Henryk Sienkiewicz — Potopul v3

HENRYK SIENKIE WICZ 


HENRYK SIENKIEWICZ 


POIOPUL 


Vol. 3 


Capitolul 1. 

În timp ce în Republică toată suflarea încăleca pe cai, 
Carol Gustav întârzia în ţinuturile prusiene, vrând să pună 
mâna pe oraşele de acolo şi să negocieze cu electorul. 

După cuceririle uşoare şi neaşteptate, acest războinic cu 
mintea ageră înţelese curând că leul suedez înghiţise mai 
mult decât îi încăpea în măruntaie. După întoarcerea lui Jan 
Kazimierz, pierdu nădejdea stăpânirii Republicii, dar 
renunțând în inima lui la întreg, vroia cel puţin să păstreze 
o parte cât mai mare din pradă, în primul rând Prusia 
regală, provincie învecinată cu Pomerania lui, mănoasă, 
presărată cu oraşe mari şi bogată. 

Această provincie însă începuse cea dintâi să se apere şi se 
afla şi acum de partea fostului stăpân al Republicii, 
întoarcerea lui Jan Kazimierz şi începerea războiului de 
către confederaţii de la 'Tyszowce puteau să-i încurajeze pe 
prusieni, întărindu-i în credinţă şi îndemnându-i să reziste, 
aşa că regele suedez hotări să înăbuşe răscoala şi să 
nimicească forţele lui Kazimierz, spulberând astfel 
speranţele prusienilor în obţinerea unui ajutor. 

Era silit s-o facă şi din pricina electorului care era 
totdeauna gata să ţină cu cel mai puternic. Regele suedez îl 
cunoscuse cum nu se poate mai bine şi nu se îndoia nici o 
clipă că, dacă norocul lui Kazimierz se va arăta mai mare 
decât al lui, electorul avea să treacă de partea acestuia. 

Aşadar, când văzu că la Malborg asediul bătea pasul pe 
loc, deoarece împotrivirea apărătorilor conduşi de jupân 
Wejher creştea pe măsura înverşunării atacurilor, Carol 


Gustav plecă în Republică să-l urmărească iarăşi pe Jan 
Kazimierz şi să-l ajungă fie şi în cel mai depărtat colţ al 
țarii. 

Şi pentru că la el hotărârea era urmată de faptă, aşa cum 
fulgerul este urmat de tunet, strânse toate oştile risipite 
prin oraşe şi, înainte ca cei din Republică să-şi dea seama, 
înainte ca vestea despre marşul său să se împrăştie, trecu 
de Varşovia şi se aruncă în vâlvătăile pojarului. 

Înainta ca o furtună, mistuit de mânie neînduplecată şi 
dorinţă de răzbunare. Zece mii de cai călcau în picioare 
întinderile acoperite încă de zăpadă; pe drum lua cu el 
garnizoanele de pedestraşi de prin oraşe, îndreptându-se 
asemenea vijeliei hăt! spre ţinuturile de miazăzi ale 
Republicii. 

Pretutindeni îşi însemna calea tăind şi pârjolind. Nu mai 
era Carol Gustav cel de altădată, stăpânul bun, omenos şi 
vesel; care bătea din palme la vederea călărimii polone, 
clipea din ochi în timpul ospeţelor şi-i măgulea pe oşteni. 
Acum, oriunde se arăta, făcea să curgă râuri de sânge de 
şleahtici şi de ţărani. În drum zdrobea cetele înarmate şi 
spânzura prinşii, nelăsând pe nimeni în viaţă. 

Dar, aşa cum ursul puternic îşi poartă trupul mătăhălos 
prin desişul pădurii, rupând tufe şi ramuri, iar lupii îi dau 
târcoale şi, neîndrăznind să-l atace din faţă, se apropie din 
ce în ce mai mult din urmă, tot aşa şi acele pâlcuri înarmate 
urmăreau armia lui Carol, sporind în număr şi putere, şi se 
ţineau după suedezi cum se ţine umbra după om, ziua şi 
noaptea, pe vreme rea sau pe vreme bună: înaintea lui se 
stricau podurile, se distrugeau rezervele de proviant, astfel 
că trebuia să meargă ca printr-un pustiu, neavând unde să 
se adăpostească şi cu ce să-şi astâmpere foamea. 

Carol Gustav înţelese şi el destul de repede cât de 
primejdioasă era întreprinderea lui. Războiul se vânzolea în 
jurul lui ca o mare în jurul corăbiei pierdute printre 
talazuri. Se ridicau ţinuturile prusiene, se ridica 
Wielkopolska, ţinut care, supunându-se cel dintâi, vroia să 


scuture jugul înaintea celorlalte, se ridicau Matopolska şi 
Rutenia, Lituania şi Samogiţia. Suedezii rezistau în cetăţile 
şi oraşele mai mari, care rămăseseră ca nişte ostroave, căci 
restul, sate, păduri, câmpuri şi râuri se aflau în mâna 
polonezilor. Nu numai omul singur, nu numai podghiazurile 
mai mici, dar nici măcar un polc întreg nu putea să se 
depărteze la două ceasuri de drum de tabăra suedeză, 
fiindcă pierea îndată fără urmă, iar prinşii care cădeau în 
puterea ţăranilor mureau în chinuri înfricoşătoare. 

Carol Gustav poruncea în zadar să se strige prin sate şi 
oraşe că orice ţăran care va aduce un şleahtic înarmat, 
mort sau viu, va căpăta drept răsplată libertate şi pământ în 
veşnică folosinţă, deoarece ţăranii, alături de şleahtici şi de 
târgoveţi, luau drumul podurilor. Oamenii munţilor, cei 
care-şi aveau sălaşele prin pustietăţi sălbatice, prin lunci şi 
pe câmpii se afundau în păduri, întindeau capcane 
suedezilor, atacau garnizoanele mai mici, spârcuiau 
podghiazurile. Îmblăciele, furcile şi coasele şiroiau de sânge 
suedez ca şi săbiile şleahticilor. 

Mânia se aduna din ce în ce mai multă în inima lui Carol, 
mai ales când se gândea că doar cu zece-cincisprezece luni 
înainte cotropise atât de uşor această ţară. Aproape că nu 
pricepea ce se întâmplase, de unde această forţă, de unde 
această împotrivire, cum de se iscase acest război 
înspăimântător pe viaţă şi pe moarte, al cărui sfârşit nu-l 
întrezărea şi nici nu ştia să-l ghicească. 

În tabăra suedeză adunările sfatului se ţineau lanţ. Cu 
regele se aflau: fratele lui, Adolf, prinţ de Deux Ponts şi 
căpetenia întregii oştiri, Robert Duglas, Henryk Horn, ruda 
celui care fusese tăiat de o coasă ţărănească la 
Czestochowa, Waldemar, graf de Danemarca, Miller, cel 
care îşi pierduse faima de mare războinic la poalele Jasnei 
Gora, Aszemberg, cel mai îndemânatic dintre suedezi în 
conducerea călărimii, Hammerszyld, mai-mare peste tunuri, 
şi acel tâlhar înrăit, mareşalul Arfuid Wittemberg, vestit 
prin jafurile lui şi cu sănătatea zdruncinată, pentru că 


suferea de o boală scârboasă, Forgell şi mulţi alţii - cu toţii 
conducători pricepuţi în cucerirea oraşelor şi în lupta la 
câmp deschis, care se lăsau întrecuţi doar de iscusinţa 
neobişnuită a regelui. 

Aceştia se temeau în adâncul sufletului că regele şi oştirea 
vor pieri din pricina trudei, a lipsei de hrană şi a îndâririi 
polonezilor. Bătrânul Wittemberg îl sfătuia pe rege să 
renunţe la această campanie. „Cum aşa, măria ta, îi spunea, 
vrei să te afunzi în ţinuturile rutene pe urmele unui vrăjmaş 
care nimiceşte totul în calea lui, rămânând tot timpul 
nevăzut? Ce vei face atunci când vom începe să ducem lipsă 
nu numai de fân şi ovăz pentru cai, ci şi de un adăpost 
deasupra capului, iar oamenii se vor prăbuşi istoviţi? Unde 
se află oştile care ne vor veni în ajutor, unde sunt cetăţile în 
care am putea să ne refacem puterile şi să ne odihnim 
trupurile trudite? Stăpâne, nu-ţi pot sta alături în slavă, dar 
dacă aş fi Carol Gustav, nu mi-aş lăsa faima câştigată în 
atâtea bătălii însemnate în seama sorții schimbătoare a 
războiului.” 

Dar Carol Gustav îi răspundea: „Nici eu, dacă aş fi 
Wittemberg.” 

După care amintea de Alexandru Macedon, cu care-i 
plăcea să fie asemuit, şi mergea înainte, gonindu-l pe jupân 
Czarniecki. lar acesta, neavând forţe la fel de mari şi de 
muştruluite, fugea dinaintea lui, dar fugea ca lupul, gata 
oricând să se întoarcă. Uneori se afla înaintea suedezilor, 
alteori pe flancurile lor, iar câteodată, pierzându-se în 
bungetul pădurilor, îi lăsa să treacă înainte, astfel că în timp 
ce ei credeau că-l urmăresc, el venea în urma lor, prindea şi 
tăia pe cei care se răzleţeau, ici şi colo rupea de grosul 
oştirii câte un podghiaz întreg, nimicea polcurile de 
pedestraşi care mergeau mai încet sau se repezea asupra 
carelor cu proviant. Suedezii nu ştiau niciodată unde este, 
şi din care parte va lovi. De multe ori, în întunericul nopţii, 
începeau să tragă cu tunurile şi muschetele în tufărişuri, 
socotind că vrăjmaşul se găsea înaintea lor. Vlăguiţi de 


moarte, înaintau prin frig înfometați şi cu grija în suflet, iar 
ameninţarea acelui vir molestissimus1 1) stăruia mereu 
asupra lor, cum stăruie norul de grindină deasupra lanului 
de grâu. 

În cele din urmă, îl ajunseră la Gotab, nu departe de 
vărsarea pârâului Wieprz în Vistula. Cele câteva steaguri 
polone, care stăteau în aşteptare, se repeziră cu avânt 
asupra vrăjmaşului, împrăştiind spaimă şi neorânduială. Cel 
dintâi se năpusti Wotodyjowski cu steagul de laudanieni şi-l 
răzbi pe prinţul danez, iar jupân Kawecki Samuel şi mai 
tânărul Jan împinseră de pe colină steagul de cuirasieri 
englezi al lui Wikilson şi îl înghiţiră într-o clipită, cum 
înghite ştiuca un clean. Jupân Malawski se încleşta atât de 
strâns cu prinţul de Deux Ponts, încât oamenii şi caii se 
învălătuciră ca praful stârnit de două vijelii potrivnice. Cât 
ai clipi din ochi, suedezii fură împinşi spre Vistula, aşa că 
Duglas sări cu raitierii în ajutorul lor. Dar nici aceste forţe 
noi nu putură stăvili iureşul şi suedezii începură să sară de 
pe malul înalt pe gheaţă, înnegrind câmpul înzăpezit cu 
trupurile lor asemenea literelor pe hârtia albă. Aici pieriră 
graful Waldemar şi Wikilson, iar prinţul de Deux Ponts se 
prăbuşi odată cu calul, frângându-şi piciorul. Căzură de 
asemenea şi cei doi jupân Kawecki, şi jupân Malawski, şi 
Rudawski, şi Rogowski, şi jupân Tyminski, şi Choinski, şi 
Porwaniecki; doar Wotodyjowski scăpă fără nici o 
zgârietură, deşi se zbenguise printre rândurile suedeze ca 
un cufundar prin apă. 

În acest timp, sosi însuşi Carol Gustav cu grosul oştirii şi 
cu tunurile, schimbând soarta bătăliei. Celelalte polcuri ale 
lui Czarniecki, neînvăţate să asculte şi nemuştruluite, nu 
izbutiră să-şi formeze rândurile la timp; unele nu aveau caii 
la îndemână, altele care se aflau prin sate mai depărtate, în 
loc să fie gata în orice clipă, potrivit poruncilor, se odihneau 
prin case. Când vrăjmaşul le lovi pe neaşteptate, se risipiră 
numaidecât şi o luară la fugă spre Wieprz. Astfel că jupân 
Czarniecki porunci trâmbiţaşilor să sune retragerea, ca să 


nu piardă şi polcurile care intraseră în luptă mai înainte. 
Unii trecură deci pârâul, iar alţii apucară spre Kofskowola, 
lăsând câmpul de luptă şi faima izbânzii lui Carol; mai ales 
cei care fugiră dincolo de Wieprz fură urmăriţi multă vreme 
de steagurile lui Zbrozek şi Kalinski, care rămăseseră 
alături de suedezi. 

În tabăra suedeză se înstăpâni o bucurie fără margini, 
într-adevăr, prada pe care puseseră mâna în urma acestei 
biruinţe nu era prea mare: saci cu ovăz şi câteva care de 
povară goale, dar de astă dată regele suedez nu avea în 
vedere prada. Se bucura că izbânda mergea şi acum în pas 
cu el, că era destul să se arate, ca să învingă, şi încă pe 
jupân Czarniecki în care Jan Kazimierz şi Republica îşi 
puseseră cele mai mari nădejdi. Se putea aştepta ca vestea 
să se împrăştie în toată ţara, trecând din gură în gură: 
„Czarniecki a fost înfrânt”, că cei mai slabi de înger vor 
umfla măsura nenorocirii, împuţinând curajul şi râvna 
tuturor acelora care puseseră mâna pe arme la chemarea 
confederației de la Tyszowce. 

Aşa că atunci când îi aduseră şi-i aruncară la picioare sacii 
cu ovăz şi odată cu ei trupurile lui Wikilson şi Waldemar, el 
se întoarse spre ghinărarii îngrijoraţi şi le spuse: 

— Domniile voastre, descreţiţi-vă frunţile, fiindcă aceasta 
este cea mai mare biruinţă pe care am avut-o de un an 
încoace şi care poate să pună capăt războiului. 

— Măria ta, răspunse Wittemberg care, simțindu-se mai 
slăbit ca de obicei, vedea lucrurile în negru, să mulţumim 
lui Dumnezeu că vom avea linişte de acum înainte, cu toate 
că o oştire ca a lui Czarniecki se împrăştie repede, dar tot 
atât de repede se şi adună la loc. 

La aceasta regele: 

— Jupâne mareşal, nu te socotesc o căpetenie mai puţin 
pricepută decât Czarniecki, dar dacă ţi-aş risipi oastea, cum 
am risipit-o pe a lui, gândesc că n-ai fi în stare s-o aduni nici 
în două luni de zile. 


Wittemberg se mulţumi să se încline în tăcere, iar Carol 
vorbi mai departe: 

— Aşa-i, de acum încolo marşul se va desfăşura în linişte, 
deoarece numai Czarniecki putea să ne oprească. Nu mai 
sunt oştile lui Czarniecki, nu vor mai fi nici piedici! 

Ghinărarii se bucurară la auzul acestor cuvinte. Oştenii 
îmbătaţi de biruinţă treceau pe dinaintea regelui strigând şi 
cântând. Czarniecki încetase să-i mai amenințe. Împrăştiat 
în cele patru vânturi, Czarniecki încetase să mai existe! 
Asemenea gânduri îi făceau să uite chinurile îndurate, iar 
truda viitoare nu-i mai speria. Vorbele regelui, pe care le 
auziseră mulţi polcovnici, se răspândiră prin tabără, 
convingându-i pe toţi că izbânda avea într-adevăr o 
însemnătate neobişnuită, că balaurul războiului a fost răpus 
din nou şi în curând avea să vie „vremea răzbunării şi a 
stăpânirii netulburate. 

Regele lăsă oştenii să se odihnească o zi încheiată; în acest 
timp, sosiră de la Kozienice carele cu proviant. Oştile 
tăbărâră la Golab, Krowieniki şi la Zyrzyn. Raitierii 
aprinseră carele părăsite, spânzurară zece-cincisprezece 
ţărani prinşi cu arma în mână şi câţiva slujitori pe care-i 
luară drept ţărani; apoi avu loc un ospăț, după care oştenii 
căzură într-un somn adânc şi liniştit, cum nu mai avuseseră 
de multă vreme. 

A doua zi se treziră refăcuţi şi primele vorbe care le ieşiră 
din gură, fură: 

— S-a zis cu Czarniecki! 

Îşi repetau unul altuia bucuria, de parcă vroiau să se 
asigure că totul era adevărat. Oştile porniră la drum cu 
voioşie. Ziua era uscată, geroasă şi senină. Un vânt tăios 
acoperea cu pojghiţe de gheaţă băltoacele de pe tractul 
Lublinului, întărind noroaiele. Oastea se întinse ca un şarpe 
preţ de o milă, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată 
înainte. Două polcuri de dragoni sub conducerea 
franţuzului Dubois se îndreptară spre Konskowola, 
Markuszew şi Garbow la o milă înaintea celorlalţi. Dacă s-ar 


fi depărtat atât de mult cu trei zile în urmă, ar fi fost 
pierdute, dar acum erau apărate de spaima şi faima 
biruinţei care se lăţeau înaintea lor. 

— S-a zis cu Czarniecki! repetau polcovnicii şi oştenii. 

Într-adevăr, marşul se desfăşura în linişte. În adâncurile 
pădurii nu se mai auzeau strigăte, iar din desişuri braţele 
nevăzute nu mai aruncau sulițe asupra lor. 

Spre seară, Carol Gustav ajunse la Garb6w bine dispus. 
Tocmai se pregătea să se culce, când Aszemberg îl înştiinţa 
prin căpetenia străjilor că vrea să-l vadă neapărat. 

După o clipă, intră în încăperea regelui însoţit de un 
rotmistru de dragoni. Carol, care avea ochiul ager şi o 
ţinere de minte atât de bună, încât îşi ştia aproape toţi 
oştenii, îl recunoscu îndată pe rotmistru. 

— Ei, ce-i nou, Freed? întrebă. Dubois s-a întors? 

— Dubois a fost ucis! răspunse Freed. 

Regele se tulbură; abia acum băgă de seamă că rotmistrul 
arăta ca scos din mormânt şi avea hainele sfâşiate. 

— Şi dragonii? întrebă iarăşi. Cele două polcuri? 

— Tăiaţi până la unul. Doar eu am fost lăsat în viaţă! 
Obrazul oacheş al regelui se întunecă şi mai mult; 

Îşi potrivi buclele părului deasupra urechilor. 

— Cine-a făcut una ca asta? 

— Czarniecki! 

Carol Gustav tăcu şi privi uimit la Aszemberg care clătina 
din cap de parcă vroia să repete: 

— Czarniecki! Czarniecki! Czarniecki! 

— Toate acestea sunt de necrezut! rosti regele după o 
clipă. L-ai văzut cu ochii tăi? 

— Aşa cum te văd şi pe măria ta. Mi-a poruncit să-ţi aduc 
închinăciune şi să-ţi spun că va trece iarăşi Vistula, apoi va 
porni, pe urmele noastre. Nu ştiu dacă a spus adevărul. 

— Bine! zise regele. Are mulţi oameni? 

— N-am putut să-mi dau seama prea bine, dar vreo patru 
mii am văzut chiar eu, iar dincolo de pădure se zăreau alte 
pâlcuri de călăreţi. Ne-au înconjurat lângă Krasiczyn; 


polcovnicul Dubois se abătuse înadins din drum şi pornise 
într-acolo, fiindcă avea ştire că nu ştiu ce oameni se găseau 
în acel loc. Acum socotesc că Czarniecki ne-a trimis cu bună 
ştiinţă această veste, ca să ne atragă în capcană. Afară de 
mine, n-a mai rămas nimeni cu viaţă. [ăranii i-au ucis pe cei 
răniţi, iar eu am scăpat ca prin minune! 

— Omul ăsta a făcut tovărăşie cu diavolul, spuse regele, 
ducându-şi mâna la frunte. Să se refacă atât de repede 
după asemenea înfrângere şi să ne calce iarăşi pe grumaz! 
Hm, asta nu stă în puterea unui om! 

— S-a întâmplat aşa cum a prevăzut mareşalul 
Wittemberg! îl întrerupse Aszemberg. 

Regele răbufni: 

— Când e vorba de ce-o să fie, vă pricepeţi cu toţii, dar nici 
unul dintre voi nu e în stare să-mi dea un sfat bun! 

Aszemberg păli şi tăcu. Când era vesel, Carol Gustav 
părea plămădit numai din bunătate, dar când îşi încrunta 
sprânceana, stârnea o spaimă fără margini printre cei din 
preajma lui şi nici păsările nu se ascund de vultur, cum se 
ascundeau de el până şi ghinărarii cei mai vârstnici şi cu 
meritele cele mai mari. 

De astă dată se stăpâni repede şi-l întrebă din nou pe 
rotmistrul Freed: 

— Cum arată oştenii lui Czarniecki? 

— Am văzut câteva steaguri grozave, cum e de obicei 
călărimea lor. 

— Sunt cele care ne-au atacat la Gotab cu atâta furie. 
Trebuie să fie polcuri vechi. Şi Czarniecki e vesel, 
încrezător în steaua lui? 

— Atât de încrezător, de parcă el ar fi învins la Gotab. 
Acum le-a sporit curajul şi mai mult, fiindcă au uitat de 
înfrângerea de la Golab şi se laudă cu izbânda de la 
Krasiczyn. Măria ta, am repetat întocmai tot ce mi-a 
poruncit Czarniecki să-ţi spun, dar la plecare s-a apropiat 
de mine o căpetenie, un om uriaş, şi mi-a zis că el este cel 
care l-a biruit în luptă dreaptă pe neuitatul Gustav Adolf! A 


rostit multe vorbe de ocară şi împotriva măriei tale, iar 
ceilalţi i-au ţinut isonul. Atât de mult se umfla în pene! Am 
plecat în amenințările şi batjocura tuturor. 

— Să lăsăm asta! răspunse Carol Gustav. Lucrul de 
căpetenie este că Czarniecki nu este învins şi şi-a adunat 
oştirea. De aceea, trebuie să înaintăm repede şi să-l 
ajungem din urmă pe acest Darius al polonezilor. Domniile 
voastre puteţi pleca. Spuneţi oştenilor că polcurile acelea 
au pierit de mâna ţăranilor prin satele aprinse. Mergem 
înainte! 

Aszemberg şi rotmistrul ieşiră, Carol Gustav rămase 
singur. O vreme se adânci în gânduri. Se putea oare ca 
biruinţa de la Gotab să nu aducă nici un folos, să nu 
schimbe nimic, stârnind doar o îndârjire şi mai mare printre 
duşmani? 

Faţă de oşteni şi de ghinărari, Carol Gustav se arăta 
totdeauna sigur de sine şi încrezător în viitor, dar când 
rămânea singur şi începea să se gândească la acest război 
care părea atât de lesnicios, iar acum devenea din ce în ce 
mai trudnic, îl năpădeau îndoielile. Toate întâmplările i se 
înfăţişau într-o lumină ciudată. Deseori nu mai vedea nici o 
ieşire, neputând să-i întrevadă sfârşitul. Uneori i se părea 
că este ca omul care, păşind de pe mal în apa mării, simte 
că se cufundă tot mai adânc şi în curând îi va fugi pământul 
de sub picioare. 

Dar regele suedez credea în stele, aşa că se apropie şi 
acum de fereastră, ca să se uite la aceea pe care şi-o 
alesese, la aceea care ocupa locul cel mai de sus în Carul 
sau Ursa Mare şi lumina cel mai puternic. Cerul era senin, 
astfel că şi în acea clipă strălucea orbitor, făcând ape 
albastre şi roşii; dar hăt departe, pe granatul întunecat al 
cerului, înnegrea un nor singuratic în formă de şarpe, din 
care creşteau parcă braţele sau ramurile unui monstru al 
mării, ce se apropia treptat de steaua regelui. 

Capitolul II. 


În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, regele plecă mai 
departe şi ajunse la Lublin. Aici, primind vestea că jupân 
Sapieha îl respinsese pe Bogustaw şi se apropia cu o oaste 
însemnată, îl lăsă în plata Domnului şi, întărind garnizoana 
de la Lublin, porni mai departe. 

Scopul cel mai apropiat al campaniei era acum Zamosc, 
deoarece dacă ar fi izbutit să cucerească o fortăreață atât 
de puternică, ar fi dobândit o bază de neclintit pentru a 
duce războiul mai departe şi asemenea foloase, încât ar fi 
putut aştepta cu încredere sfârşitul luptelor. Despre 
Zamosc umblau tot felul de zvonuri. Polonezii, care-i 
rămăseseră credincioşi lui Carol Gustav, susțineau că este 
cea mai puternică fortăreață din Republică, aducând ca 
dovadă faptul că rezistase tuturor forţelor lui Chmielnicki. 

Dar pentru că regele suedez observase că polonezii nu se 
prea pricepeau la cetăţile întărite, socotindu-le drept 
puternice pe acelea care în alte ţări erau de mâna a treia şi, 
pe de altă parte, ştia că nici o fortăreață nu avea din belşug 
cele necesare apărării, adică ziduri bine întreţinute, 
încăperi subpământene şi arme, nu-şi făcea griji nici în 
privinţa cetăţii Zamosc. Conta mult şi pe slava numelui său, 
pe faima de căpetenie neînvinsă, în sfârşit, pe negocieri. 
Până atunci Carol Gustav dobândise mai mult prin 
înțelegerile pe care putea să le încheie oricare magnat în 
această Republică sau cel puţin îşi îngăduia să le încheie, 
decât prin forţa armelor. Aşadar, ca un om iscusit, căruia îi 
plăcea să ştie cu cine are de-a face, aduna cu sârg orice 
ştire despre stăpânul de la Zamosc. Se interesa de 
obiceiurile lui, de înclinațiile, mintea şi curajul lui. 

Jan Sapieha, care pe atunci îşi mânjise numele şi prin 
trădare, spre durerea voievodului de Witebsk, îi împărtăşi 
regelui cele mai multe lămuriri în privinţa starostelui de 
Katuza. Petreceau ceasuri întregi la sfat. Dealtfel, Sapieha 
nu credea că regele l-ar putea câştiga uşor pe stăpânul de 
la Zamosc. 


— Nu trebuie ispitit cu bani, spuse Jan, pentru că are 
avuţii nemăsurate. De ranguri nu-i pasă şi nu s-a zbătut 
niciodată să le capete, nu le-a vrut nici măcar atunci când i 
s-au oferit singure. Cât despre titluri, l-am auzit chiar eu 
certându-l pe de Noyers, pisarul reginei, pentru că îi 
spusese: Mon prince! „Eu nu sunt prince, i-a zis, dar am 
avut şi arhiduci în temniţele de la Zamosc.” E drept, nu el îi 
avusese, ci bunicul lui, supranumit cel Mare în ţara noastră. 

— Să-mi deschidă porţile cetăţii şi am să-i ofer ceva ce nici 
un rege polonez n-ar fi în stare să-i ofere. 

Nu se cuvenea ca Sapieha să-l întrebe despre ce era 
vorba, aşa că privi curios la Carol Gustav care-i înţelese 
nedumerirea şi răspunse potrivindu-şi ca de obicei şuviţele 
deasupra urechilor: 

— Am să-i ofer ţinutul Lublinului ca principat independent; 
cred că se va lăsa ademenit de coroană. Nici unul din voi nu 
s-ar putea împotrivi unei astfel de ispite, nici chiar noul 
voievod de Wilno. 

— Nemărginită este dărnicia măriei tale! răspunse 
Sapieha nu fără anume batjocură în glas. 

Iar Carol îi răspunse cu nepăsarea-i de totdeauna: 

— I-l dau pentru că nu e al meu. 

Sapieha clătină din cap. 

— Nu e însurat şi n-are feciori. Coroana o poftesc aceia 
care pot s-o lase moştenire urmaşilor. 

— Atunci domnia ta ce mă sfătuieşti să fac? 

— Eu aş fi de părere că s-ar putea câştiga mai mult 
măgulindu-l. Nu e prea ager la minte şi ar putea fi 
îmbrobodit fără greutate. Trebuie să i se spună că liniştea 
Republicii se află în mâinile lui, trebuie convins că numai el 
poate s-o ferească de război, de nenorocirile de tot felul şi 
înfrângerile viitoare, deschizând porţile cetăţii. Dacă 
peştele va înghiţi nada, vom pătrunde şi noi în fortăreață, 
altminteri nu! 

— Mai rămân tunurile ca cel mai puternic argumentum! 


— Hm, la asemenea argumenta cei de la Zamosc vor avea 
cu ce să răspundă. Acolo nu duc lipsă de tunuri grele, pe 
când noi ar trebui să le aducem abia de acum încolo, iar 
când va începe dezgheţul va fi cu neputinţă. 

— Am auzit că pedestraşii sunt de mâna întâi, dar călărime 
n-au. 

— De călărime e nevoie numai la câmp deschis şi pe urmă, 
de vreme ce Czarniecki n-a fost zdrobit, cum s-a arătat, 
putea să le trimită un steag, două, ca să le aibă la 
îndemână. 

— Domnia ta vezi numai greutăţi peste tot. 

— În schimb, am încredere în steaua norocoasă a măriei 
tale! răspunse Sapieha. 

Jupân Jan avea dreptate, prevăzând că Czarniecki 
trimisese la Zamosc călărimea de care apărătorii aveau 
nevoie pentru a se apropia de vrăjmaş şi a lua prinşi. La 
drept vorbind, jupân Zamoyski avea şi aşa destulă şi nu-i 
mai trebuia ajutor, dar castelanul de Kiev trimisese înadins 
la Zamosc cele două steaguri care suferiseră cel mai mult la 
Gotab, pe cel din Lauda şi al lui Szemberk, ca să se 
odihnească în fortăreață, să-şi refacă puterile şi să-şi 
schimbe caii istoviţi. Jupân Sobiepan le primi cu braţele 
deschise, iar când află cu ce viteji avea de-a face, le lăudă 
isprăvile şi îi copleşi cu daruri, poftindu-i în fiecare seară la 
masa lui. 

Cine poate să înfăţişeze înduioşarea prinţesei Gryzelda la 
vederea lui Skrzetuski şi a lui Wotodyjowski, polcovnici de 
frunte ai marelui Jarema. Îi căzură amândoi la picioare, 
vărsând lacrimi bogate la vederea fostei stăpâne, care nu se 
putea stăpâni să nu plângă şi ea. Câte amintiri îi uneau de 
pe vremea petrecută la Lubnie, când soţul ei, slava şi fala 
neamului, în plinătatea puterii, stăpânea acel ţinut sălbatic 
şi puternic, îngrozindu-i pe barbari, asemenea lui Jupiter, 
când îşi încrunta sprânceana. Nu era prea mult de atunci, 
dar ce mai rămăsese oare? Stăpânitorul se afla în mormânt, 
barbarii încălcaseră ţara, iar văduva lui Wisniowiecki stătea 


pe cenuşa fericirii şi măreției de altădată, trăind în tristeţe 
şi rugăciuni. 

În acele amintiri dulceaţa se împletea cu amărăciunea, 
astfel că gândurile celor trei se întorceau cu bucurie spre 
trecut. Vorbiră dar despre viaţa de altădată, despre locurile 
pe care ochii lor n-aveau să le mai vadă niciodată, despre 
vechile războaie, în sfârşit, despre timpurile de astăzi, 
timpuri ale nenorocirii şi mâniei lui Dumnezeu. 

— Dacă trăia prinţul nostru, spuse Skrzetuski, alta ar fi 
fost soarta Republicii. Cazacii ar fi fost învinşi, ţinuturile de 
dincolo de Nipru ar fi rămas ale Republicii, iar suedezii şi-ar 
fi găsit potrivnicul care să-i zdrobească. Dumnezeu le-a 
rânduit pe toate, cum i-a fost voia, ca să ne pedepsească 
pentru păcatele noastre. 

— Deie Domnul să-l reînvie pe apărător în jupân 
Czarniecki! rosti prinţesa Gryzelda. 

— Aşa se va întâmpla! strigă Wotodyjowski. Aşa cum 
prinţul nostru îi întrecea pe toţi stăpânitorii cu un cap, tot 
aşa şi el nu seamănă cu nici una dintre celelalte căpetenii. 
Eu îi cunosc pe cei doi hatmani ai coroanei şi pe celal 
Lituaniei, jupân Sapieha. Sunt războinici mari, dar în jupân 
Czarniecki e ceva neobişnuit, parcă-i vultur, nu om. Pare 
blând, dar toţi se tem de el; până şi jupân Zagtoba îşi uită 
de glume când se află înaintea lui. Şi cum ştie să conducă 
oastea, cum o aşează, întrece orice închipuire! Altminteri 
nu se poate, Republica va avea în el un mare oştean. 

— Soţul meu, care l-a cunoscut pe vremea când Czarniecki 
era polcovnic, i-a prezis încă de atunci un viitor măreț, 
spuse prinţesa. 

— Se zvonea că-şi caută soţie la curtea noastră, strecură 
Wotodyjowski. 

— Nu-mi aduc aminte să fi fost vorba de aşa ceva! 
răspunse prinţesa. 

Nici n-avea cum să-şi amintească, fiindcă nu era adevărat, 
iar Wotodyjowski scornise totul ca să aducă vorba despre 
jupâniţele din preajma prinţesei şi să afle ceva despre Anna 


Borzobohata. Socotea că nu se cuvine să întrebe de-a 
dreptul, căci şi-ar fi îngăduit astfel prea mult faţă de 
prinţesă. Dar viclenia nu-i izbuti. Prinţesa îşi întoarse iarăşi 
gândurile la soţul ei şi la războaiele cu cazacii, iar micul 
cavaler îşi spuse: „Numai Dumnezeu ştie de când nu mai e 
pe lume Anusia!” Şi nu mai întrebă de ea. 

Putea să-i întrebe pe ceilalţi polcovnici, dar mintea lui, ca 
şi a celorlalţi, era ocupată cu altceva. Podghiazurile dădeau 
zilnic de ştire că suedezii sunt tot mai aproape, aşa că se 
pregăteau de apărare. Skrzetuski şi Wotodyjowski, 
polcovnici care-i cunoşteau pe suedezi şi luptaseră cu ei, 
căpătară însărcinări pe ziduri. Jupân Zagtoba îi încuraja şi 
le povestea despre vrăjmaş, acelora care nu-i văzuseră 
până atunci, iar din aceştia erau destui printre oştenii lui 
Zamoyski, deoarece suedezii nu ajunseseră niciodată până 
la Zamosc. 

Zagtoba îl ghici dintr-o privire pe starostele de Katuza, iar 
acesta, la rândul lui, îl îndrăgi peste poate, şi-i cerea sfatul 
în toate, mai ales când află de la prinţesa Gryzelda că, la 
vremea lui, însuşi prinţul Jeremi ţinea la jupân Zagtoba şi-l 
numea vir incomparabilis. Aşa că în fiecare zi, la masă, 
ascultau cu toţii, iar jupân Zagtoba istorisea despre 
vremurile mai vechi şi mai noi, despre războaiele cu cazacii 
şi despre trădarea lui Radziwit, despre jupân Sapieha pe 
care-l scosese la lumină. 

— L-am sfătuit, spuse, să-şi pună sămânță de cânepă în 
buzunare şi să ronţăie fără grabă. Ei bine, domniile voastre, 
aflaţi că i-a intrat în obicei şi acum scoate mereu câte o 
boabă, o aruncă în gură, o sparge, mănâncă miezul şi 
aruncă coaja. Şi noaptea, când se trezeşte, face la fel. Din 
această pricină i s-a ascuţit mintea, de nu-l mai recunosc 
nici cei mai apropiaţi. 

— Cum aşa? întrebă starostele de Katuza. 

— În sămânţa de cânepă se găseşte oleum, care ajunge şi 
în capul celui care mănâncă. 


— Bătu-te-ar să te bată, domnia ta! se minună unul dintre 
polcovnici. 

— Păi. uleiul ajunge în burtă, nu în cap. 

— Est modus în rebus! răspunse Zagtoba. Trebuie să bei 
cit mai mult vin, şi oleum, fiind mai uşor, se va aduna 
întotdeauna la suprafaţă, iar vinul, care şi aşa se urcă la 
cap, va ridica şi această licoare prețioasă. Taina asta o 
cunosc de la hospodarul Lupu, după care, cum ştiţi şi 
domniile voastre, moldovenii vroiau să mă urce pe tron, dar 
sultanul nevrând ca hospodarii să aibă urmaşi, mi-a pus o 
condiţie cu care nu m-am putut împăca. 

— Gândesc că şi domnia ta ai ronţăit multă sămânță de 
cânepă?! spuse Sobiepan. 

— Eu n-am avut nevoie, dar pe domnia ta te sfătuiesc să 
înfuleci cât mai multă, răspunse Zagtoba. 

Auzind aceste vorbe cutezătoare, unii se temură că 
starostele de Katuza le va pune la inimă, dar el, fie că nu 
înţelese cu adevărat, fie că se prefăcu a nu înţelege, destul 
că se mulţumi să zâmbească şi întrebă: 

— Sămânţa de cânepă nu poate fi înlocuită de cea de 
floarea-soarelui? 

— Ba poate, consimţi Zagtoba, dar uleiul de floarea- 
soarelui e mai greu, aşa că trebuie să bei un vin mai tare 
decât cel pe care-l bem noi acum. 

Starostele înţelese unde bate, se înflăcără şi porunci 
îndată să se aducă cele mai bune vinuri. Se bucurară cu 
toţii în inima lor şi voioşia se răsfrânse pe toate feţele. 
Băură şi închinară în sănătatea regelui, a gazdei şi a lui 
jupân Czarniecki. Jupân Zagtoba era cum nu se poate mai 
vesel şi nu mai lăsa pe nimeni să vorbească. Povesti pe larg 
despre lupta de la Golab, unde se ţinuse într-adevăr bine, 
căci slujind în steagul laudanian, nu putea face altfel. Şi 
pentru că se ştia de moartea grafului Waldemar de la prinşii 
suedezi din polcurile lui Dubois, jupân Zagtoba şi-o puse 
fireşte în seama lui. 


— Cu totul altfel s-ar fi sfârşit bătălia, spuse, dacă n-aş fi 
plecat cu o zi înainte la Barandw, la canonicul de acolo. De 
aceea Czarniecki, neştiind unde mă aflu, n-a mai putut să- 
mi ceară sfatul. Poate că şi suedezii au auzit de acel 
canonic, pentru că are un mied straşnic, şi au pornit fără 
zăbavă spre Gotab. Când m-am întors, era prea târziu; 
venea regele şi trebuia să lovim numaidecât. Am intrat în 
suedezi ca în fum, dar ce să-i faci dacă şleahticii vor să-l 
jignească pe vrăjmaş, întorcându-se cu spatele la el. Nu ştiu 
cum o să se descurce Czarniecki fără mine. 

— O să se descurce! N-ai grijă, domnia ta! îl linişti 
Wotodyjowski. 

— Da, dar numai pentru că regele suedez vrea mai 
degrabă să vie după mine la Zamosc, decât să-l caute pe el 
dincolo de Vistula. Nu tăgăduiesc, Czarniecki e un bun 
oştean, dar când începe să-şi răsucească barba şi să 
privească cu ochii lui de râs, până şi oştenii din steagurile 
de elită se socotesc nişte dragoni de rând. Nici că-i pasă de 
ranguri, aţi văzut şi domniile voastre când a poruncit să-l 
târască pe medean, legat de cai, pe jupân Zyrski, om de 
seamă, numai pentru că n-a ajuns cu podghiazul până unde 
avea porunca. Cu şleahticul, domniile voastre, trebuie să te 
porţi părinteşte, nu aşa cum te porţi cu dragonii. Dacă-i 
spui: „Frate, binevoieşte şi du-te”, dacă-l înduioşezi 
amintindu-i de ţară şi slavă, merge mai departe decât un 
dragon care slujeşte pentru leafă. 

— Şleahticul e una, iar războiul e alta! zise starostele. 

— Ai ticluit-o foarte bine, domnia ta! răspunse Zagtoba. 

— Jupân Czarniecki o să-l înveţe minte în cele din urmă pe 
Carolus! observă Wotodyjowski. Am luat parte la multe 
războaie şi ştiu ce spun. 

— Mai întâi o să-l învăţăm noi minte la Zamosc! răspunse 
starostele de Katuza sumeţindu-se grozav, holbându-şi ochii 
şi punându-şi mâinile în şolduri. 

— Ptiu! Ce să mai vorbim, ai? Pe cine-l poftesc în ospeţie, 
aceluia îi deschid uşa. Nu-i aşa? 


Şi starostele începu să-şi umfle pieptul şi mai avan şi să 
lovească masa cu genunchii, să se încline şi să dea din cap, 
să se grozăvească, să privească crunt în jur şi să vorbească 
după cum îi era obiceiul cu o nepăsare cam din topor: 

— Ce-mi pasă mie! El e stăpân în Suedia, iar Zamoyski 
Sobiepan la Zamosc. Eques polonus sum(2), nimic măi 
mult, ce? Dar sunt la mine acasă. Eu sunt Zamoyski, iar ele 
regele suedez. iar Maksymilian era al Austriei, nu? Dacă 
vine, n-are decât să poftească. O să vedem! Pentru el 
Suedia e prea mică, dar mie îmi ajunge Zamosc şi n-am să i- 
l dau lui! 

— Domniile voastre, e tare plăcut să auzi asemenea vorbe 
iscusite şi să vezi simţăminte atât de vrednice! exclamă 
jupân Zagtoba. 

— Zamoyski e Zamoyski! răspunse starostele de Katuza 
bucuros de laudă. Nu m-am ploconit niciodată şi n-o să mă 
ploconesc nici acum. ma foi! Nu dau cetatea şi basta! 

— În sănătatea gazdei! tunară polcovnicii. 

— Vivat! Vivat! 

— Jupâne Zagtoba! strigă starostele. Pe regele suedez nu-l 
las să intre, iar pe domnia ta nu te las să ieşi din Zamosc! 

— Jupâne staroste, îţi mulţumesc pentru bunăvoință, dar 
domnia ta n-ai să faci una ca asta, deoarece Carolus pe cât 
ar fi de necăjit de hotărârea dintâi, pe atât s-ar bucura de a 
doua. 

— Dă-mi cuvântul că după război vei veni la mine! 

— Îl dau. 

Petrecură multă vreme, până când somnul începu să-i 
moleşească pe cavaleri, aşa că se duseră la culcare; în 
curând aveau să înceapă nopţile de veghe, pentru că 
suedezii erau aproape şi străjile dinainte puteau să se 
ivească dintr-o clipă în alta. 

— Într-adevăr, unul ca ăsta nu va preda cetatea! spuse 
Zagtoba, întorcându-se la cvartirul său cu cei doi Skrzetuski 
şi Wotodyjowski. Aţi văzut, domniile voastre, ce repede ne- 
am împrietenit. O s-o ducem bine la Zamosc, şi eu şi 


domniile voastre. Mă potrivesc atât de bine cu starostele, ca 
sacul cu petecul. E un magnat bun. Hm! Dacă ar fi 
briceagul meu şi l-aş purta la cingătoare, l-aş da de multe 
ori pe gresie, că e cam tocit. Dar e om bun şi nu va trăda, ca 
mişeii de la Birze. Aţi băgat de seamă cum, se îndeasă, 
magnații spre bătrânul Zagtoba. Nu mai ştiu cum să scap de 
ei. N-am apucat să mă descotorosesc bine de Sapieha, că s- 
a ivit altul. Dar pe ăsta am să-l înstrunez ca pe o cobză şi o 
să le zdrăngănesc suedezilor asemenea cântece, de-o să 
dănţuiască de moarte la Zamosc. O să-i întorc ca pe 
orologiul de la Gdaisk, ca să cânte. 

Vorbirea le fu întreruptă de larma oraşului, care ajungea 
până la ei. După o clipă, o căpetenie pe care o cunoştea 
trecu repede pe lângă ei. 

— Stai! strigă Wotodyjowski. Ce-i acolo? 

— De pe ziduri se vede o jarişte de foc. Arde 
Sczebrzeszyn! Suedezii sunt aproape! 

— Să mergem pe ziduri, domniile voastre! propuse 
Skrzetuski. 

— Duceţi-vă. Între timp eu am să trag un pui de somn, că 
mâine trebuie să fiu odihnit! răspunse Zagtoba. 

Capitolul III. 

În aceeaşi noapte, jupân Wotodyjowski plecă în fruntea 
unui podghiaz să cerceteze duşmanul şi se întoarse spre 
dimineaţa, aducând vreo zece-cincisprezece prinşi. Aceştia 
adeveriră că regele se găsea la Sczebrzeszyn şi în curând 
avea să vie la Zamosc. 

Starostele de Katuza se bucură de această veste, pentru 
că se înflăcărase şi dorea tare mult să-şi încerce tunurile şi 
tăria zidurilor împotriva suedezilor. Pe de altă parte, se 
gândea, şi pe bună dreptate, că deşi ar fi fost silit să se 
supună în cele din urmă, avea să stăvilească luni întregi 
puterea suedeză, timp în care Jan Kazimierz putea să-şi 
adune oştirea, să aducă urdia în ajutor şi să pregătească 
pretutindeni o apărare îndârjită şi biruitoare. 


— Acum mi se iveşte prilejul, spuse cu mare curaj în sfatul 
de război, să aduc mari foloase ţării şi regelui De aceea vă 
spun domniilor voastre că voi arunca cetatea în aer, înainte 
ca suedezii să pună piciorul înăuntru. Vor să-l ia pe 
Zamoyski cu sila. Prea bine! N-au decât să încerce! O să 
vedem care pe care! Gândesc că domniile voastre mă veţi 
ajuta cu tot sufletul, 

— Suntem gata să murim alături de înălţimea ta! 
răspunseră căpeteniile în cor. 

— Numai să ne împresoare, spuse Zagtoba, fiindcă ar 
putea s-o lase baltă. Domniile voastre, aşa cum mă vedeţi, 
voi conduce cea dintâi ieşire asupra duşmanului! 

— Eu merg cu unchiul! sări Roch Kowalski. Mă voi repezi 
asupra regelui! 

— Acum pe ziduri! porunci starostele de Katuza. Porniră 
cu toţii. Zidurile parcă înfloriseră de mulţimea oştenilor. 
Polcurile de pedestraşi de mâna întâi, cum nu mai erau alţii 
în toată Republica, stăteau în aşteptare unul lângă altul cu 
muschetele în mână şi cu privirile îndreptate spre câmpie. 
Prea puţini străini se aflau printre ei, doar câţiva prusieni şi 
franţuji, cei mai mulţi fiind ţărani de pe moşiile starostelui. 
Flăcăi zdraveni, arătoşi, care, îmbrăcaţi în tunici colorate şi 
muştruluiţi după moda străină, se băteau tot atât de bine ca 
şi cei mai buni oşteni ai lui Cromwel. Dovedeau multă 
bărbăţie mai ales atunci când, după ce trăgeau, se aruncau 
în lupta piept la piept. Acum îi aşteptau cu nerăbdare pe 
suedezi, amintindu-şi de izbânzile asupra lui Chmielnicki. 
La tunuri, ale căror gâturi lungi se întindeau curioase parcă 
spre câmpuri, slujeau îndeosebi flamanzii, foarte pricepuţi 
la asemenea treabă. În afara fortăreței, de cealaltă parte a 
şanţului de apărare, dădeau târcoale steagurile de călărime 
uşoară, aflate sub ocrotirea tunurilor şi cu adăposturi 
sigure, care puteau să se năpustească în orice clipă acolo 
unde era nevoie. 

Starostele de Katuza făcu înconjurul zidurilor în armură 
lăcuită, cu buzduganul aurit în mână şi întrebând mereu: 


— Ei, nu se văd încă? 

Era destul de greu să se vadă ceva, fiindcă în văzduh se 
ridicase o abureală uşoară. Abia spre ceasurile zece 
dimineaţa ceața începu să coboare. Bolta albastră se 
limpezi deasupra capetelor, zarea se lumină şi în partea de 
apus a întăriturilor se auziră strigăte: 

— Vin! Vin! lată-i că vin! 

Starostele împreună cu jupân Zagloba şi cele trei 
căpetenii care-i ascultau poruncile urcară degrabă pe un 
pinten înaintat al zidurilor, de unde se vedea până departe, 
şi începură să se uite cu ocheanul. Deasupra pământului se 
aşterneau încă fâşii pâcloase, dar oştile suedeze, care se 
îndreptau spre Wielacza, păreau că se cufundă până la 
genunchi în ceaţă; parcă ieşeau din întinsura apelor 
revărsate. Polcurile mai apropiate se vedeau bine, astfel că 
ochiul putea desluşi pedestrimea, care înainta în şiruri 
lungi, şi cetele raitierilor; cele mai depărtate, în schimb, 
semănau cu nişte trâmbe de praf întunecate care se 
rostogoleau spre oraş. Treptat, polcurile, tunurile şi 
călărimea se înmulţiră. 

Priveliştea era minunată. Deasupra fiecărui pătrat de 
pedestraşi se înălța încă unul, alcătuit din sulițe; printre ele 
fluturau flamuri de culori felurite, cele mai multe albastre 
cu mici albe şi albastre, cu lei aurii. Se apropiau din ce în ce 
mai mult. Pe ziduri era linişte, aşa că se auzeau scârţâitul 
roţilor, scrâşnetul armurilor, tropotul cailor şi murmurul 
înăbuşit al glasurilor omeneşti. Ajungând la două bătăi de 
falconet13) începură să se desfăşoare înaintea fortăreței. 
Câteva pătrate de pedestraşi se sfărâmară în grupuri 
învălmăşite. Se pregăteau pesemne să întindă corturile şi să 
sape şanţuri. 

— Uite că au venit! spuse starostele. 

— Au venit, câinii! răspunse Zagtoba. 

— Am putea să-i numărăm pe degete, om cu om. 

— Un războinic cu experienţă ca mine n-are nevoie să-i 
mai numere, e destul să arunce o privire. Sunt zece mii de 


călăreţi şi opt mii de pedestraşi cu tunari cu tot. Dacă am 
greşit cu un singur om sau măcar cu un cal, sunt gata să-mi 
plătesc greşeala cu toată averea mea. 

— Cum poţi fi atât de sigur, domnia ta? 

— Zece mii de călăreţi şi opt mii de pedestraşi, pe 
sănătatea mea! Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc că 
vor pleca mult mai puţini, numai să conduc eu o năvală 
asupra lor. 

— Domnia ta, auzi, cântă! 

Trâmbiţaşii şi toboşarii ieşiră într-adevăr înaintea 
polcurilor şi răsună un cântec de luptă. În sunetele lui se 
apropiau polcurile mai depărtate şi înconjurau oraşul, în 
cele din urmă, din mulţime se desprinseră vreo 
cincisprezece călăreţi. La jumătatea drumului legară 
năfrămi albe în vârful spadelor şi începură să le fluture. 

— O solie! spuse Zagtoba. Am văzut că la Birze hoţomanii 
ăştia au venit la fel de semeţi şi se ştie cum s-a isprăvit. 

— Zamosc nu e Birze, iar eu nu sunt voievodul de Wilno! 
răspunse starostele. 

Între timp, ceilalţi se apropiară de poartă. În curând veni 
la staroste o căpetenie şi-i spuse că jupân Jan Sapieha 
doreşte să-l vadă în numele regelui suedez şi să stea de 
vorbă cu el. 

Starostele îşi puse mâinile în şolduri, începu să se mute de 
pe un picior pe altul, să-şi umfle pieptul şi, în sfârşit, spuse 
fălos: 

— Spune-i lui jupân Sapieha că Zamoyski nu vorbeşte cu 
trădătorii. Dacă regele suedez pofteşte să vorbească cu 
mine, să-mi trimită un suedez sadea, nu un polonez, fiindcă 
polonezii care-i slujesc pe suedezi sunt vrednici să vie cu 
solie la câinii mei, cu care sunt de-o seamă! 

— Pe viul Dumnezeu, ăsta respons! strigă Zagtoba cu 
înflăcărare neprefăcută. 

— Să-i ia toţi dracii! urmă starostele încurajat de propriile 
cuvinte şi de laudă. Ia te uită, o să mă port cu mănuşi cu ei? 


— Domnia ta, îngăduie-mi să-i duc eu acest respons! se 
rugă Zagtoba. 

Şi fără să mai aştepte, porni cu căpetenia în întâmpinarea 
lui jupân Jan; pesemne că nu-i repetă numai cuvintele 
starostelui, ci mai adăugă vreo vorbă de duh şi din partea 
lui, fiindcă jupân Sapieha întoarse calul în loc de parcă 
căzuse trăsnetul înaintea lui şi, trăgându-şi căciula peste 
urechi, plecă înapoi. 

De pe ziduri şi din steagul de călărime care se afla în faţa 
porţii îl însoţiră strigătele: 

— La temniţă cu vânzătorii şi slugile ovreilor! Huideo! 
huideo |. 

Sapieha se opri înaintea regelui, palid şi cu buzele strânse. 
Regele era descumpănit şi el, căci cetatea îi înşelase 
speranţele. După câte i se spuseseră, se aştepta să 
găsească cel mult un oraş cu o putere de împotrivire egală 
cu a Cracoviei sau cu cea de la Pozna şi din alte oraşe pe 
care le cucerise. Când colo se afla în faţa unei fortărețe 
puternice, care le amintea pe cele din Danemarca şi 
Niderlanda; nici gând s-o cucerească fără tunurile cele mari 
de asediu. 

— Ce-i acolo? întrebă, văzându-l pe Sapieha. 

— Nimic! Starostele nu vrea să stea de vorbă cu polonezii 
aflaţi în slujba măriei tale. Şi-a trimis măscăriciul, care ne-a 
aruncat vorbe de ocară atât de cumplite, încât mi-e şi 
ruşine să le repet. 

— Mi-e totuna cu cine vrea să vorbească, numai să 
vorbească. În lipsa altor argumenta, îmi rămân cele de fier, 
iar acum i-l trimit pe Forgell. 

După vreo jumătate de ceas, Forgell, însoţit numai de 
suedezi, se afla înaintea porţii. Lanţurile sloboziră încet 
podul peste şanţul cu apă şi ghinărarul intră în cetate în 
mijlocul unei tăceri adânci. Nici el şi nici însoțitorii lui nu 
erau legaţi la ochi; se vede că starostele vroia ca trimisul să 
se uite peste tot şi să-i povestească regelui. Îl primi cu 
asemenea fală, ca pe un prinţ de sânge, şi stârni într-adevăr 


uimirea, deoarece magnații suedezi n-aveau nici a 
douăzecea parte din bogăţiile de care sc bucurau polonezii, 
iar starostele era aproape cel mai avut din Republică. De 
aceea, suedezul viclean se purtă cu el ca şi când regele 
Carol îl trimisese sol la un monarh asemenea lui; îl numi de 
la început princeps şi până la sfârşit nu-i zise altfel, deşi 
Sobiepan îl întrerupse de prima oară: 

— Nu princeps, eques polonus sum, dar tocmai de aceea 
sunt deopotrivă cu prinții! 

— Luminăţia ta, spuse Forgell, nelăsându-se luat cu vorba. 
Prealuminatul rege al Suediei şi stăpân - aici îi înşiră toate 
titlurile - n-a venit aici ca vrăjmaş, ci vorbind de-a dreptul, a 
venit în ospeţie, vestindu-se astfel prin mine şi nutrind 
nădejdea, întemeiată socot, că luminăţia ta vei binevoi să 
deschizi porţile cetăţii pentru el şi oastea lui. 

— Noi n-avem obiceiul să gonim oaspeţii, chiar dacă 
aceştia vin nepoftiţi, răspunse jupân Zamoyski. La masa 
mea se va găsi totdeauna un loc pentru măria sa, fie şi cel 
de frunte. Aşa că domnia ta spune-i prealuminatului rege 
că-l poftesc cu bucurie, mai ales că preamăritul Carolus 
Gustavus este stăpânul Suediei, aşa cum sunt şi eu al cetăţii 
Zamosc. Dar pentru că am slujitori destui, ai văzut şi 
domnia ta, nu mai e nevoie ca luminăţia sa să-i mai aducă 
pe ai săi. Altminteri, m-aş gândi că mă socoteşte un 
sărăntoc şi vrea să mă jignească. 

— Bine! şopti Zagtoba care sta înapoia starostelui. Iar 
Sobiepan, sfârşindu-şi vorba, începu să răsufle adânc şi să 
repete: 

— Asta e, asta e! 

Forgell îşi muşcă mustaţa, tăcu un răstimp şi începu să 
vorbească astfel: 

— Dacă luminăţia ta n-ai îngădui oştirii să intre în cetate, 
ar fi o dovadă de neîncredere faţă de rege. Sunt omul de 
credinţă al măriei sale, îi cunosc cele mai tainice gânduri şi 
am poruncă să-ţi spun, punând chezăşie cuvântul regelui, 
că nu are de gând să ocupe moşiile lui Zamoyski şi 


fortăreaţa pentru totdeauna. Dar acum când războiul a 
izbucnit din nou în această ţară nefericită, când răzvrătirea 
şi-a ridicat capul, iar Jan Kazimierz, nepăsându-i de 
nenorocirile care se pot abate asupra Republicii şi 
urmărindu-şi doar propriul interes, s-a întors iarăşi şi, în 
unire cu păgânii, luptă împotriva oştilor noastre creştineşti. 
Regele neînvins şi stăpânul meu a hotărât să-l urmărească 
până în stepele sălbatice ale tătarilor şi turcilor, vrând 
numai să reaşeze în această ţară liniştea, domnia dreptăţii 
şi fericirea, să redea libertatea oamenilor din această 
Republică strălucită. 

Starostele de Katuza se lovi cu palma peste genunchi, dar 
nu răspunse nici un cuvânt, doar Zagloba şopti: 

— Diavolul s-a îmbrăcat în odăjdii şi a început să predice. 

— Această ţară a cunoscut multe binefaceri datorită 
ocrotirii măriei sale, vorbi mai departe Forgell, dar 
prealuminatul rege, socotind în inima-i de părinte că tot n-a 
făcut destul, şi-a părăsit iarăşi provincia prusiană ca să-i vie 
într-ajutor şi să-l înfrângă pe Jan Kazimierz. Or, pentru ca 
acest nou război să aibă un sfârşit grabnic şi fericit, măria 
sa are nevoie să ocupe vremelnic această fortăreață; aici va 
fi locul de odihnă al oştilor şi de aici va porni în urmărirea 
răzvrătiţilor. Auzind însă că stăpânul de la Zamosc îi întrece 
pe toţi nu numai în bogăţie, în vechimea neamului şi în 
agerimea minţii, ci şi în dragostea de ţară, regele şi 
stăpânul meu mi-a zis: „Omul acesta mă va înţelege, va fi în 
stare să-mi preţuiască planurile mele în legătură cu această 
ţară, nu-mi va înşela încrederea, dimpotrivă, îmi va întrece 
speranţele, punând cel dintâi umărul la fericirea şi liniştea 
Republicii.” Aşa şi este! De luminăţia ta atârnă viitorul ei. 
Luminăţia ta poţi s-o scapi de la cumplire şi să ajungi 
părintele ei. De aceea, nu mă îndoiesc că vei face tot ce-ţi 
stă în putinţă. Cine moşteneşte de la înaintaşi asemenea 
slavă, nu trebuie să scape prilejul de a o spori şi de a o face 
nemuritoare. Într-adevăr, mai mult bine vei făptui 
deschizând porţile cetăţii, decât dacă ai alătura această 


provincie Republicii. Regele socoteşte că înţelepciunea şi 
inima luminăţiei tale te vor îndemna să nu-l dezamăgeşti, de 
aceea nu vrea să poruncească, vrând mai bine să te roage; 
se leapădă de ameninţări şi oferă prietenia; nu doreşte să 
se poarte ca un stăpân cu supusul său, ci de la egal la egal. 

Aici ghinărarul Forgell se înclină înaintea starostelui cu 
respectul cuvenit unui cap încoronat şi tăcu. În încăpere se 
aşternu liniştea. Toţi ochii erau aţintiţi asupra starostelui. 

Acesta începu să se foiască în jilţul aurit, cura avea 
obiceiul, şi să se arate grozav de curajos, în sfârşit, îşi 
depărta coatele, sprijinindu-şi palmele pe genunchi şi. 
smucindu-şi capul ca un cal nărăvaş, vorbi după cum 
urmează: 

— Uite, ce este! Sunt adânc recunoscător măriei sale 
pentru părerea bună pe care o are despre mintea şi 
dragostea mea de ţară. De asemenea, nimic nu întrece 
plăcerea pe care mi-o face prietenia unui astfel de 
stăpânitor. Gândesc însă că am putea să ne avem la fel de 
dragi, dacă măria sa ar rămâne la Stockholm, iar eu la 
Zamosc, nu? Fiindcă Stockholm e al măriei sale, iar Zamos€ 
al meu! Cât despre dragostea faţă de Republică, fie şi aşa, 
dar după mintea mea, pentru Republică va fi mai bine 
atunci când suedezii vor pleca, nu altminteri. Asta e! Cred şi 
eu că cetatea Zamosc i-ar fi de mare folos măriei sale, ca să- 
l învingă pe Jan Kazimierz, dar şi domnia ta trebuie să ştii 
că eu nu i-am jurat credinţă regelui suedez, ci lui Jan 
Kazimierz, aşa că doresc ca biruinţa să fie a celui din urmă, 
iar fortăreaţa n-o dau! Asta e! 

— Asta iscusinţă politicească! tună Zagtoba. 

În încăpere se iscă un freamăt de bucurie, dar starostele 
se lovi cu palmele peste genunchi şi murmurele conteniră. 

Forgell rămase descumpănit şi tăcu o vreme, după care 
începu iarăşi să vorbească: stărui deci, ameninţă întrucâtva, 
se rugă, măguli. Cuvintele latineşti îi curgeau din gură ca 
mierea şi fruntea i se îmbrobonă de sudoare, dar degeaba, 


deoarece după argumenta atât de puternice, încât ar fi 
mişcat şi munţii din loc, auzea acelaşi răspuns: 

— “Totuşi, eu nu dau cetatea, asta e! 

Primirea se lungi peste măsură, devenind în cele din urmă 
umilitoare şi trudnică pentru Forgell, fiindcă veselia 
începea să pună stăpânire pe cei de faţă. Tot mai des se 
auzeau vorbe batjocoritoare, fie din gura lui Zagtoba, fie din 
a altora, după care răsunau râsete înăbuşite. Forgell îşi 
dădu seama că era timpul să se folosească de ultimul mijloc, 
aşa că despături pergamentul cu peceţi pe care-l ţinea în 
mână şi, ridicându-se, rosti cu glasul apăsat: 

— Pentru deschiderea porţilor măria sa - aici îi înşiră din 
nou toate titlurile - îţi oferă luminăţiei tale ţinutul Lublinului 
în veşnică stăpânire! 

Rămaseră cu toţii uimiţi, când auziră asemenea vorbe. 
Forgell începu să rotească în jur priviri triumfătoare când 
deodată, în liniştea adâncă, jupân Zagtoba îi spuse 
starostelui în limba polonă: 

— Oferă-i şi domnia ta regelui suedez Niderlanda. 

Starostele nu stătu prea mult pe gânduri, îşi propti, 
mâinile în şolduri şi spuse cu voce tare pe latineşte: 

— Iar eu îi ofer măriei sale Niderlanda! 

În aceeaşi clipă încăperea răsună de hohote de râs. 
Cingătorile şi burţile începură să se cutremure; unii băteau 
din palme, alţii se clătinau, de parcă erau beţi sau se 
rezemau de vecini şi râsul se înteţea. Forgell păli, îşi 
încruntă sprâncenele ameninţător, aşteptând cu flăcări în 
priviri şi capul înălţat cu semeţie. În cele din urmă, când 
hohotele încetară, întrebă cu glasul întretăiat: 

— Luminăţia ta, acesta este ultimul răspuns? 

Starostele îşi răsuci mustaţa. 

— Nu! răspunse, ridicându-şi capul cu mândrie, fiindcă 
mai am şi tunurile de pe ziduri! 

Solia luase sfârşit. 

Două ceasuri mai târziu, bubuiră tunurile din şanţurile 
suedeze, iar cele de la cetate răspunseră cu aceeaşi tărie. 


Fumul acoperi ca un nor uriaş toată fortăreaţa; flăcările 
izbucneau întruna din vălătucii albicioşi şi tunetele nu mai 
conteneau. Curând focul tunurilor grele ale cetăţii învinse. 
Ghiulelele suedeze cădeau în şanţul de apărare sau se 
izbeau neputincioase de pintenii puternici ai zidurilor; spre 
seară vrăjmaşii fură siliţi să se retragă din şanţurile mai 
apropiate, deoarece fortăreaţa îi împroşca întruna cu o 
grindină de ghiulele; nimeni nu putea îndura asemenea foc 
de iad. Cuprins de mânie, regele suedez porunci să se 
aprindă toate satele şi târgurile din jur, astfel că 
împrejurimile semănau în întunericul nopţii cu o mare de 
foc, dar starostelui nu-i păsa de nimic. 

— Prea bine, spuse, n-au decât să ardă totul! Noi avem un 
acoperiş deasupra capului, pe când ei o să simtă în curând 
colții frigului. 

Era atât de mulţumit de sine şi de vesel, încât în aceeaşi zi 
dădu un ospăț, la care se îndemnară cu paharele până 
noaptea târziu. Capela cânta aşa de tare, că se auzea până 
în şanţurile suedeze cu tot bubuitul tunurilor. 

Dar suedezii trăgeau înainte cu râvnă, aşa că focul ţinu 
toată noaptea. A doua zi, în tabăra regelui sosiră vreo zece- 
cincisprezece tunuri, care, odată aşezate în şanţuri, 
începură să tragă numaidecât. Regele nu se aştepta să 
dărâme zidurile, vroia doar să-l convingă pe staroste că se 
hotărâse să asedieze cetatea în lege. Vroia să-l înfricoşeze, 
dar speria lupul cu pielea oii. Starostele nu crezu nici o 
clipă ceea ce dorea regele şi, arătându-se adesea pe ziduri, 
spunea în timpul celei mai îndrăcite canonade: 

— De ce-or fi risipind pulberea?! 

Jupân Wotodyjowski şi alţi polcovnici cerură învoire să iasă 
asupra duşmanului, dar starostele nu le îngădui să verse 
degeaba sânge omenesc. Ştia, dealtminteri, că astfel ar fi 
fost nevoit să lupte pe faţă, întrucât un războinic atât de 
prevăzător, cum era regele suedez, şi o armie atât de bine 
muştruluită nu se vor lăsa loviți pe neaşteptate: Zagtoba, 


văzând hotărârea neclintită a starostelui în această privinţă, 
stărui şi mai mult, spunând că el va conduce ieşirea. 

— Domnia ta eşti prea lacom de sânge! răspunse 
Sobiepan. Noi o ducem bine, iar suedezii pătimesc, de ce să 
ne mai ducem la ei? S-ar putea să pieri, Doamne fereşte! şi 
am mare trebuinţă de sfatul domniei tale; ai văzut cum l-am 
încurcat pe Forgell cu ajutorul domniei tale, amintindu-i de 
Niderlanda. 

Jupân Zagtoba răspunse că nu mai poate sta locului pe 
întărituri, de aceea se grăbeşte să ajungă la suedezi, dar fu 
nevoit să asculte porunca. 

Aşadar, neavând altceva mai bun de făcut, îşi petrecea 
timpul pe ziduri, printre oşteni, împărțind în dreapta şi-n 
stânga sfaturi, pe care toţi le ascultau cu mult respect, 
deoarece îl socoteau un războinic încercat, unui dintre cei 
mai buni din Republică. Iar el se bucura în inima lui, văzând 
curajul apărătorilor. 

— Jupâne Michal! îi spuse lui Wotodyjowski. Timpurile şi 
şleahticii din Republică s-au schimbat. Nimeni nu se mai 
gândeşte la trădare şi la supunere; din dragoste pentru 
Republică şi rege, fiecare e gata să-şi jertfească viaţa, 
înainte de a da înapoi din faţa vrăjmaşului. Îţi aduci aminte 
că în urmă cu un an se auzea din toate părţile: „Cutare a 
trădat, cutare a primit oblăduirea străinilor”, pe când acum 
suedezii au mai multă nevoie de ocrotire decât noi şi dacă 
diavolul nu-i va apăra, îi va lua cu totul în curând. Noi avem 
burdihanele atât de pline, că toboşarii ar putea să le bată ca 
pe nişte darabane, dar lor foamea le curăţă măruntaiele şi 
le răsuceşti ca biciul. 

Jupân Zagtoba avea dreptate. Oştirea suedeză nu avea 
rezerve de hrană şi nici nu avea de unde să facă rost pentru 
cei optsprezece mii de oameni, fără să mai punem la 
socoteală şi caii, fiindcă starostele strânsese, încă înainte de 
sosirea vrăjmaşului, tot proviantul de pe moşiile sale aflate 
la zece-cincisprezece mile împrejur. Iar în olaturile mai 
depărtate mişunau cetele confederaţilor şi gloatele de 


ţărani, astfel că podghiazurile nu puteau să iasă din tabără 
în căutarea hranei, pentru că le aştepta pieirea. 

Mai mult, nici jupân Czarniecki nu trecuse Vistula şi da 
iarăşi târcoale armiei suedeze ca lupul la stână. Începu din 
nou veghea de noapte; cetele mai mici dispăreau fără urmă. 
Nu departe de Krasnik se ivi o oaste poloneză; care tăie 
legătura cu Vistula. În cele din urmă, se răspândi vestea că 
jupân Pawet Sapieha se apropie dinspre miazănoapte cu 
oştirea lituaniană; pe drum nimicise garnizoana de la 
Lublin, luase oraşul şi acum se îndrepta cu călărimea spre 
Zamosc. 

Cea mai încercată dintre căpeteniile suedeze, bătrânul 
Wittemberg, îşi dădu seama de primejdia cumplită şi i-o 
înfăţişă deschis regelui. 

— Ştiu, spuse, că iscusinţa măriei tale poate făptui minuni, 
dar omeneşte judecând lucrurile, începem să răbdăm de 
foame; când duşmanul va năvăli asupra oştenilor sfârşiţi, nu 
va mai scăpa nici picior de suedez. 

— Dacă aş avea această fortăreață, răspunse regele, în 
două luni aş isprăvi războiul. 

— Un an de asediu e prea puţin pentru o cetate ca asta. În 
sinea lui, regele îi da dreptate bătrânului războinic, nu 
recunoscu însă pe faţă că nici el nu mai ştia ce să facă, şi 
iscusinţa lui nu-i mai era de nici un folos. 

Se bizuia, totuşi, pe vreo întâmplare neaşteptată, aşa că 
porunci ca tunurile să tragă ziua şi noaptea. 

— O să le piară curajul şi atunci voi putea negocia mai 
lesne cu ei, spuse. 

După câteva zile de canonadă atât de îndârjită, că nu se 
mai vedea nimic din pricina fumului, îl trimise iarăşi pe 
Forgell la cetate. 

— Regele şi stăpânul meu, spuse ghinărarul când ajunse 
înaintea starostelui, nădăjduieşte că pagubele pe care 
tunurile noastre trebuie să le fi făcut în fortăreață, vor 
scădea semeţia luminăţiei tale, îndemnându-te să începi 
negocierile. 


La care Zamoyski: 

— Nici vorbă, aşa-i! Pagube sunt. Cum să nu fie! Aţi 
omorât un porc în piaţă, pe care o sfărâmătură de ghiulea l- 
a nimerit în pântece. Mai trageţi încă o săptămână şi poate 
că veţi omori încă unul. 

Forgell îi împărtăşi regelui acest răspuns. Seara se ţinu 
iarăşi sfat în cvartirul lui Carol Gustav şi a doua zi începură 
să încarce corturile în care şi să scoată tunurile din şanţuri. 
iar noaptea plecă toată oştirea. 

Cetatea trase după ei cu toate tunurile, iar când se 
pierdură din ochi, din poarta de miazăzi ieşiră două 
steaguri, al lui Szemberk şi cel laudanian, şi porniră în 
urma lor. 

Suedezii se îndreptau spre miazăzi. Wittemberg fusese de 
părere să plece spre Varşovia şi se străduise din toate 
puterile să-l convingă pe rege că aceasta era singura cale 
de scăpare, dar acest Alexandru suedez hotărâse să-l 
urmărească pe Darius al polonezilor până la hotarul cel mai 
departat. 

Capitolul IV. 

Primăvara acelui an venea pe drumuri neînţelese. În 
vreme ce prin părţile de miazănoapte ale Republicii se 
topeau zăpezile şi râurile se slobozeau din cătuşele de 
gheaţă; iar apele de martie se revărsau pretutindeni, în 
ţinuturile de miazăzi cobora din munţi asupra nurilor şi 
pădurilor suflarea îngheţată a iernii. Codrii erau acoperiţi 
de nămeţi, drumurile întărite de ger bocăneau sub copitele 
cailor, zilele erau uscate, amurgurile învăpăiate, iar nopţile 
spuzite de stele şi friguroase. Oamenii care trăiau pe 
pământ urile mănoase din Matopolska se bucurau de 
statornicia gerului, susţinând că astfel vor pieri şoarecii de 
pe câmp şi suedezii. Dar primăvara, pe cât întârziase 
înainte, pe atât de repede se porni pe neaşteptate, ca un 
steag de cuirasieri care se năpusteşte asupra vrăjmaşului. 
Soarele pripea pe cer ca focul şi puterea iernii se frânse 
dintr-odată; dinspre stepele maghiare se iscă un vânt 


puternic şi cald, care începu să sufle peste lunci, câmpuri şi 
păduri. Pământul înnegri îndată prin băltoacele lucitoare, 
iarba răsări ca peria prin locurile joase, iar pădurile 
începură să plângă cu lacrimi din chiciura topită. 

Pe cerul mereu senin se vedeau în fiecare zi cârduri de 
cocoare, rațe sălbatice, lişiţe şi gâşte. Berzele se aşezau pe 
cuiburile de anul trecut, iar pe sub streşini zburau 
rândunelele, ciripitul păsărelelor umplea văzduhul în 
apropierea satelor, pădurile şi bălțile erau pline de larmă, 
iar seara tot ţinutul răsuna de orăcăitul broaştelor care 
înotau prin apă. 

După care veniră ploi bogate şi calde, ce cădeau ziua şi 
noaptea fără întrerupere. 

Câmpurile se preschimbară în mocirle, râurile se umflară, 
vadurile deveniră de netrecut şi noroiul lipicios năpădi 
drumurile. 

Prin aceste ape, noroaie şi smârcuri pâlcurile suedeze îşi 
croiau drum spre miazăzi. 

Dar cât de puţin semăna această mulţime, care parcă 
mergea la pierzanie, cu acea oştire strălucitoare ce trecuse 
cândva hotarul Wielkopolskăi sub conducerea lui 
Wittemberg. Foamea îşi pusese pecetea vineţie pe chipurile 
oştenilor; arătau mai mult a strigoi, decât a oameni şi 
înaintau cu grija în suflet, istoviţi de nesomn, ştiind că la 
capătul drumului nu-i aşteaptă mâncarea şi somnul, ci 
foamea şi bătălia; dacă-i aştepta odihna, apoi numai aceea a 
morţii. 

Scheletele călăreţilor, acoperite de platoşe, stăteau pe 
scheletele cailor. Pedestraşii abia îşi mai târau picioarele, 
ţinând cu greutate suliţele şi muschetele în mână. Zilele 
treceau una după alta, iar ei mergeau mereu înainte. 
Carele se stricau, tunurile se înnămoleau prin smârcuri; 
mergeau atât de încet, încât erau zile în care nu izbuteau să 
facă mai mult de o milă. 

Bolile se abăteau asupra oştenilor ca şi corbii asupra 
hoiturilor; unii clănţăneau din dinţi din pricina frigurilor, 


alţii se întindeau pe jos de slăbiciune, preferind să moară, 
decât să meargă mai departe. 

Dar acest Alexandru suedez îl urmărea întruna pe Darius 
al polonezilor. 

În acelaşi timp era urmărit el însuşi. Aşa cum şacalii dau 
târcoale noaptea bivolului bolnav, aşteptând să se 
prăbuşească, iar el ştie că va cădea şi aude urletele haitei 
flămânde, tot aşa cetele de şleahtici şi ţărani se ţineau după 
suedezi, venind tot mai aproape, hărţuindu-i cu tot mai 
multă îndrăzneală. 

În sfârşit, îi ajunse şi cel mai cumplit dintre toţi, 
Czarniecki, şi porni în urma lor. De câte ori priveau înapoi, 
străjile suedeze vedeau totdeauna călărimea polonă, uneori 
departe la marginea zării, alteori la câteva sute de paşi, la 
două bătăi de muschetă, iar când atacau, deasupra 
propriului grumaz. 

Vrăjmaşul vroia să se bată. Suedezii se rugau 
deznădăjduiţi lui Dumnezeu în acest scop, dar Czarniecki 
nu primea bătălia; aştepta vremea potrivită, preferind 
deocamdată să sfâşie sau să sloboadă cete mai mici care se 
năpusteau asupra duşmanului ca nişte şoimi asupra 
păsărilor de apă. 

Înaintau astfel unul în urma celuilalt. Cu toate acestea, 
castelanul de Kiev trecea câteodată de suedezi, se strecura 
înaintea lor şi le tăia drumul, prefăcându-se că primeşte 
lupta hotărâtoare. Atunci trâmbiţele sunau cu bucurie de la 
un capăt la altul al taberei suedeze şi, minune a minunilor! 
înflăcărarea cuprindea dintr-odată rândurile vlăguite ale 
scandinavilor. Bolnavi, uzi, istoviţi, asemenea lui Lazăr, se 
ridicau îndată la luptă cu chipuri învăpăiate şi foc în priviri. 
Suliţele şi muschetele se mişcau cu atâta precizie, de parcă 
erau mânuite de braţe de fier, strigatele de luptă răsunau 
atât de puternice, de parcă le slobozeau cele mai sănătoase 
piepturi - şi mergeau înainte, să se izbească piept în piept 
cu duşmanul. 


Czarniecki însă lovea o dată de două ori, iar când începeau 
să tragă tunurile, îşi retrăgea oastea pe flancuri, lăsându-le 
suedezilor doar folosul trudei zadarnice, dezamăgirea şi 
descurajarea. 

În schimb, acolo unde tunurile nu puteau să ajungă, iar 
sulița şi paloşul aveau a hotări la câmp deschis, se abătea ca 
trăsnetul, ştiind că raitierii suedezi nu făceau faţă nici 
măcar volintirilor în lupta cu sabia. 

Wittemberg începu iarăşi să stăruie pe lângă rege să se 
retragă, să nu se piardă pe sine şi oştirea, dar Carol Gustav 
îşi strângea buzele drept răspuns, împrăştia foc din priviri 
şi arăta cu o mână spre miazăzi, către ţinuturile rutene, 
unde se aştepta să-l găsească, pe rege, câmp deschis 
pentru izbândă, hrană, păşuni pentru cai şi prăzi bogate. 

Dar, colac peste pupăză, până şi acele steaguri polone, 
care rămăseseră alături de el şi puteau să stăvilească 
atacurile lui Czarniecki, începură să-i părăsească pe 
suedezi. Cel dintâi mulţumi pentru slujbă jupân Zbrozek pe 
care nu lăcomia de câştig, ci dragostea de steagul lui şi 
credinţa ostăşească îl ţinuseră până atunci lângă Carol. 
Mulţumi în aşa fel, încât răzni polcul de dragoni al lui Miller, 
tăie jumătate din oameni şi plecă. Îi urmă pilda jupân 
Kaliiski, trecând peste pedestrimea suedeză. Sapieha se 
posomora tot mai mult, rumega, punea ceva la cale în 
mintea, lui. El nu plecase până acum, dar oştenii din steagul 
lui fugeau în fiecare zi. 

Carol Gustav se îndrepta deci spre Napol, Cieszanw şi 
Oleszyce, ca să ajungă la râul San. Trăgea nădejde că Jan 
Kazimierz îi va ţine calea şi va primi bătălia. O izbândă 
putea să schimbe soarta suedezilor şi să le întoarcă roata 
norocului. Într-adevăr, umblau zvonuri că Jan Kazimierz 
pornise de la Lwow cu trupele regulate şi tătarii. Dar 
socotelile lui Carol dădură greş, fiindcă Jan Kazimierz 
prefera să aştepte strângerea oştilor şi sosirea lituanienilor 
sub conducerea lui Sapieha. Zăbava era cel mai bun aliat al 


lui, deoarece el sporea în putere cu fiecare zi care trecea, 
pe când armia lui Carol se împuţina mereu. 

— Oastea lui seamănă cu un alai de înmormântare! 
spuneau războinicii mai vârstnici din preajma lui Kazimierz. 

Această părere o împărtăşeau multe din căpeteniile 
suedeze. 

Regele susţinea şi acum că merge la Lwow, dar se păcălea 
pe sine şi pe ai săi. Nu-i mai ardea să se ducă la Lw6w, când 
trebuia să se gândească la propria scăpare. Dealtfel, nici nu 
era sigur dacă Jan Kazimierz se mai afla la Lw6w, de unde 
putea să se retragă oricând până hăt! în Podole, atrăgându- 
| astfel pe vrăjmaş în stepele depărtate în care suedezii ar fi 
pierit până la cel din urmă. 

Duglas plecă la Przemysl să încerce să ocupe cel puţin 
această cetăţuie, dar se întoarse cu mâinile goale şi cu 
oştenii împuţinaţi. Nenorocirea se apropia încet, dar sigur. 
Toate veştile care ajungeau în tabăra suedeză o prevesteau. 
Şi soseau în fiecare zi, una mai îngrijorătoare decât alta. 

— Vine Sapieha, a ajuns la Tamaszow! se zvoni într-o zi. 

— Lubomirski se apropie dinspre Podgorze cu oastea şi 
muntenii! se spuse a doua zi. 

Şi după aceea iarăşi: 

— Regele aduce oştirea regulată şi o sută de mii de tătari! 
S-a unit cu Sapieha! 

Printre aceste „prevestiri ale nenorocirii şi ale morţii” 
unele erau umflate şi înşelătoare, dar toate răspândeau 
înfricoşarea. Înflăcărarea oştenilor scădea. Mai demult, ori 
de câte ori ieşea înaintea polcurilor, regele era întâmpinat 
cu urale, în care răsuna nădejdea biruinţei, acum însă 
aceleaşi polcuri stăteau surde şi mute în faţa lui. În schimb, 
în jurul focurilor, oştenii trudiţi şi înfometați vorbeau în 
şoaptă, mai mult despre Czarniecki decât despre propriul 
rege. Era văzut pretutindeni. Şi lucru de mirare! Când 
treceau câteva zile şi nu pierea nici un podghiaz, când se 
scurgeau câteva nopţi fără strigătele: „Allah!” şi „Loveşte, 
ucide!” îngrijorarea creştea şi mai mult. 


— Czarniecki a fugit, Dumnezeu ştie ce mai pregăteşte! 
repetau oştenii. 

Carol se opri câteva zile la Jarostaw, gândindu-se ce are de 
făcut. În acest timp, oştenii bolnavi, care se înmulţiseră, 
fură încărcaţi în cutere şi trimişi pe râu la Sandomierz, 
singurul oraş întărit care se mai afla. În puterea suedezilor. 
După ce isprăvi şi această treabă, regele suedez hotări să 
afle unde se afla cu adevărat Jan Kazimierz. Aceasta se 
întâmpla în ziua când primise ştirea despre plecarea lui Jan 
Kazimierz de la Lwow. 

În acest scop, polcovnicul Kannenberg trecu râul San cu o 
mie de călăreţi şi porni spre răsărit. 

— Se prea poate să ai în mână soarta războiului şi a 
noastră a tuturor! îi spuse regele la plecare. 

Multe atârnau într-adevăr de acest podghiaz, deoarece în 
cel mai rău caz Kannenberg trebuia să aducă proviant în 
tabără; iar dacă va afla unde se găseşte Jan Kazimierz, 
regele suedez va porni îndată cu toate forţele împotriva 
acestui Darius polonez, îi va sfărâma oştirea şi cine ştie 
dacă nu va pune mâna pe el. 

De aceea, Kannenberg luă oştenii şi caii cei mai buni. 
Alegerea lor fu făcută cu mare grijă, pentru că polcovnicul 
nu putea să ia cu el nici pedestrime şi nici tunuri, aşadar 
trebuia să aibă asemenea oameni care să poată ţină piept la 
câmp deschis călărimii polone. 

Podghiazul ieşi din tabără în ziua de 20 martie. Când 
trecură podul, o mulţime de căpetenii şi oşteni îi petrecură 
cu strigătele: „Dumnezeu să vă călăuzească! Dumnezeu să 
vă dea izbânda! Să vă întoarceţi cu bine!” Erau o mie de 
oameni şi mergeau doi câte doi, aşa că şiragul se alungi 
destul de mult pe podul proaspăt înjghebat; o arcadă 
neterminată fusese acoperită cu scânduri de mântuială, ca 
să poată trece. 

Speranţa le lumina chipurile, pentru că erau sătui, cum nu 
mai fuseseră demult. Mâncaseră şi din hrana altora şi îşi 


umpluseră ploştile cu horilcă. De aceea erau voioşi şi 
strigau spre oştenii adunaţi la capătul podului: 

— O să vi-l aducem pe Czarniecki cu laţul de gât! Proştii, 
nu ştiau că merg ca vitele la tăiere. 

Parcă toate îşi dădeau mâna spre pierzania lor. Abia 
apucară să treacă peste râu, că geniştii suedezi luară 
scândurile de pe pod ca să-l întărească în grabă cu grinzi 
mai groase, pe care să poată trece şi tunurile. Cântând 
încet, podghiazul o luă spre Wielkie Oczy. Coifurile 
străluciră în soare la cotitură, apoi se cufundară în pădurea 
deasă. 

Merseră preţ de o milă şi - nimic! Pretutindeni tăcere, 
adâncurile pădurii păreau cu totul pustii. Se opriră să-şi 
lase caii să mai răsufle, apoi porniră mai departe. În cele 
din urmă, ajunseră la Wielkie Oczy, dar nici aici nu găsiră 
pe nimeni. 

Pustietatea locului îl puse pe gânduri pe Kannenberg. 

— Se vede că ne aşteptau! îi spuse ajutorului de polcovnic 
Sweno. Totuşi Czarniecki trebuie să fie în altă parte, de 
vreme ce nu ne-a întins nici o capcană. 

— Înălţimea ta porunceşte să ne întoarcem? întrebă 
Sweno. 

— Mergem mai departe, fie şi până la Lwow, dealtfel nici 
nu e prea departe. Trebuie să prindem vreo limbă, ca să-i 
ducem regelui veşti sigure în legătură cu Jan Kazimierz. 

— Şi dacă întâlnim forţe mai mari ca ale noastre? 

— De-am întâlni şi câteva mii de şleahtici, cu oşteni ca ai 
noştri n-o să ne lăsăm învinşi de asemenea adunătură. 

— Putem să dăm şi peste trupe regulate. Nu avem tunuri; 
ne-ar fi fost de mare folos împotriva lor. 

— O să ne retragem la timp şi o să-l vestim pe rege de 
apropierea vrăjmaşului. Pe cei care ne vor tăia drumul, îi 
vom nimici. 

— Mă tem de întunericul nopţii! răspunse Sweno. 

— Luăm toate măsurile de prevedere. Hrana pentru 
oameni ne ajunge două zile, nu trebuie să ne grăbim. 


Într-adevăr, când intrară iar în pădure, dincolo de Wielkie 
Oczy, înaintară cu mai multă grijă. Cincizeci de oşteni 
mergeau la oarecare depărtare înainte. Aceştia ţineau 
muschetele în mână, cu paturile sprijinite pe pulpe, şi luau 
seama în toate părţile. Cercetau desişurile şi tufele, 
oprindu-se de multe ori şi ascultând cu luare-aminte. 
Uneori se abăteau pe laturile drumului, scrutând bungetele 
pădurii, dar nicăieri nu era nici ţipenie de om. 

Abia după vreun ceas, la o cotitură, cei doi raitieri care 
mergeau în frunte zăriră la vreo patru sute de paşi înainte 
un călăreț. 

Ziua era senină şi soarele strălucea pe bolta cerului; 
călăreţul se vedea ca în palmă. Era un oştean nu prea 
arătos, îmbrăcat în haine străine. Părea mai mic decât era 
cu adevărat, deoarece călărea pe un bahmet şarg de sânge 
ales. 

Călărețul mergea încet, de parcă nu vedea oastea care 
venea în urma lui. Viiturile primăverii adânciseră şanţuri 
adânci pe drum, în care şipotea apa tulbure. Înaintea 
şanţurilor călăreţul îşi strunea calul, care le sărea cu 
uşurinţa unui cerb, apoi pornea iarăşi în trap uşor, smucind 
frâul şi sforăind vioi din când în când. 

Cei doi raitieri îşi opriră caii şi se uitară după vagmistru. 
Acesta sosi îndată, privi şi spuse: 

— E un ogar din haita poloneză. 

— Strig la el! zise raitierul. 

— N-ai să strigi, pot fi mai mulţi pe aici. Du-te după 
polcovnic! 

În acest timp, fură ajunşi de străjile dinainte şi se opriră cu 
toţii; micul viteaz îşi opri şi el fugarul şi-l întoarse cu faţa 
spre suedezi, ca şi când ar fi vrut să le taie drumul. 

Un răstimp, ei priviră la el şi el la ei. 

— Iată încă unul! Doi, trei, patru! O ceată întreagă! se 
auziră strigăte în rândurile suedeze. 

Într-adevăr, din amândouă părţile drumului începură să se 
adune călăreţi, la început câte unul, apoi câte doi, câte trei. 


Se rânduiau cu toţii alături de cel care se arătase mai 
înainte. 

Dar şi a doua ceată de suedezi, condusă de Sweno, apoi 
Kannenberg cu grosul podghiazului sosiră la locul de unde 
se opriseră străjile din faţă. Kannenberg şi Sweno ieşiră 
îndată în frunte. 

— Îi cunosc pe oamenii aceştia! strigă Sweno, după ce se 
uită la ei. E steagul care l-a atacat pe graful Waldemar la 
Gotab, sunt oştenii lui Czarniecki Trebuie să fie şi el pe 
aproape! 

Aceste cuvinte făcură o impresie adâncă, în rânduri se 
aşternu o linişte adâncă; doar caii îşi rodeau zăbala. 

— Cred că aici e o capcană! îşi urmă vorba Sweno. Sunt 
prea puţini, ca să dea piept cu noi, dar ceilalţi trebuie să fie 
ascunşi prin pădure. 

Aici se întoarse spre Kannenberg. 

— Înălţimea ta, pornim înapoi! 

— Bine mă mai sfătuieşti, domnia-ta! răspunse polcovnicul 
încruntându-se. Nici nu mai era nevoie să plecăm, dacă 
dăm bir cu fugiţii la vederea câtorva zeci de prăpădiţi! De 
ce nu ne-am întors când l-am văzut pe cel dintâi? Înainte! 

Primul rând de suedezi porni în aceeaşi clipă, urmat de al 
doilea, al treilea, al patrulea. Depărtarea dintre cei doi 
potrivnici începu să se micşoreze. 

— Tuj!porunci Kannenberg. 

Muschetele suedeze se mişcară ca una singură şi ţevile se 
îndreptară spre călăreţii polonezi. 

Dar înainte ca împuşcăturile să pornească, polonezii 
întoarseră caii şi începură să fugă în neorânduială. 

— Înainte! tună Kannenberg. 

Podghiazul porni în galop, de se cutremura pământul sub 
copitele grele ale cailor. 

Pădurea se umplu de strigătele fugarilor şi ale 
urmăritorilor. După un sfert de ceas de goană, fie că 
şoimanii suedezilor erau mai buni, fie că ai polonezilor erau 


osteniţi de drum, destul că depărtarea care despărţea cele 
două pâlcuri începu să scadă. 

Dar, în acelaşi timp, se întâmplă un lucru de mirare. Ceata 
polonezilor, învălmăşită la început, pe măsură ce fuga se 
prelungea, nu numai că nu se împrăştia şi mai mult, ci 
dimpotrivă, gonea în rânduri tot mai strânse, ca şi când 
iuţeala cailor îndrepta şirurile călăreţilor. 

Sweno văzu schimbarea, dădu pinteni calului, îl ajunse pe 
Kannenberg şi începu să strige: 

— Înălţimea ta, nu e vorba de o gloată de tâlhari, sunt 
oşteni de meserie, care fug ca să ne atragă într-o capcană. 

— Şi în capcana asta o să fie diavoli, n-o să fie tot oameni? 
răspunse Kannenberg. 

Drumul urca în pantă uşoară şi se lărgea din ce în ce mai 
mult, codrul se rărea şi la marginea lui se zărea nu un câmp 
acoperit cu iarbă, ci mai degrabă o poiană înconjurată din 
toate părţile de păduri dese şi cenuşii. 

Steagul polonez îşi înteţi goana şi se arătă că înainte 
mersese înadins mai încet, deoarece într-un răstimp scurt 
se depărta atât de mult, încât căpetenia suedeză îşi dădu 
seama că nu-l va ajunge niciodată. 

Se afla în mijlocul poienii şi, văzând că duşmanul se 
apropia de celălalt capăt, porunci oştenilor să-şi 
încetinească goana. 

Dar, minune! În loc să se ascundă printre copaci, steagul 
polonez însemnă o jumătate de cerc la poalele pădurii şi se 
întoarse în galop cu faţa spre suedezi, oprindu-se dintr- 
odată în ordine de bătaie şi stârnind astfel uimirea 
vrăjmaşilor. 

— Aşa-i! strigă Kannenberg. Sunt trupe regulate! Au 
întors ca la mustru. Mii de draci, ce vor? 

— Vin asupra noastră! răspunse Sweno. Într-adevăr, 
steagul porni înainte în trap întins. Micul cavaler, călare pe 
bahmetul şarg, împărțea porunci, ieşea înainte, apoi iarăşi 
îşi strunea calul şi făcea semne cu sabia; pesemne el era 
căpetenia. 


— Nu mai încape îndoială, ne atacă! se miră Kannenberg. 

Caii, potrivnicilor îşi luaseră avânt şi, ciulindu-şi urechile, 
se întindeau în goană, aproape atingând pământul cu 
burţile. Călăreţii se aplecau pe grumazul fugarilor şi se 
ascundeau în spatele coamei. Suedezii din primele rânduri 
vedeau numai nările lărgite ale cailor şi ochii învăpăiaţi. 
Nici vijelia nu goneşte, cum gonea steagul polonez. 

— Dumnezeu cu noi! Suedia! Foc! porunci Kannenberg, 
înălţându-şi spada. 

Bubuiră toate muschetele, dar în aceeaşi clipă steagul 
polonez se năpusti în fum cu atâta putere, încât sparse în 
două primele rânduri suedeze şi se înfipse în vâltoarea de 
oameni şi cai, cum se înfige pana în trunchiul despicat, 
începu o vânzoleală cumplită, platoşa se izbea de platoşe, 
sabia de sabie, iar scrâşnetele, nechezatul cailor şi vaietele 
celor care mureau stârneau ecouri în toate părţile, de parcă 
întreaga pădure răspundea la zgomotele bătăliei, aşa cum 
văgăunile munţilor răspund tunetelor. 

La început, suedezii se învălmăşiră, mai ales că mulţi 
dintre ei căzură la prima ciocnire, dar îşi reveniră şi se 
aruncară asupra duşmanului. Cele două aripi se 
împreunară şi, pentru că steagul polonez se opintea înainte, 
vrând să străpungă rândurile suedeze, îl înconjurară pe 
dată. Mijlocul raitierilor dădea înapoi, în timp ce marginile 
atacau cu tot mai multă înverşunare, cu toate că nu puteau 
să strice rândurile ce se apărau cu acea îndârjire şi 
îndemânare neîntrecută, care făceau faima călărimii 
polone. Aşadar săbiile trudeau împotriva spadelor, oamenii 
cădeau cu nemiluita, iar biruinţa înclina tot mai mult spre 
suedezi, când deodată de lângă peretele negru al pădurii 
ţâşni încă un steag, care porni îndată la atac. 

Toată aripa dreaptă a suedezilor, condusă de Sweno, se 
întoarse numaidecât cu faţa spre noul vrăjmaş în care 
oşteni pricepuţi recunoscură pe husari. 

În fruntea lor se afla un bărbat pe un cal alb cu pete 
negre, cu o burcă pe umeri şi cu un calpac de râs cu pană 


de stârc. Se vedea destul de bine, deoarece călărea într-o 
latură, la zece-cincisprezece paşi de oşteni. 

— Czarniecki! Czarniecki! răsunară strigăte din rândurile 
suedeze. 

Sweno privi deznădăjduit la cer, apoi strânse calul cu 
genunchii şi porni cu rândurile strânse. 

Jupân Czarniecki îşi conduse husarii până la zece- 
cincisprezece paşi şi când îşi luară cel mai mare avânt, se 
întoarse. 

Dinspre pădure se urni al treilea steag iar el se apropie 
îndată şi-l conduse asupra duşmanului; tot aşa făcu şi cual 
patrulea; îi arăta fiecăruia unde să izbească, de credeai că e 
un gospodar care-şi îndrumă secerătorii sile împarte 
munca. 

În sfârşit, când porni al cincilea, trecu în fruntea lui şi se 
aruncă în vălmăşagul bătăliei. Dar husarii împinseseră 
înapoi aripa dreaptă şi în curând o răzbiră, pe când 
celelalte trei steaguri îi înconjurară pe suedezi după moda 
tătărască şi, făcând mare zarvă, începură să lovească 
vrăjmaşul descumpănit cu săbiile, să-l împungă cu suliţele, 
să-l mărunţească şi să-l calce în picioarele cailor, în sfârşit, 
să-i gonească strigând şi măcelărindu-l. 

Kannenberg înţelese că i se pregătise o capcană în care 
căzuse, aducându-şi oamenii la pierzanie; nu se mai gândea 
la biruinţă, dar vroia să scape cât mai mulţi oşteni, aşa că 
porunci trâmbiţaşilor să sune retragerea. Suedezii porniră 
în goană spre drumul pe care veniseră de la Wielkie Oczy, 
urmăriţi atât de aproape de steagurile lui Czarniecki, încât 
răsuflarea cailor polonezi încălzea spinările suedeze. 

Spaima pusese stăpânire pe raitieri şi în aceste condiţii 
întoarcerea nu se putea desfăşura în ordine; caii mai buni 
se înşirară înainte şi în curând pâlcul strălucit al lui 
Kannenberg se preschimbă într-o gloată care fugea în 
neorânduială şi se lăsa hăcuită, aproape fără împotrivire. 

Pe măsură ce urmărirea de prelungea, învălmăşeala 
sporea tot mai mult, fiindcă nici polonezii nu mai goneau în 


rânduri strânse; fiecare slobozea frâul, lăsându-şi calul să 
alerge din răsputeri, ajungea pe cine vroia şi lovea pe cine 
pusese ochii. 

Se amestecară, aşadar, unii cu alţii. O parte dintre oştenii 
polonezi întrecuseră ultimele şiruri suedeze. Uneori, când 
luptătorul de elită se ridica în scări, ca să izbească pe 
raitierul care fugea înaintea lui cu şi mai multă putere, 
pierea împuns cu rapiera din spate. Drumul până la Wielkie 
Oczy se aşternu din belşug cu trupuri suedeze, dar 
urmărirea nu se sfârşi aici. Şi unii şi ceilalţi intrară cu 
aceeaşi iuţeală în pădurea următoare. Aici însă caii 
suedezilor, osteniţi de goana dinainte, începură să dea 
semne de oboseală, şi măcelul deveni şi mai sângeros. 

Câţiva raitieri săriră de pe cai şi o zbughiră în pădure. Nu 
le urmară pilda decât vreo zece-cincisprezece, deoarece 
suedezii ştiau din experienţă că în desişul codrilor îi 
pândeau ţăranii, aşa că preferau să moară de sabie, decât 
în chinurile îngrozitoare la care-i supuneau gloatele 
zădărâte. 

Alţii cerşeau îndurare, cei mai mulţi în zadar, pentru că 
fiecare vroia mai bine să-şi ucidă vrăjmaşul şi să gonească 
mai departe, decât să-l ia prins, să-i poarte de grijă şi să 
înceteze urmărirea. 

Aşa că săbiile tăiau fără milă; nu mai vroiau să scape nici 
un suedez care să ducă regelui vestea prăpădului. Jupân 
Wotodyjowski gonea în frunte cu steagul de laudanieni. 
Fiindcă el era călăreţul care se arătase suedezilor, ca să-i 
ademenească, el îi atacase cel dintâi, iar acum, călărind pe 
şoimanu-i ca vijelia, îşi făcea de cap printre vrăjmaşi, dorind 
să se sature de sânge şi să răzbune înfrângerea de la Gotab. 
Ajungea mereu câte un raitier şi, ajungându-l, îl stingea 
repede ca pe o lumânare; uneori urmărea doi, trei sau 
patru, dar pentru scurtă vreme, căci în curând înaintea lui 
mai alergau numai caii fără călăreţi. În zadar câte un 
suedez îşi apuca rapiera de lamă şi, întorcând-o cu mânerul 
spre cavaler în semn de supunere, cerşea îndurare cu 


glasul şi cu ochii; Wotlodyjowski nu-l lua în seamă, îşi băgă 
vârful săbiei în locul unde gâtul se împreuna cu trupul, 
împungea uşor, abia vizibil, şi vrăjmaşul îşi desfăcea 
braţele, buzele-i palide bolboroseau vorbe neînţelese, după 
care se cufunda în bezna morţii. 

Iar jupân Wotodyjowski îl lăsa în plata Domnului şi alerga 
mai departe, căutându-şi alte victime pe care să le doboare 
din şa. 

Viteazul Sweno îl văzu pe acest secerător înfricoşător şi, 
strângând în juru-i zece-cincisprezece raitieri, hotărî să 
oprească fie şi pentru o clipă urmărirea cu preţul propriei 
vieţi, pentru a-i salva pe ceilalţi. Îşi întoarseră caii şi îi 
aşteptară pe urmăritori cu rapierele îndreptate spre ei. 
Văzând aceasta, Wolodyjowski nu şovăi nici o clipă, îşi 
îmboldi calul cu pintenii şi se năpusti în mijlocul lor. 

Şi, înainte ca cineva să aibă timp să clipească din ochi, 
două coifuri alunecară pe grumazul cailor. Mai mult de zece 
rapiere ţintiră pieptul lui Wotodyjowski, dar în aceeaşi clipă 
se repeziră în urma lui cei doi Skrzetuski, Jozwa Butrym 
Beznogi, jupân Zagtoba şi Roch Kowalski despre care 
Zagtoba spunea că şi atunci când porneşte la atac, ţine ochii 
închişi şi moţăie, trezindu-se abia când se ciocneşte piept în 
piept cu duşmanul. 

Woltodyjowski se ghemui după şaua înaltă atât de repede, 
încât rapierele străpunseră văzduhul în locul lui. Cunoştea 
acest mijloc de la tătarii din Bialogrâd, dar, prizărit şi peste 
măsură de iute, ajunsese la asemenea îndemânare, încât 
pierea din ochi oricând vroia, ascunzându-se după 
grumazului sau sub burta calului. Aşa pieri şi acum şi, 
înainte ca raitierii uluiţi să priceapă ce se întâmplase cu el, 
apăru iarăşi pe neaşteptate în şa, ca un râs furios care sare 
de pe crengile înalte printre ogarii speriaţi. 

Între timp, îi veniră în ajutor tovarăşii săi, răspândind 
moartea şi învălmăşeala. Un raitier îi puse pistolul în piept 
lui jupân Zagtoba, dar Roch Kowalski, avându-l în partea 
stângă, aşadar neputând să-l taie cu sabia, îşi făcu mâna 


pumn şi-l izbi în moalele capului, iar suedezul se prăbuşi ca 
lovit de trăsnet. Jupân Zagtoba, scoțând un strigăt de 
bucurie, îl crestă la tâmplă pe Sweno căruia îi căzură 
mâinile în jos şi îşi sprijini fruntea pe grumazul calului. 
Când văzură primejdia, ceilalţi raitieri o luară la sănătoasa. 
Woltodyjowski, JOzwa Beznogi şi cei doi Skrzetuski porniră 
în urma lor şi-i spârcuiră, înainte de a fi făcut o sută de paşi. 

Urmărirea continua mai departe. Caii suedezilor erau 
istoviţi şi se prăbuşeau tot mai des. În cele din urmă, din cei 
o mie de raitieri aleşi pe sprinceană, care plecaseră cu 
Kannenberg, nu mai rămăseseră decât vreo sută şi câteva 
zeci, ceilalţi aşternând drumul lung din pădure. Dar şi cei 
care scăpaseră cu viaţă se împuţinau cu fiecare clipă, 
deoarece braţele poloneze nu-şi încetaseră truda. 

În sfârşit, ieşiră din pădure. Turnurile de la Jarostaw se 
desluşeau limpede pe bolta albastră. Nădejdea cobori în 
inimile fugarilor, întrucât ştiau că la Jarostaw se află regele 
cu toată oştirea, care putea să le sară în ajutor în orice 
clipă. 

Uitaseră că îndată după trecerea lor se ridicaseră 
scândurile de pe ultima arcadă, ca să se întărească podul cu 
grinzi mai groase, care să reziste la trecerea tunurilor. 

Iar jupân Czarniecki, fie că aflase prin iscoadele sale, fie că 
dorea cu tot dinadinsul să se arate regelui suedez şi în 
văzul lui să-i căsăpească pe nefericiţii care mai erau în 
viaţă, destul că nu opri urmărirea, ci se repezi el însuşi 
înainte cu steagul lui Szemberk, tăindu-i pe vrăjmaşi cu 
mâna lui şi porni cu atâta avânt, de parcă vroia să atace 
Jarostaw. 

Îi ajunseră pe fugari la câteva sute de paşi de pod. 
Strigătele ajungeau până în tabăra suedeză. O mulţime de 
oşteni şi căpetenii ieşiră din oraş să vadă ce se petrece 
dincolo de râu. Recunoscură dintr-o privire pe raitierii care 
plecaseră din tabără în dimineaţa aceleiaşi zile. 

— Pâlcul lui Kannenberg! E pâlcul lui Kannenberg! 
începură să strige mii de glasuri. 


— Au pierit aproape cu toţii! Au mai rămas doar vreo sută 
de oameni! 

Tocmai atunci sosi şi ragele în galop, urmat de 
Wittemberg, Forgell, Miller şi ceilalţi ghinărari. 

Regele păli. 

— E Kannenberg! rosti. 

— Pe rănile lui Christos! strigă Wittemberg. N-au isprăvit 
podul, aşa că-i va tăia până la unul! 

Regele privi la râul umflat de apele primăverii, care 
curgea la vale în valuri gălbui; nici vorbă să-l treacă înot şi 
să le sară în ajutor! 

Ceilalţi se apropiau din ce în ce mai mult. 

Deodată strigătele răsunară din nou: 

— Vin carele şi gărzile regelui! Vor pieri şi acestea! 

Într-adevăr, o parte din văsăria regelui, păzită de o sută de 
pedestraşi, ieşea tocmai atunci pe alt drum din pădurile 
învecinate. Văzând cele ce se petreceau, însoțitorii 
convoiului de care grăbiră din răsputeri spre oraş, convinşi 
pesemne că podul era gata. 

Dar îi zăriră polonezii şi trei sute de cai se desprinseră 
numaidecât, pornind în goana mare asupra lor. În fruntea 
lor zbura cu sabia ridicată deasupra capului şi cu flăcări în 
priviri arendaşul din Wasosza, Rzedzian. Până atunci nu 
dăduse dovadă de prea multă vitejie, dar la vederea carelor 
în care putea să găsească pradă din belşug, curajul îi spori 
dintr-odată, aşa că se afla la câteva zeci de paşi înaintea 
celorlalţi. Pedestraşii de lângă care, văzând că nu vor putea 
trece, se strânseră într-un pătrat şi o sută de muschete se 
îndreptară în acelaşi timp spre pieptul lui Rzedzian. 
Împuşcăturile cutremurară văzduhul, o fâşie de fum albi 
înaintea pătratului, dar înainte ca fumul să se împrăştie, 
arendaşul îşi struni calul lângă vrăjmaş cu atâta putere, 
încât copitele dinainte se ridicară o clipă deasupra 
capetelor suedeze şi căzu ca trăsnetul în mijlocul lor. 

Lavina călăreţilor se prăvăli în urma lui. 


Şi aşa cum lupii năpădesc calul istovit, care trăieşte încă 
şi, zăcând pe spate, se apără deznădăjduit cu copitele, în 
timp ce fiarele îl acoperă cu totul şi smulg din el bucăţi de 
carne-vie, tot aşa şi carele şi pedestraşii fură înăbuşiţi de 
masa învălmăşită de cai şi călăreţi. Doar strigătele 
înfiorătoare se ridicau din această vânzoleală şi ajungeau la 
urechile suedezilor care stăteau pe malul celălalt. 

În acest timp, lângă râu, erau zdrobiţi cei din urmă dintre 
raitierii lui Kannenberg. Întreaga armie suedeză se înşirase 
pe malul înalt al râului San. Pedestraşi, călăreţi şi tunari se 
amestecau unii cu alţii şi priveau la prăpăd, precum romanii 
în circurile lor; aceştia însă priveau cu dinţii încleştaţi, 
deznădăjduiţi, înspăimântați şi cu simţământul neputinței în 
inimă. La răstimpuri, din piepturile acestor spectatori fără 
voie se smulgeau strigăte îngrozite sau răsunau hohote de 
plâns, apoi iarăşi se înstăpânea tăcerea şi se auzea numai 
răsuflarea oştenilor mânioşi. Pentru că mia de oameni, cu 
care plecase Kannenberg, era fruntea şi mândria întregii 
oştiri suedeze; veterani unul şi unul, acoperiţi de slavă 
numai Dumnezeu ştie în câte ţări şi în câte bătălii! Iar acum 
fugeau ca o turmă rătăcită pe întinderea de dincolo de râu, 
pierind ca oile sub cuțitul măcelarului. Ceea ce vedeau, nu 
mai semăna a luptă, ci a vânătoare. Năprasnicii călăreţi 
polonezi se frământau ca volbura pe câmpul de bătaie, 
strigând şi aţinând calea raitierilor. Uneori unul era gonit 
de câţiva sau de o ceată întreagă, alteori bărbatul era 
urmărit de bărbat. Câteodată suedezul ajuns se apleca în 
şa, ca să uşureze lovitura duşmanului, altă dată primea 
lupta, dar cel mai adesea pierea, căci oştenii suedezi nu 
puteau să se măsoare cu şleahticii polonezi foarte pricepuţi 
în mânuirea săbiei. 

Cel mai cumplit dintre polonezi se arăta micul cavaler, 
călare pe şargu-i iute ca şoimul. În cele din urmă, îl văzu 
întreaga oştire, pentru că pe cine gonea, cine încrucişa 
sabia cu el, pierea nu se ştie cum şi când, atât de 
neînsemnate păreau mişcările paloşului cu care-i dobora 


din şa pe raitieri. În sfârşit, îl zări pe însuşi Kannenberg, pe 
care-l urmăreau zece-cincisprezece oşteni de elită, aşa că 
strigă la ei, le porunci să înceteze urmărirea şi se năpusti 
asupra lui. 

Suedezii de pe malul celălalt priveau cu răsuflarea tăiată. 
Până şi regele se apropie de apă, cuprins în acelaşi timp de 
teamă şi nădejde, deoarece Kannenberg, mare magnat şi 
rudă a regelui, învăţat din copilărie cu tot felul de lovituri 
de către meşterii italieni, nu-şi găsea egal în toată armia 
suedeză. Toate privirile erau aţintite asupra lui, gurile 
întredeschise abia mai răsuflau, iar el, văzând că ceata 
urmăritorilor se depărtase şi, vrând să-şi recâştige în ochii 
regelui faima ştirbită de pierderea pâlcului, îşi spuse în 
gându-i întunecat: „Vai mie, dacă pierzându-mi oştenii, nu 
voi pecetlui ruşinea cu propriul sânge sau dacă nu-mi voi 
răscumpăra viaţa, doborându-l pe acest straşnic bărbat! 
Altminteri, chiar dacă braţul lui Dumnezeu m-ar aşeza pe 
celălalt mal, n-aş cuteza să privesc în ochii nici unui 
suedez!” 

Îşi întoarse calul şi se năpusti la cavalerul îmbrăcat în 
tunică galbenă. 

Şi pentru că acei călăreţi care-i tăiau calea dinspre râu se 
trăseseră într-o latură, Kannenberg nădăjduia că, dacă 
avea să-şi înfrângă potrivnicul, va ajunge pe mal şi va sări în 
apă, apoi fie ce-o fi; dacă nu va izbuti să treacă viitura 
râului, sforul îl va purta departe împreună cu calul şi 
suedezii vor găsi vreun mijloc să-l ajute. 

Se repezi ca fulgerul spre micul cavaler, iar micul cavaler 
spre el. Suedezul vru să înfigă până la mâner spada în 
subsuoara potrivnicului, dar cunoscu îndată că meşterul 
nimerise peste un meşter deopotrivă cu el, deoarece 
rapiera îi alunecă de-a lungul săbiei poloneze şi parcă îi 
tremură ciudat în mână, ca şi când i-ar fi amorţit braţul; 
abia putu prijoni lovitura pe care i-o dădu micul cavaler; din 
fericire, îi despărţiră caii. 


Cei doi călăreţi făcură un ocol şi se întoarseră în acelaşi 
timp; acum se apropiau mai încet unul de celălalt, dorind să 
aibă timp să-şi încrucişeze săbiile de mai multe ori. 
Kannenberg se ghemui în el, semănând cu o pasăre care îşi 
arată doar ciocul puternic din penele înfoiate. Cunoştea o 
împunsătură fără greş, învățată de la un florentin, cumplită, 
pentru că era înşelătoare şi aproape cu neputinţă de 
respins, care consta în aceea că lama, îndreptată chipurile 
spre piept, ocolea fierul potrivnicului şi-i străpungea gâtul, 
ieşind prin grumaz. Hotări să folosească acum această 
împunsătură. 

Sigur de izbândă, se apropie strunindu-şi calul tot mai 
mult în vreme ce Wolodyjowski - fiindcă el era - îşi mâna 
şoimul spre el în sărituri mărunte. O clipă se gândi să piară 
pe neaşteptate sub burta calului, ca războinicii din 
Bialogrâd, dar pentru că lupta cu un singur bărbat în văzul 
celor două oştiri, deşi înţelese că suedezul avea să-l 
întâmpine cu o lovitură neprevăzută, îi fu ruşine să se apere 
ca un tătar. 

„Vrei să mă străpungi cu.spada, ca bâtlanul pe şoim, îşi 
spuse, dar am să te cinstesc cu morişca pe care am 
născocit-o la Lubnie.” 

Gândul acesta i se păru cel mai potrivit, aşa că se îndreptă 
în şa, îşi înălţă săbioara şi începu s-o învârtească asemenea 
aripilor unei mori de vânt, dar cu atâta iuţeală, încât şuiera 
ascuţit prin aer. Şi pentru că soarele care scăpata se 
răsfrângea în lama săbiei, îl înconjura parcă un scut de 
lumină jucăuşă. Viteazul îşi înghionti bahmetul cu pintenii şi 
se năpusti asupra lui Kannenberg. 

Suedezul se piti şi mai mult, aproape lipindu-se de 
grumazul calului, îşi încrucişa rapiera cu sabia, înălţă capul 
dintr-odată ca şarpele şi împunse năprasnic. 

În aceeaşi clipă, se auzi şuierul moriştii cumplite, rapiera 
se smuci în mâna suedezului, ascuţişul lovi în gol, în schimb, 
vârful îndoit al săbiei micului cavaler se abătu cu iuţeala 
trăsnetului peste faţa lui Kannenberg, îi despică o parte din 


nas, gura, bărbia, căzu pe osul claviculei, îl zdrobi şi se opri 
abia în cureaua care-i trecea peste umăr. 

Spada scăpă din mâna nenorocitului şi noaptea îi cuprinse 
mintea, dar înainte de a cădea de pe cal, Wolodyjowski dădu 
drumul săbiei, lăsând-o să atârne de cureluşe, şi îl apucă de 
braţe. 

Suedezii de pe malul celălalt izbucniră într-un strigăt 
uriaş, în timp ce jupân Zagtoba se repezi la micul viteaz. 

— Jupâne Michal, ştiam că aşa are să se întâmple, dar 
eram gata să te răzbun. 

— Era un mare meşter, răspunse Wotodyjowski. Domnia ta, 
ia-i calul de dârlog, că e de soi bun. 

— Ehei, dacă nu era râul, am fi început petrecerea şi cu 
ceilalţi! Cel dintâi aş. 

Vorbele lui jupân Zagtoba fură întrerupte de şuierul 
plumbilor, aşa că nu-şi mai isprăvi gândul şi strigă: 

— Jupâne Michal, să mergem, vânzătorii ăştia sunt în stare 
să ne împuşte! 

— Plumbii nu mai au putere, răspunse Wotodyjowski, 
pentru că ne aflăm prea departe. 

În acest timp, îi înconjurară alţi călăreţi polonezi, 
firitisindu-l pe Wotodyjowski şi uitându-se la el cu admiraţie, 
iar el îşi mişca mustăcioara, pentru că şi el era mulţumit de 
isprava lui. 

Pe malul celălalt, suedezii lărmuiau ca stupul înainte de a 
roi. Tunarii aduseră în grabă tunurile, aşa că în rândurile 
poloneze trâmbiţele sunară retragerea. La auzul lor, fiecare 
se repezi spre steagul său şi într-o clipă fură gata de drum. 

Se retraseră la poalele pădurii şi se opriră din nou, 
făcându-i parcă loc duşmanului şi poftindu-l să treacă râul. 
În sfârşit, în faţa oamenilor şi a cailor ieşi bărbatul călare pe 
fugarul alb cu pete negre, cu burca pe umeri şi pană de 
stârc la căciulă; avea buzduganul aurit în mână. 

Se vedea destul de bine, deoarece cădeau asupra lui 
razele roşietice ale soarelui care apunea. Dealtfel călărea 


pe dinaintea polcurilor, de parcă le trecea în revistă. 
Suedezii îl recunoscură numaidecât şi începură să strige: 

— Czarniecki! Czarniecki! 

El însă vorbea ceva cu polcovnicii. Îl văzură oprindu-se mai 
îndelung în faţa micului cavaler, care-l doborâse pe 
Kannenberg, şi punându-i mâna pe umăr, apoi ridică 
buzduganul şi steagurile se îndreptară încet spre pădure 
unul după altul. 

Tocmai scăpătase soarele. La Jarostaw băteau clopotele 
prin biserici, aşa că polcurile care plecau începură să cânte 
într-un glas: „îngerul Domnului a vestit-o pe Fecioara 
Măria”, şi cu acest cântec se pierdură din ochii suedezilor. 

Capitolul V. 

În ziua aceea suedezii se culcară fără să pună nimic în 
gură; nu le mai rămăsese nici măcar nădejdea că vor avea 
ce să mănânce a doua zi. Dar foamea nu-i lăsa să doarmă. 
Înainte de al doilea cântat al cocoşilor, oştenii începură să 
se strecoare din tabără, câte unul sau în cete, plecând să 
jefuiască prin satele de lângă Jarostaw. Se îndreptau ca 
nişte tâlhari la adăpostul întunericului spre Radymno, 
Kanczuga, Tyczyn - care încotro putea şi unde se aştepta să 
găsească ceva de mâncare. Le dădea curaj şi gândul că 
Czarniecki se afla dincolo de râu, dar chiar dacă ar fi trecut 
apa, vroiau mai bine moartea decât foamea. Se vede că 
ascultarea lăsa mult de dorit în tabără, deoarece aproape o 
mie cinci sute de oameni îşi părăsiră cvartirul în acest fel, în 
pofida celor mai aspre porunci ale regelui. 

Începură deci să jefuiască prin împrejurimi, arzând, 
prădând şi omorând, dar aproape nici unul dintre ei n-avea 
să se mai întoarcă în tabără. Czarniecki se afla într-adevăr 
de cealaltă parte a Sanului, dar şi aici dădeau târcoale cete 
de şleahtici şi ţărani; din nenorocire, cea mai puternică 
dintre ele, aceea a lui jupân Strzatkowski, alcătuită din 
şleahtici munteni, plecase tocmai în noaptea aceea la 
Prâchnik. Văzând jariştea de lumină şi auzind împuşcături, 
jupân Strzatkowski se întoarse îndată şi năvăli asupra 


jefuitorilor. Se apărară cu înverşunare prin ogrăzi, dar 
jupân Strzatkowski îi răzbi şi îi tăie până la unul. În alte 
sate, alte cete făcură acelaşi lucru, după care, urmărindu-i 
pe fugari, se apropiară de tabăra suedeză, răspândind 
spaima şi învălmăşeala, strigând în limbi felurite: tătară, 
valahă, maghiară şi polonă, astfel că-suedezii se crezură 
atacați de niscaiva oştiri puternice, poate chiar de han cu 
toată urdia lui. 

Se iscă neorânduială şi, lucru nemaivăzut până atunci, 
panică, pe care căpeteniile izbutiră s-o învingă cu mare 
greutate. Dar regele, care rămase pe cal până în zori, văzu 
ce se întâmplă, înţelese ce-ar putea ieşi de aici şi dis-de- 
dimineaţă chemă sfatul de război. 

Adunarea aceasta mohorâtă nu dură mult, căci nu erau 
decât două căi între care trebuiau să aleagă. Oştenii erau 
descurajaţi, n-aveau ce să mănânce, iar vrăjmaşul sporea în 
putere. 

Acest Alexandru suedez, care făgăduise lumii întregi să-l 
fugărească pe Darius al polonezilor fie şi până în stepele 
tătare, trebuia să se gândească acum nu la urmărire, ci 
cum să-şi scape propria piele. 

— Putem să ne întoarcem pe San până la Sandomierz, iar 
de acolo pe Vistula, la Varşovia, apoi spre ţinuturile 
prusiene! propuse Wittemberg. În acest fel scăpăm de 
pieire. 

Duglas îşi luă capul în mâini: 

— Atâtea izbânzi, atâtea greutăţi, o ţară atât de mare 
cucerită şi să fim siliţi să ne întoarcem! 

lar Wittemberg: 

— Domnia ta, poţi să ne dai vreun sfat? 

— Nu pot! răspunse Duglas. 

Regele, care nu spusese nimic până atunci, se ridică în 
semn că întâlnirea luase sfârşit şi zise: 

— Poruncesc să ne retragem! 

În ziua aceea nu-i mai ieşi nici o vorbă din gură. 


În tabăra suedeză începură să duruie tobele şi să sune 
trâmbiţele. Vestea retragerii se răspândi într-o clipă de la 
un capăt la altul. Oştenii o întâmpinară cu strigăte de 
bucurie. În mâna suedezilor se aflau încă destule castele şi 
fortărețe în care puteau să mănânce şi să se odihnească 
fără primejdie. 

Ghinărarii şi oştenii se apucară să se pregătească de 
întoarcere cu o râvnă care, observă Duglas, semăna a 
ruşine. 

Regele îl trimise chiar pe Duglas cu străjile dinainte, ca să 
dreagă locurile de trecere şi să curețe pădurile. După el se 
urni în curând întreaga oştire în ordine de luptă; partea din 
faţă era apărată de tunuri, spatele de carele de povară, iar 
pe de lături mergea pedestrimea. Calabalâcul de război şi 
corturile pluteau în corăbii pe apele râului. 

Toate aceste măsuri de prevedere nu erau de prisos, 
deoarece abia porniseră oştile şi străjile din spate văzură pe 
călăreţii polonezi care veneau în urma lor; de acum încolo 
aproape că n-aveau să-i mai piardă din ochi. 

Czarniecki îşi aduna steagurile, trimitea la rege toate 
cetele din împrejurimi după ajutor şi-i urmărea mereu. 
Primul popas de noapte de la Przeworsk însemnă şi prima 
alarmă. Pâlcurile polone se apropiară atât de mult, încât 
trebuiră să se întoarcă spre ei câteva mii de pedestraşi 
sprijiniți de tunuri. O vreme regele suedez crezu că 
Czarniecki avea să dea năvală într-adevăr, dar acesta se 
mulțumea să-şi trimită doar polcurile unul după altul cum 
avea obiceiul. Oştenii se apropiau, strigau şi se retrăgeau 
numaidecât. Toată noaptea se scurse în asemenea hărţuieli, 
noapte frământată şi fără somn pentru suedezi. 

Tot drumul, toate zilele şi nopţile următoare aveau să fie la 
fel. 

Între timp, regele îi trimise iarăşi lui Czarniecki două 
steaguri de călărime, foarte bine înţolite şi înarmate, 
precum şi o scrisoare prin care-l vestea că hatmanii vor 
porni curând cu oastea regulată, iar el cu restul pedestrimii 


şi urdia îi va urma în grabă. Îl mai ţineau în loc numai 
negocierile cu hanul, cu Rakoczi şi cu împăratul. Czarniecki 
se bucură nespus de această veste şi a doua zi, când 
suedezii plecară mai departe, în clinul dintre Vistula şi San, 
castelanul îi spuse polcovnicului Polanowski: 

— Plasa e întinsă şi peştii se îndreaptă spre capcană. 

— lar noi, adăugă Zagtoba, o să facem ca pescarul care le 
cânta din fluier, ca să joace, şi dacă nu vroiau, îi aruncau pe 
mal; abia atunci începeau să sară cu sârg, iar el îi altoia cu 
ciomagul, spunându-le: „Nare-ţi, fecioraşilor, trebuia să 
jucaţi, când vă rugam cu vorbă bună.” 

La acestea jupân Czarniecki: 

— Vor juca ei, n-ai grijă, numai să vie mareşalul 
Lubomirski cu oastea lui care se ridică la cinci mii de 
oameni. 

— Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta! zise 
Wotodyjowski. 

— Astăzi au venit câţiva şleahtici de la Podgârze, spuse 
Zagtoba, care ne asigură că înaintează cu multă prevedere 
pe tracturile cele mari, dar dacă va catadicsi să se 
împreune cu noi, în loc să lupte pe socoteala lui, asta-i altă 
treabă! 

— Şi de ce, mă rog? întrebă jupân Czarniecki, uitându-se 
cu luare-aminte la Zagtoba. 

— Pentru că e un om cu ambiţii nemăsurate şi invidios pe 
slava altuia. Îl ştiu de multă vreme şi am fost omul lui de 
încredere. L-am cunoscut pe când era încă un flăcăiandru la 
curtea lui jupân Stanistaw, castelanul de Cracovia. Franţuijii 
şi italienii îl învățau pe atunci să mânuiască sabia şi se 
înfuria grozav pe mine, când îi spuneam că toţi sunt nişte 
nătărăi, dintre care nici unul nu e în stare să-mi ţină piept. 
Am făcut prinsoare şi am doborât şapte din ei unul după 
altul. De atunci a învăţat de la mine nu numai lovituri 
măiestre de sabia, ci şi meşteşugul războiului. Mintea-i era 
cam înceată din născare, dar tot ce ştie, eu l-am învăţat. 

— Atât de iscusit eşti, domnia ta? întrebă Polanowski. 


— Exemplum: jupân Wolodyjowski, al doilea învățăcel al 
meu, care-mi aduce multă mângâiere. 

— E adevărat, căci domnia ta l-ai ucis pe Sweno! 

— Pe Sweno? Dacă i s-ar fi întâmplat vreunuia dintre 
domniile voastre, ar fi avut toată viaţa ce povesti, ba şi-ar fi 
poftit şi vecinii, ca să le-o repete de nu ştiu câte ori, dar pe 
mine mă lasă rece, fiindcă dacă aş vrea să-i număr, aş putea 
să aştern drumul până la Sandomierz cu toţi potrivnicii de 
seama lui Sweno, pe care i-am ucis. N-aş putea? Să spună 
cei care mă cunosc! 

— Unchiul ar putea! întări Roch Kowalski. 

Jupân Czarniecki nu mai auzi urmarea discuţiei, fiindcă 
vorbele lui Zagtoba îl puseră pe gânduri. Cunoştea şi el 
ambiția lui jupân Lubomirski şi nu se îndoia că ar fi în stare 
să-i impună voinţa lui ori să lupte pe socoteala lui; fie şi spre 
paguba Republicii. 

Chipul aspru i se posomori şi începu să-şi răsucească 
barba. 

— Oho! îi şopti Zagtoba lui Jan Skrzetuski. Se vede că 
Czarniecki coace ceva, fiindcă faţa i s-a făcut ca de vultur; o 
să ciocănească în curând pe cineva. 

Deodată, jupân Czarniecki rosti: 

— Ar trebui ca unul din domniile voastre să plece la jupân 
Lubomirski cu o scrisoare din partea mea. 

— Mă duc eu, că mă şi cunoaşte! se oferi Jan Skrzetuski. 

— Bine, încuviinţă căpetenia, cu cât va pleca cineva mai de 
vază, cu atât va fi mai bine. 

Zagtoba se întoarse spre Wolodyjowski şi şopti iarăşi: 

— Vorbeşte pe nas, semn că nu se află în apele lui. 

De fapt, jupân Czarniecki avea o placă de argint în cerul 
gurii, pe care i-l sfărâmase un plumb, la Busza, cu mulţi ani 
înainte. De aceea, ori de câte ori era înduioşat, mânios sau 
neliniştit, vorbea cu glasul ascuţit şi spart. 

Acum se întoarse pe neaşteptate spre Zagloba: 

— Poate că n-ar fi rău să pleci şi domnia ta cu jupân 
Skrzetuski? 


— Cu dragă inimă, răspunse Zagtoba. Daca nici eu n-am să 
izbândesc, apoi nu mai izbândeşte nimeni. Pe de altă parte, 
se cuvine ca la un om de neam atât de mare să mergem doi 
inşi. 

Czarniecki îşi strânse buzele, se trase de barbă şi spuse ca 
pentru sine: 

— Neamurile astea mari. neamurile mari. 

— Aceasta nu i-o poate nimeni tăgădui lui jupân 
Lubomirski! observă Zagtoba. 

Dar Czarniecki se încruntă: 

— Numai Republica este mare, iar toate neamurile nu pot 
fi decât mici faţă de ea. Să dea Dumnezeu să-i înghită 
pământul pe cei care vor uita de asta! 

Tăcură cu toţii, pentru că vorbise foarte apăsat, şi abia 
după un răstimp Zagtoba întări: 

— Faţă de întreaga Republică, nici vorbă! 

— Nici eu n-am crescut din piatră seacă la răcoare, ci din 
ceea ce mă doare, răspunse Czarniecki, şi m-au durut 
cazacii, care mi-au străpuns cerul gurii, iar acum mă dor 
suedezii, aşa că ori am să tai puroiul cu sabia, ori voi muri 
din pricina lui, aşa să-mi ajute Dumnezeu! 

— Luminăţia ta, te vom ajuta şi noi cu sângele nostru! 
spuse Polanowski. 

Czarniecki îşi rumegă încă o vreme amărăciunea, care-i 
umpluse inima la gândul că ambiția mareşalului l-ar putea 
împiedica să scape ţara, dar în cele din urmă se linişti şi 
adăugă: 

— Domniile voastre veniţi cu mine. Trebuie să alcătuiesc şi 
scrisoarea. 

Jan Skrzetuski şi Zagtoba îl urmară, iar după o jumătate 
de ceas încălecară şi plecară înapoi spre Radymno, 
deoarece se zvonea că mareşalul se oprise cu oştile acolo. 

— Jane, zise Zagtoba, pipăindu-şi tunica sub care avea 
scrisoarea lui jupân Czarniecki, fă-mi hatârul şi lasă-mă pe 
mine să vorbesc cu mareşalul coroanei. 


— L-ai cunoscut într-adevăr, tătucă, şi l-ai învăţat să 
mânuiască abia? 

— E! am zis şi eu aşa, ca să nu mi se strice aburul în gură 
şi să mi se moaie limba, lucru care se poate întâmpla din 
pricina tăcerii îndelungate. Nu l-am cunoscut şi nici nu l-am 
învăţat nimic. Ce, n-aveam altceva mai bun de făcut decât 
să fac pe ursul şi să-l învăţ pe mareşal cum să meargă pe 
picioarele dinapoi? Dar asta n-are nici o însemnătate. Mi- 
am dat seama ce fel de om e după cele ce se spun pe seama 
lui, şi-am să mi ţi-l frământ, cum frământă gospodina 
găluştile. Te rog numai un singur lucru, să nu spui nimănui 
nici o vorbă despre scrisoare, până când n-am să i-o dau eu. 

— Cum aşa? Să nu-mi îndeplinesc însărcinarea care mi s-a 
încredinţat? În viaţa mea nu mi s-a întâmplat una ca asta şi 
nici n-o să mi se întâmple. Nu e cu putinţă! Chiar dacă 
jupân Czarniecki m-ar ierta, n-am să fac una ca asta, nici 
pentru toate comorile din lume! 

— Atunci am să scot sabia şi am să tai chişiţa calului tău, 
ca să nu mă mai poţi ajunge. S-a mai întâmplat vreodată să 
dea greş ce-am plănuit eu? Hai, spune! Ţie nu ţi-au prins 
bine şiretlicurile lui Zagtoba? Dar lui Michat şi Halszkăi tale 
nu le-au fost de folos? Ori vouă tuturor când v-am smuls din 
mâinile lui Radziwit? Îţi spun eu, scrisoarea asta poate face 
mai mult rău decât bine, deoarece castelanul era atât de 
furios când a scris, încât a rupt trei pene. În sfârşit, o să 
vorbeşti de ea, după ce planurile mele vor da greş; ai 
cuvântul meu că eu însumi am să i-o înmânez atunci 
mareşalului, dar nu mai devreme. 

— Numai să pot să i-o dau, mi-e totuna când. 

— Nici n-am nevoie de mai mult! Acum hai să ne grăbim, 
că ne aşteaptă drum lung! 

Îşi îndemnară caii şi porniră în galop. Dar nu trebuiră să 
gonească prea mult, fiindcă străjile dinainte ale mareşalului 
nu trecuseră numai de Radymno ci şi de Jarostaw. 
Lubomirski se afla însă la Jarostaw şi poposise în casa în 
care stătuse regele suedez. 


Îl găsiră prânzind cu căpeteniile mai însemnate. Când auzi 
cine sunt porunci să fie primiţi îndată; numele îi erau 
cunoscute, fiind vestite pe atunci în toată Republica. 

Când intrară, toate privirile se îndreptară spre ei; cei mai 
mulţi se uitau cu admiraţie şi curiozitate mai ales la 
Skrzetuski. Mareşalul îi întâmpină bucuros şi-i întrebă 
îndată: 

— Am oare în faţă pe viteazul care i-a adus regelui 
scrisoarea din Zbarazul împresurat? 

— Eu i-am adus-o! răspunse jupân Jan. 

— De mi-ar da Dumnezeu şi mie cât mai mulţi polcovnici 
ca domnia ta! Pentru nimic nu-l invidiez atâta pe jupân 
Czarniecki, fiindcă ştiu că nici micile mele merite nu vor fi 
uitate. 

— Iar eu sunt Zagloba! spuse bătrânul oştean, ieşind 
înainte. 

Aici îşi alunecă privirea peste cei de faţă, iar mareşalul, 
care vroia să-i câştige pe fiecare cu câte o vorbă bună, 
exclamă numaidecât: 

— Cine n-a auzit de bărbatul care l-a hăcuit pe Burtaj, 
căpetenia barbarorum, care a răzvrătit oştirea lui Radziwill. 

— Şi lui jupân Sapieha i-am adus oştirea de-a gata; la 
drept vorbind, eu am fost ales căpetenie, nu el, adăugă 
Zagtoba. 

— Mare minune că domnia ta, putând să ai asemenea rang 
mare, te-ai lepădat de el şi slujeşti sub jupân Czarniecki. 

La acestea, Zagtoba se uită cu coada ochiului la Skrzetuski 
şi răspunse: 

— Preamărite mareşal al coroanei, eu şi întreaga ţară 
luăm pildă de la luminăţia ta, cum să ne jertfim ambiția şi 
interesele pentru binele obştei. 

Lubomirski se lumină de mulţumire, iar Zagtoba îşi puse 
mâinile în şolduri şi vorbi mai departe: 

— Jupân Czarniecki ne-a trimis anume să ne închinăm 
luminăţiei tale în numele lui şi al întregii oştiri şi să te 


înştiinţăm că ne-a ajutat Dumnezeu şi am obţinut o izbândă 
însemnată asupra lui Kannenberg. 

— Am auzit şi noi, răspunse mareşalul destul de uscat, căci 
şarpele invidiei începea să se mişte în el, dar ascultăm cu 
plăcere încă o dată cum s-au petrecut lucrurile din gura 
unui om care a fost la faţa locului. 

Îndemnat astfel, jupân Zagtoba îşi începu îndată 
istorisirea; făcu însă câteva schimbări, deoarece forţele lui 
Kannenberg sporiră în gura lui până la două mii de oameni. 
Nu uită să amintească nici despre sine şi despre 
măcelărirea raitierilor care mai rămăseseră pe malul râului, 
sub ochii regelui, povesti de asemenea cum carele de 
povară şi trei sute de pedestraşi căzuseră în mâinile 
biruitorilor norocoşi, într-un cuvânt, izbânda crescu într-o 
înfrângere uriaşă a suedezilor. 

Ascultau toţi cu luare-aminte, asculta şi mareşalul 
coroanei, dar se posomora din ce în ce mai mult şi faţa i se 
asprea, în sfârşit, zise: 

— Nu tăgăduiesc că jupân Czarniecki este un războinic 
vestit, dar n-o să nimicească singur toţi suedezii o să mai 
rămână câţiva şi pentru noi. 

La acestea, jupân Zagtoba: 

— Luminăţia ta, n-a învins jupân Czarniecki. 

— Dar cine? 

— Lubomirski! 

Toţi cei de faţă rămaseră uimiţi. Mareşalul deschise gura, 
începu să clipească din ochi şi se uită la Zagtoba cu o privire 
atât de mirată, ca şi când vroia să-l întrebe: 

— Nu cumva îţi lipseşte o doagă, domnia ta? 

Dar jupân Zagtoba nu-şi pierdu cumpătul, dimpotrivă, îşi 
ţuguie buzele ca jupân Zamoyski şi zise: 

— L-am auzit pe Czarniecki spunând în faţa întregii oştiri: 
„Nu ucid săbiile noastre, zice, ci numele lui Lubomirski, 
deoarece când vrăjmaşii au aflat, zice, că se apropie, i-a 
cuprins o descurajare atât de mare, încât în orice oşteni văd 
oastea mareşalului şi cad ca spicele retezate de seceră.” 


Dacă toate razele soarelui s-ar fi abătut dintr-odată pe 
chipul mareşalului, chipul acestuia nu s-ar fi luminat atât de 
mult. 

— Cum aşa? strigă. A spus Czarniecki una ca asta? 

— A spus şi încă multe alte lucruri, dar nu ştiu dacă se 
cuvine să le repet, fiindcă a vorbit faţă de oamenii de 
încredere. 

— Vorbeşte, domnia ta! Fiecare cuvânt al lui jupân 
Czarniecki merită să fie repetat de o sută de ori. E un om 
neobişnuit, am spus-o mai demult! 

Zagtoba se uită la mareşalul coroanei, mijindu-şi ochiul şi 
mormâăi pe sub mustață: 

— Ai înghiţit nada, acum eşti al meu. 

— Ei, ce spui, domnia ta? întrebă mareşalul coroanei. 

— Spun ca oastea a strigat atâta în cinstea luminăţiei tale, 
de parcă ar fi strigat în cinstea regelui, iar la Przeworsk, 
când i-am hărțuit toată noaptea pe suedezi, fiecare steag 
pornea strigând: „Lubomirski! Lubomirski!” şi spaima era 
mai mare decât dacă ar fi strigat: Allah” şi „Loveşte, 
ucide!” îl iau martor pe jupân Skrzetuski, oştean faimos, 
care n-a minţit niciodată în viaţa lui. 

Mareşalul privi fără să vrea la Skrzetuski, iar acesta se 
înroşi până în vârf ul urechilor şi începu să bolborosească 
vorbe nedesluşite. 

Polcovnicii mareşalului începură să-i laude în gura mare 
pe cei doi soli. 

— Jupân Czarniecki a făcut foarte bine trimițând doi 
cavaleri cu purtări atât de alese! Amândoi sunt cei mai 
vestiți cavaleri, iar unuia parcă-i curge miere din gură! 

— Întotdeauna am socotit, să jupân Czarniecki e de partea 
mea, iar acum aş face orice pentru el! strigă mareşalul, ai 
cărui ochi se înceţoşară de atâta mulţumire. 

Jupân Zagtoba se înflăcăra de-a binelea: 

— Luminăţia ta! Cine nu te admiră, cine nu te cinsteşte, 
pildă a tuturor virtuţilor obşteşti; dreptatea luminăţiei tale 
aminteşte de Aristide, iar vitejia de Scipio! Am citit o groază 


de cărţi. În viaţa mea, am văzut multe, m-am gândit la 
multe şi mi s-a sfâşiat sufletul de durere, căci ce-am aflat în 
această Republică? De-alde Opalinski şi Radziejowski, de- 
alde Radziwilt care, preţuindu-şi înainte de toate trufia şi 
ambiția lor, s-au arătat gata în orice clipă să se lepede de 
ţară pentru interesele lor. Atunci mi-am zis: Republica 
aceasta a pierit din pricina nimicniciei propriilor fii! Dar 
cine m-a alinat, cine mi-a dat curaj şi nenorocire? Jupân 
Czarniecki! „N-a pierit cu adevărat, mi-a spus, de vreme ce 
mai sunt oameni ca Lubomirski. Ceilalţi, zice, se gândesc 
numai la ei, pe când el se gândeşte mereu cum să-şi 
jertfească tot ce are pe altarul obştei; ceilalţi se înfig 
înainte, iar el se retrage în umbră, vrând să strălucească 
prin puterea pildei. Acum, zice, se apropie cu oastea-i 
puternică şi biruitoare, zice, şi aud că vrea să-mi 
încredinţeze mie conducerea ei, ca să-i înveţe pe alţii cum 
să-şi lepede ambiția, oricât de îndreptăţită, în folosul ţării. 
Duceţi-vă, zice, la el şi spuneţi-i că eu nu doresc şi nu 
primesc această jertfă, deoarece el este o căpetenie mai 
bună decât mine. Dealtfel, nu numai căpetenie - să-i dea 
Dumnezeu viaţă lungă lui Jan Kazimierz - dar suntem gata 
să-l alegem şi rege! Şi. îl vom alege!” 

Aici jupân Zagtoba se temu să nu fi întrecut măsura, căci 
într-adevăr, după strigătul „îl vom alege!” se aşternu, 
tăcerea. Dar înaintea magnatului parcă se deschisese cerul; 
la început păli puţin, apoi se lumină, păli iarăşi şi răsuflând 
repede, răspunse după un răstimp: 

— Republica este şi va rămâne întotdeauna stăpâna vrerii 
sale, fiindcă pe aceasta se reazimă temeliile străvechi ale 
libertăţilor noastre. Iar eu nu sunt decât sluga slugilor ei şi 
Dumnezeu mi-e martor că nu-mi ridic privirile, spre acele 
înălţimi la care supusul nu trebuie să se sumeţească. Cât 
priveşte conducerea oştirii. jupân Czarniecki trebuie s-o 
primească. Căci vreau să dau pildă acelora care, gândindu- 
se întruna numai la măreţia neamului lor, nu mai vor să 
asculte de nimeni, cum trebuie să uite de fala sângelui lor 


pro publico bono. Aşadar, deşi poate că nu sunt un 
conducător de oşti chiar atât de nepriceput, eu, Lubomirski, 
voi sluji la porunca lui Czarniecki, rugându-l pe Dumnezeu 
să ne ajute să-l înfrângem pe vrăjmaş! 

— O, romane, părinte al ţării! strigă Zagtoba, apucând 
mâna mareşalului şi ducând-o la buze. 

În acelaşi timp însă, vulpea bătrână se uita cu coada 
ochiului la Skrzetuski şi clipea din ochi. 

Răsunară strigătele tunătoare ale căpeteniilor şi ale 
şleahticilor. Numărul celor de faţă sporea mereu. 

— Vin! porunci mareşalul. 

lar când se aduseră cupele, bău îndată în sănătatea 
regelui, apoi în a lui jupân Czarniecki, pe care-l numi 
căpetenia lui, şi la sfârşit în sănătatea solilor. Zagtoba nu se 
lăsă mai prejos şi câştigă inimile tuturor, drept care 
mareşalul îi conduse până la uşă, iar ceilalţi cavaleri până la 
marginea oraşului. 

În cele din urmă, rămaseră singuri; atunci Zagtoba îi tăie 
drumul lui Skrzetuski, opri calul şi, punându-şi mâinile în 
şolduri, întrebă: 

— Ei, cum e, Jane? 

— Pe legea mea! răspunse Skrzetuski. Dacă nu vedeam cu 
ochii mei şi dacă nu auzeam cu urechile mele, n-aş fi crezut, 
chiar dacă mi-ar fi spus-o un înger. 

Iar jupân Zagloba: 

— Ai, cum? Sunt în stare să jur că Czarniecki l-a chemat şi 
l-a rugat cel mult pe Lubomirski să lupte laolaltă. Şi ştii ce- 
ar fi ieşit? Lubomirski n-ar fi consimţit, fiindcă dacă în 
scrisoare se pomenea de dragostea de ţară şi de interese, şi 
nu mă îndoiesc că se pomenea, mareşalului i-ar fi sărit 
țandăra şi ar fi zis: „la te uită, vrea să-mi fie dascăl şi să mă 
înveţe cum să-mi slujesc ţara! Îl cunosc eu prea bine! Din 
fericire, bătrânul Zagloba a luat treaba în seama lui, a 
plecat şi abia a deschis gura, că Lubomirski nu numai că 
vrea să i se alăture, dar e gata să slujească sub conducerea 
lui. Jupân Czarniecki trebuie să fie tare necăjit, dar am să-l 


mângâi eu. Ei, acum ce mai zici, Jane, ştie Zagtoba să-i 
învârtă pe degete pe magnați, ai? 

— Recunosc că de uluit ce eram, n-am mai putut scoate o 
vorbă. 

— Îi ştiu eu! Dacă le arăţi coroana şi colţul mantiei de 
hermină, se lasă gâdilaţi ca nişte căţei, ba se mai şi îndoaie 
şi-ţi oferă spinarea. Nici un pisoi nu se linge atâta pe buze, 
Chiar dacă i-ai arăta un prospectus din slănină. Celui mai 
vrednic dintre ei îi ies ochii din cap de poftă, iar dacă mai e 
şi mişel, cum a fost prinţul voievod de Wilno, e în stare să-şi 
vândă şi ţara. Ce deşertăciune omenească! Isuse! Dacă mi- 
ai da atâtea mii de taleri, câţi amatori sunt să-şi pună 
coroana pe cap, m-aş putea gândi şi eu la tron. Fiindcă dacă 
vreunul din ei crede că mă socotesc mai prejos decât el, să-i 
plesnească burta din pricina propriei semeţii. Zagtoba e tot 
atât de bun, ca şi Lubomirski, doar averea-i alta. Aşa-i Jane, 
aşa-i. Crezi că i-am sărutat mâna cu adevărat? Mi-am 
sărutat degetul cel mare, atingându-i mâna doar cu nasul. 
Mai mult ca sigur că de când s-a născut, nu l-a mai păcălit 
nimeni atât de straşnic. L-am întins, cum întinzi untul pe 
felia de pâine prăjită pentru jupân Czarniecki. Să-i 
lungească Dumnezeu viaţa regelui nostru, dar în caz de 
alegeri, mi-aş da votul mai degrabă mie, decât lui. Roch 
Kowalski mi l-ar da pe al doilea, iar jupân Michat i-ar tăia pe 
cei ce s-ar opune. Pe legea mea, pe tine te-aş face 
numaidecât mare hatman al coroanei, pe jupân Michat 
hatman de Lituania după Sapieha, iar pe Rzedzian 
vistiernic. Ăsta ştiu că i-ar stoarce bine pe ovrei cu dările! 
Dar ce mai tura-vura; lucrul de căpetenie este că l-am făcut 
pe Lubomirski să înghită cârligul, iar sfoara am s-o dau în 
mâna lui Czarniecki. Suedezii vor trage oricum ponoasele, 
iar meritul al cui va fi, ai? Să fi fost altul, s-ar fi scris despre 
el în cronici, dar eu n-am noroc. Măcar dacă Czarniecki nu 
s-ar zburli la mine că n-am mai dat scrisoarea. Asta-i 
mulţumirea oamenilor. Ehei, nu-i prima oară, nu-i prima 


oară. Alţii au căpătat starostii şi le creşte osânza ca la porci, 
dar tu, bătrâne, zdruncină-ţi burdihanul în şa, ca totdeauna. 

Jupân Zagtoba dădu din mână a lehamite. 

— Nu mai e recunoştinţă pe lume! Aşa ori aşa, tot trebuie 
să mori odată, dar măcar să-ţi slujeşti ţara cu tragere de 
inimă. Cea mai bună răsplată sunt tovarăşii de nădejde. 
Când încaleci pe cal şi ai alături nişte prieteni ca tine şi ca 
Michat, poţi să mergi şi la capătul lumii. Asta-i firea 
polonezului. Numai să apuce să încalece pe cal. Neamţul, 
franţuzul, englezul sau hispanul oacheş sar dintr-odată la 
harţă, pe când polonezul, mai răbdător, îndură multe, se 
lasă sfâşiat multă vreme până şi de suedez, dar când acesta 
întrece măsura, mi ţi-l pocneşte în bot, de se dă de trei ori 
de-a berbeleacul. Pentru că îndrăzneală avem destulă, şi 
atâta vreme cât ne vom păstră îndrăzneala, Republica nu va 
pieri. la aminte, Jane. 

Jupân Zagtoba urmă aşa multă vreme, fiindcă, ori de câte 
ori i se întâmpla să fie mulţumit de sine, devenea peste 
măsură de vorbăreţ, risipind cu dărnicie cugetări înțelepte. 

Capitolul VI. 

De bună seamă, Czarniecki nu se aştepta nicidecum ca 
mareşalul coroanei să slujească sub conducerea lui. Vroia 
numai să lupte împreună şi se temea că din pricina ambiţiei 
nemăsurate a mareşalului nu se va putea ajunge la 
asemenea înţelegere, deoarece magnatul trufaş spusese nu 
o dată faţă de polcovnicii săi că preferă să-i hărţuiască pe 
suedezi de unul singur, căci şi aşa tot poate să-i învingă, pe 
când dacă i-ar birui împreună cu Czarniecki, toată slava ar 
fi numai a acestuia. 

Aşa şi era. Czarniecki îl înţelegea pe mareşal şi era tare 
îngrijorat. Trimiţându-i scrisoarea de la Przeworsk, o citea 
acum pentru a zecea oară în copie, vrând să se convingă că 
nu scrisese nimic care să rănească mândria magnatului. 

La început, era nemulţumit doar de câteva vorbe, dar 
până la urmă începu să regrete că a trimis scrisoarea. De 
aceea, şedea posomorât în cvartirul său, apropiindu-se 


întruna de fereastră şi privind pe drum, să vadă dacă nu se 
întorceau solii. Polcovnicii îl văzură la geam şi ghiciră ce se 
întâmpla în sufletul lui, deoarece fruntea îi era întunecată 
de grijă. 

— Ai să vezi, domnia ta, îi spuse Polanowski lui 
Wotodyjowski. Nu e de-a bună, fiindcă faţa castelanului s-a 
umplut de pete, iar ăsta e semn rău. 

Într-adevăr, faţa lui Czarniecki purta urme numeroase de 
vărsat şi în clipele de înduioşare sau nelinişte se acoperea 
de cercuri alburii şi vinete. Şi pentru că avea trăsături 
prelungi, fruntea foarte înaltă, sprâncenele nouroase, nasul 
încovoiat şi privirea pătrunzătoare, petele îl făceau de-a 
dreptul înfricoşător. Pe vremuri cazacii îl porecliseră 
„câinele pestriţ”, dar semăna mai degrabă cu un vultur 
pestriţ, iar când se întâmpla să conducă steagurile asupra 
vrăjmaşului cu burca fluturându-i pe umeri ca două aripi 
uriaşe, asemănarea era izbitoare pentru ai săi, ca şi pentru 
duşmani. 

Şi unii şi alţii se temeau de el. În timpul războaielor cu 
cazacii, atamanii unor cete numeroase îşi pierdeau capul 
când trebuiau să lupte împotriva lui Czarniecki. Până şi 
Chmielnicki se temea de el, mai ales de sfaturile pe care i le 
da regelui. Ele abătuseră asupra cazacilor nenorocirea 
înfrângerii cumplite de la Beresteczko. Dar faima lui sporise 
îndeosebi după bătălia de la Beresteczko, când împreună cu 
tătarii străbătea stepele ca o vâlvătaie, făcea una cu 
pământul gloatele răzvrătite, cucerea oraşele şi întăriturile, 
gonind cu iuţeala vijeliei de la un capăt la altul al Ucrainei. 

Cu aceeaşi stăruinţă îndârjită îi hărţuia acum pe suedezi. 
„Czarniecki nu se bate cu mine, ci îmi fură oştirea”, spunea 
Carol Gustav. Dar tocmai lui Czarniecki i se urâse să tot 
fure; socotea că a venit vremea să se bată, dar n-avea 
tunuri şi pedestrime, fără de care nu putea să izbândească 
nimic de seamă. Iată de ce vroia să se împreune cu 
Lubomirski, care n-avea nici el, prea multe tunuri, dar avea 
pedestrimea alcătuită din munteni. Cu toate că nu era bine 


muştruluită, intrase de multe ori în foc şi la nevoie putea fi 
folosită împotriva pedestraşilor neîntrecuţi ai lui Carol 
Gustav. 

Aşa că jupân Czarniecki se frământa, de parcă era cuprins 
de fierbinţeală. În sfârşit, nu mai putu sta în casă, ieşi afară 
şi, văzându-i pe Wotodyjowski şi Polanowski, întrebă: 

— Solii nu se zăresc? 

— Se vede că Lubomirski s-a arătat bucuros de oaspeţi! 
răspunse Wotodyjowski. 

— Bucuros faţă de ei, dar nu şi faţă de mine, pentru că, 
altminteri, mareşalul mi-ar fi trimis răspuns prin oamenii 
lui. 

— Luminăţia ta, îl linişti Polanowski care se bucura de 
încrederea căpeteniei, ce rost are să te necăjeşti? Dacă 
mareşalul va veni, bine, iar dacă nu, o să-i hărţuim pe 
vrăjmaşi ca şi până acum. Şi aşa curge sânge din garniţa 
suedeză şi se ştie că dacă a început să curgă, încet-încet se 
va goli cu totul. 

La acestea, Czamiecki: 

— Şi Republica sângerează. Dacă scapă acum se vor întări 
cu ajutoarele din ţinuturile prusiene şi vom pierde prilejul. 

Rostind acestea, se lovi cu palma peste pulpana tunicii; era 
nerăbdător. Deodată se auziră paşii cailor şi glasul gros al 
lui Zagtoba care cânta: 

Intră Kaska-n brutărie, lar Stach: lasă-mi loc şi mie, 
Mândra mea. 

Ninge-afară, vijelie, Unde să-nnoptez, vai mie, Vremea-i 
rea. 

— Semn bun! Se întorc veseli! strigă Polanowski. 

În acest timp, ceilalţi, văzându-l pe castelan, descălecară, 
lăsară caii unui slujitor şi se apropiară în grabă de pridvor; 
deodată Zagtoba îşi zvârli căciula în sus şi imitând glasul 
mareşalului atât de bine, încât dacă l-ar fi auzit cineva fără 
să-l vadă, ar fi putut greşi, strigă: 

— Vivat jupân Czarniecki, căpetenia noastră! 

Castelanul se încruntă şi întrebă repede: 


— Aţi adus vreo scrisoare pentru mine? 

— N-am adus, răspunse Zagtoba, dar avem ceva mai bun. 
Maregşalul trece de bunăvoie cu întreaga oştire sub 
ascultarea înălţimii tale! 

Czarniecki îl sfredeli cu privirea, apoi se întoarse spre 
Skrzetuski, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Vorbeşte tu, că 
bătrânul s-a cherchelit!” 

Jupân Zagtoba era într-adevăr puţin cu chef, dar 
Skrzetuski îi întări cuvintele, aşa că pe chipul castelanului 
se răsfrânse uimirea. 

— Veniţi cu mine! porunci. Polanowski şi Wotodyjowski, 
poftiţi şi domniile voastre! 

Şi intrară cu toţii în casă. Nici nu apucară să se aşeze, că 
Czarniecki întrebă: 

— Ce-a zis când a citit scrisoarea mea? 

— N-a zis nimic! răspunse Zagtoba. La sfârşitul istorisirii 
mele o să se arate şi de ce, iar acum incipiam. 

Aici începu să povestească în amănunt cum se 
desfăşuraseră lucrurile şi cum îl făcuse pe mareşalul 
coroanei să ia asemenea hotărâre. Czarniecki se uita la el 
din ce în ce mai uimit, Polanowski îşi ducea mâinile la 
tâmple, iar jupân Michat mişca din mustăcioară. 

— Pe legea mea, cum de nu te-am cunoscut până acum! 
strigă într-un târziu castelanul. Nu-mi vine să-mi cred 
urechilor! 

— Demult am fost poreclit Ulise! răspunse Zagtoba cu 
modestie. 

— Unde-i scrisoarea mea? 

— Iat-o! 

— Musai să te iert, că nu i-ai dat-o mareşalului. Eşti un 
isteţ fără pereche! Vicecancelarul ar trebui să ia învăţătură 
de la domnia ta cum să negocieze! Pe viul Dumnezeu, dacă 
aş fi rege, te-aş trimite sol al [arigrad. 

— S-ar întoarce cu o sută de mii de turci! strigă jupân 
Michal. 

Dar Zagtoba îl îndreptă: 


— Cu două sute de mii, pe sănătatea mea! 

— Şi mareşalul nu şi-a dat seama de nimic? întreba iarăşi 
Czarniecki. 

— EI? A înghiţit tot ce i-am pus în gură, ca gâscanul pus la 
îngrăşat, doar omuşorul i se mişca în sus şi în jos şi ochii i se 
abureau de plăcere. Gândeam că o să plesnească de 
bucurie ca o ghiulea suedeză. Pe omul ăsta poţi să-l bagi şi 
în iad, măgulindu-l! 

— Numai să se sfârşească totul în paguba suedezilor, trag 
nădejde că aşa va fi! răspunse Czarniecki voios. Domnia ta 
eşti un om şiret ca vulpea, dar nu-ţi bate joc prea mult de 
mareşal, pentru că alţii nu şi-ar îngădui nici atâta. Multe 
atârnă de el. Până la Sandomierz o să mergem numai pe 
moşiile lui Lubomirski, iar mareşalul poate să ridice toate 
aşezările cu un singur cuvânt şi să poruncească ţăranilor să 
ne îngreuieze trecerea, arzând podurile şi ascunzând 
proviantul prin păduri. Domnia ta ai un merit, pe care n-am 
să-l uit până la moarte, dar trebuie să-i mulţumesc şi 
mareşalului, pentru că socotesc că n-a făcut-o numai din 
mândrie deşartă. 

Aici bătu din palme şi porunci slujitorului: 

— Adu-mi calul numaidecât! Să batem fierul cât e cald! 

După care se întoarse spre polcovnici: 

— Domniile voastre, haidem cu toţii, ca suita să fie cât mai 
arătoasă. 

— Trebuie să merg şi eu? întrebă Zagtoba. 

— Domnia ta ai făcut podul dintre mine şi mareşalul 
coroanei, aşa că se cuvine să treci primul pe el. Dealtfel, 
gândesc că te-au îndrăgit cu toţii. Hai cu noi, frăţioare, că 
altminteri o să spun că faci treaba numai pe jumătate. 

— N-am încotro! Musai să-mi strâng cureaua mai tare, că 
o să mă zdruncine rău de tot. Nu maiam nici putere prea 
multă, poate numai dacă mă întremez cu ceva. 

— Cu ce, mă rog? 

— Mi s-au spus o groază de lucruri despre miedul 
castelanului, pe care nu l-am gustat până acum şi tare aş 


vrea să aflu, în sfârşit, dacă e mai bun decât al mareşalului. 

— Atunci să bem câte un păhărel la botu' calului, iar după 
ce ne întoarcem n-o să le mai numărăm dinainte. 

Domnia ta ai să găseşti câteva urcioare şi la cvartirul 
domniei tale. 

Spunând acestea, castelanul porunci să se aducă paharele 
şi băură cu măsură pentru voioşie şi curaj, după care 
încălecară şi plecară. 

Maregşalul coroanei îl primi pe jupân Czarniecki cu braţele 
deschise, îl ospeţi şi-i dădu să bea, nelăsându-l să plece 
până în zori, când cele două oşti se împreunară şi porniră 
mai departe sub conducerea lui jupân Czarniecki. Nu 
departe de Sieniawa năvăliră iarăşi asupra suedezilor cu 
atâta folos, încât nimiciră străjile dinapoi şi iscară 
învălmăşeală în grosul oştirii. Abia spre ziuă îi alungară 
tunurile. La Lezajsk, jupân Czarniecki atacă şi mai puternic. 
Pâlcuri mari de suedezi se înnămoliră prin mocirlele ivite în 
urma ploilor şi a revărsării apelor, căzând în mâna 
polonezilor. Pentru vrăjmaşi drumul devenea din ce în ce 
mai greu. Fără vlagă, istovite de foame şi nesomn, polcurile 
abia îşi mai târau picioarele. Din ce în ce mai mulţi oşteni 
rămâneau pe drum. Unii erau atât de slăbiţi, încât nu mai 
vroiau nici să mănânce şi nici să bea, cerşind moartea. Alţii 
se întindeau să moară prin crânguri sau îşi pierdeau 
judecata şi priveau cu nepăsare la călărimea polonă care se 
apropia. Străinii, de care gemeau rândurile suedeze, 
începură să se furişeze din tabără şi să vie la jupân 
Czarniecki. Doar curajul neclintit al lui Carol Gustav mai 
ţinea în picioare forţele care se împuţinau ale armiei. 

Pentru că duşmanul nu mergea numai în urma oştirii; 
cetele conduse de oameni necunoscuţi şi gloatele de ţărani 
îi aţineau mereu calea. Haitele acestea învălmăşite şi nu 
prea numeroase nu puteau să-l atace făţiş, dar îl hărţuiau 
de moarte. Vrând să-i convingă pe suedezi că hanul le 
venise în ajutor, toate oştile poloneze scoteau strigătul 
tătarilor, aşa că „Allah, Allah!” se auzea pretutindeni, ziua şi 


noaptea. Oştenii suedezi n-aveau o clipă de odihnă, stând 
mereu cu mâna pe arme. Câteodată, zece-cincisprezece 
ridicau în picioare întreaga armie. Caii cădeau cu zecile şi 
erau mâncaţi numaidecât, deoarece nici vorbă nu mai putea 
fi de aducerea proviantului. 

Din timp în timp, călăreţii polonezi găseau trupuri suedeze 
sfâşiate cumplit, recunoscând în aceste semne mânia 
ţăranilor. Cea mai mare parte din satele aşezate în clinul 
dintre San şi Vistula erau ale mareşalului şi ale rudelor sale. 

De aceea, toţi ţăranii se ridicaseră la luptă ca un singur 
om, fiindcă mareşalul, necruţându-şi avuţiile, vestise că 
aceia care vor pune mâna pe arme, vor fi eliberaţi din 
şerbie. Abia se răspândise vestea prin olaturi şi toate 
coasele fură ţintuite cu vârful înainte în prelungirea cozii; 
curând începură să aducă zilnic capete de suedezi în tabără 
până când mareşalul puse capăt acestui obicei 
necreştinesc. 

Atunci îi aduseră mănuşile şi pintenii raitierilor ucişi. 
Deznădăjduiţi, suedezii îi jupuiau de piele pe cei care le 
cădeau în mână, astfel că războiul devenea din zi în zi tot 
mai neînduplecat. Doar câteva polcuri poloneze mai 
rămăseseră alături de cotropitori, dar şi acestea stăruiau în 
rătăcirea lor mai mult de spaimă. Pe drumul spre Lezajsk 
fugiseră mulţi dintre ei, iar cei rămaşi iscau în fiecare zi 
asemenea încăierări, încât Carol Gustav se văzu silit să 
împuşte câţiva oşteni de elită. După această întâmplare, 
fugiră cu toţii cu sabia în mână. Nu mai rămase aproape 
nici unul lângă suedezi, în schimb, Czarniecki, întărit astfel, 
începu să atace tot mai puternic. 

Maregşalul coroanei îl ajuta din toată inima. Se prea poate 
ca părţile mai bune ale firii lui să-i fi învins în acea vreme 
trufia şi ambiția, aşa că nu-şi cruța sforţările şi nici chiar 
viaţa, conducând nu o dată steagurile la luptă şi nelăsând 
duşmanul să se refacă. Era un bun oştean, astfel că aduse 
foloase însemnate. Acestea, alături de cele de mai târziu, l- 
ar fi statornicit în amintirea poporului, dacă n-ar fi fost acea 


nimicnică răzvrătire pe care a iscat-o spre sfârşitul vieţii, ca 
să împiedice îndreptarea Republicii. 

În acel timp însă, făcea totul ca să se umple de slava care-l 
acoperea ca o mantie. La întrecere cu el se lua jupân 
Witowski, castelanul de Sandomierz, un oştean cu mare 
experienţă, care vroia să fie deopotrivă şi cu Czarniecki, dar 
nu izbutea pentru că Dumnezeu nu-l dăruise cu măreție. 

Toţi trei îi asupreau tot mai mult pe suedezi. Până când 
polcurile de pedestraşi şi raitierii, care trebuiau să 
păzească spatele oştirii, se înfricoşară atât de mult, încât 
erau cuprinşi de panică la cel mai mic semn de alarmă. 
Atunci Carol Gustav se hotări să meargă el însuşi cu străjile 
dinapoi, ca să le dea curaj. 

Dar de la bun început fu cât pe ce să plătească cu viaţa 
această hotărâre. Odată, când regele avea cu sine doar un 
polc din strâjile sale, cel mai puternic dintre toate, fiindcă 
oştenii fuseseră aleşi cu mare grijă din toată Scandinavia, 
se opri pentru odihnă în satul Rudnik. Aici, după ce prânzi 
la paroh, hotări să se culce puţin, deoarece nu închisese 
ochii toată noaptea. Străjile înconjurară casa parohială, ca 
să nu-l tulbure nimeni. În acest timp, flăcăiandrul, care 
îngrijea de caii preotului, se furişă afară din sat şi, ajungând 
la herghelia de pe păşune, încalecă pe un mânz şi porni în 
goană la jupân Czarniecki. 

Jupân Czarniecki se găsea de astă dată la vreo două mile 
de drum, dar străjile dinainte, alcătuite din polcul prinţului 
Dymitr Wisniowiecki, se aflau la nu mai mult de o milă în 
spatele suedezilor sub conducerea porucinicului 
Szandarowski. Acesta tocmai vorbea cu Roch Kowalski, care 
venise cu porunci de la castelan, când deodată amândoi îl 
zăriră pe rândaşul preotului venind în goană. 

— Ce diavol aleargă aşa? întrebă Szandarowski. Şi încă pe 
un mânz? 

— E un flăcău din sat! răspunse Kowalski. 

Băiatul veni până în faţa oştenilor şi se opri abia atunci 
când mânzul, speriat de vederea cailor şi a oamenilor, se 


ridică în două picioare şi se propti cu copitele în pământ. 
Flăcăul sări şi, ţinând mânzul de coamă, se înclină în faţa 
cavalerilor. 

— Ei, care-i povestea? întrebă Szandarowski, apropiindu- 
se. 

— Suedezii sunt la noi, la casa parohială, şi i-am auzit 
vorbind că regele e cu ei! răspunse băiatul cu ochii 
scânteind. 

— Sunt mulţi? 

— Nu mai mult de două sute. 

Lui Szandarowski îi sticliră ochii, dar temându-se de o 
capcană, se uită ameninţător la flăcăiandru şi zise: 

— Cine te-a trimis? 

— De ce trebuia să mă trimită cineva! Am încălecat pe 
mânz la păşune şi am venit cât am putut de repede; mi-am 
pierdut şi căciula pe drum. Bine că nu m-au văzut, boaitele! 

Adevărul se răsfrângea pe chipul ars de soare al băiatului 
şi se vede că-i da inima ghes să se arunce asupra 
suedezilor; stătea înaintea celor doi porucinici cu obrajii ca 
para focului, ţinând cu o mână mânzul de coamă, cu părul 
încurcat şi cămaşa descheiată la piept, răsuflând repede. 

— Şi restul oştirii suedeze unde este? întrebă stegarul. 

— Au trecut atât de mulţi în vărsatul zorilor, că nici nu i- 
am putut număra, dar ăia sunt departe, au rămas numai 
nişte călăreţi, iar unul doarme acasă la părintele, zic că e 
regele. 

La acestea, Szandarowski: 

— Omule, dacă minţi, îţi va cădea capul de pe umeri, dar 
dacă spui adevărul, cere-mi ce vrei. 

Flăcăiandrul îi făcu o plecăciune adâncă. 

— Pe sănătatea mea, nu vreau nici o răsplată, dar 
porunceşte, domnia ta, să mi se dea o sabie. 

— Hei, daţi-i o sabie! strigă Szandarowski la slujitorii lui, 
convins pe deplin. 

Celelalte căpetenii îl mai întrebară pe băiat unde se afla 
conacul şi satul, ce fac suedezii, iar acesta răspunse: 


— Stau de pază, câinii! Dacă vă duceţi de-a dreptul, o să 
vă vadă, vă călăuzesc eu prin tufele de arini. 

Se împărţiră îndată poruncile şi steagul porni în trap 
întins, apoi la galop. 

Flăcăul călărea pe deşelate pe mânzul lui fără frâu, 
înaintea rândurilor. Îşi îmboldea căluţul cu călcâiele şi se 
uita mereu cu ochi luminoşi la sabia scoasă. 

Când începu să se vadă satul, intră în tufele de lozie şi o 
luă pe un drum cam desfundat spre ariniş; pe aici noroiul 
era şi mai mare, aşa că încetiniră goana. 

— Ascultaţi, spuse flăcăul, suedezii se află spre dreapta, la 
câteva sute de paşi de marginea arinişului. 

Începură să înainteze foarte încet, pentru că drumul era 
mocirlos, iar caii grei se afundau adesea în nămol până la 
genunchi. În sfârşit, tufărişul de arini se rări şi ajunseră la 
capăt. 

Atunci, la nu mai departe de trei sute de paşi, văzură o 
bătătură largă, ce urca uşor, iar dincolo de ea casa 
parohială, înconjurată de tei, printre care se zăreau 
şomoioagele de paie ale stupilor. Pe bătătură se aflau două 
sute de călăreţi în platoşe şi coifuri. 

Raitierii uriaşi stăteau călare pe cai uriaşi, deşi costelivi, 
gata de luptă, unii cu rapierele scoase şi rezemate cu vârful 
pe umăr, alţii cu patul muschetelor pe pulpă; priveau însă în 
altă parte, spre drumul mare, căci numai dintr-acolo se 
puteau aştepta la vreun atac. Deasupra capetelor flutura 
frumoasa flamură albastră cu leul auriu la mijloc. 

Mai departe, în jurul casei, erau aşezate perechi de 
străjeri, dintre care unii priveau spre ariniş, dar pentru că 
soarele strălucea orbitor, iar în tufele acoperite de frunzişul 
bogat era aproape întuneric, nu puteau nici ei să-i vadă pe 
călăreţii polonezi. 

În Szandarowski, oştean plin de foc, începu să clocotească 
sângele, dar se stăpâni şi aşteptă să se strângă rândurile; în 
acest timp, Roch Kowalski îşi aşeză mâna grea pe umărul 
flăcăului. 


— Ascultă, ţâncule! întrebă. Tu l-ai văzut pe rege? 

— L-am văzut, boierule! şopti băiatul. 

— Cum arată? După ce poate fi cunoscut? 

— Are faţa tare oacheşă şi poartă nişte panglici roşii la 
şold. 

— L-ai recunoaşte calul? 

— Calul e negru, cu stea albă în frunte. 

La acestea, Roch: 

— Băiete, să te ţii aproape de mine şi să mi-l arăţi! 

— Bine, boierule! Năvălim pe ei acum? 

— 'Ţine-ţi gura! 

Tăcură, şi jupân Roch începu să se roage de Sfânta 
Fecioară să-i îngăduie să se măsoare cu Carol şi să-i 
călăuzească braţul în timpul luptei. 

Tăcerea dură foarte puţin, deoarece calul lui 
Szandarowski sforăi pe neaşteptate. Unul dintre raitierii de 
pază privi spre ariniş, se cutremură, ca şi când l-ar fi săltat 
ceva din şa, şi trase cu pistolul. 

— Allah, Allah! loveşte, ucide! Uha-uu, loveşte! răsună 
dinspre tufăriş. 

Şi steagul, ieşind ca fulgerul din umbră, se năpusti spre 
suedezi. Izbiră cu avânt, înainte ca străjerii să se întoarcă 
toţi cu faţa spre atacatori, şi hăcuiala începu îndată numai 
cu săbiile şi rapierele, fiindcă nimeni nu mai avea timp să 
tragă cu muscheta. Cât ai bate din palme raitierii fură 
împinşi spre gardul care se prăbuşi cu zgomot sub 
apăsarea crupelor cailor; polonezii îi loveau cu atâta 
înverşunare, încât rândurile se stricară, învălmăşindu-se. 
De două ori încercară să se încleşteze cu vrăjmaşul şi, 
respinşi tot de atâtea ori, se sparseră în două grupuri care 
se fărâmiţară şi ele, cât ai clipi din ochi, în altele mai mici, 
până când se risipiră ca boabele de mazăre aruncate de 
ţăran cu ispolul în sus. 

Deodată, se auziră glasuri deznădăjduite: 

— Regele, regele! Scăpaţi-l pe rege! 


Carol Gustav ieşise din prima clipă în uşă cu pistoalele în 
mână şi cu spada în dinţi. Raitierul care-i ţinea calul 
aproape de prag i-l adusese numaidecât, regele încălecase 
şi cotind pe după colţul casei, se repezise printre tei şi 
stupi, ca să iasă prin spate din cercul încăierării. 

Ajungând la gard, îşi strunise calul, sărise îngrăditura şi 
nimerise în mijlocul raitierilor, care se apărau împotriva 
aripii drepte a polonezilor. Aceştia ocoliseră casa cu o clipă 
înainte şi-i atacaseră pe suedezi dincolo de livadă. 

— În galop, după mine! strigase regele. 

Şi doborându-l cu o lovitură de spadă pe călăreţul polonez 
care ridicase sabia asupra lui, ieşise dintr-o săritură din 
vâltoarea bătăliei. În urma lui, raitierii răzbiseră rândurile 
poloneze şi porniseră în goană, ca un cârd de elani speriaţi 
de câini, care aleargă încotro îi duce conducătorul lor. 

Călăreţii întorseseră caii după ei şi începuse urmărirea. Şi 
unii şi alţii o luaseră pe drumul mare ce ducea de la Rudnik 
spre Bojan6wek. Fuseseră văzuţi de cei care luptau în 
curtea din faţa casei şi atunci răsunaseră strigătele: 

— Regele, regele! Scăpaţi-l pe rege! 

Dar raitierii dinaintea casei erau atât de înghesuiți de 
Szandarowski, încât nu mai era chip să se gândească nici 
măcar la viaţa lor, astfel că regele fugea urmat numai de 
vreo doisprezece raitieri, în urma cărora goneau aproape 
treizeci de luptători de elită; în fruntea tuturor se afla Roch 
Kowalski. 

Flăcăiandrul, care trebuia să i-l arate pe rege, se rătăcise 
de el în vânzoleala din bătătura casei, dar şi aşa Roch îl 
recunoscu pe Carol Gustav după mănunchiul de panglici 
roşii. După care îşi spuse că venise şi vremea lui, se aplecă 
în şa, împunse calul cu pintenii şi porni înainte, ca vijelia. 

Fugarii, îndemnându-şi caii din răsputeri, se înşirară pe 
drumul larg. Şoimanii polonezilor, mai iuți şi mai uşori, 
începură curând să se apropie din urmă. Roch îl ajunse 
îndată pe primul raitier şi, ridicându-se în scări, ca să 
sporească puterea loviturii, izbi năprasnic; îi reteză dintr-o 


dată braţul din umăr cu spadă cu tot şi goni mai departe, 
aţintindu-şi iarăşi privirile asupra regelui. 

Apoi al doilea raitier îi înnegri înaintea ochilor, îl dobori şi 
pe al doilea, celui de-al treilea îi crăpă coiful şi capul în 
două şi alergă înainte, uitându-se numai la rege. Caii 
raitierilor începură să se poticnească şi să cadă; călăreţii 
polonezi îi ajunseră şi-i tăiară într-o clipită. 

Jupân Roch trecea înainte pe lângă oameni şi cai, ca să nu 
piardă timpul; depărtarea dintre el şi Carol Gustav începu 
să se micşoreze. Pe o distanţă de câteva zeci de paşi îi mai 
despărţeau doar doi călăreţi. 

Deodată, săgeata slobozită din arcul unui oştean polonez îi 
zbârnâi pe la ureche şi se înfipse în spinarea raitierului care 
fugea în faţa lui. Acesta se clătină la dreapta şi la stânga, se 
lăsă pe spate, răcni cu glas neomenesc şi se prăvăli din şa. 

Între Roch şi rege mai rămăsese numai unul. 

Dar şi acesta, vrând pesemne să-şi scape regele, în loc să 
fugă, îşi întoarse calul. Jupân Roch îl ajunse şi nici ghiuleaua 
nu doboară atât de repede omul din şa, cum îl prăbuşi el, 
după care, scoțând un strigăt cumplit, se repezi ca un 
mistreţ uriaş înainte. 

Poate că regele s-ar fi întors să-i ţină piept şi ar fi pierit 
negreşit, dar după Roch mai veneau şi alţii, iar săgețile 
începură să şuiere. Vreuna din ele putea să-i rănească în 
orice clipă calul, aşa că regele îl îmboldi şi mai avan cu 
pintenii, îşi lipi faţa de coamă şi goni mâncând pământul, ca 
rândunica urmărită de erete. 

Jupân Roch nu numai că îşi îndemnă şi el fugarul cu 
pinteni, dar începu să-l lovească şi cu latul săbiei, ca să nu 
rămână în urmă. Copaci, pietre şi tufe le alergau prin faţa 
ochilor, iar vântul le şuiera în urechi. Regelui îi căzu pălăria 
din cap, în cele din urmă, îşi aruncă şi punga, socotind că 
neînduplecatul călăreț se va lacomi la bani şi va înceta 
urmărirea, dar Kowalski nici nu se uita la ea, îmboldindu-şi 
cu sârg calul, care începea să dea semne de oboseală. 


Se vede că jupân Roch se pierduse cu firea, pentru că 
începu să strige în gura mare, cu un glas în care, alături de 
ameninţare, tremura şi rugămintea. 

— Opreşte, pentru mila lui Dumnezeu! Deodată, calul 
regelui se poticni atât de tare, încât dacă regele nu l-ar fi 
strunit cu toată puterea, ar fi căzut. Roch mugi ca un 
zimbru; depărtarea care-l mai despărţea de rege se 
micşoră simţitor. 

După o clipă, fugarul se împiedică a doua oară şi iarăşi, 
până să-l pună regele pe picioare, Roch se mai apropie eu 
zece-cincisprezece paşi. Atunci se îndreptă în şa, ca pentru 
a lovi. Era înfricoşător. Ochii îi ieşiseră din orbite, iar dinţii îi 
sticleau de sub mustaţa roşcovană. Încă o poticnire, încă o 
clipă şi soarta întregii Republici, a Suediei şi a războiului ar 
fi fost pecetluită. Dar calul regelui începu să alerge din nou, 
iar regele se întoarse, întinse pistoalele şi trase de două ori. 

Un plumb zdrobi genunchiul bahmetului lui Roch, care se 
ridică în două picioare, apoi căzu pe cele din faţă şi se 
propti cu botul în pământ. 

Regele ar fi putut să se arunce în această clipă asupra 
urmăritorului şi să-l străpungă cu spada, dar la numai două 
sute de paşi soseau ceilalţi călăreţi polonezi, aşa că se 
aplecă iarăşi în şa şi goni ca săgeata slobozită dintr-un arc 
tătărăsc. 

Roch îşi scoase piciorul de sub cal. O clipă privi buimac 
după fugar, apoi se împletici ca un om beat, se aşeză în 
mijlocul drumului şi începu să hohotească asemenea 
ursului. 

Iar regele se depărta din ce în ce mai mult! În cele din 
urmă, începu să se micşoreze şi să se topească până pieri 
cu totul în desişul întunecat al brazilor. 

Tovarăşii lui Roch sosiră lărmuind şi strigând. Erau vreo 
cincisprezece dintre cei care aveau cai mai buni. Unul 
aduse punga regelui, iar altul pălăria la care penele negre 
de struţ erau prinse cu diamante. Amândoi îi strigară: 

— Sunt ale tale, oştene! [i se cuvine pe drept! 


lar ceilalţi: 

— Ştii pe cine ai fugărit? Pe cine l-ai ajuns? Era Carolus în 
persoană! 

— Pe legea mea! De când s-a născut, n-a mai fugit de 
nimeni, cum a fugit de domnia ta. Cavalere, te-ai acoperit 
de faimă nemărginită! 

— Şi câţi raitieri a doborât înainte de a-l ajunge pe rege! 

— Puțin a lipsit, ca să scapi într-o clipă Republica întreagă 
cu sabia! 

— Uite punga! 

— Ia şi pălăria! 

— Avea un cal grozav, dar cu comorile astea cumperi zece 
la fel! 

Roch se uită la ei cu priviri încremenite, apoi zvâcni în 
picioare şi strigă: 

— Eu sunt Kowalski şi asta-i jupâneasa Kowalska. Duceţi- 
vă la toţi dracii! 

— 1 s-a întunecat mintea! se auziră glasuri. 

— Daţi-mi un cal şi am să-l ajung din nou! strigă Roch. Dar 
oştenii îl luară de subsuori şi, cu toate că se smucea, îl 
duseră înapoi, spre Rudnik, liniştindu-l şi mângâindu-l pe 
drum. 

— L-ai băgat în sperieţi! îi spuseră. Iată ce-a ajuns să 
păţească acest cuceritor, biruitorul atâtor ţări, oraşe şi 
oştiri! 

— Ha! ha! Acum a aflat şi el ce pot cavalerii polonezi! 

— O să i se urască repede în Republică! Au venit şi pentru 
el vremuri de grea cumpănă! 

— Vivat Roch Kowalski! 

— Vivat! Vivat cel mai viteaz dintre cavaleri, mândria 
întregii oştiri! 

Şi duseră ploştile la gură. Îi dădură să bea şi lui Roch care 
goli un burduf şi se simţi îndată mult mai bine. 

În timp ce regele era urmărit pe drumul spre Bojen6wek, 
raitierii, care luptau înaintea casei parohiale, se apărară cu 
o vitejie vrednică de acest polc vestit. Deşi atacați pe 


neaşteptate şi împrăştiaţi de la început, se adunară tot atât 
de repede în jurul steagului albastru şi pentru că erau 
împinşi de polonezi din toate părţile. Nici unul nu cerşea 
îndurare, dimpotrivă, cal lângă cal şi umăr la umăr, 
împungeau cu rapierele cu atâta înverşunare, încât un 
răstimp izbânda păru că înclină de partea lor. Trebuiau 
împrăştiaţi din nou, lucru cu neputinţă acum din pricina 
polonezilor care-i înconjurau, ori măcelăriți până la cel din 
urmă. Szandarowski socoti mai potrivită a doua dezlegare, 
aşa că strângând cercul, se repezi asupra vrăjmaşilor cum 
se repede uliul rănit la stolul de cocoare cu ciocurile lungi. 
Prăpădul şi îmbulzeala se înteţiră. Săbiile scrâşneau 
lovindu-se de rapiere, rapierele de frângeau, izbindu-se de 
garda săbiilor. 

Din când în când, un cal se înălţa ca un delfin deasupra 
talazului mării şi după o clipă se prăbuşea în vălmăşagul de 
oameni şi cai. Strigătele încetară, se auzeau doar 
nechezatul cailor, hârşcâitul asurzitor al fierului şi gâfâitul 
cavalerilor; o îndârjire neobişnuită încrâncenă inimile 
polonezilor şi ale suedezilor. Luptau cu săbiile şi rapierele 
frânte; se încleştau unii cu alţii ca nişte ereţi; se apucau de 
păr, de mustăţi, se muşcau cu dinţii; cei care cădeau de pe 
cai şi se mai puteau ţine pe picioare îşi înfigeau jungherele 
în burţile cailor, în pulpele călăreţilor. În fum, în duhoarea 
cailor şi în beţia luptei, oamenii se preschimbau în uriaşi 
care dădeau lovituri puternice; braţele deveneau măciuci şi 
săbiile fulgere. Coifurile de oţel erau despicate dintr-o 
singură lovitură, ca nişte garniţe de tablă; potrivnicii se 
izbeau în cap, îşi retezau braţele cu paloşul, spintecau fără 
încetare şi fără milă; nimeni nu era iertat. De sub vârtejul 
de oameni şi cai pâraiele de sânge începură să se scurgă pe 
bătătură: 

Uriaşa flamură albastră fâlfâia mai departe deasupra 
suedezilor, dar cercul se micşora din ce în ce mai mult. 

Ca atunci când secerătorii se aşează la cele două capete 
ale lanului de grâu, încep să mânuiască secerile şi lanul se 


micşorează văzând cu ochii, iar ei se apropie tot mai mult 
unii de alţii, tot aşa şi cercul polonezilor se strângea 
întruna, astfel că luptătorii dintr-o parte puteau să vadă 
săbiile îndoite ale celor care luptau de cealaltă parte. 

Jupân Szandarowski se frământa ca o furtună şi se băga 
printre suedezi, cum îşi bagă lupul hămesit colții în carnea 
calului abia sugrumat, dar un călăreț îl întrecea în furie; era 
flăcăiandrul care îi înştiinţase că vrăjmaşul se afla la 
Rudnik, iar acum se aruncase odată cu oştenii asupra 
suedezilor. Tretinul preotului, care până atunci zburdase 
nepăsător pe păşune, înghesuit de cai, neputând să se 
smulgă din viitoare, părea că turbase odată cu stăpânul lui. 
Cu urechile ciulite, ochii ieşiţi din orbite şi coama înfoiată se 
opintea înainte, muşca şi lovea cu picioarele, în vreme ce 
călăreţul dădea cu sabia, cum ar fi dat cu îmblăciul, unde 
nimerea, la dreapta, la stânga, înainte; ciuful băiatului se 
umpluse de sânge, ascuţişul rapierelor îi găurise umerii şi 
pulpele; faţa-i era crestată, dar rănile îl aţâţau şi mai mult. 
Se bătea fără să mai ţină seama de nimic, ca un om care, 
văzând că nu mai poate scăpa cu viaţă, vrea să-şi răzbune 
moartea cu vârf şi îndesat. 

În acest timp, rândurile suedeze se împuţinau ca grămada 
de zăpadă peste care se toarnă apă fiartă din toate părţile. 
În cele din urmă, în jurul flamurii regale rămaseră vreo 
zece-cincisprezece inşi. Furnicarul polonez îi năpădi cu 
totul şi muriră luptând cu dinţii încleştaţi: nici o mână nu se 
întinse, nici unul dintre ei nu ceru milă. 

Deodată, în încăierare se auziră glasuri: 

— Flamura, puneţi mâna pe flamură! 

Auzind acestea, flăcăiandrul îşi impuse mânzul cu vârful 
săbiei şi se năpusti ca o flacără înainte. Cum fiecare dintre 
raitierii aflaţi lângă flamură aveau împotrivă câte doi sau 
trei călăreţi polonezi, băiatul îl pocni pe stegar cu sabia 
peste gură, iar acesta îşi desfăcu braţele şi căzu cu faţa pe 
coama calului. 

Flamura albastră se prăbuşi odată cu el. 


Raitierul cel mai apropiat răcni cumplit şi puse mâna pe 
băţul de lemn, dar băieţandrul apucă de pânză, trase cu 
putere, o rupse într-o clipă, o strânse ghem şi, strângând-o 
cu amândouă mâinile la piept, începu să strige cât putea: 

— Acum e a mea şi n-o dau înapoi! E a mea! Ceilalţi raitieri 
se repeziră înverşunaţi spre el, unul îi străpunse încă o dată 
umărul prin pânza flamurii, dar în aceeaşi clipă fură 
spârcuiţi cu toţii de săbii. 

După care mai multe mâini mânjite de sânge se întinseră 
spre flăcău. 

— Flamura, dă-ne flamura! îi strigară. 

— Lăsaţi-l în pace! El a luat-o sub privirile mele, el să i-o 
dea castelanului. 

— Se apropie castelanul, vine! se auziră glasuri 
numeroase. 

În depărtare răsunară într-adevăr tobele de luptă, şi pe 
drumul dinspre păşune se ivi un steag întreg care se 
îndrepta în goană spre casa parohului. Era steagul din 
Lauda, în fruntea căruia se afla însuşi Czarniecki. Ajunşi la 
faţa locului, văzură că totul se isprăvise şi îşi opriră caii; 
oştenii lui Szandarowski alergară spre ei. 

Se apropie şi Szandarowski să-i dea socoteală castelanului 
de cele întâmplate, dar era atât de istovit, încât nici nu mai 
putea să vorbească; tremura ca de friguri şi glasul i se 
îneca mereu în gâtlej. 

— A fost chiar regele. nu ştiu. dacă a scăpat. 

— A scăpat, a scăpat! spuseră cei care luaseră parte la 
urmărire. 

— Am cucerit flamura! Sunt o mulţime de morţi! 

Czarniecki îşi îndemnă fără o vorbă calul spre câmpul de 
bătaie, care oferea o privelişte cumplită şi jalnică. Peste 
două sute de trupuri suedeze şi poloneze zăceau unul lângă 
altul, adesea unul peste altul. Unii se ţineau de păr, alţii 
muriseră, muşcându-se unul pe altul sau sfâşiindu-se cu 
unghiile. Iar alţii se strângeau parcă într-o îmbrăţişare 
frăţească ori zăceau cu capul pe pieptul potrivnicilor. Multe 


chipuri erau făcute zob de picioarele cailor, de nu mai 
rămăsese nimic omenesc în ele; cele care nu fuseseră 
zdrobite de copite, aveau ochii deschişi şi răsfrângeau 
înfricoşarea, groaza luptei, turbarea. 

Sângele clipocea în pământul muiat sub picioarele calului 
pe care călărea castelanul, înroşindu-le până deasupra 
chişiţei; mirosul de sânge şi năduşeală supăra nările şi 
oprea răsuflarea în piept. 

Castelanul privea la trupurile morţilor, cum pliveşte 
gospodarul la snopii de grâu din care îşi va înălța stogul. Pe 
faţă i se citea mulţumirea. Ocoli în tăcere casa parohială, 
cercetă morţii din spatele livezii, după care se întoarse 
încet în bătătură. 

— Vad că n-aţi făcut treabă de mântuială, spuse, şi sunt 
mulţumit de domniile voastre. 

Oştenii îşi zvârliră căciulile în sus cu mâinile însângerate: 

— Vivat Czarniecki! 

— Să dea Dumnezeu să ne batem iarăşi cât mai repede! 
Vivat! Vivat! 

Iar castelanul: 

— O să vă alăturaţi străjilor dinapoia oştirii, ca să vă 
odihniţi. Jupâne Szandarowski, cine a cucerit flamura? 

— Aduceţi flăcăiandrul! porunci Szandarowski. Unde e? 

Oştenii dădură fuga să-l caute şi-l găsiră rezemat de 
peretele grajdului, lângă mânzul care se prăbuşise; din 
pricina rănilor şi tocmai trăgea să moară. La prima 
aruncătură de ochi, se părea că nici flăcăul nu mai avea 
mult de trăit, dar strângea flamura la piept cu amândouă 
mâinile. 

Îl luară îndată şi-l duseră înaintea castelanului. Era 
desculţ, ciufulit, cu pieptul gol, cămaşa şi sumanul numai 
zdrenţe, mânjit de sângele suedezilor şi al lui, ca o arătare 
de pe altă lume, clătinându-se pe picioare, dar cu foc în 
ochii încă vii. Czarniecki rămase mirat când îl văzu. 

— Cum aşa? întrebă. Ela cucerit flamura regală? 


— Cu mâna şi sângele lui, răspunse Szandarowski. El ne-a 
adus vestea că suedezii sunt aici, apoi a făptuit atâtea în 
timpul luptei, încât ne-am minunat cu toţii. 

— Aşa-i! E adevărul curat, ca şi când ar fi fost scris de 
cineva! întăriră oştenii. 

— Cum te cheamă? îl întrebă jupân Czarniecki pe 
băieţandru. 

— Michatko! 

— Al cui eşti? 

— Al preotului. 

— Ai fost al preotului, dar de acum înainte vei fi numai al 
tău! rosti castelanul. 

Dar Michatko nu mai auzi vorbele din urmă, deoarece, din 
pricina scurgerii de sânge, se clătină şi căzu cu capul pe 
piciorul castelanului. 

— Luaţi-l şi daţi-i toate îngrijirile. Mă voi strădui ca la 
prima adunare a Seimului să fie deopotrivă cu domniile 
voastre nu numai cu sufletul, cum este acum! 

— E vrednic, prea vrednic! strigară şleahticii. După care îl 
luară, îl puseră pe Michatko pe o targa şi-l duseră la casa 
parohială. 

Iar jupân Czarniecki ascultă mai departe istorisirea, de 
astă dată a celor care văzuseră urmărirea lui Carol Gustav 
de către jupân Roch, luându-şi capul în mâini ori bătându-se 
cu palma peste genunchi, fiindcă înţelegea că după 
asemenea păţanie, curajul regelui va trebui să scadă. 

Nu mai puţin se bucură jupân Zagtoba care, punându-şi 
mâinile în şolduri, le spuse cu mândrie cavalerilor: 

— Ha, tâlharul, ai? Dacă-l ajungea pe Carolus, nici dracul 
nu mai putea să-l scape! E din sângele meu, pe legea mea, e 
din sângele meu! 

Pe măsură ce trecea timpul, jupân Zagtoba credea şi el tot 
mai convins că este unchiul lui Roch Kowalski. 

Jupân Czarniecki porunci să-l caute pe tânărul cavaler, dar 
nu-l putură găsi, fiindcă jupân Roch urcase în şură de 
ruşine şi, de ciudă, se îngropase în paie şi adormise atât de 


adânc, încât ajunse steagul din urmă abia a doua zi de 
dimineaţă. Era însă destul de îngrijorat şi nu cuteza să se 
înfăţişeze înaintea unchiului. Acesta însă veni la el şi începu 
să-l mângâie: 

— Nu te necăji, Roch! îi spuse. Şi aşa te-ai acoperit de 
faimă; chiar eu am auzit când te-a lăudat castelanul: „La 
prima vedere, pare un prostovan care nu e în stare să 
numere nici până la trei, dar văd că e un cavaler focos, care 
a sporit slava oştirii întregi!” 

— Dumnezeu nu m-a ajutat, zise Roch, pentru că m-am 
îmbătat cu o zi înainte şi n-am spus rugăciunea de seară! 

— Nu încerca să cercetezi hotărârile dumnezeieşti, că ai 
să mai şi huleşti. Ce poţi să-ţi pui în cârcă, pune, dar să nu 
faci şi cu mintea la fel, fiindcă ai să dai greş! 

— Eram atât de aproape des el, că-i simţeam în nări 
mirosul calului. L-aş fi spintecat până la şa! Dar dacă 
domnia ta crezi că eu n-am mint-e deloc?! 

La acestea, Zagtoba: 

— Tot dobitocul îşi are mintea lui, Roch, eşti un flăcău 
grozav şi ai să-mi aduci mângâiere de multe ori. Să dea 
Dumnezeu ca feciorii tăi să aibă tot atâta minte în pumn, ca 
şi tine! 

— Nu-mi trebuie! se împotrivi Roch. Eu sunt Kowalski, iar 
asta-i jupâneasa Kowalska. 

Capitolul VII. 

După întâmplarea de la Rudnik, regele intră şi mai adânc 
în clinul dintre San şi Vistula, mergând în continuare cu 
străjile din spate, deoarece nu era numai un conducător 
priceput, ci şi un războinic cu un curaj neîntrecut, în urma 
lui veneau jupân Czarniecki, jupân Witowski şi jupân 
Lubomirski, gonindu-l ca pe o fiară în plasa întinsă. Cete 
numeroase lărmuiau ziua şi noaptea în jurul suedezilor. 
Hrana se împuţina văzând cu ochii, oştenii erau tot mai 
istoviţi şi descurajaţi, aşteptându-şi pierzania. 

În cele din urmă, suedezii ajunseră în cotul făcut de 
vărsarea Sanului în Vistula şi se odihniră. Aici, într-o parte îi 


apăra Vistula, în cealaltă Sânul, revărsat ca în fiecare 
primăvară, iar a treia latură a triunghiului o întări regele cu 
şanţuri puternice în care traseră tunurile. 

Locul era într-adevăr de necucerit, în schimb, suedezii 
erau ameninţaţi să moară de foame. Trăgeau totuşi nădejde 
că în curând aveau să primească proviant de la căpeteniile 
cetăților de pe malul apei. Nu prea departe se afla 
fortăreaţa Sandomierz, în care polcovnicul Szynkler 
îngrămădise rezerve însemnate pe care le trimise fără 
întârziere, aşa că mâncară, băură şi dormiră pe săturate, 
iar când se treziră, începură să cânte psalmi luterani, 
mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru că scăpaseră dintr-o 
mare primejdie. 

Dar jupân Czarniecki le pregătea alte lovituri. 

Oraşul Sandomierz, aflat în stăpânirea suedezilor, putea să 
vină mereu în ajutorul oştirii suedeze, aşa că jupân 
Czarniecki se gândi să cucerească cetatea, tăind astfel şi 
această legătură. 

— O să le oferim o privelişte grozavă, spuse la sfatul de 
război. Vor privi neputincioşi de pe malul celălalt cum 
atacăm oraşul, pentru că n-au cum să treacă Vistula şi să-i 
vie într-ajutor. Noi, însă, punând mâna pe Sandomierz, vom 
prelua şi hrana trimisă de Wirtz de la Cracovia. 

Jupân Lubomirski, jupân Witowski şi alţi războinici mai 
vârstnici îl sfătuiră pe jupân Czarniecki să nu facă una ca 
asta. 

— Ar fi bine, spuseră, să cucerim un oraş atât de mare, 
fiindcă le-am putea face mult sânge rău suedezilor, dar cum 
să-l luăm? Pedestrime n-avem şi nici tunuri mari de asediu; 
cum poate călărimea să se caţere pe ziduri? 

La acestea, jupân Czarniecki: 

— Păi, ţăranii noştri nu se bat destul de bine ca 
pedestraşi? De-aş găsi câteva mii ca Michatko, aş lua nu 
numai Sandomierz, ci şi Varşovia! 

Şi fără să mai asculte de nimeni, trecu Vistula. Abia se află 
prin împrejurimi, că se şi strânseră câteva mii de oameni, 


care cu coase, care cu flinte sau muschete, şi porniră spre 
Sandomierz. 

Năvăliră în oraş pe neaşteptate şi pe uliţe începu un măcel 
cumplit. Suedezii se apărară cu îndârjire de la ferestre şi de 
pe acoperişuri, dar nu putură stăvili iureşul. Fură striviţi ca 
nişte viermi prin case şi respinşi din oraş. Szynkler se 
adăposti cu restul oştenilor în cetate, dar polonezii porniră 
cu acelaşi avânt pe urma lui. Atacară porţile şi zidurile. 
Szynkler înţelese că nu se va putea apăra nici în cetate. 

Aşadar, luă cu el tot ce putea lua, oameni, lucruri, 
proviant, şi încărcând totul pe cutere, trecu râul la rege; 
acesta privea de pe malul celălalt la înfrângerea oştenilor 
săi, fără să-i poată ajuta cu nimic. 

Cetatea căzu în puterea polonezilor. 

Dar suedezul viclean, înainte de a pleca, aşezase pe sub 
ziduri şi prin pivnițe butoaie cu pulbere cu fitilele aprinse. 

Când se înfăţişă înaintea regelui, îi spuse îndată această, 
veste, ca să-i veselească inima. 

— Cetatea va sări în aer odată cu toţi oamenii din ea, 
spuse. Poate că va pieri însuşi Czarniecki. 

— Dacă-i aşa, vreau să văd şi eu cum zboară la cer 
polonezii cei cucernici! răspunse regele. 

Şi rămase cu toţi ghinărarii pe loc. 

În acest timp, cu toate poruncile lui Czarniecki, care 
prevăzuse înşelătoria, volintirii şi ţăranii se răspândiseră 
prin toată cetatea în căutarea suedezilor ascunși şi a 
prăzilor. Trâmbiţele sunau larum, chemându-i pe toţi să se 
adăpostească în oraş, dar ei nu auzeau sau nu vroiau să le 
ia în seamă. 

Deodată, pământul se clătină sub picioarele lor, bubuituri 
şi trosnete înfricoşătoare cutremurară văzduhul, un stâlp 
de foc uriaş ţâşni în sus, aruncând în aer pământ, ziduri, 
acoperişuri, întreaga cetate, odată cu cele peste cinci sute 
de trupuri ale acelora care nu izbutiseră să fugă. 

Carol Gustav îşi puse mâinile în şolduri de bucurie, iar 
curtenii linguşitori începură să-i repete vorbele: 


— Polonezii zboară în cer! Zboară în cer! În cer! 

Dar se bucurau prea devreme, căci Sandomierz rămânea 
oricum în mâna polonezilor şi nu mai putea trimite proviant 
grosului oştirii, închise în cotul râurilor. 

Jupân Czarniecki îşi întinse tabăra în faţa suedezilor, pe 
celălalt mal al Vistulei, şi supraveghea trecerea. 

Iar jupân Sapieha, mare hatman de Lituania şi voievod de 
Wilno, sosi cu lituanienii din partea opusă şi tăbări dincolo 
de San. 

Suedezii erau împresuraţi, prinşi ca într-un cleşte. 

— Cercul s-a închis! îşi spuneau oştenii din taberele 
polone. 

Înţelegeau cu toţii, până şi cei mai puţini pricepuţi în arta 
războiului, că năvălitorii erau ameninţaţi să piară, dacă nu 
le veneau ajutoare la timp, care să-i scape. 

Înţelegeau prea bine şi suedezii. În fiecare dimineaţă 
căpeteniile şi oştenii veneau pe malul Vistulei şi priveau cu 
deznădejde în ochi şi în suflet la pâlcurile călărimii lui 
Czarniecki, care înnegreau dincolo de râu. 

Apoi se duceau pe malul Sânului, unde veghea zi şi noapte 
oastea lui jupân Sapieha gata să-i primească oricând cu 
sabia şi muscheta. 

Nici vorbă de trecerea Sanului ori a Vistulei, atâta vreme 
cât cele două oştiri se aflau în apropiere. Suedezii mai 
puteau să se întoarcă la Jarostaw pe drumul pe care 
veniseră, dar ştiau că în asemenea împrejurare nici unul 
dintre ei n-ar mai fi ajuns să vadă Suedia. 

Zilele se scurgeau cu greu, iar nopţile erau şi mai 
chinuitoare din pricina vuietului şi a strigătelor. Hrana era 
iarăşi pe sfârşite. 

În acest timp, jupân Czarniecki lăsă conducerea oştirii lui 
Lubomirski şi, însoţit de steagul laudanian, trecu Vistula 
mai sus de vărsarea Sanului, ca să se vadă cu jupân 
Sapieha şi să chibzuiască împreună cum să ducă războiul 
mai departe. 


De astă dată nu mai era nevoie de mijlocirea lui Zagtoba, 
care să-i apropie pe cei doi conducători, deoarece fiecare îşi 
iubea ţara mai mult decât pe sine însuşi, fiind gata să-şi 
jertfească pentru ea interesele proprii, mândria şi ambiția. 

Hatmanul de Lituania nu-l pizmuia pe Czarniecki şi nici 
Czarniecki pe hatman, dimpotrivă, se respectau unul pe 
altul, aşa că întâlnirea lor stoarse lacrimi până şi oştenilor 
mai în vârstă. 

— Republica sporeşte în putere, se bucură ţara dragă, 
când asemenea fii se îmbrăţişează, le spuse Zagtoba lui 
Wotodyjowski şi celor doi Skrzetuski. 

— Czarniecki e un războinic neîntrecut şi are un suflet de 
aur, dar şi Sapieha e bun de pus pe rană. Să dea Dumnezeu 
ca asemenea oameni să se nască şi din piatră seacă. S-ar 
încreţi pielea pe suedezi, dară ar vedea dragostea dintre 
aceşti oameni mari. Nu ne-au cotropit oare din pricina 
dezbinării şi a zavistiei magnaţilor? Ce, ne-au învins prin 
forţa armelor? Aşa, da, mai înţeleg! Îmi tresaltă inima de 
bucurie când privesc la asemenea întâlnire. Fac prinsoare 
că nu vom rămâne cu gâtlejurile uscate, fiindcă Sapio se dă 
în vânt după petreceri, şi cu astfel de oaspete îşi va da 
drumul cu dragă inimă. 

— Dumnezeu e milostiv, răul trece. Dumnezeu e milostiv! 
spuse Jan Skrzetuski. 

— Ai grijă să nu huleşti! îi răspunse Zagtoba. Orice rău 
trebuie să se isprăvească; dacă ar dura veşnic, ar fi o 
dovadă că diavolul stăpâneşte lumea, nu Isus, a cărui milă 
este fără margini. 

Vorbirea le fu întreruptă de vederea lui Babinicz, a cărui 
făptură semeaţă o zăriră de departe peste marea de 
capete. Wotodyjowski şi Zagloba începură îndată să-i facă 
semne, dar el era cu ochii aţintiţi la jupân Czarniecki, aşa că 
nu-i văzu de la început. 

— Ia te uită cum s-a mai ogâriit! se miră Zagtoba. 

Se vede că n-a izbândit prea mult împotriva prinţului 
Bogustaw, răspunse Wotodyjowski, altminteri ar fi fost mai 


vesel. 

— Mai mult ca sigur că n-a izbândit. Se ştie că Bogustaw 
asediază împreună cu Szteinbok cetatea Malborg. 

— Numai Dumnezeu le poate zădărnici truda! La acestea, 
jupân Zagtoba: 

— Chiar dacă iau cetatea, între timp, noi, Carolum 
Gustavum captivabimus, o să vedem dacă nu ne vor da 
fortăreaţa în schimbul regelui. 

— Uite că Babinicz se îndreaptă spre noi! îl întrerupse; 
Skrzetuski. 

Într-adevăr, când îi văzu, cavalerul începu să-şi croiască 
drum prin mulţime şi să vie spre ei, făcându-le semne cu 
căciula şi zâmbindu-le de departe. Îşi dădură bineţe ca nişte 
vechi cunoscuţi şi prieteni. 

— Ce se mai aude? Ce-ai făcut cu prinţul Bdguslaw, jupâne 
cavaler? întrebă Zagtoba. 

— Rău, dar nu-i vremea să vorbim de asemenea lucruri, 
pentru că o să ne aşezăm îndată la masă. Domniile voastre 
rămâneţi aici la noapte; după ospăț o să dormiţi la mine, 
printre tătarii mei. Am un sălaş destul de bun şi o să 
tăifăsuim la un pahar până dimineaţa. 

— Eu n-am obiceiul să mă împotrivesc, atunci când cineva 
vorbeşte cu înţelepciune! răspunse Zagtoba. Spune-mi 
numai de ce ai slăbit aşa? 

— Diavolul acela m-a doborât în bătălie cu cal cu tot şi m-a 
spart ca pe o oală de argilă; de atunci scuip sânge şi nu pot 
să-mi revin. Dar nădăjduiesc că mila lui Christos, stăpânul 
nostru, mă va ajuta să-i slobod sânge. Dar, hai să mergem, 
fiindcă jupân Sapieha şi jupân Czarniecki încep să se 
poftească unul pe altul să facă primul pas. Înseamnă că 
masa e gata. Vă aşteptam cu mare bucurie, pentru că aţi 
vărsat destul sânge suedez. 

— Să spună alţii ce isprăvi am făcut! zise Zagtoba. Nu se 
cade să mă laud eu! 

Dar mulţimea începu să se mişte şi se duseră cu toţii pe 
medeanul dintre corturi, pe care se întinseseră mesele. 


Jupân Sapieha îl cinsti ca pe un rege pe jupân Czarniecki. 
Masa la care se aşeză castelanul era acoperită cu flamuri 
suedeze. Miedul şi vinurile curgeau din butoaie, astfel că 
spre sfârşitul ospăţului amândouă căpeteniile se cam 
chercheliseră. Nu lipsiră veselia, glumele, uralele, larma şi, 
cum vremea era frumoasă şi soarele pripea cu putere, 
numai frigul serii îi împrăştie pe cei care petreceau. 

Atunci Kmicic îşi duse musafirii printre tătari. Se aşezară 
în cortul lui pe lăzi pline cu tot felul de lucruri de pradă şi 
începură să vorbească despre campania lui Kmicic. 

— Bogustaw se află acum la Malborg, spuse jupân Andrzej, 
deşi unii spun că ar fi la prinţul elector, alături de care va 
veni în ajutorul regelui. 

— Cu atât mai bine, o să ne întâlnim! Voi, tinerii, nu sunteţi 
în stare să-i veniţi de hac, o să vedem ce va putea face unul 
mai bătrân! Cu mulţi a avut de-a face până acum, dar cu 
Zagtoba încă nu. Vă spun eu că o să ne întâlnim, poate doar 
dacă prinţul Janusz i-a hotărât prin testament să-l ocolească 
pe Zagtoba. Se prea poate! 

— Electorul e un om viclean, se amestecă Jan Skrzetuski, 
şi când va vedea că e de rău cu Carolus, nu-şi va mai 
respecta făgăduielile şi jurământul. 

— Iar eu vă spun că nu va fi aşa! se împotrivi Zagtoba. 
Nimeni nu e mai înverşunat împotriva noastră ca prusacii. 
Când sluga care ţi-a îmbrăţişat genunchii şi ţi-a curăţat 
straiele ajunge stăpânul tău odată cu schimbarea norocului, 
se va purta cu atât mai aspru, cu cât mai mare a fost 
bunăvoința pe care i-ai arătat-o. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă Wotodyjowski. 

— Pentru că nu va uita niciodată starea lui de slugă şi va 
dori să se răzbune împotriva ta, chiar dacă i-ai fi făcut 
numai bine. 

— Să lăsăm asta! spuse Wotodyjowski. Se întâmpla deseori 
ca şi câinele să muşte mâna stăpânului. Mai bine să ne 
povestească Babinicz despre campania lui. 

— Ascultăm! consimţi Skrzetuski. 


Kmicic tăcu o clipă, răsuflă adânc şi începu să istorisească 
despre luptele lui Sapieha cu Bogustaw, despre înfrângerea 
celui din urmă la Jan6w, în sfârşit, despre sfărâmarea 
tătarilor de către prinţul Bogustaw, care îl doborâse cu cal 
cu tot şi scăpase cu viaţă. 

— Păi, domnia ta spuneai că-l vei urmări cu tătarii până la 
Baltica. îl întrerupse Wotodyjowski. 

La care Kmicic: 

— Dar şi domnia ta mi-ai spus mai demult, că jupân 
Skrzetuski, aci de faţă, când Bohun i-a răpit jupâniţa 
îndrăgită, a lăsat baltă şi fata şi răzbunarea, pentru că ţara 
se afla în primejdie; spune-mi cine ţi-e prieten, ca să-ţi spun 
cine eşti, eu m-am împrietenit cu domniile voastre şi doresc 
să vă urmez pilda. 

— Să te răsplătească Maica Domnului, cum l-a răsplătit şi 
pe Skrzetuski! răspunse Zagtoba. Cu toate că mi-ar plăcea 
ca jupâniţa să se afle mai degrabă în pădure, decât în 
puterea lui Bogustaw. 

— Nu-i nimic! strigă Wotodyjowski. O s-o recapeţi! 

— Trebuie să-i recapăt nu numai făptura, ci şi respectul şi 
dragostea. 

— Una va fi însoţită de cealaltă, spuse jupân Michat, chiar 
dacă ai luat-o cu de-a sila, ca atunci. mai ţii minte? 

— Aşa ceva n-am să mai fac! 

Şi jupân Andrzej începu să ofteze din adâncul inimii, apoi 
zise: 

— Nu numai că n-am recăpătat-o pe Olenka, dar Bogustaw 
mi-a răpit-o şi pe a doua. 

— Curat turc, pe legea mea! strigă Zagtoba. Iar jupân 
Michat îl întrebă: 

— Care a doua? 

— Ehei, sunt multe de spus! răspunse Kmicic. La Zamosc 
era o jupâniţă grozav de frumoasă, care-i plăcea tare mult 
starostelui de Katuza. Acesta, temându-se de sora lui, 
prinţesa Wisniowiecka, nu cuteza să dea buzna în 
apropierea ei, aşa că s-a gândit s-o trimită pe jupâniţă cu 


mine, chipurile la jupân Sapieha, după o moştenire din 
Lituania, iar în fapt, ca să mi-o ia înapoi la o jumătate de 
milă de Zamosc şi s-o ducă în vreo pustietate, unde să nu-i 
mai înfrâneze nimeni poftele. Eu însă i-am ghicit planurile. 
„Vrei să mă faci codoaşca ta? mi-am zis. Atunci aşteaptă!” Şi 
i-am ciomăgit oamenii, iar pe jupâniţă am dus-o neîntinată 
la jupân Sapieha. Vă spun domniilor voastre, e frumoasă ca 
un sticlete, dar cinstită. Şi eu sunt alt om acum, iar tovarăşii 
mei, fie-le ţărâna uşoară, au putrezit de mult în pământ! 

— Cine era jupâniţă asta? întrebă Zagtoba. 

— Se trăgea dintr-un neam ales şi era în grija jupânesei 
Wisniowiecka. Cândva a fost logodită cu lituanianul 
Podbiepieta pe care domniile voastre l-aţi cunoscut. 

— Anusia Borzobohata! răcni Wotodyjowski, sărind în 
picioare. 

Zagtoba se ridică şi el de pe vraful de pături. 

— Jupâne Michat, stăpâneşte-te! 

Dar Woltodyjowski se repezi ca o pisică la Kmicic. 

— Trădătorule, tu l-ai lăsat pe Bogustaw s-o răpească”! 

— Nu mă nedreptăţi! îl dojeni Kmicic. Eu am dus-o teafără 
la hatman, îngrijindu-mă de ea ca de o soră, iar Bogustaw n- 
a răpit-o de la mine, ci de la altul, cu care jupân Sapieha o 
trimisese la familia lui; îl cheamă Glowbicz sau cam aşa, nu 
mai ţin minte. 

— Unde-i acum?! 

— Nu mai e aici, fiindcă s-a prăpădit. Cel puţin aşa mi-au 
spus polcovnicii lui Sapieha. Eu l-am hărțuit de unul singur 
pe Bogustaw, aşa că nu ştiu prea bine. Judecând după 
pripeala domniei tale, văd că ne-a lovit acelaşi necaz şi ne-a 
nedreptăţit acelaşi om, iar dacă-i aşa, să ne unim împotriva 
lui, să ne facem dreptate şi să ne răzbunăm amândoi. O fi el 
mare magnat şi mare cavaler, dar gândesc că nu se va simţi 
în largul lui în Republica întreagă cu doi duşmani ca noi. 

— Iată mâna mea! răspunse Wotodyjowski. De acum încolo 
suntem prieteni, pentru tot restul vieţii, până la moarte! 
Oricare dintre noi îl va întâlni mai întâi, acela îi va plăti 


pentru amândoi. Să dea Dumnezeu să-l întâlnesc eu cei 
dintâi şi am să-i slobod sânge cum mă vezi şi cum te văd! 

Aici jupân Michat - începu să-şi mişte atât de avan 
mustăcioara şi să-şi pipăie sabia, încât pe jupân Zagtoba 
mai că-l cuprinse frica, întrucât ştia că nu era de glumit cu 
jupân Michat. 

— Acum nu mi-aş dori să fiu prinţul Bogustaw, rosti după 
un răstimp, nici dacă mi-ar da cineva toată Letonia în dar. E 
prea destul să ai un potrivnic ca râsul ăsta de Kmicic, ce să 
mai vorbesc şi de jupân Michat! Mai mult, chiar eu am să 
închei foedus44) cu voi. Mintea mea şi săbiile voastre! Nu 
ştiu dacă se află vreun potentat în toată creştinătatea, care 
să nu tremure înaintea unei tovărăşii ca aceasta. Pe de altă 
parte, şi Dumnezeu îi va schimba norocul mai devreme sau 
mai târziu, deoarece nu se poate ca un trădător şi un eretic 
să nu rămână nepedepsit. Şi aşa Kmicic i-a scos destui peri 
albi. 

— Nu tăgăduiesc că s-a aflat deseori la strâmtoare din 
pricina mea! răspunse jupân Andrzej. 

Şi poruncind să se umple paharele, povesti cum l-a scăpat 
pe Soroka de la ţeapă. Nu mai spuse însă că mai întâi s-a 
aruncat la picioarele lui Radziwitt deoarece numai la 
amintirea acelei clipe îşi simţi sângele clocotind. 

Jupân Michal se înveseli, ascultându-i istorisirea, iar la 
sfârşit spuse: 

— Dumnezeu să te ajute, Jedrek! Cu asemenea viteaz poţi 
să te duci şi în iad! Îmi pare rău că nu vom putea fi 
totdeauna împreună din pricina slujbei. Pe mine s-ar putea 
să mă trimită într-o parte a Republicii, iar pe tine în alta. Nu 
se ştie care din noi îl va întâlni mai întâi. 

Kmicic tăcu o vreme. 

— După dreptate, s-ar cuveni să cada în mâinile mele. Dar 
dacă nu voi avea parte decât de ruşine, pentru că-mi e 
ruşine s-o recunosc, dar eu nu-i pot ţine piept acestui 
diavol. 

— O să te învăţ toate tainele mele! strigă Wotodyjowski. 


— Sau eu! se oferi şi Zagtoba. 

— Nu! Să-mi fie cu iertare, domnia ta, dar mai bine să mă 
înveţe Micha!! răspunse Kmicic. 

— Cu toate că-i atât de viteaz, eu şi jupâneasa Kowalska nu 
ne temem de el, numai să fiu sătul de somn! se amestecă 
Roch. 

— Taci din gură, Roch! îl dojeni Zagtoba. Vezi să nu te 
pedepsească Dumnezeu pentru îngâmfare cu mâna micului 
cavaler. 

— Ehei, n-o să păţesc nimic! 

Bietul jupân Roch nu era un prooroc prea norocos, dar se 
cherchelise de-a binelea şi era gata să se lupte cu toată 
lumea. Băuseră şi ceilalţi destul, fie în sănătatea lor, fie 
pentru pierzania lui Bogustaw şi a suedezilor. 

— Am auzit, zise Kmicic, că după ce-i batem pe suedezi 
aici şi punem mâna pe rege, vom porni numaidecât spre 
Varşovia. Pe urmă se va sfârşi şi războiul şi va veni rândul 
electorului. 

— Oho, asta aşa-i! încuviinţă Zagtoba. 

— Am auzit-o de la jupân Sapieha, iar el, ca un om mare, le 
ştie mai bine. Ne-a spus odată: „Suedezii vor fi învinşi, cu 
septentrionii s-a isprăvit, iar cu electorul nu trebuie să 
începem nici un fel de negocieri. Jupân Czarniecki, zice, şi 
Lubomirski se vor duce în Brandenburg, iar eu şi 
vistiernicul de Lituania în Prusia electorului. Dacă pe urmă, 
zice, nu vom uni ţinuturile prusiene pentru totdeauna cu 
Republica, atunci în sfatul ţării nu se află nici un cap pe 
măsura lui jupân Zagtoba, care l-a ameninţat de unul singur 
pe elector cu scrisori.” 

— A spus Sapio una ca asta? întrebă Zagtoba roşind de 
mulţumire. 

— Am auzit cu toţii, iar eu m-am bucurat grozav, pentru că 
aceeaşi lovitură îl va nimici şi pe Bogustaw şi, dacă nu-l vom 
întâlni mai devreme, atunci nu se poate să nu dăm ochi cu 
el. 


— Numai să isprăvim mai repede cu suedezii ăştia! spuse 
Zagtoba. Au intrat la apă! N-au decât să ne dea Letonia şi 
câteva milioane de taleri şi le dăruim viaţa. 

— Vorbim de vrabia de pe gard! râse Jan Skrzetuski. 
Carolus se află în Polonia. Cracovia, Varşovia, Poznan şi alte 
oraşe mai însemnate sunt încă în stăpânirea lui, iar domnia 
ta, tătucă, vorbeşti de răscumpărare. Ehei, mai avem mult 
de furcă până când va veni vremea să ne gândim la elector! 

— Mai e şi armia lui Szteinbok, mai sunt şi garnizoanele, şi 
Wirtz! adăugă Stanistaw. 

— Atunci de ce stăm aici cu mâinile încrucişate? întrebă 
Roch pe neaşteptate, holbându-şi ochii. Nu putem să-i 
atacăm pe suedezi? 

— Prost mai eşti, Roch! îl domoli Zagtoba. 

— Unchiul o ţine pe a lui, dar pe legea mea, am văzut o 
luntre lângă mal. Am putea trece râul şi poate punem mâna 
pe vreo strajă. E un întuneric, de-ţi bagi degetele în ochi; 
până să-şi dea seama ce se petrece, noi suntem înapoi şi le 
spunem celor două căpetenii ce-am izbândit. Dacă domniile 
voastre nu vreţi, am să mă duc singur! 

— Mai mare minunea, viţelul mort a mişcat din coadă! se 
împotrivi Zagtoba mânios. 

Dar lui Kmicic începură să-i freamăte nările. 

— Hm, propunerea nu e rea, nu e rea deloc! spuse. 

— Nu e rea pentru nişte slujitori, dar nu pentru cavalerii 
care se respectă. Oameni buni, gândiţi-vă la rangul vostru! 
Sunteţi polcovnici şi vreţi să vă purtaţi ca nişte fluieră-vânt. 

— E adevărat că nu prea se cuvine! consimţi Wotodyjowski. 
Mai bine să mergem la culcare, că e târziu. 

Căzură cu toţii la învoială, aşa că îngenuncheară şi rostiră 
rugăciunea cu glas tare, după care se întinseră pe pături şi 
adormiră numaidecât. 

Dar, după vreun ceas, săriră cu toţii în picioare, deoarece 
dincolo de râu se auziră împuşcături, apoi în toată tabăra 
lui Sapieha răsunară ţipete înspăimântate. 

— Isuse, Mărie! se cruci Zagtoba. Ne atacă suedezii! 


— Ce vorbeşti, domnia ta?! răspunse Wotodyjowski, 
punând mâna pe sabie. 

— Roch, vino aici! strigă Zagtoba, care în asemenea 
împrejurări prefera să-şi aibă nepotul lângă el. 

Dar Roch nu mai era în cort. 

leşiră în fugă pe medean. Mulțimea se adunase înaintea 
corturilor şi plecaseră cu toţii la râu, deoarece pe malul 
celălalt se vedeau fulgere şi împuşcăturile se înteţeau. 

— Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? fură întrebate 
străjile numeroase de lângă apă. 

Dar străjile nu văzuseră nimic. Doar unul dintre oşteni 
spuse că auzise ceva ca plescăitul unui val, dar nu văzuse 
nimic din pricina ceţii care plutea deasupra râului, aşa că 
nu vrusese să sperie oamenii pentru un zgomot nedesluşit. 

Ascultându-l, Zagtoba îşi luă capul în mâini deznădăjduit. 

— Roch s-a dus la suedezi! A spus că vrea să pună mâna 
pe vreo strajă! 

— Pentru Dumnezeu, se prea poate! strigă Kmicic. 

— O să-mi împuşte flăcăul, pe legea mea! strigă Zagtoba. 
Domniile voastre, nu mai e nici o scăpare? O, Isuse, un băiat 
de aur? în amândouă oştile nu se mai află unul ca el. Cum 
de i-a trăsnit prin cap una ca asta? Sfântă Fecioară, scapă-l 
de la necaz! 

— Poate că se va întoarce, ceața e destul de deasă! S-ar 
putea să nu-l vadă! 

— O să aştept aici până mâine dimineaţă. Sfântă Fecioară! 
Maica Domnului! 

Între timp, pe malul din faţă împuşcăturile începură să se 
rărească, luminile se stinseră treptat şi, după un ceas, se 
aşternu o tăcere adâncă. Zagtoba umbla pe malul apei ca 
găina care-şi cheamă puii de rață şi îşi smulgea din cap 
bruma de păr ce-i mai rămăsese, dar aşteptarea şi chinul lui 
aveau să se dovedească zadarnice. Râul albi în lumina 
zorilor, în cele din urmă răsări şi soarele, dar Roch nu se 
întoarse. 

Capitolul VIII. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, jupân Zagtoba, cuprins de 
deznădejde, se duse la jupân Czarniecki şi-l rugă să trimită 
pe cineva la suedezi, să vadă ce s-a întâmplat cu Roch; e viu 
şi geme în robie sau şi-a plătit cutezanţa cu viaţa? 

Czarniecki se învoi fără greutate, deoarece ţinea la jupân 
Zagtoba. Mângâindu-l în nenorocirea lui, vorbi astfel: 

— Gândesc că nepotul domniei tale trebuie să fie în viaţă, 
altminteri l-ar fi scos apa la mal. 

— Să dea Dumnezeu! răspunse Zagtoba cu jale, dar pe 
unul ca el nu-i uşor să-l scoată apa la mal, fiindcă n-are 
numai braţul greu, ci şi mintea îi e ca plumbul, lucru se 
vede şi din fapta lui. 

La aceasta, Czarniecki: 

— Domnia ta vorbeşti cu dreptate! Dacă e viu, ar trebui să 
poruncesc să fie legat de un cal şi târât pe medean pentru 
neascultare. Oricine are voie să sperie oştirea suedeză, dar 
el ne-a speriat şi pe noi; dealtfel şi pe suedezi, dar numai la 
porunca mea. Ce-i asta, aici e oaste de şleahtici sau ce 
dracu e, de fiecare face ce-l taie capul! 

— E vinovat, assentior. Eu însumi am să-l pedepsesc, 
numai să-l întoarcă Dumnezeu! 

— Eu am să-l iert, gândindu-mă la isprava de la Rudnik. 
Avem o groază de prinşi, mai însemnați decât Kowalski, pe 
care i-am putea da în schimb. Du-te domnia ta la suedezi şi 
propune-le schimbul. Dau doi şi la nevoie chiar trei inşi 
pentru el, ca să nu-ţi sângereze inima domniei tale. Să vii la 
mine să iei scrisoarea către rege şi să pleci fără întârziere. 

Zagtoba, bucuros, se duse într-un suflet la cortul lui Kmicic 
şi le spuse tovarăşilor ce se întâmplase. Jupân Andrzej şi 
Woltodyjowski se oferiră îndată să meargă cu el, fiindcă 
amândoi erau curioşi să-i vadă pe suedezi. Kmicic putea fi 
de mare folos, pentru că vorbea nemţeşte aproape tot atât 
de bine ca şi limba polonă. 

Pregătirile nu le luară prea multă vreme. Jupân Czarniecki 
nu-l mai aşteptă pe Zagloba şi îi trimise scrisoarea printr-un 


slujitor, după care, însoţiţi de un trâmbiţaş, urcară într-o 
luntre cu o pânză albă m vârful unei prăjini şi porniră. 

La început, înaintară în tăcere; se auzea doar scârţâitul 
vâslelor frecate de marginile luntrii, dar Zagtoba începu să 
se îngrijoreze şi zise: 

— Ar fi bine ca trâmbiţaşul să le vestească venirea noastră, 
fiindcă mişeii ăştia sunt în stare să tragă în noi, cu toată 
pânza albă. 

— Ce vorbeşti, domnia ta! răspunse Wolodyjowski. Până şi 
barbarii îi respectă pe soli, iar suedezii ştiu să se poarte! 

— Să sune trâmbiţaşul, când spun! Orice oştean poate 
trage în noi, găureşte luntrea şi ne ducem la fund, iar apa e 
rece! Nu vreau să mă ud din pricina purtării lor alese! 

— Uite că se văd străjile! spuse Kmicic. Trâmbiţa începu să 
sune. Luntrea aluneca repede; pe malul celălalt se iscă 
mişcare şi în curând sosi o căpetenie călare cu o pălărie de 
piele galbenă. Se apropie de apă, îşi puse mâna streaşină la 
ochi şi începu să privească în lumină. 

La zece-cincisprezece paşi de mal, Kmicic îşi scoase 
căciula în semn de bineţe, iar suedezul se înclină cu aceeaşi 
cuviinţă. 

— Scrisoare de la jupân Czarniecki către prealuminatul 
rege suedez! strigă jupân Andrzej, arătând scrisoarea. 

În acest timp, luntrea atinse pământul. 

Străjile de pe mal prezentară armele. Jupân Zagtoba se 
linişti cu totul, îşi luă numaidecât o înfăţişare vrednică de 
un trimis şi rosti pe latineşte: 

— În noaptea trecută a fost prins un cavaler şi am venit să- 
| cer înapoi. 

— Nu ştiu latineşte! răspunse căpetenia. 

— Necioplitul! murmură Zagtoba. 

Suedezul se întoarse spre jupân Andrzej: 

— Regele se află în celălalt capăt al taberei. Binevoiţi, 
domniile voastre, şi vă opriţi aici, iar eu mă duc să-i dau de 
veste. 

Şi îşi întoarse calul. 


Începură să-se uite în jur. Tabăra era foarte întinsă, 
cuprinzând tot triunghiul alcătuit de San şi Vistula. În vârful 
triunghiului era Pniew, iar la bază, într-o parte Tarnobrzeg, 
iar în cealaltă Rozwadow. Fireşte, privirea nu putea 
îmbrăţişa toată întinderea, dar cât cuprindeai cu ochii se 
vedeau şanţuri, valuri de apărare, parapete de pământ şi 
faşine înţesate de oameni şi tunuri. La mijloc, în Gorzyce, 
era cvartirul regelui şi tot acolo se afla şi grosul oştirii. 

— Dacă foamea nu-i va goni de aici, nu le vom putea veni 
de hac! zise Kmicic. Tot locul e întărit şi până şi caii au unde 
să pască. 

— Dar peştele n-o să ajungă pentru atâtea guri! răspunse 
Zagtoba. Dealtfel, luteranii nu prea se dau în vânt după 
mâncarea de post. Nu demult aveau toată Polonia, iar acum 
au numai clinul ăsta de pământ; să-l păstreze sănătoşi ori să 
se întoarcă Ia Jarostaw! 

— Şanţurile au fost săpate de oameni foarte pricepuţi! 
spuse Wolodyjowski, privind întăriturile cu ochi de 
cunoscător. Noi avem mai mulţi meşteri în mânuirea săbiei, 
dar n-avem atâtea căpetenii învăţate, şi în arta războiului 
am rămas în urma altora. 

— Din care pricină? întrebă Zagtoba. 

— Din care pricină? Ca unul care am slujit mereu la 
călărime, nu s-ar cuveni s-o spun, dar pretutindeni 
pedestrimea şi tunurile sunt lucrul de căpătâi, mişcările lor 
în luptă, marşurile şi contra marşurile hotărăsc soarta 
bătăliei. În oştirile străine trebuie să înghiţi o groază de 
cărţi, să răsfoieşti din scoarță în scoarță o mulţime de autori 
romani, înainte de a fi înaintat într-un rang mai acătării, pe 
când la noi toate astea nu fac două parale. Călărimea 
năvăleşte ca şi înainte şi curăţă locul cu săbiile, iar dacă nu 
izbuteşte de la început, e pierdută. 

— Să fii domnia ta sănătos, jupâne Michal! Care nație a 
mai obţinut atâtea izbânzi însemnate? 

— Mai demult şi alţii au luptat la fel, dar neavând acelaşi 
avânt, au fost învinşi. Acum însă le-a venit chipurile mintea 


la cap şi iată ce se întâmplă. 

— Să aşteptăm sfârşitul. Până una-alta, adu-mi pe cel mai 
iscusit genist suedez sau neamţ, eu am să i-l pun împotrivă 
pe Roch, care n-a pus mâna pe nici o carte, şi o să vedem 
care pe care. 

— Numai să ai domnia ta de unde să-l iei! se amestecă 
Kmicic. 

— Adevărat, prea adevărat! Îmi pare tare rău de flăcăul 
ăsta. Jupâne Andrzej, ciripeşte pe limba aia păsărească cu 
nădrăgarii ăştia şi întreabă-i ce s-a întâmplat cu el? 

— Domnia ta nu-i cunoşti pe oştenii din trupele regulate. 
Nici unul n-o să deschidă pliscul fără poruncă. Ne răcim 
gura de pomană! 

— Ştiu eu că ticăloşii ăştia sunt nişte sălbatici. Când vine 
vreun sol la şleahticii noştri, intră în vorbă numaidecât, 
beau horilcă împreună şi îl întreabă de sănătatea jupânesei 
şi a copilului. Nu se feresc să vorbească nici despre 
treburile politiceşti, pe când ăştia stau încremeniţi ca nişte 
stane şi se holbează la noi. Apuca-i-ar colica! 

Într-adevăr, tot mai mulţi pedestraşi se îngrămădeau în 
jurul trimişilor, privindu-i cu luare-aminte. Aveau la ce să se 
uite, căci îmbrăcaţi în straie bogate, păreau destul de 
arătoşi. Privirile se îndreptau mai mult spre jupân Zagtoba 
care avea o înfăţişare de senator, şi cel mai puţin spre jupân 
Michat din pricina staturii sale. 

Căpetenia care-i întâmpinase pe mal se întoarse cu încă un 
cavaler de rang mai mare şi cu oşteni care duceau caii de 
frâu. Cel mai mare în rang se înclină înaintea solilor şi 
spuse în limba polonă: 

— Domniile voastre, măria sa vă pofteşte la cvartirul-său; 
pentru că nu e prea aproape, v-am adus şi cai. 

— Domnia ta, eşti polonez? întrebă Zagtoba. 

— Nu! Mă cheamă Sadowski şi sunt ceh, acum sunt în 
slujba suedezilor. 

Kmicic se apropie îndată de el. 

— Domnia ta, nu mă recunoşti? Sadowski se uită la el. 


— Cum de nu, de la Czestochowa! Domnia ta ai sfărâmat 
cel mai mare tun de asediu şi Miller te-a dăruit lui 
Kuklinowski. Fii binevenit, sunt bucuros să întâlnesc un 
cavaler atât de faimos! 

— Ce se întâmpla cu Kuklinowski? întrebă Kmicic mai 
departe. 

— Domnia ta, nu ştii? 

— Ştiu că i-am plătit cu măsura cu care vroia să mă 
ospeţeaşcă şi el, dar l-am lăsat în viaţă. 

— A murit îngheţat. 

— Aşa am crezut şi eu! spuse jupân Andrzej dând din 
mână. 

— Jupâne polcovnic l se amestecă Zagtoba. Nu cumva în 
tabără se află şi un polonez, Roch Kowalski? 

Sadowski izbucni în râs: 

— Cum să nu? E la noi! 

— Slavă Domnului şi Sfintei Fecioare! E viu şi am să-l scap. 
Slavă Domnului! 

— Nu ştiu dacă regele va binevoi să-l dea! răspunse 
Sadowski. 

— Oho! Şi de ce? 

— Pentru că îi place grozav. Şi-a dat seama îndată că e cel 
care l-a fugărit la Rudnik cu atâta îndârjire. Am râs să ne 
prăpădim, ascultând răspunsurile prinsului. Regele 
întreabă: „Ce ai împotriva mea?” iar el zice: „Am jurat 
Apoi regele iarăşi: „O să mă urmăreşti şi de-acum înainte?” 
„Păi, cum altfel!” răspunde şleahticul. Regele a început să 
râdă: „Dacă te lepezi de jurământ, îţi dăruiesc viaţa şi 
libertatea.” „Nu se poate!” „De ce?” „Pentru că unchiul ar 
zice că sunt un neghiob!” „Eşti atât de sigur că m-ai 
învinge?” „Aş învinge cinci ca măria ta!” Aşadar regele din 
nou: „Şi cutezi să ridici mâna asupra unui rege?” Iar el: 
„Cutez, fiindcă ai o credinţă scârbavnică!” Îi tălmăceam 
fiecare cuvânt regelui, care se veselea tot mai mult şi 
repeta: „Îmi place grozav oşteanul ăsta!” Pe urmă, vrând să 
afle dacă l-a fugărit un luptător atât de puternic, a poruncit 


LLA 


să se aleagă doisprezece flăcăi zdraveni din garda 
personală, care să se măsoare pe rând cu prinsul. Cavalerul 
s-a dovedit într-adevăr foarte vânjos. Când am plecat eu, 
doborâse zece din ei unul după altul şi nici unul nu era în 
stare să se ridice singur de jos. O să ajungem tocmai la 
sfârşitul luptei. 

— Îl recunosc pe Roch! Sângele meu! strigă Zagtoba. 
Oferim în schimbul lui fie şi trei polcovnici însemnați. 

— O să-l găsiţi pe rege plin de voioşie, răspunse Sadowski, 
lucru destul de rar acum. 

— Cred şi eu! răspunse micul cavaler. 

Apoi Sadowski se întoarse spre Kmicic şi începu să-l 
întrebe cum de izbutise să scape din mâinile lui Kuklinowski 
şi pe deasupra să i-o şi plătească. Jupân Andrzej povesti pe 
larg cele întâmplate, pentru că îi cam plăcea să se fălească, 
în timp ce Sadowski se lua cu mâinile de cap de mirare; în 
cele din urmă, îi strânse încă o dată mâna lui Kmicic şi 
spuse: 

— Crede-mă, domnia ta, că mă bucur din toată inima. Cu 
toate că-i slujesc pe suedezi, îmi place orice faptă de viteaz, 
mai ales când un cavaler vrednic învinge un nemernic. 
Trebuie să recunosc că atunci când se nimereşte printre 
domniile voastre un om destoinic, apoi să cauţi cu 
luminarea în universo şi nu mai găseşti unul la fel. 

— Domnia ta eşti un oştean cu creştere aleasă! îl lăudă 
jupân Zagtoba. 

— Şi un luptător cunoscut! adăugă Wotodyjowski. 

— Pentru că am învăţat să lupt şi să mă port de la domniile 
voastre! răspunse Sadowski. ducându-şi mâna la pălărie. 

Aşa vorbeau între ei, întrecându-se în cuvinte măgulitoare, 
până când ajunseră la Gorzyco, unde se afla cvartirul 
regelui. Tot satul mişuna de oşteni de arme felurite. Trimişii 
polonezi priveau curioşi la cetele de oşteni risipite prin 
ogrăzi. Unii, vrând să-şi înşele foamea, dormeau pe prispe, 
pentru că vremea era frumoasă şi caldă, sau aruncau 
zarurile pe darabane, bând bere, în vreme ce alţii îşi 


întindeau hainele pe garduri sau, stând în faţa caselor şi 
îngânând cântece scandinave, îşi frecau coifurile şi 
platoşele cu praf de cărămidă de luceau ca soarele. Unde şi 
unde curăţau şi plimbau caii, într-un cuvânt, viaţa de tabără 
îşi urma cursul obişnuit; oştenii se foiau pretutindeni sub 
cerul luminos. Pe chipurile unora se citea într-adevăr truda 
nespusă şi foamea, dar soarele acoperea sărăcia cu aur; de 
altfel, pentru aceşti oşteni neîntrecuţi începuseră zilele de 
odihnă, aşa că îşi recăpătau repede curajul şi înfăţişarea 
războinică. Wotodyjowski admira în sinea lui mai ales 
polcurile de pedestraşi, vestite în toată lumea pentru 
dârzenia şi vitejia lor. Pe măsură ce înaintau, Sadowski îi 
lămurea: 

— Ăsta-i polcul smalandez din gărzile regelui, iar aici se 
află pedestraşii din Dalekarlia, cei mai buni. 

— Pentru Dumnezeu, cine mai sunt şi monstra ăştia 
mititei? se cruci Zagtoba, arătând spre un grup de omuleţi 
cu pielea măslinie şi pletele negre fluturând în amândouă 
părţile capului. 

— Sunt laponi, iar dintre hiperboreeni ei trăiesc în 
ţinuturile cele mai de miazănoapte. 

— Şi se pricep măcar la luptă, căci mie mi se pare că aş 
putea să iau câte trei în fiecare mână şi să le ciocnesc 
capetele până obosesc! 

— Nici vorbă că ai putea s-o faci! În luptă nu fac două 
parale, dar sunt foarte buni slujitori şi, pe urmă, sunt un 
lucru mai rar. În schimb, sunt tare pricepuţi la vrăjitorii; 
fiecare are cel puţin un diavol în slujba lui, iar unii au câte 
cinci. 

— De unde asemenea tovărăşie cu necuratul? întrebă 
Kmicic, făcându-şi semnul crucii. 

— Umblă mereu prin beznă, fiindcă la ei noaptea durează 
câte o jumătate de an, iar domniile voastre ştiţi că pe 
întuneric nu e prea greu să ai de-a face cu diavolul. 

— Şi suflet au? 

— Nu se ştie, dar gândesc că seamănă mai mult ca fiarele. 


Kmicic îşi apropie calul, înşfacă un lapon de grumaz, îl 
ridică în sus ca pe un pisoi şi îl privi cu luare-aminte, apoi îl 
puse jos şi spuse: 

— Dacă regele mi-ar dărui unul ca ăsta, aş porunci să-l 
afume şi l-aş atârna în biserica de la Orsza, unde printre 
alte lucruri rare se găsesc şi nişte ouă de struţ 

— În biserica de la Lubnie era o falcă de balenă sau de 
uriaş! adăugă Woltodyjowski. 

— Să mergem, să nu ne alegem cu vreun lucru de scârbă 
de la ei! îi zori Zagtoba. 

— Să mergem! repetă Sadowski. La drept vorbind, s-ar fi 
cuvenit să dau poruncă să vă pună sacii în cap, cum e 
obiceiul, dar aici n-avem nimic de ascuns, iar dacă v-aţi 
uitat la întărituri, cu atât mai bine. 

După care îndemnară caii şi în curând ajunseră ia conacul 
din Gorzyce. Descălecară la poartă şi scoţându-şi căciulile, 
merseră mai departe pe jos, deoarece regele se afla 
înaintea casei. 

Văzură o mulţime de ghinărari şi alte căpetenii de vază. 
Erau acolo bătrânul Wittemberg. Duglas, Loewenhaupt, 
Miller, Erikson şi mulţi alţii. Şedeau cu toţii în pridvor, 
înapoia regelui, şi priveau la jocul pe care-l pusese la cale 
Carol Gustav. Roch tocmai doborâse al doisprezecelea 
raitier şi rămăsese în picioare cu contăşul sfârtecat de 
potrivnici, năduşit şi ostenit de moarte. Zărindu-şi unchiul 
în tovărăşia lui Kmicic şi a lui Wotodyjowski, crezu la 
început că fuseseră şi ei luaţi prinşi, aşa că îşi bulbucă ochii 
şi deschise gura, apoi se apropie câţiva paşi, dar Zagtoba îi 
făcu semn cu mâna să stea la locul lui şi înainta cu 
însoțitorii în faţa regelui. 

Sadowski începu săi înfăţişeze pe solii care se înclinară 
adânc, cum cerea obiceiul şi regulile curţii, apoi Zagtoba îi 
întinse scrisoarea lui Czarniecki. 

Regele luă scrisoarea şi începu să citească. În vreme ce 
trimişii se uitau curioşi la el, pentru că nu-l mai văzuseră 
niciodată. Era un bărbat în floarea vârstei, atât de oacheş, 


de parcă s-ar fi născut italian sau hispan. Buclele lungi ale 
părului negru ca pana corbului îi cădeau până pe umeri. 
Strălucirea şi culoarea ochilor aminteau de Jeremi 
Wisniowiecki, doar sprâncenele le avea foarte ridicate, ca şi 
când s-ar fi mirat mereu. 

În schimb, în locul unde se împreună sprâncenele, fruntea 
se înălța boltită, făcându-l să semene cu un leu: o 
încreţitură adâncă deasupra nasului, care nu pierea nici 
atunci când râdea, îi dădea feţei o înfăţişare amenințătoare 
şi furioasă. Buza de jos îi ieşea mult înainte, ca lui Jan 
Kazimierz, dar era mai rotund la chip şi cu bărbia mai 
mare: purta mustață ca aţa de subţire, lăţită puţin spre 
vârfuri. Oricum faţa lui arăta un om neobişnuit, unul din 
aceia care, păşind pe pământ, fac sângele să curgă. Se citea 
pe ea semeţia monarhului, puterea leului şi agerimea 
minţii, numai că, deşi zâmbetul binevoitor îi stăruia pe 
buze, nu se vedea bunătatea inimii care aşterne pe chip 
acea lumină blajină dinăuntru, asemenea unei lămpi într-o 
urnă de alabastru. 

Şedea în jilţ cu picioarele încrucişate; pulpele puternice se 
desemnau limpede în ciorapii negri. Îşi mijea ochii, cum 
avea obiceiul, şi citea zâmbind scrisoarea lui Czarniecki. 
Deodată îşi ridică pleoapele, privi la jupân Michat şi spuse: 

— Pe domnia ta te-am recunoscut numaidecât, l-ai învins 
pe Kannenberg. 

Toţi ochii se îndreptară spre Wolodyjowski, care-şi mişcă 
mustăcioara, se înclină şi răspunse: 

— La porunca măriei tale! 

— Ce rang ai? întrebă regele. 

— Sunt polcovnicul steagului din Lauda. 

— Unde ai slujit mai înainte? 

— La voievodul de Wilno. 

— Şi l-ai părăsit odată cu ceilalţi? L-ai trădat şi pe el şi pe 
mine. 

— I-am jurat credinţă regelui meu, nu măriei tale. 


Regele nu răspunse nimic, toate frunţile se încruntară şi 
ochii începură să-l sfredelească pe jupân Michat, dar acesta 
rămase liniştit, tremurându-şi doar mustăcioara din când în 
când. 

Regele spuse pe neaşteptate: 

— Sunt bucuros să cunosc un cavaler atât de vestit. 
Printre noi Kannenberg trecea de neînvins în lupta cu 
sabia. Domnia ta cred că eşti cel mai iscusit în această ţară! 

— În universo! sări Zagtoba. 

— Nu sunt nici cel din urmă! răspunse Wotodyjowski. 

— Domniile voastre, fiţi bineveniţi. Jupân Czarniecki e un 
mare oştean şi îl respect cu adevărat, deşi şi-a călcat 
cuvântul, pentru că trebuia să nu se mişte de la Siewierz. 

La aceasta, Kmicic: 

— Măria ta, nu jupân Czarniecki, ci ghinărarul Miller şi-a 
călcat cuvântul mai întâi, luându-i polcul de pedestraşi 
regali conduşi de Wolf. 

Miller făcu un pas înainte, îl privi pe Kmicic în albul ochilor 
şi începu să şoptească ceva la ureche regelui care, clipind 
întruna, asculta cu atenţie, uitându-se la jupân Andrzej; în 
cele din urmă, zise: 

— Văd că jupân Czarniecki mi-a trimis nişte cavaleri aleşi. 
Ştiu demult că nu duceţi lipsă de oameni hotărâți, ci de cei 
care-şi ţin făgăduielile şi jurământul. 

— Cuvintele măriei tale sunt sfinte! răspunse Zagtoba. 

— Ce vrei să spui, domnia ta? 

— Dacă n-ar fi fost meteahna asta a poporului nostru, 
măria ta nu te-ai fi aflat aici! 

Regele tăcu iarăşi o vreme, iar ghinărarii se mirară 
încruntaţi de cutezanţa trimisului. 

— Jan Kazimierz v-a eliberat de jurământ, spuse regele, 
pentru că v-a părăsit şi s-a adăpostit peste graniţă. 

— Numai papa ne poate elibera de jurământ, dar el se află 
la Roma şi nu ne-a eliberat. 

— Să lăsăm asta! rosti regele. Uite, cu asta am cucerit 
acest regat - aici îşi lovi spada cu palma - şi tot cu ea am să- 


| păstrez. N-am nevoie de consimţământul şi jurămintele 
voastre. Vreţi război, îl veţi avea! Gândesc că jupân 
Czarniecki n-a uitat de Gotab. 

— A uitat pe drumul de la Jarostaw încoace! răspunse 
Zagtoba. 

Regele, în loc să se mânie, începu să râdă. 

— Am să-i aduc eu aminte! 

— Dumnezeu e stăpânul lumii! 

— Spuneţi-i să mă viziteze. Am să-l primesc cu braţele 
deschise, numai să se grăbească, întrucât voi pleca mai 
departe după ce se vor reface caii. 

— Atunci o să te întâmpinăm noi pe măria ta! răspunse 
Zagtoba, înclinându-se şi ducându-şi fără să vrea mâna la 
sabie. 

lar regele: 

— Văd că jupân Czarniecki mi-a trimis nu cele mai bune 
săbii, ci şi pe cel mai iscusit vorbitor. Domnia ta îmi respingi 
la iuţeală toate loviturile. Noroc că războiul înseamnă 
altceva, fiindcă mi-aş găsi un potrivnic vrednic de mine. Dar 
să revenim la oile noastre! Jupân Czarniecki îmi scrie să-i 
slobod prinsul, oferindu-mi, în schimb, două căpetenii de 
rang mai mare. Nu-mi nesocotesc oştenii, cum gândiţi 
domniile voastre, şi nu vreau să-i răscumpăr prea ieftin, 
căci asta ar fi împotriva ambiţiei lor şi a mea. În schimb, 
deoarece nu-i pot refuza nimic lui jupân Czarniecki, îi trimit 
în dar acest cavaler. 

— Stăpâne milostiv! răspunse Zagtoba. Jupân Czarniecki 
n-a vrut să arate dispreţ pentru căpeteniile măriei tale, ci 
puţină înţelegere faţă de mine, pentru că e vorba de un 
nepot al meu, iar eu sunt, cu îngăduinţa măriei tale, 
sfătuitorul lui jupân Czarniecki, 

— Dacă ar fi după dreptate, spuse regele râzând, n-ar 
trebui să-i dau drumul acestui prins, fiindcă a jurat să mă 
urmărească până în pânzele albe, poate numai dacă se 
leapădă de legământul făcut. 


Aici se întoarse spre Roch care stătea înaintea pridvorului 
şi-i făcu semn cu mâna. 

— Vino mai aproape, vânosule! 

Roch făcu câţiva paşi şi se opri în poziţie de drepţi. 

— Sadowski, zise regele, înştiinţează-l că-i dau drumul şi 
întreabă-l dacă va renunţa la jurământul lui! 

Sadowski tălmăci întrebarea regelui. 

— Nu se poate! strigă Roch. 

Regele înţelese fără tălmaci şi începu să bată din palme şi 
să clipească din ochi. 

— Ei vezi! Cum pot să dau drumul unuia ca acesta? A 
răsucit grumazul la doisprezece raitieri, iar mie îmi 
făgăduieşte că voi fi al treisprezecelea! Bine, bine! îmi place 
grozav! Oare şi el este sfătuitorul lui jupân Czarniecki? 
Dacă-i aşa, îi dau drumul cu dragă inimă. 

— Închide-ţi pliscul, Roch! mormăi Zagtoba. 

— Destul cu gluma, spuse Carol Gustav deodată. Puteţi să-l 
luaţi, aveţi astfel încă o dovadă a îndurării mele. Ca 
stăpânitor al acestui regat, pot să iert, dacă aşa mi-e voia şi 
dorinţa, dar nu vreau să negociez în nici un fel cu 
răzvrătiţii. 

Sprâncenele regelui se împreunară şi zâmbetul îi pieri de 
pe faţă. 

— Pentru că oricine ridică mâna împotriva mea, acela e un 
răzvrătit, căci eu sunt stăpânul legiuit aici. Nu v-am 
pedepsit până acum, cum meritaţi, numai de milă, 
aşteptând să vă vie mintea la cap. Dar mila mea va seca şi 
va veni vremea pedepsei. Din pricina samavolniciei şi ne- 
statorniciei voastre arde ţara şi se varsă sângele. Dar vă 
zic: răbdarea mea a ajuns la capăt. nu vreţi să ascultați de 
sfaturi şi legi, atunci o să ascultați de paloş şi 
spânzurătoare. 

Şi ochii lui Carol începură să împrăştie fulgere; Zagtoba îl 
privi o clipă mirat, neînţelegând de unde se iscase această 
furtună din senin şi, pentru că începu să se înfurie şi el, se 
mulţumi să se încline şi să spună: 


— Mulţumim măriei tale! 

După care plecă, urmat de Kmicic, Wotodyjowski şi Roch 
Kowalski. 

— Blând, blând, zise Zagtoba, dar nici nu-ţi dai seama când 
începe să-ţi mugească în ureche ca leul! Solia s-a isprăvit cu 
bine! Alţii te cinstesc la plecare cu un păhărel, iar el te 
ameninţă cu spânzurătoarea! N-au decât să spânzure 
câinii, nu pe şleahtici! O, Doamne, cât de greu am păcătuit 
împotriva stăpânului nostru care s-a purtat, se poartă şi se 
va purta cu noi ca un părinte, pentru că are inimă de 
Jagietton! Asemenea stăpân au părăsit trădătorii şi au 
plecat să se înhăiteze cu sperietorile de peste mare. Bine ne 
face, nici nu merităm altceva mai bun. Spânzurătoare! 
Spânzurătoare! El însuşi se află la strâmtoare, l-am cam 
strâns ca pe caş în sedilă, de-i curge tot zerul şi îşi îngăduie 
să ne amenințe cu paloşul şi cu spânzurătoarea. Aşteaptă! 
Pe tătar, cazacul l-a înhăţat bine, dar tătarul de cap îl ţine! 
O să vă înghesuim şi mai rău. Roch, vroiam să te lovesc 
peste gură ori să-ţi dau cincizeci de vergi la spate, dar te 
iert, pentru că te-ai luptat ca un viteaz şi ai făgăduit să te ţii 
scai de el. Lasă-mă să te îmbrăţişez, că tare mi-ai bucurat 
inima! 

— Dacă unchiul e bucuros, e bine! răspunse Roch. 


— Paloşul şi spânzurătoarea! Şi mi-a spus-o de la obraz! 
vorbi iarăşi Zagtoba. Asta-i ocrotirea! Şi lupul îl ocroteşte 
pe miel tot aşa, ascunzându-l în propriul burdihan! Şi când 
spune asta? Acum când e strâns cu uşa. Mai bine şi-ar alege 
sfătuitori dintre laponi şi ar căuta împreună ocrotirea 
diavolului! Căci pe noi ne va ajuta Sfântă Fecioară, ca pe 
jupân Bobola la Sandomierz, care a fost aruncat cu cal cu 
tot de puterea pulberii pe celălalt mal al Vistulei, unde a 
ajuns nevătămat, Şi-a dat seama îndată unde se află şi s-a 
dus să prânzească la preot. Cu asemenea ajutor o să-i 
scoatem pe toţi de crac din vârşe ca pe raci. 

Capitolul IX. 

Se scurseră zece-cincisprezece zile. Regele întârzia în 
furca râurilor şi repezea olăcari în ţoale părţile la cetăţi şi 
garnizoane, spre Cracovia şi Varşovia, cu porunca de a-i 
grăbi în ajutor. Pe Vistula primea mereu proviant, dar nu 
cât trebuia. După vreo zece zile, începură să-şi mănânce 
caii. Regele şi ghinărarii se gândeau cu deznădejde ce va fi 
când raitierii vor rămâne fără cai şi nu vor avea cu ce să 
mai tragă tunurile. Veştile rele soseau de pretutindeni. 
Vâlvătaia războiului se întindea în toată ţara, ca şi când 
cineva vărsa smoala peste tot şi-i da foc. Podghiazurile şi 
garnizoanele mai mici nu puteau să-i vină în ajutor, 
deoarece nici vorbă să părăsească oraşele şi târgurile 
întărite. Lituania, ţinută în frâu până atunci de mâna de fier 
a lui Pontus de la Gardie, se ridicase ca un singur om. 
Ţinutul pe care-l cucerise cel dintâi, Wielkopolska, lepădase 
jugul înaintea tuturor şi dădea pildă de îndârjire şi 
înflăcărare întregii Republici. Cetele de şleahtici şi ţăranii 
atacau nu numai garnizoanele de prin sate, ci şi oraşele. În 
zadar se răzbunau suedezii, fără nici o milă, în zadar tăiau 
mâinile prinşilor, ardeau satele, pustiau aşezările, ridicau 
spânzurători şi aduceau din ţinuturile nemţeşti unelte de 
tortură pentru chinuirea răzvrătiţilor. Cine trebuia să 
sufere, suferea, cui îi era dat să piară, pierea, dar şleahticii 
piereau de sabie, iar ţăranii cu coasa în mână. Şi sângele 


suedez curgea în toată Wielkopolska: norodul îşi ducea 
viaţa prin păduri şi până şi femeile puneau mâna pe arme: 
pedepsele stârneau şi mai mult dorinţa de răzbunare şi 
îndârjirea. Kulesza, Krzysztof Zegocki şi voievodul de 
Podlasie cutreierau ţinutul ca o flacără: toate pădurile 
gemeau de răzvrătiți: câmpurile se înţeleneau şi foamea se 
lăţea în toată ţara, dar cel mai mult răsucea măruntaiele 
suedezilor care, neîndrăznind să iasă la câmp deschis, erau 
siliţi să stea prin oraşe. 

În cele din urmă, începură să simtă lipsa aerului şi să se 
înăbuşe. 

În Mazowsze se întâmpla la fel. Kurpienii, care trăiau în 
întunericul pădurilor, ieşeau din desişuri, pândeau la 
drumul mare şi puneau mâna pe carele cu proviant şi pe 
olăcari. În Podlasie, şleahticii mai mărunți plecau cu miile la 
Sapieha sau în Lituania. Ţinutul Lublinului era în mâna 
confederaţilor. Din Rutenia îndepărtată se apropiau tătarii 
şi cu ei cazacii siliţi să se supună. 

Aşadar, nu se mai îndoia nimeni că, dacă nu peste o 
săptămână, atunci peste o lună, dacă nu peste o lună, 
atunci peste două, furca râurilor în care se afla regele Carol 
Gustav cu grosul armiei suedeze avea să se prefacă într-un 
cimitir uriaş, spre slava poporului polonez, spre 
înfricoşătoare învăţătură pentru aceia care ar fi vrut să 
cotropească Republica. Se prevedea sfârşitul războiului, 
unii erau de părere că lui Carol i-a mai rămas o singură 
cale: să se răscumpere, dând Poloniei Letonia suedeză. 

Soarta lui Carol Gustav şi a suedezilor se îmbunătăţi însă 
pe neaşteptate. 

În ziua de 20 martie căzu cetatea Malborg, asediată 
zadarnic până atunci de Szteinbok. Oştirea-i puternică şi 
vitează nu mai avea acum nimic de făcut şi putea să 
grăbească în ajutorul regelui. 

Pe de altă parte, margraful de Baden, isprăvind înrolările, 
se îndreptă şi el cu forţe proaspete spre furca râurilor. 


Amândoi înaintau, nimicind cetele mai mici de răzvrătiți, 
pustiind, arzând şi omorând. Pe drum li se alăturau 
garnizoanele suedeze şi creşteau în putere ca un râu, cu 
atât mai mult, cu cât se varsă în el mai multe pâraie. 

Ştirile despre căderea Malborgului, despre armia lui 
Szteinbok şi marşul margrafului de Baden ajunseră foarte, 
repede la furca râurilor şi inimile polonezilor se umplură de 
grijă. Szteinbok era încă departe, dar margraful de Baden, 
grăbindu-se, putea să sosească în curând şi să schimbe 
întreaga înfăţişare a lucrurilor de lângă Sandomierz. 

Căpeteniile poloneze se întruniră la sfat; luară parte jupân 
Czarniecki, hatmanul Lituaniei, Michat Radziwit, stolnicul 
coroanei, jupân Witowski, un oştean vârstnic cu multă 
experienţă, şi jupân Lubomirski, căruia de la o vreme 
începuse să i se urască dincolo de Vistula. Lia acest sfat, 
hotărâră că jupân Sapieha va rămâne să-l păzească pe 
Carol, ca să nu părăsească furca râurilor, iar jupân 
Czarniecki va porni împotriva margrafului de Baden, va da 
bătălia cât mai repede, după care, dacă Dumnezeu îi va da 
izbânda, se va întoarce să-l împresoare iarăşi pe rege. 

Poruncile fură împărţite numaidecât. În ziua următoare, 
trâmbiţele sunară încălecarea atât de încet, încât abia se 
auzeau, deoarece jupân Czarniecki vroia să plece fără 
ştirea suedezilor. În locul de tabără se aşezară îndată 
câteva cete uriaşe de şleahtici şi ţărani. Aceştia aprinseră 
bobotăi şi începură să lărmuiască, vrând să-l facă pe 
vrăjmaş să creadă că nu se petrecea nimic neobişnuit pe 
medean, în timp ce steagurile castelanului se strecurau 
unul după altul. Mai întâi părăsi tabăra steagul laudanian 
care de drept s-ar fi cuvenit să rămână cu jupân Sapieha, 
dar, cum lui Czarniecki îi plăcea foarte mult, hatmanul nu 
mai vroia să i-l ia înapoi. După laudanieni plecă steagul lui 
Wasowicz, flăcăi pe sprânceană, conduşi de bătrânul oştean 
care îşi petrecuse jumătate din viaţă în vâltoarea luptelor; 
urmă al prinţului Dymitr Wisniowiecki, condus de 
Szandarowski, acela care la Rudnik se acoperise de faimă; 


apoi cele două polcuri de dragoni ale lui jupân Witowski; 
apoi alte două ale starostelui de Jaworow - cunoscutul 
Stapkowski era porucinicul unuia dintre ele; apoi al 
castelanului, cel regal, condus de Polanowski şi toate forţele 
lui jupân Lubomirski. Deoarece aveau să meargă foarte 
repede, nu mai luară pedestrimea şi carele cu poveri. 

Toate steagurile se adunară la Zawoda, alcătuind o putere 
însemnată; oştenii erau dornici de luptă. Jupân Czarniecki 
ieşi în faţă şi, pregătindu-se de marş, îşi opri calul, lăsându- 
le să treacă pe dinaintea lui, ca să le poată cerceta pe toate. 
Calul sforăia sub el şi arunca din cap, de parcă vroia să dea 
bineţe polcurilor, iar castelanului îi creştea inima. Frumoasă 
privelişte i se înfăţişa înaintea ochilor. Cât cuprindea cu 
ochii, vedea numai valul de cai, valul chipurilor aspre ale 
oştenilor, legănat de mersul cailor, iar deasupra lor al 
treilea val, alcătuit din săbii şi sulițe, strălucitor şi făcând 
ape-ape în lumina soarelui de dimineaţă. Steagurile dădeau 
impresia unei forţe uriaşe pe care castelanul o simţea în el, 
fiindcă nu mai era doar o adunătură de volintiri, ci oameni 
bătuţi pe nicovala războiului, sprinteni, muştruluiţi şi atât 
de înverşunaţi în bătălie, încât nici o călărime din lume, 
egală ca număr, nu era în stare să le ţie piept. Aşa că jupân 
Czarniecki simţea în această clipă că, având asemenea 
luptători, nu mai încăpea îndoială, va împrăştia în cele 
patru vânturi oastea margrafului de Baden şi presimţirea 
biruinţei îi strălumina chipul care parcă răsfrângea luciri 
asupra polcurilor. 

— Cu Dumnezeu înainte! La izbândă! strigă în sfârşit. 

— Cu Dumnezeu înainte! Vom învinge! îi răspunseră 
glasuri puternice. 

Şi strigătul se rostogoli ca tunetul peste toate steagurile. 
Czarniecki îşi îmboldi calul, ca să-i ajungă pe lau-danienii 
care mergeau înainte. 

Şi porniră în goană. 

Dar nu înaintau ca oamenii, ci asemenea unui cârd de 
păsări răpitoare care, adulmecând lupta în depărtare, 


zboară luându-se la întrecere cu vijelia. Nimeni, nici măcar 
tătarii stepelor nu mai pomeniseră asemenea marş. 
Oşteanul dormea în şa, mânca şi bea fără să descalece; caii 
erau hrăniţi din mână. Lăsau în urmă râuri şi păduri, sate şi 
oraşe. Abia apucau ţăranii să iasă de prin aşezări, ca să 
vadă polcurile, că oştirea şi pierea în depărtare, învăluită în 
nori de praf. Goneau ziua şi noaptea, oprindu-se doar atâta 
cât era nevoie pentru odihna cailor, ca să nu-i prăpădească. 

În sfârşit, la Kozienice, întâlniră opt steaguri suedeze sub 
conducerea lui 'Tomeskild. Laudanienii, care mergeau în 
frunte, îi văzură cei dintâi pe vrăjmaşi şi, fără pic de odihnă, 
se năpustiră numaidecât asupra lor. Îi urmară 
Szandarowski, Wasowicz şi Stapkowski. 

Suedezii, gândind că au de-a face cu niscaiva gloate 
întâmplătoare, primiră lupta la câmp deschis şi după două 
ceasuri nu mai rămăsese nici unul în viaţă, care să dea fuga 
la margraf şi să-i spună că vine Czarniecki. Toate cele opt 
steaguri fură măcelărite până la cel din urmă oştean. După 
care polonezii porniră de-a dreptul spre Magnuszew, 
deoarece iscoadele dăduseră de ştire că margraful de 
Baden se afla cu toată oştirea la Warka, Wotodyjowski fu 
trimis noaptea cu un podghiaz să cerceteze aşezarea şi 
puterea oştilor. 

Cel mai nemulţumit dintre toţi se arătă jupân Zagloba, 
fiindcă nici pe vremea vestitului Wisniowiecki nu mai 
pomenise asemenea goană; bătrânul războinic se jelui, dar 
preferă să-l însoţească pe Wotodyjowski, decât să rămână 
cu oastea. 

— Lângă Sandomierz erau vremuri de aur, spuse, 
întinzându-se în şa. Acolo omul mânca, dormea şi se uita de 
departe la suedezii împresuraţi, pe când acum nici plosca n- 
ai când s-o duci la gură. Cunosc şi eu meşteşugul de lupă 
antiqguorum al marelui Pompei şi al lui Cezar, dar se vede că 
jupân Czarniecki a născocit o modă nouă, E împotriva 
oricăror reguli să-ţi zdruncini burdihanul atâtea zile şi nopţi 
în şir. Închipuirea începe s-o ia razna din pricina foamei şi 


mereu mi se pare că stelele sunt de arpacaş, iar luna de 
slănină. Nu-mi place războiul ăsta! Pe legea mea, îmi vine 
să rod urechile calului de foame! 

— Dac-o vrea Dumnezeu, o să ne odihnim mâine, după ce-i 
vom bate pe suedezi? 

— Mai bine suedezii, decât zăbava asta! Doamne, Doamne, 
când ai să aduci liniştea acestei Republici şi bătrânului 
Zagtoba un colţişor cald şi bere fiartă. fie şi fără smântână. 
Chinuieşte-te în şa, bătrâne. până la capătul zilelor. Hei, n- 
are cineva tutun? Poate că o să-mi fugă somnul pe nări. 
Luna îmi luminează drept în gură, de parcă mi se uită în 
burtă: nu ştiu ce caută acolo, dar nu va găsi nimic. Nu e bun 
de nimica războiul ăstei, asta-i! 

— Unchiule, de vreme ce gândeşti că luna e de slănină, 
mănânc-o! spuse Roch. 

— Dacă te-aş mânca pe tine, aş putea spune că am mâncat 
carne de vită, dar mă tem că după asemenea friptură îmi 
voi pierde şi mintea care mi-a mai rămas. 

— Dacă eu sunt vită, iar domnia ta eşti unchiul meu, atunci 
domnia ta ce eşti? 

— Nerodule, tu crezi că Alteea a născut un tăciune pentru 
că a stat lângă sobă? 

— Păi ce-mi pasă mie? 

— Îţi pasă, pentru că dacă eşti vită, întreabă mai întâi cine 
ţi-a fost tată; Europa a fost răpită de un taur, dar fratele ei, 
care le cădea unchi vlăstarelor ei, a fost un om. Pricepi? 

— E drept, nu prea pricep, dar de mâncat, tot aş mânca 
ceva. 

— Mănâncă-l pe dracu şi lasă-mă să dorm! Ce-i acolo, 
jupâne Michat!? De ce ne-am oprit? 

— Se vede Warka! răspunse Wotodyjowski. Turnul bisericii 
luceşte în lumina lunii. 

— Păi de Magnuszew am trecut? 

— Magnuszew a rămas în dreapta noastră. Mă mir că nu 
se află nici un podghiaz suedez de această parte a râului. 


Înaintăm până la tufăriş şi ne oprim acolo, poate dă 
Dumnezeu şi prindem vreo limbă. 

Spunând acestea, jupân Michalt îşi conduse oştenii spre 
tufe şi îi rândui la o sută de paşi pe amândouă părţile, 
poruncindu-le să păstreze tăcerea şi să ţină frâul strâns, ca 
să nu necheze caii. 

— Aşteptăm cu toţii! spuse. Ascultăm ce se petrece dincolo 
de râu şi poate că o să şi vedem câte ceva. 

Aşteptară, dar multă vreme nu auziră nimic, afară de 
privighetorile care cântau cu înfocare în păduricea de arini. 
Osteniţi, oştenii începură să se legene în şa, iar jupân 
Zagtoba se plecă pe grumazul calului şi adormi adânc; până 
şi caii moţăiau. Se scurse un ceas. În sfârşit, urechea ageră 
a lui Wotodyjowski prinse ceva ce semăna cu mersul unor 
cai pe drum tare. 

— Vegheaţi cu grijă! porunci în şoaptă. 

Apoi ieşi la marginea tufărişului şi privi pe drum. Drumul 
lucea în razele lunii ca o panglică de argint, dar nu se vedea 
nimeni, cu toate că tropăitul se apropia. 

— Vin, mai mult ca sigur! spuse Wolodyjowski. Oştenii îşi 
struniră caii, oprindu-şi răsuflarea; nu se auzea nimic afară 
de trilurile privighetorilor. 

Deodată, pe drum, se ivi o ceată de suedezi, alcătuită din 
treizeci de călăreţi. Veneau agale şi destul de nepăsători, 
răzleţiţi într-un şirag lung. Unii dintre oşteni sporovăiau 
între ei, alţii cântau încet, fiindcă noaptea caldă, de mai, 
înrâurea până şi sufletele lor aspre. Trecură fără să 
bănuiască nimic atât de aproape de jupân Michat, care 
aştepta la marginea tufişului, încât acesta simţi în nări 
mirosul cailor şi fumul slobozit de lulelele raitierilor. 

În cele din urmă, pieriră la cotitura drumului. 
Wotodyjowski mai aşteptă un răstimp destul de lung, până 
când tropotul se pierdu în depărtare, apoi se întoarse la 
oşteni şi le spuse celor doi Skrzetuski: 

— Acum 0 să-i gonim ca pe un cârd de gâşte până în 
tabăra castelanului. Nu trebuie să scape nici unul, ca să nu 


dea de ştire celorlalţi! 

— Dacă jupân Czarniecki n-o să ne îngăduie pe urmă să 
mâncăm şi să dormim pe săturate, spuse Zagloba, o să-i 
mulţumesc pentru slujbă şi o să mă întorc la Sapio. La 
Sapio, când e bătălie, e bătălie, iar când e odihnă, e şi 
ospăț. De-ai avea şi patru guri, că toate au ce să mănânce. 
Asta căpetenie! La urma urmei, de ce dracu nu slujim la 
Sapio, de vreme ce steagul i se cuvine de drept? 

— Tătucă, nu huli împotriva celui mai mare războinic din 
Republică! îl dojeni Jan Skrzetuski. 

— Nu eu hulesc, ci maţele în care cântă foamea ca la 
vioară. 

— O să dănţuiască suedezii! îi întrerupse Wolodyjowski. 
Domniile voastre, acum să pornim repede! Aş vrea să-i 
ajung la cârciuma din pădure, pe lângă care am trecut 
venind încoace. 

Şi îşi conduse podghiazul în grabă, dar nu mai repede 
decât trebuia. Intrară în pădurea deasă în care îi învălui 
întunericul. Cârciuma se afla la vreo două verste. Porniră în 
curând la pas, ca să nu-i sperie prea devreme. Când 
ajunseră la o bătaie de tun, auziră zvon de glasuri. 

— Sunt acolo şi fac destulă larmă! zise Wotodyjowski. 
Suedezii se opriseră într-adevăr la cârciumă, căutând pe 
cineva de la care să poată afla câte ceva. Dar cârciuma era 
părăsită, aşa că unii începuseră să cotrobăiască prin casă, 
alţii căutau prin grajduri şi coteţe sau prin poduri, unde 
mişcau snopii din loc. Jumătate aşteptau în bătătură, ţinând 
caii celor care scociorau peste tot. 

Ceata lui Wotodyjowski se apropie la o sută de paşi şi 
răsfirându-se într-o jumătate de cerc, începu să înconjure 
cârciuma. 

Cei care stăteau pe bătătură auziră şi, în cele din urmă 
văzură oamenii şi caii, dar cum în pădure era întuneric, nu- 
şi dădură seama cine sunt şi nu se neliniştiră câtuşi de 
puţin, nebănuind că din partea aceea puteau veni alţi oşteni 
decât suedezi. Abia când văzură că vor să-i învăluie, se 


mirară şi se speriară. Îi chemară pe cei risipiţi prin 
acareturi. 

Deodată, împrejurul cârciumii răsună strigătul: Allah! şi 
izbucniră câteva împuşcături. Într-o clipă rândurile 
întunecate ale oştenilor răsăriră ca din pământ. Se iscă 
învălmăşeală, se auziră scrâşnete de sabie, blesteme şi 
strigăte înăbuşite, dar totul nu dură mai mult de cât ai 
spune de două ori Tatăl nostru. 

După care, pe medeanul dinaintea cârciumii, rămaseră 
câteva trupuri de oameni şi cai, iar ceata lui Wotodyjowski 
porni mai departe, ducând cu sine pe cel douăzeci şi cinci 
de prinşi. 

Acum se întorceau în galop, îndemnând caii raitierilor cu 
latul săbiilor, aşa că în zori ajunseră la Magnuszew. În 
tabăra lui Czarniecki nu dormea nimeni; erau cu toţii în 
aşteptare. Castelanul ieşi înaintea podghiazului, sprijinindu- 
se în baltag, slăbit şi palid de nesomn. 

— Ce-i acolo? îl întrebă pe Wolodyjowski. Ai adus mulţi 
prinşi? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Şi câţi au scăpat? 

— Nec nuntius cladis45). Am pus mâna pe toţi! 

— Oştene, pe tine pot să te trimit şi în iad, că tot nu vii cu 
mâna goală! Bine! Aduceţi-i îndată la întrebări! Am să-i 
cercetez eu însumi! 

Spunând acestea, castelanul se întoarse să plece, dar 
înainte de a se depărta, porunci: 

— Fiţi gata, fiindcă se prea poate să pornim fără zăbavă 
asupra vrăjmaşului. 

— Cum aşa? se împotrivi Zagtoba. 

— 'Tăcere, domnia ta! îl certă Wotodyjowski. 

Prinşii suedezi mărturisiră îndată fără să fie arşi la tălpi tot 
ce ştiau despre forţele mareşalului de Baden, despre 
numărul tunurilor, pedestraşi şi câlărime. Castelanul căzu 
pe gânduri, când află că armia este într-adevăr alcătuită în 
pripă, dar numai din veterani ce luaseră parte la multe 


războaie. Printre ei erau mulţi nemți şi un pâlc însemnat de 
dragoni francezi; oştirea vrăjmaşului întrecea cu câteva 
sute pe cea polonă. În schimb, destăinuirile prinşilor 
arătară că margraful nici nu bănuia că Czarniecki era atât 
de aproape, socotind că polonezii îl împresurau cu toată 
puterea pe rege lângă Sandomierz. 

Când auzi aceste vorbe, castelanul sări în picioare şi 
strigă: 

— Witowski, porunceşte trâmbiţelor să sune încălecarea! 

O jumătate de ceas mai târziu, oştirea porni şi străbătu în 
acea dimineaţă proaspătă, de mai, păduri şi câmpuri 
acoperite de rouă. În cele din urmă, Warka se arătă în zare; 
mai degrabă dărâmăturile ei, fiindcă oraşul arsese aproape 
în întregime cu şase ani în urmă. 

Oştile lui Czarniecki mergeau pe o întindere oablă, aşa că 
nu se mai puteau ascunde multă vreme de ochii suedezilor. 
Îi văzură într-adevăr, dar margraful crezu că sunt niscaiva 
cete care se uniseră, vrând să producă tulburare în tabără. 

Abia când polcurile se iviră de dincolo de pădure, mergând 
în trap întins unele după altele, începu mişcarea în tabăra 
suedeză. De pe câmp vedeau cete mai mici de raitieri şi 
căpetenii alergând printre polcuri. Pedestrimea colorată a 
margrafului începu să se adune la mijlocul câmpului; 
polcurile se alcătuiau unul după altul în văzul polonezilor, 
semănând cu nişte cârduri de păsări roşii. Deasupra 
capetelor se înălţau în soare pătratele suliţelor puternice cu 
care pedestraşii se apărau împotriva iureşului călărimii. În 
cele din urmă, se văzură alergând pe aripi steagurile 
cuirasierilor suedezi, se traseră în grabă tunurile şi se 
eliberară câmpurile de tragere. Toate pregătirile, toată 
această frământare se vedea ca în palmă, deoarece răsărise 
un soare strălucitor care lumina puternic împrejurimile. 

Doar Pilica mai despărţea cele două oştiri. 

Pe malul suedez răsunau trâmbiţele, tobele, darabanele şi 
strigătele oştenilor care se aşezau grăbiţi în linie de bătaie. 


Jupân Czarniecki porunci şi el să sune goarnele şi se 
apropie cu toate steagurile de râu. 

Deodată, îşi repezi dziannetto în goană spre steagul lui 
Wasowicz, care era cel mai aproape de apă. 

— Bătrâne oştean! strigă. Înaintează spre pod, descălecă 
şi pune mâna pe muschete! Asupra domniei tale să se 
întoarcă toată puterea vrăjmaşului! Du-te! 

Wasowicz roşi din pricina înflăcărării şi ridică buzduganul. 
Steagul îl urmă lărmuind ca un tăvălug de praf rostogolit de 
vânt. 

Ajungând la trei sute de paşi de pod, îşi încetiniră goana; 
două treimi săriră din şa şi fugiră spre pod. 

Suedezii se apropiară şi ei din cealaltă parte şi în curând 
porniră să tragă muschetele, la început mai rar, din ce în ce 
mai des, de parcă o mie de îmblăcie băteau învălmăşit pe 
arie. Fumul se întinse deasupra râului. Strigătele de 
îmbărbătare răsunau la cele două capete de pod. Luarea- 
aminte a celor două oştiri se concentra asupra podului care 
era de lemn şi destul de îngust, aşadar greu de cucerit şi 
uşor de apărat. Cu toate acestea, numai pe el se putea 
ajunge la suedezi. 

De aceea, după un sfert de ceas, jupân Czarniecki trimise 
în ajutorul lui Wasowicz dragonii lui Lubomirski. Dar 
suedezii începură să tragă şi cu tunurile în capul de pod de 
pe malul opus. Se aduceau tot mai multe guri de foc şi 
ghiulelele începură să zboare şuierând peste capetele 
călăreţilor lui Wasowicz şi ale dragonilor, să cadă pe luncă 
şi să scormonească brazdele de pământ, împroşcând 
luptătorii cu buruieni şi noroi. 

Margraful de Baden stătea la poalele pădurii, în spatele 
oştirii, şi urmărea bătălia cu ocheanul. Din când în când, îl 
îndepărta de la ochi şi privind cu uimire la căpeteniile din 
suită. Înălţa din umeri. 

— Şi-au pierdut minţile, spuse, dacă vor să forţeze podul 
cu tot dinadinsul. Câteva tunuri şi două sau trei polcuri pot 
să-l apere împotriva unei armii întregi. 


Totuşi Wasowicz ataca tot mai puternic cu oamenii săi, aşa 
că şi apărarea devenea tot mai îndârjită. Podul alcătuia 
mijlocul bătăliei, spre care începu să se îndrepte toată 
oştirea suedeză. Un ceas mai târziu îşi schimbase aşezarea, 
întorcându-se cu o latură spre poziţia dinainte. Pe pod se 
revărsa o adevărată ploaie de foc şi fum, oamenii lui 
Wasowicz cădeau cu duiumul, dar poruncile tot mai aspre îi 
mânau mereu înainte. 

— Czarniecki îi pierde fără folos pe aceşti oameni! strigă 
deodată mareşalul coroanei. 

Iar jupân Witowski, deşi oştean încercat, crezu că lucrurile 
nu merg bine şi nu mai putea sta locului; în sfârşit, nu se 
mai putu stăpâni, îşi îmboldi calul cu atâta putere, încât 
fugarul gemu jalnic, şi se repezi spre Czarniecki, care în 
acest răstimp, nu se ştie de ce, se apropiase cu oamenii de 
râu. 

— Înălţimea ta! strigă Witowski. Sângele se varsă în zadar, 
nu vom lua podul! 

— Nici nu vreau să-l iau! răspunse Czarniecki. 

— Atunci ce vrei, înălţimea ta? Ce avem de făcut? 

— Conduceţi steagurile spre râu! Spre râu! în rânduri, 
domnia ta! 

Czarniecki începu să împrăştie fulgere din priviri şi 
Witowski se retrase fără o vorbă. 

Între timp, steagurile ajunseră la douăzeci de paşi de apă 
şi se opriră de-a lungul albiei. Nimeni nu cunoştea rostul 
acestei mişcări. 

Deodată, Czarniecki se ivi ca trăsnetul înaintea 
steagurilor. Chipul îi răspândea flăcări, iar ochii fulgere. 
Vântul puternic îi ridica burca pe umeri ca pe nişte aripi 
uriaşe, iar calul se încorda şi sărea sub el, împroşcând foc 
pe nări. Îşi lăsă sabia să atârne de curea, îşi smulse căciula 
din cap şi cu părul înfoiat şi fruntea năduşită strigă în auzul 
tuturor: 

— Domniile voastre! Vrăjmaşul se ascunde dincolo de râu 
şi îşi bate joc de noi! A trecut o mare, ca să ne calce ţara şi 


crede că noi nu suntem în stare să trecem acest râu, ca s-o 
apărăm! 

Dădu cu căciula de pământ şi, înşfăcând sabia, arătă spre 
apele învolburate. Înflăcărat, se ridică în şa şi strigă şi mai 
puternic: 

— Cine crede-n Dumnezeu, cui îi este dragă ţara şi 
credinţa, după mine! 

Şi strângându-şi calul cu pintenii atât de tare, încât îl făcu 
parcă să se repeadă în văzduh, sări în apă. Valul se sparse, 
împroşcând stropi împrejur, cal şi călăreț dispărură o clipă 
sub apă, apoi ieşiră la suprafaţă. 

— După stăpânul meu! strigă Michatko, flăcăul care se 
acoperise de faimă la Rudnik. 

Şi se aruncă în apă. 

— După mine! porunci Wotodyjowski cu glas ascuţit. Şi se 
cufundă cu strigătul pe buze. 

— Isuse, Mărie! mugi Zagtoba, strunindu-şi calul pentru a 
sări. 

Deodată, lavina de bărbaţi şi cai se prăpăstui în apele 
râului, care se repeziră spre mal într-un talaz furios. 
Laudanienii fură urmaţi de steagul lui Wisniowiecki, acesta 
de al lui jupân Witowski, apoi de al lui Stapkowski şi de 
toate celelalte. Ardoarea pusese stăpânire pe oameni şi 
steagurile se luau la întrecere; poruncile se amestecau cu 
strigătele oştenilor, râul se revărsă peste maluri şi se 
acoperi de spumă într-o clipă. Sforul începu să ducă 
polcurile la vale, dar caii, împunşi cu pintenii, înotau ca un 
cârd de delfini nevăzuţi, sforăind pe nări şi gemând. Râul 
era atât de plin, încât capetele cailor şi ale oamenilor parcă 
alcătuiau un pod pe care se putea trece, ca pe uscat, pe 
malul celălalt. 

Czarniecki ajunse cel dintâi dincolo, dar înainte că apa să 
se scurgă de pe el, fu urmat de laudanieni, aşa că îşi înălţă 
buzduganul şi strigă spre Wotodyjowski: 

— În galop! Loveşte! 


Iar spre steagul lui Wisniowiecki, condus de 
Szandarowski: 

— Pe ei! 

Şi astfel le îndrumă pe toate unul după altul. Când ajunse 
la cel din urmă, trecu în fruntea lui şi strigând: „Cu 
Dumnezeu înainte! Să fie cu noroc!” porni cu ceilalţi. 

Totuşi două polcuri de raitieri, aflate în rezervă, văzură ce 
se petrece, dar polcovnicii erau atât de uluiţi, încât până să 
poruncească, steagul laudanian, slobozind frâiele, se 
năpusti asupra lor într-un iureş cu neputinţă de oprit. 
Izbindu-i, împrăştie primul steag, cum împrăştie vântul 
frunzele, şi îl împinse spre al doilea, pe care îl învălmăşi. 
Atunci năvăli şi Szandarowski şi începu o spârcuială 
cumplită, dar care nu dură multă vreme. Curând, rândurile 
suedeze se sfărâmară şi raitierii o luară la fugă în 
neorânduială spre grosul oştirii. 

Steagurile lui Czarniecki alergau în urma lor cu strigăte 
uriaşe, lovind, împungând şi aşternând câmpul cu trupuri. 

Acum era limpede de ce jupân Czarniecki îi poruncise lui 
Wasowicz să cucerească podul deşi nu vroia să se 
folosească de el. Toată luarea-aminte a oştirii se îndreptase 
spre acel punct şi de aceea nimeni nu apărase, nu mai 
avusese timp să apere, trecerea râului înot. În plus, 
aproape toate tunurile şi forţa oştirii vrăjmaşe erau întoarse 
spre pod, iar acum, când trei mii de călăreţi atacau în 
goană pe flanc, suedezii trebuiau să schimbe poziţia şi să 
formeze un nou front, ca să se poată apăra cât de cât. Se 
produse un vălmăşag înfricoşător; polcurile de pedestraşi şi 
călărimea se întoarseră în grabă spre vrăjmaş, stricând 
rândurile, împiedicându-se unii pe alţii, neînţelegând 
poruncile în larma asurzitoare şi acţionând de capul lor. În 
zadar căpeteniile făceau sforţări supra-omeneşti, în zadar 
margraful puse îndată în mişcare polcurile de călărime, 
care aşteptau la poalele pădurii; înainte de a se aşeza într- 
un fel, înainte ca pedestrimea să-şi înfigă suliţele cu cozile 
în pământ şi să le îndrepte împotriva duşmanului, steagul 


din Lauda lovi mijlocul rândurilor, asemenea unui duh al 
morţii; urmară al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea, al 
şaselea. Abia acum începu ziua judecății! Fumul 
împuşcăturilor de muschetă acoperea ca un nor întreaga 
bătălie, iar în acest nor - zarvă, vânzoleală, glasuri 
omeneşti deznădăjduite, strigăte de triumf, scrâşnetul 
ascuţit al fierului, ca într-o fierărie a iadului, şi răpăit de 
muschete. Uneori lucea câte un steguleţ şi pierea în fum, 
alteori vârful aurit al vreunei flamuri de polc şi iarăşi nu se 
mai vedea nimic; răsunau doar trosnete din ce în ce mai 
înfricoşătoare, de parcă pământul se despicase deodată sub 
râu şi apele boişteau într-o prăpastie fără fund. 

Deodată, la o aripă, izbucniră alte strigăte; Wasowicz 
trecuse podul şi venea asupra suedezilor dintr-o parte. 
Astfel bătălia se apropia de sfârşit. 

Din trâmbele de fum se iviră cete mari de oameni care 
fugeau în neorânduială spre pădure, înnebuniţi, fără căciuli 
şi coifuri, fără arme. În urma lor se revărsa întreg şuvoiul 
omenesc într-o frământare cumplită. Tunurile, pedestrimea, 
călărimea, fugeau de-a valma spre pădure, orbite de 
spaimă. Unii dintre oşteni ţipau cât îi ţinea gura ori, 
dimpotrivă, alergau în tăcere, acoperindu-şi capetele cu 
braţele; alţii îşi lepădau hainele sau îi opreau pe cei 
dinainte, cădeau ei înşişi şi se striveau unii pe alţii urmăriţi 
de aproape de lavina călăreţilor polonezi. În fiecare clipă, 
rânduri întregi îşi îmboldeau caii şi se aruncau acolo unde 
era îngrămădeala mai mare. Nu se mai apăra nimeni şi 
cădeau cu toţii de sabie, unii peste alţii. Pe tot câmpul de 
bătaie se tăia fără încetare şi fără milă; pe malurile râului, 
spre pădure, cât cuprindeai cu ochii, vedeai numai fugari şi 
urmăritori; doar unde şi unde cete răzlețe de pedestraşi se 
mai împotriveau cu deznădejde fără nici o rânduială, iar 
tunurile tăcuseră şi ele. Bătălia nu mai era bătălie, ci un 
adevărat prăpăd. 

Toţi suedezii care fugeau spre pădure fură căsăpiţi până la 
cel din urmă. Ajunseră printre copaci doar câteva roate de 


raitieri, urmărite prin desişuri de steagurile uşoare. 

În pădure îi aşteptau ţărani care, auzind zgomotele luptei, 
se adunaseră din toate satele învecinate. 

Cea mai crâncenă urmărire se desfăşura însă pe drumul 
spre Varşovia, pe care fugea grosul forţelor suedeze. Mai 
tânărul margraf Adolf încercă de două ori să-i acopere pe 
fugari, dar răzbit de fiecare dată, până la urmă căzu şi el în 
robie. 

Steagul de pedestraşi francezi, care-l păzea, alcătuit din 
patru sute de oameni, aruncă armele; trei mii de oşteni 
aleşi, puşcaşi şi călărime, fugiră până la Mniszew. Puşcaşii 
fură hăcuiţi acolo, iar călărimea goni spre Czersk până 
când, hăituită mereu, se risipi cu totul prin păduri, zăvoaie 
şi tufărişuri. Abia a doua zi începură ţăranii să-i vâneze unul 
câte unul. 

Înainte de apusul soarelui, oştirea margraf ului Fryderyk 
de Baden încetase să mai existe. 

Pe primul câmp de bătaie rămăseseră doar stegarii; 
deoarece toţi oştenii porniseră în urmărirea vrăjmaşilor. 
Soarele se apropia de scapăt când cele dintâi steaguri 
apărură dinspre pădure şi dinspre Mniszew. Se întorceau 
cântând, zvârlindu-şi căciulile în sus şi trăgând din pistoale. 
Aproape toate aduceau o mulţime de prinşi cetluiţi în 
curele. Aceştia mergeau pe lângă cai fără pălării şi fără 
coifuri, cu capetele lăsate în piept şi hainele sfâşiate, 
însângeraţi, poticnindu-se mereu de trupurile tovarăşilor 
căzuţi. Câmpul de luptă înfăţişa o privelişte înfricoşătoare, 
în câteva locuri, unde se izbiseră mai puternic, grămezile 
de morţi se înălţau până la jumătatea suliţei. Unii dintre 
pedestraşi ţineau şi acum suliţele lungi în mâinile încleştate. 
Toată întinderea era presărată de asemenea sulițe. Pe 
alocuri rămăseseră înfipte în pământ, unde şi unde, frânte 
de la jumătate, semănau cu nişte îngrădituri sau garduri. 
Pretutindeni se înfăţişa privirilor o harababură jalnică de 
trupuri omeneşti zdrobite de copite, bețe de sulițe, 
muschete frânte şi tobe, trâmbiţe, pălării şi cingători, 


ledunci de tablă purtate de pedestraşi, de mâini şi picioare 
care se înălţau la întâmplare din grămezile de trupuri, încât 
era greu de ghicit ale cui erau. Şanţurile gemeau de morţi 
mai ales în locurile unde se apărase pedestrimea. 

Puțin mai departe, lângă râu, stăteau tunurile, fără viaţă 
acum; unele răsturnate de năvala oamenilor, altele gata 
parcă de tragere. Alături de ele dormeau somnul cel veşnic 
tunarii, măcelăriți şi ei până la unul. Se vedeau multe 
trupuri de oşteni prăbuşiţi peste ţevile pe care le 
îmbrăţişau, de parcă vroiau să le apere şi acum, după 
moarte. Bronzul, mânjit de sânge şi creieri, lucea 
ameninţător în razele soarelui care scăpata. Strălucirile 
aurii se răsfrângeau în sângele închegat, care ici şi colo se 
adunase în băltoace. Mirosul greţos de sânge se amesteca 
pe toată întinderea câmpului de bătaie cu izul prafului de 
puşcă, cu duhoarea trupurilor şi năduşeala cailor. 

Jupân Czarniecki se întoarse cu polcul regal înainte de 
apusul soarelui şi se opri în mijlocul câmpului. Oştenii îl 
întâmpinară cu strigăte uriaşe. Când soseau steagurile, 
uralele nu mai conteneau, iar el stătea în razele soarelui, 
trudit, dar cu chipul plin de lumină, cu capul descoperit şi 
sabia atârnându-i de curea, răspunzând celor care strigau: 

— Nu e meritul meu, domniile voastre, ci al lui Dumnezeu! 

Iar lângă el se aflau Witowski şi Lubomirski, cel din urmă 
strălucitor ca un soare, fiindcă avea armura aurită, şi faţa 
stropită de sânge, pentru că trudise grozav, ca un oştean de 
rând, dar posomorât şi morocănos, deoarece până şi 
polcurile lui strigau: 

— Vivat Czarniecki, dux et victor! Invidia începea să-l 
roadă pe maregşal. 

În acest timp, steagurile soseau din toate părţile pe 
câmpul de bătaie şi de fiecare dată se apropia un oştean de 
elită şi zvârlea la picioarele lui jupân Czarniecki flamura 
cucerită de la vrăjmaş. Atunci răsunau alte strigăte şi urale, 
căciulile erau aruncate iarăşi în sus în pocnetul pistoalelor. 

Soarele cobora tot mai mult. 


Deodată, în singura biserică rămasă după pârjolul care 
mistuise Warka, sunară clopotele de vecernie; toate 
capetele se descoperiră numaidecât; părintele Piekarski, un 
preot grozav, cântă: Îngerul Domnului a vestit-o pe Sfântă 
Fecioară Măria! şi miile de piepturi îmbrăcate în fier îi 
răspunseră cu glasuri puternice.:... şi zămisli din Duhul 
Sfânt! 

Toţi ochii se ridicară spre cerul care se înroşise şi un 
cântec pios zbură de pe întinderea năclăită de sânge spre 
lucirile amurgului. 

Tocmai când isprăviră cântecul, sosi în trap întins şi 
steagul laudanian care se depărtase cel mai mult în 
urmărirea duşmanului. Oştenii zvârliră iarăşi flamurile la 
picioarele lui Czarniecki care se bucura din toată inima. 
Văzându-l pe Wotodyjowski, care îşi îndemna calul spre el, îl 
întrebă: 

— V-au scăpat mulţi? 

Wotodyjowski clătină din cap în semn că nu scăpaseră 
mulţi, dar gâfâia aşa de rău, încât nu putu scoate o vorbă; 
trăgea cu lăcomie aerul pe gură. În sfârşit, îşi duse mâna la 
gură, arătând că nu poate vorbi, iar jupân Czarniecki 
înţelese şi-i luă capul în mâini. 

— Asta a trudit, nu glumă! rosti. Deie Domnul ca 
asemenea oameni să se nască şi din piatră seacă. 

Jupân Zagtoba îşi veni repede în fire şi, clănţănind din 
dinţi, începu să vorbească astfel cu glasul întretăiat: 

— Pe legea mea! Sunt leoarcă de năduşeală şi bate un vânt 
rece! O să mă apuce damblaua. Dezbrăcaţi vreun suedez 
mai gros şi daţi-mi hainele, că toate sunt ude pe mine. Nu 
mai ştiu nici eu care-i apa, care-i năduşeală şi care-i sângele 
suedez.,. N-am crezut niciodată. că am să hăcuiesc atâţia 
mişei. să fiu pofil(6) dacă nu-i aşa. Cea mai mare izbândă 
din acest război. A doua oară nu mai sar în apă. Nutu 
mâncare, nu tu băutură, nu tu somn şi pe urmă scaldă-te. 
La anii mei îmi ajunge. Mi-a amorţit braţul. Am început să 
damblagesc. Horilcă, pentru Dumnezeu! 


Auzind acestea şi văzând că vârstnicul oştean era într- 
adevăr mânjit din cap până-n picioare de sângele 
vrăjmaşului, jupân Czarniecki se îndură, de bătrâneţea lui 
şi-i dădu plosca. 

Zagtoba o răsturnă în gură şi după o clipă i-o dădu înapoi 
goală, spunându-i: 

— Am înghiţit atâta apă din Pilica, încât în curând se vor 
înmulţi peştii în burta mea; oricum peştii sunt mai buni 
decât apa. 

— Schimbă-ţi hainele, domnia ta! îl sfătui castelanul. Poţi 
să iei şi de la suedezi. 

— Am să caut un suedez mai gras pentru unchiul! zise 
Roch. 

— De ce să mă îmbrac în hainele pline de sânge ale unui 
mort? răspunse Zagtoba. Dezbracă-l până la cămaşă pe 
ghinărarul pe care l-am luat prins. 

— Domnia ta l-ai luat prins pe ghinărar? întrebă repede 
jupân Czarniecki. 

— Pe cine n-am luat şi ce n-am făptuit! răspunse Zagtoba. 

Deodată, Wotodyjowski îşi recapătă graiul: 

— Am pus mâna pe mai tânărul margraf Adolf, pe graful 
Falkenstein, pe ghinărarii Wegier şi Poter şi pe Benzy, fără 
să mai socotim căpeteniile mai mici. 

— Dar margraful Fryderyk? întrebă Czarniecki. 

— Dacă n-a căzut aici, a fugit în pădure, unde-l vor ucide 
ţăranii! 

Woltodyjowski greşea în presupunerile sale. Margraful 
Fryderyk, împreună cu graful Szlipenbach şi Ehrenhein, 
rătăcind prin păduri, ajunseră noaptea la Czersk, de unde, 
după ce statură trei zile în dărâmăturile castelului, răbdând 
de foame şi de frig, plecară într-o noapte la Varşovia. Aveau 
să cadă mai târziu în robie. 

Se lăsase înserarea când jupân Czarniecki plecă de pe 
câmpul de bătaie spre Warka. Era poate cea mai fericită 
noapte din viaţa lui, fiindcă de la începutul războiului 
suedezii nu mai suferiseră o înfrângere atât de mare. Toate 


lunurile, toate flamurile şi căpeteniile, afară de 
conducătorul suprem al oştirii, căzuseră în puterea 
polonezilor. Armia era zdrobită; rămăşiţele împrăştiate în 
cele patru vânturi aveau să fie nimicite de gloatele de 
ţărani. Cu acest prilej se mai arătase că suedezii, care se 
socoteau neînvinşi la câmp deschis, nu se puteau măsura cu 
steagurile polone regulate. În sfârşit, jupân Czarniecki 
prevedea ce se va întâmpla în întreaga Republică după 
această biruinţă, cum va spori curajul şi înflăcărarea 
luptătorilor; îşi închipuia de pe acum toată Republica 
triumfând slobodă de asuprire în viitorul apropiat. Poate că 
vedea pe cer şi buzduganul aurit de mare hatman. 

Putea să viseze la acest rang, deoarece se apropia de el ca 
un oştean drept, ca apărător al ţării, şi era dintre aceia care 
nu cresc nici din pământ, nici din sare, ci din ceea ce îi 
doare. 

Acum însă abia putea cuprinde bucuria uriaşă ce înflorea 
în el, aşa că se întoarse spre mareşalul care călărea alături 
şi spuse: 

— Acum, la Sandomierz, la Sandomierz, cât mai repede! 
Oastea s-a învăţat să treacă râurile şi n-o să ne sperie nici 
Sanul şi nici Vistula! 

Maregşalul tăcu chitic, în schimb jupân Zagtoba care se afla 
puţin mai departe, îmbrăcat în haine suedeze, îşi îngădui să 
spună cu voce tare: 

— Duceţi-vă, unde vreţi, dar fără mine, fiindcă eu nu sunt 
cocoşelul de pe turnul bisericii, care se învârte ziua şi 
noaptea în bătaia vuitului, fără să aibă nevoie de mâncare şi 
de somn. 

Jupân Czarniecki era atât de voios, încât nu numai că nu 
se supără, dar răspunse în glumă: 

— Domnia ta semeni mai degrabă cu o clopotniţă, decât cu 
un Cocoş, mai ales că, după câte văd, prin turlă îţi zboară 
vrăbiile. Cât priveşte mâncarea şi odihna, se cuvin tuturor. 

La acestea, jupân Zagtoba cu jumătate de glas: 

— Cine are cioc în loc de gură, acela numai vrăbii visează. 


Capitolul X. 

După izbândă, jupân Czarniecki îngădui, în sfârşit, armiei 
un răgaz scurt, ca oamenii şi caii să se odihnească şi să 
prindă puteri, după care avea să se întoarcă în marşuri 
lungi la Sandomierz şi să-l asuprească pe Carolus mai 
departe. 

În acest timp, într-o seară, sosi în tabără jupân Chartamp 
cu veşti de la Sapieha. 

Czarniecki tocmai se repezise la Czersk să vadă oastea 
şleahticilor din Rawa, care se adunase acolo, aşa că 
Chartlamp, neaflând-o pe căpetenia supremă, se duse de-a 
dreptul la Wotodyjowski, ca să se odihnească la el după 
drumul lung. 

Prietenii îl întâmpinară cu mare bucurie, dar el se arătă de 
la început posomorât şi spuse: 

— Am auzit de biruinţa voastră. Aici ne-a ajutat norocul, 
dar la Sandomierz şi-a întors faţa de la noi. Carolus nu se 
mai află în furca râurilor, de unde a scăpat, iscând mare 
învălmăşeală în oastea lituaniană. 

— Să fie oare cu putinţă? exclamă Wolodyjowski, luându-şi 
capul în mâini. 

Cei doi Skrzetuski şi Zagtoba rămaseră încremeniţi. 

— Cum s-a întâmplat? Vorbeşte, domnia ta, pe viul 
Dumnezeu, nu vezi că ne perpelim ca pe jeratic? 

— Mi s-a tăiat răsuflarea! răspunse jupân Chartamp. Am 
călărit zi şi noapte, sunt grozav de trudit. Când o să vie 
jupân Czarniecki, o să povestesc totul ab ovo47). Acum 
lăsaţi-mă să-mi trag sufletul. 

— Uite că şi Carolus a scăpat din capcană. Am prevăzut că 
aşa se va întâmpla. Cum adică, aţi uitat ce v-am prorocit? 
Să spună şi Kowalski! 

— Unchiul a prorocit! întări Roch. 

— Şi unde a plecat Carolus? îl întrebă Wolodyjowski pe 
Chartamp. 

— Pedestrimea a plecat cu dubasurile pe apă, iar el s-a 
îndreptat spre Varşovia de-a lungul Vistulei. 


— A avut loc vreo luptă? 

— A avut şi n-a avut. Pe scurt, daţi-mi pace, că nu sunt în 
stare să vorbesc! 

— Mai spune numai dacă jupân Sapieha a fost nimicit cu 
totul? 

— Da de unde! A şi pornit în urmărirea regelui, dar nu-i 
chip să-l ajungă! 

— Jupân Sapieha e potrivit pentru urmărire ca neamţul 
pentru post! zise Zagtoba. 

— Să mulţumim lui Dumnezeu că oştirea a rămas 
întreagă! se amestecă Wolodyjowski. 

— Au păţit-o roşcovanii! strigă Zagtoba. Ei, ce să-i faci! 
Acum trebuie să cârpim iarăşi împreună spărtura 
Republicii! 

— Domnia ta, nu ponegri oştirea lituaniană, se burzului 
Chartamp. Carolus e un mare războinic şi nu-i prea greu să 
fii învins de el. Dar domniile voastre, cei din ţinuturile 
coroanei, n-aţi păţit-o la Ujscie, la Wolborz, la Sulejow şi în 
alte zece locuri? Până şi jupân Czarniecki a fost învins la 
Gotab! De ce să nu fie învins şi jupân Sapieha, sărmanul, 
mai ales că l-aţi lăsat singur? 

— Păi noi am venit să dănţuim la Warka? răspunse Zagtoba 
mânios. 

— Ştiu că n-aţi venit la danţ, ei la bătălie şi Dumnezeu v-a 
ajutat să biruiţi. Dar cine ştie dacă nu era mai bine să nu 
plecaţi, pentru că la noi se spune că oştile celor două naţii 
pot fi uşor învinse pe rând, dar laolaltă nici hoardele 
diavoleşti nu sunt în stare să le răzbească. 

— Se prea poate, consimţi Wotodyjowski, dar noi nu 
trebuie să ne amestecăm în hotărârile căpeteniilor. Pe 
urmă, nu se poate să nu fie şi vina voastră! 

— Îl cunosc eu pe Sapio, trebuie să se fi poticnit pe 
undeva! spuse Zagtoba. 

— Asta nu pot s-o tăgăduiesc! mormăi Chartamp pe sub 
nas. 


Aici tăcură un răstimp, uitându-se mohorâţi unii la alţii, 
fiindcă li se părea că norocul Republicii începe să 
şchioapete din nou; doar cu o clipă înainte fuseseră plini de 
încredere şi nădejde. 

Wotodyjowski spuse pe neaşteptate: 

— Se întoarce castelanul! Şi ieşi din încăpere. 

Castelanul se întorcea într-adevăr; Wolodyjowski îi alergă 
în întâmpinare şi începu să strige de departe: 

— Luminăţia ta, regele suedez a vătămat oastea lituaniană 
şi a ieşit din capcană. A venit un oştean cu scrisori de la 
voievodul de Wilno. 

— Adu-l aici numaidecât! porunci Czarniecki. Unde este? 

— La mine. Îl aduc îndată. 

Dar jupân Czarniecki era atât de tulburat, că nu mai vru 
să aştepte, ci sări jos din şa şi intră în cvartirul lui 
Woltodyjowski, Zvâcniră cu toţii de pe laviţă, când îl văzură, 
dar castelanul abia îşi înclină capul spre ei şi spuse: 

— Dă-mi scrisorile! 

Chartamp, îi dădu o scrisoare pecetluită. Czarniecki se 
duse cu ea la fereastră, fiindcă înăuntru era întuneric, şi 
începu s-o citească încruntat şi cu neliniştea răsfrântă pe 
chip. Din când în când, mânia îi fulgera pe faţă. 

— Castelanul e foarte îngrijorat, îi şopti Zagtoba lui 
Skrzetuski. Uite cum i s-a înroşit ciocul; o să înceapă îndată 
să vorbească peltic, aşa face totdeauna când îl apucă furia. 

Jupân Czarniecki isprăvi de citit, o vreme îşi mângâie 
barba cu mâna, dus pe gânduri, după care rosti cu vocea 
spartă, sunătoare: 

— Apropie-te, oştene! 

— La porunca luminăţiei tale! 

— Spune adevărul, zise castelanul apăsat, căci scrisoarea 
e atât de meşteşugită, încât nu pot să-mi dau seama. Spune 
numai adevărul, fără să umfli nimic. Oştirea e împrăştiată? 

— Nu e împrăştiată deloc, luminăţia ta. 

— Câte zile vă trebuie ca să vă adunaţi din nou? Zagtoba îi 
şopti lui Skrzetuski: 


— Vrea să-l prindă - cum se spune - cu mâţa-n sac. Dar 
Chartamp răspunse fără şovâire: 

— De vreme ce nu-i risipită, n-are nevoie să se mai adune. 
E adevărat că vreo două sute de şleahtici n-au mai ieşit la 
numărătoare, când am plecat, şi nu erau nici printre cei 
căzuţi, dar nu e nimic de mirare, iar trupele regulate nu vor 
avea de suferit din această pricină. Hatmanul a pornit după 
rege în bună rânduială. 

— Zici că n-aţi pierdut nici un tun? 

— Ba am pierdut patru, pe care suedezii, neputându-le lua 
cu ei, le-au țintuit. 

— Văd că spui adevărul; povesteşte deci cum s-a 
întâmplat? 

— Incipiam! zise Chartamp. Când am rămas singuri, 
vrăjmaşul a băgat de seamă că în locul oştilor de dincolo de 
Vistula au rămas gloatele învălmăşite. Am gândit, la drept 
vorbind, jupân Sapieha a gândit, că va năvăli asupra lor şi 
le-a trimis ajutor, dar nu cine ştie ce, ca să nu slăbească el 
însuşi în putere. În acest timp, suedezii se frământau ca în 
stup. Spre seară au început să se apropie de San. Eram la 
cvartirul voievodului. Vine jupân Kmicic care acum se 
numeşte Babinicz, oştean de frunte, şi dă de ştire. Jupân 
Sapieha tocmai se aşeza la un ospăț la care se strânseseră o 
mulţime de jupâniţe venite hăt, de la Krasnik şi Janw. că 
voievodului îi cam place partea femeiască. 

— Şi ospeţele îi plac! îl întrerupse Czarniecki 

— Dacă nu sunt eu lângă, el, n-are cine să-l îndemne la 
cumpătare! adăugă Zagtoba. 

Iar jupân Czarniecki: 

— Se prea poate ca domnia ta să te afli lângă el mai 
repede decât gândeşti, ca să vă îndemnați la cumpătare 
unul pe altul! 

Apoi se întoarse spre Chartamp: 

— Spune mai departe. 

— Aşadar, Babinicz îi dă de ştire, dar voievodul: „Se 
preface numai că vrea să atace! Nu vor întreprinde nimic! 


Mai degrabă, zice, vor pofti să treacă Vistula, dar sunt cu 
ochii pe ei şi-i voi ataca eu. Acum însă, zice, să nu ne 
stricăm plăcerea şi să ne simţim bine!” începem dar să 
mâncăm şi să bem. Taraful cânta de mama focului, 
voievodul pofteşte la danţ. 

— O să-i arăt eu dănţuială! îl întrerupse Zagtoba. 

— 'Tăcere, domnia ta! porunci Czarniecki. 

— Deodată, vin de pe malul apei şi spun că dincolo se aude 
zarvă mare. Nu-i nimic! Voievodul îi şopteşte pajului la 
ureche: „Nici aici nu-mi dau pace!” Aşa că am dănţuit până 
în zori şi am dormit până la amiază. Când ne-am trezit am 
văzut nişte şanţuri grozave din care trăgeau tunurile cele 
mari de asediu, bombardele, cu ghiulele cât doniţa! Una din 
astea ajunge să. 

— Lasă glumele, îl întrerupse Czarniecki, că nu eşti la 
hatman! 

Chartamp se fâstăci şi vorbi astfel mai departe: 

— La amiază, a ieşit şi voievodul. Sub acoperirea 
şanţurilor, suedezii au început să facă podul. Au trudit până 
seara, spre uimirea noastră, fiindcă noi socoteam că de 
făcut o să-l facă, dar n-o să apuce să treacă pe el. Au muncit 
şi a doua zi. Atunci voievodul a început să-şi pregătească 
oştirea, crezând că va avea loc bătălia. 

— Podul n-a fost decât o momeală, iar ei au trecut râul mai 
la vale, pe alt pod, şi v-au atacat dintr-o latură? îl întrerupse 
Czarniecki. 

Chartamp holbă ochii, deschise gura, tăcu o clipă uluit, 
apoi spuse: 

— Luminăţia ta, ai şi aflat? 

— Ce-i al lui, e pus deoparte! şopti Zagtoba. Când se 
discută de război, bătrânul nostru ghiceşte din zbor despre 
ce e vorba, ca şi când ar fi fost la faţa locului! 

— Spune mai departe! îl îndemnă Czarniecki. 

— S-a lăsat înserarea. Oştile aşteptau pregătite, dar când 
a ieşit luceafărul de seară, am încins iarăşi ospăţul, între 
timp, suedezii trecuseră pe celălalt pod, pe care-l făcuseră 


mai la vale, şi ne-au atacat dis-de-dimineaţă. Steagul lui 
jupân Koszyc, oşteni de nădejde, sta de veghe şi a năvălit 
asupra lor. I-au sărit în ajutor şleahticii din apropiere, dar 
când vrăjmaşul a scuipat din tunuri spre ei, au luat-o la 
sănătoasa. Jupân Koszyc şi mare parte din oamenii lui au 
murit. Apoi şleahticii, năpustindu-se în neorânduială spre 
tabără, au învălmăşit totul. Steagurile care erau gata au 
pornit, dar n-au izbutit nimic şi-am pierdut şi tunurile. Dacă 
regele avea mai multe guri de foc şi pedestraşi, prăpădul ar 
fi fost grozav, dar, din fericire, o mare parte din polcurile 
pedeştrilor şi tunurile plecaseră noaptea cu dubasurile, 
lucru pe care nu-l ştia nimeni dintre noi. 

— Sapio a făcut-o de oaie! Ştiam eu! strigă Zagtoba. 

— Am pus mâna pe scrisorile regelui, îşi urmă vorba 
Chartamp, pe care suedezii le-au pierdut. Oştenii au aflat 
din ele că regele se va duce în ţinuturile prusiene, ca să se 
întoarcă înapoi cu oştile electorului, socotind că numai cu 
forţele suedeze nu va putea face faţă. 

— Ştiu asta, răspunse Czarniecki, jupân Sapieha mi-a 
trimis aceste scrisori. 

După care murmură ca pentru sine: 

— Trebuie să-l urmărim şi noi în ţinuturile prusiene. 

— Eu am spus-o de multă vreme! zise Zagtoba. Jupân 
Czarniecki se uită o clipă la el cu gândul în altă parte. 

— Păcat! spuse cu voce tare. Dacă aş fi ajuns la 
Sandomierz, împreună cu hatmanul n-aş fi lăsat să treacă 
nici picior. Dar ce-a fost nu se mai întoarce! 

Războiul se va prelungi, dar şi aşa acestor năvălitori le e 
scris să moară. 

— Altfel nu se poate! strigară cavalerii în cor. 

Şi inimile se umplură de încredere, deşi avuseseră o clipă 
de şovăire. 

Zagtoba şopti ceva la urechea arendaşului din Wasosza, 
iar acesta dispăru pe uşă şi se întoarse îndată cu un urcior. 
Văzând aceasta, Wolodyjowski se înclină adânc înaintea 
castelanului. 


— Ar fi o mare cinste pentru nişte oşteni de rând. începu. 

— Beau cu dragă inimă cu domniile voastre, zise 
Czarniecki, şi ştiţi de ce? Pentru că va trebui să ne 
despărţim. 

— Cum aşa? strigă Wotodyjowski uimit. 

— Jupân Sapieha îmi scrie că steagul laudanian ţine de 
oastea lituaniană şi l-a trimis să-l însoţească pe rege, dar 
acum va avea nevoie de el, mai ales de polcovnici, de care 
duce mare lipsă. Iubite Wotodyjowski, ştii cât ţin la tine şi ce 
rău îmi pare să mă despart de tine, dar aici e o poruncă 
pentru tine. E adevărat că Sapieha, ca un om cu creştere 
aleasă, îmi trimite porunca mie, lăsându-mă să fac cum 
socot de cuviinţă. Aş fi putut să nu ţi-o arăt. E ca şi când 
hatmanul mi-ar fi frânt cea mai bună sabie. Dar tocmai 
pentru că mi-a trimis-o mie, trebuie să ţi-o dau. Iat-o! şi fă 
ce trebuie să faci. În sănătatea ta, oştene! 

Wotodyjowski se înclină iarăşi înaintea castelanului, dar, 
era atât de necăjit, că nu mai putu să scoată nici o vorbă, 
iar când castelanul îl îmbrăţişa, lacrimile îi şiroiră pe 
mustaţa gălbioară. 

— Mai bine muream! îngăimă jalnic. M-am învăţat să lupt 
sub conducerea luminăţiei tale, căpetenie prea iubită, iar 
acolo nu se ştie ce se va întâmpla. 

— Jupâne Michat, nu lua în seamă porunca! îl sfătui 
Zagtoba mişcat. O să-i scriu eu lui Sapio şi o să-l urechez 
cum se cuvine. 

Dar jupân Michat era înainte de toate oştean, aşa că se 
burzului: 

— Domnia ta, ai îmbătrânit şi tot volintir ai rămas! Mai 
bine ai tăcea, dacă nu înţelegi că slujba e slujbă! 

— Asta-i! întări Czarniecki. 

Capitolul XI. 

Când ajunse înaintea hatmanului, jupân Zagtoba nu-i 
răspunse la bineţe, din contră, îşi duse mâinile la spate, 
scoase buza de jos înainte şi începu să se uite la el ca un 
judecător al dreptăţii, dar cu asprime. Dar hatmanul se 


bucură şi mai mult, văzându-i înfăţişarea, deoarece se 
aştepta la vreo glumă şi începu îndată să vorbească: 

— Ce mai faci, poznaşule? De ce strâmbi din nas, de parcă 
ai adulmeca vreun miros de ruşine? 

— În toată oastea lui Sapieha miroase a tocătură de varză! 

— Şi de ce tocmai a tocătură de varză, ai? 

— Pentru că suedezii au tocat căpăţânile de varză! 

— la te uită! Ne-a zis-o! Păcat că nu te-au tăiat şi pe 
domnia ta! 

— Cu o căpetenie ca aceea sub care am slujit, noi i-am, 
tăiat pe alţii. 

— Du-te călăului! Măcar dacă ţi-ar fi retezat limba! 

— N-aş mai fi avut cu ce să laud izbânda lui Sapieha! 

Hatmanul se întrista şi răspunse: 

— Frate şleahtic, dă-mi pace! Sunt mulţi cei care, uitând 
de foloasele pe care le-am adus ţării, m-au umilit, şi ştiu că 
se va mai face destulă zarvă împotriva mea, dar dacă nu era 
adunătura aceea de şleahtici, lucrurile puteau să ia altă 
întorsătură. Se spune că n-am vegheat asupra vrăjmaşului 
din pricina piepturilor de pui, dar acest vrăjmaş n-a putut fi 
stăvilit de întreaga Republică! 

Cuvintele hatmanului îl înduioşară pe jupân Zagtoba care 
răspunse: 

— Aşa-i obiceiul la noi, totdeauna vina se pune în spinarea 
căpeteniei. Pentru mine pieptul de pui nu e lucru rău, 
deoarece cu cât ziua e mai lungă, cu atât pieptul de pui e 
mai de trebuinţă. Jupân Czarniecki e un mare războinic, dar 
după cât mă duce pe mine capul, are un mare neajuns: 
dimineaţa, la prânz şi seara le dă oştenilor să mănânce 
numai carne de suedez. E mai potrivit pentru a fi căpetenie, 
decât bucătar, dar nu face bine, fiindcă până şi cei mai buni 
cavaleri se satură repede de război cu asemenea hrană, 

— Jupân Czarniecki e supărat rău pe mine? 

— E. nu prea rău! La început s-a arătat grozav de tulburat, 
dar când a aflat că oastea n-a fost risipită, a spus îndată: „E 
voia lui Dumnezeu la mijloc, nu puterea omenească! Nu-i 


nimic, zice, oricui i se întâmpla să piardă; dacă am avea în 
Republică, zice, numai oameni ca Sapieha, ţara ar fi locuită 
numai de inşi vrednici ca Aristide.” 

— Pentru jupân Czarniecki nu mi-aş cruța sângele! 
răspunse hatmanul. Oricare altul m-ar fi înjosit, mai ales 
după izbânda lui, dar el nu-i dintre aceştia. 

— Nici eu nu spun nimic împotriva lui, numai că sunt prea 
bătrân pentru slujba pe care o cere el de la oşteni, mai ales 
pentru scalda la care-i supune. 

— Atunci domnia ta te bucuri că te-ai întors la mine? 

— Mă bucur şi nu mă bucur, pentru că de un ceas de când 
tot aud de pieptul de pui, dar de văzut, nu-l văd. 

— Ne aşezăm îndată la masă. Şi acum jupân Czarniecki ce 
va face? 

— Se duce în Wielkopolska, să-i ajute pe sărmanii aceia, 
iar de acolo va porni împotriva lui Szteinbok şi în ţinuturile 
prusiene, nădăjduind că la Gdask va căpătă tunuri şi 
pedestrime. 

— Cei din Gdansk sunt cetăţeni vrednici. Slujesc drept 
pildă Republicii întregi. Atunci o să mă întâlnesc cu jupân 
Czarniecki la Varşovia, fiindcă acolo voi pleca după ce voi 
zăbovi un răstimp la Lublin. 

— Suedezii au pus iarăşi mâna pe Lublin? 

— E un oraş fără noroc! Nici eu nu mai ştiu de câte oria 
căzut în mâinile vrăjmaşului. E aici o deputăţie de şleahtici 
din Lublin, care va veni îndată să mă roage să le dau ajutor. 
Dar va trebui să mai aştepte, întrucât vreau să trimit 
scrisori regelui şi hatmanilor. 

— Merg şi eu cu dragă inimă la Lublin, fiindcă acolo 
femeile sunt peste măsură de nurlii şi trupeşe. Când vreuna 
din ele taie pâinea, sprijinind-o de piept, până şi lipia 
nesimţitoare roşeşte de plăcere. 

— Oho, turcule! 

— Înălţimea ta, ca om în vârstă ce te afli, nu poţi să 
înţelegi, dar eu trebuie să-mi slobod sânge în fiecare an în 
luna mai. 


— Păi domnia ta eşti mai bătrân ca mine! 

— Numai în privinţa experienţei, nu şi a vârstei, iar pentru 
că am ştiut conservare iuventutem meam18), nu sunt 
puţini cei care mă invidiază. Înălţimea ta, îngăduie-mi să 
primesc eu deputăţia de la Lublin. Am să le făgăduiesc că 
vom porni numaidecât în ajutorul lor, să se bucure sărmanii, 
înainte de a se bucura sărmanele jupânese. 

— Prea bine, consimţi hatmanul, iar eu mă duc să trimit 
scrisorile. 

Şi ieşi. 

Deputăţia de la Lublin intră îndată şi jupân Zagtoba o 
întâmpină cu toată cuviinţa; le făgădui ajutor tu condiţia ca 
oraşul să îndestuleze oştirea cu proviant, mai ales cu 
băuturi de orice fel. După care îi pofti la cină în numele 
voievodului. 

Trimişii erau tare bucuroşi, deoarece steagurile porniră în 
aceeaşi noapte spre Lublin. Hatmanul se grăbea şi el, vrând 
să şteargă ruşinea de la Sandomierz primi-o izbândă mai 
însemnată. 

Începu aşadar asediul, dar lucrurile se tărăgănară, în tot 
acest răstimp, Kmicic învăţă de la Wotodyjowski tot felul de 
lovituri măiestre, sporindu-şi mult experienţa. Ştiind că 
învăţăturile lui ţintesc grumazul lui Bogustaw, jupân Michat 
nu-i ascunse nici una din tainele pe care le cunoştea. 
Împrejurările în care se arătau foloasele învăţăturii nu erau 
rare, deoarece se duceau la castel şi-i chemau la luptă pe 
suedezi, tăindu-i de fiecare dată. În curând, Kmicic ajunse 
la asemenea îndemânare, încât putea să se bată de la egal 
la egal cu Jan Skrzetuski: în tabăra lui Sapieha nu putea 
nimeni să-i ţină piept. Dorinţa de a se măsura cu Bogustaw 
era atât de mare, încât abia mai putea sta locului la Lublin, 
mai ales că primăvara îi refăcuse puterile şi sănătatea. 

Toate rănile i se vindecaseră, încetase să mai scuipe sânge, 
viaţa clocotea în el ca şi mai înainte, iar ochii îi scânteiau. La 
început, laudanienii se uitau la ei pe sub sprâncene, dar nu 
cutezau să-l atace, căci Wotodyjowski îi ţinea cu mână de 


fier, iar mai apoi, văzându-i faptele şi auzindu-i vorbele, se 
împăcaseră cu el, şi cel mai îndârjit duşman al lui, Jozwa 
Butrym, spunea: 

— Kmicic a murit, acum s-a născut Babinicz, iar acesta să 
trăiască! 

Garnizoana de la Lublin se predă, în cele din urmă, spre 
marea bucurie a oştirii, după care jupân Sapieha îşi 
îndrumă steagurile spre Varşovia. În drum, primi ştirea că 
însuşi Jan Kazimierz, însoţit de hatmani şi de oştirea cea 
nouă, îi venea în ajutor. Sosiră veşti şi de la Czarniecki care 
se îndrepta şi el din Wielkopolska spre oraşul de reşedinţă. 
Luptele, fărâmiţate prin toată ţara, aveau să se concentreze 
la Varşovia, asemenea norilor risipiţi pe bolta albastră, care 
se adună şi se unesc pentru a naşte furtună, tunete şi 
fulgere. 

Jupân Sapieha se îndreptă către tractul ce ducea la 
Siedlce, trecând prin Zelechow, Garwolin şi Miâsk; la Minsk 
se uni cu oastea şleahticilor din Podlasie. Conducerea lor îi 
fu încredinţată lui Jan Skrzetuski, fiindcă deşi trăia în 
ţinutul Lublinului, moşioara lui se afla aproape de hotarul 
cu Podlasie, aşa că era cunoscut de toţi şleahticii de aici şi 
prețuit ca unul dintre cei mai vestiți cavaleri ai Republicii. 
În curând izbuti să schimbe cetele de şleahtici înclinați spre 
neascultare, dar curajoşi din fire, în steaguri cu nimic mai 
prejos decât trupele regulate. 

De la Minsk plecară la Varşovia în mare grabă, vrând ca 
după o zi de mers să ajungă la Praga19). Vremea era 
prielnică marşului. Din când în când, ploile scurte de mai 
răcoreau pământul şi potoleau praful, altminteri timpul era 
într-adevăr frumos; nu era nici prea cald, nici prea frig. 
Privirea alerga hăt, departe în văzduhul străveziu. De la 
Miisk plecară numai călăreţii, convoiul de care şi tunurile 
urmând să pornească a doua zi; printre oşteni domnea o 
voioşie fără margini; pădurile dese, care se întindeau de-a 
lungul tractului, răsunau de cântece ostăşeşti, caii sforăiau 
de bun augur. Steagurile se scurgeau unul după altul, 


asemenea unui râu strălucitor şi puternic, deoarece jupân 
Sapieha ducea cu el douăsprezece mii de oameni, afară de 
oştirea şleahticilor. Platoşele rotmiştrilor care 
supravegheau polcurile străluceau ca soarele. Flamurile 
roşii se legănau deasupra capetelor cavalerilor ca nişte flori 
uriaşe. 

Soarele cobora spre apus, când steagul laudanian, care 
mergea în frunte, zări turnurile oraşului de scaun. La 
această privelişte, un strigăt de bucurie se smulse din 
piepturile oştenilor. 

— Varşovia! Varşovia! 

Strigătul străbătu ca tunetul toate polcurile şi o vreme, pe 
o jumătate de milă de drum, fu repetat întruna: Varşovia! 
Varşovia! 

Mulţi dintre cavalerii lui Sapieha nu mai fuseseră niciodată 
în oraşul de reşedinţă, mulţi nu-l văzuseră în viaţa lor, aşa 
că priveliştea făcu asupra lor o impresie puternică. Fără 
voie cu toţii îşi struniră caii; unii se descoperiră, alţii 
începură să se închine, pe câţiva îi podidiră lacrimile şi se 
opriră tăcuţi şi înduioşaţi. Deodată, jupân Sapieha se ivi pe 
un cal alb din polcurile din urmă şi începu să alerge de-a 
lungul steagurilor. 

— Domniile voastre! strigă cu glas puternic. Noi am avut 
norocul şi cinstea să ajungem aici cei dintâi! îi vom alunga 
din oraş pe suedezi! 

— Îi vom alunga! tunară douăsprezece mii de piepturi 
lituaniene. Îi vom alunga, îi vom alunga! 

Se iscă o larmă grozavă. Unii strigau mereu: „îi vom 
alunga!” iar alţii: „Loveşte, care eşti vrednic!” sau: „Pe ei, 
câinii!” Clinchetul săbiilor se amesteca cu strigătele 
cavalerilor. Ochii începură să împrăştie fulgere, iar sub 
mustăţile stufoase sticliră dinţii. Însuşi Sapieha strălucea ca 
o torţă. Deodată, îşi ridică buzduganul şi strigă: 

— După mine! 

Aproape de Praga, voievodul opri steagurile şi porunci să 
se înainteze la pas. Oraşul se desluşea tot mai limpede din 


V 


abureala depărtării. În zare, se iţeau turnurile aşezate 
parcă într-un şirag lung. Clădirile înghesuite din Oraşul 
Vechi, acoperite cu ţiglă roşie, păreau de foc în razele 
amurgului. Lituanienii nu văzuseră în viaţa lor o privelişte 
mai frumoasă ca zidurile acelea albe şi semeţe, străpunse 
de nenumărate ferestre înguste, care se înălţau; ca nişte 
pereţi de stâncă deasupra apei; casele păreau să crească 
unele din altele în sus, din ce în ce mai sus; peste mulţimea 
aceea îmbulzită de îngrădituri, ziduri, ferestre şi 
acoperişuri împungeau cerul turnurile ascuţite. Aceia 
dintre oşteni care mai fuseseră în oraş fie la alegerea 
regelui, fie cu treburi de-ale lor, le spuneau celorlalţi 
numele şi rostul clădirilor mai mari. Mai ales Zagtoba, fiind 
cel mai umblat, îşi lămurea pe larg laudanienii, care îl 
ascultau cu luare-aminte, minunându-se de vorbele lui şi de 
oraş. 

— Uitaţi-vă la turnul acela din mijlocul Varşoviei! spuse. E 
arx regia!410) De-aş trăi atâţia ani câte prânzuri am 
mâncat acolo la masa regelui, l-aş alunga pe Matusalem în 
dogoreala de la Cornul Caprei(11). Regele n-avea un 
prieten mai apropiat ca mine; puteam să aleg stărostiile ca 
pe nuci şi să le împart ca pe caiele. Am înaintat o sumedenie 
de oameni, iar când intram, senatores mi se închinau după 
obiceiul căzăcesc. M-am bătut şi în duel în faţa regelui, 
pentru că îi plăcea grozav să mă vadă la treabă, iar 
mareşalul era silit să închidă ochii. 

— Ce clădire uriaşă! se minună Roch Kowalski. Şi când te 
gândeşti că toate astea se află în mâna clinilor de suedezi! 

— Se dedau la jafuri cumplite! adăugă Zagtoba. Am auzit 
că scot până şi coloanele de marmură şi le cară în Suedia. 
N-am să mai recunosc locurile îndrăgite şi doar pe bună 
dreptate feluriţi scriptores socotesc castelul drept a opta 
minune a lumii, fiindcă regele franţuzilor are şi el un palat 
pe cinste, dar nu poate sta alături de acesta! 

— Dar turnul acela din dreapta ce este? 


— Acolo e biserica Sfântului loan. De la castel până la 
sfântul lăcaş duce un coridor străjuit de coloane. În această 
biserică, odată, când am rămas singur după vecernie, am 
auzit un glas de sus: „Zagtoba, va fi război cu regele suedez 
şi vor veni calamitates mari!” Am alergat într-un suflet la 
rege şi i-am spus ce-am auzit, dar primatul m-a lovit cu 
sceptrul în grumaz, certându-mă: „Nu vorbi prostii, ai fost 
beat!” Acum s-au convins şi ei. Cealaltă biserică de lângă 
Sfântul Ioan este collegium jesuilarum; al treilea turn, nu 
prea departe, e curia, al patrulea, spre dreapta, e al 
mareşalului, iar acoperişul acela verde e al bisericii 
dominicane; pe toate nu pot nici eu să vi le spun, chiar dacă 
m-aş pricepe să dau din limbă tot atât de bine ca din sabie. 

— Gândesc că asemenea oraş nu se mai află în toată 
lumea! strigă unul dintre oşteni. 

Toate naţiile ne invidiază din pricina lui. 

— Dar clădirea aceea minunată din stânga castelului? 

— Dincolo de biserica barnardinilor? 

— Întocmai. 

— E pallatium Radziejowskianum, mai demult al lui 
Kazanowski. E socotit a noua minune a lumii, dar să-l 
lovească ciuma, pentru că între zidurile lui a început 
nenorocirea Republicii. 

— Cum aşa? întrebară câteva glasuri. 

— Prea bine, întrucât atunci când vicecancelarul a început 
să se războiască cu nevasta, regele a trecut de partea ei. 
Domniile voastre ştiţi câte a mai trăncănit lumea, şi nu 
încape îndoială că şi vicecancelarul a crezut că nevasta lui 
şi regele se au dragi. Din pricina invidiei a fugit la suedezi şi 
războiul a început. Ce e drept, atunci mă aflam la moşie şi 
n-am văzut sfârşitul gâlcevii, dar din câte mi s-au spus, 
vicecancelăreasa făcea ochi dulci ca marţipanul, dar nu 
regelui, ci altuia. 

— Cui? 

Zagtoba îşi răsuci mustaţa. 


— Aceluia spre care se îmbulzeau toate, ca furnicile la 
miere, dar nu se cade să-i rostesc numele, fiindcă nu mi-a 
plăcut niciodată să mă laud. Şi pe urmă, omul a îmbătrânit, 
s-a împuţinat ca o mătură, măturând pe duşmanii ţării, dar 
odinioară nici un curtean nu era mai chipeş ca mine, Roch 
poate să pună măr. 

Jupân Zagtoba îşi dădu seama că Roch nu-şi putea aminti 
în ruptul capului de timpurile acelea, aşa că se mulţumi să 
dea din mână şi spuse: 

— În sfârşit, ce ştie el! 

Apoi le arătă oştenilor palatul lui Ossolinski şi al lui 
Koniecpolski, care era aproape tot atât de mare ca şial lui 
Radziejowski, în sfârşit, minunata villa regia; soarele 
scăpată - pe neaşteptate şi beznele nopţii începură să 
întunece văzduhul. 

Bubuitul tunurilor răsună în întăriturile Varşoviei şi 
trâmbiţele sunară prelung multă vreme, senin că vrăjmaşul 
se apropia. 

Jupân Sapieha îşi vesti şi el sosirea cu împuşcături de 
muschetă, ca să-i îmbărbăteze pe locuitori, după care, în 
aceeaşi noapte, oştirea începu să treacă Vistula. Mai întâi 
trecu steagul din Lauda, urmat de cel al lui jupân Kotwicz şi 
de tătarii lui Kmicic, apoi oştenii lui Wanko-wicz şi restul de 
opt mii de oameni. În acest fel, suedezii erau înconjurați în 
oraşul în care îşi îngrămădiseră prăzile, neputând primi 
ajutor şi proviant din afară, în timp ce lui jupân Sapieha nu-i 
mai rămânea altceva de făcut, decât să aştepte până când 
vor veni, pe de o parte, jupân Czarniecki, pe de alta, regele 
împreună cu hatmanii coroanei, în tot acest răstimp, 
trebuia să aibă grijă să nu se strecoare în oraş niscaiva 
întăriri. 

Primele veşti sosiră de la jupân Czarniecki, dar nu erau 
prea încurajatoare, deoarece castelanul dădea de ştire că 
oştenii şi caii erau atât de slăbiţi, încât deocamdată nu 
puteau să ia parte la asediu. După biruinţa de la Warka, 
luptase în fiecare zi, iar de la începutul anului dăduse 


douăzeci şi una de bătălii mai însemnate, fără să mai punem 
la socoteală ciocnirile de urmărire şi atacurile asupra 
cetelor mai mici. În Pomorze nu făcuse rost de pedestrime, 
căci nu ajunsese până la Gdansk; făgăduia cel mult să 
hărţuiască armia suedeză de pe Narew, condusă de 
Radziwill, de fratele regelui şi de Duglas, care se gândea să 
vie în ajutorul celor împresuraţi la Varşovia. 

lar suedezii se pregăteau de apărare cu vitejia şi 
îndemânarea de totdeauna. 

Arseseră Praga, înainte de venirea lui jupân Sapieha, 
acum însă începură să arunce grenade în alte suburbii, 
precum Cracovia şi Nowy Swiat, iar de cealaltă parte 
asupra bisericilor Sfântului Jerzy şi Sfintei Fecioare. Case, 
palate şi biserici fură cuprinse de flăcări. Ziua fumul se 
învălătucea deasupra oraşului ca nişte nori negri şi deşi. 
Noaptea trâmbele de fum se înroşeau, trimițând snopi de 
scântei spre cer. În afara zidurilor rătăcea mulţimea 
locuitorilor rămaşi fără adăpost şi fără pâine, femeile 
înconjurau tabăra lui Sapieha, cerşind îndurare; peste tot 
se vedeau oameni uscați de foame ca lemnul, copii care 
mureau din lipsă de hrană la pieptul secat al mamelor; 
împrejurimile semănau cu o vale a plângerii şi a nenorocirii. 

Jupân Sapieha, neavând tunari şi pedestrime, aştepta 
mereu sosirea regelui, ajutând între timp, pe cât putea, pe 
cei sărmani, trimiţându-i în grupuri în olaturile mai puţin 
jefuite, unde puteau să găsească de mâncare. Era tare 
îngrijorat, prevăzând greutăţile asediului, deoarece geniştii 
suedezi preschimbaseră Varşovia într-o fortăreață 
puternică. Înăuntrul zidurilor se aflau trei mii de oşteni bine 
muştruluiţi, îndrumați de ghinărari îndemânatici şi cu 
experienţă, iar suedezii treceau drept meşteri neîntrecuţi în 
asedierea şi apărarea marilor cetăţi. Ca să-şi uite necazul, 
jupân Sapieha dădea zilnic ospeţe, în timpul cărora 
paharele se goleau cu sârg, deoarece acest vrednic 
cetăţean şi războinic avea cusurul de a îndrăgi tovarăşii 
veseli şi clinchetul paharelor mai presus de orice, uneori 


ajungând să nu-şi îndeplinească îndatoririle din această 
pricină. 

Veghea din timpul zilei era răsplătită de chefurile pe care 
şi le îngăduia seara. Până la apusul soarelui ostenea cu 
râvnă, repezea podghiazuri, trimitea scrisori, cerceta el 
însuşi străjile şi asculta mărturisirile prinşilor, în schimb, 
odată cu apariţia luceafărului de seară, în cvartirul lui se 
auzea adesea şi taraful de viori. Şi când se pornea cheful, 
îngăduia orice; chema până şi căpeteniile care 
supravegheau străjile sau pe cele care trebuiau să plece în 
cercetare şi se supăra dacă nu se înfăţişa vreunul, deoarece 
la ospeţe vroia să aibă multă lume. Dimineaţa, jupân 
Zagtoba îl dojenea stăruitor, dar seara slujitorii îl purtau pe 
braţe până la cvartirul lui Wotodyjowski. 

— Sapio e în stare să destrăbăleze până şi pe un sfânt, 
spunea prietenilor a doua zi. Ce să mai vorbesc de unul ca 
mine, căruia şotiile i-au plăcut întotdeauna. Are patima de 
a-mi turna paharele pe gât cu forţa, iar eu, nevrând să mă 
arăt necioplit, mă las convins de fiecare dată, fiindcă gazda 
nu trebuie supărată niciodată. Dar am jurat că în postul 
Crăciunului voi porunci să-mi vrâsteze spinarea cu vergile, 
deoarece înţeleg şi singur că deşănţarea nu poate rămâne 
nepedepsită; până atunci sunt silit să-i ţin isonul, de teamă 
să nu cadă pe alte mâini şi mai rele şi să se piardă cu totul. 

Unele căpetenii îşi vedeau de slujbă şi fără privegherea 
hatmanului, dar altele seara uitau de toate, cum se 
întâmpla cu oştenii care nu simt asupra lor braţul de fier al 
mai-marelui. 

Vrăjmaşul nu întârzie să se folosească de asemenea 
prilejuri. 

O dată, cu câteva zile înainte de sosirea regelui şi a 
hatmanilor, Sapieha dădu un ospăț mai dihai decât cele da 
până atunci, de bucurie că oştile aveau să se împreune 
curând şi să înceapă asediul în regulă. Fură poftite toate 
căpeteniile mai însemnate; hatmanul care căuta de fiecare 
dată un motiv vesti că ospăţul este dat în cinstea regelui. 


Jupânii Skrzetuski, Kmicic, Zagtoba, Wotodyjowski şi 
Chartamp primiră poruncă să fie neapărat de faţă, căci 
hatmanul vrea să-i cinstească cu osebire pentru meritele 
lor. Jupân Andrzej încălecase pe cal, ca să pornească cu 
podghiazul, aşa că trimisul îi găsi tătarii afară din curte. 

— Domnia ta, nu poţi să-i aduci hatmanului asemenea 
jignire şi nici să răsplăteşti cu nerecunoştinţa dragostea pe 
care ţi-o arată, îi spuse trimisul. 

Kmicic descăleca şi plecă să se sfătuiască şi cu prietenii 
săi. 

— Nu-mi cade bine deloc poftirea asta! spuse. Am auzit că 
o ceată mai acătării s-a ivit pe lângă Babice. Chiar hatmanul 
mi-a poruncit să plec acolo şi să aflu despre ce e vorba, iar 
acum mă cheamă la ospăț. Nu ştiu ce să fac?! 

— Hatmanul porunceşte lui Akbah-Ulan să plece în locul 
domniei tale! spuse trimisul. 

— Porunca e poruncă! zise Zagtoba. Cine-i oştean, acela 
trebuie să-i dea ascultare. Domnia ta, fereşte-te să nu dai 
pildă proastă şi altora, pe de altă parte însă, nu-i bine să 
atragi asupra-ti mânia hatmanului. 

— Vesteşte-l că am să viu! îi spuse Kmicic trimisului. 
Acesta ieşi. După el plecară şi tătarii conduşi de Akbah- 
Ulan, iar jupân Andrzej începu să-şi schimbe hainele, 
vorbind în acelaşi timp cu prietenii săi: 

— Astăzi ospăţul e în cinstea măriei sale, mâine va fi în 
cinstea hatmanilor coroanei şi tot aşa o vom ţine până la 
sfârşitul asediului. 

— Când va veni regele, se va isprăvi şi cu petrecerile, 
răspunse Wotodyjowski. Cu toate că şi stăpânului nostru 
milostiv îi place să se mângâie la supărare, slujba trebuie 
pusă înainte de toate şi toţi se vor strădui să-şi arate râvna, 
iar jupân Sapieha nu va rămâne în urmă. 

— Prea multe ospeţe, ce să mai vorbim! spuse Skrzetuski. 
Domniile voastre, nu vi se pare lucru de mirare ca o 
căpetenie atât de grijulie şi harnică, un om atât de plin de 


virtuţi, un fiu al ţării atât de vrednic, are asemenea 
slăbiciune? 

— Odată cu înserarea devine alt om, hatmanul 
preschimbându-se într-un chefliu. 

— Ştiţi de ce nu-mi plac mie ospeţele astea? întrebă 
Kmicic. Că şi Janusz Radziwilt avea obiceiul ăsta, în fiecare 
seară da câte o petrecere. Închipuiţi-vă şi domniile voastre, 
nu ştiu nici eu cum se făcea, dar fiecare ospăț însemna o 
nenorocire; aflam vreo veste proastă sau ieşea la iveală altă 
înşelăciune a hatmanului. Era la mijloc doar jocul 
întâmplării ori vrerea lui Dumnezeu, destul că răul venea 
totdeauna în timpul ospeţelor. Vă spun, domniile voastre, că 
se ajunsese până acolo, încât, îndată ce vedeam mesele 
întinse, se încreţea pielea pe noi de teamă. 

— E adevărat, pe legea mea! întări Chartamp. Dar se 
întâmpla aşa şi pentru că prinţul hatman obişnuia cu 
asemenea prilejuri să-şi dea în vileag uneltirile cu duşmanii 
țarii. 

— Ei, cel puţin în ce-l priveşte pe Sapio, n-avem de ce ne 
teme! adăugă Zagtoba. 

— Dacă el va ajunge să trădeze, apoi eu nu mai fac nici 
atâtea parale câte pot să iau pe paiele din încălțări. 

— Nici vorbă! E un magnat fără pată, ca pâinea fără 
gloduri! strigă Wotodyjowski. 

— Iar ce strică seara, drege în timpul zilei! completă 
Chartamp. 

— În sfârşit, hai să mergem, îi îndemnă Zagtoba, fiindcă la 
drept vorbind simt un vacuum(12) în burtă. 

leşiră, încălecară pe cai şi plecară, deoarece cvartirul lui 
jupân Sapieha se afla în altă parte, în afara oraşului, destui 
de departe. Când ajunseră la cvartirul hatmanului, găsiră în 
curte o mulţime de cai lăsaţi în grija slujitorilor pe care-i 
aşteptau stacanele de bere pe medean şi care, bând peste 
măsură se luaseră la harţă; se liniştiră totuşi la vederea 
cavalerilor, mai ales că jupân Zagtoba începu să-i altoiască 


pe cei care-i stăteau în cale cu latul săbiei, strigând cu glas 
de stentor: 

— La cai, împieliţaţilor, la cai! Nu pe voi v-au poftit la 
ospăț! 

Jupân Sapieha îi primi ca de obicei cu braţele deschise şi, 
pentru că, tot ciocnind cu oaspeţii, se cam afumase, începu 
să se hârjonească cu Zagtoba. 

— Închinăciune, jupâne conducător! îi spuse. 

— Închinăciune, jupâne degustător! i-o întoarse Zagtoba. - 

— Dacă-mi zici degustător, am să-ţi dau un vin care face 
mi. 

— Numai să nu fie din acela care face din hatman un 
beţivan! 

Unii dintre musafiri, auzind acestea, se umplură de teamă, 
dar jupân Zagtoba, când îl vedea pe hatman voios, îşi 
îngăduia orice. Sapieha însă avea o slăbiciune atât de mare 
pentru el, încât nu numai că nu se supără, dar îşi puse 
mâna în şold, arătând prin aceasta celor de faţă cum îl 
asuprea acest şleahtic. 

Şi ospăţul începu cu larmă şi veselie. Însuşi jupân Sapieha 
ciocnea mereu cu musafirii, închina în cinstea regelui, a 
hatmanilor, a oştirii celor două popoare, a lui jupân 
Czarniecki şi a întregii Republici. Cheful sporea şi odată cu 
el larma şi voioşia. De la urări trecură la cântece. Încăperea 
se umplu de abureala capetelor şi de mirosul de mied şi vin. 
Afară stăruia o larmă tot atât de mare, însoţită de 
scrâşnetul fierului. Slujitorii începuseră să se bată cu 
săbiile. Câţiva şleahtici ieşiră să-i potolească, dar 
frământarea crescu şi mai mult. 

Deodată, izbucniră strigăte atât de puternice, încât cei 
care petreceau înăuntru tăcură. 

— Ce-i asta? întrebă unul dintre polcovnici. Slujitorii nu 
pot să facă asemenea zarvă! 

— Tăcere, domniile voastre! porunci hatmanul ascultând 
neliniştit. 

— Nu sunt strigăte obişnuite! 


Deodată, toate geamurile începură; să zăngăne de 
bubuitul tunurilor şi răpăitul muschetelor. 

— E o năvală! strigă Wotodyjowski. Vrăjmaşul atacă! 

— La cai! La luptă! 

Săriră cu toţii în picioare, îmbulzindu-se spre uşă. 
Mulțimea căpeteniilor se răspândi în fugă pe medean, 
chemând slujitorii care ţineau caii. 

În învălmăşeala ce sporea văzând cu ochii nu era lucru 
uşor să se găsească unii pe alţii, iar din afara medeanului 
glasuri înfricoşate începură să strige în întuneric: 

— Vrăjmaşul atacă! Jupân Kotwicz a intrat în luptă! Se 
repeziră cu toţii în goana cailor spre steaguri, sărind peste 
garduri şi poticnindu-se prin beznă. Întreaga tabără era în 
larum. Nu toate steagurile aveau caii la îndemână şi 
acestea fura cele dintâi care stârniră neorânduiala. 
Sumedenie de oşteni pedeştri şi călări se încurcau unii pe 
alţii, neputând să alcătuiască rândurile şi să recunoască pe 
ai lor de vrăjmaş, alergând şi lărmuind în întunericul nopţii. 
Unii începuseră să strige că regele suedez dădea năvală cu 
întreaga oştire. 

Iureşul suedez se abătuse într-adevăr asupra oamenilor lui 
Kotwicz. Din fericire, acesta fiind puţin bolnav, nu se dusese 
la ospăț, aşa că se împotrivi o vreme, dar nu prea mult, 
deoarece duşmanii erau mai numeroşi şi trăgeau cu 
muschetele, silindu-i să se retragă. 

Cel dintâi îi veni în ajutor Oskierko cu dragonii. La 
împuşcături, răspunseră cu împuşcături. Dar nici dragonii 
lui Oskierko nu putură opri avântul suedezilor şi într-o 
clipă, aşternând câmpul cu trupuri, începură să dea înapoi. 
De două ori încercă Oskierko să-şi adune rândurile şi de 
două ori îl sfărâmiţară astfel, încât oştenii lui nu mai puteau 
să tragă decât în grupuri nu prea mari. În cele din urmă, se 
risipiră cu totul, iar suedezii năboiră ca un şuvoi nestăvilit 
spre cvartirul hatmanului. Alte şi alte polcuri ieşeau din 
oraş, pedestraşii erau însoţiţi de călărime şi de tunurile de 


câmp. Se părea că vrăjmaşul vroia să dea lupta 
hotărâtoare. 

În acest timp, Wotodyjowski, plecând de la cvartirul 
hatmanului, se întâlni la jumătatea drumului cu steagul său 
care pornise numaidecât când auzise strigătele şi 
împuşcăturile, pentru că era întotdeauna gata de luptă. 
Acum îl conducea Roch Kowalski care nu fusese nici el la 
ospăț, ca şi jupân Kotwicz, dar numai din pricină că nu 
fusese poftit. Wotodyjowski porunci să se aprindă câteva 
şoproane, ca să lumineze câmpul, şi goni spre bătălie. Pe 
drum i se alăturară Kmicic cu volintirii lui grozavi şi cu acei 
dintre tătari care nu plecaseră în cercetare. Amândoi sosiră 
la vreme, ca să-i scape pe Kotwicz şi pe Oskierko de la 
prăpăd. 

Între timp, şoproanele luaseră foc şi luminau ca ziua. 
Laudanienii, ajutaţi de Kmicic, se năpustiră asupra unui 
polc de pedestrime şi, făcând faţă focului muschetelor, îi 
luară în săbii. Raitierii se repeziră în ajutorul pedestraşilor 
şi se încleştară pe viaţă şi pe moarte cu laudanienii. Un 
răstimp se opintiră ca nişte potrivnici care, luându-se la 
trântă, luptă cu ultima sforţare, părând să învingă când 
unul, când celălalt. Suedezii cădeau cu nemiluita şi în cele 
din urmă se învălmăşiră. Kmicic se frământa cumplit în 
îmbulzeală cu săbierii lui, Wotodyjowski lăţea ca de obicei 
pustiirea înaintea lui; alături de el trudeau grozav cei doi 
Skrzetuski, ca nişte uriaşi, Chartamp şi Roch Kowalski; 
laudanienii se luau la întrecere cu bătăuşii lui Kmicic, unii 
strigând ascuţit, alţii, ca Butrymii, lovind umăr la umăr, în 
tăcere. 

Suedezilor răzbiţi le săriră iarăşi în ajutor alte polcuri, iar 
pe Wolodyjowski şi Kmicic îi sprijini Wankowicz care, având 
cvartirul mai aproape, pornise şi el la puţină vreme după ei. 
În sfârşit, hatmanul îşi rândui toată oştirea şi începu să 
atace cu putere. Bătălia se încinse pe toată linia de la 
Mokotow până spre Vistula. 


Deodată, Akbah-Ulan, care plecase cu podghiazul, se ivi pe 
calul înspumat înaintea hatmanului. 

— Eftendi! strigă, de la Babice vine spre oraş un ciambul 
de călăreţi care păzesc un convoi de care; vor să ajungă 
înăuntru! 

Sapieha înţelese într-o clipă ce însemna năvala dinspre 
Mokotow. Vrăjmaşul vroia să atragă oştile ce supravegheau 
tractul spre Btonie, înlesnind astfel călărimii şi carelor cu 
proviant intrarea în incinta zidurilor. 

— Du-te la Wotodyjowski! strigă la Akbah-Ulan. Steagul 
laudanian, Kmicic şi Wankowicz să le taie drumul; am să le 
trimit ajutor în grabă. 

Akbah-Ulan îşi îmboldi calul; în urma lui porniră încă doi 
trimişi. Ajunseră cu toţii la Wolodyjowski şi îi repetară 
porunca hatmanului. 

Wotodyjowski îşi întoarse steagul numaidecât, Kmicic îi 
ajunse cu tătarii venind pieziş şi porniră în goană cu 
Wankowicz în urma lor. 

Dar sosiră prea târziu. Vreo două sute de care intraseră 
pe poartă, iar ceata de călărime grea care le însoțea se; afla 
aproape în întregime în bătaia tunurilor din fortăreață. 
Doar străjile dinapoi, mai mult de o sută de oameni, nu 
ajunseseră încă sub ocrotirea gurilor de foc. Dar şi acestea 
goneau ca vijelia. Căpetenia care călărea în rândurile din 
spate îi îndemna pe oşteni cu strigăte să se grăbească. 

Văzându-i în lumina şurilor aprinse, Kmicic scoase un 
răcnet înfricoşător, de se speriară caii în jur; recunoscuse 
raitierii lui Bogustaw, aceiaşi care trecuseră peste tătarii lui 
la Jan6w. 

Şi fără să mai ţină seama de nimic, porni ca un nebun spre 
ei, îşi întrecu proprii oşteni şi se aruncă orbeşte printre 
rândurile vrăjmaşe. Din fericire, tinerii Kiemliczi, Kosma şi 
Damian, care călăreau pe cai de soi, se năpustiră în urma 
lui. În aceeaşi clipă, Wotodyjowski îi învălui ca fulgerul dintr- 
o parte, despărţindu-i astfel de grosul raitierilor. 


Tunurile de pe ziduri începură să bubuie, dar cea mai 
mare parte dintre suedezi îşi părăsiră tovarăşii, grăbind în 
urma carelor. Atunci laudanienii şi Kmicic înconjurară ca un 
inel străjile şi începu un măcel necruţător. 

Nu dură însă multă vreme. Oamenii lui Bogustaw, văzând 
că nu mai au scăpare, săriră de pe cai şi zvârliră armele pe 
jos, strigând cât puteau de tare în îmbulzeala şi larma luptei 
că se predau. 

Volintirii şi tătarii nu-i luară în seamă şi-i căsăpiră înainte, 
dar în aceeaşi clipă răsună glasul ascuţit şi ameninţător al 
lui Wotodyjowski care vroia să pună mâna şi pe vreo limbă; 

— Prindeţi-i vii, prindeţi-i vii! 

— Prindeţi-i vii! repetă Kmicic. 

Scrâşnetul fierului conteni. Tătarii primiră poruncă să lege 
prinşii, ceea ce şi făcură cu mare îndemânare, după care 
steagurile se retraseră în grabă din bătaia tunurilor. 

Polcovnicii se îndreptară spre barăci; steagul laudanian 
mergea în frunte, Wanhkowicz în spate, iar Kmicic cu prinşii 
la mijloc, pregătiţi cu toţii să facă faţă oricărui atac. Unii 
dintre tătari aduceau prinşii cu laţul de gât, alţii ţineau caii 
de pradă. În timp ce se apropiau de barăci, Kmicic se uita la 
feţele prinşilor, aşteptându-se să-l vadă şi pe Bogustaw 
printre el, deşi un raitier îi jurase sub ascuţişul săbiei că 
prinţul nu venise cu ei; credea că îl ascund înadins. 

Deodată, îl chemă un glas de sub scara unui tătar: 

— Jupâne Kmicic, jupâne polcovnic! Vino şi scapă un 
cunoscut! Porunceşte să mă sloboadă din laţ pe cuvântul de 
cavaler. 

— Hassling! exclamă Kmicic. 

Hassling era scoţian, odinioară căpetenie de raitieri în 
oştirea prinţului voievod de Wilno, pe care Kmicic îl 
cunoscuse la Kiejdany şi îl îndrăgise. 

— Dă drumul prinsului! strigă la tătar, şi hai, jos de pe cal! 

Tătarul sări din şa, de parcă l-ar fi luat vântul, fiindcă ştia 
prea bine că atunci când „viteazul” poruncea, zăbava era 
primejdioasă. 


Gemând, Hassling se caţără pe şaua înaltă. 

Deodată, Kmicic îl apucă de mână şi, strângându-i-o de 
parcă vroia să i-o zdrobească, începu să-l întrebe stăruitor: 

— De unde veniţi? Spune repede de unde veniţi? Pe legea 
mea, grăbeşte-te! 

— De la Taurogi! răspunse Hassling. 

Kmicic îl strânse şi mai tare. 

— Şi. BillewiczOwna. e acolo? 

— Este! 

Jupân Andrzej vorbea din ce în ce mai greu, fiindcă îşi 
încleşta dinţii cu tot mai multă putere. 

— Şi. ce i-a făcut prinţul? 

— N-a izbutit nimic. 

Se înstăpâni tăcerea. Kmicic îşi luă calpacul de râs de pe 
cap. Îşi trecu mâna peste frunte şi zise: 

— M-a crestat careva în luptă, îmi curge sângele şi mă 
simt fără putere. 

Capitolul XII. 

Atacul suedezilor îşi atinsese scopul numai în parte, 
deoarece convoiul şi oştenii lui Bogustaw intraseră în oraş; 
prin el însuşi, nu dovedise mare lucru. Într-adevăr, steagul 
lui jupân Kotwicz şi dragonii lui Oskierko avuseseră mult de 
suferit, dar şi suedezii aşternuseră câmpul cu morţi, iar 
polcul de pedestrime, asupra căruia se năpustiseră 
Wotodyjowski şi Wankowicz, fusese nimicit aproape în 
întregime. Lituanienii erau mândri că vrăjmaşul avea mai 
multe pierderi decât ei. Numai jupân Sapieha suferea în 
sinea lui că păţise iarăşi o „ruşine” care putea să-i 
umbrească mult faima de războinic. Polcovnicii din preajma 
lui îl mângâiau cum puteau şi, la drept vorbind, învăţătura îi 
prinse bine, fiindcă ospeţele aveau să înceteze; chiar dacă 
uneori mai dădea câte o petrecere, atunci lua cele mai 
multe măsuri de prevedere. 

Suedezii se convinseră chiar a doua zi, fiindcă, socotind că 
hatmanul nu se va aştepta ca într-un timp atât de scurt să 


se repete năvala, ieşiră iarăşi în afara zidurilor, dar respinşi 
de la început, o luară înapoi, lăsând câţiva morţi pe câmp. 

În acest timp, Hassling era cercetat la cvartirul 
hatmanului, iar jupân Andrzej ardea de nerăbdare şi abia 
mai putea sta locului, deoarece vroia să-l ia la el cât mai 
repede şi să vorbească despre Taurogi. Îşi petrecu toată 
ziua dând târcoale casei hatmanului; intra mereu înăuntru, 
asculta destăinuirile şi, mai că se ridica în picioare, când 
auzea rostindu-se numele lui Bogustaw. 

Seara primi poruncă să plece în cercetare. Nu zise nimic, 
mulţumindu-se doar să strângă din dinţi, pentru că se 
schimbase foarte mult şi învățase să pună treburile obştii 
înaintea intereselor proprii. Doar cu tătarii se arăta foarte 
aspru, izbucnind cu mânie din orice pricină şi altoindu-i cu 
buzduganul, de le trosneau oasele. De aceea, îşi spuseră că 
„viteazul” turbase şi se purtară ca nişte mieluşei, privind în 
ochii căpeteniei şi ghicindu-i gândurile din zbor. 

Când se întoarse, îl găsi pe Hassling în cvartirul lui, dar 
era atât de bolnav, încât nu mai putea nici să vorbească. Se 
vede că atunci când îl luaseră prins, îl loviseră cu nădejde, 
aşa că acum, după o zi de cercetări, avea fierbinţeală şi nu 
mai înţelegea întrebările. Kmicic fu nevoit să se 
mulţumească doar cu ce-i povesti jupân Zagtoba despre 
mărturisirile lui Hassling, deşi acestea se refereau la 
treburile publice. Despre Bogustaw scoţianul spusese 
numai că, după întoarcerea din campania din Podlasie şi 
după înfrângerea de la Jan6w, căzuse bolnav la pat. Din 
pricina furiei şi a mâhnirii, aiurase mereu, dar când se 
înzdrăvenise cât de cât, plecase cu oastea în Pomorze, unde 
Szteinbok şi electorul îl chemau degrabă. 

— Acum unde se află? întrebă Kmicic. 

— După câte spune Hassling, şi nu văd de ce ar minţi, stă 
cu fratele regelui într-o tabără întărită pe Narew şi Bug, 
unde Bogustaw conduce toată călărimea, răspunse Zagtoba. 

— Aha, şi se gândesc să vină aici în ajutorul suedezilor. 
Atunci o să ne întâlnim, pe legea mea, de-ar fi să ajung la el 


în alte haine. 

— Nu te pierde cu firea, domnia ta! Ar veni bucuroşi la 
Varşovia, dar nu pot, fiindcă jupân Czarniecki se află în 
drumul lor şi iată ce se întâmpla: el, neavând pedestrime şi 
tunuri, nu poate să atace tabăra, iar ei se tem să iasă la el, 
pentru că s-au convins că la câmp deschis nu pot să ţină, 
piept oştenilor lui Czarniecki. Mai ştiu că nici râul nu-i 
poate apăra. Dacă regele ar fi acolo, ar primi lupta, fiindcă 
sub conducerea lui oştenii se bat mai bine, încrezându-se în 
iscusinţa lui în ale războiului, dar nici Duglas, nici fratele 
regelui şi nici chiar Bogustaw, deşi toţi ti'ei sunt oameni 
curajoşi, nu vor cuteza. 

— Dar regele unde este? 

— A plecat în ţinuturile prusiene. Carol Gustav nu crede că 
vom îndrăzni să atacăm Varşovia şi pe Wittemberg. Dealtfel, 
crede ori nu, s-a dus acolo din două pricini: mai întâi pentru 
că vrea să-l câştige pe elector, fie şi cu preţul întregii 
Wielkopoiska, iar în al doilea rând, fiindcă oştirea cu care a 
ieşit din furca râurilor are mare nevoie de odihnă, 
altminteri nu mai o în stare de nimic. Truda, lipsurile şi 
alarmele continui i-au istovit atât de mult, încât oştenii nu 
mai pot ţine muschetele în mână. Şi e vorba de cele mai 
bune polcuri din oştire, care au-biruit de nenumărate ori în 
Danemarca şi în ţările nemţeşti. 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea lui Wotodyjowski., 

— Ce face Hassling? întrebă din prag. 

— E bolnav şi aiurează! răspunse Kmicic. 

— Dar tu. Michalek, ce treabă ai cu Hassitng? îl cercetă 
Zagtoba. 

— Parcă domnia ta nu ştii? 

— Eu să nu ştiu că pe tine te interesează vişina aia pe care 
prinţul Bogustaw a dus-o în grădina lui?! E un grădinar 
harnic, n-ai grijă! Nu-i trebuie mei măcar un an. ca să-şi 
vadă roadele. 

— Trăsni-te-ar, domnia ta, pentru asemenea mângâiere! 
strigă micul cavaler. 


— Ia te uită, nu poţi să-i spui nici cea mai nevinovată 
glumă, că şi începe să dea din mustăcioară ca un scarabeu 
înfuriat? Ce vină am eu? Răzbună-te pe Bogustaw, nu pe 
mine! 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, am să-l găsesc şi am să mă 
răzbun! 

— Şi Kmicic a spus acelaşi lucru mai înainte! În curând, 
toată oştirea se va uni împotriva lui, dar şi el se păzeşte 
bine, şi fără şiretlicurile mele n-o veţi scoate la capăt! 

Cei doi tineri zvâcniră în picioare. 

— Te-ai gândit la ceva, domnia ta? 

— Păi voi credeţi că un şiretlic iese din minte tot atât de 
repede ca sabia din teacă? Dacă Bogustaw ar fi aici, aş 
născoci eu chiar mai multe, dar la depărtarea asta nu-l poţi 
ajunge nici cu tunul. Jupâne Andrzej, porunceşte să mi se 
aducă o ceaşcă de mied, că astăzi e cam cald. 

— Îţi aduc şi o stacană, numai să găseşti ceva! 

— Mai întâi, de ce-l asupriţi pe Hassling ca nişte călăi?! Nu 
numai el a fost luat rob, aşa că puteţi să-i întrebaţi şi pe 
alţii. 

— l-am şi luat la întrebări pe ceilalţi, dar sunt nemți şi nu 
ştiu nimic, în timp ce ela fost la curte! spuse Kmicic. 

— Ai dreptate! răspunse Zagtoba. Trebuie să vorbesc şi eu 
cu el; şiretlicurile mele atârnă şi de cele ce-mi va spun 
despre persoana şi obiceiurile prinţului. Acum lucrul de 
căpetenie este să isprăvim asediul cât mai repede, fiindcă, 
mai mult ca sigur, pe urmă vom porni împotriva celeilalte 
oştiri. Dar văd că milostivul nostru stăpân şi hatmanii 
întârzie. 

— Cum aşa? se miră micul viteaz. Chiar acum vin de la 
hatman care a primit veste că măria sa va fi astă-seară aici 
cu steagurile, iar hatmanii vor sosi mâine cu oştirea 
regulată. Au mers întruna de la Sokal, odihnindu-se prea 
puţin, făcând în schimb marşuri lungi. Se ştie de câteva zile 
că trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. 

— Şi câtă oaste aduc cu ei? 


— Aproape de cinci ori mai multă decât are jupân Sapieha, 
pedestraşi ruteni şi unguri de mâna întâi; mai vin şi şase mii 
de tătari sub conducerea lui Subaghazi, dar se pare că nu 
pot fi lăsaţi nici o zi din mână, fiindcă îşi fac de cap şi 
nedreptăţesc pe cei din jur. 

— Să-l pună pe jupân Andrzej căpetenia lor! zise Zagtoba. 

— Ehei! răspunse Kmicic. Aş pleca numaidecât cu ei de 
aici, fiindcă nu sunt buni de nimic la asediul fortăreţe-lor, şi 
i-aş duce la Bug şi la Narwa. 

— La ceva tot ar fi buni, răspunse Wotodyjowski, deoarece 
nimeni nu păzeşte drumurile atât de bine ca ei, aşa că 
proviantul nu va mai apuca să intre în cetate. 

— Ei, o să-i fie cald lui Wittemberg! Aşteaptă, tâlhar 
bătrân! strigă Zagtoba. Te-ai războit bine, nu tăgăduiesc, 
dar ai furat şi ai prădat şi mai bine; ai avut două feţe, una 
pentru jurămintele strâmbe, alta pentru nerespectarea 
făgăduielilor, dar acum amândouă n-o să te ajute să mai 
scapi. le mănâncă pielea de boală şi te scarpină doftorii, 
dar va avea Zagtoba grijă să te scărmănăm noi şi mai bine! 

— Ei, va pune condiţii şi se va supune regelui, iar atunci n- 
o să-i mai poată face nimeni nimic! răspunse jupân Michal. 
O să trebuiască să-i arătăm şi cinstirea cuvenită! 

— Se va supune, ai? strigă Zagtoba. Bine! 

Aici începu să izbească cu pumnul în masă atât de tare, că 
Roch Kowalski, care tocmai intra, se sperie şi încremeni în 
prag. 

— Să ajung slujitorul ovreilor, strigă mai departe bătrânul, 
dacă eu am să-l las să iasă din Varşovia pe acest pângăritor 
al credinţei, jefuitor de biserici şi asupritor de jupâniţe, pe 
acest călău care a ucis bărbaţi şi femei, pe acest pârjolitor, 
mişel şi felcer bun să stoarcă sânge şi bani, pe acest 
înghite-hapuri şi jupuitor de piele! Prea bine! Regele şi 
hatmanii n-au decât să-i dea drumul, dar eu, Zagtoba, ca un 
catolic ce mă aflu, aşa cum îmi doresc fericirea în viaţă şi 
după moarte, am să ridic împotriva lui un tărăboi, cum nu s- 


a mai pomenit în această Republică! Nu da din mână, 
jupâne Michal, căci, repet, am să fac tărăboi mare! 

— Unchiul va face tărăboi! tună Roch Kowalski. 

Deodată, Akbah-Ulan îşi băgă capul lăţos pe uşă. 

— Effendi! îi spuse lui Kmicic. Dincolo de Vistula se vede 
oastea regelui. 

Săriră cu toţii în picioare şi ieşiră înaintea pridvorului. 
Într-adevăr, regele sosea. În frunte se aflau steagurile de 
tătari conduse de Subaghazi, dar nu erau atât de multe, pe 

cât se credea. În urma lor venea oştirea coroanei, 
numeroasă, bine înarmată şi înainte de toate plină de 
înflăcărare. Oştile trecură până seara pe podul ridicat de 
Oskierko. Sapieha îl aştepta pe rege cu steagurile aşezate 
în linie, ca pentru bătălie, unul lângă altul, ca un zid uriaş, 
al cărui capăt nu se vedea cu ochiul liber. Rotmiştrii stăteau 
înaintea polcurilor, iar lângă ei stegarii cu flamurile 
desfăşurate; trâmbiţe, chimvale, surle, tobe şi timpane 
făceau un zgomot de nedescris. Steagurile coroanei, pe 
măsură ce treceau, se opreau şi ele în linie în faţa celor 
lituaniene; între cele două oştiri rămânea un loc gol de vreo 
sută de paşi. 

Sapieha ieşi pe jos cu buzduganul în mână pe acest 
medean, urmat de zece-cincisprezece polcovnici şi 
dregători. Din cealaltă parte, dinspre oştile coroanei, se 
apropia regele călare pe un cal minunat, dăruit încă de la 
Lubowla de mareşalul Lubomirski, îmbrăcat ca pentru 
bătălie într-o platoşe uşoară, spuzită cu aur, de sub care se 
vedea caftanul negru de catifea cu gulerul de dantelă 
răsfrânt până peste platoşe; pe cap însă, în loc de coif, 
purta o pălărie suedeză obişnuită cu pene negre, în schimb 
avea mănuşile de luptă şi cizme lungi de culoarea 
cărăbuşului, care-i ajungeau până peste genunchi. 

După el veneau trimisul papei, arhiepiscopul de Lw6w, 
episcopul de Kamieniec, preotul nominal; de Luck, preotul 
Cieciszowski, voievodul de Cracovia, voievodul rutean, 
baronul Lisola, graful Pottingen, jupân Kamieniecki, solul 


moscovit, jupân Grodzicki, ghinărarul artileriei, Tyzenhauz 
şi mulţi alţii. Sapieha se apropie, precum mai demult 
mareşalul coroanei, de scara stăpânului, dar regele sări din 
şa, alergă spre Sapieha şi îl îmbrăţişa fără o vorbă. 

Îl ţinu multă vreme în braţe în văzul celor două oştiri; 
tăcea mereu, doar lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă, căci 
acum îl strângea la piept pe cel mai credincios slujitor al 
său şi al ţării, care chiar dacă nu avea geniul altora, chiar 
dacă greşise uneori, prin cinste întrecuse pe toţi magnații 
Republicii, nu şovăise niciodată în credinţă, îşi jertfise fără 
să stea pe gânduri toată averea şi, de la începutul 
războiului, îşi pusese viaţa în primejdie pentru ţară şi 
regele său. 

Lituanienii, care-şi şopteau mai înainte că pentru scăparea 
lui Carol de la Sandomierz şi lipsa de prevedere de la 
Varşovia jupân Sapieha avea să aibă parte de dojeni sau cel 
puţin de o primire rece, văzând bunătatea regelui, strigară 
cu atâta sârg în cinstea stăpânului, încât ecoul ajunse până 
la cer. Le răspunseră îndată ca un tunet oştile regale şi o 
vreme sunetele capelei, duruitul tobelor şi pocnetele 
împuşcăturilor fură acoperite de strigăte: 

— Vivat Johannes Casimirus! 

— Vivat oştenii coroanei! 

— Vivat lituanienii! 

Astfel se întâmpinară unii pe alţii lângă Varşovia. Zidurile 
se cutremurară, iar dincolo de ziduri tremurau suedezii. 

— Încep să bocesc, pe legea mea! strigă Zagloba 
înduioşat. Nu mai pot să mă stăpânesc! lată-l pe stăpânul şi 
părintele nostru, domniile voastre, nu mai pot. părintele. 
regele nostru, nu demult un pribeag părăsit de toţi, iar 
acum. acum. se află aici cu o sută de mii de săbii la 
îndemână! O, Dumnezeule milostiv! mă podidesc lacrimile. 
Ieri rătăcea fără adăpost, iar astăzi. nici împăratul nemților 
n-are o oştire atât de mare! 

Aici, stăvilarele care opreau lacrimile lui jupân Zagtoba se 
deschiseră şi începu să plângă, apoi se întoarse pe 


neaşteptate spre Roch: 

— Taci din gură, de ce behâi? 

— Dar domnia ta nu behăi? i-o întoarse Roch., 

— Adevărat, pe legea mea, prea adevărat! Domniile 
voastre, mi-era ruşine pentru Republica asta. Dar acum n- 
aş mai schimba-o cu nici o altă nație! O sută de mii de săbii 
scoase ca din pământ! Să-mi mai arate şi alţii aşa ceva! A 
dat Dumnezeu şi ne-am revenit! 

Jupân Zagtoba nu greşea prea mult, fiindcă la Varşovia se 
aflau într-adevăr aproape şaptezeci de mii de oameni, afară 
de polcurile lui jupân Czarniecki, care nu sosiseră încă, şi 
afară de mulţimea nenumărată de slujitori înarmaţi ai 
taberei, care la nevoie puteau să intre în luptă. 

După cuvintele de bun sosit şi după cercetarea grabnică a 
oştirilor, regele mulţumi oştenilor lui Sapieha în 
înflăcărarea tuturor pentru slujba credincioasă şi plecă la 
Ujazd6w, lăsând oştirea pe poziţiile hotărâte dinainte. Unele 
steaguri rămaseră la Praga, altele se aşezară în jurul 
oraşului. Convoiul uriaş de care trecu Vistula până a doua zi 
la amiază. 

În ziua următoare, împrejurimile oraşului se albiră ca de 
zăpadă de mulţimea corturilor. Herghelii nenumărate de cai 
nechezau pe păşunile învecinate. În urma oştirii, veniră 
negustorii armeni, evrei şi tătari; un alt oraş mai mare şi 
mai gălăgios crescu pe întinderi. 

Suedezii, înfricoşaţi în primele zile de forţele regelui 
polonez, nu mai îndrăzniră să atace, astfel că jupân 
Grodzicki, ghinărarul artileriei, putu să înconjure oraşul în 
linişte şi să alcătuiască planul împresurării. 

A doua zi, slujitorii începură să ridice ici şi colo şanţuri şi 
parapete la poruncile lui; deocamdată traseră în ele 
tunurile mai mici. fiindcă cele mari urmau să sosească abia 
peste câteva săptămâni. 

Regele Jan Kazimierz trimise o solie la bătrânul 
Wittemberg. cerându-i să predea oraşul şi să depună 
armele; condiţiile erau atât de blânde. Încât oştenii 


începură să murmure nemulţumiţi, când le aflară. 
Nemulțumirea era aţâţată mai ales de jupân Zagtoba care 
nutrea o ură neîmpăcată împotriva ghinărarului suedez. 
Wittemberg. cum era lesne de presupus, respinse 
condiţiile şi hotări să se apere până la ultima picătură de 
sânge, vrând mai degrabă să prefacă oraşul în dărâmături, 
decât să-l lase în mâinile regelui. Mulțimea oştilor 
asediatoare nu-l înspăimânta, ştiind că deseori numărul 
prea mare mai degrabă împiedică, decât ajută. Dealtfel, 
fusese înştiinţat din vreme că în tabăra regelui nu se afla 
nici un tun de asediu, în timp ce suedezii aveau prea 
destule, fără să mai socotim rezervele uriaşe de muniții. 
Era de aşteptat, aşadar, că aveau să se apere cu 
înverşunare, deoarece Varşovia era locul în care îşi 
îngrămădiseră prăzile până acum. Toate bogăţiile uriaşe 
jefuite de prin cetăţile, bisericile şi oraşele din întreaga 
Republică veneau aici, de unde le trimiteau treptat pe apă 
în ţinuturile prusiene şi mai departe în Suedia. În clipa de 
faţă, când toată ţara se ridicase, iar cetăţile apărate de 
garnizoane suedeze erau amenințate, toată prada se 
aducea la Varşovia. Pe de altă parte, oştenii suedezi 
preferau să-şi jertfească viaţa, decât să renunţe la pradă. 
Oameni săraci, înfruptându-se din avuţiile unei ţări bogate, 
deveniseră atât de lacomi, încât ajunseseră cei mai cumpliţi 
jefuitori. Regele însuşi era renumit prin lăcomia lui şi 
ghinărarii îi urmau pilda, iar Wittemberg îi întrecea pe toţi. 
Când era vorba de câştig, căpeteniile nu se mai gândeau 
nici la cinstea de cavaleri, nici la demnitatea rangului. Luau, 
storceau, jefuiau tot ce se putea. La Varşovia, polcovnicii de 
neam mare nu se ruşinau să vândă horilcă şi tutun 
propriilor oşteni, umplându-şi astfel buzunarele cu leafa lor. 
Îndârjirea suedezilor putea fi stârnită şi de faptul că cei 
mai vrednici dintre oamenii lor se aflau atunci închişi în 
Varşovia. În primul rând, era Wittemberg, a doua căpetenie 
după Carol, care trecuse cel dintâi hotarul Republicii şi o 
îngenunchease la Ujscie. De aceea, în Suedia i se pregătise 


o primire triumfală, vrednică de un cuceritor. Afară de el 
mai era în oraş cancelarul Oxenstierna, vestit în lumea 
întreagă pentru iscusinţa în treburile politiceşti şi respectat 
până şi de duşmani pentru cinstea lui. I se spunea Minerva 
regelui, deoarece toate izbânzile lui Carol în negocieri se 
datorau sfaturilor primite de la el. Erau, de asemenea, 
ghinărarii Wranghel cel tânăr, Horn, Erskin, al doilea 
Loewenhaupt şi o sumedenie de jupânese suedeze de 
naştere aleasă, care îşi însoţiseră bărbaţii în această ţară, 
de parcă veneau la proprietăţile lor din Suedia. 

Aşadar, suedezii aveau ce apăra. La rândul lui, Jan 
Kazimierz îşi dădea seama că asediul, fără tunuri grele, 
avea să fie îndelung şi sângeros; hatmanii înțelegeau şi ei, 
dar oştenii nu vroiau să se gândească la asta. Abia apucase 
Grodzicki să sape şanţurile, abia izbutise să se apropie 
puţin de ziduri, că la rege se şi înfăţişară deputăţii de la 
toate steagurile, rugându-l să îngăduie celor care vroiau să 
meargă la atac. Îi trebui multă vreme ca să-i convingă că 
fortărețele nu se cuceresc numai cu săbiile şi să le 
domolească înflăcărarea. 

În acest timp, săpăturile înaintau cât mai repede cu 
putinţă. Oştenii, neputând să atace, trudeau o râvnă alături 
de slujitori. Luptătorii din steagurile de elită şi până şi 
căpeteniile munceau la întărituri. Suedezii încercau de 
multe ori să împiedice lucrările şi nu era zi în care să nu 
încerce ieşiri în afara zidurilor, dar puşcaşii suedezi abia 
apucau să treacă de poartă, că polonezii care săpau 
şanţurile, lăsau roabele, maldărele de nuiele, lopeţile şi 
târnăcoapele şi se năpusteau cu săbiile asupra lor cu atâta 
ardoare, încât suedezii se vedeau siliţi să se ascundă în 
mare grabă în fortăreață. În timpul acestor ciocniri, 
oamenii cădeau cu nemiluita, şanţurile de apărare şi 
nledeanele erau presărate cu morminte în care morţii erau 
îngropaţi în timpul scurtelor răgazuri de încetare a focului. 
Din lipsă de vreme, erau acoperiţi cu pământ la suprafaţă, 


aşa că împrăştiau miasme cumplite în tot oraşul şi în tabăra 
atacatorilor. 

Cu toate greutăţile pe caro le întâmpinau, orăşenii se 
strecurau zilnic în tabăra regelui, înştiinţându-l de tot ce se 
petrecea dincolo de ziduri şi rugându-l în genunchi să 
grăbească asediul. Suedezii aveau hrană destulă, dar 
locuitorii mureau de foame pe uliţe, trăiau în sărăcie şi 
prigoană sub mâna de fier a garnizoanei. Împuşcăturile de 
muschetă din oraş se auzeau în fiecare zi până în tabăra 
regelui şi fugarii spuseră că vrăjmaşul ucidea pe toţi cei 
bănuiţi de credinţă faţă de stăpânul lor. Părul se ridica 
vâlvoi de grozăviile pe care le povesteau. Printre altele, 
spuneau că toată populaţia, femei bolnave, copii abia 
născuţi şi bătrâni, dormea pe uliţe, fiindcă suedezii îi 
goniseră din casele în care spărseseră treceri prin zid, pe 
unde să poată fugi şi retrage în caz că oştile regale aveau 
să pătrundă în oraş. 

Oamenii rămaşi fără adăpost erau bătuţi de ploi, dogoriţi 
de soare în zilele senine, iar noaptea tremurau de frig. 
Focuri nu le era îngăduit să aprindă, aşa că n-aveau la ce 
să-şi pregătească o lingură de fiertură. Bolile de tot felul se 
răspândeau tot mai mult, făcând sute de victime. 

Când asculta asemenea istorisiri, regelui i se sfâşia inima 
şi repezea gonaci după gonaci, ca să grăbească venirea 
tunurilor grele. Dar timpul trecea, se scurgeau zile, 
săptămâni întregi şi, afară de respingerea atacurilor, nu se 
putea întreprinde nimic mai de seamă. Asediatorii trăgeau 
nădejde că, în cele din urmă, garnizoana va începe să ducă 
lipsă de hrană, deoarece drumurile erau atât de bine 
păzite, încât nici un şoarece n-ar fi izbutit să se furişeze în 
fortăreață. Pe de altă parte, speranţa apărătorilor într-un 
ajutor din afară se spulbera cu fiecare zi tot mai mult; 
armia condusă de Duglas, aceea care se găsea cel mai 
aproape, nu numai că nu putea veni să-i scape, dar trebuia 
să se gândească la propria piele, fiindcă regele Kazimierz, 
având destule forţe, izbutise să-i strâmtoreze. 


În sfârşit, înainte de sosirea bombardelor, polonezii 
începură să tragă în fortăreață cu cele mici. Spre Vistula, 
jupân Grodzicki, ridicând ca o cârtiţă parapete de pământ, 
se apropiase la şase paşi de şanţul de apă şi acoperea cu o 
ploaie de foc neîntrerupt oraşul nefericit. Frumosul palat al 
familiei Kazanowski era numai dărâmături, dar nimănui nu-i 
părea rău, deoarece acum aparţinea trădătorului 
Radziejowski. Zidurile şubrezite abia se mai ţineau în 
picioare, arătându-şi ferestrele goale; pe terasele minunate 
şi în grădini cădeau ghiulele ziua şi noaptea, sfărâmând 
fântâni, podeţe, chioşcuri, statui de marmură şi speriind 
păunii care vesteau tuturor cu ţipete jalnice primejdia în 
care se aflau. 

Jupân Grodzicki trăgea şi în clopotniţa bernardinilor, 
fiindcă pe aici hotărâse să încerce un atac. 

În acest timp, slujitorii taberei începură să-l roage pe 
milostivul stăpân să le îngăduie să atace oraşul, pentru că 
vroiau să ajungă cei dintâi la bogăţiile suedezilor. Regele nu 
vru să-i asculte la început, apoi se învoi. Câţiva polcovnici 
trecură în fruntea lor, printre alţii şi Kmicic căruia nu numai 
că i se urâse să tot stea degeaba, dar nu mai ştia ce să facă 
din pricină că Hassling căzuse la boală grea şi de câteva 
săptămâni zăcea în nesimţire, nefiind în stare să vorbească 
despre nimic. 

Se chemară dar unii pe alţii la atac. Jupân Grodzicki se 
împotrivi până în ultima clipă, susţinând că atâta vreme cât 
spărtura nu era făcută, oraşul nu poate fi luat, de-ar fi 
pornit la atac nu numai slujitorii, ci şi pedestrimea regulată. 
Dar pentru că regele consimţise mai înainte, fu nevoit să se 
supună. 

În ziua de 15 iunie se adunară aproape şase mii dintre 
slujitorii taberei, se pregătiră scările, maldărele de 
vreascuri, sacii cu nisip, prăjinile cu cârlige şi tăişuri. În vârf 
şi spre seară mulţimea, înarmată în cea mai mare parte 
numai cu săbii, începu să se strângă în locul unde săpăturile 
şi parapetele de pământ se apropiau cel mai mult de şanţul 


de apărare. Când se întunecă de-a binelea, la un semn 
slujitorii porniră cu strigăte cumplite spre şanţ şi începură 
să-l astupe. Suedezii, care vegheau, îi întâmpinară cu un foc 
ucigător din muschete şi tunuri, şi bătălia se încinse 
îndârjită în toată partea de răsărit a oraşului. La adăpostul 
întunericului, slujitorii astupară şanţul cât ai bate din palme 
şi ajunseră învălmăşiţi la ziduri. Kmicic năvăli cu două mii 
de oameni asupra fortului de pământ, numit de polonezi 
„muşuroiul de cârtiţă”, care se afla în apropierea porţii 
Cracoviei, şi cu toată apărarea deznădăjduită, îl cuceri de la 
primul iureş. Suedezii care-l păzeau fură luaţi în săbii: nu 
scăpă cu viaţă nici unul. Jupân Andrzej porunci să se 
întoarcă tunurile spre poartă şi spre zidurile mai depărtate, 
ca să ajute şi să acopere cetele care se sforţau să se caţere 
pe ele. 

Aceştia însă nu mai avură acelaşi noroc. Slujitorii rezemau 
scările şi urcau cu tot atâta înflăcărare şi înde-mânare ca şi 
pedestraşii cu experienţă, dar suedezii, apăraţi de 
metereze, îi prijoneau cu foc în plină faţă, zvârleau pietrele 
şi trunchiurile pregătite, sub greutatea cărora scările se 
frângeau, şi-i respingeau pe atacatori cu ajutorul lăncilor 
lungi, împotriva cărora săbiile nu puteau face nimic. 

Peste cinci sute dintre cei mai viteji slujitori căzură la 
piciorul zidului, iar ceilalţi trecură şanţul şi se adăpostiră de 
focul neîntrerupt în întăriturile poloneze. 

Atacul fu respins, dar fortul rămase în puterea polonezilor. 
Suedezii traseră în zadar toată noaptea cu bombardele cele 
mari; Kmicic le răspunse şi el tot timpul cu tunurile pe care 
le cucerise. Abia spre dimineaţă, când se lumină de ziuă, i le 
sfărâmară pe toate. Wittemberg, care ţinea la fortul acela 
ca la propria viaţă, trimise pedestrimea cu porunca să nu se 
întoarcă până când nu va recuceri fortul, dar, în acelaşi 
timp, jupân Grodzicki îi repezi întăriri lui Kmicic, cu ajutorul 
cărora acesta nu numai că respinse pedestraşii suedezi, dar 
îi şi goni până la poarta Cracoviei. 


Jupân Grodzicki era atât de bucuros, încât se duse să-i 
spună el însuşi regelui. 

— Stăpâne milostiv, zise, ieri am fost împotriva atacului, 
dar acum văd că n-a fost degeaba. Câtă vreme fortul era în 
mâna lor, nu puteam să izbândesc împotriva porţii, dar 
acum abia aştept să vie tunurile de asediu; voi face spărtura 
într-o singură noapte. 

Regele care nu prea era în apele lui clin pricină că 
fuseseră omorâţi atâţia slujitori de nădejde, se bucură de 
vorbele lui jupân Grodzicki şi întrebă îndată: 

— Cine are conducerea la fort? 

— Jupân Babinicz! răspunseră câteva glasuri. Regele bătu 
din palme. 

— Asta trebuie să fie pretutindeni cel dintâi! Domnia ta, eu 
îl cunosc! E un cavaler grozav de îndârjit şi nu se va lăsa 
izgonit cu una, cu două. 

— Ar fi o greşeală de neiertat, stăpâne milostiv, răspunse 
Grodzicki, dacă am îngădui una ca asta. I-am şi trimis 
pedestrime şi tunuri mici, căci acolo se vor bate nu glumă! 
E vorba de Varşovia! Cavalerul ăsta face cât greutatea lui în 
aur! 

— Face şi mai mult, fiindcă asta nu-i prima şi nici ultima lui 
ispravă! răspunse regele. 

După care porunci să i se aducă degrabă calul şi ocheanul, 
şi plecă să cerceteze întăritura. Dar nu se mai vedea nimic 
de fum, căci zece-cincisprezece bombarde acopereau fortul 
cu foc neîntrerupt, aruncând asupra lui ghiulele, grenade şi 
mitralii. Fortul se afla nu departe de poartă, aşa că 
grenadele se vedeau bine cum se înălţau ca nişte norişori şi 
însemnând un arc foarte îndoit, cădeau în norul de fum, 
spărgându-se cu un zgomot grozav. Multe cădeau dincolo 
de întăritură şi acestea opreau venirea ajutoarelor. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! spuse 
regele. Priveşte, Tyzenhauz! 

— Nu se vede nimic, stăpâne milostiv! 


— O să rămână doar un morman de pământ scormonit! 
Altfel nu se poate! Tyzenhauz, ştii cine se află acolo? i 

— Ştiu, măria ta, Babinicz! Dacă va scăpa cu viaţă, va 
putea spune că a fost în iad. 

— Trebuie să-i trimitem oameni odihniţi! Ghinărare! 

— Porunca a fost dată, dar e greu să ajungă acolo, pentru 
că grenadele trec peste fort şi cad ca grindina în partea 
dinspre noi. 

— Să tragă toate tunurile în ziduri, ca să le atragem 
luarea-aminte în alt loc! 

Grodzicki îşi îmboldi calul cu pintenii şi se repezi spre 
şanţuri. În curând, tunurile bubuiră pe toată linia, iar puţin 
mai târziu se văzu ieşind din şanţuri o ceată de mazurieni 
care alergau cât puteau de repede spre muşuroiul de 
cârtiţă. 

Regele sta şi privea. În cele din urmă, strigă: 

— Se cuvine să-l schimbăm şi pe Babinicz. Domniile 
voastre, cine vrea să-l înlocuiască de bunăvoie? 

Cei doi Skrzetuski şi Wotodyjowski nu se aflau în clipa 
aceea alături de rege, aşa că urmă un răstimp de tăcere. 

— Eu! se oferi pe neaşteptate jupân Topor Grylewski, un 
luptător de elită din călărim ea uşoară, care purta numele 
primatului. 

— Eu! repetă Tyzenhauz. 

— Eu, eu, eu! răsunară îndată mai multe glasuri. 

— Să se ducă acela care s-a oferit cel dintâi! hotări regele. 

Jupân Topor Grylewski îşi făcu semnul crucii, apoi duse 
plosca la gură şi plecă. 

Regele privea întruna la norul de fum, care acoperea 
muşuroiul de cârtiţă, înălțându-se şi mai sus, ca un pod, 
până la ziduri. Deoarece fortul se afla mai aproape de 
Vistula, colinele oraşului îl dominau; tocmai de aceea focul 
era atât de cumplit. 

În acest timp, bubuitul tunurilor slăbi întrucâtva, cu toate 
că grenadele mai însemnau şi acum arcuri înalte, în schimb 


pocnetele muschetelor se înteţiră de parcă mii de ţărani 
izbeau cu îmblăciele pe arie. 

— Se vede că iarăşi dau năvală, spuse Tyzenhauz. Dată s- 
ar mai rări fumul, am vedea pedestrimea. 

— Să ne apropiem puţin! răspunse regele, îndemnându-şi 
calul. 

Ceilalţi îl urmară şi, înaintând pe malul Vistulei dinspre 
Ujazd6w, ajunseră până la Solec. Deoarece livezile palatelor 
şi ale mânăstirilor, care coborau spre Vistula, fuseseră 
tăiate pentru foc de suedezi încă din timpul iernii şi copacii 
nu mai împiedicau vederea, se putură convinge şi fără 
ochean că apărătorii ieşeau într-adevăr la atac. 

— Aş vrea mai degrabă să pierd fortul, decât pe Babinicz! 
zise regele deodată. 

— Dumnezeu îl va păzi! rosti preotul Cieciszowski. 

— Nici jupân Grodzicki nu va întârzia să trimită ajutoare! 
adăugă Tyzenhauz. 

Vorbirea le fu întreruptă de un călăreț care se apropia, în 
galop dinspre oraş. Tyzenhauz care avea privirea atât de 
ageră, încât vedea mai bine decât alţii cu ocheanul, îşi puse 
mâinile în cap când îl văzu şi strigă: 

— Grylewski se întoarce! Babinicz trebuie să fi murit, iar 
fortul a căzut şi el. Regele îşi acoperi ochii cu mâinile, 
Grylewski îşi opri calul în loc şi, trăgând aerul pe gură, 
spuse: 

— Stăpâne milostiv! 

— Ce-i acolo? A fost ucis?! îl întrebă regele. 

— Jupân Babinicz zice că se simte bine acolo şi nu vrea să 
fie înlocuit, roagă doar să i se trimită mâncare, pentru că de 
azi-dimineaţă n-au mai pus nimic în gură. 

— Trăieşte deci? exclamă regele. 

— Zice că se simte bine! repetă jupân Grylewski. 

Ceilalţi, revenindu-şi din uimire, începură să strige: 

— Aşa curaj de cavaler mai zic şi eu! 

— Asta oştean! 

Apoi se întoarseră spre jupân Grylewski: 


— Domnia ta trebuia totuşi să rămâi acolo şi să-l 
înlocuieşti. Mai mare ruşinea să te întorci! Te-a apucat frica, 
domnia ta? Mai bine nu te ofereai! 

La acestea, jupân Grylewski: 

— Stăpâne milostiv! Cei care mă socotesc fricos, mă pot 
afla oricând gata să le ţin piept, dar înaintea măriei tale 
trebuie să spun în amănunt ce s-a întâmplat. Am ajuns în 
muşuroiul de cârtiţă, lucru de care poate că n-ar fi fost în 
stare mulţi dintre domniile lor, dar acel Babinicz m-a luat 
îndată la rost: „Du-te dracului, zice, domnia ta! Eu trudesc 
aici, de nu-mi mai văd capul din treabă, aşa că n-am timp de 
trăncăneală. Nu vreau să împart cu nimeni nici slava şi nici 
conducerea. Mă simt bine, zice, şi o să rămân aici, iar pe 
domnia ta o să poruncesc să te scoată afară din fort. Trăsni- 
te-ar! Noi n-avem ce pune în gură, zice, şi în loc de 
mâncare, ni se trimite altă căpetenie!” Ce-mi mai rămânea 
de făcut, stăpâne milostiv? Şi nu mă mir nici de starea lui 
sufletească, fiindcă acolo năduşesc de zor! 

— Domnia ta ce crezi? întrebă regele. O să reziste acolo? 

— Unde nu rezistă un diavol ca ăsta! Am uitat să spun ce 
mi-a strigat la plecare: „Am să stau aici o săptămână şi n- 
am să mă las, numai să am ce mânca!” 

— Poate să stea într-adevăr? 

— Măria ta, acolo e ziua judecății de apoi! Grenadele cad 
una după alta, sfărâmăturile de fier şuieră pe la ureche, 
pământul e presărat de gropi şi nici nu poţi să vorbeşti din 
pricina fumului. Ghiulelele zvârl atâta nisip şi mărăcini, că 
trebuie să te scuturi mereu, ca să nu fii îngropat. Au murit o 
groază dintre ei, dar cei care mai trăiesc stau întinşi în 
adâncuri înapoia parapetelor ridicate din scânduri, pe care 
le-au întărit cu pământ. Suedezii au lucrat foarte bine la 
acest fort care slujeşte acum polonezilor. Odată cu mine au 
sosit şi pedestraşii lui jupân Grodzicki, aşa că lupta s-a 
încins iarăşi. 

— De vreme ce nu putem ataca zidurile, atâta timp cât nu 
s-a deschis nici o spărtură, spuse regele, astăzi încă vom 


lovi palatele de pe Krakowskie; vom abate astfel în altă 
parte atenţia vrăjmaşului. 

— Şi palatele sunt foarte bine întărite, aproape ca nişte 
fortărețe! observă Tyzenhauz. 

— Dar nu vor primi ajutor din oraş, fiindcă îndârjirea 
suedezilor este îndreptată împotriva lui Babinicz, răspunse 
regele. Aşa va fi, pe viaţa mea, aşa va fi! Voi porunci îndată 
să dea năvală, dar mai întâi o să mă rog pentru Babinicz. 

Spunând acestea, regele luă din mâna preotului 
Cieciszowski crucifixul aurit, în care erau încrustate aşchii 
din sfânta cruce, şi, ridicându-l deasupra capului, începu să 
facă semnul sfânt asupra fortului îndepărtat, acoperit de foc 
şi fum. spunând: 

— Dumnezeule al lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob, 
îndură-te de poporul tău şi scapă-i pe cei care pier acolo! 
Amin, amin, amin! 

Capitolul XIII. 

Începu un atac sângeros dinspre Nowy Swiat spre 
Krakowskie Przodmiescie, nu prea norocos, dar cu oarecari 
foloase, întrucât abătu atenţia suedezilor de la fortul apărat 
de Kmicic şi îngădui luptătorilor să-şi tragă sufletul. Totuşi 
polonezii înaintară până la palatul lui Kazimierz dar nu 
putură să reziste în acest loc. 

Pe de altă parte, atacară de asemenea fără rezultat palatul 
lui Danittowicz şi casa celor din Gdansk. Muriră iarăşi 
câteva sute de oameni. Regele avu bucuria să vadă cu acest 
prilej că până şi oastea şleahticilor se repezea, cu bărbăţie 
şi jertfire de sine asupra zidurilor şi că, după cele două 
încercări mai mult sau mai puţin neizbutite, curajul nu 
numai că nu scăzu, ci dimpotrivă, încrederea oştenilor în 
izbândă spori şi mai mult. 

Cea mai însemnată întâmplare din aceste zile fu sosirea lui 
Jan Zamoyski şi a lui jupân Czarniecki. Cel dintâi aduse 
pedestraşi de mâna întâi şi bombarde atât de mari de la 
Zamosc, cum n-aveau nici suedezii. Iar al doilea, 
înconjurându-l pe Duglas, în înţelegere cu jupân Sapieha. 


cu o parte din oştile lituaniene şi cu oastea şleahticilor din 
Podlasie, condusă de Jan Skrzetuski, venise să ia parte la 
asediul Varşoviei. Se aşteptau cu toţii, şi Czarniecki 
împărtăşea şi el această părere, că acest atac va fi cel din 
urmă. 

În întăritura cucerită de Kmicic fură aşezate bombardele 
cele mari care începură să tragă numaidecât; asupra 
zidurilor şi a porţii, reducând la tăcere tunurile suedeze. 
Atunci însuşi ghinărarul Grodzicki ocupă fortul, iar Kmicic 
se întoarse la tătarii săi. 

Dar nu apucă să ajungă la cvartirul său fiindcă fu chemat 
la Ujazd6w. Regele îl lăudă pe tânărul cavaler în faţa 
tuturor căpeteniilor: nu se arătară zgârciţi cu firitiselile nici 
Czarniecki şi Sapieha, nici Lubomirski şi hatmanii coroanei. 
Stătea înaintea lor cu hainele sfâşiate şi pline de pământ, cu 
chipul înnegrit de fumul prafului de puşcă, nedormit şi 
murdar, dar bucuros că păstrase fortul, binemeritând 
atâtea laude şi acoperindu-se de mare faimă în ochii celor 
două oştiri. 

Nu se lăsară mai prejos nici ceilalţi cavaleri, printre alţii 
Wotodyjowski şi jupân Zagtoba. 

— Jupâne Andrzej, nici nu ştii cât de mult ţine regele la 
domnia ta, îi spuse micul viteaz. Ieri am fost la sfatul de 
război, pentru că m-a luat jupân Czarniecki şi pe mine. S-a 
vorbit despre atac, apoi despre ştirile sosite din Lituania, 
despre războiul de acolo şi despre cruzimile pe care şi le 
îngăduise Pontus şi suedezii. Chibzuind cum să aţâţe 
vâlvătaia războiului, Sapieha a spus să se trimită acolo 
câteva steaguri sub conducerea unui om care să fie ceea ce 
a fost jupân Czarniecki în Polonia la început. La aceasta, 
regele: „Numai Babinicz poate fi omul potrivit!”. Ceilalţi au 
întărit şi ei. 

— În Lituania, mai ales în Samogiţia, m-aş duce cu dragă 
inimă, răspunse Kmicic. Chiar vroiam să-l rog pe rege să-mi 
îngăduie să nu plec acum; aştept să luăm Varşovia. 


— Atacul hotărâtor va avea loc mâine! spuse Zagloba, 
apropiindu-se. 

— Ştiu. Ce face Ketling? 

— Ăsta cine mai e? Poate Hassling? 

— E totuna, fiindcă el are două nume, ca toţi englezii, 
scoţienii şi multe alte naţii. 

— Adevărat, consimţi Zagtoba, iar hispanul are câte unul 
pentru fiecare săptămână. Slujitorul domniilor voastre mi-a 
spus că Hassling sau Ketling e sănătos; a început să 
vorbească, umblă pe picioarele lui şi nu mai are 
fierbinţeală; cere de mâncare la fiecare ceas. 

— Domnia ta n-ai fost la el? îl întrebă Kmicic pe micul 
viteaz. 

— N-am fost, pentru că n-am avut vreme. Cine se mai 
poate gândi la altceva înainte de atac? 

— Atunci să mergem acum. 

— Domnia ta, du-te mai întâi să te culci! îl îndemnă 
Zagtoba. 

— Adevărat, abia mă mai ţin pe picioare! 

Când ajunse acasă, jupân Andrzej urmă sfatul bătrânului, 
cu atât mai mult că şi pe Hassling îl găsi dormind, în 
schimb, seara veniră să-l viziteze Zagtoba şi Wotodyjowski şi 
se aşezară în foişorul încăpător pe care tătarii îi ridicaseră 
pentru „viteazul” lor. Kiemliczii le turnau din miedul vechi 
de o sută de ani, pe care regele i-l trimisese lui Kmicic, iar 
ei beau cu plăcere, fiindcă afară era prea cald. Hassling, 
palid încă şi slăbit, părea să soarbă viaţă şi putere din 
băutura scumpă. Zagtoba plescăia din limbă şi îşi ştergea 
năduşeala de pe frunte. 

— Hei, cum mai bubuie bombardele! spuse scoţianul, 
ascultând. Mâine porniţi la atac. Bine-i de cei sănătoşi 
Dumnezeu să vă binecuvânteze! Sunt de alt sânge şi am 
slujit cui i-am jurat, dar polonezilor le vreau numai binele! 
Ah, ce mied grozav! Parcă bei sănătate! 

Spunând acestea, îşi aruncă pletele aurii pe spate şi îşi 
înălţă ochii azurii spre cer; avea o faţă frumoasă, pe 


jumătate copilărească. Zagtoba se uita la el cu anume 
înduioşare. 

— Jupâne cavaler, domnia ta vorbeşti tot atât de bine 
polona ca oricare dintre noi. Fă-te polonez, îndrăgeşte ţara 
noastră şi vei face un lucru vrednic, iar de mied nu vei duce 
lipsă! Cât despre dreptul de împământenire, nu-i chiar atât 
de greu de căpătat, deoarece eşti oştean. 

La acestea, Hassling: 

— Mai ales că sunt şi şleahtic. Numele meu întreg este 
Hassling-Ketling of Elgin. Familia mea se trage din Anglia, 
deşi s-a statornicit în Scoţia. 

— "Ţările acestea sunt tare departe, dincolo de mare, iar 
aici parcă e mai bine de trăit pentru oricine! răspunse 
Zagtoba. 

— Eu mă simt bine şi aici! 

— Noi însă nu, spuse Kmicic care se tot foia nerăbdător pe 
laviţă, deoarece aşteptăm să auzim ce s-a întâmplat, iar 
domniile voastre v-aţi apucat să vorbiţi de obârşie. 

— Întrebaţi-mă şi am să răspund. 

— Ai văzut-o de multe ori pe jupâniţa Billewicz? 

Obrajii palizi ai lui Hassling se rumeniră. 

— În fiecare zi! spuse. 

Kmicic începu să se uite la el cu luare-aminte. 

— Erai omul ei de încredere? De ce roşeşti? În fiecare zi? 
Cum adică în fiecare zi? 

— Ştia că-i vreau binele, i-am fost de folos în câteva 
rânduri. Se va vedea mai încolo cum şi în ce fel, iar acum 
trebuie s-o iau de la început. Domniile voastre poate că nu 
ştiţi că atunci când prinţul comis a adus-o pe jupâniţa la 
Taurogi, eu nu mă aflam la Kiejdany. N-o să mai spun încă o 
dată de ce s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au vorbit verzi şi 
uscate, voi spune doar că, după ce au sosit, au băgat de 
seamă cu toţii că prinţul e îndrăgostit lulea. 

— Pedepsi-l-ar Dumnezeu! strigă Kmicic. 

— Au urmat petreceri, cum nu mai fuseseră înainte, 
aruncări cu sulița la inel şi turniruri. De parcă trăiam în 


vremuri cum nu se poate mai liniştite; în acest timp însă, 
scrisorile se încrucişau zilnic, veneau trimişi de la elector, 
de la prinţul Janusz. Ştiam că prinţul Janusz, îmbulzit de 
jupân Sapieha şi de confederați, cerşea ajutorul şi mila lui 
Dumnezeu, pentru că îl ameninţa pieirea. Dar noi, nimic! La 
hotarul cu Prusia electorului oştile erau pregătite, rotmiştrii 
soseau cu cei înrolați, dar noi nu ne grăbeam să-i venim în 
ajutor, fiindcă prinţul nu vroia să se despartă de jupâniţă. 

— Din pricina asta nu l-a ajutat Bogustaw pe vărul său? 
întrebă Zagtoba. 

— Întocmai. Aşa spunea Paterson şi cei din preajma lui. 
Unii murmurau, iar alţii erau bucuroşi că Radziwiltii o să 
piară. Sakowicz se ocupa de treburile obşteşti în locul 
prinţului, răspundea la scrisori şi se sfătuia cu solii, în 
vreme ce prinţul îşi storcea mintea să născocească 
petreceri, plimbări călare sau vânători. Un zgârcit ca el 
arunca banii în toate părţile, poruncea să se taie mile 
întregi de pădure pentru ca jupâniţa să aibă o privelişte cât 
mai frumoasă de la fereastră, într-un cuvânt, îi arunca 
numai flori la picioare şi se purta astfel cu ea, încât dacă ar 
fi fost fie şi regina Suediei, nu i-ar fi arătat mai multă 
cinstire. Mulţi o căinau din această pricină, spunând: „lotul 
e spre pierzania ei; de însurat, prinţul n-o să se însoare, iar 
de-i va câştiga inima, va face cu ea ce vrea.” S-a arătat însă 
că nu avea de-a face cu o jupâniţa pe care s-o poată duce pe 
drumuri necinstite. Oho! 

— Ei vezi? strigă Kmicic. Asta o ştiu eu mai bine decât alţii! 

— Şi jupâniţa Billewicz cum primea acea cinstire vrednică 
de o regină? întrebă Wotodyjowski. 

— La început cu chipul zâmbitor, deşi se vedea că poartă o 
durere în inimă. Lua parte la vânători, la jocuri, la plimbări 
călare şi la întreceri, gândind că acestea erau obiceiurile de 
la curtea prinţului. Dar şi-a dat seama curând că toate 
acestea erau numai pentru ea. Odată, după ce prinţul şi-a 
secătuit mintea cu tot felul de jocuri, a vrut să-i arate 
jupâniţei priveliştea unei lupte. A fost aprinsă o aşezare nu 


departe de Taurogi, pe care o apăra pedestrimea atacată de 
prinţ. Fireşte, a obţinut o mare biruinţă, după care, sătul de 
slavă, i-a căzut jupâniţei la picioare şi a rugat-o să-i 
împărtăşească simţămintele. Nu se ştie ce i-a proposuit, dar 
de atunci prietenia dintre ei a luat sfârşit. Ea a început să 
se ţină zi şi noapte de mâneca unchiului ei, spătarul de 
Rosienie, iar prinţul. 

— A început s-o amenințe? strigă Kmicic. 

— Da' de unde! S-a îmbrăcat în veşmintele păstorului grec 
Philemon; trimişii goneau întruna la Kr6lewiec după straie 
de păstori, panglici şi peruci. Se prefăcea deznădăjduit, 
umbla pe sub ferestrele ei şi cânta din lăută. Domniile 
voastre, vă spun ce gândesc cu adevărat; era un călău 
înverşunat împotriva virtuţii jupâniţelor; despre el se poate 
spune ce se spune pe la noi despre asemenea oameni: 
oftaturile lui au umflat multe pânze ale jupâniţelor, dar de 
astă dată se îndrăgostise cu adevărat, şi nu e de mirare, 
fiindcă jupâniţă aminteşte mai degrabă de o zeiţă, decât de 
o făptură pământească. 

Aici Hassling se roşi din nou, dar jupân Andrzej nu băgă de 
seamă, deoarece punându-şi mâinile în şolduri de bucurie, 
tocmai privea triumfător la Zagtoba şi Wotodyjowski. 

— O cunoaştem prea bine, e Diana întreagă, numai că-i 
lipseşte luna din păr! spuse micul cavaler. 

— Care Diana?! Pe Diana ar lătra-o propriii câini, dacă ar 
vedea-o pe ea! strigă Kmicic. 

— De aceea am şi zis „nu e de mirare”, răspunse Hassling. 

— Bine, numai că pentru acest „nu e de mirare” l-aş fi fript 
la foc potolit; pentru acest „nu e de mirare” aş fi poruncit 
să-i înfigă caiele în tălpi. 

— Isprăveşte, domnia ta! îl întrerupse Zagtoba. Întâi să pui 
mâna pe el şi pe urmă să te lauzi, acum însă lasă-l pe acest 
cavaler să vorbească. 

— Am făcut de multe ori strajă înaintea încăperii în care 
dormea, spuse Hassling, şi ştiu cum se mai perpelea în pat, 
cum ofta şi vorbea singur, cum se văieta ca de durere; atât 


de mult îl chinuiau poftele. Se schimbase grozav şi slăbise; 
poate că-l măcina boala care avea să-l doboare la pat mai 
târziu. Între timp, la curte se răspândi vestea că prinţul nu 
mai ştie ce face şi vrea să se căsătorească. A aflat şi soţia 
voievodului Janusz, care locuia cu principesa la Taurogi. Au 
început supărările şi ciuda, fiindcă după cum vă este 
cunoscut şi domniilor voastre, Bogustaw consimţise să se 
însoţească mai târziu cu principesa Januszowna, când 
aceasta avea să mai crească. El însă uitase de toate, orbit 
cum era de dragoste. Prinţesa Januszowna s-a înfuriat şi a 
plecat cu fiica în Kurlandia, iar el i-a cerut mâna jupâniţei în 
aceeaşi seară. 

— I-a cerut mâna?! strigară uimiţi Zagtoba, Kmicic şi 
Wotodyjowski. 

— Chiar aşa! Mai întâi spătarului de Rosienie, care a 
rămas şi el tot atât de mirat ca şi domniile voastre şi n-a 
vrut să creadă, dar când s-a convins, în cele din urmă, nu-şi 
mai încăpea în piele de bucurie, fiindcă unirea cu Radziwill 
însemna o mare cinste pentru neamul Billewiczilor; 
Paterson spunea că înrudirea era mai veche şi se uitase. 

— Vorbeşte mai departe! îl îndemnă Kmicic arzând de 
nerăbdare. 

— S-au dus amândoi la jupâniţă cu fala obişnuită în astfel 
de împrejurări. Toată curtea era în fierbere. De la prinţul 
Janusz veniseră veşti proaste pe care le citise doar 
Sakowicz, dar nu-l mai lua nimeni în seamă, pentru că, 
arătându-se împotriva căsătoriei, nu se mai bucura de 
bunăvoința stăpânului. Printre noi, unii spuneau că nu e 
pentru prima dată când un Radziwitt se însoţeşte cu o 
şlahciancă şi că în această Republică toţi şleahticii sunt 
deopotrivă, iar neamul Billewicz se trage din timpurile 
romanilor. Asta o spuneau cei care vroiau să-şi, câştige 
bunăvoința viitoarei stăpâne. Alţii susțineau că e vorba doar 
de o viclenie a prinţului, ca să se apropie mai mult de 
jupâniţa, cum se întâmpla nu o dată între logodnici, şi cu 
acest prilej să-i culeagă floarea fecioriei. 


— Sigur că asta a fost! Altceva nimic! întări jupân Zagtoba. 
— Tot aşa gândesc şi eu, zise Hassling, dar ascultați mai 
departe. În timp ce noi ne băteam capul la curte, a căzut ca 
trăsnetul vestea că jupâniţa a pus capăt îndoielilor şi a 

respins propunerea prinţului. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze! strigă Kmicic. 

— A respins-o de-a dreptul! îşi urmă vorba Hassling. Era 
destul să te uiţi la prinţ, ca să-ţi dai seama că aşa era. El, 
căruia i se supuneau până şi principesele, nu suferea 
împotrivirea şi mai să-şi piardă minţile. Era primejdios să te 
arăţi înaintea lui. Ştiam cu toţii că lucrurile nu vor rămâne 
aşa şi că mai devreme sau mai târziu prinţul avea să încerce 
cu de-a sila. Într-adevăr, a doua zi a fost răpit spătarul de 
Rosienie şi dus la Tylza, dincolo de hotarul cu electorul. În 
aceeaşi zi, jupâniţă l-a rugat pe cel care făcea de strajă la 
uşa ei, să-i dea un pistol încărcat. Acesta n-a refuzat, 
întrucât şleahtic şi om de onoare fiind, s-a milostivit de 
nenorocirea ei, admirându-i frumuseţea şi statornicia. 

— Cine-i omul acela? întrebă Kmicic. 

— Eu! răspunse Hassling uscat. 

Jupân Andrzej îl înşfacă în braţe şi-l strânse cu atâta 
putere, că scoţianul, încă slăbit, ţipă de durere. 

— Nu-i nimic! strigă Kmicic. Nu mai eşti prins, acum eşti 
fratele şi prietenul meu! Spune ce vroi? Pe legea mea, 
spune ce vrei? 

— Să mă odihnesc o clipă! răspunse Hassling gâfâind. 

Şi tăcu, strângând mâinile pe care i le întindeau 
Wotodyjowski şi Zagtoba. În sfârşit, văzând că toţi ard de 
nerăbdare, vorbi mai departe: 

— Am prevenit-o de asemenea că doftorul prinţului 
pregătea nu ştiu ce leacuri şi fierturi care ameţeau, lucru 
pe care-l ştia toată lumea. Dar temerile s-au arătat de 
prisos, pentru că s-a amestecat mâna lui Dumnezeu care, 
atingându-l pe prinţ cu degetul, l-a doborât pe patul de 
suferinţă; a bolit vreo lună de zile. Mai mare minunea, 
domniile voastre, s-a prăbuşit pe neaşteptate, ca şi când i-ar 


fi retezat cineva picioarele cu coasa, în ziua în care vroia să 
întineze cinstea jupâniţei. Nici vorbă, a fost la mijloc mâna 
Domnului! S-a gândit şi el la asta şi s-a înfricoşat; fie că i s- 
au stins poftele din pricina bolii, fie că aştepta să-şi 
recapete puterile, destul că după ce s-a înzdrăvenit, a lăsat- 
o în pace şi a îngăduit să fie adus de la Tylza spătarul de 
Rosienie. Ce-i drept, părăsise patul, dar nu scăpase de 
frigurile care-l chinuiau şi acum. Pe de altă parte, trebuia să 
plece în curând la Tykocin, unde a cunoscut înfrângerea. S- 
a întors şi mai bolnav, apoi electorul l-a chemat la el. Între 
timp, la Taurogi s-a petrecut asemenea schimbare, care 
pare ciudată şi de batjocură, destul că prinţul nu mai poate 
avea încredere în nici unul dintre curteni sau oşteni, afară 
de cei foarte bătrâni, care nu mai văd şi nu mai aud, aşa că 
nu mai sunt buni de nimic. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Zagtoba. 

— În timpul campaniei de ia Tykocin, încă înainte de 
înfrângerea de la Jon6w, au pus mâna pe jupâniţa Anna 
Borzobohata-Krasiefska pe care au trimis-o la Taurogi. 

— Colac peste pupăază! se cruci Zagtoba. 

Iar Wotodyjowski începu să clipească din ochi şi să mişte 
avan din mustăcioară. În cele din urmă, zise: 

— Jupâne cavaler, să nu spui nimic rău de ea, fiindcă după 
însănătoşire vei avea de-a face cu mine. 

— Chiar dacă aş vrea, tot nu pot să spun nimic rău despre 
ea; dacă e logodnica domniei tale, atunci am să-ţi spun că n- 
o păzeşti prea bine, iar dacă-ţi este rudă, o cunoşti cum nu 
se poate mai bine, ca să-mi tăgăduieşti vorbele; destul că 
într-o săptămână jupâniţa asta i-a îmbrobodit pe toţi, tineri 
şi vârstnici, numai cu privirile-i galeşe şi cu niscaiva 
vrăjitorii despre care nu pot să vorbesc. 

— Ea e! Şi în iad aş fi recunoscut-o! murmură 
Wotodyjowski. 

— Lucru de mirare! spuse Hassling. Jupâniţa Billewicz e 
tot atât de frumoasă, dar aşezată şi serioasă ca o prinţesă, 
încât poate fi admirată şi iubită, dar nimeni nu cutează nici 


măcar ochii să-i ridice la ea, necum să nutrească vreo 
nădejde. Cunoaşteţi şi domniile voastre că jupâniţele sunt 
de mai multe feluri: unele ca nişte fecioare romane, altele, 
abia apuci să te uiţi la ele, că le şi. 

— Domnia ta! se burzului jupân Michat ameninţător. 

— Jupâne Michal, nu te mai supăra, că aşa e! îl dojeni 
Zagtoba. Tu însuţi baţi din pinteni ca un cocoş pe lângă ea şi 
ţi se umplu ochii de abureală, iar că face ochi dulci, o ştim 
cu toţii şi chiar tu ai spus-o de o sută de ori. 

— Să lăsăm asta! propuse Hassling. Am vrut să vă 
lămuresc de ce pe jupâniţă Billewicz au îndrăgit-o doar 
câţiva, care i-au putut preţui cu adevărat farmecul 
neîntrecut, aici Hassling roşi iarăşi, iar pe jupâniţa 
Borzobohata aproape toţi. Pe legea mea, te umflă râsul, 
parcă dăduse ciuma în toate inimile. Gâlcevile şi încăierările 
s-au înmulţit îndată. Şi de ce? Pentru ce? Pentru că domniile 
voastre trebuie s-o aflaţi şi pe asta, nici unul nu se poate 
lăuda că jupâniţă îi împărtăşeşte simţămintele, dar fiecare 
trage nădejde că mai devreme sau mai târziu va izbândi. 

— Ea e, parc-aş vedea-o! murmură iarăşi Wotodyjowski. 

— În schimb, cele două jupâniţe s-au plăcut grozav; mai 
spuse Hassling. Una nu face un pas fără cealaltă şi, cum la 
Taurogi jupâniţa Borzobohata face ce vrea. 

— Cum adică? îl întrerupse micul cavaler. 

— Adică îi conduce pe toţi. Sakowicz n-a plecat cu prinţul 
de astă dată, atât de bine l-a prostit, iar Sakowicz e stăpân 
în toate proprietăţile lui Bogustaw. Prin el conduce jupâniţă 
Anna. 

— E chiar atât de îndrăgostit? întrebă din nou 
Wotodyjowski. 

— Şi are foarte multă încredere în el, fiindcă e un om 
foarte puternic. 

— Şi îl cheamă Sakowicz? 

— Văd că domnia ta vrei să nu-l mai uiţi! 

— E. fireşte! răspunse Wotodyjowski parcă nepăsător, dar 
mustăcioara îi tremura atât de amenințătoare, încât pe 


Zagtoba îl trecură fiorii. 

— Vroiam să mai adaug, zise Hassling, că dacă jupâniţă 
Borzobohata i-ar fi poruncit lui Sakowicz să-l trădeze pe 
prinţ şi să înlesnească fuga ei şi a prietenei, acesta ar fi 
făcut-o fără şovăire. Dar după câte cunosc, jupâniţa prefera 
să facă totul fără ştirea lui. cine ştie. poate chiar în ciuda 
lui. Un rotmistru, tot scoţian şi el, dar nu şi catolic, mi-a 
destăinuit că plecarea spătarului de Rosienie cu jupâniţele 
era deja plănuită, cu sprijinul celorlalţi oşteni, şi avea să 
aibă loc în curând. 

Hassling începu să răsufle cu greutate, fiindcă ostenise şi 
abia se mai ţinea pe picioare. 

— E lucru cel mai însemnat pe care vroiam să vi-l spun! 
adăugă în grabă. 

Woltodyjowski şi Kmicic mai că se luară cu mâinile de păr. 

— Unde vor să fugă? 

— Mai întâi în pădure, apoi să se strecoare prin codri până 
la Biatowicza. Mi se taie răsuflarea! 

Îi întrerupse trimisul lui Sapieha, care le aduse lui 
Wotodyjowski şi lui Kmicic câte o hârtie împăturită în patru. 
Când o desfăcu pe a lui, Wotodyjowski zise: 

— Poruncă să ne ocupăm locurile pentru atacul de mâine. 

— Auziţi mugetul bombardelor? întrebă Zagtoba. 

— Ehei, mâine, mâine! 

— Of, ce căldură! se văietă Zagtoba. Ziua nu e bună pentru 
năvală. Să le ia dracul de călduri. Maica Domnului. cu toată 
căldura, mâine o să se răcească destul de mulţi, dar nu 
dintre aceia care se încredinţează pazei tale, Ocrotitoare a 
noastră. Da' ce mai grohăie tunurile astea! Sunt prea 
bătrân pentru atacul zidurilor. la câmp deschis e altceva. 

Deodată, în uşă se ivi un nou trimis. 

— Jupân Zagloba se află aici? întrebă. 

— lată-mă! 

— Din porunca regelui, domnia ta vei rămâne mâine 
alături de măria sa. 


— Aha, vor să mă ferească de atac, fiindcă ştiu că s 
bătrânul va porni cel dintâi, când va auzi trâmbiţele 
sunând. E un stăpân bun, cu ţinere de minte, n-aş vrea să-l 
îngrijorez, dar nu ştiu dacă mă voi putea ţine în frâu. La o 
adică, nu mai ţin cont de nimic şi dau buzna înainte. Aşa mi- 
e firea! E un stăpân bun! Goarnele vestesc că fiecare 
trebuie să se ducă la locul lui. Ei, mâine, mâine! Va avea de 
lucru şi sfântul Petru; trebuie să pregătească şi el cărţuliile. 
Până şi în iad au pus căldările cu smoală proaspătă pe foc 
pentru scalda suedezilor. Of, mâine! 

Capitolul XIV. 

La 1 iulie, între Powazki şi aşezarea numită mai târziu 
Marymont, se ţinu o slujbă pe care o ascultară cu răsuflarea 
tăiată zece mii de oameni din trupele regulate. Regele jură 
că dacă va birui, va înălța o biserică Sfintei Fecioare. 
Urmându-i pilda, făgăduiră prin jurământ, fiecare după 
puterile sale, dregătorii, hatmanii, cavalerii şi până şi 
oştenii de rând, deoarece acea zi avea să fie ziua asaltului 
hotărâtor. 

După liturghie, toate căpeteniile plecară la locurile lor. 
Jupân Sapieha se afla în faţa bisericii Sfântului Duh, care pe 
atunci era dincolo de ziduri, dar pentru că era un punct 
însemnat, fusese întărită cum se cuvine de suedezi. Jupân 
Czarniecki trebuia să atace casa celor din Gdask, 
deoarece peretele din spate al clădirii era o parte din zidul 
de apărare, pe care străpungându-l putea să pătrundă în 
oraş. Piotr Opalinski, voievodul de Podlasie, avea să dea 
năvală cu cei din Wielkopolska şi din Mazowsze dinspre 
Krakowskie şi Vistula. Polcurile regale stau înaintea porţii 
Nowomiejska. Oştenii erau atât de mulţi, încât aproape că 
n-aveau cum să înainteze toţi spre ziduri; toată întinderea, 
satele din preajma oraşului şi luncile oable erau năpădite 
de marea de oameni, dincolo de care albeau corturile, iar 
înapoia lor carele până hăt, departe; privirea se pierdea în 
zarea cenuşie, neputând să cuprindă întregul furnicar. 


Pâlcurile aşteptau pregătite cu armele îndreptate înainte 
şi cu piciorul încordat pentru fugă, gata în orice clipă să se 
repeadă spre spărturile făcute de tunurile cele mari, 
îndeosebi de bombardele aduse de Zamoyski. Mugetul 
tunurilor nu contenise deloc, dar asaltul întârzia numai 
pentru că se aştepta ultimul răspuns al lui Wittemberg la 
scrisoarea pe care i-o trimisese marele cancelar Korycihski. 
Dar aproape de amiază, după ce o căpetenie aduse 
răspunsul asediatorilor, care refuzau să se supună, în jurul 
oraşului răsunară trâmbiţele şi atacul începu. 

Oştile coroanei, conduse de hatman, ale lui Czarniecki, 
polcurile regale şi pedestrimea lui jupân Zamoyski, 
lituanienii lui Sapieha şi pâlcurile de şleahtici se năpustiră 
ca un talaz asupra zidurilor. lar de pe ziduri înfloriră spre ei 
fâşii de fum alburiu şi jerbe de flăcări tunurile mari, 
hacoviţele( 13), tunurile orgă! 14) şi muschetele bubuiră 
toate odată, cutremurând pământul din temelii. Ghiulelele 
amestecau mulţimea de oameni, scormoneau adâncimea, 
dar luptătorii alergau înainte şi se căţărau spre fortăreață, 
neţinând seama de foc şi moarte. Norii de fum acoperiră 
soarele. 

Atacau cu toţii îndârjiţi locurile mai apropiate; hatmanii 
poarta Nowomiejska, Czarniecki casa celor din Gdansk, 
jupân Sapieha cu lituanienii biserica Sfântului Duh, iar 
mazurienii şi cei din Wielkopolska-Krakowskie Przedmiescie 
dinspre Vistula. 

Cei din urmă aveau de învins cele mai mari greutăţi, 
fiindcă toate palatele şi casele de pe Krakowskie 
Przedmiescie erau prefăcute în fortărețe. Dar în acea zi 
mazurienii erau atât de înverşunaţi, încât nimic nu era în 
stare să le oprească iureşul. Cucereau casă după casă, palat 
după palat, se băteau la ferestre şi la uşi, spârcuindu-i pe 
cei dinăuntru. 

După cucerirea unei clădiri, înainte ca sângele să li se 
usuce pe mâini şi pe faţă, se aruncau asupra alteia şi lupta 
piept la piept se încingea din nou, apoi iarăşi alergau mai 


departe. Oştenii de elită se luau la întrecere cu şleahticii, 
iar aceştia cu pedestraşii. Primiseră poruncă să ţină în faţă 
snopi de grâu necopt, care să-i apere de plumbi, dar în 
focul luptei aruncau tot ce-i încurca şi alergau cu pieptul 
descoperit. Suedezii fură nimiciţi până la unul în clădirile 
mai mici, în grajdurile magnaţilor şi prin grădinile care 
coborau spre Vistula. Nu departe de palatul Kazanowski, 
pedestrimea încercă să oprească năvala şi, ajutată de pe 
zidurile palatului, din biserică şi clopotniţa bernardinilor, 
care alcătuiau parcă o fortăreață puternică, îi primi pe 
atacatori cu un foc îndrăcit. 

Dar grindina de plumb nu-i opri nici o clipă şi şleahticii, 
strigând „mazurienii înving!” se năpustiră cu săbiile în 
mijlocul pătratului vrăjmaş; în urma lor se repeziră 
pedestraşii regali şi slujitorii înarmaţi cu reteveie, baltage şi 
securi. Pătratul se sfărâmă într-o clipită şi începu măcelul. 
Potrivnicii se amestecară unii cu alţii, alcătuind parcă un 
ghem uriaş care se răsucea, se frământa şi se rostogolea în 
propriul sânge între palatul Kazanowski, casa lui 
Radziejowski şi poarta Cracoviei. 

Dinspre Krakowskie Przedmiescie soseau însă ca un râu 
înspumat alte cete de luptători dornici de sânge. În cele din 
urmă, pedestrimea suedeză fu zdrobită şi începu acel atac 
faimos asupra palatului Kazanowski şi în acelaşi timp 
asupra bisericii bernardinilor, care avea să hotărască soarta 
bătăliei. 

Jupân Zagtoba luă şi el parte, fiindcă greşise ieri, socotind 
că regele îl chema numai să-i ţină tovărăşie. Dimpotrivă, i se 
încredința, ca unui războinic vestit şi încercat, conducerea 
slujitorilor, a oştenilor regali şi a şleahticilor care aveau să 
atace din această parte. Jupân Zagtoba vroia într-adevăr să 
meargă cu ei în urmă, mulţumindu-se să ocupe palatele 
cucerite mai înainte, dar când, de la început întrecându-se 
unii pe alţii, se învălmăşiră cu totul, şuvoiul omenesc îl luă şi 
pe el. Cu toate că firea îl înzestrase cu multă prevedere şi 
prefera, atunci când era cu putinţă, să nu-şi pună viaţa în 


primejdie, se lăsă dus de val; în atâtea bătălii şi măceluri 
cumplite se obişnuise ca la nevoie să lupte cot la cot cu 
ceilalţi, ba chiar mai bine, întrucât în inima-i bărbată 
deznădejdea se împreuna cu turbarea. 

Aşa şi acum se pomeni la poarta palatului Kazanowski sau 
mai degrabă în iadul care clocotea înfricoşător înaintea 
acelei porţi, în mijlocul încleştării, în căldură, înghesuială şi 
grindină de plumbi, în foc şi fum, gemete şi strigăte 
omeneşti. Mii de securi, baltage şi sulițe izbeau în poartă; 
mii de umeri se opinteau şi o zgâlţâiau cu înverşunare; unii 
se prăbuşeau ca loviți de trăsnet, alţii se îmbulzeau în locul 
lor, călcau peste trupurile căzute şi împingeau înainte, 
căutându-şi parcă înadins moartea. Nimeni nu mai văzuse 
vreodată şi nu-şi amintea o apărare mai îndărătnică, dar 
nici un atac atât de îndârjit. De la etajele de sus se revărsa 
asupra porţii o ploaie de plumbi, se turna smoală, dar cei 
care se aflau în foc, împinşi de afară, nu mai puteau da 
înapoi chiar dacă vroiau. Câte unii, uzi de sudoare şi negri 
de pulbere, cu dinţii încleştaţi şi privirea sălbatică, loveau în 
canaturi cu grinzi uriaşe pe care în vremuri de linişte abia 
le-ar fi ridicat doi-trei bărbaţi puternici. Înflăcărarea întreia 
puterile. Atacau în acelaşi timp toate ferestrele, la etajele 
de sus rezemau scări, se tăiau grilajele din zid. Iar dincolo 
de grilaje, la ferestre, în spărturile zidurilor pândeau ţevile 
muschetelor, care nu încetau nici o clipă să fumege. Era 
atâta fum şi atâta praf, încât deşi soarele lumina pe cer, 
atacatorii abia se puteau recunoaşte unii pe alţii. Cu toate 
acestea, nu părăseau lupta, din contră, urcau scările şi 
izbeau în poartă cu şi mai multă înverşunare, mai ales că 
larma de la biserica bernardinilor vestea că alte cete se 
băteau acolo cu tot atâta înflăcărare. 

Deodată, Zagtoba strigă cu un glas atât de puternic, încât 
îl auziră cu toţii, cu toată vânzoleala şi zgomotul 
împuşcăturilor: 

— Un săculeţ de pulbere sub poartă! 


I se aduse într-o clipită, iar el porunci să se sape o gaură 
îngustă lângă balamale, atât de îngustă, încât să încapă 
numai săculeţul. După ce-l băgă înăuntru, jupân Zagtoba 
aprinse el însuşi sfoara cu pucioasă, apoi porunci: 

— Daţi-vă la o parte! Lipiţi-vă de ziduri! 

Cei care se aflau mai aproape fugiră în amândouă părţile 
spre cei care puneau scările la ferestrele mai depărtate şi 
urmă o clipă de aşteptare. 

Un trosnet uriaş cutremură văzduhul şi trâîmbe noi de fum 
ţâşniră în sus. Jupân Zagtoba se repezi iarăşi eu oamenii 
săi. Explozia nu mărunţise canaturile, dar rupsese, 
balamalele din partea dreaptă, frânsese câteva grinzi 
groase, slăbite de securi, îndoise drugul şi împinsese 
jumătatea de jos spre tindă, formând o deschizătură prin 
care se putea strecura cu uşurinţă un om oricât de spătos. 

Parii ascuţiţi, topoarele şi securile începură îndată să 
izbească cu furie în canatul şubrezit; sute de umeri se 
opintiră, se auzi un trosnet ascuţit şi o parte din poartă se 
nărui, descoperind adâncul întunecos al tinzii. 

Din acea mohoreală porniră numaidecât împuşcături de 
muschetă, dar râul de oameni se năpusti prin deschizătură 
într-un iureş năprasnic; palatul era cucerit. 

În acelaşi timp, atacatorii pătrunseră şi prin ferestre şi 
începu o luptă înfricoşătoare piept la piept înăuntrul 
clădirii. Se cucerea încăpere după încăpere, un coridor 
după altul, etaj după etaj. Zidurile erau crăpate dinainte şt 
atât de slăbite, încât în câteva odăi tavanele se prăbuşiră cu 
zgomot, acoperind sub dărâmături pe polonezi şi suedezi) 
laolaltă. Dar mazurienii înaintau ca pârjolul, pătrundeau 
peste tot, lovind cu săbiile, tăind şi împungând. Nici unul 
dintre suedezi nu cerea îndurare şi nici unul nu era iertat. 
În câteva coridoare şi locuri de trecere, trupurile celor 
căzuţi astupau drumul şi suedezii se adăposteau înapoia lor 
ca după nişte parapete, dar năvălitorii le trăgeau de păr şi 
de picioare, aruncându-le pe fereastră. Sângele curgea 
pâraie pe scări. Cete de suedezi se mai apărau, ici şi colo, 


prijonind cu braţele amorţite loviturile atacatorilor. Aveau 
feţele pline de sânge, ochii li se înceţoşau, mulţi cădeau în 
genunchi, dar nu încetau lupta; îmbulziţi din toate părţile, 
înăbuşiţi de mulţimea potrivnicilor, scandinavii mureau în 
tăcere, ca nişte oşteni vrednici de faima lor. Chipurile de 
piatră ale zeităților şi ale eroilor antici. Împroşcate de 
sânge, priveau cu ochii reci la acest prăpăd. 

În vreme ce Roch Kowalski lăţea urgia la etajele de sus, 
jupân Zagloba se năpusti cu cetele sale pe terase si, tăind 
pedestraşii care se apărau acolo, intră în acele grădini 
minunate, cunoscute în Europa întreagă. Copacii fuseseră 
retezaţi, plantele târâtoare distruse de ghiulelele poloneze, 
fântânile sfărâmate, pământul scurmat de grenade, într-un 
cuvânt, pretutindeni se vedeau urmele pustiirii şi ale 
nimicirii, cu toate că suedezii mi jefuiseră nimic, gândindu- 
se la Radziejowski. Se încinse şi aici o luptă, pe viaţă şi pe 
moarte, dar nu dură multă vreme, pentru că împotrivirea 
suedezilor slăbi curând. După ce fură ucişi până la cel din 
urmă sub conducerea lui Jupân Zagloba, oştenii se 
răspândiră prin grădini şi prin încăperile palatului după 
pradă. 

Iar jupân Zagloba se duse la marginea grădinii, într-un loc 
unde zidul împrejmuitor forma un „pinten” puternic şi unde 
nu ajungea soarele. Oşteanul vroia să se odihnească puţin şi 
să-şi şteargă fruntea de sudoare. Deodată, văzu nişte 
monstra ciudaţi care-l priveau duşmănos din cuşca 
zăbrelită. 

Cuşca era aşezată în colţul zidului, aşa că ghiulelele care 
cădeau de afară nu ajungeau până la ea. Uşa era la perete, 
dar fiinţele acelea ogârijite şi hidoase nici nu se gândeau să 
se folosească de acest prilej; dimpotrivă, înfricoşate 
pesemne de larmă, de şuieratul plumbilor şi de măcelul la 
care priviseră, se ghemuiseră într-un colţ şi se acoperiseră 
cu paie, vestindu-şi spaima doar prin mârâituri. 

— Să fie simiae115) sau niscaiva diavoli? Se întrebă Jupân 
Zagtoba. 


Îl cuprinse mânia deodată, curajul îi crescu şi se repezi cu 
sabia ridicată în cuşcă. 

După prima lovitură de paloş se iscă o zarvă grozavă. 
Maimuţele cu care suedezii se purtau bine şi pe care le 
hrăneau din porţiile proprii, fiindcă le plăceau 
giumbuşlucurile lor, înnebuniră de spaimă şi, pentru că 
jupân Zagtoba astupa ieşirea, începură să se înalțe în 
sărituri uriaşe prin cuşcă, să se agate de pereţi şi de tavan, 
să ţipe şi să scrâşnească din măsele. În cele din urmă, una 
din ele, înfricoşată, sări pe grumazul lui jupân Zagtoba şi, 
apucându-l de cap, se lipi de el cu toată puterea. Alta i se 
agăţă de braţul drept, a treia îl apucă de gât din faţă, iar a 
patra se prinse de mânecile înnodate la spate ale 
contăşului. Sugrumat şi năduşit, se zbătea în zadar, lovind 
orbeşte înapoi; în curând i se tăie răsuflarea, ochii îi ieşiră 
din orbite şi-începu să strige deznădăjduit: 

— Ajutor, domniile voastre! 

Ţipetele atraseră zece-cincisprezece oşteni care, 
neînţelegând ce se petrece, îi alergară în ajutor cu săbiile 
aburind de sânge, dar se opriră deodată uluiţi, se uitară 
unii la alţii şi, parcă sub înrâurirea unei vrăji, izbucniră în 
hohote de râs. Sosiră şi alţii în goană, o ceată întreagă, dar 
îi prinse râsul şi pe ei. Se împleticeau de parcă erau beţi, îşi 
puneau mâinile în şolduri, feţele mânjite de sânge se 
schimonoseau spasmodic şi cu cât jupân Zagtoba se zbătea 
mai mult, cu atât privitorii hohoteau mai cu poftă. Abia 
Roch Kowalski veni în fugă de sus şi, îmbrâncind mulţimea, 
îşi slobozi unchiul din îmbrăţişarea maimuţelor. 

— Mişeilor! strigă jupân Zagtoba gâfâind. Râdeţi când 
vedeţi un catolic asuprit de monştri africani? Trăsni-v-ar, să 
vă trăsnească! Dacă nu eram eu, izbeaţi şi acum cu 
capetele în poartă, că de altceva nici nu sunteţi buni! Nu 
sunteţi vrednici nici măcar de maimuţele astea! Trăsni-v-ar! 

— Ba pe tine să te trăsnească, rege al maimuţelor! strigă 
un oştean din apropiere. 

— Simiarum destructor! strigă al doilea. 


— Victor! adăugă al treilea. 

— Da' de unde victor, poate victus. 

Roch veni iarăşi în ajutorul unchiului şi îl lovi cu pumnul în 
piept pe oşteanul cel mai apropiat care căzu slobozind 
sânge pe gură. Ceilalţi dădură înapoi în faţa bărbatului 
mânios, câţiva puseră mâna pe săbii, dar gâlceava fu 
întreruptă de ţipetele şi împuşcăturile care se auzeau 
dinspre mânăstirea bernardinilor. Se vede că acolo 
încleştarea continua cu toată puterea şi, judecând după 
răpăitul muschetelor, suedezii n-aveau de gând să se 
supună. 

— Săriţi în ajutorul celor care atacă biserica! La biserică, 
la biserică! strigă Zagtoba. 

Şi se repezi la etajele de sus ale palatului, deoarece de 
acolo, de la aripa dreaptă, se vedea mânăstirea care părea 
cuprinsă de flăcăii. Cetele atacatorilor se frământau 
zadarnic în faţa clădirii, neputând să pătrundă înăuntru şi 
pierind fără folos sub focul încrucişat al vrăjmaşului, care 
trăgea dinspre poarta Cracoviei. 

— Aduceţi tunurile la ferestre! porunci Zagtoba. Tunuri 
mai mici şi mai mari erau destule în palatul Kazanowski aşa 
că le aşezară numaidecât la ferestre; din scândurile rupte şi 
postamentele statuilor înălţată afete şi după o jumătate de 
ceas zece-cincisprezece guri de foc se îndreptară din 
ferestrele pustii spre biserică. 

— Roch! spuse jupân Zagloba întărâtat. Trebuie să 
făptuiesc vreo ispravă mai acătării, că altfel s-a zis cu faima 
mea! Din pricina maimuţelor, lovi-le-ar ciuma! voi ajunge de 
râsul întregii oştiri şi, cu toate că nici mie nu mi-e limba 
ţeapănă, nu pot să mă pun cu toţi. Trebuie să spăl ruşinea, 
altminteri voi ajunge de pomină în toată Republica noastră 
ca rege al maimuţelor! 

— Unchiul trebuie să spele ruşinea! repetă Roch cu glas 
tunător. 

— Cel mai bun mijloc ar fi ca, aşa cum am cucerit palatul 
Kazanowski. să cuteze careva să spună că nu l-am luat eu! 


— Să cuteze careva să spună că nu unchiul! repetă Roch. 

— Să cuceresc şi biserica bernardinilor, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu, amin! sfârşi Zagtoba. 

Apoi se întoarse spre slujitorii săi care se aflau lângă 
tunuri. 

— Foc! 

Suedezii care se apărau cu deznădejde în biserică se 
înspăimântară când simţiră că tot peretele dintr-o parte se 
cutremură. Peste cei care stăteau la ferestre, lângă 
deschizăturile tăiate în zid, pe colţurile cornişelor dinăuntru 
şi la găurile porumbeilor, prin care trăgeau în atacatori, 
începură să cadă cărămizi şi bucăţi de tencuială. În sfântul 
lăcaş se ridicară nori de praf care, amestecându-se cu 
fumul, înăbuşea pe luptătorii osteniţi. Nu se mai vedea om 
cu om, iar strigătele „Ne înăbuşim, ne înăbuşim!” sporeau 
şi mai mult înfricoşarea. Şi biserica se clatină, zidul 
trosneşte; căderea cărămizilor, zgomotul plumbilor care 
intră pe ferestre, bufnetul zăbrelelor de plumb căzând pe 
lespezi, căldura şi mirosul oamenilor prefac adăpostul 
Domnului într-un iad pământesc Oştenii înspăimântați fug 
de la poartă şi de la ferestre. Panica se preschimbă în 
nebunie. Glasuri ascuţite strigă din nou: „Ne înăbuşim! Aer! 
Apă!” Sute de gâtlejuri încep să ţipe: 

— Flamura albă, flamura albă! 

Căpetenia, Erskin, o înşfacă el însuşi, ca s-o atârne afară, 
dar poarta se prâăbuşeşte deodată, lavina năvălitorilor se 
năpusteşte ca o urdie de diavoli şi hăcuiala începe. În 
biserică se aşterne dintr-odată liniştea, se aude numai 
gâfâitul de fiară al luptătorilor, scrâşnetul fierului lovit de os 
ori de lespezile de piatră, gemete şi gâlgâitul sângelui. Câte 
un glas în care nu mai e nimic omenesc strigă uneori: 
„Pardon! pardon!” După un ceas de luptă, în clopotniţă 
începe să bată clopotul, şi bate, bate de izbândă pentru 
mazurieni şi de îngropăciune pentru suedezi. 

Palatul Kazanowski, mânăstirea şi clopotniţa sunt cucerite, 
însuşi Piotr Opalinski, voievodul de Podlasie, se arată călare 


înaintea palatului printre mulțimile însângerate. 

— Cine a venit în ajutorul vostru de la palat? strigă, vrând 
să acopere larma şi urletele oamenilor. 

— Acela care a cucerit palatul! răspunde un bărbat 
puternic, ivindu-se pe neaşteptate înaintea voievodului. Eu! 

— Care îţi este numele, domnia ta? 

— Zagtoba. 

— Vivat Zagtoba! răcnesc mii de glasuri. 

Dar înfricoşătorul Zagtoba arată cu vârful încovoiat al 
săbiei spre poartă. 

— Asta nu-i de-ajuns! strigă. Acolo, la poarta cetăţii 
îndreptaţi tunurile spre ziduri şi spre poartă, iar noi, 
înainte, după mine! 

Mulţimile furioase năvălesc spre poartă, dar minune! 
Focul suedezilor, în loc să se înteţească, slăbeşte deodată. 

În acelaşi timp, un glas puternic răsună pe neaşteptate din 
vârful clopotniţei: 

— Jupân Czarniecki a pătruns în oraş! Văd steagurile 
noastre! 

Focul suedezilor slăbeşte din ce în ce mai mult. 

— Staţi! Staţi! porunceşte voievodul. 

Dar mulţimea nu-l aude şi aleargă orbeşte. Deodată, o 
flamură albă se arată la poarta Cracoviei. 

Într-adevăr, străpungând casa celor din Gdansk, 
Czarniecki se năpustise ca un uragan în incinta fortăreței, 
iar după ce fusese cucerit şi palatul Danittowicz, după ce o 
clipă mai târziu steagurile lituaniene apărură pe ziduri 
dinspre biserica Sfântului Duh, Wittemberg socoti că nu 
mai avea rost să se împotrivească. Suedezii mai puteau într- 
adevăr să se apere în clădirile arătoase din Oraşul Vechi şi 
din cel Nou, dar şi târgoveţii puseseră mâna pe arme, aşa 
că apărarea s-ar fi sfârşit cu măcelărirea suedezilor care nu 
mai sperau să învingă. 

Aşadar, trâmbiţaşii începură să sune pe ziduri şi să fluture 
flamurile albe. Văzând aceasta, căpeteniile poloneze opriră 
atacul, apoi ghinărarul Loewenhaupt, însoţit de câţiva 


polcovnici, ieşi pe poarta Nowomiejska şi goni ca vântul 
spre rege. 

Jan Kazimierz avea oraşul în mână, dar bunul stăpân 
dorea să pună capăt vărsării de sânge creştinesc, astfel că 
rămase la condiţiile de supunere pe care i le pusese mai 
înainte lui Wittemberg. Oraşul avea să fie predat odată cu 
toate prăzile adunate în el. Fiecărui suedez îi era îngăduit 
să aibă la el numai ce adusese din Suedia. Garnizoana cu 
toţi ghinărarii avea dreptul să iasă cu armele în mână din 
oraş, luându-şi bolnavii, răniții şi cele câteva zeci de 
jupânese suedeze care se aflau la Varşovia. Polonezii care 
luptaseră alături de suedezi fură iertaţi, având în vedere că 
n-o făcuseră de bunăvoie, afară de Bogustaw Radziwill. 
Wittemberg consimţi destul de uşor, mai ales că prinţul se 
afla atunci cu Duglas la Bug. 

Înțelegerea fu iscălită numaidecât. Toate clopotele 
bisericilor începură să vestească locuitorilor şi lumii că 
oraşul de scaun se află iarăşi în puterea stăpânului legiuit. 
Un ceas mai târziu, gloatele săracilor se revărsau peste 
valul de apărare, căutând milă şi pâine în tabăra polonă, 
deoarece toţi, afară de suedezi, răbdaseră de foame în oraş. 
Regele porunci să li se dea ce se putea şi plecă să vadă 
ieşirea garnizoanei suedeze. 

Era înconjurat de o suită atât de strălucitoare de clerici şi 
mireni, de lua ochii celor din jur. Aproape toată oştirea, 
aşadar polcurile coroanei, conduse de hatmani, şi ale lui 
Czarniecki, steagurile lituaniene cu Sapieha, mulţimea fără 
număr a şleahticilor şi slujitorii, se adunase în jurul regelui, 
curioşi cu toţii să-i vadă pe aceşti suedezi cu care luptaseră 
pe viaţă şi pe moarte doar cu câteva ceasuri înainte. Din 
clipa iscălirii înţelegerii, la toate porţile se aflau 
împuterniciţii polonezi care aveau să vegheze ca suedezii să 
nu ducă niscaiva prăzi cu ei. Alţii luau în primire prăzile în 
oraş. 

leşi mai întâi călărimea, nu prea multă, mai ales că ceaa 
lui Bogustaw nu avea dreptul să plece; în urma ei venea 


artileria de câmp cu tunurile uşoare, întrucât cele grele 
aveau să fie predate polonezilor. Ostenii mergeau pe lângă 
tunuri cu fitilurile aprinse. Deasupra lor fluturau flamurile 
desfăşurate care înaintea regelui Poloniei, pribeag până nu 
demult, se aplecară în somn de cinstire. Tunarii păşeau 
semeţi, privind în ochii cavalerilor polonezi, de parcă vroiau 
să spună: „O să ne mai întâlnim!” Iar polonezii îşi băteau joc 
de înfăţişarea lor trufaşă şi de înflăcărarea neştirbită de 
înfrângere. După ei se iviră carele cu căpetenii şi răniţi. În 
cel din frunte zăcea Benedykt Oxenstierna, cancelarul, 
înaintea căruia regele porunci pedestrimii să prezinte 
armele, vrând să arate că ştie să preţuiască virtutea, fie şi a 
vrăjmaşului. 

După aceea, în duruitul tobelor şi tot cu flamurile 
desfăşurate, ieşiră pătratele neîntrecutei pedestrimi 
suedeze, semănând, după spusele lui Subaghazi, cu nişte 
cetăţi umblătoare. Se arătă apoi un alai falnic de raitieri 
îmbrăcaţi în armuri din cap până în picioare, cu flamura 
albastră pe care era cusut un leu auriu. Raitierii înconjurau 
căpeteniile. La vederea lor, un murmur străbătu mulţimea. 

— Vine Wittemberg! Wittemberg! 

Era într-adevăr feldmareşalul, având alături pe Wranghel 
cel tânăr, Horn, Erskin, Loewenhaupt şi Forgell. Privirile 
cavalerilor polonezi se întoarseră cu lăcomie spre ei, 
căutând mai ales chipul lui Wittemberg. Faţa lui nu arăta 
însă un războinic atât de înfricoşător, cum era cu adevărat; 
era îmbătrânită, palidă şi scofâlcită de boală. Avea trăsături 
aspre, deasupra gurii purta o mustață mică şi rară cu 
sfârcurile răsucite în sus. Buzele strânse şi nasul lung şi 
ascuţit îl făceau să semene cu un zgârcit bătrân şi lacom. 
Îmbrăcat în haine de catifea neagră şi cu o pălărie neagră 
pe cap, arăta mai degrabă a doftor sau astrolog preaînvăţat 
şi numai lanţul de aur de la gât, steaua cu briliante de pe 
piept şi buzduganul de feldmareşal în mână îi trădau rangul 
de mare căpetenie. 


În timp ce trecea, se uita neliniştit la rege, la suita acestuia 
şi ia steagurile aşezate în formaţie, apoi privirea îi îmbrăţişa 
mulţimea nenumărată a şleahticilor şi un zâmbet 
batjocoritor îi flutura pe buzele palide. 

Murmurul mulţimii sporea tot mai mult şi cuvântul 
„Wittemberg! Wittemberg!” era pe toate buzele. 

Curând murmurul se prefăcu într-un mormăit surd, dar 
ameninţător, ca zgomotul mării înainte de furtună Din când 
în când, contenea şi atunci hăt! departe se auzea un glas 
care vorbea. Îi răspundeau altele, tot mai multe, şi răsunau 
tot mai puternic, lăţind ecouri amenințătoare. Ai fi jurat că 
se apropie furtuna care va izbucni curând cu toată puterea. 

Dregătorii se speriară şi începură să se uite îngrijoraţi la 
rege. 

— Ce este, ce înseamnă asta? întrebă Jan Kazimierz. 
Deodată, mormăitul crescu într-un tunet grozav, de parcă 
se încăierau toate trăsnetele de pe cer. Mulțimea fără 
număr a şleahticilor tălăzui ca un lan de grâu bătut de aripa 
uriaşă a uraganului. Pe neaşteptate, câteva zeci de mii de 
săbii străluciră în soare. 

— Ce este, ce s-a întâmplat? întrebă regele a doua oară. 

Nu ştia nimeni ce să-i răspundă. 

Deodată, Wotodyjowski, care se afla nu prea departe, 
lângă jupân Sapieha, strigă: 

— Ăsta e jupân Zagtoba! 

Wotodyjowski avea dreptate! Când se vestiră condiţiile 
supunerii şi ajunseră la urechea lui jupân Zagtoba, bătrânul 
şleahtic căzu pradă unei mânii atât de cumplite, încât o 
vreme nu mai putu scoate o vorbă. Venindu-şi în fire, se 
repezi printre şleahtici şi începu să-i aţâţe. Îl ascultau cu 
plăcere, fiindcă socoteau cu toţii că pentru atâta vitejie, 
trudă şi sânge vărsat sub zidurile Varşoviei li se cuvenea o 
răzbunare mai aspră. Cete învălmăşite de şleahtici plini de 
neastâmpăr îl înconjurară deci pe Zagloba care arunca 
pumni întregi de tăciuni aprinşi peste pulbere, răscolind cu 


vorba pojarul ce înfierbânta capetele şi aşa cam ameţite 
după închinările obişnuite în urma oricărei biruinţe. 

— Domniile voastre! le spunea Zagtoba. Braţele astea 
bătrâne trudesc de cincizeci de ani pentru ţară, cincizeci de 
ani am vărsat sângele duşmanilor la toate fruntariile 
Republicii, iar acum - am şi martori - tot ele au cucerit 
palatul Kazanowski şi biserica bernardinilor! Domniile 
voastre, când şi-au pierdut curajul suedezii, când au vrui să 
se supună? Oare nu atunci când am îndreptat noi tunurile 
de la bernardini spre Oraşul Vechi? Fraţilor, sângele nostru 
n-a fost cruțat, a fost risipit cu dărnicie, a fost cruțat, în 
schimb, sângele vrăjmaşului. Fraţilor, noi ne lăsăm averile şi 
slujitorii fără stăpân, nevestele fără bărbat, copiii fără tată. 
O, copiii mei, ce se petrece cu voi acum! şi venim aici cu 
pieptul descoperit împotriva tunurilor. Care-i răsplata 
noastră? Wittemberg pleacă slobod şi-l mai şi cinstesc pe 
deasupra. Călăul ţării noastre e lăsat să plece, pângăritorul 
credinţei şi vrăjmaşul încrâncenat al Sfintei Fecioare, 
pleacă cel care ne-a jefuit şi ne-a ars casele, ne-a ucis 
femeile şi copii, o, copiii mei, unde sunteţi voi acum! ne-a 
ruşinat clericii şi fecioarele închinate Domnului. Vai ţie, ţara 
mea, şleahtici, ruşine vouă, credinţă sfântă, eşti iarăşi 
încercată, vai vouă, biserici întinate, plângi şi suspină, 
Czestochowo! pentru că Wittemberg pleacă slobod şi se va 
întoarce în curând să ne stoarcă lacrimile şi sângele, să 
ucidă pe cei pe care nu i-a ucis, să ardă ce mai e de ars, să 
pângărească ce mai e de pângărit. Plângeţi voi. Polonie şi 
Lituanie, plângeţi voi, stărilor, aşa cum plâng şi eu, un biet 
oştean bătrân care, coborând spre mormânt, e nevoit să 
privească la suferinţa voastră. Vai ţie, Illium, oraş al 
bătrânului Priam! Vai! Vai! Vai! 

Aşa vorbea jupân Zagtoba şi miile de oameni îl ascultau; 
mânia ridica părul vâlvoi în capul şleahticilor, iar ti îi dădea 
înainte, se văicărea şi îşi rupea hainele de pe el. 
descoperindu-şi pieptul. Se duse apoi şi printre oşteni care 
îi ascultară şi ei plângerile cu dragă inimă, deoarece 


înverşunarea tuturor împotriva lui Wittemberg era într- 
adevăr cumplită. Încăierarea ar fi izbucnit de la început, 
dar jupân Zagtoba o potoli, de teamă să nu fie prea 
devreme, căci atunci Wittemberg ar mai fi putut să scape, 
pe când dacă avea să răbufnească la ieşirea vrăjmaşului din 
oraş, aşadar când ajungea în văzul şleahticilor, aceştia 
aveau să-l ia în săbii înainte ca cineva să înţeleagă ce se 
petrece. 

Socotelile lui se adeveriră pe deplin. La vederea 
prigonitorului, nebunia cuprinse minţile şleahticilor 
chercheliţi şi furtuna se dezlănţui într-o clipită cu o putere 
înspăimântătoare. Patruzeci de mii de săbii luciră în soare, 
patruzeci de mii de gâtlejuri începură să răcnească: 
„Moarte lui Wittemberg!” „Aduceţi-l aici!” „Să-l hăcuim, să-l 
hăcuim!” Şleabhticilor li se alăturară mulțimile de slujitori 
furioşi şi greu de stăpânit după vărsarea de sânge dinainte. 
Până şi steagurile oştirii regulate începură să murmure 
ameninţător împotriva asupritorului şi furtuna se rostogoli 
spre căpeteniile suedeze. 

În prima clipă, deşi înţeleseră dintr-odată despre ce e 
vorba, îşi pierdură cu toţii capul. „Ce-i de făcut?” se auziră 
glasuri în jurul regelui. „Isuse milostiv!” „Scăpaţi-i! Mai 
mare ruşinea să nu respectăm înţelegerea!” 

Deodată, mulțimile înfierbântate se reped printre steaguri, 
le îmbulzesc şi steagurile se amestecă, neputând stăvili 
iureşul. Împrejur se văd numai săbii, mii de săbii, iar sub ele 
chipuri învâlvorate guri care urlă; învălmăşeala, larma şi 
strigătele şleahticilor cresc cu o repeziciune uimitoare, în 
frunte zboară slujitorii şi tot felul de adunătură, semănând 
mai degrabă cu nişte fiare sau diavoli, decât cu oamenii. 

Wittemberg pricepe şi el ce se petrece. Sângele îi fugi din 
obraji, o sudoare deasă şi rece îi îmbrobonă fruntea într-o 
clipă şi - minune! felădmareşalul care mai înainte era gata să 
sfideze întreaga lume, biruitorul atâtor oştiri şi cuceritorul 
atâtor oraşe, oşteanul cu atâta experienţă, se înfricoşa atât 
de mult de gloatele care urlau, încât nu-şi mai dădu seamă 


ce face. Începu să tremure din tot trupul şi braţele îi căzură 
fără vlagă; gemea întruna, scuipatul i se scurgea pe lanţul 
de aur, iar buzduganul de mareşal îi scăpă din mână. În 
acest timp, vălmăşagul înspăimântător se apropia din ce în 
ce mai mult; făpturi cumplite alergau din toate părţile spre 
alaiul ghinărarilor, încă o clipă şi toţi aveau să fie spârcuiţi 
cu săbiile. 

Ceilalţi ghinărari traseră spadele, vrând să moară cu arma 
în mână, aşa cum le sta bine unor cavaleri, dar pe bătrânul 
prigonitor îl lăsară puterile şi ochii i se împăienjeniră. 

Atunci Wotodyjowski sări în ajutorul căpeteniilor. Steagul, 
pătrunzând ca un clin în galop, sparse gloatele cum sparge 
o corabie cu toate pânzele în vânt talazurile înfuriate ale 
mării. Ţipetele mulţimii strivite se amestecară cu strigătele 
laudanienilor, dar călăreţii ajunseră cei dinţii la alaiul 
suedezilor, înconjurându-l într-o clipă cu un zid de cai, 
piepturi şi săbii. 

— La rege! porunci micul viteaz. 

Şi porniră. Gloatele îi împresurau din toate părţile, 
gemeau pe de lături şi în spate, fluturându-şi săbiile şi 
urlând din ce în ce mai cumplit, dar laudanienii împingeau 
înainte, lovind din când în când cu săbiile în amândouă 
părţile, asemenea mistreţilor înconjurați de haita de lupi. 

Deodată, Wojnittowicz se repezi în ajutorul lui 
Wotodyjowski. urmat de Wilczkowski cu steagul regelui şi 
cneazul Potubiiski şi, apărându-se împreună, aduseră 
căpeteniile înaintea lui Jan Kazimierz. 

Dar frământarea, în loc să se potolească, sporea mereu. O 
vreme se părea că gloata dezlănţuită, neţinând seama de 
rege, vrea să pună mâna pe ghinărari. Wittemberg îşi veni 
în fire, dar frica nu-l părăsi nicidecum, astfel că sări de pe 
cal şi, aşa cum iepurele îmbulzit de câini ori de lupi se 
ascunde pe sub care, tot aşa şi el alergă, cu toată podagra, 
la picioarele regelui. 

Aici se prăbuşi în genunchi şi, apucându-i scara, începu să 
strige: 


— Ajutor, stăpâne milostiv, ajutor! Ne-ai dat cuvântul de 
rege, ai iscălit înţelegerea, scapă-ne scapă-ne! îndură-te de 
noi! Nu-i lăsa să mă omoare! 

Când văzu atâta înjosire şi ruşine, regele îşi întoarse 
privirile cu scârbă şi spuse: 

— Feldmareşale, linişteşte-te, domnia ta! 

Dar şi pe faţa lui se citea îngrijorarea, pentru că nu ştia ce 
să facă. Împrejur se adunau mulţimi tot mai mari şi se 
apropiau din ce în ce mai stăruitoare. E adevărat că 
steagurile aşteptau pregătite ca pentru luptă, iar 
pedestrimea lui Zamoyski alcătuia un pătrat ameninţător, 
dar care avea să fie sfârşitul? 

Regele se uită la Czarniecki, dar acesta îşi răsucea barba 
cu îndârjire, înfuriat de neascultarea şleahticilor. 

În acest timp, cancelarul Koryciâski spuse: 

— Măria ta, trebuie să respectăm înţelegerea. 

— Aşa este! încuviinţă regele. 

Wittemberg, care se uita în ochii lor, răsuflă uşurat. 

— Prealuminate stăpâne! strigă. M-am încrezut în 
cuvântul tău ca în Dumnezeu! 

La acestea, Potocki, bătrânul hatman al coroanei: 

— Atunci domnia ta de ce ai călcat atâtea jurăminte, 
înţelegeri şi făgăduieli? De lupţi cu sabia, de-sabie vei pieri. 
Oare nu domnia ta ai pus mâna pe polcul regal al lui Wolf, 
nerespectând condiţiile supunerii? 

— Nu eu am făcut asta, ci Miller! răspunse Wittemberg. 

Hatmanul îl privi cu dispreţ, apoi se întoarse spre rege: 

— Stăpâne milostiv, nu spun asta ca să te îndemn să calci 
înţelegerea, căci vreau ca minciuna să rămână de partea 
lor. 

— Atunci ce-i de făcut? întrebă regele. 

— Dacă-l trimitem acum în ţinuturile prusiene, cincizeci de 
mii de şleahtici o să pornească după el şi o să-l ia în săbii 
înainte de a ajunge la Pultusk. Numai dacă i-am da o 
întreagă oştire să-l păzească, iar asta n-o putem face. Îi auzi 
şi măria ta cum urlă. Re vera. Înverşunarea împotriva lui e 


îndreptăţită. Mai întâi trebuie să înlăturăm primejdia care-l 
paşte pe Wittemberg, iar de trimis o să-i trimitem mai 
târziu, când se va potoli tulburarea. 

— Altfel nu poate fi! întări cancelarul Koryciiski. 

— Şi unde să-l ducem? Aici nu-l putem ţine, fiindcă, pe 
legea mea, e gata să izbucnească războiul între noi! adăugă 
voievodul rutean. 

Atunci intră în vorbă starostele de Kaluza, Sobiepan, şi 
țuguindu-şi buzele, spuse cu nepăsarea-i de totdeauna: 

— Stăpâne milostiv, ce-ar fi să-i duc la Zamosc? Să stea 
acolo până când se limpezesc apele. Acolo n-am a mă teme 
de şleahtici. Ehei, n-au decât să încerce să mi-lia! 

— Dar pe drum cum ai să-l păzeşti, domnia ta? întrebă 
cancelarul. 

— Ehei, mai am destui slujitori. La urma urmei, am 
pedestrimea şi tunurile. Să încerce numai să-l smulgă din 
mâinile lui Zamoyski şi vom vedea! 

Aici începu să se sumeţească, legănându-se în şa. 

— N-avem altceva de făcut! spuse cancelarul. 

— Nici eu nu văd ce-am mai putea face! adăugă jupân 
Lanekororiski. 

— Atunci, jupâne staroste, poţi să-i iei! îi zise regele lui 
Zamoyski. 

Wittemberg însă, văzând că nimic nu-i mai ameninţă viaţa, 
socoti de cuviinţă să se împotrivească. 

— La asta nu ne aşteptam! spuse. 

Îi răspunse jupân Potocki, arătându-i depărtarea cu mâna: 

— Dacă-i aşa, pofteşte, domnia ta, poţi să pleci! 

Wittemberg tăcu. 

În acest timp, cancelarul repezi câteva zeci de polcovnici 
să vestească pe şleahticii răzvrătiți că Wittemberg nu va 
pleca slobod, ci va fi trimis la Zamosc. E adevărat că larma 
nu conteni numaidecât, dar ştirea îi mai linişti întrucâtva. 
Înainte de lăsarea întunericului, luarea-aminte se îndreptă 
în altă parte. Oştile începură să intre în cetate şi la vederea 


oraşului recucerit inimile tuturor se umplură de bucuria 
triumfului. 

Se bucura şi regele, dar gândul că nu putuse respecta 
întocmai condiţiile înţelegerii nu-i da pace, ca şi veşnica 
neascultare a şleahticilor. 

Czarniecki îşi rumega mânia. 

— Cu asemenea oştire nu poţi fi sigur niciodată de ziua de 
mâine, îi spuse regelui. Câteodată luptă prost, altădată se 
bate vitejeşte, totul atârnă de un fir de păr, iar răzvrătirea 
poate izbucni din te miri ce. 

— Să dea Dumnezeu să nu înceapă să se răspândească pe 
la casele lor, zise regele, pentru că avem încă nevoie de ei, 
deşi ei socotesc că nu mai e nimic de făcut. 

— Vinovatul ar trebui răjghinat cu caii, oricare i-ar fi 
meritele! îşi urmă gândul Czarniecki. 

Se dădu poruncă aspră să fie căutat jupân Zagtoba, fiindcă 
nu mai era o taină pentru nimeni că el iscase răzmeriţa, dar 
jupân Zagtloba parcă intrase în pământ. Îl căutară în oraş şi 
în corturi, la convoiul de care şi chiar printre tătari, dar în 
zadar. Cu acest prilej, Iyzenhauz spuse că regele, 
totdeauna bun şi milostiv, îşi dorea din tot sufletul să nu fie 
găsit, plătind şi o slujbă în acest scop. 

O săptămână mai târziu, după un prânz îmbelşugat, când 
inima monarhului tresaltă de bucurie, din gura lui Jan 
Kazimierz ieşiră asemenea vorbe: 

— Spuneţi-i lui jupân Zagloba să nu se mai ascundă, 
fiindcă ni s-a făcut dor de el şi de glumele lui. 

Iar când castelanul de Kiev îşi arătă nemulţumirea, regele 
adăugă: 

— Dacă cineva din această Republică ar vrea să fie numai 
drept şi nu şi milostiv, acela ar trebui să aibă în piept doar 
un topor, nu şi o inimă. Aici e mai lesne decât oriunde să 
cazi în păcat, dar nicăieri îndreptarea nu urmează atât de 
repede. 

Spunând acestea, regele se gândea mai mult la Babinicz 
decât la Zagtoba, iar la Babinicz se gândea pentru că 


tânărul polcovnic îi căzuse la picioare cu o zi înainte, 
rugându-l să-l lase să plece în Lituania. Îi spusese că vrea să 
aţâţe flacăra războiului şi să-i hărţuiască pe suedezi, cum îl 
hărţuise odinioară pe Chowanski. Or, cum regele tocmai 
vroia să trimită acolo un războinic încercat în luptele de 
hărţuială, îi îngăduise să plece, îi dăduse tot ce-i trebuia, îl 
binecuvântase şi-i urase ceva în şoaptă la ureche, după care 
tânărul îi căzuse cât era de lung la picioare. 

Apoi plecase fără întârziere spre răsărit. Subaghazi, 
înduioşat de un dar însemnat, îi mai dăduse încă cinci sute 
de tătari dobrogeni, aşa că acum avea o mie cinci sute de 
oameni buni, putere cu care putea să întreprindă câte ceva. 
Voinicul ardea de dorul luptei, al faptelor de vitejie, surâdea 
la gândul faimei cu care nădăjduia să se acopere; auzea 
cum Lituania întreagă îi rosteşte numele cu mândrie şi 
admiraţie. Auzea mai ales cum îl rosteşte o gură iubită şi 
simţea cum îi cresc aripi. 

Înainta cu grabă şi pentru că oriunde sosea, era cel dintâi 
care aducea vestea despre înfrângerea suedezilor şi 
cucerirea Varşoviei. Cucerirea Varşoviei! Peste tot, unde 
tropăiau copitele calului său, poporenii îl întâmpinau 
plângând pe drum, băteau clopotele pe la biserici şi se 
cânta Te Deum laudamus. Când mergea prin pădure şi pe 
câmpuri, pinii întunecaţi şi lanurile grâielor aurii, legănate 
de vânt, păreau că repetă fâşiind de bucurie: 

— Suedezii au fost înfrânți! Varşovia a fost cucerită! 
Varşovia a fost cucerită! 

Capitolul XV. 

Deşi Ketling fusese foarte apropiat de prinţul Bogustaw, nu 
le ştia nici el pe toate şi nu putea să-i povestească lui Kmicic 
tot ce se întâmplase la Taurogi, mai ales că îi căzuse şi lui 
dragă BillewiczOwna. 

Pe de altă parte, Bogustaw avea un alt om de încredere, pe 
Sakowicz, starostele de Oszmiana, şi numai acesta ştia cât 
de adânci erau simţămintele prinţului pentru frumoasa 


captivă şi ce mijloace folosea, ca să-i câştige inima şi să fie a 
lui. 

Dragostea aceasta era numai o dorinţă arzătoare, pentru 
că inima lui Bogustaw nu era în stare de altceva, dar atât de 
cumplită, încât acest cavaler cu destulă experienţă în 
amoruri îşi pierduse capul. Deseori, când rămânea seara 
numai cu starostele de Oszmiana, Bogustaw îşi smulgea 
părul din cap şi striga: 

— Sakowicz, mă mistuie vâpaia, mă prăpădesc! Şi 
Sakowicz îi găsea pe dată mijlocul potrivit: 

— Cine vrea să culeagă mierea, îi spunea, trebuie să 
ameţească albinele. Păi, puţine hapuri are doftorul 
luminăţiei tale? Dacă-i spun astăzi o vorbă, mâine va fi post 
festum. 

Dar prinţul nu vroia să întrebuinţeze astfel de mijloace, şi 
asta din mai multe motive. Mai întâi pentru că într-o bună zi 
i se arătase în vis bătrânul polcovnic Billewicz, bunicul 
Olefkăi, şi stând la capul patului, îl privise ameninţător 
până la primul cântat al cocoşilor. Bogustaw nu uitase acest 
vis. Acest cavaler fără frică era atât de superstiţios, se 
temea atât de mult de vrăjitorii, de prevederile viselor şi de 
alte lucruri supranaturale, încât îl treceau fiorii când se 
gândea cât de înfricoşătoare avea să-i apară iarăşi vedenia, 
dacă asculta de sfatul lui Sakowicz. Până şi starostele de 
Oszmiana, care nu prea credea în Dumnezeu, dar se temea 
şi el de vise şi farmece, începuse să stea în cumpănă. 

A doua pricină a şovăielii lui Bogustaw era că 
„moldoveanca se afla cu fiica vitregă la Taurogi. 
„Moldoveanca era soţia prinţului Janusz Radziwiltt. Această 
jupâneasă, venind dintr-o ţară în care obiceiurile sunt 
destul de slobode, nu se arăta prea aspră, ci dimpotrivă 
poate chiar prea îngăduitoare faţă de şotiile curtenilor şi 
ale jupâniţelor. Cu toate acestea, n-ar fi putut suferi ca sub 
ochii ei, omul care avea să fie bărbatul fiicei sale vitrege, să 
făptuiască o nelegiuire strigătoare la cer. 


Dar nici mai târziu când, ca urmare a îndemnurilor lui 
Sakowicz şi cu voia prinţului voievod de Wilno, 
„moldoveanca” plecă în Kurlandia cu principesa 
Januszowna, Bogustaw nu îndrăzni să facă asemenea pas. 
Se temea de larma care s-ar fi iscat în toată Lituania. 
Billewiczii, oameni puternici, n-ar fi întârziat să-l cheme în 
judecată, iar legea pedepsea astfel de fapte cu pierderea 
averii, a cinstei şi a vieţii. 

Radziwilii erau într-adevăr destul de puternici şi puteau 
să calce legile în picioare, dar dacă biruinţa în război ar fi 
înclinat spre Jan Kazimierz, atunci şi aşa tânărul prinţ s-ar fi 
aflat la mare ananghie, lipsit de putere, prieteni şi 
sprijinitori. Şi nu era lesne de prevăzut cum avea să se 
sfârşească războiul, deoarece lui Kazimierz i se alăturau 
mereu forţe noi, în timp ce puterea lui Carol se împuţina tot 
mai mult; oamenii piereau şi banii se isprăveau. 

Prinţul Bogustaw avea o fire viforoasă, dar era şi foarte 
priceput în treburile politiceşti şi ţinea întotdeauna seamă 
de împrejurări. Poftele îl mistuiau ca vâlvătaia, judecata îl 
îndemna să se stăpânească, spaima superstiţioasă îi 
încătuşa pornirile sângelui, era bolnav şi avea pe cap o 
sumedenie de treburi însemnate, de care atârna deseori 
soarta întregului război; toate aceste pricini îl chinuiau pe 
prinţ, istovindu-l. 

Cu toate acestea, nu se ştie care ar fi fost sfârşitul luptei, 
dacă n-ar fi fost la mijloc şi amorul propriu al lui Bogustaw. 
Era un om care avea o foarte bună parere despre sine. Se 
socotea un cârmuitor neîntrecut, un mare conducător, un 
oştean mare şi un neînvins cuceritor de inimi. Să folosească 
forţa sau băuturile ameţitoare, el, care ducea cu sine un 
sipet plin cu scrisori de dragoste de la prinţesele străine? 
Oare nu erau de-ajuns averea şi titlurile lui, puterea lui care 
aproape că putea sta alături de aceea a unui rege, numele-i 
vestii, farmecul şi curtenia, ca să învingă o şlahciancă? 

Pe de altă parte, cu cât izbânda era mai mare, cu atât avea 
să sporească şi măsura plăcerii, atunci când împotrivirea 


jupâniţei va slăbi şi când singură, de bunăvoie, cu inima 
bătând ca a unei păsări speriate, cu chipul împurpurat şi cu 
ochii aburiţi de ceţuri, se va lăsa să cadă în braţele care se 
întindeau spre ea. 

Boguslaw se înfiora la gândul acelei clipe pe care o dorea 
aproape tot atât de mult ca şi pe Olenka. Se aştepta mereu 
că această vreme va veni, în cele din urmă, se mânia, îşi 
pierdea răbdarea, se amăgea singur, uneori i se părea că e 
foarte aproape, alteori dimpotrivă şi atunci striga că se 
chinuieşte, dar nu înceta să trudească. 

La început o înconjura pe jupâniţa cu o îngrijire plină de 
luare-aminte, ca să-i poată fi recunoscător şi să-l creadă 
bun, deoarece înţelegea că recunoştinţa şi prietenia sunt o 
flăcăruie caldă şi blândă pe care mai târziu va trebui doar s- 
o aţâţe, ca să se preschimbe într-o vâltoare puternică. 
Timpul petrecut împreună trebuia să se arate prielnic 
acestei prefaceri, de aceea Bogustaw se dovedea foarte 
răbdător, nevrând să-i ştirbească încrederea şi s-o sperie. 

Nimic nu era zadarnic, fiecare privire, fiecare atingere de 
mână, fiecare cuvânt trebuia să fie ca picătura de apă ce 
scobeşte stânca. Tot ce făcea pentru Olenka, se putea 
întemeia pe respectarea îndatoririlor de gazdă, pe acea 
simpatie nevinovată pe care o simte o fiinţă pentru semenii 
ei, dar toate erau făcute în aşa fel, încât să pară din 
dragoste. Hotarul era şters înadins şi nu prea limpede, 
pentru ca trecerea lui să devie cu timpul mai uşoară şi 
jupâniţa să se rătăcească printre aceste cărărui înşelătoare, 
unde orice lucru putea să însemne ceva ori, dimpotrivă, să 
nu aibă nici o însemnătate. Fireşte, jocul acesta nu se 
potrivea cu firea nestăpânită a lui Bogustaw, se înfrâna 
totuşi, gândind că numai astfel îşi va atinge scopul. În acest 
timp, trăia plăcerea pe care o simte păianjenul când îşi ţese 
pânza, păsărarul când îşi întinde laţurile sau vânătorul care 
merge stăruitor pe urmele fiarei. Prinţul îşi admira propria 
putere de pătrundere, iscusinţa şi agerimea pe care le 
deprinsese la curtea din Franţa. 


Aşadar, se purta cu jupâniţă Alexandra, cum s-ar fi purtat 
cu o prinţesă de neam, dar iarăşi nu era lesne de ghicit 
dacă o făcea numai pentru ea sau era vorba de o curtenie 
înnăscută faţă de partea femeiască. 

Olenka ajunsese, într-adevăr, persoana cea mai însemnată 
a tuturor întrecerilor şi jocurilor, a plimbărilor călare şi a 
vânătorilor, dar era în firea lucrurilor să se întâmple aşa; 
după plecarea prinţesei Januszowa în Kurlandia, printre 
femeile adunate la Taurogi, ea se bucura de cea mai mare 
trecere. O mulţime de jupânese se adăpostiseră în acest loc, 
care se afla lângă hotar, venind din toată Samogiţia sub 
ocrotirea prinţului, ca să scape de suedezi; toate 
recunoşteau întâietatea BillewiczOwnei care se trăgea din 
neamul cel mai ales. În vreme ce toată Republica era 
năpădită de sânge, aici ospeţele se ţineau lanţ, de parcă 
venise regele cu toţi curtenii şi jupâniţele să se odihnească 
şi să petreacă la ţară. 

Boguslaw stăpânea ca un monarh absolut la Taurogi şi în 
ţinuturile prusiene învecinate ale electorului, în care era un 
oaspete prea cunoscut, aşa că poruncile lui erau ascultate 
cu sfinţenie. Pe baza chitanţelor, oraşele îi dădeau bani şi 
oştenii, şleahticii prusieni veneau în carete şi călare la 
ospeţele, căluşeii şi vânătorile lui. În cinstea jupâniţei sale, 
Bogustaw reînvie întrecerile între cavaleri, care ieşiseră din 
obicei pe atunci. 

O data luă şi el parte la turniruri, îmbrăcat într-o armură 
argintie şi încins cu o eşarfă albastră, pe care jupâniţă 
Alexandra fu nevoită să i-o lege cu mâna ei; dobori de pe cal 
patru dintre cavalerii prusieni de frunte, apoi pe Ketling şi 
pe Sakowicz, deşi cel din urmă avea o putere atât de uriaşă, 
încât oprea careta din goană, apucând-o de roată. Ce 
înflăcărare se iscă printre cei de faţă când, după aceea, 
cavalerul în armură argintie îngenunche înaintea jupâniţei 
sale şi primi din mâna ei cununa biruinţei. Strigătele 
răsunau asemenea bubuiturilor de tun, batistele fluturau, 
steagurile coborau în timp ce el îşi ridicase viziera şi privea 


cu ochii minunaţi la chipul împurpurat al jupâniţei, 
ducându-i mâna la gură. 

Altă dată, când un urs furios se încaieră cu câinii într-un 
ţarc şi îi ucise pe toţi, prinţul, îmbrăcat doar într-un uşor 
veşmânt spaniol, se repezi numai cu sulița la el şi străpunse 
nu numai fiara dezlănţuită, ci şi pe trabantul care, văzând 
primejdia, îi sărise în ajutor. 

Jupâniţa Alexandra, nepoată de oştean, crescută în 
tradiţiile războaielor sângeroase şi ale respectului pentru 
vitejiile cavalereşti, nu putea să nu-l admire la vederea 
acestor isprăvi; fusese învățată de mică să socotească vitejia 
aproape cea dintâi însuşire a bărbatului. 

Între timp, prinţul îi dădea în fiecare zi dovezi de curaj 
supraomenesc, şi totdeauna în cinstea ei. În laudele şi 
admiraţia neprecupeţită pentru prinţ, atât de mari, încât ar 
fi putut fi pe potriva unui zeu, oaspeţii se vedeau nevoiţi să 
rostească numele Olefkăi alături de cel al lui Bogustaw. El 
tăcea, dar privirile îi împărtăşeau ceea ce nu cutezau să-i 
spună buzele. Vraja o înconjura din toate părţile. 

Toate se potriveau în aşa fel, ca să-i apropie, să-i unească 
şi în acelaşi timp să-i despartă de mulţimea celorlalţi. Era 
greu să vorbeşti cu cineva despre el, fără să pomeneşti şi 
despre ea. Până şi gândurile Olehkăi se îndreptau mereu cu 
o putere nestăpânită spre Bogustaw. Fiecare clipă a zilei 
era menită să adâncească vraja. 

Seara, după turniruri, încăperile erau luminate cu lămpi 
de culori felurite ce aruncau străluciri tainice şi dulci, aduse 
parcă pe pământ de pe tărâmul viselor frumoase; aerul era 
plin de miresme orientale îmbătătoare, sunetele blânde ale 
harfelor nevăzute şi ale lăutelor mângâiau urechile, iar în 
aceste arome, lumini şi sunete se scălda el, admirat de toţi, 
ca un prinţ fermecat din basme, tânăr, frumos, viteaz, 
strălucind ca soarele de diamante şi îndrăgostit ca un 
păstor. 

Care jupâniţă se putea împotrivi acestui farmec, care 
dintre virtuoase n-ar fi fost cucerită de atâta vrajă? Or, 


trăind sub acelaşi acoperiş cu prinţul, nu-l putea ocoli: e 
adevărat că se afla în ospeţie fără voia ei, dar Bogustaw îşi 
îndeplinea îndatoririle de gazdă ca un magnat. Ce-i drept, 
vrând să plece de la Kiejdany, nu şovăise să vie la Taurogi, 
tot aşa cum îl preferase pe cavalerul Bogustaw, care 
înaintea ei se prefăcea credincios faţă de regele părăsit şi 
faţă de ţară, trădătorului Janusz. De aceea, la începutul 
şederii ei la Taurogi, Olenka nutrise simţăminte de prietenie 
pentru tânărul prinţ şi, înțelegând repede cât de mult se 
străduia s-o câştige, se folosise nu o dată de înrâurirea ei, 
ca să facă bine oamenilor. 

În a treia lună de la venirea ei, un rotmistru de la tunuri, 
prieten cu Ketling, fu osândit de prinţ la moarte prin 
împuşcare; Billewiezowna, aflând de această întâmplare de 
la tânărul scoţian, îi luă apărarea. 

— O zeiţă poate numai să poruncească, nu să se roage, îi 
răspunse Bogustaw şi, rupând sentinţa de condamnare la 
moarte, i-o aruncase la picioare. Spune ce vrei, porunceşte! 
Sunt în stare să dau foc la Taurogi, ca să-ţi înflorească 
zâmbetul pe chip. Altă răsplată nu-mi doresc, decât să fii 
voioasă şi să uiţi de vechile necazuri. 

Dar Olenka nu putea fi voioasă, ascunzând în inimă 
durerea, jalea şi disprețul nemărginit pentru cel dintâi om 
pe care-l îndrăgise. În ochii ei jupân Andrzej era un 
nelegiuit mai rău decât un ucigaş de părinte. Acel Kmicic 
care făgăduise să-l vândă pe rege pentru bani, ca luda pe 
Christos, se urâţea tot mai mult în mintea ei, 
preschimbându-se cu vremea într-un monstru cu chip de 
om, într-o povară şi suferinţă fără margini. Nu-şi putea ierta 
că-l îndrăgise, dar în acelaşi timp nu putea să-l uite din 
pricina urii. 

Chinuită de asemenea simţăminte, îi era greu să se 
prefacă veselă, în schimb, îi era recunoscătoare prinţului, 
pentru că nu vroise să-l ajute pe Kmicic să făptuiască 
nelegiuirea, şi pentru tot ce făcea. Se mira doar că tânărul 
prinţ, un cavaler atât de plin de însuşiri alese, nu se grăbea 


să vie în ajutorul ţării, cu toate că nu vedea cu ochi buni 
uneltirile lui Janusz. Socotea totuşi că un cârmuitor ca el 
ştie ce face şi că este silit să se poarte astfel în treburile 
politiceşti pe care ea, cu mintea ei simplă de jupâniţă, nu le 
putea înţelege. Bogustaw i se plângea de asemenea, 
lămurindu-şi desele plecări la Tylza, că nu mai poate de 
atâta osteneală, că este supărat de negocierile dintre Jan 
Kazimierz, Carol Gustav şi elector şi că se aşteaptă să scape 
ţara de la cumpănă. 

— Nu fac asta pentru nu ştiu ce răsplată, pentru 
dregătorii, îi spunea, căci acum îl jertfesc până şi pe vărul 
Janusz, care mi-a fost ca un părinte, fiindcă nu ştiu dacă voi 
izbuti s-o înduplec pe regina îndârjită să-l ierte; nu fac 
decât ce-mi porunceşte Dumnezeu, cugetul şi dragoste de 
ţară. 

Când vorbea astfel, cu tristeţea întipărită pe faţa-i gingaşă 
şi cu ochii pironiţi în bagdadie, i se părea măreț precum 
acei viteji din alte vremuri, despre care îi povestea bătrânul 
polcovnic Billewicz că citise în cărţile lui Cornelius. Şi inima 
i se umplea de admiraţie. Atunci când se chinuia din cale- 
afară, gândindu-se la Andrzej Kmicic, pe care-l ura, îi venea 
în minte Bogustaw care o mângâia şi o întărea. Unul 
întruchipa pentru ea întunericul mohorât şi înfricoşător, iar 
celălalt lumina în care se cufundă bucuros orice suflet aflat 
în suferinţă. Spătarul de Rosienie şi tomnatica jupâniţa 
Kulwiec, care fusese adusă de la Wodokty, o împingeau şi ei 
la vale pe acest povârniş, cântând de dimineaţa până seara 
adevărate imnuri de laudă în cinstea lui Bogustaw. Amândoi 
îl împovărau atât de mult la Taurogi, încât se gândea 
întruna cum să scape de ei fără să-i supere, deşi îi câştigase 
de partea lui. Mai ales pe spătar care, înfuriat la început, nu 
se putuse împotrivi prieteniei şi bunăvoinţei lui Radziwilt. 

Dacă Bogustaw ar fi fost doar un şleahtic de neam ales, nu 
un prinţ ca Radziwilt, magnat aproape deopotrivă cu un 
rege, poate că Billewiczowna l-ar fi îndrăgit până la uitarea 
de sine, în ciuda testamentului lăsat de bătrânul polcovnic, 


care o învoia să aleagă numai între mânăstire şi Kmicic. Dar 
era o jupâniţa aspră cu sine însăşi şi avea un suflet drept, 
aşa că nu-şi îngăduia nici măcar să viseze la altceva decât la 
recunoştinţă şi admiraţie pentru prinţ. 

Neamul ei era prea neînsemnat, ca să-i poată deveni soţie, 
şi prea mare, ca să ajungă ibovnica lui Radziwitt, aşadar se 
uita la el, cum s-ar fi uitat la un rege, dacă s-ar fi aflat la 
curtea acestuia. În zadar se străduia el să-i schimbe 
gândurile; uitând de sine din pricina dragostei, în parte 
înadins, în parte dus de înflăcărare, repeta nu o dată ce 
spusese când va în prima seară la Kiejdany, anume că 
RadziwiHii se însoţiseră de multe ori cu fiice de şleahtici; 
totul era zadarnic, astfel de gânduri nu se lipeau de ea, cum 
nu se lipeşte apa de pieptul lebedei, şi rămânea ca şi mai 
înainte recunoscătoare, prietenoasă, plină de admiraţie şi 
căutându-şi cu inima neîntinată alinarea în gândurile 
despre vitejia lui. 

Boguslaw nu-i înţelegea starea sufletească şi deseori i se 
părea că este aproape de împlinirea visurilor. Recunoştea 
cu ruşine şi răutate că faţă de ea nu se arăta atât de 
cutezător, cum se arătase faţă de atâtea prietene de la 
Paris, Bruxelles şi Amsterdam. Poate că se purta aşa, fiindcă 
era îndrăgostit cu adevărat ori poate pentru că în această 
jupâniţă, în chipul ei, în sprâncenele înecate şi în ochii aspri 
era ceva care impunea cuviinţă. La vremea lui, doar Kmicic 
nu se lăsase înrâurit şi sărutase cu îndrăzneală ochii aceştia 
aspri şi gura mândră, dar Kmicic era logodnicul ei. Toţi 
ceilalţi cavaleri, începând cu Wolodyjowski şi sfârşind cu 
şleahticii prusieni cam din topor de la Taurogi şi cu prinţul 
însuşi, se purtau mai puţin familiar cu ea, decât cu celelalte 
jupâniţe de aceeaşi treaptă. Prinţul se lăsa uneori pradă firii 
nestăpânite, dar după ce o dată îi strânse piciorul în caretă, 
şoptindu-i în acelaşi timp: „Nu-ţi fie teamă.”, iar ea îi 
răspunse că se teme să nu-i pară rău că a avut încredere în 
el, Bogustaw rămase încurcat şi se întoarse la vechile 
mijloace, vrând să-i cucerească inima cu-încetul. 


Dar şi răbdarea lui se apropia de sfârşit. Treptat, începu 
să uite de vedenia înfricoşătoare care i se arătase în vis, 
gândindu-se tot mai des la sfatul lui Sakowicz şi nădăjduind 
că toţi Billewiczii vor pieri în război; poftele îl chinuiau din 
ce în ce mai aprig, când deodată avu loc o întâmplare care 
schimbă cu totul rânduiala lucrurilor Ia Taurogi. 

Într-o bună zi, căzu ca trăsnetul vestea că Tykocinul fusese 
cucerit de jupân Sapieha, iar marele hatman de Lituania îşi 
pierduse viaţa printre dărâmăturile castelului. 

La Taurogi se iscă mare fierbere. Bogustaw se repezi în 
aceeaşi zi la Krolewiec, ca să se vadă cu împuterniciţii 
regelui suedez şi ai electorului. 

Întârzie acolo mai mult decât plănuise. Între timp, la 
Taurogi, începură să se adune pâlcuri de oaste prusiene şi 
suedezi. Se zvonea de o campanie împotriva lui jupân 
Sapieha. Adevărul gol-goluţ că Bogustaw era de partea 
suedezilor, ca şi vărul lui, Janusz, ieşea la iveală tot mai 
limpede. 

Se întâmpla că în acelaşi timp spătarul de Rosienie fu 
înştiinţat de arderea cuibului de la Billewicze de către 
cetele lui Loewenhaupt care, învingându-i pe răsculații din 
Samogiţia la Szawle, treceau tot ţinutul prin foc şi sabie. 

Şleahticul plecă îndată, vrând să'vadă pagubele cu ochii 
lui, iar prinţul Bogustaw nu-l opri, dimpotrivă, îi dădu 
drumul bucuros, mulţumindu-se să-i spună înainte de a 
porni la drum: 

— Acum înţelegi şi domnia ta de ce v-am adus la Taurogi; 
la drept vorbind, îmi datoraţi viaţa. 

Olenka rămase numai cu jupâniţa Kulwiec şi se închise 
îndată în încăperile sale, nevrând să vadă pe nimeni afară 
de câteva jupânese. Când acestea îi aduseră vestea că 
prinţul pregăteşte o campanie împotriva oştilor poloneze, 
nu vru să le dea crezare şi porunci să-l cheme pe Ketling, 
deoarece ştia că tânărul scoţian nu-i va ascunde nimic. 

Într-adevăr, se şi înfăţişă numaidecât, preafericit că fusese 
chemat şi că va putea vorbi cu aceea care-i stăpânea inima. 


Billewiczowna începu să-l iscodească: 

— Jupâne cavaler, spuse, la Taurogi umblă atâtea veşti, că 
nu mai ştim ce să credem şi rătăcim ca într-o pădure. Unii 
zic că prinţul voievod a murit de moarte bună, alţii susţin că 
a fost hăcuit cu săbiile. Care este pricina morţii lui? 

Ketling şovăi un răstimp; se vedea că lupta cu sfiala-i 
înnăscută, în cele din urmă roşi ca focul şi răspunse: 

— Pricina prăbuşirii şi a morţii prinţului voievod eşti 
domnia ta. 

— Eu? Întrebă uluită jupâniţa Billewicz. 

— Întocmai, fiindcă prinţul nostru a vrut mai degrabă să 
rămână la Taurogi, decât să pornească în ajutorul vărului 
său. Alături de domnia ta, jupâniţă, a uitat de toate. 

Fu rândul Olefkăi să roşească asemenea unui trandafir. 
Urmă o clipă de tăcere. Scoţianul sta cu pălăria în mână, cu 
ochii plecaţi şi cu capul pe piept într-o atitudine plină de 
cinstire şi cuviinţă; în cele din urmă îşi înălţă capul, îşi 
scutură buclele blonde şi spuse: 

— Jupâniţă, dacă vorbele mele te-au jignit, îngăduie-mi să 
îngenunchez şi să-mi cer iertare. 

— Să nu faci una ca asta, jupâne cavaler, se împotrivi 
repede jupâniţa, văzând că tânărul cavaler îşi îndoise 
genunchiul. Ştiu că mi-ai spus totul cu inima curată, fiindcă 
am băgat de seamă că-mi vrei binele. M-am înşelat oare? 
Nu-mi doreşti binele? 

Ketling îşi înălţă ochii îngereşti şi, ducându-şi mâna la 
inimă, rosti cu un glas şoptit ca o adiere de vânt şi mâhnit 
ca un oftat: 

— Ah, jupâniţă, jupâniţă! 

Şi în clipa aceea se înfricoşa că spusese prea mult, aşa că 
îşi lăsă iarăşi capul pe piept şi îşi luă înfăţişarea unui 
curtean care ascultă poruncile reginei iubite. 

— Mă aflu printre străini şi sunt lipsită de ocrotire, spuse 
Olenka. Cu toate că sunt în stare şi veghez asupra mea şi 
Dumnezeu mă va păzi de primejdii, am nevoie şi de ajutorul 
oamenilor. Domnia ta, vrei să fii fratele meu? Vrei să mă 


previi la nevoie, ca să ştiu ce să fac şi să scap de orice 
capcane? 

Spunând acestea, îi întinse mâna, iar el îngenunche cu 
toată împotrivirea fetei, şi îi sărută vârful degetelor. 

— Domnia ta, spune-mi ce se petrece în jurul meu? 

— Jupâniţă, prinţul te are dragă! răspunse Ketling. N-ai 
băgat de seamă? 

Olefka îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Am văzut şi n-am văzut. Uneori mi se părea doar că e 
foarte bun. 

— Bun! repetă Ketling ca un ecou. 

— Chiar aşa. Alteori însă, când mă gândeam că i-am 
stârnit poftele, nenorocita de mine, mă linişteam singură, 
spunându-mi că nu mă ameninţă nici o primejdie. Îi eram 
recunoscătoare pentru tot ce făcea pentru mine, deşi 
Dumnezeu mă vede, nu-i aşteptam dovezile de bună-voinţă, 
temându-mă că şi aşa îmi arătase prea multe. 

Ketling răsuflă adânc. 

— Îmi îngădui să vorbesc pe şleau? întrebă după o clipă de 
tăcere. 

— Vorbeşte, domnia ta. 

— Prinţul are mimai doi oameni de încredere, pe jupân, 
Sakowicz şi pe Paterson, iar Paterson ţine foarte mult la 
mine, fiindcă venim din aceeaşi ţară şi m-a purtat în braţe 
când eram copil. Aşa că tot ce ştiu, ştiu de la el. Prinţul te 
iubeşte, jupâniţa, poftele ard în el ca smoala de pe torţă. 
Toate câte se întâmpla aici, toate acele ospeţe, vânători, 
căluşei şi turnirul, în urma căruia scuip sânge şi acum 
datorită prinţului, au loc numai pentru domnia ta. Prinţul te 
are dragă, jupâniţa, dar dorinţa lui nu e curată, fiindcă vrea 
doar să te ruşineze, nu să te ia de soţie. Cu toate că n-ar 
găsi una mai vrednică, de-ar fi nu prinţ, ci regele lumii 
întregi, se gândeşte totuşi la alta. Îi este hărăzită principesa 
Anna şi avuţiile ei. Ştiu asta de la Paterson şi-l iau drept 
martor pe Dumnezeu, evanghelia lui, că spun numai 
adevărul. Jupâniţă, să nu te încrezi în prinţ, să nu te încrezi 


în binefacerile lui, să nu te înşele şovăiala lui, veghează, 
păzeşte-te, pentru că aici te pândeşte trădarea la fiecare 
pas. Mi se taie răsuflarea, când îmi aduc aminte ce spunea 
Paterson. Un nelegiuit ca Sakowicz nu se mai află în lumea 
întreagă. nu pot să mai vorbesc, pe legea mea, nu pot să 
mai vorbesc despre asta! Dacă n-ar fi jurământul pe care l- 
am făcut prinţului că-i voi păzi viaţa şi persoana, braţul 
acesta şi spada asta, jupâniţă, te-ar scăpa de această 
ameninţare neîncetată. Primul pe care l-aş ucide, ar fi 
Sakowicz. Aşa-i, pe el înaintea tuturor, chiar şi înaintea 
acelora care au vărsat sângele părintelui meu în ţara mea şi 
au pus mâna pe avere, făcând din mine un surghiunit şi un 
simbriaş. 

Ketling începu să tremure de mânie, o vreme strânse în 
pumn garda spadei, nefiind în stare să rostească o vorbă, 
apoi se stăpâni şi destăinui dintr-o răsuflare toate 
mijloacele pe care Sakowicz îl îndemna pe prinţ să le 
folosească împotriva ei. 

Jupâniţa Alexandra, spre marea uimire a cavalerului, 
rămase destul de liniştită, aflând de primejdia care o 
ameninţa, doar sângele îi pieri din obraji şi deveni şi mai 
serioasă în privirile ei se răsfrângea o voinţă neclintită. 

— O să scap eu! spuse. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfânta 
cruce! 

— Până acum prinţul nu vroia să asculte de sfatul lui 
Sakowicz, adăugă Ketling, dar când va vedea că drumul pe 
care l-a ales nu duce la nimic. 

Şi începu să povestească despre pricinile care-l făceau pe 
Bogustaw să şovăie. 

Jupâniţă asculta cu sprânceana încruntată, dar nu cu prea 
multă luare-aminte, pentru că începuse să se gândească de 
pe acum cum să scape de această ocrotire îngrozitoare. Din 
nefericire, în toată ţara nu se afla nici un loc în care să nu 
curgă sângele, aşa că planurile de fugă nu i se înfăţişau 
prea limpede, de aceea prefera să nu vorbească despre ele. 


— Jupâne cavaler, spuse într-un târziu, mai răspunde-mi la 
o singură întrebare. Prinţul Bogustaw este de partea 
regelui suedez sau a lui Jan Kazimierz? 

— Nu eo taină pentru nici unul dintre noi, răspunse 
tânărul oştean, că prinţul ţine cu cei care sfâşie Republica, 
vrând să-i rămână şi lui principatul Lituaniei. 

Tăcu şi se părea că gândul îi zboară fără să vrea pe urmele 
gândurilor Olenkăi, căci după o clipă adăugă: 

— Electorul şi suedezii sunt mână în mână cu prinţul şi 
cum ei vor ocupa toată Republica, nu se află nici un loc în 
care să te ascunzi de el. 

Olenka nu răspunse nimic. 

Ketling mai aşteptă o vreme să-l mai întrebe ceva, dar 
văzând-o că tace, preocupată de propriile gânduri, socoti că 
e de prisos, aşa că se îndoi într-o plecăciune adâncă, 
măturând podeaua cu penele de la pălărie. 

— Îţi mulţumesc, jupâne cavaler! rosti, întinzându-i mâna. 

Ketling începu să se retragă spre uşă cu faţa spre ea. 
Deodată, pe chipul Olenkăi se ivi o rumeneală uşoară, stătu 
o clipă în cumpănă, apoi spuse: 

— Încă o vorbă, jupâne cavaler. 

— Pentru mine, fiecare cuvânt al domniei tale este o 
dovadă de bunăvoință. 

— Domnia ta l-ai cunoscut pe jupân. Andrzej Kmicic. 

— L-am cunoscut, jupâniţă. la Kiejdany. Ultima oară l-am 
văzut la Pilwiszki, când veneam încoace din Podlasie. 

— E adevărat. e adevărat ce spunea prinţul că jupân 
Kmicic s-a oferit să ridice mâna asupra regelui polonez? 

— Nu ştiu, jupâniţă. Ştiu doar că la Pilwiszki s-au sfătuit 
îndelung, după care prinţul a plecat cu el în pădure, unde a 
întârziat atât de mult, încât Paterson începuse să se teamă 
şi a trimis oştenii în întâmpinarea lui. Eu mă aflam în 
fruntea pâlcului. L-am întâlnit pe prinţ, întorcându-se 
singur. Am băgat de scamă că era foarte întărâtat, de parcă 
trecuse printr-o mare emoție. Vorbea de unul singur, lucru 
care nu i se întâmplase niciodată. L-am auzit spunând: 


„Diavolul, ar fi în stare de una ca asta.” Altceva nu mai ştiu 
nimic. Mai târziu însă, când prinţul ne-a destăinuit ce-i 
propusese Kmicic, mi-am zis că atunci trebuie să se fi 
întâmplat. 

Billewiczowna îşi şnurui buzele. 

— Mulţumesc! rosti. 

Şi după o clipă rămase singură. 

Gândul la fugă puse stăpânire pe ea. Hotări să se smulgă 
cu orice preţ din aceste locuri spăimoase şi de sub 
oblăduirea prinţului trădător. Dar încotro s-o apuce? Satele 
şi oraşele erau în mâna suedezilor, mânăstirile dărâmate, 
castelele făcute una cu pământul, ţara întreagă mişuna de 
lefegii şi de fugarii de la oaste, de tâlhari şi de tot felul de 
lotri. Ce soartă putea s-o aştepte pe o jupâniţa aruncată în 
această vâltoare? Cine va merge cu ea? Mătuşa 
Kulwiecowna, spătarul de Rosienie şi zece-cincisprezece 
slujitori. Erau oare destui, ca s-o apere? Poate că ar fi mers 
şi Ketling, poate că ar fi găsit o mână de oşteni credincioşi şi 
de prieteni care ar fi vrut să-i însoţească, dar Ketling o 
îndrăgise, nu mai încăpea nici o îndoială, şi nu putea să aibă 
faţă de el o datorie de recunoştinţă, pe care ar fi trebuit s-o 
plătească pe urmă cu un preţ prea mare. 

În sfârşit, ce drept avea să închidă viaţa acestui tânăr abia 
trecut de vârsta copilăriei, aruncându-l în ghearele 
primejdiei, dacă nu-i putea oferi în schimb decât prietenia. 
Se întreba deci ce să facă, unde să fugă, deoarece 
pretutindeni o amenințau pierzania şi ruşinea. 

Cuprinsă de îndoieli, începu să se roage fierbinte, 
repetând mai ales o rugăciune pe care o rostea întotdeauna 
bătrânul polcovnic, când se afla în nevoie, şi care începea 
astfel: 

Cel de Sus pruncul ţi-a scăpat De-a lui Irod urgie. 

Spre Egipt calea ţi-a-ndreptat, Găsindu-ţi pază ţie. 

În acest timp, afară se ridică un vânt grozav şi copacii din 
livadă începură să se tânguie. Deodată, jupâniţă cufundată 
în rugăciune îşi aduse aminte de codrii la marginea cărora 


crescuse de mică şi îi fulgeră prin minte că numai acolo 
putea să găsească un adăpost fără primejdie. 

Olenka răsuflă uşurată, deoarece găsise, în sfârşit, ceea ce 
căuta. Aşa-i, în pădurile de la Zielonka şi Rogowska! 
Vrăjmaşii n-aveau să pătrundă până acolo şi nici lotrii nu 
umblau după pradă. Acolo până şi oamenii din partea 
locului, dacă nu erau cu luare-aminte, puteau să se 
rătăcească şi să caute zadarnic drumul până când erau 
sfâşiaţi de fiare, darmite străinii care nu cunoşteau cărările. 
Acolo o vor apăra Domaszcwiczii vânători şi Stakjenii, iar 
dacă ei nu mai erau acolo, dacă îl urmaseră cu toţii pe 
Wotodyjowski, putea să ajungă prin pădure în alte ţinuturi şi 
să-şi caute liniştea în alţi codri. 

Amintirea lui Wotodyjowski o înveseli pe Olefika. Un 
ocrotitor ca el i-ar fi trebuit. Era un oştean de nădejde, o 
sabie înapoia căreia ar fi scăpat şi de Kmicic şi de 
RadziwiHi. Îşi aduse aminte că el o sfătuise, atunci când îl 
prinsese pe Kmicic la Billewicze, să-şi caute adăpost în 
Codrul Biatowieska. 

Şi avea dreptate! Rogowska şi Zielonka erau prea aproape 
de Radziwilti, în vreme ce la Bialowieza se afla Sapieha, 
acela care îl ştersese de pe faţa pământului pe cel mai 
înfricoşător dintre Radziwilti. 

Aşadar, la Biatowieza trebuia să fugă, fie şi astăzi sau 
mâine! Nu va mai zăbovi deloc după întoarcerea spătarului 
de Rosienie. 

Se va adăposti în bungetele întunecate ale Codrului 
Biatowieska, iar mai târziu, când va trece furtuna, într-o 
mânăstire. Numai acolo putea să-şi găsească tihna 
adevărată şi uitarea oamenilor, uitarea durerii, a părerii de 
rău şi a dispreţului. 

Capitolul XVI. 

Spătarul de Rosienie se întoarse după câteva zile. Cu toate 
că avea scrisoare de liberă trecere de la Bogustaw, ajunsese 
numai până la Rosienie; n-avea rost să se mai ducă ia 
Billewicze, căci acolo nu mai era nimic. Conacul, 


acareturile, satul, totul arsese până la temelie în ultima 
bătălie pe care o dăduse acolo preotul Straszewicz în 
fruntea oamenilor săi cu rotmistrul suedez Rossa. Bărbaţii 
se aflau prin păduri sau în cetele înarmate. Dintr-un sat 
bogat nu rămăseseră decât pământul şi apa. 


Pe de altă parte, drumurile erau pline de „tâlhari”, fugari 
din toate oştirile, care umblau în pâlcuri mari, 
îndeletnicindu-se cu jaful, aşa că nici cetele mai mici de 
oşteni nu se aflau în siguranţă din pricina lor. De aceea, 
spătarul nici măcar nu se putuse convinge dacă butoaiele 
cu bani de argint îngropate în livadă mai erau la locul lor, 
aşa că se întorcea la Taurogi furios şi îngrijorat, nutrind o 
ură grozavă împotriva vrăjmaşilor. 

Abia apucă să coboare din şaretă, că Olenka îl duse în 
odaia ei şi îi povesti tot ce-i spusese Hassling-Ketling. 

Bătrânul şleahtic se cutremură, deoarece neavând copii, 
ţinea la jupâniţă ca la ochii lui. O vreme se mulţumi să 
strângă mânerul săbiei, repetând: „Care eşti cinstit, 
loveşte!” apoi îşi luă capul în mâini şi vorbi după cum 
urmează: 

— Mea culpa, mea maxima culpa! Şi mie mi se năzărea 
uneori ce-mi şoptea la ureche unul şi altul că diavolul ăsta 
şi-a pierdut capul din pricina ta, dar nu ziceam nimic, ba 
mai puneam şi mâinile în şolduri, gândind: „N-are decât să 
se însoare!” Noi ne înrudim cu neamurile Gosiewski şi 
Tyzenhauz. De ce nu ne-am putea înrudi şi cu Radziwilti? 
Dumnezeu mă pedepseşte pentru trufia mea. Straşnică 
înrudire a mai născocit trădătorul, Trăsni-i-ar să-l 
trăsnească! Vroia să fie ruda noastră, cum vrea taurul de la 
curte să fie ruda junincilor din sat! Aşteaptă însă, înainte de 
a-mi putrezi braţul şi sabia. 

— Acum trebuie să ne gândim cum să scăpăm de aici! 
răspunse Olenka. 

Şi îi înfăţişă planurile sale de fugă. 

Liniştindu-se, spătarul ascultă cu luare-aminte, iar la 
sfârşit zise: 

— Ar fi mai bine să-mi adun robii şi să alcătuiesc o ceată 
înarmată! O să-i hărţuiesc şi eu pe suedezi, cum îi hărţuiesc 
şi alţii, cum a făcut Kmicic cu Chowanski. lar tu vei fi mai în 
siguranţă în pădure şi pe câmp decât la curtea acestui 
trădător şi eretic. 


— Prea bine! consimţi jupâniţă. 

— Nu numai că nu mă împotrivesc, continuă spătarul 
înflăcărat, dar socotesc că trebuie să ne grăbim. De robi şi 
de coase nu duc lipsă. E drept că mi-au ars conacul, dar nu- 
i nimic, o să adun ţăranii din celelalte sate. Toţi Billewiczii 
care se află pe câmpul de luptă vor veni alături de noi. „O 
să-ţi arătăm noi rudenie. O să-ţi arătăm ce înseamnă să 
ameninţi cinstea Billewiczownei. Eşti un Radziwitti? Nu face 
nimic! E adevărat că în neamul Billewicz nu avem hatmani, 
dar nu avem nici trădători! O să vedem pe cine o să urmeze 
toată Samogiţia!” 

Aici se întoarse spre jupâniţă. 

— Pe tine o să te ducem la Biatowieza, iar noi o să ne 
întoarcem! Altminteri nu poate fi! Trebuie să-şi primească 
pedeapsa pentru această jignire, fiindcă e vorba de o pată 
asupra întregii stări a şleahticilor. Numai nemernicii nu vor 
fi de partea noastră! Dumnezeu, fraţii şleahtici şi cetăţenii 
vor fi alături de noi, iar atunci focul şi sabia! Billewiczii vor 
ţine piept Radziwittilor! Cine nu-i cu noi, e un infamis, ca şi 
acela care nu va scoate sabia să-l înfrunte pe trădător. 
Regele, Seimul, întreaga Republică sunt cu noi! 

Spătarul, stacojiu şi cu ciuful zbârlit, începu să bată cu 
pumnul în masă. 

— Războiul acesta e mai grabnic decât cel cu suedezii, 
pentru că noi înfăţişăm întreaga stare a cavalerilor, toate 
legile, Republica întreagă, nedreptăţită şi clintită în 
temeliile ei. Infamis este acela care nu înţelege! Această 
ţară va pieri, dacă trădătorul nu-şi va primi pedeapsa 
cuvenită. 

Spătarul se înflăcăra din ce în ce mai mult, aşa că Olefka 
se văzu nevoită să-l liniştească. Până acum stătuse 
nepăsător, deşi se părea că nu numai ţara, ci şi întreaga 
lume piere. Abia acum, când Billewiczii fuseseră jigniţi, 
vedea în asta cea mai cumplită primejdie pentru ţară şi 
începea să răcnească asemeni leului. 


Jupâniţa, care avea o mare înrâurire asupra lui, izbuti să-l 
potolească în cele din urmă, lămurindu-i că pentru scăparea 
lor, pentru ca fuga să izbândească, trebuie să păstreze cea 
mai mare taină şi să nu-i arate prinţului că ştiu sau 
bănuiesc ceva. 

Îi făgădui că va face tot ce-i va spune ea, după care vorbiră 
numai despre fugă. Lucrul nu era prea greu, pentru că se 
părea că nu-i păzeşte nimeni. 

Spătarul hotări să trimită înainte un slujitor cu scrisori 
către vechili, ca să-i strângă îndată pe ţăranii din toate 
satele lui şi ale altor Billewiczi şi să-i înarmeze. 

După aceea, şase slujitori de încredere aveau să plece 
chipurile la Billewicze după butoiaşele cu bani şi argintărie 
şi, oprindu-se în pădurile de la Girlakole, să-şi aştepte 
stăpânii acolo cu cai, lucruri şi hrană. Spătarul şi Olenka 
plănuiră să plece de la Taurogi cu sania şi doi slujitori, 
prefăcându-se că vor să meargă până la Gawna, după care 
să încalece pe cai şi să pornească în goană. La Gawna se 
duceau adesea la familia Kuczuk-Olbrotowski, unde se 
întâmpla să rămână peste noapte, aşa că se aşteptau ca 
plecarea lor să nu atragă atenţia nimănui şi să nu fie 
urmăriţi decât după două sau trei zile, când se vor afla în 
mijlocul cetelor înarmate prin codrii neumblaţi. Lipsa 
prinţului Bogustaw le sporea speranţele. 

În acest timp, jupân Tomasz începu în grabă pregătirile. 
Slujitorul cu scrisorile plecă în ziua următoare. A treia zi 
spătarul vorbi pe larg cu Paterson despre banii îngropaţi, 
care se ridicau la peste o sută de mii de cernoveţi, şi despre 
aducerea lor fără primejdie la Taurogi. Paterson îl crezu cu 
uşurinţă, deoarece şleahticul nu numai că trecea drept 
foarte bogat, dar era cu adevărat. 

— Domnia ta, trebuie să-i aducem cât mai repede, spuse 
scoţianul, şi dacă e nevoie, îţi dau şi oştenii de trebuinţă. 

— Cu cât vor fi mai puţini cei care ştiu ce aduc, cu atât va 
fi mai bine. Am slujitori de credinţă, iar butoaiele voi 


porunci să le acopere cu lemne sau cu doage la care nu se 
va lacomi nimeni. 

— Mai bine cu doage decât cu cânepă, zise Paterson, 
pentru că prin cânepă poţi să împungi cu sabia sau cu sulița 
şi să vezi că la fund e altceva. Domnia ta ai face bine să-i dai 
banii prinţului pe bază de chitanţă. Ştiu că are nevoie de 
bani, pentru că veniturile de pe moşii întârzie. 

— Aş dori să-l mulţumesc pe prinţ în aşa fel, încât să nu 
mai aibă nevoie de nimic! răspunse şleahticul. 

Cu aceasta discuţia luă sfârşit şi totul părea că se 
potriveşte de minune, deoarece slujitorii plecară 
numaidecât, iar spătarul şi Olehka urmau să plece a doua 
Zi. 

Dar, odată cu lăsarea serii, Bogustaw se întoarse pe 
neaşteptate în fruntea celor două polcuri de raitieri 
prusieni. Se vede că treburile nu-i mergeau prea bine, de 
vreme ce era tare furios şi îngrijorat. 

În aceeaşi zi, adună sfatul de război alcătuit din graful 
Sejdewitz, împuternicitul electorului, Paterson, Sakowicz şi 
polcovnicul de raitieri Kyritz. 

Chibzuiră până la ceasurile trei din noapte asupra 
campaniei din Podlasie împotriva lui jupân Sapieha. 

— Electorul şi regele suedez mi-au dat ceva oştire, spuse 
prinţul. Una din două: dacă-l vom găsi pe Sapieha în 
Podlasie, va trebui să-l nimicim, iar dacă nu va mai fi acolo, 
vom ocupa ţinutul fără nici o piedică. Şi într-un caz şi în 
celălalt e nevoie de bani, or bani nu mi-au dat nici electorul 
şi nici regele suedez, pentru că n-au nici ei. 

— Cine poate să aibă bani, dacă nu luminăţia ta?! 
răspunse graful Sejdewitz. Toată lumea vorbeşte de 
comorile nenumărate ale Radziwittilor. 

La acestea, Bogustaw: 

— Jupâne Sejdewitz, dacă aş primi toate veniturile de pe 
moşiile mele, aş avea mai multe parale decât cinci prinți de- 
ai voştri. Dar ţara e bântuită de război, veniturile nu mi se 
trimit sau cad în mâinile răzvrătiţilor. Aş putea să iau bani 


pe bază de iscălitură de la oraşele prusiene, dar domnia ta 
ştii cel mai bine ce se petrece acolo; numai pentru Jan 
Kazimierz şi-ar deschide băierile pungii. 

Şi Krolewiec? 

— Ce se poate lua am luat, dar e prea puţin. 

— Luminăţia ta, socotesc un noroc că pot să-ţi dau un sfat 
bun! spuse Paterson. 

— Mai bine mi-ai da bani gheaţă. 

— Sfatul meu înseamnă bani. Nu mai departe decât ieri, 
jupân Billewicz mi-a spus că a îngropat sume mari în 
grădina de la Billewicze şi ar vrea să aducă banii aici, ca să 
ţi-i dea luminăţiei tale în schimbul unei chitanţe. 

— Parcă mi-ai picat din cer şi şleahticul de asemenea! se 
bucură Bogustaw. 

— Cam cât să fie? 

— Peste o sută de mii de cerwoneţi, afară de argintărie şi 
alte lucruri de preţ, care fac încă pe atâta. 

— Şleahticul nu va consimţi să prefacă argintăria şi 
podoabele în bani gheaţă, dar le-am putea zălogi. Îţi sunt 
recunoscător, Paterson, pentru povaţa ta. Mâine voi vorbi 
neapărat cu Billewicz. 

— Atunci am să-l previn, fiindcă mâine vroia să se ducă la 
Gawna cu jupâniţa, la familia Kuczuk-Olbrotowski. 

— Spune-i dar să nu plece până nu vorbeşte cu mine. 

— Slujitorii i-a şi trimis înainte, mă tem încă de vreo 
primejdie. 

— Am putea repezi un polc întreg după ei, în sfârşit, o să 
mai stăm de vorbă. Îmi pică la vreme pleaşca asta! Pe de 
altă parte, ce bucurie să smulg Republicii ţinutul Podlasie 
cu banii acestui sprijinitor al regelui şi mare patriot. 

Spunând acestea, prinţul se desparţi de povăţuitorii săi, 
pentru că trebuia să se dea în seama slujitorilor, a căror 
sarcină era să-l scalde în fiecare seară, să-l ungă şi să-l 
întremeze în fel şi chip, ca să-i păstreze frumuseţea ieşită 
din comun. De obicei, aceste îndeletniciri durau un ceas, 


câteodată şi două, iar acum prinţul era şi aşa destul de 
trudit de drum. 

A doua zi, de dimineaţă, Paterson îi opri pe spătar şi pe 
Olenka, vestindu-i că prinţul doreşte să se vadă cu ei. 
Trebuiau să-şi amâne plecarea, dar nu se neliniştiră prea 
mult, deoarece Paterson le spuse despre ce e vorba. 

Un ceas mai târziu sosi prinţul. Cu toate că jupân Tomasz 
şi Olenka îşi făgăduiseră cu sfinţenie să-l întâmpine ca mai 
înainte, cu toată strădania lor, nu izbutiră câtuşi de puţin. 

Chipul jupâniţei se schimbă, iar spătarului i se urcă 
sângele în obraji la vederea tânărului prinţ şi o vreme 
rămaseră amândoi descumpăniţi şi mohorâţi, sforţându-se 
zadarnic să se liniştească. 

Prinţul, din contră, se purta fără stinghereală, doar 
trăsăturile i se alungiseră puţin şi faţa-i era acoperită de un 
strat de pomadă mai subţire decât de obicei, dar tocmai 
această paloare se potrivea de minune cu veşmintele 
lucioase de dimineaţă, spuzite cu argint. Îşi dădu seama 
dintr-odată că amândoi îl primesc parcă altfel, cu mai 
puţină bucurie decât de obicei. La început se gândi că cei 
doi regalişti aflaseră de legăturile lui cu suedezii şi de aci 
răceala purtării lor. 

Hotări, aşadar, să le arunce praf în ochi şi după obişnuitele 
vorbe măgulitoare, începu astfel: 

— Jupâne spătar, ai auzit fireşte şi domnia ta de 
nenorocirea care mi s-a întâmplat. 

— Luminăţia ta vorbeşti de moartea prinţului voievod? 
întrebă spătarul. 

— Nu numai despre moartea lui. E o lovitură năprasnică, 
dar m-am lăsat în paza lui Dumnezeu care gândesc că l-a 
plătit cu dărnicie pe vărul meu pentru toate nedreptăţile 
îndurate. Mi-a pus în spinare o nouă povară, fiindcă sunt 
silit să mă lupt cu fraţii mei, iar asta e o soartă amară 
pentru fiecare om care-şi iubeşte ţara. 

Spătarul nu răspunse nimic, mulţumindu-se să privească 
pe furiş la Olefka. 


Iar prinţul vorbi mai departe: 

— Prin munca mea, prin truda mea şi numai Dumnezeu 
ştie cu ce preţ eram pe cale de a statornici pacea. Mai era 
nevoie numai de iscălirea înţelegerii. Suedezii aveau să 
plece din Polonia, nepretinzând altă răsplată afară de 
învoirea regelui şi a stărilor ca după moartea lui Jan 
Kazimierz să fie înscăunat ca domn Carolus. Un războinic 
atât de mare şi puternic ar fi fost o adevărată mană 
cerească pentru Republică. Mai mult, urma să ne lase de 
îndată ajutoare pentru războaiele cu Ucraina şi 
septentrionii. Am fi lărgit şi mai mult hotarele, dar lui jupân 
Sapieha nu-i convine, fiindcă nu-i mai poate asupri pe 
Radziwilti. Toţi au primit înţelegerea, numai el se 
împotriveşte cu armele, nepăsându-i decât de interesele lui. 
De aceea, s-a hotărât să se folosească împotriva lui puterea 
armelor, iar această sarcină mi-a fost încredinţată mie, cu 
învoirea tainică a lui Jan Kazimierz şi a lui Carolus. Asta e! 
Nu m-am dat în lături niciodată de la datorie şi nu mă voi da 
nici acum, deşi nu vor fi puţini cei care mă vor judeca 
strâmb, gândind că încep războiul între fraţi numai din 
răzbunare. 

La acestea, spătarul: 

— Luminăţia ta, cei care te-au cunoscut atât de bine ca 
noi, aceia nu se vor lăsa înşelaţi şi vor şti să înţeleagă cum 
se cuvine planurile luminăţiei tale. 

Spătarul, încântat de propria şiretenie şi de cum o 
adusese din condei, clipi din ochi aproape pe faţă spre 
Olenka, încât aceasta se temu să nu-l vadă prinţul. 

Dar Bogustaw văzu şi el. 

„Nu mă crede”, îşi spuse în gând. 

Şi, cu toate că nu se arătă mânios, se simţi umilit în 
adâncul sufletului. Era convins că neîncrederea într-un 
Radziwitt însemna o jignire chiar şi atunci când acesta 
binevoia să scornească lucruri neadevărate. 

— Mi-a spus Paterson, zise după o clipă, că domnia ta vrei 
să-mi încredinţezi banii pe care-i ai în schimbul iscăliturii. 


Îţi îndeplinesc dorinţa cu dragă inimă, fiindcă recunosc că şi 
eu sunt la strâmtoare. Când se va aşeza pacea, vei face cum 
vei crede de cuviinţă, vei primi banii înapoi sau am să-ţi dau 
câteva sate în arendă în aşa fel încât folosul să fie de partea 
domniei tale. Aici prinţul se întoarse spre Olenka: 

— Jupâniţă, iartă-mă că nu vorbesc despre suspine şi 
dragoste înaintea unei făpturi atât de desăvârşite. Ştiu că te 
nedreptăţesc, dar trăim asemenea vremuri, încât nu pot să- 
ţi arăt toată admiraţia care ţi se cuvine. 

Olenka îşi lăsă ochii în jos şi, apucându-şi rochia - cu vârful 
degetelor, îi făcu o închinăciune, fără să rostească nici un 
cuvânt. 

În acest timp, spătarul îşi ticlui în minte un plan nespus de 
nătâng, dar pe care îl socotea grozav de iscusit. 

„O să fug cu jupâniţa şi n-o să-i împrumut nici bani”, se 
gândi. După care, dregându-şi glasul şi netezindu-şi ciuful, 
spuse: 

— Luminăţia ta, sunt bucuros că te pot ajuta. Nu i-am spus 
totul lui Paterson, pentru că mai e şi vreo jumătate de 
garniţă de cerwoneţi, pe care am îngropat-o în alt loc, ca în 
caz de nenorocire să nu pierd toţi banii. Afară de asta mai 
sunt şi butoiaşele altor Billewiczi, dar acestea au fost 
îngropate în lipsa mea sub privegherea acestei jupâniţe şi 
numai ea poate arăta locul, fiindcă omul care le-a cărat a 
murit. Luminăţia ta îngăduie să plecăm amândoi şi vom 
aduce toţi banii. 

Bogustaw îl privi cu luare-aminte, 

— Cum aşa? Paterson mi-a spus că domnia ta ai şi trimis 
slujitorii, aşa că ei trebuie să ştie unde sunt banii. 

— Dar despre ceilalţi nu ştie nimeni afară de ea. 

— Trebuie să-i fi îngropat într-un loc care să poată fi 
înfăţişat; uşor prin vorbe sau desemnat pe hârtie. 

— Vorbele zboară, răspunse spătarul, iar slujitorii nu se 
pricep să umble cu hârtiile. O să ne ducem amândoi, asta e! 
— Pentru Dumnezeu, domnia ta trebuie să-ţi cunoşti bine 
grădina, aşa că du-te numai domnia ta. La ce bun să te mai 


însoţească şi jupâniţă Alexandra. 

— Singur nu mă duc! răspunse spătarul hotărât. Bogustaw 
se uită pentru a doua oară cercetător la el, după care se 
aşeză mai bine şi începu să-şi lovească cizmele cu nuiaua de 
trestie. 

— E neapărată nevoie? întrebă. Prea bine, dar în acest caz 
vă dau două polcuri de călărime care să vă întovărăşească 
până acolo şi înapoi. 

— N-avem trebuinţă de nici un polc. Ne ducem şi ne 
întoarcem singuri. Acolo nu ne ameninţă nici o primejdie, 
suntem doar pe moşiile noastre. 

— Ca orice gospodar care doreşte binele oaspeţilor săi, nu 
pot îngădui ca jupâniţa Alexandra să plece fără însoțitori 
înarmaţi, aşa că domnia ta alege: ori singur, ori amândoi cu 
oşteni. 

Spătarul înţelese că se lăsase prins în propria capcană şi îl 
cuprinse asemenea furie, încât uită de orice prevedere şi 
strigă: 

— Luminăţia ta, alege: ori plecăm amândoi fără polcurile 
de călăreţi, ori nu dau banii! 

Jupâniţa Alexandra îl privi rugătoare, dar el se făcuse 
stacojiu şi începuse să gâfâie. Totuşi era un om prevăzător 
din fire şi aproape sfios, căruia îi plăcea să sfârşească totul 
prin bună înţelegere, dar când îşi ieşea din pepeni, când 
era prea pornit împotriva cuiva sau când intra în joc cinstea 
Billewiczilor, atunci sărea la sfadă cu un curaj 
nemaipomenit, chiar dacă era vorba de un duşman mult 
mai puternic decât el. 

Aşa făcu şi acum, îşi puse mâna stângă în şold şi, lovind 
mânerul săbiei, începu să strige în gura mare: 

— Ce înseamnă asta, suntem ostatici? Vor să asuprească 
un şleahtic liber, încâlcind cele mai sfinte drepturi? 

Bogustaw, rezemat de spătarul scaunului, se uita 
cercetător la el, fără semne vizibile de mânie, doar privirea 
îi devenea tot mai rece şi îşi lovea cizmele cu varga din ce în 


ce mai repede. Dacă spătarul l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi 
ştiut că îl ameninţă o mare primejdie. 

Firea lui Bogustaw era de-a dreptul înfricoşătoare, pentru 
că nu se ştia niciodată când cavalerul curtenitor şi omul 
iscusit, obişnuit să se stăpânească, se pot schimba în 
magnatul sălbatic şi neînfrânat care calcă în picioare orice 
oprelişti cu cruzimea unui despot oriental. Creşterea 
aleasă, obiceiurile deprinse la cele mai strălucitoare curţi 
din Europa, cumpănirea pe care o învățase printre oameni 
şi purtările frumoase erau ca nişte flori minunate şi 
puternice dedesubtul cărora se ascundea un tigru. 

Dar spătarul nu ştia toate acestea şi, orbit de mânie, striga 
mai departe: 

— Luminăţia ta, nu te mai preface, căci te cunosc! Vezi că 
regele suedez şi electorul, pe care îi slujeşti împotriva ţării, 
ca şi rangul tău de prinţ, nu te vor apăra înaintea judecății, 
iar săbiile şleahticilor te vor învăţa bunele obiceiuri. tinere! 

Bogustaw zvâcni în picioare, frânse într-o clipă nuiaua de 
trestie în mâinile-i de fier şi, zvârlind bucăţile la picioarele 
spătarului, rosti cu un glas înăbuşit, înspăimântător: 

— Uite ce fac cu drepturile voastre, cu judecăţile şi 
privilegiile voastre! 

— E o nedreptate strigătoare la cer! strigă spătarul. 

— Tăcere, şleahtic prăpădit! strigă şi prinţul. Te zdrobesc 
ca pe un vierme! Şi se îndreptă spre el, ca să-l apuce de 
piept pe şleahticul uluit şi să-l izbească de perete. 

Atunci Billewiczowna se ivi între ei. 

— Ce vrei să faci, luminăţia ta? întreba. 

Prinţul se opri. 

Cum stătea cu nările fremătând, cu faţa învâlvorată şi foc 
în priviri, jupâniţă semăna cu Minerva înfuriată. Pieptul i se 
umfla ca valurile mării şi era atât de frumoasă în mânia ei, 
că Bogustaw rămase cu ochii la ea şi toate poftele i se 
răsfrânseră pe chip, ca nişte şerpi care colcăiau în sufletu-i 
întunecat. 


Curând mânia îi trecu şi se linişti. Se mai uită o vreme la 
Olefka, în cele din urmă faţa i se îmblânzi, îşi înclină capul 
pe piept şi spuse: 

— Iertare, îngerească jupâniţă! Inima mi-e plină de 
supărare şi durere, aşa că nu mai pot să mă stăpânesc. 

Şi părăsi încăperea. 

Olenka începu să-şi frângă mâinile, iar spătarul, 
revenindu-şi, se luă cu mâinile de păr şi strigă: 

— Eu am stricat totul, eu sunt pricina pierzaniei tale! 

Prinţul nu se arătă toată ziua. Prânzi în odăile lui numai cu 
Sakowicz. Răscolit până în adâncul sufletului, nu mai putea 
să gândească tot atât de limpede ca înainte, îl chinuia 
fierbinţeala, semn că în curând avea să fie cuprins de 
friguri năprasnice, în timpul cărora înţepenea cu totul, de 
era nevoie să-i facă frecţii. Starea de acum o punea pe 
seama dragostei neobişnuit de puternice, gândind că dacă 
nu-şi va găsi împlinirea, avea să moară. 

De aceea, povestindu-i lui Sakowicz cearta cu spătarul, 
vorbi astfel: 

— Mâinile şi picioarele îmi ard, simt furnicături pe spinare, 
gura mi-e amară şi plină de foc. Pe toţi cornuţii din iad, ce 
să fie asta? Niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva! 

— Pentru că luminăţia ta eşti plin de cinste ca un clapon 
fript pe caşa. Prinţul clapon, prinţul clapon! Ha, ha! 

— Eşti un prost! 

— Prea bine! 

— N-am nevoie de glumele tale! 

— Luminăţia ta, ia-ţi lăuta şi du-te sub fereastra fetei, 
poate că o să vezi. pumnul. spătarului. Ptiu, la dracu, un om 
atât de hotărât ca Bogustaw Radziwilt! 

— Eşti un nătărău! 

— Prea bine! Văd că luminăţia ta începi să vorbeşti de unul 
singur şi să-ţi spui adevărul în faţă. Cutează, haide! Nu mai 
trebuie să ţii seama de rang! 

— Vezi tu, Sakowicz, Castor al meu îşi cam ia nasul la 
purtare şi de aceea deseori primeşte câte un picior în 


coastă; s-ar putea ca tu s-o păţeşti şi mai rău. 

Sakowicz sări ca opărit, cum făcuse nu demult spătarul de 
Rosienie, şi pentru că avea darul iniţiativei, începu să strige 
cu un glas care semăna atât de mult cu al spătarului, încât 
nevăzând cine vorbeşte, oricine se putea înşela. 

— Ce înseamnă asta, suntem ostatici? Vor să asuprească 
un şleahtic liber. Încălcând cele mai sfinte drepturi? 

— Dă-mi pace, dă-mi pace! îi spuse prinţul cu aprindere. 
Pe nătărăul ăla bătrân l-a apărat ea, dar pe tine n-are cine 
să te apere. 

— Dacă ea a avut grija să-l apere, trebuia s-o îngrijeşti şi 
luminăţia ta! 

— Altminteri nu se poate, aici e vorba de niscaiva farmece. 
Fie că mi-a făcut ceva, de m-a vrăjit, fie că stelele sunt 
aşezate astfel. Încât îmi pierd minţile. Dac-ai fi văzut-o când 
îl apăra pe netrebnicul de unchiu-său. Dar tu nu pricepi 
nimic! Mi se învârte capul! Uite cum îmi ard mâinile! Una 
ca ea să iubeşti, s-o strângi la piept, să. 

— Să ai copii cu ea! adăugă Sakowicz. 

— Chiar aşa, să ştii, şi voi avea, fiindcă altfel mă va mistui 
vâlvătaia din mine. Pentru Dumnezeu, ce se petrece-cu 
mine. Pe toţi dracii de pe pământ şi din iad, să mă însor sau 
ce să fac? 

Sakowicz se posomori. 

— Luminăţia ta, n-ar trebui să te gândeşti la una ca asta. 

— Ba tocmai că mă gândesc şi dacă vreau, am s-o fac chiar 
dacă un polc întreg de Sakowicz mi-ar repeta întruna: 
„Luminăţia ta, n-ar trebui să te gândeşti la una ca asta 

— Ehei după câte văd, nu-i de glumă! 

— Sunt bolnav, vrăjit, altfel nu se poate! 

— La urma urmei, de ce nu vrei, luminăţia ta, să faci ce te- 
am povâăţuit? 

— Poate că am să fac! Ducă-se dracului toate visele, toţi 
Billewiczii şi toată Lituania cu prejudecățile ei şi cu Jan 
Kazimierz pe deasupra. Altfel nu izbutesc. Văd că nu 
izbutesc! Ajunge! Ce mare lucru, ce mare scofală! Şi când 


LLA 


te gândeşti că am şovăit atâta vreme! Mi-a fost frică de vise, 
de Billewiczi şi de tribunale, de gloatele şleahticilor şi de 
norocul lui Jan Kazimierz! Haide, spune-mi că sunt un 
nătărău! Auzi, îţi poruncesc să-mi spui că sunt un nătărău! 

— lar eu n-am să ascult, pentru că acum eşti un Radziwit, 
nu un vicar calvin. Bolnav însă cred că eşti, luminăţia ta, 
fiindcă nu te-am văzut niciodată în asemenea stare. 

— E adevărat! În cele mai trudnice împrejurări mă 
mulţumeam să dau din mână şi să fluier nepăsător, dar 
acum parcă mă îmboldeşte cineva cu pintenii în şolduri. 

— E lucru de mirare, fiindcă dacă fata asta te-a fermecat 
într-adevăr, apoi n-a făcut-o ca să fugă, iar din cele ce mi-ai 
spus luminăţia ta, se arată că vroiau s-o şteargă pe furiş 
amândoi. 

— Mi-a spus Ryff că asta e înrâurirea lui Saturn spre care 
se înălța în această lună aburi fierbinţi. 

— Luminăţia ta, mai bine ia-ţi-l pe Jupiter ca ocrotitor, 
pentru că acesta a avut noroc şi fără nuntă. Toate se vor 
sfârşi cu bine, numai că luminăţia ta nu trebuie să mai 
pomenegşti de nuntă, dar dacă e vorba de una pro forma. 

Deodată, starostele de Oszmiana se lovi cu palma peste 
frunte. 

— Ia stai, luminăţia ta. Am auzit de o întâmplare 
asemănătoare în ţinuturile prusiene. 

— Îţi şopteşte diavolul ceva la ureche? Hai, dă-i, drumul! 

Sakowicz tăcu însă un răstimp mai lung, în sfârşit, faţa i se 
lumină şi zise: 

— Luminăţia ta, mulţumegşte-i norocului că ţi-a dat un 
prieten ca Sakowicz. 

— Ei, ce-i nou, ce-i nou? 

— Nimic, numai că am să-ţi fiu cumnat de mână la nuntă! 
Sakowicz se înclină. E o mare cinste pentru un sărăntoc de 
şleahtic. 

— Nu te mai prosti, spune repede! 

— La Tylza se află un oarecare Plaska, sau cam aşa ceva, 
care odinioară era preot la Nieworany, dar schimbându-şi 


credinţa, a devenit luteran, s-a însurat şi a fost luat de 
elector sub oblăduirea lui; acum vinde cu preţ bun peşte 
afumat celor din Samogiţia. La vremea lui, până şi episcopul 
Parczewski s-a străduit să-l readucă în Samogiţia, Unde mai 
mult ca sigur că l-ar fi ars pe rug, dar electorul n-a vrut să- 
şi dea semenul întru credinţă. 

— Ce-mi pasă mie de toate astea? Nu mai tărăgăna 
lucrurile! 

— Ce-ţi pasă luminăţiei tale? Uite că ar trebui să-ţi pese, 
fiindcă el o să vă coasă ca faţa de căptuşeală, înţelegi, 
luminăţia ta? Dar pentru că meşterul e nătâng şi nu face 
parte din breaslă, nu va fi prea greu să rupem cusăturile pe 
urmă, pricepi, luminăţia ta? Cei din breaslă nu vor 
recunoaşte şi nu vor întări cusătura, în schimb, noi vom 
scăpa de orice gâlceavă şi împotrivire. Meşterului putem să- 
i sucim capul după aceea, iar luminăţia ta te vei putea 
plânge că ai fost înşelat cu bună ştiinţă, înţelegi? Înainte de 
asta însă: crescite et multiplicamini116). Sunt cel dintâi 
care-ţi dau binecuvântarea. 

— Înţeleg şi nu prea! spuse prinţul. La dracu, înţeleg de 
minune. Sakowicz, trebuie să te fi născut cu dinţii rânjiţi ca 
strigoii. O să ajungi pe mâna călăului, altfel nu se poate. 
Aşa, jupâne staroste! Dar cât trăiesc eu, n-o să ţi se 
clintească nici un fir de păr, iar răsplata nu va fi nici ea prea 
mică. Atunci eu. 

— Luminăţia ta trebuie să-i ceri mâna Billewiczownei şi 
spătarului. Dacă o să fii respins, dacă nici astfel n-o să 
izbutim, atunci să dai poruncă să mă jupoaie de piele, să-mi 
facă curele pentru sandale din ea, şi să plec în pelerinaj la. 
Roma. Împotriva unui Radziwitt te poţi burzului, când vrea 
să se drăgostească, dar când binevoieşte să se însoare, n- 
are nevoie să gâdile nici un şleahtic. Numai că luminăţia ta 
trebuie să-i spui spătarului şi jupâniţei că din pricina 
electorului şi a regelui suedez, care ţi-o peţesc pe prinţesa 
des Deux Ponts, cununia nu trebuie dată în vileag până 
când nu se încheie pacea. Dealtfel, în actul de zestre scrieţi 


ce poftiţi. Nici una dintre cele două biserici nu-l va întări. 
Ei? 

Bogustaw tăcu un răstimp, doar pe obraji i se iviră pete 
roşietice sub pomadă. După o clipă, zise: 

— N-avem timp, peste trei zile musai să pornesc asupra lui 
Sapieha. 

— Se potriveşte de minune! Dacă aveam vreme mai multă, 
nu mai puteam îndreptăţi graba formelor. Păi cum? 
Luminăţia ta ai să pui pe seama lipsei de timp faptul că vă 
cunună cel dintâi preot care se află la îndemână, ca în orice 
împrejurări grabnice. Vor gândi şi ei tot aşa: „S-o facem 
repede, fiindcă n-avem timp de pierdut!” E o jupâniţă 
vitează, aşa că luminăţia ta poţi s-o iei şi în campanie. Rege 
drag, dacă Sapieha te va învinge şi aşa vei fi pe jumătate 
biruitor. 

— Bine, bine! rosti prinţul. 

Dar în aceeaşi clipă se cutremură de friguri, fălcile i se 
încleştară şi nu mai putu scoate nici o vorbă. Tot trupul îi 
înţepeni, apoi începu să tremure şi să se zbată ea peştele pe 
uscat. Cu toate acestea, Sakowicz, speriat, nu mai avu când 
să aducă doftorul, căci atacul trecu destul de repede. 

Capitolul XVII. 

După discuţia cu Sakowicz, prinţul se duse a doua zi după- 
amiază la spătarul de Rosienie. 

— Jupâne spătar, îi spuse la început, ultima dată m-am 
făcut vinovat faţă de domnia ta, lăsându-mă dus de mânie în 
casa mea. Mea culpa şi e cu atât mai mare, cu cât am jignit 
un om care se trage dintr-un neam împrietenit de veacuri 
cu Radziwitii. Acum însă vin şi te rog de iertare. Pe domnia 
ta să te îmbuneze recunoaşterea greşelii, iar mie să-mi fie 
pedeapsă. Îi cunoşti demult pe Radziwilti şi ştii că nu prea le 
place să-şi ceară iertare, dar pentru că am greşit înaintea 
vârstei şi a rangului domniei tale, nu mai ţin seamă cine 
sunt şi vin cel dintâi cu capul plecat. Aşa că, bătrâne prieten 
al casei noastre, socotesc că ai să-mi îngădui să-ţi strâng 
mâna. 


Spunând acestea, îi întinse mâna, iar spătarul, căruia îi 
trecuse supărarea, nu cuteză să i-o refuze pe a lui, deşi i-o 
dădu cu oarecare încetineală, şi spuse: 

— Luminăţia ta, întoarce-ne libertatea şi vom fi foarte 
mulţumiţi. 

— Sunteţi liberi şi puteţi pleca fie şi astăzi. 

— Mulţumesc, luminăţia ta! răspunse spătarul uimit. 

— Am o singură rugăminte pe care, deie Domnul, sa mi-o 
îndeplineşti. 

— Ce rugăminte? întrebă spătarul cu teamă. 

— Domnia ta, să asculţi cu răbdare ce vreau să-ţi spun. 

— Dacă-i aşa, ascult şi până diseară. 

— Nu-ţi cer să-mi dai răspuns numaidecât, ci după ce ai să 
cumpăneşti bine lucrurile un ceas ori două. 

— Dumnezeu mi-e martor, dacă-mi recapăt libertatea, nu 
mai doresc nimic. 

— Libertatea ţi-o vei recăpăta, domnia ta, nu ştiu însă dacă 
vei mai vrea să te foloseşti de ea şi dacă te vei mai grăbi să 
pleci din casa mea. Aş fi bucuros să socoteşti tot ce se află la 
Taurogi drept al domniei tale, dar acum ascultă. Ştii oare, 
domnia ta şi binefăcător al meu, de ce m-am împotrivit 
plecării jupâniţei Billewicz? Pentru că am înţeles că vreţi să 
fugiţi, iar eu am îndrăgit-o atât de mult pe nepoata domniei 
tale, încât aş fi gata să trec în fiecare zi Helespontul, ca s-o 
văd, cum făcea acel Leandru pentru Hera lui. 

Spătarul roşi iarăşi într-o clipită. 

— Luminăţia ta, cutezi să-mi spui mie una ca asta? 

— Chiar domniei tale, binefăcătorul meu. 

— Luminăţia ta, caută-ţi norocul la fetele de la curte, dar 
să nu te atingi de o fiică de şleahtic, asta nu se poate! Poţi s- 
o legi şi s-o ţii închisă, dar nu-ţi este îngăduit s-o ruşinezi! 

— E adevărat, consimţi prinţul, dar pot să mă înclin 
înaintea bătrânului Billewicz şi să-i spun: Bunule părinte, 
dă-mi pe nepoata domniei tale de soţie, că nu mai pot trăi 
fără ea. 


Spătarul fu atât de uluit, încât îi pieri graiul; o vreme 
mişcă numai din mustăţi şi ochii îi ieşiră din orbite, apoi 
începu să şi-i şteargă cu mâinile şi să privească ba la prinţ, 
ba în jurul lui prin încăpere, până când spuse: 

— Visez oare sau e aievea? 

— Nu visezi, binefăcătorule, nu visezi, şi ca să te conving, 
îţi repet cum omnibus titulis417): Eu, Bogustaw Radziwill, 
prinţ comis al Marelui Principat al Lituaniei, te rog pe 
domnia ta, lomasz Billewicz, spătar de Rosienie, să-mi dai 
mâna nepoatei domniei tale, Alexandra, fiica starostelui de 
vânătoare. 

— Cum aşa? Pentru Dumnezeu, luminăţia ta, te-ai gândit 
bine? 

— Eu m-am gândit, acum gândeşte-te şi domnia ta dacă 
mirele e vrednic de jupâniţă. 

— De mirat ce sunt, mi s-a tăiat, răsuflarea. 

— Acum poţi să judeci dacă planurile mele au fost curate 
sau nu. 

— Luminăţia ta, nu mai ţii seama de starea noastră de 
şleahtici fără însemnătate? 

— Oare Billewiczii sunt chiar atât de jos, aşa de puţin 
preţuieşti blazonul de şleahtic şi vechimea neamului? Un 
Billewicz poate vorbi astfel? 

— Luminăţia ta, ştiu că începuturile neamului nostru 
trebuie căutate la Rom, dar. 

— Dar, îl întrerupse prinţul, hatmani şi cancelari nu aveţi. 
Nu-i nimic, electori sunteţi însă, ca şi unchiul, meu din 
Brandenburg. De vreme ce în Republica noastră un şleahtic 
poate fi ales rege, nici un prag nu e prea înalt pentru 
picioarele lui. Eu, jupâne spătar, cu ajutorul Domnului, 
unchiule, mă trag dintr-o prinţesă de Brandenburg, 
părintele meu din prinţesa de Ostr6g, dar bunicul, de 
falnică amintire Krzysztof I, cel poreclit Trăsnetul, mare 
hatman, cancelar şi voievod de Wilno, a fost căsătorit primo 
voto cu Sobkowna, şi nu i-a căzut mitră din cap pentru că 
Sobkâwna era o şlahciancă de neam ca atâtea altele. În 


schimb, când răposatul meu părinte s-a însoţit cu fiica 
electorului, l-au bârfit că nu se gândeşte la rangul lui, deşi 
se unea cu o casă domnitoare. Aşa-i de îndrăcită trufia 
voastră de şleahtici. Ei, binefăcătorule, recunoaşte că nu-l 
socoteşti pe Billewicz mai prejos de Sobek, nu-i aşa? 

Prinţul începu să-l bată pe spate, în semn de mare 
prietenie, iar şleahticul se muie ca ceara şi răspunse: 

— Dumnezeu să te răsplătească, luminăţia ta, pentru 
gândul cinstit. Mi s-a luat o piatră de pe inimă! Ei, luminăţia 
ta, dacă n-ar fi deosebirea de credinţă! 

— Ne va uni un preot catolic, altul nu vreau nici eu. 

— Îţi vom fi recunoscători toată viaţa, fiindcă e vorba de 
binecuvântarea lui Dumnezeu, pe care n-am fi căpătat-o, 
dacă vreun mişel. 

Spătarul îşi muşcă limba, dându-şi seama că vroia să 
spună un lucru nu prea plăcut pentru prinţ, dar Bogustaw 
se prefăcu că nu înţelege, zâmbi binevoitor şi adăugă: 

— Iar în ceea ce priveşte urmaşii, n-am să mă încăpăţânez, 
fiindcă aş face orice pentru această minune de frumuseţe. 

Chipul spătarului se lumină, de parcă ar fi căzut asupra lui 
toate razele soarelui. 

— Adevărat, Dumnezeu a dăruit-o din belşug cu frumuseţe 
pe codana asta! 

Boguslaw îl bătu iarăşi pe umăr şi, aplecându-se la 
urechea şleahticului, începu să-i şoptească: 

— Mă pun chezaş că primul va fi băiat, o frumuseţe de 
băiat! 

— Hi, hi, hi! 

— Pentru că altfel nu poate fi, o Billewicz. 

— O Billewicz şi un Radziwitt, adăugă spătarul, 
desfătându-se cu unirea celor două nume. Hi, hi, hi! O să se 
ducă buhul în toată Samogiţia. Ce o să mai spună jupânii 
Sicihski, prietenii noştri, când vor vedea că Billewiczii se 
ridică atât de sus? Ei nu-i dădeau pace nici bătrânului 
polcovnic, cu toate că era un bărbat cu însuşiri romane, 
cinstit în toată Republica. 


— O să-i alungăm din Samogiţia, jupâne spătar! 

— Dumnezeule milostiv, necercetate sunt vrerile tale, dar 
dacă e scris ca jupânii Sicinski să plesnească de invidie. 
atunci, facă-se voia ta! 

— Amin! adăugă Bogustaw. 

— Luminăţia ta, nu mi-o lua în nume de rău, că poate nu 
sunt destul de aşezat, cum s-ar cuveni să fie un om căruia i 
se cere fata, şi că-mi arăt bucuria pe faţă. Dar am fost 
foarte îngrijoraţi şi, neştiind ce ne aşteaptă, ne-am făcut tot 
felul de gânduri. Am ajuns să te nedreptăţim până şi pe 
luminăţia ta, iar acum se vede deodată că temerile şi 
bănuielile erau neîntemeiate şi că putem să ne arătăm 
bucuria. Îţi repet, domnia ta, parcă mi s-a luat o piatră de 
pe inimă. 

— Jupâniţa Alexandra m-a judecat şi ea tot aşa? 

— Ea? Chiar dacă aş fi Cicero şi tot n-aş fi în stare să 
înfăţişez admiraţia pe care o nutrea înainte pentru 
luminăţia ta. Gândesc că numai virtutea şi sfiala înnăscută 
au stat în calea dragostei. Dar când va afla de dorinţa 
luminăţiei tale, sunt sigur că-şi va da frâu inimii care nu va 
întârzia să zburde voioasă pe păşunile dragostei. 

— Nici Cicero n-ar fi vorbit mai frumos! răspunse 
Bogustaw. 

— Pentru că atunci, când eşti fericit, îţi vin vorbele mai 
uşor. Dar de vreme ce luminăţia ta asculţi cu atâta 
bunăvoință toate câte ţi le spun, atunci am să merg până la 
capăt. 

— Mergi, jupâne spătar. 

— Cu toate că e tare crudă, hic mulier are mintea unui 
bărbat şi mai mare mirarea cât poate fi de hotărâtă. în 
împrejurări în care mulţi oameni cu experienţă ar şovăi, ea 
nu stă deloc pe gânduri. Ce-i rău, la stânga, cei bun, la 
dreapta. şi ea tot la dreapta. Pare blândă, dar odată ce şi-a 
ales drumul, poţi să dai cu tunul, că tot nu se va abate de la 
el. Seamănă cu bunicul ei şi cu mine; tatăl ei era un oştean 
înnăscut, dar ca om era moale. mama, în schimb, 


WojnillowiczOwna de domo, sora Kulwiecownei, era şi ea 
destul de hotărâtă. 

— Jupâne spătar, mă bucur de ce-mi spui! 

— N-ai să crezi, luminăţia ta, cât e de îndârjită împieliţata 
asta împotriva suedezilor şi a celorlalţi vrăjmaşi ai 
Republicii. Dacă ar bănui pe cineva de o înşelăciune cât de 
mică, apoi ar simţi pentru el o scârbă fără margini, de-ar fi 
un înger, nu un om. Luminăţia ta, iartă-l pe un bătrân care 
ar putea să-ţi fie părinte, ca vârstă cel puţin, dacă nu şi ca 
rang: leapădă-te de suedezi. Asupresc ţara mai rău ca 
tătarii! Porneşte-ţi oştile împotriva lor, şi nu numai eu, dar şi 
ea te vom urma pe câmpul de luptă! Ilartă-mă, luminăţia ta, 
iartă-mă Am spus şi eu ce-am gândit! 

Boguslaw se stăpâni, după o clipă de tăcere, şi începu să 
vorbească astfel: 

— Jupâne spătar şi binefăcătorule! ieri eraţi îndreptăţiţi, 
dar astăzi nu se mai cuvine să presupuneţi că vreau să vă 
arunc praf în ochi, spunându-vă că sunt de partea regelui şi 
a ţării. Îţi repet sub jurământ, ca unei rude, că tot ce-am 
spus despre pace şi condiţiile ei, a fost adevărul adevărat. 
Aş vrea şi eu să pornesc la luptă, căci şi pe mine mă 
îndeamnă firea, dar am văzut că scăparea Republicii se află 
în altă parte şi, din dragoste neprefăcută faţă de ţară, a 
trebuit să aleg altă cale. Şi pot să spun că mi-a izbutit un 
lucru nemaipomenit: după război, puterea biruitoare se 
pune în slujba celei înfrânte. Până şi Mazarin, cel mai şiret 
dintre oameni, ar fi fost mândru, dacă ar fi fost în locul meu. 
Nu numai jupâniţa Alexandra, ci şi eu îi urăsc pe vrăjmaşi 
tot atât de mult. Totuşi ce pot face? Cum să scap ţara? Nec 
Hercules contra plures! Aşa că mi-am zis: „În loc să pier, 
lucru şi mai uşor şi mai plăcut, trebuie s-o scap.”' Şi pentru 
că am deprins asemenea treburi de la cârmuitori pricepuţi, 
pentru că mă înrudesc cu electorul şi sunt bine văzut de 
suedezi, după cele făptuite de vărul Janusz, am început 
îndată negocierile. Care ar fi fost cursus lor şi foloasele 
Republicii, ştii şi domnia ta: sfârşitul războiului, încetarea 


asupririi credinţei catolice, a bisericilor şi a clerului, a stării 
şleahticilor şi a gloatelor, ajutorul suedez în războaiele cu 
septentrionii şi cu cazacii, lărgirea hotarelor. Iar pentru 
toate acestea o singură răsplată: Carolus să fie rege după 
Jan Kazimierz. Cine a făcut mai mult pentru ţară în aceste 
vremuri, să mi-o spună în faţă! 

— E adevărat. ar vedea-o şi un orb. numai că şleahticii vor 
fi grozav de nemulţumiţi că nu vor mai avea loc alegeri 
libere. 

— Care-i lucrul de căpetenie, alegerile sau ţara? 

— Amândouă sunt una, luminăţia ta, pentru că acest drept 
stă la temelia Republicii. Ce înseamnă ţara, dacă nu un 
mănunchi de legi, privilegii şi libertăţi de care se bucură 
starea şleahticilor? Rege putem găsi şi sub stăpânirea 
străină. 

Mânia şi plictisul, fulgerară pe chipul lui Bogustaw. 

— Carolus, spuse, va iscăli pacta conventa, aşa cum le-au 
iscălit şi ceilalţi, iar după moartea lui, o să alegem pe cine 
poftim. fie şi pe acel Radziwilt care se va naşte dintr-o 
Billewicz. 

Spătarul încremeni, orbit parcă de acest gând, apoi îşi 
înălţă braţele şi strigă cu înflăcărare: 

— Consentior! 

— Aşa gândesc şi eu că domnia ta vei consimţi, chiar dacă 
pe urmă tronul ar fi să rămână în familia noastră, zise 
prinţul eu un zâmbet răutăcios, Aşa sunteţi toţi! Dar să 
lăsăm asta pentru mai târziu. Deocamdată trebuie sa 
ducem la bun sfârşit negocierile. Pricepi, domnia ta, 
unchiule? 

— Musai, pe legea mea, musai! repetă spătarul convins de- 
a binelea. 

— Iar la bun sfârşit pot fi duse numai fiindcă eu sunt 
mijlocitorul care-i place regelui suedez, şi domnia ta ştii din 
ce pricină? Carolus are o soră însoţită cu de la Gardie, iar 
pe cealaltă, principesa des Deux Ponts, încă jupâniţă, vrea 
să mi-o dea mie, ca să se înrudească cu casa noastră şi să 


aibă sprijinitor oricând în Lituania. De aci bunăvoința lui 
pentru mine, la care îl îndeamnă şi unchiul meu, electorul. 

— Cum se poate? întrebă spătarul neliniştit. 

— Prea bine, jupâne spătar, deoarece pentru porumbiţa 
domniei tale aş da toate prinţesele des Deux Ponts, 
împreună cu principatul tuturor Pontus de pe lume. Numai 
că nu se cuvine să aţâţ fiara suedeză şi de aceea mă prefac 
că ascult cu plăcere planurile lor, dar după ce vor iscăli 
înţelegerea, o să mai vedem! 

— Ehei, te pomeneşti că nu mai vor s-o iscălească, dacă 
află că luminăţia ta de însori?! 

— Jupâne spătar, spuse prinţul aşezat, m-ai bănuit că-mi 
înşel ţara. Acum eu te întreb ca un fiu credincios: am oare 
dreptul să jertfesc binele Republicii pentru interesele mele? 

Jupân 'Tomasz se nelinişti: 

— Aşadar, ce se va întâmpla? 

— Gândeşte-te şi domnia ta: ce trebuie să se întâmple? 

— Pentru Dumnezeu, văd că nunta trebuie amânată, iar 
proverbul spune „Boală lungă, moarte sigură”. 

— Eu n-am să-mi schimb inima, pentru că m-am 
îndrăgostit pentru toată viaţa, iar domnia ta trebuie să ştii 
că în ceea ce priveşte statornicia, aş lăsa-o în urmă până şi 
pe răbdătoarea Penelopa. 

Teama spătarului crescu şi mai mult, deoarece avea o 
părere opusă despre statornicia prinţului, părere întărită şi 
de alţii, iar prinţul, parcă ghicindu-i gândurile, adăugă: 

— Dar domnia ta ai dreptate, când spui că nimeni nu poate 
fi sigur de ziua de mâine: pot să mă îmbolnăvesc şi să cad la 
pat, ieri am înţepenit atât de rău, încât abia mi-am revenit 
cu ajutorul lui Sakowicz; aş putea să mor, să pier în 
campania împotriva lui Sapieha, iar întârzierile, rugăminţile 
şi grijile care vor urma, nu încap scrise nici pe o piele de 
vițel. 

— Pe rănile lui Christos, ce-i de făcut, luminăţia ta? 

— Ce pot să spun eu, răspunse prinţul cu mâhnire, chiar 
dacă m-aş bucura ca lucrul să fie isprăvit cât se poate de 


repede. 

— Asta-i, să fie isprăvit. Să vă cununaţi şi pe urmă, fie ce-o 
fi. 

Bogustaw zvâcni în picioare. 

— Pe sfântă Evanghelie! Cu înţelepciunea domniei tale, ar 
trebui să ajungi cancelarul Lituaniei. Altul n-ar fi născocit 
nici în trei zile una ca asta, iar domniei tale ţi-a venit în 
minte din prima clipă! Asta-i, să ne cununăm; şi să tăcem 
din gură. Ptiu, ce minte! Eu şi aşa am să pornesc împotriva 
lui Sapieha peste două zile, că n-am încotro! În acest timp, 
deschidem o trecere tainică spre încăperea fecioarei şi pe 
urmă la drum! lată o minte de cârmuitor! Doi sau trei 
oameni de încredere or să cunoască taina şi o să-i luăm ca 
martori, pentru ca unirea noastră să aibă loc formaliter. 
Scriem actul dotai, asigurăm zestrea, la care voi adăuga 
înscrisul meu, şi nu spunem o vorbă până la vremea 
potrivită. Jupâne spătar şi binefăcătorule, îţi mulţumesc din 
toată inima. Vino să te îmbrăţişez, apoi du-te la frumoasa 
mea. Am să aştept răspunsul ei ea pe jar. Între timp, îl voi 
trimite pe Sakowicz după preot. Rămâi sănătos, tăticule; 
poate că în curând vei fi bunicul unui Radziwilt! 

Spunând acestea, prinţul îi dădu drumul şleahticului uluit 
şi părăsi încăperea. 

— Pe legea mea! îşi spuse spătarul, venindu-şi în fire. I-am 
dat un sfat, de care nici Solomon nu s-ar ruşina, deşi aş 
vrea să nu fie nevoie de el. Dacă e taină, taina să fie. 
Zadarnic te frămânţi şi te dai cu capul de pereţi, altfel nu se 
poate. Hm, şi un orb ar vedea că nu se poate altfel! De-ar 
da Dumnezeu să înţepenească de ger şi să crape odată 
suedezii ăştia! Dacă n-ar fi negocierile astea, cununia ar 
avea loc după datină şi toată Samogiţia s-ar aduna la 
petrecere. Cine-a mai pomenit ca bărbatul să sc ducă la 
soţie în pâslari, ca să nu facă zgomot? Ptiu, drace! Jupânii 
Sicihski n-au să crape atât de repede, deşi, slavă Domnului, 
de astă dată n-au să mai scape. 

Plecă la Olenka. 


În acest timp, prinţul se sfătuia mai departe cu Sakowicz: 

— Şleahticul a jucat ca ursul în două labe, îi spuse lui 
Sakowicz, dar ştiu că m-a obosit! Of, l-am strâns în braţe, 
până i-am auzit pârâind oasele, şi mi ţi l-am scuturat, de 
credeam c-o să-i cadă cizmele din picioare cu paie cu tot. 
Iar când i-am zis „unchiule”, cât pe ce să plesnească, de 
parcă înghiţise un ceaun întreg de varză tocată. Ptiu, ptiu! 
Stai puţin, ai să fii unchiul meu, dar asemenea unchi am o 
droaie prin toată lumea. Sakowicz, o şi văd cum mă 
aşteaptă şi mă întâmpină în odaia ei, închizând ochii şi 
încrucişându-şi braţele. Aşteaptă tu, am să-ţi sărut ochişorii 
până când. Sakowicz, îţi dăruiesc pe viaţă şi Prudy, care se 
află nu departe de Oszmiana! Când poate fi aici Plaska? 

— Înainte de lăsarea serii! Luminăţia ta, îţi mulţumesc 
pentru Prudy. 

— N-ai pentru ce! Înainte de lăsarea serii? Asta înseamnă 
că poate să pice dintr-o clipă în alta. De-ar putea să ne 
cunune astăzi, fie şi la miezul nopţii. Actul l-ai scris? 

— E gata. M-am arătat foarte darnic pe socoteala 
luminăţiei tale. Am pus Birze pe numele jupâniţei. Spătarul 
o să urle ca un câine, când o să-i luăm totul înapoi. 

— După ce va sta o vreme în temniţă, se va linişti. 

— Nu mai e nevoie. Când se va arăta că actul de cununie 
nu poate fi recunoscut, vor cădea şi celelalte. Nu ţi-am spus 
eu, luminăţia ta, că va consimţi? 

— Spătarul nu s-a împotrivit deloc. Tare aş vrea să ştiu ce 
va spune ea. Văd că el întârzie! 

— Au căzut unul în braţele celuilalt şi plâng de bucurie, te 
binecuvântează pe luminăţia ta şi-ţi laudă bunătatea şi 
farmecul. 

— Nu ştiu dacă şi farmecul, pentru că nu arăt prea bine. 
Sunt mereu bolnav şi mă tem să nu înţepenesc iarăşi ca, 
ieri. 

— Ei, luminăţia ta, să ai grijă să stai la căldură. 

Prinţul se repezi la oglindă. 


— Am ochii încercănaţi şi nătângul de Fouret mi-a făcut 
sprâncenele strâmbe astăzi. Uite, nu-i aşa că sunt strâmbe? 
Voi porunci să-i strivească degetele cu cocoşul de la 
muschetă şi o să iau o maimuţă să mă slujească. De ce 
întârzie spătarul atâta? Aş vrea să mă duc la jupâniţă! O să- 
mi îngăduie s-o sărut înainte de cununie. s-o sărut. s-o 
degust! Ce repede se întunecă astăzi. Dacă Plaska se lasă 
greu, îndemnaţi-l cu cleştele înroşit. 

— Plaska nu se va da în lături, e un mare tâlhar! 

— Atunci şi cununia va fi tâlhărească. 

— Un tâlhar îl cunună tâlhăreşte pe alt tâlhar. 

Prinţul îşi recapătă voioşia. 

— Când codoşul e cumnat de mână, nici cununia nu poate 
fi altfel! 

Tăcură un răstimp, apoi începură să râdă amândoi, dar 
hohotele lor răsunau ciudat de mohorât în odaia 
întunecoasă. Noaptea înainta cu paşi repezi. 

Prinţul începu să se plimbe prin încăpere, bocănind cu 
baltagul pe care se sprijinea cu putere, deoarece picioarele 
nu-şi reveniseră cum trebuie după înţepenirea de ieri. 

Copiii de casă aduseră sfeşnice cu lumânări, aprinse şi 
ieşiră, dar adierile aerului încovoiau flăcăruile, aşa că multă 
vreme lumânările arseră strâmb, topind ceara din belşug. 

— Uite cum ard luminările! spuse prinţul. Ce vezi în asta? 

— O virtute se va topi astăzi ca ceara. 

— E ciudat, jocul flăcăruilor parcă nu se mai sfârşeşte. 

— Poate că sufletul bătrânului Billewicz zboară deasupra 
lor. 

— Prost mai eşti! îl repezi prinţul Bogustaw. Grozav de 
prost! Tocmai acum ţi-ai găsit, să vorbeşti despre duhuri! 

Se aşternu tăcerea. 

— În Anglia se spune, începu prinţul vorba, că dacă vreun 
duh intră într-o încăpere, toate luminările ard cu flăcărui 
albastre, pe când astea au flacăra galbenă, ca de obicei. 

— Fleacuri! zise Sakowicz. La Moscova sunt oameni. 


— Tăcere! îl întrerupse Bogustaw. Vine spătarul. Nu, e 
vântul care mişcă oblonul de la fereastră. Diavolii au mai 
adus-o şi pe mătuşa asta a jupâniţei. Auzi, fiica lui Kulwiec- 
Hippocentaurus! Cine-a mai pomenit aşa ceva? Seamănă 
într-adevăr cu o himeră. 

— Dacă luminăţia ta vrei, mă însor eu cu ea. N-o să-ţi mai 
stea în cale. Plaska o să ne unească şi pe noi cât ai zice 
peşte. 

— Prea bine. Ei am să-i dăruiesc o lopată de paltin, iar ţie 
un felinar, ca să ai cu ce să-i luminezi drumul. 

— Dar în felul acesta voi deveni unchiul tău. Bogus... 

— Adu-ţi aminte de Castor! răspunse prinţul. 

— Nu-l mai gâdila pe Castor, iubite Pollux, că s-ar putea să 
te muşte! 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea spătarului şi a 
jupâniţei Kulwiec. Prinţul se îndreptă repede spre ei, 
sprijinindu-se în baltag. Sakowicz se ridică şi el în picioare. 

— Ei, putem merge la Olenka? întrebă prinţul. Dar 
spătarul îşi desfăcu braţele şi îşi înclină capul pe piept. 

— Luminăţia ta! Nepoata mea zice că testamentul 
polcovnicului Billewicz nu-i îngăduie să facă ce vrea cu viaţa 
ei, dar chiar dacă i-ar îngădui, nu se poate însoţi cu 
luminăţia ta, deoarece nu te are drag. 

— Auzi, Sakowicz? răbufni prinţul cu glas înfricoşător. 

— Ştiam şi eu de testament, îşi urmă vorba spătarul, dar 
nu-l socoteam un impedimentum de neînvins. 

— Îmi bat joc de testamentele voastre! spuse prinţul. 
Scuip pe toate testamentele voastre, pricepi?! 

— Noi însă le respectăm! răspunse înţepat jupân Tomasz. 
În testament scrie că jupâniţa se poate însoţi numai cu 
Kmicic, altminteri trebuind să intre la mânăstire. 

— Cu cine, prăpăditule? Cu Kmicic? Vă arăt eu Kmicic! Vă 
învăţ eu minte! 

— Pe cine faci prăpădit, luminăţia ta, pe un Billewicz? 

Şi spătarul îşi puse mâinile în şolduri, cuprins de furie, dar 
Bogustaw îl izbi cu baltagul în piept; şleahticul gemu şi se 


prăbuşi. Prinţul îl lovi cu piciorul, ca să-şi facă drum spre 
uşă, şi ieşi în fugă, uitându-şi pălăria. 

— Isuse, Mărie, Sfinte Iosif! strigă jupâniţă Kulwiec. 

Dar Sakowicz o apucă de umăr şi, punându-i jungherul în 
piept, spuse: 

— Taci, comoara mea, taci, turturică dragă, că-ţi retez 
gâtiţa dulce ca la o găină şchioapă. Stai liniştită aici şi nu te 
duce sus, fiindcă acolo are loc nuntirea nepoatei tale. 

În Vinele Kulwiecâwnei curgea sânge de viteaz, aşa că 
abia auzi vorbele lui Sakowicz, şi spaima i se prefăcu în 
deznădejde şi înflăcărare. 

— Eşti un lotru, tâlharule, păgânule! ţipă. Taie-mă, că am 
să strig de o să audă toată Republica. Fratele mi-a fost ucis, 
nepoata ruşinată, nu mai vreau să trăiesc nici eu! Loveşte- 
mă, tâlharule, taie-mă! Oameni buni, veniţi să vedeţi! 

— Taci, codârlă strâmbă, taci fumăriţă ofilită! îi spuse. N- 
am să-ţi retez gâtul, de ce să-i mai dau diavolului ce-i al lui, 
dar ca să nu mai ţipi ca un păun, până te linişteşti, am să-ţi 
leg guriţa frumoasă cu propria năframă, iar eu am să iau 
lăuta şi am să-ţi cânt un cântec de dragoste. Altfel nu poate 
fi, trebuie să mă îndrăgeşti. 

În timp ce vorbea astfel, starostele de Oszmiana, cu 
îndemânarea unui călău, îi astupă gura Kulwiecâwnei cu 
năframa, apoi îi legă cât ai bate din palme mâinile şi 
picioarele cu o curea şi o aruncă pe sofa. 

După care se aşeză şi el alături şi, întinzându-se în voie, o 
întrebă cu atâta linişte, de parcă ar fi început o discuţie 
obişnuită: 

— Domnia ta ce crezi, jupâniţă? Eu gândesc că Bogustaw 
s-a descurcat şi el tot atât de lesne. 

Deodată, sări drept în picioare, pentru că uşa se deschise 
repede şi în prag se ivi jupâniţă Alexandra. 

Era albă la faţă ca hârtia, avea părul puţin răvăşit, 
sprâncenele încruntate şi groază în priviri. 

Văzându-l pe spătar întins pe jos, îngenunche lângă el şi-i 
puse mâna pe cap şi pe piept. 


Spătarul răsuflă adânc, deschise ochii, se ridică în capul 
oaselor şi începu să se uite prin încăpere, ca trezit din 
somn, apoi sprijinindu-se pe o mână, încercă să se scoale în 
picioare. Izbuti cu ajutorul jupâniţei şi se apropie cu paşi 
şovăitori de scaun, lăsându-se să cadă pe el. 

Olefka o văzu abia acum pe mătuşa Kulwiecowna zăcând 
pe sofa. 

— Domnia ta ai ucis-o? îl întrebă pe Sakowicz. 

— Doamne fereşte! răspunse starostele de Oszmiana. 

— Îţi poruncesc s-o dezlegi! 

Era atâta putere în glasul ei, încât Sakowicz nu mai zise 
nimic, ca şi când i-ar fi poruncit însăşi prinţesa Radziwilt. şi 
începu s-o dezlege pe Kulwiecowna, care leşinase. 

— Iar acum, spuse jupâniţa, du-te la stăpânul tău care 
zace sus. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Sakowicz, venindu-şi în fire. 
Domnia ta ai să răspunzi pentru el! 

— Nu înaintea ta, slugă! Afară î Sakowicz fugi ca un 
nebun. 

Capitolul XVIII. 

Sakowicz stătu două zile la căpătâiul prinţului, deoarece al 
doilea atac fusese mai puternic decât cel dinainte; fălcile lui 
Radziwilt erau atât de încleştate, încât se văzură siliţi să i le 
deschidă cu cuțitul, ca să-i toarne în gură leacuri care să-l 
readucă în simţiri. După aceea îşi recapătă îndată 
cunoştinţa, cu toate că tremura, se zbătea şi se încorda în 
pat ca o fiară rănită de moarte. Când trecu şi asta, îl toropi 
o slăbiciune uriaşă; toată noaptea privi în tavan fără o 
vorbă. A doua zi, după ce înghiţi leacurile adormitoare, 
căzu într-un somn greu, iar pe la amiază se trezi din nou 
leoarcă de sudoare. 

— Cum te simţi, luminăţia ta? întrebă Sakowicz. 

— Mi-e mai bine. Au venit niscaiva scrisori? 

— Au venit de la elector şi de la Szteinbok. Sunt pe masă, 
dar trebuie să amân citirea lor pentru mai târziu, fiindcă 
eşti încă foarte slăbit. 


— Dă-mi-le numaidecât. auzi? 

Starostele de Oszmiana luă scrisorile de pe masă şi i le 
întinse, iar Bogustaw le citi de două ori pe fiecare, după 
care se gândi o clipă şi zise: 

— Mâine plecăm în Podlasie. 

— Mâine luminăţia ta ai să fii în pat, ca şi astăzi. 

— Ba am să fiu pe cal, ca şi tine! Taci din gură, nu te mai 
împotrivi! 

Starostele tăcu şi un răstimp domni liniştea întreruptă 
doar de ticăitul grav şi rar al orologiului de Gdansk. 

— Sfatul a fost prost, ca şi gândul tău, spuse prinţul 
deodată, iar eu am fost şi mai prost, că te-am ascultat. 

— Ştiam eu că dacă nu vei izbuti, vina are să cadă asupra 
mea! răspunse Sakowicz. 

— De astă dată te-ai făcut de râs. 

— Sfatul a fost bun, dar de ce să răspund eu dacă vreun 
diavol aflat în slujba lor îi previne asupra primejdiei? 

Prinţul se ridică pe pernă. 

— Crezi? întrebă, privindu-l cercetător pe Sakowicz. 

— Păi, luminăţia ta, nu-i cunoşti pe papistaşi? 

— Îi cunosc, îi cunosc! Mi-a, trecut şi mie prin cap de 
multe ori că aici e vorba de lucruri necurate. De ieri sunt 
sigur. Mi-ai ghicit gândurile, de aceea te-am întrebat ce 
crezi cu adevărat. Care dintre ei să fi intrat în cârdăşie cu 
puterea necuratului? Ea nicidecum, fiindcă-i prea cinstită. 
şi nici spătarul care-i prea prost. 

— Poate mătuşa. 

— E cu putinţă. 

— Ieri, ca să nu mă încurce, am legat-o bine, dar înainte i- 
am pus cuțitul în gât şi închipuieşte-ţi, luminăţia ta, am 
văzut că ascuţişul e topit ca în foc. 

— Arată-mi-l! 

— L-am aruncat în apă, cu toate că la mâner avea o 
turcoază destul de mare. Am vrut mai bine să nu mai pun 
mâna pe el. 


— Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat ieri. Am dat buzna în 
odaia ei ca un ieşit din minţi. Nu-mi aduc aminte ce i-am 
spus. dar ştiu că a strigat: „Mai bine mă arunc în foc!” Ştii 
cât e de mare căminul acolo. Şi a şi sărit! Eu după ea. Am 
prins-o de mijloc. Veşmintele începuseră să ardă. Cu o mână 
o ţineam, iar cu cealaltă stingeam focul. Deodată, mi-a venit 
ameţeală, fălcile mi s-au încleştat. Parcă mă smucea cineva 
de vinele din grumaz. După care mi s-a părut că scânteile 
care zburau în jurul nostru s-au prefăcut în albine şi 
bâzâiau ca albinele. Pe viaţa mea, e adevărul curat! 

— Şi pe urmă ce-a mai fost? 

— Nu mai ţin minte nimic, afară de o spaimă grozavă; 
parcă mă prăbuşeam într-o fântână adâncă, într-o groapă 
fără fund. Ce spaimă, îţi spun, ce spaimă am tras! Şi acum 
mi se face părul măciucă în vârful capului. Şi nu era numai 
spaima, ci. cum să-ţi spun. şi un gol uriaş, şi o amărăciune, 
şi o slăbiciune ciudată. Din fericire, puterile cereşti au fost 
alături de mine, altfel nu mai vorbeam astăzi cu tine. 

— Luminăţia ta, ai avut iarăşi un atac. Din pricina bolii îţi 
trec tot felul de închipuiri pe dinaintea ochilor. Ca să fim 
siguri, am putea porunci să se facă o copcă în gheaţa de 
râu, în care s-o cufundăm pe băbătia asta. 

— Las-o dracului! Şi aşa mâine plecăm; se apropie 
primăvara, aşezarea stelelor se va schimba şi nopţile vor fi 
mai scurte, iar puterile necurate vor slăbi. 

— Luminăţia ta, dacă tot plecăm mâine, eu zic să-i dai pace 
acestei jupâniţe. 

— Chiar dacă n-aş vrea, n-am încotro. Dealtfel, astăzi nu 
mai am nici un chef. 

— Dă-le drumul, să se ducă dracului! 

— Nu se poate! 

— De ce? 

— Pentru că şleahticul mi-a mărturisit că are o groază de 
bani îngropaţi la Billewicze. Dacă le dau drumul, o să-i 
dezgroape şi o să fugă în pădure. E mai bine să-i ţin aici şi 
să le iau banii. Acum e vreme de război şi pot s-o fac! 


Dealtfel, chiar el s-a oferit. Dăm poruncă să scormonească 
toată grădina de la Billewicze şi trebuie să-i găsim. Stând 
aici, spătarul nu mai poate face tărăboi în toată Lituania că 
a fost jefuit. Îmi vine să turbez, când mă gândesc câţi bani 
am risipit cu jocurile şi turnirurile, şi totul fără nici un folos, 
fără nici un folos! 

— Eu de multă vreme nu pot s-o văd în ochi nici pe 
jupâniţa asta. Luminăţia ta, când mi-a poruncit ieri, de 
parcă vorbea cu cel din urmă dintre slujitori: „Slugă, du-te 
sus, că acolo zace stăpânul tău”, era cât pe ce să-i sucesc 
gâtul ca unui graure, m-am gândit însă că ea te-a străpuns 
cu jungherul sau a tras cu pistolul în luminăţia ta. 

— Tu ştii că nu-mi place când cineva vrea să facă ceva fără 
ştirea mea. Bine că nu ţi-ai îndeplinit gândul, fiindcă aş fi 
poruncit să-ţi smulgă carnea cu cleştele pregătit pentru 
Plaska. Să nu te atingi de ea. 

— Pe Plaska l-am trimis înapoi. Era grozav de uimit, 
neştiind de ce l-am adus şi de ce-l alungăm. Vroia să capete 
ceva pentru osteneală, zicând că i-am pricinuit pierderi la 
negoţ, i-am răspuns însă că-l răsplătim lăsându-l să plece cu 
pielea întreagă! Mâine plecăm într-adevăr în Podlasie? 

— Cum mă vezi şi cum te văd. Oştile au fost trimise, cum 
am poruncit? 

— Raitierii au şi plecat la Kiejdany, iar de acolo vor porni 
spre Kowno, unde vor aştepta. Steagurile poloneze sunt 
încă aici, am crezut că e mai bine să nu le trimit înainte. Par 
oameni de nădejde, dar ar putea să se înţeleagă cu 
confederaţii. Glowbicz va pleca odată cu noi, seimenii 
conduşi de Wrotynski de asemenea, iar Karlstrom cu 
suedezii vor alcătui străjile dinainte. Pe drum are poruncă 
să-i nimicească pe răzvrătiți, mai ales pe ţărani. 

— Bine. 

— Kyritz va merge încet cu pedestrimea, ca la nevoie să 
avem.ajutorul de trebuinţă. Dacă va trebui să înaintăm ca 
fulgerul, bizuindu-ne numai pe iuţeală, nu ştiu dacă raitierii 
prusieni şi suedezii ne vor putea fi de folos. Păcat că nu 


avem destule steaguri polone, fiindcă, între noi fie vorba, 
călărime ca a noastră nu se mai află. 

— Tunurile au plecat? 

— Au plecat. 

— Cum aşa? Şi Paterson? 

— Nu! Paterson e aici. Îl îngrijeşte pe Ketling, care s-a 
rănit destul de rău cu propria spadă. [ine foarte mult la el. 
Dacă nu l-aş cunoaşte pe Ketling şi n-aş şti cât e de curajos, 
aş crede că s-a împuns înadins, ca să nu meargă cu noi. 

— Aici trebuie să lăsăm vreo sută de oameni, tot aşa la 
Rosienie şi la Kiejdany. Garnizoanele suedeze sunt firave de 
tot, iar de la Gardie cere şi aşa în fiecare zi oameni de la 
Loewenhaupt. Dacă vom pleca şi noi, răzvrătiţii vor uita 
înfrângerea de la Szawle şi vor ridica iarăşi capul. 

— Sporesc ei şi aşa destul de mult. Am auzit că suedezii au 
fost spârcuiţi din nou la 'Telsze. 

— De şleahtici sau de ţărani? 

— De ţăranii aflaţi sub conducerea unui preot, dar sunt şi 
cete de şleahtici, mai ales în apropierea Laudei. 

— Laudanienii au plecat cu Wotodyjowski. 

— Au rămas o mulţime de flăcăiandri şi de bătrâni care 
pun mâna pe arme, fiindcă sunt neam de luptători. 

— Fără bani, răzvrătiţii nu vor izbândi nimic. 

— Pe când noi o să ne umplem buzunarele la Billewicze. 
Trebuie să ai mintea luminăţiei tale, ca să te descurci în 
toate. 

Bogustaw zâmbi cu amărăciune. 

— În ţara asta sunt preţuiţi mai bine cei care-i plac reginei 
şi şleahticilor. Mintea şi virtutea n-au nici un preţ. Noroc că 
mai sunt şi prinţ al împărăției nemţeşti, aşa că nu mă vor 
priponi aici de vreun pin. Să-mi primesc veniturile de pe 
moşiile de aici şi nici că-mi pasă de întreaga Republică. 

— Numai să nu le ia fără nici o despăgubire! 

— Mai întâi o să punem noi mâna pe Podlasie, dacă nu pe 
toată Lituania. Acum cheamă-l pe Paterson. 


Sakowicz ieşi, iar după o clipă se întoarse cu Paterson. 
Începură să se sfătuiască la căpătâiul prinţului şi hotărâră 
să plece a doua zi în zori, îndreptându-se prin marşuri 
repezi spre Podlasie. Spre seară, prinţul Bogustaw se simţi 
mult mai bine, aşa că benchetui şi glumi cu polcovnicii până 
târziu, ascultând cu mare plăcere nechezatul cailor şi 
clinchetul armelor; steagurile se pregăteau de drum. 

La răstimpuri, răsufla adânc şi se întindea în scaun. 

— Simt că am să mă înzdrăvenesc în campania asta! 
spuse. Cu atâtea negocieri şi petreceri, am cam neglijat 
câmpul de luptă. Trag nădejde că Dumnezeu mă va ajuta, 
iar confederaţii şi fostul cardinal cu coroană îmi vor simţi 
puterea braţului. 

Paterson îndrăzni să răspundă: 

— Noroc că Dalila nu i-a tăiat pârul lui Samson. Bogustaw 
se uită o clipă la el cu o privire ciudată, din pricina căreia 
scoţianul începu să se fâstâcească, apoi chipul prinţului se 
destinse într-u zâmbet înfricoşător. 

— Dacă stâlpul e Sapieha, zise, am să-l zgâlţâi până când i 
se va nărui toată Republica în cap. 

Vorbeau nemţeşte, aşa că toţi simbriaşii înţeleseră de 
minune şi răspunseră în cor: 

— Amin! 

A doua zi, oastea porni cu prinţul în frunte, înainte de a se 
lumina de ziuă. Şleabhticii prusieni, care veniseră aici atraşi 
de strălucirea curţii lui Bogustaw, începură să plece pe la 
casele lor. 

După ei se îndreptară spre Tylza cei care se adăpostiseră 
la Taurogi de frica războiului; acum Tylza le părea mai fără 
primejdie. Rămaseră doar spătarul, tomnatica jupâniţă 
Kulwiec şi Olefka, fără să-i mai socotim pe Ketling şi pe 
bătrânul Braun care avea conducerea garnizoanei nu prea 
numeroase. 

După lovitura de baltag, spătarul zăcu zece-cincisprezece 
zile, slobozind, din când în când, sânge pe gură, dar pentru 


că nici un os nu era vătămat, începu să se refacă şi să se 
gândească la fugă. 

În acest, timp, sosi vechilul de la Billewicze cu o scrisoare 
de la Bogustaw. La început, spătarul nu vru s-o citească, dar 
se răzgândi repede, sfătuit de jupâniţa care era de părere 
că e mai bine să cunoşti toate planurile duşmanului. 

„Preaiubite jupâne Billewicz! Concordia res parvae 
crescunt, discordia maximae dilabuntur!118) Soarta a vrut 
să nu ne despărţim în bună pace, aşa cum doreau 
simţămintele mele faţă de domnia ta şi de frumoasa domniei 
tale nepoată, dar nu o vina mea, deoarece domnia ta ştii 
prea bine că vrerea mea de bine a fost răsplătită, cu 
nerecunoştinţă. Iar ce se face la mânie, nu trebuie pus la 
socoteală, de aceea, gândesc că faptele mele aprige vei 
binevoi să le pui în seama nedreptăţii pe care am cunoscut- 
o din partea domniilor voastre. Vă iert şi eu din toată inima, 
aşa cum îmi porunceşte dragostea creştinească, şi doresc 
să ne împăcăm. lar ca dovadă că nu-ţi port supărare în 
inima mea, am socotit că nu se cuvine să-ţi refuz favorul 
care mi l-ai cerut şi primesc banii domniei tale.” 

Spătarul se opri din citit, izbi cu pumnul în masă şi strigă: 

— O să vadă ti un şiling din punga mea, după ce m-o vedea 
pe mine strigoi! 

— Citeşte mai departe, tată! îl îndemnă Olenka,. Spătarul 
apropie iarăşi scrisoarea de ochi. 

„. Pe care, nevrând să te osteneşti şi să-ţi primejduieşti 
viaţa în aceste vremuri tulburi, am poruncit să-i dezgroape 
şi să-i numere.” 

În acest loc, spătarul se înecă şi scrisoarea îi căzu pe jos; 
un răstimp se părea că-i pierise graiul, pentru că se apucă 
de păr şi începu să tragă cu furie. 

— Loveşte, cine crede-n Dumnezeu! răcni în sfârşit. La 
acestea, Olenka: 

— O nelegiuire în plus. Pedeapsa lui Dumnezeu se apropie, 
fiindcă măsura se va împlini curând. 

Capitolul XIX. 


Deznădejdea spătarului era atât de mare, încât jupâniţa fu 
nevoită să-l mângâie şi să-i asigure că nu trebuie să 
socotească banii pierduţi, întrucât scrisoarea poate ţine ioc 
de chitanţă, iar Radziwit, stăpânul atâtor moşii în Lituania 
şi Rutenia, nu era prea greu de găsit. 

În schimb, deoarece nu puteau să prevadă ce-i aştepta pe 
amândoi, mai ales dacă Bogustaw avea să se întoarcă 
biruitor la 'Taurogi, începură să se gândească şi mai mult la 
fugă. 

Olefka era de părere s-o amâne până când se va 
însănătoşi Hassling-Ketling, deoarece Braun era un oştean 
mohorât şi cam necioplit, care îndeplinea poruncile orbeşte, 
aşadar nici gând să-l câştige de partea lor. 

Cât despre Ketling, jupâniţa ştia prea bine că se rănise 
numai ca să rămână alături de ea, de aceea, era convinsă că 
e în stare să facă totul pentru ea. Într-adevăr, conştiinţa o 
hărţuia fără încetare cu tot felul de întrebări; avea oare 
dreptul să jertfească viitorul unui străin, poate şi viaţa, 
pentru propria scăpare? Pericolele care o pândeau Ia 
Taurogi erau însă atât de cumplite, încât întreceau de o 
sută de ori primejdiile care-l amenințau pe Ketling pentru 
părăsirea slujbei. Deoarece Ketling, ca oştean destoinic, 
putea găsi pretutindeni o slujbă, chiar mai bună, şi odată cu 
ea ocrotitori puternici, ca regele, jupân Sapieha ori jupân 
Czarniecki. Pe deasupra, avea să slujească o cauză dreaptă, 
aflându-şi astfel prilejul de a-şi arăta recunoştinţa faţă de 
ţara care-i îndulcise surghiunul. Moartea l-ar fi ameninţat 
numai dacă ar fi căzut în mâinile lui Bogustaw, dar acesta 
nu stăpânea toată Republica. Aşa că jupâniţa nu mai stătu 
în cumpănă şi atunci când rana tânărului se vindecă, 
îngăduindu-i să-şi reia slujba, îl chemă la ea. 

Ketling se ivi înaintea Billewiczownei palid, slăbit, fără o 
picătură de sânge în obraz, dar ca totdeauna plin de 
admiraţie, respect şi umilinţă. 

La vederea lui, Olenkăi îi dădură lacrimile, pentru că era 
singura fiinţă care-i vroia binele la Taurogi; pe chipul lui se 


citea atâta sfârşeală şi suferinţă, încât atunci când jupâniţă 
îl întrebă de sănătate, tânărul răspunse: 

— Din nefericire, jupâniţă, mi-e mai bine, dar ar fi fost mai 
bine să mor. 

— Domnia ta, trebuie să lepezi această slujbă, îi răspunse, 
privindu-l cu înduioşare, fiindcă un suflet atât de vrednic 
trebuie să slujească o cauză dreaptă şi un stăpân drept. 

— Din nefericire! repetă Ketling. 

— Când se sfârşeşte slujba domniei tale? 

— Abia după o jumătate de an. 

Olefka tăcu un răstimp, apoi îşi ridică spre el ochii 
minunaţi care nu mai erau aspri, şi spuse: 

— Ascultă-mă, jupâne cavaler. Am să-ţi vorbesc ca unui 
frate, ca unui om de credinţă: domnia ta poţi şi trebuie să 
scapi. 

Şi îi mărturisi totul: şi dorinţa de a fugi, şi speranţa că el o 
va ajuta. Îi spuse că oriunde poate găsi o slujbă frumoasă, 
ca şi sufletul lui, şi vrednică de onoarea lui de cavaler, 
sfârşind astfel: 

— Eu îţi voi fi recunoscătoare până la moarte. Vreau să mă 
adăpostesc într-un lăcaş al lui Dumnezeu, să întru la 
mânăstire, dar oriunde vei fi, departe sau aproape, în 
vreme de război sau de pace, mă voi ruga pentru domnia 
ta, îl voi ruga pe Dumnezeu să-i dea fratelui meu şi 
binefăcătorului meu liniştea şi fericirea, pentru că eu nu-i 
pot da nimic, afară de recunoştinţă şi rugăciunile mele. 

Aici glasul începu să-i tremure, iar cavalerul îi asculta 
cuvintele îngălbenind; în cele din urmă îngenunche, îşi duse 
amândouă mâinile la frunte şi aproape gemând, răspunse: 

— Nu pot, jupâniţă, nu pot! 

— Domnia ta nu vrei să-mi îndeplineşti rugămintea? îl 
întrebă Billewiczowna mirată. 

Iar el, în loc să-i răspundă, începu să se roage: 

— Dumnezeu mare şi milostiv! De când mă ştiu, minciuna 
nu mi-a ieşit niciodată din gură, nicicând nu m-am mânjit cu 
vreo faptă înşelătoare. Copil fiind, am apărat cu această 


mână slabă pe regele şi ţara mea; de ce mă pedepseşti, 
Doamne, atât de greu, trimiţându-mi un chin pentru care 
vezi că n-am puterea de trebuinţă. Apoi se îndreptă spre 
Olenka: 

— Jupâniţa, domnia ta nu ştii ce înseamnă porunca pentru 
un oştean, nu ştii că ascultarea înseamnă nu numai datoria, 
ci şi onoarea lui. Pe mine, jupâniţă, mă leagă jurământul, ba 
chiar mai mult decât un jurământ; mi-am dat cuvântul de 
cavaler că nu voi părăsi slujba înainte de termen şi-mi voi 
face datoria cu credinţă. Sunt oştean şi şleahtic şi, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, nu voi merge niciodată pe urmele 
acelor simbriaşi care se leapădă de slujbă şi onoare! Nu-mi 
voi călca legământul nici dacă-mi porunceşti şi nici dacă mă 
rogi, jupâniţă, deşi îţi spun asta cu mare durere. Dacă, 
având poruncă să nu las pe nimeni să plece de la Taurogi, 
aş fi de strajă la poartă şi dacă domnia ta ai vrea să treci 
împotriva poruncii, ai trece, dar numai peste trupul meu. 
Nu m-ai cunoscut, jupâniţă, şi te-am dezamăgit. Dar ai milă 
şi înţelege că nu te pot ajuta să fugi şi nici măcar nu se 
cuvine să te ascult, deoarece porunca e limpede; a primit-o 
Braun şi am primit-o şi noi, ceilalţi cinci oşteni care am 
rămas aici. Doamne, Dumnezeule, dacă ştiam că voi căpăta 
asemenea poruncă, m-aş fi dus mai bine în campanie. 
Jupâniţa, văd că nu te pot convinge şi nu mă crezi, dar 
Dumnezeu mi-e martor. El să mă judece după moarte dacă 
nu-i adevărat că mi-aş da viaţa fără şovăire pentru domnia 
ta. dar cinstea nu mi-o pot întina! 

Spunând acestea, Ketling îşi frângea mâinile; tăcu istovit şi 
începu să răsufle repede. 

Olefka nu-şi revenise încă din uimire. Nu avea timp să 
judece şi nici să preţuiască aşa cum trebuia acest suflet fără 
pereche în curăţenia lui; simţea numai că i se spulberă şi 
ultima speranţă de a scăpa din această robie de neîndurat. 

Cu toate acestea, mai încercă încă o dată. 

— Domnia ta, spuse după o clipă, sunt nepoată şi fiică de 
oştean; bunicul şi tatăl meu puneau şi ei onoarea mai 


presus de toate, dar tocmai de aceea nu s-ar fi lăsat folosiţi 
orbeşte la orice treburi. 

Ketling scoase scrisoarea de la manşetă cu mâini 
tremurătoare, i-o întinse Olenkăi şi zise: 

— Jupâniţă, judecă şi domnia ta dacă porunca nu priveşte 
şi slujba mea! 

Olenka îşi aruncă ochii pe hârtie şi citi cele ce urmează: 
„Deoarece a ajuns la urechile noastre că numitul Billewicz, 
spătar de Rosienie, vrea să părăsească pe ascuns reşedinţa 
noastră în scopuri vrăjmaşe nouă: anume, ca să aţâţe la 
răzvrătire împotriva regelui suedez şi a noastră pe 
cunoscuţii, rudele şi prietenii săi, încredinţăm căpeteniilor 
garnizoanei de la Taurogi să-i păzească pe numitul Billewicz 
şi pe nepoata lui ca pe nişte ostatici şi prinşi de război şi să 
nu-i lase să fugă; altminteri, îşi vor pierde onoarea şi vor fi 
judecaţi de tribunalul de război.” etc. 

— Porunca a fost trimisă de la primul loc de popas, după 
plecarea prinţului, spuse Ketling, de aceea e scrisă pe 
hârtie. 

— Facă-se voia Domnului! rosti Olenka după o clipă de 
tăcere. Nu mai e nimic de făcut. 

Ketling simţea că s-ar fi cuvenit să plece, dar nu se mişca 
din ioc. Buzele-iî palide se mişcau din când în când, ca şi 
când ar fi vrut să spună ceva şi nu putea să vorbească. 

Îl sugruma dorinţa de a-i cădea la picioare şi a-i cerşi 
iertarea, dar pe de altă parte, înţelegea că jupâniţei îi 
ajunge propria nenorocire şi simţea o desfătare cumplită la 
gândul că suferă şi el şi va suferi fără să se plângă. 

În cele din urmă, se înclină şi ieşi în tăcere, dar în tindă îşi 
rupse legăturile de pe rana proaspătă şi se prăbuşi leşinat, 
iar după un ceas străjile de la palat îl găsiră zăcând în 
apropierea scărilor şi îl duseră în armurărie; se îmbolnăvi 
greu şi nu putu părăsi patul două săptămâni încheiate. 

După plecarea lui Ketling, Olenka rămase o vreme ca 
ameţită. Mai degrabă s-ar fi aşteptat la moarte, decât la 
refuzul lui, de aceea, la început, cu tot curajul, o părăsiră 


puterile şi se simţi slabă ca o femeie obişnuită. Cu toate că 
repeta fără să-şi dea seama: „Facă-se voia Domnului”, jalea 
dezamăgirii îi învinse resemnarea şi începu să plângă cu 
lacrimi amare. 

Tocmai atunci pică şi spătarul şi, uitându-sc la Olefka, 
ghici dintr-odată că n-avea să afle o veste îmbucurătoare, 
aşa că întrebă repede: 

— Pentru Dumnezeu, ce mai e? 

— Ketling se împotriveşte! răspunse fata. 

— Aici nu sunt decât lotri, mişei şi câini! Cum aşa, nici el 
nu vrea să ne ajute? 

— Nu numai că nu vrea să ne ajute, răspunse văietându-se 
ca un copil, dar zice că va încerca să ne împiedice cu preţul 
vieţii. 

— De ce? Pe rănile Mântuitorului! De ce? 

— Pentru că n-avem noroc! Ketling nu e un trădător, dar n- 
avem noroc şi pace, suntem cei mai nefericiţi oameni de pe 
pământ! 

— Trăsni-i-ar să-i trăsnească pe toţi ereticii ăştia! strigă 
spătarul. Asupresc virtutea, jefuiesc, fură, întemniţează. Se 
duce totul de râpă! Oamenii cinstiţi nu mai pot trăi în 
asemenea vremuri. 

Începu să umble cu paşi repezi prin încăpere şi să 
amenințe cu pumnii, apoi spuse scrâşnind din dinţi: 

— L-aş vrea mai degrabă pe voievodul de Wilno sau de o 
mie de ori chiar pe Kmicic, decât pe mişeii ăştia înmiresmaţi 
fără cinste şi fără conştiinţă! 

Iar când Olefka nu răspunse nimic şi începu să suspine şi 
mai amarnic, spătarul se îmblânzi şi vorbi astfel: 

— Nu mai plânge. M-am gândit la Kmicic numai pentru că 
el cel puţin ne-ar fi putut smulge din această robie 
babiloneană. I-ar fi învăţat el minte pe cei ca Braun, Ketling, 
Paterson şi chiar pe Bogustaw! Dar, la urma urmei, toţi sunt 
nişte trădători! Hai, nu mai, plânge! Nu faci nimic cu 
plânsul, trebuie să chibzuim. Ketling nu vrea să ne ajute. 
strâmba-l-ar! Ei bine, o să ne descurcăm şi fără el. Pari o 


fată curajoasă, dar la nevoie nu ştii decât să suspini. Ce zice 
Ketling? 

— Zice că prinţul a dat poruncă să fim păziţi ca nişte prinşi 
de război, de teamă să nu strângi răzvrătiţii şi să te duci la 
confederați. 

Spătarul îşi puse mâinile în şolduri cu fală: 

— Aha, s-e teme, netrebnicul! Şi are dreptate, pentru că 
aşa am să şi fac, pe legea mea! 

— Şi pentru că porunca e legată de slujba lui, Ketling 
trebuie s-o îndeplinească, altfel pierzându-şi cinstea. 

— Prea bine! o să ne descurcăm şi fără ajutorul ereticilor. 

Olenka îşi şterse ochii. 

— Gândeşti că se poate, unchiule? 

— Gândesc că trebuie, iar dacă trebuie, atunci se şi poate, 
de-ar fi să ne dăm drumul pe frânghii de la ferestrele astea. 

Iar jupâniţă: 

— E vina mea, că m-am apucat să plâng. Hai să ne sfătuim 
mai repede! 

Lacrimile i se uscară şi sprâncenele i se împreunară din 
nou din pricina gândurilor cu hotărârea şi puterea dinainte. 

Dar se arătă că spătarul nu se pricepe să dea poveţe, în 
schimb, închipuirea jupâniţei se dovedi mult mai bogată. 
Era destul de greu şi pentru ea, întrucât nu mai încăpea 
îndoială că aveau să fie păziţi cu străşnicie. 

Hotărâră să nu încerce nimic până când la Taurogi nu vor 
veni veşti de la Bogustaw. Îşi puseră toată nădejdea în alte 
ştiri, socotind că pedeapsa dumnezeiască nu va întârzia să-l 
lovească pe acest vânzător de ţară şi om fără cinste. Putea 
să moară în luptă, să se îmbolnăvească şi să cadă la pat sau 
să fie înfrânt de Sapieha, şi atunci, la Taurogi, s-ar fi iscat 
panica şi porţile n-ar mai fi fost păzite cum trebuie. 

— Îl cunosc eu pe jupân Sapieha, spuse spătarul, 
încurajându-se pe sine şi pe Olenka. E un războinic cam 
încet, dar cu socoteală şi grozav de îndârijit. Exemplum 
credinţa lui faţă de ţară şi de rege. A zălogit şi a vândut tot 
ce avea, strângând o oştire, pe lângă care a lui Bogustaw nu 


înseamnă nimic. De o parte, un mare senator, un catolic 
drept şi un înţelept, de cealaltă, un fluşturatic, un eretic şi 
un fluieră-vânt! Cine poate fi biruitorul binecuvântat de 
Dumnezeu? Întunericul lui Radziwilt va trebui să dea înapoi 
în faţa luminii lui Sapieha! Doar dacă n-ar mai fi nici o 
dreptate pe lumea asta! Să aşteptăm dar veşti şi să ne 
rugăm pentru izbânda oştirii lui jupân Sapieha. 

Şi începură să aştepte, dar trecu o lună întreagă, lungă şi 
grea pentru inimile suferinde, până să sosească la Taurogi 
primul gonaci, şi acesta trimis în fapt la Szteinbok, în Prusia 
regală. 

Ketling, cate nu mai cuteza să se arate înaintea jupâniţei, îi 
trimise numaidecât o scrisoare cu următoarea veste: 
„Prinţul Bogustaw l-a zdrobit pe jupân Krzysztof Sapieha nu 
departe de Bransk; câteva steaguri de călărime şi 
pedestrime au fost nimicite. Se îndreaptă spre Tykocin, 
unde se află Horotkiewicz.” 

Pentru Olefka fu ca o lovitură de trăsnet. Măreţia 
Conducătorului şi vitejia ostăşească erau totuna pentru 
mintea ei de femeie, şi pentru că îl văzuse pe Bogustaw la 
Taurogi biruind cu uşurinţă pe cei mai vrednici cavaleri, mai 
ales după această veste, şi-l închipuia ca pe o forţă de 
neînvins a răului, căreia nimeni nu-i putea sta în cale. 

Speranţa că Bogustaw avea să fie înfrânt i se spulberase 
cu totul. Spătarul încerca zadarnic s-o liniştească şi s-o 
mângâie, spunându-i că tânărul prinţ nu ajunsese să se 
măsoare cu mai vârstnicul jupân Sapieha, zadarnic o 
asigură că fie şi numai rangul de hatman, cu care regele îl 
împodobise pe jupân Sapieha, îl punea în chip hotărât pe 
cel din urmă deasupra lui Bogustaw, că tot nu credea, nu 
mai îndrăznea să creadă. 

— Cine-l va învinge, cine se poate măsura cu el? 
răspundea mereu. 

Ştirile care urmară îi întăriră şi mai mult temerile. 

Câteva zile mai târziu, Ketling îi trimise iarăşi o scrisoare, 
vestind-o de înfrângerea lui Horotkiewicz şi luarea 


Tykocinului. „Tot ţinutul Podlasie, scria, se află în mâna 
prinţului care nu-l mai aşteaptă pe jupân Sapieha şi se 
îndreaptă spre el în marşuri lungi.” 

— Jupân Sapieha va fi zdrobit şi el! se gândi jupâniţa. 

În acest timp, sosi o ştire din alte părţi, ca o rândunică ce 
prevesteşte primăvara. 

La aceste margini de lângă mare ale Republicii ajungea 
târziu, în schimb, era împodobită în toate strălucirile de 
curcubeu ale minunatei legende din primele veacuri ale 
creştinătăţii, când sfinţii mai umblau încă pe lume, slujind 
adevărul şi dreptatea. 

— Czestochowa! Czestochowa! repetau toate gurile. 
Gheaţa din inimi se topi şi sufletele îmbobociră ca nişte flori 
în pământul încălzit de soarele primăverii. „Czestochowa s- 
a apărat, Regina Poloniei a fost văzută acoperind zidurile cu 
mantia-i cerească; grenadele ucigaşilor îi cădeau la sfintele 
picioare, gudurându-se ca nişte câini de curte: suedezilor li 
se uscau braţele, muschetele se lipeau de feţe, până când 
au părăsit asediul cu ruşine şi spaimă.” 

Când auzeau vestea, oamenii străini unul de altul îşi 
cădeau în braţe, plângând de bucurie. Unii îşi arătau 
nemulţumirea că aflau atât de târziu. 

— Noi trăim aici de atâta vreme, spuneau, în suspine, 
durere şi chinuri, când trebuia să ne veselim de mult. 

După care întreaga Republică începu să clocotească, 
rostogolindu-şi tunetele amenințătoare de la Pontul Euxin 
până la Baltică şi stârnind talazurile celor două mări; 
poporul credincios şi cucernic se ridica asemenea unei 
furtuni în apărarea Reginei sale. Curajul se statornicea în 
toate inimile, toţi ochii începeau să scânteieze; ceea ce 
părea înainte înfricoşător şi de neînvins, se micşora văzând 
cu ochii. 

— Nu ştiai cine-l va învinge? îi spunea spătarul jupâniţei. 
Cine poate să se măsoare cu el? Acum ştii cine! Sfânta 
Fecioară! 


Şi el şi Olefka se rugau toată ziua întinşi în formă de 
cruce, mulţumind lui Dumnezeu pentru că se milostivise de 
Republică: de acum înainte nu se mai îndoiau că vor scăpa. 

Multă vreme Bogustaw nu mai dădu nici un semn de viaţă, 
de parcă intrase în pământ împreună cu oştirea. 
Căpeteniile rămase la Taurogi începură să se îngrijoreze şi 
să se gândească la viitorul nesigur. Preferau să primească 
veşti fie şi despre înfrângeri, decât tăcerea asta mohorâtă. 
Dar nici o ştire nu putea ajunge până Taurogi, pentru că 
tocmai atunci înfricoşătorul Babinicz trecuse cu tătarii 
înaintea prinţului, punând mâna pe toţi olăcarii acestuia. 

Capitolul XX. 

Cu toate acestea, într-o bună zi sosi la Taurogi, însoţită de 
câteva zeci de oşteni, jupâniţa Anna Borzobohata- 
Krasienska. 

Braun o primi cu toată cuviinţa, fiindcă aşa-i poruncea 
Sakowicz în scrisoarea iscălită de mâna lui Bogustaw, 
sfătuindu-l să se arate plin de respect faţă de jupâniţa 
ocrotită de prinţesa Gryzelda Wisniowiecka. Dealtminteri, 
jupâniţa nu era nici ea speriată; din prima clipă începu să-l 
sfredelească pe Braun cu privirea, până când neamţul 
posomorât se îmblânzi, de parcă îl încălzea cineva la tălpi; 
mai mult, începu să poruncească şi celorlalţi oşteni, într-un 
cuvânt, ajunse să se poarte la Taurogi ca în propria casă. În 
seara aceleiaşi zile, o cunoscu pe Olenka Billewicz care, ce-i 
drept, nu-i arătă prea multă încredere, dar o întâmpină cu 
destulă cuviinţă, în speranţa că va afla veşti noi. 

Într-adevăr, Anusia aducea destule ştiri. Mai întâi veni 
vorba despre Czestochowa, deoarece ostaticii de la Taurogi 
erau doritori să ştie în primul rând ce se întâmplase acolo. 
Mai ales spătarul îşi făcea mâna pâlnie la ureche, ca să nu 
piardă nici un cuvânt, întrerupând doar din când în când 
istorisirea Anusiei cu strigăte: 

— Slavă stăpânului ceresc! 

— Mă mir, spuse în sfârşit jupâniţa, că domniile voastre aţi 
auzit atât de târziu de minunile Sfintei Fecioare, pentru că 


toate acestea s-au petrecut mai demult. Pe atunci că mă 
aflam la Zamosc şi jupân Babinicz nu venise încă să mă ia; 
chiar aşa, era cu multe săptămâni înainte. Pe urmă au 
început să-i bată pe suedezi peste tot, şi în Wielkopolska, şi 
la noi, dar cel mai rău i-a scărmănat jupân Czarniecki; e 
destul să-i audă numele, că vrăjmaşii o şi iau la sănătoasa. 

— Ehei, jupân Czarniecki! exclamă spătarul, frecându-şi 
mâinile. O să-i tăbăcească bine! Am auzit vorbindu-se că e 
un mare oştean de pe vremea când era în Ucraina. 

Anusia se mulţumi să-şi scuture uşor rochia cu vârful 
degetelor şi, ca şi când ar fi fost vorba de un lucru de nimic, 
rosti cu nepăsare: 

— Ehe, s-a zis cu suedezii! 

Bătrânul jupân Tomasz nu se mai putu stăpâni. Îi luă mâna 
şi o făcu să dispară sub mustăţile-i uriaşe, sărutând-o cu 
foc, apoi strigă: 

— A, minune de frumuseţe! Pe legea mea. din gura 
domniei tale curge numai miere! Nu se poate, la Taurogi a 
sosit un heruvim! 

Anusia începu să-şi împletească sfârcul cosiţei împodobite 
cu panglici trandafirii şi, privind cu coada ochiului, 
răspunse: 

— E, mai am mult până la heruvimi! Dar hatmanii coroanei 
au şi început să-i bată pe suedezi, şi toate oştile regale sunt 
cu ei şi toţi cavalerii, şi au făcut confederație la Tyszowce, în 
care a intrat şi regele, şi au scos ordonanţe, şi până şi 
ţăranii îi bat pe suedezi. iar Sfântă Fecioară 
binecuvântează. 

Vorbea de parcă ciripea o păsărică, dar inima spătarului se 
muie cu totul şi cu toate că unele ştiri le aflase înainte, 
izbucni în hohote de plâns din pricina bucuriei; pe obrajii 
Olenkăi şiroiră boabe mari de lacrimi. 

Văzând aceasta, Anusia, care avea o inimă simţitoare, se 
repezi îndată la ea şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul ei, 
începu să vorbească repede: 


— Nu mai plânge, jupâniţă. mie îmi pare rău de domnia ta 
şi nu vreau să te văd suspinând. De ce plângi? 

Era atât compătimire în glasul ei, încât neîncrederea 
Olenkăi pieri pe dată şi biata fată începu să plângă şi mai 
amarnic. 

— Domnia ta eşti atât de frumoasă! o mângâie Anusia. De 
ce plângi? 

— De bucurie, răspunse Olenka, dar şi de supărare, fiindcă 
îndurăm aici grea urgie, neştiind ce se poate întâmpla cu 
noi peste o zi sau peste un ceas. 

— Cum aşa? La prinţul Bogustaw? 

— La acest trădător şi eretic! tună spătarul. 

lar Anusia: 

— Tot aşa mi s-a întâmplat şi mie şi tot nu plâng. Nu 
tăgăduiesc că prinţul e trădător şi eretic, dar e un cavaler 
cu purtări alese, care arată mult respect pentru partea 
femeiască. 

— Să dea Dumnezeu să-l respecte şi pe el la fel în iad! 
blestemă spătarul. Domnia ta nu-l cunoşti, fiindcă nu te-a 
asuprit, cum a asuprit-o pe jupâniţa asta. Este un mare 
mişel, iar Sakowicz nu se lasă mai prejos! Deie Domnul să le 
vie de hac la amândoi jupân Sapieha! 

— De bătut, o să-i bată. Prinţul Bogustaw e foarte bolnav şi 
are oaste puţină. E adevărat că a lovit pe neaşteptate şi a 
împrăştiat câteva steaguri, şi a luat Tykocinul şi pe mine, 
dar nu se poate măsura cu puterea lui jupân Sapieha. 
Domniile voastre puteţi să-mi daţi crezare, fiindcă am văzut 
amândouă oştile. Alături de jupân Sapieha se află cei mai 
viteji cavaleri care pot să-l învingă până şi pe prinţul 
Bogustaw. 

— Vezi, nu ţi-am spus eu! se întoarse spătarul spre Olenka. 
— Eu îl cunosc mai de mult pe prinţul Bogustaw, îşi urmă 
vorba Anusia, fiindcă se înrudeşte cu prinţul Wisniowiecki şi 
cu jupân Zamoyski; a venit o dată la noi la Lubnie, atunci 

când prinţul Jeremi îi hărţuia pe tătari în Câmpiile 
Sălbatice. De aceea a dat poruncă să mă respecte aici, 


fiindcă n-a uitat că prinţesa ţinea foarte mult la mine. Eram 
tare mititică pe atunci, nu ca acum!Doamne, cine s-ar fi 
aşteptat că o să fie un trădător. Dar nu fiţi îngrijoraţi, 
domniile voastre, poate că nu se mai întoarce sau poate 
scăpăm noi cumva de aici. 

— Am încercat şi noi! răspunse Olefka. 

— Şi n-aţi izbutit? 

— Cum să izbutim? se miră spătarul. l-am mărturisit taina 
unui oştean, care credeam că ne vrea binele, dar n-a vrut să 
ne ajute, spunându-ne că va face totul spre a ne împiedica. 
Mai mare peste ei este Braun, iar pe ăsta nici diavolul nu-l 
poate îndupleca. 

Anusia îşi lăsă privirile în jos: 

— Poate că eu aş izbuti. Ar trebui însă ca jupân Sapieha să 
vie încoace, ca să avem unde ne adăposti. 

— Să-l aducă Dumnezeu cât mai repede, răspunse jupân 
Tomasz, pentru că printre oamenii lui avem o mulţime de 
rude, cunoscuţi şi prieteni. Tot acolo sunt şi cei trei oşteni 
care au slujit sub flamurile marelui Jeremi, jupânii 
Wotodyjowski, Skrzetuski şi Zagtoba. 

— Îi cunosc, răspunse mirată Anusia, dar nu sunt la jupân 
Sapieha. Ei, dacă erau ei acolo, mai ales jupân 
Wotodyjowski - pentru că jupân Skrzetuski e căsătorit - nu 
mă aflam acum aici, deoarece jupân Wotodyjowski nu s-ar fi 
lăsat prins ca jupân Kotczyc. 

— E un cavaler viteaz! întări spătarul. 

— Mândria oştirii! adăugă Olefka. 

— Pentru Dumnezeu, nu cumva au murit şi de aceea 
domnia ta nu i-ai văzut? 

— Ei, nu! răspunse Anusia. Moartea unor cavaleri ca ei n- 
ar fi rămas necunoscută, dar nu mi-a spus nimeni nimic. 
Domniile voastre nu-i cunoaşteţi. Nu se lasă cu una cu două. 
numai plumbul poate să-i omoare, deoarece nici un om nu 
le poate ţine piept, nici lui jupân Skrzetuski, nici lui jupân 
Zagtoba, nici lui jupân Michat. Cu toate că jupân Michat e 
mititel, prinţul Jeremi, mi-aduc aminte ca acum, spunea 


despre el că dacă soarta întregii Republici ar fi hotărâtă de 
lupta a doi potrivnici, el l-ar alege pe jupân Michat. Tot el l-a 
spintecat şi pe Bohun. O, nu, jupân Michat se descurcă 
întotdeauna. 

Bucuros că are cu cine sta la taifas, spătarul începu să se 
preumble cu paşi mari prin încăpere, întrebând: 

— Ia te uită! Domnia ta îl cunoşti atât de bine pe jupân 
Wotodyjowski? 

— Cum de nu, dacă am trăit atâta vreme aproape. 

— Hm, hm! Sigur că nu s-a putut fără simţăminte mai 
gingaşe? 

— Eu n-am nici o vină, spuse Anusia, luându-şi o înfăţişare 
sfioasă, dar cred că până acum şi jupân Michat s-a căsătorit. 

— Ba tocmai că nu s-a căsătorit. 

— Chiar dacă s-ar fi căsătorit. mi-e totuna! 

— Să dea Dumnezeu să vă întâlniți din nou. Dar domnia ta 
spui că ei nu sunt alături de hatman, şi asta mă 
îngrijorează, deoarece cu astfel de oşteni izbânda e mai 
uşoară. 

— În schimb, e unul care face cât toţi trei. 

Cine-i acela? 

— Jupân Babinicz din Witebsk. Domniile voastre i n-aţi 
auzit de el? 

— Nu, şi e de mirare. 

Anusia le povesti plecarea ei de la Zamosc şi tot ce i se 
întâmplase pe drum. Jupân Babinicz crescu în istorisirea ei 
într-un viteaz atât de mare, încât spătarul vroia neapărat să 
ştie cine este. 

— Păi, eu cunosc toată Lituania! spuse. E adevărat că sunt 
multe neamuri cu nume asemănătoare, Babonaubek, Babitt, 
Babinski şi Babski, dar de Babinicz n-am auzit. şi cred că 
trebuie să fie vreun nume de împrumut, pentru că mulţi 
dintre cei ce luptă printre răzvrătiți spun că-i cheamă altfel, 
ca să-l înşele pe vrăjmaş care altminteri le-ar pustii averile 
şi le-ar ucide familiile. Hm, Babinicz! Trebuie să fie un 


cavaler viforos, de vreme ce a ştiut să-l pună cu botul pe 
labe până şi pe jupân Zamoyski. 

— Oho, tare viforos! strigă Anusia. Spătarul se umplu de 
voioşie. 

— Chiar aşa? întrebă, oprindu-se înaintea Anusiei şi 
punându-şi mâinile în şolduri. 

— Ei, Dumnezeu ştie ce-ţi închipui domnia ta! 

— Doamne fereşte, nu-mi închipui nimic! 

— Abia am apucat să plecăm de la Zamosc şi jupân 
Babinicz mi-a spus că inima lui se află în stăpânirea altui 
arendaş. şi cu toate că acesta nu-i plăteşte cele cuvenite, 
nici nu se gândeşte să-l schimbe. 

— Şi domnia ta îl crezi? 

— Sigur că îl cred! răspunse repede Anusia. Trebuie să fie 
îndrăgostit până peste urechi, de vreme ce atâta vreme. de 
vreme ce. de vreme ce. 

— Oho, parcă nu prea devreme! se hârjoni spătarul 
râzând. 

— Ba eu zic că destul de repede răspunse bătând din 
picioruş, fiindcă în curând vom auzi de el. 

— Să dea Dumnezeu! 

— Şi am să-ţi spun domniei tale şi de ce. Uite, ori de câte 
ori jupân Babinicz pomenea de prinţul Bogustaw, pălea şi 
scrâşnea din dinţi. 

— Atunci va fi prietenul nostru! răspunse spătarul. 

— Fără îndoială! Putem să fugim la el, numai să se arate! 

— Numai să scap eu de aici, am să-mi strâng îndată o 
ceată de răzvrătiți şi domnia ta ai să vezi că nu sunt un 
ageamiu în ale războiului, iar braţul ăsta bătrân mai poate 
fi de folos. 

— Să slujeşti sub conducerea lui Babinicz, domnia ta! 

— Jupâniţă, văd că arzi de nerăbdare să-i asculţi poruncile. 

Se hârjoniră încă multă vreme, din ce în ce mai voioşi, 
astfel că şi Olenka, uitându-şi necazurile, se înveseli de-a 
binelea, iar Anusia începu în cele din urmă să se zbârlească 
la spătar ca o pisică. Şi cum era odihnită, fiindcă dormise 


îndestul la ultimul popas de la Rosienie, îi părăsi destul de 
târziu. 

— Aur curat, jupâniţă asta! spuse spătarul după plecarea 
ei. 

— Are o inimă bună. şi cred că ne vom împrieteni repede! 
răspunse Olenka. 

— La început însă nu te-ai arătat prea binevoitoare. 

— Am crezut că a trimis-o cineva înadins. Mai ştiu şi eu? 
Aici mă tem de orice! 

— Ea, trimisă de cineva? Poate de duhurile bune! E 
mlădioasă, împieliţata, ca o nevăstuică. Dac-aş fi mai tânăr, 
nu ştiu ce-aş fi în stare, cu toate că şi aşa sunt încă în 
putere. 

Olenka începu să râdă şi, sprijinindu-şi mâinile pe 
genunchi, îşi răsuci căpşorul într-o parte ca Anusia şi se uită 
cu coada ochiului la spătar: 

— Aşa, unchiule?! Vrei să-mi faci rost de o mătuşica? 

— Ei, taci din gură! se împotrivi spătarul. 

Dar zâmbi şi îşi răsuci în sus sfârcurile mustăţilor. Apoi, 
după o clipă, adăugă: 

— Până şi ţie ţi-a risipit gândurile negre. Nu mă îndoiesc 
că veţi fi foarte bune prietene. 

Jupân Tomasz nu greşea. În curând, între cele două 
jupâniţe se înfiripă o prietenie strânsă care creştea tot mai 
mult poate şi pentru că aveau firi foarte deosebite. Una 
avea sufletul statornic, simţăminte adânci, o voinţă de 
neclintit şi înţelepciune; cealaltă avea inimă bună şi gânduri 
curate, dar era o zgâtie. 

Faţa calmă, cosiţa bălaie, liniştea nespusă şi farmecul 
făpturii zvelte o făceau pe Olenka să semene cu antica 
Psyche. Anusia, în schimb, oacheşă, amintea mai degrabă 
de vedeniile care atrag noaptea oamenii prin hârtoape, 
râzând de suferinţele lor. Oştenii de la Taurogi, care le 
vedeau pe amândouă în fiecare zi, se simțeau îndemnați să-i 
sărute Billewiczownei picioarele, iar Anusiei gura. 


Ketling, care avea sufletul unui muntean din Scoţia, aşadar 
înclinat spre visare şi mâhnire, o cinstea şi o admira pe 
Olenka, dar n-o putea suferi pe Anusia care-i plătea cu 
aceeaşi monedă, refăcându-şi pierderile cu Braun şi toţi 
ceilalţi, dintre aceştia nelipsind nici spătarul de Rosienie. 

În scurtă vreme, Oleika începu să aibă o mare înrâurire 
asupra prietenei sale care-i spunea cu inima deschisă iui 
jupân 'Tomasz: 

— Ea spune mai mult în două vorbe decât trăncănesc eu 
toată ziua. 

Aşezata Olenka nu izbutea totuşi să-şi vindece prietena de 
meteahna de a face ochi dulci tuturor. Îndată ce Anusia 
auzea clinchetul pintenilor în tindă, se prefăcea că a uitat 
ceva, că vrea să vadă dacă n-au sosit veşti de la jupân 
Sapieha, ieşea în tindă, fugea ca vijelia şi, dând peste 
oştean, striga: 

— Ah, cum m-ai speriat, domnia ta! 

După care începea vorba, aci răsucind un colţ de la 
şorţuleţ, aci aruncând priviri piezişe şi luându-şi felurite 
înfăţişări cu ajutorul cărora muia şi cea mai tare inimă de 
oştean. 

Olefka nu privea cu ochi buni aceste maimuţăreli, mai ales 
că, după câteva zile de când se cunoscuseră, Anusia îi 
mărturisi simţămintele neîmpărtăşite pentru jupân 
Babinicz. Vorbeau adesea despre asta între ele. 

— Alţii nu mai ştiau ce să facă pentru a se apropia de 
mine, îi spuse odată Anusia, iar balaurul ăsta se uita mai 
degrabă la tătarii lui decât la mine şi nu-mi vorbea altfel 
decât poruncindu-mi: „Jupâniţa, coboară! Jupâniţa, 
mănâncă! Jupâniţa bea!” Dacă ar fi fost un necioplit, aş 
înţelege, dar nu era; dacă nu s-ar fi arătat grijuliu faţă de 
mine, dar se arăta! La Krasnystaw mi-am zis: „Nu vrei să te 
uiţi la mine. Aşteaptă!” Dar la Leczna eram atât de 
neajutorată, de mai mare spaima. Îţi spun, mă uitam în 
ochii-i cenugşii, iar când râdea, mă bucuram şi eu, de parcă 
eram roaba lui. 


Olefka îşi lăsă capul pe piept, pentru că îşi aduse şi ea 
aminte de nişte ochi cenuşii. Şi stăpânul lor vorbea la fel şi 
poruncea mereu cu chipu-i falnic, dar conştiinţă nu avea şi 
nu se temea de Dumnezeu. 

Iar Anusia, urmărindu-şi gândurile, vorbi mai departe: 

— Când alerga călare pe câmp cu buzduganul în mână, 
gândeam că e un vultur sau un hatman. Tătarii se temeau 
de el ca de foc. Oriunde ajungea, trebuia să i se dea 
ascultare, iar dacă se întâmpla vreo încăierare, îi clocotea 
sângele în vine de bucurie. Am văzut o mulţime de cavaleri 
la Lubnie, dar n-am întâlnit nici unul ca el, de care să-mi fie 
frică. 

— Dacă ţi l-a sortit Dumnezeu, o să fie al tău, dar nu-mi 
vine să cred că nu-i plăcea de tine. 

— De plăcut, îi plăcea. un pic. dar ţinea mai mult la 
cealaltă. Mi-a spus de vreo câteva ori: „Jupâniţă, ai noroc că 
nu pot să-mi uit dragostea, pentru că altminteri ar fi fost 
mai bine să-i încredinţezi capra lupului, decât mie o 
frumuseţe ca domnia ta.” 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Eu i-am zis aşa: „De unde ştii că te-aş fi îndrăgit şi eu pe 
domnia ta?” Iar el: „Nici nu te-aş fi întrebat!” E, mai fă ce 
vrei cu unul ca ăsta! Cealaltă e o proastă că nu-l are drag, 
trebuie să aibă o inimă de piatră. L-am întrebat cum o 
cheamă, dar n-a vrut să-mi spună. „Mai bine să nu mai 
vorbim de asta, mi-a zis, fiindcă e o rană dureroasă, iar a 
doua sunt Radziwiltii. trădători!” şi faţa i-a devenit atât de 
înfricoşătoare, încât m-aş fi ascuns şi în gaură de şoarece. 
Îmi era tare frică de el! Dar ce să mai vorbim, nu suntem 
făcuţi unul pentru altul! 

— Roagă-te sfântului Nicolaie pentru el; ştiu de la mătuşa 
că în asemenea împrejurări e cel mai bun ocrotitor. Ai grijă 
numai să nu-l jigneşti, sucind capul la alţii. 

— Nu mai fac niciodată, doar atâtica! 

Anusia arătă pe deget cam cât îşi va îngădui, nu-mai mult 
de o jumătate de unghie, ca să nu-l supere pe sfântul 


Nicolaie. 

— Eu nu fac asta numai pentru că sunt uşuratică, îl lămuri 
pe spătar care începuse să pună la inimă zburdălniciile 
jupâniţei, ci şi de nevoie, fiindcă dacă nu ne vor ajuta 
căpeteniile de aici, apoi nu vom mai scăpa niciodată. 

— Şi aşa Braun nu va consimţi nicicând. 

— Pe Braun l-am dat gata! răspunse cu glăsciorul subţire, 
lăsându-şi ochii în jos. 

— Dar Fitz-Gregory? 

— L-am dat gata! piui şi mai subţire. 

— Dar Ottenhagen? 

— L-am dat gata! 

— Şi von Irhen? 

— L-am dat gata! 

— Bătu-te-ar să te bată, jupâniţa! După câte văd, numai lui 
Ketling nu i-ai putut veni de hac! 

— Nu pot să-l sufăr! Dar o să aibă altcineva grijă de el. 
Dealtfel, o să ne descurcăm şi fără învoirea lui. 

— Şi domnia ta gândeşti că dacă vrem să fugim, n-o să ne 
împiedice? 

— Vor merge cu noi! răspunse Anusia, înălţându-şi 
căpşorul şi mijindu-şi ochii. 

— Pentru Dumnezeu, atunci de ce mai stăm aici? Chiar 
astăzi aş vrea să fiu departe. 

Dar la sfatul care urmă, hotărâră că trebuie să aştepte 
până când se va limpezi soarta lui Bogustaw sau până când 
vistierul ori jupân Sapieha vor veni în împrejurimile 
Samogiţiei. Altfel, chiar ai lor puteau să-i piardă. Tovărăşia 
căpeteniilor străine nu numai că nu i-ar fi apărat, dar ar fi 
sporit şi mai mult primejdia, deoarece poporenii erau atât 
de îndârjiţi împotriva străinilor, încât ucideau fără milă pe 
oricine nu purta straie poloneze. Nici măcar dregătorii 
polonezi, îmbrăcaţi în veşminte străine, nu puteau să 
călătorească altfel decât păziţi de pâlcuri de oşteni; ce să 
mai vorbim de trimişii austrieci şi francezi. 


— Domniile voastre aveţi încredere în mine, fiindcă eu am 
străbătut toată ţara! spuse Anusia. În cel dintâi sat, în cea 
dintâi pădure răzvrătiţii ne-ar omori înainte de a ne întreba 
cine suntem. Aşa că nu putem fugi decât sub ocrotirea 
oştilor. 

— Bine, dar voi avea şi eu ceata mea. 

— Până s-o aduni domnia ta şi până să ajungi într-un sat 
cunoscut, ai să-ţi pierzi viaţa. 

— Trebuie să primim curând veşti de la Bogustaw. 

— I-am poruncit lui jupân Braun să mă înştiinţeze 
numaidecât. 

Multă vreme însă Braun nu-i spuse nimic. 

Ketling, în schimb, începu s-o viziteze pe Olefka pentru că 
aceasta, întâlnindu-l într-o bună zi, îi întinse mâna. Tânărul 
oştean socotea că tăcerea nu prevestea nimic bun. După 
părerea lui, prinţul, avându-i în vedere pe elector şi pe 
suedezi, n-ar fi trecut sub tăcere nici cea mai mică izbândă, 
mai degrabă ar fi umflat lucrurile, decât să le micşoreze 
însemnătatea, ascunzându-le. 

— Nu cred că a fost nimicit, spuse tânărul cavaler, dar mai 
mult ca sigur că se află la strâmtoare şi nu prea ştie cum să 
scape. 

— 'Toate veştile ajung aici cu mare întârziere! răspunse 
Olenka. Cea mai bună dovadă e Czestochowa, despre a 
cărei minunată apărare am aflat amănunte abia de la 
jupâniţă Borzobohata. 

— Eu ştiam mai demult, dar străin fiind, n-am înţeles 
însemnătatea pe care o are acest loc pentru polonezi şi de 
aceea nu ţi-am pomenit nimic. Într-un război se întâmplă nu 
o dată ca o cetăţuie să se apere o vreme şi să respingă 
câteva atacuri, dar asta nu înseamnă nimic. 

— Pentru mine ar fi fost totuşi cea mai plăcută veste. 

— Acum văd că am făcut rău, într-adevăr, fiindcă după 
câte aud că s-au întâmplat după izbânda apărătorilor, 
gândesc că e vorba de un lucru foarte însemnat care poate 
înrâuri soarta războiului. Dar revenind la campania 


prinţului în Podlasie, aici e vorba de altceva. Czestochowa e 
departe, pe când Podlasie se află mult mai aproape de noi. 
La început, când prinţul era biruitor, ţii minte şi domnia ta 
ce repede soseau ştirile. Crede-mă, jupâniţă, sunt tânăr, dar 
slujesc în oştire de la paisprezece ani şi experienţa îmi 
spune că tăcerea asta nu-i a bună. 

— Dimpotrivă! răspunse jupâniţă. 

La acestea, Ketling: 

— Fie şi aşa! Peste o jumătate de an se sfârşeşte şi slujba 
mea! Peste o jumătate de an nu voi mai fi legat de 
jurământ! 

La numai câteva zile de la această discuţie, noutăţile 
începură să sosească în sfârşit. 

Le aduse jupân Bies cu blazonul două coarne, poreclit 
Cornutus la curtea lui Bogustaw. Era un şleahtic polonez, 
dar înstrăinat cu totul, pentru că slujind din copilărie în 
armatele din alte ţări, aproape că îşi uitase limba părinţilor, 
vorbind ca un neamţ sadea. Sufletul îi era la fel, de aceea 
era foarte legat de persoana prinţului. Se ducea cu o 
însărcinare însemnată la Kr6lewiec, iar la Taurogi se oprise 
doar pentru odihnă. 

Braun şi Ketling îl aduseră îndată la Olenka şi Anusia care 
acum locuiau şi dormeau împreună. 

Braun se opri cu faţa la Anusia, apoi se întoarse către 
jupân Bies şi zise: 

— E ruda lui jupân Zamoyski, starostele de Katuza, aşadar 
şi a prinţului care a poruncit să-i arătăm toată grija; acum 
doreşte să audă noutăţile din gura unui martor la faţa 
locului. 

Jupân Bies luă poziţia de drepţi ca la slujbă şi aşteptă 
întrebările. 

Anusia nu tăgădui înrudirea cu Bogustaw, pentru că îi 
plăceau dovezile de respect ale oştenilor, aşa că îi făcu 
semn cu mâna lui jupân Bies să se aşeze şi îl întrebă: 

— Unde se află prinţul acum? 


— Prinţul se retrage spre Sok6lka, deie Domnul să ajungă 
cu bine! răspunse noul sosit. 

— Domnia ta trebuie să spui numai adevărul, cum îi 
merge? 

— Numai adevărul, răspunse oşteanul, n-am să tăinuiesc 
nimic, gândind că luminăţia ta vei găsi în suflat reazimul de 
trebuinţă pentru a asculta veşti nu prea bune. 

— Am să-l găsesc! dădu răspuns Anusia, lovindu-şi sub 
rochie tocurile de bucurie că-i spusese „luminăţia ta” şi că 
veştile nu erau „prea bune”. 

— La început, totul a mers bine! spuse jupân Bies. Am 
nimicit pe drum câteva cete de răzvrătiți, l-am bătut pe 
jupân Krzysztof Sapieha şi am tăiat două steaguri de 
călărime şi un polc de pedestraşi, nelăsând pe nimeni în 
viaţă. După care l-am bătut pe jupân Horotkiewicz, el însuşi 
abia a scăpat, deşi unii spun că ar fi căzut în luptă. Apoi am 
cucerit dărâmăturile Tykocinului. 

— 'Toate astea le cunoaştem, domnia ta, spune mai repede 
veştile proaste! îl întrerupse Anusia deodată. 

— Numai să binevoieşti, jupâniţă, să le asculţi în linişte. 
Am ajuns până la Drohiczyn şi acolo s-a întors foaia. Aveam 
ştire că jupân Sapieha e încă departe, cu toate acestea, 
două din podghiazurile noastre parcă le-a înghiţit 
pământul. Nu s-a mai întors nici un oştean. S-a arătat 
deodată că înaintea noastră se află o oştire şi s-a iscat 
panica. Prinţul a crezut că toate ştirile dinainte erau 
înşelătoare şi că jupân Sapieha nu numai că se apropiase, 
dar îi tăiase şi drumul. Atunci am început să ne retragem, 
gândind să dăm astfel peste vrăjmaş şi să-l silim să 
primească bătălia hotărâtoare. Dar vrăjmaşul nu voia să 
lupte, mulţumindu-se să ne hărţuiască întruna. Am trimis 
iarăşi podghiazuri în recunoaştere, care s-au întors 
hărtănite. De atunci toate au început să meargă pe dos, n- 
am mai avut o clipă de linişte. Ne stricau drumurile, 
sfărâmau digurile, convoaiele cu proviant cădeau în mâna 
lor. Umbla zvonul că jupân Czarniecki ne prigonea; oştenii 


nu mâncau, nu dormeau şi curajul scădea; până şi în tabără 
piereau oamenii, de parcă intrau în pământ. La Bialystok, 
vrăjmaşul a zdrobit iarăşi un podghiaz întreg, luând 
văsăria, caretele prinţului şi tunurile. Una ca asta n-am mai 
auzit niciodată. Nici în războaiele dinainte nu se întâmplase 
una ca asta. Prinţul era foarte furios. Vroia o bătălie 
hotărâtoare, dar era silit să facă faţă la cel puţin zece 
încăierări pe zi. şi de fiecare dată să piardă. Printre oşteni 
îşi făcea loc nesupunerea. Cine poate înfăţişa nedumerirea 
şi spaima noastră, când am aflat că jupân Sapieha era încă 
departe şi că doar un pâlc de oaste se furişase înaintea 
noastră, pricinuindu-ne atâtea pierderi. Era un pâlc de 
tătari. 

Istorisirea lui jupân Bies fu întreruptă de piuitul Anusiei 
care se aruncă deodată de gâtul Olenkăi şi strigă; 

— E jupân Babinicz! 

Noul sosit se miră auzind acest nume, dar crezu că spaima 
şi ura smulseseră din pieptul vrednicei jupâniţe acest 
strigăt, aşa că abia după o clipă începu să vorbească astfel: 

— Cui i-a dat Dumnezeu măreție, i-a dat şi puterea de a 
îndura nenorocirile, binevoieşte deci, jupâniţă, şi linişteşte- 
te! Aşa-l cheamă într-adevăr pe acel diavol care a schimbat 
soarta companiei, pricinuindu-ne pierderi uriaşe. Numele 
lui, pe care luminăţia ta l-ai ghicit atât de lesne, îl repetă 
acum toate gurile cu înfricoşare şi mânie în tabăra noastră. 

— Pe acest jupân Babinicz l-am văzut la Zamosc, răspunse 
repede Anusia, şi dacă aş fi ştiut. 

Aici tăcu şi nu află nimeni ce s-ar fi petrecut dacă. 

Solul lui Bogustaw vorbi iarăşi după cum urmează: 

— Au urmat apoi dezgheţul şi căldurile, împotriva 
rânduielii firii, pot să spun, deoarece aveam ştire că în 
ţinuturile de miazăzi ale Republicii iarna era încă destul de 
aspră, iar noi ne bălăceam prin viiturile primăverii, care au 
țintuit locului călărimea grea. Babinicz însă avea oameni 
mai uşori şi ne hărţuia fără încetare. La fiecare pas 
pierdeam care şi tunuri, astfel că în cele din urmă am fost 


nevoiţi să înaintăm numai cu călărimea. Localnicii, în ura lor 
oarbă, îi sprijineau pe atacatori. Va fi cum va vrea 
Dumnezeu, dar am lăsat tabăra într-o stare deznădăjduită; 
pe deasupra frigurile nu-i dau pace zile întregi prinţului, 
vlăguindu-l. Totuşi bătălia hotărâtoare va avea loc în 
curând, dar cum se va isprăvi, numai Dumnezeu poate să 
ştie. Ar trebui să se întâmple o minune. 

— Domnia ta, unde l-ai lăsat pe prinț? 

— La numai o zi de drum până la Sokolka; prinţul vrea să 
se înconjure cu şanţuri la Suchowola sau la Jan6w şi să 
primească lupta. Jupân Sapieha se află la două zile de 
drum. Când am plecat, tocmai aveam o clipă de linişte şi 
răsuflăm în voie, fiindcă aflasem de la o limbă că Babinicz se 
dusese la tabăra hatmanului, iar fără el tătarii nu cutează 
să atace, mulţumindu-se să hărţuiască podghiazurile. 
Prinţul, care e o căpetenie neîntrecută, îşi pune toată 
nădejdea în bătălia hotărâtoare, dar asta numai când e 
sănătos, căci când îl scutură frigurile gândeşte altfel, 
dovadă că pe mine m-a trimis în ţinuturile prusiene. 

— Şi domnia ta de ce te duci acolo? 

— Prinţul va birui sau va fi învins. Dacă va pierde bătălia, 
Prusia ducală va rămâne fără apărare şi se prea poate ca 
jupân Sapieha să treacă hotarul spre a-l îndemna pe elector 
să se hotărască odată. Aşa că, o spun pentru ca nu e nici o 
taină pentru nimeni, mă duc să-i previn să se gândească la 
apărarea acelor ţinuturi, deoarece s-ar putea să-i viziteze în 
mare număr niscaiva oaspeţi nepoftiţi. Asta îi priveşte pe 
elector şi pe suedezi, aliaţii prinţului, de la care acesta este 
îndreptăţit să aştepte ajutor. 

Jupân Bies tăcu. 

Anusia îi mai puse o mulţime de întrebări, păstrându-şi cu 
greu înfăţişarea cuvenită, în schimb, după plecarea solului 
îşi dădu frâu liber; începu să-şi bată caftanul, cu palmele, să 
se învârtă pe tocuri ca o sfârlează, să-i sărute ochii Olefkăi, 
să-l tragă pe spătar de mânecă şi să strige: 


— Ei, ce v-am spus eu? Cine l-a asuprit pe prinţul 
Bogustaw, nu cumva jupân Sapieha? Păi cum, jupân 
Sapieha! Şi pe suedezi cine-i asupreşte, cine-i va nimici pe 
trădători, cine-i cel mai mare viteaz, cel mai mare cavaler? 
Jupân Andrzej, jupân Andrzej! 

— Care jupân Andrzej? întrebă Olehka, pălind deodată. 

— Nu ţi-am spus că-l cheamă Andrzej? Am aflat-o chiar de 
la el. Jupân Babinicz, jupân Babinicz! Trăiască jupân 
Babinicz! Nici jupân Wotodyjowski nu s-ar fi descurcat mai 
bine! Ce ai, Olenka? 

Billewiczowna se scutură, vrând parcă să alunge povara 
gândurilor negre. 

— N-am nimic! Mă gândeam că numai trădătorii poartă 
asemenea nume, fiindcă a fost unul care s-a oferit să-l dea 
pe rege viu sau mort în mâna suedezilor şi acela se numea 
şi el tot. Andrzej. 

— Să-l bată Dumnezeu! tună spătarul. De ce să pomenim 
acum noaptea de trădători. Mai bine să ne bucurăm că 
avem de ce! 

— Numai să vie jupân Babinicz aici! adăugă Anusia. Uite 
aşa! Am să-l îmbrobodesc şi mai rău pe Braun, ca să 
răzvrătească garnizoana şi să plecăm cu toţi oamenii şi caii 
la jupân Babinicz. 

— Fă-o jupâniţa, fa-o! o îndemnă spătarul mânat de 
înflăcărare. 

— Şi pe urmă am să le dau cu tifla la toţi nemţoteii! Poate 
că şi el o să uite de nevrednica aia şi o să mă în...dră. 

Aici piui iarăşi subţirel, îşi acoperi ochii cu mâinile şi se 
vede că-i trecu prin minte un gând care o supără, căci îşi 
lovi pumnişorii şi spuse: 

— Dacă nu, am să-l iau pe jupân Wotodyjowski. 

Capitolul XXI. 

După două săptămâni, la Taurogi se iscă mare fierbere. 
Într-o seară, începură să sosească în neorânduială cete din 
oastea lui Bogustaw, alcătuite din câte treizeci său patruzeci 
de oameni istoviţi, Cu hainele ferfeniţă, semănând mai 


degrabă a strigoi decât a oşteni, care aduseră vestea 
înfrângerii prinţului de la Jan6w. Pierduse totul: oştirea, 
tunurile, caii şi carele cu hrană. Şase mii de luptători aleşi 
pe sprânceană plecaseră cu prinţul în această campanie, iar 
acum se întorceau abia vreo patru sute de raitieri pe care 
prinţul îi scăpase de la prăpăd. 

Dintre polonezi nu se mai întoarse nimeni, afară de 
Sakowicz, deoarece toţi cei care nu căzuseră în luptă sau 
nu fuseseră prinşi de spăimosul Babinicz, fugiseră la jupân 
Sapieha. De asemenea, multe dintre căpeteniile străine 
preferaseră să se alăture rădvanului învingătorului, într-un 
cuvânt, nici un Radziwilt nu mai fusese bătut vreodată în 
război atât de straşnic. 

Şi aşa cum, înaintea campaniei, linguşirea curtenilor au 
cunoştea margini în a ridica în slăvi însuşirile de conducător 
ale lui Bogustaw, tot aşa acum deplângeau cu toţii nătângia 
prinţului; printre oştenii ce mai rămăseseră, domnea 
răzvrătirea care stricase orice rânduială şi sporise atât de 
mult în ultimele zile ale întoarcerii,- încât prinţul socotise că 
e mai înţelept să rămână mai în urmă. 

De aceea, se oprise împreună cu Sakowicz la Rosienie. 
Hassling, aflând ştirea de la oşteni, veni îndată s-o 
vestească pe Olenka. 

— Lucrul cel mai însemnat, spuse, ascultându-l, este dacă 
jupân Sapieha şi acel Babinicz îl urmăresc pe prinţ şi dacă 
au de gând să mute războiul în aceste locuri. 

— Din mărturisirile oştenilor nu se poate înţelege nimic, 
răspunse Ketling, deoarece spaima face să crească orice 
primejdie. Unii spun că jupân Babinicz îi calcă pe urme, dar 
având în vedere că prinţul a rămas la Rosienie cu Sakowicz 
- socotesc că urmăritorii nu pot fi atât de aproape. 

— Totuşi nici prea departe nu pot să fie! Cine nu 
urmăreşte un duşman pe care l-a învins? 

— Asta se va vedea. Eu am vrut să vorbesc altceva cu 
domnia-ta. Chinuit de boală şi înfrânt, prinţul trebuie să fie 
destul de furios, aşadar, în stare de fapte nesăbuite. De 


aceea, jupâniţă, să nu te desparţi acum de mătuşa Kulwiec 
şi de jupâniţa Borzobohata; să nu te învoieşti să-l trimită pe 
spătar la Tylza, cum s-a întâmplat înainte de campanie. 

Olefka nu răspunse nimic; fireşte, spătarul nu fusese 
trimis la Tylza niciodată, dar după ce-l lovise prinţul cu 
baltagul, bolise câteva zile şi Sakowicz împrăştiase înadins 
vestea că bătrânul plecase la Tylza, ca să nu afle oamenii. 
Mândria nu-i îngăduia Olefkăi să recunoască faţă de 
Ketling că un Billewicz fusese lovit ca un câine, aşa că 
prefera să tacă. 

— Îţi mulţumesc domniei tale pentru că mă previi! spuse 
după un răstimp. 

— Am socotit de datoria mea. 

Dar jupâniţei i se umplu iarăşi inima de amărăciune. Nu 
demult atârnase numai de Ketling ca această nouă 
primejdie să nu se abată asupra capului ei, căci dacă el ar fi 
lăsat-o să fugă, acum ar fi fost departe, şi Bogustaw n-ar 
mai fi putut s-o asuprească. 

— Jupâne cavaler, spuse, pentru mine e un adevărat noroc 
că prinţul n-a poruncit să nu mă previi, astfel că bunăvoința 
domniei tale nu-ţi atinge câtuşi de puţin onoarea. 

Ketling pricepu dojana şi răspunse într-un fel la care 
Olenka nu se aştepta: 

— Tot ce priveşte slujba mea şi ce-mi porunceşte cinstea 
de oştean, voi îndeplini cu sfinţenie sau voi plăti cu viaţa. 
Altă alegere n-am şi nici nu vreau să am. În afara slujbei 
însă, sunt slobod să preîntâmpin orice faptă nelegiuită. 
Aşadar, nu ca oştean, ci numai ca om, îţi las acest pistol şi-ţi 
spun: apără-te, pentru că primejdia e aproape, iar la nevoie 
- ucide! Atunci legământul meu va lua sfârşit şi mă voi grăbi 
să-ţi vin în ajutor. 

Spunând acestea, se înclină şi porni spre uşă, dar Olefka îl 
opri. 

— Jupâne cavaler, leapădă-te de slujba asta, luptă pentru o 
cauză dreaptă, apără-i pe cei nedreptăţiţi, pentru că eşti 
vrednic de asta, eşti cinstit şi e păcat să slujeşti un trădător. 


La acestea, Ketling: 

— M-aş fi lepădat demult, jupâniţa, şi l-aş fi părăsit pe 
prinţ, dacă n-aş fi gândit că, rămânând aici, îţi pot fi de 
folos. Acum e prea târziu. Dacă prinţul se întorcea biruitor, 
nu mai şovăiam nici o clipă. dar când el se întoarce învins şi 
poate urmărit de vrăjmaş, ar fi o laşitate din partea mea să 
plec înainte de împlinirea sorocului. Ai să cauţi mult şi bine, 
jupâniţă, printre oamenii cu suflet nemernic care-l părăsesc 
pe cel învins, dar pe mine n-ai să mă afli printre ei. Rămâi 
cu bine, jupâniţă. Plumbul din acest pistol trece cu uşurinţă 
şi prin platoşă. 

Ketling ieşi, lăsând pistolul pe masă; Olenka îl ascunse 
numaidecât. Din fericire, prevestirile tânărului Ketling şi 
temerile proprii se arătară de prisos. 

Prinţul sosi la Taurogi pe înserat împreună cu Sakowicz şi 
Paterson, dar era atât de abătut şi de bolnav, încât abia se 
mai putea ţine pe picioare. În plus, nici el nu ştia prea bine 
dacă avea să-l atace Sapieha sau acesta îl trimisese în 
urmărirea lui pe Babinicz cu steagurile uşoare. 

Într-adevăr, Bogustaw îl doborâse pe cel din urmă cu cal 
cu tot în timpul ultimului atac, dar nu îndrăznea să spere 
că-l omorâse, fiindcă i se păruse că spada îi alunecase peste 
coiful lui Babinicz. Altă dată trăsese cu pistolul în plină faţă 
şi tot nu folosise la nimic. 

Inima prinţului se strângea de durere la gândul pustiirii pe 
care o va lăţi acest Babinicz, când va năvăli cu tătarii pe 
proprietăţile sale. Căci de apărat, n-avea cu ce să le apere! 
Şi nu numai moşiile, dar nici măcar propria persoană. 
Printre simbriaşii lui nu se găseau mulţi asemenea lui 
Ketling şi se aştepta să-l părăsească cu toţii la vestea 
apropierii oştilor lui Sapieha. 

lată de ce nici prinţul nu vroia să zăbovească la Taurogi 
mai mult de două sau trei zile, fiindcă trebuia să pornească 
degrabă în Prusia regală, la elector şi la Szteinbok. Aceştia 
puteau să-i dea altă oştire, trimiţându-l să cucerească 


oraşele prusiene sau să-l ajute pe regele suedez care 
plănuia o campanie în ţinuturile Republicii. 

La Taurogi avea de gând să lase o singură căpetenie care 
să pună rânduială în bruma de oştire ce mai rămăsese, să 
alunge cetele de ţărani şi şleahtici, să apere moşiile celor 
doi Radziwilti şi să se înţeleagă cu Loewenhaupt, mai- 
marele tuturor forţelor suedeze din Samogiţia. 

În acest scop, după sosirea la Taurogi şi după o noapte de 
odihnă, prinţul îl chemă la sfat pe Sakowicz, singurul om în 
care putea avea încredere deplină şi în faţa căruia putea să- 
şi deschidă inima. 

„Ziua bună” cu care se întâmpinară cei doi prieteni la 
Taurogi, după campania lipsită de noroc, păru cam 
nelalocul ei. Un răstimp se priviră unul pe altul fără o 
vorbă. Cel dintâi începu vorba prinţul: 

— Ei, s-a dus totul de râpă! 

— S-a dus! întări Sakowicz. 

— Nici nu putea fi altfel în asemenea împrejurări. Dacă 
aveam mai multe steaguri uşoare sau dacă nu-l aducea 
diavolul pe Babinicz ăsta. E un om şi jumătate! Şi-a 
schimbat numele, spânzuratul. Nu mai spune la nimeni, ca 
să nu-i sporim slava şi mai mult. 

— Eu n-am să spun. Dar nu pun mâna în foc că celelalte 
căpetenii nu vor bate toba, fiindcă atunci când a 
îngenuncheat la picioarele luminăţiei tale, l-ai înfăţişat 
tuturor drept stegarul de Orsza. 

— Nemţii nu se pricep la numele poloneze. Pentru ei, 
Kmicic sau Babinicz e totuna. A, pe coarnele lui Lucifer, de- 
ar mai cădea în mâinile mele! Şi când te gândeşti că l-am 
avut în puterea mea. mişelul, mi-a mai răzvrătit şi oamenii, 
lipsindu-mă de pâlcul lui Gtowbicz! Trebuie să fie vreun 
copil din flori din sângele nostru, altfel nu se poate! A fost al 
meu, a fost al meu. şi mi-a scăpat! Asta mă roade mai mult 
decât pierderea întregii companii. 

— L-ai avut în mână, luminăţia ta, dar cu preţul capului 
meu. 


— Jas, ţi-o spun deschis, n-aveau decât să te jupoaie de 
piele, numai să i-o fi întins şi eu pe tobă pe a lui Kmicic! 

— Mulţumesc, Bogus. Nu mă puteam aştepta la mai puţin 
de la prietenia ta. 

Prinţul izbucni în râs. 

— Ştiu că ai fi sfârâit de minune în frigarea lui Sapieha. 
Toate tâlhăriile s-ar fi scurs ca untura din tine. Ma foi, aş 
vrea s-o văd! 

— Iar eu aş vrea să te văd în mâinile lui Kmicic, drăguţa 
luminăţiei tale rudă. E drept, la faţă nu semănaţi, dar la 
statură sunteţi la fel, la picior aveţi aceeaşi măsură şi oftaţi 
după aceeaşi fată care şi-a dat seama dintr-o dată că 
celălalt e mai zdravân şi oştean mai bun. 

— Le-ar fi venit de hac la doi ca tine, dar eu l-am prăbuşit 
şi-am trecut cu calul peste el. Dacă aş fi avut puţină vreme, 
ţi-aş fi putut da cuvântul că vărul meu nu mai trăieşte. 
Totdeauna ai fost cam tare de cap şi de aceea te-am 
îndrăgit, dar în ultimul timp ţi s-o sfoiegit mintea de tot. 

— Iar luminăţia ta ai avut totdeauna mintea în călcâie şi de 
aceea ai luat-o ia sănătoasa cu atâta vrednicie dinaintea lui 
Sapieha, încât ai ajuns să nu-mi mai placi deloc şi sunt gata 
să mă duc la Sapieha. 

— La frânghie! 

— La aceea cu care-l vor lega pe Radziwitt. Destul! 

— Sluga luminăţiei tale! 

— Ar trebui să împuşcăm câţiva dintre raitierii care fac 
mai multă zarvă şi să potolim lucrurile. 

— Azi de dimineaţă am dat poruncă să spânzure şase. 
Până acum s-au şi răcit, se leagănă grozav pentru că bate 
un vânt năprasnic. 

— Bine-ai făcut. Ascultă, vrei să rămâi cu garnizoana la 
Taurogi, fiindcă tot trebuie să rămâie cineva aici? 

— Vreau, luminăţia ta, şi chiar te rog să-mi încredinţezi 
această însărcinare. Aici nimeni nu se va descurca mai bine 
ca mine. Oştenii se tem de mine mai mult decât de ceilalţi, 
pentru că ştiu că nu glumesc. lar dacă ne gândim la 


Loewenhaupt, e mai bine să rămâie cineva mai sus decât 
Paterson. 

— O să faci faţă răzvrătiţilor? 

— Luminăţia ta, te asigur că pinii din Samogiţia vor face la 
anul fructe mai grele decât conurile. Voi alcătui două 
polcuri de ţărani pe care am să-i muştruluiesc după ştiinţa 
mea. Cât priveşte moşiile, voi fi cu ochii în patru, şi dacă 
răzvrătiţii încalcă vreuna, am să arunc vina pe un şleahtic 
mai cu stare, pe care am să-l storc cum se stoarce brânza în 
sădilă. Doar la început mi-ar trebui ceva bani, ca să plătesc 
leafa oştenilor şi să înţolesc pedestraşii. 

— Am să-ţi las cât am să pot. 

— Din cei de zestre? 

— Ce vrei să spui? 

— Adică din zestrea pe care luminăţia ta ţi-ai luat-o singur 
de la Billewicz? 

— Dac-ai putea să-i suceşti grumazul spătarului fără prea 
mult tărăboi, n-ar fi rău, pentru că noi vorbim, dar 
şleahticul are chitanţă. 

— O să-mi dau toată silinţa. Numai să nu fi trimis chitanţa 
cuiva sau să nu şi-o fi cusut jupâniţă la cămaşă. Luminăţia 
ta, n-ai dori să cercetezi cum stau lucrurile? 

— Va veni şi vremea asta, dar acum trebuie să plec, iar 
frigurile astea blestemate m-au vlăguit de tot. 

— Ar trebui să mă invidiezi, luminăţia ta, că rămân la 
Taurogi. 

— Mi se pare cam ciudată dorinţa ta de a sta aici. Numai. 
nu cumva să-ţi treacă prin minte! Aş porunci să te sfâşie cu 
cârligele. De ce vrei să rămâi? 

— Pentru că vreau să mă însor. 

— Cu cine? întrebă prinţul aşezându-se pe pat. 

— Cu jupâniţa Borzobohata-Krasiefska. 

— Nu e rău, te-ai gândit chiar foarte bine! spuse Bogustaw 
după o clipă de tăcere. Am auzit şi de o danie. 

— Întocmai, de la un jupân Longin Podbipieta. Ştii şi 
luminăţia ta cât de avut e acest neam, iar moşiile acelui 


Longin se află în câteva ţinuturi. E adevărat că unele s-au 
pierdut, iar în altele se află oştile septentrionilor. Voi avea 
parte de judecăţi, bătăi, gâlcevi şi încălcări fără număr, dar 
am să mă descurc eu şi n-am să las nimănui nici o palmă de 
pământ. Unde mai pui că şi jupâniţa mi-a plăcut grozav, 
fiindcă-i tare frumuşică şi atrăgătoare. Am băgat de seamă 
că, îndată după ce a căzut în mâna noastră, se prefăcea că-i 
e frică şi se uita la mine cu coada ochiului. Când voi rămâne 
mai mare peste garnizoana de aici, neavând ce face, mă voi 
apuca să-i fac curte. 

— Să fii cu luare-aminte. Nu sunt împotrivă să te însori, 
dar ascultă-mă bine, nici un abuz, înţelegi?! Fata a crescut 
în familia Wisniowiecki, fiind răsfăţata prinţesei Gryzelda, 
iar eu nu vreau s-o jignesc pe prinţesă, fiindcă o respect, şi 
nici pe starostele de Katuza. 

— E de prisos să mă previi! răspunse Sakowicz. De vreme 
ce vreau să mă însor de adevărat, va trebui să mă port cu 
toată cuviinţa. 

— Aş vrea să capeţi un bobârnac. 

— Cunosc eu pe cineva care l-a şi căpătat, cu toate că e 
prinţ, dar cred că nu mi se va întâmpla una ca asta. Privirile 
acelea galeşe îmi dau curaj. 

— Nu-ţi mai bate joc de cel care a fost respins, ca să nu-ţi 
pună coarne. Aş putea să-ţi adaug la blazon nişte coarne 
sau să fac în aşa fel încât să te alegi cu o poreclă: Sakowicz 
încornoratul! Ea e Borzobohata de neam, iar tu 
Bardzorogaty119). Veţi alcătui o pereche pe cinste. Dar 
oricum, însoară-te, Jas, însoară-te şi dă-mi de ştire când faci 
nunta, ca să-ţi fiu cumnat de mână. 

O mânie cumplită se răsfrânse pe chipul şi aşa înfricoşător 
al lui Sakowicz. O vreme i se înceţoşară ochii, dar se stăpâni 
repede şi, luând în glumă vorbele prinţului, zise: 

— Luminăţia la, eşti un sărman fără putere; nu eşti în 
stare să păşeşti peste propriul prag, şi mă ameninţi pe 
mine. O ai la îndemână pe Billewiczowna, aşa că dă-i 
înainte, dă-i înainte! Ai grijă să nu-i creşti copiii lui Babinicz. 


— Puşchea pe limbă-ţi, împieliţatule! Râzi de boala care 
era cât pe ce să mă răpună? Să dea Dumnezeu să te 
vrăjească şi pe tine la fel! 

— Ce-mi pasă mie de vrăji? Uneori, când văd că toate 
merg după rânduială firii, mă gândesc că vrăjile sunt o 
mare prostie. 

— Mare nătărău mai eşti! Taci din gură, nu mai vorbi de 
lucruri necurate! Îmi ieşi de la inimă din ce în ce mai mult! 

— Deie Demnul să nu fiu cel din urmă polonez care-ţi 
rămâne credincios, fiindcă, luminăţia ta, mă răsplăteşti 
numai cu nerecunoştinţa. O să mă întorc la moşia mea şi o 
să stau liniştit, aşteptând sfârşitul războiului. 

— E, dă-mi pace! Ştii doar că ţin la tine. 

— Îmi vine tare greu să-mi dau seama. Numai diavolul a 
făcut să-mi crească în suflet dragostea pentru luminăţia ta. 
Aici cred că poate fi vorba de farmece. 

Sakowicz spunea adevărul, fiindcă ţinea într-adevăr foarte 
mult la Bogustaw; prinţul ştia asta şi de aceea îl răsplătea 
dacă nu cu o prietenie temeinică, cel puţin cu recunoştinţa 
pe care o nutresc totdeauna oamenii trufaşi pentru cei ce le 
cântă osanale. 

Tocmai de aceea nu se arătase împotriva unirii cu Anusia 
Borzobohata şi se hotărâse să-l ajute cât îi sta în putinţă. 

În acest scop, aproape de amiază, când se simţi mai în 
putere, porunci să fie îmbrăcat şi plecă la Anusia. 

— Am venit ca un vechi cunoscut să aflu veşti despre 
sănătatea domniei tale, îi spuse, şi să te întreb dacă ţi-a 
plăcut la Taurogi? 

— Când te afli în robie, musai să-ţi placă totul! răspunse 
Anusia oftând. 

Prinţul începu să râdă. 

— Domnia ta nu eşti în robie aici. Ce-i drept, ai fost prinsă 
odată cu oştenii iui Sapieha şi am dat poruncă să fii adusă 
aici, dar am făcut-o numai pentru a te feri de primejdii. Nu 
ţi se va clinti nici un fir de păr. Jupâniţa, află că puţini sunt 
oamenii pe care-i respect ca pe prinţesa Gryzelda, şi 


domnia ta ştii cât îi eşti de dragă. Familiile Wisniowiecki şi 
Zamoyski sunt rudele mele, aşa că te vei bucura aici de 
toată libertatea şi îngrijirea. Iată de ce, ca un prieten care-ţi 
vrea binele, vin şi-ţi spun: dacă vrei, poţi să pleci oricând, 
am să-ţi dau însoțitori, cu toate că şi eu duc lipsă de oşteni, 
dar te sfătuiesc să rămâi. Domnia ta ai venit prin aceste 
locuri, ca să intri în stăpânirea moşiilor. Află că acum nu e 
vremea potrivită să te gândeşti la asta. Dealtfel, nici în 
timpuri de pace sprijinul lui jupân Sapieha nu ţi-ar fi de nici 
un ajutor, deoarece cuvântul lui are trecere numai în ţinutul 
Witebsk, aici însă nu înseamnă nimic. Şi pe urmă, n-o să se 
ocupe chiar el de treaba asta, ci o va încredința unor 
împuterniciţi. Domnia ta ai avea nevoie de un om binevoitor 
şi descurcăreţ, de care lumea să se teamă şi să-l respecte. 
Unul ca ăsta, dacă s-ar apuca de treabă, nu s-ar lăsa dus de 
nas cu una cu două. 

— Sărmana de mine, unde să găsesc eu un asemenea 
ocrotitor?! strigă Anusia. 

— Aici, la Taurogi. 

— Luminăţia ta ai binevoi să. 

Anusia îşi împreună mâinile şi privi atât de dulce în ochii 
lui Bogustaw, încât dacă prinţul n-ar fi fost atât de necăjit şi 
lipsit de putere, fără îndoială că din această clipă ar fi 
încetat să se gândească la treburile lui Sakowicz, dar 
pentru că acum nu-i sta gândul la amoruri, răspunse 
repede: 

— Dacă ar fi cu putinţă, nu i-aş încredința nimănui o 
însărcinare atât de plăcută, dar eu sunt silit să plec. În locul 
meu va rămâne mai-mare la Taurogi starostele de 
Oszmiana, jupân Sakowicz, un mare cavaler, oştean vrednic 
şi un om atât de îndemânatic, cum nu se mai află în toată 
Lituania. Aşa că-ţi repet, rămâi domnia ta la Taurogi, de 
vreme ce tot n-ai unde să te duci, fiindcă tâlharii şi 
răzvrătiţii au împânzit toate drumurile. Aici, Sakowicz îţi va 
purta de grijă şi te va apăra, se va interesa ce se poate face 
pentru a lua în stăpânire moşiile acelea, iar dacă se va 


apuca de treabă, te asigur că nimeni n-o va duce la bun 
sfârşit mai repede ca el. E prietenul meu şi-l cunosc bine. 
Dacă moşiile domniei tale s-ar afla în mâna mea şi aş afla că 
Sakowicz vrea să le ia înapoi, le-aş da de bunăvoie, fiindcă e 
primejdios să te pui în poară cu el. 

— Numai să vrea jupân Sakowicz să vie în ajutorul unei 
biete orfane. 

— Jupâniţă, nu vorbi cu bănat, pentru domnia ta e în stare 
să facă orice, fiindcă te-a îndrăgit peste poate. Umblă şi 
oftează întruna. 

— E, cine mă poate îndrăgi pe mine. 

„E şireată foc!” îşi spuse prinţul. 

Şi adăugă cu voce tare: 

— N-are decât să-ţi spună Sakowicz cum s-a întâmplat, dar 
să nu fii nedreaptă cu el, fiindcă e un om vrednic şi de neam 
mare, aşa că nu te sfătuiesc să-l respingi. 

Capitolul XXII. 

A doua zi, de dimineaţă, prinţul primi înştiinţare de la 
elector să se ducă degrabă la Kr6lewiec pentru a i se 
încredința conducerea oştilor care aveau să pornească spre 
Malborg sau spre Gdafsk. Scrisoarea cuprindea şi veşti 
despre campania îndrăzneață a lui Carol Gustav înăuntrul 
Republicii până, hăt! în ţinuturile rutene. Electorul 
prevedea că această campanie se va sfârşi prost şi tocmai 
de aceea vroia să se afle în fruntea unei oştiri cât mai mari, 
ca la nevoie să fie căutat de amândouă părţile şi să se vândă 
cât mai scump, hotărând astfel soarta războiului. Din aceste 
pricini îl îndemna pe tânărul prinţ să vie cât cu putinţă mai 
repede! Vroia atât de mult să scurteze orice zăbavă, încât 
după primul olăcar îl repezise pe al doilea, care sosi 
douăsprezece ceasuri mai târziu. 

Aşa să prinţul nu mai avea nici o clipă de pierdut şi nici 
măcar nu se odihnise cum trebuie, deoarece îl apucaseră 
iarăşi frigurile cu puterea de altădată. Totuşi n-avea încotro, 
trebuia să plece. Drept care, lăsându-l înlocuitor pe 
Sakowicz, îi spuse: 


— S-ar putea să fie nevoie să-i ducem pe spătar şi pe 
jupâniţa la Kr6lewiec. Acolo ne va fi mai lesne să scăpăm pe 
tăcute de un om care ne duşmăneşte, pe fată însă, dacă voi 
fi sănătos, am s-o iau cu mine în tabără, pentru că ajunge cu 
politeţurile. 

— Foarte bine, aşa va putea spori şi numărul oştenilor! îi 
răspunse Sakowicz la plecare. 

Un ceas mai târziu, prinţul nu mai era la Taurogi. Stăpân 
atotputernic rămânea Sakowicz care nu recunoştea altă 
putere decât pe aceea a Anusiei Borzobohata. Sufla până şi 
praful de la picioarele jupâniţei, cum făcuse mai demult şi 
prinţul cu Oleika. Înfrânându-şi firea sălbatică, se purta 
curtenitor, îi preîntâmpina dorinţele, îi ghicea gândurile şi 
rămânea în umbră, arătându-i tot respectul pe care se 
cuvenea să-l aibă un cavaler umblat prin lume pentru 
jupâniţa a cărei mână şi inimă vroia să le cucerească”. 

La drept vorbind, nici ea nu se da în lături să facă pe 
stăpâna la Taurogi; îi plăcea să ştie că odată cu lăsarea 
serii, în încăperile de jos şi pe coridoare, la spătărie şi în 
grădina acoperită încă de chiciura iernii, răsunau suspinele 
oştenilor'tineri şi vârstnici, că până şi astrologul ofta privind 
la stele în turnu-i singuratic, în vreme ce spătarul îşi 
întrerupea rugăciunile de seară furat de gânduri şi 
ducându-i dorul. 

Având o inimă bună, se bucura totuşi că toate piepturile 
suspinau pentru ea şi nu pentru Olenka; se bucura şi din 
pricina lui Babinicz, fiindcă îşi simţea puterea şi se gândea 
că dacă nimeni nu era în stare să i se împotrivească, va 
izbuti în cele din urmă să întipărească semne statornice cu 
ochişorii-i galeşi şi în inima lui. 

— O sa uite de cealaltă, nu se poate altfel, pentru că aceea 
nu-i împărtăşeşte simţămintele, iar când nu se va mai gândi 
la ea, ştie unde să mă caute, şi-o să mă caute. hoţomanul! 

Apoi îl ameninţa în gând: „Aşteaptă, am să ţi-o plătesc eu 
înainte de a te mângâia.” 


Între timp, deşi Sakowicz nu-i prea plăcea, îi arăta multă 
bunăvoință. E adevărat că faţă de ea acesta îşi motivă 
trădarea în felul în care o făcuse şi Bogustaw faţă de spătar. 
Îi spuse deci că pacea cu suedezii este ca şi încheiată, iar 
Republica avea să răsufle uşurată şi să înflorească, în timp 
ce jupân Sapieha strica totul, urmărindu-şi numai interesele 
proprii. 

Anusia, nu prea pricepută în asemenea treburi, mu prea 
puse la inimă cele auzite. În schimb, în vorbele starostelui 
de Oszmiana o miră altceva: 

— Billewiczii, îi spuse Sakowicz, îşi strigă în gura mare 
nedreptatea şi robia, dar aici nu li s-a întâmplat nimic şi nici 
n-o să li se întâmple. E drept, prinţul nu i-a lăsat să plece de 
la Taurogi, dar a făcut-o pentru binele lor, fiindcă la nici o 
verstă de aici ar fi putut fi omorâţi de tunarii care pândeau 
pe drumuri şi prin păduri. Nu le-a dat drumul, pentru că i-a 
căzut dragă jupâniţă Billewicz, şi asta-i adevărat! Cine oare 
nu-i va da dreptate? Cine oare, având inima simţitoare şi 
pieptul împovărat de suspine, s-ar fi purtat altfel? Dacă 
avea planuri necinstite, fiind un stăpân atât de puternic, şi- 
ar fi putut da frâu liber poftelor, dar ela vrut să se 
căsătorească, a vrut să ridice această jupâniţă îndărătnică 
la rangul de prinţesă, s-o facă fericită, să-i pună pe cap 
coroana Radziwittilor, şi drept răsplată, oamenii 
nerecunoscători aruncă cu noroi în el, mânjindu-i slava şi 
virtutea. 

Anusiei nu-i prea veni să creadă şi în aceeaşi zi o întrebă 
pe Olenka dacă-i adevărat că prinţul vroise s-o ia de soţie. 
Olenka nu putea tăgădui, dar fiindcă erau prietene bune, îi 
înfăţişă pricinile pentru care se purtase astfel. Anusia le 
socoti drepte şi îndestulătoare, dar îşi spuse că Billewiczii n- 
o duseseră chiar atât de rău la Taurogi, iar prinţul şi 
Sakowicz nu erau nişte nelegiuiţi, cum îi socotea spătarul 
de Rosienie. 

De aceea, când veni vestea că jupân Sapieha şi Babinicz 
nu numai că nu se apropie de Taurogi, dar porniseră în 


marşuri lungi asupra regelui, suedez până, hăt! spre LwOw, 
Anusia se mânie la început, apoi îşi spuse că, de vreme ce ei 
nu puteau s-o ocrotească, nu mai avea nici un rost să fugă 
de la Taurogi, fiindcă puteau să-şi piardă viaţa şi în cel mai 
bun caz să schimbe un adăpost liniştit cu o robie plină de 
primejdii. 

Din această pricină se ajunse la discuţii între ea, pe deo 
parte, şi Olenka şi spătar, pe de altă parte. Totuşi 
recunoscură şi ei că plecarea lui jupân Sapieha le îngreuna 
mult fuga, dacă n-o zădărnicea cu totul, cu atât mai mult, cu 
cât toată ţara fierbea tot mai mult şi nici unul dintre 
locuitori nu mai era sigur de ziua de mâine. Dealtfel, chiar 
dacă nu i-ar fi dat dreptate Anusiei, fără ajutorul ei fuga 
devenea cu neputinţă, având în vedere supravegherea lui 
Sakowicz şi a celorlalte căpetenii. Ketling rămăsese alături 
de ei, ce-i drept, dar nu vroia să fie amestecat în nici un 
plan potrivnic slujbei. Dealtminteri, lipsea de multe ori de la 
Taurogi, deoarece Sakowicz îl trimitea bucuros, ca pe un 
oştean cu experienţă şi o căpetenie pricepută, împotriva 
pâlcurilor înarmate ale confederaţilor şi ale tâlharilor. 

Anusia se simţea însă tot mai în largul ei. 

Sakowicz îi mărturisi dragostea la o lună după plecarea 
prinţului, dar şireata îi dădu un răspuns amăgitor; nu-l 
cunoaşte, lumea vorbeşte în fel şi chip despre el, n-avusese 
timp să-l îndrăgească, nu se poate căsători fără 
consimţământul prinţesei Gryzelda şi, în sfârşit, vrea să-l 
pună la, încercare un an de zile. 

Starostele îşi rumegă mânia, porunci în ziua aceea să se 
dea trei mii de vergi unui raitier pentru o vină de nimic, 
după care bietul oştean fu înmormântat, dar fu nevoit să 
accepte condiţiile Anusiei. Căpătă, în schimb, asigurări că 
dacă va sluji cu şi mai multă credinţă şi supunere, peste un 
an va dobândi doar atât cât îi va îngădui bunăvoința ei. 

Se juca astfel cu ursul, dar izbutise să-l stăpânească atât 
de bine, încât acesta nici măcar să mormăie nu mai 
îndrăzni, mulţumindu-se să-i răspundă: 


— Jupâniţa, poţi să-mi ceri orice, fie să mă târăsc şi în 
genunchi, numai să nu-l trădez pe prinţ. 

Dacă Anusia ar fi ştiut ce urmări înfricoşătoare avea furia 
lui Sakowicz asupra aşezărilor din împrejurimi, poate că nu 
l-ar fi aţâţat aşa. Oştenii şi târgoveţii de la Taurogi tremurau 
înaintea lui, fiindcă poruncea pedepse grele pentru vini 
neînsemnate, întrecând orice măsură. Prinşii mureau de 
foame în lanţuri sau chinuiţi cu fierul încins. 

Nu o dată, sălbaticul staroste vroia să-şi răcorească 
sufletul cătrănit şi ars de jarul dragostei în sânge omenesc 
şi atunci pleca pe neaşteptate în fruntea oştenilor. Mai 
totdeauna izbânda mergea pe urmele lui. Spârcuia fără 
milă gloatele răzvrătiţilor; ţăranilor prinşi poruncea să li se 
taie braţul drept şi-i lăsa să plece acasă, ca să slujească 
drept pildă celorlalţi. 

Groaza numelui său înconjura ca un zid Taurogi, aşa că 
nici cetele mai mari ale răsculaților nu mai cutezau să 
înainteze decât până la Rosienie. 

Pretutindeni domnea liniştea, în timp ce starostele storcea 
bani de la târgoveţi şi şleahticii din jur şi întocmea din 
veneticii veniţi şi ţăranii din partea locului noi polcuri pe 
care să le trimită la nevoie prinţului. 

Bogustaw n-ar fi găsit nicăieri o slugă mai credincioasă şi 
mai înfricoşătoare. 

În schimb, Sakowicz privea tot mai duios la Anusia cu ochii 
lui tăioşi de un albastru palid şi îi cânta din lăută. 

Aşadar, la Taurogi viaţa se scurgea veselă pentru Anusia, 
dar Olenkăi îi era tare greu. Una parcă răspândea în jur 
raze de voioşie, asemenea luminiţei împrăştiate noaptea de 
licurici, în vreme ce chipul celeilalte devenea tot mai palid, 
mai grav şi mai aspru, sprâncenele negre se împreunau tot 
mai mult pe fruntea-i albă, aşa că în cele din urmă o 
porecliră călugăriţa. Avea într-adevăr în ea ceva de 
călugăriţă. Începea să se deprindă cu gândul că va intra la 
mănăstire, că Dumnezeu o călăuzea înapoia gratiilor, pe 
drumul durerii şi al dezamăgirii. 


Nu mai era jupâniţă cu bujori minunaţi în obraji şi 
fericirea în priviri; nu mai era Olefka aceea care, gonind cu 
logodnicul Andrzej Kmicic în sanie, striga odinioară 
pădurilor „Hei! Hei!” 

Pe pământ se împrimăvăra. Vântul puternic şi cald începu 
să legene apele Balticii scăpate din cătuşele de gheaţă, apoi 
copacii înfloriră, bobocii sparseră învelişul aspru al 
frunzelor şi soarele începu să dogorească, dar biata 
jupâniţă aştepta în zadar sfârşitul robiei de la Taurogi, 
fiindcă nici Anusia nu vroia să fugă, iar ţara se vânzolea tot 
mai mult. 

Paloşul şi focul lăţeau prăpădul, de parcă niciodată nu 
aveau să se mai statornicească rânduiala firii şi mila lui 
Dumnezeu. Cei care nu puseseră mâna pe sabie şi suliță în 
timpul iernii, o făceau acum, când zăpada nu mai trăda 
urmele, pădurea oferea un adăpost mai bun şi căldura 
făcea războiul mai uşor, Veştile soseau ca nişte rândunele la 
Taurogi, uneori amenințătoare, alteori dimpotrivă. Fecioara 
neîntinată rostea de fiecare dată rugăciuni cucernice, 
vărsând lacrimi de tristeţe sau de bucurie. 

Mai întâi se zvoni despre răzvrătirea cumplită a întregului 
popor. Câţi copaci erau în codrii Republicii, câte spice se 
legănau în lanurile ei, câte stele luminau noaptea între 
Tatra şi Baltica, atâţia luptători se ridicaseră împotriva 
suedezilor. Cei care, şleahtici fiind, erau născuţi pentru 
paloş şi război din vrerea lui Dumnezeu şi rânduiala din 
veac; cei care, răsturnând brazda cu plugul, semănau 
ogoarele; cei care se îndeletniceau cu negoţul şi 
meşteşugurile la oraş; cei care trăiau prin păduri din 
creşterea albinelor, scoteau smoală, tăiau lemne sau vânau; 
cei care, ducându-şi viaţa pe malul râurilor, se ocupau cu 
pescuitul; cei care umblau cu turmele prin stepe - puneau 
cu toţii mâna pe arme, ca să alunge năvălitorul din ţară. 

Suedezii piereau în această mulţime fără număr, înecaţi 
parcă în apele umflate ale unui râu. 


Spre uimirea întregii lumi, Republica, nu demult fără 
putere, găsise mai multe săbii care s-o apere, decât putea 
avea împăratul nemţesc sau regele franţujilor. 

Apoi veniră veşti despre Carol Gustav care înainta 
înăuntrul Republicii cu picioarele în sânge şi cu capul în 
fum şi flăcări, hulind. Lumea aştepta să afle în curând ştiri 
despre moartea lui şi pieirea tuturor oştilor suedeze. 

Numele lui Czarniecki răsuna tot mai puternic de la un 
hotar la altul, umplându-i de groază pe duşmani şi 
statornicind curajul în sufletul polonezilor. 

— A biruit la Kozienice! se spunea într-o zi. A biruit Ia 
Jarostaw! se repetă după câteva săptămâni. A biruit la 
Sandomierz! bubuia ecoul depărtărilor. Se mirau cu toţii, 
de unde atâţia suedezi după atâtea măceluri. 

În cele din urmă, sosi alt stol de rândunele aducând ştiri 
despre împrejurarea regelui şi armiei suedeze în furca 
râurilor. Se părea că sfârşitul o aproape. 

Până şi Sakowicz încetă să mai plece în campanii de 
pedepsire a răzvrătiţilor; scria toată noaptea scrisori şi le 
trimitea în toate părţile. 

Spătarul parcă îşi pierduse minţile de bucurie. În fiecare 
seară dădea buzna la Olenka, încărcat de veşti. Câteodată 
îşi frângea mâinile când îşi aducea aminte că trebuie să 
lâncezească la Taurogi. Sufletul bătrânului oştean ducea 
dorul câmpului de luptă. În cele din urmă, se închise în 
odaia lui şi începu să cugete ceasuri întregi. Până când, 
odată, o luă în braţe pe Olenka, izbucni în hohote de plâns 
şi-i spuse: 

— Îmi eşti tare dragă, copila mea, dar ţara mi-e şi mai 
dragă. 

Şi a doua zi pieri, de parcă îl înghiţise pământul. Oleika 
găsi doar o scrisoare în care citi cele ce urmează: 
„Dumnezeu să te binecuvânteze, copilă scumpă. Am înţeles 
prea bine că numai pe tine te păzesc, aşa că mie îmi vine 
mai uşor să fug. Dumnezeu să mă judece dacă o fac pentru 
că am o inimă nesimţitoare sau pentru că nu ţin la tine ca 


un adevărat părinte, sărmană orfană. Dar chinul mi-a 
întrecut răbdarea şi n-am putut, îţi jur pe rănile lui 
Christos, n-am mai putut să aştept. Mi-am spus că sângele 
polonez curge acolo ca un râu pro patria et libertate şi când 
m-am gândit că în acest râu nu se află nici o picătură dintr- 
al meu, mi s-a părut că îngerii cerului mă vor înfiera. Dacă 
nu m-aş fi născut pe pământul sfânt al Samogiţiei noastre, 
în care stăruie amor patriae şi bărbăţie; dacă nu m-aş fi 
născut şleahtic şi nu m-ar fi chemat Billewicz, aş fi rămas 
alături de tine şi te-aş fi păzit. Şi tu, dacă ai fi fost bărbat, ai 
fi făcut la fel, aşa că ai să mă ierţi, fiindcă te-am lăsat 
singură în groapa leilor, ca pe Daniil. Pe care Dumnezeu, în 
marea-i milostivire, l-a apărat. De aceea, gândesc că şi tu te 
vei bucura de ocrotirea Sfintei Fecioare, Regina noastră.” 

Olenka scaldă scrisoarea în lacrimi, dar îl îndrăgi pe unchi 
şi mai mult pentru această faptă care-i umplea inima de 
mândrie. Fuga spătarului produse mare zarvă la Taurogi. 
Furios nevoie mare, Sakowicz dădu buzna la jupâniţa şi, 
fără să-şi mai ia căciula din cap, întrebă: 

— Unde-i unchiul domniei tale? 

— Acolo unde sunt toţi afară de trădători! La luptă! 

— Domnia ta ai ştiut! strigă starostele. 

Dar Olenka, în loc să se sperie, făcu câţiva paşi spre el şi, 
măsurându-l din ochi cu un dispreţ nespus, răspunse: 

— Am ştiut, ei şi? 

— Ehei, jupâniţa. dacă n-ar fi prinţul! Domnia ta ai să 
răspunzi înaintea lui! 

— N-am să răspund nici înaintea prinţului şi nici înaintea 
slugii lui. lar acum, pofteşte! 

Şi îi arătă uşa cu mâna. Sakowicz scrâşni din dinţi şi ieşi. 

În aceeaşi zi, la Taurogi căzu ca un trăsnet vestea despre 
biruinţa de la Warka şi sprijinitorii suedezilor fură cuprinşi 
de asemenea spaimă, încât nici Sakowicz nu mai cuteză să 
pedepsească preoţii care înălţară în auzul tuturor un Te 
Deum în bisericile dimprejur. 


De aceea, parcă i se luă o piatră de pe inimă când, după 
câteva săptămâni, primi scrisoarea lui Bogustaw de la 
Malborg, care-l înştiinţa că regele scăpase din furca 
râurilor. Dar celelalte noutăţi erau mai puţin 
îmbucurătoare. Prinţul cerea întăriri şi poruncea să nu lase 
la Taurogi mai multă oaste decât era neapărată nevoie 
pentru apărare. 

Raitierii pregătiţi plecară chiar a doua zi, şi odată cu ei 
Ketling, Oettingen, Fitz-Gregory, într-un cuvânt, toţi oştenii 
mai de seamă, afară de Braun pe care Sakowicz îl opri 
lângă el. 

Reşedinţa de la Taurogi râmase şi mai goală decât după 
plecarea prinţului. 

Anusiei Borzobohata începu să i se urască şi-l sâcâia şi mai 
mult pe Sakowicz. Starostele se gândea însă dacă n-ar fi 
bine să plece în ţinuturile prusiene, deoarece pâlcurile de 
rezistenţă, încurajate de plecarea oştilor, înaintau iarăşi 
până dincoace de Rosienie, apropiindu-se de Taurogi. 
Numai Billewiczii alcătuiseră un pâlc de aproape cinci sute 
de oameni: şleahtici mai avuţi sau mai mărunți şi ţărani. Îl 
scărmănaseră bine pe polcovnicul Butzow, care pornise 
împotriva lor şi acum pustiau fără milă toate satele lui 
Radziwilt. 

Locuitorii li se alăturau cu dragă inimă, fiindcă nici un 
neam, nici măcar Chlebowiczii, nu se bucura de atâta 
trecere printre oamenii de rând. Lui Sakowicz îi părea rău 
să lase Taurogi la bunul plac al duşmanului, ştiind că în 
ţinuturile prusiene va duce lipsă de bani şi de oşteni. Pe de 
altă parte, aici face ce vrea, pe când acolo puterea lui avea 
să scadă. Cu toate acestea, pierdea tot mai mult nădejdea 
că va putea rămâne aici. 

Învins, Butzow veni sub ocrotirea lui, iar veştile pe care le 
aduse despre puterea şi răspândirea răzvrătirii îl hotărâră 
pe Sakowicz, în cele din urmă să încline pentru plecarea în 
Prusia electorului. 


Şi cum era un om hotărât, căruia îi plăcea să îndeplinească 
repede tot ce plănuia, isprăvi pregătirile în zece zile şi 
împărţi poruncile de trebuinţă, fiind gata de plecare. 

Întâmpină însă o împotrivire făţişă din partea Anusiei 
Borzobohata, la care, ce-i drept, nu se aştepta deloc. 

Anusia nici nu se gândea să plece în Prusia ducală. La 
Taurogi o ducea destul de bine. Înaintarea cetelor de 
confederați n-o înspăimânta câtuşi de puţin şi s-ar fi 
bucurat din toată inima dacă Billewiczii ar fi atacat Taurogi. 
În plus, înţelegea prea bine că printre străini avea să 
depindă şi mai mult de Sakowicz şi în acest fel putea să se 
ajungă mai uşor la cine ştie ce făgăduieli care să-i 
stânjenească libertatea, aşa că hotări să rămână aici. 
Billewiczowna, căreia îi mărturisi toate îndoielile, nu numai 
că-i dădu dreptate, dar o rugă, cu lacrimi în ochi, să se 
arate împotriva plecării. 

— Aici, azi-mâine tot mai putem scăpa, îi spuse, pe când 
acolo o să pierim amândouă. 

Anusia la acestea: 

— Ei, vezi! Şi cât m-ai mustrat că vreau să-l ispitesc şi pe 
staroste, deşi nici prin gând nu mi-a trecut; mă jur pe 
dragostea pe care o nutresc pentru prinţesa Gryzelda, a 
venit aşa de la sine. Acum judecă şi tu, i-ar fi păsat lui de 
împotrivirea mea, dacă nu l-aş fi îmbrobodit? 

— Ai dreptate, Anusia, ai dreptate! consimţi Olenka. 

— Nu fi îngrijorată, vioreaua mea frumoasă! Nu plecăm 
nicăieri de la Taurogi, iar pe Sakowicz am să-l perpelesc şi 
mai rău. 

— Să dea Dumnezeu să izbuteşti. 

— Eu să nu izbutesc? Am să izbutesc, în primul rând 
pentru că vrea să pună mâna pe mine, iar în al doilea, după 
câte cred, şi pe moşiile mele. Nu e prea greu să se supere 
pe mine, ba chiar să mă şi rănească, lovindu-mă cu sabia, 
dar atunci averea s-ar duce pe apa sâmbetii. 

Şi se arătă că avea dreptate. Sakowicz veni la ea voios şi 
sigur de sine, iar ea îl întâmpină cu o înfăţişare 


batjocoritoare. 

— Mi se pare, îl întrebă, că domnia ta vrei să fugi în 
ţinuturile prusiene de frica Billewiczilor? 

— Nu de ei, răspunse încruntându-se, şi nu de frică, ci 
fiindcă înţelepciunea îmi spune că-de acolo mă voi putea 
întoarce cu forţe proaspete împotriva acestor tâlhari. 

— Atunci, cale bătută. 

— Cum aşa? Doar nu crezi c-o să plec fără nădejdea cea 
mai scumpă inimii mele? 

— Cine-i fricos n-are decât să-şi pună nădejdea în fugă; nu 
în mine. Domnia ta eşti prea îndrăzneţ; dacă voi avea 
nevoie de un om de încredere, acela nu vei fi domnia ta. 

Sakowicz păli de mânie. Ar învăţa-o el minte, dacă n-ar fi 
Anusia Borzobohata! Știind însă înaintea cui se-află, se 
stăpâni, îşi îndulci faţa-i fioroasă cu un zâmbet şi răspunse 
chipurile în glumă: 

— E, n-am să te mai întreb nimic! Am să te urc în caleaşca 
şi am să te duc! 

— Aşa? se sumeţi jupâniţa. După câte văd, sunt ţinută aici 
în robie împotriva voinţei prinţului. Află, domnia ta, că dacă 
vei face una ca asta, n-ai să mai auzi o vorbă de la mine, aşa 
să-mi ajute Dumnezeu, pentru că eu am crescut la Lubnie şi 
cel mai mult îi dispreţuiesc pe fricoşi. Mai bine nu cădeam 
în asemenea mâini! Mai bine mă ducea jupân Babinicz în 
Lituania până la judecata de apoi, pentru că el nu se temea 
de nimeni! 

— Pentru Dumnezeu! strigă Sakowicz, Spune-mi măcar de 
ce nu vrei să mergi în Prusia ducală? 

Dar Anusia se prefăcu deznădăjduită şi hohoti de plâns. 

— M-au luat în robie ca nişte tătari, deşi eu am fost 
crescută de prinţesa Gryzelda şi nimeni n-are nici un drept 
asupra mea. Mă osândesc la surghiun, ca mâine o să-mi 
smulgă carnea cu cleştele! O, Doamne, Doamne! 

— Jupâniţă, teme-te de Dumnezeul pe care-l chemi în 
ajutor! se cruci starostele. Cine vrea să-ţi smulgă carnea cu 
cleştele? 


— Scăpaţi-mă, voi sfinţi din ceruri! repetă Anusia, 
înecându-se de plâns. 

Sakowicz nu mai ştia ce să facă; turba şi se înăbuşea de 
furie; uneori credea că înnebuneşte sau că Anusia îşi 
pierduse minţile. În cele din urmă, îi căzu la picioare şi-i 
făgădui că va rămâne la Taurogi. Atunci ea începu să-l 
roage să plece, dacă se teme, aducându-l astfel la 
deznădejde, aşa că zvâcni în picioare şi plecând, îi spuse: 

— Prea bine! Rămânem la Taurogi şi o să se arate în 
curând dacă mă tem său nu de Billewiczi. 

În aceeaşi zi, strângând ce mai rămăsese din oştenii lui 
Butzow şi pe ai lui, plecă, dar nu în Prusia electorului, ci 
dincolo de Rosienie, împotriva Billewiczilor care tăbărâseră 
în pădurile de la Girlakole. Nu se aşteptau la nici un atac, 
deoarece vestea despre plecarea oştilor de la Taurogi 
ajunsese pretutindeni de câteva zile, aşa că starostele, 
năvălind asupra lor, îi hăcui şi-i calcă în copitele cailor. Doar 
spătarul care conducea pâlcul scăpă de la moarte, în 
schimb căzură doi Billewiczi din altă ramură şi odată cu ei o 
treime din luptători; ceilalţi se împrăştiară în cele patru 
vânturi. Starostele aduse la Taurogi câteva zeci de prinşi pe 
care porunci să-i piardă înainte ca Anusia să poată să le ia 
apărarea. 

Acum nu mai putea fi vorba să părăsească Taurogi. 
Starostele nu mai avea motive să plece, deoarece după 
această nouă izbândă, cetele de răzvrătiți nu mai 
îndrăzneau să treacă dincolo de Dubisa. 

Sakowicz se umfla în pene grozav, lăudându-se că, dacă 
Loewenhaupt i-ar trimite o mie de cai buni, ar înăbuşi 
răzvrătirea în toată Samogiţia. Dar Loewenhaupt nu mai 
era prin părţile acelea, iar Anusia nu vedea cu ochi buni 
lăudăroşenia starostelui. 

— E, cu spătarul n-a fost prea greu, îi spuse, dar să fi fost 
acela care v-a pus pe frigă pe amândoi, pe domnia ta şi pe 
prinţul Bogustaw, ai fi plecat peste mare în Prusia şi fără 
mine. 


Starostele se simţi jignit până în adâncul sufletului. 

— Jupâniţa, mai întâi să nu-ţi închipui că ţinuturile 
prusiene sunt peste mare, pentru că acolo e Suedia, iar în 
al doilea rând, cine-i cel care ne-a pus pe fugă? 

— Jupân Babinicz! răspunse Anusia, făcându-i o plecăciune 
adâncă. 

— De l-aş întâlni o dată la o lungime de sabie! 

— Ai zăcea în pământ la o adâncime de sabie. Dar să nu 
vorbeşti de lup! 

Într-adevăr, Sakowicz nu vorbise nici el din toată inima, 
pentru că, deşi era foarte curajos, faţă de Babinicz simţea o 
frică aproape superstiţioasă, atât de cumplite erau 
amintirile din ultima campanie. Fireşte, nu ştia cât de 
repede îi va răsuna în urechi acest nume de spaimă. 

Totuşi, înainte ca Samogiţia să înceapă a vui, veni altă 
veste, cea mai îmbucurătoare din toate, pentru Sakowicz 
însă îngrozitoare, care se răspândea din gură în gură în 
toată Republica: 

— Varşovia a fost cucerită! 

Se părea că pământul se despică sub picioarele 
trădătorilor sau că cerul suedezilor se prăbuşeşte peste ei 
odată cu zeitățile care străluceau până atunci ca soarele. 
Nimănui nu-i venea să creadă că faimosul cancelar 
Oxenstierna se afla în robie, Ersken în robie, Loewenhaupt 
în robie, Wrangel în robie, Wittemberg, până şi marele 
Wittemberg care scăldase în sânge toată Republica şi care 
cucerise jumătate din ea înainte de venirea lui Carol, era în 
robie! că regele Jan Kazimierz triumfă, iar după ce va birui, 
va începe judecata vinovaţilor. 

Şi vestea zbura înaripată, duruia ca tunetul peste întreaga 
Republică, ajungea prin sate, fiindcă ţăranii şi-o repetau 
unul altuia; străbătea câmpurile, fiindcă lanurile o rosteau 
fâsâind, pătrundea prin păduri, trecând de la un pin la altul, 
vulturii şi-o spuneau croncănind prin văzduh şi toţi cei în 
putere se grăbeau să pună mâna pe arme. 


La Taurogi şi prin împrejurimi uitară cu toţii într-o clipă de 
înfrângerea de la Girlakole. Până nu demult, spăimosul 
Sakowicz se împuţina în ochii tuturor, chiar şi în ai lui; 
gloatele începură iarăşi să atace podghiazurile suedeze; 
Billewiczii, refăcându-se după nenorocirea din urmă, 
trecură din nou Dubisa în fruntea ţăranilor şi a şleahticilor 
care mai rămăseseră în Lauda. 

Sakowicz nu mai ştia nici el ce să facă, încotro s-a apuce, 
de unde să ceară ajutor. Nu mai primise de mult nici o veste 
de la prinţul Bogustaw şi în zadar îşi bătea capul să afle 
unde putea să fie. Uneori îl cuprindea o spaimă de moarte, 
gândindu-se că a căzut şi el în robie. 

Îşi aducea aminte cu groază că prinţul îi spusese că va 
conduce un convoi cu proviant la Varşovia; prefera să 
rămână în oraşul de scaun, dacă avea să-l pună căpetenie 
peste garnizoană, fiindcă de acolo putea privi în toate 
părţile. 

Nu erau puţini cei care susțineau că prinţul căzuse fără 
îndoială în mâinile lui Jan Kazimierz. 

— Dacă prinţul n-ar fi fost la Varşovia, se vorbea, de ce 
milostivul nostru rege nu l-a iertat şi pe el odată cu toţi 
polonezii care luptaseră alături de suedezi? Musai să se afle 
în puterea regelui, or, cum capul prinţului Janusz trebuia să 
fie înfipt într-un par, o ştia toată lumea, nu mai încăpea 
îndoială că avea să cadă şi al lui Bogustaw. 

După ce cumpăni îndelung, Sakowicz ajunse şi el la 
aceeaşi convingere şi îl apucă deznădejdea, deoarece în 
primul rând ţinea tare mult la prinţ, iar în al doilea rând, 
ştia că dacă ar fi murit acest ocrotitor puternic, fiara cea 
mai sălbatică şi-ar fi găsit mai lesne un adăpost în această 
Republică, decât el care fusese mâna dreaptă a 
trădătorului. 

I se părea că nu-i mai rămâne decât o ieşire: să nu mai 
ţină seamă de împotrivirea Anusiei şi să fugă în Prusia 
ducală, unde să-şi caute slujbă şi pâine. 


Dar ce se va întâmpla, se întreba adesea starostele, dacă 
electorul se va teme de mânia regelui polonez şi-i va 
întoarce toţi fugarii? 

Nu mai avea nici o scăpare, afară doar dacă fugea peste 
mare în Suedia. 

Din fericire, după o săptămână de chinuri şi îndoieli, veni 
un trimis de la prinţul Bogustaw cu un răvaş scris de mâna 
acestuia: „Suedezii au pierdut Varşovia, scria prinţul. 
Convoiul şi lucrurile mele s-au dus de râpă. Recedere e 
prea târziu, fiindcă sunt atât de îndârijiţi împotriva mea, 
încât nu m-au iertat odată cu ceilalţi. Babinicz mi-a hărtănit 
oamenii la porţile Varşoviei. Ketling e în robie. Regele 
suedez, electorul şi eu, împreună cu Szteinbock şi toată 
oştirea ne îndreptăm spre oraşul de reşedinţă, unde va 
avea loc în curând lupta hotărâtoare. Carolus se jură că o 
va câştiga, deşi iscusinţa lui Kazimierz în conducerea 
războiului îl descumpăneşte. Cine credea că în acest fost 
iezuit se ascunde un strategos atât de mare? Eu nu mi-am 
dat seama, pentru că acolo s-au întâmplat toate după 
judecata lui şi a lui Wisniowiecki. Tragem nădejde că oastea 
de câteva zeci de mii de şleahtici, care se află alături de 
Kazimierz, se va împrăştia prin locurile de baştină sau îşi va 
pierde înflăcărarea şi nu va mai lupta atât de bine. De-ar da 
Dumnezeu ca adunătura asta să între în panică, atunci 
Carolus ar învinge, deşi chiar aşa nu se ştie ce va fi pe 
urmă, iar ghinărarii şopocăiesc că răzvrătirea e o hidră ale 
cărei capete cresc mereu. Se spune: „Înainte, să luăm 
Varşovia înapoi.” Când am auzit şi pe Carol vorbind astfel, l- 
am întrebat: Şi pe urmă? Nu mi-a răspuns nimic. Şi forţele 
noastre se împuţinează, iar ale lor sporesc. Nu mai avem cu 
ce începe alt război. Nici înflăcărarea nu mai e aceeaşi şi 
nimeni dintre ai noştri nu va mai trece de partea suedezilor, 
ca la început. Unchiul elector tace, ca de obicei, dar parcă 
văd că dacă vom pierde bătălia, a doua zi va începe să lupte 
împotriva suedezilor, ca să-i câştige bunăvoința lui 
Kazimierz. E greu să ne umilim, dar n-avem încotro! Să dea 


Dumnezeu să nu mă respingă şi să scap fără să-mi pierd 
moşiile. Îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu, dar nu pot să 
nu mă tem şi să nu pun răul înainte. De aceea, zălogeşte şi 
vinde tot ce poţi pentru bani gheaţă, negociind pe tăcute 
până şi cu confederaţii. Du-te la Birze cu calabalâcul, căci 
de acolo poţi fugi mai repede în Kurlandia. Te-aş povăţui să 
pleci în Prusia, dar în curând nici acolo nu va mai fi uşor să 
te ascunzi de foc şi sabie, fiindcă îndată după luarea 
Varşoviei i s-a poruncit lui Babinicz să se ducă în Lituania 
prin Prusia, ca să aţâţe răzvrătirea, iar pe drum să taie şi să 
ardă. Şi ştii bine că el se pricepe la asta. Am vrut să-l 
prindem la Bug, şi Steinbock a trimis împotriva lui un pâlc 
însemnat din care nu s-a mai întors nici un martor al 
nenorocirii. Nu-ţi pune în gând să te masori cu Babinicz, 
fiindcă nu-i poţi ţine piept, aşa că, du-te degrabă la Birze. 

Frigurile m-au lăsat cu totul, căci pe aici sunt întinderi 
uscate şi înalte, nu numai paludes ca în Samogiţia. 
Încredinţându-te lui Dumnezeu etc.” 

Starostele se bucură grozav că prinţul trăia şi era sănătos, 
dar veştile rele îl îngrijorară peste măsură. Dacă prinţul 
socotea că nici măcar biruinţa în lupta hotărâtoare nu va 
izbuti să îndrepte norocul şubrezit al suedezilor, la ce se 
mai putea aştepta în viitor? E cu putinţă ca prinţul să scape, 
ascunzându-se sub mantia şiretului elector, dar el, 
Sakowicz, sluga lui Bogustaw? Ce trebuia să facă? Să plece 
în ţinuturile prusiene? 

Sakowicz n-avea nevoie de sfaturile prinţului, ca să nu-i 
aţie calea lui Babinicz. Nu mai avea nici putere şi nici 
tragere de inimă. Rămânea Birze, dar şi pentru asta era 
prea târziu! Pe drumul spre Birze se afla pâlcul Billewiczilor 
şi o mulţime de alte cete de şleahtici, ţărani, slujitori şi 
Dumnezeu mai ştie ce fel, care la o adică s-ar împreuna şi l- 
ar împrăştia, cum împrăştie vântul frunzele uscate; chiar 
dacă nu s-ar uni, dacă le-ar lua-o înainte printr-un marş 
fulgerător şi îndrăzneţ, pe drum va fi silit să se bată în 
fiecare sat, prin mlaştini şi pe câmp. Câţi oşteni trebuia să 


aibă, ca să ajungă la Birze fie şi cu treizeci de oameni? 
Aşadar, să rămână la Taurogi? Nici aşa nu era bine, fiindcă 
avea să vie în fruntea ciambulului de tătari înfricoşătorul 
Babinicz; toate cetele i se vor alătura şi se vor revărsa peste 
Taurogi ca un şuvoi de munte, răzbunându-se cum nu s-a 
mai pomenit. 

Pentru prima dată în viaţă, până nu demult cutezătorul 
staroste simţi că toate drumurile erau închise; fără oşteni 
nu ştia ce să facă şi ce cale să aleagă. 

A doua zi chemă la sfat pe Butzow, Braun şi alte câteva 
căpetenii mai însemnate. 

Hotărâră cu toţii să rămână la Taurogi şi să aştepte ştiri de 
la Varşovia. 

Braun însă se duse numaidecât să se sfătuiască şi cu 
altcineva, anume cu Anusia Borzobohata. 

Chibzuiră vreme îndelungată, până când Braun ieşi, în 
sfârşit, cu faţa răvăşită, iar Anusia se năpusti ca o vijelie la 
Olenka. 

— Olenka, a venit timpul! strigă din prag. Trebuie să 
fugim! 

— Când? întrebă curajoasa jupâniţa pălind puţin, dar 
ridicându-sc îndată, semn că era gata oricând. 

— Mâine, mâine! Braun va avea conducerea străjilor, iar 
Sakowicz va dormi în oraş, fiindcă l-a poftit la masă jupân 
Dzieszuk. S-a vorbit demult cu jupân Dzieszuk care-i va 
pune ceva în vin. Braun zice că va merge el însuşi cu noi, 
însoţit de cincizeci de oşteni. Of, Olenka, Olehka, cât sunt de 
fericită, cât sunt de fericită! 

Anusia se aruncă de gâtul BillewiczOwnei şi începu s-o 
îmbrăţişeze cu atâta bucurie, încât aceasta o întrebă 
mirată: 

— Ce-i cu tine, Anusia? Pe Braun puteai să-l convingi 
demult să te ajute! 

— Puteam să-l conving? Aşa-i, puteam! Nu ţi-am spus 
nimic? O, Doamne, Doamne! Nu ştii nimic? Jupân Babinicz 
vine încoace! Sakowicz şi toţi ceilalţi mor de frică! Vine 


jupân Babinicz, arde, taie! A nimicit un podghiaz, l-a bătut 

până şi pe Szteinbok şi vine în marşuri lungi, de parcă s-ar 
grăbi. Păi, la cine poate să se grăbească el aşa? Hai, spune- 
mi, nu-i aşa că sunt o proastă? 

Ochii Anusiei se umplură de lacrimi, iar Olefka îşi 
împreună mâinile ca pentru rugăciune şi, înălţându-şi 
privirile, spuse: 

— La oricine ar veni, Dumnezeu să-i îndrepte drumurile, 
să-l binecuvânteze şi să-l păzească! 

Capitolul XXIII. 

Jupân Kmicic, vrând să răzbată de la Varşovia până în 
Prusia ducală şi Lituania, fu nevoit să înainteze de la 
început cu mare grijă, căci nu prea departe, la Serock, se 
afla o mare oştire suedeză. Carol Gustav poruncise înadins 
să aştepte acolo, ca să împiedice asedierea Varşoviei, dar 
pentru că Varşovia căzuse, armia nu mai avea altceva de 
făcut, decât să nu lase să treacă pâlcurile pe care Jan 
Kazimierz vroia să le trimită în Lituania sau în ţinuturile 
prusiene. În fruntea ei se afla Duglas, oştean iscusit, cu mai 
multă experienţă decât toţi ghinărarii suedezi în lupta de 
hărţuială, şi cei doi trădători polonezi, Radziejowski şi 
Radziwil. Aveau două mii de pedestraşi aleşi şi încă pe 
atâta călărime şi tunuri. Căpeteniile, aflând de campania lui 
Kmicic, deoarece şi aşa tot trebuiau să se apropie de 
Lituania, ca să ajute Tykocinul asediat iarăşi de mazurieni şi 
podlasieni, îşi întinseră plasa, vrând să-l prindă pe jupân 
Andrzej în triunghiul alcătuit nu departe de Bug de 
aşezările Serock, Ztotorya şi Ostroteka. 

Kmicic trebuia să treacă prin acest triunghi, pentru că se 
grăbea, iar pe aici drumul era mai scurt. Îşi dădu seama din 
vreme că se află într-o capcană, dar nu se sperie, întrucât 
era prea obişnuit să lupte în acest fel. Socotea că plasa 
acoperă o întindere prea mare, aşa că avea ochiuri mari 
prin care putea să se strecoare la nevoie. Mai mult, cu toate 
că era pândit cu luare-aminte, nu numai că nu făcea ocoluri 
şi nu fugea pe furiş, ci vâna şi el. Mai întâi trecu Bugul 


dincolo de Serock, ajunse pe malul râului până la Wyszkow 
şi la Branszczyk spârcui trei sute de vrăjmaşi trimişi în 
cercetare, nelăsând în viaţă nici un martor al nenorocirii, 
cum scria prinţul. Duglas îl îmbulzi la Dtugosiodto, dar 
Kmicic sparse călărimea, trecu prin mijlocul ei şi, în loc să 
fugă, înaintă sub privirile lor până la rândul Narew pe care 
îl trecu înot. Duglas rămase pe mal, aşteptând podurile 
plutitoare, dar până să le aducă, Kmicic trecu râul înapoi la 
adăpostul întunericului şi lovi străjile dinainte, producând 
spaimă şi învălmăşeală printre polcurile lui Duglas. 

Bătrânul ghinărar rămase uimit de acest şiretlic, dar a 
doua zi fu de-a dreptul uluit, când află că jupân Andrzej 
ocolise armia şi, întorcându-se în locul de unde fusese 
alungat ca o fiară, capturase la Brafszczyk carele cu 
proviant ale suedezilor, prăzile şi banii care veneau în urma 
oştirii; cu acest prilej tăiase cincizeci de pedestraşi care 
însoțeau convoiul. 

Uneori suedezii urmăreau toată ziua cu ochiul liber 
pâlcurile de tătari la marginea zării, dar de ajuns nu-i 
puteau ajunge. Jupân Andrzej, în schimb, îi hărţuia mereu. 
Oştenii suedezi îşi iroseau puterile, iar steagurile polone 
care stăruiau încă alături de Radziejowski, deşi întocmite 
din oameni de altă credinţă decât cea catolică, luptau fără 
tragere de inimă. Localnicii îl ajutau bucuroşi pe faimosul 
Kmicic care afla de la ei orice mişcare a vrăjmaşului; avea 
astfel cunoştinţă de fiecare podghiaz, de fiecare car de 
povară care pleca înainte sau rămânea în urmă. Deseori 
părea că se hârjoneşte cu suedezii, dar asta era joaca 
tigrului. Nu lua prinşi, poruncind tătarilor să-i spânzure, 
căci tot aşa făceau şi suedezii în toată Republica. Câteodată 
parcă îl năpădea turbarea, pentru că năvălea cu o 
îndrăzneală oarbă asupra unor forţe cu mult mai mari. 

— Pâlcul e condus de un nebun! spunea Duglas despre el. 

— Sau de un câine turbat! răspundea Radziejowski. 
Bogustaw era de părere că şi de unul şi de altul, adăuga 


însă şi un oştean destoinic. Faţă de ghinărari se lăuda că-l 
prăbuşise de două ori din şa pe acest cavaler. 

Asupra lui se îndrepta mai mult furia lui jupân Babinicz. 
Era limpede că îl căuta; urmărit fiind, urmărea şi el. 

Duglas ghicea că între ei trebuie să fie vreo ranchiună mai 
veche. 

Prinţul nu tăgăduia, deşi nu dădea nici un fel de lămuriri, îi 
plătea şi el lui Babinicz cu aceeaşi monedă şi, urmând pilda 
lui Chowanski, puse un preţ mare pe capul lui; dar când 
văzu că nici asta nu ajută, se gândi să se folosească de ura 
lui şi să-l atragă într-o capcană. 

— Mai mare ruşinea să pierdem atâta vreme cu acest 
tâlhar! spuse faţă de Duglas şi Radziejowski. Se învârte în 
jurul nostru ca un lup pe lângă stână şi ne scapă printre 
degete. O să plec cu o ceată nu prea mare, încercând să-l 
atrag spre mine, iar când mă va ataca, o să-i ţin piept până 
când veţi sosi domniile voastre, aşa că racul n-o să ne mai 
scape din sac. 

Duglas, căruia i se făcuse lehamite de atâta goană, se 
împotrivi mai mult de formă, spunând că nu poate să pună 
în primejdie viaţa unui magnat atât de puternic, care se 
înrudea cu regii, numai pentru prinderea unui tâlhar. Dar 
când prinţul stărui, se învoi destul de repede: 

Plănuiră ca prinţul să plece cu un pâlc de cinci sute de 
călăreţi, dar în spatele fiecărui raitier să urce câte un 
pedestraş cu muschetă. În acest fel, gândeau să-l înşele pe 
Babinicz. 

Nu se va putea stăpâni, când va auzi de cinci sute de 
raitieri, şi va ataca fără întârziere! spuse prinţul. lar când 
pedestraşii îi vor scuipa cu plumbi în ochi, tătarii se vor 
împrăştia ca pulberea în bătaia vântului. şi va muri sau îl 
vom prinde viu. 

Planul fu urmat îndată şi întocmai. Cu două zile înainte, 
răspândiră vestea că un podghiaz de cinci sute de cai va 
plecă în cercetare sub conducerea lui Bogustaw. Ghinărarii 


îşi făceau socoteala că localnicii îl vor înştiinţa pe Babinicz. 
Aşa se şi întâmplă. 

Prinţul plecă în timpul nopţii spre Wasowo şi Jelonka, trecu 
râul la Czerewin şi lăsând călărimea la câmp deschis, 
ascunse pedestraşii în tufişul din apropiere, ca să poată 
ataca pe neaşteptate. Între timp, Duglas avea să înainteze 
pe malul Narewului, prefăcându-se că merge spre 
Ostroteka. lar Radziejowski avea să vie cu steagurile de 
călărime uşoară dinspre Ksiezopole. 

Nici una dintre cele trei căpetenii nu ştia bine unde se afla 
Babinicz, fiindcă de la ţărani nu era cu putinţă să afle, iar 
raitierii nu erau în stare să-i prindă pe tătari. Duglas 
presupunea că forţele lui Babinicz se află la Sniadowo şi 
vroia să le înconjure în aşa fel, încât dacă Babinicz va porni 
asupra prinţului Bogustaw, el să se apropie dinspre hotarul 
lituanian şi să-i taie retragerea. 

Totul părea să sprijine planul suedezilor. Kmicic era într- 
adevăr la Sniadowo şi, când îi ajunse la urechi vestea 
despre podghiazul lui Bogustaw, porni îndată prin păduri, 
ca să se ivească pe neaşteptate la Czerewin. 

Duglas, întorcându-se dinspre Narew, după câteva zile 
dădu peste urmele trecerii tătarilor şi înainta pe acelaşi 
drum în spatele lui Babinicz. Căldura chinuia grozav caii şi 
oamenii îmbrăcaţi în platoşe de fier, dar ghinărarul merse 
înainte, fără să ţină seama de aceste piedici; nu se mai 
îndoia că va năvăli pe neaşteptate asupra cetei lui Babinicz 
în timpul bătăliei. 

În sfârşit, după două zile de drum ajunse atât de aproape 
de Czerewin, încât zări fumurile colibelor. Atunci se opri şi, 
împânzind toate cărările de trecere, aşteptă. 

Câţiva rotmiştri vroiau să atace numaidecât, dar el îi 
potoli, spunându-le: 

— Babinicz, când îl va lovi pe prinţ şi va cunoaşte că are 
de-a face şi cu pedestraşi, nu numai cu călărime, va fi silit 
să dea înapoi. Or, cum nu se va putea întoarce decât pe 
unde a venit, va cădea drept în braţele noastre. 


Aşa că nu mai trebuiau decât să-şi încordeze auzul, ca să 
audă urletele tătarilor şi primele împuşcături de muschetă. 
Dar se scurse o zi întreagă, şi în pădurile de la Czerewin 
domnea o linişte adâncă, de parcă nu călcase picior de 

oştean prin acele locuri. 

Duglas începu să-şi piardă răbdarea şi spre seară trimise 
un mic podghiaz spre câmpuri, cu porunca de a-şi lua toate 
măsurile de prevedere. 

Podghiazul se întoarse noaptea târziu, fără să fi văzut 
nimic. În zori, Duglas porni cu toată oştirea înainte. 

După câteva ceasuri, ajunse într-un loc în care semne 
numeroase arătau că aici poposiseră oşteni. Găsiră resturi 
de pesmeţi, cioburi de sticlă, bucăţi de îmbrăcăminte şi o 
cingătoare cu ledunci, cum aveau pedestraşii suedezi; 
aşadar, aici stătuse pedestrimea lui Bogustaw, dar nu se 
zărea nicăieri. Mai încolo, pe lunca jilavă, străjile lui Duglas 
văzură sumedenie de adâncituri de copite, lăsate de caii 
grei ai raitierilor, iar pe mal urmele bahmeţilor tătăreşti; şi 
mai departe se afla un cal mort căruia lupii abia îi scoseseră 
măruntaiele. La câteva sute de paşi găsiră o săgeată lungă 
tătărască; îi lipsea doar vârful de fier. Se vede că Bogustaw 
se retrăgea, iar Babinicz mergea pe urmele lui. 

Duglas înţelese că trebuie să se fi petrecut ceva 
neprevăzut. 

Dar ce anume? La această întrebare nu putea să 
răspundă. Duglas căzu pe gânduri. Deodată, fu trezit din 
îngândurare de un rotmistru care mergea cu străjile 
dinainte. 

— Înălţimea ta! îi spuse acesta. La vreo două sute de paşi 
se văd printre tufe câţiva oameni. Nu se mişcă deloc, ca şi 
când ar sta la pândă. Am oprit străjile pe loc, ca să te 
înştiinţez pe luminăţia ta. 

— Călăreţi sau pedeştri? întreabă Duglas. 

— Pedeştri, sunt patru sau cinci, nu i-au putut număra 
bine din pricina crengilor. Dar poartă tunici galbene, ca 
muşchetarii noştri. 


Duglas strânse calul cu genunchii, ajunse repede la străji 
şi porni înainte în fruntea lor. Printre tufele care se răreau, 
în adâncul pădurii, se vedea un grup de oşteni care stăteau 
nemişcaţi sub un copac. 

— Sunt ai noştri! spuse Duglas. Prinţul trebuie să fie pe 
aproape. 

— Mare minune! se miră rotmistrul după o clipă. Stau de 
strajă şi nu se mişcă nici unul, deşi noi facem destul zgomot. 

Deodată, tufele se sfârşiră, începea pădurea de copaci 
uriaşi. Atunci suedezii văzură patru oameni care stăteau 
unul lângă altul şi parcă se uitau în jos la ceva. Fiecare 
atârna de o frânghie neagră. 

— Luminăţia ta, spuse rotmistrul deodată, oamenii aceia 
au fost spânzurați! 

— Aşa este! răspunse Duglas. 

Şi grăbind pasul, ajunseră într-o clipă lângă ei. Patru 
pedestraşi atârnau de frânghii ca nişte sturzi, cu picioarele 
abia la un deget de pământ, fiindcă fuseseră spânzurați de 
o creangă nu prea înaltă. 

Duglas se uită la ei cu destulă nepăsare, după care spuse 
ca pentru sine: 

— Acum este limpede că şi prinţul şi Babinicz au trecut pe 
aici. 

Şi iarăşi se adânci în gânduri, deoarece nici el nu ştia prea 
bine dacă să meargă mai departe pe acest şleau sau să iasă 
la tractul Ostrotekăi. 

Două ceasuri mai târziu, descoperiră alte două trupuri. 
Pesemne că rămăseseră în urmă sau erau bolnavi pe care îi 
prinseseră tătarii care mergeau în urma prinţului. 

Dar de ce se retrăgea prinţul? 

Duglas îi cunoştea prea bine curajul şi experienţa de 
război ca să presupună măcar o clipă că Bogustaw n-avea 
pricini întemeiate. Trebuie să se fi întâmplat ceva. 

Lucrurile se lămuriră abia a doua zi, când sosi de la prinţ 
jupân Bies Kornia cu un podghiaz de treizeci de oameni, 
aducând vestea că regele Jan Kazimierz îl trimisese peste 


Bug împotriva lui Duglas pe jupân Gosiewski, hatmanul de 
câmp, cu şase mii de oşteni lituanieni şi tătari. 

— Am aflat asta, spuse jupân Bies, înainte de venirea, lui 
Babinicz care înainta cu mare băgare de seamă, 
ascunzându-se de multe ori, aşadar destul de încet. Jupân 
Gosiewski se află la vreo patru, cinei mile. Când a aflat, 
prinţul a fost nevoit să se retragă în grabă, ca să se 
împreune cu jupân Radziejowski care poate fi învins foarte 
uşor. Aşa că, mărşăluind repede, ne-am întâlnit cu bine. 
Prinţul a repezit îndată podghiazuri de câte zece- 
cincisprezece cai în toate părţile, ca să-ţi dea de ştire 
luminăţiei tale. Mulţi vor cădea în mâinile tătarilor sau ale 
ţăranilor, dar altminteri nu se poate în asemenea război. 

— Unde se află prinţul şi jupân Radziejowski? 

— La două mile de aici, pe malul apei. 

— Prinţul are toţi oştenii cu el? 

— A fost silit să lase în urmă pedestrimea care se furişează 
prin bungetele pădurilor, ca să se ferească de tătari. 

— O călărime ca a tătarilor poate pătrunde în cele mai 
întunecate hăţişuri. Mă tem că n-o să-i mai vedem pe aceşti 
pedestraşi, dar nu e vina nimănui; prinţul s-a purtat ca 
orice căpetenie cu experienţă. 

— A trimis un podghiaz mai mare spre Ostroteka, vrând 
să-l înşele pe vistiernicul de Lituania. Vor porni acolo fără 
întârziere, creând că toată oastea noastră a plecat la 
Ostroleka. 

— Asta-i bine! se bucură Duglas. O să-i venim de hac 
vistiernicului. 

Şi porunci îndată plecarea, ca să se împreune cu prinţul 
Bogustaw şi cu Radziejowski. Întâlnirea avu loc în aceeaşi 
zi, spre marea bucurie mai ales a lui jupân Radziejowski 
care se temea de robie mai mult ca de moarte, deoarece 
ştia că va trebui să răspundă ca trădător pentru toate 
nenorocirile suferite de Republică din pricina lui. 

Acum însă, după ce se unise cu Duglas, armia suedeză se 
ridica la peste patru mii de oameni, aşa că putea să se 


încleşteze cu folos cu oştirea hatmanului de câmp, Acesta 
avea într-adevăr şase mii de călăreţi, dar tătarii, afară de 
ciambulul lui Babinicz, foarte bine muştruluit, nu puteau fi 
folosiţi în lupta piept la piept, iar jupân Gosiewski, deşi 
războinic iscusit şi învăţat, nu ştia să-şi înflăcăreze oştenii 
ca Czarniecki, căruia nimic nu-i putea sta în cale. 

Duglas îşi bătea capul să priceapă în ce scop îl trimisese 
Jan Kazimierz pe hatmanul de câmp dincolo de Bug. Regele 
suedez se îndrepta împreună cu electorul asupra Varşoviei, 
unde avea să aibă loc, mai devreme sau mai târziu, bătălia 
hotărâtoare. Şi cu toate că Jan Kazimierz se afla în fruntea 
unei puteri mai numeroase decât a suedezilor şi a 
brandenburghezilor, şase mii de săbii însemnau prea mult 
pentru ca regele polonez să se lipsească de bunăvoie de ele. 

E adevărat că jupân Gosiewski îl scăpase pe Babinicz de la 
strâmtoare, dar nu era nevoie ca regele să trimită în 
ajutorul acestuia atâtea polcuri. Această campanie avea, 
aşadar, un scop ascuns pe care ghinărarul suedez, cu toată 
mintea-i ascuţită, nu putea să-l ghicească. 

Scrisoarea regelui suedez, care sosi după o săptămână, 
trăda o mare nelinişte şi parcă o înfricoşare neînţeleasă din 
pricina acestei campanii, dar câteva cuvinte îi lămureau 
rosturile. După părerea lui Carol Gustav, hatmanul nu 
fusese trimis să atace armia lui Duglas şi nici în Lituania, să- 
i ajute pe răzvrătiţii de acolo, fiindcă şi aşa suedezii nu erau 
în stare să le facă faţă, ci să amenințe ţinuturile răsăritene 
ale Prusiei ducale, unde nu se afla nici o oştire. 

„S-au gândit, scria regele, să-l clatine astfel pe elector în 
credinţa faţă de înţelegerea de la Malborg şi faţă de noi, 
lucru care se poate întâmpla uşor, deoarece ele gata să se 
unească cu Christos împotriva diavolului şi cu diavolul 
împotriva lui Christos, ca să tragă foloase de pe urma 
amândurora.” 

Scrisoarea se încheia cu îndemnul ca Duglas să facă tot ce 
poate şi să nu-l lase pe hatman să ajungă în Prusia, căci 


dacă acesta va mai întârzia câteva săptămâni, va fi nevoit să 
se întoarcă la Varşovia. 

Duglas socoti că însărcinarea pe care o primise nu era 
peste puterile lui. Nu demult îi ţinuse piept nu fără anume 
folos şi lui Czarniecki, aşa că Gosiewski nu i se părea prea 
primejdios. Fireşte, nu se aştepta să-i nimicească polcurile, 
dar era sigur că va izbuti să le ţină pe loc şi să le întârzie 
mişcările. 

Într-adevăr, din clipa aceea începură marşurile înşelătoare 
ale celor două oştiri care, ferindu-se să dea bătălia 
hotărâtoare, se străduiau să se ocolească una pe altă. 
Amândouă căpeteniile se întreceau cu vrednicie, totuşi 
Duglas se dovedea a fi mai presus, deoarece nu-i îngăduia 
hatmanului să treacă dincolo de Ostroteka. 

Cât despre jupân Babinicz, scăpat de capcana întinsă de 
Bogustaw, nu se grăbea deloc să se alăture polcurilor 
lituaniene, ocupându-se în schimb cu sârg de pedestraşii pe 
care Bogustaw, în marşu-i grăbit spre Radziejowski, fusese 
nevoit să-i lase în pădure. 'Tătarii lui, călăuziţi de pădurarii 
din partea locului, mergeau zi şi noapte pe urmele lor, 
prinzându-i mereu pe cei neprevăzători sau pe cei care 
rămâneau înapoi. Lipsa de hrană îi sili în cele din urmă pe 
suedezi să se fărâmiţeze în grupuri mai mici, care puteau 
face rost de proviant mai lesne, dar asta aştepta şi jupân 
Babinicz. 

Împrăştiindu-şi ciambulul în trei cete, sub conducerea lui, 
a lui Akbah-Ulan şi a lui Soroka, măcelări în câteva zile cea 
mai mare parte din acei pedestraşi. Era parcă o hăituiala 
neîncetată, în care cei vânaţi erau de astă dată oamenii, 
prin desişurile pădurii, prin tufele de lozie şi trestii, pline de 
hăuială, ţipete, chemări, împuşcături şi moarte. 

Numele iui Babinicz se acoperi, de slavă printre 
mazurieni. Cetele se strânseră şi se uniră cu jupân 
Gosiewski abia lângă Ostroteka, când hatmanul de câmp, a 
cărui campanie era doar o înşelătorie, primise porunca 
regelui de a se întoarce la Varşovia. Jupân Babinicz se 


bucură prea puţin de prietenii săi, de jupân Zagtoba şi de 
Wotodyjowski, care-l întovărăşeau pe hatman în fruntea 
steagului din Lauda. Cu toate acestea, se întâmpinară cu 
multă mulţumire, pentru că între ei se legase o prietenie 
trainică. Cei doi polcovnici erau tare necăjiţi că nu 
izbândiseră nimic împotriva lui Bogustaw, dar jupân 
Zagtoba îi mângâie, umplându-le paharele cu râvnă şi 
vorbind u-le astfel: 

— Nu-i nimic! Eu îmi storc mintea încă din mai să 
născocesc vreun şiretlic şi până acum nu m-am căznit 
niciodată în zadar. Am şi plănuit câteva dar acum n-avem 
timp să le aducem la îndeplinire, poate la Varşovia, unde 
vom porni cu. toţii. 

— Eu trebuie să plec în ţinuturile prusiene! răspunse 
Babinicz. Aşa că nu voi fi la Varşovia. 

— Ai să izbuteşti oare? întrebă Wotodyjowski. 

— Pe Dumnezeu din cer, am să mă strecor şi vă făgăduiesc 
că voi face mare prăpăd, pentru că am să le spun tătarilor 
să-şi facă de cap. Şi-ar trece şi aici bucuroşi cuţitele peste 
beregata oamenilor, dar i-am. prevenit că la fiecare abatere 
îi aşteaptă frânghia. În Prusia însă, am să-mi dau şi eu frâu 
liber. Eu să n-ajung? Voi n-aţi putut să vă furişaţi, dar asta e 
altceva, fiindcă mai lesne tai drumul unei oştiri mai mari 
decât unei cete ca a mea cu care nu e prea greu să te 
ascunzi. Am stat de multe ori pitit prin păpurişuri şi oştenii 
lui Duglas au trecut pe lângă mine fără să bănuiască nimic. 
Dealtfel, ghinărarul va porni pe urmele hatmanului, şi-mi va 
lăsa calea liberă. 

— Am auzit că i-ai dat multă bătaie de cap! spuse 
Wotodyjowski mulţumit. 

— Ehei, mişelul! adăugă jupân Zagtoba. Trebuia să-şi 
schimbe cămaşa în fiecare zi, aşa de tare năduşea. Domnia 
ta nici pe Chowafnski nu l-ai sâcâit mai cu sârg şi trebuie să 
recunosc că nici eu n-aş fi făcut-o mai bine, dacă aş fi fost în 
locul domniei tale, deşi jupân Koniecpolski spunea că 
Zagtoba îi întrece pe toţi în lupta de hărţuială. 


— Mi se pare, îi zise Wolodyjowski lui Kmicic, că dacă 
Duglas ne va urmări, îl va lăsa aici pe Radziwilt, ca să te 
atace. 

— Unde nu dă Dumnezeu! Aşa nădăjduiesc şi eu! răspunse 
Kmicic repede. Când vom începe să ne căutăm unul pe 
altul, nu mai încape îndoială că o să ne găsim. A treia oară 
nu va mai trece peste mine, iar dacă va trece, n-am să mă 
mai ridic de jos. Ţin bine minte toate învăţăturile tale şi 
toate loviturile de la Lubnie le ştiu ca pe Tatăl nostru. Le 
repet în fiecare zi cu Soroka, pentru a nu-mi ieşi din mână. 

— Ce pot să însemne şiretlicurile! strigă Wotodyjowski. 
Sabia e temelia! 

Vorbele micului viteaz nu fură pe placul lui jupân Zagtoba 
care i-o plăti pe dată: 

— Orice moară de vânt crede că lucrul de căpetenie este 
să dai din aripi, şi ştii, Michatek, de ce? Pentru că are pleavă 
sub acoperiş, alias în cap. Meşteşugul războiului se bizuie şi 
pe înţelepciune, altminteri Roch ar fi mare hatman, iar tu 
hatman de câmp. 

— Ce mai face jupân Kowalski? întrebă Kmicic. 

— Jupân Kowalski? Acum poartă coif de oţel pe cap, şi pe 
bună dreptate, fiindcă varza fiartă în ceaun e cea mai bună. 
S-a umplut de bani la Varşovia, a făcut rost de un pâlc de 
călăreţi pe cinste şi s-a dus să slujească la husari sub 
conducerea cneazului Polubiiski, şi toate astea numai ca să 
poată încrucişa sabia cu Carolus. Vine în fiecare zi la noi în 
cort şi-şi holbează ochii pretutindeni, tot-tot o vedea gâtul 
vreunui urcior ieşind din paie. Nu pot să-l dezvâţ de beţie 
pe flăcăul ăsta. Nu-i foloseşte nimic pilda mea! Dar l-am 
prevenit că părăsirea steagului laudanian nu se va sfârşi cu 
bine pentru el. Tâlharul şi nerecunoscătorul! Cu toate 
binefacerile pe care le-a cunoscut din partea mea, m-a 
părăsit pentru o suliță. Decât aşa fiu, mai bine lipsă! 

— Domnia ta l-ai crescut? 

— Ascultă, domnia ta, te poftesc să nu mă mai faci ursar. 
Lui Jupân Sapieha, care m-a întrebat acelaşi lucru, i-am 


răspuns că a avut acelaşi praeceptorem cu Roch, dar acela 
n-am fost eu, care m-am îndeletnicit cu lemnăria de mic, 
fiind foarte priceput în potrivirea doagelor. 

— Mai întâi că domnia ta n-ai cuteza să-i spui una ca asta 
lui jupân Sapieha, se împotrivi Wotodyjowski, iar în al doilea 
rând, chipurile îl vorbeşti de rău pe Kowalski, dar ţii la el ca 
la ochii din cap. 

— Jupâne Michal, îl prefer pe el, fiindcă niciodată n-am 
putut să sufăr cărăbuşii şi iubăreţii leşinaţi care, cum văd o 
femeie, încep să se dea peste cap ca nişte jigodii nemţeşti. 

— Sau ca maimuţele din grădina palatului Kazanowski, cu 
care te-ai luptat domnia ta! 

— Râdeţi, râdeţi, dar a doua oară o să cuceriţi Varşovia 
singuri! 

— Aşadar, domnia ta ai cucerit-o? 

Păi cine expugnavit(20) poarta Cracoviei? Cine-a făcut să 
fie întemnițați ghinărarii? Acum stau la Zamosc, hrăniţi 
numai cu pâine şi apă; ori de câte ori se uită la Wranghel, 
Wittemberg spune: „Zagtoba ne-a băgat aici!” şi încep să 
plângă amândoi. Dacă jupân Sapieha n-ar fi bolnav şi s-ar 
afla aici, v-ar spune el cine a smuls prima căpuşă suedeză 
de pe trupul Varşoviei. 

— Pentru Dumnezeu, se rugă Kmicic, faceţi-mi hatârul şi 
trimiteţi-mi veste despre bătălia care va avea loc la 
Varşovia. Voi număra pe degete zilele şi nopţile şi nu voi 
cunoaşte liniştea până când nu voi afla ceva sigur. 

Zagtoba îşi duse un deget la frunte. 

— Ascultaţi vorba mea, zise, pentru că tot ce spun eu se va 
îndeplini. Tot aşa cum paharul ăsta stă înaintea mea. Ori nu 
stă, ai? 

— Stă, stă! Vorbeşte, domnia ta! 

— Bătălia asta o vom câştiga sau o vom pierde. 

— Asta ştie oricine! se amestecă Wolodyjowski. 

— Mai bine ai tăcea, jupâne Michat, şi ai învăţa de la mine. 
Presupunând că vom pierde bătălia, ştii ce va urma? Vezi că 


nu ştii, pentru că ai şi început să-ţi mişti ţepii de sub nas. Vă 
spun eu, nu va urma nimic. 

Kmicic care era foarte iute, zvâcni în picioare, lovi paharul 
de masă şi strigă: 

— Baţi apa-n piuă, domnia ta! 

— Vă spun că nu va urma nimic! răspunse Zagtoba. 
Sunteţi tineri şi nu înţelegeţi că, aşa cum stau lucrurile 
acum, regele, ţara noastră, oştirile noastre pot să piardă 
cincizeci de bătălii una după alta. şi războiul se va duce mai 
departe, şleahticii se vor aduna iarăşi şi odată cu ei toate 
stările. Nu izbândim o dată, izbândim a doua oară, şi tot 
aşa, până când puterea vrăjmaşului se va împuţina de tot. 
Dar dacă suedezii vor pierde o singură bătălie mai 
însemnată, vor vedea pe dracu, şi ei şi electorul. 

Zagtoba se înflăcără, dădu paharul peste cap, îl puse pe 
masă şi vorbi mai departe. 

— Ascultaţi, că asta n-o s-o auziţi din gura oricui: nu 
oricine poate privi lucrurile de sus. Unii îşi spun aşa: ce ne 
mai aşteaptă aici, câte bătălii, câte înfrângeri, la care nu-i 
prea greu să ne gândim câtă vreme ne războim cu Carolus. 
câte lacrimi? Şi nu puţini, se vor îndoi şi vor huli împotriva 
milostivirii lui Dumnezeu şi a Maicii Preciste. Dar eu vă 
întreb: ştiţi ce-i aşteaptă pe vandalii ăştia? Pieirea! Şi ştiţi 
ce ne aşteaptă pe noi? Biruinţa! Ne vor bate încă de o sută 
de ori. prea bine. dar noi îi vom bate a suta una oară şi vom 
isprăvi cu ei. 

Spunând acestea, jupân Zagtoba închise ochiul o clipă, dar 
îl deschise numaidecât, privi înainte şi strigă deodată din 
toate puterile: 

— Biruinţa, biruinţa! 

Kmicic aproape simţi cum i se urcă sângele în obraji de 
bucurie. 

— Pe legea mea, are dreptate, zău aşa! Altfel nu poate fi! 
Acesta va fi sfârşitul războiului! 

— Trebuie să recunosc că aici nu-ţi lipseşte nimic! rosti 
Wotodyjowski, lovindu-se cu palma peste frunte. Republica 


poate fi cotropită, dar nimeni nu poate rămâne prea mult în 
ea. până la urmă tot trebuie să facă drumul înapoi. 

— Ai, cum nu-mi lipseşte?! zise Zagtoba bucuros de laudă. 
Dacă-i aşa, apoi să prorocesc şi mai multe, Dumnezeu e 
alături de cei drepţi! Domnia ta, aici se întoarse spre 
Kmicic, ai să-l învingi pe trădătorul Radziwit, ai să te duci la 
Taurogi să-ţi iei jupâniţa, ai să te însoţeşti cu ea şi o să 
creşteţi mulţi copii. Să-mi înţepenească vârful limbii, dacă 
n-o fi aşa cum spun... Pentru Dumnezeu, numai să nu mă 
înăbuşi! 

Jupân Zagtoba avea dreptate să se teamă, fiindcă jupân 
Kmicic îl luă în braţe, îl săltă în sus şi-l strânse de-i ieşi 
ochiul din orbită. Abia apucă să stea pe propriile picioare, 
abia îşi trase sufletul, că Wotodyjowski îl şi luă de braţ şi-l 
întrebă nerăbdător: 

— Acum e rândul meu! Pe mine ce mă aşteaptă, domnia 
ta? 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, jupâne Michal! Nu te 
teme. zvârluga ta îţi va naşte un cârd de odrasle. Of! 

— Vivat! strigă Wotodyjowski. 

— Mai întâi să isprăvim cu suedezii! adăugă Zagloba. 

— O să isprăvim, o să isprăvim! strigară tinerii polcovnici 
zăngănindu-şi săbiile. 

— Vivat izbânda! 

Capitolul XXIV. 

După o săptămână, jupân Kmicic trecu hotarul în Prusia 
electorului la Rajgrod. Fără prea multă greutate, deoarece 
înainte de plecarea hatmanului de câmp se afundase prin 
păduri neumblate, astfel că Duglas era încredinţat că şi 
ciambulul lui pornise spre Varşovia odată cu polcurile 
tătaro-lituaniene, lăsând garnizoane neînsemnate prin 
cetăţui pentru apărarea ținutului. 

Duglas plecă şi el pe urmele lui Gosiewski, împreună cu 
Radziejowski şi Radziwitt. 

Kmicic află această veste înainte de a trece hotarul şi se 
necăji cumplit că nu va putea da ochi cu duşmanul de 


moarte; se temea de asemenea că Bogustaw îşi va primi 
pedeapsa din alte mâini, anume ale lui Wotodyjowski, care 
jurase şi el să se răzbune. 

După care, neputând să se răzbune pentru suferinţele 
Republicii şi ale sale de trădător, se răzbună înfricoşător pe 
proprietăţile electorului. 

În noaptea în care tătarii trecură pe lângă stâlpul de 
graniţă, cerul se înroşi, răsunară ţipetele şi plânsul 
oamenilor călcaţi de tăvălugul războiului. Oricine cerşea 
îndurare în limba polonă, era cruțat din porunca lui jupân 
Andrzej, în schimb, aşezările nemţeşti, coloniile, satele şi 
târgurile se preschimbau într-un râu de foc, iar locuitorii 
înspăimântați erau căsăpiţi fără milă. 

Şi nici uleiul pe care corăbierii îl varsă în mare pentru 
domolirea talazurilor nu se împrăştie atât de repede cum se 
împrăştie ciambulul de tătari şi volintiri prin locurile 
liniştite până atunci şi fără primejdie. Parcă fiecare tătar 
ştia să se îndoiască şi să se întreiască, să fie în câteva locuri 
în acelaşi timp, să taie şi să pârjolească. 

Jupân Kmicic îşi ţinuse tătarii atâta vreme în frâu, încât 
atunci când îi slobozi ca pe un stol de păsări răpitoare, 
aproape că îşi pierdură minţile măcelărind şi pustiind. Se 
întreceau unii pe alţii şi, pentru că nu puteau să ia prinşi, se 
scăldau în sânge omenesc de dimineaţa până seara. 

Până şi jupân Kmicic, având şi el destulă sălbăticie în inima 
lui, îşi dădu frâu liber şi, cu toate că nu-şi mânjea mâinile 
omorând pe cei fără apărare, privea cu mulţumire la 
sângele care curgea şiroaie. Iar sufletul lui era liniştit şi 
conştiinţa nu-l mustra, pentru că era vorba de sânge străin 
şi pe deasupra de eretici, aşa că socotea că face un lucru 
prea plăcut lui Dumnezeu şi mai ales sfinţilor. 

Pentru că electorul, vasal, prin urmare sluga Republicii, 
care trăia din binefacerile ei, ridicase cel dintâi braţu-i 
pângăritor asupra reginei şi stăpânei sale, aşadar trebuia 
pedepsit, iar jupân Kmicic nu era decât unealta mâniei 
dumnezeieşti. 


De aceea, în fiecare seara îşi rostea în linişte rugăciunile la 
lumina aşezărilor nemţeşti care ardeau, iar când strigătele 
celor ucişi îl făceau să greşească socoteala, o lua de la 
început, ca să nu-şi împovăreze sufletul arătând nepăsare în 
slujba lui Dumnezeu. 

În inima lui sălăşluiau însă şi alte simţăminte stârnite, în 
afară de cucernicie, tulburări felurite, legate de amintirea 
anilor de altădată. Deseori îi veneau în minte vremurile 
când îl hărţuise cu atâta folos pe Chowafski, şi vechii 
tovarăşi îi apăreau aievea parcă înaintea ochilor: 
Kokosinski, uriaşul Kulwiee-Hippocentaurus, pătatul 
Ranicki din neam de senatori, Uhlik, care cânta din fluier, 
Rekuc, neîmpovărat de sânge omenesc, şi Zend, care imita 
cu iscusinţă păsările şi animalele. 

— Se perpelesc cu toţii în iad afară poate de Rekuc; acum 
şi-ar fi putut face de cap, ar fi înotat în sânge fără să cadă în 
păcat şi cu folos pentru Republică! 

Şi jupân Andrzej ofta adânc, gândindu-se cât de 
primejdioasă este samavolnicia, de vreme ce în zorii 
tinereţii închise pe veci calea spre faptele vrednice de 
laudă. 

Dar, cel mai, mult îl chinuia gândul la Olefka. Cu cât 
înainta mai mult în ţinuturile prusiene, cu atât mai mult îl 
ardeau rănile inimii, de parcă pojarurile pe care le lăsă în 
urmă îi scormoneau totodată şi vechea dragoste. Aproape 
în fiecare zi îi spunea jupâniţei în gând: „Porumbiţă 
preascumpă, poate că m-ai şi uitat, iar dacă îţi mai aduci, 
aminte de mine, ţi se umple inima de supărare, eu însă, 
departe sau aproape, ziua şi noaptea, în ceasuri de răgaz şi 
trudă pentru ţară, mă gândesc mereu la tine şi sufletu-mi 
zboară spre tine peste poduri şi ape, ca o pasăre ostenită, 
ca să se aşeze la picioarele tale. Republicii şi ţie v-aş da tot 
sângele meu, dar vai mie dacă în inima ta mă vei socoti 
totdeauna un nelegiuit!” 

Gândind astfel, înainta tot mai adânc spre miazănoapte pe 
lângă hotar, tăia şi ardea, nelăsând în viaţă pe nimeni, îl 


chinuia un dor cumplit. Ar fi vrut să ajungă a doua zi la 
Taurogi, dar până acolo mai avea de străbătut drum lung şi 
greu, deoarece în toate olaturile prusiene clopotele 
începuseră să dea zvon de primejdie. Puneau mâna pe arme 
cu mic cu mare, ca să pună stavilă nimicirii înfricoşătoare; 
se chemau garnizoanele din oraşe oricât de îndepărtate, se 
alcătuiau polcuri până şi din slujitori din târguri, aşa că în 
curând un tătar avea pretutindeni împotriva lui două sute 
de luptători. 

Kmicic cădea ca trăsnetul asupra acestor pâlcuri, izbea, 
împrăştia, spânzura, ieşea din vâltoare, se ascundea şi 
înainta iarăşi prin valuri de foc, deşi nu mai putea merge tot 
atât de repede ca înainte. Câteodată se vedea nevoit să se 
pitească săptămâni întregi, asemeni tătarilor, prin tufărişuri 
sau, în trestiile de pe malul bălților. Localnicii se adunau tot 
mai mulţi, hăituindu-l ca pe lupi, dar şi el sfârteca asemeni 
fiarei încolţite, care ucide dintr-o singură muşcătură, şi nu 
se mulțumea să se apere, hărţuind la rându-i. 

Uneori, plăcându-i lucrul temeinic, cu toate că era 
urmărit, nu pleca dintr-un olat până când nu-l trecea prin 
foc şi sabie. Numele lui ajunse nu se ştie cum la urechile 
oamenilor, răsunând însoţit de spaimă până la ţărmul 
Balticii. 

Jupân Babinicz putea într-adevăr să treacă hotarul înapoi 
în Republică şi, cu toată împotrivirea garnizoanelor 
suedeze, să înainteze mai repede spre Taurogi, dar n-o 
făcea, fiindcă dorea să slujească Republica înainte de toate. 

În acest timp, veniră veşti care sporiră curajul şi dorinţa 
de răzbunare a localnicilor, umplând de jale inima lui 
Babinicz. Se zvoni pretutindeni de marea bătălie de la 
Varşovia, pe care regele polonez chipurile o pierduse. 
„Carol Gustav şi electorul au înfrânt toată oştirea lui 
Kazimierz”, se bucurau prusienii. „Varşovia a fost cucerită 
din nou. E cea mai măreaţă biruinţă şi acum s-a isprăvit cu 
Republica!” 


Toţi prinşii, cărora tătarii le puneau foc la tălpi, repetau 
acelaşi lucru; fără îndoială, erau şi veşti nesigure, cum se 
întâmplă de obicei în vremuri de război. Asemenea ştiri 
glăsuiau că oştirea a fost nimicită cu totul, hatmanii au 
pierit, iar regele Jan Kazimierz a căzut în robie. 

Aşadar, totul se sfârşise? Republica aceea care se ridica 
biruitoare să fi fost oare doar o amăgire? Atâta putere, 
atâta oştire, atâţia oameni mari şi războinici cu faimă: 
hatmanii, regele, jupân Czarniecki cu polcurile lui 
neînvinse, mareşalul coroanei, ceilalţi magnați cu steagurile 
şi slujitorii lor, să se fi dus oare totul de râpă, să se fi risipit 
ca un fum? [ara asta nefericită nu mai are oare alţi 
apărători afară de cetele de răzvrătiți, care se vor destrăma 
ca ceața la vestea înfrângerii? 

Jupân Kmicic îşi smulgea părul din cap şi îşi frângea 
mâinile, îşi umplea pumnii de pământ jilav şi-l lipea de 
fruntea încinsă. 

„Voi pieri şi eu! îşi spuse în gând, dar mai întâi voi scălda 
ţinutul acesta în sânge!” 

Şi începu să lupte încrâncenat de deznădejde; nu se mai 
ascundea, nu se mai pierdea prin păduri şi păpurişuri; îşi 
căuta moartea, se arunca asemenea unui smintit asupra 
unor forţe de trei ori mai mari, hăcuindu-le şi călcându-le în 
copitele cailor. Tătarii îşi pierdură orice simţăminte 
omeneşti, preschimbându-se într-o haită de fiare. Oameni 
prădalnici, dar nu prea buni pentru lupte la câmp deschis, 
nepierzând nimic din îndemânarea de a întinde capcane, tot 
luptând mereu, ajunseră în stare să ţină piept celei mai 
bune călărimi din lume şi să sfărâme până şi pâlcurile 
străjilor din Dalekarlia. Încăierându-se cu gloatele prusiene, 
o sută de tătari răzbeau cu uşurinţă două şi trei sute de 
flăcăi zdraveni, înarmaţi cu flinte şi cuțite. 

Kmicic îi dezvăţă să se împovăreze cu prăzi, luau numai 
bani, mai ales aur, pe care-l coseau la şa. De aceea, când 
cădea vreunul din ei, se băteau cu turbare pentru a pune 
mâna pe calul şi şaua lui. Îmbogăţindu-se în acest fel, nu-şi 


pierdură nimic din iuţeala aproape neomenească. 
Cunoscând că sub nici o căpetenie n-ar fi avut parte de 
atâta pradă, se legară de Babinicz cum se leagă câinii de 
vânător şi, după frecare bătălie, cu o cinste vrednică de 
slujitorii lui Mahomed, încredinţau lui Soroka şi celor doi 
Kiemliczi partea leului din prada ce se cuvenea „viteazului”. 

— Pe Allah! spunea Akbak-Ulan. Puţini dintre ei vor vedea 
Bahcisaraiul, dar aceia care se vor întoarce, vor ajunge 
mârzaci de frunte. 

Babinicz, care învățase de mult să se hrănească de pe 
urma războiului, strânse bogății impunătoare; moartea 
însă, pe care o căuta mai mult decât aurul, n-o afla nicăieri. 

Se scurse încă o lună de hărţuieli şi trudă care întreceau 
orice închipuire. Deşi hrăniţi cu ovăz şi grâu prusian, 
bahmeţii aveau neapărată nevoie de cel puţin câteva zile de 
răgaz, de aceea, tânărul polcovnic, vrând în acelaşi timp să 
afle veşti şi să împlinească lipsa de oameni cu noi volintiri, 
se retrase nu departe de apa Dospadei în pământurile 
Republicii. 

Veştile sosiră în curând şi încă de tot îmbucurătoare, aşa 
că jupân Andrzej fu cât pe aci să-şi piardă minţile. Era 
adevărat că viteazul şi nenorocosul rege Jan Kazimierz 
pierduse marea bătălie de la Varşovia, care ţinuse trei zile 
încheiate, dar din ce pricină? 

Oastea şleahticilor se împrăştiase dinainte în cea mai mare 
parte pe meleagurile de baştină, iar cei care mai 
rămăseseră nu mai luptaseră cu înflăcărarea cu care 
luaseră Varşovia, producând panică în a treia zi de bătălie. 
În primele două zile, izbânda înclinase de partea 
polonezilor. Trupele regulate, în schimb, de astă dată nu în 
lupta de hărţuială, ci într-o bătălie însemnată cu oştenii cei 
mai bine muştruluiţi din Europa, arătaseră atâta pricepere 
şi îndârjire, încât uimiseră până şi pe ghinărarii suedezi şi 
brandenburghezi. 

Regele Jan Kazimierz se acoperise de o faimă nepieritoare. 
Se spunea că se dovedise a fi un conducător pe măsura lui 


Carol Gustav şi dacă toate poruncile lui ar fi fost ascultate, 
vrăjmaşul ar fi pierdut încleştarea hotărâtoare şi războiul 
ar fi luat sfârşit, Kmicic ascultă veştile din gura unor 
martori la faţa locului, deoarece se întâlni cu şleahtici care 
luaseră parte la luptă. Unul dintre ei îi povesti despre 
ciocnirea grozavă a husarilor, în timpul căreia Carolus, 
nevrând să dea înapoi, cu toate rugăminţile ghinărarilor, 
era aproape să-şi piardă viaţa. Toţi susțineau că oştirea nu 
fusese zdrobită şi hatmanii nu pieriseră. Din contră, afară 
de oastea şleahticilor, toate polcurile rămăseseră neatinse, 
retrăgându-se în bună rânduială spre miazăzi. 

Pe podul Varşoviei, care se frânsese, pierduseră doar 
tunurile, dar „înflăcărarea trecuse întreagă peste Vistula”. 

Oştirea se jura pe toţi sfinţii că, având o căpetenie ca Jan 
Kazimierz, va învinge în bătălia următoare pe Carol Gustav, 
pe elector şi pe oricine va mai fi nevoie, pentru ca de astă 
dată fusese doar o încercare a forţelor şi, deşi neprielnică, 
curajul şi încrederea în viitor sporiseră. 

Kmicic se străduia să înţeleagă de ce veştile dintâi erau 
atât de cumplite. I se spunea că regele suedez răspândise 
înadins ştiri umflate, în fapt neştiind nici el prea bine ce să 
facă. Rotmiştrii suedezi, pe care jupân Andrzej îi prinse 
după o săptămână, întăriră această părere. 

Tot de la ei află că electorul trăia în mare spaimă, 
gândindu-se tot mai mult cum să scape cu faţa curată, 
deoarece mare parte din oştenii lui căzuseră la Varşovia, iar 
ceilalţi se umplură de boli care-i secerau mai abitir decât 
polonezii. Între timp, cei din Wielkopolska, dorind să-şi 
plătească ruşinea de la Ujscie şi toate suferinţele îndurate, 
năvăliseră în ţinuturile monarhiei brandenburgice, 
pârjolind şi tăind, nelăsând în urmă decât pământul şi apa. 
După spusele rotmiştrilor, era aproape ceasul în care 
electorul îi va părăsi pe suedezi, unindu-se cu cel mai 
puternic. 

„Trebuie dar să-l pârjolesc bine, se gândi Kmicic, ca să se 
grăbească.” 


Caii fiind odihniţi şi ciambulul împlinit cu volintiri, trecu 
iarăşi Dospada şi năvăli asupra aşezărilor nemţeşti ca un 
duh al nimicirii. 

Mai multe cete îi urmară pilda, întâmpinând o apărare mai 
slabă, lăţi şi mai mult pustiirea. Noutăţile soseau una mai 
bună decât alta, atât de îmbucurătoare, încât erau greu de 
crezut. 

Mai întâi se zvoni că regele suedez, care se retrăsese după 
bătălia de la Varşovia până la Radom, grăbeşte acum cât 
poate spre Prusia regală. Ce se întâmplase? De ce se 
retrage? Răspunsul la aceste întrebări întârzie o vreme, 
până când Republica vui din nou de numele lui jupân 
Czarniecki. Bătuse la Lipiec, bătuse la Strzemeszno, lângă 
Rawa zdrobise străjile dinapoi alo lui Carol care fugea, apoi, 
aflând că două mii de raitieri se întorc de la Cracovia, îi 
atacase fără şovăire şi nu lăsase în viaţă nici un martor al 
prăpădului. Polcovnicul Forgell, fratele ghinărarului, alţi 
patru polcovnici, trei ajutori de polcovnici, treisprezece 
rotmiştri şi douăzeci şi trei de porucinici căzuseră în 
mâinile polonezilor. Unii spuneau că sunt încă o dată pe 
atâta, în timp ce alţii susțineau duşi de înflăcărare că Jan 
Kazimierz nu fusese înfrânt la Varşovia, ci dimpotrivă, 
biruise, iar marşul lui spre miazăzi era doar un şiretlic 
menit să-l înşele pe vrăjmaş. 

Până şi Kmicic începu să gândească astfel, deoarece 
slujind în oştire încă de pe vremea când era un flăcăiandru, 
cunoştea meşteşugul războiului şi nu mai auzise niciodată 
de asemenea izbândă, după care biruitorii s-o ducă şi mai 
rău ca înainte. Şi nu mai încăpea îndoială că suedezilor le 
mergea mai rău după bătălia de la Varşovia. 

Jupân Andrzej îşi aduse aminte vorbele lui Zagtoba care îi 
spusese, când se văzuseră ultima dată, că izbânzile nu vor 
îndrepta norocul suedezilor, în schimb, o bătălie 
hotărâtoare pierdută, le poate veni de hac. 

„Are minte de cancelar! se gândi Kmicic. Ştie să citească 
viitorul ca într-o carte.” 


Aici îşi aminti şi celelalte prevestiri ale lui jupân Zagtoba, 
cum că el, Kmicic, alias Babinicz, va ajunge la Taurogi, o va 
găsi pe Olenka lui, se vor împăca, se vor lua şi vor creşte 
copii spre fala ţării. Când îşi aduse aminte toate acestea, 
începu să-i curgă foc prin vine; nu mai vroia să piardă nici o 
clipă, de aceea hotări să amâne un timp măcelul prusienilor 
şi să zboare la Taurogi. 

Dar tocmai în ajunul plecării veni la el un şleahtic 
laudanian din steagul lui Wotodyjowski, aducând o scrisoare 
de la micul cavaler. 

„Împreună cu hatmanul de câmp al Lituaniei şi prinţul 
stolnic, mergem asupra lui Bogustaw şi a lui Waldek, scria 
jupan Michat. Vino să te uneşti cu noi, căci se va găsi prilej 
pentru o răzbunare dreaptă; pe de altă parte, trebuie să-i 
răsplătim cum se cuvine pe prusieni pentru asuprirea 
Republicii!” 

Lui jupân Andrzej mai că nu-i venea să-şi creadă ochilor şi 
o vreme bănui că şleahticul fuse trimis înadins de vreo 
căpetenie suedeză sau prusiana, ca să-l atragă cu ciambulul 
în capcană. Să încerce oare jupân Gosiewski pentru a doua 
oară să intre în ţinuturile prusiene? N-avea încotro, trebuia 
sa creadă. Scrisul şi peceţile erau ale lui Wotodyjowski şi, în 
cele din urmă, şi-l aminti şi pe şleahtic. Aşa că începu să-l 
cerceteze, unde se află jupân Gosiewski şi încotro 
plănuieşte s-o apuce? 

Şleahticul era destul de mărginit. El nu are nevoie să ştie 
unde vrea să se ducă hatmanul; ştie doar că hatmanul în 
fruntea aceloraşi polcuri lituaniene şi tătare se găseşte la 
două zile de drum, iar steagul laudanian e tot cu el. Un timp 
îl împrumutase jupân Czarniecki, dar îl trimisese demult 
înapoi, aşa că acum merg cu toţii acolo unde-i conduce 
hatmanul. 

— Se vorbeşte, isprăvi şleahticul, că vom porni spre 
Prusia, şi oştenii se bucură grozav. Dar treaba noastră este 
să ascultăm poruncile şi să ne batem. 


Ascultându-i istorisirea, Kmicic nu mai stătu în cumpănă şi 
plecă repede spre hatman, iar după două zile, noaptea 
târziu, căzu în braţele lui Wotodyjowski care, după ce-l 
strânse la piept, strigă: 

— Graful Waldek şi prinţul Bogustaw sunt la Prostki, sapă 
şanţuri, ca să întărească tabăra. Vom merge asupra lor. 

— Astăzi? întrebă Kmicic. 

— Mâine în zori, adică peste două sau trei ceasuri. 

Aici îşi căzură iarăşi în braţe. 

— Parcă îmi spune ceva că Dumnezeu ne va ajuta şi-l vom 
prinde! strigă Kmicic mişcat. 

— Tot aşa gândesc şi eu. 

— Am jurat că voi posti toată viaţa în ziua în care-l voi 
întâlni. 

— Ajutorul lui Dumnezeu nu va fi de prisos! răspunse 
jupân Michat. N-am să te pizmuiesc dacă norocul va fi de 
partea ta, căci nedreptatea pe care ai suferit-o tu este mai 
mare. 

— Michat, n-am văzut un cavaler mai vrednic ca tine 

— Jedrek, lasă-mă să te privesc. Te-ai înnegrit grozav din 
pricina vântului, dar ştiu că te-ai umplut de faimă. Toate 
polcurile ţi-au privit lucrarea cu admiraţie neprecupeţită. 
Peste tot numai dărâmături şi cadavre. Eşti un oştean 
înnăscut. Până şi jupân Zagtoba, dacă ar fi fost aici, cu greu 
ar fi putut născoci despre sine ceva mai bun. 

— Pentru Dumnezeu, dar unde-i jupân Zagtoba? 

— A rămas cu jupân Sapieha, pentru că i-au secat lacrimile 
plângându-l pe Roch Kowalski. 

— Păi, jupân Kowalski a murit? 

Wotodyjowski îşi strânse buzele: 

— Ştii cine l-a ucis? 

— De unde să ştiu? Hai, spune! 

— Prinţul Bogustaw! 

Kmicic se învârti pe călcâie, de parcă fusese împuns eu 
sabia, şi începu să tragă aerul în piept şuierând, în cele din 


urmă scrâşni cumplit din măsele şi, aruncându-se pe laviţă, 
îşi sprijini tăcut capul în mâini. 

Wotodyjowski bătu din palme şi-i porunci slujitorului să 
aducă băutură. După care şezu lângă Kmicic, umplu 
paharele şi începu să vorbească: 

— Roch Kowalski a murit ca un cavaler, deie Domnul să 
murim şi noi la fel. E destul să-ţi spun că însuşi Carolus s-a 
îngrijit după izbândă de îngroparea lui şi la mormânt un 
regiment întreg a tras cu muschetele. 

— Măcar dacă n-ar fi murit de mâna asta blestemată! 
strigă Kmicic. 

— Aşa-i, de mâna lui Bogustaw, ştiu de la husarii care au 
văzut cu ochii lor cum s-a întâmplat nenorocirea. 

— Tu n-ai fost acolo? 

— Într-o bătălie nu poţi să-ţi alegi locul, stai unde ţi se 
porunceşte. Dacă eram acolo, apoi ori eu nu mai eram aici, 
ori Bogustaw nu mai săpa şanţuri la Prostki. 

— Spune-mi şi mie cum s-au petrecut lucrurile. O să-mi 
sporească îndârjirea. 

Wotodyjowski bău, îşi şterse mustăcioara bălaie şi începu: 

— Cred că ai auzit şi tu destule despre bătălia de la 
Varşovia, pentru că toată lumea vorbeşte despre ea, aşa că 
n-am să mai stărui şi eu prea mult asupra ei. Milostivul 
nostru stăpân. să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă, 
pentru că dacă era alt rege, ţara ar fi murit sugrumată de 
atâtea nenorociri. s-a dovedit un mare conducător. Dacă 
ascultarea era pe măsura căpeteniei, dacă noi am fi fost 
vrednici de el, cronicile ar fi pomenit de o nouă biruinţă la 
Varşovia, la fel de însemnată ca şi cele de la Grunwald şi 
Beresteczko. În scurt, în ziua dintâi i-am bătut pe suedezi. 
În a doua zi, norocul a început să încline când într-o parte, 
când în cealaltă, dar tot noi am fost deasupra. Atunci au dat 
năvală şi husarii lituanieni, conduşi de cneazul Polubiiski, 
un mare oştean; printre ei se afla şi Roch. I-am văzut când 
au pornit, cum te văd şi pe tine acum, fiindcă stăteam cu 
laudanienii pe o colină în apropierea şanţurilor. Erau o mie 


două sute de oameni şi cai fără pereche în lume. Treceau la 
vreo două sute de paşi de noi şi se cutremura pământul sub 
ei. Am văzut pedestrimea din Brandenburg înfigându-şi 
degrabă suliţele în pământ, ca să stăvilească primul avânt. 
Alţii trăgeau cu muschetele, de se acoperiseră de fum. Ne 
uităm: husarii lăsaseră caii să alerge în voie. Dumnezeule, 
ce iureş! S-au năpustit ca vijelia. au pierit! Oştenii mei 
încep să strige: „Răzbesc, răzbesc!'; O vreme nu mai vedem 
nimic. Deodată, răsună un trosnet uriaş, de parcă o mie de 
fierari bat cu ciocanele pe nicovală. Ne uităm: Isuse, Mărie! 
Pedestrimea electorului e culcată la pământ, asemenea 
lanului de secară peste care a trecut furtuna; iar ei sunt, 
hăt! în spatele ei: doar steguleţele de la sulițe se mai văd 
fâlfâind. Se reped asupra suedezilor! Lovesc pe raitieri şi 
trec peste ei, izbesc al doilea polc şi-l culcă ia pământ! 
Văzduhul răsună de bubuitul tunurilor. Îi vedem, pentru că 
vântul împrăştie fumul. Frâng şi pedestrimea suedeză. Totul 
fuge, totul se prăbuşeşte şi se dă în lături, iar ei înaintează 
ca pe o uliţă largă. mai aveau puţin şi ar fi străpuns 
întreaga armie! Se ciocnesc însă cu un polc de străji călare, 
în mijlocul cărora se află Carolus. şi străjile se împrăştie ca 
bătute de vânt! 

Aici, Wotodyjowski îşi întrerupse povestea, deoarece 
Kmicic îşi duse mâinile la ochi şi începu să strige: 

— Maică Precistă, o dată să vezi aşa ceva şi pe urmă poţi 
să mori! 


— Ochii mei nu vor mai vedea niciodată asemenea atac! 
continuă micul cavaler. Am primit şi noi poruncă să pornim. 
Mai mult eu n-am văzut, dar ce-am să-ţi spun, am auzit de 
la un polcovnic care se afla alături de Carol şi a fost martor 
la întâmplare. Când a văzut că husarii sfărâmă totul în cale, 
acelaşi Forgell, care a căzut mai târziu la Rawa în mâinile 
noastre, s-a repezit la mâinile lui Carol: „Măria ta, scapă 
Suedia! Scapă-ţi viaţa! a strigat. Retrage-te degrabă, că 
nimic nu-i mai poate opri!” lar Carolus: „Nu mai e de nici 
un folos să dăm înapoi din faţa lor, trebuie să-i oprim sau să 
pierim!” Ceilalţi ghinărari vin în fugă, se roagă şi ei, dar 
totul e zadarnic. A pornit înainte. s-au ciocnit şi suedezii au 
fost răzbiţi mai repede decât ai număra până la zece. Cine 
se prăbuşea, era călcat în picioarele cailor; alţii s-au risipit 
ca potârnichile. Au început să-i taie. Regele s-a răzleţit într- 
o parte; Kowalski l-a ajuns şi l-a recunoscut, pentru că-l 
văzuse de două ori. S-a năpustit asupra lui! Un raitier i-a 
sărit în ajutor. Dar Roch l-a despicat în două mai iute ca 
fulgerul, o spun cei care au fost de faţă. Atunci însuşi regele 
s-a aruncat asupră-i. 

Woltodyjowski se întrerupse iarăşi şi răsuflă adânc, dar 
Kmicic îl grăbi numaidecât: 

— Sfârşeşte odată, că abia-mi mai trag sufletul! 

— S-au ciocnit la mijlocul câmpului şi caii s-au izbit în 
piept, apoi s-au învălmăşit. „Când mă uit, ne spune 
polcovnicul, regele era la pământ cu cal cu tot!” S-a ridicat, 
a tras cu pistolul, dar n-a nimerit. Roch l-a apucat de păr, 
pentru că-i căzuse pălăria. Ridicase sabia, suedezii 
înlemniseră de groază, căci nu mai aveau timp să-i sară în 
ajutor, când deodată Bogustaw a ieşit ca din pământ şi a 
tras cu pistolul în urechea lui Kowalski, spărgându-i coiful şi 
tigva. 

— Pentru Dumnezeu! N-a mai avut timp să dea cu, sabia?! 
strigă jupân Andrzej trăgându-se de ciuf. 

— Dumnezeu nu l-a dăruit cu această mângâiere! 
răspunse jupân Michat. Împreună cu jupân Zagloba am 


ghicit ce s-a întâmplat. Sărmanul, îi slujise de mic pe 
Radziwilti, socotindu-i stâpânii lui legiuiţi, şi când l-a văzut 
pe Bogustaw, trebuie să se fi înfricoşat. Poate că nu se 
gândise niciodată să ridice mâna asupra lui Radziwill. Se 
întâmplă şi aşa de multe ori! A plătit şovăiala cu viaţa. 
Ciudat om mai e şi jupân Zagtoba, nu-i era unchi şi nici 
rudă, dar nici pe copilul lui nu l-ar fi plâns atâta. La drept 
vorbind, n-a avut de ce, fiindcă oricine ar vrea să moară 
acoperit de slavă asemenea lui Kowalski. Şleahticii şi oştenii 
doar pentru asta se nasc, ca să piară în luptă, dacă nu azi, 
atunci mâine, iar despre Kowalski se va scrie în cronici şi 
urmaşii îi vor pomeni în veci numele. 

Wotodyjowski tăcu, iar după o clipă îşi făcu semnul crucii şi 
spuse: 

— Dumnezeu să-l odihnească în veşnică lumină. 

— În vecii vecilor! sfârşi Kmicic. 

Un răstimp, rostiră rugăciuni amândoi, rugându-se poate 
pentru o moarte asemănătoare, numai nu de mâna lui 
Boguslaw; în sfârşit, jupân Michat zise: 

— Părintele Piekarski ne-a făgăduit că sufletul lui Kowalski 
s-a dus drept în rai. 

— Nici vorbă, de aceea nu mai are nevoie de rugăciunile 
noastre. 

— Rugăciunile nu strică niciodată, pentru că sunt trecute 
în socoteala altora, poate chiar într-a noastră; 

Kmicic oftă. 

— Eu îmi pun toată nădejdea în mila lui Dumnezeu! spuse. 
Gândesc că pentru tot ce am făptuit în ţinuturile prusiene, 
voi scăpa măcar de câţiva ani de purgatoriu. 

— Totul se trece la răboj. Tot ce taie sabia pe pământ, scriu 
la socoteală pisarii cerului. 

— L-am slujit şi eu pe Radziwitt. spuse Kmicic, dar nu mă 
sperii deloc la vederea lui Bogustaw. O, Doamne, nu e prea 
departe până la Prostki! Să nu uiţi, Doamne, că e şi 
duşmanul tău, fiindcă e un eretic, care nu o dată a hulit 
împotriva credinţei tale! 


— Şi al ţării! adăugă Wotodyjowski. Trag nădejde că se 
apropie şi sorocul lui. Jupân Zagtoba prevestea acelaşi lucru 
după atacul husarilor şi vorbea lăcrimând de jale ca un 
proroc. Îl blestema pe Bogustaw de ţi se ridica părul 
măciucă. Prinţul Kazimierz Michat, care merge cu noi 
împotriva lui, a văzut în vis două trâmbiţe aurii, cum poartă 
Radziwiltii pe blazon, muşcate de un urs şi a doua zia spus: 
„Mie sau altuia dintre Radziwilti trebuie să ni se întâmple o 
nenorocire.” 

— De un urs? întrebă Kmicic pălind. 

— Întocmai. 

Chipul lui jupân Andrzej se destinse, luminat parcă de 
strălucirile zorilor, îşi înălţă ochii, întinse braţele spre cer şi 
rosti grav: 

— Eu am pe blazon un urs. Slavă ţie, Doamne! Slavă ţie, 
Maică Preasfântă! Doamne, Dumnezeule, nu sunt vrednic 
de mila ta! 

Auzind acestea, Wolodyjowski se înduioşă grozav, 
cunoscând deodată că e vorba de un semn al cerului. 

— Jedrek! strigă. Ca să-ţi spulberi îndoiala, îmbrăţişează 
picioarele lui Christos înainte de bătălie, iar eu am să mă 
rog să-l întâlnesc pe Sakowicz. 

— Prostki! Prostki! repetă Kmicic cuprins parcă de 
fierbinţeală. Când pornim? 

— Înainte de a se lumina de ziuă; în curând încep să se 
reverse zorile. 

Kmicic se apropie de fereastra cu geamul spart, privi la 
cer şi exclamă: 

— Stelele pălesc. Ave Măria. 

Deodată, se auzi cântecul îndepărtat al unui cocoş şi în 
acelaşi timp răsunară nu prea tare trâmbiţele. După cât ţi- 
ar trebui să spui câteva rugăciuni, tot satul începu să se 
frământe. Se auzea scrâşnetul fierului, nechezatul cailor. 
Pâlcuri întunecate de călăreţi se adunau în drum. 

Văzduhul începu să se lumineze; lucirile palide începură să 
argintuiască vârfurile suliţelor, răsfrângându-se pe lamele 


săbiilor şi scoțând din întuneric chipuri mustăcioase şi 
amenințătoare, coifuri, calpace, căciuli, cuşmele de oaie ale 
tătarilor, cojoace miţoase, sâhăidace. În sfârşit, oastea porni 
spre Prostki; jupân Kmicic se afla cu străjile dinainte. 
Polcurile se înşiruiră pe drum, înaintând repede. 

Caii din primele rânduri începură să sforăie grozav, urmaţi 
de ceilalţi; era un semn bun. 

Ceţuri albe acopereau lunca şi câmpurile. 

Împrejur era linişte, doar cristeii de baltă se chemau prin 
iarba înrourată. 

Capitolul XXV. 

În ziua de 6 septembrie, oastea polonă ajunse la Wasosza, 
unde se opri pentru popas: oamenii şi caii aveau nevoie de 
odihnă înainte de bătălie. Vistiernicul hotărâse să rămâie 
aici patru sau cinci zile, dar întâmplările îi stricară 
socoteala. 

Jupân Babinicz, ca unul care cunoştea bine locurile, fu 
trimis în cercetare cu două steaguri uşoare de lituanieni şi 
un ciambul de tătari refăcuţi, deoarece ai lui erau prea 
osteniţi. 

Vistiernicul stărui înainte de plecare să prindă, vreo limbă 
şi să nu se întoarcă cu mâinile goale. Babinicz se mulţumi să 
zâmbească, gândindu-se că n-are nevoie de nici un îndemn 
ca să aducă prinşi, de-ar fi să-i caute şi în mijlocul taberei 
de la Prostki. 

Se întoarse într-adevăr după două zile cu vreo doisprezece 
prusieni şi suedezi, printre care şi von Rossel, rotmistru în 
polcul prusian al lui Bogustaw. 

Podghiazul fu primit în tabără cu mare bucurie. Rotmistrul 
nu mai trebuia luat la întrebări, deoarece Babinicz îi 
cercetase pe drum, punându-i sabia în gât. Din mărturisirile 
lui se arătă că la Prostki nu se află numai polcurile prusiene 
ale grafului Waldek, ci şi şase polcuri suedeze sub 
conducerea ghinărarului Izrael: patru de călărime, conduse 
de Peters, Frytiotson, Iauben şi Ammerstein, şi două de 
pedestraşi, călăuzite de fraţii Engel. Printre polcurile 


prusiene, de mâna întâi, afară de cei al grafului Waldek, mai 
erau al prinţului de Wisrmar, ale lui Bruncel şi Konnaberg, 
al ghinărarului Walrat şi cele patru steaguri conduse de 
Bogustaw: două de şleahtici prusieni şi două ale lui. 

Mare căpetenie era chipurile graful Waldek, dar în fapt îl 
asculta în toate pe prinţul Bogustaw, căruia i se supunea 
până şi ghinărarul suedez Izrael. 

Totuşi vestea cea mai însemnată pe care o împărtăşi von 
Rossel fu aceea că de la Elk grăbesc spre Prostki două mii 
de pedestraşi pomeranieni, iar graful Waldek, temându-se 
că tătarii vor ataca acest pâlc de oastea vrea să părăsească 
tabăra şi, abia după ce se va uni cu ei, să sape iarăşi alte 
întărituri după spusele lui Rossel. Bogustaw se arătase până 
atunci împotriva plecării de la Prostki şi abia în ultimele zile 
se lăsase convins. 

Auzind acestea, jupân Gosiewski se bucură din toată 
inima, căci acum nu se mai îndoia că izbânda va fi a lui. 
Vrăjmaşul se putea apăra multă vreme în şanţuri, dar nici 
călărimea suedeză şi nici cea prusiana nu era în stare să 
înfrunte la câmp deschis pe cea lituaniană. 

Se vede că prinţul Bogustaw cunoştea prea bine acest 
lucru, ca şi vistiernicul, şi tocmai de aceea nu lăuda 
planurile lui Waldek. Era însă prea mândru ca să nu 
consimtă în faţa mustrării că arăta prea multă prevedere. 
Pe de altă parte, nu era nici prea răbdător. Puteau fi siguri 
că i se va uri să tot stea în întărituri şi va căuta slavă şi 
izbândă într-o bătălie deschisă. Vistiernicul trebuia doar să 
se grăbească şi să-l atace în clipa în care va părăsi 
şanţurile. 

Aşa gândea şi el, şi ceilalţi polcovnici, ca Hassun-bei, mai 
mare peste urdie, jupân Wojnittowicz, de la steagul regal, 
jupân Korsak, polcovnicul de Petyhorsk, jupân 
Wotodyjowski, jupân Kotwicz şi jupân Babinicz. Erau cu toţii 
de părere că trebuie să întrerupă odihna şi să pornească în 
timpul nopţii, adică peste câteva ceasuri. Până atunci însă, 
jupân Korsak îşi trimise stegarul, pe Bieganski, la Prostki, 


să înştiinţeze în fiecare ceas oştirea care venea de cele ce 
se întâmplă în tabără. lar Wotodyjowski şi Babinicz îl luară 
pe Rossel la cvartirul lor, ca să mai afle câte ceva despre 
Bogustaw. 

La început, rotmistrut era grozav de înspăimântat, simțind 
încă în gât sabia lui Kmicic, dar vinul îi dezlegă curând 
limba şi pentru că odinioară, slujind în Republică în 
steagurile străine, învățase polona, putu să răspundă şi la 
întrebările micului cavaler care nu ştia nemţeşte. 

— Slujeşti de mult la prinţul Bogustaw, domnia ta? îl 
întrebă micul viteaz. 

— Eu nu slujesc în oastea lui, răspunse Rossel, ci în polcul 
electorului, pe care îl conduce el. 

— Atunci domnia ta nu-l cunoşti pe jupân Sakowicz? 

— Pe jupân Sakowicz l-am văzut la Kr6lewiec. 

— Acum îl însoţeşte pe prinţ? 

— Nu, a rămas la Taurogi. 

Micul cavaler oftă şi mişcă din mustăcioară. 

— N-am noroc, ca de obicei! spuse. 

— Nu te necăji, Michat, îl mângâie Babinicz, că tot o să-l 
găseşti, iar dacă nu, o să-l găsesc eu. 

După care se întoarse spre Rossler: 

— Domnia ta eşti oştean cu experienţă, ai văzut amândouă 
oştirile, iar călărimea noastră o cunoşti de mult; cum 
gândeşti, de care parte va fi izbânda? 

— Dacă bătălia va avea loc la câmp deschis, în afara 
întăriturilor, de partea domniilor voastre, altminteri nu veţi 
putea cuceri şanţurile fără pedestrime şi tunuri, mai ales că 
acolo toţi îl ascultă pe Radziwill. 

— Domnia ta îl socoteşti un conducător chiar atât de 
mare? 

— Nu numai eu, dar aşa se vorbeşte în amândouă oştirile. 
Se spune că la Varşovia serenissimus rex Suediae a urmat 
întocmi sfaturile lui, câştigând astfel o mare bătălie. Prinţul, 
polonez fiind, cunoaşte mai bine felul de a lupta al domniilor 
voastre şi poate da mai repede povaţa de trebuinţă. Am 


văzut cu ochii mei cum în a treia zi a bătăliei regele suedez 
l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe prinţul Bogustaw înaintea 
oştirii întregi. E adevărat că-i datora viaţa, pentru că dacă 
nu era plumbul prinţului. ehei; mi-e şi frică să mă gândesc! 
Pe deasupra e şi un luptător neîntrecut cu care nu e în 
stare se măsoare nimeni la nici o armă. 

— Ei! se împotrivi Wotodyjowski, poate că s-ar găsi cineva. 

Spunând acestea, îşi muşcă ameninţător mustăcioara. 
Rossel se uită la el şi roşi deodată. O clipă se părea că-l va 
podidi sângele sau va izbucni în râs, dar îşi aminti că se află 
în robie şi se stăpâni numaidecât. 

Kmicic îl privi cu ochii lui ca oţelul şi spuse strângându-şi 
buzele: 

— Se va vedea mâine... 

— Bogustaw e sănătos acum? întrebă Wotlodyjowski. Ştiu 
că l-au scuturat frigurile multă vreme şi trebuie să fie tare 
slăbit. 

— E sănătos tun şi nu mai înghite nici un fel de hapuri. La 
început, doftorul vroia să-i dea niscaiva leacuri curăţitoare, 
dar după ce l-a luat pe primul, a avut un atac. E drept că de 
atunci, nu s-a mai repetat. Prinţul Bogustaw a poruncit să-l 
arunce pe doftor în cearşafuri şi asta i-a fost de folos, 
fiindcă s-a îmbolnăvit şi el de friguri din pricina spaimei. 

— Să-l arunce în cearşafuri? întrebă Wolodyjowski. 

— Am văzut eu însumi! răspunse Rossel. Au pus două 
cearşafuri unul peste altul, l-au aşezat pe doftor la mijloc, 
apoi patru trabanţi voinici au apucat de colţuri şi unde nu 
încep să mi ţi-l arunce în sus pe bietul om, vă spun 
domniilor voastre, zbura cel puţin zece coţi de la pământ, 
iar gealaţii abia îl prijoneau, că-l repezeau iarăşi în sus. 
Ghinărarul Izrael, graful Waldek şi prinţul se ţineau cu 
mâinile de burtă de atâta râs. Am privit şi noi multă vreme, 
până când doftorul a leşinat. După aceea, prinţului parcă i-a 
luat boala cu mâna. 

Cu toate că Wotodyjowski şi Babinicz îl urau pe Bogustaw, 
nu se putură stăpâni să nu râdă şi ei ascultând această 


întâmplare hazlie. Jupân Babinicz se lovi cu palmele peste 
genunchi şi strigă: 

— Mişelul, ia te uită cum a mai ticluit-o! 

— Trebuie să-i spunem şi lui jupân Zagtoba de leacul ăsta! 
spuse micul viteaz. 

— Împotriva frigurilor a fost bun, zise Rossel, dar ce folos! 
Prinţul nu-şi prea înfrânează pornirile sângelui şi de aceea 
nu va avea viaţă lungă. 

— Şi eu gândesc la fel! strecură Babinicz printre dinţi. Cei 
ca el nu trăiesc prea mult. 

— Cum aşa, nici în tabără nu se astâmpără? întrebă 
Wotodyjowski. 

— Da de unde? răspunse Rossel, Deseori graful Waldek 
râdea, spunând că prinţul cară cu el un harem întreg. 
Numai eu am văzut două codane chipeşe, despre care 
curtenii mi-au spus că-i calcă dantelele. Dar numai 
Dumnezeu ştie ce fac! 

Babinicz roşi şi păli în acelaşi timp, apoi sări deodată în 
picioare şi apucându-l pe Rossel de umăr, începu să-l 
zgâlţâie cu putere. 

— Spune repede, sunt poloneze sau le-a adus din ţara 
nemţească? 

— Nu sunt poloneze! răspunse Rossel speriat. Una e 
şlahciancă prusiană, iar cealaltă e o suedeză care a slujito 
înainte pe soţia ghinărarului Izrael. 

Babinicz se uită la Wotodyjowski şi oftă adânc; micul 
cavaler oftă şi el şi încetă să-şi mai tremure mustăcioara. 

— Domniile Voastre, îngăduiţi-mi să mă odihnesc! se rugă 
Rossel. Sunt grozav de trudit, pentru că tătarul m-a adus 
două mile cu arcanul de gât. 

Kmicic îl chemă pe Soroka şi-i dădu în seamă prinsul, după 
care se întoarse repede la Wotodyjowski. 

— Ajunge! spuse. Mai bine să pier, să pier de o sută de ori 
decât să trăiesc în asemenea spaimă şi îndoială. Când l-am 
auzit pe Rossel pomenind de fetele acelea, parcă m-a izbit 
cineva cu baltagul în tâmplă. 


Jupân Wotodyjowski îşi zăngăni sabia. 

— E timpul să isprăvim! spuse. Deodată, răsună trâmbiţa 
la cvartirul hatmanului şi îndată îi răspunseră goarnele 
steagurilor lituaniene şi fluierele ciambulurilor. 

Oastea începu să se adune şi, un ceas mai târziu, se afla în 
marş. 

Nu străbătuseră nici o milă, când sosi olăcarul stegarului 
Bieganski, aducând veste hatmanului că prinseseră câţiva 
raitieri dintr-un grup mai mare care lua toate carele şi caii 
ţăranilor de dincoace de râu. Cercetaţi pe loc, destăinuiră 
că oştirea şi convoiul de care vor părăsi Prostki a doua zi la 
opt ceasuri de dimineaţa, poruncile fiind deja împărţite. 

— Să mulţumim lui Dumnezeu şi să dăm pinteni cailor! 
spusei vistiernicul. 

— Până diseară această oştire va înceta să mai fie! 
Repeziră în goană urdia pentru a intra cât mai repede între 
oastea lui Waldek şi pedestrimea prusiana care-i venea în 
ajutor. Steagurile lituaniene porniră în trap întins pe urma 
tătarilor şi, pentru că cele mai multe erau de călărime 
uşoară, înaintau destul de spornic. 

Kmicic se afla printre străjile dinainte ale urdiei şi gonea 
din răsputeri cu ceata lui, de ieşeau aburi din caii năduşiţi. 
Pe drum se aplecă în şa, bătu cu fruntea grumazul calului şi 
se rugă din tot sufletul; 

— Isuse Christoase, îngăduie-mi să mă răzbun nu pentru 
nedreptăţile mele, ci pentru suferinţa îndurată de ţară! Eu 
am păcătuit, eu nu sunt vrednic de mila ta, dar îndură-te de 
mine, îngăduie-mi să vărs sângele acestui eretic şi spre 
slava ta voi posti şi mă voi biciui în fiecare săptămână în 
această zi până la sfârşitul vieţii mele! 

Apoi se încredința în paza Sfintei Fecioare de la 
Czestochowa, pe care o apărase cu propriul sânge, şi 
ocrotitorului său. Simţi îndată că nădejdea i se statorniceşte 
în suflet şi o putere neînchipuită i se revarsă în toate 
mădularele, o putere în faţa căreia totul trebuia să se 
prăbuşească în pulbere. 1 se părea că-i cresc aripi; cuprins 


de o bucurie năvalnică, zbura în fruntea tătarilor de săreau 
scântei de sub copitele cailor. Miile de luptători sălbatici, 
aplecaţi pe grumazul cailor, goneau în urma lui. 

Valul de cuşme ascuţite se înălța şi cobora în ritmul 
iureşului, arcurile jucau pe spinarea oştenilor, înainte 
alerga tropotul bahmeţilor, iar din spate se auzea zgomotul 
surd al steagurilor lituaniene asemenea zgomotului unui 
râu umflat. 

Şi zburau aşa prin noaptea plină de stele, ce acoperea 
drumul şi întinderile, ca un stol uriaş de păsări răpitoare 
care adulmecă sângele în depărtare. 

Străbătură câmpuri roditoare, dumbrăvi şi lunci, până 
când, în sfârşit, secera lunii păli şi cobori spre asfinţit. 
Atunci încetiniră fuga cailor şi se opriră la ultimul popas. 
Până la Prostki mai aveau o jumătate de milă nemţească. 

Tătarii dădură cailor orz din mână, ca să prindă puteri 
înainte de bătălie. Iar Kmicic, schimbându-şi bahmetul cu 
un giannetto, plecă mai departe, vrând să arunce o privire 
asupra taberei vrăjmaşe. 

După o jumătate de ceas de drum, în tufele de lozie de pe 
marginea apei, nimeri peste podghiazul petyhorean pe care 
jupân Korsak îl trimisese să stea la pândă. 

— Ei, ce se aude? îl întrebă jupân Kmicic pe stegar. 

— Nu mai dorm şi zumzăie ca albinele într-un stup, 
răspunse stegarul. Ar fi plecat până acum, dar n-au avut 
destule care. 

— E vreun loc prin apropiere de unde se poate vedea 
tabăra? 

— Este, uite colina aceea năpădită de tufe. Tabăra se află 
hăt în josul râului. Înălţimea ta, vrei s-o vezi? 

— Du-mă acolo, domnia ta! 

Stegarul îşi îndemnă calul şi urcară pe colină. Pe cer se 
iviseră zorii trandafirii şi văzduhul se umplea de o lumină 
aurie, dar de-a lungul râului, pe malul celălalt, stăruiau 
ceţurile alburii. Ascunşi în tufişuri, priviră spre ceața care 
se rărea tot mai mult. 


În cele din urmă, la vreo cinci sute de paşi, se desluşi în 
vale pătratul întăriturilor; Kmicic îşi aţinti privirile la el, dar 
la început nu zări decât siluetele pâcloase ale corturilor şi 
carelor care se aflau înăuntru de-a lungul parapetelor. 
Flăcările focurilor nu se mai vedeau, doar fumurile se 
ridicau în dâre înalte spre cer în semn de vreme bună. Dar 
pe măsură ce abureala se împrăştia, jupân Babinicz putea 
să deosebească, uitându-se cu ocheanul, flamurile înfipte pe 
valul de apărare: pe cele albastre ale suedezilor şi pe cele 
galbene ale prusienilor, apoi cetele de oşteni, tunurile şi 
caii. 

Împrejur era linişte, întreruptă doar de foşnetul tufelor 
mişcate de vânt şi de ciripitul vesel de dimineaţă al 
păsărilor de tot felul. Din tabără ajungea până la urechile 
lui un vuiet înăbuşit. 

Pesemne că acolo nu mai dormea nimeni, pregătindu-se cu 
toţii de plecare, deoarece înăuntrul şanţurilor domnea o 
forfotă neobişnuită. Polcuri întregi se mutau dintr-un loc în 
altul, unele ieşeau în faţa valului de apărare; pe lângă care 
era un du-te-vino grozav. Până şi tunurile se scoteau din 
lăcaşurile de tragere. 

— Altfel nu se poate, se pregătesc de marş! spuse Kmicic. 

— "Toţi prinşii au mărturisit acelaşi lucru. Vor să se 
împreune cu pedestrimea. Se aşteaptă ca hatmanul să 
năvălească asupra lor abia diseară şi, chiar dacă i-ar ataca, 
vor mai bine să primească lupta la câmp deschis, decât să 
lase pedestrimea pradă săbiilor polone. 

— Nu pot să plece înainte de două ceasuri, iar atunci 
vistiernicul va fi aici. 

— Slavă Domnului! răspunse stegarul. 

— Domnia ta, trimite încă un om să-i vestească să nu 
întârzie prea mult la popas. 

— La poruncă! 

— N-au trimis podghiazuri dincoace de râu? 

— Spre noi nici unul. Au trimis, în schimb, spre 
pedestrimea care vine de la Elk. 


— Bine! spuse Kmicic. 

Şi cobori de pe colină, apoi, poruncind podghiazului să se 
ascundă mai departe prin tufăriş, se întoarse în goană la 
steaguri. 

Jupân Gosiewski tocmai urca pe cal când sosi Babinicz. 
Tânărul cavaler îi spuse în grabă ce văzuse şi care este 
poziţia taberei; hatmanul îl ascultă cu mare mulţumire şi 
porni steagurile fără zăbavă. 

De astă dată, ceata lui Babinicz mergea în frunte, urmată 
de steagurile lituaniene: al lui Wojnitowicz, laudanienii, al 
hatmanului şi celelalte. Urdia rămase în urma lor, fiindcă 
Hassun-bei se rugase stăruitor, temându-se că oamenii lui 
nu vor putea stăvili iureşul călărimii grele, îşi mai făcuse şi 
alte socoteli. 

Vroia ca, în vreme ce lituanienii vor lovi fruntea oştirii 
vrăjmaşe, tătarii să învăluie convoiul de care, unde se 
aştepta să găsească prăzi bogate. Hatmanul nu se 
împotrivise, gândind pe bună dreptate că luptătorii hanului 
vor izbi călărimea fără prea multă tragere de inimă, în 
schimb, vor năvăli ca turbaţii asupra carelor de povară şi 
poate vor isca panică, mai ales că nici caii prusienilor nu 
erau învăţaţi cu urletele lor înfricoşătoare. 

După două ceasuri, aşa cum prevăzuse Kmicic, ajunseră la 
poalele colinei de pe care podghiazul privea în tabără şi 
care acoperea acum înaintarea întregii oştiri. 

La vederea oştilor care se apropiau, stegarul aduse în 
goană vestea că vrăjmaşul, retrăgând străjile de pe malul 
celălalt, pornise la drum, iar coada convoiului de care 
tocmai ieşea din întărituri. 

Auzind acestea, jupân Gosiewski scoase buzduganul din 
teaca de la şa şi spuse: 

— Acum nu se mai pot întoarce, deoarece carele închid 
drumul. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Nu 
mai are rost să ne ascundem! 

Şi făcu semn celui care purta tuiul. Acesta îl ridică în sus şi 
începu să-l fluture în amândouă părţile. Toate tuiurile 


începură să se mişte, răsunară trâmbiţele şi surlele, ţiuiră 
fluierele tătărăşti, duruiră tumbelechiurile, şase mii de săbii 
străluciră în văzduh şi şase mii de gâtlejuri strigară: 

— Isuse, Mărie! 

— Allah! Allah! 

După care steagurile ieşiră unul după altui în trap întins 
de după colină. Se vede că în tabăra lui Waldek nu se 
aştepta nimeni ca musafirii să sosească atât de repede, 
fiindcă se iscă o foiala nemaipomenită. Tobele începură să 
bubuie fără oprire şi polcurile se întoarseră cu faţa spre 
râu. 

Ghinărarii şi polcovnicii care alergau printre polcuri se 
vedeau cu ochiul liber. La mijloc aduseră în grabă tunurile, 
ca să le îndrepte spre râu. 

În curând, cele două oştiri se aflau la nu mai mult de o mie 
de paşi una de alta. Le mai despărţea doar lunca întinsă 
prin mijlocul căreia curgeau apele râului. 

Încă o clipă, şi prima fâşie de fum alb ţâşni spre polonezi 
din tunurile prusiene. 

Bătălia începuse. 

Hatmanul se repezi spre ceata lui Kmicic. 

— Atacă, jupâne Babinicz, atacă în numele Domnului, uite, 
peretele acela mişcător! 

Şi cu buzduganul îi arătă un polc de raitieri strălucitori 

— După mine! porunci jupân Andrzej. 

Şi, îmboldindu-şi calul cu pintenii, porni în galop spre râu. 
Nu apucară să străbată nici o aruncătură de săgeată, şi caii 
îşi luară avânt, alergând cu urechile ciulite, întinşi ca nişte 
ogari. Călăreţii aplecaţi pe grumaz urlau şi biciuiau fugarii 
care păreau că nu mai ating pământul; gonind ca vijelia, 
intrară în râu şi nimerind un vad larg, nisipos şi cu apă 
Mică, îl trecură fără să-şi micşoreze iuţeala, ajunseră pe 
malul celălalt şi porniră ca o lavină mai departe. 

Văzând aceasta, polcul de raitieri împlătoşaţi se îndreptă 
spre ei, la început la pas, apoi în trap întins, iar când ceata 
lui Kmicic se apropiase la numai douăzeci de paşi, răsună 


porunca: Feuer! şi o mie de braţe înarmate cu pistoale se 
întinseră spre atacatori. 

O fâşie de fum ţâşni de la un capăt al rândurilor la celălalt, 
apoi cele două lavine de cai şi călăreţi se ciocniră cu vuiet. 
Caii se ridicară în picioare; peste capetele luptătorilor 
sclipiră săbiile, de parcă un şarpe se întinse fulgerător pe 
toată lungimea şirurilor. Scrâşnetul fierului lovit de coifuri 
şi platoşe ajunse de cealaltă parte a râului. Se părea că 
ciocanele fierarilor băteau armurile de oţel. 

Linia potrivnicilor se îndoi numaidecât ca o semilună, 
deoarece mijlocul raitierilor dădu înapoi, împins de puterea 
izbiturii, în timp ce aripile, atacate cu mai puţin avânt, 
rămâneau pe loc. Dar nici la mijloc oştenii în platoşe nu 
stricară rândurile şi începu un măcel cumplit. De o parte, 
luptători uriaşi, apăraţi de platoşe, se împotriveau cu toată 
forţa cailor grei, de cealaltă, mulţimea tătarilor îi împingea 
cu puterea iureşului, tăind şi împungând cu o iuţeală de 
neînțeles pe care numai uşurimea şi deprinderea continuă 
puteau s-o dea. Ca atunci când ceata de tăietori se repede 
asupra pădurii de pini şi se aud doar loviturile de secure, 
iar din vreme în vreme câte un copac semeţ se prăbuşeşte 
cu trosnete asurzitoare, tot aşa şi acum, în fiecare clipă câte 
un raitier îşi înclină capul strălucitor şi se prăbuşeşte sub 
cal. Săbiile oamenilor lui Kmicic lucesc prin faţa ochilor şi 
orbesc, alunecând pe lângă feţe şi braţe. În zadar oşteanul 
puternic înalţă paloşu-i greu; înainte de a lovi, simte 
ascuţişul rece străpungându-i trupul, aşa că spada îi scapă 
din mână şi cade cu obrazul sângerat pe grumazul calului. 
Aşa cum roiul de viespi se năpusteşte prin livezi asupra 
grădinarului care vrea să scuture poamele, iar acesta dă 
din mâini, se răsuceşte şi se apleacă zadarnic, fiindcă 
gângăniile îi ajung la faţă, la gât, fiecare îşi înfige acu-i 
usturător, tot aşa oamenii lui Kmicic, îndâriiţi şi învăţaţi cu 
vâltoarea atâtor lupte, se aruncă orbeşte, taie, muşcă, 
împung, lăţesc spaima şi moartea tot mai neînduplecaţi, 
întrecându-şi potrivnicii, aşa cum meşterul îndemânatic 


întrece pe oricare bărbat mai puternic căruia îi lipseşte 
deprinderea. 

Astfel că raitierii începură să cadă tot mai des şi mijlocul, 
unde lupta însuşi Kmicic, se rări atât de mult, încât putea să 
se rupă dintr-o clipă în alta. Strigătele căpeteniilor, care 
chemau oştenii în locurile şubrezite, piereau în vălmăşagul 
ţipetelor sălbatice, rândurile nu se refăceau destul de 
repede, iar Kmicic se opintea înainte, din ce în ce mai 
puternic. Apărat de o cămaşă din zale de oţel, pe care o 
căpătase în dar de la jupân Sapieha, lupta ca un oştean de 
rând, avându-i în spate pe tinerii Kiemliczi şi pe Soroka. 
Aceştia trebuiau să aibă grijă de viaţa lui şi mereu, când 
unul, când altul, se întorceau spre dreapta sau spre stânga, 
izbind năprasnic, în timp ce el se repezea pe calu-i murg 
unde era îmbulzeala mai mare şi, cunoscând toate tainele 
lui Wotodyjowski, la care adăuga o putere de uriaş, stingea 
vieţile raitierilor ca pe nişte lumânări. Uneori loveşte cu 
toată sabia, alteori abia atinge cu vârful sau face un rotocol 
abia văzut, iute ca fulgerul, şi raitierul se năruie cu capul în 
jos sub cal, de parcă-l mătură trăsnetul din şa. Ceilalţi se 
trag îndărăt dinaintea înfricoşătorului bărbat. 

În sfârşit, jupân Andrzej îl izbi în tâmplă pe stegar, iar 
acesta cârâi ca un cocoş înjunghiat şi scăpă flamura din 
mână; în clipa aceea mijlocul se frânse, iar marginile se 
învălmăşiră, retrăgându-se repede către oştirea prusiana. 

Kmicic privi prin golul de la mijloc pe întinderea câmpului 
şi zări deodată polcul de dragoni roşii care veneau ca o 
furtună în ajutorul raitierilor răzbiţi. 

„Nu-i nimic! îşi spuse. Wolodyjowski va trece apa prin vad 
şi-mi va sări în ajutor.” 

În acest timp, tunurile bubuiră atât de năprasnic, încât 
pământul se cutremură din temelii, muschetele începură să 
răpăie de la marginea întăriturilor până hăt! la cele mai 
depărtate rânduri ale vrăjmaşului. Tot câmpul se acoperi de 
fumul în care volintirii şi tătarii lui Kmicic se încleştară cu 
dragonii. 


Dar dinspre râu nu-i venea nimeni în ajutor. 

Se arătă că duşmanul lăsase înadins ciambulul lui Kmicic 
să treacă prin apă, pentru ca pe urmă să acopere vadul cu 
un foc atât de cumplit, trăgând cu tunurile şi cu 
muschetele, încât: nici picior de om nu mai putea să 
răzbată. 

Cei dintâi porniră spre el oştenii lui jupân Korsak şi se 
întoarseră în neorânduială; apoi steagul lui Wojniltowicz 
ajunse până la jumătatea vadului şi se retrase, v drept, 
încet, fiindcă făcea parte din polcurile regale cele mai 
viteze din toată, oştirea, dar cu pierderi mari: douăzeci de 
luptători de elită, şleahtici cunoscuţi, şi nouăzeci de oşteni 
de rând. 

Prin vad, singurul loc pe unde se putea trece râul, plumbii 
plescăiau în apă ca picăturile grele de ploaie, iar ghiulelele 
ajungeau pe malul celălalt, ridicând în văzduh nori de nisip. 

Vistiernicul însuşi sosi în goana calului şi, după ce privi un 
timp, recunoscu că nu e cu putinţă să ajungă nimeni viu, de 
cealaltă parte. Cu toate că trecerea putea hotări soarta 
bătăliei. De aceea, fruntea hatmanului se întunecă grozav. O 
vreme se uită cu ocheanul la linia lungă a oştilor vrăjmaşe şi 
strigă la omul de legătură: 

— Du-te la Hassun-bei, urdia să treacă apa cum poate şi să 
atace convoiul de care. Tot ce vor găsi prin care, va fi al lor! 
Acolo nu sunt tunuri, aşa că vor avea de înfruntat numai 
râul. 

Oşteanul porni într-un suflet, iar hatmanul merse mai 
departe pe luncă până la salcia sub care se afla steagul 
laudanian şi se opri înaintea lui. 

Woltodyjowski sta în frunte, posomorât şi tăcut, 
mulţumindu-se să privească în ochii hatmanului şi să-şi 
mişte mustăcioara. 

— Domnia ta ce crezi, tătarii vor trece dincolo? întrebă 
hatmanul. 

— 'Tătarii vor trece, dar Kmicic va pieri! răspunse 
Wotodyjowski. 


— Pentru Dumnezeu! strigă deodată hatmanul. Dacă 
Kmicic ar avea capul pe umeri, ar putea să câştige bătălia, 
în loc să piară! 

Woltodyjowski nu mai zise nimic, dar se gândi în sinea lui: 
„Pe malul celălalt trebuiau trimise ori cinci steaguri, ori nici 
unul.” 

Hatmanul se uită iarăşi cu ocheanul la vânzoleala pe care 
o stârnise Kmicic dincolo de râu; deodată, micul viteaz, 
nemaiputând sta locului, se apropie şi, ţinând sabia cu 
vârful în sus, spuse: 

— Înălţimea ta, dacă porunceşti, aş încerca şi eu vadul. 

— Stai pe loc! răspunse vistiernicul destul de aspru. Destul 
că pier ceilalţi. 

— Pier, într-adevăr! consimţi Wotodyjowski. 

Îmbulzeala creştea din ce în ce mai mult. Pesemne că 
jupân Kmicic se trăgea înapoi spre râu. 

— Pentru Dumnezeu, asta vroiam! strigă deodată 
hatmanul şi se repezi ca fulgerul spre steagul lui 
Wojnittowicz. 

Kmicic se retrăgea, într-adevăr. După ce se încleştaseră cu 
dragonii roşii, oamenii lui trudiseră cu ultimele puteri, dar 
răsuflarea li se îngreuia, braţele amorţeau, cădeau din ce în 
ce mai mulţi şi numai nădejdea că vor primi ajutor dintr-o 
clipă în alta de peste râu îi mai ţinea în picioare. 

Se scurse însă o jumătate de ceas şi strigătul „Loveşte” nu 
se auzea. În schimb, dragonilor roşii le sări în ajutor polcul 
de călărime grea al lui Bogustaw. 

„Vine moartea!” se gândi Kmicic, când îi văzu venind dintr- 
o latură. 

Era însă un oştean, care credea până în clipa din urmă că 
va scăpa cu viaţă şi va învinge. Jocul neîncetat cu primejdia 
îl învățase să cunoască războiul, aşa că se gândi mai repede 
ca fulgerul: „Se vede că nu pot să treacă prin vad, iar dacă-i 
aşa, o să le duc eu vrăjmaşul în faţă.” 

Or, pentru că polcul lui Bogustaw se afla la nu mai mult de 
o sută de paşi şi venind în galop putea să lovească şi să-i 


sfărâme pe tătari dintr-o clipă în alta, jupân Andrzej duse 
fluierul la gură şi şuieră atât de ascuţit, încât caii dragonilor 
din apropiere se ridicară în două picioare. 

Şuierul fu repetat îndată de fluierele atamanilor şi nici 
vijelia nu coteşte atât de repede, cum îşi întoarse caii 
întregul ciambul şi începu să fugă. 

Rămăşiţele raitierilor, dragonii roşii şi polcul lui Bogustaw 
porniră în urmărirea lor. 

Strigătele polcovnicilor: „înainte” şi „Gott mit uns!421)” 
răsunară ca o furtună; priveliştea era minunată. Pe lunca 
întinsă şi netedă ciambulul gonea în neorânduială drept 
spre vadul bătut de grindina plumbilor; zbura de parcă îi 
crescuseră aripi. Tătarii se lipiră de cai, făcându-se una cu 
coama şi grumazul, astfel că dacă n-ar fi fost norul de săgeți 
slobozite spre raitieri, ai fi crezut că fugarii aleargă fără 
călăreţi; în urma lui goneau cu strigăte şi tropote luptătorii 
uriaşi, fluturându-şi săbiile ridicate. 

Vadul era tot mai aproape; străbătură câteva sute de paşi, 
încă o sută. Caii tătarilor fugeau cu ultimele puteri, fiindcă 
depărtarea dintre ciambul şi raitieri scădea tot mai repede. 

În curând, primele şiruri ale raitierilor începură să-i taie 
cu paloşele pe tătarii rămaşi în urmă; vadul era la un pas. 
Câteva sărituri şi caii aveau să intre în apă. 

Dar se petrecu ceva de neînțeles. 

Când ciambulul ajunse la vad, şuierul ascuţit al fluierului 
răsună din nou la cele două aripi şi tătarii, în loc să dea 
buzna în râu, se desfăcură în două şi cu iuţeala unui stol de 
rândunele se repeziră la stânga şi la dreapta de-a lungul 
albiei. 

Polcurile grele care-i urmăreau îşi luaseră avânt, aşa că se 
năpustiră în apă şi abia atunci călăreţii începură să-şi 
strunească şoimarii dezlănţuiţi. 

Tunurile care acopereau vadul cu o ploaie de foc tăcură 
deodată, ca să nu-i nimicească pe ai lor. 

Atât aşteptă şi hatmanul Gosiewski. 


Raitierii aproape că nu atinseseră apa, când steagul regal 
al lui Wotodyjowski porni spre ei ca uraganul, urmat de 
laudanieni, de cel al lui Korsak şi de cele două ale 
hatmanului, de volintiri şi de cuirasierii prinţului stolnic 
Michat Radziwitt. 

Strigătul înfricoşător „Loveşte, ucide!” răsună în văzduh 
şi, înainte ca polcurile prusiene să poată opri caii şi să se 
apere cu spadele, oştenii lui Wojnittowicz îi împrăştiară aşa 
cum pala de vânt împrăştie frunzele; sfărâmară dragonii 
roşii, răzbiră polcul lui Bogustaw, îl sparseră în două şi se 
îndreptară spre grosul oştirii prusiene. 

Râul se înroşi de sânge într-o clipită, tunurile mugiră din 
nou, dar era prea târziu, fiindcă opt steaguri de călărime 
lituaniană goneau cu vuiet pe luncă şi bătălia se statornici 
de cealaltă parte a râului. 

Însuşi vistiernicul zbura lângă unul din steagurile sale cu 
fericirea răsfrântă pe faţă şi cu foc în priviri, deoarece 
acum, când călărimea trecuse vadul, era sigur de izbândă. 

Steagurile, tăind şi împungând pe întrecute, urmăreau 
rămăşiţele dragonilor şi raitierilor care se aplecau în şa, dar 
caii grei nu fugeau destul de iute, apărându-i pe urmăritori 
de ghiulele. 

În acest timp, Waldek, Bogustaw Radziwilt şi Izrael îşi 
trimiseră la atac toată călărimea spre a stăvili năvala 
lituanienilor, pregătind în acelaşi timp pedestrimea. Polc 
după polc se desprindeau de convoi şi se opreau pe luncă. 
Lăncile grele erau înfipte cu coada în pământ, apoi se 
aplecau ca un gard spre vrăjmaş. 

Puşcaşii din rândul al doilea întindeau muschetele, între 
pătratele polcurilor se aduceau în mare grabă tunurile. Nici 
Bogustaw, nici Waldek, nici Israel nu se amăgeau; călărimea 
lor n-avea să ţină piept multă vreme celei polone, aşa că îşi 
puneau toată nădejdea în pedestrime şi tunuri. Polcurile 
călare se ciocniră în faţa pedestraşilor şi se întâmpla ceea 
ce prevăzuseră căpeteniile prusiene. 


Năvala călărimii lituaniene fu atât de năprasnică, încât 
vrăjmaşul numeros n-o putu opri şi primul steag de husari îi 
sparse cum sparge pana trunchiul copacului, înaintând fără 
să-şi rupă suliţele printre talazuri. Steguleţele de la sulițe 
se apropiau tot mai mult şi în curând caii husarilor se iviră 
din mulţimea prusienilor. 

— Fiţi gata! strigară polcovnicii din pătratele pedestrimii. 

La această poruncă, oştenii prusieni se proptiră bine pe 
picioare şi încordară braţele care ţineau lăncile. Tuturor le 
bătea inima ca un ciocan, fiindcă husarii spăimoşi scăpaseră 
din încleştare şi veneau în goană asupra lor. 

— Foc! se auzi iarăşi porunca. 

În al doilea şi al treilea rând al pătratului, pocniră 
muschetele. Fumul învălui oamenii. Încă o clipă, tropotul 
steagului se aude tot mai aproape. Acum, acum ajung! 
Deodată, prin fum, primul şir de pedestraşi vede înainte, 
aproape deasupra capetelor, mii de copite, nări fremătânde 
şi ochi învăpăiaţi; răsună trosnetul lăncilor frânte, un 
strigăt uriaş sfâşie văzduhul; glasurile polone răcnesc: 
„Loveşte!” iar cele nemţeşti: „Gott erbarmne dich 
meiner!”422) 

Polcul e spart, strivit, dar din urmă încep să tragă tunurile. 
Sosesc în goană şi celelalte steaguri, încă o clipă şi fiecare 
se va izbi de o pădure de lănci, dar poate că nu toate vor 
răzbi potrivnicul, fiindcă nici unul nu are puterea de lovire a 
husarilor lui Wojnittowicz. Strigătele se înteţesc pe tot 
câmpul de bătaie. Nu se mai aude nimic. Din vâltoarea 
bătăliei încep să se desprindă iarăşi grupuri de pedestraşi 
galbeni din nu ştiu care polc, zdrobit şi acesta pesemne, şi 
s-o ia la goană. 

Călăreţii cenuşii îi urmăresc, tăindu-i şi călcându-i în 
picioarele cailor cu strigătul: 

— Lauda! Lauda! 

Jupân Wotodyjowski răzbise şi el al doilea pătrat de 
pedestraşi. 


Cu toate acestea, alte polcuri se mai împotrivesc; izbânda 
mai poate să încline de partea prusienilor, mai ales că lângă 
convoi stau în aşteptare încă două polcuri care pot îi 
chemate oricând, deoarece polonezii nu ajunseseră până la 
ele. 

Waldek îşi pierduse capul, Izrael nu mai era lângă el, 
pentru că fusese trimis cu călărimea, dar Bogustaw 
veghează, porunceşte tuturor, conduce lupta şi, văzând 
primejdia, îl repede pe jupân Bies după cele două polcuri. 

Jupân Bies dă pinteni calului şi într-o jumătate de ceas se 
întoarce fără calpac, cu spaima şi deznădejdea întipărite pe 
faţă. 

— Urdia pradă convoiul! strigă ajungând la Bogustaw. 

În aceeaşi clipă, la aripa dreaptă se aud urlete neomeneşti 
care se apropie din ce în ce mai mult. 

Deodată, se ivesc pâlcuri de călăreţi suedezi, gonind într-o 
harababură grozavă, urmaţi de pedestraşi fără arme şi fără 
pălării şi de carele trase de caii înfricoşaţi. Toţi se îndreaptă 
orbeşte dinspre convoi asupra propriilor pedestraşi. Dau 
peste ei, le strică rândurile şi-i răzbesc, mai ales că din faţă 
îi înghesuie călărimea lituaniană. 

— Hassun-bei a ajuns la convoi! strigă jupân Gosiewski 
cuprins de înflăcărare şi aruncă în luptă ultimele două 
steaguri ale sale asemenea celor doi şoimi de pe sceptru. 

În clipa când steagurile izbesc pedestrimea din faţă, 
propriile care o lovesc dintr-o parte. Ultimele pătrate crapă 
ca lovite de ciocan. Toată strălucitoarea oştire suedezo- 
prusiană se preschimbă într-o mulţime uriaşă în care 
călăreţii se amestecă tot mai mult cu pedestrimea. Se calcă 
unii pe alţii, se răstoarnă şi se îmbulzesc, lepădându-şi 
hainele şi armele. Călărimea îi respinge, îi taie şi-i striveşte, 
zdrobindu-i. Nu mai e numai o bătălie pierdută, ci un 
adevărat prăpăd, unul din cele mai cumplite din tot războiul 
acesta. 

Văzând că totul e pierdut, Bogustaw se hotărăşte să-şi 
scape propria piele şi ceva călărime. 


Cu sforţări supraomeneşti strânge în jurul lui câteva sute 
de călăreţi şi se furişează pe aripa stângă în josul râului. 

Izbutise să se smulgă din strânsoarea luptei, când celălalt 
Radziwilt, prinţul Michat! Kazimierz, îl atacă dintr-o latură 
cu husarii lui şi-i spulberă pâlcul dintr-o izbitură. 

Risipiţi, fug care încotro, câte unul sau în grupe mai mici. 
Doar iuţeala cailor i-ar mai putea scăpa. 

Dar husarii nu-i urmăresc, lovind grosul pedestrimii 
învălmăşite pe care o hăcuiesc toate celelalte steaguri, aşa 
că oamenii prinţului aleargă pe luncă asemenea unui cârd 
de căprioare speriate. 

Călare pe murgul lui Kmicic, Bogustaw gonegşte ca vijelia, 
străduindu-se zadarnic să adune lângă el măcar zece- 
cincisprezece oşteni. Nu-l mai ascultă nimeni; fiecare fuge 
pe socoteala lui, mulţumit că a scăpat din măcel şi că numai 
are nici un vrăjmaş înainte. 

Dar bucuria se dovedeşte nelalocul ei. Nu se depărtară 
nici o mie de paşi, când deodată izbucniră în faţa lor 
urletele tătarilor care se năpusteau dinspre râu, unde 
stătuseră pitiţi până atunci. 

Era jupân Kmicic cu ciambulul lui. Trăgându-se într-o 
parte, după ce adusese vrăjmaşul până la vad, se întoarse 
acum să taie drumul fugarilor. 

Văzând călăreţii împrăştiaţi, tătarii se răzleţiră şi ei într-o 
clipă, ca să-i prindă mai uşor şi vânătoarea începu. Câte doi- 
trei tătari aţineau calea unui raitier care rareori se apăra; 
de cele mai multe ori apuca rapiera de lamă şi o întindea cu 
mânerul spre potrivnici, cerşind îndurare. Dar tătarii, ştiind 
că nu puteau să-şi ducă prinşii acasă, lăsau în viaţă numai 
căpeteniile care puteau să se răscumpere; oşteanul de rând 
murea cu beregata retezată, nemaiputând să-l cheme în 
ajutor pe Dumnezeu. Celor care nu vroiau să se oprească, 
le înfigeau cuţitele în spinare, iar pe cei cărora le cădeau 
caii, îi prindeau cu arcanul. 

O vreme, Kmicic alergă pe câmpul de bătaie, zvârlind din 
şa călăreţii şi căutându-l cu ochii pe Bogustaw; în cele din 


urmă, îl recunoscu după cal, după eşarfa albastră şi pălăria 
cu pene negre de struţ. 

O fâşie de fum albicios îl învăluia pe prinţ, deoarece mai 
înainte îl atacaseră doi nohai şi pe unul îl prăbuşise trăgând 
cu pistolul, iar pe celălalt îl străpunsese cu rapiera, după 
care, văzând o ceată mai mare apropiindu-se dintr-o parte 
şi pe Kmicic din cealaltă, îşi îmboldi calul cu pintenii şi fugi 
asemeni căpriorului urmărit de haita de ogari. 

Peste cincizeci de oameni se repeziră după el, dar nu toţi 
caii erau la fel de iuți, aşa că ceata se alungi ca un şarpe 
uriaş, al cărui cap era Bogustaw, iar gâtul - Kmicic. 

Prinţul se aplecă în şa; murgul părea că nu mai atinge 
pământul cu picioarele, alergând ca o rândunică neagră pe 
iarba verde; şargul lui Kmicic îşi întinsese gâtul ca un cocor, 
ciulise urechile şi parcă vroia să se smulgă din propria 
piele. Treceau pe lângă tufe singuratice de sălcii, crânguri 
şi pădurici de arin; tătarii rămâneau tot mai mult în urmă, 
iar ei goneau înainte. Kmicic aruncă pistoalele din coburi, 
ca să uşureze povara calului şi, cu ochii pironiţi pe 
Bogustaw, cu dinţii strânşi, aproape întins pe grumazul 
şoimanului, îl împunse cu pintenii până când spuma care 
cădea pe jos se înroşi de sânge; 

Dar depărtarea dintre el şi prinţ nu numai că nu scădea 
deloc, dar sporea şi mai mult. „Vai mie! gândi jupân 
Andrzej, calul ăsta nu poate fi ajuns de nici un bahmet!”. 

Şi când, după câteva sărituri, depărtarea crescu şi mai 
mult, se îndreptă în şa, dădu drumul săbiei să atârne de 
curea şi, ducându-şi mâinile pâlnie la gură, începu să strige 
cu glas de tunet: 

— Fugi, trădătorule, dinaintea lui Kmicic! Dacă nu azi, 
mâine tot o să cazi în mâna mea! 

Abia apucară vorbele să se stingă în văzduh, că prinţul, 
care le auzise, se uită repede înapoi şi, văzând că îl 
urmăreşte numai jupân Kmicic, făcu un ocol şi se aruncă 
asupra lui cu spada în mână. 


Jupân Andrzej scoase un strigăt de bucurie şi fără a-şi 
micşora iuţeala, înălţă sabia pentru a lovi. 

— Moarte, moarte! răcni prinţul. 

Şi vrând să izbească mai sigur, îşi struni calul. 

Când ajunse lângă el, Kmicic îşi ridică şargul în două 
picioare şi îşi încrucişa sabia cu rapiera. 

Se încleştară în aşa fel, încât cei doi făceau aproape un 
singur trup. Se auzi hârşăitul înfricoşător al fierului, iute ca 
gândul; nici o privire nu era în stare să urmărească 
mişcările fulgerătoare ale rapierei şi ale săbiei şi nici să-l 
deosebească pe prinţ de Kmicic. Uneori înnegrea pălăria lui 
Bogustaw, alteori lucea coiful lui Kmicic. Caii se învârteau 
pe loc unul lângă altul. Scrâşnetul paloşelor devenea tot 
mai cumplit. 

După câteva lovituri, Bogustaw încetă să-şi mai 
dispreţuiască potrivnicul. Toate împunsăturile pe care le 
învățase de la meşterii francezi fură respinse. Sudoarea i se 
scurgea din belşug pe frunte, amestecându-se pe obraji cu 
pomăda, simţea că braţul drept începe să-i amorţească. Mai 
întâi fu cuprins de admiraţie, apoi de nerăbdare şi mânie, 
aşa că se hotări să sfârşească şi împunse grozav, de-i căzu 
pălăria din cap. 

Kmicic respinse cu atâta putere, că rapiera prinţului 
atinse crupa calului şi, înainte ca Bogustaw să se acopere 
din nou, îi crestă fruntea cu vârful săbiei. 

— Christ! strigă prinţul nemţeşte. Şi se prăvăli pe iarbă cu 
faţa în sus. 

Jupân Andrzej rămase o clipă înlemnit, dar îşi reveni 
îndată; dădu drumul săbiei să atârne de curea, se închină, 
apoi descăleca şi, punând iarăşi mâna pe mâner, se apropie 
de prinţ. 

Arăta cu adevărat înfricoşător, palid de oboseală, cu 
buzele strânse şi cu ura întipărită pe faţă. 

Iată că vrăjmaşul lui de moarte zăcea acum însângerat la 
picioarele lui, viu încă şi cu mintea întreagă, dar învins fără 
ajutorul şi armele nimănui. 


Bogustaw îl privea cu ochii larg deschişi, urmărind fiecare 
mişcare a biruitorului, iar când Kmicic se opri lângă el, 
strigă repede: 

— Nu mă ucide! Am să mă răscumpăr! 

În loc să-i răspundă, Kmicic îi puse piciorul pe piept şi 
apăsă cu toată puterea, după care îi rezemă vârful săbiei în 
gât, de i se adânci pielea sub ascuţiş; nu mai trebuia decât 
să-şi mişte mâna şi să împingă mai tare, dar nu-l ucise dintr- 
odată; voia să se sature privindu-l şi să-i facă moartea mai 
grea. Îşi înfipse privirile în ochii lui şi stătu ca leul deasupra 
bivolului doborât. 

Deodată prinţul, căruia îi curgea tot mai mult sânge din 
rana de la frunte adunându-se într-o băltoacă sub cap, vorbi 
încă o dată, dar cu glasul sugrumat, fiindcă piciorul lui 
jupân Andrzej îi strivea pieptul: 

— Fata. ascultă. 

La auzul acestor cuvinte, Kmicic îşi luă piciorul de pe 
pieptul prinţului şi ridică sabia. 

— Vorbeşte! îi spuse. 

Un răstimp, prinţul Bogustaw răsuflă adânc, în sfârşit, 
răspunse cu glasul ceva mai puternic: 

— Dacă mă ucizi, fata va pieri. Porunca a fost dată! 

— Ce-ai făcut cu ea? întrebă Kmicic. 

— Lasă-mă să plec şi ţi-o dau înapoi, îţi jur pe. Evanghelie. 

Jupân Andrzej se lovi cu palma peste frunte, se vedea cât 
de colo că luptă cu el însuşi şi cu gândurile; în cele din 
urmă, rosti: 

— Ascultă-mă, trădătorule! O sută de netrebnici ca tine aş 
da pentru un fir de păr din capul ei! Dar pe tine nu te mai 
cred, nelegiuitule! 

— Pe Evanghelie! repetă prinţul. Îţi dau împuternicire în 
scris. 

— Pie şi aşa, îţi dăruiesc viaţa, dar nu-ţi dau drumul din 
mână. O să-mi dai în scris. Deocamdată am să te dau 
tătarilor mei să le fii rob. 

— Consimt! răspunse prinţul. 


— "Ţine minte! îl ameninţă jupân Andrzej. Rangul, oştile şi 
îndemânarea ta în mânuirea săbiei nu te-au putut apăra de 
braţul meu. Află că, ori de câte ori îmi vei sta în drum sau îţi 
vei călca făgăduiala, nu vei mai scăpa, de te-ar unge fie şi 
împărat al nemților. Cunoaşte cu cine ai de-a face! Te-am 
avut o dată în mână, iar acum te afli la picioarele mele! 

— Mi se întunecă mintea! spuse prinţul. Jupâne Kmicic, 
apa trebuie să fie pe aproape. Dă-mi să beau şi stropeşte-mi 
rana. 

— N-ai decât să crapi, ucigaş de părinte ce eşti! răbufni 
Kmicic. 

Dar prinţul, sigur acum de viaţa lui, cu toate că era rănit, 
îşi recapătă semeţia şi zise: 

— Prost mai eşti, jupâne Kmicic! Dacă mor eu, apoi şi ea. 

Nu mai putu isprăvi, buzele îi albiră. 

Kmicic se repezi să caute prin apropiere vreun şanţ sau 
vreo băltoacă. 

Prinţul leşină, dar se trezi curând; spre norocul lui, căci 
tocmai se oprise lângă el Selim, fiul agăi Gaza, stegar în 
ciambulul lui Kmicic, care văzând vrăjmaşul năclăit de 
sânge, era gata să-l ţintuiască la pământ cu sulița de la 
flamură. În această clipă de năprasnă, prinţul mai găsi în el 
atâta putere încât apucă vârful de fier, care nu era bine 
înţepenit, şi-l scoase de pe prăjină. 

Zgomotul acestei lupte scurte îl aduse înapoi pe jupân 
Andrzej. 

— Stai, fiu de căţea! strigă venind în fugă. 

La auzul glasului cunoscut, tătarul se lipi de grumazul 
calului de spaimă. Kmicic îi porunci să alerge după apă, iar 
el rămase alături de prinţ, fiindcă de departe se vedeau 
galopând Kiemliczii, Soroka şi întreg ciambulul care, după 
ce vânase toţi raitierii, se întorcea acum să-şi caute 
căpetenia. 

Zărindu-l pe jupân Andrzej, nohaii credincioşi îşi aruncară 
căciulile în sus cu strigăte tunătoare. 


Akbah-Ulan sări de pe cal şi începu să-i facă temenele, 
ducându-şi mâna la frunte, la buze şi la piept. Ceilalţi, 
ţâţâind tătărăşte din buze, priveau cu lăcomie la învins şi cu 
admiraţie la învingător; câţiva se duseră să prindă cei doi 
cai, şargul şi murgul, care alergau nu departe cu coamele 
în vânt. 

— Akbah-Ulan, spuse Kmicic, aceasta e căpetenia oştirii pe 
care am bătut-o astăzi, prinţul Bogustaw Radziwitt. Vi-l 
dăruiesc, să-l păziţi bine, fiindcă viu sau mort, veţi căpăta 
plată bună pentru el. Acum oblojiţi-l, puneţi-i laţul de gât şi 
duceţi-l în tabără! 

— Allah! Allah! îţi mulţumim, căpetenie. Îţi mulţumim, 
învingătorule! strigară tătarii într-un glas. 

Şi iarăşi se auziră ţâţâiturile a mii de buze. 

Kmicic porunci să i se aducă şoimanul, încalecă şi porni cu 
tătarii spre câmpul de bătaie. 

Zări de departe stegarii cu flamurile, dar în jurul lor erau 
foarte puţini oşteni, fiindcă ceilalţi plecaseră în urmărirea 
vrăjmaşului. Liota de slujitori trebăluia pe câmpul de luptă, 
jefuind morţii şi încăierându-se, ici şi colo, cu tătarii care 
făceau acelaşi lucru. Mai ales cei din urmă arătau de-a 
dreptul înfricoşători cu cuţitele şi mâinile năclăite de sânge 
până la cot. Semănau cu un stol de corbi coborâţi din 
înălţimi pe câmpul de bătaie. Râsetele sălbatice şi strigătele 
lor răsunau pe toată întinderea. 

Câţiva, strângând în dinţi cuţitele aburind de sânge, 
trăgeau cu amândouă mâinile de picioarele morţilor, unii îşi 
aruncau în joacă capetele retezate, alţii îşi încărcau desagii, 
ridicau ca la bazar hainele însângerate, lăudându-le 
trăinicia, sau se uitau la armele cucerite. 

Kmicic trecu mai întâi pe câmpul pe care se ciocnise la 
început cu raitierii. Trupurile oamenilor şi ale cailor, 
sfârtecate de paloşe, zăceau împrăştiate peste tot. Acolo 
însă, unde steagurile tăiaseră pedestrimea, se înălţau claie 
peste grămadă, iar băltoacele de sânge închegat plescăiau 
ca noroiul sub copitele cailor. 


Pe aici era greu de trecut printre lăncile frânte, muschete, 
trupuri, care răsturnate şi mulţimea tătarilor care umblau 
de colo-colo. 

Jupân Gosiewski se afla mai departe pe vălul de apărare, 
avându-i alături pe prinţul stolnic Radziwilt, Wojnittowicz, 
Wotodyjowski, Korsak şi alţi zece-doisprezece oameni. De 
pe această înălţime cuprindeau cu privirile întinderea până 
hăt! la marginile zării, putând să cântărească astfel 
însemnătatea propriei izbânzi şi a înfrângerii duşmanului. 

Când văzu căpeteniile, Kmicic îşi îmboldi calul, iar jupân 
Gosiewski, care era nu numai un războinic norocos, dar şi 
un om cinstit, fără pic de invidie în inima lui, abia-l zări, că 
începu să strige: 

— Uite că vine adevăratul victor! Ela câştigat această 
bătălie, sunt cel dintâi care o spun în auzul tuturor. 
Domniile voastre, mulţumiţi-i lui jupân Babinicz, fiindcă 
dacă nu era el, nu puteam trece râul! 

— Vivat Babinicz! strigară câteva zeci de glasuri. Vivat, 
vivat! 

— Oştene, unde ai deprins meşteşugul războiului? îl 
întrebă hatmanul înflăcărat. Ai ghicit dintr-odată ce trebuie 
să faci. 

Kmicic nu răspunse, pentru că era tare trudit; se mulţumi 
să se încline în toate părţile, trecându-şi mâna peste faţa 
mânjită de sudoare şi fum. Ochii îi străluceau de o lumină 
neobişnuită, în vreme ce uralele nu mai conteneau. 
Pâlcurile veneau unul după altul şi care cum sosea, îşi unea 
glasurile strigând în cinstea lui Babinicz. Căciulile zburau în 
sus, cei care mai aveau pistoalele încărcate le descărcau 
acum. 

Deodată, jupân Andrzej se înălţă în şa, şi ridicându-şi 
braţele, răcni cât putu de tare: 

— Vivat Jan Kazimierz, stăpânul şi părintele nostru 
milostiv! 

Strigătele se înălţară până la cer, de parcă începuse o 
nouă bătălie. Toţi fură cuprinşi de o înflăcărare fără 


margini. 

Prinţul Micha!t îşi desprinse sabia cu teaca bătută în 
diamante şi i-o dărui lui Kmicic, hatmanul îi puse pe umeri 
propria mantie de mare preţ, iar viteazul îşi înălţă iarăşi 
amândouă braţele şi strigă: 

— Vivat hatmanul nostru, căpetenia noastră biruitoare! 

— Crescat, floreat!423) răspunseră oştenii în cor. 

După care începură să aducă flamurile cucerite şi să le 
înfigă în valul de pământ la picioarele căpeteniilor. 
Vrăjmaşul nu izbutise să păstreze nici una; erau toate aici: 
ale trupelor regulate din ţinuturile prusiene, ale şleahticilor 
şi cele suedeze, fluturând pe val în culori de curcubeie. 

— E una dintre cele mai mari izbânzi din acest război! 
strigă hatmanul. Izrael şi Waldek se află în robie, polcovnicii 
au pierit ori au căzut şi ei prinşi, oştirea spârcuită. 

Aici se întoarse către Kmicic: 

— Jupâne Babinicz, gândesc că domnia ta l-ai întâlnit pe 
Bogustaw în partea aceea. Ce se întâmplă cu el? 

Woltodyjowski începu şi el să se uite cu luare-aminte în 
ochii lui Kmicic, iar acesta răspunse în grabă: 

— Prinţul Bogustaw a fost pedepsit de Dumnezeu cu mâna 
asta! 

Şi îşi întinse braţul drept, dar în clipa aceea micul viteaz i 
se aruncă în braţe: 

— Jedrek, strigă, ia să te văd! Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 

— Tu mi-ai deprins mâna! răspunse jupân Andrzej 
înduioşat. 

Bucuria le fu întreruptă de prinţul stolnic. 

— Aşadar, ruda mea a murit? întrebă repede. 

— N-a murit, răspunse Kmicic, fiindcă i-am dăruit viaţa, 
dar e rănit şi prins de război. Uite că-l aduc nohaii mei. 

La aceste cuvinte, o mare uimire se răsfrânse pe faţa lui 
Wotodyjowski, iar ochii cavalerilor se îndreptară spre 
întinderea pe care se arătă o ceată de câteva zeci de tătari, 
care veneau fără grabă; după ce trecură de carele 


sfărâmate, se apropiară la treizeci-patruzeci de paşi de 
valul de apărare. 

Atunci văzură că tătarul din frunte ducea un prins; îl 
recunoscură cu toţii pe Bogustaw; ce schimbătoare-i soarta 
omului! 

EI, unul din cei mai puternici magnați ai Republicii, el, 
care ieri mai visa la o ţărişoară neatârnată, numai a lui, el, 
prinţ al împărăției nemţeşti, mergea acum cu arcanul de 
gât, pe jos, lângă calul tătarului, fără pălărie, cu capul plin 
de sânge, legat cu o treanţă murdară. În inimile cavalerilor 
era atâta îndârjire împotriva acestui magnat, încât această 
înjosire cumplită nu stârni mila nimănui, dimpotrivă, 
aproape toate gurile strigară în aceeaşi clipă: 

— Moarte trădătorului! Să-l luăm în sabie! La moarte, la 
moarte! 

Prinţul Michat îşi acoperi ochii cu mâinile, căci cel înjosit 
astfel era un Radziwitt. Deodată, se făcu stacojiu şi strigă: 

— Domniile voastre, e ruda mea, sângele meu, iar eu nu 
mi-am cruțat viaţa şi averea pentru ţară! Acela care va 
ridica mâna asupra acestui nefericit, este duşmanul meu. 

Cavalerii tăcură numaidecât. 

Prinţul Michat era îndrăgit de toţi pentru bărbăţia, 
dăruirea şi credinţa faţă de ţară. Atunci când întreaga 
Lituanie căzuse în puterea hiperboreenilor, el continuase să 
se apere la Nieswiez, iar în timpul războiului cu suedezii 
dispreţuise îndemnurile lui Janusz, se alăturase printre cei 
dintâi Confederaţiei de la Tyszowce, aşa că glasul lui găsi 
ascultare şi acum. În sfârşit, poate că nimeni nu vroia să se 
pună rău cu un magnat atât de puternic, destul că săbiile 
intrară înapoi în teacă, şi câţiva polcovnici, sprijinitori ai 
Radziwittilor, strigară: 

— Să-l scoatem din robia tătarilor! Republica să-l judece, 
să nu lăsăm paginii să-şi bată joc de un sânge atât de ales! 

— Să-l scoatem din robia tătarilor! repetă prinţul. O să 
găsim un alt ostatic în locul lui, iar răscumpărarea o s-o 


plătească el însuşi! Jupâne Wojnittowicz, porneşte-ţi oamenii 
şi ia-l cu sila, dacă nu se poate altfel! 

— Eu mă ofer ca ostatic! strigă jupân Gnoinhski. 

Wotodyjowski se apropie de Kmicic şi-i zise: 

— Ce-ai făcut, Jedrek! O să scape cu faţa curată! 

Kmicic se zburli ca un râs rănit. 

— S-avem iertare, luminăţia ta! strigă. E prinsul meu! Eu 
i-am dăruit viaţa, dar numai după ce a jurat pe Evanghelia 
lui de eretic că-şi va împlini făgăduinţa şi, pe viaţa mea, nu 
va scăpa din mâinile în care l-am dat, înainte de a-şi 
respecta jurământul! 

Spunând acestea, strânse dârlogii şi se puse de-a 
curmezişul; firea-i viforoasă era gata să se dezlănţuie, 
deoarece faţa i se ascuţi, nările îi fremătară şi ochii 
începură să arunce fulgere. 

În acest timp, Wojnitowicz îşi îmboldi calul. 

— În lături, jupâne Babinicz! strigă. 

— În lături, jupâne Wojnitowicz! tună jupân Andrzej şi izbi 
cu mânerul săbiei calul lui Wojnittowicz cu o putere 
năprasnică, încât şoimanul se clătină pe picioare, ca lovit de 
plumb, şi se propti cu nările în pământ. 

Cavalerii începură să lărmuiască, dar jupân Gosiewski ieşi 
înainte şi spuse: 

— 'Tăcere, domniile voastre! Luminăţia ta, cu puterea mea 
de hatman, aduc la cunoştinţa tuturor că prinţul este al lui 
jupân Babinicz şi oricine vrea să-l smulgă din mâinile 
tătarilor, trebuie să-i lase zălog învingătorului. 

Prinţul Michat îşi stăpâni mânia, se linişti şi întrebă 
întorcându-se spre jupân Andrzej: 

— Spune, domnia ta, ce vrei? 

— Să-şi ţină făgăduiala înainte de a scăpa din robie. 

— Şi-o va ţine după ce va scăpa. 

— Nu se poate! Nu mă încred în el! 

— Atunci îţi jur eu pentru el pe Sfânta Fecioară, la care mă 
închin, şi pe cuvântul meu de cavaler, că nu-şi va călca 


jurământul. Dacă nu va fi aşa, voi răspunde eu cu cinstea şi 
averea mea. 

— Îmi ajunge! spuse Kmicic. Să rămână ostatic jupân 
Gnoinhski, pentru că altfel tătarii se vor împotrivi, iar eu mă 
mulţumesc cu cuvântul luminăţiei tale. 

— Îţi mulţumesc, jupâne cavaler! răspunse prinţul stolnic. 
Să nu-ţi fie teamă că-şi va recăpăta libertatea numaidecât, 
fiindcă am să-l dau în puterea hatmanului şi va rămâne 
prins până la judecata regelui. 

— Aşa va fi! încuviinţă hatmanul. 

Şi poruncindu-i lui Wojnittowicz să încalece pe alt cal, 
pentru că celalalt abia mai răsufla, îl trimise îndată cu jupân 
Gnoinhski să-l aducă pe prinţ. 

Dar treaba nu era chiar atât de uşoară. Fură nevoiţi să ia 
prinţul aproape cu forţa, fiindcă Hassun-bei se împotrivea 
din răsputeri şi abia vederea lui jupân Gnoinski şi 
răscumpărarea de o sută de mii de taleri izbutiră să-l mai 
liniştească. 

Drept care, seara, prinţul Bogustaw se afla într-unul din 
corturile lui jupân Gosiewski. Aici fu oblojit cu grijă şi cei doi 
doftori care rămăseseră lângă el făgăduiră că va trăi, 
deoarece rana făcută cu vârful săbiei nu era prea 
primejdioasă. 

Wotodyjowski nu-l putea ierta pe Kmicic, că-l lăsase pe 
prinţ în viaţă şi, de supărare, îl ocoli toată ziua. Se întâlniră 
abia seara, când jupân Andrzej veni la el în cort. 

— Pe rănile lui Christos! strigă micul viteaz la vederea lui. 
Să-l laşi să trăiască pe trădătorul ăsta, de la oricine m-aş fi 
aşteptat, dar de la tine nu! 

— Ascultă-mă şi pe mine, Michat, înainte de a mă osândi! 
răspunse Kmicic mohorât. Eram cu piciorul pe pieptul lui şi- 
i pusesem vârful săbiei în gât, dar ştii ce mi-a spus atunci 
mişelul? Că poruncile au fost date şi Olenka va fi ucisă la 
Taurogi dacă va muri el. Ce era să fac, nefericitul de mine! 
Am cumpărat viaţa ei cu viaţa lui. Ce era să fac? Pe crucea 
Mântuitorului! Ce era să fac? 


Aici începu să se tragă de ciuf şi să bată din picior, iar 
Woltodyjowski se gândi o vreme şi zise: 

— Îţi înţeleg deznădejdea. totuşi. vezi tu, ai lăsat în viaţă 
un trădător care poate să abată în viitor multe nenorociri 
asupra Republicii. Ce să mai vorbim, Jedrek! Astăzi te-ai 
acoperit de slavă, dar la sfârşit ai jertfit binele obştei pentru 
interesele tale. 

— Dar tu, tu ce-ai fi făcut, dacă ţi-ar fi spus că viaţa 
jupâniţei Anna Borzobohata este în primejdie? 

Woltodyjowski începu să mişte avan din mustăcioară. 

— Eu nu vreau să-ţi slujesc drept pildă. Hm, ce-aş fi făcut 
eu? Dar Skrzetuski, care are suflet de roman, nu l-ar fi 
iertat şi sunt sigur că Dumnezeu n-ar fi îngăduit să se verse 
sânge nevinovat din această pricină. 

— N-am decât să pătimesc eu. Pedepseşte-mă Doamne, nu 
după vina-mi grea, ci după mila ta. căci s-o fi osândit la 
moarte pe această porumbiţă. 

Kmicic îşi acoperi ochii cu mâinile: 

— Scăpaţi-mă, îngeri ai cerului! Niciodată, niciodată! 

— Acum, s-a întâmplat! spuse Wotodyjowski. 

La acestea, jupân Andrzej scoase hârtiile din sân: 

— Uite, Michat, ce-am dobândit. Asta-i porunca pentru 
Sakowicz, asta-i către toţi polcovnicii lui Radziwilt şi 
căpeteniile suedeze. I-am cerut să iscălească, deşi abia-şi 
putea mişca mâna. Prinţul stolnic a avut grijă. Asta 
înseamnă libertatea şi siguranţa ei! Pentru Dumnezeu, o să 
zac un an întreg în fiecare zi în formă de cruce, o să 
poruncesc să mă biciuiască cu harapnicul, voi zidi şi o 
biserică, dar n-am să-i jertfesc viaţa! N-am suflet de roman. 
prea bine! Nu sunt Cato, ca jupân Skrzetuski. prea bine! 
dar n-am s-o jertfesc! Nu, pe o sută de trăsnete! N-au decât 
să mă înfigă diavolii în frigare. 

Kmicic nu sfârşi, pentru că Wolodyjowski se repezi şi-i 
astupă gura cu mâna, strigând cu glas înfricoşat: 

— Nu huli, pentru că vei atrage asupra ei mânia 
dumnezeiască! Bate-te cu pumnii în piept şi căieşte-te! Hai, 


mai repede! 

Şi Kmicic începu să se izbească în piept: Mea culpa! Mea 
culpa, mea maxima culpa! În cele din urmă, bietul oştean 
izbucni în suspine, fiindcă nici el nu mai ştia cum e mai bine. 

Woltodyjowski îl lăsă să plângă în voie, apoi, când se mai 
linişti, îl întrebă: 

— Şi acum ce ai de gând să faci? 

— O să mă duc cu ciambulul acolo unde am fost trimis 
până hăt! aproape de Birze. Numai să se odihnească 
oamenii şi caii. Pe drum, dacă voi putea să mai vărs sângele 
câtorva eretici spre slava lui Dumnezeu, n-am să mă dau în 
lături. 

— Vei face foarte bine. Nu-ţi pierde curajul, Jedrek, 
Dumnezeu e milostiv! 

— Acum am să merg de-a dreptul. Ținuturile prusiene sunt 
fără pază, poate ici şi colo am să mai nimeresc peste vreo 
garnizoană suedeză. 

Jupân Michat oftă: 

— Ehei, ce-aş mai merge şi eu cu tine! M-aş grăbi ca spre 
rai! Dar trebuie să ascult porunca. Iu eşti fericit cu volintirii 
tăi. Jedrek, ascultă, frate! Dacă le vei găsi pe amândouă. ai 
grijă şi de cealaltă, să nu sufere. Dumnezeu ştie, poate că 
tocmai ea mi-o fi scrisă. 

Spunând acestea, micul viteaz se aruncă în braţele lui 
jupân Kmicic. 

Capitolul XXVI. 

Ajutate de Braun, Olenka şi Anusia scăpaseră de la Taurogi 
şi ajunseră cu bine la ceata spătarului, care se afla pe 
atunci la Olsza, aşadar nu prea departe de Taurogi. 

Bătrânul şleahtic, când le văzu pe amândouă sănătoase, 
mai întâi nu vru să-şi creadă ochilor, apoi plânse de bucurie 
şi fu cuprins de o înflăcărare războinică atât de mare, încât 
socotea că nu mai era nici o primejdie. De l-ar fi atacat nu 
numai Bogustaw, ci însuşi regele Suediei cu toată oştirea 
lui, spătarul ar fi fost gata să-şi apere jupâniţele împotriva 
oricărui vrăjmaş. 


— Mai degrabă am să pier eu, spuse, decât să vi se 
clintească vouă un fir de păr. Nu mai sunt omul pe care l-aţi 
cunoscut la Taurogi şi gândesc că suedezii nu vor uita prea 
curând Girlakole, Jaswojnia şi vânătăile cu care au rămas la 
Rosienie. E adevărat că trădătorul Sakowicz ne-a atacat pe 
neaşteptate şi ne-a înspăimântat, dar uite că acum am 
iarăşi la îndemână câteva sute de săbii. 

Spătarul nu umfla lucrurile prea mult, pentru că era într- 
adevăr greu să recunoşti în el pe ostaticul descurajat de la 
Taurogi. Acum era alt om, parcă renăscuse; pe câmpul de 
luptă şi pe cal se simţea ca peştele în apă, şi pentru că era 
un oştean vrednic, îi bătuse într-adevăr de câteva ori pe 
suedezi. Se bucura de multă trecere prin împrejurimi, aşa 
că şleahticii şi oamenii de rând se adunau cu dragă inimă în 
jurul lui; chiar şi din olaturile mai depărtate Billewiczii îi 
aduceau cete de câte cincisprezece sau chiar câteva zeci de 
cai. 

Pâlcul spătarului era alcătuit din trei sute de pedestraşi 
ţărani şi aproape cinci sute de călăreţi. Prea puţini dintre 
pedestraşi aveau flinte, cei mai mulţi erau înarmaţi cu coase 
şi furci; călărimea era întocmită din şleahtici mai răsăriţi 
care fugiseră cu slujitorii prin păduri, şi din aşezările mai 
sărăcăcioase. Armele lor erau mai bune decât ale 
pedestraşilor, deşi foarte felurite. Părugenii de la hamei le 
slujeau unora drept sulițe; alţii purtau arme poloneze 
bogate, dar adesea ieşite din uz; caii de soiuri şi iuţeală 
diferite nu erau deloc potriviţi pentru formaţiile de luptă. 

Cu asemenea oşteni spătarul putea să aţie calea 
podghiazurilor suedeze de recunoaştere, putea să atace 
chiar pâlcuri mai mari de călărime, să curețe pădurile şi 
satele de tâlharii ale căror cete numeroase, încherbate din 
fugari suedezi, prusieni şi lotri din partea locului, se 
îndeletniceau cu jaful, dar nu putea să atace nici un târg. 

Suedezilor însă le venise mintea la cap. Îndată după 
izbucnirea răscoalei în Samogiţia şi Lituania, garnizoanele 
risipite prin sate fuseseră nimicite cu totul, aşa că acum, cei 


care scăpaseră cu viaţă stăteau mai degrabă prin oraşele 
întărite din care nu mai cutezau să iasă decât prin 
împrejurimi. În acest fel câmpurile, pădurile, satele şi 
târgurile mai mici, erau în puterea polonezilor, în schimb, în 
toate oraşele mai mari stăpâneau suedezii care nu puteau fi 
alungaţi cu una cu două. 

Pâlcul spătarului era unul dintre cele mai bune; altele nu 
puteau face nici măcar atât. Ce-i drept, la hotarul Letoniei, 
răzvrătiţii luptau cu atâta îndrăzneală, încât împresuraseră 
Birze de două ori, izbutind să pună stăpânire pe oraş, dar 
această izbândă de o clipă se datora faptului că de la Gardie 
strânsese toate oştile din olaturile învecinate cu Letonia, 
pentru a apăra Riga împotriva septentrionilor. 

Biruinţele-i strălucitoare şi rare în istorie îndreptăţeau 
convingerea că acest război se va isprăvi repede şi atunci în 
Samogiţia aveau să vie iarăşi oştile suedeze îmbătate de 
izbândă. De aceea, pădurile erau destul de sigure 
deocamdată şi cetele numeroase de răzvrătiți, care nu 
puteau face mare lucru, ştiau cel puţin că vrăjmaşul nu le 
va căuta prin desişul codrilor. 

lată de ce spătarul renunţă la gândul de a se ascunde în 
Codrul Biatowiejska; era şi destul de departe, iar pe drum 
se aflau multe oraşe, păzite de garnizoane puternice. 

— Dumnezeu ne-a dat o toamnă uscată, le spuse 
jupâniţelor, aşa că nu va fi prea greu să trăim sub Jove. 
Poruncesc să vă ridice un cortuleţ frumuşel, vă dau o femeie 
să vă slujească şi rămâneţi cu noi. În aceste vremuri, nu se 
află un loc mai ferit de primejdie ca pădurile. Billewieze a 
ars din temelii; conacele sunt atacate de tâlhari şi deseori 
chiar de podghiazurile suedeze. Unde vă puteţi adăposti 
mai bine, dacă nu la mine, care am câteva sute de săbii la 
îndemână? lar mai târziu, când va începe zloata, o să 
găsesc vreo colibă în adâncul codrului. 

Jupâniţa Borzobohata se bucură foarte mult de asemenea 
propunere, fiindcă în polcul spătarului erau câţiva 


Billewiczi, cavaleri vrednici, iar pe de altă parte, se vorbea 
mereu că jupân Babinicz se îndrepta şi el spre aceste părţi. 

Anusia se aştepta ca după ce va sosi, îi va alunga într-o 
clipită pe suedezi, apoi. apoi se va împlini voia lui 
Dumnezeu. Oleika socotea şi ea că e mai bine să rămână cu 
oştenii, voia doar să se depărteze de Taurogi, temându-se 
de urmărirea lui Sakowicz. 

— Să mergem spre Wodokty, spuse, acolo vom fi printre ai 
noştri. Dacă vom găsi conacul ars, ne mai rămân Mitruny şi 
toate aşezările şleahticilor din jur. Nu se poate să fie pustiit 
tot ţinutul. La caz de primejdie, ne vor apăra laudanienii. 

— Păi, toţi laudanienii au plecat cu Wotodyjowski! se 
împotrivi tânărul Jur Billewicz. 

— Au rămas bătrânii şi flăcăiandrii, la urma urmei, acolo 
până şi femeile sunt în stare să se apere la nevoie. Pădurile 
sunt tot atât de întinse ca şi aici; Domaszewiczii vânători 
sau Gosciewiczii afumaţi ne vor călăuzi în codrul Rogowska, 
unde nu ne poate găsi nimeni. 

— Iar eu, lăsându-mi carele şi pe voi la loc sigur, îi voi 
ataca, pe suedezi şi-i voi spârcui pe aceia care se vor 
apropia de marginea pădurii, spuse spătarul. Aşa mai zic şi 
eu. Nu mai avem ce face aici, acolo putem lupta cu mai mult 
folos. 

Cine ştie dacă spătarul nu primea cu atâta bucurie sfatul 
jupâniţei Aleksandra şi pentru că se temea de Sakowicz 
care, adus la deznădejde, putea să devie înfricoşător. 

Povaţa era totuşi destul de înţeleaptă, de aceea fu pe 
placul tuturor, aşa că spătarul porunci în aceeaşi zi 
pedestrimii să se strecoare prin păduri spre Krakinow sub 
conducerea lui Jur Billewicz. Două zile mai târziu, plecă şi el 
după ce se încredința mai întâi că de la Kiejdany şi Rosienie, 
printre care avea să treacă, nu ieşiseră niscaiva pâlcuri 
suedeze mai însemnate. 

Înaintau încet şi cu prevedere. Jupâniţele mergeau în 
căruţe ţărăneşti, iar uneori încălecau pe caii de care le 
făcuse rost spătarul. 


Anusia, căpătând în dar de la Jur o săbioară uşoară, şi-o 
atârnase la şold de eşarfa de mătase şi, cu căciuliţa-i pusă 
pe-o ureche, gonea steagul mai abitir ca un rotmistru. Îi 
plăcea tare mult marşul, săbiile strălucind în soare şi 
focurile aprinse la popasurile de noapte. Tinerele căpetenii 
şi oştenii nu mai puteau de dragul ei. Curajoasa jupâniţă 
trăgea cu coada ochiului în toate părţile şi îşi desfăcea 
cosiţele în timpul mersului, că să şi le împletească de câte 
trei ori pe zi pe malul pâraielor limpezi care-i ţineau loc de 
oglindă. Spunea deseori că ar vrea să vadă o bătălie ca să 
dea pildă de vitejie, dar în fapt nu-şi dorea deloc aşa ceva; 
voia doar să cucerească astfel inimile tinerilor luptători, 
ceea ce şi izbutise în mare parte. 

La rândul ei, Olefka parcă renăscuse şi ea după plecarea 
de la Taurogi. Acolo se ofilea din pricina nesiguranţei şi a 
temerilor, pe când aici, în bungetul pădurii, nu mai era 
ameninţată de nici o primejdie. Aerul curat îi refăcea 
puterile. Vederea oştenilor înarmaţi, mişcarea şi lărmuiala 
taberei îi alinau ca un balsam sufletul chinuit. Şi ei îi plăcea 
marşul şi nu era nicidecum înfricoşată de primejdii, fiindcă 
şi în vinele ei curgea sânge de oştean. Arătându-se mai 
puţin oştenilor şi neîngăduindu-şi să-şi joace calul pe 
dinaintea rândurilor, atrăgea mai puţin privirile asupra ei. 
În schimb, o respectau cu toţii. 

Chipurile mustăcioase ale oştenilor se luminau de zâmbet 
la vederea Anusiei, dar când Olenka se apropia de foc, toate 
capetele se descopereau. Respectul se preschimbă cu 
timpul în admiraţie. Fireşte, erau destule inimi tinere care 
băteau pentru ea, dar ochii nu cutezau s-o privească în faţă 
ca pe ucraineanca negricioasă. 

Mergeau prin păduri şi tufărişuri, repezind adesea iscoade 
înainte şi abia a şaptea zi, noaptea târziu, ajunseră la 
Lubicz, care se afla la marginea Laudei, ca o poartă de 
intrare în acest ţinut. Caii erau atât de osteniţi, încât cu 
toată împotrivirea Olefkăi, nici vorbă să meargă mai 
departe, aşa că spătarul îi spuse jupâniţei să tacă din gură 


şi se opri aici pentru popasul de noapte. El şi cele două 
jupâniţe se culcară în casă, pentru că vremea era pâcloasă 
şi foarte rece. Printr-o întâmplare ciudată, conacul scăpase 
neatins. Vrăjmaşul îl cruţase pesemne din porunca prinţului 
Janusz Radziwitt, pentru că era al lui Kmicic, şi cu toate că 
mai târziu aflase că jupân Andrzej îl părăsise, uitase ori nu 
mai avusese când să dea alte porunci. Răzvrătiţii socoteau 
conacul tot o proprietate a Billewiczilor, iar tâlharii nu 
îndrăzneau să-şi facă de cap în coasta Laudei. Aşa că nu se 
schimbase nimic. Olenka păşi cu un simţământ de durere şi 
amărăciune sub acest acoperiş. Cunoştea fiecare ungher, 
aproape toate amintindu-i de faptele nelegiuite ale lui 
Kmicic. Înaintea ei se află sala de ospeţe, împodobită cu 
portretele Billewiczilor şi cu tigvele animalelor vânate. 
Sparte de plumbi, tigvele atârnă încă în cuie, iar portretele 
sfâşiate de săbii privesc de pe pereţi cu asprime, spunându- 
i parcă: „Vezi, fată şi nepoată a noastră, el cu mâna-i 
întinată ne-a zdrenţuit înfăţişările pământeşti ale trupurilor 
care odihnesc demult în morminte. 

Olefka simţea că nu va putea închide ochii în această casă 
pângărită. 1 se părea că prin colţurile întunecate ale 
încăperilor se furişează stafiile înfricoşătoare ale tovarăşilor 
lui Kmicic, împrăştiind foc pe nări. Cât de repede trecuse 
acest om, pe care-l îndrăgise atâta, de la samavolnicie la 
fapte rele, de la fapte rele la nelegiuiri tot mai cumplite, de 
la tăierea portretelor la destrăbălare, la arderea Upitei şi a 
aşezărilor de la Wolmontowicze, la răpirea ei de la Wodokty, 
apoi la slujirea Radziwitilor şi la trădarea încununată de 
făgăduiala de a ridica mâna asupra regelui, asupra 
părintelui întregii Republici. 

Noaptea se scurgea înainte, dar somnul nu se lipea de 
genele nefericitei Olefka. Toate rănile sufletului se 
deschideau iarăşi, chinuind-o îngrozitor. Obrajii îi ardeau 
din nou de ruşine; ochii rămâneau uscați, dar inima i se 
umplea de o jale nemărginită pe care nu putea s-o 
cuprindă. 


Jale după ce? După ce-ar fi putut să fie, dacă el ar fi fost 
altfel de om, dacă pe lângă năravurile, sălbăticia şi 
samavolnicia lui ar fi avut cel puţin un suflet cinstit, în 
sfârşit, dacă măcar ar fi păstrat măsura în nelegiuirile 
făptuite, dacă ar fi fost o margine pe care să n-o poată 
trece. Inima ei i-ar fi iertat atâtea. 

Anusia văzu chinul prietenei şi-i înţelese pricinile, fiindcă 
spătarul îi destăinuise mai demult întreaga istorie, aşa că 
având o fire simţitoare, se apropie de BillewiczOwna şi, 
încolăcindu-şi braţele de gâtul ei, spuse: 

— Olenka, tu te zvârcoleşti de durere în casa asta. 

La început, Olefka nu vru să vorbească, începu să tremure 
din tot trupul, ca o frunză de plop, şi suspine deznădăjduite 
i se smulseră din piept. Apucând cu putere mâinile Anusiei, 
îşi sprijini capul bălai pe umărul ei şi se scutură de plâns ca 
o tufă în bătaia vântului. 

Anusia trebui să aştepte multă vreme până să se 
liniştească; în sfârşit, când se mai potoli, îi spuse încet: 

— Olenka, hai să ne rugăm pentru el. 

Dar jupâniţă îşi acoperi ochii cu mâinile: 

— Nu. pot! rosti cu greutate. 

Şi după o clipă, aruncându-şi pe spate părul care-i căzuse 
pe frunte, vorbi cu glasul întretăiat: 

— Vezi. nu pot. Iu eşti fericită! Babinicz al tău e cinstit, 
plin de slavă. înaintea lui Dumnezeu. şi a ţării. Tu eşti 
fericită. Mie nu-mi este îngăduit nici măcar să mă rog. Aici, 
pretutindeni văd numai sânge omenesc. şi mormane de 
dărâmături! Dacă măcar ţara nu şi-ar fi trădat-o şi nu s-ar fi 
oferit să-l vândă pe rege! La Kiejdany. îl iertasem de toate. 
pentru că m-am gândit. pentru că ţineam la el. din toată 
inima! Dar acum nu pot. O, Dumnezeule milostiv, nu pot! 
Mai bine muream. şi eu şi el! 

La aceasta, Anusia: 

— Pentru orice suflet e îngăduit să te rogi, deoarece 
Dumnezeu e mai îndurător decât oamenii şi cunoaşte 
pricini pe care oamenii de multe ori nu le ştiu. 


Spunând acestea, îngenunche pentru rugăciune, iar 
Olefka se întinse în formă de cruce şi stătu aşa până 
dimineaţa. 

A doua zi, vestea că spătarul Billewicz se află în Lauda se 
răspândi ca fulgerul prin împrejurimi şi grăbiră să-l 
întâmpine cu toţii. Din pădurile înconjurătoare veniră 
bătrânii încovoiaţi şi femeile cu copii mici. Doi ani încheiaţi 
nu arase şi nu semănase nimeni câmpurile, iar aşezările 
erau în parte arse şi pustiite. Locuitorii trăiau prin păduri. 
Bărbaţii în puterea vârstei plecaseră cu Wotodyjowski sau 
cu alte cete, doar copilandrii îşi mai păzeau şi apărau 
avutul, şi-l apărau bine dar la adăpostul codrilor. 

De aceea, îl întâmpinau pe spătar ca pe un izbăvitor, 
plângând de bucurie, fiindcă aceşti oameni simpli credeau 
că, de vreme ce spătarul a venit şi jupâniţa se întoarce la 
vechiul cuib, s-a isprăvit cu războiul şi nenorocirile. Aşa că 
începură să revină la aşezările lor, mânându-şi vitele 
aproape sălbatice prin desişurile pădurii. 

Suedezii se aflau într-adevăr nu prea departe, apăraţi de 
întărituri la Poniewiez, dar gândindu-se la pâlcul spătarului 
şi la celelalte cete din împrejurimi, care puteau fi chemate 
la nevoie, laudanienii nu se mai temeau de ei. 

Jupân Tomasz plănuia chiar să dea năvală asupra lor, ca să 
curețe tot olatul, dar voia să-şi întărească steagul cu noi 
luptători şi mai ales să facă rost de flinte pentru pedestraşi 
de la Domaszewiczii vânători care le ascunseseră prin 
codri; între timp, cerceta tot ţinutul, trecând de la un sat la 
altul. Priveliştea nu era deloc îmbucurătoare. La Wodokty, 
conacul şi jumătate din sat arseseră; Mitruny de asemenea. 
Aşezările Butrymilor de la Wolmontowicze, pârjolite mai 
demult de Kmicic, se refăcuseră după pojar şi, printr-o 
întâmplare neînţeleasă, scăpaseră întregi, în schimb, 
Drozejkany şi Mozgi Domaszewiczilor erau una cu 
pământul; Pacunele arsese pe jumătate, Morozy cu totul, iar 
Goszczuny avusese cea mai crudă soartă, deoarece o bună 
parte din săteni fuseseră ucişi, iar bărbaţilor, bătrâni şi 


copilandri de zece-doisprezece ani, li se tăiaseră mâinile din 
porunca polcovnicului Rosa. 

Atât de cumplit călcase războiul Lauda, asemenea urmări 
avusese trădarea prinţului Janusz Radziwilt. 

Înainte însă ca spătarul să isprăvească recunoaşterea şi 
să-şi pună pe picioare steagurile de pedestraşi, sosiră iarăşi 
veşti, îmbucurătoare şi năprasnice în acelaşi timp, care 
făcură ocolul ținutului de la o aşezare la alta. 

Jurek Billewicz, care plecase în cercetare cu un podghiaz 
de câteva zeci de cai la Poniewiez şi prinsese câţiva suedezi, 
află cel dintâi de bătălia de la Prostki. Apoi ştirile se 
înmulţiră şi odată cu ele amănuntele care de care mai 
însorite şi mai de necrezut. 

— Jupân Gosiewski, se zvoni, i-a înfrânt pe graful Waldek, 
pe Izrael şi pe prinţul Bogustaw. Oştirea a fost nimicită, iar 
căpeteniile luate în robie! Ținuturile prusiene sunt o mare 
de flăcări! 

După câteva săptămâni oamenii începură să repete alt 
nume de groază: Babinicz. 

— Biruinţa de la Prostki i se datoreşte lui Babinicz! se 
vorbea în toată Samogiţia. 

— Babinicz l-a rănit pe prinţul Bogustaw şi l-a luat prins. 

Şi mai departe: 

— Babinicz arde Prusia electorului şi înaintează ca 
prăpădul spre Samogiţia, tăind şi lăsând numai pământul şi 
cerul în urma lui. 

În sfârşit: 

— Babinicz a ars ITaurogi. Sakowicz a fugit şi se ascunde 
prin păduri. 

Întâmplarea din urmă se petrecuse, prea aproape; ca să 
rămână îndoielnică multă vreme. Vestea se adeveri în 
curând. 

În tot acest răstimp, de când începuseră să sosească 
veştile, Anusia Borzobohata parcă nu mai ştia ce face, râdea 
şi plângea cu schimbul, bătea din picior, când i se părea că 


cineva nu crede, şi repeta tuturor celor care voiau sau nu 
să asculte: 

— Eu îl cunosc pe jupân Babinicz! El m-a adus la jupân 
Sapieha de la Zamosc. E cel mai mare războinic din lume. 
Nu ştiu dacă jupân Czarniecki îi poate sta alături. Slujind 
sub conducerea lui jupân Sapieha, l-a făcut de râs pe 
prinţul Bogustaw în prima campanie. El şi nu altcineva, nu 
mai încape nici o îndoială, l-a rănit la Prostki. O să-l înveţe el 
minte pe Sakowicz şi pe încă zece ca Sakowicz! Într-o lună 
de zile, o să-i măture pe suedezi din toată Samogiţia. 

Spusele ei începură să se adeverească destul de repede. 
Nu se mai îndoia nimeni că spăimosul războinic înainta 
dinspre Taurogi spre miazănoapte. 

La Koltynie îl bătu pe polcovnicul Balton şi-i căsăpi oştenii, 
la Wornie tăie pedestrimea suedeză care se retrăgea spre 
Telsze; la Telsze dădu o bătălie mai mare cu doi polcovnici, 
Norman şi Hudenski6ld, în care cel din urmă căzu, iar 
Norman cu cei care scăpaseră cu viaţa nu se opri decât la 
Zagory, lângă hotarul Samogiţiei. 

De la 'Telsze, Babinicz porni spre Kurszany, gonind înaintea 
lui cetele suedeze mai mici care se ascundeau sub aripa 
garnizoanelor mai mari. 

Numele biruitorului răsuna de la Taurogi şi Pataga până la 
Birze şi Witkomierz. Cruzimea cu care îi urmărea pe 
suedezi ajunse de pomină; se spunea că oastea lui, alcătuită 
la început dintr-un mic ciambul de tătari şi un steag de 
volintiri, creşte de la o zi la alta, fiindcă toţi aleargă spre el, 
toate cetele se unesc cu el şi, conduse cu mână de fier, se 
aruncă asupra vrăjmaşului. 

Minţile tuturor erau atât de prinse de izbânzile lui, încât 
ştirea înfrângerii pe care jupân Gosiewski o suferise la 
Filipow, luptând împotriva lui Szteinbok, trecu aproape 
neluată în seamă. Babinicz era mai aproape, aşa că toată 
lumea se gândea la el. 

Anusia îl implora în fiecare zi pe spătar să lupte alături de 
faimosul războinic. O sprijinea şi Olehka, îl zoreau şi 


şleahticii dornici să-l cunoască. 

Dar nu era lucru uşor. Mai întâi că Babinicz era în altă 
parte, iar în al doilea rând, dispărea adesea, de nu se mai 
auzea nimic de el săptămâni întregi, apoi ieşea iarăşi la 
iveală odată cu vestea unei noi biruinţe; pe de altă parte, 
pâlcurile şi garnizoanele suedeze din târguri şi oraşe, 
fugind dinaintea lui, împânziseră toate drumurile; în sfârşit, 
dincolo de Rosienie se ivi Sakowicz în fruntea unei cete 
însemnate. Veştile glăsuiau că distruge totul în calea lui, 
chinuind şi omorând oamenii pe care-i întreba de pâlcul lui 
Billewicz. 

Aşa că spătarul nu numai că nu putea porni spre Babinicz; 
dar se temea că în curând avea să se simtă destul de 
strâmtorat în Lauda. 

Neştiind ce să facă, i se încredința lui Jurek Billewicz că ar 
vrea să se retragă spre răsărit în pădurea Rogowska. Jurek 
se înfăţişă îndată cu noutatea la Anusia, iar aceasta se duse 
drept la spătar. 

— Unchiule drag, îi spuse, fiindcă aşa-i zicea întotdeauna 
când voia să scoată ceva de la el, am auzit că trebuie să 
fugim de aici. Nu e ruşine oare pentru un oştean atât de 
cunoscut să o ia la sănătoasa la vestea sosirii vrăjmaşului? 

— Domnia ta trebuie să-ţi bagi nasul prin toate oalele! 
răspunse spătarul îngrijorat. Asta nu-i treaba domniei tale. 

— Bine, atunci n-aveţi decât să daţi bir cu fugiţii, că eu voi 
rămâne aici. 

— Ca să te vâneze Sakowicz? Ai să vezi! 

— Sakowicz n-o să pună mâna pe mine, pentru că mă va 
apăra jupân Babinicz. 

— De unde să ştie el unde te afli domnia ta? Am spus o 
dată că nu putem răzbate până la el. 

— Dar el poate să vină la noi. Eu sunt prietenă cu el; dacă 
aş putea să-i trimit o scrisoare, sunt sigură că ar veni aici, 
după ce mai întâi l-ar bate pe Sakowicz. El m-a şi îndrăgit 
puţin şi nu-mi va refuza ajutorul. 

— Cine se va încumeta să ducă scrisoarea? 


— Am putea-o trimite printr-un ţăran... 

— Nu strică, nu strică, oricum nu strică. Olenka are mintea 
ascuţită, dar văd că nici domnia ta nu duci lipsă. Chiar dacă 
între timp vom fi siliţi să ne ascundem în pădure dinaintea 
unui vrăjmaş mai puternic, tot e mai bine ca Babinicz să vie 
prin părţile noastre, fiindcă astfel ne vom uni mai repede cu 
el. Încearcă, jupâniţă. Cât despre trimişi, o să se găsească 
oameni de nădejde. 

Anusia încercă bucuroasă şi în aceeaşi zi găsi doi amatori, 
dintre care nici unul nu era ţăran, pe Jurek Billewicz şi pe 
Braun. Amândoi aveau să primească aceeaşi scrisoare, aşa 
că unul din ei tot avea să ajungă să i-o dea lui Babinicz. Mai 
multă bătaie de cap avu Anusia cu alcătuirea scrisorii care, 
în cele din urmă, suna după cum urmează: „Aflându-mă în 
mare primejdie, îţi scriu domniei tale, dacă-ţi mai aminteşti 
de mine - deşi mă îndoiesc, pentru că ce rost ar avea să-ţi 
aminteşti - chemându-te să-mi vii în ajutor. Numai datorită 
bunăvoinţei pe care domnia ta mi-ai arătat-o pe drumul de 
la Zamosc, cutez să nădăjduiesc că nu mă vei părăsi în 
nenorocire. Mă aflu cu pâlcul lui jupân Billewicz, spătarul 
de Rosienie, care mi-a dat adăpost, fiindcă am scăpat-o pe 
ruda lui, jupâniţa Aleksandra, din robie de la Taurogi. Şi pe 
el şi pe noi amândouă ne împresoară din toate părţile 
vrăjmaşul, anume suedezii şi un oarecare jupân Sakowicz, 
de stăruinţele păcătoase ale căruia am fost nevoită să fug şi 
să caut adăpost în tabără. Ştiu că domnia ta n-ai ţinut la 
mine, cu toate că Dumnezeu mi-e martor că nu ţi-am făcut 
nici un râu şi totdeauna ţi-am dorit şi-ţi doresc numai 
binele. Chiar dacă nu ţii la mine, mântuie o biată orfană din 
ghearele cumplite ale vrăjmaşului, şi Dumnezeu te va 
răsplăti însutit, în timp ce eu mă voi ruga pentru domnia ta, 
pe care astăzi te numesc ocrotitorul meu cel bun, iar după 
aceea până la sfârşitul zilelor te voi socoti izbăvitorul meu.” 

Când trimişii părăsiră tabăra, Anusia, gândindu-se la 
primejdiile care-i ameninţă, începu să se teamă pentru viaţa 
lor şi dori să-i oprească neapărat. Îl rugă cu lacrimi în ochi 


pe spătar să nu le îngăduie să plece, pentru că scrisorile 
puteau fi duse de ţărani care s-ar fi strecurat şi mai lesne. 

Dar Braun şi Jurek Billewicz se încăpăţânară, şi orice 
stăruinţă se dovedi de prisos. Şi unul şi celălalt voiau să se 
întreacă în credinţă, deşi nici unul nu prevedea ce-l 
aşteaptă. 

Deoarece, o săptămână mai târziu, Braun căzu în mâinnile 
lui Sakowicz, care porunci să-l jupoaie de piele, iar bietul 
Jurek fu împuşcat dincolo de Poniewiez, în timp ce fugea 
dinaintea unui podghiaz suedez. 

Amândouă scrisorile căzură în mâna vrăjmaşului. 

Capitalul XXVII. 

După ce-l prinse pe Braun şi-l jupui de piele, Sakowicz se 
înţelese numaidecât cu polcovnicul Hamilton, un englez 
aflat în slujba suedezilor şi căpetenie la Poniewiez, să atace 
împreună pâlcul spătarului Billewicz. 

Babinicz tocmai îşi pierduse urma prin păduri şi de vreo 
douăsprezece zile nu se mai auzise nimic de el. Dealtfel, 
Sakowicz nu s-ar mai fi temut de apropierea lui. Cu tot 
curajul lui, avea într-adevăr o frică aproape instinctivă de 
Babinicz, dar acum era gata să piară, numai să se răzbune. 
După fuga Anusiei, turbarea îi chinuia sufletul fără încetare. 
Socotelile înşelate şi mândria rănită îl făceau să-şi piardă 
minţile, dar suferea şi din pricina dragostei. La început, voia 
s-o ia pe Anusia de soţie, numai pentru moşiile lăsate de 
primul logodnic, jupân Podbipieta, dar mai apoi o îndrăgise 
peste poate, cum numai un om de felul lui era în stare. 
Ajunsese până acolo încât el, care nu se temea de nimeni pe 
lume afară de Bogustaw, el, care-i înlemnea pe oameni cu o 
privire, se uita ca un câine în ochii acestei jupâniţe, i se 
supunea, îi îndura toanele şi îndeplinea toate voile, 
străduindu-se să-i ghicească gândurile. 

lar Anusia profitase cu vârf şi îndesat de înrâurirea pe 
care o avea asupra lui, amăgindu-l cu vorbe şi priviri, se 
folosise de el ca de o unealtă şi în cele din urmă îi trădase. 


Sakowicz făcea parte din acel soi de oameni care socotesc 
că tot ce le aduce folos este bun şi cinstit, răul şi vina 
însemnând pentru ei numai ceea ce-i păgubea. Aşadar, în 
ochii lui, Anusia săvârşise cea mai cumplită nelegiuire, 
pentru care nici o pedeapsă nu era prea mare. Dacă s-ar fi 
întâmplat altcuiva aşa ceva, starostele ar fi râs şi l-ar fi 
batjocorit, dar fiind vorba de el, mugea ca o fiară 
înjunghiată şi nu se gândea decât la răzbunare. Voia să 
pună mâna pe vinovată, vie sau moartă. Nici vorbă, ar fi 
preferat-o vie, fiindcă astfel şi-ar fi putut răzbuna ruşinea 
de cavaler, dar chiar dacă ar fi murit în timpul luptei, nu i-ar 
fi păsat prea mult, numai să nu fie a altuia. 

Vrând să fie sigur de izbândă, trimise la spătar un om de- 
al lui cu o scrisoare chipurile de la Babinicz, în care îl 
vestea în numele celui din urmă că se va înfăţişa la 
Wolmontowicze într-o săptămână. 

Spătarul se lăsă înşelat cu uşurinţă şi, încrezându-se în 
puterea de neînvins a lui Babinicz, nu făcu o taină din 
venirea acestuia. El însuşi se statornici la Wolmontowicze şi 
răspândi pretutindeni vestea, iscând mare frământare în 
toată Lauda. Locuitorii se întoarseră de prin păduri, mai 
întâi pentru că toamna era pe sfârşite şi începea frigul, iar 
în al doilea rând, pentru că toţi erau curioşi să-l vadă pe 
vestitul războinic. 

În această vreme, dinspre Poniewiez se apropiau de 
Wolmontowicze suedezii lui Hamilton, iar dinspre Kiejdany 
se strecura ca lupul Sakowicz. 

Cel din urmă nici nu bănuia că după el se furişa tot ca 
lupul altcineva care avea obiceiul să apară acolo unde era 
aşteptat mai puţin. 

Kmicic n-avea cum să ştie că Olefka se afla cu pâlcul lui 
Billewicz. La Taurogi, pe care-l trecuse prin foc şi sabie, 
auzise că fugise împreună cu jupâniţa Borzobohata, dar 
presupunea că se îndreptaseră spre Codrul Biatlowieska, 
unde se ascunsese jupâneasa Skrzetuska şi multe alte soţii 
şi copile de şleahtici. De altminteri, putea să-şi închipuie şi 


singur, ştiind că bătrânul spătar plănuia de mult să-şi 
ascundă nepoata în aceste păduri neumblate. 

Jupân Andrzej era nespus de îngrijorat ca n-o găsise la 
Taurogi, dar, pe de altă parte, se bucura că scăpa din 
mâinile lui Sakowicz găsindu-şi un adăpost sigur până la 
sfârşitul războiului. 

Neputând să se ducă îndată după ea, hotări să-l hărţuiască 
pe vrăjmaş în Samogiţia şi să-l spârcuie până-l va nimici cu 
totul. Norocul îl însoțea pretutindeni. De o lună şi jumătate, 
izbânzile urmau una după alta, poporenii înarmaţi veneau 
atât de mulţi la el, încât în scurtă vreme ciambulul de tătari 
nu mai alcătuia decât un sfert din pâlcul lui. În cele din 
urmă, stârpi vrăjmaşul din toată partea de apus a 
Samogiţiei şi, auzind de Sakowicz, cu care avea de încheiat 
socoteli mai vechi, veni în locurile de altădată şi porni pe 
urmele lui. 

În acest fel, ajunseră amândoi în apropierea aşezărilor din 
Wolmontowicze. 

Spătarul, care mai înainte stătuse nu prea departe, se afla 
acolo de o săptămână şi nici măcar nu bănuia ce oaspeţi 
înfricoşători avea să aibă în curând. 

Până când, într-o seară, copilandrii Butrymilor, care 
păşteau caii dincolo de Wolmontowicze, dădură de ştire că 
un pâlc de oaste ieşise din pădure şi se apropia dinspre 
miazăzi. Totuşi spătarul era un oştean cu prea multă 
experienţă, ca să nu ia nici o măsură de prevedere. Aşeză o 
parte din pedestraşi, care făcuseră rost de flinte de la 
Domaszewiczi, prin casele refăcute nu demult, iar pe ceilalţi 
îi rândui la intrarea în sat, în timp ce el se opri cu călărimea 
înapoia îngrăditurilor, pe păşunea care se întindea până la 
râu. Spătarul făcea toate acestea şi pentru că voia să-l 
laude Babinicz, pe care-l credea foarte priceput în 
asemenea meşteşug, poziţia lui era însă cu adevărat destul 
de puternică. 

Satul, ars de Kmicic, ca să răzbune moartea tovarăşilor de 
arme, începuse să se refacă îndată, dar pentru că războiul 


cu suedezii întrerupsese lucrările, gonind locuitorii prin 
codri, pe uliţa mare erau îngrămădite o mulţime de 
trunchiuri, grinzi şi scânduri. Stive întregi se înălţau lângă 
poarta de intrare în sat şi pedestrimea, oricât de puţin 
muştruluită, putea să se apere multă vreme înapoia lor. 

Oricum, ferea călărimea de primul iureş. Spătarul dorea 
atât de mult să-şi arate cunoştinţele ostăşeşti faţă de 
Babinicz, încât trimise şi un podghiaz în recunoaştere. 

Nu mică-i fu mirarea în clipa dintâi şi înfricoşarea când 
auzi împuşcături în depărtare, dincolo de pădurice, şi văzu 
podghiazul ivindu-se în galop pe drum, urmărit 
îndeaproape de o groază de duşmani. 

Spătarul dădu fuga numaidecât spre pedestrime, să 
împartă ultimele porunci, iar în acest timp, din pădurice 
începură să iasă cetele vrăjmaşe, îndreptându-se ca un nor 
de lăcuste spre Wolmontowicze; armele străluceau în 
lumina soarelui care apunea. 

Păduricea nu era prea departe, aşa că, în curând, 
călărimea duşmană porni în galop, vrând să treacă în goană 
dincoace de poartă, dar focul neaşteptat al pedestrimii o 
ţintui pe loc. Primele rânduri se retraseră în neorânduială şi 
numai câţiva călăreţi ajunseră lângă îngrăditură. 

În acest timp, spătarul îşi veni în fire şi, repezindu-se la 
călărime, porunci tuturor care aveau pistoale sau flinte să 
ajute pedestrimea. 

Dar se vede că vrăjmaşul avea şi el muschete, fiindcă după 
prima năvală începu să tragă cu furie, deşi fără nici o 
rânduială. 

Focul se înteţea sau slăbea de amândouă părţile, plumbii 
ajungeau şuierând până la pedestrime, răpăiau în pereţii 
caselor, garduri şi grămezile de scânduri; fumul se întindea 
deasupra aşezărilor, iar mirosul de pulbere umplea 
văzduhul. 

Anusia avea ce-şi dorise, o bătălie. 

Amândouă jupâniţele încălecaseră de la început pe cai din 
porunca spătarului, ca la nevoie, dacă puterea vrăjmaşului 


s-ar fi dovedit prea mare, să fugă odată cu luptătorii. De 
aceea se aflau în rândurile dinapoi ale călărimii. 

Cu toate că avea săbioara la şold şi calpacul de râs pe cap, 
Anusiei i se făcu inima cât un purice în prima clipă. Ea, care 
se descurca de minune cu oştenii, nu mai găsea nici o 
fărâmă de energie acum când trebuia să se întâlnească pe 
câmpul de luptă cu fiii Bellonei. Şuieratul şi plesnetul 
plumbilor o înspăimântau; forfota, goana trimişilor, 
pocnetul muschetelor şi gemetele răniților o făceau să-şi 
piardă cumpătul, iar mirosul de pulbere îi îngreuia 
răsuflarea. Simţi un gol în măruntaie şi i se făcu rău, faţa îi 
păli ca ceara şi începu să se zbată şi să piuie ca un copil, 
până când un oştean, tânărul Olesza din Kiemnary, fu nevoit 
s-o ia în braţe. O strângea însă cu putere, mai puternic 
chiar decât trebuia, şi ar fi fost gata s-o strângă aşa până la 
sfârşitul lumii. Ceilalţi oşteni începură să râdă. 

— Iată cavalerul în fustă! se auziră glasuri. Trebuie să 
pună găinile pe ouă şi să le smulgă fulgii! 

Iar alţii strigau: 

— Jupâne Olesza, ţi-a căzut pavăza în braţe, dar ai grijă că 
săgeata lui Cupidon te va străpunge şi mai uşor! 

Şi voia bună se înstăpâni printre oşteni. Alţii preferau să 
se uite la jupâniţă Aleksandra, care se purta cu totul altfel. 
La început, când câţiva plumbi ţiuiră prin apropiere, păli şi 
ea, neputându-se stăpâni să nu-şi plece capul şi să nu 
închidă ochii. Curând însă, sângele ostăşesc începu să-i 
clocotească în vine şi, împurpurându-se ca un trandafir, 
înălţă capul şi privi fără frică înainte. Nările-i fremătânde 
trăgeau parcă lacome în piept mirosul de pulbere şi, pentru 
că la poartă fumul se îndesea tot mai mult şi acoperea 
priveliştea, curajoasa jupâniţă, văzând că mai-marii cetelor 
pleacă înainte, ca să urmărească mai bine desfăşurarea 
bătăliei, porni şi ea cu ei, aproape fără să se gândească la 
ceea ce face. Printre călăreţi se auziră murmure de laudă. 

— Oho, iată o soţie potrivită pentru un oştean, iată un 
volintir pe cinste! 


— Vivat BillewiczOwna! 

— Domniile voastre, să arătăm şi noi ce putem, fiindcă 
înaintea unor asemenea priviri merită! 

— Nici amazoanele nu au întâmpinat cu mai mult curaj 
focul muschetelor! strigă unul dintre tineri, uitând că 
amazoanele trăiseră înainte de inventarea prafului de 
puşcă. 

Era timpul să isprăvească. Pedestrimea luptase cu 
vrednicie şi hostes erau împuţinaţi. 

Ce-i drept, călărimea vrăjmaşului nu izbutea nimic. Da 
năvală mereu, se apropia de poartă, dar după salva de 
împuşcături se retrăgea învălmăşită. Şi asemenea talazului 
care, revărsându-se pe malul neted, lasă în urmă scoici, 
pietricele şi câte un peşte mort, tot aşa, după fiecare; atac, 
înaintea porţii rămâneau zece-cincisprezece trupuri de 
oameni şi cai pe drum. 

În cele din urmă, atacurile încetară. Se apropiau doar cei 
mai curajoşi, trăgând spre sat cu pistoale şi muschete, ca să 
îndrepte atenţia oamenilor lui Billewicz asupra lor. Dar 
spătarul, care se urcase sub streaşină la colţul conacului, 
văzu că rândurile din spate ale duşmanului se mişcau spre 
câmp şi spre mărăcinişurile din stânga aşezărilor. 

— Acum vor încerca pe aici! strigă şi trimise îndată o parte 
din călărime printre case, ca să-l întâmpine pe vrăjmaş din 
livezi. 

După o jumătate de ceas, o nouă bătălie, tot cu arme de 
foc, se iscase la aripa stângă a polonezilor. 

Grădinile chenăruite cu garduri îngreuiau atacul piept la 
piept pentru amândouă părţile. În plus, răsfirându-se pe o 
întindere mai mare, duşmanul era mai puţin ameninţat de 
împuşcături. 

Lupta devenea tot mai aprinsă şi tot mai trudnică, 
deoarece năvala nu încetase nici la poartă. 

Spătarul începu să se neliniştească. 

La dreapta, avea încă liberă lunca ce se sfârşea cu râuleţul 
nu prea larg, dar adânc şi mlăştinos, a cărui trecere, mai 


ales în mare grabă, putea să fie destul de grea. Doar într-un 
singur loc era un drum bătătorit până la malul scund, pe 
care mânau vitele la pădure. 

Jupân Tomasz privea tot mai des spre partea aceea. 

Deodată, prin desişul de sălcii, străveziu acum, deoarece 
frunzele căzuseră, zări în lucirile amurgului un nor 
întunecat de oşteni şi arme strălucind. 

„Soseşte Babinicz!” se gândi. 

Dar, în aceeaşi clipă, veni jupân Chrzastowski, care 
conducea o roată de călărime: 

— Spre râu se vede pedestrimea suedeză! strigă 
înspăimântat. 

— E o trădare la mijloc! exclamă jupân Tomasz. Pe rănile 
lui Christos, dă năvală cu roata domniei tale asupra acelei 
pedestrimi, fiindcă altfel ne va cădea în coastă! 

— Sunt prea mulţi! răspunse jupân Chrzastowski. 

— Ţineţi-o pe loc măcar un ceas, iar noi o să ne retragem 
înapoi spre pădure. 

Chrzastowski plecă în goană şi în curând porni pe luncă în 
fruntea a două sute de oameni. Când îi văzură, pedestraşii 
vrăjmaşi începură să se pregătească în desiş pentru a-i 
întâmpina. Roata de călăreţi polonezi slăbi dârlogii, lăsând 
caii să alerge în voie, iar în tufişul de sălcii răsună pocnetul 
muschetelor. 

Spătarul se îndoia acum nu numai de izbândă, dar nu mai 
era sigur că-şi va putea mântui nici măcar pedestrimea 
proprie. 

Putea încă să se retragă cu o parte din călărime şi cu 
jupâniţele, căutându-şi scăparea în pădure, dar aceasta ar fi 
însemnat o mare nenorocire, deoarece ar fi atras după sine 
pierderea celei mai mari părţi din oşteni şi măcelărirea 
laudanienilor care veniseră la Wolmontowicze să-l vadă pe 
Babinicz. În asemenea împrejurare, fireşte, satul ar fi fost 
făcut una cu pământul. 

Văzduhul se întuneca, dar printre aşezări lumina devenea 
tot mai puternică, deoarece luaseră foc grămezile de aşchii, 


şi scândurile dinaintea primei case de lângă poartă. Curând 
se aprinse şi casa, şi jariştea sângerie se înălţă deasupra 
satului. 

În strălucirile focului, spătarul văzu călăreţi lui 
Chrzastowski fugind înapoi de-a valma, urmaţi de 
pedestrimea suedeză care ieşea din tufişuri şi pornea la 
atac. 

Atunci înţelese că trebuie să se retragă pe singurul drum 
liber. 

Ajunse în goană la călărimea împrăştiată, înălţă sabia şi 
strigă: „inapoi, domniile voastre, dar în rânduială, în 
rânduială!” Când deodată, în spate, se auziră împuşcături 
amestecate cu ţipetele oştenilor. 

Spătarul îşi dădu seama că era încercuit şi căzuse într-o 
capcană din care nu mai avea cum să iasă şi să scape. 

Nu-i mai rămânea decât să piară ca un viteaz, aşa că ieşi 
înaintea rândurilor şi strigă; 

— Vom lupta până la cel din urmă! Nu ne vom cruța 
sângele pentru credinţă şi ţară! 

În acest timp, focul pedestraşilor, care apărau poarta şi 
partea stângă a satului, slăbi, iar strigătele tot mai 
puternice ale vrăjmaşului vesteau izbândă acestuia. 

Dar ce înseamnă oare sunetele răguşite de goarne în 
pâlcul lui Sakowicz şi duruitul darabanelor în rândurile 
suedeze? 

Răsună ţipete înfricoşate, neînţelese, învălmăşite, parcă nu 
de triumf, ci de spaimă. 

La poartă, focul încetează brusc, ca retezat de un cuţit. 
Grupuri din călărimea lui Sakowicz aleargă din răsputeri 
către drumul mare dinspre stânga. În partea dreaptă, 
pedestrimea se opreşte şi, în loc să meargă înainte, se trage 
îndărăt spre tufişuri. 

— Cei asta? Pe rănile lui Christos, ce-i asta? se miră 
spătarul. 

Răspunsul vine pe neaşteptate dinspre păduricea din care 
ieşise Sakowicz, iar acum apar oameni, cai, steaguri, tunuri, 


săbii şi merg - nu! mai degrabă pornesc ca vijelia, nu ca 
vijelia, ci ca o vântoasă învârtejită. În lucirile sângerii ale 
focului se văd ca-n palmă. Vin cu miile! Mănâncă pământul, 
se rostogolesc ca o lavină, de, parcă un monstrum a ieşit din 
dumbravă şi aleargă pe câmp spre sat, ca să-l înghită. 
Înaintea lor fuge gonit de iureş aerul, fug spaima şi 
pierzania. Acum ajung! Îl spulberă pe Sakowicz cât ai bate 
din palme! 

— Doamne, Dumnezeule mare! strigă spătarul în neştire. 
Sunt de-ai noştri! Te pomeneşti că e Babinicz! 

— Babinicz! repetă după el toate glasurile. 

— Babinicz! răspund ţipetele înfricoşate în ceata lui 
Sakowicz. 

Şi rândurile vrăjmaşe cotesc spre dreapta, vrând să fugă 
spre pedestrimea lor. 

Împins de piepturile cailor, gardul se prăbuşeşte cu 
trosnete ascuţite; păşunea se umple de fugari, dar ceilalţi 
sunt în spatele lor, taie şi împung, taie fără istov, taie fără 
milă. Răsună strigăte, gemete, şuieratul săbiilor. Şi unii şi 
alţii se năpustesc asupra pedestrimii, o răstoarnă, o frâng şi 
o împrăştie. De parcă mii de ţărani bat grâul cu îmblăciele. 
În cele din urmă, vălmăşagul se rostogoleşte spre râu, piere 
în desişuri şi ajunge pe malul celălalt. Se mai văd încă, 
gonesc mereu şi taie, taie fără încetare! Se depărtează. 
Săbiile strălucesc încă o dată, apoi pier în tufişuri, în 
depărtare, în întuneric. 

Pedestraşii spătarului încep să se adune de la poartă şi de 
prin casele pe care nu mai e nevoie să le apere; călărimea 
rămâne un răstimp atât de uluită, încât printre rânduri 
domneşte o tăcere surdă şi, abia când casa aprinsă se 
năruie cu zgomot, un glas vesteşte deodată: 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Furtuna 
a trecut! 

— N-o să mai scape nici unul cu viaţă! adaugă al doilea. 

— Domniile voastre! strigă spătarul deodată. Nu pornim şi 
noi asupra celor care ne atacau din spate? Se retrag, dar îi 


putem ajunge! 

— Loveşte, ucide! răspund oştenii în cor. 

Şi toată călărimea se întoarce în loc şi se repede pe 
urmele ultimei cete a vrăjmaşului. La Wolmontowicze 
rămân doar bătrânii, femeile, copiii şi cele două jupâniţe. 

Focul e stins într-o clipită şi inimile tuturor se umplu de o 
bucurie nemărginită. Femeile suspină, îşi înalţă braţele spre 
cer şi, întorcându-se spre partea în care dispăruse 
Babinicz, strigă: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, războinic neînvins! 
Izbăvitorule care ne-ai scăpat pe noi, pe copiii noştri şi 
casele de la pieire! 

Iar Butrymii încovoiaţi de ani repetă în cor: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! Dumnezeu să-ţi 
călăuzească paşii! Dacă nu erai tu, nu mai era nici 
Wolomontowieze! 

Ehei, dacă ar fi ştiut că satul scăpase de foc şi locuitorii de 
sabie datorită aceleiaşi mâini care cu doi ani înainte 
adusese aici focul şi sabia! 

După ce stinseră pojarul, începură cu toţii să strângă 
răniții, în timp ce flăcăiandrii încruntaţi alergau pe câmpul 
de bătaie cu leucile în mână şi-i ucideau pe suedezii şi 
jefuitorii lui Sakowicz. 

Olefka luă îndată conducerea. Mereu cu ochii în patru, 
plină de energie şi putere, nu încetă să trudească până 
când toţi răniții fură culcaţi prin care cu rănile oblojite. 

După care sătenii îi urmară pilda şi se duseră cu toţii la 
troiță, să se roage pentru sufletele celor căzuţi; la 
Wolmontowicze nu puse nimeni geană pe geană toată 
noaptea, aşteptând cu mic cu mare întoarcerea spătarului 
şi a lui Babinicz şi îngrijindu-se să le pregătească o primire 
vrednică de învingători. Se tăiară boii şi berbecii crescuţi 
prin păduri, iar focurile arseră până dimineaţa. 

Numai Anusia nu putu să ia parte la nimic, deoarece la 
început frica parcă îi luase picioarele; apoi o cuprinse o 
bucurie vecină cu nebunia. Olefka se văzu nevoită să aibă 


grijă de ea, în timp ce simţitoarea jupâniţa râdea şi plângea 
pe rând, aruncându-se în braţele prieteniei şi repetând 
mereu fără nici o noimă: 

— Ei, vezi? Cine ne-a scăpat şi pe noi, şi pe spătar, şi pe 
oşteni, şi tot satul Wolmontowicze? De cine a fugit 
Sakowicz? Cine l-a învins şi pe el şi pe suedezi odată cu el? 
Jupân Babinicz! Vezi, am ştiut eu că va veni. Doar eu i-am 
scris. Nu m-a uitat! Am ştiut, am ştiut că va veni. Eu l-am 
adus! Olefnka, Olenka, sunt fericită! Nu ţi-am spus eu? Peel 
nu-l învinge nimeni! Nici jupân Czarniecki nu-i poate sta 
alături. O, Doamne, Dumnezeule! Nu-i aşa că se va întoarce 
aici? Astăzi? Că dacă n-ar fi vrut să se întoarcă, nici n-ar 
mai fi venit, nu-i aşa? Auzi, Olefka, se aud caii nechezând în 
depărtare. 

Dar în depărtare nu se auzea nimic. Abia spre dimineaţă, 
când se întoarse spătarul, răsunară tropote de cai, strigăte 
şi cântece. Călăreţii pe caii numai spume din pricina goanei 
umplură satul. Cântecele, strigătele şi istorisirile nu se mai 
sfârşeau. 

Spătarul, mânjit de sânge, trudit, dar voios, povesti până 
la răsăritul soarelui cum zdrobise ceata de raitieri, cum îi 
urmărise două mile şi-i tăiase aproape pe toți. 

EI, oştenii şi toţi laudanienii erau încredinţaţi că Babinicz 
trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. 

Dar veni amiaza, apoi soarele străbătu a doua jumătate 
din drumul lui şi începu să coboare, iar Babinicz nu se 
întorcea. 

Spre seară, Anusia se făcu roşie la faţă. 

„Să fi venit oare numai pentru suedezi, nu şi pentru mine? 
se întreba în gând. Trebuie să fi primit scrisoarea, de vreme 
ce a venit aici.” 

Biata de ea, nu ştia că sufletele lui Braun şi Jurek Billewicz 
se aflau de mult pe lumea cealaltă, iar Babinicz nu primise 
nici o scrisoare. 

Dac-ar fi primit-o, s-ar fi întors ca fulgerul la 
Wolmontowicze, numai că. nu pentru tine! 


Se scurse încă o zi; spătarul tot mai trăgea nădejde şi nu 
pleca din sat. 

Anusia se încrâncenă în tăcere. 

— M-a jignit îngrozitor! Aşa-mi trebuie, asta e pedeapsa 
pentru uşurătatea şi păcatele mele! îşi spunea. 

A treia zi, jupân Tomasz trimise un podghiaz mic în 
recunoaştere. 

Oştenii întoarseră a patra zi cu vestea că jupân Babinicz 
luase Poniewiez şi nu lăsase în viaţă nici un suedez. După 
care plecase nu se ştie unde, pentru că i se pierduse urma. 

— Acum n-o să-l mai găsim până nu va ieşi iarăşi la iveală! 
spuse spătarul. 

Anusia se prefăcu într-o urzică; oricare dintre tinerii 
şleahtici se atingea de ea, se ardea numaidecât. A cincea zi, 
îi spuse Olenkăi: 

— Jupân Wolodyjowski e un oştean tot atât de bun, dar nu 
e atât de necioplit. 

— Poate că, răspunse Olenka pe gânduri, poate că jupân 
Babinicz îi păstrează credinţă celei despre care ţi-a vorbit 
pe drumul de la Zamosc. 

La care Anusia: 

— N-are decât! Mie nici că-mi pasă. 

Dar nu spunea adevărul, fiindcă îi păsa şi încă destul de 
mult. 

Capitolul XXVIII. 

Înfrângerea lui Sakowicz fusese deplină şi starostele abia 
izbutise să scape de unul singur şi să se ascundă în pădurile 
din apropiere de Poniewiez. După aceea, rătăci luni întregi 
în haine ţărăneşti, neîndrăznind să iasă la lumină. 

lar Babinicz năvăli la Poniewiez, tăie pedestrimea suedeză 
din garnizoana târgului şi porni în urmărirea lui Hamilton 
care, neputând să fugă spre Letonia din pricina oştilor 
polone adunate la Szawle şi mai departe, la Birze, coti, într- 
o parte spre răsărit în speranţa că va izbuti să se strecoare 
la Witkomierz. Nu mai nădăjduia să-şi scape polcul, dar nu 
voia să cadă în mâna lui Babinicz, deoarece umbla zvonul 


pretutindeni că fiorosul războinic poruncea să se taie 
prinşii, ca să nu se mai împovăreze şi cu grija lor. 

Aşa că nefericitul englez fugea asemeni căpriorului 
urmărit de o haită de lupi, iar Babinicz îl gonea tot mai 
îndârjit; iată de ce nu se întorcea la Wolmontowicze şi nici 
măcar nu se întreba pe cine scăpase. 

Dimineaţa bruma începea să acopere pământul şi fuga 
devenea tot mai trudnică, pentru că urmele de copite se 
vedeau cu uşurinţă prin pădure. Câmpurile erau pustii şi 
caii răbdau cumplit de foame. 

Raitierii nu îndrăzneau să se oprească multă vreme prin 
sate, de teamă că duşmanul îndărătnic poate, să-i ajungă în 
orice clipă. 

În cele din urmă, suferinţele lor întrecură orice măsură; se 
hrăneau numai cu frunze, coajă şi cu proprii cai care 
cădeau de oboseală. 

După o săptămână, începură să-l roage pe polcovnic să se 
întoarcă şi să primească lupta cu Babinicz, fiindcă preferă 
să piară de sabie decât de foame. 

Hamilton le dădu ascultare şi se pregăti de luptă la 
Androniszki. Oastea suedeză era atât de mică, încât 
englezul nu putea nici măcar să viseze că va învinge, măi 
ales când avea în faţă asemenea potrivnic. Dar era şi el 
istovit şi voia să piară. 

Cu toate acestea, lupta începută la Androniszki se isprăvi 
nu departe de Troupie, unde căzură cei din urmă suedezi. 

Hamilton muri vitejeşte, apărându-se lângă o troiță de pe 
marginea drumului împotriva unui grup de tătari care la 
început voiau să-l prindă viu, apoi zădărâţi de împotrivire, îl 
hăcuiră cu săbiile. 

Dar şi steagurile lui Babinicz erau atât de vlăguite, încât 
nu mai aveau nici puterea, nici dorinţa de a merge la 
Troupie, aşa că rămaseră pe locurile pe care se aflau şi se 
pregătiră pentru noapte, aprinzând focurile printre 
trupurile vrăjmaşilor. 


După ce-şi astâmpărară foamea, se adânciră cu toţii într- 
un somn de piatră. 

Până şi tătarii amânară pentru a doua zi jefuirea morţilor. 

Kmicic, care se gândea mai ales la cai, le îngădui să se 
odihnească. 

În ziua următoare, se trezi totuşi dis-de-dimineaţă, ca să-şi 
socotească pierderile după încăierarea îndârjită şi să 
împartă prada cu dreptate. După ce mâncă, urcă la troiţa 
lângă care murise Hamilton, iar căpeteniile polone şi tătare 
se apropiară pe rând, având crestat pe buzdugane numărul 
morţilor, şi dădură socoteală. El îi asculta, cum îşi ascultă 
stăpânul vechilii în timpul verii, bucurându-se de rodul 
bogat. 

Deodată, veni la el Akbah-Ulan, care semăna mai degrabă 
cu o sperietoare decât un om, fiindcă în încleştarea de la 
Wolmontowicze îi spărseseră nasul cu mânerul săbiei, se 
înclină, îi întinse lui Kmicic câteva hârtii însângerate şi-i 
spuse: 

— Eftendi am găsit la căpetenia suedeză scrisorile astea 
pe care ţi le înmânez, cum am avut poruncă. 

Într-adevăr, Kmicic poruncise odată pentru totdeauna să i 
se aducă toate hârtiile găsite la morţi, pentru că citindu-le, 
putea să afle planurile vrăjmaşului şi să ia măsurile de 
cuviinţă. 

De astă dată nu se grăbise, aşa că-i făcu semn din cap lui 
Akbah şi băgă hârtiile în sân. După aceea îl trimise pe 
Akbah la ciambul, poruncindu-i să plece îndată la Troupie, 
unde vor rămâne să se odihnească mai multă vreme. 

Steagurile treceau prin faţa lui unui după altul, în frunte 
merge ciambulul care acum nu mai număra decât vreo cinci 
sute de luptători, ceilalţi pieriseră în luptele neîncetate, dar 
fiecare tătar avea cusuţi la şa, în cojoc şi în căciulă atâţia 
taleri suedezi şi prusieni, şi ducați, încât preţuia cât 
greutatea lui în argint. Nu mai semănau cu tătarii obişnuiţi, 
fiindcă cei mai slabi căzuseră de trudă, rămăseseră doar 
flăcăii cei mai puternici, laţi la umeri, cu o rezistenţă de fier 


şi otrăviţi ca viespile. Luptând mereu, ajunseseră la 
asemenea îndemânare, încât puteau să înfrunte până şi 
călărimea regulată a polonezilor; cât despre raitierii şi 
dragonii prusieni, dacă numărul era egal, se aruncau 
asupra lor cum se aruncă lupii asupra oilor. În bătălie 
apărau mai ales trupurile tovarăşilor morţi, pentru a-şi 
împărţi pe urmă banii acestora. 

Acum treceau pe dinaintea lui Jupân Kmicic cu mare fală, 
bătând în tumbelechiuri, fluierând din oase de cal şi 
fluturându-şi tuiurile; nici oştenii de meserie n-ar fi 
mărşăluit mai bine. După ei veneau dragonii, întocmiţi cu 
mare trudă de jupân Andrzej din volintiri de tot felul, 
înarmaţi cu rapiere şi muschete. Îi conducea fostul 
vagmistru Soroka, acum ridicat la rangul de rotmistru. 
Înţolit în haine la fel, luate de la dragonii prusieni, polcul 
acesta era alcătuit în cea mai mare parte din oameni din 
starea de jos, la care jupân Kmicic ţinea foarte mult, fiindcă 
ascultau orbeşte şi îndurau toate lipsurile fără să 
crâcnească, În următoarele două steaguri de volintiri 
slujeau numai şleahtici, mai răsăriţi ori mai mărunți. Firi 
viforoase şi fără astâmpăr, care sub altă căpetenie ar fi 
devenit o adunătură de jefuitori, în aceste mâini de fier 
semănau cu steagurile regulate, socotindu-se cu bucurie, 
„petyhoreni”. Mai puţin rezistenți în bătălie ca dragonii, 
erau mai năprasnici în primul iureş, iar în lupta cu sabia 
întreceau întreaga oştire, deoarece fiecare învățase 
meşteşugul de la meşteri iscusiţi. 

În urma lor, trecură cei aproape o mie de volintiri 
adevăraţi. 

Fiecare steag, când ajungea în dreptul troiţei, începea să 
strige şi să-l salute pe jupân Andrzej cu săbiile. Iar el se 
bucura tot mai mult. Avea acum o oaste destul de mare! 
Făptuise multe cu ea, vărsase mult sânge de vrăjmaş şi 
numai Dumnezeu ştie câte va mai făptui. Vinile de odinioară 
erau mari, dar nici meritele nu erau mai mici. Se ridicase 
din cădere şi păcat şi nu-şi răscumpărase greşelile 


îngenunchind în cenuşă în faţa altarului, ci pe câmpul de 
luptă şi în sânge. O apărase pe Sfânta Fecioară, îşi apărase 
ţara şi regele, iar acum îşi simţea sufletul uşurat şi voios. 
Inima voinicului se umple de mândrie, fiindcă nu oricine 
este în stare să facă ce-a făcut el! 

Sunt doar atâţia şleahtici plini de foc în această Republică 
atâţia cavaleri, dar nici unul nu se află în fruntea unei 
puteri atât de mari; nici măcar Wotodyjowski, nici 
Skrzetuski! Şi pe urmă, cine a apărat Czestochowa, cine a 
scăpat viaţa regelui în trecătoarea munţilor? Cine l-a învins 
pe Bogustaw? Cine a trecut cel dintâi Prusia electorului prin 
foc şi sabie? Şi iată că acum nu se mai află picior de vrăjmaş 
nici în Samogiţia. 

Jupân Andrzej simţi ce simte şoimul când îşi întinde aripile 
şi se înalţă sus, tot mai sus! Steagurile care treceau scoteau 
strigăte puternice la vederea lui, iar el îşi înălța capul şi se 
întreba: „Până unde am să zbor aşa?” Şi faţa i se învăpăia, 
pentru că în clipa aceea i se părea că va ajunge hatman. 
Dar buzduganul acela, dacă avea să-l ajungă, va veni spre el 
de pe câmpul de luptă, din răni, din merite şi slavă. Nu i-l va 
mai flutura nici un trădător pe dinaintea ochilor, cum făcuse 
cândva Radziwill, ci patria recunoscătoare i-l va pune în 
mână din porunca regelui. El însă nu trebuie să-i ducă grija, 
să se întrebe când va veni, ci să se bată şi iar să se bată, să 
învingă şi mâine, cum a învins şi astăzi! 

Aici, închipuirea dezlănţuită a viteazului se întoarse pe 
pământ. Încotro să plece de la Troupie, în care loc să 
năvălească iarăşi asupra suedezilor? 

Deodată. Îşi aduse aminte de scrisorile pe care i le 
adusese Akbah-Ulan, spunându-i că le găsise la Hamilton. 

Băgă mâna în sân, le scoase, se uită la ele şi uimirea se 
răsfrânse îndată pe faţa lui. 

Deoarece o mână de femeie scrisese limpede: „Înălţimii 
sale Babinicz, polcovnic al oştirii de tătari şi volintiri.” 

Scrisoarea o pentru mine? se întrebă jupân Andrzej. 


Peceţile erau rupte, aşa că o despături repede, o îndreptă 
lovind hârtia cu palma şi începu să citească. 

Dar nu apucă să sfârşească şi mâinile începură să-i 
tremure, se schimbă la fată şi strigă: 

— Lăudat fie numele Domnului! Dumnezeule milostiv, iată 
că răsplata îmi vine din mâinile tale! 

Înconjură troiţa cu braţele şi lovi soclul cu ciuful cânepiu. 
Nu ştia să-i mulţumească altfel lui Dumnezeu în această 
clipă, nu era în stare de altă rugăciuni, fiindcă bucuria se 
învârteji în el şi-l purtă până la cer. 

Scrisoarea era de la Anusia Borzobohata. Suedezii o 
găsiseră la Jurek Billewicz, iar acum prin Hamilton ajunsese 
în sfârşit, la Kmicic. Mii de gânduri şi încrucişau în capul lui 
jupân Andrzej cu iuţeala săgeţilor tătăreşti. 

Aşadar Olenka nu era în Codrul Biatowieska, ci cu pâlcul 
lui Billewicz? El o scăpase şi, odată cu ea, aşezările din 
Wolmontowicze, pe care odinioară tot el le pârjolise ca să-şi 
răzbune tovarăşii ucişi. Se vede că braţul lui Dumnezeu îi 
călăuzise paşii în aşa fel, încât să plătească în acelaşi timp 
toate nedreptăţile Olefkăi şi ale Laudei. lată că-şi 
răscumpărase în sfârşit vinovăția! Mai poate ea să nu-l 
ierte? Sau şleahticii laudanieni? Pot oare să nu-l 
binecuvânteze? Ce va spune acum jupâniţa îndrăgită, care-l 
socoteşte un trădător, când va afla că acel Babinicz care l-a 
doborât pe Radziwit, care a înotat până la brâu în sânge 
prusian şi suedez, care a zdrobit vrăjmaşul în Samogiţia. 
alungându-l în ţinuturile prusiene şi Letonia, este el, Kmicic, 
dar nu nelegiuitul, blestematul şi trădătorul de altădată, ci 
apărătorul credinţei, al regelui şi al ţării?! 

După ce trecuse hotarul Samogiţiei, jupân Andrzej ar fi 
vestit în cele patru părţi ale lumii cine este acest faimos 
Babinicz, dar n-o făcuse de teamă că la auzul numelui 
adevărat îşi vor întoarce cu toţii inima de la el, îl vor bănui 
şi îi vor refuza ajutorul şi încrederea. Nu trecuseră decât 
doi ani de când îmbrobodit de Radziwilt tăiase steagurile 
care nu voiau să-l urmeze pe prinţul voievod de Wilno 


împotriva regelui şi a ţării. Doar cu doi ani înainte fusese 
mâna dreaptă a marelui trădător! 

Acum însă se schimbaseră toate! Acum, după atâtea 
izbânzi, acoperit de atâta slavă, are dreptul să vină la 
jupâniţă şi să-i spună:Eu sunt Kmicic, dar sunt izbăvitorul 
tău!” Are dreptul să strige Samogiţiei întregi: „Eu sunt 
Kmicic, dar sunt izbăvitorul tău!” 

Dar până la Wolmontowicze nu e prea departe! Babinicz îl 
urmărise o săptămână pe Hamilton, dar Kmicic va cădea la 
picioarele Olenkăi în mai puţin de o săptămână. 

Jupân Andrzej se ridică palid de emoție, cu ochii 
scânteietori, cu faţa străluminată, şi-i porunci slujitorului: 

— Calul meu! Repede! 

Slujitorul îi aduse murgul şi se repezi să-i ţină scara, dar 
se opri deodată şi zise: 

— Înălţimea ta, nişte oameni străini vin dinspre Troupie în 
trap întins cu jupân Soroka. 

— Ce-mi pasă mie de ei?! răspunse jupân Andrzej. 

În acest timp, cei doi călăreţi se apropiaseră la zece- 
cincisprezece paşi, apoi unul din ei înainta împreună cu 
Soroka, descălecă, veni în fugă şi, înclinându-şi calpacul de 
râs, îşi descoperi ciuful roşcat. 

— Văd că mă aflu înaintea lui jupân Babinicz! spuse. Sunt 
bucuros că te-am găsit, domnia ta. 

— Cu cine am cinstea? întrebă nerăbdător Kmicic. 

— Sunt Wierszut, cândva rotmistru al steagului de tătari 
sub conducerea lui Jarema Wisniowiecki; mă întorc în 
locurile de baştină, ca să strâng oşteni pentru războiul cel 
nou şi cu acest prilej am adus şi o scrisoare pentru domnia 
ta de la marele hatman Sapieha. 

— Un nou război? întrebă Kmicic, încruntându-şi 
sprâncenele. Ce vorbeşti domnia ta? 

— Scrisoarea te va lamuri mai bine decât mine! răspunse 
Wierszull întinzându-i scrisoarea hatmanului. 

Kmicic rupse peceţile în grabă. Scrisoarea lui Sapieha 
suna după cum urmează: „Mult iubite jupâne Babinicz! Un 


nou potop se revarsă asupra Republicii! Suedezul s-a unit 
cu Rakoczi, plănuind să-şi împartă Republica. Optzeci de 
mii de unguri, transilvani, moldoveni şi cazaci vor călca în 
curând hotarul de la miazăzi. În această vreme de cumplire, 
când trebuie să ne încordăm toate puterile ca să lăsăm 
viitorimii măcar un nume slăvit, îţi trimit poruncă potrivit 
căreia, nepierzând nici o clipă, să întorci caii spre miazăzi şi 
să vii cât se poate de repede la noi. Ne vei găsi la Brzesc, de 
unde te vom trimite fără zăbavă mai departe. Între timp, 
periculum în mora! Prinţul Bogustaw a scăpat din robie, dar 
jupân Gosiewski va supraveghea ţinuturile prusiene şi 
Samogiţia. Poruncindu-ţi încă o dată să te grăbeşti, sunt 
încredinţat că dragostea pentru ţara care piere îţi va fi cel 
mai bun îndemn.” 

Când sfârşi de citit, Kmicic lăsă scrisoarea să-i cadă pe jos 
şi începu să-şi treacă mâinile peste faţa năduşită, apoi se 
uită cu priviri rătăcite la Wierszul şi întrebă încet, cu glasul 
înăbuşit: 

— De ce jupân Gosiewski trebuie să rămână în Samogiţia 
iar eu să plec spre miazăzi? 

Wierszult ridică din umeri. 

— Asta să-l întrebi domnia ta pe hatman la Bresc! Eu nu 
pot să-ţi spun nimic. 

Deodată, o mânie năprasnică puse stăpânire pe jupân 
Andrzej, ochii îi scânteiară, faţa i se învineţi şi strigă cu glas 
ascuţit: 

— N-am să mă mişc de aici! Pricepi, domnia ta! 

— Chiar aşa? se miră Wierszul. Treaba mea a fost să-ţi 
aduc porunca, restul te priveşte pe domnia ta! 
Închinăciune, închinăciune! Voiam să rămân câteva ceasuri 
cu domnia ta, dar după cele ce-am auzit, prefer să-mi caut 
altă tovărăşie. 

Spunând acesta, îşi întoarse calul şi plecă. Jupân Andrzej 
se aşeză iarăşi la picioarele troiţei şi începu să se uite în 
neştire la cer, de parcă voia să cerceteze cum va fi vremea. 


Slujitorul se trase mai încolo cu caii şi împrejur se aşternu 
liniştea. 

Dimineaţa era senină, palidă, având ceva de toamnă şi 
iarnă totodată. Nu bătea vântul, dar din mestecenii de 
lângă troiță cădeau fără zgomot frunzele îngălbenite şi 
răsucite de frig. Cârduri nenumărate de ciori şi stanei 
zburau deasupra pădurii; unele coborau croncănind nu 
departe de troiță, deoarece pe câmp şi pe drum se aflau 
sumedenie de trupuri suedeze neîngropate. Jupân Andrzej 
se uita la păsările negre, clipind din ochi, de parcă voia să le 
numere! Apoi închise ochii şi rămase nemişcat multă vreme. 
În cele din urmă, se scutură, îşi încruntă sprâncenele, 
revenindu-şi şi începu să vorbească astfel cu sine însuşi: 

— Astfel nu se poate! O să plec, dar peste două săptămâni, 
nu acum. Întâmplă-se ce s-o întâmpla! Nu l-am adus eu pe 
Rakoczi. Nu pot! Ce-i prea mult, e prea mult! N-am trudit şi 
nu m-am zbuciumat destul? Câte nopţi n-am petrecut în şa? 
Cât sânge polonez şi vrăjmaş am vărsat! Asta-mi e 
răsplata?! Dacă n-aş fi primit scrisoarea dinainte, m-aş fi 
dus, dar amândouă au sosit în acelaşi timp, parcă înadins, 
ca să-mi sporească durerea şi jalea. N-are decât să se 
scufunde lumea, că tot n-am să mă duc! N-o să piară ţara în 
două săptămâni, se vede că s-a abătut mânia lui Dumnezeu 
asupra ei, şi puterea omenească nu-i poate sta împotrivă. 
Doamne, Dumnezeule! Hiperboreii, suedezii, prusienii, 
ungurii, transilvanii, moldovenii, cazacii, toţi deodată! Cine-i 
va stăvili? O, Doamne, cu ce ţi-a greşit această ţară 
nefericită, regele acesta cucernic, de ţi-ai întors faţa de la ei 
şi nu-i mai ajuţi cu mila ta, trimițând asupră-le numai 
nenorociri? N-am plătit cu sânge şi lacrimi destule? 
Oamenii au şi uitat ce-i veselia, iar vântul nu bate, ci geme 
parcă. Ploile plâng şi ele, iar tu ne biciuieşti fără încetare! 
Îndurare, Doamne, ajută-ne, părinte! Am păcătuit. dar ne- 
am îndreptat! Ne-am lăsat averile de izbelişte, am încălecat 
pe cai şi ne batem întruna! Am renunţat la samavolnicie şi 


la interesele noastre. De ce dar nu ne ierţi şi nu ne trimiţi 
alinarea, Doamne? 

Aici conştiinţa îl înşfacă de păr şi-l zgâlţâi cu putere; 
aproape că se sperie, fiindcă i se păru că aude deodată un 
glas necunoscut care cobora din tăriile cerului, spunându-i: 

— Aţi renunţat la interesele voastre? Dar tu, nefericitule, 
ce faci acum? Te sumeţeşti cu meritele tale, iar când vine 
clipa încercării, te ridici în două picioare ca un cal nărăvaş 
şi strigi: „N-am să plec!” Mama noastră piere, paloşele îi 
străpung pieptul, iar tu îţi întorci faţa de la ea, nu vrei să 
pui umărul, alergi după propria fericire şi strigi: „N-am să 
plec!” Ea îşi întinde mâinile însângerate, e gata să se 
prăbuşească, leşină, moare şi strigă cu glasul clin urmă: 
„Ajutaţi-mă, copiii mei!” Iar tu îi răspunzi: „N-am să mă 
duc!” Vai vouă, vai de asemenea popor, vai de Republică! 

Spaima îi ridică părul măciucă în vârful capului şi trupul 
începu să-i tremure, cuprins parcă de friguri. Se prăbuşi 
deodată cu faţa la pământ şi începu să se roage cu 
înfricoşare: 

— Nu mă pedepsi, Isuse! Ai milă, facă-se voia ta! Am să mă 
duc, am să mă duc! 

Apoi zăcu o vreme suspinând în tăcere, iar când se ridică, 
în sfârşit, pe faţă i se citea resemnarea şi liniştea. Se rugă 
mai departe: 

— Nu te mira, Doamne, că-mi pare rău, pentru că eram în 
ajunul fericirii mele. Dar, fie aşa cum porunceşti tu! Acum 
înţeleg că ai vrut să mă încerci şi de aceea m-ai aşezat la 
răspântie. Facă-se voia ta! N-am să privesc înapoi! ie, 
Doamne, îţi încredinţez jalea mea cumplită, dorul şi grijile 
mele. Să mi se pună toate la socoteală, pentru că l-am 
cruțat pe prinţul Bogustaw, făcând ţara să sufere. Acum, 
vezi, Doamne, că am greşit pentru ultima dată. Altă dată nu 
se va mai întâmpla. Părinte milostiv! Lasă-mă să sărut 
pământul acesta scump şi să-ţi îmbrăţişez picioarele. apoi 
am să mă duc, Isuse, am să mă duc! 

Şi plecă. 


Iar pe răbojul ceresc, acolo unde se scriu faptele bune şi 
cela rele ale oamenilor, toate vinile i se şterseră într-o clipă, 
pentru că era cu totul alt om. 

Capitolul XXIX. 

În nici o carte nu se scrise cile bătălii mai dădură oştirea, 
şleahticii şi poporenii Republicii înfruntând vrăjmaşul. 
Luptară prin păduri, pe câmpuri, prin sate, târguri şi oraşe, 
luptară în Prusia regală şi în cea ducală, în Mazowsze, 
Wielkopolska şi Matopolska, în Rutenia, Lituania şi 
Samogiţia, luptară fără istov ziua şi noaptea. 

Fiecare palmă de pământ mustea de sânge. Numele 
vitejilor, faptele strălucite şi jertfele uriaşe pieriră în uitare, 
deoarece cronicarii nu le însemnară şi nu le cântă lăuta. 
Datorită acestor sforţări, puterea vrăjmaşului se încovoie în 
cele din urmă. 

Şi aşa cum leul impunător care cu o clipă înainte, străpuns 
de plumbi, zăcea părând fără suflare, se ridică deodată şi, 
scuturându-şi coama regală, răcneşte cu putere, îngrozind 
vânătorii şi punându-i pe fugă, tot aşa se ridică Republica 
amenințătoare, gata să ţină piept lumii întregi, 
înfricoşându-i şi slăbindu-i pe năvălitori. Nu se mai gândeau 
la cuceriri, ci cum să scape cu viaţă dintre fălcile leului şi să 
se întoarcă acasă. 

Nu mai ajutară nimic noile alianţe, hoardele de unguri, 
transilvani, cazaci şi moldoveni. E adevărat că furtuna se 
rostogoli încă o dată între Cracovia, Varşovia şi Brzesc, dar 
se sparse de piepturile polone şi se prefăcu repede într-o 
biată trâmbă de praf. 

Regele suedez, pierzându-şi cel dintâi nădejdea în 
izbândă, plecă în războiul din Danemarca; electorul 
înşelător, supus înainte celui puternic şi îndrăzneţ cu cel 
slab, îşi plecă fruntea la picioarele Republicii şi începu să-i 
bată pe suedezi; cetele tâlhăreşti ale „măcelarilor” lui 
Rakoczi o zbughiră degrabă spre ţinuturile transilvane pe 
care jupân Lubomirski le pustiise cu focul şi sabia. 


Dar fusese mai uşor să încalce hotarul şi să intre în 
Republică, decât să plece nepedepsiţi înapoi. Când 
polonezii îi ajunseră din urmă la locul de trecere, grafii 
transilvani îngenuncheară în pulbere înaintea lui jupân 
Potocki, Lubomirski şi Czarniecki, cerşind îndurare. 

— Vă dăm înapoi armele şi banii, strigau, numai îngăduiţi- 
ne să plecăm! 

Şi, primind răscumpărarea, hatmanii se milostiviră de 
această oaste de nevoiaşi, dar urdia îi calcă în copitele 
cailor înainte de a ajunge acasă. 

Pacea începu să se statornicească iarăşi pe meleagurile 
polone. Regele luă înapoi cetăţile prusiene, jupân 
Czarniecki avea să ducă paloşul polonez în Danemarca, 
deoarece Republica nu se mulțumea doar cu alungarea 
vrăjmaşului. 

Satele şi oraşele se ridicau iarăşi din mormanele 
dărâmăturilor arse; locuitorii se întorceau din păduri, 
plugurile se iveau pe ogoare. 

În toamna anului 1657, după războiul cu ungurii, în cea 
mai mare parte din pământurile Republicii, mai ales în 
Samogiţia, era linişte. 

Laudanienii care plecaseră odinioară cu pan Wotodyjowski 
erau încă departe pe câmpul de bătaie, dar toată lumea îi 
aştepta să se întoarcă. 

În acest timp, la Morozy, Wolmontowicze, Drozejkany şi 
Mozgi, la Goszczuny şi Pacunele, nevestele, copilandrii şi 
bătrânii arau, semănau grâiele de toamnă, înălţau iarăşi 
casele prin locurile pe unde trecuse pârjolul, ca luptătorii să 
găsească la întoarcere un adăpost deasupra capului şi să nu 
rabde de foame. 

De la o vreme, Olenka sta la Wodokty cu Anusia 
Borzobohata şi spătarul. Jupân 'Tomasz nu se grăbea să 
plece la Billewicze, mai întâi pentru că acolo nu mai 
rămăsese decât cenuşa, iar în al doilea rând, pentru că 
prefera şi el să stea cu jupâniţele, decât să i se urască 


singur. Între timp, ajutat de Olefka, se îngrijea de moşia de 
la Wodokty. 

Jupâniţa voia ca treburile să meargă cât mai bine, 
deoarece Wodokty şi Mitruny erau zestrea ei pentru 
mânăstire, altfel spus, aveau să treacă în stăpânirea 
călugăriţelor benedictine, printre care biata Olenka voia să- 
şi înceapă noviciatul în ziua de Anul Nou. 

Cântărind bine toate câte i se întâmplaseră, soarta 
schimbătoare, dezamăgirile şi durerile, se încredinţase că 
aceasta şi nu alta trebuie să fie voia Celui-de-sus. I se părea 
că o mână atotputernică o împinge spre chilie şi un glas îi 
spune: „Acolo vei afla alinarea şi sfârşitul grijilor lumeşti!” 

Aşa că se hotărâse să dea ascultare acelui glas; simțind 
însă în adâncul cugetului că sufletul nu i se desprinsese cu 
totul de pământ, voia să-l ajute prin cucernicie, fapte bune 
şi muncă. Dar sforţările îi erau deseori zădărnicite de 
veştile din afară. 

O dată, de pildă, se zvoni printre oameni că faimosul 
Babinicz era în fapt Kmicic. Unii tăgăduiau cu înfocare, alţii 
însă o ţineau morţiş că aşa este. 

Olefka nu credea. În amintirea ei stăruiau proaspete toate 
faptele lui Kmicic şi slujba lui la Radziwitt, aşa că nu putea 
presupune nici măcar pentru o clipă că el este învingătorul 
lui Bogustaw, slujitorul credincios al regelui şi un patriot 
atât de înflăcărat. Toate acestea îi tulburară liniştea şi jalea 
şi durerea i se cuibăriră iarăşi în inimă. 

Putea să scape de îndoieli, grăbindu-şi intrarea la 
mânăstire, dar mănăstirile nu se refăcuseră încă; maicile 
care nu pieriseră de samavolnicia oştenilor în timpul 
războiului, abia începeau să se adune. 

Sărăcia domnea pretutindeni în ţară, iar cine voia să se 
adăpostească între zidurile mânăstirii, trebuia să-şi aducă 
pâine nu numai pentru el, ci pentru toţi ceilalţi. 

De aceea, Olefka voia să vie cu pâine la mânăstire, să 
îmbrace rantia şi să le hrănească pe maici. 


Văzând că strădania lui avea să fie în folosul Domnului, 
spătarul trudea cu râvnă. Umblau împreună pe câmpuri, 
cercetând moşia şi supraveghind muncile de toamnă care 
aveau să aducă roade primăvara viitoare. Câteodată le 
ţinea tovărăşie Anusia Borzobohata care, neputând uita 
jignirea lui Babinicz, ameninţa că intră şi ea la mânăstire. 
Aşteaptă doar întoarcerea lui jupân Wotodyjowski cu 
laudanienii, fiindcă vrea să-şi ia rămas bun de la un vechi 
prieten. De cele mai multe ori, spătarul ieşea numai cu 
Olenka, deoarece Anusiei nu-i plăcea să se ocupe de 
treburile gospodăriei. 

Într-o bună zi, plecară amândoi călare la Mitruny, unde se 
reclădeau grajdurile şi şurile arse în timpul războiului. 

Pe drum aveau să treacă pe la biserică, deoarece se 
împlinea un an de la bătălia de la Wolmontowicze, când 
sosirea lui Babinicz scăpase satul de la mare primejdie, îşi 
petrecură toată ziua chibzuind în fel şi chip, aşa că abia 
spre seară putură să plece de la Mitruny. 

La dus, merseseră pe drumul care trecea pe la biserică, 
dar de întors, trebuiau să se întoarcă pe la Lubicz şi 
Wolmontowicze. Cum văzu fumurile de la Lubicz, jupâniţa 
îşi întoarse ochii şi începu să rostească rugăciuni, ca să 
alunge gândurile negre. Spătarul călărea în tăcere, 
mulţumindu-se să privească împrejur. 

În sfârşit, după ce trecură pe lângă poartă, spuse; 

— E un pământ grozav! Lubicz face cât două moşii ca 
Mitruny. 

Olenka se ruga înainte. 

Dar se vede că în spătar se trezise vechiul gospodar şi 
poate şi şleahticul înclinat spre judecăţi, fiindcă după o clipă 
spuse iarăşi parcă numai pentru sine: 

— La drept vorbind, e moşia noastră. din bătrâni, 
sudoarea şi munca noastră. Nefericitul acela trebuie să fi 
pierit demult, de vreme ce n-a mai venit, dar chiar dacă ar 
fi venit, legea e de partea noastră. 

Aici se întoarse spre Olefka: 


— La ce te gândeşti? 

Iar jupâniţa: 

— E un loc blestemat. Nu-mi pasă pe mâna cui va încăpea. 

— Da, dar vezi că legea e de partea noastră. S-a arătat un 
loc blestemat pentru că a fost în mâini rele, dar se va 
preface într-unul binecuvântat când va avea un stăpân bun. 
Legea e cu noi! 

— Niciodată! Nu vreau să ştiu de nimic. Bunicul l-a scris 
pe numele lui, n-au decât să-l ia rudele. 

Spunând acestea, îşi îndemnă calul; spătarul şi-l îmboldi şi 
el pe al lui cu pintenii şi nu încetiniră goana decât după ce 
ieşiră pe câmp. Între timp se lăsase noaptea, dar se vedea 
destul de bine, fiindcă luna uriaşă, roşietică, se ivise din 
spatele pădurilor de la Wolmontowicze şi lumina 
împrejurimile cu străluciri aurii. 

— Ei, Dumnezeu ne-a dat o noapte frumoasă! spuse 
spătarul uitându-se la tipsia lunii. 

— Cum mai luceşte Wolmontowicze în depărtare! răspunse 
Olenka. 

— Pentru că lemnul n-a avut când să se înnegrească. 
Vorbirea le fu întreruptă de scârţâitul unui car, pe care nu 
puteau să-l vadă deocamdată, deoarece drumul era vălurit. 
În curând se arătă o pereche de cai, apoi încă una la oişte 
şi, la sfârşit, un car cu loitre înconjurat de câţiva călăreţi. 

— Cine poate să fie? întrebă spătarul. 

Şi îşi struni calul; Oleika se opri lângă el. Între timp, 
ceilalţi se apropiau tot mai mult. 

— Opreşte! strigă spătarul. Pe cine duceţi acolo? Unul 
dintre călăreţi se întoarse spre el: 

— Pe jupân Kmicic, a fost rănit de unguri la Magierw. 

— Cuvântul s-a întrupat! exclamă spătarul. 

Olefkăi i se făcu întuneric înaintea ochilor; inima îi muri în 
piept şi i se tăie răsuflarea. Glasuri nedesluşite îi strigau în 
suflet: „Isuse, Mărie! Ei sunt!” Apoi nu-şi mai dădu seama 
unde se află şi ce se întâmplă cu ea. 


Nu căzu de pe cal, fiindcă se sprijini de loitra carului. Când 
îşi veni în fire, privirile îi căzură pe trupul întins în car. Da, 
el era, jupân Andrzej Kmicic, stegarul de Orsza. Zăcea pe 
spate, avea capul oblojit, dar în lumina roşietică a lunii se 
vedea bine chipu-i alb şi liniştit, cioplit parcă în marmură 
sau atins de adierea îngheţată a morţii. Ochii erau adânciţi 
în orbite şi închişi; nu dădea nici un semn de viaţă. 

— Duceţi-vă cu Dumnezeu! spuse spătarul, scoţându-şi 
căciula. 

— Staţi! strigă Olefka. 

Şi începu să întrebe repede, cu glas încet, înfrigurată: 

— Mai trăieşte sau a murit? 

— Trăieşte, dar poate să moară dintr-o clipă în alta. 

Spătarul se uită la faţa lui Kmicic şi zise iarăşi: 

— Nu mai apucaţi să-l duceţi până la Lubicz. 

— Ne-a poruncit să-l ducem neapărat, pentru că vrea să 
moară acolo. 

— Duceţi-vă cu Dumnezeu! Grăbiţi-vă! 

— Închinăciune! 

Şi carul porni mai departe, iar Olenka şi spătarul plecară 
în galop în partea opusă. Trecură prin Wolmontowicze ca 
două făpturi ale nopţii şi ajunseră la Wodokty fără să-şi 
spună un cuvânt tot drumul; abia după ce descăleca, 
Olenka se întoarse spre jupân Tomasz: 

— Trebuie să-i trimitem un preot! spuse cu glasul 
sugrumat. Să plece cineva la Upita numaidecât! 

Spătarul îi împlini dorinţa îndată, iar ea se repezi în odaia 
ei şi căzu în genunchi la icoana Sfintei Fecioare. 

După câteva ceasuri, noaptea târziu, se auzi clinchetul 
unui clopoțel pe drum. Era preotul care se ducea la Lubicz. 
Jupâniţa Aleksandra se ruga mereu. Buzele îi murmurau 
litania care se rosteşte la căpătâiul muribunzilor. Când 

isprăvi, începu să bată mătănii, atingând podeaua cu 
fruntea şi repetând întruna: 

— Doamne, îndură-te de el, că moare de mâna 
vrăjmaşului! Doamne, îndură-te de el, că moare de mâna 


vrăjmaşului. lartă-l, ai milă de el! 

Îşi petrecu astfel toată noaptea. Preotul zăbovi la Lubicz 
până dimineaţa, iar la întoarcere dădu şi pe la Wodokty. 
Jupâniţa ii ieşi în întâmpinare. 

— Şi-a dat? întrebă. 

Şi nu mai putu să vorbească, pentru că i se tăie răsuflarea. 

— Trăieşte încă! răspunse preotul. 

În zilele următoare, zece-cincisprezece la număr, trimişii 
de la Wodokty bătură zilnic calea până la Lubicz şi fiecare 
se întorcea cu răspunsul că stegarul „mai trăieşte”, în 
sfârşit, unul veni cu vestea pe care o auzise de la doftorul 
adus de la Kiejdany, cum că trăieşte şi se va însănătoşi, 
fiindcă rănile făcute de plumbi se ogoiesc şi puterile îi revin. 

Jupâniţa Aleksandra trimise daruri bogate la Upita pentru 
liturghia de mulţumire, dar lucru de mirare, din ziua aceea 
goana olăcarilor încetă; în inima jupâniţei, odată cu liniştea, 
îşi făcea loc iarăşi părerea de rău. Se gândea întruna la 
vinile de neiertat ale lui jupân Andrzej. Numai moartea 
putea să arunce peste ele vălul uitării. Acum, când se 
însănătoşise, apăsau iarăşi asupra lui. Biata Olenka îşi 
repeta în fiecare zi tot ce putea să-l apere. 

Se zbuciumă şi suferi atât de mult în aceste zile, încât îşi 
zdruncină sănătatea. 

Jupân 'Tomasz se îngrijoră foarte mult şi într-o seară, când 
rămaseră singuri, o întrebă: 

— Olenka, spune-mi cu mâna pe inimă ce gândeşti despre 
stegarul de Orsza? 

— Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să mă gândesc la el! 
răspunse. 

— Pentru că, vezi tu. ai cam slăbit. şi hm! Se prea poate ca 
tu să-l mai. Nu vreau să te îndemn la nimic, dar aş fi 
bucuros să aflu ce se petrece în sufletul tău. Nu eşti de 
părere că voinţa bunicului răposat ar trebui să se 
împlinească? 

— Niciodată! răspunse Olenka. Bunicul mi-a lăsat o portiţă 
deschisă în care voi ciocăni la Anul Nou. Astfel se va împlini 


şi voia lui. 

— Nici eu n-am dat crezare trâncănelilor unora şi altora, 
zise spătarul, cum că Babinicz şi Kmicic sunt totuna, dar la 
Magier6w a luptat împotriva vrăjmaşilor şi şi-a vărsat 
sângele pentru ţară. E drept că s-a îndreptat mai târziu, 
dar tot s-a îndreptat! 

— Păi şi prinţul Bogustaw se află acum în slujba regelui şi 
a Republicii! răspunse jupâniţa cu jale. Dumnezeu să-i ierte 
pe amândoi, mai ales pe acela care şi-a vărsat sângele. Cu 
toate acestea, oamenii vor avea dreptul să spună 
întotdeauna că în clipa cea mai grea, în clipa de cumpănă şi 
de prăbuşire, au luptat împotriva ţării, întorcându-se alături 
de ea atunci când vrăjmaşul a fost învins, când folosul 
propriu le-a poruncit să ţină cu cel mai tare. Asta-i vina lui! 
Acum nu mai sunt trădători, pentru că nu mai au ce 
dobândi! Care-i meritul lor? Nu e oare o nouă dovadă că 
asemenea oameni sunt totdeauna gata să slujească celui 
mai puternic? De-ar fi dat Dumnezeu să fie altfel! O vină ca 
asta nu poate fi răscumpărată numai de cele întâmplate la 
Magierow. 

— E adevărat! Nu tăgăduiesc! răspunse spătarul. E un 
adevăr greu, dar rămâne adevăr! Trădătorii de odinioară s- 
au întors cu toţii la rege. 

— Asupra stegarului de Orsza, vorbi mai departe jupâniţă, 
apasă o povară şi mai înfricoşătoare decât asupra prinţului 
Bogustaw, deoarece jupân Kmicic s-a oferit să-l vândă pe 
rege, lucru de care până şi prinţul s-a temut. Poate oare un 
plumb întâmplător să şteargă asemenea vină? Aş fi îngăduit 
să mi se taie mâna asta, numai să nu fi fost aşa. dar a fost şi 
nu se mai întoarce! Se vede că Dumnezeu l-a lăsat să 
trăiască tocmai ca să se căiască. O, unchiule, unchiule, ne- 
am păcăli singuri dacă am vrea să ne încredinţăm unul pe 
altul că e fără pată. Şi ce-am câştiga? Poţi să-ţi înşeli oare 
propria conştiinţă? Facă-se voia lui Dumnezeu. Ce s-a rupt o 
dată, nu se mai leagă la loc şi nici nu trebuie! Sunt fericită 
că stegarul trăieşte. recunosc, pentru că pesemne că 


Dumnezeu s-a milostivit de el. Dar cu asta s-a isprăvit | Voi fi 
fericită să aud că şi-a spălat vina, mai mult nu vreau şi nici 
nu-mi doresc, chiar dacă aş mai suferi. Dumnezeu să-l ajute. 

Olenka nu mai putu să vorbească, fiindcă izbucni în hohote 
de jale; era însă pentru ultima dată. Spusese tot ce avusese 
pe inimă şi liniştea începea să i se reaşeze în suflet. 

Capitolul XXX. 

Într-adevăr, sufletul împieliţat al viteazului nu voia să 
părăsească învelişul trupesc şi nu-l părăsi. La o lună după 
întoarcerea la Lubicz, rănile lui jupân Andrzej începură să 
se închidă. Mai înainte însă, recăpătându-şi cunoştinţa, se 
uită prin încăpere şi ghici îndată că se află la Lubicz. 

Apoi îl strigă pe credinciosul Soroka. 

— Soroka, îi spuse, Dumnezeu s-a milostivit de mine! Simt 
că n-am să mai mor. 

— La poruncă! răspunse bătrânul oştean, strivindu-şi o 
lacrimă cu pumnul. 

lar Kmicic vorbi mai departe, parcă de unul singur: 

— S-a isprăvit cu căinţa. nu mai încape îndoială. 
Dumnezeu s-a îndurat de mine! 

Apoi tăcu un răstimp, doar buzele îngânau o rugăciune. 

— Soroka! zise iarăşi. 

— La porunca înălţimii tale! 

— Cine stă la Wodokty? 

— Jupâniţa şi spătarul de Rosienie. 

— Lăudat fie numele Domnului! A venit cineva să întrebe 
de mine? 

— Au venit de la Wodokty până când le-am spus că 
înălţimea ta te vei face bine. 

— şi pe urmă n-au mai venit? 

— Nu. 

La acestea, Kmicic: 

— Nu ştiu încă nimic, dar o să afle chiar de la mine. N-ai 
spus nimănui că am luptat aici sub numele de Babinicz? 

— N-am avut poruncă! răspunse oşteanul. 

— Dar jupân Wolodyjowski nu s-a întors cu laudanienii? 


— Încă nu, dar pot să pice de pe o zi pe alta. 

Cu acestea, vorbirea din prima zi luă sfârşit. Doua 
săptămâni mai târziu, jupân Kmicic se sculă din pat şi 
începu să umble în cârje, iar duminică următoare se 
încăpăţână să meargă la biserică. 

— Mergem la Upita, îi spuse lui Soroka, pentru că trebuie 
să începem cu Dumnezeu, iar după slujbă la Wodokty. 

Soroka nu îndrăzni să se împotrivească şi porunci să se 
aştearnă brişca cu fân, iar jupân Andrzej se găti ca de 
sărbătoare şi plecară. 

Ajunseră prea devreme, în biserică era foarte puţină lume. 
Jupân Andrzej, sprijinit de braţul lui Soroka se apropie de 
altarul cel mare şi îngenunche lângă strana enoriaşilor de 
vază; nu-l recunoscu nimeni, atât de mult se schimbase; era 
tras la faţă, slăbit, şi purta o barbă lungă care-i crescuse în 
timpul războiului şi al bolii. Cine se uita la el, credea că e 
vreun şleahtic în trecere pe la Upita, care venise să asculte 
slujba; o mulţime de războinici se întorceau la moşiile lor de 
pe câmpul de luptă. 

Biserica se umplea cu încetul de poporenii şi şleahticii din 
împrejurimi. În curând începură să sosească şi stăpânii 
moşiilor mai depărtate, deoarece în multe locuri bisericile 
fuseseră arse, astfel că erau nevoiţi să vie la Upita, ca să 
asculte sfânta slujbă. 

Cufundat în rugăciune, Kmicic nu vedea pe nimeni; îl 
treziră din gândurile-i cucernice paşii celor care se aşezau 
în stranele din jur. 

Atunci îşi înălţă privirile şi văzu deasupra lui chipul dulce 
şi trist al Olenkăi. 

La rândul ei, jupâniţa îl văzu şi ea şi-l recunoscu 
numaidecât, pentru că se dădu înapoi, îngrozită parcă; la 
început, faţa i se învâlvoră, apoi păli de moarte, dar îşi 
încordă voinţa, se stăpâni şi îngenunche” lângă el; al treilea 
loc îl ocupă spătarul. 

Şi Kmicic şi ea îşi plecară capetele şi, sprijinindu-şi faţa în 
palme, stăteau tăcuţi, iar inimile băteau să le spargă 


pieptul. Jupân Andrzej vorbi cel dintâi: 

— Binecuvântat fie numele Domnului! 

— În vecii vecilor! răspunse Olefka cu jumătate de glas. Şi 
mai mult nu-şi spuseră. 

În acest timp, preotul începu predica: Kmicic îl ascultă, 
dar, cu toată silinţa lui, nu auzi şi nu pricepu nimic. Fiinţa 
scumpă, pe care o dorise atâţia ani, care nu-i ieşise 
niciodată din gând şi din inimă, se afla acum lângă el. O 
simţea alături şi nu cuteza să-şi întoarcă privirile spre ea, 
pentru că era în biserică, dar închidea ochii şi-i asculta 
răsuflarea. 

„Olefka, Olenka e lângă mine! îşi spunea. lată că 
Dumnezeu a poruncit să ne revedem în biserică după atâta 
vreme.” Gândurile şi inima lui îi repetau numele fără 
încetare: „Olefka, Olenka, Olefka!” 

În răstimpuri, îl înăbuşea plânsul, apoi iarăşi aducea 
înflăcărat mulţumire Domnului; aproape că nu-şi mai dădea 
seama ce se petrece cu el. 

Jupâniţa stătea mereu în genunchi cu faţa ascunsă în 
mâini. 

Preotul isprăvi predica şi cobori din amvon, înaintea 
bisericii se auzi deodată zăngănit de arme şi tropote de 
copite. Un glas strigă la intrare: „Se întorc laudanienii!” şi 
biserica se umplu de murmure care crescură curând în 
strigăte tot mai puternice: 

— Laudanienii, laudanienii! 

Mulțimea începu să freamăte şi capetele tuturor se 
întoarseră îndată spre uşă. 

Intrarea înnegri de oameni şi ceata înarmată păşi în 
biserică. În frunte mergeau, zornăindu-şi pintenii, jupân 
Woltodyjowski şi jupân Zagtoba. Mulțimea se desfăcu în faţa 
lor, iar ei străbătură biserica, îngenuncheară înaintea 
altarului, se rugară o vreme şi intrară amândoi în sacristie. 

Laudanienii se opriră la mijlocul naosului, nedând bineţe 
nimănui, din respect pentru locul în care se aflau. 


Ce mai privelişte! Feţe amenințătoare, asprite de vânturi, 
slăbite de greutăţile războiului, crestate de săbiile suedeze, 
nemţeşti, ungureşti şi moldovene. Toată desfăşurarea 
războiului şi fala Laudei cucernice erau însemnate cu, 
paloşul pe ele. lată-i pe Butrymi şi pe Stakjeni, pe 
Domaszewiczi şi pe Gosciewiczi, atâţia câţi mai rămăseseră. 
Din cei care plecaseră cândva din Lauda cu Wolodyjowski, 
se întorseseră abia un sfert, De aceea, multe neveste îşi 
caută în zadar bărbaţii, mulţi bătrâni nu-şi mai găsesc 
feciorii şi hohotele îndurerate se înmulţesc, căci şi cei care 
se întâlnesc cu cei dragi plâng de bucurie. Toată biserica 
răsună de suspine; din când în când, un glas rosteşte un 
nume iubit şi tace, iar oştenii stau falnici, rezemaţi în 
paloşe, dar şi lor le şiroiesc lacrimile peste cicatricele 
adânci, scurgându-se pe mustăţile uriaşe. 

Deodată, clopoţelul sună la uşa sacristiei, şi plânsul şi 
murmurele conteniră. Îngenuncheară cu toţii, iar preotul 
ieşi cu sfintele daruri, urmat de jupân Wolodyjowski şi de 
jupân Zagtoba în cămăşi albe, şi slujba începu. 

Preotul era şi el mişcat şi când rosti prima dată spre 
credincioşi: Dominus vobiscum! glasul îi tremura, iar când 
veni rândul Evangheliei şi toate săbiile ieşiră din teacă în 
semn că Lauda e întotdeauna gata să apere credinţa, de se 
lumină biserica de luciul oţelelor, abia fu în stare să cânte 
sfintele vorbe. 

Îngânară apoi cu toţii rugăciunea, cuprinşi de simţăminte 
pioase, şi slujba luă sfârşit. Preotul însă, după ce puse la loc 
sfintele daruri în altar, se întoarse către mulţime în semn că 
mai vrea să spună ceva. 

Se aşternu liniştea, iar preotul întâmpină mai întâi cu 
vorbe calde de bun sosit pe oştenii care se întorseseră, apoi 
vesti tuturor că va citi scrisoarea regelui, adusă de 
polcovnicul steagului laudanian. 

După o clipă, în tăcerea adâncă, se auzi în toată biserica 
glasul dinaintea altarului: „Noi, Jan Kazimierz, rege al 


Poloniei, mare prinţ de Lituania, Mazowsze, Prusia etc. etc. 
In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! 

Aşa cum faptele nelegiuite ale oamenilor de rea-credinţă, 
îndreptate împotriva regelui şi a ţării, înainte de a ajunge în 
faţa judecătorului ceresc, au a fi pedepsite în viaţa 
pământească. tot atât de drept este ca virtutea să nu 
rămână fără răsplată, care se cuvine să-i sporească 
strălucirea şi să slujească drept îndemn pentru urmarea 
pildelor înălţătoare. 

Drept care facem cunoscut întregii stări a cavalerilor, 
anume oamenilor de arme şi mirenilor, celor care au cuius 
vis dignitatis424) et praeeminentiae, şi totodată tuturor 
şleahticilor din Marele Principat al Lituaniei şi din stărostia 
Samogiţiei, cum că orice gravamina ar apăsa asupra 
numitului şi multiubitului nostru Andrzej Kmicic, stegar de 
Orsza, acestea, cunoscute fiind meritele şi slava lui, au a 
pieri din amintirea oamenilor, neştirbind cu nimic cinstea şi 
faima pomenitului stegar de Orsza.” 

Aici preotul se opri din citit şi privi spre strana în care 
stătea jupân Andrzej; acesta se ridică o clipă şi se aşeză din 
nou, apoi îşi rezemă capul slăbit de tăblia despărţitoare şi 
închise ochii, ca şi când şi-ar fi pierdut simţirea. 

Toate privirile se îndreptară spre el, toate buzele începură 
să şoptească: 

— Jupân Kmicic, Kmicic, Kmicic, iată-l acolo, lângă jupâniţa 
Billewicz. 

Dar preotul începu să citească iarăşi în tăcerea surdă: 
„Care stegar de Orsza, deşi la începutul nefericitei năvăliri 
a suedezilor s-a arătat de partea prinţului voievod, n-a 
făcut-o din interes, el dorind din toată inima binele ţării, 
înşelat fiind de lămuririle prinţului cum că pentru 
mântuirea Republicii n-a mai rămas alt drum decât acela pe 
care păşea el! 

Venind apoi la prinţul Bogustaw care, socotindu-l vânzător, 
i-a dezvăluit limpede toate uneltirile-i duşmănoase 
împotriva ţării, nu numai că numitul stegar de Orsza nu i-a 


făgăduit să ridice mâna asupra noastră, dar l-a răpit pe 
prinţ cu braţul înarmat, vrând să răzbune astfel suferinţele 
noastre şi ale ţării.” 

— Doamne, fii milostiv cu mine păcătoasa! hohoti un glas 
de femeie lângă jupân Andrzej, iar în biserică se iscară 
iarăşi murmure de uimire. 

Preotul citi mai departe: „Împuşcat fiind în obraz de 
acelaşi prinţ, după ce s-a înzdrăvenit, a plecat îndată la 
Czestochowa şi a apărat cu pieptul său sfântul lăcaş, dând 
tuturor pildă de statornicie şi vitejie; tot acolo, 
primejduindu-şi sănătatea şi viaţa, a aruncat în aer cu 
pulbere cel mai mare tun de asediu, cu care prilej, prins 
fiind, a fost osândit la moarte de vrăjmaşul neînduplecat şi 
chinuit cu foc înainte.” 

Ici şi colo, femeile izbucniră în plâns. Olefka tremura din 
tot trupul, cuprinsă parcă de friguri. 

„Dar scăpat de puterea Reginei îngerilor şi din această 
cumpănă, a venit la noi în Slask şi, după întoarcerea 
noastră în ţara scumpă, când vrăjmaşul înşelător ne-a întins 
o capcană, numitul stegar s-a aruncat numai cu patru 
oameni asupra duşmanului, scăpându-ne astfel viaţa. Acolo, 
tăiat şi împuns de rapiere, înotând până la brâu în sângele-i 
de viteaz, a fost ridicat fără suflare de pe câmpul de 
bătaie.” 

Olefka îşi duse amândouă mâinile la tâmple şi, înălţându-şi 
capul, începu să tragă cu lăcomie aerul printre buzele arse. 
Pin piept i se smulgeau gemete: 

— Doamne! Doamne! Doamne! 

Şi iarăşi răsună glasul preotului din ce în ce mai tulburat: 
„lar când în urma strădaniei noastre s-a însănătoşit, nici 
atunci nu s-a odihnit, ci a continuat războiul, luptând de 
fiecare dată cu fală nemărginită, dat pildă mereu 
cavalerilor de către hatmanii celor două naţii, până la 
fericita cucerire a Varşoviei, după care a fost trimis în 
ţinuturile prusiene sub numele de Babinicz.” 


Când răsună în biserică acest nume, murmurul omenesc 
se prefăcu în zgomot de talazuri. Aşadar el era Babinicz?! 
Aşadar, acel nimicitor al suedezilor, izbăvitorul aşezărilor de 
la Wolmontowicze, învingător în atâtea bătălii, era Kmicic?! 
Larma se înteţea tot mai mult, mulţimea începu să se 
îmbulzească spre altar, ca să-l vadă mai bine. 

— Doamne, binecuvântează-l! Binecuvântează-l, Doamne! 
se auziră sute de glasuri. 

Preotul se întoarse spre strane şi făcu semnul crucii 
asupra lui jupân Andrzej care, rezemat de tăblie, semăna 
mai degrabă cu un mort, decât cu un om viu, deoarece 
sufletul i se înălța spre ceruri de fericire. 

După care, capelanul citi mai departe: „Acolo a pustiit ţara 
vrăjmaşului cu focul şi sabia, a contribuit precumpănitor la 
izbândă de la Prostki, l-a doborât cu propria mână pe 
prinţul Bogustaw şi l-a luat prins, apoi venind în stărostia 
Samogiţiei, cât de mari sunt foloasele pe care le-a adus, 
câte oraşe şi sate a scăpat de braţul duşman, incolae425) 
de acolo trebuie să cunoască cel mai bine.” 

— Cunoaştem, cunoaştem, cunoaştem! tună mulţimea. 

— Să fie linişte! spuse preotul, apropiind de ochi 
scrisoarea regelui. 

„De aceea, noi - citi mai departe - cântărind toate meritele 
lui, tot binele pe care l-a făcut ţării şi nouă, mai mare decât 
al oricărui fiu faţă de părintele şi maica lui, am hotărât să le 
aducem la cunoştinţă tuturor prin această scrisoare, pentru 
ca un cavaler atât de mare, apărătorul credinţei, al nostru 
şi al Republicii, să nu mai fie prigonit de osânda oamenilor, 
ci dimpotrivă, să fie îndrăgit şi respectat de toţi cum se 
cuvine. Înainte ca adunarea Seimului să întărească vrerile 
noastre, spălându-l de orice pată, şi înainte de a-l putea 
răsplăti cu stărostia de la Upita, care vacat, rugam pe toţi 
şleahticii din stărostia Samogiţiei să oprească în inima şi 
mintea lor aceste vorbe ale noastre pe care însăşi justiţia, 
fundamentum regnorum126) ne-a poruncit să le trimitem 
spre luare-aminte.” 


Preotul isprăvi şi, întorcându-se cu faţa la altar, începu să 
se roage. Jupân Andrzej simţi deodată că o mână moale îi 
apucă mâna. Se uită: era Olefka, şi înainte de a pricepe ce 
se întâmplă, înainte de a şi-o retrage, jupâniţă o ridică şi o 
duse la buze în văzul tuturor, în faţa altarului şi a mulţimii. 

— Olenka! strigă Kmicic uluit. 

lar ea se ridică şi, acoperindu-şi faţa cu voalul, îi spuse 
spătarului: 

— Hai să plecăm, unchiule, să plecăm repede! Şi ieşiră 
prin uşa sacristiei. 

Jupân Andrzej încercă să se ridice şi să iasă după ea, dar 
nu mai fu în stare. 

Puterile îl părăsiră cu totul. 

În schimb, după un sfert de ceas, se afla înaintea bisericii, 
sprijinit de-o parte şi de alta de Wotodyjowski şi de Zagtoba. 

Mulțimea şleahticilor, mai avuţi şi mai săraci, şi oamenii de 
rând se înghesuiau în jurul lor; nevestele - cele care 
izbutiseră să se smulgă de la pieptul bărbaţilor întorşi din 
război - mânate de curiozitatea proprie firii femeieşti, 
dădeau fuga să se uite la acest Kmicic, înfricoşător cândva, 
astăzi însă mânuitorul Laudei şi viitor staroste. Cercul se 
strângea tot mai mult, aşa că laudanienii se văzură nevoiţi 
să-l înconjure pe cavaler, ca să-l ferească de îmbulzeală. 

— Jupâne Andrzej! strigă jupân Zagtoba. Vezi ce dar ţi-am 
adus. Nu te aşteptai la una ca asta. Acum să mergem la 
Wodokty, la logodnă şi la nuntă! 

Vorbele lui jupân Zagtoba fură acoperite de strigătele 
tunătoare pe care laudanienii le înălţară la îndemnul lui 
Jozwa Butrym: 

— Să trăiască jupân Kmicic! 

— Să trăiască! repetă mulţimea. Trăiască starostele nostru 
de Upita. Trăiască! 

— La Wodokty, cu toţii! răcni iarăşi jupân Zagtoba. 

— La Wodokty! La Wodokty! strigară o mie de guri. Să 
mergem în peţit la Wodokty, cu jupân Kmicic, cu izbăvitorul 
nostru! La jupâniţă, la Wodokty! 


Se iscă o frământare grozavă. Laudanienii încălecară pe 
cai, iar mulţimea se repezi la căruţe, brişte, şarete. Cei care 
veniseră pe jos, o luară la fugă de-a dreptul prin pădure şi 
peste câmpuri. Strigătul „La Wodokty” răsuna în tot târgul. 
Drumurile se umplură de grupuri de oameni în straie de 
culori felurite. 

Jupân Kmicic şedea într-o caretă, între Wotodyjowski şi 
Zagtoba, şi-l lua în braţe când pe unul, când pe celălalt. Nu 
putea să vorbească, deoarece era şi acum foarte tulburat; 
dealtfel, goneau de parcă năvâăliseră tătarii la Upita. Toate 
briştele şi carele zoreau la fel în jurul lor. 

Târgul rămăsese departe în urmă, când Wotodyjowski se 
apropie deodată de urechea lui Kmicic şi-l întrebă: 

— Jedrek, nu ştii unde e cealaltă? 

— La Wodokty! răspunse viteazul. 

Atunci mustăcioara lui jupân Michat începu să se mişte 
avan, nu se ştie dacă din pricina vântului sau a tulburării, 
destul că tot drumul sfârcurile se tot zburliră înainte ca 
două andrele ori ca nişte coarne de cărâbuş. 

Jupân Zagtoba cânta de bucurie cu un glas atât de gros, de 
se speriau caii: 

Eram noi doi, Kasienko, numai noi doi pe lume, Dar mi se 
pare, dragă, că vom fi trei anume. 

Anusia nu venise în duminica aceea la biserică, deoarece 
fusese rândul ei să rămână cu jupâniţa Kulwiec care nu se 
simţea prea bine; o zi stătea ea, o zi Olenka. 

Toată dimineaţa o îngrijise şi o oblojise pe bolnavă, aşa că 
era destul de târziu când se apucase să spună rugăciunile. 

Abia rostise ultimul „Amin!” când se auzi uruitul caleştii la 
poartă şi Olenka se năpusti ca vijelia In odaie. 

— Isuse, Mărie! Ce s-a întâmplat? strigă jupâniţa 
Borzobohata, uitându-se la ea. 

— Anusia, ştii cine-i Babinicz? E jupân Kmicic! 

Anusia zvâcni drept în picioare. 

— Cine ţi-a spus? 


— S-a citit scrisoarea regelui. jupân Wotodyjowski a adus- 
o. laudanienii. 

— Păi, jupân Wotodyjowski s-a întors? exclamă Anusia. 

Şi se aruncă în braţele Olenkăi. Olefka primi această 
răbufnire de bucurie ca pe o dovadă a dragostei Anusiei 
faţă de ea; era atât de tulburată, încât aproape că nu mai 
ştia ce se petrece în jurul ei. Faţa i se roşise ca focul şi 
răsufla repede, de parcă era tare obosită. 

Începu să povestească fără nici o rânduială şi cu glasul 
întretăiat tot ce auzise la biserică, alergând în acest timp ca 
o nebună prin încăpere şi repetând mereu: „Nu sunt 
vrednică de el!” îşi spunea că ea l-a nedreptăţit mai mult 
decât oricine, că n-a vrut nici măcar să se roage pentru el, 
atunci când viteazul îşi vărsa sângele pentru Sfânta 
Fecioară, pentru ţară şi pentru rege. 

În zadar încerca Anusia s-o mângâie, alergând după ea 
prin odaie. Ea o ţinea una şi bună că nu-l merită şi că nu va 
îndrăzni să se uite în ochii lui, apoi iar începea să vorbească 
despre isprăvile lui Babinicz, despre răpirea lui Bogustaw, 
despre răzbunarea lui şi scăparea regelui, despre Prostki, 
Wolmontowicze, Czestochowa, în sfârşit, despre vinovăția şi 
neînduplecarea ei, pentru care trebuie să se căiască la 
mânăstire. 

Văicărelile fură întrerupte de jupân Tomasz care dădu 
buzna înăuntru şi strigă: 

— Pentru Dumnezeu, toată Upita vine la noi! Au ajuns în 
sat, iar Babinicz trebuie să fie cu ei! 

Într-adevăr, strigătele îndepărtate vestiră în curând 
apropierea mulţimii. Spătarul o luă de mână pe Olefka şi o 
duse în pridvor: Anusia ieşi după ei. 

Deodată, mulţimea de oameni şi cai înnegri în depărtare; 
cât cuprindeai cu ochii, drumul era ticsit de lume. În cele 
din urmă, ajunseră la conac. Cei care scurtaseră drumul 
peste câmp, se buluciră prin şanţul de apărare şi peste 
îngrădituri; iar carele se înghesuiră la poartă; chiuiau cu 
toţii, aruncându-şi căciulile în sus. 


În sfârşit, se ivi ceata înarmată a laudanienilor, având în 
mijloc careta în care şedeau trei bărbaţi: jupân Kmicic, 
jupân Wolodyjowski şi jupân Zagtoba. 

Careta se afla mai la o parte, neputând trage lângă 
pridvor din pricina mulţimii. Zagtoba şi Wotodyjowski săriră 
jos cei dintâi, îi ajutară lui Kmicic să coboare şi-l luară de 
braţ. 

— Daţi-vă la o parte: strigă Zagtoba. 

— Daţi-vă la o parte! repetară laudanienii. 

Oamenii se traseră îndărăt numaidecât, lăsând la mijloc o 
uliţă largă, pe care cei doi cavaleri îl conduseră pe Kmicic 
până în pridvor. Viteazul se clătina pe picioare şi era palid 
ca ceara, dar păşea cu capul ridicat, tulburat şi fericit în 
acelaşi timp. 

Olenka se sprijini de uşă şi braţele îi căzură fără putere. 
Când îl văzu înaintea ei, când se uită la chipul acestui 
sărman care, după atâţia ani de despărțite se apropie de ea 
asemenea biblicului Lazăr, fără un strop de sânge în obraz, 
suspinele îi cutremurară iarăşi pieptul. Din pricina 
slăbiciunii, a fericirii şi a tulburării, nu mai ştia nici el ce să 
spună şi repeta mereu cu glasul întretăiat: 

— Ei vezi, Olenka, vezi? 

Jupâniţa îi alunecă deodată la picioare. 

— Jedrus, nu sunt vrednică să-ţi sărut rănile tale! 

În clipa aceea, viteazul îşi recapătă puterile, o ridică de jos 
ca pe un fulg şi o strânse la piept. 

Un strigăt uriaş asurzi toate urechile, cutremurând pereţii 
caselor şi scuturând ultimele frunze din copaci. Laudanienii 
începură să tragă cu flintele; unii îşi zvârleau căciulile în sus 
şi împrejur se vedeau chipuri înseninate de bucurie, ochi 
învăpăiaţi şi guri care strigau: 

— Vivat Kmicic! Vivat BillewiczOwna! Vivat tânăra 
pereche! 

— Vivat cele două perechi: tună Zagtoba. 

Dar glasul i se pierdu în larma tuturor. 


Conacul de la Wodokty semăna cu o tabără. Ioată ziua se 
tăiară din porunca spătarului berbeci şi boi, se dezgropată 
butoaiele cu mied şi bere. Seara se aşezară cu toţii la ospăț, 
cei mai vârstnici şi mai de vază prin încăperi, iar tinerii în 
odaia slujitorilor: prostimea se veseli şi ea în jurul 
bobotăilor aprinse în bătătură. 

La masa celor aleşi, paharele se goleau întruna în cinstea 
celor două perechi fericite, iar când voioşia ajunse la culme, 
jupân Zagtoba mai rosti următoarea urare: 

— Cinstite jupâne Andrzej şi tu, vechi prieten, jupâne 
Michat, vouă vă vorbesc! Nu-i destul că v-aţi primejduit 
viaţa în luptă, că v-aţi vărsat sângele şi l-aţi biruit pe 
vrăjmaş! Truda voastră nu s-a isprăvit, deoarece acum, 
când a pierit atâta amar de lume în acest război cumplit, 
datoria voastră este să sporiţi numărul apărătorilor acestei 
Republici scumpe, lucru pentru care, nădăjduiesc, nu veţi 
duce lipsă de curaj şi tragere de inimă! Domniile voastre, să 
închinăm dar în cinstea vlăstarelor viitoare! Dumnezeu să le 
dea noroc şi să le ajute să păstreze această moştenire pe 
care le-o lăsăm reîntregită cu truda, sudoarea şi sângele 
nostru. Fie ca atunci când vor veni vremuri de năprasnă, să- 
şi aducă aminte de noi şi să nu-şi piardă nădejdea niciodată, 
încredinţaţi fiind că nu se află primejdie din care, viribus 


unitis427) şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu poată scăpa. 
* 


x X 


Curând după nuntă, jupân Andrzej plecă la războiul care 
izbucnise la fruntariile de răsărit. Dar biruinţa fulgerătoare 
a lui Czarniecki şi Sapieha asupra lui Chowanski şi 
Dolgoruki, şi aceea a hatmanilor coroanei asupra lui 
Szeremet îi puseră capăt repede. Atunci Kmicic se întoarse 
acoperit iarăşi de slavă şi se statornici la Wodokty. Rangul 
de stegar de Orsza îl primi după el vărul său, Jakub, care 
mai apoi făcu parte din nefericita confederație a oştenilor. 
Jupân Andrzej, rămânând cu trup şi suflet alături de rege, 
răsplătit cu stărostia de la Upita, trăi mulţi ani în pace şi 


dragoste pilduitoare cu laudanienii, înconjurat de cinstirea 
tuturor. Răuvoitorii - căci cine nu-i are - spuneau într- 
adevăr că îşi asculta nevasta în toate, dar el nu se ruşina, 
dimpotrivă, recunoştea singur că-i cere părerea în orice 
treabă mai însemnată. 


SFÂRŞIT 


11) Bărbat înfricoşător (lat.). 

12) Sunt cavaler polonez (lat.). 

13) Tun de calibru mic. 

14) înţelegere, alianţă (lat.). 

15) Nici măcar solul nenorocirii (lat.). 

16) Cureluşă legată de şa, care trece pe sub coada calului 
(lat.). 

17) De la început (lat.). 

18) Să-mi cruţ, să-mi păstrez tinereţea (lat.). 

19) Aici cartier general al Varşoviei pe malul drept al 
Vistulei. 

110) Castelul regelui (lat.). 

111) Tropicul Capricornului. 

1127 Gol (lat.). 

113) Tunuri mici de fier. 

114) Mai multe ţevi aşezate în paralel. 

115) Maimuţe (lat.). 

116) Creşteţi şi vă înmulţiţi (lat.). 

117) Cu toate titlurile (lat.). 

(18) Înțelegerea, pacea, face să crească lucrurile 
neînsemnate pe când discordia le scade pe cele mari (lat.). 

119Y Joc de cuvinte; în lb. polonă bardzo = foarte, iar 
royaty =. j.aa coarne, încornorat. 

120) A luat cu asalt (lat.). 

121) Dumnezeu e cu noi (germ.). 


122) Doamne, îndură-te de mine (germ.). 

123) Să crească, să înflorească (lat.). 

124) Puterea rangului şi a demnităţii (lat.). 

125) Localnicii (lat.). 

126) Dreptatea, fundamentul, baza domniilor (lat.). 
127) Cu forţe unite (lat.).