Henryk Sienkiewicz — Pan Wolodyjowski

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


Pan Wolodyjowski 


INTRODUCERE. 

Unirea lui Andrzej Kmicic cu jupâniţa Aleksandra Billewicz 
avu loc la sfârşitul războiului cu ungurii. Tot atunci trebuia 
să se lege prin căsătorie cu jupâniţa Anna Borzobohata un 
cavaler la fel de vestit şi cu merite tot atât de mari în slujba 
Republicii - Jerzy Michat Wotodyjowski, polcovniculţ6) 
steagului din Lauda. 

Se iviră însă pricini însemnate, care împiedicară şi 
tărăgănară încheierea acestui legământ. Jupâniţa 
Borzobohata crescuse sub oblăduirea prinţesei Gryzelda 
Wisniowiecka, fără îngăduinţa căreia nu voia în ruptul 
capului să facă nunta, aşa că Michat fu nevoit s-o lase pe 
jupâniţă la Wodokty, din cauza vremurilor neliniştite, iar el 
se repezi la Zamosc să capete învoirea şi binecuvântarea 
prinţesei. 

Dar n-avu noroc nici de astă dată, fiindcă la Zamosc n-o 
mai găsi pe prinţesa care plecase tocmai la curtea 
împăratului de la Viena pentru educaţia feciorului. 

Cavalerul nu se descurajă şi purcese în urma ei şi la Viena, 
cu tonte că drumul îi lua o groază de timp. Aici, ducându-şi 
la bun sfârşit treburile, porni înapoi cu nădejdea fericirii în 
suflet. 

La întoarcere însă găsi vremurile tulburi; oştenii grăbeau 
spre locurile de adunare, în Ucraina bântuia răzvrătirea - 
pârjolul nu se potolise la fruntariile răsăritene. Se 
strângeau oştiri noi care se apere cât de cât hotarul. 

Aşa că, înainte de a ajunge la Varşovia, Michat află 
scrisorile de chemare trimise pe numele său din partea 
voievodului rutean. Socotind, prin urmare, că ţara se cuvine 


să stea întotdeauna înaintea treburilor proprii, renunţă la 
gândul nunţii apropiate şi porni spre Ucraina. Luptă câţiva 
ani prin acele părţi, trăind mereu în iureşul focului şi trudă 
nespusă, abia găsind o clipă potrivită pentru a scrie din 
când în când jupâniţei pline de dor. 

Apoi fu trimis sol la Crîm, după care se iscă războiul civil, 
aducător de mari nenorociri, cu pan Lubomirski(7), în 
timpul căruia luptă de partea regelui, împotriva acelui 
nemernic şi trădător; apoi plecă iarăşi cu Sobieski(87 în 
Ucraina. 

Slava numelui său crescu atât de mult, încât ajunse să fie 
socotit pretutindeni drept cel mai de seamă oştean al 
Republicii, dar anii aceştia însemnară pentru el suferinţă, 
dor şi griji necontenite. 

Până când veni, în sfârşit, anul 1668, în care, trimis să se 
odihnească din ordinul castelanului, plecă la Wodokty, pe la 
începutul verii, îşi luă aleasa inimii şi se îndreptă spre 
Cracovia. 

Pentru că prinţesa Gryzelda, care se întorsese din 
ţinuturile crăieşti, îl ruga să facă nunta acolo, ea însăşi 
oferindu-se să-i fie jupâniţei naşă. 

Kmicic şi tânăra-i soţie rămaseră la Wodokty; cum nu se 
aşteptau prea curând la veşti de la Wotodyjowski, erau 
prinşi cu totul de noul oaspete care făgăduise să vină la 
Wodokty. Providența nu-i ajutase până acum să aibă copii, 
dar aşteptarea lor avea să ia sfârşit prin împlinirea acestei 
dorinţe. 

Era un an neobişnuit de bogat. Grâiele dăduseră atâta 
rod, că nu mai încăpeau pe arii, şi toată ţara, cât era de 
largă şi de lungă, se acoperise de stoguri. Prin împrejurimi, 
pe întinderile pustiite de războaie, lăstărişul crescuse într-o 
singură noapte atât de mult, cum n-ar fi izbutit altădată să 
crească nici în doi ani. Era atâta bogăţie de vânat şi 
ciuperci prin păduri, atâta peşte prin ape, de parcă rodnicia 
pământului se împărtăşise cu dărnicie tuturor celor care 
vieţuiau pe el. 


Prietenii lui Wotodyjowski vedeau în asta semne bune şi 
pentru căsătoria lor, dar iată că soarta hotărâse altfel. 

CAPITOLUL 1. 

ÎNTR-O PREAFRUMOASĂ ZI DE TOAMNĂ, jupân Andrzej 
Kmicic stătea sub acoperişul umbros al foişorului şi, 
sorbindu-şi miedul de după-amiază, privea prin îngrăditura 
năpădită de hamei sălbatic la soţia care se preumbla prin 
faţa foişorului pe poteca largă, bine măturată. 

Era o femeie arătoasă, peste măsură, cu părul bălai şi chip 
luminos, aproape îngeresc. 

Acum păşea rar şi cu grijă, aflându-se într-o stare de 
plinătate blagoslovită. Jupân Andrzej Kmicic se uita la ea 
grozav de înduioşat. Oriîncotro se îndrepta, privirea lui se 
întorcea după ea cu dragostea cu care un câine îşi 
urmăreşte cu ochii stăpânul. Din când în când zâmbea 
mulţumit foarte de vederea ei şi îşi răsucea mustaţa în sus. 

Şi atunci, pe faţă i se întipărea o expresie de voioasă 
uşurătate. Se vede că oşteanul avea o fire poznaşă şi înainte 
de căsătorie trebuie să fi făcut nu puţine şotii. 

Liniştea grădinii era întreruptă doar de bufniturile 
fructelor zemoase care cădeau din pomi şi de bâzâitul 
insectelor. Vremea bună se aşezase de minune. Era pe la 
începutul lui septembrie. Soarele nu mai dogorea ca 
înainte, dar razele aurii erau încă destul de bogate. În 
lumina lor, merele roşii luceau atât de dese printre frunzele 
cenuşii, încât copacii abia se mai vedeau. Ramurile pomilor 
se încovoiau sub greutatea fructelor acoperite cu o pojghiţă 
de ceară cărunţie. Primele pânze de păianjen, vestitoare ale 
toamnei, agăţate prin copaci, se legănau la adierile uşoare, 
atât de uşoare că nu se auzea nici măcar foşnetul frunzelor. 

Poate că şi seninătatea aceasta a firii îl umplea de voie 
bună pe jupân Kmicic, fiindcă obrazul i se lumina tot mai 
mult. În cele din urmă, sorbi din mied şi îşi chemă soţia: 

— Olenka, ia vino încoace! Am să-ţi spun ceva. 

— Numai să nu fie ceva ce nu prea-mi place mie să ascult. 

— Pe viul Dumnezeu, nu! Apropie urechea! 


Apunând acestea, o cuprinse de mijloc, îşi apropie mustaţa 
de părul cânepiu şi-i şopti: 

— Dacă are să fie băiat, hai să-i punem numele Michat. 

Olefka îşi întoarse faţa împurpurată de la el şi-i şopti la 
rândul ei: 

— Păi nu mi-ai făgăduit că n-ai să te împotriveşti să-l 
cheme Herakliusz? 

— Vezi tu, pentru Wotodyjowski... 

— Nu e mai însemnată oare amintirea bunicului? 

— Şi a binefăcătorului meu... Hm! Aşa e... Dar al doilea 
nume să fie Michat! Altminteri nu poate fi! 

Olefka se ridică şi încercă să scape din braţele lui Kmicic, 
dar acesta o strânse şi mai tare la piept şi începu să-i sărute 
gura, repetând de mai multe ori: 

— Draga mea dragă, averea mea, viaţa mea! 

Vorbirea le fu întreruptă de copilul din casă, care se ivi la 
capătul potecii şi se îndreptă în grabă spre foişor. 

— Ce vrei? întrebă Kmicic, dându-i drumul Olefkăi. 

— A venit jupân Chartamp şi aşteaptă în casă - răspunse 
slujitorul. 

— Aha, iată-l şi pe el! strigă Kmicic la vederea bărbatului 
care se apropia. Pentru Dumnezeu, cum i-au mai albit 
mustăţile! Fii bine-venit, prietene drag, vechi tovarăş de 
arme! 

Spunând acestea, ieşi repede şi alergă, cu braţele 
desfăcute, în întâmpinarea lui jupân Chartamp. 

Dar jupân Chartamp făcu mai întâi o plecăciune adâncă 
înaintea Olenkăi, pe care o văzuse nu o dată, mai de mult, la 
curtea din Kiejdany la prinţul de Wilno, apoi îi duse mâna 
spre mustăţile-i uriaşe şi abia după aceea, aruncându-se în 
braţele lui Kmicic, izbucni în suspine pe umărul acestuia. 

— Doamne, Dumnezeule, ce ai, Domnia Ta? strigă uluit 
stăpânul casei. 

— Unora cel de sus le sporeşte fericirea - răspunse jupân 
Chartamp - iar pe alţii îi lasă în părăsire. Pricina tristeţii 
mele o pot spune numai Domniei Tale. 


Aici se uită la jupâneasa lui Kmicic, care, înțelegând că nu 
vrea să vorbească faţă de ea, îi spuse soţului: 

— Acum vă las singuri, mă duc să trimit Domniilor Voastre 
nişte mied... 

Kmicic îl trase pe jupân Chartamp în foişor şi, aşezându-l 
pe o laviţă, îl întrebă: 

— Ce este? Ai nevoie de ajutor? Dacă-i aşa, să ai încredere 
în mine ca în Zawisza(9)! 

— Eu n-am nimic - dădu răspuns bătrânul oştean. Câtă 
vreme mai pot să mânuiesc sabia cu braţul acesta, nu-mi 
trebuie ajutorul nimănui; dar prietenul nostru, cel mai 
destoinic cavaler din toată Republică, se află la grea 
cumpănă; nu ştiu dacă nu s-o fi prăpădit până acum. 

— Pe rănile Mântuitorului! I s-a întâmplat ceva lui 
Wotodyjowski? 

— Întocmai! Răspunse Chartamp, slobozind alte şiroaie de 
lacrimi. Află Domnia Ta că jupâniţa Anna Borzobohata a 
părăsit această lume. 

— A murit! Strigă Kmicic, apucându-se cu amândouă 
mâinile de păr. 

— Ca o pasăre nimerită de săgeată. 

Urmă o clipă de tăcere. Doar merele, care cădeau ici şi 
colo, bufneau surd de pământ. Jupân Chartamp răsufla din 
ce în ce mai tare, înfrânându-şi plânsul, iar Kmicic îşi 
frângea mâinile şi repetă, clătinând din cap: 

— Doamne atotputernice! Doamne atotputernice! 

— Domnia Ia să nu te miri de lacrimile mele - rosti într-un 
târziu Chartamp. Dacă Domnia Ta îţi simţi inima strânsă de 
o nespusă dolor(10) numai la auzul nenorocirii, apoi ce să 
mai zic eu care am fost de faţă la moartea ei şi la durerea 
prietenului, care întrecea orice măsură omenească. 

Tocmai atunci intră un slujitor aducând pe o tavă un 
clondir pântecos şi pahare pe alta; în urma lui veni în foişor 
şi jupâneasa lui Kmicic, care, fireşte, nu-şi mai putea 
stăpâni dorinţa de a şti ce vorbeau. 


Uitându-se la bărbat şi văzând suferinţa adâncă de pe faţa 
lui, întrebă îndată: 

— Ce veşti ai adus, Domnia Ia? Nu mă goniţi. O să vă alin 
şi eu durerea atâta cât se cuvine, o să plâng laolaltă cu voi 
sau am să vă fiu de folos cu vreun sfat... 

— Acum, nici tu, cu toată mintea ta, nu mai poţi să îndrepţi 
nimic - răspunse jupân Andrzej. Mă tem însă că durerea să 
nu-ţi zdruncine sănătatea. 

— Pot să îndur eu destule - stărui Olefka. E mai rău să 
trăieşti fără să ştii nimic... 

— A murit Anusia! Îi spuse Kmicic. 

Olefka păli puţin şi se lăsă greu pe laviţă; Kmicic crezu că 
leşină, dar părerea de rău învinse asprimea veştii şi începu 
să plângă, urmată numaidecât şi de cei doi cavaleri. 

— Olenka - o întrebă Kmicic, dorind să-i îndrepte 
gândurile în altă parte - tu nu crezi că ea s-a dus în rai? 

— Nu pe ea, ci pentru ea plâng şi pentru sărmanul Michat, 
fiindcă dacă-i vorba de fericirea ei veşnică, îmi doresc să am 
şi eu aceeaşi nădejde în izbăvire, aşa cum o am pentru ea. 
Nici o jupâniţă n-o întrecea în virtuţi, nici una nu era atât de 
bună la suflet, atât de cinstită! Oh! Anulka mea! Anulka 
dragă...! 

— Am fost acolo când s-a stins din viaţă - spuse Chartamp 
- să dea Dumnezeu ca toţi să murim la fel întru credinţă. 

Se înstăpâni tăcerea; după ce jalea se mai ostoi, 
scurgându-se odată cu lacrimile, Kmicic rosti: 

— Domnia 'Ta povesteşte cum s-a întâmplat; în clipele mai 
grele o să ne mai întremăm cu câte o înghiţitură de mied. 

— Mulţumesc Domniei Tale - răspunse Chartamp. Din când 
în când am să beau, dacă Domnia a ai să mă îndemni, 
fiindcă durerea nu-ţi cuprinde numai inima, ci te-nhaţă şi de 
gât, ca lupul, şi atunci, fără ajutorul altuia, e-n stare să te 
sugrume. lată cum a fost. Plecasem de la Czestochowa spre 
locurile de baştină, unde aveam de gând să mă statornicesc 
la vreo moşioară luată în arendă şi să-mi odihnesc 
bătrâneţile. Eram sătul de război, pentru că de copil de 


când tot lupt, iar acum mi-au încărunţit şi mustăţile. 
Gândeam că dacă n-am să pot sta locului, am să mă înscriu 
în vreun steag, dar polcurile înfiinţate spre paguba ţării şi 
spre mulţumirea vrăjmaşilor şi războaiele civile mi-au scos 
de la inimă pe Bellona... Ei, dragă Doamne! Pelicanul îşi 
hrăneşte puii cu sângele său, da, da, întocmai aşa! Dar 
Republica nu mai are sânge în pieptul ei. Swiderski a fost 
un mare oştean... Dumnezeu să-l judece...! 

— Anula mea dragă! îl întrerupse hohotind jupâneasa lui 
Kmicic. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu erai tu?... Liman 
mi-ai fost şi apărare! Anulă mea dragă! 

Chartamp izbucni iarăşi în plâns, dar se stăpâni repede, 
fiindcă Kmicic îl întrebă: 

— Şi pe Wolodyjowski unde l-ai întâlnit, Domnia Ta? 

— Cu Wotodyjowski m-am întâlnit tot la Czestochowa, unde 
plănuiseră să se odihnească amândoi, după ce se vor ruga 
Sfintei Fecioare. Mi-a mărturisit de la început să se duce cu 
logodnică la Cracovia, la prinţesa Gryzelda Wisniowiecka, 
fără încuviințarea şi binecuvântarea căreia jupâniţa nici nu 
voia să audă de căsătorie. Atunci fata era sănătoasă tun, iar 
el vesel ca pasărea cântătoare. „Dumnezeu - îmi spunea - 
m-a răsplătit pentru osteneala mea!” Ce se mai grozăvea 
Wotodyjowski, alină-l, Doamne, ce-şi mai bătea joc de mine, 
pentru că, vedeţi Domniile Voastre, pentru jupâniţa asta noi 
ne sfădiserăm mai de mult şi aveam să ne hăcuim cu săbiile. 
Unde-i ea acum, sărmana? 

Şi iarăşi pe jupân Chartamp îl podidiră lacrimile, dar 
pentru scurtă vreme, fiindcă Kmicic îl întrerupse din nou: 

— Domnia Ta spui că era sănătoasă? Atunci cum de s-a 
stins aşa deodată? 

— Prea adevărat. A luat-o pe neaşteptate. Trăsese la 
jupâneasa Marcinowa Zamojski, care în vremea aceea se 
afla cu bărbatul la Czestochowa. Wotodyjowski îşi petrecea 
toată ziua la ea, văitându-se de întârziere şi spunând că o să 
ajungă la Cracovia abia peste un an, pentru că toţi îl opresc 
din drum. Şi nu e de mirare! Oricine e bucuros să 


găzduiască un asemenea oştean, cum e jupân Wotodyjowski, 
aşa că cine izbuteşte să-l prindă, apoi îl ţine bine. M-a dus şi 
pe mine la jupâniţă şi m-a ameninţat râzând că mă face 
bucăţi dacă o fac să se îndrăgostească de mine... Dar ea nu 
mai avea ochi pentru nimeni în afară de el. Câteodată mă 
năpădea şi pe mine părerea de rău că am rămas singur cuc 
la bătrâneţe. Dar nu-i nimic. Până când, într-o noapte mă 
pomenesc cu Wotodyjowski grozav de speriat: „Pe viul 
Dumnezeu! Nu ştii pe undeva vreun doctor?” „Ce s-a 
întâmplat?” „E bolnavă, nu mai cunoaşte pe nimeni!” Îl 
întreb când s-a îmbolnăvit, şi-mi spune că abia a fost vestit 
şi el de jupâneasa Zamojska. Şi asta la miezul nopţii! Unde 
să cauţi un doctor, când acolo numai mănăstirea a rămas 
întreagă, iar în târg sunt mai multe ruine decât oameni. Am 
aflat în cele din urmă un felcer, dar nici ăsta nu voia să vină, 
aşa că am fost nevoit să-l îndemn cu baltagul ca să-l aduc la 
bolnavă. Aici însă era mai mare nevoie de duhovnic decât 
de felcer. Am găsit un călugăr cumsecade din ordinul 
paulinilor, care, rugându-se, a readus-o în simţiri, astfel că a 
putut să se împărtăşească şi să se despartă cu duioşie de 
jupân Michal. A doua zi pe la prânz nu mai era! Felcerul 
zicea că cineva i-a făcut farmece, dar cred că nu-i adevărat, 
fiindcă se ştie că la Czestochowa farmecele nu au nici o 
putere. Dar ce s-a mai petrecut cu jupân Wolodyjowski, ce i- 
a mai ieşit din gură; gândesc că Domnul n-o să-l 
pedepsească pentru asta, căci omul nu mai ia seamă la 
vorbe când îl sfâşie durerea... Vă spun Domniilor Voastre 
(jupân Chartamp îşi cobori glasul) că hulea ca un ieşit din 
minţi. 

— Pentru Dumnezeu! A hulit? repetă încet Kmicic. 

— A fugit de lângă ea în tindă, din tindă în curte, 
clătinându-se ca un om beat. Acolo şi-a înălţat pumnii spre 
cer şi a început să strige cu glas cumplit: „Asta mi-e 
răsplata pentru rănile şi ostenelile mele, pentru sângele 
meu, pentru dragostea de ţară...?! Un mieluşel am avut - 
spunea - şi tu, Doamne, mi l-ai luat şi pe ăsta. Să prăbuşeşti 


un bărbat înarmat, iată o ispravă vrednică de braţul lui 
Dumnezeu. Şi o pisică sau un erete poate să sugrume un 
porumbel nevinovat...!”. 

— Pe rănile lui Hristos! se sperie jupâneasa - Domnia Ta, 
nu mai repeta asemenea ocări că atragi nenorocirea asupra 
casei noastre! 

Chartamp îşi făcu semnul crucii şi vorbi mai departe: 

— Viteazul gândea că şi-a îndeplinit datoria şi iată cum era 
răsplătit! Ehei! Dumnezeu ştie mai bine ce face, cu toate că 
faptele lui nu pot fi măsurate cu mintea şi dreptatea 
omenească! Îndată după ce a rostit măscările acelea, i s-au 
muiat picioarele şi a căzut la pământ, iar preotul l-a afurisit 
ca să nu sălăşluiască în el duhurile cele scârbavnice, care 
puteau să fie atrase de vorbele de ocară. 

— Şi-a venit în fire repede? 

— A zăcut ca mort vreun ceas, apoi s-a trezit şi, 
întorcându-se la cvartirul său, n-a vrut să mai vadă pe 
nimeni. În timpul înmormântării l-am întrebat de vorbă: 
„Jupâne Michat - i-am zis - teme-te de Dumnezeu!” El 
nimic! Am mai stat trei zile la Czestochowa, pentru că îmi 
părea rău de el să plec, dar în zadar am bătut la uşa lui. Nu 
mi-a deschis! Mă bătea gândul ce să fac, să mai încerc să-l 
văd, să plec?... Cum să las omul fără nici un ajutor? Cu 
toate acestea, dacă am văzut că nu izbutesc nimic, m-am 
hotărât să mă duc la Skrzetuski. El e doar cel mai bun 
prieten al lui, iar jupân Zagtoba e al doilea; poate că eio să 
nimerească mai lesne drumul spre inima lui, mai ales jupân 
Zagtoba, care-i un om atât de isteţ şi ştie cum să-l ia pe 
fiecare. 

— Şi Domnia Ta ai fost la Skrzetuski? 

— Am fost, dar nici cu ei nu mi-a dat Dumnezeu noroc, 
fiindcă plecaseră amândoi împreună cu jupân Zagtoba în 
ţinutul Kalisz, la jupân Stanislaw, rotmistrul4 11). Nu ştia 
nimeni să-mi spună când aveau să se întoarcă. Atunci mi-am 
zis: şi aşa drumul duce prin Samogiţia, ia să trec eu pe la 
Domniile Voastre să vă povestesc ce s-a întâmplat. 


— De mult ştiam că Domnia Ia eşti un cavaler de treabă - 
spuse Kmicic. 

— Nu e vorba de mine, ci de Wotodyjowski - răspunse 
Chartamp - şi recunosc în faţa Domniilor Voastre că tare mă 
tem să nu i întunece mintea... 

— Dumnezeu o să-l păzească - rosti jupâneasa. 

— Dacă nu i se va întâmpla nimic, mai mult ca sigur că va 
îmbrăca rantia, pentru că vă spun Domniilor Voastre că n- 
am mai văzut asemenea suferinţă, pe legea mea, n-am mai 
văzut... Păcat de aşa oştean! Mare păcat! 

— Cum să fie păcat! Doar aşa o să crească slava Domnului 
Dumnezeu! se împotrivi Olefka. 

Chartamp începu să-şi mişte mustăţile şi să-şi şteargă 
fruntea. 

— Vezi, Domnia Ta jupâneasă... poate o să crească sau 
poate că nu. Socotiţi şi Domniile Voastre, câţi păgâni şi 
eretici a trimis pe ceea lume în timpul vieţii, fapte cu care l- 
a mulţumit pe Mântuitorul nostru şi pe Preasfânta lui mamă 
mai abitir ca un preot cu toate predicile lui. Hm! E un lucru 
vrednic să ne gândim la el! Fiecare e dator să-i slujească 
slavei lui Dumnezeu, cum se pricepe mai bine... Că vedeţi, 
Domniile Voastre, printre iezuiţi se vor găsi întotdeauna 
destui inşi mai deştepţi ca el, dar o sabie pe măsura lui nu 
se mai află în toată Republica... 

— Aşa e, pe viul Dumnezeu! interveni Kmicic. Domnia Ta n- 
ai idee dacă ela rămas la Czestochowa sau a plecat? 

— Când am plecat eu, era acolo, dar ce a făcut pe urmă, 
nu mai ştiu. Ştiu doar atâta că, Doamne fereşte de nebunie 
sau de vreo boală care adesea se prinde de om la mare 
supărare, el se află singur, fără nici un ajutor, fără o rudă, 
fără prieteni, fără mângâiere. 

— Fie ca Sfânta Fecioară de la Czestochowa să te scape de 
la ananghie, prietene drag! strigă deodată Kmicic. Tu mi-ai 
făcut atâta bine, că nici un frate bun nu putea să facă mai 
mult! 


Jupâneasa căzu adânc pe gânduri şi multă vreme domni 
tăcerea; într-un târziu, îşi înălţă capul bălai şi spuse: 

— Jedrek, tu ţii minte cât îi suntem noi de îndatoraţi? 

— Să-mi sară ochii dac-am să uit vreodată! N-aş mai 
îndrăzni niciodată să privesc în faţă un om cinstit! 

— Jedrek, tu nu poţi să-l laşi aşa. 

— Cum asta? 

— Du-te la el. 

— Ia te uită ce inimă de femeie simţitoare, ce jupâneasă 
vrednică! strigă Chartamp, apucând mâinile Olenkăi şi 
acoperindu-le de sărutări. 

Dar lui Kmicic nu-i era pe plac asemenea sfat, aşa că 
începu să dea din cap şi zise: 

— Pentru el aş fi în stare să mă duc şi la capătul lumii, 
dar... ştii şi tu... dacă erai sănătoasă, nu zic... dar aşa, ştii 
doar şi tu! Doamne fereşte de vreo spaimă, de vreo 
întâmplare rea... M-aş usca de grijă!... Soţia stă înaintea 
celui mai bun prieten... Îmi pare rău de jupân Michat... dar 
vezi şi tu...! 

— Eu rămân sub oblăduiala părinţilor din Lauda. Acum e 
linişte aici şi, pe urmă, nu mă sperii eu din orişice. Fără voia 
Domnului nu mi se va clinti nici un fir de păr... lar acolo 
poate că Michat are mare nevoie de ajutor... 

— Of, are nevoie, are! Se amestecă Chartamp. 

— Ascultă, Jedrek. Eu sunt sănătoasă şi n-am a mă teme de 
nedreptatea nimănui... Eu ştiu că nu pleci cu inima 
uşoară... 

— Mai degrabă m-aş arunca asupra tunurilor numai cu 
vătraiul în mână! O întrerupse Kmicic. 

— Şi crezi că dacă stai aici, n-o să te cuprindă 
amărăciunea ori de câte ori ai să te gândeşti că ţi-ai lăsat 
prietenul în părăsire? Şi, pe urmă, chiar Dumnezeu, mâniat 
pe bună dreptate, poate foarte lesne să-şi retragă 
binecuvântarea. 

— Tu îmi înfigi un cuţit în inimă. Zici că poate să-şi retragă 
binecuvântarea? De asta mi-e frică! 


— A scăpa un prieten, cum e jupân Michat, e o datorie 
sfântă. 

— Eu ţin la Michat din toată inima. Ce să fac!... Dacă e 
nevoie, am să plec repede, fiindcă fiecare ceas poate să 
însemne foarte mult. Mă duc îndată la grajduri. Pe viul 
Dumnezeu, alt mijloc nu se mai află? Dracu l-a pus pe 
Skrzetuski să plece tocmai în ţinutul Kalisz! Mie nu mi-e de 
mine, viaţa mea, ci de tine. Mai bine îmi pierd toată averea 
decât să petrec fără tine. Dacă-mi spunea cineva că am să 
te las singură pentru o treabă care nu priveşte binele ţării, 
îi băgăm mânerul sabiei în gât până la gardă. Vorbeşti de 
datorie? Fie şi aşa! Nerod să fie cine-o mai sta la îndoială! 
Dacă era vorba de altcineva, nu de Michal, n-aş fi făcut 
nicicând una ca asta! 

Aici se întoarse către Chartamp: 

— Domnia Ia, hai cu mine la grajduri să alegem caii. lar 
tu, Olenko, dă poruncă să-mi strângă lucrurile. De bătutul 
grâului să aibă grijă cineva din Lauda... Jupâne Chartamp, 
trebuie să zăboveşti la noi cel puţin vreo două săptămâni, 
ca să-mi supraveghezi nevasta. Poate că se găseşte prin 
împrejurimi vreo sfoară de moşie de arendat. Ce zici de 
Lubicz, ai? Hai la grajduri, Domnia a. Peste un ceas musai 
să plec! Dacă trebuie, trebuie şi basta...! 

CAPITOLUL II. 

ZIS ŞI FĂCUT. CAVALERUL PORNI la drum cu mult înainte 
de scăpătatul soarelui, petrecut de soţie cu lacrimi în ochi şi 
cu crucea în care se aflau bătute meşteşugit în aur aşchii 
din lemnul sfânt. Şi pentru că jupân Kmicic era învăţat din 
alte vremuri cu drumurile repezi, gonea de parcă era vorba 
de urmărirea tătarilor încărcaţi de pradă. 

Ajungând la Wilno, plecă la Grodno şi Biatystok, iar de 
acolo se îndreptă spre Siedlce. Trecând prin Lukow, află că 
familia Skrzetuski cu copiii şi cu jupân Zagtoba tocmai se 
întorseseră acasă cu o zi înainte, aşa că se hotări să treacă 
pe la ei; cu cine putea să se sfătuiască mai bine cum să-l 
scape pe Wolodyjowski? 


Îl primiră cu uimire şi bucurie, care se schimbară 
numaidecât într-un plâns amar, când le înfăţişă scopul 
pentru care venise. 

Jupân Zagtoba nu putu să se liniştească toată ziua; plânse 
pe marginea iazului cu şiroaie de lacrimi, încât, cum 
povestea mai târziu, heleşteul se umflă şi fu nevoit să se 
deschidă stăvilarul. 

Dar, după ce se sătura de plâns, îşi cercetă mintea şi iată 
ce spuse când se adunară la sfat: 

— Jan nu poate să plece pentru că a fost ales într-o 
deputăţie; o să aibă o sumedenie de treburi de judecat, căci 
după atâtea războaie sunt mulţi care nu-şi pot afla liniştea. 
Din cele spuse de jupân Kmicic se vede că berzele vor 
rămâne la iarnă la Wodokty, unde au şi fost primite printre 
argaţi, aşa că trebuie să-şi facă datoria. Nu e de mirare că, 
având o astfel de gospodărie, Domnia 'Ia nu prea vrei să 
călătoreşti, mai ales că nu se ştie cât o să dureze. Ai arătat 
un suflet mare când ai plecat, dar dacă e să-ţi vorbesc 
deschis, atunci îţi zic: Întoarce-te, Domnia Ta, acasă; aici e 
nevoie de un prieten mai apropiat decât Domnia Ta, care să 
nu pună la inimă chiar dacă e repezit şi alungat. Aici e 
nevoie de patientia112) şi de mare experienţă, iar Domnia 
Ta n-ai decât prietenia pentru Michat, care într-o asemenea 
împrejurare non sufficit413Y. Domnia Ta să nu te superi, 
dar trebuie să recunoşti că noi doi, eu şi Jan, îi suntem 
prieteni mai vechi şi am trecut prin mai multe împreună. Ei, 
dragă Doamne! de câte ori nu l-am scăpat eu de la necaz, 
eu pe el şi el pe mine! 

— Ce-ar fi dacă m-aş lepăda de îndatoririle deputăţiei? îl 
întrerupse Skrzetuski. 

— Jane, asta e slujbă publică! îl dojeni Zagtoba cu asprime. 

— Dumnezeu mi-e martor - spuse Skrzetuski descumpănit 
- că de vărul Stanislaw mă leagă o dragoste frăţească, dar 
Michatl mi-e mai apropiat decât un frate. 

— Mie-mi este mai apropiat ca propriul fiu, cu atât mai 
mult cu cât n-am avut nici unul. Nu e vremea să ne lăudăm 


cu dragostea noastră! Vezi tu, dacă nenorocirea s-ar fi 
abătut asupra lui Michat mai de curând, poate că ţi-aş fi 
spus să laşi baltă deputăţia şi să te duci la el. Dar să socotim 
cât timp i-a trebuit lui Chartamp să ajungă în Samogiţia şi 
lui Andrzej să vină la noi. Acum nu numai că e nevoie să 
plece cineva la Michat, dar acela trebuie să rămână lângă 
el, să plângă cu el şi să-l îmbărbăteze, să-i arate drept pildă 
chinurile Mântuitorului şi să-i veselească gândul şi inima cu 
glume poznaşe. Aşa că, ştiţi voi cine trebuie să se ducă la 
el? Ei bine, eu! şi, am să mă duc! aşa să-mi ajute 
Dumnezeu! dacă-l aflu la Czestochowa, îl aduc aici, iar dacă 
n-am să-l găsesc acolo, am să mă târăsc după el fie şi în 
Moldova; am să-l caut fără preget atâta vreme cât voi fi în 
stare să ridic mâna cu tabac la nas. 

Auzind acestea, cei doi cavaleri începură să-l îmbrăţişeze 
pe jupân Zagtoba care se înduioşă şi din pricina nenorocirii 
lui Michat, dar şi la gândul trudei care-l aştepta. Începură 
să-i curgă lacrimile, iar când se sătură de îmbrăţişări, 
spuse: 

— Să nu-mi mulţumiţi pentru Michat, că voi nu-i sunteţi 
atât de apropiaţi ca mine! 

La care Kmicic se împotrivi: 

— Domnia Ta, nu pentru Wotodyjowski îţi mulţumim noi, 
dar o inimă de piatră sau de-a dreptul neomenească trebuie 
să aibă acela care nu se lasă înduioşat de graba Domniei 
Tale de a veni în ajutorul prietenului, care grabă nu se 
îngrijeşte de osteneli şi nici de numărul anilor seamă nu 
ţine. La vârsta asta, alţii nu se gândesc decât la locul cald 
de pe cuptor, iar Domnia Ia vorbeşte de această lungă 
călătorie ca şi când ai avea anii mei sau ai jupânului 
Skrzetuski. 

La o adică, jupân Zagtoba nu-şi ascundea vârsta, dar nu-i 
plăcea să se vorbească în faţa lui despre bătrâneţe ca 
despre un tovarăş al neputinței; aşa că, deşi mai avea ochii 
Toşii, se uită repede şi cu oarecare supărare la Kmicic şi 
răspunse: 


— Domnia Ta! Când am început al şaptezeci şi şaptelea an, 
m-am simţit nu ştiu cum, pentru că două securi îmi atârnau 
deasupra grumazului, dar când am împlinit optzeci, m-a 
apucat asemenea poftă de viaţă, încât mă trăgea aţa să mă 
însor. Am fi văzut atunci, care dintre noi ar fi avut cu ce să 
se laude mai întâi! 

— Eu nu mă laud, dar pentru Domnia Ta nu m-aş zgârci cu 
laudele. 

— Mai mult ca sigur că te-aş fi lăsat de ruşine şi pe Domnia 
Ta, cum s-a întâmplat de faţă cu regele şi cu hatmanul 
Potocki care, dacă am văzut că îmi pomenea de vârstă, l-am 
chemat să ne întrecem, care se dă de-a berbeleacul de mai 
multe ori. Şi ce s-a arătat? Uite că jupân Rewera abia s-a 
dat de trei ori peste cap şi a fost nevoie să-l ridice slujitorii 
de jos, pentru că el nu mai putea să se scoale, pe când eu 
am făcut un ocol, răsturnându-mă aproape de treizeci şi 
cinci de ori. Întreabă-l Domnia Ta pe Skrzetuski, care a 
văzut asta cu ochii lui. 

Skrzetuski ştia că de la o vreme jupân Zagloba îşi luase 
obiceiul să-l înfăţişeze pe el drept: martor la faţa locului în 
tot ce spunea, aşa că nici nu clipi din ochi şi aduse iarăşi 
vorba despre Wotodyjowski. 

Zagtoba, stăruind în tăcere, căzu adânc pe gânduri; mai 
apoi, după cină, îşi recăpătă voia bună şi le vorbi astfel 
prietenilor săi: 

— Domniile Voastre, am să vă spun ceva ce nu oricare 
minte e-n stare să vadă. Eu trag nădejde că Michat al 
nostru îşi va ogoi această rană mai repede decât ni se părea 
nouă la început. 

— Să dea Dumnezeu, dar cum de ţi-a trecut Domniei Tale 
prin minte aşa ceva? întrebă Kmicic. 

— Hm! Pentru asta e nevoie de o mare isteţime, care-i dată 
din născare, de o experienţă îndelungată, pe care nu puteţi 
s-o aveţi la anii voştri, şi de cunoaşterea lui Michat. Fiecare 
om are altă fire. În câte unii nenorocirea loveşte, 
figuraliter( 14) vorbind, cum loveşte piatra aruncată în râu. 


Pe deasupra se pare că apa curge tacite(15), dar piatra s-a 
dus la fund, unde împiedică desfăşurarea firească, se zbate, 
rupe şi va sta acolo şi va rupe până când se va scurge toată 
apa în Styx! Tu, Jane, poţi fi socotit printre aceştia; viaţa lor 
e mai grea, fiindcă în ei durerea şi amintirea nu se petrec 
niciodată. Alţii, în schimb, primesc Izbitura comodo, ca pe 
un pumn în grumaz. La început li se face întuneric înaintea 
ochilor, apoi îşi vin în fire, iar când vânătaia trece, uită şi ei. 
Of, asemenea fire este cea mai bună în această lume de 
necazuri. 

Cavalerii ascultau cu luare-aminte vorbele înțelepte ale lui 
Jupân Zagtoba, care se bucura când îi vedea numai ochi şi 
urechi. 

— Eu l-am pătruns bine pe Michat - urmă - şi Dumnezeu 
mi-e martor că nu vreau să-l vorbesc de rău aici, dar eu 
cred că lui îi pare mai rău de căsnicie decât de fată. Nu e de 
mirare că l-a cuprins deznădejdea, mai ales pentru el asta 
înseamnă cea mai mare nenorocire. Nici nu vă puteţi 
închipui Domniile Voastre cât de mult voia acest oştean să 
se însoare. Nu e lacom, n-are nici o ambiţie, nu urmăreşte 
nimic; nu s-a îngrijit niciodată de ale lui şi nici atunci când 
şi-a pierdut averea nu s-a dus să-şi ceară leafa ce i se 
cuvine. Pentru toată truda, pentru toate meritele lui nu şi-a 
dorit de la Dumnezeu şi de la Republică decât o soţie. Aşa 
socotise el în inima lui că această răsplată i se cuvine. Şi 
tocmai când era foarte aproape să se bucure de ea, cineva 
i-a suflat-o de sub mustață. Poftim de te bucură acum! Ce să 
te mai miri că e atât de deznădăjduit? Nu zic că nu i-a părut 
rău şi de fată, dar, pe viul Dumnezeu! îi pare mai rău de 
căsătorie; chiar dacă el s-ar jura că nu e aşa. 

— Să dea Dumnezeu! repetă Skrzetuski. 

— Aveţi răbdare să i se închidă rănile sufletului, să nu se 
mai vadă semnele, şi o să vedem atunci dacă nu i se va 
întoarce şi pofta de viaţă. Periculum e ca acum, când se află 
sub onere116) deznădejdii, să nu facă sau să hotărască 
ceva de care pe urmă să-i pară şi lui rău. Socotesc însă că 


dacă trebuia să se întâmple ceva, apoi s-a şi întâmplat, 
pentru că la nenorocire nu stai prea mult pe gânduri. 
Slujitorul meu s-a şi apucat să scoată veşmintele şi să le 
chitească de drum, aşa că nu spun asta ca să nu mai plec, 
voiam doar să aduc Domniilor Voastre puţină mângâiere. 

— Tată, iarăşi ai să fii cel mai bun leac pentru Michat! 
spuse Skrzetuski. 

— Aşa cum am fost şi pentru tine. Îţi mai aduci aminte? 
Numai să-l găsesc repede, fiindcă mă tem să nu se ascundă 
în vreo pustietate, sau să se piardă pe undeva prin stepa 
îndepărtată, cu care s-a obişnuit din tinereţe. 

— Jupâne Kmicic, Domnia Ta mi-a vorbit de vârstă, dar eu 
îţi spun că dacă vreodată un şleahtic olăcar a gonit cu o 
scrisoare cum am să gonesc eu, apoi să-mi porunciţi la 
întoarcere să caut acul în carul cu fân, să curăţ boabe de 
mazăre sau să-mi daţi furca să torc. Greutățile drumului nu 
mă vor întârzia, ospeţia străinilor nu mă va atrage şi nici 
mâncarea sau băutura nu-mi vor opri avântul. Asemenea 
grabă nu v-a fost dat să vedeţi! Abia pot să mai stau locului, 
ca şi când m-ar înţepa cineva cu andreaua de sub laviţă; am 
şi dat poruncă să-mi ungă cămaşa de drum cu său de capră, 
ca să alunge gângăniile. 

CAPITOLUL III. 

CU TOATE ACESTEA, JUPÂN ZAGLOBA nu călători atât de 
repede cum îşi făgăduise sieşi şi prietenilor săi. Cu cât se 
apropia mai mult de Varşovia, cu atât mergea mai încet. Era 
pe vremea când regele Jan Kazimierz417), cârmuitor 
priceput şi mare căpetenie, stinsese zavistiile din jur şi 
scoțând la liman Republica parcă din revărsările potopului, 
se lepădase de domnie. Indurase toate suferinţele, răbdase 
totul, primise în piept toate loviturile dușmanului din afară, 
dar când după aceea a vrut să facă schimbări în ţară şi în 
loc de ajutorul pe care-l aştepta din partea norodului a 
întâmpinat doar împotrivire şi nerecunoştinţa, şi-a scos de 
bunăvoie de pe tâmplele-i sfinţite coroana care-i devenise o 
povară prea grea. 


Adunările ținuturilor şi seimul Republicii avuseseră loc, iar 
cardinalul Prazmowski hotărâse noile alegeri pentru data 
de cinci noiembrie. 

Strădaniile diferiților pretendenți erau mari şi la fel erau şi 
întrecerile între tabere, dar cu toate că lucrurile aveau să 
fie lămurite abia la alegeri, fiecare înţelegea însemnătatea 
neobişnuită a adunărilor premergătoare. Aşa că grăbeau 
spre Varşovia delegaţii în căleşti sau călare, senatori cu 
slujitori şi copii de casă, căci fiecare era însoţit de o curte 
strălucită. Drumurile erau înţesate, hanurile pline, iar 
aflarea popasului de noapte presupunea multă bătaie de 
cap. Lui Jupân Zagtoba i se dădea întâietate, dată fiind 
vârsta lui, dar faima lui uriaşă îl făcea adesea să-şi piardă 
timpul. 

Se întâmpla câteodată să ajungă la vreun han unde era 
atâta îmbulzeală, că nici vorbă să mai găsească vreun loc. 
Mărimea care-l ocupase cu slujitorii ieşea afară, dorind să 
afle cine a venit, şi dacă vedea un bătrân atât de falnic, cu 
barba şi mustăţile albe ca laptele, îi vorbea astfel: 

— Domnia Ia, te rog să pofteşti cu mine înăuntru la o 
gustărică. 

Jupân Zagtoba nu era un necioplit şi consimţea, ştiind prea 
bine că oricine se va bucura să-l cunoască. Aşadar, când 
gazda, lăsându-l să treacă pragul, îl întreba: „Cu cine am 
cinstea?” el îşi punea mâinile-n şolduri şi, sigur de rezultat, 
dădea răspuns în două cuvinte: 

— Zagtoba sum! 

Şi nu se întâmpla niciodată ca după aceste două vorbe să 
nu urmeze deschiderea braţelor, strigătul: „Asta-i cea mai 
norocoasă zi din viaţa mea!” şi chemarea tovarăşilor sau a 
curtenilor: „Priviţi-l! acesta este modelul, gloria et 
decus118) cavalerimii din toată Republica!” Şi atunci 
dădeau fuga cu toţii să se minuneze de jupân Zagtoba, iar 
cei mai nevârstnici veneau să-i sărute poala caftanului. 
După care, aduceau de prin căruţe butoiaşe şi burduturi şi 
urma gaudium(19) care se întindea uneori câteva zile. 


Cu toţii gândeau că vine la Varşovia ca delegat la adunare, 
dar când le spunea că nu-i adevărat, rămâneau uimiţi. Îi 
desluşea apoi, că ela lăsat această însărcinare lui jupân 
Domaszewski, ca şi cei mai tineri să ia parte la hotărârea 
treburilor publice. Unora le destăinuia pricina adevărată 
pentru care pornise la drum, de alţii se descotorosea când îl 
întrebau, zicându-le: 

— M-am învăţat de mic cu războiul, aşa că mi-a venit pofta 
la bătrâneţe să mă hârjonesc puţin cu Doroszeiko420|. 

După care vorbe se minunau şi mai mult. Faptul că nu 
venea ca delegat nu avea nici o însemnătate pentru ei, 
fiindcă se ştie că şi printre alegătorii de rând se găsesc 
oameni mai puternici chiar decât delegaţii. La urma urmei, 
fiecare senator, fie el şi cel mai de seamă, se gândea că 
alegerile vor avea loc după câteva luni şi atunci fiecare 
cuvânt al unui bărbat atât de cunoscut printre cavaleri 
poate să aibă o greutate nebănuită. 

Aşa că, pe jupân Zagtoba îl luau în braţe şi i se căciuleau 
până şi dregătorii cei mari. Stăpânul Polesiei îi dădu să bea 
trei zile la rând, iar magnații Pac, pe care-i întâlni la 
Katuszyn, îl ospătară împărăteşte. 

Nu puţini erau cei care porunceau să-i ducă pe furiş în 
brişcă daruri însemnate, de la rachiu la vinuri până la 
sipete frumos încrustate, săbii şi pistoale. 

Dărnicia aceasta se răsfrângea şi asupra slujitorilor lui 
jupân Zagtoba care, în ciuda hotărârii şi a făgăduielii date, 
înainta atât de încet, încât ajunse la Minsk abia după trei 
săptămâni. 

Aici însă nu zăbovi mult. Tocmai ieşise în piaţă, când văzu o 
curte atât de strălucită şi de impunătoare, cum nu mai 
întâlnise până atunci în drumul său: curteni în culori 
bogate, o jumătate de polc, chipurile de pedestrime, pentru 
că la adunare nu se ducea nimeni cu călăreţi înarmaţi, dar 
atât de împodobită, că nici regele Suediei n-avea o gardă 
mai falnică, mulţime de carete aurite, de care cu chilimuri şi 
covoare pentru acoperirea pereţilor din hanurile de pe 


drum, căruţe că văsărie, tacâmuri şi de-ale gurii şi pe 
deasupra slujitori care păreau mai degrabă străini, fiindcă 
puţini vorbeau o limbă înţeleasă. 

Jupân Zagtoba văzu în sfârşit un curtean în veşminte 
polone, uşa că porunci surugiului să oprească şi, sigur de 
un popas bun, scoase un picior din brişcă, întrebând 
totodată: 

— Al cui e alaiul aceste atât de strălucit, de nici al regelui 
nu poate să-l întreacă? 

— Al cui să fie - răspunse curteanul - dacă nu al stăpânului 
nostru, prinţul comis de Lituania4(21)? 

— Al cui? se miră Zagtoba. 

— Domnia Ta eşti surd? Al prinţului Bogustaw 
Radziwitt4 22), care merge ca delegat la adunare, dar cu 
ajutorul lui Dumnezeu s-ar putea să fie şi ales. 

Zagtoba îşi trase iute piciorul înapoi în brişcă. 

— Mână! se răsti la surugiu. N-avem ce căuta aici! 

Şi plecă, tremurând de mânie. 

— Dumnezeule mare! se minună - necercetate sunt 
hotărârile tale şi dacă nu abaţi trăsnetul peste grumazul 
acestui trădător înseamnă că astea-ţi sunt vrerile ascunse şi 
minţii noastre nu-i e dat să le desluşească, cu toate că, 
omeneşte judecând, asemenea nemernic se cade să fie 
biciuit. Dar se vede că lucrurile stau rău în această 
preastrălucită Republică de vreme ce astfel de vânzători, 
fără cinste şi conştiinţă, nu numai că nu sunt pedepsiţi, dar 
se lăfăiesc în libertate şi putere; ba mai sunt învestiţi şi cu 
însărcinări obşteşti. le pomeneşti că suntem sortiţi pieirii, 
pentru că unde, în care ţinut, în care altă ţară se mai poate 
întâmpla asemenea nedreptate? Johannes Casimirus a fost 
un domnitor vrednic, dar prea i-a iertat şi i-a învăţat pe cei 
răi să nu se teamă de pedeapsă şi de primejdie. Deşi nu e 
numai vina lui. Se vede că şi în norod conştiinţa publică şi 
grija faţă de virtute au pierit cu totul. Ptiu! ptiu! unulca el 
delegat! În mâinile lui pângărite lasă obştea treburile şi 
apărarea Republicii, în aceleaşi mâini care au sfâşiat-o, 


cetluind-o în cătuşele suedeze! O să pierim, altfel nu poate 
fi! Uite că-l împing şi spre coroană... Ehei, pasămite, toate 
sunt cu putinţă la noi. El delegat! Doamne sfinte! Păi legea 
glăsuieşte limpede că nu poate fi delegat acela care 
îndeplineşte îndatoriri obşteşti în alte ţări, iar el a fost făcut 
de parşivul de unchiu-său stăpânitor al ținuturilor prusiene. 
Aha, aşteaptă numai! Eşti în mâna mea. Păi de ce să mai 
cercetează alegerea deputaţilor? Să dea Dumnezeu să mă 
prefac în clipa asta în berbec, iar surugiul meu în măcelar, 
dacă n-o să mă duc să înfăţişez adunării această pricină, 
deşi nu pot să fiu de faţă decât ca martor. Trag nădejde că 
se vor găsi şi printre delegaţi unii care mă vor sprijini. A, 
trădătorule, nu ştiu dacă am să-i viu de hac unui 
preaputernic ca tine, dacă voi izbuti să ţi se retragă 
însărcinarea, dar e sigur că asta nu-ţi va sluji ca să capeţi 
coroana. Michat, săracul, trebuie să mai aştepte, pentru că 
asemenea faptă ţine de publico bono423). 

Aşa se gândea jupân Zagtoba, făgăduindu-şi să stăruie în 
această hotărâre şi să-i câştige pe delegaţi de partea lui. 
Din această cauză, merse mai iute de la Minsk la Varşovia, 
temându-se să nu întârzie la deschiderea adunării. 

Sosi, aşadar, destul de devreme. Veniseră atâţia delegaţi şi 
atâţia susţinători, încât în Varşovia, în Praga(24) ori chiar 
în faţa oraşului era cu neputinţă să mai afli un locşor la 
vreun han. Nici vorbă să fii poftit de cineva, pentru că 
locuiau laolaltă câte trei şi câte patru inşi într-o încăpere. 
Jupân Zagtoba îşi petrecu destul de uşor prima noapte în 
bazarul lui Fukier, dar a doua zi, urcându-se în brişcă, nu 
mai ştia nici el încotro s-o apuce. 

— Doamne! Doamne! se văita, pierzându-şi voia bună şi 
privind pe Krakowskie Przedmiescie, pe care tocmai trecea, 
- aici e mănăstirea bernardinilor, iar astea sunt 
dărâmăturile palatului Kazanowski! Ce oraş 
nerecunoscător! Cu truda şi sângele meu a trebuit să-l 
smulg din mâinile vrăjmaşului şi acum se zgârceşte la un 
colţişor pentru capu-mi cărunt. 


La drept vorbind, oraşul nu se zgârcea deloc la un colţişor 
pentru un om bătrân, însă nu-l avea într-adevăr. 

Dar jupân Zagtoba era vegheat de o stea norocoasă, 
fiindcă nici nu ajunsese bine la palatul Koniecpolski, când 
dintr-o parte un glas strigă la surugiu: 

— Stai! 

Slujitorul opri caii. Deodată, un şleahtic cu obrazul numai 
zâmbet se apropie de brişcă şi strigă: 

— Jupâne Zagtoba! Nu mă recunoşti, Domnia Ta? 

Zagtoba văzu apărându-i înainte un bărbat care să tot fi 
avut în jur de treizeci de ani, cu un calpac(25) de râs 
împodobit cu o pană, semn neîndoielnic al slujbei de oştean, 
caftan de culoarea macului şi surtuc roşu-închis încins cu 
un brâu aurit. Chipul necunoscutului era de o frumuseţe 
ieşită din comun. Avea pielea obrazului smeadă, pârlită 
puţin spre galben de vânturile stepei, ochii albaştri, plini 
parcă de tristeţe şi îngândurare, trăsăturile feţei foarte 
regulate, aproape prea frumoase pentru un-bărbat. Cu 
toate că era îmbrăcat în veşminte polone, purta plete lungi 
şi barba tăiată după moda străină. Oprindu-se lângă brişcă, 
deschise larg braţele, iar jupân Zagtoba, deşi deocamdată 
nu putea să-şi aducă aminte cine este, se aplecă şi-l luă de 
gât. 

Se îmbrăţişară deci din toată inima, îndepărtându-se din 
când unul pe celălalt ca să se vadă mai bine; în cele din 
urmă, Zagtoba, spuse: 

— lată-mă, Domnia Ia, dar nici acum nu-mi aduc aminte... 

— Hassling-Ketling! 

— Pe viul Dumnezeu! Faţa mi se părea cunoscută, dar 
hainele te-au schimbat cu totul. Mai demult te-am văzut 
purtând pieptar de raitier426), iar acum umbli îmbrăcat ca 
noi? 

— Pentru că această Republică m-a strâns de mic la 
pieptul ei şi m-a hrănit cu îndestulare; de aceea, am 
recunoscut-o drept mamă bună şi alta nu-mi trebuie. 


Domnia Ta nu ştii că am primit împământenirea după 
război? 

— Îmi spui o noutate prea plăcută! Aşadar, ţi-a surâs 
norocul? 

— Şi în pricina asta şi în alta, fiindcă în Kurlandia, aproape 
de hotarul cu Samogiţia, am dat peste un om care purta 
numele meu şi care m-a înfiat şi mi-a dăruit blazon şi avere. 
El trăieşte la Swieta, în Kurlandia, dar are şi prin părţile 
acestea o moşie, Szkudy, pe care mi-a lăsat-o mie. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu! Atunci, te-ai lăsat de război? 

— Numai să se întâmple vreunul şi mă înfăţişez 
numaidecât. Tocmai de aceea am dat satul în arendă şi 
aştept aici prilejul potrivit. 

— Asta zic şi eu fantezie de viteaz! La fel ca mine când 
eram tânăr, cu toate că şi acum mai am destulă putere. Şi 
ce faci la Varşovia? 

— Sunt delegat la adunare. 

— Pe rănile Mântuitorului! Eşti un polonez sadea! 

Tânărul cavaler zâmbi. 

— Cu trup şi suflet, iar asta înseamnă destul! 

— Eşti însurat? 

Ketling oftă. 

— Nu. 

— Numai asta îţi mai lipseşte. Dar, ia stai! N-ai uitat nici 
până acum vechea dragoste pentru BillewiczOwna? 

— De vreme ce Domnia Ia ai cunoscut această taină, pe 
care eu o credeam numai a mea, atunci află că alta nu m-a 
încercat... 

— Las-o baltă! În curând o să aducă pe lume un Kmicic 
mititel. Linişteşte-te! Ce folos ai să oftezi întruna, când altul 
trăieşte alături de ea. Adevăr îţi zic, e un lucru de-a dreptul 
caraghios. 

Ketling îşi îndreptă ochii spre cer. 

— Am spus doar că o altă dragoste nu m-a încercat. 

— O să te încerce! te-nsurăm noi! Ştiu din proprie 
experienţă că statornicia prea mare în amoruri aduce 


numai suferinţă. Pentru că la vremea mea am fost 
credincios ca Troilus(27), câte frumuseți, câte prilejuri 
fericite n-am scăpat şi ce necazuri am mai îndurat! 

— Să dea Dumnezeu ca toţi să-şi păstreze voia bună, cum 
ţi-ai păstrat-o Domnia Ta. 

— Pentru că am trăit întotdeauna în cumpătare, de-aia nu 
mă înţeapă durerea în oase! Unde locuieşti, ai găsit vreun 
han? 

— Am o casă bunicică spre Mokot6w, pe care am ridicat-o 
la sfârşitul războiului. 

— Eşti un om cu noroc, eu colind de ieri în zadar prin tot 
oraşul. 

— Doamne sfinte! Gândesc că Domnia Ta ai să consimţi să 
stai la mine, e loc destul; în afară de casă mai sunt cuhnia şi 
grajdurile. Se va găsi un adăpost şi pentru slujitori, şi 
pentru cai. 

— Din cer ai căzut Domnia Ta, pe viul Dumnezeu! 

Ketling urcă în brişcă şi porniră. 

Pe drum află de la Zagtoba de nenorocirea care se abătuse 
asupra lui Wotodyjowski şi începu să-şi frângă mâinile, 
fiindcă nu ştia nimic. 

— E o lovitură grea şi pentru mine - spuse în sfârşit. Poate 
că Domnia Ta nu ştii de prietenia care a crescut între noi în 
timpul din urmă. Toate luptele de mai târziu din Prusia, 
asedierea cetăților în care mai erau garnizoane suedeze, le- 
am petrecut împreună. Am fost amândoi şi în Ucraina, şi 
asupra lui Lubomirski, apoi iarăşi în Ucraina, după moartea 
voievodului rusin, sub conducerea lui Sobieski, mareşalul 
coroanei. Aceeaşi şa ne-a slujit drept căpătâi şi din acelaşi 
taler am mâncat, de ne numeau Castor şi Pollux(28). Clipa 
despărțirii a venit abia când el a plecat în Samogiţia după 
jupâniţa Borzobohata. Cine s-ar fi aşteptat ca visurile lui 
cele mai scumpe să se treacă atât de repede, cum trece 
săgeata prin văzduh? 

— Nu e nimic statornic în această vale a plângerii - 
răspunse Zagtoba. 


— În afară de prietenie... Trebuie să ne sfătuim şi să 
întrebăm unde se găseşte acum. Poate că o să aflăm ceva de 
la mareşalul coroanei, care ţinea la Wotodyjowski ca la ochii 
din cap. lar dacă nu, apoi aici s-au adunat delegaţi din toate 
părţile. Nu e cu putinţă ca cineva să nu fi auzit despre un 
asemenea viteaz. Voi face tot ce pot ca să te ajut, mai mult 
decât dac-ar fi vorba de mine. 

Tot vorbind aşa, ajunseră la casa lui Ketling, care se arătă 
a fi un conac în lege. Înăuntru erau tot felul de rânduieli şi 
nu puţine lucruri de preţ, parte cumpărate, parte aduse ca 
pradă de luptă. Mai ales panoplia de arme era grozavă. 
Jupân Zagtoba se înveseli văzând toate acestea şi spuse: 

— E, apoi Domnia Ta poţi să primeşti aici şi douăzeci de 
inşi. Mai mare norocul pe mine că te-am întâlnit. Puteam să 
stau în hanul lui jupân Antoni Chrapowicki, care mi-e 
cunoscut şi prieten. Ba trăgeau de mine şi boierii Pac, care 
caută ortaci împotriva lui Radziwit, dar tot e mai bine la 
tine. 

— Printre delegaţii lituanieni - răspunse Ketling - se 
zvoneşte că acum, fiind rândul Lituaniei, vor neapărat să-l 
pună mareşal al seimului pe jupân Chrapowicki. 

— Şi au dreptate. E un om plin de virtuţi şi cu picioarele 
pe pământ, dar puţin cam greoi. Pentru el nu e nimic mai de 
preţ ca buna înţelegere; pretutindeni n-are altă grijă decât 
să împace niscaiva potrivnici; iar asta nu-i de ajuns. Ha! ia 
spune-mi deschis, ce înseamnă pentru tine Bogustaw 
Radziwitt? 

— De când m-au luat în robie lângă Varşovia tătarii lui 
jupân Kmicic - nimic. M-am lepădat de slujbă şi nu m-am 
mai străduit s-o recapăt; deşi e un stăpânitor puternic, ca 
om e rău şi înşelător. L-am cunoscut destul la Taurogi, când 
se încrâncenase împotriva cinstei acelei fiinţe îngereşti. 

— Cum îngerească? Ce tot vorbeşti, omule? E plămădită 
din aceeaşi argilă şi poate să se spargă ca orice taler. Dar 
să lăsăm asta! 


Aici jupân Zagtoba se înroşi de mâine, de-i ieşiră ochii din 
cap. 

— Închipuie-ţi că tâlharul e delegat! 

— Cine anume? întrebă uluit Ketling, care se gândea tot la 
Olenka. 

— Bogustaw Radziwilt! Dar cercetarea delegaților la ce 
mai e bună?! Ascultă, tu eşti delegat, poţi să înfăţişezi 
această nedreptate, iar eu am să te susţin de la galerie, nu 
te teme! Legea e de partea noastră, iar dacă vor s-o calce, 
apoi putem face atâta zarvă printre cei de faţă, încât să nu 
se sfârşească fără sânge. 

— Pentru mila lui Dumnezeu, Domnia Ia, să nu faci una ca 
asta. Am să înfăţişez eu pricina, fiindcă aşa e drept, dar 
Doamne fereşte! să stârneşti neorânduială în seim. 

— Am să mă duc şi la Chrapowicki, cu toate că ăsta umblă 
cu duhul blândeţii, lucru păgubitor nouă, pentru că de el 
atârnă foarte mult ca viitor mareşal. Am să-i asmut şi pe cei 
doi Pac. Cel puţin să-i amintim vânzătorului toate isprăvile 
publice(29). Am auzit pe drum că nemernicul se gândeşte 
şi la coroană! 

— Dacă asemenea oameni pot să ajungă regi - răspunse 
Ketling - înseamnă că poporul a decăzut într-atâta că nu 
mai e vrednic să trăiască. Acum pofteşte Domnia Ia şi te 
odihneşte, într-una din zilele care vin o să mergem la 
mareşalul coroanei să-l întrebăm de prietenul nostru. 

CAPITOLUL IV. 

CÂTEVA ZILE MAI TÂRZIU SE DESCHISE adunarea 
pregătitoare, la conducerea căreia, după cum prevăzuse 
Ketling, fu ales jupân Chrapowicki, pe atunci cămăraş(30) 
de Smolensk, iar mai apoi voievod al Witebskului. Întrucât 
era vorba numai de hotărârea datei alegerilor şi de 
încuviințarea unei însărcinări înalte, iar uneltitorii 
diferitelor grupări nu puteau să-şi găsească de lucru în 
asemenea împrejurări, adunarea se vestea destul de 
potolită. Doar legea întăririi delegaților pricinui la început 
oarecare tulburare. Pentru că atunci când Ketling puse la 


îndoială temeiul alegerii pisarului(31) de Bielsk şi al 
fârtatului său, prinţul Bogustaw Radziwitt, un glas puternic 
se auzi dintre martorii de la galerie: „E trădător şi lefegiu 
străin!”, urmat îndată şi de altele; de partea lor trecură şi 
câţiva delegaţi, aşa că adunarea se împărţi pe neaşteptate 
în două, unii cerând alungarea delegaților din Bielsk, 
ceilalţi întărirea lor. Se căzu la învoială să se desemneze un 
sfat de judecată, care potoli neînțelegerile şi recunoscu 
alegerea. 

Cu toate acestea, întâmplarea însemnă o lovitură foarte 
dureroasă pentru prinţul comis al Lituaniei, fiindcă numai 
faptul că se cântărise dacă prinţul este vrednic sau nu să fie 
delegat şi se amintiseră coram publico132) toate 
înşelăciunile şi vânzările lui din timpul războiului cu 
suedezii, îl acoperi de o ruşine proaspătă în ochii Republicii, 
punând sub semnul întrebării înfăptuirea planurilor sale 
ambiţioase. 

Bogustaw Radziwilt nădăjduise că atunci când partizanii 
prinților de Conde, Neuburg şi Lotaringia, fără să mai ţină 
seama de alţii mai slabi, aveau să se împiedice unii pe alţii, 
alegerea ar putea să cadă asupra unui domn pământean. 

Înfumurarea şi linguşitorii îl asigurau că dacă se va 
întâmpla aşa, apoi acel domn pământean nu putea să fie 
altcineva decât stăpânitorul cel mai puternic, dăruit cu cea 
mai mare înţelepciune şi cu cea mai aleasă obârşie, altfel 
spus - el însuşi. 

Ţinând aceste năzuinţe în mare taină, îşi întinsese 
năvoadele mai întâi în Lituania, iar acum tocmai începuse 
să-şi aşeze plasa la Varşovia, când deodată băgă de seamă 
că de la bun început ochiurile se rupeau, lărgind o 
deschizătură atât de mare, încât puteau să iasă toţi peştii. 
De aceea, scrâşni din măsele cât dură judecata, iar când 
văzu că nu se poate răzbuna pe Ketling pentru că era 
delegat, vesti printre curtenii săi că acela care-l va pedepsi 
pe şleahticul obraznic ce strigase: „E trădător şi lefegiu 
străin!” va fi răsplătit cu dărnicie. 


Jupân Zagtoba era prea cunoscut ca numele lui să rămână 
multă vreme ascuns. De altminteri, nici nu se ferea deloc. 
Prinţul se înverşună şi mai tare, dar se şi sperie destul 
auzind că-i stă împotrivă un bărbat atât de vestit, cu care 
nu era lucru de glumă să te iei la harţă. 

Şi, cum jupân Zagtoba ştia şi el ce poate, când 
ameninţarea prinţului ajunse la urechile lui, vorbi astfel la o 
mare adunare a şleahticilor: 

— Nu ştiu cui o să-i fie bine de mi se va clinti un singur 
firicel de păr din cap. Alegerile nu sunt departe şi dacă se 
strâng laolaltă o sută de mii de săbii frăţeşti, lesne se poate 
ajunge la ciopârţeală... 

Cuvintele lui ajunseră la cunoştinţa prinţului, care muşcă 
buzele şi zâmbi dispreţuitor, iar în sinea lui se gândi că 
jupân Zagtoba are dreptate. 

A doua zi îşi schimbă dintr-odată planurile în legătură cu 
bătrânul oştean. Când cineva aduse vorba de el la ospăţul 
de la stolnic433), Bogustaw spuse: 

— Am auzit că şleahticul acesta s-a înverşunat amarnic 
împotrivă-mi, dar mie îmi sunt atât de dragi oştenii cu 
faimă, încât chiar dacă are să mă năpăstuiască mai departe, 
n-am să încetez a ţine la el. 

Iar după o săptămână îi repetă aceleaşi lucruri lui jupân 
Zagtoba, când se întâlniră la marele hatman(34) Sobieski. 

Cu toate că la vederea prinţului faţa îi rămase liniştită şi 
cutezătoare, inima lui Zagtoba se strânse puţin de teamă, 
căci avea doar de-a face cu un nobil al cărui braţ ajungea 
departe şi cu un mâncător de oameni de care se temeau cu 
toţii. Dar acesta îi vorbi peste întreaga masă: 

— Jupâne Zagtoba, am aflat că Domnia Ta, deşi nu eşti 
delegat, ai vrut să mă alungi din adunare, un nevinovat, dar 
eu te iert ca un bun creştin şi n-am să preget să te ajut dacă 
va fi nevoie. 

— N-am făcut altceva decât să apăr legea - răspunse 
Zagtoba - lucru pe care e dator să-l facă orice şleabhtic. 
Quod attinet435) ajutorul Domniei Tale, la vârsta mea 


gândesc că am nevoie mai degrabă de Cel de sus, că am 
aproape nouăzeci de ani. 

— Frumoasă vârstă, dacă a fost tot atât de vrednică, pe cât 
de lungă, lucru de care nu mă îndoiesc deloc. 

— Am Slujit ţării şi regelui meu, n-am umblat după idoli 
străini. 

Prinţul se încruntă: 

— Domnia 'Ta ai slujit şi împotriva mea, ştiu asta. Dar 
doresc să fie pace între noi. Le-am uitat pe toate, până şi 
sprijinul pe care l-ai dat contra me, unei zavistii particulare. 
Cu prigonitorul celălalt mai am eu nişte răfuieli, dar 
Domniei Tale îţi întind mâna şi-ţi ofer prietenia mea. 

— Eu nu sunt decât un pârlit de şleahtic şi prietenia 
Domniei Tale e prea înaltă pentru mine. Aş fi nevoit să mă 
caţăr ori să sar în sus ca să ajung la ea, iar asta mi-e greu s- 
o fac la bătrâneţe. Dar dacă Domnia Ta te gândeşti la 
răfuiala cu jupân Kmicic, prietenul meu, atunci te-aş sfătui 
din toată inima să laşi baltă aritmetica asta. 

— Ia te uită, şi de ce, mă rog? se miră prinţul. 

— Pentru că în aritmetică sunt patru socoteli. Jupân Kmicic 
are într-adevăr o avere bunicică, dar alături de a Domniei 
Tale nu e mai mult ca o picătură într-un pocal, aşa că nu va 
consimţi s-o împartă; cu înmulţirea se ocupă el însuşi, iar 
din ce-i al lui nu îngăduie să i se scadă nimic; ar putea 
fireşte să mai adauge câte ceva, dar nu ştiu dacă Domnia Ta 
te-ai lăcomi la aşa ceva. 

Oricât de încercat era Bogustaw în încrucişarea vorbelor, 
judecata meşteşugească sau îndrăzneala lui jupân Zagtoba 
îl uimiră într-atâta, că-şi uită limba în gură. Celor de faţă 
începură să li se scuture burdihanele de râs, iar jupân 
Sobieski izbucni în hohote nestăvilite, apoi glăsui: 

— Asta e veteranus de la Zbaraz! Se pricepe să mânuiască 
sabia, dar ştie să dea şi din gură, nu se-ncurcă! E mai bine 
să-i dai pace. 

Văzând că nu izbuteşte să-i plece grumazul, Bogustaw nu 
se mai osteni să-l câştige de partea lui. Intră în vorbă cu 


altcineva, aruncând doar din vreme în vreme peste masă 
câte o căutătură neguroasă spre bătrânul oştean. 

Dar hatmanul Sobieski se aprinse şi zise iarăşi: 

— Jupâne şi frate, Domnia Ta eşti un meşter, un meşter 
adevărat. Ai aflat pe cineva în toată Republica asta care să- 
ţi fie deopotrivă? 

— La sabie m-a ajuns Wotodyjowski - răspunse Zagtoba 
măgulit de laudă. Dar şi pe Kmicic nu l-am învăţat prea rău. 

Spunând acestea se uită spre Bogustaw, dar acesta se 
prefăcea că nu auzise nimic şi sporovăia mai departe cu 
vecinul. 

— Ehei! urmă hatmanul, pe Wotodyjowski l-am văzut de 
multe ori la treabă şi aş răspunde pentru el chiar dac ar fi 
vorba de soarta întregii creştinătăţi. 

— Mare păcat că un asemenea oştean parc-a fost lovit de 
trăsnet. 

— Da' ce i s-a întâmplat? întrebă Sobieski, spătarul( 36) 
de Ciechanowice. 

— Fata pe care o avea dragă i-a murit la Czestochowa - 
lămuri Zagtoba. Dar mai rău e că nu pot să aflu de nicăieri 
unde se află acum. 

— Doamne sfinte! strigă atunci jupân Warszycki, 
castelanul de Cracovia. Păi, când mă îndreptam spre 
Varşovia, m-am întâlnit cu el pe drum; venea şi el încoace şi 
mi-a mărturisit că, scârbindu-se de această lume şi de ale ei 
deşertăciuni, se va duce la Mons regius1 37|, să-şi 
sfârşească viaţa păcătoasă în cugetări şi rugăciuni. 

Zagtoba începu să se tragă de smocurile de păr pe care le 
mai avea. 

— S-a făcut călugăr benedictin, cum mă vezi şi cum te văd! 
strigă cuprins de deznădejde. 

Vestea castelanului de Cracovia produse o tulburare 
adâncă. 

Pan Sobieski, care ţinea grozav la oşteni, înțelegând câtă 
nevoie avea ţara de asemenea viteji, intră la mare grijă şi 
după o clipă zise: 


— Vrerii libere a omului şi slavei lui Dumnezeu nu e chip 
să te opui, dar e păcat şi-mi vine greu să-mi ascund părerea 
de rău faţă de Domniile Voastre. Era oştean din şcoala 
prinţului Jeremi! 38). Se descurca de minune cu orice 
vrăjmaş, iar împotriva urdiei şi a răzvrătiţilor era 
neîntrecut. În toată stepa nu sunt decât câţiva asemenea 
hărţaşi; cum e jupân Piwo pentru cazaci şi jupân Ruszczyc 
în oştirea regulată, dar nici ăştia nu-i pot sta alături. 

— Noroc că timpurile sunt liniştite - se amestecă spătarul 
de Ciechanowice - şi păgânii, slăbiţi de sabia neînvinsă a 
Domniei Tale, respectă cu credinţă înţelegerea de la 
Podhajce. 

Şi spătarul se înclină înaintea lui jupân Sobieski, iar acesta 
se bucură în inima lui de laudă şi răspunse: 

— În rândul dintâi, bunătatea Celui de sus a fost aceea 
care mi-a îngăduit să răpun vrăjmaşul la hotarul Republicii, 
iar în al doilea - vitejia oştenilor gata de orice jertfă. Ştiu că 
hanul ar urma bucuros înţelegerea, dar până şi la Crim sunt 
tulburări împotriva lui, iar tătarii din Biatogrâd nu-l mai 
ascultă deloc. De curând am primit veşti că norii se adună şi 
la graniţa moldavă, de unde podghiazurile(39) pot să 
năvălească oricând. lată de ce am dat poruncă să se 
iscodească drumurile, dar oştenii sunt puţini. Dacă-i trimit 
într-o parte, se face gaură în alt loc. Duc lipsă mai ales de 
oameni iscusiţi, care să cunoască felul de luptă al urdiilor, şi 
tocmai de aceea îmi pare rău de Wolodyjowski. 

Auzind acestea, Zagtoba îşi luă mâinile de la tâmple şi 
strigă: 

— Dar el n-o să îmbrace rantia de călugăr, să ştiu de bine 
că am să fac încălcare la Mons regius şi să-l scot de acolo cu 
anasâna! Pentru Dumnezeu! mâine mă duc la el. Gândesc c- 
o să asculte de sfatul meu, iar dacă nu, mă duc şi la 
cardinal, la ghinărarul călugărilor! Dac-o să fie nevoie, am 
să ajung până la Roma. Nu doresc să ştirbesc slava lui 
Dumnezeu, dar ce călugăr mai e şi ăsta fără pic de barbă! 
Are tocmai atâtea fire, cât am eu în podul palmei! Pe legea 


mea! Nu e-n stare să cânte nici o liturghie, iar dacă totuşi 
se încumetă, apoi o s-o ia la sănătoasa toţi şobolanii de la 
mănăstire, crezând că miaună vreun cotoi care-şi face 
nunta. Domniile Voastre, mă rog de iertare că vorbesc ce-mi 
vine pe limbă, dar jalea e de vină. Dacă aveam un băiat, nu 
ţineam la el ca la Wotodyjowski. Dumnezeu să aibă grijă de 
el. Măcar de s-ar fi făcut bernardin, dar benedictin! Aşa 
ceva nu se poate întâmpla, nu se poate! Chiar mâine am să 
bat la uşa cardinalului, să-mi dea scrisoare câtre prior. 

— Până acum n-a avut când să depună jurământul - 
întrerupse hatmanul - dar Domnia Ta să nu-l asupreşti, ca 
să nu se încrânceneze mai tare. Suntem datori, pe de altă 
parte, să ne întrebăm dacă prin hotărârea lui nu vorbeşte 
voia Domnului. 

— Voia Domnului? Voia Domnului nu vine aşa netam- 
nesam, că şi vorba din bătrâni zice: ce e repede, vine de la 
diavol. Dacă era voia Domnului, apoi eu aş fi băgat de 
seamă mai de mult asemenea aplecare, dar el nu s-a purtat 
niciodată ca un preot, ci ca un dragon adevărat. N-aş avea 
nimic împotrivă dacă ar fi luat această hotărâre în linişte şi 
cu mintea întreagă, dar voia Domnului nu se abate asupra 
omului aflat în nenorocire, cum face şoimul cu lişiţa. N-am 
să-l silesc. Înainte am să ticluiesc bine ce să-i spun, ca să nu 
se sperie, dar toată nădejdea e la Dumnezeu. Wotodyjowski 
a avut întotdeauna mai multă încredere în iscusinţa mea 
decât într-a lui; gândesc că şi acum va fi la fel, doar dacă nu 
s-o fi schimbat cu totul. 

CAPITOLUL V. 

A DOUA ZI, DUPĂ CE SE ÎNARMĂ cu scrisorile 
cardinalului şi alcătui un plan amănunţit cu Hassling, jupân 
Zagtoba bătu la poarta mănăstirii de la Mons regius. Inima 
îi bătea cu putere când se gândea cum o să-l primească 
Wotodyjowski. Cu toate că plănuise tot ce avea să-i spună, 
înţelese că aproape totul atârna de felul în care acesta avea 
să-l întâmpine. Cugetând astfel, trase a doua oară de 
clopoțel, iar când cheia scârţâi în broască şi uşa se crăpă 


puţin, dădu buzna înainte şi-i spuse călugăraşului 
nedumerit: 

— Ştiu că pentru a pătrunde aici e nevoie de o încuviinţare 
aparte, da' eu am o scrisoare de la părintele arhiepiscop, pe 
care binevoieşte, carissime frater440|), să i-o dai părintelui 
prior. 

— Va fi după voia Domniei Tale - răspunse călugărul, 
făcând o plecăciune adâncă la vederea peceţii cardinalului. 

Apoi trase de două ori de cureluşa care spânzura de limba 
clopoţelului, ca să vină cineva, fiindcă el n-avea dreptul să 
plece de la poartă. La acest clinchet repetat, se ivi al doilea 
călugăr, care luă scrisoarea şi se depărtă în tăcere. Jupân 
Zagtoba puse legătura pe care o adusese pe laviţă, apoi se 
aşeză şi el şi începu să răsufle adânc. 

— Frater - întrebă în sfârşit - de când eşti la mănăstire...? 

— De cinci ani - răspunse portarul. 

— Ia te uită, atât de tânăr şi s-a călugărit de cinci ani! 
Acum chiar dacă ai vrea să pleci, e prea târziu. Trebuie că ţi 
s-a făcut dor de lume de multe ori, pentru că vezi, dragul 
meu, unuia îi place războiul, altuia ospeţele sau femeile... 

— Apage!441) rosti călugărul, închinându-se cu sârg. 

— Cum aşa? Nu te-a încercat niciodată ispita să pleci? 
repetă Zagtoba. 

Dar călugărul se uită bănuitor la acest trimis al 
arhiepiscopului, care vorbea atât de ciudat, şi răspunse: 

— Aici, după cine se închide uşa, nu mai iese niciodată. 

— O să mai vedem! Ce se întâmplă cu jupân Wotodyjowski, 
e sănătos? 

— N-avem pe nimeni care să se cheme aşa. 

— Fratele Michat? zise jupân Zagtoba, ca să-l încerce. 
Polcovnicul de dragoni, care a intrat aici de curând. 

— Noi îi zicem fratele Jerzy, dar n-a depus jurământul 
până acum şi nici nu poate să-l depună înainte de a sfârşi 
noviciatul. 

— Mai mult ca sigur că nici n-o să-l depună; n-o să-ţi vină 
să crezi, frater, ce mai amator de fuste mi-era! Un altul mai 


pornit împotriva cinstei jupâniţelor n-ai să găseşti în toată 
mănăs... voiam să zic, în toate polcurile(42) oştirii... 

— Mie nu mi se cade să ascult asemenea zădărnicii - 
răspunse călugărul din ce în ce mai mirat şi mai supărat. 

— Ascultă, frater. Nu ştiu unde aveţi obiceiul să primiţi 
musafirii, dar dacă o faceţi aici, în acest loc, atunci, când va 
veni fratele Michal, te sfătuiesc să te duci, uite colo în 
cămăruţa de lângă uşă, pentru că noi vom avea de vorbit 
despre lucruri prea lumeşti. 

— Plec chiar acum - se grăbi călugărul. 

În acest timp se arătă şi Wotlodyjowski sau mai degrabă 
fratele Jerzy, dar Zagtoba nu-l recunoscu de la început, 
fiindcă jupân Michat se schimbase nespus de mult. 

Mai întâi că, în rantia lungă şi albă, părea mai înalt decât 
în pieptarul de dragon; în al doilea rând, mustăţile care 
altădată îşi înălţau sfârcurile până aproape de ochi, le purta 
acum pleoştite, şi îşi lăsase şi barbă, care se despărţea în 
două codițe nu mai lungi decât o jumătate de deget. În 
sfârşit, slăbise mult şi se ogârijise, iar ochii îşi pierduseră 
strălucirea de odinioară; se apropie încet, cu mâinile la 
piept, sub rasă, şi cu capul plecat. 

Nerecunoscându-l, Zagtoba crezu că soseşte însuşi priorul, 
aşa că se ridică de pe laviţă şi începu: 

— Laudetur...443). 

Deodată se uită mai aproape, desfăcu braţele şi strigă: 

— Jupâne Micha!! jupâne Michat! 

Fratele Jerzy se lăsă îmbrăţişat, un suspin adânc îi 
cutremură pieptul, dar ochii îi rămaseră uscați. Zagtoba îl 
strânse în braţe multă vreme, apoi începu să vorbească: 

— Nu ţi-ai plâns numai tu nenorocirea. Am plâns-o şi eu, 
au plâns-o şi Skrzetuski, şi Kmicic. Aşa a vrut Dumnezeu! 
Michat, împacă-te cu voia lui! Tatăl preamilostiv o să te 
mângâie, o să te răsplătească!... Bine-ai făcut că te-ai închis 
pentru un timp între zidurile astea. Nimic nu ajută mai mult 
la grea năpastă ca rugăciunea şi cugetările pioase. Hai, vino 
să te mai îmbrăţişez o dată. Nici nu pot să te văd de lacrimi! 


Şi jupân Zagtoba plângea de adevărat, înduioşat de 
vederea lui Wotodyjowski; într-un târziu cuvântă: 

— Nu fi supărat că ţi-am întrerupt gândurile, dar 
altminteri n-am putut să fac. Ai să-mi dai şi tu dreptate, 
când am să-ţi înfăţişez pricina. Ei, Michat, prin multe rele şi 
bune am trecut noi amândoi! Ai aflat mângâiere aici, 
dincolo de gratiile astea? 

— Am aflat - răspunse Wolodyjowski - în cuvintele pe care 
le aud şi le repet aici în fiecare zi, pe care doresc să le repet 
până la moarte: memento mori(44). Mângâierea mea este 
în moarte. 

— Moartea poţi s-o găseşti mai uşor pe câmpul de bătaie 
decât la mănăstire, unde viaţa se scurge ca şi când cineva 
ar deşira aţa de pe un ghem. 

— Aici nu mai e nici o viaţă, fiindcă nu mai sunt treburi 
pământeşti; înainte ca sufletul să-ţi părăsească trupul, 
trăieşti parcă pe altă lume. 

— Dacă-i aşa, atunci nu-ţi mai spun că urdia din Biatogrod 
se grăbeşte să se repeadă cu mare putere asupra 
Republicii. Ce-ţi mai pasă ţie? 

Jupân Michalt îşi muşcă deodată mustăţile şi cobori fără să 
vrea mâna dreaptă spre şoldul stâng, dar negăsind sabia, le 
ascunse iute pe amândouă sub rantie, lăsă capul în jos şi 
spuse: 

— Memento mori! 

— Aşa-i, aşa-i! încuviinţă Zagtoba, clipind parcă 
nerăbdător din ochiul sănătos. Nu mai departe de ieri, 
jupân Sobieski, hatmanul zicea: „Wotodyjowski să mai 
slujească în oştire cât va ţine şi năvala asta, după care n-are 
decât să se ducă la oricare mănăstire pofteşte. Dumnezeu 
nu s-ar mânia, dimpotrivă, meritul călugărului ar fi cu atât 
mai mare”...Mi-e greu să mă mir de tine că aşezi 
mângâierea ta înaintea fericirii ţării, pentru că: prima 
charitas ab ego.4145) 

Se aşternu o tăcere mai lungă, doar mustăţile lui jupân 
Michat parcă se zbârliseră şi începură să se mişte repede. 


— Jurământul nu l-ai depus încă, nu-i aşa? întrebă într-un 
târziu Zagloba. Poţi să ieşi oricând vrei? 

— Încă nu sunt călugăr, fiindcă am aşteptat mila 
Domnului; sufletul meu trebuie să se lepede de toate 
gândurile durerilor lumegşti. Harul dumnezeiesc se află 
deasupra capului meu, îmi recapăt liniştea, aş putea să 
plec, dar nu mai vreau, căci se apropie termenul când, gol 
de dorinţele pământeşti şi cu inima curată, am să depun 
jurământul. 

— Eu nu vreau să te abat de la acest pas, din contră, n-am 
decât cuvinte de laudă pentru hotărârea ta, deşi ţin minte 
că Skrzetuski, pe vremea când plănuia să se călugărească, 
a amânat împlinirea acestei dorinţe până când ţara a scăpat 
de năvălirea duşmanului. Dar, fă cum vrei. Eu n-am să mă 
pun împotrivă, mai ales că la tinereţe şi eu am simţit 
chemarea vieţii de mănăstire. Acum vreo cincizeci de ani 
începusem noviciatul, să fiu nemernic dacă mint! Dumnezeu 
însă a vrut altfel... Michal, îţi mai spun doar că acum 
trebuie să vii cu mine, fie şi numai pentru câteva zile. 

— De ce să viu? Daţi-mi pace! răspunse Wotodyjowski. 

Zagtoba îşi duse la ochi poala caftanului şi începu să 
suspine. 

— Nu cer ajutor pentru mine - rosti cu glasul întretăiat - 
cu toate că prinţul Bogustaw Radziwitt a pus ucigaşi pe 
urmele mele, ca să se răzbune, iar eu sunt bătrân şi n-are 
cine să mă apere... Mă gândeam la tine! Dar să lăsăm 
asta!... Am să ţin întotdeauna la tine, chiar dacă tu n-ai să 
mai vrei să ştii de mine... Roagă-te numai pentru sufletul 
meu, fiindcă n-am să scap teafăr din mâinile lui Bogustaw!... 
Fie ce-o fi! Un alt prieten al tău însă, care şi-a împărţit 
fiecare bucată de pâine cu tine, trage să moară şi doreşte 
neapărat să te vadă; nu vrea să-şi dea obştescul sfârşit fără 
tine, zice că trebuie să-ţi facă nişte mărturisiri de care 
atârnă liniştea sufletului său. 

Jupân Michat, care aflase cu îngrijorare de primejdia care- 
| pândea pe Zagtoba, se repezi la el, îl apucă de braţe şi-l 


întrebă: 

— Skrzetuski? 

— Nu Skrzetuski, ci Ketling! 

— Pentru Dumnezeu! Ce se întâmplă cu el? 

— L-a străpuns un plumb pe când mă apăra împotriva 
călăilor prinţului Bogustaw; nu ştiu dacă mai apucă ziua de 
mâine. Numai pentru tine, Michat, am dat amândoi de 
necaz; amândoi am venit la Varşovia ca să-ţi alinăm durerea 
ţie în vreun fel. Pleacă de la mănăstire măcar pentru două 
zile şi mângâie-l pe cel ce moare. Ai să te întorci mai 
târziu... şi ai să te faci călugăr... Am adus o scrisoare a 
cardinalului către prior ca să nu-ţi facă greutăţi... Grăbeşte- 
te numai, că fiecare clipă e scumpă...! 

— Dumnezeule mare! se rugă Wotodyjowski. Ce aud? Nu 
mă poate împiedica nimeni, căci eu am venit, chipurile ca să 
mă reculeg... O, Doamne! Rugămintea unui muribund e 
lucru sfânt şi eu nu pot s-o resping! 

— Păcat de moarte ai face! strigă Zagtoba. 

— Aşa-i! Mereu vânzătorul ăsta de Bogustaw! Să nu mă 
mai întorc aici, dacă n-am să-l răzbun pe Ketling... Îi aflu eu 
pe curtenii şi tâlharii acela şi-am să le cârpăcesc 
căpăţânile... Doamne, apără-mă! mă năpădesc gânduri 
păcătoase! Memento mori!... Domnia Ta, aşteaptă aici până 
îmi schimb hainele, pentru că nu e îngăduit să ies în lume în 
rantie... 

— Uite hainele! răcni Zagtoba şi se repezi să-i dea 
legătura care se afla lângă el pe laviţă. Am prevăzut totul şi 
le-am pregătit. Uite încălţările, uite şi-o săbioară pe cinste, 
şi un surtucel... 

— Haidem în chilia mea, Domnia Ta! îi dădu zor micul 
viteaz. 

Şi plecară, iar când se arătară iarăşi, în jurul lui jupân 
Zagtoba nu mai trepăda călugăraşul cel alb, ci un polcovnic 
încălţat în cizme lungi până peste genunchi, cu sabia la şold 
şi cu găitane albe pe umeri. 


Zagtoba îi făcu cu ochiul şi-i zâmbi pe sub mustață 
călugărului care le deschise poarta cu arţag vădit. 

Nu departe de mănăstire, mai jos, aştepta brişca lui jupân 
Zagtoba cu doi slujitori; unul şedea pe capră, ţinând bine 
hăţurile celor patru telegari, la care Wotodyjowski se uită cu 
o privire de cunoscător, iar al doilea sta alături de brişcă, 
într-o mână cu un urcior acoperit de mucegai şi cu două 
pahare în cealaltă. 

— Până la Mokotow e o bucată bună de drum - spuse 
Zagtoba - şi amarnică suferinţă ne aşteaptă la căpătâiul lui 
Ketling, ia şi bea, ca să ai putere să înduri totul, că te-ai 
prăbuşit de tot. 

Şi Zagtoba smulse urciorul din mâna slujitorului şi umplu 
amândouă paharele cu un vin dulce de 'Tokai, atât de vechi, 
încât se îngroşase. 

— E o băuturică pe cinste - mai spuse, punând urciorul jos 
- apoi, ridicând paharul ură: În sănătatea lui Ketling! 

— În sănătatea lui! repetă Wotlodyjowski. Să ne grăbim. 

Şi dădură paharele de duşcă. 

— Să ne grăbim! repetă Zagtoba. Toarnă, flăcăiaşule! în 
sănătatea lui Skrzetuski! Dă-i zor! 

Goliră iarăşi paharele, pentru că trebuiau într-adevăr să 
plece cât mai repede. 

— Să urcăm! strigă Wotodyjowski. 

— Dar pentru mine nu bei? întrebă Zagtoba cu glasul 
jalnic. 

— Fie, dar mai iute! 

Şi băură repede. Zagloba îl răsturnă dintr-odată, cu toate 
că paharul era cam de o jumătate de oca, după care, înainte 
de a-şi şterge mustăţile, începu să strige cu glas tare: 

— Aş fi un nerecunoscător, dacă n-aş bea şi în sănătatea 
ta! Toarnă, băiete! 

— Mulţumesc Domniei Tale! răspunse fratele Jerzy. 

Dădură în curând de fundul urciorului. Zagtoba îl apucă de 
toartă şi-l făcu ţăndări, că tare nu-i plăcea să vadă vasele 
goale dinainte. Apoi urcară repede şi porniră. 


Băutura aleasă le umplu îndată venele cu o căldură 
binefăcătoare şi amândoi îşi recăpătară voioşia. Obrajii 
fratelui Jerzy se acoperiră de o rumeneală uşoară, iar 
privirile îşi redobândiră strălucirea. 

Mâna îi fugea mereu, fără voia lui, spre mustăţi, pe care le 
răsucea avan ca pe nişte andrele, ale căror sfârcuri îi 
ajungeau până aproape de ochi. Începu, de asemenea, să 
privească împrejurimile cu râvnă, de parcă atunci le vedea 
întâia oară. 

Deodată Zagtoba se pocni cu palmele peste genunchi şi, 
nici una, nici alta, începu să strige: 

— Hei! hei! Când o să te vadă Ketling, o să se 
înzdrăvenească numaidecât! Hei! hei! 

Şi luându-l de grumaz pe Michal, începu să-l strângă cu 
toată puterea. 

Woltodyjowski nu vru să-i rămână dator, aşa că se 
îmbrăţişară în lege. 

Apoi merseră un timp într-o tăcere plăcută. În acest timp, 
căsuţele de la marginea oraşului începură să se arate pe 
amândouă laturile drumului. 

Pretutindeni era mare mişcare. Într-o parte şi alta 
grăbeau târgoveţi, slujitori în mundire diferite, oşteni şi 
şleahtici, adesea în veşminte strălucitoare. 

— S-au strâns o mulţime de şleahtici la adunare - băgă de 
seamă Zagtoba. Chiar dacă mulţi dintre ei nu sunt delegaţi, 
fiecare vrea să fie de faţă, să asculte, să vadă. Casele şi 
hanurile gem peste tot de oameni, încât e foarte greu să 
capeţi o odaie. Nu-ţi mai spun ce de jupâniţe ai să vezi pe 
uliţe, mai multe decât firele de păr din barbă. Şi frumoase, 
codanele, de-ţi vine poftă să-ţi loveşti şoldurile cu palmele, 
ca gallus446) cu aripile, şi să cânţi cucurigu. Ia priveşte 
numai la negricioasa aia, în urma căreia slujitorul duce o 
şubuliţă verde, nu e grozavă, ai? 

Jupân Zagtoba îl înghionti pe Wotodyjowski, care se uită şi 
dădu din mustăcioară, dar se ruşină numaidecât, îşi luă 


seama şi, plecându-şi capul pe piept, rosti după o clipă de 
tăcere: 

— Memento mori! 

Zagtoba îşi aruncă iarăşi braţele de gâtul lui. 

— Dacă ţii la mine, per amicitiam nostram147) dacă mă 
preţuieşti, însoară-te! Sunt atâtea fete virtuoase, însoară- 
te! 

Fratele Jerzy privi uluit la prietenul său. Jupân Zagtoba nu 
putea fi beat, că doar nu o dată băuse de trei ori pe zi atâta 
fără să se cunoască, aşa că vorbea astfel numai din 
dragostea pentru el. Dar asemenea gânduri erau atât de 
departe acum de Michat, încât la început uimirea îi 
învinsese supărarea. 

După o vreme se uită totuşi cu asprime în ochii lui jupân 
Zagtoba şi-l întrebă: 

— Domnia Ta, te pomeneşti că te-ai afumat? 

— Da de unde! Te îndemn din toată inima: însoară-te! 

Jupân Wotodyjowski îl privi cu şi mai multă asprime. 

— Memento mori! 

Dar Zagtoba nu se dădu bătut cu una cu două. 

— Michalt, dacă e adevărat că ţii la mine, fă asta pentru 
mine şi pupă câinele-n bot cu „memento” tău cu tot. Repeto, 
ai să faci ce vrei, dar eu aşa gândesc: fiecare îl slujeşte pe 
Dumnezeu cu lucrul pentru care a fost născut, iar tu eşti 
născut pentru sabie, şi asta se vede şi în măiestria la care ţi- 
a îngăduit să ajungi. Dacă voia să te faci preot, apoi te 
împodobea cu alte daruri şi-ţi apleca sufletul mai mult către 
hârţoage şi latinească. Pe urmă, mai ia aminte că acolo în 
cer, oştenilor sfinţi nu li se arată mai puţină preţuire decât 
sfinţilor călugări; ştii şi tu doar că pornesc la luptă 
împotriva armiei diavoleşti, şi dacă se întorc cu steaguri 
cucerite, apoi se învârtesc şi de praemia(48) din mâinile 
Domnului... N-ai să tăgăduieşti că toate acestea sunt 
adevărate! 

— Nu tăgăduiesc şi cunosc că e greu să te iei la harţă cu 
isteţimea Domniei Tale; dar nici Domnia Ia n-ai să 


tăgăduieşti că, pentru mâhnirea mea, hrana cea mai bună 
se află în mănăstire. 

— Păi dacă-i aşa, cu atât mai mult trebuie să fugi de ea. 
Cel care-şi hrăneşte mereu tristeţea nu e decât un 
prostănac; auzi, în loc s-o lase să flămânzească până o 
crăpa! 

Wotodyjowski nu găsi deocamdată ce să răspundă, aşa că 
tăcu şi abia după un răstimp spuse cu glasul îndurerat: 

— Domnia Ta, nu-mi aduce aminte de însurătoare, 
asemenea lucruri nu pot decât să-mi stârnească iarăşi jalea. 
Pe de altă parte, nici dorinţa mea nu mai e aceeaşi, s-a 
scurs odată cu lacrimile şi cu anii. Părul a început să 
încărunţească. Patruzeci şi doi de ani bătuţi pe muchie, din 
care douăzeci şi cinci de trudă prin războaie, nu sunt de 
colo! Oho! 

— Doamne, iartă-l pentru defăimare! Patruzeci şi doi de 
ani! Eu port pe umeri mai mult de două ori pe atâta şi încă 
mai trebuie să mă biciuiesc din când în când ca să scutur 
căldura din sânge ca praful de pe veşminte. Preţuieşte cum 
se cuvine amintirea dulcii răposate, Michat! Pentru ea erai 
bun, iar pentru altele eşti prea vârstnic? 

— Domnia Ta, dă-mi pace! dă-mi pace! se rugă 
Wotodyjowski. Şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie peste 
mustăţi. 

— Nu mai scot nici o vorbă! făgădui Zagtoba - dar dă-mi 
cuvântul de cavaler că, orice s-ar alege cu Ketling, ai să 
rămâi o lună cu noi. Ar trebui să-l vezi şi pe Skrzetuski... 
Dacă după aceea ai să vrei să te întorci la rantie, n-o să te 
împiedice nimeni. 

— Îmi dau cuvântul! încuviinţă Michat. 

Şi îndată începură să vorbească despre altele. Jupân 
Zagtoba îi povesti de adunare, despre păţania lui Ketling, 
apoi, cum stăruise să-l alunge pe prinţul Bogustaw. 

Numai că în răstimpuri îşi întrerupea istorisirea şi cădea 
într-o îngândurare adâncă. Se vede însă că erau gânduri 


vesele, de vreme ce îşi tot lovea genunchii cu palmele şi 
repeta: 

— Hei! hei! 

Totuşi, pe măsură ce se apropiau de Mokot6w, pe faţa lui 
jupân Zagtoba îşi făcea loc neliniştea. Se întoarse deodată 
spre Wolodyjowski şi-i zise: 

— "Ţine minte! ţi-ai dat cuvântul că orice s-ar arăta cu 
Ketling, ai să stai o lună cu noi. 

— L-am dat şi am să stau - răspunse Wotodyjowski. 

— Uite şi conacul lui Ketling - strigă Zagtoba. Stă destul de 
bine! 

După care se răsti la surugiu: 

— Pocneşte din bici! Astăzi o să fie mare sărbătoare în 
casa asta. 

Îndată răsunară plesnete puternice de bici. Nici nu 
apucase brişcă să intre pe poartă, că din pridvor se 
năpustiră afară câţiva tovarăşi de arme ai lui jupân Michat; 
printre ei erau şi oşteni mai vechi, din vremea luptelor cu 
Chmielnicki449), şi confraţi mai tineri, din războaiele din 
urmă; dintre aceştia erau jupân Wasilewski şi jupân 
Nowowiejski, copilandri încă, dar cavaleri plin de foc, care 
fugiseră de mici de la şcoală şi intraseră în oştire de câţiva 
ani, slujind sub ordinele lui Wotlodyjowski. Pe aceştia îi avea 
tare dragi micul viteaz. 

Iar dintre vârstnici erau jupân Orlik cu blazonul Nowina, 
care avea ţeasta lipită cu aur, pentru că i-o spărsese o 
ghiulea suedeză mai de mult, şi jupân Ruszczyc, a cărui 
faimă nu era umbrită decât de cea a lui Wotodyjowski, şi 
alţii la fel de vrednici. Când îi văzură pe cei doi bărbaţi din 
brişcă, începură să strige cu toţii: 

— lată-i! lată-i! Vicit! 50) Zagtoba! 

Şi, repezindu-se la brişcă, îl luară în braţe pe micul cavaler 
şi-l duseră în pridvor repetând: 

— Bine-ai venit! să ne trăieşti, prieten scump! Acum eşti al 
nostru şi n-ai să scapi uşor! Vivat Wotodyjowski, cel mai 
vajnic cavaler, podoaba oştirii! Hai cu noi în stepă, 


frăţioare! În Câmpiile Sălbatice! Acolo o să-ţi spulbere 
vântul mâhnirea. 

Abia în pridvor îl lăsară jos. El le spuse bun găsit tuturor, 
mişcat de primirea lor, apoi începu, să-i cerceteze: 

— Ce face Ketling? Mai trăieşte? 

— Trăieşte! trăieşte! îi răspunseră în cor, şi mustăţile 
bătrânilor oşteni începură să se lărgească într-un zâmbet 
neobişnuit. Hai la el, că nu mai poate să stea în pat, atât e 
de nerăbdător să te vadă. 

— Văd că nu e atât de aproape de moarte, pe cât îmi 
spunea jupân Zagtoba - răspunse micul viteaz. 

Între timp intrară în tindă, iar de acolo în încăperea de 
oaspeţi. La mijloc se afla o masă cu toate cele de trebuinţă 
unui chef straşnic, iar într-un colţ, pe un pat acoperit cu o 
piele albă de cal, zăcea Ketling. 

— Prietene! se îngrijoră Wolodyjowski, alergând la el. 

— Michal!! răcni Ketling şi, zvâcnind drept în picioare, ca şi 
când ar fi fost în deplinătatea puterilor, îl luă în braţe pe 
micul cavaler. 

Se strânseră cu atâta foc, încât se ridicau unul pe altul în 
sus, cu schimbul. 

— Ei mi-au poruncit să mă prefac că sunt bolnav de 
moarte - mărturisi scoţianul - dar, când te-am văzut, n-am 
mai putut să mă stăpânesc. Sunt sănătos tun şi n-am păţit 
nimic. Trebuia să te scoatem de la mănăstire!... Michat, 
iartă această înşelătorie pe care am făcut-o din dragoste 
pentru tine...! 

— Să mergem cu toţii în Câmpiile Sălbatice! strigară iarăşi 
cavalerii şi începură să bată cu palmele în tecile săbiilor de 
răsună odaia de zăngănit de spaimă. 

Jupân Michat încremeni. O vreme tăcu, apoi începu să se 
uite la toţi, dar cu deosebire la jupân Zagtoba, şi zise: 

— A, trădătorilor! Şi eu care am crezut că Ketling e hăcuit 
de moarte! 

— Cum aşa, Michat? se mira Zagtoba. Te mânii că Ketling 
trăieşte? Nu-ţi pare rău de sănătatea lui, de-i doreşti 


moartea? Atât de mult ţi-a împietrit inima, că ai vrea să-i 
vezi pe toţi în lumea umbrelor: pe Ketling, pe jupân Orlik, 
pe jupân Ruszczyc şi pe copilandrii ăştia, ba chiar pe 
Skrzetuski şi pe mine, care ţin la tine ca la copilul meu? 

Aici Zagtoba se poticni şi vorbi cu şi mai mare jale în glas: 

— Domniile Voastre, ce mai aşteptăm noi de la viaţă, dacă 
pe lumea asta n-ai parte decât de nerecunoştinţa şi de 
suflete împietrite? 

— Pe Dumnezeul meu! sări Wotodyjowski - eu nu vă doresc 
răul, dar n-aţi ştiut să-mi respectaţi durerea. 

— Se lăcomeşte la viaţa noastră! repetă Zagtoba. 

— Domnia Ia, dă-mi pace! 

— Auziţi-l! Zice că nu vrem să-i respectăm durerea, dar, 
Domniile Voastre, câte pâraie de lacrimi n-am vărsat noi din 
pricina nenorocirii lui? Adevărat! Îl iau martor pe 
Dumnezeu că am fi fost bucuroşi să-ţi ciopârţim tristeţea cu 
săbiile, că aşa trebuie să facă prietenii întotdeauna. Michal 
ţi-ai dat cuvântul că ai să rămâi cu noi o lună de zile, aşa că 
cel puţin luna asta nu ne lipsi de dragostea ta! 

— Eu am să ţin la Domniile Voastre până la moarte! 
răspunse Wotodyjowski. 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea altui musafir. Oştenii, 
absorbiți de jupân Wotodyjowski, nu auziseră când venise, 
şi-l văzură abia acum, când se ivi în prag. Era un bărbat 
uriaş, corpolent şi cu înfăţişare falnică, avea o faţă de 
împărat roman, care răsfrângea puterea şi în acelaşi timp o 
bunătate şi blândeţe de-a dreptul regeşti. Era cu totul altfel 
decât ceilalţi oşteni, cu mult mai măreț, şi sta înaintea lor 
cum stă vulturul, regele păsărilor, înaintea ereţilor, şoimilor, 
uliilor... 

— Marele hatman! strigă Ketling şi se repezi să-l 
întâmpine, ca un stăpân al casei ce se afla. 

— Pan Sobieski! repetară alţii. 

Toate capetele se înclinară într-o plecăciune plină de 
respect. 


În afară de Wolodyjowski, toţi ştiau că hatmanul venise 
pentru că-i făgăduise lui Ketling să-l viziteze, dar sosirea lui 
îi tulbură într-atât, încât la început nici unul nu îndrăznea 
să deschidă gura. Era pe drept cuvânt un hatâr neobişnuit, 
jupân Sobieski ţinea la oşteni mai mult ca la orice, mai ales 
la cei cu care călcase de atâtea ori peste grumazul 
ceambulurilort51) tătărăşti; îi socotea un fel de familie a 
lui şi tocmai de aceea hotărâse să-i ureze bun venit lui 
Wotodyjowski, să-l mângâie şi să-l reţină în oştire, arătându- 
i bună amintire şi consideraţie neprecupeţită. 

Prin urmare, după ce-i dădu bineţe lui Ketling, întinse 
numaidecât mâinile spre micul cavaler, iar când acesta se 
apropie şi-i îmbrăţişă genunchii, îi strânse capul în palme. 

— Ei, bătrâne oştean, rosti - braţul Domnului te-a turtit la 
pământ, dar tot el te va înălța, aducându-ţi alinare... 
Dumnezeu fie cu tine! Acum vei rămâne cu noi... 

Suspinele cutremurară pieptul lui jupân Michat. 

— Am să rămân! răspunse printre lacrimi. 

— Atunci e bine, am trebuinţă de cât mai mulţi ca tine! Şi 
acum, drag şi vechi tovarăş de arme, să ne aducem aminte 
de vremurile când ne aşezam în cort la ospeţe prin stepele 
rutene. Ce bine mă simt printre voi! Haide, cinstită gazdă, 
haide! 

— Vivat Joannes dux! răsunară toate glasurile. 

Petrecerea începu şi dură multă vreme. 

A doua zi, hatmanul îi trimise lui Wotlodyjowski un şoiman 
şarg de mare preţ. 

CAPITOLUL VI. 

KETLING ŞI WOLODYJOWSKI ÎŞI FĂGĂDUIRĂ ca la cel 
dintâi prilej să călărească iarăşi scară lângă scară, să se 
încălzească la acelaşi foc şi să adoarmă cu capetele pe 
aceeaşi şa. 

Dar întâmplarea îi despărţi nu mai târziu de o săptămână 
după ce se întâlniseră. Din Kurlandia sosi un trimis cu 
vestea că acel Hassling care-l înfiase pe scoţian şi-i dăruise 
averea căzuse la boală grea şi cerea neapărat să-şi vadă 


fiul. Tânărul cavaler nu mai stătu pe gânduri; încălecă şi 
porni la drum. 

Înainte de plecare, îi rugă pe jupân Zagtoba şi pe 
Wotodyjowski să-i socotească gospodăria ca şi când ar fi a 
lor şi să stea până li se va uri. 

— Poate că o să vină şi Skrzetuski - zise. La alegeri va veni 
fără îndoială, chiar dacă-şi va aduce toţi copiii cu el, aici va 
găsi loc pentru toţi. Eu n-am nici o rubedenie, dar chiar 
fraţi dac-aş avea, tot nu mi-ar fi mai dragi ca voi. 

Mai ales Zagtoba se bucură de această poftire, căci trăia în 
mare înlesnire în conacul lui Ketling, dar îi prinse bine şi lui 
Michat. 

Skrzetuski, ce-i drept, nu veni, în schimb, îşi vesti sosirea 
sora lui Wotlodyjowski, căsătorită cu jupân Makowiecki, 
stolnicul de Latyczow. Olăcarul ei trecuse mai întâi pe la 
curtea hatmanului, să întrebe dacă ştia cineva de micul 
viteaz. Fireşte, îl îndreptaseră neîntârziat spre casa lui 
Ketling. 

Wotodyjowski se bucură tare mult, fiindcă n-o văzuse pe 
jupâneasa stolnicească de ani de zile. Aflând că, în lipsa 
unui han mai acătării, se oprise la Rybaki, într-o căsuţă 
sărăcăcioasă, plecă îndată s-o aducă la conacul lui Ketling. 

Amurgise când ajunse la ea, dar o recunoscu numaidecât, 
cu toate că în odaie mai erau încă două jupâniţe: jupâneasa 
stolnicească era mică de statură şi rotunjoară ca un ghem. 

Îl recunoscu şi ea, aşa că se îmbrăţişară cu dragoste, şi 
multă vreme nu fură în stare să scoată o vorbă din cauza 
lacrimilor care le curgeau şiroaie. În această vreme, cele 
două jupâniţe stăteau în picioare, ca două lumânări, şi 
priveau la ei. 

Jupâneasa Makowiecka îşi recăpătă graiul şi începu să 
țipe, cu glasul subţire, piţigăiat: 

— Atâţia ani! atâţia ani! Dumnezeu să-ţi ajute, frate 
preaiubit! Cum am auzit de nenorocirea care te-a lovit, am 
şi pornit la drum. Bărbatu-meu nu s-a împotrivit, pentru că 
dinspre Bugiac ameninţă furtuna... Se vorbea de asemenea 


şi de tătarii din Biatogrod. Mai mult ca sigur că drumurile 
vor începe să mişune de tâlhari, fiindcă s-au ivit stoluri 
uriaşe de păsări, şi totdeauna se întâmplă aşa înaintea 
năvălirilor. Dumnezeu să te aline, frate drag şi iubit! 
Bărbatu-meu vine şi el aici de alegeri, aşa că mi-a zis: „la 
jupâniţele şi plecaţi înainte. Faci două lucruri dintr-o dată, 
zice. Îl ajuţi pe Michat şi te pui la adăpost împotriva 
tătarilor, zice, pentru că toată ţara va fi cuprinsă de pârijol. 
Du-te la Varşovia, zice, şi cât mai e timp, găseşte un han ca 
lumea, ca să avem unde sta”...Ela plecat cu ceilalţi din ţinut 
să cerceteze drumurile. Oştirea e neîndestulătoare. La noi, 
totdeauna se întâmplă aşa. Dragul meu frăţior! Hai la 
fereastră, să mă uit mai bine la tine. Te-ai tras la faţă din 
pricina mâhnirii. Lui bărbatu-meu îi era uşor în Rutenia să- 
mi zică să caut un han. N-am găsit nimic nicăieri, şi suntem 
nevoite să stăm în cocioaba asta. Abia am făcut rost de trei 
braţe de paie care ne ţin loc de pături. 

— Dragă soră, îngăduie-mi să... vru să vorbească micul 
cavaler. 

Dar sora nu vru să-i îngăduie şi turui mai departe, ca o 
morişcă: 

— Ne-am oprit aici, pentru că n-am avut încotro. Stăpânii 
aşezării se uitau cam pieziş la noi, poate că sunt nişte 
netrebnici. E adevărat că avem patru slujitori, flăcăi de 
ispravă, dar nici noi nu ne înfricoşăm din te miri ce; prin 
părţile noastre şi femeile trebuie să aibă inimă vitează, 
altminteri n-ar putea trăi acolo. Mai am şi un pistol, pe care- 
l port totdeauna cu mine, iar Baska are două flinte cu ţeavă 
retezată. Numai Krzysia nu se prea dă în vânt după arme... 
Aici e loc străin, de aceea ne-ar fi plăcut să poposim la 
vreun han mai ca lumea... 

— Soră dragă, îngăduie-mi..., repetă jupân Wolodyjowski. 

— Dar tu unde stai, Michat Trebuie să mă ajuţi să aflu un 
han, că doar cunoşti Varşovia... 

— Am un han gata pregătit - o întrerupse Michat. Şi este 
atât de încăpător, încât ar fi loc şi pentru curtea unui 


senator. Stau la prietenul meu, rotmistrul Ketling, te duc 
îndată acolo... 

— Dar ia aminte că noi suntem trei, două ajutoare şi patru 
slujitori. Doamne iartă-mă! Păi eu nu ţi-am făcut cunoştinţă 
cu însoţitoarele mele! 

Şi se întoarse către cele două jupâniţe, spunându-le: 

— Voi ştiţi cine este el, dar el nu ştie cine sunteţi voi: faceţi 
cunoştinţă, fie şi pe întuneric. Nici măcar pe vatră n-au 
aprins focul până acum... Asta e jupâniţa Krystyna 
Drohojowska, iar cealaltă jupâniţă Barbara Jeziorkowska. 
Bărbatul meu este ocrotitorul lor şi al averii lor, stau cu noi, 
că sunt orfane. Nişte tinere jupâniţe, ca ele, nu se cade să 
stea singure. 

În timp ce stolniceasa vorbea, Wotodyjowski se înclină 
după obiceiul ostăşesc, iar cele două jupâniţe, prinzându-şi 
fustele cu degetele, făcură câte o reverență, în timpul 
căreia jupâniţa Jeziorkowska aruncă din cap ca o mânzoacă. 

— Să urcăm şi să plecăm! spuse. Cu mine stă şi jupân 
Zagtoba, pe care l-am rugat să dea poruncă să pregătească 
cina. 

— Faimosul jupân Zagtoba? întrebă deodată jupâniţa 
Jeziorkowska. 

— Baska, taci din gură! o dojeni jupâneasa stolniceasă. Mă 
tem numai să nu vă stânjenim. 

— Apoi, dacă jupân Zagtoba se îngrijeşte de cină - 
răspunse micul oştean - ajunge pentru toţi, de-am fi de 
două ori pe atâta. Domniile Voastre porunciţi să strângă 
lucrurile şi să le încarce în căruţă, iar pentru noi şarabana 
lui Ketling e destul de mare ca să încăpem lesne toţi patru. 
Uite ce zic eu; dacă slujitorii nu sunt beţivi, n-au decât să 
rămână aici cu caii şi lucrurile mai mari până mâine- 
dimineaţa, iar noi să luăm numai cele de grabnică 
trebuinţă. 

— Nu e nevoie să mai rămână - se împotrivi stolniceasa - 
deoarece carele nu le-am descărcat încă, înhamă caii şi pot 
pleca fără întârziere. Baska, du-te şi supraveghează-i! 


Jupâniţa Jeziorkowska alergă în tindă şi după numai cât ai 
rosti de câteva ori rugăciunea, se întoarse cu vestea că totul 
e gata. 

— Era şi timpul! spuse Wotodyjowski. 

Urcară îndată în şarabană şi porniră spre Mokotow. 
Stolniceasa şi jupâniţa Drohojowska stătură pe bancheta 
din spate, iar micul cavaler se aşeză în faţă, alături de 
jupâniţa Jeziorkowska. Se lăsase întunericul şi nu mai putea 
să le privească. 

— Domniile Voastre cunoaşteţi Varşovia? întrebă, 
aplecându-se spre jupâniţa Drohojowska şi ridicând glasul, 
ca să acopere duruitul şarabanei. 

— Nu - răspunse aceasta cu glasul coborât, dar plin şi 
plăcut. Suntem adevărate provinciale, până acum n-am 
cunoscut nici oraşe mari şi nici oameni de seamă. 

Spunând acestea, îşi înclină puţin capul, vrând să spună că 
printre cei din urmă îl socotea şi pe Wolodyjowski, care 
primi cu plăcere asemenea răspuns. „E o jupâniţă cu 
creştere aleasă!” se gândi, şi începu să-şi frământe mintea, 
cum ar putea să-i întoarcă vorba măgulitoare. 

— Chiar dacă oraşul ar fi de zece ori mai mare decât este - 
rosti în sfârşit - Domniile Voastre tot aţi putea să-i fiţi cea 
mai frumoasă podoabă. 

— De unde ştii Domnia Ta, de vreme ce acum e întuneric? 
întrebă pe neaşteptate jupâniţa Jeziorkowska. 

„la te uită, capra!” îşi zise jupân Wolodyjowski în gând. 

Dar nu răspunse nimic şi un timp merseră în tăcere; 
deodată, jupâniţa Jeziorkowska îl întrebă iarăşi pe micul 
viteaz: 

— Domnia Ta, nu ştii dacă în grajduri o să fie loc destul, că 
noi avem zece cai şi două iepe de călărie? 

— Ajunge şi pentru treizeci. 

La care jupâniţa fluieră a mirare. 

— Baska! o dojeni stolniceasa. 

— Aha! păi cum! Baska! Baska! în seama cui au fost lăsaţi 
caii tot-drumul? 


Hârjonindu-se astfel, ajunseră la conacul lui Ketling. 

Toate ferestrele erau luminate în cinstea jupânesei 
stolnicese. Slujitorii se repeziră afară, în frunte cu jupân 
Zagtoba care, apropiindu-se de şarabană şi văzând trei 
femei, întrebă nedumerit: 

— În care din Domniile Voastre am cinstea să întâmpin pe 
binefăcătoarea mea şi totodată pe sora lui Michat, cel mai 
bun prieten al meu? 

— Eu sunt! dădu răspuns stolniceasa. 

Atunci Zagtoba îi luă mâna şi începu să i-o sărute în grabă, 
repetând: 

— Cu plecăciune mă închin, cu plecăciune! 

Apoi îi ajută să coboare din şarabană şi o însoţi cu mare 
grijă, târşâindu-şi picioarele, până în tindă. 

— Să-mi fie îngăduit să urez încă o dată bun venit Domniei 
Tale - îi spuse pe drum. 

Între timp, jupân Michat le ajută pe cele două jupâniţe să 
se dea jos. Şi pentru că şarabana era înaltă, iar treapta era 
greu de găsit cu piciorul pe întuneric, o luă de mijloc pe 
jupâniţa Drohojowska şi, săltând-o în sus, o lăsă jos. Ea nu 
se împotrivi şi o străfulgerare de o clipă întârzie la pieptul 
lui, spunând: 

— Mulţumesc Domniei Tale! 

Woltodyjowski se întoarse după aceea la jupâniţa 
Jeziorkowska, dar aceasta sărise singură de partea cealaltă, 
aşa că îi întinse braţul Drohojowskăi. 

Înăuntru, cele două jupâniţe făcură cunoştinţă cu Zagtoba 
care, la vederea lor, fu cuprins de voioşie şi-i pofiti 
neîntârziat pe toţi la cină. 

Talerele abureau pe masă şi, după cum prevăzuse Michat, 
se găseau de toate din belşug, încât ar fi ajuns şi pentru mai 
mulţi. 

Se aşezară aşadar. Stolniceasa ocupă locul din fruntea 
mesei, avându-l în dreapta pe Zagtoba, lângă care sta 
jupâniţa Jeziorkowska. Wotodyjowski stătu în partea stângă, 
alături de Drohojowska. 


Abia acum micul viteaz putu să se uite bine la tinerele 
jupâniţe. 

Amândouă erau frumoase, dar fiecare în felul ei. 
Drohojowska avea cosiţele negre ca pana corbului, ca şi 
sprâncenele, ochii mari albaştri, obrazul smead, puţin pal şi 
atât de gingaş, încât pe la tâmple i se zăreau, prin piele, 
vinişoarele albastre. Un puf întunecat îi umbrea buza de 
sus, punându-i în lumină gura dulce şi ademenitoare, 
pregătită parcă pentru a fi sărutată. Era în doliu, fiindcă îşi 
pierduse tatăl nu de mult, şi culoarea veşmântului, alături 
de frăgezimea tenului şi de părul negru, îi dădea un aer de 
tristeţe şi asprime. La prima aruncătură de ochi părea mai 
în vârstă decât tovarăşa ei, dar după ce se uită mai cu 
luare-aminte, jupân Michat băgă de seamă că sub această 
piele străvezie curgea sângele primei tinereţi. Cu cât o 
privea mai mult, cu atât mai mult se minuna de înfăţişarea 
falnică, de gâtul ei de lebădă şi de formele acestea zvelte şi 
pline de farmec feciorelnic. 

„E o jupâniţă de casă mare - se gândea - trebuie să aibă 
un suflet de aur! În schimb, cealaltă parcă e un 
flăcăiandru!” 

Apropierea era foarte potrivită. 

Jeziorkowska era mult mai scundă decât Drohojowska, de- 
a dreptul mărunţică la statură, deşi nu părea slabă, rumenă 
ca un boboc de trandafir şi bălăioară. Purta părul tăiat 
scurt, după vreo boală pesemne, prins într-o plasă de aur. 
Aflându-se pe un căpşor neastâmpărat, şuviţele cânepii nu 
voiau nici ele să stea cuminţi şi ieşeau afară prin toate 
ochiurile plasei. Deasupra frunţii alcătuiau un ciuf gălbui şi 
încâlcit ca un smoc căzăcesc, care, alături de ochişorii vii, 
neliniştiţi, şi de înfăţişarea băieţească, făceau ca acest 
obrăjor trandafiriu să semene cu chipul unui şcolar care 
abia aştepta să facă vreo năzbâtie. 

Cu toate acestea era atât de frumoasă şi de fragedă, de-ţi 
venea greu să-ţi dezlipeşti privirile de ea. Avea năsucul 
subţire, puţin ridicat, cu nări tremurătoare, care nu stăteau 


o clipă locului, şi gropiţe în obraji şi în bărbie - semn de fire 
voioasă. 

Acum însă stătea cuminte şi mânca cu poftă, săgetând 
doar cu privirile când spre jupân Zagtoba, când spre jupân 
Wotodyjowski şi cercetându-i cu o luare-aminte aproape 
copilăroasă, ca pe nişte fiinţe deosebite. 

Wotodyjowski tăcea; cu toate că simţea că trebuie să se 
întreţină cu jupâniţa Drohojowska, nu prea ştia cu ce să 
înceapă. De obicei, micul cavaler nu prea era îndemânatic 
cu femeile, iar acum era şi mâhnit, pentru că cele două fete 
îi aduceau aminte de draga răposată. 

În schimb, jupân Zagtoba o înveselea pe stolniceasa, 
vorbindu-i de isprăvile lui Michat şi ale sale. Pe la mijlocul 
cinei, tocmai povestea cum ei doi scăpaseră odinioară 
împreună cu cneaghina Kurcewicz şi Rzedzian de un 
ceambul întreg şi cum se aruncaseră singuri asupra 
tătarilor ca să-i oprească pe urmăritori. 

Jupâniţa Jeziorkowska aproape că încetase să mai 
mănânce şi, sprijinindu-şi bărbia în palmă, asculta cu luare- 
aminte, îndreptându-şi întruna ciuful, clipind din ochi, 
plesnind din degete în locurile mai primejdioase şi 
repetând: 

— Aha! aha! Ei şi? şi? 

Iar când jupân Zagtoba ajunse să spună cum le sosiseră pe 
neaşteptate în ajutor dragonii lui Kuszel, cum încălecaseră 
pe grumazul tătarilor şi-i tot tăiaseră preţ de o jumătate de 
milă, jupâniţa Jeziorkowska nu se mai putu stăpâni, bătu din 
palme cât putu de tare şi strigă: 

— Ah, cât aş fi dat să fiu acolo! 

— Baska! o certă dolofana jupâneasă Makowiecka cu un 
accent rutean - aici te afli printre oameni cu purtări alese, 
dezvaţă-te de ieşirile astea. Mai lipseşte doar, Doamne 
fereşte, să strigi: „Bătu-m-ar ghiulelele!” 

Jupâniţa izbucni într-un râs proaspăt şi răsunător, ca 
clinchetul argintului, şi se lovi deodată peste genunchi, 
zicând: 


— Ei! Bătu-m-ar ghiulelele, mătuşică! 

— O Doamne! îmi astup urechile! Cere iertare la toată 
lumea! o îndemnă stolniceasa. 

Atunci Baska, vrând să înceapă cu jupâneasa stolniceasă, 
sări de la locul ei, dar cuțitul şi lingura căzură sub masă, 
aşa că se aplecă să le caute. 

Durdulia stolniceasă nu mai putu să-şi stăpânească 
hohotele; râdea într-un chip ciudat; se scutură mai întâi şi 
se ridică, apoi începu să piuie grozav de subţire. Se 
înveseliră cu toţii. Zagtoba era încântat. 

— Vedeţi şi Domniile Voastre ce bătaie de cap am eu cu 
zvăpăiata asta! repetă stolniceasa, zguduindu-se de râs. 

— Mai mare plăcerea, pe Dumnezeul meu! zise Zagtoba. 

În acest timp, jupâniţa Basia ieşi de sub masă, găsise 
lingura şi cuțitul, dar îşi pierduse plasa de pe cap şi ciufuli 
se lăsase peste ochi. Ridicându-se, nările i se zbătură şi 
spuse: 

— Aha! Domniile Voastre râdeţi de ruşinea mea. Bine! 

— Nu râde nimeni - rosti Zagtoba împăciuitor - nu râde 
nimeni! Ne bucurăm cu toţii că Dumnezeu ne-a trimis atâta 
bucurie prin Domnia Ta. 

După cină, trecură în altă încăpere. Aici, jupâniţa 
Drohojowska văzu o lăută agăţată pe perete, o luă şi începu 
să ciupească strunele. Wotodyjowski o rugă să cânte ceva, 
iar ea îi răspunse simplu şi cu mare bunătate: 

— Sunt gata, dacă voi izbuti să alung mâhnirea din sufletul 
Domniei Tale... 

— Mulţumesc! răspunse micul cavaler, ridicându-şi spre ea 
privirile încărcate de recunoştinţă. 

După o clipă începu să cânte: 

Cavaleri, daţi-mi crezare! 

Platoşe şi obrăzare Nu sunt bune niciodată. 

Căci pe toate le străpunge Şi la inimă ajunge A lui Cupidon 
săgeată. 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mai mulţumesc, Domnia Ta - 
spuse Zagloba, aşezându-se la o parte cu stolniceasa şi 


sărutându-i mâinile - că te-ai ostenit până aici şi ai adus 
codanele astea aşa de îmbietoare, că şi grațiile ar putea să 
se ascundă după cuptor înaintea lor. Cu deosebire mi-a 
intrat la inimă haiducelul ăsta bălăior; se pricepe să-ţi 
împrăştie tristeţea mai abitir ca o nevăstuică şoarecii. Că, 
ce sunt mâhnirile, dacă nu şoarecii care rod grăunţele 
voioşiei sădite în sufletele noastre? Trebuie să cunoşti 
Domnia Ţa că fostului nostru rege, Joannes Casimirus, îi 
plăceau atât de mult asemuirile mele, încât nu se putea lipsi 
de ele nici măcar o zi întreagă. Am fost nevoit să-i alcătuiesc 
şi snoave cu tâlc şi zicale înțelepte, pe care poruncea să i se 
repete înainte de culcare şi de care se slujea şi în cârmuirea 
ţării. Dar asta-i altă poveste. Gândesc că alături de 
frumoasele astea, Michat al nostru va uita cu totul de 
nenorocirea lui. Domnia Ia nu ştii că n-a trecut nici o 
săptămână de când l-am scos din mănăstirea călugărilor 
benedictini, unde voia să depună jurământul. Dar l-am 
câştigat de partea mea şi pe trimisul papei, care l-a vestit 
pe prior că sfântul lăcaş va fi atacat de dragoni, dacă nu-l 
slobod numaidecât pe Michat. N-avea ce căuta acolo!... 
Slavă Domnului! Slavă Domnului!... Îl cunosc eu! Dacă nu 
azi, atunci mâine vreuna din cele două jupâniţe va scăpăra 
asemenea scântei din el, încât inima i se va aprinde ca 
iasca. 

Jupâniţa Drohojowska cânta mai departe: 

Dacă pavăză şi spată Nu pot răul să-l abată Şi bărbatul să-l 
ferească, Atunci femeia plăpândă Cum să scape de osândă 
Şi unde s-adăpostească? 

— Femeile se tem de săgețile astea, cum se teme câinele 
de slănină - şopti Zagtoba la urechea stolnicesei. 
Recunoaşte Domnia Ia că n-ai adus căpriţele astea aici fără 
a avea o socoteală ascunsă cu ele. Sunt grozave! Mai ales 
haiducelul, ţine-m-ar sănătatea! Ehe, Michat, are o surioară 
şireată, ai? 

Jupâneasa Makowiecka îşi luă într-adevăr o înfăţişare tare 
şireată, care la urma urmei nu prea se potrivea cu faţa ei 


cinstită şi bună, şi răspunse: 

— M-am gândit şi eu ba la una, ba la alta, cum ne 
pricepem s-o facem noi, femeile. Bărbatul meu o să vie şi el 
aici de alegeri, iar eu am plecat cu fetele înainte, de frica 
tătarilor. Dacă din asta se va alege vreun folos pentru 
Michat, aş fi în stare să mă duc pe jos până la vreo sfântă 
icoană. 

— Se va alege, se va alege! încuviinţă Zagtoba. 

— Amândouă fetele sunt de neam bun şi cu avere, că în 
vremurile grele de astăzi şi asta înseamnă ceva... 

— Nici nu e nevoie să mi-o spui de două ori. Agoniseala lui 
Michat au spulberat-o războaiele, deşi ştiu că are de luat 
ceva bani de pe la magnați. Ehei, Domnia Ta, ne-am ales nu 
o dată cu prăzi însemnate şi, cu toate că le-am dat în seama 
hatmanului, o parte am împărţit-o între noi, cum se zice în 
oştire: „la fiecare sabie”...Partea lui Michal era uneori atât 
de mare, că de-ar fi păstrat-o toată, acum ar avea o avere 
frumuşică. Dar oşteanul nu se gândeşte la ziua de mâine, ci 
chefuieşte astăzi în lege. Michat ar fi risipit totul cu 
petrecerile, dacă nu eram eu ca să-l împiedic. Domnia Ta 
zici că jupâniţele sunt de sânge ales? 

— Drohojowska se trage din neam de senatori. E adevărat 
că proprietăţile unui castelan de prin ţinuturile noastre 
mărginaşe nu seamănă cu ale celui de la Cracovia, că sunt 
şi din acelea de care prea puţini au auzit, dar, oricum, cine- 
a ajuns odată la astfel de strălucire, o trece şi urmaşilor săi. 
Iar dacă-i vorba de obârşie, Jeziorkowska aproape că o 
întrece pe Drohojowska. 

— Hm, hm! Eu însumi descind dintr-un rege al 
masageţilor, aşa că-mi place să mi se vorbească de înaintaşii 
cuiva. 

— E, Jeziorkowska nu vine dintr-o stirpe chiar atât de 
înaltă, dar dacă Domnia Ta doreşti să asculţi... că prin 
părţile noastre putem să numărăm pe degete toate 
legăturile fiecărei familii... Ea se înrudeşte şi cu Potocki, şi 


cu Jazlowiecki, şi cu Laszcz. Vezi, Domnia Ta, iată cum a 
fost... 

Şi jupâneasa stolniceasă îşi potrivi faldurile rochiei şi se 
aşeză mai bine, ca să nu întâmpine nici o piedică în cursul 
preaplăcutei povestiri; apoi îşi răsfiră degetele de la o mână 
şi îşi pregăti arătătorul de la cealaltă pentru numărătoarea 
tuturor bunicilor şi bunicele, după care începu: 

— Fiica lui Jakub Potoki, Elzbieta, de la a doua soţie, 
Jaztlowiecka, s-a căsătorit cu jupân Jan Smiotanko, 
stegarul(52) de Podolia... 

— Am priceput! o întrerupse Zagtoba. 

— Din această căsătorie s-a născut jupân Mikolaj 
Smiotanko, şi el stegar al Podoliei. 

— Hm! Frumos rang! 

— Asta a fost căsătorit prima dată cu Dorohostaj... nu! cu 
Rozynska... ba nu! cu o Woronicz... La naiba: am uitat! 

— Veşnică să-i fie odihna, oricum o fi chemat-o! rosti 
Zagtoba cu gravitate. 

— lar a doua oară a luat-o pe fiica lui Laszcz... 

— Asta aşteptam! Şi care a fost effectus153) acestei 
căsătorii? 

— Băieţii li s-au prăpădit... 

— Orice bucurie ţine puţin pe lumea asta... 

— Iar din cele patru fete, cea mai mică, Anna, s-a măritat 
cu Jeziorkowski, împuternicit la hotărnicia Podoliei, cu 
blazonul Rawicz, care pe urmă a fost, dacă nu greşesc, 
spătar de Podolia. 

— A fost, îmi aduc aminte! încuviinţă Zagtoba foarte sigur 
pe el. 

— Ei bine, vezi Domnia Ta, din căsătoria asta s-a născut 
Basia. 

— Da, da! Şi mai văd că acum ţinteşte cu flinta lui Ketling. 
Într-adevăr, cum Drohojowska şi micul oştean vorbeau între 
ei, jupâniţa Basia, ca să-şi omoare vremea, ochea cu flinta 
pe fereastră. 


Când o văzu, jupâneasa Makowiecka începu să se scuture 
şi să piuie. 

— Domnia Ta, nu poţi să-ţi închipui câtă bătaie de cap am 
cu fata asta! Haidamac sadea! 

— Dacă toţi haidamacii1 54) ar semăna cu ea, aş trece 
îndată de partea lor! 

— Ea nu mai are altceva în cap decât arme, cai, războaie! 
Odată a luat o puşcă şi a plecat de acasă la vânătoare de 
rațe. S-a pitit printre trestii şi a aşteptat. Când, deodată, 
trestiile se dau la o parte şi ce-i văd ochii?... un cap de tătar 
care se furişa spre sat prin stufăriş... Alta s-ar fi înfricoşat, 
dar zvârluga asta, nici una, nici două, trage cu puşca în el şi 
tătarul leap în apă! Închipuie-ţi, Domnia Ta, l-a omorât pe 
loc... şi cu ce?... cu alice pentru rațe... 

Şi jupâneasa Makowiecka începu să se scuture din nou şi 
să chicotească de păţania tătarului, după care adăugă: 

— E adevărat că aşa ne-a scăpat pe toţi, fiindcă se apropia 
un ceambul întreg; s-a întors acasă şi ne-a vestit de 
primejdie, aşa că am avut vreme să fugim cu slujitorii în 
pădure. Pe la noi aşa e mereu...! 

Pe faţa lui Zagtoba se citea atâta încântare, încât până şi 
ochiul i se miji, apoi se repezi spre fată şi înainte ca aceasta 
să înţeleagă ce se întâmplă, o sărută pe frunte. 

— Asta-i de la un vechi oştean, pentru tătarul din trestii! o 
lămuri. 

Jupâniţa îşi scutură cu putere ciuful bălai. 

— Nu-i aşa că i-am dat un bobârnac?! strigă cu glăsciorul 
ei limpede şi copilăresc, care răsuna atât de ciudat faţă de 
înţelesul vorbelor. 

— Haiducelul meu drag! rosti Zagtoba înduioşat. 

— Dar ce înseamnă un tătar! Domniile Voastre aţi spârcuit 
cu miile, şi suedezi, şi nemți, şi unguri de-ai lui Răkoczi. Ce 
sunt eu pe lângă Domniile Voastre, pe lângă nişte cavaleri 
cum nu mai găseşti alţii în toată Republica. Ştiu eu prea 
bine! oho! 


— O să te învăţăm şi pe tine să dai cu săbioara, dacă te- 
ndeamnă inima. Mie mi s-a cam îngreunat braţul, dar 
Michat e un adevărat meşter. 

Când auzi asemenea propunere, jupâniţa mai că zvâcni în 
sus de bucurie, apoi îl sărută pe jupân Zagtoba pe umăr şi 
făcu o plecăciune înaintea micului viteaz, spunând: 

— Mulţumesc pentru făgăduială! Dar câte ceva mai ştiu şi 
eu! 

Wotodyjowski vorbea cu Krzysia Drohojowska, aşa că 
răspunse în doi peri: 

— 'Tot ce porunceşti, Domnia Ia! 

Zagtoba, cu faţa străluminată, se aşeză iarăşi alături de 
stolniceasa de Latyczow: 

— Scumpa mea jupâneasă, îi spuse. Ştiu şi eu prea bine 
cât sunt de bune bacaliile455) turceşti, că ani lungi am 
petrecut la Stambul, dar mai ştiu că nu puţini sunt cei care 
se lăcomesc la ele. Cum se face că n-a jinduit nimeni la ea 
până acum? 

— Of, Doamne! n-am dus lipsă nici de cei care le pofteau 
pe amândouă. Baskăi îi zicem în gluma văduvă după trei 
bărbaţi, pentru că trei cavaleri vrednici s-au străduit să-i 
câştige dragostea în acelaşi timp: jupân Swirski, jupân 
Kondracki şi jupân Cwilichowski. Toţi trei şleahtici cu avere 
de pe la noi, ale căror înrudiri le-aş putea de asemenea 
înşira întocmai. 

Spunând acestea, jupâneasa stolniceasă îşi răsfiră iar 
degetele de la mâna stângă şi întinse arătătorul dreptei, 
dar Zagtoba se grăbi să i-o ia înainte: 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Toţi trei şi-au pierdut viaţa în război, de aceea îi zicem 
Baskăi văduvă. 

— Hm! Şi ea, cum a îndurat nenorocirea? 

— Vezi, Domnia Ia, prin părţile noastre ăsta e un lucru 
obişnuit; rareori moare cineva cu capul pe căpătâi, chiar 
dacă ajunge să îmbătrânească. La noi se spune că un 
şleahtic nu se cuvine să moară altfel decât în luptă. Cum a 


îndurat Baska? A bâzâit puţin, săraca, de cele mai multe ori 
în grajd, fiindcă ori de câte ori suferă de ceva, dă fuga la 
grajd. Odată m-am dus după ea şi am întrebat-o: „După 
care plângi?” Iar ea de colo: „După toţi trei!” Asemenea 
răspuns m-a lămurit că nici unul dintre ei nu-i era prea 
drag... Eu cred că, gândindu-se mereu la altceva, n-a simţit 
încă voinţa lui Dumnezeu; Krzysia da, dar Baska, câtuşi de 
puţin...! 

— O să simtă! spuse Zagtoba. Noi ne dăm seama mai bine! 
O să simtă, o să simtă...! 

— Asta-i soarta noastră! răspunse jupâneasa stolniceasă. 

— Chiar aşa! Parcă mi-ai luat-o din gură, Domnia Ta! 

Vorbirea le fu întreruptă de apropierea tinerilor. 

Micul oştean se obişnuise cu jupâniţa Krzysia care, din 
prea multă bunătate, pesemne, se îngrijea de el şi de 
tristeţea lui cum se îngrijeşte doctorul de un bolnav. Poate 
că tocmai de aceea îi arătă mai multă bunăvoință decât i-ar 
fi îngăduit răstimpul scurt de când se cunoscuseră. Dar, 
cum jupân Michalt era fratele stolnicesei, iar Krzysia rudă cu 
bărbatul ei, nu se mira nimeni. Baska, în schimb, rămăsese 
parcă mai deoparte şi numai jupân Zagtoba îi arăta că n-a 
uitat-o. La drept vorbind, se vede că-i păsa prea puţin dacă 
se îngrijeşte cineva de ea sau nu. La început se uită cu 
admiraţie la cei doi oşteni, dar cu aceeaşi luare-aminte 
cercetă şi armele prea frumoase atârnate pe pereţi. Apoi 
parcă începu să caşte, ochii i se închiseră din ce în ce mai 
mult şi, în sfârşit spuse: 

— Dacă adorm, o să mă trezesc tocmai poimâine... 

După aceste cuvinte, se împrăştiară cu toţii, fiindcă 
femeile erau foarte obosite şi abia aşteptau să se vadă în 
pat. 

Când jupân Zagtloba rămase în cele din urmă singur cu 
Woltodyjowski, începu mai întâi să clipească din ochi cu 
înţeles, apoi îl pisă cu o grindină de ghionturi uşoare. 

— Micha!! ei, cum e, Michat, ai? Mare-n pârg, nu alta! Le 
călugăreşti, nu-i aşa? Drohojowska asta ca mura e gustoasă, 


ai? Dar haiducelul rumeior? Ce zici, Michat, ai? 

— Ce să zic? nimic! răspunse micul cavaler. 

— Mie haiducelul îmi place grozav, îţi spun că la cină, când 
stam lângă ea, mă dogorea ca o sobă. 

— E o zvăpăiată; cealaltă e mai aşezată! 

— Drohojowska e ca o prună ungurească, adevărată prună 
ungurească! Pe când cealaltă e ca aluna!... Unde nu dă 
Dumnezeu să mai am eu dinţi!... adică să am o asemenea 
fiică, pe care să ţi-o dau ţie. E o migdală, îţi spun, migdală 
curată! 

Woltodyjowski se întunecă dintr-odată, aducându-şi aminte 
cum îi zicea jupân Zagloba Anusiei Borzobohata. Răposata îi 
apăru aidoma în gând, cu statura şi faţa ei cât pumnul, cu 
cosiţele negre şi veselia ei, cu ciripitul şi felul ei de a privi. 
Jupâniţele de acum erau mai tinere, dar cealaltă îi era de o 
sută de ori mai scumpă... 

Micul ostaş îşi ascunse faţa în palme şi îl cuprinse o jale 
atât de adâncă, pe cât de neaşteptată. 

Zagtoba rămase uimit; o vreme tăcu, privindu-l neliniştit, 
apoi îi spuse: 

— Michat, ce-i cu tine? Vorbeşte, pentru Dumnezeu! 

Şi Wotodyjowski vorbi: 

— Atâtea fete trăiesc şi umblă prin lume, numai mieluşica 
mea nu mai este, numai pe ea n-am s-o mai văd niciodată...! 

Glasul i se înecă de durere. Îşi rezemă fruntea de spătarul 
laviţei şi începu să şoptească printre buzele strânse: 

— Doamne! Doamne! Doamne...! 

CAPITOLUL VII. 

Jupâniţa Basia avu grija ca Wotodyjowski s-o înveţe să 
mânuiască sabia, iar el nu se împotrivi. Cu toate că după 
câteva zile o prefera tot pe Drohojowska, se apropiase 
totuşi foarte mult şi de Basia; de altfel, era şi greu să n-o 
îndrăgească cineva. 

Aşadar, într-o dimineaţă începu prima lecţie, stârnit mai 
ales de laudele Baskăi şi de asigurările ei că se pricepe 


destul de bine la acest meşteşug şi că nu oricine poate să-i 
facă faţă. 

— Am învăţat de la oşteni destoinici - spuse - cum sunt 
destui pe la noi, şi doar se ştie că alţii mai buni nici că se 
află... Ba mă întreb dacă până şi Domniile Voastre nu v-aţi 
putea găsi printre el potrivnici pe măsură. 

— Ce vorbeşti, Domnia Ta - se miră Zagtoba - păi noi nu 
avem egali în toată lumea! 

— Aş vrea să se arate că şi eu sunt la fel. Nu prea cred, 
dar aş vrea! 

— Să trag cu pistolul, aş încerca şi eu - spuse râzând 
jupâneasa Makowiecka. 

— Pentru Dumnezeu! te pomeneşti că pe la Latyczow 
trăiesc numai amazoane - se minună Zagtoba. 

Apoi se întoarse spre Drohojowska: 

— Şi Domnia Ta ce armă stăpâneşti mai bine? 

— Nici una - recunoscu krzysia. 

— Aha! nici una! strigă Baska. Şi imitând-o pe Krzysia, 
începu să cânte: Cavaleri, daţi-mi crezare! 

Platoşe şi obrăzare Nu sunt bune niciodată! 

Căci pe toate le străpunge Şi la inimă ajunge A lui Cupidon 
săgeată. 

— Arma asta ştie s-o mânuiască, şi încă bine! adăugă 
întorcându-se spre Wolodyjowski şi Zagtoba. Aşa că n-aveţi 
teamă pentru ea! 

— Scoate sabia, Domnia Ta! spuse jupân Michat, vrând să- 
şi ascundă încurcătura. 

— Ei, Doamne! numai dacă s-ar adeveri ce gândesc eu! 
strigă Basia, roşind de bucurie. 

Şi luă îndată poziţie, având în dreapta o săbioară poloneză 
uşoară; cu mâna stângă retrasă şi cu pieptul scos înainte, 
cu capul ridicat şi cu nările lărgite, era atât de frumoasă, şi 
atât de trandafirie, încât Zagtoba îi şopti stolnicesei: 

— Nici un urcior cu vin unguresc, fie şi de o sută de ani, nu 
m-ar încânta atâta! 


— Bagă de seamă, jupâniţă - spuse Wotodyjowski - eu am 
să mă apăr doar, n-am să atac niciodată, aşa că Domnia Ia 
loveşte cum îţi place. 

— Bine. Când Domnia Ta vrei să mă opresc, să-mi spui. 

— Şi aşa aş putea sfârşi când poftesc... 

— Cum aşa? 

— Păi unui luptător ca Domnia Ia aş izbuti foarte uşor să-i 
smulg sabia din mână. 

— De, o să vedem! 

— N-o să vedem, pentru că buna-cuviinţă nu-mi îngăduie 
să fac aşa ceva. 

— Nu e nevoie de nici o bună-cuviinţă. Domnia Ia 
încearcă, dacă poţi. E adevărat că ştiu mai puţin decât 
Domnia Ta, dar am să mă străduiesc să nu mi se întâmple 
una ca asta! 

— Aşadar, Domnia Ta îmi îngădui? 

— Întocmai! 

— Las-o baltă, haiducelul meu drag - o sfătui Zagtoba. Ela 
făcut asta cu cei mai mari meşteri. 

— O să vedem! repetă Basia. 

— Să începem! o îndemnă Wotodyjowski, întărâtat de 
lăudăroşenia jupâniţei. 

Şi începură. 

Basia izbea năprasnic, sărind ca un cosaş. 

Wotodyjowski însă nu se mişca din loc, însemnând, cum 
avea obiceiul, mişcări scurte cu sabia, fără să ia prea mult 
în seamă loviturile. 

— Apoi, Domnia Ia, nu te apăra de mine ca de o muscă 
urâcioasă! strigă Basia aţâţată. 

— Eu nici nu-mi pun mintea cu Domnia Ta, te învăţ numai! 
răspunse micul viteaz. Bine-aşa! Pentru o fată nu e rău 
deloc! Mişcă mâna mai puţin! 

— Pentru o fată? Atunci primeşte Domnia Ia pe asta ca 
pentru o fată! şi pe asta! şi pe asta! 

Dar jupân Michat nici nu se sinchisea, deşi Basia folosea 
toate loviturile primejdioase pe care le cunoştea. Mai mult, 


începu să vorbească înadins cu Zagtoba, ca să arate cât de 
puţin îi pasă de loviturile Basiei. 

— Domnia Ta, dă-te la o parte de la fereastră, că nu ne 
vede jupâniţa; chiar dacă sabia e mai mare decât un ac, are 
mai multă experienţă la ac decât la sabie. 

Nările Basiei se lărgiră şi mai mult, iar ciuful îi acoperi 
ochişorii strălucitori. 

— Domnia Ta mă dispreţuieşti? întrebă, răsuflând adânc. 

— Nu fiinţa Domniei Tale, Doamne fereşte! 

— Nu pot să-l sufăr pe jupân Michal, na! 

— Aşa? Atunci uite! să-ţi fie de învăţătură, ucenicule! 
răspunse micul oştean. 

Apoi iarăşi către Zagtoba: 

— Pe viaţa mea! începe să ningă. 

— Uite zăpadă! na zăpadă! na zăpadă! repetă Baska 
lovind. 

— Baska, ajunge! abia mai poţi să răsufli! se amestecă 
jupâneasa stolniceasă. 

— Ei, acum ţine Domnia Ia sabia bine, că ţi-o fac să 
zboare! 

— Să vedem! 

— Am văzut-o! 

Şi săbioara zbură într-adevăr ca o păsărică din mâna 
Basiei şi căzu zăngănind aproape de vatră. 

— Eu i-am dat drumul, fără să vreau! Nu mi-ai smuls-o 
Domnia "Ta! strigă jupâniţa cu lacrimi în glas şi, înhăţând 
sabia, atacă din nou. 

— Mai încearcă Domnia Ta şi acum... 

— Gata! repetă Michat. 

Şi săbioara căzu iarăşi lângă vatră. 

Iar jupân Michat spuse: 

— Pentru astăzi e destul! 

Jupâneasa stolniceasă începu să se cutremure şi să piuie 
mai avan decât de obicei, pe când Basia stătea în mijlocul 
încăperii, încurcată, năucă, răsuflând greu, muşcându-şi 
buzele şi reţinându-şi lacrimile care i se îmbulzeau cu de-a 


sila sub pleoape. Ştia că dacă o va podidi plânsul vor râde şi 
mai tare de ea, aşa că voia neapărat să se stăpânească, dar, 
văzând că nu izbuteşte, fugi afară. 

— Doamne sfinte! strigă stolniceasa. Mai mult ca sigur că 
s-a dus în grajd, şi e atât de încălzită... că mă tem să nu 
răcească. Trebuie să alerge cineva după ea! Krzysia, nu te 
duce tu! 

Zicând acestea plecă şi, luând o şubă călduroasă din tindă, 
dădu fuga la grajd, cu Zagtoba grăbind în urma ei, 
îngrijorat pentru haiducelul său. 

Vru să alerge şi Drohojowska, dar micul cavaler o apucă 
de mână. 

— Domnia 'Ta ai auzit porunca? Nu-ţi dau drumul la mână 
până nu se întorc. 

Şi aşa şi făcu. Pielea era mătăsoasă ca țesătura de atlaz. 
Lui jupân Michati se păru că din degetele acestea subţiri 
un pârâiaş cald se scurgea în venele lui, făcându-i o plăcere 
nespusă, aşa că le strânse şi mai tare. 

O rumeneală uşoară se întinse pe faţa smeadă a Krzysiei. 

— După cum văd, sunt ca o roabă în mâinile Domniei Tale - 
spuse. 

— Cine-ar lua asemenea roabă, n-ar mai avea de ce să-l 
pizmuiască nici pe sultan, care n-ar sta în cumpănă să dea 
jumătate din împărăție pentru Domnia Ta. 

— Dar Domnia Ta nu m-ai vinde păgânului, nu-i aşa? 

— Cum nu mi-aş vinde sufletul diavolului! 

Jupân Michat îşi dădu seama că înflăcărarea îl duce prea 
departe şi se îndreptă: 

— Cum n-aş vinde-o nici pe sora mea. 

Iar Drohojowska rosti cuminte: 

— Aici Domnia Ta ai nimerit-o. Pentru jupâneasa 
stolniceasă nutresc o dragoste de soră, aşa că voi fi şi 
surioara Domniei Tale. 

— Mulţumesc din tot sufletul - spuse Michal, sărutându-i 
mâna, că mare nevoie am de mângâiere. 

— Ştiu, ştiu! repetă jupâniţa - şi eu sunt o biată orfană! 


O lacrimă i se rostogoli dintre pleoape şi se opri pe 
pufuşorul întunecat de deasupra gurii. 

Wotodyjowski se uită la boaba lacrimii, la gura uşor 
umbrită şi glăsui: 

— Domnia Ta eşti bună ca un înger! Simt că mi s-a uşurat 
inima! 

Krzysia zâmbi cu dulceaţă. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa! 

— Pe legea mea! 

Micul viteaz simţea că dacă avea să-i sărute mâna încă o 
dată, îi va fi şi mai bine, dar în clipa aceea intră jupâneasa 
Makowiecka. 

— Baska a luat şuba, dar e atât de ruşinată, că nu vrea să 
vină înapoi pentru nimic în lume. Jupân Zagtoba aleargă tot 
grajdul după ea. 

Într-adevăr, Zagtoba, tot încercând s-o mângâie cu vorbe 
bune, nu numai că alergă după Baska, prin tot grajdul, dar 
în cele din urmă o goni în curte cu nădejdea că o va 
îndupleca mai lesne să intre în casă. 

Ea fugea dinaintea lui, repetând: 

— Uite că nu vin! N-am decât să răcesc! Nu vin; nu vin!... 
În sfârşit, văzând în apropierea casei un stâlp cu o scară pe 
el, urcă pe ea ca o veveriţă şi se opri la marginea 
acoperişului. Acolo se aşeză şi se întoarse spre jupân 
Zagtoba, zicându-i pe jumătate râzând: 

— Bine, vin dacă Domnia a te urci până la mine! 

— Cum aşa, haiducelule, păi ce, eu sunt cotoi, să umblu 
după tine pe acoperişuri? Aşa mă răsplăteşti pentru că ţin 
la tine? 

— Şi eu ţin la Domnia Ia, da de pe acoperiş. 

— Vorbim amândoi şi ne înţelegem başca! Coboară 
numaidecât! 

— Nu cobor! 

— Mai mare râsul, pe viaţa mea! să pui la inimă o păţanie 
ca asta! Nu numai ţie ţi s-a întâmplat aşa ceva, nevăstuică 
supărată, ci şi lui Kmicic, care trecea drept meşter între 


meşteri, şi încă nu aşa, în glumă, ci în luptă aprigă. Păi lui n- 
au fost în stare să-i ţină piept cât ai spune o rugăciune cei 
mai vestiți italieni, nemți şi suedezi, şi tu te-ai găsit să suferi 
atâta. Ptiu! ruşinează-te şi coboară, coboară cât mai 
repede! Tu abia acum înveţi! 

— Dar pe jupân Michat nu pot să-l sufăr! 

— Ia te uită! Pentru că e exquisitissimus4567 tocmai în 
ceea ce vrei să deprinzi şi tu? Cu atât mai mult s-ar cuveni 
să ţii la el! 

Jupân Zagtoba nu greşea. Admiraţia Basiei pentru micul 
viteaz crescuse mult, cu toată supărarea ei, dar răspunse: 

— N-are decât să-l iubească Krzysia! 

— Coboară, coboară odată! 

— Nu cobor! 

— Bine, atunci stai acolo, deşi îţi spun că o jupâniţă nu 
prea se cuvine să stea pe scară, pentru că poate să dea 
prilej de râs celorlalţi. 

— Ba nu-i adevărat! se împotrivi Basia, strângându-şi şuba 
în jurul picioarelor. 

— Eu am îmbătrânit şi nu mă zgâiesc, dar am să-i chem 
îndată pe ceilalţi, să aibă de ce se minuna! 

— Cobor! strigă Basia. 

Deodată Zagtoba privi spre colţul casei. 

— Uite că vine cineva! se sperie. 

Într-adevăr, dintr-acolo se arătă tânărul Nowowiejski, 
care, venind călare, îşi legase calul lângă portiţa din spate, 
iar el ocolise casa, vrând să intre pe uşa din faţă. 

Când îl văzu, din două sărituri Basia fu jos, dar din 
nefericire era prea târziu. 

Jupân Nowowiejski o văzu sărind de pe scară şi rămase 
mirat, cu obrajii împurpuraţi ca o jupâniţă. Basia se opri şi 
ea dinaintea lui, neştiind ce să facă. Dar pe neaşteptate 
strigă: 

— Altă ruşine! 

Înveselit nevoie mare, jupân Zagtoba clipi o vreme din 
ochiul sănătos, apoi le făcu cunoştinţă: 


— Jupân Nowowiejski, prietenul lui Michat al nostru, 
slujeşte sub ordinele lui, şi jupâniţa Scăr... ptiu! Voiam să 
zic Jeziorkowska! 

Nowowiejski îşi reveni repede pentru că era un oştean 
ager la minte, deşi tânăr, se înclină şi, ridicându-şi privirea 
la vedenia minunată, răspunse: 

— Pe legea mea! în grădina lui Ketling cresc trandafiri şi 
pe zăpadă! 

Iar Basia, înclinându-se la rândul ei, mormăi pentru sine: 

— Nu sunt de nasul tău! 

După care spuse cu bună-cuviinţă: 

— Poftiţi înăuntru! 

Şi porni înainte. Se năpusti din fugă în odaia în care se 
aflau Michat şi ceilalţi, şi strigă gândindu-se la surtucul roşu 
al lui Nowowiejski: 

— A venit un botroş! 

Apoi se aşeză pe un scăunel, încrucişându-şi mâinile pe 
piept şi ţuguindu-şi puţin buzele, cum îi stătea bine unei 
jupâniţe cu creştere aleasă. 

Jupân Michat îşi înfăţişă tânărul prieten mai întâi sorei, 
apoi Krzysiei Drohojowska. Acesta, dând cu ochii de a doua 
jupâniţă, la fel de atrăgătoare, deşi de alt soi, se zăpăci a 
două oară. Îşi ascunse încurcătura făcând o nouă 
plecăciune şi ca să-şi mai dea curaj, îşi duse mâna la 
mustaţa abia mijită. 

Încercând să răsucească între degete viitoarele sfârcuri, 
se întoarse spre Wotodyjowski şi-i destăinui pentru ce 
venise. Marele hatman dorea să-l vadă fără întârziere pe 
micul cavaler. După câte presupunea jupân Nowowiejski, 
era vorba de o însărcinare ostăşească, deoarece hatmanul 
primise de curând câteva scrisori, anume de la jupân 
Wilczkowski, de la jupân Silnicki, de la polcovnicul Piwo şi 
de la alte căpetenii împrăştiate prin Ucraina şi Podolia, cu 
înştiinţări despre întâmplările de la Criîm, care nu se 
vesteau prielnice. 


— Hanul şi sultanul Galga, care s-au înţeles cu noi la 
Podhajce - vorbi mai departe jupân Nowowiejski - vor să 
respecte cele hotărâte atunci, dar stepele Bugeacului 
zumzăie ca un ştiubei înainte de roi, iar urdia de la 
Biatogrâd se frământă şi ea, nepăsându-i nici de han şi nici 
de Galga... 

— Jupân Sobieski mi-a destăinuit toate acestea şi m-a 
întrebat de sfat - spuse Zagtoba. Ce se aude pe acolo cu 
primăvara? 

— Unii sunt de părere că odată cu colţul ierbii o să se 
pornească şi adunătura asta, pe care va trebui s-o strivim 
iarăşi - răspunse Nowowiejski. 

Spunând aceasta, îşi luă o înfăţişare războinică şi începu 
să-şi răsucească mustaţa cu atâta râvnă, că i se înroşi buza 
de sus. 

Basia, care-l privea cu luare-aminte, băgă de seamă 
îndată, se trase puţin înapoi, ca să n-o vadă jupân 
Nowowiejski, şi începu şi ea să-şi răsucească mustăţile 
asemeni tânărului oştean. 

Stolniceasa o dojeni din ochi, dar începu să tremure, 
străduindu-se din răsputeri să-şi ţină râsul. Michal îşi muşca 
şi el buzele, iar Drohojowska îşi coborâse pleoapele atât de 
mult, încât umbra genelor lungi se întindea pe obraji. 

— Domnia "Ia eşti tânăr - spuse Zagtoba - dar eşti un 
oştean încercat! 

— Am douăzeci şi doi de ani, din care, fără să mă laud, 
şapte i-am petrecut în slujba Republicii; am fugit de la 
şcoală la cincisprezece ani! răspunse flăcăul. 

— Cunoaşte stepa şi ştie să se strecoare prin iarbă şi să 
cadă ca trăsnetul asupra tătarilor - adăugă Wotodyjowski. E 
un luptător de mâna-ntâi! În stepă nu-i scapă nici un tătar! 

Jupân Nowowiejski se împurpură de mulţumire că avusese 
parte de asemenea laude în faţa jupâniţelor. 

Pe lângă că era un uliu de stepă, mai era şi băiat frumos, 
cu faţa negricioasă, asprită de vânturi. Pe obraz se alungea 
o cicatrice de la ureche până la nasul care rămăsese de pe 


urma tăieturii mai subţire într-o parte. Avea ochii ageri, 
obişnuiţi să scruteze depărtările, iar deasupra lor, 
sprâncenele negre, împreunate deasupra nasului, 
desemnau parcă un arc tătăresc. Pe capul tuns scurt îi 
creştea în neorânduială un smoc negru. Basiei îi plăcea şi 
cum vorbeşte, şi ca înfăţişare, deşi nu înceta să-l imite. 

— Ei bravo! strigă Zagtoba. Un bătrân ca mine nu poate 
decât să se bucure, când vede crescând tineri vrednici de 
înaintaşii lor. 

— Încă nu sunt vrednic! răspunse Nowowiejski. 

— Îţi laud şi modestia, Domnia Ta! Ca mâine văd că ţi se va 
încredința un pâlc mai mic să-l conduci. 

— Cum aşa! se împotrivi Wotodyjowski - a şi avut oşteni în 
subordine şi s-a bătut după propria socoteală! 

Jupân Nowowiejski începu să-şi răsucească mustaţa atât 
de crâncen, de mai-mai să-şi rupă buza. 

Iar Basia, fără a-l scăpa din ochi, îşi ridică şi ea amândouă 
mâinile spre faţă, imitându-l în tot ce făcea. 

Oşteanul, isteţ, băgă de seamă în curând că privirile 
celorlalţi se îndreaptă spre locul din spatele lui, unde stătea 
jupâniţa pe care o văzuse pe scară, şi înţelese numaidecât 
că aceasta unelteşte ceva împotriva lui. 

Aşa că, prefăcându-se a nu pricepe nimic, vorbi mai 
departe, căutându-şi mereu mustaţa ca şi înainte, până 
când, pândind o clipă potrivită, se răsuci atât de iute, încât 
Basia nu mai avu timp să-şi întoarcă privirile de la el şi să-şi 
la mâinile de la faţă. 

Se făcu stacojie şi, neştiind ce să mai zică, se ridică de pe 
scăunel. Se zăpăciră cu toţii, aşa că pentru o clipă se 
aşternu tăcerea. 

Deodată Basia se lovi cu palmele peste rochie. 

— A treia ruşine! strigă cu glăsciorul ei argintiu. 

— Draga mea jupâniţă! spuse repede Nowowiejski. Am 
ghicit îndată că în spatele meu se petrec lucruri ciudate. 
Recunosc că aştept cu nerăbdare să-mi crească mustaţa, 
dar dacă n-o să am parte s-o văd, asta se va întâmpla numai 


pentru că voi muri pentru ţară, şi în această împrejurare 
gândesc că voi merita mai degrabă lacrimile Domniei Tale. 

Basia sta cu ochii plecaţi, ruşinată de cuvintele inimoase 
ale cavalerului. 

— Domnia Ta trebuie s-o ierţi - se amestecă Zagtoba. E 
puţin uşuratică, pentru că e încă prea tânără, dar are un 
suflet de aur. 

Şi Basia, vrând parcă să întărească vorbele lui jupân 
Zagtoba, şopti abia auzit: 

— Domnia Ta, mă rog... mult de iertare... 

Jupân Nowowiejski îi luă mâna în aceeaşi clipă şi începu să 
i-o sărute. 

— Pe legea mea! jupâniţă, nu mai pune totul la inimă! Doar 
nu sunt nici eu un barbarus. S-ar cuveni ca eu să-ţi cer 
iertare, pentru că am îndrăznit să-ţi stric joaca. Şi noi, 
oştenii, ne dăm în vânt după şolticării. Mea culpa! îngăduie- 
mi să mai sărut o dată mânuţele astea, iar dacă trebuie să 
le sărut până-mi vei da iertarea, atunci, pe rănile 
Mântuitorului, nu te milostivi de mine până diseară! 

— A, uite un cavaler bine-crescut! Vezi, Basia, spuse 
jupâneasa Makowiecka. 

— Văd! răspunse Basia. 

— Acum toate sunt bune! se bucură Nowowiejski. 

Apoi îşi îndreptă statura şi din obişnuinţă duse iar mâna la 
mustață, dar îşi luă seama repede şi izbucni într-un hohot 
de râs. Basia după el, ceilalţi după Basia. Voioşia puse 
stăpânire pe toţi, Zagtoba porunci pe dată să se aducă un 
clondir şi încă unul din pivniţa lui Ketling, aşa că se simţiră 
de minune. 

Jupân Nowowiejski, lovindu-şi pintenii, îşi înfoia moţul cu 
degetul şi se uita tot mai cu foc la Basia. Îi plăcea straşnic. 
Căpătă chef de vorbă pentru că, aflându-se mereu lângă 
hatman, trăia într-o lume aleasă, avea o groază de povestit. 

Vorbi dar despre adunarea pregătitoare, despre 
încheierea ei, istorisind cum se prăbuşise cuptorul din 
încăperea senatorilor sub greutatea celor de faţă, spre 


veselia tuturor. Plecă târziu, după-amiază, cu ochii şi 
sufletul pline de Basia. 

CAPITOLUL, VIII. 

ÎN ACEEAŞI ZI, MICUL CAVALER se înfăţişă la hatman 
care, poruncind să fie lăsat să intre numaidecât, îi zise: 

— Trebuie să-l reped pe Ruszczyc la Crîm, ca să 
iscodească ce se pregăteşte acolo şi să-l cerceteze pe han în 
legătură cu respectarea înţelegerii. N-ai vrea să intri iarăşi 
în oştire şi să-i iei locul? Tu, Wilczkowski, Silnicki şi Piwo 
veţi sta cu ochii pe Dorosz şi pe tătari, în care nu putem 
avea încredere. 

Jupân Wotodyjowski se întristă. Îşi petrecuse floarea 
vârstei slujind ca oştean. Zeci de ani nu ştiuse ce-i odihna; 
trăise mereu în foc şi fum, în caznă amarnică, mâncând şi 
dormind pe apucate, fără un acoperiş deasupra capului, 
adesea fără o mână de paie pentru noapte. Numai 
Dumnezeu ştie la câte neamuri nu slobozise sânge cu 
săbioara lui. De aceea, nici nu se aşezase pe nicăieri, nici nu 
se însurase. Alţii, cu merite de o sută de ori mai mici, se 
înfruptau din panis bene merentium157), aveau parte de 
cinstire, de cinuri înalte şi de stărostii. El fusese mai bogat 
înainte decât era acum. Şi iată că voiau să se slujească iar 
de el ca de o mătură veche. Avea sufletul sfâşiat de 
nenorocire şi abia se aflaseră mâinile dulci şi prietenoase 
care începuseră să-i ogoiască rănile, că-i şi porunceau să 
zboare fără istov hăt! în pustietăţile îndepărtate de la 
marginea Republicii, fără să se gândească la osteneala 
sufletului său. Păi, dacă nu era slujba, ar fi putut şi el să se 
bucure măcar câţiva ani de Anusia lui. 

Când se gândea acum la toate acestea, simţea cum îl 
cuprinde o amărăciune adâncă, dar pentru că nu i se părea 
un lucru vrednic de un cavaler să-şi amintească meritele şi 
să fugă de datorie, răspunse scurt: 

— Mă duc. 

Atunci hatmanul îi spuse: 


— Nu te afli în slujbă, aşa că poţi să nu consimţi. Tu ştii cel 
mai bine dacă nu-i prea devreme. 

La care Wotodyjowski: 

— Nu-i prea devreme nici să mor! 

Jupân Sobieski făcu câţiva paşi încoace şi încolo prin 
încăpere, apoi se opri înaintea micului viteaz şi-i puse 
prietenos mâna pe umăr. 

— Dacă lacrimile nu ţi s-au uscat până acum, ţi le va usca 
vântul stepei. Ai trudit, oştene, toată viaţa, trudeşte şi 
acum. lar dacă vreodată îţi va trece prin minte că ai fost 
uitat, că n-ai fost răsplătit cum se cuvine şi n-ai fost lăsat să 
te odihneşti, că n-ai căpătat decât pâine uscată în loc de 
hălci grase, răni în loc de stărostii şi chinuri în loc de 
odihnă, atunci să scrâşneşti din dinţi şi să-ţi spui: „Pentru 
tine, ţara mea!”...Altă mângâiere nu-ţi dau, că nu am, dar 
cu toate că nu sunt preot, pot să te asigur că, slujind astfel, 
tu vei ajunge mai departe pe şaua roasă decât alţii care 
umblă în carete cu şase cai; se vor găsi porţi care în faţa ta 
se vor deschide, înaintea lor închizându-se. 

„Pentru tine, ţara mea!” rosti Wotlodyjowski în gând, 
minunându-se că hatmanul putuse să-i pătrundă gândurile 
atât de bine. 

Jupân Sobieski se aşeză şi urmă: 

— Nu vreau să vorbesc cu tine cum aş vorbi cu un supus, 
aş vrea să ne sfătuim ca între prieteni, ca un părinte cu fiul 
său! încă de pe vremea când noi eram în război, la Podhajce 
şi mai înainte, în Ucraina, când abia puteam să răzbim 
puterea vrăjmaşului, iar aici, în inima ţării, oameni răi, 
apăraţi de piepturile noastre, iscau tulburări, urmărind 
numai folosul lor, m-am gândit nu o dată că Republica 
trebuie să piară. Samavolnicia stă prea mult înaintea legii, 
binele obştesc lasă de prea multe ori locul intereselor 
personale... Nicăieri nu se mai află asemenea decădere... 
Asemenea gânduri mă rodeau ziua şi noaptea, în luptă şi în 
cort, căci îmi spuneam: „Bine, noi, oştenii, ne prăpădim!... 
Ce să-i faci?... asta-i soarta şi datoria noastră. Dar măcar să 


ştim că sângele nostru se scurge pentru izbăvirea ţării”... 
Aş! nici mângâierea asta n-o aveam. Ehei, grele zile am mai 
trăit la Podhajce, deşi îmi pregăteam obrazul vesel faţă de 
voi, ca să nu credeţi că-mi pierdusem nădejdea în izbândă. 
„Nu se află - mă gândeam - nu se află oameni care să ţină 
cu adevărat la ţara asta!” Şi parcă-mi înfigea cineva un cuţit 
în inimă. Până când odată... asta s-a întâmplat în ultima zi în 
şanţurile de la Podhajce... când am trimis două mii dintre 
voi să atace douăzeci şi şase de mii de tătari şi voi zburaţi la 
moarte sigură, la pieire, cu atâta avânt şi chiote de parcă vă 
duceaţi la nuntă, m-am întrebat deodată: „Dar oştenii mei?” 
Şi într-o clipită Dumnezeu mi-a luat piatra de pe inimă şi 
mintea mi s-a luminat. „Aceştia - mi-am zis - îşi dau viaţa 
din dragoste neîntinată pentru ţara-mamă, aceştia nu se 
vor alătura facţiilor şi vânzătorilor; cu ei am să înfiinţez 
frăţia sfântă, şcoala în care vor învăţa tinerii. Pilda lor îi va 
înrâuri; prin ei poporul acesta nefericit va renaşte, uitând 
de interese mărunte şi de zavistii, şi se va ridica asemenea 
leului care simte putere uriaşă în mădulare, şi lumea se va 
minuna!” Astfel de frăţie vreau eu să alcătuiesc din oştenii 
mei! 

Aici pan Sobieski se înflăcără, îşi înălţă capul de împărat 
roman şi, întinzându-şi braţele, strigă: 

— Doamne! Nu scrie pe zidurile noastre Mane, Tekel, 
Fares!458) şi îngăduie-mi să fac să-mi înflorească ţara! 

Urmă o clipă de tăcere. 

Micul cavaler stătea cu capul plecat şi simţea că-l trec 
fiorii din cap până-n picioare. 

Hatmanul umblă o vreme cu paşi repezi prin încăpere, 
după care se opri iar înaintea micului oştean. 

— Pilde - spuse - e nevoie în fiecare zi de pilde care să le 
cadă sub ochi, Wotodyjowski! Eu te-am cuprins în frăţie în 
primul rând pe tine. Tu vrei să intri...? 

Micul viteaz se ridică şi îmbrăţişă genunchii hatmanului. 

— Recunosc! rosti cu glas mişcat. Când am auzit că 
trebuie să plec iarăşi, m-am gândit că mi se face o 


nedreptate, că mi se cuvine odihnă pentru suferinţa mea, 
dar acum văd că am greşit... Îmi pare rău şi... nu pot să mai 
vorbesc, că mi-e ruşine... 

Hatmanul îl strânse în tăcere la piept. 

— Suntem o mână de oameni - rosti - dar ceilalţi vor urma 
pilda noastră. 

— Când trebuie să plec? întrebă micul cavaler. M-aş putea 
duce şi la Crim, că doar am mai fost. 

— Nu... se împotrivi hatmanul. La Crim am să-l trimit pe 
Ruszczyc. El are acolo fraţi de cruce, ba chiar rude, mi se 
pare că nişte veri care, răpiți de tătari încă din copilărie, au 
crescut în noua lege şi au ajuns să aibă slujbe însemnate 
printre păgâni. Ei o să-i fie de ajutor în toate; de tine am 
trebuinţă la stepă, doar ştii că nu mai e altul care să-i stingă 
pe tătari, ca tine. 

— Când trebuie să plec? întrebă pentru a doua oară 
Wotodyjowski. 

— Cel mult peste două săptămâni... Trebuie să mai 
vorbesc cu vicecancelarul coroanei şi cu vistiernicul, apoi să 
pregătesc scrisorile pentru Ruszczyc şi să-i dau îndrumările 
de cuviinţă. Oricum, tu să fii gata, că am să mă grăbesc. 

— De mâine voi fi gata! 

— Dumnezeu să te răsplătească pentru râvna ta, dar chiar 
atât de repede nu e nevoie. De asemenea, nu vei pleca 
pentru multă vreme, fiindcă dacă va fi linişte, îmi vei fi de 
trebuinţă în timpul alegerilor aici, la Varşovia. Ai auzit de 
cei care se gândesc la coroană? Ce se vorbeşte printre 
şleahtici? 

— Eu am ieşit de curând de la mănăstire, iar acolo nu se 
prea gândesc la lucrurile lumeşti. Ştiu doar ce mi-a spus 
jupân Zagtoba. 

— Adevărat. Pot să capăt lămuriri de la el. Se bucură de 
mare trecere în rândurile şleahtei. Tu pe cine te gândeşti 
să-l sprijini? 

— Eu nu prea ştiu, dar cred că ne-ar trebui un rege 
războinic. 


— Da, da! Chiar aşa! Am şi eu unul în minte, care să-i 
îngrozească pe vecini numai cu numele. Avem nevoie de un 
stăpân războinic, cum era Ştefan Bathory(59). Şi acum, 
du-te sănătos, oştene!... De un stăpân războinic avem 
nevoie! Spune asta tuturor!... Du-te sănătos!... Dumnezeu 
să te răsplătească pentru râvna ta... 

Jupân Micha! îi dădu bineţe şi ieşi. 

Pe drum începu să cugete. Era bucuros că mai avea 
înainte o săptămână sau două, că, Doamne! plăcute-i mai 
erau prietenia şi alinarea pe care i le aducea Krzysia 
Drohojowska. Se bucura şi la gândul că la alegeri va fi iarăşi 
aici, aşa că se întoarse acasă fără urmă de grijă. Stepa îşi 
avea şi ea farmecul ei, după care tânjea fără să-şi dea 
seama. Se învățase atât de mult cu aceste întinderi 
nemărginite, în care călăreţul se simte mai degrabă ca o 
pasăre decât ca fiinţă omenească. 

„Am să mă duc - îşi spuse - la câmpurile mele fără sfârşit, 
la staniţe şi curgane160), să gust iarăşi viaţa de odinioară, 
să străbat stepa cu oştenii, să păzesc hotarul ca un 
cocostârc, să zburd prin ierburi primăvara, ehei! am să mă 
duc, am să mă duc!” 

Slăbi dârlogii şi pomi în galop, că tare-i mai era dor de 
goană şi de şuierul vântului în urechi. Ziua era senină, 
uscată, geroasă. Zăpada îngheţată acoperise pământul şi 
scânteia sub picioarele bahmetului(61). Bulgări mari 
întăriţi zburau în toate părţile de sub copite. Jupân 
Woltodyjowski gonea atât de repede, încât copilul de casă, 
care călărea un cal mai prost, rămase mult în urmă. 

Soarele era spre asfinţit; aurora lumina văzduhul, 
aruncând pe întinderea înzăpezită răsfrângeri violete. Pe 
cerul purpuriu licăreau primele stele şi luna se înălţase ca o 
seceră de argint. Drumul era pustiu, doar unde şi unde 
oşteanul se încrucişa cu vreo căruţă şi zbura înainte. Abia 
când zări în depărtare conacul lui Ketling, încetini fuga 
calului, îngăduindu-i copilului de casă să-l ajungă. 

Deodată văzu venind spre el o umbră zveltă. 


Era Krzysia Drohojowska. 

Recunoscând-o, jupân Michat sări îndată de pe cal şi-l lăsă 
în grija slujitorului, iar el alergă spre ea mirat întru câtva, 
dar şi foarte bucuros de vederea ei. 

— Oştenii spun - glăsui - că după asfinţitul soarelui te poţi 
întâlni cu fiinţe supranaturale, care uneori sunt prevestiri 
rele, dar câteodată se arată şi bune; pentru mine, nici că se 
mai află un semn mai bun decât întâlnirea cu Domnia Ta. 

— A venit jupân Nowowiejski - dădu răspuns Krzysia - se 
întreţine cu Basia şi cu jupâneasa stolniceasă, iar eu am 
ieşit înadins înaintea Domniei Tale; eram neliniştită de ce 
avea să-ţi spună hatmanul. 

Cuvintele neprefăcute ale jupâniţei îl înduioşară nespus pe 
micul viteaz. 

— Domnia 'Ia este într-adevăr atât de îngrijorată de soarta 
mea? întrebă ridicând privirea spre ea. 

— Da! răspunse Krzysia cu glasul coborât. 

Wotodyjowski nu-şi mai lua ochii de la ea; niciodată nu i se 
păruse atât de frumoasă. Pe cap purta o scufie de atlaz 
tivită cu alb; puful ca de lebădă îi înconjura feţişoara palidă, 
pe care cădeau razele lunii, împrăştiind o lumină blândă 
peste sprâncenele arcuite şi ochii plecaţi, peste pleoapele 
lungi şi pufuşorul acela abia vizibil de deasupra gurii. 
Chipul ei răspândea linişte şi o mare bunătate. 

În clipa aceea, jupân Wolodyjowski simţi că acest chip îi 
era apropiat şi drag. 

Prin urmare, spuse: 

— Dacă n-ar fi slujitorul care vine după noi, m-aş arunca în 
genunchi cu recunoştinţă la picioarele Domniei Tale. 

La care ea: 

— Domnia Ta nu spune lucruri pe care eu nu sunt vrednică 
să le ascult; drept răsplată, spune-mi doar că ai să rămâi cu 
noi şi că am să te pot mângâia mai departe! 

— Nu voi rămâne! răspunse jupân Wolodyjowski. 

Krzysia se opri deodată: 

— Nu se poate? 


— Aşa-i slujba de oştean! Plec în Rutenia, spre Câmpiile 
Sălbatice. 

— Slujba de oştean... - repetă Krzysia. 

Apoi grăbi tăcută spre casă. Jupân Michat păşea alături, 
puţin încurcat. Nu se simţea în apele lui, parcă-i era inima 
grea. Vru să zică ceva, să înceapă iar vorba, dar nu izbuti. 1 
se părea că are să-i mărturisească Krzysiei o mie şi una de 
lucruri şi că acum era timpul potrivit, cât erau singuri şi nu- 
i împiedica nimeni. 

„Numai să încep odată! se gândi - că pe urmă e mai 
lesne...” 

Aşa că întrebă pe neaşteptate: 

— Jupân Nowowiejski a venit de mult? 

— Nu prea de mult - răspunse Drohojowska. 

Şi vorbirea se întrerupse iarăşi. 

„Nu sunt pe drumul cel bun - îşi zise Wotlodyjowski. Dac-o 
să încep tot aşa, apoi n-am să-i spun niciodată nimic. Văd că 
jalea mi-a tocit mintea de tot”. 

Un răstimp merse în tăcere, mişcându-şi doar mustăţile 
din cel în ce mai tare. 

În cele din urmă, aproape de casă, se opri şi îndrăzni: 

— Vezi, Domnia Ta, dacă atâta amar de ani mi-am tot 
amânat fericirea slujind ţării, cum aş putea să fac altfel 
acum? 

Lui Wotodyjowski i se părea că un lucru atât de simplu 
trebuia s-o convingă pe Krzysia dintr-odată. Într-adevăr, 
după o clipă răspunse cu blândeţe şi mâhnire: 

— Pe Domnia Ta, cu cât te cunoaşte omul mai bine, cu atât 
te cinsteşte şi te respectă mai mult... 

Spunând acestea, intră în casă. Nici nu păşiseră pragul de 
la tindă, că auziră strigătele Basiei: „Allah! Allah!” Iar când 
intrară în odaia de oaspeţi, îl văzură pe jupân Nowowiejski 
la mijloc, legat la ochi, cu trupul plecat înainte şi cu mâinile 
întinse, străduindu-se s-o prindă pe Basia care se ascundea 
prin colţuri, vestindu-şi locul prin strigăte de „Allah!” 
Stolniceasa se întreținea cu jupân Zagloba la fereastră. 


Intrarea Krzysiei şi a cavalerului întrerupse joaca. 
Nowowiejski îşi scoase năframa de pe ochi şi alergă să-l 
întâmpine. După ei veniră în grabă stolniceasa, Zagtoba şi 
Basia, care gâfâia. 

— Ce e? Ce ţi-a spus hatmanul? întrebară cu toţii. 

— Dragă soră! răspunse Wotodyjowski - dacă vrei să 
trimiţi vreo scrisoare bărbatului, am s-o duc eu, pentru că 
plec în Rutenia...! 

— Cum, te trimit aşa de repede? Pe viul Dumnezeu, n-ai 
decât să nu intri în oştire şi n-ai să pleci - strigă jalnic 
jupâneasa Makowiecka. Nu te lasă nici să răsufli! 

— Se vede că ai primit vreo însărcinare? întrebă Zagloba 
înnegurat. Jupâneasa stolniceasă are dreptate, bat grâul cu 
tine ca şi cu îmblăciul. 

— Ruszczyc pleacă la Crîm, iar eu am să conduc steagul în 
locul lui; cum spunea şi Nowowiejski, în primăvară şleaurile 
vor începe să viermuiască. 

— Păi cum? Ce, numai noi suntem buni să păzim Republica 
de tâlhari, cum păzeşte câinele bătătura? strigă Zagtoba. 
Alţii habar nu au pe la care capăt se trage cu muscheta, iar 
noi nu ştim niciodată ce-i odihna. 

— Ei gata! Ce să mai vorbim? răspunse Wotodyjowski. 
Slujba-i slujbă! I-am dat cuvântul hatmanului că mă voi 
întoarce la oaste şi mi-e totuna dac-am s-o fac mai devreme 
sau mai târziu... 

Aici jupân Wotodyjowski îşi duse un deget la frunte şi 
repetă cele ce-i spusese Krzysiei: 

— Vedeţi, Domniile Voastre, dacă atâta amar de ani mi-am 
tot amânat fericirea slujind Republicii, cum aş putea să 
preget acum, gândindu-mă la mângâierea pe care am aflat- 
o în tovărăşia Domniilor Voastre? 

Nu-i răspunse nimeni; dar Basia se apropie posomorâtă, 
cu buzele ţuguiate, ca un copil supărat, şi zise: 

— Păcat de jupân Michat! 

Dar Wolodyjowski începu să râdă cu voioşie. 


— Să-ţi dea Dumnezeu fericire, Domnia Ta! Nu mai 
departe decât ieri mi-ai spus că nu poţi să mă suferi, la fel 
ca pe un tătar sălbatic! 

— E, ca pe un tătar! Ba n-am spus aşa. Domnia lao să 
hălăduieşti acolo cu tătarii, iar noi o să-ţi ducem dorul aici! 

— Bucură-te, haiducelule, Domnia Ta să mă ierte că-ţi zic 
aşa, dar ţi se potriveşte de minune. Hatmanul mi-a făgăduit 
că nu voi lipişi multă vreme. Voi pleca peste o săptămână, 
două, dar de alegeri musai să fiu la Varşovia. Hatmanul 
însuşi doreşte asta şi aşa va fi, chiar dacă Ruszczyc nu se va 
întoarce de la Crîm până în mai. 

— A, păi e grozav! 

— Plec şi eu cu polcovnicul, mai mult ca sigur că am să 
plec - spuse Nowowiejski, uitându-se la Basia. 

Dar ea îl înfruntă: 

— Mulţi vor face ca Domnia Ia! E un lucru prea plăcut să 
slujeşti sub ordinele unei asemenea căpetenii. Du-te, 
Domnia Ta, du-te! Şi jupân Michat va fi mai vesel. 

Flăcăul oftă, netezindu-şi moţul cu palma lată, apoi spuse 
întinzând braţele ca la baba-oarbă: 

— Mai întâi însă am s-o prind pe jupâniţa Barbara, pe 
legea mea! am s-o prind. 

— Allah! Allah! strigă Basia, trăgându-se înapoi. 

În acest timp, Drohojowska se apropie de Wotodyjowski cu 
faţa luminată, plină de o bucurie liniştită. 

— A, jupâne Michat, ai fost rău cu mine; cu Basia ai fost 
mai bun. 

— Eu rău? Eu am fost mai bun cu Basia? întrebă mirat 
cavalerul. 

— Basiei i-ai spus că te întorci la alegeri; dacă ştiam, nu 
puneam atâta la inimă plecarea Domniei Tale. 

— Draga... strigă Michat. 

Dar îşi luă seama şi zise: 

— Prietenă iubită! Ţi-am spus prea puţine, fiindcă mi-am 
pierdut capul. 

CAPITOLUL IX. 


JUPÂN MICHAL ÎNCEPU AŞADAR să se pregătească pe 
îndelete de plecare, fără a întrerupe lecţiile de sabie cu 
Basia, deoarece ţinea tot mai mult la ea, şi nici plimbările în 
doi cu Krzysia Drohojowska, la care căuta alinare. Şi se 
părea că o afla într-adevăr, pentru că starea sufletească i se 
îndrepta cu fiecare zi care trecea, iar câteodată, seara, lua 
parte şi la jocurile Basiei cu jupân Nowowiejski. 

Tânărul ajunsese un oaspete plăcut în conacul lui Ketling. 
Venea de dimineaţă sau îndată după-amiază şi sta până 
seara; pentru că-l îndrăgiseră cu toţii, se bucurau de 
venirea lui, aşa că în curând începură să-l socotească de-al 
casei. El le însoțea pe jupânese la Varşovia, le făcea 
cumpărăturile pe la negustorii de ţesături, iar seara se juca 
pătimaş de-a baba-oarba cu Basia, repetând că trebuie s-o 
prindă neapărat înainte de plecare. 

Dar ea îi scăpa întotdeauna, cu toate că jupân Zagtoba o 
prevenea: 

— Până la urmă tot o să te prindă şi pe tine! Dacă nu-i 
ăsta, o să fie altul! 

Se arăta însă din ce în ce mai limpede că anume 
Nowowiejski îşi dorea s-o prindă. Chiar şi „haiducelul” 
părea că înţelege acest lucru, fiindcă uneori cădea atât de 
adânc pe gânduri, de i se lăsa ciuful peste ochi. 

Jupân Zagtoba îşi avea pricinile lui pentru care joaca 
tânărului nu-i prea era la îndemână, aşa că într-o seară, 
după ce se împrăştiaseră cu toţii, bătu la uşa micului viteaz. 

— Îmi pare atât de rău că trebuie să ne despărţim - spuse 
- încât iată, vin şi aici să stau de vorbă cu tine. Dumnezeu 
ştie când o să ne mai vedem! 

— Mai mult ca sigur că de alegeri voi fi aici - răspunse 
Wotodyjowski îmbrăţişându-l - şi am să-i spun Domniei Tale 
şi de ce. Hatmanul doreşte ca atunci să aibă mai mulţi 
oameni îndrăgiţi de şleabhtici, ca să-i câştige pentru alesul 
său. Şi pentru că, Slavă Domnului, numele meu are destulă 
căutare printre fraţi, mă va chema fără îndoială la Varşovia. 
Te are în vedere şi pe Domnia Ta. 


— 'Te cred; vrea să mă prindă cu un năvod din cele mari, 
dar mi se pare mie că, deşi sunt destul de burduhănos, tot o 
să mă strecor printr-un ochete. Nu votez eu cu frâncul! 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că ar fi absolutum dominium462). 

— Prinţul de Conde ar fi pus să jure după lege, ca oricare 
altul; e o mare căpetenie, vestită pentru isprăvile sale 
războinice. 

— Laudă Domnului, nu avem trebuinţă să căutăm 
cârmuitori la frânci. Nici pan Sobieski nu e mai prejos de 
Conde. Micha!, nu uita că frâncii umblă în ciorapi, ca 
suedezii, aşa că nici ei trebuie că nu-şi respectă 
jurămintele. Carolus Gustavus era gata să jure în fiecare 
ceas. De parc-ar fi ros o alună. Ce preţ mai au alegerile, 
atunci când omul are gândul strâmbătăţii! 

— Republica are nevoie de apărare! Ehei, dacă mai trăia 
prinţul Jeremi Wisniowiecki! Unanimitate l-am fi ales rege! 

— Trăieşte fiul lui, sânge din aceeaşi spiţă! 

— Nu şi acelaşi om! Mai mare mila să te uiţi la el, seamănă 
mai degrabă cu un fecior de casă decât cu un prinţ dintr-o 
stirpe atât de aleasă. Măcar dacă ar fi fost alte vremuri! Dar 
astăzi trebuie să ne gândim mai întâi la binele ţării. Tot aşa 
are să-ţi spună şi Skrzetuski. Ce va face hatmanul, voi face 
şi eu; cred în dragostea lui pentru ţară, cum cred în 
evanghelie. 

— E, mai avem timp să vorbim de asta. E mai rău că tu 
pleci acum. 

— Şi Domnia Ta ce-ai să faci? 

— Mă întorc la Skrzetuski. Ştrengarii mă cam asupresc 
câteodată, dar când nu-i văd mai multă vreme, m-apucă 
dorul de ei. 

— Dacă după alegeri vom avea război, o să plece la luptă şi 
Skrzetuski. Şi cine ştie dacă n-ai să te duci la oaste şi 
Domnia Ta? Se prea poate să trudim iar împreună în 
Rutenia. Că multe-am mai încercat prin părţile acelea, şi 
bune, şi rele! 


— Adevărat! pe legea mea! acolo ne-am petrecut anii cei 
mai frumoşi. Uneori aş vrea să revăd toate locurile care au 
stat martore fericirii noastre. 

— Atunci hai cu mine, Domnia Ia. Va fi mai vesel pentru 
amândoi; peste cinci luni ne întoarcem iarăşi la Ketling. 
Atunci va fi şi el aici, şi Skrzetuski cu ai lui... 

— Nu, Michat, acum nu pot, dar îţi făgăduiesc că dacă te 
însori cu vreo jupâniţă cu avere în Rutenia, atunci te voi 
însoţi şi te voi ajuta să te statorniceşti. 

Woltodyjowski se cam fâstâci, dar răspunse pe dată: 

— Nici prin minte nu-mi trece să mă însor. Cea mai bună 
dovadă pentru Domnia Ia e că plec la oaste. 

— Păi tocmai asta nu-mi place mie, că mă gândesc şi eu: 
dacă nu-i una, e cealaltă. Michat, teme-te de Dumnezeu, 
cugetă şi tu când şi unde ai să mai afli o împrejurare mai 
potrivită decât acum? [ine minte, va veni o vreme când ai 
să-ţi spui: toţi au soţii, feciori, numai eu am rămas de unul 
singur, ca pruncul de pe dâlma lui Maciek. Şi atunci te va 
cuprinde dorul şi părerile de rău. Nu zic, dacă te căsătoreai 
cu sărmana răposată şi ţi-ar fi rămas vreun copil de la ea, 
te-aş fi lăsat în pace, ai fi avut şi tu pe cineva pe care să-l 
dăruieşti cu simţămintele tale şi să-ţi afli mângâierea, dar 
aşa? Poate o să vină un timp când ai să cauţi în zadar un 
suflet apropiat în jurul tău şi ai să te întrebi cu mirare dacă 
nu cumva te-ai născut şi trăieşti într-o ţară străină. 

Wotodyjowski tăcea şi cugeta, aşa că jupân Zagtoba începu 
iarăşi să vorbească, privind cu luare-aminte la chipul 
micului viteaz: 

— În mintea şi inima mea eu ţi-am hotărât de la început pe 
haiducelul ăsta ca bujorul, deoarece primo: ăsta e de aur 
curat, nu fată, şi secundo: amândoi aţi aduce pe lume nişte 
oşteni atât de veninoşi, că alţii ca ei nici că s-ar afla... 

— E, parcă e o zvârlugă; şi pe urmă, se pare că 
Nowowiejski vrea s-o prindă de aripioare. 

— Aici e aici! Nu încape îndoială că acum ea te-ar alege pe 
tine, îndrăgostită cum e de slava ta, dar cine ştie ce va fi 


după ce vei pleca şi va rămâne cu el; că doar ăsta nu e 
război adevărat. 

— Basia e o zvârlugă! N-are decât s-o ia Nowowiejski, i-o 
doresc din toată inima, e un flăcău grozav. 

— Michal!! spuse Zagtoba împreunându-şi mâinile - 
gândeşte-te ce urmaşi ai avea! 

Micul cavaler răspunse încrezător: 

— Am cunoscut odată doi fraţi, Bal, care se născuseră 
dintr-o Drohojowska şi erau oşteni pe cinste. 

— Aha, aici te-am vrut! Pe-aici ai cotigit-o! strigă Zagtoba. 

Wotodyjowski se zăpăci peste măsură. Un timp îşi mişcă 
doar mustăţile, dorind să-şi ascundă astfel încurcătura: în 
sfârşit, zise: 

— Ce vorbeşti, Domnia Ta! N-am cotigit-o în nici o parte, 
dar când Domnia Ta ai pomenit de curajul şi sprinteneala 
Basiei, mi-am adus aminte numaidecât de Krzysia, în care 
firea femeiască şi-a găsit mai trainică aşezarea. Când 
vorbeşti de una, îţi vine în gând şi cealaltă, că doar sunt 
împreună. 

— Bine, bine! Dumnezeu să te binecuvânteze şi cu Krzysia, 
deşi, pe legea mea, dac-aş fi mai tânăr, mi-aş pierde minţile 
pentru Basia. Când ai o soţie ca ea, nu mai eşti nevoit s-o 
laşi în vreme de război; poţi s-o iei cu tine, să-ţi fie alături. 
Una ca ea ţi-ar fi de folos şi în cort; la împrejurare de 
cumpănă, fie şi în timpul luptei, e-n stare să tragă şi cu 
muscheta. Şi ce plină de virtuţi e, ce cinstită! Ei, haiducelul 
meu drag, cei de aici nu s-au priceput să te preţuiască şi s- 
au arătat nerecunoscători, dar dac-aş avea eu cu vreo 
şaizeci de ani mai puţin, aş şti eu pe cine mi-aş lua să-mi fie 
jupâneasă Zagtobina! 

— Eu pe Basia nu vreau s-o năpăstuiesc! 

— Nu e vorba să-i pui la îndoială însuşirile, ci s-o iei de 
soţie. Dar tu ai ales-o pe Krzysia! 

— Krzysia este prietenul meu. 

— Prietenul, nu prietena? Poate pentru că are mustăţi! 
Prieten îţi sunt eu, prieteni îţi sunt Skrzetuski şi Ketling. Tu 


n-ai nevoie de prieteni, ci de o prietenă. Recunoaşte 
limpede şi nu te mai amăgi singur. Michat, fereşte-te de 
femeia-prieten, chiar dacă are mustață; tu o vei înşela pe ea 
sau ea pe tine. Diavolul nu doarme şi îşi bagă bucuros 
codiţa între asemenea prieteni, de pildă Adam şi Eva, care, 
dacă au început să se împrietenească, lui Adam i-a rămas 
prietenia în gât, ca un os. 

— Domnia Ia, să n-o jigneşti pe Krzysia, că asemenea 
nedreptate n-aş putea să îndur! 

— Ba să-i păzească Dumnezeu virtuțile! Haiducelul meu n- 
are pereche, dar şi Krzysia e o fată bună! Nu vreau s-o 
jignesc deloc, îţi spun că atunci când stai lângă ea obrajii îţi 
ard de parcă te-ar ciupi cineva; mişti din mustăcioară, 
moţul ţi se înfoaie, răsufli greu, n-ai astâmpăr şi dai din 
picioare ca un tretin, iar toate astea sunt signa(63) 
poftelor! Vorbeşte-i altuia de prietenie, că eu sunt vulpe 
bătrână! 

— Atât de bătrână, că Domnia Ta vezi şi ce nu este. 

— Unde nu dă Dumnezeu să greşesc! Măcar de-ar fi vorba 
de haiducelul meu! Noapte uşoară, Michat! Ia-l pe haiducel! 
Haiducelul e şi mai îmbietor! Ia-l pe haiducel, pe 
haiducel...! 

Apoi jupân Zagtoba se ridică şi ieşi din încăpere. 

Michat se zvârcoli toată noaptea şi nu puse geană pe 
geană; toată noaptea îl bătură tot felul de gânduri. În faţa 
ochilor vedea chipul Drohojowskăi, ochii ei cu gene lungi şi 
gura umbrită de pufuleţul întunecat. În răstimpuri îl apuca 
moţăiala, dar vedeniile stăruiau. Când se trezea, se gândea 
la cuvintele lui Zagtoba şi îşi aducea aminte că isteţimea 
acestui bărbat îl înşelase arareori. Din când în când, pe 
jumătate în vis, pe jumătate aievea, străfulgera pe dinainte-i 
obrăjorul îmbujorat al Basiei, la vederea căruia se liniştea; 
apoi iarăşi Krzysia lua locul Basiei. Bietul cavaler, de se- 
ntorcea cu faţa la perete, vedea ochii ei, de se-ntorcea spre 
întunericul odăii, îl urmăreau aceiaşi ochi, în care citea 
parcă moliciuni şi îndemnuri. Uneori, ochii aceia se 


VW 


închideau, vrând parcă să spună: „facă-se voia ta!” şi atunci 
Michat se ridica în capul oaselor şi îşi făcea semnul crucii. 

Spre dimineaţă, somnul îi pieri cu totul. Îşi simţea sufletul 
apăsat de păreri de rău. Îl năpădi un simţământ de ruşine şi 
începu să-şi aducă învinuiri că nu-i apăruse cealaltă, 
răposata dragă, că nu de ea avea ochii plini, inima şi 
sufletul, ci de cea vie. 1 se părea că păcătuise faţă de 
amintirea Anusiei, aşa că se scutură o dată, de două ori, şi 
sărind din pat, cu toate că era încă întuneric, începu să 
rostească rugăciunea de dimineaţă. 

Când sfârşi, îşi duse un deget la frunte şi spuse: „Trebuie 
să plec cât mai repede şi să-mi pun stavilă prieteniei. Jupân 
Zagtoba poate să aibă dreptate...” 

După care, înviorat şi cu inima uşoară, cobori la gustarea 
de dimineaţă. Apoi, încrucişă sabia cu Basia şi băgă de 
seamă pentru întâia oară că era atât de frumoasă cu nările 
lărgite şi cu pieptul gâfâind, încât parcă-ţi lua ochii. 

Pe Krzysia părea s-o ocolească; văzând aceasta, jupâniţa îl 
urmărea cu ochii holbaţi de mirare. Dar el îi ocolea până şi 
privirile. Inima i se sfâşia în piept, dar se ţinu tare. 

După-amiaza se duse cu Basia într-o magazie, în care 
Ketling avea încă o panoplie de arme. Îi arătă tot felul de 
unelte de luptă, lămurindu-i întrebuinţarea lor. După aceea, 
traseră la ţintă cu arcuri de Astrahan. 

Jupâniţa era în al nouălea cer şi se frământa atâta, că 
stolniceasa fu nevoită s-o dojenească. 

Astfel se scurse a doua zi. În a treia, Wotodyjowski porni la 
Varşovia cu Zagtoba, la palatul Danitowicz, ca să afle noutăţi 
în legătură cu plecarea, iar seara le vesti pe jupânese că 
peste o săptămână se vor despărţi. 

Fireşte, se strădui să pară cât mai voios. Nici nu se uită la 
Krzysia. 

Neliniştită, jupâniţa încercă de câteva ori să-l întrebe 
diferite lucruri, şi micul viteaz îi răspunse cuviincios şi cu 
prietenie, dar stătu mai mult cu Basia. 


Zagtoba, crezând că schimbarea se datoreşte sfaturilor lui, 
îşi freca mâinile de mulţumire. Dar pentru că nu-i scăpa 
nimic, băgă de seamă şi mâhnirea Krzysiei. 

„Suferă! se vede cât de colo că suferă - se gândi. Ei, nu-i 
nimic! Ce să-i faci? fire de femeie. Dar şi Micha!! a întors-o 
dintr-odată, mai repede decât mă aşteptam. E grozav, deşi 
simţămintele i-au fost şi-i vor fi mereu ca un foc de paie!” 

Dar, cum jupân Zagtoba avea într-adevăr o inimă bună, 
începu numaidecât să-i pară rău de Krzysia. 

„Directe n-am să-i spun nimic - îşi spuse - dar trebuie să 
născocesc ceva, ca s-o mângâi”. 

Prin urmare, profitând de dreptul pe care i-l dădeau 
vârsta şi capul coliliu, se duse la ea după cină şi începu să-i 
netezească părul negru, mătăsos. Krzysia nu făcu nici o 
mişcare, înălţându-şi spre el ochii blânzi, mirată întru câtva 
de duioşia lui, dar recunoscătoare. 

Seara, Zagtoba îi trase un ghiont lui Wotodyjowski înainte 
ca acesta să păşească în încăperea în care dormea. 

— Ei, cum e? îl întrebă - haiducelul n-are pereche! 

— E drăguță căpriţa! răspunse micul cavaler. Ea singură 
face mai multă zarvă prin casă decât patru oşteni la un loc. 
E un adevărat toboşar. 

— Toboşar! Dă Doamne să meargă cât mai repede cu toba 
ta! 

— Noapte uşoară, Domnia Ta! 

— Noapte uşoară! Ciudată plămadă şi femeile astea! Te-ai 
apropiat puţin de Basia, şi Krzysia a şi început să sufere, ai 
băgat de seamă...? 

— Nu... n-am văzut nimic! răspunse micul viteaz. 

— Noapte uşoară, Domnia Ta! repetă Wolodyjowski şi întră 
repede în odaia lui. 

Având în vedere firea schimbătoare a lui Michat, jupân 
Zagtoba se cam întrecuse în socotelile lui şi nu dăduse 
dovadă de o îndemânare prea mare când îi vorbise de 
suferinţa Krzysiei, fiindcă micul oştean se înduioşă atât de 
tare, încât simţi pe dată că i se urcă un nod în gât. 


„lată cum îi plătesc eu pentru bunăvoința cu care m-a 
mângâiat în tristeţea mea ca o adevărată soră - îşi zise. 
Bine, dar ce rău i-am făcut? se întrebă după o clipă de 
gândire. Ce-am făcut? Am jignit-o timp de trei zile, 
purtându-mă de-a dreptul necuviincios. Am jignit o dulce 
fecioară, o făptură dragă! Pentru că a vrut să-mi ogoiască 
vulnera 164! eu i-am dat în schimb nerecunoştinţa mea. 
Dacă ştiam măcar să păstrez măsura şi să-mi înfrânez 
prietenia primejdioasă, să n-o umilesc; se vede însă că 
pentru aşa ceva mintea mea nu mă ajută destul...” 

Şi jupân Michat era supărat tare pe el însuşi, simțind în 
acelaşi timp o milă nestăvilită în suflet. 

Fără voia lui, începu să se gândească la Krzysia ca la o 
fiinţă iubită pe care a nedreptăţit-o. Îndârjirea împotriva 
propriei purtări creştea cu fiecare clipă. 

„Sunt un barbarus, un barbarus!” repeta. 

Şi Krzysia o alungă cu totul pe Basia din gândurile lui. 

„S-o ia cine vrea pe capra asta, pe morişca şi pârâitoarea 
asta! îşi spuse. Nowowiejski sau diavolul, mi-e totuna!” 

Mânia creştea în el împotriva nevinovatei Basia; nici nu-i 
trecea prin minte că în acest fel putea s-o nedreptăţească 
mai mult decât pe Krzysia, arătându-se nepăsător faţă de 
ea. 

Cu firea-i de femeie, Krzysia ghici numaidecât că în 
sufletul lui Michat se înfăptuieşte o schimbare. Nu se simţea 
în largul ei şi era mâhnită că micul cavaler o ocolea, dar 
înţelese în acelaşi timp că trebuie să se hotărască ceva între 
ei, că nu vor mai fi prieteni ca înainte, ci ori ceva cu mult 
mai mult, ori nimic. 

O cuprinse îngrijorarea, care creştea la gândul plecării 
neîntârziate a lui Michat. În inimioara Krzysiei nu 
înmugurise dragostea. Jupâniţa n-o cunoscuse până acum. 
Dar şi inima şi sângele-i tânăr erau pregătite pentru 
dragoste. 

Începuse să simtă o uşoară ameţeală; era cu putinţă, 
întrucât Wotodyjowski avea faima celui mai bun oştean al 


Republicii. Numele lui era rostit cu respect de toţi cavalerii. 
Sora îi ridica în slavă virtuțile, era nefericit, iar pe de altă 
parte jupâniţa, trăind cu el sub acelaşi acoperiş, se 
obişnuise cu farmecul lui. 

Krzysiei îi plăcea să fie iubită, aşa că în ultimele zile, când 
jupân Michat începuse să se poarte nepăsător cu ea, 
suferise destul de mult. Dar pentru că firea o înzestrase cu 
o inimă bună, jupâniţa hotărâse să nu se arate supărată sau 
nerăbdătoare, ci să-l câştige prin bunătate. 

Îi veni cu mult mai uşor să se poarte astfel, cu cât a doua zi 
Michat avea o înfăţişare spăşită; nu numai că nu-i ocolea 
privirile Krzysiei, dar se uita anume în ochii ei, de parcă 
voia să-i spună: „leri te-am jignit, dar astăzi îmi cer iertare”. 

Şi atâta îi vorbi din ochi, încât sub înrâurirea acestei 
priviri se roşi toată şi neliniştea-i crescu şi mai mult, parcă 
presimţind că în curând avea să se întâmple ceva însemnat. 
Şi se întâmplă într-adevăr. După-amiază, stolniceasa o luă 
pe Basia şi plecară la o rudă a acesteia, soţia 
cămăraşului!65) de Lwow, care se afla la Varşovia. Krzysia 
se prefăcu într-adins că o doare capul; dorea foarte mult să 
ştie ce-i va spune Michat când vor rămâne singuri. 

Jupân Zagtoba nu o însoţi pe stolniceasă, dar îşi luase 
obiceiul să doarmă după-masă, uneori câteva ceasuri în şir, 
deoarece - spune el - asta îl apără de moleşeală şi-l face să 
fie voios seara, aşa că după ce se mai hârjoni vreun ceas, se 
pregăti să se ducă în odaia lui. Inima Krzysiei începu să 
bată cu putere. 

Dar ce dezamăgire o aştepta! Jupân Michat se ridică şi 
plecă odată cu Zagtoba. 

„O să vină curând” - se gândi Krzysia. 

Şi, luându-şi ghergheful, începu să coasă un fund aurit 
pentru căciula pe care voia să i-o dăruiască lui Michat la 
plecare. 

Îşi ridica ochii din clipă în clipă, iar privirile îi alergau până 
la orologiul meşterit la Gdansk, care ticăia liniştit într-un 
colţ al încăperii. 


Dar se scurse un ceas şi încă unul şi Michat nu mai venea. 
Jupâniţa puse ghergheful pe genunchi şi, încrucişându-şi 
mâinile deasupra, rosti cu jumătate de glas: „Se teme, dar 
până să îndrăznească el, pot să sosească ceilalţi şi atunci n- 
o să ne mai spunem nimic. Sau se trezeşte jupân Zagloba...” 
Acum i se părea că trebuie să vorbească despre un lucru 
foarte însemnat, care dacă va suferi amânare, apoi numai 

Wotodyjowski va purta vina. 

În sfârşit, paşii lui răsunară în încăperea alăturată. 

— Dă târcoale - îşi zise jupâniţa şi începu din nou să coasă 
cu râvnă. 

Aşa şi era; Wotodyjowski umbla de colo-colo şi nu cuteza să 
intre. Între timp soarele se împurpurase şi se apropia de 
asfinţit. 

— Jupâne Michal! strigă Krzysia deodată. 

Intră şi o găsi cu ghergheful în mână. 

— Domnia Ta m-ai chemat? 

— Voiam să ştiu dacă nu e cineva străin... Stau aici singură 
de două ceasuri... 

Wotodyjowski îşi apropie un scaun şi se aşeză pe o 
margine. 

Se scurse o clipă lungă; tăcea, îşi tot freca picioarele de 
podea, ascunzându-le tot mai adânc sub scaun, şi mişca din 
mustăcioară. Krzysia se opri şi se uită la el. Privirile li se 
întâlniră şi amândoi lăsară ochii în jos... 

Când Wotodyjowski îndrăzni să-şi ridice iar privirea, 
ultimele luciri ale soarelui cădeau pe faţa Krzysiei, făcând-o 
nespus de frumoasă. Părul unduios strălucea. 

— Domnia "Ta pleci peste câteva zile? întrebă atât de încet, 
încât Michat abia auzi ce spunea. 

— Altminteri nu se poate! 

Şi iarăşi urmă o clipă de tăcere, după care Krzysia începu 
să vorbească: 

— În ultimele zile am crezul că Domnia Ta eşti supărat pe 
mine... 


— O, Doamne! strigă Wotodyjowski - n-aş mai fi vrednic de 
privirea Domniei Tale dacă aş face aşa ceva, dar nu asta a 
fost pricina. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Krzysia, înălţându-şi iar 
ochii la el. 

— Vreau să vorbesc pe faţă; socotesc că vorba deschisă 
face întotdeauna mai mult decât prefăcătoria... Dar n-am să 
izbutesc să-ţi spun câtă mângâiere a cunoscut inima mea 
din partea Domniei Tale şi câtă recunoştinţă îţi datorez! 

— Dea Domnul să fie întotdeauna aşa! răspunse Krzysia, 
încrucişându-şi mâinile peste gherghef. 

Jupân Michat urmă cu mare tristeţe: 

— Să dea Dumnezeu! să dea Dumnezeu să fie aşa... dar 
jupân Zagtoba mi-a lămurit - vorbesc înaintea Domniei Tale, 
cum aş vorbi înaintea preotului - jupân Zagtoba mi-a 
lămurit că prietenia cu femeile e lucru cu primejdie, pentru 
că adesea se ascunde un simţământ înflăcărat, cum se 
întâmplă cu cărbunii sub cenuşă. lar eu m-am gândit că 
jupân Zagtoba poate să aibă dreptate şi - Domnia Ta cată să 
ierţi pe un oştean fără pretenţii, ca mine - altul ţi-ar fi 
destăinuit mai meşteşugit, dar mie... parcă-mi sângerează 
inima că ţi-am făcut supărare zilele din urmă, şi mi-e viaţa 
amară... 

Şi Michat începu să mişte atât de repede din mustăţi, cum 
nici un gândac nu e-n stare s-o facă. 

Krzysia îşi plecă fruntea şi, după o clipă, două lacrimi i se 
rostogoliră pe faţă. 

— Dacă Domnia Ia ai să fii mai liniştit aşa, dacă dragostea 
mea de soră nu înseamnă nimic, atunci am să mă feresc să 
ţi-o arăt. 

Şi alte două lacrimi, urmate de altele îi şiroiră pe obrajii 
bujorii. 

La vederea lor, inima lui Michal se frânse; se repezi la 
Krzysia şi-i luă mâinile. Ghergheful se rostogoli de pe 
genunchii ei până în mijlocul odăii, dar cavalerul nu mai 


ţinu seama de nimic, îşi apăsă buzele pe mâinile acestea 
calde, moi, catifelate, repetând: 

— Jupâniţă, nu mai plânge! Pentru Dumnezeu! nu mai 
plânge! 

Nu încetă să le sărute nici atunci când Krzysia, ca toţi 
oamenii în asemenea împrejurări, şi le aşeză pe cap, ba le 
sărută cu şi mai multă înfocare, până când fierbinţeala care 
se răsfrângea din părul şi fruntea ei îl îmbătară ca vinul, 
făcându-l să-şi piardă cumpătul. 

Atunci, fără să ştie când şi cum, buzele lui se mutară pe 
fruntea fetei, sărutând-o cu înflăcărare, coborâră spre ochii 
plânşi şi lumea începu să se învârtească... apoi simţi puful 
nespus de dulce de deasupra gurii; buzele li se întâlniră 
într-un sărut lung şi apăsat. În încăpere se lăsase liniştea; 
doar ceasul ticăia cu gravitate. 

Deodată, în tindă răsunară paşii Basiei şi glasul ei aproape 
copilăresc care repeta: 

— Ger! ger! ger! 

Woltodyjowski sări de lângă Krzysia, cum sare râsul speriat 
de lângă victimă; tocmai atunci intră şi Basia, gălăgioasă şi 
repetând întruna: 

— Ger! ger! ger! 

Se împiedică de ghergheful care zăcea în mijlocul 
încăperii, se opri şi, uitându-se mirată când la gherghef, 
când la Krzysia, când la micul oştean, zise: 

— Ce-i asta? Aţi aruncat cu lucrurile unul în celălalt...? 

— Unde-i mătuşica? întrebă Drohojowska, silindu-se să-şi 
stăpânească pieptul învâlvorat şi să vorbească firesc, cu 
glasul ei de totdeauna. 

— Mătuşa coboară încet din sanie - răspunse Basia cu 
vocea la fel de schimbată. 

Şi nările-i delicate se zbătură de câteva ori. Se mai uită o 
dată la Krzysia şi la pan Wotodyjowski, care ridicase 
ghergheful, apoi se repezi afară. 

În clipa aceea intră stolniceasa; jupân Zagtoba cobori şi el 
şi începură să vorbească despre soţia cămăraşului de Lwow. 


— Nu ştiam că e naşa lui Nowowiejski - spuse stolniceasa. 
Gândesc că tânărul i-a făcut niscaiva mărturisiri, pentru că 
a prigonit-o grozav pe Basia cu el. 

— Şi Basia ce-a zis? întrebă Zagtoba. 

— E, Basia! Ce-i pasă ei? I-a spus jupânesei cămăraşului 
aşa: „El n-are mustață, iar eu n-am minte şi nu se ştie cine 
va căpăta cel dintâi ce-i lipseşte”. 

— Ştiam eu că nu se fâstâceşte ea cu una cu două, dar cine 
s-o ştie ce gândeşte cu adevărat. Viclenii de femeie! 

— E, la Basia, ce-i în guşă şi-n căpuşă. i-am mai spus 
Domniei Tale că ea nu simte încă îndemnul Domnului. Cu 
Krzysia e altceva. 

— Mătugşică! zise Krzysia pe neaşteptate. 

Vorbirea le fu întreruptă de un slujitor care vesti că cina e 
pregătită. Aşa că se duseră cu toţii în sala de mâncare; 
numai Basia lipsea. 

— Jupâniţa unde e? întrebă stolniceasa pe un copil de 
casă. 

— Jupâniţa e în grajd. I-am spus că cina e gata, dar 
jupâniţa mi-a răspuns: „Bine” şi s-a dus în grajd. 

— Să nu i se fi întâmplat ceva râu! Era atât de voioasă! se 
nelinişti stolniceasa faţă de Zagtoba. 

Deodată micul cavaler, care nu se simţea cu conştiinţa 
împăcată, zise: 

— Mă duc eu după ea! 

Şi se duse. O găsi îndată, nu departe de uşa grajdului, 
stând pe o legătură de fân. Era atât de îngândurată, încât 
nici nu băgă de seamă când intră. 

— Jupâniţa Barbara! începu micul oştean, aplecându-se 
spre ea. 

Basia se cutremură ca trezită din somn şi îşi ridică la el 
ochii în care Wotodyjowski văzu, foarte mirat, două lacrimi 
ca două perle de mari. 

— Pentru Dumnezeu! Ce ai, jupâniţă? Plângi? 

— Nici nu-mi trece prin minte! strigă Basia, zvâcnind în 
sus. Nici nu-mi trece prin minte! E din pricina gerului! 


Şi izbucni în hohote zglobii, dar râsul ei suna cam forţat 
parcă. 

Apoi, vrând să-i îndrepte luarea-aminte spre altceva, îi 
arătă stănoagele între care stătea calul pe care hatmanul îl 
dăruise lui Wotodyjowski, şi spuse repede: 

— Domnia Ta ziceai că nu se poate apropia nimeni de calul 
ăsta? Hai să vedem! 

Înainte ca jupân Michat s-o poată împiedica, Basia sări 
peste stănoagă. Armăsarul neîmblânzit începu să se ridice 
pe picioarele dinapoi, să tropăie şi să ciulească urechile. 

— Dumnezeule! o să te omoare! strigă Wotodyjowski, 
sărind în urma ei. 

Dar Basia începuse să mângâie cu palma grumazul 
şoimanului, repetând: 

— Să mă omoare! să mă omoare! să mă omoare! 

Iar calul îşi întoarse spre ea nările aburinde şi necheză 
încet, mulţumit parcă de mângâiere. 

CAPITOLUL X. 

TOATE NOPŢILE CHINUITE ALE LUI WOLODYJOW SKI nu 
însemnau nimic faţă de cea care urmă întâmplării cu 
Krzysia. Îşi trădase răposata, a cărei amintire îi era 
scumpă; înşelase încrederea celei care trăia, profitase de 
prietenia ei, făcuse unele făgăduieli, într-un cuvânt, se 
purtase ca un om fără conştiinţă. Altui oştean nici nu i-ar fi 
păsat de un sărut acolo, ba mai mult, şi-ar fi răsucit mustaţa 
de câte ori şi-ar fi adus aminte. Wotodyjowski însă, 
îndeosebi de la moartea Anusiei, avea un simţ al cinstei 
foarte dezvoltat, ca tot omul cu sufletul îndurerat şi inima 
sfâşiată. Ce-i mai rămânea de făcut în această împrejurare? 
Cum avea să se poarte? 

Mai erau doar câteva zile până la plecarea care putea să 
pună stavilă şi să oprească totul. Se cuvenea oare să plece 
şi să nu-i spună un cuvânt Krzysiei?... s-o părăsească aşa ca 
pe o slujitoare de la care furi un sărut? Inima curată a 
vajnicului cavaler se cutremura la asemenea întrebare. 


Până şi acum, gândul la Krzysia îl umplea de dulceaţă, iar la 
amintirea sărutului pătimaş îl treceau fiori de plăcere. 

Din această pricină se încrâncena împotriva lui însuşi, dar 
degeaba, nu se putea apăra de dulceaţa şi încântarea care-l 
copleşeau. La urma urmei, lua toată vina asupra lui. 

„Eu am adus-o pe Krzysia până aici - se dojenea cu 
amărăciune şi durere - numai eu sunt vinovat, de aceea nu 
se cade să plec fără un cuvânt”. 

Atunci? Să-i mărturisească dragostea şi să plece după ce 
se va logodi cu Krzysia? 

Vedenia Anusiei Borzobohata, îmbrăcată în giulgiul alb şi 
cu chipul ca ceara, i se ivea înaintea ochilor, aşa cum o 
aşezase în coşciug. 

„Asta mi-e răsplata - îl certa vedenia. În loc să mă plângi şi 
să-ţi fie dor de mine. La început voiai să te călugăreşti, să 
mă jeleşti toată viaţa, iar acum iei pe alta, înainte ca sufletul 
meu să fi ajuns la porţile raiului. Ah! aşteaptă măcar până 
păşesc pragul cerului, până când n-o să mai pot privi pe 
pământ...” 

Viteazului i se părea că şi-a rupt legământul făcut acestui 
suflet luminos, a cărui amintire se cuvenea s-o cinstească şi 
s-o păstreze ca pe un lucru sfânt. Se simţea cuprins de 
amarnice păreri de rău, de o ruşine fără margini, de dispreţ 
faţă de sine. Îşi dorea moartea. 

„Anula! repeta în genunchi - nu voi înceta să te plâng, cât 
voi trăi, dar ce să fac acum?” 

Vedenia alburie nu-i răspundea nimic, împrăştiindu-se ca o 
ceaţă uşoară. În închipuirea oşteanului se iveau în loc ochii 
Krzysiei, gura ei umbrită de puf, şi odată cu ei ispitele, de 
care bietul cavaler se scutura ca de săgețile tătăreşti. S-ar 
fi împotrivit oricărei ademeniri, dar conştiinţa îi spunea în 
acelaşi timp: n-ai să te porţi cuviincios, dacă pleci şi laşi 
ruşinată o jupâniţă pe care tu ai îndemnat-o la rău. 

Sufletul viteazului şovăia astfel, neştiind ce să aleagă, între 
grijă şi chinuri. În răstimpuri se gândea să se ducă să-i 
mărturisească totul lui Zagtoba şi să-i ceară sfatul acestui 


bărbat, a cărui isteţime era în stare să se descurce în orice 
împrejurare. Nu prevăzuse el totul, nu spusese el de la 
început ce înseamnă să legi „prietenie” cu femeile...? 

Dar tocmai această pricină îl opri pe micul cavaler. Îşi 
aduse aminte cât de mânios strigase la jupân Zagtoba: 
„Domnia Ta n-o jigni pe Krzysia!” Când colo, cine-o jignise 
cu adevărat? Cine se frământa acum dacă nu era mai bine 
s-o lase ca pe o slujitoare şi să plece? 

„Dacă nu era răposata, sărmana - îşi spunea - nu mai 
stăteam la îndoială şi nu mă chinuiam atâta, ba m-aş fi 
bucurat în sufletul meu că am gustat asemenea fruct ales!” 

lar după o clipă murmură: „L-aş gusta cu plăcere şi deo 
sută de ori!” 

Cu toate acestea, văzând că se lasă iarăşi în seama ispitei, 
se scutură cu putere şi începu să cugete: „S-a întâmplat şi 
basta! De vreme ce m-am purtat ca unul care nu doreşte 
doar prietenia ei, ci caută mulţumire de la Cupidon, trebuie 
să merg mai departe pe acest drum şi să-i mărturisesc 
mâine Krzysiei că vreau s-o iau de soţie”. 

Aici se opri un timp, apoi se gândi iarăşi:...„Prin care 
mărturisire şi cele întâmplate astăzi aveau să capete de-a 
dreptul altă înfăţişare, aşa că mâine voi putea să-mi îngădui 
din nou...” 

Dar se lovi cu palma peste gură. 

„Ptiu! rosti - un ceambul de diavoli se ascunde sub gulerul 
meu!” 

Gândul mărturisirii nu-l părăsi, spunându-şi deschis că 
dacă astfel va greşi faţă de răposata iubită, îi va cere iertare 
prin slujbe şi rugăciuni care-i vor arăta, fără putinţă de 
tăgadă, că se gândeşte mereu la ea şi că-i e dragă. 

Şi apoi, chiar dacă lumea se va mira şi va râde de elcă 
numai cu câteva săptămâni în urmă voia să se călugărească, 
în marea-i durere, iar acum îşi mărturiseşte dragostea 
alteia, ruşinea va fi doar de partea lui, fiindcă altminteri 
neprihănita Krzysia ar fi fost nevoită să împartă umilinţa şi 
vinovăția cu el. 


V 


„Aşa că mâine îi voi mărturisi totul, altfel nu poate fi 
spuse în sfârşit. 

După care se linişti în mare măsură, apoi, spunând Tatăl 
nostru şi rugându-se cu înfocare pentru Anusia, adormi. 

Când se trezi a doua zi, repetă: „Astăzi îi voi mărturisi 
totul...!” 

Dar nu era chiar atât de uşor să-şi aducă gândul la 
îndeplinire, deoarece Michal nu dorea să afle toţi ceilalţi, 
voia să vorbească mai întâi cu Krzysia şi abia după aceea să 
se poarte după cum vor hotări împrejurările. Între timp 
veni Nowowiejski, şi casa se umplu de el. 

Krzysia umblă abătută toată ziulica; era palidă, obosită şi 
îşi pleca privirile întruna. Uneori buzele îi tremurau a plâns, 
apoi iarăşi părea somnoroasă şi molatecă. Viteazul nu putea 
să se apropie de ea şi cu atât mai puţin să rămână singuri 
mai multă vreme. Ar fi putut într-adevăr s-o însoţească la 
plimbare în afara casei, pentru că timpul era frumos; mai 
înainte ar fi făcut-o fără zăbavă, dar acum nu îndrăznea, 
crezând că toţi vor înţelege numaidecât despre ce este 
vorba, că toţi îi vor ghici dorinţa. 

Din fericire îl ajută Nowowiejski; luând-o la o parte pe 
stolniceasă, vorbi destul de mult cu ea, apoi reveniră 
amândoi în încăperea în care stăteau micul cavaler cu cele 
două jupânese şi jupân Zagtoba, iar jupâneasa Makowiecka, 
spuse: 

— Cred că tinerii s-ar putea plimba cu sania câte doi, 
zăpada e tocmai potrivită. 

Wotodyjowski se aplecă la urechea Krzysiei şi-i zise: 

— Jupâniţă, te rog mult să urci cu mine în sanie... Am să-ţi 
spun o sumedenie de lucruri. 

— Bine - răspunse Drohojowska. 

Apoi, împreună cu Nowowiejski, dădură fuga la grajd, 
urmaţi din scurt de Basia. După cât ţi-ar trebui ca să spui 
câteva rugăciuni, cele două sănii traseră înaintea casei. 
Woltodyjowski şi Krzysia urcară într-una, Nowowiejski şi 
haiducelul în cealaltă, şi porniră fără surugii. 


Jupâneasa stolniceasă se întoarse spre Zagtoba şi-i spuse: 

— Jupân Nowowiejski şi-a mărturisit dragostea pentru 
Basia. 

— Cum aşa? întrebă Zagtoba îngrijorat. 

— Jupâneasa cămăraşului de Lwow, ca naşă ce se află, are 
să vină mâine la mine să-mi spună ce şi cum, iar tânărul 
Nowowiejski m-a rugat să-i îngădui să afle, măcar pe 
departe, ce gândeşte Basia, căci înţelege singur că dacă 
Basia nu-i poartă prietenie, orice osteneală şi vicleşuguri 
sunt în zadar. 

— Şi pentru asta i-ai trimis domnia ta să se plimbe...? 

— Întocmai. Bărbatul meu ţine mult la cinste. Nu o dată 
mi-a spus aşa: „De averea lor mă îngrijesc eu, dar soţ să-şi 
aleagă fiecare; chiar dacă nu va fi prea bogat, să fie om 
cinstit şi eu n-am să mă împotrivesc.” Şi-apoi amândouă au 
anii când pot să facă ce doresc. 

— Şi domnia ta ce vrei să-i spui jupânesei cămăraşului? 

— Bărbatul meu soseşte în mai, las asta în seama lui, dar 
cred că va fi aşa cum vrea Basia. 

— Nowowiejski e prea tânăr! 

— Dar şi Michat a întărit că e un oştean priceput, care şi-a 
căpătat o bună faimă în luptă. Are o avere bunicică, iar 
jupâneasa cămăraşului de Lw6w mi-a înşirat toate 
legăturile de familie. Să vezi, domnia ta, a fost aşa: 
străbunicul lui, născut din cneaghina Sieniuta, primo 
volo106) a fost căsătorit... 

— Ce-mi pasă mie de rubedeniile lui! o întrerupse Zagtoba 
fără a-şi ascunde supărarea. Nu mi-e nici frate, nici fârtate, 
iar domnia ta cunoaşte că pe haiducel l-am hotărât lui 
Michal, pentru că dacă dintre toate fetele care umblă în 
două picioare prin lume este vreuna mai bună şi mai 
virtuoasă ca ea, apoi mă învoiesc ca din clipa asta să încep 
sa merg în patru labe, ca ursus. 

— Michat nu se gândeşte încă la nimic, şi chiar dacă s-ar 
gândi, Krzysia i-a plăcut mai mult... Hei, numai Dumnezeu 
poate să hotărască; necercetate sunt vrerile lui! 


— Dacă tinerelul ăsta fără mustață ar lua plasă, m-aş 
îmbăta de bucurie! adăugă Zagloba. 

În cele două sănii se cântărea în acest timp soarta celor 
doi cavaleri. Multă vreme, Wotodyjowski nu fu în stare să 
scoată o vorbă; într-un târziu, îi spuse Krzysiei: 

— Jupâniţă, să nu crezi că sunt un om uşuratic sau vreun 
înşelător, pentru că la anii mei... 

Krzysia nu răspunse nimic. 

— Mă rog de iertare pentru ce-am făcut ieri; totul sa 
întâmplat dintr-un simţământ prea puternic pe care-l 
nutresc pentru domnia ta, simţământ pe care n-am ştiut să 
mi-l stăpânesc... Jupâniţa mea, Krzysia mea iubită! 
gândeşte-te ce sunt eu, un oştean de rând, care şi-a 
petrecut viaţa prin războaie... Altul în locul meu s-ar fi fălit 
mai întâi cu vorbe iscusite, trecând la lucruri mai delicate 
abia după aceea, pe când eu am început tocmai 
dimpotrivă... Dacă şi calul, oricât de învăţat ar fi cu zăbala, 
se întâmplă să-şi poarte călăreţul unde nici cu mintea nu 
gândeşti, cum să stăpâneşti dragostea, al cărei avânt este şi 
mai puternic. Aşa m-a purtat şi pe mine, tocmai pentru că- 
mi eşti dragă... Krzysia mea iubită! Tu eşti vrednică de 
castelani şi senatori, dar dacă nu dispreţuieşti un oştean 
care chiar printre cei de rând şi-a slujit ţara cu oarecare 
faimă, îţi cad la picioare şi, sărutându-le, te întreb: mă vrei? 
poţi să te gândeşti la mine fură silă? 

— Domnia ta!... răspunse Krzysia. 

Şi scoţându-şi mâna din manşon, şi-o ascunse în palma 
cavalerului. 

— Consimţi? întrebă Wolodyjowski. 

— Consimt! răspunse Krzysia, şi ştiu că altul mai cinstit n- 
am să găsesc în toată Polonia! 

— Dumnezeu să te răsplătească, jupâniţă! Dumnezeu să te 
răsplătească! îi mulţumi viteazul, acoperindu-i mâna de 
sărutări. Nici că puteam să întâlnesc o fericire mai mare! 
Spune-mi numai că nu-mi porţi pică pentru ce s-a petrecut 
ieri, vreau să am conştiinţa împăcată. 


Krzysia îşi miji ochii. 

— Nu-ţi port! spuse. 

— Păcat că în sania asta n-am cum să-ţi sărut picioarele! 
strigă Wotodyjowski. 

Un răstimp înaintară în tăcere, doar talpeţii scârţâiau, 
alunecând pe zăpada îngheţată, şi copitele cailor împrăştiau 
bulgăraşi albi. 

Apoi Wotodyjowski vorbi iarăşi: 

— Mă şi miră că ai încuviinţat cererea mea! 

— Şi mai ciudat e - răspunse Krzysia - că Domnia la m-ai 
îndrăgit atât de repede... 

Faţa lui Wotodyjowski se întunecă şi-i spuse Krzysiei cele 
ce urmează: 

— Krzysia, poate că şi ţie ţi se pare că am făcut rău că 
înainte de a-mi vindeca durerea după una, m-am îndrăgostit 
de alta. Îţi mărturisesc ca la spovedanie că mai de mult 
eram tare uşuratic. Dar acum e altceva. N-am uitat-o pe 
cealaltă şi n-am s-o uit niciodată; mi-e dragă şi acum, iar 
dac-ai şti cât de mult sufăr din pricina ei, şi tu mi-ai plânge 
de milă... 

Glasul i se frânse de înduioşare şi poate de aceea nu băgă 
de seamă că vorbele lui nu păreau s-o înrâurească prea 
mult pe Krzysia. 

Astfel că din nou se aşternu o clipă de tăcere, dar de astă 
dată o întrerupse Krzysia: 

— Domnia Ta, mă voi strădui să-ţi alin suferinţa cât îmi va 
sta în puteri. 

Micul viteaz răspunse: 

— Tocmai de aceea te-am îndrăgit atât de repede; din 
prima zi tu ai început să-mi ogoieşti durerea. Ce însemnam 
eu pentru tine? Nimic! Şi iată că de la început ai arătat milă 
unui nefericit. Ah, îţi sunt grozav de recunoscător! Cine nu 
ştie asta, poate să-mi găsească vină că nu mai departe 
decât în noiembrie voiam să mă călugăresc, în decembrie, 
vreau să mă căsătoresc. Jupân Zagtoba va fi cel dintâi gata 
să mă ia în zeflemea, că lui îi place să glumească ori de câte 


ori găseşte împrejurarea potrivită, dar să glumească 
sănătos! N-am să port şi grija asta, mai ales că dojana mă 
va privi numai pe mine. 

Krzysia începu să privească cerul, să se gândească, în 
sfârşit, întrebă: 

— De ce e nevoie să vestim pe toată lumea de însoţirea 
noastră? 

— Cum aşa? 

— Păi Domnia Ta nu pleci peste câteva zile? 

— Chiar dacă n-aş face-o bucuros, trebuie. 

— Pe urmă, şi eu port doliu după tata. De ce să intrăm în 
gura lumii? Noi să ne înţelegem între noi, iar ceilalţi să nu 
afle până când Domnia Ta nu te întorci din Rutenia. E bine? 

— Să nu-i spun nimic nici soră-mii? 

— Am să-i spun eu, dar după plecarea Domniei Tale. 

— Şi lui jupân Zagtoba? 

— Lui jupân Zagtoba? Ca să mă ia în tărbacă mereu cu 
limba lui ascuţită? E mai bine să nu-i spunem! Apoi nici 
Basia nu mi-ar da pace, în ultima vreme este atât de ciudată 
şi de schimbătoare, ca niciodată. Mai bine să nu le spunem! 

Aici Krzysia îşi înălţă ochii albaştri întunecaţi spre cer: 

— Martorul nostru să fie Dumnezeu, iar oamenii să nu afle 
NIMIC. 

— Văd că înţelepciunea Domniei Tale este pe măsura 
frumuseţii. Consimt! Dumnezeu să fie singurul nostru 
martor - amin! Reazămă-ţi umărul de mine, acum, dacă ne- 
am înţeles, buna-cuviinţă nu ne mai stă împotrivă. Nu te 
teme! Ce-am făcut ieri nu mai pot face azi, pentru că 
trebuie să am grijă şi de cai. 

Krzysia îi îndeplini rugămintea, iar viteazul îi zise: 

— De câte ori vom fi numai noi doi, să-mi spui pe nume. 

— Parcă nu cutez - răspunse zâmbind. N-am să îndrăznesc 
niciodată! 

— Eu am îndrăznit! 

— Pentru că Domnia a eşti cavaler, eşti curajos, eşti 
oştean. 


— Krychna! draga mea dragă! 

— Mich... 

Krzysia nu îndrăzni să sfârşească şi îşi acoperi faţa cu 
manşonul. 

După o vreme, Michat întoarse spre casă şi tot drumul nu- 
şi mai spuseră mare lucru; doar aproape de poartă, micul 
oştean o mai întrebă o dată: 

— Krzysia, după cele întâmplate ieri... ştii... ai fost tare 
tristă? 

— Am fost şi tristă, şi ruşinată, dar... era o stare 
neînţeleasă! adăugă mai încet. 

Şi îndată se prefăcură nepăsători, ca să nu cunoască 
nimeni ce se petrecuse între ei. 

Dar grija lor era de prisos, căci nu se uita nimeni la ei. 

Zagtoba şi stolniceasa alergară într-adevăr până în tindă 
în întâmpinarea celor două perechi, dar ochii lor se 
îndreptară numai spre Basia şi Nowowiejski. 

Basia era roşie la faţă, nu se ştie dacă de ger sau de 
emoție, iar Nowowiejski foarte abătut. Cum ajunse în tindă, 
începu să-şi ia rămas-bun de la jupâneasa stolniceasă. În 
zadar îl rugă să mai stea, în zadar îl îndemnă şi 
Wolodyjowski, care era foarte voios, să rămână la cină, dădu 
vina pe slujbă şi plecă. Atunci stolniceasa o sărută pe frunte 
fără nici un cuvânt pe Basia, care fugi în odaia ei şi nu 
reveni decât la cină. 

Abia a doua zi, găsind-o singură, jupân Zagtoba o întrebă: 

— Ei, cum e, haiducelule, pe Nowowiejski parcă l-a lovit 
trăsnetul din senin? 

— Aha! răspunse dând din cap şi mijindu-şi ochii. 

— Ia spune-mi şi mie ce i-ai spus? 

— Întrebarea a venit repede, pentru că e un om hotărât, 
dar şi răspunsul n-a întârziat, că şi eu sunt hotărâtă: nu! 

— Ai făcut cum nu se poate mai bine! Hai să te îmbrăţişez! 
Şi el? S-a lăsat convins greu? 

— M-a întrebat dacă timpul n-ar mai putea schimba ceva! 
îmi pare rău de el, dar nu, nu; nu se poate schimba nimic...! 


Basia îşi lărgi nările, începu să-şi scuture ciuful cu anume 
tristeţe şi parcă îngândurată: 

— Spune-mi de ce l-ai respins? se rugă Zagtoba. 

— Asta voia să afle şi el, dar degeaba; nu i-am spus nici lui 
şi n-am să spun la nimeni. 

— Se prea poate - îşi dădu cu părerea Zagtoba, privind-o 
în ochi... ca tu să păstrezi în inimioară vreun simţământ 
ascuns, ai? 

— Ţuţa, nu un simţământ! strigă Basia. 

Şi zvâcnind în loc, începu să repete repede, vrând parcă 
să-şi ascundă tulburarea: 

— Nu-l vreau pe jupân Nowowiejski! nu-l vreau pe jupân 
Nowowiejski! nu vreau pe nimeni! Domnia Ia de ce nu-mi 
dai pace? de ce toţi mă sâcâie...? 

Şi începu să plângă pe neaşteptate. 

Jupân Zagtoba o linişti cum se pricepu, dar Basia rămase 
tristă toată ziua. 

— Michalt - spuse Zagtoba la prânz - tu pleci şi în lipsa ta 
se întoarce Ketling, iar ăsta e un flăcău chipeş, fără 
asemănare! Nu ştiu cum o să descurce cu jupâniţele, dar 
cred că la sosire ai să le găseşti pe amândouă îndrăgostite. 

— Foarte bine! răspunse Wotodyjowski. O să i-o peţim 
îndată pe Basia! 

Basia îl aţinti cu o privire de pisică sălbatică şi întrebă: 

— De ce nu te îngrijeşti Domnia Ta şi de Krzysia? 

Micul cavaler se fâstâci şi răspunse: 

— Domnia Ta nu cunoşti încă puterea lui Ketling, dar ai s-o 
cunoşti! 

— Şi Krzysia de ce nu poate s-o cunoască? Doar nu eu 
cânt: 

Atunci femeia plăpândă, Cum să scape de osândă Şi unde 
s-adăpostească? 

Fu rândul Krzysiei să se tulbure, iar mica răutate vorbi 
mai departe: 

— La nevoie, am să-l rog pe jupân Nowowiejski să-mi 
împrumute pavăza lui, dar dacă Domnia Ta pleci, nu ştiu 


cum se va apăra Krzysia când se va afla la ananghie...! 

Dar Wolodyjowski îşi revenise, aşa că răspunse cu 
oarecare asprime: 

— Poate că va găsi să se apere cu ceva mai bun decât 
Domnia Ia. 

— În ce fel? 

— E mai puţin uşuratică, mai aşezată şi mai înţeleaptă. 
Jupân Zagtoba şi stolniceasa crezură că moţatul haiducel va 
ridica îndată mănugşa, dar, spre marea lor uimire, haiducelul 
îşi lăsă capul deasupra talerului şi răspunse abia într-un 
târziu, cu glasul liniştit: 

— Dacă Domnia 'Ia te superi, atunci îmi cer iertare şi de la 
Domnia Ta, şi de la Krzysia. 

CAPITOLUL XI. 

AVÂND ÎNGĂDUINŢA SĂ MEARGĂ PE UNDE VOIA, jupân 
Michal trecu pe la Czestochowa şi pe la mormântul Anusiei. 
Aici plânse până-i secă izvorul lacrimilor şi porni mai 
departe. Înrâurit de amintirile proaspete, îi trecu prin 
minte că logodirea în taină cu Krzysia era totuşi prea 
devreme. Simţea că jalea şi doliul au ceva sfânt în ele, care 
nu poate fi încălcat, ceva ce trebuia lăsat în linişte, până 
când se înalţă singur ca ceața spre cer şi se împrăştie în 
întinderile nemărginite. 

E adevărat că alţii, după ce rămăseseră văduvi, se 
căsătoriseră la o lună, cel mult două, dar aceştia n- 
avuseseră de gând să se călugărească, iar nenorocirea nu-i 
lovise în pragul fericirii, după ani întregi de aşteptare. Şi pe 
urmă, dacă cei de rând nu respectau sfinţenia durerii, se 
cuvenea oare să le urmeze pilda? 

Aşa că Wotodyjowski se ducea în Rutenia întovărăşit de 
învinuiri amare. Era cel puţin drept şi lua toată 
răspunderea asupra lui: pe Krzysia n-o împovăra cu nici o 
vină. La temerile multe la număr care-l copleşeau, se 
adăuga şi aceea dacă jupâniţa nu-l judeca rău în fundul 
sufletului pentru graba lui. 


„Nu încape îndoială că ea nu s-ar fi purtat astfel - îşi 
spunea Michat. Având un suflet mare, mai mult ca sigur că 
desiderat167) ca toţi să fie la fel”. 

Îi era frică să nu-l socotească un om mărunt. 

Teama lui era însă de prisos. Krzysia nu avea nici în clin 
nici în mânecă cu doliul din sufletul lui Michat, de aceea, 
când îi vorbea prea mult despre el, nu numai că nu-i 
împărtăşea suferinţa, dar se simţea umilită în amorul- 
propriu. Cum aşa, ea, vie, nu preţuia cât răposata? Şi apoi, 
preţuia atât de puţin, încât răposata Anusia putea să se 
măsoare cu ea? Dacă jupân Zagtoba le-ar fi cunoscut taina, 
l-ar fi liniştit, spunându-i că femeile nu prea au milă una de 
alta. 

Cu toate acestea, după plecarea lui Wotodyjowski, jupâniţa 
Krzysia era de-a dreptul uluită de cele întâmplate; totul se 
sfârşise atât de repede. 

Venind la Varşovia, unde nu mai fusese niciodată, îşi 
închipuia că va fi cu totul altfel. La adunarea pregătitoare şi 
la alegeri aveau să se adune alaiuri de episcopi, de 
dregători, cavaleri străluciți din toate ţinuturile Republicii. 
Ce petreceri aveau să urmeze, ce larmă, ce de întreceri, iar 
în această învălmăşeală, din mulțumea de cavaleri se va ivi 
acel „el” necunoscut, un viteaz dintre aceia pe care fetele îi 
văd numai în vis. Acesta trebuia să fie cuprins de o dragoste 
pătimaşă, să-i cânte cu citera sub fereastră, să călărească 
împreună, să-i arate multă vreme simţămintele lui, să ofteze 
şi să poarte îndelung eşarfa iubitei, înainte ca, după 
suferinţe repetate şi după piedici învinse, să-i cadă la 
picioare şi să dobândească dragostea împărtăşită. 

lată însă că nu se întâmplase nimic din toate acestea. 
Ceţurile colorate bătând în toate nuanțele curcubeului se 
răriseră şi se arătase într-adevăr un cavaler, chiar unul 
foarte vestit, care trecea drept primul oştean al Republicii, 
un mare viteaz dar care nu semăna deloc cu „acela”...Nu 
fuseseră nici plimbări călare şi cântece de lăută, nici 
turniruri, nici întreceri, nici eşarfe peste platoşă, nici larma 


cavalerilor, nici petreceri, pe scurt, nu fusese nimic din ceea 
ce se întrevede ca un vis frumos, stârneşte închipuirea la 
adunări de seară, ca un basm nemaiauzit, îmbată ca 
mireasma florilor şi ademeneşte ca nada păsările, nimic din 
ceea ce împurpurează obrajii, făcând inima să bată cu 
putere şi trupul să se înfioare... Fusese doar un conac în 
afara oraşului, la conac Michat, apoi avusese loc 
mărturisirea şi - gata! Toate celelalte se pierduseră, 
pieriseră cum piere luna pe cer când o acoperă norii. Măcar 
dacă Wolodyjowski ar fi venit la sfârşitul basmului, atunci ar 
fi fost cel puţin dorit. Adesea Krzysia, gândindu-se la faima 
lui, la virtutea şi la bărbăţia care făcuseră din el podoaba 
Republicii şi spaima vrăjmaşilor ei, simţea totuşi că-i este 
tare drag; i se părea numai că ceva a trecut pe lângă ea, că 
a fost nedreptăţită parcă de el, dar mai mult de grabă. 

Aşadar, graba aceea le căzu la amândoi greu la inimă şi, 
pentru că erau tot mai departe unul de celălalt, începu să-i 
roadă. Câteodată, în simţămintele omeneşti, ceva 
neînsemnat, ca un spin mărunt, înţeapă întruna şi rana, cu 
timpul, uneori se vindecă de la sine, alteori însă durerea 
creşte mereu, întunecând dragostea cea mai puternică. 
Cele ce se petreceau în sufletul lor erau departe de durere 
şi amărăciune. Pentru Michat, mai ales, Krzysia, era o 
amintire dulce şi liniştitoare, care-l însoțea pretutindeni ca 
o umbră. 

Se gândea că pe măsură ce se depărtează de ea, îi va 
deveni tot mai scumpă, va ofta din ce în ce mai mult şi-i va fi 
dor de ea. Pentru Krzysia însă, timpul trecea mai anevoie, 
fiindcă de când plecase micul oştean, în conacul lui Ketling 
nu mai venea nimeni, iar zilele se scurgeau una după alta la 
fel de serbede. 

Stolniceasa îşi aştepta bărbatul, numărând zilele până la 
alegeri şi numai despre el vorbea; Basia devenise foarte 
morocănoasă. Jupân Zagtoba o tot înţepa că l-a respins pe 
Nowowiejski şi acum nu mai poate de dorul ei. Ar fi vrut de 
bună seamă ca măcar el să le mai viziteze, dar tânărul îşi 


spusese: „Nu mai am ce căuta aici” şi plecase curând după 
Wotodyjowski. 

Jupân Zagtoba se pregătea şi el să plece la Skrzetuski, 
zicând că-i e dor de ştrengari, dar pentru că îi era prea 
greu, îşi amâna plecarea de pe o zi pe alta, lămurind-o pe 
Basia că numai ea este vinovată de zăbava lui; i-a căzut 
dragă şi are de gând să-i ceară mâna. 

În acest timp, îi ţinea tovărăşie Krzysiei când jupâneasa 
Makowiecka se ducea cu Basia la jupâneasa cămăraşului de 
Lwow. Krzysia nu le însoțea niciodată în aceste vizite, 
deoarece soţia cămăraşului, cu toate virtuțile ei, nu putea s- 
o sufere. De multe ori, jupân Zagtoba pleca şi el la Varşovia, 
unde îşi petrecea timpul în tovărăşii plăcute şi de unde se 
întorcea nu o dată afumat, abia a doua zi. Atunci Krzysia 
rămânea de una singură şi îşi trecea vremea gândindu-se 
câte puţin la Wotodyjowski, la cele ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă totul nu se sfârşea o dată pentru totdeauna şi, 
adeseori, cum ar fi arătat acel potrivnic necunoscut al lui 
jupân Michat, prinţul din poveste... 

Odată se aşezase aproape de fereastră şi privea 
îngândurată la uşa încăperii, în care se răsfrângeau razele 
soarelui care apunea, când, deodată, de cealaltă parte a 
casei răsună clinchet de zurgălăi. Krzysiei îi trecu prin 
minte că trebuie să fie jupâneasa Makowiecka şi Basia, care 
se întorceau acasă, dar asta n-o trezi din îngândurare şi nici 
măcar nu-şi luă privirile de la uşă. În acest timp, uşa se 
deschise şi pe fundalul întunecat înaintea ochilor fetei 
apăru un bărbat necunoscut. 

În clipa dintâi, Krzysiei i se păru că se uită la un tablou sau 
că adormise şi visa; atât de frumoasă era vedenia care se 
ivise în faţa ei. Necunoscutul era un tânăr îmbrăcat în 
veşminte negre de croială străină, cu un guler de dantelă 
care-i ajungea până la umeri. În copilărie, Krzysia îl văzuse 
o dată pe jupân Arciszewski, ghinărarul artileriei coroanei, 
îmbrăcat la fel, care, din pricina veşmintelor şi a frumuseţii 
neobişnuite, îi stăruise multă vreme în minte. Aşa era 


îmbrăcat şi tânărul de acum, numai că în frumuseţe îl 
întrecea cu mult şi pe jupân Arciszewski şi pe toţi bărbaţii 
din lume. Părul, retezat, drept pe frunte, unduia în bucle 
luminoase pe amândouă părţile feţei de-a dreptul minunate. 
Avea sprâncenele întunecate, arcuite limpede pe fruntea 
albă ca marmura, ochii dulci şi trişti, mustaţa şi barba 
ascuţită de culoarea cânepii. Toate alcătuiau un cap fără 
asemănare, în care gingăşia făcea casă bună cu bărbăţia, 
un cap în acelaşi timp de înger şi de cavaler. Krzysiei i se 
opri răsuflarea în piept, pentru că, privind, nu-i venea să-şi 
creadă ochilor şi nu putea să-şi dea seama dacă are în faţă 
o vedenie înşelătoare sau un om în carne şi oase. El se opri 
o clipă nemişcat, uimit într-adevăr sau prefăcându-se uimit 
de frumuseţea Krzysiei. În sfârşit, plecă de lângă uşă şi 
începu să măture podeaua cu penele de la pălărie. 

Krzysia se ridică, dar îi tremurau picioarele şi, roşind şi 
pălind cu rândul, închise ochii. 

Deodată răsună glasul lui gros şi moale precum catifeaua: 

— Sunt Ketling of Elgin. Tovarăş de arme şi prieten al lui 
jupân Wolodyjowski. Slujitorii mi-au spus că am cinstea şi 
fericirea nespusă de a găzdui sub acoperământul meu pe 
sora şi rudele lui Pilade(68) al meu, dar, vrednică jupâniţă, 
te rog să-mi ierţi tulburarea, slujitorii nu mi-au spus nimic 
de ceea ce-mi văd ochii, iar ochii-mi nu pot îndura 
strălucirea Domniei Tale... 

Asemenea cuvinte măgulitoare îi adresă Krzysiei nobilul 
Ketling, iar ea nu-i răspunse cu aceeaşi măsură, pentru că 
nu mai era în stare să scoată o vorbă. Ghici numai că, 
sfârşind, se pleacă iarăşi înaintea ei, căci auzi fâşâitul 
penelor măturând podeaua, înţelegea, de asemenea, că 
trebuie, trebuie neapărat să-i răspundă, plătindu-i cu 
aceeaşi dărnicie, altminteri avea să fie socotită o necioplită, 
dar nu mai putea să răsufle, sângele îi bătea puternic în 
venele de la tâmple şi de la mâini, pieptul îi urca şi cobora 
de parcă ar fi fost foarte obosită. Deschise ochii - el stătea 
înaintea ei cu capul puţin înclinat, iar pe faţa-i minunată se 


citea încântare şi respect. Cu degete tremurătoare, Krzysia 
îşi prinse rochia ca să-i răspundă măcar cu o reverență, dar 
în aceeaşi clipă, dincolo de uşă răsunară strigăte: „Ketling! 

Ketling!” şi jupân Zagtoba dădu buzna cu braţele desfăcute 
şi gâfâind. 

Începură să se îmbrăţişeze şi, în acest timp, jupâniţa se 
strădui să-şi revină şi să se uite de două sau de trei ori la 
tânărul cavaler. Iar el îl strângea în braţe din toată inima pe 
jupân Zagtoba, dar cu acea gingăşie în fiecare mişcare, pe 
care fie că o moştenise de la strămoşii săi, fie că o 
deprinsese la curţile strălucite ale regelui şi magnaţilor. 

— Ce mai faci? întrebă jupân Zagtoba. Mă bucur că te 
întâmpin în casa ta, ca şi când aş fi în a mea. Vino să mă uita 
la tine! Ha! ai cam slăbit! Nu cumva dragostea e de vină? Pe 
legea mea, ai slăbit. Ştii, Michat a plecat la oaste. Oho, ai 
făcut grozav de bine că ai venit! Michat nu se mai gândeşte 
la mănăstire. 

Acum e aici sora lui cu două jupâniţe. Nişte codane! Una 
Jeziorkowska, cealaltă Drohojowska. Pentru Dumnezeu! 
jupâniţa Krzysia e aici! Jupâniţă, mă rog de iertare, dar să-i 
sară ochii cui se îndoieşte de frumuseţea voastră; în ceea ce 
te priveşte, cavalerul ăsta trebuie că şi-a dat seama. 

Ketling încuviinţă pentru a treia oară din cap şi răspunse 
zâmbind: 

— Am lăsat casa armurărie şi am găsit-o locaş al zeilor, 
pentru că aici am văzut o zeiţă când am intrat. 

— Ketling! ce mai faci? strigă din nou Zagtoba, căruia nu-i 
ajungea o singură îmbrăţişare, aşa că se luară iar în braţe. 
Ehe, nu-i nimic! spuse. Nu l-ai văzut încă pe haiducel! Una-i 
frumoasă de pică, dar şi cealaltă miere, miere curată! Ce 
faci, Ketling? Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! O să-ţi zic tu! 
Bine? Eu sunt bătrân şi-mi vine mai la îndemână aşa... 
Bucuros de oaspeţi, ai?... Jupâneasa Makowiecka a tras aici, 
fiindcă era greu să găsească un han în timpul adunării 
pregătitoare; acum e mai lesne şi sigur că se va muta; nu se 


cade să stea cu cele două jupâniţe în casa unui cavaler; 
lumea s-ar uita pieziş şi, ca să nu mai fie pricină de vorbă... 

— Pe legea mea! N-am să îngădui nicicând una ca asta! Eu 
nu sunt numai prietenul lui Wotodyjowski, sunt fratele lui, 
aşa că pot s-o primesc pe jupâneasa Makowiecka sub 
acoperământul meu ca pe o soră. Jupâniţă, înfăţişez întâi 
Domniei Tale această rugăminte şi, dacă e nevoie, am să-ţi 
cad în genunchi! 

Spunând acestea, îngenunche înaintea Krzysiei şi, luându-i 
mâna, o sărută apăsat, privind-o stăruitor în ochi, cu voioşie 
şi tristeţe totodată. Jupâniţa se făcu stacojie, mai ales că 
Zagtoba strigă în gura mare: 

— Abia a sosit şi iată-l în genunchi. Pe Dumnezeu din cer! 
Am să-i spun stolnicesei că aşa v-am găsit!... Dă-i înainte, 
Ketling!... Krzysia, cunoaşte şi Domnia Ta cum arată 
obiceiurile curţii...! 

— Eu nu ştiu care sunt obiceiurile de la curte! şopti 
jupâniţa şi foarte tulburată. 

— Pot să nădăjduiesc în sprijinul Domniei Tale? o întrebă 
Ketling. 

— Ridică-te, Domnia Ta...! 

— Pot să nădăjduiesc? Eu sunt ca şi fratele lui jupân 
Michat! El va fi nedreptăţit, când se va goli casa...! 

— Dorinţa mea nu ajută la nimic! răspunse Krzysia cu mai 
multă judecată - cu toate că trebuie să-ţi fiu recunoscătoare 
Domniei Tale. 

— Mulţumesc! se bucură Ketling, sărutându-i mâna încă o 
dată. 

— Ha! e un ger afară şi Cupidon e gol-goluţ, dar cred că 
dac-ar intra aici, apoi n-ar mai îngheţa! strigă Zagtoba. 

— Dă-ne pace, Domnia Ia! se rugă Krzysia. 


— Văd eu că de-atâta oftat, se va porni dezgheţul! Chiar 
aşa! numai din pricina oftatului...! 

— Slavă Domnului că Domnia Ia nu ţi-ai pierdut voia bună 
- zise Ketling. Veselia e semn de sănătate. 

— Şi al conştiinţei curate, şi al conştiinţei curate! răspunse 
Zagtoba. Înțeleptul Domnului zice: „Pe cine-l mănâncă, 
acela se scarpină”, şi cum pe mine nu mă mănâncă nimic, 
sunt vesel! Dar, o sută de osmanlâi! Ce-mi văd ochii? Ai 
plecat îmbrăcat ca un polonez, în calpac de râs şi cu sabie, 
şi acum te-ai prefăcut iar într-un englez sadea şi păşeşti ca 
un cocostârc pe picioarele-i ca paiul? 

— Am zăbovit multă vreme în Kurlandia, unde nu umblă 
nimeni în straie poloneze, iar acum am petrecut două zile la 
trimisul englez de la Varşovia. 

— Acum vii din Kurlandia? 

— Întocmai. Părintele meu adoptiv a murit şi mi-a lăsat şi 
acolo o moşie. 

— Odihnească-se în pace! Era catolic? 

— Întocmai. 

— Cel puţin ai o mângâiere. N-ai să ne părăseşti cumva 
pentru averea aia din Kurlandia? 

— Aici vreau să trăiesc şi să mor! răspunse Ketling, 
uitându-se la Krzysia. 

Jupâniţa îşi cobori îndată genele lungi peste ochi. 

Era întuneric de-a binelea când se întoarse jupâneasa 
Makowiecka. Ketling îi ieşi în întâmpinare la poartă şi o 
conduse în casă cu atâta respect, de parcă era o prinţesă, 
nu alta. 

Voia să caute chiar de a doua zi un han în oraş, dar 
împotrivirea ei nu-i folosi la nimic. Tânărul cavaler atâta o 
rugă şi atâta îi vorbi de frăţia lui cu Wolodyjowski, atâta 
îngenunche, până când consimţi să locuiască şi de aci 
înainte în casa lui. Hotărâtă numai ca şi jupân Zagtoba că 
mai întârzie o vreme, ca să ferească femeile prin vârsta şi 
faima lui de gurile rele. El încuviinţă cu plăcere, pentru că 
se legase nespus de mult de „haiducel”, şi pe de altă parte, 


începuse să-şi croiască nişte planuri, a căror înfăptuire 
cerea ca el să fie de faţă. Amândouă fetele erau bucuroase, 
iar Basia trecu de la început pe faţă de partea lui Ketling. 

— Şi aşa, astăzi tot nu mai putem să ne mutăm - îi spuse 
stolnicesei, care mai şovăia - iar mai târziu, ce mi-e o zi, ce- 
mi sunt douăzeci, totuna e! 

Ketling îi plăcea şi ei ca şi Krzysiei, fiindcă el le cădea cu 
tronc tuturor femeilor. Pe lângă toate acestea, Basia nu mai 
văzuse niciodată un cavaler străin afară de căpeteniile 
pedestrimii mercenare, oameni mai puţin însemnați şi 
destul de simpli; aşa că îi dădu ocol scuturându-şi ciuful, 
zbătându-şi nările şi privindu-l cu o curiozitate atât de 
stăruitoare, încât fu nevoită să asculte dojana jupânesei 
Makowiecka. Dar, cu toată dojana, nu încetă să-l cerceteze 
din ochi, vrând parcă să afle cât preţuieşte ca oştean, şi în 
cele din urmă începu să-l întrebe despre el şi pe jupân 
Zagtoba. 

— E un mare oştean? îl iscodi pe bătrânul şleahtic. 

— Mai mare nici că se poate. Vezi tu, are multă experienţă, 
de la paisprezece ani a început să slujească în oştire 
împotriva răsculaților englezi, rămânând alături de credinţa 
adevărată. Pe urmă, e şi un şleahtic de neam ales, ceea ce 
se poate vedea bine şi după purtările lui. 

— Domnia Ta l-ai văzut în luptă? 

— De o mie de ori! Stă ca bradul, nici nu se încruntă 
măcar, îşi bate calul cu palma pe grumaz din când în când şi 
e gata să vorbească despre dragoste. 

— Păi cum? e moda ca în asemenea împrejurări să vorbeşti 
de dragoste? 

— Moda e să faci totul ca să arăţi că nu-ţi pasă de plumbi. 

— Dar în lupta în doi se pricepe tot atât de bine? 

— Chiar aşa! e o adevărată viespe, ce să mai vorbim! 

— I-ar putea ţine piept şi lui jupân MichaP? 

— A, nu! Cu Michat nu s-ar putea măsura! 

— Aşa! strigă Basia cu o mândrie bucuroasă - am ştiut că 
nu-i poate ţine piept! M-am gândit de la început că nu-l 


poate înfrunta! 

Şi începu să bată din palme. 

— Atât de mult îţi pasă de Michat? o întrebă Zagtoba. 

Basia îşi scutură ciuful şi tăcu; abia după o vreme, un oftat 
uşor îi umflă pieptul. 

— E, ce-i asta! Sigur că-mi pasă, el e de-al nostru! 

— Dacă-i aşa, apoi bagă de seamă, haiducelule - o preveni 
Zagtoba - că dacă pe câmpul de bătaie e greu să găseşti 
altul mai bun ca Ketling, pentru femei e şi mai periculosus, 
pentru că acestea îl îndrăgesc ca nişte nebune pentru 
farmecul lui. De altminteri, se pricepe de minune şi la 
dragoste! 

— Asta să i-o spui Domnia Ta Krzysiei, că eu nu mă 
gândesc la dragoste - spuse Basia şi, întorcându-se spre 
Drohojowska, o chemă la ea: Krzysia! Krzysia! Vino să-ţi zic 
o vorbă! 

— Iată-mă - răspunse jupâniţa Drohojowska. 

— Jupân Zagloba zice că nici o jupâniţă nu se poate uita la 
Ketling fără să se îndrăgostească de el. Eu l-am cercetat pe 
toate părţile şi n-am nimic, dar tu ce simţi? 

— Baska! Baska! o dojeni Krzysia. 

— Ţi-a plăcut, nu? 

— Dă-mi pace şi astâmpără-te! Dragă Basia, nu spune cine 
ştie ce prostii că uite, jupân Ketling tocmai se apropie de 
noi. 

Krzysia nici nu apucase să se aşeze, că Ketling veni lângă 
ele şi întrebă: 

— Îmi îngăduiţi şi mie să stau alături de Domniile Voastre? 

— Consimţim cu recunoştinţă! răspunse Jeziorkowska. 

— Atunci îndrăznesc să te întreb despre ce era vorba. 

— Despre dragoste! mărturisi Basia fără înconjur. 

Ketling şezu alături de Krzysia. Tăcură o vreme, căci 
Krzysia, de obicei stăpână pe sine, era cuprinsă de sfială în 
faţa acestui cavaler, aşa că el fu nevoit să întrebe iarăşi cel 
dintâi: 

— Vorbeaţi într-adevăr despre un lucru atât de plăcut...? 


— Aşa-i! răspunse jupâniţa Drohojowska cu glasul 
tremurat. 

— Aş fi peste măsură de bucuros să aud părerea Domniei 
Tale. 

— Domnia Ia să mă ierţi, dar îmi lipseşte şi îndrăzneala, şi 
iscusinţa, aşa că mai degrabă eu aş putea asculta ceva nou 
de la Domnia Ta. 

— Krzysia are dreptate! se amestecă Zagtoba. Ascultăm! 

— Atunci, jupâniţă, pofteşte şi întreabă! o îndemnă Ketling. 

Şi înălţându-şi privirile, începu să vorbească parcă pentru 
sine. 

— Dragostea e o povară grea, fiindcă din cauza ei omul 
slobod devine sclav. Cum cade pasărea străpunsă de 
săgeată la picioarele vânătorului, aşa şi omul lovit de 
dragoste nu se mai poate ridica de la picioarele iubitei... 

Dragostea înseamnă tristeţe; când oare mai curg atâtea 
lacrimi, când mai sloboade pieptul atâtea oftaturi? Cine se 
îndrăgosteşte, aceluia nu-i mai arde de straie şi de jocuri, 
de zaruri şi de vânătoare; poate să stea cu genunchii 
îmbrăţişaţi şi să sufere cu dor, asemenea celui care a 
pierdut o fiinţă apropiată... 

Dragostea e o boală; ca şi la caz de boală, faţa păleşte, 
ochii se adâncesc, mâinile încep să tremure şi degetele se 
subţiază, iar omul se gândeşte la moarte sau, dus la 
nebunie, umblă neîngrijit, vorbeşte cu luna de pe cer, scrie 
bucuros numele iubitei pe nisip şi, când i-l şterge vântul, se 
vaită: „nenorocire...!”...şi e gata să hohotească de plâns... 

Ketling se opri o clipă; ai fi zis că se lăsa în voia gândurilor. 
Krzysia îi asculta cuvintele ca pe un cântec, cu tot sufletul. 
Buzele umbrite i se răsfrânseseră, iar ochii nu i se mai 
dezlipeau de pe chipul frumos al cavalerului. Basiei îi 
căzuse ciuful pe ochi, aşa că nu se putea vedea ce gândeşte, 
dar stătea şi ea tăcută. 

Deodată, jupân Zagtoba căscă zgomotos, răsuflă adânc, îşi 
întinse picioarele şi zise: 


— Dragostea asta nu-i bună de nimic; zi să facă încălțări la 
câini din ea! 

— Şi totuşi - începu iarăşi cavalerul - dacă e greu să 
iubeşti, e şi mai greu să nu iubeşti, căci cine se mulţumeşte 
fără dragoste, doar cu slavă, bogății, mirodenii şi odoare? 
Cine nu-i va spune fiinţei iubite: „Pentru tine mă lepăd de 
împărăție, de sceptru, de sănătatea şi viaţa-mi întreagă...!” 
Şi pentru că oricine şi-ar da viaţa pentru dragoste, atunci 
dragostea e mai de preţ decât viaţa... 

Ketling sfârşi. 

Jupâniţele stăteau ghemuite una în alta, admirând simţirea 
vorbelor şi acele întorsături iscusite, străine cavalerilor din 
Polonia, până când jupân Zagtoba, care aţipise spre sfârşit, 
se trezi şi, clipind din ochi, începu să se uite când la 
jupâniţe, când la cavaler, apoi treaz de-a binelea, întrebă 
glas tare: 

— Ce spuneţi? 

— Îţi spunem Domniei Tale: noapte bună! răspunse Basia. 

— Aha, acum ştiu, vorbeaţi de dragoste. Cum a fost 
încheierea? 

— Tocmai ziceam că pentru Domnia Ta somnul e mai 
dulce. 

— Ce să mai zic! M-a cuprins toropeala. Păi cu atâta 
dragoste, oftaturi, văicăreală! Dac-am văzut, am găsit şi eu 
o rimă potrivită: „moţăială” şi cred că este cea mai bună, 
pentru că e destul de târziu. Noapte uşoară tuturor şi mai 
daţi-mi pace cu dragostea... Doamne, Doamne! cotoiul 
miorlăie până înghite slănina şi pe urmă se linge pe bot... 
La vremea mea, semănăm şi eu ca două picături de apă cu 
Ketling şi iubeam cu atâta înfocare, că putea să mă izbească 
berbecul un ceas în spate până să-mi dau seama. Dar acum, 
la bătrâneţe, mai bine mă odihnesc în lege, mai ales dacă 
gazda binevoitoare nu numai că mă va însoţi la culcare, dar 
va şi ciocni cu mine la capul patului. 

— lată-mă-s, Domnia Ia! răspunse Ketling săritor. 


— Să mergem, să mergem. Ia te uită ce sus e luna. Mâine 
o să fie vreme frumoasă, s-a făcut senin şi e lumină ca ziua. 
Ketling e gata să vă vorbească toată noaptea de dragoste, 
dar, nu uitaţi căpriţelor, că e ostenit de drum. 

— Nu sunt ostenit, pentru că m-am odihnit două zile în 
oraş. Mă tem numai că Domniile Voastre nu sunteţi învăţate 
cu priveghiul. 

— Ascultându-te pe Domnia Ta, noaptea ar trece repede - 
zise Krzysia. 

— Acolo unde străluceşte soarele, nu e niciodată noapte! 
răspunse Ketling. 

După care se despărţiră, fiindcă era târziu cu adevărat. 
Jupâniţele dormeau împreună şi, de obicei, sporovăiau 
multă vreme înainte de a adormi, dar în această seară Basia 
nu izbuti s-o stârnească pe kKrzysia; una avea chef de vorbă, 
dar cealaltă îi răspundea cu jumătăţi de cuvinte sau tăcea. 
De câteva ori, când Basia, vorbind despre Ketling, începu 
să-şi bată joc de cele spuse de el, să-l ia puţin în râs şi să-l 
imite, Krzysia o luă de gât cu o duioşie neobişnuită, rugând- 
o să înceteze cu asemenea fleacuri. 

— Basia, el e stăpânul casei - îi spuse - noi stăm sub 
acoperişul lui... şi am băgat de seama că te-a îndrăgit de la 
început. 

— De unde ştii tu? întrebă Basia. 

— Păi cine nu te-ar îndrăgi pe tine? Toţi ţin la tine... şi eu... 
te iubesc mult de tot. 

Şi îşi apropie chipul ei minunat de faţa Basiei, ghemuindu- 
se alături şi sărutându-i ochii. 

Într-un târziu se culcară, dar Krzysia nu putu să adoarmă 
multă vreme. Era neliniştită. În răstimpuri, inima îi zvâcnea 
atât de tare, că îşi aşeza amândouă mâinile pe pieptul ca 
atlazul, ca să-i potolească bătaia. De asemenea, uneori, mai 
ales când încerca să închidă ochii, i se părea că un chip 
frumos ca un vis se pleca asupra ei şi un glas îi şoptea la 
ureche: 


— Pentru tine mă lepăd de împărăție, de sceptru, de 
sănătatea şi viaţa-mi întreagă! 

CAPITOLUL XII. 

DUPĂ CÂTEVA ZILE, JUPÂN ZAGLOBA II SCRIA lui 
Skrzetuski un răvaş cu încheierea care urmează: „lar dacă 
înainte de alegeri nu mă întorc acasă, nu trebuie să vă 
miraţi. Nu e din pricină că aş ţine mai puţin la voi, ci pentru 
că diavolul nu doarme, iar eu, în loc de pasăre, nu vreau să 
mă trezesc cu ceva necuviincios în mână. Va fi cum nu se 
poate mai rău, dacă n-am să-i pot spune lui Michat la 
întoarcere: «Cealaltă e prinsă, dar haiducelul vacat(697!». 
Totul stă în puterea lui Dumnezeu, dar gândesc că atunci n- 
ar mai fi nevoie să-l împing pe Michat de la spate şi nici să 
fac praeparationes îndelungi, aşa că voi o să sosiți când 
totul va fi gata. În acest timp, amintindu-mi de Ulisse, se 
cuvine să născocesc tot felul de şiretlicuri şi să mai colorez, 
pe ici pe colo, ceea ce nu-mi vine prea lesne, pentru că 
toată viaţa am aşezat adevărul înaintea oricăror nimicuri şi 
m-am hrănit bucuros numai cu el. Pentru Michat şi pentru 
haiducel, însă, am să-mi iau şi povara asta în spinare, că 
amândoi sunt aur curat. Drept care, vă îmbrăţişez pe 
amândoi împreună cu ştrengarii, lăsându-vă în seama lui 
Dumnezeu cel preaînalt”. 

Când sfârşi de scris, jupân Zagtoba presără nisip 
deasupra, apoi lovi hârtia cu palma, o mai citi o dată, 
ţinând-o departe de ochi, după care scoase din deget inelul 
cu pecete, îl udă cu scuipat şi se apucă să sigileze 
scrisoarea. Treabă în timpul căreia veni Ketling. 

— Ziua bună, Domnia Ia! 

— Ziua bună, ziua bună! răspunse Zagtoba. Slavă 
Domnului, vremea e minunată şi tocmai voiam să trimit un 
olăcar la Skrzetuski. 

— Atunci trimite-i închinăciuni şi de la mine. 

— Am şi făcut-o. M-am gândit de la început că trebuie să 
mă închin şi din partea lui Ketling. O să se bucure amândoi 
când vor primi veşti bune. Fireşte că le-am trimis 


închinăciune şi din partea ta, de altminteri, toată scrisoarea 
e plină de tine şi de jupâniţe. 

— Cum aşa? întrebă Ketling. 

Zagtoba îşi sprijini palmele pe genunchi şi începu să bată 
darabana cu degetele, apoi îşi înclină capul şi, privindu-l pe 
Ketling pe sub sprânceană, îi spuse: 

— Dragă Ketling, nu e nevoie să fii chiar proroc, ca să 
prevezi că acolo unde se află cremene şi amnar, mai 
devreme sau mai târziu, vor scăpăra scântei. Tu eşti un 
flăcău chipeş fără pereche, iar de fete, gândesc că nu poţi 
să zici nimic. 

Ketling păru foarte încurcat. 

— Ar trebui să am albeaţă pe ochi ori să fiu un barbarus 
sălbatic - răspunse - ca să nu văd cât sunt de frumoase şi să 
nu le îndrăgesc. 

— Păi vezi! zise Zagtoba, uitându-se la obrajii stacojii ai lui 
Ketling şi zâmbind. 

— Apoi dacă nu eşti barbarus, atunci nu se cuvine să umbli 
ca turcii după amândouă. 

— Domnia Ta, cum poţi să-ţi închipui aşa ceva? 

— Ba nu-mi închipui nimic, zic şi eu doar aşa... A! 
vânzătorule! ai ciripit atâta despre dragoste, că de trei zile 
Krzysia umblă palidă la faţă, ca şi când ar fi luat nu ştiu ce 
hapuri. A, păi ce să te mai miri! Dacă şi eu când eram tânăr 
întârziam cu lăuta pe ger sub fereastra unei negricioase, 
semăna cu Drohojowska; îmi aduc aminte că-i cântam: 

Cânt din cobză la fereastră Şi tu dormi parc-ai fi moartă! 
Hei! Hei! 

Dacă doreşti, îţi împrumut cântecul ăsta sau îţi alcătuiesc 
altul, că priceperea nu-mi lipseşte. Ai băgat de seamă că 
Drohojowska aduce puţin cu Olefka, numai că aia avea 
părul cânepiu şi n-avea pufuşorul de deasupra gurii; sunt 
unii care socotesc asta drept o raritate care întăreşte şi mai 
mult farmecul. Ehe, am văzut eu că te soarbe din priviri. I- 
am scris şi lui Skrzetuski. Nu-i aşa că seamănă cu Olenka? 


— În clipa dintâi n-am băgat de seamă asemănarea, dar 
poate fi. La statură şi la înfăţişare seamănă. 

— Acum ascultă ce-am să-ţi spun: am să-ţi destăinui 
arcana170) de familie; ca prieten ce-mi eşti, trebuie să ştii 
şi tu: ai grijă să nu te arăţi nerecunoscător faţă de 
Woltodyjowski, fiindcă eu şi jupâneasa Makowiecka am 
hotărât pe una dintre fete pentru el. 

Jupân Zagtoba începu să privească stăruitor în ochii lui 
Ketling care păli şi întrebă: 

— Pe care? 

— Pe Drohojowska - răspunse iar Zagtoba. 

Şi, scoțând buza de jos înainte, începu să clipească pe sub 
sprânceana încruntată din ochiul sănătos. 

Ketling tăcu atât de mult, încât în cele din urmă Zagtoba îl 
întrebă: 

— Ei, ce zici de asta? 

Cavalerul răspunse cu glasul schimbat, dar cu hotărâre: 

— Domnia Ta, poţi să fii sigur că n-am să-mi dau frâu inimii 
în paguba lui Michat. 

— Eşti sigur? 

— Am suferit multe în viaţă - răspunse oşteanul. Ai 
cuvântul meu de cavaler că mă voi stăpâni! 

Abia acum jupân Zagtoba îşi desfăcu braţele. 

— Ketling! sărmane, lasă-ţi inima să zburde slobodă, cât 
vrei; am vrut numai să te pun la încercare. Nu pe 
Drohojowska, ci pe haiducel l-am hotărât lui Michat. 

Faţa lui Ketling se lumină de o bucurie adâncă, aşa că, 
luându-l în braţe pe Zagtoba, îl strânse îndelung, apoi îl 
întrebă: 

— Dar e sigur că se iubesc? 

— Păi cine nu l-ar iubi pe haiducelul meu, ai? răspunse 
Zagtoba. 

— S-au şi logodit? 

— Nu încă. Michal! abia a scăpat de durerea lui, dar se vor 
logodi... lasă asta în seama mea. Fata, deşi nu se lasă prinsă 


ca o nevăstuică, îi arată multă bunăvoință, fiindcă sabia e 
lucrul cel mai însemnat pentru ea... 

— Am băgat de seamă, pe legea mea! îl întrerupse Ketling 
înflăcărat. 

— Aha! ai băgat de seamă! Michat plânge încă după 
cealaltă, dar dacă e să-i cadă vreuna dragă, apoi nu-ncape 
îndoială că va fi haiducelul; ea seamănă cel mai mult cu 
răposata, cu toate că-i umblă ochii mai puţin, fiind mai mică 
de ani. Bine că se potrivesc toate, nu? Am eu grijă ca să fie 
două nunţi la alegeri! 

Fără un cuvânt, Ketling îl luă iar în braţe pe jupân Zagtoba 
şi începu să-şi lipească faţa frumoasă de obrajii roşii ai 
bătrânului până când şleahticul răsuflă adânc şi întrebă: 

— Atât de mult ţi-a intrat Drohojowska pe sub piele? 

— Nu ştiu, nu ştiu - dădu răspuns Ketling - ştiu doar atâta 
că făptura-i cerească mi-a bucurat privirile, mi-am spus că 
numai ea poate fi îndrăgită de inima-mi suferindă şi toată 
noaptea mi-am speriat somnul oftând şi lăsându-mă purtat 
pe aripile dorului. De atunci, îmi stăpâneşte toată fiinţa, 
cum stăpâneşte o regină ţara supusă şi credincioasă. Dacă 
asta e dragoste sau altceva, nu ştiu! 

— Ştii însă că nu-i nici căciulă şi nici trei coţi de țesătură 
pentru nădragi, nici chingă şi nici pofil, nici omletă cu 
cârnaţi şi nici un bidon cu horilcă. Dacă eşti sigur că-i aşa, 
de rest întreab-o pe Krzysia, iar dacă nu vrei, o întreb eu! 

— Să nu faci una ca asta, Domnia Ta! se împotrivi Ketling 
zâmbind. Dacă e să mă înec, barem să mi se pară că înot 
măcar câteva zile. 

— Văd eu că scoţienii sunt flăcăi de ispravă în bătălie, dar 
în dragoste nu fac două parale. Împotriva femeii e nevoie de 
avânt, ca şi împotriva duşmanului. Veni, vidi, vici!471Y, asta 
era parola mea... 

— Cu timpul, dacă dorinţa mea cea mai fierbinte are să se 
îndeplinească - spuse Ketling - poate că am să te rog să-mi 
dai un auxilium472 ) prietenesc. Cu toate că am obţinut 
dreptul de a mă socoti polonez, cu toate că în venele mele 


curge sânge de nobil, numele meu nu este prea cunoscut 
aici şi nu ştiu dacă jupâneasa stolniceasă... 

— Jupâneasa stolniceasă? îl întrerupse Zagtoba. De asta să 
nu ai teamă. Jupâneasa stolniceasă e ca o tabachere 
cântătoare. Cum o-nvârt, aşa o să cânte. Mă duc 
numaidecât la ea. Trebuie s-o previn, ca să nu se uite 
strâmb la purtarea ta faţă de Krzysia, deşi la voi e altfel. 
Acum n-am să vorbesc în numele tău, am să amintesc doar 
în treacăt că fata îţi place şi că ar fi bine dacă v-aţi lua. Pe 
legea mea, mă duc numaidecât, iar tu nu te înfricoşa, ştii că 
eu pot să spun tot ce-mi place. 

Şi deşi Ketling mai încercă să-l oprească, jupân Zagloba se 
ridică şi plecă. 

Pe drum o întâlni pe Basia care fugea ca de obicei, şi-i 
destăinui: 

— Ştii, Krzysia l-a dat gata pe Ketling. 

— Nu e el cel dintâi! răspunse Basia. 

— Şi tu nu eşti ciudoasă? 

— Ketling e o păpuşă! e cavaler frumos, dar păpuşă! Uite 
că mi-am julit genunchiul de oişte şi gata! 

Basia se aplecă şi începu să-şi frece genunchiul, uitându-se 
în acelaşi timp la Zagtoba, care-i spuse: 

— Pentru Dumnezeu! ai grijă! Şi-acum unde zbori? 

— La Krzysia. 

— Ce face? 

— Krzysia? De la un timp mă sărută întruna şi se tot freacă 
de mine ca un pisoi. 

— Să nu-i spui că l-a ameţit pe Ketling! 

— Aha, parcă eu pot să mă stăpânesc! 

Jupân Zagtoba ştia prea bine că Basia nu se va putea 
stăpâni şi tocmai de aceea o oprise să vorbească. 

Aşa că merse mai departe, bucuros foarte de şiretenia lui, 
iar Basia se năpusti ca o săgeată la Drohojowska. 

— M-am lovit la genunchi, iar Ketling s-a îndrăgostit de 
tine până peste urechi! strigă din prag. N-am băgat de 
seamă că oiştea ieşea din şopron... şi pleosc! Am văzut stele 


verzi, dar nu-i nimic! Jupân Zagtoba m-a rugat să nu-ţi spun 
nimic. Nu ţi-am zis eu că aşa are să se întâmple? Ţi-am spus 
de la început, iar tu voiai să mi-l dai mie! N-ai teamă, te 
cunosc eu! Mă mai doare puţin! Eu n-am încercat să ţi-l bag 
în suflet pe jupân Nowowiejski, dar pe Ketling, oho! Umblă 
prin toată casa cu capul în mâini şi vorbeşte de unul singur. 
Frumos, Krzysia, frumos! n-am ce zice. Scotul, scotoi, cotul, 
cotoi! 

Basia îşi ridică degetul spre ochii Krzysiei. 

— Basia! strigă Drohojowska. 

— Scotul, scotoi, cotul, cotoi! 

— Ah, cât sunt de nefericită, cât sunt de nefericită! strigă 
Krzysia deodată şi începu să plângă. 

După o clipă, Basia încercă s-o mângâie, dar nu izbuti 
mare lucru, aşa că Drohojowska vărsă lacrimi amare, ca 
niciodată până atunci. 

În toată casa nu ştia nimeni cât era de nenorocită. De 
câteva zile parcă avea fierbinţeală, obrajii îi păliseră, ochii i 
se adânciseră în orbite, pieptul i se zbuciuma răsuflând 
scurt şi întrerupt, se întâmpla cu ea ceva neînțeles; parcă o 
năpădise slăbiciunea pe neaşteptate; nu venise cu încetul, 
treptat, ci deodată, o cuprinsese ca o vântoasă, ca furtuna; 
îi înfierbântase sângele ca vâlvătaia, îi obosise închipuirea 
ca un fulger. Nu fusese în stare să se împotrivească nici 
măcar o clipă acestei puteri atât de crâncene şi de 
neaşteptate. Liniştea o părăsise. Voința îi semăna cu o 
pasăre cu aripile frânte... 

Nici ea nu ştia dacă-l iubeşte pe Ketling sau îl urăşte şi o 
spaimă fără margini punea stăpânire pe ea, când îşi punea 
această întrebare; simţea însă că inima îi bate aşa de tare 
numai din pricina lui; gândurile învălmăşite se opreau doar 
la el; pretutindeni, în ea şi în afara ei, era numai el. Nici 
vorbă să se poată apăra. I-ar fi fost mai uşor să nu-l 
iubească, decât să nu se gândească la el; vederea lui îi 
îmbăta privirile, auzul glasului o ameţea, sufletul întreg îl 
sorbea cu lăcomie... Nici în somn nu putea să scape de 


chipul lui stăruitor; abia închidea ochii, şi faţa lui se apleca 
peste ea şoptindu-i: „Pentru tine mă lepăd de împărăție, de 
sceptru, de slavă şi bogății...” Şi capul acesta era atât de 
aproape, atât de aproape, încât şi pe întuneric fruntea 
jupâniţei se făcea ca purpura. Avea sânge iute, de ruteancă; 
vâlvătăi necunoscute îi creşteau în piept, vâlvătăi de care 
până mai ieri habar nu avea, la dogoarea cărora era 
potopită de frică şi ruşine, de o slăbiciune adâncă, de o 
moleşeală în acelaşi timp dureroasă şi plăcută. Noaptea nu-i 
aduse odihnă. Se simţea din ce în ce mai trudită, ca după o 
muncă foarte grea. 

„Krzysia! Krzysia! ce se întâmplă cu tine?!” se întreba. Dar 
tulburarea şi ameţeala nu se mai sfârşeau. 

Nu se întâmplase încă nimic, nu se petrecuse nimic, până 
acum nu schimbase nici două vorbe singură numai cu 
Ketling; cu toate că se gândea numai la el, ceva dinlăuntrul 
ei îi şoptea întruna: „Păzeşte-te! Ocoleşte-l...” Şi îl ocolea... 

Spre norocul ei, nu se gândise până în această clipă că e 
logodită cu Wotodyjowski şi nu se gândise tocmai pentru că 
nu se întâmplase nimic, pentru că nu se mai gândise la 
nimeni, nici la ea şi nici la alţii, numai la Ketling. 

Îşi ascundea zbuciumul în cel mai îndepărtat colţ al 
sufletului şi nădejdea că nu ghiceşte nimeni ce se petrece 
cu ea, că nu se ocupa nimeni de ea şi de Ketling, îi aducea o 
mare uşurare. Deodată cuvintele Basiei o convinseră că 
lucrurile stau altfel, că lumea se uită la ei şi-i uneşte în 
gând, că ştie tot. Astfel că grija, ruşinea şi durerea, toate 
laolaltă, îi învinseră voinţa şi plânse ca un copil. 

Cuvintele Basiei făcură doar începutul pentru înţepăturile 
de tot felul: priviri cu tâlc, semne din ochi şi clătinări din 
cap, pe scurt, pentru toate vorbele cu două tăişuri pe care 
fu nevoită să le rabde. Suferinţa începu chiar din ziua 
următoare, în timpul prânzului. Jupâneasa stolniceasă îşi 
muta privirile de la ea la Ketling şi de la Ketling la ea, lucru 
pe care nu-l făcea mai înainte. Jupân Zagtoba îşi tot dregea 
glasul cu înţeles. Câteodată vorbirea se întrerupea fără o 


pricină anume şi se aşternea tăcerea; odată, în timpul unei 
asemenea întreruperi, neastâmpărata Basia strigă de auzi 
toată lumea: 

— Ehe, ştiu ceva, dar nu spun. 

Krzysia se îmbujoră numaidecât, apoi păli, ca şi cum o 
primejdie de moarte ar fi trecut pe lângă ea; Ketling îşi 
plecă şi el capul. Amândoi înţeleseră prea bine că e vorba 
de ei şi, cu toate că se fereau să-şi vorbească, cu toate că ea 
se ferea să se uite la el, era limpede pentru amândoi că 
ceva se întâmpla între ei, că simt amândoi aceeaşi 
stinghereală care-i uneşte şi-i depărtează în acelaşi timp, 
fiindcă din cauza ei nu mai sunt slobozi în mişcări şi nu mai 
pot să fie nişte prieteni obişnuiţi. Din fericire pentru ei, 
nimeni nu lua în seamă şotia Basiei; jupân Zagtoba se 
pregătea să plece la oraş, de unde avea să se întoarcă 
însoţit de mai mulţi cavaleri, şi toţi se gândeau numai la 
asta. 

Într-adevăr, seara, conacul lui Ketling strălucea de lumină; 
veniseră vreo cincisprezece oşteni şi câţiva muzicanți pe 
care gazda prevenitoare îi adusese pentru a le înveseli pe 
jupâniţe. Nu puteau să dănţuiască, deoarece postul cel 
mare şi doliul lui Ketling nu le-o îngăduia, dar ascultară 
capela şi petrecură tăifăsuind. Femeile se îmbrăcară de 
sărbătoare, stolniceasa apăru îmbrăcată în mătăsuri 
orientale, „haiducelul” se împodobi pestriţ şi le luă ochii 
oştenilor cu buzele ca fraga şi ciuful bălai care-i cădea 
mereu peste ochi; stârnea râsul cu vorbele dintr-o bucată şi 
uimea prin purtările în care îndrăzneala de-a dreptul 
căzăcească se îmbina cu un farmec neprefăcut. 

Krzysia, al cărei doliu după tată se apropia de sfârşit, avea 
o rochie albă cu fire de argint. Unii dintre cavaleri o 
asemuiau cu Junona, alţii cu Diana, dar nici unul nu se 
apropia prea mult de ea, nu-şi răsucea mustaţa, nu-şi 
târşâia picioarele şi nu-i făcea curte, nici unul nu se uita la 
ea cu priviri scânteietoare şi nu-i vorbea despre dragoste. 
În schimb, băgă de seamă că cei care se uitau cu admiraţie 


şi cu respect la ea, se uitau după aceea la Ketling; unii se 
apropiau de el şi-i strângeau mâna, firitisindu-l şi urându-i 
fericire, iar el înălța din umeri şi-şi desfăcea braţele parcă 
împotrivindu-se. 

Krzysia, ageră şi pătrunzătoare din fire, era aproape 
sigură că vorbesc despre ea, socotind-o ca şi logodnica lui. 
Şi pentru că n-avea cum să prevadă că jupân Zagtoba 
şoptise fiecăruia câte ceva la ureche, îşi bătea capul să afle 
care-i temeiul acelor presupuneri. 

„Îmi stă scris ceva pe frunte?” se gândea cu nelinişte, 
ruşinată şi îngrijorată. 

Apoi începură să-i ajungă la ureche şi cuvinte spuse parcă 
nu pentru ea, dar pe care le auzeau cu toţii: „Ketling are 
noroc...!” „S-a născut cu tichie...” „Nu e de mirare, că şiel 
e chipeş...!” şi altele asemenea. 

Alţii, cavaleri curtenitori, dorind s-o înveselească şi să-i 
spună ceva care să-i placă, vorbeau cu ea despre Ketling, 
lăudându-i bărbăţia, vrednicia, obiceiurile alese şi obârşia 
străveche. Vrând nevrând, Krzysia era nevoită să asculte şi 
privirile ei îl căutau pe cel despre care era vorba şi uneori 
se întâlneau cu ale lui. Atunci vraja o cuprindea cu puteri 
sporite şi, fără să-şi dea seama, se îmbăta de vederea lui. 
Cât de mult se deosebea Ketling de toţi aceşti oşteni aspri! 
„Parcă e un prinţ printre curtenii săi” - se gândea Krzysia, 
uitându-se la chipul acesta ales, de aristocrat, la ochii de 
heruvim, plini de mâhnire adâncă, şi la fruntea umbrită de 
părul cânepiu, bogat. I se topea inima şi murea, ca şi când 
capul acesta ar fi fost pentru ea cel mai scump de pe lume. 
EI îi vedea tulburarea şi nu se apropia decât dacă mai era 
cineva de faţă. Regină să fi fost şi n-ar fi fost înconjurată cu 
mai mare cinstire şi luare-aminte decât cele pe care i le 
arăta el. Când vorbea cu ea, îşi înclina capul, trăgându-şi 
piciorul înapoi, în semn că e gata în orice clipă să 
îngenuncheze în faţa ei; spunea totul cu gravitate, nu 
glumea niciodată, deşi cu Basia se hârjonea cu plăcere. În 
purtarea lui faţă de ea, pe lângă cea mai mare preţuire, era 


mai curând o umbră de mâhnire plină de dulceaţă. Din 
această pricină, nimeni nu-şi îngăduia vorbe prea limpezi, 
nu se arăta prea îndrăzneţ, nici măcar în glumă, ca şi când 
toţi împărtăşeau convingerea că au de-a face cu o jupâniţă 
care-i întrece pe toţi prin purtări alese şi născare, cu care 
niciodată nu ajunge buna-cuviinţă. 

De aceea, Krzysia îi era recunoscătoare din toată inima, 
Seara se scurse pentru ea plină de temeri, dar cât de dulce! 
Aproape de miezul nopţii capela încetă să cânte, jupâniţele 
îşi luară rămas-bun şi printre cavaleri începură să se prefire 
tot mai des cupele; veselia şi larma crescură, jupân Zagtoba 
luându-şi rangul de hatman. 

Baska părăsise adunarea voioasă ca o păsărică, îi plăcuse 
grozav, aşa că înainte de a îngenunchea pentru rugăciune, 
începu să facă nebunii, să trăncănească vrute şi nevrute, să 
imite pe musafiri, în sfârşit îi spuse Krzysiei bătând din 
palme: 

— Ce bine că a venit Ketling ăsta al tău! Cel puţin de 
oşteni n-o să ducem lipsă! Oho! numai să treacă postul şi 
am să dănţuiesc pân-oi cădea din picioare. Ce-o să mai 
petrecem! Şi la logodna ta cu Ketling, apoi la nuntă! Ai să 
vezi! Să mă ia tătarii în robie dacă n-am să întorc casa pe 
dos! Ce-ar fi, dacă ne-ar lua? Ptiu! ar fi nemaipomenit! Ce 
bun e Ketling! Aduce muzicanți pentru tine, dar pe lângă 
tine mă veselesc şi eu. O să facă tot felul de năzbâtii pentru 
tine, până când o să facă buf...! 

Şi Baska se aruncă deodată în genunchi înaintea Krzysiei 
şi, încolăcindu-i genunchi cu braţele, începu să vorbească, 
imitând glasul coborât al lui Ketling: 

— Jupâniţă! îmi eşti atât de dragă, că nu mai pot să-mi 
trag sufletul!... Mi-eşti dragă şi pe jos şi călare, şi sătul şi 
flămând, şi ca în Scoţia şi... Vrei să fii a mea...? 

— Baska! mă supăr! o certă Krzysia. 

Dar, în loc să se supere, o luă în braţe şi, chipurile, 
forţându-se s-o ridice, începu s-o sărute pe ochi... 

CAPITOLUL XIII. 


JUPÂN ZAGLOBA, ŞTIA PREA BINE CĂ MICUL VITEAZ 
înclina mai mult spre Krzysia decât spre Baska şi tocmai de 
aceea se hotărâse să scape de Krzysia. Cunoscându-l bine 
pe Wotodyjowski, era convins că acesta, neavând de ales, se 
va întoarce la Basia, care îi plăcea atât de mult bătrânului 
şleahtic, încât nu pricepea cum putea cineva să se mai 
gândească la alta. Socotea că nu poate să-i facă un bine mai 
mare lui Wotodyjowski, decât peţindu-l pe „haiducelul” lui; 
se umplea de mulţumire la gândul acestei însoţiri. Pe 
Wotodyjowski şi pe Krzysia era supărat; fără doar şi poate, 
era mai bine ca Michal să se însoare cu Krzysia decât să nu 
ia pe nimeni, dar hotărâse să facă tot ce-i stă în puteri ca 
să-l însoare cu haiducelul. 

Tocmai pentru că ştia preferința micului cavaler pentru 
Drohojowska, se îndârjise s-o dea cât mai repede lui 
Ketling. 

Cu toate acestea, răspunsul pe care-l primi după vreo 
două săptămâni de la Skrzetuski îl cam făcu să şovăie. 

Skrzetuski îl sfătuia să nu se amestece, de teamă că dacă 
lucrurile aveau să se întâmple dimpotrivă, între cei doi 
prieteni se vor ivi neînţelegeri. Aşa ceva nu-şi dorea nici 
jupân Zagtoba, aşa că începu să-şi facă tot felul de învinuiri, 
pe care le domoli după cum urmează: „Dacă Michat şi 
Krzysia s-ar fi făgăduit unul altuia şi dacă eu l-aş băga pe 
Ketling între ei, nu zic! Dar aşa? Solomon zice: «Nu-ţi băga 
nasul unde nu-ţi fierbe oala!» şi are dreptate. Dar oricine 
are dreptul să dorească ceva. La urma urmelor, ce-am făcut 
atât de rău? Să-mi spună cineva ce rău am făcut!” 

Şi jupân Zagtoba îşi puse mâinile în şolduri şi, scoţându-şi 
buza înainte, începu să privească sfidător la pereţii 
încăperii, de parcă de la ei aştepta vreo învinuire, dar, 
pentru că zidurile nu răspunseră nimic, vorbi tot el: „I-am 
spus lui Ketling că pe haiducel l-am hotărât pentru Michal. 
Ei şi ce, n-am voie? Nu cumva nu-i adevărat? Să mă- 
mbolnăvesc de podagră dacă.-l doresc pe altcineva...!” 


Pereţii recunoscuseră dreptatea lui jupân Zagtoba printr-o 
tăcere desăvârşită. 

lar el urmă: „l-am spus haiducelului că Drohojowska l-a 
săgetat pe Ketling; şi ce, poate nu-i aşa? N-a recunoscut 
chiar el şi n-a oftat lângă vatră de a împrăştiat cenuşa prin 
odaie? Ce-am văzut, aia am spus şi la alţii. Skrzetuski vede 
limpede, dar nici iscusinţa mea nu e bună doar de aruncat 
la câini. Ştiu şi eu ce pot să spun şi când e mai bine să tac... 
Hm! îmi scrie să nu mă amestec! Poate fi şi aşa. N-am să mă 
amestec, dar dac-o să rămânem numai noi trei în încăpere, 
eu, Krzysia şi Ketling, apoi am să plec să-mi văd de treaba 
mea şi-i las să se descurce şi fără mine. De altminteri, cred 
că se vor descurca. Nu mai au nevoie de ajutorul nimănui, 
le sar ochii unul după celălalt. Şi pe urmă, vine primăvara şi 
atunci nu numai soarele, ci şi poftele dogoresc mai tare... 
Bine! am să las totul baltă, să vedem ce iese...” 

Şi avea să se vadă curând. În săptămâna mare, toată 
suflarea de la conacul lui Ketling se mută la Varşovia, într- 
un han de pe uliţa Dtuga, ca să fie mai aproape de biserici, 
să se bucure pe îndelete de slujbe şi să-şi sature privirile de 
larma de sărbătoare a oraşului. 

Ketling îndeplini şi aici îndatoririle de gazdă; deşi străin, 
cunoştea cel mai bine oraşul de scaun şi avea prieteni peste 
tot, cu ajutorul cărora putea să se descurce. Se întrecea în 
bunăvoință şi le ghicea gândurile celor două jupâniţe, mai 
ales pe ale Krzysiei. Toţi îl îndrăgiseră din tot sufletul. 
Jupâneasa Makowiecka, prevenită de jupân Zagtoba, privea 
tot mai îngăduitoare la el şi la Krzysia, şi nu-i spusese nimic 
fetei până acum numai că tăcuse şi el. Virtuoasei „mătuşi” i 
se părea un lucru firesc şi de bună-cuviinţă ca un cavaler să 
slujească o jupâniţă, cu atât mai mult cu cât era un cavaler 
cu adevărat strălucit, care întâmpina la tot pasul semne de 
respect şi de prietenie nu numai de la cei mai de jos, dar şi 
de la cei cu ranguri mai înalte, atât de bine ştia să-i câştige 
pe toţi prin farmec şi obiceiuri... prin dărnicie şi dulceaţă în 
timp de pace şi prin vitejie pe câmpul de bătaie. 


Va fi ce va da Dumnezeu şi cum va hotări bărbatul meu - 
îşi spunea stolniceasa - dar eu una n-am să le pun beţe-n 
roate.” 

Datorită acestei îngăduinţe, Ketling petrecea mai mult 
timp cu Krzysia acum decât în propria casă. Deşi cel mai 
adesea umblau cu toţii. De obicei, Zagtoba îi dădea braţul 
stolnicesei, Ketling, Krzysiei, iar Basia, cea mai tânără, 
zburda în voie, aci repezindu-se înainte, aci oprindu-se în 
faţa tarabelor, ca să caşte gura la mărfuri şi alte minunăţii 
de dincolo de mare, pe care nu le mai văzuse până atunci. 
Krzysia se obişnuise treptat cu Ketling şi acum, când se 
rezema de braţul lui, când îl asculta ce spune sau când se 
uita la chipu-i ales, inima nu i se mai zbătea să-i spargă 
pieptul, nu-şi mai pierdea cumpătul, nu se mai simţea 
stânjenită, încercând în schimb o dulceaţă ameţitoare. Erau 
mereu împreună; la biserică îngenuncheau unul lângă 
celălalt, glasurile li se împleteau în rugăciuni şi în cântece 
pioase. 

Ketling îşi cunoştea foarte bine inima; Krzysia însă, fie din 
lipsă de curaj, fie pentru că voia să se păcălească singură, 
nu-şi spusese încă: „Îl iubesc” - dar se aveau tare dragi. Se 
legase între ei şi o mare prietenie, astfel că, pe lângă 
dragoste, ţineau foarte mult unul la altul; nu vorbiseră de 
dragoste până acum şi timpul le trecea ca un vis senin. 

În curând aveau să se adune norii învinuirilor, dar acum 
era acalmie. locmai apropierea de Ketling, obişnuinţa cu el, 
prietenia care înflorise odată cu dragostea între ei alungară 
temerile Krzyisei, impresiile nu mai erau atât de violente şi 
potoliră vârtejurile sângelui şi ale închipuiri. Erau 
împreună, se simțeau bine unul alături de celălalt şi Kryzsia 
se lăsa cu tot sufletul în seama acestei stări plăcute, nu voia 
să se gândească la altceva, că odată şi odată totul se va 
sfârşi, că pentru spulberarea acestei amăgiri era nevoie de 
un singur cuvânt al lui Ketling: „Ie iubesc!” 

Cuvântul acesta fu rostit în curând. Odată, când 
stolniceasa şi Basia plecaseră la o rudă bolnavă, Ketling îi 


convinse pe Krzysia şi pe jupân Zagtoba să viziteze castelul 
regal, pe care jupâniţa nu-l mai văzuse şi de ale cărui 
minunăţii se vorbea în toată ţara. Se duseră, aşadar, toţi 
trei. Dărnicia lui Ketling le deschise uşile şi Krzysia fu 
întâmpinată cu plecăciuni atât de adânci, de parcă era 
însăşi regina care se întorcea la reşedinţa sa. Ketling, care 
cunoştea bine castelul, o conduse prin săli şi încăperi 
strălucite. Văzură teatrum, baia regală, zăboviră în faţa 
tablourilor care înfăţişau bătăliile şi izbânzile lui Zigmunt şi 
Wltadystaw asupra seminţiilor răsăritene, se plimbară pe 
terase, de unde ochiul îmbrăţişa întinderile nemărginite ale 
ţării. Krzysia nu-şi putea stăpâni admiraţia, iar el îi arăta şi-i 
lămurea fiecare lucru. Tăcând în răstimpuri şi privind-o în 
ochii albaştri întunecaţi, de parcă voia să-i spună: „Ce 
înseamnă toate aceste minunăţii pe lângă tine, o minune! 
Ce înseamnă aceste comori pe lângă tine, comoara mea!” 

Jupâniţa pricepea această vorbire plăcută. Apoi o duse 
într-una din încăperile regale şi, oprindu-se în faţa unei uşi 
ascunse în perete, îi zise: 

— Pe aici se poate ajunge la biserică. E un coridor lung 
care răspunde într-un balconaş nu departe de altarul mare. 
Familia regală stă de obicei şi ascultă slujba în acest 
balconaş. 

— Cunosc bine drumul ăsta - spuse Zagtoba. Am fost 
prieten apropiat cu Jan Kazimierz, iar Maria Ludovica ţinea 
foarte mult la mine, aşa că mă pofteau adesea la slujbă, ca 
să se bucure de tovărăşia mea şi să se întărească în 
credinţă. 

— Vrei să intri, jupâniţă? întrebă Ketling, făcându-i semn 
uşierului să deschidă. 

— Să intrăm - consimţi Krzysia. 

— Duceţi-vă singuri - îi îndemnă jupân Zagtoba - sunteţi 
tineri şi aveţi picioare bune; eu am cam ostenit. Duceţi-vă, 
duceţi-vă, eu o să rămân la uşă. Chiar dacă veţi rosti câteva 
rugăciuni, n-o să mă supăr de zăbavă, fiindcă am să mă 
odihnesc puţin. 


Intrară. 

Ketling îi dădu mâna şi o conduse prin coridorul lung. Nu-i 
duse mâna la inimă, părea liniştit şi adunat în sine. 
Ferestruicile laterale le luminau chipurile din când în când, 
apoi iarăşi se cufundau în întuneric. Inima Krzysiei începu 
să bată mai tare; era prima dată când rămâneau singuri, 
dar liniştea şi dulceaţa lui îi goniră teama. Ajunseră în 
sfârşit în balconaşul aşezat în partea dreaptă a bisericii, 
înapoia băncilor din mijloc, aproape de altarul mare. 

Îngenuncheată mai întâi şi începură să se roage. Biserica 
era tăcută şi goală. Două lumânări ardeau înaintea altarului 
mare, dar toată partea mai adâncită a navei era cufundată 
în umbră. Doar prin vitralii pătrundeau raze colorate, 
odihnindu-se liniştite, pe aceste chipuri prea frumoase, 
adâncite în rugăciune, liniştite, aidoma cu chipurile 
heruvimilor. 

Ketling se ridică cel dintâi şi începu să vorbească în 
şoaptă, neîndrăznind să ridice glasul în biserică: 

— Jupâniţă, priveşte la rezămătorile de catifea; pe ele se 
văd urmele lăsate de capetele perechii regale. Regina 
stătea de partea asta, mai aproape de altar. Aşază-te şi te 
odihneşte pe locul ei... 

— Să fie oare adevărat că a fost nefericită toată viaţa? 
şopti Krzysia aşezându-se. 

— Am auzit istoria ei de când eram copil, pentru că se 
vorbea despre ea prin toate castelele. Se prea poate să fi 
fost nenorocită, fiindcă n-a putut să se cunune cu cel pe 
care-l îndrăgise inima ei. 

Krzysia îşi sprijini capul pe locul adâncit de capul Măriei 
Ludovica şi închise ochii; un simţământ dureros îi strânse 
pieptul; un val de aer rece adie deodată din nava pustie şi 
îngheţă liniştea care-i umplea toată fiinţa. Ketling se uita la 
ea în tăcere; se aşternuse o linişte adâncă. 

Apoi se lăsă să cadă la picioarele Krzysiei şi începu să 
vorbească cu glasul întretăiat, dar liniştit: 


— Nu fac un păcat că îngenunchez înaintea ta într-un loc 
sfânt. Unde vine iubirea întinată să-şi primească 
binecuvântarea, dacă nu la biserică? îmi eşti mai scumpă 
decât sănătatea, mai scumpă decât toate averile lumii, te- 
am îndrăgit cu sufletul şi inima şi aici, înaintea acestui altar, 
îţi mărturisesc dragostea mea...! 

Faţa Krzysiei se făcu albă ca varul. Cu capul sprijinit pe 
catifeaua rezemătorii, nefericita jupâniţă nu făcu nici o 
mişcare, iar el vorbi mai departe: 

— Aşa că îţi îmbrăţişez genunchii şi te rog fierbinte să 
hotărăşti, dacă am să plec cu bucurie cerească în inimă sau 
mă va însoţi suferinţa amară, pe care nu voi putea s-o 
îndur...! 

Aşteptă o clipă, dar cum nu veni nici un răspuns, îşi înclină 
capul şi mai mult, aproape atingând încălţările Krzysiei; o 
tulburare adâncă punea stăpânire pe el, glasul îi tremura, 
ca şi când i s-ar fi îngreunat răsuflarea. 

— În mâinile tale stau fericirea şi viaţa mea. Ai milă, 
jupâniţă, pentru că rău mă apasă povara... 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de noi! strigă 
Krzysia deodată, lăsându-se să cadă în genunchi. 

Ketling nu înţelese nimic, dar nu cuteză să se 
împotrivească acestei rugăminţi, şi începură să se roage. 

În biserica goală răsunau din când în când glasurile lor, 
cărora ecoul le adăuga sunete ciudate şi îndoliate. 

— Doamne, fii milostiv! spunea Krzysia. 

— Doamne, fii milostiv! repeta Ketling. 

— Îndură-te de noi! 

— Indură-te de noi! 

Apoi continuară să se roage în tăcere, dar Ketling văzu că 
suspinele îi zguduie toată făptura Krzysiei. Nu putu să-şi 
vină în fire multă vreme. Într-un târziu se linişti, mai stătu 
îngenuncheată un timp, după care se ridică şi spuse: 

— Să mergem... 

Porniră iarăşi prin coridorul acela lung. Ketling se aştepta 
că va primi răspunsul pe drum şi se uită în ochii ei, dar în 


zadar. 

Mergea grăbită, dorind parcă să ajungă cât mai repede în 
încăperea în care aştepta jupân Zagtoba. 

Când mai aveau numai câţiva paşi până la uşă, Ketling o 
ţinu de marginea rochiei. 

— Jupâniţă Krzstyna! îi zise - pe tot ce am mai scump... 
Krzysia se întoarse şi, apucându-i atât de repede mâna, 
încât nu mai avu când să se împotrivească, o sărută apăsat 
şi-i răspunse: 

— Te iubesc din tot sufletul, dar nu voi fi a ta niciodată! 

Şi, înainte ca uluitul Ketling să poată scoate o vorbă, 
adăugă: 

— Uită tot ce a fost! 

După o clipă se aflau amândoi în încăpere. Uşierul dormea 
pe un scaun, iar jupân Zagtoba pe altul. Intrarea tinerilor îi 
trezi din somn. Zagtoba îşi deschise ochiul şi începu să 
clipească pe jumătate toropit. Încet, încet, îşi aduse aminte 
unde se găsea şi cu cine. 

— Aha! voi sunteţi! spuse împingându-şi cingătoarea în jos. 
Visam că a fost ales noul rege. Era un Piast. Aţi fost în 
balconaş? 

— Am fost. 

— Şi nu vi s-a arătat cumva sufletul Măriei Ludovica? 

— Ba, cum nu - răspunse Krzysia înăbuşit. 

CAPITOLUL XIV. 

DUPA CE IEŞIRĂ DIN CASTEL, KETLING, simțind nevoia 
să-şi adune gândurile şi să-şi revină din uimirea pricinuită 
de purtarea Krzysiei, se despărţi la întoarcere de ea şi de 
Zagtoba, care porniră înapoi la han. Basia şi stolniceasa se 
întoarseră de la bolnavă şi stolniceasa îl întâmpină pe jupân 
Zagtoba cu următoarele cuvinte: 

— Am primit scrisoare de la bărbatul meu, care stă cu 
Michat într-o staniţă. Amândoi sunt sănătoşi şi în curând o 
să fie aici. Domnia Ia ai o scrisoare de la Michat, iar 
stolnicul îţi trimite şi el câteva rânduri. Bărbatul meu îmi dă 
de ştire că a sfârşit cu bine judecata pentru o moşie a 


Basiei, Zubry. Pe acolo, adunările sunt aproape... Zice că 
numele lui jupân Sobieski înseamnă foarte mult, aşa că 
adunarea şleahticilor se va încheia pe gândul lui. Se 
pregătesc să vină cu mic cu mare la alegeri, dar ţinuturile 
noastre îl vor sprijini pe mareşalul coroanei. Pe acolo s-a 
făcut cald şi s-au pornit ploile... La noi, la Werchutka, au ars 
acareturile... Focul s-a iscat de la un slujitor, şi cum era şi 
vânt... 

— Unde-i scrisoarea de la Michat? întrebă jupân Zagtoba, 
întrerupând potopul de noutăţi înşirate dintr-o suflare de 
stolniceasă. 

— Iat-o! răspunse jupâneasa Makowiecka, dându-i hârtia. 
Cum era vânt şi oamenii plecaseră la iarmaroc... 

— Cum au ajuns scrisorile până aici? o mai întrebă jupân 
Zagtoba. 

— Au venit la conacul lui jupân Ketling, iar de acolo le-a 
adus un slujitor. Şi cum spuneam, a bătut vântul... 

— Jupâneasă, Domnia a vrei să auzi ce scrie? 

— Sigur, chiar foarte mult. 

Jupân Zagtoba rupse pecetea şi începu să citească, mai 
întâi cu jumătate de glas pentru sine, apoi tare pentru toţi. 

„E prima scrisoare pe care v-o trimit şi gândesc că a doua 
nu va mai fi, căci olăcarii nu sunt siguri pe aici, iar eu am să 
mă înfăţişez în curând personaliter printre voi. Pe aici e 
bine, dar grozav mă trage inima câtre voi; nu mai prididesc 
cu gândurile şi amintirile despre voi, aşa că solitudo473) 
îmi e mai dragă decât tovărăşia cuiva. Truda făgăduită a 
trecut, urdiile stau liniştite, doar podghiazuri mai mici îşi 
fac de cap prin lunci, dar le-am înconjurat de două ori cu 
atâta noroc, încât n-a scăpat nici un martor al nenorocirii”. 

— Oho, ştiu că i-au prins la strâmtoare! strigă Basia cu 
bucurie. Nimic nu-i mai bun ca îndeletnicirea de oştean! 

„Adunăturile lui Doroszenko - citi Zagtoba mai departe - 
ar fi prea bucuroase să se hârjonească cu noi, dar fără 
tătari nu le e la îndemână. Prinşii spun că nu se ridică nici 
un ceambul mai acătării de nicăieri, şi cu cred că e 


adevărat; dacă era să fie ceva, până acum aflam, fiindcă 
iarba a înverzit de vreo săptămână şi caii au ce să pască. 
Prin viroage mai e puţină zăpadă ici şi colo, dar stepa e 
verde şi bate un vânticel cald, care moleşeşte caii, şi ăsta e 
cel mai sigur signum că a venit primăvara. Am şi trimis 
după învoire şi o aştept să pice din zi în zi, ca să pornesc 
îndată... Jupân Nowowiejski o să stea de strajă în locul meu; 
e atât de puţină treabă, că toată ziua hăituim vulpile cu 
jupân Makowiecki, ca să ne treacă de urât; blana, acum 
spre primăvară, nu mai face două parale. Sunt şi sumedenie 
de dropii, iar un slujitor al meu a vânat un pelican cu flinta. 
Pe Domnia Ta te îmbrăţişez din toată inima, sorei mele îi 
sărut mâna şi la fel şi jupâniţei Krzysia, în bunăvoința căreia 
fortissime îmi pun nădejdea, rugându-l pe Dumnezeu s-o 
aflu sănătoasă şi să cunosc aceeaşi mângâiere din partea ei. 
Închină-te Domnia Ta din partea mea şi Basiei. Nowowiejski 
şi-a descărcat de câteva ori mânia pentru bobârnacul de la 
Mokotow pe spinarea tâlharilor, dar tot se mai pierde cu 
firea; înseamnă că nu s-a ogoit cu totul. Vă încredinţez lui 
Dumnezeu şi îndurării sale. P scriptum: Am cumpărat de la 
nişte negustori armeni în trecere pe aici o misadă de 
hermină, foarte frumoasă; am să i-o aduc jupâniţei Krzysia 
în dar, iar pentru haiducelul nostru se vor găsi bacalii 
turceşti”. 

— Jupân Michalt n-are decât să le mănânce singur, că eu nu 
mai sunt copil! spuse Basia, ai cărei obraji se acoperiră 
deodată de rumeneală, ca şi când ar fi umilit-o cineva. 

— Nu te bucuri că ai să-l vezi? Eşti supărată pe el? o 
întrebă Zagtoba. 

Drept orice răspuns, mormăi ceva neînțeles şi se mânie cu 
adevărat, gândindu-se mai întâi că jupân Michat o socoteşte 
doar o zburdalnică mică, apoi la dragoste, şi mai ales la 
pelicanul acela care-i stârnea închipuirea. 

Cât dură cititul, Krzysia stătu cu ochii închişi şi cu spatele 
la lumină; era un adevărat noroc că cei de faţă nu puteau 
să-i vadă chipul, întrucât, şi-ar fi dat seama numaidecât că 


se petrece ceva neobişnuit. Cele întâmplate la biserică şi 
scrisoarea lui Wotodyjowski însemnau pentru ea două 
lovituri de măciucă. Visul minunat pierise şi din clipa aceea 
jupâniţa se afla faţă în faţă cu adevărul mai cumplit decât 
nenorocirea. Câtă vreme aşteptase, nu fusese în stare să-şi 
adune gândurile; doar simţăminte învălmăşite, ceţoase, se 
învolburau în sufletul ei. Wolodyjowski, cu scrisoarea lui, cu 
vestea sosirii şi cu misada de hermină i se părea atât de 
comun, aproape nesuferit. Nicicând Ketling nu-i fusese mai 
drag ca acum. Îi erau scumpe gândurile legate de el, 
scumpe îi erau cuvintele, chipul şi mâhnirea lui. Şi iată că 
trebuia să-l părăsească pe cel drag, pe cel către care o 
îndeamnă inima şi i se întind braţele; să-l lase şi să-şi dea 
sufletul şi trupul altuia, pe care numai pentru faptul că era 
altul, aproape că îl ura. „N-am să pot, n-am să pot!” striga 
sufletul Krzysiei. Şi simţea ce simte roaba când i se leagă 
mâinile, cu toate că şi le cetluise singură; la timpul potrivit, 
ar fi putut să-i spună lui Wotodyjowski că va fi doar ca o soră 
pentru el. 

Îşi aduse aminte de sărutul primit şi dat înapoi şi o 
cuprinse ruşinea şi disprețul faţă de ea însăşi. Îl iubea oare 
atunci pe Wolodyjowski? Nu! în inima ei nu era dragoste, ci 
numai compătimire şi amăgire acoperite de vălul străveziu 
al dragostei de soră. Abia acum aflase că între sărutul din 
iubire şi cel din îndemnul sângelui e o mare deosebire, cum 
e între înger şi diavol. Pe lângă dispreţ, Krzysia simţea cum 
creşte mânia în ea, deoarece sufletul începu să i se revolte 
şi împotriva lui Wotodyjowski. Şi el era vinovat, de ce să 
cadă toată supărarea, suferinţa şi dezamăgirea numai 
asupra ei? De ce să nu guste şi el din pâinea asta amară? 
Ea n-avea oare dreptul să-i spună când se va întoarce: 

— M-am înşelat... mila faţă de durerea Domniei Tale am 
luat-o drept dragoste; şi Domnia Ta te-ai înşelat; acum 
părăseşte-mă cum te-am părăsit şi eu...! 

Deodată o cuprinse spaima de răzbunarea cumplitului 
bărbat; nu pentru ea, ci pentru capul celui iubit, asupra 


căruia avea să se abată fără îndoială lovitura. În închipuirea 
lui îl vedea pe Ketling începând lupta cu acest neîntrecut 
mânuitor de sabie şi căzând cum cade floarea retezată de 
coasă; şi văzu sângele curgând, faţa palidă, ochii închişi pe 
vecie, şi suferinţa ei întrecu orice măsură. 

Se ridică de îndată şi se duse în odaia ei, să piară din ochii 
oamenilor, să nu-i mai audă vorbind despre Wotodyjowski şi 
despre întoarcerea lui apropiată. În inima ei creştea o 
înverşunare tot mai mare împotriva micului viteaz. 

Dar grijile şi părerea de rău o însoţiră şi aici; nu-i dădură 
pace nici în timpul rugăciunii; când se culcă, se aşezară pe 
patul ei şi începură s-o chinuiască: 

— Unde-i el? întreba părerea de rău... Nici până acum nu 
s-a întors acasă, umblă toată noaptea de unul singur şi-şi 
frânge mâinile. Ai fi fost în stare să-i aduci raiul în palmă, ţi- 
ai fi dat sângele pentru el şi, când colo, l-ai adăpat cu otravă 
şi i-ai înfipt cuțitul în inimă... 

— Dacă nu era uşurinţa ta, dacă n-ai fi vrut să-i 
ademeneşti pe toţi cei care îţi apăreau în cale - îi spunea 
grija - toate puteau să fie altfel, acum însă ţi-a rămas numai 
deznădejdea. E vina ta! a ta e vina cea mare! N-ai încotro, 
nu mai e altă scăpare pentru tine afară de ruşine, durere şi 
lacrimi. 

— Cum a îngenuncheat în biserică înaintea ta - îi aducea 
amintea părerea de rău. Mai mare mirarea că nu ţi-a 
plesnit inima când ţi se uita în ochi şi îţi cerşea milă. De un 
străin, şi se cuvine să te înduri; ce să mai vorbim de el, de 
cel drag, de cel iubit! Doamne, dă-i binecuvântarea ta şi 
alină-l! 

— Dacă nu erai atât de uşuratică - repeta grija - cel drag 
putea să plece fericit, iar tu puteai să-i alergi în braţe ca 
aleasa inimii şi soţie... 

— Şi să fii veşnic cu el! adăuga părerea de rău! 

Iar grija: 

— E vina ta! 

Şi părerea de rău: 


— Plângi, Krzysia! 

Şi iar grija: 

— N-ai să-ţi speli vina cu lacrimile! 

Şi iar părerea de rău: 

— Fă ce vrei, dar alină-i durerea. 

— Wolodyjowski o să-l ucidă! răspundea îndată grija. 

O sudoare rece îi acoperi tot trupul şi Krzysia se ridică în 
capul oaselor. Lumina puternică a lunii pătrundea în odaia 
care părea ciudată şi înfiorătoare în strălucirile albe. 

„Ce-i asta? se gândi Krzysia - acolo doarme Basia, o văd, 
deoarece luna îi bate drept în faţă, dar n-am văzut-o când a 
venit, când s-a dezbrăcat şi nici când s-a culcat. Doar n-am 
dormit nici o clipă, dar se vede că sărmana mea minte a 
plecat cu sorcova...” 

Se întoarse iarăşi în aşternut, dar grija şi părerea de rău 
se aşezară şi ele pe marginea patului, ca două zeițe care 
priveau după voie în strălucirea lunii sau se iveau din nou 
din potopul de argint. 

„Astăzi n-am să dorm deloc!” îşi spuse Krzysia. 

Şi începu să se gândească la Ketling şi să sufere din ce în 
ce mai mult. 

Deodată, în tăcerea nopţii, răsună glasul jalnic al Basiei. 

— Krzysia! 

— Tu nu dormi...? 

— Am visat că un turc l-a străpuns cu săgeata pe jupân 
Michat. lisuse Hristoase! Nu e decât un vis, dar tremur 
toată. Să spunem o rugăciune, ca să întoarcă Dumnezeu 
nenorocirea de la el! 

Un gând trecu ca un fulger prin mintea Krzysiei: „Dă 
Doamne să-l străpungă!” Dar se înspăimântă numaidecât 
de propria răutate şi, cu toate că avea nevoie de o voinţă 
supraomenească pentru a se ruga tocmai într-o clipă ca 
asta pentru întoarcerea cu bine a lui Wotodyjowski, 
consimţi: 

— Bine, Basia! 


Se sculară amândouă din pat şi, îngenunchind cu 
picioarele goale pe podeaua scăldată în lumina lunii, 
începură să îngâne rugăciunea. Glasurile lor îşi răspundeau 
unul altuia, ridicându-se şi coborând cu schimbul; părea că 
odaia s-a prefăcut într-o chilie de mănăstire, în care două 
călugăriţe albe îşi rostesc rugăciunile de noapte. 

CAPITOLUL XV. 

A DOUA ZI, KRZYSIA ERA MAI LINIŞTITĂ, deoarece 
dintre cărările şi potecile încurcate îşi alesese un drum 
nespus de greu, într-adevăr, dar pe care nu putea să 
rătăcească. Pornind pe el, ştia cel puţin unde va ajunge. 
Înainte de toate, hotărâse să se vadă cu Ketling şi să 
vorbească pentru cea din urmă oară cu el pentru a-l feri de 
orice nenorocire. Nu-i veni totuşi prea uşor să-şi 
îndeplinească gândul, fiindcă Ketling nu se arătă câteva zile 
la rând: nu venea acasă nici noaptea. 

Krzysia începu să se scoale dis-de-dimineaţă şi să se ducă 
la biserica dominicană în nădejdea că-l va întâlni odată şi va 
putea vorbi cu el fără martori. 

După câteva zile se întâlniră la poarta hanului. Când o 
zări, îşi scoase pălăria şi, înclinându-şi capul în tăcere, stătu 
nemişcat; avea faţa obosită de nesomn şi suferinţă, ochii 
adânciţi şi pete gălbui la tâmple; tenul gingaş se făcuse ca 
ceara şi arăta ca o floare minunată care se ofileşte. La 
vederea lui, inima Krzysiei se frânse de durere; deşi fiecare 
pas mai hotărât o costa foarte mult, fiindcă nu era 
îndrăzneață din fire, îi întinse cea dintâi mâna şi-i spuse: 

— Dumnezeu să te mângâie, Domnia Ta, şi să-ţi trimită 
uitarea. 

Ketling îi luă mâna, o duse la fruntea învâlvorată, apoi la 
buze şi i-o sărută mult timp apăsat. Într-un târziu rosti cu 
glasul plin de o tristeţe de moarte şi resemnare: 

— Pentru mine nu mai există mângâiere şi uitare...! 

Krzysia avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu-i 
înconjoare gâtul cu braţele şi să nu strige: „Mi-eşti drag mai 
mult decât orice pe lume! sunt a ta!” Simţea că dacă o 


podideşte plânsul, va face aşa; de aceea întârzie mult timp 
în tăcere, luptându-se cu lacrimile. În cele din urmă, izbuti 
să se înfrângă şi începu să vorbească liniştit, deşi cam prea 
repede, căci i se tăia răsuflarea: 

— Poate că ai să suferi mai puţin când am să-ţi spun că n- 
am să fiu a nimănui... Mă duc la mănăstire... Domnia Ia să 
nu mă judeci greşit niciodată, că şi aşa sunt destul de 
nenorocită! Făgăduieşte-mi, dă-mi cuvântul că nu vei 
destăinui nimănui simţământul ce mi-l porţi... că n-ai să 
recunoşti... că n-ai să spui nimănui ce-a fost între noi, nici 
unui prieten, nici unei rude. E ultima mea rugăminte. Va 
veni o vreme când Domnia Ta ai să afli de ce mă port aşa... 
Dar şi atunci te rog să mă înţelegi bine. 

Astăzi nu-ţi spun mai mult, pentru că pur şi simplu nu pot 
din cauza părerilor de râu. Trebuie să-mi făgăduieşti, 
Domnia Ia; asta o să-mi aducă alinare, altfel am să mor! 

— Îţi făgăduiesc şi îţi dau cuvântul meu! răspunse Ketling. 

— Dumnezeu să te răsplătească, Domnia Ta; eu îţi 
mulţumesc din toată inima! Dar şi faţă de oameni trebuie să 
te arăţi liniştit, ca să nu ghicească cineva ceva. E timpul să 
plec. Domnia Ta eşti atât de bun, că n-am destule cuvinte să 
ţi-o spun. De acum înainte nu ne vom mai vedea decât faţă 
de alţi oameni. Mai spune-mi o dată că nu-mi porţi pică... 
Suferinţa e una şi ranchiuna e alta... Să nu uiţi că numailui 
Dumnezeu mă dai, nu altcuiva! 

Ketling vru să răspundă ceva, dar pentru că suferea peste 
măsură, îi ieşiră din gură numai nişte sunete bolborosite 
care aduceau a geamăt; apoi îi atinse tâmplele cu degetele 
şi le ţinu aşa o vreme în semn că o iartă şi o 
binecuvântează. 

După care se despărţiră; ea se duse la biserică, iar el plecă 
pe uliţă, ca să nu întâlnească vreun cunoscut la han. 

Krzysia se întoarse abia la amiază şi găsi acasă un oaspete 
de seamă: preotul vicecancelar Olszowski venise pe 
neaşteptate în vizită la jupân Zagtoba, dorind, cum spunea 
singur, să cunoască un cavaler atât de vestit: „ale cărui 


isprăvi războinice şi înţelepciune sunt pildă vrednică de 
urmat pentru toţi oştenii din această minunată Republică”. 

La drept vorbind, jupân Zagtoba era foarte mirat, dar nu 
mai puţin mulţumit că i se făcea această cinste în faţa 
femeilor, aşa că se umfla în pene, roşea, năduşea şi se 
străduia să-i arate stolnicesei că e prea învăţat cu 
asemenea vizite din partea celor mai însemnați dregători ai 
ţării, ca să nu se piardă cu firea din pricina lor. 

După ce făcu cunoştinţă cu prelatul şi îi sărută mâna cu 
pioşenie, Krzysia se aşeză alături de Basia, bucuroasă că 
nimeni nu-i citise pe faţă urmele suferinţei. 

În acest timp, preotul vicecancelar îl copleşea cu laude pe 
jupân Zagtoba cu atâta dărnicie şi uşurinţă, încât se părea 
că le scotea mereu din mânecile violete, împodobite cu 
dantele. 

— Domnia Ia să nu crezi - îi spuse - că m-a adus aici 
numai dorinţa de a cunoaşte pe cel dintâi dintre cavaleri. 
Chiar dacă admiraţia este o cinstire binemeritată de viteji, 
oamenii obişnuiesc să se duce în pelerinaj şi pentru 
foloasele proprii acolo unde experienţa şi înţelepciunea şi- 
au ales sedes174) alături de vitejie. 

— Experienţa - răspunse jupân Zagtoba fără ifose - mai 
ales în meşteşugul războiului, s-a adunat singură odată cu 
viaţa. Poate tocmai de aceea răposatul Koniecpolski, tatăl 
stegarului, îmi cerea adesea sfatul, cum făceau mai pe urmă 
jupân Mikotaj Potocki şi prinţul Jeremi Wisniowiecki, jupân 
Sapieha şi jupân Czarniecki, dar în ce priveşte porecla de 
Ulisse, m-am împotrivit totdeauna din pricina modestiei. 

— Şi totuşi e atât de legată de Domnia Ta, încât de multe 
ori se întâmplă ca vreunul să nu-ţi spună numele adevărat; 
zice numai: „Ulisse al nostru” şi toţi ghicesc numaidecât 
despre cine este vorba. lată de ce acum, când vremurile 
sunt grele şi învolburate, când nu sunt puţini cei care şovăie 
şi nu ştiu încotro s-o apuce şi de cine să se ţină, mi-am zis: 
„Mă duc să-l ascult, am să mă lepăd astfel de îndoieli şi am 
să capăt un sfat luminat”...Domnia Ta ghiceşti că vreau să 


vorbesc despre alegerile apropiate pentru care orice 
censura candidatorum poate să ducă la vreun folos, ce să 
mai vorbesc de părerea Domniei Tale. Printre cavaleri am 
auzit repetându-se cu mare bucurie că Domnia Ta nu prea 
vezi cu ochi buni pe străinii care se îmbulzesc să ocupe 
tronul nostru. În venele celor din familia Waza(75) - ai fi 
spus Domnia Ta - curgea sângele jagiettonilor, aşa că nu 
puteau fi socotiți drept străini de neam, pe când cei de 
acum nu cunosc nici obiceiurile noastre, pomenite din 
bătrâni, şi nu ştiu să ne respecte drepturile, aşa că lesne 
poate să decurgă de aici absolutum dominium. Domnia Ia, 
recunosc că aceste vorbe sunt adânci, dar mă iartă că te 
întreb: le-ai spus într-adevăr, sau opinio publica îţi pune în 
seamă din obişnuinţă toate judecăţile mai profunde? 

— Îmi sunt martore femeile aci de faţă - răspunse Zagtoba. 
Deşi nu e o materie potrivită pentru ele, să vorbească, de 
vreme ce Providentia, ale cărei hotărâri sunt necercetate, 
le-a înzestrat ca şi pe noi cu darul vorbirii! 

Preotul vicecancelar se uită fără să vrea la jupâneasa 
Makowiecka, apoi la cele două jupâniţe ghemuite una în 
alta. 

Urmă o clipă de tăcere. 

Deodată răsună glasul argintiu al Basiei: 

— Eu n-am auzit! 

După care Basia se fâstâci grozav şi se roşi până peste 
urechi, mai ales că jupân Zagtoba zise îndată: 

— Iart-o, Luminăţia Ta! E tânără şi uşuratică! Dar quod 
attinet candidaţii, am spus nu o dată că libertate noastră va 
avea de suferit de pe urma străinilor. 

— Şi eu mă tem de asta - răspunse preotul Olszowski - dar 
chiar dac-am vrea să alegem un Piast(76), sânge din 
sângele nostru, în care parte să se în toarne inimile 
noastre? Gândul Domniei Tale este măreț şi se lăţeşte ca 
vâlvătaia în toată ţara; aud că pretutindeni la adunări, pe 
unde nu şi-au făcut loc vânzătorii, se aude într-un glas: 
Piast! vrem un Piast...! 


— E drept! aşa e - îl întrerupse Zagtoba. 

— Cu toate că - urmă vicecancelarul - e mai uşor să vrei 
un Piast decât să-l găseşti, de aceea Domnia Ta să nu te miri 
dacă te întreb: la cine te-ai gândit? 

— La cine m-am gândit? repetă Zagtloba cam încurcat. 

Şi scoţându-şi buza înainte, îşi încruntă sprâncenele. Îi era 
greu să dea un răspuns pe dată, fiindcă nu numai că până 
atunci nu se gândise la nimeni, dar nici nu-i trăsniseră prin 
cap toate câte îndemânaticul vicecancelar i le punea în 
seamă. Ştia şi el, şi înţelegea că vicecancelarul vrea să-l 
atragă de partea cuiva, dar se lăsa înadins atras, simţindu- 
se prea măgulit. 

— Am spus numai în principio că avem nevoie de un Piast - 
răspunse după un timp - dar e adevărat că n-am pomenit 
nici un nume. 

— Am auzit că prinţul Bogustaw Radziwitt ar avea planuri 
ambiţioase! mormăi ca pentru sine preotul Olszowski. 

— Câtă vreme voi mai putea răsufla, câtă vreme voi mai 
avea o picătură de sânge în vene - strigă Zagloba cu 
puterea unei convingeri adânci - nu se va alege nimic din 
toate planurile lui! Nu mi-aş dori să mai trăiesc în mijlocul 
unui popor ruşinat astfel, care drept răsplată îl unge domn 
pe cel care l-a trădat şi l-a vândut. 

— Acesta nu e numai glasul înţelepciunii, ci şi al virtuţii 
unui mare iubitor de ţară! murmură iarăşi vicecancelarul. 

„Ehei! se gândi Zagtoba - tu vrei să mă ademeneşti pe 
mine, dar o să se întâmple dimpotrivă”. 

Olszowski urmă: 

— Încotro pluteşti dară, corabie zbuciumată a ţării mele? 
Ce furtuni te mai aşteaptă, care stânci îţi mai pândesc 
drumul? Prea adevărat, rău va fi dacă un străin va ajunge 
cârmaciul tău, dar se vede că aşa trebuie să fie, de vreme 
ce printre fiii tăi unul mai vrednic nu se află! 

Îşi desfăcu mâinile albe împodobite cu inele strălucitoare 
şi, lăsându-şi capul pe piept, rosti cu resemnare: 


— N-avem încotro! un Conde, prinţul de Lotaringia ori cel 
de Neuburg...! 

— Nu se poate! Un Piast! răspunse Zagtoba. 

— Cine? întrebă preotul. 

Şi se lăsă tăcerea. 

Apoi vicecancelarul vorbi iarăşi: 

— Este oare vreunul pe care să-l vrea cu toţii? Unde-i 
acela care să fie pe gustul tuturor şleahticilor, împotriva 
căruia să nu îndrăznească nimeni să murmure?... Un 
asemenea bărbat a fost cel mai mare, cel mai vrednic, 
prietenul tău, cinstite cavaler, scăldat în slavă ca-n lumina 
soarelui... Un asemenea bărbat a fost... 

— Prinţul Jeremi Wisniowiecki! îi luă vorba din gură 
Zagtoba. 

— Întocmai! Dar el se află în mormânt... 

— Fiul lui trăieşte! răspunse Zagtoba. 

Vicecancelarul îşi miji ochii şi rămase tăcut o vreme, apoi 
îşi înălţă fruntea, privi la jupân Zagtoba şi începu să 
vorbească rar: 

— Slavă Domnului că mi-a trimis gândul de a te cunoaşte 
pe Domnia Ta. Aşa-i! trăieşte fiul marelui Jeremi, un prinţ 
tânăr şi plin de nădejde, faţă de care Republica are de plătit 
o datorie. Dar din averea uriaşă nu i-a rămas decât slava. Şi 
în timpurile noastre, când fiecare îşi îndreaptă privirile 
numai încotro vede strălucirea aurului, cine va rosti numele 
lui, cine va avea curajul să-l propună să fie ales? Domnia 
Ta? Bine, dar se vor afla destui ca Domnia Ta? Nu e de 
mirare că cel care şi-a petrecut toată viaţa în încleştări 
crâncene pe câmpul de bătălie, nu se teme să aducă 
cinstire dreptăţii nici la alegeri... Dar ceilalţi îl vor urma? 

Vicecancelarul căzu pe gânduri, apoi îşi ridică privirile şi 
vorbi mai departe: 

— Dumnezeu este mai puternic decât toţi. Cine poate să 
ştie care sunt hotărârile lui? Cine ştie? Când mă gândesc 
câtă încredere au toţi şleahticii în Domnia Ta, văd cu 
neprefăcută uimire că nădejdea mi se strecoară în suflet. 


Domnia Ta, recunoşti deschis, dacă s-a întâmplat vreodată 
să nu izbuteşti ceva? 

— Niciodată! răspunse Zagtoba convins. 

— La început, gândesc că n-ar fi bine să vorbim prea 
stăruitor de alesul nostru. Oamenii să audă de el, dar 
potrivnicii nu trebuie să-l socotească primejdios; n-au decât 
să râdă, să-l ia în zeflemea, numai să nu pună piedici prea 
mari... Poate dă Dumnezeu şi iese la suprafaţă deodată, 
atunci când celelalte facţii se vor distruge una pe alta... Aşa 
că Domnia Ta croieşte-i drum cu încetul şi nu pregeta în 
trudă, acesta este alesul Domniei Tale, vrednic de 
experienţa şi înţelepciunea... Dumnezeu să te ajute în 
gândurile Domniei Tale... 

— Aşadar, trebuie să presupun că Luminăţia Ta te gândeai 
tot la prinţul Micha! Wisniowiecki477)? întrebă Zagtoba. 

Preotul vicecancelar scoase de sub mânecă o cărticică, pe 
care înnegrea tipărit cu litere groase titlul Censura 
candidatorum, şi spuse: 

— Citeşte, Domnia Ta, această carte să răspundă în locul 
meu! 

Spunând acestea, preotul vicecancelar se pregăti de 
plecare, dar jupân Zagtoba îl opri şi-i zise: 

— Luminăţia Ta, îngăduie-mi încă o vorbă. Mai întâi, 
mulţumesc lui Dumnezeu că peceţile mai mici se află în 
asemenea mâini care ştiu să le apese pe oamenii de ceară. 

— Cum aşa? întrebă uimit vicecancelarul. 

— În al doilea rând, îţi spun din capul locului că prinţul 
Michat este pe placul inimii mele, pentru că l-am cunoscut şi 
am ţinut la tatăl lui şi m-am bătut sub ordinele lui împreună 
cu prietenii mei care se vor bucura, de asemenea, la gândul 
că vor putea să arate fiului aceeaşi dragoste pe care au 
nutrit-o pentru marele lui părinte. De aceea, primesc cu 
amândouă mâinile această candidatură şi astăzi încă am să 
vorbesc cu cămăraşul Krzycki, prieten al meu cu multă 
trecere printre şleahtici; e şi greu să nu te apropii de el. O 


să facem amândoi tot ce ne va sta în putinţă şi, de-o vrea 
Dumnezeu, o să izbutim! 

— Îngerii să vă călăuzească paşii - răspunse preotul. 

— Dacă-i aşa, nici nu e nevoie de altceva. 

— Cu îngăduinţa Luminăţiei Tale, mai e ceva; n-aş dori ca 
Luminăţia Ia să gândească aşa: „l-am pus în gură 
desiderata178)Y mele, l-am făcut să creadă că el cu mintea 
lui a invenit(79) propunerea prinţului, pe scurt: l-am dus 
de nas pe prostănac, cum mi-a fost voia...” Luminăţia Ta! îl 
voi susţine pe prinţul Micha! Wisniowiecki, pentru că asta e 
şi dorinţa inimii mele care, cum văd, e şi a Luminăţiei Tale, 
asta e!... Îl voi susţine pentru prinţesa văduvă, pentru 
prietenii mei, pentru încrederea pe care o am în 
înţelepciunea - aici jupân Zagtoba se înclină - din care a 
ieşit acea Minerva şi nu pentru că m-am lăsat convins ca un 
copil că asta ar fi născocirea mea; în sfârşit, nu pentru că aş 
fi un prostănac, ci pentru că dacă un înţelept îmi spune 
ceva înţelept, atunci bătrânul Zagtoba răspunde: consimt! 

Şleahticul se înclină încă o dată şi tăcu. Preotul 
vicecancelar păru foarte stânjenit la început, dar văzând 
voioşenia bătrânului şi buna întorsătură a lucrurilor, se 
porni pe râs din tot sufletul, apoi îşi luă capul în mâini şi 
începu să repete: 

— Ulisse, pe Dumnezeu din cer, eşti un adevărat Ulisse. 
Frate şleahtic, cine vrea să izbândească în bine, acela e 
nevoit să ştie cum să-i ia pe oameni, dar cu Domnia Ta văd 
că trebuie să merg drept la ţintă. Mi-ai plăcut grozav! 

— Ca mie prinţul Michat! 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Gândesc că ai mâncat o 
mulţime de sturzi în tinereţe... lar dacă inelul acesta ţi-ar fi 
pe plac în amintirea discuţiei noastre... 

La care jupân Zagloba: 

— Inelul să rămână la locul lui... 

— Fă-mi hatârul şi primeşte.-l... 

— În nici un caz! Poate altădată... mai târziu... după 
alegeri... 


Preotul vicecancelar înţelese şi nu mai stărui; ieşi din 
încăpere cu faţa luminată. 

Jupân Zagtoba îl însoţi până la poartă şi, pe când se 
întorcea de unul singur: „Aha! l-am învăţat minte! Orice naş 
îşi are naşul... Dar cinstea rămâne! Dregătorii o să se 
întreacă să mă viziteze... Tare-aş vrea să ştiu ce gândesc 
jupânesele?” 

Acestea erau într-adevăr pline de admiraţie, şi jupân 
Zagtoba crescuse, mai ales în ochii jupânesei Makowiecka, 
până la grindă, aşa că îndată ce se arată, strigă cu 
înflăcărare: 

— Domnia a l-ai întrecut în înţelepciune până şi pe 
Solomon! 

Şleahticul era foarte bucuros: 

— Pe cine zici Domnia Ta că l-am întrecut? Stai puţin şi ai 
să vezi aici hatmani, episcopi şi senatori, abia o să pot scăpa 
de ei ascunzându-mă după perdea... 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea lui Ketling. 

— Ketling, vrei să înaintezi? strigă bătrânul Zagtoba, 
ameţit încă de propria însemnătate. 

— Nu! răspunse cavalerul cu tristeţe. O să plec iarăşi 
departe. 

Zagtoba se uită la el mai cu luare-aminte. 

— Ce-i cu tine? de ce eşti atât de abătut? 

— Tocmai pentru că trebuie să plec. 

— Încotro? 

— Am primit scrisori din Scoţia, de la nişte vechi prieteni 
ai tatălui meu şi ai mei. Interesul meu cere ca să plec acolo 
neapărat, poate pentru mai multă vreme... Îmi pare rău că 
trebuie să mă despart de Domniile Voastre, dar n-am ce 
face! 

Jupân Zagtoba se proţăpi în mijlocul încăperii, privi la 
jupâneasa Makowiecka, apoi pe rând la cele două jupâniţe, 
şi întrebă: 

— Aţi auzit? în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. 
Amin! 


CAPITOLUL XVI. 

CU TOATE CĂ JUPÂN ZAGLOBA primi cu uimire vestea 
plecării lui Ketling, nici nu-i trecu prin minte să pună la 
îndoială spusele cavalerului. Nu era prea greu de presupus 
că regele Karol al II-lea îşi adusese aminte de serviciile 
familiei Ketling în vreme de grea cumpănă pentru tron şi 
dorea să-şi arate recunoştinţa faţă de ultimul ei vlăstar. Ar fi 
fost mai ciudat să fie altminteri. În plus, Ketling îi înfăţişă lui 
Zagtoba nişte scrisori „de peste mare” şi-l convinse cu totul. 

Plecarea oşteanului ameninţa să năruie toate planurile 
bătrânului şleahtic, de aceea se gândea cu nelinişte ce va 
mai fi. Wotodyjowski, judecând după scrisoarea lui, putea să 
se întoarcă din clipă în clipă, iar vânturile stepei îi 
spulberaseră, credea jupân Zagtoba, şi ultimele urme ale 
suferinţei. Se va întoarce mai hotărât decât plecase şi 
pentru că se simţea atras mai mult către Krzysia, are să fie 
gata să-i mărturisească dragostea... Şi după aceea?... După 
aceea, Krzysia va răspunde că încuviinţează, căci ce-ar 
putea să-i răspundă unui asemenea viteaz şi pe deasupra 
frate cu jupâneasa Makowiecka, iar sărmanul şi scumpul 
haiducel va rămâne cu buzele umflate. 

Dar jupân Zagtoba, cu înfăţişarea proprie bătrânilor, se 
îndărătnicea să-l unească neapărat pe micul viteaz cu 
Basia. 

În cele din urmă, nu mai ţinu seamă nici de rugăminţile lui 
Skrzetuski, nici de învinuirile pe care şi le mai făcea când şi 
când. Câteodată îşi făgăduia într-adevăr să nu se mai 
amestece deloc, dar, fără să vrea, se întorcea îndată cu şi 
mai multă înverşunare la gândul însoţirii acestei perechi. Se 
gândea tot timpul cum să ducă totul la bun sfârşit; ticluia 
planuri, născocea tot felul de şiretlicuri. Punea atâta suflet 
în tot ce întreprindea, încât atunci când i se părea că a găsit 
mijlocul potrivit, rostea cu glas tare ca după un lucru 
împlinit: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!” 

Acum însă aproape că vedea zădărnicirea tuturor 
dorințelor sale. Nu-i mai rămânea nimic altceva decât să 


lase baltă orice strădanie şi să încredinţeze viitorul în 
seama Celui de sus; îşi pierduse până şi umbra de nădejde 
că Ketling va face un pas mai hotărât în legătură cu Krzysia 
înainte de a pleca. Aşa că, ros de păreri de rău, hotărî să-l 
cerceteze numai din curiozitate pe tânărul cavaler, când 
anume şi-a pus în gând să călătorească şi ce vrea să facă 
înainte de a părăsi Republica. 

Îl chemă deci să stea de vorbă şi-i spuse, arătându-i o faţă 
îngrijorată: 

— Greu! fiecare înţelege şi singur cel mai bine ce se 
cuvine să facă şi ce nu, de aceea n-am să te îndemn să 
rămâi, dar aş dori măcar să aflu ceva în privinţa întoarcerii 
tale. 

— Păi de unde pot eu să ghicesc ce mă aşteaptă acolo 
unde mă duc - răspunse Ketling - ce treburi şi ce întâmplări 
mă vor reţine?... Mă voi întoarce când voi putea; dacă va fi 
nevoie, am să rămân acolo pentru totdeauna. 

— Ai să vezi că şi inima are să-ţi dea ghes spre noi. 

— Să dea Dumnezeu ca mormântul meu să nu fie în altă 
parte, ci numai în pământul acesta care mi-a dat tot ce-a 
putut. 

— Păi vezi! Prin alte locuri, străinul rămâne străin până 
moare, dar mama noastră te-a primit cu braţele deschise şi 
te-a strâns la pieptul ei ca pe un fiu adevărat. 

— Adevărat, prea adevărat! Ei, de-aş mai putea... În ţara 
mea de baştină pot să capăt totul, în afară de fericire. 

— Ehe, ţi-am spus eu: aşază-te într-un loc şi însoară-te, dar 
n ai vrut să mă asculţi. Dacă erai căsătorit, chiar dacă 
trebuia să pleci, te-ai fi întors musai, altfel ar fi fost nevoie 
să-ţi treci şi soţia peste valurile înfuriate, ceea ce nu-mi vie 
să cred. Eu te-am sfătuit, dar ce să-ţi fac, dacă n-ai vrut să- 
mi dai ascultare! 

Jupân Zagtoba începu să se uite cu luare-aminte la faţa lui 
Ketling, vrând parcă să afle unele lămuriri mai limpezi, dar 
Ketling tăcea cu capul în piept şi cu ochii pironiţi în podea. 

— Ce zici de asta, ai? întrebă Zagtoba după o clipă. 


— N-a fost chip s-o fac - răspunse rar tânărul cavaler. 

Zagtoba începu să se plimbe prin încăpere, apoi se opri 
înaintea lui Ketling, îşi duse mâinile la spate şi zise: 

— Şi eu îţi spun c-a fost! Dacă n-a fost, să nu-mi mai sprijin 
burdihanul ăsta în cingătoare. Krzysia ţine la tine! 

— Să dea Domnul să ţină şi de acum înainte, chiar dacă 
mările ne vor despărţi! 

— Atunci, ce e? 

— Nimic! Nu mai e nimic! 

— Ai întrebat-o? 

— Dă-mi pace, Domnia Ta! Sunt atât de mâhnit că trebuie 
să plec! 

— Ketling! vrei s-o întreb şi eu cât mai e timp? 

Ketling se gândi că dacă Krzysia doreşte tot atât de mult 
ca simţămintele lor să rămână ascunse, poate că se va 
bucura când va întâlni o împrejurare potrivită, ca să se 
lepede făţiş de ele, aşa că răspunse: 

— Domnia Ia, crede-mă că nu va fi de nici un folos, sunt 
sigur că am făcut tot ce-mi stă în putinţă să-mi scot din 
suflet această dragoste, dar dacă Domnia Ia te aştepţi la 
vreo minune, atunci întreab-o! 

— E, păi dacă tu ţi-ai scos-o din inimă - răspunse Zagtoba 
cu anume amărăciune - chiar că nu mai e nimic de făcut. 
Îngăduie-mi să-ţi spun că te-am socotit un cavaler mai 
statornic. 

Ketling se ridică şi, înălţându-şi amândouă braţele, 
răspunse cu o asprime care nu-i stătea în fire: 

— Ce folos am, dacă-mi doresc steaua de pe cer? Eu nu 
pot să zbor până la ea şi ea nu poate să coboare la mine! Vai 
de cei care râvnesc şi oftează după luna argintie! 

Dar jupân Zagtoba se înfurie şi el şi începu să gâfâie. Un 
timp nu fu în stare să rostească o vorbă şi abia după ce-şi 
mai potoli mânia, răspunse cu glasul întretăiat: 

— Dragul meu, nu mă socoti un nătăfleţ şi dacă vrei să mă 
lămureşti, apoi lămureşte-mă ca pe un om care se hrăneşte 
cu pâine şi carne, nu cu mătrăgună... Pentru că dacă eu mi- 


aş pierde minţile în clipa asta şi mi-aş spune că această 
căciulă a mea este luna, pe care nu pot s-o ating cu mâna, 
apoi află că aş umbla cu chelia goală prin oraş şi gerul m-ar 
muşca de urechi asemenea unui dulău. Eu nu mă războiesc 
cu astfel de gugumănii, ştiu foarte bine că fata stă trei odăi 
mai încolo, că mănâncă, bea şi când merge trebuie să-şi 
mişte picioarele; ştiu că iarna i se înroşeşte nasul de ger, iar 
vara nu mai poate de căldură, că dacă o înţeapă un ţânţar, o 
mănâncă şi se scarpină, iar cu luna nu seamănă decât 
pentru că n-are barbă. Dacă mă iau după tine, pot să spun 
şi eu că ridichea e un cunoscător de astre. Iar în ceea ceo 
priveşte pe Krzysia, dacă n-ai încercat, dacă n-ai întrebat-o 
nimic, treaba ta, dacă ai fi făcut-o să te îndrăgească şi acum 
pleci spunânduc-ţi că e „luna”, apoi cinstea şi mintea ta sunt 
bune de hrănit cu paie. Asta e! 

La acestea Ketling: 

— O, nu e prea dulce hrana de care am parte, ba 
dimpotrivă, e amară ca fierea. Plec, fiindcă sunt nevoit s-o 
fac, nu vreau s-o mai întreb, fiindcă nu mai are nici un rost. 
Domnia "Ta, mă judeci strâmb... Numai Dumnezeu ştie cât 
de strâmb mă judeci! 

— Ascultă, Ketling, eu ştiu că tu eşti un om cumsecade, dar 
nu pot să pricep obiceiurile astea ale voastre. Pe vremea 
mea, tânărul se ducea la fata care-i plăcea şi-i spunea 
verde: „Mă vrei, mândro? Eu te vreau, de nu, cu bani nu te 
iau!” Şi fiecare ştia ce are de făcut... Dacă vreunul era 
nătăntol şi nu cuteza să-i spună singur, apoi trimitea pe 
altul mai bun de gură. M-am oferit să mă duc eu, mă ofer şi 
acum. Mă duc, îi vorbesc şi-ţi dau răspunsul, iar tu să vezi 
atunci dacă trebuie să pleci sau să rămâi... 

— Am să plec! altfel nu se poate şi nu se va putea 
niciodată! 

— Atunci ai să te întorci! 

— Nu! Domnia Ta, fă-mi hatârul şi să nu mai vorbim de 
asta. Dacă Domnia a vrei s-o întrebi aşa, din partea 
Domniei Tale, bine, dar nu în numele meu... 


— Pentru Dumnezeu! Nu cumva ai şi întrebat-o? 

— Să nu mai vorbim de asta! Domnia Ta, fă-mi hatârul 
ăsta! 

— Bine, să vorbim atunci despre vreme... Trăsni-v-ar 
Dumnezeu cu obiceiurile voastre cu tot! Tu trebuie să pleci, 
iar eu trebuie să blestem! 

— Rămas-bun, Domnia Ia. 

— Stai! Stai! îmi trece furia numaidecât! Dragă Ketling, 
stai că voiam să vorbesc cu tine. Când pleci? 

— Îndată după ce-mi sfârşesc treburile. Aş vrea să primesc 
din Kurlandia un sfert din arendă, iar conacul în care am 
stat l-aş vinde bucuros dacă s-ar găsi vreun cumpărător. 

— Să-l cumpere Makowiecki sau Michat! Pe legea mea! 
doar n-ai să pleci fără să-ţi iei rămas-bun de la Michat? 

— Ba l-aş vedea cu dragă inimă! 

— Trebuie să pice dintr-o zi în alta! Poate că şi el o să te 
îndemne să te duci la Krzysia. 

Jupân Zagtoba se întrerupse, cuprins deodată de 
îngrijorare. 

„L-am slujit pe Michat, dorindu-i numai binele - gândi - 
dar, la dracu! împotriva voinţei lui; din această pricină ar 
putea să iasă vreo discordia între el şi Ketling, aşa că e mai 
bine să plece...” 

Jupân Zagtoba începu să-şi mângâie chelia cu palma şi 
glăsui: 

— Îţi spun şi eu ba una, ba alta numai din bunăvoință 
pentru tine. Te-am îndrăgit atât de mult, încât m-am folosit 
de orice mijloace ca să te opresc aici; pe Krzysia ţi-am 
arătat-o ca pe o nadă... dar numai fiindcă ţin la tine... Ce 
folos pot să mai trag eu din asta, ca un om bătrân ce sunt!... 
Zău că numai din dragoste, nu de altceva. Tu şti că eu nu 
mă îndeletnicesc cu peţitul, fiindcă dacă aş vrea să fiu 
peţitorul cuiva, aş avea întâi grijă de mine... Ketling, lasă- 
mă să te sărut... şi nu te supăra. 

Ketling îl îmbrăţişă pe jupân Zagtoba care se înduioşă de 
adevărat şi porunci de îndată să aducă un clondir plin ochi, 


spunând: 

— Din pricina plecării tale, o să bem în fiecare zi unul ca 
ăsta. 

Şi-l băură, după care Kelting îşi luă rămas-bun şi ieşi. Vinul 
îi mai dădu curaj lui jupân Zagtoba, care începu să se 
gândească iar cu râvnă la Basia şi la Krzysia, la 
Wotodyjowski şi la Ketling; începu să-i aşeze perechi până 
când îl apucă dorul de jupâniţe şi-şi spuse: „Mă duc să le 
mai văd pe codanele astea.” 

Jupâniţele stăteau într-o încăpere de cealaltă parte a 
coridorului şi coseau. Dându-le bineţe, jupân Zagtoba 
începu să umble de colo-colo prin odaie, târându-şi puţin 
picioarele de care nu se mai putea sluji ca înainte, mai ales 
după vin. În timp ce se plimba astfel, privea la cele două 
fete care stăteau atât de aproape una de cealaltă, încât 
căpşorul bălai al Basiei mai că se sprijinea de cel întunecat 
al Krzysiei. Basia îl urmărea cu privirea, iar Krzysia cosea 
cu atâta vrednicie, că abia se mai vedeau mişcările acului. 

— Hm! făcu Zagtoba. 

— Hm! repetă Basia. 

— Nu mă îngâna, că sunt supărat! 

— Să vezi că o să-mi taie capul! strigă Basia prefăcându-se 
supărată. 

— 'Taca! taca! taca! taca! Limba o să ţi-o tai, ai să vezi! 

Jupân Zagtoba se apropie de jupâniţe şi, punându-şi 
mâinile în şolduri, întrebă de-a dreptul: 

— Îl vrei pe Ketling ca bărbat? 

— Şi cinci ca el vreau! răspunse Basia îndată. 

— Fii cuminte, musculiţo, că nu vorbesc cu tine. Krzysia, 
de tine e vorba. Vrei să te căsătoreşti cu Ketling? 

Krzysia păli puţin, cu toate că la început credea că jupân 
Zagtoba o întreabă pe Basia, nu pe ea, apoi îşi ridică ochii 
albaştri întunecaţi, frumoşi, la bătrânul şleahtic. 

— Nu! răspunse liniştită. 

— Na-ţi-o bună! Nu! Stiu că eşti dintr-o bucată! Şi de ce 
nu binevoieşti Domnia Ia să-l vrei? 


— Nu vreau pe nimeni. 

— Krzychna, spune-i-o altuia! se amestecă Basia. 

— Cum adică? urăşti atât de mult căsătoria? întrebă jupân 
Zagtoba mai departe. 

— N-o urăsc, dar aş vrea să mă călugăresc - răspunse 
Krzysia. 

În glasul ei era atâta linişte şi atâta mâhnire, încât Basia şi 
jupân Zagtoba nu se gândiră nici o clipă că glumeşte. 
Amândoi fură cuprinşi de o uimire fără margini şi începură 
să se uite zăpăciţi când la Krzysia, când unul la celălalt. 

— Cum?! se repezi Zagtoba cel dintâi. 

— Vreau să mă duc la mănăstire! repetă Krzysia cu 
dulceaţă. 

Basia se uită la ea o dată, de două ori, apoi îşi aruncă 
braţele de gâtul ei, îşi apăsă buzele roşii pe obraz şi începu 
să vorbească repede: 

— Krzysia, vrei să plâng? Recunoaşte numaidecât că ai 
spus-o în glumă, că plâng, pe Dumnezeu din cer! încep să 
plâng! 

CAPITOLUL XVII. 

DUPĂ CE SE VĂZUSE CU ZAGLOBA, Ketling se duse şi la 
jupâneasa Makowiecka şi îi aduse la cunoştinţă că treburi 
grabnice îl sileau să rămână în oraş, de unde, înainte de a 
se călători din ţară, poate se va repezi până în Kurlandia, 
aşa că nu va putea să întâmpine pe stolniceasă la conacul 
lui de la Mokotow. O rugă totuşi fierbinte să socotească şi 
de acum încolo conacul ca pe propria reşedinţă şi să 
locuiască în el cu soţul şi cu jupân Michat în timpul 
alegerilor apropiate. Jupâneasa Makowiecka încuviinţă, 
deoarece altminteri conacul ar fi rămas pustiu şi n-ar fi 
adus nici un folos nimănui. 

După aceea, Ketling dispăru şi nu se mai arătă la han şi 
nici mai apoi la Mokot6w, unde jupâneasa Makowiecka se 
întorsese cu jupâniţele. Numai Krzysia îi simţea lipsa, 
fiindcă jupân Zagtoba era foarte prins cu alegerile care se 
apropiau, iar Basia şi stolniceasa puseseră atât de mult la 


inimă hotărârea neaşteptată a Krzysiei, încât nu mai erau în 
stare să se gândească la altceva. 

Cu toate acestea, jupâneasa Makowiecka nici măcar nu 
încercă s-o abată pe Krzysia de la acest pas şi se îndoia că 
soţul va face altfel; în timpurile acelea împotrivirea faţă de 
asemenea dorinţă însemna în ochii lumii nedreptatea şi 
pângărirea Domnului. 

Numai jupân Zagtoba, cu toată pioşenia lui, s-ar fi 
încumetat să se împotrivească, dacă ar fi avut vreun 
interes, dar cum n-avea nici unul, îşi vedea de treburi, ba, în 
sufletul lui era chiar mulţumit că lucrurile luau asemenea 
întorsătură care o îndepărta pe Krzysia dintre Wolodyjowski 
şi haiducel. Acum jupân Zagtoba era convins că dorinţele lui 
cele mai tainice se vor împlini şi-şi petrecea tot timpul 
trudind în vederea alegerilor; vizita pe şleahtici veniţi în 
oraşul de scaun sau întârzia în discuţii cu preotul Olszowski, 
pe care în cele din urmă îl îndrăgise, ajungând omul lui de 
încredere. 

După fiecare convorbire de acest fel, se întorcea acasă tot 
mai pornit împotriva veneticilor şi susţinător tot mai 
înflăcărat al unui domn pământean, al unui Piast. Urmând 
îndemnurile preotului vicecancelar, trebăluia liniştit, dar nu 
trecea o zi în care să nu câştige pe cineva pentru 
propunerea lui. Se întâmpla şi cu el ce se întâmplă de obicei 
în asemenea împrejurări - se înfierbântase într-atâta, încât 
alegerea unui Piast devenise, alături de însoţirea Basiei cu 
Wotodyjowski, al doilea scop al vieţii lui. 

În acest timp, alegerile se apropiau. 

Primăvara slobozise apele din cătuşele gheţurilor; 
începuseră să bată vânturi calde, puternice, la suflarea 
cărora copacii se acoperiră de muguri, iar şirurile de 
rândunele îşi luau zborul, după credinţa poporului, 
pregătindu-se să părăsească tărâmul rece pentru a se ivi în 
curând în lumea luminoasă a soarelui. Astfel că, odată cu 
păsările călătoare, începură să se strângă şi musafirii la 
alegeri. 


Mai întâi veniră negustorii, care nădăjduiau câştiguri 
grase la asemenea strânsură de peste jumătate de milion 
de oameni: magnați, curteni, şleahtici, slujitori şi oşteni. 
Sosiră, aşadar, englezi, olandezi, nemți şi moscoviți urmaţi 
de tătari, turci, armeni şi persieni, aducând pânzeturi şi 
țesături, damasc şi brocarturi, blănuri, giuvaiericale, 
mirodenii şi bacalii. Îşi ridicară tarabele pe uliţe şi în afara 
oraşului, scoțând la iveală tot felul de mărfuri. Bazarurile 
apărură până şi în satele din împrejurimile Varşoviei, 
deoarece se ştia că prin hanurile din oraş n-avea să încapă 
nici a zecea parte din alegători, aşa că cei mai mulţi aveau 
să-şi întindă corturile în afara zidurilor de apărare, cum 
făceau întotdeauna în timpul alegerilor. 

Într-un târziu, începură să se adune şi şleahticii, atât de 
numeroşi, încât dacă s-ar fi înfăţişat cu tot atâta râvnă şi la 
hotarele amenințate ale Republicii, picior de vrăjmaş n-ar 
mai fi călcat niciodată în ţară. 

Se zvonea că alegerile aveau să fie furtunoase, şleahticii 
fiind împărţiţi între cei trei candidaţi mai însemnați: Conde, 
prinţul de Neuburg şi cel de Lotaringia. Lumea vorbea că 
fiecare partidă se va strădui să-şi impună alesul fie şi prin 
puterea armelor. 

Inimile fură năpădite de teamă, minţile se înflăcărau 
cuprinse de îndârjirea facţiilor. Unii prevesteau războiul 
civil şi vorbele lor găseau ascultare, având în vedere 
alaiurile numeroase de oşteni care însoțeau pe magnații 
veniţi şi ei mai devreme, ca să aibă timp destul pentru 
pregătiri. 

Când Republica se afla în primejdie, când duşmanul îi 
punea sabia pe grumaz, nici regele şi nici hatmanii nu erau 
în stare să-i adune împotrivă decât anevoie o oştire ca vai 
de ea. Acum însă, numai Radzwiltii aduseseră cu ei - 
împotriva legii şi a poruncilor - o armie numărând peste 
zece mii de oameni. Cei din familia Pac aveau şi ei cam tot 
pe atâta, nu mai puţin Potocki şi alţi „principi” poloni, lituani 
şi ruteni. „Încotro pluteşti, corabie zbuciumată a ţării 


mele?” repeta din ce în ce mai des preotul Olszowski, dar 
până şi el se gândea la interesele lui. Şi la fel făceau marii 
magnați, stricaţi până în măduva oaselor, care aveau în 
vedere doar puterea familiilor proprii, fiind gata să aprindă 
vâlvătaia războiului civil. 

Mulțimea şleahticilor creştea pe zi ce trece şi era limpede 
că după adunare, când vor începe alegerile, va întrece cu 
mult puterea magnaţilor. Dar nici aceste mulţimi nu erau în 
stare să îndrepte cu mai mult noroc corabia Republicii spre 
ape liniştite; minţile lor erau adâncite în neştiinţă şi 
întuneric, iar inimile vândute în cea mai mare parte. 

Aşa că alegerile se vesteau îngrijorătoare şi nimeni nu 
prevedea că se vor încheia fără nici o salvă, fiindcă în afară 
de jupân Zagtoba, chiar aceia care voiau un „Piast”, 
neputând să ghicească cât de mult vor fi ajutaţi de orbirea 
şleahtei şi de zâzania magnaţilor, nu prea credeau că vor 
izbuti să impună un candidat ca prinţul Michat 
Wisniowiecki. Jupân Zagtoba, însă, înota în această mare ca 
un peşte. De la începutul adunării locuia în oraş, abătându- 
se pe la conacul lui Ketling în măsura în care îl apuca dorul 
de haiducelul lui. Dar pentru că şi Basia îşi cam pierduse 
voioşia de când cu hotărârea Krzysiei de a intra la 
mănăstire, jupân Zagtoba o lua câteodată în oraş, ca să uite 
şi să-şi mai înveselească ochii cu mărfurile din bazaruri. 

De cele mai multe ori plecau dis-de-dimineaţă, şi jupân 
Zagtoba o aducea înapoi seara, uneori destul de târziu. Pe 
drum şi în oraş inima fetei se bucura la vederea lucrurilor şi 
oamenilor necunoscuţi, a mulțimilor multicolore şi a 
oştenilor plini de strălucire. 

Atunci ochişorii începeau să-i lumineze ca doi tăciuni 
aprinşi, iar capul i se învârtea ca pe şuruburi; nu se mai 
sătura privind împrejur şi-l bombarda pe jupân Zagtoba cu 
mii de întrebări, iar el îi răspundea cu mare plăcere, 
deoarece putea să-şi arate astfel experienţa şi cunoştinţele. 
Nu o dată brişca lor era înconjurată de destui oşteni. 
Cavalerii admirau mult farmecul Basiei, agerimea minţii şi 


hotărârea ei, iar jupân Zagtoba le povestea întotdeauna 
întâmplarea cu tătarul împuşcat cu alice de rațe, ca să le ia 
piuitul şi să-i atragă şi mai mult. 

Odată se întorceau foarte târziu; pierduseră toată ziua 
privind alaiul lui Feliks Potocki. Noaptea era luminoasă şi 
caldă, deasupra pajiştilor spânzurau ceţuri alburii. Jupân 
Zagtoba, deşi spunea mereu că în asemenea uriaşă 
adunătură de slujitori şi oşteni trebuie să te fereşti cu mare 
grijă ca să nu nimereşti peste niscaiva tâlhari, adormise 
adânc; surugiul moţăia şi el, Basia nu dormea; i se perindau 
prin minte privelişti şi gânduri fel de fel. 

Deodată îi ajunse la ureche tropotul câtorva cai. 

Atunci îl trase de mânecă pe jupân Zagtoba şi-i spuse: 

— Nişte călăreţi gonesc în urma noastră! 

— Ce? Cum? Cine? întrebă toropit jupân Zagtoba. 

— Gonesc după noi nişte călăreţi! 

Jupân Zagtoba se trezi de-a binelea. 

— E, numaidecât „gonesc”! Se aud tropote, poate că 
cineva merge pe acelaşi drum. 

— Sunt sigură că sunt tâlhari! 

Basia era atât de sigură, fiindcă dorea foarte mult 
întâmplări cu primejdie şi tâlhari, faţă de care să-şi arate 
curajul. De aceea, când jupân Zagtoba, răsuflând greu şi 
bodogănind, începu să scoată flintele cu ţeavă scurtă, pe 
care le lua întotdeauna cu el, de sub laviţă, „aşa, ca să fie”, 
se încăpăţână să-i dea şi ei una. 

— Primul care se apropie, n-o să-mi scape. Mătuşa trage 
foarte bine cu pistolul, dar ea nu vede noaptea. Sunt gata 
să jur că sunt tâlhari! A! Dă Doamne să se agaţe de noi! 
Domnia Ia, dă-mi flinta mai repede! 

— Bine - consimţi Zagtoba - dar făgăduieşte-mi că nu tragi 
înaintea mea, până când nu zic eu „foc!” Dacă-ţi dau arma, 
ai să slobozeşti plumbul în primul şleahtic care-ţi iese în 
cale, fără să mai întrebi „werdo”180), şi pe urmă, gata 
necazul! 

— Atunci, întâi întreb „werdo?” 


— Aha, şi dacă sunt niscaiva beţivani care, auzind glas de 
femeie, o să-ţi zică vreo necuviinţă? 

— Îi trăsnesc din flintă! Bine? 

— Ei poftim! Mai adu la oraş o neastâmpărată ca asta! Îţi 
spun că n-ai să tragi decât la poruncă! 

— Am să întreb „werdo” atât de gros, că n-au să-şi dea 
seama. 

— Fie şi aşa! Ia taci, îi aud, sunt aproape. Fii sigură că sunt 
oameni aşezaţi; lotrii s-ar fi năpustit pe neaşteptate din 
vreun şanţ. 

Dar pentru că tâlharii împânzeau drumurile şi peste tot se 
vorbea de jafuri, Zagtoba porunci slujitorului să nu intre 
printre copacii care înnegreau la cotitură, ci să oprească 
într-un loc luminat de lună. 

În acest timp, patru călăreţi ajunseră la vreo zece paşi de 
ei. Basia, prefăcându-şi glasul atât de bine, încât i se păru şi 
ei că seamănă cu al unui dragon, întrebă ameninţător: 

— Werdo? 

— De ce v-aţi oprit în drum? întrebă unul dintre călăreţi, 
care credea pesemne că drumeţilor li s-a rupt ceva la 
hamuri sau la brişcă. 

La auzul acestui glas, Basia cobori îndată flinta şi-i spuse 
repede lui jupân Zagtoba: 

— Păi ăsta e unchiul!... O, Doamne! 

— Care unchi? 

— Makowiecki... 

— Hei, voi de-acolo! strigă Zagtoba - nu cumva sunteţi 
jupân Makowiecki şi Wotodyjowski? 

— Jupân Zagtoba? întrebă micul cavaler. 

— Michat! 

Şi jupân Zagtoba începu în mare grabă să-şi scoată 
picioarele din brişcă, dar înainte de a izbuti, Wotodyjowski 
sări de pe cal şi fu lângă el. Recunoscând-o la lumina lunii şi 
pe Basia, o apucă de amândouă mâinile şi strigă: 

— Bun găsit, jupâniţă, din toată inima! Jupâniţa Krzysia 
unde e? Soră-mea? Sănătoşi, voinici cu toţii? 


— Săânătoşi, slavă Domnului! Bine că ai venit şi Domnia Ta! 
răspunse Basia bucuroasă. Unchiul a venit şi el? Unchiule! 

Şi-l luă de gât pe jupân Makowiecki care tocmai ajunsese 
lângă brişcă. Între timp, jupân Zagtoba îşi deschisese 
braţele către Wolodyjowski. După îmbrăţişări îndelungi, 
jupân Zagtoba făcu cunoştinţă cu stolnicul, apoi nou-sosiţii 
încredinţară caii slujitorilor şi urcară în brişcă. Makowiecki 
şi Zagtoba stătură pe locurile cele mai bune, din spate, iar 
Basia şi Wolodyjowski se aşezară în faţă. 

Urmară întrebări şi răspunsuri la fel de scurte, cum se 
întâmplă întotdeauna când oamenii se întâlnesc după o 
despărţire lungă. 

Jupân Makowiecki întrebă de soţie, iar Wotodyjowski se 
mai interesă o dată de sănătatea Krzysiei, după care 
rămase foarte mirat de plecarea neîntârziată a lui Ketling. 
Dar acum n-avea timp să se gândească la asta, fiindcă fu 
nevoit să povestească pe loc ce-a făcut în staniţa aceea din 
ţinuturile de răsărit, cum i-a pândit pe tătari, cât de dori-a 
fost să trăiască viaţa de altădată şi cât de bine s-a simţit 
acolo. 

— Ehei, mi se părea - spuse - că vremurile de la Lubnie n- 
au trecut, că suntem laolaltă şi Skrzetuski, şi Kuszel, şi 
Wierszul... Abia când îmi aduceau dimineaţa găleata cu apă 
să mă spăl, şi-mi vedeam tâmplele albite, îmi dădeam seama 
că nu mai sunt cel de odinioară, cu toate că uneori îmi 
ziceam că dacă pofta de viaţă a rămas aceeaşi, apoi nu m- 
am schimbat nici eu prea mult. 

— Asta e! ai nimerit drept în ţintă! se amestecă Zagtoba. 
Se vede că acolo ţi-a păscut şi mintea din iarba fragedă, 
fiindcă mai de mult nu-ţi umbla prea iute. Pofta de viaţă e 
lucrul cel mai minunat, un leac mai bun nici că mai există. 

— De adevărat, e adevărat - adăugă jupân Makowiecki. În 
staniţa lui Michat erau sumedenie de cumpene, apă de izvor 
nu se găsea nicăieri. Domnia Ta, când începeau oştenii în 
zori să tragă de ele şi să le scârţâie, te trezeai atât de 


proaspăt, încât îţi venea să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că 
te-a adus pe lume. 

— Ha, dac-aş putea să stau şi eu măcar o zi acolo! strigă 
Basia. 

— Nu e decât o cale - răspunse Zagloba - să te căsătoreşti 
cu un rotmistru care ţine straja prin acele părţi. 

— Mai devreme sau mai târziu, jupân Nowowiejski tot o să 
ajungă rotmistru - se amestecă micul viteaz. 

— Aha! se supără Basia - află Domnia Ia că nu te-am rugat 
să mi-l aduci pe Nowowiejski în loc de alte daruri! 

— Eu ţi-am adus altceva, nişte bacalii pe cinste. Domnia Ta 
o să-ţi îndulceşti gura, iar el o să aibă parte numai de 
amărăciune. 

— Dacă-i aşa, trebuie să-i dau lui bacaliile, să mănânce 
până i-o creşte mustaţa. 

— Închipuieşte-ţi Domnia Ta - îi spuse jupân Zagtoba lui 
Makowiecki - aşa se împung întruna! Mai mare norocul că 
proverbium zice: „Cine se ceartă, se iubeşte”. 

Basia nu răspunse nimic, iar Wotodyjowski, parcă în 
aşteptarea răspunsului, se uita la feţişoara ei luminată de 
lumina lunii, care i se păru atât de frumoasă încât, fără să 
vrea, se gândi: „Dar şi împieliţata asta e atât de frumoasă, 
că poţi să-ţi pierzi mintea din pricina ei!”. 

Se vede însă că îi veni altceva în minte, căci se întoarse 
către surugiu şi-i zise: 

— Ei, altoieşte caii cu biciul şi mână mai repede. 

Brişcă înaintă mai iute după aceste vorbe, atât de iute, că 
toţi tăcură un timp, şi abia când ajunseră la nisipuri, 
Wotodyjowski spuse iarăşi: 

— Nu-mi iese din cap plecarea lui Ketling! Cum de i-a venit 
să ne părăsească tocmai acum, înainte de întoarcerea mea 
şi de alegeri... 

— E, le pasă la englezi de alegerile noastre, cât le pasă de 
venirea ta - răspunse Zagtoba. Ketling însuşi era foarte 
abătut că trebuie să plece şi să ne lase... 


Basiei îi stăteau pe vârful limbii să spună: „Mai ales pe 
Krzysia”, dar ceva o opri să pomenească de asta, ca şi de 
hotărârea Krzysiei de a se călugări. Cu instinctul de femeie, 
ghici că şi una şi cealaltă aveau să-l facă să sufere de la 
început pe jupân Michat şi, cum şi ea era îndurerată, îşi 
înfrână pornirea şi tăcu. 

„Şi aşa o să afle de dorinţa Krzysiei - se gândi - dar 
pesemne că e mai bine să nu vorbim acum despre asta, de 
vreme ce nici jupân Zagtoba nu a scos nici un cuvânt”. 

În acest timp, Wotodyjowski se întoarse iarăşi spre 
surugiu: 

— Haide şi mai îndeamnă caii - îi zise. 

— Am lăsat caii şi lucrurile la Praga - îi spuse jupân 
Makowiecki lui Zagtoba - şi am pornit numai noi patru, deşi 
se lăsase noaptea; mai ales şi Michat ne grăbeam... 

— Cred - răspunse Zagtoba - Domnia Ia ai văzut ce potop 
de lume s-a adunat în Varşovia? Dincolo de porţi abia poţi să 
te strecori de atâtea corturi şi tarabe. Pe urmă, oamenii 
trăncănesc verzi şi uscate în legătură cu alegerile; o să-ţi 
povestesc totul acasă la vremea potrivită... 

Apoi începură să vorbească despre treburi politiceşti. 
Jupân Zagtoba se străduia să-l cam tragă de limbă pe 
stolnic, să afle ce hram poartă. Pe Wotodyjowski îl întrebă 
de-a dreptul: 

— Şi tu, Michat, de partea cui ai să fii? 

În loc de răspuns, se scutură ca trezit din somn şi spuse: 

— Tare aş vrea să ştiu dacă s-au culcat sau dacă o să le 
vedem în seara asta! 

— Mai mult ca sigur că dorm - zise Basia cu glasul dulce şi 
parcă somnoros. Dar o să se trezească şi vor ieşi în 
întâmpinarea Domniei Voastre. 

— Domnia 'Ia aşa crezi? întrebă micul viteaz cu bucurie. 

Se uită iarăşi la Basia, şi iarăşi se gândi fără să vrea: „Da 
ştiu că-i frumos drăcuşorul ăsta în lumina lunii!” 

Erau aproape de conacul lui Ketling, aşa că ajunseră în 
curând. 


Jupâneasa stolniceasă şi Krzysia se culcaseră, vegheau 
doar câţiva slujitori care îi aşteptau cu cina pe jupân 
Zagtoba şi pe Basia. Casa se umplu numaidecât de larmă. 
Zagtoba dădu poruncă să fie treziţi mai mulţi slujitori şi să 
se pregătească mâncare caldă şi pentru oaspeţi. 

Stolnicul vru să se ducă fără întârziere la soţie, dar 
jupâneasa Makowiecka, auzind alergătura neobişnuită şi 
ghicind cine venise, cobori cât putu de repede într-o rochie 
îmbrăcată la iuţeală, gâfâind, cu lacrimi de bucurie în ochi 
şi cu gura numai zâmbet; începură să-şi dea bineţe, să se 
îmbrăţişeze, să vorbească fără nici o rânduială şi să strige 
care mai de care. 

Jupân Wotodyjowski privea mereu spre uşa prin care 
dispăruse Basia şi pe unde se aştepta s-o vadă din clipă în 
clipă pe Krzysia răspândind în jur o bucurie liniştită şi 
luminoasă, cu ochii strălucitori şi cosiţa despletită de atâta 
grabă; dar orologiul meşterit la Gdansk, care se afla în sala 
de mese, ticăia mereu şi timpul se scurgea; se aduse cina, 
dar jupâniţa îndrăgită de Michat nu se arătă. 

Într-un târziu, intră Basia, dar şi ea era gravă, parcă şi 
posomorâtă. Se apropie de masă, şi, luând o lumânare, se 
întoarse spre jupân Makowiecki: 

— Unchiule! îi spuse - Krzysia nu se simte prea bine şi nu 
vine la masă, dar te roagă să vii măcar până la uşă, ca să-ţi 
ureze bun venit. 

Jupân Makowiecki se ridică numaidecât şi ieşi cu Basia 
după el. 

Micul viteaz se întristă şi zise: 

— Nu mă aşteptam să n-o văd astăzi pe jupâniţa Krzysia. E 
bolnavă într-adevăr? 

— Da de unde! e sănătoasă - răspunse jupâneasa 
Makowiecka - dar ea nu mai e a oamenilor acum. 

— Cum aşa? 

— Păi, jupân Zagloba nu ţi-a vorbit de hotărârea ei? 

— Pe rănile Mântuitorului despre ce hotărâre? 

— Se duce la mănăstire... 


Jupân Michat începu să clipească din ochi, ca omul care n- 
a auzit bine ce i se spune, apoi se schimbă la faţă, se ridică, 
se aşeză iarăşi; sudoarea îi îmbrobonă fruntea, aşa că 
începu să se şteargă cu mâna. În încăpere se aşternu o 
tăcere surdă. 

— Michat! strigă stolniceasa. 

Dar el, uitându-se cu priviri rătăcite când la ea, când la 
Zagtoba, rosti cu un glas înfiorător: 

— Mă urmăreşte oare vreun blestem?! 

— Teme-te de Dumnezeu! îl dojeni Zagtoba. 


CAPITOLUL XVIII. 

AUZIND STRIGATUL. VITEAZULUI, jupâneasa 
Makowiecka şi Zagtoba înţeleseră numaidecât taina inimii 
micului cavaler. De aceea, când acesta se ridică pe 
neaşteptate şi părăsi încăperea, se uitară o vreme unul la 
altul uluiţi şi îngrijoraţi în acelaşi timp, până când 
jupâneasa Makowiecka spuse: 

— Pentru Dumnezeu, Domnia Ia, du-te după el şi alină-i 
suferinţa, că dacă nu, mă duc eu. 

— Să nu faci asta, jupâneasă - se împotrivi Zagtoba. Aici ar 
fi nevoie de Krzysia, nu de noi, dar dacă nu se poate, e mai 
bine să-l lăsăm în pace; mângâierea care nu vine la timpul 
potrivit poate lesne să-i adâncească deznădejdea. 

— Acum văd ca-n palmă că el o voia pe Krzysia. Ca să vezi, 
Domnia Ia! Am băgat de seamă că-i place foarte mult şi-i 
caută bucuros tovărăşia, dar nu mi-am închipuit c-o să se 
piardă cu firea din pricina ei. 

— Cred că s-a întors cu hotărârea gata luată; gândea că 
aici îşi va afla fericirea şi, când colo, s-a ales praful de toate 
visurile lui. 

— Dacă-i aşa, de ce n-a suflat o vorbuliţă nimănui, nici mie, 
nici Domniei Tale, care-i eşti prieten, şi nici chiar Krzysiei? 
Poate că fata nu s-ar fi grăbit să se juruiască Domnului... 

— Lucru de mare mirare - răspunse Zagtoba. Mă cunoaşte 
de multă vreme şi se încrede în mintea mea mai mult decât 


în a lui. Cu toate acestea, nu numai că nu mi-a destăinuit 
nimic despre dragostea lui, dar mi-a spus că e vorba doar 
de o prietenie nevinovată şi atâta tot. 

— Totdeauna a fost ascuns! 

— Jupâneasă, cu toate că Domnia Ta eşti sora lui, nu-l 
cunoşti. Îşi poartă inima în palmă, la vedere, cum îşi poartă 
carasul ochii bulbucaţi. N-am întâlnit o fire mai deschisă ca 
a lui. Recunosc că acum s-a purtat altfel. Domnia Ta eşti 
sigură că nu i-a spus Krzysiei nimic? 

— Dumnezeule atotputernic! Krzysia e stăpână pe voinţa 
ei, pentru că bărbatul meu, ca al doilea părinte ce-i este, i-a 
spus aşa: „Dacă omul e cinstit şi de neam bun, poţi să nu te 
uiţi la avere”...Dacă Micha! s-ar fi înţeles cu ea înainte de 
plecare, i-ar fi spus: da sau nu, şi atunci ar fi ştiut ce-l 
aşteaptă. 

— E adevărat că lovitura a venit pe negândite. Dar Domnia 
Ta vezi lucrurile ca o femeie... 

— Ce lucruri! Acum trebuie să facem ceva! 

— N-are decât s-o ia pe Basia! 

— Păi dacă el o vrea pe cealaltă... Ptiu! măcar dacă mi-ar fi 
trecut prin minte una ca asta...! 

— Păcat, jupâneasă, că nu ţi-a trecut. 

— Cum era să-mi treacă mie, dacă nici unui Solomon ca 
dumneata nu i-a trecut? 

— De unde ştii Domnia Ia? 

— Pentru că ai îndemnat-o să-l ia pe Ketling. 

— Eu? Dumnezeu mi-e martor, n-am îndemnat-o să ia pe 
nimeni. Am spus că-i place şi era adevărat, am spus că 
Ketling e un cavaler destoinic şi a fost şi asta adevărat, dar 
peţitul îl las în seama femeilor. Jupâneasă dragă, jumătate 
din Republică duc în cârcă! Am eu timp să mă gândesc la 
altceva afară de publicis481)? Adesea n-am vreme nici să 
bag în gură... 

— Domnia Ta, pentru mila lui Dumnezeu! fă ceva şi acum! 
Toată lumea vorbeşte că nu te întrece nimeni la minte. 


— E, altă treabă n-are, decât să vorbească de mintea mea. 
Ar putea să mă slăbească. Dacă-i vorba de un sfat, apoi sunt 
două lucruri de făcut. Sau Michat o ia pe Basia, sau Krzysia 
să-şi schimbe hotărârea. Hotărârea nu înseamnă că a şi 
depus jurământul. 

Îi întrerupse jupân Makowiecki, căruia soţia îi împărtăşi 
totul îndată. Şleahticul rămase foarte încurcat, fiindcă ţinea 
foarte mult la Michal şi-l preţuia, dar deocamdată nu fu în 
stare să născocească nimic. 

— Dacă Krzysia se încăpăţânează - rosti ştergându-şi 
fruntea - cum poţi să-i mai vorbeşti de asemenea lucruri...? 

— Krzysia se va încăpăţâna! îi asigură stolniceasa. 
Întotdeauna a fost aşa! 

La care stolnicul: 

— Ce-a gândit Michal, de n-a limpezit totul înainte de a 
pleca? Putea să fie şi mai rău; între timp putea să câştige şi 
altul inima fetei... 

— Atunci n-ar mai fi vrut să se călugărească - zise 
stolniceasa. Doar e slobodă. 

— Asta aşa e! încuviinţă stolnicul. 

Dar în capul lui Zagtoba începea să se facă lumină. Dacă ar 
fi ştiut taina Krzysiei şi a lui Wotodyjowski, i-ar fi fost uşor să 
priceapă totul, dar aşa, fără a o cunoaşte, era greu să 
bănuiască ceva. 

Cu toate acestea, mintea ageră a lui jupân Zagtoba începu 
să străpungă ceața şi să descurce adevărata pricină a 
hotărârii Krzysiei şi a deznădejdii lui Wotodyjowski. 

În curând era convins că Ketling are şi el un amestec în 
cele întâmplate. Presupunerile lui aveau nevoie doar să fie 
întărite, aşa că se decise să se ducă la Micha! şi să-l 
cerceteze mai de aproape. 

Pe drum îl cuprinse teama când se gândi: „Mi-am băgat şi 
eu nasul destul în treaba asta. Am vrut să mă satur de mied 
la nunta lui Michat cu Basia, dar nu ştiu dacă în loc de mied 
n-o să am parte de o bere acrită; te pomeneşti că Michal, 


luându-se după Krzysia, o să vrea iarăşi să îmbrace rantia 
de călugăr...” 

Pe jupân Zagloba îl trecu un fior rece, aşa că grăbi pasul şi 
după o clipă era în odaia lui Michal. 

Micul viteaz umbla încoace şi încolo prin încăpere, ca o 
sălbăticiune în cuşcă. Avea fruntea încruntată ameninţător 
şi ochii sticloşi - suferea îngrozitor. Văzându-l pe jupân 
Zagtoba, se opri deodată înaintea lui şi, încrucişându-şi 
mâinile pe piept, îl întrebă răstit: 

— Spune-mi, Domnia Ta, ce înseamnă toate acestea? 

— Michal!! răspunse Zagtoba - gândeşte-te întâi câte fete 
se duc la mănăstire în fiecare an. E un lucru obişnuit. Unele 
se călugăresc împotriva voinţei părinţilor, crezând că Isus 
va fi de partea lor; ce să ne mai mirăm de Krzysia, care-i 
slobodă... 

— Nu mai pot păstra taina! strigă jupân Michat. Nu e 
slobodă, pentru că înainte de plecare mi-a făgăduit 
dragostea şi inima ei! 

— Aşa! zise Zagtoba - asta n-am ştiut-o. 

— Întocmai! întări micul cavaler. 

— Păi atunci poate că ascultă de îndemnurile tale 
stăruitoare! 

— Nu-i mai pasă de mine! Nici n-a vrut să mă vadă! strigă 
Wolodyjowski cu mare durere. Am mers până şi noaptea, ca 
să ajung mai repede aici, şi ea nici măcar nu vrea să mă 
vadă! Ce-am făcut? Ce păcate apasă asupra mea, de mă 
urmăreşte mânia dumnezeiască şi mă poartă vântul ca pe o 
frunză uscată? Una mi-a murit, a doua se duce la mănăstire, 
mi le-a luat Dumnezeu pe amândouă. Se vede că sunt 
blestemat, deoarece pentru fiecare există îndurare şi 
bunăvoință, numai pentru mine nu...! 

Jupân Zagtoba se temu că micul cavaler, dus de jale, va 
începe să hulească iarăşi, cum făcuse mai de mult, după 
moartea Anusei Borzobohata, aşa că, vrând să-i întoarne 
gândurile în altă parte, îi spuse: 


— Michal, e păcat să te îndoieşti că există îndurare şi 
pentru tine; de unde poţi să ştii tu ce te aşteptă mâine? Se 
poate ca aceeaşi Krzysia, aducându-şi aminte de suferinţa 
ta, o să-şi schimbe hotărârea şi să-şi ţină cuvântul dat. În al 
doilea rând, ascultă-mă pe mine, Michat, nu e oare o 
mângâiere că pe amândouă porumbiţele le ia însuşi 
Dumnezeu, Iatăl nostru milostiv, şi nu un bărbat din lumea 
noastră? Spune şi tu dacă nu e mai bine că s-a întâmplat 
aşa? 

Micul oştean începu să-şi mişte amarnic mustăţile, scrâşni 
din măsele şi strigă cu glasul înăbuşit, întretăiat: 

— Dacă era un om în carne şi oase? ha!... Numai să se fi 
găsit vreunul! Aş fi preferat!... mi-ar fi rămas cel puţin 
răzbunarea... 

— Aşa însă îţi rămâne rugăciunea! spuse Zagtoba. Ascultă- 
mă pe mine, prietene, n-o să-ţi dea nimeni un sfat mai bun... 
Poate că Dumnezeu o să schimbe totul în bine. Eu... ştii şi 
tu... ţi-am dorit pe alta, dar văzându-ţi durerea, sufăr 
alături de tine şi mă voi ruga împreună cu tine lui 
Dumnezeu, să te mângâie şi să întoarcă iarăşi către tine 
inima acestei jupâniţe. 

Jupân Zagtoba începu să-şi şteargă lacrimile, lacrimi de 
milă şi prietenie adevărată. Dacă ar fi stat în puterea lui 
jupân Zagtoba, ar fi retras tot ce făcuse pentru 
îndepărtarea Krzysiei şi cel dintâi ar fi împins-o în braţele 
lui Wotodyjowski. 

— Ascultă! îi spuse după o clipă - mai vorbeşte o dată cu 
Krzysia, înfăţişează-i toată suferinţa, toată durerea de 
nesuportat, şi Dumnezeu să te binecuvânteze. Ar trebui să 
aibă o inimă de piatră ca să nu se milostivească de tine. Dar 
cred că nu va face una ca asta. Rasa de călugăriţă este un 
lucru de laudă, dar nu şi atunci când se întemeiază pe 
nedreptatea unui om. Spune-i asta şi ai să vezi... Ei, Michat! 
astăzi plângem şi mâine se prea poate să bem la logodnă. 
Sunt sigur că aşa se va întâmpla! Pe jupâniţă a apucat-o 
dorul şi de aceea i-a venit în minte rasa. O să se ducă şi la 


mănăstire, dar numai la una în care tu ai să baţi clopotul la 
botez... Poate să fie într-adevăr şi puţin bolnavă, iar nouă 
ne-a vorbit de călugărie ca să ne arunce praf în ochi. De 
altminteri, n-ai auzit-o din gura ei şi dac-o vrea Dumnezeu, 
nici n-ai s-o auzi! Ha! v-aţi vorbit să păstraţi taina şi ea n-a 
vrut s-o dea în vileag; praf în ochi! praf în ochi! Pe legea 
mea! totul nu e decât un şiretlic femeiesc! 

Cuvintele lui jupân Zagtoba căzură ca un balsam în inima 
îndurerată a micul cavaler; nădejdea îl învioră din nou, ochii 
i se umplură de lacrimi, multă vreme nu putu să scoată o 
vorbă, abia după ce îşi stăpâni lacrimile se aruncă în braţele 
lui jupân Zagtoba şi spuse: 

— Dea Domnul ca asemenea prieteni să se nască şi din 
piatră! Să fie oare aşa cum zici Domnia Ia? 

— Aş fi în stare să-ţi aduc şi cerul pe pământ, de mi l-ai 
cere! Aşa va fi! Ţi-aduci aminte să fi greşit eu vreodată în 
prorocirile mele, nu mai ai încredere în experienţa şi 
iscusinţa mea...? 

— Domnia "a nici nu-ţi închipui cât poate să-mi fie de 
dragă jupâniţa Krzysia. Asta nu înseamnă că am uitat de 
scumpa răposată, mă rog în fiecare zi pentru ea! Dar şi de 
Krzysia mi s-a lipit sufletul, cum se lipeşte iasca de copac. 
Draga de ea! Cât m-am mai gândit la ea acolo prin ierburi, 
dimineaţa şi seara! În cele din urmă, cum n-aveam nici un 
prieten apropiat, ajunsesem să vorbesc de unul singur. Pe 
Dumnezeul meu! mă gândeam la ea şi când se întâmpla să 
găsesc vreun tătar prin buruienile stepei. 

— Te cred! În tinereţe şi mie mi s-a scurs ochiul după o 
fată, iar dacă nu s-a scurs de tot, s-a acoperit de albeaţă. 

— Aşa că Domnia Ta să nu te miri; ajung aici, nici nu-mi vin 
bine în fire, şi primul cuvânt pe care-l aud e mănăstirea... 
Am însă încredere în inima şi cuvântul ei. Cum ziceai 
Domnia Ta? „Rantia e bună...”, dar când nu... 

— Dar nu atunci când se întemeiază pe nedreptatea unui 
om. 


— Grozav ai zis-o! Când te gândeşti că eu n-am fost în 
stare niciodată să alcătuiesc nici o vorbă de duh. Mi-ar fi 
fost de mare ajutor în staniţă. Sunt neliniştit şi acum, dar 
Domnia 'Ta mi-ai dat curaj. Am hotărât într-adevăr ca lucrul 
să rămână tăinuit, aşa că pe drept cuvânt fata putea să 
vorbească de călugărie numai pro forma... Domnia Ta mi-ai 
vorbit de încă un argumentum însemnat, dar nu pot să mi-l 
aduc aminte... Mi s-a mai uşurat inima. 

— Atunci, hai la mine, sau poruncesc să aducă clondirul 
aici. După atâta drum se nimereşte tocmai bine...! 

Plecară şi băură până târziu de tot. 

A doua zi, pan Wolodyjowski îşi îmbrăcă trupul cu veşminte 
frumoase, îşi luă o figură gravă, se înarmă cu toate 
argumentele care-i veniseră în minte şi cu cele 
împrumutate de la jupân Zagtoba şi, pregătit astfel, cobori 
în sala de mâncare, unde se adunau cu toţii de obicei 
pentru masa de dimineaţă. Lipsea numai Krzysia, dar nici 
ea nu se lăsă aşteptată multă vreme; micul cavaler abia 
apucase să înghită două linguri de fiertură, când prin uşa 
deschisă se auzi foşnetul rochiei şi jupâniţa îşi făcu apariţia. 

Intră foarte repede, aproape alergând. Obrajii îi ardeau, 
avea pleoapele coborâte, pe faţă i se citea tulburarea, 
constrângere şi teamă. 

Apropiindu-se de Wotodyjowski, îi dădu amândouă mâinile, 
dar nu-şi ridică ochii la el, iar când el începu să i le sărute 
pătimaş, păli îndată foarte tare şi nu putu să rostească nici 
un cuvânt de bun sosit. 

Inima viteazului se umplu numaidecât de dragoste, 
nelinişte şi încântare la vederea chipului ei gingaş, pe care 
culorile se schimbau ca într-un portret minunat; la vederea 
acestei făpturi zvelte şi dragi, din care mai adia şi acum 
căldura somnului, îl înduioşară până şi tulburarea şi teama 
întipărită pe faţa ei. 

„Floare prea scumpă! îşi spuse în gând - de ce te temi? Mi- 
aş da viaţa şi sângele pentru tine...” 


Dar nu rosti nimic cu glas tare, apăsându-şi numai 
mustăcioara atât de mult pe mâinile-i ca atlazul, de maică 
rămaseră urme roşietice. 

Privind la toate acestea, Basia îşi încâlci înadins ciuful 
bălai, ca să nu-i vadă nimeni stinghereala, dar în clipa de 
faţă nu se uita nimeni la ea; toţi îşi îndreptaseră luarea- 
aminte spre cealaltă pereche şi un timp domni o tăcere 
apăsătoare. 

Cel dintâi o întrerupse Michatl. 

— Toată noaptea am petrecut-o în nelinişte şi mâhnire - 
zise. Pe toţi i-am văzut încă de ieri, în afară de Domnia Ta; 
mi s-au spus veşti atât de îngrijorătoare, încât îmi ardea mai 
degrabă de plâns decât de somn. 

Auzindu-l că vorbeşte atât de deschis, Krzysia păli şi mai 
mult, astfel că Wotodyjowski crezu o clipă că va leşina şi 
rosti în grabă: 

— Va trebui să mai discutăm despre asta, dar acum nu mai 
întreb nimic, ca Domnia Ta să poţi să te linişteşti. Nu sunt 
nici eu un barbarus sau un lup. Dumnezeu vede câtă 
bunăvoință am pentru Domnia Ia. 

— Mulţumesc! şopti Krzysia. 

Jupân Zagtoba, stolnicul şi soţia lui începură să schimbe 
mereu priviri între ei, ca şi când s-ar fi îndemnat unul pe 
altul să vorbească despre treburi obişnuite, dar multă 
vreme nu se încumetă nici unul, aşa că începu jupân 
Zagtoba. 

— Astăzi - spuse întorcându-se spre nou-veniţi - trebuie să 
mergem la oraş. Acolo e o mare fierbere înainte de alegeri, 
pentru că fiecare îşi susţine propunerea lui. Pe drum am să 
vă spun Domniilor Voastre cui ar trebui, după părerea mea, 
să-i dăm votul. 

Nu zise nimeni nimic, aşa că jupân Zagtoba îşi aruncă 
privirea posomorâtă împrejur şi se adresă Basiei: 

— Tu, gândăcelule, vrei să vii cu noi? 

— Mă duc şi-n Rutenia, dacă e nevoie! răspunse Basia 
dintr-o bucată. 


Şi iarăşi se lăsă tăcerea. Toată masa de dimineaţă le trecu 
în asemenea încercări de a lega o discuţie care nu voia în 
nici un chip să se închege. 

În cele din urmă se ridicară cu toţii. 

Atunci Wotodyjowski se apropie de îndată de Krzysia şi-i 
spuse: 

— Jupâniţă, musai să vorbesc numai cu Domnia Ta. 

După care îi dădu braţul şi o conduse în încăperea 
alăturată, aceeaşi care fusese martorul primului lor sărut. 

Aşezând-o pe Krzysia pe o sofa, stătu şi el alături şi începu 
să-i netezească părul cu palma, ca şi când ar fi mângâiat un 
copil. 

— Krzysia! rosti în sfârşit cu glas blând. Ţi-a trecut 
tulburarea? Poţi să-mi răspunzi în linişte şi limpede? 

Nu se mai simţea stânjenită, bunătatea lui o înduioşase, 
aşa că îşi înălţă privirile la el pentru prima dată. 

— Pot - îngână abia auzit. 

— E adevărat că te-ai juruit călugăriei? 

Krzysia îşi împreună mâinile şi începu să şoptească 
rugătoare: 

— Domnia a, să nu mi-o iei în nume de rău, sănu mă 
blestemi, dar aşa este! 

— Krzysia! zise Wotodyjowski - se cuvine oare să calci în 
picioare fericirea unui om, aşa cum faci tu? Unde ţi-e 
cuvântul dat, care a fost înţelegerea noastră? Eu cu 
Dumnezeu nu pot să mă războiesc, dar am să-ţi spun numai 
ce-mi spunea şi jupân Zagtoba ieri: rantia de călugăriţă nu 
trebuie să se întemeieze pe nedreptatea omenească. N-ai 
să creşti slava lui Dumnezeu cu nedreptatea mea, fiindcă 
Domnul Dumnezeu stăpâneşte peste toată lumea; ale lui 
sunt toate noroadele, ale lui sunt uscatul şi mările, râurile şi 
păsările văzduhului, animalele pădurii, soarele şi stelele, el 
are tot ce-ţi poate trece prin gând şi încă mai mult, iar eu 
nu te am decât pe tine, scumpă şi dragă; tu eşti fericirea 
mea, tu eşti averea mea întreagă. Poţi oare să presupui că 
Dumnezeu, el care e atât de bogat, are nevoie să-i smulgă 


comoara unui biet oştean?... Că el, în marea-i bunătate, va 
încuviinţa pasul tău, că se va bucura, că nu se va supăra?... 
Gândeşte-te şi tu ce-i dai - pe tine? Dar tu eşti a mea, că 
singură mi te-ai făgăduit, aşa că-i dăruieşti ce nu maie al 
tău; îi dăruieşti jalea mea, durerea mea, moartea mea 
poate. Ai tu acest drept? Cântăreşte cu inima şi sufletul, 
întreabă-ţi şi conştiinţa... Nu zic, dacă te-aş fi umilit, dacă 
mi-aş fi terfelit fericirea, dacă te-aş fi uitat, dacă aş avea 
vreo vină, dacă aş fi făcut vreo nelegiuire, aş înţelege! Tu 
ştii că am plecat să pândesc urdiile de tătari, să nimicesc 
cetele de tâlhari, să-i slujesc ţării cu sângele şi sănătatea 
mea, iar pe tine te-am iubit, la tine m-am gândit ziua şi 
noaptea, şi am avut atâta nevoie de tine, cum are căpriorul 
de apă, pasărea de văzduh, copilul de mamă şi părintele de 
copil... Pentru toate acestea asemenea întâmpinare, 
asemenea răsplată mi-ai pregătit?... Krzysia, iubita mea, 
prietenul meu, dragostea mea aleasă, spune-mi, de unde 
vine asta? Mărturiseşte-mi totul deschis, cum ţi-am 
mărturisit şi eu, păstrează-mi credinţă, nu mă lăsa singur 
cu nenorocirea. Tu singură mi-ai dat acest drept - nu face 
din mine un condamnat...! 

Bietul jupân Michat nu ştia că există o lege mai puternică 
şi mai veche decât toate cele omeneşti, după care inima 
trebuie să meargă şi merge numai încotro o îndeamnă 
dragostea, că dacă nu mai iubeşte îşi îngăduie să rupă cel 
mai sfânt jurământ, adesea tot atât de fără vină cum se 
stinge lampa în care nu mai arde flacăra. 

Neştiind toate acestea, Wotodyjowski îi îmbrăţişă 
genunchii Krzysiei şi o ruga fierbinte, iar ea îi răspundea 
numai cu pâraie de lacrimi, căci cu inima nu mai putea să-i 
răspundă. 

— Krzysia - rosti într-un târziu cavalerul ridicându-se - 
fericirea mea poate să se înece în lacrimile tale, dar nu 
despre asta e vorba, ci de scăparea mea. 

— Domnia Ta, nu mă întreba nimic! se rugă Krzysia 
suspinând. Nu mă întreba de pricina care m-a silit să iau 


această hotărâre, deoarece aşa trebuie să fie şi altminteri 
nu mai poate fi. Nu sunt şi nici n-am fost niciodată vrednică 
de un om ca Domnia Ia... Ştiu că-ţi fac mare nedreptate şi 
asta mă doare atât de mult, că nu mai ştiu încotro s-o 
apuc!... Ştiu că nu e drept... O, Dumnezeule mare, mi se 
rupe inima! Domnia la să mă ierţi, nu mă părăsi supărat, 
iartă-mă şi nu mă blestema! 

Spunând acestea, Krzysia se aruncă în genunchi înaintea 
lui Wotodyjowski. 

— Ştiu că-ţi fac o nedreptate, dar te rog să mă ierţi şi să ai 
milă de mine! 

Căpşorul întunecat al Krzysiei se aplecă până aproape de 
podea. Wotodyjowski o ridică într-o clipită cu forţa pe 
sărmana jeluitoare şi o aşeză iarăşi pe sofa, iar el începu să 
umble ca un apucat prin încăpere. Câteodată se oprea 
locului şi-şi ducea pumnii la tâmple, apoi se plimba din nou, 
până când se opri înaintea Krzysiei. 

— Jupâniţă, lasă-ţi vreme de gândire, iar mie o nădejde cât 
de mică - o rugă. Gândeşte-te că nici eu nu sunt de piatră. 
De ce mă arzi cu fierul înroşit fără nici o milă? Oricât aş fi 
de răbdător, atunci când pielea începe să sfârâie, mă 
cuprinde şi pe mine durerea... Nici măcar nu mă pricep să- 
ţi spun cât mă doare de tare... Pe legea mea, nu mă 
pricep!... Sunt un om de rând şi mi-am petrecut anii prin 
războaie... O, pentru Dumnezeu! O, Isuse milostiv! În 
această odaie ne-am mărturisit iubirea! Krzychna! 
Krzychna! Am crezut că după un timp ai să fiia mea şi iată 
că visul meu s-a spulberat. Ce s-a întâmplat cu tine? Cine ţi- 
a schimbat inima? Krzysia, sunt tot eu!... Tu nu ştii că 
pentru mine o e lovitură mai grea decât pentru oricine 
altul, pentru că eu am mai pierdut o dragoste. lisuse, ce să-i 
mai spun ca să-i înmoi inima?... Nu pot decât să mă 
chinuiesc. Lasă-mă să mai nădăjduiesc măcar! Nu-mi lua 
totul dintr-odată...! 

Krzysia nu răspunse nimic, doar suspinele o scuturau din 
ce în ce mai tare, iar micul viteaz stătea înaintea ei, 


înfrânându-şi la început jalea, apoi mânia cumplită şi abia 
când izbuti să se stăpânească, repetă: 

— Lasă-mă să nădăjduiesc măcar! Auzi? 

— Nu pot, nu pot! îi răspunse Krzysia. 

Woltodyjowski se duse la fereastră şi îşi lipi fruntea de 
geamul rece. Stătu multă vreme aşa, fără să facă nici o 
mişcare, apoi se întoarse şi, apropiindu-se câţiva paşi de 
Krzysia, îi zise foarte încet: 

— Jupâniţă, rămâi sănătoasă! Nu mai am ce căuta aici! Să 
ai parte numai de bine, cum voi avea eu numai de rău! Află 
că din cuvânt te iert şi, când o vrea Dumnezeu, am să te iert 
şi cu inima... Ai însă mai multă milă de suferinţa omenească 
şi nu mai făgădui a doua oară. Ce să mai vorbim, nu 
părăsesc această încăpere, ducând cu mine fericirea!... 
Rămâi sănătoasă! 

Spuse, mişcă din mustăţi şi ieşi. În odaia alăturată îi găsi 
pe stolnic cu soţia lui şi pe jupân Zagtoba, care se repeziră 
să-l întrebe, dar el dădu numai din mână. 

— "Totul a fost zadarnic! rosti. Lăsaţi-mă să plec...! 

Din această încăpere, un coridor îngust ducea până în 
odaia lui; în acel coridoraş, lângă scara de la iatacul 
jupâniţelor, Basia îi aţinu calea micului viteaz. 

— Dumnezeu să te mângâie, Domnia Ta, şi să-i schimbe 
inima Krzysiei! îi spuse cu glasul tremurând de lacrimi. 

El trecu pe lângă ea fără să-i arunce măcar o privire, fără 
un cuvânt. Îl năpădi deodată o furie năprasnică, inima i se 
umplu de amărăciune, aşa că se întoarse din drum şi se opri 
înaintea nevinovatei Basia, cu chipul schimbat şi 
batjocoritor. 

— Jupâniţă, făgăduieşte-i mâna lui Ketling - spuse răguşit 
- fă-l să te îndrăgească, apoi calcă-l în picioare, sfâşie-i 
inima şi du-te la mănăstire! 

— Jupâne Michal! strigă Basia uimită. 

— Bucură-te, gustă dulceaţa săruturilor, apoi du-te să te 
căieşti!... Bătu-v-ar Dumnezeu să vă bată...! 


Asta era prea mult pentru Basia. Dumnezeu ştia cât 
trebuie să se lupte cu ea însăşi pentru a-i ura lui 
Wotodyjowski ca Cel de sus să schimbe inima Krzysiei, şi 
drept răsplată avea parte de bănuieli, de batjocură şi de 
jignire tocmai în clipa în care şi-ar fi dat viaţa ca să-l 
mângâie pe nerecunoscător. 

Sângele, iute ca flacăra, i se revoltă pe dată, obrăjorii i se 
acoperiră de purpură, nările trandafirii i se zbătură şi, fără 
să se mai gândească, strigă scuturându-şi ciuful de culoarea 
cânepii: 

— Află, Domnia Ia, că nu eu mă duc la mănăstire din 
pricina lui Ketling! 

Apoi se repezi pe scară şi dispăru din ochii cavalerului. 

Wotodyjowski rămase împietrit, după aceea începu să se 
şteargă la ochi, ca un om care se trezeşte din somn. 

Deodată sângele i se urcă la cap, puse mâna pe sabie şi 
strigă cu glas năprasnic: „Moarte vânzătorului!” 

Şi după un sfert de ceas gonea spre Varşovia, de-i urla 
vântul în urechi şi bulgări de pământ zburau sub copitele 
calului. 

CAPITOLUL XIX. 

STOLNICUL, SOŢIA ŞI JUPÂN ZAGLOBA îl văzură când 
plecă şi toate inimile se umplură de teamă; se întrebau din 
ochi unul pe altul ce s-a întâmplat şi încotro s-a dus? 

— Dumnezeule mare! se văita jupâneasa stolniceasă. O să 
plece iar în Câmpiile Sălbatice şi n-o să-l mai văd niciodată! 

— Sau o să se închidă într-o mănăstire, ca şi cealaltă! 
spuse Zagtoba disperat. 

— Trebuie să facem ceva! adăugă stolnicul. 

Uşa se deschise deodată şi Basia se năpusti înăuntru ca o 
furtună; mânioasă, palidă, înfundându-şi ochii cu mâinile şi 
bătând din picior la mijlocul încăperii ca un copil mic, 
începu să piuie: 

— Săriţi! ajutor! Jupân Michat s-a dus să-l omoare pe 
Ketling! Cine crede-n Dumnezeu, să alerge şi să-l oprească! 
Săriţi! săriţi! 


— Ce ţi-a căşunat, fetiţo? strigă Zagtoba, apucând-o de 
mână. 

— Săriţi! Jupân Michat îl omoară pe Ketling! Din cauza 
mea o să curgă sânge şi Krzysia o să moară şi ea, toate 
numai din cauza mea! 

— Vorbeşte! îi porunci Zagtoba scuturând-o. De unde ştii? 
De ce din pricina ta? 

— Pentru că la mânie i-am spus că se iubesc şi Krzysia se 
călugăreşte din cauza lui Ketling. Cine crede-n Dumnezeu, 
să dea fuga să-l oprească! Du-te Domnia Ta cât poţi de 
repede, duceţi-vă toţi, să mergem cu toţii! 

Jupân Zagtoba, care nu prea era obişnuit să piardă timpul 
în astfel de împrejurări, alergă afară şi porunci să înhame 
caii numaidecât la şarabană. 

Stolniceasa voia s-o mai cerceteze pe Basia în legătură cu 
această veste uluitoare, fiindcă nu-i trecuse prin minte până 
atunci că între Krzysia şi Ketling ar fi ceva, dar Basia dădu 
fuga după jupân Zagtoba, ca să aibă grijă de înhămat; puse 
mâna să se aducă telegarii, să-i lege la oişte, în sfârşit urcă 
pe capră cu capul descoperit şi trase la intrare, unde 
aşteptau îmbrăcaţi cei doi bărbaţi. 

— Dă-te jos! îi spuse Zagtoba. 

— Nu mă dau! 

— Dă-te jos, când îţi zic! 

— Nu mă dau! Urcaţi-vă şi staţi jos, dacă nu, plec singură! 

Şi puse mâna pe hăţuri, iar ei văzând că îndărătnicia fetei 
ar putea să-i întârzie mult, încetară s-o mai roage să 
coboare. 

Între timp veni şi slujitorul cu biciul, iar stolniceasa îi 
aduse Basiei o şubuliţă şi calpacul, fiindcă ziua era 
friguroasă. 

După care porniră. 

Basia rămase pe capră; jupân Zagtoba, vrând s-o mai 
întrebe ba una, ba alta, o chemă să stea pe laviţa din spate, 
dar ea nu vru să-i dea ascultare, poate de teamă să n-o 


certe. Aşa că fu nevoit să-i vorbească de departe, iar ea îi 
răspundea fără să se întoarcă spre el. 

— De unde ştii tu - o cercetă - ce i-ai spus lui Michat 
despre ceilalţi doi? 

— Eu ştiu totul! 

— Ţi-a mărturisit Krzysia ceva? 

— Nu mi-a mărturisit nimic. 

— Poate scoţianul? 

— Nu, dar eu ştiu că din această pricină pleacă el în 
Anglia. V-a păcălit pe toţi, afară de mine. 

— De mirare lucru! îngână Zagtoba. 

lar Basia: 

— Domnia "Ta eşti vinovat, nu trebuia să-i împingi unul spre 
altul. 

— Stai liniştită şi nu-ţi băga nasul în treaba altuia! o dojeni 
Zagtoba care suferea că i-o spusese fără înconjur, faţă de 
stolnicul Latyczow. 

După o vreme adăugă: 

— I-am împins eu! l-am îndemnat eu? Ha, ha! Vorbe de 
clacă! 

— Aha! poate că nu? răspunse fata. 

Şi merseră mai departe în tăcere. 

Jupân Zagtoba nu se putea dezbăra cu una cu două de 
gândul că Basia are dreptate şi că el era vinovat în mare 
măsură de tot ce se întâmplase. Gândul acesta îl rodea 
grozav şi, pentru că şi şarabana îl scutura de mai mare 
mila, bătrânul şleahtic îşi pierdu cu totul voia bună şi îşi 
aduse tot felul de învinuiri. 

„Drept ar fi - gândi - ca Wolodyjowski şi Ketling să-mi 
reteze amândoi urechile. Să însori pe cineva împotriva 
voinţei lui e ca şi când i-ai porunci să încalece cu faţa la 
coadă. Musca asta are dreptate! Dacă ăia doi se omoară, 
sângele lui Ketling va cădea asupra mea! O, ştiu c-am 
plesnit-o bine, acum la bătrâneţe! Ptiu! la dracu! încă puţin 
şi izbuteau să mă ducă de nas, fiindcă eu abia mi-am dat 
seama de ce vrea să plece Ketling peste mare şi stanca 


cealaltă la mănăstire, iar haiducelul, cum se arată, a dibuit 
de mult totul...” 

Jupân Zagtoba căzu pe gânduri, iar după un răstimp 
mormâi: 

— E drac împieliţat, nu e fată! Michat şi-a luat ochii de la 
vreun rac, de e-n stare s-o jignească pe Basia pentru o 
păpuşă ca aia! 

Între timp intrară în oraş şi abia aici începură greutăţile, 
deoarece nici unul dintre ei nu ştia nici unde locuia acum 
Ketling şi nici încotro apucase Wolodyjowski. Să cauţi pe 
cineva în asemenea îmbulzeală, însemna să cauţi acul în 
carul cu fân. 

La început se duseră la curtea marelui hatman, unde li se 
spuse că Ketling trebuia să plece tocmai în dimineaţa aceea 
şi că Wotodyjowski întrebase de el, dar încotro o luase, nu 
ştia nimeni. Presupuneau că s-a dus la steagurile(82) care 
se aflau cartiruite afară din oraş. 

Jupân Zagtoba dădu poruncă să întoarcă spre tabără, dar 
nici acolo n-avură mai mult noroc. Trecură pe la toate 
hanurile de pe uliţa Diuga, merseră prin Praga, dar în 
zadar. 

Se lăsa noaptea şi, cum nici vorbă nu putea fi să găsească 
vreun han neocupat, fură siliţi să pornească spre casă. 

Se întorceau plini de grijă; Basia mai lăcrima puţin, 
stolnicul, pios, rostea rugăciuni, iar Zagtoba era într-adevăr 
neliniştit, încercă totuşi să se mângâie pe sine şi pe ceilalţi. 

— Ehe, noi ne batem capul - spuse - şi Michat poate că e 
acasă. 

— Sau e tăiat de sabie! zise Basia. 

Şi începu să se foiască în şarabană, repetând cu lacrimi în 
ochi: 

— Trebuie să-mi tăiaţi limba! E vina mea! E numai vina 
mea! lisuse, înnebunesc! 

— "Taci, fetiţo! nu e vina ta! Apoi află de la mine că dacă e 
tăiat cineva, acela nu e Michat! 


— Mie îmi pare rău şi de celălalt! Frumos i-am mai plătit 
pentru ospeţie, n-am ce zice. Doamne! Doamne! 

— Adevărat! întări jupân Makowiecki. 

— La dracu! lăsaţi-mă în pace! Ketling trebuie să fie acum 
mai aproape de Prusia decât de Varşovia. Aţi auzit doar că a 
plecat. Şi pe urmă, chiar dacă s-au întâlnit, trag nădejde că 
n-au uitat vechea prietenie şi slujba de oşteni pe care au 
făcut-o împreună. Păi ei au călărit scară lângă scară, au 
dormit pe aceeaşi şa, au hăituit împreună podghiazurile şi 
şi-au înroşit mâinile cu acelaşi sânge. Prietenia lor era atât 
de cunoscută în toată oştirea, încât pe Ketling, având în 
vedere frumuseţea lui, îl numeau soţia lui Wolodyjowski. Nu 
e cu putinţă să nu-şi aducă aminte de toate acestea când se 
vor vedea! 

— Câteodată se mai întâmplă şi altfel! - spuse stolnicul 
prevăzător. Cea mai mare preţuire se schimbă în duşmănia 
cea mai înverşunată. Aşa l-a tăiat prin părţile noastre jupân 
Deymek pe jupân Ubysz cu care trăise douăzeci de ani în 
cea mai bună înţelegere. Pot să vă povestesc în amănunt 
această întâmplare nenorocită. 

— Dacă gândurile mi-ar fi slobode, te-aş asculta şi pe 
Domnia Ta cu plăcere, aşa cum o ascult şi pe jupâneasa 
stolniceasă, soţia Domniei Tale, care are obiceiul să 
povestească totul de-a fir a păr, fără să lase la o parte toate 
încrengăturile neamurilor. Dar mi-a intrat în cap ce mi-ai 
spus despre prietenie şi duşmănie. Ferească Dumnezeu, 
ferească Dumnezeu să nu fie şi acum tot aşa! 

La care stolnicul: 

— Unul se numea jupân Deymek, celălalt jupân Ubysz! 
Amândoi oameni vrednici şi tovarăşi buni... 

— Of! of! of! se văita Zagloba posomorât. Să ne încredem 
în mila lui Domnului că nu se va întâmpla şi acum la fel, căci 
dacă se vor lua la harţă, Ketling e ca şi mort! 

— Nenorocire! rosti stolnicul după o clipă de tăcere. Aşa-i! 
aşa-i! Deymek şi Ubysz! Mi-aduc aminte ca astăzi. Şi atunci 
a fost vorba tot de o femeie. 


— Totdeauna femeile! Orice stâncă te poate pricopsi cu o 
fiertură care să-ţi cadă greu la burtă - bodogăni Zagtoba. 

— Domnia Ta n-ai s-o vorbeşti de rău pe Krzysia! strigă 
Basia deodată. 

lar Zagtoba: 

— Dacă da Dumnezeu şi Michal te îndrăgea pe tine, n-ar 
mai fi fost nimic din necazurile astea... 

Tot vorbind aşa, ajunseră acasă. Inima începu să le bată cu 
putere când văzură ferestrele luminate, fiindcă se gândiră 
îndată că poate se întorsese Wolodyjowski. 

Îi întâmpină numai stolniceasa, neliniştită şi foarte 
îngrijorată. Aflând că toate căutările nu ajutaseră la nimic, 
ochii i se umplură de lacrimi amare şi începu să se vaiete că 
nu-şi va mai vedea fratele niciodată. Basia izbucni şi ea în 
plâns, iar jupân Zagtoba nu mai ştia ce să facă de grijă. 

— Mă duc să-l caut şi mâine dis-de-dimineaţă, dar singur - 
spuse - poate că aflu ceva de el. 

— O să-l căutăm mai bine în doi - se amestecă stolnicul. 

— Hm! Domnia Ta rămâi cu femeile. Dacă Ketling e viu, vă 
dau de ştire. 

— Pentru Dumnezeu! Noi locuim în casa acestui om! se 
amestecă iar stolnicul. Mâine trebuie să găsim vreun han, 
chiar dacă am fi nevoiţi să întindem corturile pe câmp; aici 
nu mai putem sta! 

— Aşteptaţi veşti de la mine, pentru că iar o să ne pierdem 
unii de alţii - se împotrivi Zagtoba. Dacă Ketling va fi tăiat... 

— Vorbeşte mai încet, Domnia Ta, pe rănile Mântuitorului! 
strigă stolniceasa. Te-aud slujitorii şi-i spun Krzysiei, iar ea 
şi aşa e mai mult moartă decât vie. 

— Mă duc la ea! zise Basia. 

Şi plecă alergând. Ceilalţi rămaseră îngrijoraţi şi cu teama 
în suflet. Nimeni nu dormea în toată casa. Gândul că Ketling 
s-ar putea să fie ucis îi înspăimânta. Pe deasupra, noaptea 
era înăbuşitoare, întunecată, tunetele începură să se 
rostogolească pe cer, urmate mai târziu de fulgere 
orbitoare care brăzdau beznele din clipă în clipă. La miezul 


nopţii, deasupra pământului se dezlănţui prima furtună din 
această primăvară. 

Krzysia şi Basia coborâră din odaia lor în sala de mâncare. 
Cu toţii începură să rostească rugăciuni, apoi stătură în 
linişte, repetând în cor, cum era obiceiul, după fiecare 
lovitură de trăsnet: „Cuvântul s-a întrupat!” 

În rafalele vijeliei parcă răsunau uneori şi atunci groaza şi 
înfricoşarea ridicau părul măciucă în capetele Basiei, 
stolnicesei şi ale celor doi bărbaţi mai în vârstă, pentru că li 
se părea că uşa se va deschide şi va apărea Wotodyjowski 
mânjit de sângele lui Ketling. 

Era pentru întâia oară când jupân Michat, blajin din fire şi 
cinstit, apăsa ca o povară sufletele oamenilor şi numai 
gândul la el îi copleşea de spaimă. 

Noaptea se scurse totuşi fără veşti de la micul viteaz. În 
zori, când furtuna se mai potoli, jupân Zagtoba se porni iar 
la oraş. 

Toată ziua fu şi mai grea de nelinişte. Basia stătu până 
seara la fereastră sau la poartă, uitându-se pe drumul pe 
care jupân Zagtoba putea să se întoarcă. 

În acest timp, slujitorii, din porunca stolnicului, strângeau 
lucrurile, pregătindu-se de plecare. 

Krzysia era ocupată cu supravegherea lor, căci în felul 
acesta putea să stea departe de stolnic, de stolniceasă şi de 
jupân Zagtoba. 

Cu toate că jupâneasa Makowiecka nu rostise până atunci 
nici un cuvânt despre fratele ei faţă de ea, tăcerea o 
convinse pe Krzysia că dragostea lui jupân Michat pentru 
ea, legământul tainic şi refuzul ei ieşiseră la iveală. În 
asemenea împrejurare, era greu de presupus că oamenii 
aceştia, cei mai apropiaţi prieteni ai lui Wotodyjowski, ar 
putea să nu o condamne. 

Biata Krzysia simţea că aşa trebuie să fie, că aşa este, că 
inimile acestea iubitoare până mai ieri se depărtaseră de 
ea; de aceea voia şi ea să sufere singură. 


Spre seară, calabalăcul era strâns, astfel că la nevoie 
puteau să plece chiar în ziua aceea. Dar jupân Makowiecki 
aştepta veşti de la Zagtoba. Se aduse cina, de care nu se 
atinse nimeni, şi seara începu să se scurgă greoi, 
apăsătoare şi atât de tăcută, de parcă ascultau cu toţii 
şoaptele orologiului. 

— Să trecem în încăperea de oaspeţi - propuse în sfârşit 
stolnicul. Aici nu mai putem îndura. 

Trecură în cealaltă odaie şi se aşezară. Nici nu apucă 
vreunul să scoată o vorbă, când afară se auzi lătratul 
câinilor. 

— Vine cineva! strigă Basia. 

— Câinii latră ca la unul de-al casei! băgă de seamă 
stolniceasa. 

— Tăceţi din gură! spuse stolnicul. Se aude duruit de 
roţi...! 

— Tăcere! repetă Basia. Aşa-i, se aude din ce în ce mai 
bine... e jupân Zagloba. 

Basia şi stolnicul săriră drept în picioare şi alergară afară; 
stolnicesei începu să-i bată inima, dar rămase cu Krzysia, ca 
să nu se trădeze că aşteaptă cine ştie ce veşti însemnate de 
la jupân Zagtoba. 

În acest timp, uruitul răsună la fereastră şi se opri 
deodată. 

În tindă, se auziră glasuri şi, după o clipă, Basia se repezi 
ca un uragan în încăpere, cu faţa atât de schimbată de 
parcă văzuse un strigoi. 

— Ce e Basia? Cine a venit? întrebă jupâneasa 
Makowiecka înfricoşată. 

Dar înainte ca Basia să-şi recapete răsuflarea şi să 
răspundă, uşa se deschise la perete şi intrară mai întâi 
stolnicul, apoi Wotodyjowski şi la urmă Ketling. 


CAPITOLUL XX. 
KETLING ERA ATAT DE TULBURAT, încât abia fu în stare 
să se încline adânc înaintea jupâniţelor, după care 


încremeni cu pălăria la piept, cu ochii mijiţi, asemenea unei 
icoane. lar Wotodyjowski îşi îmbrăţişă sora şi se apropie de 
Krzysia. 

Faţa jupâniţei era albă ca hârtia, din care pricină 
pufuşorul de deasupra gurii părea mai întunecat ca de 
obicei; pieptul i se ridica şi cobora cu putere, dar 
Wotodyjowski îi luă mâna cu blândeţe şi o duse la buze, apoi 
mişcă un timp din mustăcioară, vrând parcă să-şi adune 
gândurile, şi rosti în cele din urmă cu mare tristeţe, dar 
foarte liniştit: 

— Draga mea jupâniţă, sau mai degrabă: Krzysia mea 
scumpă! Ascultă-mă fără teamă, pentru că nici eu nu sunt 
vreun scit, vreun tătar sau vreun sălbatic; îţi sunt prieten, e 
adevărat, nu prea fericit, dar care ţie îţi doreşte numai 
fericirea. S-a aflat totul, tu şi Ketling vă aveţi dragi. Jupâniţa 
Basia mi-a spus-o pe faţă la dreaptă mânie, iar eu nu 
tăgăduiesc că am plecat furios din această casă, pentru a 
mă răzbuna pe Ketling... Cel care pierde totul, se lasă mai 
lesne în seama răzbunării, iar eu, Dumnezeu mi-e martor, 
te-am iubit atât de mult şi nu numai cum iubeşte un cavaler 
o jupâniţă... Dacă eram însurat şi bunul Dumnezeu mi-ar fi 
dat un băiat sau o fată, pe care apoi mi le-ar fi luat, poate că 
nu mi-ar fi părut atât de rău, cum mi-a părut de tine... 

Glasul lui Michat se frânse, dar viteazul se stăpâni îndată 
şi, mişcându-şi mustăcioara de câteva ori, vorbi mai 
departe: 

— Dar jalea e jale şi n-ai ce-i face. Nu e de mirare că te-a 
îndrăgit şi Ketling! Cine ar putea să nu te îndrăgească? 
Dacă l-ai îndrăgit şi tu pe el, se vede că aşa mi-a fost scris, 
nici de asta nu mă mir, cum arăt eu pe lângă el! În luptă, să 
spună şi el, nu sunt mai prejos, dar asta e altceva!... 
Dumnezeu a luat de la unul şi l-a împodobit pe celălalt, 
răsplătindu-l în schimb cu o judecată dreaptă. Aşa s-a 
întâmplat şi cu mine. După ce m-a răcorit puţin vântul şi mi- 
a mai trecut furia, conştiinţa m-a întrebat îndată: de ce ai 
să-i pedepseşti? pentru ce ai să verşi sânge de prieten? Se 


iubesc, asta e voia lui Dumnezeu. Cei mai vârstnici spun că 
nici porunca hatmanului nu înseamnă nimic când e vorba 
de inimă. Că se iubesc, e voia Domnului, dar laudă lor că şi- 
au păstrat credinţa... Poate că dacă Ketling ştia că mi s-a 
făgăduit mie, i-aş fi strigat: „gas!”, dar el n-a avut ştiinţă 
nici măcar de asta. Cu ce s-a făcut vinovat? 

— Cu nimic! lar tu, ce vină ai? 

— Nici una! Ela vrut să plece din ţară, iar tu să te 
călugăreşti... Numai soarta mea e vinovată, nimeni 
altcineva, pesemne că braţul lui Dumnezeu vrea să rămân 
singur... Ei, cât m-am mai zbuciumat...! 

Jupân Michat se întrerupse iarăşi şi începu să răsufle 
repede, ca omul care iese la suprafaţă după ce a întârziat 
mult în apă, apoi îi luă mâna Krzysiei. 

— Nu-i nici o greutate - spuse - să iubeşti în aşa fel încât 
să vrei totul pentru tine. Toţi trei purtăm durerea în inimă - 
m-am gândit - mai bine să sufere unul şi ceilalţi doi să fie 
fericiţi. Krzysia, Dumnezeu să-ţi dea fericirea alături de 
Ketling!... Amin... Să-ţi dea toată fericirea lângă Ketling!... 
Eu sufăr puţin, dar nu-i nimic... Să-ţi dea Dumnezeu... Nu, 
nu! nu-i nimic!... Cât m-am zbuciumat...! 

Bietul oştean spunea că nu-i nimic, dar strânse din dinţi şi 
răsuflarea începu să-i şuiere în piept, iar în celălalt colţ al 
încăperii răsunară hohotele Basiei. 

— Ketling, e rândul tău, frate! strigă Wotodyjowski. 

Ketling se apropie, îngenunche, deschise braţele şi în 
tăcere, cu cel mai mare respect, îmbrăţişă picioarele 
Krzysiei. 

Iar Wotodyjowski o îndemnă cu glasul întretăiat: 

— Ia-i capul în mâini! A suferit destul, sărmanul! 
Dumnezeu să vă binecuvânteze!... N-ai să te mai duci la 
mănăstire... În loc să mă blestemaţi, tot e mai bine să mă 
binecuvântaţi... Dumnezeu se va îndura şi de mine, deşi 
acum îmi este tare greu... 

Basia nu mai putu să rabde şi fugi afară, iar Wotodyjowski 
se întoarse către stolnic şi către jupâneasă şi îi rugă: 


— Duceţi-vă în odaia cealaltă şi lăsaţi-i singuri... Mă duc şi 
eu în alt loc să îngenunchez şi să mă încredinţez lui 
Dumnezeu... 

Şi ieşi. 

La jumătate coridorului, lângă scară, se întâlni cu Basia, în 
acelaşi loc unde, dusă de mânie, îi trădase taina Krzysiei şi 
a lui Ketling. Acum însă, Basia se sprijinea de perete, 
înecându-se de suspine. 

Când o văzu plângând, jupân Michat se înduioşă de 
propria soartă; se stăpânise până atunci cât putuse, dar 
acum stăvilarele durerii se rupseră şi lacrimile începură să-i 
curgă şiroaie din ochi. 

— De ce plângi, jupâniţă? o întrebă jalnic. 

Basia îşi înălţă căpşorul şi ducându-şi ca un copil, când o 
mână, când pe cealaltă, la ochi, suspinând şi trăgând aerul 
în piept pe gură, îi răspunse hohotind: 

— Atât îmi pare de rău!... O, Doamne! Lisuse!... Jupân 
Michat e atât de cinstit, atât de vrednic!... O, Doamne...! 

Atunci Wotodyjowski îi apucă mâinile şi începu să le sărute 
cu recunoştinţă şi înduioşare. 

— Dumnezeu să te răsplătească pentru inima Domniei 
Tale! îi mulţumi. Taci, nu mai plânge. 

Dar Basia începu să suspine şi să hohotească şi mai 
amarnic. Se cutremura toată de jale; începu să tragă aerul 
în piept tot mai repede, apoi, bătând din picior, strigă de se 
auzi în tot coridorul: 

— Krzysia e o proastă! eu nu l-aş da pe jupân Michat nici 
pe zece ca Ketling! Eu îl iubesc pe jupân Michat din toată 
inima... mai mult decât pe mătuşica, mai mult... decât pe 
unchiul, mai mult decât pe Krzysia... 

— Basia! Pentru Dumnezeu! se miră micul viteaz. 

Şi, vrând să-i potolească tulburarea, o luă în braţe, iar ea 
se ghemui la pieptul lui cu toată puterea, încât îi simţi inima 
că-i zvâcnea ca o păsărică obosită, aşa că o strânse şi mai 
tare. 

Se înstăpâni tăcerea. 


— Basia! tu mă vrei? o întrebă micul cavaler. 

— Da! te vreau! te vreau! îi răspunse Basia. 

La auzul acestui răspuns, se tulbură şi el, îşi apăsă buzele 
pe gura-i roşie, feciorelnică, şi rămaseră aşa. 

Tocmai atunci brişcă urui afară şi jupân Zagtoba dădu 
buzna în tindă, apoi în odaia de mese, în care se aflau 
stolnicul cu soţia. 

— Michat nu e nicăieri! strigă dintr-o răsuflare. L-am 
căutat peste tot! Jupân Krzyski mi-a spus că i-a văzut 
împreună. Mai mult ca sigur că s-au bătut! 

— Michat e aici - răspunse stolniceasa - l-a adus pe Ketling 
şi il-a dat Krzysiei! 

Nu încape îndoială că stâlpul de sare în care a fost 
prefăcută soţia lui Lot(83) avea o înfăţişare mai puţin 
împietrită decât jupân Zagtoba în această clipă. Un răstimp 
domni o tăcere desăvârşită, apoi bătrânul şleahtic se şterse 
la ochi şi întrebă: 

— Cum? 

— Krzysia şi Ketling sunt alături, iar Michat s-a dus să se 
roage - răspunse stolnicul. 

Jupân Zagtoba intră fără şovăială în odaia vecină şi, cu 
toate că ştia totul, rămase iarăşi uluit când îi văzu pe 
Ketling şi pe Krzysia stând frunte lângă frunte. Ei se 
ridicară foarte stingheriţi şi nu putură să bâiguie nici o 
vorbă, mai ales că în urma lui jupân Zagtoba intrară şi 
stolnicul cu soţia. 

— Toată viaţa n-am să-i pot mulţumi îndeajuns lui Michat - 
spuse Ketling în sfârşit. El e făurarul fericirii noastre! 

— Să vă dea Dumnezeu noroc! le ură stolnicul. N-o să ne 
punem împotriva lui Michal. 

Krzysia alunecă în braţele stolnicesei şi începură să plângă 
amândouă. Jupân Zagtoba era parcă asurzit. Ketling se lăsă 
în genunchi la picioarele stolnicului, ca un fiu înaintea 
părintelui său, dar acesta îl ridică şi, fie din pricina 
gândurilor, fie din prea mare tulburare, spuse: 


— Şi jupân Deymek l-a tăiat pe jupân Ubysz! Lui Michat 
trebuie să-i mulţumeşti, nu mie! 

Iar după o clipă întrebă: 

— Nevastă, care era porecla acelei femei...? 

Dar stolniceasa nu mai avu când să răspundă, fiindcă 
tocmai atunci năvăli Basia, gâfâind mai avan ca de obicei, 
mai rumenă ca oricând, cu ciuful mai lăsat pe ochi ca 
totdeauna, se repezi la Ketling şi la Krzysia şi, 
ameninţându-i pe rând cu degetul, începu să strige: 

— Aha! prea bine! oftaţi, iubiţi-vă! luaţi-vă! Credeţi că 
jupân Michat o să rămână singur pe lume? Uite că nu 
pentru că-l iau eu, pentru că-l iubesc şi i-am spus-o singură. 
Eu i-am spus-o întâi, el m-a întrebat dacă îl vreau, şi eu i-am 
răspuns că nu-l dau pe alţi zece, fiindcă-l iubesc şi-i voi fi 
cea mai bună soţie; nu-l voi părăsi niciodată şi vom lupta 
împreună. Eu l-am îndrăgit de mult, cu toate că n-am spus 
nimănui, fiindcă el e cel mai vrednic, cel mai cinstit şi cel 
mai scump... Acum n-aveţi decât să vă căsătoriţi, că eu sunt 
gata să-i iau pe jupân Michat şi mâine... fiindcă... 

Basiei i se tăie răsuflarea. 

Se uitau cu toţii la ea, străduindu-se să înţeleagă dacă şi-a 
pierdut minţile sau spune adevărul; apoi începură să 
privească unul la altul, până când în spatele Basiei apăru în 
uşă Wotodyjowski. 

— Michat! îl întrebă stolnicul după ce-şi recăpătă glasul - e 
adevărat ce-am auzit? 

Micul viteaz răspunse fără urmă de glumă: 

— Dumnezeu a făcut o minune şi asta e bucuria şi 
dragostea mea, comoara mea cea mai scumpă! 

După aceste cuvinte, Basia se repezi iarăşi la el ca o 
căprioară. 

Între timp, jupân Zagtoba îşi reveni din uimire şi barba 
începu să-i tremure, desfăcu larg braţele şi spuse: 

— Pe legea mea, încep să bocesc!... Haiducelule, Michat, 
veniţi încoace...! 


CAPITOLUL XXI. 

SE IUBEAU GROZAV ŞI ERAU FERICIȚI, numai că, deşi 
trăiau de patru ani împreună, nu aveau copii. În schimb, se 
chiverniseau cu multă râvnă. Wotodyjowski cumpără cu 
banii lui şi ai Basiei câteva sate în apropiere de Kamieniec, 
pe care le plăti destul de ieftin, întrucât oamenii mai slabi 
de înger erau bucuroşi să scape de ele de frica năvălirii 
turcilor. Pe aceste proprietăţi înrădăcină ordinea şi 
asprimea ostăşească, strânse în chingi populaţia 
neastâmpărată, ridică iarăşi aşezările arse, înălţă conace 
întărite cu palisade, în care puse garnizoane de oşteni, într- 
un cuvânt, pe cât de vrednic îşi apărase ţara înainte, tot pe 
atâta se gospodărea acum, fără a lăsa sabia din mână. 

Faima numelui său era cea mai bună pază a moşiilor. Cu 
câţiva mârzaci turnă apă peste săbii şi legă frăţie. Pe alţii îi 
bătu. Cetele samavolnice ale cazacilor, podghiazurile de 
tătari, tâlharii din stepă şi dinspre părţile moldave 
tremurau de spaimă când auzeau de „micul şoim!”... 
Hergheliile de cai şi turmele de oi, bivolii şi cămilele lui 
hălăduiau în voie prin stepă. Până şi vecinii lui erau feriţi de 
primejdie. Averea creştea şi datorită vredniciei soţiei. Era 
înconjurat de respectul şi dragostea oamenilor. Ţinutul de 
baştină îi încredinţă un rang, hatmanul îl iubea, paşa de la 
Hotin îi arăta toată cinstea, iar în Crîmul cel îndepărtat şi în 
Bahcisarai numele lui era rostit cu admiraţie. 

Gospodăria, luptele şi dragostea - iată cele trei făgaşe ale 
vieţii lui. 

Vara fierbinte a anului 1671 îl găsi pe Wotodyjowski la 
moşia Sok6l, moştenire a Basiei. Sok6l era cea mai 
frumoasă dintre proprietăţile lor. Acolo îl primiră cu surle şi 
turle pe jupân Zagtoba, care fără să se gândească la 
greutăţile drumului şi la vârsta lui destul de înaintată, veni 
să-i viziteze, îndeplinindu-şi astfel făgăduiala făcută la 
nunta lui Wotodyjowski şi a Basiei. 

Din păcate însă, petrecerile şi bucuria pricinuite de 
venirea acestui oaspete drag fură întrerupte curând de 


porunca hatmanului care-l trimitea pe micul oştean 
căpetenie la Chreptiow, aproape de hotarul moldav, să 
vegheze şi să asculte glasurile pustiei, să stea de strajă, să 
pună stavilă ceambulurilor şi să curețe ţinutul de cetele de 
răzvrătiți. 

Micul viteaz, totdeauna oştean sârguincios când trebuia să 
slujească Republica, porunci de îndată slujitorilor să adune 
vitele de prin saivane, să încarce poverile pe cămile şi să 
stea gata de plecare. 

Cu toate acestea, i se frângea inima când se gândea că 
trebuie să se despartă de soţie. O iubea atât de mult, cu 
dragoste de bărbat şi de părinte, încât aproape că nu putea 
nici să răsufle fără ea şi nu voia s-o ia cu el, să-i pună viaţa 
în primejdie în pustietăţile sălbatice de la Uszyca. 

Dar ea se încăpăţâna să meargă cu el. 

— Gândeşte-te şi tu - îi spuse - dacă e mai sigur să rămân 
aici decât să stau acolo cu tine, apărată de oşteni? Nu vreau 
alt acoperiş decât al cortului tău; de asta te-am luat, ca să 
împart cu tine osteneala, truda şi primejdiile. Aici m-ar 
roade neliniştea, pe când acolo, lângă un asemenea oştean, 
am să mă simt mai în siguranţă decât regina la Varşovia. lar 
de va fi nevoie să pornim la luptă, n-am să rămân în urmă. 
Aici n-am să pot dormi fără tine, n-am să pun pic de 
mâncare în gură şi până la urmă tot n-are să mă rabde 
inima şi am să vin la Chreptiow. Şi dacă n-ai să mă laşi să 
intru, am să înnoptez la poartă ori atâta am să te rog şi 
atâta am să plâng, până când o să ţi se facă milă de mine. 

Văzând asemenea dragoste, Wolodyjowski o luă în braţe şi 
începu s-o sărute pe obrajii îmbujoraţi, iar ea nu se lăsă mai 
prejos. 

— Nu m-aş împotrivi - zise în sfârşit - dacă ar fi vorba 
numai de strajă şi de urmărirea bulucurilor1 84) de tătari. 
Voi avea destui oameni, pentru că mă va însoţi un steag al 
ghinărarului de Podolia şi încă unul al cămăraşului, afară de 
seimenii185) lui Motowidto şi de dragonii lui Linkauz. Vor fi 
ca la şase sute de oşteni şi, cu slujitori cu tot, se vor ridica la 


o mie. Mă tem numai de ceea ce nu le vine să creadă 
limbuţilor din adunarea de la Varşovia şi ceea ce noi, 
oamenii din ţinuturile de la marginea Republicii, aşteptăm 
să se întâmple de la o zi la alta; războiul cel mare cu toată 
puterea turcească. Asta a întărit şi jupân Mysliszewski, paşa 
de la Hotin o repetă întruna, iar hatmanul crede şi el că 
sultanul nu-l va lăsa pe Doroszenko de izbelişte, fără nici un 
ajutor, ci va pomi cu mare război împotriva Republicii. Şi 
atunci, ce mă fac cu tine, floarea mea dragă, praemium meu 
primit din mâna lui Dumnezeu? 

— Ce se va întâmpla cu tine, se va întâmpla şi cu mine. Nu- 
mi doresc altă soartă decât aceea de care vei avea parte 
tu... 

Jupân Zagtoba întrerupse tăcerea şi, întorcându-se spre 
Basia, îi spuse: 

— Dacă osmanlâii vor pune mâna pe voi, vrei sau nu, 
soarta ta va fi cu totul alta decât a lui Michat! Hei! După 
gloata cazacilor, după suedezi, moscoviți şi 
brandenburghezi, acum vin şi turcii! l-am spus eu preotului 
Olszowski: „Nu-i puneţi sabia în gât lui Doroszenko, fiindcă 
de nevoie îşi va pleca grumazul turcului. Dar nu m-a 
ascultat! L-am asmuţit pe Hanenko împotriva lui Dorosz, iar 
acesta, de voie sau de nevoie, trebuie să se bage în gâtlejul 
turcului şi pe deasupra să-l şi aducă asupra noastră. Michal, 
îţi aduci aminte când l-am prevenit în faţa ta pe preotul 
Olszowski? 

— Poate că Domnia a l-ai prevenit altă dată, eu nu-mi 
amintesc s-o fi făcut de faţă cu mine - răspunse micul 
viteaz. Dar ce spui de Doroszenko e adevărul adevărat şi 
hatmanul e de aceeaşi părere, ba unii zic că are şi scrisori 
de la Dorosz care arată desluşit acest lucru. La urma urmei, 
cum este, este, destul că acum e prea târziu pentru 
negocieri. Domnia Ta ai însă o minte ageră şi am să-ţi cer 
un sfat: s-o iau pe Baska la Chreptiow sau e mai bine s-o las 
aici? Trebuie să mai adaug că acolo e pustietate curată. 
Cătunul n-a fost niciodată prea mare, dar de douăzeci de 


ani încoace au trecut de atâtea ori prin el cetele de cazaci şi 
ceambulurile de tătari, că nu ştiu dacă am să mai aflu piatră 
pe piatră. Pe acolo sunt sumedenie de viroage acoperite de 
bălării, peşteri adânci, cotloane şi tot felul de locuri 
neştiute, în care tâlharii se ascund cu sutele, fără să mai 
vorbesc de cei care vin dinspre părţile moldave. 

— Când ai atâţia oşteni cu tine, tâlharii sunt un fleac - 
răspunse Zagtoba - şi ceambulurile la fel, fiindcă dacă vor 
năvăli unele mai mari, se va afla peste tot, iar pe cele 
neînsemnate ai să le nimiceşti tu. 

— Ei, vezi! zise Basia - sigur că sunt un fleac! 'Tâlharii sunt 
un fleac! Ceambulurile la fel! Cu puterea pe care o are, 
Michat poate să mă apere de toată urdia Crimului! 

— Nu mă împiedica să vorbesc - o dojeni blând Zagtoba - 
fiindcă pot să mă arăt împotriva ta. 

Basia îşi puse repede amândouă mâinile peste gură şi îşi 
ghemui căpşorul între umeri, prefăcându-se că se teme 
grozav de jupân Zagtoba, iar el, cu toate că vedea că 
glumeşte, se simţi măgulit, aşa că îşi aşeză mâna 
îmbătrânită pe părul bălai al Basiei şi zise: 

— Hai, nu te teme, că am să-ţi fac bucuria! 

Basia îi sărută mâna, pentru că multe atârnau într-adevăr 
de sfatul lui, care era totdeauna atât de potrivit, încât până 
acum nu se înşelase nimeni, dacă-l urmase. El însă îşi 
sprijini mâinile în cingătoare şi, uitându-se cu luare-aminte 
când la unul când la celălalt, spuse pe neaşteptate: 

— Urmaşi, după câte văd, nu sunt, şi basta! ai? 

Aici îşi scoase înainte buza de jos. 

— Aşa a vrut Dumnezeu, altă pricină nu e! răspunse 
Wolodyjowski înălţându-şi ochii. 

— Aşa a vrut Dumnezeu, altă pricină nu e! repetă Basia 
coborându-şi privirile. 

— Şi v-aţi dori să aveţi? întrebă Zagtoba. 

Micul viteaz răspunse: 

— Domnia Ia, am să-ţi vorbesc deschis; nu ştiu ce n-aş da 
ca să se împlinească asemenea dorinţă; dar câteodată mă 


gândesc că orice strădanie este zadarnică. Şi aşa lisus m-a 
făcut fericit dându-mi pe pisicuţa asta, sau cum îi zici 
Domnia Ia, pe haiducelul ăsta, iar pentru că m-a blagoslovit 
şi în privinţa faimei şi în aceea a averii, nu mă încumet să-l 
mai rog pentru nimic altceva. Vezi, Domnia Ta, mi-a trecut 
prin minte nu o dată că dacă toate rugăminţile s-ar 
îndeplini, apoi n-ar mai fi nici o deosebire între Republica 
de pe pământ şi cea din ceruri, care numai ea poate oferi 
fericirea întreagă. Cred că dacă aici n-am să mai apuc să 
am un băiat sau doi, apoi mai mult ca sigur că voi avea 
acolo, şi, amândoi, sub ordinele hatmanului ceresc, Sfântul 
Arhanghel Mihail, vom sluji şi ne vom acoperi de slavă 
împotriva nemernicilor diavoleşti, ajungând la ranguri 
înalte. 

Piosul cavaler se înduioşă de propriile cuvinte şi îşi ridică 
iarăşi ochii spre cer, dar jupân Zagtoba asculta nepăsător şi 
nu înceta să mormăie cu asprime, până când îl certă: 

— Bagă de seamă să nu huleşti. Dacă nu te mândreşti că ai 
ghicit bine vrerile dumnezeirii, apoi ăsta poate fi un păcat 
pentru care trebuie să te perpeleşti un timp ca mazărea în 
tigaie. Dumnezeu are mânecile mai largi decât episcopul 
Cracoviei, dar nu-i place să se cotrobăiască prin ele şi să se 
afle ce le-a pregătit oamenilor; el face ce vrea, iar tu 
păstrează-ţi lungul nasului; aşadar, dacă vreţi să aveţi 
urmaşi, în loc să vă despărțiți, trebuie să staţi împreună. 

Auzind acestea, Basia sări de bucurie în mijlocul încăperii 
ca un măscărici şi, bătând din palme, începu să repete: 

— E, vezi! să stăm împreună! Am ghicit numaidecât că 
Domnia Ta ai să fii de partea mea! numaidecât am ghicit! 
Michat, mergem la Chreptiow! Măcar o dată să mă iei şi pe 
mine să hăituim tătarii! numai o dată! dragul meu! scumpul 
meu! 

— Poftim, Domnia Ia! Acum vrea şi tătari! strigă micul 
cavaler. 

— Dacă sunt cu tine, nu mi-e frică de nici o urdie 
întreagă...! 


— Silentium! spuse Zagtoba, urmărind-o cu priviri 
înduioşate, mai bine-zis, cu privirea înduioşată pe Basia, la 
care ţinea nespus de mult. Gândesc că până la Chreptiow 
nu e chiar atât de departe şi apoi acolo nu e ultima staniţă 
spre Câmpiile Sălbatice. 

— Întocmai! Mai sunt garnizoane şi mai încolo, la Mohil6w 
şi la Jampol, iar cea mai îndepărtată va fi la Raszkow - 
răspunse micul viteaz. 

— La Raszkow? Păi noi am mai fost la Raszkow. De acolo 
am scos-o pe Halszka Skrzetuska din râpa aceea de lângă 
Vatadynka, îţi aduci aminte, Michat? Mai ţii minte cum l-am 
pus cu botul pe labe pe monstrum ăla, pe Czeremis, diavolul 
care o păzea? De vreme ce ultimul praesidium1 86) va sta 
hăt! la Raszk6w, apoi dacă se va urni Crîmul sau întreaga 
putere turcească, vor afla ei mai întâi şi vor da de veste la 
Chrepti0w, aşa că primejdia nu e prea mare; Chreptiow nu 
poate fi împresurat pe neaşteptate. Pe legea mea! nu pricep 
de ce Basia n-ar putea locui acolo cu tine! Ţi-o spun pe faţă 
şi ştii doar că mai degrabă mi-aş pune la bătaie capul meu 
bătrân, decât să i se întâmple ei ceva. Ia-o cu tine! Va fi mai 
bine pentru amândoi! Numai că Baska trebuie să 
făgăduiască de pe acum că, în caz de război, nu se va opune 
s-o trimiţi înapoi fie şi la Varşovia, pentru că atunci vor avea 
loc marşuri grele, lupte înverşunate, se vor înconjura 
taberele şi poate să fie chiar foamete, ca la Zbaraz, iar în 
asemenea cumpene până şi unui bărbat îi vine greu să-şi 
apere capul, darmite unei femei. 

— Aş fi prea bucuroasă să mor alături de Michat - 
răspunse Basia - dar am şi eu un pic de minte şi înţeleg că 
dacă nu se poate, nu se poate. Cum vrea Michat, aşa voi 
face. El s-a dus şi anul acesta cu hatmanul Sobieski şi ce, m- 
am îndărătnicit eu să-l însoțesc? Nu. Consimt. Numai să nu 
vă împotriviţi să merg şi eu acum la Chreptiow cu Michat, 
iar dacă se va isca războiul cel mare, Domniile Voastre o să 
mă trimiteţi unde vă place. 


— Jupân Zagloba o să te conducă la Skrzetuski în Polesia - 
spuse micul cavaler - cred că turcul nu va ajunge până 
acolo! 

— Jupân Zagtoba! jupân Zagtoba! răspunse hârjonindu-se 
bătrânul şleahtic. Ce, eu nu sunt oştean? Ia nu-i mai 
încredinţaţi nevestele lui jupân Zagtoba, că te pomeneşti că 
se arată cu totul altfel de cum gândeşti. În al doilea rând, tu 
crezi că în cazul războiului cu turcii am să mă ascund după 
cuptor în Polesia şi am să păzesc pâinea să nu se ardă? încă 
n-am ajuns schelet şi mai pot fi şi eu de folos la câte ceva. 
Încalec pe cal cu scăunelul - assention(87)! dar, odată în 
şa, pot să mă năpustesc şi eu asupra vrăjmaşului ca oricare 
tinerel. Slavă Domnului, nici nisipul şi nici rumeguşul n-au 
început să curgă din mine. Sigur că n-am să mai plec să 
hărţuiesc tătarii şi nici să-i adulmec prin Câmpiile Sălbatice, 
că doar nu sunt hăitaş, dar în atacul cel mare al oştirii, ţine- 
te de mine, dacă-ţi dă mâna, şi ai să vezi lucrurile de 
minune. 

— Cum, Domnia Ta vrei să porneşti iar la luptă? 

— După atâţia ani de slujbă gândeşti că nu doresc să-mi 
sfârşesc viaţa printr-o moarte plină de slavă? Ce altceva mai 
de soi poate să mi se întâmple? L-ai cunoscut pe jupân 
Dziewatkiewicz? E adevărat că n-arată mai mult de o sută 
patruzeci de ani, dar avea o sută patruzeci şi doi şi slujea 
încă în oştire. 

— Atâta n-avea. 

— Avea! Să nu mă mişc de pe scăunelul ăsta! Merg şi eu la 
războiul cel mare şi gata! lar acum o să plec cu voi la 
Chrepti0w, fiindcă mi-e dragă Basia! 

Baska se repezi numai zâmbet şi începu să-l strângă în 
braţe pe jupân Zagtoba care îşi înălţă capul tot mai sus, 
repetând: 

— Mai tare! Mai tare! 

Cu toate acestea, Wolodyjowski mai cântări o vreme 
lucrurile şi, în cele din urmă, zise: 


— Oricum, nu e cu putinţă să mergem toţi acum, pentru că 
acolo e pustiu şi n-o să aflăm nici un acoperiş sub care să ne 
adăpostim. Mă duc eu înainte, găsesc un medean pentru 
casă, ridic o palancă şi case pentru oşteni, şoproane pentru 
caii mai de soi, care ar putea să se îmbolnăvească din cauza 
schimbării locului; trebuie să sap şi câteva fântâni; să văd 
cum e drumul şi să curăţ cât de cât râpele de tâlhari. Abia 
după aceea am să trimit o ceată de oşteni să vă însoţească 
până acolo. Trebuie să mai aşteptaţi aici cel puţin trei 
săptămâni. 

Basia vru să se împotrivească, dar jupân Zagtoba, 
recunoscând dreptatea lui Wolodyjowski, spuse: 

— Ce-i înţelept, înţelept rămâne! Baska, noi o să stăm 
amândoi aici şi n-o s-o ducem prea rău. Mai e nevoie, de 
asemenea, să ne pregătim şi niscaiva rezerve, pentru că 
mai mult ca sigur că nu ştii că miedul şi vinurile nu se 
păstrează nicăieri mai bine ca în peşteri... 

CAPITOLUL XXII. 

WOLODYJOWSKI SE ŢINU DE CUVÂNT; în trei săptămâni 
înălţă clădirile, apoi trimise o escortă pe cinste: o sută de 
lipcani din steagul lui Lanckoronski şi tot atâţia dragoni ai 
lui Linkaus, pe care-i conducea jupân Snitko, cu blazonul 
Luna tăinuită. Peste lipcani era mai mare sutaşul( 88) Azja 
Mellechowicz, care se trăgea din tătarii litvani, un om 
foarte tânăr, numărând abia douăzeci şi ceva de ani. Acesta 
aduse şi un răvaş soţiei de la micul viteaz care scria cele ce 
urmează: „Din toată inima, iubită Baska! Poţi să vii, că fără 
tine e ca fără pâine, dacă nu mă usuc de dor până te văd, 
am să-ţi mănânc pe de-a-ntregul guriţa ca fraga. Îţi trimit 
destul oameni şi căpetenii încercate, dar cea mai mare 
cinste arătaţi-i-o lui jupân Snitko şi chemaţi-l să stea cu voi, 
pentru că e bene natus189], are avere şi e oştean. 
Mellechowicz e şi el oştean destoinic, dar Dumnezeu ştie de 
unde vine. În alt steag nu putea să fie căpetenie, decât la 
lipcani, pentru că oricine l-ar fi putut jigni cu uşurinţă. Te 
îmbrăţişez cu toată puterea, mânuţa şi picioarele le sărut. 


Am ridicat o palancă din buşteni pe cinste; are nişte coşuri 
grozave. Noi vom avea câteva începeri într-o clădire aparte. 
Pretutindeni miroase a răşină şi s-au adunat sumedenie de 
greieri care, când încep să cânte seara, scoală câinii din 
somn. Dacă aş găsi ceva vrejuri de mazăre, aş putea scăpa 
lesne de ei; poate că ai să porunceşti tu acolo să aştearnă 
căruțele cu ele. Geamuri nu se află nicăieri; o să punem la 
ferestre beşici, în schimb, jupân Biatoglowski are în 
subordinea lui, printre dragoni, un geamgiu. Ai putea să 
cumperi geamuri la Kamieniec, pe la negustorii armeni, 
numai, pentru Dumnezeu! trebuie să le cari cu mare grijă 
să nu se spargă. În iatacul tău am dat poruncă să se atârne 
chilimuri pe pereţi şi arată foarte frumos. Tâlharii pe care i- 
am prins în râpele leşiţene am dat poruncă să-i spânzure, 
sunt vreo nouăsprezece, până vii tu numărul lor o să ajungă 
la treizeci. Jupân Snitko o să-ţi povestească şi el cum trăim 
pe aici. 'Te încredinţez lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare, 
sufletul meu drag.” 

După ce citi scrisoarea, Basia i-o dădu lui jupân Zagtoba 
care, uitându-se peste ea, începu numaidecât să-i arate mai 
multă cinstire lui Snikto, nu prea mare însă, pentru ca 
acesta să-şi dea seama că se află înaintea unui luptător mai 
vrednic, care îl îngăduie alături numai din bunăvoință. 
Jupân Snitko era însă un oştean cu sufletul larg, vesel şi 
învăţat cu asprimile slujbei şi care-şi petrecuse o mare 
parte din viaţă în oştire. Pe Wotodyjowski îl respecta foarte 
mult, iar faţă de faima lui jupân Zagtoba se simţea mic şi 
nici nu se gândea să se înfigă înainte. 

Mellechowicz nu fu de faţă la citirea scrisorii, deoarece 
plecase îndată după ce o adusese, chipurile, să 
supravegheze oamenii; de fapt, însă, de teama dea nui se 
porunci să se ducă în încăperea slujitorilor. 

Zagtoba avusese totuşi destul timp să se uite la el şi, 
aducându-şi aminte de vorbele lui Wotodyjowski, îi spuse lui 
Snikto: 


— Suntem bucuroşi de venirea Domniei Tale! la te uită!... 
Jupân Snitko... Îl ştiam!... cu blazonul Luna tăinuită! Ia te 
uită! un oaspete de seamă!... Dar tătarul ăla, cum îi e 
porecla? 

— Mellechowicz. 

— Dar Mellechowicz ăsta priveşte cam ca lupul. Michat 
scrie că nu e prea sigur de obârşia lui, lucru de care mă 
mir, pentru că toţi tătarii noştri sunt şleahtici, deşi sunt de 
lege turcească. În Lituania am văzut sate întregi locuite 
numai de ei. Acolo li se zice lipcani, iar cei de aici poartă 
numele de ceremişi. Multă vreme au slujit cu credinţă 
Republicii, drept răsplată pentru pâinea pe care au căpătat- 
O, dar încă din timpul răzmeriţei ţăranilor, mulţi dintre ei s- 
au dat de partea lui Chmielnicki, iar acum încep să intre în 
legătură cu urdia... Mellechowicz ăsta are ochi de lup... 
jupân Wolodyjowski îl ştie de mult? 

— De pe vremea campaniei din urmă - răspunse jupân 
Snitko, băgându-şi picioarele sub scăunel - când am 
străbătut toată Ucraina lui Doroszenko şi a tătarilor. De pe 
vremea campaniei din urmă! N-am putut să iau parte, 
fiindcă hatmanul mi-a dat altă însărcinare, cu toate că mai 
apoi mi-a dus dorul... Şi blazonul Domniei Tale e Luna 
tăinuită? la te uită!... De unde-i Mellechowicz ăsta? 

— El spune că e tătar lituanian, dar e ciudat că nici unul 
dintre tătarii lituanieni nu l-a cunoscut mai înainte, deşi 
slujeşte chiar în steagul lor. Ex quo41907 zvonurile despre 
obârşia lui nesigură care nu-l împiedică să se poarte cu 
foarte multă mândrie. Dar e un oştean destoinic, chiar dacă 
nu e prea vorbăreţ. La Bractaw şi la Kalnik a adus foloase 
mari, pentru care hatmanul l-a numit sutaş, cu toate că era 
cel mai tânăr din tot steagul. Lipcanii ţin foarte mult de el, 
dar printre noi nu prea era văzut bine. De ce? Pentru că are 
o fire tare mohorâtă şi, cum bine ai băgat de seamă şi 
Domnia Ia, priveşte ca lupul. 

— Dacă e oştean destoinic şi şi-a vărsat sângele - zise 
Basia - se cuvine să-l îngăduim între noi, lucru pe care 


bărbatul meu nu ne opreşte să-l facem. 

Apoi se întoarse către jupân Snitko: 

— Domnia "Ta îngădui? 

— Sluga jupânesei polcovnicesei! consimţi Snitko. 

Basia dispăru afară, iar jupân Zagtoba răsuflă adânc şi-l 
întrebă pe jupân Snitko. 

— Ei, Domnia Ta, cum ţi se pare jupâneasa polcovnicului? 

Bătrânul oştean, în loc să răspundă, îşi băgă pumnii în ochi 
şi, aplecându-se în scaun, începu să repete: 

— All ai! ai! 

După care holbă ochii, îşi astupă gura cu palma-i uriaşă şi 
tăcu, ruşinat parcă de propria înflăcărare. 

— Marţipan, nu? se bucură Zagtoba. 

În acest timp, „marţipanul” se ivi iarăşi la uşă, aducându-l 
pe Mellechowicz înfoiat ca o pasăre sălbatică, şi spuse: 

— Şi din scrisoarea bărbatului meu şi de la jupân Snitko 
am auzit atâtea despre isprăvile Domniei Tale, încât am dori 
să te cunoaştem mai de aproape. Pofteşte şi stai cu noi; 
slujitorii vor aduce îndată bucatele. 

— Pofteşte, pofteşte mai aproape, Domnia “Ia! îi spuse şi 
jupân Zagtoba. 

Chipul mohorât, deşi frumos, al tânărului nu se însenină cu 
totul, dar se vedea că e recunoscător pentru primirea bună 
şi pentru că nu-i porunciseră să stea laolaltă cu slujitorii. 

Basia se strădui înadins să fie bună cu el, fiindcă ghicise 
lesne, cu inima ei de femeie, că are o fire bănuitoare, 
mândră, iar umilinţele de care avea adesea parte din cauza 
obârşiei nesigure îi produceau multă durere. Aşadar, 
nefăcând nici o deosebire între el şi Snitko, afară de aceea 
pe care o îndreptăţea vârsta lui Snitko, îl întrebă pe tânărul 
oştean de meritele lui care-i aduseseră la Kalnik rangul de 
căpetenie. 

Jupân Zagtoba, înțelegând dorinţa Basiei, îi adresa 
cuvântul adesea, şi el, cu toate că la început se arătă cam 
stingherit, dădea răspunsuri la locul lor, iar purtarea lui nu 


numai că nu părea a unui om de rând, dar uimea chiar 
printr-o anume eleganţă. 

„Asta nu poate fi neam de jos, fiindcă nu s-ar purta aşa” — 
gândi Zagtoba. 

Apoi întrebă: 

— Părintele Domniei Tale în ce parte trăieşte? 

— În Lituania - răspunse Mellechowicz roşind. 

— Lituania e mare. E ca şi când mi-ai fi răspuns: „în 
Republică”. 

— Acum nu mai e în Republică, pentru că ţinutul a fost 
pierdut. Părintele meu are o moşie către Smolensk. 

— Am avut şi eu acolo câteva proprietăţi destul de mari, pe 
care le-am moştenit de la o rudă fără copii, dar am preferat 
să le părăsesc şi să stărui alături de Republică. 

— Asta fac şi eu - răspunse Mellechowicz. 

— Şi Domnia Ta faci bine! se amestecă Basia. 

Dar Snitko, ascultându-le vorbirea, înălţă din umeri, ca şi 
când ar fi vrut să spună: „Numai Dumnezeu poate să ştie 
cine şi de unde eşti!” 

Jupân Zagtoba îi ghici bănuiala şi-l întrebă iarăşi pe 
Mellechowicz: 

— Domnia Ta îl recunoşti pe Hristos sau, între noi fie 
vorba, trăieşti ca un păgân? 

— Am primit credinţa creştinească, din care pricină am 
fost silit să mă despart de părintele meu. 

— Dacă l-ai părăsit pentru aşa ceva, Dumnezeu n-o să te 
părăsească şi prima dovadă a bunăvoinţei Lui e că poţi să 
bei vinul pe care nu l-ai fi cunoscut dacă te îndărătniceai în 
rătăcire. 

Snitko izbucni în râs, dar se vede că asemenea întrebări în 
legătură cu neamul lui nu-i prea erau pe plac sutaşului, 
fiindcă se posomori din nou. 

Jupân Zagtoba nu-i luă în seamă supărarea, cu atât mai 
mult cu cât tânărul tătar nu-i prea plăcea; uneori îi aducea 
aminte de vestita căpetenie a cazacilor, de Bohun, e 


adevărat, nu atât prin trăsăturile feţei, cât prin mişcările şi 
privirile lupeşti. 

Se aduseră bucatele. 

Restul zilei se scurse cu ultimele pregătiri de drum. 
Porniră a doua zi, odată cu zorile, când lumina nu biruise 
încă beznele, ca după o zi de mers să ajungă la Chreptiow. 

Se adunaseră ca la vreo cincisprezece căruţe, deoarece 
Basia hotărâse să umple cămările de la Chreptiow; aşa că în 
urma căruţelor veneau cămile încărcate din belşug şi cai 
care se îndoiau sub povara crupelor(917 şi afumăturilor; 
caravana se încheia cu câteva zeci de boi de stepă şi cu o 
turmuliţă de oi. În frunte călărea Mellechowicz cu lipcanii 
săi, iar dragonii însoțeau de aproape brişcă acoperită în 
care se aflau Basia şi jupân Zagtoba. Ea ar fi vrut foarte 
mult să încalece pe fugarul ei blând, dar bătrânul şleahtic o 
rugă să nu facă una ca asta măcar la începutul şi la sfârşitul 
călătoriei. 

— Dacă ai putea călări liniştită - îi spuse - nu m-aş 
împotrivi, dar ai să începi îndată să zburzi şi să joci calul, şi 
asta nu se cade să facă jupâneasa polcovnicului. 

Basia era fericită şi veselă ca o păsărică. De când se 
căsătorise, îşi dorea mereu două lucruri: unul, să-i 
dăruiască lui Michat un băiat, al doilea, să stea cu micul 
viteaz măcar un an în vreo staniţă din apropierea Câmpiilor 
Sălbatice, şi acolo, la marginea pustiei, să trăiască viaţa de 
oştean, să guste războiul şi tot soiul de întâmplări, să ia 
parte la urmăriri, să vadă stepa cu ochii ei, să înfrunte 
primejdiile despre care auzise atâtea din fragedă copilărie. 
Visase la toate acestea cât fusese fată şi iată că acum visul 
avea să se adeverească şi încă alături de cel mai iscusit 
luptător al Republicii, despre care se spunea că e-n stare 
să-l găsească pe vrăjmaş şi-n gaură de şarpe. 

Tânăra polcovniceasă simţea aripi la umeri şi o bucurie 
atât de mare în piept, încât în răstimpuri îi venea să strige 
şi să sară, dar se stăpânea gândindu-se că nu se cuvine. Îşi 
făgăduise să fie aşezată şi să câştige dragostea oştenilor. 


Îi încredința aceste gânduri şi lui jupân Zagtoba, care 
zâmbi îngăduitor şi zise: 

— Mai mult ca sigur că acolo vei fi cineva şi vor avea grijă 
de tine ca de ochii din cap. O femeie în staniţă e un lucru 
rar de tot...! 

— lar la nevoie, am să le fiu şi pildă de urmat. 

— Ce pildă? 

— De curaj! Nu-mi place numai că dincolo de Chreptiow 
sunt garnizoane la Mohil6w şi la Raskw până hăt! la 
Jahorlik, aşa că n-o să vedem tătari nici de leac. 

— Eu însă mă tem, fireşte nu pentru mine, ci pentru tine, 
că o să-i vedem prea des. Tu crezi că ceambulurile sunt 
obligate să treacă neapărat pe la Raskow sau pe la 
Mohil6w? Pot să vină de la răsărit, prin stepă, sau prin 
partea moldavă a Nistrului, şi să treacă hotarul Republicii 
pe unde li-i voia, chiar mai sus de Chreptiow. Dar poate că 
s-a dus vestea că m-am statornicit eu la Chreptiow şi-l vor 
ocoli, fiindcă mă ştiu de multă vreme. 

— Parcă pe Michat nu-l ştiu? Parcă pe el n-o să-l 
ocolească? 

— O să-l ocolească şi pe el; vor face altminteri numai dacă 
vor veni cu putere mare, ceea ce se poate întâmpla. La 
urma urmei, o să-i caute el singur. 

— Asta-i, eram sigură! Măcar acolo la Chreptiow e mare 
sălbăticie? Că nu e prea departe! 

— Mai mare nici nu poate fi. Odinioară, pe vremea tinereţii 
mele, ţinutul era populat. Mergeai din aşezare în aşezare, 
din sat în sat, din târg în târg. Am fost şi eu şi am văzut. Mi- 
aduc aminte când ce se cheamă Uszyca era o întăritură 
puternică. Jupân Koniecpolski, tatăl, mă numise staroste 
acolo. Dar după aceea a venit răscoala gloatelor şi totul s-a 
prefăcut în ruină. Când am trecut pe aici după Halszka 
Skrzetuska, locul era cu totul pustiu, iar pe urmă s-au 
abătut ceambulurile de cel puţin douăzeci de ori... Acum 
pan Sobieski a smuls iarăşi aceste ţinuturi din mâna 
cazacilor şi a tătarilor, cum ai smulge osul din gura 


câinelui... Oameni însă sunt prea puţini, numai tâlhari care 
se ascund prin râpe. 

Jupân Zagtoba începu să se uite împrejur şi să clatine din 
cap, amintindu-şi vremurile de altădată. 

— Doamne, Doamne! se miră - când ne-am dus după 
Halszka, mi se părea că bătrâneţea e aproape, iar acum mă 
gândesc că eram tânăr de tot, că doar sunt aproape 
douăzeci şi patru de ani de atunci. Michat era un mucos şi 
n-avea mai multe fire de păr în barbă decât am eu în palmă. 
Locurile mi s-au întipărit atât de bine în minte, de parcă ar 
fi fost ieri! Hăţişurile şi pădurile au crescut peste tot, de 
când au plecat agricolae...492). 

După ce trecură de Kitajgrâd, intrară îndată în codrii 
nepătrunşi care acopereau pe atunci cea mai mare parte a 
acestor locuri. Cu toate acestea, din loc în loc, mai ales prin 
împrejurimile Studziennicei, întâlneau şi întinderi goale şi 
atunci zăreau malul Nistrului şi ţinutul care se aşternea hăât 
departe de cealaltă parte a râului, până la colinele care 
închideau zarea. 

Văioage adânci, în care se ascundeau animale sălbatice şi 
oameni crunţi, le întretăiau calea, câteodată strâmte şi 
prăpăstioase, altădată mai largi, cu marginile uşor 
povârnite şi acoperite cu păduri dese. Lipcanii lui 
Mellechowicz intrau cu grijă în ele şi, în vreme ce coada 
caravanei se afla încă la loc înalt, capul dispărea parcă sub 
pământ. Deseori, Basia şi jupân Zagloba erau nevoiţi să 
coboare din brişcă, deoarece, cu toate că Wotodyjowski mai 
îndreptase cât de cât drumul, trecerea era destul de 
primejdioasă. Pe fundul râpelor ţâşneau izvoare sau 
curgeau susurând peste pietre pâraie repezi, care se 
umflau primăvara din cauza apelor provenite din topirea 
zăpezilor stepei. Deşi soarele încălzea puternic pădurile şi 
stepele, în aceste gâtlejuri de piatră stăruia un frig destul 
de aspru, care-i pătrundea pe neaşteptate pe călători. 
Copacii acopereau pripoarele stâncoase şi se înălţau pe 
margine vrând parcă să ferească adânciturile tăinuite de 


lumina soarelui. Pe alocuri, pădurea era frântă, doborâtă, 
trunchiurile căzute unul peste altul într-o neorânduială 

sălbatică, crengile răsucite şi îngrămădite, uscate cu totul 
sau acoperite de frunze ruginii şi de ace verzi, întunecate. 

— Ce s-a întâmplat cu pădurea? îl întrebă Basia pe jupân 
Zagtoba. 

— În unele locuri pot să fie tăieturi vechi făcute fie de 
locuitorii de demult împotriva tătarilor, fie de răzvrătiţii 
împotriva oştilor noastre; în alte locuri, copacii sunt 
doborâţi de vijeliile care se abat dinspre malul moldav, vijelii 
în care, după cum se spune din bătrâni, strigoii sau diavolii 
îşi desfăşoară harţurile. 

— Domnia Ia ai văzut vreodată cum se hărţuiesc diavolii? 

— De văzut n-am văzut, dar am auzit cum strigau de 
mulţumire: „U-ha! u-ha!” Să-l întrebi pe Michal, că şi el i-a 
auzit! 

Cu tot curajul ei, Basia se temea puţin de duhurile 
necurate, aşa că începu să se închine. 

— Înfricoşătoare locuri! spuse. 

Într-adevăr, în unele viroage era de-a dreptul înfricoşător; 
pe lângă că era întuneric, mai era şi o tăcere de mormânt. 
Vântul nu bătea, frunzele şi ramurile copacilor nu făceau 
nici un zgomot, se auzeau numai tropotul şi sforăitul cailor, 
scârţâitul carelor şi strigătele surugiilor în locurile mai cu 
primejdie. În răstimpuri mai cântau tătarii şi dragonii, dar 
codrul nu răspundea în nici un fel; nu se auzea nici glas de 
om, nici răcnet de animal. 

Dacă râpele întunecate umpleau de temeri sufletele 
călătorilor, locurile înalte, în schimb, chiar acolo unde se 
întindea pădurea, se deschideau luminoase înaintea 
caravanei. Vremea era primăvăratică, senină. Soarele 
înainta pe stepa cerească nepătată de nici un nor, 
revărsând străluciri bogate peste stânci, câmpuri şi păduri. 
În acest potop de aur pinii păreau roşii şi galbeni, iar 
pânzele de păianjeni agăţate de crengile copacilor, de 
buruieni şi ierburi luceau atât de puternic, de parcă erau 


ţesute din raze de soare. Octombrie era pe la jumătatea 
zilelor sale, astfel că mulţime de păsări, mai ales cele mai 
simţitoare la frig, începeau să se călătorească din Republică 
spre Marea Neagră; pe cer se vedeau şiruri de cocoare 
care zburau cu strigăte răsunătoare, şi cârduri de gâşte şi 
rațe sălbatice. 

Ici-colo, sus de tot, pluteau în tării cu aripile desfăcute 
vulturii ameninţători pentru celelalte vieţuitoare ale 
văzduhului; unde şi unde, ulii lacomi de pradă desenau 
cercuri încete. Îndeosebi pe câmpurile întinse trăiau 
destule păsări care nu se desprind de pământ, şi se ascund 
bucuroase prin ierburile înalte. De sub copitele bahmeţilor 
călăriţi de lipcani zburau speriate stoluri de potârnichi 
cenuşii; de câteva ori Basia văzu departe dropiile stând de 
veghe, la vederea cărora obrajii i se îmbujorară, iar ochii 
începură să-i strălucească. 

— O să le vânăm cu ogarii! strigă bătând din palme. 

— Dacă bărbatul tău se nimerea să fie un om legat de casă 
- spuse Zagtoba - repede i-ar fi albit barba cu asemenea 
nevastă, dar am ştiut eu cui să te dau. Alta în locul tău ar fi 
cel puţin recunoscătoare, nu? 

Basia îl sărută numaidecât pe amândoi obrajii pe jupân 
Zagtoba, care se înduioşă şi spuse: 

— La bătrâneţe omul are nevoie de inimi iubitoare, cum 
are nevoie de locul cald de după cuptor. 

După care căzu pe gânduri şi adăugă: 

— Mai mare mirarea cât au putut să-mi placă totdeauna 
femeile astea; dac-ar fi să spun pentru ce, nici eu n-aş şti, că 
împieliţatele sunt şi trădătoare, şi uşuratice... Sunt însă 
plăpânde ca nişte copii, de-aia când vezi pe câte una 
suferind vreo nedreptate, mai că ţi se rupe inima. Hai, mai 
îmbrăţişează-mă o dată! 

Basia ar fi luat în braţe bucuroasă pe toată lumea, aşa că-i 
îndeplini pe dată rugăciunea lui jupân Zagtoba şi merseră 
mai departe plini de voie bună. Înaintau destul de anevoie, 
fiindcă boii care veneau din urmă nu puteau să meargă mai 


repede şi era primejdios să-i lase însoţiţi de o mână de 
oameni prin aceste păduri. 

Pe măsură ce se apropiau de Uszyca, ţinutul devenea tot 
mai accidentat, codrii mai sălbatici şi râpele mai adânci. Se 
întâmpla mereu câte ceva, ba se stricau căruțele, ba se 
nărăveau caii, din care pricină se pierdea multă vreme. 
Vechiul şleau care ducea cândva la Mohil6w, în douăzeci de 
ani se acoperise de pădure şi numai din loc în loc abia i se 
mai vedeau urmele, aşa că trebuiră să ţină drumurile mai 
vechi şi mai noi pe care răzbătuseră armatele, drumuri 
înşelătoare de multe ori şi totdeauna foarte anevoioase. Se 
petrecu şi un lucru deloc plăcut. 

Fugarul lui Mellechowicz, care călărea în fruntea 
lipcanilor, se împiedică pe buza unei râpe şi se prăbuşi pe 
stâncăria de jos, nu fără pagubă pentru tătar care îşi sparse 
capul atât de rău, încât pentru un timp îşi pierdu 
cunoştinţa. Basia şi jupân Zagtoba urcară pe cai şi tânăra 
jupâneasă porunci să-l aşeze în brişcă pe Azja şi să mâne 
încet. La fiecare izvor caravana se oprea şi Basia îl lega la 
cap cu fâşii de pânză, pe care le uda în apa rece de izvor. O 
vreme acesta zăcu cu ochii închişi, apoi îi deschise şi când 
Basia, care se aplecase deasupra lui, începu să-l întrebe 
cum se simte, în loc de răspuns îi apucă mâna şi îşi apăsă pe 
ea buzele albite. 

Abia după un răstimp, parcă adunându-şi gândurile, 
răspunse în limba rusină: 

— Of, mi-e bine, cum nu mi-a fost de mult! 

Aşa le trecu toată ziua. În cele din urmă, soarele se făcu 
roşu şi se rostogoli uriaş spre ţinuturile moldave; Nistrul 
începu să strălucească asemenea unei panglici de foc, iar 
dinspre răsărit, din Câmpiile Sălbatice, se furişa încet 
întunericul. 

Până la Chreptiow nu mai era departe, dar trebuiră să lase 
caii să răsufle, aşa că se opriră pentru un popas mai lung. 

Printre dragoni, unii începură să cânte litanii, lipcanii 
descălecară şi, aşternând pe pământ piei de oi, începură să 


se roage în genunchi, cu feţele îndreptate spre răsărit. 
Glasurile lor aci se ridicau, aci coborau; din când în când 
strigătele: „Allah! Allah!” răsunau printre rânduri, apoi 
iarăşi încetau; se înălţau şi, ţinându-şi palmele în sus, 
aproape de faţă, continuau să se roage adânc, repetând 
doar din vreme în vreme somnoros şi parcă oftând: 
„Lochiczmen, al lochiczmen!” Razele soarelui cădeau 
asupra lor tot mai roşietice, dinspre apus se iscară adieri 
uşoare care făcură copacii să foşnească de parcă şi ei voiau 
să-l cinstească înainte de culcare pe acela care rostogolea 
miile de stele lucitoare pe cerul întunecat. 

Basia privea cu mare interes la rugăciunea lipcanilor, dar i 
se strângea inima la gândul că atâţia flăcăi de treabă, după 
ce-şi vor sfârşi viaţa plină de trudă, aveau să cadă în 
flăcările iadului, cu atât mai mult cu cât, fiind mereu alături 
de oameni care recunoşteau adevărata credinţă, se 
încăpăţânau în legea lor întunecată. 

Jupân Zagtoba, mai învăţat cu asemenea lucruri, înălța din 
umeri la vorbele pioase ale Basiei, grăind: 

— Şi aşa pe feciorii ăştia de capră nu i-ar îngădui să 
păşească pragul cerului, ca să nu aducă şi gângăniile 
scârbavnice cu ei. 

Apoi, ajutat de un slujitor, îşi trase în picioare tuzlucii493) 
căptuşiţi cu scamă, foarte buni împotriva frigului de seară, 
şi dădu poruncă să pornească, dar nici nu apucase toată 
caravana să se pună în mişcare, când pe colina din faţă se 
iviră cinci călăreţi. 

Lipcanii le făcură loc numaidecât. 

— E Michal! strigă Basia văzând călăreţul care gonea în 
frunte. 

Era într-adevăr Wolodyjowski, care le ieşea în întâmpinare 
însoţit doar de câţiva oşteni. 

Se repeziră unul spre celălalt şi se îmbrăţişară cu mare 
bucurie, apoi începură să-şi povestească ce li se întâmplase 
fiecăruia în timpul cât fuseseră despărţit. 


Basia îi istorisi cum fusese drumul şi cum jupân 
Mellechowicz se lovise cu capul de un pietroi, iar micul 
cavaler îi împărtăşi ce făcuse la Chrepti6w unde, după cum 
o asigură, toate sunt gata şi aşteaptă, fiindcă cinci sute de 
securi lucraseră cu sârg la înălţarea clădirilor. 

În timp ce vorbeau, jupân Michat, plin de dor, se apleca 
adesea în şa şi îşi îmbrăţişă tânăra soţie care se vede că nu 
prea se supăra, de vreme ce caii mergeau atât de aproape, 
încât mai că se lipeau unul de altul. 

Călătoria se apropia de sfârşit; se lăsase o noapte senină, 
luminată de luna mare, aurie, care pălea tot mai mult pe 
măsură ce se ridica pe cer, până când strălucirea argintie fu 
întrecută de aceea a faclelor aprinse înaintea caravanei. 

— Ce-i asta? întrebă Basia. 

— Ai să vezi - îi spuse Wotlodyjowski, mişcându-şi 
mustăcioara - când trecem de păduricea de colo care ne 
mai desparte de Chrepti6w. 

— Am şi ajuns la Chreptiow? 

— L-ai vedea ca-n palmă, dacă nu l-ar acoperi copacii. 

Intrară în pădurice, dar înainte de a ajunge la jumătatea 
ei, la cealaltă margine se arătă parcă un roi de lumini 
asemenea licuricilor sau stelelor licăritoare, numai că 
steluţele acelea începură să se apropie cu mare iuţeală şi 
deodată toată pădurea răsună de strigăte tunătoare: 

— Vivat stăpâna noastră! vivat mărita polcovniceasă! vivat! 
vivat! 

Erau oştenii care alergaseră s-o întâmpine pe Basia. Sute 
dintre ei se amestecară într-o clipă cu lipcanii. Fiecare ţinea 
în mâini câte o prăjină cu vârful răşchirat în care ardeau 
vreascuri. Unii purtau în vârful jordiilor opaițe de fier, din 
care răşina aprinsă cădea pe jos asemenea unor lacrimi 
lunguieţe de foc. 

Basia fu înconjurată în curând de o mulţime de feţe 
mustăcioase, amenințătoare, puţin sălbatice, dar luminate 
de bucurie. Cei mai mulţi dintre ei n-o văzuseră pe Basia 
niciodată, mulţi îşi închipuiau că au să vadă o nevastă 


aşezată, aşa că bucuria lor fu cu atât mai mare, când văzură 
aproape un copil care, călare pe un cal alb, îşi înclina drept 
mulţumire în toate părţile chipul minunat, rumen, mititel, 
fericit şi totodată tulburat foarte de primirea neaşteptată. 

— Mulţumesc Domniilor Voastre - le spuse Basia - ştiu că 
asta nu-i pentru mine... 

Dar glăsciorul argintiu fu acoperit de asemenea urări şi 
strigăte, de se cutremura pădurea. 

Oştenii din steagurile ghinărarului de Podolia şi ale 
cămăraşului de Premysl, cazacii lui Motowidto, lipcanii şi 
ceremişii se amestecară unii cu alţii. Fiecare voia s-o vadă 
pe tânăra polcovniceasă, să se apropie de ea; cei mai 
înflăcăraţi îi sărutau poala şubei şi piciorul în scară. Pentru 
aceşti luptători pe jumătate sălbatici, obişnuiţi cu 
drumurile, cu vânătoarea de oameni, cu vărsarea de sânge 
şi măcelurile, era o apariţie atât de rară, atât de nouă, încât 
la vederea ei inimile asprite se îmblânziră şi simţiri 
necunoscute crescură în piepturile lor. Veniseră s-o 
întâmpine din dragoste faţă de Wolodyjowski, vrând să-i 
facă lui bucurie sau poate să-l măgulească, şi iată că 
deodată erau cuprinşi şi ei de înduioşare. Feţişoara asta 
zâmbitoare, dulce şi minunată cu ochii strălucitori şi cu 
nările fremătând, le căzu dragă din prima clipă. „Copila 
noastră!” strigau bătrânii cazaci, adevăraţi lupi de stepă. 
„Parcă e un înger, jupâne polcovnic! Zorii dimineţii, floare 
scumpă! răcneau şleahticii - ne dăm cu toţii viaţa pentru 
ea...!” Iar ceremişii ţocăiau din buze, ducându-şi mâinile la 
piept, şi se minunau: „Allah! Allah...!”. 

Wotodyjowski era foarte mişcat, dar şi bucuros; îşi punea 
mâinile în şolduri şi se fălea cu Baska lui. 

Strigătele răsunau mereu. Caravana ieşi în sfârşit din 
pădurice şi deodată înaintea nou-veniţilor se arătară 
clădirile puternice de lemn ridicate în cerc pe o colină. Era 
staniţa de la Chreptiow, care se vedea ca ziua, fiindcă în 
afara palisadei494) ardeau bobotăi uriaşe. Dar şi bătătura 


era plină de focuri, numai că acestea erau mai mici, ca să 
nu se aprindă ceva. 

Oştenii stinseră faclele şi fiecare scoase care o muschetă, 
care o sâneaţă, care o flintă şi unde nu începură să tragă în 
cinstea jupânesei. 

În faţa palisadei apărută şi cetele de muzicanți; cea a 
oştenilor şleahtici alcătuită din surle, cea cazacă din 
tumbelechiuri495), tobe şi felurite instrumente cu coarde 
şi, în sfârşit, a lipcanilor, în care cel mai ascuţit ţiuiau după 
moda tătărească fluierele. Lătratul câinilor şi mugetele 
vitelor speriate măreau şi mai mult larma. 

Caravana rămăsese în urmă, Basia mergea acum în frunte, 
avându-l într-o latură pe Wotodyjowski, în cealaltă pe jupân 
Zagtoba. 

Deasupra porţii împodobită cu rămurele de brad, pe beşici 
umflate, unse cu seu şi luminate pe dinăuntru, se vedea 
scris: 

Cupidon să v-aducă fericire! 

Crescite, oaspeţi dragi, multiplicamini!4 96) 

— Vivat! floreant! strigară oştenii când micul cavaler şi 
Basia se opriră să citească. 

— Pentru Dumnezeu! spuse jupan Zagtoba - păi şi eu sunt 
oaspete şi dacă urarea de înmulţire mă priveşte şi pe mine, 
apoi să mă ciugulească ciorile dacă ştiu cum să-i dau 
ascultare. 

Jupan Zagtoba găsi totuşi o beşică numai pentru el, pe 
care citi cu mare mulţumire: 

Măritul Zagloba mulţi ani să trăiască, În toată oştirea 
faima lui să crească! 

Wotodyjowski se veseli şi-i pofti la cină pe căpetenii şi pe 
şleahtici, iar pentru oşteni dădu poruncă să destupe două 
butoiaşe cu horilcă. Căzură de asemenea şi câţiva boi pe 
care începură să-i frigă îndată la foc. Mâncarea fu din 
belşug pentru toţi; staniţa răsună de strigăte şi de pocnete 
de muschete până noaptea târziu, încât cetele de lotri 
ascunse în râpele de la Uszyca fură cuprinse de spaimă. 


CAPITOLUL XXIII. 

JUPÂN WOLODYJOWSKI NU-ŞI PIERDEA timpul în 
staniţă, oamenii lui aveau mereu câte ceva de făcut. La 
Chreptiow rămâneau o sută de oameni, uneori şi mai puţini, 
de pază, iar ceilalţi erau întruna pe drumuri. Cetele mai 
însemnate erau trimise să cerceteze râpele de la Uszyca şi 
acestea o duceau într-o luptă continuă, deoarece tâlharii, 
adesea foarte mulţi, se împotriveau din răsputeri şi nu o 
dată aveau loc bătălii adevărate. Asemenea campanii 
puteau să dureze câteva zile, dar şi câteva săptămâni. Alte 
grupuri mai mici erau îndreptate de Michat până hăt! 
departe, spre Bractaw, ca să afle veşti despre urdie şi 
despre Doroszefiko. Însărcinarea lor era să aducă prinşi pe 
care trebuiau să-i vâneze prin stepă. Alţii plecau în josul 
Nistrului, până la Mohilw şi Jampol, ca să ţină legătura cu 
garnizoanele de acolo. Unii pândeau spre partea moldavă, 
alţii ridicau poduri, dregeau drumul vechi. 

Ţinutul în care se mişcau atâţia oşteni fără încetare se 
liniştea treptat; locuitorii, cei mai potoliţi, mai puţin dedaţi 
cu jafurile, se întorceau la aşezările părăsite; la început pe 
furiş, apoi cu tot mai multă îndrăzneală. La Chrepti6w 
veniră câţiva evrei meşteşugari; câteodată se nimerea şi 
câte un negustor armean mai acătării, din ce în ce mai des 
veneau tarabagiii, aşa că jupân Wotodyjowski nădăjduia cu 
îndreptăţire că dacă Dumnezeu şi hatmanul îi vor îngădui 
să rămână aici multă vreme, locurile acestea sălbatice 
aveau să capete cu totul altă înfăţişare. Acesta era doar 
începutul, dar mai erau o mulţime de lucruri de făcut, 
drumurile nu erau sigure, oamenii învăţaţi cu samavolniciile 
intrau în legătură mai degrabă cu tâlharii decât cu oştirea 
şi din orice pricină se ascundeau iarăşi în gâtlejurile 
stâncoase. Prin vadurile Nistrului se strecurau adesea 
bulucuri întregi alcătuite din cazaci, unguri, tătari şi 
Dumnezeu mai ştie cine; acestea repezeau cete prin ţară, 
năvălind cu tătarii prin sate şi târguri şi jefuind tot ce putea 
fi jefuit; cu toate că încă nu era chip să lase sabia din mână 


şi să atârne muschetele în cui, începutul era făcut şi viitorul 
se vestea plin de făgăduieli. 

Cea mai mare luare-aminte trebuia îndreptată spre 
răsărit, deoarece din gloatele lui Doroszenko şi 
ceambulurile care-i stăteau într-ajutor se desprindeau 
mereu pâlcuri mai mici sau mai mari care se apropiau de 
garnizoanele polone, pârjolind şi pustiind împrejurimile. 
Dar pentru că păreau a fi numai nişte cete care-şi făceau de 
cap singure, micul viteaz le nimicea fără teama că va atrage 
asupra ţării furtuni mai mari; nemulţumindu-se numai să se 
apere, le căuta chiar el prin stepă cu rezultate atât de bune 
încât până şi cei mai îndrăzneţi nu mai cutezau să se avânte 
prea departe. 

Între timp, Basia îşi vedea de treburile gospodăriei la 
Chrepti0w. 

Îi plăcea nespus viaţa ostăşească pe care n-o văzuse 
niciodată atât de aproape; un du-te-vino neîncetat, 
marşurile, întoarcerile, vederea prinşilor. Îl vestise pe 
Wotodyjowski că trebuia să ia şi ea parte măcar la o luptă, 
dar deocamdată trebuia să se mulţumească să încalece pe 
bahmet şi, în tovărăşia soţului şi a lui jupân Zagtloba, să 
viziteze împrejurimile staniţei. Uneori vânau vulpi şi dropii, 
alteori câte un lup se iţea printre ierburi şi o lua la fugă 
prin răzlogi; îl urmăreau cu toţii, iar Basia, pe cât îi sta în 
putere, se străduia să alerge în frunte, aproape de câini, ca 
să ajungă cea dintâi fiara vlăguită şi să-i sloboade plumbul 
din pistol drept între ochii năpădiţi în sânge. 

Jupân Zagtoba era mai bucuros să vâneze cu şoimii; 
căpeteniile aveau câteva perechi foarte bune. 

Basia îl întovărăşea mai totdeauna, iar Micha! trimitea pe 
ascuns în urma lor oameni care să-i ajute la caz de nevoie, 
fiindcă, deşi la Chreptiow se ştia tot ce se întâmplă în pustie 
la douăzeci de mile depărtare, era mai bine să fie 
prevăzător. 

Cu fiecare zi, oştenii o îndrăgeau tot mai mult pe Basia, 
pentru că şi ea se îngrijea de mâncarea lor, de băutură, de 


bolnavi şi de răniţi. Până şi posomorâtul Mellechowicz pe 
care-l durea capul întruna şi care avea inima mai sălbatică 
şi mai împietrită decât ceilalţi, se lumina la vederea ei. 
Oştenii mai vârstnici se topeau după ea când o vedeau câte 
de curajoasă şi ce bine cunoaşte treburile ostăşeşti. 

— În lipsa Micului Şoim - spuneau - ar putea să-l 
înlocuiască şi nu ţi-ar părea rău să mori sub asemenea 
căpetenie. 

Se întâmpla câteodată, când Wotodyjowski nu se afla la 
Chreptiow, ca slujba să nu fie îndeplinită cum trebuie; 
atunci Basia îi certa pe oştenii care tremurau înaintea ei, 
fiindcă dojana din gura ei însemna mult mai mult decât 
pedepsele cu care micul cavaler nu se zgârcea când se 
încălca ordinea. 

La Chreptiow, aşadar, poruncile erau ascultate cu 
sfinţenie, fiindcă Wotodyjowski, crescut în şcoala prinţului 
Jeremi, ştia să-i ţină pe oşteni cu mână de fier, cu toate că 
venirea Basiei mai îmblânzi cât de cât asprimea obiceiurilor. 
Fiecare se da în vânt să-i fie pe plac, fiecare avea grijă de 
odihna şi liniştea ei, aşa că se ţineau de rău unul pe altul ca 
să n-o tulbure cu nimic. 

În steagul de călărime uşoară al lui Mikotaj Potocki erau 
mulţi şleahtici, oameni umblaţi şi cu purtări alese care, deşi 
se mai sălbăticiseră în luptele şi încleştările veşnice de aici, 
alcătuiau totuşi o tovărăşie plăcută. Împreună cu 
căpeteniile din alte steaguri îşi petreceau deseori serile la 
polcovnic, tăifăsuind despre războaie şi isprăvi de demult, 
la care luaseră parte. Cel dintâi era totdeauna jupân 
Zagtoba. El era cel mai în vârstă, văzuse şi făptuise cele mai 
multe, dar când după un păhărel aţipea în scaunul moale 
bătut cu safian, care se aducea de obicei numai pentru el, 
mai vorbeau şi ceilalţi. Şi, slavă Domnului, aveau ce povesti, 
pentru că printre ei se găseau şi aceia care văzuseră 
Suedia şi Moscova; unii îşi petrecuseră anii tineri la 
Sici497) înainte de răzvrătirea lui Chmielnicki, alţii 
păziseră la vremea lor turmele de oi la Crîm, ca robi, ori 


săpaseră fântâni în Bahcisarai. Unii vizitaseră Asia Mică sau 
vâsliseră în arhipelagul grecesc pe galerele turceşti, alţii 
plecaseră fruntea la mormântul lui Hristos sau trecuseră 
prin tot felul de întâmplări şi cumpene şi, cu toate acestea, 
se întorseseră aici să apere până la sfârşitul vieţii, până la 
ultima răsuflare, ţinuturile acestea scăldate în sânge de la 
marginea Republicii. 

În noiembrie, când serile deveniră mai lungi şi liniştea se 
aşternea în stepa nesfârşită, deoarece iarba se uscase, se 
adunau în fiecare zi în casa polcovnicului. Venea jupân 
Motowidto, mai mare peste seimeni, rutean de neam, un 
bărbat slab ca o surcică şi lung cât o prăjină care nu mai 
era tânăr, slujind fără întrerupere în oştire de peste 
douăzeci de ani. Venea jupân Deymek, fratele aceluia pe 
care-l hăcuise jupân Ubysz. Cu ei se înfăţişa şi jupân 
Muszalski, cândva om avut, dar care, luat rob în tinereţe, 
vâslise pe galere turceşti, iar după ce scăpase din robie, îşi 
părăsise averea şi, cu sabia în mână, îşi răzbuna suferinţele 
asupra seminţiei lui Mahomed. Era un arcaş neîntrecut 
care-ţi străpungea oricând bâtlanul din zbor cu săgeata. 
Veneau de asemenea cei doi hărţaşi, jupân Wilga şi jupân 
Nienaszyniec, oşteni vrednici, şi jupân Hromyka, şi jupân 
Bawdynowicz, şi mulţi alţii. Când începeau cu toţii să 
povestească, în vorbele lor se vedea toată lumea 
Răsăritului. Bahcisaraiul şi Stambulul, minaretele şi 
moscheile prorocului înşelător, apele albastre ale 
Bosforului, fântânile şi curtea sultanului, furnicarul 
omenesc din fortărețe, armii, ienicerii şi dervişi, tot soiul 
acela ca de lăcuste bătând în lumini de curcubeie, împotriva 
căruia ţinuturile rutene şi înapoia lot toate crucile şi 
bisericile din Europa erau apărate de piepturile 
însângerate ale Republicii. 

Bătrânii oşteni se aşezau în cerc în încăperea largă, ca un 
cârd de berze care, obosite de zbor, se aşază pe vreo movilă 
din stepă şi încep să clămpăne. 


Pe vatră ardeau butuci răşinoşi, aruncând luciri bogate 
prin toată odaia. Vinul de Moldova fierbea pe jar din 
porunca Basiei, iar copiii de casă îl scoteau în căni de 
cositor pe care le împărțeau oştenilor. De afară se auzeau 
strigătele străjerilor; greierii de care se plângea 
Wolodyjowski trăiau prin încăpere, iar prin crăpăturile 
astupate cu muşchi răbufnea vântul de noiembrie care, 
bătând dinspre miazănoapte, devenea din ce în ce mai rece. 
Pe asemenea frig, cel mai plăcut era să stai într-o odaie 
luminoasă şi să asculţi isprăvi cavalereşti. 

Odată, într-una din serile de noiembrie, jupân Muszalski 
istorisi cele ce urmează: 

— Fie ca Cel preaînalt să aibă în sfânta-i grijă toată 
Republica, pe noi toţi şi îndeosebi pe jupâneasa aci de faţă, 
soţia destoinică a polcovnicului nostru, la a cărei frumuseţe 
ochii noştri nu sunt vrednici să privească. Nu vreau să mă 
iau la întrecere cu jupân Zagtoba, ale cărui isprăvi ar putea 
s-o uimească până şi pe Didona(98) împreună cu 
gingaşele-i însoţitoare, dar de vreme ce Domniile Voastre 
doriţi casus cognoscere meos1997, nu mai stau la îndoială, 
ca să nu jignesc pe cineva. 

În tinereţe, am moştenit în Ucraina, aproape de Taraszcza, 
o moşie măricică. Mai aveam eu încă două sate de la mama, 
într-un ţinut liniştit, lângă Jasto, dar am preferat să mă 
statornicesc în averea părintelui meu, întrucât era mai 
aproape de urdie, aşa că puteam să gust mai lesne 
primejdia. Mă bătea gândul să mă duc la Sici, dar acolo 
trecuse vremea noastră; mă avântam adesea cu alte duhuri 
neliniştite prin Câmpiile Sălbatice şi-mi umpleam sufletul de 
mulţumire. La moşie mă simţeam cum nu se poate mai bine, 
că aveam un vecin tare îndărătnic. Era un ţăran simplu, de 
lângă Biatocerkiew, care fusese în tinereţe la Sici, unde 
ajunsese ataman1100) de curen(1017; tabăra de la Sici îl 
trimisese în deputăţie la Varşovia şi acolo primise titlul de 
şleahtic. Se chema Dydiuk. Domniile Voastre trebuie să ştiţi 
că eu şi ai mei ne tragem dintr-o căpetenie a Samniţilor, 


care se numea Musca, ceea ce pe limba noastră înseamnă 
„muscă”...Acel Musca, după câteva încercări nefericite 
împotriva romanilor, a sosit la curtea lui Ziemowit, fiul lui 
Piast, care i-a zis, pentru mai multă uşurinţă, Muskalski, 
nume pe care urmaşii l-au schimbat în Muszalski. Simţind 
dară în venele mele un sânge atât de ales, mă uitam cu 
mare scârbă la Dydiuk. Măcar dacă nemernicul ar fi ştiut să 
respecte cinstirea la care ajunsese şi să socotească starea 
şleahticilor drept cea mai înaltă, n-aş mai fi zis nimic. El 
însă, având o moşie, ca orice şleahtic, cuteza să-şi râdă de 
titlu şi spunea: „Oare umbra mea e mai lungă acum? Cazac 
am fost şi cazac am să rămân, iar cinstea de şleahtic şi toţi 
lehii vrăjmaşi - asta sunt...” Nu pot să vă spun Domniilor 
Voastre ce semne scârbavnice făcea, căci fiind de faţă 
jupâneasa, nu pot să-mi îngădui aşa ceva. Mă rodea o mânie 
sălbatică şi am început să-l asupresc. Nu s-a înfricoşat; 
omul era curajos şi mi-a plătit totul cu vârf şi îndesat. Era în 
stare să se bată cu mine, dar n-am consimţit eu, având în 
vedere obârşia lui de jos. Îl uram ca pe un ciumat şi el pe 
mine la fel. Odată, în piaţă la Taraszcza, a tras în mine, 
puţin a lipsit să nu mă nimerească, iar eu i-am crăpat capul 
cu baltagul. 

De două ori l-am călcat cu slujitorii, de două ori el pe mine 
cu glotaşii lui. Nu m-a doborât, dar nici eu nu l-am înfrânt. 
Voiam să lupt împotriva lui cu ajutorul legii, dar ce legi erau 
pe atunci în Ucraina în care şi acum fumegă ruinele 
târgurilor pârjolite? Acolo, cine poate să adune tâlharii în 
jurul lui, habar nu mai are de Republică. Aşa a făcut şi el, 
hulind împotriva ţării-mame şi uitând cu totul că aceasta îl 
ridicase la starea de şleahtic, îl strânsese la pieptul ei şi îi 
dăduse drepturile, în puterea cărora stăpânea moşia, şi 
libertatea, chiar prea multă, pe care n-ar mai fi aflat-o 
nicăieri. Dacă ne-am fi putut întâlni ca nişte vecini paşnici, 
nu mi-ar fi lipsit argumenta, dar noi nu ne vedeam decât cu 
flinta într-o mână şi cu sabia în cealaltă. Odium4(102) 
creştea în mine cu fiecare zi, de ajunsesem galben ca ceara. 


Mă gândeam mereu cum să-mi încapă pe mână. Îmi 
dădeam seama că, urându-l, făptuiam un păcat, aşa că 
voiam doar să-i tăbăcesc pielea cu biciul pentru 
batjocorirea stării şleahticilor şi, pe urmă, iertându-i toate 
nelegiuirile, cum se cuvine să facă un creştin adevărat, să 
poruncesc să-l împuşte... 

Dar Dumnezeu a hotărât altfel. 

La marginea satului aveam o prisacă pe cinste şi odată m- 
am dus s-o văd. Nu zăbovisem nici cât îţi trebuie să spui 
vreo zece rugăciuni, când îmi ajunse la ureche mare 
clamor4103). Mă uit înapoi: deasupra satului se înălţau 
nori de fum. Numaidecât apar şi oamenii strigând: urdia! 
urdia! iar după ei - aflaţi Domniile Voastre, potop de tătari! 
Săgeţile zboară împrejur dese ca picăturile de ploaie şi 
încotro îmi întorc privirile văd numai cojoacele şi mutrele 
drăceşti ale tătarilor. Mă reped la cal, dar înainte de a pune 
piciorul în scară cinci sau şase arcane mi se încolăcesc pe 
trup. M-am smucit cât am putut, eram puternic... Nec 
Hercules...141047. După trei luni mă aflam împreună cu alţi 
prinşi dincolo de Bahcisarai, într-un sat de tătari numit 
Suhajdzig. 


Stăpânul meu era poreclit Salma-bei. Era un tătar bogat, 
dar faţă de robi se purta cu o cruzime sălbatică. Săpam 
fântâni şi lucram la câmp sub loviturile gârbaciului. Am vrut 
să mă răscumpăr, că doar aveam cu ce. Printr-un armean 
am trimis scrisori la moşiile mele de lângă Jasfo. Nu ştiu, ori 
scrisorile mele n-au ajuns până acolo, ori cei care aduceau 
banii au fost jefuiţi pe drum, destul că n-a venit nici un 
răspuns... M-au dus la Țarigrad şi m-au vândut la galere. 

Multe lucruri se pot spune despre oraşul acesta, decât 
care nu ştiu dacă se află altul mai mare şi mai plin de 
podoabe pe lume. Şi e atâta omenire, câte fire de iarbă în 
stepă sau câte pietre în albia Nistrului... Pe Edicule sunt 
nişte întărituri grozave. Turn lângă turn... Prin grădini 
oamenii umblă de-a valma cu câinii pe care turcii nu-i bat, 
fiindcă pesemne că se simt înrudiţi cu ei... La ei nu mai sunt 
alte stări afară de stăpâni şi robi, iar robia păgânului e cea 
mai grea dintre toate. Dumnezeu ştie dacă-i adevărat sau 
nu, dar pe galeră am auzit că apele acelea, cum sunt 
Bosforul şi Cornul de Aur, care intră până în mijlocul 
oraşului, au crescut din lacrimile robilor. Nu puţine am 
vărsat şi eu acolo. 

Înfricoşătoare e puterea turcească; nici un împărat nu are 
atâţia regi supuşi câţi are sultanul. Turcii spun că dacă n-ar 
fi fost Lehistanul, aşa numesc ei ţara noastră, ar fi fost de 
mult stăpânii întregului orbis terrarurum 1105). „în spatele 
Leahului, spun, tot restul lumii trăieşte în minciună; 
oamenii zac precum câinii înaintea crucii şi ne muşcă de 
mâini...” Şi au dreptate, că doar aşa a fost şi aşa este... Noi, 
aici la Chrepti6w, şi celelalte garnizoane la Mohil6w, la 
Jampol şi la Raszk6w, ce altceva facem? Multe rele sunt în 
Republica noastră, dar cred că Dumnezeu şi oamenii vor 
ţine seama şi de această însărcinare. 

Dar să mă întorc la cele ce mi s-au întâmplat mie. Robii 
care trăiesc pe uscat, prin târguri şi prin sate, cunosc o 
asuprire mai mică decât cei siliţi să vâslească la galere. 
Aceştia, odată cetluiţi la vâsle pe marginile corăbiei, nu mai 


sunt dezlegaţi niciodată, nici ziua nici noaptea, nici în zilele 
de sărbătoare, şi trebuie să trăiască în lanţuri până la 
moarte, iar dacă galera se scufundă în pugna navalit 1067, 
se îneacă şi ei odată cu ea. Toţi sunt goi, tremură de frig, 
sunt udaţi de ploaie, suferă de foame şi n-au altă scăpare 
decât lacrimile şi truda cumplită, pentru că vâslele sunt tot 
atât de mari şi de grele, încât e nevoie de câte doi oameni 
de fiecare... 

Pe mine m-au adus într-o noapte şi m-au înlănţuit înaintea 
unui tovarăş de suferinţă, pe care nu l-am putut recunoaşte 
în tenebris4107Y. Când am auzit loviturile ciocanului şi 
zgomotul cătuşelor - o, Doamne! mi s-a părut că îmi bat 
coşciugul în cuie şi atunci aş fi vrut să fie aşa. M-am rugat, 
dar degeaba, îmi pierdusem orice nădejde... 
Supraveghetorul mi-a potolit gemetele cu biciul, aşa că am 
stat liniştit toată noaptea, până când s-au ivit zorii... Când 
m-am uitat la cel cu care aveam să vâslesc, lisuse Hristoase! 
Ghiciţi, Domniile Voastre, pe cine am văzut în faţa mea? Pe 
Dydiuk! 

L-am recunoscut dintr-odată, cu toate că era dezbrăcat, 
slăbise şi barba îi crescuse până la brâu; el fusese vândut 
mai de mult la galere... Am început să mă uit la el şi el la 
mine; m-a recunoscut şi el... Nu ne-am spus nimic... lată 
unde ne fusese dat să ne întâlnim! înverşunarea era însă 
puternică în noi şi nu numai că nu ne-am dat bineţe 
creştinească, dar ura a izbucnit ca vâlvătaia şi fiecare şi-a 
bucurat inima văzând că duşmanul lui suferă la fel... În 
aceeaşi zi corabia a pornit la drum. Era de-a dreptul ciudat 
să mânuieşti aceeaşi vâslă cu vrăjmaşul tău, să înfuleci 
resturi de carne din aceeaşi strachină, pe care la noi nu le- 
ar fi înghiţit nici câinii, să înduri aceeaşi prigoană, să tragi 
în piept acelaşi aer, să suferi şi să plângi împreună cu el... 
Am plutit atunci prin Helespont, apoi prin Arhipelag... Acolo 
insulele stau una lângă alta şi toate sunt în puterea 
turcilor... Tot aşa şi malurile... toată lumea!... Greu mai era, 
Doamne! Ziua, trudă peste poate. Soarele dogoreşte de ţi 


se pare că ia apa foc, iar când razele încep să tremure şi să 
sară peste valuri, gândeşti că plouă cu foc. Sudoarea se 
scurgea pe noi, iar limba ni se usca în cerul gurii... Noaptea 
frigul ne muşca aidoma unui câine... De nicăieri nici o 
mângâiere, mereu numai suferinţă, păreri de rău după 
fericirea pierdută şi osteneală de moarte. Cuvintele nu sunt 
în stare să spună totul... În timpul unei opriri, eram în apele 
greceşti, am văzut de pe corabie acele slăvite ruinae4108) 
ale templelor pe care le-au ridicat Graeci antici... Coloanele 
stau una lângă alta, parc-ar fi de aur, dar nu e decât 
marmură îngălbenită de ani. Se văd bine, că sunt pe o 
stâncă goală şi cerul e ca turcoaza... Apoi am mers în jurul 
Peloponezului. Zilele se scurgeau una după alta şi 
săptămânile la fel, iar eu şi Dydiuk nu ne vorbeam deloc, că 
tare mai erau mândre şi încrâncenate inimile noastre... Cu 
încetul, însă, am început să ne plecăm cerbicia sub braţul 
lui Dumnezeu. Din pricina trudei şi a schimbării vremii 
ajunseserăm numai piele şi oase, rănile de la venele de bou 
se vindecau la soare. Noaptea ne rugam să murim. Numai 
ce aţipeam şi-l auzeam pe Dyudiuk spunând: „Hristoase, 
îndură-te! Sfântă Precestă, ai milă de mine şi lasă-mă să 
mor!” lar el auzea şi vedea cum întindeam şi eu braţele 
către Născătoarea Domnului şi către Fiul ei... Şi ranchiuna 
pierea din inimi, spulberată parcă de vânturile mării. Ne 
uram din ce în ce mai puţin... Până la urmă, când plângeam 
pentru mine, plângeam şi pentru el. Acum ne uitam altfel 
unul la celălalt. Când mă treceau năduşelile şi mă simţeam 
vlăguit de moarte, vâslea numai el; când slăbea el, trăgeam 
eu. Dacă ne aduceau strachina cu mâncare, fiecare avea 
grijă ca să-i rămână şi celuilalt. Vedeţi şi Domnia Voastră 
cum e firea omului? Pe scurt, ţineam unul la altul, dar nici 
unul nu voia s-o spună cel dintâi... Era îndârjit împieliţatul, 
suflet tare de ucrainean!... Odată, pe când ne era mai greu 
ca oricând, ziua, ni s-a spus că a doua zi aveam să ne 
întâlnim cu flota venețiană. Hrana era pe terminate şi la 
toate se zgârceau, afară de bici. Vine noaptea; amândoi 


gemeam încetişor şi ne rugam fierbinte - el după credinţa 
lui, eu după a mea; mă uit la el în lumina lunii şi-i văd 
lacrimile curgând şiroaie pe barbă. Mi s-a umplut inima de 
jale adâncă şi i-am zis: „Dydiuk, nu suntem noi oare de pe 
aceleaşi meleaguri? hai să ne iertăm vinile unul la altul”... 
Cum a auzit - Doamne sfinte! a început să plângă în hohote 
şi să se frământe de zăngăneau lanţurile deasupra vâslei; 
am căzut unul în braţele celuilalt, sărutându-ne şi 
plângând... Nu ştiu să vă spun cât am stat aşa, fiindcă nu 
mai ştiam ce se petrece în jurul nostru, ne cutremuram 
mereu de suspine. 

Jupân Muszalski se întrerupse şi începu să se şteargă la 
ochi cu degetele. Urmă o clipă de tăcere, doar vântul rece 
de miazănoapte şuiera printre trunchiuri, focul trosnea pe 
vatră şi cântau greierii. După care, jupân Muszalski oftă şi 
vorbi mai departe: 

— Cum se vede, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a 
arătat îndurarea lui, dar atunci am plătit amarnic frăţia 
noastră. 'Tot îmbrăţişându-ne, am încurcat lanţurile atât de 
rău, încât nu le-am mai putut trage la loc. Au venit 
supraveghetorii şi ne-au desfăcut, dar harapnic ula plesnit 
mai mult de un ceas pe spinările noastre. Loveau fără să se 
uite. Sângele curgea şi din mine, şi din Dydiuk, se amesteca 
şi cădea în mare. Dar nu-i nimic! asta s-a întâmplat de 
mult... slavă Domnului...! 

De atunci nu mi-a mai trecut prin minte că eu mă trag din 
samniţi, iar el e doar ţăran de la Biatocerkiew, ridicat 
şleahtic de curând. Nici la un frate bun n-aş fi ţinut mai 
mult decât am ţinut la el. Chiar dacă n-ar fi fost şleahtic, mi- 
ar fi fost totuna, deşi aş fi vrut să fie. lar el, ca şi mai 
înainte, îmi plătea dragostea cu aceeaşi măsură. Asta era 
firea lui. 

A doua zi a avut loc bătălia. Venețienii au împrăştiat flota 
noastră în cele patru vânturi. Galera noastră, spartă rău de 
ghiulele, s-a adăpostit lângă un ostrov pustiu, nişte stânci 
sâlhui care se înălţau din mare. Era nevoie s-o dreagă, dar 


pentru că oştenii pieriseră în luptă şi era lipsă de braţe, au 
fost siliţi să ne scoată lanţurile şi să ne dea securi. Cum am 
pus piciorul pe uscat, mă uit la Dydiuk şi văd că el se 
gândea la acelaşi lucru. „Acum?” mă întrebă. „Acum!” îi 
spun şi, fără să mai şovăi, îl trăsnesc în cap şi pe 
supraveghetor, iar el face acelaşi lucru cu însuşi 
conducătorul corăbiei. Ceilalţi ne-au urmat pilda cât ai zice 
peşte într-un ceas am sfârşit cu turcii, apoi am dres cât de 
cât galera, am urcat pe ea fără lanţuri şi Dumnezeu cel 
milostiv le-a poruncit vânturilor să ne mâne până la Veneţia. 

Trăind din cerşit, am ajuns în Republică. Am împărţit cu 
Dydiuk averea de lângă Jasto şi am intrat amândoi în oştire 
ca să plătim pentru lacrimile şi sângele nostru. În timpul 
ciocnirilor de la Podhajce, Dydiuk a plecat la Sici, la Sirko, 
cu care s-a dus la Crim. Câtă tulburare au făcut acolo, 
Domniile Voastre ştiţi. 

La întoarcere, Dydiuk, sătul de răzbunare, a fost răpus de 
o săgeată. Eu am rămas în viaţă şi acum, de câte ori întind 
arcul, o fac pentru sufletul lui; că în acest fel l-am bucurat 
nu o dată, îmi stau martor mulţi din această adunare aleasă. 

Jupân Muszalski tăcu iarăşi şi se auziră din nou bufniturile 
vântului de miazănoapte şi trosnetul focului pe vatră. 
Bătrânul luptător îşi aţinti privirea la butucii care ardeau şi 
după o lungă tăcere sfârşi aşa: 

— Au fost Nalewajko1109) şi Loboda1110|, a fost 
răzvrătirea lui Chmielnicki, iar acum e Dorosz; pământul nu 
se mai usucă de atâta sânge; ne tot sfădim şi ne batem, şi 
doar Dumnezeu a sădit în inimile noastre semina(111) 
dragostei de aproape, dar parcă au căzut într-o glie stearpă 
şi numai atunci când le udă lacrimile şi sângele, numai sub 
asuprirea gârbaciului păgân ori în robia tătarilor încolţesc 
pe neaşteptate şi fac fructe. 

— "Țăranul tot ţăran rămâne! rosti deodată Zagtoba 
trezindu-se din somn. 


CAPITOLUL XXIV. 


MELLECHOWICZ SE ÎNSĂNĂTOŞEA văzând cu ochii, dar 
fiindcă nu pleca în recunoaşteri şi stătea mereu închis în 
odaia lui, nu-şi bătea nimeni capul cu el; când deodată avu 
loc întâmplarea, care îndreptă toată luarea-aminte asupra 
lui. 

Cazacii lui jupân Motowidto prinseră un tătar care se tot 
învârtea fără rost pe lângă staniţă, şi-l aduseră la 
Chrepti0w. 

La prima cercetare se arătă că era un lipcan dintre cei 
care îşi părăsiseră nu de mult slujba şi aşezarea din 
Republică şi trecuseră sub oblăduirea sultanului. Venea din 
cealaltă parte a Nistrului şi avea asupra lui scrisori de la 
Krycznski către Mellechowicz. 

Jupân Wotodyjowski se îngrijoră foarte mult din această 
pricină şi chemă îndată căpeteniile la sfat. 

— Domniile Voastre - le spuse - cunoaşteţi bine că mulţi 
lipcani, chiar dintre aceia care s-au aşezat de mulţi ani în 
Lituania şi aici în Rutenia, trec acum de partea urdiei, 
plătind astfel binefacerile Republicii. lată de ce, e drept să 
nu ne încredem prea mult în ei şi să-i supraveghem cu 
luare-aminte. Avem şi aici un steag de lipcani, care numără 
o sută cincizeci de cai buni; îl conduce Mellechowicz. Pe 
acest Mellechowicz eu nu-l cunosc de mult, ştiu numai că 
hatmanul l-a făcut sutaş pentru fapte însemnate, şi mi l-a 
trimis aici cu oamenii lui. M-am mirat şi eu că nimeni dintre 
Domniile Voastre nu l-a cunoscut înainte de a intra în oştire 
şi n-a auzit nimic de el... Am crezut că lipcanii noştri l-au 
îndrăgit peste măsură şi-l ascultă orbeşte pentru bărbăţia şi 
faptele lui de arme, dar nici ei nu ştiu de unde şi ce fel de 
om este. Până acum nu l-am bănuit niciodată şi nu l-am 
întrebat nimic, mulţumindu-mă cu povaţa hatmanului, deşi 
s-a arătat tare ascuns. Oamenii au firi deosebite, pe mine 
nu mă priveşte decât să-şi îndeplinească slujba cum se 
cuvine. lată totuşi că oştenii lui jupân Motowidto au prins un 
tătar care-i aducea lui Mellechowicz o scrisoare de la 


Kryczyhski şi nu ştiu dacă Domniile Voastre cunoaşteţi cine 
e acest Kryczynski? 

— D-apoi cum! răspunse jupân Nienaszyniec. Pe 
Kryczyhski l-am cunoscut eu însumi bine, iar acum îl ştim 
toţi după faima proastă. 

— La şcoală am..., începu jupân Zagtoba, dar se opri 
deodată, gândindu-se că în acest caz Kryczynski ar trebui 
să aibă nouăzeci de ani şi, la asemenea vârstă, oamenii 
încetează de obicei să mai lupte. 

— Pe scurt - spuse micul cavaler - Kryczynski e un tătar 
polonez. A fost polcovnicul unui steag de lipcani, după care 
şi-a trădat ţara şi s-a alăturat urdiei dobrogene, unde, cum 
am auzit, se bucură de mare ascultare, întrucât toţi cred că 
el va atrage pe toţi lipcanii de partea păgânilor. 
Mellechowicz a intrat în legătură cu asemenea om, cea mai 
bună dovadă fiind această scrisoare care cuprinde cele ce 
urmează. 

Micul polcovnic despături foile scrisorii, le lovi cu dosul 
palmei şi începu să citească: „Mult iubite frate al sufletului 
meu! Trimisul tău a ajuns la noi şi mi-a dat scrisoarea...” 

— Scrie în polonă? îl întrerupse Zagtoba. 

— Kryczynski, ca toţi tătarii de la noi, cunoaşte numai 
polona şi ruteana - iar Mellechowicz mai mult ca sigur că 
nu pricepe nici el tătăreşte. Ascultaţi, Domniile Voastre, şi 
nu mă mai întrerupeţi:... „.şi mi-a dat scrisoarea; cu 
ajutorul Celui de sus, toate vor fi bune şi vei izbândi în tot 
ce vrei să faci. Aici mă sfătuiesc adesea cu Morawski, 
Aleksandrowicz, Tarasowski şi Grocholski, cerând prin 
scrisori şi poveţele celorlalţi în legătură cu felul în care ar 
putea să se împlinească mai repede ce doreşti tu. Şi pentru 
că ne-a ajuns vestea că ţi-ai păgubit sănătatea, îţi trimit un 
om ca să te vadă cu ochii lui, preaiubitule, şi să ne aducă 
mângâiere. Păstrează taina cu grijă, ferească Dumnezeu să 
se afle înainte de vreme. Dumnezeu să înmulțească neamul 
tău ca stelele de pe cer. 

Kryczyiski”. 


Jupân Wotodyjowski sfârşi şi începu să-şi plimbe privirea 
peste cei de faţă, dar când văzu că toţi tăceau, cântărind 
cele cuprinse în scrisoare, zise: 

— Tarasowski, Morawski, Grocholski şi Aleksandrowicz 
sunt toţi vechi rotmiştri tătari şi vânzători. 

— 'Tot aşa Poturzyhski, Tworowski şi Adurowicz - adăugă 
jupân Snitko. 

— Domniile Voastre ce spuneţi de scrisoare? 

— Trădarea e limpede, ce să mai vorbim - îşi dădu cu 
părerea jupân Muszalski. Se vede cât de colo că se înţeleg 
cu Mellechowicz ca să treabă şi lipcanii noştri de partea lor, 
iar el consimte. 

— Pentru Dumnezeu! ce periculum pentru toată 
garnizoana - strigară câteva glasuri. Păi lipcanii şi-ar vinde 
şi sufletul pentru Mellechowicz; dacă le va porunci, sunt în 
stare să năvălească şi noaptea asupra noastră. 

— Cea mai mişelească trădare de sub soare! strigă jupân 
Deymek. 

— Şi când te gândeşti că însuşi hatmanul l-a făcut sutaş pe 
Mellechowicz! adăugă jupân Muszalski. 

— Jupân Snitko - zise Zagtoba - ce-am spus eu când l-am 
văzut pe Mellechowicz. Nu ţi-am spus eu oare Domniei Tale 
că are ochi de mincinos şi trădător? Ehei, mi-a fost prea 
destul să-l văd o dată! Pe toţi putea să vă păcălească, dar nu 
pe mine! Jupâne Snitko, repetă Domnia Ta vorbele mele 
fără să schimbi o iotă. N-am spus eu că e un vânzător? 

Jupân Snitko îşi trase picioarele sub laviţă şi îşi înclină 
capul. 

— Se cuvine într-adevăr să lăudăm pătrunderea Domniei 
Tale, deşi e adevărat că nu te-am auzit numindu-l vânzător. 
Domnia Ia a spus numai că priveşte ca lupul. 

— Aha! şi Domnia Ta susţii că nu lupul e vânzător, ci 
câinele, că lupul nu muşcă mâna care-l mângâie şi-i dă să 
mănânce? Aşadar, câinele e trădător? Te pomeneşti că 
Domnia 'Ia ai să-l şi aperi pe Mellechowicz şi-ai să ne faci pe 
noi trădători...? 


Înfruntat în acest fel, jupân Snitko deschise larg ochii şi 
gura şi rămase atât de uimit, încât un timp nu maiputu să 
scoată o vorbă. 

În acest timp, jupân Muszalski, care nu ştia prea multe, 
rosti: 

— Mai întâi se cade să mulţumim lui Dumnezeu că 
asemenea ruşinoase lucruri au ieşit la iveală, apoi să 
trimitem şase dragoni să-l împuşte pe Mellechowicz. 

— Şi după aceea nu mai rămâne decât să numim alt sutaş 
- adăugă jupân Nienaszyniec. 

— Trădarea e atât de limpede, încât nici umbră de îndoială 
nu poate fi. 

Dar Woltodyjowski se împotrivi. 

— Întâi trebuie să-l cercetăm pe Mellechowicz, apoi am să 
dau de ştire hatmanului despre aceste legături, căci, după 
cum îmi spunea jupân Bogusz de Ziebice, mareşalul 
coroanei ţine mult la aceşti lipcani. 

— Dar bine, Domnia Ta - sări jupân Motowidto, întorcându- 
se către micul viteaz - Mellechowicz merită toată asprimea, 
fiindcă el n-a slujit niciodată steagurile de şleahtici. 

— Drepturile mele le cunosc - răspunse Wotodyjowski. Nu 
e nevoie să mi le aminteşti Domnia Ta. 

Ceilalţi începură să strige deodată: 

— Să fie adus de faţă acel mişel şi trădător! 

Strigătele puternice îl treziră pe jupân Zagtoba care 
aţipise puţin, lucru ce i se întâmpla mereu, aşa că îşi aduse 
aminte repede firul vorbei şi spuse: 

— Nu, jupâne Snitko, luna s-a ascuns într-un giuvaier, dar 
mintea Domniei Tale s-a ascuns şi mai bine, pentru că n-o 
găseşte nimeni nici cu lumânarea. Auzi? să zici că un câine, 
canis fidelis4 112), e un trădător, iar lupul nu e! Domnia Ia, 
îngăduie-mi să-ţi spun că baţi pasul pe loc! 

Jupân Snitko înălţă ochii spre cer ca să arate cât de 
nedreptăţit e, dar nu se mai împotrivi, pentru a nu-l stârni 
şi mai rău pe bătrân. Wotodyjowski îi porunci să-l aducă pe 


Mellechowicz aşa că ieşi în grabă, prea mulţumit că poate 
să plece fără să mai răspundă. 

După o clipă se întoarse cu tânărul tătar, care se vede că 
nu aflase nimic de prinderea lipcanului, fiindcă intră cu 
îndrăzneală. Faţa-i smeadă şi frumoasă era foarte palidă, 
dar se însănătoşise şi nu se mai lega cu basmaua; purta 
doar o tichie tătărească de catifea roşie. 

Ochii tuturor erau aţintiţi spre el, ca spre un curcubeu, 
dar el se înclină destul de adânc înaintea micului cavaler şi 
a celorlalţi destul de mândru. 

— Mellechowicz! îl întrebă Wotodyjowski aţintindu-l pe 
tătar cu privirea-i pătrunzătoare - îl cunoşti pe polcovnicul 
Kryczyhski? 

Pe faţa lui Mellechowicz trecu o umbră iute şi 
amenințătoare. 

— Îl cunosc! răspunse. 

— Citeşte! îl îndemnă micul oştean, dându-i scrisoarea 
găsită asupra lipcanului. 

— Aştept porunca - zise întorcându-i scrisoarea. 

— De când te-ai gândit să ne trădezi şi care-ţi sunt 
complicii aici la Chreptiow? 

— Sunt învinuit de trădare? 

— Răspunde, nu întreba! îl ameninţă micul viteaz. 

— Atunci iată răspunsul meu; nu m-am gândit să trădez şi 
n-am complici, iar dacă am avut vreodată, apoi pe aceia nu 
Domniile Voastre îi veţi judeca. 

Auzind aceste vorbe sfidătoare, oştenii începură să 
scrâşnească şi câteva glasuri strigară: 

— Mai domol, fiu de căţea, mai domol! 'Te afli înaintea 
unora mai vrednici ca tine! 

Mellechowicz începu să-i măsoare cu o privire în care 
sticlea o ură rece. 

— Ştiu ce-i datorez polcovnicului, căpeteniei mele - 
răspunse înclinându-se iarăşi înaintea lui Wotodyjowski, ştiu 
că sunt mai prejos decât Domniile Voastre şi nu vă caut 
tovărăşia; înălţimea Ta - îi vorbi din nou lui Wolodyjowski - 


m-ai întrebat de complici; în treaba asta a mea am doi: unul 
este stolnicul de Nowogrodek, Bogusz, iar al doilea e 
marele hatman al coroanei. 

La auzul acestor cuvinte, toţi fură cuprinşi de mirare şi un 
timp domni tăcerea; într-un târziu, jupân Wotodyjowski îşi 
muşcă mustăcioara şi-l întrebă: 

— Cum aşa? 

— Întocmai - răspunse Mellechowicz. E adevărat că 
Kryczynski, Morawski, Tworowski, Aleksandrowicz şi toţi 
ceilalţi au trecut la tătari şi au făcut mult rău Republicii, dar 
nu şi-au aflat mulţumirea în noua slujbă. Se prea poate ca şi 
conştiinţa să nu le dea pace, destul că slujba şi numele de 
trădători nu le mai fac plăcere. Hatmanul cunoaşte bine 
acest lucru şi i-a însărcinat pe jupân Bogusz şi pe jupân 
Mysliszewski să-i aducă iarăşi sub flamurile Republicii, iar 
jupân Bogusz mi-a poruncit mie să mă înţeleg cu 
Kryczyski. În cvartirul meu am scrisori de la jupân Bogusz, 
pe care le pot arăta şi cărora înălţimea Ta să le dai crezare 
mai mult decât vorbelor mele. 

— Du-te cu jupân Snitko după scrisori şi adu-le 
numaidecât. 

Mellechowicz ieşi. 

— Domniile Voastre - spuse repede micul viteaz - l-am 
nedreptăţit mult pe acest oştean, bănuindu-l prea repede, 
fiindcă dacă are scrisorile, dacă spune adevărul, şi încep să 
cred că aşa este, atunci nu numai că e un cavaler vestit prin 
faptele sale de arme, dar e şi un om simţitor faţă de binele 
țarii, iar pentru aceasta se cuvine să aibă parte de răsplată, 
nu de judecată strâmbă. Pe legea mea, trebuie să 
îndreptăm cât mai repede răul ce i l-am făcut! 

Ceilalţi erau adânciţi în tăcere, neştiind ce să mai zică, iar 
jupân Zagtoba închisese ochii şi de data asta se prefăcea că 
moţăie. 

Mellechowicz se întoarse şi-i înmână lui Wotodyjowski 
scrisoarea lui Bogusz. 


Micul viteaz începu să citească cele ce urmează: „Aud din 
toate părţile că nimeni nu e mai potrivit ca tine pentru 
asemenea treabă şi asta numai din pricina dragostei într- 
adevăr ciudate pe care ţi-o poartă. Hatmanul e gata să-i 
ierte şi să dobândească şi iertarea Republicii. Cu Kryczyhski 
ia legătura prin oameni de nădejde şi făgăduieşte-i un 
praemium. Păstrează taina, pentru că poţi să-i pierzi pe toţi. 
Numai lui jupân Wotodyjowski poţi să-i destăinuieşti arcana 
noastre, fiindcă el este mai-marele tău şi ar putea să te 
ajute foarte mult. Dă-ţi silinţa şi nu te uita la osteneală, 
gândeşte-te că finis coronat opus(113] şi fii sigur că, 
pentru truda ta, mama noastră îţi va plăti cu aceeaşi 
măsură.” 

— Iată-mi răsplata! îngână mohorât tânărul tătar. 

— Pe Dumnezeu din cer! de ce n-ai spus nimic? strigă 
Wotodyjowski. 

— Am vrut să spun totul înălţimii Tale, dar n-am avut când, 
fiindcă după căzătură am tot bolit. lar faţă de Domniile Lor 
- Mellechowicz arătă spre celelalte căpetenii - aveam 
poruncă să păstrez taina; rog pe înălţimea Ia să dea 
această poruncă şi Domniilor Lor, ca să nu-i piardă pe 
ceilalţi. 

— Dovezile cinstei tale sunt atât de limpezi, încât nici un 
orb nu le-ar putea tăgădui - spuse micul cavaler. Trebuie să 
duci mai departe ce-ai început cu Kryczyhski. Nu vei 
întâmpina nici o piedică, dimpotrivă, îţi făgăduiesc să te ajut 
şi, ca urmare, îţi întind mâna ca unui oştean vrednic. Să vii 
să cinezi cu noi astă-seară. 

Mellechowicz strânse mâna întinsă şi se înclină pentru a 
treia oară. Atunci se apropiară şi celelalte căpetenii 
spunând: 

— Nu te-am priceput, dar acum, cine iubeşte virtutea nu 
va pregeta să-ţi dea mâna. 

Tânărul lipcan se îndreptă deodată şi îşi dădu capul pe 
spate, ca o pasăre de pradă gata să lovească. 

— Mă aflu înaintea unora mai vrednici - spuse înfipt. 


Apoi ieşi din încăpere. 

După plecarea lui se iscară murmure... „Nu e de mirare - 
îşi spuneau căpeteniile - e încă revoltat din cauza 
bănuielilor noastre, dar o să-i treacă. Ar trebui să ne 
purtăm altfel cu el. E un oştean adevărat! A ştiut hatmanul 
ce face! Mai mare minunea, hm, hm...!” 

Jupân Snitko se bucura în sinea lui şi în cele din urmă nu 
se mai putu stăpâni şi, apropiindu-se de jupân Zagtoba, i se 
înclină şi zise: 

— Îngăduie-mi, Domnia Ta, să-ţi spun că lupul acesta nu s- 
a arătat trădător. 

— Nu s-a arătat trădător? răspunse Zagtoba - ba e 
trădător, dar e un trădător cinstit pentru că nu ne trădează 
pe noi, ci pe tătari... Hei, jupâne Snitko, să nu-ţi pierzi 
nădejdea, am să mă rog în fiecare zi pentru mintea Domniei 
Tale, poate că Sfântul Duh se va milostivi până la urmă. 

Basia se bucură din toată inima când jupân Zagtoba îi 
povesti cum se petrecuseră lucrurile, căci îi era milă de 
Mellechowicz. 

— Ar fi bine - propuse - ca la prima campanie mai cu 
primejdie să mergem şi noi cu el înadins, ca să vadă că 
avem încredere în el. 

Dar micul oştean începu s-o mângâie pe Basia pe obrăjorii 
rumeni şi răspunse: 

— A, musculiţă neastâmpărată, te cunosc eu! Puțin îţi pasă 
ție de Mellechowicz şi de necazurile lui, ţie-ţi dă ghes inima 
să te avânţi prin stepă şi să iei parte la vreo încăierare! Dar 
va trebui să-ţi pui pofta în cui... 

Şi începu s-o sărute o dată şi încă o dată pe gură. 

— Mulier insidiosa est(114)! rosti Zagtoba cu gravitate. 

În acest timp, Mellechowicz stătea cu lipcanul prins în 
cvartirul lui şi vorbeau în şoaptă. Stăteau atât de aproape 
unul de celălalt, încât mai că li se atingeau frunţile. Opaiţul 
din seu de oaie pâlpâia pe masă, aruncând luciri galbene pe 
faţa lui Mellechowicz, care era înfiorătoare, cu toată 


frumuseţea ei; se putea citi pe ea înverşunarea, cruzimea şi 
o bucurie sălbatică: 

— Halim, ascultă-mă! şopti Mellechowicz. 

— Effendi4115) - răspunse trimisul. 

— Spune-i lui Kryczyski că e înţelept; în scrisoare nu era 
nimic care să mă poată pierde. Spune-i că e înţelept. Să nu 
scrie prea limpede... Acum vor avea şi mai multă încredere 
în mine... toţi: hatmanul, Bogusz, Mysliszewski, garnizoana 
de aici - toţi! Lovi-i-ar ciuma! 

— Aud, effendi. 

— Trebuie să mă duc întâi la Raszkow, apoi să mă întorc 
aici. 

— Effendi, tânărul Nowowiejski o să te recunoască. 

— N-o să mă recunoască. M-a văzut la Kalnik, la Bractaw, 
şi nu m-a recunoscut. Se uită la mine, încruntă din 
sprâncene, dar nu mă recunoaşte. El avea cincisprezece ani 
când am fugit eu de la ei. De atunci, iarna a acoperit de opt 
ori stepele. M-am schimbat. Bătrânul m-ar recunoaşte, dar 
tânărul nu... Am să-ţi dau de veste de la Raszkow. 
Kryczynski să fie pregătit şi să se aţină pe aproape. Trebuie 
să vă înţelegeţi cu pârcălabii. Şi la Jampol e un steag de-al 
nostru. Am să-l conving pe Bogusz să-mi scoată poruncă de 
la hatman să plec h Raszk6w, chipurile pentru că de acolo 
pot să ţin legătura mai bine cu KryczyAski. Aici însă trebuie 
să mă întorc. Trebuie!... Nu ştiu ce se va întâmpla, cum se 
vor aşeza lucrurile... Mă arde un foc, somnul fuge noaptea 
de mine... Dacă nu era ea, puteam să mor... 

— Blagoslovite să-ţi fie mâinile. 

Buzele lui Mellechowicz începură să tremure şi, 
aplecându-se şi mai aproape de lipcan, începu să şoptească 
parcă năpădit de fierbinţeală: 

— Halim! Binecuvântate să-i fie mâinile, binecuvântat 
chipul, binecuvântat să fie pământul pe care calcă, auzi, 
Halim! Spune-le acolo că ea m-a făcut sănătos... 

CAPITOLUL XXV. 


PREOTUL KAMINSKI, ÎN ANII TINEREŢII oştean şi 
cavaler de mare faimă, se aşezase la bătrâneţe la Uszyca şi 
refăcuse parohia. Cum însă biserica era dărâmată, iar 
credincioşii lipseau, păstorul fără oiţe venea la Chrepti6w, 
unde zăbovea cu săptămânile, întărind sufletele oştenilor cu 
învățături cucernice. 

După ce ascultase cu luare-aminte povestirea lui jupân 
Muszalski, la numai câteva seri mai târziu, se adresă astfel 
celor adunaţi: 

— Mi-a plăcut totdeauna să ascult asemenea istorisiri în 
care încercările grele îşi află un sfârşit fericit, fiindcă din 
ele se vede dacă braţul dumnezeirii veghează asupra cuiva, 
apoi acela va izbuti să scape de fiecare dată din capcana 
întinsă de hăitaşi, şi se va întoarce acasă fie şi de la Crim. 

De aceea, fiecare din Domniile Voastre să ţină minte că 
pentru Dumnezeu nu este nimic cu neputinţă şi în cele mai 
trudnice împrejuri să nu-şi piardă nădejdea în îndurarea lui. 

lată cum este! 

Laudă lui jupân Muszalski că a iubit cu dragoste de frate 
un om simplu. Asemenea pildă ne-a dat însuşi Mântuitorul 
care, trăgându-se din sânge regesc, i-a îndrăgit totuşi pe 
cei de rând, pe mulţi dintre ei i-a făcut apostoli şi i-a ajutat 
să ajungă în sfatul ceresc. 

Dar, una înseamnă dragostea unui om faţă de un semen 
de-al lui şi alta aceea a unei naţii întregi faţă de celelalte, pe 
care Mântuitorul nostru ne-a poruncit s-o avem de 
asemenea în mare grijă. Dar unde se află ea? Omule, când 
ai să priveşti prin lume, ai să vezi pretutindeni atâta 
înverşunare în inimi, ca şi când oamenii ar asculta de 
poruncile diavoleşti şi nu de credinţa creştinească. 

— Domnia Ta - răspunse Zagtoba - cu greu ai să ne 
convingi să-i iubim pe turci, pe tătari sau pe alţi barbari, de 
care trebuie să se lepede şi Dumnezeu. 

— Nici eu nu vă îndemn la una ca asta, susţin numai că fiii 
eiusdem matris1116) trebuie să se iubească unii pe alţii, 
dar iată că de când cu răzvrătirile lui Chmielnicki, adică de 


treizeci de ani, pământurile acestea nu se mai usucă de 
atâta sânge. 

— Păi din vina cui? 

— Cel dintâi care se va recunoaşte vinovat, va fi cel dintâi 
iertat. 

— Domnia Ta acum porţi veşminte duhovniceşti, dar am 
auzit că la tinereţe i-ai tăiat pe răzvrătiți cu multă 
vrednicie... 

— l-am tăiat, fiindcă aşa a trebuit, ca oştean ce eram, dar 
nu acesta este păcatul meu, ci acela că mi-a fost urât de ei 
ca de ciumă. Am avut şi eu pricinile mele despre care n-am 
să mai amintesc, pentru că totul s-a petrecut demult şi 
rănile s-au închis. Îmi pare rău nu am făcut mai mult decât 
aveam datoria să fac. Am avut sub ordinele mele o sută de 
oameni, din steagul lui jupân Niewodowski şi de multe ori, 
mărşăluind în voie, am ars, am tăiat şi am spânzurat... 
Domniile Voastre cunoaşteţi ce timpuri erau pe atunci. 
Ardeau şi tătarii chemaţi de Chmiel în ajutor, ardeam şi 
tăiam şi noi. lar cazacii făceau şi ei la fel, lăsând 
pretutindeni numai apa şi pământul în urma lor; ei se 
dădeau la cruzimi şi mai înfricoşătoare decât noi şi decât 
tătarii. Nu e nimic mai rău ca războiul civil... Nimeni nu va 
putea spune vreodată ce vremuri au fost acelea, destul că şi 
noi şi ei semănăm mai degrabă cu nişte câini turbaţi decât 
cu nişte oameni. Odată ni s-a dat de ştire că răzvrătiţii l-au 
împresurat pe jupân Rusiecki în casele lui. Am fost trimis eu 
şi oamenii mei să-i dăm ajutor, dar am ajuns prea târziu. 
Întăritura era una cu pământul. Cu toate acestea, m-am 
năpustit asupra gloatei ameţite de băutură, spârcuind-o pe 
săturate; o parte s-au ascuns în grâu şi am dat poruncă să-i 
prindă vii, ca să-i spânzurăm, spre a fi o pildă şi altora. Dar 
unde? Era mai greu să îndeplineşti decât să vrei; în tot satul 
nu rămăsese nici un copac în picioare, fuseseră retezaţi 
până şi perii sălbatici care creşteau pe mejdine. N-aveam 
vreme să ridic spânzurători, iar păduri, cum se întâmplă în 
ţinuturile de stepă, nu se găseau nicăieri prin împrejurimi. 


Ce era să fac? îmi iau prinşii şi plec cu ei. Mă gândeam că o 
să aflu pe undeva vreun stejar mai rămuros. Merg eu aşa o 
milă, merg două - peste tot stepă cât vedeai cu ochii. În 
sfârşit, dăm peste dărâmăturile unui sat, era spre seară; mă 
uit cu luare-aminte împrejur, dar nu văd decât mormane de 
cărbuni şi cenuşă, altceva nimic. lată însă că pe o ridicătură 
mică rămăsese o cruce mare, de stejar, cioplită se vede nu 
de mult, pentru că lemnul nu se înnegrise deloc şi lucea în 
lumina amurgului de parcă era de foc. Pe cruce era 
răstignit Hristos tăiat din tablă, dar vopsit atât de bine, 
încât numai dacă priveai dintr-o parte şi vedeai tinicheaua 
subţire, îţi dădeau seama că nu era un trup adevărat, ci 
unul de tablă. Faţa parcă era vie, trasă puţin din pricina 
durerii, cu coroana de spini şi ochii înălţaţi spre cer cu 
mare mâhnire. Când am văzut crucea aceea, mi-am zis în 
gândul meu: „lată copacul, altul n-ai să mai găseşti”, dar m- 
am înfricoşat numaidecât. În numele Tatălui şi al Fiului! n-o 
să-i spânzur de cruce! Dar am crezut că am să bucur ochii 
lui Hristos, dacă am să poruncesc să le taie capul înaintea 
lui acelora care vărsaseră atâta sânge nevinovat, şi am 
rostit: „Doamne, să ţi se pară că sunt evreii care te-au 
țintuit pe cruce, fiindcă nici aceştia nu sunt mai buni ca ei.” 
Aşa că am poruncit să-i înşface pe rând, să-i urce pe movilă 
şi să le reteze capul lângă cruce. Printre ei erau bătrâni, 
ţărani căârunţi şi flăcăiandri! Primul pe care-l aduc zicea: 
„Pentru chinurile Mântuitorului, pentru numele lui Hristos, 
fie-ţi milă, boierule!” Iar eu: „Retezaţi-i grumazul!” 
Dragonul izbea şi-i tăia capul... Îl aduc pe al doilea, la fel: 
„Pentru numele lui Hristos, milostivul, îndură-te!” Şi eu iar: 
„Retezaţi-i grumazul!” 'Tot aşa cu al treilea, alpatrulea, al 
cincilea; erau paisprezece inşi şi fiecare mă ruga în numele 
lui Hristos... Amurgul se stinsese când am sfârşit cu ei. An 
poruncit să-i aşeze în cerc la picioarele crucii... Prostul de 
mine! Credeam că vederea lor are să-l bucure pe Fiul lui 
Dumnezeu, iar ei au mai mişcat o vreme care din mâini, 
care din picioare, ba câte unul se mai zbătea ca peştele pe 


uscat, dar n-a mai durat mult; în curând puterea li s-a scurs 
din trupuri şi zăceau fără suflare ca o cunună în jurul crucii. 

Întrucât se făcuse întuneric de-a binelea, am hotărât să 
rămânem acolo peste noapte, cu toate că n-aveam nici cu ce 
să aprindem focul. Noaptea era caldă însă, aşa că oamenii 
mei s-au întins bucuroşi pe pături, iar eu m-am apropiat de 
cruce să rostesc rugăciunea la picioarele lui Hristos, şi să 
mă încredinţez îndurării sale. Credeam că rugăciunea mea 
va fi primită cu atât mai bine, cu cât îmi petrecusem ziua 
ostenind şi făptuind lucruri pe care le socoteam drept 
merite. 

Se întâmplă adesea ca oşteanul trudit să adoarmă în timp 
ce-şi spune rugăciunea de seară. Aşa s-a întâmplat şi cu 
mine. Dragonii, văzând că am îngenuncheat şi mi-am 
sprijinit capul de cruce, au crezut că m-am cufundat în 
gânduri cucernice şi nici unul n-a cutezat să mă întrerupă; 
ochii mei însă s-au închis numaidecât şi un vis ciudată a 
coborât asupra mea. Nu zic c-am avut o vedenie, căci n-am 
fost şi nu sunt vrednic de aşa ceva, dar, cuprins de somn 
adânc, am văzut parcă aievea chinurile Mântuitorului... La 
vederea suferințelor Mielului nevinovat, mi s-a înduioşat 
inima, m-au podidit lacrimile şi m-a cuprins o jale fără 
margini: „Doamne - îi spun - am aici o mână de flăcăi unul 
şi unul; vrei să vezi de ce e în stare călărimea noastră, fă un 
semn din cap şi pe feciorii aceştia de lele, pe călăii tăi, ţi-i 
spintec cu săbiile!” Abia am apucat să sfârşesc şi mi-a pierit 
totul din faţa ochilor a rămas doar crucea, iar pe ea Hristos 
răstignit plângând cu lacrimi de sânge... Atunci, zguduit de 
suspine, am îmbrăţişat lemnul sfânt. Cât am stat aşa, nu 
ştiu, dar, după ce m-am liniştit puţin, zic iarăşi: „Doamne, 
Doamne! cum de s-a întâmplat să-ţi răspândeşti învăţătura 
ta printre evreii sălbatici? Dacă ai fi venit din Palestina în 
Republica noastră, nu te-am fi țintuit pe cruce, ci te-am fi 
primit cu bucurie, te-am fi dăruit cu toate bunurile, dându-ţi 
şi dreptul de a te socoti de-al nostru întru mărirea slavei 
tale dumnezeieşti. De ce n-ai venit la noi, o, Doamne?” 


Spunând acestea, mi-am înălţat privirile spre cer - 
Domniile Voastre ţineţi minte că totul se petrecea în vis - şi 
ce văd? Stăpânul nostru se uită la mine cu asprime, 
încruntându-şi sprâncenele şi răspunse cu glas mare: 
„Starea de şleahtic şi-a pierdut preţul de pe vremea 
războiului cu suedezii, când orice târgoveţ putea s-o 
cumpere, dar asta e altă treabă! Şi voi şi răzvrătiţii sunteţi 
vrednici unii de ceilalţi, şi unii şi alţii sunteţi mai răi decât 
evreii, fiindcă mă răstigniţi pe cruce în fiecare zi. Nu v-am 
poruncit oare să aveţi milă chiar pentru vrăjmaşii voştri şi 
să le iertaţi greşelile, iar voi vă smulgeţi măruntaiele unii la 
alţii ca nişte fiare turbate? Ceea ce, văzând, îndur chinuri 
cumplite. Tu însuţi, care ai vrut să mă desprinzi de pe cruce 
şi m-ai poftit să vin în Republica voastră, ce-ai făcut? lată 
trupurile care zac fără viaţă în jurul crucii mele; sângele lor 
a stropit sângele sfânt, iar printre ei se găseau şi 
nevinovaţi, copilandri sau oameni orbiţi de întuneric, care, 
neavând nici o ştiinţă, s-au luat după ceilalţi, asemenea oilor 
proaste. Ai fost îndurător cu ei, i-ai judecat înainte de 
moarte? Nu! Ai dat poruncă să-i taie pe toţi, gândindu-se că 
aşa ai să-mi aduci mângâiere. Adevărat îţi zic, una e să cerţi 
şi să pedepseşti, aşa cum tatăl pedepseşte pe fiu, aşa cum 
fratele mai mare îl ceartă pe cel mic, dar alta e să te 
răzbuni, să nu faci judecată, necunoscând nici o măsura în 
pedeapsă şi cruzime. S-a ajuns până acolo că pe pământul 
acesta lupii arată mai multă milă decât oamenii, iarba 
năduşeşte rouă însângerată, vânturile nu bat, ci urlă, 
râurile curg pline de lacrimi, iar oamenii îşi întind braţele 
spre moarte rostind: „Izbăvitoarea noastră...!” 

— Doamne! am strigat - sunt ei mai buni decât noi oare? 
Cine a făptuit cele mai mari cruzimi? Cine i-a adus pe 
păgâni asupra noastră...? 

— Iubiţi-i chiar dacă-i pedepsiţi - mi-a răspunse 
Mântuitorul - şi atunci albeaţa va cădea de pe ochii lor, 
inimile se vor muia şi mila mea va cobori asupra voastră. 
Altminteri, vor năvăli tătarii şi vă vor pune laţul de gât şi 


vouă şi lor, şi atunci va trebui să slujeşti vrăjmaşului, în 
suferinţă, dispreţ şi lacrimi până în ziua în care vă veţi 
îndrăgi unii pe alţii. lar dacă vă veţi arăta peste măsură de 
înverşunaţi, nici unii şi nici ceilalţi nu veţi cunoaşte 
îndurarea mea şi păgânii vor stăpâni aceste locuri în vecii 
vecilor! 

Am încremenit ascultând această prevestire şi multă 
vreme n-am putut să scot un cuvânt; abia după ce m-am 
aruncat cu faţa la pământ, am întrebat: 

— Doamne, ce trebuie să fac ca să-mi spăl păcatele mele? 

Şi Mântuitorul mi-a răspuns: 

— Mergi şi repetă vorbele mele, propovăduieşte 
dragostea! 

Apoi visul a pierit. Cum în timpul verii noaptea e scurtă, m- 
am trezit la răsăritul soarelui acoperit tot de rouă. Mă uit: 
capetele stau cunună în jurul crucii, numai că învineţiseră. 
Şi, lucru ciudat, ieri vederea lor mă bucura, azi însă m-a 
cuprins groaza, mai ales când am văzut capul unui 
flăcăiandru de vreo şaptesprezece ani, nespus de frumos. 
Am poruncit oştenilor să îngroape trupurile creştineşte la 
picioarele crucii şi de atunci n-am mai fost eu cel dinainte. 

La început îmi spuneam mereu că n-a fost decât un vis, dar 
mi se întipărise în amintire şi-mi cuprindea, treptat, toată 
fiinţa. Nu cutezam să presupun că însuşi Dumnezeu vorbise 
cu mie căci, cum v-am mai spus, nu mă simţeam destul de 
vrednic, dar se prea poate ca glasul conştiinţei, care se 
ascunsese în mine în timpul războiului, ca un tătar în iarbă, 
se făcea auzit deodată, vestindu-mi voia Domnului. M-am 
dus să mă spovedesc şi duhovnicul mi-a întărit părerea: 
„Voința şi înştiinţarea lui Dumnezeu sunt limpezi - mi-a spus 
- ascultă-le, că va fi rău de tine”. 

De atunci am început să propovăduiesc dragostea. 

Dar oştenii şi căpeteniile mi-au râs în faţă? „Ce, tu eşti 
preot de vrei să ne ţii predici? ziceau. Câinii ăia n-au făcut 
destulă silă lui Dumnezeu, n-au dat foc la destule biserici, n- 


au ruşinat destule cruci? Şi pentru asta noi trebuie să-i şi 
îndrăgim?” într-un cuvânt, nu mă asculta nimeni. 

Dac-am văzut aşa, după bătălia de la Beresteczko, am 
îmbrăcat veşmântul duhovnicesc, ca să răspândesc mai bine 
cuvântul şi voinţa Domnului. 

De peste douăzeci de ani fac asta fără preget. Părul mi-a 
albit... Dumnezeu e milostiv şi nu mă va pedepsi că glasul 
meu a răsunat până acum în pustiu. 

Domniile Voastre, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, pedepsiţi-i cum 
pedepseşte un părinte, dojeniţi-i ca pe un frate mai mare, 
căci altfel, vai vouă, vai lor, vai de toată Republica. 

Priviţi în jurul vostru şi vedeţi urmările acelui război 
încrâncenat de frate împotriva fratelui. Locurile au devenit 
pustii, la Uszyca, în loc de credincioşi, am morminte, 
bisericile, târgurile şi satele sunt numai dărâmături, iar 
puterea păgânilor creşte deasupra noastră ca o mare gata 
să te înghită şi pe tine, temeliile de granit de la Kaminiec... 

Jupân Nienaszyniec îl asculta cu atâta înduioşare pe 
preotul Kamiiski, încât fruntea i se îmbrobonase de 
sudoare. În mijlocul tăcerii care se înstăpâni după ce 
duhovnicul sfârşi, vorbi astfel: 

— Că şi printre cazaci se găsesc cavaleri destoinici, stă 
pildă jupân Motowidto, aci de faţă pe care îl iubim şi îl 
respectăm. Dar în ce priveşte dragostea pentru toţi ceilalţi, 
despre care preotul Kaminski ne-a vorbit atât de frumos, 
recunosc că în mare păcat am trăit până acum, fiindcă n-am 
simţit-o în mine şi nici nu mi-am dat silinţa s-o simt. Acum 
mi s-au mai deschis ochii. Dar fără o îngăduinţă deosebită 
din partea lui Dumnezeu, mă tem că n-am să aflu această 
dragoste în inima mea plină de amintirea unei nedreptăţi 
cumplite, pe care am să v-o povestesc pe scurt. 

— Hai să bem ceva cald - îl întrerupse Zagtoba. 

— Mai puneţi câţiva butuci pe foc - porunci Basia 
slujitorilor. 

În curând, odaia încăpătoare se lumină din nou şi copiii de 
casă aşezară înaintea fiecărui oştean câte o oca de bere 


fiartă. Cu toţii îşi muiară cu plăcere mustăţile în stacane şi 
după ce sorbiră o dată, de două ori, jupân Nienaszyniec luă 
iarăşi cuvântul; vorbirea lui semăna cu huruitul unei căruţe. 
— Când a murit mama, mi-a lăsat în grijă o soră; o chema 
Halszka. Cum n-aveam nevastă şi copii, fineam la fată ca la 
ochii din cap. Era cu douăzeci de ani mai mică decât mine, 
aşa că am purtat-o în braţe. Ce mai tura-vura, o socoteam 
ca pe copilul meu. Apoi eu am plecat într-o campanie, iar pe 
ea au luat-o tătarii. Când m-am întors, m-am dat cu capul de 
toţi pereţii. Averea mi-o pierdusem în timpul năvălirii, dar 
am vândut tot ce-am avut, până şi şaua calului, şi am plecat 
cu nişte negustori armeni s-o răscumpăr. Am găsit-o în 
Bahcisarai. Era printre slujitoarele unui harem, nu în 
harem, fiindcă abia avea doisprezece ani. O, Halszko, n-am 
să uit niciodată clipa în care te-am regăsit, când m-ai luat 
de gât şi mi-ai sărutat ochii! Dar s-a arătat că adusesem 
prea puţin. Fata era frumoasă. Jehu-aga, care o răpise, 
pretindea de trei ori pe atât! Am vrut să mă vând şi pe 
mine, dar în zadar. Tuhai-bei, vrăjmaşul nostru prea 
cunoscut, a cumpărat-o sub ochii mei la un iarmaroc; voia s- 
o mai ţină vreo trei ani lângă harem, apoi să şi-o facă soţie. 
M-am întors în ţară smulgându-mi părul din cap. Pe drum 
am aflat că una dintre nevestele lui Tuhai-bei trăieşte într- 
un aul(117) de la marginea mării cu fiul lui cel mai drag, 
Azja. Tuhai-bei îşi ţinea câte o soţie în toate târgurile şi prin 
unele sate, ca să aibă pretutindeni un adăpost al lui. Când 
am aflat de acel pui de tătar, m-am gândit că Dumnezeu îmi 
arată singurul mijloc în care puteam s-o scap pe Halszka şi 
am hotărât îndată să-l răpesc pe Azja şi să-l schimb cu 
surioara mea. Dar numai eu nu puteam să fac aşa ceva. 
Trebuia să-mi adun o ceată de oşteni în Ucraina sau prin 
Câmpiile Sălbatice, ceea ce nu era prea lesne, întrucât pe 
de o parte numele lui Tuhai-bei făcea să tremure toată 
Rutenia, pe de alta, el ne ajuta pe noi împotriva cazacilor. 
Cu toate acestea, nu puţini sunt flăcăii care rătăcesc prin 
stepă gata să meargă oriunde după pradă. Am strâns o 


ceată destul de numeroasă. Limba omenească nu e-n stare 
să spună câte am pătimit până când am ajuns cu şeicile pe 
mare, fiindcă a trebuit să ne ascundem până şi de 
căpeteniile cazace. Dar ne-a ajutat Dumnezeu şi l-am răpit 
pe Azja, luând prăzi bogate. Urmăritorii nu ne-au prins, aşa 
că am ajuns cu bine în Câmpiile Sălbatice, de unde voiam să 
mă duc la Kaminiec şi să încep negocierile prin negustorii 
de acolo. 

Ani împărţit toată prada între cazaci, oprindu-l numai pe 
fiul lui Tuhai-bei. Cum mă purtasem cu multă dărnicie cu 
aceşti oameni, cum răbdasem de foame laolaltă şi îmi 
pusesem adesea capul în primejdie pentru ei, credeam că 
le-am câştigat dragostea pentru totdeauna, că fiecare ar 
sări şi-n foc pentru mine. 

În curând aveam să ispăşesc amarnic această greşeală! 
Nu mi-a trecut prin minte că ei îşi sfâşie în bucăţi propriii 
atamani ca să-şi împartă prada; am uitat că oamenii aceştia 

n-au credinţă, nu ştiu ce e cinstea, recunoştinţa şi nici 
conştiinţa... Nu departe de Kamieniec s-au lăsat ispitiţi de 
nădejdea că vor căpăta un preţ mare pentru 
răscumpărarea lui Azja. Noaptea s-au repezit asupra mea 
ca lupii, m-au sugrumat cu arcanul, mi-au sfârtecat trupul 
cu cuţitele şi, crezându-mă mort, m-au părăsit în pustie şi 
au plecat cu copilul. 

Dumnezeu m-a scăpat şi m-am înzdrăvenit iarăşi, dar pe 
Halszka mea am pierdut-o pentru totdeauna. Poate că mai 
trăieşte pe cine ştie unde, poate că după moartea lui Tuhai- 
bei a luat-o altul de soţie, poate că ea s-a dat în legea lui 
Mahomed, poate că şi-a uitat fratele, poate că fiul ei îmi va 
vărsa sângele cândva... Eh, asta-i povestea mea! 

Jupân Nienaszyniec tăcu şi îşi pironi mohorât ochii în 
pământ. 

— Cât sânge şi câte lacrimi am vărsat noi pentru 
pământurile astea! rosti jupân Muszalski. 

— Iubeşte-ţi vrăjmaşii tăi - se amestecă preotul Kaminski. 


— Şi după ce te-ai însănătoşit, Domnia Ta n-ai încercat să-l 
găseşti pe Azja? întrebă Zagtoba. 

— Mai pe urmă am aflat - răspunse jupân Nienaszyniec - 
că tâlharii meu au fost atacați de altă ceată care i-a tăiat pe 
toţi. Gândesc că aceştia au luat şi prăzile, şi copilul. L-am 
căutat peste tot, dar n-am mai dat de el. 

— Poate că Domnia Ta l-ai şi întâlnit pe undeva, dar nu l-ai 
mai recunoscut - spuse Basia. 

— Era un copil, nici nu ştiu dacă împlinise trei ani. Abia 
înţelegea că-l cheamă Azja. Dar l-aş fi recunoscut, fiindcă pe 
piept avea desemnaţi doi peşti vineţii. 

Mellechowicz, care până atunci stătuse liniştit, spuse 
deodată, cu un glas ciudat din colţul încăperii: 

— După peşte, Domnia Ia nu l-ai fi recunoscut, pentru că 
mulţi tătari poartă asemenea semn, mai ales printre cei 
care trăiesc pe malul mării. 

— Nu-i adevărat - se împotrivi vârstnicul jupân Hromyka - 
după bătălia de la Beresteczko ne-am uitat la stârvul lui 
Tuhai-bei, rămas pe câmp, şi îmi aduc aminte că avea doi 
peşti pe piept, iar toţi ceilalţi morţi purtau alte semne. 

— Ba eu îţi spun Domniei Tale că mulţi au semnul acesta. 

— Aşa-i, dar toţi sunt din sămânţa vrăjmaşă a lui Tuhai-bei. 

Vorbirea fii întreruptă de intrarea lui jupân Lelczyc care 
fusese trimis de Wotodyjowski încă de dimineaţă în 
recunoaştere şi acum se întorsese. 

— Jupâne polcovnic - spuse din uşă - pe partea moldavă a 
Nistrului, la Vadul Orfanului, a tăbărât un podghiaz care 
cred că vrea să treacă apa. 

— Ce fel de oameni sunt? întrebă Michalt. 

— Lotri. Vreo două sute de oameni, afară de câţiva moldavi 
şi unguri, toţi ceilalţi sunt tătari fără căpătâi.1 

— Sunt tot cei despre care am avut veste că jefuiesc de 
cealaltă parte a râului - zise Wotodyjowski. Se vede că 
pârcălabul i-a cam îmbulzit şi acum fug de noi; numai tătari 
sunt ca la două sute. O să treacă prin vad la noapte, iar 
mâine în zori le aţinem calea. Jupân Motowidto şi 


Mellechowicz o să stea pregătiţi dinspre miazănoapte. 
Goniţi spre ei o cireadă de boi, drept momeală, iar acum 
fiecare la cvartirul lui. 

Oştenii începură să se împrăştie, dar nu apucaseră toţi să 
părăsească încăperea când Basia, apropiindu-se de 
Wotodyjowski, îi încolăci gâtul cu braţele şi începu să-i 
şoptească ceva la ureche. El zâmbea şi tot scutura din cap 
în semn că se împotriveşte, dar se vede că ea stăruia, 
strângându-l tot mai tare. 

Văzând aceasta, jupân Zagtoba spuse: 

— Ei, acum fă-i şi ei hatârul ăsta, că am să-mi car şi eu 
bătrâneţe cu voi. 

CAPITOLUL XXVI. 

CETELE CARE SE ÎNDELETNICEAU cu jaful pe 
amândouă părţile Nistrului erau alcătuite din tot felul de 
oameni care trăiau prin ţinuturile din împrejurimi. Deşi mai 
totdeauna cei mai mulţi erau tătari fugiţi din urdiile 
dobrogene şi de la Biatogrod, mai sălbatici şi mai curajoşi 
decât fârtaţii lor din Crimeea, nu lipseau nici cazacii şi 
ungurii sau moldavii şi slujitorii leşi veniţi de prin staniţele 
de pe malul Nistrului. Îşi făceau de cap când pe partea 
polonă, când pe cea moldavă, trecând mereu graniţa în 
măsura în care îi înghesuiau pârcălabii ori oştenii 
Republicii. Îşi aveau sălaşele prin râpe şi peşteri, prin 
păduri neumblate. 

De cele mai multe ori urmăreau să pună mâna pe avutul 
staniţelor: cirezile de boi şi hergheliile de cai care 
rămâneau în stepă şi pe timpul iernii, căutându-şi singure 
hrana sub zăpadă. Năvăleau însă şi prin sate, târguri şi 
aşezări; atacau garnizoanele mai mari şi nu cruţau nici pe 
negustorii polonezi, turci sau pe cei care mijloceau 
răscumpărarea robilor la Crîm. Fiecare ceată îşi avea şartul 
şi căpetenia ei, unindu-se numai arareori. Adesea cele mai 
mari le nimiceau pe cele mai puţin numeroase. Se 
înmulţiseră pretutindeni ca ciupercile în ţinuturile rutene, 
mai ales după ciocnirile polone-cazace, când prin acele 


locuri omul era pândit la fiecare pas de tot felul de 
primejdii. Cele mai amenințătoare se arătau pâlcurile de pe 
malul Nistrului, asmuţite de tătarii fugiţi. Unele numărau 
până la cinci sute de oameni. Mai-marii lor îşi ziceau bei. 
Pustiau ţinutul la fel ca tătarii, astfel că nu o dată 
căpeteniile garnizoanelor nu ştiau dacă au de-a face cu 
tătari obişnuiţi sau cu ceambulurile trimise înaintea 
grosului urdiei. Fireşte, asemenea jefuitori la câmp deschis 
nu erau în stare să ţină piept oştirii regulate a Republicii, 
mai ales călărimii, dar odată împresuraţi, se băteau cu 
turbare, ştiind prea bine că prinşii aveau să fie spânzurați. 
Armele lor erau felurite. N-aveau arcuri şi flinte care le-ar fi 
folosit prea puţin în atacurile de noapte. Cei mai mulţi erau 
înarmaţi cu hangere şi iatagane turceşti, bice de luptă, săbii 
tătăreşti şi fălci de cal înfipte în stejari tineri şi întărite cu 
legături. Mânuită de un braţ puternic, asemenea ghioagă 
făcea un adevărat prăpăd, întrucât putea frânge orice 
sabie. Unii aveau ţăpoaie foarte lungi, cu fier în vârf, alţii 
sulițe căzăceşti pe care le foloseau la nevoie împotriva 
călărimii. 

Ceata care se oprise la Vadul Orfanului trebuia să fie 
foarte numeroasă ori se afla la mare strâmtoare de cealaltă 
parte, de vreme ce se încumeta să se apropie de garnizoana 
de la Chrepti6w, cu toată spaima pe care o stârnea numele 
lui Wotodyjowski printre tâlharii de pe amândouă malurile. 
Alţi oşteni veniţi în recunoaştere aduseră vestea că se 
compunea din peste patru sute de inşi, sub conducerea lui 
Azba-bei, tâlhar prea cunoscut, care de câţiva ani umplea 
de groază amândouă părţile râului. 

Jupân Wotodyjowski se bucură foarte mult când află cu 
cine are de-a face şi dădu de îndată poruncile trebuitoare. 
Afară de Mellechowicz şi de jupân Motowidto, mai plecară şi 
steagurile ghinărarului de Podolia şi al stolnicului de 
Przemysl. Părăsiră staniţa încă pe întuneric, fiecare 
îndreptându-se chipurile, în altă parte. Aşa cum pescarii 
aruncă năvodul pe departe, ca să-l strângă apoi la o copcă, 


cele două steaguri aveau să facă un ocol mai mare şi să se 
întâlnească la răsăritul soarelui aproape de Vadul Orfanului. 

Basia văzu oştenii plecând şi, pentru că era prima ei 
ispravă mai însemnată, îi creştea inima la vederea 
îndemânării acestor bătrâni lupi de stepă. Mergeau într-o 
linişte deplină, nu se auzea nici un zgomot, nici măcar 
înăuntrul întăriturii. Nu se auzea clinchet de zăbală, scările 
nu se loveau între ele, săbiile nu zăngăneau, caii nu 
nechezau. Noaptea era frumoasă şi neobişnuit de 
luminoasă, cu lună plină. Talgerul argintiu îşi trimitea 
razele peste colinele staniţei şi peste stepa care cobora 
puţin în toate părţile, cu toate acestea, îndată ce un steag 
trecea de palisadă şi nu se mai vedeau decât răsfrângerile 
razelor în luciul săbiilor, pierea din ochi, ca un cârd de 
potârnichi, care se pierdea prin ierburi. Era ceva tainic în 
această plecare. 

Basiei i se părea că pornise la o vânătoare care avea să 
înceapă în zori şi de aceea mergeau tăcuţi şi cu atâta grijă, 
ca să nu sperie vânatul prea devreme... Simţea o mare 
dorinţă de a lua parte şi ea la această vânătoare. 

Woltodyjowski nu se mai împotrivea, întrucât îl convinsese 
jupân Zagtoba s-o ia cu el. Înţelegea şi el că odată tot 
trebuie să-i facă Basiei această plăcere, aşa că prefera să-l 
însoţească acum, mai ales că tâlharii nu aveau obiceiul să se 
folosească de arcuri şi sâneţe. 

După vreo trei ceasuri de la plecarea primului steag, 
porniră şi ei, fiindcă aşa plănuise jupân Michat. Mai veneau 
jupân Zagtoba, jupân Muszalski şi douăzeci dintre dragonii 
lui Linkaus cu vagmistrul( 118), numai mazurieni unul şi 
unul, după săbiile cărora frumoasa polcovniceasă era în tot 
atâta siguranţă ca în propriul iatac. 

Fiind nevoită să călărească pe o şa bărbătească, Basia era 
îmbrăcată, după trebuinţă, în nişte şalvari de catifea de 
culoarea perlei, foarte largi, ca o fustă, băgaţi în cizmuliţe 
galbene de safian, şi într-un surtucel cenuşiu, căptuşit cu 
blana de miel de Crim şi împodobit pe la cusături. Mai avea 


o leduncă de argint frumos meşterită, o săbioară turcească 
uşoară, atârnând de o eşarfă de mătase, şi două pistoale în 
coburi. Pe cap purta un calpac din blană de râs, cu fundul 
de catifea venețiană, împodobit cu o pană de stârc, iar de 
sub calpac se iţeau o feţişoară zâmbitoare, bujorie, aproape 
copilărească, şi doi ochi curioşi care străluceau ca doi 
tăciuni aprinşi. 

Îmbrăcată astfel şi călărind un bahmet murg sprinten şi 
blând ca o căprioară, semăna cu feciorul unui hatman care 
mergea să lupte pentru prima oară sub supravegherea 
oştenilor mai vârstnici. Se mirau cu toţii de înfăţişarea ei. 
Jupân Zagtoba se înghiontea cu jupân Muszalski, 
sărutându-şi fiecare pumnul din când în când, în semn de 
admiraţie neobişnuită faţă de frumuseţea Basiei, şi amândoi 
împreună cu Wotodyjowski o linişteau, asigurând-o că vor 
ajunge la vreme. 

— Tu nu te pricepi la război - îi spunea micul viteaz - şi de 
aceea ne bănuieşti că vrem să te ducem acolo după ce totul 
s-a terminat. Unele steaguri urmează o cale ocolită, ca 
secera, altele trebuie să se grăbească să taie drumurile de 
fugă şi abia după aceea se vor strânge la un loc, prinzând 
duşmanul ca într-un cleşte. Nu te teme, vom fi acolo la 
timpul potrivit; nu începe nimic fără noi, căci fiecare ceas e 
pus la socoteală. 

— Şi dacă duşmanul bagă de seamă şi se strecoară printre 
steagurile noastre? 

— E, o fi şi el destul de viclean şi cu ochii în patru, dar nici 
noi nu suntem nişte ageamii. 

— Trebuie să ai încredere în Michat - o sfătui Zagtoba. 
Altul mai priceput ca el în asemenea treburi nu se află. 
Ceasul tău i-a mânat încoace pe nemernicii ăştia. 

— La Lubnie nu era decât un tinerel - adăugă jupân 
Michat - când îmi încredinţau astfel de isprăvi. Acum însă, 
deoarece ai să iei şi tu parte la încăierare, am plănuit totul 
cu şi mai mare grijă. Toate steagurile se vor arăta deodată 


vrăjmaşului, toate îşi vor da de ştire şi vor năvăli în acelaşi 
timp, ca la un plesnet de bici. 

— Şi eu! ciripi Basia de bucurie şi, ridicându-se în scări, îl 
luă de gât pe micul cavaler. Şi-mi îngădui şi mie să atac cu 
voi, nu-i aşa, Micha!? întrebă cu ochii strălucitori. 

— N-am să-ţi îngădui să te arunci în învălmăşeală, fiindcă 
atunci poate foarte uşor să ţi se întâmple ceva, nu mai 
vorbesc că şi calul ar putea să se poticnească; am dat însă 
poruncă să gonească spre noi câţiva după ce-i răzbim şi 
atunci slobozim caii şi ai să poţi şi tu să tai vreo doi-trei, dar 
să izbeşti totdeauna din stânga, fiindcă în acest fel celui 
urmărit nu-i e la îndemână să te ajungă, din pricina calului, 
pe când tu îl ai drept în faţă. 

— Ho! ho! nu mi-e frică! se mândri Basia. Chiar tu mi-ai 
spus că mânuiesc sabia mult mai bine decât unchiul 
Makowiecki; n-o să-mi facă faţă nici unul! 

— Ai grijă să ţii dârlogii strâns - o învaţă şi jupân Zagtoba. 
Au şi ei şiretlicurile lor şi poate să se întâmple ca tu să 
goneşti în urma lui, iar el să întoarcă deodată calul şi să-l 
ridice în două picioare; din cauza avântului, poţi să treci pe 
lângă el, dar până să treci, te şi loveşte. Un luptător cu 
experienţă nu mână niciodată calul prea tare, ci după 
nevoie. 

— Şi sabia să n-o ridici niciodată prea sus, ca să poţi să şi 
împungi repede - îi spuse jupân Muszalski. 

— O să stau şi eu lângă ea - răspunse micul cavaler. Vezi 
tu, în luptă toată greutatea e că trebuie să te gândeşti la 
toate; la calul tău şi al potrivnicului, la dârlogi, la sabie, la 
tăietură şi la împunsătură, la toate deodată! După ce te-ai 
deprins, totul vine de la sine, dar la început se întâmplă ca 
mânuitori de sabie foarte buni să fie doborâţi din şa de cine 
ştie ce neisprăvit cu mai multă îndemânare... De aceea, o să 
fim mereu lângă tine. 

— Numai să nu loveşti în locul meu fără să fie nevoie, şi 
porunceşte-le şi oamenilor să facă la fel. 


— Ehe, să vedem dacă o să fie tot atât de vitează cât va fi 
vorba la adică! răspunse zâmbind micul cavaler. 

— 'Te pomeneşti că o să te prinzi de pulpana vreunuia 
dintre noi! isprăvi Zagtoba. 

— O să vedem! se împotrivi Basia supărată. 

Tot vorbind aşa, intrară într-un ţinut presărat pe alocuri cu 
tufişuri. Nu mai era mult până la răsăritul soarelui, dar se 
făcuse mai întuneric, fiindcă scăpătase luna. Din pământ se 
înălţau aburi străvezii care acopereau depărtările. În pâcla 
aceea uşoară şi în întuneric, tufele care se iţeau prin 
apropiere împrumutau în închipuirea aţâţată a Basiei 
înfăţişarea unor fiinţe vii. Deseori i se părea că vede aievea 
oameni şi cai. 

— Michal, ce-i asta? întreba în şoaptă, arătând nălucirea 
cu mâna. 

— Nimic, nişte tufişuri. 

— Credeam că sunt niscaiva călăreţi, Mai e mult? 

— După vreun ceas şi jumătate va începe. 

— Aha! 

— 'Ţi-e frică? 

— Nu, dar îmi bate inima de nerăbdare! Are şi de ce să-mi 
fie frică! Nu mă tem deloc! Ia uite ce brumă... Se vede, deşi 
e întuneric. 

Înaintau într-adevăr prin stepă şi tulpinile lungi şi uscate 
ale buruienilor erau acoperite de brumă. Jupân 
Wotodyjowski privi şi zise: 

— Pe aici a trecut Motowidto. Trebuie să se fi ascuns la 
vreo jumătate de milă de aici. Se luminează! 

Se revărsau zorile. Beznele se răreau. Cerul şi pământul 
deveneau cenuşii, văzduhul pălea, vârfurile copacilor şi ale 
tufelor parcă se tiveau cu argint. Începură să se vadă şi 
crângurile mai îndepărtate, ca şi când cineva ar fi ridicat 
treptat zăbranicul nopţii. 

Deodată, dintr-un tufiş apropiat se ivi un călăreț. 

— Eşti al lui jupân Motowidto? întrebă Wolodyjowski când 
seimenul opri calul în două picioare lângă el. 


— Întocmai, înălţimea Voastră! 

— Ce mai e? 

— Au trecut Vadul Orfanului, apoi, luându-se după mugetul 
boilor; s-au îndreptat spre Kalusik. Au prins boii şi acum s- 
au oprit pe câmpul lui Jurek. 

— Unde-i jupân Motowidto? 

— S-a ascuns lângă colină, iar jupân Mellechowicz se aţine 
pe drumul spre Kalusik. Celelalte steaguri nu ştiu unde 
sunt. 

— Bine - îi spuse Wotodyjowski - eu ştiu; aleargă la jupân 
Motowidio şi poruncegşte-i să închidă laţul. Apoi să-şi 
împrăştie oamenii la jumătatea drumului spre 
Mellechowicz. 

Seimenul se aplecă în şa şi porni în galop întins, de se 
auzea splina fugarului zbătându-se; în curând dispăru. Îşi 
urmară drumul cu şi mai multă grijă, ferindu-se să facă cel 
mai mic zgomot... Se crăpa de ziuă. Pâcla care se înălța din 
pământ în zori coborâse cu totul, iar la marginea de răsărit 
a cerului se ivi o panglică lungă, luminoasă şi trandafirie, 
care începu să coloreze văzduhul, înălțimile, adânciturile 
văilor îndepărtate şi culmile. 

Deodată, la urechile călăreţilor ajunseră dinspre Nistru 
croncănituri învălmăşite şi înaintea lor, sus de tot, apăru un 
stol uriaş de corbi zburând spre răsărit. Păsări singuratice 
se desprindeau mereu de cârd şi, în loc să zboare drept 
înainte, începeau să se rotească deasupra stepei, cum fac 
ulii şi ereţii când şi-au pus ochii pe pradă. 

Jupân Zagtoba ridică sabia, arătă cu tăişul spre corbi şi-i 
spuse Basiei: 

— Mai mare mirarea ce isteţe sunt păsările astea. Oriunde 
e vorba de vreo bătălie, se adună numaidecât din toate 
părţile, de parcă cineva le-ar da drumul din sac. Când văd 
oştirea sau când trebuie să se întâlnească pâlcuri prietene, 
nu fac tot aşa, atât de bine se pricep să ghicească vrerile 
oamenilor, cu toate că nu le spune nimeni nimic. Însăşi 


sagacitas narium 119) nu este în stare să lămurească 
acest lucru, iată de ce poţi să te minunezi pe drept cuvânt. 

În acest timp corbii, croncănind tot mai tare, se 
apropiaseră, aşa că jupân Muszalski se întoarse către micul 
viteaz şi-l întrebă, lovindu-şi arcul cu palma: 

— Jupâne polcovnic, îmi îngădui să dobor unul pentru 
bucuria jupânesei? Că doar nu fac nici un zgomot! 

— Doboară, Domnia Ta, şi doi..., încuviinţă Wotodyjowski, 
cunoscând slăbiciunea bătrânului oştean de a se lăuda cu 
precizia săgeţilor sale. 

Arcaşul neîntrecut întinse mâna la spate, scoase o săgeată 
penată pe care o aşeză pe coardă şi, ridicând arcul şi capul, 
aşteptă. 

Stolul se apropia tot mai mult. Toţi îşi opriră caii şi se uitau 
curioşi spre cer. Deodată răsună zbârnâitul jalnic al corzii, 
ca un ciripit de rândunică, şi săgeata pieri în zbor sub stol. 

O clipă puteai să gândeşti că jupân Muszalski greşise ţinta, 
dar iată că o pasăre se dădu de-a berbeleacul şi începu să 
coboare drept deasupra capetelor spre pământ, dându-se 
mereu peste cap, până când se lăsă să cadă cu aripile 
desfăcute, ca o frunză care se opune aerului. 

În curând se prăbuşi la câţiva paşi de calul Basiei. Săgeata 
o străpunse dintr-o parte în alta şi vârful de fier lucea mai 
sus de locul în care gâtul se împreună cu trupul. 

— Semn bun! spuse jupân Muszalski înclinându-se spre 
Basia. Voi veghea de departe asupra jupânesei polcovnicese 
şi la nevoie mai dau drumul la câte o săgeată. Chiar dacă o 
să zbârnâie pe aproape, n-o să-ţi facă nici un rău Domniei 
Tale. 

— N-aş vrea să fiu în pielea tătarului pe care Domnia Ia ţi-l 
alegi drept ţintă! răspunse Basia. 

Dar vorbirea le fu întreruptă de Wotodyjowski care, 
arătând spre o înălţime destul de mare ce se afla la câţiva 
zeci de paşi, zise: 

— Acolo o să ne oprim... 


După aceste cuvinte, porniră în trap uşor. La jumătatea 
colinei, Wotodyjowski porunci să lase caii mai încet, apoi se 
opriră nu prea departe de vârf. 

— Nu urcăm călare până sus - zise - pentru că pe lumina 
asta pot să ne zărească de departe, aşa că descălecăm aici 
şi ne apropiem de vârf în aşa fel încât capetele noastre să 
nu se înalțe prea mult. 

Sări de pe cal, urmat îndată de Basia, de jupân Muszalski 
şi de alţi oşteni. Dragonii rămaseră pe loc cu caii de dârlogi, 
iar ei urcară până la locul în care colina se întrerupea dintr- 
odată, coborând ca un perete drept în jos. 

La poalele acestui perete, înalt de câţiva zeci de coţi, 
creşteau în cerc tufişuri destul de dese, iar mai încolo se 
întindea stepa joasă, netedă, uriaşă cât vedeai cu ochii. 

Întinderea aceasta, străbătută de un pârâiaş nu prea mare 
care curgea spre Kalusik, era şi ea, ca şi locul de lângă 
stâncă, presărată cu tufărişuri. În locul în care tufele erau 
mai bogate se vedeau firişoare de fum înălțându-se spre 
cer. 

— Vezi - îi spuse Wotodyjowski Basiei - acolo s-au ascuns 
tâlharii. 

— Văd fumurile, dar nu văd caii şi oamenii - răspunse 
Basia, bătându-i inima. 

— Sunt ascunşi de tufe, dar un ochi deprins poate să-i 
zărească. Uite acolo, se văd doi, trei, patru... mai mulţi cai 
la un loc, unul e bălţat, altul alb cu totul, dar de aici se vede 
albăstrui. 

— Coborâm repede la ei? 

— O să-i gonească spre noi, dar noi avem timp destul, 
fiindcă până la tufele de acolo e cam un sfert de milă. 

— Ai noştri unde sunt? 

— Acolo, hăt! departe, vezi marginea pădurii? Steagul 
cămăraşului trebuie să ajungă chiar acum acolo. 
Mellechowicz o să se arate şi el în curând din partea 
cealaltă. Al doilea steag va înainta dinspre stânca aceea. 
Când vor vedea oştenii, lotrii vor porni spre noi, fiindcă pe 


aici pot să treacă spre râu printre pâlcurile de lozie, iar pe 
partea aceea este o viroagă priporoasă prin care nu poate 
să răzbească nimeni. 

— Atunci au căzut în capcană? 

— Precum vezi. 

— Of, Doamne! abia mai pot să stau locului! strigă Basia. 

Dar după o clipă: 

— Michalek, dac-ar fi înţelepţi, ce-ar trebui să facă?! 

— Ar trebui să dea năvală peste steagul cămăraşului şi să 
treacă peste el. Atunci ar fi liberi, dar n-au să facă una ca 
asta, pentru că mai întâi nu prea le place să se măsoare cu 
călărimea, apoi se vor teme că în pădure îi aşteaptă şi mai 
multă oaste, aşa că vor goni spre noi. 

— Bine, dar noi n-o să-i putem opri, n-avem decât douăzeci 
de oameni. 

— Şi Motowidto? 

— Adevărat! Unde-i el? 

În loc de răspuns, Wotodyjowski ţipă deodată ascuţit, ca 
eretele sau şoimul. 

Îi răspunseră o mulţime de ţipete de la picioarele stâncii. 
Erau seimenii lui Motowidto, care se pitiseră atât de bine 
prin tufărişuri, încât Basia, care sta aproape deasupra lor, 
nu-i zărea deloc. 

Un răstimp privi mirată când în jos, când la micul viteaz, 
obrăjorii i se împurpurară deodată ca focul şi îşi luă soţul de 
gât. 

— Michatek! Tu eşti cea mai mare căpetenie din lume. 

— E, n-am decât puţină îndemânare - răspunse 
Wotodyjowski zâmbind. Dar tu să nu începi să dai din aripi 
de bucurie şi să ţii minte că un oştean vrednic trebuie să fie 
liniştit. 

Dar dojana nu ajută la nimic. Basia parcă era cuprinsă de 
fierbinţeală. Voia să încalece numaidecât şi să coboare de 
pe înălţime pentru a se uni cu seimenii lui Motowidto. Dar 
Woltodyjowski o mai opri un timp, vrând să vadă bine 
începutul. 


Între timp soarele se înălţase deasupra stepei, acoperind 
cu o lumină răcoroasă, aurie, deşi palidă, toată întinderea. 
Tufele din apropiere căpătară culori vesele, cele mai 
îndepărtate începură să se vadă mai bine; bruma care se 
aşezase prin adâncituri începu să scânteieze, văzduhul 
deveni străveziu şi privirea putea să alerge fără stavilă 
până hăt! departe. 

— Steagul cămăraşului iese din pădurice - zise jupân 
Wotodyjowski - văd oamenii şi caii! 

Într-adevăr, călăreţii începură să se desprindă de 
marginea pădurii, formând o linie neagră pe pajiştea 
argintată de brumă, întinderea albă dintre ei şi pădure 
începu să crească. Se vede că nu prea se grăbeau, vrând să 
lasă timp destul celorlalte steaguri. 

Wotodyjowski se întoarse acum spre stânga. 

— Uite-l şi pe Mellechowicz! spuse. 

Şi după un răstimp scurt: 

— Vin şi oamenii starostelui de Przemysl. Toţi au ajuns la 
vremea hotărâtă. 

Apoi începu să mişte repede din mustață. 

— Nu trebuie să scape nici unul! Acum pe cai! 

Se întoarseră într-o clipită la dragoni şi, sărind în şa, 
coborâră pe o latură de pe înălţime printre tufele de jos, 
unde se ascundeau seimenii lui jupân Motowidto. După 
aceea se apropiară cu toţii de marginea tufărişului şi se 
opriră privind înaintea lor. 

Vrăjmaşul zărise pesemne steagul cămăraşului, care se 
apropia, fiindcă în aceeaşi clipă din desişul care creştea la 
mijlocul câmpiei se iviră grupuri de călăreţi ca nişte 
căprioare speriate. Cu fiecare clipă care trecea, ieşeau tot 
mai mulţi. Rânduindu-se în lanţ o luară la început prin stepă 
pe marginea tufelor; călăreţii se culcaseră pe grumazurile 
cailor, aşa că de departe se putea crede că nu era decât un 
tabun care alerga de-a lungul hăţişului. Se vede că nu erau 
siguri dacă steagul îi zărise şi venea asupra lor sau cerceta 


doar împrejurimile. În cazul din urmă se puteau aştepta că 
tufişurile îi vor ascunde o vreme. 

Din locul în care sta Wotodyjowski în fruntea seimenilor lui 
Motowidto se vedeau foarte bine mişcările nesigure, 
şovăielnice ale ceambulului, aidoma mişcărilor unui animal 
sălbatic care a adulmecat primejdia. Când ajunseră pe la 
jumătatea desişului, începură să înainteze mai repede în 
galop uşor. Deodată, când primele rânduri ieşiră în stepa 
deschisă, îşi struniră caii şi odată cu ei tot podghiazul. 

Văzuseră lipcanii lui Mellechowicz, care se apropiau din 
această parte. 

Atunci cotiră într-o latură, depărtându-se de tufăriş, şi 
înaintea ochilor li se înfăţişă tot steagul starostelui, care 
pornise la trap. 

Acum era limpede că toate steagurile ştiau de ei şi veneau 
asupra lor. Răsunară strigăte sălbatice şi se iscă 
învălmăşeală. Steagurile răspunseră şi ele prin strigăte şi 
porniră în galop, de bubuia stepa de tropote. Văzând 
acestea, ceambulul se desfăşură într-o clipită într-un şirag 
lung, gonind din răsputeri spre înălţimea la poalele căreia 
se aflau micul viteaz cu jupân Motowidto şi oamenii lui. 

Întinderea care-i despărţea pe unii de alţii începu să se 
micşoreze cu o iuţeală înfricoşătoare. 

La început, Basia păli puţin din pricina tulburării, inima i 
se zbătea să-i spargă pieptul, văzând însă că toţi se uitau la 
ea foarte liniştiţi, se stăpâni repede. Năvala care se apropia 
ca vijelia îi atrase întreaga luare-aminte. Trase de dârlogi, 
strânse cu putere săbioara în mână şi sângele îi urcă iarăşi 
de la inimă în obraji. 

— Bine! rosti micul viteaz. 

Ea nu se uita decât la el şi nările i se zbăteau; întrebă în 
şoaptă: 

— Pornim curând? 

— Mai e vreme! răspunse jupân Michat. 

Iar tâlharii goneau de mâncau pământul, ca iepurele care 
simte câinii în urma lui. Nu-i mai despart decât câteva zeci 


de paşi de hăţiş, acum se văd gâturile alungite ale cailor şi 
urechile ciulite, iar deasupra lor feţele tătarilor lipite parcă 
de coamă. Sunt tot mai aproape, tot mai aproape... Se aude 
sforăitul bahmeţilor, dinţii beliţi şi ochii bulbucaţi arată că 
aleargă cu asemenea avânt încât li se taie răsuflarea... 
Wotodyjowski face un semn şi sâneţele seimenilor se 
îndreaptă asupra năvălitorilor. 

— Foc! 

Pocnete, fum şi parcă o pală de vânt ar fi nimerit într-un 
morman de pleavă. 

Cât ai bate din palme, bulucul se împrăştie în toate părţile, 
urlând şi răcnind. 

Atunci micul viteaz iese din desiş iar steagurile 
cămăraşului şi cel al lipcanului închid cercul şi alungă spre 
mijloc lotrii răspândiţi. În zadar tătarii îşi caută scăparea ba 
la dreapta, ba la stânga, înainte şi înapoi, laţul e strâns şi 
ceambulul se îngrămădeşte vrând-nevrând tot mai mult; 
acum îi ajung şi steagurile şi începe o vânzoleală cumplită. 

Tâlharii înţeleg că numai acela va ieşi întreg din această 
vâltoare care va izbuti să străpungă inelul vrăjmaşului, aşa 
că, deşi fără nici o rânduială şi de unul singur, încep să se 
apere cu turbare. De la primul iureş, câmpul se acoperi de 
trupuri dese, atât de mare era îndârjirea potrivnicilor. 

Oştenii, îmbulzindu-i şi, cu toată înghesuiala, îndemnându- 
şi caii înainte, tăiau şi împungeau cu acea îndemânare 
înfricoşătoare pe care pumai luptătorul de meserie poate s- 
o aibă. Zgomotele încleştării răsunau deasupra acestui 
vălmăşag omenesc asemenea loviturilor îmblăcielor bătând 
des şi toate deodată grâul pe arie. 

Loviturile de sabie se abăteau asupra tătarilor unde se 
nimerea, peste cuşme, peste grumazuri, în spate, peste 
mâinile cu care îşi acopereau capetele; erau izbiţi din toate 
părţile, fără încetare, fără iertare, fără măsură şi îndurare. 
Se apărau şi ei care cu ce putea: unii cu ghioage din fălci de 
cal, sau cu bice de luptă, alţii cu săbii sau hangere. Caii lor, 
înghesuiți la mijloc, se ridicau în două picioare sau se 


răsturnau cu copitele în sus. Alţii, muşcându-se şi 
nechezând, dădeau din picioare mărind şi mai mult 
neorânduiala. După o luptă scurtă în tăcere, urletul izbucni 
din toate piepturile tătarilor; numărul mai mare al 
duşmanului, armele mai bune şi îndemânarea mai mare îi 
răzbiră. Înţeleseră că nu mai au nici o scăpare, că odată cu 
prada aveau să-şi piardă şi viaţa. Înfierbântaţi tot mai mult, 
oştenii loveau tot mai năprasnic. Unii dintre tâlhari săriră 
din şa, vrând să se strecoare printre picioarele cailor. 
Aceştia erau striviţi de copite sau de oştenii care se 
răsuceau şi străpungeau pe fugari cu sabia de sus în jos. 
Alţii se lungeau la pământ, nădăjduind că după ce 
steagurile vor trece peste ei spre mijloc, vor rămâne în 
afara cercului şi vor putea să scape cu fuga. 

Ceata se micşora văzând cu ochii, fiindcă în fiecare clipă 
pierdeau oameni şi cai. Văzând acestea, Azba-bei îşi rândui 
cum putu oamenii într-un clin ascuţit şi se năpusti cu toată 
puterea asupra seimenilor lui Motowidto, vrând neapărat să 
spargă împresurarea. 

Dar aceştia îl opriră în loc şi atunci începu un măcel 
îngrozitor, în acelaşi timp Mellechowicz, zbătându-se ca o 
flacără, rupse bulucul în două şi, lăsând o jumătate în 
seama celor două steaguri de şleahtici, încălecă pe 
grumazul celor care luptau cu seimenii. 

O parte din jefuitori izbutiră să iasă la câmp deschis şi se 
răspândiră prin stepă ca o mână de frunze uscate, dar 
oştenii din rândurile din spate, care nu luau parte la 
încăierare din pricina îmbulzelii, porniră numaidecât în 
urma lor, câte doi, câte trei sau câte unul singur. În schimb, 
cei care nu apucaseră să ţâşnească afară din laţ, cădeau 
sub lovituri de sabie cu toată apărarea înverşunată şi 
aşterneau pământul asemenea unui lan de grâu pe care 
secerătorii îl încep din două părţi deodată. 

Basia se urni şi ea odată cu seimenii, piuind cu glas subţire 
ca să-şi dea curaj, pentru că în primele clipe i se cam făcu 
negru înaintea ochilor din cauza avântului şi a tulburării. 


Ajungând vrăjmaşul, la început văzu înainte doar o mulţime 
întunecată, frământată. Simţi o dorinţă puternică să închidă 
ochii. Se împotrivea din răsputeri, dar mânuia săbioara fără 
să vadă bine unde lovea. Dar totul nu dură decât o clipită. 
În curând curajul îi învinse tulburarea şi putu să vadă mai 
limpede. Mai întâi zări capetele cailor, apoi nişte chipuri 
înfierbântate şi sălbatice; unul se afla chiar înaintea ei şi 
Basia lovi cu putere, iar faţa pieri deodată, ca o vedenie. 

Atunci, la urechile Basiei ajunse glasul liniştit al soţului: 

— Bine! 

Glasul acesta îi dădu un avânt neobişnuit, piui şi mai 
subţire şi începu să răspândească nimicirea cu mintea 
foarte limpede. Din nou vede înainte un cap înspăimântător 
cu nasul lat şi obrajii ieşiţi în afară; loveşte, şi capul 
dispare!... Acolo, un braţ ridică biciul de luptă - loveşte, şi 
braţul dispare; vede un grumaz acoperit de un cojoc miţos 
şi împunge, după care izbeşte la dreapta, la stânga, înainte 
şi la fiecare şuier al săbiei se prăbuşeşte un om, trăgând 
calul de dârlogi. Basia e uimită că totul e atât de uşor. Dar 
este uşor pentru că de o parte călăreşte scară lângă scară 
micul cavaler, iar de cealaltă parte jupân Motowidto. Cel 
dintâi îşi păzeşte soţia cu mare grijă şi aci stinge viaţa unui 
vrăjmaş ca pe o lumânare, aci doboară un braţ înarmat cu o 
împunsătură ori îşi bagă tăişul între Basia şi duşman, a 
cărui sabie zboară prin văzduh ca o pasăre înaripată. 

Jupân Motowidto, oştean cu sânge rece, păzea de cealaltă 
parte a voinicoasei jupânese. Ca un grădinar sârguincios 
care merge printre copaci şi taie întruna sau frânge 
ramurile uscate, doboară oamenii pe pământul însângerat, 
luptând cu atâta nepăsare şi linişte de parcă s-ar fi gândit la 
altceva. Amândoi ştiau când să-i îngăduie Basiei să lovească 
şi când s-o prevină ori să izbească în locul ei. 

De departe veghea asupra ei un luptător, arcaşul 
neîntrecut, care stând într-adins mai la o parte, potrivea din 
clipă în clipă câte o săgeată pe coardă şi slobozea solul 
morţii în cea mai mare îmbulzeală. 


Dar înghesuiala deveni curând atât de cumplită, încât 
Woltodyjowski îi porunci Basiei să se retragă cu câţiva 
oameni din vânzoleală, mai ales că fugarii pe jumătate 
sălbatici ai tătarilor începuseră să muşte şi să dea din 
picioare. Basia îl ascultă îndată, pentru că, deşi se 
înfierbântase şi inima-i bărbată o îndemna să lupte mai 
departe, firea de femeie învinse înflăcărarea şi începu să se 
înfioare în mijlocul acestui măcel nemaipomenit, la vederea 
sângelui, printre urlete, gemete şi horcăiturile 
muribunzilor, în văzduhul înţesat de mirosul de sânge 
proaspăt şi de sudoare. 

Retrăgându-şi calul încet, se găsi în curând în afara 
cercului de luptători, iar jupân Michat şi jupân Motowidto, 
scăpaţi de grija ei, putură în sfârşit să dea frâu liber 
avântului ostăşesc. 

În acest timp, jupân Muszalski, care până atunci se ţinuse 
mai departe, se apropie de Basia. 

— Domnia 'Ia ai făcut faţă ca un adevărat oştean - îi spuse. 
Cineva care nu ştia nimic, ar fi putut să creadă că 
Arhanghelul Mihail a coborât din ceruri printre seimeni şi-i 
nimiceşte pe câinii ăştia... Ce cinste pentru ei să moară de 
mânuţa asta pe care să-mi fie îngăduit s-o sărut cu acest 
prilej. 

Jupân Muszalski luă mâna Basiei şi îşi apăsă mustăţile pe 
ea. 

— M-ai văzut şi Domnia Ta? Am luptat într-adevăr bine? 
întrebă Basia trăgând aerul pe nas şi pe gură. 

— Nici o pisică nu s-ar fi bătut atât de bine cu şobolanii! 
Dar Domnia Ia n-ai făcut rău că te-ai retras din bătălie, 
deoarece către sfârşit e întotdeauna mai cu primejdie. 

— Aşa mi-a poruncit soţul şi i-am făgăduit la plecare că am 
să-i dau ascultare. 

— Să las Domniei Tale arcul meu? Nu! Acum nu-mi mai e 
de nici un folos fiindcă am să lupt şi cu sabia. Văd că vin trei 
călăreţi spre noi, cred că polcovnicul i-a trimis să aibă grijă 
de Domnia Ta. Altminteri i-aş fi trimis eu dar acum mă 


închin Domniei Tale, nu peste multă vreme se va sfârşi totul, 
aşa că trebuie să mă grăbesc. 

Cei trei dragoni veneau într-adevăr s-o păzească pe Basia, 
iar jupân Muszalski slobozi frâul şi repezi calul înainte. Un 
timp Basia şovăi dacă să rămână pe loc sau să înconjoare 
peretele prăpăstios şi să urce pe înălţimea de pe care 
priviseră câmpia înainte de luptă. Simţindu-se istovită, 
hotări să rămână în acelaşi loc. 

Firea plăpândă de femeie ieşea tot mai mult la iveală. La 
două sute de paşi, tâlharii erau spârcuiţi fără milă şi 
vârtejul negru al luptătorilor se frământa tot mai aprig pe 
câmpul însângerat. Strigăte deznădăjduite cutremurau 
văzduhul şi Basiei, care nu de mult arătase atâta 
înflăcărare, i se făcu greață şi fu apucată de slăbiciune. O 
cuprinse spaima să nu leşine tocmai acum şi numai ruşinea 
faţă de dragoni o ţinu în şa; îşi ascundea faţa de ei, ca să 
nu-i vadă paloarea. Aerul proaspăt o făcu să-şi recapete cu 
încetul puterile şi vioiciunea, dar nu într-atâta încât să mai 
aibă poftă să se arunce în luptă. Ar fi făcut-o poate numai ca 
să ceară îndurare pentru tâlharii care mai rămăseseră în 
viaţă. Ştiind însă că nu va ajuta la nimic, aşteptă cu 
nerăbdare sfârşitul încăierării. 

Dar acolo bătălia continua. Zgomotele măcelului şi 
strigătele nu încetau nici o clipă. Trecuse o jumătate de 
ceas şi mai bine; steagurile se buluceau tot mai mult. Pe 
neaşteptate, un grup de vreo douăzeci de lotri se smulse 
din cercul morţii şi se îndreptă ca vijelia spre înălţime. 

Alergând de-a lungul priporului, puteau să ajungă la locul 
unde colina cobora blând spre câmpie şi să-şi afle scăparea 
în stepă. În calea lor stătea Basia şi cu cei trei dragoni. 
Vederea primejdiei îi insuflă curaj şi-i limpezi mintea. 
Înţelese că era pierdută dacă rămânea acolo, fiindcă 
tâlharii aveau să-i răstoarne în iureşul lor şi să-i calce în 
picioare, după ce mai întâi îi vor hăcui cu săbiile. 

Se vede că bătrânul vagmistru al dragonilor era de 
aceeaşi părere, fiindcă apucă frâul şoimanului Basiei, îl 


întoarse şi strigă cu glasul aproape disperat: 

— În galop, Luminăţia Voastră! 

Basia porni ca vântul, dar singură; cei trei oşteni 
credincioşi făcând zid în faţa duşmanului, ca să-l întârzie 
cât de cât şi să-i lase timp jupânesei să se depărteze. 

Oştenii se repeziră îndată în urmărirea tâlharilor, dar 
inelul care-i închidea strâns pe jefuitori se rupse şi lotrii 
începură să fugă câte doi, câte trei, apoi din ce în ce mai 
mulţi. Cea mai mare parte zăceau ucişi, dar câteva zeci, 
împreună cu Azba-bei, izbutiră să scape, gonind cu toţii din 
toate puterile spre înălţime. 

Cei trei dragoni nu putură să-i oprească pe toţi fugarii; 
după o împotrivire scurtă, căzură din şa, aşa că tătarii, 
alergând pe urmele Basiei, cotiră spre povârnişul colinei şi 
ieşiră în stepă. Steagurile polone, în frunte cu cel al 
lipcanilor, grăbeau cât puteau la câteva zeci de paşi în urma 
lor. 

În stepa întretăiată adesea de adâncituri înşelătoare şi de 
râpe, călăreţii alcătuiau parcă un şarpe uriaş; Basia era 
capul, tâlharii gâtul, trupul fiind format din Mellechowicz cu 
lipcanii săi şi din dragoni, înaintea cărora gonea 
Wotodyjowski cu pintenii înfipţi în burta calului şi cu groaza 
în suflet. 

În clipa când mâna de hoţi se smulsese din capcană, el era 
ocupat în cealaltă parte, de aceea Mellechowicz se afla 
acum înaintea lui. 1 se făcea părul măciucă în vârful capului 
la gândul că Basia putea să fie prinsă de tâlhari, că era cu 
putinţă să-şi piardă cumpătul şi s-o apuce drept spre 
Nistru, în sfârşit, că vreunul dintre fugari, trecând pe lângă 
ea, o va lovi cu sabia sau cu biciul de luptă. Şi inima i se 
făcea cât un purice de teamă pentru făptura iubită. Culcat 
aproape pe grumazul calului, palid, cu dinţii strânşi şi cu 
vifor de gânduri cumplite în minte, îşi îmboldea armăsarul 
cu pintenii ascuţiţi., îl lovea cu latul săbiei şi alerga ca 
dropia înainte de a-şi lua zborul. Înainte vedea cuşmele de 
oaie ale lipcanilor. 


— Dă Doamne să ajungă Mellechowicz. El are un cal bun, 
dă Doamne! repeta cu deznădejde în suflet. 

Spaima lui era însă de prisos, iar primejdia nu chiar atât 
de mare, cum i se părea viteazului îndrăgostit. Tătarii se 
gândeau în primul rând la propria piele şi-i simțeau prea 
aproape în urma lor pe lipcani, ca să mai urmărească un 
călăreț singuratic, chiar dacă acesta s-ar fi dovedit cea mai 
îmbietoare hurie din raiul lui Mahomed şi ar fi fugit 
acoperită de o mantie presărată cu pietre scumpe. Ca să 
scape de ei, Basia nu trebuie să facă decât un ocol spre 
Chrepti0w, fiindcă tătarii mai mult ca sigur că n-aveau să 
intre în gura leului, având înaintea lor râul cu cotloanele lui, 
în care puteau să se ascundă. Şi aşa, lipcanii care aveau cai 
mai buni, se apropiau treptat de ei. Basia căâlărea pe un 
sirep cu mult mai iute decât bahmeţii obişnuiţi, păroşi, ai 
urdiei, foarte rezistenți la fugă, dar nu atât de repezi cum 
sunt caii de rasă aleasă. Şi pe urmă, nu numai că nu-şi 
pierduse stăpânirea de sine, dar firea-i voinicească se arăta 
iarăşi cu toată puterea şi sângele începu să-i clocotească 
din nou în vene. 

Fugarul se lungea ca o căprioară, vântul îi şuiera în urechi 
şi, în loc de frică, o cuprinse un soi de ameţeală. 

„Pot să mă gonească şi un an, că tot nu mă ajung - îşi 
spuse în gând - am să mai alerg un timp, apoi am să mă 
întorc şi am să-i las să treacă pe lângă mine sau îi voi duce 
iarăşi spre săbiile oştenilor, dacă nu vor înceta să mă 
urmărească.” 

Îi trecu prin minte că, dacă tâlharii care veneau în urma ei 
se împrăştiaseră prea mult prin stepă, la întoarcere se va 
putea întâlni cu vreunul cu care să lupte. 

„Ba bine că nu! se bucură în sufletul ei de viteaz. Michat 
m-a învăţat atât de temeinic, încât pot să mă încumet fără 
teamă, altfel vor crede că fug de frică şi altă dată nu mă mai 
iau cu ei, iar jupân Zagtoba mă va lua în zeflemea”. 

Se uită înapoi după tâlhari, dar aceştia fugeau în grup. 
Nici vorbă nu putea fi să se bată cu vreunul dintre ei, dar 


Basia voia să dovedească în faţa tuturor oştenilor că nu 
fugea îngrozită, orbeşte. 

În acest scop, aducându-şi aminte că are în coburi două 
pistoale pe cinste, încărcate cu grijă de Michat înainte de 
plecare, începu să strunească şoimanul, mai degrabă să-l 
întoarcă spre ChreptiOw, încetinindu-i goana. 

Dar, minune a minunilor, când văzură aceasta, tâlharii îşi 
abătură fuga mai către stânga, spre poalele colinei. 
Lăsându-i să treacă la câteva zeci de paşi, Basia slobozi 
amândouă pistoalele în caii cei mai apropiaţi, apoi făcu un 
ocol şi mână cât putu spre Chreptiow. 

Dar abia apucase fugarul să străbată câteva zeci de paşi 
cu iuţeala rândunicii, când deodată înaintea lui înnegri o 
ruptură adâncă a stepei. Fără să stea mult pe gânduri, 
Basia îl îmboldi cu pintenii şi nobilul animal nu întârzie să 
sară. Dar numai copitele dinainte prinseră puţin din malul 
celălalt, aşa că o clipă îşi căută sprijin cu cele dinapoi pe 
peretele drept, după care pământul nu prea îngheţat îi 
alunecă de sub picioare şi se prăbuşi în crăpătură odată cu 
Basia. 

Din fericire, nu o strivi sub el, fiindcă izbuti să scoată 
înainte picioarele din scări şi să se aplece într-o parte. Se 
nimeri să cadă pe un strat gros de muşchi care aşternea ca 
o blană fundul crăpăturii, dar zdruncinătura fu atât de 
puternică, încât leşină. 

Wotodyjowski nu văzu nimic din pricina lipcanilor care-i 
acopereau zarea, în schimb Mellechowicz răcni cu glas 
mare la însoțitori să nu se oprească şi să urmărească mai 
departe pe lotri, iar el se apropie de buza râpei şi îşi dădu 
drumul în jos cu cal cu tot. 

Cât ai clipi din ochi sări din şa şi o luă pe Basia în braţe. 
Ochii lui de şoim cercetară repede tot trupul, căutând vreo 
urmă de sânge, apoi se opriră fulgerător asupra muşchiului. 
Înţelese că acest aşternut o scăpase de la moarte şi pe ea, şi 
calul. 


Un strigăt înăbuşit de bucurie se smulse de pe buzele 
tânărului tătar. 

Cu toate acestea, Basia îi atârna greu în braţe, aşa că o 
strânse cu toată puterea la piept, apoi cu buzele albe 
începu să-i sărute ochii, după care îşi lipi gura de gura ei, 
de parcă voia să-i soarbă sufletul, şi lumea începu să se 
învârtească nebuneşte în jurul lui; patima tăinuită în 
adâncul pieptului, ca un balaur într-o peşteră, se răscoli ca 
o furtună. 

În aceeaşi clipă, stepa răsună de tropotul cailor care se 
apropiau tot mai mult. Glasuri numeroase începură să 
strige: „Aici! în râpa asta! Aici!” 

Mellechowicz o aşeză pe Basia pe stratul de muşchi şi 
răcni la cei care soseau: 

— Hei! Veniţi încoace! 

Într-o clipă, Wotodyjowski se repezi în fundul râpei, urmat 
de jupân Zagtoba, Muszalski, Nienaszyniec şi alte câteva 
căpetenii. 

— N-are nimic! strigă tătarul. A scăpat-o muşchiul. 

Wotodyjowski îşi luă soţia leşinată în braţe, ceilalţi dădură 
fuga după apă, care nu se găsea prin apropiere. Zagtoba 
luă în mâini capul haiducelului său şi începu să-l cheme: 

— Basia! Draga mea! Basia! 

— N-are nimic! repetă Mellechowicz alb ca varul. 

Zagtoba îşi duse mâna la şold, luă bidonaşul, turnă horilcă 
în palme şi începu să-i frece tâmplele, după care îi puse 
bidonul la gură; mijlocul se dovedi bun, fiindcă înainte ca 
ceilalţi să vină cu apa, Basia deschise ochii şi începu să 
tragă aerul pe gură tuşind, căci horilca îi arsese cerul gurii 
şi gâtul. În curând îşi veni cu totul în fire. 

Wotodyjowski, fără să mai ţină seama de căpeteniile şi 
oştenii de faţă, o strânse la piept şi-i acoperea mâinile de 
sărutări, spunându-i: 

— Dragostea mea! mai că mi-a ieşit sufletul din mine. N-ai 
nimic? Nu te doare nimic? 


— Nimic! răspunse Basia. Aha! acum înţeleg că mi-am 
pierdut cunoştinţa, deoarece calul a căzut odată cu mine... 
Lupta s-a sfârşit? 

— S-a sfârşit. Azba-bei e nimicit. Să ne întoarcem repede, 
că mă tem să nu te îmbolnăveşti de atâta trudă. 

— Nu mă simt trudită deloc! se împotrivi Basia. 

Apoi privi încruntată la cei din jur şi nările îi fremătară. 

— Domniile Voastre să nu credeţi că am fugit de frică. 
Oho! nici nu mi-a trecut prin cap. Aşa cum îl iubesc pe 
Michat, am gonit mai mult de plăcere înaintea lor, apoi am 
slobozit amândouă pistoalele în ei. 

— Domnia "Ta ai împuşcat un cal şi tâlharul a fost prins viu 
- adăugă Mellechowicz. 

— Ei, vezi? răspunse Basia. Oricui poate să i se întâmple să 
cadă în timpul săriturii, nu-i aşa? Nici o experienţă nu 
foloseşte la nimic când ţi se poticneşte calul. Hei, bine că m- 
aţi văzut Domniile Voastre, că puteam să zac mult şi bine 
aici. 

— Cel dintâi te-a zărit Mellechowicz, şi el a fost cel dintâi 
care te-a ajutat, pentru că noi goneam în urma lui - dădu 
răspuns Wotodyjowski. 

Auzind acestea, Basia se întoarse spre tânărul lipcan şi-i 
întinse mâna. 

— Domnia Ta, îţi mulţumesc pentru bunăvoință. 

Tătarul nu zise nimic, îşi apăsă doar buzele pe mâna ei, 
apoi se aplecă şi-i îmbrăţişă picioarele ca un om de rând. 

În acest timp, tot mai mulţi oşteni se adunau la marginea 
râpei; lupta se sfârşise, aşa că jupân Wotodyjowski îi 
porunci lui Mellechowicz să-i urmărească pe tătarii care 
izbutiseră să scape, după care porniră cu toţii spre 
Chreptiow. La întoarcere, Basia mai privi o dată de pe 
înălţime câmpul de luptă. 

Trupuri de oameni şi de cai zăceau de-a valma câte unul 
sau mai mulţi la un loc. Pe cerul albastru se strângeau 
croncănind tot mai multe stoluri de corbi, care se lăsau prin 


apropiere, aşteptând plecarea slujitorilor, ce întârziau pe 
câmp. 

— Iată groparii oştenilor! zise Zagtoba arătând păsările cu 
vârful săbiei. Numai să ne depărtăm noi şi vor sosi şi lupii să 
clănţăne răposaţilor din colţi. E o izbândă însemnată, chiar 
dacă am dobândit-o asupra unui vrăjmaş atât de nemernic, 
fiindcă acest Azba bântuie de câţiva ani prin tot ţinutul, 
când ici, când colo. Căpeteniile celorlalte garnizoane l-au 
vânat ca pe lup în zadar, până când a dat peste Michal şi i-a 
bătut ceasul rău. 

— Azba-bei a fost ucis? 

— Mellechowicz l-a ajuns cel dintâi şi când mi l-a izbit 
deasupra urechii, mai să-i ajungă sabia la dinţi. 

— Mellechowicz e un oştean de nădejde! zise Basia. 

Apoi se întoarse către jupân Zagloba: 

— Şi Domnia Ta ce isprăvi ai făcut? 

— N-am ţârăit ca un greiere, n-am sărit ca un purice sau 
ca un titirez, fiindcă asemenea îndeletnicire o las pe seama 
gângăniilor. În schimb, nu m-au căutat nici prin muşchi ca 
pe ciuperci, nu m-a tras nimeni de nas şi nici nu mi-a suflat 
în gură... 

— Pe Domnia Ta nu te iubesc! îi răspunse Basia, ţuguindu- 
şi buzele şi ducându-şi fără voie mâna la nas. 

Iar el se uita la ea, zâmbea şi mormăia, continuând s-o ia 
în tărbacă: 

— Te-ai bătut cu vrednicie - zise - ai fugit ca o vedenie, te- 
ai dat de-a berbeleacul cu vrednicie, iar acum ai să-ţi pui 
cataplasme cu caşa din pricina durerilor de oase cu tot 
atâta vrednicie; o să fie nevoie să avem grijă de tine, ca să 
nu te ciugulească vrăbiile cu vrednicie cu tot, pentru că 
sunt tare lacome de caşă. 

— Văd eu că Domnia a vrei ca Michat să nu mă mai ia altă 
dată. Ştiu foarte bine! 

— Ba dimpotrivă, o să-l rog să te ia întotdeauna la cules de 
nuci, că eşti cât pumnul şi nu se frâng ramurile sub tine. 
Doamne, Dumnezeule, asta-mi e mulţumirea? Păi cine l-a 


îndemnat pe Michat să mergi şi tu cu noi? Eu! A, acum îmi 
pare foarte rău, mai ales când văd că-mi plăteşti astfel 
pentru bunăvoința mea. Aşteaptă! De-acum încolo o să 
retezi cu o săbioară de lemn tulpinele buruienilor de la 
Chreptiow! Asta o să-ţi fie lupta! Alta în locul tău s-ar fi 
grăbit să îmbrăţişeze un bătrân ca mine, dar viespea asta, 
după ce mă bagă în răcori, se mai şi dă la mine să mă 
înţepe! 

Fără să stea mult pe gânduri, Basia îl îmbrăţişă pe jupân 
Zagtoba care se bucură foarte din această pricină şi zise: 

— Bine, bine! trebuie să recunosc că ai contribuit şi tu cu 
ceva la izbânda de astăzi, fiindcă oştenii, vrând să arate 
fiecare ce poate, s-au bătut cu o îndârjire grozavă. 

— Aşa-i! strigă jupân Muszalski. Omul e în stare să şi 
moară, când asemenea ochi se uită la el! 

— Vivat, stăpâna noastră! strigă jupân Nienaszyniec. 

— Vivat! repetară o sută de glasuri. 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate! 

Iar jupân Zagtoba se plecă spre Basia şi murmură: 

— După lehuzie! 

Şi merseră voioşi mai departe, strigând la răstimpuri, 
siguri că seara vor avea parte de ospăț. Vremea se făcuse 
frumoasă. Trâmbiţele răsunară, toboşarii loviră darabanele 
şi steagurile intrară cu mare larmă la Chreptiw. 

CAPITOLUL XXVII. 

ÎMPOTRIVA TUTUROR AŞTEPTĂRILOR, la Chrepti6w 
găsiră câţiva musafiri. Venise jupân Bogusz şi hotărâse să 
zăbovească aici câteva luni pentru negocierile pe care le 
ducea prin Mellechowicz cu rotmiştrii tătari 
Aleksandrowicz, Morawski, Tworkowski, Kryczriski şi 
ceilalţi sau cu lipcanii şi ceremişii trecuţi în slujba 
sultanului. Cu jupân Bogusz sosiseră şi bătrânul 
Nowowiejski cu fiica lui, Ewa, şi jupâneasa Boska, o 
matroană aşezată, şi ea cu fiica ei, jupâniţa Zosia, o copilă 
aproape, dar frumuşică foc. 


Vederea femeilor în pustietăţile şi sălbăticia de la 
Chreptiow îi bucură pe oşteni, dar rămaseră foarte uimiţi. 
La rândul lor, fură şi ele mirate când dădură cu ochii de 
Wolodyjowski şi de jupâneasa lui. Pe cel dintâi, judecând 
după faima-i înfricoşătoare, şi-l închipuiseră ca pe un uriaş 
care înspăimânta pe toţi numai cu privirea, iar pe Basia ca 
pe o namilă de femeie cu sprânceana veşnic încruntată şi cu 
glasul gros. Când colo vedeau înaintea lor un oştean 
prizărit, cu faţa plăcută, binevoitoare, şi o soţie la fel de 
plăpândă, rumeioară ca o păpuşă, care în şalvarii largi şi cu 
sabia la şold semăna mai degrabă cu un flăcăiandru peste 
măsură de frumos, decât cu o nevastă aşezată de ani. 
Amândoi îşi primiră oaspeţii cu braţele deschise! Basia le 
sărută de bucurie pe toate trei femeile înainte de a le 
cunoaşte, apoi, când îi spuseră cine sunt şi de unde vin, 
spuse: 

— Jupâneasă şi dragele mele jupâniţe, de-aş putea, v-aş 
aduce şi raiul pe pământ! Mă bucur grozav că aţi venit! 
Bine că nu vi s-a întâmplat nimic pe drum, pentru că prin 
părţile noastre asemenea lucruri sunt prea obişnuite, dar 
tocmai astăzi am nimicit un buluc de tâlhari. 

Văzând că jupâneasa Boska o priveşte cu o uimire 
crescândă, se lovi peste săbioară şi adăugă cu multă 
mândrie: 

— Am fost şi eu în luptă! Păi cum altfel! Pe la noi aşa e! 
Pentru Dumnezeu! îngăduie-mi să plec să îmbrac veşminte 
mai potrivite, fiindcă ne întoarcem dintr-o bătălie cumplită. 
Ehe, dacă Azba nu era distrus, poate că Domnia Ta nu 
ajungeai cu bine la Chreptiow. Mă-ntorc într-o clipă, iar 
Michat va avea grijă de Domnia Ta în acest timp. 

Acestea zicând, dispăru după uşă, iar micul viteaz, care-i 
întâmpinase pe jupân Bogusz şi pe jupân Nowowiejski, se 
apropie de jupâneasa Boska: 

— Dumnezeu m-a fericit cu asemenea soţie - îi spuse - 
care nu numai acasă ştie să-mi fie o tovarăşă plăcută, ci şi 
pe câmpul de bătălie poate să-mi fie un ajutor de nădejde. 


Acum însă mi-a poruncit să-mi încredinţez slujba Domniei 
Tale şi iată-mă-s. 

Jupâneasa Boska spuse: 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze în toate, cum a 
binecuvântat-o în frumuseţe. Sunt Antoniowa Boska, eu n- 
am venit aici să pretind să mă slujeşti Domnia Ia, ci să te 
rog în genunchi de ajutor şi scăpare în nenorocirea mea. 
Zoska, îngenunchează şi tu înaintea acestui cavaler, căci 
dacă nici el nu va izbuti, apoi nimeni nu mai poate face 
NIMIC! 

Şi jupâneasa Boska se aruncă într-adevăr la picioarele lui 
Woltodyjowski, iar frumoasa Zosia îi urmă pilda şi 
amândouă, plângând cu lacrimi amare, începură să strige: 

— Ajută-ne, viteazule, îndură-te de nişte orfane! 

Văzând femeile îngenuncheate, celelalte căpetenii se 
apropiară să vadă ce se întâmplă, atrase mai ales de 
vederea fermecătoarei Zosia, iar micul cavaler, foarte 
tulburat, o ridică pe jupâneasa Boska şi o aşeză pe laviţă. 

— Pentru Dumnezeu - o dojeni cu blândeţe - ce faci, 
Domnia 'Ta? Mai degrabă s-ar cuveni să îngenunchez eu 
înaintea unei jupânese aşezate. Domnia Ta spune cu ce pot 
să-ţi fiu de folos şi, pe legea mea! n-am să şovăi nici o clipă. 

— Aşa va face! şi am să-l ajut şi eu! Zagtoba sum! E destul 
să ştii asta! strigă bătrânul luptător înduioşat de lacrimile 
femeilor. 

Atunci jupâneasa Boska îi făcu Zosiei un semn din cap şi 
aceasta scoase repede din sân o scrisoare pe care i-o 
înmână micului oştean. 

Acesta se uită la peceţi şi spuse: 

— E de la hatman! 

După care rupse sigiliul şi începu să citească: „Dragă şi 
mult iubite Wotodyjowski! Din drum îţi trimit prin jupân 
Bogusz dragostea mea întreagă şi poruncile pe care jupân 
Bogusz ţi le va înfăţişa personaliter4 120). Abia am apucat 
să mă opresc la Jaworow, să mă odihnesc după atâta trudă, 
că mi s-a înfăţişat altă treabă, foarte însemnată pentru mine 


şi din pricina bunăvoinţei pe care o am faţă de oşteni, de 
care dacă voi uita vreodată, să mă uite Dumnezeu şi pe 
mine. Cu câţiva ani în urmă, urdia l-a prins lângă Kamieniec 
pe jupân Baski, cavaler de mare virtute şi tovarăş al meu 
tare drag. Pe soţia şi fiica lui le-am adăpostit la Jaworw, 
dar inimile lor plâng îndurerate, una după bărbat, cealaltă 
după tată. I-am scris prin Piotrowicz, lui jupân Zlotnicki, 
solul nostru la Criîm, ca să-l caute pe Boski peste tot. Se 
prea poate să-l fi găsit, dar l-au ascuns, aşa că n-a putut fi 
vândut odată cu alţi robi şi, mai mult ca sigur, vâsleşte şi 
acum la galere. Cuprinse de disperare şi pierzându-şi orice 
nădejde, femeile au încetat să mă mai roage, dar 
întorcându-mă acum şi văzându-le jalea neogoită, n-am 
putut răbda să nu întreprind nimic. Tu acolo eşti mai 
aproape de ei şi, după câte am auzit, ai legat frăţie cu mai 
mulţi mârzaci. Îţi trimit dară femeile şi te rog să le dai 
ajutor. Piotrowicz va pleca în curând. Dă-i scrisori către 
fraţi tăi mârzaci. Eu nu pot să le scriu vizirului şi 
hatmanului, că nu mă văd cu ochi buni, şi în afară de asta 
mă tem că, văzând scrisorile mele, să nu-l socotească prea 
însemnat pe Boski şi să nu crească peste măsură preţul de 
răscumpărare. Încredinţează-i degrabă lui Piotrowicz 
scrisorile şi porunceşte-i să nu se întoarcă fără Boski; pune- 
ţi în mişcare toţi prietenii tătari. Chiar dacă sunt păgâni, îşi 
ţin întotdeauna jurământul făcut, mai ales că pe tine trebuie 
să te şi respecte foarte mult. În sfârşit, fă cum crezi de 
cuviinţă; du-te până la Raszkow, făgăduieşte în schimb trei 
robi mai acătării, numai Boski să se întoarcă fără întârziere 
dacă mai trăieşte. Aud că nimeni nu cunoaşte mai bine ca 
tine toate mijloacele de a face asemenea schimb; ţi-ai 
răscumpărat şi tu unele rude. Dumnezeu o să te 
binecuvânteze, iar eu am să te îndrăgesc şi mai mult, 
fiindcă va înceta să mă doară sufletul. Am auzit că la 
Chreptiow e linişte acum. Era de aşteptat. Ai grijă mare de 
Azba. Jupân Bogusz o să-ţi spună totul de publicis. Pentru 
Dumnezeu, fiţi cu mare luare-aminte spre părţile moldave, 


fiindcă nu ne vom putea feri de năvala cea mare. 
Încredinţând inimii şi strădaniei tale pe jupâneasa Boska, 
mă iscălesc etc.” 

Jupâneasa Boska lăcrimă întruna cât dură cititul scrisorii, 
iar Zosia îi urma pilda, înălţându-şi ochii albaştri către cer. 

Dar înainte ca jupân Michal să sfârşească, intră Basia 
îmbrăcată în veşminte femeieşti şi, văzând ochii umezi ai 
femeilor, începu să le întrebe despre ce este vorba. Astfel că 
jupân Michal îi citi şi ei scrisoarea hatmanului; după ce 
ascultă cu luare-aminte, sprijini cu înflăcărare rugăminţile 
hatmanului şi ale jupânesei Boska. 

— Hatmanul are o inimă de aur! strigă îmbrăţişându-şi 
bărbatul - dar nici noi n-o să ne arătăm mai rău, nu-i aşa, 
Michatek! Jupâneasa Boska o să stea la noi, până când i se 
întoarce soţul pe care ai să-l aduci de la Crîm în câteva luni; 
în două sau trei luni, nu-i aşa? 

— Sau mâine, sau peste un ceas! îi răspunse Michat 
hârjonindu-se. 

Apoi se adresă jupânesei Boska: 

— După cum vezi şi Domnia Ta, soţioara mea nu întârzie 
prea mult până să ia o hotărâre. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze! repetă jupâneasa Boska. 
Zosia, sărută-i mâna jupânesei polcovnicese. 

Dar jupâneasa polcovnicească nici nu se gândea să-şi lase 
mâna sărutată şi o îmbrăţişă încă o dată pe Zosia, fiindcă se 
îndrăgiseră amândouă cum se văzuseră. 

— Domniile Voastre, poftiţi la sfat! strigă. La sfat, repede la 
sfat! 

— Repede că-i arde capul! mormăi Zagtoba. 

Iar Basia, scuturându-şi ciuful cânepiu: 

— Nu e vorba de capul meu, dar acestor jupânese li se 
sfâşie inima de durere! 

— Nimeni nu e împotriva voinţei tale - răspunse 
Woltodyjowski - numai că mai întâi e nevoie să ascultăm în 
amănunt istorisirea jupânesei Boska. 


— Zosia, spune totul cum a fost, că eu nu pot din pricina 
lacrimilor - zise matroana! 

Zosia îşi cobori ochii în pământ, acoperindu-i cu pleoapele, 
după care roşi ca vişina, neştiind cu ce să înceapă, foarte 
ruşinată că trebuie să vorbească într-o adunare atât de 
mare. Dar jupâneasa Wotodyjowski îi veni în ajutor: 

— Zoska, spune când l-au luat în robie pe jupân Baski? 

— Acum cinci ani, în şaizeci şi şapte - răspunse Zosia cu 
glăscioru-i subţire, fără să-şi ridice pleoapele de pe ochi. 

Apoi începu să povestească dintr-o răsuflare: 

— Atunci nu se auzea nimic despre ceambuluri, iar tata sta 
cu steagul lui lângă Paniowce. Tata şi jupân Bulajowski 
aveau în grijă slujitorii care păzeau vitele în luncă; au venit 
tătarii de pe drumul moldav şi i-au prins pe tata şi pe jupân 
Bulajowski, dar jupân Bulajowski s-a întors acum doi ani, iar 
tata nu s-a mai întors. 

Două lacrimi mici se scurseră pe obrajii Zosiei, la vederea 
cărora jupân Zagtoba se înduioşă şi zise: 

— Bietul iepuraş... Nu te teme, copilă, tata o să se întoarcă 
şi o să joace la nunta ta. 

— Şi hatmanul i-a scris lui Zlotnicki prin Piotrowicz? 
întrebă Wolodyjowski. 

— Hatmanul i-a scris spătarului de Poznari de tata prin 
jupân Piotrowicz - povesti Zosia mai departe - şi spătarul, 
împreună cu jupân Piotrowicz, l-au găsit pe tata la aga 
Murza-bei! 

— Pentru Dumnezeu! eu îl cunosc pe acest Murza-bei! Am 
legat frăţie cu fratele lui - strigă Wotodyjowski. Şi n-a vrut 
să-l dea înapoi pe jupân Boski? 

— Hanul a poruncit să-l dea, dar Murza-bei, un om aspru 
şi cumplit, l-a ascuns pe tata, iar pe jupân Piotrowicz l-a 
minţit că l-a vândut de mult în Asia. Dar alţi robi i-au spus 
lui jupân Piotrowicz că nu-i adevărat şi că Murza zice 
înadins aşa, ca să poată să-l chinuie mai multă vreme pe 
tata, fiindcă dintre toţi tătarii aga se arată cel mai crud faţă 
de robi. Poate că tata nu era atunci la Crîm, că Murza îşi 


are galerele lui şi are nevoie de oameni la vâsle, dar tata n- 
a fost vândut, toată lumea vorbeşte că Murza mai degrabă 
ţi-ar ucide un prins decât să-l vândă. 

— Aşa e - întări jupân Muszalski. Acest Murza aga-bei este 
cunoscut în tot Crimul. E un tătar foarte avut, dar e grozav 
de pornit împotriva poporului nostru, fiindcă în campaniile 
împotriva noastră i-au pierit patru fraţi. 

— Nu cumva e şi el frate cu vreunul de-ai noştri? întrebă 
Wotodyjowski. 

— E un lucru îndoielnic! răspunseră din toate părţile. 

— Lămuriţi-mă şi pe mine o dată, ce înseamnă frăţia 
aceea? se rugă Basia. 

— Uite cum e - dădu răspuns Zagtoba - când după vreun 
război încep negocierile, oştile intră în legătură şi se 
vizitează una pe alta. Se întâmplă câteodată ca unui oştean 
să-i cadă drag vreun mârzac şi el mârzacului, atunci îşi 
juruiesc o prietenie până la moarte, care se cheamă frăţie. 
Cu cât faima cuiva e mai mare, de pildă Michal, eu sau 
jupân Ruszczyc care stă acum la Raszk6w, cu atât e mai 
dorită frăţia lui. Se înţelege că asemenea viteaz n-o să se 
încurce cu toţi neisprăviţii, ci o să caute şi el pe cei mai 
cunoscuţi dintre mârzaci. E obiceiul ca atunci să toarne apă 
peste săbii şi să-şi jure prietenie veşnică, pricepi? 

— Şi dacă după aceea se face război? 

— Pot să ia parte la orice bătălie, dar dacă se întâlnesc 
numai ei sau se nimereşte să fie potrivnici în ciocnirile de 
harţ, atunci îşi dau bineţe şi se despart în pace. Iar dacă 
unul cade în robie, celălalt e dator să-i îndulcească suferinţa 
şi în cel mai rău caz să-i plătească răscumpărarea; hei, au 
fost şi din aceia care şi-au împărţit averea. Când e vorba de 
prieteni, de cunoscuţi, sau de căutarea cuiva, fraţii se 
adresează unul altuia şi dreptatea ne îndeamnă să 
recunoaştem că nici o seminţie nu-şi ţine jurămintele mai 
bine ca tătarii. Cuvântul dat e sfânt pentru ei, aşa că poţi să 
te încrezi într-un astfel de prieten. 

— Şi Michat are mulţi fraţi din ăştia? 


— Am trei mârzaci puternici - spuse Wotodyjowski - unul 
încă de pe vremea când mă aflam la Lubnie. L-am scăpat 
odată de la prinţul Jeremi. Aga-bei îi zic, şi la nevoie ar fi în 
stare să-şi dea şi viaţa pentru mine. Ceilalţi doi sunt la fel de 
siguri. 

— Aha! sări Basia - aş vrea să închei frăţie cu hanul însuşi, 
ca să-i sloboadă pe toţi robii. 

— Nici el nu s-ar da în lături - se amestecă jupân Zagtoba - 
numai că nu se ştie ce praemium îţi va cere în loc. 

— Domniile Voastre - spuse Wotodyjowski - hai să ne 
sfătuim ce se cuvine să facem. Am veste de la Kamieniec că 
peste două săptămâni cel mult Piotrowicz va trece pe aici 
cu însoțitori numeroşi. Se duce la Crîm să răscumpere 
câţiva negustori armeni de la Kamieniec, care au fost prinşi 
cu prilejul schimbării hanului şi luaţi în robie. Asta i s-a 
întâmplat şi lui Seferowicz, fratele preotului. Toţi sunt 
oameni avuţi, care nu se zgârcesc la bani, aşa că Piotrowicz 
va veni încărcat de parale. Nu-l ameninţă nici o primejdie, 
fiindcă mai întâi e iarnă şi nu e vremea ceambulurilor, apoi 
îi are cu el pe Nawiragh, trimisul patriarhului, şi pe doi 
anardraţi din Caffa, care au scrisori de liberă trecere de la 
han. Aşa că am să-i dau lui Piotrowicz şi răvaşele către solii 
Republicii şi către fraţii mei. Afară de asta, Domniile Voastre 
cunoaşteţi că jupân Ruszczyc, căpetenia garnizoanei de la 
Raszkow, are rude în urdie, care, prinşi de mici, au crescut 
în legea tătărească şi au ajuns la cinuri însemnate. Toţi 
aceştia o să răstoarne cerul şi pământul, vor încerca să 
negocieze, iar la caz de împotrivire pot să-l asmuţă şi pe 
han contra lui sau să-i răsucească grumazul pe tăcute. Trag 
nădejde că dacă jupân Boski trăieşte, peste câteva luni 
musai să-l scap, aşa cum îmi poruncesc hatmanul şi mai- 
marele meu de aici - Wolodyjowski se înclină către soţie. 

„Mai-marele de aici” se repezi şi-l îmbrăţişă din nou pe 
micul viteaz; jupâneasa Boska şi Zosia îşi împreunară 
mâinile, aducând mulţumiri Domnului că le-a îngăduit să 
afle nişte oameni atât de săritori. 


— Dacă mai trăia hanul cel bătrân - spuse jupân 
Nienaszyniec - totul ar fi fost mai uşor, fiindcă acest 
stăpânitor avea multă bunăvoință pentru noi; despre cel 
tânăr se vorbeşte dimpotrivă. Până şi negustorii armeni, 
după care se duce jupân Zachariasz Piotrowicz, au fost 
prinşi şi legaţi în timpul domniei tânărului, lucru care s-a 
făcut pesemne din porunca lui. 

— Se va schimba şi tânărul, cum s-a schimbat cel bătrân, 
care înainte de a se convinge de cinstea noastră, era cel 
mai încrâncenat vrăjmaş al polonilor - rosti Zagtoba... Asta 
o ştiu foarte bine, pentru că am stat şapte ani în robie. 

Spunând acestea, se aşeză lângă jupâneasa Boska. 

— Jupâneasă, fie ca vederea mea să-ţi dea curaj, şapte ani! 
nu-i de glumă şi uite că m-am întors şi am căsăpit atâţia 
câini, încât pentru fiecare zi de robie am trimis în iad cel 
puţin doi păgâni, iar pentru duminici şi alte zile de 
sărbătoare, cine ştie dacă n-au muşcat pământul câte trei 
sau câte patru. 

— Şapte ani! repetă jupâneasa Boska oftând. 

— Să mor dacă am adăugat măcar o zi. Şapte ani numai în 
palatul hanului - întări Zagtoba clipind tainic din ochi - şi 
află, Domnia Ta, că hanul cel tânăr e... 

Şopti ceva la urechea jupânesei Boska, izbucni deodată în 
hohote de râs şi începu să se bată cu palmele pe genunchi; 
dus de înflăcărare, lovi de câteva ori şi genunchii jupânesei 
Boska, zicând: 

— Ei, ce timpuri bune au fost! În tinereţe, oricine-mi ieşea 
în cale era un vrăjmaş; în fiecare zi făceam câte o şotie. 

Matroana, aşezată, se simţi foarte încurcată şi se depărtă 
puţin de prea veselul oştean, iar femeile mai tinere îşi 
plecară ochii, ghicind lesne că şotiile de care vorbea jupân 
Zagtoba trebuie să fi fost împotriva gingăşiei lor înnăscute, 
mai ales că oştenii izbucniră în râs. 

— Trebuie să trimitem cât mai repede la jupân Ruszczyc - 
spuse Basia - pentru că jupân Piotrowicz să găsească 
scrisorile gata la Raszkow. 


La acestea, jupân Bogusz: 

— Domniile Voastre, grăbiţi treaba cât mai e iarnă, pentru 
că mai întâi nici un ceambul nu va porni, aşa că drumurile 
vor fi sigure, iar în al doilea rând, în al doilea rând numai 
Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla la primăvară. 

— Hatmanul a avut niscaiva ştiri de la Țarigrad? întrebă 
Wotodyjowski. 

— A avut şi despre acestea va să vorbim aparte. Un lucru e 
sigur, cu rotmiştrii aceia trebuie să sfârşim repede. Când se 
întoarce Mellechowicz? Multe atârnă de el. 

— Trebuie numai să-i nimicească şi pe tâlharii care au mai 
rămas, şi după aceea să îngroape morţii. Gândesc că se va 
întoarce astăzi sau mâine-dimineaţă. Am dat poruncă să-i 
îngroape numai pe ai noştri, nu e nevoie să facă acelaşi 
lucru şi cu ai lui Azba, pentru că vine iarna şi nu e primejdie 
de ciumă. Şi pe urmă, o să-i mănânce lupii. 

— Hatmanul - spuse jupân Bogusz - roagă să nui se pună 
nici o piedică lui Mellechowicz; să plece la Raszkow ori de 
câte ori vrea. Hatmanul roagă, de asemenea, să se aibă 
încredere deplină în el, căci e sigur de dragostea lui pentru 
noi. E un oştean destoinic şi poate să facă mult bine. 

— N-are decât să se ducă la Raszkâw oriunde vrea - 
răspunse micul viteaz. Acum că l-am nimicit pe Azba, nu 
prea mai am nevoie de el. Alte cete mai însemnate n-au să 
mai apară până va da colţul ierbii. 

— Aşa de bine l-aţi zdrobit pe Azba? întrebă jupân 
Nowowiejski. 

— Nu ştiu dacă au scăpat vreo douăzeci şi cinci de oameni, 
dar şi aceştia vor fi vânaţi unul câte unul, dacă 
Mellechowicz nu i-o fi prins până acum. 

— Mă bucur nespus - răspunse jupân Nowowiejski - 
pentru că voi putea ajunge la Raszkow fără nici o primejdie. 

Aici se întoarse către Basia: 

— Putem să-i ducem noi lui jupân Ruszczyc scrisorile de 
care ai amintit Domnia Ia. 


— Mulţumesc Domniei Tale - răspunse Basia - avem 
prilejuri destule, se trimit mereu olăcari. 

— 'Toate garnizoanele trebuie să ţină legătura între ele - 
lămuri jupân Michat. Dar Domnia Ta te duci la Raszkow cu 
această frumoasă jupâniţă? 

— Ce frumoasă, Domnia Ta, că e încă un copil - răspunse 
jupân Nowowiejski. Ne ducem la Raszkâw, fiindcă acolo se 
află nepricopsitul de fiu-meu, care slujeşte în steagul lui 
jupân Ruszczyc. Sunt zece ani de zile de când a fugit de 
acasă şi mi-a trimis o scrisoare în care mă ruga să-l iert. 

Wotodyjowski mai că bătu din palme: 

— Am bănuit numaidecât că Domnia Ta eşti părintele lui 
Nowowiejski şi tocmai voiam să te întreb, dar am fost atât 
de tulburaţi cu toţii de durerea jupânesei Boska. Am ghicit 
îndată, fiindcă aveţi aceleaşi trăsături! Ia te uită, el e fiul 
Domniei Tale! 

— Aşa m-a asigurat răposata maică-sa şi, pentru că a fost o 
femeie plină de virtuţi, n-am nici o pricină să mă îndoiesc. 

— Mă bucur de două ori pentru asemenea oaspete! Pe 
legea mea! Dar, Domnia Ta, nu-ţi mai numi fiul nepricopsit, 
fiindcă e un oştean vrednic şi un cavaler de seamă, care-ţi 
face cinste. După jupân Ruszsyc e cel mai bun luptător din 
tot steagul; te pomeneşti că Domnia a nu ştii că hatmanul 
ţine la el ca la ochii din cap! I s-au dat în seamă felurite 
însărcinări şi pe toate le-a îndeplinit cu mare faimă. 

Jupân Nowowiejski se lumină de bucurie. 

— Jupâne polcovnic - răspunse - nu o dată părintele îşi 
vorbeşte fiul de rău numai pentru ca ceilalţi să nu-i dea 
ascultare; gândesc că nu poţi să bucuri mai mult inima unui 
părinte decât tăgăduindu-i cuvintele rele despre urmaşul 
lui. Am auzit şi eu de faptele vitejeşti ale lui Adas, dar abia 
acum mă bucur cu adevărat, când le aflu întărirea de la 
Domnia Ia. Se zice că n-ar fi numai un oştean curajos, ci şi 
aşezat, lucru care mă miră, fiindcă totdeauna a fost ca o 
vijelie. Împieliţatul! De mic îi plăceau luptele; cea mai bună 
dovadă stă fuga lui de acasă. Recunosc că dacă puneam 


mâna pe el atunci, nu m-aş fi arătat deloc zgârcit pro 
memoria(121), dar acum, după cum văd, va trebui s-o las 
mai moale, că iar dispare pentru încă zece ani şi la 
bătrâneţe mă apucă urâtul singur. 

— Şi n-a venit pe acasă atâta amar de ani...? 

— Nici nu i-am îngăduit să vină. Dar îmi ajunge şi acum vin 
eu cel dintâi, întrucât el nu poate din pricina slujbei. Voiam 
să vă rog pe Domniile Voastre s-o găzduiţi pe fată până 
când mă întorc eu de la Raszk6w, dar de vreme ce spuneţi 
că nu ne paşte nici o primejdie nicăieri, am s-o iau şi pe ea 
cu mine. lare vrea şi ea, coțofana, să vadă lumea, aşa că n- 
are decât să privească în jurul ei. 

— Şi lumea s-o vadă pe ea! se amestecă jupân Zagtoba. 

— N-ar avea ce! răspunse jupâniţa, ai cărei ochi negri 
îndrăzneţi şi buzele ţuguiate ca pentru a fi sărutate 
spuneau cu totul altceva. 

— E o mânzoaică, nimic mai mult decât o mânzoaică! 
spuse jupân Nowowiejski. Cum zăreşte un oştean mai 
arătos, aproape că începe să dea din picioare. Din această 
pricină am preferat s-o iau cu mine, decât s-o las acasă, 
unde ar fi fost primejdios să stea singură. Dacă va fi să plec 
la Raszkow fără ea, te rog, jupâneasă, să porunceşti s-o 
priponească, altminteri e-n stare s-o şteargă. 

— Nici eu nu eram mai bună - răspunse Basia. 

— Îi dădeam furca să toarcă - zise Zagloba - şi ea se apuca 
să dănţuie cu ea dacă n-avea ceva mai bun la îndemână. 
Dar, Domnia Ta, jupâne Nowowiejski, ai o fire veselă. Baska! 
aş vrea să ciocnesc cu jupân Nowowiejski, că şi mie-mi plac 
glumele... 

În acest timp, înainte de a se aduce cina, se deschise uşa şi 
intră Mellechowicz. Jupân Nowowiejski nu-l văzu de la 
început, căci vorbea cu jupân Zagtoba, în schimb îl zări 
Ewka şi sângele îi năvăli în obraji, apoi păli deodată. 

— Jupâne polcovnic! se adresă Mellechowicz lui 
Wotodyjowski. I-am prins şi pe ceilalţi tâlhari cum ai 
poruncit. 


— Bine! Unde sunt? 

— Am dat poruncă să fie spânzurați. 

— Bine. Oamenii tăi s-au întors? 

— O parte au venit cu mine, iar ceilalţi au rămas să 
îngroape morţii. 

În clipa aceea, jupân Nowowiejski îşi înălţă capul şi pe faţă 
i se aşternu o uimire fără margini. 

— Pe legea mea! Ce-mi văd ochii! rosti. 

După care se ridică, se duse drept la Mellechowicz şi 
răcni: 

— Azja! Ce-nvârteşti pe-aici, nemernicule?! 

Şi ridică mâna, vrând să-l înhaţe pe lipcan de guler, dar 
acesta se proţăpi, deodată furios, ca şi când cineva ar fi 
aruncat în foc un pumn de pulbere, păli ca un mort, 
apucând cu braţe de fier mâna lui Nowowiejski, îi zise: 

— Pe Domnia Ia nu te cunosc! Cine eşti? 

Şi-l îmbrânci atât de tare, încât jupân Nowowiejski se opri 
la mijlocul încăperii. 

O vreme nu putu să rostească nici un cuvânt din cauza 
turbării, dar după ce îşi recăpătă răsuflarea, începu să 
strige: 

— Jupâne polcovnic! ăsta e omul meu şi pe deasupra şi 
fugar! A crescut în casa mea, de mic!... Nemernicul! 
tăgăduieşte! E omul meu! Ewka, spune tu cine e! 

— Azja! rosti jupâniţa Ewka tremurând toată. 

Mellechowicz nici nu se uita la ea. Îşi înfipse privirile în 
jupân Nowowiejski, şi, zbătându-şi nările, îl aţinti pe 
bătrânul şleahtic cu o ură neţărmurită, încleştându-şi mâna 
pe mânerul jungherului. Din pricina mişcării nărilor, 
mustăţile începură să-i tremure, iar printre buze îi sticliră 
dinţii albi, ca la un animal înfuriat. 

Căpeteniile făcură cerc în jurul lor. Basia se repezi între 
Mellechowicz şi Nowowiejski. 

— Ce înseamnă asta? întrebă încruntându-şi sprâncenele. 

Vederea ei îi linişti întru câtva pe cei doi potrivnici. 


— Jupâne polcovnic - spuse Nowowiejski - înseamnă că 
ăsta e omul meu, pe nume Azja! A fugit de la mine. Pe când 
slujeam în tinereţe ca oştean în Ucraina, l-am găsit în stepă 
mai mult mort decât viu şi l-am luat cu mine. E tătar. A trăit 
timp de douăzeci de ani în casa mea şi a învăţat carte odată 
cu fiul meu. După ce-a fugit Adas, acesta mi-a ţinut locul în 
gospodărie, până când a poftit să facă dragoste cu Ewucha. 
Când am văzut aşa, am poruncit să-l biciuiască şi pe urmă a 
fugit şi el. Cum îi ziceţi aici? 

— Mellechowicz! 

— Şi-a luat un nume de împrumut. El se numeşte Azja şi 
atât! Băsneşte că nu mă cunoaşte, dar eu şi Ewucha îl 
cunoaştem. 

— Pentru Dumnezeu! se miră Basia. Fiul Domniei Tale l-a 
văzut de atâtea ori. Cum se face că nu l-a recunoscut? 

— Fiul meu putea într-adevăr să nu-l recunoască, 
deoarece, când a fugit de acasă, amândoi aveau 
cincisprezece ani, iar Azja a mai stat încă şase ani, timp în 
care s-a schimbat mult, s-a făcut voinic şi i-au crescut 
mustăţile. Ewucha însă l-a recunoscut numaidecât. 
Domniile Voastre, daţi crezare unui şleahtic şi nu acestui 
neisprăvit de la Crîm! 

— Jupân Mellechowicz este sub ordinele hatmanului - 
spuse Basia - noi n-avem nimic cu el! 

— Domnia Ta, îngăduie-mi să-l întreb şi pe el. Audiatur et 
altera pars1122)! răspunse micul viteaz. 

Dar jupân Nowowiejski fii cuprins de mânie. 

— Jupân Mellechowicz! Ce şleahtic mai e şi ăsta, de-i ziceţi 
jupân! E slujitorul meu, care s-a ascuns sub un nume străin. 
Mâine am să-l fac îngrijitor de câini, poimâine am să 
poruncesc să-i dea câteva bice, şi n-o să mă poată opri nici 
hatmanul, fiindcă sunt şleahtic şi-mi cunosc drepturile! 

Jupân Michat îşi muşcă mustăcioara şi rosti mai apăsat: 

— Iar eu nu sunt numai şleahtic, ci şi polcovnic, şi îmi 
cunosc şi eu drepturile mele. Domnia Ta poţi să-ţi dovedeşti 


dreptatea prin lege, ducându-te la hatman, dar aici 
poruncesc numai eu! 

Jupân Nowowiejski îşi luă seama, amintindu-şi că nu-i 
vorbea numai căpeteniei unei garnizoane, ci şi mai-marelui 
fiului său, cel mai vestit viteaz al Republicii. 

— Jupâne polcovnic - spuse mai îmblânzit. Împotriva 
voinţei Domniei Tale n-am să-l iau, doresc numai să-mi 
înfăţişez drepturile mele, cărora vă rog pe toţi să le daţi 
crezământ. 

— Mellechowicz, tu ce spui? întrebă Wotodyjowski. 

Tătarul îşi pironi ochii în pământ şi tăcu. 

— Toţi ştiu că te cheamă Azja! adăugă Wotodyjowski. 

— Ce să mai căutăm alte dovezi! se amestecă iarăşi 
Nowowiejski. Dacă acesta e omul meu, trebuie să aibă 
desenaţi pe piept doi peşti vineţii. 

Jupân Nienaszyniec deschise gura şi îşi holbă ochii de 
mirare, apoi îşi prinse capul în mâini şi strigă: 

— E Azja, fiul lui Tuhai-bei! 

Toate privirile se îndreptară spre el, dar oşteanul tremură 
tot, de parcă i s-ar fi deschis toate rănile din nou, şi repeta 
întruna: 

— E robul meu! E fiul lui Tuhai-bei! Pentru Dumnezeu! el 
e! 

Dar tânărul lipcan îşi înălţă capul cu mândrie, îşi plimbă 
privirea de pisică sălbatică peste cei de faţă şi, rupându-şi 
cămaşa la piept, recunoscu: 

— lată peştii vineţii!... Eu sunt fiul lui Tuhai-bei! 

CAPITOLUL XXVIII. 

TĂCURĂ CU TOŢII, ATÂT DE MARE ERA tulburarea 
pricinuită de numele înfricoşătorului războinic. Doar el 
fusese acela care, împreună cu groaznicul Chmielnicki, 
clătinase Republica din temelii; el vărsase o mare de sânge 
polonez; el strivise sub copitele cailor Ucraina, Wolynia, 
Podolia şi ţinuturile Haliciului, dărâmase castele şi târguri 
întărite, pârjolise satele şi luase în robie zece mii de 
oameni. Şi iată că acum fiul acestui om se afla înaintea 


căpeteniilor din staniţa de la Chreptiw şi le arunca în faţă: 
„Eu am peştii vineţii pe piept, eu sunt Azja, os din osul lui 
Tuhai-bei”...Dar oamenii de atunci nutreau atâta respect 
pentru sângele ales, încât, cu toată încrâncenarea pe care o 
stârnea numele vestitului mârzac în sufletul fiecărui oştean, 
Mellechowicz crescuse în ochii lor, moştenind parcă 
întreaga măreție a părintelui său. 

Se uitau cu toţii uluiţi la el, îndeosebi femeile pentru care 
orice taină este foarte atrăgătoare; iar el, ca şi când s-ar fi 
înălţat în propria judecată, de când îşi dezvăluise stirpea, 
stătea drept, cu capul sus; într-un târziu zise: 

— Acest şleahtic - aici arătă spre Nowowiejski - pretinde 
că eu sunt omul lui, iar eu îi spun că părintele meu a urcat 
în şa, călcând pe grumazul unora mai sus ca el... E adevărat 
că am crescut în casa lui, pentru că am crescut, şi mi-a 
însângerat spinarea cu gârbaciul, faptă pe care n-am s-o uit 
niciodată, aşa să-mi ajute Dumnezeu!... Mi-am luat numele 
de Mellechowicz ca să scap de urmărirea lui. Dar acum, 
deşi puteam să fug la Crîm, slujesc acestei ţări cu sângele şi 
viaţa mea, aşa că nu sunt decât al hatmanului. Tatăl meu a 
fost înrudit cu hanii şi la Crîm mă aşteptau bogății şi 
petreceri; eu însă am rămas aici în batjocura tuturor, 
fiindcă mi-e dragă ţara asta, fiindcă mi-s dragi hatmanul şi 
toţi aceia care nu mi-au arătat niciodată că mă dispreţuiesc. 

Făcu o plecăciune înaintea lui Wotodyjowski, se înclină în 
faţa Basiei atât de adânc, încât aproape că-i atinse 
genunchii cu capul, apoi îşi luă sabia la subţioară şi ieşi fără 
să se mai uite la nimeni. 

Un răstimp nu zise nimeni nimic; primul începu vorba 
jupân Zagtoba: 

— Hei, unde-i jupân Snitko? N-am spus eu că Azja ăsta se 
uită ca lupul? Uite că e într-adevăr sămânță de lup! 

— Sămânţă de leu! răspunse Wotodyjowski. Cine poate şti 
dacă nu-i va semăna tatălui! 

— Domniile Voastre, aţi băgat de seamă cum îi luceau 
dinţii, la fel ca bătrânului Tuhai-bei când era mânios! spuse 


jupân Muszalski. Numai după asta şi l-aş fi recunoscut, 
fiindcă l-am văzut adesea pe Tuhai-bei. 

— Nu atât de des ca mine! răspunse jupân Zagtoba. 

— Acum înţeleg de ce se bucură de atâta ascultare printre 
lipcani şi ceremişi - se amestecă jupân Bogusz. Ei 
pomenesc numele lui Tuhai-bei ca pe al unui sfânt. Doamne 
Dumnezeule, păi dacă omul ăsta voia, i-ar fi trecut într-o 
clipă în slujba sultanului şi ar fi putut să ne facă mult rău. 

— Aşa ceva nu se face - răspunse Wotodyjowski - fiindcă e 
adevărat că ţine la ţara noastră şi la hatman, altminteri n-ar 
fi slujit printre noi, când putea să se ducă la Crîm şi acolo să 
se scalde în toate bunurile. Că la noi bucurie prea mare n-a 
aflat! 

— Nu va face - repetă jupân Bogusz - fiindcă dacă voia s-o 
facă, ar fi făcut-o până acum. Nu l-a împiedicat nimeni. 

— Dimpotrivă - adăugă Nienaszyniec - acum cred că-i va 
câştiga din nou de partea Republicii pe rotmiştrii aceia. 

— Jupâne Nowowiejski - spuse Zagtoba - dacă Domnia Ta 
ştiai că e fiul lui Tuhai-bei, poate că... poate că nu... aşa-i? 

— Aş fi poruncit ca în loc de trei sute de bice să-i dea o mie 
trei sute. Să mă trăsnească, dacă n-aş fi făcut aşa! Domniile 
Voastre, tare mă mir că, fiind din sămânţa lui Tuhai-bei, n-a 
fugit la Crîm. Gândesc că şi el a aflat asta nu prea demult, 
pentru că la mine nu ştia nimic. Mă mir, cum zic, dar eu n- 
aş avea încredere în el! Eu îl cunosc mai de mult decât 
Domniile Voastre şi vă spun numai atât: diavolul nu este 
atât de înşelător, câinele turbat nu e atât de înverşunat şi 
lupul e mai puţin îndârjit şi crud decât acest om. O să vă- 
ntindă pielea la toţi! 

— Ce vorbeşti, Domnia Ia! zise Muszalski. Noi l-am văzut 
la treabă la Kalnik, la Humari, la Bractaw şi încă în o sută de 
locuri. 

— El nu iartă niciodată! Se va răzbuna! 

— Şi astăzi, cum i-a mai scuturat pe tâlharii lui Azba! A, ce 
vorbeşti, Domnia Ta! 


În acest timp, Basia era cuprinsă de neastâmpăr, atât de 
mult o tulburase povestea lui Mellechowicz. Ea voia însă ca 
sfârşitul să fie vrednic de acest început, aşa că înghiontind- 
o pe Ewka Nowowiejska, îi şopti la ureche: 

— Ewka, tu l-ai iubit? Hai, recunoaşte, nu mai tăgădui! L-ai 
iubit şi-l mai iubeşti şi acum, nu-i aşa? Sunt sigură! Hai, 
spune-mi deschis. Cui o să-ţi încredinţezi taina, dacă nu mie 
care sunt femeie? În venele lui curge sânge aproape 
regesc! Hatmanul o să-l ajute să capete dreptul de a se 
socoti polonez, iar jupân Nowowiejski nu se va mai 
împotrivi. Nu încape îndoială că şi Azja te mai iubeşte! Ştiu 
eu prea bine, nu te teme! El are încredere în mine. Am să-l 
iau numaidecât la întrebări. O să-mi spună totul fără ca să-l 
strâng cu uşa. L-ai iubit grozav, nu-i aşa? Şi îl mai iubeşti şi 
acum! 

Ewka era de-a dreptul ameţită. Când Azja îi arătase întâia 
dată că ţine la ea, era aproape un copil, apoi nu-l mai 
văzuse mulţi ani şi încetase să se mai gândească la el. Îi 
rămăsese doar amintirea unui flăcăiandru viforos, pe 
jumătate tovarăşul fratelui ei, pe jumătate slujitor. Dar 
acum, când îl vedea iarăşi, avea înainte un tânăr frumos şi 
ameninţător ca un şoim, luptător şi căpetenie plină de 
faimă, pe lângă toate acestea şi vlăstarul unui neam de 
prinţ, chiar dacă era străin. Acum îl vedea şi ea cu alţi ochi, 
aşa că se simţea tulburată, uluită şi ameţită. Amintirile îi 
reveneau din trecut. Inima ei nu putea să-l îndrăgească 
într-o clipă, dar înţelese într-o clipă că e gata să-l iubească. 

Neputând să afle ce voia, Basia o luă pe ea şi pe Zosia în 
iatacul ei şi începu să stăruie din nou: 

— Ewka! Hai, spune repede, repede, auzi! Mai ţii la el? 

Jupâniţa Ewka se făcuse stacojie. Avea părul şi ochii negri, 
sângele cald care ori de câte ori se pomenea de iubire îi 
năvălea în obraji. 

— Ewka! repetă Basia pentru a zecea oară - îl iubeşti? 

— Nu ştiu - răspunse jupâniţa Nowowiejska după o clipă 
de şovăială. 


— Dar nu tăgăduieşti? Aha, ştiu totul! Numai să nu te 
ruşinezi! Şi eu i-am spus cea dintâi lui Michat că-l iubesc şi 
uite că e bine. Trebuie să vă fi avut tare dragi! Aha, acum 
pricep! Umbla mereu posomorât ca lupul numai de dorul 
tău. Cât pe-aici să se usuce de jale, bietul oştean! Hai, 
spune odată ce-a fost între voi! 

— Mi-a mărturisit în magazie că mă are dragă - şopti 
jupâniţa Nowowiejska. 

— În magazie!... asta-i bună!... Şi pe urmă? 

— Pe urmă m-a luat în braţe şi a început să mă sărute - 
continuă şi mai încet jupâniţa. 

— Ia te uită, bată-l să-l bată! Şi tu ce-ai făcut? 

— Mie mi-a fost frică să strig după ajutor. 

— I-a fost frică să strige! Zoska, auzi?... Când s-a 
descoperit dragostea voastră? 

— Ne-a prins tata şi l-a lovit cu baltagul, apoi m-a bătut şi 
pe mine, iar pe ela poruncit să-l biciuiască atât de rău, că a 
zăcut două săptămâni! 

Şi jupâniţa Nowowiejska izbucni în plâns, în parte de mila 
lui, în parte din cauza tulburării. Atunci se umplură de 
lacrimii şi ochişorii azurii ai simţitoarei Zosia Boska, aşa că 
Basia începu s-o mângâie pe Ewka: 

— Totul se va sfârşi cu bine, las pe mine! Am să-i înham la 
treabă şi pe Michat şi pe jupân Zagtoba. Am să-l conving eu, 
nu te teme! Jupân Zagtoba o să pună totul la cale cu mintea 
lui. Tu nu-l cunoşti! Ewka, nu mai plânge că e vremea să 
aducă cina... 

Mellechowicz nu veni la cină. Sta în odăiţa lui şi-şi fierbea 
la foc horilca amestecată cu mied, pe care o turna după 
aceea într-o cană mai mică şi o sorbea, muşcând din 
pesmet. 

Jupân Bogusz veni la el noaptea târziu, ca să afle ce mai e 
nou. 

Tătarul îl pofti îndată pe un scăunel acoperit cu piele de 
oaie şi, aşezându-i înainte un pocal plin cu băutură 
fierbinte, îl întrebă: 


— Ei, jupân Nowowiejski tot mai vrea să mă facă slujitorul 
lui? 

— Nici vorbă nu mai poate fi de aşa ceva - răspunse 
stolnicul de Nowogrodek. Mai degrabă jupân Nienaszyniec 
ar putea avea pretenţii, dar lui nu-i mai pasă de tine, fiindcă 
sora lui ori a murit ori nu mai vrea să-şi schimbe viaţa. 
Jupân Nowowiejski nu ştia cine eşti când te-a pedepsit din 
cauza apropierii de fiica lui. lar acum el nu mai ştie ce să 
facă, deoarece, cu toate că tatăl tău a făcut mult rău 
Republicii, a fost un războinic de seamă, şi sângele apă nu 
se face niciodată. Pe legea mea! Nimeni n-o să ridice nici un 
deget asupra ta, atâta vreme cât slujeşti ţara cu credinţă, 
mai ales că ai pretutindeni prieteni de nădejde. 

— De ce n-aş sluji-o? răspunse Azja. Părintele meu a luptat 
împotriva voastră, dar el era un păgân, pe când eu am 
primit legea lui Hristos. 

— Ei vezi, tocmai asta e! Tu nu mai poţi să te întorci la 
Crîm fără să-ţi pierzi credinţa, ceea ce ar însemna şi 
pierderea izbăvirii, aşa că nici o avuţie pământească şi nici 
un rang nu te va putea despăgubi îndestul. La drept 
vorbind, tu ar trebui să le fii recunoscător lui jupân 
Nienaszyniec şi lui jupân Nowowiejski, fiindcă cel dintâi te-a 
smuls dintre păgâni, iar al doilea te-a crescut în credinţa 
cea adevărată. 

Azja răspunse: 

— Ştiu că le datorez recunoştinţă şi am să mă străduiesc 
să-i răsplătesc. Domnia Ta ai vorbit cu dreptate, spunând că 
am găsit aici o groază de prieteni! 

— Vorbeşti de parcă ţi-ar fi amar în cerul gurii, dar 
numără şi tu câţi binevoitori ai. 

— Înălţimea Sa hatmanul şi Domnia Ta în primul rând, asta 
voi repeta până la moarte. Pe ceilalţi nu-i cunosc... 

— Dar căpetenia garnizoanei de aici? Crezi că te-ar fi dat 
pe mâna cuiva, chiar dacă nu erai fiul lui Tuhai-bei? Dar 
jupâneasa Wolodyjowska? Am auzit doar cu urechile mele 
ce-a spus despre tine la cină... Ba chiar mai înainte, când 


te-a recunoscut Nowowiejski, ţi-a luat apărarea 
numaidecât. Jupân Wolodyjowski ar face totul pentru ea, 
fiindcă nu mai are ochi pentru nimeni în afară de ea; nici o 
soră n-ar ţine mai mult la fratele ei, decât ţine ea la tine. Tot 
timpul cinei n-a vorbit decât de tine... 

Tânărul tătar îşi lăsă capul în jos şi începu să sufle în 
sângeapa cu băutură fierbinte; când îşi alungi buzele puţin 
vinete ca să sufle, faţa îi semăna atât de mult cu a tatălui, 
încât jupân Bogusz zise: 

— Pe legea mea! acum semeni leit cu bătrânul Tuhai-bei. 
L-am cunoscut prea bine şi la curtea hanului şi pe câmpul 
de bătălie. Am fost la urdia lui de cel puţin douăzeci de ori. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei drepţi, iar pe 
asupritori să-i ia ciuma! răspunse Azja. În sănătatea 
hatmanului! 

Jupân Bogusz bău şi zise: 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! E prea 
adevărat că cei care stăm în jurul lui suntem o mână de 
oameni, dar aceştia sunt oşteni de nădejde. La adică nu ne 
dăm pe limbuţii care ştiu numai să trăncănească pe la 
adunări şi să-l trădeze pe hatman împotriva regelui. 
Nemernicii! Noi stăm aici ziua şi noaptea ţinem piept 
vrăjmaşului în stepă, iar ei se îndoapă cu oale pline cu varză 
cu carne şi cu mei, după care bat cu lingurile în ele ca-n 
tobă! Asta e treaba lor! Hatmanul repede sol după sol şi 
cere ajutor pentru Kamieniec, prevestind asemenea 
Casandrei căderea Troiei şi a seminţiei lui Priam, iar ei nu 
se gândesc decât să iscodească întruna cine s-a făcut 
vinovat faţă de rege. 

— Despre ce vorbeşti, Domnia Ta? 

— E, zic şi eu aşa! Am făcut comparationem1123) între 
Kamieniec şi Troia, dar pesemne că tu n-ai auzit de Troia. 
Să se mai liniştească timpurile şi îmi pun capul că hatmanul 
îţi va scoate dreptul de împământenire. O să vină în curând 
asemenea vremuri, că n-o să-ţi lipsească prilejul, dacă vrei 
cu adevărat să te acoperi de faimă. 


— Ori eu mă voi acoperi de faimă, ori pământul mă va 
acoperi pe mine. Pe viul Dumnezeu! Domnia Ta ai să mai 
auzi de mine. 

— Ce se aude cu ceilalţi? KryczyAski ce zice? Se întorc? nu 
se întorc? Ce fac acum? 

— Stau pe la bulucuri; unii în stepa urdită, alţii mai 
departe. Le vine greu să se înţeleagă între ei, pentru că 
sunt departe unul de altul. Au poruncă să pornească toţi la 
primăvară spre Adrianopol şi să ia cât mai multă hrană cu 
ei. 

— Pentru Dumnezeu! ăsta e un lucru însemnat, fiindcă 
dacă la Adrianopol va fi un mare congressus1124) al 
oştilor, războiul împotriva noastră e mai mult decât sigur. 
Trebuie să-i dăm de veste hatmanului. Şi el crede că va fi 
război, dar ăsta ar fi un semn de netăgăduit. 

— Halim mi-a spus că însuşi sultanul are să vină la 
Adrianopol; aşa se zvoneşte. 

— Lăudat fie numele Domnului! Şi noi n-avem aici decât o 
mână de oşteni. Toată nădejdea e în cetatea de la 
Kamieniec. Kryczynski mai pune şi alte condiţii? 

— Ei mai mult se plâng, decât pun condiţii. Cer să li se 
ierte toate vinile, să li se întoarcă drepturile şi privilegiile 
de şleahtici pe care le-au avut odinioară şi să li se îngăduie 
să rămână rotmiştri, asta vor ei. Dar fiindcă sultanul le-a 
făgăduit mai mult, stau la îndoială. 

— Ce vorbeşti! Cum poate sultanul să le făgăduiască mai 
mult decât Republica? În Turcia este absolutum dominium 
şi toate drepturile atârnă numai de bunul-plac al sultanului. 
Chiar dacă cel care trăieşte şi domneşte astăzi şi-ar ţine 
făgăduiala, urmaşul său poate să rupă înţelegerea şi s-o 
calce în picioare oricând vrea. Pe când la noi privilegiul e 
lucru sfânt şi cine ajunge şleahtic, nici regele nu poate să-i 
mai ia nimic. 

— Ei zic că au fost şleahtici şi cu toate acestea au fost 
socotiți la fel cu dragonii, iar starostii le-au poruncit să facă 


tot felul de corvezi, de care nu numai şleahta e slobodă, ci 
chiar boiernaşii care au drumurile în seamă. 

— De vreme ce hatmanul le făgăduieşte. 

— Nici unul nu se îndoieşte de bunele gânduri ale 
hatmanului pe care îl au drag în inima lor, dar se socotesc 
aşa: şleahticii îl numesc trădător, la curtea regelui este urât 
şi ameninţat cu judecata, aşa că-i va fi greu să se descurce. 

Jupân Bogusz începu să-şi scuture moţul. 

— Şi-atunci? 

— Atunci nici ei nu mai ştiu ce să facă. 

— Vor rămâne de partea sultanului? 

— Nu. 

— Şi cine le va porunci să se întoarcă la Republică? 

— Eu! 

— Cum aşa? 

— Sunt fiul lui Tuhai-bei! 

— Dragă Azja - rosti după o clipă jupân Bogusz - nu 
tăgăduiesc că ei pot să ţină la tine, având în vedere sângele 
şi faima lui Tuhai-bei, dar ei sunt tătari de-ai noştri, iar 
Tuhai-bei era vrăjmaşul nostru. Înţeleg prea bine asemenea 
lucruri, întrucât şi la noi sunt şleahtici care povestesc cu 
anume mândrie că Chmielnicki nu se trăgea dintr-un neam 
de cazaci, ci din mazurienii de la noi... Ei şi, a fost atât de 
nemernic, încât unul mai rău ca el nici în iad nu se află, dar 
fiindcă a fost un războinic priceput, îl recunosc bucuroşi ca 
fiind de-al nostru. Aşa e firea omenească! Gândesc însă că 
sângele lui Tuhai-bei, care curge în venele tale, nu-ţi dă 
dreptul de a porunci celorlalţi tătari. 

Azja tăcu un răstimp, apoi îşi aşeză mâinile pe genunchi şi 
răspunse: 

— Jupâne stolnic, am să-ţi spun eu de ce mă ascultă 
KryczyAski şi de ce mă vor asculta şi ceilalţi. În afară de 
faptul că ei sunt nişte tătari de rând, iar eu sunt viţă de 
cneaz, în mine stau nădejdea şi puterea. Dar Domnia Ta nu 
ştii, şi nici hatmanul...! 

— Ce fel de nădejde şi ce putere? 


— Asta nu sunt în stare să spun - răspunse Azja în graiul 
rutean. De ce mă încumet eu la fapte la care alţii nu s-ar 
încumeta? De ce m-am gândit la lucruri străine altora? 

— Ce vorbeşti? La ce te-ai gândit? 

— M-am gândit că dacă hatmanul mi-ar da mână liberă, aş 
întoarce la sânul Republicii nu numai pe rotmiştri, ci 
jumătate din urdie aş aduce-o în slujba hatmanului. Puţine 
sunt pământurile pustii în Ucraina şi în Câmpiile Sălbatice? 
Numai să vestească hatmanul că toţi tătarii care se alătură 
Republicii vor deveni şleahtici fără a cunoaşte vreo asuprire 
în credinţa lor, că vor sluji în steagurile lor şi vor avea 
propriul hatman, cum au cazacii, şi eu îmi pun capul că 
toată Ucraina se va umple de oameni. Vor veni lipcanii şi 
ceremişii, vor veni din Dobrogea şi Biatogrâd, de la Crîm, 
mânându-şi tamazlâcurile încoace şi aducându-şi nevestele 
şi copiii în arabale. Domnia Ta nu scutura din cap: vor veni! 
Cum au venit şi alţii mai demult şi au slujit Republica 
veacuri întregi cu credinţă. La Crîm şi peste tot, hanul şi 
mârzacii îi asupresc, pe când aici vor ajunge şleahtici, vor 
purta săbii şi vor merge la luptă sub conducerea unui 
hatman de-al lor. Domnia Ta, îţi jur că vor veni, pentru că 
acolo se întâmplă adesea să moară de foame. Când se va 
zvoni printre auluri că eu îi chem din porunca hatmanului, 
eu, fiul lui Tuhai-bei, vor veni cu miile. 

Jupân Bogusz se luă cu mâinile de păr. 

— Pe rănile Mântuitorului, Azja! de unde-ţi vin ţie 
asemenea gânduri? Ce-ar fi dacă?! 

— În Ucraina ar fi şi tătari, pe lângă cazaci! Cazacilor le- 
aţi recunoscut privilegiul de a avea hatman, de ce nu ni l-aţi 
recunoaşte şi nouă! Domnia Ta întrebi ce-ar putea însemna 
asta? atunci n-ar mai fi un al doilea Chmielnicki, fiindcă noi 
am sări îndată în gâtul cazacilor, n-ar mai fi răscoale 
ţărăneşti, măceluri şi pustiiri, n-ar mai fi Doroszenko, căci 
dacă ar îndrăzni să ridice capul, eu însumi l-aş duce de 
juvăţ la picioarele hatmanului. lar dacă puterea turcească 
s-ar năpusti asupră-ne, l-am bate şi pe sultan. Şi la fel am 


face cu urdiile hanului. N-a trecut prea multă vreme de 
când lipcanii şi ceremişii au făcut aşa, chiar dacă şi-au 
păstrat credinţa în Mahomed. De ce-am face altminteri noi, 
tătarii Republicii! noi, şleahticii!... Acum socoteşte şi 
Domnia Ta: Ucraina liniştită, cazacii ţinuţi în frâu, stavila 
împotriva turcilor, câteva zeci de mii de oşteni mai mult, 
iată la ce m-am gândit, iată ce mi-a trecut prin minte, iată 
de ce mă ascultă Kryczynski, Adurowicz, Morawski şi 
Tworkowski, iată de ce când voi slobozi chemarea, jumătate 
din urdiile Crîmului vor tălăzui spre stepele acestea! 

Jupân Bogusz era atât de mirat şi copleşit de vorbele lui 
Azja, de parcă pereţii odăii în care se aflau se dăduseră în 
lături şi înaintea ochilor lui se arătaseră ţinuturi 
necunoscute. 

Vreme îndelungată nu putu să rostească un cuvânt, se uită 
la tânărul tătar care începu să se plimbe cu paşi mari prin 
încăpere şi, într-un târziu, spuse: 

— Fără mine nu s-ar putea face nimic, fiindcă eu sunt fiul 
lui Tuhai-bei şi de la Dunăre până la Nipru nu se află alt 
nume pe măsura acestuia. 

lar după o clipă adăugă: 

— Ce înseamnă pentru mine Kryczyiski, Tworkowski şi 
ceilalţi! Nu e vorba de ei, nici de cele câteva mii de lipcani şi 
de ceremişi, ci de întreaga Republică. Se vorbeşte că la 
primăvară se va porni războiul cu puterea sultanului, dar 
îngăduiţi-mi numai şi voi isca printre tătari asemenea 
fierbere, încât până şi sultanul îşi va frige mâinile. 

— Pentru Dumnezeu! Cine eşti tu, Azja? strigă jupân 
Bogusz. 

Mellechowicz înălţă capul: 

— Viitorul hatman al tătarilor! 

Strălucirea flăcării căzu în clipa aceea pe faţa lui Azja, 
luminându-i trăsăturile crunte şi frumoase în acelaşi timp, 
iar lui jupân Bogusz i se păru că înaintea lui stă un alt om, 
atâta măreție şi mândrie se desprindeau din înfăţişarea 
tânărului tătar. Jupân Bogusz simţi că Azja spunea 


adevărul. Dacă s-ar fi vestit asemenea chemare a 
hatmanului, toţi lipcanii şi ceremişii s-ar fi întors fără să mai 
stea pe gânduri şi odată cu ei ar fi venit şi destui tătari 
sălbatici. Bătrânul şleahtic cunoştea prea bine Crîmul, unde 
fusese rob de două ori şi unde, după ce fusese răscumpărat 
de hatman, avusese şi însărcinarea de sol; cunoştea curtea 
din Bahcisarai şi urdiile aşezate de la Don până la 
Dobrogea; ştia că multe auluri sufereau iama de foame; ştia 
că mârzacii cârteau împotriva lăcomiei şi asprimii 
oamenilor hanului, că şi la Crim se răsculau adesea, aşa că 
pricepu dintr-odată că pământul mănos şi privilegiile i-ar fi 
atras pe toţi cei care nu se simțeau în largul lor şi în 
siguranţă în vechile aşezări. 

I-ar fi atras şi mai mult, dacă i-ar fi chemat fiul lui Tuhai- 
bei. Numai el ar fi putut să înfăptuiască asemenea treabă, 
nimeni altcineva. Numai el, sprijinit de slava părintelui său, 
ar fi putut să ridice aulurile, să răzvrătească o jumătate a 
Crimului împotriva celeilalte, să urnească hoardele 
sălbatice de la Biatogrod şi să clatine întreaga putere a 
hanului, ba chiar şi pe a sultanului! 

Dacă hatmanul consimţea să folosească asemenea prilej, 
trebuia să-l socotească pe fiul lui Tuhai-bei ca pe un om 
căzut din cer. 

Aşadar, jupân Bogusz începu să se uite cu alţi ochi la Azja 
şi să se minuneze tot mai mult, cum de se născuseră astfel 
de gânduri în capul lui. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare, 
atât i se păreau de măreţe. Cu toate acestea, mai avea încă 
multe îndoieli în sufletul lui, aşa că după un timp îl întrebă: 

— Ştii însă că pentru aşa ceva s-ar putea să avem război 
cu turcii? 

— N-are a face! război tot o să fie! De ce au primit urdiile 
poruncă să pornească spre Adrianopol? Poate să nu fie 
război numai dacă se vor isca frecuşuri în împărăţia 
sultanului; iar dacă va fi nevoie să plecăm la luptă, apoi 
jumătate din urdie va fi de partea noastră. 


„Împieliţatul, găseşte răspuns la orice argumentuml” 
gândi jupân Bogusz. 

— Mi se învârte capul! spuse după o vreme. Vezi tu, Azja, 
oricum lucrul nu e prea uşor. Ce vor zice regele, cancelarul 
şi stările? Ce vor zice şleahticii, dintre care cei mai mulţi 
nu-l au la inimă pe hatman? 

— Eu n-am trebuinţă decât de încuviințarea hatmanului în 
scris, şi după ce ne-om aşeza aici, n-au decât să încerce să 
ne alunge! Cum vor putea să ne alunge şi cu ce? l-aţi goni 
bucuroşi şi pe zaporojenii de la Sici, dar n-aveţi cum. 

— Hatmanul nu-şi va lua asemenea răspundere. 

— Va avea de partea Luminăţiei Sale cincizeci de mii de 
săbii tătăreşti, în afară de oştenii pe care-i are acum. 

— Şi cazacii? Pe cazaci i-ai uitat? Se vor împotrivi 
numaidecât. 

— Tocmai de aceea e nevoie de noi aici, ca să stăm ca o 
sabie gata să cadă asupra grumazului cazacilor. Pe cine se 
bizuie Dorosz? Pe tătari! Dacă-i iau tătarii din mână, Dorosz 
va fi silit să-şi plece fruntea înaintea hatmanului. 

Azja îşi întinse palmele, răsfirându-şi degetele ca nişte 
gheare de vultur, apoi apucă mânerul săbiei. 

— O să le arătăm noi drepturi cazacilor! Îi facem ţărani şi 
punem stăpânire pe toată Ucraina, jupâne Bogusz. Aţi 
crezut că eu sunt un om mărunt, dar nu sunt chiar atât de 
mărunt cum i s-a părut lui Nowowiejski, căpeteniilor de aici 
şi Domniei Tale! Uite că eu m-am gândit ziua şi noaptea la 
treaba asta, de-am slăbit şi faţa mi s-a scofâlcit, priveşte şi 
Domnia Ta! şi a înnegrit. Ce-am plănuit însă e bine plănuit, 
de aceea ţi-am spus Domniei Tale că numai în mine sunt 
nădejdea şi puterea. Vezi şi Domnia Ia ce lucruri măreţe; 
du-te degrabă la hatman, convinge-l să-mi dea înscrisul şi 
eu n-o să port de grija stărilor. Hatmanul are suflet mare, 
hatmanul va înţelege că asta înseamnă nădejde şi tărie. 
Spune-i şi hatmanului că eu sunt fiul lui Tuhai-bei, că numai 
eu pot să înfăptuiesc acest plan; spune-i tot şi convinge-l. 
Dar, pentru Dumnezeu! să facem totul cât mai e vreme, 


acum când stepa e acoperită de zăpadă, fiindcă la 
primăvară va începe războiul. Domnia 'Ta du-te şi întoarce- 
te repede, ca să ştiu cât mai curând ce trebuie să fac. 

Jupân Bogusz nu băga de seamă că Azja vorbea 
poruncitor, ca şi când ar fi ajuns hatman şi i-ar fi dat 
îndrumări unui om aflat sub ordinele lui. 

— Mâine mă odihnesc - răspunse - dar poimâine pornesc 
la drum. Să dea Dumnezeu să-l mai găsesc pe hatman la 
Jaworâw! El hotărăşte repede şi vei avea răspunsul pe dată. 

— Domnia Ta cum gândeşti? hatmanul va încuviinţa? 

— Se prea poate să-ţi poruncească să te duci la el, de 
aceea să nu pleci la Raszkow; de aici ajungi mai iute la 
Jaworâw. Nu ştiu dacă-ţi va da dreptate, dar va cumpăni 
înainte cu multă luare-aminte, pentru că argumenta pe care 
le aduci sunt puternice. Pe legea mea nu mă aşteptam la 
una ca asta de la tine, dar văd că nu eşti un om obişnuit şi 
Dumnezeu te-a făcut pentru lucruri mari. Ei, Azja, Azja! nu 
eşti mai mult decât ajutorul căpeteniei într-un steag de 
lipcani şi cloceşti în capul tău asemenea gânduri 
înfricoşătoare. De-acum n-am să mai mir dacă am să văd 
pana de stârc la calpac şi tuiul fluturând deasupra ta... 
Cred că ţi-a fugit şi somnul din această pricină... Poimâine o 
iau din loc; să mă odihnesc numai puţin, iar acum mă duc, 
că-i târziu şi-mi uruie capul ca o moară. Rămâi cu 
Dumnezeu, Azja... Îmi vâjâie tâmplele, ca şi când m-aş fi 
îmbătat... Rămâi cu Dumnezeu, Azja, fiu al lui Tuhai-bei! 

Jupân Bogusz strânse mâna slăbită a tătarului, se îndreptă 
spre uşă şi spuse: 

— Păi cum?... Oşteni noi pentru Republică... sabie 
deasupra grumazului căzăcesc... Dorosz pus cu botul pe 
labe... frecuşuri la Crîm... puterea turcească zdruncinată... 
sfârşitul jafurilor în Rutenia... Doamne sfinte! 

leşi minunându-se, iar Azja privi o clipă în urma lui şi 
şopti: „lar pentru mine tuiul, buzduganul de hatman şi... cu 
voie sau fără voie - ea! Altminteri, vai vouă!” 


Dădu peste cap horilca ce mai rămăsese în ulcica de tablă 
şi se trânti pe patul acoperit cu piei, care se afla într-un colţ 
al odâii. Focul se stinse pe vatră, dar pe fereastră 
pătrunseră razele lunii care se înălţase sus pe cerul rece de 
iarnă. 

O vreme Azja stătu liniştit, dar se vede că nu putea să 
doarmă. În cele din urmă se sculă, se apropie de fereastră 
şi îşi aţinti ochii la luna care călătorea ca o corabie 
singuratică prin pustietăţile nemăsurate ale cerului. 

Tânărul tătar privi mult timp la ea, apoi îşi duse pumnii la 
piept, ridică degetele mari şi, dintre buzele lui care înainte 
cu un ceas îl recunoşteau pe Hristos, se smulse o litanie, 
jumătate cântec, jumătate vorbire, plină de alean: „Allah! 
Allah! Allah! Allah! Mahomed Rasulallah!” 

CAPITOLUL XXIX. 

CHIAR A DOUA ZI DE DIMINEA ŢĂ, Basia se sfătui cu 
soţul şi cu jupân Zagtoba, cum să unească cele două inimi 
îndurerate care se iubeau. Amândoi râseră de înflăcărarea 
ei şi nu încetară s-o ia în zeflemea, dar făcându-i toate voile 
întotdeauna ca unui copil răsfăţat, îi făgăduiră până la urmă 
s-o ajute. 

— Cel mai bine ar fi - zise Zagtoba - să-l convingem pe 
bătrânul Nowowiejski să nu ia fetele cu el la” Raszkow, mai 
ales că s-a lăsat frigul şi nici drumul nu e cu totul fără 
primejdii; tinerii o să se vadă şi o să se îndrăgostească 
iarăşi la toartă. 

— Aşa e cum nu se poate mai bine! consimţi Basia. 

— Bine, rău - răspunse Zagtoba - tu nu trebuie să-i pierzi 
din ochi. Tu eşti femeie şi gândesc că ai să-i fi alături, 
pentru că femeile totdeauna îşi ating scopurile; ai grijă însă 
ca să nu-şi bage diavolul codiţa şi să-şi facă mendrele. 
Atunci ţi-ar fi ruşine că s-a întâmplat cu sprijinul tău. 

Basia începu să se stropşească la jupân Zagtoba, ca o 
pisicuţă, după care se împotrivi: 

— Domnia Ta te lauzi că în tinereţe ai fost turc şi crezi că 
oricine e la fel!... Dar Azja nu-i aşa! 


— Nu e turc, e doar tătar. Bine-ţi mai stă să răspunzi de 
dragostea tătarului! 

— Amândoi se gândesc mai mult la suferinţa lor, la 
durerea lor grozavă... lar Ewka e o fată cinstită. 

— Numai că are o faţă, de parcă i-ar fi scris cineva pe 
frunte: „Uite-mi gura!” A! e ca o stâăncuţă. leri am băgat de 
seamă că dacă se întâmplă să stea la masă înaintea unui 
flăcău chipeş, răsuflă cu atâta foc, încât împinge mereu 
talerul la o parte, fiind nevoită să-l tragă iar spre ea. Îţi 
spun eu că e tare rea de muscă! 

— Domnia Ta vrei să plec de-aici? 

— Nu pleci tu când e vorba de peţit. Te cunosc eu şi ştiu că 
n-ai să pleci! E însă cam devreme să te apuci de peţit, 
fiindcă asta e îndeletnicirea femeilor în vârstă. Jupâneasa 
Boska îmi spunea ieri că atunci când te-a văzut întorcându- 
te de la încăierare în nădragi te-a luat drept feciorul 
jupânesei Wotodyjowska, care învaţă să lupte pe lângă gard. 
Ţie nu-ţi place să fii aşezată, dar pesemne că nici aşezarea 
nu vrea să se lipsească de tine, lucru care se vede 
numaidecât din făptura-ţi plăpândă. Parcă eşti un ştrengar, 
pe legea mea! Ehe, femeile de-acum nu mai seamănă cu 
cele de altădată. Pe vremea mea, când se aşeza o femeie, 
apoi scârţâia laviţa sub ea, ca şi când ar fi călcat cineva pe 
coada unui câine, pe când tu poţi să călăreşti fără şa pe o 
pisică, fără ca animalul să te simtă ca pe o povară... Se mai 
spune că nevestele care se apucă să peţească nu mai au 
copii. 

— Se spune într-adevăr aşa? întrebă micul viteaz neliniştit. 

Dar jupân Zagtoba începu să râdă, iar Basia îşi lipi 
obrăjorul trandafiriu de faţa soţului şi-i spuse cu jumătate 
de glas: 

— Michatek! O să mergem odată la Czestochowa să ne 
rugăm Sfintei Fecioare şi toate vor fi bine! 

— E cel mai bun mijloc - zâmbi Zagtoba. 

Cei doi soţi se îmbrăţişară îndată, apoi Basia zise: 


— Acum hai să vorbim de Azja şi Ewunia. Cum să-i ajutăm? 
Noi suntem fericiţi, de ce să nu fie şi ei? 

— După ce va pleca Nowowiejski, o să le fie şi lor mai bine 
- spuse micul cavaler. Cu el le-ar fi cu neputinţă să se vadă, 
mai ales că Azja îl urăşte pe bătrân. Dacă şleahticul i-ar da- 
o pe Ewka, poate că ar uita vechea ranchiună şi ar începe 
să ţină unul la altul, ca socru şi ginere ce s-ar afla. După 
cum mă duce mintea pe mine, greutatea nu e să-i apropiem 
pe cei doi tineri, că ei se iubesc şi aşa, ci să-l câştigăm pe 
bătrân. 

— E un om tare aspru! spuse jupâneasa Wotodyjowska. 

La care Zagtoba: 

— Baska, închipuie-ţi că ai o fiică şi trebuie s-o dai după un 
tătar! 

— Azja e cneaz! răspunse Basia. 

— Nu tăgăduiesc că Tuhai-bei se trăgea dintr-un sânge 
ales, dar uite că şi Hassling era şleahtic, dar Krzysia 
Drohojowska nu l-ar fi luat, dacă nu devenea polonez. 

— Atunci străduiţi-vă să-l faceţi şi pe el polonez! 

— Nu e chiar atât de uşor! Chiar dacă i-ar da cineva 
blazonul lui, e nevoie să fie întărit în seim, iar pentru asta 
trebuie timp şi protecţie. 

— Protecţia s-ar găsi ea, dar e mai rău că nu prea avem 
timp. Hatmanul l-ar ajuta pe Azja, că el ţine foarte mult la 
oşteni. Michat, scrie-i hatmanului! Vrei să-ţi aduc cerneală, 
pene, hârtie? Scrie-i numaidecât! Iţi aduc repede tot ce-ţi 
trebuie, şi lumânare, şi pecetea, dar tu apucă-te şi scrie 
fără întârziere. 

Wolodyjowski începu să râdă: 

— Dumnezeule atotputernic! spuse - te-am rugat să-mi dai 
o soţie aşezată, cu mintea limpede, şi tu mi-ai dat o vijelie. 

— Vorbeşte tu aşa, vorbeşte; că dacă am să moreu...! 

— A, fire-ai să fii tu! strigă repede micul viteaz. Fire-ai să 
fii! Ptiu! bate-n lemn. 

Apoi se întoarse către jupân Zagloba: 


— Domnia Ta nu ştii niscaiva cuvinte împotriva 
farmecelor? 

— Ba ştiu şi le-am şi rostit! răspunse Zagtoba. 

— Scrie! strigă Basia, că nu mai am răbdare! 

— Aş scrie şi douăzeci de scrisori, numai să-ţi fac plăcere, 
deşi nu prea ştiu la ce-ar folosi, pentru că nici hatmanul nu 
poate face nimic, iar protecţia e bună numai la vremea 
potrivită. Dragă Basia, jupâniţa Nowowiejska ţi-a destăinuit, 
foarte bine, dar cu Azja n-ai vorbit nimic şi nici până acum 
nu ştii dacă-i poartă dragoste Ewuniei. 

— Nacţi-o bună! Cum să nu-i poarte, dată a sărutat-o în 
magazie! 

— Suflet de aur! rosti Zagtoba râzând. Parcă ai fi un copil 
nou-născut, numai că dai din gură mai bine. Scumpa mea, 
dacă eu şi Micha! am vrea să ne căsătorim cu toate câte s-a 
întâmplat să le sărutăm, ar trebui să primim numaidecât 
credinţa lui Mahomed şi eu să fiu padişah, iar el hanul 
Crimeii, nu-i aşa Michat? 

— Pe Michat l-am mai bănuit o dată când încă nu eram 
soţia lui! spuse Basia. 

Şi, apropiindu-i degeţelul de ochi, începu să se 
hârjonească: 

— Aha, mişcă din mustăcioară, mişcă! Nu tăgăduieşti! Ştiu 
eu ce ştiu! şi tu ştii!... la Ketling...! 

Micul viteaz mişca într-adevăr din mustăţi ca să arate că 
nu-i pasă şi în acelaşi timp să-şi ascundă tulburarea, în 
sfârşit, vrând să-i îndrepte luarea-aminte spre altceva, 
spuse: 

— Aşa că nu ştii dacă Azja e îndrăgostit de Nowowiejska. 

— Aşteptaţi puţin, am să-l iau la întrebări între patru ochi. 
Dar e îndrăgostit! Trebuie să fie îndrăgostit! Altfel nu mai 
vreau să ştiu de el! 

— Pe legea mea! E gata să-l forţeze s-o iubească! se 
minună Zagtoba. 

— Am să-l şi forţez, să ştiu că trebuie să vorbesc numai cu 
el în fiecare zi! 


— Mai întâi cercetează-l - o îndemnă micul viteaz. E cu 
putinţă să nu recunoască dintr-odată, că e cam sălbatic. Dar 
nu-i nimic! încetul cu încetul ai să te împrieteneşti tot mai 
mult cu el, ai să-l cunoşti mai bine, ai să-l înţelegi şi abia 
atunci vei şti ce să faci. 

Micul cavaler se întoarse iarăşi către jupân Zagtoba: 

— Ea pare uşuratică, dar are mintea pătrunzătoare! 

— Caprele sunt iuți de obicei! zise jupân Zagtoba cu 
gravitate. 

Vorbirea le fu întreruptă de jupân Bogusz care dădu buzna 
ca o furtună şi abia apucă să sărute mâna Basiei, că şi 
începu să strige: 

— A, nimeri-l-ar ghiulelele pe Azja ăsta! Toată noaptea n- 
am putut să închid ochii, potopi-l-ar pădurea! 

— Cu ce s-a făcut vinovat Azja faţă de Domnia Ta? întrebă 
Basia. 

— Domniile Voastre, ştiţi ce-am făcut noi ieri? 

Şi jupân Bogusz îşi holbă ochii şi începu să se uite la cei de 
faţă: 

— Ei, ce? 

— Istoria! Pe legea mea! că nu mint deloc. 

— Ce istorie? 

— Istoria Republicii. E pur şi simplu un om mare. Jupân 
Sobieski va rămâne şi el mirat când am să-i înfăţişez 
gândurile lui Azja. Domniile Voastre, vă repet, e un om mare 
şi îmi pare tare rău că nu mi-e îngăduit să spun mai mult; 
sunt sigur că v-aţi mira şi Domniile Voastre, cum m-am 
mirat şi eu. Vă spun doar că dacă va izbuti în ceea ce vrea 
să întreprindă, atunci numai Dumnezeu ştie până unde va 
ajunge! 

— De pildă? întrebă Zagtoba. Va ajunge hatman? 

Jupân Bogusz îşi puse mâinile în şold: 

— Întocmai! va ajunge hatman! îmi pare rău că nu pot să 
vă spun mai mult... are să ajungă hatman şi basta! 

— Poate peste câini? sau va umbla în urma boilor? Văcarii 
îşi au şi ei hatmanii lor! Ptiu! Ce vorbe-ţi ies din straja gurii, 


jupâne stolnic? Că e fiul lui Tuhai-bei, foarte bine, dar dacă 
el o să ajungă hatman, apoi eu ce-o să ajung? Dar Michat, 
dar Domnia Ta? Te pomeneşti că după Crăciun o să luăm 
locul celor trei crai, aşteptând ca Gaspar, Melchior şi 
Baltazar să se lepede de coroane. Pe mine cel puţin m-a uns 
şleahta mare cârmuitor de oşti şi numai din prietenie i-am 
lăsat această cinste lui jupân Pawelţ( 125), însă, pe legea 
mea! prevestirile Domniei Tale nu le înţeleg deloc! 

— Iar eu îţi spun Domniei Tale că Azja e un om mare! 

— N-am spus eu? se bucură Basia, întorcându-se spre uşa 
prin care intrau ceilalţi oaspeţi din staniţă. 

Întâi intrară jupâneasa Boska cu Zosia cea cu ochii azurii 
şi jupân Nowowiejski cu Ewunia care, după o noapte 
aproape nedormită, arăta mai proaspătă şi mai atrăgătoare 
decât de obicei. Dormise prost pentru că o neliniştiseră 
visuri ciudate; îl visase pe Azja, numai că mai frumos şi mai 
stăruitor ca altădată. Ewka roşea ca racul când îşi aducea 
aminte de el, părându-i-se că toţi îi vor ghici visul când îi vor 
vedea ochii. 

Dar nu se uita nimeni la ea, deoarece începură să-i dea 
bineţe polcovnicesei, după care jupân Bogusz se porni 
iarăşi să laude însuşirile şi măreţia predestinării lui Azja, iar 
Basia era bucuroasă că Ewka şi jupân Nowowiejski trebuiau 
să asculte şi ei. 

Bătrânul şleahtic se mai potolise de când se întâlnise 
prima dată cu tătarul; acum era mult mai liniştit. Nu mai 
pretindea că e omul lui. La drept vorbind, descoperirea că 
Azja e un cneaz tătar, fiul lui Tuhai-bei, îl tulburase şi pe el 
destul de mult. De asemenea, ascultase cu admiraţie când 
se vorbise despre vitejia lui neobişnuită şi despre faptul că 
hatmanul îi încredinţase o însărcinare atât de însemnată, 
cum era atragerea în slujba Republicii a tuturor lipcanilor şi 
ceremişilor. Lui jupân Nowowiejski i se părea uneori că e 
vorba de cu totul altceva, atât de mult crescuse Azja şi în 
ochii lui. 


Iar jupân Bogusz repeta întruna, luându-şi o înfăţişare de 
mare taină: 

— Asta nu înseamnă nimic faţă de câte-l aşteptă, dar nu 
mi-e îngăduit să spun mai multe. 

Când văzu însă că ceilalţi clătinau din cap cu îndoială, 
strigă: 

— Cei mai mari oameni din Republică sunt acum hatmanul 
Sobieski şi acest fiu al lui Tuhai-bei! 

— Pentru Dumnezeu! întrebă jupân Nowowiejski, 
pierzându-şi răbdarea - o fi cneaz sau n-o fi, dar ce poate să 
ajungă el în această Republică, de vreme ce nu este nici 
măcar şleahtic şi n-are nici dreptul de împământenire? 

— Hatmanul o să-i întărească zece asemenea drepturi! 
strigă Basia. 

Jupâniţa Ewka asculta aceste laude cu ochii aproape 
închişi şi cu inima bătând să-i spargă pieptul. E greu de 
ştiut dacă ar fi bătut tot aşa de tare şi pentru bietul şi 
sărmanul Azja, cum bătea pentru Azja marele oştean şi om 
de viitor. Noua strălucire o copleşea, iar amintirea 
sărutărilor de odinioară şi visele de acum făceau să-i treacă 
fiori de plăcere prin trupul feciorelnic. 

„E atât de mare şi se bucură de atâta faimă! se gândea 
Ewka. Ce să te mai miri că e iute ca focul”. 

CAPITOLUL XXX. 

ÎN ACEEAŞI ZI BASIA ÎL LUĂ pe tătar la întrebări. 
Prevenită în legătură cu sălbăticia lui Azja şi ascultând de 
sfatul soţului, se hotări să nu se arate prea stăruitoare de la 
început. 

Cu toate acestea, abia se ivi înaintea ei, că-l şi întrebă de-a 
dreptul: 

— Jupân Bogusz zice că Domnia Ta eşti un om însemnat, 
dar eu gândesc că nimeni, oricât de însemnat ar fi, nu se 
poate feri de dragoste. 

Azja îşi lăsă pleoapele peste ochi şi îşi înclină fruntea. 

— Domnia "Ia ai dreptate! încuviinţă. 


— Vezi, Domnia Ta, în asemenea împrejurări inima începe 
deodată să bată, şi gata! 

Spunând acestea, Basia începu să-şi scuture ciuful cânepiu 
şi să clipească din ochi, vrând să arate că şi ea se pricepe 
foarte bine la treburi din astea şi că socoteşte că-i vorbeşte 
unui ageamiu. Azja îşi înălţă capul şi învălui cu privirea 
această făptură minunată. Niciodată nu i se păruse atât de 
frumoasă ca acum, când ochişorii îi străluceau de 
curiozitate şi vioiciune, iar faţa îmbujorată, de copilă, se 
ridica spre el plină de zâmbete. 

Cu cât citea mai multă nevinovăție pe chipul ei, cu atât îl 
atrăgea mai puternic, cu atât mai mult creşteau poftele în 
el, dragostea îl stăpânea mai cu putere şi-l îmbăta ca vinul, 
îndepărtându-i orice altă dorinţe. Nu mai voia decât s-o 
smulgă de lângă soţul ei, s-o răpească doar pentru el, s-o 
strângă la piept o veşnicie, să-şi lipească buzele de gura ei, 
să-i simtă braţele încolăcindu-i gâtul şi s-o iubească, s-o 
iubească asemenea unui nebun, de-ar fi să piară şi el, şi ea. 

La acest gând, lumea începu să se învârtească în jurul lui; 
pofte tot mai cutezătoare se târau din peşterile sufletului 
său, cum ies şerpii din crăpăturile stâncilor; era însă un om 
cu o mare stăpânire de sine,.aşa că-şi spuse: „Nu e încă 
timpul!” şi îşi ţinu inima în puterea voinţei, ca pe un 
armăsar focos în strânsoarea arcanului. 

Stătea înaintea ei, chipurile rece, cu toate că gura şi ochii 
erau cuprinse de vâlvătaie, iar pupilele-i prăpăstioase 
spuneau tot ce nu putea să-i mărturisească buzele strânse. 

Baska însă, având sufletul curat ca apa de izvor şi mintea 
preocupată de cu totul altceva, nu înţelesese graiul acesta 
mut; în clipa aceea tocmai se gândea ce să-i mai spună 
tătarului, aşa că, ridicându-şi un deget, îi zise: 

— Nu sunt puţini cei care poartă în inima lor o dragoste 
ascunsă, despre care nu îndrăznesc să vorbească nimănui, 
dar dacă şi-ar descărca sufletul poate că ar afla lucruri care 
să-i bucure. 


Faţa lui Azja se întunecă; un timp o nădejde nebunească îi 
trecu prin cap ca un fulger, dar îşi ţinu firea şi întrebă: 

— Domnia Ta despre ce doreşti să vorbim? 

— Alta în locul meu - răspunse Basia - ţi-ar spune de-a 
dreptul că femeile sunt tare nerăbdătoare şi nesăbuite, dar 
eu nu sunt aşa. De ajutat, te-aş ajuta din toată inima, dar nu 
pretind să mărturiseşti numaidecât; eu îţi spun Domniei 
Tale numai atâta: nu te ascunde şi vino la mine când vrei, 
fiindcă am vorbit şi cu bărbatul meu; încet-încet Domnia Ta 
ai să te obişnuieşti, ai să vezi că-ţi vreau binele şi ai să ştii 
că nu te întreb doar aşa, fără nici o noimă, ci dintr-o 
compătimire adâncă, iar dacă vreau să vă ajut, apoi trebuie 
să fiu sigură şi de simţămintele Domniei Tale. Domnia a se 
cuvine să le arăţi cel dintâi; dacă Domnia a ai să mi te 
destănuieşti mie, poate că şi eu am să-ţi spun câte ceva. 

Fiul lui Tuhai-bei înţelese pe dată cât de deşartă-i fusese 
nădejdea care-i fulgerase prin minte şi ghici numaidecât că 
e vorba de Ewka Nowowiejska; toate blestemele care se 
îngrămădiseră în sufletul lui împotriva familiei întregi i se 
îmbulziră pe buze. Ura izbucni în el ca o flacără, cu atât mai 
mare cu cât înainte se lăsase legănat de alte visuri. Dar se 
înfrână. Avea nu numai o mare stăpânire de sine, ci şi 
viclenia oamenilor din Răsărit. Îşi dădu seama că dacă-l va 
împroşca cu noroi pe Nowowiejski nu se va mai bucura de 
bunăvoința Basiei şi nu va putea s-o vadă în fiecare zi, dar 
pe de altă parte simţea că cel puţin acum nu este în stare s- 
o mintă pe fiinţa dragă împotriva inimii şi să-i spună că 
iubeşte pe alta. 

Zbuciumul lăuntric, chinurile care-i sfâşiau sufletul îl 
făcură să se arunce deodată la picioarele Basiei şi să 
înceapă a i le săruta spunând: 

— În mâinile Domniei Tale îmi încredinţez inima, în mâinile 
Domniei Tale îmi pun soarta mea. Nu-mi doresc să fac decât 
ce-mi porunceşti Domnia Ta, altă voinţă nu vreau să cunosc. 
Domnia Ta fă cu mine ce vrei! Viaţa mea se scurge în 


veşnică suferinţă, nefericitul de mine! Îndură-te de mine, 
Domnia la! Să ştiu că mi se va pierde urma, că voi pieri! 

Începu să geamă, fiindcă simţea o durere nemărginită şi 
poftele nemărturisite îl ardeau ca o flacără vie. Basia socoti 
că în vorbele lui răbufnea patima îndelung tăinuită, 
dragostea lui pentru Ewka, aşa că fu cuprinsă de milă şi 
două boabe de lacrimi îi străluciră în ochi. 

— Ridică-te, Azja! îi spuse tătarului îngenuncheat. Eu ţi-am 
arătat întotdeauna bunăvoință şi vreau să te ajut şi acum; 
Domnia Ta te tragi dintr-un sânge ales şi mai mult ca sigur 
că pentru meritele Domniei Tale vei căpăta dreptul de 
împământenire, iar jupân Nowowiejski se va lăsa convins, 
fiindcă şi el te priveşte cu alţi ochi. Cât despre Ewka... 

Basia se sculă de pe laviţă, îşi înălţă feţişoara îmbujorată, 
zâmbitoare şi, ridicându-se în vârful degetelor, şopti la 
urechea lui Azja: 

— Ewka te iubeşte! 

Faţa tătarului se încreţi ca de turbare; îşi apucă moţul cu 
amândouă mâinile şi, uitând de mirarea pe care putea s-o 
stârnească asemenea strigăte, repetă de câteva ori cu glas 
răguşit: 

— Allah! Allah! Allah! 

Apoi se năpusti afară. 

Basia privi o clipă în urma lui; strigătul n-o uimi prea mult, 
întrucât îl auzise şi la oştenii polonezi, dar văzând 
răbufnirea tânărului lipcan, îşi spuse în gând: „E o 
adevărată vâlvătaie! E nebun după ea!” 

După care alergă ca o vijelie să dea seamă soţului, lui 
jupân Zagtoba şi Ewei. Pe Wotodyjowski îl găsi în cancelarie, 
ocupat cu condicele steagurilor din întăritura de la 
Chrepti6w. Stătea şi scria, dar ea dădu buzna peste ei şi 
strigă: 

— Ştii că am vorbit cu el? Mi-a îngenuncheat la picioare! E 
nebun după ea! 

Micul oştean lăsă pana din mână şi începu să se uite la 
Basia. Era atât de vioaie şi de frumoasă, încât ochii 


începură să-i strălucească şi să-i râdă la ea, apoi braţele i se 
întinseră spre ea. Basia însă se apără în glumă şi repetă 
încă o dată: 

— Azja e nebun după Ewka! 

— Cum sunt şi eu după tine! răspunse micul viteaz, 
îmbrăţişând-o cu putere. 

În aceeaşi zi jupân Zagtoba şi Ewka Nowowiejska aflară 
cum se desfăşurase în amănunt discuţia cu Azja. Inima 
jupâniţei se lăsă în seama acestui simţământ dulce, bătând 
ca un ciocan la gândul primei întâlniri; era şi mai tulburată 
când îşi închipuia ce se va întâmpla când vor rămâne 
singuri. Vedea de pe acum chipul smead al lui Azja 
îngenuncheat la picioarele ei şi-i simţea sărutările pe mâini 
şi acea moleşeală în timpul căreia capul fecioarei se pleacă 
pe umărul drag, iar buzele şoptesc: 

— Şi eu te iubesc! 

Deocamdată, tulburată şi neliniştită, sărută mâinile Basiei, 
privind mereu spre uşă să vadă dacă nu apare făptura 
întunecată, dar frumoasă, a fiului lui Tuhai-bei. 

Azja nu se arătă în întăritură, fiindcă venise la el Halim, 
bătrâna slugă a tatălui său, acum mârzac de seamă printre 
tătarii dobrogeni. 

Halim nu se mai ferea de nimeni, fiindcă la Chreptiow se 
ştia că e mijlocitor între Azja şi rotmiştrii lipcanilor şi 
ceremişilor care trecuseră în slujba sultanului. Amândoi se 
închiseră numaidecât în cvartirul lui Azja, unde Halim, 
făcând plecăciunile cuvenite feciorului lui 'Tuhai-bei, îşi 
încrucişă braţele şi aşteptă întrebările cu capul plecat. 

— Scrisori ai? îl cercetă Azja. 

— N-am nici o scrisoare, effendi. Am poruncă să spun totul 
prin viu grai! 

— Atunci vorbeşte! 

— Războiul e hotărât! La primăvară trebuie să ne ducem 
cu toţii lângă Adrianopol. Bulgarii au şi primit poruncă să 
care fânul şi orzul acolo. 

— Şi hanul unde se va afla? 


— Hanul va porni drept asupra Ucrainei, prin Câmpiile 
Sălbatice la Dorosz. 

— Ce se aude prin locurile de iernat? 

— Se bucură toţi că va fi război şi abia aşteaptă să vină 
primăvara, fiindcă, deşi iama abia a început, sunt lipsuri 
mari în tabere. 

— Adevărat, sunt lipsuri mari? 

— S-au prăpădit o groază de cai. La Biatogrâd unii au 
ajuns să se vândă robi, ca să dureze până la primăvară. S- 
au prăpădit o mulţime de cai, effendi, astă-toamnă a fost 
iarbă puţină în stepă. A uscat-o soarele. 

— Au auzit de fiul lui Tuhai-bei? 

— Am spus atâta cât mi-ai îngăduit să spun. Lipcanii şi 
ceremişii au împrăştiat vestea, dar nimeni nu ştie care-i 
adevărul. Se mai vorbeşte şi că Republica vrea să le dea 
slobozenie şi pământ şi să-i cheme să slujească sub flamura 
feciorului lui Tuhai-bei. Toate aulurile sărace au început să 
fiarbă când au auzit. Vror, effendi, vror! Numai că alţii le 
spun că nu-i nimic adevărat, că Republica îşi va trimite 
oştile asupra lor, iar fiul lui Tuhai-bei nici nu se află. Au fost 
pe la noi şi nişte negustori de la Crîm, care ne-au spus că şi 
acolo se zvoneşte că vlăstarul lui Tuhai-bei ar exista, şi 
lumea se frământă. Dar alţii tăgăduiesc şi-i ţin în frâu pe 
ceilalţi. Dacă s-ar auzi că Luminăţia Ia îi chemi să le dai 
slobozenie, pământ şi slujbă, s-ar aduna ca furnicile... 
Numai să-mi fie îngăduit să vorbesc... 

Faţa lui Azja se lumină de mulţumire şi începu să umble cu 
paşi mari prin încăpere, apoi zise: 

— Halim, fii bine-venit sub acoperişul meu! Stai şi 
mănâncă! 

— Sunt câinele şi sluga ta, effendi - răspunse bătrânul 
tătar. 

Fiul lui Tuhai-bei bătu din palme şi intră un lipcan slujitor 
care, după ce ascultă porunca, aduse mâncarea: horilcă, 
pâine, came afumată, ceva bacalii şi câţiva pumni de 


seminţe de dovleac - delicatesă îndrăgită de toţi tătarii, 
alături de seminţele de floarea-soarelui. 

— Prieten îmi eşti, nu slugă - spuse Azja după ieşirea 
lipcanului - fii bine-venit, pentru că îmi aduci veşti bune; 
stai şi mănâncă. 

Halim începu să mănânce şi nu mai vorbiră nimic până nu 
sfârşi; înfulecă însă la repezeală şi se uită la Azja, aşteptând 
ca acesta să-l întrebe. 

— Aici s-a aflat cine sunt - spuse în cele din urmă fiul lui 
Tuhai-bei. 

— Şi ce s-a întâmplat, effendi. 

— Nimic. Acum mă respectă şi mai mult. Tot trebuia să le 
spun când mă apucam de treabă. Am mai amânat, fiindcă 
aşteptam veşti de la urdii şi voiam ca hatmanul să afle cel 
dintâi, dar a venit Nowowiejski şi m-a recunoscut. 

— Tânărul? întrebă Halim speriat. 

— Bătrânul, nu tânărul. Alah mi i-a trimis pe toţi aici, că e 
şi fata cu el. Lovi-i-ar damblaua. Să ajung eu hatman şi am 
să-mi fac eu de joacă cu ei. Acum mi-o peţesc pe fată, bine? 
în harem e nevoie şi de roabe! 

— Bătrânul te îmbie? 

— Nu!... Ea!... Crede că nu ea mi-e dragă, ci cealaltă. 

— Effendi! rosti Halim ploconindu-se - eu sunt robul casei 
tale şi n-am dreptul să vorbesc în faţa ta; dar eu te-am 
recunoscut printre lipcani, eu ţi-am destăinuit la Bractaw 
cine eşti şi de atunci te slujesc cu credinţă; eu le-am spus şi 
celorlalţi să te socotească drept stăpânul lor, dar cu toate că 
ţin şi ei la tine, nimeni nu te are drag ca mine, îmi este 
îngăduit să vorbesc? 

— Vorbeşte! 

— Tu trebuie să te fereşti de micul viteaz. E aprig la mânie 
şi e cunoscut până la Crîm şi în Dobrogea. 

— Halim, tu ai auzit de Chmielnicki? 

— Am auzit şi asta s-a întâmplat la 'Tuhai-bei, care a mers 
la război cu Chmielnicki împotriva leşilor, a distrus cetăţi, a 
luat avuţii şi... 


— Ştii însă că Chmielnicki i-a luat-o pe Czapliiska lui 
Czaplinski, el singur i-a luat-o şi a avut copii cu ea? Ei şi? S- 
a iscat războiul şi toate oştile hatmanului, ale regelui, ale 
Republicii nu i-au smuls-o înapoi. Eli-a bătut şi pe hatmani, 
şi pe rege, şi pe Republică, pentru că l-a ajutat părintele 
meu şi afară de asta el era hatmanul cazacilor. Eu cine voi 
fi? Hatmanul tătarilor. Trebuie să-mi dea pământuri bogate 
şi vreau oraş pentru reşedinţă, iar în jurul oraşului se vor 
aşeza aulurile în locuri mănoase, iar în auluri vor sta tătarii 
cu săbiile, multe arcuri şi multe săbii! Atunci am s-o răpesc 
pe această frumoasă şi am să mi-o fac soţie şi jupâneasă de 
hatman în oraşul meu; cine va fi mai tare? Eu! Cine va 
ridica pretenţii asupra ei? Micul viteaz!... Dacă va mai 
trăi!... Şi apoi, chiar dacă va trăi şi va urla ca lupul, chiar 
dacă-şi va înfăţişa plângerea regelui însuşi, tu gândeşti că ei 
vor începe un război cu mine pentru o cosiţă bălaie? Au 
avut un asemenea război şi jumătate din Republică a fost 
pârjolită. Cine-mi va ţine piept? Hatmanul? Atunci am să mă 
unesc cu cazacii, am să leg frăţie cu Dorosz şi am să închin 
ţara sultanului. Eu sunt al doilea Chmielnicki, mai bun decât 
el, în mine îşi are sălaşul un leu! Dacă mă vor lăsa s-o iau, 
am să-i slujesc, am să-i bat pe cazaci, am să-i bat pe han şi 
pe sultan, iar dacă nu, am să calc tot Lehistanul în 
picioarele cailor, am să-i iau în sabie pe hatmani, am să te 
împrăştii oştile, am să le ard târgurile şi am să le pierd 
oamenii, eu, fiul lui Tuhai-bei, eu, leul...! 

Ochii lui Azja se umplură de o lumină roşie, colții albi 
începură să-i lucească asemenea lui Tuhai-bei; îşi ridicase 
un braţ şi scutura pumnul ameninţător către miazănoapte; 
era măreț, înfricoşător şi frumos, aşa că Halim începu să-i 
facă plecăciuni şi să repete încet: 

— Allah kerim! Allah kerim!41126) 

Mult timp domni tăcerea. Fiul lui Tuhai-bei se linişti 
treptat, apoi spuse: 

— Bogusz a venit aici. Lui i-am destăinuit puterea şi planul 
meu ca în Ucraina, alături de cazaci, să se statornicească şi 


tătarii care să-şi aibă hatmanul lor, ca şi zaporojenii. 

— Şi ela încuviinţat? 

— Şi-a luat capul în mâini şi mai că s-a înclinat înaintea 
mea, iar a doua zi a şi plecat repede la hatman să-i 
împărtăşească vestea fericită. 

— Effendi! întrebă Halim sfios - şi dacă Marele Leu nu va 
încuviinţa? 

— Sobieski? 

— Întocmai. 

Lumina aceea roşie începu să lucească iarăşi în ochii lui 
Azja, dar totul nu dură decât o clipită. 

Faţa i se potoli pe dată, apoi se aşeză pe laviţă şi, 
sprijinindu-şi capul în mâini, căzu adânc pe gânduri. 

— În mintea mea am cântărit - răspunse în sfârşit - ce 
poate să spună marele hatman când va afla vestea bună de 
la Bogusz. Hatmanul e prea inteligent ca să nu încuviinţeze. 
Hatmanul ştie că la primăvară va avea loc războiul cu 
turcul, pentru care Republica n-are nici bani, nici oameni, 
iar când şi Doroszefko va trece cu cazacii de partea 
sultanului, o nimicire cumplită se poate abate asupra 
întregului Lehistan, cu atât mai mult cu cât nici regele şi 
nici stările nu cred totul cu luare-aminte, ştiu totul şi 
Bogusz nu va tăinui faţă de mine ce se vorbeşte la curtea 
hatmanului. Jupân Sobieski este un mare bărbat, el va 
încuviinţa, căci ştie că atunci când tătarii vor veni aici în 
slobozenie şi li se va da pământ, la Crîm şi în stepele 
dobrogene poate să înceapă războiul între fraţi, care va 
slăbi puterea urdiilor, iar sultanul va trebui să se gândească 
mai întâi cum să liniştească acea răzmeriţă... Între timp, 
hatmanul va avea vreme să se pregătească mai temeinic, 
iar cazacii şi Dorosz vor şovăi în credinţa lor faţă de sultan. 
E singura scăpare pentru Republica atât de slăbită, încât 
până şi întoarcerea câtorva mii de lipcani înseamnă foarte 
mult. Hatmanul ştie asta, hatmanul e înţelept şi va 
încuviinţa... 


— Effendi, mă închin înaintea înţelepciuni tale - răspunse 
Halim - dar ce se va întâmpla dacă Allah îi va întuneca 
mintea Marelui Leu sau dacă satana va face să-i orbească 
îngâmfarea şi să respingă planul tău? 

Azja îşi apropie chipul sălbatic de urechea lui Halim şi 
începu să-i şoptească: 

— Tu ai să rămâi aici până când va veni răspunsul de la 
hatman; nici eu n-am să plec mai înainte la Raszkow. Dacă 
va respinge planurile mele, te voi trimite la Kryczynski şi la 
ceilalţi. Tu ai să le duci porunca de a se strecura de cealaltă 
parte a râului până aproape de Chreptiow şi de a se ţine 
gata, iar eu cu lipcanii am să lovesc garnizoana într-una din 
nopţi şi am să le trag un perdaf de... 

Aici îşi trecu un deget peste beregată şi adăugă: 

— Kesim! kesim! kesim! 

Halim îşi ascunse capul între umeri şi pe faţa lui animalică 
flutură un zâmbet prevestitor de rele. 

— Allah! Şi Micul Şoim... aşa-i? 

— Lui, în primul rând! 

— Şi după aceea trecem în pământurile sultanului? 

— Da... dar cu ea! 

CAPITOLUL XXXI. 

IARNA GEROASA ACOPERI PĂDURILE cu o chiciură 
groasă şi umplu râpele până sus cu nămeţii spulberaţi, 
astfel că tot ţinutul semăna cu o întindere albă. Se abătură 
pe neaşteptate viscole puternice, în timpul cărora oameni şi 
turme pieiră sub linţoliul de zăpadă, drumurile deveniră 
înşelătoare şi primejdioase, dar jupân Bogusz se forţa din 
răsputeri să ajungă la Jaworow spre a-i împărtăşi 
hatmanului cât mai curând gândurile măreţe ale lui Azja. 
Şleahtic din ţinuturile mărginaşe de răsărit, crescut în 
groaza continuă de cazaci şi tătari, preocupat de gândul 
primejdiilor care amenințau Republica din partea 
răzvrătiţilor, a ceambulurilor jefuitoare şi a puterii 
otomane, vedea în aceste planuri izbăvirea ţării şi credea că 
hatmanul divinizat de toată lumea de aici nu va şovăi o clipă 


când va fi vorba de sporirea forţelor Republicii, aşa că 
înainta cu bucuria în suflet fără să ţină seama de viscol, de 
drumurile acoperite cu nămeţi. 

Ajunse la Jaworow într-o duminică, odată cu zăpada, şi 
aflându-l pe hatman, dădu poruncă să fie vestit numaidecât 
de venirea lui, cu toate că fu prevenit să hatmanul e ocupat 
ziua şi noaptea cu scrierea şi trimiterea scrisorilor, neavând 
vreme aproape nici să mănânce. În pofida tuturor 
aşteptărilor, hatmanul ceru să fie chemat îndată. Aşa că 
după ce aşteptă puţin printre curteni, bătrânul oştean făcu 
o plecăciune adâncă înaintea căpeteniei sale. 

Îl găsi pe jupân Sobieski foarte schimbat, cu obrazul supt 
de griji; aceştia erau anii cei mai grei din viaţa lui. Numele 
lui nu răsunase încă până la toate marginile lumii creştine, 
deşi în Republică îl înconjura faima unui mare conducător 
de oşti şi înverşunat al osmanlâilor. 

Datorită acestei faime i se încredinţase mai de mult 
buzduganul de mare hatman şi apărarea hotarului de 
răsărit, dar rangul de hatman nu fusese însoţit nici de oşti şi 
nici de bani. Cu toate acestea, izbânzile se ţinuseră până 
acum pe urmele lui, cum se ţine umbra după om. Cu o mână 
de oşteni bătuse la Podhajce, cu o mână de oşteni trecuse 
ca o flacără de-a lungul şi de-a latul Ucrainei, prefăcând în 
pulbere ceambuluri de mii de tătari, cucerind târgurile 
apărate ale răzvrătiţilor, răspândind pretutindeni spaima la 
auzul numelui de polonez. Acum însă, nefericita Republică 
era ameninţată cu război de una dintre cele mai 
înfricoşătoare puteri din acea vreme - întreaga lume 
musulmană. Pentru Sobieski nu mai era o taină că atunci 
când Doroszefko îi oferise sultanului Ucraina şi pe cazaci, 
acesta făgăduise să ridice Turcia, Asia Mică, Arabia, Egiptul 
până hăt! la mijlocul Africii, să vestească războiul sfânt şi el 
însuşi să ceară Republicii un nou paşalâc. Nimicirea se 
înălța ca o pasăre de pradă deasupra Ruteniei întregi, iar în 
acest timp, în Republică stăpânea neorânduiala, şleahta se 
ridica în apărarea regelui nătâng pe care-l alesese şi, 


adunată în tabere potrivnice, era gata să pornească 
războiul civil. 

Ţara, vlăguită de luptele încheiate nu prea de mult şi de 
cetele şleahticilor înarmaţi, sărăcise; peste tot domnea 
zavistia şi lipsa de încredere rodea inimile. Nu voia nimeni 
să creadă într-un război cu puterea mahomedană şi marele 
conducător era bănuit că răspândeşte înadins asemenea 
zvonuri, ca să abată luarea-aminte de la treburile 
dinăuntru. Ba mergeau până acolo încât îl bănuiau că el 
însuşi e gata să-i cheme pe turci pentru a-şi asigura izbânda 
susținătorilor săi; îl socoteau de-a dreptul trădător şi, dacă 
n-ar fi fost oştirea, nu s-ar fi dat în lături să-l tragă în 
judecată. 

— Iar el, în faţa năvalei care avea să urnească dinspre 
răsărit mii de neamuri sălbatice, sta fără oştire, cu un pumn 
de oameni, mai puţini decât slujitorii de la curtea sultanului; 
fără bani, fără mijloace de luptă cu care să înzestreze 
cetăţile ruinate, fără nădejdea că va învinge, fără putinţa de 
a se apăra, fără convingerea că moartea lui, precum 
odinioară aceea a lui Z6Ikiewski(127), va scutura ţara din 
amorţeală şi-l va trezi pe răzbunător. De aceea, grija se 
statornicise pe fruntea lui, iar chipul impunător, asemenea 
romanilor cu fruntea încununată de lauri, purta urmele 
durerii ascunse şi ale nopţilor nedormite. 

Totuşi, la vederea lui jupân Bogusz, un zâmbet blajin 
lumină obrazul hatmanului; îşi puse mâinile pe umerii celui 
care se înclina înaintea lui şi-i zise: 

— Bun venit, oştene, bun venit! Nu mă aşteptam să te văd 
atât de curând, dar mă bucur cu atât mai mult de asemenea 
oaspete la Jawor6w. De unde vii? De la Kamieniec? 

— Nu, preamărite hatman. Nici n-am trecut pe la 
Kamieniec, vin drept de la Chreptiw. 

— Ce face acolo micul meu viteaz? E sănătos? A izbutit să 
curețe cât de cât codrii de la Uszyca? 

— Codrii sunt atât de paşnici acum, că şi un copil poate să 
treacă prin ei fără nici o primejdie. Lotrii au fost spânzurați, 


iar în ultimele zile din toată ceata lui Azba-bei n-a rămas 
picior de om în viaţă. Am sosit acolo chiar în ziua când îl 
nimiciseră. 

— Îl recunosc pe Wotodyjowski. Numai Rusczyc de la 
RaszkOw se poate măsura cu el. Şi ce spun stepele? Sunt 
veşti proaspete dinspre Dunăre? 

— Sunt, dar nu prea bune. La sfârşitul iernii se va ţine la 
Adrianopol un mare congressus al oştilor. 

— Asta o ştiu. Acum nu mai pot să fie decât veşti proaste; 
din ţară, de la Crîm sau de la Stambul, sunt la fel. 

— Nu întru totul, luminate hatman; eu însumi aduc o ştire 
atât de bună, încât dacă aş fi turc sau tătar, aş cere o 
răsplată pe măsură. 

— Apoi atunci ai picat din cer! Haide, spune repede şi 
spulberă-mi supărarea. 

— Luminăţia Ta, am îngheţat atât de rău, că mi-a înţepenit 
limba în gură. 

Hatmanul bătu din palme şi-i porunci slujitorului să aducă 
mied. După o clipă fu adus un urcior colbuit şi odată cu el 
sfeşnice cu lumânări aprinse, căci, deşi era încă devreme, 
ziua era atât de mohorâtă din pricina norilor încărcaţi de 
zăpadă, încât în încăperi şi afară parcă se lăsase amurgul. 

Hatmanul turnă şi ciocni cu oaspetele care, înclinându-se 
adânc, îşi dădu paharul peste cap şi rosti: 

— Cea dintâi noutate e că acel Azja care avea să întoarcă 
rotmiştrii lipcanilor şi ai ceremişilor în slujba noastră nu se 
numeşte Mellechowicz, ci e fiul lui Tuhai-bei! 

— Al lui Tuhai-bei? întrebă mirat jupân Sobieski. 

— Întocmai, Luminăţia Ta. S-a descoperit că jupân 
Nienaszyniec l-a răpit de copil de la Criîm, dar l-a pierdut pe 
drumul de întoarcere, iar Azja a nimerit la jupân 
Nowowiejski, unde a crescut fără să ştie că se trage din 
asemenea părinte. 

— Mi se părea şi mie de mirare că fiind atât de tânăr se 
bucură totuşi de atâta respect printre tătari. Abia acum 
înţeleg totul; doar şi cazacii, chiar aceia care ne-au păstrat 


credinţă, îl socotesc pe Chmielnicki un sfânt şi se mândresc 
cu el. 

— Întocmai, întocmai! Aşa i-am spus şi eu lui Azja! adăugă 
jupân Bogusz. 

— Neiînţelese sunt căile Domnului - răspunse hatmanul 
după o vreme. Bătrânul Tuhai-bei a vărsat râuri de sânge în 
ţara noastră, iar fiul lui ne slujeşte pe noi, cel puţin până 
acum, cu destulă credinţă, pentru că n-am ştire că i-ar fi 
venit pofta să guste măririle de la Crîm. 

— Acum? Acum e şi mai credincios, şi aici începe a doua 
veste în care poate că se află şi puterea şi scăparea ţării 
noastre zbuciumate. Dumnezeu mi-e martor că din pricina 
acestei noutăţi n-am ţinut seama de oboseală şi de 
primejdii, grăbindu-mă s-o împărtăşesc Luminăţiei Tale şi 
să-ţi mângâi inima. 

— Ascult cu luare-aminte - îl îndemnă jupân Sobieski. 

Bogusz începu să înfăţişeze planurile feciorului lui Tuhai- 
bei şi le înfăţişă cu atâta înflăcărare, încât deveni cu 
adevărat convingător. Din când în când, cu mâna-i 
tremurând de tulburare, îşi turna mied în pocal vărsând 
peste margini aleasa băutură, şi vorbea, vorbea... 

Pe dinaintea ochilor uimiţi ai marelui hatman se perindau 
parcă imaginile limpezi ale viitorului: mii, zeci de mii de 
tătari grăbeau cu neveste, cu copii şi cu turme să ia în 
stăpânire pământul şi să se bucure de slobozenie; cazacii, 
înfricoşaţi de această nouă forţă a Republicii, se ploconeau 
cu umilinţă până la pământ înaintea ei, a regelui şi a 
hatmanului; în Ucraina nu mai erau răscoale, pe vechile 
şleauri nu mai năvăleau în Rutenia bulucurile, în schimb, 
alături de oastea polonă şi cazacă băteau drumurile stepei 
în sunet de trâmbiţă şi bubuituri de tobe ceambulurile 
şleahticilor tătari din Ucraina. 

Şi ani după ani veneau arabale încărcate, în ciuda 
poruncilor hanului şi ale sultanului, cu potop de lume care 
părăsea asuprirea şi aulurile înfometate pentru drepturile 
slobozeniei şi pământul bogat în pâine al Ucrainei... Şi 


forţa, altădată vrăjmaşă, venea în slujba Republicii, Crîmul 
se golea, hanul şi sultanul scăpau din mâini vechea putere 
şi-i cuprindea spaima, fiindcă dinspre stepele Ucrainei îi 
privea ameninţător în ochi noul hatman al şleahtei tătare, 
străjer şi apărător credincios al Republicii, fiul slăvit al unui 
tată înfricoşător, tânărul Azja - vlăstarul lui Tuhai-bei. 

Obrajii lui jupân Bogusz deveniră rumeni, se părea că se 
îmbată de propriile cuvinte, astfel că în cele din urmă îşi 
ridică amândouă braţele şi strigă: 

— Acestea sunt veştile pe care le aduc! lată ce a născocit 
puiul acela de balaur în pustietăţile de la Chreptiow. Acum 
n-are nevoie decât de încuviințarea scrisă a Luminăţiei Tale 
pentru a trimite chemarea la Crîm şi la Dunăre. Luminăţia 
Ta, chiar dacă fiul lui Tuhai-bei n-ar face altceva decât să 
işte fierbere printre tătarii de la Crîm şi de la Dunăre, să 
întărâte hidra războiului civil, să ridice aulurile unele 
împotriva altora, chiar şi aşa, în ajunul războiului, repet, în 
ajunul războiului va aduce Republicii un serviciu măreț şi 
nemuritor! 

Dar jupân Sobieski umbla cu paşi mari prin încăpere şi 
tăcea. Chipu-i impunător se întunecase, devenind aproape 
ameninţător; se plimba întruna şi discuta în sinea lui, nu se 
ştie cu cine, cu el însuşi sau cu Dumnezeu. 

În cele din urmă, hatmanul păru că se hotărăşte şi se 
adresă vorbitorului cu astfel de cuvinte: 

— Bogusz, asemenea încuviinţare, asemenea îngăduinţă în 
scris, dacă aş avea dreptul s-o dau, eu n-am s-o dau cât oi 
trăi! 

Vorbele căzură atât de grele, de parcă ar fi fost turnate 
din fier sau plumb, şi-l turtiră pe Bogusz care amuţi, îşi 
înclină capul şi abia după un timp îngăimă: 

— De ce Luminăţia Ta, de ce...? 

— Am să-ţi răspund mai întâi ca unul dintre cârmuitorii 
ţării: numele fiului lui Tuhai-bei ar putea într-adevăr certum 
quantum să-i aducă aici pe tătari, mai ales dacă li se vor 
făgădui pământ, slobozenie şi privilegii de şleahtici. N-ar 


veni însă chiar atâţia câţi i s-a năzărit lui. În afară de asta, 
ar fi o faptă de adevărat nebun: să chemi tătarii în Ucraina, 
să aşezi aici alt popor, când noi nu suntem în stare să ne 
descurcăm nici cu cazacii. Zici că între ei se vor isca îndată 
neînţelegeri şi încăierări, că tătarii vor fi paloş gata pregătit 
pentru grumazul cazacilor, dar cine poate să ne asigure că 
acel paloş nu va slobozi şi sânge polonez? Eu pe Azja ăsta 
nu l-am cunoscut prea bine, dar acum văd că în pieptul lui 
se ascunde un balaur plin de îngâmfare şi ambiţii, aşa că te 
întreb iarăşi: cine-ţi garantează că în el nu stă un al doilea 
Chmielnicki? îi va bate pe cazaci, dar când Republica îi va 
nemulţumi cu ceva sau va vrea să-l pedepsească pentru nu 
ştiu care faptă nelegiuită, atunci se vor uni cu cazacii şi va 
aduce alt furnicar dinspre Răsărit, cum l-a adus Chmielnicki 
pe Tuhai-bei; e-n stare să se închine chiar sultanului cum i 
s-a închinat şi Doroszenko, şi în loc să sporească puterea 
noastră, va produce o nouă vărsare de sânge, abătând alte 
nenorociri asupra noastră. 

— Luminăţia Ta, când tătarii vor deveni şleahtici, vor 
păstra credinţă Republicii. 

— Nu ţi-au ajuns oare lipcanii şi ceremişii? Au fost făcuţi 
şleahtici de multă vreme şi totuşi au trecut de partea 
sultanului. 

— Privilegiile lipcanilor n-au fost respectate. 

— Şi ce se va întâmpla dacă şleahta se va împotrivi acestei 
lărgiri a privilegiilor ei? Cum te lasă mintea şi inima să dai 
unor gloate sălbatice şi hrăpăreţe, care până acum n-au 
făcut altceva decât să hărţuiască ţara în fel şi chip, puterea 
şi dreptul de a-i hotărî soarta, de a alege pe regi şi de a-şi 
trimite solii în seim? Pentru ce să le dăm asemenea 
răsplată? Ce nebunie i-a mai trecut prin cap acestui lipcan 
şi ce duh rău ţi-a întunecat mintea, bătrâne oştean, de te-ai 
lăsat îmbrobodit şi te-ai încrezut în asemenea înşelătoare 
năstruşnicie? 

Bogusz îşi plecă ochii şi răspunse cu glasul tremurător: 


— Luminăţia Ta! Am ştiut dinainte că stările se vor 
împotrivi, dar Azja zice că, după ce se vor aşeza, tătarii n-au 
să se mai lase alungaţi. 

— Omule! Aşadar el a şi cutezat să amenințe, ridicând 
sabia asupra Republicii, şi tu nu ţi-ai dat seama? 

— Luminăţia Ia - răspunse Bogusz deznădăjduit - am 
putea să nu-i facem şleahtici pe toţi tătarii, îi ridicăm doar 
pe cei mai de frunte, iar celorlalţi le dăruim numai 
libertatea; şi aşa vor veni la chemarea fiului lui Tuhai-bei. 

— Atunci nu-i mai bine oare să le dăm libertatea la toţi 
cazacii? Bătrâne oştean, recunoaşte şi tu că duhul rău ţi-a 
întunecat mintea. 

— Luminăţia Ia... 

— Să-ţi mai spun una - pan Sobieski îşi încreţi fruntea de 
leu şi ochii îi străluciră. Chiar dacă totul ar fi aşa cum 
gândeşti tu, chiar dacă şleahta mi-ar cere să fac asta, câtă 
vreme mai pot să ţin sabia asta în mână şi pot să fac semnul 
crucii, n-am să îngădui niciodată! n-am să încuviinţez una 
ca asta! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! 

— Din care pricină, Luminăţia la? repetă Bogusz, 
frângându-şi mâinile. 

— Pentru că eu nu sunt numai un hatman al Republicii, ci 
şi al creştinătăţii; pentru că stau de strajă crucii! Chiar dacă 
zaporojenii ar sfâşia şi mai avan măruntaiele ţării, eu n-am 
să retez grumazul unui norod creştin, dar aflat în întuneric, 
cu paloşul păgânului. Făcând aceasta, le-aş spune părinţilor 
şi strămoşilor noştri, străbunilor mei, cenuşii lor, sângelui şi 
lacrimilor Republicii de altădată: „Vai, vouă!” Pentru 
Dumnezeu! dacă ne aşteaptă pieirea, dacă numele noastre 
s-a hotărât să fie numele unor morţi, măcar să rămână în 
urma noastră slava şi amintirea slujbei pe care Dumnezeu 
ne-a încredinţat-o; fie ca urmaşii, văzând crucile şi 
mormintele noastre să spună: „Aici au apărat creştinătatea 
şi crucea împotriva credinţei scârbavnice a lui Mahomed 
până la ultima suflare, până la ultima picătură de sânge, 
dându-şi viaţa pentru alte neamuri”...Asta-i slujba noastră, 


Bogusz! lată fortăreaţa noastră, în care Hristos a înălţat pe 
ziduri flamura chinurilor sale, şi tu mă îndemni ca eu, 
oşteanul lui Dumnezeu, căpetenia, să fiu cel dintâi care să 
deschidă porţile şi să dea drumul lupilor printre oi să le 
sfârtece?! Pentru noi e mai bine să răbdăm jafurile 
ceambulurilor, să îndurăm răzvrătirile, e mai bine să 
purtăm războiul cel cumplit, e mai bine să murim amândoi, 
să piară întreaga Republică, decât să ne facem numele de 
ocară, să ne lepădăm de slavă şi să înşelăm paza Domnului! 

Pan Sobieski se îndreptă în toată măreţia sa şi pe chip 
avea lumina aceea pe care o avusese şi Godefroy de 
Bouillon când atacase zidurile Ierusalimului cu strigătul: 
„Aşa vrea Dumnezeu!” Lui jupân Bogusz i se părea că faţa 
de vorbele înălţătoare ale hatmanului, el şi Azja nu erau 
decât pulbere, iar planurile înflăcărate ale tânărului tătar 
se închirciră deodată, înnegrindu-se, şi de veniră în ochii lui 
Bogusz de-a dreptul neruşinate. 

Ce mai putea să spună după ce hatmanul declarase că e 
mai bine să moară decât să trădeze slujba lui Dumnezeu? 
Ce îndreptăţiri să mai aducă? Bietul şleahtic nu mai ştia nici 
el ce se cuvenea să facă; să se arunce la picioarele 
hatmanului sau să se bată cu pumnii în piept şi să spună: 
„Mea culpa, mea maxima culpa!” 

Deodată, dinspre biserica dominicanilor, aflată în 
apropiere, răsună dangătul clopotelor. 

Când îl auzi, jupân Sobieski zise: 

— Bat pentru vecernie! Bogusz, hai să ne rugăm lui 
Dumnezeu. 

CAPITOLUL XXXII. 

PE CÂT SE GRĂBISE JUPÂN BOGUSZ venind de la 
Chreptiow la hatman, pe atât mergea mai încet acum pe 
drumul de întoarcere. Poposea câte o săptămână-două în 
fiecare târguşor mai acătării, aşa că petrecu sărbătorile 
Crăciunului la Lwow şi tot acolo îl găsi şi Anul Nou. 

Ducea într-adevăr cu sine ordinele hatmanului către fiul 
lui Tuhai-bei, dar pentru că acestea nu se refereau decât la 


încheierea grabnică a negocierilor cu rotmiştrii lipcani şi 
porunca uscată, amenințătoare chiar, de a-şi lăsa planurile 
baltă, n-avea nici o pricină să se ostenească prea tare, 
fiindcă şi aşa Azja nu putea să întreprindă nimic printre 
tătari, neavând la mână întărirea în scris a hatmanului. 

Aşadar, jupân Bogusz întârzie cât putu pe drum, vizitând 
des bisericile şi căindu-se pentru uşurinţa cu care sprijinise 
gândurile primejdioase ale lui Azja. În acest timp, îndată 
după Anul Nou, staniţa de la Chreptiow se umplu de 
oaspeţi. De la Kamieniec veni Nawiragh, trimisul 
patriarhului Armeniei, aducând cu el doi anardraţi, teologi 
pricepuţi din Caffa, şi o mulţime de slujitori. Oştenii se 
mirară foarte văzând veşmintele lor ciudate: tichii violete şi 
roşii, şaluri lungi de catifea şi de atlaz, obrazurile 
negricioase şi încetineala cu care păşeau ca nişte dropii sau 
ca nişte cocori prin staniţa de la Chreptiow. Veni, de 
asemenea, jupân Zachariasz Piotrowicz, vestit pentru 
desele lui călătorii la Criîm sau chiar la Țarigrad şi cu atât 
mai mult pentru sârguinţa cu care găsea şi răscumpăra 
robii prin pieţele din Răsărit; acum îi călăuzea pe Nawiragh 
şi pe cei doi anardraţi. Wolodyjowski îi înmână îndată suma 
trebuitoare pentru răscumpărarea lui Boski; pentru că 
văduva nu avea bani de ajuns, adăugă de la el, iar Basia îşi 
dădu cerceii cu perle, ca să le ajute pe văduva îndurerată şi 
pe fermecătoarea Zosia. Mai sosi şi jupân Seferowicz, 
pretor la Kamieniec, un armean bogat, al cărui frate 
suferea în robia tătărească, şi două femei, tinere încă şi 
destul de frumoase, deşi cam negricioase: Neresowiczowa 
şi Kieremowiczowa. Amândouă îşi căutau soţii luaţi prinşi. 

Cei mai mulţi dintre oaspeţi aveau sufletul mâhnit, erau 
însă şi unii mai veseli, întrucât preotul Kamiiski îşi 
trimisese la Chreptiow pentru câşlegi, sub supravegherea 
Basiei, pe nepoata sa, jupâniţa Kaminska, fiica starostelui 
de vânătoare de la Zwinigrod. 

Într-o bună zi căzu ca un trăsnet din senin şi tânărul 
Nowowiejski, care, aflând de venirea tatălui său la 


ChreptiOw, îşi luase numaidecât învoire de la jupân 
Ruszczyc şi se grăbise să-l vadă. 

Tânărul Nowowiejski se schimbase mult în anii din urmă; 
mai întâi buza de sus i se umbrise cu o mustăcioară scurtă 
şi deasă care nu-i acoperea dinţii albi, ca de lup, dar era 
frumoasă şi răsucită. În al doilea rând, fusese întotdeauna 
destul de voinic, dar acum ajunsese un adevărat uriaş. Se 
părea că o claie de păr atât de des şi de încâlcit poate să 
crească numai pe asemenea cap uriaş, iar un cap atât de 
mare îşi poate afla sprijin doar pe nişte umeri ca-n basme. 
Avea şi acum faţa smeadă, asprită de vânturi, şi ochii 
strălucitori ca doi tăciuni aprinşi; chipul îi arăta 
îndrăzneală. Când lua în mână un măr mai mare, îl 
ascundea atât de bine în palma-i puternică, încât ar fi putut 
să se joace de-a „ghici ghicitoarea mea”, iar când aşeza pe 
pulpa piciorului un pumn de nuci şi le apăsa cu mâna, nu 
mai rămânea nimic din ele. 

Totul la el se prefăcea în putere, fiindcă altminteri era slab 
şi avea burta suptă, în schimb cuşca pieptului era cât o 
peşteră. Rupea potcoava cu uşurinţă, fără să se forţeze 
prea tare, şi îndoia bara de fier pe gâtul oştenilor, părând şi 
mai mare decât era cu adevărat; când mergea, trosneau 
podelele sub paşii lui, iar dacă se întâmpla să se împiedice 
de vreo laviţă, rupea aşchia din ea. 

Într-un cuvânt, era un flăcău zdravăn în care viaţa, 
sănătatea, curajul şi forţa clocoteau cum clocoteşte apa 
fierbinte într-un vas, neputând parcă să încapă în trupul 
uriaş. Părea că-i arde o flacără în piept şi în cap şi fără să 
vrei te uitai să vezi dacă nu cumva îi curgea fum din claia de 
păr. Şi curgea într-adevăr destul de des, fiindcă se pricepea 
şi la băutură. Mergea la bătălie cu un zâmbet care amintea 
nechezatul cailor şi izbea atât de năprasnic, încât oştenii se 
duceau înadins după fiecare încleştare să vadă trupurile 
ciopârţite de el. 

La urma urmelor, trăind de copil în stepă, învăţat cu straja 
şi luptele, pe cât părea de nestăpânit, pe atât era de şiret şi 


cu luare-aminte; cunoştea toate vicleniile tătarilor şi, după 
Wotodyjowski şi Ruszczyc, trecea drept cel mai bun 
luptător. 

În ciuda amenințărilor, bătrânul Nowowiejski nu-şi primi 
feciorul cu prea multă asprime, temându-se ca acesta, 
jignit, să nu dea iarăşi bir cu fugiţii şi să nu-l vadă alţi 
unsprezece ani. 

De altminteri, şleahticul plin de sine era prea mulţumit de 
acest fiu care nu primea bani de acasă, care se descurcase 
de minune singur prin lume şi se umpluse de faimă printre 
tovarăşii de arme, câştigându-şi bunăvoința hatmanului şi 
rangul de căpetenie, la care alţii nu ajungeau niciodată, cu 
toată protecţia de care se bucurau. Tatăl îşi mai făcuse 
socoteala şi că s-ar putea ca tânărul, sălbăticit prin stepă şi 
lupte, să nu-şi plece cerbicia înaintea părintelui său şi, în 
asemenea împrejurare, nu mai avea nici un rost să-l pună la 
încercare. 

Cu toate că fiul îi căzu la picioare, cum se cuvenea, îl 
privea în ochi cu îndrăzneală şi la prima dojană îi răspunse 
fără ocolişuri: 

— Lasă, tată, ştiu eu că mă cerţi numai din gură şi te 
bucuri de mine, şi ai dreptate, fiindcă nu te-am făcut de 
ruşine, iar dacă am fugit în oştire, de-aia sunt şleahtic. 

— Te pomeneşti că eşti şi turc - răspunse bătrânul - de 
vreme ce n-ai dat pe acasă timp de unsprezece ani. 

— N-am venit de teamă că ai să mă pedepseşti, lucru 
neîngăduit de rangul şi trecerea mea. Am tot aşteptat o 
scrisoare de iertare, aşa că dacă n-a venit scrisoarea, n-am 
venit nici eu. 

— Şi acum nu te mai temi? 

Tânărul zâmbi, arătându-şi dinţii. 

— Aici stăpâneşte porunca ostăşească, înaintea căreia 
trebuie să se încovoaie până şi dreptul de părinte. Ştii ce, 
tată, mai bine ascultă-ţi îndemnul inimii şi îmbrăţişează-mă 
odată. 


Spunând acestea, îşi desfăcu braţele, iar bătrânul 
Nowowiejski nu mai ştia ce să facă. Se simţea tulburat 
înaintea acestui fiu care plecase de acasă copilandru şi 
acum se întorcea bărbat în toată legea şi căpetenie plină de 
faimă. Şi una şi alta îi mulţumeau mândria părintească, şi l- 
ar fi strâns cu bucurie la piept, dar mai şovăia, gândindu-se 
că nu se cade să facă el primul pas. 

Dar fiul îl luă în braţe. Oasele şleahticului trosniră în 
această strânsoare de urs şi înduioşarea îi topi orice urmă 
de supărare. 

— Ce să-i mai fac? strigă răsuflând greu - simte, 
împieliţatul, că e mai tare şi nici nu-i pasă. Poftim! Dacă era 
acasă la mine, nu mă lăsam eu cu una cu două, dar aici, ce 
să fac? Haide, încă o dată! 

Şi se îmbrăţişară a doua oară, după care tânărul se grăbi 
să întrebe de sora lui. 

— l-am poruncit să stea la o parte până când o s-o chem 
eu - răspunse bătrânul. Abia aşteaptă să te vadă. 

— Pentru Dumnezeu! unde e? strigă tânărul. 

Şi deschizând uşa, începu să strige atât de tare, de răsună 
încăperea: 

— Ewka! Ewka! 

Ewunia, care sta în odaia alăturată, veni numaidecât, dar 
abia apucă să rostească: „Adam!”, că se simţi cuprinsă de 
două braţe puternice şi ridicată în sus. Fratele o iubise 
întotdeauna foarte mult; în copilărie, ca s-o apere de 
asprimea tatălui, lua asupra lui vina şi, fireşte, şi pedeapsa 
cuvenită. 

Bătrânul Nowowiejski se purta în familie ca un adevărat 
despot, era aproape crud, aşa că Ewka întâmpina acum nu 
numai un frate puternic, ci şi pe viitorul apărător. lar el o 
săruta pe cap, pe ochi şi pe mâini, îndepărtând-o din când 
în când ca să se uite şi să se mire: 

— Pe legea mea, mândră fată! 

Apoi iarăşi: 

— Ce-a mai crescut! E un zdrahon de fată! 


Ochii Ewei râdeau la el. Apoi începură să vorbească foarte 
repede despre despărţirea îndelungată, despre casă şi 
despre lupte. Bătrânul jupân Nowowiejski umbla în jurul lor 
şi mormăia. Fiul îi impunea foarte mult, dar la răstimpuri îl 
cuprindea neliniştea, gândindu-se că ascultarea care i se 
datora avea să fie ştirbită. Pe vremea aceea puterea 
părintească însemna foarte mult, iar bătrânul Nowowiejski 
ar fi vrut să crească fără nici o limită, dar fiul acesta era un 
războinic, oştean din stepa sălbatică şi pustie, care, cum 
văzuse prea bine, se ţinea bine înfipt pe propriile picioare. 
Jupân Nowowiejski era deci îngrijorat pentru tirania lui. Nu 
se îndoia că fiul avea să-l respecte întotdeauna, că are să se 
poarte cuviincios, dar are să se mai îndoaie oare ca ceara, 
va mai îndura totul ca atunci când era copil? 

„Mai mult - se întreba bătrânul şleahtic - am să mai cutez 
eu să mă mai port cu el cum m-aş purta cu un copil? Pe 
legea mea! e porucinicţ128) şi-mi impune respect!” 

Pe lângă toate cele, jupân Nowowiejski simţea că 
dragostea de părinte îi creşte cu fiecare clipă tot mai mult 
şi înţelegea că va avea o adevărată slăbiciune pentru 
găliganul ăsta uriaş. 

Între timp Ewka ciripea ca o păsărică, copleşindu-şi fratele 
cu întrebări: când se vor întoarce acasă, se gândeşte să se 
statornicească undeva, să se însoare? E adevărat că ea nu 
ştie prea bine şi nu e sigură, dar a auzit că oştenii sunt tare 
iubăreţi. Acum îşi aduce aminte că i-a spus jupâneasa 
Wolodyjowska. Ce frumoasă şi ce bună e jupâneasa 
Wotodyjowska! Să cauţi cu lumânarea prin toată Polonia şi 
tot n-ai să afli una mai frumoasă şi mai bună ca ea! Numai 
Zosia Boska i-ar putea sta alături. 

— Care Zosia Boska? întrebă Adam. 

— Aceea care a venit aici cu mama ei; tatăl ei e rob la 
tătari. Ai s-o vezi şi ai s-o îndrăgeşti şi tu. 

— Aduceţi-o aici pe Zosia Boska! începu să strige tânărul 
oştean. 


Tatăl şi Ewka începură să râdă de graba lui, dar fiul le 
spuse: 

— Păi cum altfel! dragostea, ca şi moartea, nu iartă pe 
nimeni. Abia eram un copilandru cu caş la gură, iar 
jupâneasa Wolodyjowska era jupâniţă, când m-am 
îndrăgostit grozav de ea. Ei, dragă Doamne, cât am mai 
iubit-o eu pe Baska asta! Dar ce era să fac? Când i-am spus, 
parcă mi-a dat cineva peste nas: Cotoiule, zât! de la oala cu 
lapte! S-a arătat mai apoi că-l avea drag pe jupân 
Wotodyjowski şi, ce să mai lungim vorba, a avut dreptate! 

— Şi de ce, mă rog? întrebă bătrânul Nowowiejski. 

— De ce? Pentru că eu, fără să mă laud, aş putea să mă 
lupt cu oricine cu sabia, dar lui nu i-aş ţine piept nici cât ai 
zice de două ori rugăciunea. E un luptător incomparabilis, 
înaintea căruia îşi scoate pălăria până şi jupân Ruszczyc. Ce 
vorbesc eu de jupân Ruszczyc! Până şi tătarii ţin la el. E cel 
mai mare oştean al Republicii! 

— Şi cât se mai iubesc, Doamne! Te dor ochii tot uitându-te 
la ei! se amestecă Ewa. 

— Iţi lasă gura apă! Aha! nu-i aşa că-i lasă gura apă? Ţi-a 
venit şi ţie vremea, strigă Adam. 

Şi punându-şi mâinile în şolduri, începu să-şi scuture capul 
deasupra fetei ca un cal şi să râdă, iar ea răspunse sfioasă: 

— Eu nici nu mă gândesc la dragoste. 

— Că doar nu duci lipsă aici de şleahtici chipeşi! 

— Da de unde! zise Ewa - nu ştiu dacă tata ţi-a amintit că 
Azja e aici. 

— Azja Mellechowicz, lipcanul? Îl cunosc, e un oştean 
destoinic! 

— Numai că nu ştii - spuse bătrânul Nowowiejski - că nu e 
Mellechowicz, ci Azja al nostru, care a crescut împreună cu 
tine. 

— Pentru Dumnezeu! ce-mi aud urechile! Ia te uită! Şi eu 
m-am gândit uneori, dar mi-au spus că ăsta se numeşte 
Mellechowicz, aşa că mi-am zis: nu poate să fie acela, iar 
Azja e un nume care se întâlneşte foarte des printre ei. Nu 


l-am văzut atâţia ani şi nu mă mir că nu l-am recunoscut. Al 
nostru era destul de urât şi îndesat, iar ăsta e un băiat 
foarte chipeş. 

— Al nostru e, al nostru! spuse bătrânul Nowowiejski - sau 
mai degrabă, nu mai e al nostru, fiindcă ştii ce s-a arătat? al 
cui fiu este? 

— De unde pot să ştiu? 

— Al marelui Tuhai-bei! 

Tânărul se lovi cu palmele peste genunchi de răsună 
încăperea. 

— Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Al marelui Tuhai-bei? 
Păi atunci e cneaz şi rudă cu hanul! Un sânge mai ales 
decât al lui Tuhai-bei nu se află în tot Crimul! 

— E sângele unui vrăjmaş! 


— Vrăjmaş ne-a fost tatăl, dar fiul ne slujeşte pe noi! L-am 
văzut chiar eu pe puţin de douăzeci de ori în luptă. Aha, 
acum înţeleg de unde-i vine curajul acela nebunesc. Jupân 
Sobieski l-a lăudat înaintea întregii oştiri şi l-a numit sutaş. 
Am să-l întâmpin cu bucurie! Brav oştean! Am să-l întâmpin 
cu inima deschisă! 

— Numai să nu te încrezi prea mult în el! 

— Şi de ce? Ce, el e sluga mea sau a noastră? Amândoi 
suntem oşteni şi căpetenii. Dac-ar fi vreun neisprăvit de la 
pedestrime, care-şi conduce oamenii cu bastonul de trestie, 
aş mai zice, dar dacă e fiul lui Tuhai-bei nu e un fitecine. E 
cneaz, basta, iar de împământenirea lui şi dreptul de 
şleahtic se va îngriji însuşi hatmanul. Cum pot eu să-mi ridic 
nasul faţă de el, când eu am legat frăţie cu mârzacul Kutak, 
cu Bakczy-aga, cu Sukyman, iar aceştia nu s-ar ruşina să 
păzească oile fiului lui Tuhai-bei! 

Ewka simţi deodată nevoia să-şi sărute iarăşi fratele, apoi 
se aşeză lângă el şi începu să-i netezească coama încâlcită 
cu mâna-i frumoasă. 

Intrarea lui Wotodyjowski le întrerupse aceste mângâieri. 

Tânărul Nowowiejski zvâcni drept în picioare, grăbindu-se 
să-i dea bineţe căpeteniei şi să-i lămurească de ce nu venise 
mai întâi la el, cum s-ar fi cuvenit să facă un oştean. Venise 
însă cu treburi personale, nu de la slujbă. 

Wotodyjowski îl îmbrăţişă cu bunăvoință şi-i răspunse: 

— Dar cine se gândeşte, tovarăş drag, să te certe că, după 
atâta amar de ani, ai venit mai întâi să îngenunchezi la 
picioarele părintelui tău! Dacă era vorba de slujbă, era 
altceva, dar nu mi-ai adus nimic de la Ruszczyc, nu-i aşa? 

— Numai închinăciune! Jupân Ruszczyc a pornit hăt! spre 
Jahorlik, fiindcă i-au dat de ştire că au apărut pe zăpadă 
numeroase urme de cai. Dar a primit scrisoarea înălţimii 
Tale şi a repezit numaidecât trimişi la rudele şi la prietenii 
săi, să caute şi să întrebe de jupân Boski, dar de scris n-a 
scris nimic, spunând că are mâna prea greoaie şi-i lipseşte 
îndemânarea în acest meşteşug. 


— Ştiu că nu-i prea place pana - răspunse jupân 
Wotodyjowski. Sabia e pentru el lucrul de căpetenie. 

Apoi mişcă din mustață şi rosti nu fără anume mândrie: 

— Pe Azba-bei l-aţi gonit degeaba două luni de zile. 

— În schimb, Luminăţia Ta l-ai înghiţit cum înghite ştiuca 
un biet clean - strigă tânărul cu înflăcărare. Pesemne că i-a 
întunecat Dumnezeu mintea, dacă după ce a scăpat de 
jupân Ruszczyc, s-a apropiat de Chreptiow. Dar şi-a găsit 
naşul! Aşa-i trebuie! 

Micul viteaz fu prea măgulit de aceste cuvinte şi, vrând să 
răspundă cu aceeaşi măsură, se întoarse către bătrânul 
Nowowiejski şi-i spuse: 

— Până acum nu m-am învrednicit să am un fiu, dar dacă 
Dumnezeu se va milostivi, aş dori să semene cu oşteanul 
ăsta! 

— A, ce mare scofală! Ce mare scofală! răspunse bătrânul 
şleahtic. Nequam( 129) şi basta. 

Cu toate acestea, începu să gâfâie de mulţumire. 

— la te uită ce podoabă...! 

Micul cavaler o mângâie pe Ewka pe obraz şi-i zise: 

— Jupâniţă, eu nu mai sunt un tinerel, dar Baska mea are 
aproape anii Domniei Tale, de aceea am să-mi dau silinţa să- 
ţi fac o bucurie care stă bine vârstei Domniei Tale... E 
adevărat că toţi ţin la ea şi mă aştept să recunoşti şi Domnia 
Ta că au şi de ce! 

— Doamne sfinte! strigă Ewka - alta la fel nu se mai află 
nicăieri! Am spus şi mai adineaori. 

Micul viteaz se bucură nespus, chipul i se lumină şi zise: 

— Ai spus-o cu adevărat, jupâniţă? 

— A spus-o, aşa-i! întăriră tatăl şi fiul deodată. 

— Atunci, jupâniţă, să te împodobeşti cât mai frumos, 
fiindcă am adus muzicanţii de la Kamieniec; Basia nu ştie 
nimic. Le-am dat poruncă să ascundă instrumentele în paie, 
iar ei i-am spus că au venit ţiganii să pună potcoave la cai. 
Astă-seară o să fie nişte danţuri straşnice. Ei îi plac grozav, 
deşi face pe jupâneasa aşezată. 


Spunând acestea, jupân Michat începu să-şi frece mâinile 
de mulţumire. 

CAPITOLUL XXXIII. 

ZĂPADA CĂDEA ATÂT DE DEASĂ, încât umpluse cu totul 
şanţul staniţei, aşezându-se ca un val de apărare peste 
palisadă. Afară era noapte şi viscol, iar încăperea cea mare 
din întăritura de la Chreptiow revărsa valuri de lumină. 
Erau doi viorişti, un cobzar, doi clarinetişti şi unul cu cornul. 
Vioriştii îi trăgeau de mama focului, de-i apuca ameţeala, iar 
celor care cântau din clarinete şi din corn li se umflau 
obrajii şi aveau ochii însângeraţi. Căpeteniile mai vârstnice 
şi şleahticii ocupau locurile de lângă perete, stând unul 
lângă altul, cum stau porumbeii pe marginea acoperişului 
şi, sorbind arar din mied ori din vin, priveau la cei care 
dănţuiau. 

Prima pereche era alcătuită din jupân Muszalski, dănţuitor 
tot atât de priceput, cu toată vârsta înaintată, ca şi arcaş, şi 
din Basia. Îmbrăcată într-o rochie de lame argintat tivită cu 
hermină, arăta ca un trandafir proaspăt înfipt în zăpadă. Se 
minunau de frumuseţea ei bătrâni şi tineri, fiindcă deşi 
Nowowiejska şi Boska erau puţin mai tinere decât ea şi 
peste măsură de frumoase, Basia era cea mai fermecătoare 
dintre ele. În ochi îi ardeau bucuria şi pofta de viaţă; 
alunecând pe lângă micul viteaz, îi mulțumea zâmbind 
pentru această clipă însorită, iar dintre buzele trandafirii 
răsfrânte îi luceau dinţişorii albi ca o rază sau asemenea 
unei stele, orbea ochii şi inimile cu farmecul de copil, femeie 
şi floare. 

În urma ei fluturau mânecile răscroite ale surtucelului, 
aidoma cu aripile unui fluture uriaş, iar când, ridicându-şi 
fusta cu degetele, făcea câte o reverență înaintea 
cavalerului, credeai să se scurge în pământ ca o vedenie 
sau ca izvoarele care sar peste buza râpelor în nopţile 
luminoase de vară. 

Afară, slujitorii îşi lipeau de geamurile luminate feţele 
aspre, mustăcioase şi, turtindu-şi nasurile, se uitau 


înăuntru. Erau foarte mândri că stăpâna lor iubită le 
întrecea pe toate în frumuseţe, deoarece ţineau cu toţii 
nebuneşte la Basia, aşa că, nezgârcindu-se cu înţepăturile 
la adresa Nowowiejskăi şi a Boskăi, îi întâmpinau fiecare 
apropiere cu strigăte tunătoare. 

Wotodyjowski creştea în el de mulţumire şi clătina din cap 
în ritmul mişcărilor Basiei, iar jupân Zagtoba, stând cu 
stacana dinainte, bătea şi el din picior, vărsând licoarea pe 
podea; din când în când se întorceau unul spre celălalt şi se 
priveau tăcând şi răsuflând adânc de prea mare încântare. 

Iar Basia aluneca prin toată încăperea, tot mai veselă, tot 
mai fermecătoare. Aşa pustie mai zicea şi ea! Când bătălie 
şi vânători, când muzicanți, danţuri şi mulţime de oşteni şi 
pe deasupra un bărbat care-i întrece pe toţi şi care o iubea 
atât de mult şi era atât de iubit; Basia simţea că tuturor le e 
dragă, că toţi o admirau, că micul viteaz era din ce în ce mai 
fericit din această pricină, aşa că şi ea se simţea atât de 
fericită, ca păsările care zburdau prin văzduhul de mai 
odată cu venirea primăverii, ciripind de bucurie înfocată. 

După Basia dănţuiau Nowowiejska, îmbrăcată într-un ilicel 
stacojiu, şi Azja. Tânărul tătar nu-i spunea nimic, îmbătat 
de-a binelea de vederea albă care strălucea în perechea 
dinainte, dar Ewa credea că tulburarea îi înăbuşise glasul în 
piept şi se străduia să-l încurajeze cu strângeri de mână la 
început uşoare, apoi din ce în ce mai puternice. 

Când şi când, Azja îi întorcea şi el strângerile de mână cu 
atâta putere, că abia mai putea să-şi stăpânească strigătul 
de durere, dar o făcea fără voie, fiindcă nu se gândea la 
nimic afară de Basia, nu mai vedea pe nimeni afară de ea şi 
îşi repeta în suflet făgăduiala înfricoşătoare că la nevoie va 
pârjoli jumătate din Rutenia şi tot trebuie să fie a lui. 

Câteodată, când mintea i se mai limpezea, îl apuca o poftă 
nebună s-o înşface pe Ewka pe gât şi s-o sugrume, s-o 
chinuiască pentru strângerile ei de mână şi pentru că se 
aşeza între dragostea lui şi Basia... Atunci o străpungea pe 
biata jupâniţă cu privirea-i cumplită de şoim, iar ei începea 


să-i bată inima, crezând că din prea multă iubire o priveşte 
astfel. 

În urma lor venea tânărul Nowowiejski cu Zosia Boska. 
Aceasta, semănând cu o floare de nu-mă-uita, dănţuia cu 
ochii plecaţi alături, iar el arăta ca armăsarul stârnit al unui 
tabun4 130). Din podeaua izbită de tocurile cu potcoave 
zburau aşchiile, moţul i se ridicase în vârful capului, obrajii i 
se rumeniseră şi îşi zbătea nările largi ca un bahmet 
turcesc; o învârtea pe Zosia, cum răsuceşte volbura o 
frunză, şi o ridica de la pământ. Sufletul i se înflăcărase 
peste măsură, iar pentru că se afla la marginea Câmpiilor 
Sălbatice şi nu vedea cu lunile cum arată o femeie, Zosia îi 
căzu cu tronc de la începu şi se îndrăgosti cumplit de ea. 

Din vreme în vreme se uita la ochii ei plecaţi, la obrăjorii 
îmbujoraţi, la pieptul rotund şi mai că-i venea să sforăie de 
plăcere la vederea acestei privelişti îmbietoare, aşa că 
scăpăra tot mai avan din picioare, o strângea la pieptul lui 
lat când o învârtea şi izbucnea în hohote răsunătoare; se 
frământa şi se îndrăgostea tot mai mult. 

Inimioara Zosiei era încercată de teamă, dar era o teamă 
dulce, fiindcă-i plăcuse şi ei viforul acesta care o răpea şi o 
purta cu el. Adevărat balaur! La Jaworow văzuse tot felul de 
cavaleri, dar nu nimerise peste nici unul atât de focos; nici 
unul nu dănţuia şi n-o strângea la piept ca el. Ce mai vorbă 
lungă, un balaur adevărat!... Ce să faci cu unul ca ăsta, 
când nici gând să i te poţi împotrivi... 

Veneau la rând jupâniţa Kaminska, dănţuind cu un şleahtic 
chipeş, apoi Kieremowiczowa şi Neresewiczowa, care, deşi 
neveste de negustori, fuseseră poftite şi ele, fiindcă 
amândouă aveau purtări alese şi erau tare bogate. 

Înțeleptul Nawiragh şi cei doi anardraţi priveau cu uimire 
crescândă la danţurile poloneze; bătrânii sorbeau din mied 
şi sporovăiau din ce în ce mai tare, făcând un zgomot ce 
semăna cu ţârâitul cosaşilor într-o mirişte. Muzicanţii 
acopereau totuşi toate glasurile, iar la mijlocul încăperii 
înflăcărarea creştea întruna. 


Deodată Basia îşi părăsi perechea şi, apropiindu-se 
gâfâind de soţul ei, îşi împreună mâinile şi se rugă: 

— Michalek! Oştenilor le e atât de frig afară, porunceşte 
să li se dea şi lor un butoi! 

Iar el, înveselit nevoie mare, începu să-i sărute pumnişorii 
şi strigă: 

— Nu mi-ar părea rău nici de sângele meu, numai să te 
văd mulţumită! 

Apoi se repezi afară să le vestească oştenilor cine le 
trimitea băutura, fiindcă voia să-i fie mulţumitori Basiei şi să 
ţină şi mai mult la ea. 

Iar când, drept răspuns, aceştia înălţară strigăte atât de 
cumplite, încât zăpada începu să alunece de pe acoperiş, 
micul viteaz îi îndemnă încă o dată. 

— Trageţi măi cu muschetele în cinstea jupânesei! 

Întorcându-se în odaie, o găsi pe Basia dănţuind cu Azja. 

Când înlănţui cu braţele această făptură dulce, când îi 
simţi căldura şi răsuflarea pe faţa lui, ochii aproape că i se 
înfundară în orbite şi lumea întreagă începu să se 
învârtească în jurul lui; se lepădă în gând de raiul lui 
Mahomed, de veşnicie şi, în locul tuturor plăcerilor şi al 
huriilor, n-o voia decât pe ea. 

Deodată Basia zări alunecând pe lângă ea ilicelul stacojiu 
al Nowowiejskăi şi, curioasă să afle dacă Azja îi mărturisise 
dragostea, îl întrebă: 

— Domnia Ta n-ai destăinuit nimic? 

— Nu! 

— De ce? 

— Încă nu e timpul! răspunse tătarul cu o expresie ciudată 
pe faţă. 

— Şi iubeşti mult, nu-i aşa? 

— Din răsputeri, din răsputeri! răspunse fiul lui Tuhai-bei 
cu vocea înceată şi răguşită, asemănătoare cu 
croncăniturile corbilor. 

Şi dănţuiră mai departe, îndată după Nowowiejski care 
trecuse înainte. Ceilalţi îşi schimbaseră perechile, dar el nu 


vroia să-i dea drumul Zosiei; o aşeza din când în când pe 
laviţă să se mai odihnească şi să-şi mai tragă răsuflarea, 
apoi iarăşi pornea cu avânt. 

În cele din urmă, se opri în faţa muzicanţilor şi, 
cuprinzând cu un braţ mijlocul Zosiei, iar pe celălalt 
sprijinindu-l în şold, strigă: 

— Hei, ziceţi-i o cracoveancă! 

Lăutarii ascultară porunca şi o dădură dintr-odată în 
cracoveancă. Atunci jupân Nowowiejski începu să tropăie 
pe loc şi să cânte cu glas răsunător: 

Piere-n Nistru Un izvor Ce curge-n poeniţă Şi eu mă 
topesc de dor, O, dulce jupâniţă! U-ha! 

Şi răcni acel „U-ha!” atât de căzăceşte, încât biata 
Zosienka mai să cadă din picioare de frică. Se sperie, de 
asemenea, înțeleptul Nawiragh, care şedea în apropiere, 
tresăriră cei doi învăţaţi anardraţi, iar jupân Nowowiejski 
conduse jocul mai departe, ocoli de două ori încăperea şi, 
oprindu-se înaintea muzicanţilor, cântă iarăşi despre inimă: 

Dar prin Nistru trece, Piere şi se duce Şi din unda rece 
Inel va aduce! U-ha! 

— Foarte frumoase versuri! strigă jupân Zagtloba. Eu mă 
pricep de minune la treburi de-astea, fiindcă nu puţine-am 
potrivit la viaţa mea. Adu-l, cavalere, adu-l! Şi când ai să-i 
aduci inelul, atunci am să-ţi cânt şi eu: 

lască-i orice fată, Flăcăul amnar! 

Scăpăraţi îndată Şi scântei răsar! U-ha! 

— Vivat! Vivat! jupân Zagtoba! strigară cu glas uriaş 
căpeteniile şi şleahticii, de se sperie înțeleptul Nawiragh, 
tresăriră cei doi învăţaţi anardraţi şi începură să privească 
uluiţi unul la altul. 

Iar jupân Nowowiejski mai făcu două ocoluri şi o aşeză, în 
sfârşit, pe laviţă pe Zosia, care gâfâia înfricoşată de 
cutezanţa cavalerului. li era tare drag, aşa deschis la fire şi 
îndemânatic, adevărată flacără, dar tocmai pentru că nu 
mai întâlnise alţii la fel, o cuprinse o tulburare adâncă, aşa 


că, plecându-şi ochii şi mai mult, stătea tăcută ca un iepuraş 
speriat. 

— De ce taci, jupâniţă? De ce eşti mâhnită? o întrebă 
tânărul Nowowiejski. 

— Pentru că tata e în robie! răspunse Zosia cu glasul 
subţirel. 

— Nu-i nimic! răspunse flăcăul - nu e nici o ruşine să 
dănţuieşti! Priveşte prin încăpere: suntem aici câteva zeci 
de cavaleri şi poate nici unul nu va muri de moarte bună, ci 
de săgeata păgânului sau în robie. Unul azi, unul mâine! 
Fiecare dintre noi am pierdut pe câte cineva în aceste 
ţinuturi mărginaşe şi tocmai de aceea ne veselim, ca 
Dumnezeu să nu creadă că ni s-a urât cu slujba! Asta-i! Nu 
e ruşine să dănţuieşti! Hai, jupâniţă, zâmbeşte, arată-ţi 
ochişorii, că altfel am să cred că mă urăşti! 

Zosia nu-şi înălţă ochişorii, dar îşi ridică uşor colţurile gurii 
şi două gropiţe se arătară pe obrăjorii rumeiori. 

— Jupâniţă, îţi place puţintel de mine? o întrebă cavalerul 
din nou. 

Şi Zosia piui cu un glas şi mai subţire: 

— Da... sigur. 

Auzind acest răspuns, Nowowiejski zvâcni pe laviţă şi, 
luându-i mâinile Zosiei, începu să i le sărute cu foc şi să-i 
spună: 

— Sunt pierdut, altfel nu poate fi! M-am îndrăgostit la 
toartă de Domnia Ta! Nu mai vreau pe nimeni decât pe 
Domnia Ta! Frumoasa mea dragă! O, Doamne! cât te 
iubesc! Mâine am să cad în genunchi la picioarele mamei 
dumitale! Ce mâine! Astăzi am să îngenunchez, numai să fiu 
sigur că nu mă respingi! 

Pocnetele năprasnice ale muschetelor acoperiră răspunsul 
Zosiei. Oştenii bucuroşi trăgeau în cinstea Basiei; geamurile 
zăngăniră, pereţii se cutremurară. Se sperie pentru a treia 
oară înțeleptul Nawiragh, tresăriră cei doi învăţaţi 
anardraţi, dar Zagtoba, care stătea lângă ei, îi linişti pe 
latineşte: 


— Apud Polonos - le spuse - nungquam sine clamore et 
strepitu gaudia fiunt( 131). 

Parcă toţi aşteptaseră numai bubuitul flintelor ca să 
înceapă adevărata petrecere. Obiceiurile alese, prea 
cunoscute şleahticilor, începuseră să lase locul asprimii 
oamenilor de stepă. Muzicanţii mai să-şi dea duhul, 
danţurile se dezlănţuiră ca o furtună, privirile se aprinseră, 
moţurile încâlcite începură să aburească. Până şi cei mai 
bătrâni porniră să dănţuiască, strigătele răsunau mereu, se 
chefui, se bău din pantofiorul Basiei, se trase din pistoale în 
tocurile Ewuniei... Larma, zgomotele şi cântecele răsunară 
până dimineaţa la Chreptiow, de se înspăimântară fiarele în 
pădurile înconjurătoare şi se ascunseră în bungete de 
nepătruns. 

Şi pentru că toate acestea se petreceau în ajunul 
războiului înfricoşător cu puterea turcească, pentru că toţi 
oştenii aceştia erau ameninţaţi cu nimicirea, înțeleptul 
Nawiragh se miră foarte mult de veselia lor şi nu mai puţin 
se mirară cei doi învăţaţi anardraţi. 

CAPITOLUL XXXIV. 

A DOUA ZI DORMIRĂ CU TOŢII până târziu, afară de 
strajă şi de micul viteaz care punea întotdeauna slujba 
înainte de toate. 

Tânărul Nowowiejski se trezi şi el destul de devreme, 
pentru că Zosia Boska îi era mai dragă decât odihna. Dis- 
de-dimineaţă se îmbrăcă frumos şi se duse în încăperea în 
care se dănţuise să tragă cu urechea dacă nu cumva 
femeile se sculaseră şi se îmbrăcau în odăile vecine. 

În iatacul în care sta jupâneasa Boska se auzea mişcare, 
dar tânărul era atât de nerăbdător s-o vadă pe Zosia, că 
scoase jungherul şi începu să dezlipească muşchiul şi argila 
dintre trunchiuri ca să privească la Zosia măcar printr-o 
crăpătură cât de mică. 

Dar nimeri peste el jupân Zagtoba, care tocmai cobora cu 
mătăniile în mână, şi înțelegând de la prima vedere despre 


ce era vorba, se apropie în vârful degetelor şi începu să-i 
croiască spinarea tânărului cu şiragul mătăniilor de santal. 

Acesta fugea şi se ferea, chipurile râzând, dar era foarte 
încurcat, iar bătrânul îl gonea şi-l lovea repetând: 

— Na, turcule ce eşti, na, tătarule! exorciso te!41132) 
Unde-i buna-creştere? Te-ai apucat să iscodeşti femeile? 
Na, na! 

— Domnia Ta! strigă tânărul - nu se cuvine să faci gârbaci 
din nişte sfinte mătănii! Hai, lasă-mă, că n-am vrut să fac 
nici un rău! 

— Zici că nu se cuvine să te bat cu sfintele mătănii, nu? 
Nu-i adevărat! Că şi palmierul e sfânt într-o duminică din 
aprilie şi cu toate astea se bate cu el! Mai înainte, mătăniile 
astea erau ale păgânului Supankazi, dar i le-am smuls la 
Zbaraz şi pe urmă mi le-a sfinţit trimisul papei. Uită-te şi tu, 
e santal adevărat! 

— Dacă-i adevărat, atunci trebuie să miroasă. 

— Mie-mi miros mătăniile, iar ţie-ţi arde de fată. Trebuie 
să te mai altoiesc bine pe spinare, că nimic nu goneşte 
poftele diavoleşti din trup ca sfintele mătănii! 

— Pe sănătatea mea! n-am vrut să fac nici un râu...! 

— Dar gaura ai dat-o din pricina pioşeniei, ai? 

— Nu din pricina pioşeniei, ci din pricina dragostei atât de 
puternice, încât nu ştiu dacă nu mă va sfârteca asemenea 
unei grenade! De ce să mint, dacă ăsta-i adevărul! Nici 
bărzăunii nu-i chinuiesc vara pe cai cum mă chinuieşte pe 
mine dragostea! 

— Ai grijă numai să nu fie niscaiva porniri păcătoase; când 
am intrat, abia puteai sta locului şi-ţi loveai călcâiele de 
parcă te aflai pe jăratic. 

— Pe Dumnezeul meu! n-am văzut nimic, abia apucasem 
să deschid o crăpătură...! 

— Ehei, tinereţe!... sânge ca focul!... Până şi eu trebuie să 
mă mai înfrânez câteodată, fiindcă mai sălăşluieşte leo în 
mine, qui querit quem devorati(133) Dacă ai numai 
gânduri bune, înseamnă că te gândeşti la însurătoare? 


— Dacă mă gândesc la însurătoare? Doamne 
atotputernice! Păi la ce altceva pot să mă gândesc; dar 
parcă m-ar îmboldi cineva cu acul întruna! Cred că Domnia 
Ta nu ştii că ieri i-am destăinuit totul jupânesei Boska şi am 
căpătat şi încuviințarea tatălui meu! 

— Oho! parcă eşti făcut numai din pucioasă şi pulbere! 
Împieliţatule! Dacă-i aşa, atunci se schimbă socoteala, 
spune-mi, cum s-a întâmplat? 

— Jupâneasa Boska s-a dus ieri în iatac să-i aducă Zosiei o 
batistă şi eu după ea! Se întoarce şi întrebă: „Cine-i acolo?” 
şi eu buf! În genunchi! „Mamă, bate-mă, dar dă-mi-o pe 
Zoska, fericirea şi dragostea mea!” Venindu-şi în fire, 
jupâneasa Boska îmi zise: „Domnia Ta, toţi te laudă şi te 
socotesc un oştean vrednic; bărbatul meu e în robie, iar 
Zoska n-are nici un sprijin de la nimeni în lume; totuşi n-am 
să-ţi dau un răspuns nici astăzi şi nici mâine, ci mai târziu, 
că şi Domnia Ta ai nevoie de încuviințarea părintelui 
Domniei Tale”...Mi-a spus asta şi a plecat, gândind că sunt 
cam afumat. Cred că şi eram puţin. 

— Nu-i nimic! toţi eram afumaţi! Ai băgat de seamă că 
până la urmă lui Nawiragh şi celor doi anardraţi li s-au lăsat 
căciulile cu vârful ascuţit într-o parte? 

— N-am băgat de seamă, fiindcă plănuiam în mine cum să- 
l înduplec mai uşor pe tata să-mi dea încuviințarea. 

— A fost greu? 

— Spre dimineaţă am plecat amândoi la cvartirul nostru şi 
pentru că e bine să baţi fierul cât e cald, m-am gândit că ar 
trebui să-i pomenesc măcar pe departe, ca să văd ce zice. 
Aşa că i-am spus: „Ascultă tată, o vreau pe Zoska şi am 
nevoie de încuviințarea ta, iar dacă nu mi-o dai, apoi am să 
mă duc să slujesc fie şi la venețieni şi n-ai să mă mai vezi 
niciodată”...Unde nu se repede furios la mine: „A, fiule! las- 
că ştii tu să te descurci şi fără încuviințarea mea! Du-te la 
venețieni sau ia fata, fă ce vrei, dar să ştii că n-am să-ţi dau 
nici o para de la mine, nici de la mamita, fiindcă totul e al 
meu! 


Jupân Zagtoba îşi scoase buza de jos înainte: 

— O, e de rău! 

— Stai, Domnia Ta! Când am auzit aşa, i-am răspuns şi eu 
pe loc: „Păi te rog eu sa-mi dai ceva, am eu nevoie de ceva? 
Mie-mi trebuie numai încuviințarea ta, altceva nimic, pentru 
că partea mea de pradă de la păgâni ajunge pentru o 
arendă bună, ba chiar pentru o sforicică de moşie: Ce-i de 
la mama, să fie zestrea Ewei şi am să mai adaug şi eu un 
pumn sau două de turcoaze şi atlaz şi o bucată de lame, iar 
dacă se va întâmpla să ai un an rău, am să te scap şi pe tine 
de la ananghie cu bani gheaţă”. 

Asta l-a făcut curios pe tata. 

— Eşti atât de bogat? întrebă. Pentru Dumnezeu. De 
unde? din pradă? Că ştiu că ai plecat de acasă gol ca un 
hagiu turc! 

— Tată, ai frică de Dumnezeu! îi răspund. Trudesc de 
unsprezece ani de zile cu braţul ăsta şi se zice că nu prea 
rău, aşa că am avut de unde strânge! Am luat parte la 
cucerirea târgurilor răzvrătite, în care gloatele şi tătarii 
îngrămădiseră prăzi însemnate; ne-am bătut cu mârzacii şi 
cu cetele de tâlhari, punând mâna pe avuţii mari. Am luat şi 
eu partea care mi-a revenit, fără să nedreptăţesc pe nimeni, 
dar şi aşa s-a adunat câte ceva şi dacă n-aş mai fi chefuit 
deloc, s-ar fi găsit bani pentru două moşii ca a noastră. 

— Şi bătrânul ce-a zis? întrebă Zagtoba înveselit. 

— Tata a rămas uimit, pentru că nu se aştepta şi a început 
să mă certe pentru risipa pe care am făcut-o: „Ar fi fost şi 
mai mult, dar un fluieră-vânt şi gură-spartă ca tine, care 
vrea să facă pe magnatul înfumurat, aruncă banii în toate 
părţile şi nu păstrează nimic”...Apoi nu s-a mai putut 
stăpâni şi a început să mă întrebe în amănunt ce am, iar eu, 
văzând că aşa am să-l îmbunez repede, nu numai că n-am 
tăinuit nimic, dar am mai adăugat pe ici pe colo, deşi nu 
prea-mi place să umflu lucrurile, fiindcă socotesc că 
adevărul e ca orzul curat, iar minciuna ca paiele tocate. 
Tata şi-a luat capul în mâini şi a început să-şi facă planuri! 


„O să mai cumpărăm ba una, ba alta, o să mai sprijinim 
judecata asta - zice. O să fim vecini şi când vei lipsi tu de 
acasă, am să am eu grijă de toate”...Şi a început să plângă 
„Adam - zice - fata asta mi-a plăcut grozav pentru tine, dar 
ea se află în grija hatmanului, lucru care poate să se arate 
cu folos. Vezi însă s-o respecţi ca pe a doua fiică a mea şi să 
n-o îndemni la pierzanie, că nu te-aş ierta nici în clipa 
morţii”...Când am auzit asemenea bănuială m-au podidit 
lacrimile. Am căzut unul în braţele celuilalt şi am plâns 
acurate1134) până la cântatul cocoşilor. 

— Deştept bătrânul! mormăi Zagtoba. 

Apoi adăugă mai tare: 

— Înseamnă că în curând vom avea nuntă la Chreptiw şi 
o să ne veselim cu toţii, mai ales că suntem în câşlegi şi se 
mănâncă dulce. 

— Dac-ar fi după mine, aş face-o chiar mâine - strigă 
Nowowiejski cu avânt - dar uite cum e, Domnia Ta. Peste 
puţină vreme mi se sfârşeşte învoirea şi va trebui să plec la 
Raszkow, că slujba-i slujbă. Ştiu eu că jupân Ruszczyc îmi va 
da altă învoire, dar nu sunt sigur dacă zăbava nu va veni din 
partea jupânesei. De mă duc la ea, îmi zice: „Bărbatul meu 
e în robie”, de mă duc la fiică, aud: „Iata e în robie”...Păi ce 
vină am eu, că ele rob? Mă tem grozav de asemenea 
piedici, că dacă n-ar fi asta, l-aş înhăţa pe preotul Kaminski 
de sutană şi nu i-aş mai da drumul până când nu m-ar 
cununa cu Zoska. Când o femeie îşi bagă ceva în cap, apoi 
musai să fie aşa. Le-aş da şi ultima para, m-aş duce eu 
însumi să-l aduc, dar n-am cum! Nu ştie nimeni unde s-ar 
putea afla, poate că a murit şi atunci ce-i de făcut? Dacă-mi 
vor zice să-l aşteptăm şi pe el, am să aştept până la 
Judecata de Apoi! 

— Piotrowicz, Nawiragh, şi cei doi anardraţi pornesc la 
drum mâine; vom avea în curând veşti de la ei. 

— lisuse, scapă-mă de năpastă! Păi eu nu mai sunt în stare 
să aştept până sosesc veştile? N-au cum să vină până la 
primăvară, iar eu mă usuc de dor, pe legea mea! Domnia Ia, 


toţi se încred în înţelepciunea şi iscusinţa Domniei Tale, 
scoate-le din cap aşteptarea asta! Dumnezeu ştie ce se mai 
poate întâmpla; eu vreau să mă însor cu Zoska, nu cu tatăl 
ei; atunci de ce trebuie să oftez atâta după el! 

— Îndeamn-o pe jupâneasa Boska să plece la Raszkâw şi 
să rămână acolo. Poate să primească veşti mai repede, iar 
dacă Piotrowicz o să-l găsească pe Boski, va fi mai aproape 
de voi. În al doilea rând, eu am să fac tot ce-mi va sta în 
putinţă, dar tu roag-o şi pe jupâneasa Baska să te ajute. 

— N-am să uit, n-am să uit asta, că diavo... 

Uşa scârţâi deodată şi intră jupâneasa Boska. Înainte ca 
jupân Zagtoba să apuce s-o vadă, tânărul Nowowiejski i se 
prăbuşi cât era de lung la picioare şi, acoperind o mare 
parte din podea cu trupu-i uriaş, începu să strige: 

— Am încuviințarea de la tata! Mamă, dă-mi-o pe Zoska! 
Mamă, dă-mi-o pe Zoska! Dă-mi-o pe Zoska! 

— Mamă, dă-ne-o pe Zoska! se rugă Zagtoba. 

Larma atrase oamenii din celelalte încăperi; veni Boska, 
din cancelarie veni jupân Michal şi la puţină vreme în urma 
lor se arătă şi Zoska. Nu se cuvenea ca o jupâniţă să 
bănuiască despre ce e vorba, dar se împurpură şi, ducându- 
şi mâinile la piept şi ţuguiindu-şi buzele, se aşeză cu ochii în 
jos pe o laviţă lângă perete. Basia luă numaidecât partea 
tânărului iar jupân Michat dădu fuga după jupân 
Nowowiejski-tatăl. Când sosi, acesta se mânie grozav că fiul 
nu-i încredinţase lui s-o ceară pe Zoska, dar îşi uni 
rugămintea cu a celorlalţi. 

Jupâneasa Boska, care n-avea într-adevăr nici un sprijin 
mai apropiat pe lume, izbucni în plâns, primi rugămintea lui 
Adam şi făgădui că va pleca la Raszkâw cu Piotrowicz şi-l va 
aştepta acolo pe soţul ei. Abia după aceea, cu ochii scăldaţi 
în lacrimi, se întoarse spre fiică şi întrebă: 

— Zoska, tu ce zici de planurile lui jupân Nowowiejski? 
Toate privirile se îndreptară spre Zosia, dar ea sta lângă 
perete, cu ochii pironiţi, ca de obicei, în podea şi abia după 


o vreme, roşie până în vârful urechilor, rosti cu un glas abia 
auzit: 

— Merg şi eu la Raszkow...! 

— Frumoasa mea dragă! tună jupân Adam şi, repezindu-se 
la ea, o luă în braţe. 

Apoi începu să strige, de se cutremurară pereţii: 

— Zoska-i a mea, a mea, a mea...! 


CAPITOLUL XXXV. 

DUPĂ CE-ŞI MĂRTURISI DRAGOSTEA, tânărul 
Nowowiejski plecă îndată la Raszkow ca să găsească o 
locuinţă şi s-o pregătească pentru jupâneasa Boska şi fiica 
ei. La numai două săptămâni porni la drum toată caravana 
oaspeţilor care zăboviseră la Chreptiow. Era alcătuită din 
Nawiragh, cei doi anardraţi, Kieremowiczowa, 
Neresewiczowa, Seferowicz, jupânesele Boski, cei doi 
Piotrowicz şi bătrânul Nowowiejski, fără să mai punem la 
socoteală câţiva oameni de la Kamieniec, slujitorii mulţi la 
număr şi flăcăii înarmaţi, însărcinaţi cu paza căruţelor şi a 
vitelor de povară. Cei doi Piotrowicz şi trimişii patriarhului 
Armeniei aveau de gând să poposească la Raszkow, să afle 
cum e drumul, apoi să plece mai departe la Crîm. Ceilalţi 
hotărâseră să rămână un timp la Raszkow şi să aştepte cel 
puţin până la primul dezgheţ întoarcerea robilor: Boski, 
tânărul Seferowicz şi cei doi negustori pe careţi aşteptau de 
atâta vreme soțiile îndurerate. 

Drumul era anevoios, fiindcă trecea prin păduri sălbatice 
şi râpe prăpăstioase. Din fericire, pârtia era aşternută cu 
un strat gros de zăpadă uscată, iar apropierea 
garnizoanelor de la Mohil6w, Jampol şi Raszk6w înlătura 
orice primejdie. Azba-bei era nimicit, tâlharii spânzurați sau 
împrăştiaţi, iar tătarii n-aveau obiceiul să se avânte iama pe 
şleaurile umblate din cauza lipsei de iarbă. 

Tânărul Nowowiejski făgăduise că dacă va căpăta 
încuviințarea lui jupân Ruszczyc, le va ieşi în întâmpinare cu 
câteva zeci de oşteni. Aşa că mergeau destul de repede şi 


fără grijă. Zosia era gata să plece după Adam şi la capătul 
lumii. Jupâneasa Boska şi cele două neveste de armeni se 
aşteptau să-şi recapete bărbaţii în curând. Raszkow se afla 
într-adevăr în pădurile înfricoşătoare de la marginea lumii 
creştine, dar nu se duceau să se aşeze acolo până la 
sfârşitul vieţii sau să stea o vreme mai îndelung. La 
primăvară avea să fie război; la fruntariile de răsărit se 
vorbea de el pretutindeni, aşa că după răscumpărarea celor 
dragi trebuiau să se întoarcă odată cu primele adieri mai 
calde ca să se pună la adăpost. 

Ewka rămăsese la Chrepti6w, oprită de jupâneasa 
Wotodyjowska. 

Tatăl nu ţinuse prea mult s-o ia cu el, mai ales că o lăsa în 
casa unor oameni atât de cumsecade. 

— Am s-o trimit fără nici o primejdie sau am s-o aduc eu 
însumi - îi spusese Baska. Mai degrabă cred că am s-o aduc 
eu, deoarece aş vrea să văd şi eu măcar o dată hotarul 
acela înspăimântător, despre care am auzit vorbindu-se 
încă din copilărie. La primăvară, când drumurile vor mişuna 
de ceambuluri, n-o să-mi îngăduie bărbatul, dar acum, dacă 
rămâne Ewka aici, o să am un motiv întemeiat. După vreo 
două săptămâni am să încep să-l strâng cu uşa, iar după 
vreo trei mai mult ca sigur că am să-i smulg învoirea. 

— Spero că soţul Domniei Tale nu te va lăsa să pleci fără 
însoțitori de nădejde, chiar acum în timpul iernii. 

— Dacă va putea, va veni şi el cu mine, dacă nu, o să ne 
conducă Azja cu două sute de oşteni sau chiar mai mulţi, că 
am auzit că el aşa tot trebuie să fie trimis la RaszkOw. 

Astfel se încheiase discuţia şi Ewka rămăsese la Chreptiow. 
În afară însă de pricinile adevărate pe care Basia i le 
înfăţişase lui jupân Nowowiejski, mai avea şi altă socoteală. 

Voia să uşureze apropierea lui Azja de Ewka, fiindcă 
tânărul tătar începea s-o neliniştească. De câte ori era cu ea 
şi-l întreba, răspundea într-adevăr că o iubeşte pe Ewka şi 
că vechea dragoste nu se stinsese în inima lui, dar când 
rămânea numai Ewka - tăcea. Jupâniţa, în schimb, se 


îndrăgostise nebuneşte de el în pustietăţile de la Chreptiow. 
Frumuseţea lui sălbatică, dar mândra, copilăria petrecută 
sub braţul aspru al lui jupân Nowowiejski, obârşia lui de 
cneaz, taina aceasta care-l apăsa de atâta vreme, în sfârşit, 
faima ostăşească o vrăjiseră cu totul. Aştepta doar clipa în 
care să-şi deschidă inima înflăcărată spunându-i: „Azja! te- 
am iubit de când erai copil!” să-i cadă în braţe şi să-i jure 
dragoste până la capătul vieţii. El însă îşi încleşta dinţii şi 
tăcea. 

La început, Ewka se gândi că Azja nu i se destăinuise, 
întrucât erau de faţă tatăl şi fratele ei. Mai târziu însă, o 
cuprinse şi pe ea neliniştea, fiindcă dacă din partea tatălui 
şi a fratelui s-ar fi ivit neîndoielnic unele piedici, mai ales 
atâta vreme cât Azja nu avea încă dreptul de 
împământenire, ar fi putut să-şi deschidă inima cel puţin 
înaintea ei, s-ar fi cuvenit s-o facă singur, cu atât mai 
grabnic cu cât mai multe erau piedicile care apăreau în 
drumul lor. 

Dar el tăcea mereu. 

În cele din urmă, îndoielile se furişară în sufletul jupâniţei 
şi începu să se plângă Basiei de nefericirea ei; aceasta îi 
potolea temerile zicându-i: 

— Nu tăgăduiesc că este un om greu de înţeles şi foarte 
ascuns, dar sunt sigură că te are dragă, fiindcă doar mi-a 
repetat-o mie de atâtea ori şi apoi la tine se uită altfel decât 
la ceilalţi. 

Ewka răspunse clătinând din cap cu tristeţe: 

— Aşa-i, se uită altfel, dar nu ştiu dacă în privirea lui este 
dragostea sau ură. 

— Draga mea, nu mai trăncăni verzi şi uscate, pentru ce 
te-ar uri? 

— Dar pentru ce m-ar iubi? 

Basia începu s-o mângâie cu mâna-i mititică: 

— Dar pe mine de ce mă iubeşte Michat? Iar fratele tău de 
ce s-a îndrăgostit de Zosia de cum a văzut-o? 

— Adam a fost totdeauna un om iute. 


— Iar Azjka e mândru şi se teme că va fi respins, îndeosebi 
de tatăl tău, căci fratele tău, iubind el însuşi, va înţelege mai 
repede chinul dragostei. Asta este! Ewka, nu fi proastă, nu 
te teme. Am să-l scarmăn eu pe Azja şi ai să vezi ce repede 
se va hotări. 

În aceeaşi zi, Baska se văzu într-adevăr cu Azja, după care 
alergă în mare grabă la Ewka. 

— Gata! strigă din prag. 

— Ce-i gata? întreabă Ewka roşind. 

— l-am spus aşa: „Domnia Ia vrei să mă răsplăteşti, 
arătându-te nerecunoscător? Am oprit-o înadins pe Ewka 
aici, ca să te foloseşti de împrejurare, dar dacă ai să te mai 
codeşti mult, apoi află că peste două, cel mult trei 
săptămâni, am s-o trimit la Raszk6w, însoţind-o chiar eu, iar 
Domnia Ta ai să rămâi cu buzele umflate”...Când a auzit de 
plecarea la Raszkow, s-a schimbat la faţa şi a început să-mi 
facă plecăciuni adânci. Atunci l-am întrebat ce are de gând 
şi mi-a spus aşa: „Am să-mi mărturisesc focul din piept pe 
drum. Atunci va fi prilejul cel mai potrivit şi se va întâmpla 
ce trebuie să mi se întâmple, ce mi-a fost ursit. Am să spun 
totul, am să-mi destăinui taina, căci nu mai pot să trăiesc 
chinuindu-mă astfel!” Şi parcă au început să-i tremure 
buzele; mai înainte era cam supărat, pentru că a primit 
nişte scrisori nu prea pe gândul lui de la Kamieniec. Mi-a 
spus că şi aşa tot trebuia să se ducă la Raszkow, după cum îi 
poruncise hatmanul mai demult, ştie şi Michat, numai că nu 
era hotărâtă data plecării, care atârna de negocierile pe 
care le duce cu rotmiştrii lipcani: „locmai se apropie timpul 
când trebuie să plec la ei până dincolo de Raszkow, aşa că 
am să vă însoțesc şi pe Domnia Ta şi pe jupâniţa Ewka până 
acolo.” I-am răspuns că nu se ştie dacă am să merg şi eu, 
fiindcă asta ţine de învoirea lui Michat. Când a auzit, s-a 
înspăimântat. Ei, proastă mai eşti şi tu, Ewka! Zici că nu te 
iubeşte, dar el mi-a căzut la picioare şi a început să mă 
roage să merg şi eu; ce să mai vorbesc, parcă schelălăia de 
durere, de era cât pe-aici să izbucnesc în plâns. Şi ştii de ce 


a făcut asta? Mi-a spus chiar el: „Eu am să-mi descarc 
inima, dar fără ajutorul Domniei Tale n-am să capăt nimic 
de la jupân Nowowiejski; am să stârnesc doar mânia şi ura 
în sufletul lor şi al meu. Soarta mea, chinul meu, izbăvirea 
mea sunt în mâinile Luminăţiei Tale; dacă Domnia Ta nu 
mergi, atunci mai bine să mă înghită pământul sau să mă 
ardă focul!” Atât de mult te iubeşte. Te apucă groaza când 
te gândeşti. Dacă l-ai fi văzut cum arăta, ţi-ar fi fost frică de 
el! 

— Nu, eu nu mă tem de el! răspunse Ewka. 

Şi începu să-i sărute mâna Basiei. 

— Hai cu noi, hai cu noi! repeta tulburată. Hai cu noi! 
Numai tu poţi să ne scapi, numai tu nu te vei teme să-i spui 
tatei, numai tu poţi să izbândeşti ceva! Hai cu noi! Am să-l 
rog în genunchi pe jupân Wotodyjowski să te lase. Fără tine, 
tata şi Azja vor sări cu cuţitele unul la altul! Hai cu noi, hai 
cu noi! 

Căzu în genunchi la picioarele Basiei şi începu să i le 
îmbrăţişeze plângând. 

— Am să merg, aşa să-mi ajute Dumnezeu! răspunse 
Basia. Am să-i înfăţişez totul lui Michal şi n-am să-l las în 
pace până nu va încuviinţa. Acum m-aş putea duce şi 
singură, că nu e nici o primejdie, darmite cu atâţia 
însoțitori. Poate că va merge şi Michat, iar dacă nu, mă va 
lăsa pe mine, căci e tare bun la suflet. La început o să mă 
certe, dar numai să mă vadă că mă întristez şi va începe să 
umble pe lângă mine, să mi se uite în ochi, şi-mi va îngădui 
să plec. Aş fi vrut să meargă şi el, că-mi va fi tare dor de el, 
dar ce pot să fac! am să merg şi aşa, ca să vă aduc 
mângâiere... Acum nu mai e vorba de dorinţa mea, ci de 
soarta voastră. Michat ţine la tine şi la Azja, aşa că va 
încuviinţa. 

După întrevederea cu Basia, Azja alergă în odaia lui, plin 
de vioiciune şi de voie bună ca şi când ar fi revenit la viaţa 
după o boală grea. 


Fiindcă doar cu o clipă înainte, o deznădejde turbată îi 
sfâşiase sufletul. Chiar în dimineaţa aceasta primise o 
scrisoare scurtă şi reţinută de la jupân Bogusz, având 
următorul cuprins: „Dragul meu Azja! M-am oprit la 
Kamieniec şi nu mai vin acum la Chreptiow, mai întâi fiindcă 
m-a răpus o răceala şi în al doilea rând, nu mai am pentru 
ce. Am fost la Jaworow. Nu numai că hatmanul nu-ţi dă 
încuviințarea în scris şi nici nu se gândeşte să-ţi acopere cu 
rangul său planurile tale nebuneşti, dar îţi porunceşte cu 
asprime, ameninţându-te cu pierderea bunăvoinţei lui, să 
laşi totul balta. La rândul meu mi-am dat seama şi eu că tot 
ce mi-ai spus n-are nici o noimă, întrucât nu se cuvine ca un 
popor creştin şi ales să intre în astfel de legături cu nişte 
păgâni. Pe de altă parte, ar fi o ruşine, faţă de toată lumea, 
să dai privilegiile şleahtei unor tâlhari hrăpăreţi care au 
vărsat atâta sânge nevinovat. Tu însuţi ia-ţi seama şi nu te 
mai gândi la buzduganul de hatman, fiindcă nu eşti tu 
potrivit pentru asemenea înalte cinuri, cu toate că eşti fiul 
lui Tuhai-bei. Dacă vrei să capeţi iarăşi bunăvoința 
hatmanului, mulţumeşte-te cu rangul pe care-l ai şi 
grăbeşte-te, mai ales, să duci la bun sfârşit treaba cu 
Kryczyâski, Tworkowski, Adurowicz şi ceilalţi, pentru că în 
acest chip vei avea merite însemnate. 

Îndemnurile hatmanului cu privire la cele ce ai să faci ţi le 
trimite odată cu această scrisoare, iar jupân Wotodyjowski 
are poruncă să nu te împiedice să pleci şi să vii oricând vrei 
împreuna cu oamenii tăi. Mai mult ca sigur că va trebui să 
te întâlneşti cu rotmiştrii aceia, aşa că grăbeşte-te şi dă-mi 
de ştire îndată la Kamieniec ce se aude în partea cealaltă. 
Drept care, încredinţându-te în grija lui Dumnezeu, rămân 
al tău cu aceeaşi bunăvoință. Marcin Bogusz de Zieblice, 
stolnic de Nowogrodek!” 

După citirea acestei scrisori, tânărul tătar fu cuprins de o 
furie înspăimântătoare: rupse scrisoarea în bucăţi, apoi 
înfipse de o sută de ori jungherul în masă, în sfârşit, 
ameninţă că-şi va lua viaţa şi-l va omori pe Halim care-l 


ruga în genunchi să nu ia nici o hotărâre până când nui se 
vor potoli furia şi disperarea. Scrisoarea aceasta însemna 
într-adevăr pentru el o hotărâre îngrozitoare. Visurile pe 
care şi le clădise în ambiția şi îngâmfarea lui fuseseră 
prefăcute în pulbere, toate planurile lui se duceau de râpă. 
Putea să ajungă al treilea hatman în Republică, a cărei 
soartă să atârne într-o măsură şi de el, iar acum vedea că 
trebuie să rămână un porucinic neînsemnat, pentru care 
ambiția cea mai înaltă să fie dobândirea dreptului de 
împământenire. În închipuirea lui văzuse mulţimi 
nenumărate prosternate la picioare, iar acum el va fi acela 
care să se închine înaintea celorlalţi. 

Nu ajutase la nimic că era fiul lui Tuhai-bei, că în venele lui 
curgea sângele unor războinici vestiți, că în mintea lui se 
născuseră gânduri măreţe - toate fuseseră în zadar! Va trai 
ca şi până acum, uitat într-o palancă îndepărtată. Un singur 
cuvânt îi frânse aripile, un singur „nu” făcea ca de acum 
înainte să nu mai poată pluti în tăriile albastre asemenea 
vulturilor, ci să se târască pe pământ ca un vierme. 

Toate acestea însă nu însemnau nimic pe lângă fericirea pe 
care o pierdea. Aceea pentru stăpânirea căreia şi-ar fi dat 
viaţa şi veşnicia, aceea pentru care ardea ca pălălaia, pe 
care o iubea cu ochii, cu inima, cu sufletul şi sângele - nu va 
mai fi a lui niciodată. Scrisoarea i-o lua cum îi luase şi 
buzduganul de hatman. Pentru că Chmielnicki putuse s-o 
răpească pe Czaplihska şi la fel ar fi putut să facă şi 
puternicul Azja, hatmanul Azja, să răpească soţia altuia şi să 
se apere fie şi împotriva Republicii întregi, dar cum mai 
putea s-o smulgă Azja, porucinicul de lipcani, care slujea 
sub ordinele bărbatului ei...? 

Când se gândea la asta, i se făcea negru înaintea ochilor, 
sufletul îi devenea pustiu şi se posomora. În astfel de clipe 
fiul lui Tuhai-bei nu ştia dacă nu era mai bine să moară 
decât să trăiască fără nici un rost în viaţă, fără fericire, fără 
nici o nădejde, fără femeia îndrăgită. Se simţea cu atât mai 
strivit, cu cât nu se aştepta la asemenea lovitură; 


dimpotrivă, cântărind mai înainte starea Republicii, 
ameninţarea războiului apropiat, puţinătatea oştilor 
hatmanului şi foloasele pe care le-ar fi avut Republica dacă-l 
ajuta să-şi înfăptuiască planurile, cu fiecare zi ce trecea, se 
întărea tot mai mult în convingerea că hatmanul avea să-i 
încuviinţeze gândurile. Când colo, toate nădejdile i se 
spulberaseră ca ceața în bătaia vântului. Ce-i mai rămânea 
de făcut? Să se lepede de slavă, de măreție şi de fericire. 
Dar Azja nu era în stare de aşa ceva. La început se lăsă în 
seama furiei şi a disperării. Vâlvătaia îi ardea dureros toate 
mădularele, aşa că urla şi scrâşnea din măsele, rumegând 
răzbunări cumplite. Voia să se răzbune pe Republică, pe 
hatman, pe Wotodyjowski, ba chiar pe Basia. Voia să-şi 
răzvrătească lipcanii, să hăcuiască garnizoana, pe toate 
căpeteniile de la Chrepti6w, să-l ucidă pe Wotodyjowski, iar 
pe Basia s-o răpească şi să fugă cu ea pe malul moldav, apoi 
hăt! în Dobrogea şi mai departe, fie şi la Țarigrad sau în 
pustietăţile asiatice. 

Dar credinciosul Halim veghea asupra lui, de altminteri, el 
însuşi, după ce se mai linişti, înţelese neputinţa de a înfăptui 
asemenea planuri. 

Fiindcă Azja mai semăna cu Chmielnicki încă într-o 
privinţă: şi în el, ca şi în fostul hatman al zaporojenilor, 
sălăşluiau laolaltă leul şi şarpele. Cu ajutorul lipcanilor 
credincioşi va lovi garnizoana de la Chreptiow - ei şi? 
Wotodyjowski, treaz ca un cocor, se va lăsa oare luat pe 
nepusă masă şi chiar dacă ar fi fost aşa, se va da bătut 
vestitul luptător mai ales când avea în subordine oşteni mai 
mulţi şi mai buni? Şi apoi să zicem că Azja va izbuti să-l 
înfrângă, ce va face după aceea? Dacă pornea în josul 
râului, spre Jahorlik, trebuia să nimicească pe drum 
garnizoanele de la Mohil6w, Jampol şi Raszkow. Dacă trecea 
pe malul moldav, acolo avea să-i găsească pe pârcălabi, 
prietenii lui Habareskul, paşa de Hotin, prietenul lui 
blestemat. În sfârşit, dacă se îndrepta spre Doroszenko, la 
Bractaw se aflau garnizoane polone, iar stepa era 


străbătută şi iarna în lung şi în lat de podghiazuri. În aceste 
împrejurări, Tuhai-bei îşi simţi toata neputinţa şi sufletu-i 
năprasnic, după ce scăpă de flacăra mistuitoare a furiei, se 
cufundă într-o deznădejde surdă, cum se cufundă un animal 
sălbatic rănit de plumb în întunericul vizuinii din stâncă, şi 
se linişti. 

Şi aşa cum durerea fără margini moare singură şi piere în 
amorţeală, aşa amorţi şi el în cele din urmă. 

Dar tocmai atunci i se dădu de ştire că jupâneasa Basia 
doreşte să-i vorbească. 

Halim mai să nu-l recunoască pe Azja când acesta se 
întoarse de la ea. Amorţeala pierise de pe chipul tătarului, 
ochii îi străluceau ca la pisicile sălbatice, faţa i se luminase, 
iar colții albi îi luceau de sub mustață şi aşa cum arăta 
acum, cu farmecu-i sălbatic, semăna întru totul cu 
înfricoşătorul Tuhai-bei. 

— Stăpâne - îl întrebă Halim - în ce fel ţi-a mângâiat 
Dumnezeu sufletul? 

— Halim! răspunse Azja - Dumnezeu porunceşte ca după 
noapte să fie ziuă pe pământ şi soarele să răsară din mare. 
Halim! aici îl apucă de umăr pe bătrânul tătar - peste o lună 
ea va fi a mea pe vecie! 

Şi asemenea lumină se răspândea de pe faţa-i negricioasă, 
încât părea frumos cu adevărat, aşa că Halim începu să-i 
facă plecăciuni. 

— Fiu al lui Tuhai-bei, tu eşti mare, puternic şi răutatea 
necredincioşilor nu poate să te răpună. 

— Ascultă! îi spuse Azja. 

— Ascult, fiu al lui Tuhai-bei! 

— O să plecăm la marea vineţie, acolo unde zăpezile cad 
numai prin munţi sâlhui, iar dacă va fi să ne întoarcem 
vreodată prin aceste locuri, vom veni în fruntea 
ceambulurilor ca nisipul mării, câtă frunză şi iarbă în aceşti 
codri nepătrunşi, aducând focul şi sabia. Tu, Halim, fiul lui 
Kurduluk, ai să porneşti astăzi la drum. Să-l afli pe 
Kryczyhski şi să-i spui să se furişeze cu bulucul lui până 


aproape de Raszkow, pe malul celălalt. Iar Adurowicz, 
Morawski, Aleksandrowicz, Grocholski, Tworkowski şi toţi 
lipcanii şi ceremişii să se apropie de garnizoane. Cât 
priveşte ceambulurile care stau la iernat cu Dorosz, să li se 
dea poruncă să işte mare frământare dinspre Humari, ca să 
facă garnizoanele de la Mohilw, Jampol şi RaszkOw să 
pornească departe în stepă. Dacă n-am să aflu oşteni în 
drumul meu când voi pleca de la Raszkow, voi lăsa în urmă 
doar cenuşă şi dărâmături. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu, stăpâne! răspunse Halim. 

Şi începu să-i bată temenele, iar fiul lui Tuhai-bei se aplecă 
asupra lui şi-i repetă de câteva ori: 

— Repede olăcari în toate părţile, repede olăcari, fiindcă 
mai avem numai o lună de zile. 

După care Halim plecă, iar Azja rămase singur şi începu să 
se roage; îşi simţea inima încărcată de fericire şi 
recunoştinţă faţă de Dumnezeu. 

În timp ce se ruga, îşi aruncă privirile pe fereastră şi-i 
văzu pe lipcanii care tocmai atunci duceau caii la fântână 
să-i adape. Bătătura mişuna de oameni. Lipcanii, 
îngânându-şi litaniile tărăgănate, începură să tragă de 
cumpenele care scârţâiau şi să toarne apa în jgheaburi. 
Fiecare cal slobozea câte doua dâre de aburi din nări, care 
înceţoşau priveliştea. 

Deodată, din clădirea cea mare ieşi jupân Wotodyjowski în 
cojoc şi în cizme de căprioară şi, apropiindu-se de lipcani, 
începu să le spună ceva. Ei îl ascultară stând drepţi şi 
luându-şi căciulile din cap împotriva obiceiului. La vederea 
lui, Azja încetă să se roage şi murmură: 

— Oi fi tu şoim, dar n-ai să ajungi până acolo unde am să 
zbor eu; ai să rămâi singur la Chrepti6w mistuit de chinuri 
şi de jale. 

După ce vorbi cu oştenii, jupân Wotodyjowski plecă, iar 
medeanul răsună iarăşi de cântecele lipcanilor, sforăitul 
cailor şi de scârţâitul jalnic şi ascuţit al cumpenelor. 


CAPITOLUL XXXVI. 

CÂND II VORBI DE PLANURILE EI, la început micul viteaz 
începu să strige, după cum prevăzuse Basia, că nu va 
încuviinţa niciodată, fiindcă el nu poate să meargă, iar fără 
el nici nu se gândeşte s-o lase. Atunci însă se porniră cu toţii 
să stăruie şi să-l roage din toate părţile, până când îi 
clătinară hotărârea. 

Basia stărui într-adevăr mai puţin decât se aştepta 
Wotodyjowski, pentru că ea ar fi vrut să plece cu el, iar fără 
el drumul îşi pierdea tot farmecul, dar Ewka îngenunche 
înaintea lui şi, sărutându-i mâinile, îl rugă fierbinte să se 
gândească la dragostea lui pentru Basia şi să-i îngăduie 
plecarea. 

— Nimeni nu va cuteza să se ducă la tata şi să-i spună 
asemenea lucru - îi zise - nici eu, nici Azja şi nici măcar 
fratele meu; numai jupâneasa Basia poate să facă una ca 
asta, fiindcă ei nu-i poate refuza nimic! 

Wotodyjowski răspunse: 

— Baska nu trebuie să se joace de-a peţitul! Şi pe urmă, o 
să vă întoarceţi tot pe aici, aşa că o să încerce să vă ajute 
atunci. 

Ewka izbucni în lacrimi. Dumnezeu ştie câte se pot 
întâmpla până când se vor întoarce ei; e sigură că până 
atunci va muri de supărare, dar aşa va fi poate mai bine 
pentru o biată orfană de care n-are milă nimeni. 

Micul viteaz, care avea o inimă foarte simţitoare, începu să 
mişte din mustăcioară şi să se plimbe prin încăpere. La 
drept vorbind, nu-i convenea deloc să se despartă de Baska 
lui nici măcar o zi, ce să mai vorbim de câteva săptămâni. 

Cu toate acestea, se lăsă pesemne înduioşat de 
rugăminţile tuturor, fiindcă după câteva zile de la acest 
asalt în toată regula, într-o seară spuse: 

— Dacă aş putea să merg şi eu, nu zic! Dar nici nu poate fi 
vorba, slujba mă obligă să stau aici. 

Basia se repezi la el şi, lipindu-şi gura ca fraga de obrazul 
lui, începu să repete: 


— Hai, Michatek, hai şi tu cu noi! 

— Nici pomeneală nu poate fi! răspunse Wotodyjowski 
hotărât. 

Şi iarăşi se scurseră câteva zile. În acest răstimp, micul 
viteaz îi ceru sfatul lui jupân Zagtoba ce să facă, dar acesta 
nu-l îndemnă în nici un fel. 

— Ce pot să-ţi mai spun eu - îi zise - de vreme ce alte 
piedici nu sunt în afară de dragostea ta? Descurcă-te 
singur. Sigur că aici va fi pustiu fără haiducel. Dacă n-ar fi 
vârsta mea şi greutăţile drumului, m-aş duce şi eu cu ea, că 
aşa o să-mi fie tare urât. 

— Păi vezi, Domnia Ta! Piedici într-adevăr nu sunt; vremea 
e cam geroasă, atâta tot, peste tot e linişte şi garnizoanele 
împânzesc drumul, numai că fără ea mi-e foarte greu. 

— Tocmai de aceea iţi zic: hotărăşte-te singur! 

După aceasta discuţie, Micha! începu să şovăie din nou şi 
să taie firul în patru. Îi părea rău de Ewka. Apoi se gândea 
dacă se cuvine s-o trimită pe jupâniţă singură cu Azja la un 
drum atât de lung şi, pe deasupra, dacă e bine ca nişte 
oameni cumsecade să nu-şi ajute semenii când puteau s-o 
facă atât de uşor? La urma urmei, despre ce era vorba? 
Basia trebuia să lipsească de acasă două sau trei 
săptămâni. Chiar dacă n-ar fi fost nevoie decât să-i facă 
Basiei un hatâr, ca să vadă şi ea Mohil6w, Jampol şi 
Raszkow, de ce să mai stea la îndoială? Aşa ori altfel, Azja 
tot trebuie să plece cu steagul de lipcani la Raszk6w, iată 
dar că paza era mai mult decât asigurată, mai ales de când 
nimiciseră pe tâlhari şi de când tâlharii se potoliseră din 
pricina iernii. 

Hotărârea micului cavaler se clătina din ce în ce mai mult; 
jupânesele băgară de seamă şi îşi reînnoiră stăruielile: una 
înfăţişându-i totul ca pe o faptă bună, cealaltă plângând şi 
văicărindu-se. Îl ruga până şi Azja. Îi spuse că ştie că nu e 
vrednic de asemenea bunăvoință, dar a dovedit atâta 
credinţă şi dragoste faţă de familia Wotodyjowski, încât 
îndrăzneşte să-l roage şi el să-şi dea încuviințarea. El le 


datorează multă recunoştinţă la amândoi, fiindcă n-au 
îngăduit să fie jignit nici atunci când încă nu se ştia că este 
feciorul lui Tuhai-bei. Nu va uita niciodată că jupâneasa 
polcovnicească i-a legat rănile şi s-a purtat cu el nu numai 
ca o stăpână milostivă, ci şi ca o mamă. Şi-a dovedit 
recunoştinţa şi în lupta cu Azba-bei, iar pe viitor, Doamne 
fereşte! la nevoie îşi va pune bucuros capul în primejdie 
pentru stăpâna lui şi îşi va vărsa şi ultima picătură de 
sânge. 

Apoi începu sa povestească despre vechea şi nefericita lui 
dragoste pentru Ewka. Nu mai poate să trăiască fără 
această jupâniţă. I-a fost dragă în toţi aceşti ani cât s-au 
aflat despărțiți şi nu va înceta s-o iubească niciodată. Între 
el însă şi bătrânul Nowowiejski stăruie ura de odinioară şi 
raporturile de la slugă la stăpân îi despart ca o prăpastie 
adâncă. Numai „stăpâna” ar putea să-i apropie, dar dacă nu 
va izbândi nici ea, cel puţin o va apăra pe această scumpă 
jupâniţă de asprimea părintelui, de însingurare şi gârbaci. 

Wotodyjowski ar fi vrut poate ca Basia să nu se amestece 
în asemenea treburi, dar pentru că el însuşi dorea să facă 
numai bine oamenilor, nu se mira nici de inima săritoare a 
soţiei. Cu toate acestea, nu-i înăgădui nimic lui Azja, ba se 
împotrivi chiar lacrimilor Ewka, apoi se închise în 
cancelarie şi începu să se gândească. 

Până când, într-o bună zi, veni la cină cu faţa luminată şi, 
după ce mâncară, îl întrebă deodată pe fiul lui Tuhai-bei: 

— Azja, tu când trebuie să pleci? 

— Peste o săptămână, înălţimea Ta! răspunse tătarul 
neliniştit. Halim trebuia să fi încheiat până acum negocierile 
cu Kryczynski. 

— Să dai poruncă să aştearnă încă o sanie mare, pentru că 
ai să însoţeşti până la Raszkow două femei. 

Auzind acestea, Basia începu să bată din palme şi se 
repezi drept la Michat. În urma ei sări Ewka, apoi Azja, dus 
de răbufnirea unei bucurii nebune, îi făcu o plecăciune 


până la pământ, încât micul oştean, ca să scape, se văzu 
nevoit să-i gonească. 

— Daţi-mi pace! îi dojeni, ce mai e şi asta? E greu să nu-ţi 
ajuţi semenii când poţi s-o faci; aş putea să mă împotrivesc 
doar dacă aş avea o inimă de piatră, dar eu sunt departe de 
a fi un tyrannus. Tu, Baska, să te întorci cât poţi de repede, 
iar tu Azja, să ai mare grija de ea; aşa ai să-mi mulţumeşti 
cel mai bine. Şi acum, hai, lăsaţi-mă odată! 

Începu să-şi mişte mustăţile cu avânt, apoi rosti voios ca 
să-şi dea singur curaj: 

— Cel mai rău e cu lacrimile astea. Cum le văd, s-a zis cu 
mine! Tu, Azja, nu trebuie să ne mulţumeşti numai mie şi 
soţiei mele, ci şi acestei jupâniţe care m-a urmărit ca o 
umbră, punându-mi mereu sub ochi jalea ei. Pentru 
asemenea dragoste se cuvine s-o răsplăteşti şi pe ea! 

— Am s-o răsplătesc, am s-o răsplătesc! răspunse vlăstarul 
lui 'Tuhai-bei cu glas ciudat şi, apucându-i mâinile Ewkăi, 
începu să le sărute cu atâta înflăcărare, de credeai că mai 
degrabă vrea să le muşte. 

— Michat - strigă deodată Zagtoba arătând-o pe Basia. Ce- 
o să ne facem noi aici fără pisicuţa asta? 

— Ne va fi mai greu! răspunse micul viteaz - pe legea 
mea! tare greu! 

După care adăugă mai încet: 

— Dar poate că Dumnezeu ne va blagoslovi mai târziu 
pentru fapta noastră bună... Înţelegi, Domnia Ta...? 

„Pisicuţa” îşi băgă capul luminos între ei şi întrebă: 

— Ce vă tot şuşotiţi...? 

— Da de unde! răspunse Zagtoba - vorbeam şi noi că la 
primăvară mai mult ca sigur că vor veni berzele... 

Baska începu să-şi frece obrăjorul de faţa soţului, ca o 
adevărată pisică. 

— Michatek! n-am să stau mult acolo - îi spuse încet. 

După această discuţie, începură planurile asupra 
călătoriei, care durară câteva zile. 


Jupân Michat se îngriji de toate, porunci să se pregătească 
sania şi s-o aştearnă cu blănile vulpilor vânate în toamnă. 
Iar jupân Zagtoba îşi aduse propriii tuzluci, ca jupâneasa să 
aibă cu ce-şi acoperi picioarele pe drum. Aveau să fie 
însoţiţi de o sanie cu aşternuturi şi merinde şi de şoimanul 
Basiei, ca să aibă pe ce încăleca prin locurile povârnite şi 
primejdioase, fiindcă jupân Michat se temea îndeosebi de 
drumul până la Mohil6w, presărat cu hârtoape în care 
puteai într-adevăr să-ţi frângi gâtul. 

Cu toate că nu se gândea câtuşi de puţin la vreo primejdie, 
micul cavaler îi porunci lui Azja să ia toate măsurile de 
prevedere; să trimită întotdeauna câte cincisprezece 
oameni înainte şi să nu poposească pentru noapte decât în 
locurile unde se aflau garnizoanele; să pornească în zori, să 
se oprească odată cu noaptea şi să nu întârzie pe drum. 
Micul oştean merse până acolo, încât îi încărcă pistoalele cu 
mâna lui şi le puse în coburii de la şaua Basiei. 

În cele din urmă sosi şi clipa plecării. Era încă întuneric 
când cei două sute de călăreţi lipcani aşteptau gata în 
bătătură. În încăperea cea mare din clădirea polcovnicului 
era mare forfotă. Pe vetre ardeau cu flacără mare butuci 
răşinoşi. Toate căpeteniile: micul viteaz şi jupân Zagtoba, 
Muszalski şi Nienaszyniec, Hromyka şi Motowidto şi cu ei 
şleahticii din steagurile alese, veniseră să-şi ia rămas-bun. 
Basia şi Ewka, calde încă şi îmbujorate de somn, beau 
fiertură amestecată cu vin pentru drum. 

Wolodyjowski stătea lângă soţie, cuprinzându-i mijlocul cu 
braţul, iar jupân Zagtoba turna fiertura, repetând de 
fiecare dată: „încă puţin, că e un geruleţ straşnic!” Şi Basia 
şi Ewka erau îmbrăcate bărbăteşte, cum călătoreau de 
obicei femeile în ţinuturile de răsărit. Basia purta sabie; 
avea pe ea o şubuliţă de râs, tivită cu blană de nevăstuică, 
un calpac cu urechile de hermină, nădragi foarte largi, ca 
nişte fuste, şi încălțări până la genunchi, căptuşite cu 
scamă. Peste toate acestea avea să îmbrace la plecare o 
dulamă călduroasă şi şuba cu glugă pentru a-i feri faţa. 


Deocamdată însă, obrazul îi era descoperit şi ca totdeauna 
oştenii se minunau de frumuseţea ei; unii, în schimb, 
priveau cu lăcomie la Ewa care avea buzele umede, 
ţuguiate ca pentru a fi sărutate; alţii, în sfârşit nu mai ştiau 
nici ei la care să se uite şi-i treceau fiori, atât de mult le 
plăceau amândouă, aşa că îşi şopteau unul altuia la ureche: 

— E foarte greu să trăieşti singur în această pustietate. 
Polcovnicul e un norocos, la fel şi Azja... Of...! 

Focul trosnea vesel pe vetre, iar prin coteţe începură să 
cânte cocoşii. Se crăpa de ziuă; cerul era senin şi geros. 
Acoperişurile şoproanelor şi ale clădirilor în care stăteau 
oştenii, acoperite cu zăpadă, deveniră trandafirii. 

De pe undeva se auzea sforăitul cailor şi scârţâitul paşilor 
prin zăpada îngheţată, oştenii din toate steagurile se 
adunau de prin barăci şi cârciumi pentru a o petrece pe 
Basia şi pe lipcani. 

În cele din urmă, Wotodyjowski rosti: 

— E timpul! 

Basia sări la el şi-i căzu în braţe. Micul viteaz îşi apăsă 
buzele pe gura ei, apoi strângând-o din toate puterile la 
piept, îi sărută ochii, fruntea şi iarăşi gura. Clipa aceasta 
dură destul de mult, că tare se mai iubeau amândoi. 

După micul cavaler îi veni rândul lui jupân Zagtoba, apoi 
urmară celelalte căpetenii care se apropiară şi-i sărutară 
mâna, iar ea repeta fiecăruia cu glasul ei argintiu, de copil: 

— Rămâi sănătos, Domnia Ta! Rămâi cu bine! 

Şi ea şi Ewka se îmbrăcară în dulămile cu tăieturi în loc de 
mâneci şi în şubele cu glugă, de nu se mai vedeau aproape 
deloc. Apoi li se deschise larg uşa, prin care năvăli îndată 
aerul îngheţat, şi toţi ieşiră în bătătura. 

Văzduhul se lumina din ce în ce mai mult din pricina 
zăpezii şi a zorilor. O chiciură deasă se aşezase pe coamele 
bahmeţilor şi pe cojoacele oştenilor, aşa că tot steagul 
părea îmbrăcat în alb şi călare pe cai albi. 

Baska şi Ewka urcară în sania aşternută cu blănuri. 
Dragonii şi slujitorii din steagurile de şleahtici urară drum 


bun celor care plecau. 

Din cauza strigătelor puternice, stoluri mari de ciori şi de 
corbi, alungate de iarna grea în apropierea aşezărilor, se 
înălţară croncănind de pe acoperişuri şi începură să se 
rotească prin văzduhul trandafiriu. 

Micul viteaz se aplecă peste sanie şi îşi cufundă faţa în 
gluga care ascundea capul soţiei. 

Într-un târziu se desprinse de Basia şi se îndreptă, apoi, 
făcând cu mâna semnul crucii, strigă: 

— Plecaţi cu Dumnezeu! 

Atunci Azja se ridică în scări. Faţa-i sălbatică aproape că 
împrăştia lumină din pricina bucuriei şi a zorilor. Îşi repezi 
buzduganul în sus, de i se înălţă burca asemenea aripii unei 
păsări de pradă, şi strigă cu un glas pătrunzător: 

— La dru-u-um! 

Copitele scârţâiră pe zăpadă. Aburii calzi ţâşniră din nările 
cailor. Primele şiruri de lipcani porniră încet, urmate de 
celelalte, apoi de sanie şi de alţi călăreţi, astfel că tot 
convoiul începu să se depărteze pe medeanul povârnit spre 
poartă. 

Micul viteaz făcu asupra lor semnul sfânt al crucii, iar când 
sania trecuse de poartă, îşi duse mâinile pâlnie la gură şi 
strigă: 

— Mergi sănătoasă, Baska! 

Îi răspunseră însă doar glasurile fluierelor şi 
croncăniturile păsărilor negre. 

CAPITOLUL XXXVII. 

UN PÂLC DE CEREMIŞI, NUMĂRÂND vreo cincisprezece 
cai, mergea la o milă înainte, cercetând drumul şi vestind 
căpeteniile de venirea jupânesei Wotodyjowska pentru ca 
aceasta să găsească pregătite locurile de popas, Urma apoi 
grosul lipcanilor, după care veneau sania cu Basia şi Ewka 
şi cea cu cele trebuitoare jupâneselor, apoi iarăşi un grup 
mai mic de oşteni care încheia convoiul. Drumul era destul 
de anevoios din pricina zăpezii viscolite. Pădurile de pin, 
care nu-şi pierdeau haina verde nici iarna, nu lăsau să 


pătrundă prea multă zăpadă până jos pe pământ, dar 
codrul care se întindea aproape de mal de-a lungul 
Nistrului era alcătuit în cea mai mare parte din stejari şi alţi 
copaci cu frunze căzătoare. Despuiat acum de bolta 
frunzişului, era cufundat în nămeţi până la jumătatea 
trunchiurilor. Zăpada umpluse, de asemenea, şi râpele mai 
înguste; pe alocuri se înălța ca valurile mării, ale căror 
coame atârnau încremenite, gata parcă să se prăbuşească 
din clipă în clipă şi să se piardă în întinderea albă. Când 
treceau peste asemenea vâlcele sau alunecau pe 
povârnişuri, lipcanii legau săniile cu frânghii; numai pe 
câmpurile înalte, pe care vânturile neteziseră stratul de 
zăpadă, înaintau repede pe urmele caravanei care plecase 
nu de mult de la Chrepti6w cu Nawiragh şi cei doi învăţaţi 
anardraţi. 

Drumul era într-adevăr greu, dar nu atât de greu cum se 
întâmpla să fie câteodată prin aceste locuri pustii, pline de 
adâncituri, de râuri, pâraie şi râpe, aşa că se bucurau cu 
toţii că înainte de lăsarea întunericului vor putea să ajungă 
la văioaga prăpăstioasă în fundul căreia se afla Mohil6w. 
Vremea se vestea frumoasă. După revărsatul zorilor 
trandafirii, răsări soarele şi sub razele lui râpele şi codrul 
începură să scânteieze. Ramurile copacilor păreau bătute 
de scântei care se răsfrângeau în zăpadă de te dureau ochii 
de atâta lumină. De pe locurile mai înalte, prin poieni, ca 
prin nişte ferestre ale pustiei, privirea zbura până hăt! 
departe spre ţărmul moldav şi se pierdea în zarea alb- 
vânătă scăldată în razele soarelui. 

Aerul era uscat, înviorător. Pe asemenea vreme, oamenii, 
ca şi celelalte vieţuitoare, se simt puternici şi sănătoşi; caii 
sforăiau grozav, zvârlind nori de aburi pe nări, iar lipcanii, 
deşi gerul îi muşca de picioare, făcându-i să se zgârcească 
mereu sub sumanele lungi, îngânau cântece vesele. 

Soarele urcă, în sfârşit, în crucea cerului şi începu să 
pripească. Basiei şi Ewkâi aproape că le era prea cald 
acoperite de blănurile din sanie, aşa că slăbind legăturile şi 


lăsând glugile pe spate îşi arătară feţele rumene şi începură 
să privească: Basia prin împrejurimi iar Ewka după Azja, 
care nu se afla lângă sanie. Călărea în frunte cu ceremişii 
care cercetau drumul şi la nevoie mai dădeau la o parte 
troienele. Ewka se posomori din această pricină, dar 
jupâneasa Wolodyjowska, cunoscând prea bine slujba de 
oştean, îi spuse ca s-o mângâie: 

— Aşa sunt toţi. Slujba e lucru sfânt! Michat al meu nici nu 
se uită la mine când are de îndeplinit vreo treabă 
ostăşească. Şi rău ar fi, dacă s-ar purta altminteri, căci dacă 
te apuci să iubeşti un oştean, măcar să fie unul ca lumea. 

— Dar în timpul popasului va sta cu noi? întreabă Ewka. 

— Lasă că ai să te saturi de el. Ai văzut cât era de bucuros 
când am plecat? Parcă răspândea lumină în jurul lui. 

— Am văzut! Era tare bucuros! 

— Să vezi ce-o să fie când va căpăta încuviințarea lui jupân 
Nowowiejski! 

— Of, cine ştie ce mă mai aşteaptă! Facă-se voia Domnului! 
deşi mi se strânge inima când mă gândesc la tata. Dacă 
începe să strige, dacă se încăpăţânează şi nu vrea să ne dea 
încuviințarea? Ce-am să mai pătimesc pe urmă, când mă voi 
întoarce acasă. 

— Ewka, ştii ce cred eu? 

— Ei, ce crezi? 

— Că nu e de glumă cu Azja! Fratele tău ar putea să se 
împotrivească folosind forţa, dar tatăl tău nu mai are nici o 
putere. Eu cred că dacă se va încrâncena, şi aşa Azja tot te 
va lua. 

— Cum asta? 

— Prea bine, o să te răpească. Se spune că nu e de glumă 
cu el... Sângele lui Tuhai-bei... O să vă cununaţi la primul 
preot de pe drum... În altă parte e nevoie de strigări în 
biserică, de mitrici, de îngăduinţa părintească, dar în 
pustietăţile astea totul se va desfăşura cam pe tătăreşte. 

Chipul Ewei se lumină. 


— De asta mi-e frică! Azja e în stare de orice, de asta mi-e 
frică! răspunse. 

lar Baska îşi întoarse capul spre ea, o privi cu luare-aminte 
şi izbucni deodată într-un râs zglobiu, copilăresc. 

— 'Ţi-e frică de el ca şoarecelui de slănină! A, te cunosc eu! 

Ewka, roşie de ger, se făcu stacojie şi răspunse: 

— De blestemul tatei mi-ar fi şi mie frică şi ştiu că Azja nu 
se dă în lături de la nimic. 

— Nu te gândi numai la rău - o linişti Basia. Afară de mine, 
te va ajuta şi fratele tău. Dragostea adevărată se împlineşte 
totdeauna. Asta mi-a spus-o jupân Zagtoba pe vremea când 
Michat nici nu se gândea la mine. 

Şi, prinzând chef de vorbă, începură să sporovăiască pe 
întrecute, una despre Azja, cealaltă despre Michat al ei. Aşa 
se scurseră câteva ceasuri până când caravana se opri 
pentru un popas scurt la Jaryszow. Din târguşorul nevoiaş 
de totdeauna mai rămăsese după răzvrătirea lui 
Chmielnicki doar cârciuma care fusese pusă iarăşi pe 
picioare de când marşurile dese ale oştenilor făgăduiau un 
venit sigur. 

Basia şi Ewka găsiră aici un negustor armean în trecere, 
de loc din Mohil6w, care ducea safian la Kamieniec. 

Azja vru să-l arunce afară împreună cu moldovenii şi 
tătarii care-l însoțeau, dar jupâniţele îi îngăduită să rămână, 
aşa că se mutară doar slujitorii care-l păzeau. Aflând că 
jupâneasa care călătorea este soţia polcovnicului 
Woltodyjowski, negustorul se porni să bată temenele adânci 
şi să-i laude bărbatul, ceea ce Basia ascultă cu mare 
bucurie. 

În cele din urmă se duse la desagi şi întorcându-se îi dărui 
un blid de bacalii alese şi o cutioară plină cu mirodenii 
turceşti, bune împotriva multor boli. 

— O dăruiesc Domniei Tale drept mulţumire - îi spuse, 
înainte nici nu cutezam să mai scoatem capul din Mohilw 
din pricina lui Azba-bei şi a tâlharilor pripăşiţi prin toate 
râpele şi aşezările de aici şi de pe malul celălalt. Acum, 


drumul şi vânzarea sunt fără primejdie şi călătorim iarăşi 
fără nici o teamă. Dumnezeu să înmulțească zilele 
căpeteniei de la Chrepti6w; fiecare zi să fie atât de lungă, 
încât să poţi face drumul de la Mohil6w la Kamieniec, iar 
ceasurile să crească şi ele cât zilele de mari. 

Căpetenia noastră, pisarul de câmp, binevoieşte să 
hălăduiască la Varşovia, iar polcovnicul de la Chrepti6w, a 
stat singur de veghe şi atâta i-a mărturisit pe tâlhari, că 
acum le e mai dragă moartea decât malul Nistrului. 

— Jupân Rzewuski nu se află la Mohilow? întreabă Basia. 

— A venit odată cu oştenii, dar nu ştiu dacă a zăbovit aici 
două, trei zile. Domnia Ta să-mi îngăduie să-i spun că în 
acest blid sunt struguri uscați, iar aici, la marginea asta, 
este un fruct care nu se află nici în Turcia şi vine tocmai din 
Asia, unde creşte în palmieri... Pisarul nu e acum la 
MohilOw şi nu mai e nici călărime, fiindcă au plecat ieri pe 
neaşteptate câtre Bractaw... lar aici aveţi curmale, pe care 
Domniile Voastre să le mâncaţi sănătoase... A rămas numai 
jupân Gorzenski cu pedestrimea. Toţi călăreţii au plecat 
ieri... 

— Mă mir că a plecat toată călărimea - spuse Basia privind 
întrebător spre Azja. 

— A plecat ca să nu lase caii să lâncezească - răspunse fiul 
lui Tuhai-bei - acum e linişte pretutindeni. 

— În târg umbla zvonul că Dorosz s-ar fi mişcat pe 
neaşteptate - spuse negustorul. 

Azja zise: 

— Şi caii ce vor paşte, zăpadă? 

— Domniile Voastre, jupân Gorzenski o să vă lămurească 
cel mai bine - adăugă negustorul. 

— Şi eu cred că nu e nimic - răspunse Basia după o clipă 
de gândire. Dacă era ceva, bărbatul meu ar fi trebuit să afle 
cel dintâi. 

— Fără îndoială că vestea ar fi ajuns mai întâi la Chreptiow 
- încuviinţă Azja - aşa că Domnia Ta să n-ai nici o teamă. 


Basia îşi înălţă chipul luminos spre tătar şi nările îi 
fremătară. 

— Să mă tem, eu! Asta-i bună! Ce-ţi trece prin minte, 
Domnia la? Auzi, Ewka, mie să-mi fie frică! 

Ewka nu putu răspunde îndată, deoarece fiind destul de 
lacomă din fire şi plăcându-i dulciurile peste măsură, avea 
gura plină de curmale, lucru care n-o împiedica deloc să-l 
mănânce din ochi pe Azja, aşa că abia după ce înghiţi, 
adăugă: 

— Sub paza unei căpetenii ca Domnia Ta, nu mă tem nici 
eu! 

Apoi privi cu duioşie şi cu înţeles în ochii feciorului lui 
Tuhai-bei, dar acesta, de când începuse să vadă în jupâniţă 
doar o piedică în calea planurilor sale, nu mai nutrea 
pentru ea decât scârbă şi mânie, de aceea, arătându-se 
nepăsător, răspunse cu ochii plecaţi: 

— La RaszkOw se va vedea dacă am meritat încrederea 
Domniilor Voastre! 

În glasul lui răsuna ceva ameninţător. Dar cele două 
jupâniţe erau atât de obişnuite ca tot ce spunea şi făcea 
tânărul tătar să fie altfel decât ceilalţi, încât aproape că nu 
băgară de seamă. Azja începu să stăruie ca să plece mai 
departe, fiindcă înainte de Mohilw erau culmi înalte şi 
priporoase, peste care trebuiau să treacă în timpul zilei, şi 
atunci cu destulă greutate. 

În curând porniră mai departe. 

Merseră foarte repede până când ajunseră la poalele 
munţilor. Basia vru să încalece, dar fiul lui Tuhai-bei o 
îndemnă să rămână alături de Ewka să-i ţie tovărăşie în 
sania pe care o legară cu frânghii coborând-o astfel pe 
povârniş. 

În tot acest răstimp, Azja merse pe jos alături de sanie, 
fără să schimbe o vorbă cu Basia sau Ewka, preocupat 
mereu de grija că jupâniţele se aflau în primejdie. Soarele 
asfinţi totuşi înainte ca ei să treacă munţii, aşa că patrula de 
ceremişi, care mergea în frunte, aprinse de-a lungul 


drumului bobotăi din vreascuri uscate, înaintau, aşadar, 
printre focurile roşietice şi chipurile sălbatice care stau în 
jurul lor. Dincolo de aceste făpturi se iţeau în întunericul 
nopţii la lumina slabă a flăcărilor râpe-ameninţătoare cu 
margini nesigure, înfricoşătoare. 

Totul era nou şi atrăgător, parcă era o campanie tainică şi 
fără primejdii, de aceea sufletul Basiei era în al nouălea cer, 
iar inima i se umplea de recunoştinţă faţă de soţul care-i 
îngăduise să plece în aceste ţinuturi necunoscute, şi faţă de 
Azja care se arăta atât de priceput în astfel de treburi. Abia 
acum înţelegea Basia ce însemnau marşurile ostăşeşti, 
greutăţile despre care auzise de atâtea ori, drumurile 
prăpăstioase şi înşelătoare. O cuprinse o veselie nebună. Ar 
fi încălecat cu siguranţă pe şoimanul ei dacă, stând lângă 
Ewka, n-ar fi avut prilejul să vorbească cu ea şi să o sperie. 
Când oştenii care mergeau înainte se pierdeau prin 
trecătorile ameţitoare şi începeau să se cheme prin 
strigăte, al căror ecou răsuna înăbuşit printre tufele de 
lozie, Baska se întorcea către Ewka şi apucându-i mâinile, 
zicea: 

— Oho! ăştia sunt niscaiva lotri sau tătari! 

Dar Ewka îşi aducea aminte numaidecât de Azja, fiul lui 
Tuhai-bei, şi se liniştea pe dată. 

— Pe el îl respectă şi lotrii, şi tătarii, toţi se tem de el! 
răspundea. 

Apoi se aplecă la urechea Basiei: 

— Oriunde, la Biatogrod sau la Crîm, numai să fiu cu el...! 

Când ieşiră din munţi, luna se ridicase sus pe cer. Atunci 
zăriră departe în vale, parcă în fundul unei prăpăstii, o 
steblă de luminiţe. 

— MohilOw se află înaintea noastră - răsună un glas în 
urma Basiei şi a Ewkăi. 

Se uitară înapoi şi-l văzură pe Azja care stătea în spatele 
saniei. 

— Târgul e chiar acolo, în fundul văii? întrebă Basia. 


— Întocmai. Munţii îl apără de răbufnirile vânturilor reci - 
spuse băgându-şi capul între glugile lor - Domnia Ta să 
bage de seamă că şi văzduhul e altfel aici; e mai cald şi mai 
multă linişte. Primăvara soseşte cu zece zile mai devreme 
decât în alte părţi ale munţilor şi copacii îimbumbesc mai 
repede. Părţile mai întunecate ale povârnişurilor sunt 
acoperite de viță-de-vie, numai că acum e încă sub zăpadă. 

Nămeţii se aşternuseră pretutindeni, dar aici era într- 
adevăr mai multă căldură şi linişte. 

Pe măsură ce coborau, luminile se înmulţeau tot mai mult. 

— E un târg mai acătării, pare destul de mare - spuse 
Ewka. 

— Pentru că tătarii nu i-au dat foc în timpul răscoalei lui 
Chmielnicki; era doar locul de iernat al oştilor cazace, iar 
leşii n-au ajuns aproape niciodată până aici. 

— Şi ce fel de naţii trăiesc în târg? 

— Păi sunt tătari, care îşi au geamia lor de lemn, fiindcă în 
Republică fiecare e slobod să-şi păstreze credinţa, 
moldoveni, armeni şi greci. 

— Pe greci i-am văzut o dată la Kamieniec - zise Basia. 
Deşi trăiesc departe de noi, umblă peste tot cu marfă de 
vânzare. 

— Târgul e altfel alcătuit decât celelalte - spuse Azja. Aici 
se strânge multă lume cu negustoria. Aşezarea aceea pe 
care am văzut-o mai departe, mai într-o latură, se cheamă 
Sârbi. 

— Am şi ajuns - rosti Basia. 

Într-adevăr, intrau în târg. De la început fură întâmpinați 
de un miros ciudat de piei tăbăcite şi de cvas. Era mirosul 
de safian, cu pregătirea căruia se îndeletniceau câte puţin 
toţi locuitorii din Mohil6w, îndeosebi armenii. După cum le 
prevenise Azja, târgul nu semăna deloc cu celelalte. Casele, 
ridicate după tipicul asiatic, aveau ferestrele acoperite cu 
gratii dese de lemn; la multe, pereţii care dădeau în uliţă n- 
aveau nici o fereastră şi numai dinspre curte se vedeau 
lucirile focului. Uliţele nu erau podite, deşi piatra nu lipsea 


prin împrejurimi. Unde şi unde se înălţau clădiri de forme 
ciudate, cu pereţii de gratii, prin care străbătea privirea. 
Erau uscătoriile în care strugurii proaspeţi se prefăceau în 
stafide. Duhoarea de safian umplea tot oraşul. 

Jupân Gorzefski, căpetenia pedestraşilor, înştiinţat de 
ceremişi de venirea polcovnicesei, de la Chrepti6w, îi ieşi 
înainte călare. Era un om trecut de prima tinereţe, bâlbâit 
şi gângav din pricina unui plumb de flintă care-i 
străpunsese gura. De aceea, când începu să vorbească 
poticnindu-se întruna despre steaua „care răsărise pe cerul 
de la Mohilow”, Basia mai că izbucni în râs. Elo primi însă 
cum se pricepu mai bine. În „fortăreaţă” aşteptau cina şi 
culcuşuri foarte plăcute, cu pilote de puf proaspete şi 
curate, luate împrumut de la oamenii bogaţi. Pe de altă 
parte, jupân Gorzenski se bâlbâia într-adevăr, dar înainte 
de a se duce cu toţii la culcare povesti la cină lucruri atât de 
neobişnuite, încât merita sa fie ascultate. 

După spusele lui, un vânt neliniştit se iscase pe 
neaşteptate dinspre stepă. Se vorbea că un ceambul de 
tătari de la Criîm, care se afla alături de Dorosz, se mişcase 
deodată spre Hajsyi şi mai în sus, purtând cu ei şi vreo 
câteva mii de glotaşi cazaci. În afară de asta, se primiseră 
netam-nesam şi alte veşti neliniştitoare, dar jupân 
Gorzenski nu prea le lua în seamă. 

— Acum e iarnă - spuse - şi de când e lumea lăsată de la 
Dumnezeu, tătarii au pornit întotdeauna numai primăvara, 
fiindcă ei nu au care de povară cu merinde; umblă călare şi 
nu se îngrijesc nicicând de hrana cailor. Ştim cu toţii că 
războiul cu puterea turcească este întârziat numai de 
gerurile năprasnice şi că odată cu colţul ierbii vom avea 
musafiri, acum însă nu cred să fie nimic. 

Basia aşteptă mult timp răbdătoare până să sfârşească 
jupân Gorzenski ce avea de spus, dar el se poticnea mereu 
şi mişca din fălci, ca şi când ar fi mâncat ceva. 

— Atunci Domnia Ta ce gândeşti de mişcarea urdiei către 
Hajsyi? întrebă în sfârşit. 


— Cred că acolo unde au stat până acum, caii au păscut 
toată iarba, aşa că trebuie să tăbărască în altă parte. Pe 
urmă, e cu putinţă ca tătarii aflaţi în apropierea lui Dorosz 
să se fi luat la harţă cu cazacii, cum se întâmplă de obicei. 
Chipurile, sunt aliaţi şi luptă împreună, dar când îşi aşază 
taberele una lângă alta, numaidecât începe sfada pentru 
păşuni ori pentru bazaruri. 

— Mai mult ca sigur că aşa este - întări Azja. 

— Şi mai e una - vorbi mai departe jupân Gorzeski. Toate 
veştile acestea n-au venit directe prin oşteni, ci le-au 
împrăştiat ţăranii ori tătarii de pe aici. Abia acum trei zile 
jupân Jakubowicz a adus câţiva prinşi care au adeverit 
zvonurile şi de aceea a plecat toată călărimea. 

— Şi Domnia Ta ai rămas doar cu pedestrimea? întreabă 
Azja. 

— A, mai nimic! Patruzeci de oameni! Abia are cine să 
păzească întăritura; dacă tătarii din Mohilow s-ar răzvrăti, 
nu ştiu cum m-aş putea apăra. 

— Dar nu se vor răzvrăti, nu-i aşa? întrebă Basia 

— Nu se vor răzvrăti, că n-au de ce. Mulţi dintre ei trăiesc 
pe pământurile Republicii cu femeile şi copiii, sunt ai noştri, 
iar ceilalţi sunt străini veniţi cu negustoria. Sunt oameni 
paşnici. 

— Am să-ţi las cincizeci din lipcanii mei! se oferi Azja 

— Dumnezeu să te răsplătească, Domnia Ta! îmi dai un 
mare ajutor, fiindcă aşa voi avea pe cine să trimit după veşti 
la călărimea voastră, dar Domnia Ta poţi într-adevăr să-i 
laşi aici? 

— Pot. La Raszkow o să vină pâlcurile rotmiştrilor care au 
trecut mai de mult de partea sultanului, iar acum vor să se 
întoarcă în slujba Republicii. O să vină KryczyAski cu vreo 
trei sute de cai, poate şi Adurowicz, iar ceilalţi o să sosească 
mai târziu. Hatmanul mi-a poruncit să-i iau pe toţi în 
subordinele mele, aşa că până la primăvară se va strânge o 
mică oştire. 


Jupân Gorzeski se înclină înaintea lui Azja. Îl cunoştea de 
multă vreme, dar nu-l preţuise pe cât merita din pricina 
obârşiei lui nesigure. Acum însă ştia că e fiul lui Tuhai-bei, 
fiindcă vestea fusese adusă de prima caravană, aceea în 
care călătorea şi Nawiragh. Astfel că jupân Gorzeiski 
cinstea acum în tânărul lipcan sângele unui mare războinic, 
deşi vrăjmaş, şi în afară de asta cinstea pe căpetenia căreia 
hatmanul îi încredinţase treburi atât de însemnate. 

Azja ieşi să împartă porunci şi, chemându-l pe sutaşul 
Dawid, îi zise: 

— Tu, Dawide, fiu al lui Skander, ai să rămâi cu cincizeci 
de oşteni ai lui Mohil6w şi ai să bagi de seamă ce se petrece 
în jurul tău. În caz că Micul Şoim va repezi niscaiva scrisori 
de la Chrepti6w, pe urma mea, opreşti olăcarul, îi iei 
scrisorile şi mi le trimiţi printr-un om de-al nostru. Ai să stai 
aici până când primeşti poruncă să te întorci; atunci, dacă 
olăcarul o să spună că e noapte, ai să pleci în linişte, iar 
dacă-ţi va spune că e aproape ziuă, dai foc târgului, treci pe 
malul moldav şi te duci unde ţi se va porunci... 

— Fie precum ai vorbit, stăpâne! răspunse Dawid - iau 
seama la tot ce se întâmpla aici, opresc olăcarii Micului 
Şoim, le iau scrisorile şi ţi le trimit prin omul nostru. Am să 
stau aici până când am să primesc porunca şi atunci, dacă 
trimisul tău îmi va spune că e noapte - plec în linişte, iar 
dacă-mi va vesti apropierea zilei - dau foc târgului, trec pe 
malul moldav şi mă duc unde voi avea poruncă. 

A doua zi în zori, caravana împuţinată cu cincizeci de 
oşteni porni iarăşi la drum. Jupân Gorzeiski o însoţi pe 
Basia până la ieşirea din găvanul în care se afla Mohil6w. 
Acolo, după ce gângăvi o urare de bun-rămas, se întoarse la 
Mohil6w, iar călătorii se îndreptară foarte repede spre 
Jampol. 

Azja era neobişnuit de voios şi-şi îndemna oamenii cu atât 
sârg, încât Basia rămase mirată. 

— De ce te grăbeşti aşa, Domnia Ta? îl întrebă. 


— Oricine se grăbeşte să ajungă la fericirea lui, iar a mea 
va începe la Raszkow - răspunse. 

Ewunia, crezând că vorbele i se adresează ei, zâmbi cu 
duioşie şi, luându-şi inima în dinţi, zise: 

— Da, dar tata... 

— Jupân Nowowiejski nu-mi va sta în cale - dădu răspuns 
tătarul. 

Şi un fulger mohorât îi întunecă faţa. 

La Jampol nu găsiră pe nimeni; pedestraşi nu fuseseră 
niciodată aici, iar călărimea plecase, lăsând numai câţiva 
oameni în cetăţuie, mai degrabă în dărâmăturile ei... 
Popasul era pregătit, dar Basia nu dormi prea bine din 
cauza veştilor care începuseră s-o neliniştească. Se gândea, 
mai ales, cât de îngrijorat va fi micul viteaz dacă se va 
adeveri că ceambulul lui Doroszeiko o luase din loc; îşi 
făcea curaj numai la gândul că poate totuşi nu e nimic 
adevărat. 

Îi trecu prin minte dacă n-ar fi mai bine să ia o parte din 
oştenii lui Azja şi să se întoarcă acasă, dar prea multe 
piedici îi stăteau împotrivă. Mai întâi că Azja, trebuind să 
însoţească garnizoana de la Raszk6w, nu putea să-i dea 
decât foarte puţini oameni de pază, aşa că în caz de 
primejdie nu i-ar fi fost de nici un folos. În al doilea rând, 
făcuseră două treimi din drum, iar la RaszkOw se aflau o 
căpetenie pe care o cunoştea şi o garnizoană numeroasă 
care, întărită cu lipcanii lui Azja şi oamenii rotmiştrilor, 
putea să sporească foarte mult în putere. Gândindu-se la 
toate acestea, Basia hotări să meargă mai departe. 

Dar nici vorbă de somn. Era pentru întâia dată în timpul 
acestei călătorii când o teamă nelămurită îi stăpânea toată 
fiinţa, ca şi când ar fi ameninţat-o vreo primejdie. Era cu 
putinţă ca această stare de nelinişte să se datoreze şi 
popasului de la Jampol - loc de groază şi sânge. Basia îl 
cunoştea din povestirile soţului şi ale lui jupân Zagtoba. Aici, 
pe vremea răzmeriţei lui Chmielnicki stătuse grosul 
răzvrătiţilor podolieni sub conducerea lui Burtaj; aici se 


aduceau prinşii pe care-i vindeau prin târgurile răsăritene 
sau îi ucideau în chinuri cumplite; aici, în sfârşit, în 
primăvara anului 1651 năvălise în timpul unui iarmaroc de 
pomină Stanislaw Lanckoronski, voievodul Bractawului, şi 
făcuse un măcel înfricoşător, a cărui amintire stăruia şi 
acum în tot ţinutul de lângă Nistru. 

Pretutindeni se întâlneau urme înspăimântătoare; ici-acolo 
înnegreau dărâmături arse, aşa că de pe zidurile cetăţii 
jumătate ruinate păreau că se uită la ea chipurile albe ale 
cazacilor şi polonezilor înjunghiaţi. Basia era curajoasă, dar 
se temea de duhuri şi se vorbea că la Jampol, la vărsarea 
Szumitowkăi şi la pragurile apropiate ale Nistrului se aud la 
miezul nopţii vaier mare şi gemete, iar apa se face roşie în 
lumina lunii, ca şi când ar fi colorată cu sânge. Asemenea 
gânduri umpleau de spaimă sufletul Basiei. Fără să vrea, 
asculta în liniştea nopţii, căutând să desluşească în urletul 
pragurilor gemete şi plâns. Prindea însă numai strigătele 
prelungi ale oştenilor de strajă. Basia îşi aduse aminte de 
încăperea de oaspeţi de la Chreptiow, de soţul ei şi de jupân 
Zagtoba, de feţele prietenoase ale lui jupân Nienaszyniec, 
Muszalski, Motowidto, Snitko şi ale celorlalţi şi pentru 
prima dată se simţi departe de ei, foarte departe, în locuri 
străine; o apucă dorul de Chreptiw şi-i veni să plângă. 

Aţipi abia spre dimineaţă şi visă întâmplări ciudate. Burtaj, 
răzvrătiţii, tătarii, imaginile însângerate ale măcelului se 
perindau în închipuirea-i somnoroasă şi peste tot stăruia 
chipul lui Azja, dar nu mai era acelaşi Azja pe care-l 
cunoştea ea, ci semăna parcă mai mult cu un cazac, cu un 
tătar sălbatic, cu însuşi Tuhai-bei. 

Se sculă dis-de-dimineaţă, bucuroasă că noaptea se 
sfârşise şi o dată cu ea pieriseră şi vedeniile. Se hotări să 
facă drumul mai departe călare, ca să-şi mai dezmorţească 
mădularele şi să-i lase pe Azja şi Ewka să vorbească 
slobozi; Raszkow era aproape şi trebuia să se sfătuiască 
amândoi cum să-i spună totul lui jupân Nowowiejski şi să-i 
dobândească încuviințarea. Azja, după ce-i potrivi scara cu 


mâna lui, nu urcă în sanie alături de Ewka; la început se 
duse în fruntea caravanei, apoi rămase în apropierea 
Basiei. 

Aceasta însă, băgând de seamă îndată că sunt şi mai puţini 
decât erau la Jampol, se întoarse spre tânărul tătar şi-l 
întrebă: 

— Văd că Domnia Ta ai lăsat şi la Jampol o parte din oşteni. 

— Cincizeci, ca şi la Mohil6w - răspunse Azja. 

— În ce scop? 

El zâmbi într-un fel aparte; buzele i se depărtară într-un 
rânjet de câine rău care-şi arată colții şi abia după o clipă 
răspunse: 

— Vreau să am garnizoanele în puterea mea ca să-ţi asigur 
întoarcerea Domniei Tale fără primejdie. 

— Când se vor întoarce călăreţii din stepă, vor fi de ajuns. 

— E, călărimea nu se va întoarce atât de repede. 

— De unde ştii Domnia Ia? 

— Mai întâi trebuie să afle ce se petrece în tabăra lui 
Dorosz, lucru care le va lua pe puţin trei, patru săptămâni. 

— Dacă-i aşa, ai făcut bine că ţi-ai lăsat oştenii acolo. 

Un timp călăriră în tăcere. Azja privea întruna la faţa 
rumenă a Basiei, pe jumătate acoperită de gulerul ridicat al 
dulamei şi de calpac, şi de fiecare dată închidea ochii, vrând 
parcă să-şi întipărească bine în minte chipul ei fermecător. 

— Domnia Ta ar trebui să te înţelegi cu Ewka - îi spuse 
Basia, reluându-şi vorba. Vorbeşti prea puţin cu ea, de se şi 
miră. Veţi ajunge în curând înaintea lui jupân 
Nowowiejski... Nici eu nu mă simt prea liniştită... S-ar 
cuveni să vă sfătuiţi ce să faceţi! 

— Eu aş vrea să vorbesc mai întâi cu Domnia Ta - răspunse 
Azja cu glas ciudat. 

— Păi ce mai aştepţi? 

— Aştept un trimis de la Raszkow... Credeam că am să-l 
găsesc la Jampol. Trebuie să pice dintr-o clipă în alta. 

— Ce legătura are trimisul cu discuţia noastră? 

— Iată-l, cred că ele! zise tânărul tătar, evitând răspunsul. 


Şi îndemnă calul înainte, dar se întoarse repede. 

— Nu era el! spuse. 

În toată făptura lui, în vorbire şi în priviri, în glas, era ceva 
atât de neliniştit şi de încordat, încât Basia fu cuprinsă de 
teamă. 

Cu toate acestea nici nu se gândea să-l bănuiască de ceva. 
Neliniştea lui Azja se putea foarte bine să fie pricinuită de 
apropierea de RaszkOw, de asprul tată al Ewei, dar Basia se 
simţea apăsată ca şi când ar fi fost vorba de soarta ei. 

Se apropie de sanie şi călări câteva ceasuri aproape de 
Ewka, vorbind cu ea despre RaszkOw, despre bătrânul 
Nowowiejski şi despre fratele ei, despre Zosia Boska, în 
sfârşit, despre locurile care deveneau tot mai sălbatice şi 
mai înfricoşătoare. Dincolo de Chreptiow, ţinutul era într- 
adevăr pustiu, dar acolo cel puţin mai vedeai din când în 
când câte un stâlp de fum care se înălța în zare, vestind 
vreo gospodărie sau vreo aşezare omenească. Aici însă nu 
era nici ţipenie de om şi daca Baska n-ar fi ştiut că se ducea 
la RaszkOw, unde se aflau locuitorii şi garnizoana poloneză, 
ar fi putut crede că merge printr-o pustietate necunoscută, 
străină, de la marginea lumii. 

Privind împrejurimile, încetini fără să vrea umbletul calului 
şi rămase repede în urma săniei şi a oştilor. Azja se apropie 
numaidecât şi, cunoscând ţinutul începu să-i arate diferite 
locuri, rostindu-le numele. 

Dar nu dură mult, fiindcă pământul începu să aburească. 
Se vede că prin părţile de miazăzi iarna nu avea aceeaşi 
putere ca în pădurosul Chreptiow. Prin trecători şi prin 
râpe, pe buza stâncilor şi pe culmile muntoase întoarse 
către miazănoapte mai stăruia într-adevăr zăpada, dar 
încolo pământul nu era acoperit şi se înnegrea de tufişuri 
uscate sau scânteia de umezeala ierburilor veştejite. 

Din aceste ierburi se înălța acum un abur uşor, alburiu, ce 
se împrăştia peste pământ, semănând de departe cu o apă 
mare care umplea văile şi se revărsa pe întinderi; în 
curând, păcla se ridică din ce în ce mai sus, acoperind 


lumina soarelui şi prefăcând ziua senină într-o mohoreală 
ceţoasă. 

— Mâine o să plouă - zise Azja. 

— Mâine facă ce-o vrea, dar astăzi să ne dea pace. Cât mai 
e până la Raszkow? 

Feciorul lui Tuhai-bei privi împrejurimile ascunse în ceaţă 
şi răspunse: 

— De aici e mai aproape de Raszkow decât de Jampol. 

Şi răsuflă adânc, ca şi când o mare greutate i-ar fi căzut de 
pe inimă. 

În aceeaşi clipă, dinspre caravană răsună galopul unui cal 
şi un călăreț se ivi în ceaţă. 

— E Halim! îl recunosc! strigă Azja. 

Era într-adevăr Halim care, ajungând la Azja şi la Basia, 
sări de pe bahmet şi începu să facă plecăciuni înaintea 
tânărului tătar. 

— De la Raszkow? întrebă Azja. 

— De la Raszkow, stăpâne! răspunse Halim. 

— Ce se aude acolo? 

Bătrânul îşi ridică chipul slut, scofâlcit de greutăţi 
nemaiauzite spre Basia, vrând parcă să întrebe dacă poate 
vorbi de faţă cu ea, dar fiul lui Tuhai-bei îi spuse: 

— Vorbeşte cu curaj! Oastea a plecat? 

— A plecat stăpâne. A rămas o mână de oameni. 

— Cine i-a condus? 

— Jupân Nowowiejski. 

— Cei doi Piotrowicz au plecat la Crîm? 

— De mult. Au rămas doar cele două femei şi bătrânul 
jupân Nowowiejski. 

— Kryczynski unde e? 

— De cealaltă parte a râului. Aşteaptă! 

— Cine mai e cu el? 

— Adurowicz cu oamenii lui. Amândoi îţi trimit 
închinăciune, fiu al lui Tuhai-bei, şi se dau în mâinile tale, ei 
şi toţi ceilalţi care vor mai veni. 


— Bine! zise Azja cu foc în priviri. Zboară până la 
Kryczyhski şi porunceşte-i să ocupe Raszkow. 

— Facă-se voia ta, stăpâne! 

Cât ai bate din palme, Halim încălecă şi porni în ceaţă ca 
un strigoi. 

Faţa lui Azja răspândea lumini înfricoşătoare. Sosise clipa 
hotărâtoare, clipa aşteptată, clipa fericirii fără margini. 
Inima-i bătea cu atâta putere, încât abia mai putea să-şi 
tragă răsuflarea. O vreme călări în tăcere alături de Basia şi 
abia când simţi că glasul nu i se va poticni, îşi întoarse spre 
ea ochii adânci şi luminoşi zicându-i: 

— Acum pot să vorbesc deschis cu Domnia Ia... 

— Ascult - răspunse Basia privindu-l cu luare-aminte, ca şi 
când ar fi vrut să-i citească gândurile pe faţa schimbată. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

AZJA ÎŞI APROPIE CALUL DE FUGARUL BASIEI atât de 
mult, încât mai că-i atingea scara, şi vreo câteva zeci de 
paşi stărui în tăcere. Se străduia să se liniştească pe deplin 
şi se mira că se stăpâneşte cu atâta greutate, de vreme ce o 
avea pe Basia în mâna, de vreme ce nu mai exista nici o 
forţă omenească în stare să i-o smulgă. Nici el nu ştia că în 
sufletul lui, în ciuda oricărei aşteptări, deşi lucrurile erau 
cum nu se poate mai limpezi, stăruia o umbră de nădejde că 
femeia dorită îi va răspunde cu aceeaşi dragoste, dar dacă 
asemenea nădejde era destul de slabă, dorinţa de a fi aşa 
era atât de puternică, încât îl scuturau fiorii ca de 
fierbinţeală. Ştia prea bine că femeia visată nu-i va deschide 
braţele, nu se va arunca la pieptul lui, nu-i va rosti cuvintele 
la care se gândise nopţi de-a rândul: „Azja, sunt a ta!” şi nu- 
l va săruta împătimită... Dar cum avea să-i primească 
vorbele? Ce-i va spune? îşi va pierde orice simţire, ca un 
porumbel în ghearele răpitorului, şi-i va îngădui s-o înşface, 
cum se lasă înşfăcat porumbelul de erete? îi va cerşi 
îndurarea scăldată în lacrimi, ori strigătele ei îngrozite vor 
răsuna în toată pustia? Oare, din această pricină se va mai 
întâmpla şi altceva sau nu?... Asemenea întrebări se 


învălmăşeau în mintea tătarului. Venise vremea să-şi lepede 
chipul prefăcut şi să-i arate adevărata faţa, înfiorătoare... O 
clipă de teamă, de nelinişte, numai o clipă şi totul se va 
împlini! 

În cele din urmă, spaima înăbuşită a tătarului începu să se 
prefacă în ceea ce se preface de cele mai multe ori spaima 
animalului sălbatic... În turbare... Începu deci să se 
îndemne cu mânie. 

„Orice s-ar întâmpla - se gândi - ea ea mea, ea mea 
întreagă, va fi a mea astăzi şi mâine, apoi nu va mai putea 
să se întoarcă la bărbatul ei, va trebui să meargă cu mine.” 

La gândul acesta, o bucurie sălbatică îi umplu pieptul şi 
rosti deodată cu un glas care i se păru străin lui însuşi: 

— Domnia Ta nu m-ai cunoscut până acum...! 

— Glasul Domniei Tale s-a schimbat atât de mult în ceața 
asta - răspunse Basia cu o umbră de nelinişte - încât mi se 
pare într-adevăr că vorbeşte altcineva. 

— La Mobhilow, la Jampol şi la Raszk6w nu mai e picior de 
oştean! Eu sunt singurul stăpân aici!... KryczyAski, 
Adurowicz şi ceilalţi sunt robii mei, fiindcă eu sunt fiul unui 
cneaz, al unui mare stăpânitor, eu sunt vizirul lor, mârzacul 
lor cel mai mare, căpetenia lor, aşa cum a fost Tuhai-bei, eu 
sunt hanul lor, toată puterea e în mâna mea, eu sunt cel mai 
tare... 

— De ce vorbeşti aşa, Domnia Ta? 

— Domnia Ta nu m-ai cunoscut până acum... Până la 
Raszkow nu mai e mult... Am vrut să ajung hatman al 
tătarilor în slujba Republicii, dar pan Sobieski nu mi-a 
îngăduit... Nu mai pot să fiu lipcan, nu mai pot să slujesc 
sub ordinele nimănui, acum trebuie să conduc ceambuluri 
uriaşe, împotriva lui Dorosz sau a Republicii, cum vei vrea 
Domnia Ta, cum vei porunci Domnia Ia...! 

— Cum voi porunci eu?... Azja, ce-i cu tine...? 

— Aici toţi sunt robii mei, iar eu sunt robul tău! Ce-mi pasă 
mie că hatmanul mi-a îngăduit sau nu mi-a îngăduit! 
Domnia Ia, spune numai o vorbă şi-ţi aduc la picioare 


Akermanul, toată Dobrogea şi urdiile care-şi au aulurile pe 
aici, şi cele nomade prin Câmpiile Sălbatice, şi cele care 
stau peste tot la iernat - toţi vor fi robii tăi, aşa cum sunt şi 
eu!... Dacă porunceşti, n-am să ascult de hanul de la Crîm şi 
nici de sultan, am să mă războiesc cu ei, am să ajut 
Republica, adunând o nouă urdie prin aceste părţi, al cărei 
han voi fi eu, iar stăpâna mea vei fi numai tu, înaintea ta îmi 
voi înclina fruntea, cerşindu-ţi iubirea şi bunăvoința. 

Spunând acestea, se aplecă în şa şi, luând-o de mijloc pe 
jupâneasa înfricoşată şi ameţită parcă de cele auzite, vorbi 
mai departe cu glas răguşit: 

— N-ai ştiut oare că numai pe tine te-am îndrăgit?... Cât 
am mai suferit!... Dar şi aşa, totam să te iau!... lu eştia 
mea şi vei rămâne a mea!... Nimeni nu te va smulge din 
mâinile mele! Tu eşti a mea! a mea! a mea! 

— Iisuse, Mărie! strigă Basia. 

Dar el o strângea în braţe cu atâta putere, de parcă voia s- 
o înăbuşe... Răsufla gâfâit, ochii i se înceţoşară, în sfârşit o 
smulse din şa şi o aşeză înaintea lui, strângând-o la piept; 
buzele-i vinete se deschiseră lacome, ca o gură de peşte, 
căutându-i gura. 

Basia nu scoase nici un strigăt şi începu să se 
împotrivească îndată cu o putere neaşteptată. Între ei se 
încinse o luptă în care se auzeau doar răsuflările 
întretăiate. Mişcările repezi şi apropierea feţei lui o ajutară 
să-şi vină în fire. Veni o clipă când văzu totul foarte limpede, 
cum li se întâmplă celor care se îneacă, înţelese dintr-odată 
totul cum nu se poate mai bine. Simţi cum îi alunecă 
pământul de sub picioare, căscându-se într-un hău fără 
fund, în care tătarul o ţâra după el; văzu dragostea lui, 
trădarea, apoi soarta ei nenorocită, neputinţa şi lipsa 
oricărei nădejdi de ajutor, şi fu cuprinsă de spaimă şi de 
amarnice păreri de rău. În acelaşi timp însă, revolta, furia şi 
dorinţa de răzbunare ţâşniră ca o flacără în sufletul ei. 

Atât de mare era curajul acestei copile viteze, acestei soţii 
alese a celui mai destoinic cavaler al Republicii, încât în 


această clipă de năprasnă se gândi mai întâi „Să se 
răzbune!” şi abia după aceea „Să scape!” Toate puterile 
minţii i se încordară, cum se încordează părul ridicat vâlvoi 
în vârful capului de groază, şi totul se lumină ca prin 
minune. Luptându-se cu el, mâinile începură să caute 
armele şi nimeriră în cele din urmă peste patul de os al 
pistolului răsăritean; înţelese în acelaşi timp că, deşi se 
putea ca pistolul să fie încărcat şi ar fi izbutit să împingă 
cremenea, până când să îndoaie mâna şi să îndrepte ţeava 
spre capul lui, el îi va prinde mâna şi-i va lua ultimul mijloc 
de scăpare, aşa că se hotări să lovească altfel. 

Totul nu dură decât o clipită. El prevăzu într-adevăr 
izbitura şi întinse braţul cu iuţeala fulgerului, dar nu-i ghici 
drumul mişcării; braţele trecură unul pe lângă altul şi 
Basia, cu toată puterea pumnului tânăr, îl trăsni cu patul de 
os drept în ochi. 

Lovitura fu atât de năprasnică, încât Azja nu mai apucă 
nici să strige şi se prăvăli pe spate, trăgând-o în cădere 
după el. 

Basia se ridică într-o clipă şi, sărind pe şoimanul ei, porni 
ca o vijelie spre stepa largă, depărtându-se de Nistru. 

Perdeaua de ceaţă se închise în urma ei. Calul alerga 
orbeşte printre stânci, prin viroage şi râpe adânci. În orice 
clipă putea să se prăvălească în vreo crăpătura sau să se 
zdrobească împreună cu călăreţul de cioturile stâncoase, 
dar Basia nu mai ţinea seama de nimic, pentru că cea mai 
groaznică primejdie erau lipcanii şi Azja... Lucru de 
neînțeles! Acum, când scăpase din ghearele răpitorului, 
când acesta poate că zăcea mort printre stânci, toate 
celelalte simţăminte fură învinse de spaimă. Călărind cu 
faţa ascunsă în coama fugarului, gonind prin ceaţă ca o 
căprioară hăituită de lupi, începu să se teamă de Azja mai 
mult decât atunci când se afla în braţele lui; se simţea 
înfricoşată şi fără vlagă, ca un copil slab, rătăcit în voia lui 
Dumnezeu, singur şi părăsit. Glasuri jalnice îi crescură în 
suflet şi începu să strige cu teamă şi jale: 


LLA 


— Michat, scapă-mă!... Ajutor, Michat!... Calul gonea 
înainte, condus de un instinct uimitor, sărea peste 
crăpături, se ferea cu mişcări agere de colţurile ieşite ale 
stâncilor, până când în cele din urmă solul pietros încetă să 
mai răsune sub copite; pesemne că intrase într-una din 
acele „lunci” deschise, care se întindeau ici şi colo printre 
râpe. 

Se acoperise de sudoare; răsuflarea îi devenea tot mai 
zgomotoasă, dar alerga mereu. 

„Încotro să fug?” se întreba Basia. Şi îşi răspunse 
numaidecât: „La Chrepti6w!” 

Dar inima i se închirci iarăşi de spaimă la gândul acestui 
drum lung, care trecea prin pustietăţi groaznice. Îşi mai 
aduse aminte şi că Azja lăsase câte cincizeci de lipcani la 
Mohil6w şi la Jampol. Fără îndoială, toţi lipcanii erau vorbiţi, 
toţi îl slujeau pe Azja, aşa că ar fi pus mâna pe ea şi ar fi 
dus-o la Raszkow. Trebuia deci să intre adânc în stepă şi 
abia după aceea să cotească spre miazănoapte, ferindu-se 
de aşezările de pe malul Nistrului. 

Aşa trebuia să facă neapărat, cu atât mai mult cu cât, dacă 
avea să fie urmărită, lipcanii aveau să se ţină de malul 
râului; pe de altă parte, ar fi putut să întâlnească prin stepa 
largă vreunul din steagurile polone care se întorceau la 
întărituri. 

Fuga calului se încetinea treptat! Călăreaţă pricepută, 
Basia înţelese îndată că trebuie să-l lase să mai răsufle, căci 
altfel se va prăbuşi de oboseală. Ştia că dacă va rămâne 
fără cal prin aceste locuri pustii, e pierdută. 

Îşi încetini goana şi o vreme merse la pas. Ceaţa se rărea, 
dar fugarul ostenit răspândea în jur un nor de aburi 
fierbinţi. 

Basia începu să se roage. 

Deodată nechezatul unui cal răsună prin ceaţă la câteva 
sute de paşi în urma ei. 

Părul i se făcu măciucă în vârful capului. 

— Dacă va cădea al meu, vor cădea şi ai lor! spuse tare. 


Şi porni iarăşi în galop întins. 

Un răstimp calul zbură ca un porumbel urmărit de şoim şi 
alergă aşa multă vreme, aproape cu ultimele puteri, dar 
nechezatul se auzea mereu în depărtare. Nechezatul acesta 
care răsuna în ceaţă era parcă plin de dor şi ameninţător 
totodată. După ce se mai linişti, Basiei îi trecu prin minte că 
dacă venea ane va pe calul care se ţinea după ea, apoi 
acesta n-ar fi trebuit să necheze, deoarece călăreţul nu l-ar 
fi lăsat, de teamă să nu se trădeze. 

„Altfel nu poate fi, bahmetul lui Azja fuge după calul meu” 
- se gândi. 

Prevăzătoare, scoase amândouă pistoalele din coburi, dar 
grija ei se dovedi de prisos. În curând, în ceața tot mai rară 
se ivi un punct negru şi bahmetul lui Azja venea în goană 
sforăind. Când văzu calul Basiei, începe să se apropie în 
sărituri de el, nechezând scurt. 

— Hai! hai! îl chemă Basia. 

Animalul, învăţat cu oamenii, se apropie şi-i îngădui să 
pună mâna pe dârlogi. Basia îşi înălţă ochii spre cer şi rosti: 

— Dumnezeu are grijă de mine! 

Într-adevăr, prinderea armăsarului lui Azja era o 
împrejurare dintre cele mai norocoase. 

Întâi, pentru că cei mai buni cai se aflau în mâna ei, pe 
urmă avea oricând un cal de schimb, iar în al treilea rând 
era sigură că urmăritorii nu se vor arăta prea curând. Dacă 
bahmetul ar fi alergat după caravană, la vederea lui, 
lipcanii neliniştiţi s-ar fi întors numaidecât să-şi caute 
căpetenia. Acum însă se gândea că e greu să le trăsnească 
prin cap că lui Azja i s-a întâmplat ceva, aşa că aveau să 
pornească în căutarea lui abia atunci când se vor îngrijora 
din pricina lipsei lui îndelungate. 

„Atunci însă eu voi fi departe!” sfârşi Basia în gând. 

Apoi îşi aduse aminte a doua oară că la Mohilow şi la 
Jampol se aflau oştenii lui Azja. 

„Irebuie să fac un ocol mare prin stepă şi să nu mă apropii 
de râu, până nu voi ajunge aproape de Chreptiow. Cu câtă 


viclenie şi-a mai întins capcanele acest om înfricoşător, dar 
Dumnezeu mă va ajuta să scap!” 

Gândind astfel, îi mai veni inima la loc şi începu să se 
pregătească iarăşi de drum. 

La tarniţa lui Azja găsi o muschetă, un corn cu pulbere, un 
săculeţ cu plumb şi altul cu seminţe de cânepă din care 
tătarul avea obiceiul să ronţăie mereu. 

După ce potrivi scările bahmetului pe măsura picioarelor 
ei, Basia se gândi că tot drumul va trăi ca o pasăre, numai 
cu seminţe, aşa că le păstră la îndemână. 

Se hotări să ocolească oamenii şi aşezările, fiindcă prin 
aceste pustietăţi se putea aştepta mai degrabă la rău decât 
la bine din partea semenilor. Inima i se strângea de teamă 
că nu va avea cu ce să hrănească cei doi cai. O să caute şiei 
iarba pe sub zăpadă şi o să ciupească muşchiul din 
crăpăturile stâncilor, dar dacă aveau să cadă istoviţi din 
pricina lipsei de fân şi a goanei îndrăcite? Doar n-avea cum 
să-i cruţe... 

Pe de altă parte, îi era frică să nu se rătăcească prin 
pustie. I-ar fi fost mai lesne să nu se rătăcească dacă ar fi 
urmat malul Nistrului, dar era cu neputinţă să aleagă acest 
drum. Ce se va întâmpla când va intra în pădurile uriaşe, 
întunecate şi înşelătoare? Cum o să ştie dacă merge spre 
miazănoapte sau în altă parte când vor veni zile ceţoase şi 
nopţi fără stele? Având o inimă vitează şi arme, se 
înspăimânta mai puţin de fiarele care mişunau prin codri. E 
adevărat că lupii, care umblau în haite, puteau să se arate 
destul de primejdioşi, dar se temea mai mult de oameni 
decât de fiare; cel mai mult însă o îngrijora drumul. 

— Ei, Dumnezeu o să-mi arate calea şi o să-mi îngăduie să 
mă întorc la Michat - îşi spuse cu glas tare. 

Şi, făcându-şi semnul crucii, îşi şterse cu mâneca umezeala 
de pe faţă, care-i răcea obrăjorul palid, privi cu luare- 
aminte împrejur şi porni în galop. 

CAPITOLUL XXXIX. 


NIMENI NU SE GÂNDEA SA-L CAUTE pe fiul lui Tuhai- 
bei, aşa că zăcu în pustiu până când îşi veni singur în fire. 
Se aşeză în capul oaselor şi, vrând să priceapă ce se 
petrece cu el, începu să se uite în jurul lui. 

Vedea ca prin ceaţă. Apoi îşi dădu seama că vedea numai 
cu un ochi şi cu acela nu prea bine. Celălalt era scos sau 
îngălat de sânge. 

Azja îşi duse mâna la faţă. Degetele nimeriră peste 
picăturile de sânge întărit pe mustăţi. Gura era şi ea plină 
de sânge care-l îneca, aşa că fu nevoit să horcăie şi să-l 
scuipe de câteva ori; o durere cumplită îi străpunse toată 
faţa. Îşi împinse degetele mai sus, dar le cobori numaidecât, 
slobozind un geamăt de durere. 

Lovitura Basiei îi zdrobise partea de sus a nasului şi-i 
vătămase osul obrazului. 

Stătu o clipă nemişcat, apoi cu ochiul în care-i mai 
rămăsese puţină lumină începu să privească împrejur şi, 
găsind într-o crăpătură o dâlmă de zăpadă, se târî până 
acolo şi, umplându-şi pumnul, o lipi de faţa obrintită. 

Simţi îndată o mare uşurare. Când zăpada se topi şi se 
scurse pe mustăţi în şiroaie roşii, îşi umplu iarăşi mâna şi şi- 
o puse pe faţă. Apoi începu să mănânce „leacul” alb şi rece 
şi se simţi şi mai bine. După o vreme, greutatea uriaşă care- 
i apăsa capul îi mai trecu şi Azja îşi aminti tot ce se 
întâmplase. La început nu simţi nici turbare, nici mânie, nici 
deznădejde. Durerea trupească îi înăbuşea toate celelalte 
simţăminte, lăsându-i doar dorinţa de a scăpa cât mai 
repede. 

După ce înghiţi la iuţeală câţiva pumni de zăpadă, Azja se 
uită după cal, dar nu-l văzu nicăieri. Atunci înţelese că, dacă 
nu voia să aştepte până când vor veni lipcanii după el, 
trebuie să meargă pe jos. 

Se sprijini cu mâinile de pământ şi încercă să se ridice, dar 
urlă de durere şi se aşeză din nou. 

Stătu aşa un ceas şi mai bine şi începu să se forţeze iarăşi. 
De astă dată izbuti să se scoale şi, rezemându-se cu spatele 


de stâncă, putu să se ţină pe picioare. Dar când se gândi că 
trebuie să-şi părăsească reazimul şi să facă un pas, apoi al 
doilea şi al treilea pe întinderea pustie, îl năpădi o 
slăbiciune fără margini şi cât pe ce să se aşeze iarăşi. 

Cu toate acestea se stăpâni şi, scoţându-şi sabia, se sprijini 
în ea şi pomi înainte. Mergea. După câţiva paşi îşi dădu 
seama că picioarele şi capul îi erau tefere, puternice şi le 
putea mişca în voie, doar capul parcă nu mai era al lui şi se 
clătina când la dreapta, când la stânga, înainte şi înapoi. | 
se părea că-şi duce capul acesta prea greu şi nesigur cu cea 
mai mare grijă, de teamă să nu-l izbească de vreo stâncă şi 
să-l spargă. 

Uneori, capul acesta începea să se învârtească odată cu el, 
de parcă voia să meargă numai în cerc. Altă dată i se făcea 
întuneric înaintea singurului ochi sănătos, şi atunci se 
rezema cu amândouă mâinile în sabie. 

Ameţeala îi trecea cu încetul, în schimb durerea creştea 
mereu, sfredelindu-i fruntea, ochii, tot capul, şi scâncete 
jalnice i se smulgeau din piept. 

Ecoul îi repeta gemetele. Azja păşea însângerat şi 
înfricoşător prin pustietăţi sâlhui, semănând mai mult cu un 
strigoi decât cu un om. 

Se lăsa întunericul când auzi înaintea lui tropotul unui cal. 

Era deseatnicul! 135) lipcan care venea după porunci. 

În seara aceea, Azja mai găsi în el atâta putere cât să pună 
la cale urmărirea, după aceea se trânti pe nişte piei şi 
vreme de trei zile nu fu în stare să vadă pe nimeni în afară 
de felcerul grec care-i îngrijea rana, şi de Halim care-l 
ajuta. Abia a patra zi îşi recapătă graiul şi odată cu el îşi 
aduse aminte cele întâmplate. 

Gândul îi alergă îndată la Basia. O vedea fugind printre 
stâncile goale şi prin locuri pustii; i se părea că e o pasăre 
care zburase o dată pentru totdeauna; o vedea sosind la 
Chrepti6w, o vedea în braţele soţului ei, şi o durere mai 
aprigă decât cea pricinuită de rană îi sfâşia sufletul, durere 
amestecată cu jale, jalea şi ruşinea înfrângerii suferite. 


— A fugit, a fugit! repeta întruna şi se îneca de furie, 
părând uneori că-şi pierde iarăşi cunoştinţa. 

— Vai mie! îi răspundea lui Halim când acesta se străduia 
să-l liniştească şi-l asigura că Basia nu poate să scape de 
urmăritori, şi lovea cu picioarele blănurile cu care bătrânul 
tătar îl învelea, îi ameninţa cu jungherul pe el şi pe grec, 
urla ca o fiară sălbatică, zvâcnea în sus vrând să dea fuga, 
s-o ajungă, s-o prindă, iar după aceea, de furie şi din prea 
multă dragoste, s-o sugrume cu propriile mâini. 

În răstimpuri aiura cuprins de fierbinţeală. Striga la Halim 
să-i aducă odată capul micului viteaz, iar pe soţia lui s-o 
lege şi s-o închidă în iatacul de alături. Câteodată vorbea cu 
ea, o ruga, o ameninţa, apoi întindea braţele s-o strângă la 
piept, în cele din urmă se cufundă într-un somn adânc şi 
dormi o zi şi o noapte. Când se trezi, fierbinţeala îi trecuse 
şi putu să-i primească pe Kryczyihski şi pe Adurowicz. 

Cei doi rotmiştri lipcani voiau să-l vadă neapărat, deoarece 
nu ştiau ce să facă. Călăreţii care plecaseră sub conducerea 
tânărului Nowowiejski aveau să revină peste vreo două 
săptămâni, dar cine ştie ce întâmplare neprevăzută putea 
să le grăbească întoarcerea şi în asemenea împrejurare 
trebuiau să ştie ce au de făcut. În fapt, Kryczyâski şi 
Adurowicz voiau să se întoarcă în slujba Republicii doar aşa 
de ochii lumii, dar Azja era cel care hotăra totul, numai el 
putea să le poruncească ce trebuie să facă, doar el putea să 
le deschidă capul de care parte foloasele erau mai mari, 
dacă să plece îndată pe pământurile sultanului ori să se 
prefacă încă un timp că slujesc Republica. Amândoi ştiau 
prea bine că la urma urmelor şi Azja vrea să trădeze 
Republica, dar presupuneau că le va porunci să aştepte 
până la începutul războiului, ca să dobândească un profit 
mai mare. De aceea, îndrumările lui aveau să fie pentru ei 
adevărate porunci, pentru că el devenise mai-marele lor, 
fiind capul întregului plan, omul cel mai viclean, cu cea mai 
mare putere, în sfârşit, fiul viteazului Tuhai-bei, slăvit de 
toate urdiile. 


Se înfăţişară deci de îndată la patul lui şi-i făcură temenele 
adânci, iar el îi întâmpină încă slăbit, cu faţa legată şi numai 
cu un ochi, dar înzdrăvenit de-a binelea. Le mărturisi de la 
început: 

— Sunt bolnav. Femeia pe care am vrut s-o răpesc şi s-o 
păstrez pentru mine a scăpat din mâinile mele, lovindu-mă 
cu patul pistolului. Era nevasta polcovnicului 
Wotodyjowski... lovi-l-ar ciuma pe el şi pe tot neamul lui! 

— Fie precum ai zis! răspunseră cei doi rotmiştri. 

— Dumnezeu să vă dea vouă, credincioşilor, fericire şi 
noroc! 

— Şi ţie, stăpâne! 

După care începură să vorbească despre cele ce s-ar 
cuveni să facă. 

— Nu mai putem să tărăgănăm lucrurile până la 
primăvară, trebuie să trecem numaidecât în slujba 
sultanului - zise Azja. După cele petrecute cu 
polcovniceasa, leşii nu vor mai avea încredere în noi şi vor 
porni asupra noastră. Dar înainte de a ne lovi ei, noi să 
atacăm târgul şi să-i dăm foc întru cinstirea lui Dumnezeu! 
Pe cei câţiva oşteni care au mai rămas aici, îi luăm prinşi, 
iar pe locuitorii supuşi Republicii tot aşa. Împărţim între noi 
avuţiile moldovenilor, ale armenilor şi ale grecilor, apoi 
trecem Nistrul în pământurile sultanului. 

Lui Kryczynski şi lui Adurowicz le sticliră ochii; trăind 
multă vreme printre tătari şi jefuind împreună, se 
sălbăticiseră cu totul. 

— Stăpâne - spuse Kryczyâski - mulţumită ţie am fost 
lăsaţi să intrăm în târgul acesta, pe care Dumnezeu ni-l dă 
acum în mână! 

— Nowowiejski nu v-a făcut necazuri? întrebă Azja. 

— Nowowiejski ştia că vrem să trecem de partea 
Republicii şi tu ai să vii să iei legătura cu noi, aşa că ne-a 
socotit şi pe noi prieteni, cum te socoteşte şi pe tine. 

— Eu am stat pe malul moldav - se amestecă Adurowicz - 
dar l-am însoţit pe KryczyAski la el şi ne-a primit ca pe nişte 


şleahtici, spunându-ne: „Prin fapta Domniilor Voastre de 
acum vă ştergeţi vechile păcate, şi dacă hatmanul vă iartă 
prin mijlocirea lui Azja, nici eu n-am să mă ţin deoparte.” 
Voia chiar să ne cartiruiască în târg, dar i-am zis: „Nu vom 
face una ca asta până când Azja, feciorul lui Tuhai-bei, nu 
ne va aduce încuviințarea hatmanului...” Iar când a plecat, 
a dat un ospăț în cinstea noastră şi ne-a rugat să veghem 
asupra târgului... 

— La ospăț - adăugă Kryczyski - l-am văzut pe tatăl lui şi 
pe o bătrână care-şi aşteaptă bărbatul din robie. Mai era şi 
o jupâniţă cu care vrea să se însoare Nowowiejski. 

— Aha! se bucură Azja - uitasem că sunt cu toţii aici... Pe 
jupâniţă Nowowiejska am adus-o eu! 

Şi bătu din palme, iar când se arătă Halim, îi porunci 
îndată: 

— Când va izbucni focul în târg, lipcanii mei să atace 
oştenii de aici şi să le taie beregata, iar pe femei şi pe 
bătrânul şleahtic să-i lege şi să aştepte. 

Apoi se adresă lui KryczyAski şi lui Adurowicz: 

— Eu nu pot să vă dau o mână de ajutor, că sunt bolnav, 
dar am să încalec pe cal şi măcar am să privesc, iar voi, 
tovarăşii mei dragi, începeţi, începeţi! 

Kryczyâski şi Adurowicz se repeziră îndată pe uşă, iar el 
ieşi în urma lor şi, poruncind să i se aducă un cal, plecă spre 
palisadă ca să se uite din poarta întăriturii aflate pe o 
înălţime la cele ce aveau să se întâmple în târg. 

Sumedenie de lipcani începură de asemenea să se caţere 
pe valul de apărare ca să-şi desfete privirile cu vederea 
măcelului. Oştenii lui Nowowiejski, care nu plecaseră în 
stepă, văzând că lipcanii se adună grămadă şi crezând că e 
ceva de văzut în târg, veniră şi ei fără umbră de teamă sau 
de bănuială. Erau însă numai vreo douăzeci de pedestraşi, 
ceilalţi fiind împrăştiaţi prin cârciumile târgului. 

În acest timp, cetele lui Adurowicz şi ale lui Kryczyiski se 
răspândeau cu iuţeala fulgerului prin târg. Erau aproape 
numai lipcani şi ceremişi, vechi supuşi ai Republicii, cei mai 


mulţi dintre ei şleahtici, dar, fiindcă fugiseră de mult, 
deveniseră tot atât de sălbatici ca şi tătarii. Mantalele de 
altă dată se rupseseră, aşa că mai toţi purtau cojoace 
miţoase pe trupurile goale, asprite de vânturile stepei şi de 
fumul focurilor de popas; armele lor erau totuşi mai bune 
decât ale tătarilor din urdie; toţi aveau săbii şi arcuri 
îndoite la căldura focului, iar unii chiar sâneţe. Pe feţele lor 
se citea însă aceeaşi cruzime şi lăcomie de sânge ca şi pe 
ale fraţilor de la Crîm, din Dobrogea sau Biatogrod. 

Risipindu-se prin târg, începură să alerge în toate părţile, 
ţipând ascuţit, de parcă voiau să se asmuţă unii pe alţii, să 
se îndemne la ucideri şi jaf. Cu toate că mulţi îşi ţineau 
cuţitele în gură, după obiceiul tătarilor, populaţia, alcătuită 
ca şi la Jampol din moldoveni, armeni, greci şi câţiva tătari 
care se ocupau cu negustoria, privea la ei fără nici o teamă. 
Prăvăliile erau deschise, negustorii şedeau turceşte 
înaintea caselor, prefirând boabele mătăniilor. Strigătele 
lipcanilor îi făcură să se uite mai cu luare-aminte, gândind 
că aveau să vadă niscaiva întreceri. 

Deodată, în colţurile pieţei se înălţată nori de fum şi din 
gura lipcanilor izbucni un urlet atât de cumplit, încât 
moldovenii, armenii şi grecii, toate nevestele şi copiii lor se 
înfiorară de spaimă. 

Săbiile luciră îndată şi o ploaie de săgeți se abătu asupra 
locuitorilor paşnici. Strigătele lor, trosnetele uşilor şi ale 
obloanelor închise la repezeală se amestecau cu tropotele 
cailor şi urletele jefuitorilor. 

Piaţa se acoperi de fum. Răsunară ţipete: „Arde! arde!” în 
acelaşi timp, lipcanii începură să spargă prăvăliile şi casele, 
să târnuiască de păr femeile înfricoşate, să arunce afară 
văsărie, piei, mărfuri felurite şi aşternuturi din care se 
ridicau nori de fulgi. Se auziră gemetele bărbaţilor hăcuiţi, 
vaiete, urletele câinilor, mugetul vitelor pe care focul le 
prinsese în acareturile din spate; limbile roşii ale pârjolului, 
care se vedeau pe fondul rotocoalelor negre de fum, 
râăbufneau tot mai sus spre cer. 


În întăritură, călăreţii lui Azja se aruncară asupra 
pedestraşilor în mare parte fără arme. 

Aproape nimeni nu mai apucă să se împotrivească; cuţitele 
se înfipseră pe neaşteptate în piepturile polonezilor, apoi 
ucigaşii retezară capetele nenorociţilor şi le duseră înaintea 
lui Azja. 

Fiul lui Tuhai-bei îngădui multor lipcani să se unească în 
truda sângeroasă cu fraţii lor, iar el sta şi privea. 

Fumul acoperea vânzoleala pricinuită de oamenii lui 
Kryczyhski şi Adurowicz; mirosul de ars ajungea până la 
întăritură; târgul ardea ca un rug uriaş şi norii de fum 
întunecau vederea; la răstimpuri răsuna câte un pocnet de 
sâneaţă, ca bubuitul trăsnetului printre nori, ori se zărea un 
om alergând şi lipcanii care-l urmăreau. 

Azja sta şi privea întruna, bucurându-se din toată inima; 
un zâmbet cumplit îi lărgea buzele sub care sclipeau dinţii 
albi - zâmbet înfricoşător stârnit şi de durerea rănii care 
începea să se ogoiască. Bucuria şi îngâmfarea se amestecau 
în inima lipcanului. Zvârlise din piept povara prefăcătoriei şi 
pentru prima dată lăsa frâu liber urii ascunse atâţia ani de 
zile; acum se simţea el, Azja cel adevărat, odrasla lui Tuhai- 
bei. 

În acelaşi timp însă creştea în el o jale sălbatică la gândul 
că Basia nu poate să vadă pojarul şi măcelul, că nu poate 
să-l vadă pe el sub această nouă înfăţişare. O iubea, dar 
simţea totodată şi o dorinţă aprigă de a se răzbuna. 

„Ar fi fost aici, lângă calul meu! se gândea. Aş fi ţinut-o de 
păr şi mi-ar fi îmbrăţişat picioarele, apoi aş fi luat-o, i-aş fi 
sărutat gura şi ar fi fost sclava mea, a mea!” 

Nu dispera, nutrind nădejdea că lipcanii trimişi în 
urmărire sau cei lăsaţi pe drum o vor aduce înapoi. Se 
agăța de această nădejde cum se agaţă cel ce se îneacă şi 
de un pai, asta-i mai dădea putere. Nu se putea gândi 
numai la pierderea ei, fiindcă se gândea prea mult la clipa 
când o va recăpăta şi va fi a lui. 


Întârzie înaintea porţii până când târgul nimicit se linişti; 
de altminteri, totul nu dură prea mult, întrucât cetele lui 
Adurowicz şi Kryczyâski numărau aproape tot atâtea 
capete cât tot târgul la un loc, aşa că numai pârjolul se 
întinse până seara, deşi gemetele oamenilor conteniseră de 
mult. Azja cobori de pe cal şi se duse încet într-o odaie mai 
încăpătoare. I se aşternută la mijloc piei de oaie, pe care se 
aşeză şi aşteptă venirea celor doi rotmiştri. 

Aceştia se arătară curând şi cu ei veniră şi sutaşii. Toate 
feţele erau luminate de bucurie, deoarece prada întrecuse 
toate aşteptările. Târgul înflorise mult după răscoala lui 
Chmielnicki, aşa că era destul de înstărit. Luaseră în robie 
aproape o sută de femei tinere şi sumedenie de copii de la 
zece ani în sus, pe care puteau să-i vândă cu mare folos prin 
bazarurile răsăritene. Bărbaţii, femeile bătrâne şi copiii 
prea mici, care nu puteau îndura greutăţile drumului, 
fuseseră ucişi fără milă. Mâinile lipcanilor abureau de sânge 
omenesc, iar tohoarcele miroseau a ars. Se aşezară cu toţii 
în jurul lui Azja şi Kryczyâski vorbi: 

— Vom lăsa în urma noastră un morman de cenuşă... Până 
când se va întoarce călărimea, noi am putea lovi şi la 
Jampol. Şi acolo sunt cel puţin tot atâtea avuţii ca şi la 
Raszkow, dacă nu chiar mai multe. 

— Nu! răspunse fiul lui Tuhai-bei. La Jampol se află 
oamenii mei, care vor da foc târgului, iar noi trebuie să 
plecăm spre pământurile hanului şi ale sultanului. 

— Cum porunceşti! Ne întoarcem acolo plini de faimă şi 
pradă! răspunseră rotmiştrii şi sutaşii. 

— Aici, în întăritură, mai sunt nişte femei şi şleahticul care 
m-a crescut - spuse Azja. Trebuie să-şi primească răsplata 
pe care o merită. 

Bătu din palme şi porunci să fie aduşi prinşii. 

Numaidecât intrară jupâneasa Boska, Zosia scăldată în 
lacrimi, Ewka albă ca varul şi bătrânul Nowowiejski. Acesta 
avea mâinile şi picioarele legate cu curele. Înfricoşaţi cu 
toţii, erau mai mult miraţi, neputând pricepe nimic din cele 


ce se întâmplau cu ei. Doar Ewka, întrebându-se ce se 
petrecuse cu jupâneasa Wolodyjowska, de ce nu se mai 
arătase Azja până atunci şi de ce fusese distrus târgul, iar ei 
legaţi ca nişte robi, credea că e vorba de răpirea ei, că Azja 
turbase pur şi simplu din pricina dragostei faţă de ea şi, în 
mândria lui, nevrând să-i mai ceară tatălui mâna ei, se 
hotărâse s-o ia cu forţa. Era de-a dreptul înspăimântător, 
dar Ewka cel puţin nu mai tremura pentru viaţa ei. 

Prinşii nu-l recunoscură pe Azja, care avea aproape toată 
faţa acoperită de legături. Groaza însă le luă picioarele 
femeilor care crezură la început că tătarii din urdie îi 
nimiciseră pe lipcani într-un chip de neînțeles şi puseseră 
stăpânire pe Raszkow. 

Abia când îi văzură pe KryczyAski şi pe Adurowicz, se 
convinseră că se aflau în mâinile lipcanilor. 

O vreme priviră în tăcere unii la alţii, apoi bătrânul 
Nowowiejski întrebă cu un glas nesigur, dar destul de 
puternic: 

— În puterea cui suntem? 

Azja începu să-şi desfăşoare legăturile şi de sub ele se ivi 
în curând faţa lui, altădată frumoasă, deşi aspră, dar acum 
sluţită o dată pentru totdeauna, cu nasul rupt şi cu o pată 
neagră-vânătă în locul unui ochi, faţă înfiorătoare, pe care 
se citea răzbunarea rece, cu tot zâmbetul ce semăna mai 
degrabă cu o strâmbătură spasmodică. 

Continuă să tacă un răstimp, după care îşi aţinti privirea 
învăpăiată asupra bătrânului şleahtic şi răspunse: 

— În puterea mea, a fiului lui Tuhai-bei! 

Dar bătrânul Nowowiejski îl recunoscuse înainte de a-şi 
spune numele; îl recunoscuse şi Ewka, deşi i se strânsese 
inima de teamă şi scârbă la vederea acestui chip groaznic. 

Fata îşi acoperi ochii cu mâinile, iar şleahticul rămase cu 
gura căscată şi începu să clipească des de uimire şi să 
repete: 

— Azja! Azja! 


— Pe care Domnia Ia l-ai crescut, căruia i-ai ţinut loc de 
tată şi i-ai însângerat spinarea cu gârbaciul. 

Şleahticului i se urcă sângele la cap. 

— Trădătorule! strigă - vei răspunde înaintea judecății de 
faptele tale!... Şarpe!... Fiul meu trăieşte încă... 

— Ai şi o fiică - îl întrerupse Azja - pentru care ai poruncit 
să mă biciuiască de moarte, acum am s-o dăruiesc celui din 
urmă tătar, ca să-i fie slugă şi desfătare! 

— Stăpâne! dăruieşte-mi-o mie - se rugă Adurowicz. 

— Azja, Azja, eu întotdeauna te-am... - strigă Ewka, 
aruncându-se la picioarele lui. 

Dar el o îmbrânci cu piciorul, iar Adurowicz o apucă de 
umeri şi o trase jos spre el. Din roşu cum era, jupân 
Nowowiejski se făcu vânăt. Îşi încorda braţele de se auziră 
curelele scârţâind, iar din gură slobozea cuvinte neînţelese. 

Azja se ridică de pe blănuri şi porni spre el, la început 
încet, apoi din ce în ce mai repede, ca un animal sălbatic 
care vrea să se arunce asupra prăzii. Când ajunse lângă el, 
îl apucă de mustață cu degetele răşchirate de la o mână, iar 
cu cealaltă începu să-l lovească pe unde nimerea. 

Un muget răguşit i se smulgea din gâtlej; în cele din urmă, 
când şleahticul căzu la pământ, vlăstarul lui Tuhai-bei îi 
puse un genunchi pe piept şi tăişul jungherului străluci 
deodată în întunericul din odaie. 

— Îndurare! ajutor! urlă Ewka. 

Adurowicz o izbi în cap şi-i astupă gura cu palma-i lată; în 
acest timp Azja îi tăia gâtul bătrânului. 

Priveliştea era atât de cumplită, că până şi lipcanilor li se 
făcu scârbă; cu o cruzime voită, Azja apăsa încet cuțitul 
peste beregata nenorocitului şleahtic, care hârâia şi horcăia 
îngrozitor. Sângele ţâşnea tot mai bogat din venele 
deschise, împroşcând mâinile ucigaşului şi scurgându-se 
pâraie pe podea. În cele din urmă hârâitul şi horcăiturile 
conteniră şi se auzea doar aerul şuierând prin beregata 
retezată, iar picioarele muribundului, tremurând 
spasmodic, izbeau pământul. 


Azja se ridică. 

Privirea îi căzu pe feţişoara palidă şi dulce a Zosiei care 
părea moartă, aşa cum atârna leşinată de braţul lipcanului 
care o ţinea, şi zise: 

— Pe asta o păstrez pentru mine până când o voi dărui 
cuiva sau 0 voi vinde. 

Apoi se adresă tătarilor: 

— Şi acum, aşteptăm să se întoarcă podghiazul trimis în 
urmărire şi trecem în ţara sultanului. 

Lipcanii se întoarseră după două zile, dar cu mâinile goale. 

Aşa că odrasla lui Tuhai-bei porni spre ţara sultanului cu 
deznădejdea şi turbarea în suflet, lăsând în urma lui un 
morman de cenuşă albăstruie. 

CAPITOLUL XL. 

ZECE, DOUĂSPREZECE MILE UCRAINENE despărţeau 
târgurile prin care trecuse Basia de la Chreptiow până la 
Raskow, cu alte cuvinte, tot drumul care urma ţărmul 
Nistrului se ridica la vreo treizeci. E adevărat că porniseră 
de fiecare dată înainte de a se crăpa de ziuă şi nu se 
opriseră decât după căderea întunericului, totuşi călătoria, 
punând la socoteală popasurile şi trecerile anevoioase, 
durase trei zile. Oamenii şi oştenii de atunci nu făceau 
marşuri atât de repezi, dar cine voia sau era la ananghie 
putea să le facă. Gândindu-se la toate acestea, Basia socoti 
că drumul înapoi la Chreptiow trebuie să-i ia şi mai puţină 
vreme, mai ales că avea să-l străbată călare; pe de altă 
parte, acum fugea şi scăparea atârna de iuţeală în primul 
rând. 

Înţelese însă din prima zi că se înşela, deoarece, neputând 
să se ţină de şleaul râului şi ocolind mult prin stepă, drumul 
se lungea peste măsură. Pe deasupra, mai putea să se şi 
rătăcească, să întâlnească pâraie dezgheţate, desişuri de 
netrecut şl mlaştini care nu îngheţau nici iarna, putea să 
întâmpine piedici din partea oamenilor sau a fiarelor, aşa că 
deşi se gândea să meargă şi noaptea, cu toată dârzenia ei, 
se convingea tot mai mult că numai Dumnezeu ştia când 


avea să ajungă la Chrepti6w, chiar dacă toate ar fi mers pe 
gândul ei. 

Izbutise să se smulgă din braţele lui Azja, dar ce va fi mai 
departe? Fără îndoială, nimic nu era mai rău decât braţele 
acelea fioroase; cu toate acestea, când se gândea la câte 
puteau să i se întâmple, îi îngheţa sângele în vene. 

Îi trecu prin minte că dacă va cruța caii, s-ar putea să fie 
ajunsă din urmă. Lipcanii cunoşteau stepa ca-n palmă şi era 
aproape cu neputinţă să te ascunzi aici de ochii lor, necum 
să scapi de urmărirea lor. Vânau zile întregi tătari, chiar 
primăvara şi vara, când copitele cailor nu lăsau urme pe 
zăpadă sau în pământul desfundat. Citeau în stepă ca într-o 
carte deschisă, scrutau întinderile ca vulturii şi ştiau să 
adulmece ca ogarii; îşi petrecuseră doar toată viaţa în 
stepă. În zadar încercau uneori tătarii să se strecoare prin 
albiile pâraielor, ca să nu lase urme, cazacii, lipcanii, ca şi 
ceremişii, ca şi luptătorii polonezi din stepă, găseau 
întotdeauna mijloace prin care să răspundă la şiretlicurile 
lor şi să-i atace pe neaşteptate, răsărind parcă din pământ. 
Cum să fugă de asemenea oameni? Poate doar să-i laşi mult 
în urma ta, ca depărtarea să împiedice orice urmărire. Dar 
în acest caz avea să piardă caii. 

„Nu încape îndoială că se vor prăbuşi, dacă vor alerga cum 
au alergat până acum” - se gândea Basia cu groază, 
uitându-se la şoldurile năduşite din care curgeau aburi şi la 
spuma care cădea pe jos. 

Din când în când încetinea goana şi începea să asculte, 
atunci însă, în orice adiere, în foşnetul frunzelor, în fâsâitul 
uscat al lujerelor veştejite care se frecau unele de altele, în 
fâlfâitul aripilor unei păsări şi până şi în tăcerea pustiei 
care-i răsuna în urechi auzea zgomotele urmăritorilor. 

Înspăimântată, îndemna caii şi gonea ca vântul până când 
sforăitul lor îi aducea aminte că nu pot să alerge întruna 
aşa. 

Povara singurătăţii şi a neputinței o apăsa din ce în ce mai 
mult. Ah! cât se simţea de orfană, câtă jale, pe cât de 


uriaşă, pe atât de nedreaptă, îi creştea în inimă faţă de toţi 
oamenii apropiaţi şi dragi care o părăsiseră! 

Apoi se gândi că o pedepseşte Dumnezeu pentru că era 
atât de ahtiată după întâmplări cu primejdie, pentru că se 
ducea la toate vânătorile şi la ieşirile oştenilor, chiar 
împotriva voinţei soţului, pentru uşurinţa şi zburdălnicia ei. 
Tot socotindu-se aşa, izbucni într-un plâns amar şi, 
înălţându-şi căpşorul spre cer, începu să repete suspinul: 

— Pedepseşte-mă, dar nu mă părăsi! Pe Michat să nu-l 
pedepseşti, că Michat nu e vinovat! 

Se apropia noaptea şi o dată cu ea frigul, întunericul, 
nesiguranța drumului şi neliniştea. Lucrurile începură să se 
şteargă, să se tulbure, să-şi piardă formele ştiute şi în 
acelaşi timp să prindă viaţă tainică şi să se pitească. 
leşiturile stâncilor înalte arătau ca nişte capete în căciuli 
ascuţite şi rotunde care se iţeau din spatele unor ziduri 
uriaşe, privind tăcute şi răuvoitoare la cutezătorul ce trecea 
prin vale. Crengile copacilor, scuturate de vânt, semănau cu 
mişcările oamenilor; unele îi făceau semn Basiei şi parcă 
voiau s-o cheme şi să-i încredinţeze cine ştie ce taină 
îngrozitoare, altele păreau s-o prevină: „Nu te apropia 
Trunchiurile copacilor răsturnaţi semănau cu nişte fiinţe 
înfiorătoare gata să sară. Basia era curajoasă, chiar foarte 
curajoasă, dar superstiţioasă, ca toţi oamenii de atunci. De 
aceea, când se lăsă întunericul, părul i se ridică vâlvoi în 
creştetul capului şi o trecură fiorii la gândul fiinţelor 
necurate care puteau să-şi aibă sălaşul prin aceste părţi. Se 
temea îndeosebi de strigoi. Asemenea credinţe erau 
răspândite mai ales în ţinuturile de lângă Nistru, iar 
împrejurimile de la Jampol şi Raszkow se bucurau de o 
faimă foarte proastă. Atâţia oameni piereau aici de moarte 
năprasnică, fără să se spovedească şi să li se ierte păcatele. 
Basia îşi aduse aminte de toate întâmplările pe care le 
povesteau vitejii seara la Chreptiow în jurul focului. I se 
perindară prin minte viroagele prăpăstioase în care, când 
bătea vântul, se auzeau gemete: „Lisuse, Lisuse!”, focurile 


VW 


rătăcitoare în care răsunau horcăituri, stâncile hohotitoare, 
sugacii palizi, cu ochii verzi şi capete groaznice, care se 
rugau să-i ia pe cai şi, odată urcați, începeau să sugă 
sângele călătorului, în sfârşit, căpăţânile fără trupuri, care 
mergeau pe picioare de păianjeni şi, o, Doamne! strigoii 
adulţi, aşa-zişii vârcolaci, care îndrăzneau să atace oamenii. 

Începu să-şi facă semnul crucii şi nu se opri până când nu-i 
amorţi mâna, dar şi atunci îngâna rugăciuni, fiindcă nici o 
altă armă nu putea folosi împotriva puterilor necurate. 
Puțin curaj îi mai dădeau şi caii care sforăiau vioi, fără să 
arate vreo teamă. Când şi când, bătea cu palma grumazul 
şoimanului de sub ea, vrând parcă să se convingă că se află 
într-o lume adevărată. 

Noaptea, foarte întunecoasă la început, se făcea tot mai 
luminoasă, până când în ceața rară se iviră stelele. Pentru 
Basia era o împrejurare din cale-afară de norocoasă, 
întrucât îi mai trecu spaima şi, în al doilea rând, călăuzindu- 
se după Carul-Mare, putea să se îndrepte spre 
miazănoapte, adică spre Chrepti6w. Cercetând 
împrejurimile, îşi făcu socoteala că se depărtase destul de 
mult de Nistru, pentru că pe aici erau mai puţine stânci, 
multe înălţimi oable, acoperite cu stejăriş, şi câmpuri mai 
întinse. 

De multe ori era nevoită să treacă prin râpe în care cobora 
totdeauna cu frica în suflet, deoarece în adâncul lor era 
întuneric beznă şi stăruia un frig aspru, pătrunzător. Unele 
erau atât de povârnite, încât trebuia să le ocolească, 
pierzând astfel multă vreme şi lungind drumul. 

Cu toate acestea, era mai rău cu reţeaua de pâraie şi 
râuleţe care curgeau spre Nistru dinspre răsărit. Toate 
erau dezgheţate; caii sforăiau de teamă când intrau 
noaptea prin apele necunoscute, a căror adâncime n-o 
ştiau. Basia trecea numai prin acele locuri unde malurile 
joase îi îngăduiau să presupună că apa revărsată nu este 
prea adâncă. Şi în cele mai multe cazuri aşa era, dar de 
câteva ori apa trecu de burta cailor. În aceste împrejurări, 


Basia îngenunchea pe şa, după obiceiul oştenilor, şi 
ţinându-se cu mâinile de oblânc, se căznea să nu-şi ude 
picioarele. Dar nu izbutea totdeauna, aşa că în curând 
frigul îi pătrunse picioarele până la genunchi. 

— Dă Doamne să se facă ziuă şi am să merg mai repede! 
îşi repeta mereu. 

Într-un târziu dădu peste o câmpie întinsă, acoperită cu 
pădure rară, şi, văzând că fugarii abia îşi mai târau 
picioarele, îi opri să se odihnească. Amândoi caii îşi 
întinseră în aceeaşi clipă gâturile spre pământ şi, îndoindu- 
şi unul dintre picioarele dinainte, începură să pască lacom 
muşchiul şi iarba uscată. În pădure domnea o linişte 
deplină, întreruptă doar de răsuflarea sonoră a cailor şi de 
iarba tocată între fălcile lor puternice. 

Potolindu-şi sau mai bine zis înşelându-şi foamea, amândoi 
armăsarii vădiră pofta de a se tăvăli, dar Basia nu le putea 
îngădui această plăcere. Nu îndrăzni să le slăbească nici 
măcar chinga şi să descalece, vrând să fie gata de fugă în 
orice clipă. 

Încalecă totuşi pe bahmetul lui Azja, fiindcă şoimanul ei o 
purtase de la ultimul popas de la amiază şi, deşi era un cal 
pe cinste şi-i curgea în vene sânge ales, era totuşi mai 
plăpând decât bahmetul. 

După ce îşi potoli setea de câteva ori în timp ce trecea prin 
apă, i se făcu foame şi începu să ronţăie seminţele pe care 
le găsise în săculeţul de la şaua lui Azja. Deşi cam amare, i 
se părură foarte bune, aşa că mâncă mulţumind lui 
Dumnezeu pentru această hrană neaşteptată. 

Nu se lacomi însă, gândindu-se să-i ajungă până la 
Chreptiow. După ce mâncă, pleoapele începură să i se 
închidă cu o putere de nestăpânit, dar, în acelaşi timp, 
fiindcă n-o mai încălzea mişcarea cailor, o pătrunse frigul. 
Picioarele îi erau înţepenite; simţea o slăbiciune fără 
margini în tot trupul, dar mai ales în crucea pieptului şi în 
braţele obosite de lupta cu Azja. O cuprinse toropeala şi 
ochii i se închiseră. 


Îi deschise însă numaidecât, deşi cu destulă greutate. 

„Nu! voi dormi ziua, în timpul mersului - se gândi. Dacă 
adorm acum, am să îngheţ...” 

Totuşi gândurile i se tulburau din ce în ce mai mult sau se 
învălmăşeau, înfăţişând imagini fără noimă, în care 
pădurea, fuga, urmăritorii, Azja, micul viteaz, Ewka şi 
întâmplările din urmă se amestecau unele cu altele 
jumătate în vis, jumătate aievea. Toate alergau undeva 
înainte, ca valul mânat de vânt, şi Basia fugea şi ea odată cu 
ele, fără frică şi fără bucurie, parcă silită. Se făcea că Azja o 
urmărea, dar, în acelaşi timp, vorbea cu ea şi părea 
îngrijorat din pricina cailor; jupân Zagtoba se mânia că se 
răceşte cina, Micha! îi arăta drumul, iar Ewka venea după ei 
în sanie, mâncând curmale. 

Apoi plăsmuirile începură să se şteargă, acoperite parcă 
de o perdea de pâslă sau de întuneric, şi treptat pieriră; 
rămase doar o beznă neînţeleasă, fiindcă deşi nu putea s-o 
străpungă cu privirea, i se părea totuşi pustie şi peste 
măsură de întinsă. Pătrundea pretutindeni şi pătrunse şi în 
mintea Basiei, împrăştiindu-i toate vedeniile, toate 
gândurile, ca pala de vânt care stinge noaptea lumânările la 
loc deschis. 

Basia adormi, dar spre norocul ei, înainte ca sângele să-i 
îngheţe în vene, o trezi o larmă neobişnuită. Caii zvâcniră 
deodată, pesemne că în pădure se întâmpla ceva 
înfricoşător. 

Recăpătându-şi într-o clipă limpezimea minţii, Basia puse 
mâna pe muscheta lui Azja şi, plecată pe grumazul calului, 
cu nările lărgite, începu să asculte. Era una din acele firi în 
care orice primejdie trezea cât ai zice peşte luarea-aminte, 
curajul şi putinţa de a se apăra. 

De astă dată însă, după ce ascultă cu grijă, se linişti 
numaidecât. Zgomotele care o treziseră erau grohăituri de 
porci sălbatici. Fie că lupii se dădeau la purcelandri, fie că 
mistreţii bătrâni începuseră să se bată pentru purcele, 
destul că pădurea începuse deodată să vuiască. Fără 


îndoială, totul se petrecea destul de departe, dar în tăcerea 
nopţii şi în pădurea adormită părea atât de aproape, încât 
Basia auzea nu numai grohăiturile şi guiţatul porcilor, ci şi 
răsuflarea şuierătoare a animalelor. Deodată răsunară 
duduituri, tropote, trosnete de vreascuri frânte şi toată 
turma, deşi Basia n-o vedea, gonind pe aproape, se cufundă 
în bungetul codrului. 

Cu toate că se afla într-o situaţie foarte grea, 
neastâmpărată Basia fu încercată o clipă de plăcerea 
vânătorii şi-i păru rău că nu văzuse turma care fugea. 

„Aş fi putut să mă uit şi eu puţin - îşi spuse - darnu-i 
nimic! Tot mergând prin pădure, nu se poate să nu văd 
NIMIC.” 

Abia după aceea, aducându-şi aminte că ar fi mai bine să 
nu vadă nimic, porni mai departe. 

Nu putea să stea mai mult şi pentru că o pătrundea frigul, 
iar mersul cailor o încălzea, toropind-o puţin. Caii, în 
schimb, care n-apucaseră să ciupească decât muşchi şi 
iarbă îngheţată, mergeau fără plăcere, cu capetele plecate. 
În timpul popasului, promoroaca le acoperise şoldurile şi 
păreau că abia-şi mai târăsc picioarele. De la popasul de la 
amiază, goniseră fără încetare. 

Trecând printr-o poiană, cu ochii aţintiţi la Carul-Mare, 
Basia intră într-o pădure nu prea deasă, dar deluroasă, 
întretăiată de vâlcele înguste. Treptat, întunericul creştea, 
nu numai din cauza umbrelor pe care le aruncau copacii 
rămuroşi, ci şi pentru că pământul slobozea aburi care 
acopereau stelele. Trebuia să meargă orbeşte. Doar râpele 
îi mai arătau Basiei că înainta în direcţia dorită, fiindcă ştia 
că toate se lungeau de la răsărit spre Nistru, astfel că, dacă 
întâlnea mereu altele, însemna că merge tot spre 
miazănoapte. Cu toate aceste semne, se gândea că poate să 
se apropie sau să se depărteze prea mult de Nistru. Şi într- 
o împrejurare şi în cealaltă primejdia era mare, întrucât, 
într-un caz, drumul s-ar fi lungit peste măsură, iar în al 


doilea, ar fi nimerit la Jampol şi ar fi căzut în mâinile 
duşmanului. 

Nu putea să-şi dea seama dacă era înainte de Jampol, în 
dreptul lui sau îl lăsase în urmă. 

„Mai repede am să ştiu când am să trec de Mohilw - îşi 
spunea - pentru că târgul e aşezat într-o vale mare care se 
întinde până departe şi pe care am s-o recunosc poate!” 
După care privi la cer şi se gândi mai departe: „Să dea 
Dumnezeu numai să trec de Mohilow, că acolo începe 
stăpânirea lui Michat şi nu mi-e frică de nimic...” 

Noaptea devenea tot mai întunecoasă. Din fericire, în 
pădure mai stăruia zăpada, şi pe acest fond alb putea să 
desluşească trunchiurile negre ale copacilor, crengile mai 
joase, şi să se ferească de ele. În schimb, era nevoită să 
meargă mai încet şi o cuprinseră iarăşi temerile de puterile 
necurate, care după lăsarea întunericului îi îngheţaseră 
sângele în vene. 

„Dacă voi vedea doi ochi lucind aproape de pământ - îşi 
spuse în sufletul înfricoşat - nu-i nimic! Nu poate fi decât un 
lup; dar dacă vor fi la înălţimea unui stat de om...” 

În aceeaşi clipă strigă: 

— În numele tatălui şi al fiului...! 

Era numai o închipuire sau un râs care stătea pe o 
creangă, destul că Basia văzu limpede o pereche de ochi 
strălucind la înălţimea unui stat de om. 

De spaimă, i se făcu întuneric înaintea ochilor, dar când se 
uită din nou, nu se mai vedea nimic, numai un fâşâit se 
auzea printre ramuri şi inima îi bătea ca un ciocan, gata să-i 
spargă pieptul. 

Şi merse multă vreme, oftând după lumina zilei. Noaptea 
parcă nu se mai sfârşea. În curând un alt râuleţ îi tăie calea. 
Basia trecuse destul de mult de Jampol şi acum se afla pe 
malul Rosawei, dar ea nu ştia unde este, ghicea doar că 
merge tot spre miazănoapte, de vreme ce întâlnise altă apă. 
Îşi dădea seama, de asemenea, că noaptea era pe sfârşite, 
fiindcă se făcuse şi mai frig; pesemne că se lăsa gerul, pâcla 


scăzuse şi stelele se iviră din nou, dar mai palide, licărind 
nesigur... 

În cele din urmă, bezna începu să se destrame treptat. 
Trunchiurile şi ramurile se desluşeau tot mai bine. În 
pădure domnea liniştea deplină - se lumina de ziuă. În 
curând Basia putu să desluşească boturile cailor. La răsărit, 
printre crengile copacilor, se ivi o dungă luminoasă - se 
făcea ziuă, o zi senină. 

Basia se simţea istovită, căci mereu i se lipeau pleoapele. 
Nu peste multă vreme adormi adânc, dar o trezi repede o 
creangă de care se lovise cu capul. Spre norocul ei, caii 
mergeau foarte încet, ciugulind muşchiul pe drum, aşa că 
lovitura fu destul de uşoară şi nu-i pricinui nici un rău. 
Soarele răsărise şi razele lui palide şi frumoase se 
strecurau printre crengile desfrunzite. La vederea lor, 
Basia îşi recapătă curajul; acum o despărţeau de urmăritori 
stepa întinsă, munţii, râpe şi o noapte întreagă. „Numai să 
nu mă prindă cei de la Jampol sau de la Mohil6w, că ceilalţi 
nu mă mai ajung” - îşi spuse. 

Se gândea că la început fugise pe un teren stâncos, pe 
care caii nu lăsaseră nici o urmă. 

Dar iarăşi o cuprinse îndoiala. 

„Lipcanii ştiu să găsească urmele până şi pe stânci şi 
printre pietroaie şi mă vor urmări cu înverşunare, dar 
poate că o să le cadă caii”. 

Presupunerea din urmă era cu putinţă. Basiei îi era de 
ajuns să se uite la caii ei. Amândoi aveau şoldurile lăsate, 
capetele plecate şi privirea stinsă, în timp ce mergeau, îşi 
tot apropiau boturile de pământ ca să ia câte o gură de 
muşchi ori apucau frunzele nemişcate care rămăseseră ici 
şi colo pe tufele stejărişului. Se vede că erau cuprinşi de 
fierbinţeală, de vreme ce sorbeau apa cu lăcomie ori de 
câte ori treceau un pârâu. 

Cu toate acestea, când ajunse la câmp deschis, porni iarăşi 
în galop fugarii trudiţi şi goni aşa până intră iarăşi în 
pădure. 


Apoi urma iarăşi o întindere goală şi mai largă, şi mai 
vălurită. Dincolo de coline, la o depărtare de vreun sfert de 
milă, se vedea un stâlp de fum care se înălța drept spre cer. 
Era primul loc în care întâlnea o aşezare omenească, 
pentru că ţinutul, fără să mai socotim şi malul râului, era 
sau mai degrabă fusese prefăcut într-o pustietate de 
năvălirile tătarilor şi de războaiele neîntrerupte dintre 
polonezi şi cazaci. După campania din urmă a lui 
Czarniecki(136), căreia îi căzuse victimă Busza, târgurile 
deveniseră nişte cătune nevoiaşe, iar satele fuseseră 
acoperite de pădurea tânără. Şi după Czarniecki avuseseră 
loc atâtea marşuri, atâtea bătălii şi măceluri, în urma 
cărora marele Sobieski smulsese dușmanului acest olat. 
Viaţa începea să se prindă iarăşi, dar şleaul pe care-l urma 
Basia era cu totul pustiu. Pe aici se ascundeau doar tâlharii, 
dar şi aceştia fuseseră aproape cu totul zdrobiţi de 
garnizoanele care stăteau la Raszkow, Jampol, Mohilow şi 
Chrepti0w. 

Când văzu fumul, primul gând al Basiei fu să se îndrepte 
către el, să găsească hutorul! 137), coliba sau chiar numai 
focul de vreascuri, lângă care să se încălzească şi să 
mănânce. Curând însă îi trecu prin minte că prin aceste 
părţi e mai bine să te întâlneşti cu o haită de lupi decât cu 
oamenii; pe aici locuitorii erau mai sălbatici şi mai cruzi 
decât fiarele. Dimpotrivă, se cuvenea să îndemne caii şi să 
se depărteze cât mai repede de acest adăpost omenesc în 
care numai moartea o putea aştepta. 

La marginea pădurii dinainte, Basia văzu un stog mic de 
fân, aşa că, fără să mai ţină seama de ceva, se opri lângă el 
şi lăsă caii să mănânce. Aceştia începură să roadă cu 
lăcomie, înfundându-şi capetele până la urechi în stog şi 
smulgând smocuri întregi de fân. Din nenorocire, îi 
împiedicau zăbalele, dar Basia nu voia să le scoată căpicele, 
socotind pe bună dreptate: „Acolo unde se vede fum, 
trebuie să fie vreun hutor, iar stogul de aici arată că cei din 


hutor au şi cai cu care m-ar putea urmări, aşa că trebuie să 
fiu gata de fugă!” 

Stătu aproape un ceas lângă stog, aşa că animalele 
mâncară pe săturate, iar ea se hrăni cu seminţe de cânepă. 
Pornind apoi mai departe şi străbătând câteva zeci de paşi, 
văzu răsărind deodată înaintea ei doi oameni cu câte o 
grămadă de vreascuri în spinare. 

Unul dintre ei nu era prea bătrân, dar trecuse de prima 
tinereţe; avea faţa însemnată de vărsat şi ochii piezişi; era 
slut, înfiorător, cu o expresie de fiară pe chip; celălalt, un 
copilandru, era nebun. Se putea vedea de la prima ochire, 
după zâmbetul prostesc şi privirea rătăcită. 

La vederea călăreţului şi a cailor, amândoi zvârliră 
vreascurile din spinare şi se vede că se înspăimântară 
foarte tare. Dar întâlnirea era atât de neaşteptată şi se 
aflau atât de aproape, încât nu mai puteau să fugă. 

— Lăudat fie numele Domnului! rosti Basia. 

— În vecii vecilor. 

— Cum se cheamă hutorul acesta? 

— Păi de ce e nevoie să se cheme cumva? E o colibă şi 
atâta tot! 

— Mai e mult până la Mohilow? ' 

— Noi nu ştim. 

Cel mai în vârstă începu să se uite cu luare-aminte la 
chipul Basiei. Fiind îmbrăcată bărbăteşte, o crezu un 
flăcăiandru şi pe faţa lui îndrăzneala şi cruzimea luară locul 
spaimei. 

— De ce eşti atât de tânăr, jupâne cavalir? 

— Ce te priveşte pe tine? 

— Şi umbli aşa singur? o întrebă, făcând un pas înainte. 

— În urma mea vine oastea. 

Țăranul se opri, privi pe întinderea uriaşă şi răspunse: 

— Nu-i adevărat. Nu e nimeni. 

Spunând acestea, mai înainta câţiva paşi; ochii piezişi îi 
sticleau ameninţători, totodată, ţuguindu-şi buzele, începu 


să imite strigătul prepeliţei, vrând să vestească pe cineva, 
pesemne. 

Toate acestea îi stârniră bănuielile Basiei care, fără să mai 
stea pe gânduri, îndreptă muscheta spre pieptul lui. 

— Taci, pentru că ai să mori. 

Țăranul tăcu, ba mai mult, se aruncă îndată cu burta la 
pământ. La fel făcu şi flăcăul nebun, care începu să urle de 
spaimă ca un lup. Se prea poate ca mintea să i se fi rătăcit 
din pricina fricii, deoarece acum în urletul lui răsuna o 
groază nemărginită. 

Basia îmboldi caii şi porni ca o săgeată. Din fericire, în 
pădure nu erau hăţişuri de tufe şi copacii erau destul de 
rari. În curând se ivi o nouă poiană, îngustă, dar foarte 
lungă. Caii, care se saturaseră la stog, îşi împrospătaseră 
forţele şi goneau ca vijelia. 

„O să dea fuga acasă, vor încăleca pe cai şi mă vor urmări” 
- se gândea Basia. 

Dar se linişti, gândindu-se că fugarii se ţineau bine, iar de 
unde-i întâlnise pe oamenii aceia era destul de departe 
până la coliba lor. 

„Până să ajungă ei, până să scoată caii, eu o să fiu la o 
milă-două de ei.” 

Într-adevăr, aşa era. Dar după ce se scurseră câteva 
ceasuri şi Basia, convingându-se că nu e urmărită, încetini 
goana, frica şi descurajarea fără margini îi năpădiră 
sufletul, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

Întâlnirea îi arătase cum erau oamenii prin aceste părţi şi 
la ce putea să se aştepte de la ei. La drept vorbind, ştia 
totul dinainte. Din păţaniile proprii şi din istorisirile de la 
Chreptiow cunoştea că vechii locuitori, paşnici, fie că se 
mutaseră din aceste locuri sălbatice, fie că-i prăpădise 
războiul, astfel că cei care mai rămăseseră, trăind mereu cu 
spaima în inimă din cauza războaielor, a răzvrătirilor şi a 
năvălirii tătarilor, în împrejurări în care omul însemna lup 
pentru om, fără biserici, credinţă şi fără altă pildă decât 
omorul şi pojarul, necunoscând nici o lege în afară de aceea 


a pumnului, se lepădaseră de toate simţămintele omeneşti 
şi se sălbăticiseră asemeni fiarelor pădurii. Basia ştia foarte 
bine toate acestea, dar ca tot omul rătăcit, singur prin 
pustie, chinuit de foame şi de frig, aştepta ajutor în primul 
rând de la fiinţele înrudite cu ea. Aşa se întâmplase şi acum; 
când văzuse fumul care arăta o aşezare omenească, fără să 
vrea luându-se după cea dintâi pornire a inimii, voise să 
alerge acolo şi să le dea bineţe semenilor în numele 
Domnului şi să-şi odihnească trupul sub acoperişul lor, dar 
iată că adevărul îşi rânjise colții la ea, ca un câine rău, de 
aceea inima i se umplu de amărăciune şi lacrimi amare i se 
îmbulziră sub pleoape. „N-am nici un ajutor de nicăieri, 
poate numai de la Dumnezeu - îşi spuse - măcar de nu m-aş 
mai întâlni cu oamenii.” 

Apoi începu să se gândească de ce imitase ţăranul 
strigătul prepeliţei; nu încape îndoială că prin apropiere 
mai trăiau şi alţii pe care voia să-i cheme. Îi trecu prin 
minte că se află pe şleaul lotrilor care, izgoniți din râpele de 
pe malul râului, se vede că se aciuiaseră prin pădurile care 
se întindeau mai departe înăuntrul ținutului; aici 
vecinătatea stepelor largi le dădea o siguranţă mai mare şi 
le făcea fuga mai uşoară la ceas de primejdie. 

„Ce se va întâmpla - se întrebă Basia - când voi întâlni mai 
mulţi? Muscheta înseamnă unul, cele două pistoale - încă 
doi, sabia - să zicem încă vreo doi, dar dacă vor fi mai mulţi, 
voi muri de o moarte groaznică.” 

Şi pe cât mai înainte, în timpul nopţii spăimoase, îşi dorise 
să se facă ziuă mai repede, pe atât aştepta acum întunericul 
care putea s-o ascundă mai bine de ochii răi. 

În timpul goanei îndrăcite fu nevoită să mai treacă de două 
ori prin apropierea oamenilor. O dată zări la marginea unui 
câmp larg vreo cincisprezece colibe. Poate că în ele nu 
trăiau tâlhari de meserie, dar preferă să le ocolească foarte 
repede, ştiind că nici sătenii nu erau cu mult mai buni decât 
tâlharii; a doua oară îi ajunse la urechi zgomotul securilor 
care tăiau copacii. 


Noaptea atât de dorită se lăsă în cele din urmă peste 
pământ. Basia era atât de trudită, încât, ajunsă la o 
întindere goală, neacoperită de pădure, îşi zise: „Aici nu mă 
voi lovi de nici un copac, aşa că am să aţipesc numaidecât, 
de-ar fi să şi îngheţ.” 

Dar când închise ochii, i se păru că vede în depărtare pe 
zăpada albă câteva puncte negre care se mişcau în toate 
părţile, încă o clipă îşi învinse somnul. 

— Sunt lupi! murmură abia auzit. 

Nici nu apucase să străbată câteva zeci de paşi şi punctele 
acelea pieriră, aşa că adormi pe dată atât de adânc, încât o 
trezi abia bahmetul lui Azja care necheză sub ea. 

Privi împrejur: ajunsese la marginea unei păduri şi se 
deşteptase la timp, altminteri ar fi putut să se lovească de 
vreun copac. 

Deodată băgă de seamă că celălalt cal nu mai era lângă 
ea. 

— Ce s-a petrecut? strigă îngrozită. 

Se petrecuse un lucru foarte simplu: Basia legase într- 
adevăr dârlogii fugarului ei de oblâncul şeii pe care stătea, 
dar mâinile amorţite de ger nu o slujiseră cum trebuie şi nu 
putuse să strângă bine nodul; dârlogii se dezlegaseră şi 
calul ostenit rămăsese să-şi caute iarbă pe sub zăpadă sau 
să se culce. 

Spre norocul ei, Basia scosese un pistol din cobur şi-l 
băgase la cingătoare; cornetul cu pulbere şi săculeţul cu 
seminţe erau tot la ea. La urma urmei, nenorocirea nu era 
prea mare, deoarece bahmetul lui Azja, chiar dacă nu era 
atât de iute ca sireapul ei, ţinea mai mult la trudă şi la frig. 
Cu toate acestea, Baskăi îi părea rău de calul preferat şi la 
început se hotări să-l caute. 

Rămase uimită când, întorcându-se înapoi în stepă, nu-l 
zări deloc, deşi noaptea era neasemuit de luminoasă. 

„De rămas, a rămas singur - se gândi - n-a mai mers 
înainte, dar trebuie să se fi culcat în vreo adâncitură şi de 
aceea nu-l văd.” 


Bahmetul necheză a doua oară şi parcă se cutremură, 
ciulindu-şi urechile, dar stepa rămase tăcută. 

„Mă duc să-l caut!” îşi spuse Basia. 

Şi întoarse calul, dar o năpădi deodată o spaimă 
neaşteptată, ca şi când un glas omenesc i-ar fi strigat: 
„Basia, nu te întoarce!” 

În aceeaşi clipă liniştea fu răscolită de alte zgomote 
apropiate care parcă ieşeau de sub pământ: urlete, 
horcăituri, scâncete, gemete, în sfârşit, un nechezat ascuţit, 
scurt, întrerupt... Totul era cu atât mai cumplit, cu cât în 
stepă nu se vedea nimic. O sudoare rece o scaldă pe Basia 
din cap până în picioare, iar dintre buzele învineţite i se 
smulse un strigăt: 

— Ce-i asta? Ce se întâmplă? 

Ghicise de la început că lupii îi sfârtecau calul, dar nu 
putea să priceapă de ce nu vede nimic, căci, judecând după 
zgomote, totul se petrecea la vreo cinci sute de paşi de ea. 

Nu mai era vreme să-i sară în ajutor, calul trebuia să fie 
deja sfârtecat, şi pe urmă era silită să se gândească la 
propria-i scăpare; trase, mai mult de frică, cu pistolul şi 
pomi mai departe. Pe drum se gândi la cele întâmplate şi o 
clipă îi trecu prin cap că poate nu lupii îi mâncaseră calul, 
de vreme ce zgomotele se auzeau parcă de sub pământ. La 
acest gând, mii de furnici începură să-i umble prin şira 
spinării, dar, socotindu-se mai bine, îşi aduse aminte că în 
vis i se păruse că mai întâi coborâse de pe un munte, apoi 
că se căţăra iarăşi pe altul. 

„Aşa trebuie să fi fost - îşi spuse, în timp ce dormeam, se 
vede că am trecut prin vreo râpă mai puţin povârnită, calul 
meu a rămas acolo şi l-au atacat lupii.” 

Restul nopţii se scurse în linişte. Bahmetul, după ce se 
săturase de fân dimineaţa trecută, mergea cu nădejde, aşa 
că până la urmă Basia îi admira puterea. Era un cal 
tătărăsc „lupesc”, de mare frumuseţe şi de o rezistenţă 
aproape fără margini. În timpul popasurilor scurte, pe care 
şi le îngăduia Basia, mânca totul în jur fără să mai aleagă: 


muşchi, frunze, rodea chiar coaja copacilor şi mergea 
mereu înainte. La câmp deschis îi dădea drumul în galop. 
Atunci gâfâia puţin şi forăia cu zgomot; când îşi contenea 
goana, răsufla adânc, se scutura şi îşi lăsa capul, în jos de 
osteneală, dar nu cădea. 

Fugarul ei, chiar dacă n-ar fi pierit de colții lupilor, n-ar fi 
făcut faţă la asemenea drum. 

A doua zi Basia, rostindu-şi rugăciunea de dimineaţă, 
începu să facă socoteala timpului: „Am scăpat de Azja joi pe 
la prânz - îşi spuse - şi am mers întins până noaptea, apoi 
am mai petrecut o noapte pe drum, apoi o zi întreagă, apoi 
iarăşi o noapte întreagă şi acum a început a treia zi. 
Urmăritorii trebuie că s-au înapoiat şi până la Chrepti6w nu 
mai este departe, că doar n-am cruțat caii.” 

lar după o vreme adăugă: „Oh, e timpul, e timpul să ajung! 
Doamne, îndură-te de mine!” 

Uneori voia să se apropie de râu, fiindcă pe acolo şi-ar fi 
dat seama mai lesne unde se află, dar se temea, amintindu- 
şi că cincizeci dintre lipcanii lui Azja rămăseseră la Mohilow. 
Se gândea că poate, ocolind atâta, nu trecuse de Mohilow. 
Pe drum, în măsura în care somnul nu-i închisese ochii, se 
străduise într-adevăr să fie cu luare-aminte şi să vadă dacă 
trece printr-o vale foarte largă, asemenea celei în care se 
afla MohilOw, dar nu băgase de seamă nimic; la urma urmei, 
valea putea să se îngusteze şi să arate cu totul altfel la 
MohilOw decât mai departe, putea să se închidă sau să 
cotească la câteva sute de paşi de târg, într-un cuvânt, 
Basia n-avea nici cea mai mică idee unde se afla. 

Se ruga întruna de Dumnezeu să fie cât mai aproape, 
fiindcă simţea că nu mai poate să îndure greutăţile 
drumului, frigul, lipsa somnului şi foamea; de trei zile nu se 
hrănise decât cu seminţe şi, deşi nu se lăcomise deloc, 
ultimul bob îl ronţăise în dimineaţa aceea, aşa că săculeţul 
era gol. 

Acum nu-i mai rămânea decât să se hrănească şi să se 
încălzească cu nădejdea că Chreptiow era aproape, în afară 


de această nădejde o încălzea, fireşte, şi fierbinţeala. Basia 
vedea prea bine că are fierbinţeală, fiindcă, deşi era tot mai 
frig, ba chiar ger de-a binelea, mâinile şi picioarele pe cât îi 
erau de îngheţate la începutul călătoriei, pe atât de fierbinţi 
erau acum, pe deasupra o mai chinuia şi o sete cumplită. 

„Numai să nu-mi pierd cunoştinţa - îşi spunea - să ajung la 
Chreptiow cu ultima suflare, să-l văd pe Micha! şi, pe urmă, 
facă-se voia Domnului.” 

Fu silită iarăşi să treacă prin multe pâraie şi râuleţe care 
nu erau deloc adânci sau îngheţate; în unele albii apa 
curgea pe deasupra, iar dedesubt era gheaţă groasă şi tare. 
Cel mai mult se temea de asemenea treceri, mai ales că şi 
bahmetul, oricât de curajos se arăta, se vedea bine că-i era 
frică. Când intra în apă sau pe gheaţă, sforăia, ciulea 
urechile, adesea se împotrivea, păşea cu multă grijă, 
mutându-şi încet un picior după celălalt şi adulmecând cu 
nările lărgite. 

Era pe la amiază când Basia, ieşind dintr-o pădure deasă, 
se opri înaintea unui râu mai mare decât celelalte şi mult 
mai larg. După presupunerea ei, putea să fie Ladawa sau 
Kalusik. La vederea lui, inima începu să-i bată de bucurie. 
Oricum, Chreptiow trebuia să fie aproape; chiar dacă Basia 
trecuse de el, acum putea să se socotească scăpată, pentru 
că aici ţinutul era mai populat şi nu mai trebuia să se teamă 
atâta de oameni. Râul, cât putea Basia să-l cuprindă cu 
ochii, avea malurile foarte povârnite, doar într-un loc se 
vedea o ştirbitură şi apa încătuşată de gheaţă înainta pe 
panta domoală, revărsându-se parcă într-un vas întins, dar 
foarte puţin adânc. Malurile erau îngheţate cu totul, dar la 
mijloc sforul apei curgea ca o dungă lată; Basia însă se 
aştepta să găsească şi aici gheaţă dedesubt, ca de obicei. 

Bahmetul mergea împotrivindu-se puţin, ca de fiecare 
dată, cu grumazul încordat şi adulmecând zăpada dinaintea 
lui. Ajungând la apa care curgea la suprafaţă, Basia 
îngenunche pe şa, ţinându-se cu amândouă mâinile de 
oblânc. 


Apa plescăi sub copitele calului; sub ea era într-adevăr 
gheaţă tare. Copitele loveau ca în piatră, dar colţurile 
potcoavelor se vede că se tociseră din pricina drumului pe 
alocuri stâncos, fiindcă bahmetul începu îndată să alunece; 
picioarele i se răşchirară, de parcă fugeau de sub el; 
deodată se prăbuşi înainte şi aproape că intră cu botul în 
apă, aşa că zvâcni în sus, căzu iarăşi pe picioarele dinapoi, 
sări iarăşi, dar, înspăimântat, începu să se zbată şi să bată 
din copite cu disperare. Basia zbici de zăbală, dar deodată 
se auzi un trosnet surd şi picioarele din spate se cufundară 
în adânc până la jumătate. 

— lisuse, lisuse! strigă Basia. 

Armăsarul, proptit cu picioarele dinainte pe coaja tare, 
făcea sforţări uriaşe, dar se vede că bucăţile de gheaţă pe 
care se sprijinea începeau să-i alunece de sub copite, 
pentru că se afunda tot mai mult, gemând răguşit. 

Basia mai avu atâta timp şi atâta sânge-rece cât să se 
prindă de coama calului şi să sară pe gheaţa dinaintea 
fugarului, care nu se spărsese. Aici căzu în apă şi se udă. Se 
ridică însă şi, simțind sprijin tare sub picioare, înţelese că a 
scăpat. Vru chiar să scape şi calul, aşa că se aplecă şi-l 
apucă de dârlogi, apoi se retrase spre malul celălalt 
trăgând din răsputeri. 

Dar bahmetul alunecase în adânc şi nu mai putea să 
scoată din apă nici măcar picioarele din faţă ca să se agaţe 
de marginea gheții. Dârlogii se întindeau tot mai mult, iar el 
se cufunda fără scăpare. În cele din urmă doar capul şi 
gâtul îi rămăseseră deasupra apei. Începu să geamă 
aproape ca un om, rânjindu-şi dinţii; privea la Basia cu o 
tristeţe nespusă, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Pentru 
mine nu mai există nici o scăpare; dă drumul dărlogilor, că 
am să te trag şi pe tine...” 

Într-adevăr, nu mai avea nici o scăpare şi Basia fu nevoită 
să dea drumul dărlogilor. După ce calul pieri în întregime 
sub gheaţă, porni spre malul celălalt, unde se aşeză lângă 
un tufiş dezgolit de frunze şi începu să plângă ca un copil. 


Se simţea istovită. Amărăciunea şi părerile de rău care o 
năpădiseră după întâlnirea cu oamenii îi umplură inima. 
Toate erau împotriva ei: drumurile înşelătoare, întunericul, 
rânduiala firii, omul, fiarele, doar mâna lui Dumnezeu părea 
să mai vegheze asupră-i. În grija aceasta părintească, bună 
şi dulce, îşi pusese toată încrederea copilărească, dar acum 
până şi Dumnezeu o părăsise. Era un simţământ pe care 
Basia nu şi-l exprima prea limpede, îl simţea însă cu atât 
mai puternic în sufletul ei. 

Ce-i mai rămăsese? Plânsul şi lacrimile! Şi doar dăduse 
dovadă de atâta vrednicie, de atâta curaj şi rezistenţă, de 
câtă putea fi în stare o biată făptură slabă ca ea. Uite că 
acum i se înecase şi bahmetul, ultima nădejde de scăpare, 
singura fiinţă vie care se afla lângă ea. Fără cal se simţea 
neputincioasă în faţa întinderilor care o mai despărţeau de 
Chrepti0w, în faţa pădurilor, râpelor şi a stepei; nu se găsea 
numai fără nici o apărare împotriva oamenilor şi a fiarelor, 
ci mult mai singură, mult mai părăsită ca înainte. 

Plânse până-i secară lacrimile. Era vlăguită, o copleşea un 
simţământ de neputinţă aidoma liniştii. Aşa că oftă adânc o 
dată, de două ori şi îşi spuse: „Nu pot să fac nimic împotriva 
voinţei lui Dumnezeu. am să mor aici.” 

Şi îşi miji ochii, altădată atât de luminoşi şi veseli, iar acum 
afundaţi în orbite şi încercănaţi. 

Dar, cu toate că trupul îi devenea tot mai greoi, gândurile i 
se zbăteau ca o pasăre speriată; la fel şi inima. Dacă n-ar fi 
iubit-o nimeni pe lume, i-ar fi părut mai puţin rău să moară, 
dar aşa, când toţi o răsfăţau atât mult! 

Şi începu să-şi închipuie ce se va întâmpla când trădarea 
lui Azja şi fuga ei vor ieşi la iveală; cum o vor căuta, cum 
aveau s-o găsească învineţită, îngheţată, dormind somnul 
de veci lângă tufişul acesta de pe malul râului. Deodată 
spuse cu glas tare: 

— O, ce-o să mai sufere Michat! 

Apoi începu să-l roage s-o ierte, că ea nu are nici o vină. 


„Eu, Michatek - spunea, încolăcindu-i gâtul cu braţele în 
gând - am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar ce să fac, 
dragul meu, Dumnezeu n-a vrut...” 

Şi îndată o năpădi o dragoste atât de mare pentru omul 
iubit, dorinţa fierbinte de a muri în apropierea chipului 
scump, încât, adunându-şi puterile, se ridică de pe mal şi 
plecă. 

La început îi veni nespus de greu. Călărise multă vreme şi 
nu mai era învățată să meargă pe jos; de aceea, parcă nu 
păşea pe picioarele ei. Din fericire, nu simţea frigul, ba îi 
era chiar destul de cald, fiindcă fierbinţeala n-o slăbea 
deloc. 

Adâncindu-se în pădure, mergea stăruitor înainte, având 
grijă să aibă soarele mereu în stânga. Astrul coborâse într- 
adevăr spre partea moldavă, pentru că trecuse de mult de 
amiază, puteau să fie ceasurile patru. Acum Basia nu se mai 
ferea atâta să nu se apropie de Nistru, fiindcă se credea tot 
după Mohil6w. 

„Dacă aş putea măcar să fiu sigură, dacă aş putea să ştiu! 
repeta înălţându-şi spre cer chipul învineţit care-i ardea... 

— Dacă vreun animal sau vreun copac mi-ar spune: până 
la Chreptiow să tot fie o milă-două - poate că m-aş sili să 
ajung.” 

Dar copacii tăceau, ba se arătau parcă neprietenoşi, 
împiedicându-i drumul cu rădăcinile lor. Basia se poticnea 
întruna de ridicăturile noduroase ale rădăcinilor albite de 
zăpadă. După un timp simţi că o apasă o povară grea, aşa 
că îşi lepădă dulama călduroasă şi rămase numai în 
surtucel. Uşurată astfel, merse şi merse din ce în ce mai 
repede, poticnindu-se şi adesea căzând în adâncurile pline 
de zăpadă. Cizmuliţele din piele subţire de safian căptuşite 
cu blană, fără tălpi aparte, minunate pentru sanie sau 
pentru călărie, nu-i fereau îndestul picioarele când se lovea 
de pietre sau trunchiuri răsturnate; udate de multe ori în 
timpul trecerilor prin apă şi păstrându-şi umezeala din 


pricina picioarelor încălzite de fierbinţeală, puteau să se 
rupă lesne prin pădure. 

„Am să ajung desculţă la Chreptiow sau am să mor” - se 
gândea. 

Şi un zâmbet jalnic îi lumină feţişoara; se bucura totuşi că 
merge cu nădejde, iar dacă se va prăpădi pe drum, Michat 
nu va avea de ce să-i învinuiască amintirea. 

Şi pentru că acum vorbea adesea cu soţul ei, zise îndată: 
„Of, Michat, alta în locul meu n-ar fi făcut ce-am făcut eu, 
Ewka, de pildă”. 

Se gândise de multe ori la Ewka în timp ce fugea, 
rugându-se uneori pentru ea, deoarece era limpede că dacă 
Azja n-o iubea, atunci soarta ei şi a tuturor prinşilor de la 
Raszkow era pecetluită. 

„E mai rău de ei, decât de mine” - repeta mereu şi gândul 
acesta îi dădea noi puteri. 

Acum însă, după ce trecuseră un ceas, două, trei, forţele i 
se împuţinau cu fiecare pas. Treptat soarele se rostogoli 
dincolo de Nistru şi, scăldând cerul în purpură, asfinţi. 
Zăpada căpătă luciri violete. Apoi potopul de purpură şi aur 
începu să se întunece şi să se îngusteze din ce în ce mai 
mult; dintr-o mare revărsată pe jumătate din bolta cerului 
se prefăcu într-un lac, din lac în râu, din râu în pârâiaş, 
până când rămase numai un fir strălucitor întins în zarea 
apusului, care pieri în întuneric. 

Cobori noaptea. 

Se scurse încă un ceas. Pădurea deveni neagră şi plină de 
taine; nemişcată de nici o adiere, tăcea parcă adunându-şi 
rândurile şi se socotea cum să se poarte cu această biată 
făptură rătăcită. Liniştea şi înţepeneala aceasta nu 
prevesteau nimic bun, vădind amorţeala şi lipsa de simţire. 

Basia mergea înainte, răsuflând tot mai gâfâit printre 
buzele arse; se împiedica şi cădea din ce în ce mai des din 
cauza întunericului şi a slăbiciunii. 

Mergea cu capul dat pe spate, dar nu se mai uita, după 
Carul-Mare, fiindcă pierduse cu totul simţul direcţiei. 


Mergea ca să nu stea locului. Mergea pentru că începuseră 
să i se iţească vedeniile dinaintea morţii, atât de luminoase 
şi atât de plăcute. 

lată în cele patru părţi ale pădurii încep să se strângă 
repede, se prefac în patru pereţi şi alcătuiesc încăperea de 
oaspeţi de la Chreptiow. Basia e acolo şi vede totul desluşit. 
Pe vatră arde un foc straşnic, iar pe laviţe stau ca de obicei 
căpeteniile: jupân Zagloba se hârjoneşte cu jupân Snitko, 
jupân Motowidto tace cu ochii pironiţi la flăcări, iar când 
aude vreun şuierat, spune cu glasul lui tărăgănat: „Suflet 
care te afli în purgatoriu, ce nevoie ai?” Jupân Muszalski şi 
jupân Hromyka joacă zaruri cu Michat. Basia se apropie de 
el şi-i zice: „Michatek, stau şi eu pe laviţă şi mă ghemuiesc 
lângă tine, că parcă nu sunt în apele mele”...Michat o 
cuprinde cu braţul de mijloc: „Ce ai, pisicuţo? Poate că...” 
Se apleacă la urechea ei şi-i şopteşte ceva, iar ea îi 
răspunde: „O, nu mi-e prea bine!” ce lumină e în încăpere şi 
ce linişte, cât de mult ţine la Michat, dar Basia nu se simte 
deloc bine şi o cuprinde teama... 

Basiei îi este atât de rău, încât fierbinţeala îi piere dintr- 
odată, învinsă de slăbiciunea dinaintea morţii. Nălucirile 
dispar. Mintea i se limpezeşte şi îşi aduce aminte totul: „Fug 
de Azja - îşi spuse Basia - sunt în pădure, nu pot să mai 
merg la Chreptiow şi simt că mor.” 

După fierbinţeală, frigul o cuprinde repede, pătrunzând-o 
până în măduva oaselor. Picioarele i se îndoaie sub ea şi 
îngenunchează în zăpadă, lângă un copac. 

Nici o zdreanţă de nor nu-i întunecă acum limpezimea 
minţii. Ii pare cumplit de rău de viaţa ei, dar ştie prea bine 
că o să moară şi, dorind să-şi încredinţeze sufletul lui 
Dumnezeu, începe să tremure cu glasul întretăiat: 

— În numele Tatălui şi al Fiului... 

Deodată zgomote ciudate ascuţite, scârţăituri 
pătrunzătoare îi întrerup rugăciunea, răsunând supărător 
de tare în liniştea nopţii. 


Basia deschide gura. Întrebarea: „Ce înseamnă asta?” îi 
moare pe buze. O clipă îşi duse mâna tremurătoare la faţă, 
vrând parcă să se trezească; nu-i venea să-şi creadă 
urechilor; deodată un strigăt i se smulse din piept. 

— O, Doamne! lisuse! sunt cumpenele fântânilor de la 
Chreptiow! 

Apoi, această fiinţă care cu o clipă înainte era gata să-şi 
dea sufletul, zvâcneşte în sus şi, gâfâind, tremurând, o ia la 
fugă prin pădure cu ochii înotând în lacrimi, cade şi se 
ridică iarăşi repetând: 

— Acolo adapă caii! E Chreptiow! Sunt cumpenele 
noastre! Măcar să ajung până la poartă! Măcar până la 
poartă... O, lisuse!... Chreptiow, Chreptiow!... Pădurea se 
răreşte, descoperind câmpurile înzăpezite şi colina de pe 
care câteva perechi de ochi strălucitori se uită la Basia care 
aleargă mereu. 

Nu, nu sunt ochi de lupi... Ah, sunt ferestrele de la 
Chrepti0w, care împrăştie o lumină dulce, izbăvitoare, e 
întăritură, acolo pe înălţime, cu partea dinspre răsărit 
întoarsă spre pădure. 

Mai erau ca la cincizeci de paşi, dar Basia nu mai ştia când 
îi străbătuse. Străjerii care se aflau la poarta dinspre sat n- 
o recunoscură pe întuneric, dar o lăsară să treacă, crezând 
că e vreun slujitor plecat după cine ştie ce treburi, care se 
întorcea acum la polcovnic; intră deci cu ultimele puteri, 
trecu prin bătătură pe lângă fântânile cu cumpene, unde 
dragonii de-abia întorşi din patrulare îşi adăpau caii pentru 
noapte şi se opri în faţa uşii de la clădirea mare... 

Micul viteaz şi jupân Zagtoba tocmai stăteau călare pe 
laviţa de lângă fereastră şi, sorbindu-şi fiertura de arpacaş, 
discutau despre Basia care credeau că trebăluia acum 
acolo, hăt! la Raszkow. Amândoi erau posomorâţi, fiindcă le 
era tare dor de ea şi amândoi se cercoveau în fiecare zi în 
legătură cu întoarcerea ei. 

— Doamne fereşte de vreun dezgheţ neaşteptat, de ploi şi 
de topirea zăpezii, că atunci numai Cel de sus ştie când se 


va întoarce - spuse întunecat jupân Zagtoba. 

— larna mai durează - răspunse micul viteaz - iar peste 
opt-zece zile am să încep să o aştept să vină dinspre 
MohilOw. 

— Era mai bine să nu fi plecat. Fără ea mi-e tare urât aici 
la Chrepti6w. 

— Păi nu m-ai sfătuit Domnia Ia? 

— Michalt, de unde-ai mai născocit-o şi pe asta? totul s-a- 
ntâmplat după voia ta... 

— Numai să se întoarcă sănătoasă! 

Micul viteaz oftă şi adăugă: 

— Sănătoasă şi cât mai repede...! 

Deodată uşa scârţâi şi o biată făptură slabă, neajutorată, 
jerpelită şi acoperită de zăpadă începu să piuie jalnic în 
prag: 

— Michatek, Michatek...! 

Micul cavaler sări în picioare, dar în prima clipă rămase 
stană de piatră de uimire; îşi deschise braţele, începu să 
clipească din ochi şi... stătu uluit. 

Ea se apropie de el vorbind sau mai bine zis gemând: 

— Michat!... Azja a trădat... a vrut să mă răpească... dar 
am fugit şi... scapă-mă! 

Se clătină şi căzu moale la pământ; abia atunci se repezi 
şi, luând-o în braţe ca pe un fulg, strigă îngrozit: 

— Iisuse milostiv! 

Căpşorul învineţit îi atârna fără vlagă pe braţe; socotind 
deci că strângea la piept un trup lipsit de viaţă, începu să 
strige cu glas cumplit: 

— Baska a murit!... a murit!... Săriţi...! 

CAPITOLUL XLI. 

VESTEA SOSIRII BASIEI SE RĂSPÂNDI ca fulgerul în 
toată staniţa de la Chreptiow, dar, în afară de micul cavaler, 
de jupân Zagtoba şi de slujitoare, nimeni n-o văzu în seara 
aceea şi n-avea s-o vadă nici în zilele următoare. 

După ce leşină, îşi veni în fire atât cât să poată spune în 
câteva cuvinte ce se întâmplase, dar începură iarăşi 


leşinurile, iar după un ceas, deşi se străduiră s-o trezească 
în fel şi chip, o încălziră, îi dădură să bea vin şi încercară să- 
i dea să mănânce, nu-l mai cunoştea nici pe Michaţ; nu mai 
încăpea îndoială că pentru ea începea o boală lungă şi grea. 

În acest timp staniţa se umplu de mişcare. Aflând că 
„stăpâna” se întorsese mai mult moartă decât vie, oamenii 
se adunară în bătătură ca un roi de albine; căpeteniile se 
strânseră în odaia de oaspeţi şi şopocăind între ele, 
aşteptau cu nerăbdare noutăţi din iatacul în care zăcea 
Basia. Multă vreme nu putură să afle nimic, slujitoarele 
alergau într-adevăr de colo-colo, care la cuhnii după apă 
fiartă, care la spiţărie după cataplasme, alifii şi leacuri, dar 
acestea nu îngăduiau să fie oprite. O nesiguranţă de plumb 
apăsa toate sufletele. Pe medean mulţimea creştea, 
adăugându-se şi curioşi din sat; întrebările zburau din gură 
în gură; se află că Azja trădase, iar „stăpâna” scăpase prin 
fugă, gonind o săptămână întreagă fără să mănânce şi fără 
să doarmă. Asemenea veste umplu inimile de mânie. Printre 
oşteni se iscă o fierbere amenințătoare şi ciudată, fiindcă îşi 
înăbuşeau revolta de teamă ca răbufnirile lor să nu-i facă 
rău bolnavei. 

În sfârşit, după o aşteptare îndelungată, jupân Zagtoba 
veni la căpetenii cu ochii roşii şi cu părul ce-i mai rămăsese 
ridicat vâlvoi în vârful capului. Fu înconjurat numaidecât şi 
întrebările începură să curgă: 

— Trăieşte? trăieşte? 

— Trăieşte - răspunse bătrânelul - dar numai Dumnezeu 
ştie dacă peste un ceas... 

Glasul i se înecă în gât, buza de jos începuse să-i tremure 
şi, luându-şi capul în mâini, se aşeză greoi pe o laviţă. 

Când văzu una ca asta, jupân Muszalski îl luă în braţe pe 
jupân Nienaszyniec, deşi de obicei nu-l prea putea suferi, şi 
începu să hohotească încet, iar jupân Nienaszyniec îi ţinu 
isonul îndată. Jupân Motowidto îşi holbă ochii, de parcă voia 
să înghită ceva şi nu putea, jupân Snitko începu să-şi 
descheie surtucul cu mâini tremurătoare, iar jupân 


Hromyka îşi ridică braţele şi începu să se plimbe prin 
încăpere. 

Oştenii văzură pe fereastră aceste semne deznădăjduite şi, 
crezând că stăpâna a murit, începură să se vaite şi să 
plângă. Auzindu-le larma, jupân Zagtoba se înfurie deodată 
şi se repezi ca din praştie afară. 

— Linişte, împieliţaţilor! lovi-v-ar trăsnetul! strigă cu 
glasul înăbuşit. 

Tăcură cu toţii numaidecât, înțelegând că nu-i vremea de 
văicăreală, dar nu plecară din bătătură. Jupân Zagtoba se 
întoarse în odaie mai liniştit şi se aşeză iar pe laviţă. 

În clipa aceea o slujitoare se ivi în uşa iatacului. 

Jupân Zagtoba alergă la ea. 

— Ce face? 

— Doarme. 

— Doarme? Slavă Domnului! 

— Polcovnicul ce face? 

— Stă lângă pat. 

— Bine! du-te şi vezi-ţi de treburi! 

Jupân Zagtoba se întoarse către căpetenii şi le spuse, 
repetând vorbele slujitoarei: 

— Poate că Dumnezeu o să se îndure. Doarme! încep să 
nădăjduiesc iarăşi... Of... 

Şi oftară cu toţii la fel de adânc. Apoi se îmbulziră în jurul 
lui jupân Zagtoba şi începură să-l întrebe: 

— Pentru Dumnezeu! Cum s-a întâmplat? Ce-a fost acolo? 
Cum de a fugit pe jos? 

— La început n-a fugit pe jos - răspunse în şoaptă jupân 
Zagtoba - ci cu doi cai, pentru că şi pe câinele ăla, arde-l-ar 
ciuma, l-a doborât din şa. 

— Să vezi şi să nu crezi! 

— L-a izbit cu patul pistolului între ochi şi fiindcă 
rămăseseră în urmă, n-a văzut nimic şi n-au urmărit-o. Un 
cal l-au sfâşiat lupii, iar celălalt s-a înecat sub gheaţă. lisuse 
Hristoase! A umblat biata de ea singură prin pădure, fără 
să bea şi fără să mănânce! 


Jupân Zagtoba izbucni iarăşi în hohote de plâns şi un timp 
se întrerupse din povestit, iar căpeteniile nu puteau să-şi 
revină din admiraţie, groază şi uimire; le părea atât de rău 
de această jupâneasă pe care o îndrăgiseră cu toţii. 

— Ajungând la Chreptiow - urmă curând jupân Zagtoba n- 
a recunoscut locurile şi se pregătea să moară; abia când a 
auzit scârţâitul cumpenelor şi-a dat seama că e aproape şi 
s-a târât cu ultimele puteri... 

— Dumnezeu a avut grijă de ea în asemenea împrejurări 
grele - zise jupân Motowidto, ştergându-şi mustăţile ude - şi 
va avea şi de aci înainte. 

— Aşa va fi! Ai spus tocmai ce trebuia! şoptiră câteva 
glasuri. 

În bătătură larma se înteţi iarăşi şi jupân Zagtoba ieşi iar 
înfuriat afară. 

Oştenii stăteau înghesuiți unii în alţii; la vederea lui jupân 
Zagtoba şi a celor două căpetenii care-l însoțeau se 
retraseră lăsând locul liber la mijloc. 

— Tăcere, suflete de câini! începu jupân Zagloba - că 
poruncesc să vă... 

Dar dintre oşteni veni în faţă Zydor Lusnia, vagmistru de 
dragoni, mazurian get-beget, la care Wotodyjowski ţinea 
foarte mult, şi, stând drept ca o lumânare, spuse cu glasul 
hotărât: 

— Înălţimea Ta, altfel nu poate fi; dacă netrebnicul ăsta a 
vrut s-o nedreptăţească pe stăpâna noastră, apoi noi vrem 
să pornim asupra lui, ca să ne răzbunăm. Toţi vorbesc prin 
gura mea. Dacă polcovnicul nu poate, mergem şi cu altă 
căpetenie, de-ar fi să ajungem până la Crîm, numai să 
punem mâna pe vânzător şi să-i plătim pentru jupâneasa 
noastră! 

În glasul vagmistrului răsuna ameninţarea omului de rând, 
rece şi crâncenă; dragonii şi slujitorii din steagurile alese 
începură şi ei să scrâşnească din dinţi şi să-şi zăngănească 
săbiile, să răsufle greu şi să mormăie. Mormăitul acesta 


surd, aidoma cu mormăitul ursului în beznele nopţii, avea în 
el ceva înfricoşător. 

Vagmistrul stătea încordat ca o strună şi aştepta 
răspunsul, iar în spatele lui aşteptau ceilalţi oşteni; în 
înfăţişarea lor se citea o înverşunare atât de mare, încât nu 
mai puteau fi stăpâniţi nici cu asprimea disciplinei ostăşeşti. 

O vreme domni tăcerea. Deodată răsună un glas din 
rândurile din spate: 

— Sângele nemernicului este cel mai bun leac pentru 
„stăpâna” noastră! 

Furia lui jupân Zagtoba se potoli pe dată; dragostea 
oştenilor pentru Basia lui îl înduioşase nespus, iar la auzul 
cuvântul „leac” îi răsări în minte alt mijloc de a o scăpa, 
aducându-i un doftor. La Chreptiow nu se gândise nimeni 
până acum că la Kamieniec trăiau câţiva doctori printre 
care se afla şi un grec, om prea cunoscut, bogat, stăpân al 
câtorva clădiri şi atât de învăţat, încât aproape că era 
socotit drept vrăjitor. Exista însă îndoiala dacă, atât de avut, 
va catadicsi să plece într-un loc îndepărtat şi pustiu, oricât 
de mare ar fi fost răsplata, el, căruia până şi magnații i se 
adresau cu „Domnia Ta”. 

Jupân Zagtoba se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Câinele îşi va primi pedeapsa care i se cuvinte; asta v-o 
făgăduiesc eu şi cred că ar fi vrut mai degrabă să-i jure 
regele răzbunare, decât Zagtoba. Nu se ştie însă dacă mai 
trăieşte, fiindcă polcovniceasa, când i-a scăpat din mână l-a 
izbit drept în căpăţână cu patul pistolului. Acum n-avem 
vreme să ne gândim la asta, întâi trebuie să o scăpăm pe 
jupâneasă. 

— Suntem în stare să ne dăm şi viaţa! răspunse Lusnia. 

Mulțimea începu iarăşi să murmure, întărind cuvintele 
vagmistrului. 

— Ascultă Lusnia - zise Zagtoba. La Kamieniec trăieşte un 
doftor, Rodopul. Te duci la el şi-i spui că ghinărarul de 
Podolia şi-a scrântit piciorul la marginea oraşului şi-l 
aşteptă să i-l pună la loc. După ce vei ieşi cu el în afara 


zidurilor, îl înşfaci şi-l urci pe cal sau îl bagi într-un sac şi nu 
te mai opreşti până la Chreptiow. Am să dau poruncă să vi 
se schimbe caii foarte des, ca să ajungeţi cât mai repede. 
Bagă de seamă numai să-l aduci viu, că mort n-avem ce face 
cu el. 

Un murmur de mulţumire se auzi din toate părţile, iar 
Lusnia îşi mişcă mustăţile uriaşe şi spuse: 

— Am să pun laba pe el şi n-am să-l slobod decât aici la 
Chrepti0w. 

— Dă-i drumul! 

— Înălţimea ta... 

— Ce mai e? 

— Şi dacă o să căpieze pe urmă? 

— N-are decât să căpieze, numai să ajungă aici viu şi 
nevătămat! la şase oşteni cu tine şi porneşte degrabă! 

Lusnia plecă în goană. Ceilalţi, bucuroşi că pot să dea şiei 
o mână de ajutor, se repeziră să pună şeile pe cai şi în 
curând şase oameni alergau spre Kamieniec, urmaţi de alţii 
care aveau să-i aştepte pe drum cu fugarii de schimb. 

Jupân Zagtoba se întoarse în încăperea cea mare foarte 
mulţumit de sine. 

După o clipă ieşi din iatac Wotodyjowski, schimbat la faţă, 
aproape înnebunit de durere şi nepăsător la cuvintele de 
mângâiere ale celor din jur. Spunându-i lui jupân Zagtoba 
că Basia doarme întruna, se aşeză pe laviţă uitându-se ca 
un ieşit din minţi la uşa iatacului. Căpeteniile crezură că 
ascultă ceva, aşa că îşi ţinură cu toţii răsuflarea şi în odaie 
se aşternu o tăcere deplină. 

După câtva timp, Zagtoba se apropie în vârful picioarelor 
de micul oştean. 

— Michal - îi spuse - am trimis după un doftor la 
Kamieniec, dar... dar poate că ar fi mai bine să mai 
trimitem după cineva, tu ce zici? 

Woltodyjowski privi la el, îşi adună gândurile, dar se vede 
că nu pricepea despre cine poate fi vorba. 


— După preot! îl lămuri Zagtoba. Preotul Kamihski s-ar 
putea să ajungă aici mâine-dimineaţă. 

Atunci micul viteaz închise ochii, îşi întoarse chipul alb ca 
varul spre vatră şi începu să repete grăbit: 

— O, lisuse, lisuse, lisuse! 

Jupân Zagtoba nu-l mai întrebă nimic, ieşi şi dădu 
poruncile trebuitoare. 

Când se întoarse, Wotodyjowski nu mai era în încăpere. 
Căpeteniile îi spuseră că bolnava începuse să-şi strige soţul, 
dar nu se ştie dacă avea mintea limpede sau era cuprinsă 
de fierbinţeală. 

Bătrânul şleahtic se convinse curând că îl chemase din 
cauza fierbinţelii. 

Obrajii Basiei erau înfloriţi de rumeneală; la prima vedere 
părea sănătoasă, dar ochii ei, altădată atât de strălucitori, 
erau tulburi, ca şi când pupilele se revărsaseră în albeaţă; 
mâinile fără vlagă căutau mereu ceva, mişcându-se întruna 
pe plapumă. Wotodyjowski se afla la picioarele ei mai mult 
mort decât viu. 

Din când în când, bolnava murmura ceva abia auzit sau 
spunea tare unele vorbe, printre care „Chreptiow” revenea 
cel mai des. Pesemne i se părea uneori că se află încă în 
timpul călătoriei. Jupân Zagtoba era îngrijorat mai ales de 
mişcare aceea a mâinilor pe plapumă, în a cărei 
uniformitate vedea semnele morţii care se apropia. Era un 
om prea încercat, multă lume îşi dăduse duhul sub ochii lui, 
dar niciodată inima nu i se sfâşiase de atâta părere de rău 
ca acum, la vederea acestei flori care se ofilea aşa de 
repede. 

Înţelegând că numai Dumnezeu mai putea să scape 
această viaţă care se stingea, îngenunche lângă pat şi 
începu să se roage fierbinte. 

În acel timp răsuflarea Basiei deveni tot mai greoaie, 
prefăcându-se treptat într-un hârâit neliniştitor. 
Wotodyjowski şi Zagtoba se ridicară în picioare; nici unul nu 
scoase nici un cuvânt, se priviră doar în ochi, iar în aceste 


priviri se citea spaima. Li se părea că moare. Dar hârâiala 
trecu repede şi răsuflarea începu să se liniştească, rărindu- 
se chiar. 

Multă vreme trăiră între spaimă şi nădejde. Noaptea se 
târa alene. Căpeteniile nu plecaseră să se culce, stăteau cu 
toţii în odaia încăpătoare uitându-se la uşa iatacului, 
vorbind în şoaptă sau moţăind. Din vreme în vreme intra 
câte un slujitor care punea lemne pe foc şi de fiecare dată 
când se auzea zgomotul clanţei, zvâcneau de pe laviţe, 
crezând că intră Wotodyjowski sau Zagtloba şi vor auzi 
cuvintele îngrozitoare: „Nu mai trăieşte!” 

Începură să cânte cocoşii, dar bolnava continua să se lupte 
cu fierbinţeala. Spre dimineaţă se porni o vijelie cumplită 
însoţită de ploaie, de se auzea răbufnind printre bârne, vuia 
prin pod şi îndoia flăcările de pe vatră, împrăştiind 
rotocoale de fum şi scântei. Jupân Motowidto ieşi tiptil în 
revărsatul zorilor, pentru că trebuia să plece cu o patrulă. 
În cele din urmă se făcu ziuă, o zi palidă, noroasă, care 
lumină chipurile obosite. 

În bătătură începu forfota obişnuită; printre palele 
vântului se auzeau tropotele copitelor pe podeaua 
grajdurilor, scârţâitul cumpenelor şi glasurilor oştenilor. În 
curând răsună clinchetul unui clopoțel: venise preotul 
Kaminski. 

Când intră îmbrăcat în stiharul alb, căpeteniile 
îngenuncheară. Toţi gândeau că venise clipa cea mare, 
după care avea să urmeze moartea. Bolnava nu-şi venise în 
fire, astfel că preotul nu putea s-o spovedească. Îi unse doar 
fruntea cu sfântul mir, după care începu să-l mângâie pe 
micul viteaz şi să-l îndemne să nu se împotrivească voinţei 
lui Dumnezeu. Acesta însă se arătă nepăsător, nici un 
cuvânt nu era în stare să-i străpungă durere şi să ajungă 
până la judecata lui. 

Moartea îi dădu târcoale Basiei toată ziua. La răstimpuri 
părea să coboare deasupra bolnavei asemenea unui 
păianjen ascuns într-un ungher întunecat din tavan, care 


iese la lumină şi coboară pe un fir nevăzut. Uneori celor de 
faţă li se părea că umbra ei se lasă peste fruntea Basiei, că 
sufleţelul acesta luminos îşi desface aripile ca să plece de la 
Chrepti0w, să zboare undeva în întinderile nesfârşite, pe 
tărâmul celălalt. Apoi iarăşi moartea se ascundea ca 
păianjenul după grindă şi nădejdea umplea din nou inimile. 

Nu era totuşi o nădejde deplină, deoarece nimeni nu se 
mai aştepta ca Basia să scape cu bine din ghearele bolii. 
Nici măcar Wotodyjowski nu mai credea în asemenea 
minune; suferinţa lui era atât de mare, încât jupân Zagtoba, 
el însuşi îndurerat, începu să se teamă din pricina lui şi să-i 
îndemne pe ceilalţi să fie cu ochii pe el. 

— Pentru Dumnezeu! le spuse - aveţi grijă de el, că e-n 
stare să-şi înfigă cuțitul în inimă. 

La drept vorbind, lui Wotodyjowski nu-i trecuse prin minte 
una ca asta, dar sfâşiat de jale şi durere, se întreba mereu: 
„Cum am să rămân eu aici, dacă ea va pleca? şi cum pot eu 
s-o las să plece singură, draga de ea? Ce-o să spună când se 
va uita după mine şi nu mă va vedea lângă ea?” 

Tot gândindu-se aşa, dorea din tot sufletul să moară odată 
cu ea; aşa cum nu putea să-şi închipuie viaţa fără ea pe 
pământ, tot aşa nu înţelegea că în olatul celălalt ea putea să 
fie fericită fără el şi să nu-i ducă dorul. 

După-amiază păianjenul ameninţător se ascunse iarăşi sub 
grinda din tavan, rumeneala îi mai pieri din obraji şi 
fierbinţeala îi scăzu, aşa că bolnava îşi recăpătă puţin 
cunoştinţa. 

O vreme zăcu cu ochii închişi, apoi îi deschise şi se uită cu 
luare-aminte la chipul micului viteaz, pe care-l întrebă: 

— Michalek, eu sunt la Chreptiow? 

— La Chrepti6w, dragostea mea! răspunse Wolodyjowski 
strângând din dinţi. 

— Şi tu stai într-adevăr lângă mine? 

— Da, da! Cum te simţi? 

— Oh, bine! 


Pesemne că nici ea nu era sigură dacă totul nu era doar o 
nălucire din pricina fierbinţelii. De-acum încolo însă, clipele 
în care mintea îi era limpede se înmulţiră simţitor. 

Seara sosi cu oamenii săi vagmistrul Lusnia şi înaintea 
porţii îi dădu drumul din sac doctorului cu leacuri cu tot. 
Acesta abia îşi mai trăgea sufletul. Văzând însă că nu se află 
în mâinile tâlharilor, cum presupunea, ci fusese chemat 
astfel la căpătâiul unei bolnave, după ce-i mai trecu 
slăbiciunea, se apucă repede de treabă, mai ales că jupân 
Zagtoba îi arătă într-o mână o pungă plină de 
cervoneţil 138, iar în cealaltă un pistol încărcat şi-i spuse: 

— Asta-i răsplata pentru viaţă şi asta-i pentru moarte! 

În aceeaşi noapte, aproape de revărsatul zorilor, 
păianjenul înfricoşător pieri undeva pentru totdeauna; în 
schimb, spusele doctorului: „O să bolească multă vreme dar 
se va face bine”, răsunară ca un cântec de bucurie prin 
toată staniţa. Cel dintâi le auzi Wotodyjowski, care se 
prăbuşi la pământ şi izbucni într-un plâns amar, de credeai 
că suspinele sunt gata să-i spargă pieptul; jupân Zagtoba 
mai să leşine şi el de bucurie, faţa i se acoperi de sudoare şi 
abia izbuti să strige: „Să bem!”, iar căpeteniile se 
îmbrăţişară. 

În bătătură se adunară iarăşi dragonii, slujitorii şi cazacii 
lui jupân Motowidto. Îi stăpâniră cu greu să nu strige. Voiau 
neapărat să-şi arate bucuria într-un fel, aşa că cerură să li 
se dea pe mână câţiva tâlhari din cei închişi în pivnițele de 
la Chrepti6w, ca să-i spânzure în cinstea stăpânei. 

Dar micul viteaz nu le îndeplini rugămintea. 

CAPITOLUL XLII. 

BASIA BOLI ÎNCĂ O SĂPTĂMÂNA atât de greu, încât dacă 
n-ar fi avut asigurarea doctorului, micul viteaz şi jupân 
Zagtoba ar fi crezut că flăcăruia vieţii ei sta gata să se 
stingă dintr-o clipă în alta. Abia după scurgerea acestor 
câteva zile, se simţi într-adevăr mult mai bine; nu mai aiura 
deloc şi, deşi doctorul prevăzuse că va zăcea o lună sau 


chiar o lună şi jumătate, era limpede că avea să învingă 
boala şi să-şi recapete puterile dinainte. 

Jupân Wotodyjowski, care în timpul bolii nu plecase 
niciodată de la căpătâiul ei, o îndrăgi, după aceste încercări 
grele, şi mai cu foc - dacă mai era cu putinţă - şi nu mai 
vedea pe nimeni în afară de ea. Câteodată, când şedea 
lângă ea, când privea la feţişoara asta slăbită şi suptă încă, 
dar voioasă, la ochii care-şi recăpătau vechea strălucire, îi 
venea să râdă, să plângă şi să strige de bucurie: 

— Baska mea se face bine, se face bine! 

Şi se repezea la mâinile ei, iar adesea îi săruta bietele 
picioruşe care răzbătuseră cu atâta curaj prin zăpada 
adâncă până la Cherptiow, într-un cuvânt, o iubea şi o 
cinstea foarte mult. De asemenea, se simţea îndatorat 
Providentiae; într-o bună zi spuse faţă de jupân Zagtoba şi 
de căpetenii: 

— Nu sunt un şleahtic prea avut, dar chiar dacă ar trebui 
să trudesc asemenea unui bou în jug, tot am să ridic măcar 
o bisericuţă de lemn. De câte ori vor suna clopotele, 
dangătele lor îmi vor aduce aminte de îndurarea 
dumnezeiască şi sufletul mi se va umple de recunoştinţă. 

— Mai întâi să dea Dumnezeu să sfârşim cu bine războiul 
cu turcii - răspunse jupân Zagtoba. 

Micul viteaz mişcă din mustață şi zise: 

— Dumnezeu ştie ce-i place mai mult: dacă va vrea 
bisericuţă, va avea grijă de mine, iar dacă va prefera 
sângele meu, n-am să mă arăt zgârcit, pe legea mea! 

Odată cu sănătatea, Basia îşi recăpăta şi voioşia. După 
vreo două săptămâni, într-o seară, porunci să se crape 
puţin uşa iatacului şi când căpeteniile se adunară în odaia 
de oaspeţi, li se adresă cu glăsciorul ei argintiu: 

— Bună seara, Domniile Voastre! n-am să mai mor, uite- 
aşa! 

— Slavă, slavă Domnului! Răspunseră oştenii în cor. 

— Slavă Domnului, copilă dragă! rosti aparte jupân 
Motowidto, care ţinea la Basia ca un părinte şi în clipele de 


tulburare vorbea totdeauna în graiul rutean. 

— Priviţi, Domnule Voastre - vorbi Basia mai departe - ce 
s-a întâmplat! Cine şi-ar fi închipui una ca asta? Mare noroc 
am avut că am scăpat! 

— Dumnezeu a vegheat asupra unei fiinţe nevinovate - se 
auzi iarăşi corul prin uşă. 

— Şi jupân Zagtoba îşi bătea joc de mine că-mi place mai 
mult sabia decât furca. Păi da, în asemenea împrejurare 
furca şi acul mi-ar fi ajutat mai mult de-o groază! Da nu-i 
aşa că m-am purtat vitejeşte? 

— Nici un înger n-ar fi făcut mai mul! 

Vorbirea le fu întreruptă de jupân Zagtoba care închise 
uşa iatacului, temându-se să n-o obosească prea mult. Basia 
însă începu să se stropşească la el ca o pisică, fiindcă tare 
mai voia să vorbească şi să-i asculte cum îi laudă bărbăţia şi 
curajul. Acum când primejdia trecuse, devenind o amintire, 
era foarte mândră de cum se purtase cu Azja şi voia 
neapărat să fie lăudată. Nu o dată îl rugase pe micul viteaz 
îmboldindu-i pieptul cu degetul: 

— Hai, laudă-mă pentru vitejia mea! 

Iar el, ascultător, o lăuda, o mângăia şi-i săruta ochii şi 
mâinile, până când jupân Zagtoba, deşi înduioşat la culme în 
inima lui, începea să mormăie, prefăcându-se revoltat: 

— Aha! acum o răsfăţă de n-o să mai avem trai liniştit din 
cauza ei...! 

Bucuria pricinuită la Chreptiow de însănătoşirea Basiei 
era întunecată numai de gândul la pagubele pe care le 
făcuse odrasla lui Tuhai-bei Republicii şi la soarta 
năprasnică a bătrânului Nowowiejski, a jupânesei Boska şi a 
celor două jupâniţe, Zosia şi Ewka. Basia era foarte 
îngrijorată şi împreună cu ea sufereau şi ceilalţi, fiindcă 
întâmplările de la Raszk6w erau cunoscute în amănunt nu 
numai la Chreptiow, dar şi la Kamieniec şi mai departe. Cu 
câteva zile în urmă, se abătuse pe la Chreptiow jupân 
Mysliszewski, care, cu toată trădarea lui Azja, a lui 
Kryczyhski şi a lui Adurowicz, nu-şi pierduse nădejdea de a- 


i atrage de partea Republicii pe ceilalţi rotmiştri lipcani. Pe 
urmele lui trecuse şi jupân Bogusz, iar după ei veniră veşti 
de la Mohilow, de la Jampol şi chiar de la Raszkow. 

La Mohil6w, jupân Gorzenski, după câte se arată mai bun 
oştean decât vorbitor, nu se lăsase luat pe neaşteptate. 
Aflând porunca lui Azja către cei cincizeci de lipcani lăsaţi în 
târg, se năpusti asupra lor cu o mână de pedestraşi 
mazurieni tăindu-i şi luându-i robi; afară de asta, trimise 
veste şi la Jampol, scăpând astfel şi acest târg de 
distrugere. Curând după aceea se întoarse călărimea. Aşa 
că numai Raszkow avusese de suferit. Wotodyjowski primi 
de acolo o scrisoare din partea lui jupân Bialoglowski care-i 
aducea la cunoştinţă cele petrecute, vorbindu-i şi de alte 
lucruri care priveau întreaga Republică. 

„Bine că am venit, scria printre altele jupân Biatogtowski, 
deoarece Nowowiejski, care-mi ţinea locul, nu mai e în stare 
să facă faţă acestei îndatoriri. Seamănă mai mult cu un 
schelet decât cu un om, şi e sigur că vom pierde un luptător 
destoinic, fiindcă l-a copleşit durerea. Pe tatăl lui l-au 
înjunghiat, Ewka a fost dăruită de Azja lui Adurowicz, iar pe 
jupâniţă Boska a luat-o Azja pentru sine. Sunt pierdute, 
chiar dacă vor scăpa din robie. Am aflat toate acestea de la 
un lipcan care şi-a răsucit grumazul în timp ce treceau râul 
şi, prins de ai noştri, a mărturisit totul când i-am pus 
cărbuni la tălpi. Azja, Kryczynski şi Adurowicz au plecat 
hăt! lângă Adrianopol. Nowowiejski o ţine una şi bună să 
pornească după ei, zicând că trebuie să-l scoată pe Azja din 
mijlocul taberei sultanului şi să-i plătească pentru 
nedreptatea suferită. Totdeauna a fost nestăpânit şi prea 
hotărât, iar acum nici nu e de mirare, întrucât e vorba de 
jupâniţă Boska, a cărei soartă tristă o plângem toţi cu 
lacrimi amare, că era o fată plăpândă şi dulce şi nu ştiu 
dacă se mai află vreo inimă pe care să n-o câştige. Eu însă 
caut să-l potolesc pe Nowowiejski, spunându-i că Azja va 
veni singur la el, fiindcă nu se mai îndoieşte nimeni că va fi 
război, iar urdiile vor veni în fruntea armiei. Am veşti de la 


pârcălabii moldavi, ba chiar de la negustorii turci că oştile 
încep să se adune lângă Adrianopol. S-au pornit sumedenie 
de urdii. Şi vine şi călărimea turcească, spahiii, cum le zic 
ei, iar sultanul va sosi în persoană cu ienicerii. Domnia "Ia, 
vor fi câtă frunză şi iarbă, fiindcă se va urni întregul Răsărit 
şi noi n-avem decât un pumn de oşteni. Toată nădejdea e în 
cetatea de la Kamieniec, pe care dă Doamne s-o înzestreze 
din belşug cu cele trebuitoare. La Adrianopol e primăvară şi 
va fi în curând şi la noi, pentru că au început ploi grozave şi 
iarba a încolţit. Eu am să plec la Jampol, căci din Raszkow 
n-a mai rămas decât un morman de cenuşă; nu mai avem 
nici un adăpost şi nici de-ale gurii. Cred că nu peste multă 
vreme vor fi retrase toate garnizoanele de aici.” 

Micul viteaz avea şi el veştile lui, şi mai temeinice, de la 
Hotin, că războiul nu mai poate fi pus la îndoială. Le 
trimisese nu demult şi hatmanului. Cu toate acestea, 
scrisoarea lui Biatogtowski venind din ţinuturile de la hotar 
şi întărind ştirile pe care le cunoştea, îl tulbură adânc. Micul 
cavaler nu se temea de război, dar era vorba de Basia. 

— Porunca de retragere a garnizoanelor - îi spuse lui 
jupân Zagtoba - poate să sosească de la o zi la alta şi slujba 
e slujbă, voi fi nevoit să plec fără întârziere, iar Basia e încă 
bolnavă şi vremea s-a înrăutățit. 

— Să vină şi zece porunci de la hatman - răspunse jupân 
Zagtoba - Baska înainte de toate. O să stăm aici până se va 
înzdrăveni. Războiul nu poate să înceapă înainte de a se 
zvânta pământul după topirea zăpezilor, mai ales că 
sultanul va căra cu el tunuri grele împotriva zidurilor de la 
Kamieniec. 

— E, Domnia Ta ai rămas tot un voluntar bătrân - îi zise 
nerăbdător micul viteaz. Domnia Ta gândeşti că pot să nu 
îndeplinesc porunca din pricina treburilor mele. 

— Aha, apăi dacă ţi-e mai dragă porunca decât Basia, urc- 
o într-o căruţă şi dă-i drumul. Ştiu, ştiu eu prea bine că eşti 
în stare s-o arunci şi cu furca, dacă nu va putea să se suie 
singură! Duceţi-vă dracului cu disciplina voastră cu tot! Mai 


demult făcea şi omul ce putea, iar ce nu putea, lăsa pe altă 
dată. Ai gura plină de milă, dar numai să strige: „Hai asupra 
turcului!” şi o scuipi îndată afară ca pe nişte coji de 
seminţe, iar pe sărmana asta o legi de cal cu arcanul şi o iei 
cu tine. 

— Mie nu mi-e milă de Baska?! Domnia Ia, ai frică de 
rănile Mântuitorului! se împotrivi micul oştean. 

Jupân Zagtoba răsuflă mânios un răstimp şi abia după ce 
se uită la faţa îndurerată a lui Michat, îi zise: 

— Michat, tu ştii că tot ce spun e numai dintr-o dragoste cu 
adevărat părintească pentru Baska. Altminteri aş mai sta eu 
aici sub baltagul turcului, în loc să mă odihnesc într-un loc 
fără nici o primejdie, lucru pe care nimeni n-ar putea să mi-l 
ia în nume de rău la anii mei. Cine ţi-a peţit-o pe Baska? 
Dacă se va arăta că nu sunt eu acela, n-ai decât să-mi 
porunceşti să beau o albie de apă, fără să torni nimic în ea 
ca să-i mai dea gust. 

— Domnia Ia, nici cu viaţa mea nu te-aş plăti îndeajuns! 
răspunse micul cavaler. 

Şi se luară în braţe, după care pacea domni iarăşi între ei. 

— Eu am plănuit - zise micul viteaz - ca atunci când va 
izbucni războiul, Domnia 'Ia s-o iei pe Baska şi s-o duci la 
Skrzetuski, la Lukow. Ceambulurile nu vor ajunge până 
acolo. 

— Am să fac asta pentru tine, deşi aş merge şi eu asupra 
turcilor, fiindcă pentru mine nu e nimic mai neruşinat ca 
norodul ăsta care nu bea vin! 

— Mă tem numai că Baska se va încăpăţâna să vină cu 
mine la Kamieniec. Mi se încreţeşte pielea pe mine când mă 
gândesc la asta şi, pe legea mea, se va încăpăţâna. 

— Ei şi, n-ai să-i îngădui. Oare nu s-au întâmplat destule 
rele din pricină că-i faci întotdeauna pe voie? Gândeşte-te la 
călătoria de la Raszkow ştii doar că eu am fost împotrivă de 
la început! 

— A, nu-i adevărat! Domnia Ta ai spus că nu vrei să te 
amesteci. 


— Şi când spun că nu vreau să mă amestec, e mai rău 
decât dacă aş fi împotrivă. 

— Baska ar trebui să se înveţe minte, dar ce să-i faci! Când 
va vedea paloşul deasupra capului meu, o va ţine morţiş pe- 
a ei! 

— N-ai să-i îngădui, repet! Pentru Dumnezeu, ce mai 
bărbat de paie! 

— Domnia Ta, confiteor4139), când îşi bagă mânuţele în 
ochi şi începe să suspine, sau numai se preface că plânge, 
oho! se topeşte inima în mine ca untul în tigaie. Nu poate fi 
altfel, cred că mi-a făcut farmece. De trimis, o trimit eu, că 
siguranţa ei mi-e mai scumpă decât sănătatea mea, dar 
când mă gândesc că am s-o supăr, mi se rupe inima de jale. 

— Michat, pentru Dumnezeu, nu te lăsa dus de nas! 

— E, nu te lăsa! Cine mi-a spus, dacă nu Domnia Ta, că nu- 
mi este milă de ea? 

— Cum? făcu Zagtoba. 

— Pe Domnia Ta nu te-ntrece nimeni în isteţime, dar acum 
te scarpini după ureche! 

— Pentru că mă gândesc cum s-o convingem mai lesne. 

— Şi când va începe să se şteargă la ochi? 

— Se va şterge, pe legea mea! rosti jupân Zagtoba cu 
teamă. 

Şi tot chibzuiau amândoi ce să facă, fiindcă, la drept 
vorbind, Basia făcea ce voia cu ei. O răsfăţaseră prea mult 
cât fusese bolnavă şi o iubeau atât de mult, încât nevoia de 
a se purta împotriva dorinţei şi inimii ei îi umplea de teamă. 
Şi unul şi celălalt ştiau prea bine că Basia nu se va împotrivi 
şi se va supune hotărârilor lor, dar nemaivorbind de 
Wotodyjowski, însuşi jupân Zagtoba ar fi preferat să se 
arunce de unul singur asupra unui pâlc întreg de ieniceri, 
decât s-o vadă ducându-şi mâinile la ochi. 

CAPITOLUL XLIII. 

ÎN ACEEAŞI ZI ÎNSĂ LE SOSI UN AJUTOR neîndoielnic, 
cum credeau ei, în persoana unor oaspeţi cu atât mai dragi, 
cu cât nu se aşteptau să-i vadă. Spre seară ajunseră la 


Chrepti0w, fără să fi trimis vreo veste înainte, Ketling şi 
Krzysia. Cu toţii se mirară şi se bucurară din toată inima 
când îi văzură. Aflând că Basia merge spre bine, se 
bucurară şi ei la fel de mult. Krzysia se repezi îndată în 
iatac şi piuitul şi strigătele care se auziră numaidecât 
arătară oştenilor cât de mare era fericirea Basiei. 

Ketling şi Wotodyjowski se îmbrăţişară multă vreme, 
depărtându-se din când în când unul de altul ca să se 
strângă iarăşi în braţe. 

— Pe legea mea, se miră micul viteaz în cele din urmă - 
Ketling! Dacă primeam buzduganul de hatman, nu mă 
bucuram atâta cât mă bucur acum de venirea ta; ce cauţi 
prin aceste locuri? 

— Hatmanul m-a numit mai-mare peste tunarii de la 
Kamieniec - răspunse Ketling - aşa că am venit cu soţia la 
Kamieniec. Acolo am aflat despre necazurile voastre şi am 
pornit fără zăbavă la Chreptiow. Michat, slavă Domnului că 
totul s-a terminat cu bine. Am fost foarte supăraţi tot 
drumul, pentru că nu eram siguri dacă aici vom afla bucurie 
sau tristeţe. 

— Bucurie aţi găsit, bucurie! se amestecă jupân Zagtoba. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Ketling. 

Micul viteaz şi jupân Zagtoba începură să povestească, iar 
Ketling asculta, îşi înălța ochii şi braţele spre cer şi îi admira 
vitejia Basiei. 

Când se săturară de vorbă, micul cavaler începu să-l 
cerceteze pe Ketling ce s-a petrecut cu el, iar acesta istorisi 
totul în amănunt. După nuntă se aşezaseră la marginea 
Kurlandiei. Erau atât de fericiţi, că nici în rai nu putea să le 
fie mai bine. Luând-o pe Krzysia de soţie, Ketling ştiuse că 
se căsătoreşte cu o „fiinţă nepământeană” şi nu-şi 
schimbase părerea nici până acum. După aceste cuvinte, 
jupân Zagtoba şi Wotodyjowski îşi aduseră aminte de 
Ketling cel de altădată, care vorbea întotdeauna cu mare 
meşteşug, şi începură să-l îmbrăţişeze din nou, iar când 


aceste semne de prietenie se mai domoliră, bătrânul 
şleahtic îl întrebă: 

— Şi fiinţei tale nepământene nu i s-a întâmplat să aibă 
vreun casus1 140) pământean, care să dea din picioare şi 
să-şi caute dinţii în gură cu degetul? 

— Dumnezeu ne-a dat un fiu! răspunse Ketling - şi acum 
din nou e... 

— Am băgat de seamă - îl întrerupse Zagtoba. Aici la noi, 
toate sunt ca mai-nainte! 

Spunând acestea, îşi pironi ochiul sănătos asupra micului 
oştean care începu să mişte din mustăcioară. 

Sporovăială le fu întreruptă de intrarea Krzysiei care, 
ivindu-se în uşă, îi chemă: 

— Haideţi, Domniile Voastre, Basia vă pofteşte la ea. 

Intrară cu toţii în iatac şi aici începură iarăşi bineţele. 
Ketling îi sărută mâna Basiei, iar Wolodyjowski din nou pe a 
Krzysiei; se uitau unii la alţii ca nişte oameni care nu s-au 
văzut de mult. 

Ketling nu se schimbase aproape deloc, doar părul îl avea 
tăiat scurt şi părea mai tânăr; în schimb, Krzysia arăta cu 
totul altfel. Nu mai era subţirică şi firavă ca odinioară, faţa 
îi mai pălise şi pufuşorul de deasupra gurii părea şi mai 
întunecat. Îşi păstrase doar ochii minunaţi cu gene foarte 
lungi şi liniştea de altădată a obrazului. Trăsăturile ei însă, 
atât de frumoase cândva, îşi pierduseră gingăşia. Fireşte, 
putea fi ceva trecător, dată fiind starea ei blagoslovită, dar 
Woltodyjowski, uitându-se la ea şi punând-o alături de Baska 
lui, îşi spuse fără să vrea: 

— Pentru Dumnezeu! Cum am putut să mă îndrăgostesc 
de ea, când erau amândouă acolo? Unde mi-au fost ochii? 

Baska, dimpotrivă, i se părea lui Ketling minunată. Aşa şi 
arăta cu ciufu-i cânepiu înfoiat, căzut peste ochi, cu obrajii 
care, pierzându-şi puţin din rumeneală din pricina bolii, 
semănau cu petalele unui trandafir alb. Acum însă feţişoara 
ei era puţin împurpurată de bucurie şi nările-i plăpânde se 
zbăteau repede. Părea atât de tânără, încât la prima vedere 


puteai să crezi că e cu vreo zece ani mai mică decât 
jupâneasa lui Ketling. 

Frumuseţea ei îl tulbură pe Ketling atâta, încât începu să 
se gândească şi mai înduioşat la soţia lui, faţă de care se 
simţea vinovat. 

Amândouă jupânesele îşi spuseseră tot ce se putea spune 
într-un răstimp atât de scurt, aşa că acum se aşezară cu 
toţii lângă patul Basiei şi începură să-şi aducă aminte de 
vremurile de odinioară. Dar vorbirea se poticnea, deoarece 
în anii aceia se petrecuseră şi lucruri care puteau să-i 
stingherească: legăturile lui Michat cu Krzysia şi nepăsarea 
lui faţă de Basia pe care o iubea acum, felurite făgăduieli şi 
clipe de disperare. Timpul petrecut la conacul lui Ketling îşi 
avea farmecul său pentru toţi cei de faţă, cărora le lăsase o 
amintire frumoasă, dar nu le era la îndemână să discute 
despre cele întâmplate atunci. 

De aceea, Ketling aduse vorba de altceva. 

— Nu v-am spus că pe drum am trecut şi pe la Skrzetuski, 
care nu ne-a lăsat să plecăm două săptămâni de zile; am 
petrecut la ei cum nu se poate mai bine. 

— Pe viaţa mea! ce mai e pe-acolo? strigă Zagtoba. L-aţi 
găsit şi pe el acasă? 

— L-am găsit, pentru că tocmai venise de la hatman cu cei 
trei feciori mai mari care slujesc în oştire. 

— Nu i-am mai văzut de la nunta noastră - spuse micul 
viteaz. Skrzetuski a venit în Câmpiile Sălbatice cu steagul 
său şi erau şi feciorii cu el, dar n-am putut să ne întâlnim. 

— Toţi îţi duc dorul acolo, Domnia Ta! zise Ketling, 
întorcându-se către jupân Zagtoba. 


— la te uită! parcă eu nu le duc dorul lor! răspunse 
bătrânul şleahtic. Dacă stau aici, mi se face dor de ei, iar 
dacă mă duc acolo, o să-i duc dorul nevăstuicii ăsteia... Aşa-i 
viaţa omului, când e una, nu e alta... Cel mai rău e să rămâi 
singur cuc pe lume, că dacă aveam şi eu un lăstar ai meu, 
nu mă legam aşa de nişte străini. 

— Nici copiii Domniei Tale n-ar ţine atâta la Domnia Ta, cât 
ţinem noi - îl mângâie Basia. 

Jupân Zagtoba se bucură foarte şi, părăsind gândurile 
negre, îşi recapătă voioşia, aşa că oftă şi răspunse: 

— Ehei, prost am mai fost eu atunci la Ketling că le-am 
peţit pe Krzysia şi pe Baska pentru voi, în loc să mă fi gândit 
la mine! Dar nu e timpul trecut... 

Apoi se adresă jupâneselor: 

— Recunoaşteţi că amândouă v-aţi fi îndrăgostit de mine şi 
fiecare v-aţi fi căsătorit cu mine în locul lui Micha! sau al lui 
Ketling. 

— Se înţelege - încuviinţă Basia. 

— Halszka Skrzetuska m-ar fi vrut şi ea la vremea ei, dar 
ce-a fost s-a dus. Asta zic şi eu nevastă aşezată, nu o 
zvăpăiată care frânge dinţii tătarilor! E sănătoasă? 

— E sănătoasă, dar e puţin supărată că doi dintre băieţii 
mai mici au fugit de la şcoala din Lukow în oştire - răspunse 
Ketling. Skrzetuski e bucuros că flăcăii se arată curajoşi, 
dar mama rămâne mamă totdeauna. 

— Au mulţi copii? întrebă Baska oftând. 

— Numai băieţi au doisprezece, iar acum a început sexul 
frumos - răspunse Ketling. 

La care jupân Zagloba: 

— A, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a lăsat asupra casei 
lor. Pe toţi i-am crescut la pieptul meu ca un pelican... Am 
să le rup urechile flăcăilor; măcar dacă voiau să fugă, 
trebuia să fi venit aici la Michat... Staţi puţin, cred că e 
vorba de Michalek şi de Jasiek. Sunt atât de mulţi, că până 
şi tatăl lor le încurcă numele. Jumătate de milă în jurul casei 
n-ai să zăreşti nici picior de cioară, pe toate le-au împuşcat, 


împieliţaţii. Ce că mai vorbim? O nevastă ca asta nu mai 
găseşti nici cu lumânarea! Se întâmpla câteodată să-i zic: 
„Halszka! ţâncii au crescut, mi-ar trebui o nouă bucurie!” 
Se făcea că mă ceartă şi la termen venea odorul! Ca la 
carte! Închipuiţi-vă că a ajuns până acolo încât orice fustă 
din împrejurimi, care n-avea copii, împrumuta veşmintele ei 
şi pe legea mea! că-i ajuta! 

Rămaseră cu toţii foarte umiliţi, astfel că se aşternu 
tăcerea. Curând micul viteaz spuse: 

— Auzi, Baska? 

— Michal, taci din gură! îl dojeni Basia. 

Dar Michat nu voia să tacă; îi umblau tot felul de gânduri 
prin cap, mai ales că socotea că va prinde doi iepuri dintr- 
odată, aşa că începu să vorbească chipurile cu nepăsare, ca 
de unul din lucrurile cele mai obişnuite pe lume. 

— Desigur, ar fi fost foarte bine să-i facem o vizită lui 
Skrzetuski! Numai că pe el n-o să-l găsim, întrucât o să 
plece la hatman, dar ea e o femeie cu scaun la cap şi va 
rămâne acasă. 

Aici se adresă Krzysiei: 

— Se face primăvară şi vremea va fi frumoasă. Acum e 
prea devreme pentru Baska, dar puţin mai încolo, pe legea 
mea că nu m-aş pune împotrivă, e doar o îndatorire de 
prieten, nu-i aşa? Jupân Zagtoba v-ar conduce pe amândouă 
până acolo, iar la toamnă, când se vor linişti lucrurile pe 
aici, aş veni eu după voi. 

— Iată o idee grozavă! strigă jupân Zagtoba. Eu şi aşa tot 
trebuie să plec, fiindcă m-am arătat nerecunoscător faţă de 
ei. Aproape că am uitat că mai trăiesc pe lume! Mi-e şi 
ruşine! 

— Domnia "Ia ce zici? întrebă Wotodyjowski, uitându-se cu 
luare-aminte în ochii Krzysiei. 

Aceasta răspunse cu liniştea de totdeauna, dar într-un 
chip cu totul neaşteptat: 

— M-aş duce bucuroasă, dar nu pot, am să rămân cu 
bărbatul meu la Kamieniec, nici vorbă să-l las singur. 


— Pentru Dumnezeu! Ce-mi aud urechile! se cruci 
Woltodyjowski. Domnia Ta vrei să rămâi într-o cetate care va 
fi împresurată şi încă de o nație care nu ştie ce-i aceea 
sfiiciune. Nu zic, dacă ne-am război cu vreun popor care 
cunoaşte obiceiurile alese, dar aici e vorba de nişte barbari. 
Domnia Ta ştii ce înseamnă un oraş cucerit? ce înseamnă 
robia turcească sau tătărească? Nu-mi vine să-mi cred 
urechilor! 

— Şi cu toate astea, altminteri nu va fi! răspunse Krzysia. 

— Ketling! strigă micul viteaz cu disperare - în aşa hal ai 
ajuns sub papuc? Omule, teme-te de Dumnezeu! 

— Ne-am sfătuit îndelung - răspunse şi Ketling - şi aşa am 
hotărât. 

— Şi copilul nostru e la Kamieniec, în grija unei rude. Nu e 
neapărată nevoie ca turcii să cucerească fortăreaţa. 

Krzysia îşi înălţă ochii liniştiţi spre cer: 

— Dumnezeu e mai puternic şi decât turcul şi nu ne va 
înşela în credinţa noastră! Şi pentru că i-am jurat soţului 
meu că nu-l voi părăsi până la moarte, locul meu e 
totdeauna lângă el. 

Micul cavaler nu mai ştia ce să spună, fiindcă se aşteptase 
la cu totul altceva de la Krzysia. 

Iar Basia, care pricepuse de la început încotro bate 
Woltodyjowski, zâmbi cu viclenie şi privindu-l în ochi, îi zise: 

— Auzi, Michat? 

— Baska, taci din gură! strigă încurcat de-a binelea micul 
oştean. 

Şi începu să arunce priviri deznădăjduite spre jupân 
Zagtoba, aşteptând parcă scăpare de la el, dar vânzătorul 
acesta se ridică deodată şi spuse: 

— Ar trebui să ne mai gândim şi la mâncare, că omul nu 
trăieşte numai cu vorbe. Şi ieşi din odaie. 

Jupân Michat alergă repede după el şi-i ţinu calea. 

— Ei, ce mai e? întrebă Zagloba. 

— Păi, acum ce-i de făcut? 


— Lovi-o-ar ghiulelele pe Ketlingowa asta! Pe legea mea! 
cum să nu piară Republica, de vreme ce femeile fac ce le 
taie capul...? 

— Domnia Ia n-ai să născocegşti nimic? 

— Dacă tu te temi de nevastă, ce mai pot să născocesc eu? 
Porunceşte-i fierarului să-ţi pună potcoave şi joacă cum îţi 
cântă! 

CAPITOLUL XLIV. 

KETLING ŞI KRZYSIA ZĂBOVIRĂ LA CHREPTIOW vreo 
trei săptămâni. După plecarea lor Basia încercă să se scoale 
din pat, dar se arătă că încă nu poate să se ţină pe picioare. 
Se însănătoşise, dar n-avea pic de putere şi doctorul îi 
porunci să stea în pat până când se va întrema bine. 

Între timp se împrimăvăra. Mai întâi începu să bată 
dinspre Câmpiile Sălbatice şi Marea Neagră un vânt cald 
care rupse şi împrăştie perdeaua de nori ca pe un veşmânt 
putrezit de bătrâneţe, apoi începu să urmărească pe bolta 
cerului zdrenţele fugare, aşa cum un câine ciobănesc 
aleargă după turma de oi. Ferindu-se dinaintea lui, norii 
potopeau pământul cu ploi bogate care cădeau în picături 
mari cât boaba de afină. În stepa largă zăpada şi gheaţa se 
topeau alcătuind adevărate lacuri; din tufele de lozie 
începură să se scurgă firişoare de apă; pâraiele se umflară 
în fundul râpelor, învârtejindu-se toate cu zgomot şi larmă 
spre Nistru, cum aleargă copiii bucuroşi la mama lor. 

Printre nori se iţea întruna un soare luminos şi întinerit, 
jilav, scăldat parcă în fleşcăraia de pretutindeni. 

Apoi firele de iarbă care băteau în verde-gălbui începură 
să răsară din pământul pătruns de umezeală, ramurile 
subţiri ale copacilor şi tufelor se acoperită de muguri. 
Soarele pripea din ce în ce mai puternic; pe cer se iviră 
cârduri de păsări: şiruri de cocoare, de gâşte sălbatice şi de 
berze, în urma cărora sosiră pe aripile vântului stolurile de 
rândunele; în apa încropită broaştele începură să orăcăie 
cu înfocare; păsăretul mărunt se puse pe ciripit şi prin 


păduri, prin stepe şi prin râpe răsuna acelaşi cânt uriaş, ca 
şi când tot ce trăia îşi striga bucuria înflăcărată: 

— A venit primăvara! ha! ha! primăvara! 

Pentru ţinuturile mărginaşe însă primăvara aducea doliul 
şi moartea în locul vieţii. La câteva zile după plecarea lui 
Ketling, micul viteaz primi de la jupân Mysliszewski vestea 
următoare: „Pe câmpul de la Adrianopol strânsura oştilor e 
tot mai mare. Sultanul a trimis sume însemnate la Crîm. 
Hanul îl va ajuta pe Doroszenhko cu o urdie de cincizeci de 
mii de tătari. Năvala va porni când se va zbici pământul pe 
Drumul Negru şi pe cel al Kuczmanului. Dumnezeu să aibă 
milă de Republică!” Wotodyjowski repezi numaidecât un 
slujitor al său, Pietka, la hatman. Nu se grăbea să plece de 
la Chrepti6w. Ca oştean, nu putea să părăsească staniţa 
fără porunca hatmanului, iar pe de altă parte, îi cunoştea 
de prea mulţi ani pe tătari ca să nu ştie că ceambulurile n- 
aveau să se urnească prea curând. Apele nu scăzuseră, 
iarba nu crescuse de ajuns, iar cazacii întârziau şi ei prin 
locurile de iernat. Cât despre turci, micul viteaz îi aştepta 
de-abia la vară, fiindcă deşi se adunaseră la Adrianopol, 
asemenea tabără uriaşă, sumedenie de oşteni, slujitori, cai, 
cămile şi bivoli, nu se putea mişca prea repede. Cei dintâi 
aveau să se arate călăreţii tătari, pe la sfârşitul lui aprilie 
sau la începutul lui mai. Fireşte, înaintea grosului 
bulucurilor, numărând zeci de mii de luptători, se abăteau 
întotdeauna ceambuluri şi cete mai mici, cum cad picăturile 
răzlețe de ploaie înaintea potopului. Micul cavaler însă nu 
se temea de acestea, ştiind prea bine că nici cea mai bună 
călărime tătară nu putea să ţină piept la câmp deschis 
oştenilor călări ai Republicii. Ce să mai vorbim de asemenea 
adunături care numai la vestea apropierii oştirii se 
împrăştiau ca pulberea în bătaia vântului. 

În orice caz, era timp destul, iar dacă avea să se afle la 
strâmtoare, apoi Wotodyjowski nu s-ar fi dat în lături să se 
izbească de vreun ceambul în aşa chip, încât rănile 
vrăjmaşului să nu i se vindece prea lesne. 


Era un oştean în toată puterea cuvântului, oştean de 
meserie, aşa că apropierea războiului îi stârnea setea de 
sângele duşmanului, liniştindu-l în acelaşi timp. 

Jupân Zagtoba, deşi fusese încercat în viaţa-i lungă de 
multe şi mari primejdii, era mai puţin liniştit. La ananghie 
găsea curajul trebuitor, pe care şi-l formase vrând-nevrând 
de-a lungul unei experienţe bogate; făptuise isprăvi de 
pomină, dar vestea războiului îl tulbura totdeauna la 
început. Când însă micul viteaz îi înfăţişă cum vedea el 
lucrurile, se mai linişti un pic şi începu chiar să sfideze 
întregul Răsărit şi să-l amenințe. 

— Când noroadele creştine se războiesc între ele - spuse - 
lisus e mâhnit şi toţi sfinţii se scarpină în cap îngrijoraţi, 
căci aşa se întâmplă de obicei, când stăpânul e supărat, 
sunt supăraţi şi slujitorii, dar cine-l bate pe turc, altă 
bucurie mai mare nu poate să facă cerului. Am auzit de la o 
persoană duhovnicească cum că sfinţii sunt apucaţi de 
vărsături la vederea acelor câini, din care pricină mâncarea 
şi băutura din rai nu le mai folosesc la nimic şi până şi 
fericirea veşnică se duce pe apa sâmbetei. 

— Aşa trebuie să fie! - răspunse micul cavaler. Numai că 
puterea turcească e nemăsurată, iar oştile noastre le poţi 
aduna într-un pumn. 

— Doar n-au să cucerească întreaga Republică. Ce, 
Carolus Gustavus n-a avut putere mare? În vremea aceea 
ne-am luptat şi cu septentrionii, şi cu cazacii, şi cu Râkoczi, 
şi cu electorul, şi unde sunt acum toţi aceştia? Le-am dus 
focul şi sabia până-n propriul aşternut. 

— Adevărat. Personaliter nu m-aş teme de acest război, 
mai ales că, aşa cum spuneam, trebuie să făptuiesc vreo 
ispravă mai acătării, ca să-i mulţumesc lui lisus şi Sfintei 
Fecioare pentru îndurarea pe care i-au arătat-o Basiei. 
Numai să am prilejul şi las-pe mine!... Dar mi-e de 
pământurile astea care pot să cadă fie şi pentru o vreme în 
stăpânirea vrăjmaşului odată cu cetatea de la Kamieniec. 


Închipuie-ţi Domnia Ta cum vor fi ruşinate sfintele lăcaşuri 
şi cât de asuprit va fi norodul creştin. 

— De cazaci să nu-mi vorbeşti! Netrebnicii! Dacă au 
cutezat să ridice braţul împotriva propriei mame, atunci n- 
au decât să aibă ce-au vrut. Lucrul cel mai însemnat e ca 
fortăreaţa de la Kamieniec să poată rezista. Tu ce zici, 
Michal, va fi în stare? 

— Socotesc că ghinărarul de Podolia n-a înzestrat-o cum 
se cuvine cu cele trebuitoare, iar orăşenii, aflaţi la adăpost, 
nu şi-au îndeplinit nici ei datoria. Ketling mi-a spus că au 
sosit acolo polcurile preotului episcop Trzebicki, foarte 
arătoase. Pe legea mea! la Zbaraz am înfruntat o putere la 
fel de mare protejaţi doar de un val de apărare şi acela ca 
vai de el, aşa că ar trebui să rezistăm şi acum, mai ales că 
cetatea de la Kamieniec e un cuib de vulturi... 

— Aha! cuib de vulturi, dar nu se ştie dacă se va găsi un 
vultur acolo, cum a fost Wisniowiecki, sau vor croncăni 
numai ciorile! Îl cunoşti pe ghinărarul de Podolia? 

— E un magnat puternic şi un bun oştean, dar cam 
nepăsător. 

— Îl ştiu prea bine. Nu o dată i-am spus-o în faţă. Jupanii 
Potocki voiau odinioară să plec cu el la învăţătură în alte 
țari, ca să deprindă obiceiurile alese de la mine. Dar am 
spus: „Nu mă duc tocmai din pricina delăsării lui; n-are la 
nici o gheată două urechi şi pe la curţile simandicoase s-ar 
înfăţişa într-ale mele, iar safianul e destul de scump. După 
aceea a umblat îmbrăcat franţuzeşte pe lângă Maria 
Ludovica, dar cum îi tot cădeau ciorapii, era mereu cu 
pulpele goale. Nu se va putea măsura niciodată cu 
Wisniowiecki. 

— Târgoveţii de la Kamieniec se tem şi ei de împresurate, 
fiindcă nu mai pot să-şi facă negustoriile. S-ar da în 
stăpânirea turcului, numai să nu-şi închidă tarabele. 

— Nemernicii! făcu Zagtoba. 

Şi amândoi erau tare îngrijoraţi de soarta cetăţii; se 
gândeau şi la Basia care, în caz că fortăreaţa avea să se 


predea, ar fi trebuit să împărtăşească soarta tuturor 
locuitorilor. 

În curând însă, jupân Zagtoba se lovi cu palma peste 
frunte. 

— Pentru Dumnezeu! strigă - de ce ne batem capul atâta? 
De ce e nevoie adică să ne ducem la parşivul ăsta de 
Kamieniec şi să ne închidem acolo? Nu ţi-ar părea mai bine 
să rămâi lângă hatman şi să lupţi la câmp deschis împotriva 
duşmanului? În asemenea împrejurare Baska nu va putea 
să meargă cu tine, aşa că va fi silită să plece undeva, oricât 
de departe, fie şi la Skrzetuski, numai nu la Kamieniec. 
Micha!! Dumnezeu îmi cunoaşte inima şi ştie că ard de 
nerăbdare să mă arunc asupra păgânilor, dar pentru tine şi 
pentru Baska mă voi lipsi de această plăcere şi o voi duce 
eu. 

— Mulţumesc, Domnia a - răspunse micul viteaz. Dacă nu 
m-aş duce nici eu la Kamieniec, Baska n-ar mai stărui să 
rămână acolo, dar ce mă fac dacă voi primi poruncă de la 
hatman? 

— Ce să faci dacă vei primi poruncă?... Lua-le-ar dracu' de 
porunci!... Ce să faci... Stai puţin să mă gândesc. Da! 
trebuie s-o iei înaintea poruncii! 

— Scrie-i degrabă lui jupân Sobieski, vestindu-i chipurile 
vreo noutate, iar la sfârşit spune-i că în războiul apropiat, 
din dragoste pentru el, vrei să-i rămâi alături şi să lupţi la 
câmp deschis. Pe rănile Mântuitorului! e o idee grozavă! 
Mai întâi că e cu neputinţă să închidă un hărţaş ca tine în 
spatele unor ziduri, în loc să te folosească în încleştările 
deschise, iar în al doilea rând, hatmanul te va îndrăgi şi mai 
mult pentru asemenea scrisoare şi va dori să te aibă lângă 
el. Va avea şi el nevoie de oşteni credincioşi... Socoteşte şi 
tu: dacă cetatea se va apăra, slava va fi a ghinărarului de 
Podolia, pe când izbânzile de care vei avea parte în lupta 
deschisă vor creşte faima hatmanului. Nu te teme! 
Hatmanul nu te va da ghinărarului!... Scrie-i o scrisoare şi 
adu-i aminte de tine! Ptiu! Mintea nu m-a lăsat şi merită mai 


mult decât s-o râcâie găinile prin gunoaie! Michat, hai să 
bem pentru un prilej ca ăsta - sau mai bine apucă-te şi 
scrie! 

Woltodyjowski era foarte bucuros; îl îmbrăţişa pe jupân 
Zagtoba şi, gândindu-se un timp, spuse: 

— Aşa nu-l voi păcăli nici pe Dumnezeu, nici ţara şi nici pe 
hatman, fiindcă nu încape îndoială că şi pe câmpul de bătaie 
voi putea să arăt ce pot. Domnia Ta, îţi mulţumesc din toată 
inima. Tot aşa cred şi eu că hatmanul va dori să mă aibă la 
îndemână, mai ales după ce va citi scrisoarea. Cât priveşte 
fortăreaţa de la Kamieniec, ştii ce am să fac? Am să adun o 
mână de pedestraşi cu banii mei şi am să-i trimit să ajute la 
apărarea cetăţii. Îi scriu îndată hatmanului. 

— Cu atât mai bine! Dar, Michat, de unde vei lua oamenii? 

— Am vreo patruzeci de tâlhari închişi în beciurile de la 
Chreptiow. De câte ori am vrut să spânzur pe câte unul, 
Baska m-a convins să-l las în viaţă; nu o dată m-a sfătuit să 
fac oşteni din ei. N-am încuviinţat numai pentru că voiam 
să-i sperii pe ceilalţi. Dar acum războiul e pe noi şi totul e 
cu putinţă. Sunt nişte flăcăi grozavi care au apucat să 
miroasă praful de puşcă. În afară de asta, voi da sfoară în 
ţară că toţi lotrii din râpe sau de aiurea care se vor înfăţişa 
de bunăvoie şi vor intra sub steagul meu, vor fi iertaţi de 
toate nelegiuirile dinainte. Vreau să strâng ca la o sută de 
oameni. Baska va fi şi ea mulţumită. Domnia Ta, mi-ai luat o 
mare povară de pe inimă...! 

În aceeaşi zi micul viteaz trimise un olăcar la hatman, iar 
tâlharii fură vestiți că vor fi lăsaţi în viaţă şi li se vor ierta 
toate păcatele, dacă vor intra în steagul de pedestraşi. 
Aceştia primiră cu bucurie şi făgăduiră că vor atrage şi pe 
alţii. Basia era şi ea foarte bucuroasă. Fură aduşi meşteri 
croitori de la Uszyca şi din alte părţi pentru cusutul 
mundirelor. Lotrii de ieri erau muştruluiţi în fiecare zi în 
bătătura de la Chreptiow şi Wotodyjowski era prea mulţumit 
în sinea lui că elva lupta împotriva vrăjmaşului la câmp 
deschis, soţia nu-i va fi ameninţată de primejdiile 


împresurării, iar cetăţii de la Kamieniec şi ţării le va da un 
ajutor însemnat. 

Treburile de acest fel durară câteva săptămâni, până când, 
într-o seară, se întoarse olăcarul cu scrisoare din partea 
hatmanului Sobieski. 

Hatmanul scria cele ce urmează: „Dragul şi mult iubitul 
meu Wotodyjowski! Îţi sunt recunoscător că-mi trimiţi la 
vreme toate noutăţile şi aceeaşi recunoştinţă se cuvine să ţi- 
o arate şi Republica. Războiul e sigur. Am veşti şi din alte 
părţi că la Kuczunkaury s-a adunat putere năprasnică; 
împreună cu urdiile sunt la vreo trei sute de mii. Tătarii 
trebuie să pornească de la o zi la alta. Sultanul e interesat 
îndeosebi de Kamieniec. Lipcanii trădători le vor arăta 
drumul turcilor şi le vor dezvălui alcătuirea cetăţii. Trag 
nădejde că pe şarpele acela de Azja Dumnezeu îl va aduce 
în mâinile tale sau ale lui Nowowiejski, a cărui durere o 
împărtăşesc. Quod attinet slujba ta alături de mine, 
Dumnezeu mă vede cât m-aş bucura, dar nu se poate. După 
alegerea regelui, ghinărarul Podoliei mi-a arătat bunăvoință 
în fel şi chip, aşa că doresc să-i trimit pe cel mai bun oştean, 
fiindcă ţin la Kamieniec ca la ochii din cap. Vor fi acolo mulţi 
oşteni care au cunoscut războiul o dată sau de două ori, 
cum ar gusta cineva niscaiva bucate mai acătării, pe care 
nu le uită toată viaţa. Va lipsi însă omul pentru care luptele 
să fie pâinea de fiecare zi, care la nevoie să se arate de folos 
cu sfatul potrivit, iar dacă asemenea oameni se vor găsi, nu 
au încă faima statornicită. lată de ce te trimit pe tine acolo; 
Ketling e un oştean vrednic, dar e prea puţin cunoscut, aşa 
că ochii şleahticilor se vor îndrepta spre tine şi, deşi 
gândesc că altul va avea conducerea, vor asculta cu toţii ce 
le vei spune. Slujba la Kamieniec poate fi primejdioasă, dar 
noi ne-am învăţat să stăm în ploaia de care alţii se feresc. 
Nouă ne ajung ca răsplată slava şi amintirea plină de 
recunoştinţă; lucrul de căpetenie este Republica, pentru 
apărarea căreia nu mai e nevoie să te îndemn.” 


Scrisoarea, citită faţă de toate căpeteniile, produse multă 
tulburare, deoarece toţi ar fi preferat să lupte în afara 
cetăţii, decât înăuntrul zidurilor. Wotodyjowski îşi înclină 
capul pe piept. 

— La ce te gândeşti, Michat? întrebă Zagtoba. 

Micul cavaler îşi înălţă faţa liniştită şi răspunse cu glasul 
de totdeauna, ca şi când n-ar fi încercat nici o dezamăgire 
în planurile sale: 

— Mergem la Kamieniec... La ce altceva pot să mă 
gândesc? 

Parcă nici prin minte nu i-ar fi trecut vreodată să se 
gândească la altceva. 

După o vreme, mişcă din mustăţi şi spuse: 

— Ei, dragii mei tovarăşi, mergem la Kamieniec, dar nu 
vom da cetatea decât morţi! 

— Vom muri! întăriră căpeteniile. O dată i-e dat omului să 
moară. 

Jupân Zagtoba tăcu un răstimp plimbându-şi privirile peste 
cei de faţă şi, văzând că toţi aşteptau să audă ce spune el, 
oftă adânc şi rosti: 

— Să mă ia dracu' dacă nu merg şi eu cu voi! 

CAPITOLUL XIV. 

CÂND PĂMÂNTUL SE ZBICI ŞI IERBURILE crescură, 
hanul porni în fruntea urdiilor de la Crim şi Astrahan să-i 
stea într-ajutor lui Dorosz şi cazacilor răzvrătiți. Hanul 
însuşi şi rudele sale, toţi mârzacii şi beii mai de vază purtau 
caftane trimise în dar de padişah şi nu mai veneau ca 
altădată asupra Republicii doar ca să ia pradă şi robi; acum 
porniseră războiul sfânt pentru pieirea Lehistanului şi a 
creştinătăţii. 

O furtună şi mai amenințătoare se pregătea la Adrianopol, 
iar împotriva acestor puhoaie se înălța numai fortăreaţa de 
la Kamieniec, astfel că Republica zăcea ca o stepă deschisă 
tuturor vânturilor sau ca un om bolnav care nu numai că nu 
se poate apăra, dar nu era în stare nici măcar să se ridice în 
picioare. Deşi învingătoare în cele din urmă, ţara era 


vlăguită de războaiele purtate înainte împotriva suedezilor 
şi a prusienilor, a cazacilor şi a maghiarilor, a 
septentrionilor; confederaţiile ostăşeşti ale magnaţilor şi 
răscoala de blestemată amintire a lui Lubomirski o 
storseseră de putere, iar acum o istoveau şi mai mult 
zavistiile dinăuntru, nătângia regelui, certurile magnaţilor, 
orbirea şleahtei şi groaza războiului civil. În zadar îi 
prevenea pe toţi marele Sobieski de primejdia care se 
apropia, nimeni nu voia să creadă într-un război; mijloacele 
de apărare fuseseră lăsate baltă, aşa că vistieria era goală 
şi hatmanii n-aveau oşteni, împotriva unei puteri pe care 
întreaga armie a tuturor noroadelor creştine abia dacă ar fi 
putut s-o înfrunte, hatmanul nu era în stare să ridice mai 
mult de câteva mii de oameni. 

În acest timp, în răsărit, unde domnea atotputernică 
voinţa padişahului, iar naţiile alcătuiau un singur paloş în 
mâna unui om, lucrurile stăteau cu totul altfel. Din clipa în 
care se înălţase marele prapur al prorocului şi se 
atârnaseră tuiurile la poarta seraiului şi pe turnurile 
seraschieratului( 141), iar ulemalele(142) începuseră să 
vestească războiul sfânt, se urnise jumătate din Asia şi toată 
partea de miazănoapte a Africii. Însuşi padişahul veni în 
primăvară pe câmpul de la Kuczunkaury şi începu să 
strângă în jurul lui o putere cum nu se mai văzuse de multă 
vreme în lume. O sută de mii de spahii şi ieniceri, oşteni de 
elită la turci, străjuiau sfânta-i persoană. Apoi începură să 
curgă armii din toate ţările şi paşalâcurile îndepărtate. La 
început se înfăţişară neamurile care trăiau în Europa. 
Sosiră astfel pâlcurile călare ale beilor din Bosnia, 
îmbrăcate în mundire roşietice; furia le era asemenea 
fulgerului. Veniră luptătorii sălbatici din Albania, care se 
băteau pe jos cu hangerul, cete de sârbi turciţi, veniră 
noroadele care locuiau pe amândouă malurile Dunării şi 
mai jos, de cealaltă parte a Balcanilor, până hăt! la munţii 
Greciei. Fiecare paşă aducea o armie întreagă care ar fi fost 
în stare şi singură să se reverse peste fruntariile lăsate de 


izbelişte ale Republicii. Veniră muntenii şi moldovenii, apoi 
tătarii din Dobrogea şi de la Biatogrod. Sosiră câteva mii de 
lipcani şi ceremişi, conduşi de înfricoşătorul Azja, fiul lui 
Tuhai-bei, care aveau să slujească drept călăuze prin ţara 
pe care o cunoşteau de minune. 

După aceea începură să se strângă mulțimile din Asia. 
Paşalele de la Siwas, Brussa, Alep, Damasc şi de la Bagdad 
aduseră, afară de oştirea regulată, cete înarmate începând 
cu locuitorii sălbatici din munţii acoperiţi de păduri de cedri 
din Asia Mică şi sfârşind cu cei cu pielea negricioasă de pe 
malurile Tigrului şi ale Eufratului. La chemarea califului 
răspunseră şi arabii, ale căror burnuzuri albe acoperiră ca 
fulgii de zăpadă câmpul de la Kuczunkaury; printre ei se 
aflau şi seminţii nomade din pustiurile nisipoase şi locuitori 
din Mecca şi Medina. Nu se lăsară mai prejos nici egiptenii. 
Cei care trăiau la Cairo şi cei care priveau seara în zarea 
aprinsă a piramidelor, cei care rătăceau printre ruinele 
Tebei şi cei care locuiau prin ţinuturile întunecoase, de 
unde Nilul binecuvântat îşi trăgea izvoarele, sau cei cărora 
soarele le scrădise pielea ca funinginea - se aflau cu toţii la 
Adrianopol, rugându-se în fiecare seară pentru izbânda 
islamului şi pentru nimicirea acelei Republici lehistane care 
apăra de veacuri restul lumii de închinătorii prorocului. 

Se adunaseră sute de mii de oameni, sute de mii de cai 
nechezau pe pajişti, sute de mii de bivoli, oi şi cămile 
păşteau alături de hergheliile de cai. Se putea crede că, din 
porunca lui Dumnezeu, un înger izgonise popoarele din 
Asia, cum îl alungase şi pe Adam din rai, şi le poruncise să 
pornească spre alte locuri în care soarele era mai palid, iar 
stepa se acoperea iarna de zăpadă. Aşa că luptătorii albi, 
bruni şi negri se urniseră odată cu turmele - mulţi ca 
nisipul mării. Se auzeau sumedenie de graiuri şi straie 
felurite străluceau în lumina soarelui de primăvară. 
Noroadele se minunau unele de altele, nu-şi cunoşteau 
obiceiurile, armele, felul de a lupta şi numai credinţa unea 
aceste seminţii rătăcitoare; când muezinii începeau să-i 


cheme la rugăciune, se întorceau cu toţii spre răsărit, 
rostind într-un glas numele lui Allah. 

Numai slujitorii din jurul sultanului erau mai numeroşi 
decât toţi oştenii Republicii. În urma oştilor şi a gloatelor 
înarmate sosiră o droaie de negustori care vindeau tot felul 
de mărfuri; căruțele lor şi ale oştirii semănau cu nişte râuri 
uriaşe. 

Cele două paşale cu câte trei tuiuri, care conduceau două 
pâlcuri de oaste, n-aveau altă treabă decât să facă rost de 
hrană pentru această mulţime de oameni şi toate erau din 
belşug. Sângeacul( 143) sangritean veghea asupra unei 
tabere aparte în care se afla pulberea. Armia avea două 
sute de tunuri, din care zece balimezuriţ 144) atât de mari, 
cum nu mai avea nici un rege creştin. Beglerbeii( 145) din 
Asia alcătuiau aripa dreaptă, iar cei din Europa pe cea 
stângă. Corturile ocupau o întindere uriaşă, astfel că 
Adrianopolul părea un târguşor mai răsărit alături de 
tabără. Numai corturile sultanului, strălucind de purpură, 
şnururi de mătase, atlaz şi broderii de aur, erau cât un oraş. 
Printre ele mişunau străjile înarmate şi casapii tuciurii din 
Abisinia în caftane galbene şi albastre, hamali vânjoşi din 
seminţiile curde năimiţi pentru purtatul poverilor, copii de 
casă din ţinuturile uzbecilor, cu chipul peste măsură de 
frumos şi cu ciucuri de mătase pe frunte, şi mulţimea 
celorlalţi slujitori, pestriță şi colorată ca florile stepei, 
rândaşii de la grajduri, cei de la cămări, făclieri şi alţii aflaţi 
în slujba curtenilor de vază. 

Pe medeanul ce se întindea în jurul curţii sultanului, care 
prin bogăţia şi strălucirea ei amintea raiul făgăduit 
credincioşilor, se înălţau mai puţin arătoase, dar asemenea 
cu ale unor regi, curţile vizirului, ale ulemalelor şi ale paşei 
de Anatolia, tânărul caimacam Cara Mustafa, asupra căruia 
erau îndreptate privirile sultanului şi ale întregii oştiri, el 
fiind socotit viitorul „soare” al războiului. 

Înaintea corturilor padişahului se vedeau străjile chipeşe 
din pedestrimea „leşească”, ce purtau cuşme atât de înalte, 


încât păreau nişte uriaşi. Ca arme aveau geriduri(146) 
înfipte în vârful unor prăjini lungi şi iatagane. Adăposturile 
lor de pânză ajungeau până la cele ale meşteşugarilor 
sultanului. Mai încolo se afla tabăra spăimoşilor ieniceri, 
înarmaţi cu muschete şi sulițe, care alcătuiau miezul puterii 
turceşti. Nici împăratul neamţ, nici regele frâncilor nu se 
puteau lăuda cu o pedestrime atât de numeroasă şi atât de 
pricepută în luptă. 

În războaiele cu Republica, luptătorii sultanului, mai slabi, 
nu se puteau măsura de la egal la egal cu oştirea regulată şi 
arareori se întâmpla să-i copleşească prin număr şi să-i 
învingă. lenicerii însă cutezau să ţină piept chiar steagurilor 
regulate. Băgaseră groaza în toată creştinătatea şi erau 
temuţi şi la Țarigrad. De multe ori sultanul însuşi tremura 
înaintea acestor pretorieni, iar marele agă al „mieluşeilor” 
era unul dintre dregătorii de frunte ai divanului. 

Dincolo de ieniceri se găseau spahii, dincolo de ei oştile 
regulate ale paşalelor, iar mai departe oştenii obişnuiţi, 
Toată tabăra aceasta stătea de câteva luni aproape de 
Constantinopol, aşteptând ca armata să se rotunjească prin 
sosirea pâlcurilor din ţinuturile cele mai depărtate ale 
împărăției turceşti, iar soarele primăverii să usuce 
pământul jilăvit şi să le uşureze drumul spre Lehistan. 

Şi soarele, asemenea unui supus al sultanului, pripea cu 
hărnicie. De la începutul lui aprilie până în mai ploile calde 
udară doar de câteva ori câmpul de la Kuczunkaury, aşa că 
deasupra cortului sultanului se întindea tăria albastră fără 
pic de nor. Strălucirile zilei se răsfrângeau în pânza albă, în 
chipiurile înalte, în vârfurile coifurilor, ale flamurilor şi ale 
geridurilor, înecând totul - tabără, corturi, oamenii şi 
animalele - într-o mare de lumină. Seara pe cerul senin se 
înălța secera lunii, luând sub oblăduirea-i tăcută miile de 
războinici care, sub semnul ei, porneau să cucerească noi 
pământuri; apoi se ridica tot mai mult pe bolta întunecată şi 
pălea în jariştea focurilor. Când flăcările bobotăilor se iveau 
pe toată întinderea aceasta uriaşă, când arabii desculți din 


Alep şi Damasc, numiţi masalagii, aprindeau lămpile verzi, 
roşii, galbene şi albastre înaintea corturilor sultanului şi ale 
vizirului, părea că o bucată de cer căzuse pe pământ şi 
stelele licăreau pe câmpul de la Kuczunkaury. 

Rânduiala deplină şi ascultarea domneau în toată oştirea. 
Paşalele se încovoiau sub voinţa sultanului, cum se îndoaie 
trestia în bătaia vântului, iar oştenii tremurau de frica lor. 
Oamenii şi animalele aveau hrană de ajuns. Toate erau din 
belşug şi la timpul potrivit. După o rânduială deplină se 
desfăşurau, de asemenea, ceasurile de muştru, de masă şi 
de rugăciune. În clipa când muezinii începeau să cheme 
credincioşii la rugăciune din minaretele de lemn înjghebate 
la repezeală, toată armia se întorcea cu faţa spre răsărit, 
fiecare îşi aşternea dinainte o blană sau un covoraş şi toată 
oştirea cădea în genunchi ca un singur om. Rânduiala şi 
asprimea dădeau curaj mulțimilor şi sufletele se umpleau 
de nădejdea sigură a izbânzii. 

Sultanul veni în tabără pe la sfârşitul lui aprilie, dar oastea 
nu se urni. Aşteptă mai mult de o lună să sece apele; între 
timp muştruluia oştenii, îi obişnuia cu viaţa de tabără, 
domnea şi primea solii sub baldachinul de purpură. 

Frumoasă ca un vis, prima soţie, Kasseka(147]7, îl însoţise 
până aici, aducându-şi o curte aidoma raiului. 

Stăpâna veni în cortul de tafta purpurie într-o caleaşcă 
aurită, urmată de altele asemenea şi de cămile albe din 
Siria, acoperite şi ele cu purpură şi încărcate cu poveri. 
Huriile şi baiaderele îi cântau pe drum. Litaniile dulci 
răsunau molcom îndată, când, obosită, îşi închidea 
pleoapele mătăsoase, şi o ajutau să aţipească. În timpul 
zilei, când era foarte cald, legănau deasupra ei evantaie din 
pene de struţ şi de păun; mirodenii nepreţuite din Orient 
fumegau în cupe indiene înaintea cortului ei. Era 
înconjurată de toate comorile, minunăţiile şi avuţiile pe care 
puteau să i le ofere Răsăritul întreg şi puterea sultanului. 
Hurii, baiadere, casapi negri, slujitoare, copii de casă 
aidoma îngerilor, cămile siriene, cai din pustiurile Arabiei, 


într-un cuvânt, tot alaiul strălucea de ţesături scumpe, 
lameuri, brocarturi, făcea ape-ape, asemeni curcubeului 
încărcat de diamante, rubine, smaralde şi safire. Înaintea ei 
se prosternau în pulbere noroadele, neîngăduind să-şi 
ridice ochii spre chipul la care numai padişahul avea 
dreptul să privească. Întreg alaiul părea o nălucire de pe alt 
tărâm, o nălucire alcătuită de însuşi Allah din vedenii 
amăgitoare şi coborâtă pe pământ. 

Soarele încălzea din ce în ce mai puternic şi în cele din 
urmă veniră şi zilele de arşiţă. Aşa că într-o seară flamura 
fu înălţată în vârful unei prăjini înaintea cortului sultanului 
şi o lovitură de tun vesti oştirii şi noroadelor că puhoiul se 
urnea spre Lehistan. Uriaşa tobă sfântă începu să bubuie, 
urmată îndată de toate celelalte, fluierele răsunară, ascuţit, 
dervişii pioşi, pe jumătate goi, începură să urle şi râul porni 
înainte de căderea nopţii, ca să se ferească de dogoreala 
soarelui. Oştirea avea însă să se mişte abia după câteva 
ceasuri de la primul semn. Întâi plecă tabăra, plecară 
paşalele care se îngrijeau de hrana oştirii, plecară pâlcuri 
întregi de meşteşugari care aveau să întindă corturile, 
plecară caii şi cămilele de povară şi ciopoarele menite 
tăierii. În această noapte şi în cele următoare marşul avea 
să dureze numai şase ceasuri şi în asemenea rânduială ca 
fiecare oştean, odată sosit la locul de popas, să aibă 
asigurată hrana şi odihna. 

Când în cele din urmă veni timpul să pornească şi oştirea, 
sultanul urcă pe o înălţime ca să-şi bucure ochii cu vederea 
armiei întregi. Îl însoțeau vizirul, ulemalele, tânărul 
caimacam Cara Mustafa, „viitorul soare al războiului”, şi 
străjile din pedestrimea „leşească”...Noaptea era senină şi 
luminoasă; luna strălucea puternic şi sultanul ar fi vrut să-şi 
îmbrăţişeze cu privirea toate pâlcurile, dar nici un ochi 
omenesc nu era în stare să le cuprindă, fiindcă, deşi 
mergeau destul de strâns, se înşiraseră pe câteva mile. 

Se bucură totuşi în inima lui şi, prefirând boabele 
aromitoare ale mătăniilor din lemn de santal, îşi înălţă ochii 


spre cer în semn de mulţumire că Allah îl făcuse stăpân 
peste atâtea noroade şi oşteni. 

Deodată, când capul coloanei aproape că pieri în 
depărtare, îşi întrerupse rugăciunea şi, întorcându-se către 
Cara Mustafa, rosti: 

— Am uitat, cine merge în frunte? 

— Lumină a raiului! răspunse Cara Mustafa - în frunte 
sunt lipcanii şi ceremişii conduşi de câinele tău Azja, 
feciorul lui Tuhai-bei... 

CAPITOLUL XIVI. 

DUPĂ CE ÎNTÂRZIASE MULIA VREME pe câmpul de la 
Kuczunkaury, fiul lui Tuhai-bei plecase într-adevăr în 
fruntea întregului puhoi turcesc spre hotarul Republicii. 

După înfrângerea grea pe care o suferiseră planurile lui şi 
el însuşi din pricina curajoasei Basia, se părea că steaua 
norocului îi zâmbeşte iarăşi. 

Rana i se vindecase. E adevărat că frumuseţea chipului îi 
pierise pentru totdeauna; un ochi i se scursese, nasul era 
zdrobit, iar faţa lui, care semăna altădată cu un cap de şoim 
se sluţise înfiorător. Dar tocmai spaima pe care o stârnea 
printre oameni îi câştigară şi mai mult respectul tătarilor 
sălbatici din Dobrogea. Vestea venirii lui la Adrianopol se 
răspândise în toată tabăra, iar isprăvile îi crescuseră în 
povestirea oamenilor, devenind vrednice de un uriaş. Se 
spunea că adusese pe toţi lipcanii şi ceremişii în slujba 
sultanului, că-i lovise pe leşii nepregătiţi ca nimeni altul, că 
arsese toate oraşele de pe şleaul Nistrului, nimicise 
garnizoanele şi luase prăzi însemnate. Cei care mergeau 
întâia dată asupra Lehistanului, cei care, venind din 
colţurile îndepărtate ale Răsăritului, nu cunoscuseră până 
acum armele leşeşti, cei cărora le bătea inima de spaimă la 
gândul că în curând vor fi nevoiţi să dea ochii cu acea 
înfricoşătoare călărime a necredincioşilor - vedeau în 
tânărul Azja pe luptătorul care ţinuse piept leşilor, care nu 
se temuse de ei, învingându-i chiar şi făcând astfel 
începutul fericit al războiului. Vederea „viteazului” le insufla 


curaj; iar pentru că Azja era fiul îngrozitorului Tuhai-bei, al 
cărui nume era cunoscut în tot Răsăritul, toţi ochii se 
îndreptau cu atât mai mult asupra lui. 

— L-au crescut leşii - se vorbea - dar el e fiul unui leu; i-a 
muşcat şi s-a întors în slujba padişahului. 

Până şi vizirul dorise să-l vadă, iar „viitorul soare al 
războiului”, tânărul caimacam Cara Mustafa, plăcându-i 
faima ostăşească şi luptătorii sălbatici, îl îndrăgise. Amândoi 
îl întrebaseră în amănunt despre Republică şi hatman, 
despre oştirea polonă şi despre Kamieniec şi se bucuraseră 
foarte de răspunsurile lui din care înțelegeau că războiul nu 
va fi prea greu, aducându-i sultanului o izbândă uşoară 
asupra leşilor, iar lui numele de „ghazi”, adică învingătorul. 
Aşa că, după aceea, Azja avusese de multe ori prilejul să 
cadă cu faţa la pământ înaintea vizirului, să stea lângă 
cortul caimacamului şi să primească daruri bogate de la 
amândoi: cămile, cai şi arme. 

Marele vizir îi dăruise un caftan de lame argintiu care îl 
înălţase în ochii tuturor lipcanilor şi ai ceremişilor. 
Kryczynski, Adurowicz, Morawski, Grocholski, Tworkowski, 
Aleksandrowicz, pe scurt, toţi rotmiştrii care trăiseră mai 
de mult în Republică şi o slujiseră, iar acum se întorseseră 
sub ascultarea sultanului, încuviinţaseră fără crâcnire 
conducerea vlăstarului lui Tuhai-bei, cinstind în el în 
aceeaşi măsură obârşia de cneaz şi pe luptătorul care 
primise un caftan. Ajunse astfel un mârzac însemnat şi 
peste două mii de oşteni, cu mult mai îndemânatici decât 
tătarii obişnuiţi, îi ascultau poruncile. Războiul care se 
apropia putea să-i dea prilejul mai mult decât altora să iasă 
în evidenţă; putea să-l ridice sus de tot, aducându-i 
dregătorii, faimă şi putere. 

Cu toate acestea, Azja purta otravă în suflet. Mai întâi se 
simţea umilit în mândria lui că tătarii nu preţuiau în ochii 
turcilor, mai ales în ai ienicerilor şi spahiilor, mai mult decât 
preţuiau câinii de hăituiala pentru vânători. 


El mai însemna ceva, dar tătarii erau socotiți călăreţi slabi. 
Turcul avea nevoie de ei, uneori se temea, dar în tabără îi 
dispreţuia. Văzând aceasta, Azja îşi despărţi lipcanii de 
grosul tătarilor, ca pe nişte oşteni mai buni, supărând astfel 
pe mârzacii din Dobrogea şi de la Bialogrâd şi neizbutind să 
convingă pe căpeteniile turcilor că lipcanii sunt într-adevăr 
mai acătării decât ceambulurile obişnuite. Pe de altă parte, 
crescut într-o ţară creştină, printre şleahtici şi cavaleri, nu 
se putea obişnui cu obiceiurile orientale, în Republică era 
doar un porucinic ca toţi ceilalţi, dar când se înfăţişa 
căpeteniilor mai mari şi chiar înaintea hatmanului, nu era 
nevoit să se umilească atâta, cum făcea acum de când era 
mârzac şi căpetenie peste toate pâlcurile de lipcani. Aici 
trebuia să se prosterne până la pământ în faţa vizirului, să 
bată temenele adânci în cortul caimacamului prieten, 
înaintea paşalelor, a ulemalelor şi a marelui agă al 
ienicerilor. Azja nu se putea obişnui cu toate acestea; nu 
uita că era vlăstarul unui viteaz, avea sufletul sălbatic şi 
mândru care ţintea să se înalțe în tării ca vulturii, de aceea 
era tare mâhnit. 

Cel mai mult suferea însă din pricina Basiei. Nu mai 
vorbim că un braţ slab de femeie îl doborâse de pe calpe el, 
care la Bractaw, la Kalnik şi în alte o sută de locuri îi 
chemase la luptă şi-i învinsese pe cei mai cutezători 
războinici zaporojeni, nu mai vorbim de ruşinea pe care o 
îndurase. El o îndrăgise însă peste măsură pe 
polcovniceasă, vrând s-o aibă în cortul său, să se uite la ea, 
s-o bată şi s-o sărute. Dacă l-ar fi rugat cineva să aleagă 
între a fi padişah cu jumătate de lume la picioare şi a o lua 
în braţe, a-i simţi lângă inimă căldura sângelui, răsuflarea 
pe faţă şi gura pe buzele lui - ar fi preferat-o pe ea în locul 
Ţarigradului, al Bosforului şi al numelui de calif. O dorea, 
pentru că o iubea; o dorea, pentru că o ura; o dorea cu atât 
mai mult, cu cât aparţinea altuia, cu atât mai mult, cu cât o 
ştia mai fără vină şi mai credincioasă, mai neîntinată. 
Adesea, când îşi amintea în cort că îi sărutase ochii o dată 


într-o râpă, după bătălia cu Azba-bei, iar lângă Raszkow o 
strânsese la pieptul lui, îl năpădeau pofte nebune. N-avea 
nici cea mai mică idee ce se întâmplase cu ea, dacă se 
întorsese la Chreptiow sau pierise pe drum. Câteodată se 
simţea uşurat la gândul că se prăpădise, alteori era copleşit 
de o jale adâncă. Erau clipe când se gândea că ar fi fost mai 
bine dacă nu încerca s-o răpească; era mai bine dacă nu 
ardea Raszkow şi nu venea aici; ar fi rămas lipcan la 
Chreptiw şi ar fi putut măcar să privească la ea. 

O avea, în schimb, pe nefericita Zosia Boska în cortul lui. 
Viaţa ei se scurgea într-o ascultare de roabă, în ruşine şi 
spaimă necontenită, fiindcă în sufletul lui Azja nu se afla pic 
de milă pentru ea. O chinuia numai pentru că nu era Basia. 
Avea într-adevăr dulceaţa şi farmecul unei flori de câmpie, 
era tânără şi frumoasă, aşa că se înfrupta din frumuseţea 
ei, dar din orice pricină o lovea cu piciorul ori îi biciuia cu 
gârbaciul trupul alb. Nici în iad n-ar fi trăit mai rău, fiindcă 
aici pierduse orice nădejde. Viaţa ei înflorise ca o primăvară 
la RaszkOw, încălzită de dragostea pentru tânărul 
Nowowiejski. Îl iubise din tot sufletul, iubise din toate 
puterile această fire vitează, nobilă şi cinstită, iar acum 
ajunsese jucăria şi roaba acestui chior înspăimântător; 
tremurând ca un câine bătut, era silită să se târască la 
picioarele lui, să-l privească în ochi, să vadă dacă mâna nu 
se întinde după biciul din vână de bou şi să-şi înăbuşe 
oftatul şi lacrimile. 

Ştia prea bine că nu are şi nu poate să aibă milă de ea; 
chiar dacă ar fi scăpat prin cine ştie ce minune din puterea 
lui, nu mai era Zosia de altădată, curată ca prima zăpadă, în 
stare să răsplătească iubirea cu inima-i feciorelnică. Totul 
trecuse fără putinţă de întoarcere. Deoarece nu-şi găsea 
nici o vină pentru umilinţa ruşinoasă în care trăia acum, 
dimpotrivă, fusese întotdeauna o jupâniţă fără pată, 
nevinovată ca un mieluşel, bună ca un porumbel, 
încrezătoare ca un copil, neprefăcută şi iubitoare - nu 
pricepea de ce i se întâmplă asemenea nedreptate care nu 


mai poate fi răsplătită în nici un fel, de ce s-a abătut asupră- 
i mânia năprasnică a lui Dumnezeu - şi zbuciumul acesta îi 
adâncea suferinţa şi deznădejdea. 

Aşa i se scurgeau zilele, săptămânile şi lunile. Azja sosise 
de cu iarnă pe câmpul de la Kuczunkaury, iar marşul către 
fruntariile Republicii începuse abia în iunie. Zosia petrecuse 
tot timpul acesta în ruşine, chinuri şi trudă. Fiindcă Azja, cu 
toată frumuseţea şi delicateţea ei, cu toate că o ţinea în 
cortul lui, nu numai că n-o iubea, dar mai degrabă o ura, 
pentru că nu era Basia, şi o socotea o roabă de rând, aşa că 
trebuia să muncească într-adevăr ca o roabă. Ea îi adăpa 
caii şi cămilele la râu, ea îi căra apă să se spele şi lemne de 
foc, ea îi aşternea blănurile pentru noapte şi-i făcea 
mâncare. În alte pâlcuri de oaste turcească, femeile nu 
îndrăzneau să iasă din corturi de frica ienicerilor sau din 
obişnuinţă, dar tabăra lipcanilor era ceva mai departe, iar 
obiceiul de a-şi ascunde femeile nu se înstăpânise printre ei, 
întrucât trăiseră în Republică, unde se învăţaseră cu alte 
deprinderi. Roabele oştenilor de rând, dacă avea vreunul, 
nu-şi ascundeau nici măcar faţa cu văluri. E adevărat că 
femeilor nu le era îngăduit să se depărteze de medeanul 
taberei lipcane, căci ar fi fost răpite, dar pe medean umblau 
încoace şi încolo fără primejdie, ocupându-se cu treburile 
gospodăreşti. 

Cu toată cazna, pentru Zosia era o adevărată fericire să se 
ducă după lemne sau la râu, să adape caii şi cămilele, 
întrucât, temându-se să plângă în cort, îşi dădea drumul 
lacrimilor pe drum. Odată, în timp ce aducea o legătură de 
vreascuri, se întâlnise cu mama ei, pe care Azja o dăruise 
lui Halim. Îşi căzuseră în braţe şi le despărţiseră cu forţa; 
chiar dacă pe urmă Azja o biciuise pe Zosia, lovind-o cu 
gârbaciul pe unde nimerea, întâlnirea îi mai ogoise rănile 
pe care le purta în suflet. Altă dată, în timp ce spăla 
batistele şi obielele lui Azja la vad, Zosia o văzu de departe 
pe Ewka gemând sub greutatea găleţilor cu apă. Se 
schimbase mult şi devenise greoaie, dar trăsăturile ei, deşi 


acoperite de văluri, îi aduseră aminte de Adam şi o durere 
atât de crâncenă îi sfâşie inima, încât o clipă i se făcu negru 
înaintea ochilor. Nu-şi spuseră nimic de frică. 

Spaima înăbuşi şi învinse curând toate celelalte 
simţăminte ale Zosiei, înlocuindu-i orice dorinţă, nădejde 
sau aducere aminte. Singurul ei gând era să nu fie biciuită. 
În locul ei, Basia l-ar fi ucis din prima zi pe Azja cu propriu-i 
jungher, fără să ţină seama de urmări, dar temătoarea 
Zosia, un copil încă, nu avea curajul Basiei. 

În cele din urmă, ajunse să socotească mană cerească 
rarele clipe când Azja, sub înrâurirea poftelor, îşi apropia 
faţa sluţită de gura ei. Când se afla în cort, nu-şi lua ochii de 
la stăpânul ei, străduindu-se să ghicească dacă era mânios 
sau nu, urmărindu-i mişcările şi dorind să-i preîntâmpine 
toate voile. 

Uneori se întâmpla să greşească şi când vedea colții lucind 
de sub mustață, ca bătrânului Tuhai-bei, se târa moartă de 
frică la picioarele lui, lipindu-şi buzele palide de încălţările 
lui, îmbrăţişându-i genunchii şi ţipând ca un copil îngrozit: 

— Azja, nu mă bate! iartă-mă, Azja, nu mă bate! 

Dar n-o ierta aproape niciodată, chinuind-o nu numai 
pentru că nu era Basia. Fusese cândva logodnica lui 
Nowowiejski. Azja avea un suflet neînfricat, dar între el şi 
Nowowiejski erau atâtea datorii neplătite, încât ori de câte 
ori se gândea la uriaşul acela cu inima încrâncenată de 
răzbunare, tânărul lipcan era cuprins de nelinişte. Avea să 
fie război şi era cu putinţă să se întâlnească. Azja nu putea 
să nu-şi închipuie o împrejurare de acest fel şi, pentru că 
asemenea gânduri îi treceau prin minte numai la vederea 
Zosiei, se răzbuna asupra ei, ca şi când ar fi vrut să scape 
de teamă cu ajutorul loviturilor de bici. 

În sfârşit, sosi clipa când sultanul dădu porunca de 
plecare. Fireşte, lipcanii şi după ei toţi tătarii din Dobrogea 
şi de la Biatogrod aveau să pornească în fruntea oştirii. Aşa 
hotărâseră sultanul, vizirul şi caimacamul. La început însă, 
până în Balcani, se ţinură laolaltă. Înaintarea era prea grea, 


fiindcă din pricina arşiţei mergeau numai noaptea, oprindu- 
se din popas în popas tot la şase ceasuri. Butoaie cu smoală 
ardeau pe marginea drumului, iar masalagiii îi luminau 
calea sultanului cu opaițe colorate. Furnicarul omenesc se 
scurgea ca un val peste întinderile nemărginite şi umplea 
văile ca un nor de lăcuste, acoperind munţi întregi. În urma 
oştenilor veneau carele de povară şi haremurile, urmate de 
nenumărate cirezi de vite. 

În mlaştinile dinaintea Balcanilor, caleaşca aurită şi 
purpurie a favoritei Kasseka se împotmoli atât de rău, încât 
nici cu douăzeci de bivoli nu fură în stare s-o scoată din 
noroi. „Stăpâne, e un semn rău pentru tine şi pentru toată 
oştirea!” îi spuse marele muftiu 148) sultanului. „Semn 
rău!” repetară dervişii pe jumătate nebuni. Astfel că 
sultanul se înspăimântă şi hotări să trimită înapoi toate 
femeile din tabără împreună cu frumoasa Kasseka. 

Porunca fu vestită întregii oştiri. Oştenii care n-aveau unde 
să-şi trimită roabele şi, iubindu-le, nu voiau să le vândă spre 
desfătarea altora, le uciseră. Altele fură cumpărate cu miile 
de negustorii din Caravanserai, pentru a fi vândute mai 
târziu în pieţele de la Stambul şi din celelalte oraşe din Asia 
Mică. 

Trei zile la rând tabăra se prefăcu într-un iarmaroc uriaş. 
Azja nu şovăi s-o pună în vânzare pe Zosia, care fu 
cumpărată îndată cu bani buni de un negustor de bacalii 
din Stambul pentru fiul său. 

Era un om cu inimă bună, fiindcă rugat cu lacrimi în ochi 
de Zosia, o cumpără şi pe mama ei de la Halim; adevărat, cu 
un preţ de nimic. A doua zi plecară amândouă la Stambul 
odată cu celelalte femei. Soarta Zosiei se îmbunătăţi aici 
simţitor. Noul stăpân o îndrăgi şi după câteva luni o ridică la 
rangul de soţie. Nu se mai despărţi niciodată de mama ei. 

Mulţi oameni, printre ei destul de multe femei, se 
întorceau în ţară adesea după o robie îndelungată. Mai mult 
ca sigur că se găsise cineva s-o caute şi pe Zosia cu ajutorul 
oamenilor şi al negustorilor greci sau prin slujitorii solilor 


Republicii, dar toate strădaniile rămăseseră zadarnice. Apoi 
căutările se întrerupseră deodată şi Zosia nu mai văzu 
niciodată meleagurile natale şi chipurile celor dragi. Trăi în 
harem până la moarte. 

CAPITOLUL XLVII. 

ÎNAINTE DE PLECAREA TURCILOR de la Adrianopol, în 
toate staniţele de pe malul Nistrului se iscă mare forfotă. 
Mai ales la Chreptiow, care se afla mai aproape de 
Kamieniec, veneau întruna gonacii hatmanului aducând 
felurite porunci pe care micul viteaz le îndeplinea singur, 
iar dacă nu-l priveau, le trimitea mai departe prin oameni 
siguri. Ca urmare a acestor porunci, garnizoana de la 
Chreptiow se micşoră simţitor. Jupân Motowidto plecase cu 
seimenii hăt! aproape de Humaf, ca să-l întărească pe 
Hanenko care, cu o mână de cazaci rămaşi credincioşi 
Republicii, se hărţuia cum putea cu Dorosz şi cu urdia de la 
Crim venită în ajutorul lui. Jupân Muszalski, arcaşul 
neîntrecut, jupân Snitko cu blazonul Luna tăinuită, jupân 
Nienaszyniec şi jupân Hromyka conduseseră steagul de 
elită şi dragonii lui Linkhauz la aşezarea de tristă amintire 
de la Batoh, unde se afla jupân Luzecki, care trebuia să 
supravegheze împreună cu Hanenka mişcările lui 
Doroszenko. Jupân Bogusz primise poruncă să rămână la 
Mohil6w până când va vedea ceambulurile cu ochiul liber. 
Îndrumările hatmanului îl căutaseră şi pe faimosul jupân 
Ruszczyc, pe care-l întrecea doar pan Wotodyjowski, dar 
jupân Ruszczyc plecase cu câteva zeci de oşteni în stepă şii 
se pierduse urma. Abia mai târziu auziră de el, când se 
răspândiră zvonuri ciudate cum că în jurul taberei lui 
Doroszefko şi al bulucurilor urdiei ar da târcoale un duh 
rău care răpeşte oştenii răzleţi şi cetele mai mici. Ghiciră 
îndată cu toţii că vrăjmaşul era hărțuit de jupân Ruszczyc, 
fiindcă afară de micul viteaz nu era nimeni în stare să-l 
zădărască în acest chip. 

Wotodyjowski, cum se ştie, avea să meargă la Kamieniec, 
deoarece acolo avea hatmanul nevoie de el, socotindu-l un 


oştean care va insufla curaj locuitorilor şi garnizoanei. 
Hatmanul era convins că cetatea va cădea, însă voia să 
reziste cât mai mult, până când Republica avea să-şi adune 
destule forţe ca să se apere. De aceea, îl trimitea aproape la 
moarte sigură pe cel mai destoinic şi mai iubit cavaler al 
Republicii. 

Îl trimitea la moarte pe cel mai vrednic oştean şi nu-i 
părea rău de el. Hatmanul gândise întotdeauna, cum avea 
să spună mai apoi lângă Viena, că jupâneasa lui Marte 
poate să nască oamenii, dar numai Marte îi pierde. El însuşi 
era gata să-şi dea viaţa şi socotea că asta este prima datorie 
a oşteanului, iar când prin moartea lui putea să aducă ţării 
servicii însemnate, atunci jertfa lui era cea mai mare 
răsplată. Hatmanul ştia că micul viteaz e de aceeaşi părere 
cu el. 

Şi pe urmă, nu era timpul să cruţe câte un oştean, când 
pieirea ameninţa bisericile, ţinuturile, Republica întreagă, 
când Răsăritul se ridicase cu putere nemaipomenită asupra 
Europei, vrând să cucerească toată creştinătatea care, 
apărată de pieptul Republicii, nu se gândea să-i vină în 
ajutor. Hatmanul voia deci ca cetatea de la Kamieniec să 
apere mai întâi Republica, iar aceasta, mai târziu, să apere 
restul lumii creştine. 

Câte nu s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi avut forţe destule, 
dacă n-ar fi slăbit-o samavolniciile de tot felul. Hatmanul 
însă n-avea nici măcar atâta oaste cât să-i ajungă pentru o 
luptă de hărţuială, ce să mai vorbim de un război adevărat. 
Dacă trimitea într-un loc câteva zeci de oşteni, se făcea 
îndată o spărtură prin care valul năvălitorilor putea să se 
reverse în voie. Străjile pe care sultanul le rânduia noaptea 
în tabăra lui erau mai numeroase decât steagurile 
hatmanului. Puhoiul se apropia din două părţi, de la Nipru 
şi dinspre Dunăre. Deoarece Dorosz, ajutat de urdia de la 
Crîm, era mai aproape şi începuse să treacă totul prin foc şi 
sabie, cele mai multe pâlcuri de oaste se îndreptaseră 


asupra lui, aşa că în cealaltă parte oştenii nu ajungeau nici 
pentru cercetare. 

În asemenea împrejurări grele, hatmanul îi scrise lui 
Woltodyjowski cuvintele scurte care urmează: „Mă gândeam 
să te trimit la Raszkow înaintea vrăjmaşului, dar mi-a fost 
teamă că, după ce urdia va trece prin cele şapte vaduri ale 
Nistrului şi va lua ţinutul în stăpânire, n-ai să izbuteşti să te 
mai întorci până la Kamieniec, unde e neapărată nevoie de 
tine. Abia ieri mi-am adus minte de Nowowiejski care e un 
oştean încercat şi hotărât şi pentru că omul la disperare e 
gata de orice, gândesc că mă va sluji cum nu se poate mai 
bine. Dacă poţi să-i trimiţi ceva călărime uşoară, trimite-i, 
iar el să plece cât mai departe şi să se arate pretutindeni, 
vestind numărul mare al oştilor noastre, iar când va vedea 
vrăjmaşul, să-l momească ici şi colo fără să se lase prins. Se 
cunoaşte pe unde va veni, dar dacă va băga de seamă ceva 
nou, să-ţi dea numaidecât de ştire, iar tu să repezi călăreţi 
la mine şi la Kamieniec. Nowowiejski să plece cât poate de 
repede, iar tu să fii gata să porneşti spre Kamieniec, dar să 
aştepţi până când vor sosi veşti din olatul moldav şi de la 
Nowowiejski.” 

Întrucât Nowowiejski se afla deocamdată la Mohil6w şi se 
spunea că avea să vină la Chrepti6w, micul viteaz îl înştiinţă 
să se grăbească, fiindcă la Chreptiow îl aşteaptă porunca 
hatmanului. 

Nowowiejski sosi a treia zi. Prietenii aproape nu-l mai 
recunoscură şi se gândiră că jupân Biatoglowski îl 
asemănase pe bună dreptate cu un schelet. Nu mai era 
zdrahonul dintr-o bucată, zgomotos, vesel, care odinioară 
se năpustea asupra duşmanului cu hohote de râs aidoma 
unui nechezat, rotindu-şi sabia cu avântul cu care se 
învârtesc aripile unei mori de vânt. Slăbise, îngălbenise şi 
se ogârjise, părând şi mai mare. Privea la oameni clipind din 
ochi, ca şi când nu şi-ar fi recunoscut nici pe cei mai buni 
prieteni; uneori era nevoie să-i repete de două ori acelaşi 
lucru, fiindcă nu înţelegea dintr-odată. Pesemne că prin 


vene îi curgea suferinţa în lac de sânge; se vedea cât de 
colo că erau câteva lucruri la care se străduia să nu se 
gândească, preferând să se arate nepăsător, ca să nu 
înnebunească. La drept vorbind, prin aceste locuri nu exista 
om, familie sau căpetenie care să nu fi fost loviți de 
nefericire prin braţul păgânului, care să nu plângă vreun 
cunoscut, prieten sau rudă apropiată. Asupra lui 
Nowowiejski se abătuse însă o grindină de nenorociri. Într- 
o singură zi îşi pierduse tatăl, sora şi logodnica pe care o 
îndrăgise cu toate puterile sufletului său viforos. Ar fi 
preferat ca sora şi jupâniţa aceea dulce şi iubită să fi murit, 
să fi pierit de jungher şi foc. Dar amândouă aveau o soartă 
la gândul căreia cele mai mari chinuri ale lui Nowowiejski 
nu mai însemnau nimic. Se silea să nu-şi aducă aminte de 
ele, simțind că asemenea gânduri sunt vecine cu nebunia, 
dar n-avea încotro, nu se putea stăpâni. 

De aceea, liniştea lui era doar aparentă. În sufletul lui nu 
sălăşluia resemnarea şi oricine ar fi înţeles de la prima 
vedere că sub această amorţeală se ascunde ceva 
ameninţător şi năprasnic care va răbufni odată şi atunci 
acest uriaş va făptui lucruri înfricoşătoare. Asemenea stihiei 
dezlănţuite. Toate acestea se citeau atât de limpede pe 
fruntea lui, încât până şi prietenii se apropiau de el cu 
anume teamă, ferindu-se să aducă vorba despre cele 
întâmplate. 

La Chreptiow vederea Basiei îi răscoli vechea durere; în 
timp ce-i săruta mâinile, începu să geamă ca un zimbru 
înjunghiat, sângele îi năvăli în ochi şi venele de la gât se 
umflară ca nişte frânghii. lar când Basia izbucni în lacrimi 
şi-i luă capul în mâini ca o mamă, îi căzu la picioare şi stătu 
aşa multă vreme. În schimb, când află porunca hatmanului, 
se învioră dintr-odată; o flacără de bucurie amenințătoare îi 
strălumina chipul şi zise: 

— Am să fac chiar mai mult decât atăt! 

— Dacă te întâlneşti cu câinele ăla turbat, trage-i o 
chelfăneală să te pomenească! se amestecă Zagtoba. 


La început, Nowowiejski nu răspunse nimic, se uită doar 
încurcat la jupân Zagtoba; deodată nebunia îi sticli în ochi, 
se ridică şi începu să se apropie de bătrânul şleahtic, ca şi 
când ar fi vrut să se arunce asupra lui. 

— Domnia Ta - spuse - poţi oare să mă crezi că eu nu i-am 
făcut nici un rău acestui om şi am fost totdeauna binevoitor 
cu el? 

— Cred, cred! răspunse în grabă jupân Zagtoba, 
retrăgându-se prevăzător în spatele micului cavaler. Aş 
merge şi eu cu tine, dar podagra mă muşcă de picioare. 

— Nowowiejski! întrebă micul viteaz - când vrei să 
porneşti? 

— La noapte. 

— Am să-ţi dau o sută de dragoni. Eu am să rămân aici cu 
o sută de pedestraşi. Hai pe medean. 

Şi ieşiră să dea poruncile de trebuinţă. 

În prag îi aştepta încordat ca o strună Zydor Lusnia. 
Vestea campaniei se răspândise pe medean, aşa că 
vagmistrul începu să-l roage pe polcovnic, în numele lui şi al 
tovarăşilor lui, să-i îngăduie să plece cu Nowowiejski. 

— Chiar aşa? vrei să mă părăseşti? se arătă mirat 
Wotodyjowski. 

— Jupâne polcovnic, noi am jurat să ne răzbunăm şi poate 
că va cădea în mâinile noastre! 

— Adevărat! Mi-a spus şi jupân Zagtoba - răspunse micul 
oştean. Lusnia se întoarse către Nowowiejski: 

— Jupâne porucinic! 

— Ce vrei? 

— Dacă punem laba pe el, vreau să-i plătesc eu cu vârf şi 
îndesat... 

Pe faţa mazurianului se întipări o înverşunare de-a dreptul 
animalică, încât Nowowiejski se înclină îndată înaintea lui 
Wotodyjowski şi-l rugă: 

— Înălţimea Ta, dă-mi-l pe omul acesta! 

Wotodyjowski nici nu se gândea să se împotrivească şi în 
aceeaşi seară, înainte de lăsarea întunericului, o sută de cai 


porniră la drum cu Nowowiejski în frunte. 

Merseră pe şleaul cunoscut până la Mohil6w şi Jampol. La 
Jampol se întâlniră cu vechea garnizoană de la Raszk6w, din 
care două sute de oameni se alăturară lui Nowowiejski din 
porunca hatmanului, iar restul sub conducerea lui jupân 
Biatoglowski aveau să se ducă la Mohil6w, unde se afla 
jupân Bogusz. 

Nowowiejski se îndreptă în jos, spre Raszkow. 

Împrejurimile erau cu totul pustii; târguşorul se prefăcuse 
într-o grămadă de cenuşă pe care vânturile o împrăştiaseră 
în cele patru colţuri ale lumii, iar puţinii locuitori care 
scăpaseră cu viaţă fugiseră şi ei dinaintea furtunii ce se 
apropia. Era începutul lui mai şi urdia dobrogeană putea să 
se ivească în fiecare clipă prin acele locuri, aşa că era 
primejdios să mai întârzie. 

Urdiile stăteau încă alături de turci pe câmpul de la 
Kuczunkaury, dar locuitorii de prin aşezările de la Raszkow 
n-aveau de unde să ştie, aşa că toţi câţi mai rămăseseră 
după măcelul din urmă plecaseră mai devreme încotro 
văzuseră cu ochii. 

Pe drum, Lusnia se gândea la tot felul de planuri şi de 
şiretlicuri pe care, după credinţa lui, trebuia să le urmeze 
Nowowiejski, dacă voia să-l surprindă pe vrăjmaş. 
Asemenea gânduri le împărtăşea bucuros celorlalţi oşteni. 

— Voi aveţi capete de cai - le spunea - voi nu vă pricepeţi 
la astfel de lucruri, dar eu sunt vulpe bătrână. Mergem la 
Raszkow, ne pitim prin ascunzătorile de acolo şi aşteptăm. 
Când o să ajungă urdia la vad, o să treacă mai întâi cete mai 
mici, cum au ei obiceiul să facă, iar bulucurile o să stea să 
aştepte până când primesc veste că drumul e slobod. Abia 
atunci o să ne arătăm noi şi o să-i gonim până hăt! la 
Kamieniec. 

— Păi aşa nu mai punem noi mâna pe câinele ăla! băgă de 
seamă un oştean. 

— Tacă-ţi fleanca! răspunse Lusnia. Cine-o să meargă 
înainte, dacă nu lipcanii...? 


Într-adevăr, prevederile vagmistrului păreau să se 
împlinească. Când ajunse la Raszkow, Nowowiejski lăsă 
oştenii să se odihnească. Toţi erau siguri că după aceea se 
vor îndrepta spre peşterile care împânzeau împrejurimile, 
unde se vor ascunde până la sosirea primelor cete 
duşmane. 

A doua zi însă, căpetenia conduse steagul dincolo de 
Raszkow. 

„Ne ducem oare până la Jahorlik?” se întrebă vagmistrul. 

Dincolo de Raszkow se apropiară de râu, iar după câtva 
timp se opriră la un loc de trecere căruia i se spunea „Vadul 
sângeros”...Fără o vorbă, Nowowiejski îmboldi calul să intre 
în apă şi porni spre malul celălalt. 

Ostenii începură să privească uimiţi unii la alţii. 

— Cum aşa? ne ducem în ţara turcului? se întrebau. Dar 
aceştia nu erau şleahtici înfumuraţi, gata oricând să se tot 
sfătuiască şi să se împotrivească, ci oşteni de rând învăţaţi 
în staniţă să asculte fără crâcnire, aşa că după Nowowiejski 
intră în apă primul rând, apoi al doilea şi al treilea... Nici 
urmă de şovâială. Se mirau că numai cu trei sute de cai 
intrau în împărăţia sultanului pe care nu-l putea învinge 
toată lumea, dar mergeau înainte. 

În curând apa trecu de şoldurile cailor, astfel că încetară 
să se mai mire, având grijă să nu se ude desagii cu hrana 
lor şi a cailor. 

Abia când ajunseră pe malul celălalt începură iarăşi să se 
uite unii la alţii. 

— O, Doamne! suntem pe tărâmul moldav! spuseră în 
şoaptă. 

Şi câte unul se uita înapoi, la Nistrul care strălucea în 
lumina amurgului ca o panglică aurie tivită cu purpură. 
Stâncile de pe mal, pline de grote adânci, erau şi ele 
scăldate în potopul de raze. Se înălţau ca un zid care 
despărţea această mână de oameni de ţara-mamă. Pentru 
mulţi dintre ei avea să fie despărţirea din urmă. 


Lusnia se gândi că poate căpetenia înnebunise, dar treaba 
căpeteniei era să poruncească, iar a lui să asculte. 

În acest timp, caii care ieşiseră din apă începură să sforăie 
cumplit. 

— Sănătate! sănătate! răsunară glasurile oştenilor. 

Era un semn bun şi le mai veni inima la loc. 

— Înainte! porunci Nowowiejski. 

Steagul porni spre soare-apune, spre furnicarul de mii de 
oameni, spre noroadele care tăbărâseră la Kuczunkaury. 

CAPITOLUL XLVIII. 

TRECEREA NISTRULUI DE CĂTRE NOWOWIEJSKI şi 
marşul lui cu trei sute de săbii împotriva puterii sultanului, 
care număra sute de mii de luptători, erau fapte pe care un 
nepriceput în ale războiului putea să le socotească nebunie 
curată. Nu era însă decât o campanie îndrăzneață care 
avea toţi sorții de izbândă. 

Oştenii din acele vremuri porneau nu o dată împotriva 
unor ceambuluri de o sută de ori mai numeroase; înaintau 
până sub nasul lor, apoi se lăsau urmăriţi, aşteptând clipa 
potrivită să atace la rândul lor. Făceau şi ei cum face lupul 
gonit de haita de câini, care se întoarce şi hărtăneşte pe 
dulăul ce se încumetă să-l încolţească de-aproape. Vânatul 
se prefăcea într-o clipă în vânător; fugea, se ascundea, se 
făcea una cu pământul, dar gonit, gonea şi el, lovind pe 
neaşteptate şi muşcând de moarte. Acesta era felul de luptă 
al tătarilor, în care potrivnicii se întreceau în viclenie, 
capcane şi hărţuială. Cel mai priceput în astfel de încăierări 
se dovedise pan Wolodyjowski, după care venea jupân 
Ruszczyc, apoi jupân Piwo şi jupân Motowidto, dar şi 
Nowowiejski, luptând de copil prin stepă, se număra printre 
cei mai buni, de aceea era lesne de presupus că, apărând în 
preajma urdiei, nu se va lăsa prins. 

Cutezanţa lui putea să izbutească şi pentru că dincolo de 
Nistru se întindeau ţinuturi pustii, în care nu era prea greu 
să se ascundă. Din loc în loc, pe malul apelor se înălţau 
aşezări omeneşti, dar locuitorii erau prea puţini. Aproape 


de mal ţinutul era deluros şi stâncos, iar mai încolo se 
întindeau stepa şi pădurile, în care rătăceau ciopoare mari 
de animale, de la bivolii sălbăticiţi până la elani, căprioare şi 
porci mistreți. Deoarece sultanul dorise ca înainte de a 
porni la drum să-şi simtă puterea şi să-şi socotească forţele, 
urdiile de la Biatogrod, care trăiau pe malul de jos al 
Nistrului, şi cele din Dobrogea plecaseră din porunca 
padişahului hăt! dincolo de Balcani, urmate de călăraşii 
moldavi, aşa că locurile deveniseră şi mai pustii şi puteai să 
mergi săptămâni întregi fără să te vadă nimeni. 

În schimb, jupân Nowowiejski cunoştea prea bine 
deprinderile tătarilor, ca să nu ştie că, după ce 
ceambulurile aveau să treacă hotarul Republicii, vor înainta 
cu multă prevedere, adulmecând cu luare-aminte în toate 
părţile; aici însă, în ţara lor, se vor revărsa ca apa, fără să 
ţină seamă de nimic. Aşa şi era, tătarii s-ar fi aşteptat să se 
întâlnească mai degrabă cu moartea, decât să nimerească 
aici, în locurile lor de baştină, peste oştenii acelei Republici 
care nu era în stare să-şi apere propriile fruntarii. 

Jupân Nowowiejski îşi făcuse socoteala că duşmanul va 
rămâne de-a dreptul uluit la vederea steagului său şi în 
acest fel foloasele erau mai mari decât şi le închipuise 
hatmanul; pe de altă parte, s-ar fi putut să-i nimicească pe 
lipcani şi pe Azja. Tânărul porucinic ghicise lesne că lipcanii 
şi ceremişii, ca unii care cunoşteau ţara, vor porni în 
fruntea oştirii şi pe această împrejurare se întemeia toată 
nădejdea lui. Să lovească pe neaşteptate şi să-l prindă pe 
Azja, să-şi scape poate sora şi pe Zosia, să le smulgă din 
robie, să se răzbune, apoi el însuşi să piară în luptă - iată 
tot ce dorea sufletul sfâşiat al lui Nowowiejski. 

Sub înrâurirea acestor gânduri şi nădejdi, Nowowiejski se 
scutură din amorţeală şi se învioră. Înaintarea pe drumuri 
necunoscute, greutăţile mari, şuierul vântului de stepă şi 
primejdiile acestei întreprinderi curajoase îi redară 
sănătatea şi puterea de altădată. Luptătorul învinse în el pe 
îndrăgostitul nefericit. Dacă mai înainte n-avea timp decât 


pentru amintiri şi chinuri, acum trebuia să se gândească 
toată ziua cum să se apropie de vrăjmaş şi să-l sfârtece. 

După ce trecură Nistrul, apucară pieziş spre Prut în jos, 
afundându-se adesea în timpul zilei prin păduri şi 
stufărişuri; noaptea făceau marşuri repezi şi furişate. 
Ţinutul, locuit în acele vremuri mai mult de nomazi, era 
pustiu în cea mai mare parte, întâlneau foarte rar lanuri de 
porumb în jurul locuinţelor. 

Mergând pe ascuns, se străduiau să ocolească aşezările, 
ogrăzile mai mari, dar se apropiau cu îndrăzneală de cele 
mici, alcătuite din una, două, trei sau mai multe colibe, 
ştiind că nici unuia dintre locuitori nu i-ar trece prin cap să 
fugă spre Bugeac şi să-i prevină pe tătarii de acolo. Lusnia 
avea grijă să nu se întâmple una ca asta, dar curând lăsă 
baltă şi această măsură de prevedere, întrucât se convinse 
că puţinii locuitori, deşi supuşi ai sultanului, aşteptau şi ei 
îngroziţi sosirea oştilor padişahului. În al doilea rând, n- 
aveau nici cea mai mică idee cine erau, luându-i drept un 
steag de călăraşi care grăbeau în urma celorlalţi la porunca 
sultanului. De aceea, nu se împotriveau să le dea turte de 
mălai şi carne de bivol afumată. Fiecare îşi avea turma lui 
de oi, cireada de bivoli şi tabunul de cai ascunşi pe malul 
apelor. Unde şi unde întâlneau cârduri mari de bivoli pe 
jumătate sălbăticiţi, păziţi de zece-cincisprezece văcari. 
Aceştia trăiau în stepă, în corturi, rămânând într-un loc 
până când vitele păşteau toată iarba. Adesea văcarii se 
arătau a fi tătari bătrâni şi Nowowiejski îi înconjura cu atâta 
grijă, de parcă era vorba de un ceambul întreg; nu lăsa nici 
unul în viaţă, ca să nu repeadă veste spre Bugeac de 
venirea lui. După ce-i întreba de drumuri, poruncea să-i taie 
fără milă, ca să nu rămână nici picior viu. Apoi lua atâţia 
bivoli câţi îi trebuiau şi pleca mai departe. 

Pe măsură ce înaintau spre miazăzi, turmele se îndeseau, 
fiind păzite aproape numai de tătari în grupuri destul de 
mari. În două săptămâni Nowowiejski înconjură şi nimici 
trei cete de ciobani alcătuite fiecare din câteva zeci de 


oameni. Dragonii le luară cojoacele pline de păduchi şi, 
curăţându-le la foc, se îmbrăcară în ele, ca să semene cu 
văcarii şi ciobanii „sălbatici”...În săptămâna a doua toţi erau 
îmbrăcaţi tătăreşte şi arătau ca un ceambul sadea. Le 
rămăseseră numai armele călărimii regulate, pieptarele 
păstrându-le în desagi, ca să se schimbe la întoarcere. De 
aproape puteau fi recunoscuţi după mustăţile cânepii 
mazuriene şi după ochii albaştri, dar de departe cea mai 
ageră privire se putea înşela, mai ales că mânau înaintea 
lor şi vitele trebuitoare pentru hrană. 

Se apropiată de Prut şi o luară în jos pe malul stâng, 
Deoarece drumul Kuczmanului era prea pustiit, era uşor de 
presupus că oştile sultanului şi înaintea lor urdiile vor veni 
pe la Fălciu4(149), Huşi, Cotu Morii( 150) şi abia după 
aceea pe drumul moldav, cotind spre Nistru, sau mergând 
drept în sus prin toată Basarabia, ca să treacă hotarele 
Republicii pe la Uszyca. Nowowiejski era atât de sigur că 
aşa avea să se întâmple, încât înainta tot mai încet, fără să 
cruţe timpul, dar tot mai prevăzător, ca să nu se izbească 
pe neaşteptate de ceambuluri. După ce pătrunse în furca 
alcătuită de râuleţele Sărata şi Tecuci(151)Y, zăbovi aici mai 
multă vreme ca să lase caii şi oamenii să se odihnească şi să 
aştepte în acest loc ferit cetele din fruntea urdiei. 

Locul era într-adevăr ferit şi bine ales, fiindcă amândouă, 
malurile râuleţului şi partea cuprinsă între ele erau 
acoperite cu lăstăriş de corn şi de sânger. Păduricea se 
întindea cât cuprindeai cu ochii, formând pe alocuri hăţişuri 
de nepătruns sau pâlcuri de tufe între care înnegreau 
poieni tocmai potrivite pentru un medean de tabără. La 
această vreme copacii şi tufişurile îşi scuturaseră floarea, 
dar la începutul primăverii trebuie să fi alcătuit o adevărată 
mare de flori galbene şi albe. În pădurice nici urmă de 
aşezare omenească, în schimb, peste tot mişunau animalele 
sălbatice: elani, căprioare, iepuri şi păsăret. Ici şi colo, pe 
malurile pâraielor, oştenii descoperiră şi urme de urşi. La 
vreo două zile după venirea steagului, unul dintre ei ucise 


câteva oi, drept care Lusnia îşi făgădui să-l vâneze. 
Deoarece Nowowiejski, vrând să rămână ascuns, nu le 
îngăduia să se folosească de muschete, oştenii porniră 
asupra hoţului cu sulițe şi topoare. 

Mai târziu, pe malul apei, găsiră şi urme vechi de foc, 
pesemne de anul trecut. Se vede că din când în când 
treceau pe aici nomazii cu turmele sau tătarii veneau să 
taie lăstarii de corn pentru codiriştile bicelor de luptă. Cu 
toată strădania lor, nu descoperiră picior de om prin 
împrejurimi. 

Nowowiejski hotări să nu meargă mai departe şi să 
aştepte aici până când aveau să sosească oştile turceşti. 

Prin urmare, curăţiră locul pentru medean, ridicară colibe 
şi aşteptarea începu. La marginile pădurii puseră oameni 
de strajă: unii priveau ziua şi noaptea spre Bugeac, alţii pe 
Prut, către Fălciu. Nowowiejski ştia că va afla de apropierea 
oştirii după anumite semne, dar trimitea şi podghiazuri mici 
în cercetare, în fruntea cărora mergea chiar el de cele mai 
multe ori. Vremea frumoasă era cum nu se poate mai 
potrivită pentru popasul în acest ţinut uscat. Zilele erau 
fierbinţi, dar oamenii puteau să scape lesne de arşiţă în 
umbra desişurilor, nopţile - senine, liniştite, cu lună, în 
timpul cărora tufişurile răsunau de trilurile privighetorilor. 
Nowowiejski suferea cel mai mult în timpul acestor nopţi, 
pentru că, neputând să doarmă, îşi aducea aminte de 
fericirea trecută şi de nenorocirea de acum. 

Trăia numai cu gândul că atunci când îşi va sătura inima 
de răzbunare va fi fericit şi se va linişti. Între timp, se 
apropia vremea când avea să se răzbune sau să piară. 

Săptămânile se scurgeau una după alta; oamenii se 
gospodăreau cum puteau în aceste pustietăţi şi vegheau. În 
acest răstimp, cunoscură toate şleaurile, râpele, pajiştile, 
râurile şi pâraiele, mai prinseră câteva cirezi, tăiară câteva 
cete mici de nomazi, pândind întruna în aceste hăţişuri, 
cum îşi pândeşte fiara prada. În cele din urmă, clipa mult 
aşteptată sosi. 


Într-o dimineaţă zăriră cârduri mari de păsări înaintând 
pe cer şi pe pământ. Dropii, potârnichi albe şi prepeliţe cu 
picioare albăstrui se apropiau prin iarbă de lăstăriş, iar pe 
sus zburau corbi, ciori şi chiar păsări de baltă, speriate 
pesemne de pe malurile Dunării sau din mocirlele 
dobrogene. La vederea lor, dragonii se uitară unii la alţii şi 
cuvintele: „Vin! vin!” zburară din gură în gură. Chipurile se 
înviorară numaidecât, mustăţile începură să se mişte, ochii 
să strălucească; în această înviorare nu era nici urmă de 
teamă, toţi erau oameni care-şi petrecuseră viaţa în astfel 
de împrejurări. Simţeau numai ce simt câinii, de vânătoare 
când adulmecă fiara. Focurile fură stinse cu apă, pentru ca 
fumul să nu trădeze prezenţa oamenilor în desişuri, caii 
înşeuaţi şi tot steagul aşteptă gata de drum. 

Trebuia să chibzuiască astfel timpul, încât să năvălească 
asupra vrăjmaşului în clipa când acesta avea să se oprească 
pentru odihnă. Nowowiejski înţelegea prea bine că oştile 
sultanului nu mărşăluiau prea înghesuite, cu atât mai mult 
cu cât se aflau încă în ţara lor, unde nu se aşteptau la nici o 
primejdie. Mai ştia că străjile merg întotdeauna cu vreo 
milă-două înaintea grosului armiei, aşa că socotea pe drept 
cuvânt că lipcanii vor sosi cei dintâi. 

O vreme stătu în cumpănă dacă să le iasă în întâmpinare 
pe drumurile tăinuite pe care acum le cunoştea atât de 
bine, sau să-i aştepte în hăţişurile de corn. Alese calea din 
urmă, fiindcă aici putea oricând să-i lovească pe 
neaşteptate. Se scurse încă o zi, apoi noaptea în timpul 
căreia nu numai păsările, ci şi fiarele se apropiară în 
cârduri mari de tufărişuri. În dimineaţa următoare putură 
să vadă duşmanul cu ochiul liber. 

Spre miazăzi, dincolo de marginea păduricii de corn se 
întindea un câmp oblu, pe alocuri deluros, care se pierdea 
hăt! în zare. Vrăjmaşul se ivi mai întâi pe acest câmp 
înaintând destul de repede spre Tecuci. Dragonii priveau 
din desiş la masa aceea negricioasă care aci pierea din ochi, 


acoperită de cocoaşele colinelor, aci se arăta în toată 
lărgimea ei. 

Lusnia, care avea o privire neobişnuit de ageră, cercetă o 
vreme cu luare-aminte pâlcurile care se apropiau, apoi veni 
la Nowowiejski. 

— Jupâne porucinic! spuse. Oameni sunt puţini, mână caii 
la păşune. 

Nowowiejski se convinse curând că Lusnia avea dreptate 
şi faţa i se lumină de bucurie. 

— Asta înseamnă că au poposit la vreo milă, o milă şi 
jumătate de pădure! zise. 

— Întocmai - răspunse Lusnia. Se vede că merg numai 
noaptea, ca să nu sufere din pricina căldurii, iar ziua se 
odihnesc, trimiţându-şi caii la păscut până seara. 

— Sunt mulţi oameni de pază la cai? 

Lusnia ieşi iarăşi la marginea lăstărişului şi de astă dată 
întârzie mai mult. În sfârşit, se întoarse şi spuse: 

— Să tot fie vreo mie cinci sute de cai, pe care-i păzesc ca 
la douăzeci şi cinci de oameni. Sunt la ei acasă şi nu se tem 
de nimic, aşa că şi străjile sunt puţine. 

— Ai putut să recunoşti oamenii? 

— Sunt încă prea departe, dar sunt lipcani, înălţimea Ta! 
sunt ca şi ai noştri...! 

— Adevărat! întări Nowowiejski. 

Era sigur că nu-i va scăpa nici unul. Pentru un hărţaş ca el 
şi pentru nişte oşteni ca cei pe care-i conducea nu era o 
treabă prea grea. 

În acest timp, herghelegiii mânau caii tot mai aproape de 
pădurea de corn. Lusnia ieşi încă o dată la margine şi, când 
reveni, faţa îi strălucea de bucurie şi cruzime. 

— Înălţimea Ta, sunt lipcani, e sigur! şopti. 

Nowowiejski ţipă ca un erete şi steagul de dragoni se 
retrase în adâncul lăstărişului. Aici se despărţiră în două 
cete, din care una dispăru îndată în trecătoare, ca să apară 
din nou în spatele hergheliei şi al lipcanilor, iar cealaltă se 
rândui într-o jumătate de cerc şi aşteptă. 


Totul se petrecu într-o linişte deplină, urechea cea mai 
ageră n-ar fi prins nici cel mai mic zgomot; săbiile şi pintenii 
nu zăngăniră, nici un cal nu necheză; iarba deasă care 
creştea în pădurice înăbuşea tropotul copitelor. Parcă până 
şi caii pricepeau că izbânda năvalei atârna de tăcere; nu 
era prima dată când îndeplineau asemenea slujbă. Din 
trecătoare şi din hăţişuri se auzeau doar ţipetele de erete, 
tot mai încet şi tot mai rar. 

Herghelia lipcanilor se opri la marginea lăstarului şi se 
împrăştie pe câmp în cârduri mai mici sau mai mari. 
Nowowiejski se afla acum aici şi urmărea toate mişcările 
herghelegiilor. Era înainte de amiază, soarele urcase sus pe 
bolta senină şi dogorea pământul. Caii începură să se 
tăvălească, apoi se apropiară de tufe. Herghelegiii veniră şi 
ei la marginea pădurii, descălecară de pe cai şi-i priponiră, 
apoi căutând umbra şi răcoarea, intrară în desiş şi se opriră 
sub o tufă mai mare să se odihnească. 

Curând răbufni flacăra focului, iar când vreascurile uscate 
se prefăcură în tăciuni şi cenuşă, herghelegiii puseră pe jar 
o jumătate de mânz şi se aşezară mai la o parte din cauza 
căldurii. 

Câţiva se întinseră pe iarbă, alţii sporovăiau şezând 
turceşte; unul începu să cânte din fluier. În hăţiş domnea o 
linişte deplină, doar din când în când ţipa câte un erete. 

Mirosul de carne arsă vesti, în sfârşit, că friptura era gata 
şi doi dintre ei o scoaseră din foc şi o aduseră sub tufa 
umbroasă. Aici se aşezară cu toţii împrejur şi, tăind cu 
cuţitele bucăţi mari, înfulecau cu lăcomie sălbatică hălci pe 
jumătate crude, din care sângele li se scurgea printre 
degete şi pe bărbi. 

După aceea sorbiră îndelung lapte acru de iapă din 
burdufuri şi îşi simţiră burţile sătule. Mai tăifăsuiră un 
răstimp, apoi capetele şi mădularele li se îngreuiară. 

Se făcuse amiază. Din cer se revărsă peste pământ o arşiţă 
grozavă. În pădurice iarba se împestriţa de pete de lumină 


tremurătoare, formate de razele soarelui care răzbăteau 
prin desiş. Totul tăcu, încetară până şi ţipetele ereţilor. 

Câţiva lipcani se sculară şi se duseră la marginea tufelor 
ca să se uite la cai, iar ceilalţi se întinseră pe jos şi în curând 
îi cuprinse somnul. 

Se vede însă că după atâta mâncare şi băutură somnul nu 
le era prea uşor; în răstimpuri câte unul gemea adânc, altul 
îşi deschidea o clipă pleoapele şi repeta: 

— Allah, Bismilallah! 

Deodată, dinspre marginea lăstarului se auzi un zgomot 
înăbuşit, dar înfiorător, aducând cu hârâitul scurt al unui 
om sugrumat, care nu mai are timp să urle. Fie că urechile 
herghelegiilor erau foarte agere, fie că instinctul îi preveni 
de primejdie, fie în sfârşit, că simţiră atingerea de gheaţă a 
morţii, destul că se treziră cu toţii şi zvâcniră în picioare. 

— Ce-a fost asta? Unde sunt cei de la cai? începură să se 
întrebe unii pe alţii. 

Atunci din tufişul de corn răsună un glas polonez: 

— Cei de la cai nu se mai întorc! 

În aceeaşi clipă o sută cincizeci de cai făcură cerc în jurul 
herghelegiilor înfricoşaţi atât de tare, încât strigătul le muri 
pe buze. Puţini apucară să pună mâna pe hangere. Cercul 
atacatorilor se revărsă peste ei şi-i acoperi cu totul. Tufişul 
se cutremura de năvala trupurilor omeneşti care se 
vânzoleau în neorânduială. Se auziră şuierături ascuţite, 
gâfâieturi, câte un geamăt sau o hârâitură, dar totul nu 
dură decât o clipită. Apoi se aşternu liniştea. 

— Câţi sunt vii? întrebă un glas dintre atacatori. 

— Cinci, jupâne porucinic. 

— Cercetaţi trupurile, să nu se prefacă vreunul, iar pentru 
mai multă siguranţă tăiaţi-le beregata şi aduceţi prinşii la 
foc. 

Porunca fu îndeplinită numaidecât. Trupurile fură ţintuite 
de pământ cu propriile junghere, iar prinşii, după ce li se 
legară picioarele de ciomege, fură aşezaţi în jurul focului pe 


care Lusnia îl scormoni până când scoase deasupra cărbunii 
acoperiţi de cenuşă. 

Prinşii se uitau cu ochii rătăciţi la aceste pregătiri şi la 
Lusnia. Printre ei se găseau trei lipcani de la Chreptiow, 
care-l cunoşteau prea bine pe vagmistru. Acesta îi 
recunoscu şi el şi le spuse: 

— Ei, frăţiorilor! acuma va trebui să cântaţi, că altfel vă 
duceţi pe lumea cealaltă cu tălpile prăjite. N-o să mă 
zgârcesc eu la cărbuni când e vorba de nişte cunoştinţe 
vechi! 

Spunând acestea, mai aruncă pe foc câteva vreascuri 
uscate, care se aprinseră îndată cu vâlvătaia mare. 

Veni însă Nowowiejski şi începu să-i cerceteze. Din 
mărturisirile prinşilor se arătă ceea ce ghicise în parte şi 
tânărul porucinic. 

Lipcanii şi ceremişii mergeau în frunte, înaintea urdiei şi 
oştilor sultanului. Îi conducea Azja, fiul lui Tuhai-bei care 
avea în subordine toate pâlcurile. Din cauza arşiţei, 
întreaga oştire înainta numai noaptea, ca şi ei, iar ziua îşi 
trimiteau caii la păscut. Nu se fereau, pentru că nici prin 
gând nu le trecea că i-ar putea ataca cineva chiar în 
apropierea Nistrului, necum aici lângă Prut, nu departe de 
meleagurile urdiei. Aşa că mergeau în largul lor cu 
hergheliile de cai şi cămilele care duceau corturile 
căpeteniilor. Cortul mârzacului Azja era uşor de recunoscut, 
fiindcă avea în vârf un tui, iar pâlcurile îşi înfigeau flamurile 
alături în timpul popasului. Pâlcul lipcan se afla la depărtare 
de aproape o milă; era alcătuit din vreo două mii de oameni, 
dar o parte dintre ei rămăseseră cu urdia de la Biatogrâd, 
care venea la o milă în urma ceambulului lipcan. 

Nowowiejski îi mai întrebă de drumurile pe care se putea 
ajunge mai bine la locul de popas, care era aşezarea 
corturilor şi, în cele din urmă, de ceea ce îl interesa 
îndeosebi. 

— Sunt şi niscaiva femei în cort? 


Lipcanii începură să tremure pentru viaţa lor. Cei care 
slujiseră mai demult la Chreptiow ştiau prea bine că 
Nowowiejski era fratele uneia din acele femei şi logodnicul 
alteia, aşa că înţeleseră pe dată că va fi cuprins de turbare 
când va afla întregul adevăr. 

Furia lui putea să se abată în primul rând asupra lor, de 
aceea şovăiră, dar Lusnia spuse numaidecât: 

— Înălţimea Ta, să le încălzim tălpile câinilor şi or să 
vorbească. 

— Pune-le picioarele pe cărbuni! porunci Nowowiejski. 

— Îndurare! strigă Eliaszewicz, un lipcan bătrân de la 
Chreptiow - am să spun tot ce mi-au văzut ochii. 

Lusnia privi spre porucinic să vadă dacă nu trebuie să 
îndeplinească porunca, cu toată făgăduiala lipcanului, dar 
acesta dădu din mână şi-i zise lui Eliaszewicz: 

— Spune, ce-ai văzut? 

— Stăpâne, noi n-avem nici o vină - răspunse Eliaszewicz - 
noi am făcut ce ni s-a poruncit. Mârzacul nostru a dăruit-o 
pe sora Luminăţiei Voastre lui Adurowicz, care a ţinut-o în 
cortul lui. Am văzut-o la Kuczunkaury cum căra apă cu 
găleţile şi i-am ajutat de multe ori, că era gravidă... 

— Vai mie! şopti Nowowiejski. 

— Iar pe a doua jupâniţă, mârzacul nostru a oprit-o în 
cortul lui. Pe ea n-am văzut-o de prea multe ori, dar o dată 
am auzit cum ţipa, pentru că deşi se desfăta cu ea, o biciuia 
în fiecare zi cu gârbaciul şi o îmbrâncea cu piciorul... 

Buzele lui Nowowiejski păliră şi începură să tremure. 
Eliaszewicz abia auzi întrebarea: 

— Şi unde sunt acum? 

— Au fost vândute şi au plecat la Stambul. 

— Cui? 

— Mai mult ca sigur că nici mârzacul nu ştie. A ieşit 
poruncă de la padişah să plece toate nevestele din tabără. 
Le-au vândut toţi, aşa că şi mârzacul a făcut la fel. 

Cercetarea luă sfârşit şi în jurul focului se înstăpâni 
liniştea. De la un timp se ridicase un vânt cald dinspre 


miazăzi şi cutremura lăstarul de corn, care foşnea tot mai 
tare. Văzduhul devenise înăbuşitor, la marginea zării se 
arătau câţiva nori întunecaţi la mijloc şi tiviţi cu o lumină 
arămie. 

Nowowiejski plecă de lângă foc, mergând ca un om cu 
mintea rătăcită, care nu-şi dă seama încotro se duce. În cele 
din urmă, se prăvăli cu faţa la pământ şi începu să-l zgârie 
cu unghiile, apoi să-şi muşte mâinile şi să hârâie, ca şi când 
ar fi fost pe moarte. Spasmele îi cutremurau trupul uriaş; 
zăcu aşa ceasuri în şir. Dragonii priveau la el de departe, 
dar nici Lusnia nu cuteza să se apropie. 

În schimb, socotind că porucinicul nu se va mânia că nu-i 
cruţă pe lipcani, sângerosul vagmistru, dintr-o cruzime 
înnăscută, le astupă gurile cu iarbă, ca să nu ţipe, şi-i 
înjunghie ca pe nişte vite. 

Îl iertă doar pe Eliaszewicz, presupunând că va avea 
nevoie de el să-i călăuzească. După ce sfârşi, trase trupurile 
care se mai zbăteau de la foc şi le aşeză la rând, apoi se 
duse să vadă ce face porucinicul. 

— Chiar dac-ar înnebuni - mormăi în sinea lui - tot trebuie 
să punem mâna pe câinele ăla! 

Miezul zilei trecu, şi ceasurile după-amiezii de asemenea; 
soarele începu să coboare spre asfinţit. Norii care abia se 
zăreau la început acoperiseră aproape tot cerul, devenind 
tot mai deşi şi mai întunecaţi, păstrându-şi marginile arămii. 
Rotocoale uriaşe se rostogoleau greoaie, ca nişte pietre de 
moară în jurul propriei osii, apoi se năpusteau unul spre 
celălalt, se împingeau şi coborau din înălţimi, îndesându-se 
din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropiau de pământ. 

La răstimpuri, câte o pală de vânt lovea cum loveşte 
pasărea de pradă cu aripa, îndoia tufele de corn şi de 
sânger până la pământ, rupea o groază de frunze şi le 
împrăştia cu turbare; din când în când înceta cu totul, parc- 
ar fi intrat în pământ. În aceste clipe de linişte, în norii care 
se învălătuceau pe cer se auzeau hârâituri amenințătoare, 
sâsâituri, zgomote. Parcă se adunau acolo cohortele 


trăsnetelor care se pregăteau de luptă şi, mârâind surd, îşi 
aţâţau mânia încrâncenată, înainte de a răbufni şi a lovi în 
neştire pământul încremenit de spaimă. 

— Vine furtuna! îşi spuseră dragonii în şoaptă. 

Şi furtuna veni într-adevăr. Văzduhul se întuneca tot mai 
mult. 

Deodată trăsnetul bubui la răsărit, dinspre Nistru, şi 
începu să se rostogolească pe cer cu duruituri 
înfricoşătoare spre Prut; acolo tăcu o clipă, apoi se ridică 
iarăşi prăpăstuindu-se peste stepele Bugeacului, 
cuprinzând întreaga zare. 

Primele picături mari de ploaie se abătură peste pământul 
însetat. 

În clipa aceea Nowowiejski se ivi înaintea dragonilor. 

— Pe cai! strigă cu glas tunător. 

Şi după, un răstimp scurt, cam cât ţi-ar trebui să spui o 
rugăciune nu prea lungă, porni în fruntea celor o sută 
cincizeci de călăreţi. 

leşi din pădurice şi se uni lângă herghelie cu cealaltă 
jumătate din oştenii care vegheaseră spre câmpie ca să nu 
scape vreun herghelegiu şi să se ducă spre tabără. Dragonii 
înconjurară herghelia cât ai bate din palme şi, rostind 
strigăte sălbatice, asemenea tătarilor, goniră înaintea lor 
tabunul dezlănţuit. 

Vagmistrul îl legase cu arcanul pe Eliaszewiez şi-i striga la 
ureche vrând să acopere bubuitul tunetelor: 

— Să ne duci drept, scârnăvie, că-ţi bag cuțitul în 
beregată! În acest timp, norii coborâseră atât de jos, încât 
aproape că atingeau pământul. Deodată uraganul turbat 
răbufni ca jarul din cuptor; curând o lumină orbitoare sfâşie 
întunericul: bubui un trăsnet, apoi al doilea, în văzduh se 
răspândi mirosul de pucioasă şi iarăşi se făcu întuneric. 
Tabunul fu cuprins de groază. Caii, mânaţi din spate de 
chiotele sălbatice ale dragonilor, goneau cu nările lărgite şi 
coamele în vânt, abia atingând pământul, tunetul nu 
contenea o clipă, vântoasa vuia, iar ei, oameni şi cai, 


alergau înnebuniţi în această vijelie, prin beznă şi bubuituri 
care păreau că despică pământul, alungaţi de furtună şi 
răzbunare, semănând în stepa aceasta pustie cu un alai de 
strigoi sau de duhuri rele. 

Întinderea fugea dinaintea lor. Nu mai aveau nevoie de 
călăuză, deoarece herghelia se îndrepta drept spre tabăra 
lipcanilor, care era tot mai aproape. Înainte de a ajunge, 
stihia se dezlănţui cu atâta putere, de parcă cerul şi 
pământul îşi pierduseră judecata. Un foc viu aprinse toată 
zarea, la lumina căruia văzură de departe corturile ridicate 
în stepă; lumea se cutremura de bubuiturile trăsnetelor; se 
părea că vălătucii norilor aveau să se năpustească din clipă 
în clipă asupra pământului. Stăvilarele cerului se 
deschiseră şi puhoaie de apă începură să se reverse peste 
câmpuri. Rafalele ploii adânciră şi mai mult întunericul; nu 
se vedea nimic la doi paşi, iar din pământul încins de arşiţa 
soarelui se înălţau aburi deşi. 

Încă o clipă şi herghelia, odată cu ea şi dragonii, vor fi în 
tabără. 

Dar când ajunse lângă corturi, tabunul se sparse în două 
părţi într-o învălmăşeală sălbatică; atunci trei sute de 
piepturi scoaseră un strigăt înfricoşător, trei sute de săbii 
luciră în strălucirea fulgerelor şi dragonii năvăliră în 
corturi. 

Înainte de începerea ploii, lipcanii văzuseră în lumina 
fulgerelor herghelia care se apropia, dar nici unul n-avea 
cum să bănuiască ce herghelegii spăimoşi o mânau din 
urmă. De aceea, se întrebară cu mirare de ce goneau 
tabunul drept asupra corturilor şi începură să ţipe ca să 
sperie caii. Însuşi Azja, feciorul lui Tuhai-bei, dădu în lături 
pânza cortului şi, cu toată ploaia, ieşi afară cu mânia 
întipărită pe chipu-i pocit. 

Tocmai atunci herghelia se despărţi în două, iar printre 
şuvoaiele ploii şi aburi înnegriră nişte făpturi năprasnice, cu 
mult mai numeroase decât herghelegiii, şi răsună strigătul 
înspăimântător: 


— Loveşte, ucide! 

Nu mai era vreme de nimic, nici măcar să se gândească ce 
se întâmplase; nici măcar să se sperie. Uraganul de oameni, 
mai groaznic şi mai înverşunat ca vijelia, năvăli asupra 
taberei. 

Odrasla lui Tuhai-bei nu mai apucă să facă nici un pas spre 
cort, că o forţă supraomenească îl ridică de la pământ; simţi 
deodată strânsoarea unor braţe vânjoase, oasele îi trosniră, 
coastele i se frânseră, zări o clipă ca prin ceaţă un chip care 
ar fi preferat să fie al diavolului şi leşină. 

Între timp începuse bătălia, mai bine-zis măcelul. Furtuna, 
întunericul, numărul necunoscut al năvălitorilor, iuţeala 
atacului şi caii împrăştiaţi în cele patru vânturi făcură ca 
lipcanii să nu se mai apere aproape deloc. Fură năpădiţi de 
o spaimă nebună. Nu mai ştia nimeni încotro să fugă, unde 
să se adăpostească; mulţi n-aveau armele la ei, pe alţii 
năvala îi sculase din somn aşa că toropiţi, înnebuniţi de 
groază, se strângeau în grupuri dese, împingându-se, 
căzând unii peste alţii şi călcându-se în picioare. Piepturile 
cailor îi înghesuiau, răsturnându-i, săbiile îi tăiau, copitele îi 
striveau. Nici viforul nu rupe, nu distruge şi nu pustieşte 
aşa codrul tânăr, nici lupii nu hărtănesc turma orbită de 
spaimă, cum îi spârcuiau şi-i călcau în picioarele cailor 
dragonii. 

De o parte nebunia, de cealaltă înverşunarea şi 
răzbunarea împlineau măsura distrugerii. Pâraiele de sânge 
se amestecau cu apa ploii. Lipcanilor li se părea că cerul se 
prăbuşeşte asupra lor, iar pământul le alunecă de sub 
picioare. Duruitul tunetelor, bubuitul trăsnetelor, răpăitul 
ploii, întunericul, furia vijeliei însoțeau măcelul cu zgomote 
de groază. Caii dragonilor, cuprinşi şi ei de spaimă, se 
aruncau înnebuniţi în vălmăşagul omenesc, împrăştiindu-l şi 
culcându-l la pământ. 

În cele din urmă, grupuri mai mici începură s-o ia la 
sănătoasa, dar îşi pierduseră într-atâta simţul locului, încât 
fugeau în cerc prin tabără, în loc să fugă drept înainte şi, 


izbindu-se adesea unele de altele, ca două valuri potrivnice, 
se luptau între ele, se răsturnau şi cădeau sub loviturile de 
sabie. 

Atacatorii îi împrăştiată şi-i goniră pe cei din urmă lipcani, 
urmărindu-i fără milă şi spârcuindu-i din fugă până când 
trâmbiţele sunară încetarea; nu luară nici un prins viu. 

Nicicând o năvală nu fusese mai neaşteptată, nicicând o 
izbândă mai deplină. Trei sute de oameni împrăştiaseră în 
cele patru părţi ale lumii aproape două mii de călăreţi aleşi, 
care întreceau cu mult în îndemânare ceambulurile 
obişnuite. Cei mai mulţi zăceau prin băltoacele roşii formate 
din apa ploii şi sânge omenesc. Ceilalţi, îngroziţi, scăpaseră 
cu viaţă numai datorită întunericului şi fugeau orbeşte pe 
jos, neştiind dacă nu vor nimeri iarăşi sub paloşe. Furtuna şi 
beznele îi ajutaseră pe învingători, de parcă mânia lui 
Dumnezeu luptase de partea lor împotriva trădătorilor. 

Noaptea se lăsase de-a binelea când Nowowiejski porni în 
fruntea dragonilor pe drumul de întoarcere spre hotarul 
Republicii. Între tânărul porucinic şi vagmistrul Lusnia 
mergea un cal din herghelie, pe spinarea căruia era legată 
cu frânghii căpetenia tuturor lipcanilor, Azja, feciorul lui 
Tuhai-bei, leşinat şi cu coastele frânte, dar viu. 

Amândoi se uitau întruna la el cu luare-aminte şi grijulii, 
de parcă duceau cine ştie ce comoară pe care se temeau să 
n-o piardă. 

Furtuna se potolea, pe cer galopau încă grămezi de nori, 
dar printre ele începuseră să licărească stelele care se 
priveau în oglinda băltoacelor rămase prin stepă după 
ploaie. 

În depărtare, spre fruntariile Republicii, mai răsuna din 
când în când bubuitul tunetului. 

CAPITOLUL XLIX. 

FUGARII LIPCANI DĂDURĂ DE ŞTIRE despre nenorocirea 
urdiei de la Biatogrod, ai cărei gonaci duseră vestea la 
tabăra sultanului, unde produse multă tulburare. 


La drept vorbind, jupân Nowowiejski n-avea nevoie să fugă 
prea repede cu prada sa înăuntrul Republicii, pentru că nu 
porni nimeni în urmărirea lui nici în prima clipă şi nici în 
cele două zile care urmară. Sultanul rămase atât de uluit, 
încât nu mai ştia ce să facă. Deocamdată repezi 
ceambulurile de la Biatogrâd şi din Dobrogea să afle câtă 
oştire se găsea prin împrejurimi. Tătarii plecară însă fără 
prea multă tragere de inimă, întrucât se temeau pentru 
pielea lor. Între timp, vestea, umblând din gură în gură, 
crescu până la o mare înfrângere. Luptătorii care veniseră 
din mijlocul Asiei şi al Africii şi până atunci nu se războiseră 
niciodată cu Lehistanul, auzind doar din povestirile altora 
de înfricoşătoarea călărime a necredincioşilor, fură cuprinşi 
de frică la gândul că se află în faţa acelui neprieten care nu- 
i aştepta între graniţele sale, căutându-i în însăşi împărăţia 
padişahului. Marele vizir şi „viteazul soare al războiului”, 
caimacamul Cara Mustafa, nu ştiau nici ei ce să creadă 
despre această năvală. Nici o minte turcească nu putea să 
priceapă cum de fusese în stare Republica, despre 
slăbiciunea căreia aveau veşti dintre cele mai amănunțite, 
să se ridice dintr-odată şi să atace. lată dar că marşul nu 
mai era atât de sigur şi nu mai semăna cu o izbândă uşoară. 
În sfatul de război, sultanul îi primi pe vizir şi pe caimacam 
cu chipul ameninţător. 

— M-aţi înşelat - îi certă. Leşii nu pot fi chiar atât de slabi, 
de vreme ce ne caută până aici. Mi-aţi spus că nu Sobieski 
va apăra cetatea de la Kamieniec şi nu mai încape îndoială 
că el însuşi se află cu oastea înaintea noastră... 

Vizirul şi caimacamul încercară să lămurească stăpânului 
că poate fusese vreo ceată mai mare de tâlhari, dar puşi în 
faţa muschetelor şi a legăturilor care se găsiseră în 
pieptarele dragonilor, nu mai credeau nici ei în asemenea 
presupunere. Campania lui Sobieski asupra Ucrainei, peste 
măsură de îndrăzneață şi totuşi încununată de izbândă, le 
îngăduia să-şi închipuie că şi acum temuta căpetenie 
prefera să-şi surprindă potrivnicul. 


— N-are oştire - îi spuse marele vizir caimacamului după 
ce ieşiră de la sfat - dar în el sălăşluieşte un leu care nu ştie 
ce-i teama; dacă a izbutit să adune zece-cincisprezece mii 
de oameni şi a venit aici, înseamnă că vom ajunge destul de 
greu până la Hotin. 

— Aş vrea să mă măsor cu el - zise tânărul Cara Mustafa. 

— Fie ca Domnul să întoarne atunci nenorocirea de la tine! 
răspunse marele vizir. 

Ceambulurile din Dobrogea şi de la Biatogrod se 
convinseseră totuşi că prin apropiere nu se afla picior de 
luptător, necum o oştire mai mare. Descoperiră, în schimb, 
urmele unui steag de vreo trei sute de cai, care se îndrepta 
în mare grabă spre Nistru. Aducându-şi aminte de păţania 
lipcanilor, tătarii nu porniră în urmărirea lor, temându-se să 
nu cadă în vreo capcană. Năvala asupra lipcanilor rămase 
un lucru de mirare şi tare încurcat, dar liniştea se întoarse 
cu încetul în tabăra sultanului şi oştile îşi începură iarăşi 
marşul asemenea unei revărsări de ape. 

În acest timp, Nowowiejski se întorcea la Raszk6w cu 
prada sa fără nici o piedică. Înaintau repede, dar, războinici 
încercaţi, înţeleseră de a doua zi că nu-i urmărea nimeni, 
aşa că, deşi se grăbeau, nu-şi oboseau caii prea mult. Azja 
se afla tot între Nowowiejski şi Lusnia, legat cu frânghii pe 
spinarea bahmetului. Deoarece avea două coaste frânte şi 
slăbise mult, fiindcă în timpul încleştării cu Nowowiejski i se 
deschisese şi rana făcută de Basia, apoi mersese mereu cu 
capul în jos, cumplitul vagmistru avea grijă de el să nu dea 
ortul popii înainte de a ajunge la Raskow, zădărnicindu-le 
astfel răzbunarea. Tânărul tătar ar fi preferat să-şi dea 
duhul, ştiind prea bine ce-l aştepta. La început, se decise să 
moară de foame şi nu voia să mănânce, dar Lusnia îi 
descleşta dinţii cu cuțitul şi-i turna cu forţa în gură vodcă şi 
vin de Moldova amestecat cu pesmeţi tăvăliţi în praf de 
puşcă. La popasuri îi spăla faţa cu apă; nu voia să i se 
obrintească rănile năpădite de muşte în timpul drumului, 
din cauza cărora nenorocitul putea să moară prea devreme. 


Nowowiejski nu vorbea cu el doar o dată, la începutul 
călătoriei, când Azja, ca preţ al libertăţii şi vieţii lui, făgădui 
să i le dea înapoi pe Zosia şi pe Ewka, porucinicul îi 
răspunse; 

— Minţi, câine! Le-ai vândut pe amândouă unui negustor 
de la Stambul, care o să le vândă şi el la iarmaroc. 

Şi-l aduseră îndată pe Eliaszewicz, care repetă faţa de 
toată lumea: 

— Aşa-i, effendi! nici tu nu ştii cui ai vândut-o, iar 
Adurowicz a dat-o şi el pe sora viteazului, cu toate că 
rămăsese grea cu el... 

După aceste cuvinte, Azja crezu că Nowowiejski îl va 
zdrobi numaidecât în braţele-i vânjoase, dar pe urmă, când 
pierdu orice nădejde, se hotărî să-l aducă pe uriaş în stare 
să-l ucidă la mânie, cruţându-l astfel de chinurile viitoare. Şi 
pentru că Nowowiejski, nevrând să-l scape din ochi, 
călătorea mereu alături de el, tătarul începu să se 
sumeţească fără ruşine cu tot ce făptuise. Îi povesti dar cum 
îl înjunghiase pe bătrânul Nowowiejski, cum o luase apoi pe 
Zosia în cortul lui şi se desfătase cu nevinovăția ei, în sfârşit, 
cum îi vărga trupul cu gârbaciul şi o lovea cu picioarele. 
Sudoarea se scurgea în picături dese pe faţa porucinicului; 
asculta, n-avea putere şi nici nu voia să se depărteze; 
asculta lacom, mâinile îi tremurau, trupul i se cutremura de 
spasme, dar îşi ţinea firea şi nu-l ucidea. 

Vrând să-şi chinuiască vrăjmaşul, Azja se chinuia pe el 
însuşi fiindcă, povestind trecutul îşi aducea aminte de 
nenorocirea de acum. Nu era prea departe vremea când 
poruncea şi trăia în desfătare, era mârzacul favorit al 
caimacamului, iar acum călătorea legat pe spinarea calului 
spre o moarte năprasnică şi-l mâncau muştele de viu. Cel 
mai bine era când leşina din pricina rănilor şi a sfârşelii; se 
întâmpla tot mai des, aşa că Lusnia începu să se teamă că 
va muri pe drum. Călăreau însă ziua şi noaptea, îngăduind 
cailor să se odihnească doar atâta cât era nevoie ca să nu 
cadă; Raszkowul era tot mai aproape. Sufletul tătarului nu 


voia să părăsească totuşi cu una cu două trupul zdrobit. Cu 
toate că în ultimele zile avea mereu fierbinţeală şi adesea se 
cufunda într-un somn greu. Nu o dată aiura sau visa că se 
afla încă la Chreptiow, de unde trebuia să pornească la 
războiul cel mare împreună cu Wotodyjowski; apoi iarăşi i 
se părea că o conduce de Basia la Raszkow, că o răpise şi se 
găsea în cortul lui; adesea vedea în delir bătălii şi măceluri 
în care, ca hatman al tătarilor polonezi, împărțea porunci 
de sub tuiuri. Îşi venea însă în fire şi mintea i se limpezea; 
atunci, deschizând ochii, vedea feţele lui Nowowiejski şi a 
vagmistrului, coifurile dragonilor care lepădaseră cuşmele 
miţoase ale herghelegiilor, şi toată această realitate era atât 
de hidoasă, încât i se părea o nălucă de vis. La fiecare 
mişcare a calului, durerea îi străpungea trupul ca un cuţit, 
rănile îi ardeau tot mai mult şi leşina des, dar trezit, îşi 
revenea ca să-l apuce din nou fierbinţeala, apoi somnul şi să 
se trezească iarăşi. 

Erau clipe când i se părea cu neputinţă ca el, nevoiaşul de 
acum, să fie Azja, feciorul lui Tuhai-bei, iar viaţa lui, plină de 
întâmplări nemaipomenite, care vestea o predestinare 
măreaţă, să se sfârşească atât de repede şi atât de 
groaznic. 

Uneori îi trecea prin minte că odată ce va muri în chinuri, 
va merge în rai, dar fiindcă el însuşi primise odinioară 
credinţa creştină şi trăise vreme îndelungată printre 
creştini, îl apuca spaima când se gândea la Hristos. Acesta 
n-avea să aibă milă de el; dacă prorocul ar fi fost mai tare 
decât Hristos, nu l-ar fi dat pe mâna lui Nowowiejski. Poate 
că totuşi prorocul se va îndura de el şi-i va lua sufletul 
înainte de a-l răpune în suferinţe. 

Raszkowul era la doi paşi. Intrară într-un ţinut stâncos 
care vestea apropierea Nistrului. Spre seară, Azja fu 
cuprins de fierbinţeală şi căzu iarăşi într-o stare de 
toropeală în care nălucirile se amestecau cu lucrurile 
adevărate. Aşadar, iată că ajungeau, se apropiau; auzea în 


LLA 


jur repetându-se: „Raszkow!” Apoi i se păru că răsună 
zgomotul loviturilor de secure care tăia un copac. 

Deodată simţi că-i stropesc capul cu apă rece şi-i toarnă 
horilcă pe gât. Atunci se trezi de-a binelea. Deasupra lui se 
întindea cerul spuzit de stele, iar pe lângă el se mişcau 
încoace şi încolo zece-cincisprezece făclii. La urechi îi 
ajunseră cuvintele: 

— E treaz? 

— Este. Are privirea limpede... 

În aceeaşi clipă văzu deasupră-i faţa lui Lusnia. 

— Ei, frăţioare - rosti vagmistrul cu glasul liniştit - ţi-a 
venit vremea! 

Azja zăcea pe spate şi răsufla uşor; avea braţele întinse pe 
lângă cap, din care pricină pieptul i se mişca mai lesne şi 
primea mai mult aer decât atunci când era legat pe 
spinarea bahmetului. Totuşi nu-şi putea mişca mâinile, 
deoarece erau legate deasupra capului de un trunchi 
subţire de stejar, care înainta de-a lungul spinării, şi 
înfăşurate cu paie muiate în smoală. 

Fiul lui Tuhai-bei ghici numaidecât ce însemnau toate 
acestea, dar în acelaşi timp văzu şi alte pregătiri care 
arătau că suferinţele aveau să fie lungi şi cumplite. De la 
brâu în jos era dezbrăcat şi, înălţându-şi puţin capul, văzu 
între genunchii goi vârful ţepii proaspăt ascuţite cu 
securea. Celălalt capăt, mai gros, era proptit în trunchiul 
unui copac. Fiecare picior îi era legat cu o frânghie prinsă 
de o cruce, la care era înhămat un cal. La lumina făcliilor 
Azja vedea doar crupele cailor şi pe cei doi oameni care 
stăteau puţin mai încolo şi ţineau caii de frâu. Nefericitul 
tânăr cuprinse dintr-o aruncătură de ochi toate aceste 
pregătiri, apoi uitându-se nu se ştie de ce spre cer, văzu în 
tăriile întunecate stelele şi secera strălucitoare a lunii. 

„Mă vor trage în ţeapă” - se gândi. 

Şi îşi încleştă dinţii cu atâta putere, încât falca-i înţepeni 
prinsă de un cârcel. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare, în 
acelaşi timp însă faţa îi îngheţă golită de sânge. Apoi i se 


păru că pământul se despică sub el şi trupul i se prăbuşeşte 
într-un hău fără fund. O clipă pierdu simţul timpului; nu mai 
ştia unde se află şi ce se petrece cu el. Vagmistrul îi 
descleştă dinţii cu jungherul şi începu să-i toarne horilcă în 
gură. 

Azja se înecă şi scuipă lichidul care-l ardea, dar fu nevoit 
să şi înghită o parte din el. Se cufundă într-o stare ciudată: 
nu era beat, dimpotrivă, niciodată mintea nu-i fusese mai 
limpede şi mai ageră ca acum. Vedea ce se întâmplă, 
înţelegea tot şi, înviorat de o aţâţate neobişnuită, era parcă 
nerăbdător că tărăgănează atâta şi nu încep odată. 

Dar iată că în apropiere se auziră paşi grei şi Nowowiejski 
se opri lângă el. La vederea lui tătarul se cutremură. Pe 
Lusnia îl dispreţuia prea mult ca să se teamă de el, dar pe 
Nowowiejski nu-l dispreţuia, nici n-avea pentru ce; în 
schimb, fiecare privire pironită pe faţa lui Azja îi umplea 
sufletul de o spaimă superstiţioasă, de scârbă şi obidă. În 
asemenea clipe îşi spunea: „Sunt în puterea lui şi mă tem 
de el!” Era un simţământ atât de cumplit, încât i se înfoia 
părul măciucă în vârful capului. 

Nowowiejski îi zise: 

— Pentru tot ce-ai făcut, ai să mori în chinuri! 

Lipcanul nu răspunse nimic, începu doar să răsufle adânc. 

Nowowiejski îl întoarse pe o parte; se aşternu tăcerea pe 
care o întrerupse Lusnia. 

— Ai cutezat să ridici mâna şi asupra jupânesei - îi spuse 
cu glasul răguşit - dar jupâneasa se află acum în iatacul 
polcovnicului, pe când tu eşti în mâinile noastre. Ţi-a bătut 
ceasul din urmă! 

Şi chinurile lui Azja începură de la aceste vorbe. Omul 
acesta înfricoşător afla înainte de moarte că trădarea şi 
toate cruzimile lui nu folosiseră la nimic. Dacă măcar Basia 
ar fi murit pe drum, s-ar fi mângâiat cu gândul că, nefiind a 
lui, nu mai era a nimănui. Dar şi această mângâiere îi fusese 
luată tocmai acum, când ascuţişul ţepii se afla numai la un 
cot de trupul lui. Totul fusese în zadar! Atâtea trădări, atâta 


sânge şi atâtea pedepse - degeaba! degeaba!... Lusnia 
habar n-avea cât de groaznice erau aceste cuvinte pentru 
Azja; dacă ar fi ştiut, le-ar fi repetat tot drumul. 

Dar acum nu mai era vreme pentru suferinţele sufletului, 
fiindcă începea împlinirea osândei. Lusnia se aplecă şi 
cuprinzând în mâini şoldurile lui Azja, astfel încât să le 
poată mişca în voie, strigă la oamenii care ţineau caii. 

— Daţi-i drumul, încet şi amândoi odată! 

Caii porniră: frânghiile întinse traseră de picioarele lui 
Azja. Trupuli se târi o clipă pe pământ şi nimeri în vârful 
ţepii. Atunci ascuţişul intră în el şi începu să se întâmple 
ceva înfiorător, împotriva firii şi a simţămintelor omeneşti! 
Oasele nenorocitului se dezgărdinară, trupul se răşchiră în 
două; o durere cumplită, atât de mare, încât aproape că o 
simţi ca pe o plăcere monstruoasă, îi străpunse toată fiinţa. 
Ţeapa se adâncea din ce în ce mai mult în el. 

Fiul lui Tuhai-bei îşi încleştă fălcile, dar în cele din urmă nu 
mai putu să rabde, îşi rânji dinţii groaznic, iar din gâtlej i se 
smulse răcnetul: A! a! a! care semăna cu croncănitul 
corbilor. 

— Încet! porunci vagmistrul. 

Răcnetul lui Azja se repeta tot mai des. 

— Croncăneşti, ai? întrebă vagmistrul. 

După care strigă la oameni: 

— Opriţi! E gata! adăugă întorcându-se spre Azja care 
tăcuse deodată şi numai hârâia surd. 

Deshămară caii la iuţeală, apoi ridicară ţeapa, o băgară cu 
capătul gros într-o groapă săpată dinainte şi începură s-o 
astupe. Acum fiul lui Tuhai-bei privea de sus la ei. Nu 
leşinase. Asemenea pedeapsă era cu atât mai cumplită, cu 
cât victimele trase în ţeapă trăiau aşa trei zile încheiate. 
Azja îşi lăsă capul în piept, buzele i se mişcară, ca şi când ar 
fi mestecat ceva care-i plăcea; acum simţea o sfârşeală 
uriaşă şi vedea înaintea lui o pâclă alburie care nu se ştie 
din ce pricină i se părea înspăimântătoare, în ea recunoştea 
feţele vagmistrului şi ale dragonilor; ştia că se află în vârful 


ţepii care intra tot mai adânc în el. Trupul începu să-i 
amorţească de la picioare, aşa că simţea durerea din ce în 
ce mai puţin. 

În răstimpuri, o perdea de întuneric îi acoperea ceața 
albicioasă şi atunci clipea din ochiul sănătos, vrând să se 
uite, să vadă totul până la moarte. Privirea îi trecea cu 
anume încăpățânare de la o făclie la alta, părându-i-se că în 
jurul fiecărei flăcări se formează un cerc de curcubeie. 

Dar chinurile lui nu se sfârşiseră; vagmistrul se apropie 
curând de ţeapă cu sfredelul în mână şi strigă la dragonii 
care stăteau alături: 

— Ridicaţi-mă! 

Doi flăcăi zdraveni îl urcară. Azja se uita la el de aproape 
clipind întruna, ca şi când ar fi vrut să-şi dea seama cine era 
omul acesta care se căţăra până la înălţimea lui. Vagmistrul 
îi spuse: 

— Jupâneasa ţi-a scos un ochi, iar eu m-am jurat să ţi-l scot 
pe celălalt. 

Zicând acestea, potrivi vârful sfredelului în găvan, răsuci o 
dată, de două ori, iar când pleoapa şi pielea subţire din 
jurul ochiului se înfăşurată pe ghinturile sfredelului, trase 
cu putere. 

Din amândouă orbitele ochilor îi ţâşniră două pâraie de 
sânge, care i se scurseră pe obraji ca două pâraie de 
lacrimi. 

Faţa îi pălea, devenind tot mai albă. Dragonii începură să 
stingă făcliile în tăcere, parcă ruşinându-se că luminau o 
faptă atât de groaznică; doar secera lunii îşi trimitea razele 
argintii, slabe, pe fruntea lui Azja. 

Capul îi căzuse în piept; mâinile legate de reteveiul de 
stejar şi înfăşurate cu paie smolite se înălţau spre cer, de 
parcă acest fiu al Răsăritului chema răzbunarea semilunii 
turceşti asupra călăilor săi. 

— Pe cai! răsună glasul lui Nowowiejski. 

Înainte de a încăleca, vagmistrul aprinse cu ultima făclie 
mâinile ridicate ale tătarului, apoi steagul pomi spre 


Jampol; printre ruinele de la Raszkow, în bezna nopţii şi 
pustiul dimprejur, rămase în ţeapa înaltă doar Azja, feciorul 
lui Tuhai-bei, şi lumină multă vreme. 

CAPITOLUL L.. 

DUPĂ TREI SĂPTĂMÂNI, NOWOWIEJSKI ajunse la 
Chreptiow pe la amiază. Drumul de la RaszkOw durase atât 
de mult, fiindcă trecuse adesea pe malul celălalt al 
Nistrului, muşcând ceambulurile şi apropiindu-se de 
oamenii pârcălabilor, care stăteau în staniţele aşezate de-a 
lungul râului. Aceştia aveau să spună după aceea oştilor 
sultanului că văzuseră pretutindeni pâlcuri polone şi 
auziseră vorbindu-se de o mare oştire care nu-i va lăsa pe 
turci să ajungă la Kamieniec, ci le va aţine calea şi se vor 
măsura cu ei într-o bătălie crâncenă. 

Padişahul, care fusese asigurat că Republica e istovită, 
rămase de-a dreptul uluit şi, trimițând înainte pe lipcani, 
cetele moldave şi urdiile de lângă Dunăre, se mişca cu mare 
încetineală; cu toată puterea-i nemăsurată, se temea de o 
ciocnire cu oştile regulate ale Republicii. 

Jupân Nowowiejski nu-l găsi la Chreptiow pe 
Wotodyjowski, pentru că micul viteaz plecase după jupân 
Motowidto împotriva urdiei de la Crîm şi a lui Doroszenko. 
Acolo, pe lângă faima de odinioară, făptui isprăvi de 
pomină: îl nimici pe groaznicul Korpan şi-i lăsă trupul în 
seama sălbăticiunilor stepei; îl nimici de asemenea pe 
fiorosul Drozd, pe vârtosul Malyszka, pe cei doi fraţi Siny, 
luptători cunoscuţi printre cazaci, şi alte cete mai mici şi 
ceambuluri. 

La venirea lui Nowowiejski, jupâneasa Wotodyjowska 
tocmai se pregătea să plece la Kamieniec cu restul 
oamenilor şi carele de povară, deoarece, faţă de navala 
care se apropia, trebuia să părăsească staniţa. Basia nu se 
îndura să plece din această întăritură de lemn, în care 
fusese încercată de atâtea întâmplări şi în care îşi trăise cei 
mai fericiţi ani din viaţă alături de bărbatul ei şi înconjurată 
de oşteni vestiți şi de inimi iubitoare. Acum, la propria 


rugăminte, avea să plece la Kamieniec, unde cine ştie ce 
soartă şi ce primejdii o aşteptau în timpul asediului. 

Având însă o inimă vitează, nu se lăsa stăpânită de jale şi 
supraveghea cu luare-aminte pregătirile oştenilor şi ale 
căruţelor. 

O ajutau jupân Zagloba, care-i depăşea de fiecare dată pe 
toţi cu agerimea minţii lui, şi jupân Muszalski, arcaş 
neîntrecut şi oştean cu braţ puternic şi cu multă experienţă. 

Se bucurară cu toţii nespus de sosirea lui jupân 
Nowowiejski, cu toate că îşi dădură seama îndată după 
chipul lui că nu izbutise să le scoată din robia păgânilor nici 
pe Ewka şi nici pe plăpânda Zosia. Basia plânse cu lacrimi 
amare soarta celor două jupâniţe care erau ca şi pierdute 
pentru totdeauna. Vândute nu se ştie cui, din piaţa de la 
Stambul puteau să fie duse în Asia Mică, pe insulele aflate 
în stăpânirea turcilor sau în Egipt şi închise în haremurile 
de acolo. Fireşte că în astfel de împrejurări nici vorbă să 
mai afle cineva unde sunt şi să le răscumpere. 

Plânse Basia, plânse chibzuitul jupân Zagtoba, plânse şi 
jupân Muszalski, arcaşul neîntrecut, doar jupân 
Nowowiejski rămase cu ochii uscați, fiindcă lui îi secase 
izvorul lacrimilor. Dar când începu să le spună cum 
ajunsese până aproape de Dunăre, lângă Tecuci, şi-i 
nimicise acolo pe lipcani sub nasul urdiei, prinzându-l pe 
Azja, odrasla lui Tuhai-bei, cei doi oşteni mai vârstnici 
începură să-şi lovească săbiile şi să strige: 

— Aduceţi-l aici! Aici la Chreptiow se cuvine să moară! 

Dar jupân Nowowiejski le răspunse: 

— Nu la Chreptiow, ci la Raszkow a pierit, căci acolo 
trebuia să moară, iar vagmistrul de aici i-a născocit nişte 
chinuri care n-au fost deloc uşoare. 

Aici povesti cum murise Azja, fiul lui Tuhai-bei, iar ei îl 
ascultară îngroziţi, dar fără milă. 

— Că Dumnezeu pedepseşte nelegiuirea, e lucru prea bine 
cunoscut - rosti în sfârşit jupân Zagtoba - dar mai mare 
mirarea că diavolul îşi lasă slujitorii fără apărare. 


Basia oftă pioasă, îşi înălţă ochii spre cer şi, după o clipă 
de chibzuială, spuse: 

— Pentru că diavolul n-are atâta putere, încât să-i ţină 
piept lui Dumnezeu! 

— Aşa-i, jupâneasă, aici ai nimerit-o! încuviinţă jupân 
Muszalski - fiindcă dacă, Doamne fereşte, necuratul ar fi 
mai tare ca Dumnezeu, n-ar mai fi nici o dreptate pe 
pământ şi Republica ar trebui să piară. 

— Uite de ce nu mă tem eu de turci; primo: sunt nişte 
câini, iar secundo: sunt fiii lui Belial! răspunse Zagtoba. 

O vreme tăcură cu toţii. Nowowiejski şedea pe laviţă cu 
palmele pe genunchi, cu ochii sticloşi pironiţi în pământ, aşa 
că jupân Muszalski se întoarse spre el: 

— Cred că acum te simţi mai uşurat, fiindcă răzbunarea 
înseamnă o mare mângâiere. 

— Spune, Domnia Ta, nu-i aşa că-ţi este mai bine acum? îl 
întrebă Basia cu glasul plin de milă. 

Uriaşul tăcu un timp, ca şi când s-ar fi luptat cu propriile-i 
gânduri, apoi răspunse aproape în şoaptă, mirându-se 
singur parcă: 

— Închipuiţi-vă, Domniile Voastre, pe Dumnezeu din cer, 
aşa am crezut şi eu că mă voi uşura, după ce-l voi strivi... 
Dar l-am văzut în ţeapă, am văzut cum i-a scos ochiul cu 
sfredelul, am căutat să mă conving că mi-e mai bine, însă 
văd că nu-i adevărat! nu-i adevărat...! 

Nowowiejski îşi luă capul în mâini şi rosti printre dinţii 
încleştaţi: 

— Mai bine-i era lui tras în ţeapă, mai bine-i era cu 
sfredelul în ochi şi cu mâinile aprinse, decât mi-e mie cu 
chinul dinăuntru, cu gândurile şi amintirile mele. Numai 
moartea mă mai poate mângâia, moartea, moartea, asta-i...! 

Basia, care era o fire curajoasă, se ridică deodată şi, 
punându-i mâna pe capul nenorocitului, îi spuse: 

— Să dea Dumnezeu să ai parte de această ultimă 
mângâiere la Kamieniec! 

Iar el închise ochii şi începu să repete: 


— Aşa-i! aşa-i! Să te răsplătească Cel de sus...! 

Şi în aceeaşi seară porniră cu toţii spre Kamieniec. 

După ce ieşi pe poartă, Basia se uită îndelung înapoi la 
întăritură care strălucea în lumina amurgului, apoi făcu 
asupra ei semnul sfintei cruci şi zise: 

— Să dea Domnul să mă mai întorc aici cu Michat, în 
locurile acestea dragi de la Chreptiow! Să dea Domnul să 
nu ni se întâmple nimic rău...! 

Două boabe de lacrimi se rostogoliră pe obrajii ca 
purpura. O mâhnire neînţeleasă le strânse inima şi plecară 
cu toţii mai departe în tăcere. 

Se lăsă întunericul. 

Până la Kamieniec merseră încet, deoarece convoiul de 
căruţe abia se mişca. Caravana era formată din carele cu 
poveri, boi, tamazlâcurile de cai, boi, bivoli şi cămile pe care 
le păzeau slujitori înarmaţi. Unii dintre slujitori şi oşteni se 
căsătoriseră la Chreptiow, aşa că erau şi destule femei. Cât 
priveşte oştenii, în afară de cei aduşi de Nowowiejski, mai 
erau două sute de pedestraşi maghiari, pe care-i pregătise 
micul cavaler cu banii lui. Toţi se aflau sub ocrotirea Basiei 
şi-i conducea o căpetenie pricepută, Katuszewski. Printre ei 
nu era nici un maghiar adevărat, dar se numeau aşa, fiindcă 
erau înţoliţi şi muştruluiţi după tipicul maghiar. Ajutoarele 
căpeteniei erau luptători care slujiseră la dragoni iar oştenii 
de rând erau tâlharii de altădată, prinşi în cete prădalnice 
şi condamnaţi la spânzurătoare. Li se dăruise viaţa, întrucât 
se înrolaseră în steagul de pedestraşi, făgăduind că îşi vor 
răscumpăra păcatele prin credinţă şi vitejie. Nu lipseau nici 
voluntarii care, părăsind râpele, cotloanele şi alte asemenea 
cuiburi de lotri, preferau să intre în slujba „Micului Şoim” 
de la Chrepti6w, decât să-i simtă paloşul deasupra capului. 
Nu erau prea arătoşi şi nici prea bine dedaţi cu meşteşugul 
armelor, dar aveau curaj, erau obişnuiţi cu greutăţile, 
primejdiile şi cu vărsarea de sânge. Basia ţinea nespus de 
mult la aceşti pedestraşi, ca la un copil al lui Michat, fiind 
răsplătită de respectul şi dragostea care se născuseră 


repede în aceste inimi sălbatice pentru frumoasa şi buna lor 
stăpână. Aşa că acum mergeau pe lângă caleaşca ei cu 
muschetele pe umeri şi cu săbiile la şold, mândri că li se 
încredinţase paza ei şi gata s-o apere cu înverşunare dacă 
vreun ceambul i-ar fi ţinut calea. 

Drumul era însă slobod, pentru că jupân Wolodyjowski era 
mai prevăzător decât ceilalţi şi pe deasupra îşi iubea prea 
mult soţia ca s-o supună la tot felul de încercări cu 
primejdie din cauza întârzierii prea mari. În timpul 
călătoriei nu întâmpinară nici o piedică. 

Plecând de la Chreptiow spre seară, merseră toată 
noaptea şi a doua zi după-amiază zăriră stâncile înalte de la 
Kamieniec. 

La vederea lor şi, de asemenea, la vederea turnurilor şi a 
meterezelor cetăţii, care împodobeau vârful stâncilor, 
inimile li se umplură de curaj. luturor li se părea cu 
neputinţă ca un alt braţ, în afară de cel al lui Dumnezeu, să 
fie în stare să distrugă acest cuib de vulturi înconjurat la 
poale de panglica râului cu malurile năpădite de răchită. 
Era o zi de vară frumoasă, turnurile catedralelor şi cupolele 
bisericilor care se înălţau de după perdeaua de răchite 
străluceau ca nişte făclii uriaşe; liniştea, cerul senin şi voia 
bună stăruiau deasupra acestui ţinut luminos. 

— Baska! spuse jupân Zagtoba - păgânii au muşcat nu o 
dată, din zidurile astea şi totdeauna şi-au rupt dinţii! Oho! 
de câte ori nu i-am văzut fugind cât îi ţineau picioarele cu 
mâna la gura care-i durea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să 
fie şi acum la fel. 

— Nu încape îndoială! răspunse Basia străluminată. 

— Păi aici a mai fost unul din împărații lor, Osman. Îmi 
aduc aminte ca astăzi, era în anul 1621. A venit, 
împieliţatul, tocmai de pe celălalt mal al Smotryczului, de la 
Hotin; şi-a holbat ochii, a deschis gura, se uită, se uită şi, în 
sfârşit întreabă: „Cine-a ridicat această cetate?” 
„Dumnezeu!” îi răspunse vizirul. „Dacă-i aşa, s-o cucerească 
EI, că eu nu sunt prost!” Şi a făcut cale întoarsă. 


— Ba s-a întors chiar repede de tot! se amestecă jupân 
Muszalski. 

— Au fugit repede, fiindcă-i împungeam noi cu sulița în 
părţile slabe; pe mine m-au dus oştenii pe braţe înaintea lui 
Lubomirski. 

— Domnia 'Ia ai fost şi la Hotin? întrebă arcaşul neîntrecut. 
Nu-mi vine să cred; când mă gândesc pe unde n-ai fost şi ce 
n-ai făcut! 

Jupân Zagtoba se supără puţin şi răspunse: 

— Nu numai că am fost acolo, dar am căpătat şi o rană pe 
care, dacă Domnia Ta eşti curios, pot să ţi-o arăt 
numaidecât ad oculos(152), dar mai la o parte, pentru că 
nu se cade să mă laud cu ea înaintea jupânesei 
Wotodyjowska. 

Vestitul arcaş înţelese că era luat în zeflemea şi, fiindcă nu 
se simţea în putere să-şi măsoare iscusinţa vorbei cu jupân 
Zagtoba, nu mai întrebă nimic şi aduse vorba de altceva. 

— Tot ce spui Domnia Ta e prea adevărat - spuse. Când 
oamenii de prin alte părţi aud vorbindu-se întruna: 
„Cetatea n-are de nici unele, cetatea o să cadă” sunt 
cuprinşi de spaimă, dar când o văd, pe legea mea că li se 
umple inima de curaj. 

— Şi la Kamieniec o să mai fie şi Michat! strigă Basia. 

— Şi jupân Sobieski poate să ne trimită ajutor! 

— Slavă Domnului! nu e dracul chiar atât de negru! nu-i 
chiar atât de rău! Ehe, s-a întâmplat să ne fie şi mai rău altă 
dată şi tot nu ne-am lăsat. 

— Chiar dacă va fi mai rău, lucrul de căpetenie este să nu 
ne pierdem curajul! Nu ne-au mâncat niciodată şi n-o să ne 
mănânce nici acum, cât timp nu ne vom pierde cumpătul! 
sfârşi jupân Zagtoba. 

Sub înrâurirea acestor gânduri luminoase, tăcură cu toţii, 
dar tăcerea le fu întreruptă în chip dureros de jupân 
Nowowiejski care se apropie călare de caleaşca Basiei. Faţa 
lui, de obicei atât de înfricoşătoare şi mohorâtă, era acum 


zâmbitoare şi senină. Îşi pironise ochii la cetatea scăldată în 
razele soarelui şi zâmbea mereu. 

Cei doi cavaleri se uitau la el cu mirare, pentru că nu 
puteau să priceapă în ce fel vederea fortăreței îi luase 
deodată povara care-i copleşea sufletul, dar el le spuse: 

— Lăudat fie numele Domnului! Mult am mai suferit, dar 
iată că vine vremea să mă bucur şi eu! 

Aici se întoarse către Basia: 

— Amândouă sunt la judele leah 'Tomaszewicz şi bine că s- 
au adăpostit la el, căci în asemenea cetate tâlharul acela nu 
mai poate să le facă nimic! 

— De cine vorbeşti, Domnia Ta? îl întrebă Basia cu frică. 

— De Zosia şi de Ewka. 

— Doamne, ajută-l! se cruci Zagtoba. Nu te lăsa în seama 
diavolului! 

Dar Nowowiejski vorbi mai departe. 

— Se spune că Azja l-ar fi înjunghiat pe tata, dar nu-i 
adevărat! 

— Şi-a pierdut minţile! şopti jupân Muszalski. 

— Jupâneasă, îngăduie-mi să merg înainte! se rugă 
Nowowiejski. Nu i-am văzut de atâta vreme şi mi s-a făcut 
dor de ei! Oh! departe de cei dragi, te apucă urâtul! 

Începu să-şi clatine capul uriaş în amândouă părţile, apoi 
îmboldi calul cu pintenii şi plecă. 

Jupân Muszalski făcu un semn către dragoni şi porni în 
urma lui, să nu-l scape din ochi. 

Basia îşi ascunse faţa îmbujorată în palme şi în curând 
lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă printre degete, iar 
Zagtoba zise: 

— Era un flăcău de aur, dar asemenea nenorociri nu sunt 
pe măsura omului... Sufletul nu poate trăi doar din 
răzbunare... 

La Kamieniec, pregătirile de apărare erau în toi. Pe 
zidurile de la castelul vechi şi la porţi, mai ales la poarta 
ruteană, trebăluiau de zor „naţiile” care locuiau în oraş, 
având fiecare în frunte pe judele ei; printre aceştia cel leah, 


Tomaszewicz, se afla la loc de cinste din pricina curajului 
său şi a priceperii în tragerea cu tunul. Se lucra cu lopeţile 
şi roabele, aşa că leşii, rutenii, armenii, evreii şi ţiganii se 
întreceau unii pe alţii. Căpeteniile polcurilor supravegheau 
munca, iar vagmiştrii şi oştenii îi ajutau pe orăşeni; trudeau 
până şi şleahticii, uitând că Dumnezeu i-a făcut numai 
pentru săbii, toate muncile celelalte lăsându-le în seama 
oamenilor „de jos”...O pildă înălţătoare dădea însuşi jupân 
Wojciech Humiecki, stegarul podolian, a cărui vedere 
stârnea lacrimi, deoarece căra pietre cu roaba. Se trudea 
de zor şi în oraş şi, tot aşa, la castel. Prin forfota de oameni 
umblau încoace şi încolo călugării dominicani, iezuiţi, 
franciscani şi carmeliţi, blagoslovind sforţările oamenilor. 
Femeile aduceau mâncare şi băutură celor ce munceau; 
armencele frumoase, nevestele şi fiicele negustorilor bogaţi 
şi încă şi mai frumoasele evreice din Karwasery, Zwaniec, 
Zinkowce şi Dunaigrâd atrăgeau asupra lor ochii oştenilor. 

Mulţimile priveau însă cu cea mai mare luare-aminte la 
intrarea Basiei. La Kamieniec se aflau, desigur, şi alte 
neveste mai arătoase, dar nu era nici una care să aibă un 
bărbat cu mai mare faimă ostăşească decât al ei. La 
Kamieniec se auzise, de asemenea, şi de jupâneasa 
Wotodyjowska; se zvonea că este o soţie vitează care nu se 
teme să trăiască într-un loc pustiu printre oameni sălbatici; 
îşi urmase soţul în campanii şi, răpită odată de un tătar, 
izbutise să-l doboare şi să scape teafără din mâinile lui. Aşa 
că şi faima ei era destul de mare. Dar cei care n-o 
cunoscuseră şi n-o văzuseră niciodată îşi închipuiau că 
trebuie să fie un zdrahon de femeie care-ţi rupea uşor 
potcoava şi platoşa în mâini. Nu mică le fu mirarea când 
văzură o feţişoară cât pumnul, trandafirie, ca de copil. 

— Asta e jupâneasa Wotodyjowska? sau e fiica ei - se 
întrebau. 

— Ea este - răspundeau cei care o cunoşteau. 

Şi cu toţii, orăşeni, femei, preoţi şi oşteni, se minunau de 
înfăţişarea ei. Se uitau, de asemenea, cu admiraţie la 


garnizoana „neînfrântă” de la Chreptiow, la dragonii în 
mijlocul cărora mergea liniştit, zâmbitor, cu privirile 
rătăcite, Nowowiejski, la feţele fioroase ale lotrilor prefăcuţi 
nu de mult în pedestrime maghiară. Basia venise însoţită de 
câteva sute de flăcăi zdraveni, luptători de meserie, astfel 
că inimile orăşenilor se umplură de voioşie. 

— Ăştia nu sunt oşteni de duzină, ăştia vor cuteza să-i 
privească în ochi pe turci! se striga din mulţime. 

Unii dintre orăşeni şi chiar dintre oşteni, îndeosebi cei din 
polcul preotului episcop Trzebicki, care sosise de curând la 
Kamieniec, crezând că în convoi se afla şi Wotodyjowski, 
începură să strige: 

— Trăiască pan Wotodyjowski! 

— Să trăiască apărătorul nostru! Cel mai de seamă 
cavaler! 

— Vivat Wotodyjowski! vivat! 

Basia asculta şi-i creştea inima, fiindcă nimic nu poate fi 
mai plăcut pentru o femeie ca faima soţului ei, mai ales 
când o întăresc glasurile oamenilor dintr-un mare oraş. 

„Sunt atâţia oşteni aici - se gândea Basia - dar nu-l 
întâmpină pe nici unul cu asemenea strigăte ca pe Michat al 
meu!” 

Şi vru să înceapă să strige şi ea în cor: „Vivat 
Woltodyjowski!”, dar jupân Zagtoba o dojeni, spunându-i că 
trebuie să se poarte cum se cuvine unei jupânese aşezate, 
să se încline în amândouă părţile, aşa cum fac reginele când 
intră în oraşul de scaun. 

EI însuşi se pleca, fie scoţându-şi chipiul, fie făcând semn 
cu mâna, iar când cunoscuţii începură să strige şi în cinstea 
lui, se adresă mulţimii: 

— Domniile Voastre! Cine-a rezistat la Zbaraz, o să reziste 
şi la Kamieniec. 

Convoiul se opri, aşa cum hotărâse Wotodyjowski, în faţa 
mănăstirii abia ridicate a călugăriţelor dominicane. Micul 
viteaz îşi avea conacul lui la Kamieniec, dar pentru că 
mănăstirea se găsea într-un loc liniştit, până unde ghiulele 


tunurilor ajungeau cu greu, preferase s-o aducă aici pe 
Baska iubită, cu atât mai mult cu cât, ca unul dintre 
binefăcătorii mănăstirii, se aştepta să fie bine primită. Într- 
adevăr prioara, maica Wiktoria, fiica lui Ştefan Potocki, 
voievodul de Bractaw, o primi pe Basia cu braţele deschise. 
Din îmbrăţişarea ei trecu îndată în aceea prea plăcută a 
mătuşii Makowiecka, cu care nu se văzuse de atâţia ani. 
Plânseră amândouă şi plânse şi stolnicul de la Latyczow, a 
cărui favorită fusese întotdeauna Basia. Abia apucară să-şi 
şteargă cu toţii lacrimile de înduioşare, că veni în grabă 
Krzysia Ketlingowa şi iarăşi începură îmbrăţişările, după 
care Basia fu înconjurată de călugărițele şi fiicele ori 
nevestele de şleahtici cunoscute şi necunoscute: jupâneasa 
Marcinowa Boguszowa, jupâneasa Stanislawska, jupâneasa 
Kalinowska, jupâneasa Chocimierska, jupâneasa 
Wojciechowa Humiecka, soţia stegarului de Podolia, cavaler 
însemnat ş.a. Unele, ca jupâneasa Boguszowa, o întrebau 
de bărbaţii lor, altele ce credea despre năvala turcească şi 
dacă, după părerea ei, cetatea va putea să se apere. 

Basia văzu cu bucurie că o socoteau foarte pricepută în 
treburile războiului, aşteptând de la ea cuvinte de 
îmbărbătare. Aşa că nu se scumpi la vorbă. 

— Nici vorbă să nu ne putem apăra împotriva turcului. 
Michat o să vină şi el aici azi-mâine, cel mult peste câteva 
zile, iar când va începe să se îngrijească de apărare, apoi 
Domniile Voastre puteţi dormi liniştite, mai ales că şi 
fortăreaţa, cum se ştie, e grozavă, lucru la care, slavă 
Domnului, mă pricep şi eu cât de cât. 

Siguranţa Basiei îmbărbătă inimile jupâneselor care se 
liniştiră îndeosebi la vestea venirii lui Wotodyjowski. Numele 
lui era atât de respectat, încât, deşi se lăsa seara, 
căpeteniile polcurilor din oraş se înfăţişară îndată să-i dea 
bineţe Basiei, întrebând-o cu toţii după ce-i urară bun venit, 
cum se cuvenea, când va veni micul viteaz şi dacă avea de 
gând să se închidă la Kamieniec. Basia îi primi doar pe 
Kwasibrocki, care conducea pedestrimea preotului episcop 


de Cracovia, pe pisarul Rzewuski, care se afla în fruntea 
polcului în locul lui jupân Laczyhski, şi pe Ketling. Celorlalţi 
nu li se deschise poarta, întrucât jupâneasa era ostenită de 
drum şi în afară de asta trebuia să se ocupe şi de 
Nowowiejski. Nefericitul tânăr căzuse de pe cal în faţa 
mănăstirii şi-l duseră fără cunoştinţă într-o chilie. 

Trimiseră numaidecât după doctorul care o vindecase pe 
Basia la Chreptiow. Acesta îi găsi creierul vătămat; slabă 
nădejde să mai scape cu viaţă. Basia, jupân Muszalski şi 
jupân Zagtoba discutară până seara târziu despre această 
întâmplare, gândindu-se la soarta tristă a viteazului. 

— Doctorul mi-a spus - zise Zagtoba - că dacă va trăi, o să- 
i sloboadă sânge, ca să nu înnebunească, şi aşa va putea 
îndura mai uşor nenorocirea. 

— Pentru el nu mai există nici o mângâiere! răspunse 
Basia. 

— Adesea e mai bine ca omul să nu-şi mai aducă aminte de 
nimic - observă jupân Muszalski - dar până şi animalia au 
ţinere de minte. 

Bătrânul Zagloba îl dojeni pe vestitul arcaş pentru 
asemenea gânduri. 

— Dacă Domnia Ia n-ai avea ţinere de minte, nu te-ai mai 
duce niciodată la spovedanie şi ai fi totuna cu luteranii, 
adică vrednic de focul iadului. Şi preotul Kaminski te-a 
prevenit pe Domnia Ta că huleşti, dar spune-i lupului 
rugăciunea şi el va prefera tot pe mama iezilor! 

— Ce fel de lup mai sunt şi eu! se împotrivi arcaşul vestit. 
Azja era lup, nu eu! 

— Păi n-am spus eu? întrebă Zagtoba. Cine-a spus întâi că 
e lup? 

— Nowowiejski mi-a destăinuit - zise Basia - că aude cum 
îl strigă ziua şi noaptea Ewka şi Zosia: „Scapă-ne!”, dar cum 
să le mai scape? Ar trebui să se sfârşească cu această 
boală; nimeni n-ar fi îndurat atâta durere. Pentru el era mai 
bine dacă mureau; ruşinea în care trăiesc l-a dat gata. 


— Acum zace ca un buştean, nu-şi mai dă seama ce se 
petrece în jurul lui - adăugă Muszalski. Păcat, era un hărţaş 
de mâna întâi. 

Vorba le fu întreruptă de un copil de casă care aduse 
vestea că în oraş s-a iscat din nou larmă mare; oamenii se 
adună să-l vadă pe ghinărarul de Podolia care abia a intrat 
pe poartă cu un alai impunător şi câteva sute de pedestraşi. 

— Lui i se cuvine rangul de căpetenie - spuse Zagtoba. 
Foarte frumos din partea lui Mikolai Potocki că vine aici în 
loc să se ducă în altă parte, dar cred ca şi mai înainte că era 
mai bine dacă nu venea. A fost şi el împotriva hatmanului! 
N-a crezut că va fi război şi cine ştie dacă nu va fi silit să-şi 
jertfească viaţa! 

— Poate că după el vor veni şi ceilalţi Potocki - se 
amestecă jupân Muszalski. 

— Se vede că turcii nu sunt prea departe! răspunse jupân 
Zagtoba. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Să 
dea Dumnezeu ca ghinărarul să fie al doilea Jeremi, iar 
Kamieniec al doilea Zbaraz. 

— Aşa trebuie să fie sau vom muri! rosti un glas din prag. 

Basia zvâcni în picioare la auzul acestui glas şi, strigând: 
„Michat”, se aruncă în braţele micului viteaz. 

Jupân Wotodyjowski aduse din stepă multe noutăţi; înainte 
de a le împărtăşi sfatului de război, le spuse soţiei sale în 
liniştea chiliei. El însuşi făcuse una cu pământul câteva 
ceambuluri mai mici şi hărţuise cu mari foloase urdia de la 
Crîm şi pe Doroszehko. Adusese şi câteva zeci de prinşi, de 
la care puteau să afle veşti în legătură cu forţele hanului şi 
ale lui Doroszenko. 

Alţii avuseseră mai puţin noroc. Stăpânul Polesiei, care 
conducea oşteni mai mulţi, fusese înfrânt într-o luptă 
crâncenă; pe jupân Motowidto, care se îndrepta spre şleaul 
moldav, îl împrăştiase Kryczyhski cu ajutorul urdiei 
dobrogene şi cu lipcanii care mai rămăseseră după măcelul 
de la Tecuci. Înainte de a veni la Kamieniec, Wotodyjowski 


se abătuse pe la Chreptiow, fiindcă - spunea - voia să mai 
vadă o dată acel loc al fericirii lor. 

— Am ajuns acolo după plecarea voastră; locul nu se răcise 
încă în urma voastră şi puteam să vă ajung uşor, dar la 
Uszyca am trecut pe malul moldav, ca să trag cu urechea 
spre stepe. Trecuseră câteva ceambuluri şi tare mă tem că, 
intrând în Pokucja, vor năvăli asupra locuitorilor 
nepregătiţi. Celelalte urdii vin înaintea oştilor sultanului şi 
în curând vor fi aici. Vom fi împresuraţi, porumbiţa mea 
dragă, n-avem ce face, dar nu ne vom lăsa, fiindcă fiecare 
îşi apără nu numai ţara, ci şi propriul avut. 

Spunând acestea, mişcă de câteva ori din mustăţi, apoi o 
luă pe Basia de umeri şi începu să-i sărute obrajii; nu mai 
vorbiră. A doua zi jupân Wotodyjowski repetă veştile la 
preotul episcop Lanckoroski înaintea sfatului de război, 
din care, în afară de episcop, mai făceau parte: ghinărarul 
de Podolia, cămăraşul Podoliei, Lanckoronski, pisarul 
Podoliei, Rzewuski, stegarul Humiecki, Ketling, jupân 
Makowiecki, Kwasibrocki şi alţi câţiva oşteni. La început, lui 
Woltodyjowski nu-i plăcu când ghinărarul de Podolia declară 
că nu vrea să-şi asume conducerea pe care o încredinţează 
sfatului. 

— În împrejurările de mare primejdie, precum acestea, 
trebuie să fie un singur cap şi o singură voinţă! spuse micul 
cavaler. La Zbaraz erau trei căpetenii cărora li se cuvenea 
de jure(153) puterea, dar i-au dat-o prinţului Jeremi 
Wisniowiecki, gândind cu drept cuvânt că în astfel de 
cumpene e mai bine să asculte cu toţii de unul singur. 

Cuvintele lui nu ajutară la nimic. În zadar învățatul Ketling 
îi dădu drept pildă pe romani care, fiind cei mai mari 
războinici din lume, scorniseră dictatura. Preotul episcop 
Lanckoronski, căruia nu-i plăcea Ketling, pentru că nu se 
ştie din ce pricină îi intrase în cap că acesta, scoţian de 
baştină, trebuia să fie neapărat eretic în fundul sufletului, 
răspunse fudul că polonezii n-au nevoie să înveţe istoria de 
la nişte venetici şi că, avându-şi mintea lor, nu trebuie să se 


ia după romani, decât care aproape că nu sunt mai prejos în 
vitejie şi vorbe meşteşugite. „Aşa cum dintr-un braţ de 
lemne flacăra iese mai mare decât dintr-un retevei, tot aşa 
mai multe capete pot să chibzuiască mai bine decât unul 
singur.” Şi cu acest prilej lăudă modestia ghinărarului de 
Podolia, deşi ceilalţi înţeleseră că asta înseamnă mai 
degrabă frica de răspundere, el fiind, în fapt, pentru 
negocieri. Când se rosti cuvântul din urmă, toţi oştenii: 
Wotodyjowski, Ketling, Makowiecki, Kwasibrocki, Humiecki, 
Rzewuski săriră în picioare ca opăriţi şi începură să 
scrâşnească din dinţi şi să-şi zăngănească săbiile. „Şi 
credinţa?” se auziră glasuri. „N-am venit aici pentru 
negocieri!” „Mijlocitorul e apărat de sutana bisericii 
Kwasibrocki strigă: „La altar, nu la sfat!” Şi se iscă zarvă. 
Episcopul se ridică şi începu cu glas mare: 

— Sunt gata să-mi dau cel dintâi capul pentru biserici şi 
pentru oile mele, iar dacă amintesc de negocieri şi aş dori 
să tărăgănăm lucrurile, Dumnezeu mă vede şi ştie că n-o 
fac pentru a preda cetatea, ci numai pentru a-i lăsa timp 
hatmanului să strângă ajutoare. Numele lui pan Sobieski îi 
înfricoşează pe păgâni, de aceea, chiar dacă n-are oştire 
destulă, când se va zvoni că vine la Kamieniec, vrăjmaşul va 
lăsa baltă asediul. 

Când îl auziră vorbind atât de convingător, tăcură cu toţii, 
unii dintre ei bucurându-se că preotul episcop nu se 
gândise la predarea oraşului. 

Deodată Wotodyjowski spuse: 

— Înainte de a împresura Kamieniec, vrăjmaşul trebuie să 
distrugă Zwaniec, fiindcă nu-i e prea la îndemână să lase în 
urma lui un castel întărit. Cu îngăduinţa cămăraşului de 
Podolia, eu făgăduiesc să mă închid la Zwaniec şi să câştig 
atâta timp cât vrea să câştige preotul episcop cu 
negocierile. Am să iau oameni de nădejde şi, cât voi trăi eu, 
castelul va rezista! 

Dar se împotriviră cu toţii: 


LLA 


— Nici vorbă de aşa ceva! Aici e nevoie de tine! Fără tine 
orăşenii îşi vor pierde curajul şi oştenii se vor delăsa şi ei. 
Nu, nu, nici vorbă! Cine are mai multă experienţă? Cine a 
fost şi la Zbaraz? Şi dacă va fi nevoie să ieşim şi să luptăm 
în afara zidurilor, cine ne va conduce? Tu ai să te pierzi la 
Zwaniec, iar noi o să pierim aici fără tine. 

— Sunt la ordinele sfatului - răspunse Wotodyjowski. 

— La Zwaniec să trimitem un tânăr hotărât care să-mi fie 
de ajutor - zise cămăraşul de Podolia. 

— Să se ducă Nowowiejski! propuseră câteva glasuri. 

— Nowowiejski nu se poate duce, i s-au întunecat minţile - 
se împotrivi Wotodyjowski - zace în pat şi aiurează. 

— Atunci să chibzuim unde să stea fiecare şi ce poartă să 
apere - spuse preotul episcop. 

Toate privirile se îndreptară spre ghinărarul de Podolia, 
dar acesta zise: 

— Înainte de a porunci, aş asculta bucuros părerea 
oştenilor încercaţi şi, pentru că pan Wotodyjowski ne 
întrece pe toţi în această privinţă, îl rog să vorbească cel 
dintâi. 

Wotodyjowski fu de părere să se întărească bine în primul 
rând castelele care se aflau în faţa oraşului, fiindcă socotea 
că năvala vrăjmaşului se va abate mai întâi asupra lor. Toţi 
ceilalţi îi primiră sfatul. Cei o mie şaizeci de pedestraşi fură 
împărţiţi astfel încât jupân Mysliszewski ocupă aripa 
dreaptă a castelului, iar în cea stângă se aşeză jupân 
Humiecki, cunoscut în urma isprăvilor făptuite la Cudnow. 
La poarta dinspre Hotin, unde primejdia era mai mare, se 
duse însuşi Wotodyjowski, mai în jos se înşiră pâlcul lui 
Serdiuk; partea dinspre Zinkowice o acoperea Kwasibrocki, 
la miazăzi se afla jupân Wasowicz, iar latura dinspre curte 
avea s-o apere hotnogul(154) Bukar cu oamenii lui jupân 
Krasinski. Erau cu toţii oşteni de meserie, aleşi pe 
sprânceană, şi atât de îndâriţi în luptă, încât îndurau focul 
tunurilor cum îndură alţii arşiţa soarelui. Pe de altă parte, 
slujind în oştile Republicii, totdeauna neîndestulătoare, se 


învăţaseră de tineri să se bată cu vrăjmaşi de zece ori mai 
puternici, socotind aceasta ca un lucru obişnuit. Tunurile 
castelului erau în grija frumosului Ketling, care-i întrecea 
pe toţi în mânuirea lor. La castel toţi aveau să asculte de 
micul viteaz, căruia ghinărarul de Podolia îi lăsă mâna 
liberă în privinţa ieşirilor la luptă în faţa zidurilor; era liber 
să se bată afară ori de câte ori era nevoie şi găsea prilejul 
potrivit. 

Când aflară de locurile ce le reveneau, se bucurară cu toţii 
şi începură să strige şi să-şi lovească săbiile, arătându-şi 
astfel curajul şi înflăcărarea. Auzind aceasta, ghinărarul 
Podoliei îşi spuse în sinea lui: „Nu mai credeam că ne vom 
putea apăra; am venit aici fără convingere, ascultând numai 
de îndemnul conştiinţei, dar cine poate şti dacă, având 
asemenea oşteni, nu-l vom răzbi pe vrăjmaş? Faima va fi de 
partea mea şi mă vor socoti al doilea Jeremi; de va fi aşa, 
înseamnă că steaua mea norocoasă m-a adus aici!” 

Dacă mai înainte avea îndoieli în privinţa apărării, acum se 
îndoia că cetatea va putea fi cucerită, aşa că sufletul i se 
umplu de curaj şi începu să se sfătuiască pe unde să aşeze 
oştenii înăuntrul zidurilor oraşului. 

Hotărâră dar ca în oraş, la poarta ruteană, să stea jupân 
Makowiecki cu o mână de şleahtici, orăşeni polonezi, mai 
rezistenți în luptă decât ceilalţi, şi cu câteva zeci de armeni 
şi evrei. Poarta dinspre Luck i se dădu în seamă lui jupân 
Grodecki, alături de care luară conducerea tunurilor Zuk şi 
Matcyhski. Paza pieţei dinaintea primăriei îi reveni lui 
Lukasz Dziewanowski, iar jupân Chocimiriski fu pus mai 
mare peste ţiganii gălăgioşi de dincolo de poarta ruteană. 
Spre pod, până la conacul lui jupân Sinicki, luptătorii erau 
conduşi de jupân Kazimierz Humiecki, fratele viteazului 
Wojciech. Mai încolo aveau să fie încartiruiţi jupân 
Staniszewski, la poarta leşească jupân Marcin Bogusz, iar la 
Turnul de aramă aveau să stea jupânii Jerzy Skarzyâski şi 
Jackowski, aproape de intrarea dinspre Biatobtock. Jupânii 
Dubrawski şi Pietraszewski luară în grijă Turnul 


Măcelarului. Marele şanţ al oraşului i se dădu lui 
Tomaszewicz, judele polonez, iar cel mic lui jupân 
Jackowski; era poruncă să se sape al treilea, din care un 
evreu, tunar priceput, avea să căşuneze mai apoi multe 
pierderi turcilor. 

După ce se aşezară astfel, toţi membrii sfatului veniră 
seara la cina dată de ghinărarul de Podolia, care îi ospeţi cu 
multă luare-aminte în primul rând pe Wotodyjowski, 
aşezându-l la loc de frunte şi cinstindu-i cu băutură, 
mâncăruri şi vorbe alese, deoarece prevedea că urmaşii, 
după împresurarea cetăţii, aveau să-l numească, pe lângă 
„micul viteaz”, şi „Hectorul de la Kamieniec”...Acesta 
făgădui că-şi va da toată silinţa să apere oraşul, mărturisi că 
doreşte să facă un jurământ în catedrală şi-l rugă pe 
preotul episcop să-i îngăduie să facă mâine ce şi-a pus în 
gând. Înţelegând că treburile obşteşti vor avea de câştigat 
de pe urma acestui jurământ, preotul episcop încuviinţă de 
îndată. 

A doua zi fu slujbă mare la catedrală. Toată suflarea, 
cavaleri, oşteni, şleahtici şi poporeni de rând, ascultau 
liturghia în tăcere, cu sufletul înălţat spre Dumnezeu. 
Woltodyjowski şi Ketling erau întinşi în formă de cruce 
înaintea altarului; Krzysia şi Basia stăteau în genunchi 
înapoia rândurilor de scaune şi plângeau ştiind că 
jurământul putea să le pună viaţa în primejdie la amândoi. 
La sfârşitul liturghiei, preotul episcop se întoarse spre cei 
adunaţi cu sfintele daruri; atunci micul cavaler se ridică şi, 
îngenunchind pe treptele altarului, vorbi astfel cu glasul 
liniştit, deşi era tulburat: 

— Simţindu-mă recunoscător pentru binefacerile şi 
ocrotirea de care am avut parte de la Dumnezeu şi de la 
singurul său Fiu, mă leg şi mă jur că aşa cum El şi Fiul său 
m-au ajutat pe mine, să apăr Sfânta Cruce până la ultima 
suflare. Încredinţându-mi-se conducerea apărătorilor din 
vechiul castel, cât voi fi viu şi voi putea să-mi mişc braţele şi 
picioarele, jur să nu îngădui neprietenului scârbavnic să 


pătrundă înăuntru; de asemenea, nu voi înălța flamura albă 
pe ziduri, chiar dacă va trebui să mă îngrop sub 
dărâmături... Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce! 
Amin! 

O tăcere înălţătoare se aşternu în toată biserica, apoi 
răsună glasul lui Ketling: 

— Pentru binefacerile pe care le-am cunoscut în această 
Republică, jur să apăr castelul până la ultima picătură de 
sânge şi să mă îngrop sub dărâmăturile lui înainte ca picior 
de vrăjmaş să calce pe ziduri. Fac acest jurământ cu inima 
deschisă şi recunoscătoare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi 
Sfânta Cruce! Amin! 

Preotul aplecă sfintele daruri şi le dădu să le sărute mai 
întâi lui Wotodyjowski, apoi lui Ketling. La această privelişte, 
cavalerii începură să murmure. Se auziră glasuri: 

— Jurăm cu toţii! Vom face zid cu trupurile noastre! 
Fortăreaţa nu va cădea! Jurăm! jurăm! Amin! amin! amin! 

Săbiile şi rapierele ieşiră zăngănind din teacă şi biserica 
se lumină de luciul oţelelor. În strălucirea lor se iviră 
chipuri amenințătoare, ochi înflăcăraţi şi o însufleţire 
nespusă cuprinse şleahta, oştenii, norodul. 

Clopotele începură să bată toate deodată, răsună orga, 
preotul episcop psalmodie: Sub Tuum praesidium(155), o 
sută de glasuri îi răspunseră şi cu toţii se rugară pentru 
această cetate care era străjerul creştinătăţii şi cheia 
întregii Republici. 

După slujbă, Ketling şi Wotodyjowski ieşiră din biserică 
ţinându-se de braţ. Pe drum lumea le da bineţe şi-i 
binecuvânta, fiindcă nimeni nu se îndoia că vor muri înainte 
de a preda castelul. Deasupra lor părea că se înalţă nu 
moartea, ci izbânda şi slava; se prea poate ca dintre toţi 
numai ei să fi ştiut cât de primejdios era jurământul pe 
care-l făcuseră. Poate că şi cele două inimi iubitoare ale 
soțiilor presimţeau nenorocirea care le ameninţă viaţa, 
fiindcă nici Basia, nici Krzysia nu se puteau linişti, iar când 


Wolodyjowski ajunse lângă soţie, aceasta, suspinând ca un 
copil, se ghemui la pieptul lui şi spuse cu glasul întretăiat: 

— Michatek... ţine minte... că dacă, ferească Dumnezeu... 
te va lovi... eu... eu... nu ştiu... ce... ce... se va întâmpla cu 
mine...! 

Şi începu să plângă cu sughiţuri; micul cavaler era şi el 
foarte tulburat. O vreme mustăţile cânepii se mişcară în sus 
şi în jos, în sfârşit, zise: 

— Baska... trebuia s-o fac, nu-i aşa...? 

— Aş vrea să mor! se scăpă Baska. 

Micul viteaz începu să-şi mişte şi mai avan mustaţa şi 
repetând de câteva ori: „aci, Baska... taci!” îi vorbi astfel 
ca s-o liniştească pe cea mai dragă dintre femei. 

— Îţi aduci aminte ce-am făgăduit când mi te-a redat 
Dumnezeu? Am spus aşa: „Doamne, îţi făgăduiesc să te 
mulţumesc pe măsura puterilor mele. Dacă voi rămâne în 
viaţă, am să-ţi ridic după război un altar, dar în timpul 
luptelor trebuie să făptuiesc ceva mai acătării, ca să nu mă 
arăt nerecunoscător faţă de Tine!” Ce înseamnă castelul 
faţă de asemenea facere de bine! A venit timpul! Se cuvine 
oare ca Mântuitorul să-şi spună: „vorbe şi iarăşi vorbe?” 
Mai bine să mă strivească pietrele castelului, decât să-mi 
calc jurământul faţă de Dumnezeu! Trebuie, Baska! Asta 
e!... Baska, să avem încredere în Cel de sus...! 

CAPITOLUL, LI. 

ÎN ACEEAŞI ZI WOLODYJOWSKI porni cu steagurile în 
ajutorul tânărului Wasilkowski care se repezise spre 
Hryiczuk, fiindcă venise veste că tătarii năvăliseră acolo pe 
un drum lăturalnic, legaseră oamenii şi luaseră vitele, dar 
nu aprinseseră satul ca să nu li se afle isprava. Jupân 
Wasilkowski îi împrăştie repede, slobozi robii şi luă prinşi 
dintre ei. Pe aceştia pan Wotodyjowski îi duse la Zwaniec şi-i 
lăsă în paza lui jupân Makowiecki ca să-i ia la întrebări şi să 
le scrie mărturisirile pentru a le trimite hatmanului şi 
regelui. Tătarii recunoscuseră că trecuseră hotarul din 
porunca pârcălabului, avându-l într-ajutor pe rotmistrul 


Styngan cu călăraşii săi. În schimb, deşi le puseră foc la 
tălpi, nu ştiură să spună cât de departe se afla sultanul 
turcilor cu grosul oştirii, întrucât, mergând înainte în 
grupuri fără nici o rânduială, nu mai aveau nici o legătură 
cu tabăra. 

Recunoscură cu toţii că padişahul pornise cu toată puterea 
spre Republică şi în curând are să ajungă la Hotin. Pentru 
viitorii apărători ai cetăţii Kamieniec nu era nimic nou în 
destăinuirile lor, dar pentru că la Varşovia, la curtea 
regelui, nu credea nimeni în război, cămăraşul Podoliei 
hotări să trimită prinşii la Varşovia odată cu noutăţile pe 
care le aduceau. 

Steagurile se întoarseră mulţumite din această primă 
campanie. Seara veni la Wotodyjowski pisarul fratelui său 
de cruce, Hăbăreskul, mare pârcălab de Hotin. Nu-i aducea 
nici o scrisoare, deoarece pârcălabul se temea să scrie, dar 
îl rugase să-i spună prin viu grai fratelui Wotodyjowski, 
„lumina ochilor” şi „dragostea inimii” lui, să se aibă în pază 
iar dacă cetatea n-are destui oşteni s-o apere, să găsească 
un prilej şi să plece din ea, fiindcă sultanul e aşteptat să 
sosească a doua zi la Hotin cu toată oastea. 

Wotodyjowski porunci să-i mulţumească pârcălabului şi, 
răsplătindu-l pe pisar, îl trimise înapoi, iar el vesti 
numaidecât căpeteniile de primejdia care se apropia. 

Deşi se aşteptau cu toţii să sosească din clipă în clipă, 
ştirea produse multă tulburare. Înflăcărarea muncilor de 
apărare se îndoi, iar jupân Hieronim Lanckoroiski pomi 
fără zăbavă la castelul său de la Zwaniec, ca să pândească 
de acolo drumul spre Hotin. 

Un răstimp se scurse în aşteptare; în cele din urmă, la 2 
august, în ziua în care după calendarul bisericii cade 
Sântămăria mică, sultanul tăbări la Hotin. Polcurile se 
revărsară ca o mare fără margini şi, la vederea ultimei 
întărituri care se afla în hotarele padişahului, strigătul: 
„Allah! Allah!” se smulse din sute de mii de piepturi. De 
cealaltă parte a Nistrului se întindea Republica fără 


apărare, pe care oştirea aceasta fără număr avea s-o 
cuprindă ca un puhoi de ape sau ca o vâlvătaie. Mulţimile 
de luptători, neîncepând între zidurile cetăţii, poposiră pe 
câmpurile mărginaşe, pe care cu câteva zeci de ani în urmă 
o armie la fel de numeroasă a prorocului fusese nimicită de 
săbiile polone. 

Se părea că acum sosise vremea răzbunării şi nimeni, de 
la sultan şi până la cel din urmă slujitor, nu presimţea că 
aceste câmpuri aveau să însemne iarăşi o nenorocire 
pentru Semilună. Nădejdea, ba chiar siguranţa izbânzii 
umplea toate inimile. lenicerii şi spabhiii, războinici din 
Balcani, din munţii Rodopi, din Rumelia, Pelion şi Ossa, din 
Karmel şi Liban, din pustiurile arabe, de pe malurile 
Tigrului, de pe Nilul de jos şi din nisipurile fierbinţi ale 
Africii, scoțând strigăte sălbatice, cereau să fie conduşi pe 
„malul necredincioşilor”...Dar muezinii începură să cheme 
la rugăciune din minaretele de la Hotin, aşa că totul se 
linişti. O mare de capete cu turbane, cuşme, fesuri, 
bumuzuri, chipie şi coifuri de oţel se plecară spre pământ şi 
pe câmp se iscă un murmur surd de rugăciune aidoma 
zumzetului pe care-l face un roi uriaş de albine; luat de 
adierile vântului, murmurul zbură peste Nistru către 
Republică. 

După care răsunară tobele, surlele şi fluierele, dând 
semnalul de odihnă. Cu toate că oştile înaintaseră cu 
încetineală şi fără greutăţi prea mari, padişahul voia să le 
lase să se odihnească mai mult după drumul lung de la 
Adrianopol. El însuşi se spălă pe mâini într-un izvor limpede 
care curgea nu departe de oraş şi plecă la un conac din 
Hotin: pe câmp polcurile începură să-şi ridice corturile care 
acoperiră curând împrejurimile cu un linţoliu alb ca zăpada. 

Ziua era frumoasă şi se sfârşea senină. După ultimele 
rugăciuni de seară, tabăra se potoli pentru odihnă. Se 
aprinseră mii şi sute de focuri, la licărul cărora oştenii de la 
Zwaniec priveau cu teamă, întrucât ocupau o întindere atât 
de mare, încât podghiazurile care se întoarseră din 


cercetare spuseră că li se părea că „arde tot malul 
moldav”...Dar pe măsură ce luna urca pe cerul înstelat, 
focurile se stinseră unul după altul, afară de cele ale 
străjilor, tabăra se linişti şi în tăcerea nopţii răsunau doar 
nechezatul cailor şi mugetele bivolilor care păşteau pe 
păşunile de la Dărăbani. 

A doua zi în zori, sultanul porunci ienicerilor, tătarilor şi 
lipcanilor să treacă Nistrul şi să cucerească târgul şi 
castelul Zwaniec. Curajosul Hieronim Lanckorofski nu-i 
aşteptă înăuntrul zidurilor, ci cu cei patruzeci de tătari, 
optzeci de kieni şi cu steagul de şleahtici îi lovi pe ieniceri la 
vadul de trecere şi, cu tot focul îndrăcit al flintelor, izbuti să 
învălmăşească această pedestrime neîntrecută care începu 
să se retragă în neorânduială spre apă. În acest timp însă, 
un ceambul ajutat de lipcani, trecu Nistrul mai încolo şi 
pătrunse în târg. Fumul şi strigătele îl vestiră pe viteazul 
cămăraş că târgul e în mâna vrăjmaşului, aşa că porunci 
retragerea de la vad, ca să le sară în ajutor târgoveţilor 
urgisiţi. lenicerii, ca pedestraşi, nu puteau să-l urmărească, 
astfel că porni în goană nebună să scape târgul. Aproape 
ajunsese, când tătarii lui aruncară flamurile şi trecură de 
partea vrăjmaşului. Urmă o clipă de mare primejdie; 
ceambulul sprijinit de lipcani, presupunând că trădarea 
avea să producă învălmăşeală, porni îndată cu avânt asupra 
cămăraşului. Din fericire, kienii, însufleţiţi de pilda 
căpeteniei, se împotriviră cu bărbăţie, iar steagul de 
şleahtici răzbi curând linia vrăjmaşului care nu putea face 
faţă călărimii regulate a Republicii. Câmpul de la marginea 
târgului se acoperi îndată de trupurile lipcanilor, îndeosebi, 
deoarece aceştia se opuneau cu mai multă îndârjire. Mulţi 
dintre ei fură hăcuiţi şi pe ulițele târgului, după care jupân 
Lanckoroiski, văzând că dinspre apă se apropiau ienicerii, 
se ascunse înapoia zidurilor trimițând înainte un olăcar la 
Kamieniec după ajutor. 

Padişahul nu se gândea să ocupe castelul în ziua aceea, 
gândind pe bună dreptate că după ce toată oştirea va trece 


râul, îl va zdrobi cât ai bate din palme. Vroia să cucerească 
numai târgul şi, presupunând că pâlcurile pe care le 
repezise erau prea destule, nu mai trimise alţi ieniceri şi 
tătari. După retragerea cămăraşului înăuntrul zidurilor, cei 
care trecuseră apa intrară iarăşi în târg şi începură să se 
gospodărească amarnic cu sabia şi jungherul; nu-i dădură 
foc, gândindu-se că le va sluji ca viitor adăpost. lenicerii 
înhăţară femeile tinere păstrându-le pentru desfătarea 
oştenilor, iar bărbaţii şi copiii fură ucişi cu securile; tătarii 
erau ocupați cu adunarea prăzilor. 

Deodată, din turnul castelului văzură venind dinspre 
Kamieniec un pâlc de călărime. Fu vestit jupân 
Lanckoronski, care urcă în turn însoţit de câţiva şleahtici, 
scoase luneta printr-o ferestruică de tragere, privi îndelung 
cu luare-aminte întinderea, apoi spuse: 

— E călărimea uşoară din garnizoana de la Chrepti6w, 
aceea care a fost şi la Hryiczuk sub conducerea lui 
Wasilkowski. Mai mult ca sigur că l-au trimis şi acum tot pe 
el. 

După care începu să se uite iarăşi. 

— Văd voluntari; cred că e Wojciech Humiecki! 

Şi după un timp: 

— Slavă Domnului, trebuie să fie şi Wotodyjowski, că-i văd 
pe dragoni. Domniile Voastre, să ieşim şi noi în afara 
zidurilor şi cu ajutorul lui Dumnezeu să scoatem vrăjmaşul 
din târg şi să-l împingem înapoi peste apă. 

Cobori în goană să-şi pregătească kienii şi steagul de 
şleahtici. În acest timp, tătarii din târg zăriră steagurile 
care se apropiau şi începură să se adune în ceambulul cu 
strigăte ascuţite: „Allah! Allah!”...Pe toate ulițele răsunau 
răpăitul tobelor şi ţiuitul fluierelor; ienicerii se aşezară 
pentru luptă cu o iuţeală în care nu-i întrecea nici o 
pedestrime din lume. 

Ceambulul ieşi ca vântul afară din târg şi se năpusti 
asupra steagului de călărime uşoară. Numai ceambulul, 
afară de lipcanii pe care-i vătămase mult jupân 


Lanckorofiski, era de trei ori mai numeros decât garnizoana 
de la Zwaniec şi steagurile venite în ajutor, de aceea nu 
pregetară să se arunce asupra lui jupân Wasilkowski. Dar 
jupân Wasilkowski, un tânăr nestăpânit, care se arunca 
orbeşte şi cu tot atâta lăcomie în orice primejdie, porunci 
îndată oştenilor să pornească în goană năprasnică şi se 
repezi ca o vijelie, fără să-i pese de numărul duşmanilor. 

Curajul acesta nebunesc îi sperie pe tătari, cărora nu le 
prea plăceau astfel de ciocniri. Cu toate strigătele 
mârzacilor care călăreau în spate, cu tot ţiuitul ascuţit al 
fluierelor şi uruitul darabanelor care băteau de kesim - 
adică retezarea capetelor necredincioşilor - începură să-şi 
strunească fugarii; spaima punea tot mai mult stăpânire pe 
ei, aşa că, ajungând la o aruncătură de săgeată de steag, se 
despărţiră în două slobozind un nor de săgeți asupra 
călăreţilor. 

Neştiind nimic de ienicerii care se rânduiseră de cealaltă 
parte a caselor, spre râu, jupân Wasilkowski alerga cu 
acelaşi avânt pe urmele tătarilor, mai bine-zis pe urmele 
unei jumătăţi de ceambul, pe care o ajunse curând şi începu 
să-i căsăpească pe cei care rămăseseră în urmă având cai 
mai proşti. Atunci cealaltă jumătate se întoarse vrând să-l 
înconjoare, dar în clipa aceea săriră asupra lor voluntarii şi 
cămăraşul cu kienii lui. Tătarii, înghesuiți din câteva părţi, 
se risipiră ca nisipul cât ai zice peşte şi începu urmărirea; 
pâlc alerga după pâlc, bărbat după bărbat şi tătarii cădeau 
des, mai ales de mâna lui jupân Wasilkowski care se arunca 
orbeşte, de unul singur, asupra unei cete întregi, cum se 
aruncă eretele asupra cârdului de vrăbii. 

Pan Wolodyjowski însă, oştean prevăzător şi liniştit, nu lăsă 
dragonii din mână. Aşa cum cel care ţine o haită de dulăi 
legaţi în curele puternice, nu le dă drumul asupra oricărui 
vânat, ci numai atunci când vede orbitele lucitoare şi colții 
albi ai mistreţului, tot aşa şi micul viteaz, dispreţuind pe 
tătarii care dăduseră bir cu fugiţii, se uita după spabhii, 


ieniceri sau alţi oşteni mai de soi care s-ar fi putut afla în 
spatele urdiei. 

Deodată se apropie în galop jupân Hieronim Lanckoroiski 
cu kienii lui. 

— Domnia Ia! strigă - ienicerii aşteaptă spre râu, hai să-i 
înghesuim puţin! 

Wotodyjowski scoase sabia din teacă şi porunci: 

— Înainte! 

Dragonii strânseră dârlogii, ca să stăpânească mai bine 
caii, apoi se deplasară puţin înainte şi porniră deodată ca la 
muştru. La început merseră în trap, apoi în galop uşor, fără 
să lase caii să-şi ia avânt. Abia după ce trecură de casele 
dinspre apă, la răsărit de castel, zăriră cuşmele albe al 
ienicerilor şi înţeleseră că aveau de-a face cu ieniceri din 
pâlcurile regulate, nu cu o adunătură oarecare. 

— Loveşte! răcni Wotodyjowski. 

Caii se alungiră în goană aproape atingând pământul cu 
burta şi împrăştiind de sub copite bulgări întăriţi. 

Neştiind câtă putere venea în ajutorul castelului, ienicerii 
porniseră într-adevăr spre râu. Unul dintre pâlcuri, de vreo 
două sute patruzeci de oameni, ajunsese la mal şi primele 
rânduri începuseră să urce pe podurile plutitoare; al doilea 
pâlc, la fel de mare, venea în grabă, dar într-o rânduială 
deplină, când zăriră călărimea care se apropia în goană. 
Atunci se opriră şi cât ai clipi din ochi se întoarseră cu faţa 
spre duşman. Flintele se plecară ca scândurile unui gard şi 
salva detună ca la mugştru. Mai mult, socotind că tovarăşii 
de pe mal îi vor sprijini cu foc, îndârjiţi oştenii nu fugiră 
după primele împuşcături, ci porniră strigând în urma 
fumului şi atacară furioşi călărimea cu săbiile. Era o 
cutezanţă de care numai ienicerii erau în stare, dar pentru 
care plătiră scump, deoarece călărimea, neputând să mai 
strunească fugarii, chiar dacă ar fi vrut, căzu asupra lor ca 
un ciocan şi, rupându-le rândurile, începu să împrăştie 
groaza şi pierzania. 


Primul rând se prăbuşi sub puterea loviturii ca un lan 
retezat de pala vijeliei. E adevărat că mulţi căzură doar din 
pricina avântului, aşa că se ridicară şi alergară de-a valma 
spre râu, dinspre care al doilea pâlc trăgea mereu, ţintind 
sus ca să vatăme pe dragoni pe deasupra capetelor 
ienicerilor. Un răstimp pedestraşii turci care se aflau lângă 
bacuri şovăită nesiguri dacă să urce pe podurile plutitoare 
sau, urmând pilda celorlalţi, să se repeadă îndată asupra 
călărimii. De la acest din urmă pas îi reţinea vederea 
cetelor de fugari pe care călărimea îi împingea cu piepturile 
cailor şi-i spârcuia atât de cumplit, că iuţeala loviturilor se 
putea măsura numai cu propria îndemânare. Adesea, câte o 
ceată, prea îmbulzită, se întorcea şi începea să muşte cu 
disperare, cum muşcă fiara încolţită când vede că nu mai 
are altă scăpare. Dar tocmai atunci cei care stăteau pe mal 
putură să-şi dea seama că nu era chip să ţină piept acestor 
călăreţi care-i întreceau cu mult în mânuirea armelor albe. 
Cei care se apărau erau loviți în cap, peste faţă şi 
grumazuri cu asemenea îndemânare şi iuţeală, încât mai că 
nu se putea urmări mişcarea săbiilor. Aşa cum slujitorii 
dintr-o gospodărie înstărită, când bat mazărea uscată, 
lovesc puternic şi des în căpiţa de pe arie, de răsună toată 
şura de bufniturile îmblăcielor şi boabele sar în toate 
părţile, tot aşa şi acum, malul răsuna de tocătura săbiilor, 
iar cetele ienicerilor, izbite fără milă, se împrăştiau în toate 
părţile. 

Jupân Wasilkowski se vânzolea în fruntea călărimii sale 
uşoare, fără să-i pese de propria viaţă. Jupân Wolodyjowski 
îl întrecea pe viteazul tânăr, aşa cum cosaşul îndemânatic îl 
întrece pe argatul mai puternic, dar mai puţin priceput ca 
el, în timp ce acesta se zbate prea mult, acoperindu-se de 
năduşeală, celălalt merge mereu înainte, aşternând egal 
otcoşii în urma coasei, înainte de ciocnirea cu ienicerii, 
rămase puţin înapoia dragonilor ca să poată supraveghea 
tot câmpul de bătaie. Sta astfel mai la o parte şi privea cu 
luare-aminte, repezindu-se din când în când în 


învălmăşeală, lovind, îndreptând, apoi iarăşi se oprea şi 
încleştarea se depărta de el, iarăşi privea şi izbea din nou 
unde era nevoie. Ca de obicei în bătăliile cu pedestrimea, se 
întâmpla şi acum ca dragonii să treacă de fugari în avântul 
lor. Vreo cincisprezece ieniceri, având drumul închis spre 
râu, apucară spre târg ca să se ascundă în câmpurile de 
floarea-soarelui care se aflau în apropierea caselor. Pan 
Wotodyjowski îi văzu, ajunse din urmă pe primii doi, lovi 
uşor de două ori cu sabia între ei şi amândoi se prăbuşiră 
scurmând pământul cu picioarele şi dându-şi sufletul odată 
cu sângele care se scurgea din rănile deschise. Văzând 
aceasta, al treilea trase cu flinta în micul viteaz, dar nu-l 
nimeri şi micul cavaler îl trăsni cu sabia între nas şi gură, 
izbăvindu-l astfel de viaţa pământească. După care se 
repezi îndată după ceilalţi şi nici un ţângău de la ţară nu 
adună mai iute ciupercile crescute grămadă la un loc, decât 
îi ajunse el pe toţi înainte de a se piti în lanul de floarea- 
soarelui. Doar pe ultimii doi îi prinseră oamenii din 
Zwaniec, cărora micul viteaz le porunci să-i lase în viaţă. 

Înfierbântându-se puţin în acest fel, când văzu că ienicerii 
fuseseră îmbulziţi spre râu, se aruncă în încăierare şi 
începu să trudească alături de dragoni. 

Când împungea înainte, când se întorcea spre stânga sau 
spre dreapta, dădea o lovitură joasă şi nu se mai uita, dar 
de fiecare dată o cuşmă albă cădea pe jos. lenicerii 
începură să se înghesuie înspăimântați înaintea lui, dar el 
îşi îndoi iuţeala loviturilor şi, deşi rămânea liniştit, nici un 
ochi omenesc n-ar fi fost în stare să-i urmărească fulgerele 
săbiei şi să vadă când taie şi când împunge, deoarece 
ascuţişul lucitor şerpuia necontenit în jurul lui. 

Jupân Lanckorofski, care auzise demult vorbindu-se de el 
ca despre un meşter între meşteri, dar nu-l văzuse 
niciodată la treabă până atunci, aproape că încetase să 
lupte şi privea uimit, neputând să-şi creadă ochilor că un 
singur om, oricât ar fi el de îndemânatic, oricât ar fi socotit 
drept cel mai de seamă viteaz al Republicii, poate să 


făptuiască asemenea minuni. Aşa că îşi luă capul în mâini şi 
cei din jur îl auziră repetând întruna: „S-au spus prea 
puţine, pe legea mea!” Iar alţii strigau: „Priviţi, fiindcă aşa 
ceva n-o să mai vedeţi în toată lumea!” Wolodyjowski trudea 
mai departe. Tocmai izbutiseră să-i răzbească peste râu pe 
ieniceri care se buluciră în neorânduială spre bacuri. Şi 
pentru că se întorceau mult mai puţini decât veniseră, 
aveau loc destul, aşa că urcară valvârtej cu toţii. Vâslele 
grele se lăsară numaidecât în apă şi distanţa dintre 
călărime şi ieniceri începu să crească tot mai mult. De pe 
podurile plutitoare ienicerii începură să tragă cu flintele, iar 
dragonii le răspunseră descărcându-şi pistoalele; nori de 
fum se înălţară deasupra apei, apoi se alungiră ca nişte 
şleauri albicioase. Bacurile şi odată cu ele ienicerii se 
depărtau din ce în ce mai mult. Stăpâni pe câmpul de 
bătaie, dragonii începură să strige, ameninţându-i cu 
pumnul pe cei care fugeau: 

— Aşa, câinilor, valea...! 

Cu toate că plumbii plescăiau încă în apa de lângă mal, 
jupân Lanckoroiski îl luă în braţe pe Wotodyjowski. 

— Nu-mi venea să-mi cred ochilor! îi spuse - Domnia Ta, 
astea sunt mirabilia4 156) vrednice de o pană de aur! 

lar Wotodyjowski: 

— Înclinarea înnăscută şi deprinderea, asta-i tot! Prin câte 
războaie n-am fost! 

Şi, întorcându-i îmbrăţişarea lui LanckoroAski, se uită pe 
mal şi strigă: 

— Domnia Ta, priveşte într-acolo şi ai să vezi alt lucru 
nemaipomenit...! 

Cămăraşul se întoarse şi-l zări pe jupân Muszalski 
întinzându-şi arcul pe malul apei. 

Arcaşul neîntrecut luptase până atunci alături de ceilalţi 
cu sabia, dar acum când ienicerii se depărtaseră atât de 
mult, încât pistoalele şi flintele nu mai erau de nici un folos, 
îşi scoase arcul de sub picior şi, oprindu-se într-un loc unde 
malul era mai ridicat, încercă mai întâi coarda cu degetul şi, 


după ce-i auzi zbârnâitul răsunător, potrivi o săgeată şi 
ținti. 

Tocmai atunci se uitau la el Wotodyjowski şi Lanckoronski. 

Era o privelişte minunată! Arcaşul era călare, în stânga 
întinsă strângea arcul ca într-un cleşte, pe când dreapta 
trăgea coarda cu putere spre piept, de i se îngroşaseră 
venele pe tâmple, şi ţintea liniştit. 

În depărtare se zăreau sub rotocoalele de fum vreo 
cincisprezece bacuri care alunecau pe râul umflat din 
pricina zăpezilor topite pe munţi; apa era atât de străvezie, 
încât se oglindeau în ea podurile plutitoare şi ienicerii de pe 
ele. Pistoalele de pe mal tăcură; privirile tuturor se 
îndreptară spre jupân Muszalski şi în direcţia în care avea 
să meargă săgeata. 

Deodată coarda zbârnâi ascuţit şi solul morţii zbură din 
arc. Nici o privire nu putu să-i urmărească zborul, dar 
văzură cu toţii foarte bine cum un ienicer uriaş care vâslea 
îşi desfăcu braţele pe neaşteptate şi, răsucindu-se în loc, se 
prăpăstui în apă. Unda străvezie se despică sub greutatea 
trupului, iar jupân Muszalski rosti: 

— Dydiuk, e pentru tine! 

Apoi scoase altă săgeată. 

— În cinstea hatmanului! zise către oşteni. 

Aceştia îşi ţinură răsuflarea; după o clipă şuierul se auzi 
din nou şi al doilea ienicer căzu pe fundul bacului. 

Toate vâslele începură să se mişte mai repede, lovind apa 
cu putere, dar arcaşul neîntrecut se întoarse zâmbind spre 
micul cavaler şi zise: 

— În cinstea jupânesei Domniei Tale! 

Întinse arcul a treia oară, pentru a treia oară slobozi 
săgeata care se înfipse până la jumătate într-un trup 
omenesc. Un strigăt de izbândă răsună pe mal şi-i răspunse 
altul de turbare de pe bacuri, apoi jupân Muszalski se 
retrase urmat de ceilalţi biruitori ai zilei şi se îndreptară cu 
toţii spre târg. 


Pe drumul de întoarcere priveau cu mulţumire la secerişul 
de astăzi. Pieriseră mai puţini tătari, fiindcă nu se 
încleştaseră niciodată ca lumea; speriaţi, trecuseră îndată 
Nistrul; în schimb, câteva zeci de ieniceri zăceau ca nişte 
snopi legaţi frumos la mijloc. Unii se mai zbăteau şi acum, 
dar toţi fuseseră dezbrăcaţi de slujitorii cămăraşului. 

Uitându-se la ei, jupân Wotodyjowski spuse: 

— Sunt pedestraşi viteji şi se aruncă în foc ca mistreţii, dar 
nu ştiu nici pe jumătate din câte ştiu suedezii. 

— La început au tras totuşi ca şi când ar fi strivit cineva o 
nucă între dinţi, toţi deodată - observă cămăraşul. 

— S-a întâmplat fără voia lor, nu din pricina îndemânării, 
fiindcă nu prea fac muştru. Ăştia erau din garda sultanului, 
care mai trage din când în când, dar sunt şi ieniceri din 
pâlcurile neregulate, cu mult mai proşti. 

— Le-am dat o papară să ne ţină minte! Bun e Dumnezeu 
dacă ne îngăduie să începem războiul cu o biruinţă ca asta. 

Dar încercatul Wotodyjowski era de altă părere. 

— Nu e chiar atât de însemnată - răspunse. E bună şi asta 
pentru a da curaj oamenilor neînvăţaţi cu războiul şi 
orăşenilor, dar alt folos nu va avea. 

— Cum, Domnia Ta, gândeşti că păgânii nu se vor 
înfricoşa? 

— Păgânii nu se vor înfricoşa - spuse Wolodyjowski. 

Din vorbă în vorbă ajunseră în târg, unde locuitorii le 
dădură pe cei doi ieniceri care voiseră să se ascundă în 
floarea-soarelui de sabia lui Wotodyjowski. 

Unul era străpuns uşor de un plumb, dar celălalt scăpase 
teafăr şi era plin de curaj. La castel, micul viteaz îi porunci 
lui jupân Makowiecki să-i cerceteze, deoarece el, deşi 
înţelegea bine turceşte, nu prea putea să vorbească. 

Jupân Makowiecki îi întrebă deci dacă sultanul e la Hotin şi 
cât de repede se gândeşte să pornească spre Kamieniec. 

Turcul mărturisi fără înconjur, cu mândrie: 

— Padişahul a venit el însuşi la Hotin - spuse. În tabără se 
zvonea că paşalele Halii şi Murad au să treacă râul mâine, 


aducând cu ei pe mehentişii care vor începe să taie şanţuri. 
Mâine sau poimâine ceasul pierzaniei va bate pentru voi. 

Prinsul îşi puse mâinile în şolduri şi, încrezător în groaza 
pe care o răspândea numele sultanului, vorbi astfel mai 
departe: 

— Lehi nesăbuiţi! Cum de-aţi cutezat să atacați şi să 
ucideţi oamenii când stăpânul e atât de aproape? Gândiţi 
oare că veţi scăpa de aspră pedeapsă? Cetăţuia asta e în 
stare să vă apere? Ce veţi fi peste câteva zile, dacă nu nişte 
robi? Şi ce sunteţi astăzi, dacă nu nişte câini care mârâie în 
obrazul padişahului? 

Jupân Makowiecki scrise totul, dar jupân Wotodyjowski, 
vrând să pedepsească trufia prinsului, îl izbi peste gură 
după ultimele cuvinte. Turcul se sperie şi îndată îi crescu 
respectul pentru micul viteaz, ba începu să vorbească şi mai 
cuviincios. Cercetarea luă sfârşit, prinsul fu scos afară şi 
Wotodyjowski zise: 

— Prinşii şi mărturisirile lor trebuie trimise grabnic la 
Varşovia, fiindcă la curtea regelui tot nu cred în război nici 
acum. 

— Ce sunt mehentişii ăştia care vor trece apa cu Halii şi 
Murad? întrebă jupân Lanckoronski. 

— Mehentişii sunt oameni pricepuţi care vor pregăti 
locurile tunurilor - răspunse Makowiecki. 

— Domniile Voastre ce credeţi, prinsul a spus adevărul sau 
a bătut câmpii? 

— Dacă doriţi, puteţi să-i puneţi foc la tălpi. Am un 
vagmistru care l-a aranjat de minune pe Azja, odrasla lui 
Tuhai-bei, şi care e exquisitissimus în astfel de treburi, dar, 
după credinţa mea, ienicerul a spus numai adevărul; 
trecerea râului va începe curând şi noi nu putem s-o 
împiedicăm, de-am fi de o sută de ori mai mulţi! Aşa că nu 
ne rămâne altceva de făcut decât să pornim spre Kamieniec 
să le dăm de ştire. 

— Atât de bine mi-a mers aici la Zwaniec, încât m-aş 
închide bucuros în castel - spuse cămăraşul - dacă aş fi 


sigur că Domnia Ta ai să-mi vii în ajutor din când în când. Pe 
urmă, fie ce-o fi! 

— Au două sute de tunuri - răspunse Woltodyjowski - iar 
când vor trece şi cele două balimezuri grele, cetăţuia nu va 
putea rezista nici o zi. Eu însumi voiam să mă închid aici, 
dar acum, după ce am văzut castelul, cred că n-are nici un 
rost. 

Ceilalţi se alăturară părerii micului viteaz. Jupân 
Lanckorofski mai stărui o vreme să rămână la Zwaniec, dar 
era un oştean cu prea multă experienţă ca să nu 
recunoască dreptatea lui Wotodyjowski. Fură întrerupţi de 
jupân Wasilkowski care, întorcându-se de pe mal, se 
repezise în goană la castel. 

— Domniile Voastre - zise - râul nu se mai vede, pentru că 
Nistrul e acoperit de plute. 

— Trec apa? întrebară toţi într-un glas. 

— Cum mă vedeţi! Turcii pe plute, iar tătarii înot, ţinându- 
se de cozile cailor. 

Jupân Lanckoroiski nu mai stătu la îndoială şi porunci să 
se topească pe dată săcăluşurile vechi de la castel, iar 
lucrurile să fie ascunse sau cărate la Kamieniec. 
Woltodyjowski încălecă şi plecă în fruntea dragonilor să 
privească de pe o înălţime la plutele de pe râu. 

Într-adevăr, paşalele Halii şi Murad treceau Nistrul. Cât 
cuprindeai cu ochii se vedeau numai poduri plutitoare şi 
plute, ale căror vâsle loveau ritmic apa limpede. Ienicerii şi 
spahiii erau în număr mare, fiindcă bacurile se pregătiseră 
din vreme la Hotin. Nu departe de mal aşteptau alte pâlcuri 
de oaste. Wotodyjowski credea că vor începe să aştearnă 
pod peste apă, dar grosul oştirii încă nu se urnise. În acest 
timp veni jupân Lanckoroiski cu oamenii săi şi împreună cu 
micul viteaz porniră spre Kamieniec. În oraş îi aştepta 
jupân Potocki. În cvartirul său se aflau o mulţime de 
căpetenii, iar înaintea casei tăbărâse lume multă, bărbaţi şi 
femei, speriaţi cu toţii, neliniştiţi şi curioşi. 


— Vrăjmaşul trece apa, iar castelul de la Zwaniec a căzut! 
vesti micul viteaz. 

— Lucrările sunt gata şi-l aşteptăm! răspunse pan Potocki. 

Ştirea ajunse afară şi mulţimea începu să se frământe ca 
valurile. 

— La porţi! la porţi! se auzeau chemări prin oraş - 
duşmanul e la Zwaniec. 

Orăşenii şi orăşencele urcară pe zidurile cetăţii, crezând 
că de acolo vor zări pe vrăjmaşi, dar oştenii nu-i lăsară să 
năpădească locurile hotărâte pentru apărare. 

— Duceţi-vă acasă! îi îndemnară - o să ne împiedicaţi să 
luptăm şi femeile voastre vor vedea mai repede pe turci de 
aproape! 

Dar locuitorilor nu le era frică, fiindcă aflaseră de biruinţa 
de astăzi şi, ca de obicei, totul crescuse peste măsură. Până 
şi oştenii povesteau lucruri din cale-afară de grozave. 

— Pan Wotodyjowski i-a zdrobit pe ienicerii din garda 
sultanului - repetau toate gurile. Ehe, nu sunt păgânii în 
stare să se măsoare cu pan Wolodyjowski! La crestat până 
şi pe paşa. Nu e dracul chiar atât de negru, cum se spune! 
N-au putut să înfrunte steagurile noastre! Bine v-au făcut, 
câinilor! La moarte cu voi şi cu sultanul vostru! 

Femeile se apropiară încă o dată de şanţurile şi de zidurile 
de apărare, încărcate cu sticle de horilcă, vin şi mied. 

De astă dată fură întâmpinate cu braţele deschise şi voia 
bună se răspândi printre oşteni. Jupân Potocki nu se puse 
împotrivă, ba mai mult, vrând să crească încrederea în 
izbândă şi curajul luptătorilor, deoarece muniții erau din 
belşug la castel şi în oraş, îngădui să se tragă cu tunurile, în 
nădejdea că bubuiturile vor fi auzite de vrâjmaşul care se 
va speria. 

În acest timp, jupân Wotodyjowski, apucându-l amurgul în 
cvartirul ghinărarului de Podolia, încălecă şi însoţit de un 
slujitor se strecură pe furiş spre mănăstire, dorind să se 
afle cât mai repede alături de Basia. Dar şiretenia nu-i fu de 
nici un folos. Îl recunoscură pe dată şi mulţimi nenumărate 


îi înconjurară calul. Răsunară strigăte şi urale. Mamele îşi 
înălţau copiii spre el. 

— Ilată-l! Uitaţi-vă la el şi ţineţi-l minte! repetau glasurile. 

Îl admirau cu toţii peste măsură, dar aceşti oameni 
nepricepuţi în ale războiului erau de-a dreptul uluiţi de 
statura mărunţică a polcovnicului. Nu erau în stare să-şi 
închipuie cum un om atât de firav, cu o faţă atât de veselă şi 
blajină, putea să fie cel mai destoinic oştean al Republicii, 
cu care nu se putea măsura nimeni. Wotodyjowski înainta 
prin mijlocul mulţimii, mişca din când în când din mustață şi 
zâmbea, pentru că era totuşi mulţumit. Ajungând la 
mănăstire, căzu în braţele deschise ale Basiei. 

Aflase şi ea de isprăvile lui de astăzi, îi cunoştea fiecare 
dintre loviturile meşteşugite, deoarece cu o clipă înainte 
fusese la ea câmăraşul Podoliei şi, ca un martor la faţa 
locului, îi înfăţişase totul în amănunt. 

Baska le chemase de la început pe toate femeile de vază 
din mănăstire, pe prioara Potocka, pe jupânesele 
Makowiecka, Humiecka, Ketlingowa, Chocimirska şi 
Boguszowa şi, pe măsură ce cămăraşul povestea, se fălea 
tot mai mult în faţa lor. 

Wotodyjowski sosi la puţin timp după ce femeile se 
împrăştiaseră pe la chiliile lor. 

După ce îşi dădură bineţe îndeajuns, micul viteaz se aşeză 
trudit la cină. Basia şezu şi ea alături, îi puse mâncare pe 
taler şi-i umplu pocalul cu mied. Cavalerul mâncă şi bău 
zdravăn, fiindcă toată ziua nu pusese aproape nimic în 
gură. La răstimpuri, mai istorisea ba una, ba alta, iar Baska, 
ascultând cu ochii strălucitori, încuviinţa din cap, cum avea 
obiceiul, întrebându-l: 

— Aha! Ei şi? ei şi? 

— Ce să mai vorbim, turcii sunt flăcăi vârtoşi şi fioroşi, dar 
cu greu ai să găseşti printre ei un bun mânuitor de sabie - 
spuse micul viteaz. 

— Eu aş putea să mă măsor cu oricare dintre ei? 


— Cum mă vezi şi cum te văd! Dar n-ai să-i înfrunţi, fiindcă 
n-am să te iau cu mine! 

— Măcar o dată! Ştii, Michat, când ieşi în afara zidurilor, 
eu nici măcar nu mai sunt îngrijorată. Ştiu că nici un braţ 
nu te poate ajunge... 

— Cum aşa, nu mă poate nimeri vreun plumb? 

— Taci din gură, păi ce, Dumnezeu n-are grijă? Lucrul cel 
mai însemnat e să nu te laşi lovit de sabie. 

— De unul sau de doi nu mi-e frică. 

— Nici de trei, Michat, nici de patru! 

— Nici de patru mii! se amestecă Zagtoba hârjonindu-se. 
Michal, de-ai şti ce făcea în timp ce povestea cămăraşul! 
Credeam că plesnesc de râs, nu alta. Pe legea mea! îşi 
sumeţea nasul ca o căpriţă şi se uita pe rând la fiecare 
femeie să vadă dacă se desfată cum se cuvine. La urmă, mă 
temeam că va începe să se dea de-a berbeleacul! privelişte 
care n-ar fi fost deloc cuviincioasă. 

Micul cavaler îşi îndreptă puţin oasele după ce mâncă, 
fiindcă era tare ostenit, îşi strânse soţioara la piept şi zise: 

— Cvartirul meu de la castel e gata, dar n-am nici un chef 
să mă întorc acolo!... Baska, cred că am să rămân aici, ce 
zici? 

— Cum vrei tu, Michal! răspunse Basia, plecându-şi ochii. 

— Ia te uită! se miră Zagtoba - se vede că pe mine mă cred 
o ciupercă şi nu un bărbat, de vreme ce prioara m-a 
îngăduit să stau la mănăstire. Ehe, o să se căiască amarnic, 
las-pe mine! Aţi văzut cum îmi făcea cu ochiul jupâneasa 
Chocimirska?... E văduvioară!... bine... nu mai zic nimic! 

— Rămân, pe legea mea, se hotări micul cavaler. 

La care Basia: 

— Numai să te odihneşti bine! 

— De ce să nu se odihnească? întrebă Zagtoba. 

— Pentru că o să vorbim despre o groază de lucruri! Jupân 
Zagtoba începu să-şi caute chipiul ca să plece să se culce şi, 
găsindu-l, îl îndesă pe cap şi răspunse: 

— N-o să vorbiţi despre o groază de lucruri! Şi ieşi. 


CAPITOLUL LII. 

A DOUA ZI, ÎN ZORI, MICUL VITEAZ plecă la Kniahin, 
unde se încleştă cu spahiii şi-l luă prins pe Buluk-Paşa, un 
războinic de seamă printre turci. Toată ziua şi-o petrecu 
trudind pe câmpul de luptă, o parte din noapte la sfat la 
jupân Potocki şi abia la primul cântat al cocoşilor îşi puse 
capul ostenit pe căpătâi. Cu toate acestea, abia apucase să 
se cufunde într-un somn dulce şi adânc, când îl trezi 
bubuitul tunurilor. În acelaşi timp intră în odaie slujitorul 
Pietka, un samogiţian credincios al lui Wotodyjowski, 
aproape un prieten. 

— Domnia Ia! strigă - vrăjmaşul e sub ziduri...! 

Micul oştean zvâcni drept în picioare. 

— Ce tunuri se aud? 

— Ai noştri sperie păgânii. A venit un podghiaz mai 
acătării, care fură vitele de pe câmp. 

— leniceri sau călărime? 

— Călărime, stăpâne. Sunt negri ca tăciunele şi-i sperie cu 
Sfânta cruce, că cine ştie dacă nu sunt niscaiva diavoli. 

— Diavoli-nediavoli, trebuie să ieşim la ei - răspunse micul 
cavaler. Tu du-te la jupâneasă şi spune-i că am plecat în 
afara zidurilor. Dacă vrea poate să vină la castel să 
privească, dar numai însoţită de jupân Zagloba; am 
încredere în simţul lui de prevedere. 

Şi după vreo jumătate de ceas, jupân Wolodyjowski ieşi de 
la castel în fruntea dragonilor şi a şleahticilor voluntari care 
voiau să iasă în evidenţă la lupta de hărţuire. De pe zidurile 
castelului vechi se vedea ca-n palmă călărimea vrăjmaşă, ca 
la vreo două mii de oameni, alcătuită în cea mai mare parte 
din străjile egiptene ale sultanului şi din câteva sute de 
spahii. În garda padişahului slujeau mamelucii cu suflet 
mare de pe malul Nilului. Platoşele lor strălucitoare, 
chipiele ţesute cu fir de aur, burnuzurile albe şi armele 
bătute cu pietre scumpe făceau din ei cea mai arăâtoasă 
călărime din lume. Erau înarmaţi cu geriduri înfipte în 
vârful unor bețe noduroase de trestie, iatagane şi junghere. 


Călărind pe cai iuți ca vântul, străbăteau câmpul ca un nor 
în culori de curcubeie, urlând şi învârtindu-şi suliţele 
ucigaşe. Cei de la castel nu se mai săturau privind. Jupân 
Wotodyjowski se îndreptă spre ei cu dragonii. Era greu să 
se încleşteze într-o luptă cu armele albe, deoarece tunurile 
de la castel i-ar fi împiedicat pe turci; pe de altă parte, 
aceştia erau prea numeroşi ca micul viteaz să se răfuiască 
deschis cu ei fără sprijinul tunurilor. Un timp, şi unii şi 
ceilalţi îşi dădură târcoale pe departe, ameninţându-se cu 
armele şi cu strigăte tunătoare. În cele din urmă, pesemne 
că focoşilor fii ai pustiului li se url să se tot amenințe 
zadarnic, fiindcă ici-colo călăreţii începură să se desprindă 
de grosul podghiazului şi să se apropie, chemându-şi 
potrivnicii la luptă. Se răspândiră îndată pe câmp, 
mişcându-se ca nişte flori pe care vântul le poartă în toate 
părţile. Wolodyjowski se întoarse spre oştenii săi: 

— Domniile Voastre! ne poftesc la harţ! Cine vrea, n-are 
decât să se ducă. Cel dintâi se repezi viforosul jupân 
Wasilkowski, urmat numaidecât de jupân Muszalski, arcaş 
neîntrecut, dar luptător priceput în lupta de harţ, şi de 
jupân Miazga, având pe blazon un prusian, care nimerea 
inelul cu sulița din goana calului; după ei săriră jupânii 
TopOr-Paderewski şi Oziewicz, Szmtud-Ploki şi cneazul 
Owisany, Markos-Szeluta şi alţi viteji de seamă. Se duseră şi 
câţiva dragoni atraşi de nădejdea unor prăzi bogate, 
îndeosebi de caii fără preţ ai arabilor. În fruntea lor călărea 
cruntul Lusnia care, muşcându-şi mustaţa gălbuie, îşi alese 
pe cel mai bogat. 

Ziua era frumoasă, aşa că se vedeau foarte bine. Pe ziduri 
tunurile tăcură treptat, deoarece tunarii se temeau să nu-i 
lovească pe ai lor şi apoi preferau şi ei să privească la luptă 
decât să tragă în hărţaşii risipiţi. Aceştia porniră unii spre 
alţii mai întâi la pas, fără să se grăbească, apoi la trap şi nu 
toţi într-o linie, ci care cum îi era mai la îndemână. În 
sfârşit, când fură aproape, îşi struniră caii şi începură să se 
ocărască unii pe alţii ca să-şi aţâţe mânia şi curajul. 


— N-o să vă îngrăşaţi cu noi, câini de păgâni! strigau 
hărţaşii polonezi - veniţi încoace! N-o să vă scape nici 
prorocul vostru neruşinat. 

Ceilalţi strigau în limbile turcă sau arabă. Mulţi dintre 
hărţaşii polonezi înțelegeau amândouă limbile, pentru că nu 
puţini, precum vestitul arcaş, fuseseră robi la otomani. Şi 
cum păgânii se oţărau mai ales împotriva Sfintei Fecioare, 
părul credincioşilor Măriei se ridică vâlvoi de mânie şi 
dădură pinteni cailor, vrând să răzbune ocara adusă 
numelui ei. 

Care pe care îl ajunse mai întâi şi-l izbăvi de viaţă? La 
început jupân Muszalski nimeri cu săgeata un bei tânăr cu 
un chipiu purpuriu pe cap şi platoşă de zale argintii ca 
lumina lunii. Vârful dureros i se înfipse sub ochiul stâng, 
pătrunzându-i în cap, şi călăreţul îşi dădu pe spate faţa-i 
frumoasă şi, desfăcându-şi braţele, se prăvăli de pe cal. 
Arcaşul îşi prinse arcul sub pulpă, se repezi la el şi-l 
străpunse încă o dată cu sabia, apoi îi luă armele alese şi-i 
goni calul spre ai săi, strigând în graiul arab: 

— Fiul sultanului de-ar veni şi tot ar putrezi aici înainte de 
a suna de chindie! 

Auzind acestea, turcii şi egiptenii se îngrijorară foarte şi 
doi bei se năpustiră numaidecât spre jupân Muszalski, dar 
Lusnia, crunt ca lupul, le aţinu calea pieptiş şi cât ai clipi din 
ochi îl muşcă de moarte pe unul dintre ei. Întâi îl scrijeli la o 
mână, iar când beiul se aplecă după sabia care-i scăpase, 
aproape că îi reteză capul cu o lovitură puternică în 
grumaz. Când văzu una ca asta, al doilea bei îşi întoarse 
sireapul iute ca vântul şi fugi îngrozit, dar jupân Muszalski 
scoase iarăşi arcul de sub pulpă şi slobozi o săgeată în urma 
lui, care-l ajunse din goană şi i se împlântă adânc între 
spete. 

Al treilea îşi învinse potrivnicul jupân Szmtud-Plocki, 
izbindu-l cu ascuţişul baltagului peste coif. Fierul trecu prin 
argint şi prin căptuşeala de catifea şi vârful îndoit i se 
înţepeni atât de tare între oase, încât Szmtlud-Ptlocki abia 


izbuti să-l scoată. Ceilalţi luptară şi ei cu mai mult sau mai 
puţin noroc, dar biruinţa înclină cel mai adesea de partea 
şleahtei, mai îndemânatică în mânuirea săbiei. Cu toate 
acestea, doi dragoni căzură de mâna puternicului Hamdi- 
bei, care-l izbi apoi cu iataganul peste gură pe cneazul 
Owsiany, culcându-l la pământ. Cneazul udă câmpul natal 
cu sângele lui, iar Hamdi se îndreptă către jupân Szeluta, al 
cărui cal căzuse cu un picior într-o groapă. Văzându-şi 
moartea cu ochii, jupân Szeluta descălecă vrând să-l 
întâmpine pe jos pe groaznicul călăreț. Hamdi îl răsturnă cu 
calul şi, în timp ce se prăbuşea, îl lovi cu iataganul în umăr. 
Braţul lui jupân Szeluta atârnă fără putere, iar beiul se 
depărtă în căutarea altor potrivnici. 

Mulţi însă nu cutezau să se măsoare cu el; atât de mult 
părea să-i întreacă pe toţi în putere. Vântul îi ridicase 
burnuzul alb pe umeri asemenea aripilor unei păsări de 
pradă, platoşa aurită răsfrângea luciri amenințătoare pe 
faţa-i neagră ca bezna, cu ochii sălbatici, strălucitori, iar 
iataganul îi lumina deasupra capului cum luminează secera 
lunii într-o noapte senină. 

Vestitul arcaş slobozi două săgeți asupra lui, dar 
amândouă scrâşniră ascuţit lovindu-se de platoşă şi 
alunecară în iarbă; aşa că jupân Muszalski stătu în 
cumpănă dacă să trimită a treia săgeată în gâtul calului sau 
să se repeadă cu sabia asupra beiului. În vreme ce chibzuia 
astfel, Hamdi îl văzu şi îşi îmboldi cârlanul murg asupra lui. 

Se izbiră la mijlocul tăpşanului. Jupân Muszalski vru să-şi 
arate marea sa putere şi să-l prindă viu pe Hamdi, aşa că, 
prijonindu-i iataganul cu o tăietură de jos în sus, se încleştă 
cu el, înşfăcându-l cu o mână de gât şi cu cealaltă de vârful 
coifului, şi trase spre el din toate puterile. Tocmai atunci 
însă i se rupse chinga de la şa şi neîntrecutul arcaş se 
răsturnă, prăvălindu-se la pământ. În timp ce cădea, Hamdi 
îl izbi cu mânerul iataganului în cap şi-i întunecă pe loc 
lumina ochilor. Spahiii şi mamelucii care începuseră să se 
teamă pentru viaţa lui Hamdi, izbucniră în strigăte de 


bucurie, în vreme ce polonezii se îngrijorară amarnic. 
Potrivnicii se repeziră în grup, unii ca să pună mâna pe 
arcaş, ceilalţi ca să-i apere măcar trupul. 

Până atunci micul viteaz nu luase parte la harţ, 
neîngăduindu-i rangul de polcovnic, dar văzând căderea lui 
jupân Muszalki şi biruinţa lui Hamdi-bei, se hotărî să-l 
răzbune pe arcaş şi să dea curaj oştenilor săi. Însufleţit de 
acest gând, îşi îmboldi calul cu pintenii şi porni pieziş, în 
goană, cum se repede eretele asupra cârdului de ploieri 
care se rotesc deasupra miriştii. Basia, care stătea pe 
palisada de la vechiul castel şi privea cu luneta, îl văzu şi-l 
vesti numaidecât pe jupân Zagtoba: 

— Uite-l pe Michat cum zboară! 

— Acum ai să vezi de ce e-n stare! strigă bătrânul oştean - 
uită-te bine unde va lovi întâi! Nu te teme! 

Luneta tremura în mâna Basiei. Deoarece pe câmpul de 
bătaie nu se mai trăgea cu arcul şi cu flinta, nu se temea 
pentru viaţa lui Michat, dar fu cuprinsă deodată de 
înflăcărare, de curiozitate şi de neastâmpăr. Sufletul şi 
inima irumpseră în afară, alergând în urma soţului. Începu 
să răsufle repede, rumeneala îi îmbujoră obrajii. Se aplecă 
atât de mult peste palisadă, încât jupân Zagtoba se văzu 
nevoit s-o prindă de mijloc, temându-se să nu cadă în şanţul 
de apărare. 

— Doi inşi vin asupra lui Michat! strigă Basia. 

— Vor fi cu doi mai puţini! răspunse jupân Zagtoba. 

Într-adevăr, doi spahii spătoşi goneau spre micul oştean. 

Judecând după veşminte, îşi dăduseră seama că trebuie să 
fie cineva de seamă şi, văzând făptura mărunţică a 
călăreţului, socotiră că se vor umple lesne de faimă. Proştii! 
veneau la moarte sigură, căci, când se întâlniră nu prea 
departe de ceilalţi călăreţi, micul cavaler nici măcar nu-şi 
struni calul, ci împunse uşor din fugă de două ori între ei, ca 
o mamă care împarte două ghionturi copiilor zburdalnici, 
spahiii se prăbuşiră şi, zgâriind pământul cu degetele, 


începură să tremure ca o pereche de râşi ajunşi în acelaşi 
timp de săgețile ucigaşe. 

Micul viteaz zbură mai departe spre călăreţii care se 
vânzoleau pe tăpşan şi începu să împrăştie nenorocirea în 
juru-i. Aşa cum după sfârşitul liturghiei flăcăiandrul stinge 
lumânările dinaintea altarului cu căpăcelul de tinichea 
înfipt în vârful unui băț lung, iar altarul se cufundă în 
umbră, tot aşa şi el stingea în dreapta şi în stânga vieţile 
călăreţilor strălucitori din Turcia şi Egipt, care se adânceau 
în beznele morţii. Păgânii înţeleseră că au de-a face cu un 
meşter între meşteri şi li se strânse inima. Când unul, când 
altul îşi opriră caii ca să nu se întâlnească şi să lupte cu 
năprasnicul bărbat, dar micul oştean se repezea în urma lor 
ca o viespe veninoasă şi-i străpungea cu vârful săbiei. 

La această privelişte, tunarii de la castel izbucniră în 
strigăte de bucurie. Unii alergară la Basia şi, cuprinşi de 
înflăcărare, îi sărutară poala rochiei, alţii începură să-i 
ocărască pe turci. 

— Baska, stai cuminte! o dojenea mereu Zagtoba pe 
jupâneasa Wolodyjowska, ţinând-o de mijloc, dar jupâneasa 
Wotodyjowska avea chef să râdă şi să plângă, să bată din 
palme şi să chiuie, să privească şi să zboare alături de soţul 
ei pe câmpul de luptă. 

Micul oştean făcea prăpăd printre spabhiii şi beii din Egipt, 
până când tot tăpşanul răsună de strigătele: „Hamdi! 
Hamdi!” închinătorii prorocului îl chemau cu strigăt mare 
pe cel mai puternic dintre războinicii lor să se măsoare, în 
sfârşit, cu acest călăreț mărunt, dar înfricoşător, care părea 
să fie moartea însăşi. 

Hamdi îl zărise de mult pe micul viteaz, dar, văzându-i 
isprăvile, în clipa dintâi îl năpădise spaima. Se temea să-şi 
pună în joc faima uriaşă şi anii tineri, luptând cu un 
potrivnic atât de primejdios, astfel că se prefăcu înadins că 
nu-l vede şi începu să trudească la celălalt capăt al 
câmpului. Acolo tocmai îi doborâse pe jupânii Jatbrzyk şi 
Kos, când chemările disperate: „Hamdi! Hamdi!” îi ajunseră 


la ureche. Pricepu atunci că nu mai era cu putinţă să se 
ascundă; avea să se acopere de o faimă nepieritoare ori să- 
şi dea viaţa. Scoase un răcnet cumplit, pe care îl întoarseră 
tufele de răchită, şi îşi îmboldi calul ca vijelia către micul 
cavaler. 

Wotodyjowski îl văzu de departe şi, la rândul său, îşi 
strânse cu pintenii murgul moldav. Toţi ceilalţi conteniră 
lupta. La castel, Basia, care văzuse toate biruinţele 
groaznicului Hamdi-bei, cu toată credinţa oarbă pe care o 
avea în iscusinţa micului viteaz, păli puţin, dar jupân 
Zagtoba era cu totul liniştit. 

— Mai degrabă aş vrea să fiu moştenitorul păgânului ăsta, 
decât să mă aflu în pielea lui - rosti Zagtoba fălos. 

Pietka însă, samogiţian domol, era atât de sigur de 
stăpânul lui, încât nici cea mai mică grijă nu-i adumbrea 
chipul, ba, văzându-l pe Hamdi care venea în goană, începu 
să îngâne un cântecel popular: 

Ei, căţea, căţea bătrână, Când vine lupul la stână, De ce 
fugi să-l prigoneşti, Când tu ştii că nu-l răzbeşti? 

Potrivnicii se încăierară la mijlocul tăpşanului, între cele 
două şiruri de luptători care priveau de departe. Inimile 
tuturor încetară să bată. Deodată un fulger şerpuit străluci 
din senin deasupra războinicilor: iataganul zbură ca o 
săgeată zvârlită de coarda arcului din mâna lui Hamdi, iar 
acesta se aplecă pe şa, ca şi când ar fi fost străpuns de 
ascuţişul săbiei, şi închise ochii. Pan Wotodyjowski îl înşfăcă 
de grumaz cu mâna stângă şi, lipindu-i vârful rapierei de 
subsoară, goni spre ai lui. Hamdi nu se opuse, dimpotrivă, 
îşi îndemnă calul cu pintenii, fiindcă simţea fierul între 
subsuoară şi platoşă; era de-a dreptul uluit, doar braţele îi 
atârnau fără putere, iar din ochi îi curgeau lacrimile. 
Wotodyjowski îl lăsă în seama crâncenului Lusnia şi se 
întoarse pe tăpşan. 

În rândurile turceşti răsunară însă trâmbiţele şi fluierele; 
era semn că hărţaşii trebuiau să se întoarcă, aşa că dădură 


pinteni cailor şi porniră spre ai lor, purtând în inimi ruşinea, 
supărarea şi amintirea călăreţului înfricoşător. 

— Şeitan a fost, altminteri nu poate fi! vorbeau între ei 
spahiii şi mamelucii. Cine se bate cu el, aceluia i-a bătut 
ceasul de pe urmă! Şeitan, nimeni altul! 

Hărţaşii polonezi rămaseră un timp pe tăpşan, ca să arate 
că erau biruitori, după care strigară de trei ori în semn de 
izbândă şi se retraseră apăraţi de tunurile care începură să 
tragă din nou la porunca lui jupân Potocki. Turcii se 
depărtară şi ei. O vreme se văzură licărind în soare 
burnuzuri, chipie colorate şi coifuri strălucitoare, apoi 
pieriră în zarea albăstrie. Pe câmpul de bătălie rămaseră 
doar turcii şi polonezii răpuşi de paloşe. În curând veniră 
slujitorii de la castel să-şi ia morţii şi să-i îngroape. După 
aceea se năpustiră corbii să se îngrijească de 
înmormântarea păgânilor, dar ospăţul nu le fu de lungă 
durată, deoarece oştile prorocului îi izgoniră în aceeaşi 
seară. 

CAPITOLUL LIII. 

ÎN ZIUA URMĂTOARE, VENI LA KAMIENIEC însuşi vizirul 
în fruntea unei oştiri numeroase de spabhii, ieniceri şi alţi 
luptători din Asia. La început, judecând după numărul mare 
al pâlcurilor, toată lumea credea că va începe asediul, dar el 
nu voia decât să cerceteze zidurile cetăţii. Adusese cu el 
oameni pricepuţi în lucrările de apărare, care priviră cu 
luare-aminte fortăreaţa şi valurile de pământ. 

De astă dată ieşi împotriva vizirului jupân Mysliszewski cu 
pedestrimea şi cu un pâlc de voluntari călări. Începu iarăşi 
harţul care se sfârşi cu folos pentru cei împresuraţi, deşi 
izbânda nu fu la fel de mare ca în ziua de ieri. În sfârşit, 
vizirul porunci ienicerilor să încerce să se apropie de ziduri. 
Bubuitul tunurilor cutremură îndată oraşul şi cele două 
castele. lenicerii atacară în dreptul locului apărat de jupân 
Podczaski şi îşi descărcară flintele deodată cu mare zgomot, 
dar pentru că şi jupân Podczaski le răspunse numaidecât de 
sus cu împuşcături foarte izbutite şi, pe de altă parte, se 


temeau să nu le sară călărimea în coastă, nu mai zăboviră, 
ci porniră pe drumul către Zwaniec şi se întoarseră alături 
de grosul oştilor. 

Seara se strecură în oraş un ceh care fusese paie(157) la 
aga ienicerilor şi fugise după ce fusese bătut cu nuiaua la 
talpă. De la el aflară că neprietenul se gospodărise la 
Zwaniec şi tăbărâse pe întinderile dinspre satul Dtuzek. Îl 
întrebară grijulii care era părerea turcilor în legătură cu 
cetatea: o vor cuceri sau nu? Fugarul răspunse că oastea e 
încrezătoare, iar prevestirile s-au arătat prielnice. Cu 
câteva zile înainte, în faţa cortului sultanului, a ţâşnit parcă 
din pământ un stâlp de fum, subţire în partea de jos, care se 
lărgea în sus semănând cu un vârtej. Muftiii au tălmăcit 
întâmplarea ca pe un semn că slava padişahului se va înălța 
până în tăriile cerului şi că el va fi stăpânitorul care va 
zdrobi cetatea de la Kamieniec neînvinsă până atunci. 
Curajul oştenilor crescuse. Turcii - spuse mai departe 
fugarul - se tem de hatmanul Sobieski şi de ajutorul din 
afară, pentru că n-au uitat primejdia de a se măsura la 
câmp deschis cu oştile Republicii, aşa că ar fi prea bucuroşi 
să lupte mai degrabă cu venețienii, ungurii sau cu oricare 
altă nație. Dar fiindcă au ştire că Republica nu are 
războinici destui, cred cu toţii că vor cuceri şi oraşul, deşi 
nu le va fi prea lesne. Cara Mustafa, caimacamul, a fost de 
părere să se repeadă drept asupra zidurilor, dar vizirul, mai 
prevăzător, preferă să înconjoare oraşul cu şanţuri şi să-l 
bată cu tunurile. După primele ciocniri, sultanul a înclinat 
spre părerea vizirului, aşa că Domniile Voastre trebuie să vă 
aşteptaţi la un asediu în toată regula. 

Astfel vorbi fugarul. Ascultând asemenea veşti, se 
îngrijorară foarte jupân Potocki şi preotul episcop, 
cămăraşul de Podolia, pan Wotodyjowski şi toate celelalte 
căpetenii. Ei contau pe atacuri neîntrerupte şi se aşteptau 
că, dată fiind poziţia prielnică a cetăţii, vor izbuti să le 
respingă cu pierderi mari pentru vrăjmaşi. Ştiau şi ei din 
proprie experienţă că asediatorii pierd mulţi oameni în 


timpul năvalei şi fiecare atac respins le micşorează 
cutezanţa, încurajându-i, în schimb, pe cei împresuraţi. Ca 
şi vitejilor de la Zbaraz, le plăcea să se împotrivească, să 
lupte şi să iasă asupra duşmanului în afara zidurilor; în 
acest fel până şi orăşenii de la Kamieniec aveau să 
îndrăgească bătălia, mai ales dacă fiecare ciocnire s-ar fi 
încheiat cu înfrângerea turcilor şi cu biruinţa apărătorilor. 
Pe când aşa, un asediu îndelungat, în care săparea 
şanţurilor, punerea minelor şi aducerea tunurilor în locurile 
de tragere însemna totul, putea doar să-i descurajeze pe 
asediați, să le împuţineze forţele şi să-i convingă să apuce 
calea negocierilor. În asemenea împrejurări era greu să-şi 
pună toată nădejdea în ieşirile la câmp deschis, fiindcă nu 
se cuvenea să ia oştenii de pe ziduri, iar slujitorii şi 
târgoveţii, conduşi în afara cetăţii, i-ar fi înfruntat cu greu 
pe ieniceri. 

Cântărind toate astea, căpeteniile fură cuprinse de 
nelinişte; sfârşitul fericit al apărării li se părea acum 
îndoielnic. Aşa şi era, nu numai din pricina forţelor turceşti, 
ci şi a apărătorilor. Wolodyjowski era un oştean neîntrecut 
şi plin de faimă, dar n-avea în el acea măreție care impune. 
Acela care poartă soarele în el, poate să-i înfierbânte dintr- 
odată pe toţi ceilalţi, pe când cine nu-i decât o flacără, 
oricât de arzătoare ar fi, nu-i încălzeşte decât pe cei foarte 
apropiaţi. Aşa stăteau lucrurile şi cu micul viteaz. Nu ştia şi 
nu era în stare să insufle celorlalţi curajul său, tot aşa cum 
nu putea să le împrumute îndemânarea lui în mânuirea 
săbiei. Jupân Potocki, cea dintâi dintre căpetenii, nu era un 
războinic şi pe deasupra îi lipsea şi încrederea în el, în 
ceilalţi şi în Republică. Preotul episcop se întemeia mai ales 
pe negocieri; fratele său avea braţul greu, dar nici mintea 
nu-i era mai uşoară. Ajutorul din afară nu era cu putinţă, 
deoarece hatmanul, pan Sobieski, cu toate că era un om 
mare, n-avea nici o putere. Şi fără putere erau regele şi 
Republica întreagă. 


În ziua de 16 august, sosiră hanul cu urdia şi Doroszenko 
cu cazacii lui. Amândoi ocupară o întindere uriaşă pe 
câmpia dinspre Orynin. Sufankaz-aga îl chemă în aceeaşi zi 
pe jupân Mysliszewski să stea de vorbă cu el şi-l sfătui să-i 
convingă şi pe ceilalţi să predea cetatea fără întârziere, 
fiindcă vor avea parte astfel de condiţii atât de blânde, cum 
nu se mai pomenise vreodată. Preotul episcop era curios să 
afle despre ce e vorba, dar îl certară cu toţii şi sfatul de 
război respinse propunerea. 

La 18 august începură să se apropie turcii şi odată cu ei 
însuşi sultanul. Tălăzuiau ca o mare fără ţărmuri. 
Pedestrime leşească, ieniceri, spahii. Fiecare paşă conducea 
oastea din paşalâcul său, aşa că veniră buluc luptători din 
Europa, Asia şi Africa. În urma lor se înşira convoiul uriaş al 
carelor de povară trase de catâri şi de bivoli. Furnicarul 
acesta multicolor de arme şi veşminte felurite nu se mai 
sfârşea. Din zori şi până-n noapte veniră fără încetare; se 
mutau dintr-un loc în altul, aşezau oştile, se învârteau de 
colo-colo şi îşi ridicau corturile care ocupară un câmp atât 
de mare, încât de pe tunuri şi din locurile mai înalte de la 
Kamieniec nu se mai vedea o palmă de pământ slobod. 
Parcă ninsoarea acoperise împrejurimile cu un strat de 
zăpadă. Aşezarea taberei era întovărăşită de focul flintelor, 
deoarece pâlcul de ieniceri care acoperea forfota trăgea 
fără istov spre ziduri, de unde le răspundeau necontenit 
bubuiturile tunurilor. Ecoul răsuna printre stânci şi fumul 
se înălța acoperind albastrul cerului. Până seara cetatea era 
atât de strâns înconjurată, încât numai porumbeii ar mai fi 
putut răzbate afară prin văzduh. Focul încetă abia când 
primele stele licăriră pe cer. 

În cele câteva zile care urmară, focul nu conteni o clipă pe 
ziduri şi în tabăra asediatorilor, cei din urmă suferind 
pierderi însemnate; cum se aduna vreo ceată mai mare de 
ieniceri în bătaia tunurilor, pe întărituri înfloreau fuioare de 
fum alb şi ghiulele cădeau printre ienicerii ce se risipeau ca 
un stol de vrăbii în care cineva trage cu alice. Neştiind 


pesemne că oraşul şi cele două cetăţi aveau tunuri cu 
bătaie lungă, turcii îşi întinseră corturile prea aproape. 
Sfătuiţi de micul viteaz, tunarii îi lăsară în pace; abia când 
sosi clipa odihnei şi oştenii umplură corturile, adăpostindu- 
se împotriva arşiţei, tunurile începură să tragă fără oprire. 
Se iscă panică: ghiulelele sfâşiau pânza, frângeau stâlpii de 
susţinere şi răneau oştenii, împrăştiind sfărâmături de 
stâncă. lenicerii se retraseră în neorânduială, 
înspăimântați, răcnind cât îi ţinea gura; în goană răsturnară 
alte corturi, răspândind groaza pretutindeni. Jupân 
Wotodyjowski se repezi cu călărimea în învălmăşeală şi-i 
hăcui până când le săriră în ajutor pâlcuri mai mari de 
călărime turcească. Ketling conducea focul tunurilor, iar 
alături de el judele leah, Cyprian, lărgea cu mare folos 
pustiirea printre păgâni. El însuşi se apleca deasupra 
fiecărui tun şi aprindea fitilul; apoi îşi punea mâna streaşină 
la ochi, privea la rezultatul loviturii şi se bucura din toată 
inima că trudeşte cu atâta folos. 

La rândul lor, turcii nu se lăsară mai prejos, săpară şanţuri 
şi aduseră tunurile grele. Înainte de a începe să tragă, un 
sol turcesc se apropie de valul de apărare şi înfigând în 
vârful suliţei răvaşul sultanului, îl arătă apărătorilor. 
Dragonii îl prinseră îndată pe ceauş(158) şi-l duseră la 
castel. Padişahul cerea oraşului să se predea, ridicându-şi în 
slăvi puterea şi mărinimia. 

„Oştirea mea - scria - este asemenea frunzelor din copaci 
şi nisipului mării. Uitaţi-vă la cer şi când veţi vedea 
mulţimea stelelor fără număr, înfricoşaţi-vă în inima voastră 
şi spuneţi-vă: iată puterea credincioşilor lui Allah! Dar 
pentru că sunt un stăpân mai îndurător decât alţii şi 
nepotul Dumnezeului adevărat, îmi încep treaba în numele 
Domnului. Aflaţi că urăsc pe omul fudul, aşa câănu vă 
împotriviţi vrerii mele şi predaţi oraşul. De vă veţi pune în 
poară cu mine, veţi pieri cu toţii şi nici un glas omenesc nu 
va mai cuteza să se ridice împotriva mea.” 


Se socotiră multă vreme ce răspuns să dea la asemenea 
scrisoare şi respinseră sfatul jignitor al lui jupân Zagtoba de 
a tăia coada unui câine şi a o trimite drept orice răspuns. În 
cele din urmă, îl trimiseră pe Juryca, un om priceput, care 
ştia limba turcă; ducea o scrisoare care glăsuia după cum 
urmează: „Nu dorim să-l mâniem pe sultan, dar nu-i putem 
da ascultare, fiindcă i-am jurat credinţă nu lui, ci regelui 
nostru. Nu vom da oraşul, deoarece ne-am legat prin 
jurământ să apărăm până la moarte cetatea şi bisericile.” 

După acest răspuns, căpeteniile se împrăştiată pe ziduri, 
împrejurare de care se folosiră preotul episcop 
Lanckoronski şi ghinărarul Podoliei pentru a trimite o nouă 
scrisoare sultanului, rugându-l să încuviinţeze încetarea 
focului timp de patru săptămâni. Când vestea ajunse la 
urechile celorlalţi, începură cu toţii să lărmuiască şi să-şi 
lovească săbiile. 

— Unde-i dreptatea - strigară ici şi colo - noi murim lângă 
tunuri şi ei trimit scrisori fără ştirea noastră, deşi facem 
parte şi noi din sfat! 

După „chindia” de seară căpeteniile se duseră grămadă la 
ghinărar, având în frunte pe micul viteaz şi pe jupân 
Makowiecki, amândoi foarte porniţi din pricina celor 
întâmplate. 

— Ce înseamnă asta? strigă stolnicul de Latyczw - 
Domniile Voastre aţi început să vă gândiţi la predarea 
cetăţii, de ce aţi trimis un nou sol? De ce-aţi făcut-o fără 
ştirea noastră? 

— Chiar aşa - adăugă micul viteaz - de vreme ce am fost 
chemaţi la sfat, nu se cuvine să trimiteţi scrisori fără noi. 
Nu îngăduim să se vorbească de supunere; cine-şi doreşte 
aşa ceva, n-are decât să plece din sfat! 

Spunând acestea, mişcă ameninţător din mustață; era un 
oştean care ţinea mult la disciplină şi-i venea tare greu să 
vorbească împotriva căpeteniilor. Dar pentru că se jurase să 
apere cetatea până la moarte, gândea că e de datoria lui să 
se poarte astfel. 


Ghinărarul Podoliei se tulbură şi răspunse: 

— Am crezut că sunteţi toţi de aceeaşi părere. 

— Nu-i adevărat! Vrem să murim aici! strigară câteva 
glasuri. 

La acestea ghinărarul: 

— Mă bucur din tot sufletul, deoarece credinţa mi-e mai 
dragă decât viaţa, iar laş n-am fost şi n-am să fiu niciodată. 
Domniile Voastre, rămâneţi la cină, aşa ne vom înţelege mai 
uşor... 

Dar oştenii nu vrură să rămână. 

— Locul nostru e la porţi, nu la ospăț! răspunse micul 
viteaz. 

În acest timp pică şi preotul episcop şi, aflând despre ce e 
vorba, se adresă îndată lui jupân Makowiecki şi micului 
cavaler. 

— Oameni vrednici! le spuse. Fiecare dorim în inima 
noastră ce doriţi şi voi, nu s-a gândit nimeni la supunere. 
Am cerut doar încetarea focului pentru patru săptămâni. 
Am scris că în acest răstimp o să cerem ajutor regelui şi o 
să primim şi poruncile lui, iar pe urmă fie ce-o vrea 
Dumnezeu! 

Micul viteaz începu să-şi mişte iar mustăţile, de astă dată 
însă pentru că simţea cum îl cuprinde mânia şi-l umflă râsul 
faţă de asemenea înţelegere a treburilor războiului. Oştean 
din copilărie, nu-i venea să creadă că cineva îi propune 
duşmanului armistitium numai pentru a trimite după ajutor. 

Aşa că începu să se uite la jupân Makowiecki şi la celelalte 
căpetenii care îşi îndreptară privirile spre el. 

— Să fie oare o glumă? întrebară câteva glasuri. 

Apoi tăcură cu toţii. 

— Sfinţia Ta! rosti în sfârşit Wotodyjowski. Am luat parte la 
războiul cu tătarii şi cazacii, la cel cu moscoviţii şi suedezii, 
dar nicăieri n-am auzit asemenea argumenta. Sultanul n-a 
venit aici ca să ne înlesnească pe noi; el urmăreşte folosul 
lui, nu pe al nostru. Cum se poate să încuviinţeze încetarea 
focului, dacă noi îi scriem că aşteptăm să ne vină ajutor? 


— Dacă nu va încuviinţa, lucrurile vor rămâne tot aşa cum 
sunt acum! răspunse preotul episcop. 

Wolodyjowski se împotrivi. 

— Cine cere încetarea focului, îşi arată spaima şi 
neputinţa, iar cine aşteaptă ajutor din afară, acela nu se 
mai încrede în forţele sale. Acum au aflat şi păgânii de 
temerile noastre, iar asta e o pagubă foarte mare. 

Preotul episcop se întristă. 

— Puteam să fiu în altă parte - spuse - dar pentru că n-am 
vrut să-mi părăsesc turma la ananghie, am parte de astfel 
de învinuiri. 

Micului viteaz i se făcu milă de inimosul prelat; îi îmbrăţişă 
genunchii, apoi îi sărută mâna şi-i zise: 

— Dumnezeu să mă ferească să aduc vreo învinuire cuiva, 
dar de vreme ce este un consilium(159), spun şi eu ce-mi 
dictează experienţa. 

— Atunci ce-i de făcut? Să fie mea culpa, dar ce trebuie să 
facem? Cum să îndreptăm răul? întrebă episcopul. 

— Cum să îndreptăm răul? repetă Wolodyjowski. 

Şi căzu o clipă pe gânduri, după care îşi înălţă capul cu 
voioşie. 

— Se poate şi asta! Domniile Voastre, poftiţi după mine! 

Şi ieşi urmat de căpetenii. După un sfert de ceas cetatea 
se cutremura de bubuitul tunurilor. lar pan Wotodyjowski 
năvăli cu voluntarii asupra ienicerilor adormiţi în şanţuri şi-i 
tăie până când îi răzbi şi-i goni spre tabără. 

După care se întoarse la cartierul ghinărarului, unde-l găsi 
şi pe preotul Lanckoronski. 

— Sfinţia Ta! îi spuse vesel - asta mi-era povaţa. 

CAPITOLUL LIV. 

NOAPTEA CARE URMA NĂVĂLIRII micului viteaz se 
scurse întreruptă mereu de împuşcături învălmăşite; în zori 
se dădu de ştire că în faţa castelului aşteptau câţiva turci 
veniţi să negocieze. Oricum, trebuia să afle ce voiau, aşa că 
sfatul delegă pe jupân Makowiecki şi Mysliszewski să se 
înţeleagă cu păgânii. 


Curând li se alătură jupân Kazimierz Humiecki şi plecară. 
Turcii erau trei: Muchtar-bei, Salomi, paşa din Rusciuc, şi 
tălmaciul Kozra. Întâlnirea avu loc sub cerul liber, înaintea 
porţii de la castel. La vederea trimişilor, turcii începură să 
bată temenele, ducându-şi vârfurile degetelor la inimă, la 
gură şi la frunte, iar polonezii îi întâmpinară la rândul lor cu 
multă cuviinţă, întrebându-i de ce au venit. 

Şi spuse Salomi: 

— Dragilor, stăpânul nostru a suferit o mare strâmbătate, 
pe care trebuie să o plângă toţi cei care iubesc dreptatea şi 
pentru care Cel de sus vă va pedepsi, dacă n-o veţi îndrepta 
degrabă. Voi l-aţi trimis pe Juryca, iar el s-a ploconit 
înaintea vizirului nostru şi l-a rugat să înceteze focul. Pe 
urmă însă, când, încrezându-ne în cinstea voastră, am ieşit 
de după stânci şi din şanţuri, aţi început să ne bateţi cu 
tunurile şi, năvâălind afară din cetate, aţi aşternut drumul cu 
morţi până la cortul padişahului. Care faptă nu poate 
rămâne fără pedeapsă decât dacă, predând oraşul şi 
cetăţuile fără zăbavă, veţi arăta, dragilor, ascultare şi mare 
părere de rău! 

La acestea, jupân Makowiecki răspunse: 

— Juryca e un netrebnic care a făcut mai mult decât avea 
dreptul să facă, fiindcă i-a poruncit slujitorului să înalțe şi 
steagul cel alb, fapt pentru care va fi judecat. Preotul 
episcop a întrebat numai din partea lui dacă focul ar putea 
înceta, dar fiindcă şi voi aţi tras întruna în timpul 
schimbului de scrisori, sunt martor eu care am fost rănit în 
obraz de o aşchie de piatră, n-aveaţi dreptul să vă aşteptaţi 
ca noi să facem altfel. Dacă veniţi acum şi cereţi încetarea 
focului, bine, iar dacă nu, atunci, dragilor, spuneţi 
stăpânului vostru că vom apăra zidurile ca şi până acum 
până la ultima picătură de sânge sau, ce e mai sigur, până 
când vă veţi prăpădi cu toţii printre stâncile astea. Altceva, 
dragilor, n-avem a vă mai spune decât să vă înmulțească 
Dumnezeu zilele şi să vă îngăduie să trăiţi până la adânci 
bătrâneţe. 


După aceste vorbe, solii se depărtară îndată. Turcii se 
întoarseră la vizir, iar jupânii Makowiecki, Humiecki şi 
Mysliszewski la castel, unde fură întrebaţi cum s-au 
descurcat cu trimişii. Le povestiră de-a fir a păr spusele 
turcilor. 

— Fraţii mei iubiţi - spuse Kazimierz Humiecki - să nu le 
primiţi propunerea. Vorbind pe scurt, câinii ăştia vor să le 
înmânăm cheile oraşului până diseară. 

Drept răspuns, mai multe glasuri repetară o vorbă pe care 
o îndrăgiseră cu toţii: 

— Câinii păgâni nu se vor îngrăşa cu trupurile noastre. Nu 
ne vom lăsa şi-i vom goni cu mare ruşine! Nu vrem să ne 
predăm! 

După ce hotărâră astfel, se răspândiră la posturile lor şi 
împuşcăturile începură numaidecât. Turcii izbutiseră să 
aducă mai multe tunuri grele în locurile de tragere şi 
ghiulele lor, zburând pe deasupra zidurilor, porniră să cadă 
asupra oraşului. Tunarii din târg şi din cele două cetăţi 
trudiră cu sudoarea frunţii tot restul zilei şi toată noaptea. 
Cei care cădeau, n-aveau cu cine să fie înlocuiţi, lipseau 
până şi purtătorii de pulbere şi ghiulele. Zgomotul slăbi 
puţin abia în revărsatul zorilor. 

Dar abia începu să se lumineze de ziuă şi la răsărit se 
arătă aurora trandafirie, înhorbotată cu aur a dimineţii, că 
se dădu alarma la amândouă castelele. În oraş se treziră cu 
toţii, mulţimi de oameni cu somnul în ochi ieşiră pe uliţi, 
ascultând cu luare-aminte. 

— Se pregăteşte un atac! îşi spuneau unii altora, arătând 
spre cele două castele. 

— Jupân Wolodyjowski este acolo? întrebau glasuri 
îngrijorate. 

— Este! Este! răspundeau altele. 

În amândouă cetăţile băteau clopotele de la capele şi 
răpăitul tobelor răsuna în toate părţile. Zgomotele acestea 
păreau tainice şi totodată sărbătoreşti în lumina cenuşie a 
zorilor, când oraşul era aproape adormit. În aceeaşi clipă 


turcii sunară şi ei de „chindie”41607; muzicanţii îşi treceau 
unii altora chemarea care străbătea ca un ecou tabăra 
nemărginită. Păgânii începură să mişune în jurul corturilor. 
Linia lungă a şanţurilor dinaintea castelului se iţea tot mai 
desluşit din mohoreală. Deodată, pe toată întinderea 
poziţiilor turceşti, mugiră tunurile grele, cărora le 
răspunseră cu ecouri puternice stâncile pârâului Smotrycz, 
iscând un duruit uriaş şi înfricoşător, de parcă răbufniseră 
toate trăsnetele din magazia cerului şi se prăvăleau odată 
cu bolta norilor asupra pământului. 

Începea astfel sfada tunurilor. Oraşul şi cetăţuile nu se 
lăsară mai prejos, răspunzând cu sârg. În curând fumul 
acoperi soarele, lumea şi nu se mai vedeau nici întăriturile 
otomane, nici Kamieniecul; totul era acoperit de un nor 
uriaş, cenuşiu, încărcat de trosnete şi bubuituri. 

Tunurile turceşti erau mai puternice decât cele polone. 
Moartea începu să cosească prin oraş. Câteva bombarde 
fură sfărâmate. Dintre cei care trăgeau cu săcăluşurile 
mureau câte doi-trei odată. O pană de sub afet îi smulse 
nasul şi o parte din gură unui călugăr franciscan care 
umbla prin întărituri şi binecuvânta tunurile; alături de el 
căzură doi evrei, flăcăi hotărâți care ajutau la încărcare şi 
ochire. 

Păgânii ţinteau îndeosebi în valul de apărare al oraşului, în 
care jupân Kazimierz Humiecki se scălda ca o salamandră 
în potopul de foc şi fum; jumătate din sotnia(161) lui fusese 
ucisă, iar cei rămaşi în viaţă erau răniţi aproape toţi. El 
însuşi amuţise şi asurzise, dar cu ajutorul judelui leah făcu 
să tacă bateria vrăjmaşă cel puţin până când tunurile 
distruse fură înlocuite cu altele. 

Se scurse o zi, două, trei iar collogquium tunurilor nu 
conteni o clipă. Turcii schimbau tunarii de câte patru ori pe 
zi, pe când apărătorii oraşului erau nevoiţi să tragă mereu 
aceiaşi, fără să doarmă şi aproape fără să mănânce, pe 
jumătate înecaţi de fum, cei mai mulţi vătămaţi de pietrele 
împrăştiate de ghiulelele şi de aşchiile afetelor. Oştenii 


rezistau, dar orăşenii începură să-şi piardă curajul. În cele 
din urmă, trebuiră să fie îndemnați cu băţul să stea la 
tunurile lângă care cădeau pe capete. Din fericire, în seara 
şi noaptea zilei a treia, joi spre vineri, furia focului se 
îndreptă asupra celor două castele. 

Peste amândouă, dar mai ales peste cel vechi, mortierele 
uriaşe revărsau o ploaie de grenade care „nu făceau prea 
multă stricăciune, fiindcă se vedeau în întuneric şi oamenii 
puteau să se ferească uşor de ele”...Abia spre dimineaţă, 
când erau atât de vlăguiţi, încât cădeau din picioare de 
somn, începură să moară cu nemiluita. 

Micul viteaz, Ketling, Mysliszewski şi Kwasibrocki 
răspundeau de pe zidurile cetăților focului turcesc. 
Ghinărarul de Podolia trecea mereu pe la ei şi se plimba 
îngrijorat prin grindina de ghiulele, fără să ţină seama de 
primejdie. 

Spre seară, când focul se înteţi şi mai mult, ghinărarul 
Potocki se apropie de jupân Wotodyjowski şi-i spuse: 

— Jupâne polcovnic, nu mai putem rezista aici. 

— Cât timp vor trage tunurile - răspunse micul viteaz - 
vom rezista, dar ei vor să ne arunce în văzduh cu mine; 
sapă. 

— Cum aşa, sapă într-adevăr? întrebă ghinărarul neliniştit. 

Wotodyjowski adăugă: 

— Deşi trag şaptezeci de tunuri şi bubuitul este aproape 
neîntrerupt, se întâmplă uneori câte o clipă de linişte. 
Luminăţia Ia să asculte cu luare-aminte şi va auzi 
bubuiturile ciocanelor în piatră. 

Nu trebuiră să aştepte prea mult, mai ales că întâmplarea 
le veni în ajutor. Unul dintre balimezurile turceşti de 
dărâmare crăpase. Se produse anume tulburare. Din 
celelalte şanţuri trimiseră să întrebe ce se întâmplă şi 
bubuiturile se întrerupseră. 

Atunci jupânii Potocki şi Wotodyjowski se apropiată de 
marginea unui pinten care ieşea mult înainte şi începură să 


asculte. După o vreme auziră limpede ecourile înfundate ale 
ciocanelor care loveau peretele de stâncă. 

— Sapă - spuse jupân Potocki. 

— Sapă - repetă micul viteaz. 

Apoi tăcură. Pe faţa ghinărarului se aşternu o îngrijorare 
adâncă, îşi ridică braţele şi îşi prinse capul în mâini. Văzând 
aceasta, Wolodyjowski îi zise: 

— E un lucru obişnuit pentru orice asediu. La Zbaraz 
scurmau ziua şi noaptea sub noi. 

Ghinărarul îşi înălţă capul. 

— Şi Wisniowiecki ce-a făcut? 

— Ne-a poruncit să ne retragem în alte şanţuri din ce în ce 
mai aproape de cetate. 

— Noi ce trebuie să facem? 

— Noi trebuie să mutăm tunurile şi ce se mai poate lua la 
castelul vechi care-i ridicat pe asemenea stânci, că nici cu 
minele nu-l pot dărâma. Totdeauna am fost de părere că 
cetatea nouă ne va sluji doar pentru a da prima ripostă 
vrăjmaşului, iar după aceea vom fi nevoiţi să aruncăm în aer 
partea din faţă şi să începem adevărata apărare în cea 
veche. 

Urmă o clipă de tăcere şi ghinărarul îşi lăsă capul în piept 
cu nelinişte. 

— Şi dacă va trebui să plecăm şi din cetatea veche? De- 
acolo unde ne mai ducem? întrebă cu glasul frânt. 

Micul viteaz se îndreptă, mişcă din mustață şi arătă 
pământul cu degetul. 

— În ce mă priveşte, cred că acolo! răspunse. 

Tunurile începură să tragă din nou şi un stol de grenade 
îşi luară zborul spre castel, dar pentru că se lăsase 
întunericul peste lume, se vedeau cum nu se poate mai 
bine. Despărţindu-se de ghinărar, jupân Wotodyjowski porni 
de-a lungul zidurilor şi mergând de la o baterie la alta îi 
încuraja pe toţi, le dădea speranţe: în cele din urmă se 
întâlni cu Ketling şi-i spuse: 

— Ei, cum e? 


Ketling zâmbi cu dulceaţă. 

— E lumină ca ziua din pricina grenadelor - răspunse 
strângând mâna micului viteaz. Nu-şi cruţă pulberea! 

— Le-a crăpat un balimez. Tu l-ai lovit? 

— Eu. 

— Cad din picioare de somn. 

— Şi eu la fel, dar nu e timpul de dormit. 

— Chiar aşa - încuviinţă Wotodyjowski - soţioarele noastre 
trebuie să fie tare neliniştite; când mă gândesc la asta, mi 
se sperie somnul. 

— Se roagă pentru noi - zise Ketling, ridicându-şi ochii 
spre grenadele care veneau. 

— Dă-le, Doamne, sănătate la amândouă! 

— Printre jupânese - începu Ketling - nu e... 

Dar nu apucă să sfârşească, deoarece micul cavaler, 
întorcându-se în clipa aceea spre curtea dinăuntru, strigă 
deodată speriat: 

— Pentru Dumnezeu, ce-mi văd ochii? 

Şi se repezi înainte. Ketling se uită mirat înapoi: la vreo 
cincisprezece paşi, în curtea castelului, o văzu pe Basia în 
tovărăşia lui jupân Zagtoba, şi a samogiţianului Pietka. 

— Veniţi lângă zid! îi chemă micul oştean, trăgându-i cât 
mai repede la adăpostul meterezelor. Pe legea mea...! 

— Ha! bodogăni Zagtoba cu glasul întrerupt, gâfâind - 
descurcă-te cu una ca ea! O rog, îi spun: „Ai să ne pierzi pe 
amândoi!”, îngenunchez în faţa ei şi degeaba! Era s-o las 
singură, ai?... Of, toată strădania mea a fost zadarnică! O 
ţinea întruna: „Mă duc şi mă duc!” Uite că ţi-am adus-o! 

Pe faţa Basiei se citea frica şi sprâncenele îi tremurau a 
plâns. Nu se temea însă nici de grenade, nici de bufniturile 
ghiulelelor, nici de sfărâmăturile de piatră, ci de mânia 
soţului. Aşa că îşi împreună mâinile ca un copil care se teme 
şi începu să-i spună cu glasul întretăiat de suspine. 

— Michatek, n-am putut! pe dragostea mea că n-am mai 
putut să îndur! Michalek, nu te supăra pe mine! Eu nu pot 


să stau acolo, când tu îţi primejduieşti viaţa aici, nu pot, nu 
pot...! 

Wotodyjowski începuse într-adevăr să se înfurie, strigă: 
„Basia, tu nu te temi de Dumnezeu!”, dar îl cuprinse 
înduioşarea, glasul i se înecă în gât şi abia când capul 
acesta scump se rezemă de pieptul lui, rosti: 

— Prietena mea credincioasă până la moarte...! 

Şi o cuprinse în braţe. 

În acest timp Zagtoba, după ce se înghesui într-o spărtură 
a zidului, îi spuse în grabă lui Ketling: 

— Şi a ta voia să vină, dar am păcălit-o că nu ne mai 
ducem. Cum aşa, în starea ei... O să nască un ghinărar 
peste tunuri, netrebnic să fiu dacă n-o fi să ajungă 
ghinărar... Măi să fie! pe podul dinspre oraş cad grenadele 
ca perele... Credeam că am să plesnesc de furie, nu de 
frică... Am alunecat peste nişte hârburi ascuţite şi mi-am 
zdrelit pielea în aşa hal că o săptămână n-o să mai pot sta 
fără să mă doară. Călugăriţele trebuie să mă ungă, fără să 
mai ţină seama de sfială... Oh! şi păgânii ăştia trag mereu, 
trăsni-i-ar!... Jupân Potocki vrea să-mi treacă mie 
conducerea... Daţi-le oştenilor să bea, că nu mai pot să 
reziste... Aveţi grijă de grenada asta! Pe legea mea! o să 
cadă aproape de noi. Feriţi-o pe Basia! Pe legea mea, 
aproape...! 

Dar grenada căzu undeva departe, pe acoperişul capelei 
luterane din vechiul castel. Deoarece biserica avea o boltă 
foarte solidă, duseseră muniţiile acolo, dar grenada sparse 
bolta şi aprinse pulberea. Un bubuit puternic, mai puternic 
decât mugetul tunurilor, cutremură din temelii cele două 
castele. Pe metereze răsunară glasuri înfricoşate şi toate 
tunurile poloneze şi turceşti tăcură. 

Ketling îl părăsi pe Zagtoba, Wotodyjowski pe Basia şi 
dădură fuga pe întărituri. Un timp se auziră cum împărțeau 
porunci în dreapta şi în stânga, dar curând glasul lor fu 
acoperit de răpăitul darabanelor din şanţurile otomane. 

— Pornesc la atac! îi şopti Zagtoba Basiei. 


Turcii auziseră zgomotul exploziei şi îşi închipuiseră 
pesemne că amândouă cetăţile erau ruinate, iar apărătorii 
parte îngropaţi sub dărâmături, parte cuprinşi de spaimă. 
De aceea se pregăteau să dea năvală. Prostii! nu ştiau că 
numai capela luterană sărise în aer; la castelul nou 
bubuitura nu făcuse decât să cutremure zidurile şi toate 
tunurile se aflau la locurile lor; alte stricăciuni nu erau. 
Duruitul tobelor creştea tot mai mult. Puzderie de ieniceri 
ieşiră din şanţuri şi alergară spre castel. Focurile de pe 
ziduri şi din întăriturile turceşti se stinseseră, dar noaptea 
era senină şi la lumina lunii se vedea mulţimea de chipie 
albe ale ienicerilor, care tălăzuia în fugă ca o apă bătută de 
vânt. Erau câteva mii de ieniceri şi câteva sute de glotaşi. 
Mulţi dintre ei n-aveau să mai vadă niciodată minaretele de 
la Stambul, unda limpede a Bosforului şi ciprişii întunecaţi 
de pe morminte, dar acum se năpusteau cu îndârjire 
nutrind în inima lor nădejdea izbânzii sigure. 

Wotodyjowski alerga ca o nălucă de-a lungul zidurilor. 

— Nu trageţi! Aşteptaţi porunca! striga la tunari. 

Dragonii se aşezaseră ciorchine cu muschetele pe 
metereze gâfâind de furie. Se aşternu tăcerea, nu se auzea 
decât răsunetul paşilor deşi ai ienicerilor, ca un duduit 
înfundat. Cu cât erau mai aproape, cu atât nădăjduiau că 
vor pune mâna dintr-odată pe amândouă castelele. Mulţi 
gândeau că apărătorii care mai rămăseseră se retrăseseră 
în oraş şi pe ziduri nu mai era nimeni. Ajungând la şanţul de 
apărare, începură să arunce faşine, saci cu lână, paie şi-l 
umplură într-o clipită. Pe întărituri tăcerea se prelungea. 

Dar când primele rânduri păşiră pe aşternutul care 
umplea şanţul, într-o adâncitură a zidurilor detună un pistol 
şi un glas pătrunzător strigă: 

— Foc! 

Şi îndată tunurile înaintate şi meterezul care le unea se 
luminară de fulgerul lung al flăcărilor; răsună bubuitul 
tunurilor, răpăitul sec al sâneţelor şi muschetelor şi 
răcnetele apărătorilor se amestecară cu ale năvălitorilor. Ca 


atunci când geridul, aruncat de braţul suliţaşului puternic, 
se împlântă până la jumătate în burta ursului, iar acesta se 
strânge ghem, mormăie, se zbate, se încordează şi iarăşi se 
închirceşte, tot aşa se vânzoli şi mulţimea ienicerilor şi a 
glotaşilor. Nici un plumb al apărătorilor nu se irosea. 
Tunurile încărcate cu mitralii culcau şiruri întregi, aşa cum 
pala vântului culcă lanul de grâu. Cei care atacau meterezul 
de legătură se găsiră dintr-odată între trei focuri şi, 
cuprinşi de spaimă, începură să se îmbulzească la mijloc în 
neorânduială, aşternând câmpul atât de des cu trupuri, 
încât alcătuiau adevărate mormane de oameni care se 
mişcau spasmodic, dându-şi sufletul. Ketling trăgea cu două 
tunuri în ei, iar când în cele din urmă încercară să fugă, 
închise cu fier şi plumbi trecerea îngustă dintre cele două 
tunuri. 

Atacul fu respins pe toată linia. După ce ienicerii şi glotaşii 
trecură înapoi şanţul de apărare, fugind ca nişte ieşiţi din 
minţi şi urlând înfricoşaţi, în întăriturile turceşti se 
aprinseră torţe, căldări cu smoală şi focuri de pulbere care 
făcură din noapte zi, ca să lumineze drumul fugarilor şi să 
îngreuieze ieşirea urmăritorilor. 

Văzând grămada învălmăşită închisă între cele două 
tunuri, Wotodyjowski îşi adună dragonii şi cobori asupra lor. 
Nenorociţii încercară încă o dată să scape prin trecerea 
îngustă, dar Ketling vărsă asupra lor o ploaie de foc şi 
ieşirea se înfundă cu trupurile morţilor. Cei rămaşi în viaţă 
nu mai aveau altceva de făcut decât să moară, fiindcă 
apărătorii nu luau prinşi, aşa că începură să se apere cu 
înverşunare. Flăcăi zdraveni, se adunară în grupuri mici de 
doi, trei până la cinci inşi şi aşezându-se spate la spate, 
înarmaţi cu sulițe, halebarde, iatagane şi săbii, loveau cu 
îndârjire. Zăpăceala, groaza, siguranţa morţii, deznădejdea 
se prefăcură toate în încrâncenare. Unii se aruncau 
înnebuniţi asupra dragonilor de unul singur şi erau luaţi în 
săbii cât ai zice peşte. Parcă se încleştaseră două furii; 
trudiţi, răzbiţi de nesomn şi de foame, dragonii fură 


cuprinşi de o turbare de-a dreptul animalică împotriva 
duşmanului şi, pentru că erau mai îndemânatici decât ei în 
lupta cu armele albe, făceau prăpăd în jurul lor. La rândul 
său, Ketling, vrând să lumineze câmpul de bătaie, porunci 
de asemenea să se aprindă căldări cu smoală, în strălucirile 
cărora se vedeau mazurienii nestăpâniţi tăindu-se în săbii 
cu ienicerii, trăgându-se de capete şi de bărbi. Mai ales 
încrâncenatul Lusnia se frământa ca un taur dezlănţuit. La 
cealaltă aripă lupta însuşi pan Wotodyjowski care, ştiind că 
Baska se uită la el de pe ziduri, se întrecea pe sine. 
Asemenea nevăstuicii care, pătrunzând într-o claie de grâu 
năpădită de şoareci, face un măcel înspăimântător printre 
ei, micul viteaz dădea iama printre ieniceri ca o nălucă a 
distrugerii. Numele lui era bine-cunoscut printre turci din 
ciocnirile dinainte şi din povestirile otomanilor de la Hotin; 
se înstăpânise părerea că oricine se măsoară cu el este 
sortit pieirii, astfel că nu puţini erau ienicerii închişi între 
tunuri care, zărindu-l deodată înaintea lor, nici nu se 
apărau, închideau ochii şi mureau trăsniţi de sabie, 
îngânând resemnaţi: „kişmet”...În cele din urmă, îndârjirea 
le scăzu; cei care mai erau în viaţă se proptiră în mormanul 
de trupuri care astupa ieşirea şi acolo pieriră cu toţii. 

Dragonii se întoarseră prin şanţul de apărare aşternut 
acum cu faşine şi hoituri omeneşti cântând şi lărmuind, 
înfierbântaţi şi mirosind a sânge. Urmară apoi câteva 
lovituri de tun din şanţurile turcilor şi de la castel, după 
care se lăsă tăcerea. Astfel se sfârşi acea sfadă a tunurilor, 
care dura de câteva zile, încheiată cu năvala ienicerilor. 

— Slavă Domnului - se bucură micul cavaler - vom avea 
linişte cel puţin până la „chindia” de mâine; o merităm cu 
prisosinţă. 

N-avură însă parte de linişte deplină, deoarece când 
întunericul se adânci şi mai mult, în tăcerea nopţii se auziră 
iarăşi bufniturile ciocanelor care izbeau peretele de piatră. 

— Bocăniturile astea sunt mai primejdioase decât tunurile! 
spuse Ketling ascultând. 


— E, ar fi bine să facem o ieşire - observă micul viteaz - 
dar nu e cu putinţă, oamenii sunt prea fatigati( 162). N-au 
dormit şi n-au mâncat, deşi aveau ce; n-au avut când. De 
altminteri, săpătorii sunt străjuiţi de câteva mii de glotaşi şi 
de spabhii, ca să nu cunoască vreo stricăciune din partea 
noastră. N-avem ce face, trebuie să aruncăm castelul în aer 
şi să ne adăpostim în cel vechi. 

— Astăzi le-ajunge! răspunse Ketling. Priveşte, oamenii au 
căzut ca nişte snopi şi dorm somn de piatră. Dragonii nu şi- 
au şters nici sângele de pe săbii. 

— Baska, du-te şi te culcă! spuse deodată micul cavaler. 

— Bine, Michatek - răspunse Basia cuminte - mă duc dacă 
zici tu. Dar mănăstirea s-a închis, aşa că aş vrea să rămân 
aici şi să-ţi veghez somnul. 

— Mai mare minunea - se miră micul oştean - după atâta 
trudă mi s-a speriat somnul şi nu mai am nici un chef să pun 
capul pe căpătâi. 

— Pentru că ţi s-a înfierbântat sângele în timp ce te 
hârjoneai cu ienicerii - se amestecă Zagtoba. Aşa păţesc şi 
eu întotdeauna. Nici vorbă să dorm după bătălie. Iar în ce o 
priveşte pe Baska, ce rost are să mai umble noaptea dacă 
poarta e închisă; mai bine să rămână aici până la 
„chindia”4163)Y de mâine-dimineaţă. 

Baska îl îmbrăţişă pe jupân Zagtoba de bucurie, iar micul 
viteaz, văzând cât de mult dorea să rămână, spuse: 

— Atunci hai să mergem la cvartirul meu. 

Şi plecară. Dar se arătă că încăperile erau pline de 
pulbere de var căzută de pe pereţii cutremuraţi de ghiulele. 
Nici vorbă de stat în asemenea prăfăraie, aşa că după o 
vreme Basia şi Wolodyjowski se întoarseră înapoi pe ziduri 
şi se ghemuiră într-o adâncitură rămasă după zidirea porţii 
vechi. 

Micul viteaz se aşeză şi se rezemă cu spatele de zid, iar 
Baska se ghemui la pieptul lui ca un copil la sânul mamei. 
Era o noapte de august, caldă şi senină. Luna îşi arunca 
razele argintii în firidă, aşa că feţele amândurora erau 


scăldate în lumină. Jos, în curtea castelului, se vedeau 
oştenii adormiţi şi trupurile celor ucişi de ghiulelele care 
căzuseră în timpul zilei; n-avuseseră când să-i mai 
îngroape. Lumina aluneca peste ei de parcă astrul 
singuratic voia să se convingă cine doarme doborât de 
trudă şi cine s-a cufundat în somnul cel veşnic. Mai încolo se 
desluşea peretele castelului care îşi arunca umbra 
întunecată peste jumătate din curte. 

Din afara zidurilor, în locul închis între turnuri, unde se 
zăreau ienicerii tăiaţi de săbii, se auzeau glasuri de bărbaţi. 
Erau slujitorii şi acei dintre dragoni cărora le era mai 
scumpă prada decât somnul; jefuiau trupurile morţilor. 
Făcliile lor licăreau pe câmpul de bătaie ca nişte licurici. 
Câţiva se chemau în şoaptă, iar unul îngâna un cântec de 
dor care nu se potrivea deloc cu cele ce făcea: 

În van e orice bogăţie Departe, fără tine, Să mor sărac şi-n 
pribegie, Dar să te ştiu cu mine. 

După o vreme, zgomotele începură să se risipească până 
când încetară cu totul. Se aşternu tăcerea tulburată doar 
de ecourile îndepărtate ale ciocanelor care spărgeau stânca 
şi de strigătele străjilor de pe ziduri. Liniştea aceasta, parcă 
neînţeleasă, lumina şi noaptea minunată îi îmbătară pe 
micul cavaler şi pe Basia. Nu se ştie din ce pricină îi 
cuprinse pe amândoi o tristeţe adâncă, deşi se simțeau 
bine. Baska îşi ridică privirile la soţul ei şi, văzându-l că 
stătea cu ochii deschişi, îl întrebă: 

— Michatek, nu dormi? 

— Mă mir şi eu, dar nu mi-e somn. 

— 'Ţi-e bine aici? 

— Da, dar ţie? 

Baska încuviinţă din capul bălai. 

— Of, Michal, de-ai şti ce bine e! Ai auzit ce cântă oşteanul 
ăla? 

Şi repetă ultimele vorbe ale cântecului. 

Să mor sărac şi-n pribegie, Dar să te ştiu cu mine. 

Urmă o clipă de tăcere pe care o întrerupse micul viteaz: 


— Baska! îi spuse - ascultă-mă bine, Baska! 

— Ce-i Michalek? 

— La drept vorbind, nouă ne e tare bine împreună, cred că 
dacă unul din noi ar cădea, celălalt s-ar ofili de dor. 

Basia înţelese prea bine că micul viteaz, spunând: „dacă 
unul din noi ar cădea”, în loc de „ar muri”, se gândise la el. 
Îi trecu prin minte că poate nici el nu se mai aştepta să 
scape cu viaţă din împresurare şi voia s-o obişnuiască şi pe 
ea cu acest gând; o presimţire neagră îi strânse inima şi, 
împreunându-şi mâinile, zise: 

— Michat, ai milă de mine! Ce vorbe sunt astea? 

Glasul micului cavaler tremura puţin, deşi era liniştit. 

— E, Baska, uite că n-ai dreptate, pentru că, judecând la 
rece, ce înseamnă viaţa noastră pe pământ? De ce să-ţi 
frângi grumazul aici? Cui îi mai arde să se lăfăiască în 
fericire şi dragoste, când totul pe lumea asta este lipsit de 
orice statornicie? 

Basia începu să suspine şi repetă: 

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau! 

— Pe viul Dumnezeu, n-ai dreptate - repetă micul cavaler. 
Uite colo, sus de tot, dincolo de luna tăcută se întinde 
tărâmul fericirii veşnice. Asta mai zic şi eu! Cine apucă să 
intre acolo, ştiu că poate să-şi tragă sufletul ca după un 
drum lung şi să se desfete în tihnă. Când mi-o veni şi mie 
vremea, doar sunt oştean şi eu, trebuie să-ţi spui îndată: 
„Nu-i nimic!” Da, da, trebuie să-ţi spui aşa: „E adevărat că 
Michat a plecat departe, mai departe decât de aici până în 
Lituania, dar nu-i nimic, fiindcă am să mă duc şi eu după 
el”...Taci, Baska, nu plânge! Cel care va pleca mai întâi 
dintre noi, o să pregătească totul pentru celălalt, asta e. 

Parcă i se arătau aievea întâmplări viitoare, pentru că îşi 
înălţă ochii spre razele lunii şi vorbi mai departe: 

— Ce înseamnă fărâma de viaţă dinaintea morţii! Să 
presupunem că eu am şi ajuns acolo şi că aud deodată pe 
cineva bătând la porţile cerului. Sfântul Petru deschide; mă 
uit, şi pe cine văd? pe Baska mea! Unde nu mă reped la tine 


şi încep să strig: O, Doamne, nu mai ştiu ce să spun! Şi nu 
vor mai fi suspine, ci numai veselie fără sfârşit, nu vor mai fi 
nici păgâni, nici tunuri, nici mine sub întărituri, ci numai 
tihnă şi fericire! Aşa-i, Baska, ţine minte: nu-i nimic! 

— Michal, Michat! se împotrivi Basia. 

Şi iarăşi se înstăpâni tăcerea, întreruptă doar de 
bubuiturile înfundate ale ciocanelor. 

Într-un târziu, Wotodyjowski rosti: 

— Baska, hai să spunem o rugăciune. 

Şi sufletele lor, curate ca lacrimile, începură să se roage. 

Pe măsură ce se rugau, liniştea se lăsa treptat asupra lor, 
până când îi toropi somnul şi dormiră până în revărsatul 
zorilor. 

Încă înainte de „chindia” de dimineaţă, Wotodyjowski o 
însoţi pe Basia până la podul care unea castelul vechi cu 
oraşul şi-i spuse la despărţire: 

— Să ţii minte, Baska: nu-i nimic! 

CAPITOLUL LV. 

ÎNDATĂ DUPĂ „CHINDIE”, CETĂŢUILE şi oraşul se 
cutremurară de bubuitul tunurilor. Turcii săpaseră de-a 
lungul castelului un şanţ lung de vreo cinci sute de paşi, 
pătrunzând într-un loc până la poalele zidurilor. Din acest 
şanţ trăgeau necontenit cu flintele asupra castelului. 
Apărătorii îşi făcuseră parapete din saci de piele umpluţi cu 
lână, dar din şanţuri veneau mereu ghiulelele mari şi 
grenadele, aşa că oamenii cădeau cu duiumul în jurul 
tunurilor. O grenadă ucise dintr-odată şase din pedestraşii 
lui Wotodyjowski, iar tunarii cădeau şi ei unul după altul. 
Până seara căpeteniile îşi dădură seama că nu mai pot 
rezista, mai ales că şi minele puteau să arunce totul în aer 
de la o clipă la alta. În timpul nopţii rotmiştrii îşi adunară 
sotniile şi, cu tot focul neîntrerupt, până dimineaţa mutară 
toate tunurile, pulberea şi rezervele de hrană la castelul 
vechi. Fiind ridicat pe temelie de piatră, putea să reziste 
mai mult şi, lucru însemnat, era mai greu să sape pe sub el. 
Cerându-i-se povaţa în sfatul de război, jupân Wotodyjowski 


răspunse că e gata să se apere şi un an de zile, numai să nu 
se înceapă negocierile. Vorbele lui ajunseră în oraş şi 
îmbărbătară pe locuitorii care ştiau că micul viteaz se va 
ţine de cuvânt, chiar dacă va fi nevoit să-şi jertfească viaţa. 

Înainte de a părăsi castelul nou, aşezară mine puternice 
sub cele două turnuri şi sub partea din faţă. Minele 
explodară cu mare zgomot pe la amiază, dar nu făcură 
stricăciuni mari turcilor, deoarece aceştia, având în minte 
păţania de ieri, nu îndrăzniră să ocupe locul lăsat gol. În 
schimb, cele două turnuri, zidul din faţă şi clădirea din 
mijlocul castelului vechi se prefăcură într-un morman de 
dărâmături care îngreuiau într-adevăr apropierea de 
cetatea veche, dar acopereau de minune pe puşcaşii turci 
şi, ceea ce era mai rău, pe cei care puneau minele: cei din 
urmă nu se speriară la vederea temeliei de granit şi 
începură să sfredelească numaidecât. Italieni şi maghiari 
pricepuţi, aflaţi în slujba sultanului, supravegheau 
săpăturile şi treaba înainta cu mult spor. Asediaţii nu 
puteau să-i împiedice nici cu tunurile, nici cu muschetele, 
fiindcă nu-i vedeau. Wotodyjowski se gândea să încerce o 
ieşire, dar deocamdată nu era cu putinţă. Ostaşii erau storşi 
de orice vlagă. De atâta tras cu flinta, dragonii făcuseră 
umflături mari cât codrul de pâine la umărul drept. Unii 
aproape că nu mai puteau să-şi mişte braţul; pe de altă 
parte, era limpede că dacă săpăturile nu vor fi întrerupte, 
poarta mare avea să fie aruncată în aer. Prevăzând 
asemenea împrejurare, Wotodyjowski porunci să se înalțe în 
spatele ei un parapet înalt şi, fără să-şi piardă o clipă 
curajul, spuse: 

— Nu-mi pasă dacă vor dărâma poarta, ne vom apăra 
înapoia parapetului, iar dacă vor vrea să mineze şi 
parapetul, vom ridica altul înainte şi tot aşa cât timp vom 
simţi o palmă de pământ sub picioare. 

Dar ghinărarul de Podolia, care-şi pierduse orice nădejde, 
întrebă: 

— Şi când va lipsi şi aceea? 


— Atunci nu vom mai fi nici noi! răspunse micul viteaz. 

Apoi dădu poruncă să se arunce grenade de mână asupra 
vrăjmaşului, care făcură pagube mari. Cel mai îndemânatic 
în asemenea îndeletnicire se arăta porucinicul Debinski, 
care ucise la turci fără număr până când un fitil aprins prea 
devreme îi explodă în mână şi-i smulse tot braţul. Tot aşa 
muri şi rotmistrul Szmit. Mulţi pieriră de ghiulele, mulţi de 
plumbii flintelor cu care trăgeau ienicerii pitiţi printre 
dărâmăturile castelului nou. În tot acest răstimp tunurile de 
la cetatea veche nu răspunseră aproape deloc, pricină 
pentru care se speriară foarte membrii sfatului aflaţi în 
oraş. Dacă nu mai trag, înseamnă că până şi Wotodyjowski a 
început să se îndoiască de succesul apărării - aceasta era 
părerea tuturor. Dintre oşteni nu cuteza nici unul să spună 
cel dintâi că nu mai aveau altceva de făcut, decât să 
dobândească cele mai bune condiţii, dar preotul episcop, 
străin de orice ambiţie de vitejie, o rosti în gura mare. 
Totuşi, înainte de a întreprinde ceva, îl trimiseră pe jupân 
Wasilkowski la ghinărar să le aducă veşti de la cetate. 
Ghinărarul răspunse în scris: „După credinţa mea, castelul 
nu poate să reziste nici până diseară, dar aici se crede 
altfel.” 

Când aflară răspunsul, până şi oştenii începură să 
murmure: 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putere, nu s-a cruțat nimeni, 
dar dacă nu se poate, n-avem încotro şi trebuie să acceptăm 
condiţiile. 

Cuvintele acestea se răspândiră în oraş şi locuitorii se 
strânseră cu mic cu mare înaintea primăriei. Mulțimea 
aştepta neliniştită în tăcere, mai degrabă neîncuviinţând 
negocierile, decât dorindu-le. Câţiva negustori armeni 
bogaţi se bucurau pe tăcute în inima lor că asediul se va 
sfârşi şi negoţul va începe iarăşi, dar alţii, tot armeni, 
statorniciţi în Republică din vremuri străvechi, care-i voiau 
binele, şi ceilalţi leşi ruteni preferau să se apere. 


— Dacă aveam de gând să ne predăm, era bine s-o facem 
la început - se şoptea ici şi colo - pentru că puteam să ne 
impunem vrerea cu putere, acum însă condiţiile nu mai pot 
să fie tot atât de blânde, aşa că e mai bine să ne îngropăm 
sub dărâmături. 

Murmurul de nemulţumire creştea tot mai mult, când 
deodată se prefăcu pe neaşteptate în strigăte şi urale. 

Ce se întâmplase? În piaţă se ivise pan Wotodyjowski în 
tovărăşia lui jupân Humiecki; ghinărarul îi trimisese înadins 
pe ei ca să dea sama de cele ce se petreceau în castel. 
Mulţimile fură cuprinse de înflăcărare. Unii răcneau atât de 
tare, de parcă intraseră turcii în oraş; altora li se umplură 
ochii de lacrimi la vederea viteazului îndrăgit, care arăta 
nespus de trudit. Avea faţa înnegrită de fum şi suptă, ochii 
roşii şi înfundaţi în găvane, dar privirea îi era veselă. După 
ce izbutiră să treacă prin mulţime, intrară în încăperea de 
sfat unde fură întâmpinați cu bucurie; preotul episcop le 
spuse îndată: 

— Fraţii mei iubiţi! Nec Hercules contra plures!4164) 
Ghinărarul ne-a scris că trebuie să predaţi castelul. 

Humiecki, care avea o fire mai aprinsă şi mai era şi un om 
însemnat, nu mai ţinu seama de cei de faţă şi răspunse 
tăios: 

— Ghinărarul şi-a pierdut capul; i-a rămas numai cinstea 
că şi-l pune mereu în primejdie. Cât priveşte apărarea, îl las 
să vorbească pe jupân Wolodyjowski, care se pricepe s-o 
spună mai bine decât mine. 

Toate privirile se îndreptară spre micul viteaz, care mişcă 
din mustăcioară şi zise: 

— Pentru Dumnezeu! Cine a adus vorba de supunere? N- 
am jurat că ne vom jertfi cu toţii? 

— Am jurat să facem tot ce stă în puterea noastră şi ne-am 
ţinut legământul! răspunse preotul episcop. 

— Cine-a jurat, acela să răspundă! Eu şi Ketling am 
făgăduit că nu vom da castelul până la moarte şi nu-l vom 
da; de vreme ce trebuie să-mi ţin cuvântul faţă de oricare 


dintre oameni, nici vorbă să fac altfel înaintea lui Dumnezeu 
care-i întrece pe toţi în măreție! 

— Dar la cetate ce e? Am auzit că au aşezat o mină lângă 
poartă? Mai puteţi să rezistaţi? întrebară mai multe glasuri. 

— Au aşezat-o sau o vor aşeza, dar şi parapetul din spatele 
porţii se înalţă văzând cu ochii şi am dat poruncă să se 
aducă archebuzele. Fraţilor, temeţi-vă de rănile 
Mântuitorului; gândiţi-vă că dacă ne supunem, va trebui să 
lăsăm sfintele biserici pe mâna păgânilor, care le vor 
preface în moschei ca să-şi lălăie litaniile lor scârbavnice! 
Cum puteţi să vorbiţi aşa de uşor de supunere? Vă lasă oare 
conştiinţa să deschideţi vrăjmaşului această poartă spre 
inima ţării? Eu stau la castel şi nu mi-e frică de mine, iar voi 
vă temeţi de ele aici, în oraş? Pe Dumnezeu din cer! să nu 
ne lăsăm, cât mai suntem în viaţă! Fie ca apărarea noastră 
să rămână în amintirea urmaşilor, cum a rămas cea de la 
Zbaraz! 

— Turcii vor preface castelul într-un morman de 
dărâmături! rosti un glas. 

— N-au decât! Şi aşa ne putem apăra! 

Micul viteaz începu să-şi piardă răbdarea: 

— Şi mă voi apăra şi într-un morman de dărâmături, aşa 
să-mi ajute Dumnezeu! Ce să mai lungim vorba! N-am să las 
castelul? Auziţi? 

— Şi ai să pierzi oraşul? întrebă preotul episcop. 

— Decât să încapă în mâna turcului, mai bine să piară! Am 
jurat! Nu mai vreau să pierd vremea, mă întorc la tunuri, 
fiindcă ele apără Republica şi n-o vor vinde niciodată. 

Spunând acestea, ieşi însoţit de Humiecki, care trânti uşa 
în urma lor şi grăbiră pasul; se simțeau într-adevăr mai 
bine printre ruine, morţi şi plumbi decât alături de nişte 
oameni slabi de înger. Pe drum îi ajunse jupân Makowiecki. 

— Michat - îl întrebă - spune drept, ai vorbit de apărare 
numai ca să le mai dai curaj, sau poţi cu adevărat să rezişti 
în cetate? 

Micul viteaz înălţă din umeri. 


— Pe legea mea! Dacă ei nu predau oraşul, sunt în stare să 
mă apăr şi un an de zile! 

— De ce nu mai trageţi? Lumea e înspăimântată şi de 
aceea vorbeşte de supunere. 

— Nu tragem, pentru că ne mai trece vremea cu 
aruncarea grenadelor de mână, care fac mare pagubă 
printre săpători. 

— Ascultă, Michat, la cetate ai tunuri cu care să poţi trage 
şi în spatele porţii rutene? Pentru că, Doamne fereşte! dacă 
turcii sparg digul, pot să ajungă la poartă. Eu mă străduiesc 
din răsputeri să-i împiedic, dar nu mai pot să mă descurc 
numai cu orăşenii, fără oşteni. 

Micul cavaler îi răspunse: 

— Nu te îngrijora, frate dragă! Am pregătit cincisprezece 
tunuri pentru treaba asta. Şi nu vă pierdeţi firea nici în 
privinţa castelului. Nu numai că ne vom apăra singuri, dar 
la nevoie o să vă dăm ajutor şi vouă. 

Jupân Makowiecki se bucură din toată inima şi vru să 
plece, dar micul viteaz îl opri şi-l întrebă: 

— Spune-mi şi mie, că tu te duci mai des la adunările 
sfatului, vor numai să ne încerce sau se gândesc cu 
adevărat să lase oraşul în puterea sultanului? 

Makowiecki îşi lăsă capul în piept. 

— Michat - răspunse - recunoaşte şi tu deschis că acesta 
este sfârşitul care ne aşteaptă. O să ne mai împotrivim o 
vreme, o săptămână, două, o lună, două luni, dar sfârşitul 
va fi acelaşi. 

Wotodyjowski se uită posomorât la el, apoi strigă 
ridicându-şi braţele: 

— Şi tu, Brutus, eşti împotriva mea? Dacă-i aşa, osăvă 
rumegaţi singuri ruşinea, fiindcă eu nu sunt învăţat cu 
asemenea hrană! 

Şi se despărţiră cu inima grea de amărăciune. 

Mina de sub poarta mare a cetăţii vechi explodă curând 
după venirea lui Wotodyjowski. Cărămizile şi pietrele 
zburară în toate părţile înălţând nori de praf şi de fum. O 


clipă spaima puse stăpânire pe tunari. Turcii se repeziră 
numaidecât spre spărtură, cum se reped în ocolul de leaţuri 
oile gonite din urmă cu biciul de baci şi de ajutorul lui. 
Ketling trimise asupra lor mitraliile celor şase tunuri 
pregătite dinainte pe parapet; trase o dată, de două ori, de 
trei ori şi-i mătură din toată curtea. Wotodyjowski, Humiecki 
şi Mysliszewski veniră cu pedestraşii şi dragonii care 
acoperiră valul de pământ, cum acoperă muştele vara pe 
arşiţă hoitul unui bou sau al unui cal. Acum începu răpăitul 
muschetelor şi al flintelor. Plumbii cădeau asupra 
parapetului ca picăturile de ploaie sau ca boabele de grâu 
aruncate în sus de un ţăran puternic. Turcii mişunau 
printre dărâmăturile castelului nou; în flecare adâncitură, 
după flecare colţ de zid, după fiecare pietroi, în fiecare 
groapă stăteau câte doi, trei, cinci, zece şi trăgeau fără 
răgaz. Dinspre Hotin le soseau mereu alte ajutoare. 
Pâlcurile curgeau unul după altul şi ajungând printre ruine 
începeau să tragă. Toată cetatea nouă parcă era podidită cu 
trupuri omeneşti. Din când în când se ridicau deodată şi 
alergau spre spărtură cu mare larmă, dar atunci îi prijonea 
Ketling; basul tunurilor acoperea răpăitul sâneţelor, iar 
stolul de mitralii, şuierând şi sforăind îngrozitor învălmăşea 
mulţimea năvălitorilor, îi culca la pământ şi astupa spărtura 
cu grămezi de carne omenească. De patru ori se năpustiră 
ienicerii şi de patru ori Ketling îi respinse şi îi împrăştie, 
cum împrăştie furtuna frunzele uscate. El însuşi înconjurat 
de foc şi fum, de bulgări de pământ şi de grenadele care 
explodau, semăna cu un arhanghel al războiului. Privirile îi 
erau aţintite asupra spărturii, iar pe fruntea luminoasă nu 
se vedea nici cea mai mică teamă. Uneori lua fitilul aprins 
din mâna tunarului şi-l apropia de ţeavă, alteori îşi ducea 
mâna streaşină la ochi şi se uite unde cade ghiuleaua; în 
răstimpuri se întorcea zâmbitor către căpeteniile apropiate 
şi le spunea: 

— N-o să intre! 


Niciodată înverşunarea atacului nu se izbise de o furie atât 
de mare a apărătorilor. Căpeteniile şi oştenii se luau la 
întrecere. Se părea că luarea-aminte a acestor oameni este 
îndreptată asupra tuturor lucrurilor în afară de moartea 
care-i cosea cu sârg. Căzură jupân Humiecki şi Mokoszycki, 
conducătorul kienilor. Într-un târziu gemu şi îşi duse mâna 
la piept căruntul jupân Katuszewski, un vechi prieten al lui 
Wotodyjowski, oştean blând ca un miel şi aprig ca leul în 
luptă. Wotodyjowski îl sprijini să nu cadă, dar războinicul îi 
zise: 

— Dă-mi mâna, dă-mi repede mâna! 

După care adăugă: 

— Slavă Domnului! şi faţa îi albi ca barba şi mustăţile. 

Asta se întâmpla înaintea celui de-al patrulea atac. O ceată 
de ieniceri pătrunseseră prin spărtură şi nu mai puteau să 
iasă din pricina grindinii de mitralii. Jupân Wotodyjowski 
dădu năvală asupra lor în fruntea pedestraşilor şi-i nimiciră 
într-o clipită cu paturile flintelor şi cu săbiile. 

Ceasurile se scurgeau unul după altul şi focul nu slăbea. 
Vestea vitejiei apărătorilor se răspândi prin oraş şi 
înflăcărarea şi curajul crescură. Orăşenii lehi, mai ales 
tinerii, începură să se adune pe uliţe, îndemnându-se unii 
pe alţii. 

— Hai să dăm o mână de ajutor la castel! Să mergem, să 
mergem! Să nu-i lăsăm pe fraţii noştri să piară! Înainte, 
flăcăi! 

Asemenea glasuri răsunară în piaţă, lângă porţi şi în 
curând câteva sute de oameni, înarmaţi la întâmplare, dar 
plini de curaj, porniră spre pod. Turcii îndreptară asupra 
lor un foc ucigător, aşternând trecerea cu trupurile lor, dar 
o parte ajunseră la parapet şi începură să tragă cu avânt în 
turci. 

În cele din urmă, al patrulea atac fu respins cu asemenea 
pierderi pentru turci, încât se părea că va urma o 
întrerupere a luptei. Zadarnică nădejde! Pocnetul flintelor 
nu conteni până seara. Abia când se sună „chindia” de 


seară tunurile tăcură şi turcii părăsiră dărâmăturile 
castelului nou. Căpeteniile rămase în viaţă coborâtă 
înaintea valului de apărare. Fără să mai piardă vremea, 
micul viteaz porunci să se astupe spărtura cu orice aveau la 
îndemână: bârne, faşine, pământ, resturi de cărămidă şi de 
piatră. Pedestrime, şleahtici, dragoni, oşteni de rând sau 
căpetenii trudeau pe întrecute, fără să mai ţină seama de 
ranguri. Se aşteptau ca tunurile turceşti să înceapă să 
tragă dintr-o clipă în alta, dar nu mai încăpea îndoială că 
această zi era pentru apărători o zi de mare biruinţă 
împotriva năvălitorilor, aşa că toate chipurile erau luminate 
de voioşie, oştenii arzând de dorinţa izbânzilor viitoare. 

După ce spărtura fu astupată, Ketling şi Wotodyjowski se 
luară de braţ şi plecară să cerceteze medeanul şi zidurile; 
se aplecară pe metereze ca să privească în curtea castelului 
nou şi se bucurară de secerişul bogat. 

— Hoiturile zac unul lângă altul! rosti micul viteaz arătând 
spre ruine - iar în apropierea spărturii au căzut claie peste 
grămadă, încât poţi urca pe mormanul de morţi ca pe o 
scară. Ketling! asta e isprava tunurilor tale...! 

— Lucrul cel mai însemnat - răspunse cavalerul - e că am 
înfundat spărtura, aşa că turcii nu mai au pe unde să intre 
şi vor fi nevoiţi să aşeze altă mină. Puterea lor e ca marea 
nemărginită, dar o împresurarea ca asta, după o lună, două, 
va sfârşi prin a-i descuraja. 

— În acest timp va sosi şi hatmanul. În sfârşit, orice se va 
întâmpla, noi ne-am legat prin jurământ - zise micul viteaz. 

Se priviră în ochi şi Wotodyjowski întrebă în şoaptă: 

— Ai făcut ce ţi-am spus? 

— Totul e pregătit - răspunse abia auzit Ketling - dar 
gândesc că nu vom ajunge la aşa ceva, fiindcă aici putem să 
mai rezistăm multă vreme; vom avea parte de multe zile ca 
cea de astăzi. 

— Dă Doamne să fie şi mâine la fel! 

— Amin! sfârşi Ketling, înălţându-şi ochii spre cer. 


Fură întrerupţi de bubuiturile tunurilor. Grenadele 
începură iarăşi să cadă asupra castelului. Câteva se 
sparseră în văzduh şi se stinseră pe dată, aidoma unor 
fulgere de vară. 

Ketling aprecie cu ochiul unui cunoscător: 

— În şanţul din care trag acum, fitilele au prea multă 
pucioasă. 

— Se ridică fuioare de fum şi din celelalte! răspunse 
Wotodyjowski. 

Aşa şi era. Ca atunci când un câine latră în liniştea nopţii, 
iar ceilalţi încep să-i răspundă şi în curând tot satul răsună 
de lătrături, tot aşa şi acum - un tun din şanţurile turcilor le 
stârni pe cele din vecinătatea oraşului şi oraşul fu 
înconjurat de o cunună de tunete. De astă dată trăgeau mai 
multe asupra oraşului, decât asupra cetăţii. În schimb, 
bufniturile ciocanelor se auzeau în trei locuri. Cu toate că 
temelia de piatră aproape că făcea cu neputinţă truda 
săpăturilor, pesemne că turcii hotărâseră să arunce 
neapărat în aer acest cuib de pe stâncă. 

Din porunca lui Ketling şi a lui Wotodyjowski, oştenii 
începură să arunce iarăşi grenade de mână, luându-se după 
ecoul ciocanelor. Era însă întuneric şi apărătorii nu puteau 
să-şi dea seama dacă făceau vreo stricăciune turcilor. Cu 
toţii îşi întoarseră ochii şi luarea-aminte spre oraş, asupra 
căruia zburau cârduri întregi de păsări luminoase. Unele 
ghiulele se spărgeau în văzduh, dar altele, însemnând un 
arc de foc pe cer, cădeau pe acoperişurile caselor. 
Numaidecât vâlvătăi sângerii străpunseră beznele în câteva 
locuri. Ardea catedrala Sfintei Kataryna, biserica ortodoxă a 
Sfântului Jur din mahalaua ruteană, şi în curând se aprinse 
şi catedrala armenilor, care luase foc de cu ziuă, iar acum 
flăcările ţâşniseră din nou stârnite de grenade. Pârjolul se 
înteţea cu fiecare clipă, luminând împrejurimile. Larma din 
oraş ajungea până la castelul vechi. Se putea crede că arde 
tot oraşul. 

— Nu e bine - zise Ketling - orăşenii îşi vor pierde capul. 


— Să ardă totul - răspunse micul viteaz - să rămână numai 
temelia de piatră, din care ne putem apăra. 

În acest timp, vaierul creştea tot mai mult. De la catedrală, 
focul se întinse cuprinzând magaziile cu mărfuri de mare 
preţ ale armenilor, pe care aceştia şi le ridicaseră în piaţă. 
Se prefăcură astfel în cenuşă avuţii uriaşe: aur, argint, 
covoare, piei şi alte lucruri scumpe. Ici-colo limbile de foc 
începură să ţâşnească din acoperişurile caselor. 

Wotodyjowski se îngrijoră. 

— Ketling - spuse - supraveghează aruncarea grenadelor 
şi împiedică-i şi tu cât poţi pe săpători; eu dau fuga în oraş, 
că mi se încreţeşte pielea pe mine când mă gândesc la 
călugărițele din mănăstirea dominicană. Slavă Domnului că 
au lăsat cetatea în pace şi pot să plec... 

Într-adevăr, la castel nu era prea multă treabă de făcut, 
aşa că micul viteaz încălecă pe cal şi plecă. Se întoarse abia 
după două ceasuri în tovărăşia lui jupân Muszalski, care îşi 
revenise după lovitura primită de la Hamdi şi venea acum la 
castel, gândind că în timpul năvălirilor va putea să ucidă cu 
arcul mulţi vrăjmaşi, acoperindu-se astfel de faimă. 

— Bine-aţi venit! îl întâmpină Ketling - începusem să mă 
îngrijorez. Ce se aude la călugărițele dominicane? 

— "Toate sunt bune - răspunse micul viteaz. Acolo n-a căzut 
nici o grenadă. Locul e liniştit şi ferit de primejdie. 

— Slavă Domnului! Krzysia nu se teme? 

— Da de unde, e liniştită, de parcă ar fi la ea acasă. Stă cu 
Baska într-o chilie, iar jupân Zagtoba e şi el acolo. Mai e şi 
Nowowiejski, care şi-a recăpătat judecata. M-a rugat să-l 
iau la castel, dar abia se ţine pe picioare. Ketling, acum du- 
te şi tu, am să te înlocuiesc eu. 

Ketling îl îmbrăţişă pe Wotodyjowski, că tare-i mai era dor 
de Krzysia, şi porunci pe loc să i se dea calul. Înainte însă 
de a i se aduce, îl mai întrebă pe micul oştean ce se aude 
prin oraş. 

— Târgoveţii sting focul cu mult curaj - răspunse 
Wotodyjowski - dar negustorii armeni mai bogaţi, văzând că 


le ard magaziile, au trimis o deputăţie la preotul episcop ca 
să-l roage să predea oraşul. Când am aflat una ca asta, m- 
am dus la sfat, deşi îmi făgăduisem să nu mă mai duc 
niciodată. Acolo l-am lovit peste gură pe unul care ţinea 
morţiş să ne predăm, faptă pentru care preotul episcop s-a 
supărat. Fraţilor, nu-i a bună! spaima pune tot mai mult 
stăpânire pe membrii sfatului, care preţuiesc tot mai puţin 
dorinţa noastră de a ne apăra. În loc să ne laude, au ajuns 
să ne dojenească, spunând că primejduim oraşul în zadar. 
Am mai auzit că s-au năpustit asupra lui Makowiecki, 
fiindcă s-a împotrivit negocierilor. Însuşi episcopul i-a zis: 
„Nu ne lepădăm de credinţă şi de rege, dar ce rostare să 
ne mai opunem? Sfintele lăcaşuri vor fi ruşinate, fecioarele 
întinate şi copiii nevinovaţi duşi în robie. Pe când dacă ne 
înţelegem cu păgânii, ei vor putea scăpa de soarta crudă, 
iar noi vom avea cale liberă!” Aşa a vorbit preotul episcop, 
iar ghinărarul a încuviinţat din cap, zicând: „Ar fi fost mai 
bine să mor aici, dar ăsta-i adevărul!” 

— Facă-se voia Domnului! răspunse Ketling. 

Wolodyjowski îşi frângea mâinile. 

— Măcar dacă ar fi adevărat! strigă - dar Dumnezeu e 
martor că ne mai putem apăra! 

Între timp se aduse calul lui Ketling, care încălecă în 
grabă; Woltodyjowski îi zise la plecare: 

— Ai grijă când treci podul, grenadele cad cu nemiluita. 

— Mă întorc peste un ceas - spuse Ketling. 

Şi plecă. 

Wotodyjowski şi Muszalski porniră de-a lungul 
meterezelor. 

În trei locuri oştenii aruncau grenade de mână, fiindcă în 
trei locuri se auzea bătaia ciocanelor. La aripa stângă 
trebăluia Lusnia. 

— Ei cum merge? întrebă Wotodyjowski. 

— Rău, înălţimea Ta! răspunse vagmistrul. Păgânii au 
ajuns sub stâncă şi abia la intrare dacă mai putem să 
vătămăm câte unul. N-am făcut mare lucru... 


În celelalte părţi era şi mai rău, mai ales că cerul se 
întunecase şi se pornise ploaia care uda fitilele grenadelor. 
Întunericul îngreuna şi mai mult truda apărătorilor. 
Wotodyjowski îl trase mai la o parte pe jupân Muszalski, şi, 
oprindu-se, îi spuse deodată: 

— Ascultă, Domnia Ta! Ce-ar fi dacă am încerca să 
înăbuşim cârtiţele alea în vizuina pe care şi-au săpat-o? 

— Cred că ne-am duce la moarte sigură, fiindcă sunt 
păzite de pâlcuri întregi de ieniceri! Dar să încercăm! 

— E adevărat că pâlcurile stau de veghe, dar noaptea e 
foarte întunecoasă şi se pot speria uşor. Judecă şi Domnia 
Ta: cei din oraş nu se gândesc decât să se supună: de ce? 
pentru că socotesc că minele se află sub noi şi nu ne mai 
putem apăra. Le-am închide gura, dacă am trimite pe 
cineva în noaptea asta să le spună că nu mai sunt mine. Ce 
crezi, face să ne punem capul în primejdie? 

Jupân Muszalski se gândi o vreme, apoi strigă: 

— Face! Pe legea mea că face! 

— Într-un loc abia au început să sape - zise Wolodyjowski. 
Pe ăştia îl lăsăm în pace, dar în cealaltă parte au pătruns 
adânc în stâncă. Domnia Ta iei cincizeci de dragoni, eu tot 
pe atâta şi încercăm să-i înăbuşim. Ai chef de aşa ceva? 

— Am şi voi avea tot mai mult! O să-mi pun la cingătoare 
câteva cuie încovoiate pentru ţintuirea tunurilor, poate că 
dăm peste vreo archebuză în drum. 

— Mă îndoiesc, deşi câteva stau aproape de tot, dar fă cum 
vrei. Să-l aşteptăm însă şi pe Ketling, fiindcă el va şti cel mai 
bine cum să ne ajute la nevoie. 

Ketling veni după cum făgăduise, neîntârziind nici o clipă; 
peste o jumătate de ceas cele două cete de dragoni, fiecare 
de câte cincizeci de inşi, se apropiară de spărtură şi 
începură să se furişeze fără zgomot de cealaltă parte. 
Priviră în beznă. Ketling porunci să se mai arunce o vreme 
grenade, apoi aşteptă. Inima îi bătea cu putere, pentru că 
înţelegea prea bine cât este de primejdioasă o asemenea 
întreprindere. Se scurse un sfert de ceas, o jumătate de 


ceas, un ceas; parcă era timpul să ajungă şi să atace, dar, 
lipindu-şi urechea de pământ, auzea limpede loviturile de 
ciocan. 

Deodată, la poalele zidurilor, spre stânga, răsună o 
împuşcătură de pistol, care nu se auzi prea tare; aerul era 
umed şi din şanţuri răpăitul sâneţelor nu încetase nici o 
clipă. Poate că apărătorii nici n-ar fi luat-o în seamă, dacă n- 
ar fi fost urmată îndată de o hărmălaie grozavă. „Au ajuns! 
se gândi Ketling - dar se vor întoarce oare?” Acolo în 
întuneric, izbucniră strigăte omeneşti, tobele începură să 
bată, fluierele să ţiuie ascuţit, până când detunară 
învălmăşit flintele ienicerilor. Se trăgea din toate părţile la 
întâmplare; pesemne că pâlcuri întregi veneau în ajutorul 
săpătorilor, dar, cum prevăzuse Wotodyjowski, se iscă 
panică şi ienicerii, de teamă să nu se rănească unii pe alţii, 
se chemau cu strigăte puternice, trăgând orbeşte şi, mulţi 
dintre ei, în aer. Răcnetele şi împuşcăturile se înteţeau cu 
fiecare clipă. În jurul castelului se porni o hărmălaie 
cumplită; ca atunci când jderii lacomi de sânge se strecoară 
în tăcerea nopţii printre găinile adormite şi tot coteţul 
răsună dintr-odată de bătăi de aripi şi cotcodăcit. Din 
şanţurile turceşti începură să tragă asupra zidurilor cu 
grenade luminoase ca să împrăştie întunericul. Ketling, 
îndreptând câteva tunuri spre oştile străjilor turceşti, 
răspunse cu mitralii. Zidurile castelului şi întăriturile 
otomane se umplură de mişcare. În oraş de dădu alarma; 
toţi erau convinşi că turcii pătrunseră în fortăreață. În 
şanţuri însă, crezură dimpotrivă că apărătorii atacau toate 
locurile unde se săpa şi se sună şi aici alarma pretutindeni. 
Noaptea sprijinea şi ea cutezanţa lui jupân Wolodyjowski şi 
a lui Muszalski; întunericul deveni şi mai adânc. Ghiulelele 
şi grenadele străpungeau o clipă beznele, apoi noaptea se 
făcea şi mai neagră. În sfârşit, stăvilarele cerului se 
deschiseră şi puhoaie de ploaie năboiră deodată peste 
pământ. Tunetele acoperiră împuşcăturile şi, rostogolindu- 
se în ocol duruind, stârneau ecouri înfiorătoare printre 


stânci. Ketling cobori de pe parapet, alergă vreo 
cincisprezece oşteni la spărtură şi aşteptă. 

Aşteptarea nu-i fu prea lungă. Curând făpturi întunecate 
începură să se desluşească printre bârnele care astupau 
deschizătura. 

— Cine acolo? strigă Ketling. 

— Wotodyjowski - veni răspunsul. 

Şi după o clipă cei doi se îmbrăţişară. 

— Ei, cum a fost? întrebară căpeteniile care se adunaseră 
în grabă la spărtură. 

— Slavă Domnului! Săpătorii au fost ucişi până la cel din 
urmă, uneltele le-am rupt şi le-am împrăştiat, aşa că truda 
lor nu mai e de nici un folos. 

— Slavă Domnului! slavă Domnului! 

— Dar unde-i jupân Muszalski? El şi oamenii lui n-au venit? 

— N-au sosit încă. 

— N-ar fi rău să-i sărim în ajutor! Domniile Voastre, cine 
vrea? 

În aceeaşi clipă însă, deschizătura se umplu iarăşi de 
oameni. Erau dragonii lui Muszalski, care se întorceau în 
grabă şi mult mai puţini pentru că mulţi dintre ei fuseseră 
doborâţi de plumbi. 

Erau însă bucuroşi, fiindcă izbutiseră. Câţiva oşteni 
aduseră ciocane, sfredele şi târnăcoape pentru spart 
stânca, semn că fuseseră în tunel. 

— Jupân Muszalski unde e? întrebă Wolodyjowski. 

— Adevărat! Unde-i jupân Muszalski? repetară câteva 
glasuri. 

Oamenii conduşi de vestitul arcaş începură să se uite unul 
la altul, iar un dragon rănit grav rosti în şoaptă: 

— Jupân Muszalski a murit. L-am văzut când a căzut odată 
cu mine; eu m-am sculat, dar ela rămas acolo... 

Cavalerii se întristară aflând de moartea arcaşului, era 
doar unul dintre vitejii de frunte în toată oastea Republicii. 
Îl mai întrebară pe dragon cum s-a întâmplat, dar acesta nu 


putu să le răspundă, întrucât sângele curgea şiroaie din el; 
în cele din urmă, se prăbuşi ca un snop la pământ. 

Oştenii începură să-l plângă pe jupân Muszalski. 

— Amintirea lui va rămâne printre noi - zise jupân 
Kwasibrocki - iar cine va scăpa cu viaţă din această 
împresurare, îi va slăvi numele. 

— Un asemenea arcaş nu se mai naşte! spuse un glas. 

— La Chreptidw îi întrecea pe toţi în puterea braţului - 
adăugă micul viteaz. Putea să împingă cu degetul un taler 
într-o scândură verde. Numai jupân Podbipieta, lituanianul, 
l-ar fi întrecut în vârtute, dar acela a fost ucis la Zbaraz, iar 
dintre cei vii poate numai Nowowiejski nu s-ar fi lăsat să-i 
îndoaie braţul. 

— Mare, mare pierdere - întăriră ceilalţi. Acum nu se mai 
nasc astfel de oameni. 

Cinstind în acest fel amintirea arcaşului, plecară spre valul 
de apărare. Wotodyjowski repezi pe dată un olăcar să 
vestească pe ghinărar şi pe preotul episcop că ieşiseră în 
afară zidurilor şi stricaseră minele, omorând pe săpători. 

În oraş ştirea fu primită cu uimire şi - cine s-ar fi aşteptat - 
cu anume ciudă chiar. Şi ghinărarul şi episcopul erau de 
părere că asemenea izbânzi de o clipă nu vor putea scăpa 
oraşul, stârnind şi mai mult cruzimea leului. Ar fi putut să 
fie folositoare numai în cazul în care s-ar fi predat, de aceea 
cele două căpetenii hotărâtă să înceapă negocierile. 

Nici jupân Wolodyjowski şi nici Ketling nu bănuiseră nici o 
clipă că aceasta va fi urmarea veştilor bune pe care le 
trimiseseră. Dimpotrivă, erau siguri că şi cei mai temători 
îşi vor recăpăta curajul şi vor dori să se apere mai departe. 
Fiindcă oraşul nu putea fi cucerit fără supunerea castelului, 
aşa că dacă cetăţuia nu numai că se apăra, dar mai şi ataca, 
asediaţii n-aveau nevoie să recurgă în grabă la negocieri. 
Hrană era din belşug, pulbere de asemenea; nu trebuiau 
decât să păzească porţile şi să stingă focurile care 
izbucneau în oraş. 


Pentru micul viteaz şi pentru Ketling aceasta avea să fie 
cea mai frumoasă noapte de când fuseseră încercuiți. 
Nicicând nu nădăjduiseră mai mult ca acum că vor scăpa 
teferi din lanţul turcilor împreună cu fiinţele pe care le 
iubeau. 

— Numai câteva atacuri - spuse micul viteaz - şi pe legea 
mea că turcii se vor descuraja şi vor vrea să ne supună prin 
foame. Or, rezerve avem îndestul. Afară de asta, september 
bate la uşă; peste vreo două luni au să înceapă zloata şi 
frigul, iar oştirea otomană nu-i prea rezistentă; să îngheţe o 
dată mai ca lumea şi vor spăla putina. 

— Mulţi vin din ţinuturile Etiopiei - răspunse Ketling - sau 
de pe unde cresc boabele de piper, aşa că se vor speria de 
primele geruri. În cel mai rău caz, două luni tot vom mai 
putea rezista, chiar dacă ne vor ataca mereu. Şi, pe urmă, 
nu-mi vine să cred că nu vom primi nici un ajutor de 
nicăieri. Republica se va trezi, iar hatmanul, chiar dacă nu 
va putea strânge o oaste mare, va începe să-i hărţuiască pe 
turci. 

— Ketling! eu gândesc că încă nu ne-a bătut ceasul. 

— Totul stă în puterea lui Dumnezeu, dar şi eu cred la fel. 
— Poate numai dacă vreunul din noi nu va avea soarta lui 
jupân Muszalski. Dar, ce să-i faci! îmi pare nespus de rău de 

jupân Muszalski, deşi a murit ca un viteaz. 

— Să dea Dumnezeu să avem şi noi asemenea noroc, dar 
nu acum, fiindcă, Michat, mi-ar părea tare rău de... Krzysia. 

— Ba bine că nu! Dar mie de Basia... Ei, trudim într- 
adevăr din răsputeri, dar Dumnezeu are milă de noi. 
Sufletul mi-e numai voioşie! Trebuie să făptuim şi mâine 
vreo ispravă ca cea de astăzi. 

— Turcii şi-au înălţat apărători de scânduri pe parapetele 
şanţurilor. Ei bine, m-am gândit la un mijloc folosit de obicei 
la aprinderea corăbiilor: am să mânjesc cârpe cu smoală şi 
nădăjduiesc că până mâine la prânz le voi zădărnici toată 
osteneala. 


— Dacă-i aşa - se înflăcără micul viteaz - am să ies şi eu cu 
dragonii. Pojarul va isca învălmăşeală şi nimănui nu-i va 
trece prin cap să-i vom ataca ziua în amiaza mare. Ketling, 
mâine s-ar putea să fie şi mai bine ca azi... 

Şi tot vorbiră astfel cu inimile pline de bucurie, apoi 
plecară să se odihnească, deoarece erau grozav de trudiţi. 
Micul cavaler nu apucase să doarmă nici trei ceasuri 
încheiate, când îl trezi vagmistrul Lusnia. 

— Înălţimea Ta, sunt veşti noi, îi spuse. 

— Ce s-a întâmplat? strigă oşteanul zvâcnind în picioare. 

— S-a întors jupân Muszalski! 

— Pentru Dumnezeu! ce tot vorbeşti? 

— A venit! Stăteam lângă spărtură, când aud deodată că 
strigă cineva de dincolo: „Nu trageţi, sunt eu!” Mă uit şi 
când colo îl văd pe jupân Muszalski îmbrăcat ca un ienicer. 

— Slavă Domnului! se bucură micul viteaz. 

Şi alergă să-l întâmpine pe arcaş. Se lumina de ziuă. Jupân 
Muszalski se afla chiar lângă parapet cu un chipiu alb pe 
cap şi cu trupul apărat de o platoşă de zale; semăna atât de 
bine cu un ienicer, încât nu-ţi venea să crezi că e el. Când îl 
văzu, micul viteaz se repezi la el şi se îmbrăţişară cu 
bucurie. 

— Domnia "Ia, şi noi care te-am şi plâns! strigă pan 
Wotodyjowski. 

Sosiră în fugă şi câteva căpetenii printre care era şi 
Ketling. Rămaseră cu toţii foarte miraţi şi începură să-l 
întrebe cum de era îmbrăcat în veşminte turceşti. 

— Când mă întorceam - răspunse arcaşul - m-am 
împiedicat de hoitul unui ienicer şi mi-am zdrelit capiii de o 
ghiulea; cu toate că aveam cuşma căptuşită cu sârmă, am 
leşinat numaidecât, mai ales că nu mi-am revenit cu totul 
după lovitura lui Hamdi. Când m-am trezit, zăceam peste 
ienicerul ucis ca pe un pat. Îmi pipăi capul şi văd că mă 
doare puţin, dar nu aveam nici un cucui. Mi-am scos cuşma 
şi ploaia m-a mai răcorit; mi-am zis atunci că nu stau atât de 
rău. Ce-ar fi, m-am gândit, dacă m-aş îmbrăca în hainele 


ienicerului şi m-aş amesteca printre turci? Că doar vorbesc 
turceşte tot atât de bine ca şi în polonă, aşa că n-aveau cum 
să mă recunoască după vorbă, iar la chip ienicerii nu se 
deosebesc de ceilalţi. Mă duc să ascult ce trăncănesc. 
Uneori mă apuca groaza, amintindu-mi de robia de 
odinioară, dar tot m-am dus. Noaptea era întunecoasă, abia 
dacă licărea hăt! departe câte o luminiţă, pentru că, vă 
spun Domniilor Voastre, umblam printre ei ca printre ai 
noştri. Mulţi dintre ei zăceau prin şanţuri acoperiţi cu 
pături; m-am dus şi acolo. Unul sau altul mă tot întrebau: 
„De ce nu stai locului?” şi eu le răspundeam: „Pentru că nu 
mi-e somn!” în alte locuri sporovăiau grămadă despre 
asediu. Erau tare abătuţi. Am auzit cu urechile mele cum se 
plângeau de căpetenia de la Chreptiow. Aici jupân 
Muszalski se înclină către Wotodyjowski. Repet numai 
ipsissima verba(165) lor, căci injuria vrăjmaşului înseamnă 
cea mai mare laudă. „Câtă vreme micul câine - aşa-ţi ziceau 
păgânii Domniei Tale - câtă vreme micul câine apără 
castelul, n-o să-l cucerim niciodată!” Altul zice: „Plumbul şi 
fierul, nu se prind de el, răspândeşte moartea printre 
oameni ca ciuma.” Unde nu încep să se vaite cu toţii: 
„Numai noi ne batem întruna, iar oştile celelalte nu fac 
nimic, ienicerii din pâlcurile regulate stau cu burta în sus, 
tătarii jefuiesc, spahiii pierd vremea prin bazar. Nouă 
paduşahul ne zice: «mieluşeii mei dragi», dar se vede că nu 
prea ne are la inimă, de vreme ce ne-a adus aici la 
pierzanie. O să răbdăm un timp, apoi ne vom întoarce la 
Hotin, iar dacă nu ni se va îngădui, vor trebui să cadă 
niscaiva capete sus-puse”. 

— Auziţi, Domniile Voastre! strigă Wotodyjowski. Dacă 
ienicerii se vor răscula, sultanul se va speria şi va lăsa baltă 
asediul! 

— Pe legea mea! am spus numai adevărul! zise jupân 
Muszalski. Când e vorba de revoltă, ienicerii nu stau prea 
mult pe gânduri, iar acum murmură cu toţii. Cred că vor 
mai încerca să atace o dată sau de două ori, apoi îşi vor 


arăta colții la aga ienicerilor, la caimacam, ba chiar la 
sultan. 

— Aşa va fi! strigară căpeteniile. 

— N-au decât să încerce şi douăzeci de atacuri, noi suntem 
gata! spuseră ceilalţi. 

Şi începură să-şi zăngănească săbiile, să se uite cu priviri 
înflăcărate spre şanţuri şi să răsufle adânc; văzându-i micul 
viteaz şopti tulburat la urechea lui Ketling: 

— Aici va fi al doilea Zbaraz! Al doilea Zbaraz...! 

Dar jupân Muszalski vorbi iarăşi: 

— Asta-i tot ce-am auzit. Îmi părea rău să plec, pentru că 
puteam să ascult şi mai multe, dar mi-era teamă să nu mă 
apuce ziua. Aşa că m-am îndreptat spre şanţurile din care 
nu se trăgea, ca să mă furişez prin întuneric. Mă uit 
împrejur şi văd că nici măcar străji n-au rânduit; ienicerii 
umblau grămadă încoace şi încolo, ca pretutindeni. Mă 
apropii de un balimez uriaş şi nu mă strigă nimeni. Jupân 
Wotodyjowski îşi aduce aminte că am luat câteva cuie 
pentru ţintuirea tunurilor. Bag repede unul în gaura de 
aprindere dar nu intră, fiindcă trebuia forţat cu ciocanul. Şi 
pentru că Dumnezeu m-a dăruit cu oarecare putere în braţ, 
Domniile Voastre aţi văzut unele din încercările mele, îl 
apăs cu palma şi cuiul a intrat scârţâind până la gămălie... 
M-am bucurat grozav...! 

— Pentru Dumnezeu! ai făcu Domnia la asemenea 
ispravă? ai țintuit un balimez? îl întrebară din toate părţile. 

— Am făcut tot aşa şi cu al doilea, fiindcă dacă am văzut că 
merge atât de lesne, iarăşi mi-a părut rău că plec şi m-am 
apropiat de al doilea balimez. Mă cam doare mâna, dar 
cuiele au intrat. 

— Domniile Voastre! strigă Wotodyjowski - nici unul dintre 
noi n-a făptuit ceva mai de soi, nici unul nu s-a acoperit de 
asemenea faimă! Vivat jupân Muszalski! 

— Vivat! vivat! repetată căpeteniile. 

Urmând pilda căpeteniilor, oştenii începură să strige şi ei. 
Turcii auziră strigătele şi se înfricoşară, pierzându-şi 


curajul şi mai mult; arcaşul se înclină plin de bucurie 
înaintea căpeteniilor şi, arătându-le palma cât lopata, pe 
care se vedeau pete vinete, zise: 

— Pe legea mea că-i adevărat! Uite dovada! 

— Credem! strigară cu toţii. Slavă Domnului că te-ai întors 
cu bine. 

— M-am strecurat printre apărătorile de scânduri - 
răspunse arcaşul. Am vrut să le dau foc, dar n-am avut cu 
ce. 

— Ştii ce, Michal - se amestecă Ketling - cârpele mele sunt 
gata. Încep să mă gândesc la scândurile astea. Să vadă că 
noi începem. 

— Începe! Începe! încuviinţă Wotodyjowski. 

După aceea plecă la armurărie şi trimise o nouă ştire în 
oraş. 

„Jupân Muszalski n-a murit, s-a întors după ce a bătut în 
cuie două balimezuri. A fost printre ienicerii care vor să se 
răscoale. Peste un ceas le vom aprinde apărătorile de 
scânduri, iar dacă va fi cu putinţă, voi sări şi eu cu dragonii 
mei”...Olăcarul nici nu apucase să treacă podul, când 
zidurile se cutremurară de bubuiturile tunurilor. De astă 
dată castelul era cel care începea duelul tunetelor. Cârpele 
aprinse zburau în lumina palidă a dimineţii ca nişte steaguri 
şi cădeau peste apărătorile de scânduri. Ploaia care 
pătrunsese lemnul în timpul nopţii nu ajută la nimic. 
Scândurile luară foc repede şi începură să ardă. După ce 
sfârşi cârpele, Ketling începu să tragă cu grenade. lenicerii 
istoviţi părăsiră şanţurile. Nu se mai suna „chindia” de 
dimineaţă. Însuşi vizirul veni aducând noi pâlcuri de oaste, 
dar pesemne că îndoiala se furişase şi în inima lui, fiindcă 
paşalele îl auziră murmurând: 

— Le place mai mult să se bată, decât să se odihnească! Ce 
fel de oameni mai stau în castelul ăsta? 

Iar printre oşteni se auzeau glasuri care repetau în toate 
părţile: 

— Micul câine începe să muşte! 


CAPITOLUL LVI. 

DUPĂ CE TRECU NOAPTEA ACEASTA norocoasă, atât de 
bogată în semnele izbânzii, începu ziua de 26 august care 
avea să fie hotărâtoare pentru soarta războiului. La castel 
se aşteptau la o năvală puternică din partea turcilor. Într- 
adevăr, la răsăritul soarelui răsunară din nou loviturile 
ciocanelor şi pe aripa stângă, de astă dată mult mai 
puternice decât până atunci. Se vede că turcii sfredeleau 
stânca în mare grabă, vrând să pună o nouă mină, cea mai 
mare dintre toate. Pâlcuri mari de oaste vegheau munca 
săpătorilor. Furnicarul omenesc începuse să se mişte prin 
şanţuri. După mulţimea colorată a flamurilor care înfloriră 
întinderea dinspre Dluzek, se cunoscu că însuşi vizirul 
venea să conducă năvala. În şanţurile ienicerilor se aduseră 
alte tunuri, puzderie de luptători năpădiră castelul nou 
pitindu-se în şanţul de apărare şi printre dărâmături, ca să 
fie gata pentru atacul cu armele albe. 

Cum s-a mai spus, castelul începu cel dintâi sfada tunurilor 
şi cu atâta folos, încât produse panică în întăriturile 
turceşti. Bimbaşii 166) însă statorniciră rânduiala cât ai 
bate din palme şi toate tunurile otomane începură să tragă. 
Prin văzduh vâjâiau ghiulelele, grenadele şi mitraliile; 
printre apărători se abătea o grindă de pietre, cărămizi şi 
bucăţi de tencuială; norii de fum se amestecau cu praful, 
arşiţa focului cu căldura soarelui. Oştenii nu mai puteau să 
răsufle, nu mai vedeau; bubuitul tunurilor, plesnetul 
grenadelor, scrâşnetul ghiulelelor care loveau piatra, 
uneltele otomanilor şi chemările apărătorilor se amestecau 
într-o hărmălaie înfricoşătoare, însoţită de ecoul stâncilor. O 
ploaie de ghiulele se revărsa asupra castelului, a oraşului, a 
porţilor şi a tunurilor. Castelul se apăra cu înverşunare, 
răspunzând la tunete cu tunet, se cutremura, strălucea, 
fumega şi bubuia, împărțind focul, moartea, nimicirea, 
cuprins parcă de mânia lui Jupiter şi de turbare în mijlocul 
flăcărilor ca şi când ar fi vrut să acopere tunurile otomane 
şi să se scufunde în pământ sau să învingă. 


Printre plumbii care ţiuiau împrejur, prin foc, prin praf şi 
fum, micul viteaz fugea de la un tun la altul, de la un 
meterez la altul, fiind pretutindeni unde era nevoie de el, 
asemenea unei vâlvătăi nimicitoare. Părea că se îndoise şi 
se întreise; îi îndemna pe toţi, striga; unde cădea vreun 
tunar, îl înlocuia şi încurajându-i pe ceilalţi, alerga iarăşi în 
altă parte. Înflăcărarea lui se transmitea oştenilor. Gândeau 
că acesta este cel din urmă atac, după care aveau să 
urmeze liniştea şi slava; credinţa în izbândă le umplea 
inimile de mândrie, îndârjindu-i; în curând fură cuprinşi cu 
toţii de nebunia luptei. Strigau şi se chemau întruna. Unii 
erau atât de înverşunaţi, încât voiau să iasă în afara 
zidurilor şi să se încleşteze de aproape cu ienicerii. 

Acoperiţi de fum, turcii se buluciră în două rânduri spre 
spărtură şi, aşternând pământul cu trupuri, se retraseră 
înspăimântați. La amiază le veniră în ajutor alţi luptători şi 
ieniceri din pâlcurile neregulate, însă glotaşii, mai puţin 
muştruluiţi, deşi îmboldiţi din spate cu suliţele, urlau cu 
glasuri uriaşe, dar nu voiau să pornească asupra castelului. 
Veni şi caimacamul, dar degeaba. Curând aveau să fie 
cuprinşi cu toţii de spaima vecină cu nebunia, astfel că în 
cele din urmă se porunci retragerea şi doar tunurile 
trăgeau ca şi înainte fără întrerupere, bubuind şi fulgerând 
întruna. 

Aşa se scurseră ceasuri întregi. Soarele trecuse de crucea 
cerului şi privea lupta fără raze, roşu, afumat, întunecat 
parcă din pricina pâclei. 

Pe la ceasurile trei după-amiază, zgomotul tunurilor se 
înteţi atât de tare, încât pe ziduri nu se mai auzeau nici 
cuvintele strigate cu toată puterea la ureche. Văzduhul 
dogorea ca o sobă. Apa cu care răceau ţevile fierbinţi se 
prefăcea în aburi, amestecându-se cu fumul şi întunecând 
zarea, dar tunurile bubuiau mereu. 

Două din cele mai mari tunuri turceşti fură sfărâmate, un 
mortier care se afla în apropiere fii nimerit şi el de o 
ghiulea puţin mai târziu. Tunarii cădeau ca muştele. Cu 


fiecare clipă era tot mai limpede că cetatea dezlănţuită 
domina lupta, că va acoperi tunurile otomane şi va spune 
ultimul cuvânt... al biruinţei. 

Focul turcilor începu să slăbească treptat. 

— Se apropie sfârşitul! răcni Wotodyjowski cât putu de 
tare la urechea lui Ketling, vrând ca acesta să-l audă cu 
toate tunetele asurzitoare. 

— Şi eu cred tot aşa! răspunse Ketling. Va mai ţine până 
mâine sau mai mult? 

— Poate că mai mult. Astăzi izbânda e de partea noastră! 

— Şi noi suntem cei care am învins! 

— Trebuie să ne gândim la mină. 

Focul turcilor slăbea tot mai mult. 

— Să tragă tunurile! strigă Wotodyjowski. 

Şi se repezi printre tunari. 

— Foc, flăcăi! porunci - până va tăcea ultimul tun al 
osmanlâilor! Pentru slava lui Dumnezeu şi a Maicii Preciste! 
Pentru slava Republicii! Foc! 

Văzând că şi această năvală se apropie de sfârşit, oştenii 
izbucniră în strigăte de bucurie şi începură să tragă cu 
râvnă şi mai mare în şanţurile turcilor. 

— Câinilor, o să vă cântăm „chindia” de seară - răcneau 
mai multe glasuri. 

Deodată se întâmplă ceva de neînțeles. Toate tunurile 
turceşti tăcură dintr-odată ca la poruncă. Încetă de 
asemenea răpăitul flintelor la castelul nou. Cetatea veche 
mai trăgea din când în când, dar în cele din urmă 
căpeteniile începură să privească unii la alţii şi să se 
întrebe: 

— Ce-i asta? Ce s-a întâmplat? 

Ketling, neliniştit, opri şi el tragerea. 

Una dintre căpetenii rosti cu glas tare: 

— Te pomeneşti că au aşezat mina sub noi şi aşteaptă să 
explodeze! 

Wotodyjowski îl străpunse pe cel care vorbea cu o privire 
amenințătoare. 


— Săpăturile nu sunt gata şi chiar dacă ar fi, mina va 
dărâma numai peretele din stânga castelului şi ne vom 
apăra printre dărâmăturile lui cât vom mai avea suflare în 
noi; pricepi Domnia la? 

Se aşternu tăcerea. După bubuiturile care cutremuraseră 
zidurile şi pământul, nu o tulbura nici o împuşcătură, nici 
din oraş, nici din şanţurile turcilor. În această linişte era 
ceva sărbătoresc şi ameninţător totodată. Privirile tuturor 
se încordară spre redutele otomane, dar prin norii de fum 
nu se vedea nimic. La aripa stângă răsunară deodată 
loviturile ciocanelor. 

— Am spus eu că săpăturile nu sunt gata! spuse 
Wotodyjowski. 

Apoi se întoarse spre Lusnia. 

— Hei, vagmistrule! ia douăzeci de oameni şi vezi ce-i la 
castelul nou. 

Lusnia îndeplini porunca pe loc, luă douăzeci de oameni şi 
dispăru cu ei prin spărtură. 

Şi iarăşi se înstăpâni tăcerea, întreruptă doar ici şi colo de 
sforăituri, de sughiţurile muribunzilor şi de ecoul 
ciocanelor. 

Aşteptară destul de mult până se întoarse vagmistrul. 

— Înălţimea Ta - spuse - la castelul nou nu e nici ţipenie de 
om. 

Wotodyjowski se uită mirat la Ketling. 

— Să fi lăsat baltă asediul? Prin perdeaua de fum nu se 
zăreşte nimic! 

Dar fumul, mânat de vânt, începu să se rărească, 
întrerupându-se deasupra oraşului. 

În aceeaşi clipă un glas înspăimântat începu să strige din 
turn: 

— La porţi au înălţat steaguri albe! Ne predăm! 

Oştenii şi căpeteniile îşi îndreptară privirile spre oraş. O 
uimire fără margini se răsfrânse pe toate feţele, cuvintele 
muriră pe buze; se uitau cu toţii printre dârele de fum spre 
oraş. 


Iar în oraş, la poarta ruteană şi la cea leşească, fâlfâiau 
într-adevăr steagurile şi mai încolo se vedea unul pe turnul 
lui Bâthory. 

Chipul micului viteaz se făcu alb ca steagurile care 
fluturau în vânt. 

— Vezi, Ketling? şopti adresându-se prietenului. 

Ketling pălise şi el la fel. 

— Văd - răspunse. 

Şi o vreme se priviră în ochi, spunându-şi astfel tot ce 
puteau să-şi spună doi oşteni ca ei, fără frică şi fără 
prihană, care nu-şi călcaseră niciodată cuvântul dar se 
juraseră în faţa altarului să moară, dar să nu se predea. Şi 
iată că acum, după asemenea apărare, după asemenea 
luptă care amintea de istoria de la Zbaraz, după 
respingerea atacului şi după izbândă, li se poruncea să-şi 
calce legământul, să predea castelul şi să trăiască! 

Aşa cum mai înainte plumbii ameninţători şuierau pe 
deasupra castelului, tot aşa li se perindau acum prin minte 
gândurile mohorâte. O jale neţărmurită le strângea inima, 
le părea rău de cele două fiinţe iubite, de viaţa lor şi de 
fericire, aşa că se priveau încremeniţi, de parcă-şi 
pierduseră minţile; din când în când îşi întorceau privirea 
plină de disperare spre oraş, ca şi când ar fi vrut să se 
convingă dacă nu cumva se înşelau, dacă le sunase într- 
adevăr ceasul de pe urmă. 

În acest timp, dinspre oraş se auzi tropotul unui cal şi 
după o clipă se ivi Horaim, slujitorul tânăr al ghinărarului 
de Podolia. 

— Poruncă pentru polcovnic! strigă, ridicându-şi calul în 
două picioare. 

Wotodyjowski luă scrisoarea, o citi în tăcere, apoi într-o 
linişte de mormânt se adresă căpeteniilor: 

— Domniile Voastre! împuterniciţii noştri au trecut râul cu 
barca şi au plecat la Dluzek să iscălească înţelegerea. În 
curând se vor întoarce pe aici. Până diseară, trebuie să 


scoatem oştenii de la castel şi să înălţăm steagul alb fără 
întârziere. 

Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Se auzea numai răsuflarea 
de mânie şi oftaturi. 

În cele din urmă vorbi Kwasibrocki: 

— Trebuie să înălţăm steagul. Adun îndată oamenii. 

Ici-colo se auziră porunci. Oştenii începură să se alinieze 
cu flintele pe umeri. Zăngănitul muschetelor şi paşii 
măsuraţi stârneau ecouri în tăcerea de la castel. 

Ketling se apropie de Wotodyjowski. 

— E timpul? întrebă. 

— Stai să vină împuterniciţii, să aflăm şi noi condiţiile... Şi 
pe urmă, am să cobor numai eu. 

— Nu, cobor eu, cunosc mai bine pivnițele şi ştiu unde şi 
ce este. 

Vorbirea le fu întreruptă de glasuri care strigau: 

— Se întorc împuterniciţii! Se întorc... 

După un răstimp scurt, deputăţia celor trei nefericiţi 
ajunse la castel. Erau judele de Podolia, Gruszecki, stolnicul 
Rzewuski şi stegarul de Czernichw, jupân Mysliszewski. 
Păşeau posomorâţi cu capetele în piept. Pe umerii lor 
făceau ape-ape caftanele de brocart pe care le primiseră în 
dar de la vizir. 

Woltodyjowski îi aştepta rezemat de ţeava caldă încă a unui 
tun îndreptat spre Dluzek. 

Toţi trei se înclinară în tăcere, iar el îi întrebă: 

— Care sunt condiţiile? 

— Oraşul nu va fi jefuit, localnicilor li s-au garantat viaţa şi 
avutul. Toţi cei care nu vor să rămână, au dreptul să plece 
nestingheriţi unde le place. 

— Dar Kamieniec şi Podolia? 

Împuterniciţii îşi plecară capetele. 

— Ale sultanului... În vecii vecilor...! 

După care se îndreptară nu spre pod, unde mulţimea 
locuitorilor le aţinea calea, ci într-o latură, spre poarta de 
miazăzi. Coborâtă spre apă şi urcară în luntrea care avea 


să-i ducă până la poarta leşească. Pe şesul dintre stânci, de- 
a lungul râului, începură să se ivească ienicerii. De pe uliţe 
tălăzuiau puzderie de oameni care ocupară locul dinaintea 
podului vechi. Mulţi voiau să alerge la castel, dar polcurile 
care părăseau cetatea îi opriră din porunca micului viteaz. 

După rânduiala oştenilor, Wotodyjowski îl chemă pe jupân 
Muszalski şi-i spuse: 

— Prietene, fă-mi un serviciu, du-te repede la soţia mea şi 
spune-i... 

Glasul micului viteaz se frânse în piept. 

— Şi spune-i din partea mea: Nu-i nimic! adăugă în grabă. 

Arcaşul plecă. În urma lui oastea ieşea încet. Wotodyjowski 
încălecă pe cal pentru a supraveghea marşul. Castelul se 
golea, dar cu mare încetineală din pricina dărâmăturilor. 

Ketling se apropie de micul cavaler. 

— Cobor! îi spuse strângând din dinţi. 

— Du-te, dar mai zăboveşte până când ies toţi oştenii... 
Du-te...! 

Se îmbrăţişară şi rămaseră aşa o vreme. Ochii le 
străluceau de o lumină neobişnuită... Ketling alergă spre 
scările de la pivniţă... 

Wotodyjowski îşi scoase coiful de pe cap; privi o clipă la 
aceste ruine, la câmpul de bătaie pe care se acoperise de 
slavă, la dărâmături, la trupurile morţilor, la zidurile sparte, 
la valul de apărare şi la turnuri, apoi îşi înălţă ochii spre cer 
şi începu să se roage. 

Ultimele cuvinte pe care le rosti fură: 

— Doamne, dă-i putere să îndure cu răbdare, adu-i 
alinarea, Doamne...! 

— A!... Ketling se grăbise, nu mai aşteptase nici măcar 
ieşirea tuturor polcurilor; bastioanele se clătinară, un 
bubuit înfricoşător cutremură văzduhul: metereze, tunuri, 
ziduri, cai, turnuri, vii şi morţi, pământ - toate acestea, 
împinse cu puterea flăcărilor, amestecate parcă într-o 
încărcătură înspăimântătoare, irumpseră în aer... 


Aşa pieri pan Wotodyjowski, acest Hector al cetăţii 
Kamieniec, cel dintâi oştean al Republicii. 

În mijlocul bisericii de la colegiul canonicilor din 
Stanislawoâw se înălța un catafalc uriaş, împodobit cu 
lumânări din belşug, pe care odihnea în două coşciuge, unul 
de plumb şi altul de lemn, pan Wotodyjowski. Capacele erau 
ţintuite şi începuse ritualul de înmormântare. Dorinţa 
fierbinte a văduvei fusese ca trupul răposatului să-şi afle 
pacea la Chrepti6w, dar cum toată Podolia era în mâna 
vrăjmaşului, avea să-l îngroape deocamdată la Stanislaw6w; 
în acest oraş fuseseră trimişi sub pază turcească 
exules(167) de la Kamieniec şi daţi în seama oştilor 
hatmanului. 

Băteau toate clopotele colegiului. Biserica gemea de 
mulţimea şleahticilor şi a oştenilor veniţi să mai vadă o dată 
chipul şi coşciugul viteazului de la Kamieniec, cel mai de 
seamă cavaler al Republicii. Se şoptea că însuşi hatmanul 
avea să vină la înmormântare, dar până acum nu se arătase 
şi pentru că ceambulul de tătari putea să se ivească dintr-o 
clipă în alta, rămase hotărât să nu mai întârzie împlinirea 
rânduielilor. 

Oştenii mai vârstnici, prietenii sau cei care slujiseră sub 
ordinele răposatului înconjurau catafalcul ca o cunună. 
Erau de faţă, printre alţii, jupân Muszalski, arcaşul, şi jupân 
Motowidto, jupân Snitko şi jupân Hromyka, jupân 
Nienaszyniec, jupân Nowowiejski şi mulţi alţii, foste 
căpetenii în staniţă. Printr-o întâmplare ciudată nu lipsea 
aproape nimeni din cei care se adunau odinioară seara şi 
umpleau laviţele din jurul focului de la Chrepti6w; toţi 
scăpaseră nevătămaţi din acest război, numai cel care 
fusese căpetenie şi pildă, acest cavaler bun şi drept, cumplit 
pentru vrăjmaşi, blajin cu ai săi, numai el, neîntrecutul 
mânuitor de sabie cu inima de porumbel - odihnea acolo, 
sus, printre lumânări, acoperit de slavă, dar cufundat în 
tăcerea morţii. 


La această privelişte sufletele încrâncenate de război se 
umplură de jale; lucirile aurii ale lumânărilor luminau feţele 
aspre, îndurerate ale luptătorilor şi se răsfrângeau 
scânteind în lacrimile care le curgeau din ochi. În mijlocul 
cercului de oşteni zăcea cu faţa în jos şi cu braţele întinse în 
formă de cruce, Basia, iar lângă ea, îmbătrânit şi fără vlagă, 
frânt de nenorocire, jupân Zagtoba, care tremura din toate 
încheieturile. Ea venise pe jos de la Kamieniec în urma 
carului în care se afla coşciugul scump, iar acum sosise 
clipa când trebuia să-l dea pământului pe răposatul iubit. 
Tot drumul mersese fără să-şi dea seama ce face, parcă nu 
mai trăia pe lumea asta, iar acum, în apropierea 
catafalcului, repeta în neştire: „Nu-i nimic!” - repeta 
întruna, fiindcă aşa-i poruncise omul drag, fiindcă acestea 
fuseseră ultimele cuvinte pe care le trimisese, din aceste 
vorbe rămăseseră însă numai sunetele fără înţeles, fără 
adevăr, fără rost, descurajante. Nu mai semănau cu cele de 
altădată. „Nu-i nimic” însemna acum jale, deznădejde şi 
ameţeală, nenorocire fără întoarcere, viaţă frântă, ucisă, 
gândul că nu mai are parte de îndurare şi de speranţă, că 
numai Dumnezeu va umple pustiul din jurul ei când îi va 
trimite moartea. 

Băteau clopotele; la altarul mare liturghia era pe sfârşite. 
În cele din urmă, răsună glasul preotului, profund parcă 
venind din adâncuri: „Requiescat în pace!”(168) Basia se 
cutremură spasmodic, în mintea-i rătăcită un singur gând 
prindea fiinţă: „Au să mi-lia, acum au să mi-lia...!” Dar 
ceremonia nu se sfârşise. Cavalerii pregătiseră numeroase 
cuvântări care aveau să fie ţinute la coborârea coşciugului 
în groapă. Deocamdată ieşi în amvon preotul Kaminski, 
acelaşi care venea adesea la Chrepti6w şi care o pregătise 
pe Basia să moară când se îmbolnăvise. 

În biserică oamenii începură să tuşească şi să-şi dreagă 
glasurile, cum se întâmplă de obicei înaintea predicii, apoi 
tăcură cu toţii, îndreptându-şi privirile spre amvon. 

Deodată, din amvon răsună duruitul darabanei. 


Ascultătorii încremeniră de mirare. Preotul Kaminski 
bătea toba ca pentru alarmă; se întrerupse însă brusc şi se 
aşternu o linişte de moarte. După care răpăitul se auzi a 
doua şi a treia oară; deodată preotul Kamiiski aruncă 
beţele, îşi înălţă amândouă mâinile spre cer şi strigă: 

— Polcovnice Wotodyjowski! 

Îi răspunse strigătul deznădăjduit al Basiei. În biserică 
tăcerea deveni apăsătoare. Jupân Zagloba se ridică şi, 
ajutat de jupân Muszalski, o duse afară pe Basia, care 
leşinase. 

Preotul continua să strige: 

— Pentru Dumnezeu, jupâne Wolodyjowski! Sună laruml1! 
e război, vrăjmaşul e la hotare şi tu nu sări în picioare? Nu 
pui mâna pe sabie? Nu încaleci? Ce s-a întâmplat cu tine, 
oştene? "Ţi-ai uitat oare virtutea de altădată, de ne laşi 
singuri în mâhnire şi spaimă? 

Toţi cei de faţă izbucniră în hohote de jale, ca şi mai apoi 
când preotul ridică în slăvi cinstea, dragostea de ţară şi 
vitejia răposatului; preotul însuşi se înflăcără de propriile-i 
cuvinte. Faţa îi păli, fruntea i se acoperi de sudoare şi glasul 
începu să-i tremure. Îndurerat de moartea cavalerului, de 
supunerea cetăţii Kamieniec, de Republica asuprită de 
închinătorii prorocului, îşi sfârşi predica înduioşătoare cu o 
rugăciune. 

— O, Doamne, vor preface bisericile în moschei şi vor 
cânta versetele Coranului acolo unde până mai ieri răsunau 
vorbele Evangheliei. Ne-ai pedepsit, Doamne, ţi-ai întors 
faţa de la noi şi ne-ai dat în puterea turcului scârbavnic. 
Necercetate sunt hotărârile Tale, dar cine, Doamne, îi va 
mai pune stavilă? Unde sunt oştile care-l vor goni din 
ţinuturile de răsărit? Şi ştii prea bine, fiindcă ţie nu ţi se 
poate ascunde nimic pe lumea asta, că nu mai este altă 
călărime ca a noastră! Care alta, Doamne, mai dă năvală în 
iureş ca a noastră? Te lipseşti singur de apărători, în 
spatele cărora întreaga creştinătate ar fi putut să-ţi 
slăvească numele? Părinte milostiv! nu ne părăsi! Arată-ţi 


îndurarea şi trimite un apărător care să-l nimicească pe 
Mahomed, să vină aici printre noi, să îmbărbăteze inimile 
noastre, trimite-ni-l, Doamne...! 

În clipa aceea se iscară murmure în spate şi hatmanul 
Sobieski intră în biserică. Ochii tuturor se îndreptară spre 
el, oamenii se înfiorară, dar el se apropie de catafalc 
zăngănindu-şi pintenii, măreț, cu faţa-i de împărat roman, 
uriaş... 

Un pâlc de ostaşi îmbrăcaţi în fier mergeau în urma lui. 

Salvator! strigă preotul cuprins de o înflăcărare de proroc. 

Hatmanul îngenunche lângă catafalc şi începu să se roage 
pentru sufletul lui Wotodyjowski. 

EPILOG. 

LA MAI MULI DE UN AN după căderea cetăţii Kamieniec, 
când discordiile dintre facţii se mai potoliseră, Republica se 
ridică, în sfârşit, în apărarea fruntariilor de răsărit. 

Acum hatmanul începea războiul. Marele hatman Sobieski 
veni cu treizeci şi una de mii de călăreţi şi pedestraşi în 
pământurile sultanului, la Hotin, să atace oştile mai 
numeroase ale lui Hussein-paşa, care tăbărâse în 
apropierea acestei cetăţi. 

Numele lui pan Sobieski ajunsese să-i înfricoşeze pe 
vrăjmaşi. În anul care se scursese de la supunerea 
fortăreței Kamieniec, numai cu câteva mii de oşteni, 
făptuise atâtea, adusese atâtea stricăciuni armiei 
nenumărate a padişahului, nimicise atâtea ceambuluri de 
tătari şi slobozise atâţia robi, încât bătrânul Hussein, deşi se 
afla în fruntea unei oştiri mai puternice, alcătuită din 
luptători de elită, şi era ajutat de paşa Kaplan, nu cutezase 
să-l înfrunte pe hatman la câmp deschis şi hotărâse să se 
apere într-o tabără întărită. 

Hatmanul înconjurase tabăra şi toată lumea ştia că vrea s- 
o cucerească prin luptă. Câţiva erau într-adevăr de părere 
că asemenea întreprindere nu se mai pomenise în istoria 
războaielor; o oştire mai mică îndrăznea să atace alta mai 
numeroasă care pe deasupra mai era apărată şi de şanţuri 


şi parapete. Hussein avea o sută douăzeci de tunuri, pe 
când polonezii n-aveau decât cincizeci. 

Pedestrimea turcească era de trei ori mai mare decât a 
hatmanului; numai ieniceri, atât de năprasnici în lupta piept 
la piept, se aflau în redutele otomane peste optsprezece 
mii. Dar hatmanul se încredea în steaua lui norocoasă, în 
faima numelui său şi în oştirea pe care o conducea. 

Avea în subordine polcuri încercate şi călite în focul 
luptelor, oameni care crescuseră din copilărie în vârtejul 
războiului, luând parte la marşuri, asedii şi bătălii fără 
număr. Mulţi îşi aminteau de vremurile cumplite ale lui 
Chmielnicki, de Zbaraz şi Beresteczko; mulţi trecuseră prin 
toate războaiele: cu suedezii, prusienii şi cu septentrionii, 
cu danezii şi cu maghiarii. Erau magnați care aveau în 
slujba lor numai veterani, oşteni de prin staniţe, pentru 
care războiul însemna ceea ce însemna şi pentru alţii 
pacea, adică felul obişnuit de viaţă. Voievodul rutean 
conducea cincisprezece steaguri de husari, călăreţi socotiți 
şi de străini ca neîntrecuţi de nimeni; se mai aflau acolo 
pâlcurile de călărime uşoară, aceleaşi în fruntea cărora 
hatmanul împrăştiase atâtea ceambuluri de tătari după 
căderea cetăţii Kamieniec; în sfârşit, pedestrimea din 
visteria regelui, care era în stare să se arunce asupra 
ienicerilor fără să tragă, luptând numai cu patul flintelor. 

Toţi oamenii aceştia fuseseră ridicaţi de războiul care 
crescuse în Republică generaţii de-a rândul; până acum 
erau împrăştiaţi în slujba facţiilor potrivnice. Hatmanul se 
aştepta ca acum, când pacea dinăuntru îi adusese în 
aceeaşi tabără, sub o singură căpetenie, să zdrobească pe 
mai puternicul Hussein şi pe Kaplan. Erau conduşi de 
căpetenii încercate, ale căror nume fuseseră de asemenea 
înscrise de multe ori în istoria războaielor din urmă, 
biruitoare sau dimpotrivă. 

Hatmanul însuşi strălucea ca un soare în fruntea tuturor, 
voinţa lui fiind lege pentru mii de oameni, dar care erau 


ceilalţi conducători care aveau să acopere de faimă 
nepieritoare în tabăra de la Hotin? 

Printre aceştia se aflau cei doi lituanieni: cel mare - Pac, şi 
cel de câmp - Michat! Radziwilt. Cu câteva zile înaintea 
bătăliei se uniseră cu oştile coroanei şi acum, la porunca lui 
pan Sobieski, ocupau dealurile care legau Hotinul de 
Zwaniec. Douăsprezece mii de luptători ascultau de ei, 
printre care două mii de pedestraşi aleşi. De la Nistru spre 
miazăzi se aşezaseră polcurile moldovene, care părăsiseră 
tabăra otomană în ajunul luptei pentru a se uni cu creştinii. 
În vecinătatea moldovenilor se afla jupân Katski cu tunurile, 
neîntrecut în cucerirea locurilor întărite, în săparea 
şanţurilor şi în mânuirea gurilor de foc. Deprinsese acest 
meşteşug prin ţări străine, dar îi lăsase în urmă şi pe 
străini. Alături de jupân Katski stăteau pedestrimea ruteană 
şi mazurienii lui Korycki, iar mai încolo hatmanul de câmp 
Dymitr Wisniowiecki, nepot de frate al regelui bolnav. 
Acesta conducea călărimea uşoară. Nu departe de el îşi 
adusese propriile steaguri de pedestraşi şi călărimea jupân 
Jedrzej Potocki, cândva potrivnic al hatmanului, acum însă 
admirator al meritelor lui. Dincolo de el şi de Korycki se 
aflau sub ordinele lui Jabtonowski, voievodul Ruteniei, cele 
cincisprezece steaguri de husari în platoşe strălucitoare, 
coifuri care aruncau umbre amenințătoare pe chipuri şi cu 
aripi la umeri. Deasupra lor se înălța o pădure de sulițe; 
aşteptau liniştiţi, încrezători în puterea lor de neînfrânat şi 
siguri că ei vor hotărî izbânda. 

Dintre războinicii mai puţin însemnați, dar tot atât de 
viteji, era castelanul de Polesia, Luzecki, căruia turcii îi 
înjunghiaseră un frate la Bodzandw, faptă pentru care 
jurase să se răzbune; era Ştefan Czarniecki, nepotul 
marelui Ştefan pisarul de câmp al coroanei. În timpul 
asediului de la Kamieniec, acesta, ţinând partea regelui, 
fusese cât pe-aci să dezlănţuie războiul civil în Gotab, în 
fruntea unei adunături de şleahtici; acum însă voia să 
strălucească prin isprăvi mai de soi. Era jupân Gabriel 


Silnicki care oştise toată viaţa şi avea părul albit de 
bătrâneţe, erau mulţi alţi voievozi şi castelani mai puţin 
cunoscuţi din războaiele dinainte, cu mai puţină faimă, dar 
cu atât mai lacomi să-şi facă un renume. 

Iar dintre cavalerii care nu fuseseră învestiţi cu rangul de 
senator, strălucea polcovnicul Skrzetuski, oştean vestit de la 
Zbaraz, luat pildă de toţi vitejii, care luptase în toate 
războaiele purtate de Republică de treizeci de ani încoace. 
Încărunţise, în schimb îl înconjurau şase feciori zdraveni ca 
şase mistreți. Cei mai mari cunoscuseră războiul, dar ultimii 
doi abia acum urmau să primească botezul focului şi de 
aceea ardeau de nerăbdare să se bată, aşa că părintele 
grijuliu era nevoit să le domolească avântul cu vorbă de 
dojană. 

Şleahticii priveau cu mare respect la cei şase fii şi la tatăl 
lor, dar şi mai multă admiraţie stârnea jupân Jarocki, care, 
deşi era orb de amândoi ochii, venise să lupte aidoma acelui 
rege Jan din Cehia. N-avea nici copii şi nici rude, îl duceau 
de braţ slujitorii, dar nădăjduia că va muri în încăierare, 
slujindu-şi ţara şi umplându-se astfel de faimă. Era acolo şi 
jupân Rzeczycki, care îşi pierduse într-un an şi tatăl şi 
fratele. Şi jupân Motowidto, care scăpase de curând din 
robia tătărească şi plecase la luptă cu jupân Mysliszewski. 
Cel dintâi voia să se răzbune pentru robie, iar celălalt 
pentru ruşinea pe care o încercase la Kamieniec, când 
fusese bătut cu vergile de ieniceri în pofida înţelegerii şi a 
rangului de şleahtic. Mai erau şi vitejii din staniţele de pe 
Nistru, încrâncenatul jupân Ruszczyc şi arcaşul neîntrecut, 
jupân Muszalski. Cel din urmă scăpase teafăr la Kamieniec 
numai fiindcă micul viteaz îl trimisese să ducă vestea Basiei; 
erau jupân Snitko şi jupân Nienaszyniec, jupân Hromyka şi 
cel mai nefericit dintre toţi, tânărul Nowowiejski. 

Acesta trăia veşnic nemângâiat, astfel că rudele şi prietenii 
îi doreau alinarea morţii. După ce se însănătoşise, nimicise 
un an întreg ceambulurile, urmărindu-i cu înverşunare mai 
ales pe lipcani. După înfrângerea lui jupân Motowidto de 


către Kryczynski, străbătuse toată Podolia călare, 
hărţuindu-l mereu şi făcându-i mare pagubă. În timpul 
acestor campanii îl prinsese pe Adurowicz şi poruncise să-l 
jupoaie de viu; robi nu lua niciodată, dar nu-şi găsise 
liniştea. Cu o lună înaintea bătăliei se înrolase ca husar în 
steagurile voievodului rutean. 

Cu asemenea viteji venise pan Sobieski la Hotin. Cu toţii 
voiau să răzbune în primul rând umilinţele Republicii, dar şi 
pe ale lor, întrucât trăind veşnic în încleştarea cu păgânii în 
aceste pământuri mustind de sânge, aproape fiecare 
pierduse o fiinţă scumpă, păstrând în suflet amintirea unor 
întâmplări de năprasnă. Marele hatman se grăbea să 
înceapă bătălia, deoarece vedea că îndârjirea oştenilor 
putea fi pusă alături doar cu a leoaicei, căreia vânătorii 
nemiloşi îi răpiseră puii din bârlog. 

În ziua de 9 noiembrie a anului 1673 începu lupta de harţ. 
Dis-de-dimineaţă, turcii ieşiră grămadă din şanţuri, iar 
grupurile de polonezi grăbiră în întâmpinarea lor. Oşteni 
căzură din amândouă părţile, dar turcii suferiră pierderi 
mai mari. Dintre polonezii şi turcii mai de seamă muriră 
foarte puţini. La începutul încăierării un spahiu uriaş îl 
străpunse pe jupân Maj cu vârful iataganului, dar cel mai 
mic dintre feciorii lui Skrzetuski aproape că reteză capul 
turcului dintr-o singură lovitură, faptă pentru care fu lăudat 
de părintele înţelept, câştigându-şi respectul celorlalţi. 

Aşa se încleştară mai mulţi deodată sau perechi, iar pofta 
de luptă şi curajul privitorilor creşteau întruna. În acest 
timp, steagurile îşi ocupau locurile pe care le hotărâse 
hatmanul în jurul întăriturilor turceşti. El însuşi se oprise în 
spatele pedestrimii lui Korycki, pe vechiul drum al Iaşilor. 
Cuprinzând cu privirea tabăra uriaşă a lui Hussein, zâmbea 
cu seninătate, asemeni meşterului sigur de priceperea lui 
înainte de a începe lucrătura. Din când în când repezea 
gonaci cu felurite porunci sau privea gânditor la lupta 
hărţaşilor. Spre seară veni la el voievodul Ruteniei. 


— Întăriturile sunt atât de largi, încă nu e cu putinţă să 
dăm năvală din toate părţile deodată - spuse. 

— Mâine vom fi în redută, iar poimâine îi vom căsăpi în trei 
sferturi de ceas - răspunse pan Sobieski liniştit. 

Se lăsă noaptea. Hărţaşii se întoarseră. Hatmanul porunci 
tuturor steagurilor să se apropie de întărituri folosindu-se 
de întuneric. Hussein încercă din răsputeri să-i împiedice cu 
tunurile cele mari, dar zadarnic. Spre dimineaţă polonezii 
se apropiară şi mai mult. Pedestraşii începură să înalțe 
parapete mici în faţa lor. Câteva polcuri „se proptiră pentru 
tragerea cu muschete”...lenicerii începură să tragă vârtos 
cu flintele. Din porunca hatmanului, polonezii nu mai 
răspundeau aproape deloc, în schimb, pedestrimea se 
pregătea de atac. Oştenii aşteptau cu nerăbdare porunca 
de a porni năvala. Pe deasupra lor mitraliile treceau în zbor 
şuierând şi vâjâind, ca un stol de păsări. Tunurile lui jupân 
Katski începuseră lupta în zori şi nu tăcuseră nici o clipă. 
Abia după bătălie avea să se vadă pustiirea făcută cu 
ghiulelele ce nimeriseră în locurile în care corturile 
spabhiilor şi ale ienicerilor erau mai dese. 

Aşa se scurse vremea până la amiază şi, pentru că ziua de 
noiembrie era scurtă, trebuiau să se grăbească. Deodată 
răsunară toate tobele, chimvalele şi surlele. Peste zece mii 
de gâtlejuri începură să urle şi pedestraşii ajutaţi de 
călărimea uşoară, porniră cu toţii la atac. 

„Hatmanul năvăli asupra turcilor din cinci părţi deodată”... 
Jan Dannemark şi Krzysztofor de Bohan, războinici 
încercaţi, conduceau polcurile lefegiilor străini. Primul, mai 
aprins din fire, gonea cu atâta sârg, încât ajunse la 
întărituri înaintea celorlalţi şi cât pe ce să piardă steagul 
care primi în faţă focul a cincisprezece mii de sâneţe. El 
însuşi se prăbuşi lovit de un plumb; oştenii începură să 
şovăie, dar tocmai atunci le veni în ajutor de Bohan şi puse 
capăt panicii. Acesta străbătu liniştit, în pas de marş potrivit 
parcă după bătaia tobelor, toată întinderea până la redutele 
turceşti, răspunse la salva otomanilor, iar când şanţul fu 


astupat cu faşine, trecu cel dintâi sub grindina plumbilor, se 
înclină în faţa ienicerilor scoţându-şi chipiul şi fu primul 
care străpunse cu spada un stegar duşman. Oştenii, 
însufleţiţi de pilda polcovnicului, se năpustiră înainte, 
începură lupta piept la piept, în care îndemânarea şi 
muştrul se luau la întrecere cu îndârjirea sălbatică a 
ienicerilor. 

Dragonii se grăbiră şi ei să atace dinspre cătunul 
Dărăbani, conduşi de Tetwin şi Doenhoff, iar alt polc de 
Aswer, Greben şi Hajdepol, oşteni destoinici cu toţii, care, în 
afară de Hajdepol, se acoperiseră de faimă în Danemarca 
sub ordinele lui Czarniecki. Flăcăi zdraveni şi plini de foc, 
aleşi dintre iobagii de pe moşiile regale, dragonii erau 
foarte pricepuţi în lupta pe jos şi călare. Trecerea din faţa 
lor era apărată de „giamaci”, adică de ieniceri neregulaţi, 
de aceea, cu toate că aceştia erau cu mult mai numeroşi, se 
învălmăşiră îndată şi dădură înapoi, iar când se încleştară 
piept la piept, se mai apărau numai în măsura în care nu 
mai aveau pe unde să fugă. Această trecere fu cucerită cea 
dintâi şi călărimea pătrunse în tabără. 

Iar în fruntea pedestrimii regale, năvăliră asupra 
şanţurilor în alte locuri jupânii Kobyteki, Michat Zebrowski, 
Piotrkowczyk şi Gatecki. Vânzoleala cea mai crâncenă se 
porni în faţa porţii principale care dădea drumul Iaşilor, 
unde mazurienii se încăierară cu garda lui Hussein-paşa. 
Mai ales această poartă nu trebuia cucerită, căci pe aici 
putea să ţâşnească în tabără călărimea polonă; prin 
urmare, se hotărâse s-o apere din răsputeri şi împingea 
spre ea alte pâlcuri de ieniceri. Punând stăpânire pe poartă, 
pedestraşii regali trebuiau să se încordeze din răsputeri ca 
să reziste. Asupra lor se abăteau ghiulelele şi o adevărată 
grindină de plumbi, iar din norii de fum răsăreau mereu 
alte şi alte cete de luptători care se repezeau la atac. Atunci 
jupân Kobylecki nu mai aşteptă să ajungă până la el, ci se 
aruncă asupra lor, ca un urs furios, şi cele două ziduri 
omeneşti se împingeau şi se opinteau în înghesuială şi în 


învălmăşagul învolburat, vărsând pâraie de sânge şi călcând 
peste mormane de trupuri omeneşti. Se băteau cu tot felul 
de arme: săbii, junghere şi paturile muschetelor, lopeţi, 
bâte şi cuţitoaie; aruncau unii în alţii cu pietre; uneori 
îmbulzeala era aşa de mare, încât potrivnicii se luau în 
braţe şi luptau cu pumnii şi cu dinţii. Hussein încercă de 
două ori să frângă pedestrimea cu ajutorul iureşului 
călărimii, dar de fiecare dată pedestraşii îi prijoniră cu 
atâta îndârjire pe spabhii, încât aceştia fură siliţi să se 
retragă. În cele din urmă, jupân Sobieski se îndură de ei şi 
le trimise pe toţi slujitorii taberei în ajutor. 

În fruntea lor se afla jupân Motowidto. Gloata aceasta, de 
obicei nefolosită în luptă şi înarmată ca vai de lume, intră în 
foc cu o înverşunare care stârni admiraţia hatmanului. 
Poate că îi împingea lăcomia de pradă sau poate că erau 
stăpâniţi şi ei de înflăcărarea care însufleţea întreaga 
oştire, destul că se năpustiră ca vijelia asupra ienicerilor şi 
începură să se frământe cu atâta turbare, încât îi răzbiră de 
la prima năvală şi-i depărtară de poartă la o bătaie de 
muschetă. Hussein aruncă în vârtejul bătăliei alte polcuri şi 
lupta, înteţindu-se cât ai clipi din ochi, dură ceasuri întregi. 
În acest timp însă, Korycki se statornici la poartă, iar în 
depărtare husarii se mişcară ca o pasăre uriaşă care-şi ia 
leneşă zborul, şi începură să se apropie. 

În acelaşi timp la hatman veni un gonaci de la aripa 
răsăriteană a taberei. 

— Voievodul de Belz a pătruns în întărituri! strigă gâfâind. 

Apoi al doilea. 

— Hatmanii lituanieni se bat în şanţurile turceşti! 

În urma lor sosiră alţii în goană, aducând aceeaşi veste, 
întunericul coborâse peste lume, dar chipul hatmanului 
împrăştia lumină. Se întoarse către jupân Bidziiski, care se 
afla lângă el, şi-i spuse: 

— Acum e rândul călărimii, dar asta se va întâmpla abia 
mâine. 


În oastea polonă şi în cea turcească nu ştia şi nu bănuia 
nimeni că hatmanul vrea să amâne atacul tuturor forţelor 
pentru dimineaţa următoare. Dimpotrivă, gonacii aduseră 
rotmiştrilor înştiinţarea de a fi gata în orice clipă. 
Pedestrimea stătea în rânduri dese, iar călăreţilor le ardeau 
săbiile şi suliţele în mâini. Toţi aşteptau cu nerăbdare 
porunca să dea năvală, fiindcă oamenii erau flămânzi şi 
îngheţaţi de frig. 

Dar porunca nu venea şi ceasurile se scurgeau unul după 
altul. Noaptea se făcu neagră ca un zăbranic. Încă din 
timpul zilei începuse zloata, iar pe la miezul nopţii se porni 
o vântoasă însoţită de o ploaie rece amestecată cu zăpadă. 
Palele viforniţei îngheţau măduva în oase, caii abia mai 
puteau sta pe loc, oamenii amorţeau. Gerul cel mai 
năprasnic, dacă era uscat, n-ar fi fost atât de greu de 
îndurat ca această vijelie, zăpadă şi ploaie, care şfichiuia ca 
un bici. În aşteptarea cuvântului de ordine, nici vorbă să 
mănânce, să bea sau să aprindă focurile. Cu fiecare ceas 
vremea se înrăutăţea tot mai mult. Era o noapte de pomină, 
„noapte de chinuri şi clănţănit de dinţi”...Glasurile 
rotmiştrilor: „Drepţi! Drepţi!” răsunau întruna şi oşteanul, 
învăţat să nu crâcnească, sta mereu gata de orice, nemişcat 
şi răbdător. 

În faţa lor, în ploaie, vifor şi întuneric, aşteptau jumătate 
din polcurile turceşti îngheţate de-a binelea. 

Nici ei nu aprinseră focurile, nici nu nu se puteau gândi la 
mâncare şi la băutură. Atacul tuturor forţelor polone era 
aşteptat dintr-o clipă în alta, aşa că spahiii n-aveau cum să 
lase săbiile din mâini, iar ienicerii încremeniseră ca un zid 
cu sâneţele gata să sloboadă plumbi. 

Oştenii polonezi, obişnuiţi cu iernile aspre, puteau să 
suporte o astfel de noapte, dar vrăjmaşii care crescuseră în 
clima dulce a Rumeliei sau printre palmierii din Asia Mică, 
sufereau mai mult decât puteau să îndure. Până la urmă 
Hussein înţelese de ce Sobieski nu pornea atacul; ploaia 
îngheţată era cel mai bun aliat al leşilor. Era limpede că 


dacă spabhiii şi ienicerii vor sta aşa douăsprezece ceasuri, a 
doua zi aveau să cadă ca spicele fără să se mai apere, cel 
puţin până când se vor înfierbânta în luptă. 

Şi polonezii şi turcii înțelegeau prea bine acest lucru. Pe la 
ceasurile patru din noapte veniră la Hussein două paşale: 
Janisz-paşa şi Kiaja, căpetenia ienicerilor, războinic în 
vârstă, trecut prin multe şi vestit. Amândoi aveau chipurile 
triste îngrijorate. 

— Stăpâne! începu vorba Kiaja - dacă „mieluşeii” vor sta 
aşa până în zori, vor cădea fără să mai fie nevoie de săbii şi 
de plumbi! 

— Stăpâne! adăugă Janisz-paşa - spahiii vor îngheţa şi nu 
vor mai vrea să se bată! 

Hussein se trăgea de barbă, prevăzând înfrângerea şi 
propria pierzanie. Dar ce putea să facă? Dacă ar fi îngăduit 
fie şi măcar pentru un minut oştenilor să rupă rândurile, să 
aprindă focurile şi să se întremeze cu mâncare caldă, atacul 
ar fi început în aceeaşi clipă. Şi aşa din când în când, 
dinspre valul de apărare sunau trâmbiţele, chipurile, 
pentru năvală călărimii. 

Kiaja şi Janisz-paşa vedeau o singură scăpare: să nu mai 
aştepte atacul, ci să pornească cu toată puterea asupra 
vrăjmaşului. Nu-i nimic că e pregătit de luptă; vrând să 
atace, nu se aşteaptă totuşi să fie atacat. Poate că vor izbuti 
să-l scoată din şanţuri; la urma urmei, înfrângerea în timpul 
nopţii era numai probabilă, pe când în ziua următoare era 
mai mult decât sigură. 

Hussein nu se încumeta să asculte sfatul celor doi 
războinici încercaţi. 

— Cum aşa? se răsti - am brăzdat medeanul în lung şi în 
lat în şanţuri, ca să ne putem apăra de călărimea asta 
drăcească, iar acum voi vreţi să ieşim din redută şi să 
mergem la pierzanie neîndoielnică? Tot voi m-aţi prevenit şi 
m-aţi povăţuit să sap tăpşanul, iar acum alta vă e vorba! 

Şi nu încuviinţă atacul. Porunci tunarilor să tragă valul de 
apărare, iar jupân Katski răspunse pe loc cu mare folos. 


Ploaia era tot mai rece şi şfichiuia din ce în ce mai tare, 
vântul vuia, urla, pătrundea prin îmbrăcăminte şi prin piele, 
îngheţând sângele în vene. Aşa trecu această lungă noapte 
de noiembrie, în timpul căreia forţele luptătorilor islamului 
se împuţinară şi deznădejdea amestecată cu presimţirea 
înfrângerii le stăpânii inimile. 

În revărsatul zorilor Janisz-paşa mai veni o dată la 
Hussein, sfătuindu-l să se retragă în rânduială de bătaie 
până la podul de pe Nistru şi acolo să înceapă să lupte cu 
multă prevedere. „Fiindcă - spuse - dacă oştenii nu vor 
putea opri iureşul călărimii, vor trece pe malul celălalt, 
unde vor fi apăraţi de râu.” Kiaja, căpetenia ienicerilor, era 
totuşi de altă părere. Socotea că sfatul lui Janisz-paşa venea 
prea târziu şi se temea că atunci când se va da porunca de 
retragere, întreaga oştire va fi cuprinsă de spaimă. „De-ar fi 
să piară cu toţii, spahiii ajutaţi de giamaci trebuie să 
stăvilească primul avânt al călărimii necredincioşilor, în 
acest timp ienicerii le vor sări în spate şi dacă primul iureş 
va fi oprit, poate că Dumnezeu ne va ajuta să biruim.” 

Acesta fu sfatul lui Kiaja şi Hussein îl urmă întocmai. 
Mulțimea călăreţilor turci se mişcă înainte, iar ienicerii şi 
giamacii se aşezară în spatele lor, nu departe de corturile 
lui Hussein. Şirurile lor adânci înfăţişau o privelişte 
minunată şi amenințătoare. Kiaja, cel cu barba albă, „leul 
lui Dumnezeu”, care până atunci îşi dusese oştenii numai la 
izbândă, străbătu rândurile strânse, dându-le curaj, 
îmbărbătându-i şi aducându-le aminte de biruinţele trecute. 
Dar şi ei preferau să se bată decât să aştepte nemişcaţi în 
zloată şi ploaie, pe un vânt care-i îngheţa până în măduva 
oaselor. Cu toate că abia mai puteau să ţină flintele şi 
suliţele în mâinile înţepenite, se bucurau că se vor dezmorţi 
în luptă. Spabhiii aşteptau atacul mult mai abătuţi, mai întâi 
pentru că ei aveau să fie loviți de prima năvală şi apoi 
pentru că printre ei slujeau mulţi locuitori din Asia Mică şi 
Egipt, care, deosebit de simţitori la frig, după asemenea 
noapte erau mai mult morţi decât vii. Caii avuseseră şi ei 


destul de suferit şi, deşi acoperiţi sărbătoreşte, stăteau cu 
capetele plecate, slobozind fuioare de aburi pe nări. 
Oamenii cu feţele învineţite şi cu privirea stinsă nici nu se 
gândeau să învingă. Îşi spuneau numai că moartea e mai 
bună decât suferinţa din noaptea care trecuse şi că cel mai 
bine ar fi să fugă acasă, sub razele fierbinţi ale soarelui. 

În oştirea polonă doar vreo cincisprezece oşteni, care nu 
erau destul de bine îmbrăcaţi, îngheţară spre dimineaţă pe 
valul de apărare; ceilalţi pedestraşi şi călăreţi îndurară 
frigul mult mai bine decât turcii, fiindcă îi întărea nădejdea 
biruinţei şi credinţa oarbă că, de vreme ce hatmanul 
hotărâse ca ei să amorţească în zloată, nu mai încăpea 
îndoiala că suferinţa va fi spre binele lor şi spre pierzania 
otomanilor. Totuşi întâmpinară şi ei cu bucurie primele raze 
ale dimineţii. 

Tocmai atunci se ivi pe valul de apărare şi pan Sobieski. 
Deşi strălucirile răsăritului nu se vedeau pe cerul înnourat, 
faţa lui era plină de lumină; de când pricepuse că vrăjmaşul 
nu vrea să dea lupta în tabără, era sigur că ziua aceasta va 
însemna o mare înfrângere pentru Mahomed. Trecea deci 
călare de la un polc la altul, repetând: „Pentru bisericile 
ruşinate! pentru jignirile aduse Sfintei Fecioare la 
Kamieniec! Pentru nedreptăţile suferite de creştinătate şi 
de Republică! Pentru Kamieniec!” Iar oştenii priveau crunţi, 
parcă vrând să spună: „Abia putem sta locului! Mărite 
hatman, dă-ne drumul şi ai să vezi!” Lumina vineţie a 
dimineţii devenea tot mai limpede; din pâclă se desluşeau 
tot mai clar capetele cailor aşezaţi în şiruri, siluetele 
oamenilor, suliţele, flamurile, în sfârşit, polcurile de 
pedestraşi. Acestea se urniră cele dintâi şi începură să se 
apropie prin ceaţă de vrăjmaş ca două râuri pe amândouă 
laturile călărimii; apoi porni călărimea uşoară, lăsând doar 
pe mijloc o trecere largă prin care aveau să se repeadă 
husarii în clipa potrivită. 

Fiecare căpetenie a polcurilor de pedestraşi şi fiecare 
rotmistru primise îndrumările de trebuinţă şi ştia ce trebuie 


să facă. Tunurile lui jupân Katski începură să bubuie tot mai 
puternic, stârnindu-le pe cele turceşti să răspundă la fel. 
Deodată răsună răpăitul muschetelor, un strigăt uriaş se 
înălţă în toată tabăra şi atacul începu. 

Văzduhul ceţos împiedica vederea, dar ecourile luptei 
ajungeau până la locul în care se opriseră husarii. Se 
auzeau împuşcături, zăngănitul armelor, strigăte omeneşti. 
Hatmanul, care rămăsese alături de husari şi vorbea cu 
voievodul Ruteniei, tăcu pe neaşteptate şi începu să asculte, 
apoi îi spuse voievodului: 

— Pedestrimea noastră se bate cu giamacii care au 
năpădit şanţurile din faţă. 

După o clipă, ecoul împuşcăturilor începu să slăbească 
treptat, când deodată trăsni o salvă uriaşă, urmată foarte 
repede de alta. Era limpede că steagurile uşoare răzbiseră 
pe spahii şi se găseau în faţa ienicerilor. 

Marele hatman îşi îmboldi calul cu pintenii şi porni ca 
fulgerul spre bătălie în fruntea câtorva zeci de oameni; 
voievodul rutean rămase singur cu cele cincisprezece 
steaguri de husari, care stăteau aliniate, aşteptând doar un 
semn ca să se repeadă şi să hotărască soarta luptei. 

Aşteptară încă destul de mult, iar în acest timp înăuntrul 
taberei fierberea şi zgomotul deveneau tot mai 
înfricoşătoare. Adesea bătălia părea că se rostogoleşte când 
spre stânga, când spre dreapta, când spre oştile lituane, 
când spre voievodul Belz, aşa cum se rostogolesc tunetele 
pe cer în timpul furtunii. Focul tunurilor turceşti se 
învălmăşi, în schimb artileria lui jupân Katski trăgea cu 
putere îndoită. După câteva ceasuri, voievodului rutean i se 
păru că greutatea luptei se mutase iarăşi spre mijloc, în 
dreptul husarilor. 

Atunci sosi în fruntea însoţitorilor săi marele hatman. Ochii 
îi scânteiau. Îşi struni calul înaintea voievodului rutean şi 
strigă: 

— Acum pe ei! şi Dumnezeu să ne ajute! 

— Pe ei! răcni şi voievodul Ruteniei. 


Porunca fu repetată de rotmiştri. O pădure de sulițe se 
aplecă dintr-odată cu un zgomot înspăimântător peste 
capetele cailor şi cincisprezece steaguri din acea călărime 
care era obişnuită să sfărâme totul în cale porniră înainte 
ca un nou uriaş. 

De pe vremea bătăliei de trei zile de lângă Varşovia, când 
husarii lituanieni sub conducerea lui Polubinski intraseră ca 
un clin în armia suedeză, străpungând-o dintr-o parte în 
alta, nu se mai pomenise un iureş atât de puternic. La 
început, steagurile înaintară în trap întins, dar când 
ajunseră la vreo două sute de paşi, rotmiştrii porunciră: „La 
galop!” iar oştenii, îndemnându-se cu strigătul: „Loveşte! 
ucide!” se aplecară în şa şi caii îşi luară avânt. Lavina 
aceasta de oameni îmbrăcaţi în fier, de cai şi de sulițe 
plecate, care gonea ca vijelia, avea ceva din forţa 
elementelor dezlănţuite. Înghiţea întinderea ca o furtună 
sau ca un talaz buiac, zăngănind şi tropotind. Pământul 
gemea sub povara ei; chiar dacă nimeni n-ar fi scos sabia 
din teacă, era limpede că numai cu greutatea şi iuţeala avea 
să strivească şi că calce totul în picioare, aşa cum 
vârtejurile văzduhului distrug pădurea, culcând-o la 
pământ. Ajunseră curând la câmpul năclăit de sânge, 
aşternut cu trupurile morţilor, pe care bătălia era în toi. 
Steagurile uşoare se opinteau încă pe aripi cu călărimea 
turcă pe care izbutiseră s-o împingă mult înapoi, dar la 
mijloc rezistau ca un zid de neclintit şirurile adânci ale 
ienicerilor. De câteva ori câte unul din steagurile uşoare se 
frânse, izbindu-se de ele, cum se sparge valul ce vine din 
larg de ţărmul stâncos. Pe ei trebuiau să-i răzbească acum 
şi să-i împrăştie husarii. 

Cincisprezece mii de flinte detunară dintr-odată, „ca şi 
când ar fi tras un singur om”...Încă o clipă: ienicerii se 
proptesc mai bine pe picioare; unii îşi mijesc ochii la 
vederea năvalei înfricoşătoare, câtorva le tremură suliţele 
în mână, inimile bat ca nişte ciocane, dinţii se încleştează, 
piepturile răsuflă cu putere. Potrivnicii sunt tot mai 


aproape, se aude răsuflarea gâfâită a cailor - vine moartea, 
distrugerea, pierzania! 

„Allah!... lisuse Mărie!” strigătele acestea atât de 
cumplite, de parcă n-ar fi slobozite din piepturile omeneşti, 
se amestecă. Zidul viu se clatină, se încovoaie, crapă; 
trosnetul uscat al suliţelor frânte acoperă o clipă toate 
zgomotele, apoi răsună scrâşnetul fierului, loviturile a o mie 
de ciocane izbite de nicovală, bufniturile a o mie de îmblăcie 
pe arie, strigăte răzlețe şi în cor, gemete, pocnete 
întrerupte de sâneaţă şi pistoale, în sfârşit, urletul spasmei. 
Atacatori şi atacați, de-a valma, se vânzolesc într-un vârtej 
neînțeles; începe măcelul, din vâltoare ţâşneşte sângele 
cald, aburind şi umplând văzduhul cu un miros greu. 

Prima linie de ieniceri, a doua, a treia şi a zecea zac 
răsturnate în pulbere, călcate de copitele cailor, împunse de 
sulițe, spârcuite de săbii. Dar Kiaja, cel cu barbă albă, „leul 
lui Dumnezeu”, le aruncă pe toate celelalte în forfota 
bătăliei. Nu-i nimic că sunt culcate la pământ ca lanul de 
furtună, luptă totuşi. Zădărâţi, cuprinşi de turbare, ienicerii 
îşi doresc moartea şi o răspândesc împrejur. Zidul alcătuit 
din piepturile cailor îi împinge, îi clatină şi-i răstoarnă, dar 
nu se lasă şi înfig hangerele în burţile animalelor; mii de 
săbii îi căsăpesc fără preget; ascuţişurile se înalţă ca 
fulgerele şi se abat peste capete, grumazuri şi braţe, iar ci îi 
înţeapă pe călăreţi în picioare, în genunchi, se răsucesc şi 
muşcă, asemenea viermilor otrăviţi, mor şi se răzbună. 

Kiaja, „leul lui Dumnezeu”, aruncă în gura morţii alte şi 
alte rânduri; le îndeamnă la luptă cu strigăte, el însuşi 
repezindu-se în vârtej cu iataganul ridicat. Deodată, un 
husar uriaş care distruge totul în calea lui ca o vâlvătaie, 
ajunge la bătrânul cu barba albă, se înalţă în scări, ca să 
izbească mult mai puternic, şi cu o lovitură năprasnică 
abate ascuţişul spadei asupra capului coliliu. lataganul şi 
coiful meşteşugit la Damasc nu rezistară şi Kiaja, despicat 
aproape până la umeri, se prăbuşi ca trăsnit la pământ. 


Jupân Nowowiejski, pentru că el era, lăţise şi mai înainte 
prăpădul în jurul lui, fiindcă nimeni nu se putea împotrivi 
înverşunării lui întunecate, dar acum săvârşi cea mai mare 
ispravă, doborându-l pe bătrânul care susţinuse până 
atunci îndârjirea luptătorilor. La vederea morţii căpeteniei, 
ienicerii scoaseră strigăte de spaimă şi vreo cincisprezece 
dintre ei îşi îndreptară flintele spre pieptul tânărului viteaz 
care se întoarse către ei posomorât ca noaptea. Şi înainte 
ca ceilalţi oşteni să-i poată împiedica, plumbii porniră şi 
jupân Nowowiejski strânse dârlogii calului care se ridică în 
două picioare, şi se răsturnă în şa. Doi husari îl prinseră în 
braţe; un zâmbet rar întâlnit la el îi strălumină chipul 
mohorât şi globii ochilor se răsuciră în sus, iar buzele arse 
începură să îngâne cuvinte pe care nu le auzi nimeni în 
viforul luptei. În acest timp, ultimele rânduri ale ienicerilor 
dădură înapoi. 

Viteazul Janisz-paşa vru să încingă iarăşi bătălia, dar 
spaima pusese stăpânire pe oameni şi sforţările lui se 
irosiră zadarnic; şirurile se stricară şi se învălmăşiră; 
îmbulzite, bătute, strivite sub copite, tăiate, nu mai putură 
să se refacă. În cele din urmă, se rupseră, cum se rupe un 
lanţ întins prea tare, şi oamenii se împrăştiară ca verigile în 
toate părţile, urlând, strigând, aruncând armele şi ferindu- 
şi capul cu braţele. Călărimea pomi pe urmele lor, aşa că 
ienicerii, negăsind destul loc de fugă, se buluceau pe 
alocuri hăcuiţi de husarii care înotau în sânge. Jupân 
Muszalski, arcaşul iscusit, îl izbi cu sabia peste grumaz pe 
viteazul Janisz-paşa, de-i ţâşni măduva spinării din 
vertebrele tăiate şi-i pătă mătăsurile şi solzii de argint ai 
platoşei. 

lenicerii, giamacii răzbiţi de pedestraşii polonezi şi o parte 
dintre spahiii risipiţi la începutul bătăliei, într-un cuvânt, 
toată gloata turcească fugea acum în cealaltă parte a 
taberei, unde, pe marginea unei prăpăstii adânci, se înălţau 
desişuri de lozie. „Acolo îi împinse spaima pe bezmetici.” 
Mulţi se aruncară în prăpastie „nu ca să scape cu viaţă, ci 


ca să nu moară de braţul leşilor”...Jupân Bidzihski, străjerul 
coroanei, încercă să taie drumul fugarilor disperaţi, dar 
năvala oamenilor îl luă cu oşteni cu tot şi-l îmbrânci în 
fundul prăpastiei care se umplu curând aproape până sus 
cu mormanele de morţi, răniţi şi înăbuşiţi. 

De jos se auzeau gemete cumplite, trupurile se zvârcoleau 
prinse de convulsii, lovindu-se cu picioarele sau zgâriindu- 
se cu ghearele în spasmele morţii. Gemetele răsunară până 
seara, până seara se mişcă grămada de trupuri, dar din ce 
în ce mai încet, până când încetă cu totul în amurg. 

Iureşul husarilor avu urmări înfricoşătoare. Opt mii de 
ieniceri zăceau tăiaţi de săbii lângă şanţul care înconjura 
corturile lui Hussein-paşa, fără să-i mai socotim pe cei care 
pieriseră în timpul fugii sau în fundul prăpastiei. Călărimea 
polonă ajunsese la corturi, pan Sobieski triumfa. Trâmbiţele 
şi surlele începuseră să vestească biruinţa cu sunete 
răguşite, când, deodată, bătălia se înteţi pe neaşteptate din 
nou. 

După înfrângerea ienicerilor, marea căpetenie, Hussein- 
paşa, fugise în fruntea gărzilor şi a restului călărimii prin 
poarta care da spre drumul Iaşilor. Aici însă îi prijoniseră 
steagurile lui Dymitr Wisniowiecki, hatmanul de câmp, care 
începuseră să taie fără milă aşa că fusese silit să se întoarcă 
înapoi şi să caute altă ieşire. Asemenea fiarei încolţite hăţiş, 
care caută o spărtură prin care să scape. 

Se întoarse însă cu atâta iuţeală, încât sfărâmă cât ai clipi 
din ochi un steag de seimeni, apoi pedestrimea ocupată în 
parte cu jefuirea taberei şi ajunse la o jumătate de bătaie 
de pistol de marele hatman. 

„Puțin a lipsit să nu fim învinşi în tabără - avea să scrie mai 
târziu Sobieski - şi dacă nu s-a întâmplat aşa, este numai 
meritul husarilor care s-au bătut cu o hotărâre 
neobişnuită.” Izbitura turcilor era într-adevăr grozavă, 
disperată, cu atât mai înfricoşătoare, cu cât nu se aştepta 
nimeni. Husarii însă, încălziţi încă de fierbinţeala luptei, se 
repeziră în goană nebună spre ei. Steagul lui Prusinowski 


lovi cel dintâi şi-i opri pe atacatori, apoi se năpusti 
Skrzetuski cu ai lui, după care toată oştirea: călărime, 
pedestraşi, slujitori, care cum era şi pe unde se afla, se 
aruncară cu toţii oţărâţi asupra vrăjmaşului şi se încinse o 
luptă dezordonată a cărei furie însă nu era cu nimic mai 
prejos decât atacul husarilor asupra ienicerilor. 

La sfârşitul bătăliei, oştenii aveau să-şi aducă aminte cu 
admiraţie de vitejia turcilor care, după sosirea lui 
Wisniowiecki şi a hatmanilor lituanieni, înconjurați din toate 
părţile se apărară cu atâta înflăcărare, încât, deşi hatmanul 
îngădui să se ia robi, numai câţiva fură prinşi vii. Când 
steagurile grele îi răzbiră în cele din urmă, după o 
încleştare de un ceas şi jumătate, la început în cete, apoi 
câte unul, călăreţii turci luptară până la ultima suflare, 
murind cu numele lui Allah pe buze. Atunci se făptuită 
multe isprăvi vrednice de laudă şi a căror amintire s-a 
păstrat multă vreme printre oameni. Hatmanul lituanian de 
câmp reteză capul unui paşă puternic care-i doborâse mai 
înainte pe jupân Rudomina, Kimbar şi Rdultowski; aţinându- 
i calea, îi despărţi capul de trunchi dintr-o singură lovitură. 
Pan Sobieski binevoi să ucidă în faţa întregii oştiri un spahiu 
care trăsese în el cu pistolul, scăpând ca prin minune din 
prăpastie; jupân Bidzihski, străjerul coroanei, deşi strivit şi 
rănit, se aruncă numaidecât în vârtej şi luptă până când 
leşină de vlagă. Avea să bolească multă vreme după aceea, 
dar înzdrăvenit după câteva luni, avea să plece iarăşi la 
război şi să se umple de faimă. 

Dintre cei mai puţin însemnați, jupân Ruszczyc făcu cea 
mai mare pustiire, înşfăcând călăreţii cum înhăţă lupul oile 
lânoase din turmă. Nu puţine făptui şi jupân Skrzetuski, în 
jurul căruia feciorii luptară ca nişte pui de lei zădărâţi. Cu 
mare mâhnire şi părere de rău se întrebau după aceea 
aceşti viteji ce-ar fi fost în stare să arate într-o zi ca asta 
meşterul între meşteri, pan Wotodyjowski, dacă nu s-ar fi 
odihnit de un an întru Domnul în pământ şi slavă. Cei care 
învăţaseră să mânuiască sabia de la el, dobândiră de 


asemenea multă faimă pentru el şi pentru ei pe acest câmp 
însângerat. 

Dintre vechii oşteni de la Chrepti6w, în această clipă de 
cumplite, mai căzură încă doi în afară de jupân 
Nowowiejski: jupân Motowidto şi arcaşul neîntrecut, 
Muszalski. Jupân Motowidto se prăbuşi ca un stejar încărcat 
de ani, cu pieptul străpuns de mai mulţi plumbi deodată. 
Martorii de faţă spuneau că fusese răpus de fraţii cazaci 
care, sub conducerea lui Hohol, luptaseră până la cel din 
urmă alături de Hussein împotriva ţării-mame şi a 
creştinătăţii. Jupân Muszalski însă - lucru de mirare - 
pierise nimerit de o săgeată slobozită asupra lui de un turc 
care fugea. Îi străpunsese gâtul dintr-o parte în alta tocmai 
în clipa când, după risipirea păgânilor, îşi ducea mâna la 
săhăidac41697, vrând să mai trimită câţiva vestitori ai 
morţii după otomanii care o luaseră la sănătoasa. Sufletul 
lui trebuia să se unească în cer cu sufletul lui Dydiuk, ca 
prietenia legată pe galera turcească să devină veşnică. 
Vechii tovarăşii de arme de la Chreptiow găsiră cele trei 
trupuri după bătălie şi-i plânseră cu lacrimi amare, cu toate 
că le invidiau moartea pe câmpul de glorie. Jupân 
Nowowiejski zâmbea cu faţa înseninată, jupân Motowidto 
părea că doarme liniştit, iar jupân Muszalski avea ochii 
înălţaţi spre tăriile albastre, ca şi când s-ar fi rugat. Fură 
înmormântați toţi trei în pământul acoperit de slavă 
nepieritoare de la Hotin, sub o stâncă pe care porunciră să 
se sape cu dalta o cruce şi numele lor. 

Căpetenia întregii armii turceşti, Hussein-paşa, scăpă cu 
fuga pe un armăsar de Anatolia, pentru ca la Stambul să 
primească din mâinile sultanului juvăţul de mătase. Din 
mândra oştire otomană doar câteva cete neînsemnate 
izbutiră să scape cu viaţă. Oştile Republicii îşi trecură una 
alteia ultimele pâlcuri ale spabhiilor lui Hussein; hatmanul de 
câmp le goni către marele hatman, acesta le împinse spre 
hatmanii lituanieni care le îmbulziră din nou în săbiile 
hatmanului de câmp şi tot aşa până când pieriră aproape 


toţi. Întreaga tabără mustea de sângele amestecat cu ploaie 
şi ninsoare; peste tot erau atâtea hoituri, că numai gerurile, 
corbii şi lupii stăviliră ciuma care s-ar fi răspândit din 
trupurile putrezite. Oştile poloneze fură cuprinse de 
asemenea înflăcărare, încât nici nu apucară să-şi tragă bine 
sufletul după bătălie şi porniră asupra Hotinului pe care-l 
cuceriră îndată. În tabără puseră mâna pe prăzi uriaşe. O 
sută douăzeci de tunuri şi odată cu ele trei sute de flamuri 
şi alte însemne ostăşeşti strânse marele hatman de pe acel 
câmp pe care pentru a doua oară într-un veac săbiile 
polone dobândeau o biruinţă însemnată. 

Hatmanul Sobieski se opri în cortul împodobit cu aurării şi 
ţesături scumpe al lui Hussein-paşa, de unde trimise olăcari 
iuți în toate părţile cu vestea izbânzii. După care se adunară 
călărimea şi pedestrimea, toate steagurile polone, 
lituaniene şi cazace, şi toată oastea se rândui în ordine de 
bătaie ca să aducă mulţumire Domnului. Pe medeanul pe 
care ieri încă muezinii strigau: „Laha il Allah!” răsună 
cântecul Te Deum laudamus.4170) 

Hatmanul ascultă slujba şi cântecele întins cu faţa în jos şi 
cu mâinile întinse în formă de cruce, iar când se ridică, 
lacrimile îi curgeau pe obraji. La această privelişte, 
polcurile de viteji, mânjite încă de sânge, tremurând încă de 
sforţarea bătăliei, strigară de trei ori cu glasuri tunătoare: 

— Vivat Joannes victor! 

Zece ani mai târziu, când măreţia regelui Jan al III-lea 
dobora în pulbere puterea turcească la Viena, strigătul 
acesta avea să fie repetat de la o mare la alta, de la munte 
la munte, pretutindeni în lume, unde clopotele chemau 
credincioşii la rugăciune. 

Aici se sfârşeşte şirul cărţilor pe care le-am scris cu mare 
trudă vreme de câţiva ani pentru îmbărbătarea inimilor. 


SFÂRŞIT 


11) I. Matuszewski, H. Sienkiewicz, Familia Polaniecki, 
„Przeglad Tygodniowy” („Revista săptămânală”), 1895, nr. 
19 şi 20. 

12) Cf. M. Rusinek, Literatura polonă în lume (Literatura 
polska w swiecie), „Zycie Literackie” („Viaţa literară”), 
Cracovia, nr. 1066, 1972, p. 5; numărul traducerilor din 
Sienkiewicz se ridică la 475. 

13) H. Sienkiewicz, Quo vadis. Roman din timpurile lui 
Nero. Trad. din limba franceză, vol. I-II, Bucureşti, 1900- 
1901. 

14) H. Sienkiewicz, Pan Wotodyjowski. Roman. Trad. de Al. 
lacobescu, Bucureşti, 1945, 350 p. 

15) H. Sienkiewicz, Messire Wotodyjowski. Roman 
heroique. Trad. du comte A. Wodzinski et B. Kozakiewicz, 
Paris, 1902, 420 p. 

16) Colonel. 

17) Jerzy Sebastian Lubomirski (1616-1667) - mare 
mareşal al coroanei din 1650; hatman de câmp al coroanei 
din 1657. S-a distins în luptele cu năvălitorii suedezi (1655- 
1669). Potrivnic politicii Mariei Ludovica, este condamnat 
de seim şi începe războiul civil, învingând armata regelui la 
Matury (1666). 

18) lan al III-lea Sobieski (1629-1696) - rege al Poloniei 
din 1674. înainte mare mareşal al coroanei din 1665, 
hatman de câmp al coroanei din 1666 

19) Cavaler vestit pentru fermitatea principiilor sale. 

110) Durere (lat.). 

111) Comandantul unui escadron de cavalerie, căpitan. 

112) Răbdare (lat.). 

113) Nu ajunge (lat.). 

114) La figurat (lat.). 

115) Aici, liniştită (lat.). 

116) Sub povara (lat.). 


117) Jan al II-lea Kazimierz (1609-1672) - rege al Poloniei 
între anii 1648-1668, fiul lui Zygmunt al III-lea de Waza, 
frate cu Wtladystaw al IV-lea, căsătorit cu văduva acestuia, 
Maria Ludovica. În timpul domniei lui au loc răscoalele 
ţărăneşti din Ucraina şi războiul cu suedezii. Cu ajutorul 
Franţei încearcă fără rezultat să introducă reforme care să 
întărească puterea monarhică. Lubomirski se ridică 
împotriva lui. În 1688 abdică şi se mută în Franţa. 

118) Gloria şi podoaba (lat.). 

119) Cheful (lat.). 

120Y Piotr Doroszenko (1627-1698) - hatman al cazacilor 
din 1665. Participă la răscoala lui B. Chmielnicki. Sprijinit 
de turci şi de tătari, luptă pentru independenţa Ucrainei. 

121) De multe ori, marii magnați, pe lângă titlul de prinţ, 
deţineau şi dregătorii înalte la curtea regelui; comisul avea 
în seamă grajdurile regelui; ulterior funcţia a dispărut, 
rămânând doar titlul onorific. 

122) Bogustaw Radziwilt (1620-1669) - mare comis al 
Lituaniei din 1646. A luat parte la luptele împotriva lui B. 
Chmielnicki. În războiul cu suedezii trece de partea lui 
Carol Gustav, dar în 1657 este reabilitat şi va lupta 
împotriva năvălitorilor. Protector al calvinismului. 

123) Binele public (lat.). 

124) Pe atunci suburbie a Varşoviei. 

125) Căciuliţă de blană. 

126) Oştean din cavaleria grea 

127) Fiu al lui Priam; îndrăgostit de frumoasa şi cocheta 
Cressida, rămâne statornic în sentimentele sale. 

128) Eroi din mitologia greacă; fiii lui Jupiter şi ai Ledei. 
Sunt citați adesea ca simbol al prieteniei. 

(29) În mod public (lat.). 

130) Curtean care iniţial avea în seamă încăperile 
domnului, ulterior titlul onorific. 

131) Diac, un fel de secretar în cancelariile regale, 
militare etc. 

132) În faţa tuturor (lat.). 


133) Iniţial răspunzător de masa domnitorului, apoi titlu 
onorific. 

134) Conducător suprem al oştilor Republicii înainte de 
împărţirea din 1795. 

135) Cât priveşte (lat.). 

(36) În Evul Mediu - curtean care purta spada înaintea 
regelui; ulterior titlu adesea onorific. 

137) Aici Muntele Domnului (lat.). 

138) Jeremi Wisniowiecki, prinţ (1612-1651) - voievod al 
Ruteniei din 1646; a înăbuşit în sânge răscoalele ţăranilor, a 
luptat împotriva lui Chmielnicki la Zbaraz; a participat şi la 
bătălia de la Beresteczko. 

139) Unitate militară care acţiona pe un teritoriu străin; 
ceată de jefuitori. 

140) Preaiubite frate (lat.). 

141) Piei (lat.). 

142) Polc, uneori pâlc - regiment. 

143) Fie lăudat (lat.). 

144) Aminteşte-ţi că vei muri (lat.). 

145) Milostenia începe cu tine însuţi! 

146) Cocoş (lat.). 

147) Pentru prietenia noastră (lat.). 

148) Răsplată, daruri. 

149) Bohdan Chmielnicki (cca 1595-1657) - hatman al 
cazacilor din 1649, conducător al răscoalei de eliberare a 
poporului ucrainean. Aliat cu tătarii, înfrânge oştile 
Republicii la Z6lte Wody (1648), Korsui (1648) şi Pitawce 
(1648). Asediază cetatea Zbaraz şi, după bătălia de la 
Zborâw (1649), încheie tratatul favorabil cazacilor. 
Răscoala izbucneşte din nou în 1651 şi Chmielnicki este 
învins la Beresteczko. În 1654 rupe cu Polonia, supunând 
Ucraina Rusiei. 

150) A învins, a câştigat (lat.). 

151) Detaşament tătar înarmat. 

152) Grad militar între sergent-instructor şi 
sublocotenent; subofițer care purta steagul regimentului. 


153) Rezultatul. 

154) Nume purtat de răsculații ucraineni împotriva 
stăpânirii polone (nota tr.). 

155) Fructe uscate din sud - migdale, curmale, stafide 
etc. 

156) Cel mai priceput (lat.). 

157) Pâinea celor care au binemeritat (lat.). 

158) Numărat, cântărit, împărţit. 

159) Ştefan Bathory (1533-1586) - prinţ (voievod) al 
Transilvaniei din 1571, rege al Poloniei din 1576. Luptă 
pentru întărirea monarhiei. 

160) Movilă mare de pământ, mormânt. 

161) Bahmet - cal tătăresc, mic şi foarte rezistent. 

162) Stăpânire, domnie absolută (lat.). 

103) Semne (lat.). 

16047 Rânile (lat.). 

165) Răspunzător de cămarile domneşti, ulterior, titlu 
onorific. 

166) În puterea primului legământ (lat.) 

167) Doreşte (lat.). 

168) Prieten statornic al lui Oreste; simbol al prieteniei. 

1691 Liber (lat.). 

170) Secrete (lat.). 

171) Am venit, am văzut, am învins (lat.). 

172) Ajutor. 

173) Singurătatea (lat.). 

174) Lăcaş, loc (lat.). 

175) Waza - dinastie regală de origine suedeză; numele 
se trage de la snopul (în suedeză „vase”) pe care-l aveau pe 
blazon. Domneşte în Suedia între anii 1523-1654. Trei 
dintre membrii acestei familii au fost aleşi regi în Polonia: 
Zygmunt al III-lea de Waza (1568-1632) şi fiii lui Wladytaw 
al IV-lea (1595-1648) şi Jan Kazimierz (1609-1672). 

176) Dinastie care domneşte în Polonia până în 1370, 
când moare Kazimierz cel Mare (1310-1370). Legenda 
spune că primul rege Piast se trăgea dintr-un ţăran înstărit, 


ai cărui urmaşi au fost: Ziemowit, Leszek, Ziemomysl şi 
Mieszko |. 

177) Michat Korybut Wisniowiecki (1640-1673) - rege al 
Poloniei din 1669. Nătâng şi slab, nu şi-a putut învinge 
potrivnicii. În timpul lui s-a încheiat tratatul de la Buczacz 
(1672) favorabil turcilor. 

178) Dorinţele (lat.). 

1797 Născocit (lat.). 

180) Corect „wer da” = cine-i acolo (germ.). 

181) Treburile publice (lat.). 

182) Unitate militară echivalând cu o companie. 

183) Patriarh biblic, părintele amoniţilor şi moabiţilor. 
Sfătuit de îngeri, Lot părăseşte cetatea pierzaniei, Gomora, 
cu familia sa. Pe drum însă, de curiozitate, soţia lui priveşte 
înapoi şi e prefăcută într-un stâlp de sare. 

184) Ceată mare de tătari. 

185) Pedestraşi mercenari; în Moldova 51 Muntenia 
alcătuiau garda curţii domneşti. 

1867 Garnizoană (lat.). 

187) Mă aşez. (lat). 

188) Comandantul unui detaşament de o sută de oameni. 

189) Şleahtic, nobil (lat.). 

1907 De aici (lat.). 

191) Boabe de grâu pisate mărunt, caşa. 

192) "Ţăranii (lat.). 

193) Ghete de aba, încheiate la spate cu copci sau cu 
şireturi, care se purtau peste ciorapi, băgate în cizme. 

194) Obstacol folosit la lucrările primitive de fortificaţie, 
alcătuit din pari bătuţi în pământ, legaţi între ei cu 
scânduri, frânghii etc., şi având între spaţii împletituri de 
nuiele sau mărăcini. 

195) 'Tobe mici de aramă, semisferice, care făceau parte 
din instrumentele muzicii militare turceşti. 

196) Creşteţi şi vă înmulţiţi (lat.). 

197) Tabără militară a cazacilor situată pe Nipru. 

198) Regină a Cartaginei; părăsită de Enea, se sinucide. 


199) Să cunoaşteţi nenorocirile mele (lat.). Cuvintele lui 
Enea din Cartea a doua a Eneidei. 

1100Y Conducător de tabără căzăcească sau de curen. 

11017 Unitate militară de sine stătătoare la cazaci. 

1102Y Ura (lat.). 

1103) Zarvă, strigăte (lat.). 

1104) Nici Hercule n-ar fi putut mai mult (lat.). 

1105) Globul pământesc (lat.). 

(106) În bătălia navală. 

1107) În întuneric 

1108) Ruine (lat.). 

1109) Semen Nalewajko (+ 1597) - conducătorul răscoalei 
cazacilor şi ţăranilor ucraineni din 1595-1596 împotriva 
şleahtei polone şi ucrainene. A fost executat la Varşovia în 
1597. 

1110) Grzegorz Loboda (ft 1596) - hatman al cazacilor 
zaporojeni. la parte la răscoala lui Nalewajko, dar, fiind 
bănuit de trădare, e ucis de răsculați. 

1111) Semințele (lat.). 

1112) Câine credincios (lat.). 

1113) Sfârşitul încununează opera (lat.). 

1114) Femeia este vicleană (lat.). 

1115) Stăpâne (lat.). 

1116) Aceleiaşi mame (lat.). 

1117) Sat, aşezare tătărască. 

1118) Subofiţer de cavalerie. 

1119) înţelepciunea intuitivă (lat.). 

1120) EI însuşi (lat.). 

1121) Ca să-i fie de învăţătură (lat.). 

1122) şi fie ascultată şi cealaltă parte (lat.). 

1123) Comparaţie (lat.). 

1124) Adunare (lat.). 

1125) Pawel Sapieha (cca 1600-1665) - voievod de 
Witebsk din 1646, mare hatman al Lituaniei din 1656. A 
luptat victorios cu Chmielnicki la Zborow (1649) şi la 
Beresteczko (1651). Unul dintre puţinii magnați care 


rămân alături de regele Jan Kazimierz în timpul 
„potopului”...Ulterior se ceartă cu regele şi se retrage de la 
Curte. 

1126) Mare e Allah! (tăt.). 

(127) Stanistaw Z6!kiewski (1547-1620) - hatman de 
câmp al coroanei din 1588, mare hatman al coroanei din 
1613, mare cancelar al coroanei din 1617. A pierit la 
Cecora, nevrând să fugă de pe câmpul de bătaie. 

1128) Locotenent. 

11297 Om de nimic, ticălos (lat.). 

1130) Herghelie de cai sălbatici în stepă. 

1131) La polonezi, chefurile înseamnă întotdeauna 
strigăte şi zarvă (lat.). 

1132) Scot pe diavol din tine (lat.). 

1133) Care caută să sfâşie pe cineva (lat.). 

1134) Exact (lat.). 

1135) Comandantul unei grupe de zece oameni. 

1136) Ştefan Czarniecki (1599-1665) - voievod al Ruteniei 
din 1657, hatman de câmp al coroanei din 1655. Participă 
la războiul cu suedezii (1626-1629) şi la luptele cu 
Chmielnicki. A rămas alături de Jan Kazimierz, ducând un 
război de gherilă cu suedezii. E socotit „erou” al 
„potopului” - perioadă de la jumătatea secolului al XVII-lea, 
când Polonia, atacată din toate părţile, iese totuşi 
biruitoare. 

1137) Aşezare răzleaţă. 

11387 Veche monedă de aur echivalând cu 10 ruble. 

1139) Mărturisesc (lat). 

1140) Aici prunc (lat.). 

11417 Un fel minister de război la turci. 

1142) 'Teologi musulmani care îndeplineau îndatoririle de 
judecători şi de consilieri juridici. 

1 Ofiţer inferior în armata turcă. 

1144) Tunuri de calibru mare folosite la asedii pentru 
dărâmarea zidurilor. 

1145) Guvernatorul unei provincii turceşti. 


1146) Suliţă scurtă cu vârf îngust 

1147) Hasseki = sultana favorită (turc.). 

1148) Duhovnic musulman, cunoscător al Coranului, care 
avea ultimul cuvânt în problemele religioase şi juridice. 

1149) în original: Falezi. 

1150) în original: Kotimore. 

1151) în original: Tekicz. 

1152) Punânducţi-o sub ochi (lat.). 

1153) De drept (lat.). 

1154) Comandant peste o sută de oameni; sutaş. 

1155) Sub ocrotirea ta (lat.) 

1156) Minuni (lat.) 

1157) Oştean din gardă. 

11587 Olăcar. Solturc. 

1159) Sfat, consiliu (lat.). 

1160) Aici în sens de rugăciune, deşi chindia era 
rugăciunea de după-amiază. 

11617 Unitate militară de o sută de oameni. 

11602) Istoviţi (lat.). 

1163) Şi aici, tot în sens de rugăciune. 

1164) Nici Hercule nu poate birui când vrăjmaşii sunt 
prea mulţi Gat.). 

11657 întocmai vorbele (lat.). 

1166) Comandant turc peste o mie de oameni. 

1167) Surghiuniţii (lat.). 

1168) Odihnească-se în pace! (lat.). 

1169) Aici, tolba cu săgeți. 

1170) Pe tine, Doamne, te lăudăm (lat.).