Henryk Sienkiewicz — Potopul v2

HENRYK SIENKIE WICZ 


HENRYK SIENKIEWICZ 


POIOPUL 


Vol. 2 


Capitolul 1. 

Credinciosul Soroka îşi duse polcovnicul prin păduri 
neumblate; nici el nu ştia unde să meargă, ce să facă, 
încotro s-o apuce. 

Pe lângă că era rănit, Kmicic mai era şi asurzit de 
împuşcătură. Din când în când, Soroka muia cârpa în 
găleata agăţată de targă şi îi spăla faţa; la răstimpuri se 
oprea să ia apă proaspătă din pâraiele şi bălțile pădurii, dar 
nici apa, nici popasurile, nici umbletul cailor nu-l readuseră 
la viaţă pe jupân Andrzej, zăcea ca un mort, aşa că oştenii 
care-l însoțeau, mai puţin pricepuţi în răni decât Soroka, se 
arătară foarte îngrijoraţi de viaţa lui. 

— Trăieşte, răspunse Soroka, peste trei zile o să meargă 
călare ca oricare dintre noi. 

Într-adevăr, după vreun ceas, Kmicic deschise ochii şi 
printre buze îi scăpă un singur cuvânt: 

— Apă! 

Soroka îi lipi de buze plosca de tinichea cu apă curată, dar 
jupân Andrzej nu putu să deschidă gura din pricina durerii 
şi rămase însetat. Nu-şi mai pierdu cunoştinţa, însă nu 
întrebă nimic, ca şi când nu-şi mai aducea aminte de nimic; 
ţinea ochii larg deschişi şi privea fără gânduri la adâncurile 
pădurii, la fâşiile cerului albastru, care se vedeau printre 
ramuri deasupra capului şi la însoțitorii săi; privea ca un om 
trezit din somn sau din mahmureala beţiei, lăsându-l fără să 
scoată o vorbă pe Soroka să-i oblojească rana. Nu gemu nici 
când îi desfăcu legăturile, dimpotrivă, apa rece cu care 


vagmistrul îi spăla rana, părea să-i facă plăcere, fiindcă, din 
vreme în vreme, ochii îi râdeau de mulţumire. 

Soroka îl mângâie: 

— Jupâne polcovnic, mâine o să treacă ameţeala. Cu 
ajutorul lui Dumnezeu scăpăm noi şi din asta. 

Vorbele i se adeveriră, căci spre seară ameţeala începu să- 
i treacă; înainte de scăpătatul soarelui, Kmicic privi în jur 
cu mai multă înţelegere şi întrebă deodată: 

— Ce-i zgomotul ăsta? 

— Care zgomot? Nu se aude nimic, răspunse Soroka. 

Pesemne că zgomotul răsuna numai în capul lui jupân 
Andrzej, pentru că seara era liniştită. Soarele care apunea, 
străpungând desişul cu raze piezişe, umplea mohoreala 
pădurii de luciri aurii, chenăruind trunchiurile roşietice ale 
pinilor. Nu bătea vântul, doar ici şi colo tufele de aluni, 
mesteceni şi carpeni îşi scuturau frunzele pe pământ sau 
vreun animal sălbatic foşnea abia auzit, fugind speriat 
dinaintea călăreţilor spre bungetul pădurii. 

Seara era răcoroasă, cu toate acestea, se vede că 
fierbinţeala începea să-l cuprindă iarăşi pe jupân Andrzej, 
fiindcă repetă de câteva ori: 

— Luminăţia ta, între noi, de-acum, pe viaţă şi pe moarte! 

În cele din urmă, se întunecă de-a binelea, şi Soroka se 
gândi să poposească undeva, dar pentru că pământul 
mustea de apă şi copitele fleşcăâiau prin noroi, merseră mai 
departe, vrând să ajungă la un loc mai ridicat şi mai uscat. 

Călăriră vreun ceas, două, fără a izbuti să iasă din 
mlaştină. Între timp, răsărise luna plină şi cerul se 
luminase. Deodată, vagmistrul care mergea în frunte sări 
din şa şi se uită cu luare-aminte pe jos: 

— Pe aici au trecut cai, spuse. Se văd urmele în noroi. 

— Cine putea să treacă pe aici, de vreme ce nu se află nici 
un drum? rosti unul dintre oştenii care-l sprijineau pe jupân 
Kmicic. 

— Dar urme sunt şi încă o mulţime! Uite, colo printre pini 
se văd ca-n palmă. 


— Poate că a fost vreun tamazlâc de vite. 

— Nu cred. Vitele nu mai stau în pădure acum, copitele se 
văd destul de bine; pe aici au trecut oameni. Bine-ar fi dacă 
am găsi măcar o colibă în pădure. 

— Să ne luăm după urme. 

— Înainte! 

Soroka încălecă din nou şi porniră. Urmele de copite 
continuau să se vadă destul de bine în clisa de turbă, iar 
unele, după cât se putea desluşi la lumina lunii, păreau 
foarte proaspete. Totuşi, caii se afundau până la genunchi şi 
mai sus în noroi. Oştenii începeau să se teamă că nu vor mai 
putea ieşi din aceste mlaştini, că înaintea lor se află ochiuri 
de apă şi mai adânci, dar după vreo jumătate de ceas 
simţiră în nări mirosul de fum şi răşină. 

— Trebuie să fie vreo smolărie prin apropiere! zise 
Soroka. 

— Uite, colo, se văd scântei! întări un oştean. 

Şi, într-adevăr, în depărtare se arătă o dâră de fum 
roşietică, străpunsă de limbile flăcărilor, în jurul căreia 
săreau scânteile focului, care ardea într-o groapă. Când se 
apropiară, oştenii zăriră o colibă, fântâna şi un şopron 
mare, durat din bârne de pin. Caii, trudiţi de drum, 
începură să necheze; din şopron le răspunseră alţii, mulţi la 
număr. În acelaşi timp, înaintea călăreţilor se ivi o făptură 
îmbrăcată într-un cojoc întors pe dos. 

— Aveţi cai mulţi? întrebă cel cu cojocul pe umeri. 

— Omule, a cui e smolăria? spuse Soroka. 

— Cine sunteţi? De unde-aţi răsărit? întrebă iarăşi 
păcurarul cu un glas în care se simţea spaima şi uimirea. 

— Nu te teme! răspunse Soroka. Nu suntem tâlhari! 

— Vedeţi-vă de drum, n-aveţi ce căuta aici! 

— Tacă-ţi gura şi du-ne la colibă cât te rugăm cu binele. 
Nu vezi, necioplitule, că avem un rănit! 

— Cine sunteţi? 

— Vezi să nu-ţi răspund cu flinta. Oricum, nu suntem de-o 
seamă cu tine, argatule. Du-ne la colibă, că de nu, te 


fierbem în propria smoală. 

— De unul singur nu pot să vă vin de hac, dar vom fi mai 
mulţi. Aici veţi muri. 

— Şi noi vom fi mai mulţi. Hai odată! 

— Putem să mergem, nu-i treaba mea. 

— Dacă ai ceva de mâncare, dă-ne mai repede şi adu şi 
horilcă. Ducem un şleahtic rănit, care-ţi va plăti. 

— Numai să plece viu de aici. 

Tot împungându-se cu vorba, intrară în colibă, pe vatra 
căreia ardea focul, iar din oalele aşezate pe pirostrii ieşea 
miros de carne înăbuşită. Înăuntru era destulă lărgime. 
Soroka băgă de seamă de la început că pe lângă pereţi se 
aflau şase laviţe aşternute din belşug cu piei de oaie. 

— Aici stă o ceată întreagă! mormăi spre însoțitori. 
Încărcaţi flintele şi staţi de veghe! Aveţi grijă de necioplitul 
ăsta, să nu spele putina. În noaptea asta, gazdele vor trebui 
să doarmă afară, fiindcă noi nu mai ieşim de aici. 

— Stăpânii nu mai vin astăzi! zise păcurarul. 

— Cu atât mai bine, n-o să ne mai batem pentru cvartir, iar 
mâine plecăm, răspunse Soroka. Acum răstoarnă carne în 
strachină, că suntem tare flămânzi, şi nu te zgârci la ovăz 
pentru cai. 

— Păi de unde ovăz aici, la smolărie, înălţimea ta! 

— Am auzit caii nechezând în şopron; trebuie să fie şi 
ovăz, că doar nu le dai smoală să mănânce. 

— Nu sunt caii mei. 

— Ai tăi sau ai altuia, mănâncă şi ei tot ce mănâncă şi ai 
noştri. Repede, necioplitule, repede, dacă ţii la pielea ta. 

Păcurarul nu mai zise nimic. În acest timp, oştenii îl 
întinseră pe laviţă pe jupân Andrzej care adormise, apoi se 
aşezară la cină şi mâncară pe săturate carnea înăbuşită şi 
tocătura de varză din oala uriaşă pe care o găsiră pe vatră. 
Avură la masă şi fiertură de mei, iar în hruba alăturată 
Soroka găsi şi un urcior pântecos plin de horilcă. 

Trase însă numai o înghiţitură şi nu le îngădui nici 
oştenilor să bea, deoarece hotărâse să fie cu ochii în patru 


în timpul nopţii. Coliba asta goală, cu laviţe pentru şase 
bărbaţi şi şopronul în care necheza o întreagă herghelie de 
cai, i se părea ciudată şi-i stârnea tot felul de bănuieli. 
Credea că e vreun adăpost de tâlhari, cu atât mai mult cu 
cât în hruba din care adusese urciorul, văzuse o mulţime de 
arme agăţate pe pereţi, un butoiaş de pulbere şi felurite 
gioarse, jefuite pesemne din conacele şleahticilor. În cazul 
că stăpânii colibei se întorceau, nu se puteau aştepta din 
partea lor să fie bucuroşi de oaspeţi; mai mult, nu se puteau 
aştepta nici măcar la milă, aşa că Soroka hotărî să ocupe 
coliba cu puterea armelor şi să rămână în ea cu forţa sau cu 
ajutorul negocierilor. 

Era silit să facă astfel din pricina sănătăţii lui Kmicic 
pentru care călătoria putea deveni primejdioasă, dar şi 
pentru siguranţa tuturor. Soroka era un oştean trecut prin 
ciur şi prin dârmon, care nu se temea de nimic. Cu toate 
acestea, acum când îşi amintea de prinţul Bogustaw, îl 
cuprindea spaima. Slujindu-l de multă vreme pe Kmicic, 
ajunsese să creadă orbeşte nu numai în vitejia, ci şi în 
norocul tânărului stăpân; de nenumărate ori fusese martor 
la fapte nemaipomenite, a căror cutezanţă se învecina cu 
nebunia; în toate izbutise şi scăpase nevătămat, îl însoţise 
pe Kmicic în toate harţurile cu Chowanski, luase parte la 
toate încăierările, atacurile, încălcările şi răpirile lui şi 
ajunsese la convingerea că nimic nu e prea greu pentru 
tânăru-i stăpân, că scapă din orice bucluc, biruind pe 
oricine-i stă împotrivă. Pentru el, Kmicic întruchipa puterea 
neînfrântă şi norocul, dar se vede că acum nimerise peste 
unul pe măsura lui. Îşi găsise şi el naşul. Cum era cu 
putinţă? Un singur bărbat, care se aflase în mâinile lui 
Kmicic, răpit, fără apărare, izbutise să-i scape şi, mai mult, 
să-l doboare pe însuşi Kmicic, să-i căsăpească oamenii şi să- 
i înfricoşeze într-atâta încât fugiseră de teamă să nu se 
întoarcă asupra lor? Era mai mare minunea şi Soroka îşi 
pierdea capul gândindu-se la cele întâmplate, deoarece s-ar 
fi aşteptat la orice pe lumea asta, dar să se afle cineva care 


să-l doboare pe jupân Kmicic nu; asta n-ar fi crezut-o în 
ruptul capului. 

— Să se fi sfârşit oare norocul nostru? mormăi de unul 
singur, uitându-se mirat împrejur. 

Aşadar, cu toate că nu o dată îl urmase cu ochii închişi pe 
Kmicic, când hărţuiau tabăra lui Chowafski, înconjurată de 
o armie de optzeci de mii de oameni, acum, când îi venea în 
minte prinţul acesta cu părul lung, cu ochi de jupâniţă şi 
faţa trandafirie, îl cuprindea o spaimă superstiţioasă. Nu 
mai ştia nici el ce să facă. Îl înfricoşa gândul că mâine sau 
poimâine va fi nevoit să meargă pe drumurile umblate, pe 
care putea să se întâlnească oricând cu înspăimântătorul 
prinţ sau cu urmăritorii lui. Ilocmai de aceea pornise prin 
păduri, iar acum dorea să rămână în această colibă, până ce 
prigonitorii aveau să le piardă urma şi să-i lase în plata 
Domnului. 

Dar, din alte pricini, nici adăpostul acesta nu i se părea 
lipsit de primejdii. Voia să ştie ce are de făcut, aşa că dădu 
poruncă oştenilor săi să stea de strajă la uşă şi la ferestrele 
colibei, iar el se adresă păcurarului: 

— la un felinar şi hai cu mine. 

— Înălţimea ta, iau o aşchie aprinsă, pentru că n-avem 
felinar. 

— Fă cum vrei, dar ai să dai foc la şopron şi la cai, mie mi-e 
totuna! 

La asemenea dictum(1 ) felinarul se găsi numaidecât în 
hruba ce ţinea loc de cămară. Soroka îi porunci păcurarului 
să meargă înainte, iar el porni în urma lui cu pistolul în 
mână. 

— Cine locuieşte în colibă? Îl întrebă pe drum. 

— Stăpânii mei; sunt şleabhtici. 

— Cum îi cheamă? 

— Asta nu mi-e îngăduit să spun. 

— Mi se pare că vrei să te pocnesc în scăfârlie! 

— Înălţimea ta, răspunse păcurarul, aş putea să-ţi spun alt 
nume şi ai fi prea mulţumit. 


— Adevărat! sunt mulţi şleahticii ăştia? 

— Păi, e stăpânul mai în vârstă cu cei doi fii şi doi slujitori. 

— Şi zici că sunt şleahtici? 

— Sigur că sunt. 

— Şi locuiesc aici? 

— Şi aici şi în altă parte. Dumnezeu ştie unde! 

— Dar caii de unde sunt? 

— Îi aduc stăpânii, dar nu ştiu de unde. 

— Spune drept, nu cumva stăpânii tăi jefuiesc la drumul 
mare? 

— Ştiu şi eu, înălţimea ta? Mi se pare şi mie că trebuie să 
ia caii de undeva, dar de unde, nu e treaba mea. 

— Şi ce fac cu caii? 

— Câteodată îi iau pe toţi câţi sunt, zece-doisprezece şi-i 
mână de aici, da nu ştiu unde-i duc. 

Vorbind astfel, ajunseră la şopronul în care se auzeau caii 
sforăind şi intrară înăuntru. 

— Luminează! porunci Soroka. 

Păcurarul ridică felinarul şi lumină caii legaţi la rând lângă 
perete. Soroka îi privi unul după altul, cu ochi de 
cunoscător, clătină din cap, ţâţâi din limbă şi mormăi: 

— Ce s-ar mai fi bucurat răposatul Zend... sunt cai 
polonezi, moscoviți... iar ăsta scopit e nemţesc... ca şi iapa 
de colo... Buni cai! Ce le daţi să mănânce? 

— Înălţimea ta, ca să nu mint, de cu primăvară am 
semănat două tarlale cu ovăz. 

— Stăpânii tăi aduc caii primăvara? 

— Nu, dar mi-au trimis poruncă printr-un slujitor. 

— Tu eşti de-al lor? 

— Am fost, înainte de a pleca la război. 

— La care război? 

— Ştiu eu, înălţimea ta! Au plecat de anul trecut undeva 
departe şi s-au întors astă-vară. 

— Şi acum al cui eşti? 

— Aici e pădurea regelui. 

— Cine te-a pus la smolărie? 


— Pădurarul regal, rudă cu stăpânii, aduceau caii 
împreună, dar odată, când a plecat, nu s-a mai întors. 

— Stăpânii tăi n-au primit oaspeţi niciodată? 

— Nimeni nu nimereşte aici, fiindcă de jur împrejur sunt 
mlaştini, nu e decât un loc de trecere. Mă şi mir, înălţimea 
ta, cum aţi nimerit drumul cel bun, că cine nu-l află e 
înghiţit de mlaştină. 

La început, Soroka vru să-i răspundă că şi pădurea, şi locul 
de trecere le cunoaşte foarte bine, dar după o clipă de 
gândire, se hotări să tacă mai bine şi întrebă: 

— Pădurea e mare? 

Păcurarul nu pricepu întrebarea. 

— Cum vine asta? 

— Se întinde până departe? 

— Oho, păi cine a ajuns la capătul ei! Se sfârşeşte una şi 
începe alta, numai Dumnezeu ştie până unde se întinde, că 
eu n-am ajuns până acolo. 

— Bine! zise Soroka. 

Şi îi porunci păcurarului să se întoarcă, după care reveni 
şi el la colibă. Pe drum se gândea ce se cuvine să facă şi 
stătea la îndoială. Pe de o parte, îl încerca dorinţa să se 
folosească de lipsa gazdelor, să ia caii şi să fugă cu prada. 
Câştigul ar fi fost destul de mare, căci caii îi plăcuseră tare 
mult oşteanului, dar îşi învinse ispita. De luat, era uşor să-i 
ia, dar pe urmă? De jur împrejur mlaştina, numai un loc de 
trecere cum să dea peste el? O dată îi slujise norocul, dar a 
doua oară putea să se întâmple altfel. N-avea nici un rost să 
meargă pe urmele copitelor, fiindcă, mai mult ca sigur, cei 
de aici avuseseră şi ei atâta minte, încât să lase la vedere 
drumuri înşelătoare care duceau de-a dreptul în locurile 
adânci. Soroka cunoştea prea bine tertipurile oamenilor, 
care furau caii sau îi luau pradă de luptă. 

Se gândea, dar, şi chibzuia în toate felurile; deodată se lovi 
cu pumnul în cap: 

— Nătărău mai sunt! murmură. Am să-l leg pe păcurar şi 
am să-i poruncesc să ne scoată la drumul mare. 


Dar se cutremură numaidecât. 

— La drumul mare? Acolo ne aşteaptă prinţul şi 
urmăritorii... 

„Trebuie să pierd cincisprezece cai! îşi spuse în gând 
oşteanul cu atâta jale, de parcă el îi crescuse de mici. Altfel 
nu se poate, s-a sfârşit cu norocul nostru. Trebuie să stăm 
în colibă până se înzdrăveneşte jupân Kmicic, cu voia sau 
fără voia stăpânilor, iar ce-o fi pe urmă, îl priveşte pe 
polcovnic.” 

Tot cumpănind astfel, ajunse la colibă. Oştenii păzeau la 
uşă şi, deşi văzuseră de departe felinarul licărind în 
întuneric, acelaşi cu care plecaseră Soroka şi păcurarul, le 
cerură să spună cine sunt, înainte de a le da drumul 
înăuntru. Soroka le porunci să se schimbe la miezul nopţii, 
iar el se lungi pe laviţă lângă Kmicic. 

În colibă se lăsă liniştea, numai greierii îşi începură 
ţârâiala obişnuită, iar în cămara alăturată şoarecii se 
zbenguiau prin grămada de lucruri. Din vreme în vreme, 
rănitul se trezea şi se vede că visa cuprins de fierbinţeală, 
pentru că Soroka îi auzea vorbele învălmăşite: 

— Măria ta, iartă... Ceilalţi trădători... Am să-ţi spun toate 
tainele lor... Republica e o bucată de postav roşu... Aha, 
acum eşti în mâna mea, luminăţia ta... Ţine-l!... Măria ta!... 
Pe aici, fiindcă acolo e trădare! 

Soroka se ridică în capul oaselor pe laviţă şi ascultă, dar 
bolnavul mai strigă o dată, de două ori şi adormi, apoi se 
trezi iarăşi şi ţipă: 

— Olenka! Olenka, nu te supăra...! 

Abia spre miezul nopţii se linişti cu totul şi căzu într-un 
somn adânc. Soroka începu şi el să moţăie, dar îl trezi o 
bătaie înceată în uşa colibei. Oşteanul deschise ochii îndată 
şi, sărind în picioare, ieşi afară, - Ce s-a întâmplat? întrebă. 

— Jupâne vagmistru, a fugit păcurarul. 

— O sută de diavoli! O să vină cu tâlharii asupra noastră. 
Cine l-a păzit? 

— Bilous. 


— L-am luat să adăpăm caii, se dezvinovăţi Bilous. l-am 
poruncit să scoată apă din fântână, eu ţineam caii de 
căpăstru... 

— Ei şi! A sărit în fântână? 

— Nu, jupâne vagmistru, s-a repezit printre trunchiurile 
aruncate claie peste grămadă lângă fântână şi pe urmă a 
pierit în gropile rămase de la copacii scoşi. Am lăsat caii, 
chiar dacă s-ar fi rătăcit, am fi găsit alţii aici, şi am dat fuga 
după el, dar m-am împiedicat şi am căzut în prima groapă. 
Cum era noapte şi întuneric beznă, iar el ştia locul, a şters- 
0... Lovi-l-ar ciuma! 

— O să ne aducă lotrii pe cap, asta-i... Trăsni-l-ar...! 

Vagmistrul se opri, iar după un timp scurt zise: 

— Nu ne mai culcăm, trebuie să stăm de veghe până la 
ziuă; pot să sosească în orice clipă. 

Şi, vrând să slujească drept pildă pentru ceilalţi, se aşeză 
pe pragul colibei, cu muscheta în mână, iar oştenii şezură şi 
ei în jurul lui, sporovăind încet, îngânând cu jumătate de 
glas vreun cântec sau ascultând cu sufletul la gură să 
desluşească printre zgomotele pădurii tropotitul şi sforăitul 
cailor care se apropiau. 

Era o noapte senină şi cu lună, dar plină de larmă. În 
bungetele codrului clocotea viaţa. Era vremea boncăluitului 
şi pădurea răsuna împrejur de mugetele amenințătoare ale 
cerbilor. Sunetele groase, scurte şi răguşite, pline de mânie 
şi îndârjire, se auzeau din toate părţile, departe în 
adâncurile pădurii şi mai aproape, uneori atât de aproape, 
încât păreau la o sută de paşi de colibă. 

— Dacă vin, o să boncăluiască şi ei, ca să ne înşele, zise 
Bilous. 

— E, în noaptea asta n-au când să mai vie. Înainte de a 
ajunge păcurarul la ei, se face ziuă! spuse alt oştean. 

— Jupâne vagmistru, la lumina zilei n-ar fi rău să 
cotrobăim prin colibă şi să săpăm pe lângă pereţi, că dacă 
stăpânii ei sunt tâlhari de drumul mare, trebuie să aibă şi 
niscaiva lucruri de preţ. 


— Cea mai mare comoară e în grajdul de colo, răspunse 
Soroka, arătând cu mâna spre şopron. 

— O s-o luăm cu noi? 

— Prost mai eşti, şi pe unde mai ieşim, că împrejur sunt 
numai mlaştini. 

— Pe unde am venit. 

— Ne-a călăuzit Dumnezeu. Până aici nu pătrunde şi nu 
iese nici picior de om, dacă nu cunoaşte drumul. 

— O să-l găsim, când s-o lumina de ziuă. 

— N-o să-l găsim, fiindcă au lăsat înadins urme 
înşelătoare. Nu trebuia să-l lăsaţi pe păcurar să fugă. 

— Ştiu că până la tractul cel mare e o zi de mers, zise 
Bilous. Uite, într-acolo. Apoi arătă cu mâna spre partea de 
răsărit a pădurii. 

— Mergem drept, până ajungem, asta e! 

— Şi crezi că dacă ai să ajungi la tractul cel mare, ai să 
scapi? E mai bine să mori aici de plumbul tâlharului, decât 
să atârni acolo în ştreang. 

— Cum aşa, tătucule? se miră Bilous. 

— Bine, pentru că acolo ne caută. 

— Cine, tătucule? 

— Prinţul. 

Soroka tăcu deodată, iar după el tăcură şi ceilalţi, înfioraţi 
de spaimă. 

— Of Doamne! se văită Bilous. Aici e rău şi nici acolo nu-i 
mai bine, încearcă şi scapă, dacă mai poţi! 

— Am căzut ca nişte lupi în capcană; aici tâlharii, iar acolo 
prinţul! spuse alt oştean. 

— Aprinde-i-ar trăsnetul! Mai bine să am de-a face cu nişte 
tâlhari decât cu un diavol împieliţat, răspunse Bilous. Că 
prinţul ăsta nu e om ca toţi oamenii. Zawratynski se lua la 
trântă cu ursul, şi el i-a smuls sabia din mâna ca la un copil. 
Altfel nu se poate, cred că l-a vrăjit, fiindcă am mai văzut că 
atunci când s-a aruncat asupra lui Witkowski, a crescut în 
ochii mei cât un pin. Dacă nu era aşa, nu l-aş fi lăsat eu să- 
mi scape. 


— Şi aşa ai fost un mare prost că n-ai sărit asupra lui. 

— Ce era să mai fac, jupâne vagmistru? M-am gândit şi eu: 
are cel mai bun cal, aşa că dacă vrea, fuge, iar dacă mă 
atacă, nu sunt în stare să mă apăr, pentru că un om nu se 
poate măsura cu puterea necuratului. Îţi piere dinaintea 
ochilor sau se învăluie în nori de pulbere... 

— Adevărat, întări Soroka. Când am tras în el, parcă l-a 
acoperit ceața... şi nu l-am nimerit... De pe cal oricine poate 
să dea greş, dar de jos nu mi s-a mai întâmplat de zece ani. 

— Ce să mai vorbim! zise Bilous. Mai bine să facem 
socoteala: Lubieniec, Witkowski, Zawratynski şi polcovnicul 
pe toţi i-a doborât un singur om, care nici măcar nu era 
înarmat; şi toţi oşteni de nădejde, fiecare în stare să ţină 
piept la patru inşi. Prinţul nu putea să facă asemenea 
ispravă fără ajutorul diavolului. 

— Să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu, pentru că 
dacă prinţul e în cârdăşie cu necuratul, acesta o să-i arate 
drumul încoace. 

— Şi aşa are mâna lungă. Un magnat ca el... 

— Tăcere! porunci Soroka deodată. Se aude ceva foşnind. 

Oştenii tăcură şi ascultară cu luare-aminte. Nu departe se 
auziră într-adevăr paşi greoi sub care frunzele căzute 
foşneau desluşit. 

— Se aud cai, şopti Soroka. 

Dar paşii se depărtară de colibă şi curând după aceea 
răsună mugetul răguşit şi ameninţător al cerbului. 

— Sunt cerbi! Căpriorul îşi vesteşte suratele sau încearcă 
să-l înfricoşeze pe vreun nechemat. 

— Toată pădurea nunteşte, ca şi când s-ar fi însurat 
diavolul. 

Tăcură iarăşi şi începură să moţăie, doar vagmistrul îşi 
înălța capul la răstimpuri, asculta o clipă, apoi îl lăsa să 
cadă greoi pe piept. Aşa se scurse un ceas, două, până când 
pinii din apropiere se făcură cenuşii, iar vârfurile albeau tot 
mai mult, de parcă le tivea cineva cu argint topit. 
Boncăluitul cerbilor conteni şi liniştea deplină se înstăpâni 


în adâncurile pădurii. Treptat începură să se reverse zorile, 
lumina albă şi palidă se întări cu luciri aurii şi roşietice până 
când se făcu ziuă de-a binelea, arătând feţele trudite ale 
oştenilor, care dormeau tun înaintea colibei. 

Deodată, uşa se deschise, Kmicic se ivi în prag şi strigă: 

— Soroka, la mine! 

Oştenii zvâcniră în sus... 

— Pentru Dumnezeu! înălţimea ta, te-ai şi sculat din pat? 
se miră Soroka. 

— lar voi aţi dormit ca nişte butuci; puteau să vă taie 
capetele la toţi şi să vă arunce peste gard, până să vă treziţi 
voi. 

— Am stat de veghe până în zori, jupâne polcovnic; am 
aţipit abia când s-a crăpat de ziuă. 

Kmicic îşi aruncă privirile împrejur. 

— Unde suntem? 

— În pădure, jupâne polcovnic. 

— Asta văd şi eu. A cui e coliba? 

— Nu ştim nici noi. 

— Vino la mine! spuse jupân Andrzej. 

Şi se retrase înăuntru. Soroka intră în urma lui. 

— Ascultă, zise Kmicic aşezându-se pe laviţă. Prinţul a tras 
în mine? 

— Întocmai. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— A scăpat. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Asta nu e bine! zise Kmicic. E chiar foarte rău. Era mai 
bine să-l fi omorât, decât să-l lăsaţi să scape. 

— Aşa am vrut şi noi, dar... 

— Dar ce? 

Soroka îi povesti pe scurt ce se întâmplase. Kmicic îl 
ascultă peste măsură de liniştit, doar ochii începură să-i 
ardă şi în cele din urmă rosti: 

— Acum a ieşit el deasupra, dar o să ne mai întâlnim noi. 
De ce te-ai abătut de la drumul mare? 


— M-am temut de urmărire. 

— Bine ai făcut, cred că ne-au căutat şi ei. Acum suntem 
prea puţini pentru puterea lui Bogustaw... Al dracului de 
puţini!... Pe de altă parte, ela luat-o spre ţinuturile 
prusiene şi acolo nu-l putem urmări, trebuie să mai 
aşteptăm. 

Soroka răsuflă uşurat. Se vede că jupân Kmicic nu se 
temea chiar atât de mult de prinţul Bogustaw, de vreme ce 
vorbea de urmărire. Încrederea lui îl înrâuri pe dată şi pe 
vechiul oştean învăţat să gândească cu mintea polcovnicului 
său şi să simtă cu inima lui. Jupân Andrzej, care se 
cufundase în gânduri, se trezi deodată şi începu să caute 
ceva cu mâinile pe lângă el. 

— Unde sunt scrisorile mele? întrebă. 

— Care scrisori? 

— Scrisorile pe care le aveam la mine... Erau băgate în 
cingătoare. Unde-i cingătoarea? întrebă iar jupân Andrzej 
în grabă. 

— Înălţimea ta, cingătoarea ţi-am descheiat-o chiar eu, ca 
să răsufli mai uşor. Uite-o colo! 

— Dă-o încoace! 

Soroka îi dădu brâul de piele, căptuşit cu iră, în care erau 
cusute cu aţă câteva buzunare mici. Kmicic le cotrobăi şi 
scoase toate hârtiile. 

— Uite ţidulele de trecere pentru căpeteniile suedeze, dar 
unde sunt scrisorile? spuse cu glasul plin de îngrijorare. 

— Care scrisori? repetă Soroka. 

— Mii de tunete! Scrisorile hatmanului către regele 
suedez, către jupân Lubomirski şi toate celelalte pe care le 
aveam la mine. 

— Dacă nu sunt în cingătoare, apoi nu mai sunt nicăieri. 
Le-am pierdut pe drum. 

— Încălecaţi şi căutaţi-le! strigă Kmicic cu glas 
înfricoşător. 

Înainte ca Soroka, uluit de-a binelea, să părăsească 
încăperea, jupân Andrzej se prăbuşi pe laviţă, ca şi când 1- 


ar fi lăsat puterile, şi luându-şi capul în mâini, începu să 
repete gemând: 

— Vai mie... scrisorile, scrisorile mele...! 

În acest timp, oştenii plecară, afară de unul, căruia Soroka 
îi poruncise să stea de pază lângă colibă. Kmicic rămase 
singur înăuntru şi începu să se gândească la starea lui de 
acum, care nu era vrednică de invidiat. Bogustaw scăpase. 
Asupra lui jupân Andrzej avea să se abată negreşit 
răzbunarea înfricoşătoare a puternicilor Radziwilti. Şi nu 
numai asupra lui, ci asupra tuturor fiinţelor care-i erau 
dragi, pe scurt, asupra Olenkăi. Kmicic ştia că prinţul 
Bogustaw nu va şovâi să-l lovească acolo unde rana putea 
să-l doară mai tare, adică să se răzbune pe jupâniţă. Iar 
Olefka se afla la Kiejdany, la bunul plac al 
înspăimântătorului magnat, a cărui inimă nu cunoştea nici o 
milă. Pe măsură ce se gândea la situaţia lui, ajungea tot mai 
mult la convingerea că era pur şi simplu îngrozitoare. După 
răpirea lui Bogustaw, Radziwittii aveau să-l socotească drept 
trădător; sprijinitorii lui Jan Kazimierz, oamenii lui Sapieha 
şi confederaţii răzvrătiți din Podlasie îl credeau şi ei tot 
trădător din cauza sufletului blestemat al lui Radziwitt. 
Printre numeroasele tabere, facţii şi oştiri străine care se 
aflau în această clipă pe pământurile Republicii, nu era nici 
una care să nu-l socotească drept cel mai mare şi mai 
îndârjit vrăjmaş. Chowafski pusese un preţ mare pe capul 
lui, acum vor pune şi Radziwiltii şi suedezii, şi cine ştie dacă 
nu vor face acelaşi lucru şi partizanii nefericitului Jan 
Kazimierz. 

„Am semănat vânt şi acum trebuie să culeg furtună 
cugetă Kmicic. Îl răpise pe prinţul Bogustaw, ca să-l arunce 
la picioarele confederaţilor, să-i convingă astfel că s-a 
lepădat de Radziwilti, să se răscumpere şi să dobândească 
dreptul de a lupta pentru rege şi ţară. Pe de altă parte, 
Bogustaw; în mâinile lui era chezăşia siguranţei Olefkăi. 
Acum însă, când Bogustaw îl doborâse pe Kmicic şi fugise, 
nu numai că Olenka se găsea în mare primejdie, dar tânărul 


VW 


polcovnic pierduse şi dovada că-l părăsise definitiv pe 
hatman. Fără îndoială, avea drumul deschis spre 
confederați; dacă nimerea peste steagul lui Wotodyjowski şi 
al polcovnicilor, prietenii lui, poate că aveau să-l lase în 
viaţă, dar îl vor privi oare ca tovarăş de luptă, îl vor crede, 
nu se vor gândi că a venit să-i cerceteze pe furiş sau să 
descurajeze oamenii şi să-i atragă de partea lui Radziwitlt? 
Aici îşi aduse aminte că asupra lui apasă sângele 
confederaţilor; că el fusese primul care-i biruise pe ungurii 
şi dragonii răsculați la Kiejdany; că risipise steagurile 
răzvrătite sau le silise să se predea; că împuşcase 
căpeteniile îndărătnice şi tăiase oştenii, că înconjurase şi 
întărise Kiejdany cu şanţuri de apărare, asigurându-i astfel 
izbânda lui Radziwilt în Samogiţia... 

„Cum să mă mai duc acolo? se gândi. Ciuma le-ar fi un 
oaspete mai drag decât mine!... Cu Bogustaw, legat cu 
arcanul lângă şa, ar fi fost altceva, dar aşa, numai cu vorbe 
şi cu mâinile goale...!” 

Dacă măcar ar fi avut scrisorile acelea, cu toate că nu s-ar 
fi putut răscumpăra cu ele faţă de confederați, l-ar fi avut 
cel puţin în mână pe prinţul Janusz, deoarece scrisorile i-ar 
fi făcut până şi pe suedezi să-şi piardă încrederea în 
hatman... Cu preţul lor putea s-o scape pe Olenka... 

Dar parcă un duh rău îşi băgase coada, şi scrisorile se 
pierduseră. Când şi le închipui în minte pe toate, Kmicic îşi 
luă din nou capul în mâini. 

— Sunt un trădător pentru Radziwitt, un trădător pentru 
Olefka, pentru confederați, trădător pentru rege... Mi-am 
pierdut faima şi cinstea, m-am pierdut pe mine şi pe 
Olefka...! 

Rana de la faţă îl ardea şi acum, dar iadul din suflet era de 
o sută de ori mai dureros. Pentru că, în ciuda tuturor 
aşteptărilor, mai suferea şi din pricina ambiţiei lui de 
oştean. Fusese bătut în chip ruşinos de Bogustaw. 
Crestăturile pe care i le făcuse la Lubicz jupân 
Wotodyjowski nu mai însemnau nimic. Acolo îl biruise un 


bărbat înarmat, pe care îl chemase în luptă dreaptă în 
vreme ce prinţul era un ostatic fără arme, pe care-l avea în 
puterea lui. 

Cu fiecare clipă care trecea, Kmicic înţelegea tot mai bine 
cât de ruşinoasă era situaţia lui. Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât vedea mai bine grozăvia; tot mai multe erau 
ungherele întunecate din care îl priveau ruşinea, ocara, 
pierzania lui şi a Olenkăi, paguba ţării; în cele din urmă fu 
cuprins de spaimă şi uluire. 

— Eu am făcut oare toate acestea? se întrebă. Şi părul i se 
ridică vâlvoi în vârful capului. 

— Nu se poate! Se vede că încă n-am scăpat de febris(2)! 
strigă. Maică Preacurată, nu e cu putinţă...! 

„Zvânturat neghiob şi orb! îi spunea conştiinţa. Nu era mai 
bine să lupţi pentru rege şi ţară, nu era mai bine s-o asculţi 
pe Olenka!” 

Şi-l năpădeau amare păreri de rău. Ehei, dacă şi-ar fi 
putut spune: „Suedezii sunt duşmanii ţării şi eu al lor; 
Radziwilt e duşmanul regelui, aşa că voi fi împotriva lui.” Şi- 
ar fi simţit sufletul uşurat şi mintea limpede. Şi-ar fi adunat 
o ceată de ucigaşi înrăiţi şi s-ar fi zbenguit cu ei ca ţiganul 
la iarmaroc, i-ar fi hărțuit pe suedezi şi i-ar fi tăiat cu inima 
şi conştiinţa curată, iar când ar fi ajuns să se scalde în slavă, 
ca în lumina soarelui, s-ar fi dus înaintea Olefkăi şi i-ar fi 
spus: 

— Nu mai sunt un blestemat, ci defensor patriae, 
îndrăgeşte-mă şi tu, cum te-am îndrăgit şi eu! 

Acum însă? 

Sufletu-i mândru se obişnuise să se arate îngăduitor, aşa 
că nu voia să-şi recunoască vina dintr-o dată. Radziwiltii 
erau vinovaţi, ei îl duseseră la pierzanie, îl acoperiseră de 
ruşine, îi legaseră mâinile prin jurământ, îi mânjiseră 
cinstea şi dragostea. 

Jupân Kmicic scrâşni din dinţi, întinse braţele spre 
Samogiţia, deasupra căreia Janusz, hatmanul, ca lupul pe 
stârv, şi începu să strige cu glasul înăbuşit de turbare: 


— Răzbunare. Răzbunare! 

Se aruncă deznădăjduit în genunchi în mijlocul odăii şi 
începu să vorbească: 

— Isuse, mă jur înaintea ta să-i asupresc pe aceşti 
vânzători, să-i calc!... să-i urmăresc cu legea, focul şi sabia 
până la ultima suflare, cât oi trăi pe lumea asta! Aşa să-mi 
ajuţi, Rege din Nazaret! Amin! 

Un glas dinăuntru îi spuse în aceeaşi clipă: „Slujeşte-ţi 
ţara, răzbunarea după aceea...!” 

Ochii lui jupân Andrzej ardeau de fierbinţeală, avea buzele 
uscate şi tremura tot ca de friguri; dădea din mâini şi, 
vorbind tare de unul singur, mergea sau mai degrabă 
alerga prin odaie, se lovea de laviţe până când, în cele din 
urmă, căzu încă o dată în genunchi: 

— Trimite-mi, Doamne, gândul cel bun şi călăuzeşte-mi 
paşii, ca să nu înnebunesc! 

Deodată auzi o împuşcătură pe care ecoul pădurii o zvârli 
din pin în pin, până când ajunse ca un tunet în colibă. 

Kmicic sări în picioare şi, înhăţând sabia, ieşi afară. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă pe oşteanul care stătea lângă 
uşă. 

— O împuşcătură, jupâne polcovnic. 

— Unde-i Soroka? 

— S-a dus să caute scrisorile. 

— În care parte s-a tras? 

Oşteanul arătă spre răsărit, unde printre copaci creşteau 
tufărişuri dese. 

— Acolo! 

În clipa aceea se auzi tropot de copite; caii nu se vedeau. 

— Păzea! strigă Kmicic. 

Dar dintre tufe se ivi Soroka gonind din răsputeri, urmat 
de încă un oştean. 

Amândoi ajunseră în faţa colibei şi, descălecând în grabă 
de pe cai, îşi îndreptară muschetele dinapoia lor, ca 
dinapoia unui val de apărare, spre tufe. 

— Ce-i acolo? întrebă Kmicic. 


— O ceată de oameni vine asupra noastră răspunse 
Soroka. 

Capitolul II. 

Se aşternu liniştea, dar curând, în tufele din apropiere, se 
auziră zgomote, de parcă trecea o turmă de mistreți; pe 
măsură ce se apropiau, trosnetele înaintau tot mai mult. 

Apoi iarăşi se înstăpâni liniştea. 

— Câţi sunt? întrebă Kmicic. 

— Să tot fie vreo şase sau poate chiar opt; că n-am putut 
să-i număr bine, răspunse Soroka. 

— Atunci e bine! Nu pot să ne ţină piept! 

— Nu pot, jupâne polcovnic, dar trebuie să prindem unul 
viu şi să-l încălzim la tălpi, ca să ne arate drumul. 

— Avem vreme destulă. Păzea! 

Abia apucă Kmicic să rostească: „păzea!”, când o dâră de 
fum. albicios înflori în tufe şi parcă un stol de păsări fâşâiră 
prin iarba din apropiere, la vreo treizeci de paşi de colibă. 

— Au tras cu sfărâmături de fier! zise Kmicic. Dacă nu au 
muschete, nu pot să ne facă nici un rău, pentru că 
sfărâmăturile nu ajung până aici. 

Ţinând cu o mână muscheta rezemată de şaua calului 
înaintea lui, Soroka şi-o duse pe cealaltă pâlnie la gură şi 
strigă: 

— Arată-te careva din tufe şi te răstorn cu picioarele în 
sus! 

Urmă o clipă de linişte, după care în tufe răsună o voce 
amenințătoare: 

— Cine sunteţi? 

— Unii mai presus decât cei care tâlhăresc la drumul 
mare. 

— Cu ce drept ne-aţi ocupat coliba? 

— Lotrul vorbeşte de drepturi! O să vă înveţe călăul ce-i 
dreptatea, duceţi-vă la el! 

— O să vă afumăm ca pe bursuci! 

— N-ai decât! Dar vezi să nu te înăbuşi singur! 


Glasul din tufe tăcu; se vede că atacatorii se sfătuiau. 
Soroka îi şopti lui Kmicic: 

— Trebuie să-l atragem pe vreunul încoace şi să-l legăm; o 
să avem astfel un ostatic şi o călăuză. 

— Ba nu! se împotrivi Kmicic. Pentru că va veni numai 
după ce ne dăm cuvântul. 

— A, avem de-a face cu nişte hoţi, aşa că putem să ne 
călcăm cuvântul. 

— Mai bine să nu-l dăm! spuse Kmicic. 

Întrebările porniră iarăşi dinspre tufe: 

— Ce vreţi? 

De astă dată răspunse Kmicic: 

— Cum am venit, aşa am fi şi plecat, dacă ştiai să te porţi, 
bădărane, şi nu începeai să tragi în noi. 

— N-ai să faci purici aici, diseară vom fi peste o sută de 
inşi. 

— Înaintea lor vor ajunge aici două sute de dragoni şi n-o 
să te apere nici mlaştinile, fiindcă sunt printre ei oameni 
care le vor trece, cum le-am trecut şi noi. 

— Sunteţi oşteni? 

— Doar nu tâlhari. 

— Din ce steag? 

— Da' ce, tu eşti hatman? N-o să-ţi dăm ţie socoteală! 

— O să vă roadă lupii oasele pe-aici. 

— lar pe voi o să vă ciugulească corbii. 

— Pe o sută de draci, spuneţi odată ce vreţi! De ce-aţi dat 
buzna în coliba noastră? 

— Vino să afli singur! N-o să-ţi mai spargi pieptul zbierând 
din desiş. Vino mai aproape! 

— Îţi dai cuvântul că... 

— Cuvântul e pentru cavaleri, nu pentru nişte tâlhari ca 
voi. Dacă vrei, crede, dacă nu vrei, nu crede! 

— Putem să venim doi inşi? 

— Puteţi! 

În curând, din tufele aflate la vreo sută de paşi de colibă 
ieşiră la vedere doi oameni înalţi şi spătoşi. Unul dintre ei, 


puţin aplecat, trebuia să fie un om în vârstă, dar celălalt 
mergea drept, întinzându-şi curios gâtul spre colibă; 
amândoi aveau cojoace fără mâneci îmbrăcate cu postav 
cenuşiu, cum purtau şleahticii mai mărunți, cizme înalte din 
piele de căprioară şi căciuli îndesate pe ochi. 

— Ba pe dracu! mormăi Kmicic, uitându-se cu luare- 
aminte la cei doi bărbaţi. 

— Jupâne polcovnic, strigă Soroka, mai mare minunea, 
ăştia sunt oamenii noştri! 

În acest timp, ceilalţi se apropiară la câţiva paşi, dar nu 
puteau să-i recunoască pe cei dinaintea colibei, fiindcă erau 
acoperiţi de cai. 

Deodată Kmicic ieşi înainte. 

Dar nu-l recunoscură nici acum din pricina feţei oblojite. 
Se opriră totuşi şi începură să-l măsoare, curioşi şi 
neliniştiţi. 

— Unde-ţi este celălalt fiu, jupâne Kiemlicz? întrebă jupân 
Andrzej. Nu cumva s-a prăpădit? 

— Cine-i? Ce va să zică asta? Cine vorbeşte? îngăimă 
bătrânul cu un glas ciudat, înspăimântat parcă. 

Şi încremeni cu gura căscată şi ochii holbaţi. Deodată fiul 
care fiind mai tânăr avea privirea mai ageră, îşi smulse 
căciula de pe cap. 

— O, Doamne, Isuse!... Tată, e jupânul polcovnic! strigă. 

— Isuse, o dulce Isuse! repetă bătrânul, păi ăsta e jupân 
Kmicic! 

Şi amândoi rămaseră nemişcaţi, ca nişte oşteni care 
întâmpină căpetenia; pe chipurile lor se citea spaima, 
uimirea fără margini. 

— Aşa, împieliţaţilor! le spuse jupân Andrzej zâmbind. Îmi 
uraţi bun venit cu flinta? 

Bătrânul îşi reveni şi începu să strige: 

— Hei, veniţi cu toţii aici? Veniţi aici! 

Din tufe ieşiră câţiva oameni, printre care al doilea fiu al 
bătrânului şi păcurarul; toţi veneau în goană, cu armele 


pregătite, deoarece nu ştiau ce se întâmplase, dar bătrânul 
strigă iarăşi la ei: 

— În genunchi, nemernicilor, în genunchi! Asta e jupân 
Kmicic! Care-i prostălăul care a tras? Aduceţi-l aici! 

— Tu ai tras, tată, spuse tânărul Kiemlicz. 

— Minţi! Minţi ca un câine! Jupâne polcovnic, cine putea 
să ştie că înălţimea ta eşti în coliba noastră! Pe legea mea, 
nu-mi vine să-mi cred ochilor! 

— Eu sunt, chiar eu însumi! zise Kmicic, întinzându-i 
mâna. 

— O, Isuse! se cruci bătrânul, asemenea oaspete în 
pădure! Nu-mi cred ochilor! Cu ce să te primim noi aici, 
înălţimea ta? Dacă ştiam, dacă ne-am fi aşteptat...! 

Aici se întoarse spre cei doi feciori. 

— Să se ducă unul din voi să aducă mied din beci! 

— Dă-mi cheia de la încuietoare! se rugă unul dintre ei. 

Bătrânul începu să se caute la brâu, privindu-l în acelaşi 
timp bănuitor pe cel care vorbise. 

— Cheia de la încuietoare. Păi, cum! Te cunosc eu, fiu de 
ţigan; mai mult ai să gâlgâi singur, decât ai să aduci aici. 
Ce? Mai bine mă duc eu; hm, i s-a făcut poftă de cheia de la 
încuietoare! Haideţi să daţi trunchiurile la o parte, că 
deschid eu şi aduc miedul! 

— După cum văd, Jupâne Kiemlicz, ai un beci acoperit cu 
trunchiuri! zise Kmicic. 

— Păi, mai pot să păstrez ceva cu tâlharii ăştia! răspunse 
bătrânul, arătând spre fiii lui. Sunt în stare să-l mănânce şi 
pe tatăl lor. Mai sunteţi aici?! Duceţi-vă şi daţi trunchiurile 
la o parte. Aşa-l ascultați pe cel care v-a dat viaţă? 

Flăcăii se repeziră în spatele colibei, spre grămezile de 
trunchiuri. 

— Tot în gâlceavă cu feciorii, ca şi mai înainte? întrebă 
Kmicic. 

— Cine poate să trăiască în pace cu ei... Se pricep să se 
bată, să ia pradă, dar când e vorba să împartă cu tatăl lor, 
sunt nevoit să le smulg cu de-a sila partea mea... Asta mi-e 


mângâierea! Au crescut ca nişte tauri! Pe legea mea, 
asemenea oaspete, asemenea oaspete! Când te-am slujit pe 
înălţimea ta, am luat mai multă pradă decât am strâns acum 
într-un an întreg... Pică slab, vremurile sunt tot mai grele, 
iar bătrâneţea nu-i nici ea vreo bucurie!... Pofteşte 
înăuntru, înălţimea ta. Pe viul Dumnezeu, la una ca asta nu 
m-aş fi aşteptat...! 

Bătrânul Kiemlicz vorbea foarte repede cu un glas 
plângător, aruncând totodată priviri hoţeşti şi neliniştite în 
toate părţile. Era un bătrân osos şi uriaş, cu faţa veşnic 
strâmbată de nemulţumire. Avea ochii piezişi, ca şi cei doi fii 
ai lui, sprâncene stufoase şi mustăţi pe aceeaşi măsură, de 
sub care îi ieşea mult înainte buza de jos; când vorbea, îi 
ajungea aproape până la nas, ca la oamenii care nu mai au 
dinţi. Bătrâneţea feţei nu se potrivea deloc cu sprinteneala 
trupului care trăda o putere neobişnuită şi multă 
îndemânare. Se mişca repede, de parcă era împins de 
arcuri, şi îşi rotea mereu capul, străduindu-se să cuprindă 
cu privirile tot ce-l înconjura, oamenii şi lucrurile. Lui 
Kmicic îi arăta tot mai multă umilinţă, pe măsură ce-i 
revenea ascultarea faţă de fosta căpetenie, teama ori poate 
admiraţia şi dragostea. 

Kmicic îl cunoştea bine pe Kiemlicz şi pe feciorii lui, 
deoarece slujiseră în steagul lui pe vremea când se războise 
pe socoteala lui Chowafski în Biata Rus. Erau oşteni viteji şi 
la fel de îndârijiţi. Unul dintre cei doi fii, Kosma, purtase o 
vreme steagul în adunătura lui Kmicic, dar renunţase 
repede la această însărcinare de cinste, fiindcă îl împiedica 
să ia pradă. Printre săbierii şi chefliii care alcătuiau ceata 
lui Kmicic, oameni fără căpătâi, care beau ziua tot ce 
dobândiseră noaptea prin trudă sângeroasă de la vrăjmaş, 
cei trei Kiemliczi se deosebeau printr-o lăcomie fără 
margini. Strângeau prada şi se ascundeau prin păduri. 
Luau mai ales caii, pe care îi vindeau mai târziu pe la curţile 
magnaţilor şi prin târguri. Tatăl lupta tot atât de bine ca şi 
cei doi fii gemeni, dar după fiecare bătălie le smulgea cea 


mai mare parte din pradă, văietându-se în gura mare că-l 
nedreptăţeau, ameninţându-i cu blestemul de părinte, 
gemând şi plângând. Feciorii se împotriveau, dar destul de 
mărginiţi la minte, îi îngăduiau să-i asuprească. Cu toate că 
se sfădeau fără încetare, în luptă se apărau unul pe altul cu 
înverşunare, fără să-şi cruţe sângele. Ceilalţi oşteni nu se 
aveau bine cu ei şi se temeau, deoarece în certurile cu alţii 
deveneau înfricoşători. Până şi căpeteniile îi lăsau în pace. 
Doar Kmicic stârnea în ei o spaimă de nedescris, iar după 
Kmicic, jupân Ranicki, înaintea căruia tremurau până şi 
Kiemliczii când i se umplea faţa de pete. Cinsteau în 
amândoi fala neamului, fiindcă alde Kmicic se bucurau de 
multă vreme de mare trecere în Orsza, iar în Ranicki 
curgea sânge de senator. 

Printre oşteni se spunea că adunaseră comori 
nenumărate, dar nimeni nu ştia prea bine dacă era 
adevărat. Într-o bună zi, Kmicic îi trimisese cu câţiva 
slujitori să aducă o herghelie de cai de pradă şi de atunci 
dispăruseră. Kmicic credea că muriseră, iar oştenii ziceau 
că au fugit cu caii, fiindcă era o ispită prea mare pentru 
sufletele lor. Acum, când îi vedea sănătoşi, când în şopronul 
de lângă colibă se auzea nechezatul cailor, iar bucuria şi 
umilinţa bătrânului se amestecau cu neliniştea, jupân 
Andrzej se gândi că oştenii avuseseră dreptate. 

De aceea, după ce intrară în colibă, se aşeză pe laviţă şi 
punându-şi mâinile în şolduri, îl privi în albul ochilor pe 
bătrân şi-l întrebă: 

— Kiemlicz, unde sunt caii mei? 

— O, Isuse, dulce Isuse! gemu bătrânul. I-au luat oamenii 
lui Zoltareiko, ne-au bătut, ne-au rănit, ne-au împrăştiat şi 
ne-au gonit şaisprezece mile; abia am scăpat cu viaţă. O, 
Maică Precestă! N-am mai putut să te găsim nici pe 
înălţimea ta, nici pe oşteni. Ne-au gonit până aici, în 
pădurile astea, în mlaştinile astea, unde trăim în sărăcie şi 
foame în coliba asta. Dumnezeu e milostiv că înălţimea ta 
trăieşti şi eşti sănătos, deşi văd că eşti rănit. Poate că ar fi 


bine să oblojim rana cu ierburi care să tragă umflătura... 
Feciorii mei s-au dus să dea trunchiurile la o parte şi duşi 
au fost. Ce fac nemernicii ăştia acolo? sunt în stare să 
scoată uşa din ţâţâni, ca să ajungă la mied. Aici e numai 
foame şi sărăcie, altceva nimic! Noi ne hrănim cu ciuperci, 
dar pentru înălţimea ta o să găsim ceva de mâncare şi 
băuturică!... Caii aceia ni i-au răpit, ne-au jefuit... Ce să mai 
vorbim! Ne-au lipsit astfel şi de slujba la înălţimea ta; am 
ajuns să n-am o bucăţică de pâine la bătrâneţe, poate că 
înălţimea ta ai să te înduri de noi şi ai să ne primeşti iarăşi 
în slujbă. 

— S-ar putea întâmpla! răspunse Kmicic. 

În clipa aceea intrară feciorii bătrânului, Kosma şi Damian, 
gemeni, flăcăi ca bradul, cam neciopliţi, cu capetele mari, 
acoperite cu un păr des şi ţepos care stătea înfoiat pe lângă 
urechi şi se răvăşea în vâlvoaie nemaipomenite în creştet. 
Intrară şi se opriră lângă uşă, pentru că nu cutezau să stea 
jos în faţa lui Kmicic, şi Damian zise: 

— Intrarea e slobodă. 

— Bine, răspunse bătrânul Kiemlicz, mă duc să aduc 
miedul. Şi îşi privi feciorii într-un fel anume. Iar caii aceia i- 
au luat oamenii lui Zoltarenko spuse apăsat. 

Şi ieşi afară. 

Kmicic se uită la cele două matahale care stăteau lângă 
uşă, cioplite parcă din topor, şi întrebă deodată: 

— Ce faceţi voi acum? 

— Luăm cai! răspunseră într-un glas gemenii. 

— De la cine? 

— De la cine se nimereşte. 

— Dar de cele mai multe ori? 

— De la oamenii lui Zoltarenko. 

— Asta-i bine, de la vrăjmaşi puteţi să luaţi, dar dacă luaţi 
şi de la ai noştri, atunci sunteţi nişte tâlhari, nu şleahtici. Şi 
ce faceţi cu caii? 

— Îi vinde tata în Prusia43). 


— Dar de la suedezi s-a întâmplat să luaţi vreodată? 
Pentru că nu prea departe de aici sunt garnizoane suedeze. 
I-aţi pândit? 

— l-am pândit. 

— Şi aţi năvălit asupra lor când erau câte unul singur sau 
în grupuri mici. Dar când s-au apărat, ce-aţi făcut? 

— I-am pocnit. 

— Aha, i-aţi pocnit! Asta înseamnă că sunteţi trecuţi pe 
răboj şi la oamenii lui Zoltarenko şi la suedezi, şi mai mult 
ca sigur că n-aţi scăpa cu faţa curată, dacă aţi cădea în 
mâinile lor. 

Kosma şi Damian tăcură. 

— Duceţi o viaţă plină de primejdii şi mai potrivită pentru 
nişte tâlhari decât pentru şleahtici. Pe de altă parte, nu se 
poate să nu vă amenințe şi niscaiva osândiri mai vechi?! 

— Cum nu, chiar aşa e! răspunseră Kosma şi Damian. 

— Aşa am crezut şi eu. De unde sunteţi? 

— De aici. 

— Unde trăia tatăl vostru mai înainte? 

— La Borowiczek. 

— Era satul lui? 

— Jumătate al lui, jumătate al lui Kopystynski. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— L-am tăiat. 

— Şi a trebuit să fugiţi de judecată. E rău de voi, flăcăi, o 
să sfârşiţi agăţaţi de crengile copacilor. De mâna călăului, 
altfel nu se poate! 

Uşa colibei se deschise, scârţâind şi bătrânul intră 
aducând un urcior de mied şi două pahare. Privi neliniştit la 
feciori şi la jupân Kmicic, apoi spuse: 

— Duceţi-vă şi puneţi trunchiurile la loc. 

Gemenii ieşiră numaidecât, iar bătrânul turnă mied într-un 
pahar, aşteptând îngăduinţa lui Kmicic de a bea cu el. 

Dar Kmicic nu putea să bea nici el, căci şi de vorbit, vorbea 
cu mare greutate din pricina rănii care-ldurea. Văzând 
aceasta, bătrânul zise: 


— Miedul nu e bun pentru rană, poate numai dacă am 
turna peste ea, ca să treacă mai repede. Înălţimea ta, 
îngăduie-mi să mă uit şi să te oblojesc, că mă pricep la fel 
de bine ca şi un doftor. 

Kmicic se învoi şi Kiemlicz îi desfăcu legăturile şi începu 
să-l cerceteze cu grijă. 

— Numai pielea e ruptă, o nimica toată! Plumbul a trecut 
pe deasupra osului, s-a umflat rana. 

— “Tocmai de aceea mă şi doare. 

— Nu sunt nici două zile de când s-a întâmplat. Maică 
Precestă! Trebuie să fi tras cineva în înălţimea ta foarte de 
aproape. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Păi n-a apucat să ardă toată pulberea şi grăunţele au 
intrat în piele. Asta n-o să mai treacă. Acum trebuie să 
punem deasupra miez de pâine amestecat cu pânză de 
păianjen. Grozav de aproape a tras, bine că nu te-a omorât 
înălţimea ta. 

— Se vede că mi-e scris să mai trăiesc. Jupâne Kiemlicz, 
amestecă pâinea cu pânză de păianjen şi pune-mi-o mai 
repede pe rană, pentru că am de vorbit cu tine şi mă dor 
fălcile. 

Bătrânul se uită bănuitor la polcovnic, pentru că în inima 
lui se temea că acesta vrea să aducă iarăşi vorba despre 
caii luaţi chipurile de cazaci, şi se apucă de treabă; 
frământă mai întâi miezul de pâine umezit cu apă şi, pentru 
că nu era prea greu să adune pânzele de păianjeni de prin 
colţuri, îl obloji pe Kmicic cât ai bate din palme. 

— Acum mi-e mai bine, zise jupân Andrzej. Şezi, jupâne 
Kiemlicz! 

— La poruncă, jupâne polcovnic! răspunse bătrânul, 
aşezându-se pe marginea laviţei şi plecându-şi neliniştit 
capul cărunt şi lăţos spre Kmicic. 

Kmicic însă în loc să-l întrebe sau să vorbească cu el, îşi 
luă capul în mâini şi căzu adânc pe gânduri. După un 
răstimp, se sculă din pat şi începu să umble prin încăpere; 


din când în când, se oprea înaintea lui Kiemlicz şi se uita la 
el cu privirea goală, chibzuia ceva pesemne, se lupta cu 
gândurile. Se scurse astfel ca la o jumătate de ceas; 
bătrânul nu mai putea sta locului de teamă. 

Deodată, Kmicic se opri în faţa lui. 

— Jupâne Kiemlicz spuse, care din steagurile răzvrătite 
împotriva prinţului voievod de Wilno se află mai aproape de 
aici şi unde? 

Bătrânul începu să clipească bănuitor din ochi. 

— Înălţimea ta vrei să te duci la ele? 

— Eu nu te poftesc să mă întrebi, ci să-mi răspunzi. 

— Oamenii vorbesc că un steag e cartiruit la Szczuczyn, 
acela care a trecut nu demult pe aici venind din Samogiţia. 

— Cine ţi-a spus? 

— Chiar oştenii din acel steag. 

— Cine-i conducea? 

— Jupân Wolodyjowski. 

— Bine. Cheamă-l pe Soroka! 

Bătrânul ieşi şi se întoarse îndată cu vagmistrul. 

— Au găsit scrisorile? întrebă Kmicic. 

— Nu le-am găsit, jupâne polcovnic, răspunse Soroka. 

Kmicic îşi trosni degetele. 

— Ehei, ăsta-i necazul! Poţi să pleci, Soroka. Meritaţi 
ştreangul pentru, că aţi pierdut scrisorile. Poţi să pleci. 
Jupâne Kiemlicz, ai ceva pe ce să scriu? 

— Cred că se găseşte, răspunse bătrânul. 

— Măcar vreo două foi şi pene. 

Bătrânul dispăru pe uşa de la cămară, care se vedea că e 
un fel de magazie pentru tot felul de lucruri, şi căută multă 
vreme. Între timp, Kmicic umbla prin încăpere şi vorbea cu 
el însuşi. 

— Hatmanul, îşi spunea, n-are de unde şti dacă am pierdut 
scrisorile, dacă le mai am, şi se va teme să nu le dau în 
vileag. E în mâna mea... Viclenie contra viclenie! O să-l 
ameninţ că le voi trimite voievodului de Witebsk. Asta e! 
Trag nădejde că se va înfricoşa. 


Gândurile îi fură întrerupte de bătrânul Kiemlicz care, 
ieşind din cămară, spuse: 

— Am găsit trei foi de hârtie, dar pene şi cerneală n-am. 

— Nu sunt pene? Dar păsări nu sunt în pădurea asta? Am 
putea să împuşcăm vreuna cu muscheta. 

— E un erete mort pe acoperişul şopronului. 

— Adu-mi aripa, repede! 

Kiemlicz alergă într-un suflet, deoarece în glasul lui Kmicic 
răsuna nerăbdarea şi parcă fierbinţeala. În curând se 
întoarse cu aripa eretelui. Kmicic o luă în mână, smulse 
pana din vârf şi începu s-o ascută cu jungherul. 

— O să meargă! zise privind-o în lumină, dar e mai lesne 
să retezi capetele oamenilor, decât să ascuţi o pană! Acum 
mai trebuie doar cerneală. 

Spunând acestea, îşi suflecă mâneca, se înţepă cu vârful 
jungherului şi muie pana în sânge. 

— Jupâne Kiemlicz, poţi să pleci! porunci. Lasă-mă singur! 

Bătrânul ieşi din colibă, iar jupân Andrzej începu îndată să 
scrie. 

„Mă lepăd de slujba luminâţiiei tale, fiindc ă nu mai vreau 
să slujesc ni şte tr ăd ători şi netrebnici. Dumnezeu osăm 
ă ierte că am jurat pe cruce să nu te p ăr ăsesc niciodată; 
chiar dac ă nu se va îndura de mine, mai bine să ard în 
focul iadului pentru gre şeala mea, decât pentru tr ădarea 
pe fa ţă şi cu bună ştiin ţă a ţării şi a regelui meu. Lumin 
ăţia ta m-ai în şelat şi am fost în mâna lumin ăţiei tale ca un 
palo ş orb, gata să verse oricând sângele de frate. De aceea 
te chem, lumin ăţia ta, la judecata lui Dumnezeu, ca să ne 
judece şi să se afle care dintre noi a tr ădat şi care a fost 
mânat de gânduri bune. Iar dac ă ne vom mai întâlni, 
atunci, cu toate că neamul Radziwi lt este preaputernic şi 
poate s ă mu şte de moarte nu numai un om de rând ca 
mine, ci întreaga Republic ă, cu toate că eu n-am decât 
sabia în mân ă, îmi voi cere drepturile şi te voi urm ări, 
lumin ăţia ta, pân ă în pânzele albe, lucru pentru care p 
ărerea de r ău şi necazurile mele îmi vor da puterea de care 


am nevoie. lar lumin ăţia ta ştii dac ă sunt în stare sau nu s 
ă te p ăgubesc; chiar fără steaguri, fără castele şifără 
tunuri. Voi căuta sămărăzbun până la ultima suflare, a 
şa că nu vei mai cunoa şte nici o zi, nici un ceas de lini şte. 
A şa va fi, dup ă cum cerneala cu care scriu este sângele 
meu. Am scrisorile lumin ăţiei tale, care pot să te piardă 
nu numai înaintea regelui Poloniei, ci chiar a suedezilor, 
pentru că din ele se vede limpede tr ădarea Republicii, 
precum şi că e şti gata să-ip ăr ăse şti pe suedezi la caz de 
cump ănă. De-a ţi fi de două ori mai puternici, pierzania 
voastr ă este la voia mea, deoarece cu to ţii vor fi siliţi să 
dea crezare isc ăliturilor şi pece ţilor. Îţi spun dar, lumin 
ăţia ta, că dacă m ăcar un fir de p ăr se va clinti din 
capetele care-mi sunt dragi şi care au r ămas la Kiejdany, 
atunci voi trimite scrisorile şi actele jupânului Sapieha, iar 
copiile voi da poruncă să le scrie în tiparniţă şisăler 
ăspândească în toată ţara. A şa că, lumin ăţia ta, faci cum 
vrei: fie că mi-i dai înapoi pe Billewiczi dup ă r ăzboi, când 
se va înst ăpâni lini ştea în Republic ă, iar eu am s ă-ţi întorc 
scrisorile, fie c ă, în caz că voi auzi vreo veste proastă, 
jupân Sapieha le va ar ăta lui Pontus. Lumin ăţia ta pofte şti 
la coroan ă, dar nu ştiu dacă vei mai avea pe ce s-o a şezi, 
atunci când capulî ţi va c ădea retezat de securea polonez 
ă sau de cea suedez ă. Gândesc că tot e mai bine să facem 
schimbul, fiindc ă de şi voicăuta sămărăzbun mai 
departe, ne vom r ăfui numai privatim44). Te-a ş încredin 
ţa, lumin ăţia ta, lui Dumnezeu, dacă n-a ş şti că pre ţuie 
şti mai mult auxilia diavolului. 

Kmicic.” „P S. Luminăţia ta n-ai să-i otr ăve şti pe 
confedera ţi, pentru că se vor g ăsi oameni care, trecând 
din slujba diavolului într-a lui Dumnezeu, îi vor preveni să 
nu bea bere nici la Orze !, nici la Zabludâw.” 

Jupân Kmicic sări în picioare şi începu să se plimbe prin 
încăpere. Faţa îi ardea, se încălzea la focul propriilor 
cuvinte. Scrisoarea aceasta era un fel de declaraţie de 
război împotriva Radziwiltilor, dar Kmicic simţea în el o 


putere neobişnuită şi era gata, fie şi în această clipă, să 
înceapă lupta cu puternicul neam al magnaţilor, care făcea 
să se cutremure întreaga ţară. El, un şleahtic de rând şi un 
războinic neînsemnat, un nelegiuit blestemat şi urmărit de 
lege, el care nu aştepta ajutor de la nimeni, întrucât 
pretutindeni era socotit ca un vrăjmaş; el, învinsul de ieri, 
simţea acum în el asemenea forţă, încât vedea înaintea 
ochilor ca un proroc umilirea prinților Janusz şi Bogustaw şi 
propria izbândă. Cum va duce lupta, unde va afla 
sprijinitori, în ce chip va birui - nu ştia; mai mult, nici nu se 
gândea la asta. Era atât de convins că va face tot ce trebuie 
să facă, încât dreptatea şi Dumnezeu aveau să fie de partea 
lui. Asta îl umplea de o încredere nemărginită. Parcă i se 
luase o povară de pe inimă. Parcă se deschideau înaintea lui 
ţinuturi noi şi întinse. Trebuia doar să încalece pe cal şi să 
plece acolo unde îl aşteptau cinstea, slava şi Olenka. 

— Nu i se va întâmpla nimic, îşi repeta cu o bucurie 
febrilă; o vor apăra scrisorile... Hatmanul o va păzi ca pe 
ochii din cap... cum aş păzi-o eu însumi. Da' ştiu că am 
întors-o bine! Nu sunt decât un vierme neputincios, dar se 
vor teme de muşcătura mea. 

Deodată îi trecu prin cap: „Ce-ar fi să-i scriu şi ei? Trimisul 
care va duce scrisoarea hatmanului poate să i-o dea şi ei în 
taină. Cum să n-o vestesc că am rupt-o cu Radziwiltii şi îmi 
caut altă slujbă?” 

Gândul acesta îi umplu inima de bucurie. Înţepându-se 
iarăşi în mână cu vârful jungherului, muie pana în sânge şi 
începu să scrie: „Olehka, eu nu mai sunt al lui Radziwitt 
pentru că am p ătruns în sfâr şit adev ărul.” Se întrerupse 
însă brusc, se gândi o clipă, apoi îşi spuse: 

— N-am să-i scriu; de acum înainte să vorbească faptele 
pentru mine, nu cuvintele! 

Şi rupse hârtia. 

Pe a treia foaie îi scrise pe scurt lui Wotodyjowski cele ce 
urmează: „Jupâne polcovnic! Mai jos iscălitul prieten vă 
previne să ave ţi mare grij ă, atât domnia ta, cât şi ceilal ţi 


polcovnici. Hatmanul i-a scris prin ţului Bogus taw şi lui 
jupân Harasimowicz să vă otr ăvească ori să dea poruncă 
ţăranilor săvă ucidă în cvartirul unde ve ţi poposi. 
Harasimowicz nu mai e acolo, fiindcă a plecat cu prin ţul 
Bogus taw în Prusia, la Tyl Za, dar se prea poate ca şi ceilal 
ţi vechili s ă fi primit asemenea porunci. Domniile voastre p 
ăzi ţi-v ă dar, nu primi ţi nimic de la ei şi nu dormi ţi noaptea 
fără straj ă. Cunosc de asemenea că hatmanul va porni în 
curând cu oastea asupra domniilor voastre; a şteapt ă doar 
venirea celor o mie cinci sute de c ăl ăre ţi pe care-i va 
trimite ghin ărarul de la Gardie. Ave ţi grijă, deci, sănuvă 
ia pe nea şteptate şi să vă zdrobească pe rând. Cel mai 
bine ar fi să repezi ţi oameni siguri la voievodul de Witebsk, 
ca săvină în persoană cât mai repede şisăvă fie tuturor 
c ăpetenie. Este sfatul unui binevoitor, da ţi-i crezare! Pân ă 
atunci ţine ţi-vă laolalt ă, cartirui ţi steagurile nu prea 
departe unul de altul, casăvă pute ţi ajuta la nevoie. 
Hatmanul are prea pu ţin ă c ăl ărime, ceva dragoni şi 
oamenii lui Kmicic, care nu sunt prea siguri. Pe Kmicic nu-l 
mai are; se vede că hatmanul l-a împov ărat cu altă îns 
ărcinare, fiindc ă nu mai are încredere în el. Kmicic nu este 
un tr ăd ător, cum se spune, ci un în şelat. Vă încredin ţeaz 
ă lui Dumnezeu, Babinicz.” 

Jupân Andrzej nu se iscăli la sfârşit cu propriul nume, 
gândind că va stârni scârba şi neîncrederea tuturor. „Dacă 
vor înţelege, îşi spuse, că ar fi mai bine pentru ei să se 
retragă dinaintea hatmanului, decât să-i ţie calea cu toate 
steagurile, atunci, văzându-mi numele, vor bănui îndată că 
vreau să-i strâng laolaltă doar pentru ca hatmanul să-i 
poată nimici dintr-o lovitură: o să creadă că e vorba de cine 
ştie ce şiretlic, pe când sfatul unui oarecare Babinicz va fi 
primit mai degrabă.” 

Jupân Andrzej îşi luase numele de Babinicz de la târgul 
Babinicz. care se afla nu departe de Orsza, aparţinând din 
moşi strămoşi neamului Kmicic. 


Scriind deci această scrisoare, la sfârşitul căreia adăugase 
câteva cuvinte nu prea îndrăzneţe în apărarea sa, încerca o 
nouă bucurie la gândul că în acest fel va fi de folos nu 
numai lui jupân Wotodyjowski şi prietenilor săi, ci tuturor 
polcovnicilor care nu voiseră să se lepede de ţară pentru 
Radziwilt. Pe de altă parte, presimţea că firicelul acesta va 
continua. Se afla într-o situaţie deosebit de trudnică, 
aproape deznădăjduită, dar trebuia să existe vreo cale de 
ieşire, vreo cărare oricât de îngustă care să-l scoată la 
drumul mare. 

Acum însă, când, după toate probabilitățile, Olenka era 
ferită de răzbunarea prinţului voievod, iar confederaţii de 
un atac prin surprindere, jupân Andrzej îşi puse întrebarea 
ce s-ar cuveni să facă de acum înainte. 

Îi părăsise pe trădători, distrusese toate punţile de 
legătură în urma lui, iar acum voia să-şi slujească ţara, să-i 
aducă jertfă puterea, sănătatea şi viaţa lui, dar ce trebuia 
să facă, cum să înceapă, unde să pună mâna să ajute? 

Şi iarăşi îi trecu prin minte: „Mă duc la confederați... 

Dar dacă nu mă vor primi, dacă mă vor declara trădător şi 
mă vor ucide sau, şi mai rău, mă vor izgoni cu ruşine?” 

— Mai bine să mă ucidă! strigă jupân Andrzej şi se făcu 
stacojiu de ruşine la gândul propriei ruşini. Era mai uşor s-o 
scape pe Olenka şi pe confederați, decât bunul său renume. 

Abia acum începeau chinurile şi deznădejdea. Şi iarăşi 
sufletu-i nestăpânit începu să clocotească. 

— Nu pot oare să fac ce-am făcut cu Chowafnski? îşi zise. 
Strâng o ceată de oşteni şi am să-i hăituiesc pe suedezi, am 
să-i tai şi am să le dau foc. Pentru mine nu e ceva nou! Nu 
le-a stat nimeni împotrivă, am să le stau eu, până ce va veni 
timpul când toată Republica se va întreba, cum s-a întrebat 
şi Lituania: cine-i viteazul care cutează să intre de unul 
singur în gura lupului? Atunci am să-mi scot căciula şi am să 
spun: „lată-mă, eu sunt, Kmicic!” 

Şi îl cuprinse o dorinţă atât de arzătoare de a se apuca de 
această muncă sângeroasă, încât era cât pe ce să iasă 


afară, să poruncească Kiemliczilor, slujitorilor şi oştenilor să 
încalece şi să pornească. 

Dar înainte de a ajunge la uşă, simţi deodată că parcă îl 
izbi ceva în piept şi îl întoarse din prag. Se opri în mijlocul 
odăii şi privi uimit înaintea lui. 

— Cum aşa? Nu-mi voi şterge oare în acest chip toate 
vinile? 

Şi începu îndată să discute cu propria conştiinţă. 

„Unde-ţi este căinţa pentru toate vinile tale? întrebă 
conştiinţa. Aici e nevoie de altceva!” „De ce e nevoie?” 
întrebă Kmicic. 

„Cum poţi să-ţi speli vinovăția, dacă nu printr-o slujbă grea 
şi însemnată, în acelaşi timp cinstită şi curată ca lacrima?... 
Ce slujbă mai e şi asta să strângi o adunătură de tâlhari şi 
să baţi cu ei întinderile şi pădurile ca vijelia? Nu cumva vrei 
să faci acest lucru, fiindcă ţi-a venit poftă de nelegiuiri, ca şi 
câinelui de friptură? Asta-i zbenguială, nu slujbă, petrecere, 
nu război, jaf, nu apărarea ţării! Ai mai luptat aşa împotriva 
lui Chowafski şi ce-ai făcut? Lotrii care bântuie prin păduri 
sunt gata şi ei să dea năvală asupra garnizoanelor suedeze, 
iar tu de unde ai să iei alţi oameni? Ai să-i sfâşii pe suedezi, 
dar ai să-i sfâşii şi pe şleahtici, ai să atragi răzbunarea 
asupra lor şi ce ai să izbândeşti? Nătărăule, cu asemenea 
înşelăciune vrei să scapi de trudă şi căinţă!” 

Aşa-l certa conştiinţa, iar jupân Kmicic vedea că are 
dreptate şi îl cuprindea mânia şi jalea faţă de propriu-i 
cuget care-i strigase în faţă un adevăr atât de amar. 

— Ce să mă fac? rosti în sfârşit. Cine să-mi dea un sfat, 
cine să mă scape? 

Genunchii începură să i se îndoaie până când îngenunche 
lângă laviţă şi începu să se roage cu voce tare din toată 
inima: 

— Isuse Christoase, stăpâne iubit, zise, îndură-te şi de 
mine, cum te-ai îndurat şi de tâlharul de pe cruce! Vreau 
să-mi spăl păcatele, să încep o viaţă nouă şi să-mi slujesc 
ţara cu credinţă, dar nu ştiu cum să fac, că sunt tare 


mărginit. Doamne, dacă i-am slujit pe trădători, am făcut-o 
mai mult din prostie decât din răutate; luminează-mă, 
Doamne, mângâie-mă în deznădejdea mea şi scapă-mă în 
marea ta milostivire, că am să pier...! 

Glasul lui jupân Andrzej începu să tremure, se bătu cu 
pumnii în pieptu-i larg de răsună încăperea şi repetă: 

— Îndură-te, Doamne, de mine păcătosul! îndură-te de 
mine păcătosul! îndură-te de mine păcătosul! 

După care îşi împreună mâinile şi, întinzându-le în sus, 
vorbi astfel mai departe: 

— Iar tu, Maică Preasfântă, pângărită de eretici în ţara ta, 
apără-mă înaintea fiului tău, ajută-mă să scap, nu mă părăsi 
în durerea şi zbuciumul meu, ca să te pot sluji, să-ţi răzbun 
insulta şi în ceasul morţii să te pot avea ca apărătoare a 
sufletului meu nefericit! 

În timp ce implora astfel îndurarea cerului, lacrimile îi 
curgeau şiroaie din ochi; în cele din urmă, îşi sprijini capul 
pe marginea laviţei şi încremeni în tăcere, aşteptând parcă 
rezultatul rugii sale fierbinţi. În odaie se lăsă liniştea şi doar 
fâşâitul pinilor apropiaţi se auzea afară. Deodată, 
vreascurile trozniră la fereastră sub paşi grei şi două 
glasuri începură să vorbească: 

— Ce crezi, jupâne vagmistru, încotro o s-o apucăm? 

— Ştiu şi eu?! răspunse Soroka. O să plecăm undeva 
departe, poate hăt! la regele care geme sub asuprirea 
suedeză. 

— Să fie oare adevărat că l-au părăsit toţi? 

— Dumnezeu nu l-a părăsit. 

Kmicic se ridică în picioare, avea faţa luminoasă şi liniştită; 
se duse drept la uşă şi deschizând-o, porunci oştenilor: 

— Caii să fie gata, e timpul să plecăm! 

Capitolul III. 

Oştenii începură să se pregătească de drum; erau prea 
bucuroşi să plece din pădure în lumea largă, fiindcă se 
temeau de urmărirea lui Bogustaw Radziwill. 


Bătrânul Kiemlicz intră în colibă, socotind că Kmicic va 
avea trebuinţă de el. 

— Înălţimea ta, vrei să pleci? întrebă. 

— Aşa-i. Trebuie să mă călăuzeşti prin pădure. Cunoşti 
toate dâlmele? 

— Le cunosc, că eu sunt din partea locului... Şi unde vrei, 
înălţimea ta, să te duci? 

— La măria sa regele. 

Bătrânul se dădu înapoi uimit. 

— Maică Precestă! exclamă. La care rege, înălţimea ta? 

— În orice caz, nu la cel suedez. 

Kiemlicz nu numai că nu-şi reveni din uimire, dar începu 
să-şi facă semnul crucii. 

— Poate că înălţimea ta nu ştii ce vorbeşte lumea, se spune 
că regele şi-a găsit adăpost în Slask, fiindcă l-au părăsit cu 
toţii, iar Cracovia e împresurată. 

— Atunci plecăm în Slask. 

— Da, dar cum o să ne strecurăm printre suedezi? 

— Mi-e totuna, ca nişte şleahtici ori ca ţărani, călare sau 
pe jos, numai să ne strecurăm! 

— E nevoie de timp mai mult... 

— Timp avem destul... Dar m-aş bucura să fie cât mai 
repede... Kiemlicz încetă să se mai mire. Era prea viclean, 
ca să nu ghicească îndată că în hotărârea lui jupân Kmicic 
se afla vreo pricină tainică, aşa că începură să i se 
îmbulzească în cap o mulţime de presupuneri. Dar cum 
oştenii lui Kmicic, cărora jupân Andrzej le poruncise să 
tacă, nu suflaseră nici o vorbă nimănui despre răpirea 
prinţului Bogustaw, bătrânul Kiemlicz se gândi că este mai 
aproape de adevăr crezând că prinţul voievod de Wilno îl 
trimitea pe tânărul polcovnic cu vreo însărcinare la rege. 
Asemenea presupunere era întărită mai ales de credinţa că 
jupân Kmicic era un partizan înflăcărat al hatmanului, 
căruia îi adusese mari foloase; o ştia toată lumea, deoarece 
steagurile răzvrătite răspândiseră vestea în tot ţinutul 
Podlasie, unde îl socoteau cu toţii drept nelegiuit şi trădător. 


„Hatmanul îşi trimite omul de încredere la rege, se gândi 
bătrânul, asta înseamnă că vrea să se împace cu el şi să-i 
părăsească pe suedezi. Trebuie să i se fi urât cu domnia lor. 
Altminteri de ce l-ar mai trimite...?” 

Bătrânul Kiemlicz nu-şi bătu capul prea multă vreme, ca 
să-şi răspundă la această întrebare, întrucât pe el îl 
interesa cu totul altceva, vroia să ştie anume ce foloase 
avea să tragă el din aceste împrejurări. Dacă îl slujea pe 
Kmicic, îl slujea în acelaşi timp pe hatman şi pe rege, aşa că 
răsplata putea fi destul de însemnată. Bunăvoinţa unor 
stăpâni ca aceştia avea să-i prindă bine mai târziu, când 
avea să dea socoteală de păcatele sale. Pe deasupra, ţara 
avea să fie cuprinsă de vâlvătaia războiului şi atunci şi 
prada îi va cădea singură în mână. Toate acestea îl 
ademeneau pe bătrânul Kiemlicz care şi aşa se învățase să-l 
asculte pe Kmicic, temându-se totodată de el ca de foc; 
jupân Andrzej se pricepea să-şi câştige subordonații, care 
ţineau mult la el. 

— Înălţimea ta, spuse, trebuie să străbaţi toată Republica 
pentru a ajunge la măria sa regele. Garnizoanele suedeze 
nu înseamnă nimic, fiindcă putem să ocolim oraşele, 
mergând prin păduri... Dar şi pădurile, cum se întâmplă de 
obicei în vremuri neliniştite, sunt înţesate de cete 
prădalnice, care-i atacă pe călători, iar înălţimea ta ai 
oameni cam puţini... 

— Jupâne Kiemlicz, dacă ai să mergi cu mine împreună cu 
feciorii şi oamenii pe care îi ai, atunci o să fim mai mulţi. 

— Dacă înălţimea ta porunceşte, eu merg, dar sunt un om 
sărac. La noi e numai sărăcie lucie. Cum am să-mi las de 
izbelişte bruma de avere şi să-mi părăsesc singurul adăpost 
pe care-l am deasupra capului? 

— Vei fi răsplătit pentru tot ce vei face, e mai bine şi 
pentru voi să plecaţi de aici, câtă vreme aveţi capetele încă 
pe umeri. 

— Pe toţi sfinţii părinţi!... Ce spui, înălţimea ta?... Ce?... 
Cum aşa?... Ce primejdie poate să amenințe aici pe un 


nevinovat ca mine? Că doar nu stăm în calea nimănui...! 

La acestea, jupân Andrzej: 

— Vă cunoaşte toată lumea, tâlharilor! Aţi avut o 
proprietate cu KopystyAski şi l-aţi omorât, apoi aţi fugit de 
judecată şi aţi intrat în slujba mea, furându-mi o herghelie 
de cai dobândiţi prin luptă... 

— Pentru Dumnezeu! Maică Sfântă! strigă bătrânul. 

— Aşteaptă şi taci! După aceea v-aţi întors la vechiul 
bârlog şi aţi început să jefuiţi împrejurimile ca nişte lotri, 
luând caii de unde se nimerea. Nu te apăra, fiindcă eu nu 
sunt judecătorul tău şi tu ştii cel mai bine dacă spun 
adevărul sau nu... Luaţi caii de la oamenii lui Zoltareiko, 
foarte bine, îi luaţi de la suedezi, nici asta nu e rău. Când o 
să vă prindă, o să vă jupoaie de piele, dar asta e treaba lor. 

— E bine, înălţimea ta, e bine pentru că luăm numai de la 
duşmani, răspunse bătrânul. 

— Nu-i adevărat, fiindcă îi atacați şi pe oamenii noştri, mi- 
au spus-o chiar feciorii tăi, iar asta înseamnă jaf la drumul 
mare şi ocară adusă stării de şleahtic. Ruşine să vă fie, 
tâlharilor!... Nu meritaţi să fiţi şleahtici, ci nişte neciopliţi... 

Vulpoiul bătrân roşi ca focul şi spuse: 

— Înălţimea ta, ne judeci strâmb, pentru că noi, având în 
vedere starea noastră de şleahtici, nu furăm ca nişte 
neciopliţi de rând. Noi nu scoatem caii noaptea din grajdul 
nimănui. E altceva să pui mâna pe zece cincisprezece cai, 
gonindu-i de pe locul de păşunat sau prin luptă. Asta este 
îngăduit oricărui şleahtic în vreme de război fără ca să-şi 
păteze numele. Pentru noi, calul din grajd e lucru sfânt şi 
numai ţiganii, ovreii sau ţăranii pot să-l fure, şleahticii nu! 
Noi, înălţimea ta, nu facem una ca asta. Dar războiul e 
război! 

— Pot să fie şi zece războaie, prada e îngăduit s-o iei 
numai bătându-te cu vrăjmaşul; dacă o cauţi la drumul 
mare, eşti un tâlhar! 

— Dumnezeu e martorul nevinovâăţiei noastre. 


— V-aţi făcut de cap pe aici. Ce mai vorbă lungă, e mai 
bine să părăsiţi locurile acestea, pentru că mai devreme sau 
mai târziu vi se va pune juvăţul de gât Haideţi cu mine, o să 
va răscumpăraţi vinovăția prin slujbă cu credinţă şi o să vă 
recăpătaţi bunul renume. Vă iau în slujba mea şi folosul va fi 
mai mare decât caii pe care mi i-aţi furat. 

— Cu înălţimea ta mergem oriunde, o să te călăuzim 
printre suedezi şi printre tâlhari, fiindcă, la drept vorbind, 
grozav ne mai asupreşte aici răutatea oamenilor, şi pentru 
ce? Pentru ce?... Pentru sărăcia noastră... Poate că 
Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va scăpa de necazuri! 

Bătrânul Kiemlicz îşi frecă mâinile fără voie şi ochii îi 
sticliră. 

„Din toate astea, se gândi, o să iasă o fierbere 
nemaipomenită în toată ţara şi numai un prost poate să nu 
profite de prilej.' 

Kmicic se uita la ei cu priviri aprige. 

— Numai să nu încerci să mă trădezi! rosti ameninţător, că 
n-ai s-o mai scoţi la capăt de astă dată; nici Dumnezeu nu te 
mai scapă din mâna mea! 

— Până acum n-am trădat pe nimeni, răspunse Kiemlicz 
întunecat, şi să mă bată Dumnezeu, dacă mi-a trecut prin 
minte una ca asta! 

— 'Te cred, zise Kmicic după un răstimp de tăcere, fiindcă 
trădarea nu e totuna cu tâlhăria; mulţi tâlhari nu sunt în 
stare să trădeze. 

— Acum ce porunceşti, înălţimea ta? întrebă Kiemlicz. 

— Mai întâi, am două scrisori care trebuie trimise fără 
întârziere. Ai la îndemână oameni care să se descurce? 

— Unde trebuie să meargă? 

— Unul să se ducă la prinţul voievod, dar nu e nevoie să-l 
vadă. Să dea scrisoarea primului steag pe care-l va întâlni şi 
să se întoarcă fără să aştepte răspuns. 

— Să se ducă păcurarul, e om cu minte şi umblat. 

— Bine. A doua scrisoare trebuie dusă în Podlasie; trimisul 
să întrebe de steagul de laudanieni ai lui jupân 


Wolodyjowski şi să i-o dea polcovnicului în mână... 
Bătrânul începu să clipească viclean şi îşi spuse în sinea 
lui: „Ehe, după câte văd, ne punem bine în toate părţile, de 
vreme ce ne înţelegem şi eu confederaţii; ce mai vorbă, va fi 

un clocot...!” După care rosti cu glas tare: 

— Înălţimea ta, dacă treaba nu e prea grabnică, am putea 
s-o dăm cuiva pe drum, după ce ieşim din pădure. Pe aici o 
mulţime de şleahtici sunt de partea confederaţilor şi oricine 
va fi bucuros să le-o înmâneze; în acest fel ne rămâne un 
om la îndemână. 

— Ai chibzuit bine, răspunse Kmicic, pentru că tot e mai 
bine ca cel ce va duce scrisoarea să nu ştie de la cine este. 
O să dureze mult până vom ieşi din pădure? 

— Cum doreşti, înălţimea ta. Putem să mergem şi două 
săptămâni, dar am putea să ieşim şi mâine. 

— O să mai vorbim despre asta, acum, Kiemlicz, ascultă- 
mă cu luare-aminte! 

— Sunt numai ochi şi urechi, înălţimea ta! 

— În toată Republica, zise Kmicic, sunt socotit sluga 
nelegiuită a hatmanului sau mai bine zis a suedezilor. Dacă 
regele ar şti cine sunt, n-ar mai avea încredere în mine şi 
mi-ar dispreţui dorinţa de a-l sluji care, Dumnezeu mi-e 
martor, porneşte din adâncul inimii. Bagă de seamă, 
Kiemlicz! 

— Ascult, înălţimea ta. 

— De acum înainte nu mă mai cheamă Kmicic, ci Babinicz, 
pricepi? Nimeni nu trebuie să-mi cunoască numele 
adevărat. Să nu scape nimeni o vorbă. Dacă te întreabă 
cineva cine sunt, îi spui că te-ai alăturat de noi pe drum şi 
nu ştii; poţi să-i mai spui că, dacă ţine să afle neapărat, să 
mă întrebe pe mine. 

— E limpede, înălţimea ta. 

— Aşa să le porunceşti şi feciorilor şi slujitorilor. De-ar fi 
să-i jupoaie de piele, să spună că mă cheamă Babinicz. 
Răspundeţi cu capul pentru asta! 


— Aşa voi face, înălţimea ta. Mă duc să-mi lămuresc 
feciorii, pentru că nemernicilor ăstora trebuie să le bag 
mintea în cap cu lopata. De asemenea mângâiere am parte 
de la ei... Asta e... Înălţimea ta îmi îngăduie să mai spun o 
vorbă? 

— Vorbeşte cu îndrăzneală. 

— Mi se pare că e mai bine să nu le spunem slujitorilor şi 
oştenilor unde ne ducem. 

— N-o să le spunem. 

— Ajunge să ştie că sunt conduşi de jupân Babinicz, nu de 
jupân Kmicic. În al doilea rând, pornind la un drum ca ăsta, 
e mai bine ca Înălţimea ta să-ţi ascunzi rangul. 

— Cum aşa? 

— Suedezii dau scrisori de liberă trecere oamenilor de 
seamă, iar cine n-are, îl duc îndată la căpetenia lor. 

— Eu am hârtiile de trebuinţă pentru garnizoanele 
suedeze! 

Uimirea luci în ochii vicleni ai lui Kiemlicz, dar gândindu- 
se un timp, zise: 

— Înălţimea ta, îngăduie-mi să-ţi spun ce cred eu! 

— Numai să mă sfătuieşti de bine şi să nu pierdem vremea 
degeaba; vorbeşte, că văd că eşti om cu scaun la cap. 

— De vreme ce avem scrisori, le putem arăta la nevoie, dar 
dacă înălţimea ta ai asemenea însărcinare, care trebuie să 
rămână ascunsă, ar fi mai bine să nu le arătăm. Nu ştiu 
dacă sunt scrise cu numele lui Babinicz sau al lui Kmicic, 
dar dacă le arătăm, vom lăsa urme după noi şi ne pot 
urmări cu uşurinţă. 

— Ai nimerit-o cum nu se poate mai bine! exclamă Kmicic. 
Mai bine să păstrăm scrisorile pentru altă dată, dacă putem 
să ne descurcăm fără ele! 

— Se poate, înălţimea ta, o să ne dăm drept ţărani sau 
şleahtici fără avere, ceea ce nu va fi prea greu, întrucât eu 
am ceva lucruri de îmbrăcăminte, căciuli şi cojoace săine 
din cele de care poartă şleahticii. Luăm o herghelioară de 
cai şi colindăm chipurile iarmaroacele, pătrunzând tot mai 


departe, până hăt! la Lowicz şi la Varşovia. Lucru pe care, 
cu îngăduinţa înălţimii tale, l-am făcut nu o dată în vremuri 
de linişte, aşa că ştiu toate drumurile. Chiar acum se 
nimereşte să fie un iarmaroc la Sobota, la care vine multă 
lume de departe. La Sobota o să aflăm alte locuri în care se 
ţin iarmaroace şi aşa ne ducem din ce în ce mai departe. 
Suedezii îi bagă şi ei mai puţin în seamă pe nişte şleahtici 
prăpădiţi, pentru că aceştia mişună ca furnicile prin toate 
iarmaroacele. Dacă ne întreabă vreo căpetenie, îi spunem 
cine suntem, pe când cetele mai mici putem să le nimicim 
cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicăi Precesta... 

— Şi ce facem dacă ne iau caii, fiindcă rechiziţia e un lucru 
prea obişnuit în timp de război... 

— Îi iau sau îi cumpără. Dacă ni-i cumpără, atunci ne 
ducem la Sobota după cai, iar dacă ni-i iau, pornim cu jalba 
în proţap până la Varşovia şi la Cracovia. 

— Ai minte isteaţă, spuse Kmicic, şi văd că-mi vei fi de 
folos. Chiar dacă suedezii ne iau caii, o să se găsească 
vreunul care să ne plătească. 

— Tot vroiam eu să plec cu cei pe care-i am în Prusia, la 
Etk, se potriveşte cum nu se poate mai bine, fiindcă drumul 
nostru trece pe acolo. De la Etk mergem pe hotar, apoi o 
luăm drept spre Ostroteka, iar de acolo prin păduri până la 
Puttusk şi Varşovia. 

— Şi Sobota unde se află? 

— Nu departe de Piatek(5), înălţimea ta. 

— Îţi baţi joc de mine, Kiemlicz! 

— Cum aş îndrăzni? răspunse bătrânul, încrucişându-şi 
braţele pe piept şi înclinându-şi capul. Aşa se numesc 
târgurile pe acolo. Înălţimea ta, de la Lowicz mai e o bucată 
bună de drum. 

— Şi e iarmaroc mare la Sobota? 

— Nu ca la Lowicz, dar este unul acum la care se strânge 
multă lume, aducând cai până şi din Prusia. Nu încape 
îndoială că şi anul acesta o să fie mare strânsură, deoarece 
pe acolo e linişte. Suedezii stăpânesc pretutindeni şi au 


garnizoane în toate oraşele. Chiar dacă vreunul ar avea 
poftă să se mişte, nu poate. 

— Atunci să facem aşa! Plecăm cu caii pe care ţi-i plătesc 
de la început, ca să nu ai nici o pagubă. 

— Înălţimea ta, îţi mulţumesc că m-ai scăpat de bucluc. 

— Pregăteşte cojoacele, păturile pentru cai şi săbii drepte, 
fiindcă plecăm îndată. Şi spune-le feciorilor şi slujitorilor 
cine sunt, cum mă cheamă şi că plec cu caii la iarmaroc, iar 
voi veţi fi ajutoarele mele. 

Iar când bătrânul porni spre uşă, jupân Andrzej mai zise: 

— Nici unul din voi să nu-mi zică înălţimea ta, căpetenie 
sau polcovnic, ci numai domnia ta şi Babinicz! 

Kiemlicz ieşi, iar după vreun ceas se aflau toţi călare, gata 
să pornească la drum. Jupân Kmicic, îmbrăcat într-un cojoc 
săin şi cu o căciulă de miel cu lâna roasă, cu faţa oblojită ca 
după o bătaie la cârciumă, era greu de recunoscut, căci 
arăta într-adevăr ca un şleahtic care colinda iarmaroacele. 
Era înconjurat de oameni îmbrăcaţi ca şi el, înarmaţi cu 
săbii drepte şi bice lungi pentru mânatul cailor şi arcane cu 
care prindeau caii răzleţiţi. 

Oştenii îşi priveau cu mirare polcovnicul, împărtăşindu-şi 
în şoaptă tot felul de păreri. Li se părea ciudat că acum nu 
se mai numea Kmicic, ci Babinicz, că de acum încolo aveau 
să-i spună domnia ta; cel mai mult înălța din umeri şi îşi 
muşca mustaţa bătrânul Soroka; se uita ca la un soare la 
înfricoşătorul polcovnic şi mormăia spre Bilous: 

— Cel mai greu o să-mi iasă din gură acel domnia ta. N-are 
decât să mă omoare, că eu o să-i spun ca şi înainte, cum se 
cuvine! 

— Porunca e poruncă! răspunse Bilous. Dar polcovnicul s-a 
schimbat grozav. Oştenii nu ştiau că jupân Andrzej îşi 
schimbase şi sufletul, nu numai înfăţişarea. 

— La drum! strigă deodată jupân Babinicz. 

Bicele plezniră, călăreţii înconjurară caii care se 
strânseseră grămadă, şi porniră. 

Capitolul IV. 


Înaintând pe hotarul dintre ţinutul Troki şi Prusia, 
străbătură păduri uriaşe şi locuri sălbatice, ştiute numai de 
Kiemliczi, până când intrară în Prusia şi ajunseră la Leg sau 
Etk, cum îi zicea bătrânul Kiemlicz, unde aflară noutăţi 
despre treburile publice de la şleahticii care fugiseră de 
suedezi şi se adăpostiseră cu nevestele, copiii şi avutul în 
pământurile electorului. 

Leg arăta ca o tabără ori, mai bine zis, ca un târg, unde 
avea loc o adunare. Şleahticii beau prin cârciumi bere 
prusiană şi sporovăiau vrute şi nevrute; care cum venea, 
aducea alte veşti. Neîntrebând de nimic şi ascultând doar 
cu luare-aminte, jupân Babinicz află că oraşele bogate din 
Prusia regală au trecut de partea lui Jan Kazimierz şi s-au 
înţeles cu electorul să se apere împreună împotriva oricărui 
vrăjmaş. Cu toate acestea, se spunea că oraşele mai 
însemnate n-au vrut să primească garnizoanele electorului, 
de teamă că prinţul viclean, după ce-şi va aşeza oştenii 
înarmaţi în ele, va pofti să le supună pentru totdeauna sau 
va trăda şi se va uni în clipa hotărâtoare cu suedezii, lucru 
foarte cu putinţă dată fiind şiretenia-i înnăscută. 

Şleahticii nu vedeau cu ochibuni neîncrederea orăşenilor, 
dar jupân Andrzej, care cunoştea uneltirile Radziwittilor cu 
electorul, îşi muşca limba, ca să nu spună ce ştia. Se 
stăpânea gândindu-se că nu era lipsit de primejdie să 
vorbeşti în Prusia electorului împotriva acestuia, iar în al 
doilea rând pentru că un şleahtic neînsemnat, care se 
ducea cu caii la iarmaroc, nu se cădea să se amestece în 
încurcatele treburi politiceşti cu care-şi băteau capul în 
zadar cârmuitorii iscusiţi. 

Aşadar, după ce vândură o pereche de cai şi cumpărară 
alta la loc, plecară mai departe de-a lungul hotarului 
prusian pe drumul de la Leg spre Szczuczyn, un târg care 
se afla într-un colţ al ținutului Mazowsze, între Prusia şi 
ţinutul Podlasie. Jupân Andrzej nu voia să ajungă până la 
Szczuczyn, deoarece aflase că acolo este încartiruit unul 


din steagurile confederaţilor, pe care-l conducea jupân 
Wotodyjowski. 

Se vede că Wotodyjowski fusese nevoit să meargă mai mult 
sau mai puţin pe acelaşi drum, pe care mergea Kmicic, şi se 
oprise la Szczuczyn, fie pentru o odihnă scurtă înainte de a 
trece hotarul Podlasiei, fie pentru un popas mai îndelung, 
având în vedere că aici putea să facă rost mai uşor de hrana 
oamenilor şi a cailor, decât în vlăguita Podlasie. 

Jupân Kmicic nu dorea să-l întâlnească pe faimosul 
polcovnic, întrucât socotea că, neavând alte dovezi afară de 
vorbe, nu va izbuti să-l convingă de îndreptarea lui şi de 
sinceritatea gândurilor pe care le nutrea. De aceea, la două 
mile de Szczuczyn, porunci să cotească spre apus, către 
Wasosza. Cât priveşte scrisoarea pe care o avea pentru 
Woltodyjowski, hotări să i-o trimită cu primul prilej. 

Înainte de a ajunge la Wasosza, se opriră în drum la 
cârciuma „Pokrzyk” şi se pregătiră pentru popasul de 
noapte, care făgăduia să fie mai mult decât mulţumitor, 
deoarece alţi oaspeţi în afară de crâşmarul prusian nu se 
aflau. 

Dar abia apucă Kmicic să se aşeze la cină cu Soroka şi cei 
trei Kiemliczi, când afară se auzi uruit de roţi şi tropotul 
cailor. 

Cum soarele nu scăpătase încă, Kmicic ieşi înaintea 
cârciumii să vadă cine vine; voia să ştie dacă nu e cumva 
vreun podghiaz suedez, dar în locul suedezilor zări o brişcă, 
urmată de două care înconjurate de oameni înarmaţi. 

De la prima aruncătură de ochi puteai să-ţi dai seama că 
noul sosit era un om de vază. La brişcă erau înhămaţi patru 
telegari prusieni ciolănoşi şi cu grumazurile ascuţite, iar pe 
unul din cei dinainte călărea un flăcăiandru care ţinea de 
frânghie doi câini frumoşi; pe capră stătea vizitiul lângă un 
haiduc îmbrăcat în mundir unguresc, iar pe scaunul din 
spate se afla însuşi stăpânul cu mâna-n şold, într-o haină de 
piele de lup fără mâneci, încheiată cu o mulţime de nasturi 
auriţi. 


Înapoia briştei veneau două care încărcate cu calabalâc, 
păzite fiecare de câte patru slujitori înarmaţi cu săbii şi 
pistoale. Stăpânul era şi el încă foarte tânăr, deşi om 
însemnat, abia trecuse de douăzeci şi ceva de ani. Avea faţa 
bucălată şi din toată înfăţişarea lui se vedea cât de colo că 
nu se zgârceşte cu mâncarea. 

Când brişca se opri, haiducul sări să-i dea mâna stăpânului 
care, văzându-l pe Kmicic în prag, îi făcu semn cu mănuşa şi 
strigă: 

— Ia vino încoace, prietene! 

În loc să se apropie, Kmicic intră înăuntru, cuprins de 
mânie. Nu se obişnuise cu scurta cenuşie şi nu-i plăcea săi 
se facă semn cu mănuşa. Se întoarse la masă, se aşeză şi 
începu iarăşi să mănânce. Necunoscutul veni în urma lui. 

Intrând, îşi miji ochii, deoarece în încăpere era cam 
întuneric, nu lumina decât focul care troznea pe vatră. 

— De ce nu vine nimeni să mă întâmpine? întrebă 
necunoscutul. 

— Pentru că hangiul s-a dus în cămară, răspunse Kmicic, 
iar noi suntem nişte călători, ca şi domnia ta. 

— Mulţumesc de lămurire, dar ce fel de călător eşti 
domnia ta? 

— Sunt şleahtic, duc caii la iarmaroc. 

— Iar ceilalţi sunt tot şleahtici? 

— Deşi săraci, sunt şi ei şleahtici. 

— Atunci mă închin domniilor voastre. Încotro mergeţi? 

— Batem şi noi drumurile de la un iarmaroc la altul, până 
când scăpăm de cai. 

— Dacă înnoptaţi aici, mâine vreau să-i văd şi eu, poate 
aleg vreunul. Acum însă, îngăduiţi-mi, domniile voastre, să 
mă aşez şi eu la masă. 

Necunoscutul întrebă într-adevăr, dacă-i îngăduie să se 
aşeze, dar cu asemenea ton, de parcă nu se îndoia nici o 
clipă de încuviințarea lor; nu se înşela, deoarece tânărul 
negustor de cai îi răspunse cuviincios: 


— Pofteşte, domnia ta, deşi nu prea ai la ce, fiindcă numai 
cu mazăre şi cârnaţi te putem cinsti. 

— Am la mine bunătăţi mai alese, răspunse nu fără 
semeţie tinerelul, dar am gusturi de oştean şi mazărea cu 
cârnaţi îmi place mai mult decât orice, numai să fie stropită 
din belşug cu băutură. 

Spunând acestea - vorbea foarte rar, deşi avea privirea 
ageră şi isteaţă - se aşeză pe laviţă, iar când Kmicic se trase 
mai la o parte, să-i facă loc, adăugă binevoitor: 

— Domnia ta, nu vreau să te stânjenesc. Când călătoreşti, 
nu prea ţii seama de ranguri, iar dacă o să mă atingi cu 
cotul, n-o să-mi cadă coroana din cap. 

Kmicic care tocmai îi întindea necunoscutului farfuria cu 
mazăre şi care, cum spuneam, nu era obişnuit cu asemenea 
purtare, ar fi făcut-o ţăndări în capul trufaşului tinerel, dacă 
în semeţia acestuia n-ar fi fost ceva care-l înveselea, aşa că 
îşi înfrânse pornirea şi spuse: 

— Domnia ta, trăim astfel de vremuri, când coroanele cad 
şi din capetele celor suspuşi, exemplum regele nostru Jan 
Kazimierz pe care legea îl învredniceşte să poarte două şi 
nu are nici una, afară poate de cea de spini... 

Necunoscutul privi cu luare-aminte la Kmicic, apoi oftă şi 
zise: 

— E, despre asemenea lucruri se poate vorbi doar între 
prieteni. 

lar după un răstimp adăugă: 

— Dar bine le-ai mai adus din condei, domnia ta. Pesemne 
că ai slugărit la niscaiva magnați cu creştere aleasă, pentru 
că vorbirea domniei tale nu se potriveşte deloc cu starea în 
care te afli. 

— Tot umblând printre oameni, am mai învăţat şi eu una- 
alta, dar n-am slugărit pe nimeni. 

— Din ce loc te tragi? 

— Dintr-o aşezare de şleahtici din ţinutul Troki. 

— Lucrul de căpetenie e să fii şleahtic. Ce se mai aude prin 
Lituania? 


— Ca şi mai înainte, nu ducem lipsă de trădători. 

— De trădători zici, domnia ta? Ce fel de trădători, rogu- 
te? 

— Din aceia care s-au lepădat de rege şi de Republică. 

— Dar prinţul voievod de Wilno ce face? 

— Lumea vorbeşte că e bolnav, îl îneacă astma. 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate, e un stăpân vrednic! 

— Pentru suedezi e tare vrednic, fiindcă le-a deschis 
porţile la perete. 

— Văd că domnia ta nu eşti de partea lui?! 

Kmicic băgă de seamă că necunoscutul îl cerceta, deşi se 
prefăcea nepăsător. 

— Ce-mi pasă mie! răspunse. Alţii să-şi bată capul cu 
treburile astea... Mie mi-e frică să nu-mi ia suedezii caii. 

— Trebuia să scapi de ei mai demult. În Podlasie se află 
steagurile care s-au răsculat împotriva hatmanului şi care 
mai mult ca sigur că au nevoie de cai. 

— Asta nu ştiu, că n-am fost acolo, cu toate că un şleahtic 
mi-a dat pe drum o scrisoare, ca s-o înmânez la cel dintâi 
prilej unuia dintre polcovnici. 

— Cum putea acel călător să-ţi dea scrisoarea, când 
domnia ta nu te duci în Podlasie? 

— La Szczuczyn se află unul din steagurile confederaţilor, 
aşa că şleahticul acela mi-a spus: „Îl duci domnia ta sau îl 
dai vreunuia care trece pe la Szczuczyn. 

— Se nimereşte bine, pentru că eu mă duc la Szczuczyn, 

— Şi domnia ta fugi de suedezi? 

În loc să-i răspundă, necunoscutul se uită la Kmicic şi 
întrebă cu nepăsare: 

— De ce şi eu, de vreme ce domnia ta nu numai că nu fugi 
de ei, dar te şi duci să le vinzi caii, dacă nu ţi-i vor lua cu de- 
a sila? 

Kmicic ridică din umeri. 

— Am spus şi domnia ta, pentru că la Leg am văzut o 
mulţime de şleahtici care au fugit acolo din pricina lor, iar în 
ce mă priveşte, n-au decât să-i slujească toţi, cum vreau să-i 


slujesc eu, ca să nu încălzească locul prea multă vreme pe 
aici... 

— Nu te temi să vorbeşti aşa? întrebă necunoscutul. 

— Nu mă tem, că nu sunt prea sperios din fire, iar în al 
doilea rând, domnia ta mergi spre Szczuczyn, prin părţile 
acelea toată lumea spune ce gândeşte, aşa că să dea 
Dumnezeu să treacă mai repede de la vorbă la faptă. 

— Hm, văd că domnia ta eşti mai ager la minte decât arăţi! 
repetă necunoscutul. Dar dacă-i urăşti atât de mult pe 
suedezi, de ce te depărtezi de steagurile care s-au răzvrătit 
împotriva hatmanului? Că doar nu s-au pus în poară cu 
hatmanul pentru leafă sau din samavolnicie, ci pentru că n- 
au vrut să-l slujească pe hatman şi pe suedezi. Bieţii oşteni, 
pentru ei era mai bine să rămână sub ocrotirea hatmanului, 
dar au preferat să fie numiţi răzvrătiți, au preferat să 
îndure foamea, truda şi tot felul de încercări grele, decât să 
lupte împotriva regelui. Nici vorbă că se va ajunge la luptă 
între ei şi suedezi şi poate că s-ar fi ajuns până acum, dacă 
ar fi pătruns până acolo... Stai să-i calce pe coadă şi atunci 
ai să vezi, domnia ta! 

— Tot aşa cred şi eu că de aici va începe războiul! zise 
Kmicic. 

— Dacă crezi aşa şi nu-i poţi suferi pe suedezi - ţi se 
citeşte în ochi că spui adevărul, fiindcă eu mă pricep la asta 
- de ce nu te alături acestor oşteni vrednici? Nu e oare 
timpul cel mai potrivit, n-au oare nevoie de braţe şi de 
săbii? Nu sunt puţini şleahtici care slujesc acum acolo, care 
au preferat să rămână cu domnul lor, şi vor fi din ce în ce 
mai mulţi. Domnia ta vii din acele părţi, unde oamenii încă 
nu i-au cunoscut pe suedezi, dar cei care au văzut ce le 
poate pielea plâng cu lacrimi cât pumnul. În Wielkopolska, 
cu toate că li s-au supus de bunăvoie, au început să le 
răsucească degetele şleahticilor la cocoaşele muschetelor, 
să ia cu japca, să rechiziţioneze tot ce le cade în mână... Şi 
nu se poartă mai bine nici în ţinutul acesta. De la ghinărarul 
Steinbok a ieşit poruncă scrisă că oricine va sta liniştit la 


casa lui nu se va atinge nimeni de el şi de avutul lui. Aş, ţi-ai 
găsit! Ghinărarul cu ale lui, căpeteniile mai mici cu ale lor, 
aşa că nimeni nu mai e sigur dacă va mai apuca ziua de 
mâine sau dacă nu-i vor lua tot ce are. Iot omul vrea să se 
bucure de ceea ce are în linişte, vrea să-i fie bine. Dar 
poate? Că vine primul venetic şi-i cere: „Dă-mi”! Dacă nu 
dai, îţi găsesc ei vreo vină, ca să te lase în sapă de lemn, sau 
îţi taie gâtul chiar şi fără nici o pricină. Sunt destui care 
plâng cu lacrimi amare, aducându-şi aminte de vechiul 
stăpân, şi toţi cei asupriţi cată spre confederați, aşteptând 
scăparea ţării şi a şleahticilor de la ei... 

— Domnia ta, rosti Kmicic, văd că nu le doreşti suedezilor 
mai bine ca mine. 

Necunoscutul se uită împrejur cu anume teamă, dar se 
linişti repede şi vorbi mai departe: 

— Le doresc să moară de ciumă până la unul şi nu mă 
ascund faţă de domnia ta, fiindcă mi se pare că eşti un om 
cinstit şi, la urma urmei, chiar dacă n-ai fi, n-ai să mă duci 
legat suedezilor, fiindcă n-am să-ţi îngădui una ca asta, 
atâta vreme cât am sabia la şold şi slujitori înarmaţi 

— Domnia ta, poţi să fii sigur că n-am să fac aşa ceva; 
dimpotrivă, curajul domniei tale este pe gustul meu. Îmi mai 
place că n-ai şovăit să-ţi părăseşti avutul pe care vrăjmaşul 
îl va jefui, ca să se răzbune. Asemenea dragoste de ţară e 
vrednică de toată lauda. 

Fără să vrea, Kmicic vorbea cu un ton proteguitor, cum ar 
fi vorbit cu unul dintre oştenii lui; nu se gândea că 
asemenea cuvinte puteau să pară ciudate în gura unui 
negustor de cai, dar se vede că nici tinerelul nu-şi dădea 
seama de schimbare, deoarece începu să clipească din ochi 
cu viclenie şi răspunse: 

— Păi, ce sunt prost? La mine porunca dintâi e să nu-mi 
pierd avutul, fiindcă darul lui Dumnezeu trebuie păzit cu 
sfinţenie. Mi-am văzut liniştit de treburi până când am 
sfârşit cu bătutul grâielor. Abia după ce am vândut în Prusia 
toată recolta, vitele şi lucrurile mai mari, mi-am zis: Acum e 


timpul s-o iau din loc! N-au decât să se răzbune, să ia tot ce 
le place. 

— Oricum, domnia ta ai lăsat pământul şi acareturile. 

— Ba nu, fiindcă am luat în arendă starostia de la Wasosza 
de la voievodul de Mazowsze, iar înţelegerea dintre noi a 
luat sfârşit tocmai acum. N-am apucat să plătesc rata din 
urmă şi nici n-am s-o mai plătesc, pentru că, după câte am 
auzit, şi voievodul de Mazowsze s-a dat cu suedezii. De 
aceea, o să-l păgubesc de suma ce i-o datorez, fiindcă şi eu 
am nevoie de bani gheaţă. 

Kmicic izbucni în râs. 

— Băâtu-te-ar să te bată, domnia ta! Văd că nu eşti numai 
un cavaler viteaz, ci şi un om prevăzător. 

— Cum altfel? răspunse necunoscutul. Prevederea e 
temelie! Dar nu despre asta vorbeam cu domnia ta... le 
întrebam de ce, dacă te doare suferinţa ţării şi a 
milostivului nostru stăpân, nu te duci să te înrolezi alături 
de oştenii din Podlasie? Astfel îl slujeşti pe Dumnezeu şi, 
cine ştie, poate să fie şi spre folosul domniei tale, întrucât s- 
a întâmplat de multe ori ca un pârlit de şleahtic să iasă din 
război un om de seamă. Se vede cât de colo că domnia ta 
eşti un om cutezător şi hotărât, iar dacă naşterea nu-ţi stă 
împotrivă, poţi să ajungi repede la oarecare avere cu prada 
pe care ai s-o agoniseşti cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă nu 
risipeşti nimic din tot ce-ţi cade în mână, se umflă punga. 
Nu ştiu dacă ai vreo nevoie sau nu, dar ai putea să ai; cuo 
pungă plină nu e prea greu să capeţi o arendă, iar de la 
arendă la proprietate nu e prea departe. Pe când aşa, 
începând de la slujitor, poţi să mori oştean de elită sau în 
vreo dregătorie la oraş, numai să nu te arăţi leneş, fiindcă 
pe cine dă din mâini, şi Dumnezeu îl ajută. 

Kmicic îşi rodea mustaţa, pentru că era gata să 
izbucnească în hohote de râs; faţa îi tremura, dar din când 
în când i se strâmba şi de durere de la rana care nu se 
vindecase de tot. Necunoscutul vorbi mai departe: 


— De primit, o să te primească, deoarece au mare nevoie 
de oameni; află, domnia ta, că mi-ai plăcut şi te iau sub 
oblăduirea mea, aşa că poţi să fii sigur că ai să înaintezi 
repede. 

Tinerelul îşi înălţă cu semeţie faţa bucălată şi începu să-şi 
mângâie mustăţile; în sfârşit, spuse: 

— N-ai vrea să fii scutierul meu? Ai să-mi duci sabia în 
urma mea şi vei fi mai-mare peste slujitori. 

Kmicic nu se mai putu stăpâni şi îşi arătă toţi dinţii într-un 
hohot de râs molipsitor. 

— De ce râzi, domnia ta? îl întrebă necunoscutul, 
încruntându-şi sprâncenele. 

— De bucurie pentru slujba pe care mi-o oferi. 

Dar tinerelul se simţi adânc jignit şi spuse: 

— Domnia ta, acela care te-a învăţat să te porţi astfel a fost 
un prostănac şi bagă de seamă cu cine stai de vorbă, să nu 
întreci măsura. 

— lartă-mă, domnia ta! răspunse Kmicic cu veselie, dar 
nici măcar nu ştiu înaintea cui mă aflu. 

— Sunt jupân Rzedzian de Wasosza, spuse cu mândrie. 

Kmicic deschise gura, ca să-şi spună numele de împrumut, 
dar în aceeaşi clipă Bilous intră repede în încăpere. 

— Înălţimea... 

Oşteanul se întrerupse, oprit de privirea amenințătoare a 
lui Kmicic, se fâstăci şi în cele din urmă bâigui cu greutate: 

— Domnia ta, se apropie nişte călăreţi. 

— Dincotro? 

— Dinspre Szczuczyn. 

Acum fu rândul lui jupân Kmicic să se sperie, dar îşi 
ascunse repede încurcătura şi răspunse: 

— Aveţi grijă! sunt mulţi? 

— Să tot fie vreo zece. 

— Pregătiţi-vă pistoalele. Du-te! 

Apoi, după ce oşteanul ieşi, se întoarse spre jupân 
Rzedzian de Wasosza şi întrebă: 

— N-or fi cumva suedezi? 


— Păi, domnia ta parcă te duceai la ei! răspunse Rzedzian 
- care de la o vreme se uita cu mirare la tânărul şleahtic - 
aşa că mai devreme sau mai târziu trebuia să-i întâlneşti. 

— Mai bine să fie suedezi decât niscaiva tâlhari de care 
sunt pline drumurile... Cine are cai, trebuie să călătorească 
înarmat şi cu mare grijă, pentru că acum caii sunt la mare 
preţ. 

— Dacă e adevărat că la Szczuczyn se află jupân 
Wotodyjowski, răspunse Rzedzian, trebuie să fie un 
podghiaz de-al lui. Înainte de a se încartirui, vor să se 
convingă dacă nu-i ameninţă vreo primejdie, întrucât în 
vecinătatea suedezilor nu e prea greu să dai de bucluc. 

Auzind acestea, jupân Andrzej se învârti prin încăpere şi 
se aşeză în colţul cel mai întunecat, acolo unde acoperişul 
vetrei arunca o fâşie de umbră peste colţul mesei, în acest 
timp, de afară se auziră tropotele şi sforăitul cailor şi în 
curând intrară înăuntru câţiva oameni. 

Cel care păşea în frunte, un bărbat de statură uriaşă, 
bocănea cu piciorul de lemn în scândurile cu care era 
podită odaia. Kmicic se uită la el şi inima începu să-i bată cu 
putere. 

Era Jozwa Butrym, zis Beznogi. 

— Unde-i cârciumarul? întrebă, oprindu-se în mijlocul 
încăperii. 

— Aici sunt! răspunse acesta. La porunca domniei voastre. 

— Ovăz pentru cai! 

— Eu n-am ovăz, numai dacă domniile lor ar binevoi să dea 
cu împrumut. Spunând acestea, cârciumarul arătă spre 
Rzedzian şi spre negustorii de cai. 

— Cine sunteţi? întrebă Rzedzian. 

— Dar domnia ta cine eşti? 

— Starostele de Wasosza. 

De obicei slujitorii îl numeau pe Rzedzian staroste, având 
în vedere că era arendaşul stărostiei, şi tot aşa îşi spunea şi 
el în împrejurări deosebite. 


Jozwa Butrym se zăpăci, când auzi cu ce persoană 
însemnată avea de-a face, aşa că îşi scoase căciula şi spuse 
cu glasul îmblânzit: 

— Închinăciune, domnia ta... Pe întuneric nu se pot 
deosebi rangurile. 

— Cine sunteţi? repetă Rzedzian, punându-şi mâinile în 
şolduri. 

— Laudanieni din steagul lui jupân Wotodyjowski, mai 
demult al polcovnicului Billewicz. 

— Pentru Dumnezeu! jupân Wotodyjowski e la Szczuczyn? 

— Este, împreună cu polcovnicii care au venit din 
Samogiţia. 

— Slavă Domnului, slavă Domnului! repetă starostele 
bucuros. Şi care polcovnici sunt acuma cu jupân 
Wotodyjowski? 

— A fost jupân Mirski, dar l-a lovit damblaua pe drum, 
răspunse Butrym, aşa că au rămas jupân Oskierko, jupân 
Kowalski şi cei doi Skrzetuski... 

— Oare Skrzetuski? strigă Rzedzian. Nu cumva unul din ei 
este jupân Skrzetuski de la Burzec? 

— Nu ştiu de unde este, răspunse Butrym, dar ştiu că unul 
a fost la Zbaraz. 

— Aoleu! Ăsta-i jupânul meu! 

Rzedzian înţelese însă, cât de ciudate păreau aceste 
cuvinte în gura unui staroste şi adăugă: 

— Am vrut să spun cumătrul meu. 

Starostele nu înflorea lucrurile, fiindcă fusese a doua 
pereche la botezul lui Jaremka, primul băiat al lui 
Skrzetuski. În acest timp, lui Kmicic, care stătea în colţul 
întunecat al încăperii, începură să i se îmbulzească în cap 
tot felul de gânduri. La început, îl cuprinse mânia la 
vederea groaznicului şleahtic şi mâna i se aşeză fără voie pe 
mânerul săbiei. Kmicic ştia prea bine că îndeosebi Jozwa 
era vinovat de căsăpirea însoţitorilor săi, tot el fiind şi 
duşmanul lui cel mai îndârjit. Kmicic, cel de altădată, ar fi 
poruncit numaidecât să pună, mâna pe el şi să-l târască 


legat de şa, dar Babinicz, cel de acum, se stăpâni. Mai mult, 
îl năpădiră temerile la gândul că dacă şleahticii îl 
recunoşteau, ar putea să iasă de aici felurite primejdii 
pentru planurile lui... Se hotărî, aşadar, să nu se lase 
recunoscut şi se trase şi mai în umbră; în cele din urmă, îşi 
sprijini coatele pe masă, îşi luă capul în mâini şi se prefăcu 
că doarme. 

În acelaşi timp, însă, îi şopti vagmistrului care sta lângă el: 

— Dă fuga la grajd, caii să fie gata. Plecăm în noaptea 
asta! 

Soroka se ridică şi ieşi. 

Kmicic se prefăcea mai departe că doarme. Tot felul de 
amintiri i se buluciră în minte. Oameniiaceştia îi aduceau 
aminte de Lauda, de Wodokty şi de trecutul scurt care se 
spulberase ca un vis. Când Jozwa spusese mai înainte că fac 
parte din steagul mai demult al lui Billewicz, jupân Andrzej, 
la auzul acestui nume, îşi simţise inima bătându-i cu putere 
în piept. Îşi aduse aminte că într-o seară ca asta focul ardea 
pe vatră, ca şi aici, când sosise pe neaşteptate la Wodokty şi 
o văzuse prima oară pe Olefka în odaia slujitorilor 
înconjurată de torcătoare. 

O vedea acum aievea pe jupâniţa luminoasă şi liniştită; îşi 
aminti de tot ce se întâmplase, cum vroise ea să-i fie înger 
păzitor, să-l întărească pe calea cea bună, să-l apere de rău 
şi să-i arate drumul drept şi cinstit. Dacă ar fi ascultat-o 
atunci... Ea ştia de care parte să treacă; ştia unde se află 
cinstea şi datoria, l-ar fi luat de mână şi l-ar fi călăuzit, dacă 
ar fi vrut să-i dea ascultare. 

Dragostea stârnită de aduceri aminte irumpse deodată în 
inima lui jupân Andrzej şi ar fi fost gata să-şi verse tot 
sângele, ca să cadă la picioarele jupâniţei, iar în această 
clipă n-ar fi şovăit să-l ia în braţe până şi pe ursul ăsta din 
Lauda, care-i tăiase însoțitorii numai pentru că era de prin 
partea locului, îl ţinea minte pe Billewicz şi o vedea din 
când în când pe Olenka. 


Se trezi din îngândurare la auzul numelui său repetat de 
câteva ori de Jozwa Butrym. Arendaşul de la Wasosza îl 
întrebase de cunoscuţii lui, aşa că Jozwa îi povestea ce se 
petrecuse la Kiejdany după faimoasa înţelegere a 
hatmanului cu suedezii. Vorbi dar de împotrivirea oştirii, de 
întemnițarea polcovnicilor, trimiterea la Birze şi scăparea 
lor. Fireşte, numele lui Kmicic fu rostit nu o dată cu acest 
prilej, acoperit de ruşinea trădării şi de cruzime. Jozwa nu 
ştia că jupân Wotodyjowski, cei doi Skrzetuski şi Zagtoba îi 
datorau viaţa lui Kmicic, în schimb, relată după cum 
urmează cele ce se întâmplaseră la Billewicze: 

— Polcovnicul nostru l-a prins pe acest trădător la 
Billewicze ca pe o vulpe în vizuină şi a poruncit numaidecât 
să fie dus la moarte; l-am însoţit chiar eu, bucurându-mă că 
l-a ajuns braţul lui Dumnezeu, şi-i luminam mereu faţa să 
văd dacă nu arată căinţă. Dar nici pomeneală! Mergea 
înainte cu îndrăzneală, fără să ia aminte că avea să se 
înfăţişeze la judecata lui Dumnezeu. Atât era de îndrăcit. 
Iar când l-am sfătuit să-şi facă măcar semnul crucii, mi-a 
răspuns: „lacă-ţi fleanca, slujitorule, nu-i treaba ta!” L-am 
dus afară din sat sub un păr şi începusem să dau porunca, 
dar a venit jupân Zagtoba şi a poruncit să-l căutăm prin 
buzunare, că s-ar putea să aibă vreo scrisoare. Aşa a şi fost. 
S-a găsit asupra lui o scrisoare, jupân Zagtoba mi-a zis: 
„Luminează-mi!” şi s-a apucat să citească. Abia a început 
însă, că s-a şi luat cu mâinile de cap: „Isuse, Marie! înapoi 
cu el la conac!” A încălecat pe cal şi a plecat, iar noi l-am 
condus înapoi, gândind că vor să-l ardă înainte de moarte, 
ca să-i stoarcă cine ştie ce destăinuiri. Când colo, ce să vezi! 
I-au dat drumul trădătorului. Nu mă ajută mintea să 
ghicesc ce-au aflat din scrisoare, dar eu nu l-aş fi lăsat 
slobod. 

— Păi ce scria? întrebă arendaşul de la Wasosza. 

— Nu ştiu nici eu ce scria; bănuiesc însă că mai multe 
căpetenii se aflau în puterea prinţului voievod care ar fi 
poruncit să fie împuşcate, dacă Kmicic ar fi fost omorât. Sau 


poate că polcovnicul nostru s-a milostivit de lacrimile 
jupâniţei Billewicz, fiindcă se pare că a leşinat, de au trebuit 
s-o readucă la viaţă... Ce mai tura-vura, nu cutez să-mi dau 
cu părerea, dar n-au făcut bine; cât rău a putut să facă 
omul ăsta, nici Lucifer nu s-ar simţi ruşinat, dacă ar fi în 
locul lui. Toată Lituania plânge din pricina lui, şi câte 
văduve, orfani şi sărmani îl blestemă, numai unul 
Dumnezeu poate să ştie! Cine-i va stinge viaţa, acela va fi 
răsplătit în cer şi pe pământ, ca unul care va ucide un câine 
turbat. 

Apoi veni iarăşi vorba de jupân Wotodyjowski, de jupân 
Skrzetuski şi de steagurile din Podlasie. 

— E mare lipsă de pământ, spuse Butrym, fiindcă moşiile 
prinţului hatman au fost pustiite cu totul, nici oamenii şi nici 
caii n-au ce pune în gură, iar şleahticii îşi văd de sărăcie pe 
la casele lor, ca şi la noi în Samogiţia. Polcovnicii au hotărât 
să împartă steagurile în cete mai mici de câte o sută de 
oameni care să stea la o milă, două, una de alta. Când o veni 
iarna, nu ştiu cum o să ne descurcăm. 

Kmicic, care ascultase cu răbdare câtă vreme se vorbise 
despre el, se mişcă şi deschise gura să spună din colţul lui 
întunecat: 

— Dacă sunteţi împrăştiaţi, hatmanul o să vă culeagă câte 
unul ca pe racii dintr-un sac. 

Dar în clipa aceea se deschise uşa şi în prag se ivi 
vagmistrul pe care Kmicic îl trimisese să pregătească 
repede caii de drum. Lumina focului cădea drept pe chipul 
aspru al lui Soroka. JOzwa Butrym se uită la el, îl cercetă 
mai îndelung, apoi se întoarse spre Rzedzian şi întrebă: 

— E omul domniei tale?... Parcă-l cunosc de undeva! 

— Nu, răspunse Rzedzian, sunt şleahtici care umblă cu caii 
pe la iarmaroace. 

— Unde vă duceţi? întrebă Jozwa. 

— La Sobota, răspunse bătrânul Kiemlicz. 

— Pe unde vine asta? 

— Nu departe de Piatek. 


Jozwa, ca şi Kmicic înaintea lui, socoti răspunsul drept o 
glumă nepotrivită şi zise, încruntându-şi sprâncenele: 

— Răspunde, când te întreb! 

— Cu ce drept mă întrebi? 

— Pot să-ţi spun şi asta, pentru că am fost trimis să văd 
dacă nu se află oameni care dau de bănuit prin împrejurimi. 
După câte văd, am dat peste unii care nu vor să spună unde 
se duc. 

Temându-se să nu iasă vreo gâlceavă, Kmicic spuse din 
colţul lui întunecat: 

— Nu te supăra jupâne oştean, pentru că Piatek şi Sobota 
sunt nişte târguri ca oricare altele, în care se ţin totdeauna 
iarmaroace de cai. Dacă nu crezi, întreabă-l şi pe jupân 
staroste, care trebuie să ştie. 

— Aşa-i! întări Rzedzian: 

La acestea, Butrym: 

— Dacă-i aşa, se schimbă socoteala. Dar de ce să vă duceţi 
până acolo? Puteţi să vindeţi caii şi la Szczuczyn, fiindcă 
ducem mare lipsă; cei pe care am pus mâna la Pilwiszki nu 
mai sunt buni de nimic, pentru că i-a ros şaua. 

— Fiecare se duce unde-i convine, iar noi ne cunoaştem 
drumul, răspunse Kmicic. 

— Nu ştiu ce-ţi convine domniei tale, dar nouă nu ne 
convine să vinzi caii suedezilor şi să le duci veşti despre noi. 

— Mi se pare ciudat, zise arendaşul de la Wasosza, că 
oamenii aceştia îi vorbesc de rău pe suedezi, dar se grăbesc 
să ajungă la ei. 

Aici se întoarse spre Kmicic: 

— lar domnia ta nu prea semeni a negustor de cai, fiindcă 
am văzut că ai în deget un inel de preţ, de care nu s-ar 
ruşina nici un magnat... 

— Dacă domniei tale îţi place atât de mult, poţi să-l 
cumperi, am dat două orte(6) pe ella Leg, răspunse 
Kmicic. 

— Două orte?... le pomeneşti că e fals, dar e foarte 
frumos... Arată-mi-l, domnia ta! 


— Vino să-l vezi, domnia ta. 

— Dar ce, domnia ta nu poţi să te mişti din loc?... Eu să 
vin? 

— Sunt tare trudit. 

— Ei, frăţioare, s-ar zice că nu vrei să-ţi arăţi faţa! 

Auzind acestea, Jozwa se apropie fără o vorbă de vatră, 
luă un retevei aprins şi, ţinându-l sus deasupra capului, veni 
drept la Kmicic şi-i lumina chipul. 

Jupân Andrzej se ridică într-o clipă cât era de înalt şi un 
răstimp se priviră în lumina ochilor; deodată, reteveiul căzu 
din mâna lui Jozwa, împrăştiind mii de scântei pe podea. 

— Isuse, Marie! strigă Butrym, ăsta e Kmicic...! 

— Eu sunt! răspunse jupân Andrzej, văzând că nu mai 
poate să se ascundă. 

Jozwa strigă la oştenii care rămăseseră afară: 

— Veniţi aici! Puneţi mâna pe el! 

După care se întoarse către jupân Andrzej: 

— Tu eşti, făptură a iadului, vânzătorule?! Tu eşti, diavole 
împieliţat?! Mi-ai căzut o dată din mână, iar acum ţi-ai 
schimbat hainele şi te duci la suedezi? Tu eşti, iudă, ucigaş 
de bărbaţi şi femei, te-am prins! 

Spunând acestea, îl înhaţă de gât pe jupân Andrzej, iar 
jupân Andrzej îl înşfacă pe el; mai înainte însă feciorii lui 
Kiemlicz, Kosma şi Damian, se ridicară de pe laviţă, 
atingând tavanul cu capetele lăţoase, şi Kosma întrebă: 

— Îl pocnim, tată? 

— Pocniţi-l! îngădui Kiemlicz, scoţându-şi sabia. 

În aceeaşi clipă, uşa fu trântită de perete şi oştenii lui 
Jozwa se năpustiră înăuntru urmaţi de aproape de slujitorii 
lui Kiemlicz. 

Jozwa îl luă de gât cu stânga pe jupân Andrzej, iar cu 
dreapta în care ţinea rapiera începu să împrăştie fulgere în 
jurul lui. Kmicic însă, deşi nu avea tot atâta putere, îl apucă 
şi el de beregată, strângându-l ca într-un cleşte. Lui Jozwa îi 
ieşiră ochii din orbite, vru să-i zdrobească braţul lui Kmicic 
cu mânerul rapierei, dar nu mai avu când, fiindcă acesta îl 


pocni în moalele capului cu garda săbiei. Degetele lui 
Jozwa, care strângeau grumazul potrivnicului, slăbiră şi 
uriaşul se dădu înapoi, clătinându-se. Kmicic îl îmbrânci, ca 
să-şi facă loc, şi îl izbi cu toată puterea cu sabia peste gură. 
Jozwa căzu pe spate, ca un stejar, lovindu-se cu capul de 
podea. 

— Loveşte! strigă Kmicic în care se trezi dintr-o dată 
vechiul săbier. 

Dar nu mai era nevoie de îndemnul lui, pentru că în 
încăpere era o îmbulzeală grozavă. Feciorii lui Kiemlicz 
mânuiau avan săbiile, împungând din când în când cu capul 
înainte, ca doi tauri, şi culcând cu fiecare lovitură câte un 
om la pământ; în urma lor venea bătrânul, chircindu-se 
mereu, mijindu-şi ochii şi străpungând cu vârful săbiei pe 
sub braţele feciorilor. 

Soroka însă, învăţat cu încăierările prin cârciumi şi la 
îmbulzeală, făcea cel mai mare prăpăd. Îi înghesuia atât de 
tare pe potrivnici, încât aceştia nu mai puteau să-l lovească 
cu săbiile; îşi descărcase mai întâi pistoalele în grămadă, iar 
acum izbea cu mânerul în capete, zdrobind nasuri, scoțând 
dinţi şi ochi. Slujitorii Kiemliczilor şi cei doi oşteni al lui 
Kmicic îşi ajutau cu sârg stăpânii. De la masă, vâltoarea se 
mută în celălalt colţ al încăperii. Laudanienii se apărau cu 
înverşunare, dar din clipa în care Kmicic, doborându-l pe 
Jozwa, se repezi în învălmăşeală şi culcă la pământ pe al 
doilea Butrym, izbânda începu să încline de partea lui. 

Slujitorii lui Rzedzian dădură şi ei buzna înăuntru înarmaţi 
cu săbii şi sâneţeI7 7, dar cu toate că stăpânul le porunci: 
„Loveşte!” se opriră descumpăniţi, deoarece nu puteau să-i 
deosebească pe potrivnici, căci laudanienii nu purtau 
mundire ostăşeşti. Totuşi, în îmbulzeală, îşi căpătară şi ei 
partea lor şi de la unii şi de la ceilalţi. 

Rzedzian se ţinea prevăzător în afara luptei, căznindu-se 
să-l vadă pe Kmicic şi să-l arate vreunui slujitor, ca să-l 
împuşte, dar, la lumina slabă a vreascurilor, Kmicic îi pierea 


mereu dinaintea ochilor; aci se ivea ca un diavol plin de 
sânge, aci dispărea în întuneric. 

Împotrivirea laudanienilor slăbea cu fiecare clipă, căderea 
lui Jozwa şi numele înfricoşător al lui Kmicic îi făcuseră să-şi 
piardă curajul. Luptau însă cu turbare mai departe. În acest 
timp, cârciumarul se strecură pe lângă luptători şi stinse 
focul cu o găleată de apă. Încăperea se cufundă în beznă; 
luptătorii se strânseră grămadă, de se puteau lovi cu 
pumnii; un răstimp strigătele conteniră, se auzeau gâfâituri 
şi tropote învălmăşite. Deodată, prin uşa scoasă din ţâţâni, 
ţâşniră afară slujitorii lui Rzedzian, urmaţi de laudanieni şi 
de oamenii lui Kmicic. 

Începu urmărirea în tindă, prin urzicile dinaintea 
cârciumii şi prin şopron. Răsunară câteva împuşcături, apoi 
strigăte şi nechezatul cailor. Lupta se încinse lângă carele 
lui Rzedzian, sub care se adăpostiseră slujitorii acestuia; 
laudanienii fugiră şi ei tot acolo, dar oamenii lui Rzedzian, 
luându-i drept duşmani, traseră de câteva ori în ei. 

— Predaţi-vă! strigă bătrânul Kiemlicz, băgându-şi vârful 
săbiei printre spiţele roții şi împungând orbeşte oamenii 
ascunşi sub car. 

— Stai, ne predăm! răspunseră câteva glasuri. 

Slujitorii de la Wasosza aruncară săbiile şi sâneţele, apoi 
fură scoşi de sub care de feciorii lui Kiemlicz, până când 
bătrânul strigă: 

— Suiţi-vă în care şi luaţi tot ce găsiţi! Haide, mai iute! 

Tinerii nu aşteptară să li se repete porunca a doua oară şi 
se repeziră să dezlege prelata care acoperea tot 
calabalâcul lui Rzedzian. Începuseră să arunce desagii jos, 
când răsună glasul lui Kmicic: 

— Stai! 

Şi Kmicic, sprijinindu-şi vorba cu fapta, începu să-i 
lovească cu latul săbiei pline de sânge. 

Kosma şi Damian săriră în lături. 

— Înălţimea ta!... nu se poate? întrebă bătrânul cu 
umilinţă. 


— Nu! strigă Kmicic. Caută-l pe staroste! 

Kosma şi Damian pieriră cât ai bate din palme, urmaţi de 
tatăl lor, şi se întoarseră după un sfert de ceas cu Rzedzian 
care, văzându-l pe Kmicic, îi făcu o plecăciune adâncă şi 
zise: 

— Să-mi fie cu iertare, domnia ta, mi se face o nedreptate, 
fiindcă eu n-am căutat ceartă cu nimeni; mă duceam să 
vizitez nişte prieteni şi asta îi este îngăduit oricui... 

Kmicic, rezemat în sabie, răsufla greu şi tăcea, aşa că 
Rzedzian vorbi mai departe: 

— Eu nu le-am făcut nici o stricăciune, nici suedezilor şi 
nici prinţului hatman, mă duceam numai la jupân 
Wotodyjowski pe care-l cunosc demult şi cu care am făcut 
războiul în Rutenia... De ce să caut eu nod în papură?! Eu 
n-am fost la Kiejdany şi nu mă priveşte ce s-a întâmplat 
acolo... Eu n-am altă grijă, decât să scap cu faţa curată şi să 
nu-mi pierd averea... Pentru că n-am furat-o, ci am câştigat- 
o cu sudoarea frunţii... N-am nimic cu povestea asta! Aşa că 
domnia ta să mă lase să-mi văd de drum... 

Kmicic răsufla greu, uitându-se întruna la Rzedzian, dar 
parcă cu gândurile în altă parte. 

— Te rog cu umilinţă, domnia ta! începu iarăşi starostele. 
Domnia ta ai văzut că nu-i cunosc pe oamenii aceştia şi nu 
sunt prietenul lor. Au năvălit asupra domniei tale şi au 
căpătat ce li se cuvine, dar eu de ce să sufăr, de ce să-mi 
pierd avutul? Ce vină am eu? Dacă nu se poate altfel, am să 
mă răscumpăr de la oştenii domniei tale, deşi ca om sărac 
ce mă aflu, nu pot să le dau prea mult... Am să le dau câte 
un taler, ca să nu le fie osteneala degeaba... Le dau şi câte 
doi... iar domnia ta vei primi de la mine... 

— Acoperiţi carele la loc cu prelatele! porunci Kmicic 
deodată, iar domnia ta ia răniții şi du-te dracului! 

— Mulţumesc cu umilinţă, domnia ta, se ploconi arendaşul 
de la Wasosza. 

Bătrânul Kiemlicz se apropie, scoţându-şi înainte buza de 
jos cu dinţii care-i mai rămăseseră, şi spuse gemând: 


— Înălţimea ta... carele sunt ale noastre... Aşa e cu 
dreptate... sunt ale noastre... 

Kmicic îl privi în aşa fel, încât bătrânul se îndoi până la 
pământ şi nu cuteză să mai scoată nici un cuvânt. 

Slujitorii lui Rzedzian se repeziră să înhame caii, iar 
Kmicic se întoarse iarăşi spre staroste: 

— Ia toţi morţii şi răniții de aici, du-i lui jupân 
Wotodyjowski şi spune-i din partea mea că nu-i sunt 
duşman, ci poate chiar un prieten mai bun decât crede... 
Am vrut să-l ocolesc, fiindcă nu e timpul să ne întâlnim. 
Poate va veni şi vremea aceea odată, dar acum el nu mi-ar 
da crezare, iar eu n-aş avea cu ce să-l conving... Mai târziu, 
însă... Bagă de seamă, domnia ta! Să-i spui că oamenii lui 
m-au atacat şi am fost nevoit să mă apăr. 

— Ce e drept, aşa a şi fost! adeveri Rzedzian. 

— Aşteaptă... mai spune-i lui jupân Wolodyjowski să stea 
cu toţi laolaltă, pentru că Radziwitt aşteaptă doar venirea 
călărimii făgăduite de Pontus, ca să pornească asupra lor, 
dacă n-a şi pornit până acum. Împreună cu prinţul 
comis18) uneltesc cu electorul şi e prea primejdios să stea 
aproape de hotar. Înainte de toate, să se strângă toţi la un 
loc, altfel vor pieri fără nici un folos. Voievodul de Witebsk 
vrea să răzbească în Podlasie... Să-i iasă în întâmpinare şi 
să-l ajute la nevoie. 

— Voi spune totul întocmai, ca şi cum aş fi plătit să fac 
asta. 

— Cu toate că cel care-l previne este Kmicic, să-i dea 
crezare, să chibzuiască împreună cu ceilalţi polcovnici şi să 
se gândească dacă nu sunt mai puternici laolaltă. 

Repet, hatmanul a pornit încoace, iar eu, nu-i vreau răul 
lui jupân Wotodyjowski. 

— Dacă aş avea vreun semn de la domnia ta, ar fi mai uşor, 
zise Rzedzian. 

— Ce nevoie ai de semn? 

— Jupân Wolodyjowski s-ar încrede mai lesne în dragostea 
domniei tale şi ar gândi că trebuie să fie ceva adevărat, de 


vreme ce-i trimiţi un semn de recunoaştere. 

— Uite inelul ăsta cu pecete, spuse Kmicic, deşi oamenii pe 
care ai să-i duci la jupân Wolodyjowski poartă destule 
semne de la mine. 

Spunând acestea, îşi scoase inelul din deget. Rzedzian îl 
primi în grabă şi zise: 

— Mulţumesc cu umilinţă domniei tale! 

Un ceas mai târziu, Rzedzian, cu carele încărcate şi cu 
slujitorii, ce-i drept, cam pleoştiţi, mergea liniştit spre 
Szczuczyn, ducând cu ei trei morţi şi pe ceilalţi răniţi 
printre care se afla şi JOzwa Butrym cu faţa spintecată şi cu 
capul spart. Privea la inelul a cărui piatră strălucea de 
minune la lumina lunii şi se gândea la omul acesta ciudat şi 
înspăimântător care, deşi făcuse atâta rău confederaţilor şi 
atâta bine suedezilor şi lui Radziwil, vroia acum să scape 
de la pierzanie steagurile răzvrătite. 

„Sfaturile lui porneau din inimă, îşi spuse Rzedzian. 
Totdeauna e mai bine când sunt mai mulţi la un loc. Dar de 
ce-i previne el? Poate că din dragoste pentru jupân 
Wotodyjowski, fiindcă l-a lăsat în viaţă la Billewicze. Chiar 
aşa, din prietenie! Da, dar prietenia asta poate fi în paguba 
prinţului hatman. Ce om ciudat, îl slujeşte pe Radziwill, dar 
vrea binele oamenilor noştri... Şi se duce la suedezi... Asta 
n-o mai pricep... 

lar după o clipă adăugă: „E un şleahtic darnic, dar nu 
trebuie să-i stai în drum.” 

Tot aşa de greu îşi bătea capul şi bătrânul Kiemlicz, vrând 
să afle răspunsul la” întrebarea: pe cine slujeşte Kmicic? 

„Merge la rege, dar îi bate pe confederaţii care au rămas 
alături de el. 

Ce înseamnă asta? N-are încredere nici în suedezi, pentru 
că se ascunde de ei... Ce se va întâmpla cu noi?” 

Neputând ajunge la vreo încheiere mulţumitoare, se 
adresă cu răutate feciorilor: 

— Netrebnicilor! O să muriţi fără binecuvântarea mea! Nu 
puteaţi măcar morţii să-i cotrobăiţi? 


— Ne-a fost frică! răspunseră Kosma şi Damian. 

Numai Soroka era mulţumit; călărea în urma polcovnicului 
său. 

„A trecut ceasul rău, gândea, de vreme ce i-am bătut. Sunt 
curios pe cine o să mai batem acum?” 

Lui îi era totuna, aşa cum nu-i păsa nici unde merge. 
Nimeni nu îndrăznea să se apropie de Kmicic şi să-l întrebe 
ceva, deoarece tânărul polcovnic călărea posomorât ca 
noaptea. Se chinuia grozav că fusese silit să-i omoare pe 
oamenii aceştia, alături de care ar fi luptat cu mare bucurie. 
Chiar dacă s-ar fi predat în mâinile lor şi le-ar fi îngăduit să- 
| ducă la jupân Wolodyjowski, ce-ar fi gândit micul viteaz 
când ar fi aflat că se strecura spre suedezi în haine şi cu 
scrisori de liberă trecere către căpeteniile garnizoanelor? 

„Mă urmăresc vechile păcate şi nu-mi dau pace... Îşi spuse 
în gând. Trebuie să fug cât mai departe, călăuzeşte-mă, 
Doamne...!” 

Şi începu să se roage fierbinte şi să-şi liniştească conştiinţa 
care-i repeta: „Iarăşi ai lăsat oameni morţi în urma ta, şi nu 


erau suedezi...” „Doamne, îndură-te de mine!... răspundea 
Kmicic, mă duc la stăpânul meu şi acolo îmi voi începe 
slujba...” 

Capitolul V. 


Rzedzian nu vroia să rămână pentru noapte la Pokrzyk, 
fiindcă de la Wasosza nu era departe până la Szczuczyn; 
dorea numai să lase caii să se odihnească, mai ales pe cei 
care trăgeau carele încărcate. Aşa că atunci când Kmicic îi 
îngădui să plece mai departe, Rzedzian nu mai pierdu 
vremea şi după un ceas intră pe întuneric în Szczuczyn; 
vestind străjile cine este, poposi în piaţă, întrucât casele 
erau toate ocupate de oştenii care şi aşa nu încăpuseră toţi. 
Szczuczyn era socotit drept oraş, dar în fapt nu era, căci pe 
atunci nu avea nici valuri de apărare, nici casa obştei, nici 
tribunal şi nici catedrala piarilor, care a fost ridicată abia în 
timpul domniei lui Jan al III-lea(9|; case erau destul de 
puţine şi arătau mai mult a colibe, dar aşezarea era numită 


oraş pentru că erau aşezate în formă de pătrat şi alcătuiau 
un fel de piaţă la mijloc, aproape tot atât de plină de noroi 
ca şi iazul pe marginea căruia se afla târgul. 

Dormind sub blana călduroasă de lup, Rzedzian se trezi cu 
noaptea în cap şi se duse îndată la jupân Wotodyjowski care, 
nevăzându-l de multă vreme, îl primi cu bucurie şi porunci 
să-i cheme la cvartirul lui pe cei doi Skrzetuskişi pe jupân 
Zagtoba. Rzedzian izbucni în plâns la vederea fostului 
stăpân pe care slujindu-l cu credinţă atâţia ani şi trecând 
împreună prin atâtea peripeții, ajunsese în cele din urmă să 
facă avere. Fără să se ruşineze de vechea slujbă, începu să-i 
sărute mâinile lui Jan şi să repete cu înduioşare: 

— Stăpâne... stăpâne... În ce vremuri ne e dat să ne 
întâlnim iarăşi...! 

Începură cu toţii să se plângă de vremurile grele, până 
când jupân Zagloba zise: 

— Ehei, Rzedziene, băiete, tu stai mereu la sânul norocului 
şi, cum văd, ai ajuns cineva. Mai ţii tu minte prorocirea 
mea? Nu ţi-am spus eu că, dacă nu te spânzură, ai să ajungi 
om mare. Ce se întâmplă cu tine acum? 

— De ce să mă spânzure, domnia ta, dacă n-am făcut nimic 
împotriva lui Dumnezeu şi a legii. Am slujit cu credinţă, iar 
dacă am trădat pe cineva, apoi acela a fost vrăjmaşul 
nostru, faptă pe care o socotesc un merit. Dacă ici şi colo 
am omorât câte un tâlhar prin viclenie, vreun răzvrătit sau 
pe vrăjitoarea aceea - îţi aduci aminte, domnia ta - nici 
acesta nu e un păcat şi, chiar dacă ar fi, nu e al meu, cial 
domniei tale, fiindcă de la domnia ta am învăţat tot felul de 
vicleşuguri. 

— Oho, nu se poate!... Ia uitaţi-vă la el! se miră jupân, 
Zagtoba. Dacă vrei ca după moarte să urlu eu pentru 
păcatele tale, atunci dă-mi fructa lor în timpul vieţii. Tu te 
lăfăieşti singur în bogăţiile pe care le-ai adunat printre 
cazaci, aşa că tot singur ai să te perpeleşti şi în tigaia 
iadului! 


— Dumnezeu e milostiv, domnia ta, cu toate că nu-i 
adevărat că m-am bucurat de avere, fiindcă mai întâi i-am 
adus în sapă de lemn pe vecini şi am avut grijă de părinţi. 
Acum stau liniştiţi la Rzedziany, fără să mai fie supăraţi de 
nimeni, căci alde Jaworski au plecat cu traista-n băț, iar eu 
mă descurc şi eu cum pot, nu prea departe de ei. 

— Nu mai stai la Rzedziany? întrebă Jan Skrzetuski. 

— La Rzedziany trăiesc părinţii mei, ca şi mai înainte, iar 
eu stau la Wasosza şi nu mă pot plânge, fiindcă Dumnezeu 
m-a ajutat. Dar când am aflat că domniile voastre sunteţi la 
Szczuczyn, n-am mai putut sta locului, pentru că mi-am 
zis:Se vede că a venit timpul să mă călătoresc! Dacă-i 
război, război să fie!” 

— Recunoaşte, îl încolţi Zagtoba, că ai dat bir cu fugiţii de 
la Wasosza de frica suedezilor... 

— Suedezii n-au pus încă piciorul în olatul acela, afară de 
podghiazurile care vin cu mare grijă şi pleacă îndată, 
deoarece ţăranii sunt grozav de porniţi împotriva lor. 

— Mi-aduci o veste bună. se bucură Wotodyjowski, fiindcă 
ieri am trimis înadins o ceată de oşteni, ca să afle ştiri 
despre suedezi; nu ştiam dacă pot să fac popas la 
Szczuczyn fără primejdie. Ei te-au adus aici, nu-i aşa? 

— Ceata domniei tale pe mine? Din contră, eu i-am adus 
sau mai degrabă i-am cărat, pentru că nici unul dintre 
oamenii aceia nu mai e în stare să stea singur pe cal! 

— Cum aşa?... Ce tot vorbeşti?... Ce s-a întâmplat? întrebă 
Wotodyjowski. 

— Au mâncat o chelfăneală zdravănă! lămuri Rzedzian. 

— De la cine? 

— De la jupân Kmicic. 

Cei doi Skrzetuski şi Zagtoba mai că zvâcniră de pe laviţă, 
întrebând toţi deodată: 

— Jupân Kmicic? Ce să caute el pe aici?... Să-l fi trimis 
oare prinţul hatman? Haide, spune odată ce s-a întâmplat? 

Woltodyjowski se năpusti ca o furtună afară, vrând să vadă 
cu ochii lui grozăvia nenorocirii şi să cerceteze oamenii, aşa 


că Rzedzian zise: 

— Gândesc că e mai bine să aşteptăm întoarcerea lui 
jupân Wotodyjowski, pentru că pe el îl priveşte cel mai mult 
şi e păcat să-mi bat gura de două ori. 

— L-ai văzut pe Kmicic cu ochii tăi? întrebă jupân Zagtoba. 

— Aşa cum te văd şi pe domnia ta! 

— Şi ai vorbit cu el? 

— Cum să nu vorbesc, când ne-am întâlnit la Pokrzyk, nu 
departe de aici; eu îmi odihneam caii, iar el poposise pentru 
noapte. Am stat de vorbă mai bine de un ceas, fiindcă n- 
aveam altceva de făcut. Eu i-am ocărit pe suedezi, dar i-a 
ocărât şi el... 

— Pe suedezi? I-a ocărât şi el? întrebă Skrzetuski. 

— Ca pe nişte răufăcători, deşi se ducea printre ei. 

— Avea mulţi oşteni cu el? 

— N-avea nici unul, numai vreo câţiva slujitori, e adevărat, 
înarmaţi şi cu asemenea chipuri, aspre şi hâde, cum nu cred 
să fi avut nici cei care au tăiat pruncii din porunca lui lrod. 
Mi-a spus că e un şleahtic fără avere, care duce caii la 
iarmaroc. Eu nu l-am crezut, deşi aveau vreo cincisprezece 
cai de vânzare, pentru că înfăţişarea şi purtările nu erau ale 
unui negustor de cai, iar în deget avea un inel de preţ... 
Uite ăsta! 

Aici Rzedzian le arătă ascultătorilor piatra scumpă, iar 
jupân Zagtoba se lovi peste pulpă şi strigă: 

— Il-a şi cerut! Rzedziene, băiete, după asta te-aş 
cunoaşte şi la capătul lumii! 

— Ba să-mi fie cu iertăciune, domnia ta, nu l-am cerut, că 
sunt şi eu şleahtic ca oricare altul, un ţigan, cu toate că 
trăiesc din arendă până când mi-o ajuta Dumnezeu să am 
moşia mea. Inelul acesta mi l-a dat Kmicic în semn că, ce 
mi-a spus, e adevărat. Am să-i repet vorbele, pentru că mi 
se pare că e vorba de pielea noastră. 

— Cum aşa? întrebă Zagtoba. 

Tocmai atunci intră şi Wotodyjowski, cătrănit şi palid de 
mânie, îşi zvârli căciula pe masă şi strigă: 


— Asta întrece orice închipuire! Trei morţi şi Jozwa 
Butrym cu faţa tăiată, abia mai răsuflă! 

— Jozwa Butrym?... Păi ăsta are o putere de urs! se miră 
Zagtoba. 

— A fost primul pe care jupân Kmicic l-a doborit sub ochii 
mei, se amestecă Rzedzian. 

— M-am săturat de Kmicic ăsta, strigă Wotodyjowski 
furios. Unde se arată omul acesta, lasă numai morţi în urma 
lui, ca ciuma. Ajunge! Sânge pentru sânge, viaţă pentru 
viaţă... Acum însă e altă socoteală... Mi-a tăiat oamenii, a 
atacat nişte oşteni de treabă... Asta am să i-o trec pe răboj, 
până când am să-l întâlnesc... 

— La drept vorbind, nu i-a atacat el, ci ei au început, 
pentru că el se aşezase în cel mai întunecat colţ, ca să nu-l 
recunoască, zise Rzedzian. 

— După ce că n-ai sărit în ajutorul oamenilor mei, acum îl 
mai şi aperi! îl certă cu asprime Wotodyjowski. 

— Eu spun ce-a fost... cât despre ajutor, slujitorii mei au 
vrut să-i ajute, dar n-au avut cum, pentru că în învălmăşeală 
nu ştiau nici ei pe cine să lovească şi pe cine să cruţe; 
dealtminteri şi-au primit şi ei porţia. Numai lui jupân Kmicic 
am a-i mulţumi că am plecat de acolo nevătămat şi cu 
calabalâcul neatins, fiindcă ascultați şi domniile voastre ce 
s-a întâmplat. 

Şi Rzedzian începu să povestească în amănunt despre 
încăierarea de la Pokrzyk, fără a lăsa nimic la o parte, iar 
când le spuse şi ce-i poruncise Kmicic să le aducă la 
cunoştinţă, rămaseră cu toţii uimiţi. 

— Chiar el ţi-a spus asta? întrebă Zagtoba. 

— Chiar el, răspunse Rzedzian. „Eu, zice, nu sunt 
duşmanul lui jupân Wotodyjowski şi nici al confederaţilor, cu 
toate că ei cred altfel. Mai târziu se va arăta cine are 
dreptate, dar acum, pe viul Dumnezeu, să stea toţi la un loc, 
că altfel voievodul de Wilno o să-i culeagă câte unul, cum 
alegi racii dintr-un sac.” 


— Şi a spus că voievodul a pornit încoace? întrebă Jan 
Skrzetuski. 

— Ela zis că aşteaptă doar ajutoarele suedeze şi va pleca 
îndată spre Podlasie. 

— Ce gândiţi, domniile voastre, despre toate acestea? 
întrebă Wolodyjowski, privindu-şi tovarăşii. 

— De mirare lucru! răspunse Zagtoba. Omul ăsta ori îl 
trădează pe Radziwit, ori ne întinde vreo capcană. Dar ce 
fel? Ne sfătuieşte să stăm laolaltă, ce pagubă putem avea 
din asta? 

— Vom muri de foame, răspunse Wotodyjowski. Am primit 
veste că-şi Zeromski, şi Kotowski, şi Lipnicki îşi vor împărţi 
steagurile în cete de câteva zeci de oameni şi le vor risipi în 
tot ţinutul, pentru că toţi la un loc n-au ce mânca. 

— Şi dacă Radziwil se apropie într-adevăr? întrebă 
Stanislaw Skrzetuski, cine îi va ieşi înainte? 

Nimeni nu era în stare să răspundă la asemenea 
întrebare, pentru că era limpede ca lumina zilei că, dacă 
venea marele hatman şi găsea forţele confederaţilor 
împrăştiate, avea să le nimicească foarte uşor. 

— Lucru de mirare! repetă Zagtoba. 

lar după o clipă de tăcere adăugă: 

— Totuşi, Kmicic a arătat că ne vrea binele cu adevărat. Aş 
crede că l-a părăsit pe Radziwill... Atunci de ce fuge în 
haine schimbate şi unde? La suedezi... 

Aici se întoarse spre Rzedzian: 

— "Ţi-a spus el că se duce la Varşovia? 

— Întocmai! dădu răspuns Rzedzian. 

— E, păi acolo sunt suedezii. 

— Dacă a mers toată noaptea, până acum trebuie să se fi 
întâlnit cu ei, zise Rzedzian. 

— Aţi mai văzut vreodată un astfel de om? întrebă 
Zagtoba, uitându-se la cei de faţă. 

— Nu mai încape vorbă că în el binele se amestecă cu răul, 
cum se amestecă grăunţele cu pleava, zise Jan Skrzetuski, 
dar nu cred că în sfatul pe care ni-l dă acum să se ascundă 


vreo înşelăciune. Nu ştiu unde se duce şi de ce se furişează 
în straie schimbate, mi-aş bate capul degrabă să aflu, 
pentru că aici e o taină la mijloc... Dar ne sfătuieşte de bine, 
ne previne cu gânduri bune, pot să jur; singura noastră 
scăpare e să-i dăm ascultare. Cine ştie dacă nu-i datorăm 
iarăşi sănătatea şi viaţa noastră. 

— Pentru Dumnezeu! strigă Wotodyjowski, cum poate 
Radziwil să vie încoace, când îi ţin calea oamenii lui 
Zoltarenko şi pedestrimea lui Chowanski? Cu noi e altceva! 
Un steag se strecoară mai uşor, cu toate că la Pilwiszki şi 
noi am fost nevoiţi să ne deschidem drum cu săbiile. Tot aşa 
e şi cu Kmicic care fuge cu câţiva oameni, dar cum poate să 
treacă de ei prinţul hatman cu toată oastea? Numai dacă-i 
nimiceşte pe ei mai întâi... 

Wotodyjowski nu apucă să-şi sfârşească vorba, că uşa se 
deschise şi intră un slujitor: 

— A venit un trimis cu o scrisoare către înălţimea ta, 
spuse. 

— Adu-l aici! porunci Wotodyjowski. 

Slujitorul ieşi, iar după o clipă se întoarse cu scrisoarea. 
Jupân Michat rupse repede pecetea şi începu să citească: 
„Ce n-am apucat să-i spun ieriarendaşului din Wasosza, vă 
scriu aici. Hatmanul are şi aşa destulă oaste, ca să lupte 
împotriva voastră, dar aşteaptă înadins întăririle suedeze, 
ca să pornească asupra voastră în numele regelui suedez. 
Pentru că, dacă în asemenea împrejurare l-ar lovi 
septentrionii, i-ar lovi şi pe suedezi, ceea ce ar însemna 
războiul cu regele Suediei. Lucru pe care nu va cuteza să-l 
facă fără poruncă anume, întrucât se tem de suedezi şi nu 
vor lua asupra lor răspunderea izbucnirii războiului. Şi-au 
dat seama că Radziwiltt se acoperă peste tot cu suedezii; 
numai să împuşte sau să taie vreunul şi războiul e gata. 
Acum, când Lituania s-a predat, nici septentrionii nu prea 
ştiu ce să facă; stau pe loc şi aşteaptă să vadă ce se va 
întâmpla. Din această pricină îl vor lăsa în pace pe 
Radziwitt, care va veni drept asupra voastră şi vă va zdrobi 


pe rând, dacă nu vă veţi aduna laolaltă. Pe legea mea, faceţi 
cum vă spun şi chemaţi degrabă pe voievodul de Witebsk, 
pentru că şi lui îi este mai lesne să vie acum, când 
septentrionii stau ca prostiţi. Vroiam să vă previn sub alt 
nume, ca să mă credeţi mai uşor, dar pentru că s-a aflat 
cine vă trimite ştirea, mă iscălesc cu numele-mi adevărat. 
Veţi pieri, de nu-mi veţi da crezare, pentru că nici eu nu mai 
sunt cel care am fost şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să 
auziţi alte lucruri despre mine. Kmicic”. 

— Doreai să ştii cum o să ajungă Radziwilt la noi, iată 
răspunsul! zise Jan Skrzetuski. 

— E adevărat... Lămuririle lui sunt întemeiate! răspunse 
Wotodyjowski. 

— Ce-i asta, întemeiate?! sunt sfinte! strigă Zagtoba. Nu 
mai e nici o îndoială. Am fost cel dintâi care mi-am dat 
seama ce zace în omul ăsta şi, cu toate că nu e blestem care 
să nu fi fost rostit asupra capului său, eu vă spun că va 
trebui să-l binecuvântăm. Mie îmi ajunge să mă uit o dată la 
om, ca să văd câte parale face. Vă aduceţi aminte cum mi-a 
căzut cu tronc la Kiejdany? Şi el ţine la noi, ca la nişte 
oşteni de ispravă, iar când a auzit prima dată de numele 
meu, cât pe ce să mă înăbuşe în braţe şi prin mine v-a 
scăpat pe toţi. 

— Nu te-ai schimbat deloc, domnia ta, observă Rzedzian, 
de ce să te ridice Kmicic în slăvi pe domnia ta mai mult 
decât pe stăpânul meu sau pe jupân Wolodyjowski? 

— Eşti un mare prost! răspunse Zagtoba. A priceput de la 
început ce-ţi poate pielea şi dacă-ţi zice arendaşul şi nu 
nătărăul de la Wasosza, o face numai din pricina creşterii 
alese. 

— Atunci poate că şi cu domnia ta s-a întâmplat la fel? 
răspunse Rzedzian. 

— Ia te uită cum se repede cu coarnele în pâine; însoară- 
te, jupâne arendaş, şi vei împunge şi mai bine... Las-pe 
mine! 


— Toate sunt bune, zise Wotodyjowski, dar dacă sfatul lui 
porneşte din inimă, de ce n-a venit el însuşi aici, în loc să se 
furişeze ca lupul pe lângă noi şi să ne muşte oamenii? 

— Las-o baltă, jupâne Michat, îl dojeni Zagtoba. Tu să faci 
ce socotim noi că e bine şi n-ai să ieşi în pagubă. Dacă 
mintea ţi-ar fi pe măsura săbiei, ai fi ajuns mare hatman în 
locul lui Rewera Potocki110Y. De ce trebuia Kmicic să vie 
aici?... Ca să nu-l crezi nici pe el, aşa cum nu crezi în 
scrisoarea lui; s-ar fi ajuns îndată la bătaie, pentru că ştii că 
se supără repede. Dar să zicem că tu l-ai fi crezut, ce-ar fi 
spus ceilalţi polcovnici, Kotowski, Zeromski sau Lipnicki?... 
Ce-ar fi gândit oamenii tăi din Lauda? N-ar fi sărit să-l taie 
cu săbiile, când nu te-ai fi uitat la ei? 

— Tătuca are dreptate, zise Skrzetuski, nu putea să vie 
aici. 

— Atunci de ce se duce la suedezi? repetă jupân Michat cu 
îndărătnicie. 

— Dracu să-l ştie, dacă s-a dus la suedezi sau în altă parte, 
cine ştie ce i-a mai trăznit prin mintea-i înfierbântată! Nu 
ne priveşte, noi să profităm de sfatul lui, dacă vrem să 
scăpăm cu viaţă. 

— Asta-i, ce să mai stăm pe gânduri! spuse Stanistaw 
Skrzetuski. 

— Trebuie să-i vestim degrabă pe Kotowski, Zeromski, 
Lipnicki şi pe celălalt Kmicic! interveni Jan Skrzetuski. 
Michal, dă-le de ştire cât poţi de repede, dar să nu le scrii 
cine ne-a prevenit, pentru că mai mult ca sigur că n-au să 
se încreadă în el. 

— O să ştim numai, noi al cui e meritul şi la vremea 
potrivită n-o să întârziem s-o spunem! strigă Zagtoba. 
Haide, Michat, mai iute! 

— Iar noi să pornim spre Biatystok, hotărând acolo locul de 
strânsură. De l-ar aduce Dumnezeu mai repede pe 
voievodul de Witebsk! rosti Jan. 

— La Biatystok va trebui să-i trimitem o deputăţie din 
partea oştenilor. Cu ajutorul Celui de Sus, zise Zagtoba, îl 


vom întâmpina pe hatmanul de Lituania cu o putere tot atât 
de mare ca şi a lui, dacă nu şi mai mare. Noi nu ne putem 
măsura cu el, dar voievodul de Witebsk e altă socoteală. E 
un stăpân cinstit şi plin de virtuţi, cum nu mai găseşti altul 
în Republică! 

— Domnia ta îl cunoşti pe jupân Sapieha? întrebă 
Stanistaw Skrzetuski. 

— Dacă-l cunosc? îl ştiu de copil, nu era mai mare decât 
sabia mea. Dar era un înger. 

— Şi-a jertfit nu numai moşiile, nu numai argintăria şi 
podoabele de preţ, dar a topit până şi cataramele de la 
harnaşamentele cailor, ca să facă bani şi să strângă cât mai 
multă oştire împotriva vrăjmaşului, spuse Wotodyjowski. 

— Slavă Domnului că mai avem măcar unul ca el! răspunse 
Stanistaw. Vă aduceţi aminte câtă încredere am avut în 
Radziwitt? 

— Nu huli, domnia ta! îl certă Zagtoba. Voievodul de 
Witebsk? Nu şi iar nu! Să trăiască voievodul de Witebsk!... 
Iar tu, Michat, du-te şi repede gonacii! N-au decât să 
rămâie nevătămaţi toţi ţiparii de la Szczuczyn, noi să 
mergem la Biatystok, unde poate o să găsim alt soi de 
peşte... Ovreii coc acolo de sabat nişte colăcei grozavi. Ehei, 
bine că începe războiul. Mi se făcuse dor... După ce-l vom 
îmbrânci pe Radziwil, o să ne aruncăm asupra suedezilor. 
Le-am mai arătat noi de ce suntem în stare!... Haide, 
Michat, pentru că periculum în mora. 

— lar eu mă duc să adun steagul şi să-l pregătesc de 
drum! zise Jan. 

Un ceas mai târziu, peste zece olăcari goneau din 
răsputeri spre Podlasie; puţin în urma lor porni şi steagul 
laudanian. Căpeteniile călăreau în frunte, sfătuindu-se 
asupra celor ce aveau de făcut, în timp ce oştenii erau 
conduşi de jupân Roch Kowalski. Se îndreptară spre 
Osowiec şi Goniadz, scurtând drumul spre Biatystok, unde 
aveau să aştepte venirea celorlalte steaguri ale 
confederaţilor. 


Capitolul VI. 

Scrisorile în care Wotodyjowski îi vestea de marşul lui 
Radziwilt găsiră ascultare la toţi polcovnicii împrăştiaţi în 
ţinutul Podlasie. Unii îşi împărţiseră steagurile în cete mai 
mici, ca să ierneze mai uşor, alţii îngăduiseră şleahticilor să 
plece pe la casele lor, aşa că sub fiecare flamură mai 
rămăseseră numai zece-cincisprezece oşteni de elită şi 
câteva zeci de călăreţi de rând. Polcovnicii consimţiseră, pe 
de o parte, de teama foametei, iar pe de altă parte, din 
pricina greutăţii de a păstra disciplina în steagurile care, o 
dată răzvrătite împotriva fostei căpetenii, erau gata la cel 
dintâi prilej să nu-şi mai asculte nici conducătorii de acum. 
Dacă s-ar fi găsit o căpetenie de rang mare care să le ducă 
în lupta împotriva oricăruia dintre cei doi vrăjmaşi sau chiar 
împotriva lui Radziwilt, ascultarea lor ar fi fost pilduitoare. 
Aşa însă, lâncezind în Podlasie, unde îşi petreceau vremea 
cucerind cetăţuile lui Radziwit, jefuind bunurile prinţului 
voievod şi negociind cu prinţul Bogustaw, disciplina slăbise 
mult. În asemenea împrejurări, oştenii se învățau cu 
samavolniciile şi asuprirea locuitorilor liniştiţi. O parte 
dintre ei, nu prea mulţi, mai ales cei de rând, şi dintre 
slujitori, fugiseră şi alcătuiseră cete prădalnice care se 
îndeletniceau cu jaful la drumul mare. În felul acesta, 
oştirea care nu se alăturase nici unui duşman, rămânând 
singura nădejde a regelui şi a iubitorilor, de ţară, se 
destrăma din ce în ce mai mult. Împărţirea steagurilor în 
grupuri mai mici adâncise şi mai mult delăsarea. Sigur că 
laolaltă le era mai greu să găsească hrană, dar poate că 
teama de foame era umflată înadins, pentru că era vreme 
de toamnă şi recoltele fuseseră bogate, mai ales că nici un 
vrăjmaş nu trecuse ţinutul prin foc şi sabie. Îl sărăciseră 
întrucâtva tocmai jafurile confederaţilor, aşa cum trândăvia 
slăbise ascultarea oştenilor. 

Deşi părea ciudat, întâmplarea făcuse ca duşmanul să nu 
se atingă până acum de aceste steaguri. Revărsându-se 
dinspre apus şi îndreptându-se spre miazăzi, suedezii nu 


ajunseseră încă în intrândul pe care-l forma ţinutul Podlasie 
între Mazowsze şi Lituania. Pe de altă parte, hoardelelui 
Chowanski, Trubecki şi Srebrny stăteau liniştite în 
pământurile ocupate, şovăind sau mai degrabă neştiind ce 
să facă. În Rutenia, Buturlin şi Chmielnicki luptau caşi mai 
înainte şi tocmai atunci zdrobiseră la Grodek un pâlc de 
oaste condus de marele hatman al coroanei, jupân 
Potocki411). lar Lituania se afla sub oblăduirea suedezilor. 
Pustiirea ei însemna, cum bine scria Kmicic, începutul 
războiului cu spăimoşii suedezi de care tremura o lume. 
„Septentrionii îşi îngăduiau deci o clipă de răgaz”, şi unii 
oameni cu experienţă povesteau că în curând se vor 
întoarce ca aliaţi ai lui Jan Kazimierz şi ai Republicii 
împotriva regelui suedez, a cărui putere, dacă ar fi cucerit 
toată Republica, ar fi fost cea mai mare din Europa. 

Aşa că Chowafski nu năvălea în Podlasie şi nu căuta 
pricină steagurilor confederate care, la rândul lor, fără 
căpetenie şi împrăştiate, nu atacau şi nu erau în stare să 
atace pe nimeni ori să întreprindă ceva mai de soi decât 
jefuirea moşiilor lui Radziwitt. În schimb, scădeau în putere. 
Cu toate acestea, scrisorile lui Wotodyjowski şi vestea 
despre marşul ameninţător al lui Radziwilt îi treziră pe 
polcovnici din amorţeală. Începură să-şi adune steagurile şi 
să trimită în toate părţile porunci scrise care chemau 
oştenii sub steag, ameninţându-i cu pedepse aspre pe cei 
care nu se vor înfăţişa. Cel dintâi care porni fără întârziere 
spre Bialystok fu Zeromski, cel mai însemnat dintre 
polcovnici, al cărui steag se afla în cea mai bună stare; la o 
săptămână după el sosi Jakub Kmicic, ce-i drept, numai cu o 
sută douăzeci de oameni, după care începură să se adune 
oştenii lui Kotowski şi Lipnicki. Câte unul sau în grupuri; 
veniră de bunăvoie şi şleahticii din aşezările de prin 
împrejurimi, ca alde Ziecinek, Swiderski, Jaworski, 
Rzedzian şi Mazowiecki; veniră volintiri până şi din ţinutul 
Lublinului, neamurile Karwowski sau Tur; din când în când 
îşi făcea apariţia şi câte un şleahtic mai răsărit cu ceata de 


slujitori bine înarmaţi. Steagurile trimiseră împuterniciţi să 
ridice bani şi hrană cu iscălitură, într-un cuvânt, oamenii 
începură să se frământe pretutindeni şi să se pregătească 
de luptă, astfel că atunci când sosi Wotodyjowski cu steagul 
din Lauda, la Bialystok se aflau sub arme câteva mii de 
oşteni, cărora numai căpetenia le mai lipsea. 

Peste tot domnea încă neorânduiala şi neascultarea, dar 
nici una, nici cealaltă nu mai erau atât de mari ca printre 
şleahticii care, cu câteva luni în urmă, trebuiau să apere 
trecerea de la Ujscie, în Wiekopolska, împotriva suedezilor. 
Oştenii din Podlasie, Lublin şi Lituania erau oameni învăţaţi 
cu războiul şi nici măcar printre volintiri nu se afla nici 
unul, afară de copilandri, care să nu fi mirosit praful de 
puşcă şi „să nu fi tras tutun pe nas din tabacherea lui 
Marte.” Luptaseră cu toţii împotriva cazacilor, a turcilor sau 
a tătarilor; unii dintre ei ţineau minte şi războaiele cu 
suedezii. Mai presus de toţi, prin experienţa în luptă şi 
vorba iscusită, era jupân Zagtoba care se bucura din toată 
inima că se află în mijlocul atâtor oşteni; aici nici un sfat nu 
se ţinea cu gâtlejul uscat. Faima lui întrecea cu mult pe a 
celor mai însemnați dintre polcovnici. 

Laudanienii povesteau că, dacă nu era el, Wotodyjowski, 
cei doi Skrzetuski, Mirski şi Oskierko ar fi pierit de mâna lui 
Radziwilt care-i trimisese să-i omoare la Birze. Nici el nu-şi 
ascundea meritele şi îşi făcea partea leului, ca să ştie cu 
toţii cu cine stau de vorbă. 

— Nu-mi place să mă laud, spunea, şi nici să înfloresc 
lucrurile, pentru că la mine adevărul e temelie, ceea ce 
poate întări şi nepotul meu. 

Aici se întorcea spre jupân Roch Kowalski care se ivea 
dinapoia lui jupân Zagloba şi rostea apăsat: 

— Unchiul... nu... minte! 

Şi răsuflând adânc, îşi rostogolea privirile peste cei de 
faţă, căutându-l pe îndrăzneţul care ar fi cutezat să se 
împotrivească. 


Dar nu se împotrivea nimeni niciodată, aşa că jupân 
Zagtoba începea să-şi istorisească isprăvile de demult: cum 
încă pe vremea când trăia jupân Koniecpolski contribuise 
de două ori la înfrângerea lui Gustav Adolf, cum după aceea 
îl lăsase cu buzele umflate pe Chmielnicki, ce făptuise la 
Zbaraz, cum i se supunea şi-l asculta în toate prinţul Jeremi, 
cum îi încredința conducerea ieşirilor din întărituri asupra 
vrăjmaşului... 

— Şi după fiecare năvală, spunea, când tăiam vreo cinci 
sau zece mii de nemernici, Chmielnicki se lovea cu capul de 
pereţi şi repeta: „Numai diavolul acela de Zagtoba a putut 
s-o facă”, iar după ce s-a încheiat înţelegerea de la Zb6row, 
hanul însuşi s-a uitat la mine ca la o minune şi mi-a cerut 
portretul, vrând să i-l trimită în dar sultanului. 

— Acum avem mai multă nevoie ca oricând astfel de 
oameni! repetau ascultătorii. 

Or, cum nu erau puţini cei care auziseră dinainte de 
isprăvile neobişnuite ale lui jupân Zagtoba, despre care se 
dusese buhul în toată Republica, când întâmplările 
proaspete de la Kiejdany - eliberarea polcovnicilor şi 
ciocnirea de la Klewany cu suedezii - întăriră vechea faimă 
a viteazului, slava lui crescu şi mai mult; jupân Zagtoba se 
fălea ca un soare în văzul tuturor, mai luminos şi mai vajnic 
decât toţi ceilalţi. 

— Dacă Republica avea o mie de oameni ca el, nu se 
ajungea la cele întâmplate! repetau prin tabără. 

— Să-i mulţumim lui Dumnezeu că avem măcar unul 
printre noi! 

— Ela fost primul care l-a făcut trădător pe Radziwitt. 

— Şi a scăpat nişte oameni destoinici din mâna lui, iar pe 
drum i-a nimicit pe suedezi la Klewany, de n-a mai rămas 
niciunul în viaţă. 

— Ela obţinut prima biruinţă! 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu şi ultima! 

Polcovnicii Zeromski, Kotowski, Jakub Kmicic şi Lipnicki se 
purtau şi ei cu mult respect faţă de jupân Zagtoba. Şi-l 


smulgeau unul altuia şi-i cereau sfatul în toate, minunându- 
se de înţelepciunea lui, care era pe măsura vitejiei. 

Acum tocmai stăteau la sfat într-o treabă însemnată. 
Trimiseseră într-adevăr o deputăţie lavoievodulde Witebsk, 
ca să vie să ia conducerea asupra lor, dar pentru că nu ştia 
nimeni unde se află voievodul în clipa aceea, solii plecaseră 
şi parcă intraseră în pământ. Se zvonea că au fost prinşi de 
podghiazurile lui Zoltarefko, care ajungeau până la 
Wotkowysk, jefuind pe socoteala lor. 

În astfel de împrejurări, polcovnicii hotărâseră să aleagă la 
Biatystok o căpetenie peste întreaga tabără, care să ţină 
locul lui jupân Sapieha. Nu mai e nevoie să spunem că, 
afară de Wolodyjowski, fiecare polcovnic se gândea la el 
însuşi. 

Începură tot felul de lucrături pentru câştigarea 
oamenilor. Oştenii se arătară dornici să ia parte la alegeri, 
dar nu prin delegaţi, ci în adunarea cea mare care se 
alcătui îndată în acest scop. 

Wotodyjowski, după ce se sfătui cu prietenii săi, îl propuse 
pe jupân Zeromski, un om cinstit şi cu mare trecere, care 
impunea prin frumuseţea şi barba-i de senator până la 
brâu. Pe deasupra, era un războinic ager şi cu experienţă. 
Acesta însă, drept recunoştinţă, îl propuse pe Wolodyjowski, 
dar Kotowski, Lipnicki şi Jakub Kmicic se arătară împotrivă, 
spunând că nu pot să aleagă pe cel mai tânăr dintre ei, 
deoarece înlocuitorul căpeteniei trebuie să reprezinte 
puterea supremă şi înaintea marilor magnați. 

— Dar cine-i cel mai vârstnic aici? întrebară glasuri 
numeroase. 

— Unchiul e cel mai vârstnic! strigă deodată jupân Roch 
Kowalski cu glasul tunător şi toţi îşi întoarseră capetele 
spre el. 

— Păcat numai că n-are nici un steag, spuse Jachowicz 
care-l înlocuia pe Zeromski. Alţii începură să strige şi ei. 

— Şi ce-i cu asta?! E neapărată nevoie să alegem un 
polcovnic?... Nu stă oare numai în puterea noastră? Nu 


alegem oare în liberis suffragiis? De vreme ce orice şleahtic 
poate să ajungă rege, ce să mai vorbim de înlocuitorul marii 
căpetenii... 

Atunci jupân Lipnicki, care nu-l suferea pe Zeromski şi nu-l 
vroia ales în ruptul capului, luă cuvântul: 

— Aşa-i, pe legea mea! Domniile voastre sunteţi liberi să 
alegeţi pe cine vă place! Ba, e chiar mai bine să nu alegeţi 
un polcovnic, fiindcă nu va mai fi nici unul nedreptăţit şi 
invidios. 

Se iscă o larmă grozavă. Glasuri numeroase strigară: 

— Să punem la vot, să punem la vot! 

— Cine-l întrece în slavă pe jupân Zagtoba? 

— Cine-i cel mai viteaz? 

— Cine are mai multă experienţă? 

— Pe jupân Zagtoba îl vrem... 

— Să trăiască jupân Zagtoba! Trăiască locţiitorul 
căpeteniei! 

— Trăiască, trăiască! răcneau tot mai multe gâtlejuri. 

— Să-i luăm în săbii pe cei ce se împotrivesc!... strigară cei 
mai înflăcăraţi. 

— Nu se împotriveşte nimeni, unanimitate! răspunse 
mulţimea. 

— Să ne trăiască! Ell-a biruit pe Gustav Adolf! El i-a 
tabăcit pielea lui Chmielnicki! 

— Şi i-a scăpat pe polcovnici! 

— l-a bătut pe suedezi la Klewany! 

— Vivat,vivat! Zagtoba dux! Vivat, vivat! 

Şi oştenii începură să-şi arunce căciulile în sus şi să alerge 
prin tabără în căutarea lui jupân Zagtoba. 

EI însă rămase uimit şi descumpănit la început, pentru că 
nu vroise rangul, pentru el, ci pentru Skrzetuski; la 
asemenea întorsătură de lucruri nu se aştepta. De aceea, 
când mulţimea de câteva mii de oameni începu să-i strige 
numele, roşi ca sfecla. 

Oştenii îlinconjurară şi, văzându-i încurcătura, o socotiră 
drept semn al modestiei şi începură să strige: 


— Ia te uită, s-a îmbujorat ca o jupâniţă! E tot atât de 
modest, pe cât e de viteaz! Să trăiască şi să ne conducă la 
izbândă! 

În acest timp, sosiră şi polcovnicii şi vrând-nevrând îl 
firitisiră pentru alegere; unii dintre ei din toată inima, 
întrucât nu fusese ales un rival. Numai Wotodyjowski mişca 
din mustăcioară, tot atât de uluit ca şi jupân Zagloba, în 
vreme ce Rzedzian, cu gura căscată şi ochii holbaţi, se uita 
cu îndoială, dar şi cu anume respect la jupân Zagtoba care 
îşi revenea treptat din tulburare; în cele din urmă, îşi puse 
mâinile în şolduri şi îşi înălţă capul, primind cum se cuvine 
urările. 

Cel dintâi îl firitisi Zeromski din partea polcovnicilor, apoi 
vorbi în numele oştenilor un cavaler din steagul lui 
Kotowski, jupân Zymirski, folosind sentinţe din marii 
înţelepţi ai lumii. 

Zagtoba asculta, încuviinţând din cap; în cele din urmă, 
când vorbitorul sfârşi, înlocuitorul marii căpetenii spuse 
cele ce urmează: 

— Domniile voastre! Chiar dacă cineva ar vrea să înece 
meritul adevărat în oceanul nemărginit sau să-l îngroape 
sub Carpaţii înalţi până la cer, el tot va ieşi la suprafaţă, din 
apă şi din pământ, ca să spună oamenilor: „Eu sunt acela 
care nu mă cutremur la lumină, nu mă tem de judecată şi- 
mi aştept răsplata.” Dar pentru că virtutea se cuvine să fie 
înrămată în modestie, ca piatra scumpă în aur, vă întreb, 
domniile voastre: m-am lăudat eu vreodată cu meritele 
mele? Nu le-am păzit întotdeauna ca pe ochii din cap? M- 
am lăsat oare ispitit de rangul cu care m-aţi împodobit? 
Domniile voastre mi-aţi aflat singuri meritele, fiindcă eu 
sunt gata să le neg şi să vă spun: aici se află mulţi mai 
vrednici decât mine, cum e jupân Zeromski, jupân Kotowski, 
jupân Lipnicki, jupân Kmicic, jupân Oskierko, jupân 
Skrzetuski sau Jupân Wolodyjowski, toţi războinici de frunte 
cu care nu s-ar ruşina nici vremurile de altădată... De ce 
dar m-aţi ales pe mine şi nu pe oricare dintre ei? Încă nu e 


timpul pierdut... Luaţi această mare cinste de pe umerii mei 
şi împodobiţi cu această mantie pe unul mai vrednic! 

— Nu se poate, nu se poate! răcniră sute de mii de glasuri. 

— Nu se poate! repetară polcovnicii, bucuroşi de laudă în 
auzul tuturor, vrând să-şi arate şi ei modestia înaintea 
oştirii. 

— Văd şi eu că altfel nu se poate! răspunse Zagtoba. Să se 
împlinească atunci voia domniilor voastre. Vă mulţumesc 
din toată inima, fraţii mei, şi trag nădejde că mă va ajuta 
Dumnezeu să nu vă dezamăgesc în încrederea pe care mi-o 
arătaţi. Vă făgăduiesc că voi fi alături de domniile voastre 
până în clipa din urmă şi, dacă drumurile necercetate ale 
sorții ne vor aduce izbânda sau pieirea, nici moartea nu ne 
va despărţi, pentru că slava ne va uni pe toţi şi după aceea. 

O însufleţire grozavă se înstăpâni în adunare. Unii puseră 
mâna pe săbii, alţii începură să lăcrimeze; chelia lui jupân 
Zagtoba se acoperi de broboane de sudoare, dar 
înflăcărarea îi crescu şi mai mult. 

— Vom lupta pentru regele nostru legiuit, pe care l-am 
ales, şi pentru ţară! strigă. Pentru rege şi pentru ţară vom 
trăi şi vom muri! Domniile voastre, de când e ţara asta, 
niciodată nu s-au abătut asupra ei asemenea nenorociri. 
Trădătorii au deschis porţile şi nu mai e nici o palmă de 
pământ, afară de ţinutul acesta, în care să nu fi pătruns 
vrăjmaşul. În domniile voastre este nădejdea ţării, iar în 
mine nădejdea domniilor voastre, toată Republica are ochii 
îndreptaţi asupra noastră! Să-i arătăm că nu degeaba îşi 
întind braţele spre noi. Aşa cum domniile voastre îmi cereţi 
mie vitejie şi credinţă, tot aşa vă cer şi eu supunere şi 
ascultare; dacă vom fi uniţi, pilda noastră va deschide ochii 
acelora care au fost înşelaţi de vrăjmaş şi jumătate din 
Republică va veni la noi! Toţi acei care cred în Dumnezeu 
vor fi alături de noi, puterile cerului ne vor ajuta şi cine va 
mai putea să ne ţină piept?! 

— Aşa va fi, pe legea mea, aşa va fi! Solomon înțeleptul 
vorbeşte prin gura lui!... Loveşte, ucide! strigară glasuri 


tunătoare. 

Iar jupân Zagtoba îşi întinse mâinile spre miazănoapte şi 
începu să strige: 

— Acum poţi să vii, fârtate Radziwit! Pofteşte, jupâne 
hatman, ereticule, voievod al lui Lucifer! Te aşteptăm cu 
toţii, laolaltă, nu fărâmiţaţi în grupuri, nu împărţiţi de 
discordie, ci în bună înţelegere, nu cu hârţoage şi negocieri, 
ci cu paloşul în mână! le aşteaptă oastea vitează şi eu, 
conducătorul ei. Haide, arată-te, ieşi înaintea lui Zagtoba! 
Cheamă-ţi diavolii într-ajutor şi vino să ne încercăm 
puterile!... Haide! 

Se întoarse apoi spre oşteni şi continuă să strige cu glas 
mare, de se auzea în toată tabăra: 

— Pentru Dumnezeu, domniile voastre! Simt în mine duhul 
prorociei! Numai să fim uniţi şi îi vom bate pe nemernicii 
ăştia de nădrăgari, ciorăpari, mâncători de peşte şi alţi 
păduchioşi, bărboşi şi cojocari care umblă vara cu sania!... 
O să le tragem o chelfâăneală, de n-o să mai ştie pe unde să 
scoată cămaşa. Să-i nimicim pe câinii ăştia, haidem cu toţii, 
cine crede în Dumnezeu, cui i-e dragă virtutea şi ţara, să 
mă urmeze! 

Câteva mii de săbii străluciră deodată. Mulţimile îl 
înconjurară pe jupân Zagtoba, îmbulzindu-se, îmbrâncindu- 
se şi răcnind: 

— Călăuzeşte-ne, călăuzeşte-ne! 

— Mâine să fiţi gata! porunci Zagtoba înflăcărat. 

Alegerea avu loc de dimineaţă, iar după-amiază căpetenia 
trecu în revistă oştirea. Toate steagurile se aflau aliniate pe 
întinderea de la Choroszcz, unul lângă altul în mare 
rânduială cu polcovnicii şi steagarii în frunte, iar pe 
dinainte trecea călare jupân Zagtoba, sub tui, cu 
buzduganul aurit în mână şi cu pana de stârc la căciulă. 
Părea hatman înnăscut! Şi aşa cercetă pe rând toate 
steagurile, cum îşi cercetează păstorul turma, iar oştenilor 
le creştea inima la vederea acestei staturi impunătoare. 
Polcovnicii veneau pe rând înaintea lui, iar el vorbea cu 


fiecare, lăuda şi dojenea în acelaşi timp, aşa că până şi aceia 
care la început nu se arătaseră prea mulţumiţi de alegere 
fură nevoiţi să recunoască în sinea lor că noua căpetenie se 
pricepe la treburile ostăşeşti, iar îndatoririle de conducător 
nu sunt o noutate pentru el. 

Numai Wotodyjowski îşi mişcă în chip ciudat mustăcioara, 
când jupân Zagloba îl bătu pe umeri faţă de ceilalţi 
polcovnici, şi-i zise: 

— Jupâne Michat, sunt mulţumit de domnia ta, fiindcă 
steagul arată mai bine decât oricare altul. Dă-ţi silinţa şi de 
acum înainte şi poţi fi sigur că n-am să te uit! 

— Pe legea mea! îi şopti Wotodyjowski lui Skrzetuski pe 
când se întorceau de la cercetarea oştilor, ce altceva putea 
să-mi spună un hatman adevărat? 

În aceeaşi zi, jupân Zagtloba trimise podghiazuri în toate 
părţile, iar când se întoarseră a doua zi de dimineaţă, 
ascultă cu grijă toate ştirile, după care se duse la cvartirul 
lui Wotodyjowski care sta împreună cu cei doi Skrzetuski. 

— Faţă de oşteni trebuie să mă port potrivit rangului meu, 
spuse cu bunăvoință, dar între noi putem să rămânem ca şi 
înainte... Aici suntem prieteni, nu căpetenie şi supuşi! N-am 
să mă ruşinez să primesc chiar sfaturi de la voi, cu toate că 
am şi eu mintea mea, pentru că ştiu că sunteţi oameni cu 
experienţă, cum puţini se află în Republică. 

Îl primiră deci ca şi mai înainte şi în curând orice 
deosebire se şterse; doar Rzedzian nu mai cuteza să se 
arate tot atât de îndrăzneţ şi stătea pe un colţ de laviţă. 

— Ce ai de gând să faci, tătucă? întrebă Jan Skrzetuski. 

— Înainte de toate vreau să păstrez rânduiala şi 
ascultarea; oştenii trebuie să aibă ceva de făcut, altminteri 
îşi face loc delăsarea. Jupâne Michat, am văzut eu prea bine 
că mormăiai în barbă, când am repezit podghiazurile în cele 
patru părţi ale lumii, dar trebuia s-o fac, ca să învăţ oamenii 
cu truda, pentru că au lâncezit destul. Asta o dată, iar în al 
doilea rând, de ce avem noi nevoie? De oameni, nu, fiindcă 
avem destui şi o să se strângă şi mai mulţi. Şleahticii care 


au fugit din ţinutul Mazowsze în Prusia, de frica suedezilor, 
vor veni şi ei tot aici. De oameni şi de săbii nu vom duce 
lipsă, hrana însă nu va ajunge, iar fără hrană nici o oştire 
din lume nu poate să dureze. De aceea, am de gând să 
poruncesc podghiazurilor să ia şi să aducă aici tot ce le 
cade în mână: vite, oi, porci, grâie şi fân, din Podlasia ca şi 
din Mazowsze, căci nici acolo n-a călcat vrăjmaşul şi au de 
toate din belşug. 

— Da, dar şleahticii vor face mare tărăboi, băgă de seamă 
Skrzetuski, dacă li se vor lua vitele şi recolta. 

— Pentru mine oştirea înseamnă mai mult decât şleabhticii. 
N-au decât să ţipe cât poftesc! La urma urmei, nu le vor lua 
degeaba, am să poruncesc să le dea hârtie la mână; am 
iscălit atâtea azi-noapte, încât ar ajunge pentru jumătate 
din Republică. N-am bani, dar după război şi după 
alungarea suedezilor, Republica va plăti. Ce-mi spuneţi voi 
mie! Şleahticii o păţesc mai rău, când sunt jefuiţi de oşteni 
înfometați. Mă gândesc, de asemenea, să cercetez pădurile, 
am auzit că mulţi ţărani au fugit cu vitele prin codri. Oştirea 
să-i mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat gândul cel bun să 
mă aleagă pe mine căpetenie, pentru că nimeni altul nu s-ar 
fi descurcat mai bine. 

— Ce să mai vorbim, domnia ta ai o minte de senator! zise 
Rzedzian. 

— Ce, cum! se bucură Zagtoba de laudă. Lasă, 
împieliţatule, că nici cu tine nu mi-e frică. Că mâine am să 
te fac porucinic, numai să se ivească vreun vacans( 12). 

— Mulţumesc cu umilinţă, domnia ta... răspunse Rzedzian. 

— Iată planul meu! vorbi mai departe Zagtoba. Mai întâi să 
strângem atâta proviant, ca şi când ar trebui să facem faţă 
la o împresurare, apoi o să ridicăm întărituri şi după aceea 
n-are decât să vină Radziwilt cu suedezii sau cu diavolii lui. 
Nemernic să fiu, dacă n-am să fac aici un al doilea Zbaraz! 

— Pe viul Dumnezeu, ar fi grozav! strigă Wotodyjowski. 
Dar de unde o să luăm tunuri? 


— Jupân Kotowski are două săcăluşe, Kmicic un treasc, la 
Biatystok sunt patru tunuri mici pe care trebuiau să le 
trimită la castelul de la Tykocin; fiindcă domniile voastre nu 
ştiţi că jupân Wiesiotowski a hotărât ca cei din Biatlystok să 
întreţină cetatea de la Tykocin, iar tunurile astea le-au 
cumpărat din dările strânse anul trecut, mi-a spus jupân 
Stepalski, ajutorul de staroste. Au şi pulbere pentru o sută 
de ghiulele fiecare. O să ne descurcăm noi, domniile 
voastre, dar sprijiniţi-mă din toată inima, fără a-mi uita nici 
trupul care ar primi bucuros o băuturică; ar fi timpul, nu-i 
aşa? 

Wotodyjowski porunci să se aducă de băut şi sporovăiră 
mai departe la un pahar. 

— Aţi crezut că veţi avea o căpetenie de paie, zise Zagtoba, 
sorbind încet miedul vechi. Nungqguam(13)! N-am poftit la 
rangul ăsta, dar dacă mi-aţi făcut cinstea să mi-l daţi, 
trebuie să fie rânduială şi ascultare. Eu ştiu ce înseamnă 
asemenea însărcinări şi veţi vedea că am să le fac faţă. Am 
să fac aici al doilea Zbaraz, asta-i, al doilea Zbaraz! O să le 
rămân în gât lui Radziwilt şi suedezilor, dacă vor încerca să 
mă înghită. Aş vrea să se lase ispitit şi Chowanski, l-aş 
îngropa atât de adânc, de nu l-ar mai găsi nici la judecata 
de apoi. N-au decât să vie, că nu sunt prea departe, să 
încerce! Mied, jupâne Michat! 

Wotodyjowski îi umplu paharul, jupân Zagtoba îl bău dintr- 
o dată, se încruntă şi rosti, ca şi când şi-ar fi adus aminte de 
ceva: 

— Despre ce vorbeam? Ce vroiam? Aha, mied, jupâne 
Michat!Wotodyjowski îi turnă din nou. 

— Am auzit, zise Zagtloba, că şi lui jupân Sapieha îi cam 
place să tragă la măsea, când are cu cine. Nu e de mirare, 
cărui om vrednic nu-i place. Numai vânzătorii care se 
gândesc la pierzania ţării se tem de vin, ca să nu se trădeze. 
Radziwilt bea o fiertură din coajă de mesteacăn, iar după 
moarte o să bea smoală. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Cred 
că o să ne împrietenim, fiindcă semănăm ca două picături 


de apă sau ca o pereche de cizme. Şi unde maipuică e şiel 
tot căpetenie, ca şi mine; am să le rânduiesc pe toate, ca 
atunci când vine, să găsească totul gata. Am o groază de 
treburi pe cap, dar ce să fac. Dacă nu se mai află altul care 
să gândească în ţara asta, fă-o tu, bătrâne Zagtoba, cât te 
mai ţin puterile. Ce e mai rău, e că n-am cancelarie. 

— Ce-ţi trebuie cancelarie, tătucă? întrebă Skrzetuski. 

— Păi, regele de ce îşi are cancelarul său? De ce fiecare 
oştire are un pisar al ei? Şi aşa voi fi nevoit să trimit să-mi 
facă o pecete la oraş. 

— Pecete?... repetă Rzedzian cu încântare, uitându-se la 
jupân Zagtoba cu tot mai mult respect. 

— Şi ce-o să pecetluieşti, domnia ta? întrebă Woltodyjowski. 

— Jupâne Michat, când suntem între prieteni, poţi să-mi 
spui ca şi mai înainte „domnia ta”... N-am să pun eu 
pecetea, ci cancelarul meu... Asta s-o ţineţi minte în primul 
rând! 

Şi Zagtoba se uita cu semeţie la cei de faţă; Rzedzian sări 
de pe laviţă, iar Stanistaw Skrzetuski murmură: 

— Honores mutant mores(14)! 

— Auzi, ce-mi trebuie cancelarie? urmă Zagtoba. Mai întâi 
aflaţi că nenorocirile care s-au abătut asupra ţării noastre 
nu se datoresc decât destrăbălării, samavolniciei şi risipei - 
mied, Jupâne Michat - şi risipei, zic, care ne macină pe 
dinăuntru ca ciuma. Înainte de toate însă, ereticilor care 
terfelesc din ce în ce mai mult credinţa cea adevărată în 
dauna Preasfintei noastre Apărătoare, care putea să se 
îmbolnăvească de dreaptă mânie... 

— Aşa este! adeveriră toţi în cor. Ei s-au dus cei dintâi la 
duşmani şi cine ştie dacă nu i-au adus tot ei. 

— Exemplum marele hatman de Lituania! 

— Dar cum şi în acest ţinut, unde mă aflu căpetenie, sunt 
destui eretici, la Tykocin sau în alte locuri, pentru a dobândi 
binecuvântarea cerului în cele ce vom întreprinde, am să 
poruncesc ca toţi cei care trăiesc în rătăcire, să se îndrepte 


în trei zile; cei care nu vor asculta, li se vor lua averile în 
folosul oştirii. 

Cavalerii se uitară miraţi unul la altul. Cunoşteau iscusinţa 
şi viclenia lui jupân Zagtoba, dar nu se aşteptau să se 
priceapă tot atât de bine şi la judecarea treburilor publice. 

— Şi voi mă întrebaţi, spuse Zagtoba triumfător, de unde 
am să iau banii pentru oaste?... Dar averile luate pe acest 
temei, dar toate bunurile lui Radziwitt, care vor deveni 
proprietatea oştirii? 

— Legea va fi de partea noastră? strecură Wotodyjowski. 

— În vremurile pe care le trăim, cel care are sabia, acela 
are şi legea de partea lui! Ce drept au suedezii şi ceilalţi 
neprieteni să hălăduiască în hotarele Republicii? 

— Asta aşa-i! răspunse convins jupân Michat. 

— Dar nu numai atât! strigă Zagtoba înflăcărându-se. A 
doua poruncă scrisă va chema la oaste pe şleahticii din 
Podlasie şi din judeţele ținuturilor învecinate care nu se află 
în puterea duşmanului. Trebuie să-şi înarmeze şi slujitorii, 
ca să nu ducem lipsă de pedestraşi. Ştiu că nu puţini sunt 
aceia care ar veni bucuroşi, dar nu ştiu de cine să asculte 
mai întâi. Acum au să aibă şi stăpânire şi poruncă... 

— Domnia ta ai într-adevăr tot atâta minte câtă are marele 
cancelar al coroanei! strigă Wotodyjowski. 

— Mied, Jupâne Michat!... A treia scrisoare am să i-o trimit 
lui Chowanski, să se ducă dracului, că de nu, o să-i facem 
vânt din toate oraşele şi cetăţile. E adevărat că acum stă 
liniştit în Lituania şi nu mai atacă nici o fortăreață, dar 
cazacii lui Zoltarenko jefuiesc cu miile. Să facă bine să-i 
strunească, altfel n-o să mai rămână nici picior din ei. 

— Asta am putea s-o facem, spuse Jan Skrzetuski. Oştenii 
n-ar mai trândăvi prin tabără. 

— Mă gândesc şi eu la asta, chiar astăzi am să trimit alte 
podghiazuri spre Wotkowysk, dar et haec facienda, et haec 
non omittenda(15). A patra scrisoare vreau să i-o trimit 
regelui, bunul nostru stăpân, ca să-i aduc mângâiere în 
urgia care s-a abătut asupra lui, vestindu-l că nu l-au 


părăsit chiar toţi, că mai sunt inimi şi săbii gata să-l urmeze. 
Să aibă şi el o bucurie printre străini, părintele nostru, 
stăpânul nostru iubit, sângele Jagietonilor noştri, care a 
ajuns pribeag prin... Jupân Zagtoba se înecă, fiindcă se 
ameţise bine, şi îl podidi plânsul de mila regelui, iar jupân 
Michat îi ţinu isonul cu glasu-i subţirel. Rzedzian lacrimă şi 
el sau se prefăcea că lăcrimează, în vreme ce Jan şi 
Stanistaw Skrzetuski îşi sprijiniseră capetele în mâini şi 
tăceau. 

Un răstimp domni liniştea. Deodată, jupân Zagtoba se 
înfurie. 

— Ce-mi pasă mie de elector! strigă. Dacă s-a înţeles cu 
oraşele prusiene, n-are decât să pornească lupta împotriva 
suedezilor, să nu uneltească mereu cu amândouă părţile, să 
facă ce trebuie să facă un vasal credincios, venind în 
ajutorul stăpânului său. 

— Cine poate şti, dacă nu vă trece alături de suedezi? zise 
Stanistaw Skrzetuski. 

— Să treacă alături de suedezi? Am să-i arăt eu! Hotarul 
cu Prusia nu e prea departe, iar eu am câteva mii de săbii la 
îndemână! Pe Zagtoba n-o să-l ducă el de nas! Aşa cum mă 
vedeţi, căpetenie a unei oştiri vrednice, am, să-l vizitez cu 
focul şi sabia. N-avem proviant, prea bine! O să găsim 
destul în hambarele prusiene! 

— Maică Sfântă! exclamă Rzedzian uluit. Înălţimea ta eşti 
în stare să înfrunţi şi capetele încoronate. 

— Am să-i scriu numaidecât: „Jupâne elector! Destul ai 
tras mâţa de coadă! Destul cu viclenia şi zăbava! Porneşte 
împotriva suedezilor, altminteri te vizitez eu în Prusia. Altfel 
nu poate fi...” Cerneală, pene şi hârtie! Rzedzian tu ai să 
duci scrisoarea! 

— Am s-o duc! răspunse arendaşul de la Wasosza; bucuros 
de noua însărcinare. 

Dar înainte de a-i aduce lui jupân Zagtoba cerneală, pene 
şi hârtie, se iscă larmă înaintea casei şi mulţimea oştenilor 


înnegri la ferestre. Unii strigau „Vivat!”, alţii „Allah! Allah!” 
Zagtoba şi tovarăşii săi ieşiră să vadă ce se petrece. 

Se arătă că tocmai atunci aduceau cele patru tunuri mici 
despre care vorbise jupân Zagtoba; la vederea lor se 
bucurau acum inimile oştenilor. Jupân Stepalski, ajutorul 
starostelui de Biatystok, se apropie de jupân Zagloba şi-i 
zise: 

— Prea mărită căpetenie! De pe vremea când neuitatul 
mareşal al Marelui Principat al Lituaniei a hotărât ca din 
veniturile Biatystokului să se înzestreze castelul Tykocin, 
eu, ca ajutor de staroste peste aceste venituri, am adunat 
cu credinţă şi cinste toate dările şi le-am cheltuit în folosul 
numitei cetăţi, lucru pe care pot să-l dovedesc înaintea 
întregii Republici cu răboajele mele. Aşa s-au scurs 
douăzeci de ani, timp în care am trimis la Tykocin pulbere, 
tunuri şi proviant, respectând îndatorirea sfântă ca fiecare 
para să meargă acolo unde a poruncit preamăritul mareşal 
al Marelui Principat al Lituaniei. Dar, atunci când în 
curgerea sorții schimbătoare cetatea Tykocin a devenit cel 
mai puternic sprijin al vrăjmaşului din acest ţinut, l-am 
întrebat pe Dumnezeu şi propria conştiinţă dacă trebuie să- 
i sporesc puterea mai departe, dacă nu se cuvine ca hrana 
şi armele cumpărate cu dările din acest an să le dau în 
mâna înălţimii tale... 

— Ba aşa se cuvine... îl întrerupse jupân Zagtoba. 

— Rog dar pe înălţimea ta ca în faţa întregii oştiri să-mi 
dea în schimb hârtie iscălită, cum că nimic din acele 
venituri n-am cheltuit în folosul meu, dând totul Republicii 
înfăţişate aici cu vrednicie de puterea preamăritei 
căpetenii. 

Zagtoba dădu din cap în semn că îi va îndeplini rugămintea 
şi începu să cerceteze socotelile. Se arătă că, în afară de 
tunuri, în podurile hambarelor erau ascunse şi trei sute de 
muschete nemţegşti în bună stare, două sute de bardişe 
moscovite pentru pedestraşi, bune la apărarea zidurilor şi a 
şanţurilor, şi şase mii de zloți bani gheaţă. 


— Banii vor fi împărţiţi oştenilor, spuse Zagtoba, iar 
muschetele şi bardişele... 

— Jupâne Oskierko, zise, ai să le iei domnia ta şi ai să 
întocmeşti un steag de pedestrime... Avem şi aici ceva 
pedestraşi, cei care au fugit de la Radziwitt, ce nu-ţi ajunge, 
ai să împlineşti dintre morari. 

După care se întoarse către cei de faţă: 

— Domniile voastre! Avem bani, avem tunuri, vom avea 
pedestrime şi proviant... Acesta e doar începutul! 

— lar acum, domniile voastre, toţi oştenii de rând să dea 
fuga prin sate şi să vie cu hârleţe, lopeţi şi sape. Trebuie să 
ridicăm întărituri, ca la Zbaraz. Şleahtic sau nu, să nu se 
ruşineze de lopată şi de muncă! 

Apoi căpetenia plecă la cvartirul său însoţită de uralele 
mulţimii. 

— Pe legea mea, omul acesta are totuşi capul pe umeri, îi 
spuse Wolodyjowski lui Jan Skrzetuski, treburile încep să 
meargă mai bine. 

— Numai să nu vie Radziwilt prea repede, se amestecă 
Stanistaw, fiindcă un conducător ca el nu mai afli în toată 
Republica. Jupân Zagtoba e bun să strângă proviantul, dar 
nu se poate măsura cu asemenea războinic. 

— Adevărat! răspunse Jan. La o adică o să-l ajutăm, cu 
sfaturile noastre, pentru că se pricepe mai puţin în 
treburile războiului. Dealtfel, însărcinarea lui va lua sfârşit, 
când va veni jupân Sapieha. 

— Între timp însă, poate să facă multe lucruri bune, spuse 
Wotodyjowski. 

Oştirea avea nevoie într-adevăr de o căpetenie, fie aceasta 
chiar jupân Zagtoba, deoarece din ziua alegerii lui, în 
tabără începu să se înstăpânească rânduiala. A doua zi 
începu săparea şanţurilor pe marginea bălților de la 
Biatystok. Jupân Oskierko, care slujise în oştirea străină şi 
cunoştea meşteşugul ridicării valurilor de apărare, 
conducea munca tuturor. În trei zile apăru o întăritură care 
semăna întrucâtva cu cea de la Zbaraz, pentru că laturile şi 


spatele erau apărate de smârcuri. La vederea ei, inimile 
oştenilor tresăltară de bucurie; întreaga oaste se simţea 
acum mai apărată. Curajul crescu şi mai mult, odată cu 
ivirea primelor rezerve de hrană aduse de podghiazuri 
puternice. În fiecare zi mânau în întărituri boi, oi şi porci, în 
fiecare zi intrau care încărcate cu grâie şi fân. Unele 
veneau tocmai din pământul Lukowului, altele de la Widzka. 
Soseau de asemenea tot mai mulţi şleahtici, mai mărunți 
sau mai răsăriţi, deoarece de când se răspândise vestea că 
a luat fiinţă o oştire care are o căpetenie, oamenii 
deveniseră mai încrezători. Locuitorilor le venea greu să 
întreţie toată armia, dar jupân Zagtoba nu-i întreba pe ei, 
iar în al doilea rând, tot era mai bine să dea oştenilor 
jumătate din ce aveau, păstrându-şi cealaltă jumătate în 
linişte, decât să fie jefuiţi de cetele samavolnice care se 
înmulţiseră ca ciupercile şi pe care jupân Zagtoba 
poruncise podghiazurilor să le urmărească şi să le 
nimicească. 

— Dacă se va arăta un hatman tot atât de bun, pe cât e de 
gospodar - se vorbea prin tabără despre noua căpetenie - 
Republica nu ştie încă ce mare bărbat are. 

Şi jupân Zagtoba se gândea cu anume nelinişte la sosirea 
lui Radziwilt. Îşi aducea aminte de toate biruinţele 
voievodului şi atunci făptura hatmanului creştea uriaşă în 
închipuirea noii căpetenii care-şi spunea: „Ehei, cine poate 
să i se împotrivească acestui balaur!... Ziceam că o să-i 
rămân în gât, dar o să mă înghită cum înghite somnul 
răţuşca sălbatică.” 

Şi îşi făgăduia sub jurământ să nu primească lupta pe viaţă 
şi pe moarte cu Radziwilt. „Mă va împresura, gândea, dar 
asta durează multă vreme. Şi pe urmă, voi încerca să 
negociez, iar în acest timp va veni şi jupân Sapieha”. 

În cazul când n-avea să vie, jupân Zagtoba hotări să-l 
asculte în toate pe Jan Skrzetuski, deoarece îşi amintea cât 
de mult preţuia Jeremi iscusinţa războinică a acestui 
oştean. 


— Tu, Jupâne Michalt, îi spuse jupân Zagtoba lui 
Wotodyjowski, eşti făcut anume pentru atac şi pot să te 
trimit şi cu vreun podghiaz mai acătării, pentru că te 
pricepi să te repezi la vrăjmaş ca lupul în turmă; dacă te-ar 
pune însă hatman peste întreaga oştire, n-ai fi în stare de 
nimic, fiindcă nu te ajută mintea, pe când Jan are cap de 
conducător şi, dacă n-aş fi eu, numai el ar putea să-mi ţină 
locul. 

În acest timp, veştile se băteau cap în cap; o dată se zvoni 
că vine prin Prusia electorului, a doua oară că a zdrobit 
armia lui Chowanski şi a cucerit Grodno, de unde se 
apropie cu toată puterea; mai erau şi din aceia care 
susțineau că nu Radziwilt, ci Sapieha îl biruise pe 
Chowafnski cu ajutorul prinţului Michat Radziwitt. Cu toate 
acestea, podghiazurile nu aduseră alte ştiri sigure, afară de 
aceea că la Wotkowysk se aflau două mii dintre cazacii lui 
Zoltarenko, care amenințau oraşul. Pârjolul cuprinsese 
împrejurimile. 

A doua zi, după întoarcerea podghiazurilor, începură să 
sosească şi fugarii care întăriră ştirile, adăugând că 
orăşenii trimiseseră solie la Chowanski şi la Zoltarenko, 
rugându-l să aibă milă de oraş. Chowafski înapoiase 
răspuns că e vorba de o ceată fără căpătâi, care nu are nici 
o legătură cu oastea lui. Cât despre Zoltarenko, acesta îi 
sfătuia pe orăşeni să se răscumpere, dar aceştia, sărăciţi de 
pojarul care trecuse nu demult peste ei şi de jafuri, nu mai 
aveau cu ce. 

Implorau deci mila căpeteniei, rugându-l să le sară într- 
ajutor câtă vreme se târguiau pentru banii de 
răscumpărare, căci pe urmă nu va mai fi timp. Jupân 
Zagtoba alese o mie cinci sute de oşteni de nădejde, printre 
care şi steagul din Lauda, şi chemându-l pe Wotodyjowski, îi 
spuse: 

— Ei, jupâne Michat, e timpul să arăţi ce ştii! Te duci la 
Wotkowysk şi-mi ştergi de pe faţa pământului pe tâlharii 
aceia care ameninţă un oraş fără apărare. Nu e prima oară 


când faci asemenea ispravă şi cred că socoteşti drept o 
dovadă de bunăvoință însărcinarea pe care ţi-o dau. 

Se întoarse apoi spre ceilalţi polcovnici: 

— Eu trebuie să rămân în tabără, pentru că întreaga 
răspundere apasă pe umerii mei, iar în al doilea rând, nu se 
potriveşte cu rangul meu să pornesc asupra unor tâlhari. 
Să vie Radziwill şi atunci se va vedea care e mai bun în 
luptă, hatmanul sau căpetenia domniilor voastre... 

Wotodyjowski plecă bucuros, pentru că i se ura în tabără şi 
i se făcuse dor de vânzoleala bătăliei. Steagurile alese ieşiră 
cântând din tabără, trecură prin faţa căpeteniei care sta 
călare pe valul de apărare şi îi binecuvânta pe cei care 
plecau la drum, făcând asupra lor semnul crucii. Unii se 
mirau că jupân Zagloba trimite cu atâta alai podghiazul, dar 
el îşi aducea aminte că şi ZOtkiewski(167 şi alţi hatmani 
aveau obiceiul să facă semnul crucii asupra steagurilor care 
porneau la luptă. Pe de altă parte, îi plăcea să facă totul 
sărbătoreşte, ca să crească în ochii oştenilor. 

Totuşi, abia pieriră steagurile în ceața depărtării, că 
începu să se neliniştească din pricina lor. 

— Jane, întrebă, poate n-ar fi rău să-i mai trimit lui 
Wotodyjowski o mână de oameni? 

— E, dă-i pace, tătucă, răspunse Skrzetuski. A-i da lui 
Woltodyjowski asemenea însărcinare, e ca şi când l-ai pune 
să înfulece o strachină de ouă prăjite. Doamne sfinte, păi 
toată viaţa n-a făcut altceva. 

— Da, dar dacă năvăleşte asupra lui o putere prea 
mare?... Nec Hercules contra plures. 

— Ce să mai vorbim, un oştean ca el va cerceta totul 
înainte de a lovi, iar dacă va întâlni o putere prea mare, va 
rupe şi el ce va putea şi se va întoarce sau va cere ajutoare. 
Poţi să dormi liniştit, tătucă. 

— Aha, am ştiut eu pe cine să trimit; gândesc că Michat 
ăsta m-a vrăjit în vreun fel, de ţin la el atât de mult. Afară de 
răposatul jupân Podbipieta şi de tine, n-am îndrăgit pe 


nimeni în asemenea măsură... Nu se poate, prizăritul ăsta 
mi-a făcut ceva. 

Se scurseră trei zile. 

În tabără intrau mereu carele cu proviant, soseau volintiri, 
dar jupân Michat parcă intrase în pământ. Neliniştea lui 
Zagtoba creştea din ce în ce mai mult şi, cu toate lămuririle 
lui Skrzetuski, cum că Wotodyjowski n-avea cum să se 
întoarcă de la Wotkowysk, jupân Zagtoba trimise o sută de 
călăreţi din piatihorenii lui Kmicic să-i aducă veşti. 

Dar podghiazul plecă şi iarăşi trecură două zile fără nici o 
ştire. 

În sfârşit, abia a şaptea zi, spre seară, oştenii trimişi după 
hrană la Bobrowniki se întoarseră degrabă în tabără cu 
vestea că văzuseră o oştire care ieşea din pădurea de 
dincolo de Bobrowniki. 

— E jupân Michal! strigă Zagtoba cu bucurie. 

Dar oştenii tăgăduiră. Nu le ieşiseră în întâmpinare tocmai 
pentru că zăriseră flamuri străine pe care jupân 
Wotodyjowski nu le avea. Pe de altă parte, oastea era mai 
numeroasă. Oştenii de rând, ca oştenii de rând, nu erau în 
stare să spună cam câte polcuri erau; unii ziceau că vreo 
trei mii de oameni, alţii văzuseră cinci mii sau şi mai mulţi. 

— Iau douăzeci de călăreţi şi mă duc în întâmpinarea lor, 
se oferi rotmistrul Lipnicki. 

Şi plecă. 

Se scurse un ceas, două până când se dădu de ştire că se 
apropie nu numai podghiazul, ci întreaga oştire. 

Şi nu se ştie de ce, vestea căzu ca un trăznet asupra 
taberei: 

— Vine Radziwit! 

Întreaga tabără se cutremură şi începu să fiarbă; oştenii 
se repeziră pe întărituri, pe chipurile unora se citea spaima; 
nu se mai respecta nici o rânduială; doar pedestraşii lui 
Oskierko îşi ocupară locurile lor. În schimb, la început, 
printre volintiri se iscă panică. Veşti dintre cele mai felurite 
zburau din gură în gură. 


— Radziwilt l-a zdrobit cu totul pe Wotodyjowski, iar 
celălalt a împrăştiat podghiazul lui Kmicic, spuneau unii. 

— N-a scăpat nici picior de om, ziceau alţii. 

Iar jupân Lipnicki parcă a intrat în pământ. 

— Unde-i căpetenia, unde-i căpetenia? 

Polcovnicii veniră în grabă să facă ordine şi pentru că, 
afară de prea puţini volintiri, ceilalţi erau oşteni cu 
experienţă, rânduială se înstăpâni repede, tot aşteptând să 
vadă ce se va întâmpla. 

Când auzi strigătul „Vine Radziwit!”, jupân Zagtoba se 
sperie de-a binelea, deşi la început nu prea-i venea să 
creadă. Ce să se fi întâmplat cu Wolodyjowski? Să se fi lăsat 
învăluit în aşa chip, încât să nu mai poată scăpa nici un om? 
Dar podghiazul celălalt? Dar jupân Lipnicki? 

„Nu se poate! îşi repetă jupân Zagtoba, ştergându-şi 
fruntea care i se îmbrobonase de sudoare. Diavolul ăsta, 
balaurul ăsta mâncător de oameni, să fi izbutit oare să 
ajungă de la Kiejdany până aici? Se apropie oare ceasul din 
urmă?!” 

În acest timp, tot mai numeroase erau glasurile care 
strigau: „Radziwit! Radziwilt!” jupân Zagloba încetă să se 
mai îndoiască. Sări în picioare şi dădu buzna în cvartirul lui 
Skrzetuski. 

— Scapă-mă, Jane, acum e timpul! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Skrzetuski. 

— Vine Radziwilt! Las totul în seama ta, fiindcă prinţul 
Jeremi spunea că eşti o căpetenie înnăscută. O să am şi eu 
grijă, dar tu sfătuieşte-mă şi preia conducerea! 

— Nu se poate să fie Radziwit, răspunse Skrzetuski. 
Dincotro vine oştirea? 

— Dinspre Wotkowysk. Se vorbeşte că l-a prins pe 
Wotodyjowski, iar podghiazul celălalt, pe care l-am trimis pe 
urmă, a păţit-o la fel. 

— Wotodyjowski să se lase prins? Nu-l cunoşti, tătucă. El 
trebuie să fie cel care vine, altcineva nu poate fi. 

— Da, dar se spune că oştirea e mult mai mare. 


— Slavă Domnului, se vede că a sosit jupân Sapieha. 

— Pentru Dumnezeu, ce vorbeşti? Ne-ar fi trimis vreo 
veste, Lipnicki a plecat să-l întâmpine... 

— Tocmai asta e o dovadă că nu Radziwilt este cel care 
vine. Şi-au dat seama cine este, i s-au alăturat şi se întorc 
împreună. Să mergem, să mergem! 

— Am spus eu! strigă Zagtoba. Toţi şi-au pierdut cumpătul, 
dar eu mi-am zis: nu se poate! De la bun început. Haidem 
repede, Jane, repede! Ceilalţi s-au speriat... Hm! 

leşiră amândoi în grabă şi, urcându-se pe valul de 
apărare, care gemea de oşteni, o luară de-a lungul lui. Faţa 
lui Zagtoba era luminoasă, se oprea des şi striga în gura 
mare, ca să-l audă cu toţii: 

— Domniile voastre, avem musafiri, să nu vă pierdeţi 
cumpătul! Dacă e Radziwill, am să-i arăt drumul înapoi spre 
Kiejdany! 

— O să i-l arătăm! strigară oştenii. 

— Aprindeţi bobotăile pe valul de apărare! Să nu ne 
ascundem, n-au decât să ne vadă, suntem gata! Aprindeţi 
bobotăile! 

Se aduseră îndată vreascuri, şi, după un sfert de ceas, 
întreaga tabără se lumină şi cerul se înroşi ca în revărsatul 
zorilor. Întorcându-şi faţa de la lumină, oştenii priveau în 
întuneric spre Bobrowniki. Unii spuneau, că aud clinchetul 
fierului şi tropote. 

În întuneric răsunară în depărtare împuşcături de 
muschetă. Jupân Zagtoba îl trase de pulpana straiului pe 
Jan Skrzetuski. 

— Încep să tragă! spuse neliniştit. 

— Nu, trag de bucurie, răspunse Skrzetuski. 
Împuşcăturile fură urmate într-adevăr de strigăte de 
bucurie. Nu mai era nici o îndoială; după o clipă sosi pe caii 
înspumaţi o ceată de vreo cincisprezece călăreţi. 

— Jupân Sapieha, voievodul de Witebsk! 

Abia auziră oştenii, că se revărsară de pe întărituri, cum 
se revarsă râul umflat peste maluri, şi alergară înainte 


lărmuind; cine i-ar fi auzit, ar fi crezut că are de-a face cu 
strigătele locuitorilor din vreun târg măcelăriți de duşmani. 

Zagtoba încălecă şi ieşi în fruntea polcovnicilor înaintea 
valului de apărare cu toate însemnele puterii sale: sub tui, 
cu buzduganul de căpetenie şi cu pana de stârc la căciulă. 

După o clipă, voievodul de Witebsk apăru în cercul de 
lumină în fruntea căpeteniilor sale, avându-l alături şi pe 
jupân Wotodyjowski. Era un om în puterea vârstei, de 
statură mijlocie, cu faţa nu prea frumoasă, dar înţeleaptă şi 
blajină. Avea mustaţa cărunţie, tăiată scurt deasupra buzei 
de sus, şi o barbă nu prea mare care-l făcea să semene cu 
un străin, deşi se purta în haine poloneze. Cu toate că era 
vestit prin faptele-i războinice, arăta mai mult ca un 
cârmuitor de stat, decât ca un luptător; cei care-l cunoşteau 
mai de aproape spuneau şi ei că pe chipul voievodului 
precumpăneşte Minerva asupra lui Marte. Dar, pe lângă 
Minerva şi Marte, faţa îi mai era împodobită şi de o floare 
rară în acele vremuri, cinstea, care, izvorând din suflet, i se 
răsfrângea în ochi, cum se răsfrânge lumina soarelui în apă. 
De la prima aruncătură de ochi, cunoscură cu toţii că era 
un bărbat virtuos şi drept. 

— Te-am aşteptat ca pe un părinte! strigau oştenii. 

— A venit, în sfârşit conducătorul nostru! repetau alţii cu 
înduioşare. 

— Vivat, vivat! 

Jupân Zagtoba se repezi în fruntea polcovnicilor spre 
voievodul care îşi struni calul şi începu să se încline în toate 
părţile cu calpacul de râs în mână. 

— Preamărite voievod! îşi începu Zagtoba cuvântarea. De- 
aş fi tot atât de iscusit la vorbă ca vechii romani, ca însuşi 
Cicero sau, gândindu-mă la timpuri şi mai vechi, ca acel 
atenian vestit, Demostene, tot nu m-aş pricepe să dau glas 
bucuriei care ne umple inimile la vederea luminăţiei tale. 
Prin noi tresaltă de bucurie întreaga Republică, 
întâmpinându-l pe cel mai înţelept senator şi pe cel mai 
vrednic fiu, bucurie cu atât mai mare, cu cât este 


neaşteptată. Stăteam în aceste întărituri cu mâna pe arme, 
pregătiţi de luptă, nu de urale... Ne aşteptam să auzim 
bubuitul tunurilor, nu strigăte de bucurie... Să ne vărsăm 
sângele, nu lacrimile!... Aşadar, când faima cea cu o sută de 
limbi ne-a dat de ştire că nu se apropie un trădător, ci 
apărătorul patriei, nu marele hatman de Lituania, ci 
voievodul de Witebsk, nu Radziwitt, ci Sapieha... 

Dar pesemne că jupân Sapieha se grăbea să intre în 
tabără, pentru că dădu din mână cu o nepăsare 
binevoitoare de mare magnat şi spuse: 

— O să vie şi Radziwilt în două zile o să fie aici! 

Jupân Zagtoba se poticni, mai întâi pentru că îi întrerupse 
firul vorbirii, iar în al doilea rând, fiindcă vestea despre 
Radziwilt făcu o impresie adâncă asupra lui. Rămase deci o 
clipă descumpănit înaintea lui jupân Sapieha, neştiind ce să 
mai spună, dar îşi reveni repede şi, scoțând repede 
buzduganul de la cingătoare, spuse cu glas mare, 
aducându-și aminte cum se petrecuseră lucrurile la Zbaraz: 

— Pe mine oştirea m-a ales căpetenia ei, dar încredinţez 
acest însemn în mâini mai vrednice decât ale mele, dând 
astfel pildă celor mai tineri cum trebuie să se lepede de 
măriri pro publico bono. 

Oştenii începură să strige, dar jupân Sapieha se mulţumi 
să zâmbească şi rosti: 

— Jupâne şi frate, numai să nu creadă Radziwilt că-mi dai 
buzduganul de frica lui... Ce s-ar mai bucura! 

— Mă cunoaşte el prea bine, răspunse Zagtoba, şi nu mă 
poate bănui de una ca asta, pentru că la Kiejdany am fost 
cel dintâi care i-am strigat în faţă ce i se cuvenea, 
îndemnându-i astfel şi pe ceilalţi. 

— Dacă-i aşa, călăuzeşte-mă în tabără, zise Sapieha. 
Wotodyjowski mi-a spus pe drum că domnia ta eşti un 
gospodar grozav şi ai hrană destulă, iar noi suntem trudiţi 
şi flămânzi. 

Spunând acestea, îşi îmboldi calul cu pintenii şi porni 
urmat de ceilalţi, intrând în tabără într-o bucurie de 


nedescris. Jupân Zagtoba îşi aduse aminte că despre jupân 
Sapieha se spunea că-i cam plac chefurile şi băutura, aşa că 
hotări să cinstească ziua venirii lui cum se cuvine. Într- 
adevăr, puse la cale un ospăț, cum nu mai fusese niciodată 
în tabără. Mâncară şi băură cu toţii. La masă, Wolodyjowski 
povesti ce se petrecuse la Wotkowysk, cum îl înconjuraseră 
deodată forţe cu mult mai mari, pe care le trimisese în 
ajutor vânzătorul Zoltarefko, cum se îngroşase gluma până 
când sosise pe neaşteptate jupân Sapieha şi schimbase 
apărarea deznădăjduită într-o mare biruinţă. 

— Ştiu că i-am învăţat minte, spuse. De acum încolo, n-o să 
mai scoată nasul din tabără. 

După care veni vorba despre Radziwilt. Voievodul de 
Witebsk avea veşti proaspete şi ştia prin oameni de 
încredere tot ce se întâmplă la Kiejdany. Printre altele, 
spuse că hatmanul de Lituania îl trimisese pe un oare care 
Kmicic cu scrisori la regele suedez şi cu rugămintea de a 
porni în acelaşi timp din două părţi asupra Podlasiei. 

— Minune a minunilor! strigă jupân Zagtoba. Dacă n-ar fi 
fost acest Kmicic, nu ne-am mai fi adunat laolaltă şi dacă ar 
fi venit Radziwitt, ne-ar fi ronţăit unul după altul, ca pe 
covrigii de Siedlce. 

— Am aflat de la Jupân Wotodyjowski, răspunse Sapieha. 
Gândesc că ţine foarte mult la domniile voastre. Păcat că nu 
ţine tot atâta şi la Republică. Dar oamenii de teapa lui, care 
nu mai văd nimic în afara lor, nu slujesc pe nimeni cu 
credinţă şi sunt gata să trădeze pe oricine, cum îl trădează 
Kmicic pe Radziwil. 

— Printre noi nu se află trădători şi toţi suntem gata să ne 
jertfim viaţa alături de luminăţia ta! spuse Zeromski. 

— Cred că aici sunt numai oşteni de nădejde, răspunse 
voievodul, şi nu mă aşteptam să găsesc asemenea rânduială 
şi îndestulare, lucru pentru care trebuie să-i fiu 
recunoscător lui jupân Zagtoba. 

Jupân Zagtoba aproape că roşi de mulţumire, deoarece i 
se părea că, deşi voievodul îi arăta destulă bunăvoință, nu-l 


trata totuşi cu seriozitatea pe care şi-ar fi dorit-o fosta 
căpetenie. Începu deci să istorisească ce făcuse, câte 
rezerve adunase, cum adusese tunurile şi alcătuise steagul 
de pedestraşi, în sfârşit, câte scrisori trebuise să scrie. 

Şi nu fără anume semeţie, aminti de scrisorile pe care le 
trimisese regelui alungat, lui Chowafdski şi electorului. 

— În urma scrisorii mele, electorul va fi nevoit să spună 
limpede de partea cui este, spuse cu mândrie. 

Voievodul de Witebsk avea însă o fire veselă, poate că se şi 
afumase puţin, aşa că îşi mângâie mustaţa, zâmbi cu 
răutate şi întrebă: 

— Frăţioare, dar împăratului nemţesc nu i-ai scris? 

— Nu! răspunse Zagtoba uimit. 

— Mare păcat! făcu voievodul. Ar fi avut de-a face cu unul 
de o seamă cu el. 

Polcovnicii izbucniră în hohote puternice, dar jupân 
Zagtoba le arătă îndată că dacă voievodul voia să 
glumească, apoi îşi găsise naşul. 

— Luminăţia ta, spuse, electorului pot să-i scriu, pentru că 
eu însumi, ca şleahtic, sunt alegător şi nu prea demult am 
votat pentru Jan Kazimierz. 

— Ai ticluit-o bine, domnia ta! răspunse voievodul de 
Witebsk. 

— Dar unei mărimi ca împăratul nemţesc, îşi urmă vorba 
Zagtoba, nu pot să-i scriu, ca să nu mi se spună şi mie 
proverbul pe care l-am auzit în Lituania... 

— Care proverb? 

— Orice cap de prostălău e numai din Witebsk, zău 
răspunse Zagtoba fără să-şi piardă cumpătul. 

La auzul acestor vorbe cutezătoare, polcovnicii îngheţară, 
dar voievodul de Witebsk se rezemă de spătarul scaunului 
şi îşi puse mâinile în şolduri izbucnind în râs: 

— Da ştiu că mi-ai zis-o!... Domnia ta, vino să te strâng în 
braţe!... când o să vreau să-mi rad barba, o să împrumut 
limba domniei tale! 


LLA 


Ospăţul se prelungi până noaptea târziu; se întrerupse 
abia după venirea câtorva şleahtici de la Tykocin care 
aduseră vestea că podghiazurile lui Radziwilt au ajuns până 
acolo. 

Capitolul VII. 

Radziwilt ar fi încălcat demult Podlasie, dacă n-ar fi fost 
reţinut la Kiejdany din diferite pricini. Înainte de toate 
aştepta întăririle suedeze cu trimiterea cărora Pontus de la 
Gardie întârzia înadins. Cu toate că ghinărarul suedez era 
unit prin legături de rudenie cu însuşi regele, nu putea sta 
alături de magnatul Lituaniei nici prin strălucirea neamului, 
nici prin rangul său, nici prin legăturile de sânge, iar în 
ceea ce priveşte averea, deşi acum visteria lui Radziwilt era 
goală, dacă ghinărarilor suedezi li s-ar fi împărţit numai 
jumătate din moşiile prinţului, s-ar fi socotit destul de 
bogaţi. De aceea, când soarta rânduise ca Radziwilt să 
depindă de Pontus, ghinărarul nu putuse renunţa la 
mulţumirea de a-i da să înţeleagă acestui magnat că este 
mai însemnat decât el. 

Radziwilt n-avea nevoie de întăriri, ca să-i învingă pe 
confederați, pentru aceasta avea şi singur destule forţe, 
avea însă trebuinţă de ei din pricinile pe care le amintise 
Kmicic în scrisoarea către jupân Wotodyjowski. În calea lui 
Radziwilt spre Podlasie se aflau hoardele lui Chowafski, 
care puteau să-l împiedice; dacă Radziwilt ar fi fost însoţit 
de oştile suedeze, ar fi venit aşadar în numele regelui 
Suediei, orice întreprindere duşmănoasă din partea lui 
Chowanski, ar fi fost socotită ca o jignire adusă lui Carol 
Gustav. În adâncul sufletului, Radziwilt ar fi dorit să se 
întâmple aşa, de aceea aştepta cu nerăbdare sosirea măcar 
a unui steag suedez şi, mâniindu-se pe Pontus, le spunea 
adesea curtenilor săi: 

— Cu câţiva ani în urmă ar fi fost foarte măgulit să 
primească o scrisoare de la mine şi ar fi lăsat-o moştenire 
urmaşilor, iar acum face pe căpetenia cu mine! 


La care un şleahtic, cunoscut prin împrejurimi ca bun de 
gură şi dintr-o bucată, îşi îngădui să-i răspundă: 

— Luminăţia ta, cum zice şi proverbul: „Cum îţi aşterni, 
aşa dormi!” 

Radziwilt răbufni înfuriat şi porunci să-l închidă în turn, 
dar a doua zi îi dădu drumul şi-i dărui un nasture aurit, 
pentru că auzise că şleahticul are bani gheaţă şi vroia să 
împrumute de la el cu iscălitură. Şleahticul primi nasturele, 
dar nu-i dădu bani. 

Ajutoarele suedeze sosiră în cele din urmă; vreo opt sute 
de raitieri. Trei sute de pedestraşi şi o sută de călăreţi uşori 
îi trimise Pontus la castelul Tykocin, vrând să-şi aibă acolo 
garnizoana lui pentru orice împrejurare. 

Oştile lui Chowanski lăsară să treacă fără nici o stricăciune 
cetele suedeze, care ajunseră astfel la Tykocin; toate 
acestea se întâmplau în timp ce steagurile confederate erau 
risipite prin toată Podlasie şi se îndeletniceau numai cu 
jefuirea bunurilor lui Radziwitt. 

Toţi se aşteptau ca, după sosirea întăriturilor, prinţul să 
pornească îndată, dar el îşi mai amâna o vreme plecarea. 
Pricina erau ştirile din Podlasie despre neorânduiala care 
domnea în acest ţinut, despre lipsa de unire dintre 
confederați şi neînțelegerile care izbucniseră între 
Kotowski, Lipnicki şi Jakub Kmicic. 

— Trebuie să-i las să se încaiere, spunea prinţul. Îşi vor 
veni de hac unul altuia şi puterea lor se va spulbera fără 
luptă; în acest timp, noi îl vom lovi pe Chowafski. 

De la o vreme însă, începură să sosească veşti potrivnice; 
polcovnicii nu numai că nu se mai ciorovăiau între ei, dar se 
adunaseră cu toţii la Biatystok. Prinţul se da de ceasul 
morţii să afle pricina acestei schimbări. În cele din urmă, 
numele lui Zagtoba, căpetenia aleasă, ajunse la urechile 
prinţului. Află şi de ridicarea întăriturilor şi strângerea 
proviantului, de tunurile pe care Zagtoba şi le însuşise la 
Biatystok, de sporirea puterii confederaţilor şi de volintirii 
care soseau din afară. Prinţul Janusz fu cuprins de o mânie 


năprasnică şi Ganchof, un oştean neînfricat, nu cuteză o zi 
şi o noapte să se apropie de el. 

În sfârşit, steagurile primiră porunca să se pregătească de 
drum. Într-o singură zi întreaga armie era gata de plecare; 
un polc de pedestraşi nemți, două de scoțieni şi unul 
lituanian; jupân Korf conducea artileria; Ganchof luase 
conducerea călărimii. Afară de dragonii lui Chartamp şi de 
raitierii suedezi, mai era steagul de călărime uşoară a lui 
Niewiarowski şi un steag de elită al prinţului, al cărui 
porucinic era Slizie. Era o putere destul de mare, alcătuită 
numai din veterani. Cu o oştire mai mică, în timpul 
războiului cu Chmielnicki, prinţul repurtase acele izbânzi 
care-i împodobiseră numele cu o faimă nemuritoare; cu o 
putere mai mică îl nimicise pe Polksiezyc, pe Nebaba; 
zdrobise armia de câteva zeci de mii de oameni ai 
faimosului Krzeczowski, cucerise Mozyrz, Turow, luase cu 
asalt Kiev şi îl îmbulzise într-atâta pe Chmielnicki în stepă, 
încât acesta fusese nevoit să-şi caute scăparea în negocieri. 

Dar se vede că steaua acestui puternic luptător apusese, 
deoarece nici el nu avea presimţiri bune. Îşi aţintea privirile 
în viitor şi nu vedea nimic limpede. Va pleca în Podlasie şi va 
călca în picioarele cailor pe răzvrătiți, va porunci să-l 
jupoaie de piele pe nemernicul de Zagtoba şi apoi? Ce va 
urma? Care-i va fi soarta? Îl va lovi oare atunci pe 
Chowanski, va răzbuna înfrângerea de la CybichOw şi îşi va 
încununa fruntea cu alţi lauri? Prinţul spunea că aşa se va 
întâmpla, dar se îndoia şi el, deoarece începuse să umble 
zvonul că hoardele de la miazănoapte, temându-se de 
creşterea prea mare a puterii suedezilor, aveau să înceteze 
lupta, unindu-se chiar cu Jan Kazimierz. Sapieha mai lupta 
încă şi le distrugea pe unde putea, dar în acelaşi timp 
începuse negocierile. Planuri asemănătoare avea şi jupân 
Gosiewski. 

În cazul că Chowanski avea să cedeze, Radziwilt pierdea şi 
acest din urmă prilej de a-şi arăta puterea; iar dacă Jan 
Kazimierz izbutea să se alieze cu duşmanii de până acum şi 


să-i împingă împotriva suedezilor, atunci balanţa norocului 
ar fi înclinat spre partea lui, în dauna suedezilor şi totodată 
a lui Radziwilt. 

Din Republică prinţul primise într-adevăr cele mai bune 
veşti. Izbânzile suedezilor întreceau orice aşteptări. 
Ținuturile se supuneau unele după altele; în Wielkopolska 
domneau ca şi în Suedia; iar la Varşovia tăia şi spânzura 
Radziejowski; Matopolska nu opunea nici o rezistenţă; 
Cracovia avea să cadă de la o zi la alta; regele părăsit de 
oştire şi de şleahtici, pierzându-şi încrederea în poporul 
său, fugise în Slask şi însuşi Carol Gustav se mira de 
uşurinţa cu care îngenunchease acea putere care până 
atunci ieşise întotdeauna biruitoare în luptele cu suedezii. 

Radziwilt vedea însă tocmai în această uşurinţă o 
primejdie pentru ele, fiindcă presimţea că suedezii, orbiţi 
de biruinţă, nu vor mai conta pe el, nu-l vor mai lua în 
seamă, mai ales că nu se arătase atât de puternic şi de 
ascultat nici măcar în Lituania, cum crezuseră cu toţii şi 
chiar el însuşi. 

Aşadar, regele suedez avea să-i dea lui Lituania sau măcar 
Biata Rus?! Nu se va mulţumi oare să închidă gura unui 
vecin veşnic flămând cu vreo fâşie de pământ în răsărit, ca 
să aibă mâinile slobode în restul Poloniei? 

Erau întrebări care-l chinuiau pe prinţul Janusz. Se 
zbuciuma zile şi nopţi în şir. Se gândea că nici Pontus de la 
Gardie n-ar fi îndrăznit să se poarte cu el cu atâta semeţie, 
aproape dispreţuitor, dacă n-ar fi crezut că regele nu-l va 
dojeni pentru asemenea purtare, sau mai rău, dacă n-ar fi 
primit chiar porunci anume. 

„Câtă vreme mă aflu în fruntea câtorva mii de oameni, 
cugeta Radziwit, o să trebuiască să le pese de mine, dar 
când nu voi mai avea bani şi când polcurile de lefegii se vor 
împrăştia, ce va fi?” 

Şi, ca un făcut, tocmai acum veniturile moşiilor uriaşe 
întârziau; o mare parte din proprietăţi, risipite prin Lituania 


întreagă până hăt în Polesia Kievului, zăceau în părăsire, iar 
pe cele din Podlasie le pustiiseră confederaţii. 

Erau clipe când prinţului i se părea că se prăbuşeşte într-o 
prăpastie. Din toată osteneala şi uneltirile lui n-avea să-i 
rămână decât denumirea de trădător - altceva nimic. 

Pe deasupra, îl mai înfricoşa şi spectrul morţii. Aproape în 
fiecare noapte i se arăta înaintea baldachinului de la pat şi 
îi făcea semn cu mâna, de parcă ar fi vrut să-i spună: Haide 
în întuneric, de cealaltă parte a râului necunoscut... 

Dacă s-ar fi aflat în culmea gloriei, dacă şi-ar fi pus 
coroana râvnită cu atâta ardoare pe cap măcar pentru o zi 
sau pentru un ceas, ar fi privit cu ochi neînfricat vedenia 
tăcută şi amenințătoare. Dar să mori şi să laşi după tine 
doar ruşinea şi disprețul oamenilor, însemna pentru acest 
magnat trufaş să îndure iadul în timpul vieţii. 

Nu o dată, când se afla singur sau numai cu astrologul său, 
în care avea toată încrederea, îşi lua capul în mâini şi 
repeta cu glas înăbuşit: 

— Vai mie, mă prăpădesc, vai mie! 

În aceste împrejurări, se pregătea să pornească în 
Podlasie, când, cu o zi înainte de plecare, i se aduse ştirea 
că prinţul Bogustaw plecase la Taurogi. 

Numai la auzul acestei veşti, înainte de a-şi vedea vărul, 
prinţul Janusz parcă îşi recăpătă puterile, deoarece 
Bogusltaw aducea cu el tinereţea şi credinţa oarbă în viitor. 
Prin el avea să renască ramura de la Birze şi numai pentru 
el se străduia prinţul Janusz. 

Aflând că soseşte, vroia neapărat să-i iasă înainte. Dar 
pentru că obiceiurile de la curte nu-i îngăduiau să 
întâmpine pe unul mai tânăr ca el, trimise o caleaşcă aurită 
şi întreg steagul lui Niewiarowski să-l aducă, iar din 
şanţurile săpate de Kmicic şi de la castel porunci să tragă 
mortierele(17) întocmai ca la venirea regelui. 

Cei doi rămaseră, în sfârşit, singuri; Janusz îl luă pe 
Bogustaw în braţe şi începu să repete cu glasul înduioşat: 

— Parcă mi s-a întors iarăşi tinereţea şi sănătatea! 


Dar prinţul Bogustaw îl privi cu luare-aminte şi rosti: 

— Ce ai, luminăţia ta? 

— Să nu ne mai luminăţim atâta, de vreme ce nu ne aude 
nimeni... Ce am? Mă roade boala şi am să mă prăbuşesc ca 
un copac scorburos... Dar să nu mai vorbim de asta! Cum se 
simte soţia mea şi Maryska? 

— Au plecat de la Taurogi la Tylza. Sunt sănătoase 
amândouă, iar Marie e ca un boboc de trandafir; va fi un 
trandafir minunat când va înflori... Ma foi! nimeni pe lume 
n-are un picior atât de frumos, iar cosiţele îi ajung până la 
pământ... 

— Aşa de frumoasă ţi s-a părut? Bine că ţi-a trimis 
Dumnezeu gândul să vii aici. Mă simt mai bine când te 
văd!... Dar ce noutăţi îmi aduci?... Ce-i cu electorul? Ştii că 
s-a aliat cu oraşele prusiene? 

— Ştiu. 

— Numai că nu prea au încredere în el. Oraşul Gdansk n-a 
vrut să-i primească garnizoana... Nemţii au nas bun. 

— Şi asta ştiu. Nu i-ai scris? Ce gândeşte despre noi? 

— Despre noi? repetă prinţul Bogustaw cu nepăsare. 

Şi începu să se uite prin încăpere, după care se ridică; 
prinţul Janusz se gândi că vărul lui caută ceva, dar acesta 
alergă la oglinda care se afla în colţ şi, mişcând-o până se 
văzu, începu să-şi pipăie faţa cu degetele mâinii drepte, în 
sfârşit, spuse: 

— Mi s-a cam umflat pielea pe drum, dar până mâine o să- 
mi treacă... Ce gândeşte electorul despre noi? Nimic... Mi-a 
scris că nu ne va uita. 

— Cum adică nu ne va uita? 

— Am scrisoarea la mine, o să ţi-o arăt... Scrie că orice s- 
ar întâmpla, el nu ne va uita... Eu îl cred, pentru că aşa îi 
cere folosul lui. Electorul se îngrijeşte de Republică, aşa 
cum mă îngrijesc eu de o perucă veche, ar da-o cu plăcere 
suedezilor, dacă astfel ar pune mâna pe ţinuturile prusiene; 
dar puterea suedeză începe să-l neliniştească, aşa că şi-ar 


pregăti bucuros un aliat pentru viitor şi îl va avea, dacă tu 
vei urca pe tronul Lituaniei. 

— Măcar de s-ar întâmpla aşa!... Nu vreau acest tron 
pentru mine! 

— Poate că la început n-o să putem căpăta toată Lituania, 
ar fi bine dacă am dobândi, o bucată bună pe care s-o 
împlinim cu Biata Rus şi Samogiţia. 

— Şi suedezii? 

— Suedezii vor fi şi ei bucuroşi să ne aşeze între ei şi 
răsărit. 

— Îmi torni balsam pe rană... 

— Balsam! Aha... La Taurogi, un vrăjitor a vrut să-mi 
vândă un balsam despre care spunea că cine se unge cu el 
nu mai poate fi rănit de sabie şi de suliță. Am poruncit să-l 
ungă numaidecât şi să-l împungă un trabant cu sulița. Ei 
bine, închipuieşte-ţi că l-a străpuns dintr-o parte în alta...! 

Prinţul Bogustaw începu să râdă, arătându-şi dinţii albi ca 
fildeşul. Dar lui Janusz nu-i plăceau asemenea vorbe, aşa că 
începu iarăşi de publicis. 

— l-am scris regelui suedez şi altor mari dregători de-ai 
noştri, spuse. Cred că ai primit şi tu scrisoarea mea prin 
Kmicic. 

— Ia stai! Întrucâtva am venit până aici şi din pricina lui. 
Tu ce crezi despre Kmicic? 

— Se aprinde repede, e un om primejdios care nu poate să 
rabde zăbala, dar e unul din acei oameni rari care ne 
slujesc cu credinţă. 

— Mai încape vorbă, răspunse Bogustaw. Pe mine era cât 
pe ce să mă trimită în împărăţia cerului. 

— Cum aşa? întrebă Janusz neliniştit. 

— Vere, se spune că te înăbuşi la cea mai mică supărare. 
Făgăduieşte-mi că vei asculta cu răbdare şi vei rămâne 
liniştit, iar eu am să-ţi povestesc ceva despre Kmicic al tău, 
după care ai să-l cunoşti mai bine decât l-ai cunoscut până 
acum. 

— Bine, voi avea răbdare, dar începe odată. 


— Numai printr-o minune am scăpat din mâinile acestui 
diavol, răspunse prinţul Bogustaw. 

Şi începu să istorisească despre toate câte se întâmplaseră 
la Pilwiski. 

Printr-o minune la fel de mare prinţul Janusz nu se înecă 
din pricina astmei, în schimb era cât pe-aci să moară de 
apoplexie. Tremura tot, scrâşnea din dinţi şi îşi apăra ochii 
cu degetele; în cele din urmă, începu să strige cu glasul 
răguşit: 

— Aşa...?! prea bine!... A uitat se vede că jupâniţa e în 
mâinile mele... 

— Pe viul Dumnezeu, stăpâneşte-te şi ascultă mai departe! 
îl dojeni Bogustaw. M-am purtat cu el destul de cavalereşte 
şi, dacă n-am să trec în jurnal această întâmplare şi n-am să 
mă laud cu ea, e numai pentru că mi-e ruşine că m-am lăsat 
dus de nas ca un copil de acest necioplit, eu, despre care 
Mazarin spunea că în intrigi şi viclenie nu mă întrece 
nimeni la curtea din Franţa. Dar să lăsăm asta... La început 
am crezut că l-am ucis pe Kmicic al tău, dar acum am 
dovada că s-a vindecat. 

— Nu-i nimic, o să-l găsim, o să-l scoatem fie şi din 
pământ! între timp, am să-i dau aici o lovitură mai 
dureroasă decât dacă aş porunci să-l jupoaie de viu. 

— N-ai să faci nimic, îţi primejduieşti doar sănătatea. 
Ascultă! Venind încoace, am văzut un prăpădit pe un cal 
bălţat care se ţinea mereu nu prea departe de caleaşca 
mea. Am băgat de seamă tocmai pentru că fugarul era 
bălţat şi, în cele din urmă, am dat poruncă să-l cheme. 
„Unde te duci?” „La Kiejdany.” „Ce duci acolo?” „O 
scrisoare către prinţul voievod.” I-am spus să-mi dea mie 
scrisoarea şi, pentru că între noi nu este nici o taină, am 
citit-o... Iat-o! 

Spunând acestea, îi înmână prinţului Janusz scrisoarea lui 
Kmicic, pe care acesta o scrisese înainte de a porni la drum 
eu cei trei Kiemliczi. 


Prinţul îşi aruncă ochii peste ea, mototolind-o cu turbare, 
apoi începu să strige: 


— Adevărat, pe legea mea, e prea adevărat! El are 
scrisorile mele, iar acolo sunt lucruri pentru care regele 
suedez nu numai că va intra la bănuială, dar se va simţi 
jignit de moarte... 

Îl apucă sughiţul şi criza de astm începu. Deschise gura 
largă, înghițind aerul repede, şi îşi rupse veşmântul la gât; 
văzând acestea, prinţul Bogustaw bătu din palme, iar când 
veniră slujitorii, le spuse: 

— Ajutaţi-l pe stăpânul vostru, iar când îşi va recăpăta 
răsuflarea, rugaţi-l să vină în odaia mea; în acest timp, am 
să mă odihnesc puţin. 

Şi ieşi. 

După două ceasuri, Janusz, cu ochii năpădiţi de sânge, cu 
pleoapele lăsate şi faţa vânătă, ciocăni la uşa lui Bogustaw. 
Acesta îl primi culcat în pat cu faţa unsă cu lapte de 
migdale, care avea să-i redea pielii prospeţimea şi luciul. 
Fără perucă, fără pomadă şi cu sprâncenele neînnegrite, 
arăta mult mai în vârstă, dar prinţul Janusz nu băgă de 
seamă. 

— M-am gândit totuşi, spuse, că Kmicic nu poate să 
publice scrisorile acelea, întrucât, dacă ar face-o, ar iscăli 
astfel osânda la moarte a jupâniţei. A priceput şi el că 
numai aşa mă are la mână, dar nici eu nu pot să mă răzbun 
şi asta mă roade, de parcă aş avea un câine turbat în piept. 

— Scrisorile trebuie să le căpătăm neapărat înapoi! zise 
Bogustaw. 

— Da, dar quo modo?4118) 

Trebuie să trimiţi la el un om îndemânatic; să lege 
prietenie cu el şi la cel dintâi prilej să pună mâna pe scrisori 
şi să-l înjunghie. Să-i făgăduim o răsplată mare... 

— Cine să facă una ca asta? 

— La Paris sau la nemți, într-o singură zi ţi-aş fi găsit o 
sută de amatori, dar-în această ţară asemenea marfă 
lipseşte. 

— E nevoie de un om de-al nostru, fiindcă de străini se 
fereşte şi el. 


— Las' pe mine, poate că am să găsesc eu pe cineva 
potrivit în Prusia. 

— Ehei, dacă l-ai prinde viu şi mi l-ai da pe mână! I-aş plăti 
pentru toate o dată. Îţi spun eu, cutezanţa acestui om a 
întrecut orice măsură. Tocmai de aceea l-am trimis cu 
scrisorile, începuse să mă încurce, se repezea la mine din te 
miri ce, ca un câine, vrând să-mi impună voinţă lui în tot ce 
făceam... Pe puţin de o sută de ori mi-a stat pe limbă să 
poruncesc să-l împuşte... Dar n-am putut, n-am putut... 

— Spune-mi, e adevărat că se înrudeşte cu noi...? 

— Se înrudeşte cu neamul Kiszka, iar prin el şi cu noi. 

— E un diavol împieliţat... şi un potrivnic foarte 
primejdios! 

— El? Puteai să-i porunceşti să se ducă la Ţarigrad şi să-l 
dea jos de pe tron pe sultan sau să-i smulgă barba regelui 
suedez şi să-l aducă la Kiejdany! Câte n-a făptuit în timpul 
războiului! 

— Aşa şi arată. A făgăduit să lupte împotriva noastră până 
la ultima suflare. Din fericire, a învăţat de la mine că nu-i va 
fi prea uşor să se pună în poară cu noi. Recunoaşte că m-am 
purtat cu el ca un Radziwit; dacă vreun cavaler din Franţa 
s-ar putea lăuda cu asemenea faptă, ar înflori lucrurile zile 
întregi, afară de ceasurile de somn, de masă şi de sărutat; 
pe acolo, când se adună mai mulţi la un loc, mint de 
îngheaţă apele... 

— E drept că l-ai cam strâns cu uşa, dar aş vrea mai bine 
să nu se fi întâmplat. 

— Iar eu aş dori să-ţi alegi mai bine oamenii de încredere 
dintre cei care nutresc mai mult respect pentru stirpea 
Radziwittilor. 

— Ah, scrisorile, scrisorile acelea. 

Cei doi tăcură un răstimp, apoi Bogustaw întrebă cel 
dintâi: 

— Cine-i jupâniţa aceea? 

— Billewiczowna. 


— Billewiczowna ori Mieleszkowna, amândouă-mi sunt 
totuna. la aminte că mi-e tot atât de uşor să alcătuiesc 
stihuri, cum îi e altuia să scuipe. Eu însă nu te întreb cum o 
cheamă, ci dacă e frumoasă? 

— Eu nu mai iau seama la astfel de lucruri, dar un lucru e 
sigur, nici regina Poloniei nu s-ar ruşina, dacă ar fi tot atât 
de frumoasă. 

— Regina Poloniei? Maria Ludovica? Pe vremea lui Cinqg- 
Mars poate că era într-adevăr frumoasă, dar acum urlă 
câinii la vederea ei. Dacă Billewiczowna ta e la fel, păstreaz- 
o pentru tine... Dar dacă e cu adevărat frumoasă, dă-mi-o la 
Taurogi, ca să ne gândim împreună să-l pedepsim pe 
Kmicic. 

Janusz căzu pe gânduri. 

— Nu ţi-o dau, răspunse în sfârşit, pentru că tu ai s-o iei cu 
forţa şi atunci Kmicic va face cunoscute scrisorile. 

— Eu să folosesc forţa împotriva ciocârliei voastre?... Fără 
să mă laud, am avut de-a face cu altele mai de soi şi tot nu 
le-am luat cu de-a sila... Doar o dată, în Flandra... Era o 
proastă... fiica unui aurar... Au venit pe urmă pedestraşii 
spanioli şi am pus totul pe seama lor. 

— Tu n-o cunoşti pe fata asta... E dintr-o familie aleasă, 
întruparea virtuţii, parcă e călugăriţă. 

— Mă pricep eu şi la călugăriţe... 

— Şi unde mai pui că ne şi urăşte, fiindcă hic mulier(19) e 
patrioată înfocată... Ea l-a convertit şi pe Kmicic... Printre 
femeile noastre nu se află prea multe ca ea... Are minte cât 
un bărbat... şi-l sprijină din toată inima pe Jan Kazimierz. 

— Atunci o să-i înmulţim apărătorii. 

— Nu e cu putinţă, pentru că Kmicic va arăta scrisorile... 
Trebuie s-o păzesc ca pe ochii din cap... până când i se va 
împlini sorocul. După aceea, am să ţi-o dau ţie ori 
dragonilor tăi, mi-e totuna! 

— Atunci îţi dau cuvântul de cavaler că nu voi folosi forţa, 
iar cuvântul pe care mi-l dau în particular mi-l ţin 
întotdeauna. În treburile politiceşti e altă socoteală... Mi-ar 


fi şi ruşine, dacă n-aş ajunge la nimic numai prin mine 
însumi. 

— N-ai să ajungi. 

— În cel mai rău caz, am să primesc un bobârnac, dar, cum 
vine de la o femeie, nu-i nimic înjositor... Tu tot pleci în 
Podlasie, ce-ai să faci cu ea? Doar n-o s-o iei cu tine şi n-o s- 
o laşi nici aici, pentru că vor veni suedezii şi e nevoie ca fata 
să rămână comme otage(20) în mâinile noastre... Nu-i mai 
bine oare s-o iau la Taurogi... iar la Kmicic să trimit nu un 
ucigaş, ci un sol cu o scrisoare în care să-i propun: dă-mi 
scrisorile şi-ţi dau fata. 

— E adevărat! consimţi prinţul Janusz. Mijlocul e bun. 

— Iar dacă, vorbi mai departe Bogustaw, am să i-o înapoiez 
nu tocmai cum a fost, acesta va fi începutul răzbunării 
noastre. 

— Mi-ai dat cuvântul că n-ai să te foloseşti de forţă! 

— Ţi l-am dat şi repet încă o dată că mi-ar fi ruşine... 

— Atunci trebuie să-l iei şi pe unchiul ei, spătarul de 
Rosienie, care o însoţeşte. 

— Nu-mi convine. Mai mult ca sigur că şleahticul poartă 
cizme cu urechi, după obiceiul vostru, şi eu nu pot suferi 
aşa ceva. 

— Singură n-o să vrea să meargă. 

— O să mai vedem. Pofteşte-i pe amândoi astă-seară la 
cină, ca s-o văd şi să-mi dau seama dacă merită osteneala; 
între timp, eu mă voi gândi cum să mă port cu ea. Numai, 
pentru Dumnezeu,să nu-i spui nimic de îndrăzneala lui 
Kmicic, pentru că va creşte în ochii ei şi o va hotări să-i 
păstreze credinţă. Să nu negi nimic din ce voi spune eu. Ai 
să-mi cunoşti şiretlicurile şi ai să-ţi aduci aminte de anii 
tinereţii. 

Prinţul Janusz dădu din mână a lehamite şi ieşi, iar prinţul 
Bogustaw îşi împreună mâinile sub cap şi începu să se 
gândească. 

Capitolul VIII. 


La cină, afară de spătarul de Rosienie şi de Olenka, fură 
poftiţi polcovnicii mai însemnați de la Kiejdany şi câţiva 
curteni ai prinţului Bogustaw. El însuşi veni în straie bogate 
şi atât de frumos, de lua ochii tuturor. Avea peruca 
pieptănată în bucle vălurite; culoarea şi moliciunea feţei 
aminteau de lapte şi trandafiri; mustăcioara-i semăna cu 
firele de mătase, iar ochii cu stelele. Era îmbrăcat în negru, 
într-un caftan din fâşii de mătase şi catifea cu mânecile 
tăiate adânc şi încheiate de-a lungul braţului. La gât purta 
un guler lat din cea mai frumoasă dantelă de Brabant, de 
mare preţ, iar la mâini manşete de acelaşi fel. Un lanţ de 
aur îi cădea pe piept, iar de pe umărul drept îi cobora de-a 
curmezişul pieptului până la şoldul stâng cureaua de la 
spadă, din piele de Olanda, atât de des bătută cu diamante, 
încât părea o fâşie de lumina care făcea ape-ape. Şi 
mânerul spadei strălucea de diamante, iar pe cataramele 
încălţărilor îţi luau ochii două nestemate mari cât nişte 
alune. Întreaga înfăţişare era semeaţă şi tot atât de aleasă, 
pe cât de frumoasă. 

Într-o mână ţinea o batistă de dantelă, iar cu cealaltă 
pălăria agăţată de mânerul spadei, cum se purta pe atunci; 
pălăria era împodobită cu pene de struţ negre şi foarte 
lungi. 

Toţi, chiar şi prinţul Janusz, se uitau la el cu mirare şi 
admiraţie. Prințului voievod îi veniră în minte anii tinereţii, 
când îi lăsa în umbră prin frumuseţe şi bogăţie pe toţi 
cavalerii de la curtea franceză. Anii aceştia rămăseseră 
departe în urmă, dar acum hatmanului i se părea că 
reînviase în acest războinic care purta acelaşi nume. 

Prinţul Janusz se învioră şi, trecând pe lângă Bogustaw, 
atinse pieptul vărului cu degetul arătător. 

— Răspândeşti lumina în jurul tău ca un soare, îi spuse. Nu 
cumva te-ai gătit aşa pentru Billewiczowna? 

— Soarele ar putea pătrunde uşor pretutindeni, răspunse 
Bogustaw fălos. 


Şi începu să vorbească cu Ganchof, alături de care se 
oprise poate înadins, ca să iasă şi mai mult în evidenţă, 
deoarece polcovnicul era un bărbat ciudat de urât; avea 
faţa negricioasă şi ciupită de vărsat, nasul coroiat, ca ciocul 
de erete, şi mustăţile răsucite în sus; arăta ca un duh al 
întunericului, iar Bogustaw, pe lângă el, ca un duh al 
luminii. 

Tocmai atunci intrară şi femeile, jupâneasa Korf şi Olenka. 
Bogustaw îi aruncă o privire ageră şi, înclinându-se înaintea 
jupânesei Korf, aproape că-şi duse degetele la gură, ca să-i 
trimită după obiceiul cavalerilor un sărut, dar văzându-i 
frumuseţea distinsă, mândră şi aşezată, îşi schimbă planul 
numaidecât. Apucă pălăria cu mâna dreaptă şi, apropiindu- 
se de jupâniţă, se înclină atât de adânc, încât aproape că se 
frânse în două, buclele perucii i se răsfirară pe amândoi 
umerii, spada se ridică drept în sus, iar el sta aşa înaintea 
Olefkăi, mişcându-şi pălăria şi măturând podeaua cu 
penele de struţ în semn de cinstire. O închinăciune mai 
aleasă n-ar fi putut face nici înaintea reginei Franţei. 
BillewiczOwna, care ştia de sosirea lui, ghici numaidecât 
cine se afla în faţa ei şi, apucându-şi rochia cu vârfurile 
degetelor, îi făcu o plecăciune la fel de adâncă. 

Admirară cu toţii frumuseţea şi purtările alese ale celor 
doi tineri; asemenea obiceiuri nu erau prea cunoscute la 
Kiejdany, deoarece soţia prinţului Janusz era o moldoveancă 
şi punea mai mare preţ pe luxul oriental, decât pe curtenie, 
iar fiica lor era încă prea mică. 

Boguslaw îşi înălţă capul, îşi îndreptă cârlionţii perucii pe 
umeri şi se apropie repede de Olenka cu paşi de danţ; în 
acelaşi timp, îi aruncă pajului pălăria şi-i oferi braţul 
jupâniţei. 

— Nu pot să-mi cred ochilor... gândesc că visez, că ceea ce 
văd nu-i adevărat, îi spuse, conducând-o la masă. Spune-mi 
frumoasă zeiţă, prin ce minune ai coborât din Olimp la 
Kiejdany? 


— Cu toate că sunt o şlahtiancă de rând şi nu o zeiţă, 
răspunse Olefka, nu sunt chiar atât de mărginită, încât să 
socotesc vorbele luminăţiei tale drept altceva decât o 
măgulire curtenitoare. 

— Chiar dacă aş fi cum nu se poate mai curtenitor, oglinda 
îţi va spune, jupâniţă, mai mult decât mine. 

— Mai mult nu, dar cu mai multă sinceritate da, răspunse, 
şnuruindu-şi buzele după obiceiul de atunci. 

— Dacă în încăperea asta ar fi măcar o oglindă, te-aş 
conduce înaintea ei... Acum însă priveşte în ochii mei şi 
cunoaşte dacă admiraţia lor porneşte din inimă! 

Boguslaw îşi înclină capul şi Oleika îi văzu ochii mari, 
lucioşi şi negri ca noaptea, dar dulci, pătrunzători şi 
totodată arzători. Sub înrâurirea căldurii lor, faţa jupâniţei 
se acoperi de rumeneală, îşi cobori pleoapele şi se depărtă 
puţin, pentru că simţi că Bogustaw îi strângea braţul, 
lipindu-i cotul de şoldul lui. 

Ajunseră la masă. El se aşeză alături de ea şi se vedea cât 
de colo că frumuseţea ei îl fermecase. Fireşte, se aştepta să 
dea peste o şlahtiancă sprintenă ca o căprioară, roşie ca 
floarea de mac, care râdea şi sporovăia ca o coţofană, dar 
găsise o jupâniţă mândră, ale cărei sprâncene negre trădau 
o voinţă de neclintit; în ochi i se citeau înţelepciunea şi 
statornicia, iar pe chip o linişte copilărească; avea o 
înfăţişare atât de încântătoare şi de minunată, încât, la 
curtea oricărui rege, cei mai vestiți cavaleri s-ar fi întrecut 
în măguliri curtenitoare. 

Frumuseţea-i neasemuită stârnea admiraţia şi poftele, dar 
măreţia pe care o răspândea în jurul ei le înfrâna, aşa că 
Boguslaw se gândi aproape fără voie: „Prea devreme i-am 
strâns braţul... cu una ca asta trebuie să te porţi cu mănuşi, 
nu să dai de-a dreptul!” 

Dar cu atât mai mult se hotări să-i câştige inima şi încercă 
o bucurie sălbatică la gândul că va veni o vreme când 
această semeţie feciorelnică şi această frumuseţe neîntinată 
vor cădea pradă poftelor lui. Chipul ameninţător al lui 


Kmicic stătea de-a curmezişul acestor visuri, dar pentru 
tânărul îndrăzneţ, acesta era încă un îndemn. Sub 
înrâurirea acestor gânduri, se înflăcăra, sângele începu să 
fiarbă în el, ca într-un armăsar oriental, toate simţurile i se 
ascuţiră şi răspândea în jur lumina mai abitir ca diamantele 
cu care se împodobise. 

La masă, vorbeau cu toţii sau mai degrabă îl lăudau în cor 
pe Bogustaw care îi asculta zâmbind, dar fără acea 
mulţumire de prisos, ca pe un lucru prea obişnuit. Se vorbi 
mai întâi de isprăvile-i războinice şi de dueluri. Numele 
prinților învinşi, ale margrafilor şi ale baronilor curgeau cu 
nemiluita. El însuşi mai adăuga cu nepăsare câte unul, din 
când în când. Ascultătorii se mirau, prinţul Janusz îşi 
mângâia mustaţa lungă cu mulţumire; în sfârşit, Ganchof 
zise: 

— Chiar dacă averea şi naşterea nu mi-ar sta împotrivă, n- 
aş vrea să mă aşez în calea luminăţiei tale, mă mir numai că 
se mai găsesc asemenea cutezători. 

— Ce să-i faci, Jupâne Ganchof! răspunse prinţul. Sunt unii 
oameni cu faţa împietrită şi cu privirea de râs, la vederea 
cărora se sperie cu toţii, dar pe mine nu m-a dăruit 
Dumnezeu cu asemenea chip... De obrazul meu nu se teme 
nici o jupâniţă. 

— Tot aşa cum nu se tem gângăniile de flacără, până când 
nu se ard, răspunse zâmbind şi înclinându-se jupâneasa 
Korf. 

Boguslaw izbucni în râs, iar jupâneasa Korf vorbi mai 
departe înclinându-se mereu: 

— Jupânii oşteni se arată interesaţi mai mult de dueluri, 
dar noi, femeile, am asculta bucuroase câte ceva în legătură 
cu dragostele luminăţiei tale, despre care a ajuns veste 
până aici. 

— Pe nedrept, jupâneasa, pe nedrept... Toate au fost 
înflorite pe drum... Că m-au peţit, e adevărat... Regina 
Franţei s-a arătat atât de bună cu mine... 


— Încât a vrut să te lege de prinţesa de Rohan, se 
amestecă Janusz. 

— Nu, cu alta, cu de la Force, adăugă Bogustaw, dar, cum 
nici măcar regele nu poate porunci inimii să iubească, iar 
avuţii, slavă Domnului, n-am nevoie să caut în Franţa, nu s-a 
ajuns la nimic... Erau jupâniţe de neam, ce-i drept, şi peste 
măsură de frumoase, dar la noi sunt şi mai frumoase... şi n- 
aş avea nevoie să ies din această încăpere, ca să aflu una... 

Aici aruncă o privire lungă spre Olenka Billewicz care, 
prefăcându-se că nu aude, începu să-i spună ceva 
spătarului de Rosienie, iar jupâneasa kKorf vorbi din nou: 

— Nu ducem lipsă nici aici de jupâniţe chipeşe, dar n-ai să 
găseşti nici una care să poată sta alături de luminăţia ta 
prin neam şi avere. 

— Jupâneasă şi binefăcătoare a mea, îngăduie-mi să mă 
împotrivesc, răspunse repede Bogustaw. Mai întâi, pentru 
că nu cred că o şlahtiancă poloneză poate fi mai prejos ca o 
de Rohan sau de la Force, iar în al doilea rând, nu ar fi 
prima dată când un Radziwilt s-ar căsători cu o fiică de 
şleahtic, istoria ne oferă destule pilde de acest fel. Apoi, te 
asigur, jupâneasă, că şlahtiancă aceea care ar ajunge soţia 
unui Radziwill, va fi cea dintâi şi printre prinţesele de la 
curtea Franţei. 

— E om bun!... îi şopti Olenkăi spătarul de Rosienie. 

— Aşa am gândit întotdeauna, îşi urmă vorba Bogustaw, cu 
toate că nu o dată mi-a fost ruşine pentru şleahticii 
polonezi, când i-am pus alături cu cei străini; Acolo nu s-a 
întâmplat niciodată ce s-a întâmplat aici, unde şi-au părăsit, 
cu toţii stăpânul, fiind în stare chiar să ridice mâna asupra 
lui. Un şleahtic din Franţa face tot felul de rele, dar nu-şi 
trădează regele... 

Cei de faţă începură să privească miraţi unii la alţii şi toţi 
la prinţ. Prinţul Bogustaw se încruntă, iar Olenka îşi pironi 
ochii albaştri pe faţa lui Bogustaw, cu admiraţie şi 
mulţumire în acelaşi timp. 


— Iartă-mă, luminăţia ta! se întoarse Bogustaw spre 
Janusz care nu izbutise să-şi vină în fire, ştiu că n-ai putut 
face altfel, că toată Lituania ar fi pierit, dacă mi-ai fi ascultat 
sfatul; cinstindu-te şi iubindu-te ca pe un frate mai mare, n- 
am să încetez să mă cert cu luminăţia ta pentru Jan 
Kazimierz. Suntem între noi, aşa că spun ce gândesc: e un 
stăpân bun, binevoitor şi cucernic, la care eu ţin mai mult 
decât alţii. Eu am fost primul dintre polonezi care l-am 
însoţit, când a ieşit din temniţă în Franţa. Pe atunci eram 
aproape un copil, dar n-am să uit niciodată şi mi-aş vărsa cu 
plăcere sângele, ca să-l apăr de cei care uneltesc să-l ucidă. 

Lui Janusz, care începea să înţeleagă jocul lui Bogustaw, i 
se părea totuşi prea îndrăzneţ şi prea primejdios pentru un 
scop atât de neînsemnat, aşa că rosti fără să-şi ascundă 
nemulţumirea: 

— Pentru Dumnezeu, despre ce pregătiri împotriva 
fostului nostru rege vorbeşti, luminăţia ta? Cine le 
întreprinde? Unde s-a putut afla un asemenea monstrum în 
poporul polonez?... Pe legea mea, aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat niciodată în Republică! 

Boguslaw îşi lăsă capul pe piept. 

— Nu mai demult decât cu o lună în urmă, spuse cu 
tristeţe în glas, când veneam din Podlasie în Prusia 
electorului la Taurogi, s-a înfăţişat la mine un şleahtic... de 
neam... Acel şleahtic, necunoscându-mi pesemne 
adevăratele simţăminte pentru milostivul nostru stăpân, m- 
a crezut duşmanul lui şi s-a oferit pentru o răsplată 
însemnată să se ducă în Slask, să-l răpească pe Jan 
Kazimierz şi să-l predea suedezilor viu sau mort... 

Cu toţii încremeniră de groază. 

— Iar când eu am respins cu mânie şi scârbă asemenea 
propunere, sfârşi Bogustaw, omul acela cu fruntea arămie 
mi-a spus: „Am să mă duc la Radziejowski, acesta mă va 
plăti cu aur...” 

— Eu nu sunt prietenul fostului rege, zise Janusz, dar dacă 
mi-ar fi făcut mie asemenea propunere, aş fi dat poruncă 


să-l pună la zid fără nici o judecată cu şase muşchetari 
înarmaţi dinainte. 

— La început am vrut să fac şi eu tot aşa, răspunse 
Bogustaw, dar nu mai fusese nimeni de faţă la vorba 
noastră, aşa că pe urmă s-ar fi ridicat cu toţii împotriva 
tiraniei şi samavolniciei Radziwitilor. Am încercat să-l 
înfricoşez, spunându-i că şi Radziejowski, şi regele suedez, 
ba chiar Chmielnicki, nu vor întârzia să-i taie capul; într-un 
cuvânt, l-am convins pe acel ucigaş să renunţe la planu-i 
ticălos. 

— Asta nu înseamnă nimic, un astfel de om nu trebuia 
lăsat slobod, pentru că merita cel puţin să fie tras în ţeapă! 
strigă Korf. 

Boguslaw se întoarse brusc spre Janusz. 

— Trag şi eu nădejdea că nu va scăpa de pedeapsă; voi fi 
cel dintâi care va cere să nu moară de moarte obişnuită. 
Numai luminăţia ta poţi să-l pedepseşti, fiindcă e curteanul 
şi polcovnicul luminăţiei tale... 

— Pentru Dumnezeu, e curteanul meu?... Polcovnicul meu? 
Cine-i acela...?! Cine?... Spune, luminăţia ta! 

— Se numeşte Kmicic! zise Bogustaw. 

— Kmicic...?! repetară toţi îngroziţi. 

— Nu-i adevărat! strigă deodată Billewiczowna, ridicându- 
se de pe scaun cu ochii scânteietori. 

Se aşternu o tăcere surdă. Unii încă nu-şi reveniseră după 
înspăimântătoarea veste adusă de Bogustaw, alţii se mirară 
de cutezanţa acestei jupâniţe care îndrăznea să-i strige 
tânărului prinţ minciuna în faţă; spătarul de Rosienie 
începu să bâlbâie; „Olefka, Olenka!”, iar Bogustaw îşi luă o 
înfăţişare tristă şi spuse fără mânie: 

— Dacă e ruda sau logodnicul domniei tale, îmi pare tare 
rău că ţi-am adus asemenea noutate, dar leapădă-l din 
inimă, pentru că nu e vrednic de domnia ta... 

Jupâniţa rămase o clipă îndurerată, cu obrajii în flăcări şi 
înfricoşată, dar faţa i se linişti treptat, devenind rece şi 
palidă; se lăsă să cadă în scaun şi zise: 


— Mă rog de iertare, luminăţia ta... N-am avut dreptate să 
mă împotrivesc... Omul acesta e în stare de orice... 

— Să mă pedepsească Dumnezeu, dacă simt altceva 
pentru el afară de milă, răspunse blând prinţul Bogustaw. 

— A fost logodnicul acestei jupâniţe, spuse prinţul Janusz, 
şi chiar eu i-am peţit-o. Era tânăr, viforos, îşi cam făcuse de 
cap... L-am scăpat de judecată, pentru că era un oştean 
destoinic. Ştiam că este un zvânturat şi aşa avea să 
rămână... Dar nu mă aşteptam în ruptul capului ca un 
şleahtic să se încumete la asemenea nelegiuire. 

— Era un om rău, mi-am dat seama demult! adăugă 
Ganchof. 

— Şi nu m-ai prevenit? De ce? întrebă cu dojana în glas 
Janusz. 

— Pentru că m-am temut că luminăţia ta ai să crezi că-l 
pizmuiesc, fiindcă mi-o lua totdeauna înainte. 

— Horribile dictu et auditu(21), rosti Korf. 

— Domniile voastre, strigă Bogustaw, să nu mai vorbim 
despre asta! Dacă domniilor voastre vă vine greu să 
ascultați asemenea lucruri, ce să mai zic de jupâniţa 
Billewicz! 

— Luminăţia ta, binevoieşte şi nu lua seama la mine, 
răspunse Olenka. Acum pot să ascult orice. 

Dar şi cina se apropia de sfârşit; se aduse apă pentru 
spălatul mâinilor, după care prinţul Janusz se ridică primul 
şi-i dădu braţul jupânesei Korf, iar prinţul Bogustaw 
Olefkăi. 

— Trădătorul a fost pedepsit de Dumnezeu, îi spuse, 
fiindcă cine te-a pierdut pe domnia ta, a pierdut raiul... Nu 
sunt nici două ceasuri de când te cunosc, frumoasă 
jupâniţă, dar aş face orice să nu te mai văd îndurerată şi cu 
lacrimi în ochi; aş vrea să te bucuri şi să fii fericită... 

— Mulţumesc, luminăţia ta! răspunse Olefka. 

După ce se despărţiră de jupânese, bărbaţii se întoarseră 
la masă spre a-şi căuta mângâierea în paharele pe care le 
goliră cu sârg. Prinţul Bogustaw bea cu sete, fiindcă era 


tare mulţumit de sine, în timp ce prinţul Janusz vorbea cu 
spătarul de Rosienie. 

— Mâine eu am să plec cu oastea în Podlasie, îi spuse. La 
Kiejdany va sosi o garnizoană suedeză. Dumnezeu ştie când 
mă voi întoarce... Aşa că domnia ta nu poţi să rămâi aici cu 
jupâniţa; nici nu se cuvine să stea printre atâţia oşteni. O să 
vă duceţi amândoi la Taurogi cu prinţul Bogustaw; acolo o 
să-şi găsească un loc printre jupâniţele soţiei mele. 

— Luminăţia ta! răspunse spătarul de Rosienie. Avem şi 
noi adăpostul nostru, de ce să pribegim prin ţări străine. 
Luminăţia ta dai dovadă de multă bunăvoință, amintindu-ţi 
de noi... Nu se cade să profităm prea mult de bunătatea 
luminăţiei tale, de aceea am vrea să ne întoarcem la casa 
noastră. 

Prinţul nu putea să-i destăinuie spătarului toate pricinile 
pentru care nu vroia nicidecum s-o scape din mâna pe 
Olenka, dar o parte tot i le împărtăşi cu îndrăzneala 
obraznică a magnatului: 

— Dacă domnia ta vrei s-o iei ca o dovadă de bunăvoință, 
cu atât mai bine... Dar eu îţi spun domniei tale că e vorba şi 
de altceva; acolo vei fi un fel de ostatic şi vei răspunde 
pentru toţi cei din neamul Billewicz, care ştiu prea bine că 
nu se numără printre prietenii mei şi sunt gata să ridice 
toată Samogiţia în lipsa mea... Domnia ta sfătuieşte-i să stea 
liniştiţi şi să nu-i supere pe suedezi, fiindcă vei răspunde cu 
capul domniei tale şi al jupâniţei. 

Se vede că spătarul îşi pierduse răbdarea, pentru că 
răspunse repede: 

— Gândesc că e zadarnic să mai amintesc de drepturile 
mele de şleahtic. Puterea se află de partea luminăţiei tale 
aşa că mi-e totuna în ce temniţă am să lâncezesc; e chiar 
mai bine acolo decât aici! 

— Destul! rosti prinţul ameninţător. 

— Dacă-i destul, destul să fie! răspunse spătarul. Cu 
ajutorul lui Dumnezeu se vor sfârşi odată şi samavolniciile şi 


va domni iarăşi legea. Pe scurt, luminăţia ta să nu mă 
ameninţi, că nu mă tem. 

Pesemne că Bogustaw văzu fulgere de mânie pe faţa lui 
Janusz, astfel că se apropie repede. 

— Despre ce e vorba? întrebă, venind între ei. 

— Tocmai îi spuneam hatmanului, răspunse spătarul 
aţâţat, că prefer temniţa de la Taurogi celei de la Kiejdany. 

— La Taurogi nu e nici o temniţă, e doar casa mea în care 
domnia ta n-ai să fii un străin. Ştiu că hatmanul e înclinat să 
te socotească un ostatic, eu însă te socotesc un oaspete 
prea plăcut. 

— Mulţumesc luminăţiei tale! răspunse spătarul. 

— Eu îţi mulţumesc domniei tale! Hai să ciocnim şi să bem 
împreună, căci se spune că prietenia trebuie udată 
numaidecât, ca să nu se ofilească abia încolţită. 

Spunând acestea Bogustaw îl conduse pe spătar la masă şi 
începură să dea de duşcă paharele, unul după altul. 

După vreun ceas, spătarul se întoarse clătinându-se în 
odaia lui repetând cu jumătate glas: 

— E un stăpân bun şi cinstit! Poţi să cauţi cu lumânarea şi 
unul mai bun n-ai să găseşti... Aur, aur curat... Mi-aş vărsa 
şi sângele pentru el. 

În acest timp, cei doi veri rămaseră singuri. Mai aveau 
multe să-şi spună, mai ales că veniseră şi nişte scrisori, aşa 
că trimiseră un fecior să le aducă de la Ganchof. 

— Fireşte, spuse Janusz, nu e nici o boabă de adevăr în tot 
ce ai spus despre Kmicic? 

— Fără îndoială... Ştii doar prea bine cum stau lucrurile. 
Dar, haide, recunoaşte, n-a avut dreptate Mazarin? Dintr-o 
lovitură să te răzbuni cumplit pe vrăjmaş şi să faci şi o 
spărtură în această fortăreață minunată... Ei, cine-ar mai fi 
în stare de una ca asta?... Asta se cheamă uneltire vrednică 
de cel mai îndemânatic curtean din lume! Iar BillewiczOwna 
asta e o adevărată frumuseţe; şi semeaţă de parcă ar fi de 
sânge princiar! cât pe ce să-mi pierd cumpătul. 


— "Ţine minte că ţi-ai dat cuvântul... Ţine minte că amândoi 
vom fi pierduţi, dacă celălalt va arăta scrisorile. 

— Ce sprâncene! Ce privire regească, îţi impune respect 
de la început... De unde măreţia asta aproape regească la o 
jupâniţă ca ea?... La Antwerpia am văzut-o o dată cusută cu 
măiestrie pe un gobelin pe Diana asmuţindu-şi câinii pe 
curiosul Acteon... Seamănă ca două picături de apă! 

— Ai grijă să nu arate Kmicic scrisorile, că atunci o să ne 
muşte câinii de moarte. 

— Nu-i adevărat! Eu am să-l preschimb pe Kmicic în 
Acteon şi am să las câinii să-l sfâşie. L-am întrecut în două 
rânduri cu un cap şi gândesc că ne vom mai întâlni. 

Vorbirea le fu întreruptă de un fecior care aduse o 
scrisoare. 

Voievodul de Wilno luă scrisoarea în mână şi făcu semnul 
crucii asupra ei. Aşa făcea întotdeauna, ca să gonească 
veştile rele; apoi, în loc s-o deschidă, începu s-o cerceteze 
cu luare-aminte. 

Deodată se schimbă la faţă. 

— Pecetea poartă însemnele lui Sapieha! strigă. E de la 
voievodul de Witebsk. 

— Deschide-o odată! îl grăbi Bogustaw. 

Hatmanul despături scrisoarea şi începu să citească, 
întrerupându-se din când în când şi strigând: 

— Se duce în Podlasie!... Întreabă dacă n-am să-i dau vreo 
poruncă s-o ducă la Tykocin!... Mă sfidează!... Şi mai rău, 
ascultă ce scrie mai departe: „Luminăţia ta vrei război civil, 
vrei să înfigi încă un jungher în pieptul Republicii? Atunci 
vino în Podlasie, te aştept acolo şi cred că Dumnezeu mă va 
ajuta şi-ţi va pedepsi trufia cu mâinile mele... Dar dacă ai 
milă de ţară şi conştiinţa a început să te mustre, dacă 
luminăţia ta te lepezi de nelegiuirile de până acum şi vrei să 
te îndrepţi, calea ţi-e deschisă. În loc să începi războiul civil, 
cheamă şleahticii la arme, ridică-i pe ţărani şi loveşte-i pe 
suedezi, atâta vreme cât Pontus nu se aşteaptă la nimic şi 
nu se pregăteşte. Chowafski nu te va împiedica, fiindcă am 


auzit de la moscoviți că ei înşişi se gândesc să pornească 
spre Letonia, cu toate că se pregătesc în mare taină. În 
sfârşit, dacă Chowanski ar vrea să întreprindă ceva, îl voi 
ţine eu în frâu şi te voi ajuta, numai să fiu sigur că luminăţia 
ta vei lupta cu toată puterea pentru scăparea ţării. Totul 
atârnă de voia luminăţiei tale, fiindcă mai ai vreme să te 
întorci din drum şi să-ţi răscumperi vinovăția. Atunci se va 
arăta limpede că luminăţia ta n-ai primit proteguirea 
suedezilor pentru propriul folos, ci pentru a scăpa Lituania 
de nenorocire. Mă rog lui Dumnezeu în fiecare zi să-ţi 
trimită gândul cel bun, cu toate că luminăţia ta mă 
învinuieşti de invidie. 

P S. Am auzit că vrăjmaşul nu mai împresoară Nieswiez şi 
că prinţul Michal vrea să ni se alăture îndată după ce-şi 
reface pagubele. la aminte cum se poartă cei mai vrednici 
din neamul luminăţiei tale şi urmează-le pilda; oricum, 
gândeşte-te că acum ai prilejul să te îndrepţi.” 

— Ei, ai auzit? întrebă prinţul Janusz după ce sfârşi de 
citit. 

— Am auzit... şi ce-i cu asta? răspunse Bogustaw, uitându- 
se cu luare-aminte la vărul său. 

— Ar trebui să renunţ la toate, să-mi sfărâm lucrarea cu 
propriile mâini... 

— Şi să te pui în poară cu Carol Gustav, iar pribeagului 
Kazimierz să-i îmbrăţişezi picioarele, ca să binevoiască să te 
ierte şi să te primească iarăşi în slujbă... Ba vei fi nevoit să-i 
cerşeşti îndurarea şi lui jupân Sapieha... 

Sângele năvăli în obrajii prinţului Janusz. 

— Bagă de seamă cum îmi scrie: „îndreaptă-te şi am să te 
iert”, ca o căpetenie unui supus! 

— Altfel ar scrie dacă şase mii de săbii i-ar ameninţa 
grumazul. 

— Cu toate că... prinţul Janusz se posomori şi căzu pe 
gânduri. 

— Cu toate că ce? 


— Pentru ţară ar fi mai bine să fac cum mă sfătuieşte 
Sapieha. 

— Dar pentru tine, pentru mine? Pentru neamul 
Radziwilt...? 

Janusz nu răspunse nimic, îşi sprijini capul în pumni 
îngândurat. 

— Fie şi aşa! rosti după un răstimp. N-are decât să se 
împlinească... 

— Ce-ai hotărât? 

— Mâine plec în Podlasie, iar peste o săptămână îl atac pe 
Sapieha. 

— lată-l pe Radziwit! se bucură Bogustaw. 

Şi îşi strânseră mâinile. 

În curând, Boguslaw se duse să se odihnească. Janusz 
rămase de unul singur. Străbătu de câteva ori încăperea cu 
paşi grei, apoi bătu din palme. 

Slujitorul intră. 

— Peste un ceas să vie astrologul la mine cu horoscopul 
pregătit! porunci. 

Feciorul ieşi, iar prinţul începu să se plimbe din nou şi să-şi 
rostească rugăciunile lui calvineşti. După care începu să 
îngâne cu jumătate de glas un psalm, întrerupându-se 
deseori, pentru că i se oprea răsuflarea, şi privind din când 
în când pe fereastră la stelele care licăreau pe bolta 
cerească. 

La castel, luminile se stingeau una după alta, dar afară de 
prinţ şi de astrolog mai era o fiinţă care veghea fără somn 
în odaia ei - Oleika Billewicz. Îngenunchind înaintea 
patului, îşi împreunase mâinile pe cap şi şoptea cu ochii 
închişi: 

— Ai milă de noi... Ai milă de noi! 

Era pentru prima oară după ce plecase Kmicic, când nu 
vroia, nu putea să se roage şi pentru el. 

Capitolul IX. 

Kmicic avea într-adevăr scrisorile lui Radziwilt către toate 
căpeteniile suedeze şi înlocuitorii lor, ca să-l lase să treacă 


pretutindeni fără stricăciune, dar nu cuteza să se folosească 
de ele. Se temea că prinţul Bogustaw repezise gonaci în 
toate părţile, încă de la Pilwiski, prevenindu-i pe suedezi de 
cele întâmplate şi poruncindu-le să-l prindă. Tocmai de 
aceea jupân Andrzej îşi luase alt nume şi îşi schimbase şi 
rangul. Ocolind deci Lomza şi Ostroteka, unde puteau să 
ajungă mai întâi olăcarii prinţului, îşi mâna caii spre 
Przasnysz, de unde vroia să răzbată la Varşovia prin 
Puttusk. 

Cu toate acestea, înainte de a ajunge la Przasnysz, făcu un 
ocol pe la hotarul prusian, trecând prin Wasosz, Kolno şi 
Myszyniec, deoarece Kiemliczii, cunoscând bine pădurile 
din acele locuri, ştiau toate potecile şi, afară de asta, îşi 
aveau prietenii lor printre kurpieni,care i-ar fi putut ajuta în 
caz de nevoie. 

În cea mai mare parte, ţinuturile de la hotar erau 
cotropite de suedezi, care se mulţumiseră să ocupe oraşele 
mai însemnate, neîndrăznind să se afunde în pădurile fără 
margini, locuite de oameni înarmaţi, vânători, care nu-şi 
părăsiseră niciodată sălaşele, trăind aproape ca nişte 
sălbatici. Abia cu un an în urmă Maria Ludovica poruncise 
să se zidească o biserică la Myszyniec şi adusese aici 
călugări iezuiţi, care aveau să îmblânzească pe pădureni şi 
să-i înveţe obiceiurile creştineşti. 

— Câtă vreme n-o să ne întâlnim cu suedezii, spuse 
bătrânul Kiemlicz, n-o să ne doară capul. 

— Până la urmă tot va trebui să dăm ochii cu ei, răspunse 
jupân Andrzej. 

— Dacă se întâlnesc cu cineva în apropierea unui oraş mai 
acătării, se tem să-i facă vreun rău, deoarece acolo se află o 
stăpânire şi o căpetenie mai mare la care s-ar putea plânge. 
Am întrebat oamenii şi mi-au spus că regele suedez a dat 
porunci care nu îngăduie samavolnicia şi prădăciunile. Dar 
podghiazurile mai mici, scăpate de sub supraveghere, nu 
mai respectă asemenea porunci şi jefuiesc pe oricine. 


Ţinură deci drumul prin păduri, neîntâlnindu-se nicăieri cu 
suedezii şi înnoptând pe la păcurării sau prin aşezările 
pădurenilor. Printre kurpieni, cu toate că nici unul din ei nu 
văzuse până, atunci vreun suedez, se zvonea în fel şi chip 
despre încălcarea ţării. Se spunea că a venit un norod de 
peste mare, care pricepe graiul oamenilor, nu crede în 
Christos şi e grozav de prădalnic. Unii vorbeau că vrăjmaşii 
se lăcomeau din cale-afară la vite, piei, nuci, miere şi 
ciuperci uscate, şi dacă li se refuzau, dădeau foc la pădure. 
Alţii ziceau, dimpotrivă că sunt un neam de vârcolaci care 
se hrăneau bucuroşi cu carne de om, mai ales de fecioare. 

Sub înrâurirea acestor ştiri amenințătoare, care răzbiseră 
până în adâncurile codrilor, kurpienii începuseră să se 
cheme şi să se strângă prin păduri. Cei care trăgeau 
pucioasă şi smoală, cei care se îndeletniceau cu culesul 
hameiului, lemnarii, pescarii, care îşi aşezau vârşele în 
apele năpădite de verdeață ale Rosogăi, şi păsărarii, 
vânătorii, crescătorii de albine şi cei care prindeau castori 
se adunau deci prin aşezările mai mari, împărtăşindu-şi 
noutăţile şi chibzuind cum să-l zdrobească pe vrăjmaş, dacă 
acesta s-ar fi arătat în pădure. 

Kmicic întâlni de mai multe ori cete mai mici sau mai mari 
de pădureni îmbrăcaţi în cămăşi de tort şi piei de lup de 
vulpe sau de urs. Nu o dată îi tăiau calea pe la trecători şi-l 
întrebau: 

— Cine eşti? Nu cumva eşti suedez? 

— Nu! răspundea jupân Andrzej. 

— Dumnezeu să te aibă în pază! 

Jupân Andrzej se uita curios la aceşti oameni care trăiau în 
desişurile umbroase ale pădurii; faţa lor nu fusese văzută 
niciodată de soarele dogoritor al câmpiei; le admira statura, 
îndrăzneala privirii, curăţenia graiului şi curajul neobişnuit. 

Kiemliczii, care-i cunoşteau, îl asigurau pe jupân Andrzej 
că sunt cei mai buni ţintaşi din Republică. Kmicic vedea şi el 
că toţi aveau flinte bune pe care le plăteau cu piei în Prusia. 
Le poruncea să-şi arate îndemânarea şi rămânea uimit. 


A . 


„Dacă aş avea nevoie de oameni, aici ar trebui să viu,” îşi 
spunea. 

La Myszyniec, găsi o strânsură destul de mare. Peste o 
sută de puşcaşi străjuiau biserica, fiindcă se temeau că 
suedezii aveau să se arate în primul rând aici, mai ales că 
starostele de Ostroteka poruncise să taie copacii ca să 
deschidă „drum spre lume” preoţilor. 

Culegătorii de hamei, care îşi duceau marfa cunoscuţilor 
berari din Przasnysz şi din această pricină treceau drept 
oameni umblaţi, povesteau că la Lomza, la Ostroteka şi la 
Przasnysz mişună suedezii care se gospodăresc acolo ca la 
ei acasă, strângând şi dările. 

Kmicic încercă să-i convingă pe kurpieni să nu mai aştepte 
să vie suedezii la ei în pădure, ci să atace Ostroleka şi să 
înceapă războiul; se oferi să-i conducă chiar el. S-ar fi găsit 
destui amatori, dar cei doi preoţi nu le îngăduiră asemenea 
faptă nesăbuită, spunându-le să aştepte până când se va 
ridica toată ţara şi să nu atragă prea devreme asupra lor 
răzbunarea cumplită a vrăjmaşului. Jupân Andrzej plecă, 
deşi îi părea tare rău că pierduse prilejul. Se mângâia totuşi 
cu convingerea că dacă răscoala va porni, Republica şi 
regele nu vor duce lipsă de apărători prin aceste părţi. 
„Dacă şi prin alte părţi e tot aşa, am putea să începem”, se 
gândea. Şi firea-i năvalnică îl îndemna spre fapte grabnice, 
dar judecata îi spunea: „Numai kurpienii nu pot să-i 
înfrângă pe suedezi... Ai să străbaţi câteva ţinuturi, ai să 
vezi cum stau lucrurile şi ai să asculţi porunca regelui.” 

Aşa că mergea mai departe când ajunse la marginea 
pădurii, în locuri cu aşezări mai dese, văzu prin toate satele 
o forfotă neobişnuită. Drumurile gemeau de şleahtici în 
brişte, şarete, căleşti sau călare. Toţi se îndreptau spre 
oraşele şi târgurile apropiate, ca să depună jurământ de 
credinţă noului stăpân. Căpătau, în schimb, o hârtie la 
mână, care avea să le apere viaţa şi avutul. În oraşele mai 
mari din plăşi şi judeţe, se vestiseră condiţiile supunerii, 


care asigurau libertatea credinţei şi privilegiile cuvenite 
stării şleahticilor. 

Se duceau cu toţii să rostească jurământul nu atât de 
bunăvoie, cât de teama pedepselor care-i amenințau pe cei 
îndărătnici; cel mai adesea confiscarea sau jefuirea averii. 
Se vorbea că ici şi colo suedezii începuseră să-şi facă de 
cap, ca şi în Wielkopolska, ţintuind degetele celor bănuiţi 
sub cocoaşele muschetelor. Se spunea cu teamă că aruncau 
bănuiala înadins asupra celor mai bogaţi, ca să-i prade. 

În asemenea împrejurări, era lucru cu primejdie să rămâi 
în sat. De aceea, cei mai căpătuiţi se mutau la oraş, unde, 
aflându-se sub privegherea căpeteniilor suedeze, nu mai 
puteau fi bănuiţi de uneltiri împotriva noului rege. 

Jupân Andrzej trăgea cu urechea la ce spuneau şleahticii 
şi, cu toate că nu prea vroiau să stea de vorbă cu el, din 
pricina „sărăciei” lui, înţelese că nici măcar vecinii de 
mejdină, cunoscuţii sau prietenii nu-şi arătau unul altuia 
gândurile adevărate pe care le nutreau faţă de suedezi şi 
noua stăpânire. Se văicăreau într-adevăr în gura mare 
împotriva „rechiziţionărilor” şi aveau şi de ce, fiindcă 
fiecare târg, fiecare sat primise poruncile căpeteniilor de a 
aduce multe grâie, pâine, sare, vite şi bani. Deseori 
poruncile întreceau posibilităţile şleahticilor, mai ales atunci 
când lipseau unele rezerve, cereau altele, iar cine nu-şi 
achita datoriile prevăzute, veneau împuterniciţii şi-i luau de 
trei ori pe atâta. 

Nu mai erau timpurile de altădată! Fiecare se străduia cât 
putea, îşi lua de la gură şi plătea, văietându-se şi gemând, 
spunându-şi în gând că mai demult era altfel. Se mângâiau 
întrucâtva cu gândul că, atunci când se va sfârşi războiul, 
nu li se va mai lua cu japca avutul. Aşa făgăduiau şi 
suedezii, spunând că, după ce regele va cuceri toată ţara, 
va stăpâni ca un părinte. 

Şleabhticilor care se lepădaseră de regele legiuit şi de ţară, 
care până nu de mult îl numeau tiran pe bunul Jan 
Kazimierz, bănuindu-l că vrea absolutum dominium, care i 


se împotriveau în toate, protestând la adunările mari şi 
mici, iar în dorinţa de noutate şi schimbare ajunseseră până 
acolo că îl recunoscuseră pe năvălitor aproape fără 
împotrivire, le era ruşine acum să se mai plângă. Li se 
împliniseră voile; Carol Gustav îi scăpase de tiran, ei îşi 
părăsiseră regele nesiliţi de nimeni şi aveau acum 
schimbarea pe care o râvniseră atâta. 

lată de ce nici cei mai apropiaţi nu spuneau ce gândeau cu 
adevărat despre schimbarea petrecută, ascultându-i cu 
plăcere pe cei care spuneau că încălcările, rechiziţiile, 
jafurile şi confiscările sunt onera122) trecătoare şi 
necesare, care se vor sfârşi atunci când Carolus Gustavus 
va urca pe tronul Poloniei. 

— E greu, frăţioare, tare greu, îşi spuneau adesea 
şleahticii, dar şi aşa ar trebui să ne bucurăm de noul 
stăpân. E un rege puternic şi un mare războinic; îi va scurta 
de cap pe cazaci, va pune zăbală turcului şi-i va izgoni din 
ţară pe septentrioni, iar noi vom înflori alături de Suedia. 

— Chiar dacă nu ne-am bucura, răspundea câte unul, ce 
putem face împotriva unei asemenea puteri? Nu putem 
lupta cu săpăliga împotriva soarelui... 

Uneori venea vorba şi de jurământul pe care abia îl 
rostiseră. Kmicic fierbea în el, ascultându-i, iar o dată, când 
un şleahtic de lângă el spuse într-un han că trebuie să fii 
credincios celui ce i-ai jurat, jupân Andrzej sări în sus şi-i 
zise: 

— Domnia ta trebuie să ai două guri, una pentru jurăminte 
drepte şi alta pentru cele strâmbe, fiindcă şi lui Jan 
Kazimierz i-ai jurat! 

Erau de faţă destui şleahtici, deoarece întâmplarea se 
petrecea nu departe de Przasnysz. Auzind vorbele lui 
Kmicic, începură să se ferească; pe chipurile unora se citea 
admiraţia pentru cutezanţa lui jupân Andrzej, alţii se făcură 
stacojii, iar cel mai aşezat dintre ei rosti: 

— Nimeni nu şi-a călcat jurământul faţă de fostul rege. El 
însuşi ne-a slobozit de el, când a fugit din ţară pe care nu se 


simţea în stare s-o apere. 

— Bătu-v-ar să vă bată! strigă kKmicic. Dar regele Lokietek 
de câte ori a fost nevoit să fugă din ţară, dar s-a întors, 
pentru că norodul nu l-a părăsit, temându-se de 
Dumnezeu? Nu Jan Kazimierz a fugit, ci vânzătorii s-au 
îndepărtat de el, iar acum muşcă în dreapta şi-n stânga, ca 
să-şi şteargă vina în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. 

— Flăcăule, vorbeşti cu prea multă îndrăzneală. De unde 
eşti tu care vrei să ne înveţi pe noi, oamenii din partea 
locului, ce e frica lui Dumnezeu? Ai grijă să nu te audă 
suedezii! 

— Dacă vreţi să ştiţi, apoi aflaţi că sunt din Prusia 
electorului... Dar îmi curge în vine sânge de şleahtic, ţin la 
ţara asta şi mi-e ruşine pentru îndărătnicia norodului. 

Uitând de mânie, şleahticii făcură cerc în jurul lui şi-l 
năpădiră cu întrebări: 

— Domnia ta eşti din Prusia electorului?... Haide, spune ce 
ştii! Ce face prinţul elector? Nu se gândeşte să ne scape de 
asuprire? 

— De care asuprire?... Dacă vă bucuraţi de noul stăpân, 
nu mai vorbiţi de asuprire. Cum v-aţi aşternut, aşa dormiţi. 

— Ne bucurăm, pentru că n-avem încotro. Stau cu paloşele 
asupra capetelor noastre. Dar domnia ta vorbeşte ca şi 
când nu ne-am bucura. 

— Daţi-i ceva să bea, să i se dezlege limba. Spune cu curaj, 
printre noi nu se află nici un trădător. 

— Toţi sunteţi nişte trădători! tună jupân. Andrzej, şi nu 
vreau să beau cu voi, slugoi suedezi! 

Spunând acestea, ieşi din încăpere trântind uşa, iar ei 
rămaseră ruşinaţi şi uluiţi; nici unul nu puse mâna pe sabie, 
nici unul nu plecă după Kmicic, ca să răzbune jignirea. 

Tânărul polcovnic porni drept spre Przasnysz. La câteva 
verste de oraş, fu înconjurat de un podghiaz suedez, care-l 
duse la căpetenia garnizoanei. Podghiazul era alcătuit 
numai din şase raitieri, la care se adăuga conducătorul, aşa 
că Soroka şi cei trei Kiemliczi începură să se uite cu lăcomie 


la ei, cum se uitau lupii la oi, apoi îl întrebară din ochi pe 
Kmicic dacă nu le porunceşte să se repeadă asupra lor. 

Jupân Andrzej era şi el ispitit să încerce, mai ales că nu 
departe curgea Wegierka cu malurile acoperite de 
stufărişuri, dar se stăpâni şi se lăsă condus fără împotrivire. 

Îi spuse căpeteniei că e din Prusia electorului şi vine în 
fiecare an cu caii la iarmarocul de la Sobota. Kiemliczii 
aveau şi ei hârtii la mână, de care făcuseră rost la Leg, 
unde aveau prieteni. Căpetenia, un neamţ din Prusia, nu le 
făcu nici o greutate, îi întrebă doar cu mare grijă ce cai au 
şi dori să-i vadă. 

Iar când slujitorii îi aduseră. Îi cercetă cu luare-aminte şi 
spuse: 

— Îi cumpăr eu. Dacă era altul, îi luam pe degeaba, dar 
pentru că eşti din Prusia, nu vreau să te păgubesc. 

Kmicic se cam sperie: dacă se ajungea la vânzare nu mai 
avea chipurile de ce să meargă mai departe şi trebuia să se 
întoarcă în Prusia. Aşa că ceru un preţ aproape de două ori 
mai mare decât făceau caii. În ciuda tuturor aşteptărilor, 
căpetenia nu se supără şi nu se târgui. 

— Bine, încuviinţă. Mânaţi caii în şopron, iar eu vă aduc 
banii numaidecât. 

Kiemliczii se bucurau în sinea lor, dar jupân Kmicic se 
mânie şi începu să înjure. Nu mai putea face altceva, decât 
să asculte porunca, altfel ar fi fost bănuit că face negoţ cu 
cai numai de formă. 

În acest timp căpetenia se întoarse şi-i dădu lui Kmicic o 
hârtie scrisă. 

— Ce-i asta? întrebă jupân Andrzej. 

— Bani sau aproape acelaşi lucru, o chitanţă 

— Şi unde-i voi primi? 

— La cvartirul ghinărarului. 

— Unde-i cvartirul ghinărarului? 

— La Varşovia, răspunse căpetenia, zâmbind cu răutate. 

— Noi vindem numai pe bani gheaţă... Cum aşa, ce va să 
zică asta?... începu să se văicărească bătrânul Kiemlicz. 


Poartă a raiului! 

Dar Kmicic se întoarse spre el, îl privi ameninţător şi-i 
spuse: 

— Pentru mine cuvântul căpeteniei înseamnă bani, peşin, 
aşa că ne ducem bucuroşi la Varşovia, pentru că la armenii 
de acolo o să găsim mărfuri de tot felul, care au multă 
căutare în Prusia. 

Apoi, după ce căpetenia plecă, jupân Andrzej îi mângâie pe 
Kiemlicz: 

— Tăcere, netrebnicule! Hârtia asta e cea mai bună 
scrisoare de trecere, putem să ajungem şi la Cracovia cu 
jalbă că nu vor să plătească. Mai repede storci apă din 
piatră, decât bani de la suedezi... Dar asta-mi convine şi 
mie. Nădrăgarul crede că ne-a tras pe sfoară, habar n-are 
ce ajutor ne-a dat... Ţie am să-ţi plătesc caii din banii mei, 
ca să nu fii în pagubă. 

Bătrânul răsuflă uşurat şi numai din obişnuinţă se mai 
văicări o vreme: 

— Ne-au jecmănit, ne-au distrus, ne-au adus în sapă de 
lemn! 

Jupân Andrzej se bucura, văzând drumul deschis înaintea 
lui; înţelegea prea bine că nu va căpăta banii la Varşovia şi 
nici în alt loc, aşa că putea să meargă tot mai departe, 
chipurile căutându-şi dreptatea, fie şi până la regele suedez 
care se afla la Cracovia, ocupat cu asedierea fostului oraş 
de scaun. 

Prin urmare, se hotări să înnopteze la Przasnysz, să lase 
caii să se odihnească şi, fără a-şi schimba numele de 
împrumut, să-şi lepede îmbrăcămintea de şleahtic sărac. 
Băgase de seamă că un biet geambaş de cai era disprețuit 
de toţi şi nu s-ar fi dat nimeni în lături să-l asuprească, 
ştiind că nedreptăţirea unui sărăntoc nu se pedepseşte 
prea aspru. Pe de altă parte, ca neguţător de cai, îi era mai 
greu să se apropie de şleahticii bogaţi şi să afle în ce ape se 
scaldă. 


Se îmbrăcă deci în haine potrivite cu rangul şi naşterea lui 
şi se duse la cârciumă să stea de vorbă cu fraţii şleahtici. 
Dar cele auzite nu-l bucurară deloc. Prin cârciumi şi hanuri 
şleahticii beau în sănătatea regelui Suediei; ciocneau cu 
căpeteniile suedeze, urând proteguitorului şi râzând de 
glumele pe care aceştia şi le îngăduiau pe seama regelui 
Jan Kazimierz şi a lui Czarniecki. 

Frica pentru propria piele şi avere înjosise într-atâta 
oamenii, încât ajunseseră să-i linguşească pe năvălitori, ca 
să le întreţină voia bună. Dar şi umilinţele îşi aveau 
marginile lor. Şleahticii îi lăsau să-şi bată joc de ei, de rege, 
de hatmani şi de Czarniecki dar nu şi de credinţă. Când un 
hotnog123) suedez spuse că religia lui Luter e tot atât de 
bună ca şi cea catolică, jupân Grabkowski, care şedea lângă 
el, nu mai putu răbda şi-l lovi cu baltagul în tâmplă, apoi, 
folosindu-se de învălmăşeală, se strecură afară şi pieri în 
mulţime. 

Începură să-l caute, dar sosiră veşti însemnate care 
atraseră luarea-aminte în altă parte. Olăcarii aduseră ştirea 
că şi Cracovia a căzut, că jupân Czarniecki se află în robie şi 
ultima stavilă împotriva stăpânirii suedeze era distrusă. 

Şleahticii încremeniră, dar suedezii începură să se 
veselească şi să strige: Trăiască! La biserica Sfintei Treimi, 
la cea a bernardinilor şi la cea a călugăriţelor bernardine, 
zidită nu demult de jupâneasa Mostowska, răsună dangătul 
clopotelor. Pedestrimea şi raitierii dădură buzna în piaţă, 
ieşind de prin cârciumi, se aşezară în ordine de bătaie şi 
începură să tragă cu tunurile şi muschetele. După care se 
aduseră butoiaşe cu horilcă, mied şi bere pentru oşteni şi 
târgoveţi, se aprinseră căldări cu smoală şi cheful ţinu până 
noaptea târziu. Suedezii scoaseră fetele orăşenilor de prin 
case, ca să dănţuiască, să se veselească şi să-şi facă de cap 
cu ele. Printre oştenii dezlănţuiţi, rătăceau grupuri de 
şleahtici care beau cu raitierii, siliţi să se bucure şi ei de 
supunerea Cracoviei şi de înfrângerea lui jupân Czarniecki. 


Cuprins de scârbă, Kmicic se culcă devreme în cvartirul 
său de la marginea târgului, dar nu putu să închidă ochii. 
Toropit de fierbinţeală şi năpădit, de îndoieli, se întreba 
dacă nu se întorsese din drum prea târziu, acum când toată 
ţara se afla în puterea suedezilor. Îi trecu prin minte că 
totul e pierdut şi Republica nu se va mai ridica niciodată 
după asemenea prăbuşire. 

„Nu mai este vorba doar de un război nefericit, se gândea, 
care se poate sfârşi cu pierderea vreunei provincii, ci de 
pieirea întregii Republici care avea să devină o provincie 
suedeză... Noi înşine am pus umărul, iar eu mai mult decât 
oricare altul!” 

Gândul acesta îl chinuia, îl mustra conştiinţa. Somnul 
fugea de el... Nici el nu mai ştia ce să facă: să meargă mai 
departe, să rămână pe loc sau să se întoarcă?... Dacă ar 
strânge o ceată şi ar începe să-i hărţuiască pe suedezi, l-ar 
urmări ca pe un tâlhar, nu l-ar mai socoti un oştean 
îndreptăţit să lupte pentru ţara lui. Dealtminteri, se afla 
într-un ţinut în care nu-l cunoştea nimeni. Cine va veni 
alături de el? 

În Lituania, oamenii neînfricaţi alergaseră la chemarea lui, 
după ce se umpluse de faimă, pe când aici, chiar dacă 
cineva auzise de Kmicic, îl socotea un trădător şi prieten al 
suedezilor, iar pe Babinicz mai mult ca sigur că nu-l 
cunoştea nimeni. 

Nu mai avea nici un rost, tot aşa cum nu mai avea nici un 
rost să se ducă la rege, pentru că era prea târziu... sau în 
Podlasie, unde confederaţii îl socoteau drept trădător. Nu 
mai putea să se întoarcă în Lituania, pentru că acolo 
stăpânea Radziwilt, aşa cum nu putea rămâne nici aici, 
unde nu mai era nimic de făcut. Cel mai bine ar fi fost să-şi 
dea duhul, ca să nu mai vadă lumea asta, şi să scape de 
zbucium. Dar oare pe lumea cealaltă avea să le fie mai bine 
acelora care, păcătuind, nu-şi răscumpăraseră vinovăția în 
nici un fel, care aveau să se înfăţişeze cu toate păcatele 
înaintea judecății dumnezeieşti? Kmicic se zvârcolea în 


aşternut, de parcă se afla pe patul de tortură. Asemenea 
chinuri cumplite nu încercase nici în coliba Kiemliczilor. 

Se simţea puternic şi sănătos, firea-i întreprinzătoare îl 
îndemna să facă ceva, dar aici toate drumurile erau închise; 
oricât şi-ar fi bătut capul, era zadarnic, altă ieşire, altă 
scăpare nu mai avea, orice nădejde se spulberase. 

Se zbuciumă toată noaptea, iar când se crăpă de ziuă, sări 
în picioare, îşi trezi oamenii şi plecară mai departe. Se 
ducea la Varşovia, dar nici el nu ştia prea bine în ce scop. 
Deznădăjduit, ar fi fugit la Sici, dacă timpurile nu s-ar fi 
schimbat şi Chmielnicki împreună cu Buturlin nu l-ar fi 
îmbulzit pe marele hatman al coroanei la Grodek, lăţind 
focul şi sabia în ţinuturile de miazăzi şi de răsărit ale 
Republicii şi trimiţându-şi cetele prădalnice până aproape 
de Lublin. 

Pe drumul spre Pultusk, jupân Andrzej întâlni pretutindeni 
podghiazuri suedeze care însoțeau carele cu hrană, grâie, 
pâine, bere şi ciurdele de vite de tot felul. Pe lângă care şi 
turme, mergeau grupuri de ţărani ori de şleahtici săraci, 
jeluindu-se, deoarece îi sileau să facă podvezi de multe mile. 
Cei cărora li se îngăduia să se întoarcă acasă cu carele, 
lucru care nu se întâmpla întotdeauna, se socoteau 
Norocoşi, fiindcă după ce duceau proviantul, îi puneau de-a 
valma, ţărani şi şleahtici la munci felurite; refăceau 
întăriturile cetăților, înălţau şoproane, magazii... 

Jupân Kmicic văzu că, în apropiere de Pultusk, suedezii se 
purtau mai aspru cu oamenii, decât la Przasnysz şi, 
neputând înţelege pricina, ceru lămuriri şleahticilor pe 
care-i întâlni pe drum. 

— Domnia ta, cu cât ai să mergi mai departe spre Varşovia, 
îi răspunse unul, ai să vezi că asupritorii sunt cu atât mai 
răi. La început, când intră într-un ţinut şi nu sunt prea 
siguri pe ei, se arată mai blânzi, fac cunoscute tuturor 
poruncile regelui împotriva jefuitorilor. Acolo unde se simt 
puternici, unde şi-au lăsat garnizoanele în cetăţile de prin 
apropiere, îşi calcă toate făgăduielile, nu mai ţin seama de 


nimic, nedreptăţesc, jefuiesc, fură, ridicându-şi mâinile 
până şi asupra bisericilor, a duhovnicilor şi a sfintelor 
fecioare. Aici nu e nimic pe lângă cele ce se întâmpla în 
Wielkopolska, limba omenească n-are destule cuvinte să le 
spună pe toate... 

Şi şleahticul începu să povestească ce se petrecea în 
Wielkopolska, ce jafuri, încălcări şi ucideri făptuia 
vrăjmaşul; cum ţintuia degetele cu cocoaşele flintelor şi 
cum ucidea oamenii în chinuri; cum îl omorâse pe preotul 
Branecki la Poznaf şi cum punea la cazne atât de 
înfricoşătoare pe cei de jos, încât ţi se făcea părul măciucă 
în cap, numai când te gândeai. 

— Pretutindeni vor ajunge să facă la fel, spuse şleahticul. 
Pedeapsa lui Dumnezeu... Se apropie judecata de apoi... E 
din ce în ce mai rău şi scăparea nu se vede venind de 
nicăieri...! 

— Mă mir numai, spuse Kmicic, fiindcă eu nu sunt de pe 
aici şi nu cunosc obiceiurile oamenilor, cum de răbdaţi 
domniile voastre asemenea asupriri, ca şleahtici şi oameni 
de arme ce vă aflaţi? 

— Cum să ne ridicăm împotrivă? răspunse şleahticul. 
Cum?... Ei au castele, cetăţi şi tunuri, pulbere şi muschete, 
iar nouă ne-au luat până şi puştile de vânătoare. Ne 
pusesem nădejdea în jupân Czarniecki, dar câtă vreme el e 
în robie, iar regele în Slask, cine să se mai gândească la 
împotrivire?... Mâini ar fi, dar n-avem arme şi ne lipseşte şi 
o căpetenie... 

— V-aţi pierdut şi nădejdea! rosti Kmicic surd. 

Îşi întrerupseră vorba, pentru că ajunseră din urmă un 
podghiaz suedez, care însoțea care de povară, şleahtici 
mărunți şi lucruri „rechiziţionate”. Priveliştea era de-a 
dreptul ciudată. Raitierii mustăcioşi şi bărboşi călăreau pe 
cai puternici şi bine hrăniţi; fiecare avea mâna dreaptă în 
şold, pălăria pe o parte, zeci de gâşte şi găini agăţate de 
oblâncul şeii şi înainta într-un nor de pene. Văzându-le 
feţele bătăioase şi semeţe, era lesne de înţeles cât de veseli 


erau şi ce bine se simțeau ca stăpâni, în vreme ce şleahticii 
săraci mergeau pe jos pe lângă care, mulţi desculți, cu 
capetele lăsate pe piept, înfricoşaţi şi nu o dată îndemnați 
cu biciul să se grăbească. 

Lui Kmicic începură să-i tremure buzele ca de fierbinţeală 
şi-i şopti de mai multe ori şleahticului cu care vorbea: 

— Ehei, mă mănâncă mâinile, mă mănâncă mâinile! 

— Tăcere, domnia ta, pentru mila lui Dumnezeu! îl domoli 
şleahticul. Ai să ne pierzi pe toţi; pe domnia ta, pe mine şi 
pe copiii mei! 

De mai multe ori jupân Andrzej întâlni privelişti şi mai 
ciudate. Ici şi colo, printre cetele de raitieri, văzu grupuri 
mai mici sau mai mari de şleahtici, însoţiţi de slujitori 
înarmaţi, veselindu-se şi cântând ameţiţi de băutură laolaltă 
cu suedezii şi cu nemţii. 

— Cum aşa? întrebă Kmicic. Cu unii se poartă ca fraţii, iar 
pe alţii îi prigonesc cu toată asprimea? Gândesc că aceia pe 
care-i văd amestecați cu oştenii sunt vânzători de ţară, nu-i 
aşa? 

— Mai rău decât vânzători, pentru că sunt şi eretici! 
răspunse şleahticul. Ei se poartă şi mai urât cu noi, catolicii, 
decât suedezii; ei jefuiesc cel mai mult, dau foc la conace, 
răpesc jupâniţele şi îşi răzbună vechile ranchiune. Toată 
ţara se teme de ei, deoarece scapă întotdeauna 
nepedepsiţi; mai repede poţi să afli dreptate înaintea 
căpeteniilor suedeze împotriva oştenilor suedezi, decât 
împotriva ereticilor. Ajunge să murmuri o vorbă şi orice 
căpetenie îţi va răspunde: „N-am dreptul să-l pedepsesc, 
fiindcă nu e omul meu. duceţi-vă la tribunalele voastre.” 
Dar ce tribunale mai sunt acum, ce pedepse, când totul se 
află în mâna suedezilor? Pe unde suedezul nu nimereşte, 
singur, îl duc de mână ereticii, asmuţindu-l mai ales 
împotriva duhovnicilor şi a sfintelor lăcaşuri. Astfel îşi 
plătesc datoria aceluia care, în timp ce în alte ţări erau 
prigoniţi pe bună dreptate pentru obiceiurile lor pângărite, 
le-a oferit adăpost şi le-a îngăduit libertatea credinţei... 


Şleahticul se întrerupse şi privi neliniştit la jupân Kmicic. 

— Domnia ta spui că eşti din Prusia electorului, nu cumva 
eşti luteran? 

— Doamne fereşte! răspunse jupân Andrzej. Sunt din 
Prusia, dar mă trag din neam de catolici get-beget care au 
venit aici din Lituania. 

— Slavă celui prea înalt, începuse să-mi fie teamă. Domnia 
ta, quod attinet(24) Lituania, sunt şi acolo destui calvini 
care îşi au mai-marele în preaputernicul Radziwit, iar 
acesta s-a arătat un trădător de teapa lui Radziejowski. 

— Scoate-i-ar diavolii sufletul pe gât înainte de Anul Nou! 
strigă Kmicic cu înverşunare. 

— Amin! întări şleahticul, şi la fel să paţă şi slugile, 
ajutoarele şi călăii lui despre care ajuns vestea până la noi, 
că fără ei n-ar fi cutezat el să pradă ţara. 

Kmicic păli şi nu răspunse nici un cuvânt. Nu mai întrebă, 
nu mai cuteză să întrebe, la care ajutoare, slugi şi călăi se 
referea şleahticul. 

Călărind la pas, ajunseră seara târziu la Pultusk, unde 
Kmicic fu chemat la palatul episcopal, alias castel, să se 
înfăţişeze înaintea căpeteniei. 

— Strâng cai pentru măria sa regele suedez, zise jupân 
Andrzej şi am hârtie la mână cu care mă duc la Varşovia să 
mi se dea banii. 

Polcovnicul Izrael - aşa se chema căpetenia - zâmbi pe sub 
mustață şi spuse: 

— Oho, grăbeşte-te, domnia ta, grăbeşte-te; la întoarcere 
să iei şi un car, ca să ai în ce duce banii! 

— Mulţumesc pentru sfat, răspunse jupân Andrzej, înţeleg 
prea bine că înălţimea ta îţi baţi joc de mine... Dar mă duc 
după dreptul meu, de-ar fi să ajung până la măria sa! 

— Du-te, nu te lăsa nedreptăţit! făcu suedezul. Ţi se cuvine 
o sumuliţă frumoasă. 

— Va veni vremea când o să-mi plătiţi! spuse Kmicic la 
plecare. 


În oraş era sărbătoare, pentru că bucuria pricinuită de 
căderea Cracoviei avea să dureze trei zile. Află însă că la 
Przasnysz izbânda suedezilor fusese umflată cu bună 
ştiinţă; castelanul de Kiev nu căzuse în robie, ci căpătase 
dreptul de a ieşi din oraş cu oastea, armele şi fitilurile 
aprinse la tunuri. Se spunea că avea să pornească spre 
Slask. Nu era o mângâiere prea mare, dar oricum. 

La Pultusk se aflau oşti însemnate care aveau să plece sub 
conducerea lui Izrael spre hotarul cu Prusia, ca să-l sperie 
pe elector; aşa că nici oraşul, nici cetatea, deşi foarte 
încăpătoare, şi nici carele de, la margine nu puteau să 
adăpostească atâta amar de oşteni. Aici văzu Kmicic pentru 
prima oară oşteni cartiruiţi în biserică. În minunatul colegiu 
gotic al canonicilor, ridicat cu două sute de ani în urmă de 
episcopul Gizycki, se afla pedestrimea mercenarilor nemți. 
Lăuntrul sfântului lăcaş era luminat ca în noaptea învierii, 
deoarece la mijloc ardeau bobotăi uriaşe. Cazanele 
fumegau deasupra focului. În jurul butoaielor cu bere, se 
buluceau lefegii străini, jefuitori pricepuţi, care călcaseră în 
picioare toată ţara nemţească şi mai mult ca sigur că nu 
înnoptau pentru prima dată în biserică. Înăuntru se auzeau 
larmă şi strigăte. Glasuri răguşite îngânau cântece 
ostăşeşti; răsunau ţipetele şi râsul femeilor care pe atunci 
însoțeau orice oştire. 

Kmicic se opri în uşa deschisă; prin fum, printre flăcările 
roşietice zări feţele mustăcioase şi aprinse de băutură ale 
simbriaşilor care şedeau pe butoaie şi beau bere; unii dau 
cu zarurile sau jucau cărţi, alţii vindeau odăjdii preoţeşti, 
iar câţiva strângeau în braţe târfele îmbrăcate în rochii 
ţipătoare. Zarva, râsetele, zgomotul halbelor şi al 
muschetelor, ecourile care se rostogoleau ca nişte tunete pe 
sub bolți îl asurziră. Capul i se întoarse, ochii nu vroiau să 
creadă ceea ce vedeau, răsuflarea îi muri în piept; iadul l-ar 
fi înfricoşat mai puţin. 

În cele din urmă, se apucă cu mâinile de păr şi fugi, 
repetând ca un nebun: 


— Doamne, ajută-ne! Scapă-ne, Doamne! 

Capitolul X. 

La Varşovia, suedezii se aflau de multă vreme ca la ei 
acasă. Deoarece Wittemberg, adevăratul conducător al 
oraşului şi căpetenia garnizoanei, se afla la Cracovia, îl 
înlocuia Radziejowski. Nu mai puţin de două mii de oşteni 
stăteau în oraşul propriu-zis, înconjurat de ziduri de 
apărare, şi prin aşezările de alături, împodobite cu 
impunătoare clădiri bisericeşti şi laice. Cetatea şi oraşul 
erau în bună stare, deoarece jupân Wessel, starostele, le 
predase fără luptă, el însuşi dând bir cu fugiţii, odată cu 
garnizoana, de teama răzbunării lui Radziejowski, 
vrăjmaşul său. 

Dar când Kmicic se uită mai de aproape şi cu luare-aminte, 
văzu că multe case purtau urmele mâinilor prădalnice. Erau 
casele locuitorilor care fugiseră din oraş, nevrând să 
primească stăpânirea străină, sau ale celor care se 
împotriviseră când suedezii se căţărau pe zidurile de 
apărare. 

Dintre palatele magnaţilor, îşi păstraseră vechea strălucire 
doar acelea ai căror stăpâni se vânduseră cu trup şi suflet 
suedezilor. Printre acestea se aflau palatul Kazanowski, 
cruțat de Radziejowski, şi al acestuia, al stegarului 
Koniecpolski şi acela pe care îl înălţase Wtladyslaw al IV- 
lea125), dar care după aceea fusese numit al lui Kazimierz. 
În schimb, ale prelaţilor fuseseră distruse în cea mai mare 
parte. Palatul Denhof era pe jumătate dărâmat cel al 
cancelarului Ossotinski, de pe uliţa Reformacka, era jefuit în 
întregime. Prin ferestre se vedeau lefegiii nemți, iar acele 
mobile costisitoare, pe care răposatul cancelar le adusese 
din Italia cu atâta cheltuială, acele piei florentine, goblenuri 
olandeze, măsuţe de scris încrustate cu sidef, tablouri, 
statui de bronz şi de marmură, ceasuri venețiene şi de la 
Gdansk, sticlărie de preţ şi atâtea altele erau aruncate în 
curte claie peste grămadă sau aşteptau împachetate să fie 
trimise în Suedia, pe Vistula, cu cel dintâi prilej. Toate 


aceste bogății erau străjuite de oşteni, dar le stricau soarele 
şi ploaia. 

În multe alte locuri, priveliştea era asemănătoare şi, cu 
toate că oraşul de scaun se predase fără luptă, treizeci de 
cutere uriaşe aşteptau pe Vistula să încarce prăzile. 

Parcă te aflai într-un oraş străin. Pe uliţe se vorbea mai 
mult în alte limbi, decât în cea polonă, peste tot întâlneai 
oşteni suedezi, nemți, mercenari francezi, englezi şi 
scoțieni, în uniforme felurite, cu pălării sau coifuri. În tunici 
şi platoşe, ori purtând ciorapi sau cizme cu carâmburi largi. 
Pretutindeni pestriţătură străină, haine străine, chipuri şi 
cântece străine. Până şi caii arătau altfel, decât cei cu care 
se obişnuiseră polonezii. 

Se adunaseră o mulţime de oameni cu feţe negricioase şi 
părul negru, acoperit cu tichii: aceştia veniseră să cumpere 
prăzile. 

Dar lumea se mira cel mai mult de numărul foarte mare de 
ţigani care, nu se ştie de ce, se grăbiseră să-i urmeze pe 
suedezi în oraşul de reşedinţă. Îşi ridicaseră şetrele de-a 
lungul palatului Ujazdowski şi în jurul colegiului canonicilor, 
alcătuind parcă un oraş aparte de corturi înăuntrul celui 
din piatră şi cărămidă. 

Printre aceste mulţimi care sporovăiau în alte limbi, 
orăşenii aproape că nu se mai vedeau; pentru că se temeau 
pentru viaţa lor, se închideau prin case, ieşind foarte rar şi 
strecurându-se grăbiţi pe uliţe. Arareori caleaşca vreunui 
magnat care trecea repede pe Krakowskie Przedmiescie 
spre cetate, înconjurată de haiduci, paici sau oşteni în straie 
poloneze, aducea aminte că Varşovia era un oraş polonez. 

Numai duminica şi în zilele de sărbătoare, când clopotele 
vesteau începutul slujbei, mulțimile ieşeau din case şi oraşul 
îşi relua vechea înfăţişare, cu toate că şi atunci înaintea 
bisericilor se îmbulzeau simbriaşii străini să se uite la femei, 
să le tragă de rochii, când treceau cu ochii plecaţi, să râdă 
şi câteodată să cânte măscări, tocmai atunci când înăuntru 
se ţinea sfânta slujbă. 


Toate acestea se perindară ca nişte vedenii prin faţa 
ochilor uimiţi ai lui jupân Andrzej care nu încălzi prea mult 
locul la Varşovia, deoarece necunoscând pe nimeni, n-avea 
cui să-şi deschidă sufletul. Kmicic nu legă prietenie nici 
măcar cu şleahticii polonezi care se aflau în oraş şi ocupau 
hanurile zidite în timpul regelui Zygmunt al III-lea pe uliţa 
Dtuga. Încercă să intre în vorbă cu unul şi cu altul, ca să 
afle noutăţi, dar nimeri peste sprijinitori înfocaţi ai 
suedezilor, care, aşteptând întoarcerea lui Carol Gustav, nu 
se mai dezlipeau de Radziejowski şi de căpeteniile suedeze, 
în nădejdea că vor căpăta vreo stărostie, moşiile confiscate 
de la magnați şi de la biserici sau vreuna din averile cu 
drept de răscumpărare. Toţi meritau să fie scuipaţi în albul 
ochilor, faptă de la care Kmicic nu se da în lături. 

Doar orăşenii, după câte auzi Kmicic, regretau timpurile 
de altădată, nenorocirea ţării şi soarta bunului rege. 
Suedezii îi prigoneau fără milă, le luau casele, îi puneau să 
plătească dări de tot felul, îi întemniţau. 

Se mai spunea că breslele aveau arme ascunse, mai ales 
armurierii, măcelarii, blănarii şi puternica breaslă a 
cizmarilor, că aşteptau mereu întoarcerea lui Jan Kazimierz, 
nu-şi pierdeau nădejdea şi la cel mai mic ajutor dinafară 
erau gata să-i lovească pe suedezi. 

Auzind toate acestea, lui Kmicic nu-i venea să-şi creadă 
urechilor şi nu putea să-şi închipuie că nişte oameni din 
stările de jos arătau mai multă dragoste de ţară şi credinţă 
pentru stăpânul legiuit; decât şleahticii, care trebuiau să 
aibă din născare aceste simţăminte. 

Dar tocmai şleahticii şi marii magnați se alăturaseră 
suedezilor, în timp ce norodul de rând se arăta gata să se 
împotrivească. Se întâmpla nu o dată ca, atunci când 
suedezii mânau prostimea la tot felul de munci pentru 
întărirea Varşoviei, oamenii aceştia de rând vroiau mai bine 
să fie biciuiţi, întemnițați sau chiar omorâţi, decât să ajute 
la întărirea puterii suedeze. 


Dincolo de Varşovia, ţara întreagă era în mare fierbere. 
Toate drumurile, oraşele şi târgurile gemeau de oşteni, de 
cetele de magnați şi de şleahtici aflaţi în slujba suedezilor. 
Luau totul, jefuiau, ucideau şi se purtau de parcă Republica 
ar fi fost a lor dintotdeauna. 

Jupân Andrzej nu mai întâlnea alţi oameni afară de 
suedezi, sprijinitori ai suedezilor sau sărmani deznădăjduiţi, 
încredinţaţi în adâncul inimii că totul se sfârşise. Nimeni nu 
se gândea la împotrivire, grăbindu-se să îndeplinească în 
tăcere asemenea porunci care mai demult, pe jumătate sau 
măcar a zecea parte din ele, ar fi stârnit proteste 
înverşunate. Spaima era atât de mare, încât până şi cei care 
fuseseră nedreptăţiţi îl lăudau în gura mare pe milostivul 
proteguitor al Republicii. 

Altădată, se întâmpla de multe ori ca şleahticul să 
întâmpine cu flinta în mână în fruntea slujitorilor înarmaţi 
pe împuterniciţii obşteşti sau ai oştirii, care veneau să 
strângă dările de cuviinţă. Acum, suedezii hotărau birurile 
după bunul plac, iar şleahticii se lăsau jumuliţi ca supunere, 
cum se lasă oile tunse. Nu o dată, aceeaşi dare era strânsă 
de două ori. Zadarnic mai arăta şleahticul chitanţele; totul 
se sfârşea cu bine dacă mai-marele oştenilor nu muia hârtia 
în vin şi nu-i poruncea s-o înghită. Dar treacă şi asta! 
Şleabhticul striga „Vivat-protector!” iar după ce plecau 
oştenii, poruncea slujitorului să se urce pe acoperiş şi să 
vadă dacă nu veneau alţii. Şi dacă ar fi fost numai birurile 
suedezilor, tot ar fi fost bine, dar şi aici, la fel ca 
pretutindeni, mai răi decât vrăjmaşul se arătau vânzătorii. 
Îşi răzbunau vechile zavistii şi mutau movilele de hotar, 
însuşindu-şi luncile şi pădurile potrivnicului; fireşte, dacă 
erau prietenii suedezilor, habar nu aveau de pedeapsa 
legilor. Cei mai răi însă dintre toţi erau ereticii. Şi mai mult, 
oamenii loviți de nenorocire, deznădăjduiţi, samavolnicii, 
ucigaşii alcătuiau cete înarmate care atacau aşezările 
ţăranilor şi şleahticilor, ajutaţi de oştenii suedezi sau nemți, 
rămaşi în urmă, şi de tot felul de inşi fără căpătâi. [ara era 


mistuită de pojaruri; oraşele gemeau sub pumnul înarmat al 
oşteanului, iar prin păduri îşi făceau de cap tunarii. Nimeni 
nu se gândea la îndreptarea şi scăparea Republicii, la 
sfărâmarea jugului... Nimeni nu mai avea nici o speranţă... 

La Sohaczew, o adunătură de suedezi şi nemți îl încercuise 
pe jupân Luszczewski, starostele, surprinzându-l la moşia 
lui de la Strugi. Acesta, fiind un om de mare curaj, deşi în 
vârstă, se apăra cu vitejie. Tocmai atunci nimeri şi jupân 
Kmicic şi, pentru că răbdarea îi tot copsese ca puroiul gata 
să spargă în orice clipă, sparse tocmai la Strugi. Le îngădui 
celor trei Kiemliczi să „dea la mir” şi îi lovi cu atâta putere 
pe atacatori, încât îi răzbi şi-i tăie, nelăsând pe nimeni în 
viaţă; porunci să fie înecaţi până şi prinşii. Starostele, 
căruia ajutorul îi picase ca din cer, îl primi pe izbăvitor cu 
multă mulţumire şi-l omeni îndată, iar jupân Andrzej, 
văzând că are înainte un dregător priceput la politicale şi 
pe deasupra şi un om mai în vârstă, îi mărturisi ura 
împotriva suedezilor şi-l întrebă ce gândea despre viitorul 
Republicii, în nădejdea că vorbele starostelui aveau să fie 
un balsam pentru rănile din sufletul lui. 

Starostele avea însă altă părere despre cele petrecute, aşa 
că spuse: 

— Domnia ta, nu ştiu ce ţi-aş fi răspuns, dacă m-ai fi 
întrebat pe vremea când aveam mustaţa roşcovană şi 
mintea întunecată de poftele trupului, dar acum am 
mustață căruntă şi duc în spate experienţa a şaptezeci de 
ani, prevăd întâmplările viitoare, fiindcă sunt aproape de 
mormânt, de aceea îţi spun că nu numai noi, chiar dacă ne- 
am îndrepta greşelile, dar nici toată Europa n-ar putea să 
frângă puterea suedezilor... 

— Cum se poate una ca asta? De ce? strigă Kmicic când a 
fost Suedia asemenea putere? Nu suntem oare mai mulţi ca 
ei, nu putem să strângem o oştire mai mare? S-au lăsat 
oare vreodată oştenii noştri mai prejos de suedezi? 

— Suntem de zece ori mai mult ca ei; Dumnezeu ne-a dat 
atâta belşug, că în stărostia mea creşte mai mult grâu decât 


în toată Suedia, iar în ceea ce priveşte vitejia, apoi eu am 
fost la Kircholm, unde trei mii de husari de ai noştri au 
călcat în picioare optsprezece mii din cei mai buni oşteni 
suedezi. 

— Păi dacă-i aşa, se înfierbântă Kmicic - căruia i se 
luminară ochii la amintirea bătăliei de la Kircholm - care 
sunt acele pricini pământeşti pentru care n-am putea să-i 
învingem şi acum? 

— Mai întăi, vorbi bătrânul cu glas domol, pentru că noi 
am scăzut, iar ei au crescut, pentru că pe noi ne-au înfrânt 
ajutaţi de ai noştri, aşa cum i-au înfrânt mai înainte pe 
nemți cu ajutorul nemților. Asta-i vrerea lui Dumnezeu şi, 
repet, nu se află putere care să le poată sta acum 
împotrivă! 

— Dar dacă şleabhticii o să-şi vie în fire, şi o să se strângă în 
jurul regelui, dacă toţi vor pune mâna pe arme, domnia ta 
ce-ai să faci şi ce crezi că ar trebui să facă alţii? 

— Am să merg şi eu cu ceilalţi, am să pier şi pe oricine l-aş 
sfătui să facă la fel, pentru că pe urmă vor veni asemenea 
timpuri la care mai bine să nu ne gândim... 

— Mai rele decât cele de acum nu pot să fie, pe legea 
mea!... Asta nu se poate!... se oţări Kmicic, 

— Vezi, domnia ta, spuse starostele, înainte de sfârşitul 
lumii şi înaintea judecății de apoi va veni anticrist; stă scris 
că atunci cei răi îi vor asupri pe cei drepţi, iar diavolii vor 
umbla prin lume, propovăduind altă credinţă decât cea 
adevărată şi încercând să atragă oamenii de partea lor. Cu 
îngăduinţa lui Dumnezeu, răul va izbândi pretutindeni până 
în clipa în care îngerii vor trâmbiţa sfârşitul lumii... 

Starostele se rezemă de spătarul jilţului pe care şedea, 
închise ochii şi vorbi mai departe cu glasul moale şi tainic: 

— Stă scris, de asemenea, că vom cunoaşte şi semne 
prevestitoare... În soare s-au văzut semne în formă de mână 
şi paloş. Doamne, îndură-te de noi păcătoşii!... Cei răi vor fi 
deasupra celor drepţi, pentru că suedezii şi sprijinitorii lor 
vor învinge... Credinţa cea adevărată decade, fiindcă 


luteranii ridică fruntea... Oameni buni, oare nu vedeţi că 
dies irae, dies illa426) se apropie... Eu am şaptezeci de ani, 
mă aflu pe malul Styxului şi aştept luntraşul să vină... Eu 
văd...! 

Starostele tăcu, iar Kmicic privi cu frică la el, deoarece 
argumenta i se păreau întemeiate, iar judecăţile destul de 
îndreptăţite; cuprins de temeri, căzu adânc pe gânduri. 

Dar starostele nu se uita decât înaintea lui; într-un târziu 
zise: 

— Cum poţi să-i înfrângi pe suedezi, când asta e voinţa lui 
Dumnezeu, voinţă limpede, prevestită de proroci... Ehei, 
oameni buni, la Czestochowa, la Czestochowa... 

Şi starostele tăcu iarăşi. 

Soarele tocmai apunea, pătrunzând în încăpere cu 
ultimele raze care se răsfrângeau în curcubeie în geamurile 
în rame de plumb şi aşterneau pe podea fâşii în cele şapte 
culori. Restul odăii era cufundat în umbră. Kmicic era tot 
mai speriat şi în răstimpuri i se părea că, după lăsarea 
întunericului, îngerii vor vesti îndată începerea judecății. 

— Despre ce prevestiri vorbeşti, domnia ta? îl întrebă, în 
sfârşit, pe staroste, deoarece tăcerea i se părea şi mai greu 
de îndurat. 

În loc să-i răspundă, starostele se întoarse spre uşa de la 
odaia vecină şi strigă: 

— Olenka, Olenka! 

— Pentru Dumnezeu! sări Kmicic, pe cine chemi, domnia 
ta...? 

În aceeaşi clipă, crezu totul, crezu că Olefka lui, adusă 
printr-o minune de la Kiejdany, se va ivi înaintea lui. 

Şi uită de toate, îşi pironi privirile pe uşă şi aşteptă cu 
răsuflarea tăiată. 

— Olenka, Olefka! repetă starostele. 

Uşa se deschise, dar nu intră Billewiczowna, ci o jupâniţă 
frumoasă, zveltă şi înaltă, a cărei faţă serioasă şi liniştită 
aducea puţin cu aceea a Olefkăi. Era palidă, poate bolnavă 
sau poate înspăimântată de atacul dinainte, şi mergea cu 


ochii plecaţi şi atât de uşor şi de lin, de parcă o purta o 
adiere molcomă. 

— Asta este fiica mea, spuse starostele. Feciorii nu sunt 
acasă. sunt alături de stăpânul Cracoviei şi luptă împreună 
pentru nefericitul nostru rege. 

După care se întoarse spre fiică: 

— Jupâniţă, mulţumeşte-i mai întâi acestui cavaler viteaz, 
pentru că ne-a scăpat de la necaz, iar după aceea citeşte-ne 
prorocia sfintei Brygida. 

Jupâniţa se înclină înaintea lui jupân Andrzej şi ieşi, 
înapoindu-se în curând cu câteva foi în mână; se aşeză apoi 
în lumina aceea de curcubeu şi începu sa citească cu glasul 
limpede şi dulce: 

— Prorocia sfintei Brygida: „Am să-ţi arăt mai întâi cinci 
regi şi ţările lor: Gustav, fiul lui Erik, e un măgar leneş, 
deoarece, nepăsându-i de legea cea dreaptă, a trecut la cea 
strâmbă. Lepădându-se de credinţa apostolilor, a 
împământenit în ţară religia de la Augsburg, pătându-şi 
slava sa. Vezi Ecleziastul care spune despre Solomon că şi-a 
mânjit slava sa, rugându-se la chip cioplit”... 

— Auzi, domnia ta? întrebă starostele, arătându-i lui 
Kmicic degetul mare de la mâna stângă, cu celelalte 
aşteptând să urmeze socoteala. 

— Aud. 

„ETyK, fiul lui Gustav, e un lup din pricina lăcomiei 
neostoite, citi jupâniţa, cu care şi-a atras ura tuturor 
oamenilor şi a fratelui său Jan. Bănuindu-l de uneltiri cu 
danezul şi cu Polonia, l-a supărat cu război, apoi, prinzându- 
l împreună cu soţia, l-a ţinut în temniţă patru ani. Ajutat de 
soarta schimbătoare şi scos în sfârşit din temniţă, Jan l-a 
învins pe Eryk, i-a smuls coroana şi l-a băgat în neagra 
pivniţă pe viaţă. lată ce întâmplare neaşteptată!” 

— la aminte, spuse starostele. Asta e al doilea! 

Jupâniţa citi mai departe: „Jan, fratele lui Eryk, e un vultur 
semeţ, de trei ori învingător asupra lui Eryk, a danezului şi 
a septentrionului. Fiul lui, Zygmunt, a fost ales pe tronul 


Poloniei; vrednicia şi virtutea sălăşluiesc în inima lui. Slavă 
urmaşilor lui!” 

— Pricepi? întrebă starostele. 

— Dumnezeu să sporească numărul anilor lui Jan 
Kazimierz! răspunse Kmicic. 

„Karol, prinţ de Sudermania, e un berbec, căci aşa cum 
berbecii conduc turma, aşa i-a condus şi el pe suedezi spre 
nelegiuire. 'Tot el şi-a făcut râs de dreptate.” 

— Al patrulea! o întrerupse starostele. 

„Al cincilea, Gustav Adolf, citi jupâniţa, e un mieluşel 
împieliţat dar nu fără pată, al cărui sânge a fost pricină de 
obidă şi neînțelegere.” 

— Aşa-i, ăsta e Gustav Adolf, zise starostele. Krystyna nu e 
pomenită, fiindcă aici scrie numai despre partea 
bărbătească. Acum, jupâniţă, citeşte încheierea care se 
leagă de timpurile pe care le trăim. 

Jupâniţa citi cele ce urmează: „Acum am să ţi-larătpe al 
şaselea, acela care va învrăjbi uscatul şi marea, întristându- 
i pe cei de jos... care va aduce pe pământ vremea mâniei 
mele. Dacă nu-şi va îndeplini menirea, se va abate asupra 
lui judecata mea şi va lăsa ţara în lacrimi, întâmplându-se 
cum stă scris: se va înstăpâni discordia, iar necazurile şi 
durerea vor scârbi lumea. Nu numai că voi veni în această 
ţară cu oraşe bogate şi puternice, pentru că a fost chemat şi 
flămândul care le va prăda avutul. Nu va lipsi răul 
dinăuntru şi se vor înmulţi gâlcevile. Vor stăpânii proştii, iar 
înţelepţi şi bătrânii nu vor putea ajunge la cuvânt. Cinstea 
şi adevărul vor decade, până când va veni cel care-mi va 
ostoi mânia şi nu-şi va cruța sufletul pentru dragostea de 
adevăr.” 

— Poftim, domnia ta! spuse starostele. 

— Toate se potrivesc atât de bine încât numai un orb s-ar 
mai putea îndoi! răspunse Kmicic. 

— Tocmai de aceea suedezii nu pot fi învinşi, adăugă 
starostele. 


— Până când nu va veni cel care nu-şi va cruța sufletul 
pentru dragostea de adevăr! strigă Kmicic. Prorocia ne lasă 
o speranţă! Aşa dar nu judecata, ci mântuirea ne aşteaptă! 

— Sodoma ar fi fost cruţată, dacă s-ar fi găsit cel puţin 
zece oameni drepţi în ea, răspunse starostele, dar nici 
măcar atâţia nu s-au aflat. Tot aşa nu se va găsi nici aici 
acela care să nu-şi cruţe sufletul pentru dragostea de 
adevăr şi ceasul judecății va bate. 

— Nu se poate, jupâne staroste! zise Kmicic. 

Înainte ca starostele să răspundă, se deschise uşa şi intră 
un om care nu mai era tânăr, în platoşe şi cu muscheta în 
mână. 

— Jupân Szczerbicki? întrebă starostele. 

— Întocmai, răspunse noul sosit. Am auzit că înălţimea ta 
ai fost împresurat de netrebnici şi m-am grăbit să-ţi vin într- 
ajutor cu slujitorii. 

— Fără voia lui Dumnezeu nu se clinteşte nici un fir de păr 
din capul omului, zise starostele. Cavalerul ăsta m-a scăpat 
de la cumpănă... Domnia ta de unde vii? 

— De la Sochaczew. 

— Ai auzit vreo noutate? 

— Noutăţile nu pot fi decât proaste, jupâne staroste. O 
nouă nenorocire... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ţinutul Cracoviei, Sandomierz, Rutenia, Lublin, Belz, 
Wotynia şi Kievul s-au predat lui Carol Gustav. Pactul a fost 
iscălit de soli şi de Carol Gustav. 

Starostele clătină din cap şi se întoarse spre Kmicic 

— Vezi, spuse, şi domnia ta tot mai crezi că se va găsi acela 
care să nu-şi cruţe sufletul pentru dragostea de adevăr! 

Kmicic începu să-şi smulgă părul din cap. 

— Te apucă deznădejdea, deznădejdea! repetă în neştire. 

Iar jupân Szczerbicki urmă: 

— Se spune, de asemenea, că oştenii care i-au mai rămas 
hatmanului Potocki nu mai vor să-l asculte şi cer să treacă 
de partea suedezilor. Se pare că sănătatea şi viaţa 


hatmanului sunt în primejdie, aşa că musai să le facă pe 
voie. 

— Se va înstăpâni discordia, iar necazurile şi durerea vor 
scârbi lumea, spuse starostele. A venit vremea celor care 
vor să se căiască pentru păcatele făptuite. 

Dar Kmicic nu mai era în stare să asculte alte prorocii şi 
noutăţi; vroia să încalece cât mai repede şi să se răcorească 
în şuierul vântului. Se ridică dar şi începu să-şi ia rămas 
bun de la staroste. 

— Dar unde te grăbeşti aşa? îl întrebă bătrânul. 

— La Czestochowa, pentru că am şi eu destule păcate! 

— Atunci nu te mai întârzii, cu toate că aş fi bucuros de 
asemenea oaspete, dar treaba domniei tale nu suferă 
amânare, căci ziua judecății nu e prea departe. 

Kmicic ieşi urmat de jupâniţă care voia să conducă 
oaspetele în locul starostelui, deoarece pe acesta îl cam 
dureau picioarele. 

— Rămâi sănătoasă şi cu bine, jupâniţă! îi spuse Kmicic. 
Nici nu ştii cât de mult îţi doresc binele! 

— Dacă domnia ta îmi doreşti într-adevăr binele, răspunse 
jupâniţa, îndeplineşte-mi o rugăminte. Te duci la 
Czestochowa... uite un zlot de aur... ia-l şi să-l dai pentru o 
slujbă la capelă. 

— Pentru cine? întrebă Kmicic. 

Jupâniţa lăsă ochii în jos, tristeţea i se revărsă pe faţă, 
obrajii i se îmbujorară uşor şi răspunse cu un glas abia 
auzit, aidoma foşnetului frunzelor: 

— Pentru Andrzej, ca să-l întoarcă Dumnezeu pe drumul 
cel bun... 

Kmicic se dădu doi paşi înapoi, holbă ochii de uimire, o 
clipă nu mai fu în stare să rostească o vorbă. 

— Pe rănile lui Christos! exclamă în sfârşit. Ce casă-i asta? 
Unde mă aflu? Numai prorocii, prevestiri şi semne... Pe 
domnia ta te cheamă Olenka şi plăteşti o slujbă pentru 
păcătosul Andrzej!... Asta nu poate fi numai o întâmplare, 


aici e mâna lui Dumnezeu... Înnebunesc!... Pe legea mea că 
înnebunesc...! 

— Ce ai, domnia ta? 

Dar el îi apucă mâinile şi începu să le scuture. 

— Proroceşte-mi mai departe, vorbeşte până la capăt!... 
Dacă acel Andrzej se va îndrepta şi îşi va răscumpăra 
vinovăția, Olefka îi va păstra credinţă?... Spune-mi, pentru 
că nu plec de aici fără răspuns...! 

— Ce ai, domnia ta? 

— Olenka îi va păstra credinţă? repetă Kmicic. 

Jupâniţei i se umplură ochii de lacrimi. 

— Până la ultima suflare, până în ceasul din urmă! 
răspunse suspinând. 

Nu apucă să-şi sfârşească vorba, că Kmicic se prăpăstui 
cât era de lung la picioarele ei. Vru să fugă, dar cavalerul 
nu-i dădu drumul şi, sărutându-i încălţările, se destăinui: 

— Şi pe mine mă cheamă tot Andrzej, şi eu am păcătuit şi 
vreau să mă îndrept!... Şi eu am pe Olenka mea dragă. Fie 
ca alesul domniei tale să se îndrepte, iar jupâniţa mea să-mi 
păstreze credinţă... Fie ca vorbele domniei tale să se 
împlinească... Balsam alinător şi nădejde ai turnat în 
sufletu-mi chinuit... Dumnezeu să te răsplătească! 
Dumnezeu să te răsplătească! 

Capitolul XI. 

Cuvintele fiicei starostelui de Sochaczew îl îmbărbătară 
mult pe jupân Kmicic şi timp de trei zile nu-i ieşiră din 
minte. Ziua pe cal şi noaptea în pat se gândea întruna la 
cele întâmplate, spunându-şi de fiecare dată că nu putea fi 
vorba numai de o întâmplare obişnuită, ci mai degrabă de 
un semn al lui Dumnezeu, de prevestirea că, dacă nu se va 
abate din drumul pe care i-l arătase Olenka, jupâniţa avea 
să-i păstreze credinţă, dăruindu-l cu dragostea dinainte. 

„Pentru că, dacă fiica starostelui, cugetă jupân Kmicic, îi 
va păstra credinţă lui Andrzej al ei, care încă nu începuse să 
se îndrepte, atunci putea să nădăjduiască şi el, fiindcă 


nutrea cele mai bune gânduri de a sluji ţara, virtutea şi 
regele!” 

Dar, pe de altă parte, jupân Andrzej era cuprins de 
îngrijorare. Era într-adevăr însufleţit de cele mai bune 
intenţii, dar nu era oare prea târziu? Mai există vreun 
mijloc, vreo cale de scăpare? Cu fiecare zi Republica părea 
că se prăbuşeşte tot mat mult şi-i era greu să închidă ochii 
în faţa groaznicului adevăr: nu mai era nici o scăpare. 
Kmicic nu-şi mai dorea decât să întreprindă ceva dar nu 
vedea oamenii care l-ar fi urmat. În timpul călătoriei, se 
perindaseră o mulţime de chipuri pe dinaintea lui, dar 
vederea lor, discuţiile pe care le auzise îi spulberaseră orice 
nădejde. 

Unii trecuseră cu trup şi suflet în tabăra suedezilor, 
urmărindu-şi propriul interes; aceştia beau, chefuiau şi se 
veseleau ca la parastas, înecându-şi în vin şi deşănţare 
ruşinea şi cinstea de şleahtic. 

Alţii trăncăneau într-o orbire de neînțeles despre puterea 
care va lua naştere din unirea Republicii cu Suedia sub 
sceptrul celui mai mare războinic din lume şi aceştia erau 
cei mai primejdioşi, deoarece erau sincer convinşi că orbis 
terrarum 427) trebuie să-şi plece grumazul în faţa unei 
asemenea puteri. 

Câte unii, cum era starostele de Sochaczew, oameni 
vrednici care vroiau binele Republicii, cercetau semnele de 
pe pământ şi de pe cer, repetau prorociile şi, văzând în 
toate câte se întâmplaseră voinţa lui Dumnezeu şi a sorții 
neînduplecate, ajungeau la concluzia că nu mai e nici o 
speranţă, nici o scăpare, că se apropie sfârşitul lumii, aşa că 
ar fi curată nebunie să se gândească la izbăvirea 
pământească şi nu la cea din ceruri. În sfârşit alţii se 
ascundeau prin păduri sau treceau hotarul şi fugeau 
printre străini. 

lată de ce, jupân Kmicic nu întâlnise în drumul lui decât 
oameni certaţi cu legea, tâlhari, nebuni, înspăimântați sau 


disperaţi; nu întâlnise nici unul care să mai creadă în 
izbândă. 

În acest timp, suedezilor le surâdea mereu norocul. Vestea 
că rămăşiţele oştirii se răscoală, se unesc, ameninţă pe 
hatmani şi vor să treacă la suedezi, se adeverea tot mai 
mult. Zvonul că stegarul Koniecpolski se supusese lui Carol 
Gustav cu toate polcurile lui căzu ca trăznetul şi se răspândi 
în toate colţurile Republicii, izgonind şi bruma de încredere 
ce mai rămăsese în inimi, deoarece jupân Koniecpolski era 
luptător de la Zbaraz. Îi mai urmară pilda starostele de 
Jaworow şi prinţul Dymitr Wisniowiecki care nu se mai 
gândi la slava nepieritoare a numelui său. 

Oamenii începeau să se îndoiască şi de mareşalul 
Lubomirski. Cei care-l cunoşteau bine susțineau că ambiția 
îi întrecea înţelepciunea şi dragostea de ţară şi că stătuse 
până acum alături de rege numai pentru că se simţea 
măgulit că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui; şi unii şi alţii 
trăgeau de el şi-l rugau să treacă de partea lor, spunându-i 
că soarta Republicii se află în mâinile lui. Faţă de norocul 
suedezilor, Lubomirski începu într-adevăr să şovăie, să 
amâne şi, împins de trufie, să-l facă să simtă pe nefericitul 
Jan Kazimierz că stă în puterea lui să-l scape sau să-l piardă 
cu totul. 

Regele pribeag stătea la Gtogowa şi din mâna de oameni 
credincioşi, care-i împărtăşeau soarta, se desprindea mereu 
câte unul, alăturându-se suedezilor. Aşa se frâng cei slabi în 
clipele de cumpănă; chiar şi acela cărora primul imbold al 
inimii le porunceşte să aleagă drumul cinstit şi plin de spini. 
Carol Gustav îi primea cu braţele deschise, îi răsplătea, 
făgăduindu-le marea cu sarea, îi chema şi-i ademenea şi pe 
ceilalţi, lăţindu-şi stăpânirea din ce în ce mai mult; norocul 
îi îndepărta toate piedicile din cale, cucerea Polonia cu 
ajutorul oştilor polone, învingea fără luptă. 

Voievozi, castelani, dregători din Polonia şi din Lituania, 
mulţimi de şleahtici înarmaţi, steaguri întregi ale 


neîntrecutei călărimi polone se aflau în tabăra lui, privind în 
ochii noului stăpân, gata să pornească la un semn al lui. 

Oştile, coroanei îi strigau tot mai stăruitor hatmanului:Du- 
te şi pleacă-ţi capul cărunt înaintea măreției lui Carol... Du- 
te, pentru că vrem să fim ai suedezilor!” 

— La suedezi, la suedezi! 

Şi în sprijinul vorbelor străluceau mii de săbii. 

În acelaşi timp, prăpădul războiului se întindea mereu în 
răsărit. Înfricoşătorul Chmielnicki împresurase iarăşi Lwow, 
iar hoardele aliaţilor lui, trecând pe apă pe lângă zidurile 
necucerite ale cetăţii Zamosc, se revărsau peste ţinutul 
Lublinului, ajungând până la oraşul voievodal. 

Lituania se afla în mâinile suedezilor şi ale lui Chowanski. 
Radziwilt începuse războiul în Podlasie, iar electorul 
întârzia, întărindu-se între timp în Prusia regală; putea să 
dea oricând Republicii lovitura din urmă. 

Din toate părţile veneau solii la regele suedez să-l 
firitisească pentru cuceririle sale. 

Se apropia iarna, frunzele cădeau din copaci, cârduri de 
ciori, corbi şi stănci părăseau pădurile, ridicându-se 
deasupra satelor şi oraşelor Republicii. 

Dincolo de Piotrkow, Kmicic intră iarăşi printre pâlcurile 
suedeze care înţesau toate şleahurile şi drumurile. Unele, 
după cucerirea Cracoviei, mărşăluiau spre Varşovia, 
deoarece se spunea că regele Carol Gustav, primind 
jurământul de credinţă al ținuturilor de la miazăzi şi răsărit 
şi iscăâlind supunerea lor, aştepta doar predarea oştilor de 
sub conducerea lui jupân Potocki şi Lanckoronski, după 
care avea să pornească îndată spre Prusia; tocmai de aceea 
îşi trimitea polcurile înainte. Jupân Andrzej nu fu oprit 
nicăieri din drum, fiindcă şleahticii nu stârneau bănuieli şi o 
mulţime de călăreţi înarmaţi mergeau alături de suedezi; 
unii se duceau la Cracovia să se închine noului domn, ca să 
capete ceva de la el, aşa că nimeni nu era întrebat de 
scrisori de liberă trecere sau de alte hârtii doveditoare, cu 
atât mai mult, cu cât în apropierea lui Carol, care se 


prefăcea binevoitor cu toţi, nu cutezau să facă stricăciuni 
nimănui. 

Ultimul popas, înainte de a ajunge la Czestochowa, îl făcu 
jupân Andrzej la Kruszyna, dar nici nu apucă să se 
pregătească bine pentru noapte, că sosiră noi oaspeţi. Mai 
întâi veni o roată de suedezi, numărând vreo sută de 
călăreţi, conduşi de o căpetenie însemnată. Era un bărbat 
de vârstă mijlocie cu o-înfăţişare destul de arătoasă, înalt, 
puternic, spătos şi cu privirea ageră. Cu toate că purta 
veşminte străine şi părea de altă nație, când intră în 
cârciumă, i se adresă lui jupân Andrzej în cea mai curată 
polonă, întrebându-l cine este şi încotro se duce. 

De astă dată, jupân Andrzej se dădu drept şleahtic din 
Sochaczew, deoarece ar fi părut ciudat ca un supus al 
electorului să călătorească atât de departe. În schimb, 
aflând că jupân Andrzej se duce să se plângă regelui suedez 
că nu i se plătiseră banii cuveniţi pentru cai, căpetenia 
spuse: 

— Totdeauna e mai bine să te rogi la altarul cel mare şi 
domnia ta nu faci rău că te duci la rege. Deoarece, cu toate 
că are o mie de treburi pe cap, ascultă pe toată lumea, iar 
cu voi şleahticii se arată atât de îndatoritor, încât suedezii 
au ajuns să vă pizmuiască. 

— Numai să aibă bani în vistierie... 

— Carol Gustav nu e ca fostul vostru rege, Jan Kazimierz, 
care era silit să împrumute până şi de la ovrei, fiindcă 
dăruia tot ce avea primului venit. Dealtfel, vistieria nu va fi 
goală, dacă va izbuti planul nostru. 

— Despre care plan vorbeşti, domnia ta? 

— Jupâne cavaler, ne cunoaştem prea puţin, ca să-ţi 
dezvălui taina. Află că peste o săptămână sau două vistieria 
regelui suedez va fi tot atât de plină ca şi a sultanului. 

— Ehe, numai un alchimist i-ar putea face atâţia bani, 
fiindcă în ţara asta nu văd de unde i-ar putea lua. 

— În ţara asta? Ajunge să întinzi mâna cu îndrăzneală, iar 
noi nu ducem lipsă de aşa ceva. Dovadă că ne aflăm aici. 


— Adevărat, adevărat! consimţi Kmicic, suntem foarte 
bucuroşi, mai ales dacă ne învăţaţi şi pe noi cum să facem 
bani din nimic... 

— Asta puteaţi s-o faceţi şi voi, dar aţi fi vrut mai bine să 
muriţi de foame, decât să luaţi de acolo. 

Kmicic se uita cu vioiciune la căpetenie. 

— Pentru că sunt asemenea locuri, asupra cărora până şi 
tătarii se tem să ridice mâna! zise. 

— Eşti prea isteţ, jupâne cavaler, răspunse suedezul. Nu 
uita că la suedezi te duci să-ţi capeţi banii nu la tătari. 

Vorbirea le fu întreruptă de sosirea altor călăreţi. Se vede 
că suedezul îi aştepta, fiindcă ieşi în grabă afară. Kmicic ieşi 
după el şi se opri în uşa de la tindă, ca să vadă cine venea. 

Înaintea cârciumii trase o caleaşcă închisă cu patru cai, 
înconjurată de o ceată de raitieri suedezi. Căpetenia cu 
care vorbise Kmicic se apropie repede şi, deschizând uşa, 
făcu o plecăciune adâncă celui care se afla înăuntru. 

„Trebuie să fie cineva de soi...”, se gândi Kmicic. 

În acest timp, din cârciumă se aduseră torţe aprinse. Din 
carâtă cobori o persoană însemnată, îmbrăcată în negru, în 
haine străine; purta o mantie lungă până la genunchi, 
căptuşită cu blană de vulpe, şi o pălărie cu pene. 

Căpetenia luă torţa din mâna unui raitier şi, înclinându-se 
încă o dată, spuse: 

— Pe aici, luminăţia ta! 

Kmicic se retrase cât putu de repede în cârciumă, iar ei 
intrară în urma lui. Căpetenia se ploconi a treia oară şi zise: 
— Luminăţia ta, sunt Weyhard Wrzeszczowicz, ordinarius 
proviant magister(28) măriei sale Carol Gustav; am fost 
trimis cu oşteni de pază în întâmpinarea luminăţiei tale. 

— Sunt bucuros să cunosc un cavaler atât de vrednic, rosti 
omul îmbrăcat în negru, răspunzându-i la fiecare 
plecăciune. 

— Luminăţia ta, vrei să te opreşti mai mult aici sau pleci 
îndată mai departe?... Măria sa doreşte să te vadă cât mai 
repede. 


— Aveam de gând să mă opresc la Czestochowa pentru 
slujbă, răspunse noul sosit, dar la Wielun am primit veste că 
măria sa îmi porunceşte să mă grăbesc, aşa că mă odihnesc 
puţin şi pornesc mai departe. Domnia ta, mulţumeşte 
rotmistrului din partea mea şi trimite înapoi oştenii care m- 
au însoţit până aici. 

Căpetenia ieşi să dea poruncile de cuviinţă. Jupân Andrzej 
îl opri în drum. 

— Cine este? întrebă. 

— Baronul Lisola, trimisul împăratului, care vine la regele 
nostru de la curtea din Brandenburg, răspunse suedezul. 

Apoi ieşi, dar se întoarse curând. 

— Porunca luminăţiei tale a fost îndeplinită, îi spuse 
baronului. 

— Mulţumesc! răspunse Lisola. 

Şi cu mare bunăvoință, deşi nu fără anume semeţie, îi 
arătă lui Wrzeszczowicz un loc înaintea lui. 

— Afară a început să şuiere vântul şi ploaia s-a întețit, 
spuse. Poate că va trebui să poposim mai mult timp aici. Dar 
să mai stăm de vorbă înainte de cină. Ce se aude pe aici? Mi 
s-a spus că ţinuturile din Matopolska s-au supus regelui 
suedez. 

— Aşa este luminăţia ta. Măria sa aşteaptă să se predea şi 
oştile care au mai rămas, după care va pleca numaidecât la 
Varşovia şi spre Prusia. 

— E sigur oare că se vor preda? 

— Deputăţiile oştenilor au venit la Cracovia. Dealtminteri, 
nu pot să facă altfel fiindcă n-au de ales. Dacă nu trec de 
partea noastră, o să-i nimicească Chmielnicki până la unul. 

Lisola îşi lăsă capul în piept. 

— E nemaipomenit, îngrozitor! spuse. 

Vorbeau nemţeşte, dar lui Kmicic nu-i scăpă nici o vorbă. 

— Luminăţia ta, răspunse Wrzeszczowicz, s-a întâmplat ce 
trebuia să se întâmple. 

— E cu putinţă, dar nu se poate să nu compătimeşti 
această putere care s-a prăbuşit sub ochii noştri; afară de 


suedezi, toţi ceilalţi s-ar cuveni să se înduioşeze de soarta 
ei. 

— Eu nu sunt suedez, dar de vreme ce nici polonezii nu se 
lasă înduioşaţi, de ce m-aş lăsa eu? răspunse 
WrzeszCzowWicz. 

Lisola îl privi cu luare-aminte. 

— E adevărat că numele domniei tale nu e suedez. De ce 
nație eşti, domnia ta? 

— Sunt ceh. 

— Ia te uită! aşadar, supus al împăratului nemţesc?... 
Slujim acelaşi stăpân. 

— Eu mă aflu în slujba măriei sale regele Suediei, 
răspunse Wrzeszczowicz cu o plecăciune. 

— Nici nu-mi trece prin minte să te dojenesc, zise Lisola, 
dar asemenea slujbe sunt trecătoare, aşa că fiind supusul 
milostivului nostru împărat, oriunde te-ai afla şi oricui ai 
sluji, nu poţi să-ţi nesocoteşti adevăratul stăpân. 

— Asta aşa-i. 

— 'Ţi-o spun dar din toată inima, domnia ta, stăpânului 
nostru îi pare rău de această Republică înfloritoare, de 
soarta regelui ei şi nu poate privi cu ochi binevoitori la 
aceia dintre supuşii lui care ajută la nimicirea unei ţări 
prietene. Ce ţi-au făcut polonezii domniei tale, de ce te arăţi 
atât de pornit împotriva lor...? 

— Luminăţia ta, aş putea să-ţi spun o mulţime de lucruri, 
dar mă tem să nu profit prea mult de răbdarea luminăţiei 
tale. 

— Domnia ta, îmi pari a fi nu numai o căpetenie destoinică, 
dar şi un om înţelept, iar însărcinarea mea îmi porunceşte 
să văd, să ascult şi să întreb; aşa că, domnia ta, vorbeşte cât 
mai pe larg şi nu te teme că ai să-mi pui răbdarea la 
încercare. Dimpotrivă, dacă ai să vrei să intri în slujba 
împăratului, ceea ce îţi doresc să se întâmple cât mai 
repede, ai să găseşti în mine un prieten de nădejde care te 
va sprijini şi va lămuri pricinile slujbei de acum, în caz că 
cineva ţi-ar lua-o în nume de rău. 


— Atunci am să spun tot ce-mi stă pe limbă. Asemenea 
multor şleahtici, fii mai mici la părinţii lor, am fost nevoit şi 
eu să-mi caut norocul printre străini. Am venit deci aici, 
unde poporul e înrudit cu al meu, iar străinii sunt primiţi în 
slujbe cu bucurie. 

— Pe domnia ta cum te-au primit? 

— La început mi s-au dat în grijă minele de sare. În felul 
acesta, am găsit drumul spre avere, spre oameni şi spre 
rege. Acum îi slujesc pe suedezi şi, cu toate acestea, dacă 
cineva m-ar socoti nerecunoscător, aş fi nevoit să mă 
împotrivesc. 

— Şi din care pricină, rogu-te? 

— Păi, din care pricină mi se poate cere mie mai mult 
decât polonezilor? Unde sunt polonezii acum! Unde se află 
senatorii acestui regat, prinții, magnații, şleahticii şi 
cavalerii, dacă nu în tabăra suedeză? Ei ar trebui să ştie cei 
dintâi ce se cuvine să facă, unde-i izbăvirea şi unde-i 
pierzania Republicii. Eu am făcut ce au făcut şi ei, aşa că 
nici unul dintre ei n-are dreptul să mă numească 
nerecunoscător. De ce eu, un străin, sunt dator să păstrez 
credinţă regelui polonez şi Republicii, iar ei nu? De ce-aş 
dispreţui o slujbă spre care ei înşişi dau buzna? 

Lisola nu răspunse nimic. Îşi sprijini capul în pumn şi căzu 
pe gânduri. Părea că ascultă şuierul vântului şi răpăiturile 
ploii de toamnă, care începuse să bată în ferestrele 
cârciumii. 

— Vorbeşte, domnia ta, vorbeşte mai departe, rosti în 
sfârşit. Spui lucruri vrednice de tot interesul. 

— Eu îmi caut norocul acolo unde pot să-l găsesc, zise 
Wrzeszczowicz, şi nu trebuie să-mi bat capul cu pieirea 
acestui popor mai mult decât polonezii. Dealtfel, ar fi 
zadarnic, fiindcă tot trebuie să piară! 

— Cum aşa? 

— Mai întâi, pentru că asta vor cu toţii, iar în al doilea 
rând, pentru că merită. Luminăţia ta, mai e vreo ţară, în 
care să domnească atâta neorânduială şi samavolnicie?... 


Ce fel de stăpânire mai e şi asta? Regele nu cârmuieşte, 
fiindcă nu-l lasă... Seimul nu poate face nimic, fiindcă-l 
întrerup mereu... Nu există oştire, pentru că nu vor să 
plătească dările; nu există ascultare, pentru că ascultarea 
stânjeneşte libertatea; nu există dreptate, pentru că n-are 
cine împlini hotărârile pe care le încalcă toţi cei avuţi; în 
acest popor nu mai există credinţă, fiindcă iată că şi-au 
părăsit cu toţii regele; nu există dragoste de ţară, pentru că 
au supus-o suedezilor în schimbul făgăduielii că nu-i va 
împiedica să trăiască în samavolnicie, ca şi până acum... 

Unde s-a mai pomenit una ca asta? Care popor de pe lume 
ar putea ajuta vrăjmaşul să-i cucerească ţara? Cine şi-ar 
mai părăsi regele nu din pricina tiraniei şi a faptelor 
nesăbuite, ci pentru că a venit unul mai puternic? Unde-i 
acela care să aibă în vedere interesul propriu în dauna celui 
obştesc? Ce au ei, luminăţia ta?... Să-mi arate cineva măcar 
una dintre virtuţi; sunt oare statornici, înţelepţi, 
îndemânatici, stăruitori sau cumpătaţi? Ce au ei? Călărime 
bună? Aşa-i, nimic altceva... Dar şi Numidia era vestită prin 
călărimea ei, şi Galia, cum se poate citi în cărţile istoricilor 
romani, avea călăreţi neîntrecuţi, şi unde sunt? Au pierit, 
tot aşa cum vor pieri şi aceştia. Cine mai vrea să-i scape, îşi 
pierde vremea, fiindcă ei înşişi nu mai vor să se mântuie!... 
Numai nebunii, samavolnicii, răii şi vânzătorii mai locuiesc 
în ţara asta! 

Wrzeszczowicz rosti ultimele cuvinte cu o adevărată 
izbucnire de ură, neînţeleasă la un străin care mâncase din 
pâinea acestui popor, dar Lisola nu se miră. Priceput cum 
era în treburile diplomaticeşti, cunoştea lumea şi oamenii, 
ştia că cine nu-şi poate răsplăti binefăcătorul cu dragoste, 
acela îi caută cu lumânarea vinovăția cu care să-şi acopere 
nerecunoştinţa. Sau poate că îi da dreptate lui 
Wrzeszczowicz, pentru că nu se împotrivi, în schimb întrebă 
brusc: 

— Jupâne Weyhard, domnia ta eşti catolic? 

Wrzeszczowicz rămas descumpănit, 


— Sunt luminăţia ta! răspunse. 

— La Wielui am aflat că unii îl îndeamnă pe măria sa Carol 
Gustav să ocupe mânăstirea de pe Jasna Gora... Să fie oare 
adevărat? 

— Luminăţia ta, mânăstirea e foarte aproape de hotarul 
silezian şi Jan Kazimierz poate primi ajutoare însemnate de 
aici. Suntem siliţi s-o ocupăm, ca să nu se întâmple una ca 
asta... Eu am fost cel dintâi care i-am deschis ochi măriei 
sale şi tocmai de aceea mi-a încredinţat mie această 
însărcinare. 

Aici Wrzeszczowicz se întrerupse dintr-o dată, aducându-şi 
aminte de Kmicic care stătea în celălalt colţ al încăperii; se 
apropie de el şi-l întrebă: 

— Jupâne cavaler, înţelegi nemţeşte? 

— Nici o boabă, de m-ar jupui de viu! răspunse jupân 
Andrzej. 

— Mare păcat, fiindcă vroiam să te poftesc să stăm de 
vorbă împreună. 

Apoi se întoarse spre Lisola: 

— E un şleahtic străin, dar nu pricepe nemţeşte, aşa că 
putem să vorbim nestânjeniţi. 

— N-am nimic de ascuns, răspunse Lisola, dar pentru că 
sunt şi eu catolic, n-aş vrea ca sfântul lăcaş să cunoască 
vreo stricăciune... Şi fiindcă nu mă îndoiesc că şi împăratul 
nutreşte aceleaşi simţăminte, am să-l rog pe măria sa 
regele să-i cruţe pe călugări. Prin urmare, domnia ta să nu 
întreprinzi nimic până când nu afli noua hotărâre. 

— Deşi tainice, am porunci limpezi în această privinţă, pe 
care nu le ascund înaintea luminăţiei tale, întrucât doresc 
să slujesc cu credinţă pe stăpânul meu, împăratul. 
Luminăţia ta poţi să fii liniştit, sfântul lăcaş nu va fi 
pângărit. Eu sunt catolic şi... 

Lisola zâmbi şi, vrând să scoată tot adevărul de la un om 
mai puţin iscusit, îl întrebă în glumă: 

— Dar nu-i aşa că veţi goli vistieria călugărilor? Fără asta 
nu se va putea, ai? 


— S-ar putea întâmpla, răspunse Wrzeszczowicz. Sfânta 
Fecioară n-are trebuinţă de talerii din cufărul priorului. De 
vreme ce toţi plătesc, să plătească şi călugării. 

— Şi dacă se vor apăra? 

Wrzeszczowicz izbucni în râs: 

— În ţara asta nu se va apăra nimeni, astăzi nu mai poate 
nimeni să se apere, chiar dacă ar vrea. Au avut tot timpul, 
dar acum e prea târziu. 

— E, prea târziu! repetă Lisola. 

Şi cu acestea, vorbirea luă sfârşit. După cină plecară. 
Kmicic rămase singur. Petrecu aici cea mai cumplită noapte 
de când plecase de la Kiejdany. 

Ascultând cuvintele lui Weyhard Wrzeszczowicz, se 
străduise în fel şi chip să se stăpânească, să nu strige: 
„Minţi câine!” şi să nu se repeadă asupra lui cu sabia N-o 
făcuse pentru că, din nefericire, simţise şi cunoscuse că 
vorbele veneticului spuneau adevărul, înfricoşător şi 
dureros ca împunsătura de jungher, dar adevărul curat. 

„Ce-aş fi putut să-i răspund? se gândea, ce argumenta aş fi 
putut întrebuința în afară de pumni, cum i-aş fi dovedit că 
minte?... A spus adevărul în toată goliciunea lui... Trăzni-l- 
ar!... Până şi omul împăratului recunoscuse că e prea târziu 
pentru orice împotrivire.” 

Poate că jupân Kmicic suferea atâta tocmai pentru că acel 
„prea târziu” însemna nu numai pieirea ţării, ci şi 
spulberarea fericirii lui. Se chinuise destul; nu mai avea 
putere să îndure, fiindcă de săptămâni întregi nu auzea 
decât că totul e pierdut, că nu mai e timp, că e prea târziu. 
Nici o rază de nădejde nu-i înviora sufletul nicăieri. 

Călărind tot mai departe, se grăbise zi şi noapte, ca să 
scape de aceste văicăreli, să găsească un loc sau vreun om 
care să-i toarne măcar o picătură de încredere peste focul 
inimii. Pretutindeni nu aflase decât decădere şi descurajare. 
Iar cuvintele lui Wrzeszczowicz umpluseră paharul acesta 
de amărăciune şi fiere; îi arătaseră limpede ceea ce până 


atunci presimţise doar nedesluşit: nu atât suedezii, 
septentrionii şi cazacii pierduseră ţara, cât întregul popor. 

„Numai nebunii, samavolnicii, mişeii şi vânzătorii locuiesc 
în ţara asta, repeta jupân Kmicic după Wrzeszczowicz. Alţii 
nu mai sunt!... Nu ascultă de rege, întrerup adunările, nu-şi 
plătesc dările şi ajută duşmanul să cucerească Republica. 
Trebuie să piară! 

Pentru Dumnezeu, de-ar fi putut să-i dovedească măcar o 
singură minciună! Afară de călărime să nu mai fie oare 
nimic vrednic de laudă la noi, nici o virtute, numai rău 
pretutindeni?” 

Jupân Kmicic căuta răspunsul înlăuntrul lui. Era atât de 
trudit de drum şi de griji, de toate întâmplările prin care 
trecuse, încât începu să vadă negru înaintea ochilor. Simţi 
că e bolnav şi îl cuprinse o sfârşeală de moarte. Mintea i se 
învălmăşea tot mai mult. Vedea chipuri cunoscute şi 
necunoscute, unele pe care le ştia mai demult, altele pe 
care le întâlnise pe drum. 

Vedeniile acelea discutau ca în adunarea Seimului, rosteau 
sentinţe, prorocii şi toate se refereau la Olefka. Ea aştepta 
s-o scape Kmicic, dar Wrzeszczowicz îl ţinea de mâini şi-i 
repeta, privindu-l în ochi: „Prea târziu, ce-i al suedezilor va 
rămâne al suedezilor! iar Bogustaw Radziwilt râdea şi-i 
ţinea isonul lui Wrzeszczowicz. După care începeau să 
strige cu toţii: „Prea târziu, prea târziu, prea târziu!” şi 
luând-o pe Olefka, dispăreau cu ea în bezna nepătrunsă. 

Lui Kmicic i se părea că Olenka e totuna cu ţara şi le 
pierduse pe amândouă, dându-le de bunăvoie suedezilor. 
Atunci îl cuprindea o jale nemărginită, de se trezea şi privea 
uimit împrejur sau asculta vântul care şuiera în horn, prin 
pereţi şi pe acoperiş pe multe glasuri, cântând prin toate 
crăpăturile ca la orgă. 

Vedeniile se întorceau. Olefka şi Republica se contopeau 
iarăşi în mintea lui într-o singură fiinţă pe care 
Wrzeszczowicz o ducea cu el spunând: „Prea târziu, prea 
târziu!” 


Jupân Andrzej aiura aşa toată noaptea. În clipele când 
judecata i se limpezea, cugeta că va cădea la pat şi vroia să- 
| cheme pe Soroka să-i sloboadă sânge. Dar începu să se 
lumineze de ziuă; Kmicic zvâcni în picioare şi ieşi înaintea 
hanului. 

Primele luciri trandafirii împrăştiau întunericul, prevestind 
o zi senină; norii se clădăriseră în fâşii lungi spre apus, dar 
la răsărit cerul era curat; pe bolta care pălea cu încetul 
licăreau stelele neînceţoşate de abureala zilei. Kmicic îşi 
trezi oamenii, se îmbrăcă în veşminte de sărbătoare, pentru 
că era duminică, şi porniră la drum. 

După noaptea chinuitoare de nesomn, Kmicic îşi simţea 
trupul, istovit şi sufletul gol. 

Nici măcar dimineaţa de toamnă, palidă, dar proaspătă, 
înrourată şi senină, nu putea să împrăştie tristeţea care-i 
apăsa inima cavalerului. Nădejdile i se spulberaseră 
treptat, ca o lampă care se stinge cu încetul pentru că nu 
mai are gaz. Ce avea să-i aducă ziua de azi? Nimic! Aceeaşi 
mâhnire, aceleaşi griji care-l vor împovăra şi mai mult. 

Călărea, în tăcere cu privirile aţintite într-un punct care 
strălucea puternic la marginea zării. Caii sforăiau a vreme 
bună, oamenii începură să îngâne cu glasuri somnoroase 
rugăciunea de dimineaţă. 

Se lumina din ce în ce mai mult, din palid cerul se făcu 
verzui şi auriu, iar punctul acela de la marginea zării începu 
să strălucească atât de tare, încât ochii se mijeau, 
apărându-se de potopul de raze. 

Oamenii încetară litania şi priviră cu toţi spre lumina 
aceea; în sfârşit, Soroka zise: 

— Să fie oare o minune?... Acolo e apusul, dar parcă 
răsare soarele! 

Într-adevăr, lumina se mărea văzând cu ochii; punctul 
crescu cât o roată, apoi se făcu şi mai mare; de departe se 
putea crede că cineva aşezase deasupra pământului o stea 
uriaşă care răspândea raze nenumărate. 


Kmicic şi oamenii lui priveau cu uimire la apariţia aceea 
luminoasă, tremurătoare, neştiind ce să creadă. 

Dinspre Kruszyna se apropia un ţăran într-un car cu loitre 
lungi. când se întoarse, spre el, Kmicic văzu că ţăranul îşi 
ţinea căciula în mână şi, privind la lumina din depărtare, se 
ruga. 

— Omule întrebă jupân Andrzej ce luminează acolo? 

— Biserica de la Jasna Gora! răspunse ţăranul. 

— Slavă Sfintei Fecioare! strigă Kmicic şi îşi scoase 
căciula; ceilalţi făcură şi ei la fel. 

După atâtea zile de zbucium, de îndoieli şi dezamăgiri, 
jupân Andrzej înţelese deodată că se petrece un lucru de 
mirare. Abia îi răsunaseră în urechi cuvintele: „Biserica de 
la Jasna Gora!” şi mâhnirea lui pierise, de parcă i-o luase 
cineva cu mâna. 

O teamă nedesluşită puse stăpânire pe cavaler, teamă 
plină de respect pios, dar în acelaşi timp şi o bucurie, cum 
nu mai încercase. Dinspre biserica ce strălucea pe înălţime 
în primele raze ale soarelui venea speranţa, pe care jupân 
Kmicic n-o mai cunoscuse de multă vreme, curajul căutat în 
zadar, forţa de neînvins care avea să-i fie reazim. Parcă 
intrase în el o viaţă nouă care-i curgea prin vine odată cu 
sângele. Răsuflă adânc, ca un bolnav care se trezeşte din 
aiureala fierbinţelilor. 

Iar biserica strălucea tot mai puternic, ca şi când ar fi luat 
toată lumina soarelui. Câmpul i se întindea la picioare, iar 
ea privea de pe înălţime ca un străjer proteguitor. 

Multă vreme Kmicic nu putu să-şi desprindă ochii de la 
această lumină care îi ogoia rănile din suflet. Chipurile 
oamenilor erau serioase şi cuprinse de teamă. 

Deodată, dangătul clopotului răsună în aerul liniştit al 
dimineţii. 

— Descălecaţi! porunci jupân Andrzej. 

Săriră cu toţii din şa şi, îngenunchind în pulberea 
drumului, începură să se roage. Kmicic rostea cuvintele, iar 
oştenii repetau în cor. În acest timp, sosiră şi alte care; 


ţăranii, văzând oamenii care se rugau în mijlocul drumului, 
li se alăturară; grupul se făcea din ce în ce mai mare. 

După ce sfârşiră rugăciunea, jupân Andrzej se ridică 
urmat de oamenii săi şi porniră pe jos mai departe, ducând 
caii de frâu şi cântând: „Poarta cerului, lumina...” 

Jupân Andrzej mergea atât de sprinten, de parcă îi 
crescuseră aripi la umeri. Biserica aci dispărea, aci se ivea 
din nou la cotiturile drumului. Când n-o mai vedea din 
pricina colinelor sau a vreunei râpe, lui Kmicic i se părea că 
beznele se lasă peste pământ, dar când strălucea iarăşi, 
toate chipurile se luminau. 

Merseră aşa multă vreme. Biserica, mânăstirea şi zidurile 
înconjurătoare se vedeau tot mai limpede, apărând din ce în 
ce mai frumoase şi mai impunătoare. În cele din urmă, 
zăriră în depărtare şi oraşul, iar la poalele colinei şirurile de 
case şi colibe care păreau nişte cuiburi de păsări pe lângă 
biserica uriaşă. 

Era zi de duminică, aşa că atunci când soarele se ridică 
de-o suliță pe bolta cerească, drumul se umplu de căruţe şi 
de norodul care venea pe jos la sfânta slujbă. În turnurile 
înalte începură să bată clopotele mai mari şi mai mici şi 
văzduhul răsuna de dangăte sărbătoreşti. În această 
privelişte şi în aceste glasuri de bronz se simţea o putere 
neînţeleasă, o măreție fără seamăn, dar şi o tihnă 
alinătoare. Împrejurimile de la poalele Jasnei G6ra nu 
semănau deloc cu restul ţării. 

Mulțimea norodului înnegrea în jurul zidurilor bisericii. La 
picioarele colinei se aflau sute de căruţe, brişte, căleşti; 
glasurile oamenilor se amestecau cu nechezatul cailor 
priponiţi de părugeni. Mai încolo, spre dreapta, de-a lungul 
drumului care ducea în sus, se vedeau şiruri de tarabe în 
care se vindeau figurine de metal şi de ceară, lumânări, 
icoane şi scapularii. Oamenii mişunau pretutindeni. 

Porţile erau deschise la perete, intra şi ieşea oricine; pe 
ziduri şi la tunuri nu se vedea nici un oştean. Biserica şi 
mânăstirea erau păzite se vede de sfinţenia locului ori 


poate se încredeau cu toţii în scrisorile lui Carol Gustav 
care făgăduise că nu se va atinge nimeni de aşezământul 
călugărilor. 

Capitolul XII. 

De la poarta zidului de apărare, ţărani şi şleahtici, orăşeni 
de pretutindeni, oameni de toate vârstele şi din toate 
stările, bărbaţi şi femei, se apropiau de biserică mergând în 
genunchi şi îngânând cântece cucernice. Râul acesta de 
oameni înainta foarte încet şi se oprea întruna, atunci când 
îmbulzeala trupurilor era prea mare. Sfintele flamuri 
fluturau pe deasupra ca nişte curcubeie. La răstimpuri, 
cântecele conteneau şi mulţimea începea să rostească 
rugăciuni, iar atunci tunetul vorbelor răsuna de la un cap la 
altul. După fiecare cântec şi după fiecare rugăciune, 
mulţimea tăcea şi bătea mătănii sau se prăpăstuia cu faţa la 
pământ în formă de cruce; atunci se auzeau doar glasurile 
rugătoare şi ascuţite ale cerşetorilor care, aşezaţi pe 
amândouă marginile râului omenesc, îşi descopereau în 
văzul tuturor mădularele schiloade. Tânguirile lor se 
amestecau cu clinchetul paralelor aruncate în străchinile de 
tinichea sau de lemn. Şi iarăşi râul de capete curgea mai 
departe şi iarăşi răsunau cântecele. 

Pe măsură ce valul de oameni se apropia de uşa bisericii, 
înflăcărarea creştea, preschimbându-se în patimă. Braţele 
şi ochii se înălţau spre cer, feţele păleau de emoție sau se 
îmbujorau de evlavie. 

Deosebirile dintre stări piereau; sumanele ţăranilor se 
amestecau cu contăşele şleahticilor, scurtele de piele ale 
oştenilor cu surtucele târgoveţilor. 

În uşa bisericii, îmbulzeala era şi mai mare. Trupurile 
oamenilor nu mai semănau cu un râu, ci cu un pod peste 
care ai fi putut trece, călcând pe capete şi pe umeri, fără să 
atingi pământul cu picioarele. Piepturile simțeau nevoia de 
aer, trupurile se striveau, dar credinţa care-i însufleţea le 
dădea puterea să reziste. Se rugau cu toţii, nimeni nu se 
mai gândea la altceva; fiecare răbda înghesuiala şi 


greutatea tuturor, dar nici unul nu cădea şi, împins de miile 
de oameni, simţea în el puterea miilor de credincioşi cu 
care răzbea înainte, adâncit în rugăciune şi îmbătat de 
evlavie. 

Kmicic, care se târa în genunchi cu oştenii lui în primele 
rânduri, intră printre cei dintâi în biserică, apoi fu împins 
spre capela minunilor, unde mulţimea se prăbuşea cu faţa 
în jos, plângând şi sărutând lespezile cu înflăcărare. Jupân 
Andrzej făcu şi el la fel, iar când îndrăzni să-şi ridice capul, 
fu cuprins de un simţământ de încântare şi fericire, 
amestecat cu o spaimă de moarte, din pricina căruia era 
aproape să-şi piardă cunoştinţa. 

În capelă domnea un întuneric roşietic pe care flăcările 
lumânărilor aprinse înaintea altarului nu izbuteau să-l 
împrăştie cu totul. Lumina colorată pătrundea şi prin 
ferestre şi toate luciturile acelea roşii, albăstrui şi aurii 
tremurau pe pereţi, alunecau peste sculpturi şi adâncituri, 
pătrundeau în firidele întunecate, scoțând la iveală lucruri 
nedesluşite, cufundate parcă în somn. Licăririle tainice se 
pierdeau treptat, înfrăţindu-se cu întunericul pe nesimţite, 
în aşa fel, încât pierea orice deosebire între lumină şi 
umbră. Lumânările de la altar aveau nimburi aurii. Fumul 
cădelniţelor se închega într-o ceaţă purpurie; rantia albă a 
călugărului care făcea slujba juca în culori de curcubeu. 
Văzute numai pe jumătate, toate păreau nepământene; 
străluciri şi întuneric de pe altă lume, tainică, 
sărbătorească, binecuvântată, plină de evlavie, sfântă... 

Din naosul cel mare al bisericii, răzbătea murmurul 
nedesluşit al glasurilor omeneşti, asemenea talazurilor 
mării, dar aici domnea liniştea adâncă, întreruptă doar de 
călugărul care cânta liturghia. 

Icoana era şi acum tot acoperită, aşa că mulţimea aştepta 
cu răsuflarea tăiată. Se vedeau numai ochi pironiţi într-un 
loc anume, chipuri neclintite, desprinse parcă de viaţa 
pământească, şi mâini împreunate la gură, ca la îngerii 
zugrăviți pe icoane. 


Glasul călugărului era însoţit de orga care scotea sunete 
blânde şi dulci, asemenea unor flaute nepământene. Din 
când în când, aminteau susurul apei de izvor, apoi iarăşi 
răsunau blajine şi dese, ca o ploaie repezită de mai. 

Deodată, se auzi bubuitul tobelor şi sunetul trâmbiţelor; 
inimile se înfiorară. Perdeaua care acoperea icoana alunecă 
în amândouă părţile şi un potop de lumină ţâşni de sus 
asupra credincioşilor. 

Gemete, plânsete şi strigăte răsunară în capelă. 

— Salve Regina, tunară şleahticii, monstra te esse 
matrem(29), în timp ce ţăranii strigau şi ei: 

— Sfântă Fecioară! Regină a îngerilor, scapă-ne, ajută-ne, 
mângâie-ne în durerea noastră şi îndură-te de noi! 

Strigătele acestea, amestecate cu suspinele femeilor, 
vaietele nefericiţilor şi rugăminţile bolnavilor sau ale 
schilozilor de a-i vindeca printr-o minune nu conteniră 
multă vreme. 

Kmicic aproape că nu mai ştia de el: simţea doar că are 
dinainte nemărginirea în faţa căreia totul piere şi pe care el 
nu putea s-o cuprindă şi s-o înţeleagă. Ce mai însemnau 
îndoielile lui faţă de această încredere pe care n-o putea 
cuprinde o lume; ce era suferinţa lui faţă de această 
bucurie; puterea suedeză faţă de această apărare; răutatea 
oamenilor faţă de asemenea oblăduire...? 

Nu se mai gândi la nimic, lăsându-se în seama acestor 
simţăminte: uită de el, nu-şi mai dădu seama cine este şi 
unde se află... 1 se părea că murise şi sufletul îi zboară 
odată cu sunetele orgii, amestecându-se cu fumul 
cădelniţelor; mâinile, învăţate cu sabia şi vărsarea de 
sânge, şi le întinse în sus şi îngenunche îmbătat de fericire. 

În acest timp, slujba se sfârşi. Fără să-şi dea seama jupân 
Andrzej ajunse iarăşi în naosul cel mare. Preotul rostea 
predica, dar Kmicic nu auzi şi nu pricepu nimic multă 
vreme, ca omul care se trezeşte din somn şi nu înţelege de 
la început unde se termină visul şi unde începe lumea 
adevărată. 


Primele cuvinte pe care le auzi fură: „Aici se schimbă 
inimile şi sufletele se îndreaptă, deoarece nici suedezul nu 
poate înfrânge această putere, cum nici cei ce sălăşluiesc în 
întuneric nu pot să biruie lumina cea adevărată!” „Amin!” 
sfârşi Kmicic în gând şi începu să se bată cu pumnii în piept 
în semn de căinţă, fiindcă i se părea că păcătuise greu, 
socotind că nu mai e nimic de făcut, că nu mai e nicio 
scăpare de nicăieri. 

După ce se sfârşi predica, îl opri pe primul călugăr, pe 
care-l întâlni, şi-i spuse că vrea să-l vadă pe prior într-o 
treabă care privea biserica şi mânăstirea. 

Priorul îl chemă numaidecât. Era un om în vârstă, care 
începea să se încovoaie sub povara anilor. Avea faţa senină. 
Barba neagră şi deasă îi înrăma obrazul, iar ochii îi erau 
albaştri, liniştiţi şi pătrunzători. În rantia-i albă semăna cu 
un sfânt. Kmicic îi sărută mâneca, iar el îi luă capul în mâini 
şi-l întrebă cine este şi de unde vine? 

— Vin din Samogiţia, răspunse jupân Andrzej, ca să intru 
în slujba Sfintei Fecioare, a ţării urgisite şi a nefericitului 
nostru rege, împotriva cărora am păcătuit greu până acum; 
am să mărturisesc totul în amănunt la sfânta spovedanie, de 
aceea, îngăduie-mi, părinte, să mă spovedesc chiar astăzi 
sau mâine de dimineaţă, căci aşa îmi porunceşte căinţa 
pentru vinovăția mea. Am să-ţi spun, părinte, şi numele-mi 
adevărat, dar numai sub taina spovedaniei, fiindcă i-aş pune 
pe oameni împotriva mea şi asta m-ar putea împiedica să 
mă îndrept. În faţa oamenilor, vreau să mă cheme Babinicz, 
după o moşie a mea încălcată de vrăjmaşi. Acum îţi aduc 
părinte o veste însemnată pe care te rog s-o asculţi cu 
răbdare, fiindcă e vorba de acest sfânt aşezământ şi de 
mânăstire. 

— Dorinţa domniei tale de a-ţi îndrepta viaţa e vrednică de 
toată lauda, răspunse priorul Kordecki. Cât priveşte 
spovedania, nu mă voi arăta leneş în a-ţi îndeplini 
rugămintea, iar acum te ascult cu luare-aminte. 


— Am umblat mult, începu Kmicic, am văzut o mulţime de 
lume şi am suferit grozav... Pretutindeni s-a întărit 
vrăjmaşul, pretutindeni ereticii înalţă capul şi până şi 
catolicii se duc în tabăra duşmanului care, încurajat astfel, 
ca şi de cucerirea celor două oraşe de scaun, cutează acum 
să ridice mâna-i pângăritoare asupra Jasnei Gora. 

— De la cine ai domnia ta asemenea veste? întrebă preotul 
Kordecki. 

— În noaptea din urmă, am poposit la Kruszyna. Au venit 
acolo Weyhard Wrzeszczowicz şi Lisola, trimisul 
împăratului, care se întorcea de la curtea din Brandenburg, 
ducându-se la regele suedez. 

— Regele suedez nu mai e la Cracovia, îl întrerupse 
preotul, privindu-l cu vioiciune în ochi. 

Dar jupân Andrzej nu-şi plecă privirile şi vorbi astfel mai 
departe: 

— Eu nu ştiu dacă este sau nu mai este acolo... Ştiu doar 
că Lisola se ducea la el, iar Wrzeszczowicz a fost trimis cu 
oameni de pază, ca să-l însoţească mai departe. Amândoi au 
vorbit în faţa mea nemţeşte, fără să se ferească de mine, 
deoarece credeau că nu înţeleg nimic, dar eu, ştiind limba 
încă din copilărie, tot atât de bine ca şi pe cea polonă, am 
priceput tot: Weyhard l-a îndemnat pe rege să ocupe 
mânăstirea şi să pună mâna pe vistierie, iar acesta i-a dat 
chiar lui această însărcinare. 

— Ai auzit cu urechile domniei tale? 

— Întocmai, aşa cum mă aflu aici. 

— Se va face voia Domnului! rosti preotul liniştit. 

Kmicic începu să se teamă. Credea că preotul numeşte 
voia Domnului porunca regelui suedez şi nu se gândeşte să- 
i stea împotrivă, aşa că spuse descumpănit: 

— La Pultusk am văzut o biserică în mâna suedezilor, 
oşteni jucând cărţi în sfântul lăcaş, butoaie de bere în altare 
şi femei neruşinate, tăvălindu-se cu oştenii. 

Preotul se uita mereu în ochii cavalerului. 


— Lucru de mirare, spuse, în ochii domniei tale citesc 
adevărul... 

Kmicic se făcu stacojiu. 

— Să mor pe loc, dacă nu-i adevărat tot ce spun! 

— Oricum, sunt veşti însemnate, asupra cărora se cade să 
ne sfătuim. Domnia ta, îngăduie-mi să poftesc aici pe sfinţii 
părinţi mai în vârstă şi pe câţiva şleahtici care se află acum 
la noi şi ne ajută cu sfatul în aceste vremuri de cumplire. 
Domnia ta ai să-mi îngădui... 

— Nu mă dau în lături să repet totul în faţa lor. 

Preotul Kordecki ieşi şi, după un sfert de ceas, se întoarse 
cu cei patru călugări. 

Curând după aceea intrară jupân ROZzyc Zamoyski, 
spătarul de Sieradz, un om aşezat; jupân Okielnicki, 
stegarul de Wielun; jupân Piotr Czarniecki, un cavaler tânăr 
cu faţa amenințătoare şi bătăioasă, puternic şi înalt ca un 
stejar, şi alţi câţiva şleahtici de vârste diferite. Preotul 
Kordecki îl prezentă pe jupân Babinicz din Samogiţia, după 
care repetă de faţă cu toţi ştirile aduse de Kmicic. 
Rămaseră foarte miraţi şi începură să-l măsoare din ochi pe 
jupân Andrzej, cercetător şi bănuitor în acelaşi timp; cum 
nimeni nu vroia să vorbească cel dintâi, preotul Kordecki 
spuse: 

— Să mă ferească Dumnezeu să-l bănuiesc pe acest 
cavaler de cine ştie ce uneltire sau de minciună, dar 
noutăţile pe care le-a adus par atât de ciudate, încât am 
crezut de cuviinţă să le cercetăm împreună. Chiar dacă ne 
doreşte numai binele, cavalerul putea să se înşele, să nu 
audă bine, să înţeleagă greşit sau să fie păcălit cu bună 
ştiinţă de niscaiva eretici. Să ne umple inimile de spaimă, să 
răspândească panică în sfântul lăcaş, şi să împiedice ţinerea 
slujbei - iată o mare bucurie pentru ei, de care, în răutatea 
lor, n-ar vrea să se lipsească nici unul. 

— Se prea poate, răspunse părintele Nieszkowski, cel mai 
bătrân dintre toţi. 


— Mai întâi ar trebui să aflăm dacă acest cavaler nu e şi el 
vreun eretic, se amestecă Piotr Czarniecki. 

— Sunt catolic, ca şi domnia ta! răspunse Kmicic. 

— S-ar cuveni să chibzuim asupra împrejurărilor, îşi dădu 
cu părerea jupân Zamoyski. 

— Trăim asemenea vremuri, răspunse preotul Kordecki, 
încât numai Dumnezeu şi Sfânta-i Familie puteau să-l 
orbească pe vrăjmaş într-atâta, încât să întreacă măsura 
nelegiuirilor. Altminteri nu s-ar fi încumetat niciodată să 
ridice paloşul asupra acestui sfânt aşezământ. N-a cucerit 
Republica numai cu forţele lui, ci ajutat fiind de fiii ei. Dar 
cu toate că poporul nostru a căzut atât de jos, cu toate că se 
bălăceşte în păcat, este şi aici o margine pe care n-ar 
îndrăzni s-o treacă. S-a lepădat de rege, s-a lepădat de 
Republică, dar n-a încetat să-şi cinstească pe Mama, 
Ocrotitoarea şi Stăpâna lui. Vrăjmaşul ne batjocoreşte şi ne 
arată dispreţ, întrebând ce ne-a mai rămas din vechile 
virtuţi. Am să-i răspund aşa: Ioate au pierit, dar tota mai 
rămas ceva, fiindcă ne-a rămas credinţa în Sfânta Fecioară, 
iar pe această temelie putem să le înălţăm iarăşi pe toate 
celelalte. Văd limpede, dacă măcar un suedez va zgâria 
aceste ziduri sfinte, atunci până şi cei mai crânceni îi vor 
părăsi. Prietenii se vor preschimba în duşmani care vor 
ridica săbiile asupra lor. Dar şi suedezii ştiu şi înţeleg prea 
bine din ce parte le-ar putea veni pieirea... De aceea, chiar 
dacă Dumnezeu i-a orbit într-adins, nu vor cuteza niciodată 
să atace Jasna Gora, deoarece în ziua aceea norocul îi va 
părăsi, iar noi ne vom veni în fire. 

Kmicic asculta cu uimire vorbele preotului Kordecki, care 
erau totodată şi un răspuns la cele ce spusese 
Wrzeszczowicz despre poporul polonez. Se stăpâni însă şi 
cuvântă astfel: 

— Sfinte părinte, de ce n-am putea crede că însuşi 
Dumnezeu i-a orbit pe vrăjmaşii noştri? Dacă vom ţine 
seamă de îngâmfarea lor, de lăcomia pentru bunurile 
pământeşti, de povara asupririi şi de birurile pe care le pun 


până şi asupra duhovnicilor, atunci vom înţelege cum nu se 
poate mai bine că nu se vor da în lături de la nimic. 

Preotul Kordecki nu răspunse de-a dreptul la întrebarea 
lui Kmicic, ci, întorcându-se către cei de faţă, le vorbi după 
cum urmează: 

— Cavalerul acesta spune că l-a văzut pe Lisola, ducându- 
se la regele suedez; cum se poate una ca asta, când eu am 
veste sigură de la călugării paulini din Cracovia că regele 
nu se mai află acolo şi nici în altă parte în Matopolska, 
deoarece a plecat, la Varşovia îndată după predarea 
oraşului... 

— Nu e cu putinţă, spuse Kmicic şi cea mai bună dovadă e 
că aşteaptă supunerea oştilor regale care se află sub 
conducerea lui jupân Potocki. 

— Actul de supunere va fi primit în numele regelui de 
ghinărarul Duglas, răspunse preotul, aşa mi s-a scris de la 
Cracovia. 

Kmicic tăcu; nu ştia nici el ce să zică. 

— Dar să presupunem, urmă preotul, că regele suedez n-a 
vrut să-l vadă pe trimisul împăratului şi s-a încrucişat 
înadins cu el pe drum. Lui Carol îi cam place să vie şi să 
plece pe nepusă masă; pe de altă parte, nu-i convine 
mijlocirea împăratului, aşa că socotesc mai degrabă că a 
plecat, prefăcându-se că n-are ştiinţă de venirea solului. Nu 
mă mir că l-a trimis în întâmpinarea lui Lisola pe graful 
Wrzeszczowicz, o persoană atât de suspusă, deoarece se 
prea poate să fi vrut să îndulcească dezamăgirea trimisului 
printr-o purtare aleasă, dar cum pot să cred că 
Wrzeszczowicz s-a grăbit să-i destăinuiască planurile 
regelui baronului Lisola, care-i catolic şi arată multă 
bunăvoință Republicii şi regelui nostru izgonit? 

— Nu e cu putinţă! consimţi părintele Nieszkowski. 

— Nici eu nu pot să cred, adăugă spătarul de Sieradz. 

— lar Wrzeszczowicz e şi catolic şi ne-a făcut mult bine, 
spuse alt pater. 


— Cavalerul spune că a auzit cu urechile lui? întrebă jupân 
Piotr Czarniecki cu asprime. 

— Domniile voastre, adăugă priorul, mai gândiţi-vă că eu 
am hârtie la mână de la însuşi Carol Gustav, cum că 
mânăstirea şi biserica nu vor fi ocupate niciodată pentru 
folosul oştilor. 

— Trebuie să recunoaştem, spuse grav jupân Zamoyski, că 
veştile aduse nu se prea leagă între ele. În loc să câştige 
ceva, suedezii ar avea numai de suferit, dacă ar ataca 
Czestochowa, regele nu e la Cracovia, aşa că Lisola nu 
putea să se ducă la el, iar Wrzeszczowicz n-avea cum să i se 
destăinuiască; pe deasupra, nu e un eretic, ci catolic, 
aşadar nu vrea răul mânăstirii, ci e binefăcătorul ei şi, chiar 
dacă l-ar îndemna însuşi diavolul, n-ar cuteza să atace 
lăcaşul împotriva poruncii şt făgăduielii regelui. 

Aici se întoarse spre Kmicic: 

— Ce mai ai de spus cavalere, în ce scop vrei să-i sperii pe 
sfinţii părinţi şi pe noi cei de faţă? 

Kmicic stătea ca un osândit în faţa judecății. Pe de o parte, 
îl apuca deznădejdea, gândindu-se că dacă nu-i vor da 
crezare, mânăstirea va fi prădată de vrăjmaş, pe de altă 
parte, îi ardeau obrajii de ruşine, căci înţelegea şi el că 
toate se împotriveau veştilor aduse de el, aşa că nu era prea 
greu să fie socotit un mincinos. La gândul acesta se 
cutremură de furie, se trezeau în el vechile porniri 
nestăpânite, ambiția călcată în picioare, Kmicic cel de 
altădată. Dar se stăpânea din răsputeri şi făcea fete-feţe, 
chemându-şi în ajutor întreaga răbdare şi repetându-şi: 
„Pentru păcatele mele, pentru păcatele mele...! 

— Repet încă o dată ce-am auzit: Weyhard Wrzeszczowicz 
va ataca mânăstirea. Nu ştiu când, dar gândesc că va fi 
foarte curând... Eu vă previn, domniile voastre veţi purta 
răspunderea, dacă nu-mi veţi da ascultare...! 

La acestea, jupân Piotr Czarniecki răspunse apăsat: 

— Domol, cavalere, domol. Să nu ridici glasul! 

După care se întoarse către ceilalţi 


— Îngăduiţi-mi vrednici părinţi, să-i pun câteva întrebări 
acestui cavaler... 

— Domnia ta, n-ai dreptul să mă umileşti! strigă Kmicic. 

— Nici nu doresc, răspunse rece jupân Piotr. Dar aici e 
vorba de mânăstire şi despre Maica Precestă, despre 
lăcaşul ei. lată de ce domnia ta trebuie să laşi supărarea 
dacă nu la o parte, cel puţin pentru altă dată, pentru că te 
asigur că nu voi da înapoi. Domnia ta ai adus veşti, noi 
dorim să le cercetăm, iar dacă nu vrei să răspunzi, vom 
gândi că te temi să nu te încurci. 

— Prea bine, întreabă, domnia ta! consimţi Babinicz 
printre dinţii încleştaţi. 

— Aşa mai merge. Domnia ta zici că eşti din Samogiţia? 

— Întocmai. 

— Şi ai venit aici, pentru că nu vrei să slujeşti pe suedezi şi 
pe trădătorul Radziwitt? 

— Întocmai. 

— Acolo mai sunt şi alţii care nu-i slujesc şi luptă pentru 
ţară, sunt steagurile răzvrătite, e jupân Sapieha, de ce nu 
te-ai dus la ei? 

— Asta e treaba mea! 

— Aha, e treaba domniei tale! spuse Czarniecki. Atunci 
poate îmi vei răspunde la altă întrebare? 

Mâinile lui jupân Andrzej tremurau, îşi pironi ochii pe 
clopoţelul greu de aramă, care se afla pe masă în faţa lui, 
apoi şi-l mută pe capul celui care întreba. Avea o poftă 
nebună, nestăpânită, să ia clopoţelul şi să-l arunce în tigva 
lui jupân Czarniecki. Vechiul Kmicic ieşea iarăşi învingător 
în lupta cu piosul şi umilitul Babinicz. Dar se înfrânse încă o 
dată şi zise: 

— Întreabă! 

— Dacă eşti cu adevărat din Samogiţia, trebuie să ştii ce se 
petrece la curtea trădătorului. Spune-mi-i pe cei care l-au 
ajutat să piardă ţara, spune-mi numele polcovnicilor care au 
rămas alături de el. 


Kmicic păli ca ceara, înşiră totuşi câteva nume. Jupân 
Czarniecki ascultă spuse: 

— Am un prieten care se află alături de rege, jupân 
Tyzenhauz. El mi-a vorbit de încă unul, cel mai însemnat. 
Nu ştii nimic despre acest tâlhar? 

— Nu ştiu... 

— Cum se poate? N-ai auzit de acela care, asemenea lui 
Cain, a vărsat sânge de frate?... Vii din Samogiţia şi n-ai 
auzit de Kmicic? 

— Sfinţi părinţi! strigă deodată jupân Andrzej, tremurând 
ca de friguri. Îndur orice, numai să mă întrebe unul dintre 
voi... Dar, pe viul Dumnezeu, nu-i mai îngăduiţi acestui 
prăpădit de şleahtic să mă chinuiască...! 

— Dă-i pace, domnia ta! rosti preotul Kordecki, 
întorcându-se spre jupân Piotr. Acum nu e vorba de acest 
cavaler. 

— Doar o întrebare vreau să-i mai pun, zise spătarul de 
Sieradz şi întorcându-se spre Kmicic, îl întrebă: 

— Domnia ta nu te aşteptai să nu dăm crezare veştilor? 

— Fără îndoială! răspunse jupân Andrzej. 

— Şi ce răsplată gândeai că ai să capeţi? 

În loc să răspundă, jupân Andrzej îşi băgă amândouă 
mâinile în săculeţul de piele care-i atârna de cingătoare şi, 
scoţându-le, vărsă pe masă doi pumni de perle, smaragde, 
turcoaze şi alte pietre scumpe. 

— Uite ce e!... spuse gâfâind. N-am venit aici după bani!... 
Nu pentru răsplată!... lată perle şi alte pietricele... Toate 
sunt pradă de luptă, le-am smuls din calpacele boiereşti!... 
Acum vedeţi că n-am nevoie de răsplată?... Vroiam să le 
dăruiesc Sfintei Fecioare... după spovedanie... cu inima 
curată!... Luaţi-le... nu-mi trebuie răsplată... Mai am şi 
altele... Bătu-v-ar...! 

Tăcură cu toţii cuprinşi de uimire; vederea pietrelor de 
preţ, vărsate ca boabele de mei dintr-un sac, făcu o 
impresie adâncă asupra lor. Fiecare se întreba în sinea lui: 


ce pricină putea avea omul acesta să mintă, dacă nu vroia 
nici o răsplată? 

Jupân Piotr Czarniecki rămase descumpănit, ca tot omul 
uluit de puterea şi bogăţia altuia. În cele din urmă, se 
spulberară şi bănuielile lui; cum putea presupune că 
asemenea magnat, care risipea în dreapta şi-n stânga 
pietre scumpe, vroia să-i înfricoşeze pe călugări cu gândul 
la vreo răsplată? 

Cei de faţă se uitau unii la alţii, în timp ce el stătea cu 
capul sus, ca un vulturaş zădărât, cu flăcări în priviri şi 
rumeneala în obraji. Rana proaspătă, care-i brăzda tâmpla 
şi obrazul, se învineţi şi jupân Babinicz arăta 
înspăimântător cu privirea-i amenințătoare îndreptată, mai 
ales spre Czarniecki. 

— Prin mânia domniei tale răzbate adevărul, rosti preotul 
Kordecki. Ascunde pietrele astea, deoarece Sfânta Fecioară 
nu poate primi ce i se oferă la mânie şi, pe bună dreptate. 
Dealtfel, cum spuneam, nu e vorba de domnia ta, ci de 
veştile care ne-au umplut de groază. Dumnezeu, ştie dacă 
nu e vreo neînțelegere la mijloc sau vreo greşeală, fiindcă ai 
văzut şi domnia ta că nu prea se leagă una cu alta. Cum 
putem să-i gonim pe credincioşi, să ştirbim cinstirea Sfintei 
Fecioare şi să ţinem porţile închise ziua şi noaptea? 

— Închideţi porţile, pentru mila lui Dumnezeu! Închideţi 
porţile!... strigă Kmicic, frângându-şi mâinile, de-i trozniră 
degetele de la încheieturi. 

În glasul lui era atâta adevăr şi deznădejde neprefăcută, 
încât cei de faţă se înfiorară fără voie, de parcă primejdia 
era aproape, iar jupân Zamoyski zise: 

— Şi aşa veghem asupra împrejurimilor şi dregem zidurile. 
Ziua putem să lăsăm oamenii la slujbă, dar trebuie să fim 
prevăzători, fie şi pentru că regele Carolus a plecat, iar 
Wittemberg conduce cu mână de fier la Cracovia, 
asuprindu-i pe toţi deopotrivă. 

— Deşi nu cred într-un atac, n-am nimic împotriva 
prevederii! răspunse jupân Piotr Czarniecki. 


— Iar eu am să trimit călugări la Wrzeszczowicz, adăugă 
preotul Kordecki, să-l întrebe dacă porunca scrisă a regelui 
mai înseamnă ceva? 

Kmicic răsuflă uşurat. 

— Slavă Domnului, slavă Domnului! strigă. 

— Jupâne cavaler! îi spuse preotul Kordecki. Dumnezeu 
să-i răsplătească gândurile bune... Dacă ne-ai prevenit cu 
temei, Sfânta Fecioară şi ţara îţi vor pomeni meritele în 
veci; să nu te miri că nu ţi-am dat crezare de la început. Nu 
o dată ne-au speriat degeaba; unii din vrăjmăşie faţă de 
credinţa noastră şi ca să-i împuţineze slava Sfintei Fecioare, 
alţii din lăcomie, pentru răsplată, iar câţiva numai ca să 
aducă şi ei vreo veste şi să capete însemnătate în ochii 
oamenilor. Poate că unii au fost înşelaţi, cum presupunem 
că s-a întâmplat şi cu domnia ta. Diavolul este grozav de 
pornit împotriva acestui lăcaş şi se străduieşte în fel şi chip 
să împiedice slujba şi să împuţineze numărul credincioşilor 
care vin să se roage. Nimic nu înfurie mai tare diavoleasca 
hoardă ca cinstirea aceleia care a zdrobit capul şarpelui... E 
timpul să începem vecernia. Să implorăm dar îndurarea ei, 
să ne încredinţăm milei ei şi fiecare să meargă liniştit la 
culcare, căci unde poate fi tihnă şi loc fără primejdie, dacă 
nu sub aripa-i ocrotitoare? 

Plecară cu toţii. 

După vecernie însuşi preotul Kordecki îl chemă pe jupân 
Andrzej şi-l spovedi îndelung în biserica pustie; apoi jupân 
Andrzej se întinse cu faţa în jos înaintea uşii de la capelă şi 
stătu aşa până la miezul nopţii. 

La miezul nopţii, se întoarse în chilia lui şi-i porunci lui 
Soroka să-l biciuiască înainte de culcare până când 
spinarea şi umerii i se umplură de sânge. 

Capitolul XIII. 

A doua zi de dimineaţă, în toată mânăstirea domnea o 
mişcare neobişnuită. Porţile erau deschise într-adevăr şi 
credincioşii puteau să intre; slujba se ţinu ca de obicei, dar 
după predică toţi cei dinafară primiră poruncă să 


părăsească incinta mânăstirii. Însuşi preotul Kordecki, 
însoţit de spătarul de Sieradz şi de jupân Piotr Czarniecki, 
cercetă în amănunt parapetele şi contraforturile dinăuntru 
şi dinafară zidurilor. Ici şi colo, porunciră să se facă 
îndreptările de cuviinţă; fierarii din oraş primiră poruncă să 
pregătească cârlige înfipte în vârful unor prăjini lungi, 
sulițe, coase întărite în prelungirea cozilor de lemn, măciuci 
şi ghioage grele ghintuite. Şi pentru că se ştia că la Jasna 
Gora sunt rezerve însemnate de asemenea arme, prin oraş 
se împrăştie zvonul că mânăstirea se aşteaptă să fie atacată 
în curând. Poruncile care veneau una după alta păreau să 
întărească aceste presupuneri. 

Două sute de oameni trebăluiră toată noaptea de-a lungul 
zidurilor. Cele douăsprezece tunuri grele, trimise de jupân 
Warszycki, castelanul de Cracovia, înainte de împresurarea 
oraşului, fură întărite pe afete noi şi pregătite de tragere. 

Din magaziile mânăstirii, călugări şi slujitori cărară 
ghiulele, pe care le aşezară în grămezi lângă tunuri; se 
aduse pulberea şi se împărţiră muschete oamenilor. La 
turnuri şi la coturile zidurilor, urcară străjerii care aveau să 
vegheze zi şi noapte asupra împrejurimilor. În plus, oamenii 
trimişi în cercetare se răspândiră pretutindeni până la 
Przystaji, Ktobuck, Krzepice, Kruszyna şi Mst6w. 

În cămările şi aşa destul de pline ale mânăstirii, se aduseră 
rezerve de hrană din oraş, de la Czestochowa şi din alte 
sate care ţineau de mânăstire. 

Zvonul se răspândi ca fulgerul în tot ţinutul. Târgoveţii şi 
ţăranii începură să se adune şi să chibzuiască ce-i de făcut. 
Multora nu le venea să creadă că vreun vrăjmaş ar cuteza 
să atace Jasna Gora. 

Se spunea că numai Czestochowa avea să fie ocupată, dar 
era de ajuns, ca să se răzvrătească cu toţii, mai ales când 
unii îşi aduseră aminte că suedezii sunt eretici şi nu se vor 
da în lături să pângărească altarul Sfintei Fecioare. 

Aşa că şovăiau, aci credeau, aci se îndoiau. Unii îşi 
frângeau mâinile, aşteptând prevestiri înfricoşătoare pe cer 


şi pe pământ, semne vădite ale mâniei dumnezeieşti, alţii se 
adânceau într-o disperare mută şi fără leac sau erau 
cuprinşi de o furie neomenească, de parcă luau foc. Şi, ca 
de fiecare dată când închipuirea omenească îşi ia zborul, 
începură să umble tot felul de zvonuri, care mai de care mai 
înfricoşătoare. 

Aşa cum mişună roiul de furnici, se învălătuceşte, 
răsfirându-se şi adunându-se neliniştit, atunci când cineva 
înfige băţul în muşuroi sau aruncă jar, tot aşa începură să 
fiarbă oraşul şi satele dimprejur. 

După-amiază, grupuri de târgoveţi şi ţărani cu neveste şi 
copii înconjurară zidurile mânăstirii, de parcă vroiau, să 
dea năvală asupra lor, plângând şi suspinând... În scăpatul 
soarelui, ieşi la ei preotul Kordecki şi, pierzându-se în 
mulţime, întrebă: 

— Ce căutaţi aici, oameni buni? 

— Vrem să luptăm pentru mânăstire, s-o apărăm pe 
Născătoarea lui Dumnezeu! strigară bărbaţii, înălţându-şi 
îmblăciele, furcile şi alte arme. 

— Vrem s-o mai vedem o dată pe Sfânta Fecioară! se 
văietară femeile. 

Preotul Kordecki se opri pe un colţ de stâncă mai ridicat şi 
spuse: 

— Urdiile iadului nu vor frânge puterile cerului. Liniştiţi-vă 
şi aveţi încredere că piciorul ereticilor nu va călca în acest 
sfânt lăcaş, iar eresurile luterane sau calvineşti nu vor 
răsuna în acest aşezământ al virtuţii şi credinţei. Nu ştiu 
dacă vrăjmaşul va cuteza să vie până aici, dar ştiu că dacă 
va veni, musai să plece cu ruşine şi umilinţă, pentru că 
puterea lui va fi sfărâmată de o putere mai mare, 
înverşunarea i se va frânge, va fi nimicit şi norocul lui se va 
schimba. Umpleţi-vă inimile de încredere! O veţi vedea şi 
altă dată pe Ocrotitoarea noastră înconjurată de o slavă şi 
mai mare. Veţi avea parte şi de alte minuni. Nu vă pierdeţi 
cu firea, ştergeţi-vă lacrimile şi întăriţi-vă în credinţă, 
deoarece vă zic vouă, iar prin mine vorbeşte Duhul Sfânt, 


suedezul nu va păşi nicicând înăuntrul acestor ziduri; va 
spori doar slava lui Dumnezeu, căci bezna nu poate 
întuneca lumina, aşa cum noaptea care se apropie nu poate 
împiedica venirea zilei de mâine. 

Tocmai amurgea. Mohoreala înserării acoperise 
împrejurimile, doar biserica lucea roşietic în ultimele raze 
ale soarelui. Văzând aceasta, oamenii îngenuncheară în 
jurul zidurilor şi încrederea umplu inimile. În acest timp, 
clopotele din turnuri începură să bată de Angelus. Preotul 
Kordecki începu să cânte Îngerul Domnului, iar mulţimea îi 
urmă pilda. Şleahticii şi oştenii de pe ziduri îşi uniră 
glasurile cu ale lor, clopotele cele mari şi cele mici 
răsunară, aşa că se părea că toată colina cântă ca o orgă 
uriaşă, auzindu-se până departe în cele patru părţi ale 
lumii. 

Cântară până târziu; preotul Kordecki îi binecuvântă pe 
cei care plecau la drum, apoi spuse: 

— Aceia dintre bărbaţi care au fost la război ştiu să 
mânuiască armele şi îşi simt inima vitează să se înfăţişeze la 
mânăstire mâine dimineaţa. 

„Eu am fost!... Eu am slujit ca pedestraş!... Vin şi eu 
strigară glasuri numeroase. 

Şi mulțimile se împrăştiară cu încetul. Noaptea se scurse 
în linişte. Se treziră cu toţii în strigăte de bucurie: „N-au 
venit suedezii!” Cu toate acestea, meşteşugarii cărară toată 
ziua armele arvunite. 

Negustorii de mărunţişuri, care-şi ţineau tarabele mai ales 
în faţa zidului dinspre răsărit primiră şi ei poruncă să-şi 
aducă marfa înăuntrul mânăstirii, unde se muncea mereu la 
zidul de apărare. Se întăreau îndeosebi acele deschizături 
înguste numite „treceri”, care nu erau închise cu porţi şi 
puteau sluji la ieşiri împotriva duşmanului. Jupân R6zyc 
Zamoyski porunci să fie astupate cu scânduri, cărămidă şi 
băligar în aşa fel, ca la nevoie să poată fi descoperite cu 
uşurinţă dinăuntru. 


LIA 


Toată ziua veniră care încărcate cu proviant şi sosiră şi 
câteva familii de şleahtici speriaţi de vestea apropierii 
vrăjmaşului, Pe la amiază se întoarseră oamenii trimişi cu o 
zi înainte în cercetare, dar nici unul nu văzuse suedezi şi 
nici măcar nu auzise de alţii, afară de cei care stăteau la 
Krzepice. 

Cu toate acestea, la mânăstire pregătirile nu conteniră nici 
o clipă. L.a porunca preotului Kordecki, veniră târgoveţii şi 
ţăranii care slujiseră mai înainte ca pedestraşi şi cunoşteau 
meşteşugul armelor. Conducerea lor i se încredința lui 
jupân Zygmunt Mosiâski care avea în pază turnul dinspre 
miazănoapte şi răsărit. lar jupân Zamoyski îşi petrecu toată 
ziua aşezând oamenii la locurile lor, învăţându-l pe fiecare 
ce avea de făcut sau sfătuindu-se cu sfinţii părinţi la 
trapezărie. 

Kmicic privea cu bucurie la pregătirile de luptă, la muştrul 
oştenilor şi la tunuri, la grămezile de muschete, sulițe şi 
cuţitoaie. Asta era lumea lui. Printre gurile de foc 
amenințătoare, în vălmăşagul pregătirilor şi fierbinţeala 
luptei, se simţea cum nu se poate mai bine, era uşor şi 
vesel. Îşi uşurase sufletul la spovedanie de toate păcatele 
făptuite, ca tot omul înainte de a muri şi, în ciuda tuturor 
aşteptărilor, fusese iertat, deoarece duhovnicul avusese în 
vedere dorinţa lui sinceră de a se îndrepta şi hotărârea cu 
care păşise pe drumul cel bun. 

Jupân Andrzej scăpase astfel de povara care era cât pe ce 
să-l doboare. 1 se hotărâse caznă aspră şi în fiecare seară 
gârbaciul lui Soroka îi sângera spinarea; i se poruncise, de 
asemenea, să se arate umil, ceea ce era şi mai greu, 
deoarece inima lui era plină de trufie deşartă; îndeplinea 
mai lesne a treia poruncă, aceea de a-şi dovedi îndreptarea 
prin fapte bune. Nici el nu-şi dorea altceva. Sufletu-i tânăr îl 
îndemna la fapte pe care le înţelegea ca pe o luptă 
necurmată şi fără milă împotriva suedezilor. Spre asemenea 
isprăvi, vrednice de toată lauda, avea acum drumul deschis. 
Avea să-i bată pe suedezi nu numai pentru a-şi apăra ţara şi 


regele, căruia îi jurase credinţă, ci şi pentru a o apăra pe 
Regina îngerilor: era un noroc pe care nu-l merita. 

Unde era vremea când se afla parcă la o răspântie şi se 
întreba încotro s-o apuce, unde era vremea când nu ştia ce 
să facă, când întâlnea pretutindeni descurajarea şi începea 
să-şi piardă speranţa? 

Aici, călugării aceştia în rantii albe şi mâna de ţărani şi de 
şleahtici se pregăteau să se apere, să lupte pe viaţă şi pe 
moarte. Era singurul loc de acest fel în toată Republica şi 
jupân Andrzej nimerise tocmai aici, călăuzit parcă de 
steaua-i norocoasă. Chiar dacă suedezii aveau să 
împresoare aceste ziduri, credea cu sfinţenie în izbândă. De 
aceea, inima îi era plină de rugăciuni, bucurie şi 
recunoştinţă. 

În asemenea stare sufletească se preumbla pe ziduri, 
cerceta totul şi vedea că treaba merge bine. Cu ochi de 
cunoscător, îşi dădea seama dintr-o dată că pregătirile erau 
făcute de oameni cu experienţă, care abia la nevoie aveau 
să arate ce ştiau. Îi plăcea liniştea preotului Kordecki pe 
care îl admira din toată inima, îi plăcea statornicia 
spătarului de Sieradz şi nu-i întorcea spatele nici măcar lui 
jupân Czarniecki, deşi nu-l putea suferi. Acesta, în schimb, îl 
privea cu asprime şi, întâlnindu-l pe întărituri a doua zi 
după întoarcerea din cercetare a oamenilor, îi spuse: 

— Suedezii parcă nu s-ar vedea, jupâne cavaler, iar dacă 
nu vor veni deloc, bunul domniei tale renume va fi vrednic 
de dat la câini. 

— Decât să vie şi să aducă vreo pagubă sfântului lăcaş, mai 
bine să-mi mănânce mie câinii bunul renume! răspunse 
Kmicic. 

— Nu prea vrei să vezi cum miroase pulberea lor. 
Cunoaştem noi şi asemenea cavaleri care au cizmele 
căptuşite cu piele de iepure! 

Kmicic lăsă ochii în pământ ca o jupâniţă. 

— Haide, domnia ta, lasă cearta, spuse împăciuitor. Ce ţi- 
am făcut? Eu am uitat jignirea, uit-o şi domnia ta. 


— Ai spus că sunt un şleahtic prăpădit, se burzului jupân 
Piotr. Mă rog, domnia ta cine eşti? Cu ce e mai bun Babinicz 
decât Czarniecki?... Te tragi din vreun neam de senatori? 

— Domnia ta,răspunse vesel Kmicic, dacă n-ar fi umilinţa 
care mi s-a poruncit la spovedanie, dacă n-ar fi şfichiuiturile 
gârbaciului care-mi vrâstează spinarea în fiecare seară, ţi- 
aş mai spune şi altele, dar mi-e teamă să nu cad iarăşi în 
vechiul păcat. Cât priveşte întrebarea dacă Babinicz e mai 
bun decât Czarniecki, asta se va arăta, când vor veni 
suedezii. 

— Păi ce însărcinare crezi că ai să primeşti?... Gândeşti 
oare că vei fi una dintre căpetenii? 

Kmicic se posomori. 

— M-aţi bănuit că vreau răsplată, iar acum domnia ta 
vorbeşti de însărcinare. Află dar că n-am venit aici după 
ranguri, fiindcă în altă parte puteam sa ajung şi mai sus. Voi 
sluji ca oştean de rând, fie şi la porunca domniei tale. 

— De ce „fie şi”? 

— Pentru că domnia ta mă judeci strâmb şi m-ai putea 
prigoni. 

— Hm, ce să zic! Frumos din partea domniei tale că vrei să 
lupţi ca oştean de rând, văd că eşti grozav de isteţ şi nu-ţi 
vine prea uşor să te umileşti. Ai fi bucuros să te baţi? 

— Se va arăta, când vor veni suedezii, cum am spus. 

— Ei, şi dacă suedezii n-o să vină? 

— Atunci ştii ce, domnia ta? Vom merge să-i căutăm 
împreună! zise Kmicic. 

— A, da ştii că-mi placi! strigă jupân Piotr Czarniecki. Am 
putea aduna o ceată pe sprânceană... Aici nu suntem prea 
departe de Slask, aşa că oşteni s-ar găsi numaidecât. 
Căpeteniile şi-au dat cuvântul, ca şi unchiul meu, că nu vor 
mai lupta, dar oştenii nu s-au legat prin nimic. La cel dintâi 
semn s-ar aduna cu nemiluita! 

— Ar fi o bună pildă şi pentru alţii! întări Kmicic cu 
înflăcărare. Am şi eu o mână de oameni... De i-ai vedea la 
treabă! 


— Pe legea mea! nu se mai putu stăpâni jupân Piotr. Lasă- 
mă să te îmbrăţişez! 

— Pofteşte, domnia ta! se bucură Kmicic. 

Şi fără să mai stea pe gânduri, se aruncară unul în braţele 
celuilalt. 

Tocmai trecea preotul Kordecki care, văzând ce se 
petrece, începu să-i binecuvânteze, iar ei îi mărturisiră 
legământul lor. Preotul se mulţumi să zâmbească şi plecă 
mai departe, vorbind de unul singur. 

— Bolnavul începe să se însănătoşească. 

Până seara sfârşiră toate pregătirile şi fortăreaţa era gata 
de apărare. Avea de toate din belşug; pulbere, tunuri, ziduri 
destul de puternice şi o mulţime de luptători. 

Czestochowa, mai degrabă Jasna Gora, cu toate că era 
greu de cucerit din pricina aşezării şi a întăriturilor, era 
socotită una dintre fortărețele mai mici şi mai slabe ale 
Republicii. Cât priveşte oştenii, putea să aibă oricâţi, dar 
preoţii nu chemaseră înadins prea mulţi, gândindu-se să le 
ajungă rezervele cât mai mult timp. 

Cu toate acestea, erau unii, mai ales printre tunarii nemți, 
care credeau că Czestochowa nu se va putea apăra. 

Proştii! Socoteau că mânăstirea nu e apărată decât de 
ziduri; nu ştiau ce înseamnă oamenii însufleţiţi de credinţă. 
Preotul Kordecki, temându-se să nu împrăştie îndoiala 
printre apărători, îi îndepărtă pe toţi, afară de unul care 
trecea drept meşter neîntrecut. 

În aceeaşi zi, veni la Kmicic bătrânul Kiemlicz cu cei doi 
feciori, rugându-l să-i sloboadă din slujbă. 

Jupân Andrzej fu cuprins de mânie. 

— Câinilor, îi certă, vă lepădaţi de bunăvoie de asemenea 
noroc şi nu vreţi s-o apăraţi pe Sfânta fecioară!... Prea bine, 
fie şi aşa! Plata pentru cai aţi primit-o, veţi căpăta îndată şi 
restul ce vi se cuvine. 

Scoase o pungă din sipet şi le-o zvârli la picioare, 

— Iată-vă leafa! Credeţi că e mai bine să căutaţi prada în 
afara zidurilor! Vreţi mai degrabă să fiţi tâlhari decât 


apărătorii Mariei...?! Pieriţi din ochii mei! Nu sunteţi 
vrednici să staţi aici, nu sunteţi vrednici să vă' aflaţi printre 
creştini, nu meritaţi să muriţi de moartea care ne aşteaptă 
pe noi aici!... Afară, afară! 

— Nu suntem vrednici, răspunse bătrânul, desfăcându-şi 
braţele şi plecându-şi capul, nu suntem vrednici să vedem 
frumuseţile de la Jasna Gora. Poartă a raiului! Luceafăr de 
ziuă! Alinare a păcătoşilor! Nu suntem vrednici, nu suntem 
vrednici! Apoi făcu o plecăciune adâncă, atât de adâncă 
încât aproape că se frânse în două, şi în acelaşi timp cu 
mâna-i slabă, răşchirată, luă punga de jos. 

— Dar nici în afara zidurilor, adăugă, nu vom înceta să 
slujim... Înălţimea ta... La nevoie, o să te vestim de tot ce se 
întâmplă... Ne ducem unde trebuie... Vom face tot ce 
trebuie. Înălţimea ta o să ai oameni gata să te slujească şi 
dincolo de ziduri. 

— Afară! repetă jupân Andrzej. 

leşiră toţi trei ploconindu-se până la pământ; spaima le 
tăia răsuflarea şi erau fericiţi că totul se sfârşise cu bine. În 
faptul serii nu mai erau în fortăreață. 

Se lăsă o noapte neagră şi ploioasă. Era ziua de opt 
noiembrie. Iarna începea de timpuriu şi odată cu stropii de 
ploaie cădeau pe pământ primii fulgi de zăpadă muiată. 
Liniştea era întreruptă doar de chemările prelungi ale 
străjilor care strigau de la un turn la altul: „Păzeaaa!” [ci şi 
colo se iţea, strecurându-se prin întuneric, rantia albă a 
preotului Kordecki. Kmicic nu dormea; se afla pe ziduri 
împreună cu jupân Czarniecki şi tăifăsuiau despre luptele la 
care luaseră parte. Kmicic povestea desfăşurarea 
ciocnirilor cu Chowafski, nepomenind, fireşte, nici o vorbă 
despre isprăvile lui, iar jupân Piotr istorisea încăierările cu 
suedezii de la Przedborze, Zarnowce şi prin împrejurimile 
Cracoviei, cu care prilej se cam fălea spunând: 

— Am făcut şi eu ce-am putut. Când izbuteam să dobor un 
suedez, făceam un nod la eşarfa săbiei. Până acum am şase 
noduri şi cu ajutorul lui Dumnezeu vor fi şi mai multe! 


Tocmai de aceea port sabia din ce în ce mai sus... Nu peste 
multă vreme eşarfa nu va mai fi bună la nimic, dar nu voi 
dezlega nodurile, ci am să înfig în ele câte o turcoază şi am 
s-o duc în dar la icoana Maicii Domnului. Domnia ta, ai 
vreun suedez pe conştiinţă? 

— Nu! răspunse Kmicic ruşinat. Nu departe de Sochaczew 
am zdrobit o ceată, dar erau tâlhari de drumul mare... 

— În schimb, cred că ai doboriît o groază de hiperborei? 

— E, din ăştia ar fi câţiva! 

— Cu suedezii e mai greu, fiindcă mai toţi sunt vrăjitori... 
Au învăţat de la finlandezi să se slujească de diavoli şi 
fiecare are câte doi-trei scrădiţi care-l ajută; sunt şi din 
aceia care au câte şapte. Grozav îi mai păzesc în timpul 
încăierărilor... Dar dacă vor veni aici, împieliţaţii nu le vor fi 
de nici un ajutor, deoarece puterea diavolească nu poate să 
facă nici un rău acolo unde se văd turnurile mânăstirii. 
Domnia ta, ai auzit de asta! 

Kmicic nu răspunse, clătină din cap şi începu să asculte cu 
luare-aminte. 

— Vin! spuse deodată. 

— Ce? Pentru Dumnezeu! Ce vorbeşti, domnia ta? 

— Aud călărimea. 

— E ropotul ploii învârtejite de vânt. 

— Pe rănile lui Christos, asta nu e ploaie, sunt cai! Nu mă 
înşală auzul. Vin mulţi călăreţi... şi sunt aproape, dar nu se 
aud din pricina ploii. Păzea, păzea! 

Glasul lui Kmicic trezi străjile care moţăiau de frig prin 
apropiere, dar nici nu apucă să se stingă în ropotul ploii, 
când în întunericul din vale se auziră sunetele ascuţite ale 
trâmbiţelor care începură să ţiuie prelung, jalnic, 
înfricoşător. Zvâcniră cu toţii înspăimântați şi se întrebară 
unul pe altul: 

— Nu sunt cumva trâmbiţele care vestesc judecata de apoi 
în noaptea asta surdă...? 

Călugării, oştenii şi şleahticii începură să se strângă pe 
medean. Clopotarii alergară la turnuri şi în curând dangătul 


clopotelor umplu văzduhul; băteau toate, cele mari, mijlocii 
şi cele mici de tot, ca de foc, amestecându-şi gemetele cu 
glasul trâmbiţelor care sunau mereu. 

Aprinseră fitiluri în butoaiele cu smoală, pregătite înadins 
şi legate cu lanţuri, pe care le traseră după aceea în sus pe 
scripete. Lumina roşie se revărsă peste povârnişul stâncos 
şi cei de pe întărituri văzură la poale mai întâi grupul 
trâmbiţaşilor călări, care se aflau mai aproape cu 
trâmbiţele la gură, iar înapoia lor şirurile lungi ale 
raitierilor cu flamurile desfăşurate. 

Trâmbiţele mai răsunară o vreme, de parcă vroiau să 
arate prin aceste sunete de aramă toată puterea suedeză şi 
să înfricoşeze de moarte pe călugări. În cele din urmă, 
tăcură; unul din trâmbiţaşi se desprinse din rând şi se 
apropie de poartă, fluturând o năframă albă deasupra 
capului. 

— În numele măriei sale, strigă, prealuminatul rege al 
suedezilor, goților şi vandalilor, mare prinţ de Finlanda, 
Estonia, Carelia, Brema, Wereda, Szczecin, Pomerania, 
Caşubia şi Wandalia, prinţ de Rugia, stăpân peşte Ingria, 
Wismark şi Bavaria, graf palatin de Rin, Juliah, 
Kliwia,Berg... deschideţi! 

— Lăsaţi-l să intre! se auzi glasul preotului Kordecki. 

Se deschise doar uşiţa din poarta cea mare. Călărețul 
şovăi o clipă, apoi cobori de pe cal, intră în incinta zidurilor 
şi, văzând mai multe rantii albe, întrebă: 

— Care dintre voi este mai-mare peste călugări? 

— Eu! răspunse preotul Kordecki. 

Călărețul îi dădu o scrisoare cu peceţi şi spuse: 

— Graful Wrzeszczowicz aşteaptă răspunsul la biserica 
Sfintei Barbara. 

Preotul Kordecki chemă îndată călugării şi şleahticii la 
sfat. 

Pe drum, jupân Czarniecki îi zise lui Kmicic: 

— Hai şi tu! 


— Merg, dar numai aşa, ca să văd ce este, consimţi jupân 
Andrzej, pentru că altminteri n-am ce căuta acolo! De-acum 
nu cu gura vreau s-o slujesc pe Sfânta Fecioară! 

Când se adunară cu toţii în trapezărie, preotul Kordecki 
rupse peceţile şi citi cele ce urmează: „Cinstiţi părinţi, 
cunoaşteţi prea bine ce gânduri bune am nutrit în inima 
mea pentru acest lăcaş şi pentru frăţia voastră, ca şi 
statornicia cu care v-am ocrotit, copleşindu-vă cu 
binefaceri. De aceea, aş dori să fiţi convinşi că bunăvoința şi 
dărnicia mea au rămas aceleaşi şi în timpurile de acum. Nu 
ca vrăjmaş vin astăzi la voi, ci ca prieten, lăsaţi deci fără 
teamă mânăstirea în grija mea, cum o cer vremurile şi 
împrejurările de acum. Astfel veţi dobândi liniştea pe care o 
doriţi şi veţi trăi fără primejdie. Vă făgăduiesc cu mâna pe 
inimă că nu se va atinge nimeni de lucrurile sfinte, bunurile 
voastre nu vor suferi stricăciune, dimpotrivă, voi spori 
avutul mânăstirii, luând toate cheltuielile asupra mea. Prin 
urmare, chibzuiţi bine câte foloase veţi avea, dacă mă veţi 
mulţumi şi-mi veţi încredința mânăstirea. Mai luaţi aminte 
că vă paşte o nenorocire şi mai mare din partea 
ghinărarului Miller, ale cărui porunci vor fi cu atât mai 
apăsătoare, cu cât el este un eretic şi urăşte credinţa cea 
adevărată. De va veni el, veţi fi siliţi să vă supuneţi şi să-i 
împliniţi voile; atunci în zadar veţi arăta căinţă cu durerea 
în suflet că n-aţi dat ascultare sfatului meu.” 

Călugării fură adânc mişcaţi, aducându-şi aminte de 
binefacerile lui Wrzeszczowicz. Unii dintre ei aveau 
încredere în bunăvoința lui şi gândeau că, dacă-i vor urma 
sfatul, vor îndepărta nenorocirile viitoare. 

Dar nu îndrăznea nici unul să vorbească, aşteptând să 
vadă ce va spune preotul Kordecki; o vreme priorul tăcu, 
mişcându-şi buzele în şoapta rugăciunii, apoi rosti: 

— Un prieten adevărat ar veni oare pe timp de noapte şi 
ar speria cu glasul înfricoşător al surlelor şi al trâmbiţelor 
pe slugile lui Dumnezeu? Ar veni oare în fruntea miilor de 
oşteni înarmaţi care aşteaptă acum în faţa zidurilor? N-a 


venit de unul singur, n-a venit numai cu zece oameni, deşi 
ca binefăcător al nostru putea să se aştepte la o primire 
bucuroasă. Ce pot să însemne aceste cete năprasnice, dacă 
nu o ameninţare pentru împrejurarea când n-am vrea să 
predăm mânăstirea?... Fraţilor dragi, nu uitaţi că vrăjmaşul 
acesta nu şi-a respectat niciodată cuvântul dat, jurămintele 
şi făgăduielile. Deşi nu i-au cerut-o regele ne-a trimis hârtie 
în care stă scris negru pe alb că mânăstirea nu va fi 
ocupată, iar acum oştenii se află înaintea întăriturilor, 
trâmbiţându-şi minciuna cu uriaşe glasuri de aramă. 
Fraţilor dragi, înălţaţi-vă inimile spre cer, ca să vă lumineze 
Sfântul Duh, şi fiecare să-şi spună părerea după cum îi 
porunceşte conştiinţa şi binele sfântului aşezământ. 

Deodată, se auzi glasul lui Kmicic: 

— La Kruszyna, spuse, l-am auzit pe Lisola întrebând: „Dar 
nu-i aşa că veţi goli vistieria călugărilor?” la care 
Wrzeszczowicz, cel care stă acum înaintea zidurilor, a 
răspuns: „Maica Domnului n-are trebuinţă de talerii din 
cufărul priorului.” Acum acelaşi Wrzeszczowicz vă scrie, 
cinstiţi părinţi, că va lua toate cheltuielile asupra lui, 
sporindu-vă şi mai mult avutul. Vedeţi cât e de prefăcut! 

Îi răspunse preotul Mielecki, unul dintre cei mai vârstnici 
din adunare şi pe deasupra fost oştean: 

— Noi trăim în sărăcie, iar banii se păstrează în faţa 
altarului spre slava Sfintei Fecioare. Chiar dacă i-am lua de 
acolo, ca să răscumpărăm tihna sfântului lăcaş, cine ar 
pune chezăşie că-şi vor ţine făgăduiala, că nu vor smulge 
darurile şi sfintele odăjdii cu mâinile lor pângărite, că nu 
vor pune mâna pe lucrurile bisericii”? Ne putem încrede 
oare în nişte mincinoşi? 

— Nu putem hotărî nimic în lipsa episcopului, căruia îi 
suntem datori ascultare! spuse părintele Dobrosz. 

lar preotul Tomicki adăugă: 

— Războiul nu e treaba noastră, să ascultăm, aşadar, ce 
spun cavalerii care s-au adăpostit la mânăstire. 


Ochii tuturor se îndreptară spre jupân Zamoyski, cel mai 
mare ca vârstă, bogăţie şi rang, care se ridică şi vorbi cele 
ce urmează: 

— E vorba de soarta voastră, cinstiţi părinţi. De aceea, 
puneţi alături puterea vrăjmaşului cu împotrivirea de care 
sunteţi în stare cu forţele şi mijloacele avute la îndemână, şi 
faceţi cum credeţi de cuviinţă. Ce sfat putem să vă dăm noi, 
ca oaspeţi ce ne aflăm? Totuşi, de vreme ce ne întrebaţi şi 
pe noi ce-i de făcut, eu zic aşa...:departe de noi gândul de a 
ne preda, atâta timp cât nu suntem siliţi s-o facem. Nu ne 
putem îngădui să cumpărăm o pace nesigură printr-o 
supunere ruşinoasă de la un vrăjmaş care-şi calcă 
jurămintele. Ne-am adăpostit aici de bunăvoie cu femeile şi 
copiii noştri, lăsându-ne în grija Sfintei Fecioare, şi am 
hotărât cu nezdruncinată credinţă să trăim alături de voi, 
iar dacă asta va fi voia Domnului, să murim împreună cu 
voi. E mai bine aşa decât să primim o robie ruşinoasă şi să 
fim de faţă la pângărirea lucrurilor sfinte... Nu încape 
îndoială că Maica celui prea înalt, care ne-a înflăcărat 
inimile cu dorinţa de a o apăra împotriva ereticilor 
nemernici şi fără Dumnezeu, va veni în ajutorul slugilor sale 
cucernice şi va sprijini lupta noastră dreaptă! Spătarul de 
Sieradz tăcu; cumpăneau cu toţii vorbele lui întărindu-se în 
credinţă, iar Kmicic, care se gândea totdeauna după ce 
făcea, se repezi şi duse la buze mâna bătrânului. 

Cei de faţă căpătară curaj la această privelişte şi 
înflăcărarea tânărului fu socotită de toţi ca o prevestire 
bună aşa că dorinţa de apărare a mânăstirii crescu şi umplu 
inimile. 

Deodată, se arătă încă un semn bun; la fereastra 
trapezăriei răsună pe neaşteptate glasul tremurător al 
cerşetoarei Konstancja care îngâna un cântec pios: 

În zadar ameninţarea-ţi zvârli spre mine, husit aspru, În 
zadar chemi să te-ajute ale diavolului coarne. 

Arzând totul împrejuru-ţi, în zadar împroşti cu sânge, Pe 
mine nu mă vei frânge! 


De-ar veni aici păgânimea toată-n stoluri. 

Oştiri falnice şi fameni zburători pe cei balauri, Paloşul, 
focul şi truda şi vitejii n-au dobânda. 

A mea doar va fi izbânda! 

— lată sfatul, spuse preotul Kordecki, pe care ni-l trimite 
Dumnezeu prin gura bătrânei cerşetoare. Să ne apărăm, 
fraţilor, fiindcă nici o cetate împresurată n-a avut ajutorul 
pe care-l vom primi noi! 

— Suntem gata să ne dăm viaţa! strigă jupân Piotr 
Czarniecki. 

— Să nu ne încredem în aceşti călcători de jurăminte! Să 
nu ne încredem în eretici şi în acei catolici care au intrat în 
slujba necuratului! strigară alte glasuri, nelăsându-i să 
vorbească pe cei care vroiau să se împotrivească. 

Hotărâră să trimită doi preoţi la Wrzeszczowicz, care să-i 
aducă la cunoştinţă că porţile vor rămâne închise, iar 
asediaţii se vor apăra, îndreptăţiţi fiind de făgăduiala 
regelui. 

Pe de altă parte, trimişii aveau să-l roage cu umilinţă pe 
Wrzeszczowicz să se lase păgubaş sau măcar să amâne 
negocierile până când călugării vor cere îngăduinţa 
părintelui Teofil Broniewski, mai-marele ordinului, care se 
află în Slask. 

Trimişii, părintele Benedykt Jaraczewski şi Marceli 
Tomicki, ieşiră pe poartă, iar ceilalţi rămaseră să-i aştepte 
cu sufletul la gură în trapezărie. Neobişnuiţi cu războiul, 
călugării se temeau că le-a bătut ceasul de pe urmă şia 
venit timpul când trebuiau să aleagă între datorie şi mânia 
şi răzbunarea vrăjmaşului. 

Nu se scursese decât o jumătate de ceas, când cei doi 
călugări se arătară iarăşi înaintea sfatului. Stăteau cu 
capetele în piept, iar pe chipurile palide se citea tristeţea. îi 
întinseră în tăcere preotului Kordecki o nouă scrisoare de la 
Wrzeszczowicz, iar acesta o luă şi o citi cu glas tare. Erau 
cele opt puncte prin care Wrzeszczowicz le punea în vedere 
călugărilor să se supună. 


După ce sfârşi de citit, priorul se uită îndelung la cei de 
faţă, apoi rosti cu glas solemn: 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! În 
numele Preacuratei şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu! Pe 
ziduri, fraţi iubiţi! 

— Pe ziduri, pe ziduri! îi răspunseră toţi în cor. 

Curând după aceea, flăcările luminară poalele 
povârnişului pe care se afla mânăstirea. Wrzeszczowicz 
dăduse foc la clădirile din jurul bisericii sfintei Barbara. 
Pojarul, cuprinzând acareturile vechi, se întindea cu fiecare 
clipă. Spre cer se învălătuciră stâlpi de fum roşu, printre 
care jucau limbile focului. În cele din urmă, jariştea 
flăcărilor se revărsă asupra norilor. 

La lumina focului, se vedeau cetele de călăreţi, mişcându- 
se cu iuţeală dintr-un loc în altul. Începeau jafurile oştenilor. 
Raitierii scoteau din ocoale vitele care fugeau speriate, 
umplând văzduhul cu mugete jalnice; oile, strânse ciopor, se 
îmbulzeau orbeşte spre foc. Mirosul de ars se împrăştia în 
toate părţile, ajungând până la zidurile mânăstirii. Mulţi 
dintre apărători vedeau întâia oară faţa sângeroasă a 
războiului şi li se strângea inima la vederea oamenilor 
urmăriţi de oşteni şi hăcuiţi cu paloşele sau a femeilor 
târâte de păr pe medean. În strălucirile sângerii ale 
pârjolului, se vedea totul ca-n palmă. Strigăte şi vorbe 
răzlețe ajungeau la urechile asediaţilor. 

Deoarece tunurile mânăstirii nu trăseseră până acum, 
raitierii descălecară şi se apropiară până la piciorul 
praporului, scuturându-şi paloşele şi muschetele deasupra 
capului. 

În fiecare clipă, câte un vlăjgan în tunică verde de raitier 
se apropia şi, ducându-şi mâinile pâlnie la gură, îi ocăra şi-i 
ameninţa pe asediaţii care ascultau răbdători, stând lângă 
tunurile cu fitilurile aprinse. 

Jupân Kmicic se afla alături de jupân Czarniecki în dreptul 
bisericii şi vedea totul foarte bine. Obrajii i se rumeniseră 
ca para focului, iar ochii îi semănau cu două torţe aprinse; 


ţinea în mână un arc grozav, moştenit de la tatăl său, care-l 
cucerise la Hotin de la un agă faimos. Ascultă amenințările 
şi mascările, iar când, în cele din urmă, raitierul uriaş se 
apropie de stâncă şi începu să zbiere, jupân Andrzej se 
întoarse către Czarniecki: 

— Pentru Dumnezeu, huleşte împotriva Sfintei Fecioare... 
Eu înţeleg limba nemților... spune vorbe înfricoşătoare!... 
Nu mai pot să rabd! 

Şi cobori arcul, dar jupân Czarniecki îl lovi peste mână. 

— Dumnezeu îl va pedepsi pentru vorbele-i de ocară, 
spuse. Preotul Kordecki nu îngăduie să tragem noi cei 
dintâi, aşa că să-i lăsăm să deschidă ei focul. 

Abia sfârşi, că raitierul îşi lipi patul muschetei de faţă, 
împuşcătura porni, dar plumbul nu ajunse până la ziduri, 
pierzându-se printre crăpăturile stâncii. 

— Acum se poate? strigă Kmicic. 

— Se poate! răspunse Czarniecki. 

Ca un adevărat om al războiului, Kmicic se linişti într-o 
clipă. Raitierul, ducându-şi mâna streaşină la ochi, se uita 
pe urma plumbului. Tânărul încorda arcul şi ciupi coarda cu 
degetul, de ciripi ca o rândunică, apoi se aplecă şi strigă: 

— Moarte, moarte! 

În acelaşi timp, răsună şuierul jalnic al groaznicei săgeți; 
raitierul dădu drumul la muschetă, îşi ridică amândouă 
braţele, înălţă capul şi se prăbuşi pe spate. Un timp se 
zbătu ca peştele pe uscat, bătând pământul cu picioarele, 
apoi se încordă deodată şi rămase nemişcat. 

— Ăsta-i primul! spuse Kmicic. 

— Fă un nod la eşarfă! îl îndemnă jupân Piotr. 

— N-o să-mi ajungă nici frânghia din clopotniţă, dacă mi-o 
ajuta Dumnezeu! strigă jupân Andrzej. 

Tocmai atunci se apropie de raitierul doborât un altul, 
vrând să vadă ce are sau să-i ia punga, dar săgeata şuieră 
din nou şi vrăjmaşul nimerit căzu peste cel dinainte. 

În acest timp, bubuiră tunurile mici de câmp, pe care 
Wrzeszczowicz le adusese cu sine. Nu putea să dărâme 


fortăreaţa cu ele, tot aşa cum nu putea gândi s-o 
cucerească numai cu călărimea, dar porunci să se tragă, ca 
să-i sperie pe călugări. Începutul era făcut. 

Preotul Kordecki se ivi lângă jupân Czarniecki aducându-l 
şi pe părintele Dobrosz care avea în grijă tunurile 
mânăstirii în timp de pace şi trăgea cu ele de sărbători, 
faptă pentru care trecea drept cel mai bun tunar printre 
călugări. 

Priorul făcu semnul crucii asupra tunului şi i-o arătă 
părintelui Dobrosz, iar acesta îşi suflecă mânecile şi 
îndreptă ţeava spre locul dintre două clădiri, unde se aflau 
vreo cincisprezece călăreţi conduşi de o căpetenie cu 
rapiera în mână. Părintele Dobrosz ochi îndelung, fiindcă 
era în joc renumele-i de cel mai bun tunar în sfârşit, luă 
fitilul şi-l lipi de deschizătură. 

Bubuitura cutremură văzduhul şi fumul acoperi vederea. 
După o clipă îl împrăştie vântul. Între cele două case nu mai 
era nici un călăreț. Câţiva zăceau pe jos sfârtecaţi împreună 
cu caii, iar ceilalţi pieriseră. 

Călugării începură să cânte pe întărituri. Cântecul lor era 
însoţit de troznetele clădirilor care se prăbuşeau în jurul 
bisericii” sfintei Barbara. Întunericul se făcu şi mai negru, 
doar jerbele uriaşe de scântei împroşcate de bârnele care 
se prăvăleau se înălţau în văzduh. 

Trâmbiţele sunară iarăşi în rândurile suedezilor care 
începură să se depărteze. Pojarul se stingea. La picioarele 
colinei coborâră beznele. Ici şi colo, se mai auzea 
nechezatul cailor, dar tot mai departe şi din ce în ce mai 
slab. Wrzeszczowicz se retrăgea spre Krzepice. 

Preotul Kordecki îngenunche pe zidul de apărare. 

— Marie! Maică a lui Dumnezeu! rosti cu glas puternic. Fie 
ca cel ce va veni după ei să plece tot aşa cu ruşinea şi mânia 
deşartă în suflet. 

În timp ce se ruga, norii se desfăcură deasupra capului 
său şi strălucirea lunii albi turnurile, zidurile, pe priorul 


îngenuncheat; şi dărâmăturile arse ale clădirilor de lângă 
biserica Sfintei Barbara. 

Capitolul XIV. 

În ziua următoare, la poalele Jasnei G6ra domnea liniştea. 
Călugării se folosiră de acest prilej pentru a sfârşi 
pregătirile de apărare. Se făcură ultimele îndreptări pe 
ziduri şi la apărători şi se aduseră şi mai multe arme care 
aveau să slujească la respingerea năvălitorilor. 

De la Zdebow, Krowodrza, Lgota şi Grabowka veniră încă 
cincisprezece ţărani care slujiseră mai demult ca 
pedestraşi. Fură primiţi cu toţii şi amestecați printre ceilalţi 
apărători. Preotul Kordecki trebăluia cât doi-trei la un loc. 
Lua parte la slujbă şi la sfat, supraveghea corurile de zi şi 
de noapte, iar în clipele de răgaz umbla pe ziduri cu 
şleahticii şi sătenii. Pe faţă şi în toată înfăţişarea i se citea 
atâta linişte, cum numai chipurile cioplite din piatră pot să 
aibă. Privindu-i obrazul palid de neodihnă, se putea crede 
că omul acesta doarme somn dulce şi uşor, dar resemnarea 
tăcută şi veselia care-i ardeau în priviri, buzele care i se 
mişcau rostind rugăciuni spuneau că veghează şi cugetă, se 
roagă şi se jertfeşte pentru toţi. Din sufletul acesta cu 
puterile încordate spre Dumnezeu curgea izvorul adânc şi 
liniştit al credinţei; sorbeau cu toţii şi cine avea sufletul 
bolnav, acela se înzdrăvenea. Acolo unde albea rantia lui, 
tihna senină se aşeza pe chipuri, ochii râdeau şi buzele 
rosteau: „Bunul nostru părinte şi apărător, mângâierea şi 
speranţa noastră.” Îi sărutau mâinile, iar el zâmbea ca 
aurora dimineţii şi trecea mai departe, răspândind în juru-i 
încredere şi seninătate. 

Cu toate acestea, nu neglija nici mijloacele pământeşti de 
mântuire; călugării care intrau în chilia lui îl găseau fie în 
genunchi, fie aplecat peste scrisorile pe care le trimitea în 
toate părţile. Îi scrise astfel lui Wittemberg, căpetenia 
supremă de la Cracovia, rugându-l să aibă milă de sfântul 
lăcaş; lui Jan Kazimierz, care în ultima vreme făcea sforţări 
la Opole pentru scăparea norodului nerecunoscător; 


castelanului de Kiev, pe care propriul legământ îl ţinea 
înlănţuit la Siewierz; lui Wrzeszczowicz şi polcovnicului 
Sadowski, ceh şi luteran, care-l slujea pe Miller şi care, 
având un suflet ales, se străduia să abată gândul 
ghinărarului de la cucerirea mânăstirii. 

În preajma lui Miller se înfruntau doi sfetnici. 
Wrzeszczowicz, aţâţat de împotrivirea pe care o cunoscuse 
la opt noiembrie, se străduia în fel şi chip să-l convingă pe 
ghinărar să pornească asupra mânăstirii; făgăduia, în 
schimb, comori nenumărate, spunând că în toată lumea nu 
sunt decât câteva biserici care să-şi poată măsura bogăţiile 
cu cele de la Czestochowa vel Jasna Gora. lar Sadowski se 
împotrivea astfel: 

— Luminăţia ta, îi spunea lui Miller, care ai cucerit atâtea 
cetăţi însemnate, încât oraşele nemţeşti te-au numit cu 
drept cuvânt Poliocertes, ştii de câtă vărsare de sânge şi 
timp este nevoie pentru supunerea unei fortărețe oricât de 
slabe, dacă apărătorii vor să lupte pe viaţă şi pe moarte 
până la ultima suflare. 

— Călugării nu se vor împotrivi, nu-i aşa? întrebă Miller. 

— Eu cred că dimpotrivă. Bogaţi fiind, se vor apăra cu mai 
multă înverşunare, încrezători nu numai în puterea 
armelor, ci şi în sfinţenia locului, pe care eresul catolic din 
această ţară îl socoteşte ca inviolatum. Ajunge să ne 
aducem aminte de războiul cu nemţii; călugării au dovedit 
adesea curaj şi îndârjire, chiar atunci când oştenii, se 
îndoiau de izbândă. Se va întâmpla şi acum la fel, cu atât 
mai mult, cu cât fortăreaţa nu e chiar atât de neputincioasă, 
cum o socoteşte graful. E înălţată pe un povârniş stâncos în 
care nu se pot săpa tuneluri; spărturile zidurilor au fost şi 
ele astupate până acum, iar în ceea ce priveşte rezervele de 
arme, pulbere şi hrană, acestea trebuie să fie foarte mari la 
o mânăstire atât de bogată. Fanatismul va îmbărbăta inimile 
Şi... 

— Şi crezi, jupâne polcovnic, că mă vor sili să fac cale- 
întoarsă? 


— Asta nu cred, dar sunt de părere că vom fi nevoiţi să 
pierdem prea multă vreme sub zidurile mânăstirii şi să 
trimitem după tunuri mai mari decât acelea pe care le 
avem, iar luminăţia ta musai să porneşti spre Prusia. 
Trebuie să socotim bine de cât timp avem nevoie la 
Czestochowa, pentru că, dacă măria sa ne va chema în 
Prusia pentru treburi mai grabnice, călugării nu vor 
întârzia să împrăştie vestea că te-au gonit. Atunci gândeşte- 
te şi luminăţia ta ce ştirbire va suferi faima luminăţiei tale 
de Poliocertes! Nu mai vorbesc că potrivnicii din toată ţara 
vor afla o pildă de urmat! Şi aşa... Sadowski cobori glasul, 
când se va afla că împresurăm mânăstirea, vom ajunge de 
pomină. Luminăţia ta nu ştii, cum nu poate să ştie nici un 
străin care nu e catolic, ce înseamnă Czestochowa pentru 
acest popor. Avem tot interesul să nu ne punem rău cu 
şleahticii, care s-au predat atât de uşor, cu magnații şi oştile 
regale care au trecut de partea noastră odată cu hatmanii. 
Fără ei n-am fi făcut tot ce-am făcut. Am cuprins aceste 
pământuri pe jumătate sau chiar mai mult cu mâinile lor, 
dar când va răsuna prima împuşcătură la Czestochowa... 
cine ştie... poate că nici un polonez nu va mai rămâne 
alături de noi... atât de mare este puterea eresului!... S-ar 
putea să înceapă un alt război cumplit! 

În sinea lui, Miller îi da dreptate lui Sadowski; mai mult, pe 
toţi călugării, pe cei de la Czestochowa îndeosebi, îi socotea 
nişte vrăjitori, iar de vrăji ghinărarul suedez se temea mai 
mult decât de tunuri. Cu toate acestea, vrând să-l zădărască 
în glumă sau poate doar să lungească vorba, spuse: 

— Domnia ta vorbeşti, ca şi când ai fi priorul mânăstirii de 
la Czestochowa sau... ca şi când ar începe plata 
răscumpărării cu domnia ta... 

Sadowski era un războinic cutezător, iute din fire şi, 
pentru că ştia cât preţuieşte, se supăra foarte uşor: 

— Nu mai scot nici o vorbă! spuse cu semeţie. 

Miller se simţi şi el jignit de tonul cu care fuseseră rostite 
aceste cuvinte. 


— Nici eu nu te rog, domnia ta! răspunse. Îmi ajunge 
sfatul grafului Weyhard care cunoaşte mai bine ţara asta. 

— Rămâne de văzut! se împotrivi Sadowski şi ieşi din 
încăpere. 

Weyhard îi luă locul, într-adevăr. Aduse scrisoarea pe care 
o primi între timp de la Warszycki din Cracovia, care-l ruga 
să lase mânăstirea în pace; dar nepriceput cum era, socoti 
altfel cele scrise şi spuse: 

— Se roagă, aşadar ştiu prea bine că nu sunt în stare să se 
apere! 

În ziua următoare, la Wielui, se hotărî marşul asupra 
Czestochowei. 

Cum nu făcea nimeni o taină din asta, părintele Jacek 
Rudnicki, călugăr de la mânăstirea din Wielun, avu destul 
timp să ducă vestea la Czestochowa. Bietul călugăr nu 
credea nici el în ruptul capului că cei de la Jasna Gora 
aveau să se apere. Vroia doar să-i prevină, ca să ştie ce au 
de făcut şi să capete condiţii mai bune. Ştirea semăna într- 
adevăr descurajarea în inimile sfinţilor părinţi. Unii 
începură să şovăie. Dar preotul Kordecki îi îmbărbăta, pe 
cei abătuţi îi înflăcăra cu căldura inimii lui, vesti că se vor 
făptui adevărate minuni, făcând plăcută până şi vedenia 
morții; îi convinse pe toţi cu puterea credinţei lui şi, 
aproape fără să ştie, începură să se pregătească de luptă cu 
năvălitorii, cum se pregăteau de obicei pentru sărbătorile 
bisericii, cu bucurie şi solemnitate. 

În acelaşi timp, căpeteniile mirene ale apărătorilor, 
spătarul de Sieradz şi jupân Piotr Czarniecki, făceau şi ei 
ultimele pregătiri. Dădură foc la toate tarabele lipite de-a 
lungul zidurilor, care puteau să înlesnească năvala 
vrăjmaşului; nu fură cruţate nici măcar clădirile mai 
apropiate de la poale, aşa că toată ziua un inel de foc învălui 
fortăreaţa; tarabele, bârnele şi scândurile se prefăcură în 
cenuşă, aşa că tunurile mânăstirii aveau acum înainte o 
întindere pustie, neîngrădită de nici o piedică. Gurile negre 
scrutau depărtarea, aşteptând parcă nerăbdătoare venirea 


duşmanului, pe care vroiau să-l întâmpine cu bubuituri 
înfricoşătoare. 

Iarna înainta cu paşi repezi. Dinspre miazănoapte sufla un 
vânt tăios care întărea noroaiele; dimineaţa băltoacele erau 
acoperite de pojghiţa de gheaţă; preotul Kordecki; 
mergând de-a lungul zidurilor, îşi freca mâinile învineţite de 
frig şi spunea: 

— Dumnezeu ne trimite gerul în ajutor! Vrăjmaşilor le va fi 
greu să sape locaşurile pentru tunuri şi şanţuri; în vreme ce 
voi o să vă lăfăiţi în încăperi călduroase, lor o să li se facă 
lehamite de împresurare. 

Tocmai de aceea Burchard Miller vroia să sfârşească totul 
cât se poate de repede. Aducea cu el nouă mii de oşteni, cei 
mai mulţi pedestraşi, şi douăsprezece tunuri. Mai avea şi 
două steaguri de călărime polonă, dar nu putea conta pe 
ea, mai întâi, fiindcă nu putea folosi călărimea pentru 
cucerirea unei fortărețe aşezate pe un povârniş stâncos, iar 
în al doilea rând, fiindcă oştenii se arătaseră împotrivă şi 
declaraseră de la început că nu vor lua parte la lupte. 
Veneau cu el mai degrabă pentru a feri mânăstirea de 
lăcomia învingătorilor, în caz că avea să fie cucerită; cel 
puţin aşa le spuseseră polcovnicii oştenilor; mai veneau şi 
pentru că cei care porunceau erau suedezii, fiindcă toată 
oştirea Republicii se afla în tabăra lor şi trebuia să se 
supună. 

De la Wielui la Czestochowa nu era drum lung. În ziua de 
18 noiembrie avea să înceapă împresurarea. Dar ghinărarul 
suedez socotea că nu va dura mai mult de câteva zile şi va 
ocupa fortăreaţa pe calea negocierilor. 

Între timp, preotul Kordecki îi pregătea sufleteşte pe 
apărători. Se ţinu o slujbă ca la sărbătorile de mare bucurie 
şi, dacă n-ar fi fost teama şi paloarea de pe feţele unora, s- 
ar fi putut crede că se apropie acel vesel şi solemn Aleluia. 
Însuşi priorul celebră liturghia, apoi bătură toate clopotele. 
După liturghie, slujba continuă cu o procesiune 
impunătoare care ieşi pe întărituri. 


Preotul Kordecki, care purta sfântul potir, era condus de 
braţ de spătarul de Sieradz şi de jupân Piotr Czarniecki. 
Înaintea lor păşeau copii în cămăşi albe cu cădelniţe în care 
fumega smirna şi tămâia. În faţa şi înapoia baldachinului 
mergeau călugări în rantii albe, cu ochii ridicaţi spre cer; 
oameni de vârste diferite, începând cu bătrâni încovoiaţi şi 
sfârşind cu tineri abia intraţi la noviciat. Flăcăruile galbene 
ale lumânărilor jucau în vânt, iar ei mergeau şi cântau 
adânciţi în credinţă, de parcă nu mai trăiau pe această 
lume. În urma lor se vedeau capetele tunse scurt ale 
şleahticilor şi feţele femeilor plânse, dar liniştite totuşi sub 
boabele lacrimilor şi însufleţite de credinţă. Veneau apoi 
ţăranii în sumane şi cu părul lung, asemenea primilor 
creştini; copii mici, fete şi flăcăi îşi uneau glasurile îngereşti 
cu ale celorlalţi. Şi Dumnezeu asculta acest cântec, această 
revărsare a inimilor, această fugă de sub poverile 
pământeşti la adăpostul aripilor dumnezeirii. Vântul stătu, 
văzduhul se linişti, cerul devenea tot mai albastru, iar 
soarele de toamnă îşi revărsa lumina blândă, palid aurie, 
caldă încă, peste pământ. 

Procesiunea făcu înconjurul întăriturilor, dar nu se 
întoarse şi nici nu se împrăştie, ci merse mai departe. 
Strălucirea sfântului potir cădea pe faţa priorului, care 
părea o auroră ce împrăştia raze. Preotul Kordecki ţinea 
ochii închişi, iar pe buze avea un zâmbet aproape 
nepământesc de fericire, dulceaţă şi încântare; sufletul lui 
era în ceruri, în lumină, veşnică veselie şi linişte 
netulburată. Dar, ca şi când acolo primea poruncă să nu 
uite de această biserică de pe pământ, de oameni şi de 
fortăreață, de ceasul încercării ce avea să vie, se oprea din 
când în când, deschidea ochii, înălța sfântul potir şi rostea 
binecuvântări. 

Blagoslovi norodul, oştenii şi flamurile ca nişte flori, care 
jucau în culori de curcubeie; apoi blagoslovi zidurile şi 
înălţimea care privea la întinderile depărtate, tunurile mici 
şi pe cele mari, ghiulelele de plumb şi de fier, cutiile cu 


pulbere, parapetele de lemn şi grămezile de arme care 
slujeau la respingerea atacurilor; după aceea blagoslovi 
satele din depărtare şi toate cele patru părţi ale lumii: 
răsăritul şi apusul, miazăzi şi miazănoapte, de parcă vroia 
să răspândească puterea dumnezeiască asupra 
împrejurimilor şi a pământului întreg... 

Bătură ceasurile două după-amiază şi procesiunea se afla 
încă pe ziduri când deodată, la marginea zării, acolo unde 
cerul părea că se împreună cu pământul şi se întindeau 
ceţuri alburii, se ivi ceva şi începu să se mişte; forme 
nedesluşite se apropiau târâş, la început tulburi, se 
întăreau treptat şi deveneau tot mai limpezi. 

— Suedezii, vin suedezii! 

Apoi se întronă liniştea, de parcă inimile şi limbile 
încremeniseră; doar clopotele băteau mai departe. Glasul 
preotului Kordecki răsună puternic, deşi liniştit. 

— Fraţilor, să ne bucurăm, se apropie ceasul izbânzii şi al 
minunilor! 

lar după aceea: 

— Sub ocrotirea ta alergăm, Maică, Stăpână şi Regină a 
noastră! 

În acest timp, norul suedez se preschimbase într-un şarpe 
fără sfârşit, care aluneca din ce în ce mai aproape. 1 se 
zăreau inelele înfricoşătoare. Se răsucea, se îndrepta la loc, 
în răstimpuri răsfrângea lumina în pojghiţa lucitoare a 
oţelelor sau se înnegrea, ieşind din abureala depărtării... 

În curând, cei care priveau de pe ziduri puteau să vadă 
totul în amănunt. În faţă venea călărimea, urmată de 
polcurile de pedestraşi; fiecare polc alcătuia un dreptunghi 
lunguieţ, deasupra căruia se înălţă unul mai mic, format din 
sulițe; mai departe, hăt! îndărătul pedestrimii, se târau 
tunurile cu ţevile întoarse înapoi şi aplecate spre pământ. 

Trupurile lor greoaie şi leneşe, negre sau gălbui, luceau 
amenințătoare în soare; în urma lor duruiau pe drumul cu 
hârtoape căruțele cu pulbere şi un şirag nesfârşit de care 
încărcate cu corturi şi tot felul de scule de război... 


Apropierea acestei oştiri regulate care trecea prin faţa 
apărătorilor, vrând parcă să-i sperie, oferea o privelişte de 
toată frumuseţea, deşi amenințătoare. Călărimea se 
desprinse de grosul trupelor şi porni la trap, tălăzuind ca 
un lan bătut de vânt. Se fărâmiţă repede în cete mai mici şi 
mai mari. Unele se apropiară de fortăreață, altele se 
risipiră cât ai clipi din ochi prin satele dimprejur după 
pradă, iar câteva porniră să înconjure zidurile, cercetând 
locul şi ocupând clădirile mai apropiate. Călăreţi singuratici 
se desprindeau mereu din grupele mai mari şi goneau spre 
pâlcurile de pedestraşi, vestind căpeteniile unde să se 
aşeze. 

Tropotele şi nechezatul cailor, strigătele şi chemările, 
lărmuiala câtorva mii de glasuri şi huruitul surd al tunurilor 
ajungeau la urechile apărătorilor care stătuseră până 
atunci liniştiţi pe întărituri, privind uimiţi la alergătura şi 
foiala oştilor vrăjmaşe. 

În cele din urmă, ajunseră şi polcurile de pedestrime şi 
începură să umble de colo-colo în jurul fortăreței, căutând 
locurile cele mai potrivite pentru a se întări pe poziţii, între 
timp, loviră Czestochowka, o moşioară care ţinea de 
mânăstire, cu toate că aici nu se aflau oşteni; rămăseseră 
doar ţăranii încuiaţi prin colibe. Polcul de finlandezi, care 
ajunse primul acolo, se repezi cu înverşunare asupra 
prostimii neînarmate. Îi scoaseră din colibe, târându-i de 
păr, iar pe cei care se împotriveau îi hăcuiră cu săbiile. Toţi 
ceilalţi fură goniţi afară din conac, călărimea dădu năvală 
asupra lor şi-i risipi în cele patru vânturi. 

Solul lui Miller, care cerea mânăstirii să se supună, 
trâmbiţase mai dinainte în faţa porţilor, dar apărătorii, la 
vederea măcelului şi cruzimii oştenilor la Czestochowka, îi 
răspunseră cu focul tunurilor. 

Acum, când populaţia din partea locului fusese izgonită din 
toate aşezările mai apropiate, pe care le ocupaseră 
suedezii, se cuvenea să le dărâme cât mai repede, pentru 
ca vrăjmaşul adăpostit în ele să nu facă stricăciuni 


mânăstirii. Întăriturile se acoperiră de jur împrejur de fum, 
asemenea unei corăbii învăluite de furtună şi atacate de 
tâlhari. Bubuitul tunurilor cutremura văzduhul şi zidurile, la 
biserică şi prin clădirile apropiate zâăngăneau geamurile. 
Ghiulele de foc, ca nişte norişori alburii, înscriau arcuri 
amenințătoare, cădeau pe adăposturile suedezilor şi 
frângeau grinzile, dărâmând acoperişuri şi pereţi; în 
locurile în care nimereau, se înălţau îndată stâlpi de fum. 

Vâlvătaia cuprindea aşezările. 

Abia cartiruite, polcurile suedeze ieşeau în goană de prin 
case şi, nesigure de poziţiile lor, se împrăştiau în toate 
părţile. Neorânduiala începea să-şi facă loc. Tunurile 
neînţepenite în lăcaşuri de tragere, erau trase înapoi 
pentru a le feri de ghiulele. Miller rămase uimit, nu se 
aştepta la asemenea primire şi nici ca Jasna Gora să aibă 
astfel de tunari. 

Cum se lăsă întunericul şi trebuia să înstăpânească 
ordinea, trimise un trâmbiţaş cu propunerea de încetare a 
focului. 

Călugării căzură lesne la învoială. Cu toate acestea, în 
timpul nopţii aprinseră un hambar uriaş cu rezerve de 
proviant, unde se adăpostise polcul vestlandez. În timp ce 
ghiulele nimereau una după alta în locul ochit, flăcările 
cuprinseră clădirea atât de repede, că vestlandezii nu mai 
avură vreme să scoată muschetele şi muniţia sări în aer, 
împrăştiind până departe în jur torţe aprinse. 

Suedezii nu închiseră ochii toată noaptea; se pregătiră în 
fel şi chip, săpară locaşuri pentru tunuri, umplură coşuri 
uriaşe cu pământ, pe scurt, îşi rânduiră tabăra. Deşi oştenii 
bătuseră multe războaie şi căpătaseră multă experienţă, 
deşi răzbătători şi stăruitori din fire, nu aşteptau cu bucurie 
ziua de mâine. Prima zi însemnase cât o înfrângere. 

Tunurile mânăstirii făcură pagube atât de mari printre 
oameni, încât luptătorii mai vârstnici se îngrijorară foarte, 
punându-le pe seama împresurării lipsite de prevedere a 
fortăreței şi a apropierii prea mari de întărituri. 


Dar acel mâine, chiar dacă avea să aducă izbânda, nu 
făgăduia să aducă şi slava, pentru că ce putea să însemne 
supunerea unei fortărețe fără importanţă şi a unei 
mânăstiri pentru cuceritorii atâtor oraşe de seamă de o 
sută de ori mai puternice? Doar prada bogată şi lăcomia îi 
mai însufleţeau, fiindcă teama înăbuşitoare cu care 
steagurile poloneze aliate veniseră la faimoasa Jasna Gora 
se împărtăşise şi suedezilor. Numai că unii erau 
înspăimântați la gândul pângăririi, pe când ceilalţi se 
temeau din pricini nedesluşite, de care nici ei nu-şi dădeau 
seama prea bine şi pe care le numeau farmece. De vreme 
ce credea în ele Burchard Miller, cum puteau să nu creadă 
oştenii de rând? 

Doar văzură cu toţii că atunci când Miller se apropie de 
biserica sfintei Barbara, calul se opri deodată sub el, se 
trase îndărăt, ciuli urechile şi, sforăind cu frică pe nările 
fremătânde, nu mai vru să meargă înainte. Ghinărarul nu 
arătă că se teme, dar a doua zi îi porunci prinţului Weski să 
ocupe acest loc, iar el se mută cu tunurile în partea de 
miazănoapte a mânăstirii, spre satul Czestochowa. Acolo 
săpă şanţuri toată noaptea, ca să atace din ele a doua zi. 

Aşadar, îndată după răsăritul soarelui, începu sfada 
tunurilor; de astă dată începură să tragă tunurile suedeze. 
Deocamdată vrăjmaşul nu se gândea să facă spărturi în zid, 
prin care să dea năvală în întărituri; vroia doar să-i 
înfricoşeze pe apărători, să trimită o grindină de ghiulele 
asupra bisericii şi a mânăstirii, să işte pojaruri, să sfărâme 
tunurile, să omoare oamenii şi să răspândească panica. 

Pe zidurile mânăstirii se ivi iarăşi o procesiune, deoarece 
nimic nu-i întărea pe luptători ca vederea Sfântului Potir şi 
a călugărilor care-l însoțeau în linişte. Tunurile mânăstirii 
răspundeau pe cât puteau de fiecare dată cu bubuituri şi 
fulgere, tunarii zoreau din răsputeri. Pământul părea că se 
cutremură din temelie. Norii de fum acopereau mânăstirea 
şi biserica. 


Ce clipe de neuitat, ce privelişte pentru oamenii care nu 
văzuseră niciodată chipul sângeros al războiului; în 
fortăreață erau mulţi din aceştia. 

Mugetul necontenit, fulgerele, fumul, vuietul ghiulelelor 
care sfâşiau văzduhul, fâşăitul înfiorător al grenadelor, 
scrâşnetul ghiulelelor pe piatră, bufniturile surde în pereţi, 
zăngănitul geamurilor sparte, exploziile ghiulelelor aprinse, 
şuieratul schijelor, troznetele şi pârâiturile afetelor, 
vălmăşagul, prăpădul, iadul...! 

În această vânzoleală fără preget, fără pic de odihnă 
pentru oamenii înăbugşiţi de fum, stoluri întregi de ghiulele 
îşi luau zborul, iar strigătele învălmăşite şi îngrozite 
porneau din toate părţile fortăreței, ale bisericii şi ale 
mânăstirii. 

— Arde, apă, apă! 

— Pe acoperişuri cu securile!... Mai multe prelate! 

În vreme ce pe întărituri răsunau răcnetele oştenilor 
înfierbântaţi de luptă: 

— Ochiţi mai sus!... mai sus!... printre clădiri... foc...! 

Pe la amiază, nimicirea se înteţi. Se părea că atunci când 
fumul se va împrăştia, ochii suedezilor vor zări doar un 
morman de ghiulele şi grenade în locul mânăstirii. Pulberea 
de var, iscată din pereţii loviți de ghiulele; se amesteca cu 
fumul şi acoperea lumea. Preoţii ieşiră cu sfintele moaşte, 
ca să înlăture pulberea care îi împiedica pe apărători. 
Bubuitul tunurilor urmă cu întreruperi, dar atât de des, ca 
răsuflarea gâfâită a unui balaur. 

Deodată, în turnul abia refăcut după pojarul de anul 
trecut, răsună glasul înfiorător al trâmbiţelor în măsurile 
unui cântec cucernic. Melodia pornea de sus şi se auzea 
pretutindeni în împrejurimi, ajungând până la tunurile 
suedeze. 

La sunetele trâmbiţelor se adăugară în curând glasurile 
oamenilor şi printre mugete, şuierături, troznete şi 
pocnetele muschetelor se desluşeau cuvintele: 

Maica Domnului, Fecioară, De Dumnezeu slăvită Marie! 


Aici răbufniră mai multe grenade; troznetul şindrilei şi al 
grinzilor, apoi strigătul. „Apă!” împunse auzul şi... cântecul 
se scurse liniştit mai departe: 

Fiul tău, stăpânul nostru, Să ne dea şi să ne-aducă Roadă 
multă, grâie multe. 

Kmicic, stând pe întărituri lângă tunul dinspre satul 
Czestochowa, în care se afla poziţia lui Miller şi de unde 
trăgeau cele mai multe guri de foc, îl dădu la o parte pe 
tunarul nu prea îndemânatic şi-i luă locul. Şi trudi cu atâta 
înflăcărare, încât în curând, cu toate că era noiembrie şi 
ziua era friguroasă, se dezbrăcă de scurta de vulpe şi de 
ilic, rămânând numai în cămaşă şi nădragi. 

Oamenilor neînvăţaţi cu războiul le creştea inima la 
vederea acestui luptător de meserie, pentru care tot ce se 
întâmpla - mugetul tunurilor, stolurile de ghiulele, moartea 
- păreau să fie viaţa de toate zilele, aşa cum era focul 
pentru salamandră. 

Avea sprâncenele încruntate, flăcări în priviri, obrajii 
îmbujoraţi şi o bucurie sălbatică pe chip. Se pleca mereu 
asupra tunului, ochind cu luare-aminte, preocupat numai de 
luptă, nevăzând nimic din cele ce se petreceau în jurul lui; 
ochea, cobora sau urca ţeava, în sfârşit striga „Foc!” iar 
când Soroka lipea fitilul de deschizătură, el fugea pe 
metereze, privea şi exclama din când în când: 

— La pământ, la pământ! 

Ochii-i vultureşti străpungeau fumul şi pulberea; când 
vedea printre clădiri mai multe pălării sau coifuri la un loc, 
le nimicea îndată sau le împrăştia cu câte o ghiulea bine 
ţintită. 

La răstimpuri, când prăpădul era mai mare, izbucnea în 
râs. Ghiulelele zburau deasupra şi în jurul lui, dar nu le lua 
în seamă; deodată, după ce împuşcătura porni, se repezi pe 
metereze, scrută depărtările şi strigă: 

— Un tun l-am sfărâmat! Au mai rămas doar trei...! 

Până la amiază nu avu nici o clipă de răgaz. Sudoarea îi 
şiroia pe frunte, cămaşa îi aburea; avea faţa înnegrită de 


funingine, iar ochii îi scânteiau. 

Însuşi jupân Piotr Czarniecki îi admira priceperea, 
spunându-i de câteva ori în clipele de acalmie: 

— Războiul nu e o noutate pentru domnia ta! Se vede 
numaidecât! Unde ai învăţat să lupţi atât de bine? 

Pe la trei ceasuri după-amiază tăcu al doilea tun suedez, 
sfărâmat de o lovitură bine ochită a lui Kmicic. Celelalte 
fură scoase din lăcaşuri puţin mai târziu. Se vede că 
suedezii socoteau această poziţie cu neputinţă de păstrat. 

Kmicic răsuflă uşurat. 

— Odihneşte-te! îl îndemnă Czarniecki. 

— Bine, mi-era şi foame, răspunse oşteanul. Soroka, dă-mi 
ce ai la îndemână! 

Bătrânul vagmistru se descurcă la repezeală. Îi aduse 
horilcă în plosca de tinichea şi peşte afumat. Jupân Kmicic 
începu să înfulece cu vrednicie, ridicând ochii din când în 
când şi privind la grenadele care zburau prin apropiere ca 
nişte ciori. 

Şi erau destul de multe, nu dinspre Czestochowa, ci 
dinspre partea opusă; mai ales acestea treceau peste 
mânăstire şi biserică. 

— Tunarii lor nu fac două parale, ridică ţeava prea sus, 
spuse jupân Andrzej mâncând înainte. Toate trec pe 
deasupra şi ajung până la noi. 

Îl auzi vorbind astfel un călugăraş tinerel, flăcău de vreo 
şaptesprezece ani, care abia începuse noviciatul. Mai 
înainte cărase ghiulele fără istov, cu toate că tremura tot de 
spaimă, pentru că vedea războiul pentru întâia oară. Kmicic 
îi impunea grozav prin liniştea lui; acum, auzindu-i vorbele, 
se ghemui fără să vrea lângă ei, vrând parcă să caute 
adăpost în apropierea acestui om puternic. 

— Ar putea oare să ajungă până la noi din cealaltă parte? 
întrebă. 

— De ce nu? întări jupân Andrzej. Dar ce, frăţioare dragă, 
şi ţie ţi-e teamă? 


— Domnia ta, răspunse flăcăiandrul tremurând, mi-am zis 
şi eu că războiul nu e floare la ureche, dar nu mi-am 
închipuit să fie atât de cumplit! 

— Nu orice ghiulea ucide, altfel, n-ar mai rămâne nimeni 
pe lume, căci mamele n-ar mai prididi să nască atâţia 
oameni. 

— Cel mai mult mă tem de ghiulelele acelea luminoase, de 
grenade. De ce se sparg cu atâta zgomot?... Sfântă 
Născătoare, scapă-mă!... şi rănesc atâţia oameni...? 

— Am să te lămuresc, părinţele, şi ai să capeţi experienţă. 
Pe deasupra ghiuleaua e de fier, dar înăuntru e scobită şi 
umplută cu pulbere. Într-un loc are o găurică în care se află 
o teacă de hârtie sau câteodată de lemn. 

— Isuse din Nazaret, o teacă? 

— Întocmai, iar în teacă sunt câlţi îmbibaţi cu pucioasă, 
care se aprind când porneşte lovitura. Ghiuleaua trebuie să 
cadă cu teaca în jos, ca să intre înăuntru şi focul să ajungă 
la pulberea care sparge învelişul de fier. Totuşi, o mulţime 
de ghiulele nu cad cu teaca în jos, dar asta nu înseamnă 
nimic, fiindcă şi aşa flacăra tot ajunge şi urmează explozia... 

Deodată, Kmicic întinse mâna şi începu să vorbească 
repede: 

— Uite, uite colo, acum ai să vezi! 

— Isuse! Marie! Sfinte Jozef! strigă călugăraşul la vederea 
grenadei care venea în zbor. 

În acest timp, grenada căzu pe medean şi, sfârâind şi 
troznind, începu să sară pe lespezi, lăsând în urmă o dâră 
de fum albăstrui; se rostogoli o dată, de două ori până la 
picioarele zidului pe care şedeau, se adânci în grămada de 
nisip, înălţată până aproape de podina de lemn şi, 
pierzându-şi iuţeala, rămase pe loc. 

Din fericire, căzu cu teaca în sus, dar fitilul nu se stinse, 
pentru că firicelul de fum se înălţă numaidecât. 

— La pământ!... Cu faţa la pământ!... strigară glasuri 
înspăimântate. La pământ, la pământ! 


Dar Kmicic alunecă în aceeaşi clipă pe grămada de nisip, 
apucă fitilul cu o mişcare fulgerătoare, trase, îl smulse şi, 
ridicând mâna cu câlţii care ardeau, începu să strige; 

— Ridicaţi-vă! Acum e ca un câine fără dinţi, nici o muscă 
nu mai e în stare să omoare! 

Spunând acestea, lovi ghiuleaua cu piciorul. Cei de faţă 
încremeniseră, văzând acest curaj nemaipomenit şi o vreme 
nu cuteză nici unul să scoată o vorbă; în cele din urmă, 
Czarniecki strigă: 

— Om nebun, dacă exploda, te făcea praf! 

Jupân Andrzej izbucni în râs, arătându-şi dinţii ca de lup. 

— Păi nu tot avem nevoie de pulbere? Aţi fi încărcat tunul 
cu mine şi i-aş fi hărtănit pe suedezi şi după moarte! 

— Bătu-te-ar ghiulelele! Unde ţi-e teama, omule? 

Călugăraşul îşi împreunase mâinile şi privea la Kmicic, mut 
de admiraţie. Preotul Kordecki, care tocmai se apropia, 
văzu şi el isprava. Veni la el, îi luă capul în mâini, apoi făcu 
semnul crucii asupra lui. 

— Asemenea luptători nu vor preda Jasna Gora! rosti, dar 
îţi poruncesc să nu-ţi mai pui viaţa în primejdie. Bubuiturile 
se răresc şi vrăjmaşul îşi ia tălpăşiţa; cât despre ghiulea, 
scoate-i pulberea, apoi du-o Maicii Domnului la capelă. Va fi 
pentru ea un dar mai plăcut decât perlele şi pietrele 
scumpe pe care i le-ai dăruit! 

— Părinte! se bâlbâi Kmicic înduioşat. Ce mare scofală!... 
Pentru Sfânta Fecioară eu aş... mi se-ncurcă limba în 
gură!... Aş îndura chinuri, moartea. Nici nu ştiu ce n-aş 
face, ca s-o slujesc... 

Şi lacrimile luciră în ochii lui jupân Andrzej, iar preotul 
Kordecki zise: 

— Du-i şi aceste lacrimi, până nu se usucă. Îndurarea ei va 
cobori asupră-ţi, te va linişti, te va mângâia şi te va 
împodobi cu cununa de slavă şi virtute! 

Îl luă de braţ şi porniră amândoi spre biserică, iar jupân 
Czarniecki privi în urma lor un răstimp, apoi spuse: 


— Am văzut o mulţime de cavaleri curajoşi la viaţa mea 
care-şi băteau joc de pericole, dar acest lituanian parcă ar fi 
diavo... 

Aici jupân Piotr se lovi cu palma peste gură, ca să nu 
rostească numele necuratului în acest loc sfânt. 

Capitolul XV. 

Gâlceava tunurilor nu împiedica deloc negocierile. Sfinţii 
părinţi erau hotărâți să se folosească de fiecare dată de ele, 
vrând să-l amăgească pe vrăjmaş şi să-l întârzie; între timp, 
puteau să primească vreun ajutor sau aveau să se pună 
gerurile. Cât despre Miller, el nu înceta să creadă că 
apărătorii vroiau doar să dobândească nişte condiţii mai 
bune. 

Aşa că seara, după ce bubuiturile conteniră, îl trimise din 
nou pe polcovnicul Kuklinowski la mânăstire să-i someze pe 
călugări să se supună. Priorul îi arătă acestui Kuklinowski 
hârtia iscălită de regele suedez, cu care-i închise gura 
numaidecât. Dar Miller avea porunca de acum a lui Carol 
Gustav de a ocupa Bolestaw, Wielun, Krzepice şi 
Czestochowa. 

— Domnia ta, du-le această poruncă, îi spuse lui 
Kuklinowski. Gândesc că acum n-o să mai găsească altă 
pricină de zăbavă. 

Greşea însă. 

Preotul Kordecki declară că, dacă porunca se referea la 
Czestochowa, ghinărarul nu are decât s-o ocupe; poate să 
fie sigur că nu va întâmpina nici o piedică din partea 
mânăstirii. Dar Czestochowa nu este Jasna Gora, iar 
aceasta din urmă nu este pomenită în porunca cea nouă. 

Auzind aceasta, Miller înţelese că are de-a face cu oameni 
mai iscusiţi decât el; el era cel care nu mai avea argumente, 
rămânându-i numai tunurile. 

Cu toate acestea, întreruperea focului se prelungi toată 
noaptea. Suedezii trudiră din greu la ridicarea unui parapet 
puternic, iar apărătorii Jasnei GOra cercetară pagubele de 
ieri, convingându-se cu mirare că nu prea aveau ce face. 


Doar, ici şi colo, un acoperiş spart şi grinzile frânte sau 
bucăţi de tencuială căzute de pe ziduri. Nu murise nici un 
om, nici unul nu era rănit. Preotul Kordecki, în timp ce 
făcea înconjurul întăriturilor, le spuse apărătorilor zâmbind: 

— Ei, vedeţi că duşmanul nu e chiar, atât de înfricoşător pe 
cât se spune; şi nici bombardele lui! Nu o dată, după hram, 
sunt mai multe stricăciuni. Dumnezeu are grijă de noi şi ne 
păzeşte, să stăruim în credinţă şi vom vedea minuni şi mai 
mari! 

Veni şi duminica închinată Maicii Domnului. Slujba se ţinu 
ca de obicei, fiindcă Miller aştepta ultimul răspuns pe care 
călugării făgăduiseră să-l dea după-amiază. 

Aducându-şi aminte de slova scripturii: pentru înfricoşarea 
filistenilor, Izrael purtă arca lui Dumnezeu în jurul taberei, 
asediaţii ieşiră iarăşi cu Sfântul Potir pe ziduri. 

Scrisoarea o trimiseră pe la ceasurile două, dar nu era 
vorba de supunere; era acelaşi răspuns pe care-l căpătase 
Kuklinowski: biserica şi mânăstirea poartă numele de Jasna 
Gora, iar Czestochowa nu ţine de mânăstire. 

„De aceea, te rugăm, luminăţia ta, scria preotul Kordecki, 
să binevoieşti a da pace frăţiei noastre şi bisericii închinate 
lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare; cinstirea lui Dumnezeu să 
rămână neîntinată şi în viitor, iar noi ne vom ruga pentru 
sănătatea măriei sale. Socotindu-ne nevrednici să aducem 
rugăminţile noastre, ne lăsăm în seama bunăvoinţei tale, 
încrezându-ne în bunătatea pe care gândim că ne-o vei 
arăta şi în viitor.” 

La citirea scrisorii, erau de faţă Wrzeszczowicz, Sadowski, 
Horn, mai-mare la Krzepice, de Fossis, priceput la inginerie, 
în sfârşit, prinţul Heski, un tânăr trufaş care, deşi asculta de 
Miller, îi făcea plăcere să-i arate ghinărarului că nu sunt de- 
o seamă. Zâmbind cu răutate, Heski repetă apăsat 
încheierea scrisorii: 

— Se încred în bunătatea pe care le-o vei arăta şi în viitor; 
e vorba de un dar, luminâţia ta. Domniile voastre, vă pun o 
întrebare: călugării se roagă oare mai bine decât trag? 


— Adevărat! întări Horn. În aceste zile am pierdut o 
groază de oameni, cât într-o bătălie în toată regula! 

— În ce mă priveşte, continuă prinţul Heski, n-am nevoie 
de bani, n-o să mă acopăr aici de slavă, iar pe deasupra o 
să-mi degere picioarele în colibele astea. Ce păcat că n-am 
plecat în Prusia; ţară bogată, veselă, oraşe îndestulate. 

Miller, al cărui braţ o lua întotdeauna înaintea judecății, 
abia acum înţelese tâlcul scrisorii, aşa că se roşi şi spuse: 

— Domniile voastre, călugării îşi bat joc de noi! 

— N-au vrut asta, dar totuna e! răspunse Horn! 

— Aşadar, în şanţuri! Nu le-au ajuns focul şi ghiulelele de 
ieri! 

Poruncile străbătură în zbor întăriturile suedeze de la un 
capăt la celălalt! Şanţurile se umplură de fumul albicios, iar 
mânăstirea răspunse numaidecât cu aceeaşi tărie. De astă 
dată, tunurile suedeze, aşezate mai bine, începură să facă 
stricăciuni mai mari. Trăgeau cu ghiulele încărcate cu 
pulbere, care lăsau în urma lor cozi de flăcări, dar aruncau 
şi torţe aprinse sau şomoioage de cânepă îmbibate cu 
răşină. 


Cârdurile acestor soli de foc cădeau pe turnurile bisericii 
şi pe acoperişurile de şindrilă ale clădirilor asemenea 
stolului de cocori călători care, istoviţi de drum, năpădesc 
câte o colină mai înaltă. Cei care nu luau parte la luptă nu 
se vânzoleau pe lângă tunuri, se aflau pe acoperişuri. Unii 
scoteau apă din fântâni, alţii trăgeau găleţile cu frânghii sau 
înăbuşeau focul cu prelate ude. Câte o ghiulea, rupând 
scândurile ori vreo grindă, cădea în pod, iar fumul şi 
mirosul de ars se răspândea în toate încăperile. Dar şi 
podurile erau supravegheate de apărători cu butoaie pline 
cu apă. Ghiulelele mai grele străpungeau până şi tavanele. 
Cu toate strădaniile supraomeneşti, cu toată grija 
oamenilor, se părea că, mai devreme sau mai târziu, 
vâlvătaia va cuprinde mânăstirea. Torţele şi şomoiagele de 
cânepă, împinse cu prăjinile de pe acoperişuri, ardeau 
grămadă pe lângă pereţi. Geamurile plezneau din pricina 
căldurii, iar femeile şi copiii dinăuntru se înăbuşeau de fum 
şi dogoare. 

Abia apucau să stingă focul într-un loc, abia se scurgea 
apa, că veneau în zbor alte cârduri de ghiulele, ghemotoace 
aprinse, scântei şi foc viu. Toată mânăstirea era acoperită 
de această grindină de foc, de credeai că s-a deschis cerul 
deasupra şi ploua cu trăznete; cu toate acestea, lumina, dar 
nu ardea, se aprindea din loc în loc, dar nu se dărâma; mai 
mult, în marea de flăcări, fortăreaţa începu să cânte aidoma 
acelui tânăr în cuptorul încins. 

Ca şi în ziua dinainte, din turn răsună cântecul cucernic 
întovărăşit de glasul trâmbiţelor. Pentru apărătorii de pe 
întărituri şi cei de lângă tunuri, care puteau să creadă în 
fiecare clipă că înapoia lor totul arde şi se surpă, cântecul 
era un balsam alinător, deoarece le dădea de ştire că 
mânăstirea şi biserica se află în picioare, că focul nu 
învinsese încă strădania oamenilor. Se înstăpânea astfel 
obiceiul de a îndulci vitregia împresurării şi a feri auzul 
femeilor de răcnetele oştenilor înfierbântaţi prin asemenea 
cântece pioase. 


Zvonul cântecelor făcu o impresie puternică şi în tabăra 
suedeză. La început, oştenii din şanţuri ascultară cu mirare, 
apoi cu o teamă superstiţioasă. 

— Cum se poate? vorbeau între ei, am aruncat peste 
coteţul ăsta de, găini atâta fier şi foc, încât nu puţine 
fortărețe s-ar fi prefăcut în scrum până acum, ei însă cântă 
de bucurie... Ce va să zică asta...? 

— Farmece! răspundeau alţii. 

— Ghiulelele nu dărâmă zidurile. Grenadele se rostogolesc 
de pe acoperişuri ca nişte gogoloaie de pâine. Farmece! 
farmece! repetau. Nu ne aşteaptă nimic bun aici! 

Căpeteniile erau gata să creadă că sunetele acestea au şi 
alte rosturi tainice. Câte unii însă le tălmăceau altfel şi 
Sadowski rosti cu voce tare înadins, ca să-l poată auzi 
Miller: 

— Trebuie s-o ducă tare bine, de vreme ce se veselesc; cu 
alte cuvinte, până acum am risipit în zadar atâta pulbere. 

— Şi aşa n-aveam prea multă, adăugă prinţul Heski. 

— Îl avem în schimb pe Poliocertes, răspunse Sadowski pe 
asemenea ton, încât nu se putea înţelege dacă glumeşte sau 
vrea să-l linguşească pe Miller. 

Acesta socoti vorbele împotriva lui, deoarece îşi muşcă 
mustaţa. 

— O să vedem, dacă o să mai cânte peste un ceas! rosti 
întorcându-se spre ceilalţi şi porunci să se înteţească focul 
tunurilor. 

Dar poruncile fură îndeplinite cu prea multă înflăcărare; 
din pricina grabei, oştenii ridicară ţevile prea sus, aşa că 
ghiulelele începură să treacă pe deasupra țintei. Unele, 
zburând peste biserică şi mânăstire, ajungeau în şanţurile 
suedeze din cealaltă parte, rupând afetele, aruncând în 
văzduh parapetele îngrădite şi omorând oamenii. 

Se scurse un ceas, apoi al doilea. În turnul bisericii răsuna 
mereu cântecul de sărbătoare. 

Miller se uita cu ocheanul din Czestochowa. Privi îndelung. 
Cei de faţă băgară de seamă că mâna cu care ţinea 


ocheanul îi tremura tot mai tare; în cele din urmă, se 
întoarse spre celelalte căpetenii şi strigă: 

— Ghiulelele nu fac nici o stricăciune! 

Bătrânul războinic fu cuprins de o mânie cumplită. Dădu 
cu ocheanul de pământ, de se făcu ţăndări. 

— Cântecul ăsta mă înnebuneşte! zbieră. 

Tocmai atunci veni în galop de Fossis. 

— Luminăţia ta, zise, nu putem săpa tunelul. Sub stratul 
de pământ începe stânca. Aici e nevoie de mineri. 

Miller înjură, dar nici nu apucă să sfârşească bine, că sosi 
iarăşi în goana calului o căpetenie din şanţurile de la 
Czestochowa, salută ostăşeşte şi spuse: 

— Ne-au sfărâmat cel mai mare tun! Să aducem altul de la 
Lgota? 

Focul slăbise întrucâtva şi cântecul se auzea acum mai 
limpede. 

Miller se îndreptă fără o vorbă spre cvartirul său. Nu 
porunci să se oprească lupta. Era hotărât să-i istovească pe 
asediatori. Mânăstirea era apărată numai de două sute de 
oameni, pe când el avea destui oşteni de schimb. 

Se lăsă noaptea, dar tunurile bubuiau fără încetare; 
apărătorii răspundeau acum mai des decât în timpul zilei, 
fiindcă focurile suedezilor le arătau mai bine unde să 
ţintească. De multe ori, abia izbuteau oştenii să se aşeze în 
jurul bobotăii, deasupra căreia atârna cazanul, că din 
întuneric şi venea în zbor dinspre mânăstire ghiuleaua 
aducătoare de moarte. Focul împroşca văzduhul cu 
vreascuri şi snopi de scântei, iar oştenii se împrăştiau cu 
ţipete îngrozite, căutându-şi adăpost alături de alţi tovarăşi 
sau rătăcind îngheţaţi, flămânzi şi înfricoşaţi prin bezna 
nopții. 

Pe la mijlocul nopţii, focul apărătorilor se înteţi atât de 
mult, încât nu mai era cu putinţă să aprinzi nici o mână de 
vreascuri în bătaia tunurilor. Se părea că cei împresuraţi 
vor să spună în graiul tunurilor: „Vreţi să ne obosiţi... 
Încercaţi, haideţi să ne luăm la întrecere!” 


Se scurse un ceas, apoi al doilea. Începu să cadă o ploaie 
măruntă, ca o ceaţă rece şi pătrunzătoare, care se îndesea 
pe alocuri, alcătuind parcă stâlpi, coloane şi poduri ce 
păreau roşii în lumina focului. 

Printre stâlpii aceia neobişnuiţi şi arcurile ploii se vedeau 
în răstimpuri zidurile amenințătoare ale mânăstirii care se 
preschimba văzând cu ochii; o dată părea mai înaltă decât 
de obicei, apoi iarăşi parcă se prăbuşea într-o prăpastie. 
Între şanţuri şi ziduri se arcuiau parcă bolți nedesluşite şi 
coridoare, alcătuite din ceţuri şi întuneric, prin care veneau 
în zbor ghiulelele morţii. Uneori văzduhul se limpezea 
deasupra mânăstirii, ca luminat de fulgere. Atunci 
întăriturile, pereţii semeţi şi turnurile albeau strălucitor, 
apoi se stingeau. 

Oştenii începură să privească înaintea lor cu temeri 
mohorâte, superstiţioase. Din când în când se înghionteau 
între ei şoptind: 

— Ai văzut? Mânăstirea asta apare şi dispare ca la 
poruncă... Nu e lucru curat! 

— Eu am văzut şi altceva, spuse altul. În timp ce ocheam 
cu tunul care a fost sfărâmat, fortăreaţa a început deodată 
să sară şi să dănţuiască, ca şi când o trăgea cineva cu 
frânghia când în sus, când în jos. Mai nimereşte, dacă eşti în 
stare! 

Spunând acestea, oşteanul zvârli peria tunului şi după o 
clipă adăugă: 

— Degeaba stăm aici!... Nu punem noi mâna pe bănuţii 
lor... Brr, da frig mai e! Aveţi acolo o căldare cu smoală, 
daţi-i foc, să ne încălzim măcar mâinile! 

Unul dintre oşteni se apucă să dea foc la smoală cu 
ajutorul unei feştile muiate în pucioasă. O aprinse mai întâi 
la un capăt, apoi începu s-o cufunde încet în smoală. 

— Stingeţi lumina! tună glasul căpeteniei. 

Dar aproape în acelaşi timp răsună explozia ghiulelei, un 
țipăt scurt, întrerupt, şi lumina se stinse. 


Noaptea aduse pagube mari suedezilor. Pieriră o mulţime 
de oameni pe lângă focuri; în câteva locuri se risipiră în 
toate părţile, astfel încât unele polcuri, o dată împrăştiate, 
nu se mai alcătuiră la loc până dimineaţa. Asediaţii, vrând 
parcă să arate că n-au nevoie de somn, trăgeau înainte cu 
sârg. 

Zorii luminară pe ziduri feţele supte, palide de nesomn, 
dar înviorate de fierbinţeală. Preotul Kordecki îşi petrecu 
toată noaptea în biserică întins în formă de cruce; odată cu 
ivirea zorilor, apăru pe întărituri şi glasu-i blajin se auzi 
lângă tunuri, la parapete şi la poartă: 

— Se-face dimineaţă, copii... Fie binecuvântată lumina 
Domnului! Nu sunt stricăciuni nici la biserică, nici la 
clădirile celelalte... Focul a fost stins şi n-a murit nimeni. 
Jupâne Mosinski, o ghiulea a căzut sub leagănul copilului 
domniei tale şi s-a stins fără să-i facă vreun rău. 
Mulţumegşte-i Sfintei Fecioare şi dă-ţi osteneala în semn de 
recunoştinţă. 

— Să-i fie numele cinstit în veci! răspunse Mosinhski. Fac 
tot ce pot! 

Priorul porni mai departe. Când ajunse la Czarniecki şi la 
Kmicic, se luminase de-a binelea. Pe Kmicic nu-l văzu, 
pentru că acesta trecuse de cealaltă parte să cerceteze 
armătura de lemn, atinsă puţin de o ghiulea suedeză. 
Preotul întrebă numaidecât: 

— Dar Babinicz unde e? Nu cumva doarme? 

— Eu să dorm într-o noapte ca asta! răspunse jupân 
Andrzej, căţărându-se pe zid. Nu m-ar lăsa cugetul! Mai 
bine veghez la porunca Sfintei Fecioare. 

— E mai bine, e mai bine, slugă credincioasă! întări 
preotul Kordecki. 

Dar jupân Andrzej zări în aceeaşi clipă o luminiţă, care 
licărea departe în tabăra suedeză, şi strigă: 

— Uite colo un foc, ocheşte, saltă mai sus, trageţi în feciorii 
de câini! 


Preotul Kordecki zâmbi ca un arhanghel, văzând 
asemenea vrednicie, şi se întoarse la mânăstire, ca să le 
trimită celor trudiţi fiertură de bere amestecată din belşug 
cu bucăţi de brânză. 

După vreo jumătate de ceas, se apropiară femeile, 
călugării şi cerşetorii bisericii, purtând în mâini străchini şi 
găleți aburinde. 

Oştenii le apucară în grabă şi în curând de-a lungul 
întăriturilor se auziră sorbituri lacome. Lăudară cu toţii 
fiertura, spunând: 

— Hrană pe cinste, nu răbdăm de foame în slujba Sfintei 
Fecioare! 

— Mai rău de suedezi! adăugară alţii. În noaptea asta nu 
şi-au putut fierbe ciorba, iar în cea următoare va fi şi mai 
rău. 

— S-au săturat până în gât, câinii! Mai mult ca sigur că o 
să ne lase să ne odihnim în timpul zilei. Cred că şi tunurile 
le-au răguşit de atâta strănutat. 

Oştenii se înşelau, fiindcă ziua nu avea să le aducă odihna 
râvnită. 

Când căpeteniile veniră dimineaţa cu rapoartele şi-i 
spuseră lui Miller că, deşi trăseseră toată noaptea, nu 
făcuseră nici o stricăciune, suferind, în schimb pagube 
însemnate în oameni, ghinărarul se îndârji şi porunci să 
continue focul. 

— Până la urmă tot trebuie sa obosească! îi spuse prinţului 
Heski. 

— Facem mare risipă de pulbere! răspunse acesta. 

— Şi ei nu fac? 

— Ei trebuie să aibă din belşug rezerve de silitră şi 
pucioasă, iar cărbuni o să le dăm noi, dacă izbutim să 
aprindem măcar o clădire. La adăpostul nopţii m-am furişat 
la picioarele zidului de apărare şi, cu tot zgomotul, am auzit 
uruitul unei mori; nu poate fi decât o moară care face 
pulbere. 


— Am să dau poruncă să se tragă până la asfinţitul 
soarelui cu aceeaşi tărie ca şi ieri. O să ne odihnim la 
noapte. Să vedem dacă nu trimit vreo solie. 

— Luminăţia ta, ştii că au trimis la Wittemberg? 

— Ştiu, o să trimit şi eu după balimezurile130) cele mari. 
Dacă nu putem să-i înfricoşăm sau să iscăm pojarul în 
incinta zidurilor, va trebui să facem o spărtură. 

— Aşadar, luminăţia ta, gândeşti că feldmareşalul va 
încuviinţa împresurarea? 

— Feldmareşalul îmi cunoaşte planul şi n-a zis nimic, 
răspunse Miller cu asprime. Dacă nenorocul va continua să 
mă prigonească, feldmareşalul mă va certa, în loc să mă 
laude, şi va lăsa toată vina în spinarea mea. lar regele, o 
ştiu prea bine, o să-i dea lui dreptate. Nu puţine am avut de 
suferit din pricina dispoziţiei proaste a feldmareşalului, de 
parcă eu sunt vinovat că-l chinuie mal francese, cum zic 
italienii. 

— Nu mă îndoiesc că va arunca toată vina în spinarea 
luminăţiei tale, mai ales când se va arăta că Sadowski a 
avut dreptate. 

— Ce fel de dreptate? Sadowski ţine partea călugărilor, ca 
şi când s-ar afla în slujba lor! Dar el ce spune? 

— Spune că aceste bubuituri se vor auzi în toată ţara, de 
la Marea Baltică până la pragul Carpaţilor. 

— În asemenea împrejurare, măria sa n-are decât să 
poruncească să-l jupoaie pe Wrzeszczowicz şi să-i trimită 
pielea în dar acestei mânăstiri, pentru că el a pus la cale 
împresurarea. 

Miller îşi luă capul în mâini. 

— Musai să sfârşim cât mai repede! Îmi spune mie ceva că 
la noapte vor trimite pe cineva să negocieze. Acum însă 
tunurile să vorbească! 

Ziua se scurse, aşadar, ca şi cea de ieri, plină de bubuituri, 
fum şi flăcări. Multe altele aveau să mai treacă la fel peste 
Jasna Gora. Apărătorii stingeau pojarul şi trăgeau şi ei cu 


tot atâta vrednicie. Jumătate din oşteni se odihneau, iar 
cealaltă jumătate se afla pe întărituri. 

Oamenii începură să se obişnuiască treptat cu bubuiturile 
care nu mai conteneau, mai ales când se convinseră că nu 
făceau pagube mari. Pe cei cu mai puţină experienţă îi 
întărea credinţa, dar erau printre ei şi oşteni, vechi, dedaţi 
cu războiul, care luptau ca nişte oameni de meserie. Aceştia 
îi înconjurau şi pe ţărani. 

Soroka se bucura de multă trecere printre ei, deoarece, 
petrecându-şi o mare parte din viaţă în război, se arăta atât 
de nepăsător faţă de zgomotele năprasnice, ca şi hangiul la 
ţipetele beţivilor. Seara, când bubuiturile conteneau, le 
povestea celorlalţi despre asediul de la Zbaraz. El nu fusese 
acolo, dar aflase totul de la oştenii care scăpaseră cu viaţă 
şi le istorisea: 

— La Zbaraz tăbărâseră atâţia cazaci, tătari şi turci, că 
numai bucătarii şi erau mai mulţi decât suedezii de aici. Şi 
ai noştri tot nu s-au supus. Afară de asta, duhurile rele n-au 
aici nici o putere, pe când acolo numai vinerea, sâmbăta şi 
duminica nu-i ajutau pe netrebnici, căci în celelalte zile îi 
înspăimântau pe apărători în fiecare noapte. Trimiteau 
moartea în întărituri, ca să se arate oştenilor şi să-i 
descurajeze. Ştiu asta de la unul care a văzut-o cu ochii lui. 

— Cum a văzut-o? întrebară sătenii curioşi, îngrămădindu- 
se în jurul vagmistrului. 

— Cu ochii lui! Tocmai se întorcea de la săpatul unei 
fântâni, fiindcă duceau mare lipsă de apă; bălțile miroseau 
îngrozitor. Merge el ce merge şi deodată zăreşte o făptură 
îmbrăcată în negru, care venea spre el. 

— În negru, nu în alb? 

— În negru; în timp de război moartea se îmbracă în 
negru. Se întuneca. Oşteanul se apropie şi întreabă: 
„Werdo?”131) dar ea nimic. Trage de linţoliu şi vede un... 
schelet.,Ce cauţi aici?” întreabă. „Eu”- răspunde ea, „sunt 
moartea şi am să vin să te iau peste o săptămână.” Oşteanul 
a înţeles că nu-i a bună. „De ce, întreabă, abia peste o 


săptămână, mai repede nu poţi?” Iar ea: „Nu pot să-ţi fac 
nimic înainte de a trece o săptămână, aşa sună porunca.” 
Oşteanul îşi spune atunci în gând: „De, n-am ce face, dar 
dacă acum nu poate să-mi facă nici un râu, măcar să-i 
plătesc cum se cuvine.” Şi unde nu mi ţi-o învăluie în linţoliu 
şi începe s-o trântească de pietre! Ea începe să strige şi să-l 
roage: „O să vin peste două săptămâni.” „Nu se poate!” „O 
să vin peste trei, peste patru, peste zece, când se va sfârşi 
asediul, peste un an, peste doi, peste cincisprezece!” „Nu se 
poate!” „Vin peste cincizeci de ani!” Oşteanul se opreşte şi 
cugetă: „Acum am cincizeci şi cu încă cincizeci ajung suta. 
E destul!” I-a dat drumul şi trăieşte şi astăzi; la bătălie se 
duce ca la nuntă, ce-i pasă! 

— Dacă-i era frică, se ducea pe copcă? 

— De moarte nu e bine să te temi niciodată! răspunse 
Soroka. Oşteanul acela a făcut bine şi la alţii, fiindcă atâta a 
sfărâmat-o şi a căznit-o, că nu şi-a venit în fire trei zile, iar 
în acest răstimp n-a mai murit nimeni în tabără, deşi au ieşit 
la năvală asupra duşmanului. 

— Nu ieşim şi noi în vreo noapte asupra suedezilor? 

— Asta nu-i treaba noastră, răspunse Soroka. Întrebarea 
din urmă şi răspunsul le auzi şi Kmicic, care se afla nu prea 
departe, şi se lovi cu palma peste frunte. După aceea, se 
uită la şanţurile suedeze. Se lăsase întunericul. De vreun 
ceas se înstăpânise o linişte adâncă. Se vede că oştenii 
trudiţi adormiseră lângă tunuri. 

Departe, la două bătăi de tun, licăreau focurile, dar în 
şanţurile cele mari domneau beznele nopţii. 

— Nici nu le trece prin minte, nu bănuiesc nimic, n-au cum 
să bânuiască! şopti Kmicic de unul singur. 

Şi se duse drept la jupân Czarniecki care, stând lângă afet, 
număra boabele mătăniilor şi îşi lovea unul de altul 
picioarele îngheţate. 

— E un frig straşnic, rosti, văzându-l pe Kmicic, şi-mi 
plezneşte capul din pricina bubuiturilor; două zile şi o 
noapte fără întrerupere! îmi vâjâie urechile întruna. 


— Cui nu i-ar vâjâi de atâta zgomot! Azi însă ne vor da 
pace. Dorm cu toţii buştean. Am putea să-i prindem în 
bârlogul lor, ca pe urs; cred că nu i-ar trezi nici 
împuşcăturile flintelor. 

— Oho! făcu Czarniecki, ridicându-şi capul, la ce te 
gândeşti? 

— Mă gândesc la Zbaraz, acolo asediaţii au făcut multă 
stricăciune, dând năvală asupra gloatelor. 

— Tu eşti ca lupul noaptea, nu te gândeşti decât la sânge! 

— Pe viul Dumnezeu şi pe rănile lui, hai să năvălim asupra 
lor! O să-i tăiem cum se taie şi o să le ţintuim tunurile. Nu 
se aşteaptă la nimic. 

Jupân Czarniecki sări în picioare. 

— Şi mâine o să-şi piardă minţile de furie! Se gândesc 
pesemne că ne-au înfricoşat destul şi aşteaptă să ne 
supunem. Vor avea răspunsul. Pe legea mea, îmi place 
gândul tău, asta zic şi eu ispravă vrednică de nişte viteji. 
Cum de nu mi-a trecut şi mie prin cap! Trebuie să-l vestim 
pe părintele Kordecki. El porunceşte aici! 

Plecară. 

Preotul Kordecki se sfătuia în trapezărie cu spătarul de 
Sieradz. Auzind paşi, înălţă capul şi, dând la o parte 
lumânarea, întrebă: 

— Cine-i acolo? S-a întâmplat ceva? 

— Eu sunt, Czarniecki. răspunse jupân Piotr, şi cu mine se 
află şi Babinicz. Nu putem să dormim, pentru că grozav mai 
miros suedezii ăştia. Babinicz, părinte, e un zvânturat care 
nu poate sta locului. Se tot învârte şi se răsuceşte, pentru 
că tare ar vrea să se ducă la suedezi, să-i întrebe dacă 
mâine vor trage la fel sau ne vor lăsa liniştiţi. 

— Cum aşa? întrebă preotul Kordecki fără să-şi ascundă 
uimirea. Babinicz vrea să iasă din fortăreaţă...? 

— Însoţit, însoţit, se grăbi să adauge jupân Piotr, de mine 
şi de câteva zeci de oameni. Se pare că cei din şanţuri dorm 
somn de piatră; nu se văd focuri şi nici străji. Ne cred tare 
neputincioşi. 


— O să ţintuim tunurile! adăugă Kmicic cu înflăcărare. 

— Daţi-l încoace pe Babinicz ăsta! strigă spătarul, că vreau 
să-l îmbrăţişez. Te mănâncă acul, bărzăune, ai vrea să înţepi 
şi noaptea? Asta e o treabă nemaipomenită, care se poate 
sfârşi cu mare folos. Dumnezeu ne-a dat un singur 
lituanian, dar e turbat rău şi colţos. Eu încuviinţez 
asemenea ispravă; nimeni nu se va pune împotrivă şi sunt 
gata să merg şi eu! 

Preotul Kordecki, care se înspăimântase la început, 
temându-se de vărsarea-de sânge, mai ales că el nu-şi 
punea viaţa în primejdie, cercetă îndeaproape propunerea 
şi o socoti vrednică de apărătorii Mariei. 

— Lăsaţi-mă să mă rog! spuse. 

Şi, îngenunchind înaintea icoanei Maicii Domnului, se rugă 
o vreme cu braţele desfăcute, apoi se ridică înseninat. 

— Acum rugaţi-vă şi voi, le zise, iar după aceea duceţi-vă! 

Un sfert de ceas mai târziu, ieşiră tuspatru şi plecară pe 
întărituri. Şanţurile suedeze dormeau în depărtare. 
Noaptea era întunecoasă. 

— Câţi oameni vrei să iei, domnia ta? îl întrebă preotul 
Kordecki pe Kmicic. 

— Eu?... se miră jupân Andrzej. Eu nu sunt conducător şi 
nu cunosc locurile aşa de bine ca jupân Czarniecki. Merg şi 
eu cu sabia, dar oamenii să-i conducă jupân Czarniecki. Aş 
vrea să-l iau şi pe Soroka, fiindcă e tare priceput la treburi 
de astea. 

Lui jupân Czarniecki şi priorului le plăcu răspunsul, în 
care văzură limpede dovada umilinţei. Se apucară îndată de 
treabă. Aleseră oamenii, porunciră tuturor să păstreze 
tăcere deplină şi începură să dea la o parte bulumacii, 
pietroaiele şi cărămizile care astupau locul de trecere. 

Toate acestea durară aproape un ceas. În sfârşit, 
deschizătura era gata şi oamenii începură să coboare în 
adâncul îngust. Aveau săbii, pistoale, unii flinte, iar câţiva 
dintre ţărani - coase cu ascuţişul în prelungirea cozii de 


lemn, arme pe care le mânuiau cu cea mai mare 
îndemânare. 

După ce ieşiră cu toţii în afara întăriturilor, se numărară; 
jupân Czarniecki trecu în frunte, Kmicic rămase la urmă şi 
porniră în tăcere de-a lungul zidului de apărare, ţinându-şi 
răsuflarea; ca lupii care se furişează la oi. 

Cu toate acestea, se auzea uneori zăngănitul coaselor 
lovite una de alta sau scrâşnetul pietrei sub picior, care 
vesteau că merg mai departe. Ajungând aproape de poale, 
jupân Czarniecki se opri. Lăsă aici o parte,din oameni, nu 
departe de şanţuri, sub conducerea lui Janicz, un oştean 
ungur priceput, poruncindu-le să se arunce la pământ, iar 
el o luă puţin spre dreapta şi, călcând peste pământul 
moale care înăbuşea zgomotul paşilor, porni mai repede în 
fruntea celorlalţi. Vroia să ocolească şanţul, să-i lovească 
din spate pe suedezii adormiţi şi să-i împingă spre 
mânăstire în locul în care aşteptau oamenii lui Janicz. Aşa îl 
sfătuise Kmicic care, mergând acum lângă el cu sabia 
scoasă, îi şopti: 

— Nu încape îndoială că între şanţ şi grosul taberei locul e 
pustiu. Străjile, dacă sunt, se află înaintea şanţului, nu de 
partea cealaltă... Aşa că îi înconjurăm nestingheriţi şi 
năvălim asupra lor dinspre tabără, de unde se aşteaptă cel 
mai puţin la un atac. 

— Bine, răspunse jupân Piotr, nu trebuie să scape nici unul 
dintre ei! 

— Domnia ta, dacă strigă vreunul după ce ajungem în 
spatele lor, mai spuse jupân Andrzej, să-mi îngădui să 
răspund eu... Mă pricep să ciripesc nemţeşte ca şi în 
polonă, aşa că o să creadă că vine cineva de la ghinărar din 
tabără. 

— Numai să nu fie străji dincolo de şanţ. 

— Dacă sunt, tragem şi dăm năvală îndată. Până să 
înţeleagă ce şi cum, am ajuns la ei. 

— E timpul să cotim, se vede capătul şanţului, spuse jupân 
Czarniecki. 


Se întoarse şi porunci încet: 

— La dreapta, la dreapta! 

Şiragul îndeplini porunca în tăcere. Deodată, luna tivi cu 
aur marginea norilor şi văzduhul se lumina puţin. Văzură 
întinderea pustie dinafară şanţului. După cum prevăzuse 
Kmicic, nu erau strâji; la ce bun să mai pună oameni de 
pază între propriile şanţuri şi tabără care se afla mai 
departe. Nici cea mai pătrunzătoare căpetenie nu putea să- 
şi închipuie că din această parte avea să vie vreo primejdie. 

— Acum să înaintăm în cea mai mare tăcere! porunci 
jupân Czarniecki. Se văd corturile. 

— În două din ele este lumină... Oamenii veghează încă... 
Trebuie să fie căpeteniile. 

— Intrarea din spate musai să fie destul de largă. 

— Fără îndoială, adeveri Kmicic. Pe acolo intră tunurile şi 
oştenii... Uite că începe valul de apărare. Aveţi grijă să nu 
zăngănească armele... Ajunseră la valul înălţat în spatele 
şanţurilor. Se aflau, aici căruțele cu care aduceau pulberea 
şi ghiulelele, Nu le păzea nimeni, aşa că trecură de ele şi 
începură să se caţere fără greutate pe valul de pământ; 
panta era lină, cum prevăzuseră şi bine bătătorită. Aşa 
ajunseră la corturi şi se opriră cu armele pregătite în 
apropiere. În două licăreau într-adevăr luminiţe. Kmicic 
schimbă câteva cuvinte cu Czarniecki, apoi spuse: 

— Întâi mă duc eu la cei care nu s-au culcat încă... 
Aşteptaţi să trag cu pistolul şi vă repeziţi asupra lor! 

Spunând acestea, plecă. 

Izbânda atacului era asigurată, aşa că nu se mai strădui să 
meargă fără cel mai mic zgomot. Trecu pe lângă câteva 
corturi cufundate în întuneric; nu se trezi nimeni, nu-l 
întreba nimeni: „Werda?” 

Oştenii de la Jasna Gora auzeau hârşâitul paşilor 
îndrăzneţi şi bătaia propriilor inimi: Kmicic ajunse la cortul 
luminat, ridică pulpana care ţinea loc de uşă şi, intrând, se 
opri cu pistolul în mână şi cu sabia atârnând de lanţug. 


Se opri, deoarece îl orbi o lumina puternică; pe o măsuţă 
de campanie se afla un sfeşnic cu şase braţe în care ardeau 
lumânări strălucitoare. 

La măsuţă şedeau trei căpetenii aplecate deasupra 
hărților. Cea din mijloc lucra cu atâta râvnă, încât părul 
lung îi odihnea pe foile albe. Auzind că intra cineva, îşi 
înălţă capul şi întrebă cu glas liniştit: 

— Cine-i acolo? 

— Un oştean, răspunse Kmicic. 

Atunci şi celelalte două căpetenii îşi îndreptară privirile 
spre el. 

— Ce oştean, de unde? întrebă primul; era de Fossis care 
conducea lucrările de împresurare. 

— De la mânăstire, răspunse Kmicic. 

În glasul lui răsuna ameninţarea. 

De Fossis zvâcni în picioare şi îşi feri ochii de lumină. 
Kmicic sta drept şi neclintit ca o vedenie, doar chipu-i 
ameninţător, semănând cu capul unei păsări, de pradă, 
prevestea primejdia. 

Cu toate acestea, prin mintea lui de Fossis fulgeră gândul 
că poate să fie un fugar de la mânăstire, aşa că îl mai 
întrebă repezit: 

— Şi ce pofteşti de la noi? 

— lată ce poftesc! tună Kmicic. 

Şi trase cu pistolul drept în pieptul suedezului. 

Atunci strigăte năprasnice, însoţite de împuşcături, 
răsunară în întărituri. De Fossis se prăbuşi, cum se 
prăbuşeşte pinul lovit de trăznet, a doua căpetenie se 
repezi cu spada la Kmicic, dar acesta îl izbi cu sabia între 
ochi, de se auzi scrâşnetul oţelului sfărâmând osul; al 
treilea suedez se aruncă la pământ, vrând să se strecoare 
pe sub peretele cortului, dar Kmicic sări după el, îi puse 
piciorul pe spinare şi-l ţintui la pământ cu o împunsătură de 
sabie. 

În acest timp, noaptea liniştită se preschimbase în ziua 
judecății de apoi. Îndemnurile sălbatice: „Loveşte, ucide 


LIA 


se amestecau cu urletul şi strigătele de ajutor ale 
suedezilor, înnebuniţi de spaimă, oştenii ieşeau afară din 
corturi, neştiind încotro s-o apuce şi pe unde să fugă. Unii, 
neînţelegând de la început din ce parte venea atacul, se 
repezeau orbeşte spre cei de la Jasna Gora şi piereau de 
săbii, coase şi securi, înainte de a izbuti să strige „pardon”. 
Alţii îşi străpungeau pe întuneric cu spadele proprii 
tovarăşii sau, neînarmaţi, îmbrăcaţi numai pe jumătate, fără 
pălării, încremeneau cu braţele ridicate; alţii, în sfârşit, 
cădeau la pământ printre corturile răsturnate. O mică parte 
vroiau să se apere, dar mulţimea înspăimântată îi împingea, 
îi răsturna şi-i călca în picioare. Gemetele muribunzilor, 
strigătele sfâşietoare ale suedezilor, care cerşeau îndurare, 
măreau şi mai mult învălmăşeala. 

În cele din urmă, când ţipetele arătară limpede că năvala 
nu venise dinspre mânăstire, ci din spate, dinspre partea în 
care se aflau suedezii, oştenii din şanţuri, fură cuprinşi de o 
adevărată nebunie. Credeau pesemne că steagurile polone 
aliate îi atacaseră pe neaşteptate. 

Pâlcuri întregi de pedestraşi săriră din şanţuri şi alergară 
spre mânăstire, de parcă vroiau să-şi afle adăpost între 
zidurile ei. Dar strigătele arătară că nimeriseră peste ceata 
ungurului Janicz, care-i tăie pe toţi la poalele fortăreței. 

Oştenii de la Jasna Gora, izbind, împingând şi călcând în 
picioare, ajunseră la tunuri. Oamenii cu piroanele pregătite 
se repeziră îndată la ele, iar ceilalţi îşi continuară truda 
sfâşietoare. Ţărani, care n-ar fi putut ţine piept luptătorilor 
muştruluiţi, se aruncau acum câte patru-cinci inşi asupra 
unor grupuri mult mai mari. 

Viteazul polcovnic Horn, staroste de Krzepice, se strădui 
să adune în jurul lui oştenii risipiţi. Sări deci afară de şanţ şi 
începu să strige şi să facă semne cu spada. Suedezii îl 
recunoscură şi începură să se strângă din toate părţile, dar 
în spatele lor, şi odată cu ei, veneau şi atacatorii care nu 
puteau fi deosebiți în bezna nopţii. 


Deodată, se auzi şuieratul înfricoşător al coasei şi glasul lui 
Horn se frânse brusc. Oştenii se risipiră iarăşi ca frunzele 
bătute de vânt. Kmicic şi jupân Czarniecki se aruncară cu 
vreo cincisprezece oameni asupra lor şi-i hăcuiră până la 
cel din urmă. 

Întăritura era cucerită. 

Dar în tabăra suedeză trâmbiţele începură să sune de 
alarmă. 'Tunurile de la Jasna G6ra bubuiră şi ghiulelele 
aprinse începură să zboare dinspre mânăstire, ca să 
lumineze drumul oştenilor. Aceştia se întorceau gâfâind şi 
năclăiţi de sânge, ca lupii care, făcând prăpăd printre oile 
de la stână, o iau la sănătoasa la auzul vânătorilor care se 
apropie. Jupân Czarniecki mergea în frunte, iar Kmicic 
încheia şirul. 

După o jumătate de ceas, se reîntâlniră cu ceata lui Janicz, 
care nu răspunse la chemare; era singurul om care plătise 
cu viaţa această ieşire, fiindcă se îndepărtase urmărind o 
căpetenie suedeză şi fusese nimerit de un plumb tras de 
oamenii lui. 

Oştenii intrară în incinta zidurilor de apărare în bubuitul 
tunurilor şi la lumina flăcărilor. La spărtură îi aştepta 
preotul Kordecki care-i număra pe măsură ce se strecurau 
prin deschizătură. Nu lipsea nici unul, afară de Janicz. 

Doi oameni plecară să-l aducă şi, o jumătate de ceas mai 
târziu, se întoarseră cu trupul neînsufleţit; preotul Kordecki 
vroia să-l înmormânteze cu cinstea cuvenită. 

Liniştea nopţii, o dată întreruptă, nu se mai înstăpâni până 
în faptul zilei. Pe ziduri trăgeau tunurile, în timp ce printre 
suedezi domnea o neorânduială cumplită. Vrăjmaşul, 
necunoscându-şi pagubele şi neştiind dincotro putea veni 
năvala, părăsi şanţurile cele mai apropiate de mânăstire. 
Polcuri întregi rătăciră cu deznădejdea în suflet până 
dimineaţa, nu o dată luându-i pe ai lor drept duşmani şi 
deschizând focul. Până şi în tabăra suedeză oştenii şi 
căpeteniile ieşiră din corturi, aşteptând sub cerul liber să 
treacă această noapte de groaza. Zvonuri temătoare 


zburau din gură în gură. Unii spuneau că ajutorul sosise, 
alţii susțineau că toate şanţurile apropiate fuseseră 
cucerite. 

Miller, Sadowski, prinţul Heski, Wrzeszczowicz şi toate 
celelalte căpetenii făceau sforţări supraomeneşti să aducă 
la ordine polcurile înspăimântate. Totodată, tunurile 
suedeze începură să răspundă cu ghiulele aprinse, ca să 
împrăştie întunericul şi să îngăduie oştenilor risipiţi să-şi vie 
în fire. 

O ghiulea căzu pe capelă, dar lovind acoperişul înclinat, se 
întoarse sfârâind spre tabără, împrăştiind prin văzduh jerbe 
de flăcări. 

În cele din urmă, se sfârşi şi această noapte de pomină. 
Mânăstirea şi tabăra suedeză se liniştiră. Dimineaţa începu 
să albească acoperişurile bisericii, şindrila împrumută 
treptat ape roşietice, se lumina de ziuă. 

Miller, însoţit de celelalte căpetenii, veni la şanţul cucerit. 
Cei de la mânăstire puteau să-l vadă şi să tragă în el, dar 
bătrânul ghinărar nu mai lua seama la nimic. Vroia să 
cerceteze cu ochii lui toate stricăciunile, să numere morţii. 
Ajutoarele călăreau în urma lui; erau cu toţii descumpăniţi, 
cu chipurile triste şi posomorâte. Ajungând la întăritură, 
descălecară şi începură să urce. Urmele luptei se vedeau 
pretutindeni; mai jos, nu departe de tunuri, se aflau 
corturile răsturnate; unele erau încă în picioare, pustii, 
tăcute. 

Mormanele de morţi se înălţau mai ales prin corturi, 
trupurile pe jumătate goale, sfâşiate, cu ochii holbaţi şi 
spaima îngheţată în pupilele moarte, alcătuiau o privelişte 
cumplită. Se vede că toţi oamenii aceştia fuseseră surprinşi 
în timp ce dormeau adânc; unii nici nu erau încălţaţi, prea 
puţini strângeau spadele în mâinile înţepenite şi aproape 
nici unul nu avea coiful sau pălăria pe cap. Unii zăceau prin 
corturi, mai ales spre ieşire, se vede că aceştia abia 
izbutiseră să se trezească; alţii erau întinşi lângă aripile 
corturilor, omorâţi în clipa în care vroiau să scape prin fugă. 


Peste tot atâtea trupuri, iar în câteva locuri asemenea 
mormane, încât se putea crede că oştenii muriseră din 
pricina vreunui cataclism al naturii, dar rănile adânci de pe 
feţe şi piepturi, unele chipuri înnegrite de împuşcături atât 
de apropiate, încât nu mai apucase să ardă pulberea, 
vădeau cu prisosinţă că prăpădul fusese făcut de mâna 
omenească. 

Miller urcă mai sus, spre tunuri; stăteau surde, ţintuite cu 
piroane, tot atât de amenințătoare ca nişte biete trunchiuri 
de copaci; pe o ţeava atârna trupul unui tunar aproape 
retezat în două de o groaznică tăietură de coasă. Sângele 
se scursese peste afet, alcătuind sub el o băltoacă destul de 
întinsă. Miller cercetă totul în amănunt, în tăcere şi cu 
sprânceana încruntată. Nimeni nu cuteza să întrerupă 
această tăcere. 

Dealtminteri, cum puteau să ogoiască mânia bătrânului 
ghinărar care, din pricina lipsei de prevedere, fusese bătut 
ca un începător. Nu era vorba numai de o înfrângere, ci şi 
de ruşine, pentru că el însuşi numise fortăreaţa coteţ de 
găini şi făgăduise s-o sfărâme între degete. El avea nouă mii 
de oşteni, iar garnizoana număra abia două sute. Pe de altă 
parte, ghinărarul era un războinic de meserie care lupta 
împotriva unor călugări. 

Ziua nu începea prea bine pentru Miller. 

Între timp, sosiră pedestraşii şi începură să care morţii. 
Patru dintre ei se opriră fără poruncă înaintea ghinărarului; 
pe năsălie se afla un trup omenesc. 

Miller se uită şi îşi acoperi ochi! 

— De Fossis... rosti surd. 

Abia plecară aceştia, că se apropiară alţii; de astă dată 
Sadowski porni spre ei şi strigă de departe: 

— E Horn! 

Horn mai trăia încă şi mai avea înainte multe zile de 
chinuri îngrozitoare. Țăranul care-l lovise îl ajunsese doar 
cu vârful coasei, dar tăietura îi deschise cuşca pieptului. Cu 
toate acestea, rănitul nu-şi pierduse cunoştinţa. Văzându-l 


pe Miller şi pe celălalt zâmbi, vru să spună ceva, dar, în 
locul glasului, îi ieşi din gură o spumă roşie, după care 
începu să clipească repede din ochi şi leşină. 

— Duceţi-l în cortul meu! porunci Miller, şi doftorul meu 
să-l oblojească numaidecât. 

Apoi căpeteniile îl auziră vorbind de unul singur: 

— Horn, Horn... L-am visat azi-noapte... Îndată după ce m- 
am culcat... Ciudat lucru... 

Şi, aţintindu-şi privirile în pământ, căzu adânc pe gânduri: 
deodată, glasul înfricoşat al lui Sadowski îl trezi din 
îngândurare: 

— Luminăţia ta, priveşte acolo... mânăstirea... 

Miller se uită şi încremeni uluit. 

Se luminase bine de ziuă, fâşiile de ceaţă se întindeau 
peste pământ, dar cerul era senin şi trandafiriu în lucirile 
dimineţii. O trâmbă alburie învăluia vârful Jasnei G6ra şi 
după rânduială firii trebuia să acopere biserica; în pofida 
aşteptărilor însă, biserica şi turnul se înălţau nu numai 
deasupra stâncii, ci şi deasupra ceţurilor, sus, tot mai sus, 
ca şi când se desprindeau de temelie şi atârnau în tăriile 
albastre. 

Strigătele oştenilor vestiră că şi ei văzuseră minunea. 

— Ceaţa înşeală ochii! strigă Miller. 

— Ceaţa e sub biserică! răspunse Sadowski. 

— Lucru de mirare, dar biserica se află acum de zece ori 
mai sus decât era ieri, şi atârnă în văzduh, întări prinţul 
Heski. 

— Şi urcă şi mai sus, din ce în ce mai sus! exclamară 
oştenii. Se pierde din ochi...! 

Într-adevăr, ceața care acoperea stânca începu să se ridice 
spre cer, asemenea unui stâlp de fum uriaş, iar biserica, 
înfiptă parcă în vârful acelui stâlp, părea că se înalţă tot mai 
sus. În acelaşi timp, sus de tot, aproape sub nori, turnul 
dispărea în abureala albicioasă; parcă se topea şi se 
tulbura, până când pieri cu totul. 


Miller se întoarse spre celelalte căpetenii; în ochi i se citea 
uimirea amestecată cu o spaimă superstiţioasă. 

— Domniile voastre, spuse, vă mărturisesc că în viaţa mea 
n-am văzut aşa ceva. E cu totul împotriva firii şi numai 
vrăjitoriile catolicilor pot să... 

— I-am auzit, îl întrerupse Sadowski, pe oşteni strigând: 
„Cum poţi să mai nimereşti o fortăreață ca asta!” Într- 
adevăr, nici eu nu ştiu cum! 

— Şi ce-o să se întâmple acum, domniile voastre? întrebă 
prinţul Heski. Biserica mai e acolo în ceaţă ori nu mai e? 

Stătură multă vreme uimiţi şi tăcuţi până când prinţul 
Heski spuse: 

— Chiar dacă întâmplarea este în firea lucrurilor, nu 
vesteşte nimic bun pentru noi. Uitaţi-vă şi domniile voastre, 
de când am venit aici, n-am făcut nici un pas mai departe! 

— Ehei, se amestecă Sadowski, dacă ar fi numai atât! La 
drept vorbind, am suferit o înfrângere după alta... iar 
noaptea care a trecut a fost cea mai rea din toate. Oştenii 
îşi pierd curajul şi încep să lupte fără tragere de inimă. 
Domniile voastre habar n-aveţi ce se vorbeşte prin polcuri. 
Pe de altă parte, se întâmplă şi alte lucruri de neînțeles; de 
la o vreme, nimeni nu mai poate să iasă din tabără de unul 
singur sau în doi, căci cine cutează parcă-l înghite 
pământul. Îţi vine să crezi că lupii dau târcoale 
Czestochowei. Am trimis nu demult un stegar cu trei 
oameni la Wieluni după îmbrăcăminte mai groasă şi de 
atunci n-am mai auzit nimic de €ei...! 

— O să fie şi mai rău când se va aşeza iarna; de pe acum 
nopţile sunt destul de friguroase, adăugă prinţul Heski. 

— Se răreşte ceața! spuse deodată Miller. 

Într-adevăr, se iscase vântul şi începuse să se împrăştie 
abureala. În norii alburii, începu să licărească ceva, în 
sfârşit, răsări soarele şi văzduhul se limpezi. 

Zidurile mânăstirii se iviră treptat, apoi apăru biserica, 
mânăstirea întreagă. Toate se aflau la locul lor. Fortăreaţa 
era liniştită şi tăcută, ca şi când ar fi fost pustie. 


— Luminăţia ta, zise prinţul Heski repezit, mai încearcă să 
negociezi cu ei. Trebuie să sfârşim odată! 

— Şi dacă negocierile nu vor duce la nimic, domniile 
voastre sunteţi de părere să ridicăm asediul? întrebă Miller 
posomorât. 

Căpeteniile tăcură. Abia după o clipă, Sadowski începu să 
vorbească: 

— Luminăţia ta, ştii mai bine ce se cuvine să faci. 

— Ştiu, răspunse Miller trufaş, dar vă spun: blestem ziua şi 
ceasul în care am venit aici, ca şi pe sfetnicii care au pus la 
cale această împresurare, aici îl străpunse cu privirea pe 
Wrzeszczowicz. Aflaţi totuşi că, după cele întâmplate, nu voi 
pleca de aici, până când nu voi preface această fortăreață 
blestemată într-un morman de dărâmături sau voi muri eu 
însumi! 

Pe chipul prinţului Heski se răsfrângea supărarea. 
Niciodată nu-l respectase prea mult pe Miller, iar vorbele 
de mai înainte le socotea drept lăudăroşenie deşartă, 
nepotrivită cu întăritura nimicită, cu morţii şi tunurile 
ţintuite. Se întoarse deci spre el şi-i răspunse batjocoritor: 

— Luminăţia ta, nu poţi să făgăduieşti una ca asta, pentru 
că vei pleca la cea dintâi poruncă a regelui sau a 
mareşalului Wittemberg. Câteodată împrejurările ştiu să 
poruncească mai bine chiar decât regii şi mareşalii. 

Miller îşi încruntă sprâncenele stufoase; Wrzeszczowicz, 
care-l văzu întunecându-se, spuse în grabă: 

— Deocamdată să încercăm cu negocierile. O să se 
supună. Nu poate fi altfel! 

Vorbele îi fură acoperite de glasul vesel al clopotului care 
chema la slujba de dimineaţă în biserica de la Jasna Gora. 
Ghinărarul întovărăşit de celelalte căpetenii, porni încet 
spre Czestochowa, dar n-apucă să ajungă în tabără, când 
sosi un trimis pe calul plin de spumă. 

— Vine de la mareşalul Wittemberg! spuse Miller. 

Călărețul îi întinse o scrisoare. Ghinărarul rupse peceţile, 
îşi aruncă privirile pe scrisoare şi rosti încurcat: 


— Nu! E de la Poznai... veşti proaste. În Wielkopolska se 
ridică şleahticii şi norodul se uneşte cu ei... În fruntea 
mişcării se află Krzysztof Zegocki care vrea să vie în 
ajutorul Czestochowei. 

— Am spus eu că bubuiturile de aici se vor auzi din Carpaţi 
până la Marea Baltică, mormăi Sadowski. Poporul acesta e 
foarte schimbător. Nu-i cunoaşteţi încă pe polonezi, o să 
vedeţi mai târziu de ce sunt în stare. 

— Bine, bine, o să vedem! răspunse Miller. Mai bine un 
vrăjmaş pe faţă, decât un aliat prefăcut... S-au predat de 
bunăvoie, iar acuma pun mâna pe arme... Prea bine, o să 
cunoască şi ei puterea armelor noastre! 

— Şi noi pe a lor, se repezi Sadowski. Luminăţia ta, să 
sfârşim cu Czestochowa asta pe calea negocierilor; să 
primim orice condiţii... Nu mai e vorba de o fortăreață, ci 
de stăpânirea măriei sale în această ţară. 

— Călugării se vor supune, zise Wrzeszczowicz. Azi, mâine 
se vor supune! 

Astfel se sfădeau între ei, în vreme ce la mânăstire, după 
slujba de dimineaţă, domnea o bucurie nemărginită. Cei 
care nu luaseră parte la năvală îi întrebau pe cei ce se 
întorseseră cum a fost, iar aceştia se făleau grozav, ridicând 
în slavă vitejia lor şi pierderile duşmanului. 

Curiozitatea se înstăpâni până şi printre călugări şi femei. 
Rantiile albe şi veşmintele femeieşti înfloriră pe ziduri. Era 
o zi frumoasă, de bucurie deplină. Nevestele se îmbulziră în 
jurul lui jupân Czarniecki, strigând: 

— Izbăvitorul şi ocrotitorul nostru! 

El se apără din răsputeri, mai ales când vrură să-i sărute 
mâinile, şi le spuse, arătând spre Kmicic: 

— Mulţumiţi-i şi lui! El e Babinicz, dar nu seamănă deloc 
cu o babă! N-o să vă lase să-i sărutaţi mâinile pentru că 
sunt încă lipicioase de atâta sânge, dar dacă vreuna din cele 
mai tinerele va îndrăzni să-l sărute pe gură, gândesc că nu 
se va arăta scârbit. 


Cele mai tinere aruncau priviri ruşinate şi şăgalnice 
totodată spre jupân Andrzej, admirându-i boiul frumos: el 
însă nu răspunse din ochi la întrebările acelea mute, 
deoarece vederea acestor jupâniţe îi aduse aminte de 
Olenka. 

„Ei, draga mea dragă, se gândi, dacă ai şti că mă aflu la 
porunca Sfintei Fecioare, că o apăr împotriva vrăjmaşilor pe 
care spre nenorocul meu i-am slujit mai demult...” 

Îşi făgădui să-i scrie lui Kiejdany îndată după ridicarea 
împresurării şi să-l trimită pe Soroka cu scrisoarea. „Acum 
nu-i trimit numai vorbe goale şi făgăduieli, fiindcă stau 
mărturie faptele mele pe care, fără laudă deşartă, am să le 
înfăţişez în amănunt. Să afle că e meritul ei şi să se 
bucure!” 

Îl cuprinse o bucurie atât de mare, încât nici nu băgă de 
seamă jupâniţele care-şi şopteau, depărtându-se: 

— E un cavaler vrednic, dar pesemne că nu-i stă gândul 
decât la război şi e tare posac... 

Capitolul XVI. 

La cererea celorlalte căpetenii, Miller începu iarăşi 
negocierile. Din tabăra suedeză veni la mânăstire un 
şleahtic polonez de vază, mai în vârstă şi cu vorba aşezată. 
Apărătorii îl primiră cu bucurie, socotind că numai pro 
forma şi de nevoie va aduce vorba de supunerea mânăstirii, 
în fapt, îmbărbătându-i şi întărind noutăţile care ajunseseră 
până la ei despre răzvrătirea din Wielkopolska, 
neînțelegerile dintre oştile regale şi suedezi şi despre 
negocierile lui Jan Kazimierz cu cazacii care se arătau 
înclinați să se întoarcă la vechiul stăpân, în sfârşit, despre 
înfricoşătoarea ameninţare a hanului tătarilor că vor veni 
în, ajutorul regelui izgonit, urmărind cu foc şi sabie pe toţi 
vrăjmaşii lui. 

Dar mare fu dezamăgirea călugărilor, când şleahticul 
aduse într-adevăr noutăţi numeroase, însă care de care mai 
înspăimântătoare, în stare să reteze orice înflăcărare, să 


frângă orice hotărâre şi să clatine cea mai fierbinte 
credinţă. 

Tăcuţi şi plini de luare-aminte, călugării şi şleahticii se 
strânseră ciopor în jurul lui în trapezărie; tot ce-i ieşea din 
gură părea sinceritate şi durere pricinuită de soarta crudă 
a ţării. Adesea îşi lua capul alb în mâini, vrând parcă să 
stăpânească răbufnirea de deznădejde, privea la crucifix, îl 
podideau lacrimile şi spunea cu glas domol, întrerupt, cele 
ce urmează: 

— Ah ce vremuri a ajuns să trăiască biata ţară! Nu mai e 
nimic de făcut; trebuie să ne supunem regelui suedez... 
Cinstiţi părinţi şi fraţi şleahtici, pentru cine aţi pus mâna pe 
săbii? Pentru cine vă jertfiți odihna şi sângele? Pentru cine, 
printr-o împotrivire zadarnică, din nefericire, vă primejduiţi 
viaţa, abătând asupra sfântului lăcaş răzbunarea 
înfricoşătoare a oştilor suedeze neînfrânte? Pentru Jan 
Kazimierz? când el însuşi şi-a disprețuit domnia! Nu ştiţi 
oare că a ales belşugul, ospeţele vesele şi bucuria tihnită, în 
locul coroanei care-i dădea atâta bătaie de cap, abdicând în 
folosul lui Carol Gustav? 

Voi nu vreţi să-l părăsiţi, dar el s-a lepădat de voi; voi n-aţi 
vrut să vă călcaţi jurământul, dar el şi l-a călcat; voi sunteţi 
gata să muriţi pentru el, dar lui nu-i pasă de voi... Regele 
nostru legiuit este acum Carol Gustav! Vedeţi să nu atrageţi 
asupra capetelor voastre nu numai nimicirea, mânia şi 
răzbunarea suedezilor, ci şi pe aceea a cerului, păcătuind 
asupra crucii şi a Sfintei Fecioare, pentru că nu asupra 
năvălitorilor cutezaţi a ridica braţul înarmat, ci asupra 
propriului stăpân... 

Se aşternu o linişte adâncă, de parcă în trapezărie se 
simţea suflarea îngheţată a morţii. 

Ce puteţi fi mai rău decât ştirea despre abdicarea lui Jan 
Kazimierz? Era într-adevăr o veste înşelătoare, dar 
bătrânul şleahtic o spusese cu lacrimi în ochi înaintea crucii 
şi a icoanei Sfintei Fecioare. 


Dacă însă era adevărată, atunci orice împotrivire nu mai 
avea nici un rost. 

Şleahticii îşi acoperiră ochii cu mâinile, iar călugării îşi 
traseră glugile peste cap şi tăcerea de mormânt continuă: 
doar preotul Kordecki începu să se roage în şoaptă fierbinte 
cu buzele palide, în timp ce ochii lui liniştiţi, adânci, 
luminoşi şi pătrunzători erau aţintiţi asupra şleahticului. 

Acesta simţi asupră-i privirea cercetătoare şi începu să se 
frământe; vru să-şi păstreze înfăţişarea serioasă de 
bunătate, virtute îndurerată şi bunăvoință, dar nu fu în 
stare; începu deci să arunce priviri neliniştite spre ceilalţi 
călugări, iar după o clipă, vorbi astfel mai departe: 

— Nimic nu poate fi mai rău decât să stârneşti 
înverşunarea cuiva, profitând de răbdarea lui. Împotrivirea 
voastră va duce la nimicirea sfintei biserici şi, Doamne 
fereşte! la impunerea unor condiţii aspre pe care veţi fi siliţi 
să le ascultați. Armele călugărilor trebuie să fie scârba şi 
depărtarea de treburile lumeşti. Ce legătură aveţi cu 
vâltoarea războiului voi, pe care îndatoririle de călugări vă 
îndeamnă la singurătate şi tăcere? Fraţilor cinstiţi şi dragi 
părinţi! Nu luaţi asupra voastră asemenea înfricoşătoare 
răspundere!... Nu voiaţi ridicat acest sfânt aşezământ, nu e 
numai al vostru! Îngăduiţi să înflorească şi să 
binecuvânteze acest pământ veacuri de-a rândul spre 
bucuria copiilor şi a nepoților voştri! 

Trădătorul îşi împreună mâinile şi lacrimă din belşug; 
şleahticii şi călugării tăceau; îndoiala puse stăpânire pe toţi, 
sufletele erau trudite şi aproape de deznădejde, amintirea 
sforţărilor, irosite zadarnic apăsa inimile ca plumbul. 

— Aştept răspunsul vostru, sfinţi părinţi! spuse vânzătorul, 
plecându-şi capul pe piept. 

Deodată, preotul Kordecki se ridică şi cu un glas în care nu 
se simţea nici cea mai mică şovăială, rosti ca un prooroc: 

— Domnia ta spui că Jan Kazimierz ne-a părăsit şi s-a 
lepădat de tron în folosul lui Carol! E o minciună! În sufletul 
stăpânului nostru izgonit a încolţit nădejdea şi nicicând n-a 


trudit cu atâta înflăcărare să scape ţara, să recapete tronul 
şi să vină în ajutorul nostru! 

Masca pieri dintr-o dată de pe chipul vânzătorului, pe care 
se răsfrângeau acum mânia şi dezamăgirea, cei doi balauri 
ieşiţi din ungherele sufletului, unde stătuseră ascunşi. 

— De unde această veste? De unde această siguranţă? 
întrebă. 

— De aici! răspunse preotul Kordecki, arătându-i crucea 
mare de pe perete. Haide, pune degetul pe picioarele rănite 
ale lui Christos şi repetă încă o dată ce-ai spus? 

Trădătorul începu să se încovoaie, ca sub apăsarea unui 
braţ de fier; din cotloanele sufletului îi urca în obraji un nou 
balaur: spaima. 

Dar preotul Kordecki aştepta ameninţător, ca Moise; capu- 
i părea încununat de raze. 

— Haide, repetă! îl îndemnă, fără să coboare mâna, cu 
glasul atât de puternic, de se cutremurară bolțile 
trapezăriei şi repetară parcă înfricoşate: 

— Haide, repetă... 

Urmă o tăcere surdă, în sfârşit, se auzi glasul înăbuşit al 
trimisului: 

— Eu mă spăl pe mâini... 

— Ca Pilat! sfârşi preotul Kordecki. 

Vânzătorul se ridică şi ieşi din trapezărie. Trecu repede 
prin curtea mânăstirii, iar când ajunse în afara porţilor, 
aproape că începu să fugă, ca şi când îl gonea cineva din 
urmă. 

În acest timp, jupân Zamoyski se apropie de Czarniecki şi 
Kmicic, care nu fuseseră la trapezărie, ca să le spună şi lor 
ce se petrecuse acolo. 

— Ei, a adus vreo veste bună? întrebă jupân Piotr. Avea o 
faţă cinstită... 

— Dumnezeu să ne păzească de asemenea cinste! 
răspunse spătarul de Sieradz. 

— Ce-a spus? întrebă şi Kmicic, ridicând puţin fitilul aprins 
pe care-l ţinea în mână. 


— A vorbit ca un vânzător plătit. 

— Poate că de aceea se grăbeşte aşa acum! zise Piotr 
Czarniecki. la uitaţi-vă, domniile voastre, mai că aleargă 
spre suedezi. Ei, ce-aş mai trimite o ghiulea după el... 

— Prea bine! spuse Kmicic pe neaşteptate. 

Şi lipi fitilul aprins de deschizătură. 

Tunul bubui înainte ca Zamoyski şi Czarniecki să priceapă 
ce se întâmpla. Zamoyski se luă cu mâinile de cap. 

— Pentru Dumnezeu! strigă, ce-ai făcut?... Era un sol! 

— Am făcut rău, răspunse Kmicic, privind în depărtare, 
pentru că nu l-am nimerit. S-a ridicat şi fuge mai departe. 
Ehei, cred că a tras o spaimă! 

Aici se întoarse spre Zamoyski: 

— Jupâne spătar, chiar dacă-l nimeream în şerteaţă, tot n- 
aveau cum dovedi că am tras înadins în el, pe legea mea, n- 
am mai putut să mă stăpânesc. Fitilul a coborât singur. N-aş 
trage niciodată într-un sol suedez, dar la vederea 
polonezilor vânzători, mi se-ntorc măruntaiele pe dos! 

— Ehei, caută să te stăpâneşti. Ar fi fost rău de tot; acum o 
să-i asuprească şi ei pe trimişii noştri. 

Jupân Czarniecki era prea mulţumit în inima lui, fiindcă 
Kmicic îl auzi mormăind pe sub nas: 

— Trădătorul ăsta nu va mai îndrăzni să vie a doua oară ca 
sol. 

Îl auzi şi Zamoyski şi răspunse: 

— Nu va fi ăsta, se vor găsi alţii, iar domniile voastre nu 
puneţi piedici negocierilor; nu trebuie să le întrerupeţi în 
chip samavolnic, fiindcă tărăgănarea lor e spre binele 
nostru. Oastea, dacă ne-o va trimite Dumnezeu în ajutor, va 
avea timp să se întocmească, iar pe deasupra se apropie şi 
gerul iernii, care va îngreuia şi mai mult asediul. Timpul se 
scurge în paguba lor şi în folosul nostru. 

Spunând acestea, plecă la trapezărie, unde sfatul continua 
şi după plecarea solului. Cuvintele trădătorului îi 
înspăimântaseră pe călugări şi stăteau cu toţii abătuţi. E 
adevărat că nu crezuseră în abdicarea lui Jan Kazimierz, 


dar trimisul le adusese, aminte de puterea suedeză de care 
zilele norocoase dinainte le îngăduiseră să uite. Acum se 
înfăţişa iarăşi în toată grozăvia ei, care înfricoşase cetăţi şi 
oraşe mult mai însemnate. Poznan, Varşovia şi Cracovia, 
fără să mai socotim o mulţime de castele, îşi deschiseseră 
porţile înaintea învingătorului; cum putea să se apere Jasna 
Gora, când potopul nenorocirilor se revărsase peste 
întreaga Republică? 

„O să ne mai apărăm o săptămână, două, trei, se gândeau 
unii dintre şleahtici şi călugări, dar pe urmă, care va fi 
sfârşitul acestor sforţări?” 

Toată ţara semăna cu o corabie cufundată în adâncuri; 
doar mânăstirea se mai înălța ca un catarg deasupra 
valurilor. Se mai puteau gândi oare naufragiaţii agăţaţi de 
acest catarg la scăparea lor, ca să nu mai vorbim de 
mântuirea întregii corăbii? 

După judecata oamenilor, nu mai puteau. 

Cu toate acestea, în clipa în care jupân Zamoyski intră în 
trapezărie, preotul Kordecki spunea: 

— Fraţii mei! Veghez şi eu alături de voi, mă rog şi eu 
odată cu voi de Ocrotitoarea noastră să ne apere. 
Osteneala, truda şi slăbiciunea mă încearcă şi pe mine, ca şi 
pe voi; răspunderea la fel apasă şi asupra mea, poate chiar 
mai mult decât asupra voastră! De ce dar eu cred, iar voi se 
pare că vă îndoiţi?... Veniţi-vă în fire; ochii voştri, orbiţi de 
puterea pământească, nu mai văd oare altă forţă mai mare 
decât a suedezilor? Credeţi oare că nici o apărare nu mai 
poate fi de folos, că nimic nu va înfrânge puterea lor? Dacă-i 
aşa, fraţii mei, păcătuiţi prin gândurile voastre şi huliţi 
împotriva milostivirii lui Dumnezeu, împotriva 
atotputerniciei stăpânului nostru, împotriva acestei 
Ocrotitoare, ale cărei slugi suntem. Cine dintre voi va 
cuteza să spună că Regina Sfântă nu e în stare să ne apere 
şi să ne trimită izbânda? Să ne rugăm dar, s-o implorăm zi 
şi noapte, până când prin statornicia noastră, prin umilinţa 
şi lacrimile noastre, prin jertfa trupurilor şi a vieţii noastre, 


îi vom îndupleca inima şi vom dobândi iertarea pentru 
păcatele noastre. 

— Părinte! spuse unul dintre şleahtici, nu ne gândim la 
viaţa noastră, la nevestele şi copiii noştri, dar ne 
cutremurăm la gândul că sfânta icoană va fi pângărită dacă 
duşmanul va cuceri fortăreaţa prin luptă. 

— Şi nu vrem să ne luăm asemenea răspundere! adăugă 
altul. 

— Pentru că nimeni nu are dreptul să şi-o ia, nici măcar 
priorul! aruncă al treilea. 

Şi împotrivirea creştea, câştigând sufletele, mai ales că 
mulţi călugări tăceau. 

În loc să răspundă de-a dreptul, priorul începu iarăşi să se 
roage: 

— Maică Precestă! rosti, înălţându-şi ochii şi braţele, dacă 
ne-ai învrednici cu harul sfânt, ca să dăm pildă altora în 
lăcaşul tău de statornicie, vitejie şi credinţă faţă de tine, 
faţă de ţară şi de rege... dacă ai ales acest loc, ca să trezeşti 
conştiinţa oamenilor şi să izbăveşti Republica - îndură-te de 
aceia care vor să oprească izvorul bunăvoinţei tale, să 
împiedice împlinirea minunilor şi să se împotrivească vrerii 
tale sfinte... 

Rămase o vreme în extaz, apoi se întoarse spre călugări şi 
şleahtici: 

— Cine va lua pe umerii lui asemenea răspundere? Cine 
vrea să împiedice minunile Mariei, bunăvoința ei, scăparea 
țarii şi a credinţei catolice? 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! se auziră 
câteva glasuri. Să ne ferească Dumnezeu de una ca asta! 

— Nimeni nu va cuteza! strigă jupân Zamoyski. 

Aceia dintre călugări, în inima cărora se strecurase 
îndoiala, începură să se bată cu pumnii în piept, cuprinşi de 
spaimă. Nici unul dintre cei care luau parte la sfat nu se 
mai gândi în seara aceea la supunere. 

Dar, cu toate că inimile vârstnicilor se întăriseră în 
credinţă, sămânţa aruncată de vânzător avea să dea roade 


otrăvite. 

Ştirea despre abdicarea lui Jan Kazimierz şi despre 
neputinţa de a primi vreun ajutor se răspândi printre 
şleahtici, de la aceştia ajunse la femei, apoi la slujitori care 
o împrăştiară în rândul oştenilor, descurajându-i. 

Ţăranii se speriară cel mai puţin, în schimb, oştenii de 
meserie, învăţaţi să judece mersul războiului numai după 
socotelile lor, începură să-şi piardă înflăcărarea, să-şi 
lămurească unul altuia neputinţa de a se apăra mai 
departe, să se plângă de îndărătnicia călugărilor 
nepricepuţi, în sfârşit, să se înţeleagă între ei şi să 
murmure. 

Un tunar neamţ, de credinţă îndoielnică, era de părere ca 
oştenii să hotărască singuri şi să negocieze cu suedezii 
supunerea fortăreței. Unii primiră propunerea cu bucurie, 
dar se găsiră şi din aceia care nu numai că se arătară 
împotriva trădării, ci îl vestiră îndată pe preotul Kordecki. 

Priorul, care ştia să împletească încrederea neclintită în 
puterea cerului cu prevederea şi iscusinţa, înăbuşi în faţă 
răscoala care se lăţea pe ascuns. 

Mai întâi izgoni din fortăreață pe conducătorii răzvrătirii 
în frunte cu tunarul neamţ; nu se temea că vor arăta 
suedezilor părţile slabe ale întăriturilor. După aceea, îndoi 
leafa oştenilor, punându-i să jure că vor apăra mânăstirea 
până la ultima picătură de sânge. 

Îndoi, de asemenea, supravegherea, hotărând să-i 
cerceteze mai bine pe simbriaşi, ca şi pe şleahtici şi chiar pe 
călugări. Sfinţii părinţi mai vârstnici fură puşi să cânte în 
corurile de noapte, iar cei mai tineri, afară de slujba la 
biserică, primiră însărcinarea de a face slujba şi pe 
întărituri. A doua zi, avu loc cercetarea pedestrimii; toate 
turnurile căpătară spre apărare câte un şleahtic cu slujitorii 
săi, zece călugări şi doi tunari de nădejde. Toţi aceştia 
aveau datoria să stea zi şi noapte la posturile încredințate. 

Aşadar, în turnul dinspre răsărit şi miazănoapte se aşeză 
jupân Zygmunt Mosiâski, oştean destoinic, acela al cărui 


copil scăpase nevătămat, ca prin minune, deşi ghiuleaua 
nimerise tocmai sub leagăn. Cu el se afla părintele Hilary 
Stawoszewski. La cel apusean se duse părintele Mielecki, 
însoţit de şleahticul Mikotaj Krzysztoporski un om ursuz şi 
posomorât, dar neînfricat. Turnul dinspre răsărit şi miazăzi 
îl ocupară Piotr Czarniecki şi Kmicic, împreună cu părintele 
Adamus Stypulski care slujise mai demult într-un steag de 
husari. La nevoie, acesta îşi sufleca bucuros mânecile 
rantiei şi pregătea tunul pentru tragere, iar de ghiulelele 
care zburau pe sus nu se temea mai mult decât vagmistrul 
Soroka. În sfârşit, turnul dinspre apus şi miazăzi i se 
încredința lui jupân Skorzewski şi călugărului Daniel 
Rychtalski care putea să nu doarmă, două-trei nopţi la rând, 
fără să se simtă trudit. 

Mai-mari peste străjeri fură desemnaţi Dobrosz şi 
părintele Zachariasz Malachowski. Cei care nu erau în stare 
să lupte fură trimişi să vegheze acoperişurile, iar încăperile 
de arme şi toate sculele de război fură date în grija 
părintelui Lassota. Tot lui i se încredința şi conducerea 
focului de care se ocupa înainte părintele Dobrosz. În 
timpul nopţii, trebuia să lumineze întăriturile, ca să nu se 
poată apropia pedestrimea vrăjmaşă, şi să pregătească 
coşuri şi crăcane de fier pe turnuri, în care să aprindă 
noaptea vreascuri şi facle. 

Într-adevăr, în fiecare noapte toate turnurile semănau cu, 
nişte torţe uriaşe. Uşurau astfel tragerea suedezilor, dar 
slujeau şi ca semn că fortăreaţa se apără, în cazul în care 
vreo oştire ar fi venit în ajutorul asediaţilor. 

În acest fel, nu numai că planurile de supunere se 
spulberară, dar înflăcărarea oştenilor crescu şi mai mult. A 
doua zi, preotul Kordecki făcu ocolul întăriturilor, asemenea 
unui păstor care-şi cercetează turma, văzu că totul merge 
bine şi zâmbi blajin, aducând laude căpeteniilor şi oştenilor; 
când ajunse la jupân Czarniecki, îi spuse străluminat: 

— Şi spătarul de Sieradz, conducătorul nostru drag, se 
bucură în inima lui împreună cu mine; crede că acum 


suntem de două ori mai puternici decât la început. Curajul 
şi încrederea au coborât iarăşi în inimi, iar ce mai rămâne 
de făcut va împlini bunăvoința Sfintei Fecioare; voi relua 
negocierile. Vom căuta să întârziem, să tărăgănăm lucrurile 
cât mai mult, pentru că astfel vom cruța viaţa oamenilor. 

La acestea, Kmicic: 

— Ei, cinstite părinte, ce dobândim cu negocierile! 
Pierdem vremea de pomană! Mai bine să dăm iar năvală la 
noapte şi să-i căsăpim pe nemernici. 

Dar preotul Kordecki, care era bine dispus, zâmbi, cum 
zâmbeşte mama copilului care nu conteneşte cu hârjoana, 
apoi luă frânghia de lângă tun şi se prefăcu că-l bate cu ea 
pe spinare. 

— Lituanian neastâmpărat, lup nesăţios de sânge, îi spuse 
în glumă, iată-ţi plata pentru că vrei să dai pildă de 
nesupunere, na, na! 

Iar Kmicic, înveselit ca un învățăcel, se ferea ba la stânga, 
ba la dreapta, repetând parcă înadins: 

— Să-i lovim pe suedezi, să-i batem, să-i batem! 

Asemenea bucurii îşi îngăduiau, având sufletele fierbinţi şi 
închinate ţării. Preotul Kordecki nu neglija negocierile, 
văzând că Miller le doreşte şi se foloseşte de orice prilej. 
Priorul se bucura, deoarece ghicea că vrăjmaşul nu se 
simţea prea în largul său, de vreme ce vroia atât de mult să 
sfârşească. 

Zilele începură să se scurgă una după alta; tunurile şi 
flintele răsunau mereu, dar cel mai mult lucrau penele. În 
acest fel, asediul întârzia, în timp ce iarna se apropia cu 
paşi repezi. Pe culmile munţilor Tatra, norii cloceau în 
cuiburile prăpăstioase viscolul, gerurile şi zăpada, 
rostogolindu-se asupra ţării, urmaţi de progenitura 
îngheţată. Noaptea, suedezii se ghemuiau pe lângă focuri, 
preferând să piară de ghiulelele mânăstirii, decât să 
îngheţe de frig. 

Pământul tare îngreuia înălţarea valurilor de apărare şi 
săparea şanţurilor de apropiere. Asediul nu înainta. Nu 


numai căpeteniile, ci şi toţi oştenii n-aveau pe buze decât un 
cuvânt: „Negocieri.” 

Călugării se prefăcură mai întâi că vor să se supună. 
Trimiseră ca soli la Miller pe părintele Marceli Dobrosz şi 
pe învățatul călugăr Sebastian Stawicki. Aceştia îl făcură să 

creadă pe Miller că s-ar putea înţelege. 

Cum auzi una ca asta, ghinărarul mai să-i îmbrăţişeze de 
bucurie. Pentru că acum nu mai era vorba numai de 
Czestochowa, ci de întreaga Republică. Supunerea Jasnei 
Gora ar fi spulberat nădejdile patrioţilor şi ar fi îmbrâncit 
toată ţara în stăpânirea regelui suedez, pe când 
împotrivirea, şi încă una biruitoare, ar fi putut să 
îmbărbăteze inimile şi să pricinuiască un nou război. Prin 
împrejurimi, semnele erau vădite. Miller ştia şi el aceasta şi 
înţelegea în ce bucluc intrase, cât de mare era răspunderea 
care apăsa asupra lui; ştia că-l aşteaptă bunăvoința regelui, 
buzduganul de maregşal, ranguri şi titluri sau decăderea 
totală. Şi pentru că începea să se convingă şi el că nu 
„putea înghiţi această stâncă”, îi primi pe călugări cu mare 
cinste, ca pe nişte trimişi ai împăratului sau ai sultanului. 
Poftindu-i la ospăț, închină în sănătatea lor, a priorului şi a 
spătarului de Sieradz; le dărui peşte pentru mânăstire şi le 
oferi condiţii de supunere atât de blânde, încât nu se îndoia 
nici o clipă că se vor grăbi să le primească. 

Călugării îi mulţumiră cu umilinţa cuvenită unor purtători 
de rantie, luară hârtia şi plecară. La opt ceasuri de 
dimineaţă vesti deschiderea porţilor. 

În tabăra suedeză se iscă o bucurie de nedescris. Oştenii 
părăsiră şanţurile, se apropiară de ziduri şi începură să 
vorbească cu apărătorii. 

Dar de la mânăstire se dădu de ştire că într-o treabă atât 
de însemnată priorul trebuie să adune întregul sfat şi să-i 
ceară părerea, aşa că cer încă o zi de zăbavă. Miller 
consimţi fără să se gândească prea mult. În acest timp, în 
trapezărie, chibzuiră până noaptea târziu. 


Deşi Miller era un războinic trecut prin multe, deşi în toată 
armia suedeză poate că nu se mai găsea alt ghinărar care 
să fi negociat de atâtea ori cu felurite oraşe, ca acest 
Poliocertes, a doua zi dimineaţă inima începu să-i bată 
neliniştită, când văzu cele două rantii albe care se apropiau 
de cvartirul lui. 

Nu mai erau aceiaşi călugări; înainte păşea, părintele 
Maciej Bteszyhiski, dascăl de filozofie, care aducea o 
scrisoare cu peceţi; în urma lui venea părintele Zachariasz 
Malachowski, cu braţele încrucişate pe piept, capul plecat şi 
faţa palidă. 

Ghinărarul îi primi înconjurat de toţi polcovnicii săi şi, 
răspunzând cu bunăvoință la plecăciunea adâncă a 
părintelui Bleszyski, îi luă repede scrisoarea din mână, 
rupse peceţile şi începu să citească. 

Se schimbă la faţă numaidecât; valul de sânge i se urcă la 
cap, ochii i se bulbucară, grumazul i se încordă şi o mânie 
înfricoşătoare îi ridică părul sub perucă. O vreme nu fu în 
stare să rostească nici o vorbă, îi arătă cu mâna scrisoarea 
prinţului Heski care se uită peste ea şi, întorcându-se spre 
polcovnici, spuse liniştit: 

— Călugării ne aduc la cunoştinţă că nu pot să se lepede 
de Jan Kazimierz, până când primatul nu va vesti pe noul 
rege, cu alte cuvinte, nu vor să-l recunoască pe Carol 
Gustav. 

Prinţul Heski izbucni în râs, Sadowski îşi aţinti privirea 
batjocoritoare asupra lui Miller, iar Wrzeszczowicz începu 
să se tragă de barbă cu mânie. Un murmur ameninţător se 
iscă printre cei de faţă. 

Deodată, Miller se lovi cu palma peste genunchi şi începu 
să strige: 

— La mine, la mine! 

Cât ai bate din palme, patru muşchetari bărboşi se iviră în 
uşă. 

— Luaţi prăjinile astea rase în cap şi băgaţi-le la răcoare! 
porunci ghinărarul. 


— Domnia ta, Jupâne Sadowski, vei trâmbiţa la poarta 
mânăstirii că, la primul foc de tun de pe ziduri, voi porunci 
să-i spânzure numaidecât pe cei doi călugări! 

Părintele Bteszynski şi părintele Matachowski fură conduşi 
în râsetele şi batjocura oştenilor. Muşchetarii le puneau 
pălăriile lor pe cap, mai degrabă le înfundau până peste 
ochi, călăuzindu-i peste tot felul de piedici, iar când vreunul 
dintre călugări se poticnea sau cădea, atunci grupurile de 
oşteni izbucneau în hohote de râs; cel căzut era ridicat cu 
patul muschetei; sprijinindu-l, chipurile, îl înghionteau cu 
sârg în spinare. Unii aruncau în ei cu baligă de cal, alţii luau 
zăpadă în pumn şi le frecau creştetele rase sau le-o băgau 
pe sub rantie. Câţiva desfăcură cureluşele de la trâmbiţe şi, 
legându-i de gât, trăgeau de celălalt capăt; se prefăceau că 
duc vitele la iarmaroc şi strigau preţul în gura mare. 

Cei doi călugări mergeau tăcuţi, cu mâinile încrucişate pe 
piept şi rugându-se. În cele din urmă, îngheţaţi de frig şi 
batjocoriţi, fură închişi într-o şură păzită de străji cu 
muschete. 

Între timp, Sadowski trâmbiţase porunca sau mai degrabă 
ameninţarea lui Miller. 

Inimile sfinţilor părinţi se umplură de spaimă, întreaga 
oştire încremeni de groază. Tunurile tăcură; sfatul adunat 
nu mai ştia ce să facă. Nu puteau să-i lase pe călugări în 
mâinile barbarilor, iar dacă trimiteau alţii, Miller avea să-i 
închidă şi pe aceştia. Totuşi, după câteva ceasuri, 
ghinărarul repezi un sol să-i întrebe pe călugări ce-au de 
gând să facă... 

I se răspunse că atâta vreme cât nu va da drumul 
ostaticilor, nu vor avea loc nici un fel de negocieri. Cum mai 
puteau să creadă apărătorii că ghinărarul avea să-şi 
îndeplinească făgăduielile, când el, în ciuda legii tuturor 
popoarelor, arestuia trimişii respectaţi până şi de barbari. 

Răspunsul întârzia, inimile călugărilor se strânseră de 
teamă, iar înflăcărarea oştenilor scăzu. 


Suedezii, în schimb, feriţi de primejdia tunurilor de la 
mânăstire prin întemnițarea solilor, trudeau de zor, 
încercând să prelungească şanţurile spre fortăreaţa 
neînvinsă până atunci. Săpau în mare grabă alte şanţuri, 
înălţau îngrădituri pe care le umpleau cu pământ şi trăgeau 
tunurile în noile lăcaşuri. Oştenii obraznici se apropiau de 
ziduri la mai puţin de o bătaie de flintă, amenințând 
biserica şi pe apărători. Pe jumătate ameţiţi de băutură, 
strigau, înălţându-şi braţele spre întărituri: 

— Dacă nu vă supuneţi, călugării voştri vor fi spânzurați! 

Unii huleau cumplit împotriva Maicii Domnului şi a 
credinţei catolice. Asediaţii, gândindu-se la viaţa ostaticilor, 
erau nevoiţi să asculte cu răbdare. Lui Kmicic i se tăia 
răsuflarea de furie. Îşi smulgea părul din cap, îşi rupea 
hainele şi, frângându-şi mâinile, îi repeta lui jupân Piotr 
Czarniecki: 

— Vezi, domnia ta, iată la ce duc negocierile cu nişte 
tâlhari, am spus eu! Acum stai şi rabdă, în timp ce ei ţi se 
bagă în ochi şi hulesc!... Sfântă Fecioară, îndură-te de mine 
şi dă-mi răbdare!... Pe legea mea, în curând o să se caţere 
şi pe ziduri!... Ţineţi-mă, legaţi-mă ca pe un hoţ, că nu mai 
pot! 

Vrăjmaşii veneau tot mai aproape, ocărând cu şi mai multă 
îndrăzneală. 

Cam în acest timp, avu loc o nouă întâmplare care spori şi 
mai mult deznădejdea apărătorilor. Castelanul de Kiev, 
predând Cracovia, hotărâse să plece cu toată oastea în 
Slask şi să rămână acolo până la sfârşitul războiului. Şapte 
sute de pedestraşi regali din această oştire, sub conducerea 
polcovnicului Wolf, se aflau în apropiere, la hotar; 
încrezători în puterea înțelegerilor încheiate nu se mai 
fereau de nimeni. 

Wrzeszczowicz însă îl convinse pe Miller să pună mâna pe 
ei. Acesta îl trimise chiar pe Wrzeszczowicz cu două mii de 
raitieri care, trecând hotarul în timpul nopţii, năvăliră 
asupra oştenilor adormiţi şi-i prinseră pe toţi. Aduşi în 


tabăra suedeză, ghinărarul porunci să fie plimbaţi în jurul 
zidurilor, ca să le arate călugărilor că oastea de la care 
aşteptau ajutor avea să lupte împotriva Czestochowei. 

La vederea acestor oşteni arătoşi din garda regală, împinşi 
de-a lungul zidurilor, asediaţii se înfricoşară; nimeni nu se 
îndoia că Miller îi va sili să pornească cei dintâi la atac. 

Printre apărători se iscă iarăşi panica; unii începură să-şi 
sfărâme armele, socotind că nu mai e nimic de făcut şi că 
trebuie să se predea cât mai repede. Descurajarea îşi făcu 
loc şi printre şleahtici. 

Câţiva dintre ei se duseră iarăşi la Kordecki şi-l rugară să 
aibă milă de copiii lor, de sfântul lăcaş, de icoană şi de 
călugări. Cu toată hotărârea priorului şi a lui jupân 
Zamoyski, răzmeriţa fu potolită cu greutate. 

Preotul Kordecki, gândindu-se înainte de toate la 
eliberarea călugărilor, se folosi de cel mai bun mijloc, 
scriindu-i lui Miller că îi jertfeşte pe amândoi pentru binele 
bisericii. Aşa că ghinărarul n-are decât să-i osândească la 
moarte; vor afla astfel cu toţii la ce pot să se aştepte din 
partea lui şi câtă încredere trebuie să aibă în făgăduielile 
date. Miller era bucuros, socotind că se apropie sfârşitul. 
Cu toate acestea, nu dădu crezare cuvintelor lui Kordecki în 
privinţa jertfirii călugărilor. Aşa că trimise la mânăstire pe 
părintele Bteszyhski, unul dintre ei, punându-l să jure 
înainte că se va întoarce de bunăvoie, oricare va fi 
răspunsul pe care îl va aduce. Îl sili să jure, de asemenea, 
că va lăuda puterea suedeză şi va încerca să convingă pe 
călugări de neputinţa de a se apăra până la capăt. 

Călugărul repetă totul potrivit făgăduielii, deşi ochii lui 
spuneau altceva, iar la sfârşit zise: 

— Viaţa mea preţuieşte mai puţin decât binele sfinţilor 
părinţi, aşa că aştept hotărârea sfatului. Voi repeta întocmai 
cererile voastre înaintea vrăjmaşului. 

I se porunci să spună că mânăstirea doreşte să negocieze, 
dar nu poate avea încredere într-un ghinărar care 


întemniţează solii. A doua zi, veni la mânăstire al doilea 
călugăr, Malachowski, şi se întoarse cu acelaşi răspuns. 

Amândoi îşi auziră condamnarea la moarte. 

Se aflau în cvartirul lui Miller, fiind de faţă şi celelalte 
căpetenii şi polcovnici mai însemnați. Priveau cu toţii cu 
luare aminte la chipurile călugărilor, dornici să vadă ce 
impresie va face asupra lor osândirea la moarte. Nu mică le 
fu uimirea, când citiră pe feţele lor o bucurie atât de mare 
şi nepământească, de parcă li se vestise cea mai mare 
fericire. Obrajii palizi ai călugărilor se rumeniră, ochii se 
umplură de lumină şi părintele Matachowski rosti mişcat: 

— Ah, de ce nu murim chiar astăzi, de vreme ce ne-a fost 
hărăzit să fim jertfiți pentru Dumnezeu şi pentru rege...! 

Miller porunci să fie scoşi afară numaidecât. Căpeteniile şi 
polcovnicii se uitau unii la alţii, până când unul cuteză: 

— E greu să luptăm cu astfel de înverşunare. 

Iar prinţul Heski: 

— Asemenea credinţă aveau numai primii creştini... Asta ai 
vrut să spui şi domnia ta, nu-i aşa? 

Apoi se întoarse spre Wrzeszczowicz. 

— Jupâne Weyhard, zise, aş fi bucuros să aflu ce gândeşti 
despre aceşti călugări? 

— Nu mai e nevoie să-mi bat şi eu capul cu ei, răspunse 
arţăgos Wrzeszczowicz, ajunge că s-a gândit ghinărarul. 

Deodată Sadowski veni la mijlocul încăperii şi se opri 
înaintea lui Miller. 

— Luminăţia ta, n-ai să porunceşti să-i piardă pe călugării 
aceştia! spuse hotărât. 

— Şi de ce mă rog? 

— Pentru că atunci nu mai poate fi vorba de nici un fel de 
negocieri, iar apărătorii fortăreței vor fi cuprinşi de dorinţa 
răzbunării şi vor prefera să moară cu toţii, decât să se 
supună... 

— Wittemberg o să-mi trimită tunurile cele mari. 

— Luminăţia ta, n-ai să faci una ca asta, stărui Sadowski. 
Sunt soli care au venit aici pe încredere! 


— Nici eu nu voi porunci să-i atârne de încredere ci de 
spânzurătoare. 

Se va duce buhul în toată ţara, inimile se vor răzvrăti şi se 
vor întoarce de la noi. 

— Mai dă-mi pace cu buhul domniei tale!... Am mai auzit 
asta de o sută de ori. 

— Luminăţia ta, n-ai să faci una ca asta fără ştirea măriei 
sale! 

— Domnia ta n-ai dreptul să-mi aduci aminte de datoria 
mea faţă de rege! 

— Am, în schimb, dreptul să cer scoaterea din slujbă şi să 
înfăţişez pricina măriei sale. Vreau să fiu oştean, nu călăul... 

Prinţul Heski veni şi el la mijlocul încăperii şi spuse în 
auzul tuturor: 

— Jupâne Sadowski, dă-mi mâna. Domnia ta eşti un 
adevărat şleahtic şi un om cinstit! 

— Ce-i, ce va să zică asta?! mugi Miller, zvâcnind în 
picioare. 

— Luminăţia ta, răspunse prinţul Heski cu răceală, îmi 
îngădui să cred că Sadowski este un om cumsecade şi 
socotesc că asta nu ştirbeşte cu nimic ascultarea de oştean! 

Miller nu-l putea suferi pe prinţul Heski, dar felul acesta 
rece de a vorbi, propriu celor de neam ales, îi impunea şi 
lui, ca mai tuturor oamenilor care veneau de jos. Miller se 
străduia în fel şi chip să-şi însuşească asemenea purtare, 
dar nu izbutea. Se stăpâni totuşi să nu răbufnească şi zise 
liniştit: 

— Călugării să fie spânzurați mâine. 

— Asta nu mă priveşte, răspunse prinţul Heski, dar în 
acest caz, luminăţia ta porunceşte să-i lovească astăzi pe cei 
două mii de polonezi care se află în tabăra noastră, pentru 
că, dacă n-ai s-o faci, mâine vor veni ei asupra noastră... Şi 
aşa oştenii suedezi trec mai lesne prin mijlocul unei haite de 
lupi, decât printre corturile lor. Asta-i tot ce vroiam să spun, 
iar acum, luminăţia ta, îţi urez izbândă... 

Spunând acestea, ieşi. 


Miller înţelese că se avântase prea departe, dar nu 
schimbă poruncile şi în aceeaşi zi se înălţară spânzurătorile 
în văzul întregii mânăstiri. În acelaşi timp, oştenii, profitând 
de încetarea focului, se buluciră şi mai aproape de ziduri, 
sfidând, batjocorind şi hulind fără încetare. Foarte mulţi se 
căţărară pe povârniş, de parcă vroiau să dea năvală asupra 
întăriturilor. 

Atunci, jupân Kmicic, pe care nu-l legaseră, cum se rugase, 
nu se mai putu stăpâni şi trase cu tunul în plin cu atâta 
folos, încât culcă la pământ toţi oştenii care se aflau în 
dreptul lui. Ca la un semn, fără nici o poruncă şi împotriva 
hotărârilor luate, bubuiră toate tunurile şi pocniră 
muschetele şi flintele. 

Suedezii, descoperiţi din toate părţile, o luară la fugă 
urlând şi zbierând, presărând drumul cu trupurile lor. 

Czarniecki se repezi la Kmicic. 

— Ştii că pentru asta poţi să te alegi cu un plumb în 
scăfârlie? 

— Ştiu, dar mi-e totuna! Trăzni... 

— Atunci ţinteşte bine! 

Kmicic ţintea într-adevăr foarte bine. 

În curând, nu mai avea în cine să tragă. În acest timp, 
tabăra suedeză începu să se frământe, dar era atât de 
limpede că suedezii călcaseră înţelegerea, încât până şi 
Miller, în sinea lui, recunoştea că dreptatea era de partea 
celor de la Jasna Gora. 

Mai mult, Kmicic nu se aştepta ca ghiulelele lui să scape 
viaţa ostaticilor, dar Miller se convinse astfel că apărătorii 
sunt gata să-i jeritfească pe cei doi călugări pentru binele 
bisericii şi al mânăstirii. Bubuiturile îi mai băgară în cap că, 
dacă va ridica mâna asupra solilor, atunci din partea 
mânăstirii n-avea să mai audă decât mugetul gurilor de foc. 

Aşa că a doua zi îi pofti la prânz pe cei doi ostatici, iar în 
ziua următoare le îngădui să plece înapoi. 

Preotul Kordecki plânse, când îi văzu; îi îmbrăţişară cu 
toţii şi rămaseră uimiţi, auzind din gura lor că scăpaseră cu 


viaţă tocmai datorită tunurilor. Priorul, care mai înainte se 
mâniase pe Kmicic, îl chemă îndată şi-i zise: 

— Eram tare supărat, gândindu-mă că va trebui să moară, 
dar se vede că Sfânta Fecioară ţi-a trimis gândul cel bun. E 
un semn al îndurării cereşti, bucură-te...! 

— Părinte scump şi iubit, nu-i aşa că acum s-a isprăvit cu 
negocierile? întrebă Kmicic, sărutându-i mâinile. 

Nu apucă să-şi sfârşească vorba, că la poartă răsună 
glasul trâmbiţei şi un nou trimis al lui Miller intră în incinta 
zidurilor. 

Era jupân Kuklinowski, polcovnicul steagului de volintiri, 
care se afla alături de suedezi. 

Steagul era alcătuit din cei mai mari zvânturaţi, fără cinste 
şi credinţă, şi în parte din luterani, arieni şi calvini. Aşa se 
lămurea prietenia lor cu suedezii, deşi se alăturaseră 
năvălitorilor mai ales din dorinţa de a jefui. Această 
adunătură, întocmită din şleahtici osândiţi de lege, oameni 
fugiţi din temnițe sau din mâinile călăului şi din slujitori 
scăpaţi de ştreang, semăna întrucâtva cu foştii ortaci ai lui 
Kmicic. Numai că aceia se băteau ca nişte lei, pe când 
aceştia preferau să prade, să ruşineze fetele prin conacele 
şleahticilor şi să spargă grajdurile şi cuferele cu lucruri de 
preţ. lar Kuklinowski semăna şi mai puţin cu Kmicic. Vârsta 
îi încărunţise părul, iar faţa îi era ofilită, trufaşă şi 
obraznică. Ochii, bulbucaţi şi cruzi, arătau o fire 
nestăpânită. Era unul din acei oşteni care, petrecându-şi 
viaţa în chefuri şi lupte necurmate, îşi pierduse conştiinţa. O 
mulţime de asemenea neisprăviţi rătăceau după războiul de 
treizeci de ani prin ţara nemţească şi Polonia. Erau gata să 
slujească oricui şi uneori simpla întâmplare hotăra de 
partea cui aveau să lupte. 

Se arătau cu totul nesimţitori faţă de patrie, credinţă, într- 
un cuvânt, faţă de lucrurile sfinte pentru orice om. 
Recunoşteau numai viaţa ostăşească, în care căutau 
petrecerile, destrăbălarea, câştigul şi uitarea. Cu toate 
acestea, atunci când alegeau o tabără, slujeau cu credinţă, 


pentru că nu vroiau să-şi strice faima şi un fel de cinste de 
oşteni. Aşa era şi Kuklinowski. Curajul nebun şi 
înverşunarea îi câştigaseră respectul acestor mişei. 
Strângea cu uşurinţă oamenii în jurul lui. Îşi trecuse viaţa, 
slujind în felurite tabere şi arme. Fusese ataman la Sici şi 
polcovnic în Moldova; în ţara nemţească înrolase volintiri în 
timpul războiului de treizeci de ani şi dobândise oarecare 
faimă ca polcovnic de călărime. Picioarele-i strâmbe, 
încovoiate asemeni cobiliţei, arătau că îşi petrecuse cea mai 
mare parte din viaţă pe cal. Pe deasupra, mai era şi slab ca 
un ţâr şi puţin cocoşat din pricina deşănţării. Avea mult 
sânge pe conştiinţă, pe care-l vărsase nu numai în războaie. 
Totuşi nu era prea rău din fire. Câteodată făptuia şi lucruri 
bune, era însă stricat până în măduva oaselor şi nu mai 
ţinea seamă de nimic. El însuşi obişnuia să spună adesea la 
beţie tovarăşilor de încredere: „Am făcut multe rele la viaţa 
mea, pentru care se cuvenea să, mă lovească trăznetul, dar 
uite că nu m-a lovit.” 

Din această pricină, nu mai credea în dreptatea şi 
pedeapsa lui Dumnezeu, nu numai în timpul vieţii, dar nici 
măcar după moarte, cu alte cuvinte, nu mai credea în 
Dumnezeu, crezând, în schimb, în diavol, vrăjitoare, 
astrologi şi alchimie. 

Purta veşminte poloneze, socotindu-le cele mai potrivite 
pentru călăreţi; numai mustaţa încă neagră şi-o tundea ca 
suedezii, răsucindu-i sfârcurile în sus. Când vorbea, folosea 
foarte mult diminutive, ca un copil, lucru de mirare în gura 
unui diavol împieliţat, care vărsase atâta sânge omenesc. 
Vorbea mult şi fălos, socotindu-se o persoană însemnată şi 
unul dintre cei mai buni polcovnici de călărime din lume. 

Miller care, deşi de altă mărime, făcea parte din acelaşi soi 
de oameni, îl preţuia mult şi-i plăcea mai ales să-l aibă la 
masa lui. De astă dată, Kuklinowski se oferise singur să-l 
ajute, făgăduind că vorba-i iscusită îi va ajuta pe călugări 
să-şi bage minţile în cap. 


Mai înainte, când după arestuirea călugărilor, jupân 
Zamoyski, spătarul de Sieradz, vroise să vie în tabăra lui 
Miller şi ceruse un ostatic, Miller îl trimisese pe 
Kuklinowski, dar spătarul şi preotul Kordecki nu-l 
primiseră, socotind că rangul lui era prea mic. 

De atunci, jignit în mândria lui, Kuklinowski îi ura de 
moarte pe apărătorii Jasnei Gora, împotriva cărora 
hotărâse să se răzbune. 

Plecă deci ca sol mai întâi pentru însărcinarea în sine, apoi 
pentru a vedea totul cu ochii lui şi a semăna ici şi colo 
sămânţa cea rea. Deoarece îl cunoştea de mult pe jupân 
Czarniecki, se apropie de poarta păzită de acesta; jupân 
Czarniecki dormea însă, aşa că-l înlocuia Kmicic care-l băgă 
înăuntru pe oaspete şi porni cu el spre trapezărie. 

Kuklinowski aruncă spre jupân Andrzej o privire de 
cunoscător şi rămase mirat nu numai de înfăţişarea 
tânărului, ci şi de hainele şi armele acestuia. 

— Un oştean adevărat cunoaşte dintr-o dată că are de-a 
face cu unul de-ai lui, spuse, ducându-şi mâna la calpac. Nu 
mă aşteptam ca părinţeii să aibă asemenea oameni. Care ţi- 
e numele, domnia ta...? 

Kmicic, care arăta râvna oricărui proaspăt convertit pe 
calea cea bună, era scârbit mai ales de polonezii care-i 
slujeau pe suedezi. Cu toate acestea, îşi aduse aminte de 
supărarea preotului Kordecki, de însemnătatea pe care o 
aveau negocierile pentru el, şi răspunse cu răceală, dar 
liniştit: 

— Babinicz mă cheamă, am fost polcovnic în oştirea 
lituaniană, iar acum sunt volintir în slujba Sfintei Fecioare. 

— Pe mine Kuklinowski. Şi eu sunt tot polcovnic. Gândesc 
c-ai auzit de mine, pentru că de multe ori s-a vorbit de 
numele meu şi de săbioara asta, aici puse mâna pe mâner, 
nu numai aici, în Republică, ci şi în alte ţări. 

— Închinăciune, domnia ta! spuse Kmicic, sigur că am 
auzit. 


— Ei, vezi... domnia ta eşti din Lituania!... Şi pe acolo sunt 
oşteni cu faimă... Noi ştim unii de alţii, fiindcă trâmbiţa 
slavei răsună în toată lumea... Domnia ta ai auzit de un 
oarecare Kmicic? 

Întrebarea căzu pe neaşteptate şi jupân Andrzej rămase 
împietrit. 

— Dar domnia ta de ce întrebi de el? 

— Fiindcă ţin la el, deşi nu-l cunosc; semănăm ca două 
picături de apă... de-aia şi spun întotdeauna, domnia ta să 
mă ierţi, că în Republică nu sunt decât doi războinici 
adevăraţi: eu în ţinuturile coroanei şi Kmicic în Lituania... 
Straşnică pereche, nu-i aşa?! L-ai cunoscut, cumva? 

„Irăzni-te-ar!” gândi Kmicic. 

Dar amintindu-şi de însărcinarea de sol a lui Kuklinowschi, 
răspunse: 

— Personaliter, nu l-am cunoscut... Dar acum pofteşte, 
domnia ta, şi intră, că sfatul aşteaptă. 

Spunând acestea, îi arătă uşa pe care tocmai ieşea un 
călugăr în întâmpinarea oaspetelui. Kuklinowski se duse cu 
el la trapezărie; înainte însă se întoarse spre Kmicic: 

— Jupâne cavaler, aş fi bucuros ca la întoarcere să mă 
însoţeşti tot domnia ta. 

— 'Te voi aştepta aici, domnia ta, răspunse jupân Kmicic. Şi 
rămase singur. După un răstimp, începu să umble încoace şi 
încolo cu paşi repeziţi. Fierbea de mânie şi de ciudă. 

— Nici smoala nu se lipeşte de haine, ca pata de nume! 
mormăi. Lotrul şi şarpele ăsta, vânzătorul ăsta îndrăzneşte 
să mă socotească fratele şi tovarăşul lui. Uite ce-am ajuns! 
Toţi mişeii mă cred prietenul lor, dar nici un om de treabă 
nu-mi pomeneşte numele fără scârbă. N-am făcut destul 
bine, o, nu!... Măcar dacă aş putea să-l învăţ minte pe 
netrebnicul ăsta... Altfel nu se poate, las' pe mine... 

Sfatul din trapezărie dură multă vreme. Întunericul 
cobora treptat. 

Kmicic continua să aştepte. 


În cele din urmă, se ivi şi jupân Kuklinowski. Jupân Andrzej 
nu putu să-i vadă faţa, dar judecând după răsuflarea 
mânioasă, înţelese că nu izbutise să facă nimic, ba mai mult, 
solia lui nu fusese pe placul călugărilor, pricină pentru care 
nu prea mai avea chef de vorbă. Merseră un timp în tăcere. 
Kmicic se hotări să afle adevărul şi spuse, prefăcându-se că- 
Il compătimeşte: 

— Nu încape îndoială că domnia ta te întorci cu mâna 
goală... Călugării noştri sunt încăpăţânaţi şi, între noi fie 
vorba, aici cobori glasul, nu fac bine, fiindcă nu ne putem 
apăra 0 veşnicie. 

Jupân Kuklinowski se opri şi-l trase de mânecă. 

— Domnia ta crezi cu adevărat că fac rău? Văd că-ţi umblă 
bine mintea! Părinţeii vor fi făcuţi harcea-parcea, asta o 
spun eu! Nu vor să-l asculte pe Kuklinowski, o să asculte de 
sabia lui. 

— Vezi, domnia ta, mie nu-mi pasă de ei, răspunse Kmicic, 
ci de locul ăsta sfânt, ce mai încoace şi-ncolo... care, cu cât 
se va supune mai târziu, cu atât condiţiile vor fi mai grele... 
Măcar de-ar fi adevărat ce se zvoneşte; aud că în ţară 
izbucnesc răzmeriţe, că ici şi colo încep să-i spârcuiască pe 
suedezi şi că hanul ne vine într-ajutor. Dacă-i aşa, apoi 
Miller musai să ridice asediul. 

— Domniei tale pot să-ţi spun; e adevărat că în ţară şi 
printre oşteni creşte pofta de sânge suedez!... Despre han 
se vorbeşte, de asemenea, dar Miller nu va părăsi lupta. 
Peste câteva zile ne vin tunurile cele mari... O să scoatem 
vulpile astea din vizuină şi, pe urmă, fie ce-o fi!... Dar 
domnia ta eşti om cu scaun la cap! 

— Uite că am ajuns şi la poartă! zise Kmicic. Aici trebuie 
să-mi iau rămas bun de la domnia ta... Doar dacă vrei să te 
însoțesc şi pe povârniş? 

— Ba bine că nu! Acum câteva zile aţi tras după un sol...! 

— Ia te uită! Ce vorbeşti, domnia ta?! 

— Poate că din greşeală... Hai cu mine, domnia ta... tot 
vroiam să-ţi spun câteva cuvinte. 


— Şi eu domniei tale. 

— Atunci e bine. 

leşiră pe poartă şi pieriră în întuneric. Kuklinowski se opri 
şi, apucându-l iarăşi pe Kmicic de mânecă, începu să 
vorbească: 

— Jupâne cavaler, domnia ta îmi pari un om cu mintea 
întreagă şi pe deasupra un oştean de meserie... La dracu, 
de ce trebuie să ţii cu preoţii şi nu cu oştenii, de ce să fii 
sluga călugărilor?... Alături de noi ai găsi o tovărăşie mai 
bună, vin, zaruri, femei... Pricepi, nu? 

Şi-i strânse braţul. 

— Casa asta, spuse, arătând fortăreaţa cu degetul, arde... 
Numai un prost nu fuge dintr-o casă cuprinsă de flăcări. 
Poate că domnia ta te temi să nu fii socotit trădător?... 
Scuipă pe toţi aceia care vor crede aşa ceva! Vino alături de 
noi... Îţi propun eu, Kuklinowski. Vrei, bine... nu vrei, iar 
bine... fără supărare. Ghinărarul te va primi cu braţele 
deschise, ţi-o spun eu, iar mie mi-ai căzut cu tronc şi-ţi 
vorbesc aşa numai pentru că-ţi vreau binele. A, ce tovarăşi 
veseli! Unde mai pui libertatea de a sluji cui vrei. Ce nevoie 
ai domnia ta de călugări? Dacă nu te lasă virtutea, dă-i cu 
piciorul! Nu uita la noi sunt şi oameni cinstiţi. O groază de 
şleahtici, magnați şi hatmani... De ce să fii mai bun decât 
ei? Cine-a mai rămas alături de Kazimierek al nostru? 
Nimeni. Doar Sapieha îl mai asupreşte pe Radziwilt. 

Kmicic deveni curios. 

— Domnia ta spui că Sapieha îl asupreşte pe Radziwit? 

— Chiar aşa. I-a tras o chelfăneală zdravănă în Podlasie, 
iar acum îl asediază la Tykocin. Noi nu ne amestecăm! 

— Cum aşa? 

— Regele suedez vrea să se mănânce între ei. Radziwilt n- 
a fost niciodată prea sigur, se gândea numai la el... Pe de 
altă parte, s-aude că abia îşi mai trage sufletul. Cine se lasă 
împresurat, s-a zis cu el... 

— Şi suedezii nu-i dau ajutor? 


— Nu prea are cine! Regele se află în Prusia, ţinut acolo de 
treburi însemnate... Electorul s-a tot strecurat ca un ţipar 
până acum, dari s-a înfundat. În Wielkopolska sunt lupte, 
de Wittemberg e nevoie la Cracovia, lui Duglas îi dau de 
furcă muntenii, aşa că l-au lăsat pe Radziwilt să se descurce 
singur. N-are decât să-l înghită Sapieha. Ce s-a mai umflat 
şi Sapieha ăsta!... Dar o să vină şi rândul lui. După ce va 
isprăvi cu prusienii, Carolică al nostru o să-i reteze coarnele 
şi lui Sapieha. Acum nu poate să-i facă nimic, fiindcă toată 
Lituania e alături de el. 

— Dar Samogiţia? 

— Samogiţia e-n labele lui Pontus de la Gardie, grele labe, 
că-l cunosc! 

— Să fi căzut oare Radziwilt atât de jos, el care era 
puternic ca un rege? 

— Acum nu mai e nimic, Nimic... 

— Neînţelese sunt vrerile Domnului! 

— Soarta războiului e schimbătoare, dar să lăsăm asta! Ei, 
ai să te gândeşti la propunerea pe care ţi-am făcut-o? N-o 
să-ţi pară rău! Vino la noi! Dacă socoteşti că astăzi e prea 
curând, mai gândeşte-te până mâine sau poimâine, când o 
să vină tunurile cele mari. Pesemne că ei au încredere în 
domnia ta, de vreme ce poţi să ieşi în afara zidurilor, ca 
acum... Poţi să vii cu scrisori şi să nu te mai întorci... 

— Domnia ta mă tragi de partea suedezilor, fiindcă eşti 
trimisul lor, spuse Kmicic deodată, şi nu se cade să faci 
altfel, dar cine ştie ce e în sufletul domniei tale. Sunt unii 
care-i slujesc pe suedezi, deşi în inima lor le vor răul. 

— Ai cuvântul meu de cavaler, răspunse Kuklinowski, că 
nu-ţi ascund nimic şi nu pentru că aş fi sol. În afara 
întăriturilor nu mai sunt sol, dar dacă vrei, mă lepăd de 
însărcinare şi-ţi vorbesc ca din partea mea: lasă dracului 
fortăreaţa asta păcătoasă! 

— Asta mi-o spui ca din partea domniei tale? 

— Întocmai. 

— Şi pot să-ţi răspund şi eu tot aşa? 


— Fără îndoială, chiar te rog. 

— Atunci ascultă la mine Jupâne Kuklinowski, aici se 
aplecă şi-l privi pe ucigaş în albul ochilor, eşti un nemernic, 
un trădător, un tâlhar şi un câine nărăvit! Îţi ajunge sau vrei 
să te scuip şi în ochi? 

Kuklinowski rămase năuc şi o vreme se aşternu tăcerea. 

— Ce-i asta?... Cum aşa?... Am auzit bine? 

— 'Ţi-ajunge, câine, sau vrei să te mai scuip şi în ochi? 
Kuklinowski scoase sabia, dar Kmicic îi apucă pumnul în 
mâna-i de fier, îi răsuci braţul, îi smulse sabia, apoi îl plezni 
o dată peste obraz, de se auzi în întuneric, încă o dată de 

partea cealaltă, îl răsuci ca pe o sfârlează şi, dându-i un 
picior în spate, strigă: 

— Asta-i porţia domniei tale, nu a solului...! 

Kuklinowski se rostogoli în jos ca o piatră zvârlită din 
praştie, iar jupân Andrzej porni liniştit spre poartă. Toate 
acestea avură loc într-o adâncitură a povârnişului, aşa că de 
pe ziduri era greu să-i vadă cineva. La poartă, Kmicic se 
întâlni cu preotul Kordecki care-l aştepta; duhovnicul îl luă 
deoparte şi-l întrebă: 

— Ce-ai făcut atâta vreme cu Kuklinowski? 

— Ne-am făcut mărturisiri, răspunse jupân Andrzej. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că-i adevărat ce se vorbeşte despre venirea 
hanului. 

— Slavă Domnului care ştie să schimbe inimile păgânilor şi 
să facă prieteni din duşmani! 

— Mi-a spus că Wielkopolska s-a ridicat... 

— Slavă Domnului! 

— Că oştile regale nu stau de plăcere alături de suedezi şi 
că voievodul de Witebsk l-a scuturat bine în Podlasie pe 
trădătorul Radziwilt, având pe toţi şleahticii cumsecade de 
partea lui. Toată Lituania se află alături de el, afară de 
Samogiţia, pe care a cucerit-o Pontus... 

— Slavă Domnului! Altceva n-aţi mai vorbit? 

— M-a îndemnat şi pe mine să trec de partea suedezilor. 


— Mă aşteptam la una ca asta, spuse preotul Kordecki. E 
un om rău. Şitu ce i-ai răspuns? 

— Păi, să vezi, cinstite părinte, mi-a zis aşa: „Mă lepăâd de 
însărcinare, care şi aşa se sfârşeşte în afara întăriturilor, şi- 
ţi vorbesc ca din partea mea.” Ca să fiu mai sigur, l-am 
întrebat dacă pot să-i răspund şi eu tot aşa. A zis: „Bine!” şi 
atunci... 

— Atunci ce? 

— Atunci l-am lovit peste bot de s-a dus de-a berbeleacul la 
vale. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! 

— Nu te supăra, părinte... Am făcut-o cu multă gingăşie şi 
nu va scoate o vorbă faţă de nimeni! 

Preotul tăcu un răstimp. 

— Ştiu că eşti de bună-credinţă! spuse după o clipă. Sunt 
îngrijorat însă că ţi-ai făcut un nou duşman... E un om 
îngrozitor! 

— E, unul mai mult sau mai puţin, nu mai contează!... Îl 
linişti Kmicic. 

După care se aplecă la urechea preotului. 

— Prinţul Bogustaw da, ăsta duşman! Ce înseamnă pentru 
mine unul de teapa lui Kuklinowski! Nici nu mă uit la el. 

Capitolul XVII. 

Cam în această vreme, veni veste de la groaznicul Arfuid 
Wittemberg. O căpetenie însemnată îi aduse scrisoarea la 
mânăstire cu porunca pentru sfinţii părinţi de a preda 
fortăreaţa lui Miller. „Dacă din contră, scria Wittemberg, nu 
veţi înceta împotrivirea şi nu vă veţi supune ghinărarului 
pomenit, fiţi convinşi că aspră pedeapsă vă aşteaptă, care 
va sluji drept pildă şi altora. Vina însă va fi numai a 
voastră.” 

După primirea scrisorii, călugării hotărâră să tărăgăneze 
lucrurile ca şi mai înainte, înfăţişând mereu tot felul de 
piedici. Şi iarăşi începură să se scurgă zilele, în timpul 
cărora bubuitul tunurilor întrerupea negocierile şi 
dimpotrivă. 


Miller declară că doreşte să-şi aşeze garnizoana la 
mânăstire numai pentru a o feri de primejdia cetelor 
samavolnice. 

Sfinţii părinţi răspunseră că, de vreme ce apărătorii 
dovediseră că pot să se apere împotriva unei căpetenii atât 
de puternice, cum era ghinărarul, se vor descurca şi mai 
bine cu nişte adunături samavolnice. Îl implorau deci pe 
Miller, chemând în ajutor toate cele sfinte, respectul pe 
care-l nutreşte poporul acestui lăcaş, pe Dumnezeu şi 
neîntinarea Mariei, să se întoarcă la Wielui sau oriunde îi 
va plăcea. Dar suedezii ajunseseră şi ei la capătul răbdării. 
Umilinţa apărătorilor, care cerşeau îndurare şi în acelaşi 
timp înteţeau focul tunurilor, îi aduse în cele din urmă la 
disperare. 

La început, Miller nu putea să priceapă de ce se mai apără 
mânăstirea, când toată ţara se predase, ce forţă îi sprijină, 
în numele căror nădejdi nu vor să se supună aceşti călugări, 
unde voiau să ajungă şi ce mai aşteptau? 

Timpul care se scurgea aducea răspunsuri tot mai limpezi 
la aceste întrebări. Împotrivirea care începuse aici se lăţea 
ca pârjolul. 

Cu toată mintea-i mărginită, ghinărarul înţelese până la 
urmă ce vroia preotul Kordecki; dealtminteri îl lămuri cum 
nu se poate mai bine Sadowski. Era vorba, aşadar, nu de 
cuibul acesta stâncos, nu de Jasna Gora şi de bogăţiile 
călugărilor, nu de siguranţa lor, ci de soarta întregii 
Republici. Miller îşi dădu seama că preotul acela tăcut ştia 
prea bine ce făcea, având conştiinţa datoriei sale, că se 
ridicase asemenea unui proroc, ca să lumineze ţara cu pilda 
lui şi să strige cu glas puternic spre răsărit, spre apus, spre 
miazăzi şi miazănoapte: Sursum corda!432) Prin izbânda 
sau prin moartea şi jertfa lui avea să trezească pe cei 
adormiţi, să spele păcatele tuturor şi să facă lumină în 
întuneric. 

Înţelegând toate acestea, bătrânul războinic începu să se 
teamă de asemenea apărător şi de însărcinarea lui. 


Deodată, „coteţul de găini” de la Czestochowa crescu în 
mintea lui într-un munte uriaş, apărat de un titan; el însuşi 
se văzu ca un nimicnic şi, pentru prima dată în viaţă, îşi 
socoti oştenii nişte biete gângănii. Puteau ei să ridice mâna 
asupra acestei puteri tainice şi cumplite, care atingea 
cerul? Lui Miller începu deci să-i fie frică şi îndoiala se 
strecura în inima lui. Ştiind că vina va fi aruncată în 
spinarea lui, începu şi el să caute vinovaţi şi mânia i se 
abătu mai întâi asupra lui Wrzeszczowicz. În tabără se 
iscară neînţelegeri şi discordia începu să învrăjbească 
inimile; asediul n-avea decât de suferit din această pricină. 

Miller era însă prea obişnuit să cântărească oamenii şi 
întâmplările ca un oştean, prin urmare, din când în când, se 
mângâia totuşi cu gândul că fortăreaţa avea să se predea în 
cele din urmă. Şi, după judecata omenească, nu putea fi 
altfel. Wittemberg îi trimitea şase tunuri din cele mai mari 
care îşi arătaseră puterea şi la Cracovia. 

„La dracu! gândea Miller, zidurile de apărare nu vor 
rezista, iar când acest cuib de sperietori, eresuri şi vrăjitorii 
se va prăbuşi, lucrurile vor lua numaidecât altă întorsătură 
şi toată ţara se va linişti.” 

Aşadar, aşteptând tunurile cele mari, porunci să se tragă 
cu cele mici. Începură iarăşi zile de luptă. Dar în zadar 
cădeau ghiulelele aprinse pe acoperişuri, în zadar cei mai 
îndemânatici dintre tunari făceau sforţări supraomeneşti. 
Ori de câte ori vântul împrăştia norii de fum, mânăstirea se 
ivea neatinsă, frumoasă ca totdeauna, semeaţă, cu turnurile 
împungând tăriile albastre. În plus, se petreceau întâmplări 
care lărgeau şi mai mult spaima superstiţioasă printre 
năvălitori. Erau ghiulele care treceau în zbor pe deasupra 
mânăstirii şi vătămau oştenii din cealaltă parte; câte un 
tunar, care trebăluia pe lângă tun, cădea răpus pe 
neaşteptate; fumul lua forme ciudate şi înfricoşătoare; 
pulberea din căruţe lua foc deodată, aprinsă parcă de mâini 
nevăzute... 


Pe deasupra, oştenii care ieşeau câte unul, doi sau trei din 
tabără, piereau fără urmă. Bănuiala căzu asupra 
steagurilor polone care, afară de polcul lui Kuklinowski, nu 
vroiau să ia parte la asediu, devenind tot mai 
amenințătoare. Miller îl ameninţă pe polcovnicul Zbrozek 
că-i va pedepsi oamenii, dar acesta îi răspunse de faţă cu 
toate căpeteniile: 

— Încearcă, luminăţia ta! 

În schimb, oşteni de elită din steagurile polone rătăceau 
înadins prin tabăra suedeză, arătându-şi disprețul şi 
căutând ceartă cu căpeteniile. Se ajungea deseori la dueluri 
în care victimele erau suedezii, mai puţin îndemânatici în 
mânuirea săbiei. 

Miller vesti porunci aspre împotriva duelurilor şi, în cele 
din urmă, nu mai îngădui intrarea polonezilor în tabără. 
Astfel, cele două oştiri stăteau una lângă alta ca doi 
duşmani, aşteptând prilejul să se ia la harţă. 

lar mânăstirea se apăra din ce în ce mai bine. Se arăta că 
tunurile trimise de castelanul Cracoviei nu erau cu nimic 
mai prejos decât acelea pe care le folosea Miller, iar tunarii, 
trăgând mereu, ajunseseră la asemenea îndemânare, încât 
fiecare ghiulea făcea stricăciuni printre vrăjmaşi. Suedezii 
puneau aceasta pe seama farmecelor. Tunarii spuneau 
căpeteniilor de-a dreptul că nu sunt în stare să lupte cu o 
putere ca aceea care apără mânăstirea. 

Într-o dimineaţă, în şanţurile dinspre răsărit şi miazăzi se 
iscă panică, deoarece oştenii văzură limpede o femeie în 
mantie albastră, care acoperea biserica şi mânăstirea. La 
această privelişte, se aruncară toţi cu faţa la pământ. 
Zadarnic veni însuşi Miller şi le spuse că ceața şi fumul 
alcătuiseră asemenea arătare, zadarnic îi ameninţă cu 
judecata şi pedepse de tot felul. La început, nu vroia nimeni 
să-l asculte, mai ales că nici ghinărarul nu putea să-şi 
ascundă spaima. 

După această întâmplare, printre oşteni se răspândi 
părerea că nici unul dintre cei care luau parte, la 


împresurare n-avea să moară de moarte bună. Multe 
căpetenii împărtăşeau această credinţă şi nici măcar Miller 
nu rămase nepăsător, deoarece îi chemă pe pastorii luterani 
şi le porunci să înlăture farmecele. Aceştia porniră prin 
tabără, şoptind şi îngânând psalmi, dar înfricoşarea era aşa 
de mare, încât nu o dată le fu dat să-i audă pe oşteni 
spunând: „Puterea voastră nu mai poate face nimic!” 

Cu toate că tunurile nu încetară să tragă, un nou trimis al 
lui Miller veni la mânăstire şi fu dus înaintea preotului 
Kordecki şi a sfatului. 

Era jupân Stadkowski, ajutorul stolnicului(33) de Rawa, 
pe care podghiazurile suedeze puseseră mâna când se 
întorcea din Prusia. Îl primiră cu răceală şi asprime, deşi 
avea faţa cinstită şi privirea ca seninul cerului; călugării se 
obişnuiseră să vadă trădători cu chipuri virtuoase. Acesta 
însă nu se sperie de asemenea primire şi, trecându-şi 
degetele prin ciuful bălai, rosti: 

— Lăudat fie numele Domnului! 

— În vecii vecilor! răspunseră în cor cei adunaţi. 

Iar preotul Kordecki se grăbi să adauge: 

— Binecuvântaţi fie cei care-l slujesc. 

— Şi eu îl slujesc, răspunse ajutorul de stolnic, şi se va 
vedea numaidecât, dacă nu chiar mai bine decât pe Miller... 
Hm, îngăduiţi-mi, cinstiţi şi dragi părinţi, să-mi dreg glasul, 
pentru că la început trebuie să vă spun lucruri de scârbă... 
M-a trimis Miller... ptiu... la voi, ca să vă îndemn... ptiu!... 
să vă predaţi. Am primit această însărcinare doar pentru a 
vă spune: apăraţi-vă şi nu vă gândiţi la supunere, deoarece 
suedezii şi-au pierdut ifosele şi se pierd văzând cu ochii... 

Călugării şi mirenii se mirară foarte de asemenea sol; 
spătarul de Sieradz strigă îndată: 

— Pe legea mea, iată un om cumsecade! 

Şi repezindu-se la el, începu să-i scuture mâna, iar jupân 
Sladkowski îşi răsfiră iarăşi cârlionţii cu cealaltă mână şi 
vorbi mai departe: 


— O să vă daţi seama numaidecât că nu sunt un netrebnic. 
M-am făcut solul lui Miller şi ca să vă aduc veşti noi; sunt 
atât de bune, încât aş vrea să vi le spun pe toate dintr-o 
răsuflare... Mulţumiţi-i lui Dumnezeu şi Sfintei Născătoare 
că v-a ales să fiţi unealta care va schimba inimile oamenilor! 
Învăţând din pilda şi apărarea voastră, ţara începe să 
lepede jugul suedez. Ce mai vorbă lungă! Ai noştri îi atacă 
pe suedezi în Wielkopolska şi în Mazowsze, nimicesc cetele 
mai mici şi împânzesc drumurile şi pădurile. În câteva locuri 
le-au tăbăcit bine pielea. 

Şleahticii încalecă, ţăranii se adună în grupuri şi, cum pun 
mâna pe vreun suedez, îi şi fac de petrecanie. Praf şi 
pulbere, asta-i! lată la ce s-a ajuns! Şi al cui e meritul, dacă 
nu al vostru?! 

— Un înger vorbeşte, un înger! strigau călugării şi 
şleahticii, înălţându-şi braţele spre cer. 

— Nu e înger, ci sluga voastră, Stadkowski, ajutorul 
stolnicului de Rawa... Dar asta nu-i nimic! Ascultaţi mai 
departe! Hanul, amintindu-şi de binefacerile regelui nostru 
legiuit, Jan Kazimierz, Dumnezeu să-i dea sănătate şi 
domnie până la adânci bătrâneţe! soseşte într-ajutor. A 
trecut hotarul Republicii, i-a căsăpit pe cazacii care i-au stat 
împotrivă şi se apropie de Lwow cu o urdie de o sută de mii 
de tătari, iar Chmielnicki, volens nolens434), îi însoţeşte. 

— Pentru Dumnezeu! Pe legea mea! exclamară mai multe 
glasuri copleşite parcă de atâta fericire. 

Iar jupân Stadkowski, năduşit, începu să dea din mâini şi 
să strige: 

— Staţi că încă n-aţi auzit tot!... Pentru că suedezii au 
călcat înţelegerea încheiată cu jupân Czarniecki şi i-au luat 
pedestrimea condusă de Wolf, acesta nu se mai simte legat 
prin cuvânt şi se pregăteşte de luptă. Regele Jan 
Kaziemierz strânge oştire şi azi-mâine va trece hotarul, iar 
hatmanii, ascultați, sfinţi părinţi, hatmanii Potocki şi 
Lanckoroiski, şi cu ei toată oastea, aşteaptă doar intrarea 
regelui în ţară ca să-i părăsească pe suedezi şi să întoarcă 


săbiile împotriva lor. Deocamdată negociază cu jupân 
Sapieha şi cu hanul. Suedezii sunt înfricoşaţi, vâlvătaia 
războiului cuprinde toată ţara... pornesc cu toţii la luptă! 

E greu de spus în cuvinte ce se petrecea în sufletul 
călugărilor şi al şleahticilor. Unii plângeau sau cădeau în 
genunchi, alţii repetau: „Nu e cu putinţă, nu e cu putinţă!” 
jupân Stadkowski se apropie atunci de-crucea mare, 
agăţată pe peretele trapezăriei şi vorbi astfel: 

— Pun mâinile pe picioarele lui Christos străpuns de 
piroane, şi jur că spun adevărul curat şi numai adevărul. Vă 
repet numai atât: apăraţi-vă, nu vă pierdeţi curajul, nu vă 
încredeţi în suedezi, nu nădăjduiţi că prin umilinţă şi 
supunere veţi scăpa cu faţa curată. Nu respectă nici un 
pact, nici o înţelegere. Închişi aici în fortăreață, voi nu ştiţi 
nimic din ce se petrece în toată ţara; cum asupresc şi 
vatămă oamenii, cum îi ucid pe preoţi şi pângăresc lucrurile 
sfinte, batjocorind legile. Vor făgădui marea cu sarea, dar 
nu vor respecta nimic. Ținuturile coroanei au căzut pradă 
oştenilor care-şi fac de cap. Până şi aceia care mai ţin cu 
suedezii sunt nedreptăţiţi... Dumnezeu îi pedepseşte pe 
trădători, pentru că şi-au călcat jurământul faţă de rege. 
Tărăgănaţi cât puteţi!... Eu cum mă vedeţi, dacă voi mai trăi 
şi voi scăpa din mâinile lui Miller, am să mă duc îndată în 
Slask la stăpânul nostru. Acolo am să-i cad la picioare şi am 
să-i spun: „Măria ta, scapă Czestochowa şi pe slugile tale 
cele mai credincioase!” Aşa că, iubiţi părinţi, să nu vă lăsaţi, 
pentru că în voi stă mântuirea întregii Republici. 

Glasul lui jupân Stadkowski începu să tremure şi lacrimile i 
se prelinseră pe gene; după un răstimp, îşi continuă vorba: 

— Veţi trece prin clipe grele; două sute de pedestraşi aduc 
tunurile cele mari de la Cracovia... Unul din ele e un 
balimez uriaş... Vor urma atacuri înverşunate... Dar acestea 
vor fi ultimele sforţări... Să nu vă pierdeţi firea, pentru că 
izbăvirea se apropie. Pe rănile lui Christos, regele, 
hatmanii, oştirea, întreaga Republică... vor veni în ajutorul 


Ocrotitoarei lor... Asta-i, ce vă spun eu... scăparea, 
mântuirea, slava... în curând...! 

Şleahticul nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns, iar cei 
de faţă făcură şi ei la fel. 

Această mână de apărători istoviţi, de slugi credincioase şi 
umile, aveau într-adevăr nevoie de o veste mai bună, de o 
mângâiere care să vie din afara zidurilor, din ţară! 

Preotul Kordecki se ridică de la locul său, se apropie de 
jupân Stadkowski şi îşi desfăcu larg braţele. 

Sladkowski i se aruncă la piept şi se îmbrăţişară; 
urmându-le pilda, ceilalţi începură să se strângă în braţe şi 
să se sărute, firitisindu-se, de parcă suedezii dăduseră bir 
cu fugiţii. Într-un târziu, preotul Kordecki rosti: 

— Fraţii mei, să mergem la capelă! 

Şi porni înainte urmat de ceilalţi. Aprinseră toate 
lumânările, deoarece afară se lăsase întunericul, şi traseră 
perdelele de la icoana făcătoare de minuni, ale cărei raze se 
răspândiră împrejur. Preotul Kordecki îngenunche pe 
trepte, iar călugării, şleahticii şi oamenii de rând mai în 
spate; veniră şi femeile cu copiii. Chipurile slăbite de 
oboseală şi ochii plânşi se înălţară spre icoană: dincolo de 
lacrimi înflorea un zâmbet de fericire. Un timp domni 
tăcerea, apoi părintele Kordecki începu: 

— Sub aripa-ţi ocrotitoare grăbim, Sfântă Născătoare de 
Dumnezeu...” Cuvintele îi muriră pe buze; slăbiciunea, 
vechile suferinţe, neliniştile tăinuite şi speranţa luminoasă a 
mântuirii îi crescură în suflet ca un talaz uriaş. Suspinele îi 
cutremurară pieptul şi acest bărbat care purta pe umerii lui 
soarta întregii ţări se încovoie şi căzu cu faţa în jos, abia 
izbutind să rostească din pricina hohotelor de plâns: 

— O, Marie, Marie, Sfântă Marie! 

Plângeau cu toţii împreună cu ei, iar icoana împrăştia de 
sus raze încărcate de lumină. 

Călugării şi şleahticii se întoarseră pe ziduri noaptea 
târziu, dar preotul Kordecki rămase până dimineaţă în 
capelă întins în formă de cruce. Se temeau să nu-l doboare 


oboseala, dar a doua zi se arătă pe întărituri, trecu printre 
oşteni vesel, odihnit, repetând ici şi colo: 

— Copii, Sfântă Fecioară se va arăta mai puternică şi decât 
tunurile de asediu, apoi grijile şi truda noastră vor lua 
sfârşit. 

În aceeaşi dimineaţă, Jacek Brzuchafski, un târgoveţ din 
Czestochowa, îmbrăcându-se în haine suedeze, se apropie 
de ziduri, ca să întărească ştirea venirii tunurilor mari de la 
Cracovia şi totodată sosirea hanului în fruntea urdiei. Tot el 
aruncă şi o scrisoare de la părintele Antoni Paszkowski din 
Cracovia, în care acesta, înfăţişând cruzimile 
înspăimântătoare şi jafurile suedezilor, îi încuraja şi-i 
implora pe călugării de la Jasna Gora să nu se încreadă în 
făgăduiala vrăjmaşului şi să apere cu râvnă sfântul lăcaş 
împotriva cutezanţei pagânilor. 

„Pentru că suedezii, scria părintele Paszkowski, nu au nici 
o credinţă, nici o religie. N-au nimic sfânt din ce-i al lui 
Dumnezeu, şi al oamenilor; nu obişnuiesc să-şi ţină nici o 
făgăduială făcută în scris sau prin viu grai.” 

Era tocmai ziua Neîntinatei Zămisliri. Vreo cincisprezece 
căpetenii şi oşteni din steagurile polone aliate, după 
rugăminţi stăruitoare, căpătară îngăduinţa lui Miller de a se 
duce la slujba de la mânăstire. Miller se gândea poate că se 
vor împrieteni cu apărătorii şi, ducându-le vestea despre 
tunurile de asediu, vor împrăştia panica. Sau poate că nu 
vroia să mai toarne gaz peste foc şi să înrăutăţească şi mai 
mult legăturile dintre polonezi şi suedezi care erau şi aşa 
din ce în ce mai primejdioase. De ce, de nece, destul că-i 
învoi să plece. 

Cu ei veni şi un tătar, un credincios al lui Mahomed dintre 
tătarii polonezi. În ciuda tuturor aşteptărilor, acesta îi 
îndemnă pe călugări să nu închine lăcaşul sfânt unor 
spurcaţi, susţinând cu tărie că suedezii vor pleca în curând 
cu ruşine şi umilinţă. Acelaşi lucru îl repetară şi cei din 
oastea regală, adeverind ştirile aduse de jupân Stadkowski. 


Apărătorilor le veni inima la loc; nu se mai temeau acum 
nici de tunurile cele mari şi glumeau pe socoteala lor. 

După slujbă, focul începu din amândouă părţile. Un oştean 
suedez tot venea lângă ziduri şi hulea cu glasu-i gros 
împotriva Maicii Domnului. Apărătorii trăseseră de mai 
multe ori în el, dar nu-l nimeriseră. Lui Kmicic, când îl 
prinsese o dată în cătarea arcului, îi pleznise coarda, aşa că 
suedezul se obrăznicise şi mai mult, fiindu-le pildă şi altora 
prin curajul său. Se vorbea că are şapte diavoli în slujba lui, 
care-l feresc şi-l acoperă. 

În acea zi, veni din nou să-şi zvârle mascările, şi apărătorii 
socotind că în ziua Neîntinatei Zămisliri farmecele vor avea 
o putere mai mică, hotărâră să-l pedepsească neapărat. 
Traseră în el de mai multe ori, dar degeaba, până când o 
ghiulea, respinsă de valul de pământ îngheţat, sări ca o 
pasăre, îl izbi în crucea pieptului şi-l rupse în două. Asediaţii 
se bucurară şi strigară semeţi: „Ei, care vrea să mai 
hulească împotriva ei?” dar suedezii fugiră înspăimântați la 
şanţurile lor. 

Năvălitorii trăgeau în ziduri şi acoperişuri, dar ghiulelele 
lor nu-i înfricoşau pe apărători. 

Bătrâna cerşetoare Konstancja, care trăia într-o scobitură 
a stâncii, cutreiera tot povârnişul, parcă spre necazul 
suedezilor, strângând ghiulelele în poală şi ameninţându-i 
din când în când pe vrăjmaşi cu băţul. Aceştia, crezând-o 
vrăjitoare, fură cuprinşi de frică să nu-i farmece, mai ales 
când băgară de seamă că ghiulelele nu se ating de ea. 

Se scurseră două zile de bubuituri zadarnice. Vrăjmaşii 
aruncară pe acoperişuri frânghii de corăbii, îmbibate cu 
smoală, care zburau prin văzduh ca nişte şerpi de foc. Dar 
oameni, rânduiţi anume, înlăturau la timp primejdia. Până 
când veni o noapte atât de întunecoasă, încât, cu toate 
bobotăile, butoaiele cu smoală şi ghiulelele aprinse ale 
preotului Lassota, apărătorii nu mai văzură nimic. 

Printre suedezi domnea o mişcare neobişnuită. Se auzea 
scârţâit de roţi, larmă de glasuri omeneşti, uneori 


nechezatul cailor şi felurite alte zgomote. Oştenii de pe 
ziduri ghiciră îndată ce se întâmpla. 

— Au sosit tunurile, altfel nu se poate! spuseră unii. 

— Şi sapă alte şanţuri pentru ele, dar e o beznă de-i bagi 
degetele în ochi. 

Căpeteniile chibzuiau; jupân Czarniecki era de părere să 
năvălească asupra suedezilor, dar spătarul de Sieradz se 
împotrivea, susţinând pe bună dreptate că pentru 
asemenea treabă însemnată vrăjmaşul şi-a luat toate 
măsurile de prevedere, ţinând pedestrimea pregătită. Aşa 
că deschiseră focul spre miazănoapte şi miazăzi, de unde se 
auzea larma, deşi nu puteau să-şi dea seama de pagubele 
pe care le făceau. 

În sfârşit, se lumină de ziuă şi apărătorii văzură lucrările 
suedezilor. Spre miazănoapte şi miazăzi se întindeau 
întăriturile la care trudeau mii de oameni. Se înălţau atât 
de sus, încât asediaţilor li se părea că valul de pământ se 
ridica până la linia zidurilor, în tăieturile regulate ale 
crestelor, se zăreau gurile uriaşe ale tunurilor şi oştenii 
care stăteau înapoia lor, semănând de departe, cu un roi de 
viespi galbene. 

În biserică, încă nu se isprăvise slujba de dimineaţă, când 
o bubuitură neobişnuită cutremură văzduhul, geamurile 
zăngăniră, câteva se desprinseră din rame, spărgându-se 
cu zuruituri ascuţite pe lespezile de piatră şi toată biserica 
se umplu de praful ridicat de tencuiala căzută. 

Tunurile de asediu îşi spuneau cuvântul. 

Începu o grindină de foc, cum nu mai încercaseră 
apărătorii. După ce se sfârşi slujba, ieşiră cu toţii pe 
întăritori şi pe acoperişuri. Ghiulelele trase înainte păreau 
nişte jocuri nevinovate faţă de această ploaie de foc şi fier. 

Tunurile mai mici, de câmp, trăgeau odată cu cele de 
asediu, zvârlind spre mânăstire ghiulele uriaşe şi grenade, 
şomoioage muiate în smoală, torţe şi frânghii aprinse. 
Ghiulelele de douăzeci şi şase de funţi sfărâmau parapetele 
zidurilor şi izbeau pereţii; unele rămâneau acolo, dar altele 


deschideau spărturi uriaşe, împrăştiind tencuiala, mortarul 
şi cărămizile. Zidurile care înconjurau mânăstirea începură 
să crape ici şi colo: bătute fără încetare de ghiulele, 
amenințau să se surpe. Suedezii trăgeau cu sârg în clădirile 
mânăstirii. 

Cei care cântau în turn simțeau cum se clatină. Biserica se 
cutremura de bubuiturile care nu mai conteneau; la câteva 
altare, lumânările începură să cadă din sfeşnice. 

Apa turnată cu nemiluita în locurile unde izbucnea focul, 
peste facle, frânghii şi ghiulele aprinse, alcătuia laolaltă cu 
fumul şi praful nori de aburi atât de deşi, încât nu se mai 
vedea nimic. Începură să se vadă stricăciuni la clădiri şi la 
zidurile de apărare. Strigătul „Arde!” răsuna tot mai des 
printre bubuiturile de tun şi şuierul gloanţelor. La turnul 
dinspre miazănoapte, fură sfărâmate roţile unui tun, iar 
altul, lovit în plin, amuţi. O ghiulea nimeri într-un grajd, 
omori trei cai şi dezlănţui focul. Nu numai ghiulelele, ci şi 
schijele grenadelor răpăiau ca grindina pe acoperişuri, pe 
turnuri şi pe zidurile de apărare. 

Curând se auziră gemetele răniților. Printr-o întâmplare 
ciudată, muriră trei tineri pe care-i chema Jan. Apărătorii 
cu acelaşi nume se înspăimântară, dar asediaţii luptară cu 
un avânt vrednic de sforţările suedezilor. leşiră pe întărituri 
până şi femeile, copiii şi bătrânii. Oştenii trudeau pe ziduri 
cu inimi neînfricate, prin foc şi fum, prin ploaia de ghiulele, 
răspunzând cu înverşunare la focul vrăjmaşului. Unii 
trăgeau tunurile în locurile cele mai primejdioase, alţii 
astupau spărturile din zid cu pietre, trunchiuri, bârne, 
gunoaie şi pământ. 

Femeile cu părul despletit şi aprinse la faţă dădeau pildă 
de curaj; unele alergau cu găleţile de apă după grenadele 
care ţopăiau pe lespezi gata să explodeze în orice clipă 
înflăcărarea creştea mereu, de parcă mirosul de pulbere şi 
de fum, bubuiturile de foc şi fier aveau darul s-o stârnească 
din ce în ce mai mult. Zoreau cu toţii fără să mai asculte 
poruncile care se pierdeau în zgomotul îngrozitor. Doar 


rugăciunile, cântate în biserică, acopereau până şi mugetul 
tunurilor. 

Pe la amiază, focul încetă. Răsuflară cu toţii uşuraţi, dar 
înaintea porţilor se auzi darabana şi toboşarul trimis de 
Miller se apropie şi întrebă dacă sfinţii părinţi s-au săturat 
şi vor să se predea. Preotul Kordecki îi răspunse că se vor 
gândi până mâine. Când auzi răspunsul, Miller porunci 
numaidecât să tragă tunurile şi focul începu iarăşi cu 
îndârjire îndoită. 

Din când în când, şirurile adânci ale pedestrimii înaintau 
spre colină, de parcă încercau o năvală, dar, împuţinate de 
tunuri şi flinte, se întorceau de fiecare dată repede şi în 
neorânduială lângă propriile guri de foc. Aşa cum talazul 
mării se revarsă peste mal şi, când se retrage, lasă pe nisip 
alge, scoici şi tot felul de sfărâmături, tot aşa fiecare din 
aceste valuri suedeze, retrăgându-se, lăsa în urmă-i 
trupurile risipite pe povârniş. 

Miller nu porunci să se tragă în turnuri, ci în zidurile de 
apărare care se înălţau între ele, ştiind că acolo 
împotrivirea era mai slabă. Din loc în loc, se iviseră spărturi, 
dar nu destul de mari ca pedestrimea să poată pătrunde 
prin ele în incinta mânăstirii. 

Deodată avu loc o întâmplare care puse capăt focului. 

Era spre seară; lângă unul din tunurile cele mari se afla un 
tunar suedez cu fitilul aprins. Tocmai când se pregătea să-l 
apropie de ţeava, o ghiulea de la mânăstire îl nimeri drept 
în piept, dar pentru că sărise mai înainte de câteva ori pe 
gheaţa îngrămădită pe valul de apărare, îl aruncă cu fitil cu 
tot la vreo cincisprezece paşi înapoi. Fitilul căzu într-o 
căruţă în care mai era destulă pulbere. În aceeaşi clipă, 
răsună o bubuitură grozavă şi norii de fum acoperiră 
întăritura. Când se risipiră, se arătă că cinci tunari îşi 
pierduseră viaţa, roţile tunului fuseseră sfărâmate, iar 
restul oştenilor încremeniseră de spaimă. Focul din această 
întăritura încetă şi, pentru că între timp se lăsase o ceaţă 
deasă, încetă şi în celelalte. 


A doua zi era duminică. 

Pastorii luterani îşi psalmodiau slujbele prin întărituri, iar 
tunurile tăceau. Miller îi întrebă iarăşi pe sfinţii părinţi dacă 
nu le ajunge, dar aceştia îi răspunseră că pot îndura şi mai 
mult. 

La mânăstire se cercetau stricăciunile. Erau destul de 
însemnate. Afară de morţi, văzură că şi zidurile avuseseră 
de suferit. Cel mai mare prăpăd îl făcuse un balimez uriaş 
care se afla în partea dinspre miazăzi. Bătuse zidul cu atâta 
râvnă, doborâse atâtea pietre şi cărămizi, încât era lesne de 
prevăzut că, dacă focul avea să mai continue câteva zile, o 
mare parte din zid se va nărui. 

Spărtura care s-ar fi făcut în asemenea împrejurare n-ar 
mai fi putut fi astupată nici cu bârne, nici cu pământ sau cu 
bălegar. De aceea, preotul Kordecki privea îngrijorat la 
aceste pagube pe care n-avea cum să le împiedice. 

Iar luni focul începu din nou şi tunul uriaş continuă să 
lărgească spărtura. Suedezii aveau şi ei destule pierderi, în 
amurgul zilei, un tunar suedez ucise pe loc pe nepotul lui 
Miller, la care ghinărarul ţinea ca la propriul fiu, dorind să-i 
lase totul: numele, faima de războinic şi averea. Inima 
bătrânului luptător se umplu de şi mai multă ură. 

Zidul de lângă turnul de miazăzi crăpase atât de mult, 
încât noaptea se făcură pregătiri pentru năvala 
pedestraşilor. Pentru ca oştenii să se poată apropia de 
fortăreață fără primejdie, Miller porunci ca în toate 
şanţurile mici din apropierea povârnişului să se stingă toate 
focurile. Noaptea era însă luminoasă, iar strălucirile albe 
ale zăpezii trădau mişcările vrăjmaşului. Tunurile de la 
Jasna Gora împrăştiau pe acei suedezi care se îndeletniceau 
cu înălţarea parapetelor alcătuite din faşine, garduri, 
îngrădituri de nuiele şi scânduri. 

În zori, jupân Czarniecki văzu un turn de luptă, pe care-l 
împingeau spre ziduri. Apărătorii îl distruseră cu tunurile 
fără greutate, omorând o groază de oameni, astfel că ziua 


putea fi socotită ca o biruinţă a lor, dacă n-ar fi fost 
balimezul care sfărâma zidul cu străşnicie. 

În zilele următoare, vremea se încălzi şi ceţurile se 
ridicară atât de dese, încât călugării le puseră pe seama 
duhurilor necurate. Nu se mai zăreau nici turnurile de 
luptă, nici parapetele şi nici chiar întăriturile suedeze. 
Vrăjmaşii se apropiară de zidurile mânăstirii. Seara, 
Czarniecki, când priorul cercetă zidurile ca de obicei, îl 
trase la o parte şi-i şopti: 

— E rău, cinstite părinte. Zidul nostru nu durează mai 
mult de o zi. 

— Poate că ceţurile astea îi vor împiedica şi pe ei să tragă, 
răspunse preotul Kordecki, iar noi, între timp, o să dregem 
cumva stricăciunile. 

— Lor nu le pasă de ceţuri, fiindcă balimezul, o dată 
îndreptat spre ţintă, poate să tragă şi pe întuneric, pe când 
aici crăpăturile se lărgesc întruna. 

— Nădejdea noastră e în Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară. 

— Aşa-i, dar ce-ar fi să încercăm o ieşire?... l-am mai 
împuţina pe suedezi şi poate că am izbuti să ţintuim şi 
balaurul ăsta diavolesc?! 

În ceaţă înnegri o făptură omenească şi Babinicz se ivi 
alături de cei care vorbeau. 

— Vroiam să ştiu cine este, în abureala asta nu se vede nici 
la doi paşi, spuse. Seara bună, cinstite părinte! Despre ce e 
vorba? 

— Despre tunul cel mare. Jupân Czarniecki propune o 
năvală... Necuratul ridică parcă înadins ceţurile astea... am 
dat poruncă să facă slujbe de afurisenie... 

— Părinte iubit! zise jupân Andrzej. De când a început, 
balimezul ăsta să ne împroaşte zidul, nu mă gândesc decât 
la el; am un gând... Năvala nu foloseşte la nimic... Haideţi 
undeva înăuntru să vă împărtăşesc planul meu. 

— Bine, consimţi preotul, să mergem în chilia mea. 

Curând după aceea se aşezară la masa de pin în chilia 
sărăcăcioasă a priorului. Preotul Kordecki şi jupân Piotr 


Czarniecki îşi pironiră privirile pe faţa tânără a lui Babinicz 
care începu să vorbească: 

— De astă dată năvala nu mai e de nici un folos. Suedezii i- 
ar simţi pe atacatori şi i-ar respinge. Acum numai un singur 
om poate să se descurce. 

— Cum aşa? întrebă jupân Czarniecki. 

— E nevoie de un om, care să se ducă şi să arunce 
balimezul în aer cu pulbere. Şi poate s-o facă atâta vreme 
cât stăruie ceața. Cel mai bine ar fi să-şi schimbe hainele. 
Avem aici tunici de piele asemănătoare cu ale suedezilor. 
Dacă nu va putea face altfel, o să se furişeze printre 
vrăjmaşi, iar dacă nu păzeşte nimeni în faţa tunului, cu atât 
mai bine. 

Pentru Dumnezeu, ce poate să facă un singur om? 

— Nu trebuie decât să bage un săculeţ de pulbere în botul 
balimezului, cu un fitil pe care să-l aprindă după aceea. 
Pulberea va lua foc şi tunul... va crăpa! 

— Ei, ce tot vorbeşti, băiete? Păi nu-l înfundă mereu cu 
pulbere, de ce nu crapă? 

Kmicic izbucni în râs şi sărută mâneca preotului. 

— Cinstite părinte, ai o inimă sfântă şi mare, de viteaz... 

— Ei, lasă asta! îl întrerupse preotul. 

— De viteaz, repetă Kmicic, dar la tunuri nu te pricepi. 
Altceva e când pulberea se aprinde în partea dinapoi a ţevii, 
fiindcă atunci împinge ghiuleaua şi toată puterea iese 
înainte; dar dacă pulberea e aşezată în gura tunului, nu se 
află ţeava care să nu crape. Întreabă-l şi pe jupân 
Czarniecki. Până şi o flintă, dacă îi astupi vârful ţevii, când 
ia foc pulberea, se sparge, atât de mare e această forţă 
diavolească! Ce să mai vorbim de un săculeţ întreg care se 
aprinde în gura tunului... Întreabă-l şi pe jupân Czarniecki. 

— Aşa este, sunt lucruri pe care le ştie orice oştean! întări 
Czarniecki. 

— Dacă am strica balimezul ăsta, îşi urmă vorba Kmicic, 
toate celelalte sunt floare la ureche! 


— Mi se pare că e cu neputinţă, zise preotul Kordecki. 
Cine se va încumeta la o treabă ca asta? 

— Un zvânturat nevoie mare, răspunse jupân Andrzej. Un 
cavaler hotărât care se numeşte Babinicz. 

— Tu? se mirară deodată preotul şi jupân Czarniecki. 

— Ehei, bunule părinte! M-ai spovedit şi ţi-am destăinuit 
toate isprăvile mele. Unele din ele n-au fost mai puţin 
primejdioase decât cea de acum; cum poţi dar să te mai 
îndoieşti? Nu mă cunoşti oare destul de bine? 

— E un viteaz între viteji, pe legea mea! izbucni 
Czarniecki. 

Şi apucându-l pe Kmicic de gât vorbi mai departe: 

— Lasă-mă să te îmbrăţişez, fie şi numai pentru dorinţa ta 
de a te duce! 

— Arătaţi-mi alt remedium şi nu mă duc, zise Kmicic, 
gândesc însă că mă voi descurca. Nu uitaţi că vorbesc 
nemţeşte ca şi cum aş fi făcut negoţ cu doage la Gdatsk. 
Asta înseamnă foarte mult, fiindcă dacă-mi mai schimb şi 
hainele, cu greu o să descopere că nu sunt din tabăra lor. 
Cred că nimeni nu stă de strajă la gura tunului, pentru că e 
tare primejdios, aşa că până să bage ei de seamă, eu am să 
isprăvesc toată treaba. 

— Jupâne Czarniecki, domnia ta ce gândeşti? întrebă 
priorul. 

— Dintr-o sută, unul tot trebuie să scape cu faţa curată, 
răspunse jupân Piotr, dar audaces fortuna juvat!435) 

— Am scăpat eu din altele şi mai rele, spuse Kmicic, nu voi 
păţi nimic, căci aşa mi-e scris! Mai demult îmi puneam capul 
în primejdie doar aşa, din trufie deşartă, dar acum o voi 
face în cinstea Sfintei Fecioare. Şi pe urmă, chiar dacă va fi 
să-mi dau viaţa, ceea ce nu cred, spuneţi şi domniile 
voastre, şi-ar putea dori cineva o moarte mai plină de slavă 
decât aceasta...? 

Preotul tăcu îndelung, apoi rosti: 

— Dacă ai face-o doar ca să te acoperi de faimă, aş stărui, 
te-aş ruga şi nu ţi-aş îngădui să pleci, dar dreptatea e de 


partea ta, aici e vorba de cinstea Sfintei Fecioare, de lăcaşul 
ăsta sfânt şi de ţara întreagă! Fiul meu, de te vei întoarce 
cu noroc ori de vei muri, slava, fericirea supremă şi 
izbăvirea vor fi ale tale. Îţi spun dară, împotriva inimii mele, 
du-te, eu nu te opresc!... Rugăciunile noastre şi grija lui 
Dumnezeu te vor însoţi... 

— Cu asemenea tovarăşi mă duc fără frică şi mai bucuros! 

— Întoarce-te, oştean al lui Dumnezeu, întoarce-te cu 
noroc, pentru că noi te-am îndrăgit din toată inima. Să te 
călăuzească sfântul Rafal şi să te aducă înapoi, copilul meu, 
fiul meu iubit...! 

— Atunci încep pregătirile, spuse vesel jupân Andrzej, 
îmbrăţişându-l, mă îmbrac ca un suedez în tunică de piele şi 
cizme largi, pregătesc pulberea, iar domnia ta, părinte, 
opreşte afurisenia în noaptea asta, fiindcă vor fi având 
suedezii nevoie de ceaţă, dar avem şi noi. 

— Nu vrei să te spovedeşti înainte de plecare? 

— Cum de nu! Altminteri n-aş mai pleca, fiindcă necuratul 
s-ar putea apropia de mine. 

— Atunci să începem cu asta. 

Jupân Piotr ieşi din chilie, iar Kmicic îngenunche înaintea 
preotului şi se curăţă de păcate. După aceea, uşor ca 
pasărea, se duse să se pregătească. 

După un ceas ori două, în liniştea adâncă a nopţii, bătu 
iarăşi la uşa de la chilia priorului, unde-l aştepta şi jupân 
Czarniecki. 

Abia îl recunoscură pe Kmicic care arăta acum ca un 
suedez sadea. Îşi răsucise mustăţile până sub ochi, 
răsfirându-le sfârcurile, şi îşi pusese pălăria pe-o ureche, 
semănând cu o căpetenie de raitieri de neam mare. 

— Pe legea mea că-mi vine să pun mâna pe sabie, când mă 
uit la el! exclamă jupân Piotr. 

— Daţi lumânarea mai încolo, le spuse Kmicic, vreau să vă 
arăt ceva...! 

Şi după ce preotul Kordecki îndepărtă în grabă 
lumânarea, jupân Andrzej puse pe masă un săculeţ lung de 


vreo palmă şi jumătate şi gros cât braţul unui bărbat 
puternic, cusut din pânză muiată în smoală şi îndesat bine 
cu pulbere. La un capăt avea un fitil de cânepă răsucită, 
îmbibat cu pucioasă. 

— Ehei, zise, când o să vâr leacul ăsta în gura balimezului 
şi o să dau foc la fitil, o să-i pleznească burta! 

— Şi Lucifer ar plezni! strigă jupân Czarniecki. 

Dar îşi aduse aminte că nu trebuie să pomenească numele 
necuratului şi se lovi peste gură. 

— Cu ce-ai să aprinzi fitilul? Întrebă preotul Kordecki. 

— Aici e toată primejdia, fiindcă va trebui să scapăr. Am 
cremene bună, iască uscată şi un amnar de oţel pe cinste, 
dar o să se audă hârşcâiturile şi s-ar putea să intre la 
bănuială. Trag nădejde să nu-mi stingă fitilul, pentru că va 
atârna la gura ţevii şi le va fi greu să-l zărească, mai ales că 
va arde destul de repede. Pe mine însă pot să mă 
urmărească, iar eu nu pot să fug spre mânăstire. 

— De ce nu poţi? întrebă preotul. 

— Pentru că m-ar omori explozia. După ce fitilul va lua foc, 
trebuie să fug într-o parte cât mă ţin picioarele şi la 
cincizeci de paşi să mă arunc la pământ la poalele valului de 
apărare. Abia după aceea voi putea fugi spre mânăstire. 

— Doamne, Doamne, ce de primejdii! se sperie priorul, 
înălţând ochii spre cer. 

— Părinte iubit, sunt atât de sigur că mă voi întoarce, încât 
nici nu pot să mă înduioşez, cum s-ar cuveni în asemenea 
împrejurare. Dar nu-i nimic,! Rămâneţi sănătoşi şi rugaţi-vă 
să mă ajute Dumnezeu. Duceţi-mă numai până la poartă! 

— Cum aşa? Chiar acum vrei să pleci? întrebă jupân 
Czarniecki. 

— Să aştept oare să se lumineze de ziuă sau să se ridice 
ceața? Viaţa mi-e scumpă şi mie! 

Dar Kmicic nu plecă în noaptea aceea, fiindcă tocmai când 
ajunseră la poartă, parcă în ciuda lor, întunericul începu să 
se rărească. Pe deasupra, la balimez se auzea un murmur 
nedesluşit. 


A doua zi de dimineaţă, împresuraţii se convinseră că 
tunul cel mare fusese aşezat în alt lăcaş. 

Se vede că suedezii aflaseră de undeva că puţin mai 
încolo, la cotitură, lângă turnul dinspre miazăzi, zidul era şi 
mai slab şi hotărâseră să-şi îndrepte ghiulelele în acel loc. 
Poate că preotul Kordecki nu era cu totul străin de această 
schimbare, deoarece în ziua dinainte bătrâna Kostucha 
fusese văzută ieşind din mânăstire; se foloseau de ea atunci 
când vroiau să răspândească veşti înşelătoare printre 
suedezi. Oricum, era o greşeală din partea lor, fiindcă 
apărătorii puteau să dreagă în acest timp stricăciunile 
zidului, iar până să facă o nouă spărtură, aveau să mai 
treacă iarăşi câteva zile. 

Urmară zile de vânzoleală şi nopţi luminoase. Tunurile 
trăgeau de mama focului. Îndoiala crescu iarăşi în inimile 
apărătorilor. Printre şleahtici erau unii care se gândeau să 
se supună; până şi unii dintre călugări îşi pierduseră 
curajul. Tot mai mulţi erau cei care nu mai vroiau să lupte. 
Preotul Kordecki le ţinea piept cu hotărâre, dar sănătatea 
începu să i se şubrezească. În acest timp, suedezii primeau 
noi ajutoare şi care cu muniții de la Cracovia; mai ales 
ghiulele alungite ca nişte ţevi, încărcate cu pulbere şi 
sfărâmătură de plumb, care lărgeau şi mai mult spaima şi 
pagubele printre asediați. 

De când luase hotărârea să arunce balimezul în aer, lui 
Kmicic i se ura în fortăreață. Se uita în fiecare zi cu jind la 
săculeţul cu pulbere. După ce se mai gândi o vreme, îl făcu 
şi mai mare, aşa că acum era lung de un cot şi gros cât 
carâmbul unei cizme. 

Seara arunca priviri lacome spre tunul cel năprasnic şi 
cerceta cerul ca un astrolog. Dar luna, care făcea zăpada să 
strălucească, îi zădărnicea mereu planurile. 

Până când veni pe neaşteptate dezgheţul, norii acoperiră 
zăpezile şi noaptea deveni atât de întunecoasă, încât nu 
vedeai nici să-ţi bagi degetele în ochi. Jupân Andrzej se 
înveseli, de parcă ar fi încălecat pe şoimanul sultanului, şi 


abia bătu miezul nopţii, că se şi înfăţişă la jupân Czarniecki 
în hainele de raitier şi cu săculeţul sub braţ. 

— Mă duc! spuse. 

Aşteaptă să-i dau de veste priorului. 

— Prea bine, jupâne Piotr, lasă-mă să te strâng în braţe şi 
du-te după preotul Kordecki! 

Czarniecki îl îmbrăţişă cu bucurie şi plecă. Abia apucase să 
facă vreo treizeci de paşi, că albi înainte-i părintele 
Kordecki. Ghicise că o să plece Kmicic şi venea să-şi ia 
rămas bun. 

— Babinicz e gata. Te aşteaptă doar pe sfinţia ta 

— Haidem repede! răspunse preotul. Maică Precistă, 
ajută-l şi scapă-l! 

Curând se opriră amândoi lângă deschizătură, unde 
Czarniecki îl lăsase pe Kmicic. Dar aici nici urmă de jupân 
Andrzej. 

— A plecat...?! se miră priorul. 

— A plecat! răspunse jupân Czarniecki. 

— Pezevenghiul... spuse preotul Kordecki înduioşat, 
vroiam să-i agăţ la gât iconiţa asta... 

Tăcură amândoi; împrejur domnea liniştea, fiindcă din 
pricina întunericului focul contenise de amândouă părţile. 
Deodată, jupân Czarniecki şopti repede: 

— Pe legea mea, nici nu se străduieşte să meargă fără 
zgomot! Sfinţia ta auzi paşii? Scârţâie zăpada. 

— Sfântă Fecioară, apără pe sluga ta! repetă priorul. 

O vreme ascultară amândoi cu luare-aminte, până când 
scârţâitul zăpezii se pierdu în depărtare. 

— Ştii ce sfinţia ta? şopti Czarniecki, adesea mă gândesc 
că va izbuti şi nu mă mai tem pentru el. A plecat, 
împieliţatul, ca şi când s-ar fi dus să bea horilcă la 
cârciumă... Ce curaj nemaipomenit! Sau va muri de 
timpuriu, sau va ajunge hatman. Hm, dacă n-aş şti că e 
slujitorul credincios al Mariei, aş crede că are pe... Dă-i 
Doamne, noroc, că asemenea viteaz nu se mai află în toată 
Republica... 


— Şi e atât de întuneric, atât de întuneric! spuse preotul 
Kordecki. De când cu năvala domniei tale, suedezii se 
păzesc şi ei. Poate să nimerească peste vreo ceată de oşteni 
şi atunci... 

— Asta nu cred; e adevărat că pedestraşii sunt acolo şi au 
pus străji dese, dar ei stau în şanţuri, nu înaintea 
întăriturilor, şi nici în faţa propriilor tunuri. Dacă nu-i aud 
paşii, se poate strecura aşa până la poalele valului de 
apărare, iar pe urmă nu mai au cum să-l vadă... Of! 

Aici jupân Czarniecki răsuflă adânc şi se întrerupse, inima 
începu să-i bată de teamă ca un ciocan şi i se tăie 
răsuflarea. 

Preotul făcu semnul crucii asupra întunericului. 

Curând veni lângă ei încă un om. Era spătarul de Sieradz. 

— Ce-i acolo? întrebă 

— Babinicz s-a dus de bunăvoie să arunce balimezul în aer 
cu pulbere. 

— Cum aşa? 

— A luat săculeţul cu pulbere, un fitil, amnarul... şi a 
plecat. 

Jupân Zamoyski îşi luă capul în mâini. 

— Isuse, Marie! Isuse, Marie! se miră. De unul singur? 

— De unul singur. 

— Cine i-a îngăduit? E cu neputinţă! 

— Eu! Pentru puterea lui Dumnezeu totul e cu putinţă, 
chiar şi întoarcerea lui! răspunse preotul Kordecki. 

Zamoyski nu mai zise nimic. Czarniecki nu mai putea sta 
locului. 

— Să ne rugăm! îi îndemnă preotul. 

Îngenuncheară toţi trei şi începură să se roage. Neliniştea 
ridică părul vâlvoi în capul celor doi cavaleri. Se scurse un 
sfert, o jumătate de ceas, apoi un ceas şi încă unul, care 
dură o veşnicie. 

— Acum gândesc că nu va mai fi nimic! spuse jupân Piotr 
Czarniecki. 

Şi răsuflă iarăşi adânc. 


Deodată, în depărtare se înălţă un stâlp uriaş de foc şi o 
bubuitură, ca şi când tunetele cerului s-ar fi prăvălit peste 
pământ, cutremură zidurile, biserica şi mânăstirea. 

— L-a aruncat în aer, a izbutit! începu să strige jupân 
Czarniecki. 

Vorbele îi fură întrerupte de alte explozii. 

Preotul se aruncă în genunchi şi ridicându-şi braţele, 
strigă spre cer: 

— Maică Precistă! Ocrotitoarea noastră, ajută-l să se 
întoarcă! 

Pe ziduri oamenii începură să lărmuiască. Neştiind ce se 
petrecea, apărătorii puseră mâna pe arme. Călugării ieşiră 
din chilii. Nu mai dormea nimeni. Până şi femeile se 
sculaseră din somn. Întrebările şi răspunsurile începură să 
se încrucişeze ca fulgerele. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dau năvală! 

— Balimezul suedez a fost sfărâmat! strigă un tunar. 

— Minune! Minune! 

— Tunul cel mare a fost sfărâmat! Balimezul! 

— Unde-i părintele Kordecki? 

— Pe ziduri! Se roagă! Ela făcut-o! 

— Babinicz a aruncat tunul în aer! strigă jupân Czarniecki. 

— Babinicz, Babinicz! Slavă Fecioarei Preasfinte! Acum n- 
o să ne mai facă nici o stricăciune! 

În acelaşi timp, răsunară strigătele de spaimă şi în tabăra 
suedeză. În toate şanţurile se aprinseră focuri. 

Zarva se înteţea. La lumina bobotăilor se vedeau cete de 
oşteni care umblau de colo-colo fără rost; se auziră 
trâmbiţele, tobele duruiau întruna; la ziduri ajungeau 
strigăte în care se simţea spaima. 

Preotul Kordecki se ruga mereu în genunchi. 

În cele din urmă, noaptea începu să pălească, dar Babinicz 
nu se mai întoarse în fortăreață. 

Capitolul XVUI. 


Ce se întâmplase cu jupân Andrzej şi cum izbutise să-şi 
ducă planul la bun sfârşit? 

După ce ieşi în, afara zidurilor, merse o vreme cu pasul 
sigur şi prevăzător. Când ajunse la picioarele povârnişului, 
se opri şi ascultă. Împrejur era linişte, prea multă linişte, 
astfel că paşii i se auzeau scârţâind pe zăpadă. Pe măsură 
ce se depărta de ziduri, înainta cu tot mai mare grijă. Se 
opri din nou şi ascultă. Se temea să nu alunece şi să cadă, 
udând astfel săculeţul preţios, aşa că scoase spada şi se 
folosi de ea ca de un toiag. Asta îi fu de mare ajutor. 

Tot pipăind drumul înaintea lui, după vreo jumătate de 
ceas auzi un murmur uşor. 

„Aha, veghează... Se vede că năvala noastră le-a fost de 
învăţătură!” gândi. Şi merse mai departe şi mai încet. Era 
bucuros că nu se rătăcise, fiindcă întunericul era atât de 
des. Încât nu putea să-şi vadă nici vârful rapierei. 

— Întăriturile celelalte sunt mult mai departe... aşa că 
sunt pe drumul cel bun! şopti. 

Nu se aştepta nici el să dea peste străji în faţa şanţurilor, 
pentru că, la drept vorbind, n-aveau ce să caute acolo, mai 
ales noaptea. Puteau să fie niscaiva oşteni de pază aşezaţi la 
o sută de paşi ori chiar mai puţin unul de altul, dar 
nădâăjduia să treacă lesne de ei pe asemenea beznă. 

Sufletul îi tresălta de bucurie. 

Kmicic nu numai că era un om curajos, dar simţea şi 
înflăcărarea cutezanţei. Gândul că va arunca balimezul în 
aer îl bucura până în adâncul inimii, nu numai ca faptă 
vitejească, nu numai ca un ajutor nepreţuit pe care-l aducea 
apărătorilor, ci şi ca o festă pe care avea să le-o joace 
suedezilor. Îşi închipuia cât vor fi de înspăimântați, cum 
avea să mai scrâşnească Miller din dinţi, uitându-se 
neputincios la zidurile mânăstirii, şi-l pufnea râsul. 

Şi, cum mărturisea mai înainte, nu simţea nici înduioşare, 
nici frică sau nelinişte, nici nu-i trecea prin minte cât de 
mare era primejdia spre care se îndrepta. Se ducea, cum se 
duce şcolarul să fure mere din grădina vecinului. Îşi aduse 


aminte de timpurile de altădată, când îl hărţuia pe 
Chowafski şi se furişa noaptea în tabăra de treizeci de mii 
de luptători numai cu două sute de haidamaci ca şi el. 

Îi veniră în minte foştii tovarăşi: Kokosinski, uriaşul 
Kulwiec-Hippocentaurus. Ranicki, cel cu faţa pătată, care se 
trăgea din neam de senatori şi ceilalţi, aşa că oftă din 
adânc. 

„Nemernicii, mi-ar fi fost de mare folos acum! se gândi. 
Într-o singură noapte aş putea sfărâma şase tunuri.” 

Un răstimp îşi simţi inima strânsă din pricina singurătăţii. 
Deodată, amintirea i-o aduse înaintea ochilor pe Olenka. 
Dragostea se deşteptă în el cu puteri nebănuite. II cuprinse 
înduioşarea... Daca măcar ea l-ar putea vedea, inima i s-ar 
umple de bucurie. Poate gândeşte că şi acum îi slujeşte tot 
pe suedezi... Frumos îi mai slujeşte, nimic de zis! În curând 
vor cunoaşte foloasele! Ce va fi când Olenka va afla de 
aceste isprăvi primejdioase?... Ce-o să gândească? Îşi va 
spune fără îndoială: „E viforos, dar dacă-i vorba de fapte pe 
care alţii nu sunt în stare să le facă, el nu se dă în lături; 
acolo unde nu se duc alţii, se duce el!... Asta-i Kmicic!” „Am 
să mai fac eu şi alte isprăvi de seamă!' îşi spuse jupân 
Andrzej cu semeţie. 

Cu toate acestea, nu uită unde se află, încotro merge, ce 
vrea să facă şi începu să se apropie, cum se furişează 
noaptea lupul la oi. Privi înapoi o dată, de două ori. Biserica 
şi mânăstirea nu se mai vedeau. Beznele acopereau totul. 
După cât mersese, îşi dădu seama că era destul de departe 
şi şanţurile duşmane trebuiau să fie pe aproape. 

„Tare aş vrea să ştiu dacă au pus străji?” se gândi. 

Dar nu apucă să mai facă nici doi paşi, când deodată auzi 
înainte mersul măsurat al oştenilor şi câteva glasuri 
întrebară ici şi colo: 

— Cine-i? 

Jupân Andrzej înmărmuri. Îl luă cu călduri. 

— De-al nostru, răspunseră alte glasuri. 

— Parola? 


— Upsala! 

— Răspunsul...! 

— Coroana...! 

Kmicic înţelese îndată că se schimbau străjile. 

— Vă arăt eu vouă Upsala şi coroană, mormăi. 

Şi se bucură. Pentru el era într-adevăr o împrejurare 
neaşteptat de prielnică, fiindcă putea să treacă linia 
străjilor în timp ce acestea se schimbau: paşii lui erau 
acoperiţi de cei ai suedezilor. 

Aşa şi făcu, fără nici o greutate, mergând cu îndrăzneală 
pe urma oştenilor care plecau până aproape de şanţuri. Aici 
suedezii cotiră, ca să ocolească întăritura, iar el înaintă 
repede şi se ascunse în şanţul dinaintea valului de apărare. 

Între timp, se mai lumină puţin. Jupân Andrzej mulţumi 
cerului, pentru că pe întuneric nu putea să găsească 
balimezul. Acum, scoțând capul din şanţ şi întorcându-şi 
privirea, zări deasupra creasta neagră a valului şi marginile 
la fel de negre ale îngrăditurilor umplute cu pământ, între 
care se aflau tunurile. 

Vedea până şi gurile ţevilor ridicate deasupra şanţului. 
Înaintând cu mare grijă de-a lungul şanţului, descoperi în 
sfârşit balimezul. Atunci se opri şi începu să asculte. 

Din întăritura se auzeau murmure. Pesemne că pedestraşii 
aşteptau pregătiţi lângă tunuri. Kmicic era acoperit de 
înălţimea valului de apărare; puteau să-l audă, dar nu 
puteau să-l vadă. Avea să izbutească oare să ajungă de jos 
la gura tunului, care se înălța sus deasupra capului său? 

Din fericire, marginile şanţului nu erau prea abrupte; pe 
de altă parte, pământul reavăn, deşi stropit cu apă, nu 
apucase să îngheţe, deoarece timpul se încălzise. 

Dându-şi seama de toate acestea, Kmicic începu să 
scobească fără zgomot povârnişul valului şi să se caţere 
încet spre tun. 

După un sfert de ceas de trudă, izbuti să se agate cu mâna 
de gura ţevii. O clipă atârnă în aer, dar forţa-i ieşită din 


comun îi îngădui să rămână aşa până când băgă săculeţul 
cu pulbere în ţeava. 

— Câine, acum o să te saturi de cârnaţi! murmură. Dar 
vezi să nu-ţi rămână în gât! 

Spunând acestea, îşi dădu drumul jos şi începu să caute 
fitilul care, cusut la un capăt al săculeţului, atârna în şanţ. 

Îl găsi destul de repede. Dar acuma venea lucrul cel mai 
greu, pentru că trebuia să scapere şi să aprindă fitilul! 

Kmicic aşteptă un răstimp să crească murmurele oştenilor 
din întăritură. 

În cele din urmă, lovi uşor cremenea cu amnarul. 

În aceeaşi clipă, deasupra capului, auzi o întrebare în 
limba nemţească: 

— Cine-i în şanţ? 

— Eu sunt, Hans! răspunse Kmicic numaidecât. Mi-au 
aruncat diavolii vergeaua în şanţ şi scapăr s-o găsesc. 

— Bine, bine, răspunse tunarul. Ai noroc că nu tragem, că 
suflul te-ar fi lăsat fără cap. 

„Aha, se gândi Kmicic, aşadar balimezul, afară de săculeţul 
meu, îşi are şi încărcătura lui. Cu atât mai bine.” 

În aceeaşi clipă, fitilul cu pucioasă se aprinse şi scânteile 
gingaşe începură să alerge în sus. 

Era timpul s-o şteargă. Kmicic porni în fugă de-a lungul 
şanţului cât îl ţineau picioarele, fără să-i mai pese de 
zgomotul pe care-l făcea. Se depărtase la vreo douăzeci de 
paşi, dar curiozitatea învinse teama de primejdie. 

„Dacă s-a stins fitilul din pricina umezelii din aer!” îşi 
spuse în gând. Şi se opri. Aruncându-şi privirea înapoi zări 
scânteile, dar cu mult mai sus, decât le lăsase. 

„Ei, nu cumva sunt prea aproape?”' se gândi şi-l cuprinse 
frica. 

O luă iarăşi la goană, dar se împiedică de o piatră şi căzu. 
Un bubuit înfricoşător sfâşie văzduhul; pământul se 
cutremură, sfărâmături de lemn şi de fier, pietre, bucăţi de 
gheaţă şi de pământ îi vâjâiră pe lângă urechi şi îşi pierdu 
simţirea. 


Apoi răsunară şi alte bubuituri. Lăzile cu pulbere, care se 
aflau nu departe de balimez, săreau în aer din pricina 
zdruncinăturii. 

Dar jupân Kmicic nu le mai auzea, fiindcă zăcea fără 
simţire în şanţ. 

Nu mai auzi nici gemetele, ţipetele şi strigătele de ajutor 
ale oamenilor, care izbucniră după o clipă de linişte 
încremenită. La locul întâmplării se strânse aproape 
jumătate din oştirea suedeză şi steagurile polone; sosi până 
şi Miller întovărăşit de căpeteniile sale. 

Larma şi neorânduiala durară multă vreme, până când 
ghinărarul suedez să afle din veştile învălmăşite că 
balimezul fusese sfărâmat de cineva înadins. Dădu poruncă 
îndată să se cerceteze împrejurimile. Spre dimineaţă, 
oştenii îl descoperiră pe Kmicic care zăcea în şanţ. 

Se arătă că era numai asurzit de bubuitură şi îşi pierduse 
cunoştinţa din pricina suflului. Nu-şi veni în fire nici în ziua 
următoare, deşi îl îngrijiră cum nu se poate mai bine. Abia 
spre seară îşi recăpătă puterile. 

Miller porunci să fie adus fără zăbavă înaintea lui. 

Ocupă locul din mijloc la masă în cvartirul său, iar lângă el, 
într-o parte şi alta, se aşezară prinţul Heski, 
Wrzeszczowicz. Sadowski, toţi polcovnicii suedezi mai 
însemnați, iar dintre polonezi Zbrozek, Kalihski şi 
Kuklinowski. 

Cel din urmă se făcu vânăt la vederea lui Kmicic şi ochii îi 
scânteiară ca doi cărbuni aprinşi, iar mustăţile începură să-i 
tremure. Aşa că nu mai aşteptă întrebările ghinărarului şi 
spuse: 

— Eu cunosc pasărea asta... E din garnizoana de la 
Czestochowa. Se numeşte Babinicz! 

Kmicic tăcea. 

Pe chipu-i palid se vedea istovirea, dar avea privirea 
mândră şi faţa liniştită. 

— Tu ai aruncat balimezul în aer? întrebă Miller. 

— Eu! răspunse Kmicic. 


— Cum ai izbutit? 

Kmicic îi povesti totul pe scurt, fără să ascundă nimic. 
Căpeteniile se priviră cu uimire. 

— E un viteaz!... şopti prinţul Heski la urechea lui 
Sadowski. 

lar acesta se plecă spre Wrzeszczowicz: 

— Jupâne Weyhard, întrebă, o să cucerim o fortăreață cu 
astfel de apărători?... Ce crezi, o să se supună? 

Dar Kmicic zise: 

— În fortăreață mai sunt şi alţii care nu se dau în lături de 
la asemenea fapte. Şi nu cunoaşteţi ziua şi ceasul când... 

— Şi eu mai am şi alte frânghii în tabără! îl întrerupse 
Miller. 

— Asta o ştim şi noi. Dar nu veţi cuceri Jasna Gora câtă 
vreme se va mai afla un om viu pe întărituri! 

Se aşternu tăcerea. Apoi Miller întrebă mai departe: 

— Babinicz te cheamă? 

Jupân Andrzej se gândi că, după cele ce făptuise şi 
înaintea morţii apropiate, venise vremea când nu mai avea 
nevoie să-şi ascundă adevăratul nume. Oamenii trebuie să 
uite nelegiuirile, aducându-şi aminte de jertfa şi curajul lui. 

— Nu mă cheamă Babinicz, răspunse nu fără anume 
semeţie, ci Andrzej Kmicic, fost polcovnic al propriului steag 
în oştirea lituaniană. 

Abia auzi Kuklinowski, că sări ca opărit, holbă ochii, 
deschise gura, începu să se bată cu mâinile peste pulpe, 
apoi strigă: 

— Luminăţia ta, vreau să-ţi spun o vorbă, acum, 
numaidecât! 

Printre polcovnicii polonezi se iscară murmure pe care 
suedezii le ascultau cu mirare, deoarece lor nu le spunea 
nimic numele lui Kmicic. Pricepură însă că nu putea fiun 
oştean de rând, de vreme ce Zbrozek se ridică şi, 
apropiindu-se de prins, îi spuse: 

— Jupâne polcovnic! în nevoia în care te afli nu pot să te 
ajut cu nimic, dar te rog să-mi dai mâna...! 


Kmicic îşi înălţă capul cu mândrie, nările îi fremătară şi 
răspunse: 

— Nu dau mâna cu trădătorii care luptă împotriva 
Republicii! 

Faţa lui Zbrozek deveni stacojie. 

Kalihski, care-l urmase, se retrase şi el; căpeteniile 
suedeze făcură cerc în jurul lor, întrebându-i cine era acest 
Kmicic, al cărui nume stârnise atâta vâlvă. 

Între timp, în odaia alăturată, Kuklinowski îl trase pe 
Miller la fereastră şi-i spuse: 

— Pentru luminăţia ta, numele lui Kmicic nu înseamnă 
nimic, dar acesta este cel mai destoinic oştean şi polcovnic 
din întreaga Republică. Toată lumea a auzit de el şi-i 
cunoaşte numele! Cândva îl slujea pe Radziwilt şi pe 
suedezi, dar acum se vede că a trecut de partea lui Jan 
Kazimierz. Altul ca el nu se mai află, afară de mine. Numai 
unul ca el putea să facă o ispravă ca asta. Hm, să vii de unul 
singur şi să sfărâmi balimezul! Numai după această faptă şi 
poţi să-ţi dai seama câte parale face. Pe Chowanski atâta l-a 
hărțuit, încât a fost silit să pună un preţ mare pe capul lui. 
După înfrângerea de la Szki6w, numai cu două sute de 
oameni, a luptat de unul singur, până când ceilalţi s-au 
refăcut şi au început să faţă stricăciuni vrăjmaşului după 
pilda lui. E cel mai primejdios om din toată Republica. 

— Ce tot îl lauzi, domnia ta? îl întrerupse Miller. Văd şi eu 
că e primejdios, după paguba pe care mi-a făcut-o. 

— Luminăţia ta, ce vrei să faci cu el? 

— L-aş spânzura, dar sunt oştean şi ştiu să preţuiesc 
curajul... Pe deasupra, mai e şi şleahtic de neam mare... De 
aceea, am să poruncesc să-l împuşte chiar astăzi. 

— Luminăţia ta... Nu sunt vrednic să învăţ eu pe cel mai 
iscusit oştean şi conducător al timpului nostru ce să facă, 
dar fie-mi îngăduit să spun că omul acesta e prea însemnat 
pentru asemenea pedeapsă. Dacă luminăţia ta vei porunci 
să-l împuşte, steagurile lui Zbrozek şi Kaliâski vor trece în 
aceeaşi zi alături de Jan Kazimierz. 


— Dacă-i aşa, am să dau poruncă să-i taie pe toţi înainte de 
a mă părăsi! strigă Miller. 

— Luminăţia ta, răspunderea e prea mare, pentru că 
nimicirea a două steaguri nu poate fi ascunsă, iar vestea se 
va împrăştia pretutindeni şi atunci toată oastea polonă se va 
lepăda de Carol Gustav. Luminăţia ta ştii prea bine că şi aşa 
nu sunt prea siguri, ca şi hatmanii. Jupân Koniecpolski cu 
şase mii din cei mai buni călăreţi se află alături de măria 
sa... Nu-i de glumă... Doamne fereşte, să se întoarcă 
împotriva noastră şi a regelui! Fortăreaţa se apără şi ea, iar 
pe de altă parte, nici tăierea steagurilor lui Zbrozek şi 
Kalinski nu e fără primejdie, pentru că aici e şi pedestrimea 
lui Wolf. S-ar putea înţelege toţi trei cu garnizoana şi 
atunci... 

— Pe o sută de diavoli! îl întrerupse Miller. Kuklinowski, nu 
cumva vrei să-i dăruiesc viaţa? Asta nu se poate! 

— Aş vrea, răspunse Kuklinowski, ca luminăţia ta să mi-l 
dăruieşti mie. 

— Şi tu ce-ai să faci cu el? 

— Eu... am să-l jupoi viu de piele... 

— Înainte nu-i cunoşteai nici măcar numele adevărat. Ce ai 
împotriva lui? 

— L-am cunoscut abia la Czestochowa, când m-am dus a 
doua oară ca sol la călugări. 

— Ai vreo pricină de răzbunare? 

— Luminăţia ta! Am vrut să-l ademenesc să vie alături de 
noi... lar el, folosindu-se de făgăduiala mea de a lăsa solia la 
o parte, m-a jignit atât de cumplit, pe mine, Kuklinowski, 
cum n-a mai cutezat nimeni până acum. 

— Ce ţi-a făcut? 

Kuklinowski începu să tremure şi să scrâşnească din 
dinţi... 

— Mai bine să nu mai vorbim despre asta... Dă-mi-l mie, 
luminăţia ta... Oricum, tot va trebui să moară, vreau să mă 
joc puţin cu el înainte... Cu atât mai mult, cu cât acestome 
Kmicic la care mă uitam ca la Dumnezeu şi care m-a 


răsplătit astfel... Dă-mi-l, luminăţia ta! Aşa va fi mult mai 
bine, deoarece Zbrozek şi Kalinski, şi odată cu ei toţi oştenii 
polonezi, nu se vor mai burzului împotriva luminăţiei tale 
când îi voi stinge viaţa, ci numai împotriva mea, iar eu am 
să mă descurc... Nu va mai fi nici o supărare, nici 
răzmeriţe... Totul se va săvârşi între mine şi Kmicic, a cărui 
piele voi porunci s-o întindă pe darabană... 

Miller căzu pe gânduri; deodată, bănuiala îi sticli în ochi 

— Kuklinowski! spuse. Nu cumva vrei să-l scapi? 

Kuklinowski râse încet, dar râsul lui era atât de 
înfricoşător, că Miller încetă să se mai îndoiască. 

— Poate că sfatul tău e într-adevăr cel mai bun! consimţi. 

— Nu cer decât această răsplată pentru toate meritele 
mele! 

— Dacă-i aşa, ia-l! 

După aceea, intrară amândoi în încăperea în care erau 
adunate celelalte căpetenii şi Miller spuse de faţă cu toţi: 

— Dăruiesc prinsul lui jupân Kuklinowski, pentru meritele 
lui... Să facă ce pofteşte cu el. 

Se aşternu o clipă de tăcere, după care jupân Zbrozek îşi 
puse mâinile în şolduri şi întrebă cu anume batjocură în 
glas: 

— Şi jupân Kuklinowski ce vrea să facă cu prinsul? 

Kuklinowski, de obicei cocoşat, se îndreptă brusc, gura i se 
lărgi într-un zâmbet ameninţător, iar pupilele începură să-i 
tremure. 

— Cui n-o să-i placă ce fac cu el, zise, acela ştie unde 
trebuie să mă caute. 

Şi lovi cu palma garda săbiei. 

— Am cuvântul domniei tale, jupâne Kuklinowski; se 
bucură Zbrozek. 

— Îl ai, îl ai! 

Apoi se apropie de Kmicic. 

— Hai, viermişorule, cu mine, hai, voinicelule plin de 
faimă... Eşti cam slăbit şi ai nevoie de îngrijiri Hai că te 
îngrijesc eu! 


— Ticălosule! răspunse Kmicic. 

— Bine, prea bine, sufleţel semeţ... Haide odată! 

Căpeteniile rămaseră înăuntru, iar Kuklinowski încălecă în 
faţa casei. Porunci unuia dintre cei trei oşteni pe care-i avea 
cu el, să-l lege cu arcanul pe Kmicic şi porniră cu toţii la 
Lgota, unde se afla polcul lui Kuklinowski. 

Tot drumul Kmicic se rugă fierbinte. Înţelegea că i-a bătut 
ceasul din urmă şi îşi încredința sufletul lui Dumnezeu. Era 
atât de adâncit în rugăciuni, încât nu auzi nimic din cele ce-i 
spunea Kuklinowski; nu ştia nici măcar dacă drumul fusese 
lung sau scurt. 

Se opriră, în sfârşit, la o şură pustie, pe jumătate 
dărâmată, care se afla prea departe de cvartirul polcului lui 
Kuklinowski, în plin câmp, iar el se întoarse spre unul dintre 
oşteni. 

— Du-te în tabără, îi spuse, şi adu frânghii şi o căldare cu 
smoală aprinsă. 

Oşteanul sări pe cal şi după un sfert de ceas se întoarse 
într-un suflet cu încă un tovarăş. Amândoi aduceau lucrurile 
cerute. 

— Dezbrăcaţi-l frumugşelul ăsta până la piele! porunci 
Kuklinowski. Legaţi-i mâinile şi picioarele la spate cu o 
frânghie şi agăţaţi-l în grindă! 

— 'Ticălosule! repetă Kmicic. 

— Bine, bine, mai vorbim noi, că avem vreme destulă... 

În acest timp, unul dintre oşteni urcă pe grindă, iar ceilalţi 
îl dezbrăcară pe Kmicic. După aceea, cei trei călăi îl culcară 
cu faţa în jos, îi legară mâinile şi picioarele cu o frânghie 
lungă, apoi, înfăşurându-i-o în jurul trupului, aruncară un 
capăt oşteanului de pe grindă. 

— Acum ridicaţi-l şi înţepeniţi frânghia de grindă cu nod! îi 
grăbi Kuklinowski. 

Porunca fu îndeplinită cât ai bate din palme. 

— Daţi-i drumul! se auzi glasul polcovnicului. 

Frânghia se întinse şi jupân Andrzej rămase agăţat la 
câţiva coţi deasupra ariei. 


Atunci Kuklinowski muie un şomoiog în smoala aprinsă, se 
apropie de el şi-i zise: 

— Ei, jupâne Kmicic?... Nu ţi-am spus eu că în toată 
Republica nu sunt decât doi polcovnici: eu şi tu?! Tu însă n- 
ai vrut să fii prieten cu Kuklinowski şi i-ai dat un picior în 
spate!... Prea bine viermişorule, ai avut dreptate! Prietenia 
lui Kuklinowski nu-i pentru tine, căci Kuklinowski e mai bun. 
Ehei, Kmicic e un polcovnic vestit, dar Kuklinowski îl are în 
mână şi o să-i pârporească şolduleţele... 

— Ticălosule! repetă Kmicic pentru a treia oară. 

— Uite aşa... o să-i frigă şolduleţele! sfârşi Kuklinowski. 

Şi atinse şoldul lui Kmicic cu şomoiogul aprins, apoi spuse: 

— Nu prea mult dintr-o dată, numai aşa câte puţin, că 
avem timp destul... 

Deodată, la uşa şurii se auzi tropotul câtorva cai. 

— Cine dracu mai vine? întrebă polcovnicul. 

Poarta scârţâi şi intră un oştean. 

— Jupâne polcovnic, spuse, ghinărarul Miller pofteşte să te 
vadă numaidecât. 

— A, tu erai, bătrâne! răspunse Kuklinowski. Ce dracu de 
treabă are cu mine? 

— Ghinărarul te pofteşte să te duci la el fără întârziere 

— Cine a venit de la ghinărar? 

— O căpetenie suedeză, dar a plecat în goana calului. 

— Bine! spuse Kuklinowski. 

După care se întoarse spre Kmicic: 

— Tot îţi era prea cald, viermişorule. Răcoreşte-te puţin, că 
mă întorc repede, mai avem multe să ne spunem. 

— Ce facem cu prinsul? întrebă unul dintre oşteni. 

— Lăsaţi-l aşa. Mă întorc îndată. Unul să vie cu mine! 

Polcovnicul ieşi urmat de oşteanul care stătea pe grindă. 
Rămaseră doar trei inşi, dar curând mai veniră încă trei. 

— Vă puteţi duce la culcare, spuse cel care îi adusese lui 
Kuklinowski porunca lui Miller, polcovnicul ne-a lăsat pe noi 
să facem de strajă. 

Kmicic se înfioră la auzul acestui glas. I se părea cunoscut. 


— Mai bine rămânem şi noi, răspunse unul dintre cei 
dinainte, să privim la minunea asta, pentru că... 

Din gâtlej îi ţâşni un răcnet neomenesc, înfricoşător, care 
semăna cu cârâitul cocoşului. Îşi desfăcu mâinile şi căzu ca 
lovit de trăznet. 

În acelaşi timp, răsună în şură strigătul: „Loviţi-i la mir!” şi 
alţi doi din cei care veniseră se repeziră ca nişte râşi asupra 
celorlalţi. Se încinse o luptă scurtă, înfiorătoare, luminată 
de flăcările căldării cu smoală aprinsă. După o clipă, două 
trupuri se prăbuşiră pe paie, un timp se auzi hârâitul 
muribunzilor, apoi răsună iarăşi glasul care i se păruse 
cunoscut lui Kmicic: 

— Înălţimea ta, sunt eu Kiemlicz, cu feciorii! De azi 
dimineaţă de când aşteptăm prilejul potrivit. 

Bătrânul se întoarse către feciori: 

— Ce mai staţi, împieliţaţilor, dezlegaţi-l repede pe jupânul 
polcovnic! 

Şi, înainte ca Kmicic să înţeleagă ce se petrece, se iviră 
lângă el capetele pletoase ale lui Kosma şi Damian, aidoma 
cu două fuioare răvăşite. Tăiară nodurile într-o clipită şi 
Kmicic fu pus pe picioare. La început se clătină puţin. Abia 
izbuti să strecoare printre buzele strânse: 

— Voi sunteţi?... Mulţumesc... 

— Noi suntem! răspunse bătrânul. Maică Precestă, oho, 
haide, înălţimea ta, îmbracă-te. Grăbiţi-vă, pungaşilor! 

Şi începu să-i dea hainele lui Kmicic. 

— Am lăsat caii dincolo de poartă, spuse. De aici drumul e 
slobod. E adevărat că sunt străji şi n-ar îngădui nimănui să 
treacă, dar pe noi n-o să ne împiedice, fiindcă ştiu parola. 
Cum te simţi, înălţimea ta? 

— Mi-a fript şoldul, dar numai puţin. E mai rău cu 
picioarele, că n-am putere... 

— Bea nişte horilcă, înălţimea ta. 

Kmicic apucă lacom plosca pe care i-o întinse bătrânul şi, 
golind-o pe jumătate, zise: 

— Am îngheţat de frig. Îmi revin îndată... 


— O să te încălzeşti în şa, înălţimea ta. Caii aşteaptă. 

— Îmi revin îndată, repetă Kmicic. Mă cam ustură şoldul... 
dar nu-i nimic! Acum mi-e bine! 

Şi se aşeză pe îngrăditura care despărţea aria de locul 
unde se ţinea grâul. 

În curând îşi recapătă puterile şi se uită la chipurile 
amenințătoare ale celor trei Kiemliczi, luminate de flăcările 
gălbui ale smoalei care ardea. 

— Repede, înălţimea ta! Caii sunt gata! 

Dar în jupân Andrzej se trezise cu totul Kmicic cel de 
altădată. 

— A, nu, asta nu se poate! strigă deodată. Acum o să-l 
aştept eu pe trădător. 

Kiemliczii se priviră uluiţi, dar nici unul nu scoase o vorbă, 
atât de orbeşte erau obişnuiţi să-l asculte. 

Vinele de la tâmplele lui Kmicic se umflară, ochii îi 
scânteiau în întuneric ca două stele; clocotea de mânie şi 
vroia să se răzbune. Ceea ce făcea acum era o nebunie pe 
care putea s-o plătească cu viaţa, dar însăşi viaţa lui nu era 
decât un şir de asemenea nebunii. Şoldul îl ustura grozav şi 
punea mereu mâna pe rană, se gândea însă numai la 
Kuklinowski şi era gata să-l aştepte până dimineaţa. 

— Ascultaţi! întrebă. Miller l-a chemat cu adevărat? 

— Nu răspunse bătrânul. Asta am scornit-o eu, ca să mă 
descurc mai uşor cu ceilalţi. Cu toţi cinci ne-ar fi venit mai 
greu, fiindcă ar fi strigat vreunul după ajutor. 

— Bine-ai făcut. O să se întoarcă singur sau însoţit şi de 
alţii. Dacă vor fi numai câţiva oameni, dăm năvală asupra 
lor... Pe el să-l lăsaţi în seama mea. După aceea, la cai... Are 
vreunul din voi pistoale? 

— Eu am, răspunse Kosma. 

— Dă-le încoace! sunt încărcate? 

— Sunt. 

— Bine. Dacă vine singur, cum intră, vă repeziţi la el şi-i 
astupaţi, gura. Puteţi, să-i îndesaţi în gura propria căciulă. 


— La poruncă! spuse bătrânul. Înălţimea ta, acum, ne 
îngădui să le cotrobăim buzunarele la ceilalţi? Noi suntem 
nişte pârliţi de şleahtici... 

Spunând acestea, arătă spre trupurile care zăceau în paie. 

— Nu! Fiţi cu luare-aminte. Tot ce găsiţi la Kuklinowski va 
fi al vostru! 

— Dacă se întoarce singur, spuse bătrânul, nu mai mi-e 
teamă de nimic. Stau la poartă şi chiar dacă vine cineva din 
tabără, îi spun că polcovnicul mi-a poruncit să nu dau 
drumul la nimeni... 

— Aşa să faci. Ai grijă! 

Afară răsună tropotul unui cal. Kmicic sări în picioare şi se 
lipi de perete, Kosma şi Damian se aşezară de amândouă 
părţile intrării, ca două pisici care pândesc şoarecii. 

— E singur! rosti bătrânul, frecându-şi mâinile mulţumit. 

— Singur! repetară Kosma şi Damian. 

Tropotul se apropie şi încetă brusc, în schimb, de la poartă 
răsună un glas: 

— Să vie unul dintre voi să-mi ţină calul! 

Bătrânul ieşi în grabă. 

Urmă o clipă de linişte, după care cei care pândeau în şură 
auziră cele ce urmează: 

— Tu eşti, Kiemlicz? Ce dracu, ai căpiat sau te-ai prostit cu 
totul...?! E noapte. Miller doarme acum şi straja spune că n- 
a venit nici o căpetenie după mine!... Ce va să zică asta? 

— Căpetenia te aşteaptă în şură, înălţimea ta. A venit 
îndată după plecarea Înălţimii tale... şi a zis că v-aţi 
încrucişat pe drum, aşa că acum stă şi aşteaptă. 

— Ce înseamnă toate astea?... Dar prinsul? 

— Atârnă de frânghie. 

Poarta scârţâi şi Kuklinowski intră în şură, dar nu apucă să 
facă nici un pas, că două mâini de fier îl înhăţară de gât şi-i 
înăbugşiră strigătul de spaimă. Kosma şi Damian cu 
îndemânarea unor tâlhari adevăraţi, îl culcară la pământ, îi 
puseră genunchii pe piept, apăsară de-i trozniră coastele şi- 
i astupară gura cât ai zice peşte. 


— Dezbrăcaţi-l şi agăţaţi-l de grindă! porunci Kmicic. 

Kosma şi Damian începură să-l dezbrace cu atâta râvnă, 
de parcă vroiau să-i scoată şi pielea odată cu hainele. 

După un sfert de ceas, Kuklinowski atârna de grindă, legat 
de mâini şi de picioare ca o gâscă jumulită numai pe 
jumătate. 

Atunci Kmicic îşi puse mâinile în şolduri şi începu să se 
laude grozav. 

— Ei, jupâne Kuklinowski, zise, care-i mai bun, Kmicic sau 
Kuklinowski...? 

Apoi luă şomoiogul aprins şi făcu un pas spre el. 

— Tabăra ta e la o aruncătură de săgeată, cei o mie de 
tâlhari gata la un semn al tău... Ghinărarul suedez nu e nici 
el prea departe şi, cu toate astea, tu atârni acum în acelaşi 
loc în care vroiai să mă frigi pe mine de viu... Află dar cine-i 
Kmicic! Ai vrut să fii deopotrivă cu el să te numeri printre 
prietenii lui, să te pui în poară cu el?... Tu, casap 
nemernic?... Sperietoare de babe, lepădătură!... Tu, 
sarsailă de la Sărsăileşti, gură strâmbă, necioplitule, 
nevolnicule!... Aş putea porunci să-ţi reteze beregata cu 
briceagul, ca la claponi, dar tot e mai bine să te frig de viu, 
cum vroiai tu să faci cu mine... 

Spunând acestea, ridică şomoiogul şi-l lipi de şoldul 
nenorocitului, ţinându-l aşa până când mirosul de carne 
arsă începu să se răspândească în şură. 

Kuklinowski se zgârci şi frânghia începu să se legene cu el. 
Ochii lui, aţintiţi în ochii lui Kmicic, exprimau o durere 
înfiorătoare, cerşind mila, iar din gura astupată îi ieşeau 
gemete jalnice: războaiele aspriseră inima lui Kmicic, în 
care nu mai era pic de milă pentru trădători. 

Aşa că, îndepărtând şomoiogul de şoldul lui Kuklinowski, i-l 
apropie o clipă de nas; îi pârli mustăţile, genele şi 
sprâncenele, apoi spuse: 

— Îţi dăruiesc viaţa, ca să poţi să te mai gândeşti la Kmicic. 
Ai să atârni aici până dimineaţa, iar acum roagă-te lui 
Dumnezeu să te găsească oamenii tăi până nu îngheţi. 


Aici se întoarse spre Kosma şi Damian. 

— Pe cai! strigă. 

Şi ieşi din şură. 

O jumătate de ceas mai târziu, cei patru călăreţi lăsau în 
urma lor coline liniştite, tăcute şi întinderi pustii. Aerul 
proaspăt, neîmbâcsit de fumul pulberii, le umfla pieptul. 
Kmicic călărea în frunte cu Kiemliczii după el. Aceştia 
şopăcăiau între ei, în timp ce tânărul polcovnic tăcea sau 
mai degrabă rostea încet rugăciunea de dimineaţă, pentru 
că se apropia revărsatul zorilor. 

Din când în când, câte un sâsâit sau un geamăt uşor i se 
smulgea de pe buze, deoarece şoldul ars îl durea grozav, în 
acelaşi timp, însă, se simţea liber, iar gândul că sfărâmase 
balimezul şi scăpase din ghearele lui Kuklinowski, 
răsplătindu-l cum se cuvine, îl umplea de o bucurie fără 
margini, faţă de care durerea nu mai însemna nimic. 

În acest timp, şopocăiala dintre tată şi feciori se, 
schimbase în văicăreală. 

— Ăsta-i chimirul, bine! spuse bătrânul dojenitor, dar unde 
sunt inelele pe care le purta? Unul avea o piatră de cel 
puţin douăzeci de cervoneți. 

— Am uitat să i le scoatem! răspunse Kosma. 

— Trăzni-v-ar să vă trăznească! Tu, bătrâne, trebuie să te 
gândeşti la toate, că diavolii ăştia n-au minte de două 
parale! Tâlharilor, aţi uitat inelele, ai?... Minţiţi, câinilor! 

— Întoarce-te, tată, şi ai să vezi! mormăi Damian. 

— Diavolilor, minţiţi amândoi, vreţi să mă duceţi de nas! Pe 
bătrânul vostru părinte! Mai bine nu v-aş fi zămislit! O să 
muriţi fără binecuvântarea mea...! 

Kmicic îşi struni calul. 

— Veniţi cu toţii la mine! porunci. 

Sfada încetă. Cei trei Kiemliczi i se alăturară şi călăriră 
mai departe tuspatru în aceeaşi linie. 

— Cunoaşteţi drumul până la hotarul silezian? întrebă 
jupân Andrzej. 


— Of, Maică Precestă, îl cunoaştem, cum de nu! răspunse 
bătrânul... 

— Cete suedeze nu sunt? 

— Nu, pentru că s-au strâns toţi la Czestochowa. Câte unul 
s-ar putea să întâlnim, într-adevăr; n-ar fi rău deloc. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Voi aţi slujit în polcul lui Kuklinowski? întrebă iarăşi 
Kmicic. 

— Întocmai, fiindcă ne-am gândit că, fiind prin apropiere, 
am putea să le fim de folos sfinţilor călugări şi Înălţimii tale. 
Aşa s-a şi întâmplat... Împotriva fortăreței n-am luptat, 
Doamne fereşte; n-am primit nici o leafă, afară de ce 
găseam pe la suedezi. 

— Cum la suedezi? 

— Am vrut s-o slujim pe Sfântă Fecioară şi în afara 
zidurilor... aşa că noaptea sau chiar ziua, cum se nimerea, 
dam târcoale în jurul taberei şi cum vedeam un suedez 
singur, îl şi... Maică alinătoare a păcătoşilor, îl şi... 

— Pocneam! sfârşiră Kosma şi Damian. 

Kmicic zâmbi. 

— Kuklinowski avea în voi slujitori de nădejde! spuse. El 
ştia? 

— S-au făcut tot felul de cercetări... Ştia şi el, dar tâlharul 
ne cerea câte un taler de cap... Ne-a ameninţat că altfel ne 
dă în vileag... Jecmănea nişte oameni săraci!... De-aia şi noi 
ţi-am păstrat credinţă Înălţimii tale, că alta era slujba... 
Înălţimea ta ne dai ce-i al nostru, iar el ne lua câte un taler 
de cap pentru truda noastră... Trăzni-l-ar...! 

— O să vă răsplătesc cu dărnicie pentru tot ce-aţi făcut! 
răspunse Kmicic. Nu mă aşteptam la una ca asta de la voi... 

Deodată, o bubuitură îndepărtată îi întrerupse vorbele. Se 
vede că suedezii începeau să tragă odată cu zorile. După o 
clipă, bubuiturile se înteţiră. Kmicic îşi opri calul; i se părea 
că deosebeşte tunurile fortăreței de ale suedezilor, aşa că 
îşi încleşta pumnul şi, amenințând tabăra vrăjmaşă, spuse: 


— Acum trageţi cât vă pofteşte inima! Unde vă e 
balimezul...?! 


Capitolul XIX. 

Sfărâmarea tunului uriaş îl învenină pe Miller din cale- 
afară, deoarece îşi legase toate nădejdile de acest balimez. 
Pedestrimea aştepta să dea năvală, se pregătiseră scări şi 
grămezi de faşine, iar acum era nevoit să renunţe la orice 
gând de atac. 

Planul aruncării mânăstirii în aer cu ajutorul tunelelor se 
spulberase. Minerii aduşi înainte de la Olkusz scobeau 
stânca, apropiindu-se pieziş de mânăstire, dar treaba 
înainta cu greutate. Cu toate măsurile de prevedere, 
săpătorii cădeau răpuşi de apărători cu duiumul şi lucrau 
fără tragere de inimă. Mulţi preferau să piară, decât să 
ajute la cucerirea sfântului lăcaş. 

Miller simţea că murmurele de împotrivire creşteau de la 
o zi la alta; din pricina gerului, oştenii abătuţi îşi pierdură şi 
bruma de curaj ce le mai rămăsese; spaima şi credinţa că 
această mânăstire nu putea fi cucerită de puterea 
oamenilor se lăţeau din zi în zi tot mai mult. 

În cele din urmă, până şi Miller începu să-şi piardă 
speranţa, iar după spargerea balimezului îl cuprinse 
deznădejdea. Simţământul propriei neputinţe îl paraliza. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, întruni sfatul mai mult ca să 
audă îndemnurile căpeteniilor de a părăsi fortăreaţa. 

Începură să se adune; toţi erau abătuţi şi posomoriţi. În 
ochii nici unuia dintre ei nu se vedea nădejdea şi 
înflăcărarea ostăşească. Se aşezară tăcuţi în jurul mesei din 
încăperea uriaşă şi rece; aburul răsuflărilor le acoperea 
chipurile şi se vedeau unii pe alţii ca prin ceaţă. Fiecare se 
simţea vlăguit şi descurajat, fiecare îşi spunea în sinea lui că 
nu mai poate împărtăşi celorlalţi alt sfat, decât acela pe 
care nu e bine să-l înfăţişezi niciodată cel dintâi. Toţi 
aşteptau să vadă ce va spune Miller; acesta însă porunci 


înainte de toate să se aducă din belşug vin fiert, socotind că 
sub înrâurirea băuturii fierbinţi îi va fi mai uşor să afle de la 
aceste făpturi mute gândurile ascunse şi îndemnul de a 
părăsi fortăreaţa. 

În cele din urmă, când crezu că vinul şi-a făcut efectul, 
vorbi după cum urmează: 

— Domniile voastre, luaţi aminte că nici unul dintre 
polcovnicii polonezi n-a venit la sfat, deşi i-am înştiinţat pe 
toţi. 

— Luminăţia ta cunoşti, fără îndoială, că slujitorii din 
steagurile polone au găsit argintăria mânăstirii în timp ce 
pescuiau şi s-au încăierat cu oştenii noştri din această 
pricină. Au fost omorâţi aproape cincisprezece oameni. 

— Cunosc. Cea mai mare parte din argintărie am izbutit s- 
o smulg din mâinile lor. Este aici şi o să văd ce fac cu ea. 

— Se vede că asta e pricina supărării polcovnicilor. Ei zic 
că, de vreme ce polonezii au găsit argintăria, a lor se cuvine 
să rămână. 

— Ce pretenţie! sări Wrzeszczowicz. 

— După părerea mea, au şi ei dreptate, răspunse 
Sadowski. Cred că dacă ai fi găsit-o domnia ta, n-ai fi socotit 
de cuviinţă s-o împărţi nu numai cu polonezii, dar nici 
măcar cu mine care sunt ceh... 

— În primul rând, n-aş împărţi bunăvoința pe care domnia 
ta o arăţi duşmanilor regelui nostru! răspunse 
Wrzeszczowicz întunecat. 

— În schimb, noi trebuie să împărţim cu domnia ta ruşinea 
de a nu izbândi nimic în faţa acestei fortărețe la care am 
venit sfătuiţi de domnia ta. 

— Aşadar, domnia ta ai pierdut orice speranţă? 

— Dar domnia ta mai ai vreuna? 

— Ba bine că nu şi gândesc că domniile lor vor prefera să 
împartă cu mine nădejdea biruinţei, decât spaima cu 
domnia ta. 

— Mă socoteşti cumva fricos, Jupâne Wrzeszczowicz? 

— Nu socotesc că ai mai mult curaj decât arăţi. 


— Eu cred însă că domnia ta ai şi mai puţin. 

— lar eu, se amestecă Miller care de la o vreme nu-l mai 
privea cu ochi buni pe Wrzeszczowicz din cauza acestei 
campanii fără noroc, hotărăsc să trimitem argintăria la 
mânăstire. Poate că prin bunătate şi bunăvoință vom 
dobândi mai mult de la aceşti călugări neciopliţi decât cu 
tunurile şi ghiulelele noastre. Să priceapă odată că vrem să 
cucerim fortăreaţa, nu comorile lor. 

Căpeteniile priviră cu uimire la Miller; nu erau deloc 
obişnuite cu asemenea dărnicie din partea ghinărarului. 

În sfârşit, Sadowski zise: 

— E lucrul cel mai bun pe care-l putem face, pentru că în 
acest fel vom închide şi gura polcovnicilor polonezi care 
pretind că argintăria e a lor. De asemenea, nu încape 
îndoială că va face o bună impresie şi la mânăstire. 

— Cea mai bună impresie o va face moartea acelui Kmicic, 
răspunse Wrzeszczowicz. Cred că Kuklinowski l-a şi jupuit 
de piele până acum. 

— Nici eu nu cred că mai trăieşte, spuse Miller, dar 
numele lui îmi aduce aminte de o mare pierdere. Era cel 
mai mare tun din artileria măriei sale. Nu vă ascund că îmi 
pusesem toată nădejdea în el. Spărtura era gata şi spaima 
se răspândea printre apărători. Încă două-trei zile şi am fi 
dat năvală. Acum toată truda şi sforţările noastre sunt 
zadarnice. O să dreagă zidul într-o singură zi. lar tunurile 
pe care le mai avem nu sunt mai bune decât cele din 
fortăreață şi pot fi sfărâmate cu uşurinţă. Altele mai mari n- 
avem de unde lua, fiindcă nici mareşalul Wittemberg nu mai 
are. Domniile voastre, cu cât socotesc mai mult, cu atât 
nenorocirea mi se pare mai mare!... Şi când mă gândesc că 
toată paguba asta a făcut-o un singur om!... Un câine! Un 
diavol!... Îmi vine să-mi iau câmpii, pe toţi dracii din iad...! 

Miller izbi cu pumnul în masă cuprins de o furie 
nestăpânită; neputinţa îl făcea să turbeze. 

După un răstimp scurt, întrebă: 


— Ce va spune măria sa, când va auzi de această 
pierdere...?! 

Apoi adăugă: 

— Şi ce-o să facem noi?... Cu dinţii nu putem sfărâma 
stânca! Lovi-i-ar ciuma pe cei care m-au îndemnat să viu 
aici...! 

Spunând acestea, înhaţă o cupă de cristal şi o trânti mînios 
de podele, spărgând-o în mii de cioburi. 

Căpeteniile tăceau. Furia lipsită de cuviinţă a ghinărarului, 
mai potrivită pentru un necioplit decât pentru un războinic 
cu un rang atât de înalt, îi amări şi mai mult pe toţi cei de 
faţă. 

— Spuneţi-vă părerea, domniile voastre! strigă Miller. 

— Asta putem s-o facem numai în linişte, răspunse prinţul 
Heski. 

Miller începu să răsufle adânc şi să pufnească. După o 
vreme se linişti şi, alunecându-şi privirea peste cei adunaţi, 
spuse parcă încurajându-i din ochi: 

— Domniile voastre, mă rog de iertare, dar mânia mea nu 
e de mirare. Nu mai pomenesc toate oraşele pe care le-am 
cucerit, de când am fost făcut ghinărar în locul lui 
Torstenson, pentru că, în nenorocirea de acum, nu vreau să 
mă laud cu izbânzile de altădată. Mintea omenească nu e în 
stare să priceapă ce se petrece aici. Trebuie totuşi să facem 
ceva... De aceea v-am chemat, ca să chibzuim cu toţii. 
Spuneţi-vă părerea şi ce va hotări sfatul va fi lege şi pentru 
mine. 

— Luminăţia ta, despre ce trebuie să vorbim? întrebă 
prinţul Heski. Numai despre cucerirea fortăreței sau putem 
să ne referim şi la ridicarea asediului? 

Miller nu vroia să spună lucrurilor pe nume şi nici ca acel 
ori aşa - ori aşa să pornească de la el, de aceea zise: 

— Fiecare dintre domniile voastre să spună limpede ce 
gândeşte. Cu toţii trebuie să avem în vedere binele şi slava 
măriei sale. 


Dar, cum nici una dintre căpetenii nu voia să înceapă 
vorba despre ridicarea împresurării, se aşternu iarăşi 
tăcerea. 

— Jupâne Sadowski, rosti Miller după o vreme cu un glas 
pe care se străduia să-l facă plăcut şi binevoitor, domnia ta 
ai întotdeauna mai mult curaj şi spui tot ce gândeşti, 
deoarece bunul renume te apără de orice bănuială... 

— Luminăţia ta, răspunse polcovnicul, cred că acel Kmicic 
era unul dintre cei mai mari oşteni ai zilelor noastre, iar 
situaţia noastră este de-a dreptul deznădăjduită... 

— Domnia ta erai de părere să ridicăm asediul...? 

— Cu îngăduinţa luminăţiei tale, eram de părere să nu 
începem asediul... Asta-i cu totul altceva. 

— Şi acum ce crezi că trebuie să facem? 

— Acum îl las să vorbească pe jupân Wrzeszczowicz... 

Miller înjură ca un păgân. 

— Jupân Weyhard va răspunde pentru această campanie 
nefericită! spuse. 

— N-au fost îndeplinite toate sfaturile mele, răspunse 
Wrzeszczowicz cu îndrăzneală, aşa că nici răspunderea nu 
mai e a mea. Au fost unii care s-au pus împotrivă, iar alţii, 
arătând o bunăvoință într-adevăr ciudată şi de neînțeles 
faţă de călugări, te-au împiedicat pe luminăţia, ta să 
foloseşti mijloace mai aspre. Eu am fost de părere să-i 
spânzurăm pe cei doi soli de la mânăstire şi sunt... convins 
că dacă s-ar fi întâmplat aşa, spaima ne-ar fi deschis porţile 
acestui coteţ de găini. 

Wrzeszczowicz se uită la Sadowski, dar înainte ca acesta 
să răspundă, se amestecă prinţul Heski. 

— Jupâne Wrzeszczowicz, spuse, nu numi fortăreaţa coteţ 
de găini, deoarece cu cât îi vei scădea însemnătatea, cu atât 
ruşinea noastră va fi mai mare. 

— Totuşi, eu am spus să-i spânzure pe cei doi soli. Spaima 
şi iarăşi spaima, iată ce-am repetat întruna, dar jupân 
Sadowski a ameninţat că-şi dă demisia şi călugării au plecat 
înapoi. 


— Domnia ta, îi răspunse Sadowski, du-te acum la 
fortăreaţa şi aruncă în aer tunul lor cel mai mare, cum a 
făcut Kmicic cu al nostru, şi te asigur că astfel vei împrăştia 
mai multă spaimă, decât ucigându-le solii tâlhăreşte... 

Wrzeszczowicz se întoarse spre Miller: 

— Luminăţia ta! Socotesc că ne-am adunat aici ca să 
chibzuim, nu să facem glume! 

— Domnia ta, afară de învinuiri deşarte, mai ai de spus şi 
altceva? întrebă Miller 

— Mai am, cu toată veselia acestor jupâni, pe care ar 
putea să şi-o păstreze pentru vremuri mai bune. 

— O, fiu al lui Laerte436), cunoscut prin şiretenia ta! 
exclamă prinţul Heski. 

— Domniile voastre, răspunse Wrzeszczowicz, se ştie că nu 
v-aţi ales ca ocrotitoare pe Minerva, iar pentru că Marte nu 
v-a ajutat şi n-aţi catadicsit să vorbiţi, îngăduiţi-mi s-o fac 
eu. 

— Muntele începe să geamă, în curând vom vedea coada 
unui şoricel! strecură Sadowski. 

— Tăcere! porunci Miller cu asprime. Vorbeşte, domnia ta, 
dar nu uita că sfaturile de până acum au dat roade amare. 

— Pe care, deşi e iarnă, trebuie să le ronţăim ca pe nişte 
pesmeţi sfoiegiţi! se amestecă şi prinţul Heski. 

— Aşa se lămureşte de ce domnia ta bei atâta vin, 
răspunse Wrzeszczowicz, şi cu toate că vinul nu ţine loc de 
minte, te ajută să rumegi până şi ruşinea cu bucurie. Dar să 
lăsăm asta! Ştiu bine că în fortăreață sunt unii care doresc 
demult să se supună, şi numai neputinţa noastră, pe de o 
parte, şi îndărătnicia neomenească a priorului, de altă 
parte, îi ţin în frâu. Acestora spaima le va da aripi, de aceea 
trebuie să arătăm că nu ne pasă de pierderea balimezului şi 
să tragem mai departe cu tărie sporită. 

— Asta-i tot? 

— Chiar dacă ar fi aşa, socotesc că asemenea sfat se 
potriveşte mai bine cu onoarea oştenilor suedezi, decât 
glumele nesărate la un pahar şi somnul de după beţie. Dar 


n-am isprăvit. Trebuie să răspândim printre oştenii noştri şi 
mai ales printre cei polonezi vestea că săpătorii care 
trudesc acum la tuneluri au dat peste vechea trecere pe 
sub pământ, care duce până la mânăstire şi biserică... 

— Domnia ta ai dreptate, sfatul e bun! se bucură Miller. 

— Când vestea se va împrăştia printre oştenii noştri şi cei 
polonezi, aceştia din urmă îi vor îndemna pe călugări să se 
supună, fiindcă şi ei, ca şi călugării, vor ca acest cuib de 
eresuri să rămână neatins. 

— Pentru un catolic nu e prea rău! mormăi Sadowski. 

— Dacă-i slujea pe turci, atunci numea Roma cuib de 
eresuri! adăugă prinţul Heski. 

— Atunci polonezii vor trimite fără întârziere soli la 
călugări, vorbi mai departe Weyhard, cei care vor să se 
predea îşi vor înteţi sforţările de frică şi, cine ştie, dacă nu-l 
vor sili pe prior şi pe ceilalţi îndărătnici să deschidă porţile. 

— Oraşul lui Priam137) pieri-va prin viclenia zeescului 
fecior ai lui Laerte...”, începu să declame prinţul Heski. 

— Pe legea mea repetă întâmplarea de la Troia şi i se pare 
că a născocit ceva nou! îl susţinu şi Sadowski. 

Lui Miller sfatul îi plăcea, la urma urmei nefiind chiar atât 
de rău. Facţia de care pomenise Wrzeszczowicz exista cu 
adevărat la mânăstire. Făceau parte din ea şi unii dintre 
călugării mai slabi de înger. Pe de altă parte, spaima putea 
să se împrăştie printre apărători, cuprinzând şi pe aceia 
care vroiau să se apere până la ultima picătură de sânge. 

— O să încercăm, o să încercăm! spuse Miller care se 
agăța ca înecatul şi de un fir de pai, trecând repede de la 
deznădejde la speranţă. Dar Kalihski sau Zbrozek vor 
consimţi oare să se mai ducă la mânăstire ca soli, vor crede 
în tunelul acela şi vor vrea să-i vestească pe călugări? 

— Kuklinowski cred că nu se va da în lături, răspunse 
Wrzeszczowicz, dar tot ar fi mai bine dacă ar crede şielcă 
săpătorii au descoperit trecerea cu adevărat. 

Înaintea cvartirului răsună tropot de copite. 


— Uite că a venit şi jupân Zbrozek! zise prinţul Hesky 
privind pe fereastră. 

Curând, în tindă se auzi clinchetul pintenilor şi Zbrozek 
intră, mai degrabă dădu buzna înăuntru. Faţa îi era palidă, 
răvăşită şi, înainte ca celelalte căpetenii să apuce să-l 
întrebe de pricina acestei schimbări, polcovnicul strigă: 

— Kuklinowski a murit! 

— Cum aşa? Ce tot vorbeşti domnia ta? Ce s-a întâmplat? 
întrebă Miller. 

— Îngăduiţi-mi să-mi trag sufletul, zise Zbrozek, pentru că 
ce-am văzut întrece orice închipuire... 

— Spune mai repede, l-au omorât? strigară cu toţii. 

— Kmicic! răspunse Zbrozek. 

Căpeteniile săriră de la locurile lor şi începură să se uite la 
Zbrozek ca la un nebun; el însă, slobozind pe nări trâmbe 
de aburi, vorbi astfel: 

— Dacă nu vedeam cu ochii mei, nu credeam nici eu, 
deoarece e cu adevărat lucru de minune. Kuklinowski mort, 
trei oşteni ucişi, iar Kmicic nicăieri. Ştiam că e un viteaz 
fără pereche. Faima lui l-a făcut cunoscut în toată 
Republica... Dar, fiind prins şi legat fedeleş, nu numai să 
scapi, ci să ucizi şi trei oşteni, iar pe Kuklinowski să-l 
torturezi... aşa ceva nu poate să făptuiască un singur om 
fără ajutorul diavolului! 

— Nemaipomenit... De necrezut! şopti Sadowski. 

— Kmicic ăsta a arătat de ce e-n stare! spuse prinţul 
Heski. Ieri nu i-am crezut pe polonezi, când ne-au spus ce 
pasăre rară este; credeam că umflă lucrurile ca de obicei. 

— Te apucă nebunia nu alta! strigă Wrzeszczowicz. 

Miller îşi sprijinise capul în mâini şi nu mai zicea nimic. 
Când, în cele din urmă, îşi ridică ochii, fulgerele de mânie 
se încrucişau în ei cu sticlirile bănuielilor. 

— Jupâne Zbrozek, spuse, chiar dacă era diavol, nu om, 
fără nici un ajutor şi fără trădarea nimănui nu putea să facă 
una ca asta. Kmicic avea aici admiratorii lui care-l 


duşmăneau pe Kuklinowski, iar domnia ta făceai parte 
dintre ei! 

Zbrozek era un războinic neînfricat în adevăratul înţeles al 
cuvântului, prin urmare, auzind asemenea bănuială care-l 
ţintea de-a dreptul, păli şi mai mult, zvâcni de la locul lui, se 
apropie de Miller şi oprindu-se înaintea lui îl privi în albul 
ochilor: 

— Luminăţia ta, mă bănuieşti pe mine?... Întrebă. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare. Cei de faţă nu aveau nici 
cea mai mică îndoială că dacă Miller nu va tăgădui, va urma 
ceva nemaiauzit în istoria războaielor. Toate mâinile se 
odihniră pe mânerele spadelor. Sadowski şi-o scoase din 
teacă pe a lui. 

În aceeaşi clipă însă, căpeteniile văzură pe fereastră că 
bătătura mişuna de călăreţi polonezi. Pesemne că veniseră 
cu veşti despre Kuklinowski, dar în cazul unei încăierări, ar 
fi trecut îndată de partea lui Zbrozek. Îi văzu şi Miller şi, 
deşi sângele îi fugi din obraji din pricina furiei, se înfrână şi 
prefăcându-se că nu vede nici o sfidare în purtarea lui 
Zbrozek, răspunse cu un glas care voia să pară cât mai 
firesc: 

— Domnia ta, povesteşte în amănunt ce s-a întâmplat! 

Zbrozek stătu o vreme cu nările fremătânde, dar se 
stăpâni şi el, şi gândurile i se îndreptară în altă parte, 
deoarece tocmai atunci intrară şi alţi oşteni de elită. 

— Kuklinowski a fost ucis! repetau unul după altul. 

— Kuklinowski e mort! 

— Polcul lui se risipeşte! Oştenii îşi fac de cap! 

— Domniile voastre, îngăduiţi-i lui jupân Zbrozek să 
vorbească, deoarece el ne-a adus vestea cel dintâi! îi potoli 
Miller. 

Se făcu linişte îndată şi jupân Zbrozek începu să vorbească 
astfel: 

— Domniile voastre cunoaşteţi că ieri l-am chemat la luptă 
pe Kuklinowski. Îl admiram într-adevăr pe Kmicic, pentru că 
şi domniile voastre, deşi sunteţi duşmanii lui, trebuie să 


recunoaşteţi că nu oricine putea, să arunce balimezul în 
aer. Curajul se cuvine prețuit şi când e vorba de un vrăjmaş, 
de aceea am vrut să-i strâng mâna; dar el n-a primit şi m-a 
numit trădător. Atunci mi-am zis: Kuklinowski n-are decât 
să facă ce pofteşte cu el... Voiam doar ca polcovnicul 
Kuklinowski să nu păteze cinstea de cavaler, fiindcă ruşinea 
s-ar fi abătut asupra tuturor polonezilor, printre alţii şi 
asupra mea. lată de ce ţineam morţiş să mă bat cu 
Kuklinowski şi astăzi de dimineaţă am plecat cu doi tovarăşi 
spre tabăra lui. Ajungem la cvartirul lui... şi mi se spune că 
nu-i acasă. Trimit un oştean aici, dar nu e de găsit nicăieri. 
La cvartirul lui aflu că a lipsit toată noaptea, dar nu erau 
neliniştiţi, întrucât credeau că rămăsese cu luminăţia ta. Un 
oştean ne spune însă că a plecat noaptea cu Kmicic la o 
şură, în care avea să-l pârporească la foc. Mă duc la şură, 
poarta vraişte. Intru înăuntru şi văd un trup despuiat, 
agăţat de o grindă... Am crezut că e Kmicic, dar când mi s- 
au învăţat ochii cu întunericul, mi s-a părut că arată cam 
slab şi prea osos pentru un Hercule ca el... Mi-am zis că 
într-o noapte nu putea să se împuţineze atât de mult... M- 
am apropiat şi... era Kuklinowski! 

— Agăţat de grindă? întrebă Miller. 

— Întocmai! Mi-am făcut cruce... Am crezut că sunt 
niscaiva farmece sau am vedenii... Abia după ce am văzut şi 
trupurile celor trei oşteni, am înţeles tot adevărul. Acest om 
cumplit a ucis trei oameni, l-a atârnat de grindă pe 
Kuklinowski şi l-a chinuit cu foc, apoi a şters-o! 

— Până la hotarul silezian nu e prea departe spuse 
Sadowski. 

O vreme se aşternu tăcerea. 

Din mintea lui Miller pieri orice bănuială în privinţa lui 
Zbrozek. Cele întâmplate însă îl puseră în încurcătură, 
speriindu-l şi umplându-l de temeri nedesluşite. Vedea 
nenorocirile îngrămădindu-se în jurul lui, mai degrabă 
umbrele lor, împotriva cărora nu ştia cum să lupte; simţea 
că lanţul nenorocului se strângea tot mai mult. Primele 


verigi le avea sub ochi, dar celelalte erau învăluite în bezna 
viitorului. Avea impresia că trăieşte într-o casă cu zidurile 
crăpate, care putea să se năruie oricând peste el. 
Nesiguranţa îl apăsa ca o povară îngrozitoare şi se întreba 
ce-i rămânea de făcut? 

Deodată Wrzeszczowicz se lovi cu palma peste frunte. 

— Pentru Dumnezeu! exclamă. De ieri, de când l-am văzut 
pe Kmicic ăsta, mi s-a părut că-l cunosc de undeva. Acum 
iarăşi îi văd chipul şi-mi aduc aminte de sunetul glasului. 
Cred că l-am întâlnit vreodată seara, pe întuneric îmi umblă 
prin cap, dar... 

Începu să-şi şteargă fruntea cu mâna. 

— Ce folos? spuse Miller. Chiar dacă ai să-ţi aminteşti, tot 
n-ai să lipeşti balimezul la loc; şi nici pe Kuklinowski nu poţi 
să-l înviezi! 

Apoi se întoarse spre celelalte căpetenii: 

— Domniile voastre, cine vrea, să meargă cu mine la locul 
întâmplării! 

Îl urmară cu toţii, împinşi de curiozitate. 

Li se aduseră caii şi porniră în trap întins cu ghinărarul în 
frunte. Când se apropiară de şură, văzură câteva zeci de 
călăreţi polonezi împrăștiați pe câmp şi pe drum. 

— Cine sunt oamenii aceştia? îl întrebă Miller pe Zbrozek. 

— Trebuie să fie ai lui Kuklinowski. Luminăţia ta, 
adunătura asta a înnebunit de-a binelea... 

Zbrozek făcu semn cu mâna unui călăreț să se apropie. 

— Hei, repede la mine! 

Oşteanul veni în grabă. 

— Sunteţi oamenii lui Kuklinowski? 

— Întocmai. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— S-au împrăştiat în toate părţile. Nu mai vor să lupte 
împotriva Jasnei Gora. 

— Ce spune? întrebă ghinărarul. 

Zbrozek îl lămuri. 

— Domnia ta, întreabă-l unde s-au dus? spuse ghinărarul. 


Zbrozek repetă întrebarea. 

— Nu se ştie, răspunse oşteanul. Unii au plecat spre Slask. 
Alţii au spus că se duc să slujească sub conducerea lui 
Kmicic, fiindcă asemenea polcovnici nu se mai află nici 
printre polonezi, nici printre suedezi. 

După ce Zbrozek îi traduse vorbele oşteanului, Miller căzu 
pe gânduri. Într-adevăr, oamenii pe care-i avea Kuklinowski 
erau gata oricând să treacă sub conducerea lui Kmicic. lar 
atunci puteau să devină primejdioşi dacă nu pentru armata 
lui Miller, atunci pentru convoaiele de hrană şi 
podghiazurile de legătură. 

Valul nenorocirilor se înălța tot mai sus în jurul fortăreței 
blestemate. 

Se vede că Zbrozek gândea şi el la fel de vreme ce spuse, 
răspunzând parcă la gândurile lui Miller: 

— Nu mai e nici o îndoială că întreaga Republică a început 
să se mişte. E de ajuns ca unul ca acest Kmicic să facă un 
semn, şi sute, mii de oşteni vor veni în jurul lui, mai ales 
când se va afla ce-a făcut. 

— Şi care va fi folosul? întrebă Miller. 

— Luminăţia ta, cată să-ţi aminteşti că acest om i-a făcut 
mult sânge rău lui Chowanski care, împreună cu cazacii, 
avea de şase ori mai mulţi oameni ca noi... Nici un convoi 
nu va mai ajunge la noi fără îngăduinţa lui, iar conacele 
sunt destul de ruinate şi foamea bate la uşă. Afară de asta, 
Kmicic se poate uni cu Zegocki şi Kulesza şi atunci va avea 
la îndemână câteva mii de săbii. E un om cu greutate şi 
poate să devină molestissimus438). 

— Dar domnia ta eşti sigur de oştenii pe care îi ai? 

— Mai sigur decât de mine însumi, răspunse Zbrozek 
apăsat. 

— Cum adică? 

— Pentru că, la drept vorbind ne-am cam săturat cu toţii 
de asediul ăsta! 

— Trag nădejde că se va isprăvi curând! 


— Întrebarea e, cum? La urma urmelor, cucerirea acestei 
fortărețe este o nenorocire tot atât de mare ca şi ridicarea 
asediului. 

Ajunseră la şură. Miller descăleca, celelalte căpetenii 
făcură la fel şi intrară cu toţii înăuntru. Oştenii îl dezlegară 
pe Kuklinowski şi acoperindu-l cu o pătură, îl aşezară cu 
faţa în sus pe paie. Cele trei trupuri ale oştenilor zăceau 
alături întinse unul lângă celălalt. 

— Oştenii au fost ucişi cu jungherele, şopti Zbrozek. 

— Şi Kuklinowski? 

— Kuklinowski nu are răni pe trup, numai şoldul este ars şi 
mustăţile pârlite. A îngheţat de frig sau s-a înăbuşit, pentru 
că mai ţine şi acum căciula în gură. 

— Descoperiţi-l! 

Un oştean ridică un colţ al păturii şi descoperi o faţă 
umflată, înfricoşătoare, cu ochii bulbucaţi. Pe mustăţile 
pârlite răsuflarea îngheţase în ţurţuri care se amestecaseră 
cu funinginea, alcătuind parcă nişte coli care-i ieşeau din 
gură. Chipul era atât de hidos, că Miller, deşi obişnuit cu tot 
felul de privelişti înfricoşătoare, se cutremură şi zise: 

— Acoperă-l repede! Groaznic! Groaznic! 

În şură se înstăpâni o linişte mohorâtă. 

— De ce-am venit aici? întrebă prinţul Heski scuipând. 
Toată ziua n-o să mă pot atinge de mâncare. 

Miller fu cuprins deodată de o furie neobişnuită, 
învecinată aproape cu nebunia. Faţa i se învineţi, pupilele i 
se lărgiră şi începu să scrâşnească din măsele. Simţi o sete 
sălbatică de sânge, de răzbunare cumplită, aşa că se 
întoarse spre Zbrozek şi întrebă: 

— Unde-i oşteanul care l-a văzut pe Kuklinowski în şură? 
Aduceţi-l aici; trebuie să fie şi el amestecat. 

— Nu ştiu dacă oşteanul acela se mai află aici, răspunse 
Zbrozek. Toţi oamenii lui Kuklinowski s-au răspândit ca 
potârnichile. 

— Atunci caută-l şi prinde-l! mugi Miller mânios. 

— Prinde-l luminăţia ta! strigă Zbrozek la fel de furios. 


Şi iarăşi răbufnirea înfricoşătoare atârnă de un fir de 
păianjen deasupra capetelor suedezilor şi ale polonezilor. 
Cei din urmă începură să se strângă în jurul lui Zbrozek, 
mişcându-şi avan mustăţile uriaşe şi zăngănindu-şi săbiile. 

Deodată, afară răsunară împuşcături şi tropotul câtorva 
cai, şi o căpetenie de raitieri suedezi se năpusti în şură. 

— Luminăţia ta! strigă, apărătorii au dat năvală iarăşi 
asupra noastră. Au omorât toţi săpătorii şi au împrăştiat un 
pâlc de pedestraşi. 

— O să-mi pierd minţile! tună Miller, luându-se cu mâinile 
de păr. Pe cai! 

După o clipă, goneau cu toţii ca vijelia spre mânăstire; 
bulgării de zăpadă îngheţată se risipeau ca grindina de sub 
copitele cailor. O sută dintre călăreţii lui Sadowski, conduşi 
de fratele lui, se alăturară suitei lui Miller, alergând în 
ajutor. Pe drum întâlniră cete de pedestraşi înfricoşaţi, 
fugind în neorânduială; atât de mult scăzuse curajul 
oştenilor suedezi cândva neîntrecuţi. Părăsiseră până şi 
întăriturile pe care nu le ameninţa nici o primejdie. 
Căpeteniile şi raitierii călcară în copitele cailor vreo 
cincisprezece dintre ei. Ajunseră, în sfârşit, la câteva sute 
de paşi, dar numai ca să vadă pe năvălitori întorcându-se 
teferi spre mânăstire pe colina care se vedea ca-n palmă. 
Cântecele, strigătele de bucurie şi râsetele ajungeau până 
la urechile lui Miller. 

Unii dintre ei se opreau şi amenințau căpeteniile suedeze 
cu săbiile mânjite de sânge. Polonezii aflaţi alături de 
ghinărar îl recunoscură pe însuşi Zamoyski care condusese 
această năvală şi care acum, văzând alaiul lui Miller, se opri 
şi se închină adânc, cu căciula în mână. Nu e de mirare! La 
adăpostul tunurilor mânăstirii nu se mai temea de nici o 
primejdie. 

Zidul de apărare se acoperi de fum şi un cârd de ghiulele 
căzură sfârâind îngrozitor printre căpeteniile suedeze. 
Câţiva raitieri se clătinară în şa şi şuieratul fu urmat de 
gemete. 


— Suntem în bătaia tunurilor, înapoi! porunci Sadowski. 

Zbrozek apucă de frâu calul lui Miller. 

— Luminăţia ta, ne retragem! Aici e primejdie de moarte. 

Miller parcă încremenise, nu răspunse nici o vorbă şi se 
lăsă scos din bătaia ghiulelelor. Întorcându-se la cvartirul 
său, se închise înăuntru şi până seara nu mai vru să vadă pe 
nimeni. 

Se gândea pesemne la faima lui de Poliocertes. 

În lipsa lui, Wrzeszczowicz luă toată puterea în mână şi 
începu cu multă râvnă pregătirile de atac. Fură săpate noi 
şanţuri, în vreme ce oştenii, înlocuindu-i pe mineri, 
spărgeau stânca pentru aşezarea minelor. În toată tabăra 
suedeză domnea o frământare neobişnuită; parcă atacatorii 
primiseră ajutoare proaspete, care-i înflăcăraseră din nou. 

Câteva zile mai târziu, în tabăra suedeză şi printre 
steagurile polone aliate, căzu ca un trăsnet vestea că 
săpătorii găsiseră o trecere pe sub pământ care ducea până 
sub biserică şi mânăstire, aşa că aruncarea fortăreței în aer 
depindea acum numai de bunul plac al ghinărarului., O 
bucurie fără margini puse stăpânire pe oştenii istoviţi de 
foame, de trudă zadarnică şi frig. 

Strigătele: „Czestochowa e a noastră!... O să dărâmăm 
coteţul ăsta de găini!” alergau din gură în gură. Începură 
ospeţele şi beţia. 

Wrzeszczowicz se afla pretutindeni, încuraja oştenii 
întărindu-le încrederea în izbândă; adeverea de o sută de 
ori pe zi vestea găsirii galeriei şi îndemna pe toţi să bea şi 
să se veselească. 

Ecourile acestei bucurii pătrunseră în cele din urmă şi în 
fortăreață. Ştirea despre minele aşezate, gata să arunce 
totul în aer, se răspândi cu iuţeala fulgerului de la un capăt 
la altul al întăritorilor. Până şi cei mai curajoşi fură cuprinşi 
de teamă. Femeile începură să înconjure plângând chilia 
priorului şi să înalțe copilaşii spre el, când se arăta pentru o 
clipă, şi să strige: 


— Nu pierde nişte nevinovaţi!... Sângele lor va cădea 
asupra ta...! 

Cei mai fricoşi se arătau şi cei mai îndârjiţi, îndemnându-l 
pe preotul Kordecki să nu primejduiască sfântul lăcaş al 
Maicii Domnului. 

Pentru viteazul în rantie albă veniră clipe grele şi atât de 
chinuitoare, cum nu mai încercase până atunci. Bine că şi 
suedezii încetaseră focul, ca să arate celor împresuraţi că 
nu mai aveau nevoie să risipească ghiulelele, fiind de ajuns 
doar aprinderea unui fitil. Cei de la mânăstire se 
înfricoşară; din aceeaşi pricină. În nopţile tăcute, celor mai 
fricoşi li se părea că aud în pământ zgomote şi mişcări 
nedesluşite, că suedezii se află sub mânăstire. În cele din 
urmă, îşi pierdură curajul şi unii dintre călugări. Aceştia, în 
frunte cu părintele Stradomski, se duseră la prior, rugându- 
| să înceapă fără întârziere negocierile pentru a supune 
mânăstirea. Îi însoțeau mai mult de jumătate din oşteni şi 
câţiva şleahtici. 

Atunci preotul Kordecki ieşi în curte, iar când mulţimea 
făcu cerc în jurul lui, începu să vorbească după cum 
urmează: 

— N-am jurat oare să apărăm aşezământul sfânt până la 
ultima picătură de sânge? Adevăr vă zic vouă, dacă 
pulberea ne va arunca în văzduh, doar trupurile noastre, 
doar rămăşiţele noastre lumeşti vor cădea înapoi pe 
pământ; sufletele nu se vor mai întoarce... Cerul se va 
deschide înaintea lor şi acolo vor intra în veşnică veselie şi 
fericire fără margini. Acolo Isus Christos şi Maica Domnului 
le vor ieşi în întâmpinare, iar ele se vor aşeza ca nişte albine 
de aur pe mantia ei, se vor cufunda în lumina, şi chipul lui 
Dumnezeu vor privi. 

Strălucirile sfinte îi înfloriră pe faţă, îşi înălţă ochii spre 
cer şi vorbi mai departe cu linişte aproape nepământească: 

— Doamne, care stăpâneşti peste toate lumile, tu vezi ce-i 
în inima mea şi ştii că nu mint acest norod atunci când spun 
că, dacă aş râvni numai fericirea mea, aş întinde braţele 


spre tine şi aş striga din adâncul sufletului meu: „Doamne, 
fă ca pulberea să ia foc, pentru că asemenea moarte 
înseamnă răscumpărarea vinilor şi a păcatelor, odihna 
veşnică, iar sluga ta e tare trudită şi nu mai are putere...” 
Cine oare n-ar vrea să primească asemenea răsplată pentru 
o moarte fără chinuri, scurtă ca bătaia genelor, ca fulgerul 
care brăzdează cerul, după care urmează veşnicia, fericirea 
şi bucuria neţărmurită...! 

Tu mi-ai poruncit să păzesc lăcaşul tău, aşa că nu-mi este 
îngăduit să plec; tu m-ai pus aici de strajă, m-ai întărit cu 
puterea ta şi ştiu, Doamne, văd şi simt că dacă răutatea 
vrăjmaşului ar ajunge până sub temelia bisericii, aşezând 
acolo toată pulberea şi silitra nimicitoare, ar fi de ajuns să 
fac semnul crucii asupra lor, ca să nu se mai aprindă... 

Aici se întoarse spre cei adunaţi şi le spuse: 

— Dumnezeu m-a investit cu această putere, iar voi 
lepădaţi frica din inimile voastre! Duhul meu străpunge 
pământul şi vă spune: Mint vrăjmaşii voştri, sub biserică nu 
se află balauri de pulbere!... Voi, oameni cu inimi 
temătoare, în care spaima a înăbuşit credinţa, nu meritaţi 
să intraţi astăzi în împărăţia bunătăţii şi a tihnei veşnice, 
aşa că pulberea nu se află sub picioarele voastre! 
Dumnezeu vrea ca acest lăcaş să rămână întreg, să se 
ridice ca arca lui Noe deasupra potopului de nenorociri şi 
suferinţă, de aceea, iau mărturie numele lui şi vă spun 
pentru a treia oară: nu este pulbere sub biserică! Iar când 
vorbesc în numele Domnului, cine dintre voi va mai îndrăzni 
să se împotrivească, cine va cuteza să se mai îndoiască...? 

Părintele Kordecki tăcu şi privi la mulţimea de călugări, 
şleahtici şi oşteni. În glasul lui răsuna atâta credinţă 
neclintită, siguranţă şi forţă, încât tăcură cu toţii. 
Dimpotrivă, curajul începu să se reverse iarăşi în inimi şi 
unul dintre oşteni, un om de jos, spuse: 

— Lăudat fie numele Domnului!... De trei zile se tot laudă 
că pot să dărâme fortăreaţa, de ce n-o dărâmă? 


— Slavă Sfintei Fecioare! De ce n-o dărâmă? repetară mai 
multe glasuri. 

Atunci avu loc o întâmplare neînţeleasă. Împrejur se auzi 
pe neaşteptate fâlfâit de aripi şi stoluri întregi de păsări de 
iarnă se iviră în curtea mânăstirii; veneau din ce în ce mai 
multe de prin conacele pustiite; ciocârlii cenuşii, presuri cu 
pieptul galben, vrăbii rebegite, piţigoi verzui şi botgroşi 
năpădiră acoperişurile, colţurile pereţilor, tocurile uşilor şi 
cornişele bisericii; unele alcătuiau în zbor o cunună în 
multe culori deasupra capului priorului, bătând din picioare 
şi ciripind jalnic, de parcă cereau de pomană, fără nici o 
frică de oameni. Rămaseră cu toţii uimiţi de această 
privelişte, iar preotul Kordecki se rugă un răstimp, apoi 
spuse: 

— Iată că până şi păsările pădurii vin sub ocrotirea Maicii 
Domnului, iar voi v-aţi îndoit de puterea ei?! 

Încrederea şi speranţa se întoarseră în inimi, călugării se 
depărtară spre biserică, bătându-se cu pumnii în piept în 
semn de căinţă, iar oştenii plecară pe întărituri. Femeile 
aduseră grăunţe şi le aruncară păsărilor care începură să le 
ciugulească lacome. 

Toţi tălmăciră venirea acelor mărunți locuitori ai pădurii 
ca un semn bun pentru mânăstire şi rău pentru vrăjmaşi. 

— Trebuie să fie nişte nămeţi grozavi, de vreme ce 
păsările se îmbulzesc aici fără să se mai teamă de bubuitul 
tunurilor, spuse unul dintre oşteni. 

— Dar de ce fug de la suedezi şi vin la noi? 

— Pentru ca orice făptură are atâta minte, încât poate să-l 
deosebească pe vrăjmaş de ai săi. 

— Nu se poate, răspunse alt oştean, fiindcă şi în tabăra 
suedeză sunt polonezi: asta înseamnă că acolo trebuie să 
cam rabde de foame şi nici ovăz pentru cai nu mai au. 

— Se arată astfel, adăugă al treilea, că zvonul cu pulberea 
aşezată sub mânăstire e minciună curată. 

— Cum adică? întrebară toţi deodată. 


— Bătrânii spun, răspunse oşteanul, că atunci când se 
prăbuşeşte vreo casă, rândunicile şi vrăbiile care şi-au făcut 
primăvara cuiburile sub streaşină îşi părăsesc adăposturile 
cu două-trei zile înainte; asta dovedeşte că au atâta minte, 
încât cunosc primejdia dinainte. Aşa că, dacă sub mânăstire 
ar fi pulbere, păsările n-ar mai fi venit aici. 

— Să fie adevărat? 

— Cum mă vezi şi cum te văd! 

— Laudă Sfintei Fecioare! Atunci nu-i a bună cu suedezii! 

În aceeaşi clipă, la poarta dinspre miazăzi şi apus răsună 
glasul trâmbiţei; alergară cu toţii să vadă cine vine. 

Era un trâmbiţaş suedez care aducea o scrisoare din 
tabără. 

Călugării se adunară îndată în trapezărie. Scrisoarea era 
de la Wrzeszczowicz care vestea că dacă fortăreaţa nu se 
va supune până mâine, va fi aruncată în aer. 

Nici măcar aceia care înainte dovediseră mai multă 
spaimă nu mai dădură crezare acestei ameninţări. 

— Ne sperie degeaba! strigară în cor călugări şi şleahtici. 

— Să le scriem să nu ne mai cruţe. Să ne arunce în aer! 

Şi scriseră într-adevăr în acest fel. 

În acest timp, oştenii, strânşi în jurul trâmbiţaşului, 
răspundeau râzând la amenințările suedezului: 

— Prea bine! Ce mai aşteptaţi? O să ajungem mai repede 
în ceruri! 

Iar cel care-i înmână răspunsul călugărilor îi spuse: 

— Nu mai pierdeţi vremea cu vorbe!... Nu mai aveţi de nici 
unele, iar noi nu ducem lipsă de nimic, slavă Domnului! 
Până şi păsările fug de la voi. 

Astfel ultima viclenie a lui Wrzeszczowicz se irosi fără să 
dea roadele aşteptate. 

După ce se scurse încă o zi, se arătă, fără putinţă de 
tăgadă, cât de zadarnică fusese spaima apărătorilor şi la 
mânăstire se întronă iarăşi liniştea. 

A doua zi, vrednicul târgoveţ din Czestochowa, Jacek 
Brzuchaâski, aruncă din nou o scrisoare, înştiinţându-i pe 


călugări că suedezii pregăteau un nou atac. Tot pe această 
cale apărătorii aflară că Jan Kazimierz plecase din Slask şi 
întreaga Republică se ridicase împotriva cotropitorilor. 
Potrivit zvonurilor care umblau în tabăra vrăjmaşă, aceasta 
avea să fie cea din urmă încercare. 

Brzuchaski aduse scrisoarea într-o traistă cu peşte pe 
care-l dărui, sfinţilor părinţi pentru ajunul Crăciunului; se 
apropiase de ziduri în straie de oştean suedez. 

Spre nenorocul lui, fu recunoscut şi prins. Miller porunci 
să-l supună la chinuri, dar bătrânul, întărit de vedeniile 
cereşti, zâmbea ca un copil în timpul torturii şi pe faţa lui, în 
loc de suferinţă, se citea o bucurie nespusă. Ghinărarul 
stătu alături de călăi, dar nu izbuti să scoată nici o 
mărturisire de la bătrânul mucenic; se convinse, în schimb, 
că oamenii aceştia nu pot fi clintiţi în credinţa lor, că nimic 
nu-i poate frânge şi i se făcu lehamite. 

În acest răstimp, sosi bătrâna cerşetoare Kostucha cu o 
scrisoare de la preotul Kordecki care-l ruga respectuos pe 
ghinărar să înceteze focul în timpul slujbei din ziua de 
Crăciun. Străjile şi căpeteniile o întâmpinară cu hohote de 
râs, bătându-şi joc de asemenea trimis, dar cerşetoarea le 
spuse de-a dreptul: 

— Altcineva n-a vrut să vie, pentru că voi vă purtaţi cu solii 
ca şi cu tâlharii, aşa că am venit eu, ca să câştig o bucată de 
pâine. N-o să mai fac umbră pământului multă vreme, de 
aceea nici nu mă tem de voi. Dacă nu mă credeţi, mă aveţi 
în mână. 

Nu-i făcură totuşi nici un rău. Mai mult, Miller, dorind să 
încerce încă o dată calea bunei înţelegeri, îndeplini 
rugămintea priorului; îngădui, de asemenea, 
răscumpărarea lui Jacek Brzuchaiski, care nu murise în 
chinuri, şi trimise la mânăstire şi partea de argintărie pe 
care o găsiseră slujitorii suedezi, în ciuda lui Wrzeszczowicz 
care căzuse iarăşi în dizgrație. 

Veni, în sfârşit, şi noaptea de Crăciun. Odată cu prima 
stea, o sumedenie de lumini şi luminiţe licăriră pe întărituri. 


Era o noapte liniştită, geroasă, dar senină. Oştenii suedezi, 
dârdâind de frig prin şanţuri, priveau de jos la zidurile 
negre ale fortăreței neînfrânte şi le veneau în minte 
căsuţele scandinave, călduroase şi căptuşite cu muşchi, 
nevestele, copiii şi brăduleţele strălucind de lumânări; nu 
puţine piepturi oftau cu jale sub platoşe, cu dor şi 
deznădejde. Iar la mânăstire, adunaţi în jurul meselor 
acoperite cu fân, apărătorii îşi împărțeau azima sfinţită. Pe 
chipurile tuturor înflorea bucuria liniştită, deoarece fiecare 
avea presimţirea, aproape siguranţa, că suferinţele lor se 
vor isprăvi în curând. 

— Mâine va fi încercarea din urmă, îşi repetau călugării şi 
oştenii. Cui îi va fi scris să moară, să mulţumească cerului 
că i-a îngăduit să asculte sfântă slujbă, căci porţile raiului se 
vor deschide înaintea lui; cine va pieri în ziua de Crăciun, 
acela musai să fie primit în loc cu veşnică verdeață. 

Îşi urară deci unii altora mult noroc, viaţă lungă sau 
împărăţia cerului şi sufletele se uşurară, de parcă toate 
necazurile se sfârşiseră. 

Lângă prior era un scaun gol, în dreptul căruia albea o 
bucată de azimă sfinţită, legată cu o panglică albastră. 

Când se aşezară cu toţii şi locul rămase neocupat, spătarul 
de Sieradz întrebă: 

— Cinstite părinte, văd că după datina cea veche ai păstrat 
un loc şi pentru oaspeţii care vor mai veni. 


— Nu e pentru cei ce vor mai veni, răspunse preotul 
Augustyn, ci pentru pomenirea acelui tânăr pe care l-am 
îndrăgit cu toţii ca pe un fiu şi al cărui suflet priveşte acum 
spre noi, înduioşat că nu l-am uitat. 

— Pe legea mea, spuse spătarul, lui îi este mai bine acum 
decât nouă! I se cuvine într-adevăr mulţumirea noastră! 

Preotul Kordecki avea lacrimi în ochi, iar jupân Czarniecki 
zise: 

— Cronicile pomenesc de alţii mai puţin însemnați ca el. 
Dacă Dumnezeu mă va ajuta să rămân în viaţă şi mă va 
întreba cineva care dintre noi a luptat asemenea vitejilor 
din timpuri străvechi, am să spun: Babinicz. 

— Nu se numea Babinicz, răspunse preotul Kordecki. 

— Cum nu se numea Babinicz? 

— Eu îi cunosc demult adevăratul nume, mi l-a mărturisit 
la spovedanie. Abia când a plecat să sfărâme balimezul, mi- 
a spus: „Dacă voi pieri, să se afle cine sunt, fie că slava 
faptelor mele să-mi împodobească numele, ştergând vechile 
păcate.” S-a dus şi a murit, aşa că acum pot să vă spun şi 
domniilor voastre: era Kmicic! 

— Faimosul Kmicic din Lituania?! strigă jupân Czarniecki, 
apucându-se de ciuf. 

— Chiar aşa. lată cum schimbă Dumnezeu inima omului! 

— Pe legea mea! Acum nu mă mai mir că s-a încumetat la 
asemenea ispravă. Abia acum înţeleg de unde-i venea 
curajul cu care ne întrecea pe toţi! Kmicic, Kmicic! Vestitul 
Kmicic pe care-l cântă întreaga Lituanie! 

— De-acum încolo o să-l cânte altfel nu numai Lituania, ci 
întreaga Republică. 

— El ne-a prevenit cel dintâi împotriva lui Wrzeszczowicz. 

— El ne-a sfătuit să închidem porţile şi să ne pregătim de 
apărare! 

— Săgeata lui a doborit primul suedez. 

— Şi câţi a răpus cu tunul! Pe de Fossis nu l-a omorât tot 
el? 


— Dar balimezul?! Dacă nu ne temem de atacul de mâine, 
numai lui i-o datorăm! 

— Fiecare dintre noi să-i pomenească numele cu cinste şi 
să-l laude cu orice prilej, ca să se facă dreptate, rosti 
preotul Kordecki, iar acum: Dumnezeu să-l odihnească! 

— Fie-i ţărâna uşoară! îi răspunse corul glasurilor. 

Jupân Czarniecki nu-şi reveni multă vreme, gândul i se 
întorcea mereu la Kmicic: 

— Domniile voastre, spuse, cu toate că slujea ca un oştean 
de rând, avea ceva în el, de se vedea cât de colo că-i învăţat 
să poruncească. Mă şi miram câteodată că oamenii ascultau 
fără să vrea de acest tinerel... În fapt, el poruncea în turnul 
nostru şi îl ascultam şi eu. Dac-aş fi ştiut măcar că e Kmicic! 

— Mă mir numai, se amestecă spătarul de Sieradz că 
suedezii nu s-au lăudat cu moartea lui. 

Preotul Kordecki oftă: 

— Gândesc că l-a sfârtecat pulberea pe loc! 

— Aş lăsa să mi se taie o mână ca să trăiască el! strigă 
jupân Czarniecki. Hm, unul ca el să moară în acest chip...! 

— Şi-a jertfit viaţa pentru noi! rosti preotul Kordecki. 

— Mai mult ca sigur, răspunse spătarul, că dacă balimezul 
era tot acolo, nu mai aşteptam atât de liniştit ziua de mâine. 

— Mâine Dumnezeu ne va da o nouă biruinţă! spuse 
preotul Kordecki, deoarece potopul nu poate să înece arca 
lui Noe! 

Astfel vorbiră între ei, apoi plecară cu toţii, călugării la 
biserică, oştenii la o scurtă odihnă şi la locurile de strajă de 
la poartă şi de pe ziduri. Veghea era acum de prisos, căci şi 
în tabăra suedeză domnea liniştea netulburată. Vrăjmaşii se 
odihneau pesemne şi cugetau, pentru că se apropia şi 
pentru ei cea mai mare dintre sărbători. 

Era o noapte frumoasă. Roiuri de stele spuzeau cerul, 
licărind în culori trandafirii şi albastre. Strălucirea lunii 
înverzea giulgiul de zăpadă, care se întindea între 
fortăreață şi tabăra duşmană. Vântul stătuse şi împrejur era 


atâta linişte, cum nu mai fusese de la începutul 
împresurării. 

La miezul nopţii, oştenii suedezi auziră pe coline tonurile 
blânde ale orgii, care se uniră, în curând cu glasurile 
oamenilor şi dangătele clopotelor mari şi mici. Nuntirea, 
curajul şi liniştea răsunau în acest cântec, iar îndoiala şi 
neputinţa strânseră şi mai mult inimile suedezilor. 

Oştenii polonezi de sub conducerea lui Zbrozek şi Kalinski 
se apropiară de ziduri fără să mai ceară învoire. Nu fură 
lăsaţi să intre, de teama vreunei capcane la adăpostul 
nopţii, dar apărătorii le îngăduiră să stea lângă zidul de 
apărare. Veniră cu nemiluita. Unii îngenuncheau în zăpadă, 
alţii clătinau jalnic din cap, plângându-se de soarta lor, sau 
se băteau cu pumnii în piept, făgăduindu-şi să se îndrepte; 
toţi ascultau cu încântare şi lacrimi în ochi muzica şi 
cântecele zvonite după obiceiurile de demult. 

În acest timp, străjerii de pe ziduri, care nu puteau să se 
ducă la biserică, vrând să se despăgubească pentru această 
pierdere, începură să cânte şi ei, şi curând colina răsună de 
la un capăt la altul al întăriturilor: 

Lerui Ler Au venit la ieslea lui, Ca să cânte Domnului. 

A doua zi după-amiază, bubuitul tunurilor acoperi din nou 
toate celelalte zgomote. Toate şanţurile se umplură de fum, 
pământul se cutremura din temelii; spre acoperişul bisericii 
zburau ca şi mai înainte ghiulele grele şi grenade, ţevi care 
împrăştiau o ploaie de plumb topit, torţe aprinse, frânghii 
cu şomoioage de cârpe. Nicicând mugetul tunurilor nu 
fusese atât de puternic, nicicând nu se prăvălise asupra 
mânăstirii asemenea val de foc şi de fier. Dar printre 
tunurile suedeze nu se mai afla balimezul în stare să 
sfărâme zidul şi să deschidă spărturile prin care să 
pătrundă năvălitorii. 

Dealtfel, asediaţii se învăţaseră atât de mult cu focul 
tunurilor şi fiecare ştia atât de bine ce trebuie să facă, încât 
apărarea se desfăşura fără nici o poruncă, după tipicul 
obişnuit. La foc se răspundea cu foc, la ghiulele cu ghiulele, 


dar mai bine ţintite, pentru că ochitorii mânăstirii erau mai 
liniştiţi. 

Spre seară, Miller ieşi să vadă în strălucirile soarelui care 
apunea rezultatele tragerii şi privirea îi căzu pe turnul care 
se profila pe cerul albastru. 

— Mânăstirea asta o să dureze în vecii vecilor! strigă 
cuprins de mânie. 

— Amin! răspunse Zbrozek liniştit. 

Seara, în cvartirul ghinărarului se adună iarăşi sfatul, mai 
mohorât decât de obicei. Miller începu să vorbească: 

— Astăzi, asediul nostru n-a avut nici un rezultat, spuse. 
Pulberea se isprăveşte, jumătate din oameni au pierit, iar 
ceilalţi, descurajaţi, nu mai aşteaptă biruinţa, ci 
înfrângerea. Rezervele de hrană s-au dus şi ajutoare nu 
vom primi de nicăieri. 

— Iar mânăstirea stă neclintită, ca în prima zi de asediu! 
adăugă Sadowski. 

— Ce ne mai rămâne? 

— Ruşinea... 

— Am primit poruncă, spuse ghinărarul, să sfârşesc mai 
repede sau să ridic asediul şi să plec în Prusia. 

— Ce ne mai rămâne?... repetă prinţul Heski. 

Toate privirile se îndreptară spre Wrzeszczowicz care zise: 

— Să ne păstrăm onoarea! 

Un râs scurt, întrerupt, ca un scrâşnit de măsele, ieşi din 
gura lui Miller, căruia i se spunea Poliocertes. 

— Jupân Wrzeszczowicz vrea să ne înveţe cum se învie 
morţii! rosti. 

Wrzeszczowicz se prefăcu că nu aude. 

— Numai cei care s-au prăpădit şi-au păstrat onoarea, 
spuse Sadowski. 

Miller începu să-şi piardă cumpătul. 

— Şi mânăstirea asta se află tot acolo!... Jasna Gora, 
coteţul ăsta de găini...?! Nu l-am cucerit...?! Noi suntem 
nevoiţi să părăsim lupta?... Visez oare sau e adevărat...? 


— Mânăstirea asta, Jasna Gora, se află la locul ei, repetă 
prinţul Heski cuvânt cu cuvânt, iar noi vom părăsi lupta 
înfrânţi...! 

Se aşternu o clipă de tăcere; se părea că ghinărarul şi cei 
din subordinea lui găsesc o plăcere sălbatică în a-şi vorbi de 
propria umilinţă şi ruşine. 

Deodată, Wrzeszczowicz rosti încet şi apăsat: 

— S-a întâmplat de multe ori, în orice război, ca o 
fortăreață împresurată să plătească răscumpărarea 
asediatorilor care încetau lupta ca învingători, fiindcă de 
obicei acela care plăteşte răscumpărarea se numeşte 
înfrânt. 

Căpeteniile care ascultau la început cu nepăsare şi dispreţ 
cuvintele vorbitorului făcură linişte. 

— Mânăstirea să plătească o sumă oarecare, vorbi 
Wrzeszczowicz mai departe, şi atunci oamenii nu vor mai 
spune că n-am fost în stare s-o cucerim; toţi vor gândi că n- 
am vrut. 

— Numai să cadă şi ei la învoială?! se amestecă prinţul 
Heski. 

— Îmi pun zălog viaţa mea, răspunse Weyhard, mai mult, 
onoarea mea de oştean! 

— Se prea poate! consimţi Sadowski. Ne-am săturat noi de 
asediu, dar sunt sătui şi ei până peste cap. Luminăţia ta, ce 
gândeşti despre asta? 

Miller se întoarse spre Wrzeszczowicz: 

— Jupâne graf, am încercat destule şi mari necazuri, mai 
mari nici că se poate, dând ascultarea sfaturilor domniei 
tale, totuşi pentru acesta din urmă îţi mulţumesc şi-ţi rămân 
recunoscător; 

Toate piepturile răsuflară uşurate. Într-adevăr, nu mai 
putea fi vorba decât să se retragă cu onoarea nepătată. 

A doua zi, de sfântul Szczepan, căpeteniile se adunară în 
păr, ca să asculte răspunsul preotului Kordecki la scrisoarea 
lui Miller, pe care acesta o trimisese de dimineaţă, 
propunând răscumpărarea. 


Fură siliţi să aştepte îndelung. Miller vroia să pară vesel, 
dar pe faţa lui se vedea cât de colo că se preface. Nici una 
dintre căpetenii nu mai putea sta locului. Inimile băteau 
neliniştite. 

Prinţul Heski şi Sadowski stăteau la fereastră, vorbind în 
şoaptă. 

— Domnia ta ce crezi, se vor învoi? întrebă primul. 

— Toate arată că se vor învoi. Cine n-ar vrea să scape de 
asemenea înfricoşătoare primejdie cu preţul câtorva zeci de 
mii de taleri, mai ales că cei de, la mânăstire nu au ambițiile 
şi onoarea oştenilor; cel puţin n-ar trebui să le aibă. Mă tem 
să nu fi cerut ghinărarul prea mult. 

— Cât a cerut? 

— Patruzeci de mii de taleri de la călugări şi douăzeci de 
mii de la şleahtici. Dar oricum, în cel mai rău caz se vor 
târgui. 

— Pe legea mea, trebuie să ne arătăm îngăduitori! Dacă aş 
şti că n-au bani, aş fi în stare să-i împrumut eu, numai să nu 
plecăm cu ruşine de aici. 

— Iar eu îţi spun domniei tale că, deşi de astă dată 
socotesc bun sfatul lui Wrzeszczowicz şi cred că vor plăti 
răscumpărarea, sunt atât de nerăbdător, încât aş prefera 
zece atacuri, în locul acestei aşteptări groaznice. 

— Of, domnia ta ai dreptate, Wrzeczczowicz ăsta poate să 
ajungă... sus de tot... 

— Fie şi în ştreang. 

Greşeau amândoi. Pe graful Weyhard Wrzeszczowicz îl 
aştepta o soartă mult mai rea decât spânzurătoarea. 

Dar bubuitul tunurilor le întrerupse vorbirea. 

— Ce-i asta? Trag din fortăreață?! strigă Miller. 

Şi, sărind ca opărit, ieşi afară. 

Îl urmară cu toţii şi începură să asculte. Bubuiturile 
regulate se auzeau într-adevăr din fortăreață. 

— Pentru Dumnezeu, ce poate să însemne asta?... Se bat 
oare între ei? se miră Miller. Nu pricep! 


— Am să te lămuresc eu, luminăţia ta, zise Zbrozek, astăzi 
e sfântul Szczepan, ziua celor doi Zamoyski, tatăl şi fiul, şi 
trag în cinstea lor. 

În fortăreață răsunară strigăte şi urale, urmate iarăşi de 
bubuituri. 

— Nu se zgârcesc la pulbere! spuse Miller întunecat. 
Pentru noi e un nou semn. 

Soarta nu-l cruţă nici de al doilea semn, şi mai dureros. 
Oştenii suedezi erau atât de abătuţi şi fără tragere de 
inimă, încât, la auzul bubuiturilor din fortăreață, pâlcurile 
care păzeau şanţurile mai înainte fugiră în neorânduială. 

Miller văzu un polc întreg de puşcaşi smalandezi, de elită, 
care se adăpostiră înfricoşaţi aproape de cvartirul lui; auzi, 
de asemenea, căpeteniile care-şi spuneau: 

— E timpul, e timpul să isprăvim! 

Treptat, totul se linişti, rămase doar o stare sufletească 
apăsătoare. Ghinărarul însoţit de celelalte căpetenii, intră 
iarăşi înăuntru şi începură să aştepte cu nerăbdare; până şi 
chipul lui Wrzeszczowicz trăda neliniştea. 

În sfârşit, în tindă răsună clinchetul pintenilor şi în 
încăpere îşi făcu apariţia un trâmbiţaş cu obrajii îmbujoraţi 
de ger şi cu mustăţile albite de chiciură. 

— Răspuns de la mânăstire! spuse. Întinzând un pachet 
destul de mare, învelit într-o năframă colorată şi legat cu 
sfoară. 

Lui Miller îi tremurau mâinile, aşa că nemaiavând răbdare 
să dezlege sfoara, o tăie cu jungherul. Căpeteniile îşi ţineau 
răsuflarea, privirile tuturor erau aţintite spre pachet. 

Ghinărarul desfăcu năframa şi pe masă se risipiră bucăţi 
de azimă sfinţită. 

Atunci păli şi, cu toate că nimeni nu mai avea nevoie de 
lămuriri în privinţa conţinutului, spuse: 

— Azimă sfinţită...! 

— Altceva nimic? întrebă un glas. 

— Nimic! răspunse ghinărarul ca un ecou. 


Urmă un răstimp de tăcere întreruptă doar de zgomotul 
răsuflărilor; din când în când, se auzeau scrâşnete şi 
zăngănit de spade. 

— Jupâne Wrzeszczowicz! tună Miller în cele din urmă cu 
un glas care nu prevestea nimic bun. 

— Nu mai e aici! răspunse o căpetenie. 

Şi iarăşi se aşternu tăcerea. 

În schimb, tabăra se frământă toată noaptea. Abia apucară 
să se stingă lucirile zilei, că începură să se audă porunci, 
tropotul pâlcurilor de călărime, paşii regulaţi ai 
pedestraşilor, nechezatul cailor, scârţâitul carelor, duruitul 
surd al tunurilor şi zăngănitul fierului lovit, clinchet de 
lanţuri, zgomot, larmă şi fierbere. 

— Pregătesc oare un nou atac pentru mâine? se întrebau 
străjerii de la poartă. 

Nu vedeau nimic, pentru că de cu seară cerul se acoperise 
de nori şi începuse să ningă din belşug. 

Fulgii deşi ascundeau totul. Către ceasurile cinci de 
dimineaţă, toate zgomotele încetară, dar zăpada cădea tot 
mai deasă. Pe ziduri şi parapete alcătuia alte ziduri şi alte 
parapete albe. În curând linţoliul acoperi biserica şi 
mânăstirea, vrând parcă să le ascundă de privirile 
năvălitorilor, sale apere de ghiulelele de foc. 

În cele din urmă, întunericul începu să se rărească şi 
răsună clopotul de utrenie, când oştenii care făceau de 
strajă la poarta dinspre miazăzi auziră sforăitul unui cal. 

Înaintea porţii se afla un ţăran acoperit tot de zăpadă; 
înapoia lui se zărea pe drum o sanie mică de lemn, la care 
era înhămată o mârţoagă costelivă. 

Țăranul începu să se lovească peste braţe, să se mute de 
pe un picior pe altul şi să strige: 

— Ei, oameni buni, deschideţi odată! 

— Cine e? întrebară cei de pe întărituri. 

— De-al vostru; sunt din Dzbw!... Am adus vânat sfinţilor 
părinţi. 

— Cum de te-au lăsat suedezii? 


— Care suedezi? 

— Cei care înconjură mânăstirea. 

— Ehei, nu mai e nici unul! 

— Binecuvântat fie numele Domnului! Au plecat? 

— Zăpada le-a şi acoperit urmele! 

Grupuri de târgoveţi şi ţărani înnegriră pe drum; unii 
călare, alţii pe jos cu femeile; începură să strige cu toţii de 
departe: 

— N-a mai rămas picior de suedez! 

— Au plecat la Wielun! 

— Deschideţi porţile! Nu mai e nimeni în tabără! 

— Au plecat suedezii! Au plecat suedezii! răsunară 
strigătele apărătorilor şi vestea se împrăştie ca fulgerul de- 
a lungul întăriturilor. 

Oştenii alergară la clopote şi traseră de frânghii; 
dangătele tuturor parcă vesteau primejdia. Din chilii şi din 
biserică, din toate încăperile, ieşiră cu toţii afară. 

Clopotele băteau întruna. Curtea se umplu de călugări, 
şleahtici, oşteni, neveste şi copii. Strigătele de bucurie se 
auzeau pretutindeni. Unii fugeau pe ziduri să vadă tabăra 
pustie, alţii izbucneau în hohote de râs sau suspinau. 

Erau şi din aceia cărora încă nu le venea să creadă; ţăranii 
şi orăşenii din împrejurimi se adunau din ce în ce mai mulţi. 

Veneau din oraşul Czestochowa, din satele din jur şi din 
pădurile apropiate, lărmuind veseli şi cântând. Veştile se 
încrucişau uneori; fiecare îi văzuse pe suedezii care plecau 
şi spuneau încotro se duceau. 

După câteva ceasuri, oamenii roiau pe povârniş şi la 
poalele colinei. Porţile mânăstirii erau deschise la perete, ca 
înainte de împresurare; clopotele băteau fără încetare... şi 
glasurile izbânzii zburau în depărtări, răsunând în toată 
Republica. 

Zăpada acoperea mereu urmele suedezilor. 

La amiază, biserica gemea de lume, astfel că marea de 
capete semăna cu ulițele de la oraş, acoperite de piatră 
lângă piatră. Însuşi preotul Kordecki celebră slujba de 


mulţumire, iar mulţimii i se părea aidoma unui heruvim în 
rantia-i albă. Îşi punea în cântecul sfânt tot sufletul care 
parcă se înălța odată cu fumul cădelniţelor şi se împrăştia 
spre slava lui Dumnezeu. 

Bubuitul tunurilor nu mai cutremura zidurile şi geamurile 
nu mai zăngăneau, nu mai acoperea oamenii cu praf, nu 
mai întrerupea rugăciunile şi nici cântul acesta de 
recunoştinţă pe care sfântul prior îl intona în evlavia şi 
plânsul tuturor: 

Te Deum laudamus...! 

Capitolul XX. 

Kmicic şi cei trei Kiemliczi călăreau cu grăbire spre 
hotarul silezian. Înaintau cu multă prevedere, ca să nu 
întâlnească vreun podghiaz suedez. Cu toate că şireţii 
Kiemliczi aveau scrisori de „liberă trecere” de la 
Kuklinowski şi iscălite chiar de Miller, oştenii ca ei erau 
supuşi la tot felul de cercetări care puteau să se sfârşească 
rău pentru jupân Andrzej şi tovarăşii săi. De aceea, se 
grăbeau să treacă hotarul cât mai repede şi să se afunde în 
ţinuturile împăratului. Primejdia îi pândea şi în pământurile 
de la hotar, brăzdate în lung şi-n lat de cetele suedeze. Nu o 
dată roate întregi de raitieri năvăleau în Slask, ca să-i 
prindă pe cei care se strecurau la Jan Kazimierz. Cât timp 
stătuseră la Czestochowa şi se îndeletniciseră cu vânarea 
suedezilor, Kiemliczii avuseseră prilejul să cunoască toate 
împrejurimile, drumurile de la hotar, cărările şi trecerile 
bogate în vânat, aşa că se mişcau ca la ei acasă. 

Pe drum, bătrânul Kiemlicz îi povesti lui jupân Andrzej ce 
se petrecea în Republică; acesta, închis atâta vreme în 
fortăreață, asculta cu lăcomie noutăţile, uitând de propria 
durere, fiindcă veştile erau cum nu se poate mai rele pentru 
suedezi şi vesteau sfârşitul apropiat al domniei lor în 
Polonia. 

— Oştirea s-a săturat de norocul şi tovărăşia suedezilor, 
spuse bătrânul Kiemlicz. Cei care mai demult îi amenințau 
pe hatmani, vrând să se alăture suedezilor, acum trimit 


deputăţii şi se roagă de jupân Potocki să scape Republica de 
la ananghie, jurând să-şi dea viaţa alături de el. Câţiva 
polcovnici îi hărţuiau pe suedezi pe socoteala lor. 

— Cine a început? 

— Jupân Zegocki, starostele de Babimost, şi jupân Kulesza. 
Ei s-au ridicat cei dintâi în Wielkopolska şi le dau multă 
bătaie de cap suedezilor; pâlcuri mai mici sunt o mulţime în 
toată ţara, dar e greu de aflat numele conducătorilor care 
le tăinuiesc înadins, ca să-şi ferească familiile şi averea de 
răzbunarea suedezilor. Din oştire s-a ridicat mai întâi polcul 
condus de jupân Wojnitowicz. 

— Gabriel?... E rudă cu mine, deşi nu-l cunosc! 

— E un oştean destoinic. Ela zdrobit ceata lui Pracki, 
care-i slujea pe suedezi, împuşcând căpetenia; acum a 
plecat în munţii de dincolo de Cracovia, a nimicit o roată de 
suedezi, scăpându-i pe munteni de asuprirea 
cotropitorilor... 

— Şi muntenii luptă împotriva suedezilor? 

— Ei au început primii, dar, proştii au vrut să recucerească 
Cracovia cu securile, aşa că ghinărarul Duglas i-a 
împrăştiat numaidecât, fiindcă la şes nu se pricep să lupte. 
În schimb, din podghiazurile trimise în munţi să-i 
pedepsească, nu s-a mai întors nici un oştean. Jupân 
Wojnittowicz i-a ajutat şi a pornit apoi spre Lubowla, la 
mareşal, unindu-se cu oastea acestuia. 

— Aşadar mareşalul Lubomirski e împotriva suedezilor? 

— S-au spus multe şi mărunte pe seama lui, dar când toată 
ţara a început să se ridice, s-a înverşunat şi el împotriva 
suedezilor. E un magnat puternic şi le-ar putea face mult 
rău. Numai el singur şi ar putea să se ia la harţă cu regele 
suedez. Lumea vorbeşte că până la primăvară nu va mai 
rămâne nici urmă de suedez în toată Republica... 

— Să te-audă Dumnezeu! 

— Cum va putea fi altfel, înălţimea ta, de vreme ce după 
împrejurarea Czestochowei s-au întors cu toţii împotriva lor. 
Oştirea se răzvrăteşte, şleahticii îi bat şi ei pe unde pot, 


ţăranii se adună şi, pe deasupra, mai vin şi tătarii, vine 
hanul însuşi, care i-a înfrânt pe Chmielnicki şi pe cazaci, 
făgăduindu-le că-i va şterge de pe faţa pământului dacă nu 
vor porni asupra suedezilor. 

— Dar şi suedezii au încă destui sprijinitori printre 
magnați şi şleahtici! 

— "Ţine cu ei doar cine n-are încotro, aşteptând prilejul să-i 
lase de izbelişte. Numai prinţul voievod de Wilno s-a lipit cu 
tot sufletul de ei, de aceea a şi păţit-o. 

Kmicic aproape că-şi opri calul, ducându-şi mâna la şoldul 
rănit în care simţi o durere aprigă. 

— Pentru Dumnezeu! strigă, înăbuşindu-şi geamătul. 
Spune-mi ce se întâmpla cu Radziwilt? Se află şi acum tot la 
Kiejdany? 

— Poartă a raiului! răspunse bătrânul. Ştiu şi eu ce 
vorbeşte toată lumea, dar numai Dumnezeu cunoaşte 
adevărul. Unii zic că prinţul voievod nu mai trăieşte, alţii 
însă cred că se mai apără şi acum împotriva lui jupân 
Sapieha, dar abia îşi mai trage sufletul. Pesemne că şi-au 
încercat puterile în Podlasie şi jupân Sapieha a ieşit 
învingător, fiindcă suedezii n-au putut să-l ajute pe prinţul 
voievod... Acum se zvoneşte că e la Tykocin, încercuit de 
jupân Sapieha, şi s-a zis cu el. 

— Slavă Domnului! Cei vrednici triumfă asupra 
trădătorilor!... Slavă Domnului! Slavă Domnului! 

Kiemlicz se uită pe sub sprâncene la Kmicic, neştiind ce să 
mai creadă. Întreaga Republică aflase că, dacă Radziwitt îşi 
biruise propriile steaguri şi pe şleahticii care nu voiau 
stăpânirea suedeză, asta se întâmplase în mare măsură 
datorită lui Kmicic şi oamenilor lui. 

Dar bătrânul nu-şi mărturisi acest gând polcovnicului său 
şi merseră mai departe în tăcere. 

— Ce se petrece cu prinţul comis? întrebă, în sfârşit, jupân 
Andrzej. 

— Despre el n-am auzit nimic, înălţimea ta, răspunse 
Kiemlicz. Poate că se află la Tykocin sau la elector. Acum e 


război acolo şi regele suedez a plecat el însuşi în Prusia 
ducală. În acest timp, noi îl aşteptăm pe stăpânul nostru 
legiuit. Adu-l, Doamne, mai repede; numai să se arate şi toţi 
vor trece de partea lui, părăsindu-i pe suedezi. 

— E chiar aşa? 

— Înălţimea ta, eu ştiu numai ce mi-au spus oştenii care se 
aflau cu suedezii la Czestochowa. Sunt acolo vreo câteva 
mii de călăreţi sub conducerea lui jupân Zbrozek, jupân 
KaliAski şi a altor polcovnici. Îndrăznesc să susţin că nici 
unul nu slujeşte de bunăvoie, afară poate de tâlharii lui 
Kuklinowski, care voiau să-şi umple pungile cu comorile de 
la Jasna Gora. Toţi oştenii cinstiţi se văietau mereu şi-şi 
spuneau unul altuia: „Ne-am săturat de această slujbă 
jidovească! Numai să treacă regele nostru hotarul şi 
întoarcem săbiile împotriva suedezilor; câtă vreme nu e 
aici, ce să facem, unde să ne ducem?” Aşa se plângeau, iar 
cei din polcurile hatmanilor sunt şi mai îndârjiţi. Asta o ştiu 
sigur, fiindcă au trimis o deputăţie, la jupân Zbrozek şi s-au 
tot sfătuit în taină, noaptea, lucru de care Miller n-a ştiut 
nimic, deşi simţea că se unelteşte în jurul lui. 

— Iar prinţul voievod de Wilno se află împresurat la 
Tykocin? întrebă jupân Andrzej. 

Kiemlicz privi iarăşi neliniştit la Kmicic, gândind că-l 
cuprinde fierbinţeala, de vreme ce porunceşte să repete a 
doua oară vestea pe care i-o împărtăşise cu o cupă înainte; 
răspunse totuşi: 

— E împresurat de jupân Sapieha. 

— Judecata lui Dumnezeu nu dă greş! spuse Kmicic. El, 
care putea să-şi măsoare puterea cu a regilor!... N-a rămas 
nimeni alături de el? 

— La Tykocin este acum o garnizoană suedeză, iar lângă 
prinţul voievod au mai rămas doar câţiva curteni de 
credinţă. 

Sufletul lui Kmicic se umplu de bucurie. Se temea de 
răzbunarea înfricoşătorului magnat asupra Olenkăi şi, deşi 
socotea că amenințările lui aveau s-o apere pe jupâniţă, se 


gândea mereu că pentru Olenka şi cei din neamul Billewicz 
ar fi fost mai bine şi mai fără primejdie să stea în bârlogul 
leului, decât la Kiejdany; la bunul plac al prinţului care nu 
ierta pe nimeni. Acum însă, când acesta se prăbuşea, 
potrivnicii lui trebuiau să se ridice; acum, când nu mai avea 
nici o putere şi însemnătate, când mai stăpânea doar o mică 
cetate, în care-şi apăra viaţa şi avântul, nu mai putea să se 
gândească la răzbunare; braţul lui încetase să-i mai 
asuprească pe neprieteni. 

— Slavă Domnului! Slavă Domnului! repetă Kmicic. 

Era atât de preocupat de schimbarea sorții lui Radziwill, 
de tot ce se petrecuse în timpul şederii lui la Czestochowa şi 
de locul în care putea să se afle aleasa inimii lui, încât îl 
întrebă pentru a treia oară pe Kiemlicz; 

— Şi zici că prinţul e la pământ? 

— La pământ, răspunse bătrânul. Înălţimea ta, nu cumva 
eşti bolnav? 

— Mă cam ustură şoldul, dar nu-i nimic! răspunse Kmicic. 

Şi iarăşi călăriră în tăcere. Caii osteniţi îşi încetiniră 
treptat goana, până când începură să meargă la pas. 
Mişcarea legănată îl adormi pe jupân Andrzej care era 
trudit de moarte; dormi multă vreme, clătinându-se în şa. Îl 
trezi lumina albă a zilei. 

Privi cu mirare împrejur, deoarece la început crezu că tot 
ce se petrecuse în timpul nopţii fusese un vis; în sfârşit, 
întrebă: 

— Voi sunteţi cei trei Kiemliczi? Venim de la Czestochowa? 

— Întocmai, înălţimea ta! 

— Şi unde ne aflăm? 

— Ehe, în Slask. Aici nu ne mai ajung suedezii. 

— Asta-i bine! spuse Kmicic cu mintea limpezită. Dar 
milostivul nostru rege unde se află? 

— La Gtogowa. 

— Acolo mergem şi noi să-i facem închinăciune şi să-i 
oferim slujba noastră. Dar ascultă, bătrâne! 

— Ascult, înălţimea ta! 


Kmicic se adânci în gânduri şi un răstimp nu mai zise 
nimic. Se vede că plănuia ceva în minte, şovăia, chibzuia; în 
cele din urmă, încheie: 

— Altfel nu poate fi! 

— Ascult, înălţimea ta! repetă Kiemlicz. 

— Să nu spuneţi cine sunt, nici regelui şi nici vreunuia 
dintre curteni!... Mă cheamă Babinicz şi venim de la 
Czestochowa. Despre Babinicz şi despre Kuklinowski puteţi 
să vorbiţi... Dar să nu-mi pomeniţi numele; în orbirea mea L- 
am slujit şi l-am ajutat pe prinţul voievod de Wilno, lucru de 
care trebuie să se fi auzit şi la curtea regelui. Dacă ar afla 
cine sunt, nu mi-ar mai da crezare şi m-ar socoti un 
trădător. 

— Jupâne polcovnic, după tot ce-ai făcut la Czestochowa... 

— Cine va depune mărturie că-i adevărat, câtă vreme 
mânăstirea e încercuită? 

— Va fi cum porunceşti, înălţimea ta. 

— Va veni şi timpul acela când adevărul va ieşi la 
suprafaţă, rosti Kmicic parcă pentru sine, dar mai întâi 
stăpânul nostru milostiv trebuie să se convingă singur... El 
va depune mărturie pentru mine la vremea potrivită! 

Cu acestea, îşi întrerupse vorba. Între timp, se luminase 
de-a binelea. Bătrânul Kiemlicz începu să cânte rugăciunile 
de dimineaţă, ajutat de glasurile groase ale lui Kosma şi 
Damian. Înaintau destul de încet, pentru că geruia straşnic, 
iar pe de altă parte, erau opriţi mereu de trecători, care-i 
întrebau de noutăţi, doritori să ştie mai ales dacă 
Czestochowa se mai apăra. Kmicic le răspundea că se apără 
şi se va apăra până va birui, dar întrebările nu se mai 
isprăveau. Drumurile roiau de călători, pretutindeni 
hanurile erau tixite. Cei care trăiau pe pământurile de la 
hotarul Republicii îşi căutau adăpost înlăuntrul ţării, fugind 
de asuprirea suedezilor, alţii se furişau spre hotare după 
veşti. Nu o dată întâlniră şleahtici care, sătui de stăpânirea 
suedeză, se duceau, ca şi Kmicic, să-l slujească pe rege. 
Deseori vedeau şi alaiuri de magnați sau cete mai mici şi 


mai mari de oşteni din acele polcuri care, de bunăvoie ori în 
puterea înţelegerii cu suedezii, trecuseră hotarul, cum se 
întâmplase cu oastea castelanului de Kiev. Veştile din ţară 
învioraseră nădejdile acestor izgoniți, şi mulţi se pregăteau 
să se întoarcă înarmaţi. Pretutindeni în Slask, mai ales în 
ţinuturile Raciborz şi Opole, era mare fierbere; olăcarii 
goneau cu scrisori la rege şi de la rege la castelanul de Kiev, 
la primat, la cancelarul Koryciiski, la jupân Warszycki, 
castelanul Cracoviei, primul senator al Republicii care nu 
părăsise nici o clipă cauza lui Jan Kazimierz. 

Aceşti magnați, în înţelegere cu regina, neclătinată în 
nenorocire, luau legătura între ei şi cu ţara, cu oamenii de 
seamă despre care ştiau că s-ar întoarce bucuroşi alături de 
stăpânul legiuit. Pe de altă parte, repezeau gonaci 
mareşalul coroanei, hatmanii, oastea şi şleahticii care se 
pregăteau să pună mâna pe arme. 

Toate acestea se întâmplau în ajunul marelui război care 
izbucnise în câteva locuri. Suedezii înăbuşeau aceste 
răbufniri fie cu puterea armelor, fie cu securea călăului, dar 
focul, stins într-un loc, izbucnea îndată în altă parte. O 
furtună înfricoşătoare îi ameninţa pe năvălitorii scandinavi; 
pământul, deşi acoperit de zăpadă, începea să-i frigă la 
tălpi; amenințările şi răzbunarea îi pândeau din toate 
părţile şi se speriau de propria umbră; 

Umblau ca năuci. Cântecele de biruinţă de altădată le 
mureau pe buze şi se întrebau cuprinşi de mare uimire: „Să 
fie oare acelaşi popor care ieri îşi părăsea propriul stăpân şi 
se preda fără luptă?” Chiar aşa, magnați, şleahtici şi oşteni 
treceau de partea învingătorului, dând o pildă 
nemaipomenită în istorie; oraşele şi cetăţile îşi deschideau 
porţile; ţara era ocupată. Niciodată o cucerire nu costase 
mai puţină putere şi sânge. Până şi suedezii, mirându-se de 
uşurinţa cu care cotropiseră această Republică puternică, 
nu puteau să-şi ascundă disprețul faţă de cei învinşi, care, la 
prima lucire a paloşului suedez, se depărtau de rege şi de 
ţară, numai ca să scape cu viaţă, să-şi păstreze averile sau 


să le sporească în învălmăşeală; 'Tot ce-i spusese cândva 
Wrzeszczowicz lui Lisola, trimisul împăratului, repeta însuşi 
regele şi toţi ghinărarii suedezi: „Poporul acesta e lipsit de 
bărbăţie şi statornicie, nu respectă nici o rânduială, nu are 
credinţă şi dragoste de ţară, aşa că trebuie să piară!” 

Uitau că polonezii mai aveau totuşi un simţământ puternic, 
a cărui expresie pământească era Jasna Gora. 

Şi tocmai datorită acestui simţământ avea să renască. 

Aşadar, bubuitul tunurilor, care răsuna la sfântul 
aşezământ, răsuna în acelaşi timp în toate inimile 
magnaţilor, ale şleahticilor, ale orăşenilor şi ale ţăranilor. 
Strigătul de groază se auzea din Carpaţi până la Marea 
Baltică şi uriaşul se trezea din amorţire. 

— Parcă e alt popor! spuneau cu mirare ghinărari suedezi. 

Şi cu toţii, de la Arfuid Wittemberg până la căpeteniile 
cetăților, trimiteau veşti pline de înfricoşare către Carol 
Gustav care se afla în pământurile prusiene. 

Pământul le fugea de sub picioare; în locul vechilor 
prieteni, întâlneau pretutindeni numai duşmani; în locul 
spaimei, curajul sălbatic în stare de orice; în locul 
slăbiciunii, îndârjirea; în locul răbdării, răzbunarea. 

În acest timp, în toată Republica trecea din mână în mână 
ordonanța lui Jan Kazimierz, care, scoasă mai dinainte în 
Slask, nu stârnise vâlva cuvenită. Acum, dimpotrivă, putea fi 
văzută prin cetăţile încă neocupate. Oriunde oamenii nu 
simțeau pe grumaz apăsarea călcâiului suedez, şleahticii se 
adunau în grupuri şi se băteau cu pumnii în piept, ascultând 
cuvintele înălţătoare ale regelui izgonit care, arătând 
greşelile şi păcatele, poruncea tuturor să nu-şi piardă 
nădejdea şi să se ridice întru apărarea Republicii 
îngenuncheate. 

„Cu toate că vrăjmaşul a pătruns adânc în ţară, scria 
Kazimierz, mai e încă vreme să recucerim ţinuturile şi 
oraşele cotropite, să-i întoarcem lui Dumnezeu slava ce i se 
cuvine, să răzbunăm cu sânge bisericile pângărite şi să 
reaşezăm vechile libertăţi şi drepturi în Republică. Numai 


să se întoarcă virtutea vechilor poloni, observantia139) şi 
dragostea înaintaşilor pentru cinstea şi credinţa faţă de 
domnul lor, cu care se lăuda înaintea altor popoare bunicul 
nostru Zygmunt I. Încă de atunci, fărădelegile au început să 
se schimbe în virtute. Aceia dintre voi pentru care 
Dumnezeu şi sfânta-i credinţă sunt bunul cel mai de preţ, 
ridicaţi cinstea şi credinţa voastră împotriva vrăjmaşului 
suedez. Nu mai aşteptaţi căpetenii şi voievozi sau poruncile 
scrise în legile Republicii, căci vrăjmaşul a amestecat toate 
aceste lucruri între cinstea şi credinţa voastră; ci unul lângă 
altul, al treilea lângă cei doi, al patrulea lângă cei trei, al 
cincilea lângă cei patru şi aşa per consequens fiecare cu 
slujitorii voştri, adunaţi-vă şi acolo unde dreptatea e de 
partea voastră, puneţi-vă împotrivă. Abia atunci alegeţi-vă 
conducătorul. O ceată uniţi-o cu alta şi făcând oştire, alegeţi 
căpetenia cunoscută şi aşteptaţi venirea noastră, 
nescăpând prilejul, dacă se nimereşte, să ştirbiţi pe 
vrăjmaş. Când vom afla de cinstea şi credinţa voastră 
pentru noi, vom veni îndată şi ne vom primejdui viaţa acolo 
unde întregirea ţării o va cere!” 

Această ordonanţă se citea până şi în tabăra lui Carol 
Gustav sau în cetăţile păzite de garnizoane suedeze; 
pretutindeni unde se aflau steaguri polone. Şleahticii 
scăldau în lacrimi fiecare cuvânt al regelui, pârându-le rău 
de bunul stăpân, şi îşi jurau pe cruce, pe icoana Maicii 
Domnului şi pe scapularii să-i îndeplinească porunca. Şi, ca 
să-şi dovedească dragostea, cu înflăcărarea în inimi şi ochii 
înlăcrimaţi, nu mai aşteptau, încălecau pe cai şi se aruncau 
asupra suedezilor. 

În acest fel, cetele suedeze mai mici începeau să se 
topească şi să piară văzând cu ochii. Aşa se întâmpla în 
Lituania şi Samogiţia. În Mazowsze, Wielkopolska şi 
Matopolska. Nu o dată şleahticii adunându-se la câte un 
vecin la botez, de ziua numelui, la nuntă sau la vreo 
petrecere, fără planuri de luptă, după ce băutura 
înfierbânta sângele. sfârşeau cheful căzând ca trăsnetul şi 


nimicind garnizoana suedeză cea mai apropiată. După care, 
cântând şi strigând, înmulţindu-se pe drum cu cei care 
vroiau să li se alăture, porneau mai departe; se strângea 
astfel o mulţime lacomă de sânge, care se preschimba în 
ceată, începând să lupte pe socoteala proprie. Ţăranii 
iobagi şi slujitorii veneau cu duiumul la asemenea 
„petreceri”; alţii aduceau veşti despre suedezii răzleţiţi sau 
despre podghiazurile cartiruite fără prevedere prin sate. Şi 
numărul „petrecerilor” şi al „praznicelor” sporea de la o zi 
la alta. Veselia şi curajul, proprii poporului, se descărcau 
din plin la aceste jocuri sângeroase. 

Deseori se îmbrăcau în haine de tătari, al căror nume îi 
umplea de spaimă pe suedezi, deoarece printre ei umblau 
tot felul de zvonuri ciudate despre sălbăticia şi vitejia 
înfricoşătoare a acestor fii ai stepelor de la Crâm cu care 
scandinavii nu se mai întâlniseră niciodată. Şi pentru că 
toată lumea ştia că hanul venea în ajutorul lui Jan Kazimierz 
cu o urdie de o sută de mii de luptători, iar şleahticii îşi 
făceau de cap, atacând garnizoanele, se isca o învălmăşeală 
cumplită. 

În multe locuri, polcovnicii şi căpeteniile suedeze credeau 
într-adevăr că veniseră tătarii şi se retrăgeau degrabă spre 
fortărețe mai mari sau spre tabere, împrăştiind 
pretutindeni ştirile înşelătoare şi spaima. În acest timp, 
aşezările care scăpau astfel de vrăjmaşi puteau să se 
înarmeze, gloatele întâmplătoare preschimbându-se în 
oşteni. 

Mai primejdioase decât „petrecerile” şleahticilor şi decât 
tătarii erau pentru suedezi mişcările ţăranilor. Mai de mult, 
din primele zile ale încercuirii Czestochowei, norodul 
începuse să se frământe şi truditorii câmpului, liniştii şi 
răbdători până atunci, începuseră, ici şi colo, să se 
împotrivească, să pună mâna pe coase sau îmblăcie şi să 
dea ajutor şleahticilor. Ghinărarii suedezi mai pricepuţi 
priveau cu teamă la norii aceştia care puteau oricând să 
reverse un adevărat potop şi să-i înece pe năvălitori. 


Socoteau că spaima este mijlocia cel mai potrivit pentru a 
înăbuşi în faşă primejdia. Carol Gustav se arăta încă blând 
şi cu vorbe mieroase ţinea lângă el steagurile polone care-l 
urmaseră în Prusia. De aceea, nu se zgârcea cu laudele faţă 
de stegarul Koniekpolski, căpetenie faimoasă de la Zbaraz. 
Acesta îl însoțea cu şase mii de călăreţi neîntrecuţi care, la 
prima ciocnire cu oştile vrăjmaşe ale electorului, băgase 
asemenea groază în prusieni, încât electorul, părăsind 
lupta, consimţise numaidecât să negocieze. 

De asemenea, regele suedez trimitea scrisori către 
hatmani, magnați şi şleahtici, pline de bunăvoință, 
făgăduieli şi îndemnuri de a-i păstra credinţă. În acelaşi 
timp, poruncea ghinărarilor şi celorlalte căpetenii să treacă 
prin foc şi sabie orice împotrivire înăuntrul ţării, mai ales 
dacă era vorba de răzmeriţe ţărăneşti. Începea astfel 
cârmuirea cu mână de fier a oştenilor. Suedezii lepădau 
masca de prietenie. Paloşul, focul, jarul şi asuprirea luau 
locul bunăvoinţei prefăcute de odinioară. Din cetăţi 
porneau roate de călărime şi pedestraşi în urmărirea 
„petrecerilor”. Sate întregi erau făcute una cu pământul, 
conacele, bisericile şi casele parohiale - arse. Şleahticii 
prinşi erau daţi pe mâna călăilor, iar ţăranilor li se tăia 
mâna dreaptă, apoi erau lăsaţi să se ducă la casele lor. 

Suedezii se arătau deosebit de aspri mai ales în 
Wielkopolska, provincie care, supunându-se înaintea 
celorlalte, se ridicase cea dintâi împotriva stăpânirii străine. 
Aici, căpetenia Stein poruncise o dată să se taie mâinile la 
trei sute de ţărani prinşi cu arma în mână. Prin târguri se 
înălţau mereu spânzurători de care atârnau în fiecare zi alţi 
osândiţi. La fel făcea Magnus de la Gardie în Lituania şi 
Samogiţia, unde şleahticii şi ţăranii puseseră mâna pe 
arme. Şi pentru că în învălmăşeală era greu să deosebească 
pe prieteni de duşmani, suedezii nu mai cruţau pe nimeni. 

Dar vâlvătaia răzvrătirii, atâţată de sânge, în loc să se 
stingă, se lăţea din ce în ce mai mult; începea un război în 
care de amândouă părţile nu mai era vorba numai de 


izbânzi, cetăţi şi oraşe sau de ţinuturi, ci de moarte şi viaţă. 
Cruzimile sporeau ura şi potrivnicii nu mai luptau între ei, 
ci se ucideau unii pe alţii fără milă. 

Capitolul XXI. 

Acest război de nimicire era abia la început când jupân 
Kmicic, împreună cu cei trei Kiemliczi, ajunse la Gtogowa 
după o călătorie destul de anevoioasă, având în vedere 
sănătatea-i zdruncinată. Sosiră aici în timpul nopţii. Oraşul 
era înţesat de oşteni, magnați şi şleahtici, de slujitorii 
regelui şi ai magnaţilor, iar hanurile erau atât de tixite, 
încât bătrânul Kiemlicz izbuti cu mare greutate să 
găsească, o locuinţă pentru jupân Andrzej la un frânghier 
care trăia în afara oraşului. 

Jupân Andrzej îşi petrecu ziua în durere şi fierbinţeală din 
pricina arsurii. Erau clipe când se gândea că va cădea la 
pat. Dar trupu-i de fier învinse. În noaptea care urmă îi fu 
mai bine, iar în zori se îmbrăcă şi plecă la biserică să-i 
mulţumească lui Dumnezeu pentru că scăpase ca prin 
minune. 

Ningea, şi dimineaţa cenuşie de iarnă abia izbutea să 
împrăştie întunericul. Oraşul dormea încă, dar în biserică se 
vedeau lumânările aprinse la altar şi se auzea cântecul 
orgii. Preotul începuse slujba înaintea altarului, deşi era 
destul de puţină lume. Pe lângă laviţe îngenuncheau zece 
cincisprezece credincioşi cu feţele ascunse în palme, iar 
când ochii i se mai obişnuiră cu întunericul, jupân Andrzej 
zări înaintea scaunelor un om întins în formă de cruce pe 
covorul aşternut pe lespezi. Înapoia lui îngenuncheau doi 
flăcăiandri cu chipuri rumene de copii, aproape îngereşti. 
Făptura aceasta stătea nemişcată şi numai pieptul ridicat 
de suspine arăta că nu doarme şi se roagă fierbinte, cu tot 
sufletul. Kmicic se adânci şi el în rugăciune; după ce-i 
mulţumi lui Dumnezeu, privirile i se îndreptară fără să vrea 
spre bărbatul întins în formă de cruce şi nu se mai 
desprinseră de el. Suspinele, ca nişte gemete, care se 
auzeau în liniştea bisericii, îi cutremurau întruna pieptul. În 


lucirile gălbui ale lumânărilor aprinse în faţa altarului şi 
lumina zilei care albea în geamurile ferestrelor, cel ce se 
ruga ieşea treptat din întuneric, devenind tot mai vizibil. 

Jupân Andrzej ghici îndată, după veşminte, că trebuie să 
fie cineva de vază, deoarece toţi cei de faţă, laolaltă cu 
preotul, se uitau la el cu mult respect. Necunoscutul era 
îmbrăcat în catifea neagră căptuşită cu blană de sobol, doar 
pe umeri i se răsfrângea un guler de dantelă albă, sub care 
se zăreau verigile lanţului de aur; lângă el se afla pălăria 
neagră cu pene de aceeaşi culoare, iar unul din pajii 
îngenuncheaţi în spatele cavalerului îi ţinea mănuşile şi 
spada lăcuită în albastru. Kmicic nu putea să-i vadă faţa 
ascunsă de zbârciturile covorului şi de buclele perucii 
neobişnuit de bogate, împrăştiate în jurul capului. 

Vrând să-i vadă chipul când necunoscutul avea să se 
ridice, jupân Andrzej se apropie de rândul de scaune. 
Slujba era spre sfârşit. Preotul intona Pater noster. Cei care 
voiau să ia parte la slujba următoare intrau pe uşa cea 
mare. Biserica se umplea cu încetul de oameni cu părul 
tuns scurt, îmbrăcaţi cu mantii, burci ostăşeşti, şube şi 
caftane de brocart. Începea să fie înghesuială. Atunci 
Kmicic îl înghionti cu cotul pe şleahticul de lângă el şi-i 
şopti: 

— Mă rog de iertare, domnia ta, că te stingheresc în 
rugăciune, dar dorinţa de a afla e mai tare decât mine. Cine 
este? 

Şi arătă din ochi spre necunoscutul întins în formă de 
cruce. 

— Se vede că domnia ta vii de departe, de vreme ce nu-l 
cunoşti, răspunse şleahticul. 

— Nici vorbă că viu de departe şi tocmai de aceea întreb, 
în nădejdea că am să nimeresc peste un om cu purtări 
alese, care n-o să întârzie să-mi răspundă. 

— E regele. 

— Pe viul Dumnezeu! strigă Kmicic. 


În aceeaşi clipă, se ridică şi regele, fiindcă preotul tocmai 
începea să citească evanghelia. 

Jupân Andrzej văzu o faţă suptă, galbenă şi străvezie ca 
ceara. Ochii regelui erau umezi, iar pleoapele înroşite. 
Parcă soarta întregii ţări se răsfrângea pe chipu-i ales, 
slăbit de durere, suferinţă şi griji. Nopțile de nesomn, 
împărţite între rugă şi îngrijorare, chinurile cumplite, 
pribegia, părăsirea, maiestatea umilită a acestui fiu, nepot 
şi strănepot de regi puternici, amărăciunea cu care-l 
dăruiseră din belşug proprii supuşi, nerecunoştinţa ţării 
pentru care era gata să-şi jertfească sângele şi viaţa, toate 
acestea se puteau citi ca într-o carte pe această faţă. Totuşi 
nu răsfrângea numai resemnarea dobândită prin credinţă şi 
rugăciune, nu numai măreţia regelui şi a unsului lui 
Dumnezeu, ci şi atâta bunătate nemărginită, încât era 
limpede că va fi de ajuns ca cei ce se lepădaseră de el, toţi 
vinovaţii, să întindă braţele spre acest părinte care-i va 
primi şi-i va ierta, uitând nedreptăţile îndurate. 

La vederea lui, Kmicic îşi simţi inima strânsă de o gheară 
de fier. Sufletul înflăcărat al tânărului se umplu de o jale 
adâncă. Căinţa, mila şi respectul îi opriră răsuflarea în 
piept, vinovăția îi încovoie genunchii şi începu să tremure 
din tot trupul; un simţământ necunoscut îi încolţea în inimă. 
Îl îndrăgi dintr-o dată pe acest rege îndurerat şi simţi că nu 
are nimic mai scump decât acest părinte şi stăpân, că e 
gata să-şi jertfească pentru el sângele, viaţa, să îndure 
toate chinurile iadului. Îi venea să se arunce la picioarele 
lui, să-i îmbrăţişeze genunchii şi să-i ceară iertare. 
Şleahticul şi zurbagiul cutezător muriră într-o clipă în el, 
născându-se în loc un sprijinitor înfocat al regelui. 

— E stăpânul nostru, stăpânul nostru nefericit! îşi spunea, 
vrând parcă să se convingă singur de ce-i simţea inima şi îi 
vedeau ochii. 

În acest timp, după evanghelie, Jan Kazimierz îngenunche 
din nou, îşi desfăcu braţele şi înălţându-şi privirile, se 
adânci în rugăciune. În cele din urmă preotul plecă, 


oamenii începură să se mişte, dar regele continuă să stea în 
genunchi. Şleahticul pe care Kmicic îl întrebase de vorbă, îl 
înghionti la rându-i şi-l întrebă: 

— Dar domnia ta cine eşti? 

Kmicic nu înţelese întrebarea la început şi nu-i răspunse, 
inima şi gândurile îi erau prinse de rege. 

— Dar domnia ta cine eşti? repetă şleahticul. 

— Sunt un şleahtic, ca şi domnia ta! răspunse jupân 
Andrzej, parcă trezindu-se din somn. 

— Cum te cheamă? 

— Cum mă cheamă? Mă cheamă Babinicz şi sunt din 
Lituania, de lângă Witebsk. 

— Eu sunt Lugowski, curtean al regelui!... Domnia ta rogu- 
te, vii tocmai din Lituania, de la Witebsk? 

— Nu. Viu de la Czestochowa. 

Jupân Lugowski mai că amuţi de uimire. 

— Dacă-i aşa, fii binevenit, domnia ta, fii binevenit, pentru 
că ne aduci veşti noi! Milostivul nostru rege este tare 
îngrijorat, de trei zile n-am mai primit nici o ştire sigură. 
Cum asta? Din steagul lui Zbrozek, al lui Kalifski sau al lui 
Kuklinowski? De la Czestochowa? 

— Nu de la Czestochowa, ci chiar de la mânăstire! 

— Domnia ta glumeşti cumva? Ce-i acolo, ce se aude Jasna 
Gora se mai apără? 

— Se apără şi se va mai apăra. Suedezii sunt gata să 
părăsească asediul! 

— Pe legea mea, regele te va îmbrăca în aur! Zici că vii 
chiar de la mânăstire?... Cum de te-au lăsat suedezii să 
treci? 

— Nu le-am cerut îngăduinţa, dar iartă-mă, domnia ta. 
Suntem în biserică şi nu pot să-ţi dau prea multe amănunte. 

— Aşa-i, aşa-i, răspunse jupân Lugowski. Dumnezeu e 
milostiv!... Ne-ai căzut ca din cer!... Aşa-i, suntem în 
biserică şi nu se cuvine!... Aşteaptă, domnia ta. Regele se va 
ridica numaidecât şi va merge să ia gustarea de dimineaţă 
înainte de slujba cea mare... Azi e duminică... Haide, 


domnia ta să aşteptăm la intrare, unde am să te înfăţişez 
regelui... Haide, haide, că n-avem timp de pierdut! 

Spunând acestea, porni înainte cu Kmicic după el. Abia se 
opriră la uşă, că se arătară mai întâi cei doi paji, urmaţi 
încet de Jan Kazimierz. 

— Măria ta! strigă Lugowski, sunt veşti de la Czestochowa! 

Faţa de ceară a lui Jan Kazimierz se învioră dintr-o dată. 

— Ce, unde, cine a venit? întrebă. 

— Şleahticul acesta! Zice că vine chiar de la mânăstire. 

— A căzut mânăstirea? exclamă regele. 

Jupân Andrzej se prăbuşi cât era de lung la picioarele 
stăpânului. 

Jan Kazimierz se aplecă şi-l ridică de braţ. 

— Pe urmă, strigă, pe urmă!... Pentru Dumnezeu, ridică-te, 
domnia ta, şi spune o dată... Mânăstirea a fost cucerită? 

Kmicic zvâcni în sus cu lacrimi în ochi şi strigă înflăcărat: 

— N-a fost cucerită, măria ta, şi nici nu va fi! Suedezii sunt 
bătuţi! Tunul cel mare e sfărâmat! Printre ei bântuie 
spaima, foamea şi sărăcia! Se gândesc să se retragă! 

— Slavă, slavă ţie, Regină a îngerilor şi a noastră! rosti 
regele. 

Se întoarse apoi spre uşa bisericii, îşi scoase pălăria şi nu 
mai intră înăuntru, îngenunchind pe zăpadă afară. Îşi 
rezemă capul de rama de piatră a uşii şi se cufundă în 
tăcere. În curând, pieptul i se cutremură de suspine. 

Înduioşarea puse stăpânire pe toţi cei de faţă. Jupân 
Andrzej mugea ca un zimbru. 

După ce se rugă şi plânse îndestul, regele se ridică liniştit, 
cu faţa înseninată. Îl întrebă pe Kmicic cum îl cheamă, iar 
când acesta îşi spuse numele de împrumut, zise: 

— Jupân Lugowski să te conducă numaidecât la locuinţa 
noastră. O să luăm gustarea de dimineaţă, ascultând veştile 
de la Jasna Gora. 

Peste un sfert de ceas, Kmicic se afla în încăperea regelui 
în faţa unei adunări alese. Regele o aştepta pe regină să ia 
împreună fiertura de dimineaţă; într-adevăr, Maria 


Ludovica intră în curând. Când o văzu, Jan Kazimierz strigă 
îndată: 

— Czestochowa a rezistat! Suedezii se gândesc să ridice 
asediul! Uite-l pe jupân Babinicz care a venit de-acolo şi ne- 
a adus această ştire! 

Ochii negri ai reginei se opriră cercetători pe faţa 
tânărului oştean şi, văzându-i sinceritatea, se luminară de 
bucurie. Kmicic, făcându-i o plecăciune adâncă, se uită la ea 
cu îndrăzneală, cum ştiu să privească doar adevărul şi 
virtutea. 

— O, Doamne! rosti regina. Ne-ai luat o grea povară de pe 
inimă, domnia ta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, să nădăjduim 
că norocul se va schimba. Vii drept de la Czestochowa? 

— Nu de la Czestochowa, zice că vine chiar de la 
mânăstire, e unul dintre apărători! exclamă regele. Oaspete 
de aur!... Unde nu dă Dumnezeu să vie câte unul ca ăsta în 
fiecare zi! Dar să-l lăsăm să vorbească... Haide, frate, spune 
cum aţi luptat şi cum aţi ocrotit braţul Domnului? 

— Într-adevăr, măriile voastre, nimic altceva decât grija lui 
Dumnezeu şi minunile Sfintei Fecioare, pe care le-am văzut 
cu ochii noştri în fiecare zi. 

Jupân Kmicic se pregătea să povestească totul în amănunt, 
dar începură să se strângă şi alţi dregători. Veniră deci 
trimisul papei, apoi primatul Leszczyhski, urmat de preotul 
Wydzga, un predicator cu gura de aur, care era cancelarul 
reginei, de episcopul de Warmia şi de încă un primat. După 
aceea intrară jupân Korycihski, cancelarul coroanei, şi 
franţuzul de Noyers, om de credinţă al reginei, apoi veniră 
pe rând şi alţi dregători care nu-şi părăsiseră stăpânul în 
nenorocire, preferând să împartă cu el pâinea amară a 
pribegiei, decât să-şi calce jurământul. 

Regele era nerăbdător, aşa că se întrerupea mereu de la 
mâncare şi repeta: 

— Domniile voastre, ascultaţi-l pe oaspetele de la 
Czestochowa... Ascultaţi-l, că ne aduce veşti bune!... De la 
Jasna Gora...! 


Dregătorii se uitau cu luare-aminte la Kmicic care parcă 
stătea înaintea judecății. Jupân Andrzej însă, îndrăzneţ din 
fire şi învăţat cu mărimile, nu-şi pierdu cumpătul în faţa 
atâtor oameni de seamă şi, după ce se aşezară cu toţii, 
începu să istorisească despre împresurare. 

În cuvintele lui se simţea adevărul, pentru că vorbea 
limpede şi apăsat, ca un oştean care văzuse şi trăise totul, 
luând parte la toate. Povesti despre preotul Kordecki ca 
despre un proroc sfânt, îi ridică în slăvi pe jupân Zamoyski 
şi pe jupân Czarniecki, lăudă pe ceilalţi călugări, nelăsând 
la o parte pe nimeni afară de sine; întreaga apărare a pus-o 
pe seama bunăvoinţei şi minunilor Sfintei Fecioare. 

Regele şi dregătorii îl ascultau cu uimire. 

Arhiepiscopul îşi înălţase ochii înlăcrimaţi spre cer, preotul 
Wydzga îi traducea repede solului papei, unii îşi luaseră 
capul în mâini, alţii se rugau sau se băteau în piept. 

În sfârşit, când Kmicic ajunse la ultimele atacuri, când 
începu să povestească despre tunurile aduse de Miller de la 
Cracovia, despre balimezul căruia nu i se putea împotrivi 
nici un zid de apărare, ce să mai vorbim de cele de la 
Czestochowa, se aşternu o tăcere de mormânt şi toate 
privirile se aţintiră asupra lui. 

Dar Kmicic se întrerupse pe neaşteptate şi începu să 
gâfâie; faţa i se îmbujora, îşi încruntă sprâncenele, înălţă 
capul şi spuse cu mândrie: 

— Acum sunt nevoit să vorbesc despre mine, deşi aş vrea 
mai bine să tac... Dacă voi spune ceva care va semăna a 
laudă de sine, Dumnezeu mi-e martor că n-o fac pentru 
vreo răsplată; n-am nevoie, fiindcă pentru mine răsplata 
cea mai de preţ este să-mi vărs sângele pentru măria sa... 

— Vorbeşte cu îndrăzneală, te credem! îl îndemnă regele. 
Ce-i cu balimezul acela...? 

— Balimezul acela... eu, furişându-mă noaptea afară din 
fortăreață, l-am aruncat în aer cu pulbere! 

— Pe viul Dumnezeu! se miră regele. 


Apoi se înstăpâni tăcerea, toţi ascultătorii erau de-a 
dreptul uluiţi. Priveau cu toţii ca la o minune la voinicul care 
sta înaintea lor cu ochii scânteietori, cu rumeneala în obraji 
şi cu fruntea sus. Făptura lui arăta atâta vitejie sălbatică, 
încât se gândiră cu toţii că omul acela era în stare de 
asemenea faptă. 

De aceea, după un răstimp, primatul rosti: 

— Omul acesta nu minte! 

— Cum ai izbutit? întrebă regele. 

Kmicic povesti totul, în amănunt. 

— Să vezi şi să nu crezi! spuse cancelarul Korycinski. 

— Domniile voastre! rosti regele: N-am ştiut pe cine avem 
înaintea noastră. Nădăjduiesc că Republica n-a pierit, de 
vreme ce se nasc în ea asemenea viteji. 

— Acesta poate spune despre sine: şi tractus illabatur 
orbis, impavidum ferient ruinae!4(40) zise preotul Wydzga, 
căruia-i plăcea oricând să citeze pe alţii. 

— E aproape de necrezut! rosti iarăşi cancelarul. Jupâne 
cavaler, cum ai scăpat cu viaţă şi cum te-ai strecurat printre 
suedezi? 

— Bubuitura m-a asurzit, răspunse Kmicic, şi abia a doua 
zi m-au găsit suedezii lângă valul de apărare, zăcând fără 
suflare. M-au judecat numaidecât şi Miller m-a osândit la 
moarte. 

— Dar ai fugit? 

— Un oarecare Kuklinowski m-a cerut lui Miller, ca să mă 
omoare el, fiindcă nutrea o ură cumplită împotriva mea... 

— E un zurbagiu şi un tâlhar cunoscut, am auzit de el, îl 
întrerupse castelanul de Krzywin. Polcul lui se află cu Miller 
la Czestochowa, nu-i aşa? 

— Acel Kuklinowski a venit mai înainte la mânăstire ca sol 
al lui Miller şi când l-am condus la poartă, m-a îndemnat la 
trădare. Drept răspuns, eu l-am pocnit cu pumnul în faţă şi 
i-am dat un picior în fund... De aceea era pornit împotriva 
mea. 


— Văd că avem de-a face cu un şleahtic plămădit din foc şi 
pucioasă! strigă regele înveselit. Unuia ca ăsta nu e bine să- 
i ţii calea!... Aşadar Miller te-a dat lui Kuklinowski? 

— Întocmai, măria ta!... M-a dus într-o şură părăsită cu 
câţiva oşteni... Acolo m-a atârnat de o grindă şi a început să 
mă chinuiască; mai întâi mi-au ars şoldul. 

— Pentru Dumnezeu! 

A fost însă chemat la Miller şi, în acest timp, au venit trei 
şleahtici, Kiemlicz îi cheamă, oşteni de-ai lui, care slujiseră 
mai înainte la mine. Aceştia au omorât străjile şi m-au 
dezlegat. 

— Apoi aţi fugit! Acum pricepem! spuse regele. 

— Nu, măria ta. L-am aşteptat pe Kuklinowski să se 
întoarcă. Când a venit, am poruncit să-l lege de aceeaşi 
grindă şi i-am plătit-o cu vârf şi îndesat. 

Kmicic, aţâţat de amintirea celor întâmplate, roşi iarăşi şi-i 
luciră dinţii ca la lup. 

Dar regele, care trecea uşor de la supărare la veselie, de 
la vorba aşezată la glumă, începu să bată cu palma în masă 
şi strigă râzând: 

— Aşa-i trebuia! Bine i-ai făcut! Asemenea trădător a 
meritat-o din plin! 

— L-am lăsat în viaţă, răspunse Kmicic, dar gândesc că a 
îngheţat până dimineaţa. 

— E dintre cei cărora nu le place să rămână datori! De-am 
avea cât mai mulţi! se bucură regele. Şi-ai venit aici numai 
cu oştenii aceia? Cum zici că-i cheamă? 

— Kiemlicz; tatăl şi doi feciori. 

— Mater mea de domo Kiemlicz est 441) - spuse preotul 
cancelar al reginei, Wydzga. 

— Pesemne că în neamul Kiemlicz sunt şi mari şi mici, 
răspunse Kmicic cu veselie. Ai mei nu numai că sunt mici, 
dar în fapt sunt nişte tâlhari adevăraţi; sunt oşteni 
îndemânatici şi-mi poartă credinţă. 

În această vreme, cancelarul Korycidski, care tot şoptea 
ceva la urechea arhiepiscopului de Gniezno, spuse: 


— Mulţi vin aici şi îndrugă verzi şi uscate, dornici de 
răsplată şi faimă. Uneori aduc veşti înşelătoare la 
îndemnurile vrăjmaşului. 

Vorbele cancelarului stinseră dintr-o dată înflăcărarea 
celor de faţă. Faţa lui Kmicic se acoperi de purpură. 

— Eu nu-ţi cunosc rangul domniei tale, răspunse, care 
bănuiesc că trebuie să fie destul de înalt... aşa că n-aş vrea 
să te jignesc, dar gândesc că nici un rang nu poate 
îndreptăţi un şleahtic să mă facă mincinos fără temei. 

— Omule, vorbeşti cu marele cancelar al coroanei îl 
preveni jupân Lugowski. 

Kmicic izbucni cu mânie: 

— Aceluia care mă face mincinos, de-ar fi şi cancelar, tot 
am să-i spun: e mai lesne să faci pe altul mincinos, decât să- 
ţi pui viaţa în primejdie, e mai lesne să pecetluieşti cu ceară 
decât cu sânge! 

Dar jupân Korycihski nu se supără deloc, răspunse doar: 

— Nu te fac mincinos, jupâne cavaler, dar dacă-i adevărat 
ce-ai spus, atunci trebuie să ai şoldul ars. 

— Haide cu mine alături şi am să ţi-l arăt! tună Kmicic. 

— Nu e nevoie, zise regele, te credem şi aşa! 

— Nu se poate, măria ta, strigă jupân Andrzej, acum eu 
sunt cel care te roagă din tot sufletul, fiindcă nu doresc ca 
vreunul dintre cei de faţă, oricât ar fi de suspus, să mă 
creadă mincinos. Măriile voastre, crudă-i răsplata chinurilor 
mele! Nu vreau altceva decât să mi se dea crezare; cei care 
nu mă cred n-au decât să-mi pipăie rănile. 

— Noi avem încredere în domnia ta! spuse regele. 

— Cuvintele lui nu s-au abătut nici cu o iotă de la adevăr, - 
adăugă Maria Ludovica. Eu mă pricep la oameni. 

Dar Kmicic îşi împreună mâinile. 

— Măriile voastre, mă rog de iertare, dar îngăduiţi să vie 
cineva cu mine în odaia vecină, pentru că altfel mi-ar fi greu 
să mai rămân aici bănuit de minciună. 

— Vin eu, consimţi jupân Tyzenhauz, un tânăr curtean al 
regelui. 


Spunând acestea, îl conduse pe Kmicic în altă odaie, 
spunându-i pe drum: 

— Nu vin cu domnia ta pentru că nu ţi-aş da crezare, ci 
pentru că vreau să mai stăm de vorbă. Noi doi ne-am văzut 
pe undeva în Lituania... Nu-mi aduc aminte numele, fiindcă 
se prea poate să te fi văzut când eram nişte flăcăiandri 
amândoi. 

Kmicic îşi întoarse faţa, ca să-şi ascundă tulburarea. 

— Poate pe la vreo adunare. Răposatul tată-meu mă lua 
deseori cu el, ca să învăţ treburile obşteşti. 

— E cu putinţă... Nici vorbă, chipul domniei tale îmi este 
cunoscut, deşi pe atunci n-aveai cicatricea asta. Vezi domnia 
ta, memoria fragilis est(42), mi se pare că atunci te numeai 
altfel. 

— Trecerea anilor tulbură amintirea, răspunse jupân 
Andrzej. 

După care intrară într-o încăpere. În curând, jupân 
Tyzenhauz se întoarse înaintea regelui. 

— E fript, măria ta, ca în frigare! spuse. Tot şoldul îi este 
ars! 

Aşadar, când reveni şi Kmicic, regele se sculă, îi luă capul 
în mâini şi zise: 

— Nu ne-am îndoit deloc că spui adevărul, iar meritul şi 
durerea ta nu vor fi uitate. 

— Suntem datornicii domniei tale, adăugă regina, 
întinzându-i mâna. 

Jupân Andrzej se lăsă într-un genunchi şi sărută cu 
respect mâna reginei care-l mângâie ca o mamă pe cap. 

— Acum nu mai fi supărat pe cancelar, spuse iarăşi regele. 
La drept vorbind, pe aici au mai fost şi alţii, trădători sau 
mincinoşi, iar datoria cancelarului e să afle adevărul de 
publicis. 

— Ce poate să însemne supărarea unui pârlit de şleahtic 
ca mine pentru un om atât de mare, răspunse jupân 
Andrzej. N-aş cuteza nici măcar să murmur împotriva 


acestui vrednic senator care dă tuturor pildă de credinţă şi 
dragoste de ţară. 

Cancelarul zâmbi cu bunăvoință şi-i întinse mâna. 

— Ei, hai să ne împăcăm! Mi-ai cam zis-o cu ceara aia, dar 
află că şi cei din neamul Korycinski n-au pecetluit numai cu 
ceară, ci şi cu sânge... 

Regele era tare mulţumit. 

— Ne place grozav Babinicz ăsta, spuse către senator. 
Prea puţini ne-au plăcut atât de mult ca el... Acum nu-ţi mai 
dăm drumul de lângă noi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne 
vom întoarce împreună în ţara iubită. 

— O, măria ta! strigă Kmicic cu înflăcărare, cu toate că am 
stat închis în fortăreață, am aflat de la şleabhtici, de la oşteni, 
chiar de la cei care, slujind sub Zbrozek şi Kalihski, au 
împresurat Czestochowa, că aşteaptă cu toţii întoarcerea 
măriei tale. Numai să te arăţi, măria ta, şi în aceeaşi zi 
întreaga Lituanie, Polonia şi Rutenia vor veni ca un singur 
bărbat să-ţi stea alături. Vor veni şleahticii, vor veni până şi 
ţăranii să lupte lângă domnul lor. Oştile conduse de hatmani 
abia aşteaptă să se năpustească asupra suedezilor... La 
Czestochowa a venit o deputăţie de la polcurile hatmanilor, 
ca să-i asmuţă pe Zbrozek, Kaliiski şi Kuklinowski împotriva 
suedezilor. Dacă vei trece astăzi hotarul, peste o lună nu va 
mai rămâne nici picior de suedez în Republică, dar vino, 
arată-te, măria ta, că suntem ca oile fără păstor...! 

În timp ce vorbea, lui Kmicic îi scânteiau ochii; îl cuprinse 
asemenea înflăcărare, încât îngenunche în mijlocul sălii. 
Înflăcărarea lui o cuprinse până şi pe regină care, 
neînfricată din fire, îl îndemna demult pe rege să se 
întoarcă. 

Aşa că, întorcându-se acum spre Jan Kazimierz, spuse 
apăsat şi cu hotărâre: 

— Întregul popor vorbeşte prin gura acestui şleahtic...! 

— Aşa-i, aşa-i, milostivă stăpână şi mamă a noastră!... 
strigă Kmicic. 


Cancelarul Korycinski şi regele se mirară de unele din 
vorbele spuse de Kmicic. 

— Suntem gata oricând, rosti regele, să ne jertfim 
sănătatea şi viaţa noastră, dar până acum am tot aşteptat 
îndreptarea supuşilor noştri. 

— Îndreptarea s-a înfăptuit! spuse Maria Ludovica. 

— Maiestas infracta malis!443) rosti preotul Wydzga, 
privind-o cu admiraţie. 

— Acestea sunt lucruri însemnate, se amestecă 
arhiepiscopul Leszczynhski. Să fi venit oare cu adevărat solia 
la Czestochowa de la oştile hatmanilor? 

— Ştiu asta de la oamenii mei, de la Kiemliczi! răspunse 
jupân Andrzej. 

— Oştenii lui Zbrozek şi Kalihski vorbeau în gura mare, 
nepăsându-le de Miller şi de suedezi. Kiemliczii n-au stat 
închişi în fortăreață, având legături cu lumea dimprejur, cu 
oştenii şi şleahticii... Pot să-i aduc înaintea luminăţiilor 
voastre, ca să vă povestească singuri ce fierbere s-a iscat în 
toată ţara. Hatmanii s-au alăturat suedezilor de nevoie, 
pentru că duhul rău a întunecat mintea oştenilor care acum 
vor să se întoarcă la vechea slujbă. Suedezii îi bat pe 
şleahtici şi pe clerici, le jefuiesc avutul, hulesc împotriva 
slobozeniilor de altădată, aşa că nu e de mirare că toţi îşi 
încleştează pumnii şi vor să pună mâna pe sabie. 

— Am primit şi noi solie de la oştire, spuse regele, au venit 
şi aici trimişi în taină, care ne-au vestit dorinţa oştenilor de 
a se întoarce la vechea slujbă... 

— Se potriveşte cu ce spune cavalerul acesta, zise 
cancelarul. lar dacă deputăţiile umblă de la un polc la altul, 
înseamnă că fructele s-au copt, că strădaniile noastre nu s- 
au irosit în zadar şi treaba e gata, aşa că a venit timpul... 

— Dar Koniecpolski? întrebă regele, dar toţi ceilalţi care 
stau şi acum alături de cotropitor, îi privesc în ochi şi-l 
asigură de credinţa lor? 

Tăcură cu toţii, iar regele se posomori dintr-o dată; aşa 
cum soarele se ascunde după vreun nor şi mohoreala 


acoperă tot pământul, tot aşa se întunecă şi chipul lui. 

După un răstimp, începu să vorbească astfel: 

— Dumnezeu vede ce-i în inima noastră şi ştie că suntem 
gata să pornim chiar astăzi; nu puterea suedezilor ne ţine 
în loc, ci firea schimbătoare a poporului nostru care, 
asemenea lui Proteus, îmbracă mereu alte forme. Putem să 
avem încredere că această întoarcere nu este înşelătoare? 
Putem să ne încredem în acest popor care ne-a părăsit nu 
demult şi cu inima uşoară s-a unit cu năvălitorul împotriva 
propriului rege, împotriva ţării şi a libertăţilor sale? 
Durerea ne strânge inima şi ne e ruşine pentru supuşii 
noştri! Când s-a mai pomenit în istorie asemenea pildă? 
Care stăpânitor a mai avut parte de astfel de trădare şi 
reavoinţă, care a mai fost părăsit în acest fel? Nu uitaţi, 
domniile voastre, că în propria oştire, printre aceia care 
aveau datoria să-şi verse sângele pentru noi - ne şi temem 
s-o spunem - nu mai eram siguri de viaţa noastră. lar dacă 
am plecat din ţară, siliţi fiind să ne adăpostim aici, n-am 
făcut-o de frica vrăjmaşului suedez, ci ca să ne ferim 
supuşii, copiii noştri, de înspăimântătoarea faptă a uciderii 
de rege şi de părinte. 

— Stăpâne milostiv! strigă Kmicic, poporul nostru s-a făcut 
vinovat de vini grele, a păcătuit, şi pe drept îl pedepseşte 
Dumnezeu, dar, pe rănile lui Christos, nu s-a aflat nimeni şi, 
cu ajutorul lui Dumnezeu, nici nu se va afla în vecii vecilor, 
unul care să cuteze a ridica mâna asupra persoanei sfinte a 
unsului lui Dumnezeu! 

— 'Ţie nu-ţi vine să crezi, pentru că eşti prea cinstit, 
răspunse regele, dar noi avem scrisori şi dovezi. Radziwiltii, 
de pildă, amar ne-au mai răsplătit pentru binefacerile pe 
care le-au cunoscut din partea noastră, cu toate acestea, pe 
Bogustaw, deşi trădător, îl mustră conştiinţa şi nu numai că 
n-a vrut să se alăture braţului ucigaş dar a fost primul care 
ne-a vestit. 

— Ce braţ ucigaş? strigă Kmicic uimit. 


— Bogustaw ne-a adus la cunoştinţă, spuse regele, că s-a 
găsit cineva care, pentru o sută de cervoneți, s-a oferit să 
ne răpească şi, viu sau mort, să ne dea pe mâna suedezilor. 

Toţi cei de faţă se înfiorară la aceste cuvinte ale regelui, 
iar jupân Kmicic abia fu în stare să bâlbâie întrebarea: 

— Cine-i acela?... Cine-i acela...? 

— Un oarecare Kmicic, răspunse regele. 

Un val de sânge i se urcă la cap lui jupân Andrzej, i se făcu 
întuneric înaintea ochilor, se apucă de ciuf şi strigă cu 
glasul răguşit: 

— E o minciună! Prinţul Bogustaw minte ca un câine. 
Măria ta, stăpâne, nu te încrede în acest trădător, a făcut-o 
înadins, ca să-şi ruşineze vrăjmaşul şi să te înfricoşeze!... 
Ăsta e un trădător!... Kmicic n-ar fi îndrăznit aşa ceva... 

Jupân Andrzej se răsuci deodată în loc. Puterile, slăbite de 
asediu, de explozia pulberii în ţeava balimezului şi de 
chinurile la care-l supusese Kuklinowski îl părăsiră cu totul 
şi se prăbuşi fără cunoştinţă la picioarele regelui. 

Îl duseră în încăperea alăturată şi doftorul regelui încercă 
să-l readucă în simţiri. Dregătorii rămaşi lângă rege nu-şi 
puteau lămuri de ce vorbele acestuia făcuseră impresie atât 
de adâncă asupra tânărului şleahtic. 

— Ori e atât de cinstit, încât fapta în sine l-a făcut să 
leşine, ori e vreo rudă de-a lui Kmicic, spuse castelanul de 
Cracovia. 

— Va trebui să-i întrebăm, răspunse cavalerul Korycinski. 
În Lituania sunt toţi rude între ei, ca şi la noi, dealtminteri. 

La acestea, jupân Tyzenhauz: 

— Măria ta, nu vreau, Doamne fereşte, să spun nimic rău 
de acest şleahtic, dar... nu trebuie să ne încredem prea 
mult în el... Nu încape îndoială că a luptat la Czestochowa; 
are şoldul ars şi călugării n-ar fi făcut în nici un caz una ca 
asta, deoarece ei, ca slugi ale lui Dumnezeu, trebuie să se 
arate milostivi chiar faţă de prinşi şi de trădători, dar mă tot 
urmăreşte un gând şi nu-mi îngăduie să am deplină 
încredere în el... Eu l-am întâlnit cândva în Lituania... pe 


când eram copil, la vreo adunare sau la vreo petrecere... 
nu-mi mai aduc aminte. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă regele. 

— Dar mi se pare... că nu se numea Babinicz. 

— Nu vorbi cu bănat! îl dojeni regele, eşti încă tânăr şi 
împrăştiat, poţi să încurci lucrurile cu uşurinţă. Fie că-l 
cheamă Babinicz, fie că nu, de ce să n-avem încredere în el? 
în vorbele lui se văd sinceritatea şi adevărul, are o inimă de 
aur. Nu ne-am mai încrede nici în noi, dacă n-am avea 
încredere în acest oştean care nu şi-a cruțat sângele pentru 
noi şi pentru ţară, 

— El merită mai multă încredere decât scrisoarea 
prinţului Bogustaw, spuse regina pe neaşteptate. Va rog să 
luaţi aminte că în această scrisoare s-ar putea să nu fie nici 
un cuvânt adevărat. Radziwiti de la Birze sunt prea 
interesaţi să ne descurajeze şi nu e greu de presupus că 
prinţul Bogustaw a vrut să-şi înfunde vreun vrăjmaş şi să-şi 
lase o portiţă deschisă pentru orice schimbare. 

— Dacă n-aş şti, spuse primatul, că din gura măriei tale 
iese numai adevărul, aş rămâne uimit de ascuţimea acestor 
cuvinte, vrednice de cel mai îndemânatic cârmuitor. 

—,.curasque gerens, animosque viriles...444). îl întrerupse 
încet preotul Wydzga. 

Încurajată de aceste cuvinte, regina se ridică de pe scaun 
şi începu să vorbească astfel: 

— Nu e vorba de Radziwiltii de la Birze, deoarece aceştia, 
ca eretici, puteau să dea lesne ascultare zvonurilor 
vrăjmaşe; nici de scrisoarea prinţului Bogustaw care poate 
că urmăreşte o răzbunare personală... Cel mai mult mă dor 
cuvintele deznădăjduite pe care regele, stăpânul şi soţul 
meu, le-a rostit împotriva acestui popor. Cine-l va mai cruța, 
dacă propriul rege îl osândeşte? Iar dacă mă uit prin lume, 
zadarnic am să întreb unde se mai află un alt popor care să 
păstreze şi să sporească slava lui Dumnezeu după pilda 
celor din vechime... E greu să găsesc un alt popor cu 
sufletul atât de deschis; este oare vreo ţară în care să nu se 


fi auzit despre asemenea pângăriri diavoleşti, nelegiuiri şi 
ură neînduplecată, de care sunt pline cronicile străine... 
Oamenii pricepuţi în istoria lumii să-mi arate şi mie un 
regat în care regii să moară de moarte liniştită. Aici n-ai să 
găseşti pumnale şi otravă, nici proteguitori, ca la englezi... 
E adevărat, stăpâne, poporul acesta are vini grele, a 
păcătuit prin samavolnicie şi uşurătate, dar unde-i poporul 
care nu greşeşte niciodată şi care îşi recunoaşte vinovăția 
atât de repede, începând să se îndrepte? lată că şi-au 
înţeles greşeala şi vin înaintea măriei tale, bătându-se în 
piept cu căinţă... gata să-şi verse sângele, să-şi jertfească 
viaţa şi averea pentru tine... Ai să-i respingi oare, nu-i vei 
ierta pe cei care se pocăiesc şi se îndreaptă, nu le vei arăta 
încredere?... Nu vei arăta iarăşi dragoste părintească 
acestor copii care au rătăcit drumul?... Încrede-te în ei, 
stăpâne, fiindcă iată că duc dorul stirpei Jagiettonilor şi al 
stăpânirii tale... Du-te între ei... Eu, o femeie, nu mă tem de 
trădare, pentru că văd dragostea lor, părerea lor de rău 
pentru păcatele săvârşite şi mă gândesc la reîntregirea 
acestui regat la cârma căruia ai urmat după tatăl şi fratele 
tău. Nu pot să cred că Dumnezeu vrea să piardă această 
Republică în care sălăşluieşte lumina adevăratei credinţe. 
Pentru scurtă vreme, dreptatea dumnezeiască şi-a coborât 
pe pământ varga pedepsitoare nu spre pierzania acestor 
copii, pentru că în curând bunătatea cerescului stăpân şi 
părinte îi va alina în suferinţa lor. Dar tu, măria ta, nu le 
arăta dispreţ şi nu te teme să te încredinţezi pazei lor, 
pentru că numai în acest fel răul se poate schimba în bine, 
grijile în mângâiere şi înfrângerile în izbânzi. 

Spunând acestea, regina se aşeză, ochii îi scânteiau şi 
înflăcărarea îi umfla pieptul; toţi se uitau la ea cu admiraţie, 
iar preotul cancelar Wydzga începu să vorbească astfel; 

Nulla sors longa est, dolors et voluptas Invicem cedunt. 

Inia permutat brevis hora summis...445) 

Dar nu-l ascultă nimeni, deoarece înflăcărarea eroicei 
stăpâne se împărtăşise tuturor. Însuşi regele se ridică cu 


obrajii împurpuraţi şi strigă: 

— N-am pierdut încă regatul, de vreme ce avem asemenea 
regină!... Facă-se voia ei, căci a vorbit ca un proroc. Cu cât 
vom pleca mai repede şi vom ajunge în inter regna(46) cu 
atât va fi mai bine...! 

La aceste cuvinte, primatul răspunse: 

— Nu vreau să mă arăt împotriva dorinţei măriilor voastre, 
nu vreau să vă abat de la această întreprindere care poate 
fi într-adevăr primejdioasă, dar care de asemenea poate să 
aducă izbăvirea. Socotesc totuşi că n-ar fi rău să ne 
strângem încă o dată la Opole, unde vin cei mai mulţi 
senatori, şi să ascultăm părerile celor adunaţi, care nu pot 
decât să lumineze şi mai bine şi mai pe larg împrejurările. 

— Atunci să mergem la Opole! strigă regele, iar după 
aceea, la drum, şi ce-o da Dumnezeu! 

— Dumnezeu o să dea întoarcere fericită şi izbândă! zise 
regina. 

— Amin! rosti primatul. 

Capitolul XXII. 

Jupân Andrzej se frământă în hanul său ca un râs rănit. 
Răzbunarea drăcească a lui Bogustaw Radziwil îl adusese 
în pragul nebuniei. Nu era de ajuns că prinţul scăpase din 
mâinile lui, îi ucisese oamenii şi cât pe ce să-l omoare şi pe 
el, dar îl mai şi acoperise de ruşine. Nimeni din neamul lui 
şi, mai mult, nici un polonez nu mai păţise aşa ceva de când 
e lumea lume. 

Erau clipe când Kmicic voia să renunţe la toate, la slava 
care-l aştepta, la slujba regelui, şi să zboare să se răzbune, 
pe acest magnat, pe care l-ar fi sfâşiat de viu. 

Pe de altă parte însă, cu toată înverşunarea şi viforul 
inimii, îi trecea prin minte că răzbunarea nu va fugi atâta 
vreme cât prinţul trăia, iar cel mai bun prilej, singura cale 
de a-i dovedi minciuna şi a-i da în vileag învinuirea 
sfruntată, era tocmai slujba regelui, deoarece astfel putea 
să arate lumii nu numai că nu ridicase mâna asupra 
înaltului stăpân, dar şi că printre toţi şleahticii din Polonia şi 


Lituania regele nu şi-ar fi putut găsi un slujitor mai 
credincios decât Kmicic. 

Cu toate astea, scrâşnea din dinţi, fierbea asemenea apei 
în clocot şi-şi smulgea hainele de pe el; multă vreme nu fu 
în stare să se liniştească. Se bucura la gândul răzbunării, îl 
vedea iarăşi pe prinţ în mâinile sale; îşi jură pe amintirea 
părintelui său că trebuie să pună mâna pe el, de-ar fi să 
plătească asemenea faptă cu moartea în chinuri. Şi, cu 
toate că prinţul Bogustaw era un magnat puternic, pe care 
nu numai răzbunarea unui şleahtic de rând, dar şi aceea a 
regelui putea să-l ajungă cu greutate, dacă i-ar fi cunoscut 
mai bine sufletu-i vijelios, n-ar mai fi dormit liniştit şi s-ar fi 
înfiorat la auzul acestui legământ. 

Dar jupân Andrzej nu ştia că prinţul nu se mulţumise 
numai să-l acopere de ruşine şi să-i păteze bunul renume. 

În acest timp, regele, care-l îndrăgise dintr-o dată pe 
tânărul viteaz, îl trimise în aceeaşi zi pe jupân Lugowski la 
el, iar în cea următoare îi porunci să-l însoţească la Opole; 
unde adunarea senatorilor avea să chibzuiască asupra 
întoarcerii regelui în ţară. Aveau într-adevăr destule lucruri 
de hotărât, întrucât mareşalul coroanei trimisese a doua 
scrisoare, vestind că în ţară toţi sunt gata de luptă şi 
îndemnându-l pe rege să se întoarcă cât mai repede. Pe de 
altă parte, se răspândi ştirea despre o înţelegere între 
şleahtici şi oşteni întru apărarea regelui şi a ţării, la care 
lumea se gândea de multă vreme, dar care, cum s-a arătat 
după aceea, avea să se încheie ceva mai târziu sub numele 
de Confederaţia de la Tyszowce. 

Deocamdată toţi erau preocupaţi de aceste veşti şi îndată 
după slujbă se retraseră la sfat de taină; luă parte şi Kmicic, 
chemat de rege, ca unul care aducea veşti de la 
Czestochowa. 

Începură deci să discute dacă regele trebuia să se întoarcă 
în ţară acum ori să amâne până când oştirea îi va părăsi pe 
suedezi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. 

Jan Kazimierz puse capăt dezbaterilor spunând: 


— Domniile voastre, nu mai chibzuiţi dacă e bine sau nu să 
ne întoarcem fiindcă ne-am şi sfătuit cu Dumnezeu şi Sfânta 
Fecioară. Prin urmare, vă aducem la cunoştinţă că vom 
pleca în aceste zile fără să mai ţinem seamă de cele ce-ar 
putea să ne întâmpine acolo... Aşa că domniile voastre 
gândiţi-vă mai bine, şi nu vă zgârciţi cu sfatul, cum să facem 
ca întoarcerea noastră să aibă loc mai cu folos şi mai fără 
primejdie. 

Părerile erau împărţite. Unii ziceau să nu se încreadă prea 
mult în mareşalul coroanei, care se arătase şi altă dată 
şovăitor şi lipsit de credinţă, atunci când în loc să dea 
coroana în păstrarea împăratului, cum îi poruncise regele, o 
dusese la Lubowla.- Mai sunt, spunea, trufia şi ambițiile 
acestui magnat şi nu se ştie ce va face atunci când îl va avea 
pe rege în castelul său, ce va cere în schimbul serviciilor lui; 
nu va pretinde oare să ia toată puterea în mâinile sale, ca să 
se afle deasupra tuturor şi să fie proteguitorul întregii ţări 
şi al regelui? 

Aceştia erau de părere ca regele să aştepte ridicarea 
asediului şi să plece la Czestochowa, izvor al bunăvoinţei 
dumnezeieşti şi al renaşterii Republicii. Alţii însă aveau altă 
părere. 

— Suedezii se află şi acum la Czestochowa şi, deşi cu 
ajutorul Celui de Sus n-o va cuceri, toate drumurile sunt 
păzite. Toate aşezările din împrejurimi sunt în mâinile 
suedezilor. Vrăjmaşul stă la Krzepice, Wieluf şi la Cracovia, 
iar de-a lungul hotarului sunt de asemenea împrăştiate 
forţe însemnate. În munţi, spre fruntariile maghiare, unde 
se află aşezată Lubowla, nu mai sunt alte oşti afară de ale 
mareşalului, şi suedezii n-au pătruns niciodată până acolo, 
lipsindu-le oamenii şi îndrăzneala. În plus, de la Lubowla se 
poate ajunge mai repede în Rutenia, necălcată încă de 
piciorul vrăjmaşului, la L.wOw, care n-a încetat să păstreze 
credinţa regelui, şi la tătari; după cât se spune, aceştia ne 
vin în ajutor, aşteptând acolo hotărârea regelui. 


— Quod attinet mareşalul, vorbi episcopul de Cracovia. 
Ambiţia lui va fi măgulită de faptul că va fi cel dintâi care-l 
va primi şi-l va ocroti pe rege în stărostia lui de la Spisz. 
Puterea va rămâne în mâinile regelui, mareşalul 
mulţumindu-se cu nădejdea acestor mari servicii aduse 
măriei tale; iar dacă va voi să-i întreacă pe toţi în credinţă, 
atunci fie că această credinţă a lui izvorăşte din ambiţie ori 
din dragostea de domn şi ţară, regele va avea numai de 
câştigat. 

Părerea vrednicului şi încercatului episcop li se păru 
tuturor întemeiată; hotărâră, prin urmare, ca regele să 
pornească prin munţi spre Lubowla, iar de acolo la Lwow 
sau în altă parte, după cum se vor arăta împrejurările. 

Se puse în discuţie şi ziua plecării, dar voievodul de 
Leczyca, abia întors de la împărat, la care fusese trimis să 
ceară ajutor, socoti că e mai bine să nu se hotărască o dată 
anume, lăsând aceasta la voia regelui, pentru că, altminteri, 
vestea s-ar fi împrăştiat şi duşmanul ar fi fost prevenit. 
Hotărâră de aceea, numai că regele avea să plece cu trei 
sute de dragoni aleşi, sub conducerea lui jupân Tyzenhauz 
care, deşi tânăr, era socotit un mare războinic. 

Şi mai însemnată fu a doua parte a dezbaterilor când 
consimţiră cu toţii că, după sosirea în ţară, întreaga putere 
şi conducerea războiului vor trece în mâinile regelui, căruia 
îi datorau ascultare în totul şleahticii, oştirea şi hatmanii. Se 
vorbi, de asemenea, despre viitor şi despre cauzele 
nenorocirilor care se revărsaseră pe neaşteptate, ca 
potopul, peste toată ţara. Însuşi, primatul, nu altcineva, 
dădu drept pricină neorânduiala, lipsa de ascultare şi 
nerespectarea puterii şi măreției regale. 

Îl ascultară cu toţii într-o tăcere adâncă, deoarece fiecare 
înţelegea că e vorba de soarta Republicii şi de schimbările 
care puteau să-i întoarcă puterea de odinioară, schimbări la 
care se gândea demult regina înţeleaptă şi cu dragoste de 
ţară. 


Cuvintele se rostogoleau ca tunetele din gura înaltului 
prelat al bisericii, iar sufletele ascultătorilor se deschideau 
spre adevăr, cum se deschid florile spre soare. 

— Nu sunt împotriva slobozeniilor de altădată, spuse 
primatul, ci împotriva acelei samavolnicii care face ca ţara 
să se piardă cu propriile mâini... Adevăr grăiesc, în această 
Republică s-a uitat deosebirea dintre slobozenie şi 
samavolnicie şi iată cum destrăbălarea şi slobozenia 
neîngrădită au sfârşit în durere şi robie. Cetăţeni ai acestei 
Republici strălucitoare, cum de vi s-a întunecat într-atâta 
mintea, încât să socotiți apărător al libertăţii numai pe acela 
care face gălăgie, întrerupe adunările Seimului şi se pune 
împotriva regelui, nu atunci când trebuie, ci atunci când 
acesta vrea să scape ţara? Prin vistieria noastră suflă 
vântul, oştenii neplătiţi îşi caută leafa în slujba vrăjmaşului 
şi până şi Seimul, singura temelie a Republicii, nu e în stare 
de nimic, pentru că un samavolnic, un cetăţean rău, poate 
strica totul pentru vreun interes de-al lui. Ce fel de libertate 
e aceea care îngăduie unuia să se împotrivească tuturor?... 
Asemenea libertate nu înseamnă oare robia tuturor? Unde 
am ajuns folosindu-ne de ea, care sunt acele fructa dulci pe 
care le-a dat?... Până şi un vrăjmaş atât de slab, asupra 
căruia înaintaşii noştri au biruit de atâtea ori, acum sicut 
fulgur ab occidente et paret usque ad orientem(47). N-a 
încercat nimeni să-i pună stavilă, ereticii trădători l-au 
ajutat şi a cotropit totul, prigoneşte credinţa, ruşinează 
bisericile şi atunci când îi vorbiţi de slobozeniile voastre, vă 
arată paloşul!... lată la ce au dus adunările voastre, dreptul 
vostru de veto, samavolnicia şi nerespectarea stăpânirii!... 
Regelui, apărătorul legiuit al ţării, i-aţi luat toată puterea şi 
pe urmă l-aţi învinovăţit că nu vă apără!... Nu v-a mai plăcut 
stăpânirea voastră, iar acum vă stăpâneşte vrăjmaşul... 
Cine, vă întreb, poate să ne scape din această cumpănă, 
cine să întoarcă vechea înflorire a Republicii, dacă nu acela 
care şi-a jertfit sănătatea şi odihna pe vremea când ţara era 
sfâşiată de războiul cu cazacii; care şi-a pus viaţa sfântă în 


primejdie, cum n-a mai făcut nici unul dintre stăpânitorii 
timpurilor noastre; care la Zb6row, Beresteczko şi la 
Zwaniec a luptat ca un oştean de rând, îndurând trudă şi 
lipsuri nepotrivite cu rangul său... Lui dar să ne 
încredinţăm acum şi, asemeni vechilor romani, să-i dăm 
toată puterea, iar noi să chibzuim cum să scăpăm pe viitor 
ţara de vrăjmaşul dinăuntru, de destrăbălare, samavolnicie, 
neorânduială şi strâmbătate, cum să statornicim iarăşi 
respectul faţă de legi şi de rege...! 

Astfel cuvântă primatul, iar amintirea nenorocirii şi a 
încercărilor din ultima vreme îi copleşi pe ascultători; nu se 
împotrivi nici unul, dându-şi seama cu toţii că dacă nu va fi 
întărită puterea regelui, Republica va trebui să piară. 
Începură deci să se sfătuiască între ei cum să ducă mai la 
îndeplinire propunerea primatului, iar regele şi regina 
ascultau bucuroşi, mai ales regina care trudea de multă 
vreme să aşeze buna rânduială în Republică. 

Aşa că regele se întoarse la Gtogowa vesel şi mulţumit; aici 
chemă în odaia lui câteva căpetenii de încredere, printre 
care şi pe Kmicic, şi le spuse: 

— Ne grăbim şi ne arde pământul sub picioare, am vrea să 
plecăm fie şi mâine, de aceea v-am chemat pe domniile 
voastre, ca să spuneţi ce-i de făcut, sunteţi doar oameni 
încercaţi şi pricepuţi în ale războiului. E păcat să mai 
pierdem timpul, de vreme ce prezenţa voastră poate grăbi 
începerea luptelor. 

Nici vorbă, întări jupân Lugowski, dacă asta e voia măriei 
tale, n-are rost să mai zăbovim. Cu cât mai repede, cu atât 
mai bine! 

— Până când nu se află şi dușmanul nu-şi întăreşte paza, 
adăugă polcovnicul Wolf. 

— Duşmanul e prevenit şi drumurile sunt păzite! spuse 
Kmicic. 

— Cum aşa? întrebă regele. 

— Stăpâne milostiv. Întoarcerea măriei tale nu e o noutate 
pentru suedezi! Aproape în fiecare zi se împrăştie vestea în 


toată ţara că măria ta te afli pe drum ori în inter regna. De 
aceea, trebuie să fim foarte prevăzători şi să ne strecurâăm 
prin cheile munţilor, fiindcă pe tracturile mari pândesc 
podghiazurile lui Duglas. 

— Cea mai bună prevedere, spuse jupân Tyzenhauz 
privind la Kmicic, sunt cele trei sute de săbii şi, de vreme ce 
milostivul stăpân îmi încredinţează mie conducerea lor, nui 
se va clinti nici un fir de păr, de-ar fi să calc în picioarele 
cailor podghiazurile lui Duglas. 

— Domnia ta, aşa va fi, dacă ai să întâlneşti trei sute, să 
zicem şase sute sau chiar o mie de oameni, dar dacă vei 
nimeri în capcana întinsă de un pâlc mai-mare, ce se va 
întâmpla? 

— Am spus trei sute, răspunse Iyzenhauz, pentru că aşa s- 
a hotărât. Dar dacă-s prea puţini oşteni, pot sa fac rost de 
cinci sute sau chiar de mai mulţi. 

— Ferească Sfântul! Cu cât ceata e mai mare, cu atât se va 
afla mai repede! se împotrivi Kmicic. 

— Ei, socot că mareşalul coroanei ne va ieşi în întâmpinare 
cu steagurile sale, se amestecă regele. 

— Mareşalul nu va veni, pentru că nu va cunoaşte nici ziua 
şi nici ceasul plecării măriei tale, şi pe urmă, chiar dacă ar 
şti, s-ar putea să întârzie pe drum; e greu să prevezi totul. 

— Vorbeşti ca un oştean adevărat, domnia ta! spuse 
regele. Se vede cât de colo că războiul nu-ţi este străin. 

Kmicic zâmbi, aducându-şi aminte cum îl hărţuise pe 
Chowanski. Cine se pricepea mai bine ca el la asemenea 
treburi! Cui trebuia să i se încredinţeze însoţirea regelui? 

Dar se vede că jupân Tyzenhauz nu împărtăşea părerea 
regelui, fiindcă se încruntă şi-i spuse lui Kmicic: 

— Aşteptăm de la domnia ta un sfat mai bun... 

Kmicic simţi râca tânărului, aşa că-l ţintui cu privirea pe 
Tyzenhauz şi răspunse: 

— Părerea mea e că o ceată mai mică poate să se furişeze 
mai lesne. 

— Aşadar, cum va fi? 


— Stăpâne milostiv, zise Kmicic. Măria ta vei face cum vei 
crede de cuviinţă, dar mie mintea-mi spune aşa: jupân 
Tyzenhauz să plece înainte cu dragonii, vestind înadins că-l 
conduce pe rege, ca să atragă vrăjmaşul asupra lui. Îl 
priveşte cum se va descurca şi ce va face ca să scape cu faţa 
curată. Noi însă, nu prea mulţi, vom porni împreună cu 
măria ta după o zi sau două; în timp ce luarea-aminte a 
vrăjmaşului va fi îndreptată în altă parte, gândesc că nu ne 
va fi prea greu să ne strecurăm până la Lubowla. 

Regele începu să bată din palme. 

— Dumnezeu ne-a trimis pe acest oştean! strigă. Nici 
Solomon nu ne-ar fi dat un sfat mai bun! Ne dăm votum 
pentru acest plan şi aşa vom face. Îl vor căuta pe rege 
printre dragoni, iar regele le va trece pe sub nas. Pe legea 
mea, nici că se poate mai bine! 

— Măria ta, asta-i o glumă!... strigă Tyzenhauz. 

— O glumă de oştean! răspunse regele. În sfârşit, fie, ce-o 
fi, nu renunţ la această părere! 

Lui Kmicic îi scânteiară ochii de bucurie, văzând că planul 
lui era socotit mai bun, dar Tyzenhauz zvâcni în picioare. 

— Stăpâne, milostiv! spuse, renunţ la conducerea 
dragonilor, să-i conducă altcineva! 

— Şi pentru care pricină? întrebă regele. 

— Măria ta, dacă ai să pleci fără apărare, la cheremul 
întâmplării şi al tuturor primejdiilor, n-am să fiu alături de 
tine, să te apăr şi să-mi dau viaţa de va fi nevoie. 

— Îţi mulţumim pentru dorinţa domniei tale, răspunse Jan 
Kazimierz, dar fii liniştit, căci luându-ne după sfatul lui 
Babinicz, vom fi în siguranţă. 

— Jupân... Babinicz, sau cum s-o fi numind, n-are decât să- 
şi ia toată răspunderea sfatului său! Poate că vrea cu tot 
dinadinsul ca măria ta să rătăceşti prin munţi fără nici o 
apărare... Îl iau martor pe Dumnezeu şi pe toţi cei de faţă 
că nu sunt de această părere! 

Abia isprăvi, că şi Kmicic sări în picioare şi privindu-l pe 
Tyzenhauz în albul ochilor, întrebă: 


— Domnia ta, ce înţelegi prin aceste vorbe? 

Dar Iyzenhauz se mulţumi să-l măsoare cu semeţie de sus 
până jos: 

— Nu cuteza să mă înfrunţi, domnia ta, că nu eşti în stare! 

Kmicic îi răspunse cu fulgere în priviri: 

— Nu se ştie cine-ar fi mai sus dacă... 

— Dacă ce? întrebă Tyzenhauz, uitându-se aprig la el. 

— I-am înfruntat eu pe alţii mai presus decât domnia ta! 

Tyzenhaus izbucni în râs. 

— Pe unde i-ai căutat, domnia ta? 

— Tăcere! porunci regele încruntându-şi sprâncenele. N- 
avem nevoie de gâlceavă şi aici...! 

Jan Kazimierz impunea atâta respect celor de faţă, încât 
cei doi tineri tăcură şi se simţiră încurcaţi, amintindu-şi că 
rostiseră cuvinte nesăbuite înaintea măriei sale. 

Regele adăugă: 

— Nimeni nu are dreptul să se socotească mai presus 
decât acest cavaler care a sfărâmat balimezul şi a scăpat 
din mâna suedezilor, chiar dacă părintele lui a fost un 
prăpădit de şleahtic, lucru cu neputinţă, fiindcă se ştie că 
pasărea se cunoaşte după pene, iar sângele omului după 
fapte. Lăsaţi ranchiuna. Aici, regele se întoarse spre 
Tyzenhauz. Dacă vrei, rămâi şi tu alături de noi. Nu se 
cuvine să nu-ţi îndeplinim asemenea dorinţă. Pe dragoni o 
să-i conducă Wolf sau Denhoff. Dar să rămână şi Babinicz; o 
să facem cum ne-a sfătuit el, asta-i voia noastră. 

— Eu mă spăl pe mâini! spuse Tyzenhauz. 

— Domniile voastre trebuie să păstraţi taina. Dragonii să 
plece chiar astăzi spre Raciborz... şi să răspândească 
vestea că şi noi ne aflăm printre ei!... Fiţi gata, pentru că nu 
se ştie când va veni ziua şi ceasul... Tyzenhauz, du-te şi 
spune-i porunca rotmistrului de dragoni. 

Tyzenhauz ieşi, frângându-şi mâinile de supărare şi părere 
de rău, iar după el plecară şi ceilalţi. 

În aceeaşi zi, vestea se împrăştie ca fulgerul prin toată 
Gtogowa cum că regele Jan Kazimierz pornise spre hotarele 


Republicii. Mulţi dintre senatori crezură că regele plecase 
cu adevărat. Gonaci repeziţi înadins duseră ştirea la Opole 
şi spre drumurile de la hotare. 

Tyzenhauz, deşi declarase că se spală pe mâini, nu se lăsă 
cu una cu două. Ca om de încredere, putea să vie când 
vroia la rege, aşa că în aceeaşi zi, după plecarea dragonilor, 
se înfăţişă înaintea lui Jan Kazimierz, mai bine zis a măriilor 
lor, deoarece era de faţă şi Maria Ludovic. 

— Am venit să ascult porunca, spuse. Când pornim? 

— Poimâine în zorii zilei, răspunse regele. 

— Vor fi mulţi oameni? 

— Dintre oşteni ai să mergi tu, Babinicz şi Lugowski. 
Castelanul de Sandomierz va rămâne şi el cu noi; l-am 
rugat să ia cât mai puţini oameni, dar vreo zece- 
cincisprezece tot va lua; sigur că aceştia vor fi şi luptători 
de nădejde. Sfinţia sa, trimisul papei, doreşte de asemenea 
să vie cu noi; tovărăşia lui va spori însemnătatea cauzei 
noastre şi-i va ridica pe toţi credincioşii bisericii noastre. Nu 
pregetă să-şi pună în primejdie sfânta persoană. Tu ai grijă 
să nu fie mai mult de patruzeci de oameni, căci aşa ne-a 
sfătuit Babinicz. 

— Stăpâne milostiv! spuse Tyzenhauz. 

— Ce mai doreşti? 

— Măria Ta, mă rog în genunchi. Poruncile s-au dat... 
Dragonii au plecat; noi o să pornim fără apărare şi orice 
podghiaz de câteva zeci de cai poate să ne prindă. Stăpâne 
milostiv, pleacă-ţi urechea la rugămintea slugii tale şi nu te 
încrede cu totul în acest şleahtic; Dumnezeu mă vede că-ţi 
vorbesc cu credinţă. E un om tare descurcăreţ, de vreme, 
ce a izbutit să se furişeze în inima măriei tale într-un timp 
atât de scurt şi să-ţi câştige bunăvoința, dar... 

— Aşadar îl invidiezi? îl întrerupse regele. 

— Nu-l invidiez, milostive stăpâne, nici măcar nu vreau să-l 
învinuiesc de trădare, dar sunt în stare să jur că nu se 
numeşte Babinicz. De ce-şi ascunde numele adevărat? De 
ce nu se grăbeşte să spună ce a făcut înainte de 


împresurarea Czestochowei? De ce a stăruit atâta ca 
dragonii să plece înainte şi măria ta să rămâi fără pază? 

Regele căzu pe gânduri, apoi îşi ţuguie buzele, cum avea 
obiceiul. 

— Dacă ar fi vorba de vreo înţelegere cu suedezii, 
răspunse în sfârşit, ce mai înseamnă trei sute de dragoni! 
Ce putere şi ce apărare mai e şi asta?... Babinicz n-ar trebui 
decât să le dea de ştire suedezilor să împânzească 
drumurile cu câteva sute de pedestraşi, şi ne-ar prinde ca 
într-o plasă. Dar gândeşte-te şi tu dacă aici poate fi vorba 
de trădare. Mai întâi, s-ar cuveni să cunoască data plecării 
noastre şi apoi să aibă timp să-i vestească pe suedezi la 
Cracovia, or cum poate să facă una ca asta, de vreme ce noi 
pornim poimâine. Pe de altă parte, nu putea ghici că vom 
asculta sfatul lui, deoarece puteam să ne luăm după al tău 
sau după al altuia... La început se hotărâse doar că vom 
pleca însoţiţi de dragoni, aşa că dacă voia să se înţeleagă cu 
suedezii, plecarea fără ei i-ar fi încurcat planurile, pentru 
că ar fi fost silit să trimită alţi olăcari ca să-i înştiinţeze. 
Toate acestea sunt adevărate. Şi pe urmă, n-a vrut deloc să- 
şi impună părerea, cum zici tu, ci a spus şi el cum a crezut 
că-i mai bine, ca şi ceilalţi. O, nu, nu! În ochii acestui 
şleahtic se citeşte adevărul, iar şoldul ars dovedeşte că e 
gata să nu-i pese de chinuri. 

— Măria sa are dreptate, spuse deodată regina. Toate 
acestea sunt adevărate, iar sfatul a fost şi este foarte bun. 

Tyzenhauz ştia din experienţă că atunci când regina îşi 
spunea părerea, în zadar ar fi încercat cineva să mai 
schimbe lucrurile apelând la rege, atât de mult se încredea 
Jan Kazimierz în judecata şi înţelepciunea ei. Aşadar, 
tânărul nu mai dorea decât să-l convingă pe rege să ia 
unele măsuri de prevedere. 

— Nu e de rangul meu, răspunse, să mă împotrivesc 
măriilor voastre. Dacă totuşi trebuie să pornim poimâine, e 
bine ca Babinicz să nu afle asta decât în ceasul plecării. 

— Asta se poate! răspunse regele. 


— lar pe drum, am să fiu cu ochii pe el şi Doamne fereşte 
de vreo primejdie, că nu va scăpa viu din mâinile mele! 

— Nu va fi nevoie, spuse regina. Ascultă, domnia ta, regele 
va fi apărat în drumul său de primejdii, de trădare şi de 
capcanele duşmanului nu de domnia ta sau de Babinicz, nu 
de dragoni şi nici de puterile pământene, ci de grija lui 
Dumnezeu, al cărui ochi este îndreptat mereu spre 
călăuzitorii popoarelor şi spre unşii lui. Ea îl va păzi, îl va 
feri şi-l va conduce cu noroc, iar la nevoie îi va trimite 
asemenea ajutor, la care nici nu vă gândiţi voi, cei ce vă 
încredeţi doar în puterea pământească. 

— Prealuminată stăpână, răspunse Tyzenhauz, şi eu cred 
că fără vrerea Celui de Sus nu se poate clinti nici un fir de 
păr din capul nimănui, dar nu e un păcat să mă gândesc la 
rege şi să mă tem de trădători. 

Maria Ludovica zâmbi cu bunăvoință. 

— Dar prea te grăbeşti, domnia ta, să bănuieşti; aruncând 
astfel ruşinea asupra întregului popor în care, cum zicea 
Babinicz, nu s-a aflat nimeni care să ridice braţul asupra 
propriului rege... De aceea, să nu-ţi pară lucru de mirare că 
după atâta descurajare şi călcări de jurăminte şi credinţă, 
pe care le-am încercat alături de rege, eu îţi spun că n-ar 
cuteza nimeni să făptuiască asemenea nelegiuire, chiar 
dintre cei ce-i slujesc şi acum pe suedezi. 

— Dar scrisoarea prinţului Bogustaw, milostivă stăpână? 

— Scrisoarea e înşelătoare! spuse regina cu hotărâre. 
Dacă se află vreun om în Republică în stare să-l trădeze pe 
rege, apoi acela nu poate fi decât prinţul comis, pentru că 
numai el ţine de acest popor doar cu numele. 

— Pe scurt, nu-l mai bănui pe Babinicz, adăugă regele, 
pentru că socotim că te-ai înşelat şi în privinţa numelui. Am 
putea să-l cercetăm, dar cum să i-o spui?... Cum să-l întrebi 
netam-nesam: „Dacă nu te cheamă Babinicz, atunci cum te 
cheamă?” Asemenea întrebare poate să rănească de 
moarte un om cinstit, iar el, ne punem capul că-i cinstit. 


— Stăpâne milostiv, n-aş vrea să, mă conving de cinstea lui 
cu astfel de preţ. 

— Bine, bine! îţi suntem recunoscători pentru grijă. Ziua 
de mâine o vom petrece în rugăciuni şi căinţă iar poimâine 
la drum, la drum! 

Tyzenhauz se retrase oftând şi în aceeaşi zi începu 
pregătirile în cea mai mare taină. Nici măcar dregătorii 
care aveau să-l întovărăşească pe rege nu fură înştiinţaţi cu 
toţii de data hotărâtă. Doar slujitorilor li se spuse că trebuie 
să aibă caii pregătiţi, pentru că vor pleca la Raciborz cu 
stăpânii lor în curând. 

În ziua următoare, regele nu se arătă nicăieri, nici măcar 
la biserică, petrecându-şi tot timpul întins în formă de cruce 
în odaia lui, postind şi rugându-l pe Regele regilor să-i vină 
într-ajutor, nu pentru el ci pentru binele Republicii. 

Maria Ludovica se rugă şi ea împreună cu ceilalţi. 

După aceea, noaptea întări forţele celor trudiţi, iar când 
clopotul bisericii din Gtogowa vesti utrenia încă pe 
întuneric, bătu ceasul despărțirii. 

Capitolul XXIII. 

Trecură prin Raciborz, oprindu-se numai atât cât să lase 
caii să răsufle. Nimeni nu-l recunoscu pe rege, grupul nu 
atrase prea mult luarea-aminte a nimănui, deoarece lumea 
era încă preocupată de trecerea dragonilor printre care, 
după părerea tuturor, se găsea şi stăpânitorul polonez. 

Suita regelui număra în jur de cincizeci de oameni, fiindcă 
îl întovărăşeau câţiva dregători, cinci episcopi şi, printre 
alţii, şi trimisul papei, care nu stătuse în cumpănă să 
împartă cu ceilalţi greutăţile acestei întreprinderi 
primejdioase, între fruntariile împărăteşti nu întâmpinară 
nici o piedică. La Oderberg, nu departe de vărsarea Olszei 
în Odra, intrară în Moravia. 

Ziua era înnorată şi cădea o zăpadă atât de deasă, încât 
drumul nu se vedea nici la zece paşi înainte. Dar regele era 
vesel şi încrezător, pentru că avusese loc o întâmplare pe 
care toţi o socotiseră de bun augur; istoricii acelor vremuri 


aveau s-o treacă şi în cronici. Când regele plecase de la 
Gtogowa, înaintea calului se ivise în zbor o păsărică albă şi 
începuse să se învârte în jurul lui, aci urcând în tării, aci 
coborând deasupra capului regesc şi ciripind cu bucurie. Îşi 
amintiseră cu toţii că atunci când regele plecase de la 
Varşovia înainte de venirea suedezilor, deasupra lui zburase 
o pasăre neagră. 

Păsărică albă, ca mărime şi ca formă, semăna cu o 
rândunică, lucru de mirare, pentru că era în toiul iernii şi 
rândunicile nici nu se gândeau să se întoarcă. Se 
bucuraseră cu toţii, iar regele nu mai vorbise de altceva în 
zilele următoare, aşteptându-se la un viitor însorit. De 
asemenea, se văzu de la început cât de bun fusese sfatul lui 
Kmicic de a pleca neînsoţit de dragoni. 

În Moravia se vorbea pretutindeni de trecerea regelui 
polonez. Unii spuneau că-l văzuseră cu ochii lor, în armură, 
cu paloşul în mână şi coroana pe cap. Se încrucişau tot felul 
de zvonuri despre puterea pe care o avea cu el, umflându- 
se peste măsură numărul dragonilor. Erau şi din aceia care 
văzuseră zeci de mii, şiraguri de oameni, cai, polcuri şi 
flamuri ce nu se mai sfârşeau. 

— Nu încape îndoială, se spunea, că suedezii le vor ţine 
calea, dar nu se ştia dacă vor putea răzbi asemenea putere. 

— Ei, îl întreba regele pe Tyzenhauz, n-a avut dreptate 
Babinicz? 

— Încă n-am ajuns la Lubowla, stăpâne milostiv, îi 
răspundea tânărul magnat. 

Babinicz, în schimb, era mulţumit de sine şi de călătorie, 
împreună cu cei trei Kiemliczi călărea de obicei înaintea 
grupului, cercetând drumul; în răstimpuri mergea alături 
de ceilalţi, povestindu-i regelui întâmplări de la asediul 
Czestochowei, pe care Jan Kazimierz nu se mai sătura să le 
asculte. Cu fiecare clipă regele îl îndrăgea tot mai mult pe 
acest tânăr vesel şi vioi care semăna cu un vultur. 
Stăpânitorul îşi petrecea vremea în rugăciuni sau în 
meditații cucernice despre viaţa de apoi, vorbind despre 


războiul viitor sau despre ajutorul aşteptat de la împărat, în 
sfârşit, privind la jocurile cavalereşti cu care oştenii se 
străduiau să-şi scurteze timpul călătoriei. Fiindcă aşa era 
firea lui Jan Kazimierz; putea să treacă lesne de la vorba 
aşezată, aproape la uşurătate, de la o muncă anevoioasă, la 
petreceri pe care, atunci când avea prilejul, le trăia cu tot 
sufletul, ca şi când nu l-ar fi apăsat nici o grijă, nici un 
necaz. 

Oştenii arătau fiecare ce ştia; tinerii Kiemlicz, Kosma şi 
Damian îl veseleau pe rege cu statura lor uriaşă şi 
stângace; frângeau potcoavele ca pe firul de trestie, iar 
stăpânul poruncea de fiecare dată să li se dea câte un taler, 
cu toate că pungile nu erau prea pline, fiindcă toţi banii, 
până şi podoabele şi inelele cu pecete ale reginei, se 
cheltuiseră pentru plata oştenilor. 

Jupân Andrzej se fălea cu aruncarea baltagului pe care-l 
zvârlea în sus cu atâta putere, încât aproape nu se mai 
vedea, iar el dădea pinteni calului şi-l prindea din zbor. La 
această privelişte, regele mai că bătea din palme. 

— L-am văzut, spunea - şi pe jupân Stuszka, fratele 
vicecancelăresei, aruncând baltagul, dar nu-l zvârlea nici pe 
jumătate atât de sus. 

— La noi în Lituania e un obicei răspândit peste tot, 
răspundea jupân Andrzej. Aşa că tot aruncându-l din 
copilărie, ajungi cu timpul la o mare îndemânare. 

— De unde ai cicatricea asta pe obraz? întrebă o dată 
regele, arătând spre semnul lui Kmicic. Cineva te-a crestat 
binişor cu sabia. 

— Nu-i de la sabie, măria ta, ci de la un plumb. S-a tras în 
mine cu ţeava pistolului aproape lipită de obraz. 

— Vreun vrăjmaş ori unul de-al nostru? 

— De-al nostru, dar neprieten, pe care am să-l chem să-mi 
dea socoteală; nu se cade să vorbesc de asta până când nu 
mă voi răzbuna. 

— Eşti chiar atât de neînduplecat? 


— Nu sunt neînduplecat, măria ta, pentru că în creştetul 
capului am o crestătură şi mai adâncă de la sabie, din 
pricina căreia era cât pe ce să-mi dau duhul; mi-a făcut-o un 
om destoinic, şi de aceea nu-i port supărare. 

Spunând acestea, Kmicic îşi scoase căciula şi-i arătă 
regelui semnul unei tăieturi adânci ale cărei margini albe se 
vedeau foarte bine. 

— Nu mi-e ruşine de această rană, spuse, pentru că mi-a 
făcut-o un meşter cum nu se mai află altul în Republică. 

— Cine-i acest meşter? 

— Pan Woltodyjowski. 

— Pentru Dumnezeu! Îl cunoaştem şi noi. A făcut 
adevărate minuni la Zbaraz. lar după aceea am fost la 
nunta unui tovarăş de-al lui, Skrzetuski, care ne-a adus cel 
dintâi veşti din Zbarazul împresurat. Sunt cavaleri viteji! 
Mai era încă unul cu ei, pe care îl lăuda toată oştirea ca pe 
cel mai vrednic. Un şleahtic gras şi bun de glume, care ne-a 
făcut să râdem grozav. 

— Cred că e jupân Zagtoba! spuse Kmicic, un bărbat nu 
numai viteaz, dar şi tare şiret. 

— Nu ştii ce fac ei acum? 

— Wotodyjowski era polcovnic de dragoni la prinţul 
voievod de Wilno. 

Regele se posomori. 

— Şi împreună cu prinţul voievod îi slujeşte acum pe 
suedezi? 

— El? Pe suedezi? Da' de unde, e alături de jupân Sapieha. 
L-am văzut cu ochii mei zvârlind buzduganul la picioarele 
prinţului când acesta a vestit trădarea. 

— E un oştean vrednic! răspunse regele. Jupân Sapieha 
ne-a trimis veşti de la Tykocin, unde l-a încercuit pe prinţul 
voievod. Să-i dea Dumnezeu noroc! Dacă toţi ar fi ca el, 
vrăjmaşul suedez ar începe să regrete această campanie. 

— Domnia ta ai fost şi la Kiejdany, la Radziwitt? 

Kmicic rămase uşor descumpănit şi începu să se joace cu 
baltagul. 


— Am fost. 

— Mai lasă baltagul! vorbi mai departe Tyzenhauz. Şi ce-ai 
căutat la curtea prinţului? 

— Am fost musafir, răspunse Kmicic, pierzându-şi 
răbdarea, şi am mâncat pâinea prinţului până când mi s-a 
făcut lehamite. 

— De ce nu te-ai dus odată cu ceilalţi oşteni la jupân 
Sapieha? 

— Pentru că jurasem să plec la Czestochowa, lucru pe care 
domnia ta ai să-l înţelegi mai bine când am să-ţi spun că 
Ostra Brama fusese ocupată de septentrioni. 

Jupân Tyzenhauz începu să clatine din cap şi să ţâţâie, 
atrăgând astfel luarea-aminte a regelui, apoi îl privi 
cercetător pe Kmicic. 

Acesta însă, stârnit, se întoarse spre Tyzenhauz şi spuse; 

— Domnia ta! Eu de ce nu te întreb unde ai fost şi ce-ai 
făcut? 

— N-ai decât să mă întrebi, răspunse Tyzenhauz. N-am 
nimic de ascuns. 

— Iar eu nu mă aflu înaintea judecății, iar dacă mă voi afla 
vreodată, nu domnia ta mă vei judeca. Aşa că, dă-mi pace, 
ca să nu-mi pierd răbdarea. 

Spunând acestea, aruncă baltagul atât de sus, încât 
aproape că pieri din ochi, regele îl urmări cu privirea şi nu 
se mai gândi decât dacă Babinicz îl va prinde sau nu din 
zbor... 

Babinicz împunse calul cu pintenii, se repezi înainte şi-l 
prinse. 

În aceeaşi seară, Tyzenhauz îi spuse regelui: 

— Măria ta, şleahticul ăsta îmi place din ce în ce mai 
puţin...! 

— Iar nouă din ce în ce mai mult! spuse ţuguindu-şi 
buzele. 

— Astăzi l-am auzit pe unul dintre oamenii lui zicându-i 
polcovnic, dar el l-a privit ameninţător şi celălalt a tăcut. Nu 
e lucru curat! 


— Şi nouă ni se pare câteodată, răspunse regele, că nu 
vrea să spună totul, dar asta-i treaba lui. 

— Nu, stăpâne milostiv! se împotrivi cu tărie Tyzenhauz, 
nu-i numai treaba lui, ci şi a noastră, a întregii Republici. 
Pentru că, dacă e vreun vânzător care pregăteşte pierzania 
sau robia măriei tale, odată cu măria ta vor pieri toţi cei ce 
ridică armele împotriva suedezilor, va pieri întreaga 
Republică pe care numai regele poate s-o mai scape. 

— O să-l întrebăm chiar mâine. 

— Deie Domnul să fiu un proroc mincinos, dar nu văd 
nimic bun în ochii lui. E prea iute, prea cutezător şi prea 
hotărât, iar oamenii aceştia sunt în stare de orice. 

Regele se îngrijoră. 

A doua zi, după ce porniră la drum, îi făcu semn lui Kmicic 
să se apropie. 

— Unde ai fost polcovnic? îl întrebă regele pe neaşteptate. 

Se aşternu tăcerea. 

Kmicic se lupta cu el însuşi; ardea de dorinţa să descalece, 
să cadă la picioarele regelui şi să lepede povara care-l 
apăsa, să-i spună adevărul. 

Dar se gândi cu groază ce volbură va stârni numele lui, 
mai ales după scrisoarea prinţului Bogustaw Radziwitt. 

El, odinioară mâna dreaptă a prinţului voievod de Wilno, 
care sprijinise stăpânirea acestuia, ajutându-l să 
zdrobească steagurile răzvrătite şi rămânându-i alături în 
trădare; el, cel bănuit şi învinuit de cea mai cumplită 
nelegiuire, încercarea de a-l răpi pe rege, avea să 
izbutească oare să-l convingă pe Jan Kazimierz, pe episcopi 
şi pe senatori, că se îndreptase, recunoscuse şi îşi plătise 
greşelile cu sânge?... Cum va putea să-şi dovedească 
adevăratele simţăminte, ce argumenta putea să aducă afară 
de vorbe goale...? 

Vinile de altădată îl urmăreau mereu neînduplecate, cum 
urmăresc câinii aţâţaţi fiara în bungetul pădurii. 

De aceea, se hotări să tacă. 


În acelaşi timp, simţea o silă nespusă faţă de orice 
minciună. Putea oare să arunce praf în ochii acestui stăpân 
pe care-l iubea cu toată puterea sufletului, să-l înşele 
spunându-i lucruri născocite? 

Simţea că nu e în stare de una ca asta. 

Aşa că după un timp începu să vorbească astfel: 

— Stăpâne milostiv! Poate că în curând va veni vremea 
când voi putea să-mi deschid sufletul înaintea măriei tale ca 
înaintea unui spoveditor... Aş vrea însă ca pentru mine, 
pentru credinţa şi dragostea mea faţă de rege să vorbească 
mai întâi faptele, nu vorbele goale. Am păcătuit, stăpâne, 
am păcătuit împotriva măriei tale şi a ţării, dar m-am căit 
prea puţin şi de aceea caut o slujbă în care să-mi pot găsi 
mai repede îndreptarea. La urma urmei, cine n-a păcătuit? 
Care-i acela care nu trebuie să se bată cu pumnii în piept, 
recunoscându-şi vina? Se prea poate să fi greşit mai mult 
decât alţii, dar mi-am revenit cel dintâi... Să nu mă întrebi, 
stăpâne milostiv, de nimic, până când slujba de acum nu te 
va convinge; să nu mă întrebi, fiindcă nu pot să-ţi spun 
nimic, ca să nu-mi închid singur drumul mântuirii; iau 
martor pe Dumnezeu şi pe Sfântă Fecioară că nu te mint şi 
sunt gata să-mi vărs ultima picătură de sânge pentru măria 
ta. 

Ochii lui jupân Andrzej se umeziră, iar faţa-i era 
străluminată de atâta sinceritate şi părere de rău, încât îl 
apăsa mai mult decât cuvintele. 

— Dumnezeu îmi cunoaşte vrerile mele, vorbi mai departe, 
şi va ţine seama de ele la judecată... Stăpâne milostiv, dacă 
nu ai încredere în mine, atunci alungă-mă, îndepărtează-mă 
de măria ta. Voi merge pe urmele măriei tale, ca în clipa de 
cumpănă să vin nechemat şi să-mi dau viaţa pentru a te 
scăpa. Atunci, stăpâne, ai să vezi că nu sunt un trădător, ci 
unul dintre acei rari slujitori pe care n-ai să-i afli nici măcar 
printre cei ce aruncă bănuielile asupra altora. 

— Noi te credem şi acum, zise regele. Rămâi alături de 
noi, fiindcă trădarea nu vorbeşte aşa. 


— Mulţumesc, măria-ta! spuse Kmicic. 

Şi strunindu-şi calul, rămase printre cei din urmă. 

Dar Tyzenhauz nu se mulţumi să-i împărtăşească numai 
regelui bănuielile sale, aşa că toţi începură să se uite pieziş 
la Kmicic. Discuţiile încetau, când se apropia, şi începeau 
şuşotelile. Îi urmăreau fiecare mişcare, cercetându-i fiecare 
vorbă. Jupân Andrzej îşi dădu seama curând şi începu să se 
simtă tot mai străin printre aceşti oameni. 

Până şi regele, deşi avea încredere în el, nu se mai uita la 
el cu aceeaşi privire veselă de mai înainte. Aşa că tânărul îşi 
pierdu vioiciunea, se posomori, jalea şi amărăciunea îi 
stăpâniră inima. La început, obişnuia să călărească printre 
cei din frunte, iar acum venea la câteva sute de paşi în 
urma grupului, cu capul plecat, năpădit de gânduri negre. 

În sfârşit, înaintea călăreţilor albiră Carpaţii. Zăpada 
acoperea povârnişurile, norii greoi învăluiau crestele, iar în 
serile senine, culmile dinspre apus se înveşmântau în 
lumina şi străluceau orbitor până când se stingeau în 
întunericul care cuprindea tot pământul. Kmicic privea la 
aceste minuni ale firii, pe care nu le văzuse, şi, deşi apăsat 
de griji, uita de supărare cu ochii la ele. 

În fiecare zi, culmile uriaşe creşteau tot mai mult, părând 
din ce în ce mai puternice. În cele din urmă, suita regelui 
ajunse, la ele şi îşi urmă drumul prin trecătorile care se 
deschideau ca nişte porţi înaintea lor. 

— Hotarul trebuie să fie aproape, spuse regele mişcat. 

Deodată le ieşi înainte un om într-un cărucean cu două 
roţi, la care era înhămat un cal. Oamenii regelui îl opriră 
îndată. 

— Omule, întrebă Tyzenhauz, am ajuns în Polonia? 

— Dincolo de stânca aia şi de pârâu e hotarul împărăției, 
iar voi vă aflaţi pe pământul regelui. 

— Încotro e Zywiec? 

— Mergeţi drept şi ajungeţi la drum. 

Şi munteanul îşi şfichiui mârţoaga. Tyzenhauz se repezi la 
suita care se oprise nu departe. 


— Stăpâne milostiv, strigă cu înflăcărare, ai ajuns în inter 
regna, fiindcă regatul măriei tale începe de la pârâul acela. 

Regele nu răspunse nimic, făcu doar semn să i se oprească 
fugarul, descălecă şi căzu în genunchi, ridicându-şi ochii şi 
braţele spre cer. 

La această privelişte, descălecară cu toţii şi-i urmară pilda; 
regele pribeag se întinse în formă de cruce pe zăpadă şi 
începu să sărute pământul acesta atât de drag şi atât de 
nerecunoscător, care-i refuzase adăpostul în clipele de 
nenorocire. 

Se aşternu tăcerea, tulburată doar de suspinele celor ce 
se rugau. 

Seara era geroasă, senină, culmile şi vârfurile brazilor 
apropiaţi luceau ca purpura, iar cele mai depărtate se 
îmbrăcau în umbre albăstrii; drumul pe care sta întins 
regele părea o panglică roşietic-aurie ce răsfrângea 
străluciri asupra regelui, a episcopilor şi a dregătorilor. 

Pe creste se iscă vântul şi cobori spre văi, purtând pe aripi 
zăpada îngheţată. Aşa că brazii din apropiere începură să-şi 
plece vârfurile acoperite de promoroacă, să se încline 
înaintea stăpânului şi să foşnească de bucurie, cântând 
parcă acel cântec de demult: 

— Bine-ai venit, stăpâne drag, bine-ai venit...! 

Cobora amurgul, când alaiul regelui porni mai departe. 
Dincolo de trecătoare se întindea o vale largă, al cărei capăt 
se pierdea în depărtare. Lucirile zilei se stingeau împrejur, 
într-un singur loc cerul mai strălucea roşietic. 

Regele începu Ave Maria, iar ceilalţi repetară după el 
vorbele cucernice. 

Pământul de baştină, nevăzut de atâta vreme, munţii pe 
care-i învăluia noaptea, jariştea cerului ce se stingea 
treptat, rugăciunile - toate acestea înălţau sărbătoreşte 
inimile şi minţile tuturor, aşa că după ce-şi făcură datoria 
faţă de ziditor, regele, dregătorii şi cavalerii călăriră în 
tăcere. 


Apoi se lăsă întunericul, numai spre răsărit cerul se 
înroşea tot mai mult. 

— Mergem spre jariştea aceea, spuse regele. E de mirare 
că lumina stăruie şi acum. 

Deodată, se apropie în galop Kmicic. 

— Stăpâne milostiv, acolo e foc! strigă. 

Se opriră cu toţii. 

— Cum aşa? întrebă regele, parc-ar fi zorile...! 

— E foc, măria ta! Nu mă înşel! repetă jupân Kmicic. 

Într-adevăr, dintre toţi însoțitorii regelui el se pricepea cel 
mai bine la asemenea lucruri. 

În cele din urmă, nu se mai îndoi nimeni, deoarece 
deasupra acelei văpăi parcă se rostogoliră nori purpurii, 
luminându-se şi întunecându-se în acelaşi timp. 

— Te pomeneşti că arde Zywiec! strigă regele. Vrăjmaşul a 
pătruns până acolo. 

Abia îşi sfârşi vorba, că la urechile privitorilor ajunse 
larmă de glasuri omeneşti, sforăitul cailor şi zece- 
cincisprezece făpturi întunecate se iviră înaintea grupului, - 
Staţi! Staţi! începu să strige Tyzenhauz. 

Noii sosiți se opriră, şovăind. 

— Oameni buni, cine sunteţi? îi întrebară. 

— Prieteni! răspunseră câteva glasuri. Prieteni! Abia am 
scăpat cu viaţa de la Zywiec; suedezii dau foc şi omoară 
oamenii! 

— Staţii, ce tot vorbiţi?... Cum de-au ajuns acolo? 

— Păi, boierule, l-au pândit pe regele nostru. Sunt o 
grămadă! Maica Domnului să-l aibă în pază! 

Tyzenhauz îşi pierdu capul. 

— Iată ce înseamnă să călătoreşti cu oameni puţini! strigă 
la Kmicic. De te-ar trăsni Dumnezeu pentru sfatul tău! 

Jan Kazimierz începu să-i cerceteze pe fugari, 

— Şi unde se află regele? întrebă. 

— Regele s-a dus în munţi cu oştirea cea mare, a trecut 
prin Zywiec acum două zile, dar suedezii l-au ajuns din 
urmă şi s-au bătut pe undeva aproape de Sucha... 


Nu ştim dacă au pus mâna pe el sau nu, dar astăzi, spre 
seară, s-au întors la Zywiec şi dau foc, omoară... 

— Duceţi-vă cu Dumnezeu, oameni buni! spuse Jan 
Kazimierz. 

Fugarii se făcură nevăzuţi. 

— Iată ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam şi noi cu 
dragonii! strigă Kmicic. 

— Măria ta! întrebă episcopul Gebicki, duşmanul se află 
înaintea noastră... Ce trebuie să facem? 

Făcură cu toţii cerc în jurul regelui, de parcă voiau să-l 
apere de primejdie cu trupurile lor, dar Jan Kazimierz 
privea la zarea de foc, care i se răsfrângea în priviri, şi 
tăcea; nimeni nu cuteza să propună nimic în această 
împrejurare trudnică. 

— Când am părăsit ţara, pojarurile ne-au luminat drumul, 
rosti în sfârşit, iar acum la întoarcere se întâmpla la fel... 

Şi iarăşi se înstăpâni tăcerea care dură mai mult ca 
înainte. 

— Cine poate să ne dea vreun sfat? întrebă în cele din 
urmă episcopul Gebicki. 

Deodată răsună glasul lui Tyzenhauz, încărcat de 
amărăciune şi batjocură. 

— Acela care n-a şovăit să pună un primejdie viaţa regelui, 
îndemnându-l să plece fără prea mulţi însoțitori, acela să 
spună şi acum ce-i de făcut! 

În aceeaşi clipă, un călăreț ieşi înainte: era Kmicic. 

— Prea bine! răspunse. 

Şi ridicându-se în scări, strigă spre slujitorii care stăteau 
departe: 

— Kiemliczi, după mine! 

Spunând acestea, porni în galop urmat de trei călăreţi. 

Un strigat de deznădejde se smulse din pieptul lui jupân 
Tyzenhauz. 

— E o capcană! spuse, trădarea iese la iveală! Măria ta, 
scapă-ţi viaţa cât mai e vreme; curând vrăjmaşii vor închide 
trecătoarea! Scapă-ţi viaţa, măria ta! înapoi, înapoi! 


— Să ne întoarcem, să ne întoarcem! strigară într-un glas 
episcopii şi dregătorii. 

Dar Jan Kazimierz îşi pierdu răbdarea, ochii începură să-i 
împrăştie fulgere, scoase spada din teacă şi strigă 

— Doamne fereşte! Să fugim pentru a doua, oara din ţara 
noastră. Întâmplă-se ce s-o întâmpla, ne-ajunge! 

Şi îmboldi calul cu pintenii, ca să pornească înainte, dar 
solul papei puse mâna pe dârlogi. 

— Măria ta, rosti liniştit, porţi în spinare soarta ţării şi a 
bisericii, aşa că nu-ţi este îngăduit să-ţi primejduieşti viaţa. 

— Nu-ţi este îngăduit! repetară episcopii. 

— În Slask nu ne mai întoarcem, aşa să ne ajute sfânta 
Cruce! răspunse Jan Kazimierz. 

— Stăpâne milostiv, ascultă rugămintea supuşilor tăi! 
spuse castelanul de Sandomierz, împreunându-şi mâinile. 
Dacă nu vrei cu nici un preţ să te mai adăposteşti în 
pământurile împăratului, s-o luăm cel puţin pe alt drum, 
spre hotarul maghiar, sau să ne întoarcem prin trecătoare, 
ca să nu ni se taie calea. O să aşteptăm acolo. Dacă va sosi 
vrăjmaşul, vom putea scăpa cu ajutorul cailor, căci nu vor 
mai putea strânge laţul în jurul nostru. 

— Fie şi aşa, consimţi regele mai blând. Nu putem 
respinge un sfat înţelept, dar nu mai pornim a doua oară în 
pribegie. Dacă nu ne putem strecura pe aici, ne vom 
strecura pe alt drum. Totuşi, credem că domniile voastre vă 
speriaţi degeaba. De vreme ce suedezii aceia ne-au căutat 
printre dragoni, cum spuneau oamenii din Zywiec, 
înseamnă că nu ştiu de noi, aşa că nu poate fi vorba de nici 
o trădare. Gândiţi-vă şi domniile voastre, că doar sunteţi 
oameni cu experienţă. Suedezii nu s-ar fi legat de dragoni, 
n-ar fi tras nici un plumb în ei dacă ar fi fost înştiinţaţi că 
noi venim în urma lor. Liniştiţi-vă, domniile voastre! 
Babinicz a plecat înainte cu oamenii lui şi nu se va întoarce 
fără veşti. 

Spunând acestea, regele porni înapoi spre trecătoare, 
urmat de ceilalţi. Se opriră acolo unde munteanul le arătase 


hotarul. 

Se scurse un sfert de ceas, apoi o jumătate, un ceas. 

— Domniile voastre, spuse deodată voievodul de Leczyca, 
nu vi se pare că zarea de lumina se micşorează! 

— Se stinge, se stinge văzând cu ochii, răspunseră câteva 
glasuri. 

— E un semn bun! observă regele. 

— Eu plec înainte cu vreo cincisprezece oameni, spuse 
Tyzenhauz. Ne oprim la câteva sute de paşi şi dacă vin 
suedezii, îi ţinem în loc până murim. În acest timp, veţi 
putea să vă gândiţi la scăparea regelui. 

— Rămâi cu noi, nu-ţi îngăduim să pleci! se opuse regele. 

La acestea, Tyzenhauz: 

— Stăpâne milostiv, pe urmă o să porunceşti să mă 
împuşte, dar acum tot mă duc, pentru că e vorba de capul 
măriei tale. 

Şi chemându-şi oştenii de nădejde, plecă. 

Se opriră la celălalt capăt al trecătorii, spre vale şi 
aşteptară cu flintele pregătite, ascultând cu luare-aminte 
orice zgomot. Tăcerea dură multă vreme, până când le 
ajunse la ureche scârţâitul zăpezii călcate de copite. 

— Vin! şopti unul dintre oşteni. 

— Nu sunt decât câţiva oşteni, răspunse al doilea. Se 
întoarce jupân Babinicz. 

În acest timp, cei care soseau se apropiară prin întuneric 
la câteva zeci de paşi. 

— Werdo! întrebă Tyzenhauz. 

— Prieteni, nu trageţi! răsună glasul lui jupân Kmicic. În 
aceeaşi clipă se ivi înaintea lui Tyzenhauz şi, 
nerecunoscându-l din pricina beznei, întrebă: 

— Unde-i regele? 

— Acolo, nu departe de trecătoare! răspunse Iyzenhauz 
liniştit. 

— Cine vorbeşte, că nu-mi dau seama? 

— Tyzenhauz! Dar domnia ta ce porţi pe şa? 


Întrebă şi arătă o formă alungită, întinsă pe şa înaintea lui 
Kmicic. 

Dar jupân Andrzej nu răspunse nimic şi trecu pe lângă el. 

Ajungând la suita regelui, îl recunoscu de departe, 
deoarece dincolo de trecătoare era mai multă lumină, şi 
strigă: 

— Stăpâne milostiv, drumul e slobod! 

— Nu mai sunt suedezi la Zywiec? 

— S-au retras spre Wadowice. Era o ceată de lefegii nemți. 
lată pe unul dintre ei, pe care măria ta poţi să-l cercetezi. 

Şi jupân Andrzej zvârli din şa mogâldeaţa pe care o ţinea 
dinainte; un geamăt răsună în liniştea nopţii. 

— Ce-i asta? întrebă regele mirat., 

— Un raitier! 

— Pe viul Dumnezeu! Ai adus şi o limbă? Cum ai izbutit? 
Vorbeşte! 

— Stăpâne milostiv! când lupul merge noaptea în urma 
turmei de oi, nu-i e prea greu să răpească vreuna, deşi la 
drept vorbind, nu e prima dată când fac aşa ceva. 

Regele îşi duse mâinile la cap. 

— Ce pui de oştean e Babinicz ăsta, bătu-l-ar ghiulelele! 
închipuiţi-vă, domniile voastre... Văd că având asemenea 
slujitori, putem să trecem şi prin mijlocul suedezilor! 

Între timp, îl înconjurară cu toţii pe raitierul care nu se 
mai ridicase de jos. 

— Cercetează-l, măria ta, zise Kmicic nu fără anume 
semeţie în glas, cu toate că nu ştiu dacă va fi în stare să 
răspundă, pentru că l-am cam strâns de gât, iar aici nu prea 
avem cu ce să-l încălzim la tălpi... 

— Turnaţi-i horilcă în gură! porunci regele. 

Leacul acesta ajută mai mult decât „încălzirea”, fiindcă 
raitierul îşi recăpătă curând forţele şi glasul. Jupân Kmicic îi 
puse vârful săbiei în gât şi-i porunci să spună tot adevărul. 

Prinsul mărturisi că face parte din polcul condus de 
polcovnicul Irbehorn şi că primiseră ştire despre trecerea 
regelui cu dragonii, aşa că năvăliseră asupra lor aproape de 


Sucha, dar întâmpinând o împotrivire îndârjită, fuseseră 
nevoiţi să se retragă la Zywiec, de unde plecaseră spre 
Wadowice şi Cracovia, fiindcă aşa aveau poruncă. 

— În munţi nu mai sunt şi alte cete de suedezi? întrebă 
Kmicic în limba nemţească, apăsând mai tare gâtul 
raitierului. 

— Poate că mai sunt şi altele, răspunse raitierul cu glasul 
întrerupt, pentru că ghinărarul Duglas a împrăştiat 
podghiazuri pretutindeni, dar se retrag toate, fiindcă 
ţăranii le atacă prin trecători. 

— La Zywiec şi prin apropiere numai voi aţi fost? 

— Numai noi. 

— Şi cunoaşteţi că regele polonez a trecut pe aici? 

— A trecut cu dragonii cu care ne-am ciocnit la Sucha, l-au 
văzut mai mulţi. 

— De ce nu l-aţi urmărit? 

— Ne-a fost frică de munteni. 

Aici Kmicic vorbi iarăşi în polonă: 

— Măria ta, drumul e liber şi loc de popas vom găsi la 
Zywiec, pentru că n-a ars decât o parte din aşezare. 

Dar bănuitorul Tyzenhauz vorbea în acest timp cu 
castelanul de Wojnicz, spunându-i: 

— Ori e un oştean mare şi curat ca lacrima, ori e un 
trădător grozav de iscusit... la aminte, domnia ta, că toate 
acestea pot fi prefăcute, prinderea raitierului şi 
mărturisirile lui. lar dacă-i aşa? Dacă suedezii aşteaptă 
ascunşi la Zywiec? Dacă regele se duce acolo şi cade în 
capcana întinsă...? 

— E mai bine să ne convingem, răspunse castelanul de 
Wojnicz. 

Tyzenhauz se întoarse deci spre rege şi spuse cu voce 
tare: 

— Stăpâne milostiv, îngăduie-mi să plec eu înainte la 
Zywiec şi să mă conving dacă-i adevărat ce spun cavalerul 
şi raitierul ăsta. 

— Fie şi aşa! îngăduie-i, stăpâne, să plece! strigă Kmicic. 


— Du-te, îl învoi regele, dar ne vom mişca şi noi înainte, 
pentru că e tare frig. 

Jupân Tyzenhauz porni în goană, iar suita regelui porni 
încet în urma lui. Jan Kazimierz îşi recăpătă buna dispoziţie 
şi după o vreme îi spuse lui Kmicic: 

— Cu tine putem să-i vânăm pe suedezi ca şi cu şoimul, 
pentru că te repezi de sus la ei! 

— Aşa s-a şi întâmplat, răspunse jupân Andrzej. Dacă 
măria ta pofteşti să vânezi, şoimul e gata. 

— Povesteşte cum l-ai prins. 

— Nu-i prea greu, stăpâne milostiv! întotdeauna când 
polcul merge înainte, rămân în urmă destui oşteni; ăsta se 
târa la câteva sute de paşi. M-am apropiat de el, dar nu s-a 
ferit, gândind că e vreunul de-al lui, aşa că până să-şi dea 
seama bine, am şi pus mâna pe ei şi i-am astupat gura, ca să 
nu strige. 

— Spuneai că nu-i prima dată. Ai mai făcut-o şi înainte? 

Kmicic izbucni în râs. 

— Oho, măria ta, de multe ori. Şi asta şi altele şi mai şi! 
Dacă măria ta porunceşti, pornesc iarăşi după ei, îi ajung 
din urmă, fiindcă au caii osteniţi, şi îţi mai aduc încă unul; 
mai mult, pot să le spun şi Kiemliczilor mei să facă la fel. 

Un timp călăriră în tăcere. Deodată se auzi tropotul unui 
cal şi veni Tyzenhauz. 

— Măria ta! spuse, drumul e liber şi locul de popas 
arvunit. 

— Vedeţi, domniile voastre?! îi dojeni Jan Kazimierz; Nu v- 
am spus că vă îngrijoraţi degeaba... Să mergem deci, să 
mergem, pentru că avem nevoie de odihnă. 

Porniră cu toţii în trap întins, sprinteni şi veseli, iar după 
un ceas, regele trudit dormea somn fără primejdie pe 
pământul ţării lui... 

În aceeaşi seară, jupân Tyzenhauz se apropie de Kmicic. 

— Te rog să mă ierţi, domnia ta, spuse. Dragostea de rege 
m-a făcut să te bănuiesc. 

Dar Kmicic nu-i luă mâna. 


— A, nu se poate! răspunse. M-ai numit trădător... 

— Aş fi făcut şi mai mult, fiindcă ţi-aş fi trimis un plumb în 
cap, zise Tyzenhauz, dar acum m-am convins că eşti un om 
cinstit şi ţii la domnul nostru, aşa că ţi-am întins mâna. De 
vrei, o primeşti - de nu vrei, n-o primeşti... Totuşi aş fi 
bucuros să ne întoarcem amândoi în dragostea faţă de 
rege... Deşi nu mă tem nici de alt fel de întrecere. 

— Aşa gândeşti domnia ta?... Hm, poate că ai dreptate, dar 
sunt cam supărat pe domnia ta. 

— Ei, uită supărarea... Domnia ta eşti un oştean grozav. 
Hai să ne îmbrăţişăm, ca să nu ne culcăm duşmănindu-ne. 

— Fie şi aşa! consimţi Kmicic. 

Şi căzură unul în braţele celuilalt. 

Capitolul XXIV. 

Suita regelui ajunse noaptea târziu la Zywiec şi aproape 
că nu-i văzu nimeni în târgul înfricoşat de năvala polcului 
suedez. Regele nu se opri la cetăţuie, care fusese pustiită 
de suedezi mai înainte, în parte arsă, ci la casa parohială. 
Aici Kmicic răspândi vestea că solul împăratului vine din 
Slask şi se îndreaptă spre Cracovia. 

A doua zi, o luară într-adevăr, spre Wadowice şi abia după 
o bucată bună de drum cotiră spre Sucha. De acolo aveau 
să meargă la Jordandw, trecând prin Krzeczon6w, apoi la 
Nowy Larg. Dacă aflau că la Czorsztyn nu sunt podghiazuri 
suedeze, urmau să se ducă acolo, în caz contrar trebuind să 
se îndrepte spre hotarul maghiar, să-l treacă şi să ajungă 
astfel la Lubowla. Regele se aştepta ca marele mareşal al 
coroanei, care dispunea de forţe însemnate, cum aveau 
prea puţini principi domnitori, va curăța drumurile şi-i va 
ieşi în întâmpinare. E adevărat că nu ştia pe unde vine 
regele şi asta putea să-i încurce planurile, dar printre 
munteni nu lipseau oamenii de credinţă, gata oricând să-i 
aducă vestea aşteptată. Nu era nevoie să le mai spună să 
păstreze taina, deoarece se duceau cu plăcere, când 
auzeau că e vorba de rege. Pentru că oamenii munţilor, deşi 
săraci şi pe jumătate sălbatici, ocupându-se prea puţin sau 


deloc cu truda câmpului neroditor, trăind în schimb din 
creşterea vitelor, cucernici şi urând pe eretici, erau cu trup 
şi suflet alături de rege. Când se răspândise vestea despre 
căderea Cracoviei şi mai ales despre asedierea 
Czestochowei, unde se obişnuiseră să meargă în pelerinaj, 
ei se ridicaseră cei dintâi, puseseră mâna pe topoare şi 
securi şi coborâseră din munţi. Ghinărarul Duglas, un 
războinic priceput, dispunând de tunuri şi flinte, îi 
împrăştiase într-adevăr cu uşurinţă la şes, unde nu ştiau să 
se bată; în schimb, suedezii se arătau foarte grijulii când 
trebuiau să pornească spre locurile de baştină ale 
muntenilor, unde nu era chip să-i ia pe neaşteptate şi 
puteau fi învinşi fără greutate, Câteva cete, care se 
încumetaseră să intre adânc în creierii munţilor, pieriseră 
fără urmă. 

Şi acum, vestea despre trecerea regelui cu oştirea făcuse 
vâlvă, deoarece se ridicau cu toţii, ca un singur bărbat, să-l 
apere şi să-l însoţească până la marginea lumii cu 
toporiştele lor. Jan Kazimierz putea, dacă ar fi spus cine 
este, să strângă într-o clipă în jurul lui mii de munteni pe 
jumătate sălbatici, dar se gândea pe drept cuvânt că în 
asemenea împrejurare vestea s-ar răspândi ca vântul prin 
împrejurimi şi suedezii ar putea trimite şi ei oştiri puternice 
în întâmpinarea lui, aşa că prefera să înainteze fără să fie 
cunoscut chiar de munteni. 

Găseau pretutindeni călăuze sigure, cărora era de ajuns 
să le spună că se află înaintea unor episcopi şi magnați 
doritori să scape de suedezi, ca să-i slujească fără murmur. 
Îi îndrumau deci prin zăpadă, stâncăraie, creste şi trecători, 
pe „pârtii” cunoscute doar de ei, prin locuri atât de greu de 
străbătut, de credeai că nu poate trece nici pasărea în zbor. 

Adesea regele şi dregătorii aveau norii la picioarele lor, iar 
dacă nu erau nori, privirea le zbura pe întinderea 
nemărginită, acoperită de zăpadă, care părea uriaşă, cât 
ţara întreagă; nu o dată intrau în văgăuni aproape 
întunecoase, chenăruite de streşini de zăpadă, prin care 


numai fiarele îşi aveau vizuina. Ocoleau cu grijă locurile pe 
unde ar fi putut trece şi vrăjmaşul, o luau pe scurtături şi se 
întâmpla ca vreo aşezare la care se aşteptau să ajungă 
după o jumătate de zi, să se ivească deodată la picioarele 
lor, îmbiindu-i cu odihna şi bucuria ospeţiei, fie şi în colibe şi 
odăi afumate. 

Regele era mereu voios, îi încuraja pe însoțitori să îndure 
greutăţile neobişnuite şi le spunea că, mergând pe 
asemenea drumuri, vor ajunge cu bine şi pe neaşteptate la 
Lubowla. 

— Mareşalul habar nu are când o să-i cădem în cârcă! 
repeta întruna. 

lar trimisul papei răspundea: 

— Ce înseamnă întoarcerea lui Xenofon faţă de călătoria 
noastră prin nori? 

— Cu cât ne vom înălța mai sus, cu atât mai jos va cobori 
norocul suedezilor, spunea regele. 

Ajunseră astfel la Nowy Larg. Se părea că nu mai e nici o 
primejdie, dar muntenii susțineau că niscaiva oşti străine 
dau târcoale pe lângă Czorsztyn şi prin împrejurimi. Regele 
presupunea că sunt raitierii nemți ai mareşalului coroanei, 
care avea două asemenea polcuri, sau că dragonii trimişi 
înainte de el au fost luaţi drept podghiazuri vrăjmaşe. 
Aşadar, când aflară că şi la Czorsztyn era garnizoana 
episcopului de Cracovia, sfetnicii regelui se împărţiră în 
două: unii voiau să meargă pe tractul cel mare până la 
Czorsztyn, iar de acolo să înainteze pe hotar până în ţinutul 
Spisz, în timp ce alţii erau de părere să cotească îndată 
spre pământurile maghiare, care pătrundeau ca un clin 
până aproape de Nowy Targ, şi să se furişeze peste vârfuri 
şi prin păsurile munţilor, slujindu-se peste tot de călăuze, 
deoarece numai acestea cunoşteau trecerile fără primejdie. 

Învinse a doua părere, fiindcă astfel o întâlnire cu suedezii 
devenea cu neputinţă, iar pe de altă parte, regelui îi plăcea 
mai mult drumul acesta „vulturesc” prin prăpăstii, şi prin 
nori. 


De la Nowy Larg se îndreptară deci spre apus şi miazăzi, 
lăsând la dreapta Biaty Dunajec. La început străbătură 
întinderi largi, dar pe măsură ce înaintau, spinările 
muntoase începeau să se împreune şi văile se îngustau. 
Mergeau pe drumuri pe care caii se căţărau cu mare 
greutate. Uneori era nevoie să descalece şi să-i ducă de 
dârlogi, deşi nu o dată se împotriveau şi aşa, ciulind 
urechile şi întinzându-şi nările aburinde spre hăurile în 
adâncul cărora părea că pândeşte moartea. 

Muntenii, învăţaţi cu prăpăstiile, socoteau adesea drept 
bune poteci pe care celor neobişnuiţi le vâjâiau urechile şi 
le venea ameţeală. În cele din urmă, intrară parcă într-o 
crăpătură stâncoasă, lungă, dreaptă şi atât de îngustă, încât 
abia de puteau călări unul lângă altul trei oameni. 

Trecătoarea era aidoma unui coridor uriaş. Doi pereţi 
stâncoşi îl mărgineau de amândouă părţile. Din loc în loc, 
streşinile lor se desfăceau, alcătuind povârnişuri mai line, 
acoperite cu nămeţi şi înrămate de pădurea neagră. 

Viscolul măturase zăpada din fundul trecătorii şi copitele 
cailor scrâşneau, izbindu-se de piatră. Acum însă nu bătea 
vântul şi domnea o tăcere atât de adâncă, încât parcă 
răsuna în urechi. Numai sus de tot, printre marginile 
împădurite, albăstrea o fâşie de cer, treceau în răstimpuri 
păsări negre, bătând din aripi şi croncănind. 

Alaiul regal se opri să se odihnească. Caii năduşiţi 
răspândeau în jur trâmbe de aburi, iar oamenii erau obosiţi 
şi ei. 

— Suntem în Polonia sau în Ungaria. întrebă după o clipă 
regele pe călăuză. 

— Aici e tot Polonia. 

— De ce n-am cotit mai de mult spre Ungaria? 

— Pentru că nu se poate. Trecătoarea coteşte puţin mai 
încolo, apoi urmează o cădere de apă, dincolo de care 
poteca duce la drumul mare. Acolo întoarcem, mai trecem 
printr-o trecătoare şi abia după aceea vom ajunge în 
pământul maghiar. 


— Dacă-i aşa, era mai bine s-o luăm pe tractul cel mare, 
spuse regele. 

— Linişte!... răspunse deodată munteanul. 

Şi apropiindu-se de peretele stâncos, îşi lipi urechea de el. 

Rămaseră toţi cu privirile aţintite spre el: călăuza se 
schimbă la faţă şi spuse: 

— Dincolo de cotitură se apropie nişte oşteni dinspre 
pârâu!... O, Doamne, nu cumva sunt suedezi?! 

— Unde, cum, ce?... începură să-l întrebe din toate părţile. 
Nu se aude nimic...! 

— Pentru că acolo e zăpadă. Pe rănile lui Christos! Sunt 
aproape de tot!... Se vor arăta numaidecât...! 

— Poate că sunt oamenii mareşalului! spuse regele. 

În aceeaşi clipă, Kmicic îşi îndemnă calul. 

— Mă duc să văd! zise. 

Kiemliczii porniră în urma lui, ca nişte copoi de vânătoare, 
dar abia se desprinseră de ceilalţi, că la vreo sută de paşi 
înainte, cotul trecătorii se înnegri de oameni şi cai. 

Kmicic se uită şi... tresări înfricoşat. 

Erau suedezii. 

Ajunseseră atât de aproape, încât nu mai putea fi vorba de 
retragere, mai ales că suita regelui avea caii sleiţi. Nu mai 
era altceva de făcut decât să străpungă rândurile dușmane, 
să piară sau să cadă în robie. Regele pricepu într-o clipită 
cum stau lucrurile, aşa că puse mâna pe mânerul spadei! 

— Acoperiţi-l pe rege şi înapoi! strigă Kmicic. 

Tyzenhauz trecu repede înainte cu douăzeci de oameni, 
dar Kmicic, în loc să i se alăture, porni în trap mărunt 
asupra suedezilor. 

Era îmbrăcat în straiele suedeze în care plecase de la 
mânăstire, aşa că vrăjmaşii nu-şi dădură seama cine era. 
Văzând un călăreț suedez îndreptându-se spre ei, socotiră 
pesemne că alaiul regal era un podghiaz de-al lor, fiindcă 
nu grăbiră pasul; doar rotmistrul ieşi înaintea rândului din 
faţă. 


— Cine sunteţi? întrebă în suedeză, uitându-se la chipul 
palid şi ameninţător al tânărului care se apropia. 

Kmicic veni atât de aproape, încât mai că se atingeau cu 
genunchii, şi fără o vorbă îi descarcă pistolul în ureche. 

Un strigăt de spaimă ţâşni din pieptul raitierilor, iar glasul 
lui jupân Andrzej răsună şi mai puternic: 

— Loveşte! 

Şi aşa cum stânca dezgrădinată se rostogoleşte în 
prăpastie, sfărâmând totul în cale, tot aşa se repezi Kmicic 
asupra rândului din faţă, ducând cu el moartea şi nimicirea. 
Tinerii Kiemliczi, ca doi urşi, săriră după el în învălmăşeală. 
Loviturile săbiilor izbite de platoşe şi coifuri răsunau ca 
bătaia ciocanelor, însoţită îndată de ţipete şi gemete. 

Suedezii înspăimântați crezură la început că trei uriaşi se 
năpustiseră asupra lor în această trecătoare. Primele 
rânduri de câte trei se retraseră dinaintea straşnicului 
bărbat, iar când şirurile din urmă apărură la cotitură, 
mijlocul se frânse şi se învălmăşi. Caii începură să muşte şi 
să dea din picioare. Oştenii din spate nu puteau să tragă cu 
muschetele şi nici să-i ajute în vreun fel pe cei din frunte, 
care cădeau fără putinţă de apărare sub loviturile celor trei 
uriaşi. În zadar se apără şi împung, atacatorii le frâng 
săbiile, răsturnând oameni şi cai. Fugarul lui Kmicic, strunit 
cu putere, îşi ridica copitele peste capetele cailor suedezi, 
în timp ce călăreţul se vânzolea, tăia şi împungea mereu. 
Faţa-i era năclăită de sânge, ochii îi scăpărau scântei, nu se 
mai gândea decât că trebuie să-i oprească pe suedezi cu 
preţul vieţii lui. Gândul acesta îl înflăcăra, întreindu-i 
puterile şi mişcările începură să-i semene cu zvârcolirile 
râsului: sălbatice şi repezi ca fulgerul. Izbind neomeneşte 
cu sabia, despica oamenii, cum despică trăsnetul copacii 
tineri; tinerii Kiemliczi îl urmau de aproape, iar bătrânul, în 
spatele lor, împungea mereu cu spada printre cei doi fii şi o 
trăgea înapoi plină de sânge. 

În acest timp, oamenii din jurul regelui începuseră să se 
frământe. Solul papei îi ţinea şi acum calul de dârlogi, ca la 


Zywiec, iar de cealaltă parte episcopul de Cracovia făcea la 
fel şi trăgeau amândoi fugarul înapoi din toate puterile, dar 
regele îl înghiontea cu pintenii înainte, aşa că dzianetto se 
ridica în două picioare. 

— Lăsaţi dârlogii!... poruncea regele. Pe legea mea, 
trebuie să trecem peste vrăjmaşi! 

— Stăpâne, gândeşte-te la Republică! striga episcopul de 
Cracovia. 

Regele nu putea să se smulgă din mâinile lor, mai ales că 
din faţă îi închidea drumul Tyzenhauz cu toţi oamenii lui. 
Nu pornise în ajutorul lui Kmicic, jertfindu-l din dorinţa de 
a-l scăpa pe rege. 

— Pe chinurile lui Christos! striga şi el cu glasul 
deznădejdii, ceilalţi vor cădea repede!... Stăpâne milostiv, 
scapă-ţi viaţa cât mai e timp! Eu am să-i ţin în loc aici! 

Dar îndârjirea regelui nu mai ţinea socoteală de nimeni şi 
de nimic. Jan Kazimierz îşi îmboldea calul cu şi mai multă 
putere şi, în loc să se retragă, se mişca înainte. 

Iar timpul trecea şi fiecare clipă putea să aducă pierzarea. 

— Vom muri pe pământul nostru!... Lăsaţi frâul!... strigă 
regele. 

Din fericire, împotriva lui Kmicic şi a celor trei Kiemliczi, 
din pricina îngustimii locului, puteau să lupte doar câţiva 
oameni deodată; de aceea şi rezistaseră atâta vreme. Dar 
puterile începură să-i părăsească tot mai mult. De câteva 
ori rapierele suedeze atinseră trupul lui Kmicic şi sângele 
începu să se scurgă. Ceaţa îi întuneca vederea. Răsuflarea i 
se oprea în piept. Simţea apropierea morţii şi nu mai dorea 
decât să-şi vândă cât mai scump pielea. „încă unul măcar!” 
repeta în gând şi slobozea fierul în capul sau umărul celui 
mai apropiat raitier, apoi iarăşi se întorcea spre altul. După 
ce-şi reveniră din spaima de ia început, suedezii, ruşinaţi se 
vede că cei patru bărbaţi li se împotriviseră atâta vreme, 
atacară cu furie; Kmicic şi oamenii lui fură împinşi înapoi de 
greutatea oamenilor şi a cailor. 


Fugarul lui Kmicic se prăbuşi deodată şi valul suedez îl 
acoperi pe călăreț. 

Kiemliczii se mai zvârcoliră un timp, asemenea înotătorilor 
care, văzând că se îneacă, se străduiesc să-şi ţină capul cât 
mai mult deasupra apei, dar căzură şi ei în curând... 

Suedezii porniră cu vijelie asupra suitei regelui. 

Dar 'Tyzenhauz se repezi cu oamenii lui spre ei şi se izbiră 
atât de năprasnic, încât răsunară munţii. 

Nu mai încăpea îndoială că pentru rege şi însoțitorii lui 
avea să bată ceasul pieirii sau al robiei. 

Jan Kazimierz, preferând pesemne să piară, scăpă de 
episcopii care-i ţineau calul de dârlogi şi porni repede după 
Tyzenhauz. 

Deodată însă rămase stană de piatră. 

Se întâmpla ceva nemaipomenit. Privitorilor li se părea că 
munţii vin în ajutorul regelui şi stăpânului legiuit. 

Streşinile pereţilor stâncoşi prinseră viaţă, de parcă 
pământul se cutremura din temelii şi pădurea de sus voia să 
ia parte la luptă. Trunchiuri de copaci, sloiuri de gheaţă şi 
zăpadă întărită, pietre şi sfărâmături de stâncă începură să 
se rostogolească duruind peste şirurile strânse ale 
suedezilor; totodată, din amândouă părţile trecătorii răsună 
un urlet neomenesc. 

Jos, printre oşteni, se iscă o învălmăşeală care întrecea 
orice închipuire. Suedezii credeau că munţii se prăvălesc 
asupra lor. Se auziră ţipete, gemetele luptătorilor striviţi, 
strigăte deznădăjduite de ajutor, nechezatul cailor, 
scrâşnetul şi bufniturile îngrozitoare ale pietroaielor care 
se izbeau de platoşe. 

În cele din urmă, oamenii şi caii alcătuiră o masă 
învălmăşită, plină de gemete, deznădăjduită, 
înspăimântătoare. 

Pietrele şi sfărâmăturile de stâncă îi zdrumicau fără 
încetare, rostogolindu-se peste oameni şi cai. 

— Muntenii, muntenii! începură să strige însoțitorii 
regelui. 


— Săriţi cu baltagele pe câinii ăştia! răsunară glasuri pe 
culmi. 

Şi în aceeaşi clipă, pe streşinile stâncilor se iviră capete 
pletoase, acoperite de pălării rotunde de piele, apoi 
trupurile şi câteva sute de făpturi ciudate îşi dădură drumul 
în jos pe povârnişurile înzăpezite. 

Bundele albe şi săine pe care le purtau pe umeri îi făceau 
să semene cu nişte înfricoşătoare păsări de pradă. 
Coborâră cât ai bate din palme; şuierul toporiştelor însoțea 
strigătele sălbatice şi gemetele suedezilor răpuşi. Regele 
vru să oprească măcelul; câţiva raitieri rămaşi în viaţă se 
aruncară în genunchi şi îşi întinseră braţele, cerşind 
îndurarea. Fără folos, deoarece nimic nu mai putea opri 
securile răzbunătoare; după un sfert de ceas nu mai 
rămăsese nici picior de suedez viu în trecătoare. 

Muntenii mânjiţi de sânge se apropiară de alaiul regelui. 
Trimisul papei privea cu uimire la aceşti oameni spătoşi, 
puternici, îmbrăcaţi în cojoace miţoase năclăite de sânge şi 
cu baltagele ridicate deasupra capetelor, pe care nu-i 

cunoştea. 

La vederea episcopilor, muntenii se descoperiră. Mulţi 
îngenuncheară în zăpadă. 

Episcopul de Cracovia îşi înălţă spre cer faţa înlăcrimată. 

— lată ajutorul lui Dumnezeu care veghează asupra 
regelui. 

Apoi se întoarse spre munteni şi le spuse: 

— Oameni buni, de unde sunteţi? 

— De pe aici! îi răspunseră glasuri din mulţime. 

— Ştiţi oare cui i-aţi sărit într-ajutor?... lată-l pe regele şi 
stăpânul vostru, pe el l-aţi scăpat! 

La aceste cuvinte, mulţimea începu să strige: „Regele, 
regele! Isuse, Marie, regele!” Muntenii credincioşi începură 
să se îmbulzească spre rege. Îl înconjurară din toate părţile, 
plângând, îi sărutară picioarele, scările şi chiar copitele 
calului. Strigau şi suspinau, erau cuprinşi de asemenea 


înflăcărare, încât episcopii, temându-se pentru rege, fură 
nevoiţi să-i domolească. 

Regele sta în mijlocul poporului credincios, ca păstorul 
între oi, şi lacrimi mari, curate ca perlele, îi şiroiau pe 
obraji. 

Dar chipul i se însenină de parcă în sufletul lui se 
petrecuse o schimbare şi un gând măreț, trimis de cer, îi 
mijise în minte; făcu semn cu mâna că vrea să vorbească, 
iar când se înstăpâni tăcerea, spuse cu glasul ridicat, de-l 
auziră cu toţii. 

— Doamne, care m-ai scăpat cu mâinile acestor oameni de 
jos, îţi jur pe chinurile şi moartea Fiului Tău că de acum 
înainte voi fi şi părintele lor! 

— Amin! repetară episcopii. 

Şi un răstimp domni o tăcere sărbătorească, apoi bucuria 
izbucni iarăşi. Începură să-i întrebe pe munteni cum de se 
aflau la trecătoare, cum de veniseră în ajutorul regelui la 
vremea potrivită. 

Se arătă că prin împrejurimile Czorsztynului dădeau 
târcoale podghiazuri însemnate de suedezi care nu atacau 
cetatea, părând că aşteaptă sau caută pe cineva. Muntenii 
auziseră şi ei de bătălia dintre aceste podghiazuri şi nu ştiu 
ce oştire în care trebuia să se afle şi regele. Atunci 
hotărâseră să-i atragă pe vrăjmaşi într-o capcană şi le 
trimiseseră călăuze înşelătoare care-i aduseseră înadins în 
această trecătoare. 

— Am văzut, spuseră muntenii, când cei patru viteji s-au 
năpustit asupra câinilor, am vrut să-i ajutăm, dar ne-a fost 
frică să nu-i speriem prea devreme. 

Regele îşi luă capul în mâini. 

— Sfântă Fecioară! tună. Căutaţi-l pe Babinicz! Măcar să-l 
înmormântăm cum se cuvine!... când te gândeşti că omul 
acesta, care şi-a vărsat cel dintâi sângele pentru noi, a fost 
bănuit de trădare! 

— Am greşit, stăpâne milostiv! spuse Tyzenhauz. 


— Căutaţi-l, căutaţi-l degrabă! îi îndemnă regele. Nu 
plecăm de aici până nu-l vedem şi nu ne luăm rămas bun de 
la el. 

Oştenii şi muntenii alergară la locul unde începuse lupta şi 
în curând îl scoaseră pe jupân Andrzej de sub grămada de 
oameni şi cai. Faţa-i era palidă, împroşcată de sângele care- 
i îngheţase pe mustăţi, ţinea ochii închişi, iar platoşa era 
îndoită de loviturile paloşelor şi copitele cailor. Dar tocmai 
această platoşă îl apărase să nu fie zdrobit; oşteanului care- 
l purta i se păru că aude un geamăt uşor. 

— Pentru Dumnezeu, trăieşte! strigă. 

— Scoateţi-i platoşa! strigară alţii. 

Îi tăiară îndată curelele. 

Kmicic răsuflă adânc. 

— Răsuflă, răsuflă! Trăieşte! repetară câteva glasuri. 

O vreme zăcu nemişcat, apoi deschise ochii. Atunci, unul 
dintre oşteni îi turnă puţină horilcă pe gât, iar ceilalţi îl 
ridicară de umeri. 

În aceeaşi clipă, sosi în galop şi, regele care auzise 
strigătul repetat din gură în gură. 

Oştenii îl aduseră înaintea lui pe jupân Andrzej care se 
lăsa greu şi atârna fără vlagă în braţele lor. Cu toate 
acestea, la vederea regelui, îşi recapătă cunoştinţa pentru o 
clipă, un zâmbet aproape copilăresc îi înflori pe faţă, iar 
buzele-i palide şoptiră desluşit: 

— Stăpânul şi regele meu trăieşte... e liber... 

Şi lacrimile îi străluciră în ochi. 

— Babinicz, Babinicz! Cum să te răsplătim?! strigă regele. 

— Eu nu sunt Ba-bi-nicz, eu sunt Kmi-cic! şopti cavalerul. 
Spunând acestea, leşină din nou în braţele oştenilor. 

Capitolul XXV. 

Deoarece muntenii îi încredinţară că pe drumul dinspre 
Czorsztyn nu se mai afla nici o ceată de suedezi, suita 
regelui coti spre această cetate şi în curând ajunse la 
drumul mare pe care călătoria era mult mai uşoară şi mai 
puţin istovitoare. Călăreau în cântecele şi strigătele 


LIA 


muntenilor: „Vine regele, vine regele!” iar pe drum li se 
alăturau tot mai multe grupuri de poporeni înarmaţi cu 
îmblăcie, coase, furci şi flinte, astfel că Jan Kazimierz se afla 
în curând în fruntea unui pâlc însemnat de oameni, fără 
experienţă într-adevăr, dar gata ori când să meargă cu el 
fie şi asupra Cracoviei şi să-şi verse sângele pentru domnul 
lor. Aproape de Czorsztyn, regele era înconjurat de aproape 
o mie de munteni pe jumătate sălbatici. 

Începură să vie şi şleahticii dinspre Nowy şi Stary Sacz. 
Aceştia aduseră vestea că în aceeaşi dimineaţă polcul 
polonez condus de Wojnittowicz zdrobise aproape de Nowy 
Sacz un însemnat podghiaz suedez, cei mai mulţi vrăjmaşi 
pierind de sabie ori înecându-se în Kamienna şi Dunajec. 

În curând se arătă că spuneau adevărul, deoarece pe 
drum se văzură flancurile desfăşurate, urmate de 
Wojnittowicz care sosea cu un polc al voievodului de 
Bractaw. 

Regele îl întâmpină cu bucurie pe vechiul oştean, pe care-l 
cunoştea mai demult, şi în înflăcărarea tuturor porniră mai 
departe spre Spisz. Fură repeziţi în goană călăreţi, care să-l 
vestească pe mareşal de venirea regelui, ca să fie gata să-i 
iasă înainte. 

Călătoriră apoi cu larmă şi veselie. Pe drum se uneau cu ei 
alte şi alte grupuri de oameni. Trimisul papei, care plecase 
prin Slask de teamă pentru viaţa proprie şi a regelui, iar la 
început teama lui crescuse şi mai mult, nu mai ştia de 
bucurie, fiindcă acum era sigur că viitorul avea să aducă 
biruinţa regelui şi în acelaşi timp a bisericii. Episcopii îi 
împărtăşeau bucuria, iar dregătorii mireni susțineau că tot 
poporul, de la Carpaţi până la Marea Baltică, va pune mâna 
pe arme, asemenea mulţimii care-i însoțea. Wojnittowicz îi 
încredința că cei mai mulţi se ridicaseră la luptă. 

Şi povestea ce se zvonea prin ţară, ce spaimă îi cuprinsese 
pe suedezi care nu mai cutează să scoată capul din 
întărituri în cete mici, cum părăsesc şi ard cetăţuile mai 
mici, adăpostindu-se în fortărețele cele mari. 


— Oştenii cu o mână se bat în piept, căindu-se, iar cu 
cealaltă încep să-i bată pe suedezi, spuse. Wilczkowski, 
porucinicul polcului de husari ai măriei tale, le-a mulţumit 
suedezilor pentru slujbă şi încă în aşa fel, încât a năvălit 
asupra polcovnicului Attenberg la Zakrzew şi a tăiat o 
groază de vrăjmaşi, lăsând prea puţini în viaţă... Cu ajutorul 
Celui de Sus, i-am răzbit la Nowy Sacz, obţinând o biruinţă 
deplină, fiindcă nu ştiu dacă a mai scăpat vreunul viu... 
Jupân Felicjan Kochowski m-a ajutat mult cu pedestrimea 
nawojeză şi. În acest fel şi-au primit răsplata pentru 
dragonii pe care i-au hărtănit cu două zile în urmă. 

— Pentru care dragoni? întrebă regele. 

— Cei pe care i-ai trimis măria ta mai înainte din Slask. 
Suedezii i-au atacat pe neaşteptate şi deşi n-au izbutit să-i 
împrăştie, fiindcă s-au apărat cu îndârjire, au vătămat pe 
mulţi dintre ei... cât pe ce să ne dăm duhul din pricina 
deznădejdii, gândind că şi măria ta te afli cu ei; ne temeam 
să nu ţi se întâmple ceva. Dumnezeu ţi-a dat gândul cel bun 
să trimiţi dragonii înainte. Suedezii i-au adulmecat 
numaidecât şi au împânzit toate drumurile. 

— Auzi, Tyzenhauz? întrebă regele. O spune un oştean 
încercat. 

— Aud, stăpâne milostiv, răspunse tânărul magnat. 

Regele se întoarse spre Wojniltowicz: 

— Şi altceva? Ce mai e? Vorbeşte! 

— N-am să ascund nimic din ce ştiu. În Wielkopolska luptă 
Zegocki şi Kulesza. Jupân Warszycki l-a izgonit pe Lindorm 
din castelul de la Pita, Dankow se apără, Lanckorona e în 
mâinile noastre, iar în Podlasie jupân Sapieha creşte în 
putere la 'Tykocin. Suedezii slăbesc tot mai mult în cetate şi 
odată cu ei prinţul voievod de Wilno. Cât despre hatmani, 
aceştia au şi pornit de la Sandomierz în ţinutul Lublinului, 
arătând astfel limpede că au rupt înţelegerea cu vrăjmaşul. 
Cu ei se află şi voievodul de Czernichow, iar din aşezările 
dimprejur vin cu duiumul toţi cei în stare să ţină sabia în 
mâini. Se vorbeşte că acolo va lua fiinţă o înţelegere 


împotriva suedezilor prin strădania lui jupân Sapieha şi a 
castelanului de Kiev. 

— Castelanul de Kiev e şi el în ţinutul Lublinului? 

— Întocmai, măria ta! Dar el, azi e aici, mâine dincolo... Şi 
eu trebuie să mă duc la el, dar nu ştiu unde să-l caut. 

— Se va auzi de el, spuse regele, aşa că n-ai să ai nevoie să 
mai întrebi unde se află. 

— Aşa gândesc şi eu stăpâne milostiv, răspunse 
Wojnittowicz. 

Tot vorbind astfel, scurtau drumul din ce în ce mult. Cerul 
se înseninase, astfel că nici o zdreanţă nor nu păta albastrul 
tăriei: zăpada scânteia în razele soarelui. Munţii de la Spisz 
se înălţau semeţi şi veseli înaintea călăreţilor şi firea 
întreagă părea să-i zâmbească stăpânului. 

— Ţara noastră iubită! rosti regele, măcar dacă am putea 
să-ţi întoarcem liniştea înainte ca oasele noastre să 
odihnească în pământul tău! 

Urcară pe o colină înaltă, de pe care vederea se deschidea 
până departe, pentru că de partea cealaltă se aşternea la 
poale o întindere uriaşă. Acolo în vale văzură mişcându-se 
în depărtare un furnicar omenesc. 

— Sunt oştile mareşalului! strigă Wojnittowicz. 

— Dacă nu sunt cumva suedezi! zise regele. 

— Nu sunt, milostive stăpân! Suedezii n-ar putea veni 
dinspre Ungaria. Văd şi steguleţele de la suliţele husarilor. 

Într-adevăr, în curând, din depărtarea albăstruie, se ivi o 
pădure de sulițe, steguleţele colorate fluturau ca florile 
bătute de vânt; deasupra lor vârfurile de fier străluceau ca 
nişte flăcărui. Soarele se răsfrângea în platoşe şi coifuri. 

Mulțimea care-l întovărăşea pe rege scoase un chiot de 
bucurie, care se auzi în depărtare, deoarece masa de cai, 
călăreţi, steaguri, tuiuri şi steguleţe începu să înainteze mai 
repede; se vede că porniseră în galop, fiindcă polcurile se 
vedeau tot mai limpede şi creşteau văzând cu ochii 
neînchipuit de repede. 


— Să rămânem pe această înălţime. O să-l aşteptăm aici pe 
mareşal! spuse regele. 

Alaiul se opri: cei care veneau din faţă înaintau cu iuţeală 
tot mai mare. 

Uneori dispăreau la cotiturile drumului sau după 
ridicăturile şi stâncile risipite în vale, dar se iveau iarăşi 
înaintea ochilor, asemenea unui şarpe cu pielea colorată, 
strălucitoare. Ajunseră, în sfârşit, la mai puţin de o jumătate 
de verstă de înălţime şi îşi încetiniră goana. Ochii puteau să- 
i cuprindă pe toţi acum şi să se bucure de vederea lor. În 
frunte venea steagul de husari al mareşalului, înarmat şi 
înţolit atât de bogat, încât orice rege s-ar fi putut mândri cu 
asemenea oşteni. În acest steag slujeau numai şleahtici 
munteni: flăcăi pe sprânceană, unul şi unul, în platoşe 
strălucitoare, bătute cu alamă, şi cu tăblițe cu chipul Sfintei 
Fecioare de la Czestochowa la gât; pe cap purtau coifuri 
rotunde cu apărători pentru urechi şi cu creastă, la umeri 
aripi din pene de vultur, iar pe spate piei de tigru şi de 
leopard spre deosebire de căpetenii care aveau piei de lup, 
după obicei. 

Pădurea de steguleţe verzi şi negre fluturau deasupra lor; 
înainte călărea porucinicul Wiktor, urmat de o capelă 
ienicerească cu clopoței, tumbelechiuri, tobe şi fluiere, 
după care venea peretele de piepturi îmbrăcate în fier. 

La această privelişte, inima regelui tresaltă de bucurie. 
Îndată după husari înainta călărimea uşoară, şi mai 
numeroasă, cu săbiile goale în mână şi cu arcurile la spate; 
apoi trei sotnii de seimeni, în mundire de culoarea macului 
înflorit, înarmaţi cu sulițe şi sâneţe; apoi două sute de 
dragoni în tunici roşii; apoi cetele de simbriaşi ale 
magnaţilor, care se aflau la Lubowla, slujitori gătiţi ca la 
nuntă, halebardieri, haiduci, paici, maghiari şi ieniceri care 
slujeau la curţile panilor. 

Oştirea juca în culori de curcubeie şi se apropia lărmuind 
în nechezatul cailor, scrâşnetul armurilor, bubuitul tobelor, 
duruitul darabanelor, răpăitul tumbelechiurilor şi strigăte 


uriaşe, din pricina cărora zăpada părea că va aluneca la 
vale pe pripoarele munţilor. În sfârşit, înapoia oştenilor se 
văzură carâte şi caleşti în care se aflau pesemne dregători 
mireni şi oameni ai bisericii. 

Oştenii se aşezară pe două rânduri, de o parte şi de alta a 
drumului, iar printre ei se ivi pe un cal alb ca laptele însuşi 
mareşalul coroanei, Jerzy Lubomirski. Gonea ca vijelia pe 
uliţa deschisă între şireagurile de oşteni, urmat de doi 
rândaşi îmbrăcaţi în haine bogate. Ajungând la înălţime, 
sări de pe cal şi zvârlind frâul unuia dintre ei, porni să urce 
pe jos spre locul în care stătea regele. 

Îşi scoase căciula şi, punând-o pe mânerul săbiei, înainta 
cu capul descoperit, sprijinindu-se de baltagul bătut în 
perle. Era înveşmântat în straie poloneze de luptă; trupul îi 
era acoperit de o platoşe argintată, bătută des cu pietre 
scumpe pe margine şi atât de bine lustruită, încât părea că 
duce soarele în piept; pe umărul stâng îi atârna mantia de 
culoare închisă, care da în vioriul purpurei, din catifea de 
Veneţia, prinsă la gât cu un şiret fixat de agrafe cu briliante 
presărate pe toată mantia; surguciul de la căciulă era de 
asemenea împodobit cu briliante; pietrele preţioase făceau 
ape-ape în jurul lui, strălucind de-ţi luau ochii. 

Era un bărbat în puterea vârstei, cu o înfăţişare falnică. Pe 
capul tuns înalt avea un ciuf destul de rar, cărunţit, care-i 
cădea în smocuri pe frunte, iar mustaţa-i neagră ca pana 
corbului i se alungea în sfârcuri subţiri pe amândouă părţile 
gurii. Fruntea înaltă şi nasul roman sporeau frumuseţea 
chipului urâţit întrucâtva de obrajii prea bucălaţi şi ochii 
mici, înconjurați de cearcăne. Pe faţă i se citea statornicia, 
dar şi deşertăciunea unei trufii nemărginite. Se ghicea 
lesne că acest magnat voia ca ochii întregii ţări, chiar ai 
Europei, să fie îndreptaţi mereu asupra lui. Într-adevăr, aşa 
şi era. 

Ori de câte ori Jerzy Lubomirski nu izbutea să ocupe locul 
de frunte, trebuind să împartă cu alţii slava şi meritele, 
mândria-i rănită era gata să se pună de-a curmezişul şi să 


strice, să zădărnicească orice strădanie, chiar dacă era 
vorba de scăparea ţării. 

Era o căpetenie norocoasă şi pricepută, dar şi aici îl 
întreceau mulţi, deoarece însuşirile lui, deşi ieşite din 
comun, nu erau pe potriva ambițiilor şi a dorinţei de a fi cel 
dintâi. De aceea, era veşnic neliniştit; bănuiala şi invidia 
aveau să facă din el mai târziu un vrăjmaş al Republicii, mai 
primejdios decât Janusz Radziwitt. Duhul necurat care 
sălăşluia în Janusz era în acelaşi timp şi măreț, nu da înapoi 
înaintea nimănui şi de la nimic; Janusz voia coroana şi 
pentru ca jertfea cu bună ştiinţă oamenii şi nimicea ţara. 
Lubomirski ar fi primit-o şi el dacă şleahticii i-ar fi pus-o pe 
cap, dar având un suflet mărunt, nu cuteza să întindă mâna 
spre ea în văzul tuturor. Radziwit era unul dintre acei 
bărbaţi pe care înfrângerea îi împinge spre nelegiuiri, iar 
izbânda îi aşază în rândul semizeilor; Lubomirski era însă 
un mare zurbagiu, gata oricând să se arate împotriva 
mântuirii ţării din pricina trufiei rănite, neînălţând nimic în 
loc: nici măcar pe sine, căci nu îndrăznea şi nu ştia; 
Radziwilt avea să moară mai vinovat, dar Lubomirski avea 
să facă mai mult rău. 

Acum însă, când mergea spre rege îmbrăcat în aur, catifea 
şi pietre scumpe, mândria lui era satisfăcută pe deplin. Era 
cel dintâi dintre magnați care-l primea pe rege pe 
pământurile lui; într-un fel îl lua sub ocrotirea lui şi avea să- 
| conducă la tron, izgonind vrăjmaşul; regele şi întreaga 
ţară aşteptau totul de la el şi toţi ochii erau aţintiţi asupra 
lui. Aşadar, când se simţea măgulit în trufia lui, îi plăcea să- 
şi arate credinţa, fiind în stare de jertfe însemnate; pentru 
a-şi dovedi credinţa, era gata să întreacă măsura. Ajungând 
la jumătatea colinei, pe care sta regele, luă căciula de pe 
mânerul săbiei şi înclinându-se, începu să măture zăpada cu 
surguciul împodobit cu diamante. 

Regele îşi îndemnă calul spre el şi îl opri, vrând să 
descalece. Văzând aceasta, mareşalul se repezi să-i ţină 
scara cu mâinile lui şi, în acelaşi timp, îşi smulse mantia de 


pe umeri şi, urmând pilda unui curtean englez, o aşternu la 
picioarele regelui. 

Înduioşat, regele îşi deschise braţele şi-l îmbrăţişă ca pe 
un frate. 

Un răstimp, nici unul din ei nu fu în stare să rostească o 
vorbă, dar la această privelişte înălţătoare, izbucniră într- 
un singur glas oştirea, şleahticii, norodul, şi mii de căciuli 
zburară în văzduh; bubuiră toate muschetele, flintele şi 
sâneţele, iar de la Lubowla răspunseră tunurile, mugind 
gros, de se cutremurară munţii, stârnind ecourile care 
începură să alerge împrejur, răsfrânte de pereţii întunecaţi 
ai pădurilor, de stânci şi prăpăstii, ducând vestea până la 
crestele îndepărtate... 

— Jupâne mareşal, spuse regele, domniei tale îţi vom 
datora mântuirea regatului. 

— Stăpâne milostiv! răspunse Lubomirski, averea, viaţa şi 
sângele meu le pun la picioarele măriei tale! 

— Vivat! Vivat Johannes Casimirus rex!... strigară cu toţii. 

— Trăiască regele, părintele nostru! chiotiră muntenii. În 
acest timp, însoțitorii regelui făcură cerc în jurul 
mareşalului, dar el rămase alături de domnul său. După 
cuvintele de bun venit, regele încălecă din nou, iar 
mareşalul, vrând să se întreacă în dovezi de cinstire, luă 
calul de frâu şi-l conduse pe jos prin mijlocul oştenilor şi al 
strigătelor asurzitoare până la careta aurită la care erau 
înhămaţi opt cai bălani; regele urcă, însoţit de Widon, solul 
papei. 

Episcopii şi dregătorii se aşezară în celelalte, apoi porniră 
încet spre Lubowla. Mareşalul călărea lângă fereastra 
caretei în care se afla regele, mândru şi mulţumit de sine, 
de parcă ar fi fost socotit părintele întregii ţări. 

De amândouă părţile mergeau oşteni, cântând după cum 
urmează: 

Taie la şvezi, taie, Hârşt! pe cuţitoaie. 

Bate la şvezi, bate, Cu măciuca-n spate. 

Groapa tu le-o sapă Şi trage-i în ţeapă. 


Arde-i tot la moacă, Durerea să-i coacă. 

Moaie-i pe şvezi, moaie, De piele-i jupoaie. 

În coaste-i loveşte, Oastea le stârpeşte. 

Îneacă-i, că-i bine. 

De ai snagă-n tine.448) 

Din nefericire, în bucuria şi înflăcărarea tuturor, nu 
prevedea nimeni că mai târziu acelaşi cântec, schimbându-i 
pe suedezi în franţuzi, aveau să-l cânte tot oştenii lui 
Lubomirski, răzvrătiți împotriva regelui şi stăpânului 
legiuit. 

Mai era însă mult timp până atunci. La Lubowla bubuiau 
treascurile, fumul învăluia turnurile şi parapetele, iar 
clopotele băteau ca de foc. Curtea în care cobori regele, 
pridvorul şi scările castelului erau aşternute cu postav roşu. 
În vase aduse din Italia fumegau arome orientale. Cea mai 
mare parte din averea neamului Lubomirski: tacâmuri de 
aur şi argint, chilimuri, covoare, gobelinuri ţesute de 
mâinile meşterilor flamanzi, statui orologii, dulapuri 
împodobite cu pietre scumpe, măsuţe încrustate cu sidef şi 
chihlimbar, fusese, adusă din vreme la Lubowla ca să nu 
cadă pradă lăcomiei suedezilor; acum toate acestea erau 
aşternute, agăţate, şi luau ochii, preschimbând castelul într- 
o reşedinţă ca în basme. Mareşalul înfăţişa înadins această 
bogăţie, vrednică de un sultan, ca să-i arate regelui că, deşi 
se întorcea ca un pribeag, fără bani şi fără oştire, neavând 
aproape nici haine de schimb, era totuşi un stăpânitor 
puternic, de vreme ce avea slugi atât de avute şi tot pe atât 
de credincioase. Regele îi înţelese dorinţa şi inima i se 
umplu de recunoştinţă; îl îmbrăţişa mereu pe mareşal, îi lua 
capul în mâini şi-i mulțumea. Trimisul papei, deşi obişnuit 
cu belşugul, se mira cu voce tare de tot ce vedea; îi auziră 
cu toţii spunându-i grafului Apotyngen că până acum n-avea 
idee de puterea regelui polon şi, după credinţa lui, 
înfrângerile dinainte nu se datorau decât unei schimbări 
trecătoare a norocului care avea să se îndrepte în curând. 


La ospăţul care urmă după odihnă, regele se aşeză pe 
podină, iar mareşalul ţinu să-l slujească el neîngăduind 
nimănui să-l înlocuiască. În dreapta regelui luă loc solul 
papei, Widon, iar în stânga prelatul Leszczyâski. Mai încolo, 
pe amândouă părţile se aşezară dregătorii mireni şi 
oamenii bisericii: episcopul de Cracovia, cel de Poznai, 
arhiepiscopul de L.wow, apoi cei de Luck, Przemysl şi Chelm, 
arhidiaconul de Cracovia; mai departe se aflau cei ce aveau 
în grijă peceţile coroanei şi voievozii; opt la număr, 
castelanii şi pisarii; dintre căpeteniile oştirii luau parte la 
ospăț jupân Wojnitowicz, jupân Wiktor, jupân Stabkowski şi 
jupân Baldwin Szurski care conducea călărimea uşoară a 
lui Lubomirski. 

Altă sală era pregătită pentru şleahticii mai puţin 
însemnați, iar spătăria uriaşă, pentru oamenii de rând, 
fiindcă în ziua sosirii regelui trebuia să se veselească tot 
natul. 

La toate mesele nu se vorbea decât de întoarcerea regelui 
şi de primejdiile grozave întâmpinate pe drum, din care 
numai mâna lui Dumnezeu îl scăpase. Însuşi Jan Kazimierz 
începu să povestească despre încăierarea din trecătoare, 
ridicându-l în slăvi pe cavalerul care oprise cel dintâi 
înaintarea suedezilor. 

— Cum îi merge? îl întrebă pe mareşal. 

— Doftorul stă lângă el şi răspunde de viaţa lui, dar l-au 
luat în grija lor şi jupâniţele şi nu cred că-i vor lăsa sufletul 
să zboare dintr-un trup atât de tânăr şi frumos! răspunse 
mareşalul vesel. 

— Slavă Domnului! se bucura regele. L-am auzit rostind 
ceva ce n-avem să repetăm înaintea domniilor voastre, 
pentru că şi nouă ni se pare că n-am auzit bine sau că a 
aiurat; dacă se va arăta că-i adevărat, apoi ştiu că veţi avea 
de ce să vă miraţi. 

— Numai să nu fie ceva care să te supere pe măria ta! 

— Nici vorbă de aşa ceva! zise regele. Dimpotrivă, ne-am 
bucurat grozav, fiindcă se arată că până şi aceia pe care îi 


socoteam pe bună dreptate cei mai mari vrăjmaşi ai noştri, 
sunt gata la nevoie să-şi verse sângele pentru noi. 

— Stăpâne milostiv! se înfierbântă mareşalul, a venit 
vremea îndreptării, dar sub acest acoperiş, mărita ta, te afli 
printre oameni care n-au păcătuit niciodată împotriva 
măriei tale nici măcar cu gândul. 

— Adevărat, adevărat! răspunse regele. Domnia ta, 
mareşale, în primul rând! 

— Sunt sluga umilă a măriei tale! 

La masă larma creştea tot mai mult. Urmară discuţii 
despre împrejurările politiceşti, despre ajutorul aşteptat în 
zadar din partea împăratului nemţesc, despre tătari şi 
viitorul război cu suedezii. Inimile tresăltară de bucurie 
când mareşalul spuse că solul pe care-l repezise înadins la 
han se întorsese cu câteva zile înainte cu vestea că 
patruzeci de mii de luptători, poate chiar o sută de mii, sunt 
gata să pornească după ce regele se va înţelege cu hanul la 
Lwow. Acelaşi sol îl înştiinţase că, de frica tătarilor, şi cazacii 
se întorceau sub ascultarea Republicii. 

— Jupâne maregşal, îl măguli regele, te-ai gândit la toate 
mai bine decât noi! 

Înălţă deodată cupa şi strigă: 

— În sănătatea mareşalului coroanei, gazda şi prietenul 
nostru! 

— Nu se poate, stăpâne milostiv! se împotrivi mareşalul. 
Nu putem să bem în sănătatea nimănui, înainte de a bea în 
sănătatea măriei tale! 

Mâinile care duceau paharele la gură se opriră la 
jumătatea drumului, iar Lubomirski, bucuros, înfierbântat, 
făcu un semn majordomului. 

Slujitorii care mişunau prin sală, se repeziră şi începură să 
toarne iarăşi licoarea de Malmazia, pe care o scoteau cu 
căni aurite dintr-un butoiaş de argint. Veselia spori şi mai 
mult şi toţi aşteptară închinarea mareşalului. 

Majordomul aduse în acest timp două pocale de cristal 
venețian, atât de măiestrit lucrate, încât puteau să treacă 


drept a opta minune a lumii. Cristalul, înflorat şi lustruit 
poate ani întregi, împrăştia străluciri de diamante; montura 
fusese lucrată de meşteri italieni. Cupele care apărau sticla 
scumpă erau din aur sculptat în făpturi mărunte care 
înfăţişau intrarea triumfală a unei căpetenii la Capitol. 
Căpetenia se afla într-un car aurit şi înainta pe un drum 
aşternut cu perle. În urma lui veneau robii cu mâinile 
legate, un rege într-un turban cu smaragd, şi oştenii cu 
flamurile şi acvilele romane. Peste cincizeci de figuri erau 
săpate pe fiecare cupă, mici cât o alună, dar meşterite cu 
atâta grijă, încât se puteau vedea bine trăsăturile şi 
simţămintele fiecăreia, semeţia învingătorilor şi suferinţa 
celor înfrânți. Cristalul era înţepenit în cupe cu fire de aur 
filigranate, subţiri ca firele de păr şi arcuite cu migală în 
frunze de viţă, ciorchini şi flori felurite. Voiurile de filigran 
se răsuceau în jurul cristalului, unindu-se sus într-un cerc 
care alcătuia rama pocalului, bătută cu pietre preţioase în 
şapte culori. 

Majordomul îi dete un pocal regelui, iar pe cel de-al doilea 
îl întinse mareşalului; amândouă erau pline cu vin de 
Malmazia. Atunci se ridicară cu toţii de la locurile lor şi 
mareşalul ridică pocalul, strigând din toate puterile: 

— Vivat Johannes Casimirus rex! 

— Vivat, vivat, vivat! 

În clipa aceea, tunurile bubuiră din nou, de se 
cutremurară pereţii castelului. Şleahticii care ospătau în a 
doua sală dădură buzna cu paharele pline; mareşalul voia 
să mai vorbească, dar nu mai era chip, fiindcă glasul îi era 
acoperit de strigătele: Vivat, vivat, vivat! care nu se mai 
sfârşeau. 

Mareşalul fu cuprins de asemenea bucurie şi înflăcărare, 
încât ochii îi sticliră şi golindu-şi pocalul, răcni de-l auziră 
cu toţii: 

— Ego ultimus...! 

Spunând acestea, se lovi cu paharul în cap şi cioburile de 
cristal se împrăştiară în toate părţile pe podea, iar tâmpla 


magnatului se umplu de sânge. 

Se mirară cu toţii, iar regele spuse: 

— Jupâne mareşal, nu ne pare rău de pahar, ci de capul 
domniei tale... Pentru noi preţuieşte foarte mult! 

— Nu-mi pasă de comori şi giuvaeruri, strigă mareşalul, 
când am cinstea să te primesc pe măria ta în casă la mine. 
Vivat Johannes Casimirus rex! 

Majordomul îi dădu altă cupă. 

— Vivat, vivat, vivat! răsuna fără încetare. 

Zuruitul sticlei sparte se amesteca mereu cu strigătele. 
Doar episcopii nu urmară pilda mareşalului, deoarece nu le- 
o îngăduia rangul bisericesc. 

Trimisul papei, necunoscând obiceiul spargerii paharelor 
în cap, se plecă spre episcopul de Poznai, care şedea 
alături, şi-i zise: 

— Pentru Dumnezeu, sunt de-a dreptul uluit... Vistieria vă 
e goală şi cu asemenea pocal se puteau pune pe picioare şi 
întreţine două polcuri! 

— Aşa-i totdeauna la noi, răspunse episcopul de Poznan, 
clătinând din cap. Când înflăcărarea cuprinde inimile, nu se 
mai păstrează măsura. 

Într-adevăr, înflăcărarea era din ce în ce mai mare. Spre 
sfârşitul ospăţului o zare de lumină pătrunse prin ferestrele 
castelului. 

— Ce-i asta? întrebă regele. 

— Stăpâne milostiv! Pofteşte la spectacol! îl îndemnă 
mareşalul. 

Şi cu paşi şovăitori îl conduse pe rege la fereastră. O 
privelişte minunată li se înfăţişă ochilor. Curtea era 
luminată ca ziua. Câteva zeci de butoaie cu smoală aruncau 
străluciri galbene pe bătătura măturată de zăpadă şi 
aşternută cu crengi de brad. Din loc în loc, ardeau căldări 
cu rachiu, împrăştiind lumini albastre. În unele se adăugase 
sare, ca să lumineze roşu. 

Începură jocurile. Mai întâi cavalerii retezară câteva 
capete de turci, apoi aruncară din goană sulițe prin inel şi 


se întrecură în săbii; după aceea, câinii asmuţiţi sfâşiară un 
urs, iar un muntean vânjos ca Samson zvârli în sus o piatră 
de moară, prinzând-o din zbor. Petrecură în acest fel până 
la mijlocul nopţii. 

Astfel îl primi pe rege mareşalul coroanei, deşi suedezii se 
aflau încă în ţară. 

Capitolul XXVI. 

În toiul ospeţelor şi în îmbulzeala dregătorilor, a 
şleahticilor şi a oştenilor care se adunau de pretutindeni, 
regele nu uită de sluga credincioasă care în trecătoarea 
munţilor oprise cu atâta cutezanţă paloşele suedezilor cu 
pieptul său, şi a doua zi îl vizită pe jupân Andrzej. Îl găsi cu 
judecata întreagă şi aproape vesel, deşi palid ca un mort, 
deoarece printr-o întâmplare fericită tânărul nu avea nici o 
rană primejdioasă; pierduse, în schimb, mult sânge. 

La vederea regelui, Kmicic se ridică în capul oaselor şi, cu 
toate că regele stărui să se întindă în pat, nu vru să-l 
asculte. 

— Stăpâne milostiv, spuse, peste câteva zile am să încalec 
şi, cu îngăduinţa măriei tale, am să te însoțesc mai departe, 
pentru că simt că n-am nimic. 

— Trebuie să te fi vătămat îngrozitor... E nemaipomenit, 
să te arunci de unul singur asupra atâtor oşteni! 

— Mi s-a întâmplat de multe ori, pentru că la o adică sabia 
şi hotărârea sunt lucrul de căpetenie!... Ei, stăpâne milostiv, 
semnele de pe trupul meu nu încap nici pe o piele de vițel. 
Asta-i norocul meu! 

— Nu te mai plânge de noroc, dai buzna orbeşte în gura 
lupului şi aşa poţi fi rănit sau omorât cu uşurinţă. Lupţi de 
multă vreme? Unde te-ai bătut mai înainte? 

O rumeneală fugară coloră chipul palid al lui Kmicic. 

— Stăpâne milostiv! După ce toţi părăsiseră lupta, eu l-am 
hărțuit mai departe pe Chowanski, de a trebuit să pună un 
preţ mare pe capul meu. 

— Ascultă, zise deodată regele, în trecătoare ne-ai spus un 
lucru de mirare, dar am crezut că te-a doborât fierbinţeala 


şi ţi s-a întunecat mintea. Acum susţii iarăşi că l-ai hărțuit 
pe Chowafdski. Cine eşti? E adevărat că nu eşti Babinicz? 
Cunoaştem doar cine l-a hărțuit pe Chowanski! 

Se aşternu o clipă de tăcere; în sfârşit, tânărul oştean îşi 
înălţă faţa slăbită şi răspunse: 

— Aşa-i, stăpâne milostiv!... Nu aiurez, ci spun numai 
adevărul; eu l-am hărțuit pe Chowanski şi de atunci numele 
meu a devenit cunoscut în toată Republica... Eu sunt Andrej 
Kmicic, stegarul de Orsza... 

Kmicic închise ochii, îngălbenind tot mai mult, dar când 
văzu că regele tăcea mirat, vorbi astfel mai departe: 

— Stăpâne milostiv, eu sunt acel blestemat, osândit pentru 
ucideri şi samavolnicie, de Dumnezeu şi de oameni, eu l-am 
slujit pe Radziwill şi împreună cu el m-am lepădat de măria 
ta şi de ţară. Dar acum, ciuruit de spade, călcat de copitele 
cailor şi fără putere, mă bat cu pumnii în piept, repet: „Mea 
culpa, mea culpa!” şi-ţi cerşesc părinteasca îndurare... 
lartă-mă, stăpâne, pentru că eu singur am părăsit calea cea 
rea, blestemându-mi faptele de altădată. 

Lacrimile începură să curgă şiroaie din ochii oşteanului 
care-i săruta mâna regelui. Jan Kazimierz nu şi-o retrase, 
dar se posomori şi spuse: 

— Acela care poartă coroana în această ţară se cuvine să 
fie gata să ierte pe oricine, aşadar şi pe tine, mai ales că la 
Jasna Gora şi în timpul călătoriei ne-ai slujit cu credinţă şi 
ţi-ai pus viaţa în primejdie. 

— Iartă-mă, stăpâne milostiv!... Scurtează-mi chinurile! 

— Suntem gata să-ţi iertăm greşelile, dar nu putem uita 
că, în ciuda virtuţilor acestui popor, neîntinate până acum 
de dorinţa de a ridica mâna asupra regelui, te-ai oferit 
prinţului Bogustaw să ne răpeşti şi, viu sau mort să ne dai 
pe mâna suedezilor! 

Cu toate că mai înainte Kmicic spusese că nu e în stare să 
se ridice din pat, zvâcni în picioare, luă crucea agăţată pe 
perete şi, cu văpaia în obraji şi ochii arzând de fierbinţeală, 
începu să vorbească repede: 


— Jur pe mântuirea sufletului părintelui meu şi al mamei 
mele, pe rănile lui Christos, jur că nu-i adevărat!... Dacă 
sunt vinovat, Dumnezeu să mă pedepsească în clipa asta şi 
să mă ardă în foc veşnic! Stăpâne, dacă nu mă crezi, îmi rup 
legăturile şi-mi las să mi se scurgă sângele pe care mi l-au 
mai lăsat suedezii. Nu m-am oferit niciodată. Niciodată 
asemenea gând n-a încolţit în inima mea... Pentru toate 
împărăţiile din lume n-aş fi făcut una ca asta... Amin, pe 
crucea asta, Amin, Amin! 

Şi începu să tremure din pricina aţâţării şi a fierbinţelii. 

— Aşadar, prinţul a minţit? întrebă regele uimit. De ce 
oare? 

— Aşa-i, măria ta, a minţit... Asta-i răzbunarea lui 
diavolească pentru ce i-am făcut. 

— Da' ce i-ai făcut? 

— L-am răpit din mijlocul curtenilor şi oştenilor lui şi am 
vrut să-l aduc legat la picioarele măriei tale. 

Regele îşi trecu mâna peste frunte. 

— Hm, hm!... se miră, te credem, dar nu pricepem. Cum 
aşa? L-ai slujit pe Janusz, dar l-ai răpit pe Bogustaw, care 
era mai puţin vinovat, şi ai vrut să-l aduci legat înaintea 
noastră...? 

Kmicic vru să răspundă, dar regele văzu cât era de palid şi 
istovit şi-i zise: 

— Odihnegşte-te şi pe urmă îmi spui totul de la capăt. Te 
credem, iată mâna noastră! 

Kmicic o duse la buze şi o vreme stătu cu răsuflarea tăiată; 
se uita la chipul domnului cu o dragoste nemărginită, în 
cele din urmă, îşi adună puterile şi începu să vorbească: 

— Am să povestesc totul de la capăt. Am luptat împotriva 
lui Chowafski, dar i-am asuprit şi pe polonezi. În parte, am 
fost nevoit să nedreptăţesc oamenii, ca să iau ce-mi trebuia, 
în parte, am făcut-o din samavolnicie, pentru că sângele n- 
avea astâmpăr în mine... Însoţitorii mei erau şleahtici de 
neam, dar nu mai buni decât mine... Aşa că, ici tăiam un 
om, colo dam foc, dincolo goneam pe câte unul cu 


harapnicul prin zăpadă... Şi aşa mi s-a dus buhul. Pe unde 
nu călcase vrăjmaşul, lumea mă chema la judecată şi 
pierdeam de fiecare dată fără să mă înfăţişez. Osândirile 
veneau una după alta, dar nu-mi păsa de ele; diavolul mă 
măgulea şi-mi şoptea să-l întrec pe jupân Laszcz care şi-a 
căptuşit mantaua cu actele de osândă, rămânând de 
pomină, el şi numele lui... 

— Pentru că s-a căit şi a murit ca un creştin cucernic, îl 
întrerupse regele. 

Kmicic se odihni puţin şi-şi urmă vorba: 

— În acest timp, polcovnicul Billewicz - Billewiczii sunt un 
neam mare în Samogiţia - şi-a lepădat învelişul trecător şi s- 
a strămutat pe lumea cealaltă, lăsându-mi în scris un sat şi 
pe nepoata lui. Nu-mi pasă de sat, fiindcă tot luptându-mă 
cu vrăjmaşii, am pus mâna pe prăzi bogate şi nu numai că 
mi-am refăcut averea pustiită de năvălitori, dar am mai şi 
sporit-o. Şi la Czestochowa mai am ceva parale cu care aş 
putea cumpăra vreo două sate, ca să nu cer de pomană la 
nimeni... când ceata mi s-a împuţinat, am plecat să iernăm 
în părţile Laudei. Acolo am îndrăgit-o atât de mult pe fată, 
încât n-am mai ştiut pe ce lume mă aflu. Este atât de 
cinstită şi virtuoasă, încât faţă de ea mă ruşinam pentru 
faptele mele. Urând păcatul din naştere, m-a îndemnat 
stăruitor să părăsesc viaţa dinainte, să dreg stricăciunile şi 
să încep să trăiesc cinstit. 

— Şi i-ai urmat sfatul? 

— Da de unde, stăpâne milostiv! Am vrut, ce-i drept, 
Dumnezeu mi-e martor, am vrut!... Dar vechile păcate nu-i 
dau pace omului. Mai întâi mi-au cam vătămat oamenii la 
Upita, lucru pentru care am dat foc târgului... 

— Pentru Dumnezeu! Asta înseamnă temniţa! se sperie 
regele. 

— De-ar fi numai atât, milostive stăpâne! După aceea, 
şleahticii din Lauda mi-au căsăpit însoțitorii, oşteni vrednici, 
deşi zurbagii. Nu puteam să nu-i răzbun, aşa că am atacat 
în aceeaşi noapte aşezarea Butrymilor şi am pedepsit 


uciderea cu focul şi sabia... M-au biruit însă, pentru că sunt 
o groază de sărăntoci. Am fost nevoit să mă ascund. 
Jupâniţa nici nu mai vroia să se uite la mine, fiindcă 
laudanienii erau părinţii şi ocrotitorii ei hotărâți prin 
testament. Inima îmi da ghes spre ea, de-mi venea să-mi 
sparg capul de pereţi! Neputând să trăiesc fără ea, am 
strâns o nouă ceată şi am luat-o cu anasâna. 

— Bătu-te-ar!... Nici tătarii nu fac altfel. 

— E o purtare nevrednică, recunosc. Dar m-a pedepsit 
Dumnezeu prin braţul lui jupân Wolodyjowski, care, 
punându-se în fruntea şleahticilor, mi-a smuls fata, iar pe 
mine m-a tăiat, de era cât pe ce să-mi dau duhul. Ar fi fost 
de o sută de ori mai bine, pentru că n-aş mai fi intrat în 
cârdăşie cu Radziwit spre pierzania regelui şi a ţării. Dar 
cum putea să fie altfel? S-a iscat o nouă judecată... lemniţa, 
învinuiri grele. Nici eu nu mai ştiam ce să fac, când pe 
neaşteptate mi-a venit în ajutor voievodul de Wilno. 

— El te-a ocrotit? 

— Mi-a trimis împuternicire de chemare la oaste, luându- 
mă astfel sub oblăduirea lui; aşa am scăpat de judecată. M- 
am alăturat cu tot sufletul de voievod, socotindu-l singura 
portiţă de scăpare. Am înjghebat la repezeală un steag din 
bătăuşi cunoscuţi în toată Lituania. Unul mai bun nu se afla 
în toată oştirea... L-am adus la Kiejdany. Acolo Radziwilt m-a 
primit ca un părinte, mi-a amintit de înrudirea noastră prin 
neamul Kiszka şi mi-a făgăduit să mă ocrotească. Îşi avea 
planurile lui... Îi trebuiau oameni dintr-o bucată, în stare de 
orice, iar eu, ca un prost, mi-am vârât gâtul în laţ. Înainte 
de a-şi da în vileag gândurile, mi-a poruncit să jur pe 
crucifix că nu-l voi părăsi niciodată. Socotind că-i vorba de 
războiul cu suedezii şi cu septentrionii, n-am şovăit nici o 
clipă şi am jurat. 

Şi a urmat acel ospăț înfricoşător, când s-a iscălit 
înţelegerea de la Kiejdany. Trădarea a ieşit la iveală. Ceilalţi 
polcovnici şi-au zvâărlit buzduganele la picioarele 


hatmanului, dar eu eram legat prin jurământ, ca un câine în 
lanţ, şi n-am putut să-l părăsesc... 

— Parcă nouă nu ne-au jurat credinţă toţi aceia care pe 
urmă ne-au părăsit?... spuse regele cu tristeţe. 

— Cu toate că nu aruncasem buzduganul de polcovnic, nu 
voiam nici eu să iau parte la trădare. Cât am mai suferit, 
stăpâne milostiv, numai unul Dumnezeu ştie! Mă 
zvârcoleam de durere, de parcă mă frigeau de viu, 
deoarece şi jupâniţa mea, deşi mă împăcasem cu ea după 
răpirea aceea, acum mă socotea un trădător şi mă 
dispreţuia ca pe o jivină scârboasă. Dar eu îi jurasem lui 
Radzwill că nu-l voi părăsi... Ea, stăpâne milostiv, cu toate 
că e femeie, are minte de bărbat şi n-o întrece nimeni în 
credinţă faţă de măria ta! 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze! zise regele. lată pentru 
ce ţin şi eu la ea! 

— Ea vroia să facă din mine un sprijinitor al regelui şi al 
ţării, dar când a văzut că strădania i se iroseşte în zadar, s-a 
încrâncenat împotriva mea şi pe cât mă avea de drag 
înainte, pe atât mă ura acum. În acest timp, Radziwil m-a 
chemat la el şi a încercat să mă convingă. Mi-a dovedit fără 
putinţă de tăgadă că a făcut bine şi că numai în acest fel 
putea să scape ţara care se ducea de râpă. Nu sunt în stare 
să repet toate argumenta lui, atât erau de măreţe; toate 
păreau că ţintesc numai binele Republicii. L-ar fi convins şi 
pe unul de o sută de ori mai înţelept, ce să mai vorbesc de 
mine, un oştean obişnuit! Atunci, măria ta, m-am legat şi 
mai mult de el, gândind că toţi sunt orbi şi păcătoşi, afară 
de el care-i cinstit şi vede adevărul. Aş fi sărit şi-n foc 
pentru el, aşa cum sunt în stare s-o fac acum pentru măria 
ta, pentru că eu nu ştiu să slujesc şi să îndrăgesc numai pe 
jumătate... 

— Am văzut şi noi că aşa este! băgă de seamă Jan 
Kazimierz. 

— A avut multe foloase de pe urma mea, zise Kmicic 
mohorât. Pot să spun că, dacă nu eram eu, nu mai erau nici 


acele fructe otrăvite ale trădării, fiindcă l-ar fi luat în săbii 
propria oştire. La asta s-ar fi ajuns. Dragonii, pedestraşii 
maghiari şi steagurile uşoare îi şi luaseră în săbii pe 
scoţienii lui Radziwill, când am sărit eu cu oamenii mei şi i- 
am împrăştiat cât ai bate din palme. Mai rămâneau 
steagurile cartiruite prin alte părţi. Şi pe acelea le-am 
zdrobit. Numai jupân Wotodyjowski a scăpat din, temniţă şi, 
cu o hotărâre supraomenească, şi-a condus laudanienii în 
Podlasie, ca să se unească cu jupân Sapieha. Cei care 
scăpaseră cu viaţă se adunaseră în mare număr acolo, dar 
câţi oşteni de nădejde au pierit din pricina mea, numai 
Dumnezeu ştie. Mărturisesc totul ca la spovedanie... Jupân 
Woltodyjowski, în trecere prin Podlasie, m-a prins şi pe mine 
şi a vrut să mă împuşte. Abia am scăpat cu viaţă, ajutat de 
scrisorile găsite asupra mea, din care se vedea că atunci 
când era în temniţă şi prinţul vroia să-l omoare, eu l-am 
rugat stăruitor să-l lase în viaţă. M-a lăsat deci să plec, iar 
eu m-am întors la Radziwilt şi l-am slujit mai departe. Dar 
amărăciunea începea să se strecoare în sufletul meu, eram 
scârbit de unele fapte ale prinţului, care nu avea nici 
credinţă, nici cinste, nici conştiinţă, iar de propriu-i cuvânt 
îi păsa tot atâta cât şi regelui suedez. Atunci am început să 
mă zburlesc la el. Lui Radziwitt nu i-a plăcut cutezanţa mea 
şi, în cele din urmă, m-a trimis cu nişte scrisori... 

— Spui lucruri de mare însemnătate pentru noi, zise 
regele, cel puţin acum ştim de la un martor la faţa locului, 
care pars magna fuit4(49) cum s-au petrecut lucrurile... 

— E adevărat că pars magna fui, răspunse Kmicic. Am 
plecat bucuros cu scrisorile, pentru că nu mai puteam sta 
locului. La Pilwiszki l-am întâlnit pe prinţul Bogustaw. Am să 
mă străduiesc din toate puterile să mi-l dea Dumnezeu pe 
mână şi să mă răzbun pentru minciuna pe care a răspândit- 
o pe seama mea! Nu numai că nu m-am oferit să fac nimic, 
stăpâne milostiv, nu numai că asta e o minciună sfruntată, 
dar tocmai acolo mi s-au deschis ochii, văzând întreaga 
neruşinare a acestor eretici. 


— Spune degrabă cum a fost, pentru că nouă ni s-a adus la 
cunoştinţă că prinţul Bogustaw s-a arătat numai de nevoie 
de partea vărului său. 

— EI, stăpâne milostiv? El e şi mai rău decât Janusz! Păi, în 
mintea cui a încolţit trădarea mai întâi? N-a fost el acela 
care l-a ademenit pe prinţul hatman, arătându-i coroana? 
Dumnezeu să-l judece! Cel puţin Janusz se mai prefăcea. 
Îndreptăţindu-şi faptele cu bono publico, pe când Bogustaw, 
luându-mă drept un nemernic, mi-a dezvăluit tot ce avea pe 
suflet. Mi-e şi frică să repet ce mi-a spus... „Republica 
noastră, zice, trebuie să se ducă dracului; seamănă cu o 
bucată de postav roşu. Noi nu numai că n-o să punem mâna 
s-o scăpăm, dimpotrivă, o să tragem şi noi de ea, ca să ne 
rămână cât mai mult şi nouă... Lituania, zice, trebuie să ne 
rămână nouă, iar după vărul Janusz o să-mi pun eu pe cap 
cuşma de mare prinţ, însurându-mă cu fiica lui”. 

Regele îşi acoperi ochii cu mâinile. 

— Chinuri ale lui Christos! exclamă. Radziwittii, 
Radziejowski, Opalihski... Cum să nu se întâmple ce s-a 
întâmplat!... Le trebuia coroană şi de aceea voiau să rupă 
ceea ce a unit Dumnezeu... 

— Am rămas şi eu încremenit, măria ta! Mi-am turnat apă 
rece pe cap, ca să nu-mi pierd minţile. Sufletul mi s-a 
schimbat dintr-o dată, de parcă m-ar fi lovit trăsnetul. M-am 
înfricoşat de cele ce făcusem. Nu mai ştiam ce să fac. În 
Boguslaw sau în mine să înfig jungherul?... Mugeam ca o 
fiară prinsă în capcană!... Nu mai vroiam să-i slujesc pe 
Radziwilti, ci să mă răzbun... Dumnezeu mi-a trimis gândul 
cel bun, m-am dus cu câţiva oameni la cvartirul prinţului 
Bogustaw, l-am atras afară din târg, l-am răpit şi am vrut să- 
Il duc plocon confederaţilor, ca să mă alătur lor şi să intru în 
slujba măriei tale cu preţul vieţii iui. 

— Îţi iertăm totul! strigă regele, pentru că te-au înşelat, 
dar ştiu că le-ai plătit-o! Numai Kmicic putea să se încumete 
la asemenea faptă. Pentru asta îţi iertăm toate vinile din 


toată inima, dar spune mai repede, că ard de nerăbdare; ţi- 
a scăpat? 

— La prima oprire, mi-a smuls pistolul de la cingătoare... şi 
a tras în plină faţă... lată cicatricea... Mi-a omorât oamenii 
şi a fugit... E un mare viteaz... nu tăgăduiesc, dar ne vom 
mai întâlni, de-aş şti că atunci îmi va bate ceasul din 
urmă...! 

Kmicic începu să tragă de pătura cu care era învelit, dar 
regele îl întrerupse repede: 

— Şi ca să se răzbune pe tine a născocit scrisoarea aceea? 

— Întocmai. Rana mi s-a vindecat în pădure, dar sufletul 
mă durea şi mai rău. Nu mai puteam să mă duc la 
Wotodyjowski şi la confederați, fiindcă laudanienii m-ar fi 
făcut chisăliţă... Ştiind că prinţul hatman avea să pornească 
asupra lor, i-am prevenit să stea cu toţii laolaltă. Asta a fost 
prima faptă bună, fiindcă altminteri Radziwitt i-ar fi nimicit 
pe rând: acum însă l-au biruit ei şi, după câte aud, l-au 
împresurat... Să le ajute Dumnezeu, iar pe el să-l 
pedepsească, Amin! 

— Dacă nu s-a întâmplat până acum, o să se întâmple 
curând, zise regele. Şi pe urmă ce-ai făcut? 

— Neputând să te slujesc alături de confederați, am 
hotărât să viu la măria ta şi să-mi plătesc vinile de altădată, 
prin credinţă statornică. Dar cum puteam veni? Cine l-ar fi 
primit pe Kmicic? Cine i-ar fi dat crezare, cine nu i-ar fi 
strigat în faţă că e un trădător? Mi-am luat deci numele de 
Babinicz şi, străbătând toată Republica, am ajuns la 
Czestochowa. Dacă am fost sau nu de mare folos acolo, să 
depună mărturie preotul Kordecki. Zi şi noapte nu mă 
gândeam decât să plătesc pagubele aduse ţării, să-mi vărs 
sângele pentru ea, să-mi recapăt faima şi bunul renume. 
Ce-a mai fost, ştii şi măria ta, pentru că ai fost de faţă. Dacă 
inima-ţi bună de părinte te îndeamnă, dacă foloasele aduse 
în noua slujbă au întrecut vechile păcate sau măcar le-au 
şters, primeşte-mă, stăpâne, în inima-ţi binevoitoare, pentru 
că toţi s-au lepădat de mine şi nimeni nu-mi poate mângâia 


sufletul afară de măria ta... Numai tu, stăpâne, îmi cunoşti 
părerea de râu şi lacrimile mele!... sunt un blestemat care a 
trădat şi şi-a călcat jurământul, dar mi-e dragă ţara asta şi 
măria ta... şi Dumnezeu mă vede că vreau să vă slujesc pe 
amândoi! 

Lacrimi amare şiroiră din ochii tânărului şi aproape că se 
înecă de plâns, iar regele, ca un adevărat părinte cu inimă 
largă, îi luă capul în mâini şi începu să-l sărute pe frunte şi 
să-l aline: 

— Jedrek, ţinem la tine ca la copilul nostru... i-am spus 
doar că ai păcătuit fără să vrei, dar câţi nu păcătuiesc cu 
bună ştiinţă?... le iertăm din toată inima, fiindcă ţi-ai plătit 
greşelile. Linişteşte-te, Jedrek! Nu sunt puţini cei care s-ar 
făli bucuroşi cu meritele tale... Pe legea meu, noi te iertăm, 
iar ţara te va ierta şi ea, ba îţi rămânem şi datori! Haide, 
lasă plânsul! 

— Dumnezeu să te răsplătească, măria ta, pentru 
bunăvoința pe care mi-o arăţi! rosti oşteanul printre 
lacrimi. Şi aşa, tot va trebui să sufăr pe lumea cealaltă 
pentru jurământul pe care i l-am făcut lui RadziwiH; chiar 
dacă n-am ştiut pentru ce jur, jurământul rămâne jurământ. 

— Dumnezeu nu te va osândi, răspunse regele, deoarece 
ar trebui să trimită în iad jumătate din Republică, adică pe 
toţi aceia care şi-au călcat jurământul de credinţă faţă de 
noi. 

— Nădăjduiesc şi eu, stăpâne milostiv, că n-am să ajung în 
iad, mi-a făgăduit şi părintele Kordecki, dar nici el nu ştia 
dacă voi putea scăpa de purgatoriu. E greu să te tot frigă o 
sută de ani şi mai bine... Dar ce să-i faci? Multe îndură omul 
întărit de nădejdea mântuirii, iar rugăciunile ar putea şi ele 
să-mi scurteze chinurile. 

— Să n-ai nici o grijă! îl linişti Jan Kazimierz. Îl vom 
convinge pe trimisul papei să citească o slujbă pentru tine... 
Cu asemenea apărător, nu vei fi nedreptăţit... Ai încredere 
în mila lui Dumnezeu! 

Kmicic zâmbi printre lacrimi. 


— Cu ajutorul lui Dumnezeu, zise, o să-mi recapăt puterile 
şi o să mai sting din viaţă câţiva suedezi. Meritele mele vor 
creşte astfel nu numai în cer, ci şi pe pământ, îndreptându- 
mi renumele. 

— Nu te mai necăji, cât priveşte bunul tău renume, vom 
avea grijă să fii răsplătit cum se cuvine. Când se vor linişti 
vremurile, vom aduce la cunoştinţa tuturor meritele tale 
care nu sunt mici şi vor fi şi mai mari. O să poruncesc să se 
discute şi în adunarea Seimului, aşa că-ţi vei recăpăta 
cinstea şi toate drepturile. 

— Stăpâne şi părinte milostiv, când se va aşeza liniştea ori 
chiar mai înainte, voi fi tras în judecată şi de asta nu mă poţi 
scăpa nici măria ta. Dar să nu mai vorbim!... N-am să mă las 
câtă vreme îmi va bate inima şi voi putea ţine sabia în 
mână... Ce fac însă cu jupâniţa? Olefka o cheamă stăpâne 
milostiv! Ehei, multă vreme a trecut de când n-am mai 
văzut-o! Cât am mai suferit din pricina ei! Cu toate că 
uneori am vrut să mi-o smulg din mână şi m-am luptat cu 
dragostea aşa cum te lupţi cu un urs, degeaba mi-a fost 
truda, că tot n-am izbutit să scap de ea! 

Jan Kazimierz râse cu bunăvoință. 

— Cu ce te putem ajuta noi, bietul de tine? 

— Păi, cine mai poate să mă ajute, dacă nu măria ta? E o 
regalistă înfocată şi n-o să-mi ierte niciodată isprăvile de la 
Kiejdany. Se va lăsa convinsă numai dacă măria ta ai să-mi 
dai mărturie că m-am schimbat şi m-am întors de bunăvoie 
în slujba măriei tale şi a ţării, pe scurt, că n-am venit atras 
de cine ştie ce răsplată, ci din proprie voinţă şi căinţă. 

— Dacă este vorba numai de atâta lucru, o s-o rugăm şi 
noi, iar dacă-i de partea noastră, cum spui, rugămintea ne 
va fi ascultată. Numai să fie slobodă şi să nu fi păţit ceva, 
cum lesne se poate întâmpla în vreme de război... 

— Îngerii o vor păzi 

— Merită, într-adevăr. Iar ca să-ţi dea pace tribunalele, vei 
face astfel: vor începe curând chemările la oaste; de vreme 
ce ruşinea apasă încă asupra ta, cum zic ei, nu putem să-ţi 


dăm împuternicire pe numele de Kmicic, dar îţi vom da pe 
numele de Babinicz; ai să înrolezi şi tu oşteni, lucru care nu 
poate fi decât în folosul ţării, că vedem că eşti luptător 
viforos şi cu experienţă. Ai să pleci la luptă sub conducerea 
castelanului de Kiev; vei avea astfel prilejul să te acoperi de 
faimă, deşi primejdiile nu vor lipsi. La nevoie, vei începe să-i 
hărţuieşti şi pe suedezi, cum l-ai hărțuit pe Chowanski. 
Îndreptarea ta şi faptele bune au început de când te 
numeşti Babinicz... Păstrează dar acest nume şi judecăţile 
te vor lăsa în pace. Iar când vei străluci ca un soare, când se 
va vorbi în toată Republica de isprăvile tale, atunci poate să 
afle toată lumea cine-i viteazul. Oricine se va ruşina să 
tragă în judecată asemenea războinic... Între timp, unii vor 
pieri, pe alţii ai să-i îmbunezi... Multe documente se vor 
pierde, iar noi îţi făgăduim încă o dată că-ţi vom lăuda 
meritele şi vom stărui în adunarea Seimului să fii răsplătit, 
deoarece în ochii noştri o meriţi pe deplin de pe acum. 

— Stăpâne milostiv!... Ce-am făcut eu, ca să merit atâta 
bunăvoință? 

— Mai mult decât alţii care cred că li se cuvine de drept. 
Aşa că, fii fără grijă, sprijinitor drag, fiindcă socotesc că şi 
regalista va fi tot a ta şi, cu ajutorul Celui de Sus, îmi veţi 
spori în curând oamenii de credinţă... 

Deşi bolnav, Kmicic se ridică repede din pat şi căzu cât era 
de lung la picioarele regelui. 

— Pentru Dumnezeu, ce faci? strigă regele. Îţi curge 
sânge! Jedrek!... Hei, veniţi careva aici! 

Intră în pripă însuşi mareşalul care-l căuta de multă vreme 
pe rege prin castel. 

— Sfinte Jerzy, apărătorul meu, ce-mi văd ochii?! strigă, 
văzându-l pe rege ridicându-l cu mâinile lui pe jupân 
Kmicic. 

— Asta e jupân Babinicz, cel mai iubit oştean al meu şi 
sluga cea mai credincioasă care mi-a scăpat viaţa ieri, spuse 
regele. Jupâne mareşal, ajută-mă să-l urcăm în pat. 

Capitolul XXVII. 


De la Lubowla, regele plecă spre Dukla, Krosno, Lancut, şi 
LwOw, însoţit de mareşalul coroanei, mulţi episcopi, 
dregători şi senatori, precum şi de steagurile de curte şi 
simbriaşi. Aşa cum râul puternic, curgând prin ţară, adună 
toate apele mai mici, tot aşa şi alaiul regal creştea mereu, 
împreunându-se cu noile cete. Veneau alături de stăpânul 
legiuit magnați, şleahtici şi oşteni, de unul singur sau în 
grupuri, şi mulţimi întregi de ţărani înarmaţi, înverşunaţi de 
ură împotriva suedezilor. 

Frământarea se lăţise pretutindeni şi rânduiala războiului 
începea să se simtă. Apărură ordonanţele de la Sacz: una a 
lui Konstanty Lubomirski, mareşalul ordinului cavalerilor, a 
doua a lui Jan Wielopolski, castelanul de Wojnicz. Amândouă 
chemau la arme pe toţi şleahticii din ţinutul Cracoviei. 
Acum ştiau cu toţii în jurul cui să se adune; cei care nu se 
înfăţişau aveau să sufere pedeapsa legii. Ordonanţa regelui 
îi puse în picioare până şi pe cei mai zăbavnici. 

Dar nu mai era nevoie de ameninţări, deoarece 
înflăcărarea cuprinsese toate stările. Încălecau cu toţii, 
bătrâni şi flăcăiandri, femeile îşi dădeau podoabele şi 
veşmintele, unele vrând să pornească şi ele la luptă. 

Prin fierării, ţiganii băteau ziua şi noaptea cu ciocanele, 
prefăcând în arme uneltele nevinovate ale plugarilor. Satele 
şi oraşele se goleau, fiindcă bărbaţii plecau la luptă. Din 
munţii silhui coborau întruna cete de oameni pe jumătate 
sălbatici. Forţele regelui creşteau cu fiecare clipă. 

Îi ieşeau în întâmpinare preoţii cu crucea şi prapurii, 
rabinii în fruntea cahaluluiţ 50; înaintarea lui semăna cu 
un marş triumfal. De pretutindeni soseau veşti 
îmbucurătoare, de parcă le aducea vântul. 

Oamenii puneau mâna pe arme nu numai în aceste părţi 
ale ţării, care nu fuseseră cotropite de duşmani. Peste tot, 
în cele mai depărtate judeţe şi olaturi, prin oraşe, sate, 
aşezări şi prin pădurile neumblate îşi înălța capul războiul 
înfricoşător al răzbunării. Cu cât mai jos căzuse poporul 
înainte, cu atât mai sus îşi înălța capul acum, renăştea, se 


schimba şi cuprins de însufleţire nu pregeta să-şi 
scormonească rănile ogoite, ca să-şi mântuiască sângele de 
sevele otrăvite. 

Se vorbea, de asemenea, tot mai mult despre unirea 
şleahticilor şi a oştenilor, în fruntea cărora aveau, să stea 
bătrânul mare hatman, Rewera Potocki, şi hatmanul de 
câmp, Lanckoroiski, voievodul rutean, şi jupân Ştefan 
Czarniecki, castelanul de Kiev, şi jupân Pawet Sapieha, 
voievodul de Witebsk, şi prinţul stolnic de Lituania, Michat 
Radziwilt, stăpânitor puternic, doritor să şteargă pata cu 
care mânjise neamul Janusz, şi jupân Krzysztof Tyszkiewicz, 
voievodul de Czernih6w, şi mulţi alţi senatori, dregători, 
oşteni şi şleahtici. 

Scrisorile se încrucişau zilnic între aceştia şi mareşalul 
coroanei care nu voia ca asemenea unire să se facă fără el. 
Veştile erau tot mai sigure şi în cele din urmă se auzi că 
hatmanii, şi odată cu ei oştirea, îi părăsiseră pe suedezi şi 
alcătuiseră Confederaţia de la Tyszowce pentru apărarea 
regelui şi a ţării. 

Regele ştia şi el mai demult de această unire, fiindcă 
împreună cu regina, deşi se aflau departe, osteniseră destul 
prin scrisori pentru înfăptuirea ei; neputând să ia parte el 
însuşi, Jan Kazimierz aştepta cu nerăbdare trimişii 
confederaţilor. Într-adevăr, înainte de a ajunge la Lw6w, 
veniră la el jupân Stuzewski şi jupân Domaszewski, judele 
de Luk6w, aducându-i jurământul de credinţă din partea 
confederaţilor şi actul de înfiinţare spre iscălire. 

Regele citi actul în adunarea episcopilor şi a senatorilor. 
Inimile tuturor se umplură de bucurie, sufletele înălţară 
rugă de mulţumire lui Dumnezeu, deoarece acea faimoasă 
confederație nu vestea numai trezirea, ci şi schimbarea 
acestui popor despre care năvălitorul putea să spună până 
nu demult că e lipsit de credinţă, de dragoste de ţară şi de 
conştiinţă, neavând nici o rânduială sau statornicie, nici una 
din acele virtuţi ce ţin unite popoarele. 


Mărturia acestor virtuţi se afla acum înaintea regelui în 
actul înfiinţării confederației şi în ordonanța acesteia. Se 
vorbea în ea despre lipsa de credinţă a lui Carol Gustav, 
despre călcarea jurămintelor şi a făgăduielilor, despre 
cruzimile ghinărarilor şi ale oştenilor, pe care nu le făptuiau 
nici cele mai sălbatice noroade, despre pângărirea 
bisericilor, asuprire, lăcomie şi jafuri, despre vărsarea de 
sânge nevinovat, declarându-se război pe viaţă şi pe 
moarte, cotropitorilor scandinavi. Ordonanţa, 
amenințătoare ca trâmbiţa unui arhanghel, chema la oaste 
nu numai pe oşteni, ci toate stările şi naţiile Republicii. „Ioţi 
infames - glăsuia ordonanța - banniti şi proscripti trebuie 
să se ridice la luptă” Cavalerii aveau să încalece, să-şi pună 
viaţa în primejdie şi din avutul lor să alcătuiască cete de 
pedestraşi, cei bogaţi mai multe, cei mai puţin avuţi mai 
puţine, fiecare după puterea şi averea lui. 

„Deoarece în această ţară aeque bona şi mala(51Y aparţin 
tuturor, la fel trebuie împărţite şi primejdiile. Oricine se 
socoteşte a fi şleahtic, statornicit în vreo aşezare sau nu, 
chiar dacă are mai mulţi copii, sunt obligaţi cu toţii să 
meargă la războiul împotriva vrăjmaşului Republicii. Căci 
şleahtici fiind cu toţii, mai presus ori mai prejos prin 
naştere, şi având dreptul lor, aceleaşi slujbe, ranguri şi 
binefaceri, să fim dară deopotrivă şi întru apărarea 
libertăţilor şi beneficiorum...” 

Astfel înţelegea ordonanța egalitatea şleahticilor. Regele, 
episcopii şi senatorii, care purtau de mult în inima lor 
gândul îndreptării Republicii, vedeau cu mirare că şi 
poporul era pregătit pentru acele schimbări, fiind gata să 
păşească pe drumuri noi, să lepede rugina şi putregaiul şi 
să înceapă altă viaţă. 

„Prin aceasta, se scria, oricărui plebeiae conditionis îi 
deschidem calea spre benemerendi în Republică, arătându-i 
şi oferindu-i, după legământul de mai sus prilejul de a 
ajunge la faima, slujbele şi binefacerile de care gaudet(52) 
starea şleahticilor...” 


Când se citi această parte, printre cei de faţă se înstăpâni 
o tăcere adâncă. Aceia care, alături de rege, doreau din tot 
sufletul să deschidă oamenilor din stările de jos calea spre 
drepturile şleahticilor, credeau că vor fi nevoiţi să sufere, să 
se zbată şi să înlăture multe piedici, că mulţi ani vor trebui 
să treacă înainte de a putea vorbi fără primejdie de 
asemenea lucruri. Când colo, şleahticii înşişi, atât de 
îndărătnici şi de înapoiaţi până atunci ori de câte ori venea 
vorba de drepturile lor, deschideau larg porţile mulţimii 
cenuşii a ţăranilor. 

Prinţul primat se ridică, însufleţit parcă de duhul 
prorociei, şi spuse: 

— Urmaşii vor pomeni în veac această confederație, 
pentru că aţi introdus acest punctum, iar dacă vreunul va 
socoti vremea noastră ca o decădere a vechilor virtuţi 
polone, ceilalţi se vor împotrivi, arătând spre voi. 

Preotul Gebicki era bolnav, aşa că neputând vorbi, făcu 
doar semnul crucii asupra actului de înfiinţare şi a solilor. 

— Parcă-l vedem pe vrăjmaş plecând cu ruşine din aceste 
locuri! spuse regele. 

— Să dea Dumnezeu să se întâmple cât mai repede!... 
strigară amândoi trimişii. 

— Domniile voastre veţi merge cu noi la Lw6w, le spuse 
regele, unde vom întări înfiinţarea confederației şi, cu acest 
prilej, nu vom întârzia să închegăm şi altă unire pe care n-o 
vor putea frânge nici puterile iadului. 

Trimişii şi senatorii se uitară unii la alţii, parcă întrebându- 
se despre ce unire este vorba, dar regele tăcea, doar chipul 
îi împrăştia tot mai multă lumină; luă iarăşi actul în mână, îl 
citi a doua oară, zâmbi şi întrebă deodată: 

— Au fost mulţi potrivnici? 

— Stăpâne milostiv, răspunse jupân Domaszewski, 
confederaţia a luat fiinţă unanimitate la îndemnurile 
hatmanilor, ale voievodului de Witebsk şi ale lui jupân 
Czarniecki. Dintre şleahtici nu s-a împotrivit nici unul, atât 


sunt de însufleţiţi de dragostea de ţară şi de rege şi de 
înverşunaţi contra suedezilor. 

— Am hotărât dinainte, adăugă jupân Stuzewski, că nu va 
fi ca la adunarea Seimului, ci va hotărî pluralitas, astfel că 
nici un veto nu mai putea să strice lucrarea, iar potrivnicul 
ar fi fost luat îndată în săbii. Au spus cu toţii că trebuie să 
sfârşim cu liberum veto care înseamnă domnia unuia şi 
robia tuturor. 

— Vorbele domniei tale sunt de aur! spuse preotul primat 
când Republica se va îndrepta, nu ne vom mai teme de nici 
un vrăjmaş. 

— Voievodul de Witebsk unde se află? întrebă regele. 

— În noaptea care a urmat iscălirii înţelegerii, a plecat, la 
oastea lui de la Tykocin, unde îl ţine împresurat pe prinţul 
voievod de Wilno, trădătorul. Până acum socot că a şi pus 
mâna pe el, viu sau mort. 

— Era chiar atât de sigur că-l va înfrânge? 

— Aşa cum ziua urmează nopţii. Vânzătorul a fost părăsit 
până şi de slugile cele mai credincioase. Doar o mână de 
suedezi se mai apără acolo şi nu pot primi ajutor de 
nicăieri. La Tyszowce jupân Sapieha a spus aşa: „Am vrut să 
mai întârzii o zi, fiindcă până seara aş fi sfârşit cu 
Radziwilt!... Dar asta-i o treabă mai însemnată decât 
Radziwilt, pentru că pe el îl pot prinde şi fără mine, e de 
ajuns un steag de oşteni.” 

— Slavă Domnului! se bucură regele. Dar jupân Czarniecki 
unde este? 

— S-au strâns atâţia şleahtici şi cavaleri de nădejde în 
jurul lui, încât într-o singură zi a pus pe picioare un steag 
întreg şi a pornit îndată asupra suedezilor. Pe unde poate fi 
acum, nu ştim. 

— Şi hatmanii? 

— Hatmanii aşteaptă cu nerăbdare poruncile măriei tale, 
chibzuiesc amândoi asupra războiului ce va să vie şi se 
înţeleg la Zamosc cu starostele de Kaluza. În acest timp, 
polcurile vin zilnic la ei odată cu zăpada. 


— Îi părăsesc cu toţii pe suedezi? 

— Chiar aşa, stăpâne milostiv! Hatmanii au primit o 
deputăţie şi de la oştenii lui jupân Koniecpolski, care se află 
alături de Carol Gustav. Până şi aceştia ar fi bucuroşi să se 
întoarcă în slujba măriei tale, cu toate că regele suedez nu 
se arată zgârcit cu măgulirile şi făgăduielile de tot felul. Au 
spus că, deşi nu pot să recedere numaidecât, o vor face la 
cel dintâi prilej, deoarece li s-a scârbit cu atâtea ospeţe, 
măguliri, clipiri din ochi şi bătăi din palme. Abia mai pot 
răbda. 

— De pretutindeni numai veşti bune. Îşi revin cu toţii, rosti 
regele. Slavă Sfintei Fecioare!... E cea mai fericită zi din 
viaţa noastră, iar a doua va fi atunci când cel din urmă 
vrăjmaş va fi izgonit din Republică. 

Jupân Domaszewski lovi garda săbiei cu palma. 

— Doamne fereşte de una ca asta! se împotrivi. 

— Cum aşa? întrebă regele mirat. 

— Adică cei din urmă nădrăgar să iasă din hotarele 
Republicii pe propriile picioare? Nu se poate, stăpâne 
milostiv! Păi, noi de ce mai purtăm sabia la şold? 

— Bătu-te-ar să te bată, domnia ta! se veseli Jan 
Kazimierz. Ăsta zic şi eu curaj! 

Dar jupân Stuzewski, vrând să nu rămână mai prejos de 
jupân Domaszewski, strigă: 

— Pe legea mea, nu sunt de aceeaşi părere şi voi fi primul 
care voi spune veto. Nu ne vom mulţumi să-i gonim din ţară, 
ci îi vom urmări până acasă! 

Primatul începu să clatine din cap şi să râdă cu 
bunăvoință. 

— Ehei, şleahticii încalecă pe cai şi nu se mai opresc! 
Dumnezeu să vă binecuvânteze, dar luaţi-o mai domol! 
Vrăjmaşul n-a plecat încă! 

— Vin! strigă regele. Vrem să bem cu confederaţii. 

— Oamenii s-au schimbat şi norocul se va schimba şi el! 
rosti părintele Gebicki cu glasul slab. 


— Vin! strigă regele. Vrem să bem cu confederaţii pentru 
această schimbare! 

Se aduse vin, dar odată cu feciorii de casă intră şi 
camerdinerul regelui şi spuse: 

— Stăpâne milostiv, a sosit jupân Krzysztoporski de la 
Czestochowa şi doreşte să se închine măriei tale. 

În curând intră un şleahtic înalt şi slab care privea pe sub 
sprâncene ca un ţap. Făcu o plecăciune adâncă în faţa 
regelui, apoi se înclină cu semeţie înaintea dregătorilor şi 
zise: 

— Lăudat fie numele Domnului! 

— Acum şi în vecii vecilor, răspunse regele. Ce se aude pe 
acolo? 

— E un ger grozav, măria ta, de-ţi îngheaţă răsuflarea. 

— Pentru Dumnezeu, domnia ta, vorbeşte despre suedezi, 
nu despre frig! strigă Jan Kazimierz. 

— Păi, ce să mai vorbesc de ei, stăpâne, dacă nu mai sunt 
la Czestochowa! răspunse de-a dreptul jupân 
Krzysztoporski. 

— A ajuns şi la noi vestea asta, răspunse regele bucuros, 
dar numai din vorbele oamenilor, pe când domnia ta vii 
chiar de la mânăstire... Ai fost martor la faţa locului şi 
apărător? 

— Întocmai, măria ta, am luat parte la apărare şi am fost 
martor la minunile Sfintei Fecioare... 

— Fără margini e bunăvoința ei! zise regele, înălţându-şi 
ochii spre cer, numai s-o merităm şi de acum încolo... 

— Multe-am văzut la viaţa mea, dădu răspuns 
Krzysztoporski, dar astfel de minuni nu mi-a fost dat să mai 
văd. Preotul Kordecki înfăţişează totul amănunţit în 
scrisoarea asta. 

Jan Kazimierz luă repede scrisoarea pe care i-o întindea 
Krzysztoporski şi începu să citească. În răstimpuri se 
întrerupea din citit şi începea să se roage, apoi iarăşi se 
întorcea la scrisoare. Pe faţă i se răsfrângeau simţăminte de 


bucurie; în cele din urmă, îşi înălţă ochii spre 
Krzysztoporski: 

— Preotul Kordecki ne scrie, spuse, că aţi pierdut un mare 
viteaz, un oarecare Babinicz, care a aruncat în aer 
balimezul suedez! 

— S-a jertfit pentru noi toţi, stăpâne milostiv! Unii însă 
cred că trăieşte şi numai Dumnezeu ştie care-i adevărul; 
nefiind siguri de nimic, n-am încetat să-l plângem, 
deoarece, dacă n-ar fi fost isprava-i vitejească, ne-am fi 
descurcat tare greu... 

— Dacă-i aşa nu-l mai plângeţi, fiindcă jupân Babinicz 
trăieşte şi se află la noi. El ne-a înştiinţat cel dintâi că 
suedezii, neputând înfrânge voinţa lui Dumnezeu, se 
gândesc să părăsească asediul... lar după aceea, ne-a adus 
foloase atât de însemnate, încât nici noi nu ştim cum să-l 
răsplătim. 


— Oho, ce-o să se mai bucure preotul Kordecki! strigă 
şleahticul cu bucurie, dar dacă jupân Babinicz trăieşte, 
înseamnă că se bucură de bunăvoința Maicii Domnului... Ce 
se va mai bucura părintele Kordecki! Ţinea la el mai mult 
decât ţine un tată la copilul lui! Măria ta o să-mi îngădui şi 
mie să-i dau bineţe lui jupân Babinicz, deoarece un 
asemenea viteaz nu se mai află în toată Republica! 

Regele începu iarăşi să citească şi după o clipă exclamă: 

— Ce auzim? După ce au ridicat împresurarea, au mai 
încercat încă o dată să cucerească mânăstirea? 

— Odată plecat, Miller nu s-a mai arătat, dar 
Wrzeszczowicz s-a întors pe neaşteptate, crezând pesemne 
că va găsi porţile deschise. Aşa s-a şi întâmplat, dar ţăranii 
s-au aruncat asupra lui cu atâta îndârjire, încât a plecat cu 
coada-ntre picioare. De când e lumea lume nu s-a mai 
pomenit ca prostimea să lupte cu atâta avânt la câmp 
deschis împotriva călărimii. Pe urmă au venit jupân 
Czarniecki şi jupân Kulesza şi l-au nimicit. 

Regele se întoarse spre senatori: 

— Vedeţi, domniile voastre, cum se ridică aceşti sărmani 
plugari întru apărarea ţării şi a sfintei credinţe! 

— E prea adevărat, milostive stăpân! întări Krzysztoporski. 
Toate satele din jurul Czestochowei sunt pustii, pentru că 
ţăranii au plecat cu coasele la luptă. Războiul s-a încins 
pretutindeni şi suedezii trebuie să se ţină laolaltă. Dacă 
ţăranii prind vreunul, îl chinuiesc atâta, încât ar fi fost mai 
bine pentru el să intre în iad dintr-o dată. Ce mai tura-vura, 
cine nu pune mâna pe arme în Republica noastră?! Câinii 
nu trebuiau să împresoare Czestochowa... De atunci a 
început să le ardă pământul sub picioare! 

— De-acum încolo, cei care se împotrivesc cu braţul 
înarmat nu vor mai răbda asuprirea, răspunse regele, aşa 
să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce! 

— Amin! adăugă primatul. 

În acest timp, Krzysztoporski se lovi cu palma peste 
frunte: 


— Gerul mi-a întunecat mentem, măria ta, zise. Am uitat 
să-ţi spun că voievodul de Pozna, mişelul, a murit pe 
neaşteptate. 

Jupân Krzysztoporski, ruşinându-se pesemne că-l făcuse 
mişel pe un mare senator înaintea regelui şi a dregătorilor, 
adăugă încurcat: 

— Am vrut să-l umilesc numai pe trădător, nu şi rangul lui. 

Dar nimeni nu-i mai auzi vorbele, deoarece se uitau cu 
toţii la rege care spuse: 

— Demult, încă de pe când trăia jupân Opaliiski, l-am 
desemnat pe jupân Jan Leszczyhski să fie voievod de 
Poznan. Să primească deci această însărcinare şi s-o ducă la 
îndeplinire cu mai multă vrednicie... Se vede că Dumnezeu 
a început judecata acelora care au dus ţara de râpă, pentru 
că se prea poate ca în această clipă să dea socoteală de 
faptele sale înaintea înaltului judecător şi prinţul voievod de 
Wilno... 

Aici se întoarse spre episcopi şi senatori: 

— E timpul să ne grăbim la război şi în această privinţă 
dorim să auzim părerea domniilor voastre. 

Capitolul XXVIII. 

În clipa în care regele spunea că voievodul de Wilno se află 
înaintea judecății lui Dumnezeu, vorbea ca un proroc, 
deoarece în acel timp întâmplările de la Tykocin luaseră 
sfârşit. 

În ziua de 25 decembrie, jupân Sapieha, voievodul de 
Witebsk, era atât de sigur de căderea Tykocinului, încât 
plecă la 'Tyszowce lăsând conducerea luptei în seama lui 
jupân Oskierko. Porunci, în schimb, ca ultima năvală, care 
avea să urmeze curând, să nu aibă loc decât după venirea 
lui; adunându-i pe polcovnicii mai însemnați, le vorbi astfel: 

— Mi-a ajuns la ureche că unii dintre şleahtici, după 
cucerirea castelului, vor să-l ia în săbii pe prinţul voievod de 
Wilno... Dacă cetatea va cădea în lipsa mea, lucru foarte cu 
putinţă, vă înştiinţez că nu îngădui nimănui să ridice braţul 
asupra lui. Primesc şi eu scrisori de la cine domniile voastre 


nici măcar nu visaţi, ca punând mâna pe el, să nu-l las în 
viaţă... Dar nu vreau să dau ascultare acestor porunci, nu 
din compătimire, pentru că trădătorul nu o merită, ci 
pentru că eu nu am dreptul de a-i lua viaţa. Am să-l duc mai 
bine la judecata Seimului, ca să slujească drept pildă 
urmaşilor şi să se ştie că măreţia neamului şi rangurile nu 
pot răscumpăra asemenea trădare, nu pot feri pe nimeni de 
pedeapsa obştei. 

Astfel glăsui voievodul, dar mai multă vreme, fiindcă, deşi 
de bună-credinţă, avea slăbiciunea de a se socoti un mare 
vorbitor şi îi plăcea să se desfăşoare întotdeauna mai mult 
decât era nevoie, ascultându-şi cu plăcere propriile cuvinte 
şi închizând ochii la întorsăturile mai izbutite. 

— Atunci trebuie să-mi bag mâna în apă fiartă, răspunse 
jupân Zagtoba, fiindcă mă mănâncă grozav... Vreau să spun 
însă că dacă eu aş cădea în mâinile lui, Radziwit n-ar 
aştepta nici până la apusul soarelui, ca să-mi reteze capul. 
Ştie el prea bine din pricina cui l-au părăsit oştenii şi ştie şi 
cine l-a făcut să se certe cu suedezii... În schimb, eu nu 
pricep de ce trebuie să mă arăt mai îngăduitor cu el, decât 
s-ar arăta el cu mine? 

— Pentru că eu sunt căpetenia, iar domnia ta trebuie să-mi 
dai ascultare! răspunse voievodul. 

— E drept că trebuie să mă supun, dar uneori e bine să fie 
ascultat şi Zagtoba... Cutez să spun că dacă Radziwilt mă 
asculta pe mine când l-am îndemnat să apere ţara, nu s-ar 
afla acum la Tykocin, ci pe câmpul de luptă, în fruntea 
tuturor oştilor lituaniene. 

— Aşadar, domnia ta socoteşti că buzduganul nu se află în 
mâini bune? 

— Asta nu mi se cuvine s-o spun, fiindcă eu ţi l-am 
încredinţat, luminăţia ta. Milostivul nostru stăpân, Johannes 
Casimirus, nu mai trebuie decât să întărească alegerea 
mea. 

Voievodul zâmbi la aceste vorbe, pentru că ţinea la jupân 
Zagtoba şi la glumele lui. 


— Frăţioare, zise, l-ai asuprit pe Radziwit, m-ai făcut 
hatman... şi toate acestea sunt meritele domniei tale. 
Îngăduie-mi acum să plec în linişte la Tyszowce, ca să poată 
şi Sapieha să-şi slujească ţara în vreun fel. 

Jupân Zagtoba îşi puse mâinile în şolduri şi se gândi o clipă 
dacă să-i îngăduie sau nu, apoi clipi din ochi, încuviinţă din 
cap şi spuse aşezat: 

— Du-te sănătos, luminăţia ta! 

— Dumnezeu să te răsplătească pentru învoire! răspunse 
voievodul râzând. 

Celelalte căpetenii râseră şi ele, iar Sapieha se pregăti de 
plecare. Caleaşca îl aştepta afară; îşi luă rămas bun de la 
toţi, dând fiecăruia poruncile de cuviinţă pentru timpul cât 
avea să lipsească, apoi se apropie de Wotodyjowski şi-i zise: 

— În cazul cuceririi castelului, domnia ta vei răspunde de 
viaţa voievodului; eu îţi dau această însărcinare. 

— La poruncă, nu se va clinti nici un fir de păr din capul 
lui! răspunse micul viteaz. 

— Jupâne Michal, îi spuse Zagtoba după plecare 
voievodului, aş vrea să ştiu şi eu cine sunt aceia care stăruie 
pe lângă Sapieha al nostru ca să nu-l lase în viaţă pe 
Radziwitt, dacă-l prinde! 

— De unde să ştiu eu! răspunse cavalerul. 

— Adică vrei să spui că ceea ce nu ţi se spune la ureche, 
nu-ţi şopteşte nici propria minte. E adevărat! Trebuie să fie 
niscaiva persoane sus-puse, de vreme ce pot să-i 
poruncească voievodului. 

— Poate că e regele?! 

— Regele? Dacă l-ar muşca un câine, regele l-ar ierta 
numaidecât şi pe deasupra ar spune să i se dea şi o halcă de 
slânină. Aşa-i inima lui! 

— Nu vreau să mă pun în poară cu domnia ta, dar se 
vorbeşte că pe Radziejowski e grozav de supărat. 

— Mai întâi că oricine poate să se supere, exemplum 
supărarea mea împotriva lui Radziwit, iar în al doilea rând, 
ce supărare mai e şi asta, de vreme ce; i-a luat băieţii sub 


ocrotirea lui şi se poartă cu ei mai bine decât un părinte 
adevărat! El are o inimă de aur şi gândesc că mai degrabă 
regina vrea capul lui Radziwitt. E o stăpână vrednică, nici 
vorbă, dar se poartă ca un bărbat şi află de la mine că 
atunci când o femeie se îndârjeşte împotriva ta, degeaba te 
ascunzi că şi în gaură de şarpe tot te găseşte. 

Jupân Wotodyjowski oftă şi răspunse: 

— Cum poate să se supere vreuna pe mine, când eu nu m- 
am luat de nici una până acum. 

— Dar ai fi tare bucuros s-o faci, nu-i aşa? De aceea, cu 
toate că slujeşti la călărime, te tot caţeri ca un pedestraş pe 
zidurile Tykocinului pentru că socoteşti că acolo îl vei găsi 
nu numai pe Radziwilt, ci şi pe Billewiczowna: Te ştie o lume 
întreagă, puişorule! Nu ţi-ai scos-o încă de la inimă? 

— A fost o vreme când nu mă mai gândeam deloc la ea şi 
însuşi Kmicic, dacă ar fi fost aici, ar fi fost nevoit să 
recunoască şi el că m-am purtat ca un cavaler, nevrând să 
merg împotriva simţămintelor şi uitând de bobârnacul pe 
care l-am căpătat. Nu ascund însă că, dacă ea se află acum 
la Tykocin şi o voi scăpa a doua oară de asuprire, voi vedea 
în asta vrerea Providenţei. De Kmicic nu trebuie să mai ţin 
seamă, fiindcă nu-i sunt îndatorat cu nimic şi trag nădejde 
că, dacă a părăsit-o de bunăvoie, ea l-a şi uitat până acum, 
aşa că nu voi mai păţi ce-am păţit mai demult. 

Tot vorbind astfel, ajunseră la cvartir, unde-i găsiră pe cei 
doi Skrzetuski, pe jupân Roch Kowalski şi pe arendaşul din 
Wasosza. 

Nu era nici o taină pentru nimeni de ce plecase voievodul 
de Witebsk la Tyszowce, astfel că oştenii se bucurară că va 
lua fiinţă asemenea unire întru apărarea ţării şi a credinţei. 

— Alte vânturi bat acum în toată Republica, zise jupân 
Stanistaw. Şi, slavă Domnului, bat împotriva suedezilor. 

— De la Czestochowa s-au iscat, răspunse jupân Jan. Ieri s- 
a primit veste că mânăstirea rezistă şi respinge atacuri tot 
mai puternice... Maică Precestă, nu lăsa ca vrăjmaşul să-ţi 
pângărească lăcaşul! 


Jupân Rzedzian oftă şi zise: 

— Pe lângă ruşinarea lui Dumnezeu, câte comori ar 
încăpea pe mâna duşmanului! când mă gândesc la asta, îmi 
piere şi pofta de mâncare. 

— Oştenii vor să dea năvală neapărat şi numai cu greu pot 
fi ţinuţi în frâu, spuse jupân Michat. Ieri, steagul lui 
Stankiewicz a pornit fără poruncă, zicând că după ce vom 
isprăvi cu trădătorul ăsta, vom sări în ajurul Czestochowei. 
Cum pomeneşte vreunul de Czestochowa, încep să 
scrâşnească din dinţi şi să pună mâna pe săbii. 

— La drept vorbind, de ce stau atâtea steaguri aici, când şi 
jumătate ar fi de ajuns, zise jupân Zagtoba. Numai 
încăpăţânarea lui jupân Sapieha e de vină. Nu vrea să mă 
asculte, ca să arate că se descurcă şi fl lără sfatul meu, dar 
vedeţi şi voi că sunt prea mulţi oameni pentru asemenea 
cetăţuie şi nu fac decât să se împiedice unii de alţii; n-au loc 
toţi. 

— Prin gura domniei tale vorbeşte experienţa războiului, 
ce mai vorbă! răspunse jupân Stanistaw. 

— Aha, deci am capul pe umeri, nu-i aşa? 

— Unchiul are capul pe umeri! strigă deodată jupân Roch 
şi, zburlindu-şi mustăţile, începu să privească la cei de faţă, 
căutând parcă vreunul care nu era de aceeaşi părere. 

— Dar nici voievodul nu face rău, răspunse Jan Skrzetuski, 
şi dacă ţine atâtea steaguri aici, apoi o face de teamă ca 
prinţul Bogustaw să nu vie în ajutorul vărului său. 

— Atunci să trimită măcar câteva roate de călărime 
uşoară, care să pustiască ţinuturile electorului, nu se lăsă 
Zagtoba, şi să strângă volintiri printre poporeni. M-aş duce 
cel dintâi să încerc berea prusienilor. 

— larna berea nu-i bună de nimic, poate numai fiartă, zise 
jupân Michat. 

— Atunci daţi-mi vin, horilcă sau mied, răspunse Zagtoba. 

Ceilalţi se arătară şi ei dornici de băutură, aşa că 
arendaşul de la Wasosza luă treaba asupra lui şi în curând 
câteva urcioare se aflau pe masă. Inimile se umplură de 


bucurie la această privelişte şi cavalerii începură să bea, 
ridicând paharele cu sârg. 

— Moarte nădrăgarilor, să nu ne mai mănânce pâinea aici! 
strigă Zagtoba. Să-şi roadă conurile lor de brad în Suedia! 

— În sănătatea măriei sale regelui şi a reginei! ură 
Skrzetuski. 

— Şi a acelora care le-au păstrat credinţă! adăugă 
Wotodyjowski. 

— Aşadar, în sănătatea noastră! 

— În sănătatea unchiului! răcni jupân Roch. 

— Dumnezeu să te răsplătească! sunt al tău cu trup şi 
suflet, dar goleşte paharul până la fund... Zagtoba încă nu s- 
a ramolit de tot! Domniile voastre, fie ca să-l scoatem mai 
repede din vizuină pe bursucul ăsta şi să plecăm la 
Czestochowa! 

— La Czestochowa! tună Roch, s-o ajutăm pe Sfânta 
Fecioară. 

— La Czestochowa! strigară cu toţii. 

— Să apărăm comorile de la Jasna Gora împotriva 
păgânilor! adăugă Rzedzian. 

— Care se prefac a crede în Isus Christos, vrând să-şi 
ascundă neruşinarea, dar care, cum am mai spus, urlă la 
lună precum câinii, şi asta-i toată credinţa lor. 

— Şi asemenea mişei ridică mâna asupra minunăţiilor de 
la Jasna G6ra! 

— Domnia ta, ai nimerit-o cum nu se poate mai bine când 
ai vorbit de credinţa lor, îi spuse Wotodyjowski lui Zagtoba, 
pentru că i-am auzit chiar eu urlând la lună. Mi-au spus pe 
urmă că sunt psalmi luterani, dar nu încape îndoială că 
astfel de psalmi cântă şi câinii. 

— Cum aşa? întrebă jupân Roch. Se află printre ei 
asemenea nemernici? 

— Toţi sunt aşa! răspunse jupân Zagtoba cu convingere. 

— Şi regele lor tot aşa e? 

— Regele-i mai rău decât toţi. A pornit războiul înadins, ca 
să poată huli împotriva adevăratei credinţe prin biserici. 


La acestea, jupân Roch, cherchelit de-a binelea, se ridică şi 
spuse: 

— Dacă-i aşa, domniile voastre, aşa cum mă vedeţi şi cum 
mă cheamă Kowalski, în prima bătălie mă voi repezi asupra 
regelui suedez! Oricât de mulţi l-ar înconjura, tot nu scapă 
de mine! Unul dintre noi trebuie să moară!... Îmi voi 
încrucişa sulița cu el... N-aveţi decât să mă socotiți un mare 
nătărău, dacă n-am s-o fac! 

Spunând acestea, îşi făcu mâna pumn şi vru să izbească în 
masă. Ar fi spart paharele, urcioarele şi ar fi sfărâmat masa, 
dar jupân Zagtoba îl apucă de mână şi-i vorbi după cum 
urmează: 

— Roch, aşează-te şi stai liniştit! Află că te vom socoti într- 
adevăr un mare nătărău dacă te vei încumeta la asemenea 
faptă nesăbuită; nu altfel. Pe urmă, nu pricep cum ai să-ţi 
încrucişezi sulița cu el, de vreme ce nu slujeşti la husari! 

— Atunci am să fac rost de slujitori şi cai şi am să intru în 
steagul cneazului Polubifiski. O să mă ajute şi tata. 

— Tata, Roch? 

— Păi, cum altfel? 

— N-are decât să te ajute, dar acum nu sparge paharele, 
că ţi le sparg eu mai întâi în cap. Despre ce vorbeam, 
domniile voastre?... Aha, despre Czestochowa... Osă mă 
trăsnească Dumnezeu, dacă nu vom porni în ajutorul 
sfântului aşezământ... O să mă trăsnească, vă spun eu! Şi 
toate astea din pricina trădătorului Radziwitt şi a 
fandoselilor lui Sapieha. 

— Domnia ta, nu-i vorbi de rău pe voievod! E un stăpân 
vrednic! se împotrivi micul cavaler. 

— Atunci de ce-l acoperă pe Radziwitt cu toată mantia, 
când i-ar ajunge numai poalele? Aproape zece mii de 
oameni stau lângă cetăţuia asta nepricopsită, călărime şi 
pedestrime de mâna întâi. În curând o să lingă şi funinginea 
dinăuntrul coşurilor din preajmă, că pe cea de deasupra au 
înghiţit-o de mult. 


— Nu se cuvine să ne amestecăm în treburile celor mai 
mari, datoria noastră e să ascultăm! 

— 'Ţie nu ţi se cuvine, Jupâne Michat, dar mie da, pentru că 
pe mine jumătate din fosta oştire a lui Radziwilt m-a ales 
căpetenie şi până acum l-aş fi fugărit pe Carol Gustav peste 
nouă mări şi ţări, dacă n-ar fi fost modestia-mi nefericită, 
din pricina căreia i-am dat buzduganul lui jupân Sapieha. 
Să mă slăbească cu tărăgănelile lui şi să aibă grijă să nu-i 
iau înapoi ce i-am dat. 

— E, domnia ta, te-ai afumat şi faci pe grozavul, spuse 
Wotodyjowski. 

— Aşa zici tu? Atunci ai să vezi! Astăzi încă mă voi duce 
printre oşteni şi voi striga: domniile voastre, cine vrea să 
meargă cu mine la Czestochowa nu trebuie să-şi mai 
tocească genunchii şi coatele de varul de la Tykocin, ci să 
vină după mine. Cei care m-au ales căpetenie, cei care mi- 
au dat puterea, crezând că tot ce voi face va fi spre binele 
țarii şi al credinţei, aceia să mă urmeze. E bine să-i 
pedepsim pe trădători, dar e şi mai bine s-o scăpăm de 
asuprirea şi jugul ereticilor pe Sfânta Fecioară, apărătoarea 
coroanei şi mama noastră. 

Aici jupân Zagtoba, care se ameţise binişor, sări de la locul 
lui, urcă pe laviţă şi începu să strige, de parcă se găsea 
înaintea unei adunări: 

— Domniile voastre! Toţi catolicii şi polonezii care ţin la 
Sfânta Fecioară să meargă cu mine în ajutorul 
Czestochowei. 

— Eu merg! strigă Roch Kowalski, ridicându-se. 

Zagtoba privi un răstimp la cei de faţă, dar văzând uimirea 
întipărită pe chipurile tăcute, cobori de pe laviţă şi spuse: 

— Am să-l învăţ, eu minte pe Sapieha!... Nemernic să fiu, 
dacă până mâine nu plec la Czestochowa cu jumătate din 
oştenii de la Tykocin! 

— Pentru Dumnezeu, vino-ţi în fire, tătucă! îl potoli Jan 
Skrzetuski. 

— Nemernic să fiu, asta-i! repetă jupân Zagtoba. 


Se temură cu toţii să n-o facă într-adevăr, pentru că era în 
stare. În multe steaguri oştenii începuseră să murmure 
împotriva tărăgănelii de la 'Tykocin, scrâşnind din dinţi când 
se gândeau la Czestochowa. Era prea destul să arunce o 
scânteie în această pulbere, ca să ia foc, cu atât mai mult, 
cu cât era vorba de Zagtoba, un om care se bucura de 
multă dragoste şi trecere. Cea mai mare parte din oştirea 
lui Sapieha era întocmită din oameni neobişnuiţi cu 
ascultarea şi înclinați să-şi facă de cap, iar aceştia l-ar fi 
urmat cu toţii pe jupân Zagtoba la Czestochowa. 

Cei doi Skrzetuski intrară la idei, iar Wotodyjowski zise: 

— Abia a izbutit voievodul să strângă cu mare trudă ceva 
oştire, abia s-a înjghebat o putere în stare să apere 
Republica noastră, că s-au şi găsit zurbagii care să dezbine 
steagurile şi să le îndemne iar la răzvrătire. Radziwilt va 
plăti cum se cuvine asemenea sfat care aduce apa la moara 
lui. Domnia ta, cum de nu-ţi este ruşine să vorbeşti despre 
una ca asta? 

— Nemernic să fiu, dacă n-am s-o fac! răspunse Zagtoba. 

— Unchiul o va face! adăugă Roch Kowalski. 

— 'Tăcere, căpăţână de cal! răcni la el jupân Michat. 

Jupân Roch holbă ochii, închise gura şi luă poziţia de 
drepţi. 

Atunci Wotodyjowski se întoarse spre jupân Zagtoba. 

— lar eu nemernic să fiu, zise, dacă vreunul din oamenii 
mei va pleca cu domnia ta. De vrei să răzvrăteşti oştirea, 
află că voi fi cel dintâi care-i va lovi pe volintirii domniei 
tale! 

— Păgânule, turc neruşinat! i-o întoarse Zagtoba. Cum 
aşa? Îi vei ataca oare pe oştenii Sfintei Fecioare? Ai fi în 
stare? Prea bine! Te cunoaştem noi! Domniile voastre, 
credeţi că lui îi pasă de oştire şi de ascultare? Da' de unde! 
A mirosit-o pe BillewiczOwna dincolo de zidurile 
Tykocinului. Pentru folosul tău şi samavolnicie nu şovăi să te 
lepezi de cea mai sfântă cauză! Ai vrea să te scălâmbăiezi, 
mutându-te de pe un picior pe altul înaintea jupâniţei, cum 


nu! Dar nu se va alege nimic din planurile tale! Am să mă 
îngrijesc eu să ţi-o ia alţii mai buni înainte, fie şi Kmicic, 
pentru că nici el nu-i mai rău ca tine. 

Wotodyjowski privi la cei de faţă, luându-i drept martori la 
nedreptatea care i se face. Apoi se încruntă şi toţi crezură 
că va răbufni cu mânie, dar pentru că nici el nu mai era cu 
totul treaz, îl apucă duioşia. 

— lată-mi răsplata, strigă, pentru că slujesc ţara de mic şi 
n-am lăsat o clipă sabia din mână! N-am nici casă, nici 
nevastă, nici copii, am rămas singur pe lume ca un cuc. Cei 
mai vrednici se gândesc la ei, pe când eu, afară de răni, n- 
am avut altă răsplată, iar acum mi se vorbeşte de foloasele 
mele şi aproape că sunt socotit trădător. 

Spunând acestea, începu să verse lacrimi peste 
mustăcioara gălbioară, iar jupân Zagtoba se muie dintr-o 
dată şi deschizând braţele, strigă: 

— Jupâne Micha!! Te-am nedreptăţit rău de tot. Merit să 
fiu dat pe mâna călăului, pentru că am jignit astfel un 
prieten de nădejde! 

Căzură unul în braţele celuilalt, începură să se sărute şi să 
se îmbrăţişeze, după care băură mai departe pentru 
împăcare, iar când jalea le zbură din inimi, Wotodyjowski 
spuse: 

— Nu-i aşa că n-o să răzvrăteşti oştenii, n-o să mai bagi 
zâzanie între ei şi n-o să mai dai pildă rea? 

— Nu, Jupâne Michat, n-am s-o fac, dar numai pentru tine! 

— Iar dacă vom cuceri Tykocinul, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, cui şi ce-i pasă ce caut eu înăuntrul zidurilor. 
Cine are dreptul să-şi bată joc de mine, ai? 

Luat pe neaşteptate, jupân Zagtoba începu să-şi mişte 
sfârcul mustăţii şi-i răspunse: 

— Nu. Jupâne Michaț, ţin la tine ca la ochii din cap, dar pe 
Billewiczowna să ţi-o scoţi din inimă. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă Wotodyjowski uimit. 

— E frumoasă, assentior453) zise Zagtoba, dar e prea 
arătoasă şi nu vă potriviţi deloc. Doar dacă i-ai sta pe umăr 


ca un cănăraş şi i-ai ciuguli dulceaţa de pe buze. Te-ar 
putea purta ca un şoim pe mănuşă, ca să te asmuţă asupra 
oricărui vrăjmaş, fiindcă deşi eşti prizărit la trup, eşti 
instar154) de veninos ca şi tăunul. 

— Iar începi, domnia ta? se miră Wotodyjowski. 

— De vreme ce am început, îngăduie-mi să isprăvesc: o 
singură codană a fost făcută parcă pe măsura ta... Cum o 
cheamă oare? Cea cu care trebuia să se însoţească 
răposatul Podbipieta? 

— Anusia Borzobohata-Krasienska! strigă Jan Skrzetuski. 
Vechea dragoste a lui Michat... 

— Era cât un bob de hrişcă, dar frumuşică, bat-o vina, ca o 
păpuşă, spuse jupân Zagtoba, lingându-se pe buze. 

Jupân Michal începu să ofteze cu alean şi să repete iarăşi 
ce spunea ori de câte ori amintea cineva de Anusia: 

— Ce s-o fi întâmplat cu ea, sărmana?... Ehei, dacă aş mai 
găsi-o! 

— Nu i-ai mai da drumul din mână... Şi bine-ai face, jupâne 
Michat, deoarece, cum eşti tu cam iubăreţ, poate să te 
înhaţe vreo căpriţă şi să te prefacă în ţap. Pe legea mea, în 
viaţa mea n-am mai văzut un om atât de lacom de dragoste. 
Trebuia să te naşti cocoşel, să râcâi gunoaiele înaintea 
prispei şi să-ţi chemi moţatele. 

— Anusia, Anusia! repeta Wotodyjowski cu înduioşare. 
Dumnezeu mi-ar trimite-o!... Dar poate că ea nici nu mai e 
pe lume, ori poate că s-a căsătorit şi are copii... 

— De ce să se căsătorească! când am văzut-o, era cât o 
pitcoace şi, pe urmă, chiar dacă s-a mai împlinit, putea 
foarte bine să-şi păstreze nevinovăția până acum. După 
unul ca jupân Longinus, nu cred să se fi bulguit la fitecine... 
Pe de altă parte, în aceste vremuri de război, cine se mai 
gândeşte la însurătoare. 

Iar jupân Michat: 

— Domnia ta n-ai cunoscut-o prea bine. De mirare, cât era 
de virtuoasă... Dar avea o fire care nu-i îngăduia să lase pe 
cineva să-i scape fără să-i străpungă inima... Aşa o făcuse 


Dumnezeu. Nu dispreţuia nici oamenii din starea de jos, 
exemplum doftorul prinţesei Gryzelda, italianul care se 
îndrăgostise la toartă de ea. Te pomeneşti că s-a căsătorit 
cu el şi a dus-o peste mare... 

— Nu vorbi prostii, Jupâne Michat! se împotrivi jupân 
Zagtoba nemulţumit. Doftor, doftor... Păi, o fiică de şleahtic 
putea să ia asemenea om?... [i-am mai spus o dată, nuecu 
putinţă! 

— Şi eu eram cam supărat pe ea, gândindu-mă că întrece 
măsura, de vreme ce suceşte capul la astfel de pârliţi. 

— Eu îţi prezic că ai s-o mai întâlneşti, zise Zagtoba. 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea lui jupân Tokarzewicz 
care slujise înainte în polcul lui Radziwitt, iar după trădarea 
hatmanului îl părăsise odată cu ceilalţi şi acum era stegar în 
polcul lui Oskierko. 

— Jupâne polcovnic, îi spuse lui Wotodyjowski, punem 
petarda. 

— Jupân Oskierko e gata? 

— E gata de la amiază şi nu mai vrea să aştepte, pentru că 
noaptea va fi întunecoasă. 

— Prea bine! răspunse Wotodyjowski, mergem şi noi să 
vedem; dau poruncă oamenilor să aibă muschetele 
pregătite, ca să nu dea năvală din cetate. Petarda o va 
aşeza chiar jupân Oskierko? 

— Întocmai... El însuşi... Îl vor urma o groază de volintiri. 

— Merg şi eu! se bucură Wotodyjowski. 

— Şi noi! strigară cei doi Skrzetuski! 

— Păcat că nu mai văd pe întuneric, rosti jupân Zagtoba, 
că nu v-aş fi lăsat să vă duceţi singuri... Dar ce să-i faci, cum 
se întunecă, nu mai sunt în stare să încrucişez sabia cu 
cineva... Ziua, la lumina soarelui, îmi place să ies la luptă. 
Daţi-mi pe cei mai tari suedezi, dar la amiază! 

— Mă duc şi eu, zise arendaşul de Wasosza după o clipă de 
gândire. Când vor arunca porţile în aer, oştenii vor porni la 
atac, iar în castel trebuie să fie o mulţime de lucruri, 
podoabe şi alte avuţii. 


leşiră cu toţii, fiindcă afară se lăsase întunericul; rămase 
doar jupân Zagloba, care ascultă o vreme cum scârţăia 
zăpada sub picioarele celor plecaţi, apoi începu să ridice 
urcioarele pe rând şi să le cerceteze la lumina focului de pe 
vatră, vrând să vadă dacă mai rămăsese ceva în vreunul. 

Ceilalţi se îndreptară spre castel prin bezna şi vântul care 
se iscase dinspre miazănoapte şi sufla tot mai puternic, 
şuiera, urla, viscolind zăpada. 

— E o noapte cum nu se poate mai potrivită pentru 
aşezarea petardei, spuse Wotodyjowski. 

— Dar şi pentru atacuri neaşteptate, răspunse Skrzetuski. 
Trebuie să fim cu ochii în patru şi puşcaşii să fie pregătiţi de 
luptă. 

— De-ar da Dumnezeu, zise jupân Tokarzewicz, ca la 
Czestochowa să fie un viscol şi mai grozav. Oricum, 
apărătorilor le e mai cald la adăpostul zidurilor... Dar 
străjile suedeze ar îngheţa de frig... Lovi-i-ar...! 

— Înfricoşătoare noapte! spuse jupân Stanistaw. Domniile 
voastre, urlă de parcă ar da năvală tătarii prin văzduh. 

— Ori parcă diavolii i-ar cânta requiem lui Radziwi, 
adăugă Wotodyjowski. 

Capitolul XXIX. 

La castel, după câteva zile, trădătorul cel mare privea la 
întunericul care se lăsa peste linţoliul de zăpadă şi asculta 
şuierul vijeliei. 

Lumina vieţii i se stingea cu încetul. În aceeaşi zi, la 
amiază, mergea încă pe picioarele lui, privea de pe 
metereze la corturile şi adăposturile de lemn ale oştenilor 
lui Sapieha; două ceasuri mai târziu puterile îl părăsiseră şi 
îl aduseseră pe braţe înăuntru. 

Faţă de vremea de la Kiejdany, când voia să ajungă la 
coroană, se schimbase de nerecunoscut. Părul din cap îi 
albise. În jurul ochilor se adânciseră cearcăne roşii, faţa i se 
umflase, părând şi mai mare; era faţa unui om pe jumătate 
mort, însemnată de pete vineţii şi înfiorătoare prin expresia 
de suferinţă cumplită. 


Totuşi, deşi viaţa lui se putea număra cu ceasurile, trăise 
prea mult, mai mult decât credinţa în sine, în steaua-i 
norocoasă, mai mult decât speranţele şi planurile lui, decât 
propria decădere; când privea în adâncul acestei prăpăstii 
în care se rostogolise, nu-i venea să creadă. Aşteptările îi 
fuseseră înşelate de sprijinitori şi de curgerea 
întâmplărilor; planurile i se năruiseră. El, care nu se 
mulțumea să fie cel mai puternic magnat polonez, prinţ al 
statului roman, mare hatman şi voievod de Wilno, el pentru 
care întreaga Lituanie nu era pe măsura poftelor lui 
nesăţioase, era închis acum într-o cetăţuie strâmtă în care 
nu-l mai aştepta decât moartea sau robia. Privea mereu la 
uşă, întrebându-se care dintre aceste două zeițe va intra 
cea dintâi să-i ia sufletul şi trupul şubrezi:t. 

Din ţinuturile, judeţele şi stărostiile lui putea cândva să 
întocmească un regat; astăzi nu mai era stăpân nici măcar 
pe zidurile Tykocinului. 

Doar cu câteva luni înainte negocia cu regii din ţările 
vecine, în timp ce astăzi un rotmistru suedez îi ascultă 
poruncile cu nerăbdare şi dispreţ, impunându-i voinţa lui. 

Acum, când oştirea îl părăsise, când dintr-un magnat în 
stare să cutremure întreaga ţară, ajunsese un sărman fără 
putere, care avea el însuşi nevoie de sprijin, Carol Gustav îl 
dispreţuia. L-ar fi ridicat în slava cerului pe aliatul puternic, 
dar cerşetorului îi întorcea spatele cu mândrie. 

Aşa cum tâlharul Kostka Napierski fusese asediat 
odinioară la Czorsztyn, tot aşa şi el, Radziwitt, era 
împresurat acum în castelul de la Tykocin. Şi cine îl 
împresurase? Sapieha cel mai mare, vrăjmaş al său. 

Când le va încăpea în mână, îl vor târi înaintea judecății, 
căci el era mai rău decât un tâlhar, era un trădător. 

Îl părăsiseră cu toţii, rude şi prieteni. Oştenii îi încălcau 
proprietăţile, iar comorile şi bogăţiile se risipeau ca fumul; 
acel prinţ care cândva uimise curtea Franţei prin luxul 
orbitor, care poftea la ospeţe mii de şleahtici şi întreținea 
zece mii de oşteni, îi îmbrăca şi-i hrănea, nu mai avea acum 


nici măcar cu ce să-şi împrospăteze forţele slăbite; de 
necrezut, el, Radziwit, în ultimele clipe ale vieţii, aproape în 
ceasul morţii, era flămând! 

Cei de la Tykocin duceau lipsă de hrană demult, căpetenia 
suedeză împărțea raţii foarte mici din merindele 
împuţinate, iar prinţul nu vroia să se roage de el. 

Dacă cel puţin fierbinţeala care-i măcina puterile i-ar fi 
întunecat şi mintea! Dar nu! Pieptul i se ridica din ce în ce 
mai greu, răsuflarea se schimba în horcăit, picioarele 
umflate şi mâinile îi îngheţau, pe când mintea, cu toate 
clipele de rătăcire, cu toate vedeniile înfricoşătoare ce i se 
perindau pe dinaintea ochilor, îi rămânea limpede cea mai 
mare parte din timp. Prinţul îşi vedea prăbuşirea, sărăcirea 
şi înjosirea, fostul războinic biruitor îşi vedea înfrângerea şi 
suferinţele lui se puteau asemui numai cu păcatele-i uriaşe. 

Deoarece, aşa cum eriniile îl chinuiau pe Oreste, tot aşa şi 
pe el îl mustra conştiinţa şi nu se afla nicăieri pe lume un 
templu în care să se ascundă de ea. 

Se zbuciuma fără istov ziua şi noaptea, afară şi înăuntru; 
mândria nu putea să înfrângă mustrările cugetului şi nici să 
le înlăture. Cu cât mai adâncă era decăderea lui, cu atât se 
arătau mai îndârjite. Avea clipe când îşi sfâşia pieptul. În 
vreme ce vrăjmaşii încălecaseră ţara din toate părţile şi 
naţiile străine îi deplângeau soarta nefericită, durerea şi 
sângele vărsat, el, marele hatman de Lituania, în loc să 
pornească la bătălie şi să-şi jertfească ultima picătură de 
sânge, în loc să uimească lumea, ca Leonida(55) sau ca 
Temistocle456) şi să-şi amaneteze cel din urmă contăş, ca 
Sapieha, se înhăitase cu unul dintre duşmani şi ridicase 
mâna-i pângăritoare împotriva propriei mame şi a 
propriului stăpân, năclăind-o în sângele scump de frate... El 
făptuise toate acestea, iar acum se afla ruşinat la capătul 
vieţii, aproape de clipa când avea să dea socoteală dincolo... 
Ce-l mai aştepta oare acolo? 

Părul i se ridica vâlvoi în vârful capului, când se gândea la 
asta, când ridicase braţul înarmat asupra ţării, se credea 


uriaş, pe lângă Republica nenorocită, dar acum se 
schimbaseră toate. Acum el se micşorase, iar Republica, 
ridicată din pulbere şi sânge, i se părea din ce în ce mai 
mare, hrănită de puteri tainice, plină de măreție, sfântă, 
înfricoşătoare. Şi creştea mereu în ochii lui tot mai mult. 
Faţă de ea se simţea ca un firicel de praf, ca prinţ, ca 
hatman şi ca Radziwilt. Nu putea să înţeleagă ce înseamnă 
asta. Talazuri necunoscute se înălţau în jurul lui, se 
rostogoleau cu zgomot mare, veneau din ce în ce mai 
aproape, se ridicau înfricoşătoare, iar el îşi dădea seama că 
trebuie să se înece, că o sută ca el s-ar fi înecat în acest 
potop de ape. De ce oare nu văzuse mai înainte această 
putere tainică, de ce pornise împotriva ei ca un nebun? 
Când i se rostogoleau prin minte astfel de gânduri, îl 
cuprindea spaima în faţa acestei mame, în faţa acestei 
Republici, ale cărei trăsături, atât de blajine cândva, nu le 
mai recunoştea. 

Îşi pierdea cumpătul şi inima i se umplea de groază. 
Uneori credea că se află în altă ţară, în mijlocul altor 
oameni. Prin zidurile împresurate pătrundeau ştiri despre 
tot ce se petrecea în Republică, şi se petreceau lucruri 
ciudate şi înfiorătoare. Începuse războiul pe viaţă şi pe 
moarte împotriva suedezilor şi a trădătorilor, cu atât mai 
înfricoşător, cu cât nu-l prevăzuse nimeni. Republica 
începuse să pedepsească, îndeplinind parcă mânia 
dumnezeiască stârnită de nedreptăţile de tot felul. 

Când se răspândise vestea asedierii Czestochowei, 
Radziwilt, deşi calvin, se speriase de moarte şi spaima nu-i 
ieşise din suflet, pentru că atunci văzuse pentru prima oară 
talazurile acelea tainice care, înălțându-se, aveau să-i 
acopere pe suedezi şi pe el; abia atunci i se păruse că 
năvălirea suedezilor înseamnă ruşinarea celor sfinte şi 
pedeapsa avea să vie curând. Atunci parcă i se luase o 
legătură de pe ochi şi văzuse chipul schimbat al ţării, care 
nu mai arăta ca o mamă, ci ca o regină care pedepseşte. 


Toţi aceia care îi rămăseseră credincioşi şi o slujiseră cu 
trup şi suflet se ridicaseră deasupra şi creşteau mereu, iar 
cei care păcătuiseră împotriva ei decădeau. 

„Aşadar, nu-i este îngăduit nimănui, îşi spunea prinţul să 
se gândească la propria înălţare, nici la aceea a neamului 
său, fiecare trebuind să-şi jertfească viaţa, puterile şi 
dragostea pe altarul ei?” 

Pentru el însă era prea târziu, pentru că nu mai avea ce 
jertfi, nu mai avea nici un viitor, afară de cel de dincolo de 
mormânt, la vederea căruia se cutremura. 

Din clipa încercuirii Czestochowei, când un strigăt uriaş 
ţâşnise din pieptul ţării, când apăruse ca prin minune o 
forţă ciudată, necunoscută până atunci şi neînţeleasă, când 
se ridicase deodată în apărarea ei un braţ tainic, parcă de 
pe altă lume, în sufletul prinţului îşi făcuse loc o nouă 
îndoială, fiindcă nu mai putea să scape de gândul cumplit că 
Dumnezeu se afla alături de cauza şi credinţa celorlalţi. 

Când îi treceau prin minte asemenea gânduri, se îndoia de 
propria credinţă şi atunci deznădejdea întrecea măsura 
propriilor păcate. 

Şubrezimea trupului, decăderea sufletească, întunericul, 
nimicnicia - iată la ce ajunsese şi ce câştigase, slujindu-şi 
numai sieşi. 

La început, după ce plecase de la Kiejdany în Podlasie, era 
plin de speranţe. Sapieha, căpetenie cu mult mai 
nepricepută, îl bătuse într-adevăr la câmp deschis, 
steagurile ce-i mai rămăseseră îl părăsiseră şi ele, dar se 
întărea la gândul că Bogustaw avea să-i vie într-ajutor de pe 
o zi pe alta. Puiandrul de vultur din cuibul Radziwittilor va 
veni în zbor în fruntea cetelor prusiene luterane, care nu 
vor mai trece de partea papistaşilor, cum făcuseră 
steagurile lituaniene, şi atunci îl vor nimici amândoi pe 
Sapieha, îi vor sfărâma oştirea, îi vor sfărâma şi pe 
confederați şi se vor aşeza pe trupul Lituaniei, ca doi lei pe 
trupul căprioarei, îngrozindu-i numai cu răcnetele pe cei 
care ar fi vrut să le-o smulgă. 


Dar timpul trecea şi forţele lui Janusz se topeau văzând cu 
ochii; până şi polcurile de lefegii străini se alăturau lui 
Sapieha; se scurgeau zile, săptămâni, luni, iar Bogustaw nu 
mai sosea. 

În cele din urmă, începuse asediul Tykocinului. Mâna de 
suedezi care rămăseseră lângă Janusz, se apăra cu vitejie; 
făptuind cruzimi înfricoşătoare, ştiau că nici dacă se vor 
preda nu vor scăpa de mâna răzbunătoare a lituanienilor. 
La începutul împresurării, prinţul trăgea nădejde că până la 
urmă însuşi regele suedez va veni în ajutorul lui, sau avea 
să-l trimită pe jupân Koniecpolski care se afla alături de 
Carol Gustav cu şase mii de călăreţi. Dar aşteptarea-i fusese 
zadarnică. Nimeni nu se mai gândea la el, nimeni nu venea 
să-l ajute. 

— Bogustaw, Bogustaw! repeta prinţul, umblând prin 
încăperile de la Tykocin, dacă nu vrei să-l scapi pe vărul tău, 
scapă-l cel puţin pe Radziwill...! 

În sfârşit, deznădăjduit, prinţul hotărâse să facă un pas 
care-i înjosea cumplit mândria lui; vroia să-l roage pe 
prinţul Michat de la Nieswiez să-i vie în ajutor. 

Pe drum, scrisoarea căzuse în mâna oamenilor lui Sapieha, 
iar voievodul de Witebsk îi trimisese lui Janusz drept 
răspuns scrisoarea prinţului stolnic, pe care o primise cu o 
săptămână înainte. 

Prinţul Janusz găsise o parte care glăsuia astfel: „Dacă 
luminăţia ta afli că vreau să viu în ajutorul rudei mele, 
prinţul voievod de Wilno, să nu crezi, fiindcă eu ţin numai 
cu aceia care-i păstrează credinţă ţării şi regelui, dorind să 
reaşeze libertăţile de altădată în această slăvită Republică. 
Eu nu voi încerca să apăr pe trădători de pedeapsa pe care 
o merită. Bogustaw nu va veni nici el, deoarece, cum aud, 
electorul se gândeşte la el şi nu vrea să-şi împrăştie forţele, 
iar quod attinet pe Koniecpolski, acesta ar veni bucuros în 
peţit la văduva lui, aşa că-i convine ca prinţul voievod să dea 
ortul popii cât mai repede.” 


Scrisoarea, adresată lui Sapieha, îi spulberase ultima 
speranţă nefericitului Janusz, aşa că acum nu-i mai 
rămânea decât să aştepte împlinirea sorții. 

Asediul se apropia de sfârşit. 

Vestea plecării lui jupân Sapieha se răspândise îndată la 
castel, dar nădejdea că atacatorii aveau să înceteze lupta 
durase puţină vreme, fiindcă în polcurile de pedestraşi 
începuse o frământare neobişnuită. Cu toate acestea, 
urmară câteva zile destul de liniştite, pentru că aruncarea 
porţilor în aer cu ajutorul petardei dăduse greş. Sosi însă 
ziua de 31 decembrie, când numai noaptea putea să mai 
strice planurile atacatorilor, deoarece era limpede că 
pregăteau ceva împotriva cetăţii, dacă nu o năvală, cel 
puţin tunurile aveau să tragă iarăşi în zidurile şubrezite. 

Ziua se apropia de sfârşit. Prinţul zăcea în încăperea aşa- 
zisă „din colţ”, în aripa apuseană a castelului. Pe vatra 
căminului uriaş ardeau buturugi de pin, aruncând luciri 
vioaie peste pereţii albi şi goi. Prinţul era întins pe spate pe 
o canapea turcească, trasă înadins la mijlocul odăii, ca să 
ajungă până la ea căldura flăcărilor. Mai aproape de cămin, 
în umbră, pajul dormea pe un covoraş, iar în jurul prinţului 
moţăiau pe scaune jupâneasa Jakimowicz, cândva 
supraveghetoarea jupâniţelor de la Kiejdany, al doilea paj, 
doftorul, care era şi astrologul voievodului, şi Chartamp. 

Pentru că acesta nu-l părăsise, pe prinţ, cu toate că dintre 
oştenii de altădată nu mai rămăsese aproape nici unul. 
Amară era slujba lui, fiindcă, deşi inima şi sufletul 
bătrânului luptător se aflau în afara zidurilor Tykocinului, în 
tabăra lui Sapieha, continua să-i păstreze credinţă fostei 
căpetenii. Bietul oştean slăbise de foame şi neodihnă ca un 
schelet. Din toată faţa îi mai rămăseseră doar nasul, care 
părea şi mai mare, şi mustăţile ca nişte şomoioage. Era 
îmbrăcat în fier de sus până jos, avea platoşe, umărare şi 
coif cu apărători de zale care-i cădeau pe umeri. Cotierele 
de metal îi străluceau pe braţe, pentru că abia se întorsese 
de pe ziduri, unde fusese să vadă ce se petrece şi unde îşi 


căuta moartea în fiecare zi. Acum aţipise şi el, istovit, cu 
toate că prinţul hârâia îngrozitor, de parcă începuse agonia, 
şi vântul urla şi şuiera pe afară. 

Deodată, tremurături scurte începură să scuture trupul 
uriaş al lui Radziwilt şi hârâiala încetă. Se treziră cu toţii şi 
se uitară cu luare-aminte mai întâi la ei, apoi unul la altul. 

Prinţul rosti: 

— Parcă mi s-a luat o povară de pe piept, mi-e mai uşor... 

După aceea, întoarse capul puţin, începu să privească spre 
uşă şi spuse: 

— Chartamp! 

— Sluga luminăţiei tale. 

— Ce vrea Stachowicz de la mine? 

Bietului Chartamp începură să-i tremure genunchii, 
deoarece pe cât de neînfricat era în luptă, pe atât era de 
superstiţios, aşa că privi repede împrejur şi răspunse cu 
glasul înăbuşit: 

— Stachowicz nu e aici. Luminăţia ta ai poruncit să-l 
împuşte la Kiejdany. 

Prinţul închise ochii şi nu mai zise nimic. 

Un răstimp se auzi numai urletul jalnic şi prelung al 
vijeliei. 

— În viforniţa de afară se aud vaiere omeneşti, zise iarăşi 
prinţul, deschizând ochii. Nu eu i-am adus pe suedezi, ci 
Radziejowski. 

Când văzu că nu-i răspunde nimeni, adăugă: 

— El poartă vina cea mai mare, el e cel mai vinovat, el e 
cel mai vinovat. 

Şi se mai linişti puţin, bucurându-se parcă la gândul că 
alţii erau mai vinovaţi decât el. 

Curând însă alte gânduri trebuie să-i fi venit în minte, 
fiindcă faţa i se întunecă şi repetă de câteva ori: 

— Isuse, Isuse, Isuse! 

Şi iarăşi îl năpădi astmul şi începu să hârâie şi mai rău ca 
înainte. 


În acest timp, de afară se auziră împuşcături de muschetă, 
la început rare, apoi din ce în ce mai dese, dar prin viscol şi 
urletul viforniţei nu răsunau prea tare, aşa că se putea 
crede că erau nişte ciocănituri care nu mai conteneau în 
poarta castelului. 

— Se bat! spuse doftorul prinţului. 

— Ca de obicei! răspunse Chartamp. Oamenii îngheaţă de 
frig şi vor să se bată, să se încălzească. 

— E a şasea zi de când tot viscoleşte întruna, zise doftorul. 
Schimbări mari se vor petrece în acest regat, pentru că nu-i 
lucru obişnuit! 

La acestea, Chartamp: 

— Să dea Dumnezeu! N-o să fie mai rău decât acum! 

Vorbirea le fu întreruptă de prinţ, căruia îi era iarăşi mai 
bine: 

— Chartamp! 

— Sluga luminăţiei tale. 

— Mi se pare oare din pricina slăbiciunii sau Oskierko a 
încercat să arunce poarta în aer cu câteva zile în urmă? 

— A încercat, luminăţia ta, dar suedezii au stins petarda, 
un plumb l-a atins pe Oskierko, iar oamenii lui Sapieha au 
fost respinşi. 

— Dacă n-a fost vătămat rău, va încerca din nou... în cât 
suntem astăzi? 

— E ultima zi din decembrie, luminăţia ta. 

— Doamne, îndură-te de sufletul meu!... N-o să mai ajung 
până la Anul nou... Mi s-a prorocit mai demult că moartea 
îmi dă târcoale la cinci ani o dată. 

— Dumnezeu e milostiv, luminăţia ta. 

— Dumnezeu ţine cu jupân Sapieha, răspunse prinţul 
surd. 

Deodată, începu să se uite împrejur şi spuse: 

— Mă ia cu frig din pricina ei... N-o văd, dar simt că e aici. 

— Cine, luminăţia ta? 

— Moartea! 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt! 


Se aşternu o clipă de tăcere, se auzeau doar şoaptele 
rugăciunilor rostite de jupâneasa Jakimowicz. 

— Spuneţi-mi, întrebă prinţul cu glas sugrumat, voi credeţi 
într-adevăr că afară de credinţa voastră nimeni nu mai 
poate fi mântuit? 

— Greşelile pot fi iertate şi în ceasul morţii, răspunse 
Chartamp. 

Ecourile împuşcăturilor deveneau din ce în ce mai dese. 
Bubuitul tunurilor începu să cutremure geamurile, care 
răspundeau de fiecare dată zuruind jalnic. 

Prinţul ascultă o vreme liniştit, după care se ridică în capul 
oaselor, ochii începură să i se lărgească, pupilele să-i 
scânteieze. O clipă îşi ţinu capul în mâini, apoi strigă 
deodată, cuprins parcă de nebunie: 

— Bogustaw! Bogustaw! Bogustaw! 

Chartamp fugi afară cu mintea rătăcită. 

Castelul se cutremura din încheieturi de bubuitul 
tunurilor. 

Deodată răsună strigătul câtorva mii de glasuri, după care 
ceva parcă izbi cu mare zgomot pereţii; reteveiele şi 
cărbunii din vatră se risipiră pe podea, iar Chartamp dădu 
buzna înapoi în sală. 

— Oamenii lui Sapieha au aruncat poarta în aer! strigă. 
Suedezii au fugit în turn!... Vrăjmaşul e aproape, luminăţia 
ta... 

Cuvintele îi muriră pe buze. Radziwilt şedea pe canapea cu 
ochii ieşiţi din orbite, trăgea cu greu aerul pe gura 
deschisă, dinţii i se rânjiseră, zgâria cu mâinile canapeaua 
pe care şedea şi privind cu înfricoşare în fundul încăperii, 
striga sau mai degrabă horcăia între două răsuflări: 

— Radziejowski... Nu eu... Ajutor!... Ce vreţi?! Luaţi-vă 
coroana!... Radziejowski... Radziejowski, oameni buni! 
Isuse, Isuse, Marie! 

Apoi îl apucă un sughiţ îngrozitor, ochii îi ieşiră şi mai mult 
din găvane, se încordă, căzu pe spate şi rămase nemişcat. 

— S-a stins! spuse doftorul. 


— A chemat-o pe Maria, aţi auzit, cu toate că era calvin, 
zise jupâneasa Jakimowicz. 

— Puneţi uscături pe foc! porunci Chartamp femeilor 
încremenite. 

Se apropie de mort, îi închise pleoapele, apoi îşi scoase 
iconiţa de aur a Maicii Domnului, pe care o purta la gât, şi 
încrucişând mâinile lui Radziwiltt pe piept, i-o puse între 
degete. 

Lumina focului cădea pe iconiţa care răsfrângea 
strălucirile pe chipul voievodului şi îl înveselea; niciodată nu 
păruse mai liniştit ca acum. 

Chartamp se aşeză alături şi, rezemându-şi coatele pe 
genunchi, îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Tăcerea era tulburată doar de zgomotul împuşcăturilor. 

Deodată se întâmplă ceva înfricoşător. Mai întâi fulgeră o 
lumina orbitoare; părea că lumea întreagă luase foc şi, 
aproape în acelaşi timp, răsună o bubuitură năprasnică, de 
parcă se scufunda pământul cu castel cu tot. Pereţii se 
clătinară, tavanul crăpă cu un trosnet îngrozitor, toate 
ferestrele se prăbuşiră pe podea şi geamurile se sparseră în 
mii de cioburi. Prin găvanele ferestrelor pătrunseră valuri 
de zăpadă şi viscolul începu să urle spăimos prin colţurile 
încăperii. 

Toţi oamenii care se aflau înăuntru căzură cu feţele la 
pământ, amuţiţi de groază. 

Cel dintâi se ridică Chartamp şi se uită la trupul 
voievodului care zăcea liniştit în acelaşi loc, dar iconiţa de 
aur se aplecase puţin între degetele mortului. 

Chartamp răsuflă adânc. Mai înainte era sigur că o ceată 
de diavoli intraseră în odaie să ia trupul prinţului. 

— Cuvântul s-a întrupat! spuse. Cred că suedezii au 
aruncat turnul în aer, murind cu toţii. 

Dar de afară nu se auzea nici un zgomot. Se vede că 
oştenii lui Sapieha se opriseră cuprinşi de admiraţie ori 
poate de teamă că toată cetatea e minată şi pulberea avea 
să se aprindă curând. 


— Puneţi vreascuri pe foc! le spuse Chartamp pajilor. 

Şi iarăşi strălucirile vâlvătăilor luminară încăperea. 
Împrejur domnea o linişte de moarte, doar focul sâsâia şi 
trosnea, vijelia urla şi zăpada pătrundea din ce în ce mai 
deasă prin ferestrele goale. 

În cele din urmă, se auziră glasuri învălmăşite, apoi 
răsunară clinchetul pintenilor şi tropăiturile paşilor 
numeroşi; uşa se deschise la perete şi oştenii dădură buzna 
înăuntru. 

Odaia se lumina de luciul săbiilor trase din teacă; 
luptătorii, purtând pe cap coifuri, căciuli şi calpace, se 
îmbulzeau pe uşă. Mulţi aveau felinare în mână şi le ţineau 
sus, înaintând cu mare grijă, deşi focul împrăştia şi aşa 
destulă lumină. 

În sfârşit, din mulţime ieşi înainte micul cavaler, acoperit 
de sus până jos de o armură strălucitoare, şi strigă: 

— Unde-i voievodul de Wilno? 

— Aici! răspunse Chartamp, arătând spre trupul întins pe 
canapea. 

Wotodyjowski se uită şi spuse: 

— Nu mai trăieşte! 

— A murit, a murit! Vestea trecu din gură în gură. 
Trădătorul a murit. 

— Aşa-i, spuse Chartamp mohorât. Dar dacă-i veţi pângări 
trupul şi-l veţi ciopârţi cu săbiile, nu veţi face bine, pentru 
că înainte de a muri a rostit numele Sfintei Fecioare, iar 
acum ţine între degete icoana ei. 

Aceste cuvinte făcură o impresie adâncă. Strigătele 
conteniră. 

Oştenii începură să se apropie, să dea ocol canapelei şi să 
se uite la mort. Cei care aveau felinare îi luminau faţa, dar 
el zăcea uriaş, mohorât, cu măreţia de hatman şi răceala 
morţii pe chip. 

Veniră pe rând oşteni şi căpetenii. Se apropiară deci 
Stankiewicz şi cei doi Skrzetuski, Horotkiewicz şi Jakub 
Kmicic, Oskierko şi jupân Zagtoba. 


— E adevărat!... spuse jupân Zagtoba cu glas şoptit, de 
parcă se temea să nu-l trezească pe prinţ. Ţine în mână 
iconiţa Maicii Domnului, care-i răsfrânge lumina pe obraji... 

Spunând acestea, îşi luă căciula de pe cap. Ceilalţi făcură 
şi ei la fel. Urmă o tăcere plină de respect, pe care o 
întrerupse Wolodyjowski. 

— Of, acum se află în faţa judecății dumnezeieşti şi oamenii 
nu mai au nimic cu el! 

Apoi se întoarse spre Chartamp: 

— Dar tu, nefericitule, de ce ţi-ai părăsit ţara şi stăpânul 
pentru el? 

— Lăsaţi-l în seama noastră!... se auziră câteva glasuri 
deodată. 

Chartamp se ridică şi scoțând sabia, o zvârli pe jos. 

— Sunt al vostru, n-aveţi decât să mă hăcuiţi! spuse. Nu l- 
am părăsit odată cu voi, atunci când era puternic ca un 
rege, iar pe urmă, când a sărăcit şi n-a mai rămas nimeni 
lângă el, mi s-a părut că nu se cuvine să mă lepăd şi eu de 
el. Ehei, nu m-am îngrăşat în slujba lui, de trei zile n-am mai 
pus nimic în gură şi-mi tremură picioarele... Dar sunt al 
vostru, tăiaţi-mă, pentru că recunosc că am ţinut la el... 

Spunând acestea, se clătină şi ar fi căzut, dar Zagtoba 
deschise braţele, îl prinse şi-l sprijini, apoi începu să strige: 

— Pe viul Dumnezeu! Daţi-i să mănânce şi să bea! 

Toţi se simţiră înduioşaţi, aşa că-l luară de subsuori pe 
jupân Chartamp şi-l duseră afară. După care, oştenii 
începură şi ei să părăsească încăperea pe rând, închinându- 
se cu adâncă evlavie. 

În drum spre cvartir, jupân Zagtoba cumpăni o vreme, se 
gândi, îşi drese glasul şi, în cele din urmă, trase de pulpana 
lui Wotodyjowski. 

— Jupâne Micha!! zise. 

— Ce-i? 

— Mi-a trecut înverşunarea împotriva lui Radziwilt. Mortul 
e mort. Îl iert din toată inima că a vrut să-mi ia viaţa. 


— Acum se află la judecata cerului! răspunse 
Wotodyjowski. 

— Aşa-i, aşa-i!... 'Hm, dac-aş şti că-i ajută, i-aş plăti o 
slujbă, fiindcă mi se pare ca stă grozav de prost. 

— Dumnezeu e milostiv! 

— De milostiv, e milostiv, nici vorbă, dar nici el nu poate 
privi fără scârbă la eretici. lar ăsta nu e numai eretic, ci şi 
trădător. Asta-i! 

Jupân Zagtoba înălţă capul şi începu să privească spre cer. 

— Mi-e frică, rosti după o clipă, să nu-mi cadă în cap 
vreunul dintre suedezii care s-au aruncat în aer, pentru că 
mai mult ca sigur că nu li s-a deschis poarta raiului! 

— Flăcăi de nădejde! spuse jupân Michat cu admiraţie. Au 
vrut mai bine să piară, decât să se predea. Asemenea oşteni 
sunt puţini pe lume! 

Apoi înaintară mai departe în tăcere. Deodată, jupân 
Michat se opri. 

— Billewiczowna nu era la castel! zise. 

— De unde ştii? 

— I-am întrebat pe copiii de casă. Bogustaw a luat-o la 
Taurogi. 

— Vai de mine! se sperie Zagtloba. Asta e ca şi când ai lăsa 
capra în grija lupului. Dar nu te priveşte, pentru că ţie îţi 
este hărăzită cealaltă. 

Capitolul XXX. 

De la venirea regelui, Lwow devenise adevăratul oraş de 
scaun al Republicii. Odată cu regele sosiseră cei mai mulţi 
episcopi şi toţi acei senatori mireni care nu intraseră în 
slujba vrăjmaşului. De asemenea, lauda(57) scrise chemau 
la arme şleabhticii din Rutenia şi din ţinuturile învecinate, 
care se înfăţişau în număr mare, cu atât mai uşor, cu cât 
suedezii nu ajunseseră până aici. Inimile creşteau de 
bucurie la vederea lor, deoarece, nu aminteau cu nimic de 
oştirea din Wielkopolska, ce se împotrivise atât de slab 
vrăjmaşului la Ujscie. Dimpotrivă, aici se adunau şleahtici 
deprinşi cu lupta, crescuţi de copii pe cal şi pe câmpul de 


bătaie, învăţaţi cu vărsarea de sânge şi pârjolul, care 
mânuiau sabia mai bine decât latina. Nu demult îi 
muştruluise cum nu se poate mai bine războiul cu 
Chmielnicki, ce durase şapte ani fără încetare, astfel că 
printre ei nu se afla nici unul care să nu fi luat parte la luptă 
de cel puţin atâtea ori câţi ani număra. Veneau cu duiumul 
la L.wOw, din ce în ce mai mulţi. Unii din văgăunile munţilor 
Bieszczady, alţii de pe Prut, Nistru şi Siret; cei care trăiau 
în lunca Nistrului sau pe malul priporos al Bugului, cei pe 
care nu-i ştersese de pe faţa pământului răzvrătirea 
ţăranilor la Siniucha sau cei care se statorniciseră la 
hotarul cu tătarii - toţi aceştia grăbeau acum spre Lwo6w, la 
chemarea stăpânului, ca să pornească de acolo asupra unui 
vrăjmaş pe care nu-l cunoşteau. Veneau în număr mare 
şleahticii din Wotynia şi din alte ţinuturi mai depărtate, atât 
de mare era ura care crescuse în toate piepturile la vestea 
că vrăjmaşul ridicase braţu-i profanator asupra Ocrotitoarei 
Republicii de la Czestochowa. 

Cazacii nu mai cutezau să-i împiedice, fiindcă duioşia 
pătrunsese până şi în inimile cele mai înverşunate, iar pe de 
altă parte, erau siliţi de tătari să facă temenele înaintea 
regelui prin solii lor şi să-şi reînnoiască a suta oară 
jurământul de credinţă. O solie tătărască, primejdioasă 
pentru vrăjmaşii regelui, se afla la Lwow sub conducerea lui 
Subaghazi-bei, oferind Republicii în numele hanului un 
ajutor de o sută de mii de luptători din care patruzeci de 
mii puteau să pornească îndată la luptă de la Kamieniec. 

Afară de solia tătarilor, se mai afla şi o deputăţie 
transilvană pentru continuarea negocierilor începute cu 
Rakoczi(58) în legătură cu moştenirea tronului; mai erau 
la Lw6w trimisul împăratului şi reprezentantul papei care 
venise odată cu regele; zilnic soseau deputăţii de la oştile 
coroanei şi cele lituaniene, de la ţinuturi şi olaturi, cu 
declaraţii de credinţă faţă de rege şi dorinţa de a apăra 
până la ultima suflare ţara încălcată. 


Norocul regelui sporea, Republica, îngenuncheată până 
nu demult, se ridica văzând cu ochii spre uimirea veacurilor 
şi a noroadelor. Sufletele oamenilor ardeau de dorinţa de a 
porni războiul, de a se răzbuna, şi în acelaşi timp se 
întăreau. Şi aşa cum primăvara ploaia caldă şi bogată 
topeşte zăpezile, tot aşa nădejdea spulbera acum toate 
îndoielile. Nu numai că vroiau izbânda, dar şi credeau în ea. 
Veşti care de care mai îmbucurătoare, deşi câteodată 
neadevărate, treceau din gură în gură. Se vorbea deseori 
de cetăţi cucerite sau despre bătălii în care polcuri 
necunoscute, conduse de căpetenii de care nu auzise 
nimeni până atunci, îi nimiciseră pe suedezi, despre 
gloatele înfricoşătoare ale ţăranilor care se ridicau ca 
stolurile de lăcuste împotriva vrăjmaşului. Numele lui 
Ştefan Czarniecki se auzea tot mai des pe buzele tuturor. 

Ştirile conţineau nu o dată amănunte înşelătoare, dar 
luate laolaltă, răsfrângeau asemenea unei oglinzi cele ce se 
petreceau în ţară. 

La LwoOw, sărbătorile parcă nu se mai sfârşeau. Când 
venise regele, oraşul îl întâmpinase după cuviinţă: preoţii 
celor trei rituri, pârgarii, târgoveţii şi breslele. Prin pieţe şi 
pe uliţe, oriunde ţi-ai fi aruncat privirile, fluturau steaguri 
albe, albastre, purpurii, aurii. Lwowienii îşi înălţau cu 
mândrie leul de aur pe un câmp siniliu, aducându-şi aminte 
de năvălirile cazacilor şi ale tătarilor. La ivirea regelui, 
mulțimile începeau de fiecare dată să strige, iar acestea nu 
lipseau de nicăieri. 

În zilele din urmă, populaţia oraşului se dublase. Afară de 
senatori şi episcopi, afară de şleahtici, veneau întruna 
ţăranii care auziseră că regele plănuieşte să le 
îmbunătăţească viaţa. Aşa că sumanele şi bundele se 
amestecau pretutindeni cu surtucurile târgoveţilor. Armenii 
întreprinzători cu feţe oacheşe îşi desfăcuseră tarabele cu 
mărfuri şi arme de tot felul, pe care şleahticii le cumpărau 
cu lăcomie. 


Mai erau şi destui tătari care însoțeau solia, şi maghiari, şi 
moldoveni, şi austrieci, mulţime de poporeni şi de oşteni, de 
chipuri felurite şi straie ciudate, colorate; erau şi o groază 
de slujitori de pe la curţile magnaţilor; paici uriaşi, haiduci, 
ieniceri, cazaci înveşmântaţi în roşu şi scutieri în haine 
străine. 

Pe uliţe, larma nu contenea nici o clipă, de dimineaţa până 
seara; treceau steaguri, din oştirea regulată, cete de 
şleahtici călări, platoşele şi săbiile scânteiau, se auzeau 
porunci, nechezat, de cai, duruitul tunurilor şi cântece pline 
de ameninţări şi blesteme împotriva suedezilor. 

Iar clopotele din bisericile poloneze, rutene şi armeneşti 
băteau fără încetare, vestind tuturor că regele se află la 
LwOw şi că, dintre oraşele de scaun, Lwow îl primise cel 
dintâi pe regele pribeag, spre veşnica-i laudă. 

I se închinau până la pământ oriunde se arăta; căciulile 
zburau în sus, iar strigătele de vivat cutremurau văzduhul; 
oamenii se descopereau şi înaintea caleştilor episcopilor 
care făceau semnul crucii asupra mulţimii; arătau cinstirea 
cuvenită senatorilor, respectându-i pentru credinţa lor faţă 
de rege şi ţară. 

Tot oraşul fierbea. Noaptea se aprindeau prin pieţe 
grămezi de lemne, în jurul cărora poposeau, cu tot gerul, 
aceia care nu-şi aflaseră loc pe nicăieri. 

Regele petrecea zile întregi sfătuindu-se cu senatorii. Se 
primeau solii străini, deputăţiile ținuturilor şi ale oştenilor, 
chibzuiau cum să umple vistieria goală; se foloseau tot felul 
de mijloace, ca să stârnească războiul acolo unde nu 
începuse până atunci. 

Olăcării grăbeau spre oraşele mai însemnate, în toate 
părţile Republicii, până hăt, în ţinuturile prusiene şi în 
Samogiţia; la 'Tyszowce, la hatmani, la jupân Sapieha care, 
după căderea Tykocinului, pornise cu oastea spre miazăzi, 
şi la marele stegar Koniecpolski, aflat şi acum alături de 
suedezi. Acolo unde era nevoie, se trimiteau ajutoare 


băneşti, iar cei care se urneau mai greu erau îndemnați 
prin ordonanţe. 

Regele recunoscu, consfinţi şi întări confederaţia de la 
Tyszowce, intrând şi el în această tovărăşie şi luând 
conducerea treburilor mai însemnate în mâinile-i neobosite; 
trudea de dimineaţa până noaptea târziu, jertfindu-şi 
odihna şi sănătatea pentru binele Republicii. 

Nu ajunsese însă la capătul sforţărilor, deoarece hotărâse 
să încheie, în numele lui şi al stărilor, asemenea alianţă pe 
care să n-o poată înfrânge nici o putere pământească şi 
care să slujească în viitor la îndreptarea Republicii. 

Acum sosise, în sfârşit, clipa potrivită. 

De la senatori, taina ajunsese la şleahtici, iar de la aceştia 
la mulţimea fără număr, deoarece dis-de-dimineaţă se 
vorbea că în timpul slujbei se va întâmpla un lucru de mare 
însemnătate, iar regele va depune nu ştiu ce jurământ. Se 
vorbea despre îmbunătăţirea vieţii ţăranilor şi despre o 
alianţă cu cerul; alţii susțineau că se petrec lucruri 
nemaipomenite în istorie, dar curiozitatea era stârnită şi 
toată lumea era în aşteptare. 

Ziua era geroasă, cu multă lumină, fulgi mici de zăpadă se 
zbenguiau prin văzduh, lucind ca nişte scântei. Pedestrimea 
regală de la Lw6w şi din judeţul Zydacz6w, în şube albastre 
tivite cu aur, şi jumătate din polcul maghiar se rânduiră în 
două şiruri lungi înaintea bisericii catolice, cu muschetele la 
picior; prin faţa lor, ca nişte păstori, umblau de, colo-colo 
căpeteniile cu bastoanele, însemne ale puterii, în mână. 
Printre rândurile de oşteni se scurgea ca un râu spre 
biserică mulţimea multicoloră, înainte mergeau şleahticii şi 
cavalerii, urmaţi de sfatul oraşului cu lanţuri aurite la gât şi 
cu lumânări în mână, condus de şoltuz(597 un doftor vestit 
în tot ţinutul, înveşmântat într-o mantie de catifea şi cu 
beretă pe cap; înapoia sfatului veneau târgoveţii, printre 
care se aflau mulţi armeni cu tichii verzi pe cap împodobite 
cu aur şi în halate largi orientale. Cu toate că ţineau de alt 
rit, luau şi ei parte, reprezentând starea negustorilor. După 


târgoveţi se înşiruiau meşteşugurile, fiecare cu flamura lui, 
aşadar măcelarii, brutarii, cizmarii, aurarii, alămarii, 
lăcătuşii, armurierii, tăbăcarii, vinarii şi mulţi alţii; toţi erau 
aleşi pe sprânceană şi păşeau în urma flamurii pe care o 
ducea cel mai arăâtos dintre ei. Veneau apoi frăţiile de tot 
felul şi mulţimea pestriță în surtuce de cânepă, cojoace, 
bunde, sumane, locuitori de la marginea oraşului şi ţărani. 
Erau lăsaţi să intre cu toţii, până când biserica se umplu de 
oameni din toate stările, bărbaţi şi femei. 

În sfârşit, începură să sosească şi caleştile, dar ocoliră 
intrarea cea mare, deoarece regele, episcopii şi dregătorii 
intrau pe altă uşă, mai aproape de altar. Oştenii prezentau 
armele mereu: în cele din urmă, coborâră muschetele la 
picior şi începură să sufle în mâinile îngheţate, slobozind 
din piept trâmbe de aburi. 

Regele veni împreună cu trimisul papei, Widon, apoi sosiră 
pe rând arhiepiscopul de Gniezno cu prinţul Czartoryski, 
episcopul de Cracovia, episcopul de Lw6w. marele cancelar 
al coroanei şi mulţi alţi voievozi şi castelani. Toţi aceştia 
intrară pe uşiţa laterală, iar caleştile, curtenii, rândaşii şi 
ceilalţi slujitori care-i însoţiseră alcătuiau parcă o nouă 
suită de oşteni într-o latură a bisericii. 

Slujba o celebră Widon, solul papei, înveşmântat în 
purpură, cu o mantie albă deasupra, presărată cu perle şi 
aur. 

Regele avea să îngenuncheze pe o podişcă aşezată între 
altarul cel mare şi scaunele din faţă, înaintea căreia era 
întins un covor turcesc. Episcopii şi senatorii mireni ocupau 
scaunele canonicilor. 

Lumina multicoloră care pătrundea pe fereastră, 
amestecată cu strălucirile lumânărilor de la altar, cădea pe 
chipurile senatorilor, ascunse în umbra stranelor 
canonicilor, pe bărbile albe, pe staturile impunătoare, pe 
lanţurile de aur şi veşmintele de catifea. Parcă era senatul 
roman, atâta măreție împrăştiau aceşti bătrâni; ici-colo 
printre capetele ninse apărea faţa câte unui senator oştean 


ori căpşorul bălai al vreunui fecior de magnat; toate 
privirile, sunt aţintite la altar, se roagă cu toţii; flăcăruile 
lumânărilor strălucesc şi se încovoaie; fumul cădelniţelor 
face ape-ape în lumină. De cealaltă parte a scaunelor, 
biserica geme de lume, flamurile lucesc în culori de 
curcubeie deasupra capetelor. 

Regele Jan Kazimierz căzu cu faţa la pământ în formă de 
cruce şi se umili înaintea puterii dumnezeieşti. În sfârşit, 
solul papei luă din cutia de la altar un pocal şi, se apropie 
de podişca pe care îngenunchease regele. Acesta se ridică 
îndată cu chipul străluminat, glasul nunţiului papal răsună: 
Ecce Agnus Dei(60) şi regele primi împărtăşania. 

O vreme se aşeză iarăşi în genunchi, apoi se ridică şi-şi 
înălţă ochii şi braţele spre cer. 

În biserică se înstăpâni o tăcere adâncă, de nu se mai 
auzeau nici răsuflările oamenilor. Înţeleseră cu toţii că 
sosise clipa cea mare şi regele avea să depună jurământul; 
toţi ascultau cu suflete reculese; regele întârzie un răstimp 
cu braţele ridicate, apoi vorbi astfel, cu glasul mişcat, dar 
limpede şi răsunător ca un dangăt de clopot. 

— Maică a neamului dumnezeiesc şi Sfântă Fecioară! Eu, 
Jan Kazimierz, rege din mila Fiului tău, Regele regilor şi 
stăpânul meu, vin la picioarele tale şi fac această 
confederație: pe tine te aleg astăzi Ocrotitoare a mea şi 
Regină a regatului meu. Încredinţez pazei tale regatul meu 
şi pe mine, marele principat lituanian, Rutenia, ţinuturile 
prusiene, Mazowsze, Samogiţia, Letonia şi Czernih6w, 
oştirea celor două popoare şi pe toţi ceilalţi. Îndură-te şi 
ajută-mi regatul în această clipă de restrişte împotriva 
vrăjmaşilor... 

Regele căzu iarăşi în genunchi şi tăcu o vreme; în biserică 
domnea şi acum o linişte adâncă, aşa că se ridică şi vorbi 
mai departe: 

— Şi pentru că, alături de poporul polonez, covârşit de 
binefacerile tale, am datoria de a te sluji cu înflăcărare, mă 
leg înaintea ta, în numele meu, al dregătorilor şi al 


senatorilor, al şleahticilor şi al celorlalţi, înaintea Fiului tău, 
Isus Christos, mântuitorul nostru, să sporesc în toate 
ţinuturile regatului meu cinstirea şi slava ta. Făgăduiesc, de 
asemenea, că dacă prin mila Fiului tău voi dobândi biruinţa 
asupra suedezilor, mă voi strădui ca de acum înainte, în 
fiecare an şi în această zi, să se facă slujbe în toată ţara 
întru slava lui Dumnezeu şi a ta, Maică Precestă! 

Aici se întrerupse iarăşi şi îngenunche. În biserică se 
iscară murmure, dar glasul regelui le acoperi numaidecât 
şi, cu toate că acum tremura de căinţă şi înduioşare, răsuna 
şi mai limpede: 

— Şi pentru că recunosc cu mare durere în inimă că 
nenorocirile de tot felul, pe care le-am îndurat cu toţii timp 
de şapte ani, pedeapsa dreaptă trimisă asupra regatului 
meu de Dumnezeu pentru gemetele ţăranilor asupriţi de 
oşteni, mai făgăduiesc că, după aşezarea păcii, mă voi 
strădui din răsputeri, împreună cu celelalte stări ale 
Republicii, ca truditorii câmpului să nu mai fie nedreptăţiţi 
de nici un fel de asuprire. De aceea, Maică milostivă, Regină 
şi Stăpână a mea, tu care m-ai îndemnat să fac acest bine, 
roagă-l pe Fiul tău să mă ajute în marea-i bunătate să 
împlinesc cele făgăduite. 

Ascultau aceste vorbe ale regelui clerul, senatorii, 
şleahticii şi norodul de rând. În biserică răsunară hohote de 
plâns, ţăranii izbucniră cei dintâi în suspine, urmaţi îndată 
de ceilalţi. Îşi înălţau cu toţii braţele spre cer, iar glasurile 
sugrumate de plâns repetau: „Amin, Amin, Amin!” în semn 
că împărtăşeau simţămintele şi legământul regelui. 
Înflăcărarea cuprinse inimile şi se înfrăţiră cu toţii în 
această clipă în dragostea faţă de Republică şi de 
Ocrotitoarea ei. Apoi, o bucurie nemărginită se răsfrânse pe 
chipurile tuturor, deoarece în toată biserica nu se mai 
îndoia nimeni că Dumnezeu îi va pedepsi pe suedezi. 

Când se isprăvi slujba, în răpăitul muschetelor şi bubuitul 
treascurilor, în mijlocul strigătelor „Izbândă, izbândă! 


LL 


Trăiască!” regele plecă spre cetate, unde această unire cu 
puterile, cereşti fu iscălită odată cu cea de la Tyszowce. 

Capitolul XXXI. 

După acele zile de sărbătoare, veştile începură să sosească 
la L.wOw asemenea unor păsări înaripate. Mai vechi ori 
proaspete, mai mult sau mai puţin îmbucurătoare - toate 
îmbărbătau inimile. Confederaţia de la Tyszowce se 
întindea ca pârjolul, câştigând noi sprijinitori. Şleahtici sau 
oameni de rând i se alăturau cu toţii. Oraşele dădeau care 
de povară, flinte şi pedestrime, evreii bani. Nimeni nu 
cuteza să se împotrivească ordonanţelor; încălecau până şi 
cei mai zăbovelnici. Se aduse la cunoştinţa tuturor şi 
ordonanța lui Wittemberg, îndreptată împotriva 
confederației. Focul şi sabia aveau să pedepsească pe aceia 
care treceau de partea tovărăşiei. Urmarea fu ca şi când 
cineva ar fi vrut să stingă focul, aruncând gaz peste el. 
Pentru a spori înverşunarea împotriva suedezilor, multe 
exemplare din acest manifest fură împrăştiate cu ştirea 
regelui la L.wOw şi nu se cuvine să spunem ce făceau 
gloatele cu aceste hârtii, destul că vântul le purta pe uliţe 
grozav de ruşinate, iar şcolarii înfăţişau „încurcătura lui 
Wittemberg” în scene de vicleim, spre bucuria mulțimilor, 
cântând stihuri care începeau astfel: 

Wittemberg, o, vai sărmane, Fugi degrabă peste mare Ca 
un iepuraş! 

Căci de-ţi pică năsturaşii, Ai să-ţi pierzi pantalonaşii Fugi 
tot mintenaş! 

Ca şi când ar fi vrut să împlinească vorbele cântecului; 
Wittemberg lăsă în locul lui la Cracovia pe vrednicul Wirtz 
şi plecă în grabă la Elblag, unde regele suedez se afla 
împreună cu regina, petrecându-şi vremea în ospeţe şi 
bucurându-se în inima lui că ajunsese stăpânul unui regat 
atât de bogat. 

La Lwow veniră ştiri şi despre căderea Tykocinului, care 
înveseliră oamenii. Lucru de mirare, dar zvonul se 
împrăştiase înainte de venirea vreunui sol. Părerile erau 


împărţite doar în ceea ce priveşte soarta prinţului; nu se 
ştia sigur dacă voievodul de Wilno murise sau se afla în 
robie, se vorbea însă că jupân Sapieha, în fruntea unei oştiri 
însemnate, plecase din Podlasie în ţinutul Lublinului, spre a 
se uni cu hatmanii, şi sporea în putere cu fiecare zi tot mai 
mult. 

În cele din urmă, veniră şi solii voievodului de Witebsk, în 
număr destul de mare, deoarece jupân Sapieha trimitea 
regelui nici mai mult, nici mai puţin decât un steag de 
călărime, dorind prin aceasta să arate cinstirea cuvenită 
stăpânului, să-l apere de primejdii şi, poate, să crească şi el 
în ochii acestuia. 

Steagul era condus de tânărul polcovnic Wotodyjowski, 
veche cunoştinţă a regelui, aşa că Jan Kazimierz îi porunci 
să se înfăţişeze înaintea lui şi, luându-i capul în mâini, îi 
spuse: 

— Fii binevenit, oştene plin de faimă! A trecut o groază de 
vreme de când nu te-am mai văzut. Credeam că la 
Beresteczko te-am văzut ultima oară, erai năclăit tot de 
sânge. 

Jupân Michat făcu o plecăciune adâncă şi răspunse: 

— Şi mai târziu la Varşovia, stăpâne milostiv, am fost şi eu 
la cetate împreună cu castelanul de Kiev. 

— Slujeşti mereu? N-ai vrut să te bucuri de tihna casei 
tale? 

— Măria ta, Republica a fost în nevoie şi în timpul 
războiului s-a prăpădit şi moşioara mea. Aşa că n-am nici un 
locşor unde să-mi pun capul pe căpătâi, dar nu-mi fac 
gânduri, fiindcă socotesc că datoria unui oştean este, 
înainte de toate, slujirea regelui şi a ţării. 

— Deie Domnul să fie cât mai mulţi ca tine, cât mai mulţi... 
Vrăjmaşul nu şi-ar fi întins atâta stăpânirea. Cu ajutorul lui 
Dumnezeu, va veni şi ziua răsplăţii, dar acum spune ce-aţi 
făcut cu voievodul de Wilno?! 

— Voievodul de Wilno se află la judecata lui Dumnezeu. A 
murit când am dat ultima năvală. 


— Cum s-a întâmplat? 

— Iată scrisoarea voievodului de Witebsk, spuse jupân 
Michal. 

Regele luă scrisoarea şi începu să citească, dar se 
întrerupse îndată: 

— Jupân Sapieha greşeşte, rosti, când scrie că rangul de 
mare hatman de Lituania vacat; nu vacat, deoarece îi dăm 
lui buzduganul. 

— Un altul mai vrednic nu se află, răspunse jupân Michat, 
şi întreaga oştire îţi va arăta măriei tale recunoştinţă până 
la moarte pentru această faptă. 

Regele zâmbi la auzul acestei mărturisiri, neprefăcute şi 
citi mai departe. 

După o clipă, zise oftând: 

— Radziwilt ar fi putut să fie cea mai frumoasă perlă în 
această coroană vestită, dacă trufia şi deşertăciunile în care 
credea nu i-ar fi secătuit sufletul... Acum nu se mai poate 
face nimic! Necercetate sunt hotărârile Domnului!... 
Radziwit şi Opalinski... aproape în acelaşi timp... Doamne, 
judecă-i nu după păcatele lor, ci după milostenia ta. 

Urmă un răstimp de tăcere, după care regele începu să 
citească din nou. 

— Îi suntem recunoscători voievodului, spuse când isprăvi, 
că ne trimite un steag întreg la îndemână şi, cum scrie, pe 
cel mai viteaz cavaler. Aici însă nu e nici o primejdie, iar de 
asemenea oştire e nevoie pe câmpul de bătaie. Odihniţi-vă 
câteva zile, apoi o să plecaţi la jupân Czarniecki, căci nu ne 
îndoim că cea mai mare putere se va îndrepta asupra lui. 

— Măria ta, ne-am odihnit destul la Tykocin, răspunse 
micul viteaz cu însufleţire, şi dacă n-ar trebui să dăm 
mâncare la cai, am putea porni numaidecât, pentru că 
alături de jupân Czarniecki ne aşteaptă mari bucurii!... E o 
mare fericire pentru noi să privim chipul măriei tale, dar 
inima ne dă ghes să pornim asupra suedezilor. 

Regele se lumina. O bunătate părintească i se aşternu pe 
faţă şi rosti, privind cu mulţumire la făptura îndârjită a 


micului cavaler: 

— Oştene, tu ai zvârlit cel dintâi buzduganul de polcovnic 
la picioarele răposatului prinţ şi voievod de Wilno? 

— N-am fost cel dintâi, măria ta, dar a fost prima oară, 
deie Domnul să fie şi ultima, când m-am răzvrătit împotriva 
mai-marilor mei. 

Aici jupân Michat se poticni, apoi adăugă: 

— Altfel nu s-a putut! 

— Fireşte, consimţi regele, au fost clipe grele pentru cei ce 
înţeleg rostul datoriei ostăşeşti, dar şi ascultarea îşi are 
marginile ei, dincolo de care începe vina. Au rămas multe 
căpetenii alături de Radziwitt? 

— Dintre polcovnici, l-am găsit la Tykocin numai pe jupân 
Chartamp care nu l-a părăsit pe prinţ de la început, iar pe 
urmă n-a mai vrut să plece de lângă el, văzându-i 
prăbuşirea. Întârzia alături de Janusz numai din milă, 
fiindcă inima îl îndemna spre noi. Abia l-am pus pe picioare, 
asemenea foamete îndurau la castel, iar el îşi mai rupea şi 
de la gură, ca să-l hrănească pe prinţ. Acum a venit aici, la 
LwoOw, să cerşească mila măriei tale şi odată cu el îţi cad şi 
eu la picioare, stăpâne milostiv, fiindcă este un slujitor 
credincios şi un bun oştean. 

— Să vie la noi, zise regele. 

— Măria ta, are să-ţi spună un lucru de mare însemnătate, 
pe care l-a auzit din gura lui Bogustaw la Kiejdany şi care 
priveşte siguranţa şi viaţa măriei tale. 

— Nu e oare vorba de Kmicic? 

— Întocmai, stăpâne milostiv...! 

— Tu l-ai cunoscut pe Kmicic? 

— L-am cunoscut şi m-am bătut cu el, dar nu ştiu pe unde 
se află acum. 

— Ce crezi despre el? 

— Stăpâne milostiv, dacă s-a încumetat la asemenea faptă, 
e vrednic de cele mai îngrozitoare chinuri, fiindcă-i prăsila 
iadului. 


— Bine, dar nu-i nimic adevărat, se împotrivi regele, totul 
a fost o născocire a lui Bogustaw... Să trecem însă peste 
asta, spune ce ştii despre isprăvile mai vechi ale acestui om. 

— A fost întotdeauna un mare oştean, neîntrecut în arta 
războiului. Nimeni n-ar fi în stare să-l hăituiască pe 
Chowafski numai cu câteva sute de oameni, cum a făcut el; 
l-a chinuit pe vrăjmaş rău de tot. Mai mare minunea că nu i- 
au întins pielea pe tobă! Nici vorbă, Chowafski ar fi fost 
tare mulţumit, dacă ar fi pus mâna pe prinţul voievod, dar 
bucuria lui n-ar fi cunoscut margini, dacă cineva i l-ar fi 
dăruit pe Kmicic... Ajunsese până acolo că mânca cu 
furculiţa lui Chowanski, dormea pe covorul lui, se plimba în 
sania şi pe calul lui. Dar pe urmă s-a arătat trudnic şi 
pentru ai lui, şi-a făcut de cap, jurând să-şi căptuşească 
mantia cu osândirile, asemenea lui jupân Laszcz, iar la 
Kiejdany a întrecut măsura. 

Jupân Wotodyjowski povesti în amănunt cele petrecute la 
Kiejdany. 

Jan Kazimierz îl asculta cu luare-aminte, iar când jupân 
Michat istorisi cum fugise jupân Zagtoba mai întâi, apoi cum 
îşi scăpase tovarăşii din robia lui Radziwilt, regele îşi puse 
mâinile în şold şi începu să râdă cu poftă. 

— Vir incomparabilis, vir incomparabilis! repetă. A venit şi 
el cu tine? 

— Se află la porunca măriei tale! răspunse Wotodyjowski. 

— Şleahticul ăsta l-a întrecut şi pe Ulise! Pe el şi, pe 
jupânii Skrzetuski să-i aduci la masa noastră, la o clipă de 
veselie, iar acum spune ce mai ştii despre Kmicic! 

— Abia din scrisorile pe care le-am găsit asupra lui Roch 
Kowalski am aflat că la Birze ne aştepta moartea. Prinţul 
ne-a urmărit şi s-a căznit să ne înconjure cu oastea, dar n-a 
izbutit. Am scăpat cu bine!... Ba l-am mai prins şi pe Kmicic, 
nu departe de Kiejdany, şi am dat poruncă să-l împuşte 
numaidecât. 

— Oho! se miră regele. La voi în Lituania treaba se face 
repede! 


— Dar jupân Zagtoba a poruncit să-l caute înainte prin 
buzunare, gândindu-se că va găsi niscaiva scrisori. A găsit 
într-adevăr scrisoarea hatmanului, din care am aflat că, 
dacă nu era Kmicic, nu ne mai duceau la Birze şi ne 
împuşcau la Kiejdany. 

— Ei vezi! îl întrerupse regele. 

— După aceea nu se mai cuvenea să-i luăm viaţa şi l-am 
lăsat slobod... Ce-a mai făcut pe urmă, nu ştiu, dar pe 
Radziwitt tot nu l-a părăsit. Dumnezeu ştie ce fel de om e... 
Nu e prea uşor să-ţi faci o părere despre asemenea vifor. A 
rămas alături de Radziwitt, apoi a plecat undeva... Ne-a 
prevenit că prinţul a plecat de la Kiejdany asupra noastră. 
Nu pot tăgădui că ne-a făcut un mare bine, pentru că dacă 
nu ne-ar fi prevenit, prinţul voievod de Wilno ne-ar fi atacat 
şi ne-ar fi nimicit steagurile unul câte unul... Nici eu nu mai 
ştiu ce să cred, milostive stăpâne... Dacă prinţul Bogustaw a 
minţit... 

— Se va arăta îndată, spuse regele. 

Şi bătu din palme. 

— Cheamă-l aici pe jupân Babinicz, îi porunci pajului care 
se ivi în prag. 

Pajul plecă şi în curând uşa de la încăperea regelui se 
deschise şi intră jupân Andrzej. Wotlodyjowski, nu-l 
recunoscu la început, deoarece tânărul cavaler arăta foarte 
schimbat şi palid; nu-şi revenise încă bine după lupta din 
trecătoare. Jupân Michat se uita nedumerit la el. 

— Hm! spuse în sfârşit. Dacă n-ar fi slăbiciunea feţei şi 
numele pe care l-ai rostit măria ta, aş zice că e Kmicic! 

Regele zâmbi şi răspunse: 

— Tocmai ne povestea acest cavaler despre un mare tâlhar 
care purta acest nume, dar noi i-am dovedit negru pe alb că 
greşeşte şi nu ne îndoim că jupân Babinicz ne va sluji ca 
martor. 

— Stăpâne milostiv, răspunse repede Babinicz, ajunge un 
singur cuvânt al măriei tale, ca să-l curețe pe acest tâlhar 
de toate vinile, mai bine decât ar face-o jurămintele mele. 


— Şi glasul e acelaşi, spuse micul polcovnic din ce în ce 
mai uimit, dar nu avea această cicatrice. 

— Domnia ta, zise Kmicic, capul şleahticului e ca un răboj 
pe care se scrie mereu cu sabia... Aici se află şi crestătura 
domniei, tale, acum gândesc că mă recunoşti. 

Spunând acestea, se aplecă şi arătă cu degetul o dungă 
albă care se întindea aproape de ciuf. 

— E mâna mea! strigă Wotodyjowski. Ăsta e Kmicic! 

— Iar noi îţi spunem că nu-l cunoşti pe Kmicic! Se 
amestecă regele. 

— Cum aşa, stăpâne milostiv? 

— Pentru că tu ai cunoscut un mare oştean, dar un 
samavolnic şi un tovarăş întru trădare al lui Radziwik... lar 
aici se află acest Hector al Czestochowei, căruia Jasna Gora, 
după preotul Kordecki, îi datorează cel mai mult, aici se află 
apărătorul ţării şi slujitorul nostru de credinţă, care ne-a 
apărat cu pieptul lui şi ne-a scăpat viaţa în trecătoare, când 
suedezii ne încolţiseră ca o haită de lupi. Acesta e Kmicic 
cel de acum... Cunoaşte-l bine şi îndrăgeşte-l, că merită din 
plin! 

Woltodyjowski începu să-şi mişte mustăcioara bălaie, 
neştiind ce să mai zică, iar regele adăugă: 

— Şi mai află că nu i-a făgăduit nimic prinţului Bogustaw. 
Dimpotrivă, el a fost cel dintâi care a vrut să se răzbune 
pentru uneltirile lui, căci l-a răpit şi a vrut să-l dea în 
mâinile noastre. 

— Şi pe noi ne-a prevenit împotriva prinţului voievod de 
Wilno! strigă micul cavaler. Ce înger te-a schimbat, domnia 
ta? 

— Îmbrăţişaţi-vă! îi îndemnă regele. 

— Domnia ta, mi-ai plăcut de când te-am văzut! spuse 
jupân Kmicic. 

Căzură unul în braţele celuilalt, în timp ce regele se uita la 
ei şi ţâţâia din buze de mulţumire. Kmicic îl strânse cu atâta 
inimă pe micul viteaz, încât îl ridică în sus ca pe un pisoi şi 
abia după un răstimp îl lăsă iarăşi pe picioare. 


După care regele plecă la sfatul de fiecare zi, mai ales că şi 
cei doi hatmani ai coroanei veniseră la Lwow să 
întocmească oştirea şi s-o ducă lui jupân Czarniecki şi 
pâlcurilor confederate, care se mişcau prin ţară sub diferite 
căpetenii. 

Cavalerii rămaseră singuri. 

— Domnia ta, hai la cvartirul meu, îl pofti Wotodyjowski, ai 
să-i găseşti acolo pe cei doi Skrzetuski şi pe jupân Zagtoba 
care vor fi bucuroşi să audă ce mi-a spus regele. E şi jupân 
Chartamp cu ei. 

Dar Kmicic se apropie de micul viteaz cu îngrijorarea pe 
faţă. 

— Aţi găsit mulţi oameni alături de prinţul Radziwitt? 
întrebă. 

— Dintre polcovnici, numai Chartamp era cu el. 

— Nu-mi pasă de oşteni, pentru Dumnezeu!... Dar femei? 

— Acum ghicesc despre ce e vorbarăspunse micul cavaler, 
împurpurându-se, pe jupâniţa Billewicz a dus-o prinţul 
Bogustaw la Taurogi. 

Chipul lui Kmicic se schimbă deodată, mai întâi păli ca 
ceara, apoi roşi pentru a deveni iarăşi mai galben ca 
înainte. Nu mai era în stare să lege nici două vorbe, trăgea 
cu lăcomie aerul pe nări, de parcă i se îneca răsuflarea în 
piept. După aceea, îşi duse amândouă mâinile la tâmple şi, 
alergând ca un nebun prin încăpere, începu să repete: 

— Vai de mine, vai de mine! 

— Hai, domnia ta, Chartamp iţi va spune ce s-a întâmplat, 
fiindcă el a fost de faţă, spuse Wotodyjowski. 

Capitolul XXXII. 

După ce ieşiră de la rege, cei doi cavaleri porniră în 
tăcere. Wotodyjowski nu voia să vorbească, iar Kmicic nu 
putea, fiindcă durerea şi turbarea îi sfâşiau inima; îşi făceau 
loc prin mulţimea care se adunase în număr mare pe uliţe 
la vestea că prima ceată din tătarii făgăduiţi de han avea să 
intre în oraş, ca să se înfăţişeze înaintea măriei sale. Micul 


viteaz mergea înainte, iar Kmicic se împleticea în urma lui 
cu calpacul pe ochi, îmbrâncind oamenii pe drum. 

Abia când ieşiră la lărgime, jupân Michat îl apucă pe 
Kmicic de încheietura mâinii şi-i spuse: 

— Stăpâneşte-te, domnia ta!... Cu deznădejdea nu faci 
nimic! 

— Nu sunt deznădăjduit, răspunse Kmicic, dar am nevoie 
de sângele lui! 

— Poţi să fii sigur că-l vei găsi printre vrăjmaşii Republicii! 

— Cu atât mai bine! zise jupân Andrzej repede. Dar şi-n 
biserică de l-aş găsi... 

— Pentru Dumnezeu, nu huli, domnia ta! se grăbi să-l 
întrerupă micul polcovnic. 

— Trădătorul ăsta mă bagă în păcat! 

Tăcură o vreme, după care Kmicic întrebă cel dintâi: 

— Unde-i acum? 

— Poate la Taurogi sau în altă parte. Chartamp o să ştie 
mai bine. 

— Să mergem! 

— Nu mai e departe. Oştenii sunt afară din oraş, dar noi 
stăm aici... şi cu noi e şi Chartamp. 

Pe neaşteptate, Kmicic începu să răsufle greu, ca omul 
care urcă un povârniş nu prea lin. 

— Sunt încă tare slăbit! şopti. 

— Cu atât mai mult trebuie să te stăpâneşti, cu cât vei 
avea de-a face cu asemenea războinic. 

— Am mai avut o dată şi iată cu ce m-am ales. 

Kmicic îi arătă cicatricea de pe faţă. 

— Domnia ta, spune-mi şi mie cum a fost, pentru că regele 
a amintit doar în treacăt. 

Jupân Andrzej începu să povestească şi, cu toate că 
scrâşnea din măsele şi mai că da cu calpacul de pământ, 
gândurile i se îndreptară în altă parte şi se mai linişti. 

— Ştiam că domnia ta eşti un om dintr-o bucată, zise micul 
viteaz, dar nu mă aşteptam să-l răpeşti pe Bogustaw 
Radziwitt din mijlocul oştenilor lui. 


Ajunseră la cvartir. Cei doi Skrzetuski, jupân Zagtoba, 
arendaşul de la Wasosza şi Chartamp tocmai prefirau nişte 
cojocele pe care le adusese un tătar să le vândă. Chartamp, 
care-l cunoştea cel mai bine pe Kmicic, îl recunoscu de la 
prima aruncătură de ochi şi strigă, scăpând cojocelul din 
mână: 

— Isuse, Marie! 

— Lăudat fie numele Domnului! exclamă arendaşul de la 
Wasosza. 

Dar înainte ca ceilalţi să-şi revină din uimire, Wotodyjowski 
spuse: 

— Domniile voastre, vă înfăţişez pe acest Hector de la 
Czestochowa, slugă de credinţă a regelui, care şi-a vărsat 
sângele pentru ţară şi pentru rege. 

Uimirea tuturor spori şi mai mult, iar vrednicul jupân 
Michat le povesti îndată cu mare însufleţire tot ce auzise de 
la rege despre meritele lui Kmicic, şi de la acesta despre 
răpirea prinţului Bogustaw, isprăvind astfel: 

— Aşadar, nu numai că nu e nimic adevărat din tot cea 
spus prinţul pe socoteala acestui cavaler, ci dimpotrivă, 
Kmicic e cel mai înverşunat duşman al lui. De aceea a luat-o 
pe jupâniţă Billewicz de la Kiejdany, ca să se răzbune în 
vreun fel asupra lui. 

— lar nouă, cavalerul ăsta ne-a scăpat viaţa şi a prevenit 
steagurile confederaţiilor împotriva prinţului voievod, 
adăugă jupân Zagtoba. Faţă de asemenea merite, vechile 
păcate nu mai înseamnă nimic! Pe legea mea, jupâne 
Michat, bine că a venit cu tine! Slavă Domnului că steagul 
nostru se află în afara oraşului, pentru că laudanienii sunt 
grozav de porniţi împotriva lui şi l-ar fi luat în săbii înainte 
de a apuca să zică vreo vorbă. 

— Domnia ta, ne bucurăm din toată inima şi te primim ca 
pe un frate şi viitor tovarăş! spuse Jan Skrzetuski. 

Chartamp mai că se luă cu mâinile de păr. 

— Unul ca ăsta nu se poticneşte niciodată! zise. De fiecare 
dată scapă cu faţa curată, iar pe deasupra se mai acoperă şi 


de faimă! 

— Nu v-am spus eu! strigă Zagtoba. Când l-am văzut la 
Kiejdany, am gândit numaidecât: iată un oştean în stare de 
orice! Vă aduceţi aminte că ne-am îmbrăţişat de la început? 
E adevărat că eu i-am stricat socotelile lui Radziwit, dar şi 
el a pus umărul. Dumnezeu mi-a trimis gândul cel bun şi nu 
v-am lăsat să-l împuşcaţi la Billewicze... Domniile voastre, 
nu se cuvine să ospeţim asemenea cavaler cu gâtlejurile 
uscate, o să ne creadă nişte prefăcuţi. 

La aceste cuvinte, Rzedzian se descotorosi de tătarul cu 
cojocele şi, împreună cu feciorii de casă, puse la cale 
aducerea băuturii. 

Dar jupân Kmicic voia să afle cât mai repede ce ştia 
Chartamp despre plecarea Olenkăi. 

— Domnia ta ai fost acolo? îl întrebă. 

— Aproape că nu m-am mişcat de la Kiejdany, răspunse 
năsosul. Prinţul Bogustaw a venit la prinţul voievod. Pentru 
cină s-a gătit de-ţi lua ochii şi se vedea cât de colo că 
jupâniţa Billewicz i-a căzut cu tronc, fiindcă mai că nu 
torcea de mulţumire, ca un cotoi când îl mângâi pe spinare. 
Dar cotoiul se spune că se roagă, pe când prinţul Bogustaw, 
dacă se ruga, apoi o făcea numai spre slava diavolească. Şi 
ce se mai linguşea, ce-şi mai lingea buzele. 

— Las-o baltă! îl întrerupse Wotodyjowski. Prea-l chinuieşti 
rău pe acest cavaler! 

— Dimpotrivă! Vorbeşte, domnia ta, vorbeşte! se împotrivi 
Kmicic. 

— A spus atunci la masă, îşi urmă vorba Chartamp, că nu-i 
nici o înjosire pentru un Radziwilt dacă se însoţeşte cu o 
fiică de şleahtic. Mai mult, el însuşi preferă o şlahtiancă 
prinţeselor pe care i le-au peţit regii Franţei şi ale căror 
nume nu mi le-aduc aminte, fiindcă sunau tare ciudat, 
parcă-şi chema cineva câinii prin bungetul pădurii. 

— Nici nu vrem să le auzim! îl grăbi Zagtoba. 

— Se vede că spunea toate acestea, ca s-o câştige pe 
jupâniţă, iar noi, văzând ce se sfinţeşte, ne uitam unii la alţii 


şi ne făceam cu ochiul, socotind că se întindea o capcană 
nevinovăţiei. 

— Dar ea, ea...?! întrebă Kmicic nerăbdător. 

— Ea, ca orice fată de neam mare şi cu purtări alese, nu 
arăta nici o mulţumire, nici nu se uita la el. Abia când 
prinţul Bogustaw a început să vorbească despre domnia ta, 
şi-a aţintit privirile asupra lui. S-a întâmplat un lucru 
aproape de spaimă atunci când a spus că domnia ta te-ai 
oferit pentru nu ştiu cât ducați să-l răpeşti pe rege şi, viu 
sau mort, să-l dai pe mâna suedezilor. Am crezut cu toţii că 
biata jupâniţă o să-şi dea duhul, dar mânia împotriva 
domniei tale era atât de mare, încât a învins slăbiciunea 
femeiască. Şi când Bogustaw a început să spună cu câtă 
scârbă a respins propunerea domniei tale, a început să-l 
admire şi să se uite la el cu recunoştinţă, iar după aceea, 
când a vrut s-o conducă de la masă, nu i-a mai refuzat 
braţul. 

Kmicic îşi acoperi ochii cu mâinile. 

— Loveşte, loveşte, cine crede-n Dumnezeu! repetă. 

Deodată zvâcni în picioare. 

— Rămâneţi sănătoşi, domniile voastre! 

— Ce va să zică asta, încotro? întrebă Zagtoba aţinându-i 
calea. 

— Regele o să-mi dea învoire şi am să plec să-l găsesc! se 
descarcă Kmicic. 

— Pe rănile lui Christos, aşteaptă, domnia ta! Nici n-ai 
ascultat tot, iar de căutat ai destul timp. Cu cine pleci şi 
unde ai să-l găseşti? 

Poate că jupân Andrzej nu l-ar fi ascultat, dar puterile îl 
părăsiră, era încă slăbit de pe urma rănilor, aşa că se lăsă 
să cadă pe laviţă şi, rezemându-se de perete, închise ochii. 

Zagtoba îi întinse un pahar de vin, pe care îl apucă în 
grabă cu mâna tremurătoare şi, vărsând băutura pe barbă 
şi pe piept, îl dădu peste cap. 

— Nu e încă nimic pierdut, spuse Jan Skrzetuski, dar e 
nevoie de multă prevedere când ai de-a face cu asemenea 


magnat. O faptă nesăbuită poate să vă piardă pe amândoi, 
pe jupâniţă şi pe domnia ta. 

— Ascultă-l pe Chartamp până la capăt! îl îndemna jupân 
Zagtoba. 

Kmicic îşi încleşta dinţii. 

— Ascult cu răbdare. 

— Nu ştiu dacă jupâniţa a plecat de bunăvoie, continuă 
Chartamp fiindcă n-am fost de faţă: ştiu numai că spătarul 
de Rosienie s-a împotrivit, de aceea au încercat mai întâi să- 
| convingă, apoi l-au închis în spătărie, iar în cele din urmă |- 
au lăsat să plece la Billewicze. Jupâniţa nu se află pe mâini 
bune, de ce să ne ascundem după deget, pentru că se 
spune că tânărul prinţ e mai lacom decât un turc când e 
vorba de sexul frumos. Când îi place o femeie, poate să fie şi 
căsătorită, că lui nu-i pasă de nimic. 

— Vai mie, vai mie! repetă Kmicic. 

— Netrebnicul! strigă Zagtoba. 

— Mă mir numai că prinţul voievod n-a pregetat să i-o dea 
lui Bogustaw, rosti Skrzetuski. 

— Păi nu mă prea pricep la treburi de-astea, răspunse 
Chartamp, aşa că repet şi eu ce spuneau căpeteniile, mai 
ales Ganchof care cunoştea toate arcana prinţului. Am auzit 
cu urechile mele când cineva a exclamat faţă cu el: „Tânărul 
nostru prinţ n-o să-i mai lase nimic lui Kmicic!” iar Ganchof 
a răspuns: „în plecarea asta e mai mult lucru politicesc 
decât dragoste. Prinţul Bogustaw nu iartă pe nici una, dar 
dacă jupâniţa se va împotrivi, nu se va purta cu ea cum s-a 
purtat cu celelalte, pentru că s-ar stârni vâlvă, şi la Taurogi 
se află şi jupâneasa voievodului cu fiica ei, de care 
Bogustaw trebuie să ţină seamă, având în vedere că vrea 
să-i ceară mâna tinerei prințese... Îi va veni destul de greu 
să se prefacă cinstit, dar la Taurogi n-are încotro”. 

— Domnia ta, gândesc că acum ţi s-a luat piatra de pe 
inimă! se bucură jupân Zagtoba. E limpede că pe jupâniţă n- 
o ameninţă nici o primejdie. 

— Atunci de ce a luat-o cu el? răcni Kmicic. 


— Bine faci că mă întrebi pe mine, răspunse Zagloba, 
pentru că eu dau repede de rostul iţelor, oricât ar fi de 
încurcate, pe când alţii s-ar căzni degeaba cu anii. De ce sa 
luat-o cu el? Nu tăgăduiesc că i-a plăcut, dar a dus-o la 
Taurogi, ca să-i oprească astfel pe toţi cei din neamul 
Billewicz, care-i mare şi puternic, de la fapte vrăjmaşe 
împotriva lui Radziwilt. 

— Poate fi! întări Chartamp. Nu mai încape îndoială că la 
Taurogi va trebui să-şi înfrâneze poftele, fiindcă nu poate să 
forţeze lucrurile ad extrema. 

— Unde se află acum? 

— La Tykocin, prinţul voievod presupunea că trebuie să fie 
la Elblag cu regele suedez căruia avea să-i ceară ajutor. 
Oricum, nu e la Taurogi, pentru că trimişii noştri nu l-au 
găsit acolo. 

Aici Chartamp se întoarse spre Kmicic: 

— Dacă domnia ta vrei să asculţi un oştean de rând, am să- 
ţi spun şi eu ce gândesc: dacă jupâniţa a suferit vreo 
întâmplare de năprasnă la Taurogi sau dacă prinţul a izbutit 
să-i câştige dragostea, domnia ta n-are nici un rost să te 
mai duci acolo; iar dacă nu, dacă Billewiczowna se află 
alături de prinţesă, cu care va pleca în Kurlandia, apoi un 
loc mai fără primejdie şi mai bun ca acolo n-ai să-i găseşti 
nici domnia ta în toată această Republică pustiită de 
vâlvătaia războiului. 

— Dacă domnia ta eşti atât de curajos, pe cât se spune, şi 
cum cred şi eu, se amestecă Skrzetuski, mai întâi pune 
mâna pe Bogustaw şi pe urmă vei dobândi tot ce vrei de la 
el. 

— Unde-i acum? repetă Kmicic, întorcându-se spre 
Chartamp. 

— 'Ţi-am mai spus o dată, răspunse năsosul, dar, domnia ta 
ai uitat din pricina supărării. Presupun că e la Elblag şi nu 
va întârzia să pornească alături de Carol Gustav împotriva 
lui jupân Czarniecki. 


— Aşa că domnia ta ai face mai bine să mergi cu noi la 
jupân Czarniecki, pentru că în acest fel ai putea să te 
întâlneşti destul de repede cu Bogustaw, îl sfătui 
Wotodyjowski. 

— Domniile voastre, vă mulţumesc pentru sfaturile 
binevoitoare! strigă Kmicic. 

Şi se grăbi să-şi ia rămas bun de la toţi; nu încercară să-l 
oprească, ştiind că la supărare omului nu-i arde nici de 
vorbă, nici de băutură. În schimb, jupân Wotodyjowski 
spuse: 

— Domnia, ta, am să te însoțesc până la palatul 
arhiepiscopului; eşti atât de tulburat, încât mi-e să nu leşini 
pe drum. 

— Merg şi eu! i se alătură Jan Skrzetuski. 

— Atunci să mergem cu toţii! adăugă Zagtoba. 

Îşi încinseră săbiile, se îmbrăcară în bunde călduroase şi 
plecară. Pe uliţe era şi mai multă lume ca înainte. Întâlneau 
mereu cete de şleahtici înarmaţi, oşteni, slujitori de-ai 
magnaţilor ori de-ai şleahticilor, armeni, ovrei, moldoveni, 
ţărani ruteni din împrejurimile pârjolite de cele două 
năvăliri ale lui Chmielnicki. 

Negustorii stau în faţa tarabelor, ferestrele caselor erau 
pline de capete curioase. Repetau cu toţii că tătarii sosiseră 
şi că în curând aveau să treacă prin oraş, ca să se înfăţişeze 
regelui. 'Toată lumea vroia să-i vadă, întrucât arareori avea 
prilejul să privească la nişte tătari care mergeau liniştiţi pe 
ulițele oraşului. Până acum îi văzuse altfel, de cele mai 
multe ori dincolo de zidurile de apărare, urdii nenumărate 
prădând şi arzând satele din împrejurimi şi casele din afara 
cetăţii. Acum veneau ca aliaţi împotriva suedezilor. De 
aceea, cavalerii îşi croiau drum cu greutate prin îmbulzeală. 
În fiecare clipă strigătele: „Iată-i, vin!” treceau de la o uliţă 
la alta şi mulţimea se bulucea de nu mai era chip să faci un 
pas. 

— Ei, să ne oprim şi noi puţin! propuse Zagtoba. Jupâne 
Michal, o să ne aducem aminte de vremea când priveam din 


faţă la împieliţaţii ăştia. Eu am fost şi rob la ei. Se spune că 
viitorul han seamănă cu mine ca două picături de apă... Dar 
la ce bun să mai amintesc de zburdălniciile de altădată! 

— Vin! Vin! se auzi iarăşi. 

— Dumnezeu a schimbat inimile acestor câini, vorbi mai 
departe jupân Zagtoba, şi în loc să pustiască ţinuturile 
rutene, vin în ajutorul nostru... E o adevărată minune! 
Pentru că, vă spun domniilor voastre, dacă mi s-ar ierta câte 
un păcat de fiecare păgân pe care braţul ăsta l-a trimis în 
iad, aş fi socotit sfânt şi ar trebui să ajunaţi înainte de ziua 
mea sau aş fi răpit la cer într-un car de foc. 

— Îţi mai aduci aminte, domnia ta, cum a fost atunci când 
ne îndreptam spre Zbaraz, venind de la apa Waladynkăi 
dinspre Raszk6w...? 

— Cum să nu?! când ai căzut în groapă şi eu i-am fugărit 
prin desişuri până la drumul mare. Când ne-am întors să te 
luăm, oştenii nu puteau să-şi revină din uimire, pentru că în 
fiecare hăţiş zăcea câte un tătar ucis. 

Jupân Wotodyjowski ţinea minte că se întâmplase tocmai 
dimpotrivă, dar nu zise nimic; până să-i treacă mirarea, 
glasuri începură iarăşi să strige pentru a nu ştiu câta oară: 

— Vin! Vin...! 

Larma se înteţi, apoi conteni şi toate capetele se 
întoarseră spre partea din care aveau să vie tătarii. De 
departe se auziră într-adevăr sunete ascuţite şi mulţimea 
începu să se desfacă de la mijloc, înghesuindu-se spre 
pereţii caselor; la capătul uliţei se iviră primii călăreţi 
tătari. 

— Ia te uită, au şi capelă, lucru nemaiintâlnit la tătari. 

— Vor şi ei să se înfăţişeze cât mai cu fală, răspunse Jan 
Skrzetuski. Unele ciambuluri îşi au muzicanţii lor care le 
cântă când îşi aşează tabăra pentru mai multă vreme într- 
un loc. Ăştia trebuie să fie aleşi dintre cei mai buni! 

Între timp, călăreţii se apropiară şi începură să treacă prin 
faţa privitorilor. În frunte, pe un cal bălţat, înainta un tătar 
oacheş, parcă afumat, care ţinea două fluiere în gură. 


Dându-şi capul pe spate şi închizând ochii, îşi plimba 
degetele peste găurile fluierelor, scoțând sunete ascuţite şi 
atât de repezi, încât urechile abia aveau vreme să le prindă. 
După el veneau alţi doi cu nişte bețe în mână, la capătul 
cărora erau legate bucăţi mici de aramă şi pe care le 
mişcau cu îndârjire în sus şi în jos; urmau apoi câţiva care 
izbeau unul de altul talgere de alamă; unii băteau tobele, în 
vreme ce alţii cântau la teorbe căzăceşti. Cântau cu toţii, 
afară de fluieraş, mai degrabă urlau, în sunetele melodiei 
sălbatice, rânjindu-şi dinţii şi rostogolindu-şi ochii în cap. În 
urma tabulhanalei, care înainta printre orăşeni ca o arătare 
din basme, venea la pas, în rânduri de câte patru călăreţi, o 
roată de aproape patru sute de oameni. 

Erau într-adevăr unul şi unul, trimişi în dar regelui 
polonez, ca un fel de zălog, în semn de mare cinstire din 
partea hanului. Îi conducea Akbah-Ulan, care se trăgea din 
tătarii dobrogeni, cei mai înverşunaţi în luptă, un războinic 
bătrân şi încercat, cu multă trecere în auluri(61) pentru 
vitejia şi asprimea lui. Acum călărea la mijloc, între 
tabulhana şi grosul oştenilor, îmbrăcat într-o şubă 
trandafirie de catifea, căptuşită cu blăni de jder cam roase, 
ieşită de soare şi prea strâmtă pe trupu-i puternic. La 
cingătoare avea înfipt buzduganul cu pene, asemenea 
cazacilor. Faţa roşie i se învineţise în bătaia vântului tăios şi 
se legăna în şaua înaltă, privind la răstimpuri în lături sau 
întorcându-şi capul spre tătari, de parcă nu era prea sigur 
dacă se vor putea stăpâni, la vederea mulţimii, a femeilor şi 
a copiilor, a prăvăliilor deschise şi a mărfurilor, să nu se 
repeadă cu strigăte sălbatice asupra acestor minunăţii. 

Dar aceştia călăreau liniştiţi, ca nişte câini duşi de sfoară, 
care se tem de harapnic, şi numai după privirile piezişe şi 
lacome se putea ghici ce se întâmpla în sufletul acestor 
barbari. Mulțimea îi privea cu interes, deşi fără prea multă 
prietenie, atât de mare era îndârjirea împotriva paginilor 
prin aceste părţi ale Republicii. Din când în când, izbucneau 


V 


strigăte: „A hu! a hu!” ca la lupi. Erau însă şi dintre aceia 
care-şi făgăduiau mari foloase de pe urma lor. 

— Suedezii se tem cumplit de tătari şi oştenii îşi povestesc 
lucruri de minune, care sporesc spaima, spuneau, uitându- 
se la tătari. 

— Şi pe bună dreptate, răspundeau alţii. Raitierii lui 
Carolus nu sunt în stare să lupte cu tătarii, mai ales cu cei 
din Dobrogea, care uneori ţin piept până şi călărimii 
noastre. Raitierul n-apucă să-şi dea seama ce se petrece, că 
tătarul i-a şi pus laţul de gât. 

— E păcat să chemi nişte fii de păgâni în ajutor! se auziră 
câteva glasuri. 

— Păcat nepăcat, vor fi de mare folos! 

— E o ceată pe cinste! spuse jupân Zagtoba. 

Într-adevăr, tătarii aceia erau bine îmbrăcaţi, în cojoace 
albe, săine şi pestriţe, întoarse pe dos, arcurile negre şi 
săhăidacele pline cu săgeți se legănau pe spinare şi fiecare 
avea sabie, lucru neobişnuit până şi în marile ciambuluri, 
deoarece săracii nu-şi puteau îngădui asemenea risipă, 
slujindu-se în lupta de aproape cu fălci de cal, legate la 
capătul ciomegelor. Dar, cum am mai spus, erau aleşi cu 
grijă, aşa că unii aveau chiar şi sâneţe păstrate în apărători 
de pâslă şi toţi călăreau pe cai buni, măruntaci într-adevăr, 
destul de slabi şi cu coama lungă, dar neîntrecuţi în iuţeală. 

La mijloc păşeau patru cămile încărcate cu poveri; 
mulţimea presupunea că în aceste legături se găseau 
darurile pe care hanul le trimitea regelui, dar aici greşea, 
fiindcă hanul preferă să primească daruri, în loc să dea el; 
făgăduia într-adevăr ajutoare, dar nu pe degeaba. 

De aceea, după ce trecură tătarii, jupân Zagloba zise: 

— Aceste auxilia ne vor costa destul de scump! Chipurile 
sunt aliaţii noştri, dar şi ei vor pustii ţara... După suedezi şi 
după ei nu va mai rămâne nici un acoperiş întreg în toată 
Republica. 

— Nici vorbă, nu sunt o tovărăşie uşoară, întări Jan 
Skrzetuski. Doar îi cunoaştem mai de mult! 


— Pe drum am aflat, spuse jupân Michat, că regele a 
încheiat o înţelegere care glăsuieşte că fiecare cinci sute de 
tătari vor avea câte o căpetenie de-a noastră, în mâna 
căruia se va afla puterea şi dreptul de pedeapsă. Altminteri, 
aceşti prieteni n-ar mai lăsa în urma lor decât cerul şi 
pământul! 

— Şi ce-o să facă regele cu tătarii ăştia? 

— Hanul i-a trimis regelui aproape ca pe un dar şi, cu 
toate că va ţine cont şi de părerea lor, poate să facă ce vrea 
cu ei. Socotesc că-i va trimite lui jupân Czarniecki odată cu 
noi. 

— Ei, jupân Czarniecki va izbuti să-i ţină în frâu. 

— Numai dacă va sta cu ei, altfel, când vor rămâne singuri, 
tot îşi vor face de cap. Nu se poate, gândesc că şi de astă 
dată regele va pune pe cineva mai mare peste ei... 

— Care să-i conducă? Şi grăsanul ăsta de aga ce-o să mai 
facă? 

— Dacă nu va avea de-a face cu un nătărău, îi va îndeplini 
poruncile. 

— Rămâneţi cu bine, domniile voastre, rămâneţi sănătoşi! 
strigă Kmicic pe neaşteptate. 

— Încotro aşa degrabă? 

— Mă duc la rege şi-l rog în genunchi să-mi încredinţeze 
mie conducerea acestor oameni! 

Capitolul XXXIII. 

În aceeaşi zi, Akbah-Ulan se închină până la pământ 
înaintea regelui, înmânându-i totodată scrisorile hanului, în 
care acesta repeta făgăduiala de a purcede cu o urdie deo 
sută de mii de oameni împotriva suedezilor. Dacă i se 
plăteau patruzeci de mii de taleri, putea să pornească la 
primăvară, când avea să dea colţul ierbii fără de care, într-o 
ţară pustiită de război, ar fi fost greu să hrănească atâţia 
cai. Cât priveşte cele câteva sute de tătari, hanul îi trimitea 
ca o dovadă de dragoste „fratelui său prea iubit.” Cazacii, 
care se gândesc şi acum la nesupunere, vor avea astfel un 
semn neîndoielnic al acelei iubiri statornice, aşa că dacă la 


urechile hanului va ajunge vestea răzvrătirii, mânia lui avea 
să se abată răzbunătoare asupra vinovaţilor. 

Regele îl primi bine pe Akbah-Ulan şi, dăruindu-i un 
frumos dziannetto, îi spuse că-l va trimite în curând la jupân 
Czarniecki, deoarece dorea ca şi suedezii să se convingă că 
hanul ajuta Republica. Ochii tătarului se luminară când auzi 
că va sluji sub conducerea lui jupân Czarniecki, pentru că îl 
cunoştea de mult, din timpul războiului din Ucraina, şi îl 
admira laolaltă cu cei de seama lui. 

Se bucură mai puţin când auzi începutul scrisorii, 
deoarece hanul îl ruga pe rege să pună podghiazul sub 
conducerea unei căpetenii care să cunoască bine ţara şi să-i 
oprească pe tătari, odată cu ei şi pe Akbah-Ulan, de la 
jefuirea şi asuprirea locuitorilor. Fireşte, Akbah-Ulan ar fi 
preferat să nu aibă pe nimeni deasupra lui, dar pentru că 
porunca hanului şi dorinţa regelui erau limpezi, se mulţumi 
să se ploconească încă o dată până la pământ, ascunzându- 
şi împotrivirea ori poate făgăduindu-şi în sinea lui că nu va 
fi cel care va face temenele, ci, dimpotrivă, acea căpetenie 
va fi nevoită să-şi plece grumazul. 

După plecarea tătarului şi senatorilor, Kmicic, care se afla 
alături de rege în timpul primirii, căzu la picioarele 
stăpânului şi spuse: 

— Stăpâne milostiv! Nu sunt vrednic de favorul pe care ţi-l 
cer, dar pentru mine e tot atât de însemnat ca viaţa mea. 
Încredinţează-mi, părinte milostiv, conducerea tătarilor şi 
îngăduie-mi să plec cu ei la luptă. 

— Nu te refuzăm, răspunse mirat Jan Kazimierz, deoarece 
ne-ar fi greu să găsim o căpetenie mai potrivită pentru ei. E 
nevoie de un cavaler de mare curaj şi hotărât, care să ştie 
să-i strunească, fiindcă altminteri vor începe să-i 
pârjolească şi să-i omoare şi pe ai noştri. Nu ne învoim însă 
în ruptul capului să pleci mâine, înainte de a ţi se vindeca 
rănile căpătate de la suedezi. 

— Măria ta, când voi simţi vântul câmpiei, îmi va trece 
slăbiciunea pe dată şi-mi voi recăpăta puterile, iar în ce-i 


priveşte pe tătari, am să mă descurc eu, căci am să-i moi ca 
pe ceară. 

— Dar de ce te grăbeşti aşa? Încotro vrei s-o apuci? 

— Împotriva suedezilor, stăpâne milostiv!... Aici nu mai are 
rost să stau, pentru că am dobândit tot ce mi-am dorit - 
bunăvoința măriei tale, iertarea vechilor păcate... Mă duc la 
jupân Czarniecki împreună cu Wotodyjowski sau îl voi hărţui 
de unul singur pe vrăjmaş, ca altădată pe Chowanski, şi 
gândesc că Dumnezeu mă va ajuta şi de acum înainte. 

— Nu se poate, trebuie să mai fie vreo pricină care te 
îndeamnă să pleci! 

— Măria ta, îmi dezvălui tot sufletul ca în faţa unui 
părinte... Prinţul Bogustaw nu s-a mulţumit cu minciuna pe 
care a scornit-o pe socoteala mea, ci mi-a luat şi jupâniţa de 
la Kiejdany şi a dus-o la Taurogi, unde o ţine închisă ori şi 
mai rău, fiindcă vrea să-i piardă cinstea şi virtutea 
fecioriei... Stăpâne milostiv!... Mi se întunecă mintea, când 
mă gândesc în ce mâini se află sărmana... Pe chinurile 
Mântuitorului, rănile trupului mă dor mai puţin... Jupâniţa 
crede şi acum că eu i-am făgăduit acestui blestemat să ridic 
mâna asupra măriei tale... şi mă socoteşte drept cel mai 
mare mişel! Nu mai pot să îndur, stăpâne milostiv, nu mai 
pot, până când nu voi pune mâna pe el, până când nu voi 
smulge-o din ghearele lui... Stăpâne, dă-mi roata de tătari 
şi-ţi jur că nu-i voi folosi pentru treburile mele, ci voi mirui 
atâţia suedezi, încât să pot aşterne toată curtea cu capetele 
lor... 

— Linişteşte-te! spuse regele. 

— Măria ta, dacă ar fi trebuit să mă lepăd de slujbă pentru 
interesul meu şi să încetez a mai apăra regele şi Republica, 
m-aş fi ruşinat să cer asemenea lucru, dar acum una se 
împleteşte cu cealaltă. A venit timpul să ne războim cu 
suedezii? Nici eu nu voi face altceva... A venit timpul să-l 
urmărim pe trădător? Îl voi urmări în Letonia, în Kurlandia 
şi dacă se va ascunde la septentrioni sau la suedezi peste 
mare, mă voi duce şi acolo după el! 


— Avem veste că Bogustaw va pleca de la Elblag împreună 
cu Carolus. 

— Atunci am să le ies în întâmpinare! 

— Cu ceata de tătari! Te vor înghiţi numaidecât. 

— Avrut s-o facă şi Chowanski, care avea optzeci de mii 
oameni, şi tot n-a izbutit. 

— Toţi oştenii de nădejde se află alături de jupân 
Czarniecki, aşa că se vor năpusti ante omnia162) asupra 
lui. 

— Mă duc şi eu la jupân Czarniecki. Trebuie să i se dea 
ajutor degrabă. 

— La jupân Czarniecki poţi să te duci, dar numai cu atâţia 
oameni n-o să ajungi până la Taurogi. Prinţul voievod a dat 
vrăjmaşului toate cetăţile din Samogiţia şi pretutindeni se 
află garnizoane suedeze, iar Taurogi ni se pare că e chiar la 
hotarul prusian, nu departe de Tylza. 

— Chiar lângă hotarul cu Prusia electorului, dar în partea 
noastră, iar până la Tylza sunt vreo patru mile. De ce să n- 
ajung până acolo? Am să ajung şi nu numai că n-am să pierd 
oamenii, dar pe drum o să mi se alăture o mulţime de 
luptători. Măria ta, gândeşte-te că oriunde mă voi arăta, 
oamenii vor porni cu mic cu mare împotriva suedezilor. Voi 
fi cel dintâi care-i va aţâţa pe samogiţieni la răscoală, dacă 
n-a făcut-o altul înaintea mea. Acum, când toată ţara e în 
fierbere, se poate ajunge pretutindeni. Sunt obişnuit să mă 
descurc în asemenea împrejurări. 

— Da, dar nu te gândeşti că tătarii pot să nu vrea să te 
urmeze atât de departe? 

— Ehei, n-au decât să încerce să nu vrea, spuse Kmicic 
scrâşnind din dinţi la asemenea gând. Patru sute sau câţi 
sunt, poruncesc să-i spânzure pe toţi!... De copaci nu vom 
duce lipsă!... Numai să încerce să se răzvrătească... 

— Jedrek! strigă regele ţâţâind din buze cu voioşie. Pe 
legea mea, un păstor mai bun pentru oiţele astea nu 
puteam găsi! la-le şi du-le unde-i va fi voia! 


— Mulţumesc, stăpâne milostiv şi bunule părinte! rosti 
cavalerul, îmbrăţişând genunchii regelui. 

— Când vrei să pleci? întrebă Jan Kazimierz. 

— Mâine, măria ta! 

— Poate că Akbah-Ulan nu va vroi, deoarece caii lor sunt 
osteniţi de drum! 

— Atunci am să poruncesc să-l lege cu arcanul de şaua 
mea şi va merge pe jos, dacă-i pare rău de cal. 

— Ni se pare că, în ce-l priveşte, nu vei avea greutăţi. 
Totuşi, pe cât se poate, poartă-te bine cu el. lar acum... 
Jedrek... azi e târziu, dar mâine vrem să te vedem... Până 
atunci primeşte acest inel, să-i spui regalistei tale că-l ai de 
la rege, iar regele îi porunceşte să-l îndrăgească statornic 
pe apărătorul şi sluga-i credincioasă. 

— Să dea Dumnezeu! răspunse tânărul cu lacrimi în ochi. 
Să dea Dumnezeu să nu mor decât în apărarea măriei tale! 

Regele se retrase, pentru că era într-adevăr târziu, iar 
Kmicic se duse la cvartirul său să se pregătească de drum şi 
să cumpănească bine cu ce să înceapă şi unde să plece mai 
întâi. 

Îi veniră în minte cuvintele lui Chartamp; dacă avea să se 
arate că prinţul Bogustaw se află la Taurogi, era mai bine s- 
o lase acolo pe jupâniţă, fiindcă de la Taurogi, de lângă 
hotar, putea oricând să se adăpostească la Tylza sub 
oblăduirea electorului. Dealtfel, cu toate că suedezii îl 
părăsiseră la ananghie pe prinţul voievod de Wilno, era de 
aşteptat că vor arăta respectul cuvenit văduvei sale, aşa că 
dacă Olefka rămânea în grija ei, n-avea să i se întâmple 
nimic rău. lar dacă plecau în Kurlandia, cu atât mai bine. 

— În Kurlandia nu pot să merg cu tătarii mei, îşi spuse 
Kmicic, fiindcă e altă ţară. 

Se plimba de colo-colo, trudindu-şi mintea. Ceasurile 
treceau unul după altul, dar nici vorbă să se odihnească. 
Gândul campaniei îl înviora atât de mult, încât, deşi de 
dimineaţă era încă slăbit, acum simţea cum îi revin puterile 
şi era gata să încalece numaidecât. 


Slujitorii isprăviră, în sfârşit, cu strânsul calabalâcului şi se 
pregăteau să plece la culcare, când deodată bătu cineva la 
uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă Kmicic. 

După care spuse unui slujitor: 

— Du-te şi vezi cine e! 

Slujitorul plecă şi, după ce vorbi cu cineva dincolo de uşă, 
se întoarse curând: 

— Un oştean doreşte să se vadă degrabă cu înălţimea ta. 
Zice că-l cheamă Soroka. 

— Pentru Dumnezeu, lasă-l să intre! porunci Kmicic. 

Şi nemaiaşteptând ca slujitorul să-i îndeplinească porunca, 
se repezi la uşă. 

— Vino, Soroka, vino! 

Oşteanul intră şi vru să cadă la picioarele polcovnicului 
său, fiindcă era mai degrabă prietenul şi slujitorul lui, pe 
cât de credincios, pe atât de legat de el, dar ascultarea 
ostăşească învinse aşa că luă poziţia de drepţi şi spuse: 

— La porunca înălţimii tale! 

— Fii binevenit, tovarăş drag, fii binevenit! îl întâmpină 
Kmicic repede. Credeam că te-au omorât la Czestochowa! 

Şi-i strânse capul în mâini, apoi începu să-i scuture mâna, 
lucru pe care putea să-l facă fără să se înjosească, deoarece 
Soroka se trăgea dintr-o aşezare de şleahtici mărunți. 

Bătrânul vagmistru începu şi el să îmbrăţişeze genunchii 
stăpânului. 

— De unde vii? întrebă Kmicic. 

— De la Czestochowa, înălţimea ta. 

— M-ai căutat şi acolo? 

— Întocmai. 

— Şi de la cine ai aflat că trăiesc? 

— De la oamenii lui Kuklinowski. Preotul Kordecki a făcut o 
slujbă de mulţumire lui Dumnezeu. Pe urmă, când s-a auzit 
că jupân Babinicz l-a însoţit pe rege prin văgăunile 
munţilor, am ştiut îndată că numai înălţimea ta puteai să fii. 

— Părintele Kordecki e sănătos? 


— E sănătos, înălţimea ta, dar nu ştiu dacă nu se va ridica 
la cer în viaţă fiind, deoarece e un om sfânt. 

— Sigur că aşa se va întâmpla. Unde ai aflat că am venit cu 
regele la Lwow? 

— Mi-am zis aşa: de vreme ce înălţimea ta l-ai condus pe 
rege, trebuie să fii alături de el, mă temeam totuşi să nu fi 
plecat la luptă şi să nu vin prea târziu. 

— Plec mâine cu tătarii! 

— E cum nu se poate mai bine, pentru că eu ţi-am adus 
cele două pungi pline: cea care era la mine şi pe a înălţimii 
tale, afară de pietricelele strălucitoare smulse de la 
calpacele boierilor şi cele pe care înălţimea ta le-au luat 
atunci când am pus mâna pe vistieria lui Chowanski. 

— Ce vremuri bune erau când i-am luat vistieria, dar 
gândesc că, n-a mai rămas mare lucru, fiindcă o mână şi 
mai bine din acele pietre scumpe le-am lăsat preotului 
Kordecki. 

— Nu ştiu câte sunt, dar tocmai părintele Kordecki mi-a 
spus că din ce-a rămas se pot cumpăra vreo două sate pe 
ales. 

Spunând acestea, Soroka se apropie de masă şi se apucă 
să scoată pungile din sân. 

— Pietricelele sunt în plosca asta de tinichea, adăugă 
punând alături de pungi o ploscă ostăşească pentru horilcă. 
Jupân Kmicic scutură în pumn câţiva cervoneți de aur şi-i 

întinse vagmistrului fără să-i mai numere: 

— Sunt ai tăi! spuse. 

— Mă închin până la pământ, înălţimea ta! Ehe, dac-aş fi 
avut pe drum măcar un ducat ca ăştia! 

— Ce vrei să spui? întrebă cavalerul. 

— Am flămânzit grozav. Acum rareori te cinsteşte cineva 
cu o bucată de pâine, pentru că se tem cu toţii, aşa că până 
la urmă abia mă ţineam pe picioare de foame. 

— Pentru Dumnezeu, aveai doar atâta bănet asupra ta! 

— N-am cutezat să iau fără învoirea înălţimii tale, spuse 
scurt vagmistrul. 


— "Ţine! îi întinse Kmicic încă o mână de cervoneți. 

După care porunci slujitorilor: 

— Hai, împieliţaţilor! Daţi-i să mănânce numaidecât, că vă 
rup picioarele! 

Slujitorii se repeziră să îndeplinească porunca şi în curând 
înaintea lui Soroka apăru o strachină uriaşă cu cârnaţi 
afumaţi şi o carafă cu horilcă. 

Oşteanul îşi aţinti privirile lacome la mâncare, buzele şi 
mustăţile îi tremurau, dar nu îndrăznea să se aşeze la masă 
alături de polcovnic. 

— Şezi şi mănâncă! îi porunci Kmicic. 

Abia apucă să-şi isprăvească vorba, că Soroka începu să 
mestece cârnaţii uscați între fălcile-i puternice. Cei doi 
feciori de casă se uitau la el cu ochii holbaţi. 

— Plecaţi de-aici! strigă Kmicic. 

Flăcăiandrii ieşiră cât ai zice peşte; cavalerul umbla cu 
paşi repezi prin încăpere şi tăcea, lăsându-şi sluga 
credincioasă să-şi astâmpere foamea în tihnă. lar Soroka, 
de câte ori îşi umplea paharul de horilcă, se uita cu coada 
ochiului la polcovnic, temându-se să nu-i vadă sprânceana 
încruntată, după care se întorcea cu faţa la perete şi dădea 
de duşcă băutura. 

Kmicic umblă ce umblă, până când începu să vorbească de 
unul singur. 

— Altfel nu se poate! mormăi. Trebuie să-l trimit acolo... Îi 
poruncesc să-i spună... Dar la ce bun! N-o să-i dea 
crezare!... N-o să citească scrisoarea, deoarece mă 
socoteşte un câine şi un trădător... Mai bine să nu apară 
înaintea ei, să vadă ce e şi să-mi dea de ştire ce se pe trece 
acolo. 

Aici strigă pe neaşteptate. 

— Soroka! 

Oşteanul sări în picioare atât de repede, încât era cât pe 
ce să răstoarne masa, şi se încordă ca o strună. 

— La poruncă! 


— Tu eşti un om de credinţă şi ştii să te descurci la o adică. 
Ai să pleci la drum lung, dar n-ai să mai rabzi de foame. 

— La poruncă! 

— La Taurogi, lângă hotarul prusian. Jupâniţa Billewicz stă 
acolo... la prinţul Bogustaw. Află dacă e şi el acolo... şi ai 
grijă de toate... Să nu te duci la ea, dar dacă o întâlneşti din 
întâmplare, să-i spui şi să juri că l-am călăuzit pe rege prin 
munţi şi că mă aflu alături de el. Sigur că n-o să te creadă, 
fiindcă prinţul m-a încondeiat cât a putut faţă de ea, 
născocind că aş vrea să ridic mâna asupra regelui, minciună 
vrednică de un mişel! 

— La poruncă! 

— Cum îţi spuneam, să nu-i faci silă, că şi aşa n-o să te 
creadă... Dar dacă se iveşte prilejul, spune-i tot ce ştii. Fii 
cu ochii în patru şi pleacă-ţi urechea la toate. Şi umblă cu 
fereală, că dacă prinţul e acolo şi te recunoaşte, el sau 
vreunul dintre curteni o să te tragă în ţeapă! 

— La poruncă! 

— L-aş fi trimis pe bătrânul Kiemlicz, dar e pe lumea 
cealaltă, l-au omorât suedezii în trecătoare, iar feciorii lui 
sunt prea proşti. Ei vor merge cu mine. Ai mai fost vreodată 
la 'Taurogi? 

— Nu, înălţimea ta. 

— 'Te duci întâi la Szczuczyn şi de acolo mergi pe hotarul 
prusian până hăt! la Tylza. Faţă în faţă, pe partea noastră, 
la vreo patru mile, se află Taurogi... Zăboveşti la Taurogi 
până când îţi dai seama cum stau lucrurile şi pe urmă te 
întorci. O să mă găseşti acolo unde am să fiu... Întrebi de 
tătari şi de jupân Babinicz. Acum du-te să dormi cu cei doi 
Kiemliczi!... Mâine, la drum! 

După aceste cuvinte, Soroka plecă, iar jupân Kmicic nu se 
culcă multă vreme; într-un târziu oboseala îl învinse. Se 
aruncă pe pat şi se cufundă într-un somn adânc. 

A doua zi se sculă înviorat şi mult mai în putere decât ieri. 
Toată curtea era în picioare şi începuse vânzoleala 
obişnuită. Kmicic se duse mai întâi la cancelarie să-şi ia 


numirea şi scrisoarea care-i chezăşuia libertatea până la 
hotărârea judecății, apoi îl vizită pe Subaghazi-bei, 
maimarele soliei hanului la Lw6w, cu care stătu de vorbă 
îndelung. 

În timpul acestei convorbiri, jupân Andrzej băgă de două 
ori mâna în pungă. De aceea, la plecare, schimbară 
calpacele între ei, iar Subaghazi îi înmână un buzdugan cu 
pene verzi şi câţiva coţi de şnur de mătase tot verde. 

Dăruit în acest fel, jupân Andrzej se întoarse la rege, care 
tocmai venise de la slujbă, aşa că tânărul căzu încă o dată la 
picioarele stăpânului, apoi, în tovărăşia celor doi Kiemlicz şi 
a slujitorilor, plecă afară din oraş, unde se afla Akbah-Ulan 
cu luptătorii lui. 

La vederea lui, bătrânul tătar îşi duse mâna la frunte, la 
gură şi la piept, dar aflând cine este Kmicic şi de ce venise, 
se îmbufna dintr-o dată; faţa i se întunecă şi se uită la el cu 
trufie. 

— De vreme ce regele te-a trimis să mă călăuzeşti, îi spuse 
lui Kmicic într-o ruteană stricată, o să-mi arăţi drumul, deşi 
socot că aş fi nimerit şi singur acolo unde trebuie, mai ales 
că tu eşti prea tânăr şi fără experienţă. 

„Îmi spune de la început care va fi locul meu, se gândi 
Kmicic, dar cât se poate, mă voi purta cuviincios.” 

Apoi rosti cu voce tare: 

— Akbah-Ulan, regele mă trimite să-ţi fiu căpetenie, nu 
călăuză... Şi-ţi spun că ai face bine să nu te pui împotriva 
voinţei lui. 

— Stăpânul tătarilor nu este regele, ci hanul! răspunse 
Akbah-Ulan. 

— Akbah-Ulan, repetă Jupân Andrzej, hanul te-a dăruit 
regelui, ca şi cum i-ar fi dăruit un câine sau un şoim, de 
aceea nu-i nesocoti voia, căci s-ar putea să te lege cu 
frânghia de gât ca pe un câine. 

— Allah! exclamă tătarul uluit. 

— Ehei, nu mă scoate din sărite! răspunse Kmicic. 


Ochii lui Akbah-Ulan se umplură de flăcări. Un răstimp nu 
fu în stare să scoată o vorbă, vinele gâtului i se umflară şi 
duse mâna la jungher. 

— Kesim, kesim!463) îngăimă cu glasul sugrumat de furie. 

Dar nici jupân Andrzej, cu toate că îşi făgăduise să se 
poarte cuviincios, nu-şi mai putu stăpâni firea viforoasă, 
într-o clipită se răsuci în el, de parcă l-ar fi muşcat un şarpe 
veninos, îl înhaţă pe tătar de barba-i rară şi ridicându-i 
capul în sus, ca şi când i-ar fi arătat ceva în tavan, începu să 
vorbească printre dinţii încleştaţi: 

— Ascultă, ţap bătrân! Ai vrea să nu mai ai pe nimeni 
deasupra ta, ca să arzi, să jefuieşti şi să căsăpeşti cât 
pofteşti, nu-i aşa!... Călăuză vrei să-ţi fiu, ai! Na călăuză, 
satură-te de călăuză! 

Şi lipindu-l de perete, începu să-l lovească cu capul de 
colţul unei grinzi. 

Când îi dădu drumul, tătarul rămase stană de piatră şi nu 
se mai gândi să pună mâna pe jungher. Kmicic, urmând 
îndemnul firii sale aprige, descoperise fără să vrea mijlocul 
cel mai potrivit pentru a convinge un oriental învăţat cu 
robia. Într-adevăr, în mintea tătarului, cu toată turbarea ce- 
l înăbuşea, fulgeră îndată gândul: cât de mare şi de 
puternic trebuie să fie acest cavaler care se poartă cu el, cu 
Akbah-Ulan, în acest fel, şi buzele-i însângerate repetară de 
trei ori: 

— Viteaz! Viteaz! Viteaz! 

În acest timp, jupân Kmicic îşi puse pe cap calpacul lui 
Subaghazi, scoase buzduganul cu pene pe care până atunci 
îl ţinuse înadins la spate, înfipt în cingătoare, şi spuse: 

— Priveşte aici, robule, şi aici! 

— Allah! rosti Ulan înfricoşat. 

— Şi aici! adăugă Kmicic, scoțând şnurul din buzunar. 

Dar Akbah-Ulan îngenunchease la picioarele lui şi bătea 
mătănii. 

Un ceas mai târziu, tătarii înaintau într-un şir lung pe 
drumul care ducea de la Lwow spre Wietkie Oczy, iar 


Kmicic, călare pe o mândreţe de roib dăruit de rege, gonea 
ciambulul cum goneşte câinele ciobănesc oile. Akbah-Ulan 
se uita la tânărul cavaler cu spaimă şi admiraţie. 

Tătarii, care se pricepeau la oşteni, ghiciseră de la prima 
aruncătură de ochi că sub această căpetenie nu vor duce 
lipsă de sânge şi de pradă, aşa că mergeau voioşi, cântând 
din gură şi din fluiere. 

Lui Kmicic îi creştea inima când privea la aceste făpturi 
care, îmbrăcate în cojoace întoarse pe dos şi caftane din păr 
de cămilă, semănau cu sălbăticiunile pădurii. Valul de 
capete se legăna urmând mişcările cailor, iar el le număra şi 
se gândea ce-ar putea întreprinde cu asemenea putere. 

„E o ceată de călăreţi cam ciudată, îşi spuse. Parcă aş 
conduce o haită de lupi, dar numai cu astfel de oameni pot 
să străbat toată Republica şi să calc în picioare ţinuturile 
prusiene. Să te ţii bine, prinţe Bogustaw!” 

Înclinat cum era spre lăudăroşenie, începură să i se 
îmbulzească în minte gânduri care de care mai trufaşe. 

„Dumnezeu mi-a dat destulă dibăcie, cugetă. Ieri îi aveam 
numai pe cei doi Kiemliczi, iar astăzi mă urmează patru 
sute de călăreţi. Numai să încep danţul şi voi avea o mie sau 
două de asemenea blestemaţi de care nu s-ar ruşina nici 
vechii mei tovarăşi... Să te ţii bine, prinţe Bogustaw!” 

După o clipă iară, pentru a-şi linişti propria conştiinţă, 
adăugă: „în acest fel voi aduce foloase însemnate ţării şi 
regelui”. 

Se umplu de voie bună. Se bucura nespus când vedea că 
şleahticii, evreii, ţăranii şi chiar cetele mai mari de şleahtici 
chemaţi la oaste nu-şi puteau stăpâni spaima când dădeau 
ochii pe neaşteptate cu ortacii lui. Dezgheţul umpluse 
văzduhul cu o ceaţă jilavă, aşa că de multe ori oamenii se 
apropiau nepăsători şi, pomenindu-se deodată în faţa 
ciambulului, strigau: 

— Cuvântul s-a întrupat. 

— Isuse, Marie, Sfinte Jozef! 

— 'Tătarii, urdia! 


Dar tătarii treceau liniştiţi pe lângă brişte şi care 
încărcate, herghelii de cai şi călători. Ehei, altfel ar fi stat 
lucrurile dacă ar fi avut învoirea căpeteniei, căci singuri nu 
cutezau să întreprindă nimic; la plecare îl văzuseră cu ochii 
lor pe însuşi Akbah-Ulan ţinându-i scara căpeteniei. 

Oraşul L.wow pieri în depărtare înghiţit de ceţuri. Tătarii 
încetară cântecul şi ciambulul înainta încet printre aburii 
care ieşeau din caii năduşiţi. Deodată, dinapoia ciambulului 
se auzi tropot de cai în goană. 

În curând îi ajunseră din urmă doi călăreţi. Unul dintre ei 
era jupân Wotodyjowski, iar celălalt arendaşul din Wasosza. 
Amândoi trecură pe lângă tătari, îndreptându-se spre 
Kmicic. 

— Staţi, staţi! strigă micul cavaler. 

Kmicic îşi opri calul. 

— Domnia ta eşti! 

Woltodyjowski îşi struni calul cu putere, de se ridică pe 
picioarele din spate. 

— Închinăciune! spuse. Scrisori de la rege! Una pentru 
domnia ta şi alta pentru voievodul de Witebsk. 

— Eu mă duc la jupân Czarniecki, nu la jupân Sapieha. 

— Citeşte mai întâi scrisoarea! 

Kmicic rupse pecetea şi citi cele ce urmează: „Aflăm 
printr-un olăcar, venit de la voievodul de Witebsk, cum că 
acesta nu poate veni în Matopolska şi se întoarce din drum, 
plecând iarăşi spre Podlasie, din pricina prinţului Bogustaw 
care nu rămâne alături de regele suedez, ci plănuieşte să 
pornească spre Tykocin şi să-l lovească pe jupân Sapieha. Şi 
pentru că voievodul a trebuit să aşeze în garnizoana magna 
pars din oştire, îţi poruncim să te duci cu ciambulul într- 
ajutorul lui. Iar dacă râvna ta va fi astfel mulţumită şi ea, 
îndemnul nostru de a te grăbi e de prisos. Vei da 
voievodului cealaltă scrisoare, în care îl încredinţăm pe 
jupân Babinicz, sluga noastră de nădejde, dragostei 
voievodului şi înainte de toate pazei lui Dumnezeu. Jan 
Kazimierz, rege”. 


— Pe viul Dumnezeu! lată o veste bună pentru mine! se 
bucură Kmicic. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc regelui şi 
domniei tale. 

— M-am oferit singur să te ajung din urmă, răspunse micul 
viteaz. Şi asta am făcut-o din compătimire faţă de domnia 
ta, fiindcă ţi-am văzut durerea, şi ca scrisorile să ajungă 
unde trebuie fără zăbavă. 

— Când a sosit olăcarul? 

— Tocmai luam prânzul la rege, eu, cei doi Skrzetuski. 
Jupân Chartamp şi jupân Zagtoba. Domnia ta nu-ţi poţi 
închipui ce s-a mai dat în stambă jupân Zagtoba, ce-a mai 
povestit despre nătângia lui Sapieha şi meritele sale. E 
destul să-ţi spun că regele lăcrima de atâta râs, iar cei doi 
hatmani se ţineau mereu cu mâinile de burtă. Deodată, a 
intrat un slujitor cu o scrisoare şi regele s-a cam răstit ia el: 
„Dă-mi pace, zice, poate că e o veste proastă, nu-mi strica 
cheful!” Abia când a aflat că e de la jupân Sapieha, a 
început să citească. Era într-adevăr o veste proastă, fiindcă 
se adeverea ceea ce se vorbea mai de mult, cum că 
electorul îşi călcase toate jurămintele şi se unise cu regele 
suedez împotriva stăpânului legiuit. 

— Iată încă un duşman, de parcă nu erau şi aşa destui! 
strigă Kmicic. Şi îşi împreună mâinile. 

— Dumnezeule mare! Numai o săptămână să-mi îngăduie 
jupân Sapieha să calc Prusia electorului şi pe legea mea că 
toţi locuitorii mă vor pomeni, pe mine şi pe tătarii mei, câte 
zile-or avea! 

— Se prea poate să ajungeţi şi acolo, răspunse jupân 
Michat, dar mai întâi trebuie să-l biruiţi pe Bogustaw care a 
venit în Podlasie cu oşteni daţi de elector, ca urmare a 
trădării acestuia. 

— Atunci o să ne întâlnim, fără îndoială, o să ne întâlnim 
acolo! spuse Kmicic cu ochii scânteietori. Domnia ta, dacă 
mi-ai fi adus numirea de voievod de Wilno, nu mi-ai fi făcut 
asemenea bucurie! 


— Şi regele a spus îndată: „lată o campanie pentru Jedrek, 
care-i va umple inima de bucurie.” A vrut să trimită 
numaidecât un slujitor după domnia ta, dar eu am zis: „Mă 
duc eu, că tot trebuie să-mi iau rămas bun de la el”. 

Kmicic se aplecă în şa şi-l luă în braţe pe micul cavaler. 

— Nici un frate n-ar fi făcut atâtea pentru mine câte ai 
făcut domnia ta! Deie Domnul să te pot răsplăti în vreun fel! 

— Ei, doar am poruncit să te împuşte! 

— Pentru că nici nu meritam altceva mai bun. Nu-i nimic! 
Să mor în prima bătălie, dacă nu ţin la domnia ta mai mult 
ca la oricare dintre cavaleri. 

Şi se îmbrăţişară din nou, iar la despărţire Wotodyjowski 
zise: 

— Ai grijă ce faci cu Bogustaw, că nu-i uşor să-i vii de hac! 

— Unul din noi va trebui să moară. 

— Prea bine. 

— Ei, dacă domnia ta, care eşti meşter între meşteri în 
mânuirea săbiei, mi-ai dezvălui tainele domniei tale! Dar 
acum n-avem vreme!... Nădăjduiesc că mă vor ajuta îngerii 
cerului şi-i voi vedea sângele curgând; numai să nu închid 
ochii pentru totdeauna înainte de a mă răzbuna. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu!... Drum bun!... Şi învaţă-i minte 
pe prusienii trădători! îi ură Wolodyjowski. 

— Fiţi fără grijă. Le va ieşi pe nas credinţa lui Luther! 

Jupân Wotodyjowski îi făcu un semn lui Rzedzian, care îi 
povestise între timp lui Akbah-Ulan isprăvile lui Kmicic în 
luptele cu Chowafski, şi plecară amândoi înapoi la Lwow. 

Iar Kmicic îşi întoarse ciambulul în loc, cum îşi întoarce 
chirigiul carul, şi porni drept spre miazănoapte. 

Capitolul XXXIV. 

Deşi tătarii, îndeosebi cei din Dobrogea, se pricepeau să 
ţină piept la câmp deschis călăreţilor înarmaţi, preferau să 
ucidă oameni fără apărare, să ia femei şi ţărani în robie şi, 
înainte de toate, să jefuiască. Aşa că acum, ciambulul pe 
care-l conducea Kmicic se plictisea de moarte. Stăpâniţi cu 
mână de fier, luptătorii sălbatici erau siliţi să se preschimbe 


în mieluşei nevinovaţi, să-şi ţină cuţitele în teacă, iar iasca 
stinsă şi curelele în desagi. De aceea, la început începură să 
murmure. 

Aproape de Tarnogrâd, zece-cincisprezece dintre ei 
rămaseră înadins în urmă, ca să sloboadă din arc „păsările 
roşii” la Chmielewsk şi să-şi facă de cap cu fetele. Dar jupân 
Kmicic, care o luase spre TomaszOw, se întoarse degrabă 
când văzu lumina şi porunci vinovaţilor să se spânzure unul 
pe altul. Akbah-Ulan era atât de înspăimântat, încât nu 
numai că nu se împotrivi deloc, dar îi şi îndemnă pe osândiţi 
să isprăvească treaba mai repede, fiindcă altfel „viteazul” 
avea să se mânie. După această întâmplare, „mieluşeii” se 
potoliră, strângând rândurile prin sate şi târguri, ca să nu 
mai cadă vreo bănuială asupra lor. Şi cu toate că osânda 
fusese foarte aspră, nu stârnise împotriva lui ura tătarilor, 
deoarece împieliţatul avea întotdeauna noroc; oştenii ţineau 
la el, deşi se temeau. 

E adevărat că jupân Andrzej nu îngăduia să fie 
nedreptăţiţi, ţara era pustiită de năvălirea lui Chmielnicki şi 
Szeremet, aşa că făceau rost cu greutate de hrana pentru 
oameni şi cai, mai cu seamă acum înaintea strângerii 
recoltei. Cu toate acestea, totul trebuia adus la timp şi din 
belşug. La Krynica, unde sătenii se împotriviră, nevrând să 
dea nimic, jupân Andrzej porunci să-i biciuiască, iar pe 
ajutorul de staroste îl culcă la pământ cu o lovitură de 
baltag. 

Fapta lui Kmicic câştigă inimile tătarilor care, ascultând 
bucuroşi ţipetele krynicenilor bătuţi, îşi spuneau unul 
altuia: 

— Ehei, Kmitah al nostru e un şoim adevărat, nu-şi lasă 
mieluşeii de izbelişte! 

În felul acesta, nu numai că nu slăbiră, dar se mai şi 
îngrăşară, oamenii şi caii. Bătrânul Ulan, căruia îi creştea 
burdihanul, privea la tânăr cu o admiraţie din ce în ce mai 
mare şi îşi lingea buzele. 


— Dacă mi-ar da Allah un fecior, aş vrea să-i semene. Ştiu 
că atunci n-aş mai muri de foame la bătrâneţe în aul! 
repeta. 

Iar Kmicic îl înghiontea din când în când cu pumnul în 
burtă şi-i spunea: 

— Ascultă umflatule! Dacă suedezii n-o să-ţi spintece 
burdihanul, ai să bagi în el toate cămările! 

— Unde sunt suedezii? Curelele putrezesc şi arcurile se 
usucă! răspundea Ulan care ducea dorul luptelor. 

Într-adevăr, la început înaintaseră prin locuri în care 
piciorul suedez nu apucase să calce, iar pe unde treceau 
acum fuseseră cândva garnizoane suedeze, dar confederaţii 
le izgoniseră. Întâlneau, în schimb, pretutindeni grupuri 
mai mici şi mai mari de şleahtici înarmaţi care se îndreptau 
în toate părţile. Ori cete uriaşe de ţărani care le ţineau 
calea, înțelegând cu greu că au de-a face cu prieteni şi 
oameni de credinţă ai regelui polonez. 

În sfârşit, ajunseră la Zamosc. Tătarii se minunară la 
vederea puternicii fortărețe, mai cu seamă când auziră că 
nu demult oprise întreaga putere a lui Chmielnicki. 

Jupân Jan Zamoyski, în semn de mare bunăvoință, le 
îngădui să pătrundă în oraş. Intrară pe poarta 
Szczebrzeszyhska sau Poarta de cărămidă, cum i se mai 
zicea, întrucât celelalte două erau de piatră. Nici Kmicic nu 
se aştepta să vadă aşa ceva şi privea cu uimire la ulițele 
largi, cu case zidite în linie, după moda italiană, la clădirea 
impunătoare a colegiului canonicilor şi la internate, la 
cetate şi la ziduri, la tunurile uriaşe şi la toate cele de 
trebuinţă apărării. Aşa cum prea puţini magnați se puteau 
măsura cu nepotul marelui cancelar, tot aşa nu orice 
fortăreață putea sta alături de Zamosc. 

Încântarea tătarilor nu mai cunoscu margini când văzură 
partea armenească a oraşului. Nările lor adulmecau lacom 
mirosul de safian pe care-l pregăteau aici, în ateliere mari, 
oameni pricepuţi, veniţi de la Kaffa. Le râdeau ochii în cap 
văzând bacaliile, covoarele orientale şi cingătorile, săbiile 


bătute cu pietre scumpe, jungherele, arcurile, felinarele 
turceşti şi tot felul de lucruri de preţ. 

Paharnicul464) coroanei îi plăcu şi el destul de mult lui 
Kmicic. Era un adevărat rege în cetatea lui, om în puterea 
vârstei, arătos, deşi cam slab, deoarece în prima tinereţe 
nu-şi prea înfrânase pornirile firii. Avea o slăbiciune 
neprefăcută pentru sexul frumos, iar sănătatea nu-i era 
chiar atât de zdruncinată, încât să-i piară voioşia de pe 
chip. Nu se căsătorise încă, deşi cele mai mari neamuri din 
Republică îi deschideau larg porţile, susţinând că nu găsea 
o jupâniţă îndeajuns de chipeşă. Avea s-o găsească în 
curând în făptura unei franţuzoaice care, îndrăgostită de 
altul, nu şovăise să-i dea mâna în schimbul bogățiilor uriaşe, 
neputând prevedea că tânărul respins avea să 
împodobească mai târziu capul lui şi al ei cu coroana 
regală. 

Stăpânul de la Zamosc nu se deosebea printr-o minte prea 
ascuţită, avea în schimb atâta cât îi trebuia. Nu se străduia 
să ajungă la ranguri şi dregătorii, căci acestea veneau 
singure spre el, iar când prietenii îl dojeneau că n-are pic 
de ambiţie, răspundea: 

— Nu-i adevărat că n-am ambiţie, numai că am mai multă 
decât aceia care se ploconesc tuturor. Ce-mi trebuie mie să 
tocesc pragurile de la curte? La Zamosc sunt nu numai Jan 
Zamoyski, ci şi Sobiepan165) Zamoyski. 

De aceea îl numeau cu toţii Sobiepan, lucru de care era 
tare mulţumit. Cu toate că primise o creştere aleasă şi îşi 
petrecuse tinereţea călătorind prin ţări străine, îi plăcea 
mult să facă pe prostul. Spunea singur că e un şleahtic 
obişnuit şi poate că vorbea atâta de scurtimea „surtucului”, 
tocmai pentru că vroia ca ceilalţi să se împotrivească, sau 
ca să nu i se bage de seamă mărginirea minţii. Altminteri 
era un om cumsecade şi un fiu al Republicii mai credincios 
decât mulţi alţii. 

Aşa cum polcovnicul îi plăcu lui Kmicic, tot aşa şi jupân 
Andrzej îi plăcu paharnicului care-l pofti la castel, fiindcă 


vroia ca toţi să-i laude ospeţia. 

Tânărul cavaler cunoscu la castel multe persoane 
însemnate, printre altele pe prinţesa Gryselda 
Wisniowiecka, sora lui jupân Zamoyski şi văduva prinţului 
Jeremi, la vremea lui aproape cel mai mare stăpânitor din 
Republica polonă, care îşi pierduse avuţiile-i nemărginite în 
timpul năvălirii cazacilor, astfel că prinţesa se adăpostise la 
Zamosc, trăind din bunăvoința fratelui. 

Era o femeie frumoasă, plină de măreție şi virtute, de care 
jupân Jan se temea ca de foc şi-i făcea toate voile. Nu era 
împrejurare în care să nu-i facă pe plac şi, când era vorba 
de lucruri însemnate, să nu-i ceară sfatul. Curtenii spuneau 
că la Zamosc prinţesa conducea totul - armia, vistieria şi pe 
fratele ei, dar ea nu vroia să profite de această putere, 
îndurerată cum era de moartea soţului şi prea ocupată cu 
creşterea feciorului. 

Fiul lui Jeremi tocmai se întorsese nu demult de la curtea 
din Viena şi se afla pentru scurtă vreme la Zamosc. Era un 
flăcăiandru în primăvara vârstei, dar jupân Kmicic căuta 
zadarnic pe chipul lui semnele pe care se cuvenea să le 
poarte vlăstarul lui Wisniowiecki. 

Făptura tânărului prinţ era plină de dulceaţă; faţa-i era 
mare, bucălată, dar ochii puţin bulbucaţi priveau sfioşi; 
avea buzele groase, umede, asemenea oamenilor dedaţi cu 
plăcerile ospeţelor, iar părul lung şi negru ca pana corbului 
îi cădea pe umeri. De la tatăl său moştenise doar părul şi 
pielea oacheşe. 

Cei care trăiau pe lângă el îl asigurară pe jupân Kmicic că 
tânărul prinţ era un suflet ales, o judecată ieşită din comun 
şi o ţinere de minte grozavă, datorită căreia poate vorbi 
aproape în toate limbile: doar o anume încetineală a 
trupului şi a minţii şi o lăcomie înnăscută la mâncare erau 
singurele părţi slabe ale acestui tânăr, altminteri cu multe 
însuşiri. 

Într-adevăr, intrând în vorbă cu el, jupân Andrzej se 
convinse că prinţul avea nu numai o mare putere de 


înţelegere şi o judecată pătrunzătoare, ci şi darul de a-şi 
apropia oamenii. Kmicic îl îndrăgi de la început, dar în acest 
simţământ era mai multă milă. Simţea că ar fi dat mult să-i 
întoarcă acestui orfan strălucirea unei vieţi la care avea 
dreptul prin naştere. 

Se convinse însă pe când prânzeau că erau adevărate şi 
cele ce se spuneau despre lăcomia lui Michat466). Tânărul 
prinţ părea că nu se mai gândeşte la altceva decât să 
înfulece. Ochii bulbucaţi urmăreau cu nelinişte fiecare fel 
de bucate, iar când i se aducea tava, îşi trăgea pe taler 
purcoaie uriaşe şi înghiţea cu mare poftă, plescăind din 
buze, cum fac numai oamenii foarte lacomi. La această 
privelişte, faţa de marmură a prinţesei se acoperi de o 
tristeţe nespusă. Kmicic se simţi atât de stânjenit, încât îşi 
întoarse privirile şi se uită la jupân Sobiepan Zamoyski. 

Dar starostele de Kaluza nu privea la prinţul Michat şi nici 
la oaspetele său. Jupân Kmicic îi urmări privirea şi după 
umărul prinţesei Gryzelda zări o adevărată minune pe care 
n-o băgase de seamă înainte. 

Era un căpşor de fată, albă ca laptele, rumenă ca bujorul 
şi frumoasă ca o cadră. Cârlionţii mărunţei, care se 
răsuceau fără ajutorul fierului, îi împodobeau fruntea, iar 
ochii jucăuşi cătau spre căpeteniile care şedeau în rând cu 
starostele şi nu se fereau să se odihnească şi asupra lui; în 
cele din urmă, se opriră şi asupra lui jupân Kmicic şi-l 
priviră cu atâta stăruinţă ştrengărească, de parcă vroiau 
să-i pătrundă în adâncul inimii. 

Dar Kmicic nu-şi pierdea cumpătul cu una cu două, aşa că 
îşi aţinti aproape sfidător privirile în ochişorii aceia, apoi îl 
înghionti pe jupân Szurski, porucinic în steagul de 
cuirasieri al starostelui, şi-l întrebă cu jumătate de glas: 

— Cine-i pitulicea asta codată? 

— Domnia ta, răspunse jupân Szurski cu asprime, nu vorbi 
cu bănat câtă vreme nu ştii despre cine vorbeşti... Nu e nici 
o pitulice, ci jupâniţa Anna Borzobohata-Krasienska... De 


acum încolo să binevoieşti să nu-i mai spui altfel, dacă nu 
vrei să-ţi pară rău de grubianitas167) domniei tale! 

— Poate că domnia ta nu ştii că pitulicea e o păsărică tare 
frumoasă, aşa că nu e vorba de nici o jignire, răspunse 
Kmicic râzând. Judecând după supărarea domniei tale, 
trebuie să fii îndrăgostit lulea! 

— Păi, cine nu-i îndrăgostit dintre cei de faţă? mormăi 
Szurski repezit. Până şi starostelui i se scurg ochii după ea 
şi stă ca pe ghimpi. 

— Hm, văd, văd prea bine! 

— Ce poţi să vezi domnia ta!... El, eu, Grabowski, 
Stotagiewicz, Kanojadzki, Rubecki de la dragoni, Pieczynga 
- pe toţi ne-a dat gata... Şi cu domnia ta se va întâmpla la 
fel, dacă ai să stai mai multă vreme pe aici... Uneia ca ea îi 
ajung douăzeci şi patru de ceasuri! 

— Ei, frăţioare, cu mine nu i-ar merge nici în patru luni! 

— Cum aşa? întrebă jupân Szurski revoltat. Ce, domnia ta 
eşti de lemn? 

— Nu, dar dacă-ţi fură cineva domniei tale ultimul taler din 
buzunar, nu-i aşa că n-ai de ce să te mai temi de hoţi...? 

— Aşa mai merge! se domoli Szurski. 

Jupân Kmicic se posomori dintr-o dată, fiindcă îşi aduse 
aminte de propriile necazuri şi nu-i mai păsă că ochişorii 
negri se uitau tot mai stăruitor la el, întrebându-l parcă: 
Cum te cheamă şi de unde ai răsărit, tinere cavaler? 

lar Szurski murmură: 

— Sfredeleşte, sfredeleşte!... Şi în mine a sfredelit tot aşa 
până a ajuns la inimă... Acum nici că-i pasă! 

Kmicic se scutură din îngândurare. 

— De ce naiba nu se însoară vreunul dintre domniile 
voastre cu ea?! 

— Pentru că ne împiedicăm unul pe altul! 

— E numai bună de măritiş, deşi, ce-i drept, para asta 
arată încă destul de crudă. 

Szurski deschise ochii mari şi, aplecându-se la urechea lui 
Kmicic, îi spuse în mare taină: 


— Lumea vorbeşte că are douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe 
muche, pe legea mea! E la prinţesa Gryzelda dinainte de 
năvălirea cazacilor. 

— Mare minune, nu i-aş fi dat mai mult de şaisprezece ani, 
optsprezece cel mult! 

În acest timp, „împieliţata” ghici pesemne că era vorba de 
ea, pentru că îşi acoperi ochişorii arzători cu pleoapele şi se 
uită la jupân Kmicic dintr-o parte, întrebându-l mereu: Cine 
eşti, chipeş cavaler, şi de unde vii? 

Fără să vrea, jupân Andrzej începu să-şi răsucească 
mustaţa. 

După prânz îl luă de braţ starostele de Kaluza care, 
văzându-i purtarea aleasă, îl socotea un oaspete de seamă. 

— Jupâne Babinicz, spuse, domnia ta parcă spuneai că eşti 
din Lituania? 

— Întocmai, jupâne staroste. 

— Spune-mi dar, cunoşti cumva neamul Podbipieta? 

— De cunoscut, n-am cunoscut pe nici unul dintre ei, 
pentru că nu mai sunt în viaţă, cel puţin cei cu blazonul 
Rupe-glugă. Ultimul vlăstar a căzut la Zbaraz. A fost cel mai 
mare cavaler pe care l-a dat Lituania vreodată. Cine n-a 
auzit de ei! 

— Am auzit şi eu, dar uite de ce te întreb; în grija sorei 
mele se află o jupâniţă care se numeşte Borzobohata- 
Krasienska... Un neam ales!... A fost logodită cu acel 
Podbipieta care a murit la Zbaraz... E orfană, fără mamă şi 
fără tată, şi cu toate că sora mea ţine mult la ea, eu, care 
sunt ocrotitorul prinţesei, sunt şi al ei. 

— Plăcută ocrotire! îl întrerupse Kmicic. 

Starostele de Kaluza zâmbi, clipi din ochi şi se linse pe 
buze. 

— Nu-i aşa? Marţipan, nu alta...! 

Dar văzând că se trădează, îşi luă seama îndată. 

— Vânzătorule! îl dojeni starostele jumătate în glumă 
jumătate în serios. Ai vrut să mă tragi de limbă, cât pe ce să 
mă dau de gol...! 


— Cu ce? întrebă Kmicic, privindu-l în albul ochilor. 

Sobiepan pricepu că oaspetele este mai iute la minte decât 
el şi schimbă vorba numaidecât. 

— Acel Podbipieta, zise, a trecut pe numele ei nişte conace 
de prin părţile voastre. Nu-mi mai aduc aminte cum le zice, 
deoarece sunt nişte nume ciudate, parcă Baltupie, 
Syruciany, Myszykiszki, într-un cuvânt, tot ce a avut. Pe 
legea mea că nu mai ţin minte... Cinci sau şase conace. 

— Sunt moşii în lege, nu conace. Podbipieta era un om 
avut şi dacă jupâniţa ar intra în stăpânirea întregii averi, ar 
putea să-şi aibă curtea ei şi să-şi caute bărbat printre 
senatori. 

— Ce vorbeşti? Ştii cumva pe unde sunt satele astea? 

— Doar Lubowicze şi Szeputa, fiindcă se învecinează cu 
moşiile mele. Vreo două mile de pădure şi încă pe atâta de 
câmpie şi luncă. 

— Unde se află? 

— În ţinutul Witebsk. 

— Ehei, tare departe! Nu merită osteneala atâta vreme cât 
ţara e cotropită de vrăjmaş. 

— După ce-l vom izgoni pe vrăjmaş, vom ajunge şi la 
averile noastre. Dar cei din neamul Podbipieta au moşii şi 
prin alte părţi, iar în Samogiţia destul de însemnate. Ştiu 
bine, fiindcă am şi eu o sfoară de pământ acolo. 

— Văd că nici cu averea domniei tale nu mi-e ruşine: 

— Acum nu-mi aduce nimic, dar n-am nevoie de ce-ial 
altuia. 

— Domnia ta, sfătuieşte-mă cum s-o câpătuiesc pe 
jupâniţă. 

Kmicic izbucni în râs. 

— În această privinţă îmi dau sfatul bucuros, mai degrabă 
decât în altele. Gândesc că cel mai bine ar fi să se ducă la 
jupân Sapieha. Dacă va pune umărul, ca voievod de Witebsk 
ce se află, aşadar cea mai însemnată persoană din Lituania, 
i-ar putea fi de mare folos. 


— Fireşte, poate să înştiinţeze tribunalele că averea i-a 
fost lăsată Borzobohatei prin testament, zădărnicind astfel 
pretenţiile rudelor mai depărtate. 

— Aşa-i, dar acum nu mai sunt tribunale, iar jupân Sapieha 
are şi el alte treburi pe cap. 

— Am putea să trimitem fata sub oblăduirea lui. Având-o 
mereu înaintea ochilor, s-ar grăbi să facă ceva pentru ea. 

Kmicic se uită cu uimire la staroste. 

„Ce folos are el, de vrea să scape de ea?” se întrebă. 

Iar starostele vorbi mai departe: 

— Fără îndoială, nu se poate duce să stea în tabără, în 
cortul voievodului, dar ar putea rămâne cu fiicele lui. 

„Nu pricep, îşi spuse Kmicic, vrea oare numai să se 
îngrijească de ea?” 

— Toată greutatea e, cum s-o trimitem prin acele părţi 
acum, când timpurile sunt atât de tulburi... Ar fi nevoie de 
câteva sute de oameni, iar eu nu pot lăsa cetatea fără 
apărare. Dacă aş găsi pe cineva care s-o ducă fără 
primejdie... Domnia ta ai putea s-o faci, că şi aşa tot mergi 
la jupân Sapieha. Eu ţi-aş da scrisorile de trebuinţă... iar 
domnia ta mi-ai da cuvântul de cavaler că vei avea grijă să 
ajungă cu bine. 

— Să i-o duc eu lui jupân Sapieha? se miră Kmicic. 

— E o însărcinare chiar atât de neplăcută?... Pe drum s-ar 
putea să se înfiripe şi simţăminte mai delicate... 

— Ehe! se împotrivi Kmicic, inima mea e arendată alteia şi, 
cu toate că nu primesc nimic în schimb, nu mă gândesc să-i 
schimb stăpâna. 

— Cu atât mai bine, căci astfel ţi-o pot încredința cu toată 
liniştea. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Ei, ce zici, te-ai încumeta? întrebă starostele. 

— Cu mine merg şi tătarii. 

— Oamenii mei mi-au spus că tătarii se tem de domnia ta 
mai rău ca de foc. Ei, ce zici, te-ai încumeta? 


— Hm, de ce nu, dacă prin aceasta aş putea să te 
îndatorez pe domnia ta... Numai că... 

— Aha, te gândeşti că trebuie să ai învoirea prinţesei... O 
vei avea, pe Dumnezeul meu, pentru că, închipuie-ţi domnia 
ta, mă băânuieşte de... 

Şi starostele începu să vorbească în şoaptă la urechea lui 
Kmicic, după care adăugă cu voce tare: 

— A fost grozav de supărată pe mine din această pricină, 
aşa că am dat bir cu fugiţii; mai bine mă lupt cu suedezii la 
Zamosc decât cu femeile. Va avea astfel cea mai bună 
dovadă că nu mă gândesc la nimic rău, de vreme ce vreau 
să trimit fata de aici. E adevărat că va fi tare uimită... O să 
vorbesc cu ea la cel dintâi prilej. 

Spunând acestea, starostele se învârti pe călcâie şi plecă, 
iar Kmicic privi în urma lui şi murmură: 

— Se vede că întinzi niscaiva capcane, jupâne staroste; cu 
toate că nu pricep ce scop poţi să ai, îţi văd foarte bine laţul, 
fiindcă eşti, un vânător tare neîndemânatic. 

Starostele, în schimb, era foarte mulţumit de sine, deşi 
înţelegea prea bine că făcuse abia jumătate din treabă, iar 
cealaltă jumătate era atât de grea, încât îl cuprindeau 
îndoielile şi spaima numai când se gândea. Trebuia să 
capete învoirea prinţesei Gryzelda, de asprimea şi mintea 
pătrunzătoare a căreia starostele se temea cumplit. 

Totuşi, odată început, vroia să ducă lucrul la bun sfârşit cât 
mai repede, aşa că a doua zi, dis-de-dimineaţă, după slujbă, 
după gustare şi după muştrul pedestraşilor nemți, se 
îndreptă spre încăperile prinţesei. 

O găsi singură, brodind odăjdii pentru colegiul canonicilor, 
în spatele ei, Anusia făcea ghem dintr-un scul de mătase 
întins pe două scaune; a doua jurubiţă, de culoare 
trandafirie, şi-o pusese la gât şi, mişcându-şi iute mânuţele, 
alerga în jurul scaunelor după firul care se desfăcea. 

Starostelui i se luminară ochii la vederea ei, dar îşi luă 
repede o înfăţişare serioasă şi, dându-i bineţe prinţesei, 
începu ca din întâmplare: 


— Jupân Babinicz, cel care a venit aici cu tătarii, e 
lituanian. E un om de seamă, cu creştere aleasă, şi un 
războinic înnăscut. L-ai văzut, soră dragă? 

— Chiar tu l-ai adus la mine, răspunse nepăsătoare 
prinţesa Gryzelda. Are o faţă cinstită şi pare un bun oştean. 

— L-am întrebat de moşiile acelea ale jupâniţei 
Borzobohata şi mi-a spus că e vorba de o avere egală cu cea 
a lui Radziwilt. 

— Să dea Dumnezeu! Viaţa de orfană şi bătrâneţea îi vor fi 
astfel mai uşoare, spuse jupâneasa. 

— Este însă periculum ca să şi-o împartă rudele 
îndepărtate. Babinicz zice că voievodul de Witebsk, dacă ar 
vrea, s-ar putea ocupa de treaba asta. E un om vrednic şi se 
arată binevoitor faţă de noi, căruia aş fi în stare să-i 
încredinţez propria fiică. Ajunge să înştiinţeze tribunalul şi 
să vestească tuturor că o ia în grija lui. Babinicz mai spune 
însă că pentru asta jupâniţa Anna ar trebui să se ducă 
acolo. 

— Unde, la jupân Sapieha? 

— Sau la jupâniţele Sapieha; ca să aibă loc luarea în 
stăpânire pro forma trebuie să fie de faţă. 

Voievodul născoci „luarea în stăpânire pro forma”, 
gândindu-se pe bună dreptate că prinţesa va lua drept 
adevărată această minciună. 

Aceasta însă se gândi o clipă şi spuse: 

— Cum poate să plece acum, când suedezii sunt pe toate 
drumurile? 

— Am primit veste că şi-au luat tălpăşiţa din ţinutul 
Lublinului. Toată ţara din partea asta a Vistulei e liberă. 

— Şi cine o va însoţi pe Hanka până la jupân Sapieha. 

— Fie şi acelaşi Babinicz. 

— Cu tătarii? Tleme-te de Dumnezeu, frăţioare. Ştii doară 
că sunt oameni sălbateci şi neciopliţi. 

— Eu nu mă tem, se amestecă Anusia înclinându-se. 

Dar prinţesa Gryzelda înţelese că fratele venise cu un plan 
pregătit dinainte, aşa că o trimise pe Anusia în altă 


încăpere, apoi se uită cu priviri întrebătoare la staroste. 

Jupân Zamoyski spuse parcă numai pentru el: 

— 'Tătarii sunt morţi de frica lui Babinicz. Îi spânzură 
pentru orice abatere. 

— Nu mă pot învoi la asemenea călătorie, răspunse 
prinţesa. Fata e virtuoasă, dar îi cam joacă ochii şi stârneşte 
lesne înflăcărarea oamenilor... Ştii prea bine. N-aş 
încredinţa-o niciodată unui tânăr necunoscut. 

— Chiar atât de necunoscut nu este, căci toată lumea ştie 
că cei din neamul Babinicz sunt oameni de vază şi 
statornici! Starostele era cel dintâi care nu auzise în viaţa 
lui de acest nume. De altminteri, vorbi mai departe, ai 
putea să-i dai vreuna din femeile mai aşezate, s-o 
însoţească, păstrând astfel şi decorum. Pentru Babinicz 
răspund eu. Soră dragă, mi-a spus chiar el că are o 
logodnică prin părţile acelea, de care e grozav de 
îndrăgostit... Aşa că are alte gânduri, ca orice îndrăgostit. 
Lucrul de căpetenie este că asemenea prilej nu se 
nimereşte în toate zilele, iar averea jupâniţei se poate duce 
pe apa sâmbetei, lăsând-o fără un adăpost deasupra 
capului. 

Prinţesa se opri din brodat, îşi înălţă capul şi îşi aţinti ochii 
pătrunzători la fratele ei. 

— Ce folos ai tu, de vrei s-o trimiţi de aici? 

— Ce folos? răspunse starostele coborându-şi privirea: Ce 
folos pot să am? Nici unul! 

— Jane!... Tu te-ai vorbit cu Babinicz s-o năpăstuiţi?! 

— Ia te uită! Pe legea mea, numai asta mai lipsea! O să-ţi 
dau să citeşti scrisoarea pe care vreau să i-o scriu lui jupân 
Sapieha şi, dacă doreşti, poţi să-i scrii şi tu una... Eu îţi 
făgăduiesc că nu mă voi mişca de la Zamosc. În sfârşit, 
cercetează-l tu însuţi pe Babinicz şi roagă-l să primească 
această însărcinare. De vreme ce mă bănuieşti, nu vreau să 
ştiu de nimic. 

— Atunci de ce stărui atâta să plece de la Zamosc? 


— Pentru că-i doresc binele şi e vorba de o mare avere. În 
sfârşit... recunosc! Aş vrea tare mult să plece de la Zamosc. 
Mi s-a urât cu bănuielile tale şi nu-mi place să te văd mereu 
supărată pe mine şi privindu-mă cu asprime... Am crezut 
că, îngăduind plecarea jupâniţei, voi găsi cel mai bun 
argumentum împotriva bănuielilor. Pe legea mea, îmi 
ajunge, fiindcă nu mai sunt nici eu un şcolar leşinat care se 
furişează noaptea pe sub ferestre... Mai mult, căpeteniile 
oştenilor se aţâţă unii pe alţii din pricina ei şi încrucişează 
săbiile. Nu mai e nici o rânduială, nici o înţelegere şi nici 
slujba nu şi-o mai fac cum trebuie. Mi-ajunge! Dar de vreme 
ce mă tot sfredeleşti aşa cu privirile, fă cum crezi, iar pe 
Michat păzeşte-l singură, că asta e treaba ta, nu a mea. 

— Pe Michat? se miră prinţesa. 

— Eu nu spun că fata e vinovată... Nu-i face ochi dulci mai 
mult decât celorlalţi, dar dacă tu, soră dragă, nu-i vezi 
privirile săgetătoare şi poftele-i înflăcărate, atunci nici 
Cupidon, nu orbeşte mai mult decât dragostea de mamă. 

Sprâncenele prinţesei se împreunară, iar obrajii îi păliră. 

Starostele însă, văzând că nimerise în sfârşit unde trebuia, 
se lovi cu palmele peste genunchi şi îşi urmă vorba: 

— Aşa-i, soră dragă, aşa-i!... Ce-mi pasă mie? Michat n-are 
decât să-i ţină sculul de mătase, să-i freamăte nările 
uitându-se la ea, să se îmbujoreze şi să se uite prin gaura 
cheii!... Ce mă priveşte pe mine!... La urma urmei... ştiu şi 
eu!... Averea nu-i de lepădat... iar neamul, da, e drept că se 
trage din şleahtici, dar nici eu nu mă sumeţesc mai presus 
de el. Vrei, bine! La ani, e adevărat, nu prea se potrivesc, 
dar nici asta nu-i treaba mea. 

Starostele se ridică şi, înclinându-se înaintea sorei, se 
pregăti de plecare. 

În acest timp, prinţesei îi năvălise sângele în obraz. 
Mândra jupâneasa nu vedea în toată Republica o partidă 
vrednică de un Wisniowiecki, iar în străinătate poate numai 
printre marile prințese austriece, astfel că vorbele fratelui o 
fripseră ca fierul încins. 


— Jane! spuse, aşteaptă! 

— Soră dragă, răspunse starostele de Katuza, primo, am 
vrut să-ţi fac dovada că mă bănuieşti pe nedrept, iar 
secundo, că trebuie să supraveghezi pe altul. Faci cum crezi 
de cuviinţă, eu nu mai am nimic de spus. 

Şi jupân Zamoyski se înclină şi ieşi. 

Capitolul XXXV. 

Starostele de Kaluza nu născocea întru totul când spunea 
sorei lui despre dragostea lui Michat pentru Anusia, 
deoarece tânărul prinţ o îndrăgise într-adevăr la fel ca toţi 
ceilalţi, dintre care nu lipseau nici pajii de la curte. 
Simţămintele lui nu erau însă prea viforoase şi 
întreprinzătoare, era vorba mai degrabă de o înflăcărare a 
minţii şi a simţurilor, decât de o pornire a inimii care, 
iubind, tinde la stăpânirea fiinţei îndrăgite. Prinţul Michat 
nu avea destulă energie pentru asemenea dorinţă. 

Totuşi, prinţesa Gryzelda, visând la viitorul fericit al fiului, 
se sperie de-a binelea. 

La început, o mirase învoirea neaşteptată a starostelui cu 
privire la plecarea Anusiei; dar acum nu se mai gândea la 
asta, atât de mult o preocupa primejdia care îi ameninţa 
feciorul. Discuţia cu Michat, care pălise şi tremurase în faţa 
ei, iar înainte de a recunoaşte ceva, începuse să verse 
lacrimi amare, îi întări convingerea că primejdia era într- 
adevăr destul de mare. 

Cu toate acestea, nu-şi învinse dintr-o dată mustrările de 
conştiinţă şi abia când Anusia, care voia să vadă alte locuri 
şi alţi oameni, şi, poate, să zăpăcească pe tânărul cavaler, îi 
căzu la picioare, rugând-o să se învoiască, prinţesa nu mai 
avu puterea s-o refuze. 

Anusia vărsa lacrimi bogate la gândul despărțirii de 
stăpâna şi mama ei, dar pentru şireata jupâniţă era limpede 
că rugând-o să plece, îndepărta orice bănuială în legătură 
cu vreun scop pe care l-ar fi avut zăpăcindu-l pe tânărul 
prinţ sau chiar pe staroste. 


Prinţesa Gryzelda, vrând să se convingă dacă fratele ei nu 
se înţelesese cumva cu Kmicic, îi porunci acestuia din urmă 
să se înfăţişeze înaintea ei. Făgăduiala starostelui că nu se 
va mişca de la Zamosc o linişti întrucâtva, vroia totuşi să-l 
cunoască mai de aproape pe omul care avea s-o conducă pe 
jupâniţă. 

Întrevederea cu Kmicic îi spulberă şi ultimele îndoieli. 

Ochii cenuşii ai tânărului şleahtic răsfrângeau atâta 
sinceritate şi adevăr, încât orice reţinere devenea de prisos. 
Mărturisi de la bun început că ţine la altcineva şi mintea şi 
inima nu-l îndeamnă spre farmecele altei jupâniţe. În cele 
din urmă, îşi dădu cuvântul de cavaler că o va apăra de 
orice primejdie, fie şi cu preţul vieţii lui. 

— Până la jupân Sapieha o s-o conduc fără mare greutate, 
deoarece starostele spunea că vrăjmaşul s-a retras din 
ţinutul Lublinului... Dar după aceea nu mai vreau să ştiu de 
ea... Şi nu fiindcă aş pregeta să te slujesc pe luminâăţia ta; 
pentru văduva celui mai mare războinic, fală a întregului 
popor, sunt gata oricând să-mi vărs sângele... Ci pentru că 
am acolo treburi grele, din care nu ştiu dacă voi scăpa cu 
faţa curată. 

— Nici nu poate fi vorba de mai mult, răspunse prinţesa. 
Domnia ta trebuia doar să i-o încredinţezi lui jupân 
Sapieha, iar voievodul, gândindu-se la rugămintea mea, îi 
va purta mai departe de grijă. 

Aici îi întinse mâna pe care cavalerul o duse la buze cu cel 
mai mare respect; la despărţire, prinţesa îi zise: 

— Ai grijă, jupâne cavaler, ai grijă! Nu te bizui prea mult 
că vrăjmaşul a părăsit acele locuri. 

Kmicic rămase mirat la auzul ultimelor cuvinte, dar nu mai 
avu timp să se gândească la ele, deoarece starostele îl luă 
îndată la întrebări: 

— Ei, jupâne cavaler, spuse cu veselie, nu-i aşa că ai să ne 
răpeşti pe cea mai frumoasă jupâniţă de la Zamosc? 

— Întocmai, dar cu voia domniei tale, răspunse Kmicic. 


— S-o păzeşti bine. E o bucăţică bună şi oricine e gata să 
ţi-o smulgă! 

N-are decât să încerce! Ehei, i-am dat prinţesei cuvântul 
meu de cavaler şi pentru mine cuvântul e lucru sfânt! 

— Ei, zic şi eu aşa, în glumă... Nu trebuie să te temi şi nici 
să iei cine ştie ce măsuri de prevedere. 

— Te-aş ruga, domnia ta, să-mi dai o caleaşca închisă şi 
acoperită cu tablă. 

— Îţi dau două!... Dar nădăjduiesc că nu vrei să pleci 
numaidecât?! 

— Mă grăbesc, pe legea mea! Şi aşa am pierdut destulă 
vreme aici. 

— Dacă-i aşa, trimite-ţi tătarii înainte la Krasnystaw. Eu am 
să reped un gonaci, ca să-i aştepte nutreţul pregătit acolo, 
iar domniei tale am să-ţi dau însoțitori dintre oştenii mei. 
Aici nu ţi se poate întâmpla nimic, fiindcă e olatul meu... Am 
să-ţi dau nişte dragoni nemți de nădejde, oameni îndrăzneţi 
care cunosc bine drumul... Dealtfel, până la Krasnystaw 
drumul e fără ocolişuri. 

— Şi eu de ce trebuie să mai rămân? 

— Ca să stai mai multă vreme cu noi; domnia ta îmi eşti un 
oaspete drag şi aş fi tare bucuros să rămâi un an întreg la 
Zamosc. Pe urmă, am trimis să aducă hergheliile de la 
Perespa, poate că o să-ţi alegi şi domnia ta vreun bahmet 
care, crede-mă, nu te va lăsa în drum la nevoie...! 

Kmicic se uită cu luare-aminte în ochii starostelui, apoi, ca 
şi când atunci ar fi luat hotărârea, spuse: 

— Mulţumesc de poftire şi am să rămân, iar tătarii am să-i 
trimit înainte. 

Şi plecă îndată să dea poruncile de trebuinţă; îl luă de-o 
parte pe Akbah-Ulan şi-i zise: 

— Akbah-Ulan, tu ai să pleci înainte cu oamenii la 
Krasnystaw, drumul e drept, nu coteşte nicăieri. Eu voi 
rămâne aici o zi şi voi veni după voi însoţit de oştenii 
starostelui. Acum deschide bine urechile şi ascultă ce-ţi 
spun: nu te duci până la Krasnystaw, ci te ascunzi în 


pădurile care încep nu departe de Zamosc în aşa fel, încât 
să nu ştie nimeni de voi; când vei auzi o împuşcătură pe 
drum, veniţi în goană la mine, că mi se pare că vor să mă 
tragă pe sfoară. 

— Fie după voia ta! răspunse Akbah-Ulan, ducându-şi 
mâna la frunte, la gură şi la piept. 

„i-am ghicit planul, jupâne staroste! îşi spuse Kmicic. La 
Zamosc ţi-e frică de soră, de aceea vrei s-o răpeşti pe 
jupâniţă şi s-o ascunzi pe undeva pe aproape, făcând din 
mine instrumentum poftelor tale; cine ştie dacă nu te 
gândeşti să-mi iei şi viaţa. Dar fii pe pace, ai nimerit peste 
unul mai vrednic ca tine... şi ai să cazi singur în propria 
plasă.” 

Seara porucinicul Szurski ciocăni la uşa lui Kmicic. 
Oşteanul ştia şi el ori bănuia ceva şi, pentru că ţinea la 
Anusia, prefera ca jupâniţa să plece, decât să cadă în 
mâinile starostelui. Cu toate acestea, nu cuteza să 
vorbească deschis sau poate că nu era prea sigur; se 
prefăcu mirat, aşadar, că Kmicic se învoise să trimită tătarii 
înainte şi îi spuse că drumurile nu sunt chiar atât de fără 
primejdie cum se vorbeşte, deoarece pretutindeni mişună 
cetele înarmate în stare oricând să se dedea la tot felul de 
nelegiuiri. 

Dar jupân Andrzej hotări să se prefacă a nu pricepe nimic. 

— Ce mi se poate întâmpla, întrebă, de vreme ce starostele 
de Kaluza îmi dă însoțitori dintre oştenii lui? 

— Sunt nemți! 

— Nu sunt oameni prea siguri? 

— În câinii ăştia nu poţi să ai încredere niciodată, domnia 
ta. Odată s-au înţeles pe drum şi au fugit la vrăjmaşi... 

— Da, dar de partea asta a Vistulei nu sunt suedezi. 

— Ba sunt la Lublin, nemernicii! Nu-i adevărat că au 
plecat. lată de ce te sfătuiesc cu inima deschisă, nu-i trimite 
pe tătari înainte; cu cât ceata e mai mare, cu atât călătoria 
e mai fără primejdie. 


— Păcat că domnia ta nu m-ai prevenit mai dinainte. Am o 
singură vorbă şi o dată ce-am dat porunca, nu pot s-o mai 
schimb. 

Într-adevăr, tătarii porniră înainte a doua zi. Kmicic avea 
să plece spre seară, în aşa fel încât să poată înnopta la 
Krasnystaw. În acest timp, i se înmânară două scrisori 
pentru jupân Sapieha, una de la prinţesă şi alta de la 
staroste. 

Kmicic avea mare poftă s-o deschidă pe cea din urmă, dar 
nu cuteză să-şi ducă gândul la îndeplinire. Se mulţumi s-o 
privească în lumină şi se convinse că pe hârtia dinăuntru nu 
scria nimic. Această descoperire îi întări presupunerea că 
jupâniţa şi scrisorile aveau să-i fie luate pe drum. 

Între timp, sosi herghelia de la Perespa şi starostele îi 
dărui tânărului cavaler o mândreţe de bahmet pe care 
acesta îl primi cu recunoştinţă, gândindu-se în sinea lui că 
va ajunge mai departe călărind în spinarea lui decât se 
aştepta starostele. Se gândi şi la tătarii lui care acum erau 
ascunşi în pădure şi începu să râdă. În răstimpuri se 
răzvrătea în lăuntrul lui şi îşi făgăduia să-i dea starostelui o 
bună învăţătură. 

Sosi, în sfârşit, vremea prânzului care se scurse destul de 
mohorât. Anusia avea ochii roşii, căpeteniile tăceau mâlc, 
numai starostele era vesel şi poruncea să se toarne în 
paharele pe care Kmicic le golea unul după altul. Dar când 
veni vremea plecării, prea puţini îşi luară rămas bun de la 
cei care plecau, fiindcă starostele risipise căpeteniile, 
dându-le diferite însărcinări. 

Anusia căzu la picioarele prinţesei şi multă vreme nu 
putură s-o ridice de jos, iar pe faţa prinţesei se întipărise 
neliniştea. Îşi făcea poate mustrări că îngăduise plecarea 
slugii credincioase în aceste vremuri pline de primejdii. Dar 
plânsul lui Michat care, cu mâinile la ochi, suspina ca un 
şcolar, întări şi mai mult convingerea mândrei jupânese că 
trebuia să pună capăt pornirilor flăcăului. În cele din urmă, 
se linişti de-a binelea la gândul că în familia lui Sapieha 


avea să găsească ocrotirea şi, cu ajutorul voievodului, va 
putea să intre în stăpânirea acelei averi care să-i asigure 
restul zilelor. 

— O încredinţez virtuţii, vitejiei şi cinstei domniei tale, îi 
spuse prinţesa încă o dată lui Kmicic. Ţine minte, mi-ai jurat 
să ajungă teafără la jupân Sapieha. 

— Am s-o duc ca pe o sticlă de preţ, iar la nevoie voi avea 
grijă de ea ca de ochii din cap, mi-am dat cuvântul şi numai 
moartea mă va împiedica să nu mi-l ţiu, răspunse cavalerul. 

Şi îi oferi braţul Anusiei, dar aceasta era supărată pe el, 
pentru că nu se uitase la ea, arătându-se nepăsător, aşa că 
îi întinse mâna cu mândrie, întorcându-şi privirea şi capul în 
altă parte. 

Îi părea rău să plece şi o cuprindea frica, dar acum era 
prea târziu să mai dea înapoi. 

Sosi clipa despărțirii; Anusia urcă în caretă, împreună cu 
bătrâna jupâniţă Suwalska, iar Kmicic pe cal, şi porniră. 
Doisprezece raitieri nemți înconjurau caleaşca şi carul cu 
lucrurile Anusiei. Când, în cele din urmă, grilajul de fier de 
la poarta Varşoviei scrâşni după trecerea lor şi răsună 
duruitul roţilor pe podul coborât, Anusia izbucni în hohote 
de plâns. 

Kmicic se aplecă spre caleaşca. 

— Nu te teme, jupâniţă, n-am să te mănânc! 

„Necioplitule” rosti Anusia în gând. 

Merseră o vreme de-a lungul caselor ridicate în afara 
zidurilor drept spre Stary Zamosc, după care ieşiră la câmp 
deschis, apoi intrară în pădurea care de o parte acoperea 
ţinutul deluros până hăt! la Bug şi dincolo de Bug, iar de 
cealaltă se prelungea, întreruptă de sate, până la 
Zawichost. 

Se lăsase o noaptea senină şi luminoasă, tractul se vedea 
ca o panglică argintoasă; liniştea era întreruptă doar de 
uruitul caretei şi de tropotul cailor raitierilor. 

„Tătarii mei trebuie să stea aici ca lupii prin desişuri”, 
gândi Kmicic, Deodată, ascultă cu luare-aminte. 


— Ce-i asta? îl întrebă pe mai-marele raitierilor. 

— Se aude tropot de copite!... Un călăreț vine în goană 
după noi! răspunse acesta. 

Abia sfârşi vorba, că îi ajunse un cazac pe calul înspumat, 
strigând: 

— Jupâne Babinicz, Jupâne Babinicz! Scrisoare de la 
staroste! 

Convoiul se opri. Cazacul îi întinse scrisoarea lui jupân 
Kmicic. 

Acesta rupse pecetea şi, la lumina felinarului de pe capra 
caretei, citi cele ce urmează: „Domnia ta şi mult iubite 
Jupâne Babinicz! Îndată după plecarea jupâniţei 
Borzobohata-Krasiehska, am primit veste că suedezii nu 
numai că n-au plecat de la Lublin, dar plănuiesc să atace şi 
cetatea Zamosc. În aceste împrejurări, călătoria nu mai e cu 
putinţă. Cântărind dar acele pericula care pot să amenințe 
o femeie, dorim ca jupâniţa Borzobohata să se întoarcă la 
Zamosc. O vor aduce înapoi aceiaşi raitieri, căci pe domnia 
ta, care te grăbeşti să mergi mai departe, nu vrem să te mai 
obosim în zadar. Aducânduc-ţi la cunoştinţă dorinţa noastră, 
te rugăm să binevoieşti a da raitierilor poruncile de 
cuviinţă”. 

„A mai rămas un strop de cinste în el, de vreme ce nu vrea 
să-mi ia şi viaţa, mulţumindu-se doar să mă tragă pe sfoară, 
îşi spuse Kmicic. Se va arăta numaidecât dacă e vorba de o 
capcană sau nu.” 

În acest timp, Anusia scoase capul pe fereastră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă. 

— Nimic, starostele de Kaluza mă roagă încă o dată să am 
grijă de domnia ta. Altceva nimic. 

Apoi se întoarse spre vizitiu şi spre raitieri: 

— La drum! 

Dar mai-marele raitierilor îşi struni calul. 

— Stai! strigă la vizitiu. 

Apoi la Kmicic: 

— Cum adică: „la drum”? 


— Ce rost are să mai stăm în pădure? întrebă Kmicic, 
făcându-se că nu pricepe. 

— Domnia ta ai primit o poruncă! 

— Şi ce te priveşte pe domnia ta? Am primit, şi tocmai de 
aceea poruncesc: la drum! 

— Stai! strigă căpetenia raitierilor. 

— La drum! repetă Kmicic. 

— Ce se petrece acolo? întrebă iarăşi Anusia. 

— Nu facem un pas mai departe până când nu văd şi eu 
porunca! spuse raitierul hotărât. 

— Porunca n-ai s-o vezi, pentru că nu ţie ţi-a fost trimisă! 

— Dacă domnia ta nu vrei să-i dai ascultare, am s-o 
îndeplinesc eu... Du-te cu Dumnezeu la Krasnystaw şi vezi 
să nu capeţi şi câteva pentru drum, iar noi o luăm înapoi pe 
jupâniţă. 

Jupân Kmicic nu voia decât să-l facă pe mai-marele 
raitierilor să arate că ştie care-i porunca; în acest fel nu mai 
era nici o îndoială că planul fusese pregătit dinainte. 

— Du-te cu Dumnezeu! repetă neamţul ameninţător. 

În aceeaşi clipă, raitierii scoaseră săbiile din teacă fără nici 
o poruncă. 

— Aha, ăştia-mi sunteţi! Nu voiaţi s-o duceţi pe jupâniţă la 
Zamosc, ci pe undeva prin apropiere, ca starostele să-şi 
poată da frâu liber poftelor. Aţi nimerit însă peste unul mai 
deştept ca voi! 

Spunând acestea, trase cu pistolul în sus. 

Adâncurile pădurii răsunară de ţipete înfricoşătoare, ca şi 
când împuşcătura ar fi trezit toate haitele de lupi care 
dormeau prin împrejurimi. Urletele se auzeau înainte, în 
spate, pe de lături însoţite de tropotul cailor, trosnetul 
vreascurilor frânte sub copite, şi pe drum înnegriră cete de 
călăreţi care se apropiau cu răcnete neomeneşti şi ţiuituri. 

— Isuse, Marie, Sfinte Jozef! strigară femeile îngrozite. 

În acest timp, tătarii se năpustiră ca un nor, dar Kmicic îi 
opri cu un strigăt repetat de trei ori, apoi se întoarse spre 
căpetenia înspăimântată şi începu să se laude: 


— la aminte peste cine-ai dat... Starostele a vrut să-şi bată 
joc de mine, făcându-mă instrumentum lui orb... Iar ţie ţi-a 
încredinţat o treabă de codoşlâc pe care ai primit-o ca să 
câştigi bunăvoința stăpânului. Închină-te jupânului staroste 
din partea lui Babinicz şi spune-i că jupâniţa va ajunge 
nevătămată la jupân Sapieha. 

Mercenarul îşi roti cu teamă privirea împrejur şi văzu 
feţele sălbatice care se uitau cu o lăcomie înfiorătoare la el 
şi la raitieri. Se vedea că aşteaptă doar un semn, ca să se 
arunce asupra lor şi să-i sfâşie în bucăţi. 

— Domnia ta, faci cum vrei, deoarece cu forţa nu 
dobândim nimic, răspunse cu glasul tremurător, dar 
starostele se va răzbuna. 

Kmicic izbucni în râs. 

— N-are decât să se răzbune asupra ta, pentru că dacă nu 
te-ai fi trădat, dacă n-ai fi arătat că ştii dinainte porunca şi 
ne-ai fi lăsat să plecăm, nu m-aş fi convins că e vorba de o 
capcană şi ţi-aş fi dat fata la Krasnystaw. Mai spune-i 
starostelui să-şi aleagă codoşi mai iuți la minte decât tine. 

Tonul liniştit cu care vorbea Kmicic îl asigură pe neamţ că 
cel puţin deocamdată nici pe el, nici pe raitierii lui nu-i 
ameninţa moartea, aşa că răsuflă uşurat şi zise: 

— Deci, ne întoarcem la Zamosc cu mâna goală? 

lar Kmicic: 

— Chiar cu mâna goală n-o să vă întoarceţi, pentru că o să 
vă dau o scrisoare pe care o s-o însemnez pe pielea voastră. 

— Domnia ta... 

— Luaţi-i! porunci Kmicic. 

Şi el însuşi îşi înfipse mâna în grumazul căpeteniei. 

În jurul caretei se iscă învălmăşeală. Urletele tătarilor 
acopereau strigătele de ajutor şi ţipetele înfricoşate care se 
smulgeau din pieptul femeilor. 

Dar vânzoleala nu dură multă vreme, deoarece în curând 
raitierii zăceau legaţi unul lângă altul în mijlocul drumului. 

Kmicic porunci tătarilor să-i altoiască pe toţi cu bice din 
vine de bou, nu prea rău însă, ca să se poată întoarce pe jos 


până la Zamosc. Aşadar, oştenii de rând primiră câte o sută 
de lovituri, iar căpetenia o sută cincizeci, cu toate 
rugăminţile şi implorările Anusiei care, neînţelegând ce se 
întâmpla în jurul ei, credea că a căzut în niscaiva mâini 
cumplite şi, împreunându-şi mâinile, cerşea cu lacrimi în 
ochi s-o lase în viaţă. 

— Iartă-mă, cavalere!... Ce ţi-am făcut eu domniei tale?... 
lartă-mă, iartă-mă! 

— 'Tăcere, jupâniţă! tună Kmicic. 

— Cu ce ţi-am greşit? 

— Se prea poate să te fi înţeles cu ei...! 

— Cum să mă fi înţeles? Doamne, ai milă de mine 
păcătoasa...! 

— Domnia ta nu ştii că starostele s-a prefăcut doar că se 
învoieşte să pleci, ca să te despartă de prinţesă, să te 
răpească pe drum şi să-ţi batjocorească virtutea în vreo 
cetăţuie pustie? 

— Isuse din Nazaret! strigă Anusia. 

În acest strigăt era atâta adevăr şi neprefăcătorie, încât 
Kmicic spuse mai blând: 

— Cum aşa? Deci domnia ta nu te-ai înţeles cu ei?...Hm,e 
cu putinţă! 

Anusia îşi acoperi faţa cu mâinile, dar nu mai fu în stare să 
răspundă nimic, repeta doar întruna: 

— Isuse, Marie! Isuse, Marie! 

— Linişteşte-te, jupâniţă, rosti Kmicic şi mai blajin. Ai să 
ajungi cu bine la jupân Sapieha, fiindcă starostele n-a ţinut 
seamă cu cine are de-a face!... Uite, oamenii aceia pe care îi 
bat acum, trebuiau să te răpească... Îi las în viaţă, ca să-i 
povestească starostelui cât de uşor le-a mers. 

— Aşadar, domnia ta, m-ai scăpat de ruşine? 

— Întocmai, deşi nu ştiam dacă vei fi prea bucuroasă. 

Anusia, în loc să-i răspundă sau să se împotrivească, îi 
apucă repede mâna şi o duse la buzele-i palide. 

Jupân Andrzej se înfioră din cap până în picioare. 


— Dă-mi pace, jupâniţă, pe legea mea, ce mai e şi asta!... 
strigă. Urcă în caleaşcă, domnia ta, că ai să-ţi uzi 
picioarele... Şi nu te teme!... Nici la sânul mamei n-ai fi mai 
fără primejdie... 

— Acum merg cu domnia ta şi până la capătul lumii! 

— Nu vorbi aşa, jupâniţă! 

— Dumnezeu te va răsplăti că ai apărat nevinovăția! 

— E pentru prima oară când mi se întâmplă una ca asta! 
răspunse Kmicic. 

Apoi murmură pentru sine: „Până acum am apărat-o mai 
mult de-o groază!” 

Între timp, tătarii încetară să-i mai bată pe raitieri, aşa că 
jupân Andrzej le porunci să-i gonească goi şi însângeraţi pe 
drumul spre Zamosc. Plecară vărsând lacrimi amare. Caii, 
armele şi veşmintele fură dăruite de Kmicic tătarilor săi, 
după care porniră degrabă înainte, pentru că era 
primejdios să mai întârzie. 

Pe drum, tânărul cavaler nu se putu stăpâni să nu 
privească în caleaşcă, mai bine-zis în ochişorii vioi şi la 
obrăjorul minunat al jupâniţei. De fiecare dată o întreba 
dacă n-are nevoie de ceva, dacă se simte bine în caleaşcă şi 
n-o oboseşte mersul prea repede. 

Iar ea îi răspundea recunoscătoare că nu se simţise 
niciodată atât de bine ca acum. Îi trecuse spaima. Inima i se 
umpluse de încredere în apărătorul ei. În sinea ei îşi 
spunea: „Nu e chiar atât de neîndemânatic şi necioplit pe 
cât credeam la început!” „Ehei, Olenka, câte îndur eu 
pentru tine! îşi spuse Kmicic. Oare numai de nerecunoştinţa 
voi avea parte?... Dac-aş mai fi ca altădată... U-ha...!” 

Aici îi veniră în minte vechii tovarăşi şi samavolniciile pe 
care şi le îngăduise alături de ei, aşa că, vrând să alunge 
ispita, începu să rostească „Veşnică odihnă” pentru sufletele 
lor. 

Ajungând la Krasnystaw, Kmicic crezu că e mai bine să nu 
aştepte veşti de la Zamosc şi porni îndată mai departe. 
Totuşi, la plecare, îi scrise şi trimise starostelui scrisoarea 


care urmează: „Preamărite jupâne staroste, binevoitorul şi 
binefăcătorul meu! 

Pe cine l-a făcut Dumnezeu mare pe lumea asta, aceluia i-a 
dat şi minte mai multă. Am cunoscut dintr-o dată că domnia 
ta ai vrut numai să mă pui la încercare, trimiţându-mi 
porunca s-o dau pe jupâniţă Borzobohata-Krasieiska; am 
priceput că nu poate fi altfel atunci când raitierii s-au trădat 
că ştiu porunca dinainte, cu toate că nu le-am arătat 
scrisoarea, căci domnia ta mă înştiinţezi că ai primit vestea 
după plecarea noastră. Aşadar, cum pe de o parte, îţi admir 
cu atât mai mult prevederea, tot aşa, pe de altă parte, 
pentru liniştirea ocrotitorului grijuliu, făgăduiesc din nou că 
nimic nu mă va abate de la îndeplinirea însărcinării care mi 
s-a dat. Dar cum oştenii aceia au înţeles, se vede, anapoda 
vrerea domniei tale şi s-au arătat tare neciopliţi, 
ameninţându-mi chiar viaţa, gândesc că aş fi fost pe gândul 
domniei tale dacă aş fi poruncit să-i spânzure. Ceea ce n-am 
făcut şi mă rog de iertare, mulţumindu-mă să-i altoiesc cu 
vergile, pedeapsă pe care, dacă domnia ta o socoteşti prea 
mică, poţi s-o măreşti după cum ţi-e voia. Drept care, 
gândind că am dobândit astfel toată încrederea şi 
recunoştinţa domniei tale, mă iscălesc ca o slugă 
credincioasă şi binevoitoare a domniei tale, Babinicz”. 

Dragonii, ajungând la Zamosc noaptea târziu, nu 
îndrăzniră să se arate înaintea starostelui de Kaluza care 
află de cele petrecute din scrisoarea lui Kmicic, adusă a 
doua zi de la Krasnystaw de un cazac. 

După ce o citi, starostele se închise trei zile în odaia lui, 
neprimind pe nimeni dintre curteni, afară de slujitorii care-i 
aduceau mâncarea. Fu auzit blestemând pe franţuzeşte, 
lucru pe care îl făcea numai atunci când era foarte mânios. 

Totuşi, în cele din urmă, furtuna se potoli. A patra şi a 
cincea zi, starostele era încă tăcut, frământa ceva în sinea 
lui şi se trăgea de mustață. Abia după o săptămână îşi 
recapătă veselia şi, bând ceva mai mult la masă, începu 


deodată să-şi răsucească mustaţa şi-i spuse prinţesei 
Gryzelda: 

— Soră dragă, ştii că nu-mi lipseşte prevederea... Cu 
câteva zile în urmă l-am pus înadins la încercare pe 
şleahticul acela care a luat-o pe Anusia, şi pot să te asigur 
că o va duce cu bine la jupân Sapieha. 

Se pare că, după vreo lună, starostele îşi îndreptă inima în 
altă parte, fiind convins că toate se întâmplaseră cu voia şi 
ştiinţa lui. 

Capitolul XXXVI. 

Ţinutul Lublinului în cea mai mare parte, iar Podlasie 
aproape în întregime se aflau în stăpânirea polonă, adică a 
confederaţilor şi a lui Sapieha. Deoarece regele suedez 
întârzia în pământurile prusiene, unde negocia cu electorul, 
suedezii nu se simțeau prea în largul lor faţă de răzvrătirea 
care creştea cu fiecare clipă; nu mai cutezau să iasă din 
oraşele şi cetăţile întărite şi cu atât mai puţin să treacă 
Vistula, dincolo de care forţele poloneze erau şi mai mari. În 
cele două ţinuturi se pregătea întocmirea unei oştiri 
însemnate şi disciplinate care să se poată măsura cu oastea 
regulată a suedezilor. Prin târguri se muştruluiau 
pedestraşi şi, pentru că ţăranii puneau mâna pe arme, nu 
era lipsă de oameni, trebuia doar ca aceste cete 
învălmăşite, deseori primejdioase chiar pentru polonezi, să 
fie strunite şi învăţate să lupte într-un cadru organizat. 

Cu această treabă se îndeletniceau rotmiştrii olaturilor. Pe 
de altă parte, regele dăduse împuterniciri de chemare la 
oaste a oştenilor mai vârstnici şi încercaţi, aşa că înrolările 
aveau loc pretutindeni şi, cum prin acele părţi se găseau 
luptători destui, se alcătuiau steaguri de călărime de prima 
mână. Unele treceau Vistula să aţâţe războiul de cealaltă 
parte, altele se duceau la jupân Czarniecki şi la jupân 
Sapieha. Atât de mulţi oameni puseseră mâna pe arme, 
încât oastea lui Jan Kazimierz era de pe acum mai 
numeroasă decât cea suedeză. 


Ţara care uimise nu demult întreaga Europă cu 
slăbiciunea ei, dădea acum dovada unei forţe de care n-o 
crezuseră în stare nu numai vrăjmaşii, ci nici propriul rege, 
nici măcar aceia cărora durerea şi deznădejdea le sfâşia 
inima cu câteva luni în urmă. Se găseau din belşug bani, 
înflăcărare, vitejie; până şi sufletele cele mai descurajate 
nutreau convingerea că nu există situaţie, cădere sau 
slăbiciune din care să nu se afle o cale de scăpare; acolo 
unde se nasc copii, curajul nu poate să moară, Kmicic 
mergea înainte fără piedici, adunând pe drum spiritele 
neliniştite care se alăturau ciambulului în nădejdea că 
împreună cu tătarii vor jefui şi ucide mai mult. Jupân 
Andrzej îi schimba pe dată în oşteni ascultători şi 
îndemânatici, fiindcă avea darul de a trezi spaima şi 
ascultarea celor din subordinea lui. Pe drum îl întâmpinau 
cu bucurie din pricina tătarilor. Vederea lor îi convingea pe 
toţi că hanul vine într-adevăr în ajutorul Republicii. Fiindcă 
se răspândise vestea că jupân Sapieha avea să primească 
drept auxilia patruzeci de mii de călăreţi tătari. Se spuneau 
adevărate minuni despre „modestia” acestor aliaţi care nu 
jefuiau pe drum şi nu ucideau pe nimeni. Căpeteniile îi 
dădeau drept pildă propriilor oşteni. 

Jupân Sapieha se afla la Biata. Avea cu sine o oştire de 
aproape zece mii de oşteni regulaţi, pedestraşi şi călărime. 
Tot ce mai rămăsese din oştile lituaniene, împlinite cu noi 
luptători. Călărimea, îndeosebi unele steaguri, întrecea în 
vitejie şi îndemânare pe cea suedeză, dar pedestrimea nu 
era prea bine muştruluită şi ducea lipsă de flinte şi mai ales 
de pulbere. Nu aveau nici tunuri. Voievodul de Witebsk se 
gândea că va face rost de ele de la Tykocin, dar suedezii, 
aruncându-se în aer, stricaseră toate tunurile de la castel. 

Afară de această oştire, în împrejurimile Biatei se aflau 
vreo douăsprezece mii de şleahtici din Lituania, Mazowsze 
şi Podlasie, dar voievodul nu se aştepta la cine ştie ce 
foloase de pe urma lor, mai ales că mulţimea carelor de 


povară îngreuia marşurile şi făcea din tabără o adunătură 
nu prea uşor de urnit. 

Intrând în Biata, Kmicic se gândea la un singur lucru. La 
jupân Sapieha slujeau atâţia şleahtici din Lituania şi destule 
căpetenii ale lui Radziwilt, cunoscuţi vechi; se temea deci 
că-l vor recunoaşte şi-l vor lua în săbii înainte de a apuca să 
strige: „Isuse, Marie!”. Numele lui era urât în toată Lituania 
şi în tabăra lui Sapieha, deoarece nu uitase nimeni că, 
slujindu-l pe Radziwilt, nimicise steagurile care se 
răzvrătiseră împotriva hatmanului. 

Dar jupân Andrzej se încuraja, spunându-şi că s-a 
schimbat foarte mult. Înainte de toate slăbise, iar pe faţă 
avea acum şi cicatricea de la plumbul tras de Bogustaw; în 
sfârşit, purta barbă destul de lungă, răsucită la vârf după 
moda suedeză, şi pentru că îşi pieptăna mustăţile în sus, 
semăna mai mult cu vreun Erikson decât cu un şleahtic 
polonez. 

„Numai să nu se işte zarvă împotriva mea la început, căci 
după prima bătălie mă vor judeca altfel”, se gândea Kmicic 
intrând în Biata. 

Intră pe înserat, vesti de unde vine, spunând că aducea 
scrisori de la rege, şi-l rugă pe voievod să-l primească 
numaidecât. 

Jupân Sapieha îl întâmpină cu bunăvoință, având în vedere 
recomandaţia călduroasă a regelui. 

„Îţi trimitem pe cel mai credincios slujitor al nostru, scria 
regele, supranumit Hector al Czestochowei de la 
împresurarea sfântului lăcaş, care şi-a primejduit viaţa în 
trecătoarea munţilor pentru a ne apăra libertatea şi 
sănătatea noastră. Ai grijă mai ales să nu întâmpine vreo 
strâmbătate din partea oştenilor. Noi îi cunoaştem numele 
adevărat şi pricinile pentru care slujeşte sub unul de 
împrumut, nimeni nu trebuie să-l bănuiască de cine ştie ce 
uneltiri.” 

— Şi nu se poate şti de ce porţi alt nume? întrebă 
voievodul. 


— Sunt blestemat şi n-aş putea să înrolez oşteni cu numele 
adevărat... Regele mi-a dat împuternicirea de chemare la 
oaste şi pot să strâng oamenii numai dacă mă cheamă 
Babinicz. 

— Ce nevoie mai ai de oşteni, de vreme ce îi ai pe tătari? 

— Nu strică să am mai mulţi. 

— Şi pentru ce eşti blestemat? 

— Celui pe care-l slujesc şi a cărui ocrotire o cer, se cuvine 
să-i mărturisesc totul ca unui părinte. Adevăratul meu 
nume este Kmicic! 

Voievodul se dădu înapoi câţiva paşi. 

— Acela care i-a făgăduit lui Bogustaw să-l răpească viu 
sau mort pe stăpânul nostru? 

Kmicic povesti cu vioiciune cum se petrecuseră lucrurile, 
cum îi slujise pe Radziwilti din orbire, cum, auzind din gura 
lui Bogustaw care erau adevăratele planuri ale prinților, îl 
răpise, atrăgându-şi răzbunarea neînduplecată a 
magnatului. 

Voievodul îl crezu, fiindcă nu putea să nu-l creadă, mai ales 
că şi scrisorile regelui întăreau vorbele lui Kmicic. Voievodul 
se bucura atât de mult, încât l-ar fi strâns în braţe pe cel 
mai aprig vrăjmaş al său, iertându-i cele mai mari păcate. 
Bucuria i-o stârni următorul fragment din scrisoarea 
regelui: „Cu toate că buzduganul de mare hatman al 
Lituaniei, rămas fără stăpân după moartea voievodului de 
Wilno, poate fi înmânat urmaşului numai după hotărârea 
Seimului, în împrejurările neobişnuite de astăzi, nu mai 
aşteptăm împlinirea datinei şi ţi-l dăm domniei tale, supusul 
nostru drag, pentru binele Republicii şi faptele de pomină, 
nădăjduind cu drept cuvânt că Dumnezeu va aduce pacea 
şi, la viitoarea adunare a Seimului, nici un glas nu se va 
împotrivi voinţei noastre care va dobândi învoirea tuturor.” 

Jupân Sapieha, cum se vorbea pe atunci în Republică, îşi 
arvunise contăşul şi vânduse cea din urmă linguriţă de 
argint, nu slujise ţara pentru foloase şi onoruri. Dar până şi 
omul cel mai puţin interesat se bucură când vede că 


meritele îi sunt preţuite şi virtutea recunoscută. De aceea, 
pe chipul lui se răsfrângea o lumină neobişnuită. 

Voința regelui împodobea neamul Sapieha cu o nouă 
cunună, lucru care nu lăsa nepăsător pe nici unul dintre 
„Noii regi” de atunci; bine că mai erau şi din aceia care nu 
voiau să se ridice per nefas(68), aşa că jupân Sapieha era 
în stare să facă acum orice pentru rege, fie că-i stătea, fie 
că nu-i stătea în putere. 

— De vreme ce sunt hatman, îi spuse lui Kmicic, te afli la 
poruncile mele şi eu te voi ocroti. Aici se află o mulţime de 
şleahtici gata oricând să facă zarvă, de aceea nu te prea 
arăta până nu-i previn eu pe oşteni şi nu îndepărtez ocara 
pe care Bogustaw a aruncat-o asupra ta. 

Kmicic îi mulţumi din toată inima şi, la rândul lui, începu să 
vorbească de Anusia pe care o adusese la Biata. Hatmanul 
mai că începu să se mânie, dar fiindcă era voios, izbucni cu 
veselie: 

— Pe legea mea, Sobiepan şi-a pierdut minţile. Stă cu soră- 
sa ca în sânul lui Avram, apăraţi de zidurile de la Zamosc, şi 
crede că oricine poate să-şi sumeată pulpanele contăşului, 
să se întoarcă spre vatră şi să-şi încălzească spinarea. l-am 
cunoscut pe cei din neamul Podbipieta, fiindcă sunt rude cu 
cei din familia Brzostowski, iar aceştia cu mine. Averea e de 
mâna întâi, ce să mai vorbim, dar cu toate că războiul cu 
septentrionii s-a întrerupt, vrăjmaşul se află încă acolo. 
Unde să cauţi dreptate, la care judecăţi, la care tribunale? 
Cine să ia în primire averea şi să i-o dea jupâniţei? Şi-au 
pierdut minţile, asta e! Bogustaw îmi stă în spinare, iar eu 
trebuie să fac pe vătăşelul şi să-mi bat capul cu muierile... 

— Nu e o muiere, ci o vişină pârguită, răspunse Kmicic. La 
urma urmei mi-au poruncit s-o aduc, am adus-o, iar dacă mi 
se porunceşte s-o duc înapoi, o duc înapoi! 

Hatmanul îl luă pe Kmicic de ureche şi-i spuse: 

— Dar cine ştie, ştrengarule, cum au adus-o... Doamne 
fereşte de ceva rău; o să vorbească lumea că ocrotirea lui 
Sapieha i-a fost cu priinţă, iar eu nu voi mai şti pe unde să 


scot cămaşa de ruşine. Ce-aţi făcut în timpul popasurilor? 
Spune repede, păgânule, nu cumva ai împrumutat 
obiceiurile tătarilor tăi? 

— La popasuri?... răspunse Kmicic vesel. La popasuri am 
poruncit slujitorilor să-mi are pielea cu vergile, ca să alunge 
poftele necuviincioase care îşi au sălaşul sub piele şi care, 
confiteor469), mă înţepau ca tăunii. 

— Păi, vezi... Fata-i frumoasă? 

— Ei, o căpriţă, deşi e grozav de chipeşă şi lipicioasă foc! 

— Uite păgânul! 

— Dar e virtuoasă ca o călugăriţă, trebuie s-o recunosc. 
Cât despre priinţă, socot că mai degrabă ocrotirea lui jupân 
Zamoyski ar fi ieşit la iveală. 

Aici Kmicic îi povesti cele ce se întâmplaseră. Abia atunci 
hatmanul începu să-l bată pe umăr şi să râdă. 

— Ehei, eşti vulpe bătrână! Nu degeaba se spun atâtea 
despre Kmicic. Nu te teme! Jupân Jan nu e un om 
ranchiunos, e doar prietenul meu. Când o să-i treacă 
supărarea, o să râdă şi el şi o să te răsplătească. 

— N-am nevoie! îl întrerupse Kmicic. 

— E bine că ai ambiţie şi nu te uiţi la mila altora. Ajută-mă 
cu râvnă împotriva lui Bogustaw şi nu te teme de vechile 
osândiri. 

Jupân Sapieha rămase uluit când văzu faţa oşteanului, 
înainte cu o clipă veselă şi nepăsătoare. La auzul numelui 
lui Bogustaw, Kmicic păli dintr-o dată şi faţa i se strâmbă ca 
gura unui câine rău când vrea să muşte. 

— Să dea Dumnezeu ca trădătorul să se otrăvească 
înghițind propriul scuipat! De mi-ar cădea în mână înainte 
de a-mi da duhul! rosti crunt. 

— Nu mă mir de înverşunarea ta... Ai grijă numai ca mânia 
să nu-ţi slăbească prevederea, pentru că n-ai de-a face cu 
oricine. Bine că te-a trimis regele aici! Îl vei hărţui pe 
Bogustaw, cum l-ai hărțuit altădată pe Chowanski. 

— Îl voi hărţui şi mai bine! răspunse Kmicic tot atât de 
mohorât. 


Cu acestea, vorbirea luă sfârşit. Kmicic se duse să doarmă 
în cvartirul lui, fiindcă era trudit de drum. 

În acest timp, printre oşteni se răspândi vestea că regele i- 
a trimis buzduganul de mare hatman căpeteniei sale iubite. 
Bucuria răbufni ca vâlvătaia printre miile de oameni. 

Oştenii de elită şi căpeteniile din diferite steaguri se 
îndreptară cu mic cu mare spre cvartirul hatmanului. 
Târgul adormit se trezi din somn. Se aprinseseră focurile. 
Stegarii aduseră flamurile. Răsunară trâmbiţele, tobele 
duruiră, se auziră bubuituri de tun şi pocnetul muschetelor, 
iar jupân Sapieha dădu un ospăț de pomina şi băură toată 
noaptea în sănătatea regelui, a hatmanului şi pentru 
viitoarea biruinţă asupra lui Bogustaw. 

Cum am spus, jupân Andrzej nu era de faţă la ospăț. 

Poate tocmai de aceea hatmanul aduse vorba la masă 
despre Bogustaw şi, nespunând cine este căpetenia care 
venise cu tătarii şi-i dăduse buzduganul, pomeni despre 
răutatea prinţului. 

— La amândoi Radziwiltii, spuse, le plăcea să uneltească, 
dar prinţul Bogustaw l-a întrecut pe vărul răposat... 
Domniile voastre îl ţineţi minte cu toţii pe Kmicic sau cel 
puţin aţi auzit de el. Închipuiţi-vă că cele ce-a spus prinţul 
Bogustaw pe seama lui, cum că i s-a oferit să ridice mâna 
asupra regelui şi stăpânului nostru, nu sunt adevărate! 

— Totuşi, Kmicic l-a ajutat pe Janusz să zdrobească o 
groază de cavaleri. 

— Aşa“i, l-a ajutat pe Janusz, dar în cele din urmă şi-a 
revenit şi revenindu-şi, nu numai că a părăsit lupta, dar 
cum ştiţi că era şi un om cutezător, l-a răpit şi pe Bogustaw. 
Se pare că tânărul prinţ s-a aflat la strâmtoare şi abia a 
scăpat cu viaţă din mâinile lui Kmicic. 

— Kmicic era un mare oştean, se auziră glasuri 
numeroase. 

— Şi ca să se răzbune, prinţul a scornit pe seama lui o 
minciună atât de sfruntată, încât orice om se cutremură de 
scârbă. 


— Nici diavolul n-ar fi născocit una mai bună! 

— Aflaţi dar că am toate dovezile, negru pe alb, cănu e 
vorba decât de o răzbunare îndreptată împotriva lui Kmicic. 

— Să ruşinezi astfel numele cuiva!... Numai Bogustaw 
putea s-o facă! 

— Să înjoseşti asemenea oştean! 

— Am auzit, vorbi hatmanul mai departe, că Kmicic, 
văzând că nu mai are nimic de făcut aici, s-a furişat până la 
Czestochowa, unde a adus mari foloase, iar după aceea l-a 
apărat pe rege cu propria viaţă. 

Auzind aceasta, aceiaşi oşteni care l-ar fi luat în săbii pe 
Kmicic cu o clipă înainte, începură să vorbească tot mai 
binevoitor despre el. 

— Kmicic nu-i omul care să i-o ierte, unul ca el ridică mâna 
şi asupra lui Radziwit! 

— Aruncând asemenea ocară asupra unuia dintre oşteni, 
prinţul comis i-a înjosit pe toţi ceilalţi! 

— Kmicic a fost un samavolnic şi un nelegiuit, dar nu şi-ar 
fi ucis propriul părinte. 

— Nici vorbă că se va răzbuna! 

— Îl vom răzbuna noi mai întâi! 

— De vreme ce măritul hatman pune mâna în foc pentru 
el, aşa trebuie să fie. 

— Aşa a fost! întări hatmanul. 

— În sănătatea hatmanului! 

Nu mai lipsea mult, ca să bea şi în sănătatea lui Kmicic. 
Ce-i drept, se auziră şi destule glasuri împotrivă, mai ales 
printre foştii polcovnici ai lui Radziwill. Ascultându-i, 
hatmanul zise: 

— Domniile voastre, mi-am adus aminte de Kmicic, pentru 
că Babinicz, trimisul regelui, îi seamănă leit. La început şi 
eu m-am înşelat. 

Jupân Sapieha începu să privească în jur cu mai multă 
asprime şi vorbi astfel: 

— Chiar dacă Kmicic ar veni într-adevăr aici, deoarece s-a 
îndreptat şi a apărat cu mult curaj sfântul lăcaş, ca hatman, 


aş putea să-l iau sub ocrotirea mea. De aceea, să n-aud de 
nici o încăierare din pricina noului sosit. Nu uitaţi că a venit 
aici din partea regelui şi a hanului. Spun asta mai ales 
pentru rotmiştrii din oştirea şleahticilor, deoarece 
ascultarea lasă de dorit acolo. 

Când jupân Sapieha vorbea în acest fel, tăceau cu toţii cu 
capul în pământ; doar jupân Zagtoba mai îndrăznea să 
mormăie pe sub mustăţi; asta se întâmplase însă mai 
demult. Tot aşa tăcură şi acum, dar când faţa hatmanului se 
lumina din nou, se bucurară şi ceilalţi. Paharele care se 
umpleau mereu împliniră măsura veseliei şi tot târgul 
răsună de bubuituri până dimineaţa; pereţii caselor se 
cutremurau din temelii, iar fumul tunurilor se înălța 
deasupra lor ca după bătălie. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, jupân Sapieha o trimise pe 
Anusia la Grodno cu jupân Kotczyc. La Grodno, de unde 
Chowanski plecase demult, se afla familia voievodului. 

Biata Anusia, căreia frumosul Babinicz îi cam răvăşise 
gândurile, se despărţi de el tare înduioşată, dar oşteanul se 
ţinu tare şi abia la plecare îi spuse: 

— Dacă n-ar fi fost spiriduşul care mi s-a înfipt ca un spin 
în inimă, musai te-aş fi îndrăgit pe domnia ta. 

Anusia se gândi în sinea ei că orice spin poate fi scos cu 
acul, fireşte, cu multă răbdare, dar pentru că se şi temea 
puţin de acest Babinicz, nu mai zise nimic, oftă încet şi 
plecă. 

Capitolul XXXVII. 

După plecarea Anusiei cu Kotczyc, tabăra lui Sapieha 
întârzie încă vreo săptămână la Biata. În acest timp, Kmicic 
şi tătarii lui statură la Rokitno, nu prea departe, trebuind 
să-şi lase caii osteniţi să se odihnească după drumul lung. 
La Biata veni şi stăpânul ei, prinţul stolnic Michat Kazimierz 
Radziwilt magnat puternic din ramura de la Nieswiez, 
despre care se spunea că moştenise numai de la neamul 
Kiszka şaptezeci de târguri şi patru sute de sate. Acesta nu 
semăna deloc cu rudele sale de la Birze. Poate nu mai puţin 


ambițios, se deosebea prin credinţă, îşi iubea ţara cu 
înflăcărare, fiind un partizan al regelui, care se alăturase cu 
tot sufletul confederației de la Tyszowce, sprijinind-o pe cât 
îi îngăduiau puterile. Proprietăţile-i uriaşe erau într-adevăr 
pustiite de ultimul război cu hiperboreenii, cu toate 
acestea, avea oaste destulă, aducându-i hatmanului 
ajutoare însemnate. 

Dar nu numai numărul oştenilor săi putea să atârne greu 
în balanţa războiului, ci şi faptul că un Radziwilt lupta 
împotriva altuia. În acest fel, năvălirea şi trădarea lui 
Bogustaw apăreau în adevărata lumină, nemaifiind ascunse 
de întemeieri înşelătoare. 

De aceea, jupân Sapieha era tare bucuros să-l aibă pe 
prinţul stolnic în tabăra lui. Acum nu se mai îndoia că-l va 
birui pe Bogustaw, pentru că îl întrecea mult în putere. Avea 
însă obiceiul de a-şi pregăti îndelung planurile, cântărindu- 
le pe toate feţele şi chemându-şi căpeteniile la sfat. 

La aceste sfaturi venea şi Kmicic. Ura atât de mult numele 
de Radziwilt, încât, când îl văzu prima dată pe prinţul 
Michat, se cutremură de groază şi furie, dar acesta ştia să 
câştige oamenii fie şi numai cu chipul lui pe care 
frumuseţea şi dulceaţa făceau bună pereche. Pe de altă 
parte, însuşirile-i vrednice, zilele grele prin care trecuse nu 
demult, apărând ţara de Zoltarenko şi Srebrny, dragostea 
neprefăcută faţă de Republică şi rege - toate acestea 
făceau din el unul din cei mai virtuoşi cavaleri ai timpului 
său. Însăşi prezenţa lui în tabăra lui Sapieha, rivalul casei 
Radziwil, dovedea cât de bine ştia tânărul prinţ să-şi 
jertfească propriile interese pentru treburile obştei. Nici 
măcar viforosul jupân Andrzej nu se putu împotrivi acestui 
simţământ, cu toată scârba dintâi. 

În cele din urmă, prinţul îl câştigă cu totul prin sfaturile 
lui. 

Fiindcă era de părere să nu se mai piardă vremea, să se 
pornească împotriva lui Bogustaw şi, neîncepând nici un fel 
de negocieri, să-l lovească numaidecât, să nu-l lase să 


cucerească cetăţile, să răsufle şi să se odihnească, într-un 
cuvânt să-l bată cu propriile mijloace. Prinţul socotea că 
iuţeala campaniei va hotări obţinerea unei izbânzi sigure. 

— Nu se poate să nu se mişte şi Carol Gustav, aşadar 
trebuie să avem mâinile libere, ca să grăbim în ajutorul lui 
jupân Czarniecki. 

Aceeaşi părere o împărtăşea şi Kmicic care, după câteva 
zile, se văzu nevoit să-şi stăpânească vechea aplecare spre 
samavolnicie, ca să nu pornească înainte fără poruncă. 

Dar lui Sapieha îi plăcea să meargă la sigur, se temea de 
fiecare pas nesăbuit, aşa că hotări să aştepte veşti mai 
precise. 

Hatmanul îşi avea şi el motivele lui. Mult trâmbiţata 
campanie a lui Bogustaw în Podlasie putea să fie doar un joc 
înşelător. Poate că era vorba de o prefăcătorie, de o 
întreprindere cu forţe neînsemnate în scopul de a împiedica 
unirea oştilor lui Sapieha cu cele ale coroanei. În această 
împrejurare, Bogustaw se va retrage mereu, neprimind 
lupta nicăieri şi întârziind astfel lucrurile cât mai mult. În 
acest timp, Carol Gustav şi electorul îl vor ataca pe 
Czarniecki, îl vor birui cu puteri mai mari, vor porni asupra 
regelui şi vor înăbuşi în faşă mişcarea de apărare iscată de 
pilda înălţătoare a Czestochowei. 

Sapieha era nu numai un conducător, ci se pricepea şi la 
treburile politiceşti. La adunările sfatului îşi înfăţişa cu 
iscusinţă întemeierile, aşa că, în sinea lui, până şi Kmicic se 
vedea nevoit să-i recunoască dreptatea. Înainte de toate, 
trebuia să se ştie adevărul. Dacă se arăta că năvala lui 
Bogustaw e numai un joc, era de ajuns să lase câteva 
steaguri împotriva lui şi să pornească degrabă cu toată 
armia spre Czarniecki şi spre puterile vrăjmaşe cele mai de 
seamă. Hatmanul putea să se lipsească fără teamă de 
câteva steaguri ori chiar de mai multe, deoarece nu toate 
forţele lui se aflau în împrejurimile Biatei. Tânărul jupân 
Krzysztof, căruia i se zicea Krzysztofek Sapieha, sta cu două 
steaguri de călărime uşoară şi un polc de pedestraşi la 


Jan6w; Horotkiewicz zăbovea nu departe de Tykocin, având 
o jumătate de polc de dragoni bine muştruluiţi şi aproape 
cinci sute de volintiri, başca steagul petyhorean care purta 
numele voievodului. Iar la Biatystok se afla pedestrimea 
regală. 

Oştenii aceştia erau prea de ajuns pentru a se împotrivi lui 
Bogustaw, dacă acesta n-ar fi avut mai mult de câteva sute 
de călăreţi. 

Aşa că hatmanul prevăzător împrăştia gonaci în toate 
părţile şi aştepta veşti. 

Sosiră, în sfârşit, şi veştile, căzând asemenea unor 
trăsnete; printr-o întâmplare neînţeleasă toate se aflară în 
aceeaşi seară. 

La cetatea din Biata tocmai începuse sfatul, când intră 
căpetenia străjilor şi îi înmână hatmanului o scrisoare. 

Voievodul abia apucă să-şi arunce ochii peste scrisoare, că 
se schimbă la faţă şi le spuse celor de faţă: 

— Krzysztof Sapieha, ruda mea, a fost zdrobit cu totul la 
Jan6w de însuşi Bogustaw. Abia a scăpat cu viaţă! 

Urmă o clipă de tăcere pe care o întrerupse hatmanul. 

— Scrisoarea e trimisă de la Brafsk, spuse, şi e scrisă în 
fugă şi în panică, de aceea nu spune nimic despre puterea 
lui Bogustaw. Trebuie să fi fost destul de mare, de vreme ce 
două steaguri de călărime uşoară şi un polc de pedestraşi 
au fost nimicite!... Dar se prea poate ca prinţul Bogustaw 
să-i fi atacat pe nepusă masă. Scrisoarea nu ne lămureşte... 

— Jupâne hatman, spuse prinţul Michat, sunt sigur că 
Boguslaw vrea să pună mâna pe tot ţinutul Podlasie, 
nădăjduind să-şi întărească stăpânirea prin negocieri după 
aceea sau să-i revină ca o feudă... Nu mai încape îndoială că 
a venit cu toată puterea pe care a putut s-o strângă. 

— Presupunerile se cuvin sprijinite cu dovezi, domnia ta! 

— N-am dovezi, dar îl cunosc pe Bogustaw. Lui nu-i pasă 
de suedezi sau de brandenburghezi, el se gândeşte numai 
la sine... E un războinic priceput care se încrede în steaua-i 
norocoasă. Vrea să pună mâna pe un ţinut, să-l răzbune pe 


Janusz şi să se acopere de faimă, iar pentru aceasta trebuie 
să aibă o putere corespunzătoare şi o are. De aceea, 
trebuie să-l lovim, altminteri ne va lovi el. 

— Nimic nu se poate face fără binecuvântarea lui 
Dumnezeu, spuse Oskierko, care se află alături de noi! 

— Mărite hatman, sări Kmicic. Avem nevoie de veşti. Lasă- 
mă să plec cu tătarii mei şi voi aduce veşti! 

Oskierko, care ştia cine-i Babinicz, îl sprijini numaidecât. 

— Pe legea mea, e o propunere grozavă! Asemenea 
cavaleri şi asemenea oşteni ne trebuie. Numai caii să fie 
odihniţi. 

Oskierko se întrerupse, deoarece căpetenia străjilor intră 
din nou în încăpere. 

— Mărite hatman, spuse, au venit doi oşteni din steagul lui 
Horotkiewicz, care vor să se înfăţişeze înălţimii tale. 

— Slavă Domnului! se bucură jupân Sapieha, lovindu-se cu 
palma peste genunchi, acum vom avea şi veşti... Adu-i 
înăuntru! 

După o clipă intrară doi petyhoreni jerpeliţi şi plini de 
noroi. 

— De la Horotkiewicz? întrebă Sapieha. 

— Întocmai. 

— Unde se află acum? 

— A murit, iar dacă n-a murit, nu ştim unde se află... 

Voievodul se ridică în picioare, dar se aşeză la loc şi începu 
să-i cerceteze în linişte. 

— Unde-i steagul? 

— A fost nimicit de prinţul Bogustaw. 

— Au pierit mulţi? 

— Ne-a măcelărit pe toţi, au mai rămas doar câţiva care au 
căzut în robie, ca şi noi. Unii spun că şi polcovnicul a scăpat, 
dar eu am văzut că era rănit. Noi am fugit după ce ne-au 
luat prinşi. 

— Unde a năvălit asupra voastră? 

— Lângă Tykocin. 


— De ce nu v-aţi adăpostit înapoia zidurilor, dacă n-aveaţi 
putere destulă? 

— Tykocinul a căzut. 

Hatmanul îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Bogustaw are mulţi oşteni? 

— Vreo patru mii de călăreţi, afară de pedestrime şi 
tunuri. Pedestraşii sunt bine înarmaţi. Călărimea a pornit cu 
noi înainte, dar am avut noroc şi-am scăpat. 

— De unde aţi fugit? 

— De la Drohiczyn. 

Sapieha deschise ochii larg. 

Domnia ta eşti ameţit de băutură. Cum putea Bogustaw să 
ajungă la Drohiczyn? Când v-a nimicit? 

— Acum două săptămâni. 

— Şi a şi ajuns la Drohiczyn? 

— Podghiazurile lui sunt acolo, dar ela rămas în urmă, 
pentru că au pus mâna pe convoiul condus de jupân 
Kotczyc. 

— O însoțea pe jupâniţă Borzobohata! strigă Kmicic. 

Şi se aşternu o tăcere mai lungă decât înainte. Nimeni nu 
voia să vorbească. Căpeteniile erau aproape năucite de 
izbânzile lui Bogustaw. Se gândeau cu toţii că numai zăbava 
hatmanului era de vină, dar nimeni nu cuteza s-o spună de 
faţă cu el. 

Dar Sapieha socotea că făcuse bine, dovedind multă 
înţelepciune. El îşi reveni cel dintâi, le îngădui oştenilor să 
plece, apoi zise: 

— Toate acestea sunt întâmplări de război obişnuite, care 
nu trebuie să sperie pe nimeni. Domniile voastre, să nu 
credeţi că am suferit vreo înfrângere. Fireşte, nu trebuie să 
ne bucurăm de pierderea acelor steaguri... Dar paguba 
ţării ar fi fost de o sută de ori mai mare dacă Bogustaw ne 
atrăgea degeaba într-un ţinut îndepărtat. Acum vine spre 
n0i... Ca nişte gazde bune, să-i ieşim în întâmpinare. 

Aici se întoarse spre polcovnici: 


— După poruncile mele, toată lumea trebuie să fie gata de 
plecare. 

— E gata, răspunse Oskierko, doar să punem cailor 
căpicele şi trâmbiţa să vestească încălecarea. 

— Trâmbiţa să sune chiar astăzi. Pornim mâine în zori, 
fără să mai zăbovim... Jupân Babinicz se va repezi înainte 
cu tătarii şi ne va aduce vreo limbă de la vrăjmaş. 

Abia apucă să-şi isprăvească vorba, că Kmicic se şi năpusti 
afară, iar după o clipă gonea în fruntea tătarilor spre 
Rokitno. 

Jupân Sapieha nu mai întârzie nici el. 

Întunericul nu se ridicase, când trâmbiţele sunară 
prelung, apoi călărimea şi pedestraşii ieşiră pe câmp, 
urmaţi de şiragul lung al carelor de povară. Primele 
străluciri ale zilei se răsfrânseră în ţevile muschetelor şi în 
vârfurile lucioase ale suliţelor. 

Polcurile şi steagurile mergeau unul după altul în mare 
rânduială. Călăreţii îngânau rugăciunea de dimineaţă, iar 
caii sforăiau vioi în răcoarea dimineţii, făcându-i pe oşteni 
să nu se mai îndoiască de izbândă. 

Inimile tuturor erau pline de încredere, deoarece cavalerii 
ştiau din experienţă că jupân Sapieha se gândeşte, judecă şi 
cumpăneşte pe toate părţile orice lucru, dar când începe 
ceva, nu se lasă până când nu isprăveşte; odată pornit la 
luptă, apoi se bate. 

La Rokitno culcuşurile tătarilor se răciseră; plecaseră ieri 
cu noaptea în cap şi trebuiau să fie departe. Jupân Sapieha 
se miră că lumea nu prea ştia de ei, cu toate că pâlcul de 
câteva sute de oameni împreună cu volintirii nu putea să 
treacă neobservat. 

Căpeteniile cu mai multă experienţă se bucurau că jupân 
Babinicz ştie să-şi conducă oştenii atât de bine. 

— Se strecoară prin tufele de lozie şi sfâşie ca lupul, se 
spunea, ce-i al lui e pus de-o parte! 

Iar jupân Oskierko care, cum am mai spus, ştia cine-i 
Babinicz, îi zise lui jupân Sapieha: 


— Nu degeaba a pus Chowanski un preţ atât de mare pe 
capul lui. Dumnezeu va hotărî a cui va fi izbânda, dar mai 
mult ea sigur că Bogustaw se va umple de obidă în lupta cu 
noi. 

— Păcat numai că pe Babinicz parcă l-a înghiţit pământul, 
răspunse hatmanul. 

Într-adevăr, se scurseră trei zile fără nici o veste. Grosul 
oştirii lui Sapieha ajunse la Drohiczyn, trecu Bugul şi nu-l 
află pe vrăjmaş nici acolo. Hatmanul începu să se 
îngrijoreze. După dezvăluirile petyhorenilor, podghiazurile 
lui Bogustaw ajunseseră până la Drohiozyn, dar se vede că 
Boguslaw se hotărâse să se retragă. Dar ce putea să 
însemne această retragere? Aflase oare Bogustaw că 
puterea lui Sapieha o întrecea pe a lui şi nu cuteza să se 
măsoare cu el, sau voia să-l atragă pe hatman departe spre 
miazănoapte, ca să-i uşureze regelui suedez atacul asupra 
lui Czarniecki şi a hatmanilor coroanei? Babinicz trebuia să 
fi prins vreo limbă până acum şi să dea de ştire hatmanului. 
Destăinuirile petyhorenilor cu privire la numărul oştenilor 
lui Bogustaw puteau să fie înşelătoare, tocmai de aceea 
avea nevoie de veşti sigure. 

Dar se mai scurseră încă cinci zile şi Babinicz nu dădea 
nici un semn de viaţă. Se împrimăvăra. Zilele deveneau tot 
mai calde, zăpezile se topeau. Întinderile se acopereau de 
apă şi clisa moale îngreuna mult înaintarea. Hatmanul 
trebui să lase cea mai mare parte din tunuri şi carele de 
povară la Drohiczyn şi să meargă mai departe cu călărimea. 
De aci tot felul de lipsuri şi murmure, mai ales printre 
şleahtici. La Braisk nimeriră peste asemenea mocirle, că 
nici pedestrimea n-ar fi putut merge mai departe. Pe drum, 
hatmanul luă caii ţăranilor şi porunci puşcaşilor să încalece; 
alţii urcară în spatele călăreţilor din steagurile uşoare; 
hatmanul înţelese că nu mai putea da înapoi şi nu-i mai 
rămânea decât să înainteze cât mai repede. 

Bogustaw se retrăgea mereu. Îi întâlneau urmele mereu, 
sate arse, oameni spânzurați prin copaci. Şleahticii din 


partea locului îi aduceau mereu ştiri lui jupân Sapieha, dar 
adevărul se pierdea ca de obicei printre veştile care se 
băteau cap în cap. Unul văzuse un steag şi jura că prinţul 
nu mai are şi altele; alţii văzuseră două, trei, o oştire uriaşă 
care se înşiruia pe o milă de drum. Pe scurt, trăncăneli de- 
ale oamenilor care nu cunoşteau meşteşugul războiului. 

Ici şi colo, fuseseră văzuţi şi tătari, dar mai ales ştirile 
despre ei păreau de necrezut, deoarece se spunea că nu se 
aflau înapoia oştirii prinţului, ci înaintea ei. Jupân Sapieha 
răsufla cu mânie când vorbea cineva de Babinicz de faţă cu 
el şi îi spunea lui Oskierko: 

— L-aţi lăudat prea mult. Am făcut rău că m-am lipsit de 
Woltodyjowski, căci dacă el ar fi fost aici, aş fi avut atâtea 
limbi câte aş fi vrut, pe când Babinicz e doar o vijelie ori 
poate şi mai rău. Cine ştie, poate că s-a alăturat într-adevăr 
lui Bogustaw şi merge înaintea lui! 

Oskierko nu mai ştia nici el ce să creadă. Între timp, se mai 
scurse încă o săptămână; oştirea ajunse la Bialystok. 

Era pe la amiază. 

După două ceasuri, străjile dinainte dădură de ştire că se 
apropie o ceată de oşteni. 

— Poate că e Babinicz! se bucură hatmanul. Am să-i arăt 
eu lui! 

Dar nu era Babinicz. În tabără se iscase atâta zarvă după 
sosirea acelui pâlc, încât jupân Sapieha ieşi să vadă ce se 
petrece. 

În acest timp, veneau în fugă oşteni din diferite steaguri 
strigând: 

— De la Babinicz! Prinşi! O ceată întreagă!... A pus mâna 
pe o groază de oameni! 


Hatmanul văzu într-adevăr câteva zeci de oameni pe cai 
costelivi şi păroşi. Înconjurau aproape trei sute de oşteni cu 
mâinile legate, bătându-i cu vergi din vine de bou. Prinşii 
înfăţişau o privelişte înfricoşătoare. Arătau mai degrabă ca 
nişte umbre omeneşti. Jerpeliţi, pe jumătate goi, atât de 
slabi, că le ieşeau oasele prin piele şi însângeraţi, înaintau 
mai mult morţi decât vii, nepăsători la toate, chiar la şuierul 
vinelor de bou, care le brăzdau pielea, şi la ţipetele 
sălbatice ale tătarilor. 

— Cine sunt aceşti oameni? întrebă hatmanul. 

— Sunt oşteni de-ai lui Bogustaw! răspunse unul dintre 
volintirii lui Kmicic, care păzea prinşii împreună cu tătarii. 

— Şi voi unde-aţi pus mâna pe atâţia inşi? 

— Aproape jumătate au căzut pe drum din pricina oboselii. 

Deodată, se apropie un tătar mai vârstnic, un fel de 
vagmistru, şi închinându-se înaintea lui jupân Sapieha, îi 
dădu scrisoarea lui Kmicic. 

Hatmanul rupse în grabă pecetea şi citi cu voce tare: 
„Preamărite hatman! 

Nu ţi-am trimis până acum nici o limbă, deoarece am mers 
înaintea şi nu în urma oştirii prinţului Bogustaw şi am vrut 
să-ţi pun la îndemână o ceată mai mare...! 

Hatmanul se întrerupse din citit. 

— Asta e un diavol! spuse. În loc să se ţină pe urmele 
prinţului, s-a înşiruit înaintea lui! 

— Bătu-l-ar ghiulelele!... adăugă jupân Oskierko cu 
jumătate de glas. 

Hatmanul citi mai departe: „Cu toate că lucrul era cu 
primejdie. Întrucât podghiazurile umblau în toate părţile, 
am zdrobit două dintre ele şi, nelăsând pe nimeni în viaţă, 
am ajuns înainte; în acest fel l-am speriat grozav pe prinţ 
care a crezut că e împresurat şi va cădea în capcană...” 

— lată de ce s-a retras pe neaşteptate! exclamă hatmanul. 
E un diavol în carne şi oase! 

Şi se apucă iar de citit cu şi mai multă luare-aminte 
„Neînţelegând ce i s-a întâmplat, prinţul şi-a pierdut capul 


şi a început să trimită un podghiaz după altul. Iar noi le-am 
împuţinat cu sârg, astfel că nici unul nu s-a mai întors 
întreg. Mergând înainte, am luat tot proviantul, am stricat 
digurile şi podurile, astfel că au început să înainteze cu 
mare trudă, fără să doarmă şi fără să mănânce, nemaiştiind 
ce-i odihna nici ziua şi nici noaptea. Din tabără nu puteau să 
scoată capul, fiindcă tătarii îi prindeau pe cei nesăbuiţi, iar 
când se culcau, ortacii lui Akbah-Ulan urlau cumplit în 
tufărişul de lozie, făcându-i să creadă că o mare oştire 
venea asupra lor, aşa că trebuiau să stea de veghe toată 
noaptea. Prinţul e deznădăjduit şi nu ştie ce să mai facă şi 
încotro s-o mai apuce, de aceea trebuie să năvăleşti asupra 
lui până când nu-i trece spaima. Are şase mii de oşteni, dar 
a pierdut aproape o mie. Caii îi mor de osteneală. Călărimea 
e bună, pedestraşii la fel, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se 
împuţinează pe zi ce trece; e destul să-i atace oştirea 
noastră ca să se împrăştie îndată. La Bialystok am pus mâna 
pe caleştile prinţului, o parte din văsărie şi lucruri de preţ; 
am luat şi două tunuri, dar pe cele mai mari am fost nevoit 
să le arunc în apă. Prinţul trădător s-a îmbolnăvit de mânie 
şi abia mai poate sta pe cal, febris nu-l lasă deloc. Jupâniţa 
Borzobohata e în puterea lui, dar fiind bolnav, cinstea ei nu 
se află în primejdie. Aceste veşti, precum şi mărturisirile în 
legătură cu deznădejdea prinţului, le-am scos de la prinşi 
pe care tătarii i-au fript la tălpi; sunt gata să repete, dacă-i 
veţi arde iarăşi cu fierul încins. Drept care mă încredinţez 
cu umilinţă preamăritului hatman, rugându-mă de iertare 
de-am greşit cu ceva. Tătarii sunt flăcăi de treabă şi, văzând 
că au parte de pradă bogată, slujesc cu râvnă.” 

— Luminăţia ta! spuse Oskierko. Gândesc că acum nu-ţi 
mai pare rău că nu-l ai pe Wotodyjowski aici, căci nici el nu 
l-ar fi întrecut pe acest diavol împieliţat. 

— Sunt lucruri nemaipomenite! răspunse jupân Sapieha, 
ţinându-şi capul în mâini. Nu ne înşeală oare? 

— E un om cu ambiţie! El cuteza să-i spună adevărul în 
faţă şi prinţului voievod de Wilno, nepăsându-i dacă-i era pe 


plac ori ba. Foloseşte aceleaşi mijloace ca şi cu Chowanski, 
numai că acesta avea de cincisprezece ori mai mulţi oşteni. 

— Dacă-i adevărat, trebuie să dăm năvală cât mai repede, 
spuse Sapieha. 

— Până când prinţul nu-şi dă seama de cele ce se întâmplă. 

— Să pornim, pentru Dumnezeu! Babinicz strică digurile, 
aşa că o să-i ajungem! 

În acest timp, prinşii pe care tătarii îi ţineau adunaţi 
înaintea hatmanului începură, văzându-l pe jupân Sapieha, 
să geamă, să plângă, să-şi arate nenorocirea şi să cerşească 
milă în limbi felurite. Printre ei se aflau suedezi, nemți şi 
scoțieni dintre cei care rămăseseră alături de prinţ. Jupân 
Sapieha îi preluă din mâna tătarilor, porunci să le dea să 
mănânce şi să-i întrebe fără să-i chinuiască. 

Mărturisirile lor adeveriră vorbele lui Kmicic. Drept 
urmare, toate oştile lui Sapieha porniră degrabă înainte. 

Capitolul XXXVIII. 

Următoarea veste de la Kmicic sosi de la Sokotka şi suna 
scurt: „Ca să înşele oştile noastre, prin ţul s-a prefăcut că 
o ia spre Szczuczyn, unde a trimis numai un podghiaz. Ela 
plecat cu grosul o ştirii spre Jan6w şi acolo s-a împreunat cu 
pedestra şii pe care i-a adus ca ajutor rotmistrul Kyritz: opt 
sute de oameni de n ădejde. De la noi se v ăd focurile prin 
ţului. La Jan6w se vor odihni o s ăpt ămân ă. Prin şii spun c 
ă e gata să primească lupta. Frigurile se ţin scai de el.” 

După ce primi această ştire, jupân Sapieha, lăsând în urmă 
carele de povară şi tunurile, porni cu călărimea spre 
Sokolka şi, în cele din urmă, cele două oştiri se aflară faţă în 
faţă. Bătălia era de neînlăturat, deoarece unii nu mai 
puteau să fugă, iar ceilalţi să-i urmărească. Între timp, ca 
doi potrivnici care, după o goană îndelungată, trebuie să se 
ia la trântă, stăteau unul în faţa celuilalt, răsuflând adânc, şi 
se odihneau. 

Când îl văzu pe Kmicic, hatmanul îl luă în braţe şi-i spuse: 

— Mă supărasem pe tine, pentru că nu mi-ai trimis nici o 
ştire atâta vreme, dar văd că ai făcut mai mult decât mă 


aşteptam şi dacă va da Dumnezeu şi vom învinge, meritul va 
fi al tău, nu al meu. L-ai urmărit pe Bogustaw ca un înger 
păzitor. 

Ochii lui Kmicic începură să scânteieze ameninţători. 

— Dacă-i sunt înger păzitor, trebuie să fiu de faţă şi la 
moartea lui. 

— Asta numai Dumnezeu va hotări, rosti hatmanul serios, 
dar dacă vrei să-i dobândeşti binecuvântarea, urmăreşte-l 
pe vrăjmaşul ţării, nu pe al tău. 

Kmicic se înclină în tăcere, dar se vedea că vorbele 
hatmanului nu făcuseră o impresie prea puternică asupra 
lui. Pe chip i se citea ura neînduplecată care părea cu atât 
mai cumplită, cu cât slăbise şi mai mult din pricina trudei. 
Mai înainte, pe faţă i se răsfrângeau numai curajul şi 
uşurătatea cutezătoare, dar acum devenise aspră şi 
îndârjită. Se ghicea lesne că dacă acest om jura să se 
răzbune pe cineva, apoi acela trebuia să se ferească, fie el 
şi Radziwilt. 

Se răzbunase într-adevăr cu vârf şi îndesat. Meritele lui în 
acest război erau uriaşe. Mergând înaintea lui Bogustaw, îl 
încurcase, îi stricase socotelile, făcându-l să se creadă 
înconjurat şi silindu-l astfel să se retragă. Călărise zi şi 
noapte înaintea lui. Distrusese podghiazurile, arătându-se 
fără milă faţă de prinşi. La Siemiatycze şi la Bocki, la Orla şi 
lângă Bielsk atacase la adăpostul întunericului întreaga 
tabără. 

La Wojszki, nu departe de Zabtud6w, pe pământurile lui 
Radziwitt, se abătuse ca un uragan asupra cvartirului 
prinţului, astfel că Bogustaw, care tocmai se aşezase la 
masă, cât pe ce să-i cadă în mână şi numai datorită lui jupân 
Sakowicz, ajutorul cămăraşului de Oszmiana, scăpase cu 
viaţă. La Bialystok Kmicic îi răpise caleştile şi argintăria, îi 
chinuise, descurajase şi înfometase oştirea. Pedestraşii 
nemți şi raitierii suedezi, pe care Bogustaw îi luase cu el, se 
întorceau în tabără aidoma unor schelete umblătoare, 
înnebuniţi, înfricoşaţi, nedormiţi. Urletele turbate ale 


tătarilor şi ale volintirilor lui Kmicic răsunau înainte, pe de 
lături şi înapoia lor. Abia apucau să închidă ochii, că 
trebuiau să pună mâna pe arme. Din rău în mai rău. 

Şleahticii mărunți de prin acele locuri se uneau cu tătarii, 
din ură faţă de Radzwiltii de la Birze ori de frica lui Kmicic 
care-i pedepsea fără milă pe cei ce se împotriveau. Puterea 
lui sporea, pe când a lui Bogustaw se topea văzând cu ochii. 

Pe deasupra, Bogustaw era într-adevăr bolnav şi, cu toate 
că în inima acestui om grijile nu-şi făceau cuib niciodată 
pentru multă vreme, cu toate că astrologii, în care credea 
orbeşte, îi prevestiseră în ţinuturile prusiene, că lui nu i se 
va întâmpla nimic în această campanie, lovit în ambiția lui 
de conducător, suferea grozav. El, al cărui nume era rostit 
cu admiraţie în Niderlandy, pe Rin şi în Franţa, era hărțuit 
zilnic în aceste păduri sălbatice de un vrăjmaş nevăzut şi 
învins fără luptă. 

Îndârjirea urmăritorilor întrecuse măsura obişnuită a 
înverşunării războiului, aşa că Bogustaw, cu ascuţimea 
minţii lui, înţelesese după câteva zile că îl urmărea vreun 
duşman al lui. Îi aflase cu uşurinţă numele: Babinicz, pentru 
că îl repetau toţi localnicii, dar numele îi era cu totul străin. 
Totuşi, voia să-l vadă la faţă şi pusese la cale zeci şi sute de 
capcane. Totdeauna în zadar! Babinicz ocolea de fiecare 
dată primejdia şi lovea acolo unde se aştepta mai puţin. 

În cele din urmă, oştirile potrivnice ajunseră una în faţa 
alteia nu departe de Sokotka. Bogustaw găsi într-adevăr 
acolo ajutoarele conduse de Kyritz care, neştiind mai 
înainte unde se află prinţul, plecase la Jan6w, unde avea să 
se hotărască soarta campaniei lui Bogustaw. 

Kmicic închisese toate drumurile care duceau de la Jan6w 
spre Sokotka, Korczyn, Kuznica şi Suchowola. Pădurile din 
jur, tufele de lozie şi desişurile erau împânzite de tătari. 
Scrisorile nu puteau trece, ca şi carele cu proviant, astfel că 
Bogustaw se grăbea şi el să dea lupta înainte ca oştenii să 
ronţăie ultimul pesmet de la Jan6w. 


Dar, ca un om cu mintea pătrunzătoare şi priceput în 
tragerea sforilor, hotări să încerce mai întâi cu negocierile. 
Nu ştia că în asemenea treburi jupân Sapieha îl întrecea cu 
mult în îndemânare şi isteţime. La Sokolka veni aşadar în 
numele lui Bogustaw jupân Sakowicz, ajutor de cămăraş şi 
staroste de Oszmiana, unul dintre curtenii de credinţă ai 
prinţului, aducând scrisori şi având împuternicirea de a 
încheia pace. 

Jupân Sakowicz, om puternic, care mai târziu avea să 
ajungă senator, fiind mai întâi voievod de Smolensk şi ajutor 
de vistiernic al Marelui Principat, era acum unul dintre 
cavalerii cunoscuţi ai Lituaniei, vestit prin vitejia şi 
frumuseţea lui. De statură mijlocie, cu părul şi sprâncenele 
ca pana corbului, avea ochi albaştri cu privirea nespus de 
îndrăzneață, astfel că Bogustaw spunea despre el că loveşte 
cu ea ca şi cu baltagul. Se purta după moda străină; hainele 
şi le adusese din călătoriile pe care le făcuse cu Bogustaw. 
Vorbea aproape în toate limbile, iar în bătălie se arunca 
unde era vânzoleala mai mare, de aceea prietenii îl 
numiseră „zăltatul”. 

Datorită forţei uriaşe şi iscusinţei, scăpa întotdeauna cu 
faţa curată. Lumea vorbea despre el că era în stare să 
apuce roţile din spate ale unei carâte în goană şi s-o 
oprească; de asemenea, putea să bea fără nici o măsură. 
Golea o oca de rachiu şi era treaz, ca şi când n-ar fi băut 
nimic. Aspru, trufaş şi arţăgos cu oamenii, se muia ca ceara 
în mâinile lui Bogustaw. Ştia să se poarte şi, deşi în această 
privinţă se putea descurca şi la curtea regelui, în sufletul lui 
stăruia mereu o sălbăticie, care izbucnea din când în când 
ca vâlvătaia. 

Era mai degrabă un tovarăş decât sluga prinţului 
Bogustaw. 

Bogustaw, care nu ţinuse la nimeni cu adevărat în viaţa lui, 
avea o mare slăbiciune pentru acest om. Zgârcit din fire, cu 
Sakowicz se arăta destul de darnic. El îl ridicase la rangul 
de ajutor de cămăraş şi-i dăruise stărostia Oszmianei. 


După fiecare bătălie, prima întrebare era: „Unde-i 
Sakowicz, a păţit ceva?” îi asculta sfatul de multe ori, iar în 
timpul luptelor îl întrebuința pentru negocieri, deoarece nu 
o dată cutezanţa şi obrăznicia starostelui de Oszmiana se 
vădiseră de mare folos. 

Acum îl trimisese la Sapieha, deşi însărcinarea era tare 
grea. Mai întâi pentru că starostele putea fi lesne bănuit că 
venise numai să cerceteze oştile lui Sapieha, iar în al doilea 
rând, pentru că solul n-avea nimic de oferit, ci numai de 
cerut. 

Din fericire, jupân Sakowicz nu-şi pierdea capul cu una cu 
două. Intră asemenea biruitorului care vine să-şi impună 
învinsului vrerile sale şi îşi repezi privirile albastre asupra 
lui jupân Sapieha. 

Hatmanul, văzându-i semeţia, se mulţumi să zâmbească 
aproape cu milă. Oricine poate să facă impresie prin 
îndrăzneală şi neruşinare în faţa unor oameni de măsură 
obişnuită, dar hatmanul se afla cu mult deasupra lui jupân 
Sakowicz. 

— Stăpânul meu, prinţ de Birze şi Dubinki, comis de 
Lituania şi mai-mare peste oştile înălţimii sale prinţul 
elector, spuse Sakowicz, îţi trimite închinăciune şi te 
întreabă de sănătate, luminăţia ta. 

— Domnia ta, mulţumegşte-i prinţului din partea mea şi 
spune-i că m-ai aflat sănătos. 

— Am şi o scrisoare pentru luminăţia ta. 

Sapieha luă scrisoarea, o deschise cu destulă nepăsare, o 
citi şi zise: 

— Ne pierdem vremea... Nu pricep ce vrea prinţul... Vă 
predaţi sau vreţi să vă încercaţi norocul? 

Sakowicz se prefăcu uluit. 

— Noi să ne predăm? Gândesc că prinţul îţi propune 
luminăţiei tale să te predai; cel puţin poruncile pe care le- 
am primit... 

Sapieha îl întrerupse: 


— Despre poruncile pe care le-ai primit domnia ta, o să 
vorbim mai pe urmă, Jupâne Sakowicz! Am gonit după voi 
aproape treizeci de mile, ca ogarul după iepure... Domnia 
ta ai mai pomenit ca iepurele să-i propună ogarului să se 
predea? 

— Am primit ajutoare. 

— Von Kyritz cu opt sute de oameni. Ceilalţi sunt atât de 
vlăguiţi, încât vor cădea înainte de începerea bătăliei. De 
aceea, spun şi eu ce repeta mereu Chmielnicki: „Vorbă de 
clacă!” 

— Electorul va veni în ajutor cu toată puterea lui. 

— Prea bine... Nu va trebui să-l caut departe, căci tocmai 
voiam să-l întreb cu ce drept îşi trimite oştenii în Republică, 
faţă de care are datoriile unui vasal?! 

— Cu dreptul celui mai puternic. 

— Poate că în Prusia există asemenea drepturi, dar la noi 
nu... În sfârşit, dacă sunteţi mai puternici, pregătiţi-vă de 
luptă! 

— Luminăţia ta, prinţul te-ar fi atacat de mult, dacă n-ar fi 
vrut să cruţe sângele fraţilor săi. 

— Să şi-l cruţe pe al lui! 

— Prinţul este uimit de îndârjirea neamului Sapieha 
împotriva casei Radziwitilor, ca şi de faptul că luminăţia ta 
nu şovăi să sângerezi ţara numai dintr-o răzbunare 
personală. 

— Ptiu! strigă Kmicic, care asculta înapoia hatmanului. 

Jupân Sakowicz se ridică, se apropie de el şi îl pironi cu 
privirea. 

Dar dăduse peste unul pe potriva lui, dacă nu chiar mai 
aprig, şi starostele află în ochii lui Kmicic un răspuns care-l 
făcu să-şi plece capul. 

Hatmanul se încruntă. 

— Aşează-te, jupâne Sakowicz, iar domnia ta nu ne 
încurca! 

După care spuse: 


— Cugetul vrea să spună adevărul, dar în gură se 
fărâmiţează şi afară iese minciuna. Acela care năvăleşte în 
ţară cu oaste străină, îl ceartă pe cel ce-i stă împotrivă. 
Dumnezeu aude, iar pisarul ceresc o trece pe răboj. 

— Prinţul voievod de Wilno a murit din pricina vrăjmăşiei 
lui Sapieha împotriva Radziwittilor. 

— Pe trădători îi urăsc, nu pe Radziwilti, şi cea mai bună 
dovadă este că prinţul stolnic Radziwitt se află alături de 
mine... Acum spune, domnia ta, ce doreşti? 

— Luminăţia ta, am să spun tot ce-mi stă pe inimă! acela 
urăşte care trimite ucigaşi pe ascuns... 

Fu rândul lui jupân Sapieha să rămână uimit. 

— Eu am trimis ucigaşi să-l omoare pe prinţul Bogustaw? 

Sakowicz îşi aţinti privirile înfricoşătoare la hatman şi rosti 
apăsat: 

— Întocmai! 

— Domnia ta, ţi-ai pierdut minţile? 

— Deunăzi a fost prins un om aproape de Jan6w, un tâlhar, 
care a mai ridicat mâna o dată asupra prinţului. Chinurile îl 
vor face să spună cine l-a trimis... 

Se aşternu o clipă de linişte şi jupân Sapieha îl auzi pe 
Kmicic care sta înapoia lui repetând de două ori: 

— Vai mie, vai mie! 

— Dumnezeu mă vede, răspunse hatmanul cu o linişte de 
adevărat senator, nu mă dezvinovăţesc înaintea domniei 
tale şi a prinţului Bogustaw, căci nu voi mă veţi judeca. lar 
domnia ta, în loc să tărăgănezi lucrurile, spune odată de ce 
ai venit şi care sunt condiţiile prinţului! 

— Prinţul, stăpânul meu, l-a nimicit pe Horotkiewicz şi pe 
jupân Krzysztof Sapieha şi a recucerit Tykocinul, aşa că se 
socoteşte pe drept cuvânt biruitor şi în măsură să pretindă 
foloase însemnate. Scârbindu-se să verse sânge creştinesc, 
doreşte să plece în linişte spre ţinuturile prusiene, 
necerând altceva decât să-i fie îngăduit să-şi lase 
garnizoanele în cetăţi. Am luat şi o mulţime de prinşi, 
printre care se află căpetenii însemnate, fără s-o mai 


socotim pe jupâniţa Borzobohata-Krasieiska pe care am 
trimis-o la Taurogi. Toţi aceştia ar putea fi schimbaţi cu 
prinşii voştri. 

— Domnia ta nu te mai lăuda atâta cu biruinţele, pentru că 
oştenii mei, conduşi de jupân Babinicz, aci de faţă, v-au tot 
gonit cale de treizeci de mile... timp în care aţi pierdut de 
două ori mai mulţi oameni, decât căzuseră înainte în 
mâinile noastre; aţi pierdut carele cu proviant, tunuri, 
argintăria... Oştenii sunt istoviţi, mor de foame şi nu mai 
ştiţi încotro s-o apucaţi. Domnia ta ai văzut oştirea mea. 
Înadins n-am poruncit să-ţi lege ochii ca să-ţi dai seama 
dacă sunteţi în stare să vă măsuraţi cu noi. Cât priveşte 
jupâniţa aceea, nu se află în grija mea, ci în a lui jupân 
Zamoyski şi a prinţesei Gryzelda Wisniowiecka. Cu ei se va 
socoti prinţul dacă-i va face vreo strâmbătate. Domnia ta, 
sfârşeşte ce mai ai de spus, dar vorbeşte cu rost, fiindcă, 
altminteri, îi poruncesc lui jupân Babinicz să pornească 
năvala. 

În loc să răspundă, Sakowicz se întoarse spre Kmicic: 

— Aşadar, domnia ta ne-ai tot sâcâit pe drum? Parcă ai fi 
fost învăţăcelul lui Kmicic în asemenea hărţuieli tâlhăreşti. 

— Judecaţi după propria piele dacă am învăţat bine! 

Hatmanul se încruntă din nou. 

— Nu mai ai ce face aici, îi spuse lui Sakowicz, poţi să 
pleci. 

— Luminăţia ta, dă-mi măcar o scrisoare pentru prinţ. 

— Fie şi aşa. Aşteaptă, domnia ta, la Oskierko. 

Auzind acestea, Oskierko îl conduse îndată pe jupân 
Sakowicz. Hatmanul dădu din mână în semn de rămas bun, 
după care se întoarse numaidecât spre jupân Andrzej. 

— De ce ai spus „Vai mie!” când a venit vorba de omul pe 
care l-au prins? îl întrebă, privind cu asprime în ochii 
cavalerului. Nu cumva ura ţi-a înăbuşit conştiinţa într-atât, 
încât ai pus să-l omoare pe prinţul Bogustaw? 

— Pe Sfântă Fecioară pe care am apărat-o, nu! răspunse 
Kmicic. Nu vreau să-l apuc de gât cu mâinile altuia! 


LLA 


— Atunci de ce ai spus „Vai mie!” Îl cunoşti oare pe acest 
om? 

— Îl cunosc, răspunse Kmicic, îngălbenind de mânie. L-am 
trimis la Taurogi pe când mă aflam la Lw6w... Prinţul a dus- 
o la Taurogi pe jupâniţa Billewicz... Mi-e dragă această 
jupâniţă!... Trebuia să ne luăm... L-am trimis pe omul 
acesta să afle ce se întâmpla cu ea şi să-mi dea de ştire... În 
mâinile lui Bogustaw... 

— Linişteşte-te, spuse hatmanul, i-ai dat niscaiva scrisori? 

— Nu... Ea n-ar fi vrut să le citească. 

— De ce? 

— Pentru că Bogustaw i-a spus că m-am oferit să-l răpesc 
pe rege... 

— Pricinile urii tale sunt însemnate... Recunosc... 

— Aşa-i, luminăţia ta, aşa-i! 

— Şi prinţul îl cunoaşte pe acest om? 

— Îl cunoaşte. E vagmistrul Soroka. El mi-a ajutat să-l 
răpesc pe Bogustaw... 

— Înţeleg, zise hatmanul. Îl aşteaptă răzbunarea prinţului. 

Un răstimp, se înstăpâni tăcerea. 

— Prinţul a căzut în capcană, spuse hatmanul după o clipă, 
poate se va învoi să-l dea... 

— Luminăţia ta! propuse Kmicic. Opreşte-l pe Sakowicz ca 
ostatic şi trimite-mă pe mine la prinţ. Poate că izbutesc să-l 
scap. 

— Atât de mult ţii la el? 

— E un vechi oştean şi slugă de credinţă... M-a purtat în 
braţe. M-a scăpat de nu ştiu câte ori de la moarte... M-ar 
pedepsi Dumnezeu, dacă l-aş părăsi la asemenea necaz. 

Şi Kmicic începu să tremure de teamă şi jale, iar hatmanul 
spuse: 

— Nu mă mai mir că oştenii te îndrăgesc, pentru că şi tu ţii 
la ei. Voi face tot ce stă în puterea mea. Am să-i scriu 
prinţului că-i dau pe oricine în loc, dacă-i dă drumul acestui 
oştean care-i nevinovat, întrucât a îndeplinit poruncile tale. 

Kmicic se luă cu mâinile de cap. 


— Mult îi mai pasă lui de prinşi, n-o să-l lase să plece nici 
pentru treizeci de inşi. 

— Atunci n-o să ţi-l dea nici ţie, cine ştie dacă n-o să vrea 
să te omoare şi pe tine. 

— Luminăţia ta... l-ar schimba cu un singur om: Sakowicz. 

— Pe Sakowicz nu pot să-l opresc, e doar solul lui! 

— Opreşte-l, luminăţia ta, şi-i duc, eu scrisoarea prinţului. 
Poate că izbutesc... Dumnezeu să-l păzească. Lepăd 
răzbunarea din inima mea, numai să-l lase slobod pe acest 
oştean...! 

— Aşteaptă, spuse hatmanul. L-aş putea opri pe Sakowicz, 
iar prinţului am să-i scriu să-mi trimită scrisoare de liberă 
trecere în alb. 

Hatmanul se apucă îndată de scris. După un sfert de ceas, 
un cazac duse în goană scrisoarea la Jan6w, iar spre seară 
se întoarse cu răspunsul lui Bogustaw. 

„La dorinţa luminăţiei tale, scria Bogus law, î ţi trimit 
scrisoarea de liberă trecere cu care orice trimis se poate 
întoarce fără primejdie. De şimă mirc ă-mi ceri acest 
lucru, avându-l ca ostatic pe sluga şi prietenul meu, 
starostele de Oszmiana, la care ţin atât de mult, încât sunt 
în stare s ă-ţi slobod toate c ăpeteniile lumin ăţiei tale în 
schimbul lui. Este iar ăşi îndeob şte cunoscut că solii nu 
sunt b ătu ţi de nimeni şi pân ă şi t ătarii s ălbatici cu care 
lup ţi împotriva unei o ştiri cre ştine şti s-au înv ăţat să-i 
respecte. Drept care, punându-mi chez ăşie pentru siguran 
ţa trimisului cuvântul meu de prin ţ, mă isc ălesc etc.” 

În aceeaşi seară, Kmicic luă scrisoarea de liberă trecere, 
pe cei doi Kiemliczi şi plecă. Jupân Sakowicz rămase ca 
ostatic la Sokotka. 

Capitolul XXXIX. 

Era aproape miezul nopţii când jupân Andrzej ajunse la 
străjile prinţului; în toată tabăra lui Bogustaw nu dormea 
nimeni. Bătălia putea să înceapă dintr-o clipă în alta, aşa că 
se pregăteau cu sârg. Oştile prinţului ocupau Jan6w, 
dominând drumul spre Sokotka, pe care-l păzeau tunurile 


mânuite de oştenii pricepuţi ai electorului. Aveau doar trei 
guri de foc, dar pulbere şi ghiulele din belşug. De 
amândouă părţile târgului, printre lăstarii de mesteacăn, 
Bogustaw poruncise să se sape şanţuri în care aşezase 
tunurile-orgă170) şi pedestrimea. Călărimea ocupa târgul, 
tractul din spatele tunurilor şi locurile libere dintre şanţuri. 
Poziţia era destul de bună şi nişte oameni odihniţi puteau să 
se apere cu înverşunare multă vreme, dar numai cei opt 
sute de pedestraşi conduşi de Kyritz aveau puteri 
proaspete, iar ceilalţi abia se mai ţineau pe picioare. Pe de 
altă parte, urletele tătarilor se auziră la Suchowola spre 
miazănoapte, aşadar în spatele oştilor lui Bogustaw, şi 
spaima se lăţise printre oşteni. Bogustaw fusese nevoit să 
trimită într-acolo toată călărimea uşoară care, depărtându- 
se la vreo jumătate de milă, nu mai îndrăznea să se 
întoarcă, dar nici să înainteze, temându-se de o capcană în 
pădure. 

Cu toate că frigurile şi fierbinţeala îl făceau să sufere mai 
mult ca oricând, Bogustaw se îngrijea el însuşi de toate, iar 
pentru că se ţinea cu greutate pe cal, poruncise 
halebardierilor să-l poarte într-o lectică deschisă. Văzuse 
astfel drumul, mestecănişul şi tocmai se întorcea la Jan6w, 
când îl înştiinţară că se apropia trimisul voievodului. 

Se aflau pe una din ulițele târgului. Bogustaw nu-l putea 
recunoaşte pe Kmicic din pricina întunericului, precum şi 
pentru că jupân Andrzej, ca urmare a prevederii căpeteniei 
străjilor, de prisos dealtfel, avea capul acoperit cu un sac cu 
o singură tăietură în dreptul gurii. 

Când Kmicic descălecă şi se opri alături, prinţul zări sacul 
şi porunci îndată să i-l scoată. 

— Aici suntem la Jan6w, spuse, şi n-are rost să facem o 
taină din asta. 

După care se întoarse spre jupân Andrzej: 

— De la jupân Sapieha? 

— Întocmai. 

— Ce face jupân Sakowicz acolo? 


— Se află în grija lui jupân Oskierko. 

— De ce-aţi mai cerut scrisoare de liberă trecere, de 
vreme ce îl aveţi pe Sakowicz? Jupân Sapieha arată prea 
multă prevedere, dar să aibă grijă să nu întreacă măsura. 

— Asta nu-i treaba mea! răspunse Kmicic. 

— Văd că trimisul nu e prea harnic la vorbă. 

— Am adus o scrisoare, iar despre treburile mele am să 
vorbesc în cvartirul luminăţiei tale. 

— Sunt şi de-astea? 

— O rugăminte pentru luminăţia ta. 

— Voi fi bucuros să ţi-o îndeplinesc. Dar am şi eu o 
rugăminte. Încalecă! Te-aş pofiti în lectică, dar nu prea e loc. 

Porniră. Prinţul în lectică, iar Kmicic călare alături. Priveau 
pe întuneric unul la altul, neputând să-şi vadă feţele. În 
curând, cu toate blănurile care îl acopereau, începu să 
tremure şi să clănţăne din dinţi. Într-un târziu rosti: 

— M-a lovit blestemata asta de boală... ehei, dacă n-aş fi 
fost bolnav, aş fi pus alte condiţii... 

Kmicic nu răspunse nimic, numai cu ochii voia să 
străpungă întunericul în care capul şi faţa prinţului se iţeau 
nedesluşite. La auzul glasului lui Bogustaw şi la vederea lui, 
necazurile de demult, ura nestinsă încă şi dorinţa de 
răzbunare îi renăscură în inimă, preschimbându-se într-o 
adevărată nebunie... Fără să vrea, mâna îi căuta sabia, 
care-i fusese luată, dar la cingătoare avea buzduganul de 
polcovnic cu măciulie de fier, aşa că diavolul începu să-i 
răvăşească gândurile şi să-i şoptească:Strigă-i în ureche 
cine eşti şi zdrobeşte-i capul... Noaptea e întunecoasă... ai 
să scapi... Kiemliczii sunt cu tine. În omul acesta omori un 
trădător, te răzbuni... O scapi pe Olenka, pe Soroka... 
Loveşte-l, loveşte-l!” 

Kmicic se apropie şi mai mult de lectică şi cu mâna 
tremurătoare începu să scoată buzduganul de la brâu. 
„Loveşte-l!... şoptea diavolul. Îţi vei sluji ţara...” 

Kmicic scosese buzduganul şi-l strângea în mână, de parcă 
voia să-l sfărâme. „Unu, doi, trei...!” şopti diavolul. 


Dar în aceeaşi clipă calul, fie că nimerise cu botul în coiful 
unui trabant, fie că se speriase, destul că îşi înfipse copitele 
în pământ şi se poticni; Kmicic strânse frâul. Între timp, 
lectica se depărtase la vreo cincisprezece paşi. 

Oşteanului i se făcu părul măciucă în vârful capului. 

— Sfântă Fecioară, opreşte-mi mâna! murmură printre 
dinţii încleştaţi. Maică Sfântă, ajută-mă! Am venit aici ca 
trimis al hatmanului şi vreau să ucid pe întuneric, ca un 
tâlhar... sunt şleahtic şi sluga ta... Nu mă duce în ispită! 

— De ce rămâi în urmă, domnia ta? răsună glasul lui 
Bogustaw întretăiat de friguri. 

— lată-mă! 

— Auzi, domnia ta... cântă cocoşii... Trebuie să grăbim, 
pentru că sunt trudit şi am nevoie de odihnă. 

Kmicic îşi înfipse buzduganul la brâu şi călări mai departe 
pe lângă lectică. Cu toate acestea, nu-şi găsea liniştea. 
Înţelegea prea bine că, numai păstrându-şi sângele rece şi 
stăpânindu-se, va izbuti să-l scape pe Soroka; prin urmare, 
se apucă să-şi pregătească vorbele pe care avea să i le 
spună prinţului, ca să-l convingă. Îşi jură să nu se 
gândească decât la Soroka şi să nu pomenească nimic 
despre ceilalţi, mai ales despre Olenka Simţea cum îi urcă 
sângele în obraji la gândul că poate, prinţul va aminti de ea, 
spunându-i ceva ce jupân Andrzej n-ar fi fost în stare să 
asculte şi să îndure. 

„Să nu se atingă de ea, îşi spuse în gând, să nu se atingă 
de ea, căci asta va însemna moartea lui şi a mea... Dacă nu-i 
ajunge ruşinea, să aibă milă de propria viaţă...” 

Jupân Andrzej suferea cumplit, i se tăia răsuflarea, parcă îl 
strângea ura de gât şi se temea că atunci când va trebui să 
vorbească, nu va putea să scoată nici un cuvânt. 

În această stare sufletească, începu să se roage. 

După o clipă se simţi uşurat, se linişti de-a binelea şi cercul 
de fier care-i apăsa gâtul îşi slăbi strânsoarea. 

În acest timp, sosiră la cvartirul prinţului. Trabanţii lăsară 
lectica jos; doi slujitori de la curte îl luară pe prinţ de 


subsuori, iar el se întoarse spre Kmicic şi, clănţănind 
întruna din dinţi, zise: 

— Hai cu mine... Criza va trece îndată... şi vom putea sta 
de vorbă. 

În curând se aflau amândoi într-o încăpere în care 
mocneau pe vatră o grămadă de cărbuni şi era o căldură de 
nesuferit. Aici îl aşezară pe prinţ pe un pat de campanie, îl 
înveliră cu blănuri, şi aduseră lumină. După ce curtenii se 
depărtară, iar prinţul îşi lăsă capul pe spate, închise ochii şi 
rămase o vreme nemişcat. 

În sfârşit, rosti: 

— Numaidecât... să mă odihnesc puţin... 

Kmicic se uită la el. Prinţul nu se schimbase prea mult, 
doar faţa i se alungise din pricina frigurilor. Îşi dăduse cu 
pomadă ca de obicei şi îşi colorase obrajii, dar tocmai de 
aceea, cum zăcea cu ochii închişi şi cu capul pe spate, 
semăna cu un mort sau cu un chip de ceară. 

Jupân Andrzej stătea înaintea lui în lumina sfeşnicului. 
Pleoapele prinţului începură să se ridice leneşe; deodată se 
deschiseră cu totul şi parcă o flacără îi fulgeră pe faţă. Dar 
nu dură decât o clipă, după care închise iarăşi ochii. 

— Dacă eşti vreun duh, nu mă tem de tine, zise, dar pieri 
dinainte-mi! 

— Am venit cu o scrisoare de la hatman, răspunse Kmicic. 

Boguslaw se înfioră fără voie, vrând parcă să scape de 
vedenii, apoi privi la Kmicic şi răspunse: 

— Nu te-am nimerit, domnia ta? 

— Nu tocmai bine! dădu răspuns jupân Andrzej întunecat, 
arătându-i cicatricea cu mâna. 

— E al doilea!... murmură prinţul ca pentru sine. 

Şi adăugă cu voce tare: 

— Unde-i scrisoarea? 

— Iat-o! i-o întinse Kmicic. 

Boguslaw începu să citească, iar când isprăvi, lumini 
ciudate îi străluciră în ochi. 


— Prea bine! exclamă, destul cu zăbava!... Mâine dăm 
bătălia... Şi mă bucur, fiindcă mâine nu voi avea friguri. 

— Şi noi suntem la fel de bucuroşi, răspunse Kmicic. 

Urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia cei doi potrivnici 
neînduplecaţi se măsurară din ochi cu o luare-aminte 
înfricoşătoare. 

Prinţul începu vorba cel dintâi: 

— Acum sunt sigur că domnia ta m-ai necăjit atâta cu 
tătarii...?! 

— Eu... 

— Şi nu ţi-a fost frică să vii aici? 

Kmicic nu zise nimic. 

— Te-ai gândit poate la înrudirea noastră prin neamul 
Kiszka... Pentru că noi avem socoteli vechi de încheiat... 
Jupâne cavaler, aş putea porunci să te jupoaie de piele. 

— Ai putea, luminăţia ta. 

— Ai venit cu scrisoarea de liberă trecere, e adevărat... 
Acum înţeleg de ce a cerut-o jupân Sapieha... Dar ai vrut 
să-mi iei viaţa... Acolo se află Sakowicz ca ostatic, deşi... 
voievodul n-are dreptul să-l oprească, pe când eu îl am... 
vere... 

— Am venit la luminăţia ta cu o rugăminte... 

— Pofteşte şi spune! Poţi să fii sigur că pentru domnia, ta 
fac orice... Care ţi-e rugămintea? 

— Aici se află prins un oştean dintre cei care m-au ajutat 
să te răpesc pe luminăţia ta. Poruncile le-am dat eu, iar ela 
ascultat ca un instrumentum orb. Te rog, luminăţia ta, să-i 
dai drumul acestui oştean. 

Bogustaw rămase un răstimp pe gânduri. 

— Jupâne cavaler, spuse, stau şi mă întreb dacă vitejia îţi 
întrece neruşinarea. 

— Luminăţia ta, eu nu ţi-l cer degeaba pe acest om, 

— Ce-mi dai în schimb? 

— Pe mine însumi. 

— la te uită, aşa miles praeciosus171) este?... Plăteşti cu 
dărnicie, n-am ce zice, dar vezi să-ţi ajungă banii, fiindcă 


sunt sigur că mai vrei să cumperi şi pe altcineva de la 
mine... 

Kmicic făcu un pas spre el şi păli atât de cumplit, încât 
prinţul se uită fără voie la uşă şi cu tot curajul său schimbă 
vorba. 

— Jupân Sapieha nu se va învoi la asemenea schimb, zise. 
Aş fi bucuros să te am în mână dar mi-am dat cuvântul de 
prinţ, că nu ţi se va întâmpla nimic. 

— Prin acel oştean îi voi scrie hatmanului că am rămas de 
bunăvoie. 

— Iar el va pretinde să te trimit înapoi şi fără voia domniei 
tale. I-ai adus prea mari foloase... şi nu-i va da drumul nici 
lui Sakowicz pe care-l preţuiesc mai mult decât pe domnia 
ta... 

— Atunci lasă-l slobod pe degeaba, iar eu îţi dau cuvântul 
de cavaler că mă voi înfăţişa unde vei porunci luminăţia ta. 
— Mâine s-ar putea să pier, aşa că nu mai pot să vorbesc 

despre ce va fi poimâine... 

— Te rog în genunchi, luminăţia ta! Pentru acest om eu 
sunt în stare să... 

— Ei, ce eşti în stare să faci? 

— Renunţ la răzbunare. 

— Ei, jupâne Kmicic, de multe ori am vânat ursul numai cu 
sulița şi nu de nevoie, ci pentru că mi-a plăcut s-o fac. 
Primejdiile mă bucură, fiindcă mă scapă de plictiseala vieţii. 
Aşa că lasă-mă să mă bucur de răzbunarea ta deşi trebuie 
să recunosc că eşti dintre urşii care-l caută singur pe 
vânător. 

— Luminăţia ta, spuse Kmicic, deseori Dumnezeu iartă 
păcate oricât de mari pentru o faptă bună fără însemnătate. 
Nici unul din noi nu ştie când se va înfăţişa înaintea 
judecății lui Cristos... 

— Destul! îl întrerupse prinţul. Cu toate că mă scutură 
frigurile, alcătuiesc şi eu psalmi, ca să am vreun merit 
înaintea lui Dumnezeu, iar dacă aş avea nevoie de un 
duhovnic, l-aş chema pe al meu... Domnia ta nu ştii să te 


rogi cu umilinţă şi atunci te foloseşti de felurite tertipuri... 
Dacă-i aşa, îţi spun eu ce trebuie să faci: atacă-l mâine în 
timpul bătăliei pe jupân Sapieha, iar poimâine eu îl voi 
slobozi pe omul domniei tale, iertându-ţi toate păcatele. 
Trădează.-l şi pe Sapieha, cum i-ai trădat pe Radziwilti... 

— Luminăţia ta, ăsta-i ultimul cuvânt?... Te rog pe toţi 
sfinţii din cer... 

— Nu! Diavolul pune stăpânire pe domnia ta, bine!... Şi te 
schimbi la faţă... Nu te apropia prea mult, căci cu toate că 
mi-e ruşine să-mi chem oamenii... uite colea! Domnia ta eşti 
prea pornit! 

Spunând acestea, Bogustaw îi arătă sub blana care-l 
acoperea ţeava pistolului şi începu să se uite la Kmicic cu 
ochi scânteietori. 

— Luminăţia ta! strigă Kmicic, împreunându-şi într-adevăr 
mâinile ca pentru rugăciune, dar cu chipul schimonosit de 
mânie. 

— Aci mă rogi, aci mă ameninţi!... se miră Bogustaw. Îţi 
pleci grumazul, dar diavolul îşi rânjeşte dinţii la mine de 
sub guler... În ochi ţi se citeşte semeţia, dar scrâşneşti avan 
din măsele. Domnia ta, când te rogi de un Radziwil, 
apleacă-ţi fruntea până la picioarele lui!... Atinge podeaua 
cu capul şi abia atunci am să-ţi răspund...! 

Faţa lui jupân Andrzej era albă ca varul, îşi trecu mâna 
peste fruntea năduşită, peste ochi, peste obraji şi răspunse 
cu glasul întretăiat, de parcă frigurile care-l scuturau pe 
prinţ îl cuprinseseră şi pe el. 

— Dacă luminăţia ta îi dai drumul acestui oştean... eu... 
sunt... gata să-ţi cad la... picioare... 

Ochii lui Bogustaw sticliră de mulţumire. Umilise un 
duşman, încovoindu-i grumazul trufaş. O hrană mai 
potrivită pentru răzbunarea şi ura lui nici că se putea. 

Iar Kmicic sta înaintea lui cu părul vâlvoi, tremurând din 
tot trupul. Faţa lui, care aducea cu un cap de erete chiar 
atunci când era liniştită, amintea acum şi mai mult de o 


pasăre de pradă dezlănţuită. Nu se ştia dacă se va arunca 
la picioarele prinţului sau îl va înşfăca de gât... 

Dar Bogustaw spuse fără să-şi ia ochii de la el: 

— Faţă de martori, în faţa tuturor! 

Şi strigă spre uşă: 

— Veniţi aici! 

Prin uşa deschisă intrară vreo cincisprezece curteni, 
polonezi şi străini, urmaţi de polcovnici. 

— Domniile voastre! le vesti prinţul. Jupân Kmicic, stegar 
de Orsza şi trimis al lui jupân Sapieha, are să-mi facă o 
rugăminte şi vrea să-i fiţi martori...! 

Kmicic se clătină ca un om beat, gemu şi căzu la picioarele 
lui Bogustaw. 

Iar prinţul şi le întinse înadins, astfel că vârful cizmei de 
raitier atinse fruntea cavalerului. 

Priveau cu toţii în tăcere, uimiţi de acest nume faimos, ca 
şi de faptul că cel care-l purta era acum solul voievodului 
Sapieha. Înţeleseră cu toţii că se întâmpla un lucru 
neobişnuit. 

În acest timp, prinţul se ridică şi trecu fără o vorbă în 
încăperea vecină, făcând semn la doi curteni să-l urmeze. 

Kmicic se ridică şi el. Pe faţă nu i se mai răsfrângea mânia, 
ci nepăsarea şi amorţeala. Se părea că nu-şi mai dă seama 
ce se petrece cu el, că-şi pierduse toată vlaga. 

Se scurse o jumătate de ceas, apoi un ceas întreg. Afară se 
auzeau tropote de cai şi paşii măsuraţi ai oştenilor, dar el 
sta ca o stană de piatră. 

Deodată, se deschise uşa de la tindă. Intră un polcovnic, 
un vechi cunoscut al lui Kmicic de la Birze, şi opt oşteni, 
patru cu muschete şi patru numai cu săbii. 

— Jupâne polcovnic, ridică-te, domnia ta! îl rugă 
polcovnicul. 

Kmicic se uită la el cu privirea rătăcită. 

— Glowbicz!... rosti recunoscându-l. 

— Am poruncă, răspunse Glowbicz, să-ţi leg mâinile şi să 
te scot din JanOw. Mai pe urmă am să te dezleg, domnia ta, 


şi ai să poţi pleca slobod... De aceea te rogsănute 
împotriveşti... 

— Leagă-mă! răspunse Kmicic. 

Şi se lăsă legat fără împotrivire. Polcovnicul îl duse afară 
şi-l conduse pe jos prin Janow. După care mai merseră preţ 
de vreun ceas. Pe drum li se alăturară câţiva călăreţi. 
Kmicic îi auzi vorbind în limba polonă. 

Deoarece polonezii care-l slujeau şi acum pe Bogustaw 
cunoşteau cu toţii numele lui Kmicic şi erau dornici să afle 
ce se va întâmpla cu el. Trecură de mestecăniş şi ieşiră la 
câmp deschis, unde jupân Andrzej văzu un pâlc de călărime 
uşoară poloneză din steagurile lui Bogustaw. 

Şirul de oşteni închidea un medean pătrat pe care se aflau 
doi pedestraşi, ce ţineau caii cu hamurile pe ei, şi vreo 
cincisprezece oameni cu făclii. 

La lumina lor, jupân Andrzej văzu o ţeapă proaspăt 
cioplită, proptită cu capătul gros într-un trunchi de copac. 

Pe Kmicic îl trecură fiorii. 

„E pentru mine, se gândi, vrea să mă tragă în ţeapă cu 
caii... Îl jertfeşte pe Sakowicz pentru răzbunarea lui!” 

Greşea însă, ţeapa era hotărâtă în primul rând pentru 
Soroka. 

În strălucirea flăcăruilor pâlpâitoare, jupân Andrzej îl zări 
şi pe Soroka; oşteanul stătea pe un scăunel lângă copac, cu 
capul descoperit şi cu mâinile legate, păzit de patru oşteni. 
Un om, îmbrăcat într-un cojoc fără mâneci, îi ţinea la gură o 
cană cu horilcă, din care Soroka sorbea cu lăcomie. După 
ce bău, scuipă; deoarece tocmai atunci Kmicic fu împins 
între doi călăreţi în rândul din faţă, vagmistrul îl văzu, 
zvâcni de pe scăunel şi se încordă ca o strună. 

Un răstimp priviră unul la altul. Soroka avea faţa destul de 
liniştită şi împăcată cu soarta, îşi mişca doar fălcile de parcă 
mesteca. 

— Soroka!... gemu Kmicic. 

— La poruncă! răspunse oşteanul. 


Şi iarăşi se aşternu tăcerea. Ce puteau să-şi spună în 
asemenea clipe? Deodată, călăul care-i dăduse horilcă 
înainte, se apropie de el. 

— Ei, bătrâne, spuse, e timpul. 

— Atunci, trăgeţi-mă în ţeapă! 

— Să nu-ţi fie frică. 

Soroka nu se temea, dar când simţi pe umăr mâna 
călăului, începu să răsufle repede şi zise: 

— Mai daţi-mi horilcă... 

— Nu mai este! 

Deodată, unul dintre oşteni ieşi din rând şi întinse plosca. 

— Este, daţi-i să bea! 

— Înapoi în rând! porunci Glowbicz. 

Cu toate acestea, omul în cojocel duse plosca la gura lui 
Soroka, iar acesta bău pe săturate, după care oftă adânc. 

— lată, spuse, răsplata oşteanului pentru treizeci de ani de 
slujbă... Ei, dacă-i timpul, începeţi! 

Se apropie şi al doilea călău şi începură să-l dezbrace. 

Se înstăpâni o linişte de mormânt. 

Făcliile tremurau în mâinile oamenilor care le ţineau. 
Nimeni nu se simţea în apele lui. 

Printre şirurile care înconjurau medeanul se iscară 
murmure ce deveneau tot mai puternice. Oşteanul nu e 
călău, ucide el însuşi, dar nu-i place să privească la 
chinuirea altuia. 

— Tăcere! tună Glowbicz. 

Murmurul spori şi mai mult, se auziră vorbe ca: „diavolii!”, 
„trăsnetul”, „slujbă la păgâni...!” 

Pe neaşteptate. Kmicic răcni, de parcă pe elîl trăgeau în 
ţeapă: 

— Staţi! 

Călăii se opriră fără voie. Toţi ochii se întoarseră spre 
Kmicic. 

— Oşteni! strigă jupân Andrzej. Prinţul Bogustaw e un 
trădător care şi-a vândut regele şi Republica! Sunteţi 
încercuiți, şi mâine veţi fi spârcuiţi până la cel din urmă! 


Slujiţi un trădător! Împotriva ţării slujiţi! Acela care vă 
părăsi slujba şi pe trădător va fi iertat de rege şi de 
hatman!... Alegeţi! Moartea şi ruşinea sau răsplata mâine! 
Veţi primi leafa şi câte un ducat de cap, chiar doi!... Alegeţi! 
Nu se cuvine ca voi, nişte oşteni vrednici, să slujiţi un 
trădător! Trăiască regele! Trăiască marele hatman de 
Lituania! 

Murmurele se prefăcură în strigăte. Şirurile se 
învălmăşiră. 

Mai multe glasuri răcniră: 

— Trăiască regele! 

— Trăiască regele! Trăiască marele hatman de Lituania! 

— Ne-am săturat de slujba asta! 

— Moarte trădătorului! 

— Staţi, staţi! strigară alte glasuri. 

— Mâine veţi muri acoperiţi de ruşine! mugi Kmicic. 

— Tătarii sunt la Suchowola! 

— Prinţul e un trădător! 

— Luptăm împotriva regelui! 

— Loveşte! 

— Staţi! 

— Hai la prinţ! 

În învălmăşeală, o sabie reteză sfoara cu care erau legate 
mâinile lui Kmicic. Acesta sări îndată pe unul din caii care 
trebuiau să-l tragă în ţeapă pe Soroka, şi strigă: 

— După mine! La hatman! 

— Merg şi eu! ţipă Glowbicz. Trăiască regele! 

— Trăiască! răspunseră cincizeci de glasuri şi cincizeci de 
săbii ieşiră din teacă în acelaşi timp. 

— Urcaţi-l pe cal pe Soroka! porunci Kmicic. 

Erau unii care voiau să se împotrivească, dar la vederea 
săbiilor scoase tăcură mâlc. Numai unul întoarse calul şi 
pieri curând din ochi. Făcliile se stinseră. Pe toţi îi învălui 
întunericul. 

— După mine! răsună glasul lui Kmicic. 


Şi ceata de oameni învălmăşiţi porni, întinzându-se apoi ca 
un şarpe lung pe drum. 

După vreo jumătate de verstă, dădură peste străjile 
pedestraşilor care împânziseră în număr mare mestecănişul 
din stânga tractului. 

— Cine-i? întrebară glasuri. 

— Glowbicz cu podghiazul! 

— Parola? 

— Trâmbiţe! 

— Puteţi trece! 

Şi trecură fără să se grăbească prea mult, pornind uşor în 
trap întins. 

— Soroka! rosti Kmicic. 

— La poruncă! răspunse glasul vagmistrului de lângă el. 

Kmicic nu mai spuse nimic, se mulţumi să întindă mâna, 
aşezând-o pe capul vagmistrului, de parcă voia să se 
convingă dacă e lângă el. 

Oşteanul îi duse mâna la buze în tăcere. 

Deodată, de cealaltă parte se auzi Glowbicz: 

— Domnia ta, de mult voiam să fac ce fac acum. 

— N-o să-ţi pară rău! 

— Îţi voi purta recunoştinţă toată viaţa! 

— Ascultă, Glowbicz, de ce v-a trimis prinţul pe voi şi nu 
vreun polc străin, ca să fie de faţă la împlinirea osândei? 

— Pentru că voia să te ruşineze pe domnia ta înaintea 
polonezilor. Oştenii străini nu te cunosc. 

— Eu nu trebuia să păţesc nimic? 

— Aveam poruncă să-ţi tai legăturile. Dacă ai fi sărit în 
ajutorul lui Soroka, te-am fi dus înaintea prinţului, ca să-ţi 
primeşti pedeapsa. 

— Aşadar a vrut să-l jertfească şi pe Sakowicz! murmură 
Kmicic. 

În acest timp, la Jan6w, prinţul Bogustaw, toropit de friguri 
şi de truda din timpul zilei, se culcase. Îl trezi din somn 
larma dinaintea casei şi ciocăniturile în uşă. 

— Luminăţia ta, luminăţia ta! strigară câteva glasuri. 


— Doarme, nu-l treziţi! răspunseră pajii. 

Dar prinţul săltă în capul oaselor şi strigă: 

— Lumină. 

Se aduse lumină şi în acelaşi timp intră şi căpetenia 
străjilor. 

— Luminăţia ta! spuse. Solul lui Sapieha a răzvrătit 
steagul lui Glowbicz şi l-a dus la hatman. 

Se lăsă tăcerea. 

— Să se bată tobele mari şi darabanele, porunci prinţul, în 
sfârşit. Oastea să fie pregătită! 

Căpetenia oştilor ieşi, iar prinţul rămase singur. „Straşnic 
om!” îşi spuse. 

Şi simţi că-l cuprind iarăşi frigurile. 

Capitolul XL.. 

E lesne de închipuit uimirea lui jupân Sapieha când îl văzu 
pe Kmicic întorcându-se nevătămat şi aducând cu el câteva 
zeci de călăreţi şi pe bătrâna-i slugă. Jupân Andrzej trebui 
să povestească de două ori hatmanului şi lui jupân Oskierko 
ce se întâmplase, iar ei îl ascultară cu interes, bătând 
adesea din palme şi luându-şi capul în mâini. 

— Ia aminte, zise hatmanul, cine întrece măsura în 
răzbunare, aceluia poate să-i scape prada ca o păsărică 
printre degete. Prinţul Bogustaw a sărit peste cal, vrând să- 
i aibă pe polonezi martori ai ruşinii şi chinurilor tale, ca să 
te umilească şi mai mult. Dar să nu te lauzi prea mult cu 
asta, fiindcă ai izbândit cu vrerea lui Dumnezeu, deşi, la 
urma urmei, trebuie să ţi-o spun: şi el o fi un diavol, dar nici 
tu nu eşti mai prejos! Prinţul n-a făcut bine că te-a înjosit. 

— Eu n-am să-l înjosesc şi n-am să întrec măsura în 
răzbunare! 

— Iartă cum a iertat şi Christos, deşi Dumnezeu fiind, 
putea să-i nimicească pe jidovi cu un singur cuvânt. 

Kmicic nu răspunse nimic, fiindcă n-avea timp de discuţii; 
n-avea nici măcar pentru odihnă. Cavalerul era trudit de 
moarte, cu toate acestea hotărâse să se întoarcă în aceeaşi 
noapte la tătarii săi care stăteau pitiţi în păduricile de 


dincolo de Jan6w şi pe drumurile din spatele oştilor lui 
Bogustaw. Dar oamenii de atunci dormeau destul de bine şi 
în şa. Prin urmare, jupân Andrzej dădu poruncă să i se pună 
şaua pe alt cal, făgăduindu-şi să moţăie în lege pe drum. 

Înainte de plecare, veni la el Soroka şi se încordă 
ostăşeşte, ca la poruncă: 

— Înălţimea ta! spuse. 

— Ce-i bătrâne? 

— Am venit să întreb când trebuie să plec? 

— Unde? 

— La Taurogi, Kmicic izbucni în râs. 

— Nu mai pleci la Taurogi, ai să mergi cu mine. 

— La poruncă! răspunse vagmistrul, străduindu-se să-şi 
ascundă mulţumirea. 

Plecară, într-adevăr, împreună. Merseră vreme 
îndelungată, deoarece fură siliţi să ocolească prin pădure, 
ca să nu dea de Bogustaw, în schimb, Kmicic şi Soroka se 
săturară de somn şi ajunseră fără nici o primejdie la tătari. 

Akbah-Ulan se înfăţişă numaidecât înaintea lui Babinicz, 
dându-i socoteală de tot ce făcuse. Jupân Andrzej era 
mulţumit de el: toate pădurile fuseseră arse, iar digurile 
stricate; mai mult, apele primăverii se revărsaseră 
preschimbând câmpurile, luncile şi drumurile joase în 
smârcuri noroioase. 

Bogustaw nu mai avea de ales, trebuia să pornească lupta, 
să învingă sau să piară. Nu mai putea fi vorba de 
întoarcere. 

— Bine, spuse Kmicic, are raitieri buni, dar sunt prea grei. 
Nu-i va putea folosi prin mocirla de acum. 

După care se întoarse spre Akbah-Ulan: 

— Ai slăbit! îi zise, înghiontindu-l cu pumnul în burtă, dar 
după bătălie îţi vei umple burdihanul cu ducaţii prinţului. 

— Dumnezeu i-a făcut pe vrăjmaşi, ca bărbaţii viteji să 
aibă de la cine să ia pradă! răspunse tătarul serios. 

— Călărimea lui Bogustaw se află înaintea voastră? 


— Sunt vreo câteva sute de cai buni, dar ieri le-au trimis 
un polc de pedestraşi şi s-au înconjurat cu şanţuri. 

— Şi nu i-am putea ademeni afară? 

— N-o să iasă. 

— Am putea să-i ocolim, ca să ajungem la Jan6w? 

— Stau chiar în drum. 

— Trebuie să născocim ceva! 

Kmicic începu să-şi mângâie ciuful cu mâna. 

— Aţi încercat să vă apropiaţi de ei? cât de departe v-au 
gonit? 

— Doar câteva sute de paşi... mai mult nu. 

— Trebuie să născocim ceva! repetă Kmicic. 

Dar în noaptea aceea nu mai născoci nimic. În schimb, a 
doua zi se apropie cu tătarii de tabăra care se afla între 
Suchowola şi Jan6w şi cunoscu că Akbah-Ulan cam umflase 
lucrurile, spunând că pedestraşii săpaseră adăposturi în 
această parte; nu erau decât nişte parapete foarte scunde. 
Se puteau apăra multă vreme înapoia lor, mai ales 
împotriva tătarilor care nu prea atacau din faţă, dar nici 
vorbă nu putea fi să reziste la un asediu. 

„Dacă aş avea pedestrime, se gândi Kmicic, aş năvăli 
îndată asupra lor...” 

Dar nu mai avea rost nici măcar să viseze la pedestrime, 
deoarece nici jupân Sapieha n-avea prea multă, iar pe de 
altă parte, nu mai avea când s-o aducă. 

Kmicic se apropie atât de mult, încât pedestraşii lui 
Bogustaw începură să tragă, dar lui nici că-i păsa, umbla 
printre plumbi, privea, cerceta, iar tătarii, deşi nu se 
simțeau în largul lor, trebuiau să-l urmeze. Apoi ieşi 
călărimea şi-l atacă dintr-o latură. Jupân Andrzej porni în 
goană înapoi şi după vreo trei mii de paşi se întoarse asupra 
urmăritorilor. 

Dar şi aceştia fugiră îndată spre şanţuri. În zadar sloboziră 
tătarii în urma lor un nor de săgeți. Un singur om se 
prăbuşi de pe cal, dar şi pe acela îl luară şi-l, duseră cu ei. 


La întoarcere, în loc s-o apuce drept spre Suchowola, 
Kmicic o luă spre apus şi ajunse la Kamionka. Râul mocirlos 
se revărsase peste maluri, fiindcă primăvara era deosebit 
de bogată în apă. Kmicic privi la râu, aruncă în apă o mână 
de vreascuri uscate, ca să măsoare iuţeala sforului, şi-i 
spuse lui Ulan: 

— Pe aici îi putem ocoli, ca să-i lovim din spate. 

— Caii nu pot să înoate împotriva sforului. 

— Curge încet. O să înoate. Aproape că stă pe loc. 

— Caii o să îngheţe şi n-o să-i poată ţine pe oameni. E încă 
frig. 

— Oamenii o să înoate, ţinându-se de cozile cailor. Voi, 
tătarii, vă pricepeţi la aşa ceva. 

— Oamenii vor îngheţa. 

— Se vor încălzi în luptă. 

— Kiszmet!4172) 

Înainte de a se lăsa întunericul, Kmicic porunci să se taie 
maldăre de răchită, stuf uscat şi trestie, pe care să le lege 
pe amândouă părţile cailor. 

Când apăru luceafărul de seară, opt sute de cai intrară în 
apă şi începură să înoate. Kmicic, care se afla în frunte, îşi 
dădu repede seama că înaintau atât de încet, încât nici în 
două zile nu vor trece de şanţurile vrăjmaşe. 

Porunci atunci să iasă toţi pe malul celălalt. 

Nu era prea uşor, pentru că malul celălalt era oblu şi 
mlăştinos. Caii, deşi uşori, se scufundau până la burtă. 
Înaintau totuşi, ajutându-se unul pe altul. 

Merseră aşa vreo şase sute de paşi. 

Stelele arătau miezul nopţii. Deodată, dinspre miazăzi le 
ajunse la ureche pocnetul flintelor. 

— Lupta a început! strigă Kmicic. 

— O să ne înecăm! răspunse Akbah-Ulan. 

— După mine! 

Tătarii nu ştiau ce să facă. Văzură însă fugarul lui Kmicic 
ieşind din nămol; se vede că nimerise peste pământ tare. 


Începea o limbă de nisip. Apa ajungea până la piepturile 
cailor, dar dedesubt fundul era destul de tare. Înaintară, 
aşadar, mai repede. Spre stânga văzură licărul focurilor 
îndepărtate. 

— Sunt şanţurile! şopti Kmicic. Trecem de ele, ocolim! 

Curând trecuseră într-adevăr de şanţuri. Atunci cotiră 
spre stânga şi intrară iarăşi în râu, ca să iasă în spatele 
şanţurilor. 

Mai mult de o sută de cai rămaseră în nămolul de pe mal, 
doar oamenii ieşiră aproape toţi. Kmicic le porunci celor 
fără cai să încalece în spatele celorlalţi şi porniră spre 
şanţuri. Mai înainte lăsase două sute de volintiri care 
trebuiau să sâcâie vrăjmaşul din faţă, în timp ce el avea să 
le cadă în spate. Când se apropie, auzi împuşcături, la 
început rare, apoi tot mai dese. 

— E bine! spuse. Atacă şi ceilalţi! 

Şi porniră. 

În întunericul nopţii se vedeau doar capetele oştenilor, 
mişcându-se după mersul cailor; săbiile nu zăngăneau şi 
nici armurile. Tătarii şi volintirii ştiau să se furişeze ca lupii. 

Spre Jan6w, răpăitul flintelor se înteţea. Pesemne că jupân 
Sapieha ataca pe toată linia. 

Dar şi în şanţurile spre care se îndrepta Kmicic răsunară 
strigăte. Cele câteva grămezi de lemne aprinse împrăştiau 
o lumină puternică. Jupân Andrzej văzu pedestraşii care 
trăgeau rar, privind înainte pe întinderea pe care călărimea 
se ciocnea cu volintirii. 

Cei din şanţuri îl văzură şi pe el, dar pâlcul care se apropia 
fu întâmpinat cu strigăte uriaşe, în loc de împuşcături. 
Oştenii credeau că prinţul Bogustaw le venea în ajutor. 

Dar când noii sosiți ajunseră la o sută de paşi de şanţuri, 
pedestraşii începură să se mişte îngrijoraţi de colo-colo; tot 
mai mulţi îşi duceau mâna streaşină la ochi şi priveau la 
oamenii care veneau spre ei. 

Deodată, la cincisprezece paşi, un urlet înfricoşător 
cutremură văzduhul şi tot pâlcul porni ca un uragan, învălui 


pedestrimea şi întreaga masă de oameni începu să se 
vânzolească spasmodic. Parcă un şarpe uriaş îşi înăbuşea 
victima. 

În învălmăşeală răsunau strigăte sfâşietoare: Allah! Herr 
Jesus! Mein Gott! 

Dinaintea şanţurilor răspunseră alte strigăte, fiindcă 
volintirii, deşi mai puţini, dându-şi seama că jupân Babinicz 
se afla în şanţuri, se repeziră cu şi mai multă înverşunare 
asupra călărimii. Între timp, cerul se limpezise şi, cum se 
întâmpla de obicei, primăvara, se porni pe neaşteptate o 
ploaie deasă. Bobotăile se stinseră şi lupta continuă pe 
întuneric. 

Dar nu ţinu multă vreme. Atacaţi prin surprindere, 
pedestraşii lui Bogustaw căzură înjunghiaţi, iar călărimea, 
în care se aflau mulţi polonezi, depuse armele. Cei o sută de 
dragoni străini fură ucişi până la unul. Când luna se ivi 
iarăşi dintre nori, nu mai lumina decât pe tătarii care-i 
omorau pe răniţi şi-i jefuiau. 

Dar nici aceasta nu dură prea mult. Răsună ţiuitul ascuţit 
al unui fluier, iar tătarii şi volintirii încălecară ca un singur 
om. 

— După mine! strigă Kmicic. 

Şi-i conduse ca vijelia spre Jan6w. 

Un sfert de ceas mai târziu, târgul lua foc în cele patru 
colţuri, iar după un ceas, marea de flăcări se întinsese peste 
tot. Deasupra vâlvătăilor ţâşneau spre cerul înroşit jerbe de 
scântei. 

În acest fel, jupân Kmicic îl înştiinţa pe hatman că zdrobise 
spatele oştirii lui Bogustaw. Roşu de sânge omenesc, îşi 
pregătea tătarii în mijlocul flăcărilor, ca să-i ducă mai 
departe. 

Abia strânseră rândurile, când deodată, pe câmpul luminat 
ca ziua de pojar, văzură înaintea lor pâlcul de raitieri ai 
electorului. 

Îi conducea un cavaler care putea fi văzut de departe, 
deoarece era acoperit de o armură argintie şi călărea un 


cal alb. 

— Bogustaw! răcni Kmicic cu un glas neomenesc şi porni 
înainte cu toţi tătarii după el. 

Se apropiau unii de alţii ca două talazuri gonite de vifor. 
Întinderea care-i despărţea era destul de mare şi caii celor 
doi potrivnici îşi luară vânt; alergau cu urechile ciulite, 
întinşi ca nişte ogari, aproape ştergând pământul cu burţile. 
De o parte, luptători uriaşi, apăraţi de platoşe strălucitoare, 
cu spadele ridicate în mâna dreaptă, de cealaltă, mulţimea 
cenuşie a tătarilor. 

În cele din urmă, se izbiră pe câmpul luminat şi atunci se 
întâmplă un lucru înspăimântător. L.avina tătarilor se 
aşternu ca un lan bătut de vânt; raitierii uriaşi trecură 
peste ei şi goniră mai departe, de parcă oamenii şi caii 
aveau puterea trăsnetului şi aripile furtunii. 

După un răstimp, se ridicară câteva zeci de tătari şi 
începură să-i urmărească. Peste luptătorii hanului se putea 
trece, dar nu puteau fi nimiciţi cu una cu două. De aceea, 
tot mai mulţi erau cei care porneau în urma raitierilor. 
Arcanele începură să şuiere prin văzduh. 

În fruntea fugarilor se afla mereu călăreţul în alb iar 
Kmicic nu se vedea printre urmăritori. 

Tătarii se întoarseră abia spre dimineaţă şi aproape 
fiecare aducea un raitier în arcan. Îl găsiră îndată pe Kmicic 
şi îl duseră fără simţire la jupân Sapieha. 

Hatmanul stătu de veghe la căpătâiul lui. La amiază, jupân 
Andrzej deschise ochii. 

— Unde-i Bogustaw? fură primele cuvinte pe care le rosti. 

— A fost nimicit cu desăvârşire... Dumnezeu i-a ajutat la 
început, aşa că a ieşit din păduricea de mesteceni şi s-a 
năpustit la câmp deschis asupra pedestraşilor lui jupân 
Oskierko, pierzând oamenii şi izbânda... Nu ştiu dacă a 
izbutit să scape cu vreo cinci sute de raitieri, căci tătarii tăi 
au prins o mulţime. 

— Dar el? 

— A scăpat. 


Kmicic tăcu o vreme, apoi spuse: 

— Încă nu sunt în stare să mă măsor cu el. M-a izbit cu 
spada în cap şi am căzut odată cu calul... Noroc că oţelul 
coifului nu s-a spart, dar am leşinat, 

— Atunci s-ar cuveni să-ţi duci coiful la biserică! 

— Îl vom urmări fie şi la capătul lumii! zise Kmicic. 

La acestea, hatmanul: 

— Uite ce veste am primit astăzi după bătălie. 

Şi îi întinse o scrisoare. 

Kmicic citi cu voce tare cele ce urmează: „Regele suedez a 
plecat de la Elblag, se îndreaptă spre Zamosc iar de acolo 
spre LwOw, asupra regelui. Vino, luminăţia ta, cu toate 
puterile în ajutorul stăpânului şi al ţării; pentru că singur n- 
am să fac faţă. Czarniecki.” 

Se aşternu o clipă de tăcere. 

— Tu ai să mergi cu noi sau vrei să pleci cu tătarii la 
Taurogi? întrebă hatmanul. 

Kmicic închise ochii. Îşi aduse aminte de cuvintele 
preotului Kordecki şi de cele povestite de Wotodyjowski 
despre Skrzetuski şi răspunse: 

— De treburile mele am să mă îngrijesc mai târziu! Vreau 
să lupt alături de ţară împotriva vrăjmaşului! 

Hatmanul îi strânse capul în mâini. 

— Mi-eşti ca şi un frate, spuse, şi pentru că sunt mai în 
vârstă, primeşte binecuvântarea mea... 


SFÂRŞIT 


11) Cuvinte, vorbă (lat.). 

12) Friguri (lat.). 

13) Prusia - stat apărut prin unirea Brandenburgului, 
Prusiei ducale şi a posesiunilor de pe Rin sub domnia 
Hohenzollernilor. Creatorul Prusiei a fost electorul de 


Brandenburg Fr. Wilhelm. Statul capătă numele de Prusia 
abia după încoronarea urmaşului său, Frederic I, ca rege al 
Prusiei în 1701. 'Teritoriul a crescut ulterior pe seama 
Poloniei împărţite din 1795 între Prusia, Austria şi Rusia. În 
1871 Prusia a intrat în alcătuirea imperiului german. 
Pentru epoca în care se petrece acţiunea termenul potrivit 
este ţinuturile prusiene; pentru evitarea repetiţiilor am 
folosit însă şi Prusia, lucru pe care-l face şi Sienkiewicz. 

(4) În probleme particulare (lat.). 

15) în lb. polonă sobota = sâmbăta, iar piatek = vineri; de 
aici aparenţa de zeflemea. 

16) Monedă din epoca respectivă. 

17) Puşti. 

18) Iniţial răspundea de grajdurile domnului; ulterior titlu 
onorific. 

19) Jan al III-lea Sobieski (1629-1696), staroste de Jawor, 
mare stegar al coroanei din 1656, hatman de câmp şi mare 
mareşal din 1665, mare hatman al coroanei din 1667, rege 
al Poloniei între 1674 - 1698. A învins în 1687 la Viena pe 
marele vizir Kara Mustafa, despresurând oraşul. 

110) Stanislaw Potocki (1579-1667), poreclit „Rewera”, 
pe rând voievod de Braclaw, Podole, Kiev şi Cracovia, 
hatman de câmp din 1652 şi mare hatman al coroanei din 
1654. 

111) Mikolaj Potocki (1595-1651) - castelan al Cracoviei şi 
mare hatman al coroanei din anul 1616. A luptat cu turcii, 
tătarii şi suedezii. A vrut să înăbuşe prin forţă şi teroare 
răscoalele cazacilor şi ţăranilor din Ucraina. 

112) Loc liber (lat.). 

113) Niciodată (lat.). 

114) Onorurile schimbă obiceiurile, purtarea (lat.). 

115) Şi pe acestea trebuie să le facem, şi pe acestea nu 
trebuie să le uităm (lat.). 

116) Stanislaw ZO!kiewski (1547-1620) - hatman de câmp 
al coroanei din 1538, mare hatman al coroanei din 1613, 


mare cancelar al coroanei din 1617. A pierit la Cecora, 
nevrând să fugă învins de pe câmpul de bătaie. 

117) 'Tunuri de calibru mare cu ţeava scurtă şi 
neghintuită. 

1187 în ce fel, cum (lat.). 

119) Această femeie (lat.). 

120) Zălog, ostatic (fr.). 

121) Groaznic de rostit şi de auzit (lat.). 

122) Poveri (lat.). 

123) Rotmistru, comandantul unei roate. 

124) în ceea ce priveşte (lat.). 

125) Wtadistaw al IV-lea de Waza (1595-1648) - rege al 
Poloniei din anul 1632; fiul lui Zygmunt al III-lea de Waza şi 
fratele mai mare al lui Jan Kazimierz. A purtat războaie cu 
Moscova şi a pregătit războiul cu suedezii. A organizat flota. 
Spre sfârşitul vieţii proiecta un război împotriva Turciei, la 
care nu s-a ajuns din pricina împotrivirii nobilimii. 

126) Ziua mâniei, ziua aceea (lat.). 

127) întreg pământul (lat.). 

128) Răspunzător de aprovizionare (lat.). 

129) Arată-te, fiindcă ne eşti mamă (lat.). 

130) Tunuri de asediu de mare calibru. 

131) Corect wer da = cine-i acolo (germ.). 

1327 Sus inima! (lat.). 

133) Iniţial răspundea de masa domnului; ulterior - titlu 
onorific. 

134) Vrând nevrând (lat.). 

135) Norocul îi ajută pe cei cutezători (lat.). 

136) Tatăl lui Ulise, personajul principal din Odiseea lui 
Homer 

137) Conducătorul Troiei, cetate cucerită de ahei prin 
introducerea, la sfatul lui Ulise, a unui cal de lemn plin cu 
soldaţi care au deschis porţile noaptea. 

138) Foarte supărător (lat.). 

139) Tradiţii (lat.). 


140) Dacă universul s-ar preface în dărâmături, ruinele lui 
m-ar lovi fără să mă tem (lat.). 

141) Mama mea e din neamul Kiemlicz (lat.). 

142) Memoria este fragilă (lat.). 

143) Suferințele nu pot învinge măreţia! (lat.). 

144).ducând grijile şi înălţând sufletele cutezătoare (lat.). 

145) Nici un destin nu e veşnic, durerea şi plăcerea se 
schimbă între ele, prăbuşitul se ridică într-o clipă (lat.). 

146) In regat (lat). 

147) Se iveşte şi se întinde ca fulgerul de la apus la răsărit 
(lat.). 

148) Acest cântec a fost cântat la Matwy (nota ed. 
polone). 

149) A fost o parte însemnată (lat.). 

150) Comunitate evreiască (Ebr. sec. XIX). 

151) La fel, cele bune şi rele (lat.). 

152) Se bucură (lat.). 

153) Recunosc (lat.). 

154) Tot atât (lat.). 

155) Rege al Spartei (î.e.n.); a murit eroic la Termopile, 
luptând împotriva perşilor. 

156) General şi om de stat atenian. 

157) Porunci (lat.). 

158) Gheorghe Rakoczi (m. 1660) - prinţ de Transilvania; 
a dus o politică antiotomană. Plănuieşte împărţirea 
Republicii cu Carol Gustav şi organizează o campanie în 
Polonia, în 1657, dar e înfrânt. 

159) Un fel de primar. 

160) lată mielul Domnului (lat.). 

161) Sate tătăreşti. 

162) înainte de toate (lat.). 

10637 Moarte (tăât.). 

164) La început turna băutura în paharul domnului; 
ulterior - titlu onorific. 

165) Sobiepan - sieşi stăpân, propriul stăpân (lb. polonă). 


166) Michal Korybut Wisniowiecki (1638-1673) - rege al 
Poloniei din anul 1669; fiul lui Jeremi Wisniowiecki. 
Incapabil şi slab, el n-a putut să-i ţină în frâu pe marii 
magnați. În timpul lui s-a încheiat tratatul de la Buczacz 
(1672) favorabil turcilor. 

1067) Grosolănie (lat.) 

168) Prin nelegiuire (lat.). 

10691 Mărturisesc (lat.). 

170) Mai multe ţevi aşezate paralel 

171) Oştean de preţ, important (lat.). 

172) Facă-se voia lui Allah!