Valerio Manfredi — [Alexandru cel Mare] 03 Capatul lumii

VALERIO MASSIMO 


MANFREDI 


ý T A i al 
ALEXANDRU 
<e MARE 


CAPĂTUL LUMII 


Valerio Massimo Manfredi 


CAPĂTUL LUMII 


(Alexandru cel Mare) 


Volumul al treilea 


y 


www.virtual-project.eu 


Traducere de Radu Gâdei 


Aléxandros: il confine del mondo (1998) 
Editura Allfa (2001) 


Imperiul lui 
Alexandru 
State aliate 

cu Alexandru 


Drumul lui 
Alexandru 


Cele mai importante 
bătălii 


Spre sfârșitul primăverii, regele porni din nou prin deșert pe 
un alt drum care, de la oaza lui Amon ajungea direct la malurile 
Nilului, în apropiere de Memphis. Călărea ore întregi de unul 
singur, pe murgul său sarmatic, în timp ce Ducipal alerga în 
galop alături de el, fără harnașament și fără frâu. De când 
Alexandru își dăduse seama cât de lung era drumul pe care-l 
mai avea de străbătut, căuta să-și ferească armăsarul de orice 
oboseală inutilă, ca și cum ar fi vrut să cruțe cât mai mult posibil 
vigoarea tinerească a animalului. 

Fură necesare trei săptămâni de marș sub soarele arzător și 
trebuiră să înfrunte din nou mari greutăţi până să zărească în 
depărtare linia verde subţire care vestea apropierea de malurile 
roditoare ale Nilului, dar regele părea că nu ia în seamă nici 
oboseala, nici foamea și nici setea, cufundat în gânduri sau 
asaltat de amintiri. 

Camarazii săi nu încercau să-l scoată din starea aceasta de 
reculegere dându-și seama că el vroia să rămână singur în 
nesfârșita întindere a deșertului, cu neliniștea pe care i-o dădea 
sentimentul nemuririi, cu zbuciumul pe care-l purta în suflet. 
Puteau să schimbe cu el câteva vorbe doar seara și, din când în 
când, câte unul dintre prieteni intra în cortul său ca să-i ţină 
tovărășie în timp ce Leptine îl ajuta să facă baie. 

Într-o zi, Ptolemeu îl surprinse cu o întrebare care-i stătea pe 
buze de mai mult timp: 

— Ce ţi-a spus zeul Amon? 

— Mi-a spus „fiule”, îi răspunse Alexandru. 

Ptolemeu ridică de jos buretele pe care Leptine îl scăpase din 
mână și i-l dădu. 

— Și tu, ce l-ai întrebat? 

— L-am întrebat dacă toţi ucigașii tatălui meu au murit sau 
mai era vreunul în viaţă. 

Ptolemeu nu mai spuse nimic. Așteptă ca regele să iasă din 
cadă, îi puse pe umeri o pânză de in răcoroasă, apoi începu să-l 


frecţioneze cu ea. Când Alexandru se întoarse către el, îl privi 
drept în ochi și-l întrebă: 

— Deci, îl mai iubești încă pe tatăl tău, Filip, chiar și acum, 
când ai devenit zeu? 

Alexandru suspină: 

— Dacă n-ai fi fost tu acela care îmi pune această întrebare, 
aș fi crezut că sunt cuvintele lui Calistene sau ale lui Clito cel 
Negru... Dă-mi sabia ta. Ptolemeu îl privi surprins, dar nu 
îndrăzni să-l refuze. Scoase arma din teacă și i-o dădu. 
Alexandru o luă și-și crestă cu vârful ei pielea brațului, făcând să 
curgă o dâră de sânge. 

— Ce este acesta, nu este cumva sânge? 

— Așa este. 

— E sânge, nu-i așa? Nu este „icor, despre care se spune că 
ar curge în vinele zeităților” - continuă el citând un vers al lui 
Homer. Așa că, prietene, încearcă să mă înţelegi și nu mă răni în 
zadar, dacă ţii la mine. 

Ptolemeu înțelese și-i ceru iertare pentru întrebarea lui atât 
de directă, pe când Leptine spăla cu vin braţul regelui și i-l 
bandaja. 

Alexandru observă că prietenul său se întunecase la față așa 
că-l invită să rămână la cină, chiar dacă aceasta era frugală: 
pâine uscată, curmale și vin de banane cu gust ușor acrișor. 

— Ce vom face acum? întrebă Ptolemeu. 

— Ne întoarcem la Tyr. 

— Și după aceea? 

— Nu știu. Cred că, acolo, o să aflu de la Antipatros ce se mai 
întâmplă în Grecia și că vom primi de la iscoadele noastre 
informaţii preţioase despre planurile lui Darius. O să luăm o 
hotărâre atunci. 

— Știu că ai aflat de la Eumene ce i s-a întâmplat cumnatului 
tău, Alexandru al Epirului. 

— Da, și-mi pare tare rău de el. Sora mea, Cleopatra, cred că 
este zdrobită și la fel mama mea care-l iubea foarte mult. 

— Eu cred, însă, că, dintre toţi, cel mai mult suferi tu. N-am 
dreptate? 

— Ba da, așa este. 

— Ce anume vă lega atât de strâns, dincolo de legătura dublă 
de rudenie? 


— Un vis măreț. Acum, toată povara acelui vis apasă pe 
umerii mei. Într-o zi vom merge și în Italia, Ptolemeu, și-i vom 
pedepsi pe barbarii care l-au ucis. 

Îi mai turnă vin prietenului său, apoi spuse: 

— Ai vrea să asculți niște versuri? L-am invitat pe Tessalos ca 
să-mi ţină tovărâășie. 

— Cu mare plăcere. Ce versuri ai ales? 

— Versuri ale mai multor poeţi ce cântă marea. Priveliștea 
acestor nisipuri nesfârșite îmi aduce aminte de întinderea mării 
și arșița care domnește peste aceste locuri mă face, în același 
timp, să-mi fie dor de ea. 

Îndată ce Leptine luă cele două măsuţe pe care mâncaseră, 
actorul își făcu apariţia. Era îmbrăcat ca pentru scenă și era 
machiat: ochii îi erau marcați cu negru, iar linia gurii fusese 
corectată cu roșu și avea o expresie de amărăciune, ca aceea a 
măștilor tragice. Ciupi corzile ţiterei, scoțând câteva acorduri 
triste și începu: 


Adiere a mării, adiere 
care porți corăbii iuti 
pe spinări de talazuri, 
unde mă vei duce și pe mine? 


Alexandru îl asculta vrăjit, în tăcerea adâncă a nopţii, asculta 
vocea aceea capabilă de orice intonaţie, capabilă să vibreze 
pentru toate sentimentele și pentru toate pătimirile oamenilor, 
să imite suspinul vântului și bubuitul tunetului. 

Rămaseră până târziu în noapte, ascultând vocea marelui 
actor care se schimba o dată cu fiecare nuanţă, care gemea 
imitând plânsul femeilor sau se înălța mândră în strigătele 
eroilor. Când Tessalos termină de recitat, Alexandru îl îmbrăţișă. 

— Mulţumesc - îi spuse cu ochii umezi. 

— Tu ai făcut să reînvie visurile pe care le voi avea la noapte. 
Du-te acum la culcare: mâine avem mult de mers. 

Ptolemeu mai zăbovi o clipă ca să mai bea puţin vin cu regele. 

— Te gândești vreodată la Pella? îl întrebă la un moment dat. 
Te mai gândești la mama și la tatăl tău, la vremurile când eram 
niște băiețandri și colindam călare pe dealurile Macedoniei? La 
apele din râurile și din lacurile noastre? 


Alexandru stătu parcă să mediteze timp de câteva clipe, apoi 
îi răspunse: 

— Da, deseori, dar mi se par niște imagini îndepărtate, ca și 
cum s-ar fi întâmplat cu foarte mulţi ani în urmă. Viaţa pe care o 
ducem este atât de plină, încât fiecare oră face cât un an. 

— Asta înseamnă că o să îmbătrânim înainte de vreme, nu-i 
așa? 

— Poate... Sau poate că nu. Lampa care strălucește cel mai 
puternic într-o sală de ospeţe este cea care va trebui să se 
stingă cea dintâi, dar toţi comesenii își vor aminti ce lumină 
frumoasă și plăcută a dat în timpul banchetului. 

Ridică perdeaua de la intrarea cortului și-l conduse afară pe 
Ptolemeu. Pe cerul de deasupra deșertului licăreau stele fără 
număr și cei doi tineri își înălțară privirile ca să contemple bolta 
strălucitoare. 

— Poate că asta este și soarta stelelor care strălucesc mai 
tare în seara asta. Să ai parte de o noapte senină, prietene. 

— La fel să fie și a ta, Alexandre, răspunse Ptolemeu și se 
îndreptă către cortul său de la marginea taberei. 

La cinci zile după aceasta, ajunseră pe malul Nilului, la 
Memphis, unde îi așteptau Parmenion și Nearchos și, în aceeași 
noapte, Alexandru o revăzu pe Barsines. Locuia într-un palat 
somptuos care aparținuse unui faraon și camerele sale se aflau 
în partea superioară a palatului, acolo unde se făcea simţit un 
vânt răcoros ce aducea seara o răcoare plăcută și făcea să 
unduiască perdelele fine de in, ușoare ca aripile unor fluturi. 

Ea îl aștepta, îmbrăcată doar într-o cămașă de noapte subțire, 
într-o croială ioniană, așezată într-un fotoliu cu braţe împodobite 
cu aur și picturi în email. Părul negru cu reflexe violete îi era 
rasfirat pe umeri și pe piept, fiind fardată ușor, după moda 
egipteană. 

Razele lunii și lumina lămpilor aflate în spatele unor paravane 
din alabastru se amestecau în aerul cu miresme de levănţică și 
de aloe, se oglindeau tremurând în vasele mari de onix pline cu 
apă pe care pluteau flori de lotus și petale de trandafir. Din 
spatele unui zid străpuns de ornamente în forma unor ramuri de 
iederă și a unor păsări în zbor, se auzea în surdină o muzică 
delicată de flaute și harpe. Pereţii erau în totalitate acoperiţi de 
fresce străvechi egiptene care înfățișau scene cu fete goale ce 


7 


dansau grațios pe sunetele lăutelor și ale tamburinelor în fața 
perechii regale așezate pe tronuri și, într-un colţ, se afla un pat 
larg, cu un baldachin albastru susținut de patru stâlpi din lemn 
aurit, cu capiteluri în forma unor flori de lotus. 

Alexandru intră și o privi îndelung pe Barsines, cu o pasiune 
arzătoare în ochi. Privirea sa mai păstra ceva din lumina 
orbitoare a deșertului, în urechi îi mai răsunau vorbele tainice 
ale oracolelor lui Amon, întregul său corp iradia parcă o vrajă 
supraomenească: părul auriu care se revărsa peste umeri, 
pieptul musculos brăzdat de cicatrice, ochii de o culoare 
schimbătoare, mâinile subţiri și nervoase cu vene albăstrui care 
se întrezăreau pe sub piele. Peste corpul gol purta doar o 
hlamidă ușoară prinsă pe umărul stâng printr-o agrafă de argint 
cu lucrătură antică, moștenire de veacuri a dinastiei sale, iar în 
jurul frunţii avea o panglică ţesută cu fir de aur. 

Barsines se ridică și parcă se pierdu cu totul în lumina privirii 
bărbatului. Șopti doar: 

— Alexandre... — pe când el o lua în brațe, îi săruta buzele 
umede și cărnoase ca niște smochine coapte și o culca pe pat 
mângâindu-i șoldurile și sânii, pielea fină și parfumată. 

Într-o clipită, însă, regele simţi că pielea ei parcă se răcea iar 
corpul devenise ţeapăn sub mângâierile lui și simţi o vibraţie 
amenințătoare în aer, ceva care trezea simţurile sale de 
războinic amorțţite în acele momente. Se răsuci cu o mișcare 
fulgerătoare din șolduri ca să înfrunte primejdia care-l amenința 
și fu izbit în plin de un corp care se aruncase asupra lui, văzu o 
mână care înălța un pumnal, auzi un strigăt ascuţit și sălbatic 
răsunând între pereții încăperii urmat imediat de cel al lui 
Barsines, întretăiat de plâns și de durere. 

Alexandru îl imobiliză cu ușurință pe atacator și-l trânti la 
pământ, răsucindu-i mâna până când arma îi căzu din mână. Și 
l-ar fi ucis de îndată cu un candelabru masiv pe care-l luase în 
mână fulgerător, dacă n-ar fi recunoscut chipul unui băiat de 
cincisprezece ani: Eteocles, fiul mai mare al lui Memnon și al lui 
Barsines! Băiatul se zbătea ca un leu tânăr prins într-o capcană, 
striga tot felul de blesteme și încerca să zgârie neputând să mai 
ajungă la pumnal. 


Intrară în grabă gărzile, alarmate de zgomotul încăierării și-l 
imobilizară pe micul intrus. Ofiţerul care-i comanda pe soldaţi, 
dându-și seama ce se întâmplase, strigă: 

— Atentat la viața regelui! Duceţi-l jos ca să fie torturat și 
executat. 

Barsines se aruncă atunci la picioarele lui Alexandru, 
plângând cu lacrimi fierbinţi: 

— Salvează-l, stăpâne, salvează viaţa fiului meu, te implor! 

Eteocles o privi cu dispreţ, apoi, adresându-se lui Alexandru, 
spuse: 

— Ar fi mai bine să mă ucizi în acest moment, pentru că voi 
mai încerca de mii de ori să fac ceea ce am făcut acum, până 
când voi reuși să răzbun viața și onoarea tatălui meu. Incă mai 
tremura de furia cu care se luptase și de ura care-i răscolea 
sufletul. Regele le făcu semn gărzilor să iasă. 

— Dar, Măria Ta... încercă să protesteze ofițerul. 

— leșiţi afară! le ordonă Alexandru. 

— Nu vedeți că nu-i decât un băieţaș? 

— Bărbatul se supuse. Apoi, se îndreptă din nou spre 
Eteocles: 

— Onoarea tatălui tău este neatinsă și el și-a pierdut viața din 
cauza unei boli mortale. 

— Nu-i adevărat! — strigă băiatul. 

— Ai pus să fie otrăvit și acum... acum îi iei și soţia. Eşti un 
om lipsit de onoare! 

Alexandru se apropie de el și repetă pe un ton apăsat: 

— ÎI admiram pe tatăl tău, îl consideram ca fiind singurul 
adversar demn de mine și nu doream altceva decât să mă pot 
măsura în luptă cu el într-o bună zi. Nu aș fi putut pune pe 
cineva să-l otrăvească: eu mă lupt pe față cu dușmanii mei, cu 
sabia și cu lancea. În ce-o privește pe mama ta, eu sunt victima 
ei, eu care mă gândesc la ea în fiecare clipă, eu care mi-am 
pierdut somnul și liniștea. Dragostea este forța unui zeu, o forţă 
de neînvins. Omul nu poate scăpa de acest sentiment și nici nu 
se poate feri de ea, tot așa cum nu se poate feri de soare și de 
ploaie, de naștere și de moarte. 

Barsines suspina într-un colț al încăperii, cu faţa ascunsă în 
palme. 

— Nu-i spui nimic mamei tale? îl întrebă regele. 


9 


— Din prima clipă în care mâinile tale au atins-o, ea nu mai 
este mama mea, nu mai înseamnă nimic pentru mine. Ar fi mai 
bine să mă ucizi. Altfel, am să te ucid eu: voi oferi sângele tău 
spiritului tatălui meu, ca să-și găsească liniștea acolo, în Hades. 

Alexandru se întoarse către Barsines: 

— Ce trebuie să fac? 

Barsines își șterse lacrimile și redeveni stăpână pe sine. 

— Lasă-l în libertate, te rog. Dă-i un cal și niște provizii și lasă- 
| să plece. Vrei să faci asta pentru mine? 

— la aminte - mai spuse băiatul - dacă mă lași să plec, voi 
merge la Marele Rege și-i voi cere o armură și o sabie ca să pot 
lupta în armata lui împotriva ta. 

— Dacă trebuie, așa să fie - răspunse Alexandru. Chemă, 
apoi, gărzile și dădu ordin ca băiatul să fie lăsat liber și să i se 
dea un cal și merinde pentru drum. 

Pe când se îndrepta în tăcere către ușă, Eteocles încerca să-și 
stăpânească puternicele sentimente care-i răvășeau sufletul, 
dar mama sa îi spuse: 

— Așteaptă puţin. Băiatul se opri preţ de o clipă, dar îi 
întoarse din nou spatele trecând pragul ușii care dădea în 
coridor. 

Barsines repetă: 

— Așteaptă, te rog. 

Deschise, apoi, o lădiță, scoase de acolo o sabie împreună cu 
teaca ei și i-o dădu. 

— Este sabia tatălui tău. 

Băiatul o luă și o strânse la piept, în timp ce lacrimi fierbinţi îi 
izvorau din ochi și i se prelingeau pe obraji. 

— Adio, fiul meu - spuse Barsines cu o voce întretăiată de 
plâns. 

— Fie ca Ahura Mazda și zeii tatălui tău să te aibă în pază. 

Eteocles o luă la fugă de-a lungul coridorului și cobori scările, 
ajungând în curtea palatului, unde gărzile îi dădură frâiele unui 
cal. Abia încălecase când văzu o umbră care ţâșnea de pe o 
ușiță laterală: era fratele său, Phraates. 

— Te rog, ia-mă cu tine. Nu vreau să mai rămân prizonierul 
acestor yauna. Eteocles rămase în cumpănă timp de o clipă și 
fratele său insistă: 


10 


— la-mă cu tine, te rog, te rog! Nu sunt greu, calul o să ne 
ducă pe amândoi până o să mai facem rost de unul. 

— Nu pot - îi răspunse Eteocles. 

— Ești prea mic și, apoi... trebuie să rămână cineva și alături 
de mama. Rămâi cu bine, Phraates. 

— O să ne revedem când războiul ăsta o să se termine. O să-ți 
redau eu însumi libertatea. Îl strânse la piept într-o îmbrăţișare 
prelungă, pe când fratele său plângea în hohote, apoi sări pe cal 
și dispăru în noapte. 

Barsines urmărise toate acestea de la fereastra camerei sale 
și simţea că-și iese din minţi văzându-și fiul de cincisprezece ani 
pornind în galop prin bezna nopţii, alergând către necunoscutul 
care-i stătea în față. Plângea deznădăjduită, gândindu-se la cât 
de amară era soarta muritorilor. Cu puţin timp înainte, se simţea 
aidoma uneia dintre acele zeități ale Olimpului pe care le văzuse 
pictate în tablouri sau întruchipate în statuile marilor artiști 
yauna, iar acum condiţia ei devenise la fel ca a celei mai umile 
dintre sclave. 


11 


Alexandru puse să se construiască două poduri de bărci 
pentru ca armata să poată trece pe malul de răsărit al Nilului. 
Acolo se reîntâlni cu soldaţii și cu ofițerii cărora le lăsase în grijă 
țara și, având în vedere că aceștia se comportaseră bine, le 
acordă în continuare încredere repartizându-i astfel încât 
puterea asupra acelei țări atât de bogate să nu se concentreze 
în mâinile unei singure persoane. 

Era sortit, însă, ca acele zile în care Egiptul îl primea 
sărbătorește după vizita în templul lui Amon, cinstindu-l ca pe 
un zeu și proclamându-l ca faraon, să fie înnegurate de 
evenimente nefericite. În fiecare zi avea, parcă, în faţa ochilor 
disperarea lui Barsines, dar avea să vină o nenorocire și mai 
mare. Parmenion mai avea încă doi fii în afară de Filotas: 
Nicanor, ofițer într-un escadron de eteri, și Hector, un băiat de 
nouăsprezece ani pe care generalul îl iubea nespus. 
Entuziasmat la vederea armatei care trecea fluviul, Hector se 
urcase pe o barcă egipteană din lemn de papirus pentru a se 
bucura, din mijlocul apei, de un asemenea spectacol grandios. 
Dintr-o mândrie tinerească, el purta o armură grea și o mantie 
de gală foarte frumoasă, stând ţanţoș la pupa bărcii, acolo unde 
putea fi admirat de toată lumea. 

Deodată, însă, barca se ciocni de ceva, poate de spinarea 
unui hipopotam care se ridica tocmai atunci la suprafaţă, și se 
dezechilibră brusc. Băiatul căzu în apă și dispăru imediat, tras 
sub apă de greutatea armurii, a hainelor și a mantiei care se 
îmbibaseră cu apă. 

Vâslașii egipteni din barcă se aruncară imediat în apă și pe 
dată îi imitară mai mulţi tineri macedoneni împreună cu fratele 
său, Nicanor, martori la nefericita întâmplare, neluând în seamă 
pericolul vâltorilor pe care le făcea apa și al fălcilor numeroșilor 
crocodili, dar totul fu în zadar. Parmenion asistă neputincios la 
tragedie de pe malul răsăritean al fluviului, de unde 
supraveghea trecerea în ordine a armatei. 


12 


Alexandru află de eveniment la puţin timp după aceea și 
ordonă imediat marinarilor fenicieni și ciprioţi să încerce măcar 
să scoată din apă cadavrul băiatului, dar toate sforțările lor fură 
zadarnice. În aceeași seară, după ce urmărise el însuși ore 
întregi căutările, regele merse să-l vadă pe bătrânul general 
împietrit de durere. 

— Ce face? — îl întrebă pe Filotas care stătea în picioare în 
faţa cortului, parcă pentru a asigura liniștea părintelui său. 

Parmenion stătea pe jos, în întuneric, în tăcere și doar părul 
său alb se zărea prin întuneric. Alexandru simţi că-i tremurau 
genunchii; îl compătimea profund pe acel bărbat plin de curaj și 
de credinţă care îl enervase de atâtea ori cu îndemnurile sale la 
prudenţă, ca și cu felul insistent în care-i amintea de faptele 
măreţe ale tatălui său, Filip. | se păru în acele momente 
asemenea unui stejar centenar care înfruntase ani și ani 
furtunile de tot felul și pe care un trăsnet îl doborâse într-o clipă. 

— Este foarte tristă vizita pe care ţi-o fac, generale - începu el 
cu voce tremurată și, în timp ce-l privea, îi răsuna în amintire 
cântecelul pe care obișnuia să-l cânte atunci când îl vedea 
sosind, cu părul lui deja alb de pe atunci, la consiliile de război 
ale tatălui său: 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit 
Pe drum s-a poticnit, pe drum s-a poticnit! 


Parmenion se ridică aproape automat în picioare la auzul vocii 
regelui său și reuși să spună cu vocea întretăiată: 

— Îţi mulțumesc că ai venit, Măria Ta! 

— Am făcut tot ce-am putut, generale, ca să găsim corpul 
băiatului tău. Aș fi ordonat să-i fie aduse cele mai mari onoruri, 
aș fi... eu aș fi dat orice numai să... 

— Știu, îi răspunse Parmenion. 

— Un proverb spune că, în timp de pace, copiii își 
înmormântează taţii, iar în timp de război, taţii își îngroapă fiii, 
dar eu am sperat întotdeauna să nu îndur un asemenea chin. 
Speram întotdeauna ca eu să fiu cel pe care trebuia să-l atingă 
prima săgeată sau prima lovitură de sabie. Și uite că... 

— A fost o întâmplare nenorocită, generale - mai spuse 
Alexandru. Între timp, ochii i se mai obișnuiseră cu întunericul și 
putu să distingă faţa lui Parmenion desfigurată de durere. Părea 


13 


îmbătrânit cu zece ani într-o singură clipă: ochii înroșiţi, pielea 
uscată și zbârcită, părul vâlvoi; nu-l mai văzuse astfel nici după 
cele mai grele bătălii. 

— De-ar fi căzut... — spuse el - dacă ar fi căzut în luptă, cu 
sabia în mână, aș fi fost, poate, mai împăcat: suntem soldaţi. 
Dar așa... în felul ăsta... înecat în apa aceea mocirloasă, făcut 
bucăți și înghiţit de monștrii aceia! Oh, zei, zei din ceruri, de ce? 
Își acoperi fața cu palmele și izbucni într-un plâns prelung și 
sfâșietor care-ţi rupea inima. 

In faţa acelei suferinţe, Alexandru nu mai putu scoate nicio 
vorbă. Reuși doar să murmure: 

— Imi pare tare rău... îmi pare atât de rău. Și ieși salutându-l 
pe Filotas cu o privire îngrozită. Fratele celălalt, Nicanor, venea 
și el, cu faţa schimonosită de durere și de oboseală, asudat și 
plin de noroi. 

A doua zi, regele puse să se înalțe un monument funerar și 
conduse chiar el ceremonia funebră. Soldaţii, aliniaţi în rânduri 
dese, strigară de zece ori numele dispărutului pentru ca 
amintirea lui să rămână de neșters, dar nu fu ca atunci când 
strigaseră numele camarazilor căzuţi pe munţii Traciei și ai 
lliriei, printre piscurile înzăpezite, sub cerul ca de cristal. În 
atmosfera apăsătoare și tulbure, la marginea acelei ape 
noroioase, numele lui Hector se pierdu aproape imediat în 
tăcerea din jur. 

XXX 

În aceeași seară, regele se duse din nou la Barsines. O găsi 
întinsă pe pat, plângând. Doica ei îi povesti că de câteva zile nu 
mâncase mai nimic. 

— Nu trebuie să cazi pradă disperării - îi spuse Alexandru. 

— Nu i se va întâmpla nimic fiului tău: am pus doi oameni de- 
ai mei să vegheze ca să nu păţească nimic rău. 

Barsines se ridică și se așeză pe marginea patului. 

— lţi mulţumesc. Mi-ai luat o povară de pe suflet... chiar dacă 
rămâne rușinea. Copiii mei m-au judecat și m-au condamnat. 

— Greșești - o liniști Alexandru. 

— Ştii ce i-a spus băiatul tău fratelui său mai mic? Am aflat de 
la gărzile mele. l-a spus: „Trebuie să rămâi cu mama”. Inseamnă 
că te iubește și că face ceea ce face pentru că el consideră că 
așa este drept. Trebuie să fii mândră de el. 


14 


Barsines își șterse lacrimile. 

— Îmi pare tare rău că s-a întâmplat așa. Aș fi vrut să fiu 
pentru tine un motiv de bucurie, aș fi vrut să-ți fiu alături în 
clipele tale de triumf și, în loc de asta, nu pot decât să plâng. 

— Plâns care se alătură unui alt plâns îi răspunse Alexandru. 

— Parmenion și-a pierdut fiul cel mai mic. Toată armata este 
îndoliată și eu n-am putut împiedica o asemenea nenorocire. Nu 
prea mă ajută faptul că am devenit un zeu... Te rog, însă, ca 
acum să vii să mănânci împreună cu mine: trebuie să 
redobândim împreună fericirea pe care invidia destinului 
încearcă să ne-o răpească. 

Amiralul Nearchos primi ordin să se îndrepte pe mare spre 
Fenicia, în timp ce armata se întorcea pe uscat, de-a lungul 
drumului care se întindea între mare și deșert. Când se 
apropiară de Gaza, îi ajunse din urmă un curier de la Sidon, 
aducând o veste proastă. 

— Mărite rege - spuse el pe nerăsuflate după ce descălecă 
dintr-o săritură - samaritenii l-au ars de viu pe guvernatorul tău 
din Siria, comandantul Andromacos, după ce l-au torturat cu 
cruzime. 

Alexandru, încă trist în urma ultimelor evenimente, se înfurie. 

— Cine sunt - întrebă el - acești samariteni? 

— Sunt barbari care trăiesc în munţii dintre ludeea și Muntele 
Carmel și au un oraș care se numește Samaria - răspunse 
mesagerul. 

— Și n-au auzit încă de Alexandru? 

— Poate că știu - interveni Lisimah - dar nu le pasă. Cred, 
probabil, că mânia ta nu-i poate atinge. 

— Atunci, ar fi bine să mă cunoască - hotărî regele. Și dădu 
ordin ca armata să pornească din nou în marș. Nu se opriră 
până la Acra și, de acolo, se îndreptară către răsărit, în interior, 
cu cavaleria ușoară a triballilor și a agrienilor precum și cu 
Vârful în ţinută completă de luptă. În fruntea lor se afla însuși 
regele, însoţit de prietenii săi, în timp ce infanteria eteri/lor 
rămăsese pe ţărmul mării sub comanda lui Parmenion. 

Ajunseră în locurile cu pricina la lăsarea serii: samaritenii 
erau, într-adevăr, un popor de păstori și erau împrăștiați pe 
dealuri și pe munţi ducându-și turmele la pășunat. În trei zile, 
toate satele lor fuseseră date pradă flăcărilor, capitala, care era 


15 


un sat ceva mai răsărit, doar că era împrejmuit de un zid, fu 
rasă de pe suprafața pământului, iar templul lor, un altar atât de 
sărăcăcios încât nu avea nicio statuie și nici vreun alt simbol al 
credinţei, fu făcut scrum. 

Când raidul de pedeapsă luă sfârșit, se lăsa cea de-a treia 
noapte și regele hotărî să se instaleze tabăra în munţi și să se 
aștepte dimineaţa pentru a porni înapoi spre țărmul mării. 
Fuseseră puse santinele la toate căile de acces spre locul de 
popas, pentru a se evita orice atac prin surprindere, fură aprinse 
focuri pentru a face lumină la posturile de pază și noaptea se 
scurse în liniște deplină. Puțin înaintea zorilor, ofițerul care 
răspundea de ultimul schimb de gardă, un tesalian pe nume 
Eurialos, îl trezi pe rege: 

— Măria Ta, vino să vezi ceva. 

— Ce s-a întâmplat? — întrebă Alexandru în timp ce se scula 
din pat. 

— Vine cineva dinspre sud. S-ar zice că este o solie. 

— O solie? Cine ar putea fi? 

— Nu știu. 

— La sud nu este decât un singur oraș - spuse Eumene care 
se trezise mai devreme și făcuse deja o primă inspecţie prin 
tabără. 

— lerusalim. 

— Ce oraș este ăsta? 

— Este capitala unei ţărișoare fără rege: ţara iudeilor. Se află 
în vârful unui munte și este înconjurat de ziduri înalte. 

In timp ce Eumene vorbea, micul grup ajunsese în dreptul 
primului post de pază și cerea permisiunea de a trece. 

— Lăsaţi-i să vină aici - ordonă Alexandru. Îi voi primi în faţa 
cortului meu. Işi puse o hlamidă pe umeri și se așeză pe 
scăunelul său de campanie. 

In timpul acesta, unul dintre soli care, cu siguranţă, vorbea 
grecește schimba câteva cuvinte cu Eurialos și-l întreba dacă 
tânărul care ședea pe scăunelul din faţa cortului, cu mantia 
roșie pe umeri, era într-adevăr regele Alexandru. După ce primi 
un răspuns afirmativ, se apropie conducându-i și pe ceilalţi 
membri ai delegaţiei. Se putea vedea imediat care dintre ei era 
personajul cel mai important: un bărbat în vârstă, de statură 
mijlocie, cu barba lungă și bine îngrijită, purtând pe cap o mitră 


16 


înaltă și îmbrăcat cu un pieptar împodobit cu douăsprezece 
pietre prețioase de culori diferite. El fu acela care vorbi cel dintâi 
și limba sa, guturală și cântătoare în același timp, sincopată și 
cu multe sunete aspirate, i se păru lui Alexandru foarte 
asemănătoare graiului fenician. 

— Domnul să te aibă în pază, mărite rege - traduse tălmaciul. 

— Despre care Domn vorbești? — îl întrebă Alexandru, căruia 
aceste cuvinte îi stârniseră curiozitatea. 

— Despre Domnul Dumnezeul nostru, Dumnezeul Israelului. 

— Și de ce zeul vostru ar trebui să mă aibă în pază? 

— A făcut-o deja - răspunse bătrânul - îngăduindu-ţi să ieși 
nevătămat din atâtea bătălii pentru a ajunge aici ca să rupi 
blestemul samaritenilor. 

Alexandru clătină din cap, ca și cum cuvintele tălmaciului n-ar 
fi avut pentru el niciun înţeles. 

— Ce este acela un blestem? — întrebă el. În aceeași clipă, 
însă, simţi o mână care i se așezase pe umăr. Se întoarse și-l 
văzu pe Aristandru, învăluit în mantia sa albă și cu o expresie 
ciudată pe faţă. 

— Respectă-l pe omul acesta - îi șopti el la ureche. 

— Zeul său este în mod sigur un zeu puternic. 

— Blestemul - continuă interpretul - este o ofensă adusă lui 
Dumnezeu. Și samaritenii au construit un templu pe muntele 
Garizim. Cel pe care tocmai l-ai distrus tu, cu ajutorul Domnului. 

— Și acela era... blestemul? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că nu poate exista decât un singur templu. 

— Un singur templu? — întrebă regele mirat peste măsură. În 
țara mea sunt sute. 

Aristandru ceru permisiunea să-i vorbească bătrânului cu 
barba albă: 

— Cum este acest templu? — îl întrebă el. 

Bătrânul începu să explice cu o voce inspirată și tălmaciul 
traduse vorbele lui: 

— Templul este casa Dumnezeului nostru, singurul care 
există, creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și al 
celor nevăzute. El i-a eliberat pe strămoșii noștri aflaţi ca sclavi 
în Egipt și le-a dat Țara Făgăduinţei. Timp de mai mulți ani, El a 


17 


trăit sub un cort din cetatea Silos până când regele Solomon i-a 
construit un palat strălucitor din aur și din bronz pe muntele 
Sion, unde se află astăzi orașul nostru. 

— Și cum arată zeul vostru? — întrebă Aristandru. Îmi poţi 
arăta vreun portret de-al lui? 

Când auzi această întrebare, bătrânul se strâmbă scârbit și 
răspunse rece: 

— Domnul Dumnezeul nostru nu are niciun chip și ne-a oprit 
cu desăvârșire să folosim vreo imagine a lui. Infăţișarea 
Dumnezeului nostru se poate vedea peste tot: în norii de pe cer 
și în florile câmpului, în cântecul păsărilor și în șoapta vântului 
printre crengile copacilor. 

— Și-atunci, ce anume este în templul vostru? 

— Nimic din ceea ce poate vedea ochiul omului. 

— Și tu ce ești? 

— Sunt mai marele peste preoți. Eu îi aduc lui Dumnezeu 
rugăciunea poporului său și numai mie îmi este îngăduit să 
invoc numele lui, o dată pe an, în cel mai ascuns colțișor al 
sanctuarului. Dar tu, cine ești, dacă-mi este permis să întreb? 

Regele îi privi drept în ochi mai întâi pe unul, apoi pe celălalt 
dintre cei doi interlocutori și, după aceea, spuse: 

— Vreau să văd templul zeului tău. 

Îndată ce înţelese cuvintele regelui, bătrânul preot căzu în 
genunchi cu fruntea la pământ, implorându-l să nu facă așa 
ceva: 

— Te rog, nu profana sanctuarul nostru. Niciun om care nu 
este circumcis, niciunul dintre cei care nu fac parte din Poporul 
Ales de Dumnezeu nu poate intra în templu și eu am datoria să-l 
împiedic, chiar cu prețul vieţii. 

Regele era pe cale să se înfurie, ca întotdeauna când primea 
câte un refuz, dar Aristandru îi făcu semn să nu se lase cuprins 
de mânie și-i șopti la ureche: 

— Respectă-l pe acest om care este gata să-și dea viața 
pentru un zeu fără chip, care nu vrea să mintă și să te 
lingușească. 

Alexandru se gândi câteva clipe în tăcere, apoi i se adresă din 
nou bătrânului cu barba albă: 

— Îţi voi respecta dorinţa, dar vreau, în schimb, ca tu să-mi 
răspunzi la o întrebare. 


18 


— Care? — întrebă bătrânul. 

— Ai spus că înfățișarea singurului tău zeu se află în norii de 
pe cer, în florile de pe pajiști, în cântecul păsărilor, în murmurul 
vântului, dar ce anume din zeul tău se află în ființa umană? 

Bătrânul răspunse: 

— Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, 
dar, în unii oameni, chipul lui Dumnezeu parcă este ascuns și nu 
se vădește în comportarea lor. În alţii, el strălucește ca soarele 
la amiază. Tu ești unul dintre acești oameni, mărite rege. 

Spunând aceasta, el se întoarse și plecă de unde venise. 


19 


Armata își continuă drumul trecând prin ultimele ţinuturi ale 
Palestinei și intră în Fenicia. La Tyr, regele vru să aducă un 
sacrificiu lui Hercule Melqart pentru a mai risipi printr-o 
ceremonie religioasă solemnă sentimentul apăsator de neliniște 
care se răspândise printre soldaţii săi după moartea tânărului 
Hector, întâmplare resimţită de toţi ca fiind de rău augur. 

Orașul mai purta încă urmele distrugerilor suferite cu un an 
înainte, dar viața lui începea să înflorească din nou. Cei rămași 
în viaţă lucrau la reconstruirea caselor, transportând cu bărcile 
materiale de pe țărm. Unii se ocupau și cu pescuitul, alții 
refăceau atelierele în care se producea purpura cea mai scumpă 
din lume, din macerarea midiilor, scoici mici care trăiau pe 
stâncile de pe lângă mal. Din Cipru și din Sidon sosiseră noi 
muncitori agricoli ca să repopuleze vechea metropolă și, treptat, 
sentimentul apăsător de disperare pe care-l dădeau ruinele se 
risipea datorită lucrărilor ce înaintau, familiilor care se refăceau 
și modestelor ocupaţii zilnice reluate din ce în ce mai intens. 

La Tyr, Alexandru primi vizita a numeroase delegaţii venite 
din diferite orașe ale Greciei și din insule precum și câteva 
scrisori de la generalul Antipatros care îl informa despre 
recrutarea unor noi detașamente de luptători din nordul ţării. 
Mai primi și de la mama sa o scrisoare care-l impresionă 
puternic. 


Olimpia către Alexandru, fiul meu preaiubit, te salut! 

Am aflat de vizita ta la sanctuarul lui Zeus din mijlocul 
nisipurilor și de răspunsul pe care ti l-a dat zeul, toate 
acestea mi-au adus o mare emoție în suflet. Mi-am amintit 
clipa în care te-am simțit mișcându-mi pentru prima dată în 
pântece tocmai atunci când mă aflam în fata oracolului lui 
Zeus de la Dodona, la mine acasă, în Epir. 

În ziua aceea, un vânt năvalnic adusese până la noi 
nisipurile din deșert și preoții mi-au spus că destinul tău de 
mărire se va împlini când vei ajunge la celălalt mare templu 
al zeului, aflat în mijlocul nisipurilor din Libia. Mi-am amintit 


20 


de un vis în care mi s-a părut că am fost posedată de un 
Zeu care luase înfățișarea unui șarpe. Eu nu cred, fiul meu, 
că ai fost zămislit de Filip, ci că ești, într-adevăr, de stirpe 
divină. Cum s-ar putea explica altfel victoriile tale 
zdrobitoare, retragerea valurilor mării din fata pașilor tăi, 
ploile miraculoase pe deasupra nisipurilor încinse ale 
deșertului. 

Îndreaptă-ți gândul către tatăl tău ceresc, fiul meu, şi 
uită-l pe Filip. În vinele tale nu curge sângele lui. 


Alexandru își dădu seama că mama sa era perfect informată 
despre tot ce se petrecea în timpul expediției sale și că ea 
ducea la îndeplinire un plan foarte precis. Un plan în care 
trecutul trebuia să fie înlăturat pentru a face loc unui viitor 
complet diferit de ceea ce se străduiseră să-i asigure Filip și 
învățătorul său, Aristotel, un viitor în care nici măcar amintirea 
tatălui său nu mai avea loc. Puse scrisoarea pe masă în clipa în 
care Eumene intra în încăpere cu alte documente de citit și de 
semnat. 

— Veşti proaste? — întrebă secretarul general deslușind pe 
faţa regelui o umbră de teamă. 

— Nu, ar trebui să fiu de-a dreptul mulțumit dacă și mama 
mea spune că sunt fiul unui zeu. 

— Dar, după câte văd, nu prea mi se pare că arăţi a om 
fericit. 

— Tu ai fi? 

— Ştii și tu foarte bine: nu există altă posibilitate de a stăpâni 
Egiptul și de a fi acceptat de clerul din Memphis decât aceea de 
a deveni fiul lui Amon și, prin urmare, faraon. Pe de altă parte, 
este adevărat, de asemenea, că Amon este venerat ca fiind 
totuna cu Zeus de către toţi grecii care trăiesc în Libia, de cei 
din Naucratis și de cei din Cirenaica, ca și, în curând, de cei din 
Alexandria, îndată ce orașul tău va fi locuit. De aceea era 
inevitabil: devenind fiul lui Amon, ai recunoscut că ești și fiul lui 
Zeus. 

Pe când el încă mai vorbea, Alexandru îi puse în mână 
scrisoarea de la mama sa și Eumene o parcurse în grabă. 

— Regina mamă te ajută, pur și simplu, să-ţi intri în noul tău 
rol - spuse el îndată ce termină de citit. 


21 


— Greșești: mintea mamei mele se află întotdeauna între vis 
și realitate, schimbându-le mereu între ele; să-ți mai spun ceva. 

Se întrerupse pentru câteva clipe, ca și cum n-ar fi fost 
hotărât dacă să-i împărtășească lui Eumene un asemenea 
secret teribil. 

— Mama... mama are puterea de a-și transforma visurile în 
realitate și să implice în cadrul lor și alte persoane. 

— Nu înţeleg - spuse Eumene. 

— Îți aduci aminte de ziua în care am fugit din Pella, ziua în 
care tata vroia să mă ucidă? 

— Cum să nu, doar eram și eu acolo. 

— Am fugit împreună cu mama, dorind să ajungem în Epir, și 
ne-am oprit ca să dormim într-o pădure de stejari, cam la 
treizeci de stadii la apus de Beroea. Deodată, pe la miezul 
nopţii, am văzut-o ridicându-se și îndepărtându-se prin 
întuneric: mergea ca și cum nici n-ar atins pământul, ajungând 
într-un loc în care se afla o veche statuie a lui Dionisos, 
acoperită de iederă. Am văzut-o, așa cum te văd pe tine, pe 
când chema de sub pământ un șarpe uriaș, am văzut-o 
prinzându-se într-o orgie de satiri și de menade care cântau din 
flaute, am văzut-o posedată... 

Eumene îl privea nedumerit și parcă nu-i venea să-și creadă 
urechilor. 

— Se prea poate ca tu să fi visat toate astea. 

— Nici vorbă. La un moment dat, am simţit atingerea unei 
mâini pe umăr și era ea, mă înţelegi? Însă cu o clipă înainte o 
văzusem cântând din flaut având încolăcit în jurul trupului 
ditamai șarpele. lar eu mă aflam chiar acolo și nu în culcușul 
meu. După aceea, ne-am întors împreună la locul unde 
poposisem, mergând o bună bucată de drum. Tu cum îţi explici 
așa ceva? 

— Nu știu ce să spun. Sunt oameni care merg dormind și se 
mai spune că ar exista și unii care, în timp ce dorm, pot ieși din 
corpul lor, putând fi văzuţi de alte persoane. Acesta este așa- 
numitul ekstas/s. Olimpia nu este o femeie ca toate celelalte. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta. Antipatros o ţine cu mare 
greutate în frâu. Mama vrea să domnească, vrea să aibă ea 
puterea și cred că nu-i ușor s-o împiedici. Mă întreb ce părere ar 
putea avea Aristotel despre toate astea. 


22 


— N-ar fi greu să afli: n-ai decât să-l întrebi pe Calistene. 

— Calistene mă cam calcă pe nervi câteodată. 

— Am observat. lar lui nu-i place asta. 

— Nu face, însă, nimic ca să evite așa ceva. 

— Nu-i chiar așa. Calistene își are și el principiile lui și a fost 
educat de unchiul său să nu renunţe la ele. Mai bine ar fi să 
încerci să-l înţelegi... 

Apoi, Eumene schimbă vorba: 

— Ce-ai de gând pentru viitorul apropiat? 

— Vreau să organizez spectacole de teatru și întreceri 
sportive. 

— Spectacole de... teatru? 

— Chiar așa. 

— Bine, dar de ce? 

— Oamenii au nevoie să se mai și distreze. 

— Oamenii au nevoie mai degrabă să mai pună mâna și pe 
sabie. N-au mai luptat de mai bine de un an și, dacă ne-ar ataca 
persanii, nu știu, zău... 

— Persanii nu pot veni, cu siguranță, acum. Darius este 
ocupat până peste cap cu strângerea celei mai mari armate 
care s-a văzut vreodată, pentru a ne nimici. 

— Și tu îi lași timpul necesar să facă așa ceva? Organizezi 
spectacole teatrale și întreceri sportive? 

Secretarul clătină din cap ca și cum ar fi fost vorba despre o 
adevărată nebunie, dar Alexandru se ridică în picioare și-i puse 
o mână pe umăr. 

— Uite ce este: nu putem să ducem o campanie de uzură 
cucerind una după alta toate orașele și fortărețele imperiului 
persan. Ai văzut cât ne-a costat să luăm Miletul, Halicarnasul, 
Tyrul... 

— Da, dar... 

— Deci, eu vreau să-i dau lui Darius timpul necesar pentru a 
recruta toţi soldaţii de care are nevoie, apoi voi lupta cu el și voi 
rezolva totul într-o singură și ultimă bătălie. 

— Dar... s-ar putea să fim învinși. 

Alexandru îl privi ţintă ca și cum prietenul său ar fi susținut o 
neghiobie. 

— Să fim învinși? Așa ceva nu se poate. 


23 


Eumene își cobori privirea. În acele clipe își dădea seama că 
scrisoarea Olimpiei nu făcuse altceva decât să-i confirme lui 
Alexandru ceea ce, el, în subconștient, deja credea: că era 
invincibil și nemuritor. Faptul că aceasta se datora unei 
apartenenţe la lumea divină avea o importanţă relativă. Dar, 
oare, armata și prietenii săi vor putea avea aceeași convingere 
și determinare? Ce s-ar putea întâmpla când ar înfrunta, într-una 
dintre nesfârșitele câmpii ale Asiei, cea mai mare armată din 
toate timpurile? 

— La ce te gândești? — îl întrebă Alexandru. 

— La nimic, îmi vine în minte un fragment din „marșul celor 
zece mii”, cel în care... 

— Taci - îl întrerupse regele. 

— Știu despre ce vorbești. 

— Și începu să citeze din memorie: 


Era pe la amiază și dușmanul încă nu se vedea; după- 
amiază se ridică în zare un vârtej de praf, ca un nor alb 
abătut peste câmpie, acoperind bună parte din orizont. Mai 
târziu se putură vedea sclipiri metalice și, peste puțin timp, 
se putură vedea lăncile și rândurile de luptători... 


— Bătălia de la Cunassa, armata uriașă a Marelui Rege, 
apărută ca o fantomă dintre nisipurile deșertului... Totuși, grecii 
au ieșit învingători și atunci și, mai mult, dacă și-ar fi concentrat 
forțele pe centru, în loc să atace frontal aripa stângă a 
dușmanului, l-ar fi ucis pe suveranul persan și ar fi cucerit 
imperiul său. Organizează, prietene, dacă vrei, întreceri sportive 
și spectacole de teatru. 

Eumene clătină din nou din cap și dădu să iasă. 

— Încă un lucru - spuse regele, făcându-l să se oprească în 
prag. 

— Alege acele piese care să pună în valoare vocea și jocul de 
scenă al lui Tessalos. De exemplu, Oedip rege și, de 
asemenea... 

— Nu-ţi face griji - îl linişti secretarul. 

— Ştii că mă pricep la așa ceva. 

— Eumene? 

— Da. 

— Cum se simte generalul? 


24 


— Parmenion? Probabil că este distrus, dar nu lasă să se 
vadă. 

— Crezi că va fi la înălţime când vom avea nevoie de el? 

— Cred că da - răspunse Eumene. 

— Nu sunt mulţi bărbaţi ca el. 

Și ieși. 

XXX 

Alexandru trată cu mare solemnitate deschiderea întrecerilor 
sportive și a seriei de spectacole teatrale și-i invită pe prietenii 
săi și pe ofiţerii superiori la un banchet. Veniră cu toţii, cu 
excepţia lui Parmenion care trimise o ordonanţă cu un bilet de 
scuze: 


Parmenion către regele Alexandru, te salut! 
lartă-mă că nu pot lua parte la banchet. Nu mă simt prea 
bine și n-aș putea face o figură onorabilă la masa ta. 


Își dădură, imediat, seama, că urma să fie un prânz doar de 
discuţii pentru că nu veniseră nici dansatoare și nici 
„animatoare” pricepute în jocuri ale dragostei; Alexandru însuși, 
în calitate de amfitrion, amesteca vinul din bolul cel mare cu 
patru părți apă. Era de înţeles, de asemenea, că el dorea să se 
discute mai mult pe teme filosofice și literare decât despre 
mersul războiului, pentru că îi așezase lângă el pe Barsines și pe 
Tessalos. Mai departe de ei se aflau Calistene și câţiva filosofi 
sofiști care veniseră în vizită împreună cu delegația ateniană. În 
lungul mesei mai erau așezați Hefestion, Eumene, Seleucos și 
Ptolemeu cu niște prietene mai mult sau mai puţin ocazionale, 
în timp ce prietenii ceilalţi se aflau pe partea cealaltă a sălii. 

Deși erau de-acum în plină vară, vremea stătea să se schimbe 
și nori negri de ploaie se îngrămădiseră pe cerul de deasupra 
străvechiului oraș. La un moment dat, pe când bucătarii 
aduceau primele ciozvârte de miel fript cu bob proaspăt fiert, se 
auzi un tunet năprasnic care făcu să se cutremure pereţii casei 
și clătină vinul din cupe. 

Toţi mesenii se priviră ţintă câteva clipe unii pe alţii, în timp 
ce ecourile tunetului se rostogoleau către povârnișurile muntelui 
Liban. Bucătarii începură din nou să servească friptura, dar 
Calistene, privind spre Alexandru cu un zâmbet jumătate ironic, 
jumătate glumet, îl întrebă: 


25 


— Dat fiind că ești fiul lui Zeus, ai fi în stare să faci și tu așa 
ceva? 

Regele lăsă pentru o clipă capul în jos și mulți dintre cei de 
față crezură că va izbucni în unul din accesele sale de furie iar 
Calistene însuși părea că regretă acea replică glumeaţă. 
Seleucos observă că pălise și-i șopti la ureche lui Ptolemeu: 

— De data asta a făcut pe el. 

Alexandru, însă, își ridică fruntea, cu chipul surâzător, ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și răspunse: 

— Nu, n-aș face niciodată așa ceva, n-aș vrea să-i fac să 
moară de frică pe invitaţii mei. 

Izbucniră cu toţii în râs. De data asta nu se întâmplase nimic. 


26 


4 


Eteocles călări timp de mai multe zile, dormind de fiecare 
dată doar câteva ore pe lângă cal, speriat în plină noapte de 
tipetele animalelor și de urletul șacalilor, obsedat de teama de a 
nu rătăci drumul, înspăimântat că ar putea fi atacat și jefuit, 
lăsat fără cal și fără merinde, sau luat prizonier de tâlhari pentru 
ca apoi să fie vândut ca sclav prin locuri neștiute unde nu l-ar 
mai fi putut găsi nimeni și, cu atât mai mult, nu l-ar fi putut 
elibera chiar plătind o răscumpărare serioasă. În toată viaţa lui, 
așa scurtă cum era, nu mai fusese nevoit vreodată să facă faţă, 
de unul singur, atâtor pericole, dar își mai recăpăta curajul când 
pipăia sabia tatălui său, când strângea în pumn acea sabie care- 
i aparținuse marelui Memnon din Rodos și știa că este mult mai 
înalt decât ar fi fost normal pentru vârsta lui. 

Nu avea de unde să știe că era în siguranţă datorită 
oamenilor care vegheau asupra lui, trimiși de dușmanul său de 
moarte, de omul care-l dezonorase pe tatăl său și-i cucerise 
inima și corpul mamei sale. Poate că acel om era cu adevărat 
încarnarea lui Ahriman, geniul întunericului și al răului, după 
cum îi spusese cândva bunicul său Artabazos. 

Totul decurse fără nicio piedică cât timp Eteocles trecu prin 
ținuturile locuite din Palestina și din Siria, unde oamenii care-l 
păzeau se puteau deghiza ușor sau se puteau amesteca printre 
cei care călătoreau împreună cu caravanele ce se deplasau 
dintr-un sat în altul ca să-și vândă mărfurile, dar când se afundă 
în deșertul fără margini cei doi eteri care-l urmau trebuiră să se 
sfătuiască și să ia o hotărâre. Erau doi tineri macedoneni din 
garda regelui, aleși dintre cei mai curajoși și mai inteligenţi, care 
cunoșteau foarte bine firea suveranului lor. Dacă ar fi dat greș și 
i s-ar fi întâmplat ceva băiatului, cu siguranţă că nu le-ar fi 
iertat-o. 

— Dacă nu-l scăpăm din ochi - spuse unul dintre ei - o să ne 
observe pentru că nu avem unde să ne ascundem. Dacă ne 
ținem departe de el, s-ar putea să-l pierdem. 

— Nu avem altă cale - îi răspunse tovarășul său. 


27 


— Unul dintre noi trebuie să se dea bine pe lângă el și să-i 
câștige încrederea. Altfel n-avem cum să-l păzim. 

Plănuiră cum să facă și, a doua zi în zori, când băiatul porni 
din nou la drum, obosit după o noapte mai mult nedormită, văzu 
în depărtare un bărbat călare mergând pe potecă în faţa lui. Se 
opri o clipă gândindu-se dacă n-ar fi mai bine să-l lase să 
meargă înainte și să-și continue și el mai târziu drumul sau să i 
se alăture drumetțului singuratic și să meargă împreună cu el o 
parte din drum. 

Se gândi, totuși, că n-ar fi fost înţelept să mai zăbovească 
pentru că ar fi trebuit să călătorească în orele cele mai calde ale 
zilei, astfel încât trase concluzia că un om singur și în aparenţă 
neînarmat nu putea constitui un pericol prea mare și că, pe 
viitor, va trebui, totuși, să se obișnuiască să facă faţă unor 
situaţii cu mult mai dificile. Așa că își făcu curaj, îmboldi calul cu 
călcâiele și porni pe drumul pustiu, ajungându-l peste puțin timp 
pe călărețul din față. Auzind zgomotul copitelor, omul se 
întoarse către el și Eteocles i se adresă curajos în persană: 

— Ahura Mazda să te aibă în pază, străine. Incotro mergi? 

Bărbatul, știind că va fi înţeles, răspunse în grecește: 

— Nu vorbesc limba ta, băiete. Sunt un bijutier din Creta și 
merg în Babilonia pentru a lucra în palatul Marelui Rege. 

Eteocles scoase un suspin de ușurare și spuse: 

— Și eu merg în Babilonia. Sper că nu te deranjează dacă 
facem drumul împreună. 

— Deloc. Ba, este chiar o plăcere: te-apucă frica să mergi pe 
meleagurile astea pustii. 

— Cum se face că ai pornit singur la drum? N-ar fi fost mai 
bine pentru tine dacă te-ai fi alipit la vreo caravană? 

— Ai dreptate. Numai că am auzit niște povești urâte despre 
neguțătorii din caravane: că-și sporesc câștigurile vânzându-i ca 
sclavi pe drumeţii pe care-i întâlnesc pe drum, dacă se ivește 
vreun prilej, așa că mi-am spus: „Mai bine de unul singur decât 
într-o tovărășie nepotrivită”. Pot vedea, cel puţin, tot ce se 
întâmplă până hăt departe, drumul este ușor de ţinut și nu este 
greu să mă orientez: este de ajuns să merg mereu spre locul de 
unde răsare soarele și ajung pe malul Eufratului. După care am 
scăpat de ce era mai greu: o barcă rezistentă și drum bun! Se 
poate ajunge astfel în Babilonia stând comod și fără nicio 


28 


osteneală. Tu, însă, îmi pari prea tânăr ca să călătorești de unul 
singur. Nu ai părinţi sau frați? 

Eteocles nu răspunse și mult timp, pe întinderea pustie, nu se 
mai auzi decât tropotul cailor sub cerul fără niciun norișor. 
Străinul vorbi din nou: 

— lartă-mă, n-am vrut să mă amestec în treburile tale. 

Eteocles se uita acum spre zarea perfect dreaptă ca aceea a 
unei mări liniștite. 

— Crezi că mai avem mult până la malul Eufratului? 

— Nu - răspunse străinul - dacă mergem tot așa, mâine seară 
putem ajunge acolo. 

Merseră până se lăsă întunericul, după care poposiră într-o 
adâncitură a nisipului. Eteocles încercă să rămână treaz cât mai 
mult timp pentru a supraveghea toate mișcările necunoscutului 
care-i devenise tovarăș de drum, dar în cele din urmă oboseala 
îl dobori și căzu într-un somn adânc. Atunci, bărbatul se ridică și 
se întoarse pe jos pe drumul pe care veniseră, până când văzu 
în întuneric silueta unui cal și alături de el un om culcat pe nisip. 
Totul decurgea așa cum se înţeleseseră, așa încât se întoarse și 
se culcă și el, moţăind scurte perioade de timp, dar ciulind 
mereu urechea la zgomotele nopţii. 

În zori, când băiatul se trezi, el pusese pe mantaua sa 
așternută pe pământ un pumn de curmale cu niște pâine uscată 
și un pahar din lemn de merișor plin cu apă din burduf. Apa se 
răcise în timpul nopţii și era tocmai bună de băut. Mâncară în 
tăcere și porniră din nou la drum fără a mai face niciun popas, 
sub soarele arzător, în aerul pe care nu-l mișca nicio adiere de 
vânt. Pe la amiază caii erau obosiţi peste măsură, așa că 
descălecară și continuară drumul, mergând pe jos ţinându-i de 
căpăstru. 

Ajunseră noaptea târziu pe malul Eufratului și marele fluviu se 
făcu auzit mai întâi prin murmurul apelor și mai apoi văzură 
scânteind sub razele lunii undele sale maiestuoase. Se zărea un 
loc în care apa fierbea pe prundiș dând naștere unui vârtej de 
spumă între un mal și celălalt: un vad. Soldatul se apropie de 
mal, înaintă puţin spre mijlocul fluviului asigurându-se că se 
putea călca în siguranţă pe fundul apei, după care se întoarse. 

— Pe aici se poate trece - spuse el întors spre Eteocles. 

— Dacă vrei, poţi să treci dincolo. 


29 


— De ce spui asta? — întrebă băiatul. 

— Tu nu vii? 

Războinicul scutură din cap. 

— Nu. Misiunea mea se încheie aici și trebuie să mă întorc. 

— Misiunea? — întrebă băiatul din ce în ce mai surprins. 

— Este adevărat. Alexandru ne-a poruncit să te însoțim până 
la fluviu ca să nu ţi se întâmple nimic. Un camarad de-al meu se 
află mai în urmă. 

Eteocles aplecă fruntea, umilit de o asemenea rușinoasă grijă, 
apoi îi răspunse: 

— Intoarce-te atunci la stăpânul tău și spune-i că asta n-o să 
mă împiedice să-l ucid când o să-l întâlnesc pe câmpul de luptă. 

Și își îndemnă calul prin valurile fluviului. 

Soldatul, ţțeapăn în șa, rămase pe loc până când îl văzu 
aburcându-se pe malul celălalt și pornind pe câmpia de pe 
teritoriul persan. Abia atunci se întoarse ca să meargă în 
întâmpinarea camaradului său care, probabil, îl aștepta prin 
apropiere. Luna strălucea din ce în ce mai tare astfel încât 
razele ei, reflectate de culoarea alburie a deșertului, făceau ca 
totul în jur să se vadă destul de bine, dar tovarășul său nu 
apărea. Nici a doua zi, la lumina soarelui, nu putu să-l zărească 
și nici măcar după încă o zi de căutare. Deșertul parcă îl 
înghiţise. 


30 


— Fiul tău, Eteocles, a trecut teafăr și sănătos graniţa persană 
- spuse Alexandru intrând în camera lui Barsines - dar unul 
dintre oamenii pe care-i trimisesem ca să-l însoțească și să-l 
apere nu s-a mai întors. 

— Îmi pare rău - răspunse Barsines. 

— Știu cât de mult ţii la oamenii tăi. 

— Ei sunt ca și copiii mei. Am plătit, însă, preţul acesta pentru 
ca tu să fii liniștită. Cel mic ce face? 

— Stă prin preajma mea, mă iubește, poate că mă și înțelege. 
De altfel, copiii sunt ajutaţi prin firea lucrurilor: uită repede și 
astfel le este mai ușor. 

— Şi tu, cum te simţi? 

— Îți sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce ai făcut, dar 
viaţa mea nu mai este ca înainte. O femeie care are copii poate 
că nu va reuși niciodată să devină o adevărată iubită pentru un 
alt bărbat: în sufletul ei se vor mai afla întotdeauna și alte 
sentimente. 

— Vrei să spui că nu dorești să mă mai vezi? 

Barsines lăsă capul în jos tulburată. 

— Nu mă face să sufăr, știi că doresc să te văd în fiecare zi, în 
fiecare clipă, că depărtarea și comportarea ta rece mă dor. 
Lasă-mi, te rog, doar puţin timp ca să-mi revin, să găsesc un 
locșor în adâncul sufletului pentru amintirile mele dureroase și 
apoi... voi ști să te iubesc așa cum îţi dorești. 

Se ridică în picioare și se apropie de el, copleșindu-l cu 
frumusețea și cu parfumul ei: Alexandru îi luă obrajii în palme și 
o sărută. 

— Nu deznădăjdui. O să-ţi revezi fiul și poate că într-o bună zi, 
nu prea îndepărtată, vom putea trăi cu toţii în pace. 

O mângâie delicat pe obraz și ieși. 

Pe scări îl întâlni pe Seleucos care tocmai îl căuta. 

— A sosit o corabie de la generalul Antipatros cu un mesaj 
urgent. Uite-l. 

Alexandru deschise scrisoarea și citi: 


31 


Antipatros, regent al Macedoniei, către Alexandru, te 
salut! 

Spartanii au adunat o armată și au pornit spre 
garnizoanele noastre și spre aliații noștri din Peloponez, 
dar, pentru moment, sunt doar ei singuri. Este foarte 
important să rămână mereu așa. Fă cum crezi că este mai 
bine pentru ca această situație să nu se schimbe și în felul 
acesta nici eu să nu am nevoie de ajutor. Mama și sora ta 
sunt bine: poate că ar trebui să te gândești la un alt sot 
pentru Cleopatra. 

Ai grijă de tine. 


— Sper că bătrânul ţi-a dat vești bune - spuse Seleucos. 

— Nu prea. Spartanii se agită și ne atacă: trebuie să le 
aducem aminte atenienilor că au niște obligaţii față de noi. Când 
primim delegaţia din partea guvernului lor? 

— Deseară. l-au înmânat deja lui Eumene o notă prin care ne 
cer să-i eliberăm pe prizonierii atenieni luaţi în bătălia de pe 
Granicos. 

— N-au pierdut vremea. Dar mi-e teamă că vor rămâne cu 
buza umflată. Mai este și altceva? 

— Medicul tău, Filip, ţine sub observaţie sarcina soţiei regelui 
Darius, dar este foarte îngrijorat și vrea ca tu să știi asta. 

— E clar. Spune atenienilor că-i voi primi după ce se termină 
spectacolele teatrale și roag-o pe Barsines să meargă în 
camerele reginei. Poate că o va ajuta cu ceva. 

Porni în goană în jos pe scări. Ajunse la Filip pe când acesta 
tocmai ieșea din locuinţa sa, urmat de mai multe ajutoare cu 
braţele pline de medicamente. 

— Cum se simte regina? — îl întrebă. 

— La fel. Adică rău. 

— Dar ce are? 

— Din câte am putut să înţeleg, copilul este întors cu 
picioarele înainte și ea nu reușește să-l nască. 

— Și nu poți face nimic ca s-o ajuţi? 

— Poate că aș putea face ceva, dar mă tem că n-ar accepta 
nici în ruptul capului să fie consultată de un bărbat. Incerc acum 
s-o învăţ ce să facă pe moașa sa, însă mă îndoiesc că ar avea 
vreun rezultat. Este o femeie din tribul din care provine ea și, 


32 


după câte am înţeles, se pricepe mai bine la farmece decât la 
medicină. 

— Așteaptă, o să vină imediat Barsines și poate că reușește 
ca s-o convingă. 

— Și eu mi-aș dori asta - răspunse Filip, dar se vedea că nu 
era prea încrezător în reușită. 

Ajunseră la palatul care găzduia gineceul regal și-o văzură pe 
Barsines care sosise deja și-i aștepta îngrijorată în fața intrării. 
Fură întâmpinați de un eunuc și conduși în atrium. De la etaj se 
auzeau gemete înăbușite. 

— Nu strigă nici atunci când încep durerile facerii - remarcă 
Filip. 

— De rușine. 

Eunucul le făcu un semn respectuos să-l urmeze și-i conduse 
la primul etaj, unde se întâlniră cu moașa care ieșea chiar în 
acel moment pe ușă. 

— Tu o să-mi servești drept tălmaci - îi spuse medicul lui 
Barsines. 

— Trebuie să reușesc s-o conving, înţelegi? 

— Barsines dădu din cap și intră în apartamentul reginei, între 
timp, eunucul îl conduse pe Alexandru în fața unei alte uși și 
ciocăni în ea. 

Veni să deschidă o femeie persană și-i conduse mai întâi într- 
o anticameră și, apoi, într-o sală în care se afla regina-mamă 
Sisygambis. Era așezată în faţa unei ferestre, ţinea pe genunchi 
un sul de papirus cu o scriere măruntă și rostea în șoaptă niște 
formule. Eunucul îi explică prin semne lui Alexandru că ea 
tocmai se ruga și regele rămase într-o tăcere respectuoasă în 
fața ușii, dar suverana își dădu seama imediat de prezenţa lui și 
veni să-l întâmpine cu salutări călduroase în limba persană. | se 
puteau citi pe față îngrijorarea, compătimirea, ca și multă 
durere, dar nu era deznădăjduită. 

— Maiestatea sa, regina-mamă, te salută - traduse tălmaciul - 
și te roagă să fii musafirul ei. 

— Spune-i că-i mulțumesc, dar nu vreau s-o deranjez: am 
venit doar pentru a încerca s-o ajut pe soţia lui Darius care are 
necazuri. Medicul meu - continuă el privind-o ţintă drept în ochi 
- spune că ar putea s-o ajute dacă ea... dacă ea, lăsând la o 
parte rușinea, i-ar îngădui s-o consulte. 


33 


Sisygambis se gândi puţin, privindu-l la rândul său drept în 
ochi, cu o vie emoție și amândoi își dădură seama cât de grăitor 
era limbajul privirilor și cât de departe de sentimentele lor era 
ceea ce spunea tălmaciul. In acele clipe de tăcere, ajunse până 
la ei tânguirea gravidei care lupta cu suferinţa în orgolioasa ei 
singurătate. Regina-mamă păru îndurerată de acel geamăt 
înăbușit și ochii i se împăienjeniră de lacrimi. 

— Eu nu cred - spuse ea - că medicul tău ar putea s-o ajute, 
chiar dacă ea ar fi de acord. 

— De ce, Regină Mamă? Medicul meu este foarte priceput și... 

Tăcu brusc pentru că înţelese din privirea ei că gândurile îi 
zburau undeva, departe de tot. 

— Eu cred că - vorbi din nou Sisygambis - că nora mea nu 
vrea să nască. 

— Nu înţeleg, Regină Mamă: Filip, medicul meu, consideră că 
este posibil ca fătul să nu se afle în poziţia normală pentru a 
putea ieși și... 

Două lacrimi se scurseră încet pe obrajii reginei brăzdaţi de 
vârstă și de durere și cuvintele sale sunau ca o sentință: 

— Nora mea nu vrea să aducă pe lume un rege prizonier și 
niciun medic nu-i poate schimba hotărârea. 

— Ea este aceea care-și ţine copilul în ea ca să moară 
împreună cu el. 

Alexandru tăcu tulburat și-și plecă fruntea. 

— Tu n-ai nicio vină, băiete - continuă Sisygambis cu vocea 
gâtuită de emoție. 

— Destinul a făcut ca tu să distrugi imperiul întemeiat de 
Cirus. Tu ești ca vijelia care se abate asupra lumii și, după ce 
vântul a trecut, nimic nu mai este ca înainte. Oamenii rămân, 
însă, legaţi de amintirile lor la fel ca furnicile care se agaţă de 
firele de iarbă atunci când furtuna bântuie pe deasupra lor. 

In acel moment se auzi un strigăt mai puternic urmat de un 
cor lugubru de vaiete dinspre camerele din interiorul palatului. 

— S-a săvârșit - spuse Sisygambis. 

— Ultimul Rege al Regilor a murit înainte de a se naște. 

Două slujnice intrară și-i acoperiră faţa și umerii cu un văl 
negru pentru ca ea să se poată lăsa în voia durerii fără a fi 
văzută. 


34 


Alexandru ar mai fi vrut să spună ceva, dar, privind-o pe 
bătrâna regină, i se păru că seamănă cu o statuie, un simbol al 
zeiţei nopții, și nu mai cuteză să mai scoată vreo vorbă. Işi plecă 
pentru o clipă fruntea și ieși din sală trecând pe coridorul în care 
răsunau plânsetele și jelania femeilor lui Darius. Filip ieși din 
anticamera răposatei regine, palid și fără a putea scoate niciun 
sunet. 

XXX 

A doua zi, Alexandru dădu ordin să se organizeze ceremonia 
funebră, pentru ca regina să fie înmormântată cu mare fast și cu 
toate onorurile cuvenite rangului său, iar pe mormântul său să 
fie înălțat un tumul uriaș, așa cum se obișnuia în tribul din care 
ea făcea parte. Nu reuși să-și rețină lacrimile în timp ce o 
îngropau, gândindu-se la cât era de frumoasă și de gingașă 
precum și la copilul acela care nu avusese parte de lumina 
soarelui. 

Eunucul fugi chiar în seara aceea și călări zi și noapte ca să 
ajungă la primele avanposturi persane de lângă Tibru. 

Ajuns acolo, ceru să fie dus imediat în tabăra regelui Darius, 
aflată pe malul celălalt al fluviului. Un pâlc de călăreţi mezi îl 
escortă pe o mare distanţă în traversarea deșertului și, după o zi 
de mers, pe seară, îl aduseră în faţa regelui. 

Darius se afla la consiliu cu generalii săi, îmbrăcat ca un 
soldat de rând: cu pantaloni groși de in și cu o tunică din piele 
de antilopă; singurele semne distinctive ale rangului său erau 
tiara înaltă și sabia mare cu două tăișuri, din aur masiv, 
strălucitoarea akinake care-i atârna la șold. 

Eunucul se aruncă la pământ, cu fruntea în țărână și povesti 
printre  sughiţuri ceea ce se petrecuse la Tyr: suferința 
îndelungată a reginei, moartea ei, funeraliile. Nu uită să spună și 
despre lacrimile vărsate de Alexandru. 

Darius fu impresionat adânc de acea veste și-i porunci 
eunucului să-l urmeze în interiorul cortului regal. 

— lartă-mă, Mare Rege, că ţi-am adus vești atât de rele, iartă- 
mă... — continua să-l implore eunucul printre lacrimi. 

— Nu mai plânge - îl liniști Darius. 

— Ai făcut ce trebuia să faci și-ți sunt recunoscător pentru 
asta. Soţia mea - se interesă el - a suferit mult? 


35 


— A suferit, mărite rege, dar demn și cu curajul unei regine 
persane. 

Darius îl privi fără să scoată nicio vorbă. | se puteau ghici 
gândurile contradictorii care-i asaltau sufletul și mintea, după 
ridurile care-i brăzdau fruntea, după tulburarea și rătăcirea 
privirii. 

— Eşti sigur - întrebă el după câteva clipe de tăcere - că 
Alexandru a plâns cu adevărat? 

— Da, mărite rege. Eram aproape de el și i-am putut vedea 
lacrimile scurgându-i-se pe obraji. 

Darius oftă și se lăsă să cadă pe unjilţ. 

— Bine, dar atunci... atunci fusese ceva între ei: plângi când 
îți moare ființa iubită. 

— Măria Ta, nu cred că... 

— Poate că și copilul acela era al lui... 

— Nu, nici vorbă! — protestă eunucul. 

— Taci! — strigă la el Darius. Îndrăznești, oare, să mă 
contrazici? 

Eunucul îngenunche tremurând și plângând din nou în hohote. 

— Măria Ta, te rog, lasă-mă să spun și eu ceva! — se ruga el. 

— Ai spus deja prea mult. Ce-ai mai putea să adaugi? 

— Că Alexandru nu s-a atins niciodată de soţia ta. Ba chiar a 
tratat-o cu toată grija și respectul; n-a vizitat-o niciodată fără a-i 
cere permisiunea și a făcut-o întotdeauna în prezența damelor 
de companie. În același mod, dacă nu chiar mai respectuos, s-a 
comportat și cu mama ta. 

— Nu mă minţi? 

— Pentru nimic în lume n-aș face așa ceva, Mare Rege. Tot ce 
ţi-am spus este adevărul adevărat. Ți-o jur pe numele lui Ahura 
Mazda. 

— Ahura Mazda - șopti Darius. Se ridică și trase în lături 
perdeaua de la intrarea în cort, înălțând privirea către înaltul 
cerului. Cerul de deasupra deșertului era plin de stele și Calea 
Lactee se așternea pe boltă de la un capăt la altul al orizontului 
cu sclipirea sa delicată. În tabără se vedeau pâlpâind de jur 
împrejur mii și mii de focuri. 

— Ahura Mazda, stăpân al focului ceresc, zeul nostru cel mare 
- se rugă el - adu-mi victoria, îngăduie-mi să salvez imperiul 
strămoșilor mei. Îţi făgăduiesc că, dacă voi ieși învingător, îl voi 


36 


trata pe dușmanul meu cu toată bunăvoința și respectul pentru 
că, dacă acest război nu ne-ar fi adus pe unul împotriva celuilalt, 
eu mi-aș fi dorit din tot sufletul să am parte de prietenia și de 
dragostea lui. 

Eunucul plecă, lăsându-l pe rege cu gândurile sale, dar, în 
timp ce se îndepărta de cortul regal, auzi zvon de glasuri venind 
dinspre una dintre porţile taberei și se opri. Văzu apropiindu-se 
câţiva călăreţi asirieni: escortau un băiat foarte chipeș care-l 
privi și trecu prin faţa lui, ca și cum l-ar fi recunoscut. Merse 
câţiva pași în urma lui și aproape că nu-i venea să-și creadă 
ochilor. Între timp, micul grup se apropiase de cortul regelui și, 
când pe figura băiatului căzu lumina de la torțele care ardeau în 
fața intrării, nu mai avu nicio îndoială. Era Eteocles, fiul lui 
Memnon din Rodos și al lui Barsines! 


37 


Interpretarea lui Tessalos în Oedip rege fu impecabilă și, când 
veni rândul scenei în care eroul își scoate ochii cu acul unei 
agrafe, spectatorii văzură două șuvoaie de sânge curgând pe 
masca actorului și un lung „ooooh” de uimire se ridică din 
public, în timp ce pe scenă răsuna tânguirea ritmată a lui Oedip: 
Oitoitoitoitoitai papai feu feu! 

Alexandru, aflat în loja de onoare, aplaudă cu un entuziasm 
nesfârșit. Îndată după aceea se jucă A/cesta şi uimirea publicului 
fu și mai mare la final, când Moartea, în veșmintele cernite ale 
lui Thanatos, țâșni de undeva de sub pământ și zbură apoi, cu 
aripi uriașe de liliac, peste întreaga scenă, în timp ce Hercule 
încerca s-o doboare cu lovituri nimicitoare de măciucă. Eumene 
îl pusese să construiască toate mașinăriile pentru efectele de 
scenă pe arhitectul Diades, același care construise turnurile de 
asalt ce sfărâmaseră zidurile Tyrului. 

— Ti-am spus că o să fii mulțumit - șopti secretarul la urechea 
lui Alexandru. 

— Privește și publicul: e înnebunit de plăcere. 

Chiar în clipa aceea, măciuca lui Hercule îl atingea pe 
Thanatos cu o lovitură bine ţintită, cârligul de care era prins 
actorul se desfăcea din vârful uriașului braţ mobil care se rotea 
făcându-l să plutească în aer, lăsându-l să cadă cu mare zgomot 
pe scenă și imediat Hercule se năpustea asupra lui zdrobindu-l 
sub o ploaie de lovituri, în timp ce publicul era într-un adevărat 
delir. 

— Ai făcut o treabă minunată. Ai grijă să li se dea tuturor câte 
un premiu: în special arhitectului care a construit mașinăriile. N- 
am mai văzut niciodată așa ceva. 

— Este și meritul celor care s-au ocupat de cor: regele 
Ciprului a plătit bani mulţi pe costume și decoruri și... mai este 
și altceva - adăugă el. 

— Sunt vești de pe frontul persan. O să-ţi spun în seara asta, 
după primirea delegaţiei ateniene. 


38 


— Se îndepărtă, apoi, ca să se ocupe de ceremonia de 
premiere. 

Juriul, în rândul căruia fuseseră aleși, din politeţe, și câţiva 
dintre oaspeţii atenieni, se retrase ca să delibereze și anunţă 
verdictul: premiul pentru cea mai bună punere în scenă era 
pentru A/cesta și premiul pentru cel mai bun actor într-un rol 
principal îi revenea lui Atenodorus care interpretase, cu mască 
de femeie și cu o voce prefăcută, rolul reginei din Argos. 

Regele fu dezamăgit de acest verdict, dar căută să-și ascundă 
nemulțumirea și-l aplaudă politicos pe câștigător. 

— Nu te supăra prea tare, au premiat glăsciorul ăla de 
poponar - spuse Eumene. 

— Asta nu va avantaja cererile guvernului atenian la audiența 
din seara aceasta, dacă-l cunosc bine pe Alexandru - murmură 
mai târziu Ptolemeu la urechea lui Seleucos. 

— Nu, dar chiar și fără un asemenea motiv n-ar avea prea 
multe speranțe: regele Agis al Spartei este pe cale să atace 
garnizoanele noastre iar atenienii ar fi ispitiţi să facă și ei la fel, 
așa că este mai bine să le-o retezăm încă de pe acum. 

Seleucos nu se înșela: când fu momentul potrivit, regele îi 
primi pe ambasadorii Atenei și le ascultă cererile cu toată 
atenția. 

— Până acum orașul nostru a avut o comportare corectă - 
începu șeful delegaţiei, un membru al adunării care se vedea că 
are experiență pe măsura vârstei sale - te-a sprijinit când ai 
cucerit lonia și a ţinut marea la adăpost de pirați, asigurându-ţi 
posibilitatea de comunicare cu Macedonia. Iți cerem să ne faci o 
favoare: eliberează-i pe prizonierii atenieni care au încăput pe 
mâinile tale în bătălia de pe Granicos. Familiile lor ard de 
nerăbdare să-i vadă, iar orașul este gata să-i întâmpine cu 
bucurie. E drept, au greșit, dar au făcut-o de bună credinţă și au 
plătit din greu pentru această rătăcire a lor. 

Regele schimbă o privire rapidă cu Seleucos și cu Ptolemeu, 
după care răspunse: 

— Aveam de gând să vă satisfac această dorinţă, dar 
vremurile nu ne permit să încheiem socotelile cu trecutul. Voi 
elibera cinci sute de oameni, trași la sorți sau aleși de voi. 
Ceilalţi vor mai rămâne cu mine pentru încă o bucată de timp. 


39 


Șeful delegaţiei ateniene nici nu încercă măcar să se opună: 
cunoștea firea lui Alexandru și se retrase plin de amărăciune. 
Ştia foarte bine că regele nu-și schimba niciodată hotărârile, în 
special pe acelea care aveau de-a face cu politica și cu strategia 
militară. 

Îndată ce ambasadorii ieşiră, toți membrii consiliului de război 
se ridicară pentru a pleca și ei. Nu mai rămase decât Eumene. 

— Ei? — îl întrebă Alexandru. 

— Spune-mi ce vești ai. 

— O să le afli cât se poate de repede. Ai o vizită. 

Merse să deschidă o ușiţă și lăsă să intre un personaj cu un 
aspect ciudat: barba vopsită în negru îi era încreţită cu grijă, 
părul încreţit și el cu fierul încins, haine după moda siriană. 
Alexandru îl recunoscu cu greu. 

— Eumolpos din Solis! Dar cum te-ai coafat! 

— Mi-am schimbat identitatea: acum mă numesc Baaladgar și 
printre sirieni am faimă de vrăjitor și de ghicitor - răspunse el. 

— Cum ar trebui, însă, să mă adresez tânărului zeu care 
stăpânește peste Nil și peste Eufrat și la auzul numelui căruia 
întreaga Asie tremură de spaimă? 

Imediat după aceea, întrebă: 

— Câinele e pe aici? 

— Nu, nu este - îi răspunse Eumene. 

— Ești orb, nu vezi că nu este aici? 

— Ei, ce vești îmi aduci? — întrebă Alexandru. 

Eumolpos scutură cu poala mantiei un scaun și ceru 
permisiunea să se așeze. 

— De data asta cred că te-am slujit ca niciodată până acum - 
începu. lată care este situaţia: Marele Rege adună o armată 
mare, cu siguranţă mai mare decât cea cu care te-ai luptat la 
Issus. În plus, va arunca în luptă care cu seceri de construcţie 
nouă, mașini înspăimântătoare având cuțite tăioase ca briciul. 
Își va stabili baza la nord de Babilonia, așteptând să vadă 
încotro te vei îndrepta. Doar atunci va alege locul bătăliei. Va fi, 
cu siguranţă, un loc în câmp deschis în care va putea beneficia 
de superioritatea sa numerică și va putea lansa un atac cu 
carele sale de război. Darius nu mai dorește să ducă tratative cu 
tine: vrea acum să-și pună toate speranțele într-o luptă decisivă. 
Și este sigur că va ieși învingător. 


40 


— Ce anume l-a făcut să se schimbe atât de brusc? 

— Inerţia ta. Faptul că nu te-ai îndepărtat de țărmul mării l-a 
convins că are timpul necesar pentru a strânge întreaga armată 
de care are nevoie pentru a te înfrânge. 

Alexandru se întoarse către Eumene. 

— Vezi? Aveam dreptate. Numai pe calea aceasta puteam 
ajunge la o confruntare decisivă. Voi învinge și toată Asia va fi a 
mea. 

Eumene se întoarse din nou spre Eumolpos: 

— După tine, ce câmp de bătălie ar prefera? In nord? La sud? 

— Asta nu pot s-o știu, dar pot spune un singur lucru: acolo 
unde veți găsi o cale larg deschisă, înseamnă că acolo vă 
așteaptă Marele Rege. 

Alexandru medită în tăcere o vreme, pe când Eumolpos îl 
privea pe sub sprâncene, apoi spuse: 

— Vom porni la sosirea toamnei și vom trece Eufratul la 
Tapsacus. N-ai decât să te afli prin preajmă dacă vei avea și alte 
informații. 

Iscoada se retrase salutând ceremonios și Eumene mai 
rămase puţin de vorbă cu regele. 

— Dacă treci apa la Tapsacus, înseamnă că vrei să cobori pe 
cursul Eufratului. Ca și cei „zece mii”, nu-i așa? 

— Poate, dar nu este sigur. Voi lua o hotărâre când mă voi 
afla pe malul stâng. Pentru moment, să lăsăm să continue 
întrecerile sportive. Vreau ca oamenii să se distreze și să se 
relaxeze: mai târziu, vreme de luni întregi, nu vor mai avea timp 
pentru așa ceva. Poate nici vreme de câţiva ani. Cine 
concurează la lupta cu pumnii? 


— Leonatos. 

— Eram sigur. Și la lupte libere? 

— Leonatos. 

— Am înţeles. Caută-l acum pe Hefestion și trimite-l la mine. 
Eumene salută și ieși să-l caute pe prietenul lor. Il găsi 


antrenându-se la lupte cu Leonatos și-l văzu căzând la pământ 
de câteva ori înainte de a vorbi cu el. Așteptă să se mai 
rostogolească încă o dată la pământ, apoi spuse: 

— Alexandru vrea să te vadă. Haide, du-te. 

— Vrea să vorbească și cu mine? — întrebă Leonatos. 


41 


— Nu, cu tine nu. Stai aici și antrenează-te în continuare: dacă 
nu-l învingi pe adversarul tău atenian, n-aș vrea să fiu în pielea 
ta răpănoasă. 

Leonatos bombăni ceva făcând semn unui alt soldat să-i 
servească drept partener; Hefestion se spălă cât putu de bine și 
intră în locuinţa regelui cu părul plin de nisip. 

— M-ai chemat? 

— Da. Am o misiune pentru tine. Alege două detașamente de 
cavalerie, dacă vrei chiar și din Vârf, și două echipe de dulgheri 
navali fenicieni, ia-l cu tine pe Nearchos, du-te la Tapsacus, pe 
Eufrat, și asigură-i spatele în timp ce el va instala două poduri 
din bărci. Pe acolo vom trece. 

— Cât timp îmi dai? 

— Cel mult o lună, după care vom veni noi cu restul armatei. 

— Deci, ne mișcăm din loc, în sfârșit. 

— Da, ne mișcăm. la-ţi rămas bun, Hefestion, de la valurile 
mării: n-o să mai ai parte de apă sărată decât atunci când vei 
ajunge pe malul Oceanului. 


42 


Trecură patru zile până când se adunară călăreţii, dulgherii și 
se strânseră materialele de construcţie. Sub supravegherea 
atentă a lui Nearchos, bărcile care urmau să servească la 
construirea podului fură demontate, numerotate și încărcate în 
care trase de catâri, după care lungul convoi fu gata să se 
îndepărteze de ţărmul mării. În noaptea dinaintea plecării, 
Hefestion merse să-l salute pe Alexandru și, pe când se întorcea 
la cortul său, văzu două siluete care ieșeau din beznă și se 
apropiau pe furiș de el. Puse mâna pe mânerul sabiei, dar o 
voce cunoscută șopti: 

— Noi suntem. 

— i s-a urât cu viaţa? — întrebă Hefestion recunoscându-l pe 
Eumene. 

— Lasă sabia la locul ei: trebuie să stăm puțin de vorbă. 

— Hefestion îl privi pe sub sprâncene pe cel de-al doilea 
personaj și-și dădu seama că era Eumolpos din Solis. 

— la te uită cine-i aici! — mârâi el. 

— Omul care și-a salvat fundul de țeapă persană cu prețul 
unei întregi armate. 

— Mai lasă gura, puștiule - îl potoli iscoada - și așteaptă să 
asculți ce-ţi spun dacă vrei să-ţi salvezi tu fundul cu tot cu 
păduchii care și-au făcut cuib în el. 

Hefestion îi invită în cortul său, destul de surprins de tot acel 
mister, și turnă vin în două cupe. Eumene sorbi o înghiţitură și 
începu: 

— Eumolpos nu i-a spus lui Alexandru tot adevărul. 

— Nu știu de ce, dar parcă așa mi s-a părut și mie. 

— Și, pe Zeus, bine a făcut! El vrea să se năpustească la fel 
ca un taur, fără a ţine socoteală de forțele sale și de cele ale 
inamicului. 

— Și e bine ce face: așa am învins la Granicos și la Issus. 

— La Granicos erau cam tot atâţia ca și noi, iar la Issus am 
ieșit la capăt cu un dram de noroc. Acum este vorba despre un 
milion de oameni. Pricepi ce înseamnă asta? Un milion de 


43 


oameni. De o sută de ori câte zece mii de oameni. Ești în stare 
să numeri? Îmi închipui că nu. Stai liniștit că am făcut eu 
socoteala: înșiraţi unul lângă altul, pe șase rânduri, se întind în 
lăţime cu peste trei stadii mai mult decât noi. Și carele lor cu 
seceri? Cum o să se comporte oamenii noștri în faţa acelor 
mașinării înspăimântătoare? 

— Și eu, ce treabă am cu asta? 

— O să-ţi spun imediat - interveni Eumolpos. 

— Marele Rege îl va trimite ca să apere vadul de la Tapsacus 
pe Mazeus, satrapul Babiloniei, mâna sa dreaptă, un vulpoi 
bătrân care cunoaște fiecare palmă de pământ de aici și până la 
gurile Indului și are sub comandă mai multe mii de mercenari 
greci dintre cei mai bravi, dintre aceia care te pot face să-ţi dai 
sufletul. Și mai știi ceva? Mazeus se înțelege foarte bine cu 
băieții aceia pentru că vorbește grecește mai bine chiar decât 
tine. 

— Eu tot nu pricep o iotă din ce înșiri tu. 

— De câtva timp, Mazeus a căzut pradă unei profunde 
descurajări: este convins că imperiul lui Cirus cel Mare și al lui 
Darius este pe cale de a cădea. 

— Cu atât mai bine, și ce-i cu asta? 

— Este pentru că omul care mi-a transmis această informație 
face parte dintre apropiații lui Mazeus așa că ar exista o 
posibilitatea de a ne înțelege cu bătrânul. M-ai înţeles? 

— Dacă ai posibilitatea să-l întâlneşti, vorbește cu el și despre 
asta - spuse Eumene. 

— Nearchos îl poate recunoaște pentru că l-a văzut o dată în 
Cipru. 

— AȘ putea să fac asta. Apoi? 

— Împotriva unui milion de oameni s-ar putea întâmpla să 
pierdem. Un ajutor ar face să ne fie mai ușor. 

— Vreţi să-l conving să trădeze. 

— Cam așa ceva - admise Eumolpos. 

— O să vorbesc despre asta cu Alexandru. 

— Eşti nebun? — spuse Eumene. 

— Altfel, nu se poate face nimic. 

Eumolpos clătină din cap. 


44 


— Nişte băieţanari care nu vor să asculte de unul care știe 
mai multe decât ei... Fă atunci cum te taie capul, n-ai decât să 
ţi-l pierzi. 

leși din cort împreună cu secretarul și nu departe se întâlniră 
cu Alexandru care-l scosese la plimbare pe Peritas pe malul 
mării. Câinele începu imediat să latre de mama focului către ei 
și Eumene, după ce se uită mai întâi la Peritas și apoi la iscoadă, 
îl întrebă pe acesta: 

— Din ce blană e făcută peruca ta? 

XXX 

Armata lui Hefestion avu nevoie de șapte zile ca să ajungă pe 
malul Eufratului, la Tapsacus, un oraș plin de negustori, de 
călători, de animale și de tot felul de mărfuri, de oameni care 
veneau de peste tot pentru că acela era singurul loc pe unde 
fluviul putea fi trecut prin vad. 

Orașul, deși se afla în interiorul uscatului, era fenician la 
origine și chiar și numele său însemna „vad”, „trecere”. Nu era 
nimic frumos de văzut acolo: nu erau monumente sau temple și 
nici măcar pieţe cu porticuri și cu statui, dar avea ceva foarte 
pitoresc datorită costumelor oamenilor, obiceiurilor 
neguţătorilor ca și numărului incredibil de mare al prostituatelor 
care-și exercitau meseria cu conducătorii de catâri și de cămile 
aflați la lucru pe malurile marelui fluviu. Se vorbea pe aici o 
limbă comună ciudată, o combinaţie între siriană, ciliciană, 
feniciană și arameică la care se adăugau și cuvinte grecești. 

Hefestion făcu o primă recunoaștere și-și dădu seama imediat 
că nu se putea trece prin vad: la munte începuseră ploile și 
apele crescuseră mult. Nu exista o altă posibilitate de a trece 
dincolo decât prin construirea unui pod, așa încât dulgherii 
fenicieni se puseră pe treabă sub ordinele lui Nearchos. Fiecare 
scândură era marcată cu fierul roșu cu o literă din alfabetul lor 
pentru a se însemna punctele de îmbinare cu cepuri de lemn. 

Când toate aceste pontoane fură gata, se trecu la asamblarea 
podului: marinarii aduceau fiecare ponton pe poziţia lui, îl 
ancorau pe fundul apei, îl îmbinau cu celelalte și așezau, apoi, 
deasupra o podină de scânduri, montând în cele din urmă și 
balustrada. Lucrările de-abia începuseră când își făcură apariţia 
trupele lui Mazeus: călăreţi sirieni și arabi și infanteria grea 
grecească. Începură imediat și acţiunile de zădărnicire a 


45 


lucrărilor: incursiuni spre mijlocul fluviului, lansarea de săgeți 
incendiare, plute din lemne îmbibate cu păcură, lansate în 
amonte de pod, care coborau noaptea rapid pe apă, ca niște 
globuri de foc și se izbeau de pontoane dându-le foc. 

Zilele treceau fără ca lucrul să poată continua în vreun fel și 
era din ce în ce mai aproape momentul în care armata lui 
Alexandru, cu zece mii de cai, două mii de care cu provizii și cu 
tot felul de bagaje, urma să sosească pentru a traversa fluviul. 
Lui Hefestion nu-i surâdea câtuși de puţin ideea ca pregătirile să 
nu fie încheiate până atunci și se sfătuia mereu cu Nearchos 
încercând să găsească o soluţie. Într-o noapte, pe când se aflau 
pe malul apei discutând despre ce era de făcut, Nearchos îi 
atinse umărul cu mâna. 

— la uită-te acolo. 

— Ce este? 

— Omul acela. 

Hefestion privi în direcția arătată de amiral și văzu pe malul 
opus un om singur, călare și ţinând în mână o torță aprinsă. 

— Cine ar putea fi? 

— Vreunul care cred că vrea să stea de vorbă cu noi. 

— Și ce facem? 

— Eu aș fi de parere să te duci acolo, la o barcă și vezi ce 
vrea. Noi te vom acoperi dacă va fi nevoie. 

Hefestion făcu întocmai, se duse pe celălalt mal și se află față 
în faţă cu misteriosul călăreț. 

— Te salut - spuse acesta în cea mai curată limbă grecească. 

— Te salut și eu - răspunse Hefestion. 

— Cine ești? 

— Mă numesc Nabunaid. 

— Și ce dorești de la mine? 

— Nimic. Mâine vom distruge podul vostru, dar înainte de 
ultima bătălie aș vrea să-ţi dau acest obiect ca să i-l transmiţi lui 
Baaladgar, dacă-l vezi. 

„Eumolpos din Solis” își zise în sinea lui Hefestion văzând 
mica statuetă de lut ars pe care omul o ţinea în mână, 
împodobită la bază cu caractere cuneiforme. 

— De ce? 


46 


— M-a vindecat într-o zi de o boală incurabilă și eu i-am 
promis că-l voi răsplăti cu un obiect la care el ţinea mult. 
Acesta. 

„Cine ar fi crezut?” se gândi Hefestion. „Și eu care credeam 
că este doar un escroc de ultimă speţă.” 

— Bine - răspunse el. 

— Am să i-l dau. Mai vrei să-mi spui și altceva? 

— Nu - răspunse ciudatul personaj. Și dădu pinteni calului 
ținând în mână în continuare torța aprinsă. Hefestion se întoarse 
la Nearchos ce-l aștepta pe ultimul ponton ancorat care se mai 
afla în bună stare. 

— Ştii cine era omul acela? — îl întrebă amiralul îndată ce-l 
văzu că ajunge la mal. 

— Nu, de ce? 

— Dacă nu mă înșel, era Mazeus, satrapul Babiloniei. 

— Pe Hercule! Dar ce... 

— Ce ţi-a spus? 

— Că ne va face bucăţi, dar că are o datorie față de 
Baaladgar, adică faţă de Eumolpos din Solis; m-a rugat să-i dau 
asta. 

— Şi-i arătă statueta. _ 

— Înseamnă că este un om care-și respectă cuvântul dat. În 
ce privește ameninţarea că ne va distruge, mi-a venit o idee și 
cred că în câteva zile o să le putem face o surpriză strașnică. 

— Ce idee? 

— Am pus să se transporte în amonte toate pontoanele care 
au mai rămas de montat. 

— Adică aproape toate câte le mai avem. 

— Exact. Le vom asambla într-o pădure unde nu ne va putea 
vedea nimeni, după care, pe această plută uriașă, vom urca trei 
sute de călăreţi, îi vom duce pe malul celălalt și vom ataca în 
timpul nopţii tabăra lui Mazeus provocând acolo un adevărat 
infern. Imediat ce va duce călăreţii dincolo, pontoanele vor 
cobori pe apă până aici, unde dulgherii mei, de data aceasta 
fără a fi deranjaţi, le vor monta, în acest moment, tu vei trece 
pe acest pod și vei ataca puternic cu Vârful. Noi ieșim 
învingători. Ei sunt învinși. Vadul de la Tapsacus este al nostru. 
Jocul s-a terminat. 


47 


Hefestion îl privi cu admiraţie: cretanul acela cu părul creț și 
cu pielea măslinie știa să facă minuni cu bărcile lui. 

— Când începem? — întrebă. 

— Am și început - răspunse Nearchos. 

— Dacă mi-a venit ideea, n-avea rost să mai pierd timpul. 
Câţiva oameni de-ai mei au și pornit în recunoaștere. 


48 


Manevra lui Nearchos se declanșă la două zile după aceea, 
după miezul nopţii. Călăreţii fură transportaţi pe malul stâng al 
fluviului și începură imediat să înainteze către sud. Pontoanele, 
acum goale și manevrate doar de câțiva marinari, mai rămaseră 
puţin pe loc pentru a da timp cavaleriei să atace fiind, apoi, 
lăsate să coboare rapid pe Eufrat. 

Când ajunseră în apropierea taberei lui Hefestion, se auzeau 
deja strigătele de surpriză ale persanilor atacați de cercetașii 
macedoneni. Nearchos dădu imediat ordinul de a se începe 
montarea pontoanelor, acestea fiind așezate unul lângă altul și 
legate cu funii solide. În timp ce lupta se întețea în tabăra 
inamică, dulgherii reușiră să ajungă cu podul până la malul 
stâng și să-i ancoreze zdravăn acolo ultimul ponton. 

Călăreţii care începuseră atacul începeau să aibă dificultăți 
când Hefestion, în fruntea Vârfului, porni în galop pe pod și veni 
în ajutorul oamenilor săi de-acum sleiți de puteri. Lupta reîncepu 
cu și mai mare forță și mercenarii greci, grupaţi în centru, 
respingeau cu îndârjire toate atacurile cavaleriei, în formații 
pătrate de apărare și protejându-se unul pe altul cu scuturile lor 
grele. 

La un moment dat, însă, se petrecu ceva surprinzător: 
persanii, ca și cum ar fi ascultat de un semnal neașteptat, o 
luară la fugă retrăgându-se spre sud, iar grecii, rămași singuri și 
înconjurați din toate părțile, fură nevoiţi să se predea. Hefestion 
înfipse steagul roșu cu stema argeazilor în mijlocul taberei 
persane, pe malul stâng al Eufratului. La puţin timp după aceea, 
veni alături de el și Nearchos. 

— Totul este în regulă? — întrebă acesta. 

— În regulă, amirale. Mă întreb, însă, cum te simţi când te joci 
cu cojile astea de nucă, tu care ești obișnuit să comanzi escadre 
întregi de corăbii cu câte cinci rânduri de vâsle. 

— Te descurci cu ce ai la îndemână, Hefestion - răspunse 
Nearchos. 

— Important este să ieși învingător. 


49 


Ofițerii fiecărui detașament dădură ordinele necesare pentru 
instalarea taberei și trimiseră în recunoaștere, departe pe 
câmpii, pâlcuri de cercetași. Câţiva dintre ei, ajungând pe 
culmea unui delușor de unde puteau zări mai departe spre sud, 
văzură că orizontul era înroșit de pâlpâirile unor flăcări. 

— Arde acolo! — strigă comandantul lor. 

— Repede, haideţi să mergem să vedem ce-i acolo! 

— Încă unul acolo! — strigă unul dintre călăreţi. 

— Și acolo, pe malul râului, e altul! — spuse altul. Peste tot se 
vedeau flăcări. 

— Ce-ar putea fi asta? — întrebă un al treilea. 

Comandantul lor își roti privirea peste orizontul care era 
acum, în cea mai mare parte, înroșit de reflexele focurilor. 

— Persanii sunt - răspunse el. 

— Persanii care ard totul. Pârjolesc totul pentru ca noi să nu 
mai găsim nimic viu de-a lungul drumului pe care vom merge. 
Vor să ne facă să murim de foame și de lipsuri. Să mergem să 
verificăm - mai spuse el și-și îndemnă calul în direcția focurilor. 

Merseră înainte, având mereu în dreapta malul fluviului și, 
curând, se convinseră că era așa cum își închipuisem; peste tot, 
pe câmpie și pe toată lungimea malului Eufratului se puteau zări 
satele în flăcări. Unele, cele care se aflau pe culmea unor mici 
dealuri de noroi uscat, se vedeau perfect cum ardeau și ridicau 
către cer trâmbe de fum și de scântei. Peste tot alergau oameni 
călări care ţineau în mână torţe și șomoioage aprinse: un 
spectacol înspăimântător și impresionant. 

— Ne întoarcem - ordonă cel care comanda grupul de 
cercetași. 

— Am văzut chiar prea mult. 

— Trase de hăţurile calului și-l îndemnă spre tabără. La scurt 
timp după aceea, se afla în faţa lui Nearchos și a lui Hefestion ca 
să raporteze ceea ce văzuse. Acum, însă, reflexele focurilor din 
câmpie erau atât de puternice încât se puteau vedea și din 
tabără: la orizont, cerul se înroșise în mare parte, ca și cum ar fi 
fost vorba despre un apus de necrezut în ţinuturile meridionale. 

— Recolta abia fusese adunată și depusă în hambare: nu va 
mai rămâne niciun bob de grâu sau de orz de aici și până în 
Babilonia. Alexandru trebuie să afle neîntârziat asta! — exclamă 


50 


Hefestion. Chemă un curier și-l trimise imediat pe drumul către 
Tyr. 
XXX 

Între timp, Alexandru terminase de strâns cantitatea de 
provizii și de materiale, încărcase carele și se pregătea să 
părăsească țărmul mării pornind spre vadul de la Tapsacus. ȘI, 
pentru că vestea plecării apropiate se răspândise imediat, se 
adunase și numeroasa suită spontană care se mișca de o vreme 
în urma armatei sau își instala tabăra la mică distanţă de ea 
când făcea popasuri. Erau negustori cu tot felul de mărfuri, 
prostituați și prostituate, dar și fete din familii sărmane care 
trăiau cu soldaţi din armată. Destul de multe dintre ele erau 
însărcinate și una dintre ele născuse deja niște copii frumoși cu 
pielea măslinie, ochii albaștri și părul blond. 

În aceeași zi, pe când se lăsa seara, o corabie macedoneană 
acostă la mal descărcând lemn de frasin și de corn pentru sulițe 
și lăzi pline cu arme și cu piese pentru mașinile de asalt, dar 
unul dintre oamenii din echipaj se îndreptă de îndată către 
orașul vechi și întrebă unde locuia Calistene. 

Avea pe umăr o desagă și, când ajunse în faţa ușii care-i 
fusese arătată, ciocăni încet de câteva ori. 

— Cine este? — se auzi dinăuntru vocea lui Calistene. Omul 
nu răspunse și bătu din nou în ușă iar istoricul veni să deschidă. 
Se găsi în faţa unui bărbat destul de corpolent, cu o barbă deasă 
și cu părul negru și creţ care-l salută printr-o plecăciune. 

— Mă numesc Ermocrates și sunt un soldat din garda lui 
Antipatros. Mă trimite la tine Aristotel. 

— Intră - îl invită Calistene cu o umbră de neliniște în priviri. 
Omul intră și privi în jurul său: avea mișcări nesigure ca ale 
unuia care petrecuse mult timp pe mare și ceru voie să se 
așeze. Calistene îi arătă un scaun și își luă imediat desaga de la 
gât și o puse cu mare grijă pe masă. 

— Aristotel mi-a poruncit să-ți dau asta - spuse el înmânându- 
i o casetă din fier. 

— Și scrisoarea aceasta. 

— Istoricul luă scrisoarea și continuă să privească obiectul cu 
o neliniște din ce în ce mai mare. 

— De ce așa de târziu? Caseta asta ar fi trebuit să ajungă la 
mine de mult mai mult timp. Nu știu dacă acum... 


51 


Începu să citească scrisoarea. Era cu siguranţă de la Aristotel, 
dar era cifrată și fără titlu. Spunea: 


Această substanță provoacă moartea după mai mult de 
zece zile, cu simptome întru totul asemănătoare cu acelea 
ale unei boli grave. După ce o folosești, distruge-o. Chiar și 
dacă n-ai folosit-o, distruge-o. Pentru niciun motiv n-o 
atinge și n-o mirosi. 


— Te așteptam încă de acum un an - repetă Calistene luând 
cu mare grijă cutia în mână. 

— Din păcate, am trecut prin multe peripeții. Corabia mea, 
trecând printr-o puternică furtună, a fost dusă multe zile în 
derivă până când s-a împotmolit pe un țărm pustiu din Libia. Eu 
și cu tovarășii mei de nenorocire am mers luni întregi hrănindu- 
ne doar cu pește și cu crustacee până când am ajuns la graniţa 
cu Egiptul, unde am aflat vestea expediției regelui la templul lui 
Amon. De acolo am ajuns, tot pe jos, într-un port din Delta 
Nilului unde am găsit o corabie care fusese și ea abătută de la 
destinaţie de un vânt puternic din nord și așa am putut să mă 
îmbarc în cele din urmă ca să ajung la Tyr, acolo unde mi se 
spusese că-l voi găsi pe rege cu armata și cu prietenii săi. 

— Ești un om curajos și m-ai servit cu credință. Dă-mi voie să 
te răsplătesc - spuse Calistene ducând mâna la punga cu bani. 

— Nu vreau cine știe ce răsplată - îi răspunse Ermocrates - 
dar aș primi bucuros ceva bani pentru că nu mai am deloc și nu 
știu cum am să mă întorc în Macedonia. 

— Ti-e foame, ţi-e sete? 

— Ceva aș mânca și chiar aș avea nevoie. Mâncarea de pe 
corabia cu care am călătorit era foarte proastă. 

Calistene puse caseta pe care-o primise în lada sa, încuie lada 
și se spălă pe mâini într-un castronaș; puse, apoi, pe masă 
pâine, brânză, o bucată de pește fript peste care turnă ulei de 
măsline și sare. 

— Ce face unchiul meu? 

— Bine - răspunse omul mușcând cu poftă din pâine după ce 
întinsese cu ea în ulei și în sare. 

— Ce făcea ultima dată când l-ai văzut? 

— Pleca de la Mieza către Aigai. Era o vreme tare urâtă. 


52 


— Deci își continuă cercetările - murmură Calistene mai mult 
pentru sine însuși. 

— Ce-ai spus? — întrebă Ermocrates. 

— Nimic, nimic - spuse Calistene scuturând din cap. Mai 
rămase câteva clipe nemișcat privindu-l pe oaspetele său care 
înfuleca totul cu mare poftă, apoi îl întrebă din nou: 

— S-a mai aflat ceva despre omorârea regelui Filip? De fapt, 
ce se spune prin Macedonia despre asta? 

Ermocrates se opri din mâncat, înghiţi ce avea în gură și 
rămase tăcut, cu capul plecat. 

— Nu-ţi fie frică - îl asigură Calistene. 

— Totul rămâne între noi. 

— Se spune că ar fi fost Pausanias și din propria lui voinţă. 

Calistene înţelese că omul nu vroia să vorbească despre asta 
și-și dădu seama că nici întrebarea nu-i fusese pe plac. 

— O să-ţi dau o scrisoare pentru unchiul meu, Aristotel. Când 
pleci înapoi? 

— Cu prima corabie pe care am s-o găsesc. 

— Bine. Eu plec mâine cu regele. Tu poţi să rămâi în casa asta 
până când îţi găsești o corabie. 

Luă pana și începu să scrie: 


Calistene către Aristotel, te salut! 

Abia azi, în ziua a douăzeci și opta din luna Boedromion, 
în primul an al celei de-a o sută douăsprezecea Olimpiade, 
am primit ceea ce iţi cerusem. Motivul pentru care-ti 
cerusem acest obiect nu mai există, așa că-l voi distruge 
pentru a nu da naștere unui pericol inutil. Comunică-mi, 
îndată ce poți, dacă ai descoperit ceva în privința morții 
regelui Filip, pentru că nici măcar Zeus Amon nu a vrut să 
răspundă la această întrebare. Vom pleca acum de pe 
țărmul mării, îndreptându-ne spre interior și nu știu dacă ne 
vom mai întoarce pe aici. Sper că ești sănătos. 


Presără cenușă peste scris, o scutură, înfășură papirusul și i-l 
dădu lui Ermocrates. 

— Mâine în zori eu voi pleca, așa că te salut de pe acum. 
Drum bun și spune-i unchiului meu că-mi lipsesc mult sfaturile și 
înțelepciunea lui. 

— Așa am să fac - răspunse omul. 


53 


KKK 


A doua zi, armata porni în marș urmată de alaiul regal cu 
femeile din haremul lui Darius, cu regina-mamă și cu 
concubinele însoţite de copiii lor. Barsines călătorea și ea în acel 
convoi și o ajuta cum putea pe Sisygambis, destul de nevolnică 
din cauza vârstei înaintate. 

Înainte de a ajunge la malul Eufratului, curierul trimis de 
Hefestion le apăru în cale, la est de valea râului Orontes, și fu 
condus imediat la Alexandru. 

— Măria Ta - îl anunţă el - suntem stăpâni pe malul de răsărit 
al Eufratului și am instalat podul plutitor, dar persanii dau foc 
tuturor satelor care se află de-a lungul drumului spre Babilonia. 

— Eşti sigur de asta? 

— Am văzut cu ochii mei: cât cuprindeai cu privirea era numai 
pârjol și focul se întindea și peste miriști. Toată câmpia era ca o 
mare de flăcări. 

— Să mergem, atunci - spuse regele. 

— Sunt nerăbdător să văd ce se întâmplă. 

— Luă cu el două escadroane de cavalerie și porni în galop 
împreună cu prietenii săi către vadul de la Tapsacus. 


54 


9 


În dimineaţa următoare, înainte de amiază, Alexandru trecu în 
galop pe podul de pontoane, urmat de camarazii săi și de 
călăreţii pe care-i luase cu el. Hefestion și Nearchos îi ieșiră în 
întâmpinare. 

— Ai vorbit cu curierul pe care l-am trimis? 

— Da, am vorbit. E chiar atât de grav? 

— Tu ce crezi? — îi răspunse Nearchos arătându-i coloanele 
de fum care se zăreau peste tot. 

— Dar la răsărit? 

— Adică în partea aceea? După cât se pare, acolo nu se 
întâmplă nimic: nicio pagubă, nimic nu este distrus. 

— Deci, Darius ne așteaptă pe malul Tibrului. Aceste focuri 
sunt mai clare decât un mesaj scris: drumul spre sud este 
același cu cel pe care au mers acum șaptezeci de ani cei „zece 
mii” ai lui Xenofon, deși cu unele probleme serioase de 
aprovizionare. Azi, cu satele și cu recoltele distruse, acest lucru 
ar fi absolut imposibil. Nu ne rămâne decât al doilea drum: cel 
care duce la vadul peste Tibru și la Calea regală. 

„Acela este locul în care ne așteaptă Darius: acolo va avea loc 
bătălia hotărâtoare. Și, pentru a ne îndemna să luăm această 
hotărâre, ne-a ajutat să parcurgem acest drum, permiţându-ne 
să ne aprovizionăm de prin satele răspândite la poalele munţilor 
Taurus.” 

— Și noi vom accepta această invitaţie, nu-i așa, Alexandru? 
— întrebă Perdicas făcând un pas înainte. 

— Așa este, prietene. Să ne pregătim pentru că de mâine 
începe marșul către ei: peste șase zile ne vom prezenta la 
întâlnirea cu cea mai mare armată din toate timpurile. 

Parmenion, care privea cu atenţie coloanele de fum negru ce 
se înălţau la orizont în partea dinspre sud, nu spuse nimic și se 
îndepărtă tăcut la puţin timp după aceea. 

Ptolemeu privi în urma lui. 

— Generalul nu pare prea entuziasmat, nu-i așa? 

— Începe să fie cam prea bătrân - remarcă și Crater. 


55 


— Cred că ar trebui trimis acasă. 

Filotas era destul de aproape ca să-l audă și răbufni: 

— Tata o fi el bătrân, dar până și unghia de la un deget de-al 
lui face mai mult decât voi toți împreună! 

— Ei, ei, las-o mai moale! — îi spuse Seleucos. 

— Crater glumea. 

— N-are decât să glumească pe socoteala altcuiva că altfel, 
data viitoare... 

— L-a văzut careva dintre voi pe Eumolpos din Solis? — 
întrebă Hefestion mai mult ca să schimbe vorba. 

— Parcă era prin convoiul femeilor - răspunse Seleucos. 

— Ce treabă ai cu el? 

— Nimic: trebuie doar să-i transmit un dar. Ne vedem mai 
târziu. Încălecă și se îndreptă spre locul în care soldaţii instalau 
tabăra. Îl găsi pe Eumolpos așezat în fața cortului său, având doi 
eunuci în jur: unul îi făcea vânt cu un evantai iar altul îi servea 
prânzul pe o măsuţă cu de toate. 

— Nu accept să se facă aluzii prostești în legătură cu 
întâmplările prin care am trecut când am fost arestat... — 
începu să spună iscoada îndată ce-l zări pe Hefestion care 
descăleca. 

— Fii liniștit, am venit să-ţi aduc un dar. 

— Un dar? 

— Chiar așa, din partea unui dușman. Mă gândeam dacă n-ar 
trebui să vorbesc despre asta cu Alexandru. După părerea mea, 
dacă ţi-ar pune podoabele bărbătești într-un teasc de stors 
măsline, s-ar putea să afle de la tine multe lucruri interesante. 

— Mai taci din gură, puștiule, și arată-mi mai bine ce mi-ai 
adus. 

Hefestion îi dădu statueta. Eumolpos o privi cu mare atenție. 

— Ai spus că este de la un dușman? Și cine ar fi dușmanul 
ăsta? 

— Satrapul Babiloniei: Mazeus. O persoană importantă după 
cât se pare. 

Eumolpos nu-i dădu atenție și continuă să examineze atent 
statueta, apoi, cu o mișcare neașteptată o lovi de marginea 
mesei și-o facu ţăndări. Din interiorul ei apăru un sul mic de 
papirus, plin de caractere cuneiforme. 

— Înțelegeri secrete cu inamicul - comentă Hefestion. 


56 


— Mi se pare o treabă urâtă. 

Eumolpos din Solis înfășură la loc biletul și se ridică, 
îndreptându-se spre tabăra militară. 

— Ei, încotro? 

— Mă duc să caut pe vreunul care să aibă un dram de creier. 

— Fii atent că Peritas e pe aici pe undeva: să nu te muște de 
buci! — strigă Hefestion în urma lui. Informatorul nu încercă să-i 
răspundă, dar își duse instinctiv mâna dreaptă la spate ca să-și 
apere părţile în pericol. 

Îl găsi pe Eumene în cortul în care-și instalase serviciul de 
intendenţă, ocupat cu verificarea listelor de armament, 
materiale de construcţie și alimente. li făcu semn că avea ceva 
să-i spună și secretarul general lăsă registrele pe seama unui 
ajutor și se apropie de el. 

— Ceva nou? 

— Un mesaj de la Mazeus. 

— Satrapul Babiloniei. Pe Zeus! 

— Și mâna dreaptă a Marelui Rege. 

— Ce spune? 

— Este dispus să ne... ajute, pe câmpul de luptă, dacă va fi 
menținut în funcţia de guvernator al Babiloniei. 

— Ai cum să-i răspunzi? 

— Da. 

— Răspunde-i că s-a făcut. 

— Va dori, însă, o garanţie. 

— Ce fel de garanţie? 

— Nu știu, cred că un mesaj din partea regelui ar fi suficient. 

— Asta se poate aranja. Am scris de multe ori scrisori cu 
caligrafia lui Alexandru și cu sigiliul său. Vino deseară în cortul 
meu și-ţi voi da tot ce-ţi trebuie. Dar, pe Zeus, ia-ţi de pe cap 
peruca aia dacă vrei să-ţi salvezi fundul. Peritas e la plimbare cu 
Alexandru. 

— Am mai auzit asta - mormăi Eumolpos luându-și cu părere 
de rău de pe cap podoaba care-i acoperea ţeasta goală și 
îndesând-o în desagă. 

— Mi-a mai mâncat o căciulă de blană care mă costase o 
avere: dacă o să meargă tot așa o să-i arunc să-mi mănânce și 
punga cu bani. 


57 


Plecă și ţeasta lui se văzu mult timp în depărtare, strălucind în 
soarele amiezii. 

XXX 

Armata porni a doua zi în marș către răsărit, lăsând în stânga 
munţii Armeniei și în dreapta deșertul. Ofițerii topografi 
angajaseră câteva călăuze din partea locului pentru că nu 
existau nici hărţi, nici informaţii despre drumurile din acele 
ținuturi, dar își ţineau la îndemână instrumentele și planșetele 
portabile pentru desen ca să traseze, pe măsură ce înaintau, 
hărți cât mai exacte ale teritoriului străbătut. 

Făcură șase etape cam de câte cinci parasangas! fiecare, 
trecând după două zile de marș râul Araxes din Siria și intrând 
după aceea într-o regiune aridă și asemănătoare unui deșert. 
Din când în când se zăreau turme de măgari sălbatici, de gazele 
și de antilope care pășteau printre rarele tufe de mărăcini și, în 
a treia noapte, se auzi de câteva ori răgetul unui leu răsunând 
ca un tunet peste imensa întindere pustie. 

Caii nechezară neliniștiţi și începură să dea din copite 
încercând să scape din ţarcurile în care erau închiși, iar Peritas 
sări brusc din somn, lătrând furios și încercând să pornească în 
goană către locul dinspre care venea mirosul puternic de fiară 
sălbatică. 

Alexandru îl potoli: 

— Fii cuminte, Peritas, fii cuminte. N-avem timp acum să 
mergem la vânătoare. Hai, dormi, treci la locul tău. Îl mângâie 
și-l scărpină între urechi până când molosul se liniști. 

A doua zi, văzură niște struţi și mai găsiră și cuiburi cu ouă, 
atât de struț cât și de dropie. Bucătarul le privi în lumina 
soarelui, își dădu seama că erau de curând ouate și le puse 
deoparte ca să le pregătească la cină. Alexandru îl rugă să 
păstreze câteva coji cât mai întregi ca să i le trimită lui Aristotel 
pentru colecţia sa. Hefestion nu vroia, totuși, să renunţe la 
puţină carne proaspătă. Organiză o vânătoare de struţi 
împreună cu Leonatos și cu Perdicas, luând cu ei douăzeci de 
cercetași agrieni și tribalii înarmaţi cu arcuri și cu sulițe, dar își 
dădură seama curând că nu era o treabă prea ușoară: păsările 
acelea  caraghioase alergau cu o viteză de necrezut, 
desfăcându-și aripile, ca niște pânze de corabie, parcă pentru a 


1 unitate de măsură la vechii persani, de aproximativ cinci km - N.T. 


58 


se folosi și de forța vântului. Niciun cal nu fu în stare să le 
ajungă din urmă. 

Când vânătorii se întoarseră în tabără, obosiţi, rușinați și cu 
mâna goală, Alexandru îi întâmpină clătinând din cap. 

— Zi ce ai de zis - făcu Hefestion plictisit. 

— Dacă ai fi citit „marșul celor zece mii”, așa cum am făcut 
eu, ai ști acum cum se vânează struții. Xenofon era un mare 
vânător, nu uita asta. 

— Şi care-ar fi tehnica asta? 

— In ștafetă. Un grup urmărește struții și-i îndreaptă către un 
loc anume în care se află pregătite alte grupuri de călăreţi. Când 
caii au obosit, primul grup se oprește și pleacă în plină viteză cel 
de-al doilea, apoi al treilea și așa mai departe, până când struţii, 
obosiţi, își încetinesc alergarea și atunci este suficient să-i 
înconjuri și să-i prinzi. 

— O să încercăm mâine și asta - îi răspunse Hefestion. 

— Intre timp o să ne mulțumim cu ouăle lor - spuse 
Alexandru. 

— Par foarte bune, prăjite sau fierte, cu sare și cu ulei. 

— Mai sunt și penele - adăugă Perdicas. 

— Pe coiful meu ar arăta foarte bine. la te uită ce minunăţie! 
Sunt o mulţime, împrăștiate peste tot: s-ar putea să fie vremea 
năpârlirii. 

Nici a doua zi și nici mai târziu nu se mai ivi nici măcar un 
strut, ca și cum ar fi fost anunţaţi că vânătorii puseseră la punct 
o tactică mai eficace. 

Armata porni din nou în marș fără a întâlni vreun semn de 
viață, cu excepţia câtorva caravane care veneau din Arabia cu o 
încărcătură de tămâie și care, în seara zilei a cincea, își instalară 
tabăra la o distanţă respectabilă de armată. Aristandru îl rugă 
pe rege să cumpere tămâie fără a se uita la preț: în ajunul 
bătăliei decisive, zeii trebuiau să fie respectaţi cum se cuvenea. 

In seara celei de-a șasea zile, Alexandru îl adăpă pe Ducipal 
din apa vijelioasă a marelui fluviu Tibru. 


59 


10 


Lumina amurgului era încă destul de puternică pentru a 
vedea că de partea cealaltă a fluviului nu se afla nimeni. Atât 
cât se putea cuprinde cu ochii, nu se vedea nici urmă de vreo 
fiinţă vie, focuri sau alte semne ale prezenţei omului. Nu se 
simțea nicio boare de vânt și doar câţiva ulii se roteau 
ameninţători pe deasupra malurilor în căutare de peștișori sau 
de broscuțe. 

Alexandru îl lăsă să bea pe Peritas, apoi pe Ducipal, dar pe 
acesta îl mai trăgea din când în când de hățuri ca să nu-și umple 
prea mult stomacul cu apă. Luă apoi apă în pumni și i-o aruncă 
pe sub burtă și pe gambe ca să-l răcorească. Peste puţin timp, 
toţi căâlăreţii descălecară mai sus sau mai jos de vad și fiecare 
soldat își adăpa calul. 

— Nu-mi dau seama ce se întâmplă - spuse Seleucos 
apropiindu-se de ceilalţi și privind spre malul opus. 

— Mă aşteptam să-i văd înșiraţi pe mal în ţinută de luptă... — 
adăugă și Lisimah scoțându-și coiful și desfăcându-și șireturile 
armurii. 

Ptolemeu își scosese și el coiful, îl umpluse cu apă pe care și-o 
turna pe cap, bucurându-se de răcoarea ei: 

— Ah, ce minune! 

— Ei, dacă-ţi place atât de mult, mai ia și de la mine! — strigă 
Leonatos și vru să-și umple și el coiful cu apă ca să i-o arunce în 
cap, dar se opri: 

— Staţi așa, staţi așa! Sosește secretarul general. Fiţi atenţi 
când vă fac eu semn, bine? 

Eumene se apropia, în ţinută de luptă, purtând pe cap un coif 
împodobit cu pene de struţ. 

— Alexandru - începu el - ascultă-mă. Am primit știrea că... 

Nu apucă să termine ce începuse să spună că Leonatos urlă 
cât îl ţinea gura: 

— Ambuscadă! Ambuscadă! 

— Și, în aceeași clipă, cu toţii aruncară peste el un adevărat 
potop de apă din coifuri, muindu-l din cap până în picioare. 


60 


— Îmi pare rău, domnule secretar general - spuse Alexandru, 
abţinându-se cu greu să nu izbucnească în râs - dar a fost o 
cursă care i-a luat pe toţi prin surprindere și pe care nici eu n- 
am putut s-o previn. 

Eumene era complet ud și penele de struț de pe coiful său 
arătau jalnic. 

— Da’ ce glumă proastă - bombăni el văzând ce mai 
rămăsese din mândrul său panaș. 

— Adunătură de tâmpiţi, nenorociţi ce sunteți... 

— lartă-i, domnule secretar general - interveni Alexandru ca 
să-l îmbuneze. 

— Sunt niște băieţi prost crescuţi. Dar, parcă aveai ceva să-mi 
spui... 

— N-are importanţă - bombăni Eumene îmbufnat. 

— O să-ţi spun altă dată. 

— Hai, lasă, nu pune la inimă. Te aştept mai târziu în cortul 
meu. Vă aștept și pe voi! — le strigă el celorlalţi. 

— Hefestion! la cu tine o echipă și patrulează pe malul 
celălalt: înainte de cină vreau să știu unde se află ei. 

Se îndepărtă urmat de Peritas către locul în care ordonanțele 
sale ridicau cortul regal, bătând ţărușii cu lovituri de mai. 

Eumene veni la el puţin după aceea, îmbrăcat cu haine uscate 
și regele îl pofti să se așeze lângă el, în timp ce Leptine și alte 
femei se ocupau cu pregătirea meselor și a paturilor pentru 
cină. 

— Ei, ce noutăţi ai? 

— E simplu. Eumolpos din Solis a primit un mesaj. Se pare că 
armata Marelui Rege s-ar afla cam la cinci parasangas la sud de 
noi și se îndreaptă spre est, pe drumul care duce către 
Babilonia, găsindu-se nu departe de un sat care se numește 
Gaugamela. 

— Ciudat nume... 

— Înseamnă „casa cămilei”. E o poveste mai veche. Se pare 
că regele Darius cel Mare, scăpând teafăr dintr-o cursă deoarece 
călărea pe o cămilă, ar fi reușit să se salveze doar datorită iuţelii 
extraordinare cu care alerga animalul. În semn de recunoștință, 
i-a construit un grajd luxos și a poruncit ca întreţinerea ei să fie 
asigurată din birul plătit stăpânirii de acest sat care, după 
aceea, a primit numele acesta ciudat. 


61 


— O zi de mers... Ciudat. Ne putea opri pe malul râului și am 
fi rămas acolo cine știe cât timp. 

— Parcă ar face-o intenţionat. Ai observat cum arată terenul 
atât pe partea asta cât și pe cealaltă a fluviului? 

— Ondulat, cu gropi și cu mulţi bolovani. 

— Ai dreptate. Nu este potrivit pentru carele sale cu seceri. 
Marele Rege ne așteaptă pe un teren perfect neted - spuse el și 
își trecu palma peste lemnul lustruit al mesei pe care o avea în 
faţă. 

— A pus să fie umplute toate gropile și să se netezească toate 
ridicăturile de pământ astfel încât carele să poată atinge cea 
mai mare viteză. 

— Orice este posibil. Fapt este că nimeni nu ne-a împiedicat 
în marșul nostru, că am putut să ne aprovizionăm fără probleme 
din sate și că acum trecem nestingheriţi Tibrul. 

— Excepţie făcând curentul fluviului. 

— Da, cu excepţia curentului - fu de acord Alexandru. 

— Trebuie că a plouat la munte. 

In momentul acela sosiră și ceilalţi prieteni și cu ei veni și 
Nearchos. 

— Văd că domnul secretar general are din nou înfățișare 
elegantă - remarcă Leonatos când intră în cort. 

— Ce metamorfoză! 

In urmă cu numai câteva minute arăta ca o curcă plouată. 

— Mai termină! — i-o reteză Alexandru. 

— Așezaţi-vă. Avem lucruri mai importante de discutat. 

Se așezară cu toţii. Peritas își luă și el locul la picioarele 
regelui morfolindu-i sandalele așa cum făcea de pe când era 
doar un cățeluș. 

— După cât se pare, Marele Rege ne așteaptă pe o câmpie 
netedă ca-n palmă, la distanţă de o zi de mers de aici. 

— Grozav! — exclamă Perdicas. 

— Să plecăm de îndată, n-aş vrea să se plictisească acolo. 

— Vestea ne-a fost comunicată de Eumolpos din Solis și vine, 
totuși, din partea persanilor: s-ar putea să fie vorba despre o 
cursă. 

— Așa este, să nu uităm ce s-a întâmplat la Issus - mărâi 
Leonatos. 


62 


— Feciorul ăla de căţea era să ne piardă pe toţi doar ca să-și 
salveze el fundul de țeapa persană! 

— Las-o baltă! — îl potoli Perdicas. 

— AȘ fi vrut să te văd pe tine ce-ai fi făcut. Ce motiv ar avea 
să ne trădeze? Eu cred ce spune Eumolpos. 

— Și eu - i se alătură Alexandru. 

— Dar asta nu înseamnă mai nimic. O asemenea veste poate 
fi răspândită cu măiestrie ca să ne atragă într-o situaţie fără 
cale de ieșire. 

— Ce ai de gând să faci, deci? — întrebă Lisimah turnând 
puţin vin în cupele prietenilor săi. 

— În seara asta vom afla de la Hefestion dacă într-adevăr 
sunt atât de departe de fluviu. Mâine vom trece prin vad, vom 
porni către armata inamică și, după un marș de două-trei 
parasangas, vom trimite înainte un grup de cercetași pentru a 
vedea cum stau lucrurile. În momentul acela, vom ţine un 
consiliu de război și vom ataca. 

— Și carele cu seceri? — întrebă Ptolemeu. 

— Le vom face inofensive și apoi vom ataca pe centru cu 
toate efectivele pe care le avem. Ca la Issus. 

— Noi învingem, ei pierd. Asia este a noastră - comentă scurt 
Nearchos. 

— Ușor de zis - interveni și Seleucos - dar încercaţi să vă 
închipuiţi ce se va putea vedea pe câmpul de luptă când vor 
apărea mașinile acelea îngrozitoare: norul de praf pe care-l vor 
stârni, zgomotul roţilor cu cercuri de fier, lamele de oțel care vor 
scânteia în razele soarelui rotindu-se ameţitor de repede. După 
părerea mea, vor să copleșească trupele noastre de pe centru, 
în timp ce cavaleria lor ne va înconjura pe margini. 

— Seleucos are în bună parte dreptate - spuse Alexandru - 
dar nu e cazul să stabilim de pe acum un plan de bătaie; în ce 
privește carele, vom face la fel cu cei „zece mii” la Cunassa. Vă 
amintiți? Infanteria grea se dădea din loc în loc la o parte, 
creând coridoare prin care dușmanii puteau trece nestingheriţi, 
dar arcașii se întorceau către ei și loveau din spate carele și pe 
războinicii care se aflau în ele. Mai mult mă îngrijorează praful: 
dacă nu va bate câtuși de puţin vântul, îndată ce va începe 
bătălia totul se va cufunda într-o asemenea ceață că nu se va 
putea vedea nimic nici măcar la o lungime de braț în față. Va 


63 


trebui să ne bazăm pe trâmbițe ca să ţinem legătura între 
detașamente. Hai să mâncăm acum și să ne veselim puţin, n- 
avem deocamdată motive de îngrijorare: întotdeauna am ieșit 
învingători și o să învingem și de data asta. 

— Crezi că, într-adevăr, pe petecul acela de deșert ne 
așteaptă un milion de oameni? — întrebă Leonatos care se 
vedea că este destul de tulburat. 

— Pe Hercule, nu reușesc nici măcar să-mi închipui așa ceva! 
Cât înseamnă un milion de oameni? _ 

— Am să-ţi spun eu - îi explică Eumene. Inseamnă că, pentru 
a ieși învingători, fiecare dintre noi va trebui să omoare 
douăzeci dintr-ai lor și încă ar mai rămâne destui. 

— Eu nu cred așa ceva - spuse Alexandru. 

— Este aproape imposibil să hrănești un milion de oameni 
aflaţi într-o mișcare continuă, ca să nu mai vorbim despre apa 
necesară pentru cai și tot restul. Eu cred... cred că ar putea fi 
jumătate din acest număr, ceva mai mulţi decât la Issus. În orice 
caz, v-am mai spus: să așteptăm să vedem cum stau în realitate 
lucrurile atunci când vom avea un contact direct cu inamicul. 

Servitorii începură să servească mâncărurile și Alexandru făcu 
un semn ca să intre și „însoţitoarele” sosite de curând din 
Grecia pentru a-i înveseli pe prietenii săi. Dintre ele atrăgea 
atenția o fată ateniană de o frumuseţe extraordinară, o brunetă 
cu ochi plini de foc, cu pielea netedă și cu un corp de zeiţă. 

— Priviţi, ce minunăţie! — exclamă Alexandru îndată ce ea își 
făcu apariţia. 

— Nu-i așa că e minunată? Știţi că a pozat goală pentru 
marele Protogene pentru o statuie a Afroditei? O cheamă Thais 
și, la Atena, anul acesta, a fost declarată „callipigia”. 

— Cele mai frumoase fese din tot orașul, nu asta înseamnă? 
— rânji Leonatos. 

— Dar nu le putem vedea? 

— Fiecare lucru la vremea sa, tap focos - îi răspunse fata cu 
un zâmbet malițios. 

Leonatos se întoarse nedumerit către Eumene: 

— Nicio femeie nu mi-a spus vreodată „tap focos”. N-am 
înţeles dacă este un compliment sau o insultă. 


64 


— Nu-ţi screme prea mult mintea că o să te doară după aia - 
îi domoli Eumene. În orice caz, să fii „tap focos” nu mi se pare 
ceva prea rău. După mine, ai mers drept la ţintă. 

Intrară și alte „însoţitoare”, toate foarte graţioase, și veniră să 
se tolănească pe lângă meseni în timp ce servitorii continuau să 
aducă mâncăruri. Ptolemeu, în calitate de maestru de 
ceremonii, stabilise ca vinul să fie doar îndoit cu apă: o decizie 
care întruni aprobarea tuturor. 

După ce mâncară cu toţii și începură să se cherchelească, 
fata începu să danseze. Era îmbrăcată doar într-un chiton scurt 
și pe dedesubt nu mai avea nimic: la fiecare piruetă, ea arăta cu 
dărnicie darurile de la natură pentru care fusese premiată la 
Atena și datorită cărora Protogene o reprezentase ca Afrodita. 

La un moment dat, luând de pe o masă un flaut, începu să-și 
cânte ea însăși muzica pentru dans și muzica aceea păru să 
învăluie corpul său care continua să se rotească din ce în ce mai 
repede, oprindu-se dintr-o dată într-un torent de note ascuţite, 
aproape stridente. Thais se ghemui la pământ ca o fiară gata să 
sară asupra prăzii, gâfâind și cu pielea strălucind de sudoare, 
apoi reîncepu să cânte din flaut și melodia se auzi până la 
soldaţii care stăteau de pază în faţa intrării. O melodie foarte 
frumoasă pe acordurile căreia mișcările deveniră din ce în ce 
mai unduioase și mai aţăâţătoare. 

Bărbaţii încetară să mai râdă și să glumească iar regele însuși 
părea vrăjit de piruetele acelea care începuseră să urmeze 
ritmul tot mai rapid al muzicii, din ce în ce mai grăbit și mai 
agitat, până la paroxism. Spaţiul restrâns al cortului părea 
invadat în totalitate de prezenţa dansatoarei, de mireasma pielii 
sale și a părului cu reflexe albăstrii. Se simţea că dansul acela 
emana o energie uriașă, o vrajă irezistibilă și Alexandru își 
aminti pe dată de un alt moment din viaţa sa: notele de flaut pe 
care mama sa, Olimpia, le scotea în adâncul unei păduri din 
Eordeea, ritmând în noapte un dans orgiastic, komos-ul beţiei 
dionisiace. 

Când Thais se lăsă să cadă la pământ, gâfâind epuizată, în 
ochii tuturor se putea vedea o dorinţă arzătoare, o excitație fără 
margini, dar nimeni nu îndrăznea să se miște de la locul lui 
așteptând cu toţii să vadă ce va face regele. Nechezatul unui cal 
și tropotul unui galop împrăștiară pe neașteptate tensiunea 


65 


acelor clipe și imediat după aceea Hefestion intră, asudat și plin 
de praf. 

— Armata lui Darius este la o jumătate de zi de mers de aici - 
spuse el gâfâind. 

— Sunt sute de mii, focurile lor se văd în noapte cât stelele de 
pe cer, semnalele lor de război, date de corn, se aud de la un 
capăt la altul al câmpiei. 

Alexandru se ridică în picioare și privi în jur ca și cum s-ar fi 
trezit brusc dintr-un vis, apoi spuse: 

— Să mergem la culcare. Mâine vom trece fluviul prin vad și 
tot mâine, pe seară, vom ţine un consiliu de război cu ochii 
aţintiți spre armata persană. 


66 


11 


Curentul apei era destul de puternic chiar și pe porțiunea 
vadului și infanteriștii care încercară primii să treacă dincolo se 
aflară curând în dificultate pentru că, în mijlocul albiei, apa le 
ajungea până la piept. Mai ales scuturile îi încurcau: dacă le 
țineau la nivelul picioarelor, opuneau o rezistenţă prea mare și 
oamenii erau nevoiţi să le lase din mâini; dacă le ridicau sus, 
soldații își pierdeau echilibrul și erau luaţi de apă. 

Parmenion dădu ordin să se întindă două funii între cele două 
maluri și să se formeze două cordoane duble de soldaţi, legați 
unii de alţii, unul în amonte de vad ca să mai micșoreze forța 
curentului și altul în aval pentru a-i aduna pe aceia care erau 
luați și târâţi la vale de apele năvalnice ale fluviului. La 
adăpostul acestor bariere umane, trecu toată infanteria grea a 
generalului. La urmă, trecu dincolo cavaleria și după ea carele 
cu provizii și cu bagaje, femeile și copiii. Capul coloanei zări 
poziţiile inamice la amiază, dar capătul din urmă se mai afla 
încă pe malul Tibrului și se lăsa seara când și ultimii soldaţi se 
alăturară celorlalţi. 

Așa cum plănuise, regele ţinu după asfinţit un consiliu de 
război cu cele două armate atât de apropiate încât, de la un 
capăt la celălalt al întinsei câmpii de la Gaugamela, santinelele 
macedonene puteau auzi strigătul gărzilor persane. 

La căderea serii, o dată cu intrarea gărzilor în primul schimb, 
o lampă se aprinse în cortul lui Alexandru și începură să 
sosească, unul câte unul, prietenii și generalii din înaltul 
comandament, Koinos, Simmias, Meleagru,  Polysperchon, 
conduși de Parmenion și de Clito, poreclit „cel Negru”. Cu toţii îl 
salutară pe rege și-l sărutară pe obraz, apoi se adunară, în 
picioare, în jurul mesei pe care ofițerii răspunzători de marș 
schiţaseră planul de bătaie. Unităţile de infanterie și de 
cavalerie erau reprezentate prin piese de la jocul de șah al 
regelui. 

— Aproape sigur, Darius va ataca mai întâi cu carele de război 
- începu Alexandru - pentru a ne strica rândurile și a distruge 


67 


formaţia falangei. Dar noi vom înainta pe o direcţie oblică față 
de frontul inamic care, în mod sigur, va fi mult mai larg decât al 
nostru datorită superiorității lor numerice și vom căuta să ocolim 
zona de teren perfect neted pe unde Marele Rege vrea să atace 
cu carele. Îndată ce acestea se vor pune în mișcare, trebuie să 
daţi semnal pentru oamenii noștri să facă un zgomot cât mai 
puternic, bătând cu săbiile în scuturi și strigând din răsputeri ca 
să sperie caii lor. Apoi, când se vor afla la o distanţă potrivită, 
arcașii și prăștiașii vor încerca să-i doboare pe cei din care. În 
felul acesta îi putem scoate pe mulţi dintre ei din luptă, dar 
carele, continuându-și cursa, ne-ar mai putea aduce multe 
pierderi. In momentul acela, comandanții de batalioane vor da 
semnalul stabilit din trâmbiţe pentru a se deschide culoare 
libere prin formaţia noastră lăsându-i pe dușmani să treacă și, 
după aceea, lovindu-i din spate. 

„După ce atacul carelor de război va fi respins, falanga va 
înainta pe mijloc, mergând în urma cavaleriei grele a eteri/or și a 
detașamentelor de asalt trace și agriene și eu voi conduce 
Vârful împotriva formațiilor în linie ale lui Darius. Va trebui să 
slăbim și să izolăm aripa lor stângă, să ne îndreptăm cu toții 
spre centru și să-i obligăm pe Darius și garda regală a 
Nemuritorilor să dea piept cu falanga. Batalioanele lui Crater și 
al lui Perdicas trebuie să reziste acestei presiuni și să 
contraatace. Generalul Parmenion va rămâne în rezervă în 
spatele flancului nostru stâng cu trei batalioane de pezeteri și cu 
cavaleria tesaliană urmând să dea lovitura definitivă. Pe aripa 
dreaptă a poziţiilor noastre se vor afla aliaţii greci și mercenarii 
sub comanda lui Clito: sarcina lor va fi de a face eventuale 
manevre de ocolire a aripii stângi persane ca să dea timp 
Vârfului să dezorganizeze trupele inamice de pe centru. Aveţi 
întrebări?” 

— Una singură - spuse Seleucos. 

— De ce acceptăm să luptăm într-un loc ales de dușmani? 

Alexandru păru că ezită să-i răspundă și-l privi ţintă în ochi. 

— Ştii câte fortărețe se înșiră în imperiul lui Darius de aici și 
până la munţii Paropamisus? Câte trecători păzite, fortărețe și 
cetăţi înconjurate de ziduri mai sunt? O să ne albească părul 
într-o sforțare zadarnică și întotdeauna sângeroasă, îi vom 
pierde văzând cu ochii pe soldaţii noștri, ne vom slei de puteri 


68 


patria sacrificându-i tinerii și condamnând-o astfel la o decădere 
rapidă. Darius și-a făcut acest plan inteligent de a mă atrage în 
aceste locuri și de a mă nimici. M-am prefăcut că mușc din 
această momeală. El nu știe că eu am luat o asemenea hotărâre 
și că, în ultimul moment, oricum îl voi învinge. 

— Și cu ce anume ÎI vei înfrânge? — mai întrebă Seleucos fără 
a-și cobori privirea. 

— O să vezi în zori - îi răspunse Alexandru. 

— Asta-i tot. Mergeţi acum la unităţile voastre și încercaţi să 
vă odihniţi pentru că mâine va trebui să luptaţi până la ultima 
picătură de sudoare și să daţi totul din voi. Norocul și zeii să fie 
cu noi! 

Salutară cu toţii și plecară. Alexandru îi conduse până la 
ieșirea din cort și, după ce ultimul dintre ei plecă, se duse la 
tarcul lui Ducipal ca să-i dea el însuși să mănânce și să bea apă. 
In timp ce calul își afunda botul în găleata plină cu ovăz, el îi 
vorbea mângâindu-i coama: 

— Ducipal, bunul meu prieten... Mâine va fi ultima ta bătălie, 
îți promit. După asta, o să mai fii văzut doar la defilări, o să mă 
duci doar când o să intrăm în triumf prin orașe sau când eu și cu 
tine vom merge să ne plimbăm singuri pe dealurile din Media 
sau pe malurile Tibrului sau ale Araxesului. Mai înainte de toate, 
însă, va trebui să mă duci la victorie, Ducipal, mâine va trebui să 
alergi mai iute decât săgețile și sulițele persane: nimic nu va 
trebui să stea în calea iureșului tău. 

Animalul își înălță capul mândru, sforăind și scuturându-și 
coama. 

— M-ai înţeles, Ducipal? Tu îi vei călca sub copitele tale pe 
călăreţii mezi și kissei, pe hircani și pe korasmi, vei scoate foc 
pe nări ca o himeră, îi vei trage după tine pe toți tovarășii tăi, 
vei fi tunetul care va zgudui munții din temelii și cei cinci sute 
de bidivii ai Vârfului vor face pământul să tremure pe urmele 
tale. 

Armăsarul bătu pământul cu copita și scoase un nechezat ca 
un strigăt de luptă, apoi păru să se liniștească și-și apropie botul 
de pieptul stăpânului său așteptând ca acesta să-l mângăie. 
Parcă vroia să-i spună că era gata pentru orice și că nimic n-ar fi 
putut opri galopul său. 


69 


Alexandru îl sărută pe frunte și plecă, îndreptându-și pașii 
spre cortul reginei-mamă, Sisygambis, instalat la umbra unui 
pâlc de sicomori de la marginea taberei. Işi anunţă sosirea și un 
eunuc îl conduse în interiorul pavilionului, unde suverana îl primi 
așezată pe tronul său. 

Alexandru așteptă, așa cum era obiceiul la curte, ca ea să-l 
invite să se așeze, după care începu să vorbească: 

— Mare Mamă, am venit să-ţi spun că ne pregătim să ne 
confruntăm cu Darius într-o bătălie decisivă, aproape sigur 
ultima. La apusul soarelui, doar unul dintre noi va mai fi în viață 
și eu voi face tot ce voi putea ca să ies învingător. 

— Știu - răspunse Sisygambis. 

— Asta ar putea să însemne moartea fiului tău. 

Regina dădu afirmativ din cap. 

— Sau a mea - adăugă la puţin timp după aceea Alexandru. 

Sisygambis ridică ochii înlăcrimaţi și suspină: 

— În orice caz, va fi pentru mine o zi plină de tristeţe. 
Indiferent de ce se va întâmpla, oricare ar fi rezultatul luptei. 
Dacă vei învinge tu, eu îmi voi fi pierdut fiul și patria. Dacă vei fi 
învins sau vei fi ucis, voi fi pierdut un om pe care am învăţat să-l 
iubesc. Tu te-ai purtat cu mine cu aceeași atenţie ca a unui fiu și 
ai respectat toate persoanele din familia mea, așa cum niciun 
alt învingător n-ar fi procedat vreodată. lar tu, băiete, ai deja un 
loc în sufletul meu. De aceea, nu pot să nu sufăr și nu-mi va fi 
permis să mă consolez rugându-mă cu cugetul curat lui Ahura 
Mazda ca soldaţii mei să iasă învingători. Du-te, Alexandru, și fie 
ca tu să fii acela care va sta teafăr și nevătămat mâine, sub 
razele apusului de soare. Aceasta este singura binecuvântare pe 
care ţi-o pot da. 

Regele făcu o plecăciune în fața ei, îndreptându-se către 
cortul său. În tabără era forfota obișnuită dinaintea orelor de 
odihnă: soldaţii, adunați în cerc și așezați pe pământ, își luau 
cina și se îmbărbătau unul pe altul pentru bătălia de a doua zi. 
Povesteau isprăvi ale unor eroi, beau, jucau zaruri cu banii pe 
care-i primiseră cu dărnicie de la casierii lui Eumene, se distrau 
privind dansul prostituatelor care însoțeau armata. Mai erau 
câte unii care-și petreceau seara în tabăra negustorilor, unde 
mulți dintre ei aveau de mai mult timp iubite și chiar copii mici 
de care se atașau cu fiecare zi ce trecea. 


70 


În clipele acelea de răscruce, asemenea sentimente adânci 
erau pentru ei o formă de consolare și, în același timp, de 
neliniște pentru gravitatea luptei care avea să se dea în curând, 
pentru bătălia care le-ar fi putut aduce glorie și bogății sau 
moartea, ori, mai rău, o sclavie înjositoare pentru tot restul 
vieţii. 

Alexandru ajunse la cortul său după ce traversase aproape 
întreaga tabără, de la un capăt la altul. Leptine îl întâmpină în 
prag și-i sărută mâinile. 

— Stăpâne, am avut o vizită ciudată. A venit un bărbat și ţi-a 
adus ceva de mâncare pentru cină. Nu l-am mai văzut niciodată 
și n-ar trebui să te încrezi în el: te-ar putea otrăvi. 

— Ai aruncat ce a adus? 

— Nu, dar... 

— Arată-mi ce-a adus. 

Leptine merse cu el în cortul pentru banchete și-i arătă o tavă 
pusă pe masa regelui. Alexandru zâmbi și clătină din cap. 

— Sturz la frigare - și atinse friptura. 

— E caldă încă. Unde-i omul acela? 

— A plecat, dar ţi-a lăsat asta. Îi arătă un sul micuţ de 
papirus. Alexandru îl citi rapid, apoi ieși în grabă și-l chemă pe 
unul dintre scutieri: 

— Repede, pregătește-mi imediat murgul sarmatic. 

Scutierul alergă către ţarcuri și în scurt timp se întoarse cu 
calul gata înhămat. Regele încălecă și porni în galop fără ca 
gărzile să aibă timp să se ţină după el. Când se dezmeticiră și 
fură gata să pornească pe urmele lui, se pierduse deja în deșert. 


71 


12 


Alexandru ajunse într-un sătuc cu numai câteva case din 
cărămidă nearsă, aflat la jumătatea drumului dintre tabăra sa și 
râul pe care-l trecuseră chiar în ziua aceea. Se îndreptă către 
putul care se găsea lângă un pâlc de palmieri, descălecă și 
rămase în așteptare. 

La puțin timp după aceea, luna răsări din spatele unor 
delușoare care mărgineau câmpia la răsărit și razele ei luminară 
nesfârșitele miriști ce înconjurau satul ca un brâu auriu și 
deșertul care se întindea de jur împrejur dincolo de pământul 
cultivat. Lăsă calul să pască smocurile rare de iarbă care 
creșteau printre palmieri și așteptă până când zări o siluetă 
unduitoare profilându-se pe drum, acesta fiind, de fapt, ceva 
mai mult decât o potecă dinspre sud: Eumolpos din Solis se 
apropia călare pe o cămilă. 

— Poţi cobori liniștit - spuse Alexandru observând privirea sa 
bănuitoare. 

— Peritas a rămas în tabără. 

— Te salut, mare rege și stăpân al Asiei - începu informatorul, 
dar Alexandru, grăbit, îl întrerupse: 

— Ai reușit să mai afli și altceva în afară de ce mi-ai scris în 
mesajul pe care mi l-ai trimis? 

— Trebuie să știi adevărul: eu știam deja că Mazeus era foarte 
deprimat, fiind sigur că sosise ceasul din urmă pentru imperiul 
care fusese al lui Cirus cel Mare și-l rugasem pe Hefestion să-l 
convingă să treacă de partea noastră atunci când ajungea la 
vadul de la Tapsacus, peste Eufrat. Totuși, Hefestion a refuzat o 
asemenea soluţie: considera, probabil, că este dezonorant să 
convingi un adversar să dezerteze. 

— Și eu am aceeași părere cu el. 

— Mai bine zis, el gândește la fel ca tine. 

— Dacă vrei așa... 

— Bine. Doar că zeița Fortuna ne vine în ajutor: este clar că 
are o slăbiciune pentru tine, mărite rege. N-o să crezi, dar chiar 
prin intermediul lui Hefestion, Mazeus a intrat în contact cu noi. 


72 


Prietenului tău i-a fost adusă o statuetă, un dar pe care el urma 
să mi-l transmită și eu am primit-o pe când mă aflam între Tyr și 
Damasc, ca să-mi rezolv niște treburi. Literele încrustate la baza 
statuetei spuneau: „sparge această statuetă”, lucru pe care eu 
l-am făcut fără să stau prea mult pe gânduri. Ilnăuntru am găsit 
mesajul lui Mazeus iar conţinutul ţi l-am comunicat oral printr-un 
curier pe care ţi l-am trimis pe când te apropiai cu armata de 
vadul peste Tibru. Apoi, am vrut să vin eu în persoană, ca să mă 
asigur că mesajul fusese transmis întocmai. 

— Așa este. Am văzut sturzul fript pe care mi l-ai trimis. 

— ingenios, nu-i așa? Azi-dimineaţă, servitorii mei au prins o 
mulţime cu plasele și de aici mi-a venit ideea de a-ţi comunica 
parola într-un mod atât de original. 

— Ai reușit. 

— Și, deci, ce ţi-a spus exact curierul? 

— Mazeus se oferă să mă ajute pe câmpul de luptă și îmi cere 
în schimb să-l păstrez în funcţia de satrap al Babiloniei. Spune 
că el se va afla pe aripa dreaptă a armatei lui Darius și că voi 
putea reduce fără grijă forţa stângii mele pentru a concentra 
mai mulţi soldați în partea cealaltă, unde aș risca să fiu 
încercuit. Am înțeles bine? 

— Perfect. Și nu ţi se pare o propunere corectă. 

— Tu ai avea încredere într-un trădător? 

— Da, dacă propunerea este convenabilă pentru amândouă 
părţile și așa mi se pare și în cazul de faţă. Mazeus nu crede că 
Darius poate să te învingă; el crede că tu vei ieși învingător și, 
deci, îţi oferă ceva în schimb cu altceva. Tu ai de aici un avantaj 
foarte important, iar el de asemenea. 

— Inchipuie-ţi ce se întâmplă dacă minte: eu îmi slăbesc 
flancul stâng ca să-l întăresc pe cel drept în eventualitatea că, 
tocmai pe acea parte, cavaleria persană ar vrea să mă 
încercuiască. Mazeus, însă, mă atacă puternic pe stânga și îmi 
cade în spate în timp ce eu dau atacul cu Vârful. Un adevărat 
dezastru. Pentru noi, poate fi chiar sfârșitul. 

— Așa este, dar dacă nu riști acceptând propunerea lui 
Mazeus, poţi pierde oricum pentru că ei sunt mult mai mulţi 
decât voi. Cu atât mai mult cu cât te-ai hotărât să accepţi lupta 
pe terenul ales de ei. Grozavă încurcătură. 


73 


— Și totuși, peste puţin timp o să mă întorc în cortul meu și o 
să dorm liniștit. 

In lumina nesigură a lunii, Eumolpos încercă să descifreze pe 
faţa interlocutorului său vreun semn după care să-i poată ghici 
intenţiile, dar nu reuși. 

— Ce trebuie să-i spun lui Mazeus în noaptea asta? — întrebă. 

— După cum vezi, m-am travestit în neguţător sirian și peste 
puţin timp va trebui să mă duc la el ca să-i duc un răspuns din 
partea ta. 

Alexandru prinse frâul calului său și, dintr-o săritură, încălecă. 

— Spune-i că accept - răspunse și dădu să plece. 

— Așteaptă puţin! — îl opri Eumolpos. 

— Mai este ceva care te-ar putea interesa să știi: în tabăra lui 
Darius se află fiul cel mare al lui Barsines și dorește să ia parte 
la bătălia de mâine. 

Timp de câteva clipe, Alexandru rămase nemișcat în șa, ca și 
cum vestea aceea l-ar fi impresionat peste măsură, apoi parcă 
se trezi brusc și dădu pinteni bidiviului, dispărând rapid într-un 
nor de praf. Eumolpos clătină din cap și, după ce medită puţin 
asupra scurtei convorbiri pe care o purtase, făcu cămila să 
îngenuncheze și se căţără cu oarecare greutate pe spinarea ei. li 
dădu apoi un ordin și animalul se ridică întâi cu crupa, făcându-l 
aproape să cadă în faţă, apoi își înălţă și picioarele dindărăt, iar 
călărețul fu gata să cadă pe spate. In cele din urmă, ajunse în 
poziţia normală și porni la trap spre tabăra persană sub 
loviturile neîndemânatice de călcâi ale călărețului său. 

Alexandru văzu ieșindu-i în întâmpinare un grup de eteri din 
garda regală care venea în galop sub comanda lui Hefestion și 
se opri. 

— Încotro mergeţi? — întrebă. 

— Cum unde mergem? — spuse Hefestion furios. 

— Mai și întrebi! Te căutam pe tine! Pleci din tabără fără să 
spui nimic nimănui, umbli noaptea printr-un teritoriu plin de 
patrule inamice și asta în ajunul unei bătălii în care se va decide 
soarta noastră a tuturor. Noroc că te-a văzut o santinelă și i-a 
raportat comandantului sau. Eram aproape morţi de frică și... 

Alexandru îl opri cu un gest al mâinii. 

— Era ceva ce trebuia să fac doar eu singur, dar este bine că 
sunteți aici. Cine-i comandantul? 


74 


leşi în față un tânăr soldat din ţinutul Lincestides. 

— Eu sunt, Măria Ta, și mă numesc Eufranor. 

— Ascultă la mine, Eufranor: în timp ce noi o să ne întoarcem 
în tabără, tu mergi cu oamenii tăi în satul care se află cam la 
zece stadii pe drumul acesta și lași acolo de pază jumătate din 
detașamentul tău, sub comanda unui om de încredere. Tu, 
împreună cu ceilalţi, veţi merge pe malul Tibrului și vei aștepta 
să auzi de pe malul celălalt pe cineva care va striga: „Care este 
drumul spre Babilonia?”. Tu să răspunzi: „Drumul spre Babilonia 
trece pe aici!” și te vei întoarce cu oamenii aceia în tabără și-i 
vei pune sub comanda lui Crater. 

— Asta-i tot, Măria Ta? 

— Asta-i tot, Eufranor. Execută întocmai ordinele pe care ţi le- 
am dat, va fi salvarea noastră, a tuturor. 

— Dormi liniștit: vom fi atenţi cu toţii și nimeni care să nu fie 
de-ai noștri nu va trece printre vad și sat fără ca noi să prindem 
de veste. Asta trebuie să facem, nu-i așa? 

— Intocmai așa. Duceţi-vă, acum. 

— Pe cine așteptăm? — întrebă Hefestion, întorcându-și calul 
în direcția taberei. 

— O să vezi. Să ne întoarcem, acum: nu ne mai rămâne prea 
mult timp de dormit până în zori. 

O dată întorși în tabără, se despărţiră: Hefestion plecă la 
detașamentul său din Vârf și Alexandru se îndreptă către cortul 
în care locuia Barsines. Ea îi ieși în întâmpinare și-l sărută. 

— Am auzit că ai plecat singur din tabără: eram îngrijorată. 

Alexandru o strânse în brațe, dar nu spuse nimic. 

— Vei conduce atacul de mâine al cavaleriei, nu-i așa? 

— Așa este. 

— De ce te expui unui pericol atât de mare? Dacă ţi s-ar 
întâmpla ceva, oamenii tăi ar rămâne fără conducător. 

— Un rege are unele privilegii, dar trebuie să fie gata să 
moară primul de fiecare dată când poporul său este în pericol. 
Ascultă-mă, Barsines: la opt, nouă stadii depărtare de noi, în 
direcţia aceea, se află tabăra persană și acolo sunt tatăl tău 
Artabazos și... fiul tău. 

— Privirea femeii se încețoșă de îndată în lacrimi. 


75 


— Dacă vrei să mergi la ei - continuă regele - o să pun să fii 
escortată până la primul post de pază persan, împreună cu 
Phraates. 

— Chiar dorești asta? — îl întrebă Barsines. 

— Nu. Eu te vreau aici, cu mine, dar înţeleg că sufletul tău 
este în două locuri și că, din cauza asta, nu vei putea fi niciodată 
fericită. 

Barsines îi mângâie faţa și părul, apoi spuse: 

— Sunt femeia ta și voi rămâne cu tine. 

— Dacă ești femeia mea, fă-mă, atunci, să uit de orice în 
noaptea asta dinaintea bătăliei, mângâie-mă așa cum n-ai mai 
făcut-o niciodată cu vreun alt bărbat, oferă-mi toată plăcerea pe 
care mi-o poţi da. Mâine s-ar putea ca din mine să nu mai 
rămână decât un pumn de cenușă. 

— Și, fără a mai aștepta ca ea să-i răspundă, începu să-i 
sărute gâtul și sânii, să-i mângâie pântecele și coapsele, 
atrăgând-o spre el cu o forţă irezistibilă. 

Barsines simţi că fierbințeala pielii lui creștea, devenind ca o 
adevărată febră, simţi parfumul părului lui și mirosul ca de mosc 
al corpului, lăsându-se pradă valului de dorinţă care îi alerga pe 
sub piele, accelerându-i bătăile inimii și respiraţia. 

Lăsă să cadă de pe ea toate veșmintele, în timp ce el 
continua s-o mângâie și să-i sărute tot corpul, apoi îl dezbrăcă și 
pe el, fără să mai aibă nicio reţinere. li sărută lacom buzele și 
pieptul și-l trase, gol cum era, împreună cu ea pe covor. li 
mângâie pântecele și coapsele, îl sărută cu o patimă crescândă 
până trezi în el cea mai arzătoare dorinţă. Bărbatul o atrase sub 
el și o pătrunse cu toată forța, ca și cum ar fi fost ultima dată 
când se mai putea bucura de corpul și de dragostea ei și văzu 
ochii femeii plini de lumină, faţa transfigurată de o plăcere din 
ce în ce mai intensă și mai arzătoare, îi simţi mâinile și unghiile 
care i se înfigeau în carnea umerilor și a spinării și o auzi în cele 
din urmă strigând, pradă delirului unei plăceri fără margini, cea 
pe care numai zeii o pot da muritorilor. 

Se răsturnă sleit de puteri pe covorul moale, în timp ce ea 
continua să-l sărute și să-l mângâie cu o dăruire totală și 
pătimașă, într-o uitare deplină. Alexandru răspunse o vreme 
sărutărilor ei, apoi, cu o ultimă mângâiere, se îndepărtă de ea și 
se ridică. 


76 


— Dormi cu mine, te rog - spuse Barsines. 

— Nu pot. Oamenii mei trebuie să mă găsească mâine în 
singurătatea dinaintea încercării supreme. Santinelele care vor 
încheia ultimul schimb de pază vor trebui să știe că au vegheat 
în noapte asupra singurătăţii regelui lor. Adio, Barsines. Dacă va 
fi să mor mâine, să nu mă plângi: este un privilegiu să mori pe 
câmpul de luptă, să scapi de o bătrâneţe îndelungată și de 
slăbirea minţii și a corpului, de o stingere înceată și continuă a 
luminii ochilor. Alătură-te neamului tău și fiilor tăi și trăiește-ţi 
liniștită viaţa, dar nu uita că ai fost iubită ca nicio altă femeie de 
pe lume. 

Barsines îl mai sărută o ultimă oară înainte ca Alexandru să 
dispară dincolo de prag și nu avu curajul să-i spună că aștepta 
un copil de la el. 


77 


13 


Generalul Parmenion fu acela care-l trezi, intrând el însuși în 
cortul său: 

— Măria Ta, e vremea să te trezești. Era îmbrăcat în armura 
de luptă și Alexandru îl privi cu aceeași admiraţie dintotdeauna: 
chiar și la o vârstă atât de înaintată, bătrânul soldat era încă 
falnic și în putere ca un stejar. Regele se sculă și, înainte de a se 
îmbrăca, bău „cupa lui Nestor” pe care Leptine i-l pregătise din 
vreme, în timp ce două ordonanţe îl îmbrăcau și-i încheiau 
armura, alta îi aducea scutul și coiful strălucitor în formă de cap 
de leu cu botul larg deschis. 

— Generale - începu Alexandru să vorbească - ziua aceasta 
se va afla sub semnul incertitudinii, mai ales în ce privește 
desfășurarea luptei pe aripa stângă. De aceea am hotărât să-ți 
încredințez comanda acestei laturi a formaţiei noastre. Clito va 
comanda pe partea dreaptă. 

„Vom porni cu aripile apropiate de centru, ca un șoim care se 
aruncă asupra prăzii. Vom continua să mergem până când ei vor 
încerca să ne oprească și vor împinge în faţă flancul lor drept. 
Atunci eu voi conduce șarja cavaleriei și voi împărți în două 
frontul lor de atac, dar, în timp ce eu voi lupta pe centru cu 
inamicul, tu, pe stânga, îl vei lovi prin flanc. Știu că vei rezista, 
știu că nu vei da înapoi pentru nimic în lume.” 

— Nu voi da înapoi, Măria Ta. 

Alexandru clătină din cap. 

— Ești întotdeauna atât de protocolar și totuși, când eram 
copil, mă ţineai pe genunchi. 

Parmenion aprobă. 

— N-o să cedez, măi băiete, cât timp o să am viaţă în mine. 
Zeii să ne fie alături. 

Când ieși, regele îl văzu pe Aristandru cum, în mijlocul 
taberei, sacrifica un animal și-l ardea ca jertfă. Fumul se ţâra la 
mică distanță de pământ, ca un șarpe lung și-și găsea cu greu 
drumul spre înaltul cerului. 

— Ce spun augurii tăi, ghicitorule? 


78 


Aristandru se întoarse către el cu acea mișcare caracteristică 
amintindu-i atât de mult de tatăl său, Filip, și spuse: 

— Va fi ziua cea mai grea din viaţa ta, Alexandru, dar vei 
învinge. 

— Fie voia cerului ca tu să spui adevărul - răspunse regele și 
luă hăţurile lui Ducipal care-i fusese adus tocmai atunci de un 
grăjdar. În tabără era o forfotă neînchipuită: peste tot răsunau 
ordine scurte, escadroanele de cavalerie se încolonau, unităţile 
de infanterie se așezau în ordinea de marș. Alexandru încălecă 
dintr-o săritură, dădu pinteni calului și ajunse în fruntea Vârfului, 
cu călăreţii într-o formaţie perfectă, iar lângă el se postă 
Hefestion. În spatele lui veni Leonatos, acoperit aproape cu totul 
de armura lui de fier, cu securea lui enormă în mână, avându-l 
alături pe Ptolemeu. În spatele lor, Lisimah, Seleucos și Filotas 
precedau restul escadronului și alte unităţi ale cavaleriei 
eterilor. În faţa tuturor și pe aripa stângă alergau pe jos tracii și 
agrienii, apoi urmau, tot pe stânga batalioanele falangei și un 
detașament de cercetași conduși de comandanții lor: Koinos, în 
fruntea primului batalion, apoi Perdicas, Meleagru, Simmias și 
Polysperchon. Crater, ultimul îi comanda pe tesalieni. Pe flancul 
drept, se aflau deja în ordine de marș cele opt batalioane ale 
aliaţilor greci, urmaţi de o coloană lungă de pedestrași traci și 
tribalii care se prelungea până dincolo de zona cortului regal și a 
depozitelor de alimente. 

Regele ridică mâna și trâmbiţele dădură semnalul de pornire. 
Vârful se puse în mișcare urmându-l pe Alexandru care-i 
conduse pe călăreţi spre marginea taberei. Atunci, anunţată de 
sunetele cornului de război, apăru armata Marelui Rege, 
nesfârșită, înșirată pe un front enorm, având în frunte sute de 
steaguri și de prapuri și soarele care răsărea chiar în acele clipe 
făcea să scânteieze, în norul de praf care se ridica, sclipirile 
metalice ale armelor, ca niște fulgere dintr-un nor aducător de 
furtună. 

Leonatos își petrecu privirea de la un capăt la altul al imensei 
formaţii și murmură printre dinţi: 

— Pe marele Zeus! 

Dar regele nu dădea niciun semn de mirare în fața acelui 
spectacol grandios și continua să înainteze la pas, ţinând în 


79 


dreptul pieptului frâul lui Ducipal care-și arcuia grumazul 
puternic și strălucitor, sforăia și-și mușca zăbala. 

În urma lui, întreaga armată începea să se desfășoare, 
escadron după escadron, batalion după batalion, în sunetul 
ritmic al tobelor, în pasul cadenţat al luptătorilor și în tropotul 
nervos al cailor. În stânga lor se deschidea întinderea netedă 
care-i despărţea de frontul persan ce înainta fără oprire și 
Alexandru continua să se abată spre dreapta pentru a ajunge la 
o porțiune de teren mai ondulată și mai accidentată. 

Inamicii își dădură seama imediat de intenţiile lui. Se auzi, 
înfundat și prelungit sunetul cornului de luptă și întreaga aripă 
stângă a persanilor, călăreţii sciți și bactrieni, începu o manevră 
de ocolire. Alexandru făcu un semn și arcașii agrieni călări 
alergară în întâmpinarea călăreţilor inamici aruncând asupra lor 
roiuri dese de săgeți, apoi trimise și un escadron de eteri ca să 
oprească înaintarea dușmană, în timp ce el, în fruntea Vârfului, 
continua să înainteze la pas cu un calm incredibil. Doar cei care 
se aflau foarte aproape de el puteau observa din când în când 
un tremur al pleoapelor și sudoarea care îi brobona tâmplele. 

Eterii șarjară și străbătură foarte repede distanța care-i 
despărțea de valul năvalnic al călăreţilor asiatici. Ciocnirea fu 
înspăimântătoare: sute de cai se rostogoliră la pământ, sute de 
călăreţi din ambele tabere se încleștară într-o luptă pe viaţă și 
pe moarte și imediat, deși răniţi sau loviți, se învălmășiră cu toții 
printre picioarele cailor, în iadul de praf, de nechezături și de 
urlete care-i înconjura din toate părțile. Se înălţă un nor de praf 
care acoperi aproape complet câmpul de luptă, așa încât nu se 
mai putea distinge ce se întâmpla și care era rezultatul primei 
faze a confruntării. O parte dintre agrieni, terminându-și 
săgețile, puseseră mâna pe cuţitele ascuţite ca briciul și se 
aruncaseră din nou în luptă mânaţi de instinctele lor barbare, 
încleștându-se corp la corp cu călăreţii inamici care treceau ca 
niște fantome prin negura deasă. 

Chemări grăbite de trâmbiţă răsunară în acele clipe din 
stânga și Leonatos îl atinse pe umăr pe Alexandru. 

— Pe toţi zeii din cer, privește! Carele, carele cu seceri! 

— Dar regele nu catadicsi să-i răspundă. 


80 


De pe centrul formaţiei persane, îngrozitoarele mașini se 
mișcau atacând flancul stâng al macedonenilor. Perdicas, care le 
observase imediat, începu să strige: 

— Fiţi atenţi, flăcăi! Fiţi atenţi! 

Chiar în acel moment, însă, un grup de călăreţi dușmani porni 
într-un galop nebunesc târând după ei legături de nuiele care 
stârniră, la mică distanţă de frontul macedonean, o perdea 
deasă de praf ce ascunse vederii carele. Doar din când în când 
razele soarelui mai reușeau să scoată sclipiri sinistre de pe 
secerile care se învârteau ameţitor pe butucul roților sau 
despicau aerul fiind fixate pe marginile carelor sau la capătul 
oiștilor. 

Perdicas și ceilalți comandanţi ordonară trâmbiţașilor să sune 
alarma pentru ca pedestrașii aflaţi în plin marș să se dea lao 
parte îndată ce carele ar fi ieșit din norul de praf, dar, când 
aceasta se întâmplă, se aflau la o distanţă de mai puţin de un 
stadiu și nu reușiră cu toţii să reacționeze la semnalele înălțate 
pe prăjini înalte de comandanții lor. În unele locuri, frontul se 
deschise și carele trecură nestingherite, dar în altele intrară din 
plin în rândurile macedonene secerându-i pe soldați ca pe niște 
spice, făcând să se rostogolească la pământ capete retezate, cu 
ochii încă larg deschişi și uluiți. Mulţi fură atinși la picioare de 
secerile rotative fixate pe butucul roţilor și mutilaţi îngrozitor, 
alţii, loviți în plin de cai în cursa lor dezlănţuită, fură sfărâmaţi 
sub copite și zdrobiţi de cercurile de fier ale roţilor. Armata 
continuă, însă, să înainteze în urma lui Alexandru, menţinând o 
direcţie oblică. Parcurseseră deja mai bine de o treime din 
câmpia care, la ordinele lui Darius, fusese netezită pentru a 
permite carelor și cailor săi să prindă viteză și continuau să 
mărșăluiască în pas cadenţat, în ritmul obsedant al tobelor. 

Al doilea detașament de arcași agrieni își aruncă săgețile 
asupra carelor de luptă, decimându-i pe vizitii, alţii, călări, 
porniră pe urmele celor care trecuseră printre rândurile 
macedonenilor pentru a-i dobori cu lovituri de suliță. Între timp, 
însă, în punctul cel mai avansat, cavaleria grea scită și 
bactriană, condusă de Bessos, respingea escadroanele de eteri, 
mult inferioare ca număr, și începea, printr-o manevră largă, să 
învăluie aripa dreaptă unde luptau aliaţii greci care, îndată ce-i 
văzură pe călăreţii barbari înaintând rapid către ei, strigară din 


81 


toată puterea: Alaialai! Și strânseră rândurile, om lângă om, 
formând un adevărat zid de scuturi și de lănci. În învălmășeala 
aceea de urlete și de nechezături, Alexandru îl îndemnă pe 
Ducipal să meargă ceva mai repede pe câmpul de luptă. Alături 
de el, un stegar înălța steagul argeazilor, roșu aprins cu steaua 
de aur strălucind în razele soarelui care se înălțase pe cer. 

Alte semnale de trâmbiţă veniră din dreapta și un alt val de 
călăreți părţi, hircani și mezi porniră înainte cu toată viteza 
izbind batalioanele lui Perdicas și Meleagru, precum și în cele 
din spate, ale lui Simmias și Parmenion. Îi conducea Mazeus în 
persoană! Năvăliră printre rândurile infanteriei și se abătură ca 
viitura unui râu către tabără. Parmenion îi strigă lui Crater: 

— Oprește-i! Aruncă-i în luptă pe tesalieni! 

Și Crater îl ascultă. Făcu un semn trâmbiţașului și acesta dădu 
semnalul de șarjă pentru cele două escadroane de cavalerie 
tesaliană care înaintau separat pe aripa stângă, ca o ultimă 
rezervă. Tesalienii parcurseră distanța până la trupele lui 
Mazeus angajându-se într-o luptă furibundă și Parmenion mai 
trimise și un detașament de scutieri și de cercetași ca să-i ajute. 

— Incearcă să elibereze familia regală! — strigă el. 

— Opriţi-i cu orice preţ! — în clipele acelea, partea din spate a 
flancului stâng era o învălmășeală cumplită de oameni și de cai 
încleștaţi într-o luptă pe viaţă și pe moarte în care luptătorii 
încercau să-și rănească adversarii cât mai grav, disputându-și 
cu o îndârjire sălbatică fiecare palmă de pământ. 

Alexandru auzi sunetul disperat al trâmbiţelor, dar nu se 
întoarse. Il privi pe stegar și-i făcu semn să ridice și mai mult 
steagul pentru ca toţi oamenii săi să-l poată vedea. Scoase, 
apoi, strigătul lui de luptă, atât de puternic și de ascuţit încât 
domină larma bătăliei care se dădea în toate părţile. Ducipal 
bătu din copite, necheză și, îndemnat de strigătele tot mai 
puternice ale regelui, porni într-o șarjă furibundă lovind 
pământul cu potcoavele de bronz, sforăind ca o fiară sălbatică. 
Călăreţii din Vârf zburară în urma lui într-un galop nimicitor. 
Cinci escadroane de eteri porniră și ele pe urmele Vârfului, într-o 
formaţie ca un triunghi, către locul în care centrul persan 
rămăsese izolat de aripa dreaptă inamică lansată într-o manevră 
largă de învăluire. 


82 


— Înainte! — striga Alexandru. Înainte! — scoțând sabia din 
teacă, el se avântă asupra unei laturi a gărzii Nemuritorilor care 
apăra carul de luptă al împăratului. Intreaga cavalerie 
macedoneană porni pe urmele lui zdrobindu-i pe toţi cei care 
încercau să i se opună. Viteza cu care alerga Ducipal era atât de 
mare și animalul era atât de greu, încât oricine era lovit, chiar și 
dintr-o latură, se prăvălea la pământ sub forţa și greutatea 
giganticului armăsar acoperit cu o armură din piele și bronz. 
Condus de rege, Vârful făcu un ocol larg, apoi formă un front 
mai larg, pe patru rânduri având pe margini escadroanele de 
eteri și se năpusti aidoma unei avalanșe de fier asupra flancului 
și spatelui centrului persan. 

Între timp, însă, tabăra macedoneană părea pierdută și 
cavalerii mezi și kissei ai lui Mazeus erau peste tot, punând foc 
corturilor, distrugând orice întâlneau în cale, în timp ce un alt 
grup se îndrepta spre locul unde se aflau femeile. Tesalienii 
luptau ca niște lei, dar, inferiori ca număr, începură să dea 
înapoi sub presiunea detașamentelor de hircani. Parmenion nu- 
și mai dădea seama care ar putea fi soarta bătăliei și lupta el 
însuși cu spada și cu scutul ca un tânăr în plină putere. Deodată, 
văzând un curier care trecea pe lângă el, îi strigă: 

— Fugi! Fugi la Alexandru și spune-i că nu mai putem, că 
avem nevoie de ajutor! Îndată! Du-te! Aleargă! 

Și omul porni ca o nălucă pe calul său. Sări peste care 
răsturnate și peste stâlpi scoși din pământ și arși, trecu printre 
războinicii încăieraţi și ajunse pe porţiunea din mijloc care 
rămăsese încă liberă, îndemnându-și calul către locul în care se 
zărea din depărtare steagul argeazilor printre cetele de oamenii 
care se luptau. 

Lovită în plin dintr-o parte și din spate, garda lui Darius, 
susținută de un mare număr de mercenari greci, rezistă cu 
curaj, dar fu în curând copleșită de atacul nimicitor al oamenilor 
lui Alexandru. Alături de rege, Hefestion lupta cu o lance groasă 
din lemn de frasin străpungându-i pe toţi cei care se îndreptau 
către ei, Leonatos învârtea în jurul capului securea lui mare deja 
înroșită de sânge, iar Ptolemeu și Lisimah loveau năprasnic cu 
sabia și cu spada tracă apărând flancurile și respingând 
contraatacul înverșunat al mercenarilor greci și al Nemuritorilor 
persani. Lupta continua cu îndârjire pentru că nimeni nu vroia să 


83 


cedeze, gândind că aceea era ultima posibilitate de a respinge 
inamicul și de a-și salva viaţa și patria. 

Pe latura dreaptă, cavaleria lui Bessos era aproape înfrântă 
de infanteria grea grecească, dar continua să atace fără 
încetare, în valuri, ca talazurile care se sparg de stâncile de pe 
mal. Unităţile din margine, ocolind frontul grecilor, luptau 
împotriva tracilor care apărau partea dreaptă a taberei, aflată 
acum aproape în totalitate în mâna dușmanului. 

Între timp, pe aripa stângă situaţia era disperată. Parmenion 
și soldaţii săi erau aproape încercuiți, dar Perdicas, Meleagru și 
ceilalți nu le puteau veni în ajutor pentru că primiseră semnalul 
de a ataca frontal centrul lui Darius, cu lăncile îndreptate în faţă, 
iar cavaleria regelui continua să amenințe din spate și dintr-o 
parte. 

Mazeus ajunse la cortul reginei-mamă și îngenunche gâfâind: 

— Mare Mamă - spuse el - repede, urmaţi-mă! Acum sau 
niciodată îţi vei putea recăpăta libertatea și puterea, ajungând 
alături de augustul tău fiu! 

Regina, însă, nu se mișcă din loc. Rămase așezată pe tronul 
său, nemișcată. 

— Nu pot veni cu tine. Sunt prea bătrână ca să mai călăresc. 
Lasă-mă aici ca să văd cum se va sfârși această zi, după cum va 
vrea Ahura Mazda. Du-te, nu mai pierde timpul cu mine! la-le cu 
tine, dacă poți, pe femeile din haremul regal și pe copiii lor. 

Mazeus o mai rugă încă o dată: 

— Te implor, Mare Mamă, te implor! 

Totul fu, însă, zadarnic. 

Prin apropiere, un războinic foarte tânăr năvălea într-un alt 
cort, cel în care Barsines aștepta și ea sfârșitul acestei lupte 
îngrozitoare. Își scoase coiful lăsând să i se vadă părul 
strălucitor și strigă: 

— Mamă! Repede! Am venit să te eliberez! lute, vino aici! la 
un cal și hai să plecăm! Unde este fratele meu? 

— Eteocles! — strigă Barsines tulburată de o asemenea vizită. 

— Fiul meu! 

Și alergă în întâmpinarea lui ca să-l îmbrățișeze, dar în 
aceeași clipă doi agrieni veniră în grabă ţinând în mâini cuţitele 
lor lungi: li se ordonase ca nimeni să nu fie lăsat s-o atingă pe 
femeia lui Alexandru. Eteocles încercă să se apere de ei trăgând 


84 


din teacă sabia tatălui său, dar nu era decât un băieţandru și 
loviturile sale nu aveau suficientă forță. Unul dintre agrieni îl 
tăie la braţ și-l făcu să scape sabia din mână, în timp ce celălalt 
se pregătea să-i dea o lovitură mortală. Barsines se aruncă spre 
ei strigând: 

— Nu! E fiul meu! — și primi drept în piept lama cuţțitului, 
prăbușindu-se fără viaţă la pământ. Eteocles, deși rănit, se 
aruncă asupra dușmanilor și încercă să ia de pe jos un pumnal 
cu care vru să lovească, dar adversarul său se feri de lovitură și 
răspunse cu o precizie ucigătoare. Băiatul se prăvăli peste 
corpul neînsufleţit al mamei sale dându-și acolo ultima suflare. 

Curajoșii luptători tesalieni fuseseră de-acum scoși din tabără 
și trupele lui Mazeus se pregăteau să se îndrepte spre mijlocul 
câmpului de luptă ca să atace din spate infanteria eteri/or și 
tracii care încă mai rezistau atacului din partea călăreţilor lui 
Bessos. Ei credeau deja că bătălia era câștigată, când, deodată, 
răsună semnalul unei trâmbițe și apoi se auzi strigătul mai 
multor mii de soldați. 

Alalalai! 

Pe drumul care venea dinspre fluviu soseau chiar în acel 
moment trei escadroane de cavalerie tesaliană și macedoneană 
înrolați de curând, care trecuseră vadul noaptea. Crater, rănit la 
un braț și sleit de puteri, îndată ce-i văzu apucă un steag și-l 
flutură ca să fie văzut, strigând: 

— Soldaţi, la mine! 

Prinse din fugă hățurile unui cal rămas fără călăreț, care 
trecea prin apropierea sa, sări în șa și le ieși în întâmpinare. Se 
răsfiraseră pe un front larg și înaintau în pas de atac. Crater se 
puse în fruntea lor conducându-i împotriva mezilor și hircanilor, 
împotriva kisseilor și a asirienilor lui Mazeus și angajându-se din 
nou într-o luptă pe viață și pe moarte. 

Soarta bătăliei începea să se schimbe: Alexandru înainta tot 
mai ameninţător spre centrul dispozitivului dușman și putea 
acum să-l vadă pe Darius în carul său de luptă. Regele 
macedonean trase de la oblâncul șeii o suliță și ţinti. Apărat de 
camarazii săi, o aruncă din toate puterile, dar nu-l nimeri pe 
Darius, ci pe vizitiul său care căzu străpuns la pământ. Caii 
începură să alerge în voia lor către marginea de nord a câmpului 
de luptă și regele persan, apucând hăţurile, îi biciuia mânânau-i 


85 


în galop afară din luptă. Nemuritorii, nepăsători la fuga regelui 
lor, continuară să lupte cu o îndârjire incredibilă știind foarte 
bine că, oricum, nu mai aveau nicio scăpare și doar spre după- 
amiază începură să cedeze, sleiți de puteri. Răspândindu-se 
vestea că Marele Rege era mort, multe alte grupuri o luară la 
fugă. Bessos fu ajuns din urmă de un curier care-l anunţă că 
Darius părăsise câmpul de luptă și încetă imediat atacurile 
asupra grecilor de pe aripa stângă. Temându-se ca tiara 
imperială să nu cadă în mâinile macedonenilor, porni în galop cu 
călăreţii săi pe urmele regelui fugar, poate pentru a-l apăra, 
poate pentru a deveni, profitând de întorsătura pe care o luau 
lucrurile, singurul stăpân al propriului destin. In această situaţie, 
Mazeus, care crezuse că se afla la un pas de victorie, strâns ca 
într-o menghină între tesalienii și macedonenii veniţi ca întăriri 
și batalioanele lui Perdicas și ale lui Parmenion care începuseră 
să contraatace, încercuit din toate părțile, capitulă. 


86 


14 


Alexandru trecea călare printre ruinele taberei sale, printre 
incendii și distrugeri, prin fumul acru care plutea în aerul 
apăsător și fără nicio adiere de vânt. Căuta cortul lui Barsines și, 
până să-l găsească, auzi plânsul unui copil: Phraates jelea 
alături de corpurile mamei și fratelui său, îmbrăţișându-le de 
parcă și dincolo de viaţă ar fi vrut să se afle împreună. 

Regele descălecă și se apropie, parcă nevenindu-i să creadă: 

— Oh, pe toţi zeii! — strigă el cu ochii plini de lacrimi. 

— De ce, de ce oare fiinţe nevinovate au parte de o soartă 
atât de crudă? 

Ingenunche lângă cele două corpuri însângerate, îl întoarse 
pe Eteocles cu faţa în sus ca să pară doar adormit și-l acoperi cu 
mantia sa, apoi se apropie de Barsines, dădu la o parte șuviţele 
de păr care-i acopereau chipul și-i mângâie cu gingășie fruntea. 
Ochii ei, încă deschiși, mai păstrau ultimele luciri ale lacrimilor și 
părea că privesc undeva departe spre un punct de pe cer unde 
n-ar fi putut ajunge urletele de furie, de ură și de groază: în 
privirea ei parcă era un vis în care-și aflase mângăierea și care-i 
fusese refuzat într-o clipă, din voinţa zeilor. 

În tăcerea parcă nefirească așternută peste tabăra distrusă, 
plânsul deznădăjduit al băiatului era și mai sfâșietor. Alexandru 
se întoarse către el și-l văzu plângând în hohote cu faţa ascunsă 
în palme. 

— Nu plânge - îi spuse. 

— Tu, fiul lui Memnon din Rodos, nu plânge. Fii tare, băiete, 
curaj! 

Phraates continua să repete printre lacrimi: 

— De ce a murit mama? De ce a murit fratele meu? Și la 
asemenea întrebări nici el, cel mai puternic rege de pe pământ, 
nu putea da vreun răspuns. Nu putu decât să-l întrebe pe băiat: 

— Spune-mi cine ţi-a ucis mama, Phraates, și am să răzbun 
moartea ei. Spune-mi, te rog. 

Băiatul încercă să răspundă printre lacrimi și-i arătă spre un 
grup de agrieni care jefuiau cadavrul unui călăreț persan. 


87 


Alexandru înţelese. Își dădu seama cu amărăciune că tocmai 
ordinul său ca Barsines să fie apărată cu orice preţ dusese la 
moartea ei și la uciderea băiatului. 

Un grup de brancardieri, însoţit de un detașament de 
pezeteri, care treceau pe acolo adunând morţii se apropie ca să 
ia corpul lui Eteocles, dar, când soldații vrură să ia și corpul lui 
Barsines regele îi dădu la o parte. O ridică el însuși pe braţe și o 
duse într-un cort care, ca prin minune, rămăsese neatins de foc. 
O așeză încetișor pe pat, îi aranjă părul, îi mângâie obrajii palizi, 
sărută pentru ultima oară buzele ei fără viaţă. Apoi îi închise 
ochii: era încă la fel de frumoasă și părea că abia cu puţin timp 
înainte adormise. Îi murmură la ureche: 

— Dormi în pace, dragostea mea. Il luă apoi de mână pe 
Phraates și ieși. 

Între timp, soldaţii se întorseseră de pe câmpul de luptă și, de 
peste tot, se auzeau strigătele lor de victorie. Prizonierii erau 
adunaţi într-un ţarc, grecii de o parte și barbarii de alta. 

— Sosi și Hefestion care-l îmbrăţișă pe rege: 

— Îmi pare tare rău de ea și de fiul ei: o nenorocire care s-ar fi 
putut evita. Este clar că Mazeus avea misiunea să înfrângă 
rezistența flancului nostru stâng și să elibereze familia lui 
Darius. Și n-a lipsit mult ca să reușească: Parmenion este rănit, 
de asemenea Perdicas și Crater și avem un număr mare de 
morți. 

Între timp, femeile din haremul Marelui Rege, cu copiii lor și 
cu regina-mamă erau conduse într-un loc mai liniștit unde 
fusese înălţat un cort pentru ele. Nu departe de ele, Hefestion îl 
Zări și pe Calistene, urmat de doi servitori care cărau coșurile cu 
papirusuri și lada cu efectele lui personale. 

Alexandru îl salută printr-un semn cu mâna și, îndreptându-se 
din nou spre prietenul său, îl întrebă: 

— Câţi? 

— Mulţi. Cel puţin două mii, dacă nu mai mulţi, dar și persanii 
au suferit pierderi masive. Sunt mii și mii de cadavre împrăștiate 
pe câmp și alţii vor fi uciși de cavaleria noastră care-i fugărește. 

— Darius? 

— A fugit împreună cu Bessos, probabil către Susa sau 
Persepolis, nu știu. L-am prins, însă, pe Mazeus. 

Alexandru cugetă o clipă, apoi întrebă: 


88 


— Se știe ceva despre Artabazos? 

— Mi se pare că l-am văzut și pe el printre prizonierii persani 
de vază. Ar trebui să se afle împreună cu Mazeus, dacă nu mă 
înșel. 

— Du-mă la el. 

— Dar, Alexandru, oamenii te așteaptă ca să te aclame, ca să 
te audă cum le lauzi vitejia... S-au bătut ca niște lei. 

— Du-mă la el, Hefestion, și dă ordin să se ocupe cineva și de 
ei - spuse el arătând spre corpurile lui Barsines și al lui Eteocles, 
pe care brancardierii îl așezau în acel moment lângă mama sa. 
Apoi, i se adresă lui Phraates: 

— Vino, copile. 

Șefii persani, satrapi, generali și rude ale Marelui Rege 
fuseseră adunaţi din ordinul lui Eumene într-un loc aflat la 
oarecare depărtare de câmpul de luptă și adăpostiţi în cortul cel 
mare în care se ţineau consiliile de război. Secretarul mai 
poruncise ca aceia care erau răniţi să fie îngrijiţi de medicii și de 
chirurgii armatei, deși aceștia erau ocupați și cu sutele de răniţi 
macedoneni aflați încă pe câmpul de luptă. 

Alexandru intră în cort și toți își plecară capetele, dar unul 
dintre ei veni spre el, se aplecă până ce aproape atinse 
pământul cu fruntea și apoi își puse mâna stângă pe buze 
pentru a-i trimite o sărutare. 

— Ce-i asta? — îl întrebă Alexandru pe Eumene. 

— Sărutul ritual persan rezervat numai împăratului. Noi, 
grecii, îl numim proskynesis. Înseamnă că acești oameni te 
recunosc drept suveranul lor legitim, Marele Rege al Regilor. 

In tot acest timp, Alexandru îl ţinuse mereu de mână pe copil 
și căuta printre cei de faţă o anumită persoană. La un moment 
dat, spuse: 

— Băiatul acesta se numește Phraates și este fiul lui Memnon 
din Rodos și al lui Barsines. Din cauza războiului, și-a pierdut 
ambii părinţi și pe fratele său Eteocles. 

In timp ce rostea aceste cuvinte, văzu că ochii unui demnitar 
bătrân, aflat mai spre fundul cortului, se umpluseră de lacrimi și 
înţelese că acela era omul pe care-l căuta. 

— Eu speram - continuă el - ca printre voi să se afle bunicul 
lui, satrapul Artabazos, singurul rămas în viaţă dintre membrii 
familiei și el să aibă grijă de acest copil. 


89 


Bătrânul veni în față și spuse în persană: 

— Eu sunt bunicul băiatului: dacă vrei, dă-mi-l mie. 

Îndată ce tălmaciul traduse cuvintele lui Artabazos, Alexandru 
se aplecă spre Phraates care-și ștergea lacrimile cu mâneca 
hainei. 

— Uite, bunicul tău este aici. Du-te la el. 

Băiatul îl privi cu ochii încă în lacrimi și cu faţa murdară de 
praf și șopti: 

— Mulţumesc. 

Alergă apoi către bătrân care îngenunche și-l strânse la piept. 
Toţi cei de față amuţiră, se dădură înapoi cu câţiva pași către 
peretele din spate al cortului și, timp de câteva minute, nu se 
auziră decât sughiţurile copilului și plânsul molcom al bătrânului 
satrap. Alexandru era și el emoționat la culme și se întoarse 
către Eumene: 

— Lasă-i să-și aline durerea, apoi organizează funeraliile lui 
Barsines după dorinţa tatălui său și spune-i acestuia că va fi 
păstrat în funcţie ca guvernator al Panphiliei, că-și va păstra 
toate drepturile și proprietăţile pe care le avea și că-l va putea 
crește și educa pe băiat după cum va considera nimerit. 

O altă persoană îi atrase atenţia: un luptător împovărat de ani 
care mai purta încă armură, iar pe faţă și pe corp i se mai 
vedeau urmele bătăliei de curând încheiate. 

— Acela este Mazeus - îi șopti la ureche Eumene. Alexandru îi 
spuse și el ceva, tot în șoaptă, și ieși. 

Se întoarse în tabără fiind întâmpinat de uralele întregii 
armate, înșirată pe trei rânduri, și ale ofițerilor pe jos și călări. 
Parmenion, deși rănit, comandă prezentarea onorului și eter; 
înălţară lăncile, în timp ce pezeterii ridicară lungile sărise care 
se loviră între ele cu un zgomot puternic. Se aflau acolo și 
prietenii săi care-l salutau entuziaști; Crater și Perdicas își 
purtau cu mândrie rănile căpătate pe câmpul de luptă. 

Regele îl conduse pe Ducipal pe o mică ridicătură de pământ 
și de pe acel podium natural le vorbi ce să le mulțumească și să- 
i salute. 

— Soldaţi! — strigă el și se făcu dintr-o dată o tăcere 
desăvârșită în care nu se mai auzea decât pârâitul slab al 
ultimelor focuri care încă mai ardeau ici-colo. 


90 


— Soldaţi, stă să se însereze și, așa cum v-am promis, suntem 
învingători! 

Un adevărat vacarm de glasuri se auzi de la un capăt la altul 
al taberei și un strigăt puternic și ritmic se înălţă din ce în ce 
mai impunător și clar, însoţit de zgomotul armelor ciocnite între 
ele, îndreptându-se către cer: 

Alexandre! Alexandre! Alexandre! 

— Vreau să le mulţumesc prietenilor noștri tesalieni și 
celorlalți călăreți macedoneni care au sosit în ultima clipă, de 
dincolo de mare, ca să ia parte la lupta de astăzi și să-i decidă 
soarta. Vă așteptam cu mare nerăbdare, dragii mei soldaţi! 

— Tesalienii și recruţii din noile escadroane răspunseră cu un 
val de ovații. 

— Vreau să mulțumesc, de asemenea, aliaţilor noștri greci 
care au luptat cu succes pe aripa dreaptă: știu că n-a fost ușor! 
Grecii începură să bată ritmic cu săbiile în scuturi. 

— Acum - continuă el - întreaga Asie este a noastră, cu toate 
comorile și minunăţiile sale: nu există faptă de arme din care să 
nu ieșim învingători, nu este minune pe care să n-o putem 
îndeplini, nu există hotare peste care să nu trecem. Eu vă voi 
conduce până la capătul lumii. Sunteţi gata să mă urmaţi, 
soldați? 

— Suntem gata, Măria Ta! — strigară într-un glas pedestrașii 
și călăreţii ridicându-și și coborându-și lăncile. 

— Ascultați-mă, atunci! Vom merge acum la Babilonia pentru 
ca să vedeţi orașul cel mai mare și mai frumos din lume și 
pentru ca să vă bucuraţi de odihna pe care o meritați după atâta 
trudă. Nu vom continua, apoi, marșul și nu ne vom opri până ce 
nu vom ajunge pe malul Oceanului cel mare. 

Se simţi o adiere de vânt care, curând, se înteți, ridicând 
norișori de praf și făcând să unduiască penele de pe coifuri, un 
vânt care părea să vină de undeva de foarte departe, aducând 
cu el voci abia șoptite și aproape uitate. Regele înțelese 
nostalgia care-i cuprindea pe oamenii săi în acele ceasuri de 
seară, înţelese tulburarea cu care-i ascultau cuvintele și le mai 
spuse: 

— Vă înțeleg, știu că v-aţi lăsat acasă soțiile și copiii și că vă 
este dor de ei, dar Marele Rege încă nu este învins: s-a retras în 
ținuturile cele mai îndepărtate ale imperiului său gândindu-se 


91 


poate că noi nu vom îndrăzni să-l urmărim până acolo. Se înșală, 
însă! Dacă vreunul dintre voi dorește să se întoarcă acasă, nu-l 
voi mustra, dar, dacă veţi prefera sa mă urmaţi, eu voi fi 
mândru să mă aflu în fruntea unor bărbaţi ca voi. Începând chiar 
de mâine, Eumene va împărţi fiecăruia câte trei mii de drahme 
și veţi mai primi mulţi alţi bani când vom cuceri și celelalte 
capitale în care se află comori imense. La Babilonia vom rămâne 
treizeci de zile și vom avea timp să medităm profund la ceea ce 
va urma. Eumene va face după aceea apelul pentru a putea afla 
cine se va întoarce acasă și cine va dori să mă urmeze în 
această nouă campanie. Rupeţi acum rândurile, soldaţi, și 
pregătiţi-vă pentru că mâine vom porni din nou la drum. 

Armata izbucni într-un nou val de aclamații frenetice, în timp 
ce Alexandru îl îndemna cu călcâiele pe Ducipal, trecând din nou 
în galop printre șirurile de soldați. Le făcu un semn prietenilor 
săi și aceștia veniră după el spre tabăra persană, supravegheată 
cu stricteţe de soldaţii ce făceau parte din Vârf împreună cu un 
detașament de cercetași agrieni. 

Cortul regal era, dacă se putea spune așa, mai bogat și mai 
somptuos decât ceea ce putuseră vedea la Issus, dar servitorii 
erau într-un număr mult mai redus. Fură găsiţi acolo peste două 
sute de talanţi în monede de aur și de argint din care trebuiau 
plătite salariile mercenarilor și ale trupelor angajate de curând și 
Eumene se apucă imediat să inventarieze totul. 

Regele se așeză pe un scaun, îi invită și pe prietenii săi să ia 
loc, dădu apoi ordin servitorilor să le aducă de mâncare și gustă 
și el câte ceva. 

Leonatos scoase un mărâit: 

— Băieți, nu-mi vine să cred: azi era cât pe ce s-o încurcăm. 
Mai ales când ei au năvălit pe partea lui Parmenion, Bessos îi 
înconjura din dreapta pe greci, iar noi ne aflam la mijloc ca niște 
tâmpiţi. 

— lată care era surpriza pe care v-o pregăteam - interveni 
Seleucos. 

— Trupele de întărire din Macedonia și din Tesalia. Dar de 
unde puteai ști că vor sosi exact la timp? O oră mai târziu și... 

— Am fi fost cu toţii înșiraţi pe câte o ţeapă, cu corbii 
găinățându-se în creștet, așteptând să-ţi ciugulească ochii și 


92 


podoabele dintre picioare. Știţi că aceste păsări încep 
întotdeauna de acolo? — continuă Leonatos. 

— Mai termină! — îl întrerupse Alexandru. 

— N-am chef de asemenea baliverne. 

Apoi, adresându-se lui Seleucos, continuă: 

— Generalul Antipatros pregătise totul cu mare grijă și încă de 
la Tyr eram informat despre mișcările din fiecare zi ale 
oamenilor noștri. Eram sigur că vor reuși să ajungă. Și, în orice 
caz, vom afla în curând și alte vești: așteptăm unele vizite. 

— Nimic nu este sigur, tinere și strălucitor zeu - se auzi o 
voce dinspre intrarea în cort. 

— Ar fi fost de ajuns o ploaie zdravănă în munţi, noaptea 
trecută, și tesalienii și macedonenii tăi ar fi rămas cu buzele 
umflate pe malul celălalt al Tibrului, așteptând ca apele să 
scadă sau ca Darius să vă facă bucățele. 

— Fă-te încoace, Eumolpos - strigă Alexandru recunoscând 
vocea iscoadei. 

— Trebuia să mă încred în promisiunea lui Mazeus? Atacul lui 
a fost cel mai periculos și n-a lipsit mult ca el să ne încercuiască 
din toate părţile. 

— De ce nu-l întrebi pe el? — vru să știe Eumolpos intrând și 
aducându-l cu el pe omul pe care Alexandru îl văzuse în cortul 
prizonierilor. 

— Este aici. Așa cum ţi-ai dorit. 

Satrapul intră, se îndreptă spre suveran, se aplecă până 
atinse pământul cu fruntea, duse mâinile la buze și-i trimise un 
sărut. 

— Văd că-mi aduci omagiul pe care-l aduceai fostului tău rege 
- remarcă Alexandru - dar, dacă aș fi crezut cele ce-mi spuneai, 
acum m-ar fi sfâșiat câinii și păsările de pradă. 

Satrapul se ridică și-l întrebă într-o limbă greacă perfectă: 

— Pot să-ţi raspund, Măria Ta? 

— Sigur. Mai mult, luaţi loc amândoi pentru că trebuie să-mi 
explicaţi mai multe lucruri. 


93 


15 


Discuţia se prelungi până noaptea târziu și, în urma ei, rezultă 
că Mazeus dorise să-și respecte promisiunea făcută regelui 
Darius de a-i elibera familia și de aceea dăduse un atac atât de 
puternic asupra flancului stâng macedonean, doar că și-ar fi 
putut duce atacul cu mult dincolo de depozitul de provizii la care 
ajunsese și ar fi putut nimici formaţiile falangei care mergea 
către centrul inamic, cu spatele la el. 

— Și de ce n-ai făcut asta? îl întrebă Alexandru. 

— Pentru că nu putea - interveni Parmenion. 

— Noi eram încă în stare să luptăm și n-ar fi putut înainta 
decât dacă ne-ar fi ucis pe toți. 

— Se poate, dar am putea discuta la nesfârșit despre asta. 
Răspunde la întrebarea mea, Mazeus. 

— Mare Rege, eu sunt babilonean și babilonienii sunt vestiți în 
întreaga lume pentru priceperea lor de a citi în stele și în 
mișcările constelaţiilor. Magii noștri au văzut că steaua ta 
strălucea mai puternic decât celelalte pe bolta cerească, 
acoperind-o complet pe cea a lui Darius. Nu puteam să mă opun 
semnelor pe care ni le trimitea cerul și pe care cel mai mare zeu 
al nostru, Marduk, ni le-a confirmat prin oracolul său din templul 
E-saggila, în Babilonia. 

— Nu sunt prea sigur că-ţi înţeleg până la capăt 
raţionamentul, Mazeus - răspunse Alexandru - dar pot să-ţi spun 
că, din câte știu și din câte am văzut, te-ai bătut cu mare curaj 
și cu devotament pentru rege și pentru familia sa. 

Acesta este motivul pentru care vreau să te răsplătesc și nu 
pentru profeţiile ciudate care ar fi oprit în ultimul moment atacul 
călăreților tăi. 

„Vei fi, deci, menţinut în funcţia de satrap al Babiloniei și vei fi 
sprijinit de o garnizoană macedoneană pe care o voi lăsa acolo 
pentru a face ca autoritatea ta să fie respectată.” 

Era o soluţie foarte abilă pentru a beneficia în continuare de 
serviciile unui bun administrator indigen, sub supravegherea 


94 


unei autorități militare macedonene, arătându-și în același timp 
mărinimia. Eumene se arătă de acord printr-un semn al capului. 

Mazeus făcu o plecăciune și mai adâncă decât cea de la 
început. 

— Asta înseamnă că sunt liber să mă întorc în Babilonia? 

— Și la palatul tău de satrap. Chiar acum, dacă vrei, și 
împreună cu escorta ta personală. 

Mazeus se ridică și, cu privirea în pământ, spuse: 

— Nu va exista nimic, de acum înainte, care să mă facă să nu- 
ți fiu credincios, așa cum îţi jur acum, în faţa zeilor și pe onoarea 
mea. 

— Îţi mulţumesc, Mazeus, și să mergem acum să ne odihnim: 
a fost o zi tare grea și mâine va trebui să luăm parte la 
ceremonia funebră pentru camarazii noștri căzuţi în luptă. 

Se ridicară cu toţii și plecară călare spre tabără. Alexandru, 
însă, îl luă pe Ducipal de frâu și o porni pe jos. Eumolpos din 
Solis se ţinu după el. 

— Te deranjează dacă fac și eu câţiva pași împreună cu tine? 

— Câtuși de puţin. După o zi istovitoare ca asta, cel mai 
frumos este să mergi pe jos în liniștea serii. 

— Am aflat de Barsines și de fiul ei: îmi pare nespus de rău. 
Te-am prevenit că băiatul se afla în tabăra lui Darius pentru că 
mă temeam de vreo faptă nesăbuită. 

— Copiii rămân copii - răspunse Alexandru și, sub razele lunii, 
chipul său palid, încadrat de șuviţele de păr blond, părea, parcă 
mai mult decât oricând, al unui băieţandru. 

— Băiatul a făcut ceea ce i se părea că este drept: a murit ca 
un erou, în floarea tinereţii, și nu trebuie să-l compătimim. Nicio 
fiinţă umană nu poate accepta să trăiască atât timp cât nu știe 
ce-o va aștepta mâine. Ceea ce ne așteaptă poate fi infinit mai 
rău decât moartea: boli distrugătoare, schilodiri îngrozitoare, 
sclavie, torturi... 

Eumolpos mergea în urma lui, potrivindu-și pasul după cel al 
lui Ducipal care, și el, își urma stăpânul. Alexandru își trecu 
degetele prin coama animalului. 

— N-a mai fost timp nici măcar să fie spălat și ţesălat, bietul 
Ducipal. 

— Sau poate că tu încă n-ai vrut să te desparti de un prieten 
care, astăzi, te-a ajutat să cucerești o lume întreagă. 


95 


— Așa este - admise Alexandru. Și nu mai adăugă nimic. 

În clipa aceea, se auziră în depărtare gemete prelungi însoţite 
de sunetul tânguios al flautelor și se văzură pâlpâind torţe care 
se mișcau pe câmpie într-un fel de procesiune. Regele înţelese 
despre ce era vorba și o luă pe o scurtătură prin câmpia pustie 
pentru a ajunge din urmă convoiul care făcea un ocol larg spre o 
mică ridicătură de pământ în vârful căreia se înălța un morman 
de pietre. Eumolpos se opri șoptind: 

— Du-te, băiete, însoțește-o pe ultimul ei drum. 

Și se  îndreptă cu pasul său legănat spre tabăra 
macedoneană. Dinspre partea opusă, de dincolo de cortul lui 
Darius, începea să se audă croncănitul răgușit al corbilor și al 
altor păsări de pradă care coborau ca să se ospăteze în 
nesfârșita împărăție a morţii. 

Cortegiul ajunse în vârful colinei și cioclii așezară năsălia pe 
mormanul de pietre care fusese pregătit: un fel de „turn al 
tăcerii”. Așezară în colțurile micului monument patru vase de 
ars mirodenii din care se ridica un norișor albăstrui de tămâie și, 
apoi, plecară. 

Alexandru care rămăsese ascuns vederii până în clipa aceea, 
se apropie de corpul lui Barsines. Imbălsămat și parfumat, 
acesta mai păstra intacte trăsăturile moartei și ochii închiși 
dădeau impresia somnului. O îmbrăcaseră într-un veșmânt alb 
cu o etolă albastră, iar în jurul capului îi puseseră o coroană 
mică împletită din floricele galbene culese din deșert. 
Alexandru, singur cu ea, fu asaltat de amintiri. Îi revedea surâsul 
și lacrimile, îi simţea căldura corpului, mângâierile și sărutările și 
parcă nu-i venea să creadă că totul se sfârșise și că acel corp 
atât de frumos, lipsit acum de viaţă, era sortit dispariţiei. Iși luă 
diadema de aur din păr și i-o strecură printre degete, apoi o 
sărută pentru ultima dată și se despărți de ea: 

— Rămâi cu bine, dragostea mea. N-am să te uit niciodată. 

În pustietatea aceea, după ce se stinsese în urma sa vacarmul 
teribilei bătălii, amintirea vocii sale delicate, imaginea corpului 
ei pe care-l iubise atât de mult și pe care-l pierduse acum 
pentru vecie îi trezeau un sentiment de adâncă tulburare, de 
teamă aproape copilărească în fața umbrelor. 

Pentru o clipă, se simţi copleșit de durere amestecată cu o 
melancolie fierbinte și căzu plângând în genunchi, cu capul 


96 


rezemat de pietrele mormântului, rostindu-i de mai multe ori 
numele. În cele din urmă, se ridică privind-o pentru ultima oară 
și, văzând-o atât de frumoasă, se încrâncenă la gândul că acel 
corp frumos urma să fie sfâșiat de câinii flămânzi și de păsările 
de pradă. Se întoarse în tabără și porunci să pună să i se înalțe 
un mic sanctuar din pietre cioplite în care să i se păstreze 
rămășițele pământești. Și abia când îl văzu terminat, dădu 
ordinul de plecare a armatei. 


97 


16 


Porniră din nou la drum după ce-i îngropară pe soldaţii greci și 
macedoneni căzuți în luptă, pentru că nu putuseră găsi lemn 
suficient ca să ridice rugurile rituale. Căldura înăbușitoare și 
marele număr de leșuri persane în descompunere infectaseră 
atmosfera și câţiva soldaţi se îmbolnăviseră de friguri ciudate 
împotriva cărora nu exista niciun leac. 

Ajunseră din nou la vadul de peste Tibru și trecură pe malul 
apusean al fluviului începând coborâșul spre Babilonia. 

În cea de-a patra etapă, pe când treceau printr-un ţinut numit 
Adiabenes, unul dintre ofiţerii din escorta lui Mazeus veni la 
Alexandru ca să-l anunţe că, în acele locuri, putea vedea un 
fenomen neobișnuit: un izvor de ţiţei. 

— Țiţei? — întrebă regele. Și-și aminti de o zi la Mieza când, în 
faţa elevilor săi, Aristotel dăduse foc țițeiului pe care-l primise 
din Asia într-o sticluță: nu uitase fumul des și mirosul său 
respingător. Își aminti și de focul pe care locuitorii din Tyr îl 
aruncaseră noaptea asupra asediatorilor macedoneni dând foc 
turnurilor de asalt și de duhoarea care mai persistase atunci 
chiar și a doua zi după această întâmplare. Merse totuși în urma 
ofițerului care-l conduse pe fundul unei mici văi unde ardea 
continuu un foc care ridica în aer o coloană de fum des. Totul 
împrejur era o baltă întinsă neagră și uleioasă, asemenea unei 
mlaștini cu sclipiri ciudate, în toate culorile curcubeului, 
emanând un miros grozav de neplăcut. Calistene se afla deja 
acolo și umplea cu lichid câteva vase de sticlă. 

— Vreau să i-l trimit unchiului Aristotel pentru experienţele 
lui. 

— Dar ce este? — întrebă Alexandru. 

— Hm, e greu de spus: gustul este cât se poate de scârbos, la 
fel mirosul și aspectul. Poate că este o zeamă, un fel de secreție 
a acestui pământ sub acţiunea razelor prea fierbinţi ale soarelui. 
În orice caz, are, după cum știi calitatea de a arde, degajând o 
căldură puternică. Fii atent! 


98 


În acele momente, mai mulţi soldaţi luaseră, la ordinul 
ofițerului lor, câteva burdufuri pline cu țiței și-l turnau formând 
două dâre paralele pe marginea drumeagului care ducea spre 
tabără. Apoi, ofițerul luă din mâna unuia dintre ei o feștilă 
aprinsă și dădu foc la capătul dârelor de lichid: două ziduri de 
flacără se ridicară imediat pe ambele părţi ale drumului și se 
întinseră cu mare iuțeală către poarta taberei, lăsându-i pe toți 
cei de față cu gura căscată de uimire. Ciudata substanţă arse 
mult timp după aceea ridicând spre cer două perdele de fum 
des și puturos și răspândind o dogoare puternică. 

Alexandru dori imediat să facă o baie ca să scape de mirosul 
insuportabil care i se impregnase până și în păr, așa că, în timp 
ce Leptine îl îmbăia, începu să discute cu Hefestion, Ptolemeu, 
Calistene, cu noul său maseur, Atenofan, venit de la Atena, ca și 
cu ajutorul acestuia, un băieţandru numit Stefanos. 

— După câte am văzut - spunea regele - ţiţeiul acesta poate 
fi folosit și ca o armă: închipuiţi-vă ce efect ar avea dacă ar fi 
aruncat peste inamici! 

— Am auzit că ţiţeiul nu este potrivit pentru o asemenea 
întrebuințare - interveni maseurul care, pe când era doar un 
băiețandru, luase câteva lecţii de filosofie. 

— Asta pentru că produce un foc cu totul anormal. Focul, 
după cum știm cu toţii, este un element eteric, ceresc, care se 
transmite prin aer și dă căldură și lumină. Țiţeiul, însă, provine 
din pământ și ia foc doar când se află pe un teren complet 
uscat, cum ar fi nisipul, sau pe unul prea umed și gras ca acela 
din sudul Babiloniei. Dacă se află pe altceva, de exemplu pe 
corpul omenesc, fără îndoială că n-ar putea lua foc niciodată. 

— Am impresia că este o presupunere greșită - obiectă 
Calistene. 

— E greu să aplici categorii ale spiritului la manifestări fizice 
diferite care iau naștere din componente întâmplătoare și, în 
plus... 

— Eu sunt sigur de ceea ce spun - insistă Atenofan în timp ce 
Alexandru ieșea din cada de baie și Leptine îl ștergea cu o 
pânză de in - și ajutorul meu, Stefanos, l-a auzit cu urechile lui 
pe învățătorul meu, sofistul Ermipos, susținând o asemenea 
teorie. 


99 


— Eu sunt atât de sigur încât sunt gata să v-o demonstrez eu 
însumi, aici, în faţa tuturor - exclamă tinerelul, poate pentru a 
atrage asupra sa atenţia și bunăvoința lui Alexandru. 

— Cred că nu merită să ne batem capul cu asta - spuse 
regele. 

— Ar fi mai bine s-o lăsăm baltă. 

Băiatul insistă, însă, încurajat și de Atenofan care continua să- 
și susțină teoriile filosofice. Zis și făcut, trimiseră un servitor să 
aducă puţin ţiţei și tânărul Stefanos începu să se ungă cu el pe 
corp, de parcă ar fi fost ulei de măsline. 

— Acum - anunţă Atenofan luând în mână o lampă - vă voi 
demonstra că, pe un corp omenesc obișnuit, ţiţeiul nu poate lua 
foc. 

— Și apropie flacăra de pielea băiatului, într-o clipită, corpul 
acestuia fu învăluit de un glob de foc de o putere și o căldură 
înspăimântătoare și ucenicul său începu să urle disperat. Luară 
cu toţii găleți și alte vase pe care le găsiră, aruncând pe el apa 
din cada care, din fericire, nu fusese golită, dar și așa stinseră 
cu greu flăcările. 

Alexandru trimise imediat după Filip care-i dădu primul ajutor, 
ungându-l cu alifiile lui contra arsurilor. Cu mari eforturi reuși să- 
i salveze viaţa, dar bietul tânăr rămase desfigurat pentru tot 
restul vieţii și cu sănătatea foarte șubredă. 

Calistene îi sfătui pe toţi să nu se mai ocupe de substanţa 
aceea până când unchiul său, Aristotel, nu o studia în 
amănunţime și nu afla ce însușiri avea. A doua zi porniră din nou 
la drum. 

XXX 

Pe măsură ce înaintau, stepa lăsa locul unui pământ din ce în 
ce mai gras și mai roditor, irigat prin zeci și zeci de canale care 
legau între ele apele Tibrului și Eufratului. Pe câmpie întâlniră 
nenumărate sate în care ţăranii erau ocupați cu pregătirea 
ogoarelor pentru viitoarele semănături. 

Când se opreau pe undeva, căpeteniile locale veneau și le 
ofereau ce aveau mai bun, în special muguri de palmier cu o 
aromă plăcută și efect răcoritor. Vinul de palmier, însă, cădea 
greu la stomac și le dădea, în special, dureri de cap, dar nu prea 
aveau de ales; vinul obișnuit, chiar și cel de bună calitate, nu se 
putea păstra în clima aceea, iar apa era, deseori, nu prea bună 


100 


de băut. În schimb, foarte bune erau curmalele și rodiile, cu un 
gust deosebit și ușor de găsit în acele ţinuturi. 

Văzură, de asemenea, că mari întinderi de pământ erau 
inundate de către ţărani prin deschiderea zăgazurilor de la 
canale și acest procedeu îi păru lui Alexandru destul de ciudat. 
Calistene se informă și oamenii îi spuseră că în acest fel terenul 
era spălat de sarea care ieșea la suprafaţă din cauza căldurilor 
prea mari și că pământul își păstra după aceea fertilitatea. 

— Ei imită artificial ceea ce în Egipt se petrece în mod natural 
prin revărsările Nilului - remarcă Ptolemeu. 

— Se pare că așa se întâmplă în regiunile cu climă foarte 
caldă. Mă miră, totuși, foarte mult faptul că nu există crocodili 
nici în apele Tibrului și nici în cele ale Eufratului: probabil că 
aceste animale nu pot trăi decât în apele Nilului. 

Nearchos îl contrazise: 

— Nu-i deloc așa. Eu l-am auzit povestindu-se despre un 
marinar din Marsilia care navigase dincolo de Coloanele lui 
Hercule, pe coasta Africii, până la gura de vărsare a unui râu pe 
care indigenii îl numesc Chretes și care era plin de crocodili. 

— Dincolo de Coloanele lui Hercule... — oftă Alexandru. 

— Viaţa unui om este prea scurtă ca să poată vedea lumea 
întreagă! 

Se gândea la Alexandru al Epirului și la moartea sa 
nerăzbunată din ţinuturile Hesperiei. 

În ultimele zile de drum, marșul lor se transformă treptat într- 
o adevărată defilare pentru că locuitorii se înghesuiau de-a 
lungul drumurilor pentru a-l vedea și a-l aclama pe noul lor rege. 
Spectacolul depăși, însă, orice închipuire și așteptare atunci 
când la orizont apărură, scânteietoare în razele soarelui, 
zidurile, turnurile, piramidele și grădinile celui mai vestit oraș 
din lume: Babilonul! 


101 


17 


Orașul îi ieși în cale tânărului cuceritor ca o apariţie din 
basme. Pe o distanţă de zece stadii de-a lungul drumului de 
intrare în oraș se îngrămădiseră mii de fete și de băieţi care 
aruncau flori în fața calului lui Alexandru și măreaţa poartă 
închinată zeiţei Iștar, înaltă de o sută de picioare, ornată cu 
plăcuţe de ceramică smălțuită pe care se aflau figuri de dragoni 
și de tauri înaripaţi, părea să devină din ce în ce mai 
impunătoare pe măsură ce el înainta împreună cu camarazii săi 
și urmat de coloana armatei sale, de soldaţii și de ofiţerii ce 
purtau cele mai frumoase armuri pe care le aveau. 

Pe meterezele turnurilor care mărgineau poarta și pe zidurile 
enorme, atât de late încât puteau circula pe coama lor, în 
același timp, două care de luptă, se îngrămădea populaţia 
orașului dornică să-l vadă pe noul rege care-i învinsese de trei 
ori pe persani în mai puţin de doi ani și cucerise zeci de orașe 
puternic fortificate. 

Preoții și demnitarii îl întâmpinară și-l conduseră să aducă o 
ofrandă zeului Marduk aflat pe înălțimile de la E-saggila, într-un 
templu grandios construit în trepte care domina cu măreţia sa 
întregul loc sacru. Sub privirile unei mulţimi imense adunate în 
curtea largă, Alexandru, împreună cu prietenii și cu generalii săi, 
urcă treptele care duceau de pe o terasă pe alta până la 
sanctuarul din vârf în care se afla patul de aur al zeului, locuința 
sa pământeană. 

De la înălţimea acelui loc, regele putu admira spectacolul 
impresionant al măreţei metropole. Babilonul se așternea la 
picioarele lui cu toate minunăţiile sale, cu nesfârșitul brâu al 
zidurilor împrejmuitoare, cu cele trei rânduri de bastioane care 
apărau palatul regal și „palatul de vară” din partea de 
miazănoapte a orașului. Putu vedea fumul de tămâie urcând 
spre cer din cele peste o mie de temple presărate pe întreg 
cuprinsul orașului, străzile lungi și drepte care se întretăiau în 
unghi drept și toate căile principale de acces, pavate cu plăci de 
lut ars legate între ele cu bitum. Fiecare dintre ele începea și se 


102 


termina cu una dintre cele douăzeci și cinci de porți care se 
deschideau în zidurile din jurul orașului, fiecare dintre ele având 
porți uriașe din bronz, aur și argint. 

Orașul era împărțit în două de apele Eufratului care 
străluceau ca o panglică de argint așternută de la un capăt la 
celălalt al zidurilor, având pe maluri grădini cu arbori exotici de 
toate felurile ce adăposteau stoluri de păsări de toate culorile. 
Dincolo de apele Eufratului, legate de zona apuseană prin 
poduri masive din cărămizi, palatele regale ieșeau în evidenţă 
prin minunatul lor înveliș de ceramică smălțuită de diferite 
culori, strălucind în soare și întruchipând creaturi fabuloase, 
peisaje de basm, scene din străvechea mitologie a Ținutului 
celor Două Fluvii. 

Nu departe de palatul regal se înălța cel mai frumos loc din 
toată metropola: grădinile suspendate. 

Ideea tipic persană de pa'ridaeza luase fiinţă aici pe un loc 
complet neted și într-o climă total nepotrivită pentru un mare 
parc cu arbori. Aici, totul era artificial, totul era creat cu trudă de 
mâna măiastră a omului. Preoţii le povestiră că o tânără regină 
elamită, devenind soţia lui Nabucodonosor, ducea amarnic dorul 
munţilor împăduriţi ai ţării sale. Regele a poruncit, atunci, să se 
creeze un munte artificial acoperit de o pădure umbroasă și cu 
cele mai frumoase flori. Și arhitecţii au construit o serie de 
platforme suprapuse și din ce în ce mai mici pe măsură ce se 
apropiau de vârf. Fiecare dintre aceste platforme se sprijinea pe 
sute de coloane din zid, acoperite cu bitum și legate între ele 
prin arcade largi și de asemenea cu bitum erau acoperite 
uriașele lor suprafeţe pe care se așternuse un strat de pământ 
suficient pentru a permite creșterea tufelor, a arbuștilor și chiar 
a unor copaci cu tulpină înaltă ce adăpostea stoluri de păsări de 
zi sau de noapte. Alte păsări exotice, ca fazani și păuni fură 
aclimatizaţi din Caucaz sau din îndepărtata Indie. Se construiră 
aici fântâni arteziene sau simple cișmele cu apă ridicată de 
mașinării complicate din undele Eufratului care trecea clipocind 
pe la poalele acelei minunății. 

De la exterior, totul se vedea ca un deal acoperit de o pădure 
luxuriantă, dar ici-colo se puteau zări semnele intervenţiei 
omului: terase și balustrade ascunse sub plante agăţătoare și 
căzătoare, pline de flori și de fructe. 


103 


Pe Alexandru îl impresionă gândul că o asemenea minune 
fusese creată din dorința unui mare rege de a alina dorul reginei 
sale de ţinuturile împădurite din munţii Elamului și-și aduse 
aminte de Barsines care odihnea pe vecie în „turnul tăcerii” din 
deșertul de la Gaugamela. 

— Pe toţi zeii din cer! — murmură el rotindu-și privirile. 

— Ce minunăţie! 

— Prietenii săi, Ptolemeu și Perdicas, Leonatos și Filotas, 
Lisimah și Eumene, Seleucos și Crater contemplau plini de 
uimire orașul care de mii de ani era considerat inima lumii și 
„poarta zeului”, după cum exprima chiar și numele său, Bab-El, 
în limba populaţiei indigene, între un cartier și altul, printre case 
și palate se întindeau largi spaţii verzi, grădini de zarzavaturi și 
de flori cu tot felul de fructe existente pe pământ, iar pe apele 
fluviului mișunau agitate o mulțime de bărci. Unele dintre ele, 
făcute din nuiele împletite și înaintând cu ajutorul unei mari 
pânze pătrate, veneau din regiunile de la gura de vărsare a 
fluviului în mare, unde se aflau cele mai vechi orașe ale mitului 
mesopotamic: Ur, Kish, Lagash. Altele, rotunde ca niște coșuri 
de nuiele, învelite în piei de animale, veneau din nord și 
aduceau produse din ţinuturi îndepărtate, din Armenia plină de 
verdeață, bogată în vânat, piei, cherestea și pietre preţioase. 

Cerul, apa și pământul contribuiau la crearea unui univers de 
perfecţiune armonioasă în spatele uriașului brâu de ziduri și al 
impunătoarei salbe de turnuri. Privirea lui Alexandru se rotea 
fără răgaz căutând mereu alte și alte minunăţii despre care îl 
auzise vorbind încă de pe când era copil pe învățătorul său, 
Leonidas: „turnul lui Babei”, un munte de piatră și de bitum, 
înalt de trei sute. De picioare și tot atât de larg la bază, la a 
cărui construcţie munciseră toate popoarele lumii. 

Preotul arătă spre o suprafață întinsă de pământ, acoperită 
acum de buruieni, într-o părăsire totală. 

— Acela este locul în care se înălța Etemenanki cel sacru, 
turnul care ajungea până la cer, distrus de persani când orașul 
s-a răsculat împotriva lor, pe vremea regelui Xerxes. 

— Același care a distrus și templele noastre când a năvălit în 
Grecia - spuse Alexandru. 

— Dar îl voi reconstrui eu, în ziua în care mă voi întoarce în 
Babilonia. 


104 


În aceeași seară, regele dădu o mare petrecere cu mai multe 
sute de invitaţi; fură servite mâncăruri dintre cele mai rafinate, 
vinuri și băuturi răcoritoare dintre cele mai fine și, în faţa celor 
prezenți, dansară cele mai frumoase tinere din întregul Orient: 
medice, caucaziene, babiloniene, arabe, hircane, siriene, 
evreice. 

Timp de treizeci de zile, se ţinură lanţ banchetele, orgiile, 
chefurile: totul le era permis soldaţilor învingători la Granicos, 
Issus și Gaugamela, celor care cuceriseră Milet și Halicarnas, Tyr 
și Gaza și pe care îi aștepta o nouă aventură, un drum plin de 
peripeții, cu obstacole și cu suferinţe de tot felul. 

Într-o seară, pe când Alexandru se retrăsese în „palatul de 
vară” ca să se bucure de puţină răcoare, Perdicas îl rugă să-l 
primească. 

Mai avea încă pe piept bandajele care-i acopereau rana de la 
Gaugamela și privirea sa avea o expresie ciudată, ceva care 
putea fi ori beţie, ori melancolie. 

Văzându-l într-o asemenea stare, regele îl întrebă: 

— Ce mai faci, Perdicas? 

— Bine, Alexandru. 

— Ai vrut să vorbești cu mine. 

— Așa este. 

— Ce vroiai să-mi spui? 

— Sora ta, regina Cleopatra, este văduvă de mai bine de un 
an. 

— Din păcate, așa este. 

— Eu o iubesc. Am, iubit-o întotdeauna. 

— Știu. 

— De unde știi? — întrebă Perdicas încurcat. 

— Știu și gata. 

— Am venit ca s-o cer de soție. 

Alexandru tăcu o vreme. 

— Am îndrăznit prea mult, așa-i? — întrebă Perdicas cu o 
privire ștearsă, parcă pierdută. 

— Dar n-aș fi putut avea curajul să vorbesc dacă, mai întâi, nu 
m-aș fi îmbătat. 

— „Cupa lui Hercule”? 

— Da, „cupa lui Hercule” - admise Perdicas. 

— De fapt... 


105 


— De fapt, ce? — întrebă Perdicas cu o îngrijorare crescândă, 
așteptând răspunsul regelui cu gura căscată. 

— Mi-a cerut-o în căsătorie și Ptolemeu. 

— Ah. 

— Și Seleucos. 

— Și el... Nimeni altul? 

— Nimeni în afară de Lisimah, Hefestion și... tu însuţi, desigur. 

— Nu ţi-a cerut-o și Parmenion? 

— Nu, el nu. 

— Cu atât mai bine. Nu mai am, deci, nicio speranţă. 

— Dacă vrei să știi adevărul, eu cred că tu ești singurul care a 
cerut-o de soţie pe Cleopatra pentru a te uni cu femeia iubită și 
nu cu sora lui Alexandru, dar asta nu-i de ajuns. A trecut mult 
prea puţin timp de la moartea lui Alexandru al Epirului și, în 
orice caz, omul care o va lua de soţie va trebui să demonstreze 
că el este cel mai demn, că este dispus să riște orice, să facă 
orice sacrificiu, să îndure privaţiuni și suferințe pe care nici nu ţi 
le poţi închipui. 

Perdicas se trezise suficient ca să-i vină să plângă și 
răspunse: 

— Dar n-am înfruntat deja toate acestea pentru a te servi pe 
tine? 

— Nu mai mult decât camarazii tăi. Dar greul de-abia acum 
vine, prietene. Peste douăzeci de zile vom porni din nou în marș 
ca să continuăm cucerirea acestui imperiu, ca să-l urmărim pe 
Darius până în provinciile cele mai îndepărtate și ne vom 
întoarce, după aceea, tot în acest oraș. Aici voi afla cine este cel 
mai demn de mâna surorii mele. Du-te, acum, caută-ți o fată 
frumoasă, că sunt destule pe aici, și distrează-te căci viaţa este 
atât de scurtă... 

Perdicas ieși iar Alexandru se îndreptă către balconul plin de 
flori care dădea spre oraș, spre fluviul în care tremura 
strălucirea a mii de lumini și spre cerul înțesat de stele. 


106 


18 


Cât timp rămase în Babilonia, Alexandru se ocupă de 
organizarea și de modul de administrare a noilor provincii și făcu 
planul de acţiune pentru anul care urma. 

Într-o seară, îi chemă pe prietenii săi și întregul consiliu de 
război în „palatul de vară”, unde căldura insuportabilă a acelor 
ținuturi de șes era mai ușor de îndurat datorită adierilor de vânt 
care se faceau simţite mai ales la asfinţit. g 

— Vreau să vă comunic planurile mele - începu el. In primul 
an al campaniei noastre am hotărât să cuceresc toate porturile 
pentru a îndepărta flota persană de pe marea noastră, 
împiedicând astfel o invazie a Macedoniei. Vom ocupa de-acum 
înainte toate capitalele Imperiului, astfel încât să fie clar pentru 
toți că domnia lui Darius a luat sfârșit și că toate teritoriile care 
se aflau sub stăpânirea lui sunt acum în mâinile noastre. 
Suntem deja în Babilonia: vom cuceri acum Susa, Ecbatana, 
Pasargadae și Persepolis. Darius nu va avea încotro și se va 
refugia în regiunile din Extremul Orient, dar noi îl urmări și 
acolo, până ce îl vom captura. 

„Mai este și un alt motiv pentru care trebuie să cucerim 
aceste capitale: banii. Comorile lui Darius se află în capitalele 
sale. Cu acele bogății imense, îl vom ajuta pe generalul 
Antipatros care nu numai că va trebui să lupte în Grecia 
împotriva spartanilor, dar va trebui să facă faţă zilnic mamei 
mele, misiune care este, poate, chiar mai grea.” 

Toţi prietenii săi începură să râdă, chiar și Peritas, aflat și el 
de faţă, lătră zgomotos. 

Vom putea, de asemenea, să înrolăm alţi mercenari și să-i 
înarmăm pe noii recruți care trebuie să sosească. Generalul 
Parmenion va porni spre nord cu aliaţii greci, trei batalioane ale 
falangei, un escadron de eteri, cu bagajele și cu mașinile de 
asalt. Va ajunge la Calea Regală și, de acolo, se va îndrepta spre 
Persepolis. Noi, cu restul armatei, vom trece munții pentru a 
ocupa trecătorile și a curăța teritoriul de ultimele garnizoane 


107 


persane. Va fi un marș destul de greu: în munţi va începe în 
curând să ningă. 

„Distraţi-vă, așadar, cât mai aveţi posibilitatea, dar drămuiţi- 
vă forțele pentru că va fi o etapă foarte grea.” 

După ce ieșiră cu toţii, intră Eumolpos din Solis și Alexandru îl 
apucă imediat de zgardă pe Peritas care începuse deja să 
mârâie. 

— M-am străduit, Măria Ta, să-ţi îndeplinesc întocmai 
dorinţele - începu Eumolpos. 

— Am poruncit unui om de-al meu să meargă la Susa pentru a 
vedea dacă tezaurul regal nu dispare. După câte știu, este vorba 
despre trei mii de talanţi de argint, în monede și lingouri, pe 
lângă toate celelalte obiecte de preț care se află în palat. 
Tânărul pe care l-am trimis se numește Aristoxenos și știe 
perfect ce are de făcut. Dacă va trebui să ia legătura cu tine, va 
folosi parola obișnuită. 

— Sturz fript - repetă Alexandru clătinând din cap. 

— Ascultă, mi se pare că ar fi cazul s-o mai schimbăm. Acum 
nu mai există atâtea pericole care să ne amenințe și să fie 
nevoie de o parolă atât de trăsnită. 

— Prea târziu, dragul meu rege. Aristoxenos a plecat de 
câteva zile. Rămâne pentru data viitoare. 

Alexandru oftă și-l potoli din nou pe Peritas, în timp ce 
Eumolpos se făcea nevăzut, cu mersul său furișat, pe 
coridoarele palatului. 

Cu puţin timp înainte de plecare, Eumene luă o sumă mare de 
bani din visteria regală, dar lăsă tezaurul în grija lui Arpalos, 
unul dintre colaboratorii săi, venit din Macedonia, dar care nu 
putuse niciodată să ia parte la lupte pentru că era șchiop. Pe 
toată durata campaniei, devenise faimos și apreciat pentru felul 
în care știa să administreze banii. În plus, Alexandru îl cunoștea 
bine pentru că, pe când era copil venea deseori în palatul din 
Pella, chiar dacă, din cauza infirmităţii sale, nu putea lua parte 
la toate exerciţiile fizice ale celorlalți. 

— Ar trebui să facă treabă bună - spuse regele. 

— Am impresia că se pricepe. 

— Și eu cred asta - răspunse Eumene. 


— A fost întotdeauna un băiat de toată isprava. 
XXX 


108 


Porniră la drum cam pe când toamna era pe terminate și 
ajunseră la Pasitigris, un afluent al Tibrului care venea din 
munţii Elamului, după ce-l instalaseră din nou pe Mazeus ca 
satrap al Babiloniei și lăsaseră o garnizoană macedoneană care 
să asigure apărarea și liniștea provinciei. Priveliștea era 
neasemuit de frumoasă, cu o mulțime de pajiști pline de 
verdeață pe care pășteau turme de oi și cirezi de vaci ori 
herghelii de cai. In ţinuturile acelea creșteau pomi care dădeau 
tot felul de fructe, printre care minunatele „piersici” cu coaja 
catifelată și carnea incredibil de zemoasă și de parfumată. Din 
păcate, nu putură să guste nici măcar una, pentru că nu era 
vremea lor, dar era, în schimb, o mare abundență de fructe 
uscate la soare, cum erau smochinele și prunele. 

După șase zile de mers, armata zări în depărtare orașul Susa 
și Alexandru își aminti descrierea entuziastă pe care i-o făcuse 
un oaspete persan, aflat în vizită la Pella cu mulţi ani în urmă, 
când el nu era decât un băiețandru. Orașul se înălța într-o zonă 
de șes, dar avea ca fundal munţii Elamului, acoperiţi de păduri 
de brazi și de cedri și cu piscurile deja acoperite de zăpadă. 

Orașul era impunător, înconjurat de ziduri și de turnuri, totul 
împodobit cu plăcuțe de lut smălţuit, iar crenelurile erau 
decorate cu plăci de bronz aurit și de argint. 

Indată ce armata se apropie de oraș, porţile se dădură în 
lături și apăru un pâlc de călăreţi îmbrăcaţi fastuos care 
încadrau un demnitar cu mitră și purtând la șold o akinake. 

— Acesta trebuie să fie Abulites - îi spuse Eumene lui 
Alexandru. 

— Este satrapul Susianei și vrea să capituleze. Mi-a comunicat 
astă-noapte Aristoxenos, omul lui Eumolpos. Și se pare că 
tezaurul este încă întreg... sau aproape întreg. 

Satrapul se apropie, cobori de pe cal și făcu o plecăciune în 
faţa lui Alexandru, semn de omagiu după obiceiul iranian. 

— Orașul Susa te întâmpină cu gânduri de pace și-și deschide 
porţile în fața omului pe care Ahura Mazda l-a ales ca urmaș al 
lui Cirus cel Mare. 

Alexandru îl salută politicos cu o aplecare grațioasă a capului 
și-i făcu semn să încalece din nou și să meargă alături de el. 

— Nu-mi plac barbarii ăștia - îi spuse Leonatos lui Seleucos. 


109 


— Vezi ce fac? Se predau fără luptă, își trădează regele și 
Alexandru îi lasă pe toţi în scaunul pe care-l ocupau până acum. 
Învinși, învinși, dar ce se schimbă pentru ei? Absolut nimic, iar 
noi ne tocim fundurile călărind zi și noapte. Cât o mai fi până la 
capătul blestematei ăsteia de țară? . 

— Are dreptate Alexandru - îi răspunse Seleucos. li lasă la 
locul lor pe vechii guvernatori, astfel încât nu dă populației 
sentimentul că ar fi guvernată de nişte străini, dar cei care 
încasează taxele și căpeteniile militare sunt macedonene. Este 
cu totul altceva, crede-mă. De fapt, nu este mai bine așa? 
Orașele își deschid porţile în faţa noastră și n-a mai trebuit să 
mai montăm mașinile de asalt de când am părăsit ţărmul mării. 
Ai vrea vărsare de sânge ca la Halicarnas sau ca la Tyr? 

— Asta nu, dar... 

— Mulţumește-te, atunci, cu ce ai. 

— Sigur că mă mulţumesc, dar... nu-mi place că barbarii ăștia 
sunt în preajma lui Alexandru, stau la masă cu el și toate 
celelalte. Nu-mi place și gata. 

— Fii liniștit, n-o să se întâmple nimic. Alexandru știe ce face. 

Orașul Susa, imens, cu o istorie de trei mii de ani, avea în cele 
patru colţuri ale sale câte o colină și pe una dintre ele se afla 
palatul regal, iluminat chiar în acele clipe de ultime raze ale 
soarelui la asfinţit. La intrare se înălța un pronaos impunător, 
sprijinit pe coloane groase de piatră cu capitelurile sculptate în 
formă de tauri înaripaţi care susțineau acoperișul. Urma un 
atrium pardosit cu marmură de diferite culori, acoperit în bună 
parte de covoare lucrate cu măiestrie. Acoperișul avea alte 
coloane, de data aceasta din lemn de cedru, vopsite în roșu și în 
galben. După ce trecu printr-un coridor și printr-un alt atrium, 
Alexandru ajunse în apagana, sala cea mare de primire, iar 
demnitarii, eunucii și administratorii palatului se retrăgeau spre 
pereţii de pe marginea uriașei săli, cu plecăciuni până la 
pământ. 

Regele, urmat de prieteni și de generalii săi, ajunse în faţa 
tronului care aparținuse împăraţilor ahemenizi și se așeză pe el, 
dar se găsi de îndată în încurcătură: pentru că nu era prea înalt, 
picioarele nu-i ajungeau la pământ, ci îi atârnau într-un mod nu 
prea potrivit pentru un rege. Leonatos, care avea din fire o 
înclinaţie militărească spre lucrurile bine făcute, văzu în 


110 


apropiere o mobilă, un fel de măsuţă cu patru picioare, din lemn 
de cedru, și o împinse la picioarele tronului astfel încât 
Alexandru putu să-și sprijine tălpile ca pe un taburet și începu să 
le vorbească tuturor celor de faţă. 

— Prieteni, ceea ce până de curând părea un vis imposibil de 
îndeplinit, acum a devenit realitate. Două dintre cele mai mari 
capitale ale lumii, Babilonul și Susa, sunt în mâinile noastre și 
vom pune stăpânire destul de curând și pe celelalte. 

— Dar, abia începuse să vorbească, se întrerupse pentru că 
auzise un plânset înăbușit în apropiere. Își roti privirea în jur, în 
tăcerea adâncă așternută în sală, și plânsul acela se auzi mai 
limpede: era unul dintre eunucii din palat care plângea în 
hohote cu capul rezemat de perete. Se dădură cu toţii la o 
parte, dându-și seama regele vroia să-l vadă și sărmanul om se 
trezi singur și înlăcrimat sub privirile suveranului așezat pe tron. 

— De ce plângi? — îl întrebă Alexandru. Omul întoarse capul 
ca să-și șteargă lacrimile. 

— Hai, poţi vorbi fără să te temi. 

— Scopiţii ăștia - șopti Leonatos la urechea lui Seleucos - se 
smiorcăie din te miri ce, la fel ca femeile, dar se spune că la pat 
sunt mai buni decât ele. 

— Depinde de scopiţi - îi răspunse indiferent Seleucos. 

— Nu mi se pare că ăsta, de exemplu, ar fi în stare de prea 
multe. 

— Hai, vorbește - îl îndemnă Alexandru. 

Eunucul făcu un pas mai în faţă și se vedea bine că privește 
fix la taburetul care se afla sub tălpile regelui. 

— Sunt un eunuc - începu el să spună - și, de felul meu, sunt 
credincios stăpânului mereu, oricare ar fi el. Până de curând îi 
eram credincios stăpânului meu, regele Darius, iar acum îţi sunt 
credincios ţie care ești noul meu rege. Cu toate acestea, nu pot 
să nu plâng văzând ce repede se schimbă soarta. Ceea ce tu 
folosești ca taburet - și Alexandru începu să priceapă de ce 
plângea servitorul - era măsuţa lui Darius, pe ea mânca Marele 
Rege, așa că pentru noi era un obiect sacru și demn de adânc 
respect. Acum, tu ţii picioarele pe el... 

Alexandru se înroși la faţă și dădu să se ridice, înțelegând că 
făcuse un gest de o mare grosolănie, dar Aristandru, aflat în 
preajma lui, îl opri: 


111 


— Nu-ţi lua picioarele de pe rezemătoarea aceea. Crezi că nu 
este niciun semn în întâmplarea asta care ar putea părea fără 
importanţă? Zeii au vrut să se întâmple astfel pentru ca toţi cei 
de faţă să știe că puterea imperiului persan a ajuns sub tălpile 
tale. 

Măsuţa pe care mânca Darius rămase astfel la locul său, ca 
taburet pe care să se sprijine picioarele noului rege. 

După încheierea ceremoniei din sala tronului, se răspândiră 
cu toţii ca să viziteze imensul palat. Maestrul de ceremonii, un 
eunuc și el, îl duse pe Alexandru, numai pe el, în haremul 
imperial în care se aflau zeci de fete nespus de frumoase, 
îmbrăcate fiecare în costumul propriului neam și ele îl 
întâmpinară cu chicoteli îmbietoare. Unele aveau pielea brună, 
altele aveau pielea albă și ochi albaștri; una era chiar etiopiană 
și regelui i se păru că înfățișarea ei impunătoare era demnă de o 
statuie în bronz a lui Lisip. 

— Dacă vrei să te joci cu ele - spuse eunucul - ar fi fericite să 
te primească încă din seara asta. 

— Mulţumește-le din partea mea și spune-le că voi veni cât de 
curând să mă bucur de tovărășia lor. 

Trecu, apoi, prin alte camere ale vastului palat și, la un 
moment dat, observă că grupul prietenilor săi se îngrămădea să 
admire un monument și se opri și el să-l privească: era un grup 
statuar din bronz reprezentând doi tineri care, cu pumnalele în 
mână, păreau gata să atace pe cineva. 

— Armodius și Aristogeiton - le explică Ptolemeu. 

— Este monumentul celor care l-au ucis pe tiranul Hipparchos, 
fratele lui Hippias, prieten al persanilor și trădător al cauzei 
grecilor. Regele Xerxes l-a luat prizonier la Atena și, după aceea, 
a dat foc cetăţii. Se află aici de o sută cincizeci de ani ca 
mărturie a acelei umilinţe. 

— Eu am auzit că ei nu l-au ucis pe Hipparchos ca să scape 
orașul de un tiran, ci a fost vorba despre gelozia pentru un 
băiețaș frumușel de care atât Armodius cât și Hipparchos erau 
îndrăgostiţi - intră în vorbă Leonatos. 

— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile - spuse Calistene care 
privea faimosul monument cu mare admiraţie. 

— Orice s-a întâmplat, bărbaţii aceștia doi au readus 
democrația în Atena. 


112 


La auzul acestor cuvinte, cei de față se simţiră puși în 
încurcătură: își aminteau cu toţii de discursurile înverșunate ale 
lui Demostene în sprijinul libertăţii Atenei, împotriva „tiranului” 
Filip și aveau, cu toţii, impresia că Alexandru era pe cale să uite, 
cu fiecare zi care trecea, educaţia democratică pe care o 
primise de la Aristotel, poate că și scrisorile cu recomandări pe 
care le primea din când în când de la acesta și, de asemenea, 
că, în adâncul sufletului, el se simțea mereu mai puternic atras 
de fastul imperial care-l fascina. 

— Ingrijiţi-vă ca monumentul să fie trimis imediat la Atena ca 
un dar al meu pentru oraș - spuse Alexandru care parcă 
înţelesese din zbor ceea ce gândeau cu toţii și nimeni nu 
îndrăznea să spună deschis. 

— Sper ca atenienii să înţeleagă că săbiile macedonene au 
obţinut mai mult decât o mie de discursuri ale oratorilor lor. 

Regina-mamă Sisygambis, cu femeile regelui și cu copiii lor 
intrară din nou în odăile cărora le duseseră dorul și toate fură 
grozav de impresionate revăzând lucrurile cu care fuseseră, 
cândva, atât de obișnuite. Vărsau lacrimi deasupra paturilor în 
care fuseseră iubite și în care își născuseră fiii, pe pragul ușilor 
care nu îngăduiau intrarea în iatacurile lor devenite sacre prin 
prezența Marelui Rege, dar nimic nu mai era ca atunci: pe 
coridoare și în sălile palatului regal rămăseseră aceleași obiecte, 
dar peste tot se auzea o limbă ostilă și de neînțeles, iar viitorul 
le apărea sumbru și neliniștitor. Doar regina-mamă părea 
liniștită, cufundată în nemărginita seninătate a înțelepciunii 
sale: ceruse și obținuse permisiunea de a se ocupa de creșterea 
și educarea lui Phraates, fiul mai mic al lui Barsines și singurul 
rămas în viață din familie, dacă bunicului său, satrapul 
Artabazos, i s-ar fi întâmplat ceva. 

Alexandru vizită în mai multe rânduri haremul imperial, 
câteodată singur, alteori însoţit de Hefestion, și fetele de acolo 
se obișnuiră să-l iubească în aceeași măsură pe rege și pe 
prietenul său, satisfăcându-le toate dorințele și împărțind cu ei 
același pat, în nopţile înmiresmate ale acelei veri, ascultând 
cântecele celorlalte și zvonurile marelui oraș, la început vesele, 
dar pe urmă înnegurate de neliniștea pentru un viitor nesigur. 

Tot timpul șederii în oraș, regele mergea în fiecare zi în 
apartamentul reginei-mamă, stând de vorbă cu ea, ajutat de un 


113 


tălmaci. În ajunul plecării, îi vorbi din nou, la fel ca în ziua 
dinaintea bătăliei de la Gaugamela. 

— Mamă - îi spuse el - mâine voi pleca pe urmele fiului tău în 
ținuturile cele mai îndepărtate ale imperiului său. Eu cred în 
soarta mea. Mai cred că, ajutat de zei, voi duce la bun sfârșit 
această campanie, și nu voi lăsa neîmplinită opera mea, dar îţi 
promit, și pot sa fac asta, că nu-i voi face niciun rău lui Darius și 
voi căuta să-l las în viaţă. Am dat ordin celor mai buni învăţători 
să te ajute să înveţi limba mea pentru că aș vrea ca într-o zi să 
te aud vorbind-o și să te pot asculta fără ca între noi să mai 
existe cineva care să ne tălmăcească gândurile. 

Regina-mamă îl privi ţintă, șoptind ceva ce nici tălmaciul nu 
reuși să deslușească, pentru că ea vorbea într-o limbă 
misterioasă și secretă pe care numai zeul ei putea s-o înțeleagă. 


114 


19 


Trâmbiţele dădură semnalul de plecare într-o dimineaţă de la 
începutul toamnei, când peste oraș încă mai domnea umbra 
nopții și pe crestele munților Elam abia apăruseră primele raze 
ale soarelui care răsărea. Armata se împărți în două: Parmenion 
conducea grosul trupelor, carele cu mașinile de asalt demontate 
și bagajele de-a lungul Căii Regale, în timp ce Alexandru pornea 
împreună cu detașamente de cavalerie ușoară, cu trupele de 
asalt și cu agrienii pe drumul îngust de munte care, traversând 
munții Elamului, ducea direct la Persepolis, capitala întemeiată 
de Darius cel Mare. 

Având în avangardă călăuze susiene, urcă pe firul apei până 
ce valea se îngustă prea mult, apoi începu să urce spre 
trecătoarea care ducea spre podișul locuit de o populaţie 
neîmblânzită, de păstori sălbatici și primitivi: ucșii. Supuși 
Marelui Rege doar cu numele, în realitate erau independenți și, 
când Alexandru le ceru prin intermediul tălmaciului să-l lase să 
treacă, ei răspunseră: 

— Poţi să treci doar dacă plătești, așa cum a făcut și Marele 
Rege de fiecare dată când a dorit să ajungă de la Susa la 
Persepolis pe drumul cel mai scurt. Alexandru le răspunse 
furios: 

— Marele Rege nu mai are nicio putere în imperiul său și ceea 
ce făcea el eu nu voi accepta să fac. Așa că voi trece, indiferent 
de ce spuneţi voi. 

Ucșii aveau o înfățișare îngrozitoare: cu părul lung și zbârlit, 
îmbrăcaţi în piei de capră și de oaie, puţeau la fel ca animalele 
lor, dar se vedea imediat că nu se speriau cu una, cu două și că 
nu erau dispuși să cedeze cu niciun chip. Se bazau pe avantajul 
teritoriului lor accidentat, pe văile înguste, pe potecile abrupte 
pe care nu puteau urca în același timp decât puţine persoane. 
Nu-și puteau închipui că regele acela străin ar fi putut avea cu el 
războinici chiar mai sălbatici și mai primitivi, obișnuiți ca și ei să 
se miște cu o sprinteneală extraordinară prin locurile cele mai 
greu accesibile, îndurând cu ușurință frigul și foamea, durerea și 


115 


oboseala. Îndrăzneţi și cruzi, lacomi de sânge, supunându-se 
orbește mâinii care-i hrănea: aceștia erau agrienii! 

Alexandru chemă căpeteniile și călăuzele susiene ca să afle 
traseul celor două poteci ce duceau pe podișul ucșilor. Hotări ca 
trupele de cercetași, sub comanda lui Crater, să urce pe drumul 
mai puţin abrupt ce ducea direct la trecătorile dinspre Persis, în 
timp ce Alexandru, cu agrienii și cu două batalioane de 
„Scutieri”, urmau să pornească pe drumul cel mai greu care 
urca pieptiș spre înălțimile apărate de luptătorii inamici. 

Crater așteptă ca regele să înceapă urcușul cu trupele sale, 
atrăgând asupra sa grosul forțelor ucsiene, apoi se puse și el în 
mișcare, la adăpostul vegetației abundente, pe drumul care 
ducea spre trecători. 

Ucșii care se aflau în calea lui Alexandru începură să tragă cu 
arcurile, să arunce pietre cu praștiile, să împingă o mulţime de 
bolovani uriași care se rostogoleau de-a lungul povârnișului, dar 
agrienii, cu agilitatea lor extraordinară, se adăposteau după 
fiecare ieșitură a stâncilor, apoi înaintau incredibil de sprinteni 
pe porțiunile descoperite, ca să se pună din nou la adăpost în 
spatele trunchiurilor de copaci sau al stâncilor. Când ajunseră în 
cele din urmă în apropierea primilor apărători, îi atacară cu o 
asemenea ferocitate războinică încât aceștia nu mai avură nicio 
posibilitate de a rezista. Mulţi căzură cu beregata sfârtecată de 
cuţitele de temut ale agrienilor, alţii căzură în genunchi 
încercând să-și ţină cu palmele măruntaiele care ieșeau din 
burțile despicate. Agrienii nu-și iroseau forțele: loveau doar ca 
să ucidă, să-și scoată definitiv din luptă adversarul sau să-l 
înspăimânte la vederea celor mai îngrozitoare răni. 

Îndată după agrieni, pe podiș urcară și „scutierii”, își refăcură 
formaţiile și atacară din fugă locuințele din pietre și din cărămizi 
nearse în care oamenii trăiau laolaltă cu animalele într-o 
simbioză primitivă. Alexandru dădu ordin să se folosească săgeți 
incendiare și, în scurtă vreme, acoperișurile de paie sau de 
ierburi uscate ale acelor colibe sărăcăcioase se transformară în 
ruguri iar animalele înnebunite se răspândiră în toate direcţiile. 

Surprinși de atacul năvalnic la care nu s-ar fi așteptat nici în 
ruptul capului, ucșii se refugiară către trecătorile unde sperau să 
se poată apăra mai bine, dar le găsiră deja ocupate de oamenii 


116 


lui Crater care-i întâmpinară cu nori de săgeți și de sulițe, 
doborând o mulţime dintre ei. 

Prinși ca într-o menghină între trupele lui Alexandru și cele ale 
lui Crater, ucșii se predară, dar regele îi pedepsi extrem de 
aspru: urmau să fie alungaţi cu toţii de pe teritoriul lor și 
deportați la câmpie, astfel încât trecerea din Susiana în Persis să 
nu mai poată fi împiedicată de prezenţa lor. 

Îndată ce auziră de la tălmaci ce soartă urmau să aibă, se 
aruncară la picioarele regelui plângând și rugându-l fierbinte să-i 
ierte, scoțând strigăte ascuţite de disperare la care se alăturau 
vaietele femeilor și ale copiilor, dar Alexandru era de 
neînduplecat: le spuse că ar fi trebuit să accepte din primul 
moment propunerile sale, că vor învăţa în felul acesta că el nu 
ameninţa pe nimeni degeaba și că nicio forţă de pe lume nu-i 
putea sta în cale. 

Totuși, una dintre călăuzele susiane îi sfătui să-i ceară reginei- 
mamă Sisygambis să intervină în favoarea lor, ea fiind singura 
persoană care ar fi putut avea vreo influență asupra 
neîndurătorului cuceritor și ucșii urmară acest sfat, trimițând pe 
ascuns două căpetenii de-ale lor printre liniile macedonenilor. La 
patru zile după aceasta, când sosise și cavaleria care urcase pe 
drumul mai accesibil, solii se întoarseră pe podiș aducând cu ei 
o scrisoare în grecește de la regină care-l ruga din inimă pe 
Alexandru să le dea voie acelor nenorociţi să rămână pe 
pământurile lor: 


Sisygambis către Alexandru, te salut! 

Au venit la mine trimișii populației ucșilor ca să mă roage 
să intervin pe lângă tine în sprijinul lor. Știu că te-au 
supărat și te-au înfuriat, dar pedeapsa la care vrei să-i 
supui este mai grea chiar decât moartea. Nimic nu este, 
într-adevăr, mai dureros decât a fi nevoit să părăsești 
pământul pe care ai trăit încă din copilărie, fântânile la care 
ne-am potolit setea, ogoarele care ne-au hrănit, să nu mai 
poti vedea soarele răsărind și apunând dincolo de muntii 
nostri. 

Mi-ai spus de mai multe ori „mamă”, cuvânt plin de 
gingășie care nu i cuvenea decât Olimpiei, cea care te-a 
născut și te-a crescut în palatul regal de la Pella. Acum, eu 
te rog, în virtutea acestui titlu pe care mi l-ai acordat şi 

117 


care mă onorează, să mă asculti așa cum ai asculta-o pe 
mama ta: iartă-i pe acești oameni de suferința de a fi 
alungați din patria lor. 

Aminteste-ti de propria ta patrie și de sentimentele pe 
care le ai față de ea! Acești nefericiti n-au făcut altceva 
decât să-și apere pământurile și casele. 

Fie-ți milă! 


Scrisoarea îl impresionă pe Alexandru și-i mai domoli mânia: 
ucșii primiră permisiunea de a rămâne pe podișul lor plătind în 
fiecare an un tribut de cinci sute de cai, două mii de iepe de 
povară și alte animale mici. Ei acceptară cu bucurie aceste 
condiții, gândindu-se că regele acela iute la mânie și sălbaticii 
săi războinici nu se vor mai întoarce ca să le ia caprele și boii, 
așa că era cu atât mai bine să nu refuze o asemenea ofertă. 

După ce pacea se instală pe podiș, Alexandru porni din nou, 
de data aceasta spre trecătoarea aflată la cea mai mare 
înălțime: un loc strâmt denumit „Porţile Persane” în care 
satrapul Ariobarzanes pusese să se construiască un zid de 
apărare pe culmea unui munte care, în acest fel, devenea de 
netrecut. Armata porni la drum într-o dimineaţă geroasă, înainte 
de ivirea zorilor, pe podișul bătut de vânturi sub un cer cenușiu 
din care începuseră să cadă fulgii de zăpadă. 


118 


20 


Valea prin care mergeau spre Porţile Persane era din ce în ce 
mai îngustă, devenind în cele din urmă un canion stâncos cu 
pereţii abrupți. Înaintau cu mare greutate prin zăpada mare sau 
pe gheața pe care caii și catârii alunecau rânindu-se sau 
rupându-și picioarele. Abia spre seară avangărzile ajunseră la 
primele contraforturi dincolo de care se înălța zidul de apărare a 
trecătorii. 

Dar, în timp ce Alexandru chemase la el căpeteniile tracilor și 
ale agrienilor pentru a studia modalităţile de a continua, la 
adăpostul întunericului, urcușul și cucerirea zidului, un zgomot 
neașteptat îi făcu să tresară: de la înălțimea pereţilor stâncoși, 
soldaţii persani rostogoleau în jos bolovani enormi și aceștia 
provocau avalanșe de pietriș care se abăteau pe fundul văii. 

De peste tot se auzeau strigăte: 

— Plecaţi! Plecaţi! Înapoi! 

Pietrele fură însă mai rapide decât mișcările oamenilor și se 
întâmplă un adevărat masacru. Alexandru însuși, lovit de o 
mulțime de bolovani, fu atins în mai multe locuri de pe corp și, 
din fericire, niciun os nu-i fu rupt. Dădu imediat ordin ca toată 
lumea să se retragă, dar între timp soldaţii inamici puseseră 
mâna pe arcuri și, deși ningea din ce în ce mai des și 
vizibilitatea era tot mai scăzută, trăgeau în plin fără a greși nicio 
țintă. 

— Scuturile! — strigă Lisimah care îi comanda pe cercetași. 

— Puneţi-vă scuturile deasupra capului! 

Oamenii se supaseră, dar persanii alergau pe marginea 
defileului lovindu-i pe cei care veneau din urmă și care încă nu- 
și dădeau seama de cele ce se întâmplau. Doar întunericul putu 
să oprească măcelul și Alexandru reuși, cu eforturi uriașe, să-și 
aducă armata la un loc mai sigur unde să poată fi instalată 
tabăra. Cu toţii erau descurajaţi, atât din cauza numărului mare 
de camarazi căzuţi, cât și a răniților care urlau de durere din 
pricina membrelor sfârtecate și strivite și a oaselor sfărâmate. 


119 


Filip se puse pe treabă împreună cu ajutoarele sale și, la 
lumina felinarelor, cusură rănile, extraseră vârfurile de săgeți și 
de sulițe din carnea soldaților, imobilizând fracturile cu bandaje 
și cu scândurele de lemn, folosind chiar și mânerele sulițelor sau 
ale lăncilor când nu mai aveau nimic altceva la îndemână. 

Unul câte unul, cu pas șovăitor, prietenii veniră în cortul 
regelui ca să se sfătuiască. Nu ardea focul, nu erau nici vasele 
cu cărbuni încinși la care să se încălzească și doar lampa 
atârnată de stâlpul din mijloc dădea puţină lumină și parcă, o 
dată cu ea, senzaţia de căldură. Fiecare dintre ei medita la 
incredibila și dramatica schimbare intervenită în viaţa lor în 
numai câteva zile: de la confortul și luxul palatelor din Babilon și 
de la Susa, la gerul și la suferințele acelui marș disperat. 

— Câţi credeţi că ar putea fi? — întrebă Seleucos. 

— Hm - răspunse Ptolemeu - după mine, câteva mii. Dacă 
Ariobarzanes s-a hotărât să apere trecătoarea, nu putea să facă 
acest lucru cu soldaţi puţini și slab înarmaţi. Sunt sigur că are 
trupe de elită și un număr de oameni mai mult decât suficient. 

În acel moment, Eumene intră în cort, vânăt de frig și 
clănțănind din dinţi. Purta pe umăr desaga cu papirusuri, pana și 
cerneala cu care-și completa în fiecare seară „jurnalul”. 

Pierderi avem? — îl întrebă Alexandru. 

— Grele - răspunse secretarul uitându-se pe însemnările sale 
făcute în grabă. 

— Cel puţin trei sute de morţi și cam o sută de răniți. 

— Ce facem cu răniții? — întrebă Leonatos. 

— Nu-i putem lăsa acolo pradă lupilor - îi răspunse Alexandru. 

— Trebuie să-i aducem aici. 

— Dar o să avem pierderi și mai mari - obiectă Lisimah. 

— Dacă ne ducem acum, o să ne rupem toate oasele, prin 
beznă și pe pietrele alea; dacă mergem mâine, pe lumină, o să 
ne facă praf din vârful blestematelor ălora de stânci de pe 
margini. 

— Eu mă duc - se hotărî regele. Nu-i pot lăsa pe oamenii ăia 
neîngropaţi. Dacă vă este frică, sunteți liberi să nu veniţi cu 
mine. 

— Eu vin cu tine - răspunse Hefestion ridicându-se ca și cum 
ar fi trebuit să plece chiar în clipa aceea. 


120 


— Știi foarte bine că nu poate fi vorba de frică - interveni 
Lisimah puţin iritat. 

— Ei, nu? Atunci, ce-ar putea fi? 

— N-are rost să ne certăm - îi potoli Ptolemeu. 

— Așa nu rezolvăm nimic. Haideţi să ne gândim puţin. 

— Poate că eu... aș avea o soluţie - spuse Eumene. 

Toţi se întoarseră către secretarul general și Leonatos clătină 
neîncrezător din cap gândindu-se că grecul ăla prizărit o lua 
întotdeauna înaintea tuturor. 

— O soluţie? — întrebă Alexandru. 

— Care ar fi aceea? 

— O clipă - răspunse Eumene. 

— Mă întorc imediat. 

leși din cort și se întoarse după scurt timp cu una dintre 
călăuzele indigene care-i condusese până acolo. 

— Vorbește fără frică - spuse secretarul. 

— Regele și prietenii săi te ascultă. 

Omul făcu o plecăciune în faţa lui Alexandru și a camarazilor 
săi și începu să vorbească într-o limbă greacă destul de 
inteligibilă, cu un accent care părea să fie cipriot. 

— De unde ești? — îl întrebă Alexandru. 

— Sunt lician, din ţinutul Pataras și, în copilărie, am fost oferit 
ca sclav în contul datoriei pe care tatăl meu o avea față de 
stăpânul lui persan, un oarecare Arsaces care, întorcându-se în 
Persis, m-a luat cu el și mi-a încredinţat turmele lui ca să le duc 
la pășunat în regiunea asta. Cunosc, așadar, palmă cu palmă 
munţii aceștia. 

Toţi cei ce asistau la discuţie își ţinură răsuflarea, dându-și 
seama că amărâtul acela putea ţine în mâinile sale soarta 
întregii armate. 

— Dacă vă întoarceți în defileul acela - continuă el - persanii 
o să vă nimicească înainte chiar să puteţi ajunge la picioarele 
zidului: în locurile acelea nu se pot mișca decât grupuri mici de 
oameni. Eu știu, însă, o cărare prin desișul pădurii, la o oră de 
drum de aici: este un drum pentru capre și pe acolo oamenii nu 
pot trece decât unul câte unul iar caii trebuie legați la ochi ca să 
nu vadă prăpastia. In patru sau cinci ore se poate ajunge, însă, 
deasupra pereţilor defileului, atacându-i din spate pe persani. 


121 


— Mi se pare că nu avem de ales - spuse Seleucos - dacă 
vrem să trecem mai departe. 

— Sunt și eu de aceeași părere - admise Alexandru - dar mai 
este o problemă: dacă poteca este atât de îngustă, numărul 
celor care vor ajunge sus, deasupra defileului și suficient de 
repede, va fi prea mic ca să facă față unui eventual contraatac 
persan. Cineva ar trebui, în orice caz, să le abată atenţia spre 
cealaltă parte a zidului. 

— O să merg eu - se oferi Lisimah. 

— Nu, tu vii cu mine pe cărarea aceea. Va merge Crater cu 
agrienii, tracii și cu un batalion de cercetași, căutând să aibă cât 
mai puţine pierderi. Vom ataca în același timp, noi de sus și ei 
de jos: un asemenea atac simultan ar trebui să provoace panică 
printre persani. 

— Neva trebui un semnal - le atrase atenţia Crater. 

— Dar care? Defileul este prea adânc pentru a se putea vedea 
semnalele luminoase iar distanţa dintre detașamentele noastre 
ar putea fi atât de mare încât să nu se poată auzi niciun sunet 
sau un strigăt. 

— S-ar putea să fie ceva - spuse păstorul lician. 

— Lângă fortificaţie există un loc de unde ecoul se răsfrânge 
de mai multe ori în zidurile defileului: sunetul unei trâmbiţe 
poate fi auzit limpede de la mare distanţă. Am încercat asta de 
mai multe ori cu cornul meu ca să-mi treacă timpul când 
păzeam caprele. 

Alexandru îl privi mai atent: 

— Cum te numești, licianule? 

— Stăpânul meu mă striga Ochus care în persană înseamnă 
„copil din flori”, dar numele meu adevărat este Rhedas. 

— Ascultă, Rhedas, dacă ai spus adevărul și dacă ne vei duce 
în spatele poziţiilor persane, o să te acopăr cu aur: o să ai 
suficient ca să duci un trai îmbelșugat cât vei avea de trăit, o să 
te poţi întoarce în satul tău, să-ţi cumperi cea mai frumoasă 
casă, servitori, femei, animale, tot ceea ce îţi dorești. 

Bărbatul răspunse fără a-și cobori privirea: 

— Aş face-o chiar și fără nicio răsplată, Măria Ta. Persanii m- 
au ţinut în sclavie, m-au lovit și m-au pedepsit de nenumărate 
ori fără motiv. Sunt gata să plec cu voi în orice clipă. 

Leonatos se uită afară. 


122 


— Stă să ningă. 

— Foarte bine - spuse Alexandru. 

— Lăsaţi oamenii să-și ia cina și daţi câte o porţie de vin 
tuturor acelora care vor merge cu Crater. Promiteţi-le o răsplată 
în bani celor care se oferă ca voluntari pentru că ei vor trebui să 
plece imediat după cină: persanii n-o să-și închipuie că am 
putea fi atât de nebuni încât să facem ceva chiar așa de repede. 
Noi îl vom urma pe Rhedas după primul schimb de gardă. 

Regele mâncă în cort împreună cu prietenii săi aceeași raţie 
care se împărțea și soldaţilor și fiecare merse apoi să se 
pregătească pentru expediţia nocturnă. Crater plecă primul cu 
oamenii săi; Alexandru, după cum stabilise, plecă și el, după 
primul schimb al gărzii, împreună cu grosul armatei. 

Rhedas îi conduse până acolo unde începea poteca și apoi în 
sus, către vârf, printr-un codru des. Drumul era strâmt și 
anevoios, scobit în munte nu de om, ci prin trecerea, timp de 
secole întregi, a păstorilor sau a călătorilor ce căutau să-și 
scurteze drumul spre Persis. In unele locuri, poteca atârna pe 
deasupra câte unei prăpăstii și caii trebuiau legaţi la ochi ca să 
nu-i cuprindă teama de adâncuri, alteori era întreruptă de vreo 
surpare sau era blocată de blocuri mari de gheaţă și oamenii 
erau nevoiţi să se ţină de mâini sau să se lege unul de altul cu 
frânghii ca să nu cadă și să se zdrobească de stâncile de jos. 

Călăuza mergea cu pas sigur, în ciuda întunericului și se 
vedea că ar fi putut parcurge drumul acela chiar și cu ochii 
închiși, spre deosebire de câțiva soldaţi care căzură în prăpastie 
și n-a fost posibil nici măcar să se mai încerce căutarea lor. 
Alexandru mergea pe jos în urma lui Rhedas, dar se oprea 
deseori ca să ajute pe câte cineva care se afla în dificultate: de 
mai multe ori, își riscă el însuși viaţa ca s-o salveze pe aceea a 
soldaţilor în pericol. 

Înainte de ivirea zorilor, temperatura scăzu și mai mult și 
oamenii înaintau din ce în ce mai greu, cu mâinile și picioarele 
înțepenite de frig și de efortul făcut în acest marș de noapte, dar 
razele slabe de soare care reușeau să străpungă la răsărit 
perdeaua deasă de nori îi mai îmbărbătă puţin: acum era posibil 
ca măcar să vadă pe unde mergeau și, datorită vegetației din ce 
în ce mai rare, înţeleseră că nu mai era mult până să ajungă în 
vârf. 


123 


Când se aflară, în sfârșit, pe creastă, vântul încetă să mai 
bată și Alexandru dădu ordin ca soldaţii din fruntea coloanei să 
se oprească să-i aștepte și pe ceilalţi. Continuară, apoi, să 
meargă în tăcere, căutând să se ascundă în spatele vegetației 
care acoperea parţial platoul pentru a nu fi observați prea 
devreme de către persani. 

La un moment dat, călăuza arătă spre o ridicătură a terenului, 
un fel de barieră din piatră care se prelungea până la marginea 
defileului de sub ei și spuse: 

— lată locul de unde se aude ecoul. Mergând mai departe, 
dincolo de stâncile acelea, se poate vedea fortificația care 
controlează trecerea prin Porţile Persane. Am ajuns. 

Ptolemeu veni mai în faţă. 

— Crezi că și Crater a ajuns unde trebuia? 

— Sigur, dacă nu s-a întâmplat ceva - îi răspunse Alexandru. 

— Chiar dacă n-a reușit, nu mai avem de ales. Aliniază 
oamenii în formaţie de luptă și pune să se dea semnalul: atacăm 
poziţiile persanilor. 

Ptolemeu îi așeză pe soldaţi pe trei rânduri: în faţă, un 
escadron de cavalerie, apoi infanteria ușoară cu arcașii și cu 
aruncătorii de sulițe, în continuare cercetașii și, mai în urmă, 
„Scutierii” aflaţi sub comanda lui Lisimah. După ce termină, făcu 
semn unui trâmbițaș care se duse până în vârful stâncii 
suspendate deasupra defileului. Sunetul trâmbiţei se înălţă 
ascuţit, asemenea cântecului unui cocoș, străpungând aerul 
nemișcat și tulbure al zorilor, și imediat ecoul răspunse dinspre 
peretele opus și se reflectă de câteva ori peste stâncile din jur 
pentru a se stinge în cele din urmă în depărtări. 

Urmă o tăcere la fel de apăsătoare ca și cerul plumburiu de 
deasupra armatei aliniate și cu toţii trăgeau cu urechea 
așteptând un semnal de răspuns. Și iată că, deodată, izbucni 
sunetul unei alte trâmbiţe, apoi al încă uneia, repetate datorită 
ecoului, și mai apoi strigătele sălbatice ale luptătorilor care 
porneau la atac. 

— Crater a atacat cu agrienii! — urlă Alexandru. Înainte, 
soldaţi, să arătăm că n-am murit de frig! 

Sări pe cal și veni în mijlocul escadronului său îndreptându-se 
la pas spre stâncile din apropierea poziţiilor persane, în timp ce 
infanteria ataca alergând. Apoi, îndată ce în față se văzură 


124 


dușmanii, ordonă atacul, îndemnându-și calul și lansând 
strigătul de luptă. 

Trâmbiţele sunară toate odată, toţi pedestrașii se avântară 
înainte cu armele în mâini, iar călăreţii alergau în galop ca să 
lovească inamicul care trebuia acum să se împartă pe două 
fronturi. Cavaleria lui Alexandru trecu în galop de valul de 
pământ care apăra spatele poziţiilor persane și infanteria veni 
imediat și ea încleștându-se într-o luptă corp la corp cu 
dușmanul. 

Dându-și seama de pericol, persanii dădură alarma, dar fură 
nevoiți să lase neapărată o porțiune a zidurilor în timp ce 
agrienii, înfigându-și pumnalele în orice crăpătură a zidului, se 
lipeau de el când apărătorii aruncau cu pietre sau trăgeau cu 
arcurile. În scurt timp, primii dintre atacatori ajunseră pe culmea 
zidului și, în timp ce o parte dintre ei lupta cu apărătorii, ceilalți 
își ajutau camarazii să urce aruncându-le frânghii. Deși inferiori 
ca număr, macedonenii reușiră să-și învingă adversarii, cei mai 
mulți dintre ei abia treziți din somn și încă neînarmați. 

Ariobarzanes abia avu timp să iasă din cortul său cu sabia în 
mână și se trezi înconjurat imediat de mai mulţi călăreţi 
macedoneni care îl ţineau sub ameninţarea lăncilor. Fu nevoit să 
ordone soldaţilor săi să se predea și, apoi, asistă neputincios la 
trecerea armatei inamice prin acel defileu, acum cucerit, care ar 
fi trebuit să apere Persepolis. Orașul era acum la dispoziţia 
inamicului. 


125 


21 


Alexandru așteptă ca întreaga armată să treacă prin defileu 
și, apoi, dădu ordin să înceapă coborârea spre podișul provinciei 
Persis. Înainte, însă, de a porni la drum, îl chemă la el pe 
păstorul lician care îl ajutase să cucerească trecătoarea 
fortificată. 

— Ajutorul tău a fost foarte important - îi spuse. 

— L-ai ajutat pe Alexandru să cucerească un imperiu, poate 
chiar să schimbe cursul evenimentelor. Nimeni n-ar putea spune 
dacă a fost un lucru bun sau rău, dar eu, în orice caz, sunt dator 
să-ți port o adâncă recunoștință. 

— Era gata să adauge: „cere-mi orice vrei și-ți voi da”, dar își 
aduse aminte de ziua de demult când îi adresase aceeași frază 
nefericită lui Diogene, bătrânul filosof în pielea goală, întins pe 
jos în lumina asfinţitului, și nu spuse decât: 

— Mulţumesc, prietene. 

Păstorul îl privi emoţionat pe când încăleca și o pornea la 
vale, dar tresări auzind o altă voce în spatele său, cea a lui 
Eumene: 

— Regele mi-a spus că poţi avea tot ce vrei, așa cum ţi-a 
promis. Trebuie doar să vorbești. 

Rhedas răspunse: 

— Dacă aș fi fost mai tânăr, aș fi vrut să merg cu el ca să văd 
ce se va mai întâmpla. Trebuie, totuși, să mă gândesc la 
bătrâneţe: mi-ar plăcea să răscumpăr ogorul tatălui meu și casa 
în care m-am născut, într-un golf, pe malul mării. N-am mai 
văzut marea de mult timp... 

— O s-o vezi din nou, păstorule, și o să ai casa și ogorul tău. 
Vei putea să-ți întemeiezi și o familie, dacă vei dori. Și, dacă vei 
avea copii și nepoti, le vei povesti că, într-o noapte, l-ai ajutat pe 
regele Alexandru să-și împlinească destinul. Și dacă nu te vor 
crede, le vei arăta asta. 

— Ce este asta? 

Eumene îi puse în palmă o mică bijuterie. 


126 


— Este steaua de aur a suveranilor Argeazi. Doar prietenii 
apropiaţi ai regelui o au. 

Îi mai dădu și o mică teacă de piele. 

— Ai aici o scrisoare a regelui către guvernatorul Liciei: îi 
poruncește să-ţi dea tot ce dorești. Face mai mult decât orice 
sumă de bani, de aur sau de argint. Ai grijă să n-o pierzi. Rămâi 
sănătos, păstorule, și îți urez să ai noroc. 

XXX 

Ajunseră la poalele munţilor a doua zi pe seară și se aflară în 
fața întinsului podiș al Persisului, străbătut de râuri cu malurile 
străjuite de șiruri lungi de plopi și presărate cu o salbă de sate 
cu case din cărămizi nearse. 

Intrară pe Calea Regală în dreptul râului Araxes și Alexandru 
porunci să se instaleze tabăra ca să aștepte sosirea lui 
Parmenion cu restul armatei, dar îndată după ce i se servise 
cina, intră un eter din gardă, anunţându-i o vizită: 

— Măria Ta, a sosit cineva care dorește să-ţi vorbească. A 
trecut râul cu o barcă și se pare că aduce vești importante. 

— Adu-l aici, atunci. 

Soldatul lăsă să intre în cort un bărbat îmbrăcat cu haine 
persane, cu pantalonii prinși deasupra gleznelor și cu o eșarfă 
de in înfășurată în jurul capului și înnodată la gât. 

— Cine ești? — îl întrebă Alexandru. 

— Vin din partea satrapului Abulites, comandantul fortăreței 
din Persepolis. Este gata să-ţi predea orașul și mă trimite ca să- 
ți spun să pornești de îndată la drum dacă vrei să mai găsești 
întreg tezaurul Marelui Rege. Dacă întârzii să vii, s-ar putea să 
dispară din oraș cei care susțin apărarea cu orice preţ a 
orașului. Mai sunt și alţii care ar vrea să pună la adăpost 
tezaurul pentru a susţine revenirea regelui Darius. Ce trebuie să 
transmit stăpânului meu? 

Alexandru se gândi în tăcere câteva clipe, după care 
răspunse: 

— Spune-i că voi fi la porţile orașului peste două zile la 
asfințit, împreună cu cavaleria mea. 

Omul ieși ca să fie însoţit înapoi la barca lui, iar regele îl 
chemă imediat la el pe Diades din Larisa, inginerul-șef al 
armatei. 


127 


— Până mâine seara, trebuie să-mi construieşti un pod peste 
Araxes - îi spuse înainte ca acesta să se poată așeza. 

Diades, obișnuit deja să i se ceară lucruri imposibile și cu 
termene de asemenea imposibile, nici nu clipi. 

— Cât de lat vrei să fie? — întrebă el. 

— Cât mai larg: trebuie să trec pe el cât mai repede cu 
întreaga cavalerie. 

— Cinci coţi? 

— Zece. 

— Zece coţi. Bine. 

— Crezi că-l poţi face? 

— Am dat eu greș vreodată, Măria Ta? 

— Nu. 

— Totuși, trebuie să încep lucrările chiar din clipa asta. 

— Cum vrei. Poţi da ordine oricui, chiar și generalilor, în 
numele meu. 

Diades ieși, adună zece echipe cu catâri și cai, dotate cu 
topoare, ferăstraie, funii și scări și le trimise să taie brazi dintr-o 
pădure din apropiere. Trunchiurile fură curățate în grabă, 
ascuţite și arse în foc, iar o parte dintre ele transformate în 
scânduri. Trei sute de oameni lucrară toată noaptea; în zori, 
materialul era adunat pe malul râului gata pentru a fi folosit. 

Diades luă parii ascuţiţi și începu să-i înfigă pe fundul apei cu 
ajutorul unui mai, doi câte doi, la distanţa de zece coţi unul de 
altul. li legă transversal și în lung cu scânduri bătute în cuie, 
formând o schelărie laterală și o platformă orizontală pentru 
trecere. Podul înaintă treptat spre mijlocul râului, unde stâlpii 
fură consolidați cu bolovani mari care îi apărau de forța 
curentului. 

La asfinţit, Alexandru alinie cavaleria în formaţie de luptă, 
așteptă ca ultima scândură să fie fixată în cuie pe grinzi și o 
porni în galop călare pe Ducipal, urmat de prietenii săi și de 
patru escadroane de eteri. După ei porni în marș și infanteria, 
sub comanda lui Crater. 

Călăriră toată noaptea și se opriră ca să se odihnească cam la 
vremea celui de-al treilea schimb de gardă, înainte de răsăritul 
soarelui. Alexandru sleit de puteri după evenimentele din 
ultimele zile și după nopţile nedormite, căzu într-un somn 
adânc. Aerul curat al podișului, adierea ușoară care venea 


128 


dinspre răsărit și pădurea de platani și de paltini care-i ocrotea 
cu umbra ei dădeau o senzaţie de pace și de liniște deplină. Caii 
pășteau în libertate pe malul unui râu cu ape cristaline, printre 
tufe de sălcii și de corn; Ducipal tropăia și el liber, urmărit de 
Peritas care-l mușca în joacă de picioare. Nimic nu prevestea 
cele ce urmau să se întâmple. 

Una dintre patrulele care supravegheau ţinutul din jur merse 
mai spre apus, în direcția Căii Regale pentru a se încredința că 
din partea aceea nu era niciun pericol și cercetașii rămaseră 
surprinși văzând o lungă coloană de soldaţi având în frunte 
steaguri roșii cu steaua argeadă pe ele: armata lui Parmenion! 

Ajunseră în galop la ei și se prezentară imediat: 

— Sunt Eutidemos, comandantul companiei a opta din 
escadronul al treilea de eteri - spuse comandantul patrulei 
ofițerului care se afla în capul coloanei în marș. 

— Du-mă la generalul Parmenion. 

— Generalul Parmenion este mai în spate, cu ariergarda, 
pentru că am avut de respins pe podiș niște atacuri ale cavalerie 
medice. Il chem pe generalul Clito. 

Clito cel Negru sosi în câteva clipe: soarele înălțimilor îl 
bronzase atât de puternic încât părea un etiopian. 

— Ce este, comandante? — îl întrebă el pe ofițer. 

— Unde sunteți? 

— Suntem la mai puţin de douăzeci de stadii de aici, generale, 
am reușit să forțăm trecerea prin Porţile Persane. 

Regele și trupa se odihnesc pentru că n-au închis ochii de 
două nopţi, dar, îndată ce va răsări soarele, vom pleca imediat 
spre Persepolis. Voi puteți merge liniștiți înainte; noi o vom lua 
înainte cât putem de repede: cred că regele vă va explica totul 
când vă veți întâlni. 

— Bine - îi răspunse Clito. 

— Salută-l pe rege din partea mea și spune-i că n-am avut 
necazuri prea mari pe drum. O să-l informez eu pe generalul 
Parmenion. Fiul lui, Filotas, ce face? 

— Foarte bine și a luat parte la bătălia din trecătoare, dar n-a 
păţit nimic. 

Intoarse calul și porni înapoi cu oamenii săi. Găsi armata gata 
de drum, sub comanda lui Alexandru care călărea pe Ducipal și 
era gata să dea semnalul de pornire. Soarele răsărit de curând 


129 


scălda în razele sale roșii crestele munţilor Elam ce se zăreau în 
depărtare pe fondul verde închis al pădurilor și galben al 
câmpurilor cultivate care se întindeau cât vedeai cu ochii pe 
podiș. 

Pe drum treceau șiruri de cămile care cărau tot felul de 
poveri, țărani călare pe măgari, îndreptându-se spre piaţă cu 
căruțe pline de tot felul de mărfuri sărăcăcioase, femei cu 
veșminte în culori vii mergeau la râu după apă, iar altele se 
întorceau deja, aducând vasele pline, așezate în creștet pe un 
colac de cârpă. Ziua aceea părea la fel ca toate celelalte, însă 
cel mai mare și mai puternic imperiu din lume era pe cale să fie 
lovit drept în inimă. 

Se auzi un semnal de trâmbiţă și escadroanele porniră la trap 
de-a lungul drumului, ridicând un nor des de praf. Pe măsură ce 
înaintau, aspectul locurilor se schimba vizibil: nu era vorba 
despre peisaj, din ce în ce mai frumos și mai plin de verdeață, 
cu parcuri întinse, grădini de zarzavaturi și de flori, ci în 
comportarea oamenilor. La trecerea soldaţilor călări, ușile se 
închideau, străzile deveneau pustii, pieţele se goleau de 
oameni: de vină era, probabil, zvonul că sosea cuceritorul yauna 
despre care se povesteau lucruri îngrozitoare. 

Deodată, pe la amiază, un spectacol ciudat și tulburător se 
desfășură sub privirile regelui ce călărea în fruntea armatei sale, 
avându-i alături pe Hefestion și pe Ptolemeu: un grup de oameni 
venea pe drum în întâmpinarea lor, o ceată de schilozi cu 
mersul șchiopătat, înveliți în zdrenţe, care dădeau din mâini sau 
din cioturile acestora, cei ciungi, ca pentru a le arăta tuturor 
drumeților. 

— Cine sunt oamenii aceștia? — îl întrebă regele pe Eumene, 
aflat ceva mai în spate. Secretarul veni lângă el și privi mai 
atent. 

— Habar n-am, dar o să aflăm imediat. 

Cobori de pe cal și se îndreptă pe jos către grupul acelor 
nenorociţi care, pe măsură ce se apropiau, păreau mai mulți 
decât la început. Alexandru descălecă și el mergând pe jos către 
ei, totuși, pe măsură ce se înainta, se simţea cuprins de o 
tulburare ciudată, de o neliniște plină de îngrijorare. Când fu 
suficient de aproape, auzi că ei vorbeau deja cu Eumene: în 
grecește! 


130 


Veni mai aproape de ei și văzu că sărmanii oameni erau 
îngrozitor mutilaţi: unii aveau amândouă mâinile retezate, alţii 
un picior sau amândouă, alţii, pe lângă că erau ciungi sau 
șchiopi, aveau și tot corpul brăzdat de cicatrice oribile, ca și cum 
ar fi fost opăriţi cu un lichid clocotit. 

— Ulei - spuse unul dintre nefericiţii aceia văzându-l pe 
Alexandru cu privirea aţintită asupra corpului său mutilat și cu 
urme de tortură. 

— Cine ești? — îl întrebă regele. 

— Eratostenes din Meton, heghemon, detașamentul al treilea, 
batalionul al optulea, spartan. 

— Spartan? Dar... câţi ani ai? 

— Cincizeci și opt, heghemon; am căzut prizonier la persani în 
timpul celei de-a doua campanii a regelui Agesilas, când aveam 
douăzeci și șapte de ani. Mi-au tăiat un picior pentru că știau că 
un soldat spartan nu suportă prizonieratul: mai degrabă se 
omoară. 

Eumene clătină din cap. 

— Acum vremurile s-au schimbat, prietene. 

— Am încercat să mă omor și stăpânul meu m-a opărit cu ulei 
încins. Văzând aceasta, m-am resemnat și am acceptat amara 
captivitate, dar când am aflat că urma să sosească Alexandru... 

— Ne-am anunţat între noi și am venit să te întâmpinăm - 
interveni altul, scoțând la vedere amândouă braţele retezate de 
sub coate. 

— De ce ai fost mutilat așa? — îl întrebă regele cu vocea 
tremurând de mânie amestecată cu o nespusă milă. 

— Serveam în marina ateniană în timpul războiului satrapilor, 
eram vâslaş pe Krysea, o corabie foarte frumoasă, cu trei 
rânduri de vâsle, abia construită. Am căzut într-o ambuscadă și 
am fost făcut prizonier: au zis că fără mâini nu voi mai putea 
vâsli niciodată pe o corabie ateniană. 

Alexandru văzu un altul care avea orbitele ochilor goale și 
uscate ca ale ţestei unui schelet. 

— Ţie ce ţi-au făcut? — îl întrebă. 

— Mi-au tăiat pleoapele, mi-au uns ochii cu miere și m-au 
lăsat legat pe pământ lângă un furnicar. Și eu serveam în 
marina ateniană: vroiau să afle de la mine unde se afla ascuns 
restul flotei, dar eu n-am vrut să le spun... 


131 


Veniră în faţă și alţii, arătându-și cioturile, rănile, părul alb, 
craniile pleșuve și mâinile roase de râie. 

— Heghemon - mai spuse spartanul - spune-ne unde este 
Alexandru ca să-i dăm onorul și să-i mulţumim că ne-a eliberat. 
Noi, toţi cei de aici, suntem mărturia preţului plătit ani de-a 
rândul de greci în lupta lor cu barbarii. 

— Eu sunt Alexandru - răspunse regele, palid de furie - și am 
venit ca să vă răzbun. 


132 


22 


Se întoarse și-i strigă cu voce tunătoare pe prietenii săi: 

— Ptolemeu! Hefestion! Perdicas! 

— La ordin, Măria Ta! 

— Înconjuraţi palatul regal, tezaurul și haremul și nimeni să 
nu îndrăznească să pună piciorul acolo. 

— Am înţeles! — răspunseră ei și porniră în galop în fruntea 
detașamentelor lor. 

— Leonatos, Lisimah, Filotas, Seleucos! 

— La ordin, Măria Ta! 

Alexandru arătă spre mândrul oraș care se așternea în fața lor 
pe o colină, cu aurul, bronzul și teracota smălțuită care 
scânteiau sub razele soarelui. 

— Luaţi armata și conduceţi-o în oraș: Persepolis este al 
vostru, faceţi ce vreți cu el! 

Se îndreptă către eterii care așteptau nemișcaţi pe caii lor: 

— Aţi auzit ce-am spus acum? Persepolis este al vostru! Ce 
mai așteptați, luați-l! 

Se auzi un strigăt de bucurie și escadroanele de cavalerie 
porniră în galop spre capitala ce chiar în clipa aceea își 
deschidea porțile. Dădură la o parte grupul de delegați pe care 
Abulites îl trimisese ca să întâmpine trupele macedonene și 
năvăliră în cel mai mare și mai bogat oraș din lume cu forţa unei 
turme de tauri sălbatici. 

Eumene înlemni și-l privi uluit pe Alexandru. 

— Nu poți da un asemenea ordin, pe toţi zeii din cer, nu poți. 
Cheamă-i înapoi, cheamă-i cât mai ai timp. 

Calistene se apropie și el. 

— Sigur că poate, din păcate a și făcut-o deja. 

Sărmanii greci care ieșiseră în întâmpinarea regelui se dădură 
înapoi, puţin încurcaţi, ca și cum și-ar fi dat seama că, fără voia 
lor, provocaseră un dezastru de proporții uriașe. Alexandru 
observă tulburarea lor și-i făcu un semn lui Eumene. 

— Spune-le că fiecare dintre ei va primi câte trei mii de 
drahme de argint și un permis de liberă trecere pentru cei care 


133 


vor dori să se întoarcă acasă ca să-și revadă familia. Dacă 
preferă să rămână aici, vor primi o casă, servitori, pământ și 
animale. Ocupă-te tu de asta. 

Secretarul își notă totul, dar, în timp ce regele vorbea, îi era 
greu să fie atent la vorbele lui pentru că auzea deja vacarmul 
stârnit de jaf și strigătele disperate ale populaţiei care căzuse 
pradă soldaţilor. 

Între timp, ajunseseră la faţa locului și unităţile de infanterie 
și alergară la rândul lor spre porţile orașului, temându-se să nu 
ajungă prea târziu la un asemenea prilej de jaf. Câţiva curieri 
alergară și la armata de sub comanda lui Parmenion, aflată 
acum la o distanţă de numai câteva stadii, anunţându-i că 
regele lăsase capitala pe mâna soldaţilor. Intr-o clipă, uitară cu 
toții de disciplină: soldaţii rupseră rândurile și porniră în goană 
către Persepolis, unde, din mai multe locuri, începeau să se 
înalțe trâmbe de fum și limbile de foc ale flăcărilor. 

Parmenion dădu pinteni calului și porni în galop, urmat de 
Clito cel Negru și de Nearchos și ajunse în apropierea lui 
Alexandru care, călare pe Ducipal, privea acel măcel de pe 
culmea unui deal, nemișcat ca o stană de piatră. 

Bătrânul general descălecă și veni lângă el și-l întrebă cu 
disperare: 

— De ce, Măria Ta? De ce? De ce distrugi ceea ce este deja al 
tău? 

Alexandru nu-i aruncă nici măcar o privire, dar Parmenion 
văzu umbrele morții și ale distrugerii întunecându-i ochiul stâng. 
Calistene îl privi și el pe rege și șopti, sigur că nu putea fi auzit: 

— Nu mai întreba nimic, generale, eu sunt convins că în clipa 
aceasta mama sa, Olimpia, săvârşeşte ritualuri sângeroase cine 
știe prin ce locuri ascunse și a pus stăpânire deplină pe sufletul 
lui. Oh, dacă Aristotel ar fi fost aici, el ar fi putut risipi tot acest 
coșmar! 

Parmenion clătină din cap, se uită fix la Clito cel Negru și la 
Nearchos cu o expresie rătăcită, apoi încălecă și plecă. 

Abia către asfinţit, regele se mișcă din loc, parcă trezit dintr- 
un somn greu, și-l îndemnă pe Ducipal spre porţile orașului. 
Unul dintre cele mai frumoase și mai plăcute locuri de pe 
pământ, expresia cea mai înaltă a armoniei universale conform 
ideologiei regilor ahemenizi, căzuse acum pradă unei hoarde de 


134 


sălbatici beţi: agrienii violau fete și băieţi, smulgându-i chiar și 
de lângă părinţi, tracii umblau peste tot lacomi de vin și plini de 
sânge, lăudându-se cu trofeele lor: capetele retezate ale 
războinicilor persani care încercaseră să le opună rezistenţă. Și 
macedonenii, tesalienii, chiar și trupele auxiliare grecești nu se 
lăsau mai prejos: alergau ca niște nebuni, încărcaţi de trofee: 
cupe împodobite cu pietre preţioase, sfeșnice cu o lucrătură 
minunată, stofe fine, armuri de aur și de argint. Câteodată 
întâlneau în cale unii camarazi care nu reușiseră încă să fure 
nimic și se încăierau crâncen unii cu alţii, ajungând chiar să se 
omoare, fără nicio reţinere, fără niciun semn că ar fi fost, totuși, 
oameni. Alteori, dacă vedeau că unii puseseră mâna pe niște 
femei deosebit de frumoase, încercau să le ia cu ajutorul 
armelor și, dacă reușeau, le violau pe rând trântindu-le în 
pulberea îmbibată cu sângele familiilor victimelor. 

Regele trecea la pas prin oraș neluând în seamă strigătele, 
sângele și toate acele grozăvii, dar chipul său nu trăda nicio 
urmă de emoție, ca și cum ar fi fost sculptat în marmura fără 
viaţă a lui Lisip. Urechile sale păreau să nu audă ţipetele 
sfâșietoare ale copiilor mici smulși din brațele mamelor, ale 
femeilor care își chemau fiii și fiicele, care plângeau la căpătâiul 
soților măcelăriți fără milă chiar în faţa ușii caselor. Părea că nu 
aude decât tropotul rar al copitelor lui Ducipal pe pavajul străzii. 

Avea privirea fixă aţintită drept înainte, privea imensul palat 
regal, apadana divină înconjurată de minunate grădini, de 
chiparoși cu coroana ascuţită, de plopi argintii, de platani pe 
care se odihnea lumina roșie a amurgului. Privea atriumurile 
impunătoare pe lângă care trecea, cu coloanele lor gigantice, cu 
taurii înaripaţi, grifonii, imaginile Marilor Regi care construiseră 
și împodobiseră toate acele splendori. El, micul yauna, stăpânul 
unui mic regat de ţărani și de păstori, multă vreme vasal al altor 
state, ajunsese să străpungă inima gigantului și-l avea acum, pe 
cale să-și dea duhul, sub călcâiul său. 

Călare pe Ducipal, urcă treptele largi și văzu, imortalizate în 
piatră, pe ambele laturi ale scării, procesiunile prin care regii și 
căpeteniile vasale aduceau daruri cu ocazia sărbătorii 
începutului de an. Mezi și kisseni, ionieni, indieni și etiopieni, 
asirieni și babilonieni, egipteni, libieni, fenicieni și bactrieni, 
gedrozieni, karmani, dahi: zeci și zeci de popoare care înaintau 


135 


în pas solemn, măsurat, spre baldachinul de aur care acoperea 
tronul lui Darius, Regele, Marele Rege, Regele Regilor, Lumina 
Arienilor și Stăpânul celor Patru Zări ale Pământului. 

Și îi apăru înainte și tronul. Se afla acum în faţa lui. Din lemn 
parfumat de cedru și din fildeș, încrustat cu nestemate, susţinut 
de doi grifoni cu ochii de rubin. În spatele tronului, pe perete, 
era înfățișat regele Darius |, uriaș, într-un strălucitor veșmânt de 
ceremonie, luptându-se cu un monstru înaripat, încarnare a lui 
Ahriman, geniul răului și al tenebrelor. 

Sala imensă era pustie și cufundată în tăcere, dar, din 
exterior, se ghicea oceanul de suferinţă care-și izbea talazurile 
de pereţii acelui paradis. Vitejii și credincioșii soldați ai lui Filip 
deveniseră o hoardă de fiare sălbatice care se luptau pe străzi 
ca să-și împartă prada, strigând tot felul de scârboșenii cu gurile 
schimonosite de lăcomie, puneau foc grădinilor și palatelor, 
prădau templele lui Ahura Mazda, zeul capitalei supreme, 
Persepolis. 

Alexandru descălecă, urcă treptele care duceau până la tron 
și se așeză pe el, sprijinindu-și coatele pe braţele din marmură 
lustruită. Pe când se rezema cu un oftat de ușurare de spătarul 
înalt al tronului, văzu câteva umbre nelămurite mișcându-se pe 
pragul ușii de la intrare și auzi târșitul înăbușit al unor pași. 

— Cine-i acolo? — întrebă el fără să facă nicio mișcare. 

— Noi suntem, Măria Ta! — se auzi o voce. Era unul dintre 
sclavii greci care-i ieșiseră în întâmpinare pe drumul care ducea 
spre Persepolis. 

— Ce vreţi? 

Omul nu răspunse, dar se dădu în lături și-i lăsă să treacă pe 
doi tovarăși de-ai săi care purtau pe braţe un bătrân uitat de 
ani. . 

— İl cheamă Leocaros - explică bărbatul care le făcuse loc 
celorlalți. 

— Este unul dintre cei „zece mii” ai lui Xenofon, cred că 
ultimul care mai trăiește. Are aproape nouăzeci de ani și 
șaptezeci i-a petrecut în prizonierat și în sclavie. 

Alexandru reuși cu greu să-și ascundă emoția care-l 
cuprinsese. 

— Ce dorești bătrâne? — îl întrebă. 

— Ce pot să fac pentru tine, erou al celor „zece mii”? 


136 


Bătrânul mormăi ceva, dar regele nu putu înțelege ce spunea. 

— Nu vrea nimic. Spune că toţi grecii care n-au apucat să 
trăiască ziua aceasta au pierdut cea mai mare bucurie a lor, 
aceea de a te vedea așezat pe acest tron. Zice că acum poate 
muri împăcat. 

Bătrânul nu izbutea să scoată o vorbă din cauza emoţiei care-l 
năpădea și a lacrimilor care-i scăldau obrajii supţi, dar privirea 
lui spunea mai mult decât o mie de cuvinte. 

Alexandru îl salută cu o înclinare a capului și-l privi îndelung 
pe când camarazii lui îl ajutau să iasă din marea sală. Atunci, 
regele cobori de pe tron și merse către Ducipal care îl aștepta în 
atrium, dar, pe când lua în mâini hăţurile calului, văzu, apărând 
ca din vis, un războinic persan îmbrăcat în straiele strălucitoare 
de gală ale Nemuritorilor, călare pe un cal roib cu 
harnașamentul aurit și care părea să-l privească stăruitor. 

Alexandru strânse în pumn mânerul sabiei, dar nu făcu nicio 
mișcare; în clipa aceea, din cerul întunecat al serii un fulger 
orbitor lumină tot pământul și tunetul cutremură întregul palat. 

Își aminti pe dată de el: era războinicul care, într-o zi, demult, 
îl salvase din ghearele leului și căruia și el îi salvase viaţa de la o 
moarte sigură pe câmpia de la Issus. 

Nemuritorul își îndemnă calul să înainteze câţiva pași, scuipă 
pe pământ în faţa lui, apoi se întoarse, dădu pinteni animalului 
și porni în galop străbătând în câteva clipe curtea pustie a 
palatului. 


137 


23 


Așezarea a fost întemeiată de regele Darius | cel Mare, în 
inima Persiei, pentru a deveni cea mai strălucitoare capitală din 
toate timpurile: au lucrat aici cincizeci de mii de oameni 
selectaţi din treizeci și cinci de popoare, timp de cincisprezece 
ani. Au fost tăiate păduri întregi de pe muntele Liban ca să se 
aducă bârnele pentru tavane și lemnul pentru uși, s-a tăiat 
marmură și piatră din toate colţurile imperiului, a fost scos cel 
mai frumos lapislazuli din minele Bactriei, a fost adus cu 
cămilele aur din Nubia și din India, pietrele preţioase au venit 
din Paropamissos și din deserturile Gedrosiei, argintul din 
Spania și arama din Cipru. Mii de artiști sirieni, greci, egipteni au 
sculptat scenele pe care le admiri pe zidurile și pe porţile 
palatului, iar bijutierii au adăugat peste tot ornamente din aur, 
argint și nestemate. Cei mai pricepuţi ţesători au făcut 
covoarele, draperiile și tapiseriile pe care le-ai văzut pe 
pardoseli și pe pereţi. Pictori persani și indieni au dat viață 
frescelor de pe tencuielile interioare. În intenţia Marilor Regi, 
locul acesta trebuia să îngemăneze, într-o perfectă armonie, 
toate civilizațiile și culturile de pe cuprinsul nesfârșitului lor 
imperiu. 

Calistene se opri și-și lăsă privirea să parcurgă priveliștea 
măreţei capitale care agoniza, minunatele pa;ridaeza în care 
parcă izbucneau ca niște torţe plante extrem de rare aduse din 
provincii de la capătul lumii, palatele și porticurile înnegrite de 
fumul incendiilor. Privea străzile străbătute de soldaţi însetaţi de 
sânge, de violuri, de orgii, fântânile care, deși pline de cadavre, 
continuau să răspândească în jur susurul lor trist, prin glasul 
delicat al apei înroșite de sânge; privea statuile sfărâmate, 
coloanele răsturnate, templele profanate. Se întoarse către 
Eumene și văzu în ochii săi aceeași expresie înspăimântată și 
rătăcită. 

— Palatul acesta sublim - continuă el cu voce domoală - a 
fost denumit „palatul anului nou” pentru că Marele Rege venea 
aici pentru a celebra prima zi a anului, în dimineața solstițiului 


138 


de vară, pentru a primi pe frunte întâia rază limpede de soare ce 
venea dinspre răsărit ca să-i lumineze privirea și să se reflecte 
în ochii lui, ca și cum regele însuși ar fi fost un nou soare. 

„Toată noaptea, până dimineaţa, rugile preoţilor se înălțau 
fierbinţi, neîntrerupt, către stele, ca să aducă lumina asupra 
Marelui Rege, asupra aceluia care era pe pământ simbol viu al 
lui Ahura Mazda. Tot ce se află aici are rol de simbol, întregul 
oraș este un simbol și la fel sunt toate imaginile și 
basoreliefurile pe care le vezi în acest palat”. 

— Noi ardem, deci, un... simbol - bâigui Eumene. 

— Așa este și chiar mai mult. Construcţia orașului a fost 
plănuită la o zi după o eclipsă totală de soare care a avut loc 
acum exact șaptezeci de ani și șase luni: urma să fie un 
monument închinat credinţei acestui popor, credință conform 
căreia lumea nu trebuia să devină niciodată un ţinut al 
tenebrelor. lată, privește, peste tot vezi leul atacând taurul, 
reprezentând lumina care învinge întunericul, lumina zeului lor 
suprem, Ahura Mazda, pe care ei îl vedeau încarnat în regele lor. 

„In vremurile acelea, pe când palatul se mai afla încă în 
umbră, sute de delegaţii așteptau într-o tăcere religioasă până 
când lumina se înstăpânea pe sălile de aur și purpură, pe largile 
curţi interioare. Incepea atunci fastuosul cortegiu despre care 
vorbesc Ctesias și alţi autori greci sau barbari, eveniment 
înfățișat de basoreliefurile care împodobesc scările și terasele.” 

„Și acum, iată: acest popor asistă la cea mai mare nelegiuire, 
la ultimul și cel mai grav sacrilegiu: focul, care pentru ei este 
sacru, mistuie capitala creată drept omagiu focului veșnic și 
arde chiar și cadavrele lor.” 

— Totuși, și ei au comis, cândva, tot felul de atrocități - îi 
replică Eumene. l-ai văzut pe nefericiţii aceia, i-ai auzit vorbind 
despre torturile inumane la care au fost supuși. Cei care au 
construit această minunăţie, marii regi Darius și Xerxes, sunt tot 
aceia care ne-au cotropit pământurile trecându-le prin foc și 
sabie, care l-au decapitat și i-au ciopârţit corpul regelui Leonida 
la Termopile, care au ars templele zeilor noștri după ce le-au 
pângărit în fel și chip. 

— Sigur că da, și știi de ce? Privește - îi spuse arătându-i o 
inscripţie de-a lungul unui perete. 


139 


— Ştii ce scrie acolo? Spune: „Am ars templele daiwa”, 
templele demonilor. lată explicaţia: zeii noștri erau, pentru ei, o 
formă de manifestare a demonilor pe care zeul lor făcător de 
rele, Ahriman, i-a asmuţit asupra universului pentru a distruge 
totul. Intenţia lor a fost să facă o faptă bună. Toate popoarele 
din lume văd răul doar în alţii, în celelalte popoare și în zeii 
acestora și mă tem că, pentru o asemenea gândire, nu există 
leac. De aceea au distrus ei cele mai frumoase opere ale 
civilizaţiei noastre. De aceea noi distrugem acum cele mai 
frumoase opere ale civilizaţiei lor. 

Tăcură amândoi pentru că simțeau că nu mai aveau nimic de 
spus și tăcerea lor făcu loc plânsului și vaietelor orașului pe 
moarte. 

XXX 

Regina-mamă află de devastarea orașului Persepolis trei zile 
mai târziu, de la un călăreț din garda Nemuritorilor care 
străbătuse trecătorile din munţii deja acoperiţi de zăpadă fără a 
se opri nici măcar o clipă. Izbucni în lacrimi când i se povesti pe 
larg despre masacrarea unui oraș nevinovat, despre distrugerea 
unor opere de o neasemuită frumuseţe. 

Războinicul îngenunche plângând în faţa reginei: 

— Mare Mamă - îi spuse el - pune să fiu ucis pentru că merit 
să mor. Îl cunosc pe micul demon yauna și eu sunt cel dintâi 
vinovat pentru tot ce s-a întâmplat. Eu am fost acela care, cu 
mulți ani în urmă, i-am salvat viaţa la o vânătoare de lei, în 
Macedonia, și când, pe câmpul de bătălie de la Issus, mi-a 
salvat, la rândul lui, viața, n-am înțeles că, în felul acesta, 
demonii își ascund adevărata și cruda lor faţă. In loc să-i împlânt 
pumnalul în gât, i-am mulțumit și i-am arătat toată recunoștința 
mea. Și iată acum ce s-a întâmplat. Poruncește să fiu ucis, Mare 
Mamă, și poate că moartea mea va mai domoli puţin mânia 
zeilor, îi va face să ne vină în ajutor, să ne scape din bezna 
umilinţei și a înfrângerii. 

Regina rămânea ca împietrită pe tronul său, cu obrajii scăldaţi 
în lacrimi. Își aţinti asupra lui o privire plină de compătimire: 

— Ridică-te, credinciosul meu prieten. Ridică-te și nu te 
învinovăţi singur pentru mărinimia și curajul tău. S-a întâmplat 
ceea ce era sortit să se întâmple. Când Cirus a cucerit orașul 
Sardes și a pârjolit-o, ce-au gândit lidienii peste care căzuse 


140 


această năpastă? Și ce-au gândit babilonienii când el a schimbat 
cursul Eufratului și a pus stăpânire pe oraș, punându-l în lanţuri 
pe regele lor? Și noi am dat foc și am ucis oameni nevinovaţi, 
am înăbușit în sânge multe răscoale, am ars temple și 
sanctuare. Regele Cambise a ucis în Egipt boul Apis comiţând în 
ochii acelui popor cea mai cumplită fărădelege. Regele Xerxes a 
dat foc templelor de pe acropola Atenei și a ras orașul de pe 
fața pământului: un popor întreg și-a părăsit casele, refugiindu- 
se pe o mică insulă și vedea de acolo cum flăcările care le 
mistuiau orașul se înălțau până la cer. Am auzit povestea asta 
de la cei care scriau istoria neamului nostru. 

„Aceeași soartă o avem acum și noi, cu minunatele noastre 
orașe, cu templele noastre, nu pentru că Alexandru ar fi rău. Eu 
îl cunosc bine, știu ce simte, știu cât de blând și de binevoitor 
poate fi și, dacă aș fi fost de faţă, sunt sigură că aș fi reușit să-l 
înduplec, să fac să triumfe în cugetul lui lumina lui Ahura Mazda 
împotriva tenebrelor lui Ahriman. L-ai privit vreodată drept în 
ochi?” 

— Da, stăpână, și m-a cuprins frica. 

Regina-mamă nu mai spuse nimic o vreme, plângând 
încetișor, după care își ridică privirea și întrebă: 

— Acum, unde o să te duci? 

— In nord, la Ecbatana, la regele Darius, ca să lupt și să mor 
alături de el dacă va fi nevoie. Dar binecuvântează-mă, Mare 
Mamă: așa voi putea rezista în zăpadă și în frig, voi putea îndura 
foamea, setea, durerea. 

Ingenunche și-și aplecă fruntea. Regina-mamă ridică o mână 
tremurătoare și i-o așeză pe cap: 

— Te binecuvântez, băiete. Spune-i nefericitului meu fiu că 
mă voi ruga pentru el. 

— li voi spune - răspunse Nemuritorul. Ceru voie să se retragă 
și plecă. 


141 


24 


Alexandru vizită abia a doua zi palatul lui Darius. Se sculase 
târziu și privea în jur cu o expresie ciudată, ca și cum s-ar fi 
trezit dintr-un coșmar. Prietenii săi se aflau deja la dreapta și la 
stânga tronului, înarmaţi, ca și cum ar fi așteptat ordinele 
regelui. 

— Unde este Parmenion? — întrebă el. 

— În afara orașului, în tabăra lui, împreună cu aceia dintre 
oamenii săi care n-au luat parte la jaf - răspunse Seleucos. 

— Și Clito cel Negru? 

— Și el. Zice că nu se simte bine și te roagă să-l ierți că nu 
poate veni aici. 

— Mă lasă singur - murmură regele ca pentru el. 

— Noi suntem, însă, aici, cu tine, Alexandru! — exclamă 
Hefestion. 

— Orice ai face și orice s-ar întâmpla. Nu-i așa? întrebă el 
întorcându-se spre ceilalţi prieteni. 

— Așa-i? — răspunseră cu toţii. 

— Gata, acum - spuse Alexandru. 

— Luaţi fiecare câte o patrulă de cercetași și colindaţi orașul 
ca să anunţaţi ceva. Toți soldaţii, greci, macedoneni, tesalieni, 
traci și agrieni, toți fără excepţie vor trebui să părăsească orașul 
și să se retragă în taberele lor din afara zidurilor. Aici vor mai 
rămâne doar Vârful și garda mea de corp. 

Prietenii ieșiră ca să execute ordinele regelui. 

Alexandru, Eumene și Calistene, însoţiţi de un tălmaci și de 
câţiva eunuci cărora încă nu le trecuse spaima, porniră să 
viziteze palatul. Din apadana trecură sala propriu-zisă a tronului. 
Era o sală imensă, lată de două sute de picioare și lungă tot pe 
atât, cu tavanul susținut de o sută de coloane din lemn de 
cedru, având pereţii tapetați cu fir de aur și purpură și cu 
capitelurile și plafonul împodobite cu picturi și intarsii. Tronul 
era din lemn incrustat cu fildeș și, în spatele lui, se aflau 
umbrela și evantaiul din pene de struț care, în zilele de primiri, 
erau manevrate de servitori în veșminte de gală. 


142 


De acolo, trecură direct în sala tezaurului, deschisă de cei 
patru eunuci care păstrau cheile. Ușile masive din bronz se 
învârtiră încet din țâțâni și marea sală se oferi privirii noului 
stăpân. Nu existau ferestre pe niciuna dintre laturi și Alexandru 
putu vedea doar acea porţiune din interior care era iluminată 
dinspre ușă, dar ceea ce reuși să vadă îl năuci: acolo se aflau 
mii de lingouri de aur și de argint având imprimat pe ele sigiliul 
regilor ahemenizi, efigia regelui Darius | care slobozește din 
arcul său o săgeată. Aceeași efigie se afla și pe monedele care, 
din această cauză, se numeau „dariene”. Erau acolo zeci și zeci 
de căldări pline ochi cu aceste monede, iar altele se înșirau pe 
rafturi de-a lungul pereților. 

Eunucii aduseră feștile și strălucirea a mii și mii de suprafețe 
netede sau cu modele străpunse semiîntunericul din jur, după 
cum se mișcau lămpile. 

Regele, Eumene și Calistene străbăteau cu pași rari coridorul 
care trecea prin mijlocul sălii și uimirea lor creștea la fiecare 
pas. Nu mai era doar metal în monede sau în lingouri: în acea 
parte a încăperii erau îngrămădite toate obiectele de preţ 
adunate în mai mult de două sute de ani de cuceriri și de 
stăpânire asupra unui teritoriu care se întindea de la Ind la Istru. 
Erau incredibil de multe giuvaeruri, coșuri întregi cu nestemate 
de toate formele și culorile, cu perle albe și negre; mai erau 
paftale din bronz și din argint, candelabre, statui și imagini 
votive venind din sanctuare străvechi și se mai aflau și arme, 
minunate și cu lucrături variate, de luptă sau de paradă: 
platoșe, lănci și săbii, coifuri împodobite cu cele mai impozante 
creste, pumnale cu mânerul bogat incrustat, cu lama dreaptă 
sau curbă sau în formă de șarpe, scuturi din bronz argintat sau 
aurit sau din lemn pictat împodobit cu fildeș și cu argint, pulpare 
și centuri, legături pentru săbii din țesătură de aur cu închizători 
din lapislazuli sau coral, plăcuţe ornamentale smălţuite, din aur 
și din argint, măști din fildeș sau din abanos, coliere și pieptare 
indiene, asiriene, egiptene, din aur smălţuit. Mai erau coroane și 
diademe care încinseseră frunţile faraonilor egipteni, ale 
tiranilor greci, ale căpeteniilor scite, ale rajahilor indieni, sceptre 
și bastoane de comandanți, din fildeș, abanos, aur, bronz, argint 
și electrum, toate lucrate cu mare măiestrie. 


143 


Erau și ţesături: în egiptean, borangic sirian, lână ionică, 
purpură feniciană ca și țesături de o neasemuită splendoare, 
strălucind în cele mai variate și mai rare culori. Fuseseră aduse, 
după cum li se explică, dintr-o ţară foarte îndepărtată, de 
dincolo de deșerturile din inima Asiei și de dincolo de 
Paropamissos. Mai erau și alte bucăţi dintr-un alt fel de țesătură, 
produsă în India, răcoroasă ca inul, la fel de ușor de vopsit, dar 
infinit mai fină. 

— Dacă te îmbraci cu asta - spuse eunucul - este ca și cum n- 
ai avea nimic pe tine. 

— Pe măsură ce mergeau mai departe, eunucul care păstra 
lista de inventar citea de pe ea cu glas monoton: 

— Douăsprezece căldări de un talant de dariene de aur bătute 
de maiestatea sa regele Darius |, douăzeci de talanţi de lingouri 
de argint cu stema maiestăţii sale regele Xerxes, platoșă din 
carapace de broască ţestoasă incrustată cu fildeș și coral care a 
aparținut rajahului din Taxila, iatagan de paradă al regelui scit 
Kurban II... 

Alexandru își dădu seama că i-ar fi trebuit o lună întreagă ca 
să asculte descrierea tuturor acelor comori, dar nu reușea să-și 
dezlipească privirea de la perindarea aceea continuă de 
splendori orbitoare, de forme și podoabe minunate. 

— Cât valorează totul în monede și lingouri? — întrebă la un 
moment dat Eumene. 

Eunucul privi întâi la Alexandru, ca și cum ar fi așteptat 
permisiunea lui ca să răspundă și, îndată ce-l văzu făcând din 
cap un semn de aprobare, spuse cu voce scăzută: 

— O sută douăzeci de mii de talanti. 

Eumene păli. 

— O sută... o sută douăzeci de mii ai spus? 

— Intocmai așa am spus - răspunse eunucul netulburat. 

leșiră de-a dreptul năuciţi după ce văzuseră cea mai mare 
acumulare de obiecte de preţ care existase vreodată pe 
suprafața pământului și Eumene repeta mereu: 

— Nu pot crede, oh, zei ai Olimpului, nu pot crede așa ceva. 
Când mă gândesc că, acum ceva mai mult de trei ani, nu aveam 
bani ca să cumpărăm fân pentru cai și mâncare pentru soldați... 

— Dă dispoziţii să se dea câte zece mine fiecăruia - ordonă 
Alexandru. 


144 


— Ai spus zece mine pentru fiecare soldat din armată? 

— Asta am spus. Le-au meritat din plin. În plus, vei da câte un 
talant ofiţerilor, cinci comandanților de mari unităţi de infanterie 
și de cavalerie și zece generalilor. Să-mi comunici socoteala 
finală. 

— Va fi armata cea mai bogată de pe pământ - bolborosi 
secretarul - dar nu știu dacă va fi și în continuare tot atât de 
curajoasă. Ești sigur că este bine ceea ce faci? 

— Foarte sigur. Cu atât mai mult cu cât nu vor mai avea prea 
mult timp ca să cheltuiască toţi banii ăștia. 

— De ce, plecăm din nou? 

— Cât de curând. 

Și totuși mai rămaseră pe loc și chiar luni întregi. La 
Persepolis se aflau arhivele și cancelaria imperială și Eumene îi 
explică lui Alexandru că, înainte de a pleca mai departe, trebuia 
să consolideze ceea ce obținuse până atunci, să organizeze 
rețeaua de drumuri și de comunicații, vitale pentru 
aprovizionare, să dea satrapilor și administratorilor tuturor 
provinciilor cucerite până atunci instrucţiuni în privința 
guvernării, a legăturilor cu Macedonia și cu regentul Antipatros. 
De asemenea, căută și documente cu care ar fi putut dovedi 
amestecul curții persane în asasinarea regelui Filip sau urme ale 
unor eventuale contacte cu prinţul Amintas din Lincestides care, 
acuzat de înțelegeri secrete cu Darius pe când armata se afla în 
Anatolia, era ţinut în continuare sub supraveghere, din ordinul 
regelui. Întreaga arhivă era, însă, ţinută cu scriere cuneiformă și 
munca puţinilor traducători care existau ar fi durat ani întregi ca 
totul să fie cercetat în amănunţime și până la capăt. 

In tot acest timp, așa cum prevăzuse Eumene, inactivitatea și 
banii prea mulţi schimbaseră radical comportamentul soldaţilor 
și chiar al prietenilor săi care locuiau acum, ca și el de altfel, în 
cele mai frumoase palate din oraș, curățate și reparate și 
duceau o viaţă de adevărați regi. Alexandru îi invita mereu la 
plimbări călare și deseori organiza partide de joc cu mingea 
pentru a-i menţine într-o bună formă fizică. Prietenii luau parte 
la aceste activităţi cam fără tragere de inimă, doar pentru a-i 
face pe plac, sau, după ce începeau jocul, se comportau ca pe 
vremea când erau doar niște băiețanari. 


145 


În asemenea ocazii, porticurile palatului răsunau de strigăte și 
râsete ca pe vremuri, în curtea palatului regal de la Pella. 

— Dă-mi mingea! Dă-mi-o, pentru numele lui Hercule! — 
striga Alexandru. 

— Da' ţi-am dat-o și mai înainte și ai pierdut-o! — îi răspundea 
Ptolemeu, strigând și mai tare. 

— Trage, nu mai trăncăni atâta. Ce faci, dormi? — urla cât îl 
ţinea gura Leonatos. 

Primul care cerea să se mai facă o pauză era întotdeauna 
Eumene care nu avusese niciodată nici educaţia și nici 
antrenamentul unui adevărat luptător. 

— Gata, băieţi, că-mi dau sufletul! 

— Ce suflet mai ai și tu? Tu ai o cărticică de socoteli în loc de 
suflet! — îl necăjea Crater care era cel mai îndemânatic și cel 
mai iute. 

Asemenea scene erau mereu mai scurte și se petreceau din 
ce în ce mai rar. După ce jocul se termina, peste ei cobora din 
nou umbra puterii și a bogăției. 

Într-o zi, Eumene vru să vorbească între patru ochi cu 
Alexandru și se duse la el în apartamentul din palatul imperial. 

— Pe fiecare zi ce trece, e din ce în ce mai rău - începu el. 

— Ce vrei să spui? 

— Că nu-i mai recunosc. Ptolemeu își aduce fete tocmai din 
Cipru și din Arabia, Leonatos nu se mai poate antrena la lupte 
dacă nu are nisip din Libia și pune să-i fie adus cu cămilele 
tocmai din Egipt, Lisimah a pus să i se facă o oală de noapte din 
aur masiv incrustat cu pietre preţioase. O oală de noapte, 
înţelegi? Seleucos are o sclavă care-l încheie la sandale, una 
care-l piaptană, una care-l parfumează, una care... lasă-l încolo. 
Cât despre Perdicas... 

— Ce-i cu Perdicas? — întrebă Alexandru căruia parcă nu-i 
venea să creadă ce auzea. 

— Da, și Perdicas. A pus să i se facă cearceafuri de purpură 
pentru pat. Ce să mai zic și de Filotas. El a fost dintotdeauna 
destul de arogant și de îngâmfat, dar acum e prea de tot. Se 
spune despre el că... 

Dar regele nu mai vru să audă nimic. 

— Ajunge! — urlă. 

— Ajunge! Cheamă un paj, imediat! 


146 


— Ce vrei să faci? 

— M-ai auzit ce-am spus? Cheamă un paj! 

Eumene ieși și se întoarse imediat cu un curier. 

— Te duci imediat - îi porunci regele - la locuinţele lui 
Ptolemeu, Perdicas, Crater, Leonatos, Lisimah, Hefestion, 
Seleucos și Filotas și le spui să vină imediat la mine. 

Curierul porni în goană, sări pe cal și duse mesajul la fiecare 
dintre ei. Când nu-i găsea acasă, le comunica servitorilor, în 
afară de ordinul primit, și dispoziţia în care se afla regele, așa că 
aceștia alergau îngrijoraţi în căutarea stăpânilor. 

— O fi pentru vreun joc cu mingea - încercă să ghicească 
Leonatos vorbind cu Perdicas în timp ce urcau scările. 

— N-aș crede. L-ai mai văzut trimițând vreodată un curier din 
cavaleria de asalt invitându-ne să aruncăm de două ori mingea? 

— După mine, plecăm din nou la război - interveni Lisimah 
care sosea tocmai atunci. 

— Război? Ce război? — întrebă Seleucos care-i ajungea din 
urmă cu pas furișat. 

Eumene îi primi în anticameră cu o figură de sfinx și nu le 
spuse decât: 

— E acolo. 

— Tu nu vii? — întrebă Ptolemeu. 

— Eu? Nu, nu mă bag. 

— Deschise, apoi, ușa, le făcu loc să intre, o închise în urma 
lor și se așeză să tragă cu urechea. 

Alexandru începu să urle atât de tare încât fu nevoit să-și 
îndepărteze urechea de gaura cheii. 

— Cearșafuri de purpură! — urla regele. 

— Oală de noapte din aur masiv! Nisip din Egipt pentru 
antrenament la lupte! Pe aici nu există nisip, nu-i așa? Sau nu-i 
suficient de fin pentru fundul tău atât de delicat? — mârâi 
apropiindu-se de Leonatos. 

— Nişte ramoliţi! Asta aţi ajuns! Da’ ce, credeţi că v-am adus 
până aici ca să vă văd în halul ăsta de decăzuți? 

Ptolemeu încercă să-l calmeze: 

— Alexandru, ascultă... 

— Tu să taci, tu care ceri să ţi se aducă târfe doar din Cipru și 
din Arabia! Eu v-am adus aici ca să schimbăm lumea, nu ca să 
vă ramoliţi printr-o viaţă de lux. Sau poate că ne-am luptat doar 


147 


ca să trăim la fel cu cei pe care i-am învins? Pentru asta am 
mers atât, am suferit de căldură și de frig, de foame și de 
durerea rănilor? Ca să ajungem ca aceia pe care i-am supus? 
Chiar nu înțelegeţi că tocmai din cauza asta au pierdut persanii 
toate luptele? Pentru că trăiau așa cum trăiţi voi acum! 

— Bine, dar atunci de ce... — începu să spună ceva Perdicas 
și ar fi vrut să adauge: „De ce lași la locul lor toţi guvernatorii 
persani?”, dar regele îi reteză fraza la jumătate: 

— Liniște! De mâine, în tabără cu voi, în corturi, la fel ca și 
până acum. Fiecare își va țesăla calul și-și va lustrui armura. Și 
poimâine să veniți toți cu mine în munţi, la vânătoare de lei și 
dacă o să vă sfâșie vreunul fiindcă vi s-au îngreunat bucile, n-o 
să mișc nici măcar un deget ca să vă salvez. M-aţi înţeles? 

— Am înţeles, Măria Ta! — strigară cu toţii într-un glas. 

— Dacă aţi înțeles, ieșiți afară, hai mai repede! 

Se îngrămădiră cu toţii să iasă pe ușă și dispărură în jos pe 
scări. Tot atunci veni și curierul care le spuse că nu-l putuse găsi 
pe Filotas și că va veni, desigur și el cât de repede. Eumene 
dădu să plece pe urma camarazilor săi, dar Alexandru îl întoarse 
din drum. 

— Sunt aici - răspunse el intrând în încăpere. 

— Nu l-am văzut pe Filotas - remarcă regele. 

— Nu l-au găsit. Vrei să pun să-l mai caute. 

— Nu, lasă. Cred că, oricum, scandalul ăsta o să-i ajungă și lui 
la urechi. Și tu? — îl întrebă mai apoi. 

— Tu ce-ai făcut cu tot aurul pe care l-ai primit? 

— Trăiesc bine, dar fără să exagerez. Restul mi-l pun 
deoparte pentru când o să fiu bătrân. 

— Bravo ţie - îl lăudă Alexandru. 

— Nu se știe niciodată. Dacă vreodată o să am nevoie de un 
împrumut, știu la cine să mă adresez. 

— Pot să plec? 

— Sigur că da. 

Eumene vru să iasă. 

— O clipă. 

— Ce este? 

— Ordinul este valabil, bineînțeles, și pentru tine. 

— Care ordin? 

— Acela de a dormi în tabără, în cort. 


148 


— Bineînţeles - răspunse Eumene și ieși. 

La câtva timp după aceea, Alexandru îl chemă ca să-i spună 
că intenţiona să mute întregul tezaur de la Persepolis la 
Ecbatana, când vor porni în marș spre nord. Eumene fu destul 
de mirat de o asemenea decizie care i se părea nu numai cu 
totul inutilă și prostească, dar și grozav de costisitoare. Vru să-și 
spună părerea, dar se vedea bine că decizia regelui era 
definitivă. Numai pentru această operaţiune, care dură mai mult 
de două luni, fu necesar să se formeze un convoi de cinci mii de 
perechi de catări și de zece mii de cămile pentru că, pe cărările 
de munte din Media, nu se puteau folosi carele. 

Totuși, Eumene nu reușea să înţeleagă motivul pentru care 
regele luase o asemenea decizie care i se părea ciudată și chiar 
riscantă, dar de fiecare dată când încerca să-i ceară o explicaţie 
lui Alexandru, primea răspunsuri în doi peri sau prea puţin 
convingătoare. În cele din urmă renunță să mai pună întrebări, 
dar, în adâncul sufletului, îi rămase un fel de presimţire sumbră 
a unei posibile întâmplări dramatice. 


149 


25 


Prietenii se supuseră câtva timp ordinelor lui Alexandru, dar, 
apoi, Hefestion ceru să se întoarcă din nou în palatul său pentru 
că, spunea el, vroia să stea mai aproape de el și regele nu putu 
să-l refuze. După care nu putu să mai refuze nici reîntoarcerea 
celorlalţi care, cu o scuză sau alta, obținură permisiunea de a 
reintra în posesia locuinţelor din oraș, angajându-se solemn să 
trăiască mai sobru și mai modest. Trecu astfel aproape toată 
primăvara. 

Treptat, rănile mai grave ale orașului distrus începeau să se 
vindece, dar se vedea bine că nu va mai fi niciodată ce fusese 
cândva. Între timp, din provinciile de nord ale imperiului, rămase 
neocupate de macedoneni, venise vestea că Darius aduna o altă 
armată și că se pregătea să reziste în munţii Caucaz, undeva în 
jurul Mării Caspice, și Alexandru hotărî că trebuiau să plece. Ca 
să încheie într-un mod deosebit acea perioadă de odihnă, 
porunci să se pregătească o petrecere și un banchet care să 
rămână de pomină. 

Toate sălile imensului palat fură iluminate ca ziua de sute de 
lămpi, bucătarii regelui fură puși la treabă ca să pregătească 
bucatele cele mai fine, dintre eunucii de la palat fură aleși 
băieţii cei mai chipeși și fetele cele mai apetisante pentru a 
servi aproape goi la masă, după obiceiul grecesc, iar în mijlocul 
sălii de banchete fură așezate vase mari de aur masiv luate din 
tezaurul imperial ca să folosească drept boluri pentru vin și 
pentru băuturile, aromate și răcoritoare, preparate după reţete 
orientale. 

Pe mese fură puse, de asemenea, cupe de aur din vesela 
împăratului și peste tot se vedeau vase pline cu trandafiri și cu 
crini culeși din grădinile palatului, singurele din oraș care mai 
rămăseseră neatinse. 

Petrecerea începu imediat după asfinţit și Eumene își dădu 
seama că Hefestion fusese desemnat „maestru de ceremonii”, 
drept care hotărâse ca vinul să fie servit după obiceiul tracilor. 
Simplu, neamestecat cu apă. 


150 


— Tu nu iei parte la petrecere? — îl întrebă Calistene, apărând 
pe neașteptate în spatele lui. 

— Nu mi-e foame - îi răspunse Eumene. 

— De altfel, trebuie să am grijă ca totul să se desfășoare cât 
mai bine. 

— Poate preferi să rămâi treaz ca să te bucuri de spectacolul 
care va urma? 

— Ce spectacol? 

— Ei, nu știu, dar sunt sigur c-o să se întâmple ceva. 
Petrecerea asta nu are niciun rost. Este grotescă. Am venit 
încoace prin poarta de la nord și palatul plin de lumini 
contrastează sinistru cu bezna din orașul acesta distrus. Ne 
aflăm aici de luni de zile și Alexandru n-a ordonat să se 
reconstruiască nici măcar o singură casă. 

— Dar nici n-a interzis să fie construite altele. 

— Nu, asta nu. Dar n-a făcut nimic pentru a-i opri pe nobili și 
pe bogătași să plece de aici. Doar cei mai săraci au rămas și 
asta înseamnă că orașul este condamnat la moarte. Și o dată cu 
ea... 
Eumene făcu o mișcare din mână ca și cum ar fi vrut să 
alunge o imagine de coșmar. 

— Nici nu vreau să mai aud de toate astea. 

— Unde o fi Parmenion? — întrebă Calistene care parcă vroia 
să schimbe vorba. 

— Nu-i aici. 

— Și bănuiesc că asta nu-ţi spune nimic. Și Clito? 

— Nu l-am văzut. 

— Chiar așa. De altfel, parcă nici nu era pe lista invitaţilor. Dar 
ia te uită cine vine. 

Eumene se întoarse și o văzu venind pe un coridor pe Thais, 
preafrumoasa ateniană, desculţă și cu o rochie tare îndrăzneață, 
asemănătoare cu aceea pe care o avea când dansase pentru 
prima dată în faţa regelui. 

— Cred că a dormit în patul lui Alexandru - adăugă Calistene - 
și asta nu-mi miroase a bine. 

— Nici mie, ca să spun drept - spuse Eumene - dar nu scrie 
nicăieri că trebuie să mergem din rău înspre și mai rău. 

Calistene nu mai spuse nimic și plecă înspre poarta denumită 
„a lui Xerxes”, ieșind în porticul exterior. De acolo putea vedea, 


151 


pe panta muntelui de deasupra palatului, mormintele săpate în 
stâncă și luminate de candele ale suveranilor ahemenizi, printre 
care se afla și acela neterminat al lui Darius III. Din palat, 
strigătele invitaţilor deveneau mereu mai puternice, iar larma 
era din ce în ce mai stridentă. 

La un moment dat, peste gălăgia din palat se înălță o muzică 
distinctă, ritmată de sunetele tobelor mici și mari, ascuţită, care 
părea să provoace un dans orgiastic. Calistene își ridică ochii 
spre cer și șopti: 

— Unde ești, Aristotel? 

Între timp, Eumene își făcuse apariţia în salonul apadanei și-și 
dăduse seama că banchetul degenera văzând cu ochii. Thais, 
aproape goală, dansa furtunos însoţindu-și mișcările cu sunetul 
unor mici tobe de metal pe care le ţinea între degete. La fiecare 
piruetă, chitonul său scurt se ridica dezvelindu-i formele 
statuare, lăsând să se vadă pubisul și fesele ca sculptate în 
marmură, în timp ce spectatorii strigau tot felul de scârboșenii. 

Deodată, fata se opri zvâcnind în vârful degetelor, apoi se 
culcă la pământ cu mișcări senzuale ca ale unei feline, fiecare 
mișcare fiind subliniată de muzica obsedantă care domina 
întreaga sală. 

Când se ridică, luă în mână un baston ca acela al bacantelor, 
înfășurat în iederă și cu un con de pin în vârf și, ridicându-l, 
strigă ca posedată: 

— Komos! 

Se mișca printre nenumăratele coloane ca o bacantă printre 
copacii dintr-o pădure și-i chema pe toți cei de faţă la dansul 
orgiastic. Alexandru răspunse primul: 

— Komos! 

Și toţi se luară după el. Thais înhăţă în cealaltă mână o torţă 
fixată de perete și începu să conducă dansul paroxistic prin sala 
de  primiri, coridoare, prin minunatele dormitoare ale 
apartamentelor regale, urmată de oaspeţi: bărbaţii excitaţi la 
culme, femeile pe jumătate dezbrăcate sau chiar complet goale. 

— Zeul Dionisos se află printre noi! — urlă Thais și în privirea 
ei se reflectau flăcările torței pe care o ţinea în mână. 

Cu toţii răspunseră: 

— Euoé! 

— Zeul Dionisos vrea să se răzbune pe acești zei barbari! 


152 


— Euo&! — urlară din nou femeile și bărbaţii în delirul vinului 
și al poftelor cărnii. 

— Să-l răzbunăm pe soldaţii noștri morţi în luptă, templele 
noastre distruse, orașele noastre pârjolite! — mai strigă fata și, 
sub ochii lui Alexandru, își apropie torța de o draperie groasă de 
purpură care atârna lângă un portal. 

— Da, să-i răzbunăm - repetă Alexandru ca ieșit din minţi și 
aruncă și el o torţă sub o masă mare din lemn de cedru. 
Eumene, care se strecura prin spatele lor, cu spatele lipit de 
perete, asista neputincios la dezastrul care se dezlănţuise și 
căuta din priviri pe cineva care ar fi fost în stare să oprească 
toată acea nebunie, dar nimeni din toată gloata de bărbaţi și de 
femei nu părea să aibă în priviri o sclipire de rațiune. 

Flăcările se înălţară pârâind și întreaga sală fu luminată ca 
ziua de flăcările roșietice. Ca posedaţi de demoni, invitaţii se 
răspândiră peste tot prin sălile imense, prin curți și porticuri, 
punând foc peste tot. 

Nu trecu mult și minunatul palat fu învăluit într-un vârtej de 
flăcări. Sutele de coloane de cedru de Liban arseră ca niște 
torţe, focul ajunse la tavane cuprinzând și grinzile de susţinere 
care se prăbușiră peste rugul din jur. 

Căldura deveni insuportabilă și alergară cu toţii în curtea de la 
intrare, continuându-și acolo dansul, cântecele și împreunările. 
Eumene ieși tulburat și îngrijorat pe o ușă laterală și, pe când se 
îndepărta spre terasele din afara palatului, o văzu pe Thais, 
complet goală și întinsă pe un covor din atrium, posedată în 
același timp de Alexandru și de Hefestion, gemând și răsucindu- 
se pradă extazului. 

Locuitorii care mai rămăseseră printre ruinele din Persepolis 
alergară afară din cocioabele lor ca să vadă dezastrul: palatul de 
basm al Marelui Rege parcă exploda sub atacul focului, se 
năruia într-un iad de scântei, într-un vârtej de fum negru care 
acoperea stelele și luna. Priveau împietriţi și plângeau. 

XXX 

A doua zi, ceea ce fusese până de curând cel mai frumos 
palat din întreaga lume nu mai era decât un morman de cenușă 
fumegândă care atingea în unele locuri chiar înălțimea de patru, 
cinci coţi și mai rămăseseră în picioare ici, colo doar coloanele 
de piatră cu capitelurile lor în formă de tauri înaripaţi. Se mai 


153 


puteau vedea și portalurile, estradele, temeliile și treptele cu 
imagini ale marii procesiuni de la anul nou și cu Nemuritorii din 
garda imperială sculptați în piatră pentru a rămâne peste milenii 
ca martori muţi ai dezastrului. 

Alexandru ajunsese spre dimineaţă în cortul său din tabără și 
se prăbușise pe pat sleit de puteri, cufundându-se într-un somn 
greu și agitat. 

Parmenion veni la el puţin după revărsatul zorilor și pezeteri; 
de pază încercară în zadar să-l oprească, încrucișând lăncile în 
fața intrării. Bătrânul general urlă ca un leu: 

— Plecaţi de aici, pe Zeus! Daţi-vă la o parte, trebuie să-l văd 
pe rege! 

Leptine apăru în fața lui cu braţele ridicate, ca pentru a 
încerca și ea să-l oprească, dar el o îmbrânci într-o parte și-l 
fulgeră cu o privire mânioasă pe Peritas care începuse să 
mârâie: 

— Tu, marș în cușca ta! 

Alexandru sări din pat ţinându-și cu mâinile capul care părea 
că-i explodează de durere și strigă: 

— Cine îndrăznește să... 

— Eu! — strigă la fel de tare și Parmenion. 

Furia lui Alexandru se mai domoli de parcă însuși Filip ar fi 
intrat în cortul lui și se apropie de lighean cufundându-și faţa în 
apa rece. Apoi, așa gol cum se afla, se apropie de neașteptatul 
său oaspete. 

— Ce este, generale? 

— De ce ai făcut asta? De ce ai distrus minunea aceea de 
oraș? Asta te-a învăţat Aristotel? Asta este cumpătarea, ăsta 
este respectul pentru ce-i frumos și nobil? Te-ai arătat întregii 
lumi ca un sălbatic necioplit și primitiv, un om arogant și 
îngâmfat care crede că se poate comporta ca un zeu! Eu mi-am 
pus întreaga viaţă în slujba familiei tale, mi-am sacrificat fiul în 
campania asta, ţi-am condus armata în toate bătăliile. Am 
dreptul să primesc un răspuns! 

— Oricare altul care și-ar fi permis să facă și să zică ceea ce ai 
făcut și ai zis tu, generale, ar fi fost deja mort. Am să-ţi răspund, 
totuși, am să-ţi spun de ce am făcut-o. Am permis jefuirea 
orașului Persepolis pentru ca grecii să știe că numai eu sunt 
adevăratul răzbunător, eu sunt singurul în care ei se pot 


154 


recunoaște, singurul care a reușit să iasă învingător dintr-un 
duel multisecular. Și am vrut ca o ateniană să fie aceea care să 
dea foc palatului lui Darius și al lui Xerxes. Pe de altă parte, 
după ce orașul fusese distrus, ce rost ar mai fi avut să las în 
picioare palatul? L-am cruțat doar cât timp mi-a trebuit ca să 
mut tezaurul și documentele din arhive la Ecbatana și Susa. 

— Dar... 

— Suntem pe punctul de a pleca, Parmenion, din nou în 
urmărirea lui Darius până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale 
imperiului său. Palatul acela, dacă l-aș lăsat neatins, împreună 
cu tezaurul din el, ar fi fost o ispită mult prea mare pentru 
oricine, chiar și pentru guvernatorul meu macedonean: 
atmosfera de acolo, măreţia acelor săli, scenele acelea 
sculptate peste tot, cu amintiri ale grandorii ahemenide și tronul 
acela... gol! Aurul îngrămădit în cantităţi de necrezut sub bolțile 
acelea ar fi făcut dintr-un ins oarecare omul cel mai puternic din 
lume. Zeci de nobili persani ar fi încercat să pună mâna pe el cu 
orice preţ, ar fi încercat cu prețul sângelui să urce pe acel tron, 
să ţină în mână sceptrul acela și asta ar fi dat naștere altor 
războaie, sângeroase, epuizante, interminabile. Ar fi trebuit să 
îngădui asta, generale? 

„N-aveam de ales, generale, n-aveam altă cale, înţelegi? Dacă 
vrei ca barza să nu se mai întoarcă, strică-i cuibul.” 

„Este adevărat, am distrus o minune, dar cine mă împiedică 
să construiesc, când va veni vremea, un palat și mai mare și 
mai frumos? Până una alta, am distrus și simbolul Persiei și al 
regilor ei și le-am dovedit grecilor și barbarilor din întreaga lume 
cine este noul stăpân; le-am arătat tuturor că trecutul a murit, 
că n-a mai rămas din el decât cenușa și că se naște o nouă eră. 
Era frumos, generale, prea frumos și din cauza asta era prea 
periculos să-l mai las în picioare.” 

Parmenion își lăsă fruntea în jos: orgia, dansul, strigătele în 
onoarea zeului Dionisos, beţia sacră despre care îi vorbiseră cu 
puţin timp înainte Eumene și Calistene... totul fusese prevăzut, 
totul fusese plănuit: o piesă de teatru, realistă desigur, și totuși 
fusese un spectacol! Alexandru era în stare și de așa ceva, era 
un actor mai bun și mai experimentat decât Tessalos, 
interpretul său preferat. lar motivele pe care le adusese ca să-și 
justifice acţiunile erau magistrale din punct de vedere politic, 


155 


militar, ideologic. Băiatul acela gândea și acţiona de-acum ca un 
adevărat stăpân al lumii! 

Regele luă de pe un raft al bibliotecii un sul de papirus și i-l 
întinse: 

— Citește, a sosit astă-noapte: Antipatros mă anunţă că a 
câștigat războiul cu spartanii. Regele Agis a căzut în lupta de la 
Megalopolis și nimeni în Grecia nu se mai opune calităţii mele 
de conducător suprem al ligii panelenice. În ce mă privește, am 
făcut ceea ce trebuia: mi-am respectat promisiunea de a-l 
doboriî pe dușmanul de secole al grecilor. Aceasta cuprinde și 
distrugerea acelui palat. În aceste momente, eu nu mai am alt 
gând decât să-mi urmez destinul. 

Parmenion citi cu destulă greutate scrisoarea lui Antipatros, 
pentru că vederea îi slăbise destul de mult și înţelese ce vroia să 
spună regele său. 

Alexandru îi puse o mână pe umăr și-l privi cu o expresie în 
care se amestecau dragostea  șireată și seriozitatea 
militărească: 

— Pregătește-te, generale - îi ordonă el. 

— Adună armata, instaurează o disciplină de fier. Suntem pe 
punctul de a pleca. 


156 


26 


Armata porni la drum pe la sfârșitul primăverii și se îndreptă 
spre nord, urcând înspre centrul podișului și lăsând deșertul în 
dreapta, iar munţii Elamului, cu crestele acoperite de zăpadă, în 
stânga. Parcurseră patru etape, făcând în total cam douăzeci de 
parasangas și ajunseră, la lăsarea serii, la Pasargadae, 
străvechea capitală a lui Cirus cel Mare, cel care întemeiase 
dinastia ahemenizilor. Era un oraș mic, locuit mai mult de 
păstori și de ţărani, având în centru primul pa'ridaeza care 
fusese construit, un parc minunat care înconjura vechiul palat al 
lui Cirus. Un sistem complicat de irigaţii care aducea apa de la 
un izvor aflat la baza dealului menținea proaspete verdeatța 
pajiștilor, tufele de trandafiri, chiparoșii și  tamariscii, 
parfumatele ginestre, tisele și copăceii de ienupăr. Intr-o latură, 
la apus, se înălța, maiestuoasă în singurătatea ei, fântâna 
întemeietorului. 

Avea forma simplă și fără ornamente a cortului pătrat din piei 
de animale, în două ape, folosit de nomazii din stepă, adică de 
acolo de unde veniseră, cu patru secole mai înainte, persanii, la 
început vasali ai mezilor și ai regelui lor, Astyages, apoi 
cuceritori ai unor teritorii nesfârșite. Construcţia aceea simplă 
era, însă, așezată pe o temelie impunătoare de piatră, cu șapte 
trepte largi, ca un turn mesopotamian, și era înconjurată de un 
șir de coloane care mărgineau o grădină cu tise bine îngrijite și 
frumos tăiate. 

Mormântul se mai afla încă în grija unui grup de magi șia 
unui preot care săvârșea zilnic ritualul de pomenire a marelui 
suveran. Se speriară când îl văzură pe Alexandru apropiindu-se, 
știind ceea ce făcuse acesta la Persepolis, dar regele îi liniști. 

— Ce-a fost, a trecut - le spuse - și nu se va mai întâmpla. 
Arătaţi-mi monumentul, vă rog. Vreau doar să aduc un omagiu 
memoriei lui Cirus. 

Preotul deschise ușa altarului și-l lăsă să intre pe tânărul rege 
care privi în tăcere de jur împrejur. O rază de soare venea 


157 


dinspre ușă și lumina sarcofagul cioplit grosolan pe care nu se 
vedea altceva decât o inscripție scurtă: 


EU SUNT CIRUS, REGELE PERSANILOR 
NU PROFANAȚI MORMANTUL MEU 


Pe peretele din fund, atârnată de un cârlig, se afla armura 
marelui cuceritor: o platoșă din solzi de fier, un coif de formă 
conică, un scut rotund și o sabie tot din fier, cu mânerul de 
fildeș, singurul ornament de pe toată panoplia. 

Pe podiș era o tăcere adâncă și se auzea doar șuieratul slab al 
vântului care parcă mângâia mormântul solitar. Alexandru avu 
în acel moment sentimentul profund al nesiguranţei destinului, 
al efemerei înșiruiri a evenimentelor. Imperiile se înălțau și se 
prăbușeau ca să facă loc altora care, la rândul lor, urmau să 
devină și ele pline de măreție și să se mistuie, la rândul lor, în 
uitare. Nemurirea nu era decât un vis? Simţi în acele clipe 
prezența mamei lui, atât de puternică încât i se părea că ar 
putea chiar s-o atingă dacă ar fi întins mâna spre peretele 
cufundat în umbra sanctuarului. Și i se părea că aude glasul ei 
care spunea: „Tu nu vei muri niciodată, Alexandre...” 

Se răsuci pe călcâie, ieși pe mica terasă de la capătul 
treptelor, respiră aerul uscat și parfumat al podișului și simţi 
coborând asupra lui acea lumină limpede. Când cobori privirea 
ca să coboare, îl văzu pe Aristandru care părea să-l aștepte de 
mai mult timp. 

— Cum de ești aici, clarvăzătorule? — îl întrebă. 

— Am auzit o voce. 

— Și eu, era a mamei mele. 

— Păzește-te, Alexandre, amintește-ţi ce a păţit Ahile - îl 
preveni Aristandru. Și se îndepărtă o dată cu vântul care-i făcea 
mantia să fluture ca un steag. 

A doua zi trecură prin teritoriul pe care trăia un trib vasal al 
Marelui Rege și-l supuseră, dar ceva mai departe, pe când urcau 
tot mai sus către podișul Mediei, regele primi un mesaj de la 
Eumolpos din Solis: 


Regele Darius se află la Ecbatana, unde încearcă să 
adune o armată din sciți și din kaduși, folosindu-se de 
tezaurul din palatul regal. A trimis haremul spre răsărit, prin 


158 


Porțile Caspice. Trebuie să ajungi cât mai repede la 
Ecbatana sau, dacă nu, va trebui să dai o bătălie foarte 
grea, cu rezultat nesigur: sciţii și kadușii sunt călăreți 
neobosiți și foarte periculoși. Nu atacă direct, ci fac 
incursiuni și diversiuni, dezorientează inamicul și-i slăbesc 
forțele cu atacuri și retrageri repetate. Nu uita că, mai 
demult, Cirus și Darius cel Mare au fost învinși de sciți. 


După ce citi mesajul, Alexandru se hotărî să plece imediat cu 
cavaleria și cu infanteria echipată de luptă, lăsând restul 
convoiului, cu bagajele și cu tezaurul, în grija lui Parmenion care 
putea dispune de numai trei batalioane de pezeteri și de unul de 
infanterie ușoară format din traci și tribalii. Mai rămânea acum 
de cucerit doar o capitală: ultima. 

Începură să urce din greu prin munţi, în marșuri forțate, 
trecând, atunci când era posibil, prin văile râurilor - drumul fiind 
mai ușor pe acolo. Priveliștea era din ce în ce mai impresionantă 
datorită contrastului dintre culoarea povârnișurilor muntoase, 
negre ca bazaltul, și cea a crestelor acoperite de zăpadă care 
străluceau sub razele soarelui ca niște safire. Jos se întindea 
deșertul cu culoarea lui roșcat-aurie, pe care ieșeau în evidență, 
asemenea unor insule de verdeață, oazele cu satele ţăranilor și 
ale păstorilor. Alte sate apăreau pe marginea văilor, în preajma 
unor izvoare sau pâraie cu apa foarte curată și, când armata 
trecea pe acolo, locuitorii ieșeau cu toţii din case sau din colibe 
ca să-i privească pe străinii aceia care călăreau fără pantaloni și 
purtau pe cap pălării ciudate cu borurile largi. 

Din loc în loc, pe înălțimi izolate, se vedeau turnuri de piatră 
cu trepte: turnurile tăcerii pe care locuitorii din ţinut își duceau 
morţii ca ei să dispară în natură, fără a pângări nici pământul și 
nici focul. Și Alexandru se mai gândea încă la Barsines, lăsată pe 
un asemenea turn grosolan, clădit în deșertul ostil de la 
Gaugamela, și se gândea la tânărul Phraates care se întorsese 
în Panfilia cu bunicul său, ca singur supraviețuitor din familie. Ce 
putea trece în acele clipe prin mintea lui de copil? Vise? Sete de 
răzbunare? Sau pur și simplu tristeţea unui copil orfan? 

Le trebuiră zece zile de mers prin văile din ce în ce mai 
înguste pentru a ajunge să vadă splendoarea orașului Ecbatana, 
înconjurat de o cunună de munţi acoperiţi de zăpadă și de o 
vale plină de verdeață. Marginea de sus a zidurilor și a 

159 


crenelurilor, împodobită cu plăcuţe albastre de teracotă și foi de 
aur, strălucea ca o diademă pe fruntea unei regine, sclipeau, de 
asemenea, acoperișurile ascuţite ale palatelor și sanctuarelor, 
îmbrăcate în aur curat. Alexandru își aminti, de parcă s-ar fi 
întâmplat ieri, discuția din palatul de la Pella cu oaspetele 
persan care-i vorbise despre acea minunăţie. Pentru el, abia 
trecut de vârsta copilăriei, părea doar o poveste: privea ochii 
negri și adânci ai persanului, barba sa neagră și creaţă, sabia de 
gală din aur masiv și i se părea că era o fiinţă ireală, venită de 
pe tărâmul basmelor. Și iată acum, orașul acela legendar se afla 
în faţa ochilor săi. 

Împreună cu el era Oxhatres, fiul lui Mazeus, satrapul 
Babiloniei și văr după mamă cu regele, un tânăr ambițios care 
ardea de nerăbdare să se facă remarcat de noul stăpân. Dădu 
pinteni calului și se apropie de ziduri, schimbând rapid câteva 
cuvinte cu santinelele. Apoi se întoarse la Alexandru ca să-i 
raporteze în greceasca lui stâlcită, dar destul de inteligibilă: 

— Mare Rege Darius plecat. El nu luptă, el fuge cu tezaur și cu 
armată. 

— Încotro? 

— Acolo - răspunse tânărul arătând spre nord. 

— Satrap se predă. 

Alexandru făcu semn că înțelesese și dădu semnalul pentru 
ca armata să vină după el spre porţile orașului care tocmai 
atunci se deschideau. Porniră înainte cu toţii, într-o ordine 
perfectă, pentru că fusese restabilită o disciplină de fier și cea 
mai mică greșeală era pedepsită cu lovituri de cravașă sau chiar 
mai rău. 

Parmenion, cu trupele sale și caravana, sosi după două zile 
către seară, dar fură necesare cinci zile și cinci nopţi pentru a 
conduce în oraș, a descărca și a scoate, apoi, pe o altă poartă 
cele douăzeci de mii de animale de povară care transportaseră 
cei o sută douăzeci de mii de talanţi ai tezaurului regal, în medie 
câte șase talanţi fiecare, o greutate destul de însemnată care 
făcuse ca mersul animalelor să fie mult încetinit. 

Când întreaga operaţiune fu încheiată și trupele își instalară 
tabăra în afara orașului, Alexandru îl invită la cină pe bătrânul 
general. O mâncare foarte ușoară, aproape frugală, și pe masă 
nu era vin, ci doar apă. „O fi vrând să se căiască după ce a făcut 


160 


la Persepolis” se gândi Parmenion mușcând dintr-o bucată de 
pâine persană coaptă în spuză. 

— Ce-mi mai poți spune despre vărul meu, prinţul Amintas? — 
începu Alexandru. 

— Mă întreb dacă mai pot avea încredere în el sau dacă ar 
trebui să-l mai ţin încă sub supraveghere. 

— N-ai aflat nimic din arhiva regală? 

— Ar fi nevoie de luni, dacă nu de ani, ca să controlăm toată 
arhiva regală. Până acum, după câte știu, Eumene nu a găsit 
nimic în legătură cu asasinarea tatălui meu sau cu o posibilă 
înțelegere între Amintas și Darius. Cred, totuși, că ar trebui să 
fim prudenti și să menţinem supravegherea. 

Alexandru bău o înghiţitură de apă, apoi, după puţin timp, 
continuă, schimbând vorba: 

— Îmi pare rău că au fost neînţelegeri între noi... 

— Sunt obișnuit să-ţi spun ceea ce gândesc, Măria Ta, la fel 
cum făceam și cu tatăl tău. 

— Știu. Acum, însă, ascultă-mă. Între timp, bucătarul aducea 
legume, verdeţuri și căni cu lapte prins, acru la gust. 

— Eu îl voi urmări pe Darius până când îl voi găsi și-l voi 
obliga să dea ultima bătălie, după care imperiul acesta va fi în 
totalitate al nostru. 

„Pentru a reuși aceasta, am nevoie de cineva aici, la 
Ecbatana, care să-mi asigure spatele și care să-mi ofere 
posibilitatea unei legături permanente cu Macedonia, 
aprovizionare, trimiterea de întăriri și toate celelalte, precum și 
păstrarea tezaurului regal. Tu ești omul acela, generale, singurul 
în care pot avea încredere. În ce privește administraţia, îi voi da 
această funcţie lui Arpalos. Este un băiat bun și Eumene îl 
apreciază mult. Ei, ce-mi răspunzi?” 

— Am înţeles, sunt prea bătrân și nu mă mai vrei pe câmpul 
de luptă; mă trimiţi la odihnă și... 

— Sigur că ești bătrân, generale - îi răspunse Alexandru cu un 
zâmbet ciudat. Apoi, aproape strigând: 

— Dat fiind că azi împlinești șaptezeci de ani! 

La aceste cuvinte, un cor puternic de voci bărbătești începu 
să cânte de după o perdea: 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit 
Pe drum s-a poticnit, pe drum s-a poticnit! 
161 


Și imediat năvăliră toți prietenii lui Alexandru, ca și Filotas, 
Eumene și ajutorul său, Arpalos, aducând pe umeri un vițel fript, 
un vas enorm plin cu vin, prepeliţe și potârnichi la frigare, pui și 
gâște, precum și multe alte bunătăţi de tot felul. La această 
petrecere fusese invitat și cel de-al doilea fiu al lui Parmenion, 
Nicanor. 

Leonatos aruncă pe jos toate legumele și laptele prins, urlând: 

— Dă-le naibii de porcării! Să mâncăm, să mâncăm! 

Parmenion era foarte mișcat văzând că-i pregătiseră o 
petrecere atât de bogată și-și ștergea ochii pe furiș. Alexandru 
se apropie de el cu un sul de papirus sigilat: 

— Acesta este cadoul meu de ziua ta, generale. Și i-l înmână 
cu un surâs. 

Parmenion deschise documentul și citi fără greutate pentru că 
totul fusese scris intenţionat cu litere mari: regele îi făcea cadou 
un palat splendid la Susa, un altul în Babilon, un al treilea la 
Ecbatana și-i oferea moșii întinse în Macedonia, Lincestides și 
Eordeea, ca și o rentă viageră de o sută cincizeci de talanţi. Pe a 
doua pagină a documentului era numirea fiului său Filotas în 
funcția de comandant al întregii cavalerii. Urma sigiliul regal cu 
a doua semnătură: „Eumene din Cardia, secretar general”. 

— Măria Ta, eu... — începu Parmenion cu voce tremurătoare, 
dar regele îl opri: 

— Nu mai spune nicio vorbă, generale, este mult mai puţin 
decât meriţi și noi toţi îti dorim să te bucuri de toate până lao 
sută de ani și chiar mai târziu. În ce privește funcţia ta, este cea 
mai importantă care poate exista la răsărit de Strâmtori și tu 
ești singura persoană pe care mă pot baza fără grijă. 

Parmenion îi dădu fiului său, Filotas, decretul de numire în 
funcția de comandant al cavaleriei, spunând: 

— Ai văzut, băiatul meu, ai văzut? Hai arată-l și fratelui tău. 

Regele îl îmbrăţișă în aplauzele prietenilor săi și petrecerea 
continuă până noaptea târziu. Se întoarseră la corturile lor pe la 
al doilea schimb de gardă, beţi cu toții, inclusiv Parmenion. 


162 


27 


Alexandru ar fi vrut să rămână pe loc cât mai puţin și să plece 
de îndată pe urmele lui Darius, dar trebui să mai întârzie ca să 
rezolve o serie de lucruri și, mai ales, să scrie scrisori: mamei 
sale care continua să se plângă de felul în care era tratată de 
Antipatros, lui Antipatros care câștigase războiul cu Sparta, dar 
care o critica mereu pe Olimpia și, de asemenea, tuturor 
satrapilor și guvernatorilor pe care-i numise. 

— Cum crezi că ai putea rezolva conflictul dintre Antipatros și 
mama ta? — îl întrebă Eumene sigilând scrisoarea. 

— Nu te poți preface la infinit că n-ai habar de nimic. 

— Nu, nu pot. Dar Antipatros trebuie să înţeleagă că o lacrimă 
de-a mamei mele este mai importantă decât o mie de scrisori 
de-ale lui. 

— Nici asta nu-i drept - îi replică secretarul. 

— Antipatros are niște îndatoriri foarte importante și are 
nevoie de liniște în jurul lui. 

— Are în mână toată puterea și mama este, la urma urmelor, 
regina Macedoniei: trebuie s-o înțeleagă și pe ea. 

Eumene clătină din cap, dându-și seama că nu era nimic de 
făcut. Pe de altă parte, regele n-o mai văzuse pe mama sa de 
patru ani și era de înțeles faptul că nu-i mai rămăseseră despre 
ea decât amintirile plăcute. Îi era tare dor și de sora sa, 
Cleopatra, căreia îi scria mereu scrisori pline de gingășie. 

Când sfârșiră de scris corespondenţa, Alexandru spuse: 

— M-am hotărât să-i trimit acasă pe aliaţii greci. 

— De ce? — îl întrebă Eumene. 

— Avem în acest moment un control total asupra ligii 
panelenice și aici sunt bani suficienți ca să recrutăm orice 
armată ne-ar trebui. În plus, dacă grecii merg acasă, vor povesti 
toate câte au văzut și asta va avea o influenţă uriașă asupra 
populaţiei, mult mai mare decât ar putea avea /storia pe care o 
scrie Calistene. 

— Sunt, totuși, războinici formidabili și... 


163 


— Sunt obosiţi, Eumene, și mai avem încă mult de mers. S-ar 
putea să vină o clipă în care se vor simţi prea departe de casă și 
ar putea lua hotărâri necugetate într-un moment nepotrivit. 
Prefer să evit așa ceva. Adună-i mâine în zori undeva în afara 
taberei. 

XXX 

Grecii înțeleseră după mai multe semne că urma să se 
întâmple ceva important în legătură cu ei: ora la care fuseseră 
treziţi, ordinul de a-și pregăti bagajele și carele de transport și 
de a-și lustrui perfect armurile pe care urmau să le îmbrace. 

Alexandru veni în faţa lor călare pe Ducipal, îmbrăcat ca 
pentru luptă, din cap până în picioare, având alături de el garda 
personală. Așteptă ca armele hopliţilor să strălucească sub 
primele raze de soare și începu să le vorbească: 

— Aliați! Contribuţia voastră la victoriile noastre a fost foarte 
importantă, în unele cazuri chiar hotărâtoare: niciunul dintre noi 
nu poate uita că infanteria greacă a fost aceea care, la 
Gaugamela, a rezistat pe aripa dreaptă la atacurile repetate ale 
călăreţilor lui Bessos. Aţi fost viteji, curajoși, credincioși 
jurământului vostru de a servi liga panelenică și pe comandantul 
ei suprem. Aţi făcut ceea ce niciun grec, nici chiar aceia care au 
luat parte la războiul Troiei, nu reușiseră să facă: să cucerească 
Babilonul, Persepolis, Ecbatana. 

„A sosit clipa în care voi să vă bucuraţi de roadele strădaniei 
voastre: eu vă dezleg de jurământul pe care l-aţi depus și vă 
eliberez. Fiecare dintre ofițerii voştri va primi câte un talant, 
fiecare soldat treizeci de mine de aur și, în plus, bani ca să vă 
plătiţi călătoria de aici până în Grecia. Vă mulțumesc; întoarceţi- 
vă la familiile voastre, la copii, în orașele voastre!” 

Alexandru se aștepta să asiste la o explozie de bucurie și de 
aplauze, dar, în loc de așa ceva, se auzi un murmur înăbușit 
care deveni curând o discuţie însufleţită. 

— Cei cu voi, soldaţi? — strigă el, surprins. 

— Nu v-am plătit destul? Nu sunteţi bucuroși că vă întoarceți 
acasă? 

Un ofițer cam de patruzeci de ani, pe nume Eliodor din 
Eghion, ieși în fața trupei și spuse: 


164 


— Măria Ta, noi îți mulțumim pentru toate și ne bucurăm că 
ajutorul nostru a fost preţios pentru tine. Dar nu ne face plăcere 
să te părăsim. 

Alexandru îl privi fără a-i veni să creadă ce auzea. 

— Pentru că, luptând alături de tine, am învăţat lucruri pe 
care nu le-am fi putut învăţa de la nimeni altul, am luptat cum 
niciun soldat n-ar fi visat să lupte. Mulţi dintre noi se întreabă ce 
vei face în continuare, ce ţinuturi vei mai cuceri, ce locuri 
îndepărtate le va fi dat să vadă acelora care vor servi în 
continuare sub steagul tău. Sigur că da, mulţi vor accepta 
propunerea ta și se vor întoarce la casele lor, bucuroși pe de o 
parte, dar cu inima plină de tristeţe pe de altă parte, pentru că 
în tot acest timp au învăţat să te admire și să te iubească. 

„Alţii n-au familie sau, chiar dacă au, se gândesc că pentru ei 
este mai important să te urmeze până acolo unde îi vei conduce 
și să lupte cu onoare, riscându-și chiar și viaţa dacă ar fi nevoie. 
Dacă tu îi vrei, acești oameni ar prefera să rămână.” 

După ce spuse ce avea de spus, se întoarse printre rânduri, 
alături de soldaţii săi. 

— Soldaţi asemenea vouă nu sunt prea mulţi - răspunse 
Alexandru - sunt puţini și eu voi fi onorat dacă va fi dintre voi 
cineva care să vrea să rămână. Dar, acela care rămâne nu va fi 
aici ca aliat trimis de orașul său, ci pe contul lui, ca soldat de 
meserie. Îi voi oferi șase sute de drahme pentru întreaga 
campanie și, dacă se va întâmpla să cadă în luptă, banii aceștia 
îi va primi familia sa. Cine vrea să rămână, să facă trei pași 
înainte, ceilalți pot pleca imediat cu recunoștinţa, prietenia și 
dragostea mea. 

Grecii bătură timp îndelungat cu lăncile în scuturi, strigând 
numele regelui, după obiceiul soldaţilor macedoneni. Apoi, cei 
care vroiau să rămână făcură trei pași înainte și Alexandru putu 
observa că aceștia erau aproape jumătate. 

XXX 

În aceeași zi, grecii care plecau acasă porniră la drum trecând 
printre cele două formații, a cavaleriei și a infanteriei, aliniate 
pentru salutul de despărţire, în timp ce trâmbiţele dădeau 
semnalul de repaus. lar când însuși Parmenion ordonă: 

— Prezentati... arm”! — mulți dintre acei oameni, căliți în tot 
felul de pericole și de încercări, aveau lacrimi în ochi. 


165 


Îndată ce dispărură după prima cotitură a drumului și se 
stinse ropotul tobelor care le dădea cadenţa, Alexandru porunci 
trâmbiţelor să sune, și armata, făcând un ocol larg, porni în 
urmărirea Marelui Rege. Oxhatres, care cunoștea toate 
scurtăturile, se oferi să meargă înainte cu doi dintre mercenarii 
săi sciți și porni în galop. 

Armata înainta pe un podiș întins pe care se puteau zări în 
depărtare mici antilope și capre sălbatice iar noaptea se putea 
auzi, din când în când, răgetul leului. Mărșăluiau atât de repede 
încât mulţi pedestrași trebuiră să se oprească fiindcă aveau 
tălpile pline de bășici și o mulţime de animale se prăbușiră sleite 
de puteri sub greutatea poverilor, dar Alexandru nu vroia să 
audă de nimic și continua să-i zorească pe toţi, dormind doar 
câteva ore pe noapte, fără a mai înălța corturile, ca să nu-i dea 
niciun răgaz lui Darius. 

Le amintea tuturor veteranilor cum ajunseseră cândva la Teba 
de pe malurile Istrului în numai treisprezece zile de mers și el 
însuși dormea noaptea pe pământul gol împreună cu ei și se 
înveleau doar cu  mantalele militare. Câteodată aveau 
posibilitatea să înnopteze în numeroasele caravanseraiuri de pe 
drumul care ducea spre provinciile din răsărit, dar nu încăpeau 
cu toţii și, atunci, își puteau găsi adăpost doar cei bolnavi sau 
cei care erau sfârșiţi de puteri. 

Aerul devenea din ce în ce mai rarefiat și mai rece, în special 
seara, și Eumene își reluase obiceiul de a purta pantalonii în 
care se simţea mult mai bine. După șase zile de marș forţat, 
ajunseră la un lanţ impunător de munţi, pe deasupra cărora se 
înălța un pisc atât de înalt cum nu mai văzuseră niciodată, cu 
vârful acoperit de zăpadă, și ajunseră la intrarea într-o 
trecătoare numită Porțile Caspice. Erau niște chei pe fundul 
cărora curgea un pârâu, iar pereţii erau atât de abrupți încât 
până și agrienii l-ar fi escaladat cu mare greutate. 

— Dacă ne prind într-o cursă aici - spuse Clito cel Negru - ne 
pot face praf. 

— Și părea greu de crezut ca regele Darius să nu fi profitat de 
acest avantaj. Alexandru privi în sus la vârful pereților stâncoși, 
la rotirea leneșă a unei acvile. 

— Crezi că ar putea fi acolo, sus? 

— Nu putem ști decât într-un singur mod. 


166 


— Agrienii. 

— Îi trimit imediat în recunoaștere. 

La puţin timp după aceea, soldaţii, opriți pe malul pârâului, 
priveau cu capetele date pe spate acrobaţiile cercetașilor 
agrieni care se cățărau pe pereţii stâncoși, văzându-i cum își 
săpau cu micile lor târnăcoape șanțuri înguste pentru a putea 
înainta pe marginea lor, continuând să urce neobosiți. 

Cu puţin înainte de a ajunge în vârf, unuia dintre ei îi alunecă 
piciorul în timp ce încerca să se agațe cu mâna de o mică 
ieșitură a peretelui și căzu zdrobindu-se de pietre. 

Camarazii săi continuau să urce, dar câţiva dintre cei rămași 
jos urcară până în locul în care corpul sfărâmat se înţepenise 
între două stânci. II luară și-l aduseră cu mare greutate pe 
fundul văii, apoi pregătiră o targă și-l acoperiră cu o mantie în 
așteptarea continuării drumului. 

Intre timp, ceilalţi, cam douăzeci, ajunseseră sus și dădeau 
acum de veste prin sunete de corn că se putea merge mai 
departe. Armata porni din nou fără ca soldaţii Marelui Rege să 
opună rezistență și, la primul popas, agrienii celebrară 
funeraliile camaradului lor căzut. Îl puseră pe un rug din crengi 
de pin și-l arseră cântând cu toţii în cor o litanie lugubră. Apoi, 
după ce îngropară urna cu cenușa lui, alături de care îi 
așezaseră armele și catarama de la manta, se îmbătară și îl 
jeliră toată noaptea. 


167 


28 


Puțin înainte de a se termina cel de-al patrulea schimb de 
gardă, Alexandru, care se afla între somn și veghe, îl auzi pe 
Peritas mârâind. 

— Ce-i, auzi ceva? Stai cuminte, stai cuminte... O fi vreun lup 
sau vreo pisică sălbatică. Își ridică privirea către cer și văzu 
focurile pe care agrienii le ţineau aprinse pe marginile defileului 
pentru a semnala că, pentru moment, drumul era liber. Auzi, 
apoi, pași furișaţi și șoapte nelămurite. 

— Ce este? — repetă el mai tare. 

Apăru Hefestion. 

— Este Oxhatres care s-a întors cu sciţii lui: vrea să-ţi spună 
ceva. 

— Oxhatres? Adu-l aici. 

Pe malul pârâului veneau cei trei călăreţi, înarmaţi și cu 
arcurile pe umăr, având veșmintele pline de praf. Oxhatres, sleit 
de puteri din cauza efortului făcut, descălecă și se clătină pe 
picioare. Probabil că nici nu-și mai simţea picioarele după cât 
călărise, dincolo de puterile unui om. 

— Regele Darius detronat și făcut prizonier de Bessos - spuse 
el gâfâind - satrap Bactriana. 

— Feciorul ăla de cățea care era gata să ne înconjoare la 
Gaugamela pe aripa stângă - își aminti Leonatos. Oxhatres ceru 
să vină un tălmaci ca să fie sigur că se face înţeles și continuă: 

— Regele plecase din Ecbatana cu șase mii de călăreţi și cu 
șapte mii de talanţi din tezaurul regal, vrând să lase în urma lui 
pământul pârjolit și să te aștepte la Porţile Caspice, dar soldaţii, 
văzându-l că fuge mereu s-au descurajat aflând în plus că nici 
sciții și nici kadușii nu veniseră în sprijinul lor. Mulţi începuseră 
să dezerteze și noi i-am întâlnit pe mulţi dintre ei căpătând 
astfel aceste informaţii; au părăsit tabăra noaptea și s-au făcut 
nevăzuți prin munţi sau prin deșert, în timp ce ștafetele anunțau 
că avangarda este din ce în ce mai aproape. Atunci, Bessos, 
susținut de alţi satrapi, Satibarzanes, Barsaentes și Nabarzanes, 
l-au arestat pe rege, l-au pus în lanţuri și l-au urcat într-un car, 


168 


îndreptându-se în mare grabă spre provinciile răsăritene 
îndepărtate. 

— Și acum, unde sunt? — întrebă Alexandru. În vremea 
aceasta, prietenii săi se îmbrăcaseră și-și luaseră armele, cineva 
mai pusese lemne pe foc și stăteau acum cu toţii în jurul 
flăcărilor, presimţind că vor intra în acţiune cât de curând. 

— Pe drumul care duce de aici până la capitala Mediei, 
Hekatompylos. Dar defileul este liber și, dacă pleci imediat cu 
cavaleria îi poţi ajunge din urmă. Nu suport gândul că trădătorul 
acela nerușinat s-ar putea bucura de roadele trădării sale. Dacă 
vrei să pornești pe urmele lui, vin cu tine ca să te călăuzesc. 

— Nu prea pari în stare să mai călărești - îi răspunse 
Alexandru. 

— Eşti frânt de oboseală. 

— Lasă-mă doar să mănânc ceva și să-mi dezmorțesc un pic 
picioarele, pe urmă o să vezi... 

Alexandru făcu un semn către Leptine care venea tocmai 
atunci cu „cupa lui Nestor” și i-o dădu lui Oxhartes. 

— Încearcă asta - spuse el. Te învie din morți. 

Apoi, către prietenii săi: 

— Toate unităţile de cavalerie să fie gata de îndată de 
plecare. 

Nici nu așteptau altceva: peste câteva clipe, trâmbiţele 
sunară adunarea și Alexandru încălecă în grabă pornind în galop 
de-a lungul văii alături de Oxhartes și urmat de Hefestion, 
Perdicas, Ptolemeu, Crater și toţi ceilalţi. Detașamentele de eter; 
porneau și ele pe măsură ce erau gata de plecare și cei din faţa 
lor eliberau drumul din defileu. 

Călăriră ore întregi oprindu-se doar atât cât să lase caii să mai 
respire. Trecătoarea se mai lărgea de-acum dând spre valea 
care ducea în direcția orașului și soarele se ivea de după culmile 
înzăpezite ale munţilor Hircaniei. Deodată, Oxhartes strigă: 

— Staţi! 

Și trase de frâul calului său. Animalul se opri sforăind, scăldat 
în sudoare iar Alexandru se opri și el împreună cu ceilalți făcând 
un cerc larg și luând armele în mâini, regele își scoase sabia, 
Leonatos trase de la oblâncul șeii securea și priviră cu toții la 
prinţul persan care arăta ceva la o depărtare de câteva stadii. 

— Un car de la grajdurile regale - spuse el. 


169 


— Poate că l-au abandonat ca să poată fugi mai repede. 

— Să mergem înainte și să fim atenţi - ordonă Alexandru. 

— Ar putea fi o cursă. Hefestion, ia-o pe acolo, Ptolemeu, în 
partea aceea. Tu, Perdicas, mergi înainte pe drum și vezi ce este 
după cotitură. Fii atent la ce faci. 

Oxhartes își îndemnă calul la pas, se apropie, iar Alexandru îl 
urmă împreună cu Leonatos și cu Crater. 

Carul regal se afla în mijlocul drumului, aparent intact, și avea 
ușile închise. 

— Așteaptă - spuse Leonatos. 

— Lasă-mă pe mine. 

Cobori de pe cal cu securea în mână, deschise ușa carului și 
privi înăuntru. Șopti: 

— Oh, mărite Zeus... 

Alexandru se apropie și el: regele Darius zăcea pe podeaua 
carului, în ţinută de campanie, fără niciun semn distinctiv al 
rangului său decât aspectul impunător, părul lung, barba creață 
și mustăţile negre și stufoase care contrastau cu paloarea de 
mort a feţei. Pe piept avea o pată mare de sânge care se 
întindea până la centură, iar mâinile îi erau legate. În semn de 
dispreț, ucigașii îi legaseră mâinile cu un lanţ subțire de aur. 

— Lașii! — izbucni mânios Alexandru. 

— Repede, să-l scoatem de acolo! — strigă Ptolemeu. 

— Poate că încă mai trăiește. Chemaţi-l pe Filip, mișcaţi-vă! 

Doi soldaţi ridicară cu grijă corpul Marelui Rege și-l așezară pe 
o pătură așternută în grabă pe pământ. Filip sosi în fugă și 
îngenunche lângă Darius, punând urechea pe pieptul lui. 

— E mort? — întrebă Leonatos. 

Filip făcu semn cu mâna să se facă liniște și continuă să-i 
asculte inima: _ 

— De necrezut... — spuse el. Incă mai respiră. 

Toţi cei de faţă se priviră unul la altul. Alexandru îngenunche 
și el lângă Filip: 

— Poţi face ceva pentru el? 

Medicul clătină din cap, apoi începu să-i dezlege lanţul de la 
încheieturile mâinilor. 

— Doar atât: să-l las să moară ca un om liber. Nu mai are 
decât câteva clipe de trăit. 

— Priviţi! — strigă Crater. 


170 


— Mișcă buzele... 

Oxhatres îngenunche și el alături de rege și-și apropie 
urechea de buzele lui, dar numai pentru o clipă, apoi se ridică în 
picioare cu ochii în lacrimi. 

— A murit - spuse el cu o voce gâtuită de emoție. 

— Marele Rege Darius al Ill-lea a murit. 

Alexandru veni lângă el: 

— A spus ceva? — întrebă. 

— Ai auzit ce spunea? 

— A spus... „răzbunare”! — fu răspunsul persanului. 

Alexandru își contemplă adversarul, privirea sticloasă a 
acestuia care, cândva, se aţintise asupra lui, plină de 
consternare, pe câmpul de bătălie de la Issos și se simţi cuprins 
de o milă nesfârșită pentru acel bărbat care, cu numai câteva 
luni în urmă, şedea pe tronul cel mai înalt de pe pământ, 
venerat ca un zeu de milioane de supuși și care acum, trădat și 
ucis chiar de ai săi, zăcea părăsit pe un drum plin de praf. Îi 
veniră în minte versurile din Căderea //lionului care descriau 
corpul fără viaţă al lui Priam, ucis de Pyrrhus: 


Zace căzut regele Asiei, cel ce fu conducător viteaz de oști 
ca un trunchi de copac doborât de trăsnet, 
un trunchi părăsit, un corp fără de nume. 


Șopti: 
— Cu mâna mea am să te răzbun. Ți-o jur. 
Și-i închise ochii. 


171 


29 


Alexandru către Sisygambis, Mare Mamă a Regelui, te salut! 

Fiul tău, Darius, este mort. Nu ucis de mine sau de vreunul 
dintre soldaţii mei, ci de mâna propriilor săi prieteni care, după 
ce i-au luat viaţa, l-au părăsit pe drumul spre Hekatompylos. 

L-am găsit pe când încă mai respira, dar n-am putut face 
nimic pentru a-l salva, decât doar să jurăm că vom răzbuna 
această crimă mârșavă. Cel din urmă gând al său a fost, cu 
siguranţă, îndreptat către tine, așa cum este acum și gândul 
meu. Moartea aceasta este o insultă pentru mine, așa cum a 
fost și pentru el pentru că ne-a lipsit pe amândoi de o 
confruntare cinstită, față în faţă, prin care să se hotărască 
învingătorul și învinsul și care ar fi cât se poate de onorabilă 
pentru nenorocosul curaj al celui învins. 

ȚI-l trimit acum, ca să-l poţi strânge la piept pentru ultima 
oară și să-l plângi în timp ce-l conduci pe drumul fără de 
întoarcere. Corpul a fost pregătit ca să poată rezista în bune 
condiții pe lungul drum până la dealul din Persepolis unde este 
pregătit mormântul săpat în piatră pentru a-l primi alături de 
ceilalţi regi. 

Hotărăște tu în ceea ce privește modul de desfășurare a 
funeraliilor lui. În ce mă privește, nu voi avea odihnă până când 
nu-i voi găsi pe asasini și nu-i voi răzbuna moartea. Pentru o 
mamă, nu există durere mai mare decât aceea de a-și pierde un 
copil, dar, te rog, nu măuri: ţie zeii îţi îngăduie să-l plângi și să-l 
îngropi după obiceiul străbunilor. Mamei mele, care mă așteaptă 
de ani întregi, poate că nici asta nu-i va fi îngăduit. 

Sisygambis înfășură la loc scrisoarea și plânse îndelung în 
singurătatea camerei sale, apoi îi chemă pe eunuci și le porunci 
să-i pregătească litiera și caii, veșmintele de doliu și ofrandele 
pentru funeralii. A doua zi porni la drum prin ţinuturile ucșilor, în 
favoarea cărora intervenise pe lângă Alexandru ca să nu fie 
deportaţi de pe pământurile lor. 

Când se răspândi vestea că regina-mamă pornise spre 
Persepolis pentru a-l înmormânta pe fiul său, tot poporul se 


172 


adună de-a lungul drumului: bărbaţi, femei, bătrâni și copii o 
întâmpinară în tăcere pe bătrâna suverană zdrobită de durere și 
o însoțiră până la granița ținutului lor, până în marginea 
podișului de unde se vedeau deja ruinele capitalei arse, 
coloanele luminatului palat al începutului de an, ca niște 
trunchiuri pietrificate ale unei păduri mistuite de pârjol. 

Se opri în fața porţilor orașului distrus, porunci să-i fie înălțat 
un cort și rămase acolo postind până în ziua în care văzu 
apărând, la capătul drumului dinspre Ecbatana, carul tras de 
patru cai negri ce-i aducea corpul fiului său. 

XXX 

Alexandru porni de îndată în urmărirea lui Bessos și a 
complicilor lui, sosind după o zi în orașul Hekatompylos, unde 
comandantul persan capitulă fără luptă, și, după aceea, sosi la 
Zadracarta, în ţinutul hircanilor. În faţa armatei lui se așternea 
acum întinderea nemărginită a Mării Caspice. 

Regele descălecă și porni să se plimbe cu picioarele goale pe 
pietrișul de pe țărmul scăldat de valuri iar prietenii săi îl urmau, 
uluiți și nedumeriţi în faţa acelei graniţe lichide care marca la 
nord limita cea mai îndepărtată a marșului lor. 

— În ce parte a lumii ne aflăm acum, după părerea ta? — îl 
întrebă Leonatos pe Calistene când se aflau pe ţărmul mării. 

— Dă-mi lancea ta - răspunse istoricul. 

Leonatos i-o dădu, surprins de această cerere. Calistene o 
înfipse în pământ ca să stea cât mai dreaptă și-i măsură, apoi, 
cu mare grijă, umbra. 

— Cam la înălţimea Tyrului, dar n-aş putea să-ţi spun la ce 
distanță de el. 

— Și unde se sfârșește marea asta? 

Calistene își îndreptă privirea spre întinderea de apă care se 
colora în roșu sub razele asfinţitului, apoi se întoarse către 
Nearchos care tocmai se apropia de ei, sperând ca acesta să 
poată da un răspuns la o asemenea întrebare. Amiralul se 
aplecă, luă o pietricică de pe mal și o aruncă din toate puterile 
cât mai departe. Piatra căzu în apă dând naștere unor cercuri 
concentrice care ajunseră până pe nisipul malului. Răspunse: 

— Nimeni nu știe asta, dar, dacă aș putea construi o flotă, mi- 
ar plăcea să trec dincolo de orizontul care ne împiedică să 
vedem mai departe, într-acolo, spre nord. Să descopăr astfel 


173 


dacă este un golf al Oceanului din nord, după cum spun unii, sau 
dacă este doar un lac. 

Pe când spunea acestea, se auzi o rumoare dinspre tabără, 
urmată de un murmur din ce în ce mai puternic, strigăte de 
entuziasm, chiuituri de bucurie. 

Alexandru se întoarse: 

— Ce se întâmplă în tabără? 

— Nu știu - răspunse Leonatos luându-și în mână lancea. 

— Du-te să vezi ce este. 

Leonatos încălecă și porni în galop către tabără și, pe măsură 
ce se apropia, auzea tot mai limpede strigătele și cântecele. 
Înţelese apoi de unde pornea această veselie: soldaţii aflaseră 
de moartea lui Darius și acum credeau că războiul se sfârșise, 
răspândindu-se și zvonul că se vor întoarce, în sfârșit, acasă. 
Petreceau, beau și ţopăiau de fericire, cântau vechile cântece 
macedonene pe care păreau că le uitaseră și-și pregăteau 
bagajele pentru lungul drum al întoarcerii acasă. 

Leonatos sări de pe cal și-l opri pe primul om care-i ieșise în 
cale: un soldat din falanga pezeteri/or. 

— Pe Hercule, ce se întâmplă aici? 

— Ne întoarcem acasă, nu știi? S-a terminat războiul! 

— S-a terminat? Cine a spus că s-a terminat? 

— Toţi spun asta: Darius a murit și războiul s-a terminat. Ne 
întoarcem acasă, ne întoarcem acasă! 

— Idiotule! — urlă la el Leonatos. 

— Spune-le tembelilor ăstora să se potolească și să termine 
cu zăpăceala asta. Doar un singur om poate hotărî când se 
termină războiul: Alexandru! Ai priceput? Alexandru! Și el n-a 
spus nimic de felul ăsta, te asigur eu. Îl lăsă în mijlocul taberei, 
înconjurat de larma din ce în ce mai asurzitoare a petrecerii și 
se întoarse în mare grabă la rege. 

— Ei? — îl întrebă Alexandru. 

Leonatus descălecă și încercă să-i explice tot ce văzuse: 

— Uite, cum să-ți spun... 

— Vorbește odată, pe Hercule! Ce se întâmplă în tabăra mea? 

— Nu se știe cum, s-a răspândit zvonul că războiul s-a 
terminat și că toată lumea se întoarce acasă... Din moment ce 
le-ai dat drumul grecilor să plece, au crezut că acum va veni 
rândul lor, dat fiind că Darius a murit. Soldaţii petrec și... 


174 


Alexandru sări imediat pe cal și porni în galop spre tabără. 
Îndată ce ajunse, făcu semn unui trâmbiţaș să sune de două ori 
adunarea. Vacarmul se potoli, transformându-se într-un murmur 
înăbușit, apoi soldaţii, pe grupe, pe detașamente sau, pur și 
simplu, unul câte unul veniră în centrul taberei, în jurul estradei 
în jurul căreia avea loc de obicei adunarea. Alexandru, avându-i 
în preajmă pe prietenii săi, stătea ţeapăn în mijloc, negru la 
față. Ridică mâna cerând să se facă liniște și începu: 

— Soldaţi! Ce faceți aici? Hai, răspundeţi, scoateți-i în faţă pe 
comandanții voştri și spuneţi-mi ce faceţi? 

Murmurul crescu din nou și se vedea că erau cu toţii agitaţi 
din cauza neașteptatei întreruperi a manifestării lor de bucurie. 
leșiră în faţă, unul câte unul, comandanții din mai multe unități, 
se sfătuiră câteva clipe între ei în faţa estradei, apoi unul vorbi 
în numele tuturor: 

— Măria Ta, după ce le-ai dat drumul să plece acasă aliaţilor 
greci, s-a răspândit vestea că vei face același lucru și cu 
tesalienii, așa că ei au început să-și facă bagajele. Atunci, 
pentru că am aflat cu toţii de moartea lui Darius, am crezut că 
războiul s-a terminat și că ne vei trimite acasă și pe noi. Soldaţii 
au început să petreacă: doresc să se întoarcă la neveste și la 
copii, pentru că nu i-au mai văzut de patru ani. 

— Așa este - răspunse Alexandru. 

— Am intenţia să-i trimit acasă pe tesalieni, așa cum i-am 
trimis și pe greci. Sunt aliaţii noștri din liga panelenică și sarcina 
lor s-a încheiat. Am jurat să eliberăm orașele grecești din Asia și 
să învingem dușmanul de secole al grecilor și așa am făcut. Am 
cucerit cele patru capitale, Marele Rege este mort, dar misiunea 
noastră nu s-a încheiat. 

— Murmurul de nemulţumire crescu în intensitate după 
aceste ultime cuvinte. 

— Nu, soldaţi, camarazi din atâtea bătălii, prieteni! La răsărit, 
satrapii rebeli se pregătesc pentru un contraatac, adună o nouă 
armată de mii și mii de războinici și nu așteaptă decât să le 
întoarcem spatele pentru a ne lovi. 

„Ne vor ataca din toate părțile cu caii lor iuți, nu ne vor da 
răgaz nici ziua și nici noaptea, vor otrăvi fântânile din calea 
noastră, vor arde recoltele, vor distruge satele în care ne-am 
putea găsi adăpost împotriva unei ierni aspre. Drumul nostru de 


175 


întoarcere, după atâtea izbânzi, s-ar transforma într-o 
catastrofă. Asta vreţi?” 

O tăcere plină de dezamăgire fu răspunsul la întrebarea 
regelui. Oamenii aceia care se luptaseră cu un curaj formidabil, 
care înfruntaseră toate pericolele riscându-și chiar și viaţa, 
atrași și parcă vrăjii de comandantul lor suprem, nu mai erau 
acum siguri pe ei și cădeau pe gânduri. Vedeau pământuri și 
mări complet necunoscute, li se părea că ar fi putut chiar să 
miște stelele de pe cer și nu aveau nici cea mai mică idee 
despre locul în care se aflau. Se simțeau deodată prea departe 
de casele lor, aveau pentru prima dată convingerea că 
Alexandru nu dorea cu niciun chip să se întoarcă, ci doar să 
meargă înainte, mereu înainte. 

Regele vorbi din nou: 

— Trebuie să mergem înainte! Trebuie să-i scoatem din 
vizuini, să-i învingem și să devenim stăpâni peste întreg 
imperiul care a aparţinut persanilor. Dacă nu vom face așa, 
toată strădania de până acum va fi zadarnică, tot ceea ce am 
construit se va nărui și nimeni nu va mai putea fi sigur că se va 
reîntoarce acasă. Soldaţi! V-am înșelat eu vreodată încrederea? 
V-am minţit eu vreodată? Nu v-am răsplătit, oare, pe deplin 
suferinţele îndurate și nu credeți că o voi face chiar și mai mult 
când vom duce la bun sfârșit această campanie? Știu, sunteţi 
obosiţi, dar mai știu și că sunteţi cei mai buni soldaţi din lume, 
că nimeni nu este atât de curajos și de brav ca voi. Nu vreau să 
vă oblig, nimeni nu știe mai bine decât mine că meritaţi să vă 
odihniţi și să fiţi răsplătiți. Nu mai spun altceva: cine vrea să 
plece, să plece, va avea parte de respect și de mulțumirile mele, 
dar să știți, chiar dacă mă veţi părăsi cu toţii pentru a vă 
întoarce în Macedonia, eu tot înainte voi merge, împreună cu 
prietenii mei, până voi termina ce am de făcut și, dacă va fi 
necesar, voi continua... chiar și singur! 

Tăcu, încrucișându-și brațele pe piept. După aceea, se 
așternu din nou un lung moment de tăcere. 

Prietenii lui Alexandru, cei care îl însoţiseră cândva în exilul 
său prin zăpezile lliriei și care se aflau acum în urma lui făcură 
ca la o comandă un pas înainte, înșiruindu-se de-o parte și de 
alta, cu mâinile pe mânerul sabiei; o dată cu ei făcură această 
mișcare și Filotas și Clito cel Negru. 


176 


Văzând aceasta, unul dintre soldaţii Vârfului, aflat în mijlocul 
taberei cu sacul de drum gata pregătit, îl aruncă la pământ, 
scoase sabia din teacă și-și lovi puternic scutul: o lovitură care 
păru ca un tunet în tăcerea adâncă din jur. Ceilalţi se întoarseră 
spre el și un alt soldat îi răspunse imediat, cu o lovitură la fel de 
puternică. | se adăugă un al treilea, apoi încă unul și în curând 
toți ceilalți călăreţi din Vârf, oriunde se aflau, în preajma porților 
sau pe lângă palisada din jurul taberei, în mijlocul taberei sau 
ocupați să-și facă bagajele, scoaseră săbiile și începură, unul 
după altul, să bată cu ele în scuturi, apropiindu-se de estradă 
până ajunseră în faţa regelui. Și continuau, fără încetare, ritmic, 
să scoată acel vacarm asurzitor de fier lovit pe bronz. După ei se 
luară și ceilalţi soldaţi, cavaleriști sau pedestrași, din formaţiile 
falangei, cercetași și din detașamentele de asalt, traci și agrieni, 
se aliniară în șiruri lungi și se alăturară călăreţilor Vârfului, 
lovind cu toții în scuturi. Apoi, stegarul primului batalion înălță 
drapelul roșu cu steaua argeadă și, pentru o clipă, se opriră cu 
toţii ca la un ordin, înţepeniţi fiecare la locul său din formaţiile 
aliniate ca pentru luptă. Stegarul făcu un pas înainte, înclină 
drapelul și strigă: 

— La ordin, Măria Ta! 

Alexandru, copleșit de emoție, înaintă și ridică brațele spre 
înaltul cerului în semn de mulţumire pentru soldaţii săi care nu-l 
părăsiseră. Ptolemeu, care se afla foarte aproape de el, văzu că 
avea lacrimi în ochi. Rămase câteva clipe lungi în această 
poziţie, în timp ce toată armata îi striga într-un glas de tunet 
numele: 

Alexandre! Alexandre! Alexandre! 

Apoi, însoţit de prietenii săi, regele cobori de pe estradă, 
străbătu tabăra trecând printre șirurile de lănci scânteietoare și 
se îndreptă spre Ducipal care îl aștepta, bătând nerăbdător din 
copite. 


177 


30 


Armata înaintă până la Zadracarta, capitala hircanilor, și 
Alexandru îi găsi acolo pe curtenii lui Darius IIl pe care Bessos 
nu-i luase cu el în retragerea sa către provinciile de margine ale 
imperiului. În acel moment, regele trimise acasă cavaleria 
tesaliană, dând posibilitate celor care vroiau să rămână înrolați 
să lupte ca mercenari și dădu ordin ca armata să se pregătească 
pentru lungul marș spre Răsărit. Urmau să plece îndată ce 
soseau noile întăriri așteptate din Macedonia, trupe care 
trebuiau aduse în cea mai mare grabă de către Parmenion. 

Curtea își avea reședința într-un cartier al orașului sub paza 
eunucilor. Imediat, Alexandru porunci ca toate persoanele să 
intre sub protecţia armatei și vru să afle ce membri ai familiei 
regale mai existau. 

Maestrul de ceremonii, un bărbat cam de șaizeci de ani, pe 
nume Fratafernes, smead și cu ţeasta complet rasă, se prezentă 
în faţa lui ca să-i răspundă. 

— Aici se află femeile din haremul regelui, împreună cu copiii 
lor și prințesa Statira. 

— Statira? 

— Da, stăpâne. 

Alexandru își aminti de scrisoarea prin care Darius îi oferise 
stăpânirea asupra Asiei de la apus de Eufrat și mâna fiicei sale 
și-și mai aminti că refuzase acea propunere, deși Parmenion 
fusese de altă părere. 

— Vreau să-mi fixezi cât mai curând o întrevedere cu prințesa 
- spuse el. Eunucul plecă și, în primele ore ale după-amiezii, 
trimise pe cineva să-l anunțe că prinţesa îl aștepta după asfintit 
în apartamentul său din palatul care aparținuse satrapului 
Parthiei. 

Se înfăţișă înaintea ei îmbrăcat cu un chiton grecesc foarte 
modest, alb și lung până la genunchi și cu mantie albastră pe 
umeri, prinsă cu o agrafă de aur. 

Eunucul îl aștepta în faţa ușii. 


178 


— Stăpâne, prințesa este în doliu și-și cere iertare că nu s-a 
îmbrăcat mai elegant, dar te va primi cu plăcere pentru că a 
auzit că ești un om cu suflet nobil. 

— Vorbește grecește? 

Eunucul dădu din cap afirmativ. 

— Când regele Darius s-a gândit să ţi-o ofere ca soție, a pus-o 
să înveţe limba ta, dar apoi... 

— Vrei să mă anunti? 

— Poţi intra și fără să te mai anunţ - răspunse eunucul. 

— Prinţesa te așteaptă. 

Alexandru intră într-un mic atrium împodobit cu ornamente în 
formă de flori și de fructe și văzu în faţa sa o altă ușă, încadrată 
într-un chenar de piatră sculptată, cu partea superioară 
susținută de doi grifoni. Ușa se deschise și o slujnică îl invită 
înăuntru, după care ieși închizând ușa după ea. 

Prinţesa Statira se afla în faţa lui, în picioare, lângă o măsuţă 
mică pentru lectură pe care se aflau suluri de papirus și o 
statuetă de bronz reprezentând un călăreț al stepelor. Era 
îmbrăcată cu o tunică de lână de culoarea fildeșului, strânsă în 
talie cu o centură de piele iar în picioare avea încălțări din piele 
împodobite cu o broderie discretă din lână albastră. 

Nu purta altă bijuterie decât un lănţișor cu un medalion care-l 
reprezenta pe Ahura Mazda. Nu era fardată, dar trăsăturile bine 
conturate și graţioase erau bine puse în valoare pe chipul său 
mândru și delicat în același timp. De la tată moștenise ochii 
negri și sprâncenele frumos desenate, de la mamă, buzele moi 
și umede, bine conturate, gâtul grațios, sânii fermi, iar picioarele 
se întrezăreau lungi și subțiri sub veșminte. 

Alexandru înaintă spre ea, suficient de aproape ca să-i simtă 
parfumul delicat de siminichie și de levânţică și să se simtă 
copleșit de farmecul după care învățase să recunoască femeile 
orientale. 

— Statira - spuse el cu o plecăciune. 

— Sunt adânc îndurerat de moartea regelui, tatăl tău, și am 
venit să-ţi spun... 

Fata făcu și ea o plecăciune, însoţită de un surâs trist și-i 
întinse mâna, pe care Alexandru i-o ţinu câteva clipe în mâinile 
sale. 


179 


— Nu vrei să iei loc, stăpâne? — întrebă fata și limba greacă 
pe care o vorbea avea pe buzele sale un accent ciudat, dar 
foarte muzical și-l impresionă pe rege prin asemănarea cu vocea 
lui Barsines. Simti că inima îi bătea mai tare. Se așeză în faţa ei 
și continuă: 

— Vreau să te anunţ că am dat dispoziţii să i se rezerve cele 
mai înalte onoruri regelui Darius și să fie îngropat în mormântul 
său de pe stânca din Persepolis. 

— Îţi mulțumesc - răspunse tânăra prinţesă. 

— Am jurat, de asemenea, să-l prind pe ucigaș, satrapul 
Bessos care a fugit înspre Bactriana, și să-l pedepsesc după 
legea persană pentru trădarea și uciderea regelui său. 

Statira plecă fruntea în semn de aprobare, dar nu spuse 
nimic. În acest moment intră o slujnică aducând o tavă pe care 
se aflau două cupe pline cu zăpadă amestecată cu suc de rodii 
proaspăt stoarse, de o culoare roșie strălucitoare. Prinţesa oferi 
una dintre cupe musafirului său, dar ea nu bău, respectând 
legile stricte ale doliului și rămase privindu-l în tăcere: i se părea 
imposibil ca tânărul acela cu trăsături atât de frumoase, cu 
purtări atât simple și de alese, să fie neînvinsul cuceritor, 
ucigașul nemilos care nimicise cele mai puternice armate de pe 
pământ, demonul care incendiase palatul din Persepolis și 
permisese jefuirea orașului. În clipele acelea, el i se părea a fi 
doar un tânăr politicos care se arătase plin de respect faţă de 
toate femeile persane pe care le luase prizoniere, care-i tratase 
cu consideraţie pe dușmanii săi și se învrednicise de afecțiunea 
reginei-mamă. 

— Ce mai face bunica? — întrebă ea cu o expresie nevinovată 
și se corectă de îndată: 

— Marea Mamă a Regelui, vroiam să spun. 

— Destul de bine. Este o femeie deosebită și-și îndură cu 
mare curaj soarta potrivnică. Și tu, prinţesă, ce mai faci? 

— Destul de bine, stăpâne, dată fiind situaţia actuală. 

Alexandru îi mângâie din nou mâna cu blândeţe. 

— Ești frumoasă, Statira, și foarte bine crescută. Cred că tatăl 
tău era mândru de tine. 

Ochii fetei se umplură de lacrimi: 


180 


— Era, într-adevăr, mândru sărmanul meu tată. Ar fi împlinit 
astăzi cincizeci de ani. Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale 
amabile. 

— Sunt sincere - îi răspunse Alexandru. 

Statira lăsă capul în jos. 

— Este foarte ciudat să le aud din partea tânărului care a 
refuzat să mă ia de soţie. 

— Pe atunci nu te cunoșteam. 

— S-ar fi schimbat ceva? 

— Poate. O privire poate schimba destinul unui bărbat. 

— Sau al unei femei - răspunse ea privindu-l ţintă cu ochii 
înotând în lacrimi. 

— De ce ai venit? De ce ţi-ai părăsit ţara? Nu-i frumoasă ţara 
ta? 

— Oh, cum să nu - răspunse Alexandru. 

— Este foarte frumoasă. Are munţi cu crestele acoperite de 
zăpadă, roșii în lumina amurgului și argintii sub razele lunii, are 
lacuri curate și limpezi ca ochii unei copile, pajiști înflorite și 
păduri de brazi albăstrui. 

— Ai, cumva, o mamă, o soră? Nu te gândești la ele? 

— In fiecare seară. Şi, de fiecare dată când vântul bate înspre 
apus, îi încredinţez cuvintele pe care le port în suflet pentru ca 
el să le ducă la Pella, în palatul în care m-am născut și la 
Butroto, unde trăiește sora mea, la fel ca o rândunică, într-un 
cuib de piatră suspendat deasupra mării. 

— De ce, atunci? 

Alexandru ezită o clipă, ca și cum s-ar fi temut să-și descarce 
sufletul în fața acelei fete necunoscute și-și lăsă parcă privirea 
să rătăcească undeva departe, dincolo de ziduri, peste 
priveliștea munţilor împăduriţi și a pajiștilor înverzite. În clipele 
acelea se auzeau din stradă glasurile oamenilor care își lăudau 
marfa, cele ale femeilor care pălăvrăgeau în timp ce torceau 
caierele de lână și se mai auzea și răgetul strident al cămilelor 
din Bactriana care pășeau răbdătoare în lungile șiruri ale 
caravanelor. 

— E greu să-ți răspund - spuse el la un moment dat, parcă 
trezit brusc la realitate. 


181 


— Am visat dintotdeauna să trec dincolo de orizontul la care 
puteam ajunge cu privirea, să ajung la cele mai îndepărtate 
graniţe ale lumii, la talazurile Oceanului... 

— Și după aceea? Ce vei face după ce vei cuceri lumea 
întreagă? Crezi că vei fi fericit? Că vei avea ceea ce ţi-ai dorit cu 
adevărat? Sau te va cuprinde, mai degrabă, o neliniște mult mai 
puternică și mai adâncă, de data asta de nedomolit? 

— Poate, dar nu voi putea afla asta niciodată dacă nu voi 
atinge limitele pe care zeii le-au permis fiinţei umane. 

Statira îl privi o clipă în tăcere și avu, timp de o clipă, 
senzația, privindu-l drept în ochi, că se afla în faţa unei lumi 
misterioase și necunoscute, a unui pustiu bântuit de fantome și 
de demoni. Avu impresia că o cuprinde ameţeala, dar simţea și 
o atracţie irezistibilă așa încât, instinctiv, închise ochii. 

Alexandru o sărută și ea simţi pe obraji și pe gât mângăâierea 
pletelor lui. Când redeschise ochii, el nu mai era acolo. 

A doua zi, veni la ea Eumene, secretarul general, pentru a-i 
cere să devină soţia regelui său. 


182 


31 


Căsătoria fu oficiată după obiceiul macedonean: mirele tăia 
pâinea cu sabia, îi oferea o felie soției și mâncau împreună din 
ea; un ritual simplu și sugestiv care-i plăcu Statirei. Petrecerea 
fu și ea organizată după obiceiul macedonean, cu mare fast, un 
banchet fără sfârșit, cântece, spectacole și dansuri. Statira nu 
luă parte la toate acestea pentru că era încă în doliu după tatăl 
său și-și așteptă soţul în dormitor, un cort din lemn de cedru de 
pe un deal din vecinătatea palatului, cu perdele de in egiptean 
și luminat de o mulţime de lămpi. 

Când Alexandru intră, se mai auzeau încă prin curți cântecele 
deșucheate ale soldaţilor săi, dar îndată ce chiotele încetară, în 
noapte se auzi un cântec singuratic, o elegie blândă care plutea 
ca un tril de privighetoare pe deasupra copacilor în floare. 

— Ce este asta? — întrebă regele. 

Statira se apropie de el, îmbrăcată într-o rochie transparentă 
și-și rezemă fruntea de umărul său. 

— Este un cântec de dragoste de pe meleagurile noastre: 
cunoști povestea lui Abrocom și Anthia? 

Alexandru îi petrecu o mână în jurul taliei și o apropie de el. 

— Sigur că o cunosc, în grecește. Un scriitor de-al nostru a 
redat-o într-o carte intitulată Educaţia lui Cirus, dar ar fi fost 
foarte frumos s-o ascult în persană, chiar dacă nu cunosc încă 
limba ta. Este o poveste minunată. 

— Este povestea unei iubiri care merge și dincolo de moarte - 
spuse Statira cu un tremur al vocii. 

Alexandru îi scoase rochia și îi admiră goliciunea, apoi o ridică 
pe braţe ca pe o copilă și o întinse pe pat. O iubi cu o blândețe 
nemărginită, oferindu-i, parcă, o consolare pentru tot ceea ce îi 
răpise: patria, tatăl, tinereţea fără griji. Ea îi răspunse cu o 
ardoare pătimașă, condusă de instinctul său de fată neprihănită 
și de înțeleaptă experiență milenară pe care, negreșit, damele 
sale de companie i-o împărtășiseră cu scopul de a nu-și 
dezamăgi mirele în iatac. 


183 


Și, strângând-o în braţe, sărutându-i sânii, pântecele cu pielea 
catifelată și coapsele lungi de efeb, o auzea scoțând gemete de 
plăcere din ce în ce mai ascuţite. Străvechiul cântec al lui 
Abrocom și al Anthiei, al celor doi iubiţi nefericiţi, continua să 
plutească prin aerul înmiresmat, ca un imn sfâșietor și plin de 
blândețe. 

O iubi de mai multe ori, până când își duse la bun sfârșit 
menirea de soț de o desăvârșită bărbăţie. Se prăvăli în cele din 
urmă alături, în timp ce ea, cuibărită lângă el, îi mângâie pieptul 
până ce o cuprinse somnul. Cântecul se stinse și el departe, în 
noapte; se mai auzi o vreme sunetul unui instrument 
necunoscut, asemănător cu o ţiteră, dar mai dulce și mai 
armonios și, după aceea, nimic. 

XXX 

Primele raze de soare îl treziră devreme pe Alexandru. Regele 
vru să se scoale și s-o cheme pe Leptine, după cum avea 
obiceiul, când văzu în faţa ochilor un lung șir de persoane, 
bărbaţi și femei, aliniaţi într-o ordine desăvârșită, care așteptau 
de ceva vreme și cu toată răbdarea ca el să se trezească. 

În buimăceala trezirii, Alexandru vru să pună mâna pe sabie, 
dar se abţinu la timp. Se ridică în capul oaselor, rezemându-se 
de tăblia patului și întrebă, mai mult uluit decât furios: 

— Ce-i cu voi aici? 

— Suntem în slujba ta - răspunse un eunuc - și eu am în grijă 
ceremonialul de dimineaţă. Alexandru o trezi cu o mișcare a 
mâinii pe Statira care încă mai dormea și ea se acoperi cu 
halatul de noapte. 

— Ce trebuie să fac? — o întrebă în șoaptă. 

— Nimic, stăpâne, fac ei tot ce trebuie. Pentru asta se află 
aici. 

Într-adevăr, imediat după aceea, eunucul le făcu semn să vină 
în camera de baie unde două slujnice și un alt eunuc foarte 
tânăr îl spălară, îi făcură masaj și-l parfumară, în timp ce Statira 
era luată în primire de slujnicele sale. 

Îndată după aceea, tânărul și chipeșul eunuc se apropie și-l 
șterse cu mișcări foarte delicate și pricepute, zăbovind cu o mai 
mare atenţie în părţile cele mai sensibile ale corpului său. Veni 
și momentul îmbrăcării: la un semn al eunucului care comanda 
toate aceste operaţiuni, slujnicele sosiră una câte una aducând 


184 


câte ceva și-l îmbrăcară cu pricepere și cu atenţie: mai întâi 
lenjeria intimă pe care Alexandru n-o mai folosise niciodată 
până atunci, apoi pantalonii din borangic brodat, dar el îi refuză 
printr-un gest. 

Eunucul clătină din cap și privi nedumerit spre cel răspunzător 
de haine. 

— Nu port pantaloni din ăștia - le explică regele. 

— Daţi-mi chitonul meu. 

— Dar, stăpâne... — îndrăzni șeful garderobei părându-i-se 
absurd ca un bărbat să poarte lenjerie intimă fără a mai pune 
deasupra și altceva. 

— Nu port pantaloni - repetă Alexandru pe un ton ferm și, 
chiar dacă omul nu înţelegea limba greacă, pricepu totul foarte 
bine după ton și după gest. Slujnicele se abţinură cu greu să nu 
chicotească. Eunucul și slujitorul care avea în grijă garderoba se 
sfătuiră din priviri, apoi trimiseră un alt servitor să aducă de 
afară chitonul grecesc cu care-l îmbrăcară pe rege. Din acel 
moment, însă, nu mai știură cum să procedeze cu restul. Atunci, 
eunucul cel tânăr și chipeș preluă iniţiativa: luă de la o slujnică 
un kandys, mantia regală splendidă, cu mânecile largi, încreţite 
și i-o ţinu ca s-o îmbrace. Regele o privi, îl privi apoi pe șeful 
garderobei care-l privea ţintă din ce în ce mai uluit și, cu o 
oarecare ezitare, o îmbrăcă. Îi aduseră și vălul pentru cap și i-l 
aranjară cu o extraordinară eleganţă în jurul frunţii și gâtului, 
lăsându-l să atârne în cute largi pe umeri. 

Alţi servitori îl stropiră cu parfum iar eunucul cel tânăr îi 
aduse o oglindă ca să se poată vedea și-i spuse în grecește: 

— Arăţi minunat, stăpâne. 

Alexandru se arătă surprins de faptul că tânărul acela vorbea 
grecește atât de bine și-l întrebă: 

— Cum te numești? 

— Numele meu este Bagoas. Eram unul dintre slujitorii 
personali și favoritul regelui Darius. Nimeni nu știa să-i ofere 
plăcerea mai bine decât mine. Acum sunt al tău, dacă mă vei 
dori. 

— Și spuse aceste cuvinte cu o voce atât de îmbietoare și de 
senzuală încât regele rămase impresionat. Nu-i răspunse, ci se 
privi în placa de argint lustruit și încercă o senzaţie de plăcere 
naivă găsind că îmbrăcămintea aceea îi stătea bine. Era pe cale 


185 


să meargă la Statira ca să-l admire și ea, când pe coridoare se 
auzi bocănit de încălțăminte macedoneană cu ţinte și îndată 
după aceea apăru Clito cel Negru, înarmat din cap până în 
picioare și vizibil agitat. Nici nu intră bine și începu să 
vorbească: 

— Măria Ta, avem vești importante de la... 

Dar, îndată ce-l văzu mai bine, se opri, se schimbă pe 
neașteptate la faţă și izbucni în râs. 

— Pe Zeus! Dar ce-i cu toţi oamenii ăștia? Toate femeile astea 
și toți scopiţii ăștia! Și... cum de te-ai împopoţonat așa? 

Lui Alexandru nu-i ardea de râs și, pe un ton iritat și 
nemultumit: 

— Încetează, încetează imediat! Nu uita că eu sunt regele. 

— Regele? — continuă Clito. 

— Care rege? Nu te mai recunosc, pari... 

— Dacă mai scoţi o vorbă, pun să fii dezarmat și arestat și-o 
să-ți piară cheful să mai râzi. 

Clito își aplecă fruntea. 

— Ce trebuia să-mi spui? 

— Am primit vestea că Bessos este în Bactriana și s-a 
proclamat Mare Rege, sub numele de Artaxerxes al IV-lea. 

— Asta-i tot? 

— Au fost zărite pe drumul dinspre Ecbatana întăririle care ne 
sosesc din Macedonia, circa șapte mii de oameni și cu ei vin și 
pajii. Vor fi aici până în seară. 

— Bine. Îi voi întâmpina chiar eu, la asfinţit. Adună armata. 

Clito cel Negru ieși mușcându-și buzele ca să nu mai spună și 
altceva și, la scurt timp după aceea, în toată tabăra circula 
zvonul că Alexandru se îmbrăcase ca un persan și că avea în jur 
numai femei și eunuci. 

— Sper că nu vorbești serios! — exclamă Filotas când află așa 
ceva. 

— Tata și-ar acoperi ochii dacă ar vedea o asemenea rușine. 

— Cred și eu - spuse și Crater. 

— Nu ne-a certat chiar el, pe când eram la Persepolis, 
spunându-ne că nu ne-a adus până aici ca să ne vadă 
comportându-ne la fel ca aceia pe care tocmai i-am învins? 

— Nu mi se pare nimic ciudat - interveni Hefestion. 


186 


— L-aţi văzut pe Alexandru și în Egipt îmbrăcat ca un faraon. 
De ce nu s-ar îmbrăca și în Persia la fel ca Marele Rege? A luat-o 
de soţie pe fiica lui și i-a moștenit tronul. 

— Orice ar face sau ar zice Alexandru, tu ești întotdeauna de 
acord - îl puse la punct Filotas - dar regele Filip s-ar îngrozi să 
vadă așa ceva și... 

— Las-o baltă! — îl întrerupse Hefestion. 

— El este regele și are dreptul să facă tot ceea ce vrea. Și 
vouă ar trebui să vă fie rușine: și ţie, Clito, care iei totul așa de 
în tragic. Când v-a copleșit cu favoruri, când v-a umplut corturile 
cu aurul persanilor, l-aţi luat, nu-i așa? Tu, Filotas, erai multumit 
când te-a numit comandant suprem al cavaleriei, e-adevărat? Și 
faceți acum atâta caz de câteva ţoale. Mă faceți să râd! 

— Te fac să râzi? O să te fac eu acum să-ţi treacă pofta de 
râs! — strigă Clito care se înfuriase rău și ridicase ameninţător 
pumnul. 

Ptolemeu interveni între ei ca să-i despartă și Seleucos îl ajută 
și el: 

— Opriţi-vă! Aţi înnebunit? Ajunge! Terminaţi, pe toți zeii! 
Terminati! 

Cei doi se potoliră oarecum, privindu-se totuși cu dușmănie, și 
Crater i se alătură lui Clito, ca pentru a arăta că îi dă și el 
dreptate. 

— Ascultaţi-mă - spuse Seleucos. 

— Numai niște idioţi sunt în stare să se încaiere pentru 
asemenea prostii. Se poate ca Alexandru să se fi îmbrăcat cu 
haine persane ca să-i facă plăcere Statirei sau din curiozitate. 
Ne-am înţeles întotdeauna și trebuie să fim și pe mai departe de 
acord între noi. Suntem în inima unui teritoriu care ne este, în 
bună parte, ostil. Dacă începem să ne certăm unii cu alţii, 
suntem pierduţi, nu înțelegeți? 

— Nu sunt prostii - răsună o voce bine cunoscută tuturor în 
spatele lui. Seleucos se întoarse. 

— Calistene... 

— Repet, nu sunt prostii. Alexandru a pornit din Grecia ca un 
comandant al ligii panelenice, cu misiunea de a distruge 
dușmanul de secole al grecilor. Acesta este singura și adevărata 
misiune, cea pentru îndeplinirea căreia a jurat solemn la Corint. 


187 


— A ars orașul Persepolis - interveni Eumene care tăcuse 
până atunci. 

— Nu-ţi ajunge? A sacrificat cea mai frumoasă capitală din 
lume pe altarul ideii panelenice. 

— Greșești - îl corectă Calistene. 

— A făcut-o pentru că nu avea de ales și-ţi spun asta pentru 
că o știu dintr-o sursă sigură. În acel moment, nu-l mai interesau 
câtuși de puţin nici Grecia și nici grecii, după cum, mă tem, nici 
acum nu-l mai interesează nimic. 

In clipa aceea se auziră sunând trâmbițele și un detașament 
de eteri în ţinută de paradă ieși în galop de pe poarta de apus a 
taberei, așezându-se pe două șiruri pe marginea drumului. La 
puţin timp după aceea, se auzi răpăitul tobelor și pasul cadenţat 
al unei armate care se apropia. 

— Sosesc întăririle! — exclamă Ptolemeu. 

— Va veni și Alexandru dintr-un moment în altul. Mai bine să 
ne pregătim pentru primire decât să stăm la discuţii fără rost. 

Calistene clătină din cap în semn de compătimire și se 
îndepărtă. Ceilalţi, unii mai repede, alţii mai agale, plecară să-și 
îmbrace armurile ca să se afle la momentul potrivit în fața 
restului armatei ce se pregătea să-i întâmpine pe camarazii abia 
veniţi din Macedonia. 

Noii sosiți mărșăluiră prin tabără într-o ordine perfectă, 
salutati de sunetele ascuțite ale trâmbiţelor și de detașamentul 
de eteri care dădeau onorul, mergând să se așeze în fața 
estradei de lângă cortul regelui. În spatele lor se înșiră și restul 
armatei. Se distingeau, printre mantalele albe și chitoanele roșii, 
pajii, fiii foarte tineri ai celei mai brave nobilimi macedonene 
care veniseră să servească sub steagul regelui Alexandru, la fel 
cum făcuseră cândva Perdicas, Ptolemeu, Lisimah și ceilalți 
pentru regele Filip, în capitala Pella. 

Se auziră, apoi, alte sunete de trâmbiţă și, de această dată, 
se întoarseră cu toţii spre poarta dinspre răsărit pentru că, prin 
acele semnale, era anunţată sosirea suveranului. 

— Oh, zei! — murmură ca pentru sine Ptolemeu, ducându-și o 
mână la frunte. 

— E îmbrăcat tot în haine persane. 

— În felul ăsta or să știe cu toţii cum stăm - comentă calm 
Seleucos. 


188 


— Crede-mă pe mine, este mai bine așa. 

Alexandru sosi în galop, călare pe Ducipal și mantia persană 
dintr-o țesătură foarte fină îi flutura în vânt. Eșarfa care-i 
încadra fața și-i cădea, încrucișându-se pe piept și apoi pe umeri 
îi dădea un aer neobișnuit și totuși ciudat de atrăgător. 

Descălecă în faţa estradei și urcă încet treptele, apoi se 
întoarse și apăru, îmbrăcat cu veșmintele acelea, în fața armatei 
macedonene, a veteranilor și a recruţilor, sub privirile uluite ale 
tuturor, de la prietenii săi până la ultimul soldat; băieţii aliniaţi în 
faţa trupelor se uitau ţintă la el ca și cum nu-și credeau ochilor. 

— Am vrut să vin eu în persoană - începu el - ca să-i întâmpin 
pe acești camarazi nou înrolați care ne-au fost trimiși de 
regentul Antipatros și ca să-i primesc pe băieţii trimiși de nobilii 
din Macedonia în serviciul regelui lor, pentru a învăţa să devină 
adevăraţi luptători destoinici și credincioși. Citesc uimirea din 
ochii voştri, ca și cum, în fața voastră, ar fi apărut o fantomă, 
dar știu din ce cauză se întâmplă asta: din cauza acestei mantii 
pe care o port, a acestui kandys, și a acestei eșarfe pe care o 
am în jurul capului. Este adevărat că aceste veșminte pe care 
le-am îmbrăcat pe deasupra chitonului meu de luptător grec 
sunt persane și vreau să știți că am făcut acest lucru cu bună 
știință pentru că nu mai sunt doar regele macedonenilor. Eu 
sunt în același timp faraon al Egiptului, rege al babilonienilor și 
Mare Rege al persanilor. Darius a murit și au am luat-o de soţie 
pe prinţesa Statira, așa că sunt urmașul său. Prin urmare, am 
dreptul să domnesc peste tot imperiul care a fost al său și-mi 
voi apăra acest drept urmărindu-l pe uzurpatorul Bessos oriunde 
s-ar ascunde. Il vom prinde și-l vom pedepsi după cum merită. 

„Voi da ordin acum ca noii veniţi să primească daruri și în 
această seară veţi avea parte cu toţii de o cină deosebită, cu vin 
bun din belșug. Vreau să vă distraţi și să vă întăriţi cugetul 
pentru că, peste puţin timp, vom porni din nou la drum și nu ne 
vom opri decât atunci când scopul nostru va fi atins!” 

Se auziră câteva aplauze răzlețe, dar Alexandru nu făcu nimic 
în plus pentru a crea un entuziasm mai cald și unanim. Își dădea 
seama de sentimentele pe care le încercau soldații și prietenii 
săi și cât de nedumeriți fuseseră băieţii proaspăt sosiți ca paji 
din Macedonia, pentru care el era deja o legendă vie. Se aflau în 
fața unui bărbat îmbrăcat cu straiele barbarilor învinși, care lor li 


189 


se păreau a fi de-a dreptul femeiești. Și încă nu era totul: ceea 
ce urmau să audă suna și mai rău. 

Regele așteptă să se facă liniște și reîncepu să vorbească: 

— Campania în care vom porni nu este mai puţin dificilă decât 
cele pe care le-am dus până acum și trupele proaspete abia 
sosite din Macedonia nu sunt de ajuns: va trebui să luptăm 
împotriva unor inamici pe care nu i-am văzut niciodată la față, 
va trebui să lăsăm garnizoane în zeci de orașe și cetăţi, să 
înfruntăm armate mai numeroase decât acelea pe care le-am 
înfrânt la Issus și la Gaugamela... 

Peste tabără plutea acum o tăcere apăsătoare și ochii tuturor 
războinicilor erau aţintiţi asupra lui Alexandru, urechile erau 
atente ca să nu piardă niciun cuvânt de-al lui. 

— De aceea, am luat o hotărâre care s-ar putea să nu vă fie 
pe plac, dar este absolut necesară: nu putem să vărsăm la 
nesfârșit sângele poporului nostru prin aducerea de noi soldaţi, 
slăbind astfel și apărarea ţării. De aceea, am hotărât să înrolăm 
treizeci de mii de persani pe care să-i instruim după tehnica de 
luptă macedoneană. Instrucţia va începe cât de curând: până 
mâine, comandanții militari din toate satrapiile imperiului vor 
primi instrucţiuni amănunțite în acest sens. 

Nu se auziră aplauze, nimeni nu dori să spună ceva și nici nu 
se auzi vreun murmur. În tăcerea aceea mormântală, regele era 
singur, cum nu mai fusese niciodată până atunci. Doar Hefestion 
se apropie de el și-l ţinu pe Ducipal de căpăstru până când 
regele încălecă, pornind imediat în galop. 


190 


32 


Eumene înfășură la loc sulul de papirus și-l privi drept în ochi 
pe Calistene. 

— Acesta este, după părerea ta, Alexandru? 

— Poate că ar trebui să spun „acesta este ceea ce ar fi trebuit 
să fie Alexandru” - răspunse Calistene cu o expresie de 
nedumerire în privire. 

— Sarcina istoricului ar trebui să fie aceea de a relata 
evenimentele așa cum acestea au avut loc, dacă a fost martor 
ocular la ele sau s-a folosit de mărturii directe și demne de 
crezare - îi răspunse secretarul parcă reproducând o formulă 
învățată cândva pe de rost. 

— Crezi că nu știu care este misiunea unui istoric? Eu trebuie 
să caut, însă, să interpretez sufletul și gândirea lui Alexandru și 
să le înfăţișez astfel încât să fie pe înțelesul celor care-mi vor citi 
lucrarea. Ti-am dat posibilitatea de a citi tot ce am scris până 
acum pentru că am nevoie de încurajarea ta și pentru că tu ai 
un jurnal zilnic al acestei expediţii, dar mai ales pentru că... 

— Pentru că el este pe cale de a depăși limitele scrierii tale, 
graniţele pe care i l-ai fixat prin lucrarea ta? 

— Poate. 

— Trebuie să te resemnezi: Alexandru nu mai este omul pe 
care-l cunoșteam noi; poate că nici n-a existat vreodată un 
asemenea om. 

— A jurat în faţa tuturor grecilor că va conduce o expediţie 
panelenică împotriva Persiei, dușmanul nostru de secole. 

— A făcut-o. Și a ieșit învingător. Primul și singurul învingător 
dintre toţi grecii. 

Calistene sări în picioare ca și cum n-ar mai fi suportat să 
asculte toate aceste lucruri: 

— Da, dar acum este pe cale să devină unul de-ai lor, se 
îmbracă la fel ca ei, are în jurul lui eunuci și femei din harem, îi 
învață metodele noastre de luptă; se spune că ia și lecţii de 
limba persană, se zvonește că... ieri, în timpul uneia dintre 


191 


petrecerile sale după obiceiul barbarilor, l-ar fi sărutat în văzul 
lumii, pe gură, pe ăla... pe Bagoas ăla. 

— S-a hotărât să-i scandalizeze pe toţi cei care iau lucrurile la 
fel ca tine, asta-i tot - îi răspunse Eumene. 

— Vrea să vă facă pe toţi să înţelegeţi că am ajuns la un 
punct de unde nu ne mai putem întoarce îndărăt. In ce privește 
petrecerile, nu cred că ale voastre ar fi mai puţin barbare. 
Trebuie să acceptăm ceea ce este și ceea ce a fost 
dintotdeauna, crede-mă ce-ţi spun, și să dăm uitării imaginea pe 
care noi ne-o făurit-o despre el pentru a ne asigura propria 
noastră liniște. 

— Liniște. 

— Da. Imaginea pe care tu i-ai creat-o în /storia ta este o 
imagine liniștitoare, ușor de înţeles și de acceptat de către un 
grec suficient de bine educat și cu idei politice moderate. 
Alexandru este, însă, cu totul altceva. 

— Oh, cât despre asta n-am nici cea mai mică îndoială și zilnic 
găsește câte o ocazie ca să ne-o reamintească. Oamenii sunt 
descumpăniţi, recruţii și tinerii paji veniţi din Macedonia sunt de- 
a dreptul scandalizaţi. Se așteptau să găsească aici un erou, un 
cuceritor, demn urmaș al lui Ahile și al lui Hercule și, în loc de 
asta, văd un bărbat îmbrăcat femeiește care în fiecare zi aduce 
printre noi obiceiuri barbare, nedemne și chiar rușinoase. 

— Obiceiuri diferite de cele pe care le-am avut noi, Calistene. 
Ne-a adus în locuri prin care nici un grec n-a mai călcat 
vreodată, sub un alt cer, străbătând deșerturi și podișuri; ne-a 
condus dincolo de Nil, de Tibru și de Eufrat și visează la Indus. 
Nu înţelegi că nimic nu mai putea rămâne ca altădată? 

— Eu înțeleg, dar nu voi putea accepta niciodată toate aceste 
lucruri. 

— l-ai spus-o și lui? 

— Sigur că da. 

— Și el ce ţi-a răspuns? 

— A spus: „Scrie ce vrei, Calistene”. Nu-l interesează nimic, 
nu-l mai interesează nimic. 

Eumene tăcu: își dădea seama că prietenul său era atât de 
amărât că nu-și putea schimba cu niciun preț convingerile și 
principiile pe care le avea în minte. Se făcuse deja târziu așa că 


192 


se ridică, gata de plecare, dar se opri în prag pentru simţea că 
trebuia să-i mai spună ceva, să-i dea, poate, un sfat: 

— Alexandru se schimbă în permanenţă pentru că are o 
curiozitate mereu crescândă, iar vitalitatea sa este inepuizabilă. 
Este la fel ca un pescăruș despre care se spune că nu se așază 
niciodată în timpul vieţii sale pe uscat și că doarme în zbor, 
purtat de vânt. Calistene, dacă nu te simţi în stare să te ţii după 
el, pleacă, întoarce-te acasă cât mai ai vreme. 

leși, lăsându-l singur să mediteze asupra acestor cuvinte și să 
mai recitească încă o dată, la lumina lămpii, /storia expediției lui 
Alexandru. La câtva timp după aceea, îl trezi la realitate vocea 
unui servitor: 

— Stăpâne, este aici un om care a venit împreună cu recruții 
și te caută. Vrea să-ți vorbească. 

— Adu-l încoace și dă-ne ceva de băut. 

Bărbatul intră și se prezentă: se numea Evonimos, se născuse 
în Bizanţ, dar trăia în împrejurimile orașului Neapolis, în Tracia. 
Un mare înţelept din Stagira îi încredinţase un mesaj pentru 
Calistene, plătindu-i pentru osteneală și asigurându-l că și 
destinatarul îl va răsplăti cu alţi bani. 

— Eu sunt Calistene - spuse acesta și duse mâna la punga cu 
bani. 

— Uite aici doi stateri strălucitori pentru serviciul pe care mi-l 
faci. Poţi să-mi dai acum mesajul? 

Omul îi dădu scrisoarea, își puse banii în buzunar, bău o cupă 
de vin și ieși. 

Mesajul era acesta: 


Aristotel către nepotul său, Calistene, te salut! 

Speri că ești sănătos. Din păcate, pe mine mă chinuiește 
o durere de umăr care nu mă lasă nici măcar să dorm 
noaptea. Mă întreb unde te va găsi aducătorul acestei 
scrisori și dacă te afli într-o bună dispoziție sufletească. De 
ceva timp primesc din partea lui Alexandru multe plante și 
animale rare pentru colecțiile mele, lucru care mă face să 
înțeleg că mergeti din ce în ce mai departe, spre ținuturi 
necunoscute. 

Cât despre mine, în perioadele în care nu am fost ocupat 
la Academie, m-am întors în Macedonia și în Tracia ca să-mi 
continui ancheta. Omul care susținea că se numește 

193 


Nicandros și care fusese un complice al lui Pausanias în 
uciderea lui Filip, se numește în realitate Eupites și, așa 
cum ţi-am spus într-o altă scrisoare, are o fiică pe care o 
tinea ascunsă într-un templu al Artemizei, în Tracia, în 
apropiere de Salmidessos. Am găsit-o pe copilă cu ajutorul 
unui ofițer de-al lui Antipatros și am dus-o sub pază într-un 
loc sigur unde și tatăl ei o poate vedea, convingându-se că, 
pentru a o avea din nou lângă el, trebuie să vorbească. 

Cred că deja a spus tot ceea ce știa și anume că 
Pausanias a fost ucis de una dintre gărzile din Epir, un om 
care, în realitate, era în înțelegere cu asasinii regelui și că 
el, Eupites, a avut misiunea de a găsi o ascunzătoare 
pentru acel om, făcându-l astfel să dispară. Indiciile par să 
aducă bănuielile asupra reginei-mamă, dar este bine să 
judecăm fără prejudecăți, cât timp nu s-a limpezit totul, 

În prezent, omul acesta trăiește și se ascunde într-un sat 
de munte din Focida, nu departe de Aliartes. Am intenția să 
mă duc acolo de îndată ce vremea, care acum este foarte 
urâtă, se va schimba în bine şi când durerea din umăr mă 
va mai lăsa. 

Ai grijă de tine. 


Calistene închise scrisoarea, stinse lampa și se culcă, 
încercând să se gândească la ceva care să-i facă somnul mai 
liniștit. 

Porniră din nou în marș după câteva zile și, în seara dinaintea 
plecării, toţi prietenii lui Alexandru și comandanții de mari 
unităţi ale falangei și ale cavaleriei eterilor primiră în dar de la 
rege hamuri bătute în argint pentru cai, după moda persană, și 
mantii de purpură. Niciunul dintre ei nu îndrăzni să refuze 
aceste daruri, nici măcar Clito, dar nici el și nici Filotas nu le 
folosiră. Statira făcu cale întoarsă la Ecbatana împreună cu 
damele sale de companie și, de acolo, urma să plece ca să se 
reculeagă la mormântul tatălui său de pe stânca din Persepolis. 
Alexandru se despărți cu regret de ea. 

— O să te gândești la mine? — îl întrebă fata pe când 
slujnicele o pregăteau de plecare. 

— Întotdeauna, chiar și în toiul bătăliilor, chiar și atunci când 
voi fi atât de departe încât voi zări constelaţiile noastre aproape 
de orizont. Să te gândești și tu la mine, soţioara mea. 

194 


— Îl vei lua cu tine pe Bagoas? — întrebă Statira puţin 
răutăcioasă. 

— Da - răspunse Alexandru. 

— Mă distrează și reușește să mă calmeze chiar și atunci când 
gândurile și grijile mă apasă. Dansează și cântă foarte bine. 

— Este și tare frumos - spuse Statira. 

— Are niște șolduri perfecte, care ar face-o invidioasă chiar și 
pe cea mai graţioasă dintre fete și o piele netedă și catifelată ca 
petalele unui trandafir. În fond, poţi să consideri că l-ai primit în 
dar de la mine, dat fiind că tot eu i l-am dăruit și tatălui meu. 

Alexandru o strânse într-o îmbrăţișare prelungită și, apoi, o 
ajută să urce în trăsură. 

— Dacă îţi vei da seama că ești însărcinată, dă-mi de știre 
imediat oriunde m-aș afla, prin cel mai rapid curier din oraș. l- 
am scris trezorierului meu, Arpalos, să-ţi stea la dispoziţie și să- 
ţi dea tot ce ai nevoie. 

— Nevoie am numai de tine - îi răspunse fata - dar nu poți 
avea niciodată totul. Ai grijă, nu te expune întotdeauna printre 
primii. Nu știu ce m-aș face dacă te-aș pierde. Il mai sărută încă 
o dată pe gură, în timp ce primele raze de soare se iveau de 
după crestele munţilor Hircaniei. 

În clipa aceea, se auzi tropotul a mii de copite, strigătele 
conducătorilor de catâri și scârțâit de roţi. Alexandru se întoarse 
și văzu un cortegiu nesfârșit de care, asemănătoare cu acela al 
Statirei, înșirate în urma ultimelor detașamente ale armatei și 
escortate de călăreţi persani înarmați. 

— Cine... cine sunt și ăștia? — îl întrebă uluit regele pe ofițerul 
persan care comanda escorta. 

— Femeile din haremul tău, iubitul meu soț - răspunse Statira 
înainte ca acesta să aibă timp să deschidă gura. 

— Trei sute șaizeci și cinci, exact câte zile are un an, fiecare 
din ele, desigur cu servitorii ei. 

— Femeile... haremul meu? Bine, dar eu plec la război și... 

— Nu le poţi abandona. Fiecare dintre ele este câte o fiică a 
unui rege aliat cu noi sau a unei căpetenii puternice de trib din 
stepă. Doar nu vrei să ţi-i faci dușmani, îndemnându-i astfel să 
se alieze cu Bessos. 

— Nu - răspunse resemnat Alexandru. 

— Sigur că nu. 


195 


33 


Îndată după aceea, armata se puse în mișcare, îndreptându- 
se spre răsărit, pe un podiș vălurit și cu o vegetaţie bogată. 
Vestea că toată curtea persană, cu excepţia prințesei Statira, 
călătorea împreună cu armata se răspândi imediat printre 
soldați, stârnind peste tot nedumerire, ironii și chiar batjocură. 
Hefestion fu de mai multe ori gata să scoată sabia ca să apere 
onoarea regelui, dar Seleucos și Ptolemeu se aflau mereu în 
preajmă și potoleau încă din fașă certurile și chiar încăierările 
care ar fi putut da naștere unor tulburări mult mai grave. 

După douăzeci de zile de mers, când călăuzele erau pe 
punctul de a se îndrepta spre nord, către Bactriana, unde se 
refugiase Bessos, se află că Satibarzanes și Barsaentes, satrapii 
provinciilor Ariana și Arachosia, se răsculaseră și pregăteau o 
armată ca să-i atace din spate pe macedoneni. 

Alexandru convocă imediat consiliul de război și apăru 
îmbrăcat în armura grecească, dar cu toţii observară că purta, 
alături de inelul cu steaua argeazilor și pe acela cu sigiliul regal 
persan. 

— Prieteni - începu el - am aflat că trebuie să schimbăm 
direcția de deplasare: suntem nevoiţi s-o luăm spre sud pentru a 
nimici răscoala lui Satibarzanes și a lui Barsaentes. lată ce vom 
face: Crater va continua drumul, iar eu voi pleca împreună cu 
toată cavaleria. Cu mine vor merge Filotas, Hefestion, Ptolemeu, 
Lisimah și Leonatos. Perdicas și Seleucos vor rămâne cu Crater. 
Îi vom ataca prin surprindere, în cea mai mare viteză, pe 
răsculați, înainte ca ei să-și dea seama că ne-am abătut din 
drum, și-i vom risipi. Dacă va fi nevoie, Crater ne va ajuta și el 
îndată ce va sosi. Dacă vreunul dintre voi are o idee mai bună, 
s-o spună acum. 

Nimeni nu deschise gura, nimeni nu râse sau nu făcu glume 
așa cum se întâmpla de obicei. Domnea o atmosferă apăsătoare 
de nemulțumire și de confuzie. Știau cu toţii cum îl tratase 
regele pe Clito, la Zadracarta, când acesta îndrăznise să-l critice 
pentru modul în care se îmbrăcase. Toţi se gândeau, fără s-o 


196 


spună cu voce tare, câtă cheltuială și eforturi costa alaiul acela 
uriaș de femei din harem, servitori și eunuci care făceau ca 
marșul să devină, în mod inutil, mult mai anevoios. Erau cu toții 
la curent cu frecventele momente de conflict și cu antipatia 
reciprocă dintre trupele macedonene și cele persane. 

Alexandru îi privi drept în ochi pe fiecare, căutând o sclipire 
de prietenie sau de înțelegere, dar cu toții își plecau privirile, 
fiindu-le, parcă, rușine să-i mai arate dragostea pe care o 
avuseseră atâţia ani pentru el. 

— Nu vă văd prea entuziasmați - remarcă regele cu un ton 
prefăcut supus. 

— M-am purtat, oare, rău cu voi? V-am dezamăgit în vreo 
privinţă? Hai, spuneți! 

Hefestion fu acela care vorbi: 

— N-au curajul să ţi-o spună, dar le este frică. Uită-te la ei! 
Acum că sunt bogaţi și speră să se poată bucura din plin de 
viaţă se tem; te critică pentru că te îmbraci prea luxos, pentru 
că-i porți după tine pe soldaţii persani și pe toate fetele acelea, 
dar chiar și ei ar jindui la așa ceva, eventual instalați comod într- 
un palat cât toate zilele prin ţinuturile astea care se întind de 
aici și până pe coasta feniciană. Nu-și mai aduc aminte de 
promisiunile pe care ţi le-au făcut să te urmeze peste tot, până 
la capătul lumii. Nu-i așa, băieţi? Ei, te pomenești că n-o fi așa! 
Hai, spuneți ceva, sau v-aţi înghiţit limba! 

— Mai taci, Hefestion - făcu în clipa aceea Crater. 

— Eu sunt gata să-mi dau și viaţa pentru rege și același lucru 
sunt gata să-l facă și ceilalţi prieteni ai noștri. Nu-i vorba numai 
despre haine sau despre femeile din harem: oamenii vor să știe 
când se va sfârși războiul acesta. Au nevoie să știe unde trebuie 
să ajungă și cât timp le va fi necesar pentru aceasta. Nu suportă 
să afle doar în ultimul moment, în fiecare zi, că mai este de 
parcurs încă o etapă de marș, apoi încă una și încă una. Spre 
nord, nu, spre sud, sau poate spre vest? Au nevoie să se 
convingă, Alexandru, să știe că ești același rege al lor. Sunt gata 
să te urmeze, dar nu mai pot trăi într-o permanentă 
nesiguranţă, cu zile care trec fără a le oferi nicio speranţă, fără 
a fi siguri de nimic. 


197 


Alexandru dădu din cap fără să spună nimic, în semn că luase 
act de o situație pe care nici nu și-o putuse imagina măcar cu o 
lună înainte. Hefestion vorbi și el: 

— Dar voi, voi ce le spuneți oamenilor voştri? Tu, Filotas, care 
ești acum comandantul suprem al întregii cavalerii, ce le spui 
eterilor tăi? Continui să le spui că Alexandru n-ar fi reușit să facă 
nimic fără ajutorul tău și al tatălui tău? Că regele a devenit un 
neputincios? Că, în fiecare seară, singura sa ocupaţie este să le 
vadă defilând prin faţa sa pe fetele din harem goale ca s-o 
aleagă pe aceea care va trebui să aibă grijă de scula lui? Că nu 
mai învaţă nimic, că nu mai este preocupat de viaţa și de soarta 
oamenilor săi? 

— Minţi! — răcni Filotas ieșindu-și din fire. 

— N-am spus niciodată așa ceva. 

— O fi - îi răspunse Hefestion. 

— Dar așa se vorbește în momentul de faţă și tot așa se 
vorbea încă din Cilicia după bătălia de pe Issus ca și în Egipt 
după întoarcerea noastră din oaza lui Amon. 

— Calomnii! Minciuni! Adu-l aici pe acela care a spus 
asemenea lucruri, găsește un singur soldat care să vină și să 
susțină așa ceva în faţa tuturor, dacă are curajul. Am primit ieri 
vestea că fratele meu, Nicanor, zace rănit la Zadracarta, 
străpuns de o săgeată în timpul unei patrulări prin munţii 
Hircaniei și, cu toate îngrijirile, este tot într-o stare gravă: s-a 
învrednicit cineva să se intereseze cum se simte? S-a gândit 
vreunul dintre voi la tatăl meu care și l-a pierdut deja pe cel mai 
mic dintre fii și acum s-ar putea să mai piardă încă unul? Și eu, 
am cerut cumva să fiu înlocuit la comandă și să fiu lăsat în urmă 
pentru a-mi ajuta fratele? 

— Tu ești comandantul cavaleriei și funcţia asta te preocupă 
suficient de mult ca să te mai poţi ocupa și de sărmanul 
Nicanor-iîi replică sarcastic Hefestion. 

Filotas se ridică în picioare și vru să se arunce asupra lui, dar 
Ptolemeu îl opri așezându-se între ei și privindu-l drept în ochi 
pe Hefestion. 

— Termină! — îi strigă. 

— Nu-i drept să vorbești astfel cu Filotas. Nicanor este pe 
moarte, am aflat asta ceva mai devreme, de la un curier, înainte 


198 


să vin la acest consiliu. S-ar putea ca în aceste clipe să fie 
deja... 

In cortul de consiliu se așternu o tăcere mormântală și o 
vreme nu se mai auzi decât șuieratul vântului de afară, ca o 
voce a unei nesfârșite singurătăţi, și trosniturile drapelului regal 
care lovea sub rafalele de vânt în suportul său. Filotas își 
acoperise faţa în palme, Hefestion privea încurcat în pământ și 
nu știa ce să mai spună. Seleucos și Ptolemeu schimbau unul cu 
altul priviri îngrijorate, căutând, parcă, fiecare în ochii celuilalt o 
idee pentru a putea risipi acea tensiune de nesuportat. Peritas, 
cuibărit la picioarele lui Alexandru, ridică și el botul către 
stăpânul său, scheunând neliniștit. Părea că simte și el povara 
care apăsa pe sufletele tuturor celor prezenți. 

Alexandru îl mângâie, apoi se ridică și spuse: 

— Sunt sincer îndurerat de ce i s-a întâmplat lui Nicanor, dar 
trebuie totuși să știu dacă mă pot baza pe voi. 

Crater își privi prietenii, apoi se ridică și el în picioare și veni 
spre rege. 

— Cum poţi să te îndoiești de asta? N-am fost întotdeauna 
alături de tine? N-am luptat întotdeauna până la ultima picătură 
de energie, n-am suferit tot felul de răni? 

Noi nu cerem altceva decât să știm ce dorești de la noi, dar, 
mai ales, de la soldaţii care te-au urmat până aici. 

— Vreau să mă înțelegeţi bine - răspunse Alexandru - pentru 
că nu m-am schimbat. Ceea ce fac eu este nevoie să se facă. 

— Pot să spun ceva? — îl întrebă atunci Leonatos. 

— Sigur că da. 

— Oamenii se tem că tu ai dori să devii asemenea Marelui 
Rege, că ai vrea să-i obligi să se comporte ca persanii, iar pe 
persani să-i faci să se comporte ca macedonenii. 

— Dacă aș fi vrut să devin aidoma Marelui Rege, crezi că aș 
mai fi ars palatul din Persepolis și sala tronului? Mâine vom porni 
din nou în marș: Eumolpos din Solis mi-a comunicat că 
Satibarzanes este la Artaxata. Plecăm în zori. Acela dintre voi 
care nu se simte în stare să vină cu mine se poate întoarce 
luându-și cu sine și oamenii pe care-i comandă. 

— Alexandru, dar noi... — încercă să spună ceva Leonatos. 
Dar regele se ridică și ieși. 

Filotas ridică fruntea și-și roti în jur privirea spre prietenii săi. 


199 


— Nu are dreptul să se poarte astfel cu noi. Nu are niciun 
drept - spuse el. 

În acest timp, Alexandru se întorsese în cortul său. Înăuntru îl 
aștepta Eumolpos din Solis. 

— Mai sunt și alte vești despre Satibarzanes? — întrebă el, 
așezându-se pe un scaun. 

— Se pregătește de luptă, dar trupele sale au moralul destul 
de scăzut: nu cred că vor opune o rezistenţă serioasă. Cum a 
fost la consiliu? 

Ca răspuns, Alexandru ridică din umeri. 

— Nu te necăji. Ei au doar nevoie de timp ca să se 
obișnuiască și cu lucrurile noi. Sunt oameni foarte legaţi de 
tradiţiile lor și, de fapt, după mine, sunt îngrijoraţi: se tem ca tu 
să nu te îndepărtezi de ei și astfel să nu mai poată avea aceeași 
încredere în tine. 

— Se pare că-i cunoști foarte bine. 

— Destul. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, după Issus, când am început din nou să 
lucrez pentru tine, m-am ocupat și de prietenii tăi. Cine crezi că 
le-a adus fete în pat? 

— Tu? Dareunu... 

— Of, ce prostii! Munca mea ori o faci bine, ori n-o mai faci 
deloc. Și, de altfel, intrigile de alcov sunt specialitatea mea. Ştii 
că bărbaţii au obiceiul să-și dezlege limba mult mai ușor după 
ce au făcut dragoste? Nu-i ciudat? 

— Termină cu chestiile astea! 

— Și fetele îmi raportau tot ce auzeau de la ei. 

— Prietenii mei nu m-ar trăda niciodată. 

— Poate că nu. Dar unii pot fi mai expuși decât alţii la 
anumite ispite. De exemplu, Filotas, comandantul cavaleriei 
tale: un om cu o funcţie foarte importantă. 

Alexandru deveni deodată mai atent. 

— Ce știi despre Filotas? 

— Nu prea multe. Totuși, pe vremea aceea, el obișnuia să 
spună că tu nu erai decât un băieţțandru încrezut care fără el și 
tatăl său n-ai fi fost în stare să învingi niciodată, nici la Granicos, 
nici la Issus și că nu te purtai corect cu ei. 

— De ce nu mi-ai spus imediat? 


200 


— Pentru că nu m-ai fi ascultat. 

— Și de ce acum ar trebui să te ascult? 

— Pentru că acum ești în pericol. Treci prin locuri complet 
necunoscute, lupti împotriva unor populaţii sălbatice. Trebuie să 
știi pe cine te poți baza și pe cine nu. Fii atent și la vărul tău, 
Amintas. 

— Am ordonat să fie supravegheat din umbră după ce am pus 
să fie arestat prima dată, în Anatolia. S-a purtat întotdeauna 
vitejește și mi-a fost întotdeauna credincios. 

— Exact: un prinţ credincios și viteaz. Dacă tu n-ai mai fi dorit 
de soldaţii tăi, către cine și-ar îndrepta ei privirile? 

Alexandru îl privi în tăcere și Eumolpos fu acela care făcu 
auzit răspunsul ce se citea în ochii regelui: 

— Către singurul supraviețuitor din dinastia Argeazilor. Sper 
ca zeii să-ţi vegheze somnul. Noapte bună. 

Se ridică, salută cu o ușoară înclinare a capului și, asigurându- 
se că Peritas nu venea după el, se îndepărtă spre cortul său. 


201 


34 


Asia interioară se dezvăluia în faţa armatei lui Alexandru cu 
priveliști din ce în ce mai aspre și mai pustii, cu grohotișuri 
încinse de soarele amiezii, împărăție a scorpionilor și a șerpilor. 
Tufe de mărăcini apăreau din loc în loc în albia unor râuri 
secate, iar râurile care mai aveau apă se terminau în bălți 
înconjurate de câmpii întinse acoperite cu sare. Soldaţii 
mergeau zile întregi în tăcere, fără niciun pic de umbră la care 
să se adăpostească, fără ca vreodată o adiere de vânt să alunge 
arșița sufocantă. 

Cerul era senin și încins, orbitor ca un scut de bronz și, dacă 
în zare se vedea vreo pasăre bătând leneș din aripi, aproape 
întotdeauna era vorba despre vulturi care urmăreau animalele 
de povară rătăcite sau care muriseră și fuseseră părăsite în 
pustiul acela de piatră. 

Nici chiar drumul către oaza lui Amon nu fusese atât de greu: 
dunele din acel deșert erau de o frumusețe impresionantă, cu 
crestele ascuţite, umbrele dense și cu profilurile de nisip 
șerpuitoare și mereu schimbătoare, parcă sculptate de vânt. 
Parcă erau talazurile unui ocean auriu, încremenite prin voința 
vreunui zeu, teatru grandios și solemn al unei posibile apariţii 
mistice. 

Acele locuri, în schimb, nu inspirau altceva decât gânduri 
funeste, de singurătate totală, de permanentă dezolare și în 
sufletul fiecărui om își făcea loc o nostalgie chinuitoare, o 
dorinţă irezistibilă de întoarcere în locuri mai prielnice vieţii. În 
asemenea zile, niciun scop, nicio motivaţie nu ofereau vreun 
sens oboselii extenuante și oamenii pășeau din ce în ce mai 
șovăitor, copleșiți de neliniștea strecurată în suflet de acele 
priveliști fără sfârșit și fără puncte de reper, în care doar 
siguranţa impenetrabilă a călăuzelor indigene părea că găsește 
direcţia corectă dincolo de un orizont ce se îndepărta cu fiecare 
pas. 

Zilele cele mai glorioase ale expediției erau acum foarte 
îndepărtate și mulţi parcă regretau faptul că răspunsesem cu 


202 


atât elan la chemarea regelui de a-l urma. Nimeni nu reușea să 
înţeleagă ce căuta în locuri atât de depărtate de mare, în 
ținuturi inospitaliere în care nu întâlneau decât sate rare cu 
cocioabe de chirpici, acoperite cu bălegar de cămilă și de oi. 
Apoi, puţin câte puţin, priveliștea începu să se schimbe, aerul 
deveni mai răcoros, își făcură apariţia dealurile peste care cădea 
din când în când o ploaie rară, făcându-le să se acopere cu un 
strat subțire de verdeață, ajutând să crească ici-colo câte un 
copac sau adăpând herghelii de cai mici și cu părul zburlit, ca și 
de cămile leneșe. Se apropiau de valea unui râu și de malurile 
unui lac întins în apele căruia văzură oglindindu-se, în cele din 
urmă, zidurile și turnurile orașului Artaxata, capitala arienilor, 
punctul de rezistenţă ales de Satibarzanes. 

Armata nu avu timp să se desfășoare pentru că porţile cetăţii 
se deschiseră și un escadron de călăreţi se aruncă în atac cu 
strigăte ascuţite, ridicând un nor de praf roșu care se întinse 
peste câmpie ca un semn al furtunii. Filotas și Crater ordonară 
să se sune din trâmbițe, eterii dădură pinteni cailor obosiţi și 
însetaţi și păru la un moment dat că vor fi învinși. Atacaţi de 
forțe proaspete și odihnite, ei se retraseră luptând, totuși, cu 
mare curaj, așteptând ajutorul camarazilor care soseau în grabă 
chemați de semnalele repetate ale trâmbițașilor. 

Atunci, Alexandru îi trimise la atac pe soldaţii persani care, 
până în acel moment, se aflaseră în ariergardă păzind convoiul 
de bagaje și mulțimea de femei și de slujitori. Caii lor din 
Parthia, mai rezistenți la căldură și la oboseală, porniră în galop 
cu o forță egală cu aceea a atacatorilor și războinicii mezi, ircani 
și ultimii rămași din garda Nemuritorilor, dornici să se distingă în 
ochii regelui, intrară printre rândurile dușmanilor lăsând moarte 
în urma lor, semănând peste tot dezordinea. Imbrăcaţi la fel ca 
și ei, nu se puteau deosebi în învălmășeala luptei, astfel încât 
putură lovi cu o forță distrugătoare încă de la primul asalt. Forţa 
atacului se domoli, șarja se împărţi într-o serie de încăierări 
separate, pline de furie, și călăreţii Vârfului, care până atunci nu 
luaseră formaţia de luptă, încălecară pe cai odihniţi și loviră pe o 
latură a inamicului, conduși de Alexandru însuși. Loviţi cu o forță 
năprasnică și împinși înapoi, soldaţii lui Satibarzanes își pierdură 
cumpătul și, în acele momente, Perdicas îi trimise la atac pe 
agrienii pedeștri, înarmaţi cu cuțite și cu lungile lor cosoare. 


203 


Profitând de norul des de praf, se mișcau ca niște fantome, 
alegându-și victimele și lovind cu precizie, astfel încât niciodată 
nu-și greșeau ţinta. 

Satibarzanes, văzând că tactica sa nu reușise, dădu ordin să 
se sune din corn semnalul de retragere și soldaţii săi se 
retraseră rapid, nu fără a suferi pierderi însemnate, în spatele 
zidurilor. La scurt timp după aceea, vântul împrăștie praful, 
descoperind vederii sute de cadavre răspândite pe câmpul de 
luptă și o mulţime de răniți care se văitau de durere și cereau 
ajutor. 

Agrienii treceau printre ei și tăiau gâtul tuturor acelora care 
mai erau în viaţă, jefuindu-i de arme și de podoabe, sub ochii 
femeilor care, de la înălțimea zidurilor, își smulgeau părul din 
cap și înălţau spre cer bocete sfâșietoare. 

Eumene dăduse ordin ca, între timp, să se instaleze tabăra și 
să fie apărată de jur împrejur printr-un șanț larg și printr-un val 
înalt de pământ; în timp ce supraveghea lucrările, putea auzi 
bombănitul nemulțumit al soldaților, nemulţumiţi de hotărârea 
regelui care-i folosise pe persani în atacul împotriva armatei lui 
Satibarzanes. 

— Ce nevoie avea să-i trimită în luptă pe persanii ăia? — 
spuneau ei. 

— Ne-am fi descurcat foarte bine și singuri. Infanteria nici n-a 
ajuns încă în tabără. 

— Da, așa este - îi aprobau alţii. 

— Regele a vrut să ne umilească și nu-i drept, după toate 
suferinţele prin care am trecut. 

— Nu mai putem face nimic - comenta câte unul. 

— S-a dat de-acum cu ei, are în jurul lui numai gărzi persane, 
face baie cu scopitul ăla care-i face masaje și alte chestii, 
târăște după el tot haremul ăla și noi nu suntem buni decât să 
facem de pază... 

Eumene asculta totul în tăcere pentru că toate vorbele acelea 
îl dureau. Le asculta și Eumolpos din Solis: deși se ţinea 
deoparte și cea mai mare parte a timpului și-o petrecea în cortul 
său, avea mulţi ochi și multe urechi cărora nu le scăpa aproape 
nimic. Cu toate acestea, nu-și închipuia că, pentru prima dată în 
viaţă, va fi depășit de evenimente. 


204 


Tabăra era acum aproape toată instalată și soldaţii se 
pregăteau pentru odihnă. Pe când soarele cobora dincolo de 
zidurile roșcate ale orașului Artaxata, se auzi plutind în aer 
chemarea prelungă și tânguitoare a unui corn. Oxhatres, care 
până acum îi servise drept călăuză lui Alexandru pe drumul de 
la Ecbatana și de la Zadracarta, se apropie de rege. 

— Este un crainic - spuse într-o greacă devenită între timp din 
ce în ce mai corectă. 

— Un crainic al lui Satibarzanes. 

— Du-te tu, Oxhatres, poate că vor să ducă tratative... să 
capituleze. 

Oxhatres încălecă și se apropie de zidurile orașului, în timp ce 
un călăreț ieșea pe poartă, venindu-i în întâmpinare. Cei doi 
schimbară câteva fraze, apoi fiecare se întoarse acolo de unde 
venise. 

Între timp, prietenii regelui se adunaseră în jurul lui Alexandru 
pentru a-i raporta pierderile suferite de fiecare unitate în parte 
și pentru a se sfătui asupra a ceea ce era de făcut a doua zi. 
Oxhatres veni și el ca să le spună ce aflase. 

— Satibarzanes îl provoacă la duel pe cel mai puternic dintre 
voi toţi. Dacă învinge el, voi plecaţi de aici; dacă va fi învins, voi 
veţi lua cetatea. 

La aceste cuvinte Alexandru se îmbujoră la faţă: îi veniră de 
îndată în minte scenele de luptă descrise de Homer între cei mai 
buni luptători, momente care-i înflăcăraseră imaginaţia pe când 
era copil. 

— Mă duc eu - spuse el fără șovăire. 

— Nu - îi replică imediat Ptolemeu. 

— Un rege al Macedoniei nu poate lupta cu un satrap. Alege-ţi 
pe cineva care să te reprezinte. 

Oxhatres interveni: 

— Satibarzanes este mare, puternic. 

Și ridică mâinile ca pentru, a arăta ce namilă de om era 
persanul. 

— Merg eu - se oferi Leonatos. 

— Și eu sunt destul de mare și îndeajuns de puternic. 

Alexandru îl măsură din cap până în picioare, dând din cap ca 
pentru a se încredința, pe el și pe prietenii săi, de spusele lui 
Leonatos. Apoi, îi puse o mână pe umăr. 


205 


— Sunt de acord. Fă-l praf, Leonatos. 
XXX 

Cei doi luptători se întâlniră față-n faţă a doua zi în zori, pe un 
loc neted ca-n palmă și cele două armate, cu aproape toţi 
soldaţii, se așezară în semicerc pe margini ca să asiste la 
confruntare. Ştirea se răspândise imediat printre soldaţii 
macedoneni și, o dată cu ea, o încordare extraordinară. 
Cunoșteau cu toţii forța lui Leonatos și statura sa impunătoare 
pe care o admiraseră de atâtea ori cu ocazia unor întreceri de 
antrenament din tabără și, îndată ce-l văzură apărând înarmat 
din cap până în picioare, având pe mâna stângă scutul mare cu 
steaua argeadă și sabia lucitoare de oţel în mâna dreaptă, iar pe 
cap coiful cu o creastă roșu-aprins, explodară într-un adevărat 
vacarm, într-un cor de strigăte de încurajare. 

Când, însă, șirurile persanilor îi făcură loc adversarului său, 
mulţi amuţiră: Satibarzanes era un adevărat uriaș și se apropia 
cu pași înceţi și apăsaţi. Tinea în mâna dreaptă o sabie lungă și 
curbată ascuţită ca briciul, pe celălalt braţ un scut de lemn 
acoperit cu solzi de fier lustruiţi ca oglinda, iar pe cap purta un 
coif ţuguiat de formă asiriană de care atârna o apărătoare din 
piele pentru ceafă și un guler din zale de fier. Faţa lui avea o 
expresie dură și deosebit de crudă, cu mustăţi groase care-i 
cădeau peste colțurile gurii și sprâncene negre, unite deasupra 
nasului acvilin. 

In scurt timp, se aflară unul în faţa altuia și se priviră ţintă 
fără să scoată vreun cuvânt, așteptând semnalul celor doi 
crainici, unul macedonean și celălalt persan. Tălmaciul traduse: 

— Nobilul Satibarzanes propune o luptă pe viaţă și pe moarte 
și fără niciun fel de regulă, pentru ca învingător să iasă cel mai 
puternic și mai viteaz. 

— Spune-i că sunt de acord - răspunse Leonatos strângând în 
pumn mânerul sabiei și pregătindu-se pentru primul asalt. 

Atunci, crainicii dădură semnalul de începere a luptei care nu 
se încheia decât atunci când murea unul dintre luptători. 

Leonatos începu să se apropie, căutând un locșor liber, cât de 
mic, în apărarea adversarului său care se acoperise aproape 
complet cu scutul său uriaș și ţinea sabia cu vârful în jos, ca și 
cum nu se temea câtuși de puţin de loviturile macedoneanului, 


206 


dar când acesta atacă, Satibarzanes îl lovi fulgerător în coif, 
făcându-l să se clatine ameţit. A 

— Retrage-te! — strigă Alexandru îngrijorat. Inapoi, Leonatos! 
Apără-te, apără-te! 

— Ar fi vrut să alerge în apărarea prietenului său, dar își 
dăduse cuvântul de rege că nimeni nu va interveni în luptă. 

Satibarzanes lovi iar și iar, în timp ce Leonatos se apăra cu 
scutul, retrăgându-se nesigur pe picioare. Întreaga armată 
asista neputincioasă la cele ce se petreceau, la ploaia de lovituri 
îngrozitoare; de cealaltă parte, persanii scoteau strigăte de 
încurajare pentru luptătorul lor care înainta mereu, căutând să 
dea lovitura fatală. Leonatos, tot incapabil să reacționeze, căzu 
în genunchi și o altă lovitură a adversarului său alunecă mai 
întâi pe scut, crestând steaua de argint, o prevestire sumbră în 
ochii soldaţilor macedoneni, și-i tăie apoi carnea umărului 
făcând să țâșnească din rană un șuvoi de sânge. 

Văzând aceasta, un strigăt de groază se auzi din rândurile 
pezeterilor și mulţi dintre ei aveau lacrimi în ochi, temându-se 
de lovitura mortală. Dar durerea, puternică și răscolitoare ca o 
lovitură de cravașă, îl trezi pe Leonatos care sări în picioare cu o 
energie parcă renăscută și reuși să-și scoată de pe cap coiful 
zdrobit de lovitură, care acum îi apăsa ţeasta și să-l arunce 
undeva departe. În aceeași clipă, văzu rana din care șiroia 
sângele, își dădu seama imediat că peste puţin timp avea să-și 
piardă forţele și se aruncă înainte cu un urlet sălbatic, lovind 
frontal cu scutul său pe acela al adversarului. 

Luat prin surprindere, parcă speriat de acel răcnet, 
Satibarzanes își pierdu echilibrul și Leonatos profită, dând cu 
sabia, cu o forţă uriașă, una, două, trei lovituri, iar războinicul 
persan încerca să le pareze cu sabia sa. Căzu pe spate și 
Leonatos lovi cu și mai mare forţă, dar sabia i se rupse izbind în 
otelul mai rezistent al satrapului. 

Satibarzanes își reveni, se ridică și porni către inamicul acum 
dezarmat. Ridică sabia, care scânteie amenințătoare în razele 
soarelui ce tocmai răsărea, dar, în timp ce era pe cale de a lovi, 
Lisimah strigă: 

— Prinde-o Leonatos! 

Și-i aruncă securea cu două tăișuri. Leonatos o prinse ca 
fulgerul, din zbor, apoi, înainte ca Satibarzanes să mai aibă timp 


207 


să lovească, îi reteză brațul, după care, pe când adversarul său 
rămăsese nemișcat, împietrit de durere, cu o altă lovitură îi tăie 
capul care i se rostogoli pe jos cu ochii mari și negri încă 
deschişi și înspăimântați. 

Un strigăt de bucurie se înălță dintre șirurile de soldați 
macedoneni și ordonantele alergară imediat să-l ajute pe erou, 
palid la față din cauza efortului îngrozitor depus și a pierderii 
serioase de sânge. Îl duseră fără întârziere în cortul lui Filip 
pentru ca acesta să-i salveze viaţa. 

Persanii se adunară în jurul corpului descăpăţânat al 
comandantului lor, făcură zid în jurul lui pentru a nu-i lăsa pe 
inamici să vadă acest spectacol înjositor și, abia atunci când 
corpul lui Satibarzanes fu așezat cu tot cu cap și cu braț pe o 
targă, se îndreptară spre oraș cu pași rari, lăsând în urma lor o 
dâră lungă de sânge. 

Înainte de lăsarea serii, orașul Artaxata capitulă. 


208 


35 


Alexandru dădu orașului un nou nume, Alexandria din Ariana, 
chiar în momentul în care primi din Egipt vestea că primul oraș 
cu numele de Alexandria, așezare construită pentru el pe malul 
mării, de arhitectul Dinocrates, devenea tot mai prosper prin 
înflorirea comerțului și se popula din zi în zi cu noi locuitori care 
veneau din toate părțile lumii, cumpărând casele, grădinile și 
parcurile, devenind un oraș în plină creștere. 

La Alexandria din Ariana lăsă un guvernator macedonean și o 
mică garnizoană de mercenari pe care-i înzestră cu o rentă 
viageră, proprietăţi, sclavi și femei pentru ca, în felul acesta, să- 
și poată întemeia o familie și să se simtă mai legaţi de acel ținut 
îndepărtat, dând uitării, pe cât posibil, locurile de origine. 

Așteptă ca rănile căpătate de Leonatos în duelul cu 
Satibarzanes să se vindece, apoi dădu ordinul de plecare spre 
miazănoapte, de-a lungul văii pline de verdeață a unui râu cu 
mai multe braţe care se uneau și se despărțeau într-o rețea 
argintie, formând mii de insulițe de verdeață ce străluceau ca 
niște smaralde. Drumul lor ducea spre un lanț de munţi foarte 
înalţi, în comparaţie cu care, după cum li se spuse, orice alți 
munţi din lume ar fi părut doar niște dealuri. Acea barieră 
naturală formidabilă se numea Paropamissos și despărţea 
Bactriana de câmpiile nesfârșite ale Sciţiei, întinse ca Oceanul 
cel mare. 

Leonatos, cu umărul stâng încă bandajat, pusese servitorii să- 
i facă bagajele, sub privirile lui Calistene care părea în acele 
ultime zile într-o dispoziţie din ce în ce mai proastă. Îl întrebă: 

— Este oare posibil ca munţii aceia să fie mai înalţi chiar 
decât Olimpul? 

— Ne apropiem de niște locuri pe care niciunul dintre noi nu 
le-a mai văzut vreodată - răspunse Calistene - locuite de 
populaţii pe care nimeni dintre ai noștri nu le cunoaște. Se poate 
ca munţii aceștia să fie bariera care înseamnă capătul lumii și 
din această cauza să fie mai înalţi decât oricare alţii. Din acest 
moment, totul este posibil și, în același timp, absurd. 


209 


— Ce vrei să spui cu asta? 

Istoricul lăsă capul în jos fără să răspundă, iar Leonatos nu 
mai întrebă nimic. Bucuria pentru victoria sa se domolise 
curând, contopindu-se cu nemulțumirea pe care o simțea 
colcăind printre soldaţi, cu atmosfera de neîncredere care se 
simțea câteodată chiar și printre căpetenii sau în rândul 
ofițerilor. Singurii care erau entuziasmați de expediţie erau 
băiețandrii veniţi din Macedonia ca paji în serviciul regelui. 
Priveau uluiţi în jurul lor, parcă vrăjiţi de cele ce vedeau, 
comentau priveliștea grandioasă și maiestuoasă, impresionantă 
prin culorile ca de foc ale amurgurilor, albastrul pur al cerului de 
deasupra crestelor acoperite de zăpadă, prin strălucirea de 
necrezut a miliardelor de stele din nopţile senine. 

Natura din jurul lor îi uimea și ea cu varietatea sa 
permanentă: plante pe care nu le mai văzuseră până atunci și 
animale despre care doar auziseră vorbindu-se. Tibrul, cu blana 
sa tărcată, fusese deja zărit de câţiva pe cursul râului, în timp ce 
se pregătea să atace gazelele și cerbii sau bivolii mari cu 
coarnele curbate care pășteau în turme pe maluri. 

Îndatoririle tinerilor paji îi făceau să fie deseori prezenţi atât în 
cortul regal alături de Alexandru, fie în cele ale prietenilor 
acestuia sau ale ofițerilor armatei. Așa se întâmplă că unul 
dintre ei, un băiat de cincisprezece ani, blond și firav, pe nume 
Kybelinos, află un secret îngrozitor. Un complot pentru uciderea 
regelui! 

Îi destăinui totul în șoaptă prietenului său, pe nume Aghirios, 
ceva mai mare decât el, care dormea alături de el în cortul 
comun și care îi luase de mai multe ori apărarea în faţa colegilor 
mai bătăuși. Il trezi când toţi ceilalți dormeau și prietenul său se 
frecă la ochi, se așeză pe marginea patului și ascultă uluit și 
îngrijorat incredibila poveste. 

— Dacă nu ești absolut sigur de ceea ce spui, mai bine nu 
spune nimănui nimic pentru că riști să-ți pierzi capul - îl sfătui 
el. 

— Sunt cât se poate de sigur - îi răspunse Kybelinos. 

— Am auzit doi ofiţeri superiori din falangă discutând despre 
cum vor proceda, ziua și ora. 

Aghirios scutură din cap neîncrezător. 


210 


— Am sosit aici doar de câteva zile și să fim imediat 
amestecați într-o asemenea poveste! E înspăimântător. 

— După tine, ce-ar trebui să fac? Ar trebui să vorbesc despre 
asta cu regele? 

— Nu, ce ești nebun? Nu cu regele. E foarte greu ca vreunul 
dintre noi să aibă posibilitatea de a vorbi direct cu el, în special 
acum, când ceremonialul a devenit atât de complicat. Ai putea 
vorbi cu unul dintre prietenii lui: generalul Filotas, de exemplu, 
este comandantul suprem al cavaleriei eteri/or și, începând de 
mâine, vom fi în serviciul său ca ordonanțe. El va ști cum să-l 
anunţe pe rege. 

— Mi se pare și mie că așa ar fi cel mai bine - raspunse 
Kybelinos. 

— Mi-ai dat un sfat bun. 

— Culcă-te acum - spuse Aghirios. 

— Mâine ne trezim foarte devreme pentru antrenamentul de 
călărie. 

Băiatul încercă să adoarmă, dar secretul nemaipomenit pe 
care-l aflase nu-l lăsa să se odihnească și rămase mult timp 
întins pe pat, cu ochii holbaţi în întuneric, chinuit de coșmarul 
monstruos al posibilei ucideri a regelui. In același timp, se 
simțea puternic atras de ideea marelui merit pe care l-ar fi avut 
prin dezvăluirea sa, de gândul că Alexandru al II-lea în 
persoană, cuceritorul de la Memfis, Babilon și Susa, îi va fi 
recunoscător lui, Kybelinos, cel mai firav dintre paji, cel pe 
seama căruia glumeau toţi colegii și era ţinta batjocurii din 
partea lor. 

Se îmbrăcă înainte de a se auzi semnalul de deșteptare dat 
de trâmbițe și luă masa de dimineaţă împreună cu ceilalţi paji și 
așezat alături de Aghirios. 

— Ei! Kybelinos și-a înghiţit limba! — spuse unul dintre ei. 

— Lasă-l în pace! — îl potoli Aghirios. 

— Vă luaţi toți de unul mai mic decât voi. 

— Da' ce, vrei să mă iau de tine, cumva? 

Aghirios nu luă în seamă provocarea și termină de mâncat, 
apoi toţi porniră în urma instructorului care-i conduse la arcurile 
cailor ca să înceapă pregătirea zilnică de cavalerie. 

Kybelinos căzu de mai multe ori, făcându-și o mulţime de 
vânătăi, pentru că era cu mintea aiurea, dar totul fu pus pe 


211 


seama obișnuitei lui stângăcii așa că nimeni nu făcu caz. Seara, 
înainte de cină, fu chemat, împreună cu prietenul său, în cortul 
lui Filotas cu sarcina de a-l ajuta pe general să-și scoată armura 
și pentru a se îngriji de arme: lustruitul platoșei și a pulparelor, 
controlarea curelelor scutului, ascuţirea sabiei și a lâncii. 

Își făcură de lucru cât putură de mult și, în acest timp, 
Kybelinos căuta momentul cel mai potrivit pentru a deschide 
gura, dar nu avu curajul s-o facă. Așa că nu spuse nimic nici 
atunci, nici a doua zi. Aghirios îl îndemna să-și ia inima în dinţi: 

— Generalul o să te laude, nici nu-ţi închipui tu! Nu trebuie să 
te temi. Timpul trece și orice clipă poate fi aceea aleasă de 
complotiști ca să-l ucidă pe rege. Hai, ce mai aștepți? 

Băiatul își luă inima în dinţi și, a doua zi seara, pe când Filotas 
era pe punctul de a ieși din cort, reuși să deschidă gura: 

— Comandante... 

Filotas se întoarse către el: 

— Ce-i, băiete? 

— Trebuie să vă spun ceva. 

— N-am timp acum. Despre ce este vorba? 

— Este ceva foarte important. Este în joc viaţa regelui. Filotas 
se opri în prag și-și plecă fruntea ca fulgerat, dar nu se întoarse 
din drum: 

— Ce vrei să spui? 

— Că este într-un mare pericol. Cineva vrea să-l ucidă și... 
Filotas închise imediat ușa și se întoarse în cort. 

— Nebuni nenorociti! — murmură printre dinţi. 

— N-au vrut să mă asculte... 

— Băiatul se dădu înapoi speriat, dar el îl privi încurajator: 

— Cum te cheamă, tinere? 

— Mă numesc Kybelinos. 

— Bine. Stai jos acum și spune-mi ce știi. O să vezi că lucrurile 
se vor aranja. 


212 


36 


Ziua fixată pentru plecare se apropia și Alexandru o chemă pe 
prinţesa Statira de la Zadracarta pentru a petrece împreună cu 
ea câtva timp înaintea unei lungi despărțiri. O întâlni pe drum și 
ea, îndată ce-l văzu din depărtare, cobori din trăsură și alergă 
pe jos în întâmpinarea lui, ca o fată care alergă în braţele 
primului ei iubit. Cobori și el de pe cal strângând-o în braţe când 
Statira i se aruncă de gât. Il atrăgea acea prospețime 
nevinovată a ei, docilitatea cu care-i satisfăcea orice dorință, 
faptul că nu-i cerea nimic, nici măcar în scrisorile pe care i le 
trimitea destul de des. 

Merseră împreună pe jos, tăifăsuind ca doi vechi prieteni, spre 
palatul regelui aflat în Alexandria din Ariana și Statira observa 
șantierele care apăreau peste tot pentru construirea unor clădiri 
menite să facă din vechea Artaxata un oraș grecesc: temple ale 
zeilor înălțate pe coline, gimnaziul de pe o latură a pieţei pentru 
pregătirea tinerilor războinici, teatrul pentru spectacole de tot 
felul. 

— Ceea ce mă emoţionează cel mai mult - spunea regele - 
este gândul că, peste câtva timp, pe aceste locuri atât de 
departe de Atena, de Corint și de Pella, vor răsuna versurile lui 
Euripide și Sofocle. Ai văzut vreodată vreo tragedie de-a 
noastră? 

— Nu - răspunse Statira - dar am auzit vorbindu-se despre 
aceste spectacole. Este redată o întâmplare, sunt actori care 
joacă, un cor care cântă și dansează, nu-i așa? Pedagogul meu 
îmi spunea că văzuse o tragedie în una dintre orașele yauna de 
pe ţărmul mării. 

— Cam așa este - spuse Alexandru - dar când vezi toate 
astea este cu totul altceva: retrăiești emoţiile și patimile eroilor 
antici și ale femeilor lor, ca și cum ei ar fi vii și reali. 

Statira îi strânse braţul pentru a-l face să simtă cât de mult o 
vrăjiseră acele cuvinte. 

— Aș fi vrut să aștept terminarea construcției teatrului, dar nu 
este timp pentru asta. Uzurpatorul Bessos se grăbește să 


213 


traverseze masivul Paropamissos ca să se alieze cu triburile 
scite de pe marile câmpii. Trebuie să-l prind și să fac dreptate, 
astfel încât voi porunci ca spectacolul să aibă loc mâine, pe o 
scenă din lemn și cu bănci pentru spectatori tot din lemn. 
Poimâine voi pleca. 

— Pot să dorm la noapte cu tine? — întrebă Statira. Și-i șopti 
la ureche: 

— Am mers șaptezeci de parasangas în trăsura aia, special 
pentru asta. 

Alexandru zâmbi: 

— Sper să fiu la înălțimea unui sacrificiu atât de mare. Până 
atunci am să dau dispoziţii să fii găzduită în cele mai bune 
condițiuni. 

Ajunseseră între timp la reședința sa, palatul care-i aparținuse 
satrapului Satibarzanes, și femeile o luară în primire pe prinţesă 
conducând-o în camerele sale. 

Regele se întoarse spre seară ca s-o viziteze, venind dinspre 
tabără unde-și petrecuse după-amiaza supraveghind pregătirile 
pentru plecare. Soarele coborâse la apus sub linia orizontului și 
ultimele sale raze mai luminau doar norii rari care pluteau alene 
pe cer. Către răsărit, însă, era deja întuneric și chiar în direcția 
aceea Alexandru observă pâlpâirea unui foc singuratic. 

— Ce-i acolo? — îi întrebă pe soldaţii care făceau de gardă. 

— Poate că vreun păstor care-și pregătește de mâncare 
înainte de a se culca - îi răspunseră ei. Dar, când se apropiară, 
se zări o mantie albă pe care vântul serii o făcea să fluture pe 
deasupra pământului. 

— Aristandru - șopti regele și-și îndemnă calul spre focul 
acela. Gărzile vrură să-l urmeze, dar regele le făcu semn să 
rămână în urmă și soldaţii se supuseră. 

Clarvăzătorul stătea în picioare în faţa unei grămezi de pietre 
pe care ardea focul și avea privirea aţintită asupra flăcărilor care 
trosneau, alimentate de crengile uscate de salcâm. Nu păru să fi 
luat în seamă tropotul de copite care se apropia, dar tresări la 
auzul vocii lui Alexandru. 

— M-ai auzit când te-am chemat? — întrebă cu un glas ciudat 
de schimbat. 

— Ți-am văzut focul. 

— Ești în pericol. 


214 


— Sunt dintotdeauna, corpul meu este plin de cicatrice. 

Clarvăzătorul păru că abia atunci îl vedea și, în timp ce-l 
privea ţintă drept în ochi, șopti: 

— E ciudat, doar faţa ţi-au lăsat-o neschimbată. Se spune, 
însă, că tatăl tău era desfigurat când a murit. 

— Ai, oare, presimţiri sumbre în ce mă privește, Aristandru? 
Aș vrea să-mi pot realiza visul și aș mai vrea și... un fiu, înainte 
de a... 

Clarvăzătorul îl întrerupse: 

— O să scapi, dar fii atent la ce-ţi va spune un băiețaș. La 
spusele unui băiețaș - repetă el. 

— Nu pot să-ți mai spun nimic altceva, nu reușesc... 

— Și avea ochii în lacrimi. 

— Este vechiul tău coșmar? Tot îl mai vezi pe omul acela gol 
care arde de viu pe un rug? 

— Îl văd mereu. 

Și arătă spre focul din faţa sa. 

— Și tăcerea lui mă tulbură. Tăcerea lui, înţelegi? 

Alexandru se îndepărtă pe jos, ţinându-și calul de căpăstru și 
ajunse la cărarea unde-l așteptau gărzile. | se păru că-l vede pe 
tatăl său căzând străpuns de spada unuia dintre ei și-i goni cu 
un gest al mâinii. 

— Plecaţi. N-am nevoie de gărzi. Soldaţii mei ţin la mine și 
prietenii mei la fel. Plecaţi! 

Filotas ieși în puterea nopţii din locuinţa sa și porni grăbit spre 
un loc din zona înaltă a orașului, o clădire mare din cărămizi 
nearse care devenise cartierul general al ofițerilor din cavaleria 
eterilor. Nu era o noapte cu lună, dar pe cer străluceau mii și mii 
de stele neobișnuit de mari și de strălucitoare iar panglica albă a 
Căii Lactee se întindea pe bolta cerească asemenea unui lung 
suspin de lumină. 

Avea pe umeri o mantie neagră și-și acoperise capul și faţa 
sub o glugă, astfel încât nimeni nu l-ar fi putut recunoaște. Își 
descoperi fața doar pentru soldatul care făcea de pază în faţa 
intrării și acesta luă poziţia de drepţi coborând lancea în semn 
de salut. Intră și se găsi în faţa lui Simmias, unul dintre 
comandanții de batalion ai pezeteri;/or. 

— Unde sunt ceilalți? — întrebă. 

— Nu știu - răspunse ofiţerul. 


215 


— Ba, sigur știi. Așa cum știu și eu. Nu mă mișc de aici până 
nu-i văd pe toţi, unul câte unul, dacă nu... îl anunţ pe rege. 

Simmias păli. 

— Nu te mișca de aici - spuse el. 

— Câţiva sunt în turnul bastionului răsăritean, alţii în corpul 
de gardă din curtea centrală. 

— leşi pe o ușiţă laterală, iar Filotas rămase mergând înainte 
și înapoi prin cameră și frământându-și nervos mâinile. 

Sosiră unul câte unul, pe furiș, și Filotas îi măsură pe rând din 
cap până în picioare ca și cum ar fi trecut în revistă un 
detașament, dar cu o expresie supărată: Simmias din Neapolis, 
comandantul batalionului al treilea de pezeter;, Agesandros din 
Leucopedion, ajutor de comandant al escadronului al cincilea de 
eteri, Hector din Thermes, comandant la compania întâi a 
Vârfului, Kresilas din Meton, comandant al cercetașilor, 
Menekrates din Megalopolis, ajutor de comandant al 
mercenarilor greci și Aristarh din Poliakmon, ajutor de 
comandant al „scutierilor”. 

li luă în primire fără măcar să le lase timpul de a deschide 
gura. 

— Aţi înnebunit? Ce-i cu povestea asta cu hotărârea de a-l 
ucide pe rege? 

— Fii atent că greșești... — încercă să riposteze Simmias. 

— Las-o baltă! — îl făcu să tacă Filotas. 

— Cu cine crezi că vorbeşti? Vă cer acum să-mi spuneți, dar 
acum, cine a luat hotărârea asta și când aveaţi intenţia să 
acționaţi, dar, mai ales, de ce? 

— Ştii de ce - răspunse Kresilas. 

— Alexandru nu mai este regele nostru: este un rege barbar, 
se îmbracă precum barbarii și a adus în jurul lui o mulţime de 
barbari. Și noi? Noi care i-am cucerit un imperiu suntem nevoiţi 
să așteptăm umilitor de mult dacă avem nevoie să stăm de 
vorbă cu el. 

— Și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns - interveni Simmias - 
mai are și planuri nebunești, cum ar fi cucerirea lumii. Înțelegi? 
Cucerirea lumii. Care lume? Ştie vreunul dintre noi unde se 
sfârșește lumea? Și dacă nu se sfârșește nicăieri? O să ne târâm 
toată viaţa prin deșerturi, munţi și stepe pustii doar pentru a 
cuceri din când în când câte un sat amărât ca Artaxata ăsta? 


216 


— Și asta nu-i tot - adăugă Hector din Thermes. 

— Acum întemeiază colonii, dar unde? Nu pe coastă, în locuri 
potrivite și plăcute cum a fost în cazul primei lui Alexandrii; 
construiește orașe în pustiuri, printre populaţii barbare, la 
distanțe uriașe de mare. Obligă mii de nenorociţi să se 
stabilească în locurile astea insuportabile, să se împreuneze cu 
femei barbare ca să dea naștere unei generații de bastarzi 
nefericiţi. 

— Toţi grecii din colonii au luat de neveste femei barbare - 
remarcă Filotas. 

— Asta nu-i un motiv ca să-l ucideți pe rege. 

— Nu fi ipocrit - îi replică Simmias. 

— Tu ai fost întotdeauna de acord cu noi, singurul dintre 
prietenii lui, asupra faptului că nu se mai poate continua așa. Tu 
ai fost singurul care ai înțeles suferinţele soldaților noștri, 
temerile lor, dorinţa lor de a se întoarce acasă și acum te prefaci 
surprins de ceea ce auzi. 

— Nu-i adevărat! — protestă Filotas. Înțelegerea dintre noi era 
cu totul alta. Ne puseserăm de acord în privinţa opiniei 
detașamentelor noastre când ar fi sosit momentul potrivit: asta 
ca să-l convingem pe rege să-și schimbe planurile. 

— Dacă era necesar, chiar și prin forţă - adăugă Aristarh. 

— Dar nu prin vărsare de sânge - îi răspunse și mai decis 
Filotas. 

— Dacă planul vostru s-ar realiza, armata ar rămâne fără 
comandantul și inima ei în mijlocul unei ţări străine, iar tronul 
fără un rege. 

— Nu-i adevărat - interveni Agesandros. 

— Avem un rege. 

— Amintas al IV-lea - spuse Simmias. 

— Fiul legitim al regelui legitim Amintas al III-lea. 

Filotas clătină din cap. 

— Imposibil. Amintas îi este credincios lui Alexandru. 

— Asta o spui tu - îl contrazise Simmias. 

— Așteaptă să aibă pe cap coroana Macedoniei. 

Filotas se lăsă să cadă într-un jilţ și tăcu timp de câteva clipe. 
Simmias continuă: 


217 


— Tu ești comandantul suprem al cavaleriei eterilor și noul 
rege trebuie să se poată baza pe tine. Trebuie să știm ce spui de 
asta. 

Filotas oftă. 

— Ascultaţi-mă, eu cred, ba nu, sunt sigur că nu-i nevoie să 
ne pătăm mâinile cu sângele lui Alexandru căruia cu toţii îi 
datorăm multe. 

— El este acela care ne datorează mult - îl întrerupse 
Aristarh. 

— De altfel, atunci când va fi mort, nimeni nu ne oprește să-i 
aducem cele mai înalte onoruri, să-i ridicăm statui și alte 
monumente, să-i facem cunoscut numele prin inscripţii în toată 
lumea: așa se face de obicei. In ce-l privește pe Amintas ne va fi 
dator pentru că l-am urcat pe tron și va trebui să ne dea 
ascultare. 

Filotas continuă ca și cum Aristarh n-ar fi spus nimic. 

— Nu vreau să-l ucidem. Și nici voi n-o să-l ucideţi. Vă voi 
spune eu cum vom acţiona și când. 

— Vorbi cu atâta putere de convingere că nimeni nu mai 
îndrăzni să-l contrazică. Apoi, își acoperi din nou capul cu gluga 
mantiei și ieși. 

Simmias așteptă ca zgomotul pașilor lui să se stingă și se 
întoarse către ceilalți. 

— Cine a vorbit? 

Clătinară cu toţii din cap. 

— Filotas știa de ceea ce am hotărât noi, deci i-a spus cineva. 

— Eu n-am vorbit, jur - îl asigură Kresilas. 

— Nici noi - spuseră și ceilalți. 

— Ne punem capul în joc - continuă Simmias. 

— Nu uitaţi că nu trebuie să vă scape nicio vorbă, nici cu 
iubitele, nici cu prietenii, nici cu fraţii. Totuși Filotas a aflat și, 
așa cum a aflat el, ar putea afla și oricare altul. 

— Așa este - admise Aristarh. 

— Ce crezi că ar fi de făcut? 

— Trebuie să acţionăm imediat. 

— Vrei să spui că trebuie să-l ucidem pe rege, acum? 

— Cât de curând. Dacă află și el ce a aflat Filotas, suntem 
pierduţi. Aţi văzut vreodată un proces macedonean pentru înaltă 


218 


trădare? Eu da. Am vazut și o execuţie. Cel vinovat este făcut 
bucăţi de armată. Încetul cu încetul. 

— Când intrăm în acţiune? — întrebă Hector din Thermes. 

— Mâine - spuse Simmias - înainte ca Filotas să-și mai facă și 
alte scrupule. După ce Alexandru va muri, el nu va mai putea da 
înapoi și va trebui să-și asume unele responsabilităţi. Cât despre 
Perdicas, Ptolemeu, Seleucos și ceilalţi, vor lua doar act de 
situaţie. Sunt aproape toți oameni cu scaun la cap. Ascultaţi-mă 
cu atenţie pentru că o greșeală cât de mică ne-ar putea da de 
gol, ducându-ne la o moarte înspăimântătoare. 

Scoase sabia și începu să facă semne pe pardoseala din 
pământ bătătorit. 

— Mâine, regele va inaugura teatrul cel nou: vrea ca Statira 
să-l vadă pe Tessalos într-o tragedie greacă de Euripide, 
Rugătoarele. Va pleca din palatul lui Satibarzanes și va trece pe 
această stradă, pe lângă cartierul negustorilor de mirodenii. 
Ajuns aici, va coti pe strada care duce la teatru printre două 
șiruri de pezeteri din falangă care-i vor da onorul și-l vor 
despărţi de mulţime. Acela va fi momentul în care vom acţiona. 
Înfipse sabia în pământ și-i privi în ochi, pe rând, pe ceilalţi 
complotiști. 


219 


37 


Kybelinos reușise să-și facă loc, împreună cu prietenul său, 
Aghirios, până când ajunseră în primul rând și, pe de o parte, îl 
privea îngrijorat pe rege care venea înconjurat de prietenii săi, 
iar pe de altă parte, pe ofițerii comandanţi ai unităţilor de luptă 
și pe prinţul Amintas. 

— Nu-l văd pe comandantul Filotas - spuse el după ce-l 
căutase în zadar cu privirea printre bărbaţii care-l însoțeau pe 
Alexandru. 

— Crezi că l-a avertizat? — îl întrebă Aghirios. 

— Cu siguranţă că a făcut-o - răspunse Kybelinos. 

— M-a ascultat cu toată atenţia și mi-a spus să stau liniștit 
pentru că totul va fi bine. 

— Dar, ce crezi, când se va întâmpla? 

— Nu știu. Când ascultam eu, venea zgomot din stradă și n- 
am reușit să înțeleg prea bine, dar cred că vor lovi înainte ca 
armata să pornească spre Bactriana. 

— Vită-te acolo - spuse Aghirios arătându-i ceva în fruntea 
alaiului care înainta. 

— Uite-l pe rege cu prințesa Statira și uite-i și pe prietenii 
regelui. Nici eu nu-l văd pe comandantul Filotas. 

— Poate că azi a fost ocupat: am auzit că satrapul celălalt, 
Barsaentes, se învârte pe la poalele munţilor cu bande înarmate 
de luptători saka și gedrozi. Poate că i s-a ordonat să-i alunge. 

— Poate... 

Acum, regele se apropia și Kybelinos se simţi cuprins pe 
neașteptate de o emoție ciudată, o agitaţie care-i făcea mâinile 
să tremure fără niciun motiv. 

— Ce-i cu tine? — îl întrebă Aghirios. 

— Eşti cam ciudat. 

Exact în clipa aceea, tânărul său prieten își aminti dintr-o dată 
un cuvânt pe care-l auzise din gura unuia dintre generali, un 
cuvânt ce i se păruse atunci fără niciun rost și care acum, pe 
neașteptate, îi revenea în minte cu un înțeles teribil: Xsayarsa 
gadir, „Poarta lui Xerxes”. Uite-o! Se afla în spatele lui și, în 


220 


vârful turnului de deasupra ei, apăruseră dintr-o dată trei arcași 
care luau poziţia de tragere. Se aruncă în faţă trecând prin 
cordonul de pezeteri; și strigă: 

— ÎI omoară pe rege! Îl omoară pe rege! Salvaţi-l! 

În aceeași clipă săgețile porniră, dar și scuturile lui Ptolemeu 
și al lui Leonatos se ridicaseră deja ca niște zăgazuri de fier ca 
să apere pieptul suveranului. Perdicas urlă din străfundul 
rărunchilor: 

— Prindeţi-i pe oamenii aceia! — și trimise un grup de 
cercetași spre Poarta lui Xerxes. 

Cuvintele răsunară în mintea lui Alexandru amplificate de 
amintiri, trezind un coșmar care părea adormit: imaginea tatălui 
său, Filip, care se prăbușea într-o baltă de sânge, cu o suliță 
celtică înfiptă în coaste. Auzi lângă el vocea Statirei care 
pronunţa cuvinte de neînțeles și, apoi, un vârtej de strigăte, de 
ordine răstite, zăngănit de arme, tropotul cailor, dar în faţa 
ochilor nu vedea decât sânge și iar sânge, și, din nou, paloarea 
de moarte a chipului lui Filip. 

Îl trezi din amintiri vocea lui Ptolemeu: 

— Acesta este băiatul care ţi-a salvat viaţa. Este un tânăr paj 
curajos și devotat: îl cheamă Kybelinos. 

Alexandru îl privi: trăsături fine, braţe slăbuțe, ochi mari și 
luminoși. Mai tremura încă și ţinea capul plecat în jos ca să-și 
ascundă emoția. ÎI întrebă: 

— De unde ești, băiete? 

— Sunt din Euostos, un sat din Lincestides, Măria Ta - reuși să 
îngaime tânărul. 

— Mi-ai salvat viaţa. Mulţumesc. O să dau ordin să fii răsplătit 
pentru credinţa ta. Dar, spune-mi, de unde știai că vroiau să mă 
ucidă? 

— Măria Ta, eu vorbisem despre asta cu generalul Filotas care 
ţi-a spus, desigur că... 

— Se opri și privi în jur nedumerit, văzând uluirea de pe faţa 
regelui și a tuturor prietenilor săi. 

Se afla acolo și secretarul general, Eumene din Cardia, care 
se apropie de el și-i puse o mână pe umăr. 

— Vino, băiete, hai să mergem în altă parte. O să-mi 
povestești totul de la început. 


221 


Emoţionat și fericit pentru rolul pe care-l avuse, de salvator al 
regelui, Kybelinos povesti în cele mai mici amănunte tot ce știa 
despre complot și cum îl anunţase pe Filotas care-i promisese 
că-i va raporta imediat regelui tot ce aflase de la el. 

Când termină de povestit, Eumene îl bătu cu palma pe umăr, 
spunându-i: 

— Bravo, băiete, ne-ai fost tuturor de mare ajutor. Regele 
Alexandru îţi acordă încă de pe acum gradul de comandant al 
paiilor regali cu leafa și cu semnele distinctive ale acestui grad. 
In plus, îţi dăruiește un talant de argint, bani pe care-i vei putea 
păstra asupra ta sau îi vei putea trimite, pe toți sau doar o 
parte, familiei tale. Du-te, acum, să te odihnești: a fost pentru 
noi toți o zi plină de tot felul de evenimente. 

Băiatul ceru voie să plece și alergă la prietenul său, Aghirios, 
ca să-i dea vestea cea mare, gândindu-se de pe acum la 
plăcerea pe care avea s-o aibă dând ordine sau pedepsindu-i pe 
toți acei camarazi ai săi care, până atunci, îl luaseră peste picior 
sau chiar îl bătuseră. 

Alexandru semnă ordinul de arestare imediată pentru 
comandanții Simmias din Neapolis, Hector din Thermes, Kresilas 
din Meton, Menekrates din Megalopolis, Aristarh din Poliakmon, 
Agesandros din Leucopedion și, de asemenea, pentru generalul 
eterilor, Filotas, și pentru prinţul Amintas din Lincestides. Se 
închise apoi în palatul său și nu mai vru să vadă pe nimeni. 

Seleucos, Ptolemeu și Eumene se hotărâră să-l roage pe 
Hefestion, singurul pe care-l putea primi regele într-un moment 
atât de greu pentru el și porniră, spre seară, să-l caute acasă la 
el. Încearcă să afli ce-are de gând să facă - îi spuse Eumene. 

— In special în ce-l privește pe Filotas - completă Seleucos. 

— Să vedem dacă pot să vorbesc cu el. Nu l-am mai văzut 
niciodată în halul ăsta, nici măcar atunci când eram în exil și, în 
fiecare zi, puteam muri de foame sau de frig. 

Vru să plece, dar tocmai în clipa aceea bătu la ușă un curier 
care le înmână ordinul de convocare imediată la rege. 

— Las-o baltă - spuse Eumene. 

— Ne-a luat-o înainte. 

— Plecară toţi patru, pe jos, la rege. 

— Ce crezi că o să ne întrebe? — întrebă Hefestion. 

— E clar - răspunse Eumene. 


222 


— O să ne întrebe ce credem despre complot și ne va 
consulta, mai ales, în privinţa sorții lui Filotas. 

— Și noi, ce-o să-i răspundem? — întrebă posomorât Seleucos 
ca și cum s-ar fi întrebat pe el însuși. 

În aceeași clipă, sosea călare și Perdicas care, când își văzu 
prietenii, descălecă și li se alătură ducându-și calul de căpăstru. 

— Aș prefera să lupt cu mâinile goale cu un leu decât să spun 
ce gândesc despre toată povestea asta. Voi v-aţi gândit la asta? 

Prietenii priviră spre el și Perdicas văzu în ochii lor obida, 
neliniștea și nesiguranța pe care le avea și el în suflet. Clătină 
din cap. 

— Ca și mine, nici voi nu știți ce să spuneţi, nu-i așa? 

Ajunseseră de-acum în fața palatului guvernatorului, păzit de 
un pluton de pezeteri și de patru Nemuritori din garda imperială. 
Din direcție opusă, se vedeau sosind Leonatos cu umărul lui 
bandajat, Clito cei Negru și Lisimah. 

— Nu lipsește decât Crater - remarcă Ptolemeu. 

— Și Filotas - adăugă Eumene, privind în pământ. 

— Ai dreptate - făcu Ptolemeu. Se priviră unii pe alţii, fără să 
scoată nicio vorbă. Știau că peste puţin timp trebuiau să spună 
regelui dacă unul de-ai lor, unul din grupul de prieteni, unul cu 
care împărţiseră mâncarea și foamea, somnul și veghea, 
bucuriile și primejdiile, speranţele și deznădejdea, mai putea trăi 
sau trebuia să moară. 

Leonatos fu acela care rupse tăcerea: 

— Filotas nu mi-a plăcut niciodată: este vanitos și plin de 
aere, dar, la gândul de a-l vedea sfârtecat într-o execuţie 
militară, parcă mă apucă durerea de cap. Hai să mergem, acum: 
nu mai suport nesiguranța asta. 

Intrară și ajunseră în sala de consiliu unde Alexandru îi 
aștepta, așezat pe tron, palid, cu ochii tulburi de nesomn. 
Peritas era încolăcit la picioarele sale și ridica, din când în când, 
botul sperând în zadar că va primi o mângâiere de la stăpânul 
său. 

Regele nu mai avu răbdare să-i vadă așezându-se. 

— Voi toţi eraţi de față când a fost ucis tatăl meu - începu el. 

— Așa este - îl aprobă imediat Eumene care primise atunci o 
rană serioasă ce-l mai durea încă - dar ai face o mare greșeală 


223 


dacă vei judeca sub influenţa acelor imagini sângeroase. Nu-i 
același lucru, situaţia este alta și... 

— Nu? — strigă Alexandru pe neașteptate. 

— Eu i-am tras sabia dintre coaste, pe hainele mele a rămas 
sângele lui, eu i-am simţit ultima suflare. Eu, înţelegi? Eu. 

Eumene își dădu seama că nu mai era nimic de făcut: era clar 
că Alexandru era obsedat de ideea regicidului și că noaptea îi 
fusese răvășită de coșmarul morţii năprasnice a lui Filip. În clipa 
aceea intră Crater, cu o privire de asemenea mohorâtă. 

— Dacă ai luat deja o hotărâre - spuse atunci Ptolemeu - de 
ce ne-ai mai chemat aici? 

Alexandru devenise, parcă, mai liniștit. 

— N-am luat nicio decizie și nici n-am de gând să iau vreuna. 
Armata întreagă va judeca, la fel ca o adunare din orașele 
noastre, după vechile obiceiuri. 

— Deci - interveni Seleucos - noi nu prea putem să-ţi fim de 
folos... 

Alexandru îl întrerupse: 

— Dacă vreţi, puteţi să plecați, nu vă mai rețin. V-am chemat 
ca să-mi daţi un sfat și ca să am sprijinul vostru: șase dintre cei 
mai viteji ofițeri ai noștri și printre ei unul dintre prietenii noștri 
cei mai apropiaţi, ca un frate de-al nostru, au uneltit ca să mă 
ucidă. Eraţi de față: aţi văzut și aţi auzit mărturia pajului. 

Clito cel Negru, care nu scosese o vorbă până atunci, deschise 
gura: 

— Fii atent, Alexandru. Împotriva lui Filotas nu ai altă dovadă 
decât mărturia băiatului aceluia. 

— Care mi-a salvat viaţa și care a spus adevărul despre toate 
cele întâmplate. Arcașii care trebuiau să mă ucidă au fost 
torturați și au confirmat în totalitate spusele lui Kybelinos. Au 
fost interogaţi separat, dar declaraţiile au fost aceleași. 

— Și ce se pune pe seama lui Filotas? — mai întrebă Clito. 

— Ştia, nu-i nicio îndoială că știa și n-a spus nimic. Înţelegi, 
Clito? Dacă ar fi fost după el, eu aș fi fost acum deja mort, 
ciuruit de săgeți, străpuns dintr-o parte într-alta. Cadavrul meu 
ar fi fost pe-acolo, afară, într-o baltă de sânge. 

Avea lacrimi în ochi când rostea aceste cuvinte și înţeleseră 
cu toţii că nu gândul la săgețile care i-ar fi străpuns carnea îl 
făcea să plângă, ci gândul că un prieten căruia îi încredinţase, o 


224 


dată cu funcţia militară cea mai importantă după aceea a lui, 
chiar și apărarea persoanei lui ca rege, urzise acel complot, 
avusese inima să și-l imagineze străpuns de săgeți și 
zvârcolindu-se în spasmele unei agonii îngrozitoare. Toţi cei de 
față văzură privirea sa plină de durere, mâinile care i se 
încleștau spasmodic pe braţele tronului, auziră tremurul vocii 
sale. 

— Ce v-am făcut? — întrebă el aproape plângând. 

— Ce v-am făcut? 

— Alexandru, noi nu... — încercă să răspundă Ptolemeu. 

— Voi îl apăraţi! — strigă regele. 

— Nu - protestă Seleucos. 

— Pur și simplu nu putem crede așa ceva, chiar dacă toate 
probele sunt împotriva lui. 

O dată cu umbrele serii, se lăsă o tăcere adâncă pe care 
nimeni nu îndrăznea s-o rupă, nici măcar Peritas care privea 
nemișcat la stăpânul său, cu ochii săi mari și umezi. Se simțeau 
cu toţii prea singuri și prea departe de vremurile fericite ale 
prieteniei și ale adolescenţei lor. Dintr-o dată, zilele visurilor și 
ale eroismului din imaginaţia fiecăruia păreau foarte îndepărtate 
și trebuiau acum să lupte cu neliniștea și cu îndoiala, să caute o 
cale de ieșire din hăţișul intrigilor, al minciunilor și al bănuielilor. 

— Ce s-a aflat în privinţa prințului Amintas? — mai întrebă 
Clito cel Negru. 

— După moartea mea, el ar fi fost noul rege - răspunse 
posomorât Alexandru. Apoi, după câteva clipe, întrebă: 

— După părerea voastră, ce-ar trebui să fac? 

Clito răspunse în numele tuturor: 

— Altă cale nu există. Sunt ofiţeri din armata regelui și armata 
regelui trebuie să-i judece. 

Nu mai era nimic de spus și ieșiră cu toţii, unul după altul, 
lăsându-l pe Alexandru singur cu fantomele sale. Nici măcar 
Hefestion nu avu curajul să mai rămână. 


225 


38 


Eumene și Calistene veniră la Alexandru înainte de revărsatul 
zorilor și-l găsiră așezat pe un scăunel simplu, având pe el doar 
hlamida grosolană macedoneană. Se vedea că nu închisese un 
ochi toată noaptea. 

— A recunoscut că a trădat? — întrebă el fără să înalțe măcar 
capul. 

— A îndurat tortura cu un curaj de necrezut. Este un mare 
soldat - răspunse Eumene. 

— Știu asta - îi răspunse posomorât Alexandru. 

— Și nu vrei să știi ce a spus? — întrebă Calistene. 

Regele acceptă dând rar, de mai multe ori, din cap. 

— În cel mai chinuitor moment a strigat: „Întrebaţi-l pe 
Alexandru ce vrea să spun și să terminăm odată!”. 

— Dispreţuitor - comentă regele - ca un nobil macedonean 
adevărat. Dispreţuitor ca întotdeauna. 

— Dar cum de nu poţi avea cea mai mică îndoială? — întrebă 
Calistene. 

— Nu-mi este permis să mă îndoiesc - răspunse Alexandru. 

— Este o mărturie zdrobitoare, confirmată și de cei care 
trebuiau să mă ucidă. 

— Și Amintas? — întrebă neliniștit Eumene. 

— Cruţă-l măcar pe el. În privinţa lui nu sunt acuzaţii. 

— A existat deja un precedent. Și, apoi, el ar fi devenit rege 
după uciderea mea. Nu-i de ajuns? 

— Nu! — exclamă Calistene cu un curaj pe care nu-l arătase 
până atunci. 

— Nu, nu ajunge! Și vrei să știi de ce? Îți amintești de 
scrisoarea lui Darius în care-i promitea două mii de talanți? Era 
falsă! Totul era fals: scrisoarea, mesagerul, complotul... sau, mai 
bine zis, complotul a existat, dar mama ta a fost aceea care l-a 
urzit, împreună cu egipteanul Sisines, pentru a-l îndepărta pe 
Amintas. 

— Minti! — strigă Alexandru. 


226 


— Sisines era o iscoadă a lui Darius și de aceea a fost 
executat după bătălia de la Issus. 

— Da, dar eu am fost ultimul om care a vorbit cu el: vroia să 
mă mituiască și pe mine și pe Ptolemeu. Eu m-am prefăcut că 
accept: cincisprezece talanţi pentru mine și douăzeci pentru 
Ptolemeu ca să nu suflăm o vorbă și să garantăm pentru 
nevinovăția lui. Nu ţi-am spus nimic și am păstrat un secret atât 
de apăsător ca să nu te tulbur, să nu provoc un conflict între 
tine și mama ta. Olimpia a fost întotdeauna obsedată de 
succesiunea la tron: ea a fost aceea care a poruncit să fie 
sugrumat în leagăn copilașul bietei Euridice, nu-ţi mai 
amintești? 

Alexandru se cutremură și parcă o văzu aievea, ca și cum s-ar 
fi întâmplat doar cu o zi înainte, pe Euridice plină de vânătăi, cu 
fața zgăriată și cu părul murdar, strângând la piept cadavrul 
copilului său. 

— O fiinţă de același sânge cu tine - continuă implacabil 
Calistene - sau poate că încă mai crezi că ești cu adevărat fiul 
unui zeu? 

Alexandru sări în picioare ca și cum ar fi fost biciuit cu o 
cravașă și se aruncă asupra lui cu sabia scoasă din teacă, 
urlând: 

— Ai mers prea departe! 

Calistene păli și-și dădu dintr-o dată seama că stârnise o 
mânie ale cărei consecințe nu era în stare să le suporte. 
Eumene se repezi între ei și regele se opri în ultimul moment. 

— A spus ceea ce gândea, vrei să-l ucizi pentru asta? Dacă 
vrei adulatori și curteni care să spună întotdeauna doar ce vrei 
să auzi și doar ce-ţi face plăcere, atunci n-ai nevoie de noi. 

Se întoarse către prietenul său care tremura ca varga și era 
palid ca un cadavru: 

— Hai, Calistene, hai să mergem; astăzi, regele nu este prea 
bine dispus. 

leșiră și Alexandru se lăsă să cadă pe taburet, ţinându-și 
tâmplele cu mâinile ca pentru a potoli gândurile care-l asaltau. 

— Urâtă poveste - se auzi o voce din spatele său - urâtă de 
tot. Dar, din păcate, nu ai nicio cale de ieșire. Trebuie să lovești 
fără cruţare, chiar dacă mai ai și unele îndoieli. Poate că Filotas 
nu avea intenţia să te ucidă, poate că vroia doar să te ţină sub 


227 


control sau să te oblige să faci ceea ce vroia el, bazându-se pe 
poziția sa și a tatălui său în armată, dar, cu siguranţă, era unul 
dintre complotiști și asta este de ajuns. 

— Eumolpos din Solis traversă sala în care mai domnea încă 
întunericul și merse să se așeze pe un scaun în fața regelui. 

— Ai ascultat și celelalte lucruri pe care le-a spus Calistene? 

— Povestea cu Amintas? Da. Dar și aici, poţi oare să crezi 
totul? Cine era de faţă la acel interogatoriu care a avut loc 
înainte ca Sisines să fie executat? După cât se pare, nimeni, în 
afară de același Calistene, așa că adevărul prezentat de el nu 
are martori. Amintas este, fără nicio îndoială și în mod absolut 
normal, un pericol: la curtea persană, el ar fi fost eliminat 
imediat. lar tu, nu uita, ești acum și regele persanilor. Ești 
Regele Regilor. Cu toate astea, nu cred că ar trebui să te expui: 
va fi dată o sentinţă de condamnare. Tot ceea ce va trebui să 
faci va fi să refuzi graţierea, dacă o va cere vreunul dintre ei. 

Intră o ordonanţă însoţită de doi paji care aduceau armele 
regelui. 

— Măria Ta - spuse omul - e timpul. 

XXX 

Procesul militar desfășurat în prezenţa întregii armate era un 
ritual străvechi și cumplit, creat de strămoși pentru a da o 
pedeapsă cât mai dureroasă și mai înjositoare trădătorilor: era 
condus de suveran și avea loc în prezența tuturor soldaţilor, a 
generalilor cavaleriei, infanteriei și ai trupelor auxiliare; membrii 
completului de judecată, zece la număr, erau aleși dintre ofițerii 
cu gradul cel mai înalt și dintre soldații cei mai vârstnici. 

Armata se alinie, înainte de revărsatul zorilor, pe câmpia 
pustie, la un semnal al trâmbiţei, înalt și prelung, impresionant 
prin faptul că era o singură notă, tăioasă ca o lamă de brici. 
Pezeterii erau așezați pe șapte rânduri, înarmaţi ca pentru luptă, 
cu sarisele ţinute strâns în pumn. În faţa lor, se afla cavaleria 
eterilor. La capetele formaţiei, închizând în formă de dreptunghi 
cele două laturi lungi paralele, se aflau aliniate trupele de 
infanterie ușoară de asalt, cercetașii și „scutierii”, lăsând doar 
un spațiu îngust de trecere pe latura de răsărit, pe unde urmau 
să intre regele împreună cu judecătorii și cu acuzaţii. Nu 
participau nici grecii mercenari, nici tracii și nici agrienii, pentru 


228 


că macedonenii nu puteau fi condamnaţi decât tot de 
macedoneni. 

La mijlocul formaţiei eteri/lor, se afla o estradă, puţin mai 
ridicată decât nivelul solului, cu scaunele regelui și ale 
membrilor completului de judecată. 

Soarele își făcu apariția de după munţi și razele sale luminară 
întâi vârfurile sariselor, făcându-le să scânteieze sinistru și 
coborâră, apoi, ca să ilumineze soldaţii nemișcaţi în platoșele lor 
de fier, să le lumineze fețele împietrite purtând urmele soarelui, 
vântului și gerurilor. 

Trei semnale de trâmbiţă anunţară sosirea regelui și, la puţin 
timp după aceea, apărură judecătorii urmaţi de arestaţii care 
erau în lanţuri. Dintre ei ieșeau în evidenţă Filotas, care purta pe 
corp semnele teribile ale torturii, și Amintas, care înainta foarte 
calm în aparenţă. 

Când regele și judecătorii luară loc pe podium, cel mai în 
vârstă dintre ei citi capetele de acuzare. Martorii fură chemaţi și, 
în timp ce treceau prin faţa mulţimii de soldaţi, un crainic 
repeta, strigând cu voce tare, tot ceea ce susţinuseră ei, pentru 
ca întreaga adunare să le audă declaraţiile. La sfârșit, 
judecătorii votară și verdictul fu unanim pentru toți acuzații: 
vinovati. 

— Acum - strigă crainicul repetând cuvintele celui mai 
vârstnic dintre judecători - va vota adunarea. Se va vota pentru 
fiecare acuzat în parte. Cine este împotriva sentinței să-și pună 
sabia pe pământ și, după aceea, toți se vor da înapoi zece pași 
pentru ca să putem număra săbiile. 

Judecătorul cel mai vârstnic strigă unul câte unul numele 
acuzaților și, de fiecare dată, soldaţii se dădură înapoi punându- 
și săbiile pe pământ. Condamnații își îndreptau privirile mai întâi 
spre formaţiile de pedestrași, apoi către cele de cavalerie, cu 
speranţa disperată că majoritatea camarazilor prezenţi vor 
încerca să-i salveze, dar numărul săbiilor care luceau pe pământ 
erau, de fiecare dată, prea mic. Când fu rândul lui Filotas, săbiile 
fură mai numeroase, în special cele ale eterifor, dar nu 
suficiente. Trufia sa și faptul că nu era apropiat de oameni îi 
îndepărtase în special pe soldaţii infanteriști și, în orice caz, 
asupra lui plana mărturia pajului Kybelinos pe care o auziseră cu 
totii. 


229 


Filotas nu lăsă nici o singură clipă ochii în pământ așa cum 
făcuseră ceilalți: își ţinu privirea aţintită asupra lui Alexandru, 
strângând din dinţi ca să nu geamă de durere și rămase așa 
chiar și atunci când îl duseră în fața stâlpului de execuţie. li 
îndepărtă pe călăii care vroiau să-i lege încheieturile mâinilor și 
ale picioarelor și rămase drept, într-o atitudine mândră, cu 
pieptul spre detașamentul de arcași care trebuiau să aducă la 
îndeplinire sentinţa. Ofițerul care îi comanda se apropie de 
estradă pentru a auzi, după cum era obiceiul, dacă regele, în 
ultima clipă, nu vroia să-l graţieze. 

Alexandru ordonă: 

— În inimă, din prima lovitură. Nu vreau să sufere nicio clipă 
în plus. 

Ofiţerul dădu din cap, merse la detașamentul său și schimbă 
câteva cuvinte cu oamenii lui. Dădu un ordin și arcașii puseră 
săgețile în arcuri și ţintiră. Pe câmpul plin de soldaţi se lăsă o 
tăcere de plumb și soldaţii din cavalerie își îndreptară privirile 
asupra corpului lui Filotas, știind că, până și în ultima clipă, deși 
extenuat de torturile pe care le suferise, le va arăta cum murea 
un adevărat comandant al eteri/or. 

Ofiţerul dădu ordin de tragere, dar Filotas, înainte ca săgețile 
să-i străpungă inima, mai avu timp să strige: A/a/al/ai! 

Și căzu imediat în pulbere, într-o baltă de sânge. 

Prințul Amintas fu executat ultimul și mulți dintre cei prezenţi 
nu-și putură reține o lacrimă văzând de ce sfârșit demn de milă 
avusese parte un tânăr și viteaz nobil căruia soarta îi răpise mai 
întâi tronul și, apoi, viaţa, în floarea vârstei. 

Alexandru se întoarse în palatul său copleșit de cea mai 
neagră mâhnire pentru tot ceea ce văzuse, trist pentru că 
pierduse un prieten din copilărie și din tinereţe nu pe câmpul de 
luptă, ci în faţa unui pluton de execuție, tulburat de gândul că 
un tânăr de vârsta sa care luase parte întotdeauna la toate 
bătăliile pe care le purtaseră, căruia îi încredințase cea mai 
înaltă dintre funcţii după aceea a lui însuși, ajunsese într-un 
asemenea hal de decădere încât să-i întoarcă spatele, încât să 
comploteze împotriva lui. Vremea amăgirilor și a sângelui încă 
nu trecuse: trebuia să mai ia o hotărâre și mai teribilă. 

Îi convocă la consiliu pe prietenii săi după asfinţit, într-un cort 
mai izolat în largul câmpiei. Era de față și Eumene, dar nu și 


230 


Clito cel Negru, însărcinat să supravegheze funeraliile 
condamnaților. La intrarea în cort nu erau gărzi de pază, în 
interior nu erau scaune, mese sau covoare, ci doar pământul 
gol: discutară stând în picioare, la lumina unui singur felinar. 
Niciunul dintre ei nu cinase și pe faţa fiecăruia se puteau citi 
doar amărăciunea și tulburarea. 

— Atitudinea asta nu este demnă de voi - începu Alexandru. 

— Nimeni nu a intervenit pentru a-l salva pe Filotas de la 
moarte. 

— Eu sunt grec - replică imediat Eumene. 

— Nu aveam dreptul. 

— Știu asta - îi răspunse Alexandru - altfel ai fi vorbit în 
favoarea lui și în public, așa cum ai făcut-o între noi, dar 
sentința a fost dată de judecători, aprobată de adunare și 
executată. Ce s-a făcut e bun făcut. 

— Atunci, de ce ne-ai mai convocat? — întrebă Leonatos cu o 
voce care îi tremura. Și era impresionant să vezi un asemenea 
uriaș cu ochii umezi de emoție. 

— Pentru că încă nu s-a terminat totul, așa-i? — interveni 
Eumene. 

— Când începi un lucru trebuie să-l duci până la capăt. 

— Ce alţi complotiști ai mai descoperit? întrebă îngrijorat 
Ptolemeu. 

Regele îl privi o clipă cu o expresie rătăcită, ca și cum ar fi 
trebuit să facă faţă celei mai neplăcute dintre încercări, celei 
mai ingrate misiuni, apoi începu, vorbind aproape în șoaptă: 

— Astăzi, când m-am întors după execuţie în camerele mele, 
m-am așezat la masă și am început să-i scriu generalului 
Parmenion... 

— Ultimul cuvânt, doar numele, îndată ce fu pronunţat, dădu 
naștere, în spațiul acela limitat, enormei tragedii în curs de 
desfășurare și înțeleseră toți, cu durere, ce decizie mai trebuiau 
să ia - ... ca să-i dau printr-o scrisoare a mea, scrisă de mine 
însumi, vestea că fiul său, Filotas, fusese condamnat la moarte 
și că sentinţa fusese executată prin voinţa adunării armatei. 
Vroiam să-i spun că, în calitatea mea de rege, fusesem nevoit să 
accept acel verdict, dar că, din punct de vedere uman, aș fi vrut 
să mor eu ca să-l cruț de o durere atât de îngrozitoare. 


231 


— Eumene îl privi și văzu că, în timp ce vorbea, lacrimile îi 
curgeau pe obraji, că, în acele momente, suferea la fel ca 
bătrânul general. 

— Dar mâna mi s-a oprit destul de repede. Un gând 
îngrijorător nu mă lăsa să mai scriu ceva și gândul acesta m-a 
făcut să vă convoc aici. Nimeni nu va ieși de aici până când nu 
vom lua o hotărâre. 

— Cum va reacţiona Parmenion: acesta este gândul care te 
chinuiește, nu-i așa? — i-o luă din nou înainte Eumene. 

— Așa este - recunoscu Alexandru. 

— El ţi-a dat deja doi fii - continuă Eumene. 

— Hector, care s-a înecat în Nil, și Nicanor, răpus de o rană 
mortală. 

lar acum tu ai pus să fie torturat și ucis cel de-al treilea, 
primul născut, cel de care era atât de mândru. 

— Nu eu! — strigă Alexandru. 

— Eu îl ridicasem în cea mai înaltă funcţie după a mea. A fost 
judecat pentru faptele sale. 

Cobori fruntea și rămase așa timp de mai multe clipe, apoi 
continuă cu glas scăzut: 

— Suntem singuri, izolaţi în străfundurile unei ţări imense și 
necunoscute, suntem pe cale să realizăm ceea ce am jurat să 
ducem la bun sfârșit și orice greșeală poate zădărnici totul, 
poate da forțe noi unui dușman pe care încă nu l-am nimicit și 
care se pregătește să riposteze din nou, poate duce la ruină 
toata expediţia noastră. Vreţi să-i vedeţi pe camarazii noștri puși 
pe fugă sau făcuţi prizonieri, torturați și uciși sau vânduți ca 
sclavi în ţinuturi îndepărtate, fără nicio speranță de a se mai 
întoarce acasă? Și vreţi ca patria noastră să fie înfrântă, 
ocupată, ca familiile voastre să fie ucise, casele voastre pârjolite 
de dușmani fără îndurare? Dacă va cădea Alexandru, lumea 
întreagă va cădea pradă unor zvârcoliri înspăimântătoare, vă 
daţi seama de asta? Asta vrei tu, Eumene din Cardia? Asta vreţi 
voi toţi? A trebuit să lovesc fără să stau pe gânduri, călcând 
peste orice piedici, orice sentimente, orice... milă. 

Vorbea cu ochii plini de lacrimi fierbinţi, cu vocea întretăiată 
de patimile care-i sfâșiau sufletul și prietenii îl recunoscură, îi 
simţiră forţa devastatoare pe care parcă o uitaseră. Era ca și 
cum respiraţia lui ar fi pătruns în piepturile lor, ca și cum 


232 


lacrimile lui s-ar fi scurs pe obrajii lor, ca și cum îndoielile și 
neliniștile lui le-ar fi tulburat sufletele. 

Regele îi privi ţintă pe fiecare dintre ei, apoi spuse: 

— Și mai trebuie făcut ceva și mai îngrozitor. 

— Uciderea lui Parmenion? — întrebă Eumene cu o voce care 
îi tremura. Alexandru aprobă printr-o aplecare a capului. 

— Nu știm ce va face când va afla de moartea lui Filotas. Dar, 
dacă va hotărî să se răzbune, s-a terminat cu noi: la el sunt banii 
care ne trebuie pentru aprovizionare, el controlează drumurile și 
toate posibilităţile de contact cu Macedonia pentru trimiterea 
întăririlor de care avem în permanenţă nevoie, el poate bloca 
toate căile din urma noastră lăsându-ne în voia sorții sau se 
poate alia cu Bessos ori cu alţii ca el și să ne nimicească până la 
unul. Putem risca așa ceva? 

— Doar o vorbă vreau să spun - interveni Crater. 

— Crezi că Parmenion știa de complot sau că era unul dintre 
complotiști? Filotas era fiul lui: ne-am putea gândi că l-ar fi pus 
câtuși de puţin la curent. 

— Eu nu cred, dar trebuie să mă gândesc și la așa ceva. Eu 
sunt regele și nimeni și nimic nu-mi poate fi de ajutor: trebuie să 
iau de unul singur asemenea hotărâri îngrozitoare. Singurul leac 
împotriva frământărilor este prietenia: fără voi, nu știu dacă aș 
găsi forța, voința, scopul tuturor acestor acţiuni. Acum, 
ascultaţi-mă: nu vreau să vă oblig să purtaţi o dată cu mine 
povara remușcărilor pe care doar eu singur trebuie s-o duc, dar, 
dacă voi credeţi că totul este doar o nebunie, dacă voi credeți 
că am depășit limitele permise unei fiinţe omenești, dacă voi 
credeţi că tot ceea ce fac sau sunt pe cale să fac sunt acţiuni ale 
unui tiran demn de dispreţ, ucideţi-mă. Acum. Din mâna 
voastră, moartea nu mi se va părea înspăimântătoare. Alegeţi-l, 
după aceea, pe cel mai bun dintre voi, pentru că eu nu am 
urmași; împăcaţi-vă cu Parmenion și întoarceți-vă acasă. 

— Își desfăcu platoșa și o lăsă să cadă pe jos, rămânând cu 
pieptul gol. 

— Eu am jurat să te urmez până la capătul lumii - spuse 
Hefestion. În toate privinţele, chiar și dincolo de hotarul care 
desparte binele de rău. 

— Apoi, către prietenii săi: 


233 


— Dacă vrea cineva să-l ucidă pe Alexandru, atunci să mă 
ucidă și pe mine. 

Își descheie platoșa și o lăsă și el să cadă pe jos, după care 
veni și se așeză alături de rege. 

Toţi avea lacrimi în ochi sau plângeau ascunzându-și fața cu 
palmele. Crater își aminti în clipa aceea o zi de demult în care 
ieșise în întâmpinarea prințului său, pe un viscol cumplit, 
împreună cu ceilalți prieteni, printre crestele îngheţate din Illiria, 
pentru ca el să știe că prietenii săi nu l-ar fi părăsit niciodată și 
pentru nimic în lume și strigă, atunci, cu un glas răsunător: 

— Ceata lui Alexandru! 

Și toţi răspunseră;: 

— Aici! 


234 


39 


Eumolpos din Solis intră în fosta sală de arme din palatul 
satrapului și se întoarse imediat când auzi zgomotul pașilor săi. 

— Cum te numești? — îl întrebă informatorul. 

— Și din ce companie ești? 

— Mă numesc Demetrios - răspunse soldatul. 

— Compania a cincea din batalionul al patrulea de cercetași. 

— Am o misiune pentru tine din partea regelui. Îi arătă o 
tăbliță având imprimată pe ea steaua argeadă. 

— Cunoști asta? 

— Este sigiliul regal. 

— Așa este. Deci, pe baza lui, ordinul pe care-l vei primi vine 
direct de la Alexandru. Este vorba despre o misiune grea și de 
mare importanţă, dar știm că nu ești la prima însărcinare de 
acest fel și că ai acţionat întotdeauna cu iuțeală și precizie. 

— Pe cine trebuie să ucid? — întrebă Demetrios. 

Eumolpos îl privi ţintă în ochi: 

— Pe generalul Parmenion. 

Omul reacţionă abia vizibil, printr-o tresărire ușoară a 
pleoapelor. Eumolpos continuă, privindu-l în continuare drept în 
ochi: 

— Ordinul este doar prin viu grai și numai tu îl cunoști. Nimeni 
altcineva, nici chiar regele, nu va ști că tu ai primit această 
misiune. Vei avea două călăuze de prin partea locului, demne de 
toată încrederea și veți folosi cămile din grajdurile lui 
Satibarzanes: sunt animalele cele mai iuți și mai rezistente 
pentru drumurile de aici. Va trebui să ajungeţi înainte ca vestea 
morții lui Filotas să ajungă la Ecbatana. 

li înmână un sul de papirus. 

— Acesta este documentul prin care treci drept curier regal, 
dar, pentru a ajunge până la el cu un mesaj verbal, trebuie să 
cunoști parola pe care n-o știu decât regele și Parmenion. 

— Care este parola? 

— Este un vechi cântecel macedonean pe care-l cântă copiii. 
Poate că-l cunoști, este așa: 


235 


Soldatul cel bătrân la luptă a pornit... 


Ucigașul avu o sclipire de sarcasm în priviri, după care, dând 
ritmic din cap, continuă cu versul următor: 


„„„pe drum s-a poticnit! 


— Exact asta este - confirmă Eumolpos fără a se arăta deloc 
surprins. Apoi, continuă: 

— Nu vei primi nicio recompensă pentru această misiune, dar 
vei primi de la mine personal un talant de argint. 

— Nu-i nevoie - răspunse omul. 

— O să-ţi prindă bine cândva. Vei folosi o sabie scurtă, cu 
două tăișuri, și-l vei lovi în piept. Cel mai mare soldat al 
Macedoniei nu trebuie să moară lovit pe la spate. 

Demetrios dădu din cap în semn că înţelesese totul. 

— Mai este și altceva? 

— Trebuie să-l iei prin surprindere. Dacă își dă seama de ce 
vrei să faci, ești pierdut. Nu te baza pe faptul că are șaptezeci 
de ani. Un leu rămâne întotdeauna un leu. 

— O să am grijă. 

— Acum, pleacă. Nu-i timp de pierdut. Călăuzele tale te vor 
aștepta la grajdurile de jos cu cămilele gata pregătite. Bani vei 
găsi la Ecbatana, lângă templul lui Eshmun al chaldeilor, la 
poarta de miazăzi. Indată după aceea, vei pleca din nou și nu te 
vei mai întoarce niciodată. 

Omul ieși pe o ușă dosnică, cobori scările până la grajduri și 
plecă în direcţia soarelui care apunea. Din înaltul turnului, 
Alexandru privea palid și nemișcat micul grup, până ce dispăru 
printre colinele deșertului. 

Demetrios avu nevoie de șase zile și cinci nopţi ca să ajungă 
la Zadracarta, dormind doar câteva ore pe noapte, mâncând și 
bând apă fără să descalece. In fiecare zi, el și călăuzele se 
opreau ca să schimbe animalele, astfel încât să poată merge cu 
o viteză egală: era de necrezut ce distanțe enorme puteau fi 
străbătute rapid în acest fel. Ajunseră la Ecbatana pe la apus, 
după treisprezece zile de mers și Demetrios se prezentă imediat 
la intrarea în palatul guvernatorului. 

— Cine ești și ce vrei? — îl întrebă santinela. 


236 


Demetrios îi arătă permisul de liberă trecere cu sigiliul 
regelui; - Curierul regelui cu misiune de urgenţă maximă. Mesaj 
verbal pentru generalul Parmenion personal. 

— Ai o parolă? 

— Sigur că da. 

— Așteaptă - răspunse santinela. Intră în corpul de gardă și 
vorbi cu comandantul său care ieși aproape imediat și-i spuse 
curierului: 

— Urmează-mă. 

Intrară într-o curte largă, cu coloane de jur împrejur, având în 
mijloc un puț din care servitorii scoteau apă pentru musafiri și 
pentru animale, traversând-o până în partea cealaltă. Pe latura 
de apus a porticului, aflată acum în umbră, se vedea o scară pe 
care se urca la etaj. Ajunseră pe un coridor păzit de doi pezeteri; 
și merseră până în capăt. În faţa ușii nu erau soldaţi de pază. 
Ofiţerul bătu la ușă și așteptă. După puţin timp, se auzi zgomot 
de pași și o voce care întreba: 

— Cine-i acolo? 

— De la corpul de gardă - răspunse ofițerul. 

— Este aici un curier urgent al regelui, cu un mesaj verbal și 
cu parolă. 

Ușa se deschise și apăru în prag un bărbat cam de cincizeci 
de ani, complet chel, cu o tăbliță sub braţul stâng și un condei în 
mâna dreaptă. 

— Sunt secretarul care răspunde de corespondenţă - se 
prezentă el. 

— Vino după mine: generalul o să te primească de îndată. 
Abia a terminat cu răspunsurile la scrisori și tocmai se pregătea 
să facă o baie înainte de cină. Sper că îi aduci numai vești bune. 
Suferă încă pentru moartea lui Nicanor și este mereu mai 
îngândurat în privinţa regelui și a ultimului fiu care i-a mai 
rămas, sărmanul om. 

În timp ce vorbea, privea figura ca de piatră a ucigașului, 
parcă pentru a ghici cam ce vești aducea generalului și tot 
privindu-l, parcă nu presimţea nimic bun. 

Se opriră în faţa altei uși. Secretarul spuse: 

— Așteaptă-mă aici: asta este o regulă înainte de a fi primit la 
general. 


237 


Demetrios se temu că ar fi putut fi percheziţionat și, pe sub 
mantie, strânse în pumn mânerul sabiei. Mai trecu ceva timp și 
nu se auzea niciun zgomot și nicio voce, apoi, în sfârșit, 
secretarul apăru cu o tavă pe care se aflau un codru de pâine, 
un vas cu sare și o cupă cu vin. 

— Generalul Parmenion dorește ca toţi aceia care intră în 
casa lui să aibă parte de ospitalitatea sa. Spune că acest obicei 
aduce noroc - adăugă el cu un zâmbet ușor. 

— Te rog, ia. 

Ucigașul lăsă mânerul sabiei și întinse mâna spre tavă. Luă o 
bucată de pâine, întinse cu ea în sare și mâncă. Bău, apoi, o 
înghiţitură de vin. 

— Mulţumește-i generalului din partea mea - spuse după 
aceea, ștergându-se la gură cu dosul palmei. 

Secretarul dădu din cap, puse tava pe o masă, apoi îl conduse 
până la ușa care dădea în biroul lui Parmenion și îl mai lăsă să 
aștepte câteva clipe. Demetrios putea auzi prin ușa închisă 
glasurile celor doi bărbaţi. In cele din urmă, secretarul aparu și-i 
făcu semn că era așteptat. Demetrios intră și închise ușa în 
urma lui. 

Parmenion era așezat la masa de lucru și, în spatele său, se 
vedea un dulap plin cu suluri de papirus, purtând fiecare o mică 
etichetă și, alături, pe un suport, o hartă care înfățișa provinciile 
imperiului persan de la est de Hallys. Îndată ce-l văzu intrând pe 
curier, se ridică în picioare ca să-i vină în întâmpinare. Era 
îmbrăcat doar cu chitonul militar care-i acoperea picioarele doar 
până la genunchi și purta cizme macedonene din piele până la 
jumătatea pulpelor. Statura sa era extraordinar de armonioasă, 
iar platoșa din fier și din piele, atârnată într-un cârlig pe peretele 
din stânga putea avea, împreună cu scutul o greutate 
apreciabilă. Nu era înarmat. Sabia, o armă cu lucrătură foarte 
veche, atârna cu tot cu centură pe același perete. 

li arătă, grijuliu, un scaun pe care să se așeze: 

— la loc, soldat. 

— Nu sunt obosit - răspunse ucigașul. 

— Se pare, totuși, că ai călătorit ca printr-un adevărat iad - 
insistă Parmenion. 

— Arăţi destul de rău. Hai, așază-te. 


238 


Demetrios îi dădu ascultare ca să nu trezească bănuieli și 
așteptă ca generalul să se apropie de el, dar, în timp ce se 
așeza, mânerul sabiei sale ieși la iveală de sub mantie. 
Parmenion observă aceasta imediat și se retrase către peretele 
unde se afla arma sa: 

— Cine ești? — întrebă el și întinse brațul ca să apuce 
mânerul sabiei. 

— Ziceai că ai o parolă. 

Bărbatul se ridică în picioare: 

— Soldatul cel bătrân ce pleacă la război... — spuse el punând 
mâna pe sabie. La aceste cuvinte, Parmenion lăsă să-i cadă 
sabia pe care o ţinea deja în mână și înaintă spre el cu privirea 
plină de o uimire îndurerată. 

— Regele... — șopti el năucit. 

— Cum se poate așa ceva? 

Ucigașul îi împlântă sabia în piept și-l privi pe când cădea, 
fără a scoate nici măcar un geamăt, în balta de sânge care 
apărea pe pardoseală. Îl privi murind și nu întrezări nici ură și 
nici revoltă în ochii săi care se împăienjeneau. Doar lacrimi. Și i 
se păru că buzele muribundului șopteau ceva o dată cu ultima 
suflare, poate... poate parola sa. 

leși pe o altă ușă, care se deschidea pe peretele din dreapta 
și se pierdu prin labirintul marelui palat. La scurtă vreme după 
aceea, liniștea amurgului fu sfâșiată de un urlet prelung de 
groază. 

La treisprezece zile după aceea, Alexandru află că Parmenion 
fusese asasinat și, deși ordinul de a-l ucide fusese dat chiar de 
el, vestea îl impresionă profund, ca și cum ar fi sperat ca vreun 
zeu să poată schimba mersul lucrurilor. Se închise timp de mai 
multe zile în cortul său, pradă celei mai adânci mâhniri, fără a 
vedea pe nimeni, fără a mânca și a bea ceva. Leptine încercă de 
mai multe ori să intre la el, dar de fiecare dată ieșea plângând și 
se ghemuia pe pământ, în dreptul intrării, așteptând cu ochii în 
lacrimi, sub arșiță sau pe ploaie, ca regele s-o lase să intre. 
Prietenii, care se apropiau din când în când de cort ca să audă 
vreun semn de viaţă din partea lui, nu distingeau decât vocea 
sa răgușită și monotonă care repeta la infinit vechiul cântecel 
macedonean pe care obișnuiau să-l cânte pe când erau copii și 
se îndepărtau clătinând din cap. 


239 


Eumene încheie cartea a patra a Jurnalului său astfel: 


În a șaptea zi a lunii Pianepsion, generalul Parmenion a 
fost ucis din ordinul regelui, fără a avea nicio vină. Era un 
bărbat viteaz care luptase întotdeauna cu curaj, deși era la 
o vârstă înaintată. Amintirea sa nu va putea fi pătată 
niciodată: el va rămâne pentru totdeauna viu în memoria 
noastră. 


240 


40 


Apoi, într-o zi, Alexandru se întoarse în palatul său, pe jos, cu 
barba mare și cu părul năclăit, tras la față și cu o scilipire de 
rătăcire în priviri. Statira îl luă în brațe și încercă să-i aline 
durerea  stându-i toată noaptea la picioare, cântând 
acompaniindu-se cu harpa babiloniană. 

Vara era pe sfârșite când regele fixă ziua plecării. Ofițerii 
răspunzători de deplasarea armatei se sfătuiră cu călăuzele, 
administratorii pregătiră carele și animalele de povară, 
comandanții de batalioane își adunară soldaţii și, timp de câteva 
zile, făcură cu ei câteva lungi marșuri de antrenament pentru a-i 
obișnui din nou cu greutăţile drumului pe care-l aveau de 
străbătut până la trecătorile din Paropamissos. In tabără se 
simţea o puternică satisfacție pentru reluarea activităţii militare. 
Soldaţii erau nerăbdători să plece din locul acela blestemat în 
care asistaseră la evenimente tragice și fiecare dintre ei nu 
dorea altceva decât să uite zilele de lâncezeală și de sânge 
scurse pe malurile unui lac sterp, sub zidurile aproape năruite 
ale orașului Artaxata, denumit acum Alexandria din Ariana. 

Prinţesa Statira își dădu seama că era însărcinată și vestea 
aceasta păru să-i aducă regelui o oarecare liniște și puţină 
fericire. Prietenii se bucurară și ei, gândindu-se că peste nu mult 
timp vor vedea un nou, un mic Alexandru. Marșul spre nord era 
prea greu pentru o femeie aflată într-o asemenea situaţie și 
Alexandru o rugă să se întoarcă și să se stabilească în unul 
dintre palatele sale. Statira se supuse și porni spre Zadracarta, 
cu intenţia de se întâlni cu mama sa la Ecbatana sau la Susa. 

Trâmbiţele dădură semnalul de plecare într-o dimineaţă 
senină de la începutul toamnei și regele se așeză în fruntea 
armatei îmbrăcat cu platoșa sa cea mai strălucitoare, călare pe 
Ducipal la fel ca în zilele sale cele mai glorioase. Alături de el 
călăreau Hefestion, Perdicas, Ptolemeu, Seleucos, Leonatos, 
Lisimah și Crater cu platoșele lor din fier și cu crestele coifurilor 
fluturând în vânt. 


241 


Zile întregi urcară pe valea prin care curgea râul cu mii de 
braţe, trecând din sat în sat fără să se întâmple nimic. Nobilii 
persani care însoțeau expediția împreună cu trupele lor vorbeau 
cu oamenii pe care-i întâlneau explicându-le că tânărul cu arme 
strălucitoare care călărea pe uriașul cal negru era noul Rege al 
Regilor și, din când în când, câţiva ţărani îi ieșeau în întâmpinare 
fluturând crenguţe de salcie în semn de salut. Noaptea, cerul 
era din ce în ce mai limpede și numărul de stele creștea 
nemăsurat de mult, de parcă astrele luau naștere cu miile pe 
imensa boltă arcuită, ca florile de primăvară pe o pajiște. 
Calistene le explică faptul că, la acele înălţimi, aerul era mult 
mai curat pentru că nu existau fumul și aburii care să-l tulbure și 
din această cauză stelele erau, pur și simplu, mai ușor de zărit, 
dar mulţi soldaţi credeau că bolta cerească se schimba o dată 
cu locurile prin care treceau și că în acele ținuturi atât de 
îndepărtate totul era posibil. 

Tabăra era instalată în fiecare seară la asfinţit, pe malurile 
râului și, când se aprindeau focurile, mulţimea soldaților la care 
se adăuga cortegiul de femei, negustori, servitori, hamali, 
păstori și paznici de animale cu turmele lor dădea impresia unui 
adevărat oraș în mișcare. 

Într-o zi, valea râului cu o sumedenie de braţe dădu într-o 
câmpie întinsă înconjurată din toate părțile de un lanţ de munţi 
uriași, acoperiţi de zăpadă, scânteind în soare și profilându-se 
minunat pe fondul albastru al cerului. 


— Paropamissos! — strigă Eumene, emoţionat la vederea 
acestei frumuseți, dar Calistene îl aduse cu picioarele pe 
pământ: 


— Am avut în ultima vreme un schimb de scrisori cu unchiul 
meu, Aristotel, și, după părerea lui, munţii pe care îi vom întâlni 
aici ar trebui să fie ultima prelungire a lanţului Caucazului, care 
este cel mai înalt din lume. 

— Și noi va trebui să urcăm până acolo sus? — întrebă 
Leonatos arătând spre culmile suspendate între cer și pământ. 

— Până acolo - îi răspunse Ptolemeu. 

— Suntem siguri de-acum că Bessos se află de cealaltă parte, 
cu o armată de bactrieni, sogdieni și sciți și Alexandru vrea să-l 
ia prizonier cu orice preţ. 


242 


Leonatos duse mâna la frunte ca să vadă mai bine, privi din 
nou la impunătorul lanţ de munţi, care strălucea orbitor sub 
mantia sa de gheaţă și zăpadă, apoi clătină din cap și merse mai 
departe. 

De ipoteza geografică a lui Calistene află și regele care, în 
zilele următoare, găsi că întinsa vale fertilă era locul ideal 
pentru a întemeia un oraș nou și pentru a instala acolo o parte 
din numerosul cortegiu care se deplasa în urma armatei în marș. 
Dădu acestui nou oraș numele Alexandria din Caucaz și lăsă 
acolo cam o mie de persoane împreună cu aproape două sute 
de mercenari care se oferiră să rămână în loc să participe la 
ameţitoarea traversare a munților. 

In aerul limpede, sub cerul acela scânteietor, pe pajiștile de 
smarald străbătute de panglicile argintii ale braţelor râului, 
fantasmele de la Artaxata păreau să se piardă în trecut, dar 
umbra însângerată a lui Parmenion continua să tulbure nopţile 
lui Alexandru. Într-o zi, pe la asfinţit, sub apăsarea amintirilor, el 
se duse în cortul lui Aristandru și-i spuse: 

— la un cal și vino după mine. 

El se supuse și, după puţin timp, ieșind de sub supravegherea 
gărzilor, o luară prin umbra care cobora dinspre munţi și 
începură să urce pe povârnișul muntelui. 

— Ce vrei să faci? — întrebă clarvăzătorul. 

— Să chem umbra lui Parmenion - răspunse regele, 
aruncându-i o privire rugătoare. 

— Poţi face asta pentru mine, Aristandru? 

Clarvăzătorul dădu din cap aprobator. 

— Dacă se mai află prin aceste locuri, îl voi face să vină la 
tine, dar dacă a coborât deja în Hades, nu știu dacă voi putea 
ajunge acolo fără ca eu însumi să-mi pierd viaţa. 

Azi-noapte am visat că-l văd urcând singur, pe jos, spre 
trecătoarea aceea. Mergea îndoit de spate, ca și cum ar fi dus o 
povară grea, iar părul său alb se confunda cu albeața zăpezii. 
Imi făcea, din când în când, semn să vin după el... mâna aceea 
mare și butucănoasă de războinic bătrân. Deodată s-a întors 
spre mine și i-am putut vedea rana pe care o avea la piept, dar 
în privirea sa nu era nici ură și nici dorinţă de răzbunare. Doar o 
nesfârșită tristeţe. Cheamă.-l, Aristandru, te implor! 

— Iţi amintești în ce loc al muntelui ţi s-a părut că-l vezi? 


243 


— Acolo - răspunse regele, arătând spre un punct în care 
poteca de piatră se pierdea sub zăpadă. 

— Du-mă, atunci, acolo, înainte să ne prindă noaptea și să nu 
mai putem găsi drumul. 

Porniră din nou la drum, mai întâi călare și, apoi, pe jos, când 
drumul deveni mai strâmt și mai greu. Ajunseră înainte de 
miezul nopţii la marginea zăpezilor și se opriră în faţa întinderii 
albe, nesfârșite, care se zărea prelungindu-se până pe cele mai 
înalte piscuri. 

— Ești gata? — întrebă Aristandru. 

— Sunt gata - răspunse regele. 

— Pentru ce? 

— Pentru orice. 

— Chiar și pentru moarte? 

— Da. 

— Atunci, dezbracă-te. 

Alexandru făcu întocmai. 

— Întinde-te pe zăpadă. 

Alexandru se întinse cu faţa în sus pe covorul de nea, 
tresărind la atingerea rece și văzu că Aristandru îngenunchea 
lângă el și începea să cânte, legănându-se înainte și înapoi pe 
călcâie, într-o litanie ciudată însoţită, din când în când, de 
strigăte scurte într-o limbă barbară de neînțeles. Pe măsură ce 
cântecul se înălța spre cerul înghețat, corpul său se afundă tot 
mai mult în zăpadă până când aproape nu se mai văzu. 

Își simţea pielea străpunsă de mii de ace îngheţate care 
păreau să-i ajungă până în inimă și în creier, iar durerea creștea 
cu fiecare clipă devenind în curând de nesuportat. La un 
moment dat, își dădu seama că el însuși scotea din gâtlej 
strigăte întrerupte într-o limbă necunoscută, aceleași sunete pe 
care le scotea și Aristandru și văzu că acesta, îngenuncheat în 
fața lui, avea ochii albi și fără nicio expresie, ca ai unei statui de 
marmură căreia ploaia i-ar fi șters culorile. 

Vru să vorbească, dar nu reuși; încercă să se ridice, dar simţi 
că nu mai avea puterea să facă așa ceva. Încercă, de asemenea, 
să strige, dar nu mai avea voce. Se afunda din ce în ce mai mult 
în gheaţă sau poate plutea prin aerul înghețat și transparent pe 
deasupra crestelor ascuţite ale munţilor... Se revăzu, atunci, 
copil, ca într-un vis, alergând prin încăperile palatului regal în 


244 


timp ce bătrâna Artemizia, gâfâind, încerca să se ţină după el. Și 
iată că, pe neașteptate, se afla în sala mare de consiliu, în sala 
de arme unde generalii stăteau alături de rege, tatăl său, și se 
oprea încremenit în fața impunătorilor războinici ferecaţi în 
armurile lor strălucitoare. În momentul acela, vedea apărând de 
pe un coridor lateral un bărbat impunător cu părul lung și alb: 
primul soldat al regatului, generalul Parmenion! 

ÎI privea zâmbind și-i spunea: 

— Cum este cântecelul acela, micul meu prinţ, cum este? Nu 
vrei să-l mai cânţi o dată pentru bătrânul tău soldat care pleacă 
la război? 

Și Alexandru încerca să cânte cântecelul care-i făcea pe toți 
să râdă, dar nu reușea, avea un nod în gât. Se întoarse ca să 
meargă în camera sa, dar văzu în față covorul zăpezii, îl văzu 
din nou pe Aristandru îngenuncheat, ţeapăn ca un cadavru și cu 
ochii albi. Disperat, își adună ultimele forţe ca să ajungă cu 
mâna la mantia pe care o aruncase pe zăpadă, dar, în timp ce, 
cu o sforțare supraomenească, întorcea capul în direcţia aceea, 
rămase încremenit de uimire: în faţa lui se afla Parmenion, palid 
în lumina lunii, îmbrăcat cu platoșa și cu spada lui impunătoare 
atârnându-i la șold. 

Ochii i se umplură de lacrimi și șopti: 

— Bătrâne... viteaz... soldat... iartă-mă. 

Buzele lui Parmenion se încreţiră ușor într-un surâs melancolic 
și răspunse: 

— Acum sunt cu băieţii mei. Ne simţim bine împreună. Rămâi 
cu bine, Alexandre. O să te iert atunci când o să ne revedem. Și 
nu va trece mult timp până atunci. 

Se îndepărtă cu pași rari pe zăpada imaculată și dispăru în 
bezna nopţii. 

În clipa aceea, Alexandru simţi că-și vine iarăşi în fire și-l văzu 
în faţa sa pe Aristandru care ţinea în mână mantia sa și-i 
spunea: 

— Acoperă-te, repede, acoperă-te! Ai fost foarte aproape de 
moarte. 

Alexandru reuși să se ridice și să se înfășoare în mantie și 
căldura lânii îl readuse încetul cu încetul în simțiri. 

— Ce s-a întâmplat? — îl întrebă Aristandru. 


245 


— Am pus în joc toate forțele spiritului meu, dar nu-mi 
amintesc nimic. 

— L-am văzut pe Parmenion. Era îmbrăcat în armură, nu avea 
răni și mi-a zâmbit. Plecă fruntea, mâhnit. 

— Dar probabil că m-am înșelat. 

— Înșelat? — spuse clarvăzătorul. 

— Poate că nu. Privește. 

Alexandru se întoarse și văzu un șir de urme de pași pe 
zăpadă, care se terminau nu departe, la o azvărlitură de băț, ca 
și cum cel care le lăsase s-ar fi risipit apoi în aer. Ingenunche ca 
să le atingă cu vârfurile degetelor și, apoi, se întoarse către 
Aristandru cu o privire în care se putea citi uimirea. 

— Cizme macedonene... cu ţinte. Oh, mare Zeus, poate fi 
adevărat? 

Clarvăzătorul privi fix spre orizont. 

— Să ne întoarcem - spuse. 

— E târziu. Stelele care ne-au ocrotit până acum stau să 
apună. 


246 


41 


Alexandru sărbători întemeierea noului său oraş aducând 
sacrificii solemne pentru a cere bunăvoință zeilor, după care 
dădu semnalul de începere a unor jocuri sportive și a întrecerilor 
poetice cu reprezentații teatrale. Cei mai buni actori tragici, 
interpretând roluri dintre cele mai faimoase, încercară să-l 
întreacă în măiestrie pe cel dintâi dintre ei, cel care devenise o 
legendă, Tessalos, căruia clima de pe podiș părea să-i confere o 
voce și mai puternică și o forţă artistică de neîntrecut. 

Punctul culminant al serilor de tragedie fu atins prin 
spectacolul Cei șapte împotriva Tebei în care un tânăr actor 
originar din Mylassa juca extraordinar de bine rolul lui Tydeus 
care-și înfigea dinţii în craniul lui Melanippus. Premiul pentru cea 
mai măiastră interpretare îl primi, însă, din nou Tessalos pentru 
interpretarea magistrală a rolului principal din Agamemnon. 

Festivităţile durară șapte zile. Într-a opta, armata porni în 
marș, condusă de călăuzele indigene, în direcţia trecătorilor din 
munţi. După numai două etape, armata se află în situaţia de a 
merge printr-o zăpadă înaltă, prin locuri care păreau complet 
pustii și, pentru că drumurile erau foarte abrupte și aproape de 
nestrăbătut, animalele de povară duceau doar jumătate din 
încărcătura pe care o aveau de obicei, astfel încât autonomia 
expediției era mult limitată. 

Călăuzele spuseră că sate existau chiar și pe acolo și că 
aveau și rezerve de alimente, dar erau ascunse în zăpadă și 
imposibil de observat. Singura posibilitate de a le descoperi era 
să aștepte lăsarea serii, când se aprindeau focurile pentru 
pregătirea cinei și fumul indica poziţia exactă a caselor. In felul 
acesta, armata nu suferi de foame, dar locuitorii din satele 
acelea mizere nu mai aveau provizii pentru a supravieţui și fură 
obligaţi să-și părăsească locuinţele și să coboare spre poalele 
munţilor și să se lupte pentru mâncare cu alți disperaţi. 

Marșul continuă cu preţul unor eforturi uriașe și mulţi soldaţi 
începură să sufere de tulburări ale vederii din cauza soarelui 
care se reflecta orbitor pe zăpadă. 


247 


Alexandru îl chemă după asfinţit pe medicul Filip în cortul său 
și-i citi despre un episod din „expediţia celor zece mii”. 

— Xenofon povestește că avusese aceeași problemă cu 
oamenii săi printre zăpezile din Armenia: spune chiar că nu 
puţini își pierduseră vederea. 

— Le-am dat ordin soldaţilor să-și acopere ochii cu fâșii de 
pânză lăsând doar niște crăpături ca să poată vedea doar cât 
era necesar - răspunse Filip. 

— Asta ar trebui să le salveze vederea. Mai mult nu pot face: 
dar mi-am amintit că bătrânul meu maestru, Nicomah, cel care 
te-a asistat pe tine la naștere, folosea zăpada ca să calmeze 
iritaţia ţesuturilor și pentru a încetini sau chiar opri hemoragiile. 
Am încercat cu luptătorii noștri și a avut rezultate încurajatoare. 
Într-un asemenea caz se poate spune că și ceea ce rănește 
poate vindeca. Și tu, cum te simţi, Măria Ta? — îl întrebă, apoi, 
văzându-l cam tras la față. 

— Durerile mele nu sunt dintre acelea pe care să le poţi 
vindeca tu, bunul meu Filip, doar vinul le mai poate ostoi 
câteodată. Niciodată nu l-am înţeles mai bine ca acum pe tatăl 
meu când spunea că un rege este singur. 

— Poţi să dormi? 

— Da, uneori. 

— Du-te, atunci, la culcare. Să-ţi dea zeii o noapte liniștită. 

— Și ţie, /atre. 

Filip zâmbi: regele i se adresa cu titlul său de medic când 
serviciile sale erau deosebit de apreciate. Salută cu o ușoară 
înclinare a capului și ieși afară în noaptea înstelată. 

A doua zi, zăriră o stâncă enormă, înaltă și abruptă. Calistene 
o privi timp îndelungat și merse împreună cu un grup de agrieni 
până la baza ei. Observase pe o latură o ieșitură de o formă 
oarecum semicirculară, amintind de un cuib uriaș, și, pe o altă 
latură, chiar la jumătatea peretelui, câteva umbre sau pete care 
semănau cu niște inele, de culoare ruginie, și o scobitură care te 
făcea să te gândești la conturul corpului unui om de proporții 
gigantice. Puse să fie chemat imediat Aristandru. 

— Privește - îi spuse - este extraordinar! Am găsit stânca pe 
care a fost înlănţuit Prometeu. Acela - adăugă el, arătând 
ieșitura din piatră - poate fi cuibul acvilei care îi devora ficatul și 
acelea - continuă, arătând spre umbrele ruginii de pe perete - 


248 


sunt zalele lanţului care-l ținea captiv pe titan. Și iată și urma 
lăsată de corpul său... Dacă unchiul meu, Aristotel, așa cum 
cred și eu, are dreptate și acesta este Caucazul, atunci aceasta 
poate fi, cu adevărat, stânca lui Prometeu. 

Vestea se răspândi rapid printre soldaţi: o mulțime de soldați 
rupseră rândurile pentru a merge să vadă și, cu cât priveau mai 
atent, cu atât se convingeau mai mult de spusele lui Calistene. 
Veni și Tessalos și, inspirat de măreţia priveliștii, începu să 
declame emoționat versuri din Prometeu al lui Eschil: vaietul 
titanului înlănţuit pe stânca scitică. Vocea sa de stentor, 
amplificată de ecoul dintre cei doi pereţi înalți, făcu ca vorbele 
marelui poet să plutească peste acel ţinut barbar și îndepărtat, 
aflată veșnic în strânsoarea gerurilor: 


Oh, boltă strălucitoare a cerului și adieri cu sprintene 
aripi, izvoare ale râurilor și tu, mare, zâmbet al valurilor 
fără sfârșit, și tu, Terra, ca mamă a tuturor celor ce există, 
oh, soare, ochi atoatevăzător, eu vin și vă rog: priviți ce 
dureri mi-e dat să îndur... 


Regele se opri și el, trăgând cu urechea la acele versuri 
sublime, dar, în aceeași clipă, Calistene îi răspunse lui Tessalos 
prin vorbele lui Hefaistos, nevoit să-l pună în lanţuri pe titan: 


„„„vei sta de pază acestei stânci a durerii tale, drept pe 
lângă ea, fără să poți dormi, fără să-ți poti îndoi membrele, 
pentru că inima lui Zeus nu știe ce-i aceea milă: aspru este 
acela care a simțit de puțină vreme gustul puterii. 


Pasajul acela îl răni pe Alexandru, ca și cum ar fi fost rostit 
special pentru el. 

O acvilă își luă zborul în clipa aceea din vârful unei stânci și 
făcu să răsune în spaţiul imens dintre munţi ţipătul său strident 
și răgușit, în timp ce plana într-un zbor lent, parcă solemn, pe 
deasupra deșertului de gheaţă, ca și cum Zeus însuși ar fi 
răspuns la cuvintele necuviincioase ale muritorilor. 

Calistene se întoarse și întâlni privirea gânditoare a regelui. 
Spuse: 

— Nu-i așa că sunt minunate versurile astea? 

— Sunt minunate - răspunse Alexandru. Și-și continuă drumul. 

XXX 


249 


În șaisprezece zile de mers, armata traversă dintr-o parte în 
alta uriașul lanţ de munţi, îndurând suferințe supraomenești, 
foame și tot felul de privaţiuni și cobori spre câmpia scitică. Fură 
nevoiţi să sacrifice și o bună parte dintre animalele de povară 
pentru a străbate și ultima porţiune a acelei formidabile bariere, 
dar, în cele din urmă, Alexandru putu admira o nouă provincie 
care intra sub stăpânirea sa. 

Privirea sa, de la înălțimea ultimei trecători, scrută o stepă 
nesfârșită și soldaţii se simţiră din nou cuprinși de spaimă la 
vederea acelei întinderi infinite și uniforme, dar ceea ce îi mira 
cel mai mult era faptul că zăpada și gheaţa aproape că se 
învecinau cu ţinuturile semi deșertice, arse de soare. 

Totuși, faptul că îl urmau din nou pe Alexandru îi făcea să se 
simtă ca atrași într-un vârtej ametitor, datorită unei forţe de 
neînvins căreia nu i se puteau opune. Simţeau că erau părtași la 
o aventură fără egal pe care nimeni în lume n-ar fi putut s-o 
trăiască, pentru că nimeni nu avusese șansa de întâlni un 
asemenea om, dacă era vorba de un simplu muritor. Intr- 
adevăr, mulţi dintre cei care călătoreau împreună cu armata, 
văzându-l aproape întotdeauna de departe, strălucitor în platoșa 
sa de argint și având alături drapelul roșu cu steaua de aur, se 
obișnuiseră de-acum să-l considere o fiinţă supraomenească. 

Îndată ce ajunseră pe câmpie, se îndreptară spre capitala 
acelei regiuni, un oraș numit Bactra, care se înălța în mijlocul 
unei oaze întinse de verdeață unde putură, în sfârșit să se mai 
întremeze. Orașul capitulă fără luptă și Alexandru îl lăsă în 
funcţie pe vechiul satrap, Artaozos. Acesta îl întâmpină în 
palatul său și-l informă că Bessos se retrăsese lăsând în urma lui 
teritoriul pârjolit. 

— Nu se aștepta să ajungi așa de repede, să treci peste munți 
în atât de puţine zile, învingând zăpada și foamea. Pentru că nu 
putuse aduna o armată suficient de mare ca să poată lupta cu 
tine în câmp deschis, a trecut râul Oxus, unul dintre cele mai 
mari cursuri de apă care vin din munţii noștri, mergând în 
orașele aliate cu el și distrugând în urma sa toate podurile. 

Aflând toate acestea, regele hotărî să nu mai zăbovească și 
porni din nou în marș cu intenţia de a traversa și el râul. Când 
ajunseră pe mal, îl chemă la el pe Diades, șeful inginerilor săi, și 
arătă spre malul celălalt. 


250 


— Cât timp ne va lua - întrebă el - ca să construim un pod? 

Diades luă o suliță de la soldaţii din gardă și o înfipse pe 
fundul albiei, dar curentul o aplecă imediat până ajunse aproape 
de suprafaţa apei. 

— Nisip - exclamă el. 

— Numai nisip! 

— Și ce-i cu asta? — întrebă regele. 

— Stâlpii nu ţin, cum s-a întâmplat și cu sulița asta. Privi în 
jurul său. În plus, nu văd ca în zona asta să existe copaci 
suficienți. 

— Voi trimite soldaţii înapoi în munţi ca să taie brazi. 

Diades clătină din cap. 

— Măria Ta, știi că nimic nu m-a putut opri vreodată, că 
niciodată n-am considerat că o lucrare ar fi imposibil de realizat, 
dar râul acesta este larg de cinci stadii, curentul este foarte 
puternic, iar fundul albiei este complet nisipos. Niciun stâlp nu 
poate rezista și fără stâlpi nu se poate construi niciun pod. Te 
sfătuiesc să cauţi un vad. 

Oxhatres ieși în față și spuse în greaca lui stâlcită: 

— Vad nu. 

Alexandru începu să se plimbe tăcut în susul și în josul 
malului, sub privirile întregii armate ca și ale prietenilor săi 
nedumeriţi. Apoi, atenţia îi fu atrasă de câţiva ţărani care 
munceau pe câmpurile aflate de-a lungul apei. Curăţau paiele 
de pleavă profitând de vântul din ziua aceea și aruncau paiele în 
sus cu lopeţile și cu furcile. Paiele cădeau pe pământ la 
picioarele lor, iar pleava, mai ușoară, era dusă de vânt mult mai 
departe. Era un spectacol foarte frumos de văzut, un fel de 
vârtej auriu format din miile de paie care scânteiau în razele 
soarelui. 

Când tânărul acela frumos se apropie, ţăranii se opriră din 
treabă, privindu-l miraţi cum se apleca și lua o mână de pleavă. 

Se întoarse la Diades care mai înfipsese pe fundul apei, ceva 
mai în jos, alți câţiva pari și privea dezamăgit cum se culcau sub 
forţa curentului. 

— Am găsit soluţia - spuse Alexandru. 

— Modul prin care să putem trece dincolo? Care ar fi? — 
întrebă inginerul. 

Regele lăsă să cadă pe jos pleava pe care o avea în mână: 


251 


— Cu asta - răspunse. 

— Cu niște pleavă? 

— Chiar așa. Am văzut așa ceva la geții de pe malurile 
Istrului. Ei umplu cu pleavă piei de bou, apoi le cos și le dau 
drumul pe apă. Aerul care rămâne printre cojiţe face ca 
burdufurile acelea să plutească suficient de mult ca să permită 
traversarea unei ape. 

— Dar nu avem piei suficiente pentru toți soldații noștri - 
obiectă inginerul. 

— Nu, dar avem destule ca să putem construi o punte. Putem 
folosi și pieile de la corturi, ce zici? 

Diades clătină din cap neîncrezător. 

— Este o idee genială. Le putem unge cu seu ca să le facem și 
mai impermeabile. 

Fu convocat consiliul prietenilor regelui și se împărțţiră 
sarcinile: Hefestion se angajă să adune pleava, Leonatos să 
adune toate pieile existente pe la corturi și să mai rechiziționeze 
altele de la localnici. Scândurile de la platformele mașinilor de 
război urmau să fie folosite pentru puntea în sine și, pentru 
ancorare, se folosiră pietre legate cu funii și lăsate pe fundul 
apei. 

Spre seară, toate materialele erau adunate și Alexandru trecu 
în revistă armata, dar, când ajunse în dreptul veteranilor, greu 
încercaţi de traversarea munţilor, îi privi ca și cum atunci îi 
vedea pentru prima dată și-i fu milă de ei. Mulţi dintre ei aveau 
aproape șaizeci de ani. Alţii aveau chiar mai mult și cu toții 
purtau semne ale suferințelor prin care trecuseră, ale bătăliilor, 
ale rănilor, ale privaţiunilor de tot felul. Simţea că ei l-ar fi urmat 
oriunde fără să crâcnească, dar citea pe fețele lor teama de 
fluviul enorm pe care trebuiau să-l traverseze pe saci de paie, 
de câmpia deșertică nesfârșită și pustie. 

II chemă pe Crater și-i ordonă să-i adune pe toți în fața 
cortului său, îndată după asfinţit, pentru că hotărâse să-i lase la 
vatră. Crater făcu întocmai și când bătrânii soldaţi se adunară în 
mijlocul taberei, Alexandru se urcă pe un podium și începu să le 
vorbească: 

— Veterani! V-aţi servit cu cinste regele și armata ţării 
voastre, trecând peste toate piedicile și îndurând toate 
suferințele fără ca eu să vă fi răsplătit măcar o dată. Aţi cucerit 


252 


cel mai mare imperiu care a existat vreodată și aţi ajuns la 
vârsta la care este drept ca un bărbat să se bucure de odihnă și 
de privilegiile dobândite prin luptă. Eu vă dezleg de jurământul 
vostru și vă trimit acasă. Veţi primi fiecare, ca dar din partea 
mea personal și salariul plătit până la întoarcerea în Macedonia. 
Salutaţi patria în numele meu și trăiţi în pace anii care vă mai 
sunt hărăziţi. Aţi meritat-o din plin. 

Tăcu, așteptând uralele lor, dar, în loc de așa ceva, printre 
rânduri se auzi un murmur, se schimbau cuvinte șoptite, apoi un 
comandant de companie mai în vârstă ieși în faţă și spuse: 

— De ce nu ne mai vrei, Măria Ta? 

— Cum te cheamă, comandante? — întrebă Alexandru. 

— Mă numesc Antenor. 

— Nu dorești să-ţi vezi din nou familia? 

— Ba da, cum să nu. 

— Și nu vrei să te duci acasă și să trăieşti mai liniștit, să 
mănânci, să bei și să fii servit de alţii? 

— Sigur că da. 

— Atunci, plecaţi liniștiți și lăsaţi-i în locul vostru pe tinerii 
care urmează să mai vină. Voi v-aţi făcut datoria. 

Omul nu se mișcă din loc. 

— Mai e și altceva, comandante? 

— Mă gândesc că prima zi va fi tare frumos: îi voi vedea din 
nou pe nevastă-mea și pe copii, pe câţiva dintre prieteni, casa. 
O să-mi cumpăr haine noi și mâncare din belșug, dar mă 
înspăimântă ziua de după asta, Măria Ta. Mă înţelegi? 

— Te înțeleg, comandante. Ziua care urmează îi înspăimântă 
pe toți oamenii. Și pe mine. De asta nu mă pot opri... niciodată. 
Trebuie să alerg ca să ajung la ea și să trec chiar dincolo de ea. 

Veteranul făcu un semn de aprobare, deși nu înţelesese mare 
lucru și spuse: 

— Ai dreptate tu, Măria Ta. Tu ești tânăr și noi suntem 
bătrâni. E timpul să ne întoarcem acasă. Dar, măcar... 

— Ce anume? 

— Pot să te îmbrăţișez în numele tuturor camarazilor mei? 

Alexandru îl strânse în braţe ca pe un vechi prieten și, în 
momentul acela, izbucniră ovaţiile pentru că veteranii, de la 
primul până la ultimul, simțeau că, în clipele acelea, regele îi 


253 


îmbrățișa emoţionat pe toţi și simțeau cum ochii li se umpleau 
de lacrimi. 

În noaptea aceea, Calistene îi scrise o scrisoare lungă 
unchiului său, Aristotel, și o încredinţă unuia dintre veteranii 
care plecau și care locuia aproape de Stagira. Îi dădu ca răsplată 
un stater de aur, prima monedă pe care Filip o bătuse cu chipul 
lui Alexandru, un Alexandru care nu mai exista pentru el de 
ceva vreme. Veteranii plecară în zori, salutaţi prin prezentarea 
armelor și prin semnale ascuţite de trâmbiţă și se îndreptară 
spre apus, urmând linia munţilor în direcția orașului. Zadracarta. 

Ecoul tobelor care însoțea plecarea veteranilor încă nu se 
stinsese când Diades trecu la executarea în cea mai mare grabă 
a punţii de trecere peste râu și, îndată după aceea, trupele 
începură traversarea: mai întâi eterij, pe jos, ţinând caii de 
căpăstru, și, apoi, pedestrașii. 

Toţi soldaţii trecură înainte de prânz pe malul celălalt și 
inginerii avură grijă ca, până noaptea târziu, să recupereze 
materialele de pe malul nordic al râului. In timp ce oamenii erau 
ocupați cu ridicarea corturilor, Oxhatres împreună cu călăreţii 
săi făcură o recunoaștere mai amplă și se întoarseră după aceea 
la Alexandru ca să-i raporteze că găsiseră numeroase urme de 
copite de cai și că, probabil, era vorba despre armata 
uzurpatorului Bessos. 

Regele îi chemă imediat la sfat pe prietenii săi, pe Clito cel 
Negru și pe câţiva comandanți ai batalioanelor care se 
distinseseră în mod special în ultimul timp. Îl invită și pe 
Oxhatres, ca și pe câţiva ofițeri persani de cavalerie și aceasta 
provocă ostilitate mai ales din partea lui Clito și a comandanților 
subordonați lui. 

— Prietenii noștri persani ne-au dat un ajutor preţios - începu 
regele - în descoperirea urmelor dușmanului. Știm acum încotro 
se îndreaptă Bessos și știm ce avem de făcut. Trebuie să-l 
prindem acum sau niciodată. Ptolemeu va comanda Vârful, un 
escadron de eteri și două de cercetași ușori, pornind cât se 
poate de repede în urmărirea lui. Oxhatres va veni cu voi 
împreună cu oamenii săi. 

— Ptolemeu avu un gest abia vizibil de nemulţumire care nu-i 
scăpă lui Alexandru. 

— Ai ceva de obiectat, Ptolemeu? 


254 


— Nimic - veni imediat răspunsul acestuia. 

— Atunci, așa vom face. Porniţi imediat. Călăuzele voastre se 
pot descurca și prin întuneric. 

Ptolemeu își puse coiful și ieși urmat de toţi ceilalți prieteni 
care luaseră parte la consiliu. Mai rămase doar Clito cel Negru. 

— Era nevoie să-i trimiţi pe barbarii acera împreună cu 
Ptolemeu? — întrebă. 

— Până acum nu ne-am descurcat și singuri? 

Alexandru îl privi cu o expresie hotărâtă: 

— Da, din două motive, Clito. Primul este că ei cunosc aceste 
ținuturi mai bine decât oricare dintre noi, al doilea este că, 
peste puţin timp, vor începe să facă parte din armata 
macedoneană, ca unităţi militare de același rang ca și corpurile 
noastre de cavalerie și de infanterie. 

Clito aplecă fruntea ca și cum trebuia să înghită un hap amar. 

— Eşti pe cale să faci o mare greșeală, Alexandru. 

— De ce? 

— Pentru că, mai devreme ori mai târziu, va trebui să alegi... 
Sau noi, sau ei. 

leşi fără să salute. La puţin timp după aceea, trâmbițașii lui 
Ptolemeu dădeau semnalul de adunare. 


255 


42 


Foarte curând, Oxhatres se arătă a fi foarte util. Se îmbrăcase 
cu pantaloni scitici din piele tăbăcită și un pieptar de piele cu 
plăci de fier, purta în bandulieră arcul și tolba de săgeți, iar la 
șold avea o sabie lungă hircană. Călărea pe un cal de stepă, mic 
și zburlit, dar incredibil de rezistent. 

Le ceru tuturor să aibă torţe, apoi și-o aprinse pe a sa și-l privi 
drept în ochi pe Ptolemeu cu o expresie elocventă care parcă 
vroia să spună: „să vedem dacă ești așa de dur cum te pretinzi”. 
Porni apoi în galop ţinând torța ridicată deasupra capului pentru 
a lumina drumul și pentru a putea fi văzut de restul soldaţilor 
care veneau după el. Pe măsură ce înaintau, urmele erau din ce 
în ce mai proaspete și mai vizibile, semn că se apropiau tot mai 
mult de ţintă. 

Ptolemeu observă că toţi acești călăreți asiatici nu se opreau 
deloc din drum și că urinau chiar fără a mai descăleca. Când, în 
cele din urmă, dădu ordin să se facă un popas pentru ca 
animalele să se poată odihni iar oamenii să doarmă câteva ore, 
Oxhatres clătină din cap, manifestându-și dezaprobarea, apoi se 
aplecă pe gâtul calului și moţăi o vreme imitat de călăreţii săi 
hircani și bactrieni. Ceilalţi nici nu apucaseră bine să-și aștearnă 
pe jos mantalele că el își îndreptă din nou spinarea și apucă 
frâiele calului zicând: 

— E târziu și Bessos nu ne așteaptă. 

Aprinse o altă torțţă de la cea veche care era pe cale să se 
stingă și porni în galop urmat de călăreţii săi. Se opri cu puţin 
înainte de revărsatul zorilor, descălecă, luă de pe jos puţină 
balegă de cal și i-o arătă lui Ptolemeu: 

— E proaspătă. Mâine îl prindem. 

— Dacă nu murim până atunci - îi răspunse unul dintre ofițerii 
Vârfului. 

Ptolemeu, care nu vroia să se lase mai prejos, strigă: 

— Pe cai, soldaţi! Arătaţi-le de ce sunteți în stare! 

Orgoliul și încăpăţânarea făcură să se mai trezească încă 
puţină energie în mădularele bieţilor călăreţi macedoneni, dar 


256 


Ptolemeu observă că unii dintre ei aveau rosături destul de 
grave pe faţa interioară a coapselor. 

— Aţi înţeles acum de ce poartă ei pantaloni? Hai să pornim, 
mișcaţi-vă! 

După o vreme, soarele răsări și lumina sa limpede făcu ca 
umbrele călăreților să apară foarte lungi pe câmpia perfect 
netedă, apoi scoase din umbră culorile acelor ţinuturi, în 
aparenţă sterpe și, în clipele acelea de liniște și pace, ele părură 
mai prielnice vieții. Se vedeau flori mici de margarete sălbatice, 
tufe de scaieţi purpurii și, din loc în loc, arbuști cu frunze argintii 
care străluceau ca niște bijuterii pe fondul cărămiziu al 
pământului nisipos. Într-o vreme, întâlniră o caravană lungă de 
cămile uriașe, păroase și cu două cocoașe, numite „cămile de 
Bactria”, animale care scoteau niște mugete plângărețe ciudate. 

— Ei merg spre Smirna - spuse râzând Oxhatres. 

— Vreţi să mergeţi cu ei? 

Ptolemeu clătină din cap și-i făcu semn să-și vadă de drum: îi 
sclipeau ochii de oboseală, avea bășici pe tot corpul, dar mai 
degrabă s-ar fi lăsat omorât decât să ceară să se facă un nou 
popas. Câțiva dintre soldaţii săi, totuși, se opriseră deja sau pur 
și simplu se prăvăliseră la pământ sfârșiţi de oboseală. li lăsă în 
urmă, gândindu-se că-i va lua la întoarcere. 

Între timp, soarele se ridicase pe cer și căldura devenise de 
nesuportat. Roiuri de muște care veneau cine știe de unde 
intrau în ochi ca pentru a le suge umezeala, sute de tăuni se 
năpusteau peste caii care nechezau de durere și încercau să se 
apere dând din copite. Ptolemeu observă că animalele 
persanilor nu aveau de suferit de pe urma acestor insecte 
datorită părului lor des și zburlit, ca și a cozilor lungi până la 
pământ care puteau ajunge pe tot corpul calului ca să-l apere de 
înțepături. Se gândi că, până la un punct, probabil că Alexandru 
avea dreptate în privinţa calităţilor barbarilor, ei cunoscând bine 
teritoriul și populaţiile indigene. 

Tocmai când era preocupat de aceste gânduri, îl trezi la 
realitate vocea lui Oxhatres: 

— lată orașul. 

— Și arătă spre un zid de cărămizi nearse care împrejmuia o 
așezare cu case scunde de culoare cenușie și cu o singură 
clădire mai înaltă și oarecum impunătoare, probabil reședința 


257 


șefului comunităţii. Ptolemeu făcu un semn și călăreţii lui 
formară un arc larg care înconjura orașul ca într-un inel, astfel 
încât nimeni nu mai putea intra sau ieși de acolo. Oxhatres trată 
cu căpetenia dușmană și se întoarse, după câtva timp, la 
Ptolemeu. 

— Sunt foarte surprinși să ne vadă aici și le-a cam pierit 
curajul. Doi satrapi îl vor preda, cu condiţia să-i lăsăm liberi. 

— Cine sunt? 

— Spitamenes și Datafernes. 

— Unde sunt ei acum? 

— In oraș. Bessos e cu ei. 

Ptolemeu medită puțin și, în acest timp, turmele care se 
întorceau de la păscut, neputând intra în oraș, se îngrămădeau 
în afara cercului de călăreţi și behăiau asurzitor. În cele din 
urmă, se hotări. 

— Acceptăm. Află unde ne va fi predat. Vom lăsa aici grosul 
trupelor ca să nu avem nicio surpriză, iar noi vom merge la 
întâlnire. 

Oxhatres se întoarse și mai vorbi o vreme cu cei din oraș, apoi 
îi făcu semn lui Ptolemeu că tratativele se încheiaseră și acesta 
lăsă să treacă turmele care se grăbiră să intre, împreună cu 
păstorii lor, pe poarta acum deschisă a orașului. La puţin după 
aceea, pe creasta zidurilor se adunase o mulţime de oameni: 
bărbaţi și femei, bătrâni și copii vroiau să-i vadă pe acei daiwa 
acoperiți de metal și purtând coifuri cu creastă, călări pe caii 
aceia uriași cu părul lucios. Şi-i arătau unii altora, apoi arătau 
spre munţii care, în depărtare, erau scăldaţi în razele amurgului 
ca pentru a spune că ei coborâseră de acolo ca niște păsări de 
pradă. 

Oxhatres arătă care erau condiţiile înțelegerii: predarea urma 
să se desfășoare într-un loc aflat la o depărtare de trei stadii, la 
căderea serii. Îndată ce se lăsa întunericul, un grup de călăreţi 
sogdieni din tabăra lor trebuiau să-l predea pe prizonier, în timp 
ce Spitamenes și Datafernes ar fi fugit pe poarta de răsărit care 
trebuia lăsată nesupravegheată. 

— Spune-le că sunt de acord - răspunse Ptolemeu gândind că, 
de fapt, primise ordin să-l prindă pe Bessos, nu și pe ceilalți doi 
satrapi, așa încât îi lăsă pe soldaţi să mănânce și să bea apă 


258 


așezați pe pământ și, apoi, dădu ordin ca poarta de răsărit să fie 
lăsată liberă de îndată ce se lăsa întunericul. 

— Cine garantează că se vor ţine de cuvânt? — întrebă 
îngrijorat Ptolemeu în timp ce se îndreptau spre locul de 
întâlnire. 

— Am lăsat la poarta de răsărit un grup de oameni de-ai mei 
care-l cunosc pe Bessos. Dacă trece, o să-și dea seama. 

Oxhatres se opri când văzu un salcâm bătrân și uscat pe 
marginea drumului și se întoarse către Ptolemeu: 

— Acesta este locul. Trebuie doar să așteptăm. 

La căderea nopţii, câmpia nesfârșită fu cuprinsă de tăcere, 
dar, cu timpul, începu să se audă, tot mai puternic, ţărâitul 
greierilor la care se adăugară urletele șacalilor, venite parcă din 
neant și risipite tot în neant. Trecu cam o oră și se auzi mai întâi 
lătratul unui câine, după care tropăit de copite. 

Oxhatres tresări. 

— Vin - spuse el. Și înțepeni brusc, ca un animal de pradă la 
pândă. Câteva umbre apărură din stepă: zece călăreţi sogdieni 
sub comanda unui ofițer persan aduceau un prizonier în lanțuri. 
Oxhatres suflă în jarul torței pe care o avea cu el și flacăra se 
aprinse din nou. Apoi apropie torța de fața prizonierului, îl 
recunoscu și pe faţă îi apăru un rânjet sinistru, ca de lup. 
Călăreţii care-l escortaseră pe Bessos se îndepărtară și se 
pierdură curând în beznă. 

Oxhatres făcu semn unuia dintre soldaţii persani să-i ţină 
torța și altor doi să-l imobilizeze pe prizonier. 

— Ce faci? — strigă Ptolemeu. 

— Este prizonierul lui Alexandru! 

— Mai întâi e al meu - răspunse persanul și-l privi cu o 
asemenea cruzime sălbatică în ochi că Ptolemeu nu mai îndrăzni 
să spună nimic. Apoi, scoase pumnalul de la cingătoare, o armă 
ascuțită ca un brici, și se apropie de prizonierul care, cu dinţii 
încleștaţi, se pregătea să îndure toată durerea de care putea 
avea parte un om căzut cu totul în mâna celui mai mare dușman 
al său. Oxhatres tăie toate șireturile cu care se încheiau 
veșmintele prizonierului, lăsându-l complet gol: era cea mai 
mare umilinţă pentru un persan. Îl prinse de păr și-i tăie mai 
întâi nasul și, apoi, urechile. Bessos suportă cu un curaj deosebit 
mutilarea aceea îngrozitoare, fără să se plângă sau să strige, și 


259 


fața sa schingiuită și plină de sânge împreună cu corpul încă 
puternic și parcă sculptat în piatră aveau o expresie dramatică 
și înfiorătoare. 

— Gata, acum! — strigă Ptolemeu îngrozit. 

— Gata, am spus! 

Descălecă, îl dădu la o parte pe Oxhatres și chemă un chirurg, 
ordonându-i să panseze rănile prizonierului ca să nu piardă prea 
mult sânge. 

Medicii nu putură opri hemoragia altfel decât bandajându-l de 
jur împrejurul capului și prizonierul trebui, după aceea, să 
pornească la drum, așa gol și desculț cum era, pe drumul 
presărat cu ghimpi ascuţiţi. Ptolemeu îl privea cum era tras de 
dușmanii săi cu o frânghie legată de gât și scena aceea 
înfricoșătoare îi apăru ca o parodie grotescă a unui pasaj din 
Oedip rege, spectacol pe care-l văzuse la un teatru ambulant pe 
când era copil în satul său natal. Așa arăta atunci Oedip, cu un 
bandaj plin de sânge în jurul capului, după ce-și scosese ochii cu 
acul unei agrafe. _ 

Merseră toată noaptea și ziua următoare. In a treia zi, îl 
întâlniră pe Alexandru care venea cu restul armatei. Regele le 
ieși în întâmpinare înconjurat de prieteni și de un grup de ofiţeri 
persani, și-l privi atent pe dușmanul său, autoproclamatul 
Artaxerxes al IV-lea. Persanii, care îi fuseseră credincioși 
răposatului rege Darius, începură să-l scuipe, să dea în el cu 
picioarele, cu pumnii și cu palmele în special peste rănile 
proaspete, făcând ca faţa lui să arate ca o mască însângerată. 

Alexandru nu interveni în niciun fel pentru că în acele 
momente el era răzbunătorul lui Darius și se simţea singurul și 
legitimul său succesor. Așteptă ca ei să se potolească, apoi îl 
chemă pe Oxhatres. 

— Gata, acum - spuse. 

— Du-l înapoi la Bactra și spune-le celor de acolo să convoace 
un tribunal când mă voi întoarce. Până atunci, să nu păţească 
nimic. 

Se întoarse, apoi, spre Ptolemeu: 

— Ai făcut o treabă extraordinară. Am aflat că ai făcut în trei 
zile un drum cât în zece. Vii la mine la cină în seara asta? 

— Vin - răspunse Ptolemeu. 


260 


Se lăsa noaptea și Alexandru întră în cort unde Leptine îi 
pregătea baia. Când era gata să intre în cadă, i se anunţă vizita 
medicului său, Filip. 

— Intră - îl invită el. 

— Tocmai făceam o baie. E ceva rău? 

— Nu, Măria Ta. Cu toţii sunt destul de bine, dar am o veste 
tristă pentru tine: prinţesa Statira a pierdut sarcina. 

Alexandru își plecă privirea. 

— Era un băiat? — întrebă el cu vocea tremurată. 

— Așa se pare, după cum mi s-a spus - răspunse Filip. Regele 
nu mai întrebă nimic și nici el nu mai putea spune nimic pentru 
că simţea un nod în gât. Mai adăugă doar: 

— Îmi pare rău... îmi pare rău. 

— Și ieși din cort. 


261 


43 


Convoiul care se deplasa în urma armatei regelui, câte odată 
chiar la o distanţă de câteva zile de mers, era din ce în ce mai 
numeros, un adevărat oraș nomad în care existau tribunale 
pentru administrarea justiţiei, teatre ambulante care dădeau 
reprezentații atât cu drame populare indigene, cât și cu comedii 
sau tragedii din repertoriul grec, prăvălii în care se vindeau și se 
cumpărau tot felul de mărfuri. 

Se înmulțeau mereu legăturile dintre soldaţii macedoneni și 
fetele indigene și, din ele rezultau mulţi copii cu sânge 
amestecat. Pentru toţi acești oameni, tânărul rege devenise un 
zeu din toate punctele de vedere, atât pentru aspectul său 
strălucitor, cât și pentru invincibilitatea și pentru capacitatea sa 
de a trece peste orice obstacol natural, fie că erau munţii cei 
mai înalţi, fie că erau fluviile cele mai mari. 

Alexandru își dădea, însă, seama foarte bine că acel convoi 
care însoțea armata va duce mai târziu la o paralizare a 
armatei, îngreunându-i peste măsură posibilitatea de mișcare și, 
în același timp, împiedicând-o să reacționeze cu iuțeala 
necesară în cazul unui atac. De aceea, se hotărî să trimită în 
urmă o parte dintre acești oameni cu Crater, pe malul râului 
Oxus, ca să întemeieze o nouă Alexandrie. Se stabiliră acolo 
câteva sute de persoane și cam patru sute de soldaţi, adică 
aceia care-și întemeiaseră o familie cu femeile din convoi și 
întreaga comunitate avu parte de instituţiile obișnuite pentru 
fiecare oraș din Grecia, cu adunare electivă și cu magistrați. 
Regele își continuă, apoi, marșul către nord, traversând un ţinut 
în mare parte secetos, până când ajunse pe malul unui afluent 
al Oxusului pe care localnicii îl numeau „Cel Foarte Respectat”, 
astfel încât și grecii hotărâră să-i spună tot astfel: Politimetos. 
Pe malul râului se afla un oraș frumos, Maracanda, punct de 
întâlnire atât pentru sogdieni, cât și pentru sciţii asiatici care 
veneau din teritoriile întinse și treceau apa, aducându-și 
produsele la piaţă: blănuri, animale, pietre semiprețioase, 
pulbere de aur și câteodată și sclavi capturați prin cine știe ce 


262 


ținuturi îndepărtate. Acolo poposeau și caravanele care veneau 
din India străbătând munţii prin trecători. 

De acolo, Alexandru se îndreptă tot spre răsărit, până la 
localitatea cea mai îndepărtată la care ajunseseră vreodată 
persanii în direcția aceea. Eră un oraș întemeiat pe râul laxartes 
de însuși Cirus cel Mare și se numea Kurushkhat, care însemna 
Ciropolis. In vremea aceea, era o fortăreață a unui grup de 
răsculați ai celor doi satrapi rebeli, Spitamenes și Datafernes. l-l 
predaseră pe Bessos lui Ptolemeu pentru a se pune ei în fruntea 
populațiilor care refuzau să se supună noului suveran. 

Orașul era apărat de un zid vechi din cărămizi nearse, brăzdat 
de apa ploilor, spulberat de vânturi, cu câteva turnulețe de pază 
din lemn și avea în jur alte șapte orașe mai mici. În mai puţin de 
o lună fură cucerite toate, una după alta, și obligate să accepte 
o garnizoană macedoneană. 

După toate acestea, Alexandru vru să sărbătorească victoria 
printr-un banchet și îi invită pe toţi prietenii și pe ofițerii 
superiori. 

Regele îi întâmpină în prag, îi sărută pe rând pe obraji și-i 
pofti să se așeze în cort, unde fuseseră pregătite toate cele 
necesare, vasul mare pentru vin, cupele și căușele pentru turnat 
vinul. După ce se așezară cu toţii, sosiră și alţi oaspeți și cei deja 
prezenți se întoarseră să vadă cine erau: Oxhatres cu nobilii săi, 
îmbrăcaţi în bogatele lor costume naţionale care merseră să se 
așeze pe locurile ce le fuseseră rezervate. Ei se distinseseră în 
atacul asupra orașelor rebele și regele vroia să le mulțumească 
invitându-i să ia masa cu el. 

Ceilalţi comeseni îi priviră surprinși, apoi se priviră unii pe alţii 
fără să spună niciun cuvânt. Alexandru rupse tăcerea care se 
lăsase și spuse: 

— Prieteni, l-am prins pe Bessos și am ocupat orașele rebele 
datorită  rapidităţii extraordinare cu care s-a mișcat 
detașamentul lui Ptolemeu și ajutorului dat de prietenii noștri 
persani. Trebuie să vă anunţ acum un lucru foarte important: 
mâine am de gând să las la vatră cavaleria aliată a veteranilor 
tesalieni. Îi voi menţine doar pe cei mai tineri, veniţi cu ultimele 
întăriri. 

— Vrei să-i lași la vatră pe tesalieni? — întrebă uluit Clito. 


263 


— Bine, dar ai uitat că tesalienii au fost aceia care ne-au 
salvat de la înfrângere la Gaugamela? 

Comandantul tesalienilor, care se vedea că aflase chiar de la 
rege despre acea decizie, nici nu deschise gura. 

— Nu vreau să-i alung, dar mulţi dintre ei sunt obosiţi, alţii 
doresc să-și vadă familiile după toţi anii aceștia de război, iar 
alţii nu se mai simt în stare să-și mai riște viaţa într-o expediţie 
împotriva sciților... 

— Împotriva sciţilor? întrebă Crater. 

— Pornim împotriva sciților? Dar... nimeni n-a reușit să-i 
înfrângă: Cirus cel Mare și-a pierdut viața, armata lui Darius a 
fost nimicită, nu știm nici măcar câţi sunt, unde sunt și nu se 
știe nici măcar unde începe și unde se sfârșește teritoriul lor. 
Este ca și cum ne-am avânta... în neant. 

— Se poate - răspunse calm Alexandru. 

— Și totuși, chiar asta vreau să descopăr. 

— Sunt alături de tine - spuse Hefestion. Crater nu mai spuse 
nimic și începu să mănânce fără chef din friptura de berbec care 
tocmai se aducea la masă. 

Se scurseră câteva clipe de tăcere, întreruptă doar de 
șușoteala persanilor care vorbeau între ei pe un ton scăzut. 

Clito fu acela care vorbi din nou: 

— Și cum o să înlocuiești cele trei minunate batalioane de 
cavalerie tesaliană? 

— Sunt pe cale să sosească două mii de călăreţi persani 
antrenați după tactica noastră de luptă - răspunse hotărât 
regele, privindu-l fix. 

— l-am numit Succesorii. 

La auzul acestor cuvinte, Clito rămase încremenit: în priviri i 
se citea mânia. Se ridică în picioare și spuse: 

— Atunci, după cât se pare, nu mai ai nevoie de noi. 

— Se înfășură în mantie și dădu să iasă. 

— Oprește-te, Clito! Oprește-te! Nu mă înfrunta, Clito! — 
strigă regele. 

Dar Clito nu se opri din drum și plecă întorcându-i spatele. Se 
ridicară și alţii, părăsind banchetul cu mesele pline de bucate: 
comandantul  tesalienilor, apoi comandanții de batalion 
Meleagru și Polysperchon și, pe rând, toţi ofițerii comandanţi ai 
cavaleriei eteri/or. 


264 


— Vreţi să plecaţi și voi? — își întrebă Alexandru prietenii. 

Vorbi Seleucos, de obicei cel mai calm și mai rece, uneori, cel 
mai cinic în aparenţă: 

— Nu te supăra. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Noi suntem 
aici, noi cei de faţă, care am jurat să ajungem împreună cu tine 
până la capătul lumii. Ceilalţi pot să facă orice, nu avem nevoie 
de ei. 

— Așa este! — aprobă Leonatos care, cu puţin timp înainte, 
nu părea prea convins de așa ceva. 

— Și, de altfel, sciţii ăștia sunt și ei făcuţi din carne și din 
oase... Eu i-am văzut, să știți. La Atena, sunt plătiţi să păstreze 
ordinea publică și merg peste tot cu bâte de lemn și cu arcul pe 
umăr. Și asta nu mi s-a părut ceva ieșit din comun. 

Ptolemeu se apropie de el și-i ciufuli părul. 

— Bravo, Leonatos, ai dreptate. Dar nu uita că sciţii ăștia sunt 
făcuţi dintr-un alt aluat. Ceea ce a spus Crater este purul 
adevăr: l-au făcut pe Cirus cel Mare să muște ţărâna și l-au 
îngenuncheat pe Darius întâiul. Armate întregi s-au afundat pe 
nesfârșitul lor teritoriu și n-a mai rămas din ele nici măcar 
amintirea. 


265 


44 


Tesalienii primiră o mulțime de daruri când fură lăsați la vatră 
și, la fel ca și celorlalți veterani, li se dădu un salariu consistent 
care să acopere toate cheltuielile pentru drumul de întoarcere în 
țară și aceasta făcu ca nemulțumirea lor față de Alexandru să 
scadă foarte mult. Ba chiar, mulţi dintre ei îl salutară emoţionați. 
Un veteran care luase parte la toate bătăliile, de la Granicos 
până la Artaxata îi spuse de-a dreptul: 

— Am aflat că îi vei aduce pe barbari să lupte alături de 
trupele tale și că-i vei primi printre ofiţerii tăi superiori. Nu cred 
că este bine, trebuie să recunosc, totuși, că, de fiecare dată 
când am murmurat împotriva ta, am bombănit din cauza 
hotărârilor tale care ni se păreau nebunești și fără rost, până la 
urmă tu ai avut întotdeauna dreptate. 

„Noi dorim să ne întoarcem la familiile noastre, să ne vedem 
din nou orașele și satele și, ca s-o spunem cinstit, ideea de a 
alerga după sciți pe o câmpie nesfârșită pe care nu crește niciun 
măslin, nicio viță de vie și unde se spune că nu vezi o casă nici 
măcar în o sută de zile de drum nu prea ne făcea plăcere. 
Totuși, vorbind și în numele celor mai mulţi dintre camarazii 
mei, ne pare rău că te părăsim, Măria Ta. 

Noi vom dormi noaptea cu gândul la tine, aflat în pustietatea 
aceea, în mijlocul barbarilor, avându-i când în faţă, când în 
spate, dar mă tem că nimic nu-ți poate schimba soarta. A fost 
minunat să luptăm alături de tine. Rămâi cu bine, A/exanare, și 
ai grijă de tine. 

Alexandru îi trecu pentru ultima oară în revistă, călare pe 
Ducipal și avu pentru fiecare dintre ei un salut sau un zâmbet și 
strânse mâna acelora de care-și amintea că-i văzuse el însuși 
luptând cu mare vitejie. Și erau din adâncul inimii lacrimile care 
i se scurgeau pe obraji atunci când îi văzu pornind în marș, în 
rânduri de câte opt, în direcția soarelui ce cobora învăpăiat spre 
zarea dinspre apus. 

A doua zi, sosiră primele avangărzi ale călăreţilor persani 
instruiți după tehnica de luptă macedoneană și dotați cu arme 


266 


macedonene. În afară de aspectul fizic, de mustăţile groase și 
de pieptănăturile complicate, singura diferență era portul 
pantalonilor. In plus, ieșea în evidenţă obiceiul de a se apropia 
de rege cu același ceremonial pe care-l respectaseră 
întotdeauna față de Darius, îndoindu-și spinarea într-o 
plecăciune adâncă și trimițând de la oarecare distanţă o 
sărutare. Macedonenii și grecii numeau acel gest proskynesis, 
adică „prosternare” și-l dispreţuiau considerându-l un obicei 
barbar, demn mai degrabă de sclavi și nu de adevăraţi bărbați 
liberi, dar Alexandru îl acceptă, arătându-se prin aceasta că se 
considera în toate privințele un succesor legitim al împăraților 
ahemenizi. 

Dincolo de Ciropolis curgea marele fluviu laxartes, hotarul cel 
mai îndepărtat atins de persani la nord și Alexandru sosi acolo 
după o zi de mers, instalându-și tabăra pe malul apei. Pe malul 
celălalt, apărură destul de repede cete mari de călăreţi sciți, cu 
veșminte și arme minunate, care strigau provocându-i și prin 
gesturi sau chiar aruncând săgeți înspre malul opus. 

Se distingea printre ei unul care părea să fie căpetenia: un 
bărbat impunător cu o barbă neagră și deasă și cu părul lung 
strâns cu o panglică de pânză roșie. Purta o tunică având 
mânecile lungi și pantaloni de stofă de aceeași culoare, cu o 
dungă brodată cu aur pe șold. Pieptul îi era apărat de o platoșă 
din solzi metalici iar picioarele erau acoperite până la genunchi 
de pulpare de metal după moda grecească. La cingătoare purta 
o sabie, pe umăr avea arcul iar tolba cu săgeți era legată la 
oblâncul șeii. Toţi caii aveau apărători pentru frunte din metal 
bătut și ornamente bogate din plăci de aur fixate pe cureaua de 
piele care proteja baza gâtului. 

— Ce spun? — îl întrebă Alexandru pe tălmaci. 

— Spun - interveni Oxhatres care le înţelegea limba - că ești 
un laș și un om de nimic care ar face bine să plece imediat după 
ce le va plăti un tribut. Spun ei, o sută de talanți de aur. 

Furios, Alexandru îl mână pe Ducipal până pe malul râului, 
fără a se sinchisi de puzderia de săgeți care veneau spre el, în 
timp ce Leonatos și Ptolemeu încercau să-l protejeze cu 
scuturile. Strigă: 

— Nu mi-e teamă de voi! O să trec râul și o să vă urmăresc 
peste tot, chiar și până pe țărmul Oceanului de nord! 


267 


— Crezi că au priceput? — întrebă Seleucos ironic ca de 
obicei. 

— Poate că nu - îi răspunse Alexandru - dar o să înţeleagă în 
curând. Spune-i lui Lisimah să aducă toate catapultele pe mal și 
să-i ţină tot timpul sub lovituri. Mâine vom trece dincolo și vom 
întemeia un oraș: ultima Alexandrie. 

Lisimah așeză pe mal, aproape de apă, douăzeci de catapulte 
pe două rânduri și începu să tragă cu ele. În timp ce un rând 
trăgea o salvă de harpoane, cealaltă încărca, astfel încât tirul 
era neîntrerupt și ucigător. Căzură cu zecile, loviți în plin, iar 
ceilalți fugiră înspăimântați de acele arme pe care nu le mai 
văzuseră niciodată până atunci. În acel moment, Alexandru le 
ordonă agrienilor să treacă râul înot, urmaţi de cercetașii care 
instalară un cap de pod pe malul celălalt. Până la amiază, capul 
de pod era consolidat și Diades din Larissa începu să lanseze pe 
apă plutele fixate de sacii de piele umpluţi cu paie și cu pleavă, 
cum făcuse și la trecerea peste Oxus. 

Pe la asfinţit, Vârful se afla deja dincolo și Alexandru vru să-i 
fie instalat cortul pe malul nordic al râului, deși Aristandru nu 
avusese semne prea bune când adusese sacrificii zeilor. 

Clarvăzătorul sosi noaptea târziu și era atât de mohorât că 
nici nu vru să ia parte la cina din cortul regelui. În tot acest timp, 
la lumina torţelor, restul armatei continua să treacă apa: 
treceau eterii și un escadron de cavalerie persană format mai 
ales din mezi, hircani și bactrieni. Puţinii indigeni care se aflau 
pe mal asistau la un spectacol impresionant: un șir interminabil 
de călăreţi cu caii lor care se întindea prin câmpie luminând în 
trecere mai întâi câmpurile de grâu și de mei, iar mai apoi, 
suprafaţa sclipitoare a fluviului. 

A doua zi, pe când inginerii se apucau să traseze conturul 
pentru Alexandria Ultima, mii și mii de călăreţi care înaintau la 
pas, pe un front incredibil de lung, se iviră la orizont. 

— Sciţii! — strigă Leonatos. 

— Alarmă! Alarmă! 

Trâmbiţele sunară și, în timp ce infanteria grea se aranja într- 
un pătrat, în jurul perimetrului abia trasat al noului oraș, 
cavaleria se adună în faţa ei. 

— Ce facem? — întrebă Crater. 


268 


O căpetenie a tracilor, care luptase cândva sub regele Filip, 
făcu un pas înainte. 

— Pot să spun ceva? — îl întrebă el pe Alexandru. 

— Sigur că da - răspunse regele fără a pierde nicio clipă din 
priviri frontul ameninţător care înainta prin câmpia pustie. 

— Ascultă-mă, eu am luptat împotriva sciţilor pe Istru, 
împreună cu tatăl tău și-mi amintesc cum a fost. Vai și-amar de 
acela care intră pe teritoriul lor îndepărtându-se prea mult de 
tabără. Privește câmpia aceea: ea se întinde fără alt obstacol 
decât cursul marilor fluvii până la Istru, până la graniţa cu 
Macedonia, iar ei - continuă el arătând spre războinicii care 
străluceau în platoșele lor cu solzi de metal - se mișcă pe 
această întindere nesfârșită de pământ ca peștii în apa mării, 
știu să se orienteze pe mii de stadii fără să aibă nevoie de vreun 
copac sau de vreo colibă ca puncte de reper. Acum îi vezi în 
alinierea aceea frontală - continuă el - dar nu vor ataca așa. 
Indată ce noi ne vom mișca din loc, vor începe să alerge în cerc 
în jurul nostru, dar nu se vor apropia la mai mult de bătaia unei 
săgeți și, de la distanţa aceea, vor arunca asupra noastră o 
ploaie de sulițe. Urmarea unei asemenea tactici este că sute de 
oameni sunt răniţi, deseori destul de ușor, dar suficient ca să fie 
scoși din luptă. 

„Dacă se răspunde la atac, ei nu acceptă lupta, se retrag, se 
prefac că o iau la fugă pentru a te atrage cât mai departe și 
apar, apoi, pe neașteptate, ca niște fantome și încep din nou să 
alerge în jurul tău trăgând nori de săgeți până când te istovesc. 
In momentul acela, dau asaltul final ucigându-i pe 
supraviețuitori și când toţi sunt morţi încep să despoaie 
cadavrele, tăindu-le capetele ca să facă din ele trofee sau 
scalpându-le pentru a împodobi cu părul dușmanilor inelele de 
la lănci sau mânerele sulițelor de luptă.” 

— Interesant obicei - spuse Seleucos trecându-și o mână prin 
păr. 

Alexandru privi în jur și-l văzu la o oarecare depărtare pe Clito 
cel Negru care-și supraveghea oamenii în timp ce ridicau 
corturile. Prietenul său îl evita de când părăsise masa regală de 
la Ciropolis și nu vorbeau decât strictul necesar, dar nu putu să 
nu vină când regele îl chemă cu un semn din mână. 


269 


— La ordin, Măria Ta! — răspunse, cu formula rece a 
regulamentului militar, îndată ce se apropie. 

— Nu am niciun ordin să-ţi dau - îi spuse Alexandru. 

— Vreau doar să asculţi ce ne spune acest prieten al nostru 
care a luptat împotriva sciților pe Istru. 

— Și eu am luptat acolo - îi replică sec Clito. 

— Și, atunci, ce propui? 

— Să ne întoarcem. 

Alexandru privi spre lungul front inamic care stătea, acum, 
nemișcat în mijlocul câmpiei. 

— Ești liber s-o faci, chiar dacă experienţa și vitejia ta mi-ar fi 
fost mai de folos ca niciodată, dar eu nu mă retrag niciodată din 
fața unui dușman pe care-l am în faţă în câmp deschis. 

— Cred că ţi-aș putea da un sfat - continuă tracul. 

— Care? — întrebă Clito intervenind fără voia lui în discuţie. 

— Să trimitem înainte un grup suficient de puternic, cam de o 
mie de oameni, care să se îndrepte prin faţa flancului lor drept, 
ca și cum ar vrea să atace spre interior și să le supraveghem 
toate mișcările printr-o ștafetă, să zicem câte un om călare la 
fiecare cinci stadii. Dacă nu se mișcă din loc, mai trimitem un alt 
grup, cu o altă ștafetă... 

— Am înţeles - spuse Alexandru. Îndată ce se hotărăsc să 
atace, ștafetele ne anunţă și noi îi lovim din spate cu toate 
forţele pe care le avem. 

— Și cu toată viteza de care suntem în stare - adăugă tracul. 

— Și, într-o situaţie ca asta, ei ne-ar fi de mare ajutor - spuse 
el arătând spre călăreţii persani. 

Clito strânse din buze, dar nu scoase o vorbă. 

— Ei, Clito, ești de-ai noștri? — îl întrebă Perdicas. 

— Da' unde-ai vrea să merg? — răspunse cel întrebat. 

— Deci, cine pleacă primul? — întrebă Alexandru. 

— Ca momeală? E mai bine să merg eu care sunt mai greu de 
înghiţit - răspunse Clito. Puse să se întrunească adunarea 
escadronului său și dădu ordin călăreţilor să pornească la pas. In 
rânduri de câte patru, eteri se vedeau, pe fondul verde al 
câmpiei, ca o masă brună, ordonată și scânteietoare care se 
mișca în formaţie compactă, pe ritmul dat de tobe. Pe măsura 
ce timpul trecea, ei deveneau tot mai mici din cauza depărtării, 
dar rămânea permanent vizibilă o ștafetă, în vreme ce călăreții 


270 


sciți, surprinși de o asemenea manevră, păreau a nu mai ști ce 
să facă. 

— Nu se mișcă, nu mușcă din momeală... — spuse Ptolemeu, 
clătinând din cap. 

— Trimitem, atunci, un al doilea escadron - ordonă Alexandru. 

— Du-te tu, Perdicas, și mergi mai repede: cu cât îl ajungi mai 
repede din urmă pe Clito, cu atât e mai bine. Și ia-i și pe ei cu 
tine - adăugă el, arătând către persanii care așteptau un ordin 
la marginea taberei. Oxhatres dădu din ca în semn că înţelesese 
și, îndată ce trâmbiţele sunară din nou și oamenii lui Perdicas 
porniră, li se alătură cu călăreţii lui. 

Se părea că sciţii nu vor reacţiona nici de această dată, apoi, 
ca la un semnal, se întoarseră și dispărură rapid în spatele unor 
cute ale terenului. 

Alexandru ordonă celorlalte trupe să se așeze în formaţie de 
luptă și rămase în așteptarea vreunui semn care să-l anunţe că 
se întâmpla ceva. 

Între timp, cerul se acoperise cu o pâclă ciudată care făcea ca 
razele soarelui să devină neclare și lăptoase, făcând să nu se 
mai poată aprecia corect contururile și distanțele. 

— Privește! — strigă deodată Leonatos. 

— Ștafeta! Atacă! 


271 


45 


Alexandru îi adună pe toţi călăreţii rămași, puse escadroanele 
și trupele auxiliare sub comanda lui Ptolemeu și a celorlalți, 
după care porni în galop luând cu sine și al doilea detașament al 
lui Oxhatres, format dintr-o sută de sciți care luptau de mult ca 
mercenari în armata imperială. 

Nu vroia să fie văzut în timp ce se apropia și continuă să 
menţină contactul cu ștafetele până când află de la una dintre 
ele că armata inamică pornise bătălia cu escadroanele lui 
Perdicas și Clito. 

— În ce formaţie sunt? — întrebă regele. 

— Nu au o formaţie propriu-zisă: aleargă în jurul soldaţilor 
noștri și aruncă o mulţime de săgeți asupra lor. Până acum, ai 
noștri s-au apărat cu scuturile, dar nu se mai poate continua 
astfel. 

— De fapt, e cazul să terminăm cu ei - spuse Alexandru, îi 
chemă pe prieteni în jurul său. 

— Acum, vom porni nu prea repede până când ajungem în 
contact cu ei. Îndată ce-i vom vedea, trâmbitele să dea 
semnalul: Clito și Perdicas vor rupe cercul prin faţă, răsfirându- 
se după aceea în formă de evantai îndreptându-se spre noi care, 
între timp, îi vom ataca pe sciți din spate printr-o manevră de 
învăluire. Nu vor putea scăpa nici pe cele două laturi deschise. 
Niciun prizonier dacă nu se predau. Acum, sus, pe cai! 

Alexandru dădu pinteni murgului său sarmatic, urmat 
îndeaproape de stegarul care purta drapelul roșu și de toți 
ceilalți, desfășurându-se pe un front larg, de numai patru 
rânduri, pe câmpia fără niciun obstacol. 

Îndată ce sciţii le apărură în faţa ochilor, cu veșmintele lor 
strălucitoare și în armurile cu solzi de metal, regele făcu un 
semn trâmbițașilor care dădură semnalul stabilit. Aproape 
imediat, Clito și Perdicas își dispuseră călăreţii în formaţie de 
atac și șarjară rupând încercuirea și continuând să alerge în linie 
dreaptă până când ultimul dintre oamenii lor ieși din încercuire. 
Apoi se despărțiră în două jumătăţi și fiecare dintre ele făcu o 


272 


manevră largă desfăcându-se ca într-un evantai, după care, 
reunindu-se și formând un front comun, se întoarseră, 
declanșând o șarjă compactă cu lăncile îndreptate înainte. 

Din partea opusă, în aceeași clipă, apăru Alexandru cu 
escadroanele sale deja lansate într-o șarjă nimicitoare. Luaţi prin 
surprindere și prinși exact la mijloc, sciţii trebuiră să lupte corp 
la corp într-un spaţiu foarte strâmt și fără posibilitatea de a fugi 
pe alături. Erau furioși pentru că fuseseră prinși în capcană 
tocmai în câmpia lor atât de vastă, ca niște pești în năvod, și 
încercară în toate felurile să iasă din încercuire, dar terenul atât 
de neted și larg permitea cavaleriei macedonene să-și păstreze 
compactă formaţia și să-și pună în valoare superioritatea 
armamentului greu. 

Sciţii luptară cu o înverșunare feroce, suferind pierderi grele și 
când, după-amiază, își dădură seama că urmau să fie masacrați 
cu toţii, se aruncară toţi laolaltă într-o direcţie, profitând de un 
moment în care se crease o mică trecere prin încercuire; sub 
conducerea căpeteniei lor, reușiră să câștige teren și să dispară 
în depărtare. 

Soldaţii macedoneni înălțară lăncile spre cer, scoțând strigăte 
puternice de bucurie, dar regele îi opri. 

— Nu s-a terminat - spuse el. Îi vom urmări acum până în 
satele lor și-i vom face să-i ţină minte pe Alexandru și pe eteri; 
lui. 

— Dar, când era gata să dea ordinul de plecare, sosiră doi 
curieri din tabără cu un mesaj din partea comandanților 
infanteriei. 

— Măria Ta, satrapul Spitamenes i-a îndemnat pe bactrieni și 
pe  sogdieni să se răscoale și acum atacă Maracanda. 
Comandanții vor să știe ce trebuie să facă. 

— Lăsaţi o garnizoană în noul oraș și, apoi, întoarceţi-vă la 
Maracanda. Voi veni și eu acolo îndată ce voi termina aici. 

Curierii plecară și Alexandru porni din nou în marșul său prin 
câmpie, călăuzit de Oxhatres. Mergeau acum la pas, căutând 
urmele  călăreţilor sciți care scăpaseră din încercuire și 
întinderea aceea fără margini îi umplea de uimire și-i 
dezamăgea: nu exista în faţa lor niciun copac, nicio piatră sau 
un bolovan, nicio ridicătură de pământ, pe când, în spatele lor, 


273 


munţii Paropamissos se colorau în culoarea învăpăiată a soarelui 
la asfinţit făcând să strălucească piscurile înzăpezite. 

Ptolemeu spuse, parcă vorbind cu sine însuși: 

— Pe insula Eubeea, orașele Chalcis și Erythrai s-au luptat cu 
cruzime timp de cincizeci de ani pentru a intra în posesia unei 
câmpii lungi de treizeci și cinci de stadii. 

— Așa este - confirmă Perdicas - și aici privirea ajunge până 
la orizont fără a întâlni în cale niciun obstacol și nici semne de 
prezenţă a omului. 

— Și totuși nu s-au evaporat - spuse Hefestion. 

— Nu sunt stafii. 

— Sunt nomazi - le explică Oxhatres care călărea în urma lor. 

— Trăiesc în care trase de boi și în ele au familiile: soții, 
bătrâni, copii. Se hrănesc cu lapte și cu carne și pot călări zile și 
nopţi fără a se opri vreodată deoarece caii lor sunt incredibil de 
rezistenți. 

— Până unde se întinde teritoriul lor? — întrebă Alexandru 
care-și amintea de povestirile tatălui său și de luptele sale 
împotriva sciților de dincolo de Istru. 

— Nimeni nu știe - răspunse persanul. 

— Unii spun - interveni Seleucos - că se învecinează la nord 
cu hyperboreii și la răsărit cu isedonii care se hrănesc doar cu 
lapte de iapă. 

— Ne-am putea rătăci? — întrebă Leonatos privind îngrijorat 
pe deasupra întinderea stepei. 

— Imposibil - îl liniști Seleucos. 

— Avem munţii în spatele nostru și râul laxartes în stânga. Eu 
mai degrabă aș face cale întoarsă dat fiind și ce se petrece la 
Maracanda. 

Alexandru continuă să călărească în tăcere: acela era modul 
în care el îi punea la încercare, vedea până unde se mențineau 
puternice credința, prietenia și hotărârea lor de a înfrunta 
necunoscutul. La un moment dat, urmele călăreţilor sciți 
dispărură cu totul ca și cum caii lor și-ar fi luat zborul. 

— Pe Zeus! — exclamă Perdicas. 

Oxhatres descălecă și examină pământul. 

— Au înfășurat cu cârpe copitele cailor și, pe iarba asta 
uscată, nu lasă urme prea vizibile. Dar sciţii mei vor reuși să le 
descopere. 


274 


— Să mergem, atunci, înainte - ordonă regele. 

Continuară să meargă până când se lăsă întunericul și nici 
măcar cercetașii sciți ai lui Oxhatres nu mai reușeau să vadă 
nimic. Atunci, Alexandru dădu ordin trâmbițașilor să sune 
semnalul de oprire și-și așternură cu toţii mantiile pe pământ, 
scoaseră puţină pâine și carne uscată din desagi, bidoanele cu 
apă și se așezară să ia cina cea mai simplă pe care o luaseră 
vreodată pe acele meleaguri. Și totuși, în jur se așternuse o 
pace adâncă: luna aproape plină răsărea de dincolo de munţi 
luminând câmpia infinită și făcând să strălucească undele râului, 
iar constelaţiile cele mai luminoase începeau să apară una după 
alta pe cerul senin, fără nicio urmă de nor. Doar departe, către 
răsărit, pe culmile munţilor se vedeau pâlpâiri de fulgere; în 
rest, întreaga fire era cufundată în pacea serii. Războinicii 
asiatici se adunaseră în cerc și unul dintre ei reușise să aprindă 
un foc. 

— Cum fac? — întrebă Hefestion care simţea că-l cuprinde 
frigul. 

— N-am văzut nici măcar o singură tufă pe o rază de o sută 
de stadii. 

— Balegă - răspunse Oxhatres în greaca lui aproximativă și cu 
o expresie de dispreț profund. 

— Balegă? — întrebă Seleucos ridicând din sprâncene. 

— De oaie, de cal, de capră. Ei îl culeg într-un sac și, când se 
usucă, îl ard. 


— Aha! 
— Pentru noi este un sacrilegiu: o profanare a focului. In 
Persia, asta se pedepsește cu moartea, dar ei sunt... — și 


pronunţă un cuvânt care în persană însemna „barbar”. 

— Nu vi se pare că, oricum, cina este gustoasă? — întrebă 
Alexandru vrând să schimbe vorba. 

— Când ţi-e foame... fu de acord Hefestion. 

— Și locurile astea... N-am mai văzut niciodată așa ceva. Nici 
măcar o casă cât vezi cu ochii. 

Se întoarse spre Oxhatres: 

— Ce zici, va dăinui Alexandria Ultima? 

— Va dăinui - răspunse războinicul persan. 

— Când soldaţii pleacă de acolo, vin negustorii și orașul se 
umple de oameni, de turme de animale, de viaţă. Va dăinui. 


275 


Dormiră toată noaptea vegheaţi de un cordon dublu de 
santinele călări care puteau observa cu ușurință câmpia 
luminată de lună și se treziră în zori, pornind din nou în 
urmărirea dușmanilor. După trei zile, observară urme de care și, 
în scurt timp, ajunseră satul mobil al căpeteniei scite care 
scăpase din bătălie: un triplu cerc de care acoperite cu piei 
argăsite. 

Oxhatres își dădu seama că era el după stema înălțată 
deasupra celui mai mare dintre toate carele: o prăjină din lemn 
cu două capete de berbec din bronz, unul în fața altuia ca și 
cum s-ar fi ciocnit în coarne. 

— Este un rege - spuse el. 

— Poate că acela care purta o fâșie de pânză roșie în jurul 
capului... Acum nu mai are unde să fugă. În clipa asta se 
gândește: „Cum de m-ai găsit în inima câmpiei mele, cum ai 
găsit drumul pe un teren mereu la fel?” 

Alexandru dădu un semnal prietenilor săi și fiecare dintre ei 
își înșiră soldaţii de jur împrejurul micii așezări pe roate. 
Călăreţii ţepeni în şei, cu lăncile lungi în mâini, păreau niște 
creaturi supraomenești în acele locuri pustii, trezeau un 
sentiment de putere invincibilă cu musculatura lucioasă a 
bidiviilor, cu vârfurile ascuţite ale armelor, cu impresionanta 
scânteiere a platoșelor lustruite și a coifurilor cu creste care 
fluturau în adierea răsăritului de soare. 

In tăcerea nefirească din acele clipe ale dimineţii se auzi 
deodată sunetul unui corn care se stinse aproape imediat în 
imensitatea câmpiei. Apoi, regele ieși, încălecând pe un splendid 
cal rotat, mult diferit de caii mici și zburliţi ai luptătorilor săi, 
poate darul vreunui rege vecin sau rodul unui jaf. Era îmbrăcat 
ca de luptă, cu coroniţă stacojie, pieptar și platoșă cu solzi de 
metal. In urma sa, pe jos, venea soţia sa care purta pe cap o 
bonetă ţuguiată din foaie de aur, lucrată cu dungi paralele, un 
văl lung, roșu și o tunică stacojie, cu plăcuţe de aur la poale și o 
fustă lungă care aproape că-i acoperea încălţările din lână 
brodată. Tinea de mână o fată cam de doisprezece ani, cu 
siguranţă fiica ei pentru că semănau izbitor. 

Căpetenia privi în jur, parcă trecând în revistă înșiruirea 
impunătoare de războinici împlătoșaţi, apăruţi ca din neant, apoi 
se apropie cu pas sigur de Alexandru și începu să vorbească. 


276 


Oxhatres chemase pe unul dintre mercenarii săi sciți și, pe 
măsură ce acesta traducea, traducea și el pentru Alexandru: 

— Nimeni, după cât își poate aminti omul, nu a mai îndrăznit 
să pătrundă atât de departe în ţara sciţilor. Nimeni n-a reușit 
vreodată să-i înfrângă și să-i ia prin surprindere în inima 
teritoriului lor. Am mai auzit că l-ai învins pe regele perșilor și i- 
ai luat regatul. Deci, ori ești un zeu, ori ai un zeu de partea ta. l- 
am pierdut în lupta cu tine pe cei mai buni războinici ai mei și 
mi-am salvat cu mare greutate viaţa. Am venit ca să-ţi ofer 
pacea și, ca gaj al acestei înțelegeri, ţi-o dau de soţie pe fiica 
mea. 

La auzul acestor cuvinte, regina o împinse în față pe copila 
sfioasă și Alexandru văzu că avea lacrimi în ochii cu gene lungi 
și negre. 

Descălecă, o privi pe fată și, la rândul său, se simţi emoţionat: 
îi veni în minte chipul surorii sale, Cleopatra, pe când avea cam 
aceeași vârstă și, de asemenea, de felul în care arăta el când 
plecase la Mieza pentru o lungă ucenicie în ale învăţăturii sub 
supravegherea lui Aristotel... Cât trecuse de atunci? 

— Fiica ta mai are încă nevoie de dragostea și de îngrijirea 
mamei sale și eu nu vreau s-o iau de lângă ea - răspunse. 

— Ca să întărim un pact între doi regi este suficient un 
jurământ în numele cerului care se află deasupra tuturor 
oamenilor și al pământului ce ne va primi într-o zi în sânul său. 
Și o strângere de mână. 

Așteptă ca tălmaciul să traducă, apoi întinse mâna către 
regele scit și acesta i-o strânse, ridicând cealaltă mână mai întăi 
spre cer și, apoi, cu palma în jos, spre pământ. 

Numele meu este Dravas - spuse căpetenia privindu-l ţintă, 
drept în ochi, pe tânărul străin cu părul auriu - și al tău care 
este? 

— Alexandros - fu răspunsul - și pot să mă întorc în orice 
moment și de oriunde m-aș afla. 

— Și spuse aceasta pe un ton și cu o privire care-l făcură pe 
regele scit să nu se îndoiască nici măcar o clipă de adevărul 
spuselor lui Alexandru. 


277 


46 


A doua zi de dimineaţă porniră din nou la drum spre apus ca 
să ajungă la râul laxartes, dar trebuiră să treacă printr-o regiune 
deșertică, arsă de soare, astfel încât soldaţii terminară repede 
rezervele de apă. Soldaţii din cavaleria ușoară, care făcuseră 
cele mai mari eforturi în lungi raiduri de recunoaștere și în 
schimburile de gardă, fură cei dintâi care terminară apa și 
Alexandru porunci să li se dea rezerva sa personală. Mai 
merseră încă o zi și setea deveni greu de suportat. Regele bău 
dintr-o mică baltă cu apă stătută, rămasă de cine mai știa când 
într-o adâncitură a terenului și, înainte de lăsarea serii, fu 
cuprins de dureri îngrozitoare de stomac, apoi făcu febră mare 
și o dizenterie violentă. 

Hefestion puse soldaţii să facă o targă și-l duseră așa încă 
două zile, pradă delirului, ars de sete din cauza pierderii 
lichidelor din corp, murdar de propriile excremente care nu 
puteau fi spălate din cauza lipsei apei, chinuit de norii de muște. 

— Dacă nu găsim vadul, poate muri - spuse Oxhatres. 

— Merg eu înainte ca să-l caut. Voi veniţi după mine. Dacă 
aveţi norocul să vânaţi ceva, mâncaţi carnea crudă. Nimeni, 
însă, să nu bea apa din care nici mercenarii sciți nu beau: ei știu 
de ce. 

Dispăru în direcția apusului, împreună cu un pâlc de călăreţi 
sogdieni care rezistau cel mai bine la căldură și la sete, iar 
restul coloanei continuă să înainteze la pas prin arșița 
nemiloasă. Se întoarse abia noaptea târziu și se interesă imediat 
de starea regelui: 

— Cum se mai simte? 

Hefestion clătină din cap fără să răspundă. Alexandru zăcea 
pe jos, în duhoarea excrementelor sale, cu buzele crăpate de 
sete, cu respiraţia horcăitoare. 

— Am găsit vadul - spuse persanul. 

— Și am adus apă, dar doar de băut, nu și de spălat. 

Alexandru bău și băură și aceia care erau gata să moară de 
sete, apoi porniră cu toţi prin întunericul nopţii și ajunseră pe 


278 


malul râului în zori. Regele fu cufundat în apa rece și fu lăsat 
așa până când febra îi scăzu. Își veni atunci în fire și întrebă: 

— Unde sunt? 

— La vad - îi explică Oxhatres. 

— Avem aici pește proaspăt și lemne ca să-l frigem. 

— Vorbești grecește din ce în ce mai bine - avu puterea să 
mai și glumească Alexandru. 

XXX 

Se întâlniră cu restul armatei în apropiere de Maracanda, 
unde îi aștepta o surpriză neplăcută. Comandanții pezeteri/or 
lansaseră, pe malul râului Politimetos, un atac nechibzuit asupra 
trupelor lui Spitamenes și suferiseră o înfrângere severă. 
Căzuseră aproape o mie de soldaţi și alte câteva sute fuseseră 
răniţi; rugurile funebre arseră zile întregi sub un cer acoperit de 
nori negri de funingine. 

Leptine izbucni într-un plâns disperat când văzu în ce hal era 
regele. Îl spălă, îl îmbrăcă cu haine curate și chemă servitori cu 
evantaie din pene care să-i răcorească aerul zi și noapte. Filip, 
care venise în grabă la căpătâiul bolnavului, își dădu seama că 
avea încă febră foarte mare și că, în fiecare seară după asfinţitul 
soarelui, regele era cuprins de halucinaţii. Amintindu-și de 
învăţăturile maestrului său, Nicomah, îi trimise pe călăreţii 
hircani să-i aducă zăpadă din munţi și acoperea cu ea corpul lui 
Alexandru, de fiecare dată când febra începea să crească, iar 
Leptine îi schimba toată noaptea compresa rece de pe frunte. 
Începu apoi să-i dea să mănânce pâine uscată și mere acrișoare, 
până când diareea încetă. 

— Poate că o să scapi și de data asta - îi spuse medicul când 
văzu că mai prinsese putină culoare în obraji și febra îi scăzuse. 

— Dar, dacă o să continui să mai faci asemenea prostii, nici 
Asclepios în persoană, despre care se spune că-i poate face și 
pe morți să învie, n-o să te mai poată salva. 

— Eu cred că tu ești mai bun chiar și decât Asclepios, iatré - 
mai avu puterea să-i răspundă pacientul înainte de a ațipi din 
nou. 

Îndată ce fu iarăși în stare să dea ordine, Alexandru le 
interzise supraviețuitorilor din bătălia de pe Polimetos să mai 
vorbească despre asta cu cineva, pentru a evita apariţia unei 
descurajări în rândul soldaţilor, apoi îi trimise pe Perdicas, Crater 


279 


și Hefestion să atace trupele lui Spitamenes alungându-i pe 
răsculați spre munţi, dar, pentru că venise toamna, era o 
nebunie să mai pornească prin munţi ca să-i urmărească. Hotări 
să se întoarcă la Bactria, unde se afla întemnițat Bessos, 
mergând spre apus de-a lungul hotarului de nord al imperiului 
pentru a-și impune stăpânirea și în acele teritorii, dar și pentru a 
vedea dacă ţinuturile sciţilor se întindeau în direcția aceea pe o 
suprafață atât de mare. 

Trecu din nou peste Oxus, pe podul de burdufuri, intrând într- 
o regiune care era și ea în mare parte asemănătoare unui 
deșert, o câmpie întinsă și complet netedă care se prelungea 
spre nord pierzându-se într-o zare acoperită în permanenţă de 
nori. Câteodată întâlneau caravane lungi de cămile bactriene 
care se îndreptau spre apus, alteori erau urmăriţi din depărtare 
de cete mai mult sau mai puţin numeroase de călăreţi sciți, ușor 
de recunoscut după îmbrăcămintea lor viu colorată, pantalonii 
cu ornamente și bine cunoscutele platoșe cu solzi. Într-o zi, pe la 
asfinţit, pe când se pregăteau să instaleze tabăra, un soldat din 
avangardă se întoarse cu o veste uluitoare: 

— Amazoane! 

Seleucos râniji: 

— Cu lipsa asta de apă, nu știam că soldaţilor li se dă să bea 
vin. 

— Nu sunt beat, comandante - îi răspunse soldatul. 

— Femeile războinice sunt pe delușorul acela, chiar în fața 
noastră. 

— Eu nu mă lupt cu femeile - declară solemn Leonatos. 

— Doar dacă... 

— Dar nu au intenţii agresive - îi lămuri soldatul. 

— Ne zâmbeau și cea care părea căpetenia lor era foarte 
frumoasă și... 

Se întoarse ca să-i arate regelui locul în care avusese loc 
întâlnirea și văzu că ea se afla chiar în spatele lor, la mai puţin 
de un stadiu depărtare, escortată de patru dintre tovarășele 
sale. 

— Lăsaţi-le să se apropie - ordonă Alexandru și, instinctiv, își 
trecu o mână prin păr ca pentru a și-l aranja. 

— Poate că ne aflăm chiar în ţinutul amazoanelor. 


280 


Între timp, frumoasa războinică se apropiase și descălecase, 
urmată de celelalte. Nu prea departe, puteau fi văzute altele 
care ridicau un cort. Un singur cort în mijlocul acelui teritoriu 
imens. 

Regele porni în întâmpinarea lor, avându-i alături pe Hefestion 
și pe Crater, iar în urma lor se făcea auzit murmurul admirativ 
care se ridica printre soldați și printre persoanele care însoțeau 
armata. Calistene, aflând aceasta, își făcea loc folosindu-se de 
coate și chiar și Leptine se apropiase destul de mult ca să vadă 
ce se întâmpla. 

Regina războinică se afla acum chiar în fața lui Alexandru și-și 
scotea coiful conic de piele cu apărătoare pentru obraji, lăsând 
liber părul minunat, negru și lucios, strâns într-o coadă lungă 
care îi ajungea până aproape de talie. 

Părea să aibă cam douăzeci de ani și nu semăna deloc cu 
imaginile amazoanelor pe care le cunoșteau cu toţii și pe care le 
văzuseră în splendida lor goliciune în sculpturile lui Briaxis și 
Skopas aflate în Mausoleul din Halicarnas sau pictate de Zeusi și 
Parasius în „Porticul ornamental” din Atena. In afară de faţă, de 
o frumoasă culoare măslinie, nicio părticică din corp nu era 
vizibilă. Purta pantaloni albaștri de lână, brodaţi cu fir roșu și, pe 
deasupra, o tunică neobișnuită din piele, strânsă pe talie și largă 
înspre genunchi. La cingătoare avea o sabie și o ploscă pentru 
apă, iar pe umăr purta arcul și săgețile, arme care erau 
considerate ca fiind tradiţionale pentru amazoane, fără a avea 
însă scutul în formă de semilună. 

ÎI privi atent, cu ochii mari, negri, și spuse ceva ce nu putu fi 
înţeles de nimeni. 

Alexandru se întoarse spre Oxhatres: 

— Tu ai înţeles ceva? 

Persanul clătină din cap. 

— Nici sciţii tăi? 

Oxhatres schimbă cu ei câteva cuvinte, dar nici ei nu 
înțeleseseră nimic. 

— Nu înțeleg ce spui - spuse Alexandru zâmbind și-i părea 
sincer rău că se afla, în sfârșit, în faţa unei creaturi mitologice la 
care visase în copilărie și nu putea spune niciun cuvânt pe care 
ea să-l înțeleagă. 


281 


Fata mai spuse ceva, zâmbind și ea și încercând să se ajute și 
cu gesturi, dar fără niciun rezultat. 

— Eu înţeleg ce spune - se auzi pe neașteptate o voce din 
spatele lui Alexandru. 

Regele se întoarse surprins, pentru că era o voce de femeie. 

— Leptine! 

Fata veni mai aproape și, spre surprinderea tuturor, începu a 
vorbi cu tânăra războinică. 

— Cum e posibil? — întrebă Calistene uluit de o asemenea 
întâmplare miraculoasă. Totuși, Alexandru își aminti, printr-o 
străfulgerare a memoriei, de o noapte de iarnă pe care o 
petrecuse cu ea la Aigai, în străvechiul palat al înaintașilor săi, 
când ea vorbise în somn într-o limbă ciudată și de neînțeles și-și 
aminti de tatuajul de pe umărul său, identic cu imaginea care se 
afla pe medalionul de aur de la gâtul amazoanei: un cerb 
ghemuit, cu coarne lungi și rămuroase. 

— Se întâmplă uneori - interveni medicul Filip. 

— Xenofon vorbește despre un episod asemănător petrecut în 
Armenia, când un sclav a recunoscut pe neașteptate limba 
chalibilor, un popor pe care el nu-l cunoștea câtuși de puţin. 

În tot acest timp, Leptine vorbea, la început cu unele poticniri, 
apoi, cu o siguranţă din ce în ce mai mare, cuvintele păreau să 
iasă din mintea sa unul după altul, cu greutate, ca și cum ar fi 
apărut la suprafaţă din străfundurile memoriei. La un moment 
dat, Alexandru se apropie de ea și-i dezgoli umărul, lăsând să se 
vadă tatuajul pe care i-l arătă tinerei războinice. 

— Îl cunoști? — întrebă el. Privirea ei uluită îl făcu să înţeleagă 
că da, îl recunoscuse și că imaginea aceea avea pentru ea o 
importanţă extraordinară. 

Cele două femei mai vorbiră în limba aceea misterioasă, apoi 
amazoana strânse mâinile lui Leptine, îl privi ţintă pe tânărul 
suveran străin și se întoarse la cortul său. 

— Ce ţi-a spus? — întrebă Alexandru de îndată ce ea se 
îndepărtă. 

— Eşti una de-a lor, așa-i? 

— Da - răspunse Leptine - fac parte din neamul lor. Am fost 
răpită când aveam nouă ani, de o ceată de războinici cimerieni 
care m-au vândut, apoi, unui neguțător de sclavi într-o piaţă din 
Pontus. Mama mea era regina unui trib al acestor femei 


282 


razboinice, iar tatăl meu era unul dintre nobilii sciți care trăiesc 
pe malurile râului Tanais. 

— O prinţesă - murmură Alexandru strângându-i mâinile într- 
ale sale. lată cine ești. 

— Cine eram odată - îl corectă Leptine. 

— De-acum, au apus pentru totdeauna vremurile acelea. 

— Nu-i adevărat. Te poţi întoarce acum printre oamenii din 
neamul tău ca să-ţi ocupi locul care ţi se cuvine. Eşti liberă și eu 
o să-ți dau o zestre pe măsură: aur, animale, cai. 

— Locul care mi se cuvine este aici, alături de tine, stăpâne. 
Eu nu mai am pe nimeni pe lume și femeile acelea sunt pentru 
mine ca niște străine. Voi pleca împreună cu ele doar dacă tu nu 
mă mai vrei, doar dacă mă obligi să plec. 

— Nu te voi obliga să faci nimic dacă tu nu vrei și cât timp voi 
trăi te voi ţine în preajma mea, dacă tu vrei asta. Dar, spune-mi, 
de ce a venit fata aceea până aici? De ce și-a ridicat cortul 
acolo? 

Leptine își cobori privirea ca și cum s-ar fi rușinat să răspundă 
la asemenea întrebări, apoi, în cele din urmă, răspunse: 

— A spus că este regina femeilor războinice care trăiesc între 
Oxus și malurile mării Caspice. A auzit despre tine că ești cel 
mai puternic bărbat din lume și crede că doar tu ești demn de 
ea. Te așteaptă în cortul acela și vrea să petreacă noaptea cu 
tine. Speră că... deși tu vei pleca, va avea de la tine un fiică sau 
un fiu care într-o bună zi va primi din mâinile tale sceptrul 
puterii. 

Işi acoperi faţa în palme și plecă în fugă, plângând. 


283 


47 


Alexandru privea cortul acela ce abia se zărea prin bezna care 
se așternuse peste câmpie, în vreme ce din cort se auzea 
plânsul umil al lui Leptine și-l cuprindea o emoție profundă 
gândindu-se la dubla minune care se petrecuse în ţinuturile 
acelea misterioase: apariţia unui grup de amazoane într-un loc 
atât de îndepărtat de râul Termodontes care curgea, conform 
legendei, pe la marginea teritoriului lor și recunoașterea 
identităţii Leptinei, neașteptata revenire în mintea ei a limbii 
natale. Se gândea la mulţimea de lucruri care mai erau de 
descoperit, la misterele care așteptau să fie dezvăluite, la câte 
ținuturi mai erau de explorat și-și dădea seama cât de scurtă 
era, în schimb, viața omului. 

Ar fi vrut s-o ajute pe Leptine în lupta ei cu tulburarea și cu 
sentimentele provocate de două vieţi atât de diferite și de 
îndepărtate în timp care se luptau în sufletul său, dar nu-i dădea 
pace curiozitatea de a o cunoaște pe acea femeie misterioasă 
care-l aștepta în mijlocul câmpiei cufundate în bezna noptii. 
Încălecă și porni către cortul singuratic, înarmat numai cu sabia. 
Hefestion îl văzu și făcu semn câtorva soldaţi să vină la el. 

— Duceţi-vă și așezaţți-vă în jurul cortului fără să vă vadă 
nimeni - le ordonă el - și, la cel mai mic semn suspect, alergaţi 
imediat în ajutorul regelui. Luaţi-l cu voi și pe Peritas: în caz de 
pericol, el este mai iute decât oricare dintre voi. 

Oamenii făcură întocmai și dispărură în noapte, răsfirându-se 
ca într-un evantai în jurul cortului. Unul dintre ei, cel care-l ținea 
de zgardă pe Peritas, veni mai aproape de cort decât ceilalţi și 
se culcă pe iarbă alături de câine, dar noaptea se scurse în 
liniște și Peritas moțăi tot timpul, ciulind urechile sau ridicând 
botul în aer când simțea mirosul vreunei sălbăticiuni ce trecea 
pe câmpia din jur. 

Nimeni nu va ști niciodată ce s-a întâmplat în noaptea aceea 
și nici dacă sămânţa lui Alexandru rodi în pântecele reginei 
acelor nesfârșite câmpii dând naștere unui copil care să crească 


284 


precum un cal sălbatic, să alerge, sărac dar liber, pe pământuri 
fără hotare, sub raza soarelui și pe aripile vântului. 

Regele se întoarse în tabără înainte de revărsatul zorilor și în 
priviri avea o sclipire intensă și febrilă, ca și cum ar fi coborât 
din Olimp. 

Işi reluară marșul spre apus până când dădură de un râu și 
Alexandru vru să coboare pe firul apei ca să vadă până unde 
ajungea și dacă se vărsa în Oceanul nordic, dar, după trei zile de 
drum, stepa se transformă în deșert și râul se uscă printre 
nisipurile încinse. O luară, atunci, din nou spre apus și, după ce 
parcurseră patru etape de câte cinci parasangas, găsiră un alt 
curs de apă și încercară să coboare și pe acesta, dar și el 
dispăru înghiţit de crăpăturile din pământul însetat. 

Ptolemeu se apropie de rege care privea îngrijorat orizontul 
înceţoșat de reflexele căldurii și-i puse o mână pe umăr: 

— Să ne întoarcem, Alexandru, nu-i nimic acolo în afară de 
mirajele din miezul zilei. Dacă pământul înghite râurile înainte 
ca ele să ajungă la mare, sunt sigur că există un motiv îngrozitor 
care nouă ne scapă. Cum se poate ca o mamă să-și devoreze 
copilul după ce l-a născut? 

Calistene privea și el nedumerit acel fenomen inexplicabil. 
Fizica și filosofia sa îi ofereau unele răspunsuri care erau, însă, 
anulate de temerile care-i veneau din adâncul sufletului. 

— Tocmai la aceste întrebări aș vrea să găsesc un răspuns, 
Ptolemeu - îi răspunse regele fără să se întoarcă spre el. Aș 
vrea, dacă fortele ne-ar permite, să descopăr formele 
înșelătoare ale mirajelor de la amiază. Tare fericit a fost Ulise 
care a putut să audă cântecul sirenelor, legat fiind de catargul 
corabiei sale, dar el n-a dezvăluit niciodată cuiva ce spunea acel 
cântec. Secretul a murit o dată cu el, într-un loc ascuns și 
îndepărtat, acolo unde l-a trimis profeția lui Tiresias, punct final, 
îndelung căutat, al ultimului drum... 

Porniră din nou pe drumul care ducea spre miazăzi și, cu 
fiecare zi care trecea și pe măsură ce se apropiau de orașul 
Margiana cu dealurile lui, întâlniră din nou apă și vegetaţie, 
plante și animale. Pe malul unui râu, regele întemeie un alt oraș 
și-i puse numele Alexandria din Margiana, instalând aici neamuri 
seminomade care trăiau prin împrejurimi și o parte dintre 
bărbaţii și femeile din convoiul ce însoțea armata. Lăsă ca 


285 


garnizoană cinci sute de macedoneni, greci și tesalioți, adică 
aceia ce-și întemeiaseră o familie împreună cu femeile asiatice 
ce călătoreau în urma armatei cu o incredibilă rezistenţă. Îi lăsă 
acolo și pe soldaţii care păreau că-și uitaseră familiile lăsate în 
patrie cu mult timp înainte, un timp care părea acum infinit mai 
lung decât anii scurși în realitate. 

Ajunse la Bactra pe la sfârșitul toamnei, ca să ierneze și 
porunci ca acolo să aibă loc și procesul uzurpatorului Bessos, 
după legile persane. Oxhatres adună consiliul celor mai bătrâni 
judecători și-l aduse pe prizonier în faţa lor. Rănile pe care i le 
făcuse mutilându-l în acea noapte de lângă Kurushkhat se 
închiseseră, dar asta dădea figurii sale ciopârțite un aspect și 
mai sinistru, de hârcă încă vie. 

Procesul dură destul de puţin și, când fu întrebat dacă vroia 
să spună ceva în apărarea lui, Bessos nu scoase niciun cuvânt. 
Rămase neclintit în fața dușmanilor săi, încercând să se 
comporte ca unul care a dorit să apere onoarea Imperiului 
persan, înjosit de lașitatea lui Darius care fugise de două ori de 
pe câmpul de luptă. Demnitatea unuia care încercase să 
conducă răscoala împotriva ocupanților. 

Se dădu sentinţa: cea mai cumplită, cea cuvenită aceluia care 
asasina persoana sacră a regelui și aceluia care uzurpa tronul 
Ahemenizilor. Moartea prin sfârtecare. 

Bessos fu dezbrăcat și dus într-un loc pregătit din vreme 
pentru executarea sentinței. Două sălcii, lungi și mlădioase, 
destul de apropiate una de alta, fuseseră aplecate până aproape 
de pământ, astfel încât să se încrucișeze, iar vârful fiecăreia 
dintre ele fusese fixat cu o frânghie de un ţăruș înfipt în pământ. 
Intre cele două tulpini se crea un fel de arcadă ascuţită: 
condamnatul fu adus acolo și încheieturile mâinilor și ale 
picioarelor fură legate de partea de sus a copacilor, astfel încât 
corpul mai rămânea suspendat cam cinci coţi deasupra 
pământului. La acest ritual barbar asistau nu numai persanii și 
locuitorii orașului, ci și numeroși macedoneni și greci. Venise 
special pentru asta și prințesa Statira, nerăbdătoare să-l vadă 
răzbunat pe tatăl său pe care îl îngropase și-l jelise mult timp în 
necropola regală din Persepolis, orașul părăsit acum. Era 
așezată, palidă și ţeapănă, alături de Alexandru. 


286 


La un semn al celui mai în vârstă dintre judecători, călăii se 
apropiară de frânghii cu câte o secure în mână. La un al doilea 
semn, loviră exact în același timp frânghiile, retezându-le. Cele 
două tulpini ale copacilor se îndreptară imediat: timp de o clipă, 
musculatura puternică a lui Bessos se încordă, încercând în 
zadar să se opună, apoi corpul fu sfârtecat. Partea stângă, de la 
umăr la mijloc, rămase prinsă de unul dintre copaci, în timp ce 
cealaltă, cu capul și cu măruntaiele, spânzura de celălalt trunchi 
și mai licărea încă o scânteie de viaţă în ochii condamnatului 
când corbii, aflaţi mereu la pândă în acel loc de execuţii, se 
năpustiră ca să se înfrupte din cărnurile acelea însângerate. 

Alexandru rămase la Bactria toată iarna, împreună cu Statira 
și cu curtea, petrecând mult timp și cu Eumene pentru a scrie 
satrapilor din provinciile sale: lui Antigonos, poreclit Sașiul, care 
guverna în Anatolia, lui Mazeus în Babilon și lui Artabazos în 
Pamfilia. ÎI întrebă pe acesta din urmă ce mai făcea Phraates, 
dacă-și revenise după durerea pierderii celor dragi și dacă 
ducea o viaţă senină în palatul său de pe malul mării. Le 
poruncise fierarilor săi să-i construiască o mică trăsurică și urma 
să i-o trimită în dar împreună cu doi mâniji de rasă scitică. 

Primi scrisori și de la mama sa, Olimpia, și de la Cleopatra, 
aceasta descriindu-i viaţa pe care o ducea la Butroto și 
nostalgiile ei: 


Veștile despre isprăvile tale ajung până la mine destul de 
palide și parcă deformate din cauza distantei și mi se pare 
ceva greu de acceptat ca eu, sora ta, să nu te pot vedea, să 
nu pot ști când te vei întoarce, când vei pune capăt acestei 
interminabile expediții. 

Sufăr știindu-te atât de departe și sufăr din cauza 
propriei mele singurătăți. Te rog, lasă-mă să vin până la 
tine și să pot vedea cu ochii mei ce lucruri minunate ai 
făcut, câte de frumoase sunt orașele pe care le-ai cucerit. 

Îți mulțumesc pentru darurile pe care mi le trimiti mereu 
și de care sunt foarte mândră, dar cel mai prețios dar ar fi 
să te pot îmbrățișa din nou, n-are importanță unde, pe 
câmpiile înghețate ale Scythiei sau în deserturile Libiei. Te 
rog, cheamă-mă la tine, Alexandre, și eu voi zbura până 
acolo fără zăbavă, înfruntând valurile învolburate ale mării 
sau vânturile potrivnice. Ai grijă de tine. 

287 


Alexandru dictă răspunsul, plin de afecţiune, dar inflexibil și 
încheie spunându-i: 


Dulcea mea surioară, în imperiul meu încă nu este pace 
peste tot și vreau să te rog să mai ai puțină răbdare. Când 
voi termina de făcut tot ce mi-am propus, te voi chema 
alături de mine ca să fii și tu părtașă la bucuria tuturor și să 
poti fi de fată la nașterea unei lumi noi. 


Se întoarse, apoi, către Eumene: 

— Scrisorile Cleopatrei devin tot mai frumoase; ia, cu 
siguranţă, lecţii care costă foarte mult de la un foarte bun 
profesor de retorică. 

— Așa este - admise și Eumene. 

— Și totuși, dincolo de imagini cu floricele, dincolo de 
podoabe de retorică, se află o dragoste sinceră. Cleopatra te-a 
iubit întotdeauna, te-a apărat întotdeauna de mânia tatălui tău. 
Nu cumva îi simți lipsa? 

— Foarte mult - răspunse Alexandru - și simt lipsa acelor zile. 
Dar eu nu am voie să mă las în voia amintirilor: misiunea pe 
care mi-am propus-o este mereu prezentă, ca un ordin în 
numele căruia trebuie sacrificat totul și de care nu poţi scăpa. 

— De care nu vrei să scapi - îl corectă Eumene. 

— Crezi că aș putea, chiar dacă aș vrea? Zeii sădesc în 
sufletele oamenilor visuri, dorințe, aspirații deseori mai 
puternice decât ei. Măreţia unui om este dată de disproporția 
dureroasă între ţinta pe care și-a propus-o și forțele cu care l-a 
înzestrat natura atunci când a venit pe lume. 

— Așa cum s-a întâmplat cu Bessos. 

— Și cu Filip. 

— Și cu Filip - fu de acord Eumene plecându-și privirea. 

Tăcură amândoi, ca și cum umbra marelui rege ucis s-ar fi 
pogorât peste ei, invocată de îndată, prin tăcere și prin uitare. 

Alteori, Alexandru dedica o bună parte din vreme menţinerii 
contactelor cu orașele pe care le întemeiase peste tot, în cele 
mai îndepărtate provincii ale Imperiului și care purtau numele 
său. El în persoană scria șefilor militari și magistraţilor din acele 
comunităţi mărunte, aflate la marginea unor ţinuturi năpăstuite 
de soartă și necunoscute. Îi scria și lui Aristotel descriindu-i felul 


288 


în care le organizase, legile care puteau îmbogăţi colecţia 
filosofului. 

Câteodată primea și mesaje de la acele avanposturi pierdute 
în depărtări, într-o greacă destul de necioplită sau în dialect 
macedonean: aproape întotdeauna cererile de ajutor sau de 
salvare împotriva unor atacuri din afară, împotriva asediului 
unor populaţii furioase, invidioase pe stabilitatea lor. Răscoala 
lui Spitamenes se manifesta peste tot. Predarea lui Bessos nu 
fusese decât un mijloc de a netezi calea noului comandant care 
se fortificase pe povârnișurile munţilor Paropamissos. 

Tuturor, Alexandru le răspundea: 

— Rezistaţi. Acum adunăm trupe proaspete, așteptăm noi 
întăriri ca să vă putem ajuta, ca să aducem pacea în ţinuturile în 
care vă creșteţi copiii. 

Trecu astfel toată iarna. Când veni primăvara, sosiră trupe noi 
din Macedonia și din Anatolia și armata porni din nou la drum. 
Ajuns în Bactriana, Alexandru își dădu seama că răsculații se 
baricadaseră în multe fortărețe și castele așa că hotărî că 
trebuia să-și împartă forţele pentru a da o serie de atacuri 
asupra fiecărui centru de rezistență, dar când împărtăși această 
intenţie a sa generalilor și prietenilor săi aproape niciunul dintre 
ei nu fu de acord. 

— Nu trebuie împărţite forțele! — exclamă Clito. 

— După cât am aflat, regele Alexandru al Epirului, unchiul și 
cumnatul tău, a fost înfrânt de barbari în Italia tocmai pentru că 
fusese nevoit să-și împartă forțele. 

— După mine, ar fi mai bine să rămânem împreună cu toţii - 
întări și Perdicas. Îi atacăm pe rând și-i zdrobim ca pe niște 
păduchi. 

Leonatos dădea și el din cap afirmativ, în semn că aproba 
spusele prietenilor săi, că nici nu putea fi vorba de altceva. 

— Dacă ar trebui să spun și eu ce gândesc în privința asta... 
începu Eumene, dar Alexandru îi luă vorba din gură: 

— Atunci, ne-am înţeles: Crater rămâne la sud, în zona 
orașului Bactra, noi mergem în nord și în est, în Sogdiana, ca să- 
i scoatem pe răsculați din cuiburile lor de rezistență din munți și, 
într-un anume loc, ne despărțim ca într-un evantai: cinci 
detașamente, câte unul pentru fiecare dintre voi și tot câte unul 
pentru fiecare dintre cetăţile care trebuie cucerite. Diades a 


289 


pregătit noi catapulte cu bătaie mai lungă: aruncă harpoane mai 
mici dar sunt tot atât de eficace. 

Leonatos nu mai dădea aprobator din cap, dându-și seama că 
situaţia se schimbase și Alexandru, care-l privea cu atenţie, îl 
întrebă: 

— Dar parcă tu nu erai de acord? 

— Eu, într-adevăr, eram de acord cu... încercă să dea un 
răspuns, dar toţi se ridicaseră pentru că nu mai era nimic de 
spus și Alexandru îi petrecu până la ușă. 

În numai câteva zile, planul fu pus în aplicare: regele și 
prietenii săi, cu mai bine de jumătate din armată, se îndreptară 
spre intrarea în văile în care îi așteptau răsculații înarmaţi. 
Luptară toată vara cucerind câteva cetăţi, dar, după aceea, 
operaţiunile bătură pasul pe loc din cauza terenului neprielnic și 
a tacticii adoptate de inamic care luase obiceiul să atace prin 
surprindere și să se retragă rapid. Când vremea începu să se 
strice și alimentele se împuţinară, Alexandru își conduse armata 
spre Maracanda. 

Pentru Crater, însă, lucrurile merseră altfel. Rămas în urma 
armatei, nu ajunsese încă în capitala provinciei când îi ieși în 
întâmpinare un curier din partea comandantului garnizoanei. 

— Spitamenes a năvălit în împrejurimile Bactriei jefuind toate 
satele din calea lui. Garnizoana noastră a făcut o primă 
încercare de a-l opri dar a fost învinsă, apoi, chiar zilele acestea, 
a mai încercat încă o dată să pornească în urmărirea lui, însă 
avem nevoie urgentă de întăriri. 

Crater avu presimţiri sumbre. Ştia cât de viclean era 
Spitamenes și era aproape sigur că incursiunea prin 
împrejurimile orașului Bactria nu era decât o provocare pentru a 
atrage și a nimici în câmp deschis garnizoana macedoneană din 
capitală. 

— Încotro au luat-o? — îl întrebă pe curier. 

— Încolo - răspunse soldatul arătând drumul care ducea către 
deșert. 

— Mergem și noi într-acolo - hotărî comandantul 
macedonean. 

— Dar asta după ce ne odihnim puţin. N-are niciun rost să 
trecem prin capitală. 


290 


Porniră în marș înainte de a se ivi zorile, traversară prin vad 
un râușor și se apropiau de un loc strâmt, mărginit de o 
pădurice de salcâm și de tamarisc: locul ideal pentru o 
ambuscadă. La un moment dat, se apropie de ei Koinos, 
comandantului escadronului al doilea de eteri. 

— Privește acolo - spuse el arătând cu degetul spre cer. 

— Ce anume? — întrebă Crater ducându-și o mână streașină 
la ochi. 

— Vulturi - răspunse posomorât ofițerul. 


291 


48 


Spectacolul pe care-l avură în faţa ochilor era cutremurător: 
sute de soldaţi macedoneni zăceau morţi peste tot. Cadavrele 
fuseseră mutilate înfiorător, multe fiind decapitate sau cu 
scalpul luat. Unii soldaţi fuseseră trași în ţeapă, iar alţii fuseseră 
legaţi de copaci și purtau urme ale unor torturi 
înspăimântătoare. Comandanții, doi ofițeri din vechea gardă, 
prieteni de-ai lui Clito cel Negru, muriseră răstigniţi. 

— Ce facem? — întrebă Koinos negru la faţă de durere. 

— Adună-i pe toţi călăreţii: pornim peste ei chiar acum. 
Pedestrașii vor veni după noi în marș forțat. 

Koinos ordonă să se sune adunarea și porni cu cavaleria la 
pas pe câmpul pe care avusese loc măcelul, într-o tăcere 
mormântală. Vru ca soldaţii să vadă cu ochii lor tot ceea ce le 
făcuseră dușmanii camarazilor lor, vru ca ei să fie cuprinși peste 
măsură de furie și de sete de răzbunare înainte de a porni cu ei 
în urmărirea inamicului. 

Îndată ce trecură de acel loc îngust și dădură într-o câmpie 
uscată și cu unele denivelări de teren, Crater îi înșiră pe un front 
de șase sute de rânduri a câte cinci călăreţi și strigă: 

— Nu mă voi opri până nu-i voi prinde și nu-i voi face bucăţi. 
Veniţi după mine, soldați, și nu uitaţi ce le-au făcut camarazilor 
voştri! 

Urmele dușmanilor erau proaspete și se vedeau peste tot așa 
că escadroanele nici nu trebuiră să strice formaţia. Porniră la 
galop într-un nor de pulbere, trecând în plin avânt peste o mică 
depresiune și urcară spre un deal care le ascundea vederii o 
nouă vale. Koinos ajunse printre primii pe culme, împreună cu 
Crater și-i văzu pe călăreţii inamici la mai puţin de trei stadii 
distanță, înaintând la pas fără a bănui pericolul care-i pândea. 

— Ei sunt! — strigă Crater. 

— Trâmbiţe, sunaţi atacul! Nu vă opriţi, soldaţi! Ucideţi-i, 
nimiciţi-i până la ultimul! Înainte! Înainte! 

Semnalul de atac se auzea fără încetare și cavaleria 
macedoneană cobori dealul ca o avalanșă nemiloasă. Pământul 


292 


se cutremură, aerul era sfâșiat de sunetele ascuţite ale 
trâmbițelor, de urletele furioase de atac. Spitamenes, a cărui 
armată era formată din bactrieni și sciți masageţi fu luat prin 
surprindere și ordonă să se treacă la contraatac, dar manevra 
reuși doar pe jumătate pentru că macedonenii erau deja peste 
ei, cu lăncile aplecate în faţă. Încă de la prima ciocnire, căzură 
cu sutele, străpunși dintr-o parte în alta a corpului, trântiţi la 
pământ și zdrobiţi sub copitele cailor. Centrul formaţiei inamice 
fu lovit în plin și nimicit, aripile încercară să opună o rezistență 
palidă și se străduiră să execute câteva manevre înșelătoare, 
dar Crater nu se lăsă păcălit. Își chemă oamenii, refăcu formaţia 
de luptă și dădu cu toate forţele un nou atac frontal. În mai 
puţin de o oră, trupele care-i mai rămăseseră lui Spitamenes 
fură risipite sau nimicite. Satrapul reuși cu greu să scape 
împreună cu câteva sute de sciți masageţi, găsindu-și scăparea 
în necuprinsul deșertului. 

Crater se întoarse pentru a organiza funeraliile soldaţilor 
căzuţi, dar înainte de aceasta îl chemă la el pe Koinos. 

— Știi cu cine am luptat? 

— Sciţi. 

— Masageți. Tribul care acum trei sute de ani l-a înfrânt și l-a 
ucis pe Cirus cel Mare. Imprăștie groaza printre ei, fă-i să nu mai 
îndrăznească niciodată să ne atace... niciodată. M-ai înţeles? 

— Te-am înţeles - răspunse Koinos și adăugă: 

— Trimite-mi balistele, pe toate, și un detașament de agrieni. 

Crater dădu din cap și plecă înapoi cu eteri; săi pe câmpul pe 
care fuseseră măcelăriți macedonenii și unde infanteria deja 
ajunsese. Soldaţii lăsară pe jos armele și se apucară să adune 
corpurile celor căzuţi, să strângă fragmentele de cadavre 
mutilate și sfârtecate și, cu ochii în lacrimi, îi duceau la 
marginea câmpului, unde alţii tăiau copaci și înălțau rugurile 
funebre. 

Koinos aşteptă sosirea balistelor, ordonă agrienilor să taie 
capetele tuturor sciților masageţi căzuţi, apoi merse la hotarul 
teritoriului, pe malul pârâului Artakoenes, supravegheat de 
cavaleria inamică aflată la o distanţă nu prea mare. Armă 
balistele și lansă capetele retezate, legate în ciorchini, pe malul 
celălalt făcându-le să se rostogolească până sub copitele cailor. 
Apoi ordonă oamenilor săi să se întoarcă și porni înapoi ca să se 


293 


alăture restului armatei. Se îndreptară spre Bactria și primiră 
declaraţii de supunere din partea tuturor satelor care 
participaseră la răscoala lui Spitamenes. 

XXX 

Între timp, armata care pornise cândva în campanie sub 
comanda lui Alexandru se încartiruise de o bună bucată de 
vreme la Maracanda și, de acolo, ofiţerii persani recrutau cât 
puteau mai mulţi tineri, din Bactriana și din Sogdiana, în armata 
macedoneană care acum nu mai semăna aproape deloc cu cea 
care pornise de la Pella cu șapte ani înainte. În acest fel, 
dușmanului îi rămâneau din ce în ce mai puţine resurse umane 
pentru a lupta în rezistenţă. 

Nu era un secret faptul că succesele expediției fuseseră 
modeste și aceasta scădea prestigiul regelui, cu atât mai mult 
cu cât nu puţini dintre prietenii săi erau împotriva unei 
asemenea strategii. Alexandru încercă, atunci, să facă uitată 
acea situaţie, dând petreceri și banchete la care-i invită și pe 
ofițerii persani, lucru care provocă din nou tensiuni între 
macedoneni și chiar printre prietenii săi. Multora le devenise de 
asemenea antipatic și Hefestion care părea că apreciază 
obiceiurile cel puţin la fel ca regele și se îmbrăca deseori după 
moda orientală. 

Sosiră multe solii ca să poarte tratative, printre ele aflându-se 
și cea a șefului unui trib scit care trăia dincolo de râul Oxus și 
regele adoptă în toate aceste situaţii protocolul audienţelor 
persane, cu „plecăciunea” obligatorie, primindu-și, în repetate 
rânduri oaspeţii îmbrăcat cu kandys și purtând chiar tiară 
persană. Toate acestea făcura ca nemulţumirea să crească și 
mai mult. 

In plus, din Grecia și din Anatolia sosiră, atrași de răsunetul 
faptelor sale de arme ca și, în special, de zvonurile care circulau 
pe seama nemăsuratelor bogății de care dispunea armata, o 
sumedenie de filosofi, ghicitori, oratori, poeți și actori sperând 
cu toţii să ciugulească oricât de puţin din bogăţiile acelea uriașe 
sau măcar să se facă remarcaţi de tânărul cuceritor de imperii. 
Alexandru îi primea pe toţi și-i invita la banchete, părându-i-se 
că, în felul acesta, o parte din Grecia era transplantată în acele 
ținuturi îndepărtate și satisfăcând înclinația sa dintotdeauna de 
a participa la discuţii filosofice sau la dispute retorice. Dar toți 


294 


acești oameni nu erau mânaţi decât de dorinţa de intra în 
grațiile regelui, astfel că îl adulau în toate felurile posibile, 
deseori cu multă pricepere, pentru ca asemenea manifestări să 
nu apară chiar ca neobrăzate. Aceste lucruri îi enervau și mai 
mult pe macedonenii care avuseseră până atunci relaţii de 
camaraderie, aproape austere, cu regele lor, făcând excepţie 
doar tradiționalul sărut pe obraz care, însă, era rezervat doar 
prietenilor intimi ai suveranului. 

Intr-o zi, sosi un individ care aducea un transport de fructe 
uscate destinate suveranului, venite direct din Grecia: 
smochine, migdale, nuci. Alexandru le gustă și i se păru atât de 
bune încât se gândi să-i ofere o parte și lui Clito cel Negru, în 
semn de afecţiune după numeroase ciocniri, unele chiar destul 
de dure, provocate de ceremonialul ales de rege și de dorinţa 
declarată a acestuia de a-i introduce pe persani și pe asiatici nu 
numai la curte, ci și în armată. 

Clito, în ciuda caracterului său irascibil și uneori arogant, era 
un om religios, și tocmai aducea ca sacrificiu zeilor câteva oi, 
când veni un servitor ca să-l cheme la rege. Întrerupse 
ceremonia ofrandei și plecă împreună cu mesagerul, fără să 
observe că două oi se ţineau pe urmele lui. 

Când ajunse în curtea palatului într-o asemenea tovărășie, 
Alexandru începu să râdă. 

— Clito! — exclamă el. 

— Te-ai făcut cioban? 

— Dar, când află că acelea erau animalele destinate 
sacrificării, fu destul de descumpănit. Îi dărui fructele și, îndată 
ce prietenul său plecă, îl chemă pe Aristandru și-i povesti cele 
întâmplate. Clarvăzătorul se întunecă la faţă. 

— Este un semn rău - răspunse el. 

— Aduce ghinion. 

Chiar în noaptea aceea, poate influenţat de cuvintele pe care 
le auzise de la ghicitorul său, regele îl visă pe Clito, îmbrăcat în 
negru din cap până în picioare, ce stătea alături de cei trei fii ai 
lui Parmenion care erau morți. Se trezi neliniștit și nu îndrăzni 
să-i povestească visul lui Aristandru. Preferă să dea o petrecere 
chiar în seara aceea, pentru a-și alunga sentimentul de neliniște 
care-l cuprinsese. Deși avusese cu el mai multe controverse, 
ținea mult la Clito, a cărui soră îl alăptase pe când era mic: 


295 


aceasta, în tradiția macedoneană, ducea la o legătură foarte 
puternică, aproape ca aceea de rudenie. 

In seara aceea, maestru de ceremonii fusese ales Perdicas 
care hotări imediat că trebuiau să existe două cratere pentru 
vin, unul pentru macedoneni, cu vin curat și unul pentru greci, 
cu o parte vin și patru părți apă. Această hotărâre dădu naștere 
unor nemulțumiri și chiar îl indispuse pe Alexandru pentru că 
fuseseră trecuţi cu vederea oaspeţii persani. 

Printre greci, în afară de Calistene, se afla un filosof sofist 
numit Anaxarcos, sosit de curând, îngâmfat și arogant, dar 
foarte abil; adusese cu el doi poeți care începuseră imediat să 
bea și să înfulece. Petrecerea continua, cu glume, vorbe de duh, 
povestiri deocheate și cu contribuția câtorva „prietene” la fel de 
slobode la gură ca bărbaţii. Băuseră cu toţii cam mult și, mai 
ales macedonenii, împreună cu regele, erau, pe la jumătatea 
serii, cam amețiți. 

În clipa aceea, unul dintre poeţii care-l însoțeau pe filosof, un 
oarecare Pranikos, spuse în gura mare: 

— Am compus un mic, poem epic! Vrea cineva să-l asculte? 

Alexandru se hlizi: 

— De ce nu? 

Incurajat de aprobarea suveranului, poetul începu să-și recite 
capodopera, provocând foarte repede râsetele prietenilor 
regelui. Dar, după ce-și dădură seama de subiectul poemului, 
deși erau aproape beți, macedonenii tăcură dintr-o dată, uluiţi, 
de parcă nu le venea să-și creadă urechilor: poetul acela de 
duzină declama un fel de satiră prostească despre comandanții 
garnizoanei din Bactria căzuţi în ambuscada lui Spitamenes din 
timpul campaniei de primăvară, bătându-și joc mai ales de 
vârsta lor înaintată. 


Orăcăie cântece de război cei doi moșnegei 

ce nici măcar o suliță nu mai pot ține-n mână, 
vroiau să plece la atac, cu lancea lăsată-n locul ei, 
deși teasta de mult le rămăsese fără piele. 


Clito cel Negru sări în picioare și-i aruncă în faţă vinul dintr-o 
cupă urlând: 
— Termină, grec puturos, căpăţână de rahat! 


296 


Alexandru, aproape beat și pe jumătate gol între două 
„prietene” care-l giugiuleau, fără să fi înţeles nimic, dar auzind 
ce-i spusese Clito oaspetelui său grec, strigă: 

— Cum îţi permiţi! Cere-i scuze și lasă-l să continue! Mie-mi 
place poezia. 

Clito, afumat și el destul de bine, auzind asemenea cuvinte, 
își ieși cu totul din fire: 

— Copilandru încrezut și arogant! Cum poţi să-l lași pe rahatul 
ăsta de grec să-și bată joc de doi ofiţeri viteji care și-au dat viaţa 
pe câmpul de luptă? 

— Ce-ai spus? — urlă Alexandru, dându-și seama de violenta 
ofensă ce-i fusese adusă. 

— Ai auzit bine ce-am spus! Dar cine crezi că ești? Chiar crezi 
că ești fiul lui Zeus Amon? Crezi în balivernele pe care le îndrugă 
peste tot nebuna aia de maică-ta despre nașterea ta din neam 
divin și despre toate celelalte prostii? Uită-te la tine! Uită-te cum 
te-ai împopoţonat, îmbrăcat ca o femeie, cu toate dantelele alea 
pe tine! 

— Și arăta spre veșmintele persane cu care fusese îmbrăcat 
regele înainte ca fetele să-l fi dezbrăcat. 

Alexandru se ridică în picioare palid de furie și-i ordonă răstit 
ordonanţei: 

— Sună să vină „scutierii”! Sună, ţi-am spus! 

Era o soluţie extremă la care regii macedoneni recurgeau 
atunci când erau în pericol și venirea „scutierilor” însemna 
moartea imediată a celui vinovat, astfel încât omul rămase 
încremenit. Alexandru îl lovi năprasnic cu pumnul în față, îl 
dobori la pământ și strigă din toate puterile: 

— „Scutieri”, veniţi aici! 

— Da - urlă scos din fire Clito. 

— Cheamă  „scutierii”! Cheamă-i, hai! Ţi-a spus cineva 
adevărul? Nu însemni nimic fără noi, nimic! Noi am ieșit 
învingători, noi am luptat, noi am cucerit. Nu ajungi nici măcar 
până la degetul mic al tatălui tău, Filip! 

Ptolemeu, speriat de întorsătura pe care-o luau lucrurile, veni 
din spate și-l apucă de umeri, încercând să-l scoată afară. 

— Clito, las-o baltă, te-ai îmbătat, nu-l jigni pe rege! Hai, vino, 
vino cu mine! 


297 


Perdicas îi dădu și el o mână de ajutor și aproape că reușiseră 
să-l ducă afară, dar Clito își eliberă o mână și, fluturând-o prin 
aer, strigă: 

— Ei, fiu al lui Zeus! Vezi mâna asta? Uită-te la ea! Asta ţi-a 
salvat pielea la Granicos, ai uitat? — îi îmbrânci pe prietenii săi 
și scăpă din strânsoarea lor, întorcându-se în mijlocul sălii, 
urlând și insultând. 

Alexandru luă un măr de pe masă și i-l aruncă în față pentru 
a-l face să se retragă, dar Clito se feri venind și mai în faţă și 
continuând să-și bată joc de el. Orbit de furie, scos din fire de 
faptul că ordonanța sa nu-i îndeplinea ordinul dat, ridiculizat în 
fața oaspeţilor, regele văzu negru în faţa ochilor: înșfăcă sarisa 
unuia dintre pezeterii din spatele său și o aruncă înspre Clito, 
dar, în aceeași clipă, el fu sigur că prietenul lui se va feri, că 
totul se va încheia doar cu o sperietură, o lecţie... O clipă 
interminabilă, cât o viaţă de lungă, în timpul căreia mâna, 
îndreptată în faţă după ce aruncase arma, parcă ar fi vrut s-o 
apuce din nou pentru a o împiedica să ajungă la ţintă, iar 
prietenul său rebel s-ar fi ferit cu o mișcare fulgerătoare. Insă nu 
se întâmplă astfel: Clito era ţinut în acele momente de Ptolemeu 
care vroia să-l ducă afară salvându-l de furia regelui. Fu lovit în 
plin și străpuns dintr-o parte în alta. 

Alexandru strigă: 

— Nuuu! Clito, nu! Nuuu! 

— Și alergă spre prietenul lui care vărsa deja sânge pe 
pardoseală. Îi scoase cu o mișcare fulgerătoare lancea din corp, 
îi sprijini capătul de un perete și încercă să se arunce asupra 
vârfului ei pentru a fi străpuns în același mod. Seleucos și 
Ptolemeu reușiră să-l oprească în ultimul moment, iar el încerca 
să scape din mâinile lor, urlând ca ieșit din minţi, cu ochii în 
lacrimi: 

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Nu mai merit să trăiesc! 

Leonatos se repezi și el să dea o mână de ajutor prietenilor, 
dar Alexandru, eliberându-și o mână, își scoase sabia din teacă 
și încercă să-și ia viaţa. Îl dezarmară și-l duseră cu mare 
greutate afară. 

Eumene nu putuse face nimic pentru că se afla departe, în 
celălalt capăt al sălii, lângă Calistene, și privea încremenit 
scena, în timp ce peste sala întreagă, în care, cu câteva clipe 


298 


înainte, răsunau zgomotele orgiei de vin și de sânge, se 
așternuse deodată o tăcere absurdă, ireală. Pajii, în picioare pe 
lângă ziduri, în uniformele lor de gală, se priveau unii pe alţii, 
palizi și înspăimântați. Calistene se îndreptă spre ei și cită o 
maximă a lui Aristotel: 

— Cine comite o crimă la beţie este de două ori vinovat: 
pentru că s-a îmbătat și pentru că a comis o crimă. 

Eumene îl privi fix, clătinând neîncrezător din cap. 

— Ce fel de om ești tu? — îl întrebă. Totuși, unul dintre paji, 
un băiat care se numea Ermolaos, îl privea plin de admiraţie. 

Trei zile și patru nopţi, Alexandru plânse disperat rostind 
neîncetat numele prietenului pe care-l ucisese, refuză să 
mănânce sau să bea și trăi ca un vierme. 

În cele din urmă, prietenii săi, îngrijoraţi că-și va pierde până 
și somnul și va muri, îl rugară pe Aristandru să intervină. 
Clarvăzătorul intră la el și-i vorbi îndelung, amintindu-i de visul 
pe care-l avusese și de prevestirea nefastă a oilor care 
părăsiseră altarul pe care urmau să fie sacrificate: o întâmplare 
deja predestinată. Inevitabilă. La sfârșit, reuși să-l readucă la 
viață, dar, de atunci, fantoma lui Clito cel Negru își puse 
pecetea, cu durerea și cu remușcarea pe care i-o provoca, pe tot 
restul zilelor și nopţilor. Alexandru începu să bea fără măsură și 
pajii cărora, prin tradiţie, le revenea onoarea de a veghea pe 
rând somnul regelui începură să-l dispreţuiască, văzându-l de 
mai multe ori venind beat la culcare, târât de ei în pat pentru că 
nu mai era în stare să se ţină pe picioare, căzând, apoi, într-un 
somn greu, sforăind și grohăind ca un porc. 

Doar Leptine continua să-l servească plină, ca întotdeauna, de 
dragoste, fără a cere nimic, rugându-se în tăcere la zeii ei să-i 
aducă stăpânului ei liniștea. 

Pe la începutul toamnei, cele două corpuri de armată se 
reuniră din nou la Maracanda și Crater fu zguduit aflând de 
înspăimântătoarea tragedie ce se petrecuse; ca să nu fie nevoit 
să dea ochi cu regele, el porni din nou la drum prin deșert ca să 
mai dea o lecţie, și mai aspră, triburilor de masageţi care 
participau la răscoala lui Spitamenes. Dar aceștia, dându-și 
seama că satrapul nu mai avea nicio putere ca să mai ridice 
Bactriana și Sogdiana împotriva lui Alexandru și, de asemenea, 
înspăimântați de cele ce se petrecuseră pe râul Artakoenes, mai 


299 


aflară, în plus, de la căpetenia Dravas că regele venit dinspre 
apus era un semizeu de neînvins care putea apărea oriunde și 
pe neașteptate, lovind cu o putere fără seamăn. Fu convocat un 
sfat al căpeteniilor care hotărî că trebuiau să fie în relaţii bune 
cu noul stăpân ca să nu-l mai supere. Îl prinseră pe Spitamenes 
prin trădare, surprinzându-l în somn, îl decapitară și-i duseră 
capul lui Crater ca să-i dovedească bunele lor intenții. 

O dată cu primele înghețuri, cele două corpuri ale armatei 
macedonene, reunite la Maracanda, porniră spre Nautaca 
pentru iernat. 


300 


49 


În primăvara următoare, Alexandru porni în marș către 
Sogdiana pentru a înăbuși ultimele focare ale răscoalei și în 
special unul dintre ele, reprezentat printr-o fortăreață din munți, 
numită Cetatea Sogdiană, un cuib de vulturi total inaccesibil, 
aflat sub stăpânirea unui nobil de ţară numit Oxyartes, viteaz și 
îndrăzneț, care refuza să i se supună lui Alexandru. La cetate nu 
se putea ajunge decât pe o singură cărare, îngustă și abruptă, 
care urca, tăiată direct în stâncă, până la singura poartă din 
zidurile semeţe aflate deasupra prăpăstiilor. Pe porţiunea din 
spate, zidul se unea cu o stâncă ascuţită acoperită de gheaţă 
aproape tot anul și care se înălța cu peste o mie de picioare 
deasupra fortăreței. 

Alexandru trimise un sol cu un tălmaci care să urce pe cărare 
până la poartă și să-i ceară lui Oxyartes să se predea, dar 
acesta le strigă de la înălţimea zidurilor: 

— N-o să ne predăm niciodată! Avem hrană din belșug și 
putem rezista ani întregi, dar voi veţi muri de frig și de foame. 
Spuneţi-i regelui vostru că doar dacă ar avea aripi soldaţii săi ar 
putea să-mi cucerească vreodată cetatea. 

— Soldaţi cu aripi! — repetă Alexandru îndată ce află acest 
răspuns. 

— Soldați cu aripi... Diades din Larissa privi în sus, făcând cu 
mâna streașină pentru ochi ca să-i ferească de strălucirea 
zăpezii. 

— Dacă te gândești la Dedal și la Icar, trebuie să-ţi amintesc 
că aceea nu era decât o legendă. Omul nu va putea niciodată să 
zboare, nici dacă i-ar fabrica vreun meșter aripile. Crede-mă, 
este un lucru imposibil. 

— Nu cunosc cuvântul ăsta - răspunse regele. 

— Cândva nu-l cunoșteai nici tu, prietene. Mi-e teamă că ai 
cam început să îmbătrânești. 

— Diades tăcu nedumerit și se îndepărtă. Oricât s-ar fi 
străduit, nu-i venea nicio idee asupra felului în care ar fi putut 
lua cu asalt o asemenea cetate. 


301 


Însă Alexandru avea deja o idee. Îl chemă pe solul pe care-l 
trimisese să parlamenteze și-i ordonă să meargă prin întreaga 
tabără și să promită douăzeci de talanţi aceluia care s-ar fi oferit 
să urce, noaptea, până în vârful stâncii de deasupra cetăţii: un 
urcuș de cel puţin două mii de picioare din locul în care se aflau. 

— Douăzeci de talanţi? — întrebă Eumene. 

— Bine, dar este o sumă exagerată. 

— Răsplata trebuie să fie pe măsura unei fapte imposibile - îi 
replică Alexandru. 

— O sumă care poate să facă bogată o familie pe durata a 
cinci generații. Eu sunt convins că banii pot face ca oamenilor să 
le crească aripi. 

Nu trecu nicio oră și se prezentaseră trei sute de voluntari: 
mai mult de jumătate dintre ei erau agrieni, ceilalți macedoneni 
din zonele muntoase. 

— Ne-a venit o idee - spuse cel care părea șeful lor. 

— Aici, cuţitele agrienilor nu ajută la nimic. Vom folosi ţărușii 
de la corturi care sunt din fier călit: îi vom înfige în gheaţă 
bătându-i cu ciocanul, vom lega frânghii de ei și vom urca unul 
câte unul. Putem s-o facem. 

— Și eu cred - îi răspunse regele. 

— Cereţi un steag de la Eumene și fluturați-l îndată ce 
ajungeţi în vârf. Noi vom suna din trâmbițe și, în momentul 
acela, voi vă veţi arăta suspendaţi pe frânghii astfel încât cei din 
cetate să vă poată vedea. 

La căderea serii, începu acea ispravă, incredibilă. Oamenii 
urcară pe picioare atât cât putură, ducând în spinare sacii cu 
frânghiile și cu ţărușii de fier, apoi începură să-i înfigă în gheață 
și să urce pe rând. 

Nici regele și nici prietenii săi nu dormiră în noaptea aceea: 
rămaseră afară privind în sus, privind cu sufletul la gură oamenii 
care urcau încet, cu eforturi uriașe, pe peretele acoperit cu 
gheață. Pe la miezul nopţii începu să bată și vântul, un vânt 
îngheţat care pătrundea până la oase, dar soldaţii continuară să 
urce și șirul de culoare mai închisă al cățărătorilor abia se 
distingea pe albeaţa imaculată a zăpezii. 

Treizeci dintre ei căzură în prăpastie și se zdrobiră de stânci, 
dar două sute șaptezeci ajunseră în vârf o dată cu revărsatul 
zorilor. 


302 


— Steagul! — strigă Perdicas arătând spre o pată mică roșie 
care flutura pe creastă. 

— Au reușit! 

— Pe toţi zeii din cer! — exclamă Eumene. 

— Dacă mi-ar fi povestit cineva așa ceva, n-aş fi putut crede 
nici în ruptul capului. Repede, sunațţi din trâmbițe! 

Tăcerea din întreaga vale fu sfâșiată de semnalul strident, 
repetat de ecou și soldaţii de sus se lăsară să alunece pe 
frânghii până la o anumită înălțime, strigând din toate puterile 
pentru a se face auziţi de cei din cetate. In primele clipe, 
santinelele aflate pe metereze nu reușiră să-și dea seama din ce 
parte se auzeau strigătele, apoi ridicară ochii, îi văzură pe 
oamenii lui Alexandru în înaltul stâncii și alergară să-l trezească 
pe stăpân care veni și el neîncrezător pe ziduri. Puțin după 
aceea, solul lui Alexandru urcă până în poarta cetăţii și strigă: 

— După cum poţi vedea și singur, avem soldaţi cu aripi și încă 
mulţi. Ce hotărâști? 

Oxyartes privi în sus, apoi în jos și din nou în sus. 

— Mă predau - răspunse el. 

— Spune-i regelui tău că sunt gata să-l primesc. 

A doua zi spre seară, împreună cu prietenii săi și cu eteri; din 
Vârf, Alexandru urcă în cetate și se îndreptă spre palatul lui 
Oxyartes care-l aștepta în prag. Cei doi schimbară saluturile 
protocolare, după care oaspetele, însoțit de prieteni, fu condus 
în sala de banchete pregătită după obiceiurile sogdiene: perne 
moi așezate pe două rânduri pe pardoseală, cu măsuţe între ele. 
Regele se așeză faţă în faţă cu Oxyartes, dar privirea îi fu atrasă 
imediat de persoana care se afla la dreapta stăpânului casei: 
fiica acestuia, Roxana! 

O fată incredibil de frumoasă, cu un trup divin, un adevărat 
mit al neamului său care îi dăduse numele poetic de „Micuța 
stea”. 

Ea îi zâmbi și dinţii îi străluceau ca niște perle; ovalul feţei 
sale era delicat, dar de o absolută perfecțiune, genele erau lungi 
și catifelate, pielea, netedă ca marmora, avea o nuanţă 
apropiată de cea a ambrei. Părul, atât de negru încât avea 
reflexe albăstrui, încadra o frunte netedă și, la fiecare mișcare a 
capului, arunca o umbră peste lumina intensă și suavă a ochilor 
mari, violeţi. 


303 


Se priviră în tăcere și parcă îi cuprinse un vârtej, o aură 
magică și fremătătoare, ușoară și mângâietoare ca un vis de 
dimineaţă. Nu mai exista nimic în afara lor, vocile comesenilor 
parcă se auzeau din depărtare, iar sala părea goală; doar notele 
unei harpe indiene mai pluteau prin aerul rarefiat și vibrant, le 
pătrundeau în suflet și în corp, chiar și în vocile lor, voci în limbi 
diferite și totuși la fel prin muzica unui sentiment nedeslușit, de 
sublimă uitare. 

Atunci și acolo, Alexandru înțelese că nu iubise cu adevărat 
niciodată, până într-un asemenea grad, că avusese parte de 
momente de pasiune intensă și profundă, de dorinţă arzătoare, 
de afecțiune, de admiraţie, dar nu și de dragoste. Dragoste era 
aceea, acea senzaţie pe care-o încerca în acele clipe, acea 
nerăbdare fremătătoare, acea sete nestinsă de a se contopi cu 
ea, acea pace adâncă a sufletului și, în același timp, acea 
neliniște de nestăpânit, acea fericire și acea teamă. Acela era 
amorul despre care vorbeau poeţii, zeu invincibil și nemilos, 
forță de necontrolat, delir al minţii și al simţurilor. Uită de 
fantomele sângeroase ale trecutului, de griji și de spaime, și 
neliniștea sa în privinţa viitorului se mai domoli și se stinse 
treptat în lumina acelor ochi violeţi, în zâmbetul acela divin. 

Când se trezi la realitate, își dădu seama că toţi îi priveau și 
că înţeleseseră ce se întâmplase. Atunci, se ridică în picioare în 
fața lui Oxyartes și spuse hotărât și cu privirea strălucind de 
emoție: 

— Știu că am fost dușmani până acum câteva ore, dar, acum, 
eu îţi ofer o îndelungată și solidă prietenie și, drept chezășie a 
acestei prietenii și a dragostei sincere și profunde pe care o 
nutresc în aceste momente, ţi-o cer de soţie de fiica ta. 

— Și, îndată după ce tălmaciul termină de tradus, se îndreptă 
spre ea și adăugă: 

— Dacă și ea vrea. 

Roxana se ridică și ea în picioare răspunzând în limba ei atât 
de ciudată și de melodioasă în același timp. Doar numele i-l 
pronunță așa cum îi auzise pe prietenii lui. Spuse: 

— Eu te vreau, Alexandre, pentru totdeauna. 

XXX 

Căsătoria avu loc cu mare fast la trei zile după aceea și 

Alexandru vru să se respecte ritualul persan al pâinii, dar în 


304 


maniera macedoneană, adică tâind-o cu sabia. Apoi, cei doi soţi 
mâncară din pâine privindu-se în ochi și simţiră că se vor iubi 
până la moarte. Chiar și dincolo. Roxana purta rochia 
tradițională pentru asemenea ceremonii, o mantie albastră 
îmbrăcată peste o tunică roșie, strânsă pe talie cu o cingătoare 
din plăcuțe rotunde de aur, iar pe cap avea un văl prins cu o 
diademă tot din aur, împodobită cu lapislazuli. 

In timpul cinei care respectă ritualul, regele nu bău aproape 
deloc și tot timpul o ţinu de mână pe soţia lui, vorbindu-i în 
șoaptă la ureche. Erau cuvinte pe care ea nu le putea înțelege, 
versuri ale marilor poeţi, imagini de vis, invocaţii, cuvinte de 
dragoste. Sufletul tulburat al lui Alexandru căuta mângâiere în 
privirea acelei fecioare neprihănite, în sentimentul de dragoste 
pe care-l transmiteau mâinile ei în timp ce-l mângâiau, în ochii 
săi care-l priveau cu o dorinţă nevinovată și insistentă, 
arzătoare și dulce în același timp. 

La fiecare suspin, sânii săi frumoși se ridicau, obrajii i se 
rumeneau ușor și, în acele suspine, regele căuta și el 
semnificaţia unui sentiment neașteptat și, în bună parte, încă 
necunoscut care spera din toată inima să fie neschimbător și 
veșnic. 

Când, în cele din urmă rămaseră singuri, iar Roxana începu să 
se dezbrace, cu privirea plecată și dezvăluindu-și încet corpul 
divin, răspândind în iatacul acela grosolan parfumul pielii și al 
părului ei, Alexandru fu cuprins de o emoție intensă și profundă, 
ca și cum s-ar fi cufundat într-o apă călduță după ce mersese 
cale lungă prin viscol și sub încleștarea gerului, ca și cum ar fi 
băut apă limpede de izvor după ce rătăcise îndelung prin deșert, 
ca și cum s-ar fi simţit din nou o fiinţă umană după ce trecuse 
prin depravare, cruzime, violenţă. 

Ochii îi străluceau de emoție când o atrase spre el și simți 
atingerea pielii ei, când îi căută buzele încă neexperimentate, 
când îi sărută sânii, pântecele, pubisul. O iubi cu o ardoare 
deznădăjduită, cu un abandon total, așa cum nu i se mai 
întâmplase niciodată de când trăia și, când corpurile lor tresăriră 
în clipa supremă, simţi că sădise în fiinţa ei viaţa, secretul acelei 
energii sălbatice care înfrânsese orașe și armate, care îndurase 
rănile cele mai groaznice, care călcase în picioare sentimentele 
cele mai sacre, mila și compasiunea. Și când căzu, sleit de 


305 


puteri, alături de ea ca să se lase în voia somnului, visă că 
pornea pe un drum lung și greu, sub un cer negru, până la malul 
unui ocean întins, rece și nemișcat ca o placă de oțel călit. Dar 
nu se simţi înspăimântat pentru că avea alături de el căldura 
Roxanei care-l învăluia ca un veșmânt moale, ca fericirea 
misterioasă a unei amintiri din copilărie. 

XXX 

Când se trezi și o găsi alături de el, și mai frumoasă și cu 
lumina viselor în priviri, o mângâie cu nesfârșită blândeţe și 
spuse: 

— Vom pleca, acum, dragostea mea și nu ne vom mai opri 
până când nu voi vedea capătul lumii și orașele de pe Gange, 
bâtlanii de pe lacurile aurii și păunii în mii de culori de la 
Palimbothra. 

În zilele care urmară, Alexandru continuă pregătirile și 
reorganiză armata, înrolând alte mii de asiatici din provinciile 
Bactriana și Sogdiana, a căror fidelitate era acum asigurată și 
consolidată prin căsătoria cu prinţesa, fiica lui Oxyartes. Mai 
sosiră zece mii de persani instruiți și înarmaţi în maniera 
macedoneană, înrolați de guvernatorii săi din provinciile 
centrale ale imperiului. În acel moment, consideră că era 
necesar ca folosirea „plecăciunii” și a ceremonialului persan să 
se extindă în toate ocaziile, pentru ca toți supușii să fie tratați în 
mod egal. Dar macedonenii protestară și Calistene îl înfruntă pe 
față amintindu-i că o asemenea intenţie era absurdă. 

— Ce vei face - îi spuse el - când te vei întoarce acasă? Vei 
pretinde ca și grecii, cei mai liberi oameni care există, să ţi se 
închine așa cum se face doar în faţa zeilor? Ei sunt altfel, nici 
măcar lui Hercule nu i-au adus onoruri divine în timpul vieţii și 
chiar după ce a murit au făcut-o doar când un oracol din Delfi a 
cerut cu insistenţă așa ceva. Vrei să fii exact la fel ca acești 
suverani barbari? Uită-te ce se întâmplă cu ei: Cambise a fost 
înfrânt de etiopieni, Darius de către sciți, Xerxe de greci, iar 
Artaxerxe fu învins de cei „zece mii” ai lui Xenofon a căror 
expediție o cunoști prea bine. Cu toţii au fost învinși de oameni 
liberi. Este adevărat, suntem pe teritorii străine și, într-un 
anumit fel, trebuie să gândim la fel ca acești străini, dar, te rog, 
nu uita de Grecia! Amintește-ţi de învăţăturile dascălului tău. 
Cum ar putea macedonenii să-l privească pe regele lor ca pe un 


306 


zeu și cum ar putea și grecii să-l trateze pe comandantul ligii lor 
ca pe un zeu? Unui om i se strânge mâna, este sărutat; unui zeu 
i se înalță temple, i se aduc ofrande, i se cântă imnuri sacre. 
Este o diferență între a respecta un om și a venera un zeu. 
Dintre toţi oamenii, tu meriţi cele mai înalte onoruri pentru că ai 
fost cel mai viteaz, cel mai curajos, cel mai mare. Dar 
mulțumește-te cu asta, te rog, mulţumește-te cu omagiul pe 
care ţi-l aduc oamenii liberi și nu-i obliga să facă plecăciuni în 
fața ta, ca niște sclavi! 

Alexandru care se afla în timpul orelor rezervate primirilor, 
plecă fruntea și cei care erau mai aproape de el îl auziră 
șoptind: Nu mă înţelegeţi... nu mă înțelegetți... 

Auzi aceste cuvinte și unul dintre paji, Ermolaos, băiatul care-l 
admira foarte mult pe Calistene și-l dispreţuia pe rege. El 
devenise șeful pajilor deoarece Kybelinos, care salvase cândva 
viaţa regelui, nu mai rezistase la toate rigorile vieţii militare și 
ale climei foarte aspre, se îmbolnăvise și făcuse febră foarte 
mare în timpul campaniei din teritoriile sciților, murind după 
doar câteva zile. Ermolaos își petrecea tot timpul liber de care 
dispunea ascultând sfaturile și învăţăturile lui Calistene și, din 
această cauză, neglija chiar și îndatoririle de serviciu. 

Regele scuti de obligativitatea ritualului persan pe toţi aceia 
care nu se simțeau capabili să-l salute cu o „plecăciune”, dar 
nici această măsură nu linişti spiritele printre ai săi. Aceștia nu 
suportau să-l vadă salutat prin „plecăciuni” nici de către asiatici, 
pentru care era un gest normal și obligatoriu și, pe ascuns, mulţi 
continuau să-l considere un tiran îngâmfat, orbit de putere și 
uriașele bogății de care dispunea. 

Din păcate, nemulțumirea nu se limită doar la șoapte și la 
bombăneli. Dădu naștere încă unei conspirații. Pentru a-l ucide. 
De data aceasta, complotul se baza pe băieţii aceia foarte tineri, 
cei care erau cel mai aproape de persoana regelui: pajii ce 
trebuiau să vegheze la somnul regelui. 

O dramă îngrozitoare și dureroasă se petrecu după ce armata 
se întoarse la Bactra, cu ocazia unor momente de distracție și 
de veselie, în timpul unei vânători de mistreți. Ermolaos, în 
calitatea sa de șef peste camarazii săi, călărea în imediata 
apropiere a regelui când, dintr-o dată, urmărit de Peritas și de 
ceilalți câini, un mistreţ țâșni din tufișuri și-l atacă. Alexandru se 


307 


feri într-o parte, alunecă, totuși apucă sulița pentru a-l lovi, dar 
Ermolaos, în plin elan tineresc și din dorinţa de a se remarca, 
lovi el primul și dobori mistrețul, fără a acorda întâietate regelui. 
Era o greșeală foarte gravă, un gest de aroganță și de 
nesocotire totală a tradiţiei și a protocolului de la curte. In 
asemenea cazuri, numai regele în persoană putea pedepsi 
corporal pe un paj sau putea lăsa pe seama altcuiva să 
administreze pedeapsa iar regele se folosi de această 
prerogativă a sa: puse ca băiatul să fie legat și bătut cu nuielele. 
Era o măsură aspră, dar considerată ca normală în cadrul 
obiceiurilor de la curtea macedoneană. Pe când erau doar niște 
băiețandri, toți fuseseră pedepsiţi în acest fel: Leonatos mai 
avea încă semne pe spinare, dar și Hefestion și Lisimah plătiseră 
astfel de mai multe ori pentru nesupunerea lor, la ordinul 
regelui Filip și din mâna lui Leonidas sau a maestrului lor de 
arme. În intenţia celor care stabiliseră acele reguli, pedeapsa 
era și un fel de antrenament pentru suportarea durerii, o 
modalitate pentru a-i obișnui pe cei tineri cu supunerea și a le 
căli corpul și sufletul în vederea depășirii dificultăţilor de mai 
târziu. La Sparta, biciuirea băieţilor se practica fără a constitui 
vreo pedeapsă anume, ci doar pentru a-i educa pe tineri în 
spiritul curajului și al sacrificiului, ca un exerciţiu de rezistență. 
Ermolaos, însă, se considera victimă a unei umiliri cumplite și 
a unei nedreptăţi complet nemotivate și, din ziua aceea, în 
sufletul lui apăru o ură cumplită împotriva regelui care crescu 
până îl făcu să urzească un plan pentru a-l ucide. Era simplu să 
fie atacat în somn, dar nu putea face totul singur. li trebuia 
cineva care să-i poată asigura o cale de scăpare. Infierbântat de 
ideile de respect al libertăţii pe care i le insuflase Calistene, el 
nu-și dădea seama că nu era un cetăţean atenian ce trebuia să 
apere democraţia din orașul său împotriva unui tiran, ci un 
simplu paj macedonean, aflat în serviciul regelui în ţinuturi 
îndepărtate, printre tot felul de primejdii. Nu-și dădea seama 
nici de faptul că însuși Calistene trăia de pe urma lui Alexandru, 
că primea de la acesta hrană, haine și un acoperiș pentru a fi 
ferit de nopţile reci de pe podiș. 
Cu inconștienţa tipică a adolescenților, Ermolaos se destăinuli 
unui prieten, Epimenes, acesta, la rândul său, îi spuse totul unui 
alt prieten în care avea o încredere oarbă, un anume Charikles, 


308 


care, și el, vorbi despre asta cu fratele lui Epimenes, Eurilocos, 
care, speriat, încercă prin toate mijloacele să-i facă să renunțe. 

— Sunteţi nebuni? — spuse el pe când erau adunați cu toţii în 
cort. 

— Nu se poate să faceţi așa ceva. 

— Ba sigur că putem - îi răspunse Ermolaos. 

— Și vom scăpa o lume întreagă de o fiară, de un tiran odios. 

Eurilocos clătină din cap. 

— A fost vina ta: știi bine că prima lovitură îi revine regelui. 

— Practic, era căzut într-o parte, cum ar mai fi putut să 
lovească? 

— Prostule, Alexandru nu cade niciodată. Și, în orice caz, cum 
crezi că trebuie să procedezi? Ai impresia că-i atât de ușor să 
ucizi un rege? 

— Cum să nu? Adu-ţi aminte cum a murit regele Filip care era 
mult mai bun ca ăsta. Și asasinul lui n-a fost niciodată 
descoperit. 

— Dar aici nu suntem decât noi, înconjurați de barbari și de 
deșert. O să ne găsească imediat. Și, de fapt, dacă vrei să știi, 
au început deja să se audă vorbe printre oameni și vă bănuiesc 
pe tine și pe Calistene. Cineva te-a auzit când îl întrebai cum ar 
putea deveni cineva omul cel mai vestit din lume, iar el ţi-ar fi 
răspuns: „Ucigându-l pe omul cel mai puternic din lume”. Ai 
mare noroc că asemenea vorbe n-au ajuns încă la urechea 
regelui, dar nu te poţi juca la infinit cu norocul. 

Se întoarse către Epimenes: 

— Cât despre tine, gata: sunt fratele tău mai mare și-ți 
poruncesc să nu mai ai de-a face cu nenorociţii ăştia. lar voi, 
dacă aţi băgat la cap ce v-am spus, lăsați baltă totul. Purtaţi-vă 
respectuos cu regele și poate că zvonurile astea o să dispară de 
la sine, încetul cu încetul. 

Ermolaos ridică din umeri. 

— Eu fac ceea ce vreau și, dacă tu n-ai de gând să mă ajuţi, 
nu-i nimic: am și alţi prieteni. Va fi o treabă ușoară, ca și cum ai 
trage un scuipat. 

— Scuipă. Apoi, îi întoarse spatele și plecă. 

Tinerii complotiști așteptară ca Alexandru și prietenii săi să 
plece într-o operaţiune împotriva unui grup de rebeli, pentru ca 


309 


moartea lui să pară datorată unui dușman infiltrat în tabără și, 
apoi, discutară detaliile. 

Când regele fu pe cale să părăsească palatul din Bactra, 
Roxana îl îmbrăţișă strâns: 

— Nu te duce acolo! 

— Faci mare progrese cu limba greacă - îi răspunse 
Alexandru. 

— După ce-o vei termina de învăţat, o să te învăţ și dialectul 
macedonean. 

— Nu pleca! — repetă Roxana îngrijorată. 

Alexandru o sărută. 

— Dar de ce nu trebuie să plec? 

Fata îl privi cu lacrimi în ochi și spuse: 

— Două zile. 

Văd... întuneric. 

Regele clătină din cap ca pentru a alunga un gând supărător, 
apoi ordonanțele îl îmbrăcară cu armura și-l însoţiră în curte 
unde-l așteptau călăreţii săi, gata de plecare. 

Trecură două zile și regele, preocupat din cauza acelei 
presimţiri discută despre asta cu Aristandru. 

— Ce crezi că ar putea însemna? 

— Femeile din această ţară se ocupă cu ghicitul și cu magia, 
au darul de a simţi o ameninţare care plutește în aer. Mai mult 
decât atât, Roxana te iubește. 

— După tine, ce-ar trebui să fac? 

— Să rămâi treaz la noapte. Citește, bea, dar nu atât de mult 
ca să te ameţești. Trebuie să rămâi perfect treaz. 

— Așa am să fac - răspunse Alexandru și așteptă să se facă 
noapte. 


310 


50 


Ptolemeu văzu lumină în cortul lui Alexandru și intră, salutat 
de cei doi paji care erau de serviciu în seara aceea. 

— Cum se face că mai ești treaz la ora asta? — întrebă el. 

— Este al doilea schimb al gărzilor. 

— Nu mi-e somn. Citeam ceva. 

Ptolemeu trase cu ochiul: 

— India lui Ctesias. Nu mai ai răbdare, nu-i așa? 

— Da. Și, după ce-o să cucerim India, vom putea spune că 
toată Asia este sub stăpânirea noastră. Ne vom întoarce acasă 
și vom începe să schimbăm lumea, Ptolemeu. 

— Tu chiar crezi că lumea poate fi schimbată? Că un 
asemenea vis se poate împlini? 

Alexandru ridică privirea de pe sulul de papirus pe care-l avea 
înainte. 

— Da, cred asta. Nu-ţi mai amintești de seara aceea din 
sanctuarul lui Dionisos de la Mieza? 

— Îmi amintesc. Eram tineri, plini de entuziasm, de speranțe, 
de visuri... 

— Băieţii aceia au cucerit cel mai mare imperiu din lume, 
două treimi din lume, au întemeiat zeci de orașe cu cultură și 
administraţie grecești în inima Asiei. Crezi că toate astea au 
apărut din întâmplare? Crezi că nu au nicio semnificaţie, niciun 
tel? 

— Aş vrea să cred. În orice caz, poţi conta oricând pe 
prietenia mea, pe fidelitatea mea. Eu nu te voi părăsi niciodată: 
în privinţa asta poţi fi liniștit. În rest, în anumite momente, nici 
nu prea știu ce să mai cred... 

În clipa aceea, intră Ermolaos. Peritas mârâi și Ptolemeu se 
întoarse spre băiat: 

— Eşti de serviciu în noaptea asta? 

— Da, heghemón - răspunse băiatul. 

— Și atunci, de ce erai pe afară? 

— Regele încă nu dormea și nu vroiam să-l deranjez. 

— Nu mă deranjezi - spuse Alexandru. 


311 


— Poţi rămâne și aici, dacă vrei. 

Băiatul se așeză într-un colț al cortului. Ptolemeu îl privi mai 
întâi pe băiat, apoi îl privi pe Alexandru: simţea ceva ciudat, 
plutea în aer o atmosferă de tensiune și de energie reținută. 

— Este băiatul pe care l-am pedepsit alaltăieri, după 
vânătoarea aceea. 

— Mai ești supărat? — îl întrebă Ptolemeu pe paj, văzându-l 
posomorât. 

— Oh, nu trebuie. Dacă ai ști câte nuiele am luat și eu la 
vârsta ta. Regele Filip în persoană mi-a tras câteva picioare în 
fund, a pus să mă și biciuiască o dată, când, din cauza mea, un 
cal a rămas șchiop. Dar n-am pus la inimă pentru că era un om 
mare și o făcea pentru binele meu. 

— Timpurile s-au mai schimbat - comentă Alexandru. 

— Băieții ăștia nu mai sunt ca noi. Sunt... altfel. Sau poate că 
îmbătrânim noi. Am treizeci de ani, ce zici de asta? 

— Dacă-i vorba pe-așa, eu i-am împlinit deja. Bine, o să-mi 
continui turul de inspecție. Pot lua câinele? îmi ţine companie. 

— Peritas dădu bucuros din coadă. 

— la-l cu tine, așa o să facă puţină mișcare: s-a cam îngrăşat. 

— Plec, atunci. Dacă ai nevoie de ceva, strigă-mă. 

Alexandru dădu din cap afirmativ și se adânci din nou în 
lectură, sorbind din când în când dintr-o cupă pe care o avea pe 
masă. 

Ermolaos şedea tăcut în faţa lui, cu maxilarele încleștate și cu 
privirea îndreptată în jos. Regele ridica din când în când ochii de 
pe sulul de papirus și-l cerceta cu o privire ciudată, nedumerită. 
La un moment dat, îi spuse: 

— Mă urâști, nu-i așa? Mă urăști pentru că am pus să fii bătut 
cu nuiaua. 

— Nu-i adevărat, Măria Ta. Eu... Se vedea, însă, că minţea și 
asta îl convinse pe rege că băiatul acela era perfid pentru că nu 
avea curajul să-și arate ura și, cu atât mai puţin, să renunțe la 
acest sentiment. 

— Las-o încolo, n-are importanţă. 

Trecu astfel toată noaptea: o noapte rece, pustie, fără rost. Se 
apropia momentul încheierii schimbului de gardă. Peste puţin 
timp trebuia să apară zorile. Ermolaos era cuprins de îndoieli și 


312 


continua să-l privească ţintă pe rege care, din când în când, 
părea că moţăie. 

Eurilocos avusese și el o noapte albă, dându-și seama că toți 
trei pajii de serviciu făceau parte din complot și era sigur că se 
hotărâseră să acţioneze, cu atât mai mult cu cât comandantul 
Ptolemeu îl lua în mod obișnuit cu el pe Peritas atunci când 
inspecta corpurile de gardă, dar, apoi, văzând că lumina era în 
continuare aprinsă în cortul regal și că regele rămăsese treaz 
fără a se culca, deși nu exista nici cel mai mic pericol al unor 
atacuri inamice, fu sigur că urma să se întâmple ceva îngrozitor: 
poate că Alexandru descoperise totul sau poate că Ermolaos și 
ceilalți acţionaseră înainte de a se face ziuă. Se gândi că numai 
vorbind cu cineva i-ar fi putut salva pe nefericiţii aceia. Îl văzu 
pe Ptolemeu care se întorcea din raidul său de inspecţie și-și luă 
inima în dinţi: 

— Heghemon... 

— Ce-i băiete? 

— Eu... trebuie să-ţi vorbesc. 

— Te ascult. 

— Nu aici. 

— Atunci, hai în cortul meu. ÎI luă cu el și-l lăsă să intre. 

— Ei? Ce-i cu secretul ăsta? 

— Ascultă-mă, heghemon - începu Eurilocos. 

— Fratele meu, Epimenes, Ermolaos și alţi băieți... cum să-ţi 
spun... au idei ciudate... Știi că Ermolaos cu fratele meu și cu 
alți camarazi merg mereu la Calistene și el le-a împuiat capul cu 
tot felul de prostii despre democraţie și tiranie și atunci... 

— Și? — întrebă Ptolemeu ridicând din sprâncene. 

— Sunt doar niște băiețandri, heghemon - continuă Eurilocos, 
gata să izbucnească în plâns. Poate că, de data asta au 
renunțat, poate că regele bănuia ceva... Nu știu... M-am gândit 
să vorbesc cu tine, poate că le tragi o sperietură zdravănă și se 
lasă păgubași. Este vina lui Calistene, înţelegi? Lor nu le-ar fi 
trecut niciodată așa ceva prin cap. Chiar dacă regele a pus ca 
Ermolaos să fie bătut pentru mistrețul ăla, nu știu dacă ar trebui 
să se ajungă la... Totuși, parcă poţi să știi... 

— Oh, pe marele Zeus! — tresări Ptolemeu. Și strigă imediat: 

— Peritas, fugi, fugi la Alexandru! 


313 


— Câinele făcu o săritură și porni către cortul regelui chiar 
când stăpânul său era gata să aţipească lăsându-și fruntea pe 
masă, iar Ermolaos ducea încet mâna la cingătoare, strecurând- 
o pe sub tunică. Peritas îl trânti la pământ și-și înfipse colții în 
mâna care ţinea pumnalul. 

Ptolemeu năvăli și el imediat, tocmai la timp ca să apuce de 
zgardă câinele care ar fi retezat dintr-o mușcătură mâna 
băiatului. În aceeași clipă, Alexandru se trezi brusc din 
somnolenţă, se ridică fulgerător în picioare și trase sabia din 
teacă. 

— Vroia să te ucidă - spuse gâfâind Ptolemeu în timp ce-l 
dezarma pe Ermolaos. 

Băiatul încerca să scape și striga: 

— Blestematule, tiranule, monstru setos de sânge! Ai mâinile 
pătate de sânge! l-ai ucis pe Parmenion și pe Filotas, asasin ce 
ești! 

Ceilalţi doi, care făceau de gardă afară, încercară să se 
îndepărteze, dar Ptolemeu strigă cât putu de tare la trâmbiţaș 
și-l puse să dea semnalul de alarmă pentru „scutieri” și imediat 
pajii fură prinși și imobilizaţi tocmai când încercau să scape prin 
fugă. Eurilocos veni în fugă plângând și rugându-se: 

— Nu-i omori, heghemon! Nu-i omori. N-o să mai facă nimic, 
îți jur. Lasă-i pe mâna mea, îi pedepsesc eu, îi bat de nu se văd, 
dar nu-i omori tu, te rog! 

Alexandru ieși din cort, palid de furie, în timp ce Ermolaos 
continua să-l împroaște cu tot felul de înjurături și de blesteme, 
în mijlocul taberei, printre soldaţii care alergau din toate părțile. 

— Ce merită oamenii ăștia, Măria Ta? — întrebă Ptolemeu cu 
formula rituală. 

— Du-i în faţa judecății armatei - răspunse Alexandru. Și se 
întoarse în cort. 

Judecătorii militari se reuniră imediat și procesul pajilor ținu 
toată ziua și noaptea următoare, fură confruntaţi între ei, loviți 
și biciuiți până când mărturisiră. Niciunul dintre ei, nici chiar sub 
tortură, nu pronunţă numele lui Calistene, dar Eurilocos, iertat 
pentru că salvase viaţa regelui, repeta mereu că băieţii aceia nu 
ar fi ajuns să urzească un complot dacă nu i-ar fi nenorocit 
Calistene cu ideile lui. Şi continuă până în ultima să se roage de 
toți pentru iertarea lor. Fu în zadar. 


314 


În zorii zilei următoare, pe o vreme ceţoasă și cu burniţă, fură 
uciși cu pietre. 

Eumene, care asistase atât la proces, cât și la execuţie, se 
duse în cortul lui Calistene și-l găsi tremurând, palid ca un mort, 
și frângându-și mâinile de spaimă. 

— Câţiva au pronunţat numele tău - îi spuse. 

Calistene se prăbuși pe un scaun și oftă prelung. 

— Deci, s-a terminat, așa-i? 

Eumene nu răspunse. 

— S-a terminat cu mine, nu-i așa? — strigă mai tare. 

— Strigoii tăi au căpătat formă umană, Calistene, corpul 
băieţilor acelora care zac acum sub un morman de pietre. Un 
om ca tine... Nu știai că și cuvintele pot ucide și chiar mai rău ca 
sabia? 

— O să mă tortureze? N-o să rezist, nu pot să rezist. O să mă 
forțeze să spun tot ce vor! — urlă istoricul printre sughițuri. 

Eumene plecă privirea. 

— Imi pare rău. Vroiam să-ţi spun doar că vor veni curând la 
tine. N-ai la dispoziţie prea mult timp. 

— Și ieși din cort sub ploaia care se pornise cu furie. 

Calistene privi în jur disperat, căutând o armă, un pumnal, dar 
acolo nu se aflau decât suluri de papirus, lucrările sale și /storia 
expeditiei lui Alexandru. Apoi, își aminti dintr-o dată de ceva 
care ar fi trebuit să dispară de mult timp, dar, cine știe de ce, 
păstrase acel obiect. Deschise o ladă, scotoci prin ea gâfâind de 
frică și de nerăbdare, până când avu între degete o cutiuță de 
fier. O deschise: în ea se afla un sul mic de papirus și, înfășurată 
într-o cârpă, o sticluţă plină cu o pulbere albă. Pe hârtie era 
scris: 


Nimeni nu poate controla răspândirea bolilor. Dar 
această substanță dă aceleași simptome. 

O zecime de lepton dă febră mare, vomă și diaree timp 
de două sau trei zile. Apoi starea sănătății se îmbunătățește 
și pacientul pare să fie în curs de vindecare. In a patra zi, 
febra urcă din nou foarte mult și imediat după aceea, 
survine moartea. 


315 


Calistene arse biletul și înghiţi tot conţinutul sticluței. Când 
sosiră gărzile, îl găsiră prăbușit peste sulurile de papirus ale 
Istoriei sale, cu ochii holbaţi și ficși, plini de groază. 


316 


51 


Coasta Focidei se putea vedea acum clar, ieşind din ceața 
înserării, și norii de pe cer ca și valurile mării se înroșeau sub 
razele asfinţitului. Barca plutea purtată de un vânt ușor care 
bătea dinspre golful Egina. Aristotel se apropie de proră ca să 
vadă manevrele de acostare și, la puţin timp după aceea, 
cobora pe micul chei din lțea printre mateloţi, hamali și 
vânzători de obiecte sacre. 

— Vrei o oaie ca s-o sacrifici zeului? — întreba unul. 

— Aici sunt la jumătate de preţ faţă de Delfi. Uite ce miel 
frumos: doar patru oboli. Vrei cumva o pereche de porumbei? 

— Îmi trebuie un măgar - răspunse filosoful. 

— Un măgar? — îl privi uluit negustorul. 

— Dar, cred că glumești: cine ar oferi un măgar... 

— Nu vreau să-l sacrific. Am intenţia să-l călăresc. 

— Ah, mă gândeam eu. Dacă este așa, hai încoace: este pe- 
aici pe undeva un prieten de-al meu care vinde măgari: sunt 
animale liniștite și ascultătoare. 

— Negustorul își dădea bine seama că avea de-a face cu un 
om de litere, un învățat, mai puţin priceput la călărie. 

Se târguiră pentru trei zile de închiriere a animalului, plus un 
avans din suma convenită și Aristotel plecă spre templul lui 
Apollo, singur. Era destul de târziu și oamenii preferau, de 
obicei, să circule prin pădurea de măslini strălucitori sub soarele 
dimineţii, pe lumină, decât prin întunericul care făcea ca 
trunchiurile seculare să capete forme amenințătoare și 
alarmante. Mersul regulat al măgarului îi stimula gândirea și 
ultimele raze călduţe ale soarelui care era pe cale să se cufunde 
în mare îi încălzeau mădularele puţin înfrigurate de umezeala de 
pe mare și de vântul care probabil că trecuse peste primele 
zăpezi de pe muntele Citeron. 

Se gândea la anii lungi în care nu încetase niciun moment să 
cerceteze împrejurările morţii regelui Filip, fiind mereu pe 
urmele unui adevăr ascuns și înșelător. 


317 


De la o vreme, veștile pe care le primea din Asia nu-l mai 
entuziasmau: Alexandru părea că uitase tot ceea ce învățase de 
la el, în special în ce privea politica. li pusese pe barbari pe 
același plan cu grecii, se îmbrăca la fel ca un despot persan, 
pretindea să i se facă „plecăciunea” și dădea crezare zvonurilor 
răspândite cu măiestrie de mama sa, Olimpia, despre originea 
sa divină. 

Sărmanul rege Filip! Așa era soarta, despre toţi oamenii mari 
se spunea că erau bastarzii unui zeu sau ai unei zeițe: Hercule, 
Castor și Polux, Ahile, Teseu... Alexandru nu putea face 
excepţie. Era de înţeles. Ba chiar, de prevăzut. Și totuși, îi 
simţea lipsa, ar fi dat orice pentru a-l putea vedea din nou, 
pentru a vorbi cu el. Cine mai știe cum arăta, dacă mai făcea 
încă acel gest curios de a-și înclina capul spre umărul drept 
atunci când asculta sau spunea cuvinte care-i mergeau la suflet. 

Și Calistene? Bun într-ale scrisului, fără îndoială, chiar dacă 
puţin dogmatic, dar lipsit de bun simț: cine știe cum se descurca 
în situaţiile acelea extreme, în locurile acelea cu climă aspră, 
printre neamurile acelea de neciopliţi și în mijlocul intrigilor din 
acea curte mereu în mișcare, instabilă și de aceea mult mai 
periculoasă. Nu mai primise vești de la el de mai multe luni, dar 
sigur că era greu pentru curieri să străbată ţinuturi atât de 
întinse, deșerturi şi podişuri, râuri învolburate, lanțuri 
muntoase... 

Filosoful își îndemnă măgărușul cu călcâiele pentru că vroia 
să ajungă în vârf înainte de a se înnopta. Așa este, asasinul... 
Trebuia să fi fost o minte diabolică dacă până în acel moment își 
bătuse joc de el și de toţi ceilalţi. Prima urmă ducea la regina 
Olimpia, dar s-a arătat a fi o variantă puţin probabilă: de ce oare 
soţia lui Filip ar fi făcut gestul teatral de a pune o coroană pe 
capul ucigașului? Regele mai avea încă mulţi alţi prieteni care ar 
fi putut-o face să plătească scump pentru un asemenea gest, cu 
atât mai mult cu cât era o străină și, prin urmare, de două ori 
expusă și neajutorată în situaţia respectivă. Se concentrase, 
apoi, asupra ipotezei unei crime pasionale: o poveste de amor 
între bărbaţi: Pausanias, ucigașul, se răzbuna pe Filip pentru o 
ofensă care-i fusese adusă de recentul socru al regelui, Attalos, 
tatăl tinerei Euridice. Dar Attalos era mort și morții nu vorbesc. 


318 


Tropotul regulat al copitelor pe pietrele drumului însoțea 
reflecțiile filosofului, de parcă dădea un ritm calm gândirii sale. li 
veni în minte discuţia cu logodnica lui Pausanias, lângă un 
mormânt, într-o seară friguroasă de iarnă. Și apărea o a treia 
ipoteză: îndată ce ultima soţie a lui Filip, Euridice, născuse un 
băiat, tatăl ei, Attalos, bunicul copilului și socrul regelui, urzise 
un plan îndrăzneț, acela de a-l ucide pe Filip și a se proclama 
regent în numele nepotului său care ar fi urcat pe tron în 
momentul în care devenea major. Planul trebuia să aibă șanse 
mari de reușită pentru că mama micuţului era o macedoneancă, 
spre deosebire de Olimpia care era o străină. Și ar fi avut parte 
de o acoperire perfectă prin uciderea lui Pausanias, singurul 
martor al complotului. Era vorba, însă, despre o ipoteză greu de 
demonstrat pentru că, după moartea lui Filip, Attalos nu făcuse 
nicio tentativă de a prelua puterea, nu pornise în marș ca să 
atace Pella cu armata pe care o avea sub comanda sa în Asia. 
Poate de frica lui Parmenion? Sau a lui Alexandru? 

În oricare dintre aceste cazuri, cum se explicau cuvintele 
logodnicei lui Pausanias? Ea, care, desigur, era bine informată, 
părea să creadă că iubitul său fusese violat într-o orgie a 
paznicilor de vânătoare din slujba lui Attalos, lucru care nu avea 
sens dacă el era ucigașul plătit de acesta ca să-l omoare pe 
rege. O mai căutase pe fata aceea, dar i se spusese că 
dispăruse de multă vreme și nimeni nu mai avea nicio veste de 
la ea. 

Mai rămânea o singură pistă, cea care-l aducea la sanctuarul 
din Delfi, sanctuar care dăduse o prevestire nu prea clară, dar 
veridică a morții grabnice a lui Filip. La mică depărtare de acel 
loc trăia, sub un nume fals, omul care-l ucisese pe Pausanias, 
singurul martor care l-ar fi putut conduce la acela care urzise 
totul. 

Filosoful privi în urmă: ultimele raze ale asfinţitului colorau în 
violet oglinda de apă a golfului, mărginită de cele două 
promontorii, și, mai sus, în stânga sa, marele templu doric al lui 
Apollo apărea deja în lumina slabă a făciliilor și a lămpilor. Un 
cântec de neasemuită blândeţe se înălța prin pacea limpede a 
serii: 


Zeu al arcului de argint, tu, Febus cel strălucitor, 
ce porți acum lumina spre Elizeele câmpii 
319 


și spre Insulele Fericirii pierdute în Oceanul cu adânci 
vâltori, 

întoarce-te, întoarce-te, divin zeu! Adu-ne mâine iar o 
auroră, 

surâsul tău plin de lumină, după noaptea grea, de beznă, 
de vise rele-aducătoare și fiică a întunecatului Chaos... 


Ajunsese. Legă măgarul de un belciug de lângă fântână și 
porni pe jos pe drumul sacru, trecând printre micile temple 
votive ale atenienilor, tebanilor, spartanilor. Erau pline toate de 
trofee din victoriile asupra sângelui frăţesc, al unor greci care 
uciseseră alţi greci și privind toate acestea i se părea că aude ce 
ar fi spus Alexandru dacă în clipa aceea ar fi fost lângă el și i-ar 
fi vorbit. 

Ultimii pelerini plecau și paznicul se pregătea să închidă ușile 
sanctuarului acum pustiu. Îl rugă să mai aștepte puţin. 

— Vin de departe și mâine în zori trebuie să plec. Te rog din 
suflet, lasă-mă doar o clipă, lasă-mă să fac o rugăciune către 
zeu, să-i cer ceva foarte important pentru că sunt victima unor 
farmece groaznice, a unui blestem care mă urmăreşte. 

— Şi-i strecură o monedă. 

Paznicul o puse într-o pungă și-i zise: 

— Bine, dar repede. Și începu să măture treptele templului. 

Aristotel intră și se strecură imediat în penumbra din nava 
stângă a templului, înaintând cu pași mici și privind cu atenţie 
obiectele votive ce atârnau pe perete. Se conducea doar după o 
intuiție, umbra unei amintiri de mulţi ani când, copil fiind, făcuse 
o vizită în templu dus de mână de părintele său, Nicomah. 
Atenţia îi fusese atrasă atunci de un anumit obiect. Amintirea 
aceea, laolaltă cu o bănuială, îl făcuse să vină între acele ziduri 
sfinte. 

Ajunse în capătul navei și trecu pe partea cealaltă, sub 
privirea de perlă a zeului așezat pe tron. Işi continuă drumul de- 
a lungul celeilalte nave, privind pereţii cu mare atenție. Totuși, 
nu reușea să distinga nimic care să semene cu imaginea aceea 
palidă, cu amintirea aceea îndepărtată. Era prea întuneric. Luă o 
lampă care atârna pe o coloană, o apropie de perete și pe faţă îi 
apăru o expresie victorioasă: nu se înșelase! In faţa sa se vedea 
slab, aproape ștearsă de trecerea timpului, urma unui obiect 
care stătuse mulți ani atârnat acolo. 

320 


Privi împrejur ca să se asigure că nu era nimeni care să-l 
vadă, apoi, cu o mână ridică mai sus lampa și cu cealaltă scoase 
din desagă spada celtică, arma cu care fusese ucis regele Filip 
într-o zi la Aigai. O apropie cu grijă, aproape cu teamă, de urma 
de pe perete: se potrivea perfect! 

Rămăseseră acolo și două cuie folosite la fixarea sabiei și care 
corespundeau cu curburile mânerului, de forma unor antene de 
fluture și Aristotel o reașeză cu grijă la locul său. 

— Ei, ţi-ai terminat rugăciunile? — se auzi de afară vocea 
paznicului. 

— Trebuie să închid. 

— Vin acum - răspunse filosoful și ieși în grabă după ce-i 
mulțumi. 

Își petrecu noaptea sub portic, înfășurat în mantia sa, la fel ca 
toţi ceilalţi pelerini, dar nu dormi aproape deloc. Amficţionia! Era 
oare posibil așa ceva? Era posibil ca templul cel mai respectat 
din lumea elenică să fi provocat moartea regelui Filip? Poate că 
urma aceea de pe zid nu era decât o coincidenţă stranie, poate 
că el vroia să vadă în ea rezolvarea enigmei care-i sfidase ani 
întregi inteligenţa. Și totuși, aceea era ipoteza pentru care 
exista o dovadă de necontestat: sabia care-l ucisese pe rege 
provenea din templu! Și, la urma urmelor, ipoteza era chiar 
plauzibilă: putea accepta cea mai înaltă autoritate a lumii 
ecumenice grecești să se supună voinţei unui singur om? Și nu 
era o manifestare a voinţei divine uciderea unui mare rege într- 
un moment în care aproape toată lumea putea fi acuzată de 
asasinarea lui? 

Atenienii care vedeau în el un asupritor și un uzurpator al 
întâietăţii lor, supraviețuitorii tebani care-l urau cu înverșunare 
după masacrul de la Cheroneea, persanii care se temeau că el 
va invada Asia, regina Olimpia care-l ura pentru că o umilise și o 
preferase în locul ei pe foarte tânăra Euridice, prințul Amintas 
pe care Filip îl îndepărtase de la succesiunea legitimă a tronului. 
La limită, chiar și Alexandru putea fi suspectat. Toţi. Și, de fapt, 
niciunul. Extraordinar. lar mobilul era unul dintre acelea care 
justifică orice crimă: puterea asupra minţii oamenilor, mult mai 
eficientă și mai importantă decât orice altă putere din lume, 
asemănătoare, mai mult decât orice altceva, cu puterea zeilor. 


321 


Dar mai era nevoie și de o altă întâlnire: cu omul care-l 
ucisese pe Pausanias și care trăia și muncea, după câte știa, pe 
o proprietate aparţinând sanctuarului. 

Se trezi când era încă întuneric, puse samarul pe măgăruș și 
porni la drum. Cobori cam zece stadii pe drumul care ducea la 
malul mării, apoi o luă la dreapta, pe un drumeag care dădea pe 
un plai cu terase pentru cultivarea viței-de-vie. 

lată, casa trebuia să fie cea de acolo, dincolo de vie, o căsuţă 
scundă acoperită cu ţigle smălţuite, având în faţă un mic portic 
cu coloane din lemn de măslin și un bătrân stejar centenar. 

Intră în curte, unde mai mulţi porci scurmau sub stejar, după 
ghindă și strigă: 

— E cineva pe-aici? Hei, e cineva? 

— Nu primi niciun răspuns. Descălecă și bătu la ușa care se 
deschise singură, lăsând să pătrundă în interior o rază de 
lumină. 

El era. Și atârna de o frânghie legată de bârnele tavanului. 

Aristotel se dădu înapoi înspăimântat, încălecă pe măgar și 
porni la trap îndepărtându-se cât putu de repede. 

XXX 

Ajunse la Atena îndată ce fu posibil și timp de câteva zile nu 
vru să stea de vorbă cu nimeni. Distruse toate notițele și copiile 
scrisorilor trimise pe această temă nepotului său. Dintre hârtiile 
referitoare la cercetări lăsă doar niște notițe vagi și generale și 
începu să scrie o încheiere: „Cauza crimei trebuie, probabil, 
căutată într-o poveste mizerabilă de raporturi sexuale între 
bărbați...” 

Pe la sfârșitul lunii, un curier bătu la ușă predându-i un pachet 
voluminos. Aristotel îl deschise și găsi înăuntru câteva obiecte 
personale ale lui Calistene și toate scrisorile pe care i le scrisese 
el. Mai era și un sul de papirus cu sigiliul lui Ptolemeu, fiul lui 
Lagos, gardă de corp a regelui Alexandru, comandant al unui 
corp de armată macedoneană. Il deschise cu mâna tremurândă 
și citi: 

Ptolemeu către Aristotel, te salut! 

În a patra zi a lunii Elafebolion (martie) din al treilea an 
din a o sută treisprezecea Olimpiadă, nepotul tău, 
Calistene, istoric oficial al expeditiei lui Alexandru, a fost 
găsit mort în cortul său și Filip, medicul regelui, a constatat 

322 


că decesul a survenit în urma ingerării unei otrăvi 
puternice. Un grup de tineri paji complotase pentru 
uciderea regelui și, deși în timpul procesului, niciunul dintre 
acuzați nu pronunțase numele lui Calistene, au existat 
persoane care îi atribuiau un fel de responsabilitate morală 
pentru acea uneltire. Părea ciudat, într-adevăr, ca niște 
băieți atât de tineri să ajungă să plănuiască asasinarea 
regelui lor dacă altcineva nu i-ar fi instigat. Există motive să 
credem că nepotul tău a vrut să evite prin sinuciderea sa o 
condamnare mai grea. 

Regele nu s-a simtit în stare să-ți scrie, sufletul său fiind 
asaltat de multe și contradictorii sentimente, așa că m-am 
hotărât s-o fac eu în locul lui. 

Știu că această veste va ajunge la tine cu mare întârziere 
pentru că, în momentul în care am început să-ți scriu, 
armata se afla deja în marș printr-un ținut deosebit de greu 
de străbătut, pentru a porni la ocuparea Indiei. Am vrut, de 
asemenea, să-ți trimit exemplarul din Istoria expeditiei lui 
Alexandru pe care Calistene însuși i l-a dictat scribului său 
pentru ca tu să-l poti citi. Din păcate, nefericitul moment al 
morții sale lasă opera sa neterminată. 

M-am gândit, de asemenea, să-ți trimit vești despre 
evenimentele petrecute până în acest moment și 
episoadele cele mai importante din expediția în India, în 
caz că tu ai dori să duci la bun sfârșit opera nepotului tău 
așa cum vei crede de cuviință. 

Aș mai vrea să-ți povestesc ceva care poate că te va 
interesa. Trăia de mai mult timp în tabăra noastră un 
bărbat din Elida, pe nume Piron. Își începuse cariera ca 
pictor modest și aproape necunoscut și însoțise expediția 
noastră sperând să facă oarecare avere. Dar, în anii 
aceștia, i-a întâlnit în Persia pe magi și apoi pe înțelepții 
indieni, după ce îl frecventase mult timp chiar și pe 
Calistene. Din toate aceste experiențe noi el este pe cale să 
întemeieze o nouă școală de gândire a cărei faimă, din cât 
pot eu să-mi dau seama, se va răspândi destul de mult. 

Sper ca scrisoarea mea să te găsească sănătos. Ai grijă 
de tine. 


323 


52 


Abia pe la sfârșitul lunii, când se lăsă frigul, Aristotel se apucă 
să citească și relatarea lui Ptolemeu, o expunere succintă, dar 
eficientă care ar fi putut constitui o bază de pornire pentru 
desăvârșirea operei lui Calistene. 


Armata se puse în mișcare, traversând Paropamissos sau 
Caucazul indian, după cum numesc unii acești munti, cu 
prețul unor eforturi deosebite. Era atât de frig prin trecători 
le munților că, într-o noapte, câteva santinele au fost găsite 
moarte, sprijinite de copaci la postul lor de gardă, cu ochii 
ficși și cu barba și mustățile acoperite de gheață. Alexandru 
s-a remarcat încă o dată prin profunda lui omenie. văzând 
că un veteran era sleit de puteri și tremura de frig, porunci 
să se spargă tronul lui din lemn și să se facă focul cu el ca 
să se încălzească soldații. Sosirăm după nouă zile de mers 
în orașul Nisa, unde locuitorii susțineau că venise Dionisos 
în peregrinările sale prin India. Dovada pe care o aduceau 
este prezența unui munte numit Meros care în grecește 
înseamnă „coapsă”, făcând legătura cu faptul că Dionisos 
s-a născut din coapsa lui Zeus. În plus, spuneau că locul 
acele este singurul din India în care crește iedera, planta 
sacră a zeului. 

Si-au pus pe cap cu toții coroane din frunze de iederă și 
au organizat mari petreceri și orgii, bând, dansând komos și 
strigând: „Euo&!”. 

Acolo, armata a fost împărțită în două. Cea condusă de 
Hefestion și Perdicas cobori pe valea unui pârâu de pe 
podiș până la vărsarea sa în Indus pentru a construi acolo 
un pod. Cealaltă, din care făceam și eu parte împreună cu 
regele și cu ceilalți prieteni, porni spre cursul superior al 
Inclusului pentru a cuceri orașele de acolo, Massaga, Bazira 
și Ora care căzură după asalturi repetate. Cel mai mare 
dintre toate era Aornos, cu o circumferință de douăzeci de 
mile, situat la înălțimea de opt mii de picioare, apărat din 
toate părțile de o râpă adâncă. 

324 


Regele ordonă să se construiască un val de pământ și o 
pistă înclinată și eu m-am așezat noaptea într-un avanpost 
din care puteam amenința orașul în unul dintre cele mai 
slabe puncte ale sale. Indienii s-au apărat cu mare curaj, 
dar, în cele din urmă, berbecii reușiră să facă o spărtură 
prin care armata năvăli în oraș. Armata s-a reunit și am 
cucerit orașul printr-un atac simultan. Alexandru le dădu 
indienilor posibilitatea de a se înrola în armata sa ca 
mercenari, dar ei preferară să fugă decât să lupte impotriva 
fraților lor. 

Am capturat în acele orașe un mare număr de elefanți, la 
care Alexandru tine foarte mult. Sunt animale 
extraordinare, de dimensiuni uriașe, cu colti mari care le ies 
din gură. Pot transporta în spinare turnuri cu războinici 
înarmați și sunt conduși de un om care stă pe gâtul lor și-i 
îmboldește cu călcâiele. Dacă, într-o bătălie, acest om este 
ucis, elefantul se dezorientează și nu mai știe încotro 
trebuie să meargă. 

Indienii sunt înalți de statură, cu pielea mai închisă la 
culoare decât toți ceilalți oameni, cu excepția etiopienilor, 
și sunt foarte viteji în luptă. După ce am cucerit Aornos, 
regele lăsă acolo o garnizoană și, ca guvernator, un print 
indian care mai demult era în tabăra lui Bessos dar acum a 
trecut de partea noastră. Il cheamă Sashagupta pe limba 
lui, dar grecii îi spun Sisicottos. La Aornos am luat ca pradă 
de război două sute cincizeci de mii de boi și dintre ei au 
fost aleși cei mai puternici și mai frumoși pentru a-i trimite 
în Macedonia ca să are şi ca să amelioreze rasele noastre. 
Alexandru a pus să se construiască, apoi, bărci și chiar 
două corăbii cu douăzeci și cinci de vâsle cu care pornirăm 
la vale pe Indus care este un fluviu foarte mare și navigabil, 
cât din lungimea sa nu știu, dar, oricum, pe o mare parte. 

Sosirăm astfel în locul în care Perdicas și Hefestion 
terminaseră de construit podul, în apropiere de un oraș 
numit  Taxila care ne-a întâmpinat cu manifestări 
prietenești. Regele său, un indian pe nume Taxiles, îi oferi 
lui Alexandru douăzeci și cinci de elefanți și trei sute de 
talanti de argint. Aur nu prea am văzut pe aici. Cât despre 
legendele care spun că în aceste ținuturi ar exista furnici 


325 


uriașe care scot din munte aur, păzit, apoi, de grifoni 
înaripați, nu am găsit nicăieri vreo dovadă demnă de 
crezare și cred că ar trebui considerate doar niște povești 
fără nicio bază. 

De acolo, înaintarăm până la malurile râului Hydaspes, 
cel mai mare dintre afluenții Indusului, lat și vijelios din 
cauza ploilor care căzuseră din belșug în munţi. Pe celălalt 
mal se afla un rege indian, pe numele său, Poros, cu o 
armată numeroasă: treizeci de mii de pedestrași, patru mii 
de călăreți, trei sute de care de război și două sute de 
elefanţi. Noi nu puteam trece dincolo pentru că Poros se 
afla mereu în fața noastră și ne împiedica să trecem prin 
vad. Atunci, Alexandru dădu ordin trupelor să se miște în 
permanență, chiar și noaptea, strigând și făcând mare 
gălăgie, astfel încât dușmanii să nu mai priceapă nimic și 
Poros hotări să-și instaleze tabăra într-un loc fix și ne 
așteptă acolo. 

Noi îl lăsarăm pe Crater în fața lui cu un număr însemnat 
de soldați și-l urmarăm pe Alexandru care urca în susul 
râului cu cavaleria eterilor, arcașii călări, agrienii și 
infanteria grea. Intre timp se dezlănțuise o furtună cu 
tunete asurzitoare și fulgere, ceea ce i-a oprit pe indieni să 
se aventureze de-a lungul malurilor râului Hydaspes. Vadul 
fu extrem de greu de trecut și traversarea a fost posibilă 
doar datorită existenței unei insule în mijlocul apei. Soldații 
traversară râul cu apa până la subsuori, iar caii se afundau 
până la greabăn. Alexandru, deși își propusese ca după 
Gaugamela să nu-l mai arunce în luptă pe Ducipal, se hotărî 
să-l călărească în această situație pentru că doar statura lui 
puternică îi putea permite să-i înfrunte pe călăreții inamici 
care aveau cai iuți, dar mai mici. 

In Zori, Poros află că trupele macedonene trecuseră râul 
și-l trimise împotriva noastră pe fiul său cu vreo mie de 
călăreți. L-am înfrânt încă de la primul atac și tânărul fu 
ucis. Poros înțelese atunci că Alexandru era acela care 
traversase râul Hydaspes în noaptea aceea cu furtună și 
porni împotriva lui cu întreaga lui armată. Trimise în fată 
carele de luptă, apoi elefanții și, mai în spate, infanteria de 
linie; cavaleria acționa pe flancuri. El în persoană, cu o 


326 


statură impunătoare, călărea pe un elefant enorm și, îndată 
ce bătălia se încinse, conduse atacul cu strigăte puternice, 
îndemnându-și animalul. 

Mai întâi porniră la atac carele, dar terenul muiat de 
ploaie le încetini deplasarea astfel încât arcașii noștri călări 
ajunseră în apropierea lor și-i doborâră pe vizitii. 

Depășind linia carelor, Alexandru aruncă la atac pe aripi 
cavaleria, angajând o luptă înverșunată corp la corp cu 
călăretii indieni care luptau cu mare vitejie. Intre timp, 
Poros trimise înainte elefanții împotriva centrului nostru și 
animalele acelea uriașe făcură un adevărat măcel când 
trecură prin rândurile compacte ale falangei. Atunci, 
Perdicas și Hefestion dădură ordin să se desfacă rândurile, 
lăsând elefanții să treacă, iar, în același timp, Lisimah 
începu să-i bombardeze cu catapultele pe care reușise în 
cele din urmă să le monteze după trecerea râului. Porniră la 
atac împotriva acelor monștri arcașii călări și aruncătorii de 
sulițe care îi loviră și-i răniră în fel și chip. Arcașii, coborâti 
de pe cai, îi luau la ochi pe cei care conduceau elefanții, 
doborându-i unul după altul. Înnebuniţi de durere și de 
spaimă, elefanții incepură s-o ia razna și să alerge în toate 
părțile, dând chiar și peste soldații lor, fără să poată face 
diferența între prieteni și dușmani. 

În acel moment, elefanții fiind scoși din luptă, Perdicas 
refăcu formaţia falangei și o trimise la atac, scoțând 
strigăte puternice de luptă pentru a-și îndemna oamenii și 
luptând el însuși în prima linie. De cealaltă parte, Poros 
continua să înainteze și lupta cu o energie incredibilă. 
Elefantul său mergea înaintea celorlalti ca o furie 
mitologică, strivindu-i pe toți cei pe care-i întâlnea în cale și 
avea labele pline până la genunchi de sânge și de bucăți de 
măruntaie, în timp ce Poros, încins într-o armură de 
nepătruns, arunca zeci de sulițe cu forța unei catapulte. 

Bătălia tinu opt ore, fără încetare, până când, în final, 
Alexandru, care conducea Vârful pe aripa dreaptă, și 
Koinos, care conducea aripa stângă, reușiră să pună pe 
fugă cavaleria inamică şi să se îndrepte spre centru. 
Indienii, înconjurați din toate părțile se predară şi însuși 


327 


Poros, rănit la umărul drept, singurul loc neprotejat de 
armură, începu să se clatine. 

Era emotionant de văzut cum elefantul îşi dădea seama 
că stăpânul său se afla în dificultate. Iși încetini alergarea și 
aproape că se opri, ingenunche ca să-i permită lui Poros să 
coboare încet pe pământ și apoi, când îl văzu întins pe jos, 
încercă să-i smulgă sulița din rană. Conducătorii animalului 
ÎI duseră de acolo, astfel încât regele indian putu ajunge pe 
mâna chirurgilor noștri care avură grijă de el. 

Alexandru vru să-l vadă de îndată ce află că era în stare 
să se țină pe picioare și rămase impresionat de statura lui 
gigantică: Poros era înalt de mai bine de șapte picioare și 
armura sa scânteietoare de oțel i se mula perfect pe corp 
ca o a doua piele, l-I trimisese mai întâi ca interpret pe 
regele  Taxiles, aliatul său, dar Poros, considerându-l 
trădător, încercase să-l ucidă. Se duse, atunci, chiar el, 
împreună cu un alt tălmaci și-l salută cu mare respect, 
lăudându-l pentru vitejia sa și deplângând moartea fiilor 
săi, amândoi căzuţi în luptă. La sfârșit, îl întrebă: „Cum ai 
vrea să fii tratat?”. 

lar el răspunse: „Ca un rege”. 

Și i se acordă respectul cuvenit unui rege: Alexandru il 
lăsă ca guvernator al tuturor teritoriilor pe care le cucerise 
până atunci și-l instală din nou în palatul său. 

Dar bucuria acelei victorii atât de grele, cucerită, s-ar 
putea spune, împotriva unui inamic aproape supraomenesc 
și împotriva unor monștri cu o putere fizică și cu o înfățișare 
înspăimântătoare cu care macedonenii nu mai luptaseră 
niciodată, fu umbrită de un eveniment dureros care-l aduse 
pe rege într-o stare de adâncă suferință. Calul său, Ducipal, 
rănit în cursul bătăliei, cu un picior frânt în ciocnirea cu un 
elefant, muri după o agonie de patru zile. 

Regele îl plânse, ca și cum ar fi fost vorba despre unul 
dintre prietenii săi apropiați și rămase lângă el până ce 
animalul îşi dădu ultima suflare. Eu eram de fată și l-am 
văzut  mângâindu-l cu  blândețe,  vorbindu-i  încetișor, 
amintindu-i toate peripețiile prin care trecuseră împreună și 
Ducipal necheza slab, parcă ar fi vrut să-i răspundă. 


328 


Vedeam lacrimile curgând pe obrajii regelui și-l auzeam 
suspinând de durere când calul muri. 

Puse să i se construiască un mormânt din piatră și 
întemeie un oraș în amintirea sa, Alexandria Bucephala, un 
gest de care nu mai avusese parte niciun alt cal, nici măcar 
cei care ieșeau învingători în cursele de la Olimpia. Dar în 
mormântul acela, Alexandru îngropa și o parte din sufletul 
său, ca și perioada cea mai fericită a tinereții sale pierdute. 

In apropierea câmpului de luptă pe care-l învinsese pe 
Poros, întemeie un alt oraș cu numele Alexandria Nikaia, 
pentru a celebra victoria repurtată; organiză aici jocuri și 
oferi sacrificii zeilor. De acolo, pornirăm spre răsărit, 
încurajați de Poros care ne dădu cinci mii dintre soldații săi 
și ajunserăm la Acesinos, al doilea afluent al Indusului, un 
râu cu un curent iute și învolburat, plin de stânci în jurul 
cărora apele parcă fierbeau în spume. Multe dintre bărcile 
noastre se zdrobiră de acele stânci și se scufundară cu tot 
cu oamenii pe care-i aveau la bord, dar noi găsirăm un loc 
în care râul era mai lat ṣi mai liniștit, așa încât puturăm să-l 
traversăm. Cucerirăm șaptezeci de orașe din care mai mult 
de jumătate aveau peste cinci de mii de locuitori și ne 
oprirăm sub zidurile Sangelei, pe malurile râului ldraotes. 

Nu știu ce se va mai întâmpla de acum înainte, dacă vom 
reuși să luăm și acest oraș, dacă vom reuși să traversăm și 
acest râu. După râu, un deșert și, apoi, o pădure de 
nepătruns și apoi alte regate puternice, cu sute de mii de 
luptători. Eforturile noastre au devenit supraomenești. Prin 
păduri ne pândesc șerpi de dimensiuni înspăimântătoare, 
adevărați monștri: unul, ucis de Leonatos cu o lovitură de 
secure, măsura șaisprezece coti. 


Aristotel oftă. Șaisprezece coţi! Se ridică în picioare ca să 
măsoare acea dimensiune cu pasul și trebui să treacă de ușă 
pentru că încăperea în care se afla nu era destul de lungă. Se 
așeză și începu din nou să citească. 

Ogoarele sunt foarte roditoare, dar pădurea pare să le 
înconjoare din toate părțile și, într-un anumit sens, să le 
asedieze. Peste tot sunt o mulțime de maimuțe de toate 
mărimile și au obiceiul ciudat de a imita tot ce văd că 


329 


facem noi. Unele sunt chiar impresionante prin asemănarea 
cu chipul uman, după cum poti vedea tu însuți. 


Alături de cuvintele așternute, Ptolemeu îl pusese, probabil, 
pe vreun artist destul de priceput să deseneze cu cărbune una 
dintre maimuțele acelea și privirea animalului îl impresionă 
adânc și pe filosof, provocându-i din această cauză chiar o 
senzaţie neplăcută de neliniște. 


Mai sunt și copaci pe care indienii îi numesc banyan, de 
dimensiuni incredibile. Ating înălțimea de șaptezeci de coti 
și sunt atât de groși încât nici cincizeci de oameni nu 
reușesc să le cuprindă trunchiul cu brațele. Am văzut odată 
mai mult de cinci sute de oameni adăpostindu-se de soare 
la umbra unui asemenea gigant. 

Sunt pe aici șerpi de tot felul. Unii seamănă cu o nuia de 
bronz, alții au o culoare închisă, îşi lățesc gâtul într-un fel 
de creastă, cu două pete ca niște cercuri alăturate. Dacă 
mușcă un om, acesta moare aproape imediat în dureri de 
nedescris, acoperindu-se de o sudoare sângerie. Când ne- 
am întâlnit prima dată cu aceste creaturi, am rămas treji 
toată noaptea de frică să nu ne muște în somn, dar, apoi, 
am învățat să aprindem focuri imprejurul taberei și indigenii 
ne-au învățat să folosim unele ierburi ca antidot al 
veninului. 

În orice caz, șerpii aceștia sunt mult mai periculoși decât 
tigrul de prin aceste păduri de nepătruns; se spune că de el 
te poți, totuși, apăra cu o sabie bună sau cu o suliță bine 
mânuită. Tigrul este mai mare decât un leu, cu blana în 
culori minunate, cu dungi ocru și negre, iar răgetul lui 
ajunge prin liniștea noptii la distanțe incredibile. Eu n-am 
văzut niciodată vreunul, dar i-am văzut blana și astfel pot 
să ti-o descriu. 

Trebuie să pun capăt acum, ploile torențiale nu mă lasă 
să mai scriu: umiditatea face ca totul să putrezească, 
oamenii se îmbolnăvesc, alţii își află sfârșitul între fălcile 
crocodililor care mișună peste tot pentru că râurile ies din 
matcă și apele lor inundă câmpia pe mii şi mii de stadii. In 
ce mă privește, nu știu când îmi voi recăpăta speranța de a 
trăi ca un om și nu ca un animal. 


330 


Numai el pare să nu cunoască oboseala, nici 
descurajarea, nici frica de ceva. Înaintează întotdeauna în 
fruntea tuturor, își deschide calea retezând cu sabia 
plantele care-i stau în cale, îi ajută pe cei care se poticnesc, 
îi îmbărbătează pe cei sleiți de puteri. Și are în priviri o 
lucire stranie, ca atunci când l-am văzut ieșind, cu mult 
timp în urmă, din templul lui Amon din deșertul Libiei. 


Cu aceste cuvinte, povestirea lui Ptolemeu lua sfârșit și 
Aristotel înfășură la loc sulul de papirus, punându-l pe raftul unui 
dulap. 

Se gândi la Calistene și ochii i se umeziră. Aventura lui se 
terminase prost, într-un ţinut de la capătul lumii și poate că frica 
îl ucisese mai repede decât otrava. Plânse pentru el, știind că 
ideile sale fuseseră mult mai puternice decât sufletul sau curajul 
său. Ar fi vrut să-l poată ajuta, în momentul acela de pe urmă, 
citindu-i ultimele cuvinte ale lui Socrate: „Acum e vremea să 
plec, eu către moarte, voi către viaţă...”, dar poate că el nici 
măcar nu le-ar fi putut auzi, cuprins cum era în mrejele spaimei. 

Aristotel stinse lampa și, în timp ce se culca oftând în camera 
goală, sub lumina diafană a lunii de toamnă, se întrebă dacă lui 
Alexandru îi fusese milă de prietenul lui. 


331 


53 


Hefestion ajunse la cortul regelui alergând prin ploaia deasă, 
stropind în jur cu noroi. Gărzile îl lăsară să intre și el se apropie 
de vasul cu jăratic încins care dădea mai mult fum decât 
căldură. Alexandru îi veni în întâmpinare și Leptine îi dădu o 
manta uscată. 

— Sangela s-a predat - anunţă el. 

— Eumene este pe cale să termine socoteala morților și a 
răniților. 

— Sunt mulți? 

— Din păcate, da. Peste o mie... între o mie și o mie cinci 
sute. Câțiva ofițeri. Lisimah este și el rănit, dar se pare că nu 
prea grav. 

— Și ei? 

— Şaptesprezece mii de morți. 

— Un măcel. Au opus o rezistență înverșunată. 

— Avem și un număr enorm de prizonieri. Am mai pus mâna 
și pe trei sute de care de luptă și șaptezeci de elefanti. 

Intră Eumene, ud și el până la piele. 

— Am socoteala definitivă: avem cinci sute de morți, dintre 
care o sută cincizeci macedoneni și greci, și o mie două sute de 
răniţi. Lisimah are o rană urâtă la umăr, dar, pentru moment, nu 
este în pericol. Ai și alte ordine să-mi dai? 

— Da - răspunse Alexandru. 

— Pleci mâine și te duci la cele două orașe care se află între 
locul acesta și Hyphasis. La cu tine câţiva prizonieri care să le 
povestească locuitorilor ce s-a întâmplat la Sangela. Dacă se 
supun și se predau, nu vor mai fi alți morți și nici alte măceluri. 
Între timp, noi venim după tine cu restul armatei. 

Eumene ieși din cort cu mantia pe umeri pe când un fulger 
orbitor scălda într-o lumină albăstruie întreaga tabără și un 
tunet bubuia chiar deasupra cortului regelui. 

— Eu mă duc să văd cum se aduc prizonierii - spuse 
Hefestion. 


332 


— Dacă pot, trec înainte a se înnopta ca să-ţi spun ce s-a mai 
întâmplat. 

Ajunse la gardul de, pari ascuţiţi care înconjura tabăra, 
ținându-și scutul deasupra capului și văzu că prizonierii treceau 
printre două șiruri de pezeteri nemișcaţi sub ploaia torențială și, 
după ei, veneau doi ofițeri călare care îi conduceau către un ţarc 
larg din apropierea porţii de apus, unde fuseseră instalate 
suficiente corturi pentru a-i adăposti pe jumătate dintre ei. Se 
asigură că femeile și copiii se aflau la adăpost, ordonând să se 
găsească un adăpost și pentru bărbaţii care se înghesuiseră 
înspăimântați unul într-altul, cu picioarele în noroi. 

Ridică ochii spre cerul acoperit de nori negri de ploaie apoi 
privi în zare, acolo unde fulgera mereu. Un cer monstruos, o 
ploaie care nu mai contenea. Ce ţară mai era și aceea? Și ce-i 
mai aștepta dincolo de râul la care Alexandru vroia să ajungă? 

În clipa aceea, din norii deși mai căzu un fulger atât de 
puternic încât lumină întreaga regiune împreună cu orașul și în 
fața ochilor îi apăru un personaj fantomatic: un om singur, pe 
jumătate gol, scheletic care intra pe porțile deschise ale taberei. 
Hefestion se apropie uluit de el și strigă cât putu de tare ca să 
se facă auzit prin bubuiturile tunetelor: 

— Cine ești? Ce vrei? 

Omul răspunse ceva ce nu se înțelegea, dar nu se opri: 
continuă să meargă printre corturi până când ajunse sub 
coroana unui banyan uriaș. Acolo se așeză în genunchi, 
încrucișă mâinile în poală, cu palmele îndreptate în sus, cu 
arătătorul și cu degetul mare de la mâna dreaptă unite și 
ramase nemișcat ca o statuie sub ploaia torențială. 

La mică depărtare de el, Aristandru se afla sub acoperișul 
unui mic templu din lemn, ridicat la cererea lui ca să ocrotească 
tabăra și sacrifica o oaie pentru ca zeii să pună capăt ploii. 
Deodată, simţi un junghi dureros în ceafă și auzi o voce care-l 
striga. 

Se întoarse imediat și-l descoperi pe omul care înainta cu pași 
rari și siguri prin tabără. Nimeni altcineva nu l-ar fi putut striga 
și fu foarte surprins. leşi ţinându-și mantia deasupra capului și 
merse și el spre banyan. Hefestion îl văzu încercând să-i 
vorbească indianului nemișcat și pe jumătate gol și-l văzu 


333 


căutându-și adăpost într-o scorbură a copacului și așezându-se 
la rândul lui pe pământ. 

Clătină din cap și, tot cu scutul deasupra capului, se întoarse 
în cortul lui și-și schimbă veșmintele cu unele uscate. 

Toată noaptea plouă fără încetare cu tunete grozave și cu 
fulgere care cădeau foarte aproape de tabără, dând foc 
copacilor și colibelor. În dimineaţa următoare, răsări-soarele și, 
când regele ieși din cort, se află faţă în faţă cu Aristandru. 

— Ce este, clarvăzătorule? 

— Priveşte. El este. 

— Și i-l arătă pe omul scheletic și gol așezat sub banyan. 

— Care el? 

— El, omul gol din coșmarurile mele. 

— Eşti sigur de ce spui? 

— L-am recunoscut imediat. Stă acolo nemișcat de aseară. A 
rămas în poziția aceea, ca o statuie, toată noaptea, sub ploaie, 
fără să tresară, fără să clipească. 

— Cine este? 

— l-am întrebat pe ceilalţi indieni. Nu știe nimeni. Nu-l 
cunoaște nimeni. 

— Are vreun nume? 

— Nu știu. Cred că este un samana, unul dintre filosofii și 
înțelepţii lor. 

— Du-mă la el. 

Porniră înotând prin mocirla care acoperea toată tabăra și 
ajunseră în fața misteriosului vizitator. Alexandru își aminti pe 
dată de Diogene, filosoful în pielea goală pe care-l întâlnise într- 
o după-amiază blândă de toamnă culcat în fața butoiului său și 
simţi că-l cuprinde un val de emoție. 

— Cine ești? — îl întrebă. 

Bărbatul deschise ochii și-l privi ţintă cu o intensitate greu de 
suportat, dar nu deschise gura. 

— Ți-e foame? Vrei să vii în cortul meu? Se îndreptă spre 
Alexandru: 

— Repede, adu repede un tălmaci. 

— Ţi-e foame? Vrei să vii în cortul meu? — repetă el atunci 
când veni tălmaciul. 

Omul arătă spre un mic castronaș pe care-l avea în față. Și 
tălmaciul îl lămuri pe rege că oamenii aceia sfinţi, asceţi care 


334 


căutau pacea divină, trăiau din pomeni și că se mulțumeau cu o 
mână din grâul lor de mlaștină fiert, nimic altceva. 

— Dar de ce nu vrea să intre în cortul meu, să se usuce, să se 
încălzească și să mănânce? 

— Nu se poate - spuse tălmaciul. 

— Și-ar întrerupe drumul spre perfecţiune, contopirea cu 
cosmosul, singura pace posibilă, singura posibilitate a omului de 
a se elibera de durere. 

„Panta rei” gândi Alexandru. „Ideile lui Democrit... totul se 
dizolvă și totul se reconstituie în alte forme. Chiar și mintea... 
naufragiul ca singură speranţă...” 

— Dă-i de mâncare - porunci. Și spune-i că voi fi fericit să 
vorbesc cu el atunci când va dori. 

Interpretul răspunse: 

— A spus că va vorbi cu tine îndată ce va învăţa limba ta. 

Alexandru îl salută printr-o înclinare a capului și se întoarse în 
cortul lui, în timp ce trâmbiţele sunau adunarea tuturor 
unităţilor. Se pleca spre Hyphasis, ultimul dintre afluenţi, ultimul 
obstacol în drumul spre India, ţara imensă și misterioasă, spre 
Gange și spre orașul Palimbothra, spre malurile Oceanului. 

Armata se puse în mișcare și se afundă într-o pădurice care 
devenea din ce mai deasă pe măsură ce se apropiau de râu. In 
ziua următoare începu să plouă cu găleata și ploaia continuă 
într-a doua și a treia zi, cu fulgere, trăsnete și tunete 
asurzitoare. Călăuzele indiene le explicară că acela era 
anotimpul ploilor și dura de obicei șaptezeci de zile. Când 
ajunseră pe malurile râului Hyphasis, umflat și învolburat, regele 
tinu un consiliu de război în cortul lui. Erau prezenţi amiralul 
Nearchos, viceamiralul Onesicritos, cel care se distinsese în mod 
deosebit în cadrul ultimelor operaţiuni de traversare a râurilor și 
în coborârea pe Indus, de la Aornos la Taxila, Hefestion, 
Perdicas, Crater, Leonatos, Seleucos, Ptolemeu și Lisimah. După 
dispariţia vechii gărzi a lui Filip, băieţii de la Mieza erau acum 
comandanții supremi ai tuturor marilor unităţi de luptă ale 
armatei. 

Era prezent și un rege indian aliat, pe nume Phagaias, care 
cunoștea foarte bine teritoriile de dincolo de Hyphasis. 

Alexandru începu: 


335 


— Prieteni, am ajuns acolo unde niciun grec nu s-a încumetat 
să ajungă până acum, dincolo de locurile în care s-a aflat însuși 
zeul Dionisos în peregrinările sale. Și aceasta datorită vitejiei 
voastre, energiei voastre excepţionale, eroismului vostru și al 
soldaţilor noștri. Mai rămâne de făcut ultimul pas important. 
După ce vom trece ultimul afluent al Indusului, nu vom mai 
întâmpina obstacole în înaintarea noastră până la Gange și pe 
malurile Oceanului. În acest fel, vom duce la bun sfârșit cea mai 
măreaţă aventură din întreaga istorie a oamenilor și a zeilor. 
Vom înfăptui cel mai mare vis care a existat vreodată. Cred că 
acum amiralul nostru, Nearchos, ar trebui să ne prezinte planul 
său pentru traversarea râului, după care comandanții unităţilor 
de luptă își vor spune părerea asupra felului în care ar trebui să 
decurgă marșul. 

Un tunet bubui în acel moment deasupra cortului, atât de 
puternic încât făcu să tremure toate obiectele de pe masă. 
Urmară câteva clipe nesfârșite de tăcere și răpăitul ploii de 
afară se auzea aproape insuportabil de puternic. 

Ptolemeu schimbă o privire rapidă cu Seleucos și vorbi primul: 

— Ascultă, Alexandru, noi te-am urmat până aici și suntem 
dispuși să te urmăm și de acum încolo, să mărșăluim prin 
noroaie, printre șerpi și crocodili, suntem gata să trecem prin 
alte deserturi și peste alţi munţi, dar soldaţii tăi nu. 

Alexandru îl privi uluit, ca și cum nu i-ar fi venit să-și creadă 
urechilor. 

— Oamenii tăi și-au consumat toate forțele și acum nu mai 
pot face mare lucru. 

— Nu-i adevărat! — exclamă Alexandru. 

— L-au învins pe Poros și au cucerit zeci de orașe. 

— Și sunt, tocmai din cauza asta, sleiți de puteri, extenuați. 
Dar nu-i vezi? Privește-i, Alexandru, stai și privește-i cum 
înaintează sub ploaia care nu se mai termină, cu mocirla asta 
până la genunchi, cu bărbile neîngrijite și ochii înroșiţi de 
nesomn. l-ai numărat pe cei care au murit pentru a înfăptui visul 
tău? l-ai numărat, Alexandru? Morți în urma rănilor, a bubelor 
nevindecate, de cangrenă, de veninul șerpilor, de mușcătura 
crocodililor, de malarie, de dizenterie. Slăbiţi și istoviţi, s-au 
târât până la acest hotar îndepărtat al lumii, dar le este frică: nu 
de dușmani, de carele lor de luptă și de elefanții lor, nu! Le este 


336 


frică de această natură înspăimântătoare și ostilă, de acest cer 
permanent zguduit de tunete și sfâșiat de fulgere, de monștrii 
care se târăsc prin păduri și prin mlaștini, le este frică până și de 
bolta cerească înstelată atunci când văd constelaţiile care le 
erau familiare încă din copilărie apunând, aproape dispărând 
sub linia orizontului. Uită-te la ei, Alexandru, că nu-i mai 
recunoști: hainele lor sunt numai zdrenţe și sunt nevoiţi să-și 
acopere goliciunea cu cârpe sau cu veșmintele barbarilor pe 
care i-au învins, caii lor și-au tocit copitele din cauza marșurilor 
fără sfârșit și acum lasă urme însângerate pe pământul pe care 
calcă. 

— Eu am suferit tot ce-au suferit și ei, am îndurat frigul cu ei, 
foamea, setea, ploaia și rănile! — strigă regele dezgolindu-și 
pieptul și arătându-și cicatricele. 

— Da, dar ei nu sunt ca tine, nu au energia ta și nici pofta ta 
de viaţă. Sunt doar niște oameni simpli. Și sunt istoviţi, sleiţi de 
puteri, prăbușiţi. Nu mai știu de ani de zile nimic despre familiile 
lor; se gândesc cu nostalgie la nevestele și copiii pe care i-au 
părăsit de mult prea mult timp. 

„Gândește-te la cei pe care i-ai obligat să rămână în 
garnizoane, pedepsindu-i câteodată pentru dezertare pe aceia 
care nu se simțeau în stare să rămână acolo. Și asta îi 
înspăimântă: se tem că o să vină la ei un trimis de-al tău care să 
le ordone să rămână pentru vecie de pază în cine știe ce 
avanpost îndepărtat, să-și uite pentru totdeauna familia în care 
s-au născut și patria. Du-i acasă, Alexandru, în numele tuturor 
zeilor, du-i din nou acasă.” 

Ptolemeu tăcu lăsând capul în jos și ceilalţi prieteni tăcură și 
ei. Un fulger lovi pământul cu un zgomot înspăimântător și 
tunetul bubui prelung ca o uriașă tobă din depărtare. 

Alexandru așteptă ca zgomotul să se potolească. 

— Vorbește limpede, Ptolemeu! — exclamă. 

— Este o răzvrătire? Armata mea se răscoală împotriva mea? 
Și ofițerii mei, prietenii mei cei mai apropiaţi sunt părtași la așa 
ceva? 

— Cum poţi să spui asemenea lucruri? Cum poţi să ne acuzi 
pe noi și pe soldaţii tăi de o asemenea crimă? — răbufni 
Hefestion. Și, auzind cuvintele celui mai drag dintre prietenii lui, 
Alexandru tresări. 


337 


— Nimeni nu vrea să ţi se opună, nimeni nu vrea să te oblige 
la ceva ce tu nu vrei să faci. Ptolemeu are dreptate. Dacă vrei să 
mergi înainte, să mergem. Noi te vom urma, noi, prietenii tăi, 
care am jurat să nu te părăsim niciodată, din niciun motiv, dar 
soldații tăi au dreptul să trăiască din nou. Au plătit destul, au 
dat tot ce puteau. Sunt epuizați, sfârșiţi. Ne-au implorat să te 
convingem și noi chiar asta facem acum. Nimic altceva. 

Acum, gândește-te la ce ţi-am spus. Trimite-ne un crainic să 
ne spună ce vrei să facem și noi îţi vom respecta voința. 

leșiră unul după altul în furtuna care se întețea. 

Regele se închise timp de două zile în cortul său, fără a vedea 
pe nimeni, fără a se atinge de mâncare, blestemând soarta care 
nu-l lăsa să ajungă la ţintă, tocmai acum când îi era mai la 
îndemână. Nici măcar Roxana, soţia mult iubită care ar fi vrut 
să-l urmeze cu orice preţ și să împartă cu el toate riscurile și 
greutățile, nu reușea să-l consoleze. 

— De ce nu vrei să-i asculţi pe prietenii tăi? — îi spunea în 
limba greacă pe care încă n-o stăpânea bine. 

— De ce nu vrei să-i asculţi pe aceia care ţin la tine și care nu 
te-au lăsat singur atâţia ani? De ce nu ţi-e milă de soldaţii tăi? 

Alexandru nu-i răspundea: se uita doar la ea cu o privire plină 
de disperare. 

— Este, deci, atât de important pentru tine să cucerești și alte 
pământuri în afară de acelea pe care le ai deja? Crezi oare că 
vei fi mai fericit dacă pune stăpânire pe alte regiuni, alte orașe, 
alte bogății? Oh, Alexandre, spune-mi, te rog, ce dorești dincolo 
de râul acela? Spune-i Roxanei tale care te iubește. 

Regele lăsă să-i scape un oftat prelungit. Aveam cinci ani 
când am fugit prima dată din casa părinţilor mei: vroiam să 
ajung pe munţii zeilor. De atunci, am dorit să aflu ceea ce se 
află dincolo de zori și dincolo de asfinţit, dincolo de munţi și 
dincolo de câmpii, mai presus de lumină și de umbră, de bine și 
de rău, dincolo de toate. 

Roxana clătină din cap: nu reușea să înțeleagă. Cuvintele 
acelea erau prea dificile pentru ea, dar înţelegea privirea lui și-și 
dădea seama de neliniștea lui. 

— Hai, atunci, să mergem - spuse ea. 

— Eu și cu tine. Să mergem să vedem lumea de dincolo de 
râu. 


338 


— Nu - răspunse Alexandru. 

— Nu aceasta este soarta mea, nu asta mi-au spus oracolele. 
Nu pot să mă despart de armata mea, să renunţ la glorie... 
Roxana, eu vreau să ajung cât mai aproape de zei, vreau să trec 
de hotarele timpului, să-i întrec pe toţi înaintașii mei. Nu vreau 
să mă cufund în uitare când voi cobori în Hades. 

Soţia sa îl privi nedumerită: era un mod de a gândi prea greu 
de înțeles pentru ea, dar simţi că în fiinţa lui era ceva care nu 
putea fi învins de nimeni, o dorință pe care nimeni nu o putea 
îndeplini. Era ca un copil ce aleargă după un curcubeu, ca un 
vultur care zboară către soare. Îl mângâie și-l sărută cu dragoste 
pe frunte, pe ochi, pe gură și spuse pe limba sa: 

— Ţine-mă alături de tine, Alexandre, nu mă părăsi niciodată. 
Fără tine, n-aș mai putea trăi. 

De atunci, nu se mai îndepărtă de el, nici măcar pentru o 
clipă. Ședea tăcută la oarecare distanţă, așteptând o privire sau 
un cuvânt din partea lui, pândind fiecare tresărire a pleoapelor, 
fiecare suspin pe care-l scotea. Dar regele părea împietrit, 
ferecat în lumea lui de nepătruns, prizonier al visurilor și 
coșmarurilor sale. 

Apoi, în seara celei de-a treia zi, înainte de asfinţit, pe când 
stătea pe întuneric în cortul său, simţi pe neașteptate prezenţa 
cuiva și ridică privirea: în faţa lui se afla înțeleptul indian care-l 
privea insistent, cu ochii săi negri înfundaţi în orbite. Işi dădu 
seama că nimeni nu-l văzuse, că gărzile nu opriseră și nici 
Peritas nu simțea nimic: animalul se cuibărise într-un colț și 
dormita. 

Bărbatul nu rosti nicio vorbă: arătă doar cu o mână spre 
tabără, dar gestul lui emana o forță formidabilă, la care nu se 
putea rezista. Atunci, regele ieși din cort și rămase uluit: afară 
se aflau soldaţii săi în picioare, mii la număr, în jurul cortului și-l 
priveau având ochii roșii, părul în dezordine și lung până peste 
umeri, îmbrăcați în zdrențe, cu priviri triste, dar dârze, 
așteptând un răspuns și Alexandru îi văzu, în sfârșit, și înțelese. 
Simţi că toată acea suferinţă se abătea asupra lui și vorbi. Strigă 
din toate puterile: 

— Mi s-a spus că nu mai vreţi să mergeţi înainte. Așa este? 

Nu răspunse nimeni. Doar un murmur surd trecu printre 
rânduri. 


339 


— Știu că nu este adevărat. Știu că sunteţi cei mai buni 
soldaţi din lume și că nu vă veţi ridica niciodată împotriva 
regelui vostru! Hotărârea mea era de a continua, de a vă 
conduce dincolo, dar am vrut să aflu mai întâi voinţa zeilor, așa 
că am adus sacrificii. Din păcate, de mai multe ori răspunsul lor 
a fost negativ. Și nimeni nu poate trece peste voinţa zeilor. Așa 
că, pregătiţi-vă, soldaţi! Pregătiţi-vă, pentru că a venit clipa să 
vă bucuraţi de ceea ce aţi meritat și cucerit. Ne întoarcem. Ne 
întoarcem acasă! 

Nu se auziră urale sau aclamații, ci se simţi doar o profundă și 
puternică emoție. Mulţi plângeau în tăcere și lacrimile le 
curgeau în voie pe bărbile acelea ţepoase, pe obrajii supţi de cei 
opt ani de bătălii, de nesomn, de atacuri, de ger și de arșiţă, de 
zăpadă și de ploaie. Plângeau pentru că regele lor nu era 
supărat pe ei; îi iubea în continuare, ca pe niște fii și-i ducea 
acasă. Un veteran ieși dintre rânduri și înaintă până în faţa lui 
Alexandru. Îi spuse: 

— Îți mulţumim, Măria Ta, pentru că ai acceptat să te lași 
învins doar de soldații tăi. Mulţumim... Am vrea să știi că, orice 
s-ar întâmpla, orice ne va rezerva soarta, noi nu te vom uita 
niciodată. 

Alexandru îl îmbrăţișă și, apoi, ordonă ca toţi să se întoarcă la 
corturile lor pentru a se pregăti de plecare. Când soldaţii se 
îndepărtară, merse, singur, pe malul râului Hyphasis. In acest 
timp, norii începeau să se destrame și lumina asfinţitului părea 
să incendieze apele râului, colora în roșu crestele îndepărtate 
ale munţilor Paropamissos, cele mai înalte piscuri, care, ca niște 
coloane, parcă străjuiau cerul. Regele privi în depărtare pe 
malul celălalt, peste câmpia nesfârșită care se întindea dincolo, 
până la orizont, și plânse cum nu mai plânsese niciodată în 
viaţă. Nu avea să mai vadă vreodată undele maiestuoase ale 
Gangelui și nici nu se va putea plimba pe malurile lacurilor aurii, 
printre păunii cu mii de culori din Palimbothra. Plânse cu ochiul 
albastru precum cerul, plânse cu ochiul negru ca noaptea. 


340 


54 


Vremea urâtă le dădu un răgaz de câteva zile, ca și cum cerul 
ar fi dorit să aprobe și el hotărârea lui Alexandru și regele 
împărţi armata în douăsprezece grupuri și porunci să se ridice 
pe malurile râului Hyphasis douăsprezece altare din piatră, 
uriașe, înalte ca niște turnuri, în onoarea celor doisprezece zei ai 
Olimpului. Puse apoi să se aducă un sacrificiu în faţa întregii 
armate și-i rugă pe zei să nu permită nici unui alt om să treacă 
dincolo de acest semn pe care-l lăsa. Apoi, a doua zi, porni din 
nou la drum în direcţia Indusului. Ajunse la Sangela și în orașele 
pe care le întemeiase de curând: Alexandria Bucephala și 
Alexandria Nikaia. 

Aici, comandantul Koinos, care luptase eroic la Gaugamela și 
apoi, împreună cu Crater, în campania împotriva lui Spitamenes 
în Bactriana, se îmbolnăvi și muri iar Alexandru îi organiză 
funeralii fastuoase, înălțându-i un monument impunător, ca 
mărturie peste secole a eroismului și vitejiei sale. 

li acordă lui Poros puteri depline asupra întregului teritoriu al 
Indiei pe care-l cucerise: ţinuturile a șapte populaţii și două mii 
de orașe, cu obligaţia de a plăti un tribut și de a asigura un 
număr de soldaţi satrapului macedonean instalat la Alexandria 
Nikaia. 

De acolo porni din nou la drum spre Hydaspes și cobori în 
josul râului până la confluența acestuia cu Acesines. Prinții 
indieni veniră de bunăvoie să-l salute și să-și declare supunerea, 
dar află că la sud, de-a lungul malurilor Inclusului, se aflau multe 
alte popoare foarte mândre și independente. Fu ajuns din urmă 
de un corp de armată de douăzeci de mii de soldaţi înrolați în 
Grecia și în Macedonia: aduceau cu ei platoșe noi, veșminte noi 
de croială grecească și optzeci de talanţi de medicamente, 
bandaje, instrumente chirurgicale, aţele pentru imobilizarea 
membrelor fracturate și alte lucruri de care, în realitate, ar fi 
fost nevoie cu mult timp în urmă. 

O dată cu întăririle și cu articolele necesare armatei, regele 
primi și o scrisoare de la Statira și, în acele momente, amintirea 


341 


ei puse stăpânire pe sufletul lui, regretând că o neglijase și 
aproape o uitase. 


Statira către Alexandru, soț mult iubit, te salut! 

Am trăit zile foarte triste după ce l-am pierdut pe fiul 
nostru și, la nu prea mult timp după aceea, am primit 
vestea că ti-ai găsit o nouă dragoste, fiica unui șef al 
muntenilor din Sogdiana; am auzit că este foarte frumoasă 
și că ai proclamat-o ca regină și mamă a viitorului rege. Aș 
minti dacă aș spune că acest lucru nu m-a deranjat și că n- 
am simtit mușcătura geloziei. Nu din cauza puterii și nici 
pentru pierderea onorurilor, ci pentru că ea doarme alături 
de tine și noaptea iți poate auzi respirația și-ți poate simti 
mireasma pielii. Oh, dacă aș fi putut să-ți dăruiesc un fiu! 
Acum l-as ține în brațe și aș putea recunoaște pe chipul lui 
trăsăturile tale. Dar orice ființă omenească își are soarta 
stabilită încă din clipa în care vine pe lume: mie, zeii mi-au 
prevestit că-mi voi pierde în scurt timp tatăl și copilul și, 
apoi, dragostea soțului meu. Nu vreau să te întristez cu 
gândurile mele melancolice: sper doar ca tu să fii fericit și 
ca, atunci când te vei întoarce, să dorești să mă vezi și să 
rămâi cât de puțin alături de mine, poate numai o zi ori o 
noapte. De când te-am cunoscut, am învățat că, uneori, o 
clipă poate fi mai prețioasă decât o întreagă viață. 

Te rog, nu te expune fără rost pericolelor și ai grijă de 
tine. 


Alexandru îi răspunse în aceeași zi, sub privirile curioase ale 
Roxanei care învăţa încă să scrie. Ea îl întrebă: 

— Cui îi scrii? 

— Prințesei Statira pe care am luat-o de soție înainte de a te 
cunoaște pe tine. 

Roxana se posomori, apoi spuse pe un ton pe care Alexandru 
nu-l mai auzise până atunci: 

— Nu vreau să știu ce-i scrii, dar ai grijă s-o ţii departe de 
mine dacă vrei să rămână în viaţă. 

Toamna era de-acum pe sfârșite și ploile se opriseră; regele 
plănuia să coboare pe cursul Indusului pentru a vedea unde 
ajunge fluviul. Unii dintre geografii săi credeau că Indusul nu era 
altceva decât cursul superior al Nilului: la fel ca Nilul, în apele lui 


342 


se găseau crocodili, iar pe maluri trăiau oameni cu pielea 
închisă la culoare, la fel ca etiopienii. Dacă ar fost așa, flota lor 
imensă i-ar fi putut duce în triumf până în Alexandria din Egipt. 

Atras de o asemenea idee, regele îl chemă pe Nearchos pe 
malul apei, într-un loc mai înălţat de unde se putea vedea 
trecând întreaga armată, strălucitoare ca atunci când plecase 
din Macedonia și de patru ori mai numeroasă. 

— Mulţi dintre ei au mărșăluit mai mult de o sută de mii de 
stadii - spuse el. 

— Vreau ca acum să călătorească, în sfârșit, mai comod. 
Vreau să construiești o flotă cu care să putem transporta atât 
oamenii, cât și caii. Vom cobori pe râu până la vărsarea acestuia 
în Indus și ne vom opri oriunde vom vedea un oraș, ca să 
întărim autoritatea care a fost cândva a lui Darius și acum este 
a noastră. 

— După asta, ce vei face? — întrebă Nearchos. 

— ÎI voi trimite spre casă pe Crater cu jumătate din armată, 
prin Arachosia și Carmania, iar eu voi cobori cu tine până acolo 
unde ne va duce fluviul: până la Alexandria, dacă-i adevărat că 
acesta este cursul superior al Nilului sau până la Ocean. 

— Ai idee câte corăbii vor fi necesare ca să-i transportăm pe 
toţi oamenii noștri? 

Alexandru clătină din cap. 

— Cel puţin o mie. 

— O mie de corăbii? 

— Cam atâtea. 

— Atunci, hai să ne punem pe treabă - îl îndemnă Alexandru. 

— Cât mai repede! 

— În sfârșit! — exclamă bucuros Nearchos. 

— Cred că sunt singurul amiral din lume care a făcut bătături 
în tălpi. 

În timp ce vorbeau, atenţia regelui fu atrasă de silueta zveltă 
a Roxanei care, cu pletele în vânt, călărea un minunat cal alb pe 
pajiștea de malul fluviului. 

— Nu-i așa că e minunată? — întrebă Alexandru. 

— Este - răspunse amiralul. 

— Mai frumoasă decât și-ar putea imagina un bărbat. Singura 
femeie de pe lume cu adevărat demnă de tine. 


343 


Fata îl văzu și trase în stânga de hățuri, îndemnând la galop 
calul până ajunse pe culmea dealului, în faţa lor. Se apropie și, 
aplecându-se spre rege, îl sărută pe gură. Soldaţii care 
mărșăluiau pe drum observară gestul ei și strigară: 

— Alalalai! - lar el, fără a-și desprinde buzele din sărutarea 
soţiei sale, ridică mâna pentru a răspunde voios la salutul lor. 

XXX 

Nearchos trimise un mesager la toate unităţile pentru a-i 
aduna pe soldaţii originari de pe malul mării: greci de pe coastă 
și din insule, fenicieni, ciprioţi, pontici. Apoi, începu cu ei 
construirea ambarcațiunilor. Sute de copaci fură doborâţi și 
transformați în scânduri, apoi dulgherii începură să lucreze la 
nervurile bordajelor și la asamblarea corpului navelor prin cepuri 
și nituri. 

Calculul lui Nearchos se dovedi apropiat de realitate: în cele 
din urmă, pe malul râului Hydaspes fură gata pentru lansare o 
mie de nave de transport și optzeci de corăbii cu treizeci de 
vâslași fiecare și toată această flotă fu salutată cu ropote de 
aplauze entuziaste și cu strigăte de bucurie. 

Era o zi însorită și mulţi locuitori din apropiere se adunaseră 
pe malurile râului pentru a asista la acel spectacol minunat. 
Oamenii își ieșiseră din minţi de bucurie, gândindu-se că acum 
lăsaseră în urmă perioada cea mai grea și dramatică din viața 
lor. In realitate, se știa prea puţin despre ceea ce îi mai aștepta 
și singurele informaţii despre teritoriile prin care urmau să 
treacă proveneau de la călăuzele indigene, dar niciuna dintre 
ele nu ajunsese la o distanţă mai mare de trei sau patru zile de 
drum sau de navigaţie. 

Nearchos se așeză la cârma celei mai mari dintre corăbii, care 
avea rolul de navă-amiral și pe care se îmbarcaseră regele și 
regina, și dădu semnalul de plecare. Vâslele fură coborâte în 
apă și corabia porni pe firul curentului, urmată imediat de 
celelalte. Când toată flota porni pe râu, spectacolul deveni și 
mai impresionant datorită valurilor care parcă fierbeau în 
contact cu prorele și cu vâslele, miilor de steaguri și de flamuri 
care fluturau în vânt și prin strălucirea scuturilor și a platoșelor. 

Pe corabia regelui se afla, printre alţi filosofi, Pirron din - Elida 
care se bucura de mare trecere și, de asemenea, Aristandru și 
înțeleptul indian apărut într-un mod atât de misterios în tabăra 


344 


de la Sangela. Acesta se așezase la proră, cu picioarele 
încrucișate și cu braţele rezemate pe genunchi și privea fix în 
faţă, nemișcat ca o statuie. 

— Ce ai aflat despre el? — îl întrebă regele pe Aristandru. 

— Se numește Kalan, nume care, în grecește, este Kalanos: 
este un mare învăţat al poporului său și are niște capacități 
extraordinare dobândite printr-o îndelungată exersare a 
meditaţiei. 

— Oamenii aceștia - interveni Pirron - cred că sufletele celor 
care, în timpul vieţii, au făcut nedreptăţi trec, după moarte, 
dintr-un corp într-altul până când durerea și suferințele le 
purifică, așa cum se procedează cu metalele. Doar atunci, ele se 
pot cufunda într-un soi de pace veșnică pe care ei o numesc 
nirvana. 

— Asta îmi aduce aminte de gândirea lui Pitagora și de un 
poem al lui Pindar. 

— Așa este și probabil că ideile acelea au ajuns la Pitagora 
chiar din India. 

— Cum ai aflat toate astea? 

— De la el. A învăţat limba greacă în mai puţin de o lună. 

— În mai puţin de o lună? Cum se poate așa ceva? 

— Este posibil. S-a mai întâmplat. Eu, însă, n-aș ști să-ți explic 
cum. Dar, înainte ca el să poată vorbi - adăugă și Aristandru - 
reușea să comunice cu mine. Eu simţeam cum gândul lui era 
prezent în mintea mea. 

Alexandru își aţinti privirea asupra undelor care mângâiau 
bordul corabiei, apoi și-o înălţă, lăsând-o să rătăcească pe 
întreaga suprafață a râului, pe furnicarul de vase care plutea pe 
ape. Pirron se îndepărtase: se afla acum la pupă, pe un colac de 
frânghii și scria ceva pe o tăbliță pe care o sprijinea pe 
genunchi. Regele se apropie de clarvăzător și-l întrebă: 

— Ai vorbit cu el despre coșmarul tău? 

— Nu. 

— ȘI-l mai visezi? 

— Acum nu, de când a intrat el în tabără. 

— Și știi de ce a venit? 

— Ca să te cunoască. Și să te ajute. Aflase de mai mult timp 
că va veni un bărbat de seamă din Apus și se hotărâse să-l 
întâlnească. 


345 


Alexandru dădu din cap, apoi se îndepărtă de parapetul punţii 
și se apropie de Kalanos. 

— La ce te uiţi, Kalane? — îl întrebă. 

— La ochii tăi - răspunse înțeleptul cu o voce ciudată, 
vibrantă ca sunetului unui instrument muzical din bronz. 

— Sunt imaginea liniei întunecate care traversează sufletul 
tău, un hotar între lumină și umbră pe care tu alergi ca pe lama 
unui brici. Dar este greu să faci asta, uneori chiar dureros... 

Regele îl întrebă uluit: 

— Cum poţi să spui că te uiţi la ochii mei când tu privești doar 
apa din faţa ta și cum poți vorbi atât de bine limba mea fără ca 
nimeni să te fi învățat? 

— Ți-am văzut ochii încă înainte de a te fi întâlnit. Limba este 
una singură, dragul meu rege. Dacă un om reușește să ajungă 
până la originile propriului său suflet și ale propriei sale naturi, 
poate înţelege și să se facă înțeles de întreaga omenire. 

— De ce ai venit la mine? 

— Ca să-mi continui căutarea. 

— Și la ce duce căutarea ta? 

— La pace. 

— Dar eu duc războaie. Pentru aceasta am fost pregătit încă 
din copilărie. 

— Ai fost, însă, pregătit și pentru cunoaștere. Eu văd semnul 
unei mari înţelepciuni în străfundul privirii tale. Pacea lumii este 
un bine suprem și niciun bine suprem nu poate fi obţinut fără a 
trece prin foc și sabie. Dar asta s-a petrecut deja. Eu vreau să te 
ajut să dobândești înțelepciunea unui mare suveran, a aceluia 
care, într-o zi, va fi ca un părinte pentru toate popoarele. De 
asta am venit la tine. 

— Fii binevenit, Kalane, dar calea mea prin viaţă mi-a fost 
arătată încă din clipa în care am trecut pentru prima oară 
marea, venind aici. Nu știu dacă tu ai putea reuși s-o schimbi. 

— În curând, râul acesta ne va duce pe undele marelui tată 
Indus - îi răspunse Kalanos întorcându-și din nou privirea către 
curgerea grăbită a apei de pe râu. 

— Dacă vei urca spre izvorul său, ai putea vedea un mic 
pârâiaș cu ape limpezi, dar apoi, coborând la vale, vei vedea 
sute de alte pâraie amestecându-și apele în el, schimbându-i 
culoarea și chiar albia, vei vedea copacii plecându-și ramurile ca 


346 


să-i mângâie unda, vei vedea pești de toate felurile, șerpi și 
crocodili care apar pe neașteptate și înoată în apele sale, păsări 
care-și fac cuibul pe maluri. Așa este și râul pe care-l vezi tu 
acum și va fi la fel și când va cobori spre Ocean. Se va contopi 
atunci în apa cea veșnică, în matca universală care învăluie 
toate pământurile. Din clipa aceea, marele Indus nu va mai 
exista, ci va fi doar o părticică din apa comună a vieţii din care 
se vor naște din nou nori și păsări, râuri și lacuri, copaci și flori... 

Nu mai spuse nimic și se afundă din nou în tăcerea lui de 
nepătruns. 

In clipa aceea, Nearchos se apropie de rege cu o mină 
îngrijorată. 

— Ce s-a întâmplat? — îl întrebă Alexandru. 

— Cataracte - răspunse amiralul. 


347 


55 


Nearchos arătă spre proră, unde apele se învârtejeau 
ameninţător, la mai puţin de zece stadii distanţă. 

— Trebuie să acostăm imediat - spuse el - și să facem o 
recunoaștere de pe mal înainte de a ne aventura cu întreaga 
flotă. 

Ordonă imediat să se înalțe steagul de pericol și comandă 
cârmacilor să îndrepte vasul spre mal. Supraveghetorul 
vâslașilor strigă: 

— Văslele din tribord, afară! 

Și vâslașii de pe partea dreaptă ridicară vâslele din apă și, în 
același timp, cei din stânga continuau să vâslească, ducând 
corabia spre malul drept al râului. Văzând semnalul și manevra 
navei-amiral, toate celelalte vase făcură la fel, acostând și 
aruncând ancorele. Dar, în timp ce echipajele erau ocupate cu 
acostarea, se auzi un strigăt puternic și, de pe dealurile care 
dominau malurile înspre răsărit, apărură mii de războinici care 
porniră în goană la atac. 

— Cine-s ăștia? — întrebă regele. 

— Mali - răspunse Nearchos. 

— Ne-am apropiat de vărsarea în Indus. Sunt războinici cruzi, 
de neîmblânzit. 

— Aduceţi-mi armele! — porunci Alexandru. Și ordonanţele 
alergară să-i aducă platoșa și pulparele, ca și coiful cu creastă. 

— Nu te duce acolo, Alexandre! - îl rugă fierbinte Roxana, 
încolăcindu-i gâtul cu braţele. 

— Sunt rege. Trebuie să fiu primul! 

— O sărută în grabă și le strigă soldaţilor: 

— După mine! 

Imediat după aceea, luă scutul în mână și se aruncă în apă 
înaintând cu greu spre mal. 

Între timp, și de pe celelalte corăbii coborau mii de luptători, 
îmboldiți de semnalele trâmbițelor și de comenzile căpeteniilor 
rostite în toate limbile marii armate. 


348 


Îndată ce Alexandru ajunse pe mal, veniră în fugă și 
batalioanele de infanterie grea și, în susul apei, începeau să fie 
coborâţi caii pentru primele escadroane de cavalerie. 

După surpriza pe care o provocaseră la început, dușmanii 
începură să dea înapoi sub presiunea detașamentelor 
macedonene care se regrupau și atacau în formaţie compactă. 
Malii, văzând că nu puteau lupta împotriva lor, începură să se 
retragă în ordine, opunând în tot acest timp o rezistenţă 
înverșunată, până când, mergând cu spatele spre dealuri, se 
folosiră de avantajul poziţiei lor și contraatacară cu puteri 
sporite. Primele rânduri ale luptei oscilară mult timp în funcţie 
de numărul de mali sau de macedoneni dintr-un anumit loc. Dar, 
spre amiază, de pe corăbii fură coborâţi suficienţi cai pentru a 
se forma escadroane complete de cavalerie care îi loviră pe 
dușmanii de pe margini, în acel moment, Alexandra încălecă și 
el, conducând șarja, dar, tot atunci, de pe dealuri apăru un șir 
lung de călăreți inamici care se aruncară în galop asupra 
escadroanelor regelui. 

Încleștarea se prelungi cu furie până pe la amiază, când 
macedonenii porniră la atac și-i respinseră pe mali dincolo de 
dealuri. De pe culme, Alexandru putu vedea cinci orașe și, 
printre ele, unul ieșea în evidență prin fortificațiile sale masive 
din cărămidă nearsă. 

Regele își împărți atunci armata în cinci coloane și fiecare 
dintre ele porni asediul câte unui oraș. El însuși luă comanda 
celei de-a cincea, mai numeroasă, și-i chemă cu el pe Perdicas, 
Ptolemeu și Leonatos ca să atace ceea ce părea a fi capitala 
acelui ţinut. Dar, pe când era gata să dea ordinul de atac, 
Leonatos îi strigă: 

— Alexandru, privește! Peritas a fugit de pe corabie. 

Într-adevăr, dulăul alerga gâfâind spre vârful dealului ca să 
ajungă la stăpânul său. 

— Pe Zeus! — lăsă să-i scape regele. 

— Dacă i se întâmplă ceva, o să pun să fie biciuit servitorul 
care n-a avut grijă de el! Du-te la Roxana. Hai, pleacă! 

Pentru o clipă, câinele păru să-i dea ascultare, dar, îndată ce 
Alexandru porni în galop în fruntea oamenilor săi, se ţinu din 
nou după el. 


349 


Pe la mijlocul după-amiezii, coloana de sub comanda regelui 
aproape că ajunsese sub ziduri și malii, urmăriţi îndeaproape, 
căutau scăpare la adăpostul zidurilor, strecurându-se prin cele 
trei porţi care mai rămăseseră deschise pentru ei. 

Alexandru, în elanul nebunesc al urmăririi, văzând că o 
porțiune din zid era aproape năruit din cauza ploilor sau pentru 
că nu fusese reparat la timp, sărise de pe cal și se cățăra în 
grabă pe resturile de fortificaţii care formau un fel de scară, 
dorind să cucerească orașul încă de la primul asalt. Ajunse în 
vârf fără a-și da seama că era, de fapt, singur. Doar Leonatos 
observă asta și se aruncă imediat pe urmele lui, strigând: 

— Alexandru, nu! Oprește-te! Așteaptă! 

— Dar regele, în larma bătăliei și printre atâtea strigăte, nu-l 
auzi și trecu de partea cealaltă a zidului. 

Pentru a-i veni în ajutor, Leonatos urcă după el cu soldații săi, 
dar mai mulţi inamici, care văzuseră ce se petrecea, se repeziră 
ca să-i oprească, dând în felul acesta răgaz camarazilor de 
dincolo de ziduri să-l ucidă pe rege. 

În acest timp, Alexandru, dându-și seama că rămăsese singur 
și că era înconjurat, se retrăsese cu spatele la un smochin gros 
și se apăra cu disperare, atacat de un grup de dușmani. 
Leonatos își făcea loc cu lovituri de secure aruncându-i pe 
inamici jos de zid și urlând: 

— Alexandru, rezistă! Rezistă, venim! 

— Dar era îngrijorat la culme gândindu-se că în orice clipă s-ar 
fi putut ca regele să cadă. În clipa aceea, auzi un lătrat în 
spatele său și-și aminti de câine. Strigă din toate puterile fără a 
privi în urmă: 

— Peritas! Du-te Peritas! Du-te! Fugi la Alexandru! 

Câinele se repezi, parcă zburând, pe culmea zidului ajungând 
la stăpânul său exact când acesta, lovit în plin de o suliță, se 
prăbușise, apărându-se cu ultimele puteri și ferindu-se cu scutul 
de lovituri. Totul nu dură decât o clipă: Peritas sări de la 
înălţimea zidului, se abătu ca un trăsnet asupra dușmanilor și-i 
făcu să dea înapoi; înșfăcă fulgerător mâna unuia dintre ei 
zdrobind-o cu un scrâșnet sec al osului, sări asupra altuia 
sfâșiindu-i beregata și un al treilea căzu cu burta sfârtecată și cu 
măruntaiele pe dinafară. Inimosul animal lupta ca un leu, 


350 


mârâind, dezvelindu-și colții însângeraţi și privind în jur cu ochii 
însângeraţi ca ai unei fiare. 

Alexandru profită de acest răgaz ca să se târască înapoi, în 
timp ce Leonatos, ajuns în cele din urmă pe culmea zidului 
împreună cu soldaţii, se repezea, urlând ca un nebun și rotind 
securea pe deasupra capului, deschizându-și calea spre rege. 
Ajuns lângă Alexandru, se întoarse ca să-i înfrunte pe dușmanii 
care continuau să atace: îl despică de la umăr până la șold pe 
primul dintre ei care se apropie, iar ceilalţi, înspăimântați de 
acea forță uriașă, se dădură înapoi. In clipele următoare, sute de 
cercetași și de „scutieri” macedoneni năvăliră după ziduri și 
ocupară orașul stârnind urlete disperate, vaiete, zăngănit de 
arme care se ciocneau în acea încăierare furibundă. 

Leonatos îngenunche lângă rege și-i desfăcu platoșa, dar, în 
clipa aceea, Alexandru întoarse privirea și ochii i se umplură de 
lacrimi de disperare: 

— Peritas, nu! Ce ţi-au făcut, Peritas! 

Uriașul câine, cu blana plină de sânge, se ţâra încet spre el, 
gemând, cu o suliță înfiptă între coaste. 

— Aduceţi-l pe Filip - urla Leonatos. 

— Regele este rănit, regele este rănit! 

Peritas reuși să ajungă la mâna stăpânului său și să i-o lingă 
pentru ultima oară, apoi lăsă capul jos, dându-și sufletul. 

— Peritas, nu! — gemea Alexandru printre sughiţuri de plâns, 
strângând la piept trupul fără viață al prietenului său care 
căzuse apărându-l până la sfârșit. 

Veni și Perdicas, plin de sânge și sleit de puteri. 

— Filip nu este de găsit. În învălmășeala atacului, nimeni nu s- 
a gândit să-i dea și lui un cal. 

— Ce ne facem? — oftă Leonatos cu o voce sfârșită. 

— Nu-l putem transporta așa. Trebuie să scoatem vârful 
suliței din rană. Ține-l bine: o să-l doară îngrozitor. 

Leonatos ţinu strâns la spate braţele lui Alexandru și Perdicas 
îi sfâșie chitonul dezvelind rana; apoi, rezemându-se cu o mână 
de pieptul regelui, cu cealaltă încercă să smulgă din rană vârful 
de fier al suliței, dar acesta se înţepenise între claviculă și 
omoplat și nu se mișca. 

— Trebuie să-l mișc cu vârful sabiei - spuse el. 


351 


— Strigă, Alexandru, strigă cât poţi de tare, n-am ce să-ți dau 
ca să-ți ușurez durerea! 

Scoase sabia și-i strecură vârful în rană. Alexandru urla sfâșiat 
de dureri înspăimântătoare. Perdicas căută să ajungă cu vârful 
armei la omoplat și-l împinse spre spate cu toată forța, trăgând 
totodată cu cealaltă mână de coada suliței care ieși imediat, 
lăsând să curgă un șuvoi de sânge. Cu un ultim strigăt, regele se 
prăbuși leșinat. 

— Caută o feștilă, Leonatos, repede! Trebuie să-i cauterizăm 
rana, altfel i se scurge tot sângele și moare. 

Leonatos porni în goană și se întoarse cât putu de repede cuo 
bucată dintr-o grindă aprinsă pe care o luase dintr-o casă în 
flăcări și atinse cu ea rana. Se simți o duhoare insuportabilă de 
carne arsă, dar valul de sânge se opri. Între timp, oamenii lui 
Perdicas improvizaseră o targă și, după ce-l așezară pe ea pe 
rege, îl duseră afară pe poarta orașului. 

— Duceţi-l acasă și pe el - spuse Leonatos arătând, cu ochii 
roșii de plâns și de oboseală, corpul fără viață al lui Peritas. 

— El este eroul acestei bătălii. 


352 


56 


Alexandru fu dus, noaptea târziu, fără cunoștință și chinuit de 
febră, pe malul râului, acolo unde Nearchos pusese să se 
instaleze tabăra și fu așezat pe patul său. Roxana îi ieși în 
întâmpinare scoțând strigăte disperate, apoi îngenunche lângă 
el, sărutându-i mâinile printre sughiţuri de plâns. Leptine îl 
privea cu coada ochiului, palidă și înspăimântată, în timp ce 
pregătea bandaje curate și încălzea apă, în așteptarea 
medicului Filip. 

Acesta sosi curând și se aplecă deasupra rănitului. Tăie 
bandajul rudimentar pe care i-l făcuseră Perdicas și Leonatos și 
începu să curețe rana cu apa pe care Leptine i-o turna dintr-un 
lighean. 

Işi apropie urechea de pieptul lui Alexandru și ascultă timp 
îndelungat, în timp ce prietenii, intraţi, unul după altul, fără să 
scoată vreo vorbă, așteptau îngrijoraţi cuvintele medicului. 

— Din păcate, nu este o rană la fel ca celelalte - spuse Filip, 
ridicându-se. 

— Vârful suliței i-a atins un plămân. Aud cum gâlgâie sângele 
la fiecare respiraţie. 

— Ce înseamnă asta? — întrebă Hefestion. 

Filip clătină din cap fără să se poată pronunţa. 

— Și ce înseamnă asta? — urlă de această dată Hefestion. 

Alexandru scoase în acel moment un horcăit și din gură îi ieși 
o salivă amestecată cu sânge care lăsă pe pernă o pată roșie. 

Ptolemeu se apropie de prietenul său și-i puse o mână pe 
umăr: 

— inseamnă că Alexandru s-ar putea moară, Hefestion - îi 
spuse cu voce sugrumată. 

— Hai, să plecăm, să-l lăsăm acum să se odihnească. 

Seleucos, care condusese atacul atâtor orașe, intră și el în 
cort împreună cu Crater și cu Lisimah și-și dădu seama de cele 
întâmplate. Se apropie de Filip și-l întrebă cu voce scăzută: 

— E vreo speranţă? 


353 


Medicul ridică ochii spre el și, în privirea lui, Seleucos văzu o 
asemenea tristeţe, un simțământ profund de neputinţă 
disperată, încât nu mai vru să mai știe nimic și ieși. 

In cortul gol se așternu tăcerea. Se auzeau doar suspinele 
înăbușite ale Roxanei care plângea nemângâiată, acoperind cu 
sărutări și cu lacrimi mâna ţeapănă a soţului său. 

Leptine care, în adâncul sufletului, nu-i putea suferi pe aceia 
care se bucuraseră de intimitatea lui Alexandru, se apropie încet 
de ea și-i puse o mână pe umăr. 

— Nu plânge, regina mea - îi șopti. Te rog, nu plânge. El te 
aude, pricepi? Trebuie să ai curaj. Trebuie să te gândești... 
trebuie să te gândești că toată lumea îl iubește... toți îl iubim și 
dragostea este mai tare decât moartea. 

Filip își scoase șorțul pătat de sânge și se îndepărtă sfătuind- 
O: 

— Să nu-l scapi din ochi nici măcar o clipă. Eu mă duc să 
pregătesc cele necesare pentru drenajul rănii. Dacă se întâmplă 
ceva, cheamă-mă imediat. 

Leptine dădu din cap afirmativ și medicul luă un felinar aprins 
și ieși din cort. În timp ce trecea prin tabără, îi văzu pe Ptolemeu 
și pe Leonatos care așezau corpul lui Peritas pe o grămadă de 
lemne și-i puneau alături zgarda împodobită cu ţinte de argint, 
în semn de ofrandă rituală pe rugul unui erou. Se apropie de ei. 

— Ingrozitoare zi - spuse în șoaptă Ptolemeu. 

— Tocmai când credeam că am lăsat în urmă durerea și 
oboseala... 

— Mângâie blana câinelui întins pe o pătură roșie. 

— O să-i simt lipsa - spuse el cu lacrimi în ochi. 

— Mergea cu mine întotdeauna când făceam vreo inspecţie. 

— Sosi și Crater cu o grupă de pezeteri care se aliniară de-o 
parte și de alta a rugului. 

— Ne-am gândit că ar merita să i se aducă onoruri militare - 
spuse Leonatos. 

— Era cea mai apropiată gardă de corp a regelui. 

Luă, apoi, o torţă și dădu foc rugului. Așteptă ca flăcările să se 
înalțe pârâind în întuneric și strigă: 

— Pezeteri, prezentaţi arm'! 


354 


infanteriștii înălțară sarisele în semn de salut, în timp ce 
sufletul lui Peritas se înălța gemând în vânt, despărțindu-se 
pentru prima dată în viaţă de stăpânul său. 

XXX 

Filip îl veghe toată noaptea pe rege, alături de Roxana și de 
Leptine. Abia în zori, regina, epuizată de atâtea emoţii, aţipi, dar 
continua să geamă încet în acest somn vecin cu trezia, chinuită 
de gânduri urâte. 

Când se lumină de ziuă, intrară Hefestion și cu Ptolemeu și se 
vedea bine că nici ei nu închiseseră ochii toată noaptea. 

— Cum se simte? — întrebară ei. 

— A trecut cu bine noaptea. Altceva nu pot să spun - le 
răspunse Filip. 

— Dacă o fi să moară, o să ardem orașele alea împreună cu 
toți locuitorii din ele: va fi sacrificiul funebru în onoarea sa - 
spuse mohorât Hefestion. 

— Mai așteaptă - îl calmă Filip cu o voce răgușită din cauza 
oboselii. 

— Mai trăieşte. 

Trecură încă două zile, dar starea regelui, în loc să se 
îmbunătăţească, părea să se îndrepte către un sfârșit nefericit. 
Pieptul i se umflase, în ciuda drenajului aplicat de Filip, febra era 
tot mare, respiraţia întretăiată, culoarea era pământie, iar ochii 
încercănaţi și duși în fundul capului. 

Prietenii regelui rămâneau tot timpul afară din cort ca să nu-i 
tulbure suferința și îl vegheau pe rând, odihnindu-se doar câteva 
ore când erau prea istoviţi. Tabăra, de obicei plină de larmă, se 
cufundase acum într-o tăcere ireală, ca și cum timpul s-ar fi 
oprit în loc. 

În seara aceea, când febra urcase din nou și respiraţia regelui 
devenise tot mai anevoioasă și nesigură, Filip se ridică deodată 
și ieși. 

— Unde s-o fi ducând? — întrebă Leonatos. 

— Nu știu - îi răspunse Hefestion. 

— Habar n-am. Nu mai știu nimic... 

Filip traversă tabăra aruncând o privire fugară către 
Aristandru care, în întunericul nopţii, aducea fără încetare 
ofrande peste ofrande pe altarul său care scotea nori de fum de 


355 


tămâie și ajunse în locul în care se înălța un banyan uriaș. Se 
opri în faţa făpturii scheletice a lui Kalanos, adâncit în meditație. 

— Trezește-te - îi spuse sec medicul. 

Kalanos deschise ochii. 

— Zeii noștri și știința noastră nu mai pot face nimic. 
Salvează-l pe Alexandru dacă ești în stare. Dacă nu, pleacă și să 
nu te mai întorci niciodată. 

Kalanos se ridică de jos, ușor, ca și cum n-ar fi cum corpul său 
n-ar fi cântărit nimic. 

— Unde este? — întrebă. 

— În cortul lui. Vino cu mine - răspunse Filip și o luă înainte. 

Kalanos îl urmă și intră după el în cortul regal, luminat de 
lămpi. 

— Stingeţi toate lămpile - porunci el cu o voce hotărâtă. 

— Și lăsaţi-ne singuri. 

Făcură întocmai ce li se ceruse. El se așeză cu picioarele 
încrucișate sub el, lângă patul lui Alexandru și-și aţinti prin 
întuneric ochii asupra capului său, devenind ţeapăn ca o statuie. 

Așa îl găsiră a doua zi, apoi după încă o zi și încă o zi. In a 
patra zi, în zori, Filip intră ca să schimbe drenajul și ridică puţin 
perdeaua de la intrarea în cort ca să lase să intre puţină lumină. 
În timp ce se spăla pe mâini într-un lighenaș înainte de a 
schimba pansamentul, auzi în spatele lui un glas stins care-l 
chema: 

— Filip... 

Se întoarse de îndată: 

— Rege! 

Febra scăzuse, respiraţia era regulată, bătăile inimii slabe, dar 
distincte. Îl ascultă: gâlgâitul înfundat din plămâni încetase. O 
strigă pe Leptine. 

— Anunţ-o pe regină. Spune-i că regele s-a trezit. Și 
pregătește imediat o supă, trebuie hrănit: este istovit. 

— Leptine plecă în grabă și Filip ieși în faţa cortului, unde se 
aflau în așteptare Lisimah și Hefestion. 

— Anunţați-i și pe ceilalţi - le spuse. 

— Regele și-a venit în fire. 

— Cum se simte? — întrebă îngrijorat Hefestion. 

— Cum ai vrea să se simtă? — răspunse ștrengărește 
medicul. 


356 


— Ca unul căruia i-a intrat de-o palmă o sabie printre coaste. 

Intră din nou în cort ca să-l îngrijească pe Alexandru și abia 
atunci îl observă pe Kalanos: zăcea pe jos, ţeapăn și rece ca un 
cadavru. 

— Oh, mare ești, Zeus! — exclamă el. 

— Mare ești, Zeus! 

Işi chemă ajutoarele și-l duseră în cortul lui, poruncindu-le să-l 
încălzească prin toate mijloacele și să-l hrănească, la nevoie 
chiar cu forţa, după care se întoarse la căpătâiul lui Alexandru. 
Roxana se afla lângă pat și-l privea neîncrezătoare, iar Leptine 
se căznea să-l facă să înghită puţină supă în singurul fel posibil: 
muia în castron colţul unui șervet și i-l dădea să-l sugă. 

— Ce s-a întâmplat? — întrebă Alexandru îndată ce-l văzu. 

— De toate, dragul meu rege - răspunse Filip. 

— Dar ești încă viu și sper că o să rămâi tot așa. Nici nu-ţi poți 
închipui cât sunt de fericit - adăugă el cu glas tremurat. 

— Nu-ţi închipui... Taci, acum, nu face niciun efort, ești foarte 
slăbit. Trăiești ca printr-o minune și cred că datorită lui Kalanos. 

— Peritas... — mai putu șopti Alexandru. 

— Peritas nu mai este, dragul meu rege. Leonatos mi-a spus 
că; a murit ca să-ţi salveze viaţa. Și tu nu face, acum, ca 
sacrificiul lui să fie zadarnic: încearcă să mănânci și să te 
odihnești, te rog, să te odihnești. 

Alexandru bău încă puţină supă din mâinile lui Leptine și, 
apoi, îşi lăsă capul pe pernă, închizând ochii. Dar chiar și printre 
pleoapele închise, pe obraji îi curgeau lacrimile, ajungând să ude 
și perna. 


357 


57 


Regele mai zăcu multe zile între viaţă și moarte și eforturile 
pe care le făceau cu toţii ca să-l readucă definitiv la viaţă 
păreau deseori zadarnice. Cu toate că trupul său trecuse cu bine 
de pericolul cel mai mare, starea sa rămânea încă destul de 
gravă, iar semnele de însănătoșire erau atât de firave încât Filip 
nu reușea să-și dea seama dacă el putea fi considerat într- 
adevăr salvat sau dacă Thanatos, pentru moment învins prin 
eroismul lui Kalanos, nu-l va asalta din nou ca să-l ia din nou la 
el pe acela pe care-l crezuse cândva sub stăpânirea sa. Doar 
înțeleptul indian nu avea îndoieli. Spunea mereu: 

— Avem o înțelegere; se va face bine. Dacă îl întreba cineva 
despre ce înţelegere era vorba, el nu răspundea nimic. 

Trecu o lună până când regele reuși să-și rezeme spinarea pe 
speteaza patului și încă douăzeci de zile ca să poată bea puţină 
supă ajutat de Leptine care-l hrănea cu mâna ei, sub privirea 
atentă a Roxanei. Vorbea puţin și cu greutate, dar vroia mereu 
să asculte versuri de Homer în lectura lui Eumene care, între 
timp, cu aprobarea și cu ajutorul prietenilor, îl înlocuia din punct 
de vedere politic pe suveran. Alteori, Roxana îi cânta cu o voce 
mângâietoare felurite cântece din munții ei natali, 
acompaniindu-se cu un instrument cu coarde care scotea note 
simple și expresive. 

După două luni, Filip îi dădu voie să se ridice din pat și să facă 
în cort câţiva pași, susținut de Crater și de Leonatos, dar se 
vedea bine că și un efort așa de mic îl obosea cumplit așa încât, 
după aceea, scăldat în sudoare, regele adormea imediat. 

Intr-o zi, Leonatos intră în cort împreună cu Crater și cu 
Hefestion, în timp ce Leptine încerca prin toate mijloacele să-l 
facă să bea un ceai; se scărpină în chica lui mereu ciufulită și, 
crezând că era o idee bună, propuse: 

— Dacă i-am da să bea „cupa lui Nestor”? 

Filip îl privi cu milă. 

— Nu știi ce vorbești. Miere, făină, vin și brânză: poate că vrei 
să-l ucizi! 


358 


— Oi fi având tu dreptate - îi răspunse Leonatos înțepat - dar 
știi ce spun oamenii pe afară? Spun că regele a murit și că noi 
ținem asta în secret ca să nu se stârnească panica. 

— Cum s-ar putea gândi la o asemenea idioţenie? — exclamă 
Filip. Doar știu cu toţii că regele trăiește. 

— Nu-i chiar așa - interveni și Hefestion. 

— O știm doar noi și nimeni altcineva. Am dat ordin mai 
demult ca nici gărzile să nu-l poată vedea în starea asta. Efectul 
asupra oamenilor este ca și cum ar fi mort. 

— Are dreptate - confirmă Eumene. 

— De fapt, oamenii nu l-au mai văzut de luni de zile, dar ne 
văd pe noi venind și plecând mereu din cortul său sau 
adunându-ne toți laolaltă; unii m-au văzut pe când puneam 
sigiliul regelui pe documente trimise către satrapi. 

— Și eu am aceeași impresie - fu de acord și Crater. 

— Unele unităţi discută deja dacă n-ar fi cazul să se convoace 
adunarea generală a armatei macedonene. Știţi ce înseamnă 
asta? 

Eumene dădu din cap afirmativ. 

— Înseamnă că ne pot obliga să primim în cortul regal o 
delegație a lor care să-l vadă pe Alexandru în această stare. 

Filip se întoarse spre ei. 

— Cât timp sunt eu aici, nimeni nu pune piciorul în cort fără 
să-i dau eu voie: sunt medicul regelui și răspund de... 

Crater îi puse o mână pe umăr. 

— În absenţa regelui, adunarea generală are întreaga putere: 
pot să facă așa ceva și, cu siguranță, o vor face. 

Intrară Seleucos și Lisimah ca să afle cum se mai simțea 
Alexandru și-și dădură seama că se discuta despre ceva 
important. 

— Ce s-a întâmplat? — întrebă Seleucos. 

— S-a întâmplat că... — începu Crater. 

Nimeni nu stătuse să ia seama la Alexandru care părea 
cufundat într-un somn adânc, dar glasul său se auzi dintr-o dată 
și-i făcu atenţi pe cei de faţă: 

— Ascultaţi-mă. 

Prietenii se întoarseră spre el, surprinși și încurcați. Eumene, 
dându-și seama că el auzise, probabil, tot ce se discutase 
încercă să-i explice: 


359 


— Alexandru, este o treabă pe care noi o putem rezolva foarte 
bine prin... 

Regele își înălță capul, ridicând și mâna într-un gest care nu 
admitea replică, așa că tăcură cu toții. 

— Seleucos... 

— La ordin, regele meu - răspunse mecanic prietenul său, 
emoționat până în adâncul sufletului pentru că, după atâta timp, 
primea din nou un ordin de la Alexandru. 

— Cheamă la adunare toată armata în efectiv complet. După 
asfinţit. 

— Am înţeles. 

— Leonatos... 

— La ordin, regele meu - răspunse Leonatos și mai emoţionat. 

— Pune să se pregătească și calul meu. Murgul... 

— Murgul, da, da. Am înţeles. 

— Am înţeles pe naiba! — izbucni Filip. 

— Ce se întâmplă aici, aţi înnebunit cu toţii? Regele nu este în 
stare nici să... 

Alexandru ridică iarăși mâna și Filip nu mai zise nimic, dar 
continuă să bombăne. 

— Hefestion... 

— Te ascult, Alexandre. 

— Pregătește-mi platoșa și armele. Trebuie să strălucească. 

— Așa o să fie, Alexandre - răspunse Hefestion cu vocea 
sugrumată. 

— Strălucitoare ca steaua argeazilor. 

Toţi se gândeau de-acum că regele nu mai vroia să zacă în 
pat și că prefera să moară călare, ca un adevărat războinic și 
Filip era convins și el de asta. Se retrase într-un colt mormăind: 

— Faceţi ce vreţi; dacă vreţi să-l omorâţi, n-aveţi decât. Eu nu 
mă mai amestec, eu... 

Dar nu mai putu să continue pentru că era prea nervos. 

— Leonatos - continuă regele. 

— Vreau să-mi aduci calul aici, în cort. 

— Aici ţi-l aduc - îi răspunse prietenul, înțelegând că regele nu 
vroia să fie văzut de soldaţii săi pe când era ajutat să urce în șa. 

— Duceţi-vă, acum. 

Plecară, și Alexandru, îndată ce ei plecară, lăsă capul pe 
pernă și adormi. Îl treziră vocile lui Hefestion și a lui Leonatos. 


360 


Când deschise ochii, văzu că în cort lumina scăzuse, semn că 
soarele era la asfintit. 

— Suntem gata - îl anunţă Hefestion. 

Alexandru dădu din cap, se ridică în capul oaselor pe pat și le 
ceru prietenilor săi să-l ajute să meargă la baie. Leptine îl spălă 
și-i parfumă corpul și părul, îl șterse de apă și începu să-l 
îmbrace. 

— Dă-mă cu puţină culoare în obraji - îi ceru. Și fata se 
supuse. Pe când îi înviora cu fard culoarea obrajilor și-i mai 
atenua cearcănele, el o mângâie pe față, spunându-i: 

— O să te mărit cu un demnitar din imperiul meu și-o să-ți 
dau o zestre demnă de o regină. 

Vorbea limpede, cu o voce clară. Când Leptine termină, îi 
întrebă pe prieteni: 


— Cum arăt? 
— Destul de bine - răspunse Leonatos încercând să 
zâmbească. 


— Parcă ai fi un actor. 

— Daţi-mi platoșa. 

Hefestion îi puse platoșa și pulparele, îi atârnă la șold sabia și- 
i puse coroana pe cap. 

— Aduceţi-mi calul. S-au adunat soldaţii? 

— S-au adunat - îl liniști Hefestion. 

Leonatos ieși și aduse prin intrarea din spate a cortului, 
ținându-l de  căpăstru, murgul sarmatic pregătit cu tot 
harnașamentul, iar Hefestion îngenunchea și făcea cu mâinile 
treaptă lui Alexandru. Regele puse piciorul pe ea și prietenii îl 
ajutară să încalece. 

Leonatos se apropie de el aducând niște curele. 

— Ne-am gândit să te legăm de hamurile calului. Nu se vede 
nimic: pe deasupra va fi mantia. 

Alexandru nu spuse nimic și tăcerea lui fu interpretată ca un 
răspuns afirmativ. Îi petrecură în jurul mijlocului o centură lată 
din care porneau patru curele, două în faţă și două în spate, 
legate, apoi, de hamurile calului, aranjându-i pe urmă cutele 
mantiei de purpură astfel încât să acopere totul. 

— Acum, hai să mergem - ordonă el. 

Hefestion ieși din cort, Leonatos îi făcu un semn ca și cum ar 
fi vrut să spună „Acum!” și Hefestion flutură din mână. La 


361 


vederea acelui semnal, tăcerea ca de plumb a amurgului fu 
întreruptă de un bubuit înfundat, ca un tunet venit din 
depărtare. O lovitură, apoi alta și încă una! Alexandru trase cu 
urechea ca și cum nu-i venea să creadă și, instinctiv, își îndreptă 
spatele și-și îndemnă calul cu călcâiele. Murgul ieși, înconjură 
cortul și se îndreptă, ascultând de îndemnul hăţurilor, către șirul 
lung al armatei care aștepta. 

Bubuitul, rar și solemn, parcă era în același ritm cu pasul 
mândru al puternicului bidiviu și Alexandru își ţinu cu greu 
lacrimile auzind vibrația tunătoare a uriașei tobe de la 
Cheroneea! 

Soldaţii, nemișcaţi în formaţie, cu mâinile încleștate pe sărise, 
îl priviră uluiţi pe regele lor care, cu o ţinută mândră, cu privirea 
aspră și hotărâtă, îi trecea în revistă. Când ajungea în dreptul 
unei unităţi, ofițerul care o comanda ieșea cu un pas înaintea 
frontului, scotea sabia din teacă și striga: 

— Te salutăm, Măria Ta! 

Și Alexandru răspundea cu o ușoară înclinare a capului. 

Când ajunse la capătul formaţiei, „tunetul de la Cheroneea” 
tăcu. Ofiţerul mai în vârstă din prima linie a eteri/or ieși cu calul 
mai în faţă și strigă: 

— La ordin, Măria Ta! 

— Rupeţi rândurile - ordonă Alexandru și, în timp ce 
trâmbiţele dădeau semnalul, trase de hăţurile calului și se 
îndreptă în trap săltăreţ spre cortul său. 

— E nebun de legat - șuiera printre dinţi Filip care-l ţinea de 
departe sub observație. 

— Ar putea cădea la fiecare pas al calului și... 

— N-o să cadă - îl linişti Seleucos bătându-l pe umăr. 

— N-o să cadă. 

Ptolemeu nu reușea să-și ia ochii de la Alexandru. 

— Uite, asta vroia să facă; acum, l-au văzut cu toţii, știu că 
trăiește și că poate sta din nou călare. 

Alexandru intră din nou pe cal în cort și prietenii îi dezlegară 
curelele și-l ajutară să descalece, apoi începură să-i scoată 
mantia, platoșa și pulparele și-i desprinseră sabia de la șold. 

— Puneţi-l imediat în pat - porunci Filip. 

Alexandru clătină din cap, porni cu pasul încă șovăitor spre 
scaunul său de campanie și se rezemă cu coatele de masă. 


362 


— Mi-e foame - spuse. 

— Vrea careva dintre voi să mănânce împreună cu mine? 

Toţi îl priviră uluiţi și Leonatos se opri și el în prag, ţinând 
calul de căpăstru. 

— Leptine - strigă regele. 

— Șterge-mi boiala asta de pe faţă și adu-mi „cupa lui 
Nestor”! 

— „Cupa lui Nestor”? — răbufni Filip. 

— Ai chef să mori? Chestia aia o să-ţi cadă greu la stomac. O 
să ţi se facă rău, o să vomiţi și o să ţi se deschidă iar rănile și... 

— „Cupa lui Nestor” - repetă Alexandru. Toţi rămăseseră cu 
gura căscată și se holbau la el: părea renăscut, transfigurat. 

— Bătăile de tobă și vederea soldaţilor săi sunt cauza - îi șopti 
Crater medicului. 

— Lasă-l să mănânce. O să vezi că n-o să se întâmple nimic. 

Leptine îi aduse „cupa” și Alexandru începu să mănânce. 
Singurul semn de slăbiciune erau broboanele de sudoare de pe 
frunte. Filip îl privea uluit și-și mișca și el din fălci, instinctiv, 
parcă ar fi vrut să-l ajute și el să mestece. Și ceilalți, rămași în 
picioare de jur împrejurul mesei, asistau la această scenă și 
parcă tot nu le venea să creadă. 

Când termină, Alexandru se șterse la gură și-și ridică privirea 
spre cei din jur. 

— Ce s-a întâmplat? — spuse el. Nu m-aţi mai văzut niciodată 
mâncând? 


363 


58 


După încă o lună, regele se înzdrăveni de-a binelea și, în cele 
din urmă, începu să alerge pe jos sau călare și să se antreneze 
în luptă cu ajutorul lui Leonatos. Pe la sfârșitul verii, ordonă să 
se strângă corturile și toată lumea să se îmbarce pe corăbii. 

Coborâră două zile pe firul apei, purtaţi de curent, ajungând la 
graniţa cu regiunea numită Sindh, unde îi ceru lui Nearchos să 
acosteze. Călăuzele spuneau că de acolo pornea un drum spre 
trecătoarea din munţi prin care se putea ajunge la Alexandria 
din Arachosia. 

Își chemă prietenii în cortul său ca să ia cina împreună și le 
arătă harta pe care ofiţerii topografi o desenaseră cu ajutorul 
călăuzelor indigene, atât persane, cât și indiene. Apoi, i se 
adresă lui Crater: 

— O să pleci mâine cu jumătate din armată, treci prin 
Arachosia și Drangiana și faci ordine peste tot pe unde găsești 
revolte sau acte de indisciplină. Marinarii indieni ne-au spus că 
Indusul este un fluviu de sine stătător și că se varsă în Ocean, la 
Pattala. Uite ce plan am: la Pattala, Nearchos și Onesicritos vor 
porni cu flota, navigând de-a lungul coastei răsăritene a 
Imperiului, iar eu, cu restul armatei, voi merge pe uscat, 
asigurând aprovizionarea  corăbiilor în anumite locuri de 
acostare, după fiecare zi de navigaţie. Ne vom întâlni cu toții în 
câmpia din jurul Harmoziei, un oraș care domină strâmtoarea 
dintre Ocean și Golful Persic. 

— De ce vrei să treci prin Gedrosia? — îl întrebă Crater. 

— Se spune că sunt niște locuri înspăimântătoare, un deșert 
pârjolit de soare tot timpul anului, fără un fir de iarbă, fără un 
copac. 

— Hotarul de sud al Imperiului este singurul pe care nu-l 
cunoaștem. Trebuie să mergem și prin părţile acelea. 

Mâncară și băură cu măsură pentru că regele mai avea, 
uneori, necazuri de pe urma rănii și merseră devreme la culcare. 
A doua zi de dimineaţă, toată armata aliniată îl saluta pe Crater 


364 


care pleca împreună cu soldaţii de sub comanda sa. Alexandru îl 
îmbrățișă călduros. 

— Ești unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei - îi spuse. 

— O să-ţi simt lipsa. 

— Și tu mie, Alexandre. Ai grijă de tine, te rog. Până acum, te- 
ai cam jucat cu norocul. Zeii să te aibă în paza lor. 

— Și pe tine, prietene. 

Crater sări pe cal, ridicând o mână ca să dea semnalul de 
plecare și lunga coloană se puse în mișcare, însoţită de sunete 
de trompete și de strigătele de salut ale camarazilor care 
rămâneau cu Alexandru. Îndată ce ultimul detașament din 
ariergardă dispăru în stepa nesfârșită care se întindea până 
acolo unde începea deșertul, Alexandru dădu ordinul de 
îmbarcare a soldaţilor și plecă. Plutiră din nou spre sud, primind, 
de fiecare dată când se opreau, supunerea și omagiul 
respectuos al prinților, până când ajunseră la Pattala, marele 
oraș de pe ultima porţiune a Indusului. Era foarte aglomerat și 
bogat, cu o mulţime de negustori, cu corăbii care veneau de 
peste tot, multe dintre ele de pe o insulă foarte mare, aflată la 
răsărit, numită Taprobane și despre care se spunea că ar fi fost, 
ea singură, mare cât India. 

De acolo, flota porni să străbată ultima porțiune a fluviului 
până la vărsare. În acele locuri, Indusul era imens, atât de lat 
încât aproape că nu se putea zări celălalt mal și Onesicritos 
calculă că lățimea era de aproape cincizeci de stadii. 

In seara ultimei zile de navigație, se aflau la gura de vărsare 
și Nearchos se gândi să ancoreze corăbiile pe fluviu, într-un loc 
în care curentul era atât de încet încât aproape că nu putea fi 
observat. Se temea, de fapt, că, ieșind în largul Oceanului, nu va 
mai putea găsi adăpost în cazul unei furtuni neașteptate. S-a 
petrecut, însă, o altă nenorocire, nu mai puţin gravă decât o 
furtună: în timpul nopţii, apele scăzură atât de mult încât 
corăbiile se împotmoliră și multe dintre ele se răsturnară. 
Nearchos dădu ordin ca nimeni să nu se miște de pe loc, ci să 
aștepte ca apele să revină la nivelul normal. Veni, apoi, la 
Alexandru, necăjit la culme. 

— Este un fenomen pe care nu-l puteam prevedea, chiar dacă 
am auzit că un navigator din Massalia, pe nume Piteas, a descris 
un loc din Oceanul de la miazănoapte unde există un vârtej 


365 


care, la fiecare șase ore, înghite apele și le dă apoi afară 
descoperind și acoperind la loc porțiuni întinse de pe țărm, dar 
puţini sunt aceia care-l cred pe Piteas și, de altfel, aici nu 
suntem în Oceanul de la miazănoapte. Cum puteam să-mi 
închipui așa ceva? Ce nenorocire... Ce dezastru! 

— Tu ai făcut lucruri extraordinare - îi răspunse Alexandru. 

— Nu trebuie să-ți faci atâtea probleme. Știu că o să ieşim 
învingători și din această bătălie cu fluviul și cu Oceanul: 
strămoșul meu Ahile a luptat cu Scamandrius și l-a învins. Voi 
învinge și eu. Să așteptăm să treacă noaptea. La lumina zilei, 
multe lucruri arată altfel. 

Fu o noapte întunecoasă, cu lună nouă și bezna făcu să 
crească și mai mult zăpăceala și chiar panica. Nearchos puse 
trâmbiţașii să sune alarma și crainicii să transmită prin viu grai, 
de la o corabie la alta, ordinul de a nu se mișca din loc pentru 
niciun motiv, dar mulţi marinari, înspăimântați de un asemenea 
fenomen și de poveștile auzite prin porturi și prin cârciumile din 
orașele lor natale, încercară să scape cu fuga și, la adăpostul 
întunericului, să ajungă în siguranță la mal. Muriră cu toţii, 
înghiţiți de nămol și de nisipurile mișcătoare, și muriră și primii 
dintre aceia care încercau să-i salveze: urletele lor, chemările în 
ajutor se auziră toată noaptea, umplându-i de neliniște și de 
spaimă pe camarazii lor rămași pe corăbii și care nu puteau face 
nimic. Apoi, strigătele se stinseră și ele, unul câte unul, și nu se 
mai auziră decât ţipetele păsărilor de noapte și răgetul 
îndepărtat al tigrului care dădea târcoale prin desișuri în 
căutarea prăzii. 

Pe nava-amiral, Roxana se strânse toată lângă Alexandru, 
tremurând de frică, sub ameninţarea acelei naturi dușmănoase 
și neiertătoare, atât de diferită de cea din munţii săi natali și de 
cerul lor senin. Nearchos și marinarii din echipaj rămaseră 
încremeniţi și tăcuţi, murmurând doar, din când în când, câte 
ceva din experienţa lor de veritabili lupi de mare. Cu puţin timp 
înainte de revărsatul zorilor, se auzi un zgomot îndepărtat și 
regele ciuli urechea. 

— Ai auzit? — întrebă el. 

Nearchos alergase deja la proră și se apleca peste bord, 
încercând să-și dea seama de unde venea zgomotul acela care 
creștea cu fiecare clipă care trecea. Văzu, la un moment dat, o 


366 


dungă alburie care înainta rapid până când deveni vizibilă în 
lumina palidă a zorilor: un clocot ameninţător de spumă, un 
freamăt de talazuri care se prăvăleau spre flota macedoneană, 
fără apărare și imobilizată în nămol. 

— Trâmbiţași! strigă amiralul. 

— Sunati alarma! Sunaţi alarma! Vine valul refluxului! Văslașii 
la posturi! La vâsle, repede! Cârmaci, la locul vostru! 

Și, în timp ce semnalele trâmbiţelor se înălțau spre cerul 
cenușiu al dimineţii, îi aruncă regelui o frânghie ca să se lege da 
catarg împreună cu Roxana iar el însuși se năpusti spre cârmă 
ca s-o ţină cu mână sigură, pregătindu-se pentru izbitură. 

Celelalte echipaje, auzind semnalele trâmbițelor, dădură și ele 
alarma și peste acea întindere mlăștinoasă răsunară strigăte și 
ordine agitate. 

Izbitura puternicului val al refluxului fu groaznică: corăbiile 
fură ridicate de ape și aruncate departe ca niște sărmane așchii; 
unele prea adânc ancorate în albia fluviului, fură sfărâmate, iar 
altele, izbite dintr-o parte, fură răsturnate și târâte la mare 
distanță de forța uriașă a apei. 

Onesicritos, pilotul corabiei regale cu cinci rânduri de vâsle, 
legat de cârmă, le striga oamenilor să vâslească din toate 
puterile pentru a menţine vasul în poziția de plutire și el însuși 
ținea disperat de cârmă ca să reziste la forța dezlănţuită a 
vârtejurilor pe care refluxul le stârnea pe suprafaţa învolburată 
a apelor. 

În cele din urmă, valul oceanic se potoli, întâlnind în cale 
fluxul venit dinspre Indus, și Nearchos putu privi în jur ca să 
vadă proporțiile dezastrului. Sute de ambarcaţiuni fuseseră 
distruse, multe altele avariate serios și pe suprafaţa apei 
pluteau sfărâmături și oameni care se zbăteau cu disperare 
căutându-și scăparea pe bârne sau bucăţi de scânduri purtate 
de curent. 

Întreaga zi se scurse cu salvarea celor luaţi de ape și însuși 
Alexandru se strădui cu orice chip să-și salveze oamenii, 
aruncându-se câteodată chiar în apă pentru a-i ajuta pe cei 
care, epuizați, erau gata să se înece. 

Spre seară, toate corăbiile care rămăseseră întregi acostară 
afară de gura de vărsare a fluviului, pe malul nisipos al 
Oceanului și comandanții de unităţi făcură apelul: mai mult de o 


367 


mie cinci sute de soldaţi se înecaseră. Toate cadavrele care 
putură să fie adunate, fură așezate pe ruguri în faţa armatei 
înșirate în formaţie completă și soldaţii strigară, către cele patru 
vânturi și către valurile mării, numele celor morți pentru ca 
amintirea lor să nu fie uitată. 

Pentru toţi cei care nu mai fură găsiţi, regele ţinu un ritual 
funebru și puse să se ridice un cenotaf pe mal, pentru ca 
sufletele lor să-și găsească liniștea în Hades, dar mulțumi din 
adâncul sufletului zeilor pentru că niciunul dintre prietenii săi nu 
pierise în această nenorocire și pentru faptul că-i putuse 
îmbrățișa pe toţi. Aduse laude și pentru Nearchos și pentru 
Onesicritos: numai datorită curajului și priceperii lor nenorocirea 
nu se transformase într-o catastrofă. 

Armata mai rămase în tabăra de pe mal încă douăzeci de zile, 
ca să dea posibilitate celor care s-ar mai fi salvat cumva să se 
alăture camarazilor lor și pentru a putea repara corăbiile 
avariate. 

Nu departe de tabără, găsiră un loc destul de ferit, înconjurat 
de câmpii roditoare și așezat la marginea ținutului deșertic 
locuit de triburile sălbatice ale oriţilor. Alexandru întemeie aici 
un oraș, instalându-i acolo pe toţi aceia care, din cauza sănătăţii 
șubrede, n-ar mai fi fost în stare să facă faţă lungului drum prin 
deșertul Gedrosiei. Construi acolo un port bine adăpostit de furia 
apelor și stabili un ţarc împrejmuit unde urmau să se înalțe 
temple dedicate zeilor. Apoi, după ce termină totul, hotărî ziua 
plecării atât pentru flotă cât și pentru armata de uscat. 

Nearchos îl aștepta pe cheiul portului abia construit și 
Alexandru îl îmbrăţișă cu căldură, așa cum îl îmbrăţișase și pe 
Crater în momentul în care se despărțiseră. 

— Ar fi fost frumos dacă fluviul ăsta ar fi fost, așa cum 
pretindeau unii, cursul superior al Nilului. Am fi călătorit 
împreună până în Egipt. 

— Din păcate, nu este așa - răspunse Nearchos. 

— Nu sunt de ajuns oamenii cu pielea de culoare închisă și 
crocodilii ca să facă din orice apă Nil. 

— Ai dreptate - recunoscu regele - dar tu ai grijă să nu pierzi 
din ochi coasta și armata. Și, atunci când poţi, acostează acolo 
unde vei zări focurile noastre, cât timp se va putea: îţi va fi mai 
ușor să te aprovizionezi cu hrană și cu apă. 


368 


— Așa am să fac dacă voi putea, Alexandre, dar trebuie să 
profit de vântul ăsta care bate spre apus ca să cruț forțele 
marinarilor mei și nu știu dacă voi veți reuși să vă ţineţi după 
mine. În orice caz, ne vedem la Harmozia. Și vice-amiralul meu, 
Onesicritos, este aici și ar vrea să aibă plăcerea de a te saluta. 
Este un marinar foarte bun și merită respect și încurajări din 
partea ta. 

Onesicritos veni mai în față și regele îi strânse mâna. 

— Zeii să fie cu voi și Poseidon să vă aibă în grijă. Am adus 
sacrificii Oceanului în dimineaţa asta, împreună cu Aristandru, și 
i-am cerut să fie îndurător și vânturile să vă fie prielnice. Am 
plătit deja un tribut mult prea greu. 

Nearchos și Onesicritos plecară la corăbiile lor și dădură ordin 
să se ridice ancorele. Flota se îndepărtă de chei prin forța 
văslelor, dar imediat după aceea fură înălțate pânzele și vântul 
le umflă cu suflarea sa voinicească. In scurt timp, corăbiile se 
mai văzură doar ca niște bărcuţe, ca acelea pe care le fac copiii 
și Alexandru cobori până în valurile Oceanului, înfigând în nisipul 
de pe fundul apei o lance pentru a arăta că pusese stăpânire și 
pe teritoriile acelea de la capătul lumii. Apoi, se întoarse către 
prietenii săi și strigă: 

— A venit și rândul nostru: daţi semnalul! 

Încălecară cu toţii: Hefestion, Leonatos, Ptolemeu, Seleucos, 
Lisimah, Perdicas și trecură în fruntea unităţilor lor. Regele 
încălecă și el, având în faţa sa steagul regal, iar lunga coloană 
se mișcă în sunetele trâmbiţelor și ropotul tobelor, sub drapelele 
care fluturau. 


369 


59 


Fâșia de pădure de pe malurile Indusului lăsă în curând locul 
unei câmpii, pe alocuri mlăștinoasă, pe care pășteau bivoli mari 
cu coarnele curbate, cerbi, antilope și, în depărtare, apărură și 
câţiva lei, destul de asemănători cu cei care puteau fi vânaţi în 
Macedonia. Copacii erau înalţi și plini de păsări de toate felurile, 
în special papagali cu penele în culori vii. Apoi câmpia umedă se 
transformă într-o stepă presărată cu tufișuri rare și pe care se 
vedeau turme mici de boi și de oi, păzite de păstori cu aspect 
primitiv și aproape sălbatic. 

— Oriţi - îi lămuri călăuza indiană. 

— Aceștia sunt din tribul de pe coastă, dar, în curând, îi vom 
întâlni pe cei care trăiesc în stepă și în deșert; sunt cruzi și 
sălbatici. Pot fi foarte periculoși: se cuibăresc în nisip ca niște 
scorpioni și atacă prin surprindere. 

— Spuneţi asta și celorlalţi - ordonă Alexandru și continuă să 
înainteze, privind în depărtare, spre miazăzi. Se îndepărtaseră 
de coastă căutând drumul cel mai ușor de urmat și Oceanul nu 
se mai vedea. 

După patru zile de mers, armata ajunse în marginea 
deșertului și oamenii priviră înspăimântați nesfârșita întindere 
de nisip încins care se așternea în faţa lor, un adevărat iad fără 
un fir de iarbă și fără niciun adăpost, părjolit tot anul de razele 
nemiloase ale soarelui. 

Călăuzele indiene făcură cale-ntoarsă și Alexandru trebui să 
se bazeze doar pe experienţa unor ofițeri persani care mai 
participaseră la expediţii în Drangiana și Arachosia pe vremea 
regelui Darius. 

In acele condiţii îngrozitoare, mersul era ceva cumplit, 
aproape disperat. Ofițerii confiscară imediat toată apa și o ţinură 
sub un control strict pentru a evita consumul exagerat, dar 
această măsură de prevedere ţinu foarte puţin: rezervele fură 
epuizate în scurt timp și trebuiră să caute rarele fântâni înșirate 
de-a lungul drumului plin de nisip și bătut cu furie de razele 
soarelui. Hrana fu suficientă mai mult timp decât fusese 


370 


prevăzut pentru că planul de a crea puncte de aprovizionare 
pentru flota lui Nearchos se dovedi a fi imposibil de realizat: de 
la o vreme navele nu mai putură să fie văzute; vântul dinspre 
răsărit, foarte puternic și continuu împinsese corăbiile mult mai 
departe. 

Călăuzele scite văzură într-un loc niște urme în apropierea 
drumului și-și anunţară ofiţerii și pe rege. Erau în pericol de a fi 
atacați: într-un ţinut atât de sărac, o armată de ocupaţie era o 
pradă foarte îmbietoare din cauza rezervelor de hrană pe care le 
transporta și pentru numărul mare al animalelor de povară și al 
cailor. 

— Dublaţi numărul santinelelor - ordonă Alexandru - și, dacă 
puteţi, ţineţi focurile aprinse. 

Dar lemnul era foarte greu de găsit: doar câteva trunchiuri 
firave aduse de valuri pe ţărmul mării. 

Atacară pe neașteptate, într-o noapte fără lună și se năpustiră 
asupra detașamentului lui Leonatos care mergea la distanţă de 
câteva stadii, cu misiunea de a asigura ariergarda. Loviră pe 
întuneric și prin surprindere, cu o precizie ucigătoare; ţâșniră ca 
niște fantome dintre stânci, ca niște furii ale infernului, peste 
soldaţii deja istoviţi de sete și de lungul marș și făcură un 
adevărat măcel. Leonatos luptă cu un curaj disperat și, după ce 
trâmbițașul său rămase cu beregata tăiată de un dușman apărut 
pe neașteptate din nisip, luă el trâmbiţa și dădu mai multe 
semnale de alarmă pentru a cere ajutorul lui Alexandru. 

Regele porni în galop cu două escadroane și reuși să rupă 
încercuirea și să-și elibereze prietenul, obosit și rănit, copleșit de 
o ceată de dușmani. La răsăritul soarelui, mai bine de cinci sute 
de soldaţi zăceau pe pământ fără viaţă, uneori încleștaţi de 
gâtul atacanţilor într-o ultimă sforțare a agoniei. 

li îngropară în nisip împreună cu armele lor pentru că nu erau 
lemne pentru rugurile funebre și porniră mai departe cu sufletul 
plin de tristeţe, știind prea bine că acele morminte săpate în 
grabă vor fi violate imediat de sălbaticii înfometați. 

Într-o zi, o echipă de cercetași se întoarse dintr-o 
recunoaștere spunând că descoperiseră câteva sate lângă țărm, 
lângă gura de vărsare în mare a unui pârâu firav. Se hotărâră să 
atace chiar în aceeași noapte. O noapte cu lună plină ale cărei 
raze luminau deșertul ca ziua. 


371 


Leonatos își prinse securea de șa, luă un scut de bronz, greu 
de șaisprezece mine și încălecă pe armăsarul său, dar 
Alexandru întinse mâna spre el ca să-l oprească. 

— Rana ta este prea proaspătă. Rămâi pe loc, lasă-ne pe noi 
să atacăm. 

— Nu rămân nici legat - mărâi prietenul său. 

— O să plătească pentru toţi soldaţii pe care mi i-au ucis, i-au 
măcelărit mișelește fără ca măcar să se poată apăra. 

Regele, prietenii și ceilalţi călăreţi, două sute de oameni cu 
totul, aleseseră cai negri și aveau pe ei mantii negre ca să 
piardă în bezna nopţii. Alexandru dădu semnalul de atac și toți 
caii porniră într-un galop dezlănţuit, umăr lângă umăr, pe 
aceeași linie prin câmpia pustie: păreau niște furii zămislite în 
Hades. 

Când oriţii îi văzură, era prea târziu; alergară totuși să-și 
apare satele, copiii și nevestele. Fură risipiţi de la prima 
ciocnire, străpunși ca niște pești în frigare și, în timp ce se 
porniseră cu toţii să jefuiască, Leonatos plecă cu securea în 
mână în urmărirea dușmanilor care fugeau, secerându-i ca pe 
niște spice, ucigându-i cu zecile până când simţi că-i sare inima 
din piept de oboseală și până când auzi vocea lui Alexandru 
strigându-i: 

— Gata, Leonatos, ajunge! 

Atunci, se opri, nădușit tot și plin de sânge din cap până în 
picioare. 

O a doua echipă de cavalerie ușoară sosi după ei aducând 
animalele de povară cu burdufuri și cu care pentru a aduna 
provizii, dar nu găsi decât turme de oi și de capre închise în 
ţarcuri de piatră. Stratul gros de excremente uscate arăta că nu 
erau duse la păscut decât destul de rar. 

— Mă întreb cu ce le-or fi hrănind - spuse Eumene care venise 
și el cu convoiul de aprovizionare. 

— Cu asta, după câte s-ar părea - răspunse Seleucos arătând 
spre niște saci din fibre de alge uscate, pline cu o pulbere 
albicioasă. 

— Pute a pește - observă Lisimah. 

— Este chiar pește - confirmă Eumene luând în palmă puţin 
din praful acela și apropiindu-l de nări. 

— Peşte uscat și făcut făină. 


372 


Se întoarseră în tabără cu apa pe care o putură aduna și cu 
animalele capturate, dar, când le tăiară, gustul cărnii era 
respingător, ca de pește putrezit. Totuși, nu aveau de ales și 
trebuiră să se hrănească cu ceea ce găsiseră. 

Mai înaintară câteva zile sub soarele arzător, chinuiţi de arșiţă 
și de sete. Deșertul își schimba uneori brusc culoarea, devenind 
de un alb orbitor și armata era obligată să mărșăluiască pe o 
crustă de sare rămasă acolo în urma unor lagune marine 
străvechi și sarea aceasta coroda potcoavele cailor și 
încălțămintea infanteriștilor, provocându-le mai întâi crăpături 
și, după aceea, răni foarte dureroase. Multe animale de povară 
și cai muriră de foame și de sete și, mai târziu, începură să 
moară și oamenii. 

Nu aveau nici timpul și nici puteri ca să-i îngroape sau să le 
aducă ultimele onoruri. Soldații nici măcar nu-și dădeau seama 
dacă un camarad de-al lor cădea sleit de puteri sau, dacă-și 
dădeau seama, nu-l puteau ajuta și corpul său era lăsat în urmă, 
ca pradă șacalilor și vulturilor care se roteau în permanenţă pe 
deasupra armatei ce mărșăluia prin deșert. Pe lângă durerea 
provocată de atâtea necazuri, regele suferea și pentru că tânăra 
sa soţie îndura atâtea neplăceri și privaţiuni; nu mai puţin îl 
îngrijora și soarta flotei sale despre care nu mai avea nicio veste 
din ziua plecării de la Pattala. 

Într-o asemenea încercare groaznică, în acele suferinţe de tot 
felul, doar Kalanos părea să nu simtă durerea: mergea cu 
picioarele goale pe nisipul încins, acoperindu-și doar umerii cu o 
fâșie de pânză, iar seara, când umbra nopţii aducea puţină 
răcoare venea să se așeze în preajma regelui și discuta cu el, 
inițiindu-l în filosofia sa și în arta de a-și controla simțămintele și 
îndemnurile cărnii. Roxana, în ciuda vârstei sale fragede, se 
comportă și ea într-un mod exemplar, cu o mândrie și o forţă 
sufletească de necrezut și fu văzută deseori călărind, îmbrăcată 
în costumul tradiţional al călăreţilor sogdieni, alături de soţul 
său și, uneori, încercând să vâneze zburătoare cu arcul și 
săgețile. 

Într-o zi, când oamenii ajunseseră la capătul puterilor, un 
soldat din garda regelui găsi, ca prin minune, o scobitură în 
pământ și, pe fundul ei, părea să fie puţină umezeală. Începu să 
sape cu vârful sabiei până când văzu apărând, una după alta, 


373 


picături de apă. Reuși să adune suficientă ca să-și umple coiful 
cu ea și, după ce-și muie și el buzele, i-o dădu lui Alexandru care 
părea greu încercat de eforturile de până atunci și resimţind 
încă dureri destul de mari de pe urma rănii sale. 

Regele îi mulțumi, apoi luă coiful ca să bea, dar, în aceeași 
clipă, își dădu seama că toți soldaţii săi îl priveau. Aveau ochii 
roșii din pricina aerului sărat, pielea uscată, buzele crăpate și nu 
mai fu în stare să bea. Vărsă apa pe jos, spunând: 

— Alexandru nu bea apă când soldaţii săi suferă de sete. 
Apoi, văzând că mulţi dintre ei erau gata să cadă din picioare, 
continuă mai blând: 

— Soldaţi, curaj! 

Credeţi cumva că zeii ne-au lăsat să realizăm lucruri atât de 
măreţe pentru ca, apoi, să ne lase să murim în deșertul acesta? 
Nu, ascultaţi-mă pe mine! Eu vă garantez că mâine seară vom 
scăpa din acest cuptor și că veţi avea de mâncare și apă din 
belșug! Vreţi să renunţțaţi chiar acum? Vreţi să vă lăsați pradă 
morţii acum, când salvarea este lângă voi? 

La auzul acestor cuvinte, soldaţii prinseră curaj și porniră din 
nou la drum până la lăsarea întunericului. Țărmul mării 
rămăsese demult în spatele lor și urcau acum spre culmea unor 
dealuri stâncoase unde, la căderea nopţii, puteau găsi cât de 
puţină răcoare. A doua zi, la asfinţit, ajunseră pe culme și putură 
vedea în depărtare un oraș înconjurat de ziduri. 

— Este Pura - spuse unul dintre ofiţerii persani. Am scăpat. 

Alexandru strigă: 

— Aţi auzit, oameni buni? Aţi auzit? Suntem salvaţi! Aţi văzut? 
Regele vostru se ţine întotdeauna de cuvânt! 

Pe măsură ce ajungeau în vârful dealurilor și zăreau orașul, 
soldații urlau de bucurie, își aruncau armele în aer, se 
îmbrăţișau și plângeau de fericire. 

Ptolemeu se apropie de el, privindu-l uluit. 

— Cum ai făcut? — întrebă nedumerit. 

— Îți aduci aminte că ieri am ajuns într-un loc de unde 
drumurile se despărțeau? Unul care mergea spre apus, de-a 
lungul țărmului și celălalt care urca spre dealuri? 

— Da, îmi amintesc. 

— Kalanos mi-a spus: „Drumul cel mai greu este și cel mai 


LU 


bun”. 


374 


— Doar atât? 

— Doar atât. 

— Ai riscat. 

— Mi se pare că nu-i prima dată. 

— Ai dreptate, nu este pentru prima dată. 

Cu ultimele puteri, ajunseră pe la asfinţit și comandantul 
fortăreței care apăra orașul ieși, bănuitor, să vadă cine erau 
acești oameni. 

— Cine sunteţi? — întrebă el. 

Alexandru se întoarse către Ptolemeu: 

— Oxhatres a mai dat vreun semn de viaţă? 

— Cred că da - îi răspunse prietenul. 

— Parcă l-am văzut pe aici acum câteva zile. 

— Caută-l. 

Ptolemeu se îndepărtă și, în scurt timp, se întoarse împreună 
cu Oxhatres care îi explică guvernatorului persan tot ceea ce ar 
fi trebuit să știe despre oaspetele abia sosit. 

— Alexandru? — întrebă guvernatorul uluit. 

— Dar nu murise? 

— După cum vezi, este viu și nevătamat. Dar, te rog, lasă-ne 
să intrăm. Suntem tare obosiţi. 

Guvernatorul dădu ordinele necesare tuturor oamenilor din 
jurul său și imediat porțile orașului se deschiseră larg, lăsând să 
intre armata pe care cu toții o credeau pierdută, în frunte cu 
regele pe care-l crezuseră mort. 

Rămaseră la Pura timp de patru zile, pentru ca oamenii să se 
odihnească și să fie hrăniţi după atâtea eforturi. Alexandru îl 
întrebă pe guvernator dacă la Harmozia se aflase ceva despre 
flota sa; persanul răspunse că nu știa nimic despre asta, dar că 
va ordona să se cerceteze, urmând să spună ce aflase. 

— Eu nu mi-aș face prea multe iluzii - spuse Seleucos. 

— Mi s-a spus că ruta aceasta, în anumite locuri, este 
periculoasă din cauza bancurilor de nisip și se află sub controlul 
piraţilor care atacă navele eșuate. Dacă ar fi sosit aici, am fi 
aflat deja. 

— Poate că ai dreptate - îi răspunse Alexandru - dar și noi 
eram consideraţi morți și, totuși, ne aflăm aici. Nu trebuie să 
disperăm niciodată. 


375 


Porniră din nou la drum către Persis, înaintând pe un teren din 
nou uscat și pârjolit de arșiță, dar comandantul de la Pura le 
dăduse călăuze pricepute care-i conduseră la fântânile cu apă 
bună de băut și la satele de păstori unde puteau găsi nu numai 
lapte și carne, ci și legume uscate păstrate în vase mari de lut 
ars. 

Era pe la jumătatea iernii când armata ajunse în apropiere de 
Salmous, la graniţa cu provincia Persis. Alexandru trimise un 
grup de cercetași spre sud ca să încerce să afle vești despre 
flota sa: doi ofițeri macedoneni și doisprezece soldaţi, cu o 
călăuză persană și cu șase cămile care cărau burdufuri cu apă. 

Parcurseră două etape de câte cinci parasangas, pe un teren 
complet pustiu, până când, pe la amiază, când soarele dogorea 
cel mai tare, zăriră ceva în depărtare. 

— Poţi să-ţi dai seama ce-i acolo? — întrebă unul dintre 
soldaţi, un mercenar palestinian din Azotos. 

— Parc-ar fi niște oameni - îi răspunse un camarad. 

— Oameni? — întrebă unul dintre ofițeri. 

— Unde? 

— Acolo - îi arătă celălalt ofițer care vedea acum mai bine. 

— Uite, fac semne, strigă... Am impresia că ne-au văzut și ei. 
Repede, să mergem la ei! 

Porniră în galop și, în numai câteva clipe, se aflau în faţa a doi 
nefericiți care aproape că nici nu mai arătau a oameni: hainele 
zdrenţuite, ochii duși în fundul capului, pielea crăpată și arsă de 
soare, buzele arse de sete. 

— Cine sunteţi? — întrebară ei în grecește. 

— Mai bine spuneţi voi cine sunteţi - îi replică ofiţerul - și ce 
căutați pe aici? 

— Suntem marinari din flota regală. 

— Vrei să spui că flota lui Nearchos este... 

Ofiţerul nu îndrăznea să mai continue pentru că oamenii aceia 
arătau exact ca niște naufragiaţi. 

— ... este teafără - spuse omul, cu ultimele puteri. 

— Dar, pe toţi zeii, daţi-mi o picătură de apă dacă vreţi să vă 
povestesc mai departe! 


376 


60 


Pe cai! — strigă regele ca ieșit din minţi după ce află vestea. 

— Nearchos e pe țărm și cu el sunt toate corăbiile. Nu lipsește 
niciuna! Eumene, dă ordin să se încarce carele: apă, provizii, 
carne, dulciuri, miere, fructe și vin, pe toţi zeii! Tot vinul pe 
care-l găsești. Și vino după mine cât poţi de repede! 

— Bine, dar asta-mi ia ceva timp - încercă secretarul să-l mai 
domolească. 

— E foarte bine dacă reușești până deseară. Vreau ca oamenii 
aceia să petreacă, pe Zeus! O să facem un ospăț nemaipomenit 
pe plajă! Trebuie să petrecem, trebuie să petrecem! 

Ochii îi străluceau de emoție și de nerăbdare. Se purta ca un 
copil. 

— Aveti grijă și de marinarii aceștia: tratați-i ca pe niște prinți, 
ca pe niște oaspeți de onoare. Și regina, vreau să fie și regina 
aici. 

Porni în galop împreună cu toți prietenii săi, urmat de două 
escadroane de eteri și zări tabăra lui Nearchos după trei zile de 
mers, pe seară, plin de praf și de sudoare, dar cu o expresie 
luminoasă a privirii. Valurile străluceau într-o lumină aurie 
orbitoare și corăbiile flotei se profilau negre pe oglinda 
Oceanului, arborând toate steagurile și însemnele. 

Nearchos îl întâmpină la intrarea în tabără și Alexandru, 
îndată ce-l văzu, descălecă și cei doi bărbaţi străbătură pe jos 
distanţa dintre ei, trecând printre șirurile de marinari și de 
călăreţi în delir. In cele din urmă, alergară unul către celălalt, 
nerăbdători să se îmbrăţișeze și întâlnirea lor fu mai mult o 
ciocnire decât o îmbrăţișare: apoi, se îndepărtară puţin, 
privindu-se unul pe altul, de parcă nu le venea să-și creadă 
ochilor. Emoţia îi copleșea și nu reușeau să scoată niciun 
cuvânt. Intr-un târziu, Alexandru izbucni într-un râs eliberator și 
strigă: 

— Duhnești a pește împuţit, Nearchos! 

— Și tu a sudoare de cal, Alexandre! - îi replică amiralul. 


377 


— Încă nu-mi vine să cred că sunteţi teferi cu toţii - spuse 
regele privind fața scofâlcită a primului dintre marinarii săi. 

— Nu ne-a fost ușor - recunoscu Nearchos. 

— La un moment dat, am crezut că n-o s-o mai scoatem la 
capăt. Am trecut prin două furtuni, dar cel mai mult am, suferit 
de foame și de sete. 

Porniseră spre tabără și atât de mare era curiozitatea și 
dorinţa de a-și povesti unul altuia peripeţiile prin care trecuseră, 
încât nici nu observaseră că Ptolemeu aliniase cavaleria ca să le 
dea onorul. 

Îi trezi la realitate ordinul comandantului: 

sudoare de cal, Alexandrei Pentru regele Alexandru și pentru 
amiralul Nearchos, alalalai! 

— Alalalai! - strigară din răsputeri călăreţii, înălțând lăncile și 
repetându-și de nenumărate ori strigătul, în timp ce ultima rază 
de soare se stingea în Ocean. 

— Dă-mi voie să-l amintesc și pe Onesicritos - adăugă 
amiralul făcându-i semn cârmaciului să iasă mai în față. 

— S-a comportat ca un mare marinar. 

— Te salut, Onesicritos - i se adresă Alexandru. 

— Mă bucur tare mult să te revăd. 

— Te salut, Măria Ta - îi răspunse pilotul. Mă bucur nespus și 
eu să te văd. 

— Îmi pare rău - continuă Nearchos. 

— Nu prea am ce să-ţi ofer. Am pescuit toată ziua, dar prada 
e destul de săracă: totuși, avem vreo câţiva pești mai mărișori și 
bucătarii tocmai i-au pus la fript. 

— Nu-ţi face griji pentru asta - îl linişti regele. 

— Am o Surpriză pentru voi toţi, chiar dacă mă tem că ea va 
veni abia mâine. 

— Dacă este ceea ce cred eu, abia aştept! — exclamă 
Nearchos. Închipuie-ţi că, odată, lihniţi de foame, am încercat să 
dăm o raită prin câteva sate de pe coastă. Și știi care ne-a fost 
prada? 

— Nu, dar cred că pot ghici. 

— Făină de pește. Saci întregi cu făină de pește. Nenorociţii 
ăia nu aveau altceva. 

— Mai știm și noi câte ceva despre asta. 


378 


Intrară în cortul lui Nearchos și, imediat după aceea, veniră 
Ptolemeu, Hefestion, Seleucos și ceilalţi. 

— Uitaţi-vă aici - spuse Nearchos arătându-le un sul de 
papirus întins pe o masă improvizată. 

— Aceasta este harta executată de Onesicritos pentru tot 
teritoriul de la Pattala până aici. 

— Grozavă - o admiră Alexandru urmărind cu degetul 
interminabila coastă pustie pe care viceamiralul o menţionase 
sub denumirea de „ihtiofagi”. 

— Mâncătorii de pește - repetă Hefestion. 

— Așa este. Prin părţile alea, chiar și caprele put a pește. 
Doar când îmi aduc aminte, mi se întoarce stomacul pe dos. 

— Nici nu-ţi poţi închipui câte gânduri ne-am făcut de când 
am pierdut contactul cu voi, cei din flotă - spuse Alexandru. 

— Același lucru l-am simţit și noi - îi răspunse Nearchos. 

— Din păcate, nu puteam să ne deplasăm mai încet ca să vă 
așteptăm și dacă am fi putut face asta, nu v-am mai fi putut 
zări. Poate că eraţi mai înainte sau mai în urmă. Cine mai poate 
ști? 

— Peștele este gata - anunţă unul dintre marinari. 

— Și nu miroase rău - fu de părere Seleucos. 

— Cred că va trebui să ne așezăm pe plajă - spuse amiralul. 

— Pe corăbiile mele nu prea am paturi și măsuţe pentru 
ospețe. 

— O să ne descurcăm - interveni și Perdicas. 

— Foamea nu alege. 

În clipa aceea, pe când se îndreptau cu toţii, râzând și 
glumind spre plajă, ca să ia cina, se auziră trâmbiţele care 
dădeau alarma. 

— Pe Zeus! — exclamă Alexandru. 

— Cine mai poate îndrăzni acum să ne atace? 

— Trase sabia din teacă și strigă: 

— Eteri, la mine! Pe cai, pe cai! 

Imediat, tabăra răsună de semnalele trâmbițelor și de 
nechezatul cailor, palisada înconjurătoare fu deschisă și 
escadroanele porniră în galop ca să facă față atacului inamic. 
Într-adevăr, se vedea un vârtej de praf care înainta ameninţător 
ca un nor de furtună și se puteau distinge deja platoșele și 
scuturile din metal. 


379 


— Dar ăia sunt macedoneni! — strigă o santinelă. 

— Macedoneni? — întrebă stupefiat Alexandru oprind printr- 
un gest al mâinii șarja pe care o conducea. 

Timp de câteva clipe nu se mai auzi decât zgomotul galopului 
de cai care se apropiau. Apoi, vocea santinelei răsună din nou, 
rupând tăcerea încordată. 

— Este vinul! — se bucură soldatul. 

— Eumene a trimis vinul cu un escadron de cercetași! 

Tensiunea se risipi într-un hohot imens de râs și, imediat după 
aceea, cercetașii defilau prin tabără, în aplauzele camarazilor, 
ducând fiecare câte două burdufuri așezate în cumpănă pe șaua 
cailor. 

— Ei, vasăzică mâncăm și noi ceva? — întrebă Leonatos 
descălecând și desfăcându-și platoșa. 

— Mâncăm, mâncăm - răspunse Nearchos. 

— O să și bem, pe Zeus! — râse Alexandru. 

— Datorită secretarului nostru general! 

Se așezară cu toţii pe nisipul călduț și marinarii începură să 
servească peștele. 

— Felii de ton după rețetă cipriotă! — anunţă cu mândrie un 
marinar din Pafos. 

— Specialitatea noastră. 

Se aruncară asupra mâncării și, totodată conversaţia se 
însufleți pentru că fiecare avea ceva de povestit: despre 
suferinţe și primejdii, despre furtuni și timp frumos, despre lupte 
de noapte și monștri ai mării, povești spuse de prieteni care se 
temuseră mult timp că nu se vor mai revedea niciodată. 

— Pe unde o fi Crater? — întrebă la un moment dat 
Alexandru. Timp de o clipă, prietenii se priviră unii pe alţii. 


380 


61 


După cincisprezece zile, Crater sosi cu armata sa la Salmous 

și bucuria lui Alexandru și a prietenilor fu imensă. Petrecerile se 
ținură lanţ și, chiar atunci când armata porni din nou în marș, 
regele nu vru să le oprească. 
Puse să se construiască niște care, cu paturi și cu măsute, și toți 
prietenii lui stăteau tolăniţi în ele mâncând, bând și distrându- 
se. Soldaţii puteau și ei să se înfrupte în voie din burdufurile de 
vin. 

intr-unul din care se afla Kalanos și, din când în când, atât 
regele cât și prietenii săi îl vizitau ca să-i asculte învăţăturile. 

De jur împrejurul coloanei se auzeau neîncetat cântece de 
bucurie. Spre centrul Persisului nu mai mărșăluia o armată: era 
un fel de komos dionisiac, o procesiune în cinstea zeului care-l 
eliberează pe om de toate necazurile cu ajutorul vinului și ai 
veseliei. 

Nearchos plecase cu flota sa, după ce terminase reparațiile și 
umpluse magaziile corăbiilor cu hrană și apă pentru un drum 
lung. Trecură prin strâmtoarea Harmoziei și intrară în golful 
Persic, îndreptându-se spre gura de vărsare a fluviului Tibru. 
Trebuiau să-i întâlnească pe ceilalți la Susa, mergând până 
acolo pe un canal navigabil. Vremurile grele fuseseră date uitării 
așa că marinarii vâsleau cu sârg și manevrau cu plăcere 
parâmele și pânzele, dornici să-și încheie aventura și s-o poată 
povesti rudelor și prietenilor. 

Doar un moment de încordare mai există la bordul corăbiilor, 
atunci când văzură ieșind din valuri, foarte aproape de nava- 
amiral, două coloane foarte înalte de aburi și imediat după 
aceea apărură spinările lucioase ale unor fiinţe uriașe care se 
afundau din nou în apă bătând din cozile enorme. 

— Da’... ce-or mai fi și astea? — întrebă înspăimântat 
marinarul cipriot care pregătise pe plajă cina pentru rege și 
pentru prietenii acestuia. 

— Balene - răspunse șeful de echipaj, un fenician care 
călătorise până dincolo de Coloanele lui Hercule. 


381 


— Nu ne vor face niciun rău: trebuie doar să fim atenţi să nu 
le lovim din greșeală pentru că atunci este suficientă o lovitură 
cu coada și... s-a terminat cu nava-amiral. Sunt în stare s-o 
înghită doar dintr-o îmbucătură! 

— Eu aș prefera tonii - bâigui marinarul și-l mai întrebă 
îngrijorat: 

— Dar ești sigur că n-o să ne atace? 

— Pe mare, nu poţi fi sigur de nimic - îi răspunse Nearchos. 

— Ar fi trebuit s-o știi până acum. Du-te acum la postul tău, 
marinarule! 

XXX 

Armata lui Alexandru își continuă marșul pe drumul care 
ducea la Pasargadae și acolo regele constată că mormântul lui 
Cirus fusese violat: sarcofagul fusese deschis și corpul Marelui 
Rege aruncat afară. Vrând să dea de urma vinovatului, ordonă 
să fie interogaţi și judecaţi magii care avuseseră în grijă 
mormântul, dar nici sub tortură aceștia nu putură da nicio 
informaţie folositoare. Îi lăsă liberi, porunci să se refacă 
mormântul așa cum era înainte și porni spre Persepolis. Intre 
timp, se auzise peste tot de întoarcerea sa și vestea aceasta îi 
tulbură nespus pe mulți satrapi și chiar guvernatori macedoneni, 
pentru că toţi îl credeau mort și se dedaseră la jafuri și 
furtișaguri de tot felul. 

Palatul imperial îi apăru lui Alexandru la fel cum îl lăsase după 
înspăimântătorul pârjol care-l distrusese: doar coloanele de 
piatră și portalurile uriașe se mai vedeau pe imensul platou 
înnegrit de fum și acoperit de cenușă și de noroi uscat scurs de 
pe înălțimile din jur. Nestematele fuseseră smulse de pe 
basoreliefuri, metalele preţioase, topite de foc, fuseseră și ele 
furate. Singurul semn care mai amintea de măreția 
Ahemenizilor era flacăra care ardea în faţa monumentului 
funerar al lui Darius al III-lea. 

Regele se gândi la Statira pe care n-o mai văzuse de atâta 
timp și se întrebă dacă ea primise scrisoarea lui trimisă de pe 
malurile Indusului. Îi scrise din nou, spunându-i că ţinea la ea și 
că urma s-o întâlnească la Susa. 

La câtva timp după aceea, într-o seară, pe când se odihnea 
împreună cu Roxana pe veranda palatului satrapului, regele fu 
anunțat că avea un musafir și, la puţin timp după aceea, fu 


382 


introdus un bărbat corpolent și pleșuv care-l salută cu un surâs 
mieros. 

— Regele meu, dragul meu băiat, nici nu știi ce plăcere-mi 
face să te revăd. Dar... nu văd câinele - adăugă el privind 
prudent în jur. 

— Eumolpos din Solis... Poţi fi liniștit, Peritas nu mai este. A 
murit în India ca să-m salveze viața. 

— Îmi pare rău de el - răspunse informatorul. 

— Chiar dacă nu mă plăcea deloc. Știu că ţineai tare mult la 
el. 

Alexandru plecă fruntea. 

— Și Ducipal a murit și mulţi, mulţi alţi prieteni. A fost o 
expediţie foarte grea. Dar tu, de unde vii? Credeam că ai murit: 
ai dispărut fără să spui nicio vorbă și nu te-am mai văzut. 

— Ca să-ţi spun drept, și eu te credeam mort. Și nu numai eu. 
Cât despre dispariția mea, ia-o ca pe ceva normal, îndată ce mi- 
am dat seama de ceea ce vroiai de la mine, la prima ocazie 
prielnică am plecat, fără ca nimeni să bage de seamă: un bun 
informator nu lasă niciodată să se ghicească încotro s-ar putea 
îndrepta; asta n-o știe, câteodată, nici chiar acela căruia trebuie 
să i se raporteze. 

— Dacă te cunosc eu bine - spuse Alexandru - n-ai venit doar 
din plăcerea de a mă revedea. 

Eumolpos îi dădu un sul de papirus. 

— Așa este. In absenţa ta, regele meu, și după cum ai dorit, 
dacă-mi aduc bine aminte, am fost ochii și urechile tale. Eu nu-l 
uit niciodată pe acela care-mi face un bine și tu ai avut 
încredere în mine și mi-ai salvat viața când toţi vroiau să mă 
condamne la moarte. Aici se află scrise lucruri care nu-ţi vor 
plăcea: este lista completă cu toate faptele urâte, furturile, 
tâlhăriile și violențele comise de satrapi și de guvernatori, 
inclusiv de cei macedoneni, în perioada cât ai lipsit tu. Tot acolo 
este și lista tuturor martorilor de care te poţi folosi dacă vei vrea 
să-i aduci pe vinovaţi în faţa judecății. Cel răspunzător de 
tezaurul regal, ca să încep cu el, șchiopul acela, prietenul lui 
Eumene... 

— Arpalos? 

— El. A luat cinci mii de talanţi din vistierie, a înrolat șase mii 
de mercenari și acum se îndreaptă spre Cilicia, dacă informaţiile 


383 


mele sunt exacte. Cred că duce tratative cu anumiţi prieteni 
atenieni de-ai lui care nu prea te iubesc. 

— Demostene? 

Eumolpos dădu din cap aprobator. 

— Încotro crezi că s-a dus? 

— Probabil, spre Atena. 

În momentul acela intră Eumene cu o expresie foarte 
încurcată. 

— Alexandre, îţi dau, din păcate, o veste groaznică! Nici nu 
știu cum să încep pentru că... e vina mea într-o anumită 
privinţă. 

— Arpalos? Am aflat deja. 

— Și arătă spre Eumolpos care stătea așezat într-un colț și nu 
se făcuse remarcat. 

— Și mai știu și multe alte lucruri. Toate neplăcute. lată ce va 
trebui să faci: vei controla fără întârziere dacă acuzaţiile aduse 
prin acest document tuturor persoanelor menţionate, indiferent 
dacă sunt macedoneni, persani sau mezi, sunt reale. După 
aceea, vei porni toate procesele necesare. Macedonenii, dacă 
vor fi găsiţi vinovaţi, vor fi judecați de adunarea armatei și 
sentinţele vor fi executate prin ritualul tradițional. 

— Și Arpalos? 

— Găsește-l pe schilodul ăla blestemat, Eumene - ordonă 
Alexandru palid de furie. 

— Oriunde s-ar afla. Și ucide-l ca pe un câine. 

Eumolpos din Solis se ridică. 

— Cred că ne-am spus tot ce aveam de spus. 

— Așa este. Eumene te va plăti din belșug. 

Eumene, și mai încurcat, dădu din cap aprobator. 

— Nu-i vina ta - îi spuse Alexandru ridicându-se în picioare. 

— Tu nu mi-ai înșelat niciodată încrederea și știu că n-o să mă 
trădezi niciodată. 

— Îţi mulţumesc, dar asta nu scade cu nimic din necazul meu. 

— Se îndreptă spre ieșire și, în timp ce se îndepărta pe 
coridoarele palatului, îl întâlni pe Aristandru. Clarvăzătorul avea 
o sclipire ciudată a ochilor, o privire halucinată și nu-l salută. 

Intră la Alexandru și acesta observă imediat expresia sa 
ratăcită plină de neliniște. 


384 


— Ce s-a întâmplat? — întrebă regele pe un ton care arăta 
teama de un anumit răspuns. 

— Coșmarul meu. A revenit. 

— Când? 

— Noaptea asta. Și altceva. 

— Spune. 

— Kalanos este bolnav. 

— Nu se poate! — exclamă Alexandru. 

— A îndurat cele mai grele lipsuri, încercările cele mai 
istovitoare, ploaia și soarele, foamea și setea... 

— Și totuși este foarte bolnav. 

— De când? 

— De când am ajuns la Persepolis. 

— Unde-i el acum? 

— In casa pe care i-ai asigurat-o. 

— Du-mă îndată la el. 

— Cum vrei. Vino cu mine. 

— Unde pleci, Alexandre? — întrebă Roxana neliniștită. 

— Mă duc să-l văd pe un prieten bolnav, draga mea. 

Străbătură orașul peste care se lăsau umbrele serii și 
ajunseră în faţa unei case frumoase, cu portic de jur împrejur, 
locuința unui nobil persan căzut în bătălia de la Gaugamela. 
Alexandru îl instalase acolo pe Kalanos ca să poată trăi comod 
după suferințele din timpul expediției. 

Regele intră împreună cu Aristandru; cei doi parcurseră 
coridoarele cufundate în tăcere și intrară într-o cameră abia 
luminată de ultimele clipe ale zilei. Kalanos zăcea pe o rogojină 
așezată pe pardoseală. Tinea ochii închiși și slăbise și mai mult. 

— Kalane... — șopti regele. 

Omul deschise ochii, doi ochi negri, imenși, strălucind de 
febră. 

— Sunt bolnav, Alexandre. 

— Nu pot crede așa ceva, învăţătorule, te-am văzut trecând 
prin tot felul de încercări fără să te plângi de vreo durere. 

— Acum mă doare. Și suferința este insuportabilă. 

Alexandru se întoarse ca să întâlnească privirea preocupată a 
clarvăzătorului său. 

— Ce te doare? Spune-mi, ca să te putem ajuta. 


385 


— Este o suferință a sufletului, cea mai grea, pentru care nu 
există leac. 

— Dar ce te face să fii bolnav? N-ai străbătut, oare, tot drumul 
care duce la liniștea sufletului? 

Kalanos îl privi ţintă pe Aristandru și în privirile lor era o 
oarecare comunicare. Continuă cu greu: 

— Da. Până ce te-am întâlnit, până ce am văzut în tine forța 
Oceanului în plină vijelie, forța sălbatică a tigrului, măreţia 
impunătoare a piscurilor înzăpezite ce ajung până la cer. Am 
vrut să te cunosc pe tine și lumea ta și am vrut să te salvez 
când avântul tău orbesc te-ar fi putut duce la distrugere. Dar 
știam ce aveam de făcut dacă aș fi dat greș. Am făcut o 
înțelegere cu mine însumi. Eu te-am iubit, Alexandre, la fel ca 
toţi aceia care te-au cunoscut și am vrut să te însoțesc pentru a 
te feri de instinctul tău inconștient, pentru a sădi în tine o 
înțelepciune diferită de a celor care te-au educat, de aceea a 
războinicilor care au făcut din tine un instrument invincibil de 
distrugere. Dar tantra, sufletul tău, nu poate fi schimbat în 
niciun fel, acum știu asta; acum văd ceea ce va fi, ceea ce seva 
întâmpla neapărat. 

Înălţă din nou ochii ca să întâlnească privirea tremurată a lui 
Aristandru. 

— Și asta face ca suferinţa mea să fie peste măsură de grea. 
Dacă aș trăi până în momentul în care aș putea vedea ce se 
petrece, durerea m-ar împiedica pe vecie să mai ajung la 
treapta cea mai înaltă a liniștii, să-mi mai contopesc sufletul cu 
infinitul. Tu nu dorești asta, Alexandre, tu nu dorești așa ceva, 
nu-i adevărat? 

Alexandru îl apucă de mână. 

— Nu - răspunse cu glasul gâtuit de emotie. 

— Nu vreau asta, Kalane. Dar spune-mi, te rog, spune-mi ce 
se va întâmpla atât de îngrozitor. 

— Nu știu. Doar simt. Și nu pot îndura așa ceva. Lasă-mă să 
mor așa cum am jurat s-o fac. 

Regele sărută mâna scheletică a marelui înţelept, apoi îl privi 
pe Aristandru și spuse: 

— Ascultă-i ultimele dorinţe și spune-le lui Ptolemeu ca să i le 
îndeplinească el. Eu, eu... nu pot. 

Și ieși plângând din încăpere. 


386 


KKK 


În ziua fixată, Ptolemeu aduse la îndeplinire tot ceea ce i se 
ceruse și începu astfel ultima călătorie a lui Kalanos spre liniștea 
infinită. 

Puse să se construiască un rug înalt de zece coțţi și lat de 
treisprezece. De-a lungul drumului care ducea la rug, înșiră cinci 
mii de pezeteri cu echipamentul de paradă și puse un alai de 
copii să împrăștie peste tot petale de trandafiri. Veni, apoi, 
Kalanos, atât de slab și de sleit de puteri încât nu mai putea 
merge, dus de patru soldaţi pe o targă, cu coroane de flori în 
jurul gâtului după obiceiul indian. Fu așezat pe rug, gol așa cum 
venise pe lume, și coruri de fete și băieţi intonau cântecele atât 
de mângâietoare din ţara lui. Apoi, îi fu așezată între mâini o 
torţă aprinsă. 

Alexandru hotărâse, în primul moment, să nu fie de faţă și de 
aceea îl rugase pe Ptolemeu să îndeplinească dorinţele 
înţeleptului indian. În ultimul moment, însă, își aminti de faptul 
că fusese trezit din agonie chiar de Kalarios și vru să-i aducă 
ultimul omagiu, așa că parcurse și el distanţa până lângă rug. ÎI 
privi, atât de slab și de gol, și se gândi la Diogene care zăcea cu 
ochii închiși în fața polobocului său, sub razele târzii ale soarelui 
dintr-o seară de demult și, în clipa aceea, își aminti ce-i spusese 
filosoful când rămăseseră singuri. Același lucru pe care i-l 
spusese și Kalanos, fără a deschide gura, în întunericul cortului 
său, pe când el se lupta cu moartea: 

„Nu există cucerire care să aibă vreun sens, nu există război 
care să merite să fie purtat. La sfârșit, singurul teritoriu care ne 
mai rămâne este palma de pământ în care vom fi îngropaţi.” 

Ridică privirea și văzu corpul lui Kalanos învăluit într-un vârtej 
de flăcări. De necrezut, el zâmbea printre limbile de foc și i se 
păru că mișcă buzele, că șoptește ceva. Părâitul flăcărilor era 
prea puternic ca să-l poată auzi, dar, în interiorul fiinţei sale, 
vocea înţeleptului se făcu, totuși, auzită: 


Ne întâlnim din nou la Babilon. 


387 


62 


Alexandru părăsi imediat orașul Persepolis cu amintirile lui 
triste și porni spre Susa, unde ajunse când iarna era în toi. 

Îndată ce intră în oraş, se duse să-i facă o vizită reginei-mamă 
care se bucură foarte mult să-l vadă și-i ieși în întâmpinare 
salutându-l după moda grecească cu o expresie folosită doar 
între prieteni: 

— Chaire, pai! - Greaca ta este perfectă, mamă - o lăudă 
Alexandru. 

— Mă bucur că ești sănătoasă. 

— Și bucuria mea este nemărginită văzându-te sănătos și 
teafăr -îi răspunse regina. 

— Am plâns când am primit vestea morții tale. Îmi închipui ce 
mult trebuie să fi suferit mama ta, singură, în Macedonia. 

— l-am trimis o scrisoare îndată ce am ajuns la Salmous și 
cred că, la ora asta, a primit-o deja și s-a mai liniștit. 

— Pot să sper că o să rămâi la prânz cu mine? 

— Sigur că da. Va fi o mare plăcere pentru mine. 

— La vârsta mea, altă bucurie nu mai am decât să primesc 
vizite și a ta este cea mai plăcută, la loc, băiatul meu, de ce stai 
în picioare? 

Alexandru se așeză. 

— Mamă, n-am venit doar pentru a te saluta. 

— Dar pentru ce altceva? Vorbește deschis. 

— Am auzit că regele Darius mai avea încă o fiică. 

— Așa este - confirmă Sisygambis. 

— Ei bine, eu aș vrea s-o iau de soţie. 

— De ce? 

— Am intenţia să unific moștenirea lui Darius: familia lui 
trebuie să devină și a mea. 

— Înţeleg. 

— Pot spera că-mi vei acorda mâna ei? 

— Dacă ar mai fi trăit tatăl ei, ar fi fost destinată, oricum, să 
fie dată de soţie pentru a consolida o alianță sau pentru a 
garanta fidelitatea vreunui satrap. Nu va avea nimic de obiectat; 


388 


totuși, numele ei îți va aduce aminte de o mare iubire pe care ai 
pierdut-o... Știi cum o cheamă? Barsines. 

Alexandru își plecă fruntea copleșit de amintiri. Imagini pe 
care timpul părea să le fi estompat îi reveniră la fel de vii în 
memorie. 

— Ziua aceea groaznică de la Gaugamela - continuă regina- 
mamă. 

— N-am s-o uit niciodată... Statira va fi fericită să trăiască 
împreună cu sora sa mai mare. Dar Roxana? 

— Roxana mă iubește. Ştie că ea este regina, dar știe și care 
sunt îndatoririle unui rege. Am vorbit deja cu ea despre asta. 

— Și ea ce-a spus? 

— A plâns. La fel cum plângea și mama când tatăl meu, Filip, 
aducea ca regină o nouă soţie. Dar eu o iubesc mai presus de 
oricare alta și ea știe asta. 

— Ți-o dau cu plăcere de soţie pe Barsines. Tu reunești în felul 
acesta casa Argeazilor cu cea a Ahemenizilor: nu mai există 
învingători și învinși. Ce vor spune soldații tăi? 

— O să-i conving să fie de acord. 

— Crezi? 

— Sunt sigur de asta. Și te mai rog ceva: ţi-o cer și pe sora 
mai mică a Statirei și a lui Barsines. 

— O vrei și pe Drypetis? E normal. 

— Nu pentru mine. Pentru prietenul meu, Hefestion. Când 
eram doar niște băiețanari, ne gândeam că ar fi frumos dacă ne- 
am căsători cu două surori: în felul acesta, copiii noștri ar fi fost 
veri. Acum, așa ceva este posibil, dacă tu ești de acord. 

— i-o dau din toată inima. Sper doar ca această căsătorie a 
voastră să fie bine primită de nobilii tăi și de soldații 
macedoneni. 

— Cu siguranţă că așa va fi - îi răspunse Alexandru. 

— Mulţi dintre soldaţii mei trăiesc deja împreună cu fete 
persane sau din Media și unii au chiar și copii împreună. Este 
normal ca acum să se căsătorească și pentru ceilalţi voi alege 
eu soţii persane. În total, eu am calculat că vor fi cam zece mii 
de căsătorii. 

Bătrâna regină făcu ochii mari. 

— Zece mii, pai! Oh, mare Ahura Mazda, așa ceva nu s-a mai 
văzut niciodată! 


389 


— Zâmbi cu un aer de ironie nevinovată. 

— Pe de altă parte, cred că ai dreptate: patul este locul cel 
mai potrivit pentru a pune bazele unei păci trainice. 

XXX 

În același timp cu pregătirile pentru viitoarele nunţi, 
Alexandru începu să plănuiască noi expediţii ca să descopere 
ținuturi încă necunoscute și, pentru aceasta, aștepta nerăbdător 
sosirea flotei lui Nearchos care fu semnalată, la începutul 
primăverii, la gurile de vărsare ale Tibrului. 

Nava-amiral, care purta stindardul argead cu steaua aurie 
aruncă în cele din urmă ancora pe canalul aflat foarte aproape 
de zidurile orașului și, în urma ei, acostă și restul flotei, 
întâmpinată de aclamații și aplauze, sunete de trâmbiţă și ropot 
de tobe. 

Nearchos, îmbrăcat cu platoșa de paradă, primi onorul a două 
batalioane de pezeteri aliniaţi pe mal și fu primit, apoi, de 
Alexandru, așezat pe tron, având-o alături pe Roxana care arăta 
minunat în veșmintele imperiale ţesute cu fir de aur și 
împodobite cu pietre preţioase. 

Îndată ce-l văzu pe amiral, regele se ridică pentru a-i ieși în 
întâmpinare și-l sărută pe amândoi obrajii, apoi îi primi pe vice- 
amiralul Onesicritos și pe toţi comandanții de corăbii pentru a-i 
felicita, oferind fiecăruia câte un dar. 

În aceeași seară, îi invită la cină pe toţi prietenii, inclusiv pe 
Nearchos și Eumene, ca să le comunice hotărârile pe care le 
luase. Banchetul urma să aibă loc chiar în sala tronului și 
paturile pentru meseni fură așezate pe trei laturi, astfel încât 
toți să-l poată vedea și auzi pe rege. Nu participau nici femei și 
nici cântăreţi, ceea ce, dacă n-ar fi existat paturile, ar fi făcut ca 
această reuniune să semene mai mult cu un consiliu de război 
decât cu un banchet. 

Alexandru începu să vorbească: 

— Am hotărât că a venit vremea să vă însurați. 

— Cu toţii se priviră uluiţi. 

— Aveţi o vârstă matură - continuă regele - și trebuie să vă 
gândiţi la întemeierea unei familii. Am ales pentru voi soţii 
foarte frumoase și de rang înalt... toate persane. 

Pentru o clipă, se așternu tăcerea. 

— Asta nu-i tot - continuă el. 


390 


—Am hotărât să  oficializăm toate căsătoriile între 
macedoneni și fete asiatice care, de fapt, există de mai mult 
timp. Mulţi, după cum știți, au și copii. Eu voi asigura zestrea 
mireselor, inclusiv pentru aceia care doresc să se căsătorească 
o dată cu ceilalţi. Bineînțeles, cu condiţia ca mireasa să fie 
persană. Acesta este singurul mod în care cucerirea acestui 
imperiu poate avea un viitor, pentru a șterge nemulțumirile, ura, 
dorinţele de răzbunare: o singură patrie, un singur rege, un 
singur popor. Acesta este planul meu și aceasta mi-e voința. 
Dacă vreunul dintre voi este de altă părere, s-o spună fără 
teamă. 

Nimeni nu deschise gura. Doar Eumene ridică o mână. 

— Eu nu sunt macedonean și nici măcar nu sunt un erou ca 
voi ceilalţi și nu am de gând să iau parte la întemeierea nici unui 
imperiu: aș fi foarte fericit dacă m-aţi scuti de participarea la 
această orgie reproductivă din primăvară. Numai când mă 
gândesc că m-aș putea împiedica mereu de o soție mi se face 
pielea ca de găină și... 

— Mireasa ta - îl întrerupse Alexandru zâmbind - se numește 
Artonis, este fiica satrapului Artaozos și este foarte graţioasă și 
supusă. Va fi o fericire pentru tine, sunt sigur de asta. 

Ceremonia căsătoriei avu loc în primăvara următoare sub un 
cort uriaș, după ritualul persan: fură așezate niște scaune într-o 
ordine fixată în prealabil și, apoi, mirii sosiră și ei pentru toastul 
comun și pentru urările reciproce de fericire. Indată după aceea, 
intrară miresele, îmbrăcate în veșmintele nupţiale tradiţionale și 
merse fiecare să se așeze lângă viitorul soț. Fiecare dintre 
invitaţi primi în dar câte o cupă de aur și începu banchetul, o 
cină somptuoasă pentru douăzeci de mii de oaspeţi. Vinul 
curgea dintr-o fântână și fiecare bea după dorinţă, iar corurile 
de băieți și de fete cântau imnurile nupţiale acompaniaţi de 
harpe babiloniene și indiene, de flaute și tobe. 

Statira sosise la Ecbatana de două zile și luă parte la 
ceremonie ca damă de companie a surorii sale, Barsines, 
născută din prima căsătorie a lui Darius. Când veni momentul să 
se retragă, o însoţi până în pragul camerei nupţiale, unde 
trebuia să vină și mirele. Alexandru ajunse acolo înaintea ca ea 
să fi plecat și o salută cu o sărutare. 


391 


— Mă bucur că ai venit, Statira. A trecut mult timp de când 
ne-am văzut ultima oară. 

— Așa este, stăpâne, a trecut mult timp. 

— Sper că te simţi bine. 

— Eu, da, mă simt bine - răspunse Statira cu un surâs 
enigmatic - dar mă întreb dacă tu te simţi la fel de bine. 

— Ei, poate că am băut un pic - răspunse Alexandru - dar 
vinul nu poate decât să-mi facă bine într-o noapte ca asta. 

— Ai dreptate: va trebui să faci fericită o fecioară de aproape 
treizeci de ani și o soţie care nu te-a mai văzut de mai bine de 
patru. 

La auzul acelor cuvinte, Alexandru rămase câteva clipe pe 
gânduri și șopti: 

— Ce repede trece timpul... 

Apoi, se apropie de ea, o privi ţintă și o întrebă: 

— Vrei să-mi dăruiești dragostea ta sau vrei să mă sfidezi? 

— Să te sfidez? De ce ar trebui să fac așa ceva? O să aștept în 
camera de alături s-o faci fericită pe iubita mea soră: ea este 
noua mireasă și are dreptul la ce-i mai de soi din toată puterea 
ta - răspunse Statira cu cel mai dulce zâmbet. Îl sărută și se 
retrase camera sa, închizând ușa după ea. 

Regele trecu în noaptea aceea pe la amândouă soțiile sale 
persane, mai întâi pe la Barsines și, apoi, pe la Statira, dar, când 
o văzu pe cea de-a doua adormind în sfârșit, își aruncă pe umeri 
o hlamidă și ieși pe coridor. Privi în jur și, pentru că de jur 
împrejur era o liniște deplină, cobori scările, traversă curtea și 
intră la Roxana, în apartamentele regale. Incercă să nu facă 
niciun zgomot, dar, când se întinse pe pat, ea se răsuci 
fulgerător și-l atacă precum o furie, lovindu-l cu pumnii și 
zgâriindu-l cu unghiile. 

— Pielea ta mai miroase încă a parfum de la femeia aceea și 
îndrăznești să mai vii lângă mine - striga ea. 

Alexandru o prinse de încheieturile mâinilor și o ţinu 
nemișcată pe pat. O simțea cum se zbate și gâfâie sub 
greutatea lui, dar nu spuse nimic. O lăsă să strige și, apoi, să 
plângă mult timp, deznădăjduită. În cele din urmă, o lăsă liberă 
și se întinse din nou alături de ea, așteptând să-i treacă furia și 
durerea din suflet. 

— Dacă vrei, pot să plec - îi spuse. 


392 


Roxana nu răspunse. 

— Ți-am spus că va trebui să mă căsătoresc cu Barsines și că 
Statira se va întoarce și ea. Un rege are unele îndatoriri... 

— Asta nu schimbă nimic - strigă Roxana. 

— Crezi că asta mă face să mă simt mai bine? 

— Nu, nu cred - răspunse Alexandru. 

— Uite, de asta te-am întrebat dacă vrei să plec. 

— Chiar ai pleca? — întrebă fata. 

— Doar dacă mi-ai cere-o tu - răspunse regele - dar sper ca 
tu să nu-mi ceri așa ceva pentru că ești singura femeie pe care- 
o voi iubi toată viaţa. 

Roxana tăcu vreme îndelungată, apoi spuse: 

— Alexandre... 

— Da. 

— Dacă o să mai faci asta, o să mă omor și, o dată cu mine, 
va muri și copilul tău. Sunt însărcinată. 

Alexandru îi strânse mâna și plânse tăcut, la adăpostul 
întunericului. 

A doua zi, printr-o hotărâre a regelui, fură șterse toate 
datoriile pe care le contractaseră soldaţii macedoneni. La 
început, mulţi nu îndrăzneau să le declare crezând că Alexandru 
inventase o stratagemă pentru a-i descoperi pe aceia care nu 
știuseră să-și administreze bine banii sau care nu reușiseră să 
trăiască doar din salariul bun pe care-l primeau. 

Dar Alexandru, văzând că primise cereri de lichidare atât de 
puţine, dădu de veste că nu dorea să știe cine era datornicul, ci 
numai suma la care se ridica datoria, așa încât prinseră curaj cu 
toţii și-i prezentară lui Eumene cererile și documentele care 
atestau datoriile, primind suma necesară pentru a le achita. 

Cheltuiala totală fu apreciată de secretarul general la zece mii 
de talanţi. 

Pe la sfârșitul primăverii, regele făcu o serie de manevre la 
Opis, de-a lungul Tibrului, unde îi sosiseră întăriri: treizeci de mii 
de tineri persani instruiți după modelul macedonean. Avu loc o 
mare paradă la care tinerii luptători asiatici, denumiți Urmașii, 
făcură dovada unei vitejii deosebite și a unei îndemânări 
extraordinare. Acest lucru îi irită din nou pe soldaţii macedoneni 
care se temeau că vor fi puși pe aceeași treaptă cu cei pe care-i 
învinseseră în bătălii și-i supuseseră. Nemulțumirea lor crescu și 


393 


mai mult când aflară că Alexandru vroia să-i lase la vatră pe toţi 
răniții, invalizii și infirmii, trimițându-i acasă împreună cu Crater 
care urma să-l înlocuiască pe bătrânul Antipatros ca regent al 
Macedoniei. 

— Sunt furioși - îi raportă Crater. Îți cer să primești o 
delegaţie a lor. 

Manevrele se sfârșiseră și tinerii Urmași se reîntorseseră în 
corturile lor. Alexandru porunci să-i fie dus tronul afară și-i spuse 
prietenului său: 

— Cheamă-i aici. 

— Se vedea, însă, că era nemulţumit și foarte prost dispus. 

Crater se îndreptă spre tabăra macedoneană care era cu totul 
separată de cea persană și nu după mult timp apăru cu o grupă 
de soldați care reprezentau diferitele arme: cavaleria, infanteria 
grea, cercetașii, scutierii, arcașii călare. 

— Ce doriţi? — întrebă Alexandru cu răceală în glas. 

— Este adevărat că-i trimiţi acasă pe veterani, invalizi și 
infirmi? — întrebă un comandant de companie al pezeteri/or, cel 
mai bătrân dintre ei. 

— Da - răspunse regele. 

— Și ţi se pare că ar fi soluţie bună. 

— Este o soluție necesară. Vor mai urma și alte expediţii și ei 
nu mai sunt capabili să lupte. 

— Dar ce fel de om ești? — strigă altul. 

— Acum, că-i ai pe barbarii ăștia mititei, îmbrăcaţi ca niște 
filfizoni care fac tot felul de giumbușlucuri și de tumbe, nu mai 
ai nevoie de soldaţii tăi, de aceia care au cucerit pentru tine 
jumătate din lume, cu sudoarea și cu sângele lor. 

— Așa este! — întări un al treilea. Acum îi trimiţi acasă, dar în 
ce hal? li trimiţi la fel cum i-ai primit de la familiile lor, acum 
zece ani? Nu! Atunci erau tineri, puternici, perfecţi! Acum îi 
trimiţi acasă istoviţi, sleiţi de puteri, răniți, invalizi, schilozi. Ce 
viață vor mai avea ei? Și i-ai avut în vedere pe cei care nu se vor 
mai întoarce? Pe cei care au căzut în capcane, înțepeniţi de frig, 
zdrobiţi pe piscurile munţilor, înecaţi în apele mocirloase ale 
Indusului, sfârtecaţi de crocodili, mușcaţi de șerpi, morţi de 
foame și de sete în deșert. La ei te gândești? La văduve și la 
orfani te gândești? Nu, rege, tu nu te gândești la toate astea 
pentru că altfel nu te-ai fi pornit niciodată să faci așa ceva. Te- 


394 


am ascultat întotdeauna, ne-am supus întotdeauna, dar acum 
trebuie să ne asculţi și tu pe noi! Noi, soldații tăi, ne-am întrunit 
în adunarea generală și am hotărât. Ori toţi, ori niciunul! 

— Ce vrei să spui? — întrebă Alexandru din ce în ce mai 
întunecat la faţă. 

— Vreau să spun că - răspunse comandantul de companie - 
dacă-i lași la vatră pe veteranii invalizi, va trebui să ne lași la 
vatră pe toţi. Da, ne întoarcem cu toţii acasă. Rămâi cu barbarii 
tăi cu frumoasele lor platoșe acoperite cu aur și să vedem dacă 
vor fi în stare să facă tot ceea ce am făcut noi, dacă vor ști să-și 
verse sângele pentru tine așa cum am făcut-o noi. Rămâi cu 
bine, Măria Ta. 

Micul grup abia schiţă un salut din cap, apoi întoarse spatele 
și porni în pas cadenţat spre tabăra macedonenilor. 

Alexandru se ridică în picioare palid de furie și de umilinţă și 
se adresă călăreţilor din garda sa personală: 

— Și voi gândiţi la fel? 

Comandantul lor nu spuse nimic. 

— Și voi gândiţi la fel? — strigă regele din nou. 

— Gândim la fel ca și camarazii noștri, Măria Ta - sună 
răspunsul comandantului. 

— Atunci, plecaţi, vă scutesc de orice obligaţii: nu mai am 
nevoie de voi. 

Comandantul dădu din cap în semn că înțelesese, apoi își 
adună oamenii și porniră în galop spre tabără. 

La scurt timp după aceea, locul lor fu luat de un grup de 
Urmași persani care, începând din acel moment, făcură de pază 
în faţa cortului regal, strălucitori în armurile lor noi, în 
uniformele lucrate cu măiestrie, cu steagurile lor de purpură și 
aur. 

Timp de două zile, Alexandru nici nu vru să-i mai vadă pe 
soldații săi și nici nu spuse nimănui ce avea de gând să facă, 
dar, în tabără, gestul său stârni o mare tulburare. Se simțeau cu 
toţii ca o turmă fără stăpân, ca niște copii fără tată, singuri într- 
o țară imensă pe care-o cuceriseră și care-i privea acum cu milă 
și batjocoritor. Deasupra tuturor acestor sentimente, se afla 
unul: durerea că fuseseră alungaţi de lângă rege, gândul că el 
punea la cale alte isprăvi, își făurea alte visuri, făcea planuri 
pentru alte aventuri nemaipomenite, dar fără a-i mai lua în 


395 


seamă și pe ei. Îi durea faptul că nu-l mai vedeau, că nu mai era 
printre ei, că nu mai aveau legătură cu el. 

Trecură două zile fără ca regele să se fi arătat la faţă. În a 
treia zi, câţiva soldaţi spuseră: 

— N-am făcut bine. În fond, el a ţinut întotdeauna la noi, a 
suferit cot la cot cu noi, a mâncat ce-am mâncat și noi, a fost 
rănit mai grav decât oricare dintre noi, ne-a copleșit cu daruri și 
cu favoruri. Să mergem la cortul lui și să-i cerem iertare. 

Alţii îi luară în râs: 

— Da, da, duceţi-vă, duceți-vă ca să luaţi și câteva picioare în 
dos! 

— S-ar putea și asta - răspunse bărbatul care vorbise primul. 

— Dar eu tot o să mă duc, tu faci cum vrei. Își lăsă armele în 
cort, desculț și doar cu chitonul pe el, ieși din tabără. Se luară și 
alții după el, din ce în ce mai numeroși, până când mai bine de 
jumătate din armată se îngrămădi în jurul cortului regal sub 
privirile uluite ale gărzilor persane. 

In acel moment, Crater trecu pe acolo și-i văzu. Sosi și 
Ptolemeu dintr-o misiune de pe malurile Tibrului și întrebă: 

— Ce se întâmplă aici? 

Intrară amândoi în cort și Crater spuse: 

— Soldaţii sunt afară, Alexandre. 

În aceeași clipă, se auzi un strigăt: 

— lartă-ne, rege! 

— Îi aud - răspunse Alexandru în aparenţă indiferent. 

— Alexandru, ascultă-ne! — se auzi strigând o altă voce. 

Ptolemeu nu reuși să-și stăpânească emoția. 

— De ce nu ieși la ei? Sunt soldații tăi. 

— Nu mai sunt. Și nu eu m-am lepădat de ei: ei s-au lepădat 
de mine. N-au vrut să mă înţeleagă. 

Ptolemeu nu mai adăugă nimic: își cunoștea prietenul prea 
bine ca să mai insiste. 

Trecu o zi și o noapte, apoi încă o zi și rugăminţile soldaţilor 
deveneau tot mai fierbinţi, iar glasurile lor tot mai insistente. 

— Gata, ajunge! — strigă Ptolemeu. Ajunge! Oamenii ăia nu 
dorm și nu mănâncă de două zile și două nopţi. Dacă ești 
bărbat, du-te la ei! Chiar nu ești în stare să-i înţelegi? Tu ești un 
rege, tu cunoști dedesubturile guvernării și ale politicii, dar ei 
știu doar un lucru: te-au urmat până la capătul lumii, și-au 


396 


vărsat sângele pentru tine și acum tu îi alungi și aduci în jurul 
tău pe unii împotriva cărora, până mai ieri, le-ai cerut să lupte. 
Chiar nu poţi înţelege cum se simt? Și crezi că doar banii pe 
care i-au primit sunt adevărata lor răsplată? 

Alexandru păru să se trezească dintr-un fel de amorțeală și-l 
privi în ochi pe Ptolemeu, ca și cum ar fi auzit acele cuvinte 
pentru prima oară. Apoi, se ridică și ieși, pe când afară stătea să 
se lase seara. 

Armata întreagă se afla adunată acolo; mii de soldaţi fără 
arme, așezați pe jos prin praf, mulţi dintre ei cu ochii în lacrimi. 

— V-am ascultat, soldaţii - strigă el. 

— Credeţi că sunt surd? Știţi că, de două nopţi, nu dorm din 
cauza voastră? 

— Nici noi nu dormim de două nopţi, rege! — se auzi o voce 
din mulțime. 

— Pentru că sunteţi niște nerecunoscători, pentru că nu vreţi 
să mă înţelegeți, pentru că... — începu să strige Alexandru. 

leşi mai în faţă un veteran cu barba albă și cu pletele lungi, 
ciung de o mână, și-și aţinti privirea drept în ochii lui. 

— Pentru că te iubim, măi băiete - spuse el. 

Alexandru își mușcă buzele dându-și seama că, în clipa 
următoare, avea să izbucnească în plâns ca un copil, el regele 
Macedoniei, Regele Regilor, Faraonul Egiptului, suveranul 
Babiloniei să plângă ca un băieţaș prostuţț în faţa unor soldăţoi 
neghiobi. Și plânse. Cu lacrimi fierbinţi, fără a se mai abţine, 
fără ca măcar să-și acopere faţa. Și când, într-un târziu, se 
potoli, răspunse: 

— Și eu vă iubesc, afurisiţilor! 


397 


63 


Alexandru, așezat pe jilțul său de pe estradă, privi soldaţii pe 
care semnalele de trâmbiţă îi adunaseră în fața lui. Apoi îi făcu 
un semn lui Eumene care începu să citească: 


Alexandru, rege al  macedonenilor și conducător 
panelenic, decretează: 

Veteranii care, la vizita medicală, vor fi declarați inapti 
pentru a mai lupta se vor întoarce în țară cu generalul 
Crater. 

Vor primi din partea regelui un dar care să le aducă 
aminte de el cât timp zeii le vor da zile să trăiască. În plus, 
fiecare va primi o coroană de aur pe care vor avea dreptul 
s-o poarte la toate manifestațiile publice, când vor asista la 
întreceri atletice sau la spectacole de teatru. În asemenea 
ocazii, ei vor trebui să se așeze pe locurile rezervate și în 
tribunele de onoare. 

Decretează, de asemenea, că li se va plăti solda cuvenită 
pentru tot restul vieții și că orfanii vor primi solda părinților 
lor căzuți glorios în luptă, până la împlinirea vârstei de 
douăzeci de ani. 

Garda macedoneană a regelui este repusă în drepturi și 
obligații. Toţi aceia care au fost răniți ușor Sau s-au 
îmbolnăvit vor primi îngrijirile medicale necesare și vor fi 
reintegrați în armată. Regele îl va însărcina pe medicul său 
personal, Filip, să se ocupe de îngrijirea lor. Le declară 
tuturor dragostea sa cea mai profundă și fierbinte 
recunoștință. Pentru totdeauna! 


La auzul acestor cuvinte, se produse un adevărat vacarm, 
bătăi de săbii în scuturi, urale, cântece și strigăte de nespusă 
bucurie. 

După patru zile, coloana de sub comanda lui Crater porni în 
marș în direcția Eufratului și a mării. Alexandru rămase locului 
privind după ei până când și ultimul om dispăru la orizont. 


398 


— O dată cu ei, parcă pleacă și o parte din mine - spuse el 
celor din jur. 

— Ai dreptate - îi răspunse Eumene - dar ai dat un decret 
foarte bun. Poţi fi sigur că vor merge cu toții la teatru, chiar și 
aceia care n-au pus niciodată piciorul pe acolo, ca să nu piardă 
ocazia de a se așeza pe locurile rezervate din primele rânduri și 
să poarte în public coroana de aur pe care le-ai dăruit-o. 

— Ce crezi că va spune Antipatros? 

— Despre înlocuirea lui cu Crater? Nu știu. Întotdeauna a fost 
cinstit, te-a servit întotdeauna cu credinţă. Va fi amărât, asta e 
sigur, dar nimic altceva. Pe de altă parte, el este ultimul rămas 
din vechea gardă a tatălui tău. Ce ai de gând să faci acum? 

— Îți aduci aminte de ucși? 

— Cine-i poate uita pe sălbaticii ăia? 

— La nord, mai este un asemenea trib, chiar mai sălbatic, 
care a sprijinit încercările de restaurare a vechii guvernări 
persane: coseii. Trebuie să rezolv și cu ei și vom merge apoi la 
Ecbatana, ultima capitală, ca să ne întărim autoritatea, să 
controlăm tezaurul regal și să-i judecăm pe guvernatorii corupți. 
După aceea, vom merge la Babilon, viitoarea capitală a 
Imperiului. 

— Cât va dura, după tine? 

— Cam două, trei luni. 

XXX 

Alexandru greșea: le fu necesară toată primăvara pentru a-i 
supune pe cosei și o bună parte din vară o petrecură la 
Ecbatana. Trei înalţi funcţionari macedoneni, Eracles, Meleagru 
și Aristonicos fură condamnaţi pentru corupţie, furt și sacrilegiu 
asupra sanctuarelor persane și executaţi imediat. În acest fel, 
regele arătă că nu făcea diferenţa între macedoneni și persani. 
De altfel, nu puţini persani care se arătaseră a fi administratori 
corupți fură și ei condamnaţi la moarte. În toate aceste cazuri, 
informaţiile primite de la Eumolpos din Solis se dovediră reale. 

După ce toate aceste operaţiuni se încheiară, regele hotărî să 
se organizeze ample festivități, cu jocuri și spectacole, aceasta 
și pentru că sosiseră trei mii de atleți, actori și impresari din 
Grecia. Apoi, se instală în palatul regal cu Roxana. În acest timp, 
Statira se mutase cu sora sa pe care o luase în căsătorie 
Alexandru în palatul din Susa. In acest fel, se ferea de gelozia 


399 


Roxanei, din ce în ce mai înverșunată pentru că regina își dădea 
seama de puterea pe care o avea asupra sufletului soțului său 
care nu-i putea refuza nimic, într-o seară, după ce făcuseră 
dragoste, în timp ce stătea, după cum obișnuia, lungită lângă el, 
cu capul pe pieptul lui, îi spuse: 

— Acum sunt cu adevărat fericită, Alexandre. 

Regele o îmbrăţișă cu putere. 

— Și pentru mine este un moment fericit - spuse el. 

— Flota mea s-a întors întreagă și nevătămată, am terminat 
cu toate operaţiunile militare, m-am împăcat cu soldaţii mei, am 
unit prin căsătorie două neamuri și, în curând, voi avea și un fiu. 

— Mai așteaptă - râse Roxana. 

— S-ar putea să fie o fiică. 

— Oh, nu - protestă Alexandru. 

— Sunt sigur că va fi băiat: Alexandru al IV-lea! Tu vei fi 
mama moștenitorului meu la tron, Roxana. Și, pentru a cinsti 
acest eveniment, am proclamat mai multe serbări: întreceri, 
spectacole de teatru grecesc. Sunt lucruri pe care tu nu le 
cunoști, dar sunt sigur că vei învăța imediat să le prețuiești. 
Închipuie-ţi sute de care trase de patru cai alergând cu o viteză 
ameţitoare, închipuie-ți povestiri istorice prezentate pe scenă cu 
oameni în carne și oase care se prefac a fi personaje istorice, 
închipuie-ţi atleți care se întrec la alergări, lupte, sărituri, 
aruncarea suliței. De asemenea, dansuri, cântece, muzici... 

Fata îl privea captivată. De când își părăsise munţii în care nu 
trăiau decât păstori, văzuse tot soiul de minunăţii și viaţa sa 
împreună cu Alexandru care, în ochii săi apărea de fapt ca fiind 
atotputernic, părea un vis fără sfârșit. 

Începură serbările și banchetele, da, în timpul acestor 
petreceri, Hefestion se îmbolnăvi. Regele alergă imediat la 
căpătâiul bolnavului, îndată ce Eumene îl anunţă. 

— Ce are? — vru să știe el imediat. 

— Febră mare și greață - răspunse Eumene. 

— Cheamă-l pe Filip. 

— Ai uitat că l-ai lăsat la Susa? L-am chemat pe Glaucos: este 
un medic excelent. 

Deși avea temperatură, Hefestion avea chef de glume. 

— Nu vreau doctori: trimite-mi o amforă de vin de Cipru ca să 
mă îngrijesc așa cum știu eu. 


400 


— Nu fi caraghios - îl potoli Alexandru. 

— O să faci ce-o să-ţi spună medicul. 

Glaucos veni în mare grabă, dezveli pieptul bolnavului și-l 
ascultă cu atenție. 

— Cine poate să-mi spună de ce urechile doctorilor sunt 
întotdeauna reci ca gheața? — glumi Hefestion. 

— Dacă vrei un medic cu urechile calde, trebuie doar să-l ceri 
- îi răspunse Eumene tot în glumă. 

— Prietenul tău este stăpânul lumii și poate găsi tot ce 
dorește. 

Glaucos începu să palpeze abdomenul pacientului și-l găsi 
cam umflat și tare. 

— După părerea mea, a mâncat ceva care i-a căzut greu. O 
să-i prescriu un purgativ și va trebui, după aceea, să postească 
bând doar apă timp de cel puţin trei zile. 

— Eşti sigur că este cel mai bun tratament? — întrebă 
Alexandru. 

— Cred că și Filip ar proceda la fel. Dacă n-ar fi atât de 
departe, aș trimite un curier ca să-l cheme la consult, dar cred 
că nu merită un asemenea efort. O boală de felul acesta ar 
trebui să se vindece într-un timp mai scurt decât acela care-i 
este necesar unui curier ca să ajungă până la Susa. 

— E bine așa, dar tu să nu-l scapi din ochi. Hefestion îmi este 
cel mai drag dintre toţi prietenii mei. Suntem prieteni din 
copilărie. 

— Și, în timp ce vorbea, privirea i se opri asupra medalionului 
de aur pe care Hefestion îl purta la gât, având încastrat în el un 
dinţișor de lapte: al său. În schimb, el purta la gât dinţișorul lui 
Hefestion: primul gaj de prietenie pe viaţă pe care-l 
schimbaseră între ei. 

— Nu te teme, Măria Ta - îi spuse medicul. 

— O să-l vindecăm cât se poate de repede pe generalul 
Hefestion. 

Alexandru ieși și medicul îi dădu bolnavului să înghită 
purgativul și-i dădu instrucțiuni pentru regimul pe care-l avea de 
urmat. 

— În trei zile, dacă lucrurile merg bine, o să poţi mânca un pic 
de supă de găină. 


401 


Într-adevăr, după trei zile, Hefestion se simţea mai bine: febra 
mai scăzuse, chiar dacă era încă destul de ridicată, iar 
abdomenul arăta mai bine. În ziua aceea, în programul 
întrecerilor era și o cursă a carelor trase de cai: Glaucos, 
pasionat de cai, trecu să-l vadă pe pacient și, găsindu-l într-o 
stare mult mai bună, îl rugă să-i dea voie să lipsească timp de 
câteva ore. 

— Generale, azi este o întrecere pe care mi-ar plăcea tare 
mult s-o văd. Aș vrea să mă duc și eu, dacă nu ai nimic 
împotrivă. 

— Sigur că nu - răspunse Hefestion. 

— Du-te să te distrezi și tu puţin. 

— Pot să stau liniștit? O să fii... cuminte? 

— Cât se poate de liniștit, iatre. După toate câte am păţit în 
zece ani de campanie militară, nu mă tem eu de o mică 
temperatură. 

— În orice caz, voi fi înapoi înainte de a se însera. 

Glaucos ieși și Hefestion, lăsând la o parte postul și 
purgativele, chemă un servitor și-i porunci să-i gătească imediat 
doi pui fripți și să-i servească împreună cu un vin de la gheață. 

— Dar, stăpâne... — încercă omul să spună. 

— Vrei să faci ce ţi-am spus sau pun să te biciuiască? — îl 
ameninţă Hefestion. 

Speriat de o asemenea alternativă, servitorul făcu așa cum i 
se poruncise: găti puii și se duse să ia din pivniţă vin păstrat în 
zăpadă. Hefestion înfulecă friptura și bău o jumătate de amforă 
de vin rece. 

Spre seară, Glaucos se întoarse și intră foarte bine dispus în 
dormitorul pacientului său. 

— Ce mai face viteazul nostru războinic? — întrebă el, dar 
privirea îi căzu pe oasele de pui căzute pe jos și apoi pe amfora 
goală care se rostogolise până într-un colț și se făcu alb ca 
varul. Intoarse încet capul spre pat: Hefestion nu mai reușise să 
ajungă până acolo. Zăcea întins pe pardoseală. Mort. 


402 


64 


Ştirea îi fu raportată imediat lui Alexandru și regele porni în 
grabă spre casa prietenului său, sperând că, totuși, era vorba 
despre o neînțelegere. Când ajunse acolo, Eumene, Ptolemeu, 
Seleucos și Perdicas sosiseră deja și de pe fețele lor, din priviri, 
își dădu seama că nu mai era nicio speranţă. 

Prietenul său era deja așezat pe pat, pieptănat, bărbierit și 
îmbrăcat cu haine curate. Alexandru se aruncă deasupra 
corpului fără viață, strigând și plângând disperat. Apoi, după ce 
durerea se mai potoli, se așeză într-un colț, ţinându-și capul în 
mâini și plângând în tăcere; rămase astfel toată noaptea și toată 
ziua următoare. Prietenii care stăteau de veghe în faţa ușii îl 
auzeau gemând din când în când, scoțând câte un vaiet prelung 
sau izbucnind din nou într-un plâns deznădăjduit. 

Se hotărâră să intre în cameră abia în seara zilei următoare. 

— Hai afară - spuse Ptolemeu. 

— Hai, ridică-te. Nu mai putem face nimic pentru el decât 
doar să-l pregătim pentru funeralii. 

— Nu, lăsaţi-mă, nu-l pot lăsa așa, sărmanul meu prieten! — 
striga regele în culmea disperării. 

Prietenii îl îmbărbătară, îl ridicară aproape cu forţa și-l duseră 
mai mult pe sus afară pentru a-i lăsa pe îmbălsămătorii egipteni 
care veniseră în grabă să se ocupe de pregătirea corpului. 

— E vina mea, e vina mea - gemea Alexandru. 

— Dacă nu l-aș fi lăsat pe Filip să plece la Susa, l-ar fi salvat și 
acum ar fi trăit. 

— A fost, din păcate, o neglijenţă - spuse Seleucos. 

— Medicul l-a lăsat singur ca să se ducă să vadă cursele de 
care și... 

— Ce-ai spus? — întrebă Alexandru cu o privire răvășită. 

— Din păcate, așa este. Se gândea, poate, că nu mai era 
niciun pericol, însă... Hefestion, dacă s-a văzut singur, a mâncat 
și a băut peste măsură: prea multă carne, vin de la gheaţă și... 

— Găsiţi-l! — strigă Alexandru. 

— Găsiţi-l pe viermele ăla și aducetți-l imediat aici! 


403 


Sărmanul medic fu găsit de gărzi ascuns în pivniţă și dus în 
fața regelui, alb la faţă ca varul și tremurând ca varga. Încercă 
să bâiguie o oarecare scuză, dar Alexandru urlă: 

— Taci, nenorocitule! — și-l lovi în plină față cu atâta putere 
încât îl rostogoli pe jos cu buza sfărâmată. 

— Executaţi-l imediat - ordonă și gărzile îl luară pe sus pe 
bietul om care plângea și implora să fie cruțat. Il duseră mai 
departe, în curte, și-l rezemară de un zid pe când încă mai 
plângea și se ruga. Ofițerul comandă: 

— Trageti! 

Și arcașii sloboziră săgețile. 

Cu pieptul străpuns, Glaucos se prăbuși fără a mai putea 
scoate nici măcar un geamăt, într-o baltă de sânge și de urină. 

XXX 

Timp de mai multe zile, Alexandru rămase cufundat într-o 
tristeţe neagră. Apoi, aproape pe neașteptate, fu cuprins de o 
agitaţie ciudată, de dorința de a-l omagia pe cel mai iubit 
prieten al său prin funeraliile cele mai impunătoare care 
existaseră vreodată pe lume. Trimise o solie la templul lui Amon 
de la Siwa ca să-l întrebe pe zeu dacă era permis să i se ofere 
sacrificii lui Hefestion ca unui erou sacru, apoi dădu ordin 
armatei să pornească spre Babilon și să transporte corpul 
îmbălsămat al prietenului său pentru a-i organiza acolo 
funeraliile. 

Nu toți prietenii săi înțeleseră sensul unei atât de înalte 
manifestații de durere, chiar dacă îl iubiseră cu toţii pe 
Hefestion. Leonatos nu înţelegea nici în ruptul capului de ce 
Alexandru adresase acea întrebare oracolului de la Siwa. 

— Alexandru creează religia noii sale lumi - îi explică 
Ptolemeu - cu zeii și cu eroii săi sacri. Hefestion a murit, dar 
vrea ca el să fie primul dintre acești eroi și să intre în legendă. 
El a început deja să ne ducă pe noi toţi în legendă. Înţelegi? 

Leonatos clătină din cap. 

— A murit, de indigestie: nu văd nimic eroic în asta. 

— Tocmai de aceea pregătește pentru el o ceremonie atât de 
fastuoasă. Peste timp, doar asta va mai rămâne în amintirea 
oamenilor: durerea lui Alexandru pentru moartea lui Hefestion 
este aceea a lui Ahile la moartea lui Patrocle. N-are nicio 
importanţă cum a murit Hefestion, ceea ce este important este 


404 


felul în care a trăit: un mare războinic, un mare prieten, un 
bărbat tânăr a cărui viaţă a fost curmată de soartă înainte de 
vreme. 

Leonatos tăcu, deși nu era sigur că înţelesese exact ceea ce 
vroia să spună Ptolemeu, dar, fără să vrea, se gândi că Thanatos 
lovise ceata lui Alexandru, luându-l la el pe primul dintre cei 
șapte, și se întrebă care dintre ei venea la rând data viitoare. 

Pe drumul spre Babilon, se opriră la regele ghicitorilor 
chaldeeni pentru a-l avertiza să nu intre în oraș: în caz că ar fi 
intrat, n-ar mai fi putut ieși. Atunci, el îi ceru sfatul lui 
Aristandru, întrebându-l: 

— Ce zici de asta? 

— Există ceva care să te împiedice să faci ceea ce deja ai 
hotărât? 

— Nu - răspunse regele. 

— Atunci, du-te: oricum, soarta noastră este în mâinile zeilor. 

Primăvara era la început când intrară în oraș. Alexandru se 
instală în palatul regal și începu să dea ordinele necesare pentru 
pregătirea rugului funebru: un turn înalt de o sută patruzeci de 
coți, ridicat pe o platformă artificială cu latura de o jumătate de 
stadiu. 

Proiectul fu realizat de șeful inginerilor săi, Diades din Larisa, 
și de o întreagă armată de dulgheri, decoratori și sculptori. 
Minunata construcție se înălța pe cinci niveluri și era împodobită 
cu statui care înfățișau elefanţi, lei și tot felul de animale 
mitologice, cu panouri mari, sculptate, reprezentând scene de 
luptă între giganţi sau între centauri. Torţe uriașe placate cu aur 
masiv erau așezate la colţuri și, în vârf, catafalcul era susţinut 
de sirene în mărime naturală. 

Când construcția  enormului rug se termină, corpul 
îmbălsămat al lui Hefestion fu dus pe umeri de eter din 
batalionul său, urmat de Alexandru și de ceilalţi prieteni până la 
baza turnului. De acolo fu ridicat cu ajutorul unor mașinării 
special concepute în acest scop și depus pe catafalc. Apoi, 
îndată ce soarele dispăru la orizont, preoţii aprinseră focul. 
Întreaga construcţie fu imediat cuprinsă de flăcările care se 
înălţară cu zgomot puternic, mistuind statuile, panourile cu 
basoreliefuri, ornamentele, bogatele ofrande aduse. 


405 


Alexandru privi fără să scoată nicio lacrimă spectacolul acela 
înspăimântător și barbar, conștient de uimirea pe care-o 
provoca în rândul celor de față, al populaţiei care asista 
încremenită la acea manifestare de putere ieșită din comun, la 
acel eveniment nemaivăzut. Dar, într-o clipă, pe când își înălța 
privirea spre partea de sus a turnului care începea să se 
prăvălească pârâind sinistru, mistuit de foc, se revăzu copil, în 
curtea palatului regal din Pella, schimbând un gaj de veșnică 
prietenie cu un alt copil, abia cunoscut. „Până la moarte?” 
întrebase Hefestion. „Până la moarte” răspunsese el. 

Instinctiv, duse mâna la gât ca să caute acel medalion de aur: 
dințișorul de lapte încrustat în aur. Își smulse lănţișorul de la gât 
și-l aruncă în flăcări ca să dispară în acel vârtej de foc și, în clipa 
aceea, fu năpădit de o nesfârșită melancolie, de o sfâșiere 
dureroasă. Primul dintre ei, primul și cel mai drag dintre cei 
șapte prieteni, uniţi prin același legământ și prin același vis, 
pleca pentru totdeauna din mijlocul lor. Moartea îl luase cu ea și 
cenușa i se risipea în cele patru vânturi. 

XXX 

Primăvara era pe sfârșite când Alexandru începu din nou să-și 
urmărească planurile și visurile sale de stăpânire a întregii lumi, 
în timp ce pântecele Roxanei se rotunjea în așteptarea unui fiu. 
Puse să se sape pe malurile Eufratului un bazin uriaș pentru a 
putea adăposti mai mult de cinci sute de corăbii și plănui 
împreună cu Nearchos crearea unei noi flote care ar fi trebuit să 
exploreze Arabia şi coastele Golfului Persic.  Fenicienii 
transportară patruzeci de nave demontate până la vadul de pe 
râul Tapsaco, în Siria de sus, apoi le asamblară făcându-le să 
plutească pe apele râului. Navigară, purtați de curent, până în 
dreptul capitalei, cu echipaje completate din Sidon, Aradus și 
Byblos, gata să pornească în aventura spre regiunile îndepărtate 
ale misterioasei Arabii. O întreagă flotă, compusă din două 
corăbii cu cinci rânduri de vâsle, două cu patru, douăzeci cu trei 
rânduri de vâsle și treizeci de ambarcaţiuni grecești mai mici, cu 
câte douăzeci și cinci de vâsle pe fiecare latură, fură aduse în 
două luni din Marea Mediterană în Oceanul din sud: nimic nu 
părea imposibil pentru tânărul și invincibilul suveran. 

Din toate colțurile lumii sosiră delegaţii, din Libia și din Italia, 
din Iberia și din Pont, din Armenia și din India, pentru a-și 


406 


prezenta omagiile, pentru a aduce daruri și pentru a duce 
tratative în vederea unor posibile alianţe; Alexandru le primi pe 
toate în mărețul său palat, în mijlocul atâtor minuni ale 
Babilonului care se pregătea să devină capitala stăpânului 
întregii lumi. 

Într-o zi, pe la începutul verii, când apele Eufratului 
crescuseră îngrijorător, Alexandru hotări să coboare pe fluviu și 
apoi să intre pe Pallacopas, un canal care dirija apele în alte 
direcţii pentru a proteja de inundaţii terenurile cultivate. 

La cârmă se afla el însuși, avându-l alături pe Nearchos, și 
privea încântat lagunele întinse care se vedeau de o parte și de 
alta a canalului și, din loc în loc, monumentele închinate regilor 
chaldei. La un moment dat, o rafală de vânt îi smulse de pe cap 
pălăria cu boruri largi care-l apăra de soare și în jurul căreia era 
prinsă diadema de aur care simboliza rangul său regal. 

Pălăria se duse la fund, dar panglica rămase agățată într-o 
tufă de răchită. 

Un marinar se aruncă imediat în apă și reuși să o apuce, dar, 
temându-se să n-o strice dacă ar fi ţinut-o strâns în mână pe 
când înota înapoi spre corabie, și-o puse pe cap. Când omul fu 
ajutat să urce la bord, rămaseră cu toţii înmărmuriţi de acea 
întâmplare nefastă, de acea prevestire a unei nenorociri și magii 
chaldeeni care-l însoțeau pe rege îl sfătuiră să-l răsplătească pe 
marinar pentru că salvase diadema regală și, imediat după 
aceea, să-l omoare ca să alunge ghinionul. 

Regele răspunse că era suficient ca bietul om să fie biciuit 
pentru acel sacrilegiu și-și puse din nou diadema pe cap. 

Nearchos încercă să-i abată atenţia vorbindu-i despre marea 
expediţie spre Arabia, dar observă că în privirea lui Alexandru 
apăruse o umbră la fel ca atunci când asistase la arderea pe rug 
a lui Kalanos. 

La numai câteva zile după aceea, regele asista, așezat pe 
tron, la manevrele executate de cavaleria sa în afara zidurilor 
cetăţii. La un moment dat se ridică de pe tron ca să spună ceva 
unuia dintre comandanți și, în timp ce erau cu toții atenți la 
manevrele  escadroanelor, un necunoscut trecu printre 
ordonanţe și merse să se așeze în locul regelui, râzând cu 
nerușinare. Gărzile persane îl uciseră imediat, dar preoții 
chaldeeni începură să se bată cu pumnii în piept și să-și zgârie 


407 


feţele de disperare, aceasta fiind cea mai rea dintre prevestirile 
posibile. 

Și totuși, în ciuda acestor semne nefaste, dragostea Roxanei 
și dorinţa de a-l vedea născându-se pe fiul său îl făceau pe rege 
să-și alunge cele mai rele gânduri. 

— Mă întreb dacă o să semene mai mult cu tine sau cu mine - 
spunea. 

— Aristotel învățătorul meu, consideră că femeia este doar un 
vas care găzduiește sămânța bărbatului, dar, după mine, nici el 
însuși nu crede așa ceva: este lucru știut că anumiţi copii 
seamănă mai mult cu mama decât cu tatăl lor. Eu, de exemplu. 

— De ce, cum este mama ta? 

— O s-o cunoști: am s-o aduc aici când se va naște fiul meu. 
Era foarte frumoasă, dar au trecut zece ani... zece ani foarte 
grei pentru ea. 

Vestea despre acele prevestiri neliniștitoare se răspândise și 
printre prieteni și se întreceau cu toţii să-l invite la prânzuri și la 
cine, ca să-l mai înveselească. lar el accepta toate aceste 
invitaţii: nu refuza pe nimeni și-și petrecea zilele bând și 
mâncând fără socoteală. Într-o seară, pe când se întorcea de la 
unul dintre acele banchete, se simţi ciudat: capul îi era greu, 
urechile îi țiuiau, dar nu dădu atenţie acestor lucruri. Făcu o baie 
și se culcă alături de Roxana care adormise cu lampa aprinsă. 

A doua zi, avea febră, dar se sculă din pat în ciuda 
insistențelor reginei care-l sfătuia să mai stea culcat. Se duse să 
ia masa de prânz la un prieten grec care venise în vizită la el, la 
Babilon, un anume Medios. Spre seară, în timp ce se mai afla 
încă la masă, simţi pe neașteptate o durere ascuțită în partea 
dreaptă a corpului, atât de puternică încât îl făcu să urle. 
Servitorii îl ajutară să se întindă pe pat și, după câtva timp, 
durerea păru să se mai potolească. 

Veni imediat să-l consulte un medic, dar nu îndrăzni să se 
atingă de partea în care regele simţise durerea aceea cumplită. 
Avea temperatură mare și se simţea obosit peste măsură. 

— Să te ducem la palat, Măria Ta. 

— Nu - răspunse Alexandru. 

— O să rămân aici noaptea asta. Sunt sigur că mâine o să-mi 
fie mai bine. 


408 


Rămase să doarmă acasă la Medios, dar, a doua zi, febra, în 
loc să scadă, crescuse simţitor. 

În a treia zi, starea sa continuă să se înrăutățească, dar el nu 
părea să dea prea mare importanţă acestui lucru. Convocă 
statul său major și, deși Nearchos și cu prietenii săi își dădură 
seama că se simțea rău, continuă să discute cu ei amănuntele 
expediției și data plecării. 

— Ce-ar fi să amânăm totul? — propuse Ptolemeu. 

— Ar trebui să stai liniștit, să te tratezi, să încerci să prinzi din 
nou puteri. Poate că ar trebui să mai schimbi aerul: aici este o 
căldură grozavă, se doarme puţin și prost. Te-ai întrebat 
vreodată de ce regele Darius își petrecea vara la Ecbatana, în 
munţi? 

— N-am timp să merg la munte - răspunse Alexandru - și nici 
ca să aștept să-mi scadă temperatura. O să treacă ea cândva: 
acum vreau să merg înainte. Nearchos, ce-ai aflat despre 
întinderea Arabiei? 

— După cum spun unii, ar fi cam la fel de mare ca India, dar 
eu nu prea cred. 

— Oricum o să aflăm în curând - răspunse Alexandru. 

— Gândiţi-vă numai, prieteni, ţara mirodeniilor: tămâie, aloe, 
mir. 

Prietenii se prefăcură că erau entuziasmați, dar, în sufletul lor, 
simțeau că și acele cuvinte sunau ca o prevestire sumbră: 
regele se referea la acele substanţe care se foloseau pentru 
îmbălsămarea morților. 

Îngrijorată, Roxana trimise după Filip care, în acel moment, se 
afla la un batalion al armatei, la nord de oraș, ca să lecuiască o 
epidemie de dizenterie, dar, când trimisul reginei sosi în tabără, 
regele pornise într-un alt loc, mai la nord, fără a lăsa prea multe 
indicaţii ca să poată fi găsit. 

Timp de încă trei zile, Alexandru continuă să-și îndeplinească 
îndatoririle, să aducă sacrificii zeilor și să discute cu prietenii săi 
despre expediţia către Arabia, dar starea sănătăţii sale se 
îmbunătăţea văzând cu ochii. 

Când, în cele din urmă, Filip fu găsit, regele părea că se simte 
mult mai bine: temperatura scăzuse și Alexandru stătu puțin de 
vorbă cu medicul său. 


409 


— Ştiam eu că o să vii, iatre - îi spuse. Acum, știu sigur că o 
să mă fac bine. 

— Sigur că o să te faci bine - îi răspunse Filip. 

— Ți-aduci aminte că erai pe jumătate mort după baia aceea 
în apă îngheţată. 

— Ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. 

— Și biletul pe care ţi l-a trimis bietul Parmenion? 

— Da. Zicea că tu mă otrăvești. 

— Era adevărat - glumi medicul. Îţi dădeam o otravă care ar fi 
ucis până și un elefant, dar tu, nimic! Erai mai bine ca înainte, 
așa că un pic de temperatură ce-ar putea să-ţi facă? 

Alexandru zâmbi. 

— Nu te cred, dar îmi face plăcere să te aud spunând asta. 

A doua zi starea sa se înrăutăţi brusc. 

— Salvează.-l, iatre - îl implora Roxana. 

— Salvează.-l, te rog din suflet. 

— Dar Filip clătina din cap neputincios, în timp ce Leptine, cu 
lacrimi în ochi, uda fruntea regelui ca să-l mai răcorească. 

În ziua care urmă, Alexandru nu mai putu să se ridice din pat 
și temperatura urcă peste măsură. Îl duseră pe o targă până la 
palatul de vară unde, spre seară, era mai răcoare și Filip încerca 
să-i facă băi reci ca să-i mai scadă fierbințeala, dar, de-acum, 
totul era în zadar. Roxana, disperată, nu-l părăsea nici măcar o 
clipă și-l acoperea cu sărutări și cu mângâieri; prietenii îl 
vegheau zi și noapte, fără să doarmă sau să pună în gură ceva. 

Seleucos alergă la templul zeului Marduk, protectorul orașului, 
și-i rugă pe preoţi să-l lase să-l aducă pe Alexandru în sanctuar 
pentru ca zeul să-l vindece, dar preoţii îi răspunseră: 

— Zeul nu vrea ca regele să fie adus în templul său. 

Se întoarse dezamăgit la palat și se duse la prieteni și la Filip 
ca să le spună ce făcuse. 

— Ar fi trebuit să-i ucizi pe preoții ăia: dacă nu sunt în stare să 
vindece un rege, de ce mai fac degeaba umbră pământului? — 
exclamă Lisimah. 

— Eu zic că o s-o scoată la capăt și de data asta - spuse 
Perdicas. 

— Nu vă faceţi griji: a trecut el și prin altele mai grele. 


410 


Filip îi aruncă o privire tristă și intră din nou în dormitorul 
regelui. Alexandru cerea apă, cu un glas care, acum, de-abia se 
mai auzea. 

După încă o zi, nu mai putea nici să vorbească. 

În tot acest timp, printre soldaţi se răspândi vestea că regele 
era foarte bolnav; unii spuneau chiar că murise deja. Oamenii 
veniră la intrarea palatului și ameninţară că dărâmă ușile dacă 
nu sunt lăsaţi să intre. 

— Mă duc eu să văd ce vor - spuse Ptolemeu. Și cobori la 
corpul de gardă. 

— Vrem să știm cum se simte regele! — strigă un veteran. 

Ptolemeu își plecă privirea. 

— Regele este pe moarte - răspunse el. 

— Dacă vreţi să-l vedeţi, urcați acum, unul câte unul, dar în 
perfectă liniște. Nu-i tulburaţi ultimele clipe. 

Și soldaţii urcară. Într-un șir lung, în sus pe scări, de-a lungul 
coridoarelor, până la căpătâiul regelui: trecură prin faţa patului 
plângând, salutându-l cu un gest al mâinii. Și Alexandru avea 
pentru toţi o privire, o mișcare a capului, un tremur abia 
perceptibil al buzelor. 

Își văzu soldaţii, camarazii săi din atâtea aventuri, bărbaţii de 
fier care îmblânziseră Nilul, Tibrul, Eufratul și Indusul, văzu 
feţele lor supte de ger și arse de dogoarea soarelui, văzu obrajii 
lor aspri scăldaţi în lacrimi, apoi, deodată, nu mai fu nimic. Auzi 
plânsetul disperat al Roxanei și suspinele lui Leptine și, apoi, 
vocea lui Ptolemeu care spunea: 

— S-a sfârșit... Alexandru a murit. 

În clipa aceea se gândi la mama lui, la lunga ei așteptare, 
zadarnică și amară. | se păru chiar că o vede, pe terasa din 
vârful unui turn al palatului chemându-l cu disperare în glas: 
„Alexandre, nu pleca, întoarce-te la mine, te rog!”. Și strigătul ei 
păru că-l aduce înapoi, dar fu doar pentru o clipă. Acum, 
strigătele acelea, cuvintele acelea și chipul ei se pierdeau în 
depărtări, erau purtate pe aripi de vânt undeva în neștiinţă... 
Vedea acum în faţa lui o câmpie nesfârșită, o pajiște înflorită, și 
auzea un câine lătrând, dar nu era lătratul ameninţător al 
Cerberului de la poarta Infernului: era Peritas! Care îi alerga în 
întâmpinare ca atunci când se întorsese din exil și, imediat, pe 
pajiștea fără hotare, se auzea tropotul unui galop, răsuna dintr-o 


411 


dată nechezat de cal. Uite-l, era Ducipal care-i venea și el în 
întâmpinare, cu coama în vânt și-l lua în șa ca în ziua aceea 
îndepărtată de la Mieza. Și el îi striga: „Hai, Ducipal!”. Și bidiviul 
pornea iute ca gândul, ca un Pegas de foc, într-un zbor de 
neînvins spre geana orizontului, spre lumina fără de margini. 


412 


Epilog 


„Corpul tău mai era cald când noi ne certam deja pe 
moștenirea ta și am continuat să ne luptăm ani întregi între noi. 
Tu nu mai erai și, o dată cu tine, se risipise și visul care ne 
ținuse împreună. Leptine a vrut să te urmeze și am găsit-o în 
agonie lângă patul tău, cu vinele tăiate. Regina-mamă, 
Sisygambis și-a acoperit faţa cu un văl negru și s-a lăsat să 
moară de inaniţie. Roxana a hotărât să trăiască în continuare 
pentru ca fiul tău să poată veni pe lume.” 

„Perdicas și-a îndeplinit visul și s-a însurat cu Cleopatra, dar a 
fost primul care a căzut în încercarea de a menţine unit imperiul 
tău. A căzut în luptă cu armatele mele. Sărmanul Perdicas!” 

„Ciudat este că, deși ne-am luptat cu înverșunare, încheind și 
rupând alianțele dintre noi, nu ne uram, ba chiar, într-un anumit 
sens, continuam să rămânem prieteni. Odată, la mulţi ani de la 
dispariţia ta, ne-am întâlnit cu toţii la Babilon ca să ajungem la 
un acord, însă, după scurt timp, adunarea a degenerat într-o 
încăierare. Dar, la un moment dat, Eumene a apărut din spatele 
unei uși și a aruncat pe tronul tău gol acum mantia și sceptrul 
tău și, ca printr-o minune, scandalul s-a potolit, vocile au scăzut, 
privirile și expresia fețelor au devenit gânditoare. Chiar dacă 
doar pentru o clipă, tu te întorseseși și noi stăteam acolo, în faţa 
mantiei tale și a tronului gol, ca și cum tu ai fi reapărut pe 
neașteptate, ca printr-o minune.” 

„N-am fost demni de tine, totuși încercam să te imităm în tot 
ceea ce făceai: ne lăsam imortalizaţi de pictori sau de sculptori 
în aceleași atitudini, cu capul ușor aplecat spre umărul drept, cu 
părul lăsat pe frunte, chiar și atunci când acesta ni se rărise, dar 
era numai pentru a ne folosi de imaginea ta. N-am avut nici 
măcar curajul să-ţi salvăm familia, distrusă, nimicită fără milă 
printr-un paragraf dintr-un tratat de împărţire a succesiunii: «în 
caz că s-ar întâmpla ceva cu copilul, Macedonia îi va reveni 
lui...». Ca și cum copilul ar fi fost deja condamnat la moarte. Ce 
groaznic: mama ta, soţia ta, fiul tău, morţi cu toţii... Setea de 
putere ne-a secătuit sufletele, ne-a transformat în monștri.” 


413 


„Și aproape toţi ne-am repudiat destul de curând soțiile 
persane pe care ni le dăduseși tu, cu excepţia lui Seleucos care 
o iubea pe Apama a sa și i-a dedicat mai multe orașe 
minunate.” 

„Seleucos... Pentru o perioadă de timp el a fost noul 
Alexandru și aproape că a reușit să trezească din nou la viață 
imperiul tău. Acum este la fel de bătrân ca mine și la fel de 
bolnav. Ne-am războit de mai multe ori sau, mai bine zis, 
armatele noastre au dus bătălii la graniţele Celesiriei, induși în 
eroare de un alt document, unul dintre cele multe, prea neclar, 
dar am rămas întotdeauna în raporturi bune, ca niște prieteni 
vechi.” 

„Nu ştiu ce mai face acum, dar cred că nici el nu mai are prea 
mult de trăit. In ce mă privește, i-am lăsat încă de acum doi ani 
sceptrul și regatul fiului meu, Ptolemeu al II-lea, ca să pot scrie 
această poveste. Singurul meu motiv de mândrie, în afară de 
acela de a fi știut să renunţ la putere, din proprie iniţiativă și 
fără a aștepta ca moartea să mă oblige la asta, a fost acela că 
te-am adus aici, în Alexandria ta, singurul loc demn de tine. Oh, 
cât de mult aș vrea ca tu să poţi vedea acum orașul! Știi ce 
frumos este? Este un oraș minunat și înfloritor, exact așa cum l- 
ai visat tu, îți aduci aminte?” 

„Eram niște băiețandri atunci și sufletul nostru era plin de 
visurile pe care tu ni le insuflai; eram ca niște zei atunci când 
călăream alături de tine, cu platoșele noastre strălucitoare.” 

„Am Scris acum ultimul capitol al acestei povestiri și, pe 
măsură ce o scriam, ea apărea parcă altfel în mintea mea: era 
ca și cum totul ar fi putut reînvia. Auzeam discuţiile noastre, 
discursurile, glumele, perlele lui Leonatos, îți amintești? Sigur, 
totul va fi transcris cum trebuie: va fi un text bun, creat după 
regulile pe care le-am învăţat la Pella și la Mieza de la maeștrii 
noștri. Totuși, eu prefer să-mi amintesc așa povestea noastră, 
așa cum am retrăit-o, zi de zi, clipă de clipă, pe măsură ce-o 
scriam.” 

„Am făcut tot ceea ce trebuia să fac și astăzi, când am simţit 
în jurul gâtului suflarea îngheţată a lui Thanatos, am dorit să 
cobor și eu acolo pentru a uita toate câte s-au petrecut după ce 
tu ai plecat și pentru a adormi în pace alături de tine, prietene.” 


414 


„A sosit timpul, de-acum, ca și ceata lui Alexandru să se 
refacă, la fel ca atunci, în ziua în care te-am întâmpinat în Illiria, 
pe lacul acela înghețat, sub ninsoarea care cădea cu fulgi mari. 
A sosit timpul să închidem ochii, chiar și pentru noi cei care am 
trăit mai mult și, când ne vom trezi, vom fi din nou împreună, 
toți tineri și frumoși ca în alte vremuri, ca să pornim din nou cu 
tine, ca să călărim alături de tine către ultima aventură. De data 
aceasta, pentru vecie”. 


415 


Nota autorului 


Această ultimă parte a poveștii lui Alexandru este, poate, cea 
mai complexă și mai greu de interpretat pentru că, pe parcursul 
ei, apar multe evenimente care, chiar și în izvoarele istorice 
verificate, nu sunt prea clare, cum ar fi incendierea orașului 
Persepolis, uciderea lui Clito cel Negru și cele două comploturi: 
cel în care a fost implicat Filotas și cel numit „al pajilor”. Nu 
revine unui roman misiunea de a clarifica probleme deja aflate 
în dezbaterea pe larg din critica istoriografică, totuși naraţiunea 
poate prezenta unele interpretări care nu pot fi trecute cu 
vederea, tocmai pentru că ea trebuie să ţină seama de un cadru 
general aparţinând, deseori, viziunii sectoriale sau, în orice caz, 
foarte specializată, a cercetării. Este cazul scenei în care 
Parmenion îi cere socoteală lui Alexandru pentru distrugerea 
orașului Persepolis. 

Cuceritorul macedonean este, în orice caz, prezentat într-o 
manieră fidelă, chiar și în momentele cele mai șocante sau mai 
puţin onorabile ale vieţii sale. Doar unele episoade, prezentate, 
evident, într-o lumină nefavorabilă de izvoare oarecum 
părtinitoare, au fost parțial modificate, devenind ceea ce ar fi 
putut fi într-o situaţie adevărată și mai autentică. 

Cititorii și, mai ales cititoarele, s-ar putea să aibă impresia că 
unele personaje feminine ar fi trebuit să aibă o pondere mai 
importantă în sufletul protagonistului, dar, și aici, am preferat să 
redau o situaţie cât mai apropiată posibil de cea a societăţii din 
epocă și chiar de caracterul lui Alexandru. In izvoarele antice, 
acele personaje, chiar și cele importante, sunt prezente doar cu 
numele: am încercat să le dau o anumită consistenţă și să le 
reconstitui, pe baza unor consideraţii logice, prezenţa și 
influenţa pe care au avut-o în întâmplările relatate. 

Reconstituirile topografice trebuie considerate, în general, 
doar ca un punct de plecare: din păcate, pierderea Efemeridelor, 
întocmite, probabil, de Eumene din Cardia, și a rapoartelor 
Betametiștilor („ofiţerii topografi” din roman) care ofereau o 


416 


descriere foarte precisă a itinerariului, permite o redare destul 
de aproximativă a peisajului și a caracteristicilor sale. 


417 


Cuprins 


NNMTIWIW ONB N 


24 
25 
26 
27 
28 
29 
30 
31 
32 
33 
34 
35 
36 
37 
38 
39 
40 
41 
42 
43 
44 
45 
46 
47 
48 
49 


419 


50 
51 
52 
53 
54 
55 
56 
57 
58 
59 
60 
61 
62 
63 
64 
Epilog 
Nota autorului 


Cuprins 


420