Henryk Sienkiewicz — Cavalerii Teutoni

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


CAVALERII IEUIONI 


PREFAŢĂ. 

Istoria Poloniei a constituit pentru Sienkiewicz un nesecat 
izvor tematic. Selectarea evenimentelor a avut totdeauna o 
determinare imediată în romanele istorice - chiar şi în Pe 
câmp de glorie (Na polu chwaly, 1903-1905) şi Legiunile 
(Legiony) pe care n-a apucat să le sfârşească - autorul 
străduindu-se să dea răspunsuri, direct ori metaforic, la 
problemele stringente ale vremii lui. Căci adevăratul 
creator de opere istorice nu se va mulţumi niciodată numai 
cu latura anecdotică ori exotică stricto sensu a fabulaţiei, ci 
va tinde întotdeauna să releve învăţăminte şi îndemnuri 
reconfortante pentru generaţiile prezente şi viitoare. 

Cauzele care motivează apariţia Cavalerilor teutoni sunt 
mai complexe, „îmbărbătării inimilor”, care precumpănise 
în definitivarea trilogiei, adăugându-i-se chestiunea 
prusiană. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, 
acţiunile de germanizare represivă se intensifică în partea 
Poloniei ocupate de nemți. Măsuri care mai de care mai 
brutale şi mai nedrepte ţintesc la izgonirea polonezilor din 
locurile de baştină - Wielkopolska. În această intenţie, se 
organizează Asociaţia Hakatiştilor după inițialele 
întemeietorilor: Hansemann, Kennemann şi Thiedemannl, 
şi se hotărăşte ca polonezii care nu posedă cetăţenia 
prusiană să părăsească ţara. Se înfiinţează chiar o comisie 
care dispune de un fond special pentru „cumpărarea” 
pământurilor în folosul coloniştilor nemți. În şcoală, se 
introduce cu forţa limba germană, polonezii sunt 
îndepărtați din funcţiile pedagogice şi administrative etc., 
orice împotrivire fiind pedepsită cu asprime?. 


Indignarea stârnită de aceste iniţiative odioase s-a 
manifestat în numeroase proteste ale scriitorilor din 
Regat3, unde curatorul țarist al învăţământului, Apuhtin, se 
lăuda că va face ca până şi mamele să-şi legene copiii cu 
cântece în limba rusă. Şi, pe această orbită, se plasează şi 
unele intervenţii publicistice ale lui Sienkiewicz. În 
scrisoarea Despre Bismarck (O Bismarcku), adresată 
săptămânalului „Gegenwart” în anul 1895, apreciază 
meritele uriaşe ale „cancelarului de fier” pentru Germania, 
dar crede că edificiul „forţei” ridicat de el nu va dăinui, fiind 
lipsit de fundamente moral-umanitare. Politicianul Bismarck 
este mare, dar l-a înăbuşit pe Bismarck omul. În alt articol, 
Despre violențele prusiene (O gwattach pruskich), va 
conchide din nou că un stat întemeiat pe asuprirea altor 
popoare este efemer. Cu unele răsfrângeri în nuvele, 
precum Bartek învingătorul (Bartek zwyciezca) sau Din 
jurnalul unui învăţător din Poznai (Z Pamietnika 
nauczyciela z Poznania), demonstraţia artistică a acestui 
adevăr verificat de istorie o va cuprinde scriitorul în 
romanul Cavalerii teutoni care, fireşte, vizează şi 
represiunea ţaristă, dar nu-i dă expresie din pricina 
cenzurii. 

Elaborarea operei a fost mult îngreuiată de puţinătatea 
documentelor istorice. Poate tocmai de aceea, vrând să 
cunoască nemijlocit toate sursele la care avea acces, 
autorul a verificat cele mai mici amănunte; a studiat 
documentele şi lucrările existente, a făcut cercetări de 
teren, s-a consultat cu cei mai buni specialişti, acordând, în 
fine, atenţia cuvenită chiar şi reacției previzibile a 
cenzurii4. Fireşte, această pregătire minuțioasă i-a luat 
destul de mult timp, repercutându-se în durata mare a 
scrierii şi a publicării. Pentru prima dată, ideea romanului 
este consemnată în 1892, într-o scrisoare către ]. 
Janczewska, în care o informa că ar vrea să-l publice în 
periodicele „Przeglad Polski” şi „Kraj”. Între timp, însă, 
concepe mai multe nuvele: Să-L urmăm (P6jdzmy za Nim), 


Lotus, Fii binecuvântată, (Badz blogoslawiona), Organistul 
din Ponikta (Organism z Ponikty), Visul (Sen) etc. Şi dilogia 
Familia Potaniecki (Rodzina Polanieckich) apucându-se să 
adune materialele necesare abia în 1894. Cu toate că se 
hotărăşte să înceapă redactarea în 1895, îşi realizează 
intenţia în primele luni ale anului următor, 1896. Cartea 
este aşternută pe hârtie în diferite localităţi: Zakopane, 
Kaltenleutgeben, Varşovia, Ragaz, Nisa, Ploumanach şi Parc 
St. Maur, unde va fi şi încheiată la 10 martie 1900. Pentru a 
apărea în tot acest răstimp, cu întreruperi foarte mari - 
câteodată câte un trimestru întreg - în „Iygodnik 
Ilustrowany”5 şi în 1900 în volum. 

Cavalerii teutoni a constituit o surpriză de proporţii în 
epocă, atât pentru tradiţionaliştii pozitivişti, cât şi pentru 
modernişti. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, neaşteptată nu 
era tematica abordată, localizabilă în ansamblul relaţiilor 
polono-germane în Evul Mediu, ci îndeosebi modalitatea de 
cuprindere a ei. De astă dată, mai limpede chiar decât în 
Trilogie, se vede convingerea lui Sienkiewicz că, în viaţa 
unui popor, capacitatea de luptă armată la vreme de 
ananghie întrupează principala forţă - în fond, singura care 
poate asigura victoria; fără ea, totul se închirceşte şi se 
prăbuşeşte. Aşadar, constituie principalul mijloc de apărare, 
în stare să hotărască viaţa sau moartea Poloniei. Este vorba 
de acel instinct biologic de autoconservare, instinctul 
primar al vieţii şi sănătăţii unei colectivităţi, care se 
manifestă în ciuda oricăror obstacole. Apoteoza faptei 
cavalereşti din Trilogie contrazice sugestiile pozitiviste care 
respingeau atitudinea cavalerească faţă de viaţă, specifică 
medievalităţii feudale, improprii, chipurile, 
contemporaneităţii. Romanul potenţează totuşi această 
concepţie, îndreptată acum contra moderniştilor, a 
generaţiei care promova sloganurile neurasteniei 
programate, ideologia „decadentistă”. Sienkiewicz opunea 
aproape brutal sufletului pervertit, ceţos şi gol, mal du 
siccle-ist, forţa fizică. Nicăieri, în literatura europeană a 


secolului al XIX-lea, nu mai există ceva asemănător, afară 
poate de epopeile homerice6. Afirmațiile mai vechi ale unor 
istorici literari polonezi cum că H. Sienkiewicz şi-ar fi 
datorat opera preluărilor de tot felul de la înaintaşul său ]. 1. 
Kraszewski, care a scris şi el Cavalerii teutoni 1410 
(Krzyzacy 1410), tipărindu-i în 1882, apar în lumina 
cercetărilor ulterioare ca nişte insinuări exagerate şi lipsite 
cu totul de suporturi convingătoare. Un denigrator se 
întreba cândva de-a dreptul bizar dacă nu cumva opera 
magistrului (]. 1. Kraszewski) o întrece valoric pe cea a 
emulului său (H. Sienkiewicz). Distanţa este într-adevăr 
enormă între ele, dar în favoarea celui de-al doilea termen 
al comparaţiei, pe toate palierele realizării artistice, astfel 
că eforturile demonstraţiei nu merită osteneala, întrucât s- 
ar bate la uşi deschise. 

Sienkiewicz avea la îndemână pentru îngemănarea 
secolelor XIV şi XV, când se consumă acţiunea, în primul 
rând Istoria Polonei (Dzieje Polski) a lui Jan Dlugosz, care se 
întinde până în timpul domniei lui Kazimierz Jagiettonczyk. 
Cronica lui Janko din CzarnkOw, cuprinzând perioada 1333- 
1384, este un pamflet la adresa dinastiei de Anjou, care a 
domnit în Polonia între 1370-1384; referirile la 
reprezentanţii acestei case domnitoare nu puteau fi folosite 
la alcătuirea ca personaj a reginei Jadwiga (de Anjou), 
idealizată întrucâtva în carte. Totuşi, cu toată sărăcia 
izvoarelor, intuiţia creatorului a închegat puţinele date 
existente într-un tablou al epocii, al cărui realism depăşeşte 
pe cel al trilogiei. Bătălia de la Grunwald, spre care se 
îndreaptă toate firele naraţiunii, este pregătită cu răbdare 
şi conştiinciozitate, relaţiile dintre polonezi şi lituanieni, pe 
de o parte, şi cavalerii ordinului teuton, pe de alta, evoluând 
inexorabil spre această soluţie extremă. Pretextul declarării 
războiului îl oferă provincia Samogiţia, conflictul are, însă, 
rădăcini mai profunde în tendinţa călugărilor teutoni de a-şi 
mări teritoriile ocupate prin încălcarea vecinilor. Maeştrii 
ordinului, Konrad şi Ulrych von Jungingen, se străduiesc 


zadarnic să păstreze aparențele dreptăţii în care cred 
sincer, pentru aceste incursiuni făcute, pasămite, în scopul 
răspândirii şi menţinerii creştinismului catolic. Mai ales în 
regiunile de la graniţă, jafurile, care se ţin lanţ, dovedesc 
caracterul hrăpăreţ al politicii teutone, hrănind dorul de 
răzbunare al multor năpăstuiţi. Ramificaţiile conflictului 
sunt, aşadar, numeroase, fiind explicate prin diferendul 
dintre Hugo Danveld, ajutat de Zygfryd von Lowe ş.a., şi 
cavalerul Jurând de Spychow, care implică prin Danusia pe 
Zbyszko şi Macko de Bogdaniec. Urmărirea ciocnirilor 
dintre cele două grupuri permite autorului definirea 
caracterelor, solicitând atitudinea cititorului. Înfăţişaţi, 
conform tradiţiei orale şi scrise, în culori întunecate, 
demonice, majoritatea teutonilor sunt dominați de infatuare 
şi lăcomie, care îi împing la tot felul de nelegiuiri şi la 
sfidarea celor mai sfinte îndatoriri cavalereşti. Cruzimea şi 
josnicia care îl caracterizează pe Hugo Danveld ori pe 
Zygtryd von Lowe provoacă disprețul cavalerilor veniţi din 
alte ţări să slujească sub flamurile Ordinului cu gând curat, 
ca Fulques de Lorche, care îi părăseşte, sau de Fourcy care, 
vrând să le dea în vileag mârşăvia, este ucis mişeleşte. 
Crucea, a cărei stăpânire, clamau cu ipocrizie, voiau s-o 
extindă spre Răsărit, este numai o faţadă prestigioasă de 
care se slujeau fariseic pentru a cuceri noi ţinuturi vecine şi 
bogății spre slava efemeră a Ordinului. Pe primul plan, se 
statornicise puterea fierului, toate diferendele rezolvându- 
se, în realitate, prin lovituri de paloş. Pioasa morală creştină 
şi menirea mesianică a catolicismului fuseseră de mult date 
uitării, mai marii cruciaților preferând intrigile joase şi 
acţiunile brutale, distructive. Până când paharul 
nelegiuirilor s-a umplut şi autohtonii asupriţi s-au unit şi le- 
au aplicat pedeapsa cuvenită. Emblema crucii, luată în 
derâdere, le-a refuzat ajutorul, lăsându-i pradă vieţii 
deşănţate care i-a măcinat din interior. Înfrângerea, în 
urma căreia nu şi-au mai revenit niciodată la strălucirea de 
odinioară, împlineşte în roman sensul mai larg, metaforic, al 


unui avertisment administrat de istorie. Tot ce-i clădit pe 
minciună şi fărădelege, pe jat şi crimă, pe suferinţa 
semenilor, se prăbuşeşte repede în pulberea deşertăciunii, 
rămânând doar în amintirea oamenilor, ca memento mori. 

Polonezii, în schimb, au şi ei slăbiciunile lor, dar se impun 
prin însuşiri morale şi fizice superioare. Powala de Taczew 
îndoaie în mână fierul unei securi, Zawisza Czarny, a cărui 
onoare neîntinată a devenit proverbială, n-a fost învins de 
nimeni, iar Zbyszko, eroul central, se poartă şi el ca un 
cavaler viteaz. Sare în ajutorul prinţesei amenințate la 
vânătoare de un bour, provoacă la luptă alţi cavaleri pentru 
gloria iubitei etc. E, uneori, prea impulsiv. O nevinovată 
înflăcărare tinerească, având unele puncte de plecare şi în 
bravada comportamentului cavaleresc, îl pune adesea în 
situaţii din care i s-ar putea trage moartea, dacă fantezia 
autorului nu s-ar îngriji să-l scape la timp. Atacă odată un 
trimis al Ordinului şi e condamnat la moarte. Îl salvează 
Danusia care se declară logodnica lui şi, după un obicei al 
pământului, vinovatul e iertat. Unele trăsături tipologice, 
ale regelui Wtadystaw Jagietto, de exemplu: mohorât, 
plângăcios, cucernic, mânios, au fost puse de interpreţii lui 
Sienkiewicz în relaţie de descendență şi înrudire cu eposul 
homeric sau Apocalipsa biblică7. Aparent forţată întrucâtva 
şi mai greu de argumentat, apropierea rămâne interesantă, 
oferind posibilităţi de lărgire substanţială a spaţiului de 
referinţă, de situare în perimetrul universalităţii valorilor 
literare. 

Valoarea istorică se conjugă cu un progres înregistrat de 
tehnica artistică; înlănţuirea mai riguros cauzală a 
momentelor intrigii are ca rezultat regizarea mai strânsă a 
acţiunilor şi susţinerea mai temeinică a psihologiilor. 
Motivele patriotice, de ordin mai larg, se întrepătrund cu 
cele personale ale eroilor, şi unele, şi celelalte rezolvându- 
se prin lupta finală. De aci impresia că individualităţile 
umane, eliberate parcă de stânjenitoarea responsabilitate a 
faptului istoric, se mişcă şi cu mai multă libertate, 


acţionează prin impulsuri proprii, fiind mai veridice şi mai 
complexe, pe când în Prin foc şi sabie, Potopul şi Pan 
Wotodyjowski, evenimentul istoric domină personajele, 
dirijându-le într-o direcţie sau alta în raport de cutare 
împrejurare, ceea ce le ştirbeşte cumva ponderea 
intrinsecă. Tot aşa, Sienkiewicz nu-şi arată eroii numai în 
larma încăierărilor. 

În Cavalerii teutoni, mai mult decât în Potopul, insistă şi 
asupra vieţii de zi cu zi a şlahtei, care nu-şi uită nicicând 
propriile interese. Prin Macko de Bogdaniec, Jagienka şi 
Zych de Zgorzelice, Cztan de Rogow ş.a., se cunosc 
ocupațiile gospodăreşti, interioarele locuinţelor, zavistiile şi 
procesele pentru împlinirea moşiilor, în scurt, cadrul 
natural de viaţă. Autenticitatea faptelor şi a personajelor se 
interferează, întărindu-se una pe alta, cu aceea a limbii 
expunerii. Studii recente au demonstrat că întreaga 
recuzită folosită pentru redarea limbajului epocii vizează 
arhaisme autentice cu o coloratură specifică graiului din 
Podlasie, colocvială. Această „substandardizare” hotărăşte 
dominanta stilistică a Cavalerilor teutoni, care asigură 
unitatea limbii postulate de autor într-un roman istoric din 
timpuri „după care n-a mai rămas nici o urmă lingvistică”8. 
Înfrângerea cavalerilor crucii în lupta de la Griinwald în 
1410, una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu, 
întruneşte, în sfera finalităţii imediate, lecţia unui simbol 
plin de învăţăminte care prevesteşte insuccesul oricărei 
politici de deznaționalizare a poporului polonez, indiferent 
de argumentele şi mijloacele întrebuințate. 

STAN VELEA. 

Notă asupra ediţiei. 

Menit să marcheze o dată jubiliară: două decenii de 
intensă activitate literară, încununate de şapte dintre 
prozele majore cu care marele clasic a îmbogăţit creaţia 
polonă şi universală, după ce a apărut mai întâi în foileton 
în câteva periodice de prestigiu, începând cu „Iygodnik 
Ilustrowany” (2 feb. 1897 - 20 iul. 1900), romanul Cavalerii 


teutoni, care încheie cea mai fertilă perioadă din viaţa 
scriitorului, a văzut lumina tiparului şi în volum în anul din 
urmă, 1900, fiind valoric punctul de vârf al prozelor istorice 
nu numai din Polonia. Întâmpinată cu aprecieri superlative 
de critica de specialitate, capodopera a înregistrat fără 
întârziere un succes răsunător şi în străinătate, după Al 
Doilea Război Mondial, între 1945-1970, spre exemplu, 
traducându-se pe mai multe continente, în 19 limbi, din 
care nu lipsesc cele de răspândire universală (engleză, 
franceză, germană, italiană, spaniolă etc.)9. 

Cu deosebiri relativ minore, o evoluţie similară a avut-o şi 
destinul operei în România. Tălmăcită pentru prima dată de 
George B. Rareş, pseudonim al lui G. E. Botez, va apărea de 
trei ori: 1923, 1928 şi o dată fără an, cu titlul Cavalerii 
crucei. După o versiune străină, şi în acest caz alta decât 
cea originală, o va tipări cu acelaşi titlu şi Al. lacobescu în 
1945. În sfârşit, ultimele două ediţii, cea din 1957 şi cea din 
1962, cea dintâi însoţită şi de o prefaţă semnată de o bună 
polonistă, Maria Vârcioroveanu, le-au publicat Telemac Dan 
şi Petru Vintilă cu titlul modificat: Cavalerii teutoni, pentru 
a se evita o eventuală confuzie dintre cruciați în general 
(cavaleri ai Crucii) şi teutoni despre care se vorbeşte în 
cartea lui Sienkiewicz. Se cuvine remarcat că din cele trei 
versiuni apărute până acum de şase ori, numai ultima 
reprezintă o transpunere din limba polonă, o confruntare a 
textelor învederând cu uşurinţă afirmaţia. Aşa cum 
multitudinea şi diversitatea erorilor, pe de o parte, care 
abundă în primele două traduceri, şi natura şi sursa lor, pe 
de altă parte, întăresc aceeaşi concluzie. În schimb, cele 
mai multe inadvertenţe semantice sau stilistice provin din 
diferenţele de percepţie dintre traducător (mai direct, liniar 
şi mai exact) şi stilizator (mai cursiv, mai voit cizelat, dar cu 
abateri mai mici). Şi, spre acelaşi rezultat conduc şi 
plusurile ediţiei din urmă (echivalarea timpurilor cu 
aspectul verbal, grafia numelor proprii etc.), scăderile 
primelor traduceri preluând, în realitate, şi pe cele ale 


textului intermediar, plasat între originalul polon şi redarea 
la mâna a doua în româneşte. Sunt motive, acestea şi altele, 
care întemeiază necesitatea tălmăcirii de faţă care să 
realizeze o redare unitară a prozelor sienkiewiczene. 

Ca punct de plecare al traducerii de acum, am folosit 
reeditarea din 1948: Krzyzacy (Cavalerii teutoni), pregătită 
la Institutul Editorial din Varşovia (RI. W.) în cadrul ediţiei 
de opere complete Dzieta (Opere) de renumitul 
sienkiewiczolog ]. Krzyzanowski între anii 1948 şi 1955. În 
echivalarea romanului în limba română, am avut în vedere 
în primul rând respectarea caracterelor distinctive ale celui 
dintâi noblat polonez în 1905. Unul dintre ele, care se 
impune de la prima vedere, este oralitatea expunerii. 
Acţiunea alertă, evenimentele istorice şi personajele reale 
sau fictive în proporţii diferenţiate sunt înfăţişate într-un stil 
necăutat, cu o simplitate cuceritoare şi la obiect, care 
interferează echilibrat şi nesiluit vocabularul şi sintaxa cu 
unele sonorități din străvechime cu formele mai noi, în aşa 
fel încât să nu bruscheze câtuşi de puţin sensibilitatea 
lectorului, căruia nimic artificios nu-i distrage atenţia de la 
sforul subiectului. Această însuşire, specifică povestirii în 
jurul focului, se leagă prin fir direct cu un simţ acut al 
epicului care prezintă întâmplările gesticular romantice cu 
ecouri sărbătoreşti sau la ordinea zilei la modul 
necomplicat, scurt şi cuprinzător, economică prin excelenţă 
şi cu limpezimi de-a dreptul clasicizante. Sesizabile mai 
degrabă la nivelul transpunerii stricto sensu în frecvenţa 
legăturilor formale sau de fond, vocabulele conjunctive: cu 
aceste cuvinte, la acestea, după care, apoi, după aceea şi 
numeroase altele îşi subţiază până la dispariţie rolul şi 
influenţa de comunicare semantică sub asaltul 
dramatismului şi al densităţii într-adevăr copleşitoare ale 
faptelor. O primejdie reală se preschimbă astfel în acel 
indicibil farmec al romanelor lui Sienkiewicz, în explicitarea 
căruia, convingătoare, şi-au rupt pana nu puţini critici şi 
istorici literari, eşuând câteodată în aberaţii lamentabile, 


dacă nu şi denigratoare, contradictorii. De aceea unele 
repetiţii care susţin practic curgerea fără poticniri şi unitar 
închegată a „spunerii”, nu sunt percepute ca neglijenţe, fie 
şi minore, de transpunere, evidențiind în fapt derularea 
reliefurilor naraţiunii în mişcare continuă. 

Procesul de echivalare a cărţii dintr-o limbă în alta, 
urmând în prezent reguli încetăţenite de-a lungul timpului, 
presupune şi unele situaţii a căror rezolvare angajează într- 
o măsură diferențiată inter-textual particularităţile celor 
două limbi, emițătoare (polona) şi receptoare (română), 
precum şi ale personalităţilor ce participă nemijlocit sau 
indirect la actul creaţiei - autorul şi traducătorul. În 
împrejurări cultural-istorice de care nu se poate face 
abstracţie, colaborarea celor doi factori activi, mai exact 
rezultatele ei, se menţin deliberat şi precumpănitor în 
limitele unei relativităţi constructive. Excluzând şi 
conceptual soluţia de ultima instanţă, aşadar univocul 
absolutizant, se lasă astfel porţi deschise pe treptele 
ulterioare. De aceea, nu o dată se vădesc necesare unele 
explicaţii de atelier, care să răspundă la eventualele 
nedumeriri ce reprezintă opţiuni exagerat personale sau, 
de ce nu, câteodată pur şi simplu exagerate. Câteva 
ilustrări se impun de la sine. 

Având drept călăuză, subliniem, textul stabilit în 1948 de]. 
Krzyzanowski, l-am redat în întregime, străduindu-ne ca 
variațiile cantitative să nu realizeze nici măcar volumul 
omisiunilor ori al adăugirilor datorate intervențiilor de 
ordin formal ale unui stilizator, de care în acest caz n-a fost 
nevoie. De asemenea, am încercat să transferăm, în 
varianta românească, şi însuşirile distinctive ale stilului 
sienkiewiczan, atât de dificil în simplitatea lui aparentă. Cât 
despre abaterile mai mici sau mai mari ale cutăror valori 
naţionale anume, acestea, deloc puţine, au urmărit fluenţa 
expunerii, claritatea şi parcimonia comunicării, fără a spori 
în vreun fel greutăţile lecturii şi ştergerea specificităţii 
fizionomiei scriitorului. 


O dificultate în adevăratul sens al cuvântului în 
transpunerea aspectului verbal (perfectiv-imperfectiv şi 
variantele lor), caracteristic oricărei limbi slave, deci şi celei 
polone, cu ajutorul categoriei temporale, specifică şi 
limbilor romanice precum româna. Păstrarea cu stricteţe a 
acelei consecutio temporum care să localizeze 
componentele epicului în tiparele adecvate săvârşirii ei în 
spaţiul timpului, a constituit unul dintre criteriile de bază, 
ce trebuia stabilit de la început pentru o justă perspectivare 
a întâmplărilor: palier pe care o neglijenţă oricât de mică 
poate produce întotdeauna o adevărată degringoladă în 
înţelegerea şi asimilarea operei. Prin urmare, şi aici, ca şi în 
celelalte romane istorice, am optat de regulă pentru 
perechea perfect simplu-imperfect, secondată la nevoie de 
celelalte. În acest fel, subiectul se aduce din Evul Mediu 
timpuriu mai aproape de cititor, al cărui interes sporeşte şi 
emoţional laolaltă cu credibilitatea celor petrecute. Contrar 
altor traducători, care aleg perfectul compus şi imperfectul, 
ajutate subiacent de altele, sau le amestecă şi, odată cu ele, 
deformează până la monstruos relaţia cauză-efect în 
mimesis-ul aristotelic. 

În aria lexicală, se întâlnesc câteva împrejurări care se 
cuvin întemeiate şi explicativ, altminteri riscând să se 
dezvolte în nedumeriri-opacităţi de înţelegere. Printre 
altele, folosirea duală a unui rang social: prinţ-cneaz. 
Întrucât l-a folosit fără sfială şi romancierul, l-am păstrat şi 
noi, deoarece este susţinut de motivații istorice. Fiindcă, pe 
la sfârşitul secolului al XIV-lea, pe lângă alte denumiri din 
ierarhia nobiliară, şi cea de ksiaze = prinţ, termen cunoscut 
din Apusul Europei, a fost redat mai demult în limba 
autohtonă prin slavul cneaz. O vreme, cele două forme au 
coexistat, în cele din urmă, cel dintâi înlocuindu-l cu totul pe 
cele mai vechi. Un drum asemănător l-a parcurs nemţescul 
comtur (din komptur) = comandant într-un ordin religios 
medieval. El a fost preluat şi în limba polonă nu doar în 
ţinuturile stăpânite de teutoni şi astfel l-a folosit şi 


traducătorul, travestindu-l adesea şi în căpetenie, care are 
un sens comun. Nu peste mult timp, prima formă s-a 
pierdut odată cu realitatea ce l-a generat. Deşi cu direcţie 
evolutivă schimbată, la fel s-a întâmplat şi cu maestru sau 
mare maestru - comandantul ordinului teuton. Asemenea 
urme ale specificului local au fost păstrate, chiar dacă 
intensitatea lor a fost întrucâtva temperată. 

O atenţie deosebită s-a acordat, de asemenea, numelor 
proprii de localităţi sau de personaje. În principiu, am 
păstrat întotdeauna grafia originală. Excepţie de la această 
regulă au oferit doar foarte puţine nume de localităţi 
(Varşovia, Cracovia) sau de persoane (Sf. Petru) care au 
intrat mai de mult în română şi s-au înstăpânit în forme 
autohtonizate. În rest, ele şi-au prelungit grafia polonă, 
fiind traduse numai în situaţii speciale: Timur cel Şchiop = 
Timur Kulawy, sau rar de tot doar în trimiterile de la subsol: 
Gtowacz = Căposul; Obuch = Baltagul, de pildă. Chiar dacă 
nu de puţine ori dau naştere la forme mai greoaie; Zbyszko 
care., de pildă. 

Atracţiilor realităţilor poloneze ale culorii locale asupra 
lectorului român li se alătură, potenţându-le, şi unele 
elemente care exprimă locul de origine şi apartenenţa 
aristocratică a personajelor. În împrejurările de această 
natură, translatorul a tins să restrângă drastic aproape fără 
excepţie particulele de, din, von la una singură: de. Macko 
de Bogdaniec, Dobko de Olesnika, de exemplu. Dacă la 
acestea se mai adaugă şi înlocuirea cuvântului şleahtă prin 
şlahtă, renunţându-se astfel la pejoraţia cuprinsă în forma 
mai veche, denaturată semantic în româneşte şi lămurită în 
josul paginii, se sugerează câteva dintre mijloacele prin 
care proza sienkiewiczană impresionează sensibilitatea 
cititorului de la noi; fireşte, toate ţinând de sursele creaţiei 
de atelier, deci în afara naraţiunii propriu-zise. În acest 
sens, ar mai fi utile, poate, şi câteva reguli privind 
receptarea unor grupuri de litere cu valori sonore şi scriere 
specifice: a = an (o nazal); e = en (e nazal); c=j=i(i 


scurt, care nu face singur silabă); t şi â = u; cz, ci, € = € (ci); 
sz, si, S = ş (şi); rz,Z,Z=j. 

Stan Velea. 

Tabel cronologic 

1846: La 5 mai, se naşte Henryk Sienkiewicz, într-o 
localitate din Podlasie, Wola Okrzejska, în Polonia. 

1855: Părinţii scriitorului se mută la WezZyczyn, un sat din 
Mazowsze. 

1858: Henryk Sienkiewicz este înscris la un liceu real din 
Varşovia, pe care-l va termina cu mare greutate din pricina 
lipsurilor băneşti. 

1861: Familia Sienkiewicz îşi vinde pământul şi se mută la 
Varşovia. 

1866: H. Sienkiewicz se înscrie la Universitatea din 
Varşovia, unde iniţial, la insistența părinţilor, studiază 
dreptul şi medicina. 

1867: Studentul Sienkiewicz se transferă la secţia de 
ştiinţe umanistice. 

1869: Sienkiewicz începe să publice recenzii, cronici şi 
foiletoane, în periodicele vremii, cu pseudonimul Litwos, în 
care se vădeşte adeptul ideologiei pozitiviste. 

1872: Apare primul roman al lui Sienkiewicz, În zadar, în 
periodicul Wieniec, o încercare juvenilă de a descrie mediul 
studenţesc. 

1876: Sienkiewicz pleacă în America de Nord, cu un grup 
de prieteni; călătoria îi va inspira volumul Scrisori din 
călătoria în America şi numeroase nuvele. Aici, se va 
contura ruptura de pozitivism. 

1877: Publică nuvela Schițe în cărbune - un tablou critic 
impresionant al satului de după împroprietărire. 

1879: Se întoarce la Varşovia, după o zăbovire de doi ani 
prin Franţa, Italia şi Galiţia. 

— 1883: Sienkiewicz redactează periodicul Slowo, al cărui 
program era centrat pe aspiraţiile burgheziei orăşeneşti. 

1884: Tipăreşte Prin foc şi sabie, partea întâi din trilogia 
istorică, gândită cu scopul expres de „îmbărbătare a 


inimilor”. 

1886: Apare a doua parte a trilogiei: Potopul. 

— 1888: H. Sienkiewicz publică ultima parte a trilogiei: 
Pan Wotodyjowski. 

1889: Din cele 15.000 de ruble, dăruite de un necunoscut 
după terminarea trilogiei istorice, Sienkiewicz instituie o 
bursă pentru creatorii bolnavi de ftizie. 

1891: Sienkiewicz scrie romanul Fără ideal, în care critică 
aristocrația pentru absenţa unor idealuri ferme. 

1892: Apar Scrisorile din Africa, sugerate de o călătorie pe 
continentul negru. 

1896: Quo vadis? 

— Operă inspirată de persecuțiile creştinilor în timpul 
împăratului Nero, pentru care, alături de alte romane, i se 
conferă lui Sienkiewicz, în 1905, premiul Nobel. 

1900: Apare Cavalerii teutoni - evocare a împrejurărilor 
care au premers şi au pregătit bătălia de la Grunwald 
dintre polonezi, aliaţi cu lituanienii, şi cavalerii Ordinului 
teuton. 

1910: În romanul Convulsii, Sienkiewicz întreprinde 
critica forţelor şi obiectivelor sociale ale revoluţiei din 1905- 
1907. 

1911: Apare romanul Prin pustiu şi junglă. 

1914: Publică o parte din romanul, neterminat, Legiunile, 
pe care intenţiona să-l dedice legiunilor poloneze conduse 
de Dabrowski. 

1916: La 15 noiembrie, moare, la Vevey, în Elveţia, Henryk 
Sienkiewicz. A fost adus în ţară abia în 1924 şi înmormântat 
cu fast şi preţuire la catedrala Sf. loan din Varşovia. 

Cartea întâi. 

Capitolul 1. 

La Tyniec, în hanul „La Bourul Sălbatic”, ce aparţinea 
abaţiei10, şedeau câţiva oameni şi ascultau vorbele unui 
oştean umblat prin lume, care venind din locuri 
îndepărtate, le povestea despre întâmplările de care 
avusese parte în război şi în timpul călătoriei. 


Era un om bărbos, în puterea vârstei, lat în umeri, 
aproape un uriaş, dar arăta slăbit; purta părul strâns într-o 
plasă împodobită cu mărgele şi era îmbrăcat într-o scurtă 
din piele cu dungi adâncite de platoşă, încinsă într-un brâu 
cu multe catarame de aramă; la cingătoare, un cuţit într-o 
teacă de corn, iar la şold, un paloş scurt de călătorie. 

La masă, alături de el, şedea un flăcăâiandru cu părul lung 
şi privirea veselă, tovarăşul sau poate scutierul lui, se vede, 
îmbrăcat şi el ca un călător într-o scurtă de piele cu urmele 
armurii. Ceilalţi comeseni erau doi boiernaşi din 
împrejurimile Cracoviei şi trei orăşeni cu căciuli roşii 
îndoite, ale căror moţuri subţiri atârnau peste umăr până la 
coate. 

Hangiul neamţ, într-o glugă cu gulerul tăiat în colţuri, le 
turna bere dintr-o oală în ulcelele de argilă şi asculta cu 
interes întâmplările din război. 

Şi mai interesaţi se arătau totuşi orăşenii. În acele 
vremuri, ura care despărţea oraşul în timpul domniei lui 
Lokietek11 de boiernaşii cavaleri, se stinsese în mare 
măsură, dar târgoveţii îşi ţineau capul mai sus decât în 
veacurile de mai târziu. Erau încă preţuiţi pentru dărnicia 
lor ad concessionem pecuniarum12; de aceea se întâmpla 
nu o dată să vezi prin hanuri negustori bând laolaltă cu 
şlahticiil 3. Erau priviţi chiar cu îngăduinţă, deoarece, ca 
nişte oameni care dispuneau întotdeauna de bani, plăteau 
de obicei şi datoriile celor cu blazon. 

Aşadar, şedeau acum şi tăifăsuiau, făcându-i semn din ochi 
din când în când hangiului să umple ulcelele. 

D-apăi, nobile cavaler, Domnia 'Ia ai colindat o bună parte 
din lume, rosti unul dintre negustori. 

Nu prea mulţi dintre cei care se îndreaptă acum din toate 
părţile spre Cracovia au văzut atâta, răspunse nou-sositul. 

Şi nu sunt puţini cei care se vor aduna aici, continuă 
negustorul. E sărbătoare însemnată şi un mare noroc 
pentru Regat! Se vorbeşte, şi asta-i sigur, că regele a 
poruncit să-i trimită reginei un pat de brocart cusut cu 


perle şi un baldachin la fel. O să fie serbări şi alergări în 
arene cum nu s-au mai pomenit. 

Cumetre Gamroth, nu-l mai întrerupe pe cavaler, îl dojeni 
al doilea negustor. 

Nu-l întrerup eu, cumetre Eyertreter, dar socotesc că şi el 
s-ar bucura să ştie ce vorbeşte lumea, pentru că sunt sigur 
că şi el se duce la Cracovia. Şi aşa, astăzi tot n-o să ne 
întoarcem în oraş, fiindcă vom găsi porţile închise, iar 
gângăniile care se înmulţesc prin zdrenţe n-o să ne lase să 
dormim, aşa că avem timp pentru toate. 

Păi dacă Domnia Ia la o vorbă răspunzi cu douăzeci, 
îmbătrâneşti, cumetre Gamroth! 

Da, dar tot mai pot să car un balot de pânză umedă sub 
braţ. 

Cum de nu, unul prin care se vede ca prin sită. 

Gâlceava le fu întreruptă de războinicul călător care îşi 
urmă vorba: 

Sigur că o să mă opresc la Cracovia, fiindcă am auzit 
despre întreceri şi voi fi bucuros să-mi încerc puterile în 
arenă. Şi nepotul meu de asemenea; deşi e tânăr şi nu i-a 
crescut mustaţa, a doborât nu puţine platoşe. 

Ascultătorii îşi întorseseră privirile spre flăcăiandrul care 
zâmbi vesel şi aranjându-şi cu amândouă mâinile părul 
după urechi, duse ulcica cu bere la gură. 

Iar cavalerul vârstnic adăugă: 

În sfârşit, chiar dacă am vrea să ne întoarcem, nu mai 
avem unde. 

Cum aşa? Întrebă unul dintre şlahtici. De unde sunteţi şi 
care vă sunt numele? 

Numele meu este Macko de Bogdaniec, iar pe băieţandrul 
acesta, feciorul fratelui meu, îl cheamă Zbyszko. Blazonul 
nostru este Potcoava Tocită, iar deviza Grindină. 

Şi unde se află aşezarea Domniilor Voastre? 

Ei, Domnia Ta, întreabă-mă mai bine unde a fost, fiindcă 
acum nu mai este. Ehei, aşezarea noastră a fost făcută 
scrum încă de pe vreme gâlcevii dintre familiile Grzymata şi 


Natecz, aşa că a mai rămas doar casa veche; ne-au luat tot, 
iar slujitorii au fugit. Pământul s-a pustiit, fiindcă şi ţăranii 
din vecinătate au fugit în adâncul pădurii. Împreună cu 
fratele meu, tatăl băiatului ăstuia, ne-am refăcut, dar în 
anul următor ne-a pedepsit furia apelor. După aceea, fratele 
meu a murit şi atunci am rămas singur cu orfanul ăsta. Mi- 
am făcut socoteala şi mi-am zis: n-am să rămân aici! Şi 
tocmai în timpul acela, am auzit vorbindu-se de război şi că 
Jasko de Olesnica, pe care regele Wladystaw îl trimisese la 
Wilno după Mikotaj de Moskorzuw, caută degrabă oşteni în 
Polonia. Cunoscându-l, prin urmare, pe vrednicul abate, 
Janek de Tulcza, ruda noastră, i-am lăsat pământul în grijă, 
şi cu banii am cumpărat o armură, cai, pregătindu-mă 
pentru a pleca în război. Pe băiat, care împlinise 
doisprezece ani, l-am urcat pe un cal şi hai! La Jasiek de 
Olesnica. 

Cu băiatul? 

Pe atunci, nu era nici măcar un băiat, dar avea foarte 
multă putere. La doisprezece ani, rezema arbaleta de 
pământ, o fixa cu trupul şi învârtea mânerul mai abitir ca 
englezii pe care i-am văzut lângă Wilno. 

Atât de puternic era? 

Îmi ducea coiful, iar când a împlinit treisprezece ani, şi 
pavăza. 

Se vede că duceaţi lipsă de lupte pe acolo. 

Din cauza lui Witold14. Prinţul stătea la cavalerii teutoni şi 
organiza în fiecare an expediţii asupra Wilnei. Veneau cu el 
diferite neamuri: nemți, francezi, englezi, cei mai buni 
arcaşi, cehi, elveţieni şi burgunzi. Tăiau pădurile, 
construiau castele pe drum, trecând Lituania prin foc şi 
sabie, astfel că toţi locuitorii din acele părţi voiau să se 
bejenească şi să-şi caute alt loc, fie şi la marginea lumii, 
printre copiii lui Belial, numai să fie cât mai departe de 
nemți. 

S-a auzit şi pe aici că lituanienii voiau să plece cu copiii şi 
soțiile în altă parte, dar noi n-am crezut. 


Eu, însă, am văzut cu ochii mei. Ehei! Dacă nu erau 
Mikotaj de Moskorzuw, Jasko de Olesnica şi fără să mă laud, 
dacă n-am fi fost nici noi, Wilno n-ar mai fi existat. 

Cunoaştem. N-aţi predat fortăreaţa. 

Păi n-am predat-o. Ascultaţi cu luare-aminte ce vă spun eu, 
că sunt om cu experienţă şi ştiu ce-i războiul. Bătrânii 
aveau o vorbă: „Lituania este îndârjită” şi este adevărat! 
Luptă bine, dar nu se pot măsura la câmp deschis cu 
cavalerii. Când caii nemților se împotmolesc prin mlaştini 
sau când pădurea este deasă, e altceva. 

Nemţii sunt luptători buni! Strigară orăşenii. 

Stau ca un zid om lângă om, acoperiţi de armuri de fier 
atât de bine, că aproape nici ochii nu-i vezi prin vizieră. Şi 
atacă asemenea unei lavine. Când dau năvală, lituanienii se 
spulberă ca nisipul, iar dacă nu se împrăştie, îi doboară şi-i 
calcă în picioare. Nu sunt numai nemți printre ei, pentru că 
vin la ei din toate neamurile de pe lume să-i slujească pe 
cavalerii teutoni. Şi ce viteji sunt! Nu odată, se apleacă un 
cavaler, coboară sulița şi, înaintea bătăliei, se repede 
asupra întregii oştiri şi izbeşte ca un erete asupra stolului. 

O, Cristoase! Exclamă Gamroth, care sunt cei mai buni 
dintre ei? 

Depinde la ce. La arbaletă, cel mai bun este englezul, care 
străpunge platoşa cu săgeata şi nimereşte porumbelul la o 
sută de paşi. Cehii sunt neîntrecuţi în mânuirea toporului. 
Nimeni nu loveşte mai bine ca neamţul cu paloşul cu două 
mâini. Elveţianul preferă să spargă coifurile cu îmblăciul de 
fier, dar cei mai mari luptători sunt cei care vin din Franţa. 
Un astfel de războinic se bate şi călare şi pe jos în timp ce-ţi 
spune vorbe grozave, pe care n-ai cum să le înţelegi, fiindcă 
limba lor seamănă cu ciocnirea unor străchini de cositor, 
deşi poporul este credincios. Ne reproşau prin nemți că-i 
apărăm pe păgâni şi pe sarazini împotriva crucii şi 
promiteau că vor dovedi dreptatea prin dueluri cavalereşti. 
O asemenea judecată a lui Dumnezeu va avea loc între 


patru cavaleri de-ai lor şi patru de-ai noştri la curtea lui 
Wactaw, regele Romei şi Boemiei. 

Aici, o curiozitate şi mai mare puse stăpânire pe şlahtici şi 
neguţători, aşa că mai că-şi întinseră grumazurile pe 
deasupra ulcelelor spre Macko de Bogdaniec şi începură să- 
l întrebe: 

Şi care sunt dintr-ai noştri? Spune mai repede, Domnia Ia! 

Macko ridică stacana la gură, bău şi răspunse: 

Ei, nu vă temeţi pentru ei. Este Jan de Wltoszczowa, 
castelanul de Dobrzyn, Mikotaj de Waszmunt6w, este Jasko 
de Zdawkow şi Jarosz de Czech6w, toţi luptători de soi şi 
tari de vârtute. Nu este o noutate pentru ei să se bată cu 
suliţele, paloşele sau cu topoarele. Ochii oamenilor vor avea 
la ce privi şi urechile ce auzi, deoarece, cum v-am spus, 
francezului nu-i tace gura nici când îi pui piciorul pe 
beregată. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce, ai 
noştri îi omoară, iar ceilalţi trăncănesc. 

Se vor bucura de faimă, numai Dumnezeu să-i 
binecuvânteze, rosti unul dintre şlahtici. 

Şi Sfântul Stanistaw! Adăugă celălalt. 

După care se întoarse spre Macko şi urmă cu întrebările: 

Hai, spune mai departe! I-ai lăudat pe nemți şi pe alţi 
cavaleri că sunt viteji şi i-au înfrânt uşor pe lituanieni. Dar 
cu Domniile Noastre le-a fost mai lesne? Erau bucuroşi să 
vă înfrunte? Dumnezeu cum a hotărât? Laudă-i şi pe ai 
noştri! 

Dar se vede că Macko de Bogdaniec nu era un lăudăros, 
fiindcă răspunse cu modestie: 

Cei care veniseră de curând din ţări îndepărtate porneau 
cu curaj asupra noastră, dar după ce îşi încercau norocul o 
dată, de două ori, nu se mai arătau atât de dornici. Căci 
poporul nostru este îndârijit, iar această dârzenie ne-a fost 
reproşată adesea: „Dispreţuiţi moartea, ni se spune, dar îi 
ajutaţi pe sarazini şi de aceea veţi fi blestemaţi!” Dar 
înverşunarea noastră a crescut, fiindcă nu-i adevărat! 
Regele şi regina15 au botezat Lituania şi oricine îl 


recunoaşte pe Cristos, deşi nu fiecare ştie. Se mai ştie şi că 
Stăpânul nostru Milostiv, atunci când în catedrala din Plock 
l-au prăbuşit pe diavol în pulbere, i-a poruncit să aprindă un 
muc de lumânare, aşa că preoţii au fost nevoiţi să-i spună că 
aşa ceva nu se cuvine. Ca să nu mai vorbim de omul de 
rând. Nu sunt puţini cei care-şi spun: „Prinţul mi-a poruncit 
să mă botez, m-am botezat, mi-a poruncit să mă închin lui 
Cristos, mă închin, dar ce rost are să mă zgârcesc la o 
bucăţică de brânză pentru vechii diavoli păgâni, să nu le 
dăruiesc o ridiche coaptă sau să nu le torn puţină spumă de 
bere. Dacă n-am să fac asta, o să-mi moară caii şi o să-mi 
slăbească vacile şi vor da lapte amestecat cu sânge, ori n-o 
să mai pot strânge recolta! Ei, însă, fac asta din neştiinţă 
sau de teama diavolilor. Cândva, acestor diavoli le mergea 
bine. Îşi aveau crângurile lor, adăposturi arătoase, cai de 
călărie şi primeau şi zeciuială. lar acum, crângurile au fost 
tăiate, n-au ce mânca - clopotele bat prin oraşe, aşa că 
îmbârligaţii ăştia s-au ascuns în bungetul pădurilor şi urlă 
după vremurile bune. Când lituanianul se duce la pădure, 
de prin brazi îl trag de cojoc şi-i cer: „Dă-mi!” Unii mai dau, 
dar sunt şi ţărani îndrăzneţi care nu vor să dea nimic, ba îi 
mai şi prind. Unul a turnat boabe de mazăre prăjită într-un 
burduf din piele de bou şi de îndată a prins treisprezece 
diavoli. A astupat gura burdufului cu un băț de scoruşă şi s- 
a dus să-i vândă călugărilor franciscani de la Wilno, care i- 
au dat cu plăcere douăzeci de parale, ca să-i nimicească pe 
vrăjmaşii numelui lui Cristos. Eu însumi am văzut acel 
burduf din care ieşea o duhoare grozavă, pentru că aşa îşi 
arătau duhurile neruşinate spaima de apa sfinţită. 

Păi cine i-a numărat, ca să ştie că erau treisprezece? 
Întrebă neguţătorul Gamroth. 

I-a numărat lituanianul care i-a văzut când au intrat. Se 
vedea şi după miros că sunt acolo şi nimeni nu se îmbulzea 
să destupe burdutul. 

Mare minune! Se miră unul dintre şlahtici. 


Am văzut multe lucruri de mirare în viaţa mea, fiindcă n- 
am ce spune: oamenii sunt buni, dar la ei toate sunt 
ciudate. Poartă plete şi rareori câte un cneaz îşi face părul 
bucle; trăiesc cu ridiche coaptă, preferând-o altor alimente, 
întrucât cred că asta le sporeşte bărbăţia. În casele lor, stau 
împreună cu vitele şi şerpii; nu au nici o măsură la băutură 
şi la mâncare. N-au nici un respect pentru femeile măritate, 
dar fecioarele se bucură de mare consideraţie, socotind cu 
toţii că posedă puteri vrăjite: era destul ca o fetişcană să te 
maseze pe pântece cu pătlagină uscată, ca durerile să-ţi 
treacă numaidecât. 

N-are decât să te doară şi stomacul, dacă fetele sunt 
frumoase! Se bucură cumătrul Eyertreter. 

Întrebaţi-l pe Zbyszko de asta, răspunse Macâko de 
Bogdaniec. 

Iar Zbyszko izbucni într-un râs cu hohote, de se cutremura 
laviţa sub el. 

Sunt frumoase! Spuse. Ce, RyngaHa era urâtă? 

Cine-i Ryngatia asta? Vreo păcătoasă pocăită? Hai, spune 
odată! 

Cum aşa, n-aţi auzit de Ryngalta? Se miră Macko. 

N-am auzit nimic. 

Bine, dar este sora prinţului Witold şi soţia lui Henryk, 
prinţul de Mazowsze. 

Nu mai spune! Care prinţ Henryk? Un prinţ de Mazowsze 
cu acest nume era elector de Ptock, dar s-a prăpădit. 

Tocmai despre el este vorba. Trebuia să primească 
dispensă de la Roma, dar moartea i-a luat-o înainte, se pare 
că nu l-a bucurat prea mult pe Dumnezeu cu faptele lui. 
Eram trimis atunci cu o scrisoare de la Jasiek de Olesnica 
către prinţul Witold, când a sosit de la rege la Ryterswerder 
prinţul Henryk, proaspăt ales episcop de Plock. Lui Witold îi 
era lehamite de război tocmai pentru că nu izbutise să 
cucerească Wilno, iar regele nostru se săturase de fraţii lui 
de sânge şi de deşănţarea lor. Văzând deci regele că Witold 
e mai îndemânatic şi are mai multă minte decât fraţii săi, l-a 


trimis la el pe episcop cu îndemnul să se lepede de cavalerii 
teutoni şi să treacă sub ascultarea lui, căpătând în acest fel 
conducerea Lituaniei. lar Witold, lacom întotdeauna de 
schimbare, i-a primit bine solia. Au fost şi ospeţe, şi 
întreceri. Episcopul a urcat bucuros în şa, cu toate că 
ceilalţi episcopi nu-l laudă pentru asta, şi şi-a arătat tăria în 
lupte cavalereşti. Şi toţi prinții de Mazowsze sunt grozav de 
puternici; după cum se ştie, până şi fetele din acest neam 
îndoaie uşor potcoava în mână. O dată, aşadar, a doborât 
din şa trei cavaleri, altă dată cinci, iar dintr-ai noştri pe 
mine, calul lui Zbyszko căzând pe picioarele dinapoi în clipa 
ciocnirii. Răsplata a primit-o însă de fiecare dată din mâinile 
frumoasei Ryngalia, înaintea căreia a îngenuncheat în 
armură. Şi s-au îndrăgit atât de mult unul pe altul, încât pe 
la ospeţe îl depărtau de ea clericii16, trăgându-l de mânecă, 
iar pe ea o potolea fratele ei Witold. Până când prinţul a 
spus: „O să-mi acord eu dispensa, iar papa de la Roma se va 
împotrivi, cel de la Avignon17 o s-o confirme, iar cununia va 
avea loc imediat, căci altfel o să ard de viu!” Mare a fost 
profanarea lui Dumnezeu, dar prinţul Witold n-a voit să se 
împotrivească solului regal şi cununia a avut loc. Pe urmă, i- 
au dus la Suraz, apoi la Stuck spre marea tristeţe a lui 
Zbyszko care, alegându-şi ca stăpână a inimii pe Ryngatia 
după obiceiul nemţesc, i-a jurat credinţă până la moarte. 

Da! Îl întrerupse Zbyszko deodată, este adevărat! Dar 
după aceea, s-a zvonit că prinţesa Ryngatia, dându-şi seama 
că nu i se cuvine să fie alături de episcop (pentru că acesta, 
cu toate că se căsătorise, nu voia să renunţe la rangul 
duhovnicesc), iar Dumnezeu nu poate binecuvânta această 
căsnicie, şi-a otrăvit soţul. Când am auzit, l-am rugat pe un 
pustnic sfânt de lângă Lublin să mă dezlege de jurământul 
făcut. 

Era pustnic într-adevăr, răspunse Macko râzând, dar dacă 
era şi sfânt, nu ştiu, fiindcă noi am fost la el în pădure într-o 
vineri, iar el spărgea oase de urs cu toporul şi le sugea 
măduva de-i gâlgâia gâtlejul. 


Dar ne-a spus că măduva nu este carne şi afară de asta, a 
obţinut o dispensă în această privinţă, fiindcă după măduvă, 
are vedenii minunate în somn şi poate să prorocească a 
două zi până la amiază. 

Măi să fie, răspunse Macko. Dar frumoasa Ryngatla este 
văduvă, s-ar putea să te cheme în slujba ei. 

M-ar chema în zadar, căci eu o să-mi aleg altă stăpână, pe 
care s-o slujesc până la moarte, iar după aceea, o să-mi 
găsesc şi o soţie. 

Mai întâi, însă, găseşte-ţi cingătoarea de cavaler. 

Oho! Parcă n-o să fie destule întreceri după lehuzia 
reginei? O să mă bat cu toţi. Nici prinţul nu mi-ar fi venit de 
hac, dacă nu mi se poticnea calul. 

Aici, o să fie alţii mai buni ca tine. 

La acestea, şlahticii de lângă Cracovia începură să strige: 

Pe viul Dumnezeu! Aici, înaintea reginei, o să-şi încerce 
puterile cei mai faimoşi cavaleri din lume. Vor lupta Zawisza 
de Garb6w şi Farurej, Dobko de Olesnica, Pawata de Taczow 
şi Paszko Zlodziej18 de Biskupice, Jasko Naszan, Abdank de 
Gora şi Andrzej de Brochocice şi Krystyn de OstrOw şi Jakub 
de Kobylany! Cum o să te măsori tu cu ei, când nici aici, nici 
la curtea din Cehia şi nici la cea maghiară nimeni nu poate 
să-i înfrunte. 

Ce tot vorbeşti: eşti mai bun decât ei? Câţi ani ai? 

Merg pe optsprezece, răspunse Zbyszko. 

Oricare dintre ei poate să te zdrobească. 

O să mai vedem. 

Dar Macko spuse: 

Am auzit că regele îi va răsplăti cu dărnicie pe cavalerii 
care se întorc din războiul lituanian19. Să vorbească cei din 
partea locului, este adevărat? 

Pentru Dumnezeu, e adevărat! Răspunse unul dintre 
şlahtici. Generozitatea regelui este cunoscută în toată 
lumea, numai că acum n-o să se ajungă prea lesne la ea, 
deoarece la Cracovia au venit o mulţime de oaspeţi care vor 
să cinstească lehuzia reginei şi botezul, vrând totodată să-şi 


arate şi respectul faţă de rege, căruia vin să i se închine. Va 
veni şi regele ungurilor, şi, cum se vorbeşte, şi împăratul 
Romei20, tot felul de prinți şi comiţi, şi cavaleri vestiți, 
fiindcă toţi se aşteaptă să nu plece cu mâinile goale. Spunea 
lumea că va veni însuşi papa Bonifaciu, care are şi el nevoie 
de graţia şi ajutorul stăpânului nostru împotriva 
duşmanului său de la Avignon. lată de ce nu va fi uşor să 
pătrunzi prin această mulţime, dar ajunge să te strecori şi 
să îmbrăţişezi picioarele regelui, ca să te bucuri de 
generozitatea lui. 

Voi ajunge şi eu la el, pentru că am luptat cu vrednicie, iar 
dacă va fi război, o să mă duc iarăşi. Mi-am primit şi eu 
acolo partea mea din prada de război şi de la prinţul Witold 
la fel, aşa că nu duc lipsă, numai că mă apropii de 
bătrâneţe, când puterea părăseşte oasele, iar omul trebuie 
să-şi aibă colţişorul lui liniştit. 

Regele i-a primit bine pe cei care s-au întors din Lituania 
cu Jasko de Olesnica, şi toţi mănâncă acum din belşug. 

Păi, vedeţi! Iar eu atunci nu m-am întors şi am luptat mai 
departe. Pentru că Domniile Voastre trebuie să ştiţi că 
apropierea dintre rege şi cneazul Witold s-a făcut împotriva 
nemților. Cneazul i-a atras prin viclenie pe toţi prinții, apoi 
i-a îndreptat contra nemților. Le-a dărâmat castelele, a ars 
totul, i-a bătut pe cavaleri, au pierit atunci o mulţime de 
oameni. Nemţii au vrut să se răzbune cu Swidrygielo, care 
fugise la ei. A fost şi asta o campanie însemnată. A luat 
parte însuşi marele maestru Kondrat în fruntea mai multor 
războinici. Au asediat Wilno, au încercat să dărâme 
castelele din nişte turnuri de luptă ori să le cucerească prin 
trădare, dar n-au izbândit nimic. Iar la întoarcere au căzut 
atât de mulţi, încât n-au mai rămas nici jumătate. Au ieşit 
chiar la câmp deschis împotriva lui Ulryk von Jungingen21, 
fratele marelui maestru, care este primar de Sambijsk. 
Acesta, însă, s-a temut de cneaz şi a fugit cu mare ruşine, 
iar de atunci este pace şi oraşul se reface din nou. Un 
călugăr sfânt, care putea să meargă desculţ pe un fier 


înroşit, a prorocit că de atunci, cât va mai fi lumea lume, 
Wilno nu va mai vedea neamţ înarmat sub zidurile ei. Iar 
dacă va fi aşa, ale cui braţe au înfăptuit minunea? 

Spunând acestea, Macko de Bogdaniec îşi desfăcu palmele 
mari şi neobişnuit de puternice, iar ceilalţi începură să dea 
din cap şi să adeverească: 

Aşa-i, aşa-i! E drept ce spune! 

Discuţia le fu întreruptă de un murmur ce se auzea prin 
ferestrele cu transperantele scoase, întrucât se lăsa o 
noapte caldă şi senină. De departe se auzeau clinchete, 
glasuri omeneşti, sforăitul cailor şi cântece. Cei de faţă 
rămaseră miraţi, deoarece era destul de târziu şi Luna 
urcase sus pe cer. Hangiul, un neamţ, ieşi în fugă în curtea 
hanului, dar înainte ca oaspeţii să golească până la fund 
ultimele ulcele, reveni şi mai grăbit, strigând: 

Se apropie niscaiva curteni! 

După o clipă, în uşă apăru un copil de casă într-o scurtă 
albastră şi cu o bonetă îndoită pe cap. Se opri, privi la cei 
de faţă şi, văzându-l pe hangiu, îi spuse: 

Ştergeţi mesele şi aprindeţi lumânările: prinţesa Anna 
Danuta va poposi aici. 

Spuse şi plecă îndată. În han începu vânzoleala: hangiul se 
apucă să-şi strige ajutoarele, iar oaspeţii se uitau miraţi unii 
la alţii. 

Prinţesa Anna Danuta, rosti unul dintre orăşeni, asta-i fiica 
lui Kiejstut, soţia lui Janusz de Mazowsze. A venit de două 
săptămâni la Cracovia, numai că a plecat la Zator, la prinţul 
Wactaw în vizită, iar acum, mai mult ca sigur că se întoarce. 

Cumetre Gamroth, spuse al doilea târgoveţ, să mergem în 
şura de fân; e o companie prea înaltă pentru noi. 

Nu mă mir că merg şi noaptea, interveni Macko, fiindcă 
ziua e prea cald, dar de ce să poposească la han, când ar 
putea să înnopteze la mănăstirea din vecinătate? 

Aici, i se adresă lui Zbyszko: 

Sora bună a frumoasei Ryngata, pricepi? 

lar Zbyszko răspunse: 


Trebuie să fie însoţită de o mulţime de fete din Mazowsze. 

Capitolul II. 

Deodată, intră pe uşă prinţesa, o femeie între două vârste, 
cu faţa zâmbitoare, îmbrăcată într-o mantie roşie şi rochie 
verde, strânsă la mijloc cu o cingătoare aurită pe şolduri, 
închisă jos cu o agrafă mare. Era însoţită de jupâniţele de la 
curte, unele mai în vârstă, altele copile încă, purtând pe cap 
coroniţe de trandafiri şi de crini, cele mai multe cu lăute în 
mână. Erau şi unele care purtau buchete întregi de flori 
proaspete, culese, se vede, de pe drum. Încăperea se umplu 
de lume, deoarece în urma jupâniţelor se arătară câţiva 
curteni şi copii de casă. Intrară cu toţii repede, cu veselia 
pe chipuri, discutând cu voce tare sau cântând, îmbătaţi 
parcă de noaptea senină şi lumina strălucitoare a Lunii. 
Printre curteni, se aflau şi doi cântăreţi, unul cu o lăută, iar 
celălalt cu o guzlă la cingătoare. Una dintre fete, tinerică 
încă, de vreo doisprezece ani, ţinea în mână, înapoia 
prinţesei, o lăută mică, bătută cu ţinte de aramă. 

Lăudat fie lisus Cristos! Salută prinţesa, oprindu-se în 
mijlocul încăperii. 

În vecii vecilor, amin! Răspunseră cei prezenţi, făcând 
plecăciuni adânci. 

Unde este hangiul? 

Când auzi chemarea, neamţul ieşi în faţă şi îngenunche 
după obiceiul nemţesc. 

Ne vom opri aici să mâncăm şi să ne odihnim, îi spuse 
prinţesa. Dar grăbeşte-te, fiindcă suntem flămânzi. 

Cum cei doi târgoveţi plecaseră, cei doi şlahtici din 
împrejurimi şi împreună cu ei Macko de Bogdaniec şi 
tânărul Zbyszko se înclinară a doua oară şi tocmai voiau să 
părăsească odaia, ca să nu-i încurce pe cei de la curte. 

Dar prinţesa îi opri. 

Sunteţi şlahtici, deci nu ne încurcaţi! Faceţi cunoştinţa cu 
curtenii mei. De unde vă aduce Dumnezeu? 

Atunci, începură să-şi rostească numele, blazoanele, 
devizele şi aşezările din care veneau. Abia când prinţesa 


află de la Macko de unde se întoarce, bătu din palme şi 
exclamă: 

Uite ce întâmplare! Povestiţi-ne despre Wilno, despre 
fratele şi sora mea. O să vină la Cracovia şi prinţul Witold, 
să cinstească lehuzia reginei, şi la botez? 

Ar dori, însă nu ştie dacă va putea; de aceea i-a trimis mai 
înaintea reginei în dar prin preoţi şi boiernaşi un leagăn de 
argint. Cu acest prilej, am venit şi eu cu nepotul meu să-l 
păzim pe drum. 

Leagănul este aici? Aş vrea să-l văd. E tot de argint? 

Tot e de argint, dar nu se află aici. L-au dus la Cracovia. 

Şi voi ce faceţi aici la Tyniec? 

Ne-am abătut pe la procuratorul mănăstirii, o rudă a 
noastră, ca să ne încredinţăm grijii virtuoşilor călugări 
avutul dobândit în luptă şi darurile prinţului. 

Dumnezeu v-a ajutat. Prada-i bogată? Dar spune-mi, de ce 
fratele meu nu este sigur dacă va veni? 

Pentru că se pregăteşte să pornească război împotriva 
tătarilor. 

Ştiu şi eu asta; dar sunt îngrijorată că regina n-a prevestit 
un sfârşit fericit campaniei, căci ce proroceşte ea, se 
împlineşte totdeauna. 

Macko zâmbi. 

Ehei, stăpâna noastră e o sfântă, n-am ce zice, dar cu 
prinţul Witold vor merge mulţi dintre cavalerii noştri, 
oameni de nădejde, cu care nimeni nu se poate pune. 

Şi Domnia Ia nu te duci? 

Pentru că de mic am fost trimis la alţii şi vreme de cinci ani 
n-am dezbrăcat armura, răspunse Macko arătând urmele 
platoşei de pe scurta de piele de elan, să-mi mai trag 
sufletul puţin şi am să mă duc şi eu, iar dacă n-am să plec 
eu, măcar o să-l trimit pe nepotul acesta al meu jupânului 
Spytko de Melsztyn, sub îndrumarea căruia se adună toţi 
cavalerii noştri. 

Prinţesa Danuta privi la statura arătoasă a lui Zbyszko, dar 
o întrerupse venirea unui călugăr de la mănăstire, care, 


dându-i bineţe prinţesei, îi reproşă cu umilinţă că nu 
trimisese un gonaci cu vestea venirii ei şi că nu înnoptează 
la mănăstire, ci într-un han obişnuit, nepotrivit cu rangul ei. 
Doar la mănăstire nu duc lipsă de case şi de clădiri în care 
până şi un om obişnuit află adăpost, ce să mai vorbim de o 
maiestate ca soţia prinţului de la urmaşii şi rudele căruia 
abația avusese atâtea foloase. 

Dar prinţesa îi răspunse cu veselie: 

Ne-am oprit aici doar ca să ne mai îndreptăm picioarele, 
fiindcă mâine dimineaţă trebuie să plecăm la Cracovia. Am 
dormit în timpul zilei şi călătorim noaptea pe răcoare şi 
pentru că au cântat cocoşii, n-am vrut să-i trezesc pe 
cuvioşii călugări mai ales cu asemenea însoțitori care se 
gândesc mai mult la cântec şi dansuri decât la odihnă. 

Când văzu totuşi că trimisul mănăstirii insistă, adăugă: 

Nu. Rămânem aici. Ne vom petrece timpul ascultând 
cântece laice, iar pentru slujba de dimineaţă vom veni la 
biserică, să începem ziua cu Dumnezeu. 

Va fi o liturghie pentru izbânda milostivilor noştri stăpâni, 
a prinţului şi a prinţesei, anunţă călugărul. 

Prinţul, soţul meu, va veni abia peste cinci zile. 

Bunul Dumnezeu poate să-i dea noroc şi de departe, iar în 
acest timp nouă, celor nevoiaşi, să ne fie îngăduit să 
aducem măcar vinul de la mănăstire. 

O să vă răsplătim bucuroşi, acceptă prinţesa. 

Iar după ce călugărul plecă, începu să strige: 

Hei, Danusia! Danusia! Urcă-te pe laviţă şi înveseleşte-ne 
inima cu acelaşi cântec pe care l-ai cântat la Zator. 

Auzind acestea, curtenii aduseră repede o laviţă în 
mijlocul încăperii. Trubadurii se aşezară la cele două 
capete, iar între ei urcă fetişcana care ducea în urma 
prinţesei lăuta bătută cu ţinte de aramă. Pe cap avea o 
cunună, iar părul îi cădea pe umeri; purta o rochie albastră 
şi pantofiori roşii cu vârfurile lungi. Stând în picioare pe 
laviţă, părea o copiliţă, dar în acelaşi timp era şi frumoasă 
ca o figurină din biserică sau din vicleim. Se vedea că nui 


se întâmpla prima dată să stea aşa şi să cânte pentru 
prinţesă, deoarece nu părea încurcată deloc. 

Hai, Danusia, mai departe! O îndemnară jupâniţele de la 
curte. 

Ea, însă, luă lăuta în mână, îşi înălţă capul ca o pasăre care 
vrea să cânte şi închizând ochişorii, începu cu un glas de 
argint: 

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă 
pierd în zare. 

Cântăreţii îi ţinură isonul îndată, unul la guzlă, celălalt la o 
lăută mare; prinţesa, căreia îi plăceau foarte mult cântecele 
laice, începu să-şi legene capul în amândouă părţile, iar 
copila cânta mai departe cu un glas subţire, copilăresc şi 
proaspăt, cum cântă păsările în pădure primăvara: 

Aş mai sta şi eu Pe un ram din Silez;' 

Jasiek, dragul meu. 

Să vii să mă vezi. 

Şi iarăşi o acompaniară cântăreții. Tânărul Zbyszko de 
Bogdaniec, care se obişnuise din copilărie cu războiul şi 
priveliştile lui cumplite, nu mai văzuse niciodată în viaţă 
ceva asemănător, aşa că îl înghionti pe mazovianul de lângă 
el şi-l întrebă: 

Cine este? 

E o jupâniţă de la curtea prinţesei. Noi avem destui 
trubaduri care înveselesc curtea, dar dintre ei, ea este cea 
mai îndrăgită, iar prinţesa nu mai ascultă pe nimeni cu 
atâta plăcere. 

Nu-i de mirare. Credeam că e un înger şi nu-mi puteam 
dezlipi privirea de la ea. Cum o cheamă? 

Păi, n-ai auzit? Danusia. Tatăl ei este Jurând de Spych6w, 
un comite puternic şi viteaz din garda stegarilor. 

Ehei, n-am mai văzut aşa ceva. 

Au îndrăgit-o cu toţii pentru cântecul şi frumuseţea ei. 

Şi cine-i cavalerul ei? 

E încă o copilă. 


Convorbirea le fu iarăşi întreruptă de cântecul Danusiei. 
Zbyszko privea dintr-o parte la părul ei cânepiu, la capul 
ridicat, la ochişorii mijiţi şi la toată făptura luminată 
totodată de strălucirea lumânărilor de ceară şi razele Lunii 
ce pătrundeau prin ferestrele deschise, şi era din ce în ce 
mai uimit. Avea impresia că o mai văzuse cândva, dar nu-şi 
mai aducea aminte dacă se întâmplase în vis, sau undeva la 
Cracovia pe sticla unei ferestre la o biserică. 

Şi înghiontindu-l din nou pe curtean, îl întrebă cu glas 
scăzut: 

Ea face parte din curtea voastră? 

Mama ei a venit din Lituania cu prinţesa Anna Danuta, 
care a căsătorit-o cu graful Jurând de Spychow. Era 
frumoasă şi dintr-un neam puternic. Prinţesa, pe care şi ea 
o iubea, ţinea la ea mai mult decât la celelalte jupâniţe. De 
aceea, i-a pus fiicei acelaşi nume - Anna Danuta. Dar cu 
cinci ani în urmă, când nemţii au atacat curtea noastră la 
Ztotorya, mama ei a murit de frică. Atunci, prinţesa a luat-o 
pe fetiţă s-o crească. Tatăl ei vine şi el adesea pe la curte şi 
vede cu bucurie că fetiţa e sănătoasă şi foarte iubită de 
prinţesă. Numai că ori de câte ori se uită la ea, i se umplu 
ochii de lacrimi, amintindu-şi de soţia răposată, apoi se 
întoarce căutând să se răzbune asupra nemților pentru 
nedreptatea cunoscută. A iubit-o atât de mult, cum n-a mai 
iubit nimeni în Mazowsze şi a ucis o mulţime de nemți 
pentru ea. 

Pe Zbyszko îl podidiră lacrimile numaidecât şi i se umflară 
vinele la tâmple. 

Pe mama ei au omorât-o nemţii? Întrebă. 

Şi da, şi nu. A murit de frică. S-a întâmplat acum cinci ani, 
când nimeni nu se gândea la război şi tot omul umbla fără 
primejdie. Prinţul s-a dus să construiască un turn la 
Ztotorya, fără oaste, numai cu cei de la curtea lui, cum se 
întâmplă de obicei în timp de pace. Atunci au năvălit nemţii 
vânzători, fără să declare război, fără vreo pricină. Pe prinţ, 
uitând de frica lui Dumnezeu şi de toate binefacerile de 


care avuseseră parte de la înaintaşii lui, l-au legat pe un cal 
şi l-au răpit, i-au ucis oamenii. Multă vreme a stat prinţul în 
robie la ei şi abia când regele Wtladystaw i-a ameninţat cu 
război, i-au dat drumul de frică; dar în timpul acelui atac, a 
murit şi mama Danusiei; suferea de inimă, care i s-a oprit şi 
n-a mai putut să răsufle. 

Domnia 'Ia ai fost de faţă? Care-ţi este numele, că l-am 
uitat. 

Pe mine mă cheamă Mikotaj de Dtugolas, dar m-au poreclit 
Baltagul. Da, am fost şi eu acolo. Am văzut cum a vrut s-o 
urce în şa un neamţ cu pene de păun la coif pe mama 
Danusiei, dar aceasta a leşinat, legată, făcându-se albă ca 
varul. Pe mine m-au tăiat cu o halebardă, de la care am şi 
acum o cicatrice. 

Spunând aceasta, îi arătă o rană adâncă, vindecată, la cap, 
care se întindea de la rădăcina părului până la sprânceană. 

Urmă o clipă de tăcere. Zbyszko începu să privească iarăşi 
la Danusia. După care întrebă: 

Şi Domnia Ta mi-ai spus că ea n-are cavaler? 

Dar nu mai auzi răspunsul, fiindcă în clipa aceea cântecul 
încetă. Unul dintre cântăreţi, gras şi greoi, se ridică 
deodată, aşa că laviţa se aplecă într-o parte. Danusia se 
clătină şi îşi desfăcu mâinile, dar înainte de a cădea sau dea 
sări, Zbyszko se repezi ca un râs, şi o înşfăcă în braţe. 

Prinţesa, care în prima clipă ţipase de spaimă, izbucni într- 
un râs vesel şi exclamă: 

lată-l pe cavalerul Danusiei! Aproprie-te, micule cavaler, şi 
acum dă-ne-o pe draga noastră cântăreaţă! 

A prins-o ca din zbor! Se auziră glasuri printre curteni. 

Zbyszko se apropie de prinţesă ţinând-o la piept pe 
Danusia care, înconjurându-i gâtul cu o mână, cu cealaltă îşi 
ţinea sus lăuta, de teamă să nu i-o strivească cineva. Avea 
faţa zâmbitoare şi plină de bucurie, deşi se temuse puţin. În 
acest timp, tânărul, ajungând lângă prinţesă, o lăsă jos pe 
Danusia înaintea ei, iar el îngenunche şi înălţându-şi capul 
rosti cu o îndrăzneală neobişnuită pentru vârsta lui: 


Fie după voia Luminăţiei Tale, milostivă stăpână. E timpul 
ca această frumoasă jupâniţă să şi aibă cavalerul ei, aşa 
cum a venit şi vremea ca şi eu să-mi am stăpâna inimii mele, 
ale cărei frumuseţe şi virtute să le laud, drept care, cu 
îngăduinţa Luminăţiei Tale, vreau să-i jur acestei jupâniţe 
credinţă şi ajutor până la moarte. 

Pe faţa prinţesei trecu o umbră de uimire, nu din cauza 
cuvintelor lui Zbyszko, ci doar pentru că totul se petrecuse 
atât de repede. Într-adevăr, obiceiul jurămintelor 
cavalereşti nu era polonez, dar Mazowsze, aflându-se la 
hotarul cu ţara nemţească, şi văzând adesea cavaleri chiar 
din ţări mai depărtate, îl cunoştea chiar mai bine decât alte 
ţinuturi şi-l imita destul de des. Prinţesa auzise şi ea de el 
mai de mult, încă de la curtea marelui său părinte, unde 
toate obiceiurile apusene erau socotite ca lege şi model 
pentru luptătorii de mare faimă, astfel că din aceste motive 
nu găsi nimic jignitor în dorinţa lui Zbyszko, nici pentru ea 
şi nici pentru Danusia. Din contră, era bucuroasă că o 
jupâniţă dragă inimii ei începe să atragă inimile şi ochii 
cavalerilor. 

Aşadar, i se adresă jupâniţei cu chipul zâmbitor: 

Danuska! Danuska! Vrei să ai cavalerul tău? 

Bălaia Danusia sări mai întâi de trei ori în sus în pantofiorii 
ei roşii, apoi încolăcindu-i gâtul prinţesei cu braţele, începu 
să strige cu atâta bucurie, de parcă i se făgăduise vreo 
distracţie la care numai persoanele mai în vârstă pot să ia 
parte: 

Vreau, vreau, vreau! 

Prințesei i se umplură ochii de lacrimi de atâta râs; 
împreună cu ea râse toată curtea. În sfârşit, eliberându-se 
de braţele Danusiei, prinţesa îi spuse lui Zbyszko: 

Oho! Atunci, jură! Jură! Să vedem ce ai să juri. 

Zbyszko, însă, care printre râsetele celorlalţi îşi păstrase 
seriozitatea, rosti tot atât de grav fără să se ridice din 
genunchi: 


Îi jur că, odată ajuns la Cracovia, am să-mi atârn pavăza la 
un han, iar pe ea am să lipesc o hârtie pe care un cleric 
învăţat în ale scrisului o să mi-o întocmească astfel: jupâniţa 
Danusa, fiica lui Jurând, este cea mai fermecătoare şi mai 
virtuoasă dintre jupâniţele care trăiesc la toate curţile 
regale. Cine se va arăta împotrivă, voi lupta cu el până când 
va pieri unul dintre noi sau va fi luat în robie. 

Prea bine! Văd că ştii obiceiul. Şi altceva? 

Iar după aceea, aflând de la Domnia Sa Mikotaj de 
Dtugolas, că mama jupâniţei Jurând şi-a dat ultima suflare 
din pricina unui neamţ cu pene de păun la coif, jur să retez 
câteva ciufuri de acest fel de pe capetele nemților şi să le 
arunc la picioarele domniţei mele. 

La aceste cuvinte, prinţesa deveni serioasă şi întrebă: 

Nu juri numai aşa, în joacă? 

lar Zbyszko răspunse: 

Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce; am să repet 
acest jurământ într-o biserică înaintea unui preot. 

Este vrednică de toată lauda dorinţa de a lupta cu 
vrăjmaşul fioros al neamului tău, dar îmi pare rău de tine, 
fiindcă eşti tânăr şi poţi să mori uşor. 

Atunci, se apropie deodată Macko de Bogdaniec, care 
până atunci se mulţumise doar să ridice din umeri, ca un 
om din alte timpuri, acum, însă, socoti că este cazul să 
vorbească: 

În această privinţă, să n-ai grijă, milostivă stăpână. Într-o 
bătălie, oricui i se poate întâmpla să moară, iar pentru un 
şlahtic, fie el bătrân sau tânăr, este o adevărată cinste. Dar 
războiul nu-i este străin acestui flăcăiandru, fiindcă deşi 
este mic de ani, nu de puţine ori a avut prilejul să lupte 
călare şi pe jos, cu sabia sau cu toporul, cu paloşul scurt sau 
lung, cu pavăză sau fără. Este nou obiceiul ca un cavaler să- 
i facă un legământ fetei care i-a căzut dragă, aşa că n-o să-l 
cert pe Zbyszko pentru că i-a făgăduit jupâniţei lui penele 
de păun. Mulţi nemți au dat bir cu fugiţii înaintea lui şi o s-o 


mai facă şi alţii, iar dacă în astfel de împrejurări vor mai 
crăpa şi câteva capete, doar faima lui va fi. 

Ehei, văd că n-avem de-a face cu un copilandru oarecare, 
se bucură prinţesa. 

Apoi se întoarse spre Danusia: 

Aşază-te în locul meu, astăzi ai întâietate; numai să nu 
râzi, pentru că nu se cuvine. 

Danusia se aşeză în locul prinţesei; voia să se prefacă 
serioasă, dar ochişorii albaştri îi râdeau spre Zbyszko, care 
rămăsese în genunchi, şi nu se putea stăpâni să nu dea din 
picioare de bucurie. 

Dă-i mănuşile, o îndemnă prinţesa. 

Danusia îi întinse mănuşile lui Zbyszko, care le primi cu 
venerație şi ducându-le la buze rosti: 

O să le prind la coif şi cine se va lăcomi la ele, va fi vai de 
el! 

După care îi sărută mâinile Danusiei, apoi picioarele şi se 
ridică. Atunci, însă, îl părăsi curajul dinainte şi inima i se 
umplu de o mare bucurie, fiindcă de acum încolo va fi 
socotit de întreaga curte drept un bărbat matur, aşa că 
scutură mănuşile de la Danusia şi începu să strige pe 
jumătate vesel, pe jumătate cu înflăcărare: 

Veniţi, feciori de câini cu pene de păun! Veniţi! 

Dar tocmai în clipa aceea, intră în han acelaşi călugăr care 
venise şi mai înainte împreună cu alţi doi mai în vârstă. 
Slujitorii mănăstirii cărau în urma lor coşurile de răchită, 
iar în ele urcioarele cu vin şi tot felul de gustări încropite la 
repezeală. Cei doi îi dădură bineţe prinţesei şi îi reproşară 
din nou că nu trăsese la abație, iar ea le explică iarăşi că, 
întrucât dormiseră destul în timpul zilei, toată curtea 
călătoreşte noapte, pe răcoare, astfel că n-au nevoie de 
odihnă. Pe de altă parte, nevrând să-l trezească nici pe 
cunoscutul abate, nici pe cuvioşii călugări, preferase să-şi 
mai dezmorţească picioarele la han. 

După mai multe cuvinte de politeţe, rămase hotărât ca 
mâine, după slujbele de dimineaţă, prinţesa cu toată curtea 


vor lua micul dejun şi se vor odihni la mănăstire. Călugării 
amabili îi invitară împreună cu mazurienii pe şlahticii de 
lângă Cracovia şi pe Macko de Bogdaniec, care şi aşa avea 
de gând să se ducă la abație ca să depună acolo averea 
dobândită în război şi darurile primite de la generosul prinţ 
Witold, toate bunuri destinate răscumpărării aşezării 
Bogdaniec din arendă. Dar tânărul Zbyszko nu auzi 
invitaţia, deoarece alergase la carele lui şi ale unchiului, 
păzite de slujitori, ca să-şi schimbe veşmintele şi să arate 
mai bine înaintea prinţesei şi a Danusiei. Luând deci hainele 
din car, porunci să fie duse în odaia slujitorilor şi acolo 
începu să se îmbrace. Aranjându-şi mai întâi părul în mare 
grabă, şi-l strânse într-o plasă de mătase, împodobită la 
spate cu boabe de chihlimbar, iar în faţă cu perle adevărate. 
Apoi se îmbrăcă într-o scurtă albă de mătase, cusută cu 
grifoni de aur, iar în partea de jos cu voluri înflorate; pe 
deasupra, se strânse într-o cingătoare aurită, dublă, de 
care atârna o săbioară scurtă cu mânerul chenăruit cu 
argint şi fildeş. Totul era nou, strălucitor şi fără nici o urmă 
de sânge, deşi le luase ca pradă de război de la un tânăr 
cavaler din Frizia, care slujea la cavalerii teutoni. După 
aceea, Zbyszko îşi trase pantalonii la care un crac era în 
dungi lungi, verzi şi roşii, iar celălalt în dungi violete şi 
galbene, cu toate că amândoi se sfârşeau sus cu o tablă de 
şah pestriță. După care, încălţându-se în pantofi purpurii cu 
vârfuri alungite, frumos şi proaspăt se duse în sala cea 
mare. 

Când apăru în uşă, făcu o impresie puternică asupra 
tuturor. Prinţesa, văzând acum ce cavaler chipeş îi alesese 
Danusiei, se bucură şi mai mult. În schimb, Danusia se 
repezi la el ca o căprioară de la început. Dar fie frumuseţea 
tânărului, fie glasurile de admiraţie ale curtenilor o reţinură 
înainte de a ajunge la el, aşa că oprindu-se la un pas de 
Zbyszko, îşi cobori ochişorii şi împreunându-şi mâinile, 
începu să-şi răsucească degetele îmbujorată şi 
descumpănită. 


Dar în urma ei, se apropiară şi alţii: prinţesa însăşi, 
curtenii şi jupâniţele, cântăreții şi călugării, pentru că voiau 
cu toţii să-l vadă mai de aproape. Jupâniţele din Mazowsze 
priveau la el ca la un curcubeu, regretând acum fiecare că 
n-o alesese pe ea; cele mai vârstnice admirau scumpetea 
veşmintelor, astfel că în jurul lui se formă un cerc de curioşi. 
Zbyszko stătea la mijloc cu un zâmbet mândru pe faţa-i 
copilărească şi se învârtea puţin pe loc, ca să-l poată vedea 
mai bine. 

Cine este? Se interesă unul dintre călugări. 

E micul cavaler, nepotul şlahticului acesta, răspunse 
prinţesa arătând spre Macko, abia adineauri i-a jurat 
credinţă Danusiei. 

Călugării nu se arătară miraţi, căci astfel de jurăminte nu 
obligau la nimic. Se jura cel mai adesea femeilor căsătorite, 
iar în neamurile mai însemnate în care obiceiul din Apus 
era cunoscut, aproape fiecare îşi avea cavalerul ei. Atunci 
când cavalerul îi jura unei jupâniţe, nu devenea prin asta 
logodnicul ei, dimpotrivă, de cele mai multe ori, ea îşi lua alt 
bărbat, iar el, dacă avea virtutea statorniciei, continua să-i 
rămână credincios, dar se căsătorea cu alta. 

Ceva mai mult se mirară călugării de vârsta crudă a 
Danusiei, dar nu exagerară, fiindcă în acele vremuri 
flăcăiandri de şaisprezece ani ajungeau castelani. Chiar 
regina Jadwiga, când a venit din Ungaria n-avea decât 
cincisprezece ani, iar jupâniţele se măritau la treisprezece. 
De altfel, acum se uitau cu toţii mai mult la Zbyszko, decât 
la Danusia şi ascultau cuvintele lui Macko care, mândru de 
nepotul lui, povestea cum dobândise tânărul veşminte atât 
de scumpe. 

Acum un an şi două săptămâni, spuse, am fost invitaţi în 
ospeţie de cavalerii saxoni. La ei se mai afla tot ca oaspete 
un cavaler din îndepărtata ţară a frizilor, care trăiau hăt! 
Tocmai pe malul mării, şi avea cu el un băiat cu trei ani mai 
mare ca Zbyszko. Odată, la un ospăț, tânărul acela l-a cam 
luat peste picior pe Zbyszko, spunându-i că n-are nici 


mustață şi nici barbă. Zbyszko, ambițios cum era, nu l-a 
ascultat cu prea multă plăcere şi înşfăcându-l de cap, i-a 
smuls tot părul, faptă pentru care mai apoi ne-am luptat pe 
viaţă şi moarte sau luarea în robie. 

Cum adică, Domnia Ta, v-aţi luptat? Întrebă Mikotaj de 
Dtugolas. 

Pentru că tatăli-a luat partea fiului, iar eu am ţinut cu 
Zbyszko; aşa că ne-am luptat toţi patru pe pământ bătătorit 
în faţa celorlalţi oaspeţi. Ne-am înţeles că cine va învinge, 
acela va lua şi carele, şi caii, şi slujitorii celui învins. Şi ne-a 
ajutat Dumnezeu. l-am tăiat pe frizii aceia, deşi cu mare 
trudă, întrucât nu le lipsea nici curajul şi nici puterea, aşa 
că am avut parte de o pradă însemnată: erau patru care, 
fiecare cu câte o pereche de cai de călărie, şi patru 
armăsari uriaşi, nouă slujitori şi două armuri grozave, cum 
se găsesc puţine pe la noi. E drept, coifurile le-am spart în 
timpul luptei, dar lisus ne-a răsplătit în alt fel, fiindcă 
veşmintele de mare preţ umpleau o ladă bine ferecată; cele 
purtate acum de Zbyszko tot în ea se aflau. 

La acestea, cei doi şlahtici de lângă Cracovia şi toţi 
mazurienii începură să se uite cu mare admiraţie la unchi şi 
la nepot, iar Mikotaj de Dtugolas, poreclit Baltagul, rosti: 

După câte văd, Domniile Voastre sunteţi bărbaţi puternici 
şi aprigi la mânie. 

Acum, credem şi noi că tinerelul o să dobândească penele 
de păun! 

Macko râse, dar pe faţa-i aspră i se întipări într-adevăr 
ceva din expresia unei păsări răpitoare. 

Între timp, slujitorii de la mănăstire scoseseră din coşurile 
de răchită vinul şi gustările, iar din odaia slugilor fetele 
începură să aducă tăvi pline cu omletă aburindă, garnisită 
cu cârnaţi care umplură încăperea cu mirosul lor de 
grăsime de porc. Această privelişte le stârni tuturor pofta 
de mâncare, aşa că se apropiară de mese. 

Cu toate acestea, nimeni nu se aşeză înaintea prinţesei 
care, stând la mijloc, le spuse mai întâi lui Zbyszko şi 


Danusiei să ocupe locurile din faţa ei, apoi i se adresă 
numai tânărului: 

Se cuvine să mănânci din aceeaşi farfurie cu Danusia, dar 
să n-o calci pe picior pe sub laviţă şi nici să nu-i atingi 
genunchii, cum fac ceilalţi cavaleri, deoarece este prea 
mică. 

La acestea, Zbyszko răspunse: 

N-am să fac una ca asta, milostivă stăpână, poate peste doi 
sau trei ani, când lisus îmi va îngădui să mă cunun şi când 
jupâniţa va mai creşte; cât despre picioare, chiar dacă aş 
vrea, tot n-aş putea, pentru că sunt prea sus. 

Aşa este, răspunse prinţesa, dar mă bucur să aflu că ai 
obiceiuri cuviincioase. 

După care se înstăpâni tăcerea, fiindcă începură să 
mănânce cu toţii. Zbyszko tăia cele mai grase bucăţi de 
cârnat şi i le oferea Danusiei sau i le băga în gură, iar ea, 
bucuroasă că o slujeşte un cavaler atât de bine îmbrăcat, 
mânca mijindu-şi ochişorii şi zâmbindu-le cu rândul lui 
Zbyszko sau prinţesei. 

După ce luară tăvile golite de pe mese, slujitorii mănăstirii 
începură să toarne în pahare vinul dulce şi parfumat, 
bărbaţilor mai mult, femeilor mai puţin, dar cavalerismul lui 
Zbyszko se văzu mai ales atunci când se aduseră 
castroanele cu alune de la mănăstire. Erau alune de pădure 
şi, rare pe atunci pentru că se aduceau de departe, 
italieneşti, pe care mesenii le alegeau cu mare poftă, aşa că, 
în curând, în toată încăperea nu se mai auzea decât 
trosnetul cojilor sparte în dinţi. Zadarnic ar crede cineva că 
Zbyszko se gândea numai la el, deoarece el prefera să le 
arate prinţesei şi Danusiei mai degrabă puterea lui de 
cavaler şi stăpânirea de sine, decât lăcomia pentru 
bunătăţile rare, care l-ar fi înjosit în ochii lor. Astfel, 
umplându-şi mereu mâna de alune de pădure sau italiene, 
nu le spărgea între dinţi, cum făceau alţii, ci le spărgea 
între degetele-i de fier, apoi îi oferea Danusiei miezul 
curăţat de coajă. Pentru ea născoci şi un fel de joc, întrucât, 


după ce alegea miezul, îşi apropia mâna de gură şi sufla cu 
putere cojile care zburau până aproape de tavan. Danusia 
râdea cu atâta poftă, încât prinţesa, de teamă ca jupâniţă să 
nu se înece, se văzu nevoită să-i spună să înceteze cu joaca, 
dar privind la bucuria fetei, o întrebă: 

Ei, Danusia, e bine să ai cavalerul tău? 

Oho, e foarte bine! Încuviinţă pupila preferată. 

Apoi întinzând degeţelul trandafiriu, atinse scurta de 
mătase albă a lui Zbyszko şi retrăgându-l numaidecât, 
întrebă la rându-i: 

Şi va fi al meu şi mâine? 

Şi mâine, şi duminică, şi. Până la moarte, îi răspunse 
Zbyszko. 

Cina se prelungi, deoarece după alune se aduseră plăcinte 
dulci cu stafide. Unii dintre curteni voiau să danseze, alţii să 
asculte cântecele trubadurilor sau ale Danusiei, dar spre 
sfârşit, pleoapele se lipiră peste ochişorii Danusiei, iar 
căpşorul începu să i se clatine în amândouă părţile; o dată, 
de două ori mai privi la prinţesă, apoi la Zbyszko, îşi mai 
trecu încă o dată pumnişorii peste pleoape şi adormi de 
îndată, rezemându-se cu încredere de umărul tânărului 
cavaler. 

Doarme? Întrebă prinţesa. Poftim, asta-i „doamna” ta. 

Ea îmi este mai dragă în somn decât alta la danţ, răspunse 
Zbyszko, stând drept şi nemişcat, ca să nu trezească fata. 

Dar n-o treziră nici măcar cântecele trubadurilor. Unii 
tropoteau în tactul melodiei, alţii acompaniau bătând din 
talere, dar cu cât larma era mai mare, cu atât Danusia 
dormea mai adânc cu buzele întredeschise ca un peştişor. 

Se trezi abia când, ca răspuns la cântatul cocoşilor, răsună 
dangătul clopotelor de la mănăstire şi toţi se ridicară de pe 
laviţe strigând: 

La utrenie, la utrenie! 

Să mergem pe jos, pentru lauda lui Dumnezeu, propuse 
prinţesa. 


Şi luând-o de mână pe Danusia, ieşi cea dintâi din han, 
urmată de alaiul curtenilor. 

Noaptea începuse să albească. Spre răsărit, pe cer, se 
vedea o transparenţă uşoară, verde în partea de sus şi 
trandafirie în cea de jos, iar sub ea, parcă o panglică 
îngustă, aurie, care se lăţea văzând cu ochii. Spre apus, 
Luna părea că se retrage din faţa unei transparenţe. 
Lucirile deveneau tot mai trandafirii şi mai puternice. 
Lumea se trezea udă de roua bogată, bucuroasă şi odihnită. 

Dumnezeu a vrut să fie senin, dar va fi o căldură grozavă, 
constatară curtenii prinţesei. 

Nu face nimic, îi linişti şlahticul de Dtugolas, o să dormim 
la abație, iar la Cracovia o să ajungem spre seară. 

Mai mult ca sigur, iarăşi la ospăț. 

Acum, aproape în fiecare zi acolo are loc câte un ospăț, iar 
după lehuzie şi întreceri, o să fie şi mai multe. 

O să vedem cum se va purta cavalerul Danusiei. 

Ei, sunt vânjoşi ca stejarii! Aţi auzit ce spuneau despre 
lupta aceea în patru? 

Poate că se vor alătura suitei noastre, văd că se sfătuiesc 
între ei. 

Se sfătuiau într-adevăr, fiindcă cel mai vârstnic, Macko, nu 
era prea bucuros de cele întâmplate, aşa că mergând în 
urma alaiului şi încetinindu-şi paşii înadins, ca să poată 
vorbi în libertate, rosti: 

La drept vorbind, asta nu înseamnă nimic. Eu osămă 
strecor într-un fel până la rege, fie şi în suita prinţesei şi 
poate o să capăt ceva. Mi-ar prinde grozav de bine vreun 
castel sau vreun târguşor. Dar o să mai vedem, o să 
răscumpărăm Bogdaniec, întrucât ce-au stăpânit părinţii 
noştri, e bine să stăpânim şi noi. Ce facem, însă, cu ţăranii? 
Cei pe care i-a adus abatele, îi va lua înapoi, iar pământul 
fără ţărani nu face două parale. Aşa că ia aminte la ce-ţi 
spun: n-ai decât să juri ce vrei şi cui vrei, dar să-l însoţeşti 
pe Spytko de Melsztyn la prinţul Witold şi să porniţi asupra 
tătarilor. Dacă se va vesti războiul înaintea lehuziei reginei, 


să nu mai aştepţi nimic, nici întrecerile cavalereşti şi să te 
duci acolo unde vei avea folos. Cneazul Witold, ştii şi tu cât 
este de darnic şi te cunoaşte şi el pe tine. Dacă te vei 
descurca bine, vei fi răsplătit pe măsură. Înainte de toate, 
poate te va ajuta Dumnezeu să iei cât mai mulţi prinşi. 
Tătarii sunt câtă frunză şi iarbă pe pământ. În caz de 
izbândă, poţi să primeşti până la şaizeci de robi. 

Aici, Macko, care se lăcomea la pământ şi la mâna de 
lucru, începu să viseze: 

Dă, Doamne, să aduc vreo cincizeci de ţărani şi să-i aşez la 
Bogdaniec, aş tăia o bucată bună din pădure. Ne-am înstări 
amândoi. Află de la mine că nicăieri nu poţi lua atâţia prinşi, 
câţi poţi lua acolo! 

Zbyszko, însă, începu să clatine din cap. 

Doamne fereşte! O să prind nişte herghelegii care 
mănâncă stârvuri de cai, neobişnuiţi cu pământul! Ce să fac 
cu ei la Bogdaniec? Afară de asta, m-am jurat să retez 
penele de păun de pe trei coifuri nemţeşti. Unde-o să le 
găsesc printre tătari? 

Ai jurat, pentru că n-ai minte, astfel de jurăminte nu 
înseamnă nimic. 

Şi onoarea mea de cavaler? 

Dar cu Ryngatia cum a fost? 

Ryngatta l-a otrăvit pe prinţ, şi sihastrul m-a dezlegat de 
legământ. 

O să te dezlege abatele la Tyniec şi de astea. Un abate este 
mai mult decât un sihastru care arăta mai mult a hoţ decât 
a călugăr. 

Bine, dar eu nu vreau. 

Macko se opri şi întrebă mânios: 

Atunci, cum rămâne? 

Du-te Domnia Ta singur la Witold, pentru că eu nu merg. 

Tu, nepricopsitule! Şi cine se va închina regelui? Nu-ţi este 
milă de oasele mele? 

Oasele Domniei Tale rămân întregi chiar dacă se 
prăvăleşte un copac peste ele. Şi chiar dacă mi-ar părea 


rău, la Witold tot nu mă duc. 

Atunci ce-ai să faci? Vrei să fii şoimar sau cântăreţ la 
curtea din Mazowsze? 

Parcă şoimar ar fi ceva rău? Dar, de vreme ce preferi să 
mormăi decât să mă asculţi, n-ai decât să mormăi. 

Unde-ai să te duci? Pentru tine Bogdaniec nu înseamnă 
nimic? O să ari cu mâinile goale, fără ţărani? 

Nu-i adevărat! Ai născocit-o grozav cu tătarii. Ai auzit ce 
spuneau rutenii că tătarii nu pot fi găsiţi decât morţi pe 
câmpul de luptă, fiindcă în stepă nu poate fi prins niciunul. 
Cu ce voi alerga după ei? Cu armăsarii ăia greoi pe care i- 
am luat de la nemți? Ia te uită? Şi ce pradă o să iau? 
Cojoace păduchioase şi nimic mai mult. Cât de bogat o să 
mă întorc la Bogdaniec! Abia atunci o să fiu numit comite. 

Macko tăcea, întrucât în vorbele lui Zbyszko era mult 
adevăr, şi abia într-un târziu zise: 

Te-ar răsplăti prinţul Witold. 

Păi cum de nu; unuia îi dă prea mult, altuia nimic. 

Spune o dată unde ai să te duci. 

La Jurând de Spychow. 

Macko îşi îndreptă brâul pe caftanul de piele şi se supără: 

Du-te învârtindu-te! 

Ascultă-mă, nu se lăsă Zbyszko. Am vorbit cu Mikotaj de 
Dtugolas şi el zice că Jurând vrea să-şi răzbune soţia din 
cauza morţii ei. O să mă duc să-l ajut. Mai întâi, singur mi-ai 
spus că pot să mă lupt cu nemţii, întrucât îi cunoaştem şi pe 
ei, şi felul lor de a lupta. Pe urmă, acolo, la hotar, o să 
găsesc mai uşor penele de păun. lar în al treilea rând, ştii şi 
Domnia Ia că nu orice oştean le poartă la coif, aşa că dacă 
lisus mă va ajuta, voi face rost şi de penele de păun, şi de 
pradă. În sfârşit, un rob din acele părţi nu-i totuna cu un 
tătar. Dacă-l aşezi în pădure, n-are să-ţi pară rău. 

Ce-i cu tine, copile, ţi-ai pierdut minţile? Doar acum nu 
este război şi numai Dumnezeu ştie când va fi! 

Na-ţi-o bună! Urşii au încheiat pace cu stuparii şi nu mai 
strică stupii şi nici mierea n-o mănâncă! Ha, ha! Păi Domnia 


Ta n-ai mai auzit că deşi oştile mari nu se mai luptă, iar 
regele şi marele maestru îşi pun peceţile pe pergamente, la 
hotar e mare vânzoleală! Îşi iau vitele unii altora, turmele, 
pentru un cap de vacă se ard câteva sate şi se asediază 
castelele. Dar răpirile de ţărani şi de fecioare? Jefuirea 
negustorilor la drumul mare? Aminteşte-ţi de vremurile 
dinainte despre care mi-ai povestit. I-a fost rău acelui 
Natecz, care a prins patruzeci de cavaleri ce se duceau la 
teutoni, i-a închis în temnițe şi nu le-a dat drumul până când 
marele maestru nu i-a trimis o căruţă plină cu banii de 
gloabă? Iar Jurând de Spychâw nu face nici el altceva şi are 
totdeauna de lucru la hotar. 

O vreme, păşiră în tăcere, între timp se luminase de-a 
binelea, şi razele soarelui făceau să strălucească stâncile pe 
care era construită abația. 

Dumnezeu poate să te ajute pretutindeni, acceptă în cele 
din urmă Macko îmbunat, roagă-te să te binecuvânteze. 

Sigur că totul este în puterea lui! 

Şi gândeşte-te la Bogdaniec, fiindcă nu m-ai convins că nu 
vrei să te duci la Jurând pentru aşezarea noastră şi nu 
pentru răţuşca asta. 

Să nu mai vorbeşti aşa, că mă supăr. Aşa-i, mi-a căzut cu 
tronc şi nu mă împotrivesc, dar altele sunt jurămintele pe 
care i le-am făcut Ryngattei. Ai întâlnit alta mai frumoasă? 

Ce-mi pasă mie de frumuseţea ei? Dacă-ţi place, ia-o când 
o să mai crească, dacă-i fiica unui comite puternic. 

Pe chipul lui Zbyszko se aşternu un zâmbet luminos. 

Se prea poate. Altă domniţă şi altă soţie nu-mi doresc! 
Când o să-ţi slăbească oasele, o să ai grijă de copiii noştri. 

Fu rândul lui Macko să zâmbească, aşa că răspunse 
împăcat cu totul: 

Grindină! Grindină! N-au decât să fie ca grindina. Bucurie 
la bătrâneţe şi mântuire după moarte. Asta să ne dea lisus. 

Capitolul III. 

Prinţesa Danuta, Macko şi Zbyszko mai fuseseră şi înainte 
la 'Tyniec, dar în suită erau curteni care-l vedeau acum 


prima dată. Aceştia, înălţându-şi ochii, priveau cu uimire la 
abația impunătoare, la zidurile crenelate care se ridicau 
deasupra stâncilor peste prăpăstii, la clădirile care se 
înălţau pe povârnişurile muntelui sau înăuntrul zidurilor 
etajate şi strălucind ca aurul în lumina soarelui care 
răsărea. După zidurile şi clădirile arătoase, după 
acareturile destinate la tot felul de întrebuinţări, după 
grădinile de la poalele muntelui şi după câmpurile lucrate 
cât cuprindeai cu privirea, se vedea de la prima aruncătură 
de ochi că era un lăcaş cu bogății nenumărate din vechime 
cu care oamenii din Mazowsze, un ţinut mai sărac, nu erau 
obişnuiţi şi tare se mai minunau. Existau, de bună seamă, 
abaţiile străvechi şi puternice ale benedictinilor şi în alte 
părţi ale ţării, la Lubus pe Odra, la Plock, spre exemplu, în 
Wielkopolska la Mogilna şi în alte locuri, totuşi niciuna nu se 
putea compara cu cea de la Tyniec, ale cărei pământuri 
întreceau chiar şi unele principate, iar veniturile ei ar fi 
stârnit până şi invidia regilor din acel timp. 

Aşa că admiraţia curtenilor sporea mereu, iar unora 
aproape că nu le venea să creadă ce vedeau. În acest timp, 
prinţesa, vrând să scurteze drumul şi să-şi facă jupâniţele 
curioase, îl rugă pe unul dintre călugări să povestească 
istoria străveche şi cumplită despre Walgierz Viteazul, pe 
care o auzise nu prea exact la Cracovia. 

La auzul acestei propuneri, jupâniţele se strânseră ciopor 
în jurul stăpânei, urcând încet panta, ca nişte flori 
mergătoare în razele soarelui. 

Despre Walgierz să vă povestească fratele Hidulf, căruia i 
s-a arătat în vis într-o noapte, spuse unul dintre călugări, 
uitându-se la celălalt, un om bătrân care mergea puţin adus 
de spate alături de Mikolaj de Dtugolas. 

E adevărat că l-aţi văzut cu proprii ochi, cuvioase părinte? 
Întrebă prinţesa. 

L-am văzut, răspunse călugărul posomorât, pentru că sunt 
momente în care din voia Domnului, poate să-şi părăsească 
locuinţa de sub pământ şi să se arate oamenilor. 


Când se întâmplă asta? 

Călugărul privi la ceilalţi doi şi tăcu, fiindcă exista credinţa 
că spiritul lui Walgierz apare atunci când printre călugări 
se strică obiceiurile, când aceştia se gândesc mai mult 
decât se cuvine la bunurile şi la bucuriile lumeşti. 

Tocmai asta nu voia să recunoască niciunul dintre ei; se 
mai spunea şi că stafia proroceşte războiul sau alte 
nenorociri, de aceea, fratele Hidulf rosti abia după o clipă 
de tăcere: 

Apariţia ei nu prevesteşte nimic bun. 

Nici eu n-aş vrea să-l văd, spuse prinţesa, făcându-şi 
semnul crucii, dar de ce se află în iad, de vreme ce, cum am 
auzit, s-a răzbunat doar pentru nedreptatea ce i s-a făcut? 

Chiar dacă ar fi fost virtuos toată viaţa, răspunse călugărul 
cu asprime, tot ar fi fost blestemat, pentru că a trăit în 
vremea păgânilor şi n-a fost iertat pentru păcatul originar 
prin sfântul botez. 

După aceste cuvinte, sprâncenele prinţesei se împreunară 
dureros, deoarece îi trecu prin minte că marele ei părinte, 
pe care-l iubise din tot sufletul, murise şi el în credinţa 
păgânească şi avea să ardă veşnic în iad. 

Ascultăm, îl îndemnă pe călugăr după un moment de 
tăcere. 

Iar fratele Hidulf începu să povestească: 

Era pe vremea păgânilor un graf puternic, căruia i se 
spunea, din cauza frumuseţii lui, Walgierz Viteazul. Toată 
ţara asta, cât vedeai cu ochii, era a lui, iar în timpul 
campaniilor, afară de pedestraşii din popor, conducea o sută 
de lăncieri, pentru că toţi stăpânitorii, spre apus până 
dincolo de Opole, iar spre răsărit până la Sandomierz, erau 
vasalii lui. Cirezile lui nu le putea număra nimeni, iar la 
Tyniec avea un turn plin cu bani, cum au acum teutonii la 
Malborg. 

Ştiu că au! Îl întrerupse prinţesa Danuta. 

Şi era asemenea unui uriaş, îşi urmă călugărul vorba, 
smulgea şi stejarii cu rădăcini cu tot, iar la cântatul din 


lăută şi din gură, nu-l întrecea nimeni în lume. lar o dată, 
când era la curtea regelui francez, s-a îndrăgostit de el 
regina Helgunda, pe care tatăl ei voia s-o încredinţeze lui 
Dumnezeu, şi a fugit cu el la Tyniec, unde au trăit amândoi 
în destrăbălare, pentru că nici un preot n-a vrut să-i cunune 
în biserică. La Wislica, însă, se afla Wistaw cel Frumos din 
stirpea regelui Popiei. În absenţa lui Walgierz Viteazul, 
acesta a pustiit ţinutul Tyniec. Walgierz Viteazul l-a înfrânt 
şi l-a adus în robie la Tyniec, fără să se teamă că orice 
femeie care-l vedea pe Wistaw, se lepăda numaidecât de 
tată şi de mamă, numai să-şi mulţumească poftele. Aşa s-a 
întâmplat şi cu Helgunda. L-a înfăşurat cu asemenea 
legături, încât uriaşul care smulgea stejari din rădăcină, n-a 
fost în stare să le rupă, aşa că l-a dat în mâna lui Wistaw, 
care l-a dus la Wislica. Dar Rynga, sora lui Wistaw, auzind 
cântecul lui Walgierz în temniţă, s-a îndrăgostit imediat de 
el şi i-a dat drumul. Odată slobod, Walgierz i-a tăiat cu 
paloşul pe Wistaw şi pe Helgunda, ale căror trupuri le-a 
aruncat corbilor, apoi s-a întors cu Rynga la Tyniec. 

Şi n-a procedat cum se cuvine? Întrebă prinţesa. 

Iar fratele Hidulf răspunse: 

Dacă ar fi primit botezul şi ar fi dat Tyniec călugărilor 
benedictini, poate că Dumnezeu i-ar fi iertat păcatele, dar 
pentru că n-a făcut-o, l-au mâncat viermii pământului. 

Dar benedictinii erau pe atunci în Regat? 

Nu erau, fiindcă aici trăiau numai păgânii. 

Atunci, cum putea să se boteze şi să le dea Tyniec? 

Nu putea şi tocmai de aceea a fost osândit la chinuri 
veşnice în iad, răspunse călugărul cu gravitate. 

Desigur, are dreptate, se auziră câteva glasuri. 

Dar între timp se apropiaseră de poarta principală a 
mănăstirii, unde îi aştepta abatele în fruntea unui numeros 
alai de călugări şi şlahtici. Laicii: „economi”, „avocaţi“, 
„procuratori”, şi tot felul de slujbaşi dintre călugări, erau 
întotdeauna destul de mulţi la mănăstire. Numeroşi şlahtici, 
chiar cavaleri avuţi, aveau în grijă pământurile întinse ale 


sfântului lăcaş în baza dreptului de vasalitate nu prea des 
întâlnit în Polonia, iar aceştia, ca „vasali” veneau bucuroşi la 
curtea „suzeranului”, unde lângă marele altar, era mai uşor 
să capete daruri, scutiri şi alte binefaceri ce depindeau 
adesea de un serviciu neînsemnat, un cuvânt rostit la 
momentul potrivit sau de buna dispoziţie a puternicului 
abate. Serbările care se pregăteau în cetatea de scaun 
atrăgeau şi ele destui vasali de acest fel din ţinuturi 
îndepărtate, care, din pricina îmbulzelii, găseau cu greutate 
locuri în hanurile din Cracovia, aşa că rămâneau la Iyniec. 
Din aceste motive abbas centum villarum22 putea s-o 
întâmpine pe prinţesă cu un cortegiu şi mai numeros decât 
de obicei. 

Era un om de statură înaltă, cu faţa uscată, înţeleaptă, ras 
în vârful capului, care mai jos, deasupra urechilor, era 
înconjurat de părul cărunt. Pe frunte, avea o cicatrice de la 
o rană căpătată, se vede, în vremea tinereţii cavalereşti, 
ochi pătrunzători ce priveau semeţ de sub sprâncenele 
negre. Era îmbrăcat într-o rasă, ca şi ceilalţi călugări, dar 
pe deasupra purta o mantie neagră, căptuşită cu purpură, 
iar la gât, un lanţ de aur, de care atârna o cruce tot de aur, 
bătută cu pietre scumpe, însemn al demnităţii lui de abate. 
Toată făptura lui trăda un om mândru, obişnuit să 
poruncească şi încrezător în sine. 

Cu toate acestea, pe prinţesă o întâmpină curtenitor, ba 
chiar cu umilinţă, întrucât îşi amintea că soţul ei descindea 
din acelaşi neam cu principii din Mazowsze, din care se 
trăgeau regii Wladystaw şi Kazimierz, iar după mamă şi 
regina de acum, stăpâna uneia dintre cele mai mari ţări din 
lume. Trecu deci pragul porţii, îşi înclină capul adânc, apoi 
făcând semnul crucii asupra Annei Danuta şi a întregii curţi 
cu o cutie mică pe care o ţinea între degetele de la mâna 
dreaptă, spuse: 

Fii binevenită, milostivă stăpână în umilul lăcaş al 
călugărilor. Fie ca Sf. Benedict de Nursja, Sf. Maurus, Sf. 
Bonifaciu şi Sf. Benedict de Aniane, ca şi Jan de Tolomeia, 


patronii noştri care trăiesc în veşnică lumină, să-ţi dea 
sănătate, noroc şi să te binecuvânteze de câte şapte ori în 
fiecare zi în tot timpul vieţii tale! 

Ar trebui să fie surzi, dacă n-ar asculta cuvintele unui 
abate atât de însemnat, răspunse prinţesa îndatoritoare, cu 
atât mai mult cu cât noi am venit aici la slujbă, în grija 
căreia ne încredinţăm. 

Pronunţând aceste cuvinte, îi întinse mâna, pe care 
abatele, îndoind un genunchi, ca un curtean, i-o sărută 
asemenea unui cavaler, apoi intrară împreună pe poartă. Se 
vede că-i aşteptau cu liturghia, fiindcă în clipa aceea 
răsunară clopotele mari şi cele mici; trâmbiţaşii de la uşa 
bisericii suflară în trâmbiţele răsunătoare în cinstea 
prinţesei, iar ceilalţi loviră în tobele uriaşe, bătute în aramă 
roşie şi acoperite cu piele întinsă, care iscară ecouri 
puternice. Asupra prinţesei, care nu se născuse într-o ţară 
creştină, fiecare biserică făcuse până acum o impresie 
adâncă; cea de la Tyniec, însă, le întrecu pe toate, mai ales 
că şi în privinţa frumuseţii, nu multe puteau să-i stea 
alături. Înăuntru domnea întunericul, doar lângă marele 
altar tremurau dâre subţiri de lumină, amestecată cu 
strălucirile lumânărilor ce se răsfrângeau în aurărie şi 
sculpturi. Un călugăr în odăjdii ieşi cu sfintele daruri, se 
înclină înaintea prinţesei şi începu sfântul sacrificiu. Se 
înălţară numaidecât fumuri aromate şi bogate care, 
învăluindu-l pe preot şi altarul, urcară în trâmbe liniştite, 
sporind atmosfera tainică din biserică. Anna Danuta îşi lăsă 
capul pe spate şi desfăcându-şi mâinile la înălţimea feţei, 
începu să se roage cu evlavie. Dar când răsunară sunetele 
de orgă, instrument rar pe vremea aceea în biserici, şi 
începură să cutremure naosul cu tunete înălţătoare, urmate 
de glasuri îngereşti şi cântece parcă de privighetori, atunci 
ochii prinţesei se ridicară, pe chipul ei, alături de pioşenie şi 
teamă, se aşternu o încântare fără margini. Dacă cineva s- 
ar fi uitat la ea, i s-ar fi părut că vede o Sfântă 


Binecuvântată care admiră priveliştea minunată a cerului 
deschis. 

Astfel se ruga fiica lui Kiejstut23, născută păgână, care, 
deşi în viaţa de zi cu zi, ca toţi oamenii din acel timp, 
pomenea cu prietenie şi încredere numele lui Dumnezeu, în 
casa Domnului, îşi îndrepta totuşi cu o teamă copilărească 
privirile spre puterea tainică şi nemăsurată a divinității. 

Şi tot atât de pios, dar cu mai puţină teamă, se ruga 
întreaga curte. Zbyszko îngenunchease înaintea stranelor 
printre mazurieni, deoarece numai jupâniţele o însoţiseră 
pe prinţesă în prezbiteriu, şi se încredința lui Dumnezeu. 
Din când în când, se uita la Danusia, care stătea cu ochii 
închişi lângă prinţesă, şi se gândea că meritase să devină 
cavalerul acestei jupâniţe, cu tot darul însemnat pe care i-l 
făgăduise. Aşadar, acum, când berea şi vinul cu care se 
cinstise la han nu mai aveau nici un efect, se îngrijoră de-a 
binelea, gândindu-se cum să-şi respecte cuvântul dat. 
Război nu era. În vânzoleala de la hotar, era într-adevăr 
uşor să întâlnească vreun neamţ înarmat cu care să lupte, 
punându-și viaţa în joc. Aşa-i spusese şi lui Macko. „Numai 
că, se gândi, nu orice neamţ poartă pene de păun sau de 
struţ la coif. Dintre oaspeţii teutonilor, numai grafii, iar 
dintre cavalerii teutoni, poate doar marile căpetenii. Dacă 
nu va fi război, poate să dureze ani întregi până să 
dobândească el penele de păun, pentru că îi mai trecu prin 
minte şi că, nefiind învestit cavaler, poate să-i provoace la 
luptă doar pe cei de-o seamă cu el. Se aştepta, e drept, să 
primească cingătoarea de cavaler din mâinile regelui în 
timpul întrecerilor anunţate cu ocazia botezului, fiindcă 
trudise mult pentru asta, dar pe urmă? Se va duce la 
Jurând de Spych6w, îl va ajuta, va zdrobi cât mai mulţi 
oşteni şi cu asta basta. Oştenii teutoni nu sunt cavaleri cu 
pene de păun la coif. 

Întristat şi descumpănit, văzând că fără ajutorul lui 
Dumnezeu nu va izbândi prea mult, începu să se roage: 
„Lisuse, lasă-ne să ne luptăm cu cavalerii teutoni şi cu 


nemţii, care sunt vrăjmaşii acestui Regat şi ai tuturor 
neamurilor care-Ţi slăvesc Numele Sfânt în limba noastră. 
Blagosloveşte-ne pe noi, iar pe ei nimiceşte-i, căci mai 
degrabă.-l slujesc pe starostele iadului împotriva noastră, 
decât pe Tine. Ne poartă ură în inima lor, supăraţi că regele 
nostru împreună cu regina au botezat Lituania, şi nu-i lasă 
să-i taie pe duşmanii Tăi cu paloşele slugilor Tale. Pedeapsa- 
i clară. 

Iar eu, păcătosul Zbyszko, mă căiesc înaintea Ta şi cer 
ajutor rănilor Tale, să-mi trimiţi cât se poate de repede trei 
nemți însemnați cu pene de păun la coif şi, în mila Ta, să-mi 
îngădui să-i bat de moarte. Şi asta numai pentru că i le-am 
promis Danutei, fiica lui Jurând şi slujitoarea Ta, şi m-am 
jurat pe cinstea mea de cavaler. 

Iar din ce se va găsi asupra celor ucişi, o să dau cu 
credinţă a zecea partea bisericii Tale sfinte, ca şi Tu, dulce 
lisuse, să ai fală şi folos de la mine şi să cunoşti că am fost 
sincer şi n-am vorbit degeaba. Şi dacă se va dovedi 
adevărat, să mă ajuţi, Doamne, amin!” 

Dar pe măsură ce se ruga, inima i se înmuia de evlavie, aşa 
că mai adăugă încă o obligaţie: după ce va răscumpăra 
Bogdaniec, va dărui bisericii toată ceara pe care albinele o 
vor aduna un an întreg în stupi. Credea că unchiul Macko 
nu se va arăta împotrivă, iar Domnul lisus se va bucura mai 
ales de ceara pentru lumânări, pe care, vrând s-o capete 
mai repede, se va grăbi să-l ajute. Gândul acesta i se păru 
atât de îndreptăţit, că bucuria îi umplu sufletul: acum, era 
aproape sigur că rugămintea îi va fi ascultată şi războiul va 
începe în curând, iar dacă nu va începe, el tot o să-şi 
respecte legământul. Simţi în braţe şi în picioare o putere 
atât de mare, încât chiar în acest moment ar fi pornit de 
unul singur asupra unui steag întreg de oşteni. Se gândi 
chiar că, mulţumindu-l pe Dumnezeu, ar putea să-i aducă şi 
Danusiei vreo doi nemți. Înflăcărarea tinerească îl îndemna 
s-o facă, dar de astă dată înţelepciunea învinse, întrucât se 


temea ca rugăminţile lui, prea multe, să nu-l supere pe 
Dumnezeu. 

Cu toate acestea, încrederea lui crescu şi mai mult, când 
după slujbă şi odihna mai îndelungată, pe care şi-o îngădui 
toată curtea, ascultă la micul dejun convorbirea dintre 
abate şi Anna Danuta. 

Soţiile prinților şi regilor din acea vreme, atât din pricina 
evlaviei, cât şi ca rezultat al darurilor minunate pe care le 
primeau de la marii maeştri ai Ordinului, se arătau foarte 
prietenoase cu cavalerii teutoni. Până şi cuvioasa Jadwiga a 
reţinut cât a trăit mâna ridicată asupra ei de soţul şi 
stăpânul ei. Doar Anna Danuta, cunoscând din partea lor 
nenorociri cumplite în familie, îi ura din tot sufletul. Prin 
urmare, când abatele o întrebă de Mazowsze şi viaţa de 
acolo, începu să se plângă cu amărăciune împotriva 
Ordinului: „Ce se poate întâmpla într-un principat care are 
asemenea vecini? Chipurile, este pace; se schimbă solii şi 
scrisori, dar cu toate astea, nu poţi fi sigur pe ziua şi ceasul 
de mâine. Cine se culcă seara la hotar, nu ştie niciodată 
dacă nu se va trezi legat, cu vârful paloşului la gât sau cu 
acoperişul arzându-i deasupra capului. Jurămintele, 
peceţile şi pergamentele nu sunt respectate. Aşa s-au 
petrecut lucrurile şi la Zlotorya, când, în vreme de pace, l- 
au luat pe prinţ în robie. Cavalerii teutoni au spus atunci că 
acel castel ar putea deveni ameninţător pentru ei. Dar 
castelele se repară pentru a sluji la apărare, nu pentru 
atac. Şi pe urmă, care prinţ n-are dreptul să ridice sau să 
repare castele pe pământul lui? Ordinul nu poate fi câştigat 
nici de cei slabi, nici de cei puternici, fiindcă pe cei slabi îi 
dispreţuiesc, iar pe cei puternici se străduiesc să-i 
îngenuncheze. Cine le face bine, este răsplătit cu rău. 
Există vreun ordin pe lume care să fi cunoscut în alte 
regate atâtea binefaceri câte au primit ei de la prinții 
polonezi? Şi cum au fost răsplătiți aceştia? Cu ură şi 
încălcarea pământurilor, cu război şi trădare. În zadar te 
plângi, în zadar îi acuză şi Reşedinţa Apostolică, fiindcă ei, 


trăind în încăpățânare şi trufie, nu-l mai ascultă nici măcar 
pe papa de la Roma. Acum, au trimis, mă rog, o solie cu 
prilejul lehuziei reginei şi al botezului, dar au făcut-o numai 
pentru că vor să abată mânia unui rege puternic de la ei 
pentru ce-au făptuit în Lituania. În cugetele lor, va sălăşlui 
întotdeauna gândul la distrugerea Regatului şi a întregii 
seminţii polone”. 

Abatele ascultă cu luare-aminte şi clătină din cap, apoi 
grăi: 

Ştii că a venit la Cracovia în fruntea soliei comturul24 
Lichtenstein, frate în cadrul Ordinului, foarte respectat 
pentru neamul renumit, vitejia şi înţelepciunea lui. Poate că 
în curând îl vei vedea aici, milostivă stăpână, fiindcă ieri mi- 
a trimis veste că, vrând să se roage la relicvele noastre, ne 
va face o vizită la Iyniec. 

La aceste cuvinte, prinţesa începu iarăşi să se jeluiască: 

Lumea vorbeşte, şi poate cu dreptate, că în curând va 
izbucni un război mare, în care de o parte va fi Regatul 
polon şi toate neamurile care vorbesc o limbă apropiată de 
cea polonă, iar de cealaltă, nemţii şi Ordinul. Se prea poate 
ca la acest război să se fi referit sfânta. 

Brygida, interveni învățatul abate, care acum opt ania 
intrat în rândul sfinţilor. Cuviosul Piotr de Alwaster şi 
Maciej de Link6ping i-au scris vedeniile, în care se vorbeşte 
într-adevăr de un mare război. 

Zbyszko mai că se înfioră de bucurie la aceste cuvinte şi, 
nemaiputându-se abţine, întrebă: 

Şi va fi curând? 

Dar abatele, ocupat cu prinţesa, nu-l auzi, sau poate se 
prefăcu doar că nu-i aude întrebarea. 

Iar prinţesa îi urmă vorba: 

Pe la noi, cavalerii tineri se bucură din pricina acelui 
război, dar cei mai în vârstă şi mai cumpăniţi zic astfel: „Nu 
de nemți ne temem, deşi mare este puterea şi trufia lor, nu 
de suliţele şi paloşele lor, ci de sfintele relicve ale teutonilor, 


fiindcă împotriva acestora puterea omenească nu ne este 
de nici un ajutor. 

Aici, Anna Danuta privi cu spaimă la abate şi adăugă cu 
glasul mai coborât: 

Se zvoneşte că au o aşchie adevărată din Sfânta Cruce: 
cum poţi să te lupţi cu ei? 

Le-a trimis-o regele Franţei, o lămuri abatele. 

Urmă un moment de tăcere, după care cuvântă Mikolaj de 
Dtugolas, poreclit Baltagul, un om umblat şi cu experienţă: 

Eu am fost în robie la cavalerii teutoni, spuse, şi am văzut 
procesiuni la care purtau acel lucru sfânt. Afară de asta, 
însă, la mănăstirea din Oliwa se află o mulţime de alte 
relicve însemnate, fără de care Ordinul n-ar fi ajuns la 
asemenea putere. 

La acestea, călugării benedictini îşi îndreptară capetele 
către cel care vorbea şi începură să-l întrebe curioşi din 
cale-afară: 

Hai, spune, ce este acolo! 

Este o bucată din veşmântul Sfintei Fecioare, răspunse 
şlahticul de Dtugolas. Apoi o măsea a Mariei Magdalena şi 
vârfurile tufişului de foc în care însuşi Dumnezeu i s-a 
arătat lui Moise, o mână a sfântului Liberius şi multe din 
oasele altor sfinţi, de la mâini şi de la picioare. 

Cum să te lupţi cu ei? Repetă prinţesa oftând. 

Abatele îşi încruntă fruntea înaltă şi aşteptând o clipă, 
răspunse astfel: 

E greu să te lupţi cu ei fie şi pentru că sunt călugări şi 
poartă crucea pe mantii; dar dacă au întrecut măsura în 
păcate, e cu putinţă ca nici relicvele acelea să nu mai vrea 
să rămână la ei, iar atunci nu numai că nu le vor mai spori 
puterile, ci-i vor slăbi, ca să ajungă în mâini mai evlavioase. 
Fie ca Dumnezeu să cruţe sângele creştinilor, dar dacă se 
apropie un război mare, şi în Regatul nostru se află relicve 
care vor lupta de partea noastră. Într-o vedenie a sfintei 
Brygida, un glas spune: „Am făcut din ei albine folositoare şi 
i-am aşezat la marginea pământurilor creştine. Dar iată că 


s-au ridicat împotriva mea. Pentru că nu se îngrijesc de 
suflet şi nu au milă de trupurile acestui popor, care, din 
rătăcirea lui, s-a convertit la credinţa catolică şi a venit la 
mine. Şi au făcut din el robi, şi nu-l învaţă poruncile 
Domnului, şi luându-i Sfintele Daruri, îl osândesc la şi mai 
mari chinuri, decât dacă ar fi rămas păgân. Duc războaie 
pentru a-şi mulţumi lăcomia. De aceea, va veni vremea când 
dinţii lor vor fi scoşi şi le va fi tăiată mâna dreaptă, iar 
piciorul drept le va fi schilod, ca să-şi recunoască păcatele 
lor”. 

Să dea Dumnezeu! Exclamă Zbyszko. 

Ceilalţi cavaleri şi călugării îşi recăpătară curajul, 
ascultând asemenea prorocire, iar abatele se întoarse către 
prinţesă şi-i zise: 

De aceea, aveţi încredere în Dumnezeu, milostivă stăpână, 
fiindcă mai degrabă zilele lor sunt numărate, decât ale 
voastre. Acum, primeşte cu inimă recunoscătoare această 
cutiuţă în care se află un deget de la piciorul Sf. Ptolemeus, 
unul dintre ocrotitorii noştri. 

Prinţesa întinse mâinile tremurând de fericire şi 
îngenunchind, primi cutiuţa pe care începu de îndată să-şi 
apese buzele. Bucuria stăpânei o împărtăşiră curtenii şi 
jupâniţele, pentru că nimeni nu se îndoia că din acest dar se 
vor revărsa binecuvântarea şi prosperitatea asupra tuturor 
şi poate chiar a întregului principat. Zbyszko se simţi şi el 
fericit, socotind că războiul avea să înceapă numaidecât 
după serbările de la Cracovia. 

Capitolul IV. 

Trecuse bine de amiază, când prinţesa şi însoțitorii ei 
plecară de la 'Tyniec la Cracovia. De multe ori cavalerii de 
atunci, când intrau în oraşele mai mari ori prin castele, 
venind în vizită la persoane însemnate, se îmbrăcau în 
veşminte de război. Se înstăpânise într-adevăr obiceiul ca 
să se dezbrace îndată după ce treceau de poartă, lucru la 
care îi îndemna chiar stăpânul casei cu cuvintele 
tradiţionale: „Nobili cavaleri, scoateţi-vă armurile, fiindcă 


aţi venit la prieteni”. Cu toate acestea, intrarea „războinică” 
era socotită mai arătoasă şi sporea însemnătatea 
cavalerului. În virtutea acestui obicei, atât Maâko, cât şi 
Zbyszko îşi puseseră platoşele de preţ, şi umărarele 
câştigate de la cavalerii frizieni, luminoase, strălucitoare şi 
împodobite pe margini cu fir de aur. Mikotaj de Diugolas, 
care văzuse multe ţări şi mulţi cavaleri în viaţă, aşa că era 
un mare cunoscător în straiele de război, recunoscu dintr- 
odată că platoşele fuseseră meşterite de armurierii din 
Milano, faimoşi în toată lumea. Fiecare era socotită o 
adevărată bogăţie şi numai cei mai avuţi şi le puteau 
permite. De aici trase concluzia că frizii aceia fuseseră 
oameni de vază în locurile lor de baştină, aşa că începu să 
se uite la Macko şi la Zbyszko cu şi mai mare respect. 
Coifurile lor, însă, deşi arătoase, nu erau tot atât de bogate, 
caii, în schimb, împodobiţi din belşug, stârniră admiraţia şi 
invidia curtenilor. Şi Macko, şi Zbyszko, aşezaţi pe şei foarte 
înalte, priveau de sus la întregul alai. Fiecare dintre ei ţinea 
în mână o suliță lungă, fiecare avea un paloş la şold şi un 
topor la şa. Scuturile le lăsaseră într-adevăr în carele de 
povară, ca să le fie mai uşor, dar şi fără ele amândoi arătau 
de parcă mergeau mai degrabă la bătălie decât în oraş. 

Amândoi călăreau aproape de caleaşca în care pe 
bancheta din spate şedeau prinţesa cu Danusia, iar pe cea 
din faţă, jupâneasa Ofka, văduvă după Krystyn de 
JarzabkOw, şi bătrânul Mikotaj de Dtugolas. Danusia privea 
cu mare interes la cavalerii în armuri, iar prinţesa, scoțând 
din vreme în vreme din sân cutiuţa cu relicvele Sf. 
Ptolemeus, o ducea la buze şi o săruta. 

Sunt grozav de curioasă cum arată oasele înăuntru, spuse 
într-un târziu, dar n-o să deschid singură cutiuţa, ca să nu-l 
supăr pe Sfânt. O s-o deschidă episcopul la Cracovia. 

La care grijuliul Mikotaj de Dtugolas o preveni: 

Ei, mai bine să n-o dai din mână, e un lucru prea scump. 

Poate că ai dreptate, acceptă prinţesa după o clipă de 
gândire, apoi adăugă: 


De mult nu mi-a mai făcut nimeni o asemenea bucurie, ca 
bunul abate cu acest dar, care m-a vindecat şi de frica de 
relicvele teutonilor. 

A vorbit cu înţelepciune şi dreptate, interveni Macko de 
Bogdaniec. Ei aveau şi aproape de Wilno felurite relicve, 
mai ales că voiau să-şi convingă oaspeţii că luptau cu nişte 
păgâni. Ei şi? Ai noştri şi-au dat seama că e destul să scuipe 
în mâini şi să învârtă toporul, ca să spargă şi coiful, şi capul 
dintr-o dată. Sfinţii ajută, e păcat să te împotriveşti, dar 
numai celor drepţi, care se duc la bătălie cu credinţă şi în 
numele lui Dumnezeu. Aşa gândesc şi eu, milostivă stăpână, 
că dacă va fi un război mare, chiar dacă toţi nemţii îi vor 
ajuta pe cavalerii teutoni, îi vom înfrânge, fiindcă poporul 
nostru este mai mare şi Domnul lisus ne-a dat mai multă 
putere în oase. Cât despre relicve, parcă la noi în 
mănăstirea de la Czestochowa nu se găseşte o aşchie din 
lemnul Sfintei Cruci? 

Adevărat, pe viul Dumnezeu, îşi aminti prinţesa. Dar la noi, 
aceasta va rămâne la mănăstire, pe când teutonii o vor 
aduce pe-a lor cu ei la nevoie. 

Tot una-i! Puterea lui Dumnezeu nu ştie ce-i depărtarea. 

Nu-i aşa, hai, spune cum stau lucrurile? Îl rugă prinţesa 
adresându-se mintosului Mikolaj de Dtugolas, iar acesta se 
grăbi să răspundă: 

Asta poate s-o spună orice episcop. Şi până la Roma este 
departe, dar papa conduce lumea, ce să mai vorbim de 
Dumnezeu! 

Prinţesa se linişti pe deplin şi aduse vorba despre Tyniec şi 
frumuseţile lui. Mazurienii erau miraţi nu numai de avuţia 
abației, ci şi de minunăţiile întregului ţinut prin care 
călătoreau acum. Împrejur, erau sate dese, bogate şi livezi 
de pomi fructiferi, dumbrăvi de tei, cuiburi de berze prin 
copaci, iar mai jos prisăci cu stupi cu acoperişuri de paie. 
De-a lungul drumului, de o parte şi de cealaltă, se întindeau 
lanuri de grâne de tot felul. La răstimpuri, vântul apleca 
marea spicelor încă verzi, printre care, multe ca stelele pe 


cer, se iţeau câăpşoarele albăstrelelor şi ale macilor roşii 
deschise. Hăt, departe, dincolo de lanuri, înnegreau unde şi 
unde pădurile sau înveseleau ochii crângurile de mesteacăn 
şi tufişurile de arin scăldate în strălucirea soarelui, 
întrerupte pe alocuri de luncile jilave, năpădite de iarbă şi 
de nagâţii ce se roteau pe deasupra mlaştinilor. Apoi iarăşi 
coline acoperite de case şi din nou lanuri. Se vedea că 
pământul este locuit de un popor numeros şi harnic, 
îndrăgostit de munca pe ogor. Cât cuprindeai cu ochii, 
părea că pretutindeni curgea lapte şi miere în pace şi 
fericire. 

Asta-i ţara regelui Kazimierz, observă prinţesa, să tot 
trăieşti aici şi să nu mai mori niciodată. 

Şi Domnului lisus îi râd ochii, adăugă Mikolaj de Dlugolas, 
când vede asemenea ţinut binecuvântat de Dumnezeu; şi 
cum poate fi altfel de vreme ce aici, când încep să bată 
clopotele, nu există nici un locşor în care să nu ajungă! Se 
ştie clar că duhurile rele, neputându-le suporta dangătele, 
sunt nevoite să fugă prin pădurile de la hotarul cu ungurii. 

Mai mare mirarea, intră în vorbă şi jupâneasa Ofka, 
văduvă după Krystyn de Jarzabkow, că Walgierz Viteazul, 
despre care ne-au povestit călugării, poate să se arate la 
Tyniec, unde clopotele bat de şapte ori pe zi. 

Asemenea cuvinte îl neliniştiră puţin pe Mikolaj, care 
încuviinţă şi el, după ce se gândi o clipă: 

Mai întâi, necercetate sunt căile Domnului, iar în al doilea 
rând, să nu uitaţi că eltrebuie să aibă îngăduinţa Lui de 
fiecare dată. 

Fie ce-o fi, dar eu sunt bucuroasă că nu înnoptăm la 
mănăstire. Cred că aş muri de frică dacă mi s-ar arăta un 
asemenea uriaş din iad. 

Ehei, nu se ştie, că se spune că este grozav de chipeş. 

Oricât ar fi de frumos, nu vreau să mă sărute unul care 
scoate pucioasă pe gură. 

Dar de unde ştii că ar vrea să te sărute? 


Auzind aceste cuvinte, prinţesa, jupân Mikolaj şi cei doi 
cavaleri de Bogdaniec pufniră în râs. Râdea chiar şi 
Danusia, luându-se după ceilalţi, căci nu înţelegea de ce 
Ofka de Jarzabkow îşi întoarse faţa mânioasă spre Mikolaj 
de Dlugolas şi zise: 

L-aş prefera pe el Domniei Tale. 

Ei, mai bine-i să nu vorbeşti de lup, o sfătui mazurianul 
vesel, fiindcă ucigă-l toaca rătăceşte şi pe drum, între 
Cracovia şi Iyniec, şi mai ales spre seară; dacă te aude şi ţi 
se arată un căpcăun! 

Puşchea pe limbă-ţi! Se supără Ofka. 

Dar în clipa aceea Macko de Bogdaniec, care, călărind un 
cal înalt, putea vedea mai departe decât cei din caleaşcă, 
struni bidiviul şi se minună: 

O, Doamne, dar asta ce mai este? 

Ce vrei să spui? 

Se iveşte un uriaş din spatele dealului. 

Cuvântul s-a întrupat! Exclamă prinţesa. Nu vă mai ţineţi 
de prostii! 

Zbyszko, însă, se ridică în scări şi adeveri: 

E un uriaş, pe legea mea! Walgierz trebuie să fie! 

De frică, surugiul trase tare de hăţuri şi caii se ridicară în 
două picioare; începu să se închine când văzu de pe capră 
călăreţul care se apropia. 

Prinţesa se ridică în picioare, apoi se aşeză la loc îngrozită. 
Danusia îşi ascunse capul în faldurile rochiei prinţesei. 
Curtenii, jupâniţele şi trubadurii care veneau călare după 
caleaşcă, auzind numele blestemat, se apropiară în grabă. 
Bărbaţii mai râdeau, chipurile, dar în ochi li se citea teama; 
jupâniţele păliseră şi doar Mikotaj de Diugolas, care văzuse 
mai multe, îşi păstra obrazul senin şi vrând s-o liniştească 
pe prinţesă, îi zise: 

Nu te teme, milostivă stăpână. Soarele încă n-a scăpătat şi 
chiar dacă ar fi noapte, Sfântul Ptolemeu îl va învinge pe 
Walgierz. 


În acest timp, călăreţul necunoscut, ajungând pe creasta 
dealului, îşi opri calul. În razele soarelui care apunea se 
vedea foarte bine, şi statura lui părea să întreacă într- 
adevăr înălţimea unui om obişnuit. Spaţiul dintre el şi 
cortegiul prinţesei nu măsura mai mult de treizeci de paşi. 

De ce s-a oprit? Se interesă unul dintre cântăreţi. 

Pentru că şi noi ne-am oprit, răspunse Macko. 

Se uită la noi, de parcă ar vrea să aleagă pe cineva, 
observă al doilea cântăreţ. Dac-aş şti că e om şi nu 
necuratul, m-aş duce la el şi i-aş da cu lăuta în cap. 

Femeile se înspăimântară de-a binelea şi începură să se 
roage cu voce tare. lar Zbyszko, vrând să-şi arate curajul 
faţă de prinţesă şi de Danusia, spuse: 

Eu am să mă duc şi aşa. Ce-mi pasă mie de Walgierz! 

Danusia încep să strige aproape plângând: „Zbyszko! 
Zbyszko!” dar el îşi îndemnă calul şi înaintă din ce în ce mai 
repede, încrezător că de-l va întâmpina chiar Walgierz, îl va 
străpunge cu sulița. 

Macko, însă, care avea privirea ageră, lămuri: 

Pare uriaş pentru că stă pe colină. E într-adevăr înalt, dar 
e un om obişnuit, nimic altceva. A, mă duc şi eu ca să nu se 
ajungă la sfadă între el şi Zbyszko. 

În acest timp, Zbyszko, înaintând la trap, se întreba dacă 
să coboare sulița dintr-odată sau mai întâi să-l cerceteze de 
aproape pe omul de pe colină. Se hotări totuşi să-l vadă mai 
întâi şi se convinse îndată că aşa era cel mai bine, pentru că 
pe măsură ce se apropia, necunoscutul începu să-şi piardă 
din înălţimea neobişnuită. Era un bărbat de statură uriaşă 
şi călărea un cal pe măsură, chiar mai înalt decât armăsarul 
lui Zbyszko, dar omul nu arăta ca un uriaş. Pe deasupra, 
mai era şi fără armură, cu o căciulă de catifea pe cap de 
forma unui clopot şi o mantie de pânză ce-l apăra de praf, 
sub care se vedea tunica verde. Stând pe colină, ţinea capul 
ridicat şi se ruga. Se vede că oprise calul ca să-şi sfârşească 
rugăciunea de seară. 

„Ei, n-are cum să fie Walgierz 


V 


se gândi tânărul. 


Ajunse atât de aproape, încât putea să-l atingă cu sulița pe 
necunoscut; acesta, însă, văzând că are de-a face cu un 
cavaler în straie bogate, îi zâmbi cu bunăvoință şi se înclină: 

Fie lăudat numele lui lisus Cristos! 

Acum şi în vecii vecilor. 

Nu cumva acolo jos este alaiul prinţesei de Mazowsze? 

Ba chiar aşa este. 

Veniţi de la Tyniec? 

Zbyszko nu mai avu când să răspundă, întrucât rămase 
atât de uimit, că nici nu mai auzi întrebarea. O clipă stătu 
împietrit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, deoarece la 
vreun sfert de stadie în urma bărbatului necunoscut, văzu 
zece-cincisprezece călăreţi înarmaţi, în fruntea cărora, dar 
mult mai înainte, se afla un cavaler într-o armură 
strălucitoare, cu o mantie de stofă albă cu cruce neagră şi 
un coif de oţel cu nişte pene de păun grozave. 

Un cavaler teuton! Şopti Zbyszko. 

Şi la această privelişte, se gândi că rugăciunea lui fusese 
ascultată, că Dumnezeu, în marea lui milă, îi trimitea un 
neamţ, cum îl rugase la Tyniec, şi că trebuia să se 
folosească de acest prilej, aşa că fără să mai stea pe 
gânduri, înainte ca toate acestea să-i treacă prin minte, 
înainte de a-şi reveni din uimire, se aplecă în şa, îşi potrivi 
sulița la jumătatea urechii calului şi porni în goană asupra 
cavalerului, strigând deviza neamului: „Grindină! 
Grindină!” 

Potrivnicul rămase şi el mirat, fiindcă îşi opri calul fără să 
mai coboare sulița înfiptă la scară, uitându-se înainte parcă 
nesigur că era atacat. 

Coboară sulița! Răcni Zbyszko, înfigându-şi pintenii în 
coastele calului. 

Grindină! Grindină! 

Spaţiul care-i despărţea se micşora văzând cu ochii. 
Cruciatul, văzând că atacul era îndreptat împotriva lui, îşi 
struni calul, cobori sulița şi când sulița lui Zbyszko era gata 
să-i străpungă pieptul, deodată, o mână puternică i-o frânse 


ca pe o trestie uscată, apoi aceeaşi mână îi struni calul cu o 
forţă năprasnică, încât armăsarul îşi înfipse toate patru 
picioarele în pământ şi se opri nemişcat. 

Om nebun, ce faci? Răsună un glas adânc şi ameninţător, 
ataci un sol, jignindu-l astfel pe rege? 

Zbyszko se uită mai bine şi-l recunoscu pe bărbatul serios 
care, socotit drept Walgierz, speriase jupâniţele prinţesei 
cu o clipă înainte. 

Lasă-mă să-l atac pe neamţ! Cine eşti tu? Strigă, punând 
mâna pe baltag. 

Pentru Dumnezeu, lasă toporul, când îţi spun, că te zvârl 
din şa! Porunci şi mai ameninţător necunoscutul. Ai insultat 
majestatea regală şi vei fi trimis în judecată. 

După care se întoarse către oştenii care-l urmau pe 
teuton, şi-i chemă: 

Veniţi aici! 

Dar în timp, sosi Macko cu chipul neliniştit şi întunecat, 
înţelese şi el că Zbyszko se purtase ca un nesocotit, şi 
isprava lui putea să aibă urmări neplăcute pentru el, era 
pregătit totuşi să se bată. Întreaga suită a cavalerului 
necunoscut şi a teutonului număra abia vreo cincisprezece 
oameni înarmaţi care cu sulițe, care cu arbalete, aşa că doi 
cavaleri în armură puteau să lupte cu ei nu fără sorţi de 
izbândă. Macko se mai gândi şi că dacă aveau să-i amenințe 
cu judecata, poate că e mai bine s-o evite învingându-i pe 
aceşti oameni, apoi să se ascundă pe undeva până va trece 
furtuna. Astfel că faţa i se zbârci dintr-odată ca botul unui 
lup gata să muşte şi îmboldindu-şi calul între Zbyszko şi 
bărbatul necunoscut, începu să-l întrebe, ţinând totodată 
mâna pe paloş: 

Cine sunteţi, Domniile Voastre? Cine vă dă dreptul? 

Regele mi-a poruncit să înlătur toate primejdiile de pe 
drum şi mă numesc Powata de Taczew. 

La aceste cuvinte, Macko şi Zbyszko priviră la cavaler, apoi 
îşi băgară armele pe jumătate scoase în teci şi îşi plecară 
capetele. Nu din cauza fricii, ci din respect faţă de faima 


unui nume cunoscut de mult, pentru că Powata de Taczew, 
şlahtic dintr-un neam vajnic şi avut, care stăpânea 
pământuri numeroase pe lângă Radom, era în acelaşi timp 
şi unul dintre cei mai slăviţi cavaleri din Regat. Trubadurii îl 
lăudau în cântecele lor ca pe un model de onoare şi 
bărbăţie, alăturându-l de Zawisza de Garbow şi Farurej, de 
Skarbek de Gora, Dobek de Olesnica şi Jasiek Naszan, de 
Mikotaj de Moskorzâw şi Zyndram de Maszkowice. Iar 
acum, mai reprezenta până la un punct şi persoana regelui, 
aşa că atacarea lui ar fi însemnat să-şi pună capetele sub 
securea gâdelui. 

De aceea şi Macko, venindu-şi în fire, i se adresă cu 
respectul cuvenit: 

Cinste şi plecăciune Domniei Tale, slavei şi bărbăţiei. 

Plecăciune, Domnilor Voastre, răspunse Powala, deşi aş fi 
preferat să vă cunosc în împrejurări mai bune. 

Din ce pricină? Întrebă Macko. 

Powala se întoarce spre Zbyszko. 

Ce te-ai încumetat să faci, tinere? Pe drumul mare şi în 
apropierea regelui ai atacat un sol! Ştii ce te aşteaptă 
pentru asemenea faptă? 

L-a atacat pe sol, pentru că e tânăr şi fără minte, de aceea 
fapta o ia înaintea gândului, îi luă Macko apărarea. Dar nu-l 
judeca prea aspru, Domnia Ta, căci am să-ţi spun toată 
tărăşenia. 

N-o să-l judec eu. Datoria mea este doar să-l leg. 

Cum aşa? Se minună Macko, uitându-se iarăşi întunecat la 
grupul de oşteni. 

Asta-i porunca regelui! 

După aceste cuvinte, se aşternu tăcerea. 

Este şlahtic, adăugă Macko. 

Atunci să jure pe onoarea de cavaler că se va prezenta la 
orice judecată. 

Mă jur pe onoarea mea! Strigă Zbyszko. 

Prea bine. Care vă sunt numele? 

Macko îi spuse numele şi blazonul amândurora. 


Dacă Domniile Voastre faceţi parte din suita prinţesei lui 
Janusz, rugaţi-o să vă ia apărarea în faţa regelui. 

Nu suntem de la curtea ei. Noi venim din Lituania, de la 
prinţul Witold. Ar fi fost mai bine să nu ne întâlnim cu 
nimeni! De la întâlnirea cu prinţesa ni se trage toată 
nenorocirea. 

Şi aici, Macko începu să povestească ce s-a petrecut la 
han, aşa că vorbi despre întâlnirea cu curtea prinţesei şi 
despre legământul lui Zbyszko, dar în cele din urmă, se 
mânie pe Zbyszko, din cauza prostiei căruia dăduseră de 
necaz, aşa că, întorcându-se spre el, îl dojeni: 

Mai bine-ai fi murit la Wilno! Ce ţi s-a năzărit, ticălosule? 

După ce-am jurat, dădu răspuns Zbyszko, m-am rugat 
Domnului lisus să mă ajute să-i găsesc pe nemți; i-am 
promis şi daruri, aşa că, atunci când am văzut penele de 
păun şi mantia cu crucea neagră, parcă un glas din mine m- 
o îndemnat: „Atacă-l pe neamţ, fiindcă asta-i o minune!” Ei 
şi am pornit asupra lui, cine n-ar fi făcut-o? 

Ascultaţi-mă, îl întrerupse Powala. Eu nu vă doresc răul, 
pentru că e limpede că tânărul ăsta s-a făcut vinovat mai 
mult din cauza uşurinţei vârstei lui. Aş fi bucuros să nu-i iau 
în seamă greşeala şi să merg mai departe, ca şi când nu s- 
ar fi întâmplat nimic. Asta, însă, aş putea s-o fac numai dacă 
acea căpetenie teutonă mi-ar făgădui că nu se va plânge 
regelui. Rugaţi-l, Domniile Voastre, şi dacă-i va părea rău de 
flăcău. 

Mai bine mă duc la judecată, decât să mă închin înaintea 
unui teuton! Se împotrivi Zbyszko. Onoarea mea de şlahtic 
nu mi-o îngăduie. 

La acestea, Powala de Taczew îl privi cu asprime şi-l certă: 

Rău faci. Cei mai vârstnici ştiu mai bine ca tine ce 
înseamnă onoarea de cavaler. Şi despre mine a auzit multă 
lume, dar dacă aş fi greşit astfel, nu m-aş ruşina să mă rog 
de iertare. 

Zbyszko nu se simţi prea bine, dar aruncându-şi privirea 
împrejur, propuse: 


Aici, pământul este drept, ajunge să-l bătătorim puţin. 
Decât să-i cer iertare neamţului, mai bine m-aş lupta călare 
sau pe jos cu elpe moarte sau viaţa în robie. 

Prost mai eşti! Îl întrerupse Madko. Cum o să te baţi cu un 
sol? Nici tu cu el şi nici el cu un nepricopsit ca tine. 

Apoi i se adresă lui Powalta: 

Iertare, Domnia Ta. Nepotul meu s-a prostit de tot din 
cauza războiului, dar e mai bine să nu vorbească el cu 
neamţul, fiindcă este în stare să-l şi jignească. O să vorbesc 
eu cu el şi o să-l rog, iar dacă, după ce-şi va sfârşi solia, 
comturul va binevoi să lupte în arenă, îi voi sta şi eu la 
îndemână. 

Este un cavaler dintr-un neam mare, care nu va lupta cu 
oricine, răspunse Powata. 

Cum se poate? Doar port şi eu cingătoare şi pinteni. Chiar 
şi un prinţ se poate măsura cu mine. 

Este adevărat, dar Domnia Ia să nu-i vorbeşti de asta, 
poate doar dacă va aduce el vorba, fiindcă mă tem să nu se 
îndârjească şi mai tare. Dar, să te ajute Dumnezeu. 

Mă duc să-l înduplec pentru tine, îi spuse Macko lui 
Zbyszko, aşteaptă-mă aici. 

Şi spunând acestea, se apropie de teutonul care, oprindu- 
se la câţiva paşi, stătuse ţeapăn pe calul înalt cât o cămilă, 
asemenea unei statui turnate din fier, şi ascultase cu cea 
mai mare nepăsare vorbirea dinainte. În timpul anilor lungi 
de război, Macko învățase puţin nemţeşte, aşa că începu să- 
i explice comturului în limba lui ce se întâmplase şi să dea 
vina pe tinereţea şi sângele iute al băiatului, care avusese 
impresia că însuşi Dumnezeu îi trimisese un cavaler cu 
pene de păun, încercând la sfârşit să-l roage să-i ierte vina 
lui Zbyszko. 

Faţa comturului rămase neschimbată. Semeţ şi drept, cu 
capul ridicat, privea la Macko atât de nepăsător şi totodată 
cu dispreţ, de parcă nu s-ar fi uitat la un cavaler şi nici 
măcar la un om, ci la o scândură de la gard. Stăpânul de la 
Bogdaniec, băgă de seamă şi chiar dacă îşi alegea în 


continuare vorbele cu meşteşug, se vedea că mânia începea 
să-i clocotească în piept; vorbea tot mai în silă, iar pe obrajii 
arşi de soare îi urca rumeneala. Era limpede că, faţă de 
această semeţie rece, lupta cu sine, ca să nu scrâşnească 
din dinţi şi să nu răbufnească. 

Powala, însă, observă ce se petrece şi, având o inimă bună, 
se hotări să-i vină în ajutor. Şi el, căutând în tinereţe isprăvi 
cavalereşti cu primejdie pe la curţile ungurească, austriacă, 
burgundă şi cehă, care l-au făcut faimos, învățase nemţeşte, 
aşa că acum îi spuse în această limbă lui Macko cu un glas 
împăciuitor şi glumeţ;: 

Domnia Ia, vezi doar că nobilul comtur socoteşte că 
întâmplarea nu merită nici măcar un cuvânt. Nu numai în 
Regatul nostru, ci pretutindeni tinerii n-au prea multă 
minte, dar un asemenea cavaler nu se luptă cu nişte copii 
nici cu paloşul, nici cu legea. 

La acestea, Lichtenstein îşi umflă mustaţa decolorată şi îşi 
îndemnă calul înainte, trecând pe lângă Macko şi Zbyszko. 

Acestora, însă, o mânie cumplită le ridică părul sub coifuri, 
şi mâinile apucară paloşele. 

Aşteaptă, mama ta de teuton, strecură printre dinţii 
încleştaţi cel mai în vârstă dintre cavalerii de Bogdaniec, 
acum îţi jur şi eu ţie, şi am să te găsesc după ce-ţi vei 
încheia solia. 

Dar Powala de Taczew, căruia sângele începuse să-i urce la 
cap, îl potoli: 

Asta după aceea. Mai întâi, să vă ia prinţesa apărarea, că 
altfel va fi rău de băiat. 

Apoi porni în urma teutonului, îl opri şi o vreme discutară 
cu însufleţire. Şi Macko, şi Zbyszko îşi dădură seama că 
teutonul nu se uita la Powala cu aceeaşi faţă mândră, ca la 
ei, iar asta le spori şi mai mult mânia. În curând, Powala se 
întoarse la ei şi aşteptând ca neamţul să se îndepărteze, le 
atrase atenţia: 

V-am luat apărarea, dar e un om neînduplecat. Zice că nu 
se va plânge regelui numai dacă Domniile Voastre veţi 


împlini ce va pretinde el. 

Şi ce vrea? 

Mi-a spus aşa: „Am să mă opresc să-i dau bineţe prinţesei 
de Mazowsze. Să vină şi ei, să descalece, să-şi scoată 
coifurile şi de jos, cu capetele descoperite, să mă roage, şi 
am să le răspund”. 

Aici, Powata îl privi în ochi pe Zbyszko şi adăugă: 

Înţeleg că nu-i lucru uşor pentru nişte şlahtici. Dar te 
previn că dacă nu vrei să-l faci, cine ştie ce te poate aştepta; 
poate chiar paloşul călăului. 

Feţele lui Macko şi Zbyszko se învineţiră ca piatra. Se 
aşternu iarăşi tăcerea. 

Ei, ce ziceţi? Întrebă Powala. 

Zbyszko îi răspunse liniştit şi cu atâta gravitate, de parcă 
ar fi avut cu douăzeci de ani mai mult. 

Ce să zicem? 'Ioate sunt în puterea Domnului? 

Cum adică? 

Adică de-aş avea şi două capete, şi călăul ar trebui să mi le 
reteze pe amândouă, am o singură onoare şi nu mă pot face 
de ruşine. 

Powala deveni serios şi întorcându-se spre Macko, îl 
întrebă şi pe el: 

Dar Domnia Ia ce spui? 

Eu spun că pe băietanul ăsta l-am crescut de mic, 
răspunse Macko posomorât. Viitorul neamului nostru stă în 
el, pentru că eu sunt bătrân, dar nu poate să facă asta nici 
cu preţul vieţii. 

Chipul aspru începu să-i tremure şi dragostea pentru 
nepot răbufni în el cu atâta putere, încât îl strânse în 
braţele-i acoperite de fier şi începu să strige: 

Zbyszko! Zbyszko! 

Iar tânărul cavaler mai că rămase mirat şi îmbrăţişându-şi 
unchiul, la rândul lui, zise: 

Ei, nu ştiam că ţii atât de mult la mine! 

Văd că sunteţi nişte cavaleri adevăraţi, le spuse mişcat 
Powala, şi de vreme ce tânărul mi-a jurat pe onoarea lui că 


se va prezenta la judecată, n-am să-l cetluiesc; în oameni ca 
Domniile Voastre pot să am încredere. Aşadar, nu vă 
pierdeţi cu firea. Neamţul o să zăbovească o zi la Tyniec, 
aşa că eu o să-l văd pe rege înainte şi am să-i înfăţişez 
lucrurile în aşa fel încât să-l supăr cât mai puţin. Noroc că 
am izbutit să frâng sulița, mare noroc! 

Dar Zbyszko se împotrivi: 

Dacă tot trebuie să-mi pierd capul, m-aş fi bucurat mai 
mult să-i rup oasele teutonului. 

De mirare că ştii să-ţi aperi cinstea atât de bine şi nu poţi 
să pricepi că astfel ne-ai face poporul de râs! Îşi pierdu 
răbdarea Powata. 

De priceput, pricep eu, o ţinu Zbyszko înainte, dar tocmai 
de aceea îmi pare rău. 

Powala, însă, se întoarse către Macko: 

Domnia Ta, dacă tânărul izbuteşte să scape nevătămat, se 
cuvine să-i pui gluguţa pe cap, ca la un şoim. Altminteri n-o 
să piară de moarte bună. 

Ar izbuti, dacă Domnia Ta ai vrea să tăinuieşti înaintea 
regelui ce s-a întâmplat. 

Şi ce facem cu neamţul? Limba doar nu i-o pot lega. 

Adevărat! Că bine zici! 

Tăifăsuind în acest fel, porniră înapoi spre alaiul prinţesei. 
Slujitorii lui Powata, care erau amestecați mai înainte cu 
oamenii lui Lichtenstein, mergeau acum în urma lor. De 
departe se vedeau legănându-se în bătaia vântului printre 
căciulile mazurienilor penele de păun ale teutonului şi coiful 
lui strălucind în soare. 

Ciudată mai este firea cavalerilor teutoni, remarcă parcă 
îngândurat stăpânul de Taczew. Când o duc rău, pot fi 
trufaşi ca un călugăr franciscan, umili ca un miel şi dulci ca 
mierea, de parcă nimeni n-ar fi mai bun ca ei în toată 
lumea. Dar când se simt în putere, nimeni nu se sumeţeşte 
mai mult ca ei şi n-au milă câtuşi de puţin niciodată. Se pare 
că Domnul lisus le-a dat cremene în loc de inimă. M-am 
uitat şi eu la tot felul de noroade şi nu o dată am văzut cum 


un adevărat cavaler îşi cruţă potrivnicul mai slab spunându- 
şi: „Nu-mi va spori onoarea, călcând în picioare pe cel 
căzut”. Pe când teutonii tocmai atunci sunt cei mai 
înverşunaţi. Dacă-l ţii de cap, nu-l lăsa să-ţi scape, că nu-ţi 
va fi bine! Aşa şi solul ăsta! A pretins de îndată nu numai să- 
i cereţi iertare, ci să vă faceţi şi de ruşine. Mă bucur, însă, 
că nu i-aţi dat ascultare. 

Netrebnicul! Strigă Zbyszko. 

Şi să nu vă arătaţi îngrijoraţi, fiindcă e în stare să se 
bucure de îndată. 

După aceste cuvinte, ajunseră şi se uniră cu alaiul 
prinţesei. Când îi văzu, solul teuton îşi aşternu pe faţă o 
expresie de trufie şi dispreţ, dar ei se prefăcură că nu-l văd. 
Zbyszko trecu alături de Danusia şi începu să sporovăiască 
vesel cu ea, vestind-o că de pe colină se vede foarte bine 
Cracovia, iar Macko îi istorisi unuia dintre cântăreţi despre 
puterea grozavă a şlahticului de Taczew, care frânsese în 
mână sulița lui Zbyszko asemenea unui băţ uscat. 

Păi de ce i-a frânt-o? Întrebă trubadurul. 

Pentru că băiatul s-a prefăcut că luptă cu neamţul, aşa în 
glumă. 

Cântăreţului, şlahtic şi om umblat, nu i se păru o glumă 
prea bună, dar văzând că Macko vorbeşte cam dispreţuitor 
despre ea, nu o luă nici el în serios. În acest timp, neamţul 
fu contrariat de purtarea lor. Privi de câteva ori la Zbyszko, 
apoi la Macko; înţelese în sfârşit, că nu vor descăleca şi nu-l 
iau în seamă cu bună ştiinţă. Atunci, îi sticliră ochii ca oţelul 
şi începu numaidecât să-şi ia rămas-bun. 

În momentul în care pornea, Powala de Taczew nu se putu 
stăpâni şi-i spuse la despărţire: 

Pleacă liniştit, cavalere, în ţară e pace şi nu va da nimeni 
năvală asupra Domniei Tale, poate doar vreun copilandru 
nesăbuit. 

Cu toate că obiceiurile din această ţară sunt ciudate, n-am 
căutat apărarea, ci doar tovărăşia Domniei Tale, răspunse 


Lichtenstein. Cred că ne vom mai întâlni şi la curtea de aici, 
şi în altă parte. 

În ultimele cuvinte, răsuna parcă o ameninţare ascunsă, 
de aceea Powata răspunse cu gravitate: 

Să dea Dumnezeu. 

Spunând acestea, se înclină şi se întoarse, după care înălţă 
din umeri şi murmură cu jumătate de glas, în aşa fel însă ca 
cei mai apropiaţi să-l audă: 

Amărâtule! Ce te-aş mai sălta din şa în vârful suliţei şi te- 
aş învârti prin aer cât ţi-ai zice de trei ori rugăciunea! 

Şi începu să stea de vorbă cu prinţesa, pe care o cunoştea 
bine. Anna Danuta se interesă ce făcea pe aici, iar el o 
lămuri că regele îi poruncise să înlăture primejdiile de pe 
drum în tot ţinutul, fiindcă din pricina mulţimii oaspeţilor 
care veneau la Cracovia, puteau să se întâmple oricând 
lucruri neplăcute. Şi drept dovadă, povesti cele petrecute 
cu o clipă înainte, la care fusese martor. Se gândi totuşi că 
pentru intervenţia prinţesei în folosul lui Zbyszko va avea 
destul timp s-o roage mai târziu, când se va ivi nevoia; nu 
acordă întâmplării o atenţie prea mare, nevrând s-o 
întristeze. Într-adevăr, prinţesa chiar râse de Zbyszko care 
se arăta atât de grăbit să pună mâna pe penele de păun, iar 
ceilalţi, aflând că rupsese sulița tânărului, admirară puterea 
cavalerului de 'Taczew, care făcuse asemenea ispravă cu o 
singură mână. 

Acesta, însă, puţin lăudăros, se bucură din toată inima că-i 
ridică în slăvi virtutea şi, în cele din urmă, începu să-şi 
povestească singur isprăvile care-i făcuseră cunoscut 
numele mai ales în Burgundia la curtea lui Filip 
Îndrăzneţul. Acolo, în timpul unui turnir, după ce-i rupsese 
sulița, îl înşfăcase odată de brâu pe un cavaler din Ardeni, îl 
doborâse din şa şi îl aruncase în sus la înălţimea suliţei, cu 
toate că luptătorul era îmbrăcat tot în armură. Filip 
Îndrăzneţul îl răsplătise atunci cu un lanţ de aur, iar 
prinţesa îi dăruise un pantofior de catifea, pe care îl poartă 
şi acum la coif. 


Ascultând acestea, se arătară cu toţii foarte miraţi, afară 
de Mikolaj de Dtugolas, care rosti: 

În vremurile deşănţate de acum, nu mai sunt asemenea 
bărbaţi, cum erau pe vremea tinereţii mele, sau ca aceia 
despre care îmi povestea tatăl meu. Acum, dacă se întâmplă 
ca un şlahtic să rupă o platoşă, să întindă arcul unei 
arbalete fără manivelă sau să răsucească între degete un 
tesac de fier, se şi socoteşte numaidecât foarte vânjos şi se 
sumeţeşte deasupra celorlalţi. Dar altădată, făceau asta şi 
fetele. 

Nu spun nici eu că mai demult oamenii nu erau mai 
puternici, răspunse Powata, dar din aceştia se găsesc şi 
astăzi. Faţă de mine, Domnul lisus nu s-a arătat zgârcit cu 
vlaga oaselor, cu toate acestea, nu mă cred cel mai puternic 
om din Regat. Domnia Ta, ai văzut vreodată pe Zawisza de 
Garb6w? Unul ca acesta m-ar învinge. 

L-am văzut. Are umerii laţi ca limba clopotului de la 
Cracovia. 

Dar pe Dobko de Olesnica? Odată, la un turnir pus la cale 
de cavalerii teutoni la Torui, a doborât doisprezece 
luptători cu mare fală pentru el şi pentru poporul nostru. 

Mazurianul nostru, Staszko Ciotek, era mai puternic şi 
decât Domnia Ta, şi decât Zawisza, şi decât Dobko. Se 
spunea despre el că lua un băț verde şi-l strângea de se 
scurgea toată seva din el. 

Asta pot s-o fac şi eu! Se amestecă Zbyszko. 

Şi înainte ca cineva să-l roage să încerce, se repezi la 
marginea drumului, rupse o creangă destul de groasă dintr- 
un copac, apoi o strânse la un capăt în faţa prinţesei şi a 
Danusiei atât de tare, încât seva începu să curgă într- 
adevăr în picături mari pe drum. 

O, Lisuse! Se minună jupâneasa Otka de Jarzabkw la 
această privelişte, să nu te mai duci la război, pentru că ar 
fi păcat ca un asemenea om să moară înainte de 
însurătoare. 

Ar fi păcat, repetă Macko, întunecându-se dintr-odată. 


Dar Mikotaj de Dtugolas începu să râdă şi odată cu el şi 
prinţesa. Cu toate acestea, ceilalţi lăudară într-un glas 
puterea lui Zbyszko, fiindcă pe atunci un braţ de fier era 
prețuit mai mult decât orice însuşire, aşa că jupâniţele îi 
spuseră Danusiei: „N-ai decât să te bucuri”, iar ea se 
bucură, deşi nu înţelegea prea bine ce folos poate avea 
dintr-o ramură de copac. Uitând cu totul de teuton, Zbyszko 
privea cu atâta mândrie în jur, că Mikotaj de Dtugolas, 
dorind să-l facă să fie mai cumpănit, spuse: 

Te sumeţeşti zadarnic cu puterea ta, fiindcă sunt alţii şi 
mai buni ca tine. Eu n-am văzut, dar tatăl meu a fost martor 
la ceva şi mai grozav, ce s-a întâmplat la curtea lui Karol, 
împăratul roman. S-a dus să-l viziteze regele nostru 
Kazimierz cu o suită numeroasă, printre care se afla şi acel 
foarte puternic Staszko Ciotek, fiul voievodului Andrzej. Şi 
împăratul a început să se laude că printre oamenii lui are 
un ceh care se ia la trântă cu ursul şi-l omoară numaidecât. 
Au făcut o serbare şi cehul a omorât doi urşi unul după 
altul. Regele nostru s-a îngrijorat foarte tare şi, ca să nu se 
facă de ruşine, a spus: „Da, dar nici Ciotek al meu nu se lasă 
mai prejos”. Au hotărât ca întrecerea să aibă loc peste trei 
zile. S-au adunat jupâniţe şi cavaleri însemnați, iar după 
trei zile cehul s-a înşfăcat cu Ciotek în curtea castelului; dar 
n-a durat mult, pentru că abia se luaseră în braţe şi Ciotek i- 
a frânt grumazul şi toate coastele cehului, spre slava 
regelui, lăsându-l mort pe loc. Acelaşi, poreclit de atunci 
Rupe-oase, a urcat singur în turn un clopot pe care 
douăzeci de bărbaţi abia puteau să-l mişte. 

Şi câţi ani avea? Întrebă Zbyszko. 

Era tânăr! 

În acest timp, Powala de Taczew, călărind pe parte 
dreaptă, unde stătea prinţesa, se aplecă şi-i spuse la ureche 
tot adevărul despre însemnătatea întâmplării, rugând-o 
totodată să-l ajute pe Zbyszko care s-ar putea să fie 
pedepsit cu asprime pentru fapta lui. Prinţesa, căreia îi 


plăcea Zbyszko, primi cu tristeţe această veste şi se 
îngrijoră foarte mult. 

Episcopul de Cracovia ţine la mine, îi destăinui Powata, s- 
ar putea să-l înduplec, pe el şi pe regină, dar cu cât îl vor 
sprijini mai mulţi pe tinerelul acesta, cu atât va fi mai bine. 

Dacă regina îi va lua apărarea, n-o să i se clintească nici 
un fir de păr din cap, îl linişti Anna Danuta, fiindcă regele îi 
arată multă cinste şi pentru sfinţenie, şi pentru zestre, mai 
ales acum când a scăpat de ruşinea de a fi stearpă. Dar la 
Cracovia se mai află şi sora îndrăgită a regelui, prinţesa şi 
soţia lui Ziemowit, să te duci şi la ea. O să fac şi eu tot ce voi 
putea, dar ea este sora lui bună, pe când eu numai 
verişoară. 

Milostivă stăpână, regele ţine şi la Domnia Ta. 

Ei, nu chiar aşa, răspunse prinţesa cu anume tristeţe, 
pentru mine o verigă, pentru ea un lanţ întreg; mie - o 
vulpiţă; ei - o zibelină. Regele nu ţine la nimeni ca la 
Aleksandra. Nu e zi în care s-o lase să plece cu mâinile 
goale. 

Tot vorovind aşa, se apropiară de Cracovia. Drumul, plin 
de oameni încă de la Tyniec, se umpluse şi mai mult de 
lume. 

Întâlniră şlahtici care se duceau la oraş însoţiţi de copii de 
casă, unii în armuri, alţii în veşminte de vară şi pălării de 
paie. Unii călare, alţii în căleşti cu soțiile şi fiicele, care 
voiau să vadă întrecerile anunţate mai demult. Pe alocuri, 
tot drumul era ticsit de carele neguţătorilor, care n-aveau 
voie să ocolească oraşul şi să fie astfel scutiţi de dări. În 
care, aduceau sare, ceară, grâne, peşte, piei de animale, 
cânepă, lemne. Altele veneau dinspre oraş încărcate cu 
baloturi de postav, butoaie de bere şi tot felul de alte 
mărfuri. Cracovia se vedea bine: grădinile regale, ale 
nobililor şi ale orăşenilor, care înconjurau cetatea de scaun, 
apoi zidurile şi turnurile bisericilor. Cu cât se apropiau mai 
mult, cu atât creştea îmbulzeala, iar la porţile de intrare 
abia te puteai strecura prin vânzoleală. 


Asta-i oraşul! Cred că nu mai este altul la fel pe lume, 
remarcă Macko. 

Totdeauna seamănă a iarmaroc, îi răspunse unul dintre 
cântăreţi. Ai fost demult aici, Domnia Ta? 

Demult. Şi mă mir, ca şi când l-aş vedea prima dată, de 
parcă venim din alte ţări sălbatice. 

Se vorbeşte că oraşul a crescut grozav de când este 
Jagietto rege. 

E adevărat: de la urcare pe tron a marelui prinţ de 
Lituania, ţările lituane şi rutene şi-au deschis porţile 
comerţului cracovian, ceea ce a avut ca rezultat creşterea 
oraşului de la o zi la alta; populaţia, bogăţiile şi clădirile, 
devenind unul dintre cele mai mari din lume. 

Şi oraşele teutone sunt mari, adăugă cântăreţul gras. 

Numai să intri în ele, lămuri Macko. Ai găsi pradă pe 
cinste! 

Dar Powala se gândea la altceva, anume că tânărul 
Zbyszko, care se făcuse vinovat doar din cauza înflăcărării 
lui prosteşti, intră ca în gura lupului. Stăpânul de Taczew, 
aspru şi îndărijit în vreme de război, avea totuşi în pieptu-i 
puternic o adevărată inimă de porumbel, şi pentru că 
înţelegea mai bine decât alţii ce-l aşteaptă pe vinovat, i se 
făcu milă de el. 

Îmi tot bat capul, îi mărturisi iarăşi prinţesei, dacă să-i 
spun regelui sau să nu-i spun ce s-a întâmplat. Dacă 
teutonul nu se va plânge, nu va fi nimic, dar dacă se va 
plânge, poate că ar fi mai bine să-i spun totul dinainte, ca 
stăpânul nostru să nu se mânie. 

Dacă teutonul are prilejul să piardă pe cineva, o va face, îi 
dădu prinţesa în bună, dar eu am să-i spun tânărului înainte 
să rămână la curtea mea. Se prea poate ca regele să nu se 
arate prea aspru cu unul dintre curtenii mei. 

Spunând acestea, îl chemă pe Zbyszko care, aflând despre 
ce este vorba, descălecă, îi înconjură picioarele stăpânei şi 
acceptă cu cea mai mare bucurie să fie curteanul ei, nu atât 


din pricina primejdiei, cât pentru că în acest fel putea să 
rămână aproape de Danusia. 

lar Powata îl întrebă între timp pe Macko: 

Şi unde veţi locui? 

La vreun han. 

Hanurile sunt ocupate de mult, nu mai e nici un loc. 

Atunci o să ne ducem la un neguţător pe care-l cunosc, 
Amylej, poate că o să ne îngăduie să înnoptăm la el. 

Eu, însă, îţi propun altceva: veniţi la mine în ospeţie. 
Nepotul Domniei Tale s-ar putea duce cu ceilalţi curteni ai 
prinţesei să stea la castel, dar ar fi mai bine să nu se afle 
prea aproape de rege. Ce faci în prima clipă de mânie, nu 
mai faci şi în a doua. Sigur că va fi nevoie ca astfel să vă 
împărţiţi avutul, carele de povară şi slujitorii, iar pentru 
asta vă trebuie timp. Ştii ce, la mine o să vă simţiţi bine şi o 
să fiţi în siguranţă. 

Macko, deşi se îngrijoră puţin că Powala se gândeşte atâta 
la siguranţa lor, îi mulţumi cu recunoştinţă şi intrară în 
oraş. Aici, însă, şi el, şi Zbyszko uitară iarăşi de orice grijă la 
vederea minunăţiilor ce-i înconjurau. În Lituania şi la hotar, 
văzuseră doar castele izolate, iar dintre oraşele mai 
însemnate, afară de Wilno, toate celelalte erau rău 
construite şi arse, numai cenuşă şi dărâmături, pe când aici, 
clădirile neguţătorilor erau adesea mai arătoase chiar decât 
fortăreaţa marelui prinţ lituanian. 

Multe case erau într-adevăr de lemn, dar şi acestea 
impuneau prin înălţimea pereţilor, şi a acoperişurilor, prin 
ferestrele cu geamuri în rame de plumb, care răsfrângeau 
atât de puternic razele soarelui care apunea, încât puteai 
să crezi că izbucnise vreun incendiu. Pe străzile mai 
apropiate de piaţă, erau totuşi numeroase palate mai mici 
de cărămidă roşie sau chiar din piatră, înalte, împodobite 
cu marchize şi cruci negre pe pereţi. Se înălţau unele lângă 
altele, ca nişte oşteni aliniaţi, unele mai largi, altele înguste 
de nouă coţi, dar ascuţite, cu tinde boltite, adesea cu 
Calvarul Domnului sau cu icoana Sfintei Fecioare deasupra 


porţii. Erau şi străzi pe care se vedeau două rânduri de 
case, sus o fâşie de cer, iar jos drumul aşternut cu pietre; pe 
amândouă părţile, cât cuprindeai cu ochii, prăvălii şi iar 
prăvălii îmbelşugate, pline de mărfuri de calitate, deseori 
ciudate sau cu totul necunoscute, la care Macko, învăţat să- 
şi ducă viaţa în războaie neîntrerupte, se uita cu priviri 
lacome. Dar şi mai multă admiraţie stârniră la amândoi 
clădirile publice: catedrala Sf. Maria din Piaţă, bazarul 
ţesăturilor, turnul primăriei cu o pivniţă uriaşă, în care se 
vindea bere de Swidnica şi alte biserici, prăvălii de 
postavuri, uriaşul mercatorium25 destinat neguţătorilor 
străini, clădirea în care se închidea cântarul orăşenesc, 
frizerii, băi, topitoriile de aramă, de ceară, aur şi argint, 
fabricile de bere, munţii de butoaie în jurul aşa-numitului 
Schrotamt - într-un cuvânt, pretutindeni îndestulare şi 
bogății, pe care un om neobişnuit cu oraşul sau chiar vreun 
stăpân al unui „târg” n-avea cum să şi le închipuie. 

Powala îi conduse pe Macko şi pe Zbyszko acasă la el, pe 
strada Sf. Anna, porunci să li se pregătească o odaie 
încăpătoare, îi prezentă scutierilor săi, iar el plecă la castel, 
de unde se întoarse la cină, însă destul de târziu. Odată cu 
el, aduse şi câţiva prieteni şi, tot încercând vinul şi carnea, 
chefuiră cu mare veselie, deşi stăpânul casei era parcă 
îngrijorat, aşa că după ce plecară toţi pe la casele lor, îi 
spuse lui Macko: 

Am stat de vorbă cu un canonic, priceput în scriere şi la 
legi, care zice că jignirea unui sol înseamnă osândirea la 
moarte. Aşa că rugaţi-vă amândoi lui Dumnezeu ca teutonul 
să nu se plângă. 

La auzul acestor cuvinte, cei doi cavaleri, deşi întrecuseră 
puţin măsura la ospăț, se duseră la culcare cu inima grea. 
Macko nu putu nici măcar să adoarmă, şi după o vreme, îi 
spuse nepotului: 

Zbyszko! 

Ce este? 

Dacă stau să mă gândesc bine, cred că o să-ţi taie capul. 


Aşa crezi? Întrebă Zbyszko cu glas somnoros. 

Şi întorcându-se cu faţa la perete, adormi adânc, pentru 
că era obosit de drum. 

Capitolul V. 

În ziua următoare, amândoi cavalerii de Bogdaniec, 
împreună cu Powala, se duseră la slujba de dimineaţă de la 
catedrală, atât pentru liturghie, cât şi ca să vadă curtea şi 
oaspeţii care veniseră la castel. Într-adevăr, pe drum 
Powala întâlni o mulţime de necunoscuţi, iar printre aceştia, 
destui cavaleri faimoşi în ţară şi peste graniţă, la care 
tânărul Zbyszko se uită cu admiraţie, făgăduindu-şi în 
sufletul lui că dacă va scăpa nepedepsit pentru întâmplarea 
cu Lichtenstein, îşi va da silinţa să-i egaleze în bărbăţie şi în 
toate celelalte virtuţi. Unul dintre aceşti cavaleri, 
Toporczyk, rudă cu castelanul de Cracovia, le împărtăşi 
noutatea că se întorsese de la Roma Wojciech Jastrzebiec, 
un scolastic care se dusese la papa Bonifaciu al IX-lea cu o 
scrisoare, în care îl poftea la botezul de la Cracovia. 
Bonifaciu primise invitaţia şi cu toate că îşi exprimase 
îndoiala că va veni el însuşi, îl însărcinase pe sol să-l ţină în 
locul lui pe copilul care se va naşte, rugându-l totodată, 
drept dovadă a dragostei lui pentru rege şi regină, să-i dea 
copilului numele de Bonifaciu sau Bonifacja. 

Se mai vorbea de asemenea despre sosirea apropiată a 
regelui maghiar Zygmunt, care avea să vină cu siguranţă. 
Deoarece Zygmunt venea întotdeauna şi invitat, şi neinvitat 
când se nimerea ocazia unei vizite, a unui ospăț sau 
întreceri, la care îi plăcea să ia parte, dorind să i se ducă 
vestea prin lume ca stăpânitor, cântăreţ şi unul dintre cei 
mai buni cavaleri. Powala, Zawisza de Garb6w, Dobko de 
Olesnica, Naszan şi alţi bărbaţi de aceeaşi măsură povestiră 
zâmbind că la luptele dinainte, regele îi rugase în taină ca 
la turnir să nu-l lovească prea puternic şi să-l cruţe pe 
„oaspetele maghiar”, a cărui vanitate, cunoscută în toată 
lumea, era atât de mare, încât în caz că nu învingea el, 
izbucnea în plâns. Dar cea mai mare impresie printre 


cavaleri o făcură veştile despre Witold. Se povesteau 
adevărate minuni despre leagănul turnat tot din argint, pe 
care îl aduseseră în dar din partea lui Witold şi a soţiei sale 
Anna, prinții şi nobilii lituanieni. Şi cum se întâmplă de 
obicei înainte de slujbă, oamenii se împărţiseră în grupuri şi 
îşi povesteau noutăţile. Într-unul dintre ele, Macko, auzind 
de leagăn, luă cuvântul şi înfăţişă frumuseţea darului, 
stăruind, însă, mai mult asupra campaniei pe care Witold 
intenţiona s-o pornească împotriva tătarilor şi despre care 
se interesară mai mulţi. Campania era aproape pregătită, 
întrucât o oaste uriaşă se îndrepta spre Rutenia 
răsăriteană; dacă s-ar fi bucurat de izbândă, puterea 
regelui Jagietto ar fi cuprins aproape jumătate din lume, 
până în adâncurile necunoscute ale Asiei, la hotarele Persiei 
şi ţărmul Aralului. Macko, care mai înainte se aflase foarte 
aproape de persoana lui Witold şi putuse să-i cunoască 
astfel toate planurile, era în stare să vorbească despre ele 
în amănunt şi atât de expresiv, încât înainte să bată 
clopotele începutul liturghiei, în faţa intrării în catedrală se 
adunaseră o grămadă de curioşi. Era vorba, le spuse, la 
drept vorbind, de o campanie împotriva cavalerilor teutoni. 
Însuşi Witold, deşi este numit mare principe, conduce 
Lituania la porunca lui Jagietto şi este doar înlocuitorul lui, 
aşa că meritul va fi al regelui. Şi de ce slavă vor avea parte 
Lituania, abia creştinată, şi puterea Poloniei, când oştile 
unite vor duce crucea pe meleaguri unde se rosteşte 
numele Mântuitorului numai ca să fie împroşcat cu noroi şi 
în care n-a mai călcat până acum picior de polonez sau 
lituanian! Alungatul Tochtamysz, când oştile polone şi 
lituane îl vor repune pe tronul capciaţchez, se va socoti 
„fiul” regelui Wtadystaw şi, aşa cum a făgăduit, se va 
închina Crucii odată cu întreaga Urdie de Aur. 

Ascultau cu toţii încordaţi aceste cuvinte, dar mulţi nu 
ştiau prea bine despre ce este vorba, pe cine vrea Witold să 
ajute şi împotriva cui, aşa că unii începură să-l întrebe: 

Spune limpede, cu cine va fi război? 


Cu cine? Cu Timur cel Şchiop, răspunse Macko. 

Urmă un moment de tăcere. Cavalerii apuseni auziseră de 
mai multe ori de Urdia de Aur, Albastră, de Azov şi felurite 
altele, dar problemele tătarilor şi luptele dintre ei nu le 
erau cunoscute. În schimb, n-ai fi aflat nici un om în Europa 
de atunci, care să nu fi auzit despre înfricoşătorul Timur cel 
Şchiop sau de Tamerlan, al cărui nume era repetat cu 
aceeaşi teamă precum odinioară numele lui Attila. Doar era 
„stăpânul lumii” şi al „timpului”, cuceritorul a douăzeci şi 
şapte de state, stăpân peste Rusia moscovită, peste Siberia, 
China, Bagdad, Ispahan, Alep şi Damasc, a cărui umbră se 
întindea prin nisipurile Arabiei asupra Egiptului, iar prin 
Bosfor asupra imperiului grecesc, nimicitor al neamului 
omenesc, ziditorul fioros al piramidelor din tigvele 
învinşilor, victorios în toate bătăliile, nebătut în niciuna, 
stăpânul sufletelor şi al trupurilor. 

Tochtamysz a fost aşezat de el pe tronul Urdiei de Aur şi al 
celei Albastre şi recunoscut ca „fiu”. Dar când puterea lui s- 
a întins de la Aral până în Crimeea, peste mai multe 
pământuri de cât avea restul Europei, „fiul” s-a vrut un 
stăpânitor liber, lucru pentru care, detronat „cu un singur 
deget” de tatăl monstruos, a fugit la mai-marele Lituaniei, 
chemându-l în ajutor. Pe el voia să-l readucă Witold pe tron, 
dar mai întâi trebuia să se măsoare cu Şchiopul stăpânitor 
de lume. 

lată de ce numele lui produse o impresie puternică asupra 
ascultătorilor, şi după o clipă de tăcere, unul dintre cavalerii 
mai vârstnici, Wojciech de Jagl6w, sublinie: 

Ehei, nu se va lua la harţă cu fitecine. 

Şi pentru un lucru de nimic, se încontră Mikolaj de 
Dtugolas. Ce folos vom avea noi dacă acolo, peste nouă mări 
şi ţări, vor domni Iochtamysz sau Kuttuk peste odraslele lui 
Belial? 

Tochtamysz ar primi credinţa creştină, îl lămuri Macko. 

Ar primi-o sau n-ar primi-o. Putem oare să avem încredere 
în fraţii câinilor care nu-l recunosc pe Cristos? 


Pentru numele Lui, însă, merită să-ţi dai viaţa, interveni 
Powala. 

Şi pentru cinstea de cavaler, adăugă Ioporczyk, ruda 
castelanului. Se află şi printre noi unii care se vor duce. 
Spytko de Melsztyn are soţie tânără şi ţine la ea, aşa că 
tocmai de aceea a plecat la Witold. 

Nici nu-i de mirare, se amestecă Jasko de Naszan. Oricât 
de mare ar fi păcatul ce-ţi împovărează sufletul, după un 
război ca ăsta, totul îţi va fi iertat şi vei fi mântuit 
neîndoielnic. 

Şi slava îţi va dăinui în veci, zise iarăşi Powala de Taczew. 
Dacă-i să fie război, n-are decât să fie, iar dacă nu-i cu 
oricine, cu atât mai bine. Timur a cucerit lumea şi 
stăpâneşte peste douăzeci şi şapte de regate. Ar fi o mare 
cinste pentru poporul nostru dacă l-am învinge noi. 

De ce nu? Zise Ioporczyk. Dacă ar avea şi o sută de ţări, să 
se teamă alţii de el, dar nu noi! Vorbiţi cu dreptate, 
Domniile Voastre! Ne-ar trebui vreo zece mii de suliţaşi 
buni, ca să cucerim lumea. 

Şi Șchiopul pe cine să învingă, dacă nu pe noi? 

Astfel vorbeau cavalerii, iar Zbyszko rămase mirat că nu se 
gândise mai demult să-l urmeze pe Witold în stepele 
sălbatice. Dar de când se dusese la Wilno, voia neapărat să 
vadă Cracovia, curtea, să ia parte la întreceri cavalereşti, 
iar acum îi trecu prin minte că aici s-ar putea face de 
ruşine, ar putea fi judecat, pe când acolo, în cel mai rău caz, 
şi-ar găsi o moarte plină de fală. 

Dar Wojciech de Jagl6w, care împlinise o sută de ani şi 
începuse să-i tremure grumazul, dar care îşi păstrase 
mintea întreagă, turnă apă rece peste înflăcărarea 
cavalerilor: 

Proşti mai sunteţi, îi certă. Păi niciunul dintre voi n-a auzit 
că icoana lui Cristos i-a vorbit reginei, iar dacă însuşi 
Mântuitorul i-a arătat atâta încredere, de ce n-ar putea fi 
tot atât de milostiv şi Duhul Sfânt, care-i a treia persoană 
din Sfânta Treime. De aceea, ea vede lucrurile viitoare, ca şi 


când s-ar întâmpla înaintea ei, şi ne-ar spune. Aşa cum ne-a 
spus. 

Aici se opri o clipă, capul îi tremură, apoi continuă: 

Am uitat ce a spus, dar îmi amintesc îndată. 

Şi începu să se gândească, iar ceilalţi aşteptară cu luare- 
aminte, deoarece ştiau cu toţii că regina vede întâmplările 
viitoare. 

Aha, mi-am adus aminte! Regina a zis că dacă toţi cavalerii 
de aici ar pleca împreună cu cneazul Witold împotriva 
Şchiopului, atunci puterea păgânului ar fi nimicită. Dar 
aceasta nu se poate, din cauza necinstei creştinilor. Ei 
trebuie să păzească hotarele şi dinspre cehi, şi dinspre 
unguri, şi împotriva Ordinului teuton, fiindcă nu poţi avea 
încredere în nimeni. Dacă numai o mână de polonezi ar 
pleca alături de Witold, Timur cel Şchiop i-ar înfrânge, el 
sau căpeteniile lui care vor veni cu miile. 

Bine, dar acum este pace, spuse Toporczyk şi chiar Ordinul 
îl va ajuta pe Witold. Nici teutonii nu pot face altfel fie şi de 
ruşine, ca să-i arate Sfântului Părinte că sunt gata să lupte 
cu păgânii. Curtenii mai spun că şi Kuno de Lichtenstein n-a 
venit numai la botez, ci şi să se sfătuiască aici cu regele. 

Uite-l şi pe el! Strigă Macko uimit. 

Adevărat! Adeveri Powata privind într-acolo. Pe viul 
Dumnezeu, e chiar el. A zăbovit puţin cu abatele şi se vede 
că a plecat dis-de-dimineaţă de la Tyniec. 

S-a cam grăbit, adăugă Macko posomorât. 

În acest timp, Kuno de Lichstenstein trecu pe lângă el. 
Macko îl recunoscu după crucea cusută pe mantie, dar el 
nu-i recunoscu nici pe el, nici pe Zbyszko, întrucât îi văzuse 
mai înainte cu coifuri, aşa că nu le zărise prin viziera 
deschisă decât o mică parte din faţă. În trecere, se înclină 
înaintea lui Powata de Taczew şi a lui Toporczyk, apoi 
împreună cu scutierii lui începu să urce treptele de la 
catedrală cu pasul hotărât şi plin de măreție. 

Deodată bătură clopotele, speriind stolul de coţofene şi de 
porumbei care-şi aveau cuibul prin turnuri şi anunţară că 


slujba va începe în curând. Macko şi Zbyszko intrară odată 
cu ceilalţi în biserică, neliniştiţi întrucâtva de întoarcerea 
grăbită a lui Lichtestein. Dar cavalerul mai în vârstă era mai 
speriat, fiindcă tânărul se lăsa furat de priveliştea curţii. 
Zbyszko nu mai văzuse niciodată ceva atât de strălucitor ca 
această biserică şi această adunare. La dreapta şi la stânga, 
îl înconjurau cei mai cunoscuţi bărbaţi din Regat, la sfat şi 
la luptă. Mulţi dintre cei a căror înţelepciune înfăptuiseră 
căsătoria Marelui Prinţ de Lituania cu frumoasa şi tânăra 
regină poloneză, muriseră, dar unii mai trăiau şi lumea se 
uita la ei cu cel mai mare respect. Tânărul cavaler nu se mai 
sătura privind la statura impunătoare a lui Jasko de Teczyn, 
castelanul de Cracovia, în care se împleteau asprimea, 
gravitatea şi dreptatea; admira chipurile înțelepte şi 
aşezate ale celorlalţi sfetnici sau feţele puternice ale 
cavalerilor cu părul lăsat pe frunte până deasupra 
sprâncenelor, care se revărsa în plete lungi în jurul capului 
şi la spate. Unii purtau plase pe cap, alţii numai năframe 
care le ţineau părul în ordine. Oaspeţii străini, solii 
împăratului roman, cehii, ungurii şi austriecii, înconjurați cu 
toţii de slujitori, impuneau prin veşmintele alese; cnejii şi 
boiernaşii lituanieni rămaşi alături de rege purtau, cu toată 
vara şi zilele călduroase, şube căptuşite cu blănuri 
costisitoare; cnejii ruteni, în straie ţepene şi largi, arătau pe 
fondul pereţilor şi aurăriilor bisericii asemenea unor icoane 
bizantine. Zbyszko, însă, aştepta cu cel mai mare interes 
sosirea regelui şi a reginei, aşa că se înghesui cât putu spre 
stranele în spatele cărora, aproape de altar, se vedeau două 
perne de catifea roşie, fiindcă regele şi regina ascultau 
totdeauna slujba în genunchi. Într-adevăr, nu aşteptă prea 
mult; regele intră cel dintâi pe uşa de la sacristie şi înainte 
de a ajunge în faţa altarului, putu să-l vadă destul de bine. 
Avea părul negru, răvăşit şi rar deasupra frunţii, lung şi 
aranjat peste urechi, faţa smeadă, rasă în întregime, nasul 
acvilin şi destul de ascuţit, riduri în jurul gurii, ochii negri, 
mici şi strălucitori, aruncând priviri în toate părţile, de 


parcă voia, înainte de a ajunge la altar, să numere toţi 
oamenii din biserică. Chipul lui avea o expresie de bunătate, 
dar şi pânditoare totodată, ca un om care, ridicat de noroc 
peste aşteptările lui, trebuie să se gândească mereu dacă 
faptele sale corespund demnităţii, şi care se teme să nu fie 
dojenit cu răutate. Dar tocmai de aceea pe faţa şi în 
mişcările lui se vedea o anume nerăbdare. Era uşor de 
ghicit că mânia îi răbufnea dintr-odată, înfricoşătoare, şi că 
este acelaşi principe care cândva, supărat pe uneltirile 
teutonilor, se răstise la solii lor: „Lu vii la mine cu 
pergamente, iar eu te voi întâmpina cu sulița!” 

Acum, însă, impulsivitatea înnăscută era înfrânată de o 
evlavie sinceră şi adâncă. Nu numai cnejii lituanieni 
proaspăt convertiți, dar şi magnații polonezi, pioşi din tată 
în fiu, se întremau la vederea regelui în biserică. Adesea, 
dând perna la o parte, îngenunchea pentru mai multă 
suferinţă pe piatra goală; nu o dată, înălţându-şi braţele, le 
ţinea aşa până-i cădeau de oboseală. Asculta cel puţin trei 
slujbe în fiecare zi aproape cu patimă. Descoperirea 
sfântului potir şi sunetul clopoţelului de înălţare îi umpleau 
întotdeauna sufletul de evlavie şi încântare, de bucurie şi 
spaimă. După terminarea slujbei, ieşea din biserică parcă 
trezit din somn, liniştit, blajin, şi curtenii aflaseră că atunci 
este timpul cel mai potrivit să-i ceară ceva, iertare sau 
daruri. 

Jadwiga intră şi ea prin uşa de la sacristie. Văzând-o, 
cavalerii cei mai apropiaţi de strană, cu toate că slujba încă 
nu se sfârşise, îngenuncheară numaidecât arătându-i fără 
să vrea cinstirea cuvenită unei sfinte. Zbyszko făcu acelaşi 
lucru, pentru că printre cei de faţă nu se îndoia nimeni că 
are într-adevăr de-a face cu o sfântă, ale cărei icoane vor 
împodobi cândva altarele bisericilor. Aspră şi aproape ca a 
unei călugăriţe îndeosebi în ultimii ani, viaţa Jadwigăi făcea 
ca alături de respectul datorat reginei, să i se arate o 
venerație de-a dreptul religioasă. Din gură în gură, printre 
şlahtici şi în popor se vorbea despre minunile făcute de 


regină. Se spunea că atingerea mâinii ei îi vindeca pe cei 
bolnavi: oameni cu mâinile şi picioarele fără putere şi-o 
recăpătau după ce se înveleau cu straiele vechi ale reginei. 
Martori de bună-credinţă asigurau că auziseră cu urechile 
lor cum îi vorbise Cristos din altar. O cinsteau în genunchi 
monarhii străini, o cinstea şi se temea s-o jignească până şi 
trufaşul ordin teuton. Papa Bonifaciu o numea fiica aleasă şi 
sfântă a Bisericii. Lumea se uita la faptele ei şi îşi aducea 
aminte că descindea din familiile de Anjou şi Piaştii 
polonezi, că era odrasla puternicului Ludovic, crescută la 
cea mai strălucită curte, în sfârşit, cea mai frumoasă fată de 
pe pământ, care a renunţat la fericire, la prima dragoste şi 
s-a căsătorit cu „sălbaticul” prinţ al Lituaniei, ca împreună 
cu el să aducă la picioarele Crucii cel din urmă popor păgân 
din Europa. Ceea ce n-au izbutit puterea tuturor nemților şi 
a Ordinului, campaniile teutone, o mare de sânge vărsat, a 
izbutit un cuvânt de-al ei. Niciodată aura apostolică n-a 
împodobit o frunte mai tânără şi mai frumoasă, niciodată 
apostolatul n-a fost însoţit de asemenea sacrificii, niciodată 
farmecul unei femei n-a strălucit de atâta bunătate 
îngerească şi de o tristeţe atât de tăcută. 

Cântau despre ea şi menestrelii de la toate curţile din 
Europa; la Cracovia, se adunaseră cavaleri din cele mai 
depărtate colţuri ale lumii, ca s-o vadă pe această regină a 
Poloniei; o iubea ca pe lumina ochilor chiar propriul popor, 
ale cărui putere şi slavă le sporise căsătorindu-se cu 
Jagietto. O singură grijă apăsa asupra reginei şi a poporului 
ei. Dumnezeu îi refuzase multă vreme maternitatea. 

Dar când, în cele din urmă, trecuse şi acest necaz, vestea 
bucuroasă despre starea blagoslovită se răspândise ca 
fulgerul de la Marea Baltică la Marea Neagră şi până în 
Carpaţi, umplând de veselie toate seminţiile statului uriaş. 
Afară de cetatea de scaun a cavalerilor teutoni, fusese 
primită cu bucurie de toate curţile străine. La Roma se 
cântase un Te Deum. În pământurile polone, se înstăpânise 


părerea că tot ce-i cere „sfânta” lui Dumnezeu, se şi 
împlineşte. 

Veneau deci la ea oameni, rugându-se să ceară sănătate 
pentru ei, veneau trimişi de prin ţinuturi şi judeţe ca în 
măsura nevoilor să se roage pentru ploaie, pentru vreme 
bună în timpul strângerii recoltelor, pentru noroc la cosit, 
adunarea mierii, prinderea peştelui prin lacuri sau vânatul 
animalelor prin păduri. Cavalerii ameninţători de prin 
castelele şi întăriturile de la hotar, care împrumutaseră 
obiceiul nemților şi se îndeletniceau cu jafurile sau se 
luptau între ei, la o vorbă de-a ei îşi băgau săbiile în teacă, 
slobozeau prinşii fără răscumpărare, dădeau înapoi cirezile 
luate cu japca şi îşi strângeau mâinile, împăcându-se. Toţi 
necăjiţii şi săracii se îmbulzeau la porţile castelului. Sufletul 
ei curat pătrundea în inimile oamenilor, îmblânzea soarta 
robilor, trufia stăpânilor, asprimea judecătorilor şi se înălța 
ca zorii fericirii, ca îngerul dreptăţii şi păcii peste întreaga 
ţară. 

De aceea, toţi cei în pieptul cărora bătea o inimă, aşteptau 
cu nerăbdare ziua binecuvântată. 

Cavalerii priveau cu luare-aminte la silueta reginei, ca să 
vadă cât mai aveau de aşteptat pe moştenitorul sau pe 
moştenitoarea tronului. Părintele episcop de Cracovia, 
Wysz, cel mai priceput medic din ţară şi din străinătate, nu 
vestise naşterea neîntârziată, şi dacă se făceau pregătiri, 
era numai pentru că, urmând un obicei al timpului, 
serbările începeau cât mai devreme cu putinţă şi se 
prelungeau săptămâni întregi. Dar făptura reginei, deşi 
aplecată puţin înainte, îşi păstrase liniile de altădată. Purta 
veşminte cât se poate de simple. Odinioară, crescută la cea 
mai bogată şi frumoasă curte a prinţeselor de atunci, îi 
plăceau ţesăturile scumpe, lanţurile de aur, perlele, 
brăţările şi inelele, iar de câţiva ani, nu numai că purta 
straie de călugăriţă, dar îşi acoperea şi faţa de teamă că 
gândul la propria frumuseţe să nu trezească în ea trufia 
lumească. În zadar Jagieto, aflând de starea ei, poruncise 


de bucurie să-i împodobească patul cu brocart, perle şi 
pietre scumpe. Îi răspunsese că, renunțând de multă vreme 
la fast, nu uită că naşterea înseamnă adesea şi moarte, aşa 
că trebuie să primească darul lui Dumnezeu nu încărcată 
de giuvaieruri, ci în umilinţă şi în tăcere. 

De aceea, aurul şi pietrele scumpe se cheltuiau acum 
pentru ridicarea Academiei sau pentru trimiterea tinerilor 
lituanieni abia creştinaţi la universităţile din străinătate. 

Regina încuviinţase totuşi să-şi schimbe înfăţişarea de 
călugăriţă şi, pe măsură ce speranţa de a fi mamă devenea 
mai sigură, nu-şi mai acoperea faţa, socotind că nu se mai 
cade să poarte veşmântul pocăinţei. 

Într-adevăr, toate privirile se opriră acum cu dragoste pe 
acest chip minunat, pe care nici aurul, nici giuvaierurile nu 
puteau să-l facă mai frumos. Regina se îndreptă încet de la 
uşa sacristiei spre altar cu ochii înălţaţi, ţinând într-o mână 
cartea de rugăciuni, iar în cealaltă mătăniile. Zbyszko zări 
faţa trandafirie, pupilele albastre, trăsăturile de-a dreptul 
îngereşti, pline de linişte, bunătate şi milă, şi inima începu 
să-i bată mai tare. Ştia şi el că, din porunca lui Dumnezeu, 
se cuvine să-şi iubească şi regele şi regina, şi îi iubea de 
bună seamă în felul lui, dar acum inima i se înflăcără de o 
dragoste uriaşă, care nu se poate naşte dintr-o poruncă, ci 
răbufneşte singură ca o vâlvătaie, fiind în acelaşi timp şi cea 
mai mare cinstire, şi umilinţă, şi dorinţă de sacrificiu. 
Cavalerul Zbyszko era tânăr şi iute la mânie, aşa că vru să- 
şi arate dintr-odată dragostea şi credinţa de supus, să facă 
ceva pentru ea, să zboare undeva, să altoiască pe cineva, să 
cucerească ceva şi cu acest prilej, să-şi dea şi viaţa. „Cred 
că am să plec cu cneazul Witold, îşi spuse, cum altfel s-o 
slujesc pe regina sfântă, de vreme ce nu e nici un război pe 
aproape?” Nu se gândea nicidecum că ar putea s-o 
slujească în alt fel decât cu paloşul, sulița sau baltagul, în 
schimb, era gata să se avânte de unul singur împotriva 
puterii lui Timur cel Şchiop. Voia ca îndată după slujbă să 
încalece şi să întreprindă ceva. Ce anume, nu ştia nici el. 


Ştia doar că nu mai poate sta locului, îl furnicau braţele şi i 
se învâlvora sufletul. 

Uită iarăşi cu desăvârşire de primejdia care-l ameninţa. 
Pentru o clipă, uită chiar de Danusia, iar când îşi aduse 
aminte de ea la auzul cântecelor copiilor, care răsunară 
deodată în biserică, avu impresia că „asta-i altceva”. 
Danusiei îi jurase credinţă, îi făgăduise trei nemți, şi se va 
ţine de cuvânt, dar regina se afla deasupra tuturor femeilor, 
iar când se gândi câţi inşi ar vrea să ucidă pentru ea, văzu 
înaintea lui pâlcuri întregi de platoşe, coifuri, pene de struţ, 
de păun şi simţi că şi-ar fi dorit şi mai mulţi. 

În acest timp, nu-şi mai lua ochii de la ea, cumpănind cum 
ar fi putut s-o cinstească prin rugăciune, întrucât era 
convins că pentru o regină nu te poţi ruga oricum. Ştia să 
spună: Pater noster, qui es în coelis, sanctificatur nomen 
Tuum26, căci îl învățase un călugăr franciscan la Wilno, dar 
poate că acesta nu ştia nici el mai mult, sau poate că 
Zbyszko uitase ce urmează, destul că nu era în stare să 
recite toată rugăciunea. Acum, începu totuşi să repete 
întruna aceste câteva cuvinte, care în sufletul lui însemnau: 
„Dă-i reginei îndrăgite sănătate, viaţă lungă şi noroc şi ai 
grijă de ea mai mult decât de toate celelalte”. Şi pentru că 
asta o spunea un om pe care-l aşteptau judecata şi osânda, 
era cea mai sinceră rugăciune din toată biserica. 

După sfârşitul liturghiei, Zbyszko se gândi că dacă ar 
putea să se ducă la regină, să-i cadă la picioare şi să i le 
îmbrăţişeze, n-are decât să vină şi sfârşitul lumii, dar după 
prima slujbă, urmă a doua şi a treia, apoi regina plecă în 
încăperile ei, fiindcă de obicei postea până la prânz şi nu 
lua parte înadins la gustările la care, pentru a-i înveseli pe 
rege şi pe oaspeţi, se înghesuiau tot felul de bufoni şi 
saltimbanci. În schimb, înaintea lui Zbyszko se ivi bătrânul 
cavaler de Dtugolas şi-l chemă la prinţesă. 

La micul dejun, ai să fii curteanul meu şi ai să ne slujeşti 
pe mine şi pe Danusia, îi spuse prinţesa. S-ar putea să-i 
placi regelui prin vreo glumă sau povestindu-i vreo ispravă 


cu care să-i câştigi inima. Teutonul, dacă te va recunoaşte, 
poate că nu va cuteza să se plângă, văzând că mă slujeşti pe 
mine la masa regelui. 

Zbyszko îi sărută mâna prinţesei, după care se întoarse 
către Danusia şi, deşi se obişnuise mai degrabă cu războiul 
şi încăierările decât cu îndatoririle de la curte, cunoştea 
totuşi ce se cuvine să facă un cavaler când îşi vede 
dimineaţa jupâniţa ce-i stăpâneşte gândurile, deoarece se 
retrase un pas şi, prefăcându-se uimit, strigă făcându-şi 
semnul crucii. 

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! 

Aşa că Danusia îl întrebă, ridicându-şi spre el ochii 
albaştri: 

De ce te închini, Zbyszko, de vreme ce slujba s-a încheiat? 

Fiindcă în timpul nopţii, frumoasă jupâniţă, ţi-a crescut 
atât de mult farmecul, de mai mare minunea! 

Mikotaj de Dtugolas, însă, ca un om în vârstă, nu se da în 
vânt după dulcegăriile cavalerilor străini, aşa că înălţă din 
umeri şi întrebă: 

Ce rost mai are să-ţi iroseşti timpul, vorbindu-i despre 
frumuseţe? E o copiliţă care abia a început să meargă în 
picioare. 

La acestea, Zbyszko se uită înfuriat la el: 

Să nu-i mai spui copiliţă, îl preveni cu mânie. Află, Domnia 
Ta, că dacă ai fi mai tânăr, te-aş provoca să bătătorim locul 
în spatele castelului şi să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte! 

Taci, ţâncule! Ţi-aş ţine piept şi la anii mei! 

Taci, repetă prinţesa. În loc să te gândeşti la propriul cap, 
mai cauţi şi ceartă cu lumânarea! Aş fi preferat un cavaler 
mai cu minte pentru Danusia. Dacă vrei totuşi să faci 
scandal, caută-l în altă parte, fiindcă aici n-avem nevoie. 

Zbyszko se ruşină de vorbele prinţesei şi începu să-i ceară 
iertare. În acelaşi timp, se gândi că dacă Mikolaj de 
Dtugolas are un fiu, o să-l provoace la lupta călare sau pe 
jos, numai să nu-i ierte cuvântul „copiliţă”. Deocamdată, în 
încăperile familiei regale, se hotări să se poarte ca un miel 


blând şi să nu mai provoace pe nimeni; poate doar dacă 
onoarea lui de cavaler l-ar fi obligat s-o facă. 

Sunetele trâmbiţelor vestiră că micul dejun era gata, astfel 
că prinţesa Anna, luând-o de mână pe Danusia, se îndreptă 
spre odăile regale, unde îi aşteptau sosirea, în picioare, 
demnitarii laici şi cavalerii. Soţia prinţului Ziemowit intrase 
cea dintâi, întrucât, ca soră bună a regelui, ocupa un loc 
mai însemnat; încăperea se umplu numaidecât de oaspeţii 
străini, de musafirii din partea locului şi de cavaleri. Regele 
şedea la capătul cel mai înalt al mesei, avându-i alături pe 
episcopul de Cracovia şi pe Wojciech de Jastrzebiec, care 
deşi mai mic în rang decât episcopii, ca sol al papei, stătea 
la dreapta monarhului. Cele două prințese ocupară locurile 
următoare. Lângă Anna Danuta, se întinsese comod în jilţ 
fostul episcop de Gniezno27, Jan, prinţ care se trăgea din 
Piaştii silezieni, fiul lui Bolek al III-lea, prinţ de Opole. 
Zbyszko auzise de el la curtea lui Witold şi acum, stând la 
spatele prinţesei şi al Danusiei, îl recunoscu de îndată după 
părul foarte bogat care, răsucit în şuviţe, făcea să-i semene 
capul cu un mătăuz de stropit cu apă sfinţită. La curţile 
prinților poloni, i se spunea tot aşa şi până şi teutonii 
preluaseră această poreclă. Era cunoscut prin veselia lui şi 
obiceiurile uşuratice. Primind, împotriva voinţei regelui, 
pallium28 pentru episcopia Gniezno, voise să-şi ocupe 
funcţia prin forţa armelor, faptă pentru care, lipsit de orice 
drepturi şi alungat, se unise cu cavalerii teutoni, care-i 
încredinţaseră episcopia săracă din Pomerania. Înţelegând 
abia atunci că este mai bine să se afle în relaţii bune cu 
puternicul stăpânitor, îi implorase iertarea, revenise în ţară 
şi aştepta un loc vacant la vreo reşedinţă, socotind că o va 
obţine de la generosul rege. Într-adevăr, n-avea să fie 
dezamăgit în viitor, dar deocamdată se străduia să-i câştige 
bunăvoința monarhului prin vorbe de duh. Păstrase totuşi o 
simpatie statornică pentru teutoni. Chiar şi la curtea lui 
Jagietto, nu prea bine văzut de dregători şi cavaleri; îi căuta 


tovărăşia lui Lichtenstein şi de aceea se aşeză bucuros 
lângă el. 

Aşa se întâmplase şi acum. Zbyszko, în spatele scaunului 
prinţesei, se afla atât de aproape de cavalerul teuton, încât 
ar fi putut ajunge cu mâna la el. Prin urmare, degetele 
începură să-l furnice şi să i se încleşteze, dar fără voia lui, 
pentru că îşi înfrâna sângele iute şi nu-şi îngăduia nici un 
gând rău. Cu toate acestea, nu era în stare să se abţină să 
arunce din când în când priviri lacome spre capul aproape 
pleşuv la spate al lui Lichtenstein, spre gâtul, umerii şi 
spatele acestuia, vrând totodată să-şi dea seama dacă ar 
avea mult de furcă de s-ar înfrunta în bătălie sau într-un 
duel. Avea impresia că nu prea mult, căci deşi spatele 
teutonului se desena destul de puternic sub veşmântul 
subţire de postav, arăta totuşi ca un slăbănog în comparaţie 
cu Powalta, Paszko Ztodziej de Biskupice, cei doi Sulima, 
Krzon de Koziegtowy şi mulţi alţii dintre cavalerii de la masa 
regelui. 

La aceştia, Zbyszko se uita cu admiraţie şi invidie, dar cea 
mai mare luare-aminte îi era îndreptată spre regele care îşi 
arunca privirile în toate părţile, îşi aranja mereu cu 
degetele părul după urechi, parcă nerăbdător că micul 
dejun nu începea. Privirea lui se opri o clipă şi asupra lui 
Zbyszko, şi tânărul cavaler fu cuprins de spaimă, iar la 
gândul că va trebui să apară înaintea chipului mânios al 
regelui, se înfioră de nelinişte. Pentru prima dată, se gândi 
cu adevărat la răspundere şi la pedeapsa care putea să se 
abată asupra lui, întrucât până acum, toate acestea i se 
păreau departe, nu prea limpezi, aşa că nu meritau să se 
îngrijoreze din pricina lor. 

Neamţul, însă, nu bănuia că acel cavaler care îl atacase cu 
atâta îndrăzneală pe drum se afla atât de aproape. Micul 
dejun începu. Se aduse o fiertură de vin, dreasă cu ouă, 
scorţişoară, cuişoare, ghimbir şi şofran atât de tare, încât 
mirosul se răspândi în toată încăperea. În acelaşi timp, 
maăscăriciul Ciaruszek, care şedea la uşă pe un scăunel, 


începu să imite cântecul privighetorii, care se vede că-l 
înveselea pe rege. După aceea, celălalt înconjură masa 
împreună cu slujitorii care aduceau mâncărurile, se opri 
puţin în spatele oaspeţilor şi imită zumzetul albinelor atât 
de bine, încât câte unul punea lingura pe masă şi începea să 
le alunge din jurul capului. La vederea acestora, ceilalţi 
pufneau în râs. Zbyszko le slujea atent pe prinţesă şi pe 
Danusia, dar când şi Lichtenstein începu, la rândul lui, să-şi 
apere capul pleşuv, uită iarăşi de primejdie şi izbucni atât 
de tare în râs, de i se umplură ochii de lacrimi, iar tânărul 
cneaz lituanian Jamont, fiul celui ce ţinea locul căpeteniei 
de la Smolensk, îl ajută cu atâta râvnă, încât mai să-şi verse 
mâncarea de pe taler. 

Dar teutonul, observându-şi greşeala, îşi duse mâna la 
pungă şi întorcându-se în acelaşi timp spre episcopul 
Mătăuzul, îi spuse câteva cuvinte nemţeşti la ureche, pe 
care episcopul le tălmăci numaidecât în limba polonă: 

Domnia Lui îţi spune, zise adresându-se măscăriciului, că 
vei primi două parale, dacă nu vei mai bâzâi prea aproape, 
deoarece albinele se alungă, iar trântorii se bat. 

La acestea, măscăriciul ascunse cele două parale, pe carei 
le dăduse teutonul şi folosindu-se de libertatea ce li se 
acorda tuturor măscăricilor, răspunse: 

Este multă miere în ţinutul Dobrzynului29, de aceea l-au 
năpădit trântorii. Să-i baţi, rege Wladystaw! 

Uite şi de la mine un groş30, fiindcă ai spus-o cum nu se 
poate mai bine, adăugă Mătăuzul, numai să nu uiţi că atunci 
când se va sfârşi lehuzia, prisăcarul o să le frângă 
grumazul. Trântorii de la Malborg, care au ocupat 
Dobrzynul, au ace, şi e primejdie să dai iama în stupii lor. 

Oho, exclamă Zyndram de Maszkowice, spătarul de 
Cracovia, s-ar putea să-i alunge. 

Cu ce? 

Cu pulbere! 

Sau să reteze stupul cu baltagul! Spuse uriaşul Paszko 
Ztodziej de Biskupice. 


Lui Zbyszko îi crescu inima, socotind că asemenea cuvinte 
prevestesc războiul. Dar le înţelese şi Kuno Lichtenstein 
care, stând multă vreme la 'Torui şi Chetumno, învățase 
polona, dar n-o folosea numai din cauza trufiei. Acum, însă, 
aţâţat de vorbele lui Zyndram de Maskowice, îşi aţinti 
asupra lui pupilele cenuşii şi zise: 

O să vedem. 

Au văzut părinţii noştri la Ptowce, iar noi am văzut la 
Wilno, răspunse Zyndram. 

Pax vobiscum31! Îi sfătui Mătăuzul. Pax, pax! Numai să se 
retragă prelatul Mikotaj de Karow din episcopia Kujawei şi 
milostivul nostru rege să mă numească pe mine în locul lui 
şi am să vă ţin o predică atât de frumoasă despre dragostea 
dintre popoarele creştine, încât o să vă înduioşez de-a 
binelea. Ce înseamnă ura, dacă nu ignis32, şi pe deasupra 
ignis infernalis. Un foc atât de grozav, că nici apa nu-l 
stinge, aşa că trebuie să torni vin peste el. Aduceţi vin! 
Haideţi în via Domnului! Cum spunea răposatul episcop 
Zawisza de Kurozweki! 

Iar de acolo în iad, cum spunea diavolul! Adăugă 
măscăriciul Ciaruszek. 

Să te ia dracul! 

Va fi mai frumos să te ia pe Domnia Ia. Nu s-a mai pomenit 
diavol cu Mătăuz, dar cred că toţi ne vom bucura de 
această mângâiere. 

Întâi o să te stropesc pe tine. Aduceţi vin şi să trăiască 
dragostea dintre creştini! 

Dintre creştinii adevăraţi! Repetă apăsat Kuno 
Lichtenstein. 

Cum adică? Strigă, ridicând pocalul, Wysz, episcopul de 
Cracovia. Oare Domnia Ta nu te afli într-un regat creştinat 
de veacuri, bisericile de aici nu sunt mai vechi decât cele de 
la Malborg? 

Nu ştiu, răspunse teutonul. 

Regele era deosebit de sensibil când venea vorba de 
creştinism. Avu impresia că oaspetele face aluzie la el, aşa 


că obrajii ieşiţi în afară i se acoperiră numaidecât de pete 
negre şi ochii începură să-i fulgere. 

Ce vrei să spui? Întrebă cu glasul îngroşat. Eu nu sunt un 
rege creştin? 

Regatul se socoteşte creştin, răspunse teutonul cu răceală, 
dar obiceiurile sunt păgâne. 

La acestea, se ridicară ameninţători cavalerii: Marcin de 
Wrocinowice, cu blazonul Jumătate de capră, Florian de 
Korytinica, Bartosz de Wodzinek, Domarat de Kobylany, 
Powala de 'Taczew, Paszko Ztlodziej de Biskupice, Zyndram 
de Maszkowice, Jaksa de Targowisko, Krzon de Koziegtowy, 
Zygmunt de Bobowa şi Staszko de Charbiwowice, vestiți şi 
învingători în multe bătălii, în multe turniruri şi îmbujoraţi 
de mânie ori palizi, şi scrâşnind din dinţi, începură să strige 
cu toţii: 

Păcat că este oaspete şi nu poate fi provocat la duel! 

lar Zawisza Czarny, Sulima, cel mai faimos model dintre 
toţi cavalerii, îşi întoarse fruntea încruntată către 
Lichtenstein şi rosti: 

Nu te mai recunosc, Kuno. Cum poţi, fiind cavaler, să faci 
de ruşine un popor minunat, când ştii că, în calitate de sol, 
nu te ameninţă nici o primejdie? 

Dar Kuno îi susţinu liniştit privirea amenințătoare şi-i 
răspunse apăsat şi rar: 

Ordinul nostru, înainte de a veni în Prusia, a luptat în 
Palestina, dar acolo până şi sarazinii îşi respectau solii. 
Numai voi nu-i respectaţi şi de aceea am spus că aveţi 
obiceiuri păgâne. 

La acestea, larma crescu şi mai mult. În jurul mesei, 
răsunară iar strigătele: „Nenorocire, ce păcat!” 

Dar se liniştiră când regele, pe obrazul căruia se vedea 
mânia, bătu de câteva ori din palme după un obicei din 
Lituania. Atunci, se ridică bătrânul Jasko Topor de Teczyn, 
castelanul Cracoviei, un bătrân serios care stârnea spaima 
prin măreţia rangului său, şi grăi: 


Nobile cavaler de Lichtenstein, dacă ai avut parte de vreo 
jignire ca sol, spune, şi vinovatul va fi pedepsit cu asprime 
după cum merită. 

Aşa ceva nu mi s-ar mai fi întâmplat în nici o ţară creştină, 
răspunse Kuno. Ieri, pe drumul spre 'Tyniec s-a năpustit 
asupra mea unul dintre cavalerii voştri şi, deşi îi era uşor să 
mă recunoască după crucea de pe mantie cine sunt, a vrut 
să-mi ia viaţa. 

Auzind aceste cuvinte, Zbyszko se făcu palid şi privi fără să 
vrea la regele, a cărui faţă era de-a dreptul înfricoşătoare. 
Jasko de Teczyn rămase mirat şi întrebă: 

S-ar putea întâmpla una ca asta? 

Întrebaţi-l pe cavalerul de Taczew care a fost martor. 

Toţi ochii se îndreptară spre Powala, care stătu o clipă 
năucit, după care răspunse: 

Aşa este! 

Auzind acestea, cavalerii începură să strige: „Ruşine, 
ruşine! De l-ar înghiţi pământul pe unul ca ăsta!” Şi de 
ruşine, unii îşi izbeau pulpele şi pieptul cu pumnii, alţii 
răsuceau talerele de cositor de pe masă, neştiind ce să mai 
facă. 

De ce nu l-ai ucis? Tună regele. 

Pentru că el aparţine judecății, lămuri Powata. 

L-aţi încătuşat? Întrebă castelanul Topor de Teczyn. 

Nu, fiindcă a jurat pe onoarea de cavaler că se va prezenta 
la cea dintâi chemare. 

N-o va face! Se împotrivi sarcastic Kuno, ridicându-şi 
fruntea. 

Deodată, un glas tânăr spuse cu tristeţe din spatele 
teutonului: 

Doamne fereşte să vreau mai degrabă ruşinea decât 
moartea, strigă. Eu sunt vinovatul: Zbyszko de Bogdaniec. 

După aceste cuvinte, cavalerii se repeziră la nefericitul 
Zbyszko, dar se opriră la un semn al regelui, care, 
ridicându-se cu ochii scăpărând, începu să strige cu glasul 


înăbuşit de mânie, asemenea duruitului făcut de un car pe 
pietrele caldarâmului: 

Să i se taie capul! Să i se taie capul! Cavalerul teuton n- 
are decât să-l trimită marelui maestru la Malborg! 

Apoi răcni la tânărul cneaz lituanian, fiul înlocuitorului 
căpeteniei de Smoleisk. 

Pune mâna pe el, Jamont! 

Înspăimântat de mânia regelui, Jamont îşi puse mâinile 
tremurătoare pe umerii lui Zbyszko care, întorcându-şi spre 
el faţa palidă, îl linişti: 

Nu vreau să fug. 

Dar castelanul cu barba colilie, T6por de Teczyn, ridică 
mâna în semn că vrea să vorbească, iar când se făcu linişte, 
spuse: 

Milostive rege! Fie ca acest comtur să se convingă că nu 
înflăcărarea Măriei Tale, ci legile noastre pedepsesc cu 
moartea încercarea de a vătăma un sol. Altminteri, ar putea 
bănui că în acest Regat nu există legi creştineşti. Eu însumi 
voi conduce judecarea vinovatului! 

Vorbele din urmă le pronunţă cu glasul ridicat şi se vede 
că nici nu-i trecea prin minte că vocea lui nu va fi ascultată, 
de aceea îi făcu semn lui Jamont: 

Să fie închis în turn! lar Domnia Ta, Powala de Taczew, vei 
fi martor. 

O să vă povestesc întreaga vină a acestui copilandru, pe 
care nu şi-ar fi îngăduit-o nici un bărbat cu scaun la cap 
dintre noi, răspunse Powala, uitându-se posomorât la 
Lichtenstein. 

Vorbeşte cu dreptate! Repetară îndată ceilalţi, e încă un 
flăcăiandru, de ce dar să fim ruşinaţi cu toţii din pricina lui? 

Urmă un moment de tăcere şi de priviri mohorâte către 
teuton, iar în acest timp, Jamont îl duse pe Zbyszko pentru 
a-l da pe mâna arcaşilor care se aflau în curtea castelului. 
În inima lui tânără, îi era milă de prizonier, milă pe care o 
sporea şi ura lui înnăscută faţă de nemți. Dar ca lituanian, 
învăţat să îndeplinească orbeşte voinţa marelui prinţ şi 


înfricoşat el însuşi de mânia regelui, începu să-l îndemne pe 
tânărul cavaler cu bunăvoință: 

Ştii ce te-aş sfătui eu? Ar fi mai bine să te spânzuri de la 
început. Regele s-a înfuriat şi tot îţi vor tăia capul. De ce să 
nu-l înveseleşti? Spânzură-te, prietene, la noi există acest 
obicei. 

Cu mintea aproape răvăşită de ruşine şi spaimă, Zbyszko 
păru că nu înţelege la început cuvintele micului prinţ, dar 
când le înţelese în cele din urmă, se opri apoi uimit locului: 

Ce tot vorbeşti? 

Da, puneţi ştreangul de gât! De ce să te mai judece. O să-l 
îmbunezi pe rege! Repetă Jamont. 

N-ai decât să te spânzuri tu! Se împotrivi tânărul cavaler. 
Cu toate că te-au botezat, ai rămas în piele de păgân şi nici 
măcar nu pricepi că pentru un creştin ar fi un mare păcat. 

Cneazul ridică din umeri: 

Doar n-o faci de bunăvoie. Şi aşa, tot o să-ţi taie capul. 

Lui Zbyszko îi trecu prin minte că pentru asemenea 
cuvinte s-ar cuveni să-l provoace pe boiernaş la luptă călare 
sau pe jos, cu paloşul sau cu baltagul, dar îşi înăbuşi acest 
gând, amintindu-şi că nu va mai avea vreme. Aşa că îşi plecă 
fruntea cu tristeţe şi se lăsă în tăcere pe mâinile căpeteniei 
arcaşilor de la castel. 

În acest timp, în sală atenţia tuturor se îndreptă în altă 
parte. Danusia, văzând ce se petrece, se înspăimântă atât 
de tare la început, încât i se opri răsuflarea în piept. 
Feţişoara îi păli ca hârtia, ochişorii i se făcură rotunzi de 
frică şi se uita nemişcată la rege, ca o figurină de ceară în 
biserică. Dar când auzi, în sfârşit, că o să-i taie capul lui 
Zbyszko al ei, când îl luară şi-l scoaseră afară din încăpere, 
atunci o cuprinse o jale fără margini; gura şi sprâncenele 
începură să-i tremure; n-o ajutară la nimic nici spaima de 
rege, nici că-şi muşcă buzele cu dinţişorii şi izbucni dintr- 
odată în hohote de plâns, încât ochii tuturor se întoarseră 
spre ea, aşa că monarhul întrebă: 

Ce înseamnă asta? 


Măria Ta, răspunse prinţesa Anna. Ea este fiica lui Jurând 
de Spychow, căreia nefericitul de cavaler i-a jurat dragoste. 
I-a făgăduit să reteze trei panaşe din pene de păun de la 
coif, aşa că văzând un astfel de panaş la coiful acestui 
comtur, a crezut că i-a fost trimis de însuşi Dumnezeu. N-a 
făcut-o din răutate, stăpâne, ci doar din prostie, aşa că ai 
milă de el şi nu-l pedepsi, te implorăm în genunchi. 

Spunând acestea, se ridică de pe scaun şi luând-o pe 
Danusia de mână, alergă cu ea la regele care, văzându-le, 
se trase un pas înapoi. Dar îngenuncheară amândouă 
înaintea lui şi Danusia, îmbrăţişându-i picioarele, începu să-l 
roage: 

lartă-l pe Zbyszko, Măria Ia, iartă-l pe Zbyszko! 

Şi din pricina emoţiei, dar şi de spaimă, îşi ascunse 
căpşorul bălai în faldurile veşmântului regal, sărutându-i 
genunchii şi tremurând ca frunza. Prinţesa Aleksandra 
Ziemowit îngenunche de cealaltă parte şi împreunându-şi 
mâinile, îl privea rugătoare pe regele pe chipul căruia se 
vedea o mare încurcătură. Se retrăsese într-adevăr odată 
cu scaunul, dar nu o respinsese cu forţa pe Danusia, dădea 
doar din mâini, ca şi când s-ar fi apărat de muşte. 

Lăsaţi-mă în pace! Strigă, este vinovat, a făcut întregul 
Regat de ruşine! Să i se taie capul! 

Dar mânuţele se strângeau tot mai mult în jurul 
genunchilor şi glăsciorul copilăresc îl implora tot mai jalnic: 

Măria Ia, iartă-l pe Zbyszko, iartă-l pe Zbyszko! 

Atunci, se auziră şi glasurile cavalerilor: 

Jurând de Spych6âw este un cavaler vestit, spaima 
nemților! 

Iar flăcăiandrul a luptat cu mare folos la Wilno, adăugă 
Powata. 

Dar regele continua să se apere, deşi era mişcat de 
vederea Danusiei: 

Daţi-mi pace! Nu s-a făcut vinovat faţă de mine şi nu eu 
sunt cel care trebuie să-l iert. Să-l ierte solul Ordinului şi o 
să-l iert şi eu, iar dacă nu-l iartă, să-i taie capul. 


Ilartă-l, Kuno! Rosti Zawisza Czarny, Sulima, căci pentru 
asta nu te va certa nici marele maestru! 

lartă-l, Domnia Ia! Repetară cele două prințese. 

Iartă-l, iartă-l! Se înmulţiră glasurile cavalerilor. 

Kuno îşi acoperi ochii cu pleoapele şi rămase aşa cu 
fruntea ridicată, bucurându-se parcă astfel că cele două 
prințese şi nişte cavaleri atât de cunoscuţi se roagă de el. 
Deodată, se schimbă cât ai clipi din ochi: îşi cobori capul, îşi 
încrucişă mâinile pe piept, mândria i se topi în umilinţă şi 
spuse cu glasul îngăduitor: 

Cristos, Mântuitorul nostru, i-a iertat pe tâlharul de pe 
cruce şi pe duşmanii lui. 

Cavalerul vorbeşte cu dreptate! Aprobă episcopul Wysz. 

E drept, aşa este! 

Atunci eu cum aş putea să nu-liert, urmă Kuno, eu care nu 
sunt numai un creştin, ci şi călugăr? Aşa că îl iert din toată 
inima, ca un slujitor al lui Cristos şi al Ordinului! 

Slavă lui! Răcni Powata de Taczew. 

Slavă! Îi urmară pilda ceilalţi. 

Dar, adăugă teutonul, mă aflu aici printre voi ca sol şi 
reprezint întreaga măreție a Ordinului, care aparţine lui 
Cristos. Aşadar, cine m-a nedreptăţit ca sol, a nedreptăţit 
Ordinul, iar cine a nedreptăţit Ordinul, l-a nedreptăţit pe 
Cristos, iar asemenea nedreptate în faţa lui Dumnezeu şi a 
oamenilor nu pot s-o iert, dar dacă legea voastră o iartă, s-o 
afle toţi creştinii. 

După aceste cuvinte, se lăsă o tăcere surdă. Abia după un 
răstimp, se auziră ici şi acolo scrâşnete de dinţi, răsuflări, 
oftaturi adânci ale mâniei înăbugşite şi hohotele Danusiei. 

Până spre seară, toate inimile se apropiară de Zbyszko. 
Aceiaşi cavaleri care de dimineaţă erau gata ca la un semn 
al regelui să-l facă bucăţi cu paloşele, îşi sileau acum minţile 
să găsească un mod de a-l ajuta. Prinţesele hotărâră să se 
ducă s-o roage pe regină să-l înduplece pe Lichtenstein să- 
şi retragă plângerea sau, la nevoie, să-i scrie ea însăşi 
marelui maestru al Ordinului ca acesta să-i poruncească lui 


Kuno să nu împingă lucrurile prea departe. Această cale 
părea cea mai sigură, deoarece Jadwiga se bucura de atâta 
respect, încât marele maestru şi-ar fi atras asupra lui mânia 
papei şi dojana tuturor prinților creştini, dacă rugămintea 
ei ar fi fost refuzată. Pe de altă parte, Konrad von Jungingen 
era un om aşezat şi mult mai îngăduitor decât înaintaşii lui. 
Din nefericire, Wysz, episcopul Cracoviei, care era în acelaşi 
timp şi medicul reginei, nu îngăduia să i se spună nici un 
cuvânt despre cele întâmplate. 

„Ea nu ascultă niciodată cu bucurie, când i se vorbeşte 
despre osândirea oamenilor, le spuse, şi chiar dacă ar fi 
cazul unui simplu tâlhar, ea pune totul la inimă, ce să mai 
zicem când este în joc capul acestui tânăr care aşteaptă pe 
drept cuvânt mila ei. Orice tulburare, însă, o poate aduce 
lesne într-o stare de slăbiciune, iar sănătatea ei înseamnă 
acum pentru întregul Regat mai mult decât zece capete de 
cavaleri”. În sfârşit, ameninţă că cine va cuteza s-o tulbure, 
împotriva sfaturilor lui, acela va suporta mânia regelui şi 
blestemul Bisericii. 

Cele două prințese se speriară de această ameninţare şi 
hotărâră să nu-i spună nimic reginei, în schimb să continue 
să-l roage pe rege până când se va îndupleca. Toată curtea 
şi toţi cavalerii îi ţineau partea lui Zbyszko. Powala de 
Taczew vesti că va recunoaşte tot adevărul, dar ca martor, 
va lua apărarea tânărului şi va înfăţişa toată întâmplarea 
drept o nesăbuinţă copilărească. Cu toate acestea, fiecare 
prevedea, iar castelanul Jasko de Teczyn declară cu voce 
tare că, dacă teutonul se va încăpăţâna, legea, oricât de 
aspră, trebuie împlinită. 

Inimile cavalerilor se răzvrătiră împotriva lui Lichtenstein 
şi nu erau puţini care gândeau sau o spuneau deschis: 
„Este sol şi nu poate fi provocat la luptă, dar când se va 
întoarce la Malborg, să nu dea Dumnezeu să moară de 
moarte bună”. Şi astea nu erau ameninţări zadarnice, 
întrucât cavalerilor care fuseseră învestiţi cu această cinste 
nu le era îngăduit să arunce cuvinte în vânt, iar dacă cineva 


făgăduia ceva, trebuia să se ţină de cuvânt sau să piară. 
Mâniosul Powala se arăta cel mai înverşunat, fiindcă avea la 
Taczew o fetiţă de vârsta Danusiei, ale cărei lacrimi îi 
muiaseră inima. 

Într-adevăr, în aceeaşi zi, îl vizită pe Zbyszko în temniţă, îl 
îndemnă să nu-şi piardă speranţa şi-i povesti despre 
rugăminţile celor două prințese şi despre lacrimile 
Danusiei. Aflând că fata se aruncase pentru el la picioarele 
regelui, Zbyszko se înduioşă până la lacrimi de fapta ei şi, 
neştiind cum să-şi arate recunoştinţa şi dorul, spuse 
ştergându-şi pleoapele cu dosul mâinii: 

Hei, Dumnezeu s-o binecuvânteze, iar pe mine să mă 
învoiască să mă lupt cât mai repede, călare sau pe jos 
pentru ea! l-am făgăduit prea puţini nemți, pentru că uneia 
ca ea, se cuvenea să-i făgăduiesc cel puţin atâţia câţi ani 
are. Să mă scape Domnul lisus de această ananghie, şi n-o 
să mă arăt zgârcit. 

Şi îşi înălţă ochii plini de recunoştinţă spre cer. 

Mai întâi, făgăduieşte-i ceva unei biserici, îl sfătui Powata, 
pentru că dacă promisiunea ta îi va plăcea lui Dumnezeu, o 
să scapi repede de aici. lar în al doilea rând, ascultă la 
mine: unchiul tău s-a dus la Lichtenstein, iar după aceea, o 
să mă duc şi eu. Nu-i o ruşine pentru tine să-i ceri iertare, 
pentru că nu pe comtur îl vei ruga, ci pe solul Ordinului. 
Eşti gata s-o faci? 

De vreme ce mi-o spune un cavaler ca Domnia Ia că aşa se 
cuvine, am s-o fac, dar dacă-mi va cere să mă umilesc, cum 
a făcut-o pe drumul de la Tyniec, n-au decât să-mi taie 
capul. Îi va rămâne frânghia şi asta-i va fi răsplata, când 
solia i se va încheia. 

Să vedem ce zice şi Macko, propuse Powala. 

Seara, Macko se duse într-adevăr la Lichtenstein, dar 
acesta îl primi dispreţuitor: nu porunci nici măcar să se 
aprindă lumânările şi stătură de vorbă pe întuneric. Astfel 
că bătrânul cavaler se întoarse mohorât de la el şi plecă la 
rege. Monarhul îl primi binevoitor, fiindcă se liniştise cu 


totul, şi când Macko îngenunche, îi porunci de îndată să se 
ridice, întrebându-l ce doreşte. 

Măria 'Ta, dădu răspuns Macko, unde-a fost vină, trebuie 
să fie şi pedeapsă, pentru că altfel n-ar mai fi nici o lege pe 
lume. Dar este şi vina mea, că nu numai că nu i-am înfrânat 
înflăcărarea acestui nepot al meu, dar am mai şi lăudat-o. 
Aşa l-am crescut eu, iar după aceea aşa l-a crescut şi 
războiul. Măria Ia, eu sunt vinovat pentru că i-am spus nu 
odată: întâi taie-l şi pe urmă o să afli pe cine ai tăiat. Şi la 
război, asta i-a prins bine, dar la curte nu i-a mai fost de 
folos. Dar are o fire deschisă, e ultimul din neam şi-mi pare 
tare rău de el. 

M-a făcut de ruşine pe mine şi Regatul, zise regele, pot 
dar să-l ung cu miere pentru asta? 

Macko tăcu, fiindcă la amintirea lui Zbyszko, o jale 
cumplită îi strânse inima şi abia peste un răstimp, vorbi cu 
glasul gâtuit de emoție: 

Nici eu nu ştiam că mi-e atât de drag, abia acum văd când 
a dat de necaz. Eu, însă, sunt bătrân, iar el este ultimul 
vlăstar din neam. Dacă nu va mai fi el, nu vom mai fi nici 
noi. Stăpâne milostiv, îndură-te de neamul nostru! 

Aici, Macko îngenunche din nou şi întinzându-şi braţele 
trudite în atâtea războaie, rosti cu ochii în lacrimi: 

Am apărat Wilno. Dumnezeu a vrut să luăm pradă bogată, 
cui să i-o las? Dacă teutonul vrea pedeapsă, să fie şi 
pedeapsă, dar îngăduie-mi să plătesc cu capul meu. Ce 
nevoie mai am eu de viaţă fără Zbyszko! Ele tânăr, să-şi 
cumpere pământ şi să aibă copii, cum i-a poruncit 
Dumnezeu omului. Nici cruciatul n-o să întrebe al cui cap a 
căzut, numai să cadă. Neamul meu nu va fi ruşinat pentru 
asta. Oricărui om îi este greu să moară, dar înțelegând că e 
mai bine să moară un om decât să piară un neam. 

Şi vorbind astfel, îmbrăţişă picioarele regelui, care începu 
să clipească din ochi, semn că era adânc mişcat, şi în cele 
din urmă spuse: 


Eu n-o să poruncesc nicicând să i se taie capul fără vină 
unui cavaler învestit cu acest rang! Nu, n-o voi face! 

Şi nici n-ar fi drept, adăugă castelanul. Legea osândeşte 
pe cel vinovat, dar aceasta nu-i un balaur, care nu se uită la 
sângele care curge. Domnia Ta ai grijă ca ruşinea să nu 
cadă asupra neamului, căci dacă nepotul Domniei Tale va fi 
de acord cu ce spui, atunci şi el, şi toţi urmaşii lui vor purta 
blestemul. 

La acestea, Macko: 

N-ar fi. Dar dacă s-ar întâmpla fără ştirea lui, după aceea 
m-ar răzbuna cum l-aş răzbuna şi eu. 

Ha! Exclamă Teczynski, dobândeşte de la teuton iertarea 
lui. 

Am şi fost la el. 

Şi ce-a zis? Întrebă regele, întinzându-şi gâtul. 

Mi-a zis aşa: „trebuia să faceţi asta pe drumul de la Tyniec, 
dar dacă n-aţi vrut, acum nu mai vreau eu.” 

Şi Domnia Ia de ce n-ai vrut? 

Pentru că ne-a poruncit să descălecăm şi să-l implorăm în 
genunchi. 

Regele îşi potrivi părul după urechi şi vru să răspundă 
ceva, când deodată intră un curtean cu vestea că 
Lichtenstein îl roagă să-l primească. 

Regele Jagietto se uită la Jasko de Teczyn, apoi la Macko şi 
le porunci să rămână şi ei, nădăjduind că va izbuti cu acest 
prilej să pună capăt gâlcevii cu autoritatea lui de rege. 

În acest timp, cruciatul intră, se înclină în faţa regelui şi 
spuse: 

Măria Ta. lată plângerea scrisă pentru ruşinea de care am 
avut parte în regatul majestăţii voastre. 

Plânge-te lui, răspunse regele, arătând spre Jasko de 
Teczyn. 

Teutonul, însă, îl privi în ochi pe monarh şi spuse: 

Nu cunosc legile şi nici judecăţile voastre, ştiu doar că 
solul Ordinului poate să se plângă numai regelui. 


Ochii mici ai lui Jagietto scăpărară de nerăbdare, întinse 
totuşi mâna, luă plângerea şi i-o dădu lui Teczynski. 

Iar acesta o desfăcu şi începu să citească, dar pe măsură 
ce citea, faţa îi devenea tot mai îngrijorată şi mâhnită. 

Domnia Ta, rosti în cele din urmă, îl năpăstuieşti pe acest 
tânăr atât de tare, de parcă ar fi o adevărată primejdie 
pentru întregul Ordin. De când cavalerii teutoni se tem şi 
de copii? 

Noi, cavalerii teutoni, nu ne temem de nimeni, răspunse 
comturul cu trufie. 

Iar bătrânul castelan adăugă încet: 

Îndeosebi de Dumnezeu. 

Powalta de Taczew făcu a doua zi înaintea judecății 
castelanului tot ce stă în puterea lui să micşoreze vina lui 
Zbyszko. Dar zadarnic puse întâmplarea pe seama 
copilăriei şi a lipsei de experienţă, în zadar spuse că până şi 
un om mai în vârstă, dacă ar fi jurat şi s-ar fi rugat să-i 
trimită Dumnezeu trei panaşe din pene de păun, iar după 
aceea ar fi văzut unul înaintea sa, s-ar fi putut gândi că 
asta-i voia Celui-de-Sus. Un singur lucru nu putu nega 
vrednicul cavaler, anume că dacă n-ar fi fost el, sulița lui 
Zbyszko ar fi izbit pieptul teutonului. lar Kuno porunci să se 
aducă la judecată platoşa în care fusese îmbrăcat în ziua 
aceea şi arătă că era făcută din metal subţire, folosită doar 
pentru vizite de sărbătoare şi atât de uşoară, încât Zbyszko, 
având în vedere puterea lui neobişnuită, l-ar fi străpuns 
fără îndoială şi l-ar fi ucis pe sol. După care, îl mai întrebară 
şi pe Zbyszko dacă avusese de gând să-l omoare, iar el 
recunoscu tot adevărul: „Am strigat la el de departe, ca să 
coboare sulița, fiindcă viu nu mi-ar fi îngăduit să-i retez 
penele de la coif, dar dacă şi el mi-ar fi răspuns că este sol, 
atunci l-aş fi lăsat în pace”. 

Aceste cuvinte le plăcură cavalerilor care, din bunăvoință 
pentru tânăr, veniseră o mulţime la judecată, şi se auziră 
numaidecât glasuri numeroase: „Adevărat, de ce nui-a 
răspuns!” 


Dar chipul castelanului rămase posomorât şi aspru. 
Poruncind tăcere celor de faţă, el însuşi aşteptă un moment, 
după care îşi înfipse privirile scrutătoare în ochii lui 
Zbyszko şi întrebă: 

Poţi să juri pe chinurile lui Cristos că n-ai văzut mantia şi 
crucea de pe ea? 

Nicidecum! Răspunse Zbyszko. Dacă n-aş fi văzut crucea, 
aş fi crezut că este un cavaler de-al nostru şi nu m-aş fi 
repezit asupra lui. 

Dar cum putea să se afle un alt teuton aproape de 
Cracovia, dacă nu era sol, şi niciunul din suita lui? 

Zbyszko nu răspunse, fiindcă nu mai era nimic de spus. 
Era limpede pentru toată lumea că, dacă n-ar fi fost acolo 
Powala de 'Taczew, acum s-ar fi aflat înaintea judecății nu 
platoşa solului, ci el însuşi cu pieptul străpuns spre veşnica 
ruşine a poporului polon, aşa că până şi cei care-l sprijineau 
din toată inima pe Zbyszko, înţeleseră că osânda nu putea fi 
blândă. 

Aşa că după o clipă, castelanul rosti: 

Dacă, dus de înflăcărare, nu te-ai gândit asupra cui 
porneşti şi ai făcut-o fără răutate, Mântuitorul nostru se va 
îndura de tine şi te va ierta, dar aşa, bietul de tine, 
îngenunchează înaintea Sfintei Fecioare, pentru că legea 
nu te poate ierta. 

Auzind aceste cuvinte, Zbyszko, deşi se aştepta să le audă, 
păli puţin, dar îşi reveni repede, apoi îşi scutură pe spate 
părul lung, se închină şi spuse: 

E voia lui Dumnezeu! Ce pot să fac? 

Apoi se întoarse către Macko şi i-l arătă din ochi pe 
Lichtenstein, rugându-l parcă să nu-l uite, iar Macko dădu 
din cap în semn că înţelege şi nu-l va uita. Înţelese această 
privire şi această mişcare şi Lichtenstein şi chiar dacă şi în 
pieptul lui bătea o inimă bărbată şi neînduplecată, se înfioră 
o clipă din cap până-n picioare, atât de amenințătoare şi 
cruntă era în clipa aceea înfăţişarea bătrânului războinic. 
Teutonul văzu că între el şi bătrânul cavaler, a cărui faţă n-o 


văzuse bine sub coif, se va da de acum înainte o luptă pe 
viaţă şi pe moarte, că fie şi dacă va încerca să se ascundă de 
el, nu va izbuti şi că, după ce i se va încheia solia, se puteau 
întâlni chiar la Malborg. 

Între timp, castelanul intră în odaia alăturată, ca să 
dicteze condamnarea lui Zbyszko unui secretar priceput în 
ale scrisului. Unii dintre cavaleri se apropiată în timpul 
acestei pauze de teuton, spunându-i: 

Deie Domnul ca şi tu să fii osândit cu aceeaşi măsură la 
Judecata de Apoi! Te bucuri să vezi sângele curgând? 

Dar Lichtenstein se temea doar de Zawisza, deoarece 
acesta, din pricina isprăvilor lui războinice, a cunoaşterii 
legilor cavalereşti şi a asprimii cu care le respecta, era 
faimos în toată lumea. În situaţii cât se poate de complicate, 
când era vorba de onoarea de cavaler, veneau la el nu o 
dată de foarte departe şi nimeni nu cutezase niciodată să-i 
stea împotrivă, nu numai pentru că lupta cu el nu era cu 
putinţă, dar şi fiindcă era o „oglindă a virtuţii”. Un singur 
cuvânt de dojană sau de laudă din gura lui se răspândea de 
îndată printre cavalerii din Polonia, Ungaria, Cehia, 
Germania şi putea să-i hotărască soarta bună sau rea a 
cavalerului. 

Aşadar, Lichtenstein se apropie de el şi vrând parcă să-şi 
întemeieze înverşunarea, zise: 

Numai marele maestru şi sfatul său ar mai putea să se 
îndure de el, eu n-am dreptul. 

Marele vostru maestru n-are nimic de-a face cu legile 
noastre, nu el poate să se arate îndurător aici, şi numai 
regele nostru, răspunse Zawisza. 

Eu, însă, ca sol, am fost nevoit să cer pedepsirea 
vinovatului. 

Ai fost mai întâi cavaler şi abia după aceea solul Ordinului, 
Lichtenstein. 

Socoteşti deci că am greşit? 

Cunoşti legile noastre cavalereşti şi ştii că două animale au 
fost îndemnate să urmeze un cavaler: un leu şi un miel. Tu 


pe care l-ai urmat acum? 

Nu eşti tu judecătorul meu. 

M-ai întrebat dacă ai greşit şi după câte gândesc, ţi-am 
răspuns. 

Nu mi-ai răspuns prea bine, pentru că nu pot suporta una 
ca asta. 

Te îneci cu răutatea ta, nu cu a mea. 

Cristos va ţine socoteala că m-am gândit mai mult la faima 
Ordinului, decât la lauda mea. 

El ne va judeca pe toţi. 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea castelanului şi a 
secretarului. Acum, se ştia că sentinţa nu va fi favorabilă, 
totuşi se aşternu o tăcere adâncă. Castelanul îşi ocupă locul 
de masă şi luând crucifixul în mână, îi porunci lui Zbyszko 
să îngenuncheze. 

Secretarul începu să citească sentinţa pe latineşte. Nici 
Zbyszko, nici cavalerii de faţă nu-l înțelegeau, cu toate 
acestea, pricepură cu toţii că este condamnarea la moarte. 
După ce se sfârşi citirea, Zbyszko se lovi de câteva ori cu 
pumnul în piept, repetând: „Doamne, ai milă de mine, 
păcătosul”. 

După aceea, se ridică şi se aruncă în braţele lui Macko, 
care începu să-i sărute în tăcere capul şi ochii. 

Dar în seara aceleiaşi zile, un crainic anunţă prin sunetul 
trâmbiţelor cavalerii, oaspeţii şi orăşenii în cele patru 
colţuri ale pieţei că nobilul Zbyszko de Bogdaniec este 
osândit de judecata castelanului la tăierea capului cu 
paloşul. 

Macko, însă, obţinu ca execuţia să nu aibă loc imediat, 
ceea ce izbuti nu prea greu, fiindcă oamenilor de atunci, 
cărora le plăcea să-şi împartă cu grijă avutul, li se lăsa de 
obicei destul timp să negocieze cu familia şi să se împace cu 
Dumnezeu. Nici măcar Lichtenstein nu stărui să se 
împlinească osânda prea repede, înțelegând că de vreme ce 
măreţia înjosită a Ordinului fusese pedepsită, nu se cuvine 
să-l supere şi mai mult pe puternicul monarh, la care fusese 


trimis să ia parte la serbările date cu ocazia botezului, dar 
şi pentru negocieri în legătură cu ţinutul Dobrzyn. Cea mai 
importantă pricină era totuşi sănătatea reginei. Episcopul 
Wysz nici nu voia să audă de execuţie înainte de naştere, 
socotind cu dreptate că asemenea lucru nu poate să nu 
ajungă la urechile reginei, iar aceasta, odată ce va afla, va fi 
foarte tulburată şi s-ar putea îmbolnăvi. În acest fel, lui 
Zbyszko îi mai rămâneau poate chiar câteva luni de viaţă 
pentru ultimele dispoziţii şi despărţirea de prieteni. 

Macko îl vizita în fiecare zi şi îl mângâia cum se pricepea 
mai bine. Discutau cu părere de rău despre moartea 
inevitabilă a lui Zbyszko şi cu jale neprefăcută despre 
stingerea posibilă a neamului. 

Altfel nu poate fi, numai să te însori, îi spuse o dată 
Zbyszko. 

Aş prefera să găsesc vreo rudă oricât de îndepărtată, 
răspunse Macko. Cum m-aş putea gândi la femei, când ţie o 
să-ţi taie capul? Şi chiar dacă aş fi nevoit să mă căsătoresc 
cu vreuna, n-am s-o fac până când nu-i voi trimite 
provocarea lui Lichtenstein şi nu mă voi răzbuna. Să n-ai 
nici o grijă! 

Dumnezeu să te răsplătească. Măcar bucuria asta s-o am! 
Ştiam eu că n-o să-l ierţi. Cum ai să procedezi? 

Când solia lui va lua sfârşit, o să fie război sau pace, 
înţelegi? Dacă va fi război, o să-i trimit provocarea ca 
înainte de bătălie să lupte cu mine. 

Pe pământ bătătorit? 

Pe pământ bătătorit, călare sau pe jos, dar pe viaţă şi pe 
moarte, nu pe robie. lar dacă va fi pace, o să mă duc la 
Malborg şi o să bat cu sulița în poartă, spunându-i 
trâmbiţaşului să vestească provocarea lui Lichtenstein. 
Până aici i-a fost! 

Sigur că n-o să-ţi scape, o să-i faci faţă negreşit. 

Să-i fac faţă? Lui Zawisza nu i-aş face, nici lui Paszko sau 
Powata; dar fără să mă laud, pot să mă lupt şi cu doica el.O 
să vadă el, mama lui de teuton! Păi, nu era mai voinic 


cavalerul din Frizia? Dar când l-am izbit de sus peste coif, 
unde mi s-a oprit baltagul? În dinţi. Sau nu-i aşa? 

Zbyszko răsuflă uşurat şi spuse: 

Aşa îmi va fi mai uşor să mor. 

Şi începură să ofteze amândoi, după care bătrânul şlahtic 
îi zise cu glasul mişcat: 


Tu să nu-ţi faci nici o grijă. Oasele tale nu se vor căuta unul 
pe altul la Judecata de apoi. Am poruncit să-ţi facă un sicriu 
de stejar, nici canonicii de la biserica Sfânta Maria nu le au 
mai bune. N-o să mori ca o zdreanţă. Şi n-am să îngădui să- 
ţi taie capul pe acelaşi postav cu orăşenii. Am şi vorbit cu 
Amylej să-mi dea o bucată nouă, atât de mare, încât să-i 
ajungă şi regelui să-şi facă un cojoc. O să ai parte şi de 
slujbă, n-ai teamă! 

Zbyszko se bucură în inima lui, aşa că, luându-i mâna 
unchiului, repetă: 

Dumnezeu să te răsplătească. 

Totuşi câteodată, cu toate mângâierile, îl cuprindea un dor 
năprasnic, aşa că altă dată, când Macko veni să-l viziteze, 
după ce se salutară, întrebă uitându-se printre zăbrelele 
din zid: 

Ce mai este pe afară? 

E senin, iar soarele pripeşte peste toată lumea de mai 
mare dragul. 

La acestea, Zbyszko îşi încolăci grumazul cu amândouă 
mâinile şi plecându-şi capul pe spate, se bucură: 

Ei, drăguliţă Doamne! Să ai un cal sub tine şi să goneşti pe 
câmpia largă. Ce rău e să mori de tânăr! 

Oamenii se întâmplă să moară şi pe cal! Îl mângâie Macko. 

Da, dar câţi omoară şi ei înainte! 

Şi începu să se intereseze de cavalerii pe care îi văzuse la 
curtea regelui: despre Zawisza, Farurej, despre Powata de 
Taczew, Lis de Targowisko şi despre toţi ceilalţi, ce fac, cum 
se veselesc şi cu ce îndeletniciri de seamă îşi petrec timpul? 
Ascultă cu lăcomie istorisirile lui Macko, care-i spuse că 
dimineaţa, în armură, sar peste cai, trag de frânghii, cum se 
luptă cu paloşul şi baltagul cu ascuţiş de plumb, iar în cele 
din urmă, cum chefuiesc şi ce cântece ascultă. Zbyszko voia 
să zboare cu sufletul şi inima la ei, iar când auzi că Zawisza, 
numaidecât după botez, va pleca undeva departe în 
Ungaria de jos, la turci, nu se mai putu abţine să nu strige: 


De m-ar lăsa să plec cu el! Măcar să mor luptând 
împotriva păgânilor. 

Asta nu era cu putinţă, dar între timp, se petrecu altceva. 
Amândouă prinţesele de Mazowsze nu încetaseră să se 
gândească la Zbyszko, care le cucerise cu tinereţea şi 
farmecul lui. În cele din urmă, prinţesa Aleksandra 
Ziemowit propuse să se trimită o scrisoare marelui 
maestru. Într-adevăr, acesta nu putea să schimbe 
condamnarea hotărâtă de castelan, dar putea să ia 
apărarea tânărului faţă de rege. Lui Jagielto nu i se cuvenea 
de bună seamă să se arate îndurător, când era vorba de 
atacarea unui sol, părea totuşi neîndoielnic că se va arăta 
astfel la rugămintea marelui maestru. Aşa că speranţa 
înmuguri din nou în inima celor două prințese. Aleksandra, 
nutrind ea însăşi o slăbiciune faţă de poleiţii cavaleri 
călugări, era la rândul ei foarte preţuită de ei. Nu o dată 
primea de la Malborg daruri bogate şi scrisori, în care 
marele maestru o numea binefăcătoarea cumsecade, sfântă 
şi reprezentanta aleasă a Ordinului. Cuvintele ei însemnau 
mult şi era foarte probabil că nu aveau să fie întâmpinate cu 
refuz. Mai rămânea doar găsirea unui gonaci, care să se 
străduiască din răsputeri să ducă scrisoarea cât mai repede 
şi să se întoarcă la timp cu răspunsul. Auzind acestea, 
bătrânul Macko luă asupră-şi această însărcinare. 

Rugat, castelanul hotărî termenul până la care avea să 
amâne împlinirea sentinţei. Însufleţit de speranţă, Macko se 
pregăti de drum în aceeaşi zi, apoi se duse la Zbyszko să-i 
spună vestea bună. 

În prima clipă, Zbyszko sări în sus de bucurie, ca şi cândi 
s-ar fi deschis porţile temniţei. Totuşi după aceea, căzu pe 
gânduri, se posomori şi zise: 

Cine a mai obţinut ceva bun de la teutoni? Lichtenstein 
putea să-i ceară şi el îndurare suveranului, căci ar fi avut şi 
el de câştigat, fiindcă ar fi scăpat de răzbunare, dar de ce 
nu se învoise s-o facă. 


EI s-a înfuriat pentru că n-am vrut să-i cerem iertare pe 
drumul de la Tyniec. Oamenii nu-l vorbesc de rău pe marele 
maestru Kondrat. Oricum, nu mai ai nimic de pierdut. 

Asta e sigur, încuviinţă Zbyszko, dar să nu faci plecăciuni 
prea adânci acolo. 

De ce trebuie să fac plecăciuni? Voi duce scrisoarea 
prinţesei Aleksandra şi atât. 

Dacă eşti atât de bun, să te ajute Dumnezeu. 

Deodată, se uită cu luare-aminte la unchiul său şi adăugă: 

Dar dacă regele mă va ierta, Lichtenstein va fi al meu. Să 
ţii minte. 

Încă nu eşti sigur de capul tău, aşa că nu mai provoca pe 
nimeni. Ai destule jurăminte prosteşti, răbufni bătrânul 
furios. 

După care căzură unul în braţele celuilalt, apoi Zbyszko 
rămase singur. Speranţa şi îndoiala îi stăpâneau cu 
schimbul sufletul, iar când se lăsă noaptea şi odată cu ea 
veni furtuna, pe cer, fereastra zăbrelită începu să 
strălucească în lumina amenințătoare a fulgerelor, iar 
zidurile să se cutremure de tunete. În cele din urmă, 
vântoasa pătrunse şuierând în turn şi stinse opaițul de 
lângă pat; cufundat în întuneric, Zbyszko îşi pierdu iarăşi 
curajul şi toată noaptea nu puse geană pe geană. 

„Acum n-o să mai scap de moarte, se gândi, nu mai am nici 
un ajutor.” 

Cu toate acestea, a doua zi veni în vizită la el vrednica 
prinţesă Anna Danuta, aducând-o şi pe Danusia cu lăuta la 
brâu. Zbyszko le căzu în genunchi pe rând, apoi, deşi era 
îngrijorat după noaptea nedormită, în îndoială şi 
nesiguranţă, nu-şi uitase într-atâta îndatoririle cavalereşti, 
încât să nu-şi arate uimirea faţă de frumuseţea ei. 

Dar prinţesa îşi ridică spre el ochii plini de tristeţe şi-i 
spuse: 

Nu te mai mira atâta de ea, pentru că, dacă Macko nu va 
aduce o veste bună sau nu se mai întoarce, bietul de tine, ai 
să te minunezi de alte lucruri mai bune în cer. 


După care lacrimile îi şiroiră pe obraji, gândindu-se la 
soarta nesigură a micului cavaler, iar Danusia îi urmă pilda 
de îndată. Zbyszko se aplecă iarăşi la picioarele lor, fiindcă 
şi inima lui se topi ca ceara la căldura acestor hohote de 
plâns. Nu ţinea la Danusia, cum ţine un bărbat la femeia lui, 
simţea totuşi că o iubeşte din tot sufletul şi la vederea ei îi 
creştea ceva în piept, de parcă era alt om, mai puţin aspru, 
mai liniştit, mai puţin ahtiat după război şi mai însetat de 
iubire. Îl cuprinse o jale adâncă, deoarece trebuia s-o 
părăsească şi nu va mai putea să-şi respecte jurământul. 

Biată copilă, n-o să-ţi mai pot aduce la picioare penele de 
păun, i se plânse. Dar dacă voi ajunge în faţa lui Dumnezeu, 
o să-i spun aşa: „Doamne, iartă-mi păcatele, iar tot ce-i bun 
pe pământ, să nu i-l dai decât jupâniţei Jurandâwna de 
Spychow”. 

Nu v-aţi cunoscut prea de mult, îl linişti prinţesa. Să vă 
ajute Dumnezeu să nu fie în zadar. 

Zbyszko începu să-şi aducă aminte tot ce se întâmplase în 
hanul de la Tyniec şi se înduioşă cu totul. La sfârşit, începu 
s-o roage pe Danusia să-i readucă aminte cântecul pe care-l 
cântase atunci când a prins-o în braţe, ca să nu cadă de pe 
laviţă şi a dus-o la prinţesă. 

Prin urmare, Danusia, deşi nu-i ardea de cântat, îşi înălţă 
căpşorul spre bolta temniţei şi închizându-şi ochişorii ca o 
păsăruică, începu: 

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu Să mă 
pierd în zare. 

Aş mai sta şi eu Pe-un ram din Silezi' 

Jasiek, dragul meu. 

Dar deodată, de sub pleoapele strânse, începură să-i curgă 
lacrimile şi nu mai putu să cânte. Iar Zbyszko o luă în braţe 
ca atunci, în hanul de la Tyniec, şi porni să se preumble prin 
încăpere, repetând cu înflăcărare: 

N-am căutat femeia în tine. Să mă scape Dumnezeu, să 
mai creşti şi. Dacă părinţii ne vor îngădui, ne-am împreuna 
vieţile, jupâniţă! Ehei! 


Încolăcindu-i gâtul cu braţele, Danusia îşi ascunse faţa pe 
umărul lui, în vreme ce în el creştea o jale tot mai mare 
care, izvorând din adâncul firii libere de slav, se preschimba 
în acest suflet simplu aproape într-un cântec: 

Dragă, eu te-aş lua Şi te-aş legăna! 

Capitolul VI. 

Deodată, avu loc o întâmplare faţă de care toate celelalte 
îşi pierdură orice însemnătate în ochii oamenilor. În seara 
zilei de 21 iunie, se răspândi la castel vestea despre 
îmbolnăvirea reginei. Medicii chemaţi rămaseră împreună 
cu episcopul Wysz toată noaptea în încăperea ei, iar în acest 
timp, de la slujitoarele de la castel se află că stăpâna era 
ameninţată de o naştere prematură. Castelanul de 
Cracovia, Jasko de Teczyn, repezi în aceeaşi noapte gonaci 
să-l caute pe regele care lipsea. A doua zi, de dimineaţă, 
vestea se împrăştie în oraş şi prin împrejurimi. Era într-o zi 
de duminică, aşa că mulţimea umpluse toate lăcaşurile 
sfinte, în care preoţii porunciseră slujbe pentru sănătatea 
reginei. Atunci încetă orice îndoială. După slujbă, cavalerii 
oaspeţi, care se adunaseră în aşteptarea serbărilor, şlahticii 
şi deputăţiile negustorilor se îndreptară către castel; 
breslele şi frăţiile îşi aduseră şi flamurile. De la amiază, 
mulţimi nenumărate înconjurară Wawelul, ţinute în ordine 
de arcaşii regelui, care porunceau rânduială şi tăcere. 
Oraşul se golise aproape cu totul şi doar pe străzile pustii se 
alungeau grămezi de ţărani din împrejurimi, care auziseră 
şi ei de boala stăpânei iubite şi se apropiau de castel. În 
sfârşit, la poarta principală apărură episcopul şi castelanul 
însoţiţi de canonicii de la catedrală, sfetnicii regelui şi 
cavaleri. Aceştia se împrăştiată de-a lungul zidurilor, în 
popor, cu feţe care prevesteau noutăţi, cu toate acestea, 
începură cu porunca aspră de a înceta orice strigăte, 
întrucât acestea puteau să-i facă rău bolnavei. 

După care-i anunţară pe toţi că regina născuse o fetiţă. 
Vestea umplu inimile de bucurie, mai ales când aflară 
totodată că, deşi lehuzia era înainte de vreme, nu se 


întrevede nici un pericol nici pentru mamă, nici pentru 
copil. Mulțimea începu să se împrăştie, fiindcă sub zidurile 
castelului n-avea voie să strige nimeni, deşi fiecare voia să- 
şi arate bucuria. Aşadar, când străzile care duceau spre 
piaţă se umplură, răsunară dintr-odată cântecele şi 
strigătele de bucurie. Nu era nimeni îngrijorat că venise pe 
lume o fetiţă: „Ce, se spunea, a fost rău că regele Louis n-a 
avut băieţi şi Regatul i-a revenit Jadwigăi? Prin căsătoria ei 
cu Jagietto a sporit puterea statului. Aşa va fi şi acum. Unde 
să mai cauţi o asemenea stăpână, cum va fi regina noastră, 
dacă nici măcar împăratul roman şi niciunul dintre regii 
ceilalţi nu au o ţară atât de mare, pământuri atât de întinse 
şi nici cavaleri atât de numeroşi! O să se înghesuie să-i 
ceară mâna cei mai puternici monarhi ai lumii, se vor 
închina reginei şi regelui, se vor aduna la Cracovia, iar noi, 
neguţătorii, vom avea mare folos, ca să nu mai vorbim că un 
alt stat nou, ceh ori unguresc, se va uni cu al nostru”. Astfel 
tăifăsuiau neguţătorii între ei, aşa că bucuria devenea 
generală. Se chefuia prin casele şlahticilor şi prin hanuri. 
Piaţa se umpluse de felinare şi torţe. Prin suburbiile 
Cracoviei, ţăranii dimprejur, care veneau buluc în oraş, îşi 
întinseseră corturile pe lângă care. Evreii se sfătuiau lângă 
sinagoga din cartierul Kazimierz. Până noaptea târziu, până 
în zori, larma nu conteni în piaţă, îndeosebi în jurul turnului 
primăriei şi al cântarului, ca în timpul marilor iarmaroace. 
Îşi împărtăşeau noutăţile unii altora; trimiteau la castel 
după altele şi se îmbulzeau în jurul celor care le aduceau. 
Cea mai rea dintre toate era aceea că preotul Piotr 
botezase copila în aceeaşi noapte, ceea ce putea să însemne 
că mica prinţesă era foarte slabă. Orăşencele cu experienţă 
susțineau totuşi că sunt şi cazuri în care copii născuţi 
aproape morţi îşi recăpătau forţele abia după botez. Se 
întăreau în speranţă şi în numele ce i se dăduse fetiţei. Se 
zvonea că nici un Bonifaciu şi nici o Bonifacja nu poate să 
moară după naştere, fiindcă li s-a ursit să facă mult bine, iar 


în primii ani, cu atât mai puţin în primele luni de viaţă, 
copiii nu pot face nici rău, nici bine. 

În ziua următoare, sosiră de la castel veşti rele atât despre 
mamă, cât şi despre copilă, care tulburară oraşul. Se 
adunară danii pentru sănătatea reginei şi prinţesei. Erau 
văzuţi cu emoție săteni săraci oferind câte un sfert de 
baniţă de grâu, miei, cununi de ciuperci uscate sau coşuleţe 
de alune. Daruri însemnate se strângeau de la cavaleri, de 
la negustori, de la meşteşugari. Se împrăştiau trimişi la 
locurile unde aveau loc minuni. Astrologii cercetau stelele. 
Chiar la Cracovia au fost organizate procesiuni 
sărbătoreşti. Participau toate breslele şi toate frăţiile. Tot 
oraşul era împodobit de flamuri. Avu loc chiar o procesiune 
de copii, întrucât se credea că fiinţele nevinovate vor 
îndupleca cel mai uşor îndurarea lui Dumnezeu. 

Şi astfel trecea o zi după alta în bătaia clopotelor, larma 
cântecelor prin biserici şi procesiuni şi slujbe. Dar când 
trecu o săptămâna şi regina bolnavă şi copila trăiau, curajul 
umplu inimile tuturor. Oamenilor li se părea un lucru 
neobişnuit ca Dumnezeu să cheme mai devreme la el pe 
stăpâna Regatului care, făcând atâta bine pentru el, ar fi 
trebuit să lase neterminate opera nemuritoare, apostolatul 
ale cărui sacrificii îl adusese în slujba creştinării ultimului 
popor păgân din Europa. Învăţaţii aduceau aminte câte 
făptuise pentru Academie, duhovnicii câte împlinise pentru 
slava lui Dumnezeu, oamenii politici câte pentru pacea 
dintre monarhii creştini, legiuitorii pentru dreptate, 
sărmanii pentru sărăcie şi nimănui nu-i trecea prin minte că 
o viaţă atât de necesară Regatului şi lumii întregi putea să 
fie întreruptă înainte de vreme. 

În acest timp, la 13 iulie clopotele de doliu vestiră moartea 
copilei. Oraşul se tulbură iarăşi şi neliniştea cuprinse 
oamenii, iar mulțimile înconjurară din nou Wawelul, 
întrebând de sănătatea reginei. Dar de astă dată nimeni nu 
mai aducea veşti bune. Din contră, chipurile şlahticilor care 
intrau sau ieşeau de la castel erau şi mai posomorâte cu 


fiecare zi tot mai mult. Se zvonea că preotul Stanistaw de 
Skarbimierz, maestrul ştiinţelor eliberate din Cracovia, stă 
mereu alături de regină, care se spovedeşte în fiecare zi. Se 
spunea chiar că de fiecare dată încăperea ei se umplea de 
lumina cerească. Unii o vedeau chiar prin ferestre, dar 
această privelişte le înspăimânta mai degrabă inima în 
semn că începe pentru ea viaţa de pe tărâmul celălalt. 

Alţii nu credeau totuşi să se poată întâmpla un lucru atât 
de cumplit, iar aceştia se întăreau în speranţă că cerul 
milostiv se va mulţumi cu un singur sacrificiu. Cu toate 
acestea, în dimineaţa de vineri 17 iulie, în popor se 
răspândi vestea că regina este pe moarte. Toţi cei ce trăiau, 
se grăbeau spre castel. Oraşul deveni pustiu, încât 
rămaseră în el numai schilozii, deşi până şi mamele cu copiii 
veneau la poartă. Prăvăliile erau închise; nimeni nu mai 
pregătea mâncăruri. Încetară toate treburile, dar la Wawel 
înnegrea mulţimea oamenilor, neliniştită, înspăimântată, 
dar tăcută. 

Deodată, la amiază, pe la orele treisprezece, se auzi 
clopotul din turnul catedralei. Nu înţeleseră dintr-odată ce 
înseamnă, cu toate acestea, neliniştea le ridică părul în 
creştetul capului. Toate capetele şi toţi ochii se îndreptară 
spre clopotniţă, către clopotul care se legăna tot mai tare şi 
al cărui geamăt jalnic începură să-l repete celelalte din 
oraş: la franciscani, la Sf. Treime, la Sfânta Maria, până hăt 
departe, cât era oraşul de lung şi de lat. În cele din urmă, 
înţeleseră cu toţii ce însemnau acele dangăte; sufletele 
oamenilor se umplură de spaimă şi de asemenea durere, de 
parcă limbile de bronz ale clopotelor loveau de-a dreptul în 
inimile tuturor celor de faţă. 

Numaidecât, în turn apăru flamura neagră cu o tigvă la 
mijloc, sub care albeau două oase de om aşezate în formă 
de cruce. Atunci nu se mai îndoi nimeni. Regina îşi 
încredinţase sufletul lui Dumnezeu. 

Lângă castel răsună mugetul şi plânsul a o sută de mii de 
oameni şi se amestecă mohorât cu ecourile clopotelor. Unii 


se prăbuşiră la pământ, alţii îşi rupseră veşmintele de pe ei 
ori îşi zgâriară feţele, privind la ziduri într-o încremenire 
mută, câte unii gemură surd sau, întinzându-şi braţele spre 
biserică şi încăperea reginei, implorară minunea şi mila lui 
Dumnezeu. Dar răsunară şi glasuri mânioase, care în 
înflăcărare şi disperare, ajunseră să hulească. „De ce ne-a 
fost luată regina noastră dragă? La ce-au slujit procesiunile 
noastre, rugăciunile noastre şi implorarea? Daniile de 
argint şi de aur au fost primite cu plăcere, dar ce folos? De 
primit au fost primite, dar de dat nu ni s-a dat nimic!” Alţii 
repetau dimpotrivă, cu ochii plini de lacrimi şi gemând: 
„Lisuse! lisuse! lisuse!” Mulţimile voiau să intre la castel, ca 
să privească încă o dată la faţa îndrăgită a stăpânei, dar nu 
li se îngădui, făgăduindu-li-se că în curând trupul i se va 
expune în biserică, iar atunci oricine putea s-o vadă şi să se 
roage lângă ea. După care, spre seară, mulţimea mohorâtă 
începu să se întoarcă în oraş, povestindu-şi despre ultimele 
clipe ale reginei, despre înmormântarea viitoare şi despre 
minunile care aveau să se întâmple alături de ea şi în jurul 
cavoului ei, minuni de care erau siguri cu toţii. Se vorbea de 
asemenea că regina va fi canonizată îndată după moarte, 
iar când unii se îndoiră că aşa ceva putea să aibă loc, lumea 
începu să protesteze şi să amenințe Avignonul. 

O tristeţe mohorâtă se abătu asupra oraşului, a ţării 
întregi, şi nu numai poporului de rând, ci tuturor li se părea 
că odată cu regina se stinsese şi steaua proteguitoare a 
Regatului. Chiar printre şlahticii din Cracovia se găseau 
unii care vedeau viitorul în negru. Începură să se întrebe 
unii pe alţii ce avea să urmeze? Dacă Jagietto mai avea 
dreptul să domnească în Regat după moartea reginei, sau 
se va întoarce în Lituania lui şi se va mulţumi cu tronul de 
mare prinţ? Alţii prevedeau şi, cum s-a arătat, nu fără 
dreptate, că el însuşi va binevoi să plece şi atunci se vor 
despărţi de Coroană pământuri întinse, vor începe iarăşi 
încălcările dinspre Lituania şi răfuielile sângeroase ale 
locuitorilor neînduplecaţi din Regat. Ordinul teutonilor va 


spori în putere, împăratul german şi regele ungurilor de 
asemenea, iar Regatul, până ieri unul dintre cele mai 
puternice state din lume, va decădea în ruşine. 

Neguţătorii, cărora li se îngăduia să meargă în ţinuturile 
lituane şi rutene, plătiră slujbe pioase pentru prevenirea 
pierderilor viitoare şi ca Jagietlo să rămână în Regat, iar în 
acest caz se prevestea un război apropiat cu teutonii. Se 
ştia că îl ţinuse în loc numai regina. Oamenii îşi aminteau 
acum că odinioară, revoltată de lăcomia şi înclinațiile 
hrăpăreţe ale Ordinului, îi dojenise într-o viziune profetică: 
„Cât trăiesc eu, voi reţine braţul şi mânia dreaptă a soţului 
meu, dar să ţineţi minte că după moartea mea, veţi fi 
pedepsiţi pentru păcatele voastre!” 

În trufia şi orbirea lor, ei nu se temeau de război, socotind 
că după moartea ei, atunci când aura sfinţeniei reginei nu 
va mai opri venirea voluntarilor din ţările apusene, mii de 
luptători se vor grăbi să le sară în ajutor din Germania, 
Burgundia, Franţa şi alte ţări şi mai depărtate. Dar moartea 
Jadwigăi era totuşi o întâmplare atât de însemnată, că 
trimisul teuton Lichtenstein, fără să mai aştepte sosirea 
regelui absent, plecă în grabă la Malborg să ducă marelui 
maestru şi sfatului său vestea însemnată şi întrucâtva 
amenințătoare. 

Solii maghiar, austriac, german şi ceh plecară şi ei fără 
întârziere sau repeziră olăcari la monarhii lor. Jagielto sosi 
la Cracovia cuprins de o disperare adâncă. Mai întâi, le 
aduse la cunoştinţă şlahticilor că nu mai vrea să domnească 
fără regină şi va pleca la moştenirea lui din Lituania, după 
care, de jale, căzu într-un fel de amorţire; nu mai voia să se 
ocupe de nimic, nu răspundea la întrebări, iar la răstimpuri 
îl cuprindea mânia că o lăsase singură şi nu fusese de faţă 
la moartea ei, nu-şi luase adio şi nu-i ascultase ultimele 
cuvinte şi sfaturi. În zadar, Stanislaw de Skarbimierz şi 
episcopul Wysz îi explicară că boala reginei venise pe 
neaşteptate şi că după socoteala oamenilor avea tot timpul 
să se întoarcă, dacă naşterea ar fi avut loc la sorocul 


cuvenit. Lămuririle lor, însă, nu-i aduceau nici o mângâiere 
şi nu-i alinau durerea. „Fără ea, nu mai sunt rege, îi 
răspunse episcopului, ci doar un păcătos care se căieşte, 
dar nu-şi poate afla liniştea.” După care îşi pironi ochii în 
pământ şi nimeni nu mai putu scoate nici o vorbă de la el. 

În acest timp, se gândeau cu toţii numai la înmormântarea 
reginei. Din toate colţurile ţării începură să se adune alte 
mulţimi de şlahtici şi poporeni, îndeosebi săraci, care se 
aşteptau la câştiguri mari din pomenile împărţite la 
înmormântare, ce avea să dureze o lună întreagă. Trupul 
fără viaţă al reginei fu depus la catedrală pe un catafalc 
aşezat în aşa fel ca partea mai largă a sicriului, în care 
odihnea capul răposatei, să stea mult mai sus decât cea de 
jos. Fusese aşezat înadins aşa pentru ca poporul să poată 
vedea mai bine faţa reginei. În catedrală, slujbele urmau 
una după alta: lângă catafalc ardeau mii de lumânări de 
ceară, iar printre aceste strălucitoare raze şi flori, era 
întinsă Ea, liniştită, zâmbitoare, asemenea unui trandafir 
alb, mistic, cu mâinile încrucişate pe veşmântul azuriu. 
Poporul vedea în ea o sfântă, fuseseră aduşi posedaţi, 
schilozi, copii bolnavi, aşa că, în mijlocul lăcaşului, răsuna 
când strigătul vreunei mame care văzuse rumeneala 
îmbujorând chipul copilului, semn vestitor de sănătate, 
când al unui paralizat ale cărui picioare bolnave îşi 
recăpătau puterea. Atunci, inimile oamenilor se înfiorau, 
vestea despre minunea înfăptuită înconjura biserica, oraşul, 
castelul, îngroşând rândurile gloatei, pe care numai un 
miracol o mai putea vindeca. 

De Zbyszko uitaseră cu toţii. În faţa unei nenorociri atât de 
mari, cine mai putea să-şi amintească de un copil de casă 
obişnuit şi de închiderea lui în temniţa de la castel. Zbyszko 
aflase totuşi de la paznicii lui despre boala reginei, auzea 
larma norodului în jurul castelului, iar când îi ajunseră la 
urechi plânsetele şi bătaia clopotelor, se prăbuşi în 
genunchi şi aducându-şi aminte de propria soartă, începu 
să deplângă din toată inima moartea stăpânei venerate. 


Avea impresia că odată cu ea se stinsese şi ceva pentru el şi 
odată cu dispariţia ei nu mai merita nimeni să trăiască pe 
lume. 

Ecourile înmormântării, clopotele bisericilor, cântecele 
procesiunilor şi jelania mulţimii ajunseră la el săptămâni 
întregi. 

În tot acest timp, se posomori, îşi pierdu pofta de mâncare, 
de somn şi se preumblă prin temniţă ca un animal într-o 
cuşcă. Îl chinuia singurătatea, fiindcă erau unele zile când 
paznicul închisorii nu-i mai aducea mâncare, atât de 
preocupaţi erau cu toţii de înmormântarea reginei. După 
moartea ei, nu mai venise nimeni la el, nici prinţesa, nici 
Danusia, nici Powala de Taczew, care mai demult îi arătase 
atâta bunăvoință, nici neguţătorul Amylej, cunoscutul lui 
Macko. Zbyszko se gândea cu amărăciune că dacă Macko 
nu mai putea, ceilalţi uitaseră cu toţii de el. Câteodată îi 
trecea prin minte că poate va uita de el şi legea şi va trebui 
să putrezească până la moarte în această temniţă. Atunci, 
se ruga să moară. 

În sfârşit, când se scurse o lună de la înmormântarea 
reginei şi intră într-a doua, începu să se îndoiască de 
întoarcerea lui Macko. Întrucât Macko îi făgăduise că va 
merge repede fără să-şi cruţe calul. Malborg nu se afla la 
capătul lumii. În douăsprezece săptămâni, putea să ajungă 
până acolo şi să se întoarcă, mai ales dacă se grăbea. „Dar 
poate că el nu se grăbeşte! Îşi spunea Zbyszko amărât, 
poate că şi-a găsit vreo femeie pe drum şi s-o ducă bucuros 
la Bogdaniec, ca să-i dăruiască urmaşi, în vreme ce eu am 
să aştept aici o veşnicie milostivirea lui Dumnezeu!” 

În cele din urmă, pierdu şi socoteala timpului, nu mai 
schimbă nici o vorbă cu paznicul şi doar după pânzele de 
păianjeni, care acopereau tot mai groase gratia de fier de la 
fereastră, îşi dădea seama că afară soseşte toamna. Acum, 
şedea ceasuri întregi pe pat, cu coatele sprijinite pe 
genunchi şi degetele în părul care-i crescuse mult peste 
umeri şi, pe jumătate adormit, pe jumătate înţepenit, nu-şi 


mai înălța capul nici chiar atunci când paznicul îl întreba 
ceva, aducându-i mâncarea. Până când, într-o bună zi, 
balamalele scârţâiră şi un glas cunoscut îl strigă din prag: 

Zbyszko! 

Unchiule! Se bucură Zbyszko, zvâcnind de pe pat. 

Maciek îl îmbrăţişă, apoi îi luă capul bălai în mâini şi 
începu să-l sărute. Jalea, amărăciunea şi dorul îi umplură 
inima flăcăului, încât începu să plângă la pieptul unchiului 
său ca un copil mic. 

Credeam că nu te mai întorci, rosti hohotind. 

Nu mai lipsea mult, răspunse Maciek. 

Abia atunci Zbyszko îşi înălţă capul şi uitându-se la el, îl 
întrebă: 

Dar ce s-a întâmplat cu Domnia Ta? 

Şi privi uimit la faţa slăbită, suptă şi palidă ca hârtia a 
bătrânului războinic, la trupul aplecat şi la părul încărunţit. 

Ce-i cu Domnia Ta? Repetă întrebarea. 

Macko se aşeză pe pat şi un răstimp răsuflă greu. 

Ce-i cu mine? Spuse în cele din urmă. Abia am trecut 
hotarul şi într-o pădure au tras nemţii în mine cu arbaleta. 
Cavalerii tâlhari! Ştii tu. Şi acum răsuflu cu greutate. 
Dumnezeu m-a ajutat, altminteri nu m-ai mai fi văzut acum 
aici. 

Cine te-a scăpat? 

Jurând de Spychâw, îl lămuri Macko. 

Urmă o clipă de tăcere. 

Ei m-au atacat pe mine, iar după o jumătate de zi, elpe ei. 
Abia jumătate din ei au izbutit să fugă. Pe mine m-a luat la 
el la Spychow şi acolo am luptat cu moartea trei săptămâni. 
Dumnezeu nu m-a lăsat să-mi dau duhul şi deşi nu-mi este 
prea bine, m-am întors totuşi. 

Păi n-ai mai ajuns la Malborg? 

Cu ce să mai mă duc acolo? Mi-au luat totul, până şi 
scrisoarea, odată cu celelalte lucruri. M-am întors s-o rog 
pe prinţesa Ziemowit să-mi scrie alta, dar m-am încrucişat 


pe drum cu ea şi nu ştiu dacă am s-o mai ajung din urmă, că 
şi eu sunt pe ducă. 

Spunând acestea, scuipă în palmă şi întinzând-o spre 
Zbyszko, îi arătă sângele zicând: 

Vezi? 

Şi după o clipă, adăugă: 

Se vede că aşa vrea Dumnezeu. 

Tăcură o vreme amândoi, apăsaţi de gânduri amare, apoi 
Zbyszko întrebă: 

Şi aşa scuipi mereu cu sânge? 

Cum să nu scuip, când săgeata mi-a pătruns o jumătate de 
palmă între coaste. Ai scuipa şi tu la fel, nu te teme. La 
Jurând de Spychâw m-am simţit mai bine, dar se vede că 
acum sunt tare ostenit, fiindcă drumu-i lung şi am călătorit 
cât se poate de repede. 

Ei şi ce rost avea să te grăbeşti? 

Voiam s-o găsesc pe prinţesa Aleksandra şi să-i cer încă o 
scrisoare. Iar Jurând de Spychâw mi-a spus aşa: „Du-te, 
Domnia Ta, şi întoarce-te cu altă scrisoare la Spychâw. Eu 
am aici câţiva nemți în pivniţă, o să-i dau drumul la unul pe 
cuvânt de onoare şi va înmâna scrisoarea marelui maestru”. 
El ţine întotdeauna sub podea câţiva drept răzbunare 
pentru moartea soţiei şi-i ascultă bucuros când gem 
noaptea şi zăngănesc în lanţuri, pentru că e un om 
neînduplecat. Pricepi? 

Pricep. Numai că mi se pare ciudat că ai pierdut prima 
scrisoare, fiindcă de vreme ce Jurând i-a prins pe atacatorii 
Domniei Tale, scrisoarea trebuia să se afle la ei. 

Nu i-a prins pe toţi. Au scăpat vreo cinci. Aşa a fost să fie. 

După aceste cuvinte, Macko îşi drese glasul, scuipă din 
nou cu sânge şi icni puţin de durerea din piept. 

Te-au nimerit bine, îl compătimi Zbyszko. Cum s-a 
întâmplat? Au tras din pădure? 

Săgeţile erau atât de dese că nu se mai vedea nimic nici la 
un pas depărtare. lar eu eram fără armură, deoarece 


neguţătorii îmi spuseseră că ţinutul este fără primejdie, şi 
era şi foarte cald. 

Cine-i conducea pe tâlhari? Un teuton? 

Nu era călugăr, dar tot neamţ era, un chelmian din Lentz, 
cunoscut prin jafurile şi tâlhăriile sale. 

Ce s-a întâmplat cu el? 

E la Jurând în lanţuri. Dar şi el are doi şlahtici mazurieni 
pe care vrea să-i dea în schimbul lui. 

Iarăşi se aşternu tăcerea. 

O, Lisuse, oftă Zbyszko într-un târziu, atunci Lichtenstein 
va rămâne în viaţă, ca şi tâlharul acela din Lentz, iar noi va 
trebui să pierim nerăzbunaţi. Mie o să-mi taie capul, iar 
Domnia Ta, mai mult ca sigur că n-o s-o mai duci până la 
iarnă. 

Aşa-i! N-o mai duc nici până atunci. Măcar de-aş izbuti să 
te scap cumva. 

Te-ai întâlnit aici cu cineva? 

Am fost la castelanul de Cracovia; când am aflat că 
Lichtenstein a plecat, am crezut că te vor ierta. 

Cum, Lichtenstein a plecat? 

Imediat după moartea reginei, la Malborg. M-am dus deci 
la castelan, dar el mi-a spus: „N-o să-i tai capul nepotului 
Domniei Tale, ca să-i facă plăcere lui Lichtenstein, ci pentru 
că asta-i osânda, aşa că e totuna dacă Lichtenstein este sau 
nu este aici. Chiar dacă teutonul ar muri, asta n-ar schimba 
nimic, fiindcă legea înseamnă dreptate, nu este o haină pe 
care poţi s-o întorci pe dos. Regele poate să-şi arate 
mărinimia, dar altcineva nu”. 

Şi unde-i regele? 

După înmormântare, a plecat în Rutenia. 

Atunci, n-avem ce face. 

Întocmai. Castelanul mi-a mai spus: „Îmi pare rău de el, că 
şi prinţesa Anna se roagă pentru el, dar dacă nu pot, ce să 
fac.” 

Dar prinţesa Anna mai este aici? 


Dumnezeu s-o răsplătească! E o stăpână miloasă. Este 
încă aici, fiindcă fiica lui Jurând s-a îmbolnăvit, iar prinţesa 
ţine la ea ca la propriul copil. 

O, pentru Dumnezeu! Şi Danusia s-a îmbolnăvit! Ce are? 

Ştiu şi eu. Prinţesa zice că cineva i-a făcut farmece. 

Asta-i Lichtenstein! Nimeni altcineva decât Lichtenstein, 
mama lui de câine! 

Poate fi, dar ce poţi să-i faci? Nimic. 

De aceea au uitat cu toţii de mine, dacă şi ea s-a 
îmbolnăvit. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, Zbyszko începu să se 
preumble cu paşi mari prin încăpere, apoi îi luă mâna 
unchiului, i-o sărută şi zise: 

Dumnezeu să te răsplătească pentru toate, fiindcă ai să 
mori din pricina mea, dar de vreme ce ai fost până în 
Prusia, cât mai ai încă puţină putere mai fă un singur lucru 
pentru mine. Du-te la castelan şi roagă-l să-mi dea drumul 
pe cuvânt de onoare fie şi pentru douăsprezece săptămâni. 
După aceea, am să mă întorc şi n-au decât să-mi taie capul, 
pentru că nu se poate să murim fără nici o răzbunare. Află 
că mă voi duce la Malborg şi-l voi provoca la duel pe 
Lichtenstein. Altfel nu poate fi. Musai să moară unul dintre 
noi! 

Macko începu să-şi frece fruntea: 

De dus, mă duc, dar castelanul se va învoi oare? 

Am să-i dau cuvântul de cavaler. Numai pentru 
douăsprezece săptămâni, mai mult nu-mi trebuie. 

Ce tot vorbeşti; douăsprezece săptămâni! Şi dacă vei fi 
rănit şi nu te vei întoarce, ce-o să creadă? 

O să mă întorc fie şi în patru labe. Dar n-ai teamă! Şi ştii 
ce, poate că în acest timp va reveni şi regele din Rutenia; o 
să-l rog în genunchi să mă ierte. 

Adevărat, încuviinţă Macko. 

Dar după o clipă adăugă: 

Întrucât castelanul mi-a mai spus: „Am uitat de nepotul 
Domniei 'Tale din cauza morţii reginei, dar acum o să vină şi 


rândul lui”. 

A, o să se învoiască, răspunse Zbyszko încurajat. Doar ştie 
că un şlahtic îşi ţine cuvântul dat, iar lui nu-i pasă dacă o să- 
mi taie capul acum sau după Sf. Mihail. 

Dacă-i aşa, am să mă duc încă astăzi. 

Domnia Ta, astăzi du-te la Amylej şi odihneşte-te puţin. Să- 
ţi pună vreun leac pe rană, iar la castelan o să te duci 
mâine. 

Atunci, rămâi cu bine! 

Mergi cu bine! 

Se îmbrăţişară şi Macko se îndreptă spre uşă, dar în prag 
se mai opri o dată şi îşi încruntă fruntea, de parcă şi-ar fi 
amintit de ceva. 

Da, dar tu nu porţi încă centura de cavaler; Lichtenstein îţi 
va spune însă, că nu vrea să lupte cu un cavaler fără 
învestitură, şi atunci ce-ai să faci? 

Zbyszko se îngrijoră, dar numai pentru un răstimp, după 
care întrebă: 

Păi la război cum se poate? E musai ca unul cu centură să- 
şi aleagă un potrivnic la fel? 

Războiul e război, iar lupta în doi este altceva. 

Dreptu-i. Dar ia stai puţin. Trebuie să ne sfătuim. Ei vezi, 
am găsit. Prinţul Janusz mă va învesti pe mine. Dacă 
prinţesa şi Danuta îl vor ruga, mă va învesti. lar eu, în 
drum, o să-mi încerc puterile de îndată în Mazowsze cu fiul 
lui Mikotaj de Dtugolas. 

Din ce motiv? 

Pentru că Mikolaj, cel care o însoţeşte pe prinţesă şi căruia 
i se spune Baltagul, i-a zis Danusiei „gâgâlice”. 

Masko privi uluit la el, iar Zbyszko, vrând pesemne să 
lămurească mai bine lucrurile, îşi continuă vorba: 

Oricum, asta nu pot s-o iert, dar pentru că nu mă pot lupta 
cu Mikolaj, fiindcă are vreo optzeci de ani. 

Macko îl întrerupse: 

Băiete, ascultă la mine, îmi pare rău de capul tău, dar de 
minte nu, fiindcă eşti prost ca un ţap. 


De ce te superi, Domnia la? 

Macko nu mai zise nimic şi vru să iasă, dar Zbyszko se 
repezi spre el: 

Şi Danuska ce face? S-a însănătoşit? Nu te mai supăra şi 
Domnia Ta din orice. Ai lipsit atâta vreme. 

Şi se aplecă iarăşi spre mâna bătrânului, acesta, însă, se 
mulţumi să ridice din umeri şi răspunse mai blând: 

Fata lui Jurând este sănătoasă, numai că n-o lasă să iasă 
din casă. Rămâi cu bine. 

Zbyszko rămase singur, dar parcă trupul şi inima îi 
renăscuseră. Se gândea cu plăcere că va mai avea încă vreo 
trei luni de viaţă înaintea lui, că va pleca în ţinuturi 
îndepărtate, îl va căuta pe Lichtenstein şi va lupta pe viaţă 
şi pe moarte cu el. La acest gând, inima i se umplea de 
bucurie. Bine că măcar douăsprezece săptămâni va mai 
putea simţi calul sub el, călătorind prin lumea largă, 
luptând şi răzbunându-se în acest fel. lar după aceea, 
întâmple-se ce s-o întâmpla, e vorba totuşi de o bună bucată 
de vreme. Regele se poate întoarce din Rutenia şi să-i ierte 
vina, poate să izbucnească războiul acela despre care 
vorbesc cu toţii de mult timp, poate că însuşi castelanul, 
când îl va vedea după trei luni pe învingătorul trufaşului 
Lichtenstein, va spune: „Acum, pleacă peste mări şi ţări!” 
Deoarece Zbyszko intuia foarte bine că, afară de cavalerul 
teuton, nu-l duşmănea nimeni şi chiar mai-marele Cracoviei 
îl osândise la moarte mai mult din îndatoririle slujbei. 

Aşa că nădejdea îi sporea tot mai mult, întrucât nu se mai 
îndoia că cele trei luni nu-i vor fi refuzate. Ba spera chiar 
că-i vor dărui şi mai multă libertate, fiindcă stăpânului de la 
Teczyn nu putea să-i treacă prin minte să nu-i permită unui 
şlahtic să-şi îndeplinească jurământul pe onoarea de 
cavaler. 

Prin urmare, când Macko veni a doua zi pe înserat la 
temniţă, Zbyszko, care abia se mai putea stăpâni, se repezi 
la el şi-l întrebă: 

S-a învoit? 


Macko se aşeză pe pat, pentru că, slăbit, cum era, nu mai 
putea să stea în picioare, răsuflă cu greutate şi în sfârşit 
răspunse: 

Castelanul mi-a spus aşa: „Dacă, Domniile Voastre trebuie 
să vă împărţiţi pământul sau averea, aş putea să-i dau 
drumul nepotului două săptămâni pe cuvântul de cavaler, 
dar mai mult nu”. 

Zbyszko rămase atât de uimit, încât un răstimp nu mai 
putu îngâna nici o vorbă. 

Două săptămâni? Întrebă după o clipă. Păi, în două 
săptămâni, nu pot să ajung nici până la hotar? Ce înseamnă 
asta? Poate că Domnia a nu i-ai spus castelanului de ce 
vreau să mă duc la Malborg? 

Nu l-am rugat numai eu, ci şi prinţesa Anna. 

Ei, şi? 

Şi ce? Bătrânul i-a spus că nu-i pasă de grumazul tău, ba 
chiar îi pare rău de tine. „De-aş găsi, zice, măcar vreo lege 
care să-l apere, măcar de ochii lumii, l-aş slobozi din 
temniţă, dar dacă nu pot, n-am ce face. În regatul ăsta, nu 
va fi bine, zice, dacă oamenii nu vor mai ţine seama de lege 
şi vor începe să se ierte unii pe alţii ca nişte prieteni; eu 
însă n-am să fac una ca asta, chiar dac-ar fi vorba de 
Toporczyk, o rudă, sau de fratele meu”. Atât de 
neînţelegători sunt oamenii pe aici. Ba a mai şi adăugat: „N- 
avem nevoie să ne luăm după cavalerii teutoni, dar nu ne 
este îngăduit să ne facem de batjocură înaintea lor. Ce-ar 
gândi, şi ei, şi oaspeţii lor, care vin din toată lumea, dacă eu 
i-aş da drumul unui şlahtic osândit la moarte doar ca să se 
ducă să se bată cu ei? Ar mai crede oare că îşi va mai primi 
pedeapsa şi că dreptatea există şi în statul nostru? Prefer să 
tai un cap, decât să-l fac pe rege şi Regatul de ocară?” 
Prinţesa s-a arătat mirată de asemenea dreptate care nu-i 
îngăduie unei rude a regelui să scape de la moarte un 
osândit, dar bătrânul i-a răspuns: „Bunăvoinţa îi este de 
folos şi regelui, nu însă şi fărădelegea”. Şi au început să se 
certe, fiindcă prinţesa s-a înfuriat: „Atunci, i-a zis, nu-l lăsa 


LIA 


să putrezească în închisoare!” La care castelanul: „Prea 
bine, mâine o să poruncesc să se ridice podişca în piaţă”. Şi 
cu asta s-au despărţit. Bietul de tine, acum numai Domnul 
lisus te mai poate scăpa. 

Se aşternu un răstimp mai lung de tăcere. 

Cum aşa? Se miră flăcăul cu glas surd. O să se întâmple 
chiar acum? 

Nu, peste două sau trei zile. Dacă altfel nu se poate, n-ai 
ce face. Am făcut tot ce-am putut. Am îngenuncheat la 
picioarele castelanului, l-am rugat să aibă milă, dar el o ţine 
pe-a lui: „Găseşte vreo lege sau vreun motiv”. Dar ce pot să 
găsesc? Am fost la părintele Stanistaw de Skarbimierz să 
vină să te împărtăşească. Măcar să se ducă buhul că te-a 
spovedit preotul care a spovedit-o şi pe regină. Dar nu l-am 
găsit acasă, fiindcă se dusese la prinţesa Anna. 

Sau poate la Danuska? 

Da' de unde. Fata se însănătoşeşte pe zi ce trece. Osă mă 
duc iarăşi la el mâine de dimineaţă. Se spune că dacă te 
spovedeşte el, e ca şi când ai avea iertarea în buzunar. 

Zbyszko se aşeză, îşi rezemă coatele pe genunchi şi îşi 
aplecă fruntea, astfel că părul îi acoperi tot obrazul. 
Bătrânul se uită îndelung la el, apoi începu să-l cheme 
încet: 

Zbyszko! Zbyszko! 

Băiatul îşi înălţă faţa mai degrabă iritată şi îndârjită decât 
îndurerată. 

Ce mai e? 

Ascultă-mă cu luare-aminte, deoarece cred că poate am 
găsit ceva. 

Rostind acestea, se trase mai aproape şi începu să 
vorbească aproape în şoaptă: 

Tu ai auzit de prinţul Witold care, odinioară, întemnițat la 
Krew de regele nostru de astăzi, a ieşit din închisoare 
îmbrăcat în haine femeieşti. Aici, n-o să rămână nici o 
femeie în locul tău, dar ia-mi tunica şi gluga mea şi pleacă, 
pricepi? Poate că n-o să bage de seamă. Mai mult ca sigur. 


Dincolo de uşă, este întuneric şi n-o să-ţi lumineze faţa. Ieri, 
când am intrat, m-au văzut toţi, dar nu s-a uitat nimeni la 
mine. Taci din gură şi ascultă-mă: o să mă găsească mâine, 
ei şi? O să-mi taie capul? Asta să le fie mângâierea, căci şi 
aşa tot îmi este scris să mor peste două, trei săptămâni. Pe 
când tu, după ce ieşi de aici, încalecă pe cal şi pleacă drept 
la prinţul Witold. O să-i aduci aminte de tine şi te închini 
înaintea lui, aşa că o să te primească şi o să trăieşti ca în 
sânul lui Avraam. Aici se zvoneşte printre oameni că oştile 
prinţului au fost nimicite de tătari. Nu se ştie dacă este 
adevărat, dar poate fi, pentru că regina răposată aşa a 
prorocit. Dacă-i aşa, prinţul va avea mare nevoie de 
luptători şi te va întâmpina cu bucurie. lar tu să rămâi 
aproape de el, fiindcă o slujbă mai bună n-ai să găseşti 
nicăieri. Când un alt rege pierde războiul, s-a zis cu el, dar 
cneazul Witold este atât de iscusit, că şi după o înfrângere 
devine tot mai puternic. Şi mai este şi darnic, iar pe ai 
noştri îi îndrăgeşte grozav. Povesteşte-i totul, cum a fost. 
Spune-i că ai vrut să porneşti cu el împotriva tătarilor, dar 
n-ai putut, fiindcă ai fost închis în turn. Dac-o vrea 
Dumnezeu, o să-ţi dăruiască pământuri, ţărani şi o să te 
investească de îndată cavaler, apoi o să-ţi ia apărarea în 
faţa regelui. E un protector bun, ai să vezi! 

Zbyszko asculta în tăcere, iar Macko, parcă înflăcărat de 
propriile cuvinte, îşi urmă vorba: 

Nu trebuie să mori de tânăr, ci să te întorci la Bogdaniec. 
Iar când vei ajunge acasă, să-ţi iei numaidecât nevastă, ca 
să nu ne piară neamul. Abia după ce vei avea copii, poţi să-l 
provoci la luptă pe viaţă şi pe moarte pe Lichtenstein, 
înainte însă, nu trebuie să cauţi să te răzbuni, pentru că 
dacă te vor răni şi pe tine ca pe mine în Prusia, nu vei mai 
putea face nimic. Acum, ia tunica şi gluga, şi du-te cu 
Dumnezeu. 

Cu aceste cuvinte, Macko se ridică şi începu să se 
dezbrace, dar Zbyszko se ridică şi el, îl opri şi-i zise: 


Domnia Ta, eu n-o să fac ce-mi ceri, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu şi Sfânta Cruce. 

De ce? Întrebă Macko uimit. 

Pentru că n-am s-o fac. 

Macko mai că păli de emoție şi mânie. 

De-ar fi dat Dumnezeu să nu te mai naşti. 

I-ai spus castelanului, răspunse Zbyszko, că în schimbul 
capului meu i-l oferi pe altău. 

De unde ştii? 

Mi-a spus stăpânul de la Taczew. 

Şi ce-i cu asta? 

Ce-i cu asta? Păi nu ţi-a spus castelanul că ruşinea va 
cădea asupra mea şi a neamului meu? N-ar fi oare o ruşine 
şi mai mare dacă eu aş fugi de aici şi te-aş lăsa pe Domnia 
Ta pradă răzbunării legilor? 

Ce răzbunare? Ce-o să-mi mai facă legea, dacă şi aşa eu 
tot am să mor? Bagă-ţi minţile în cap, pentru mila lui 
Dumnezeu! 

Chiar aşa. Să mă pedepsească Dumnezeu, dacă am să te 
las aici, bătrân şi bolnav cum eşti! Ptiu! Mai mare ruşinea. 

Se înstăpâni tăcerea; se mai auzeau doar răsuflarea grea, 
gâfâită, a lui Macko, şi strigătele arcaşilor care stăteau de 
strajă la porţi. Afară, se lăsase o noapte adâncă. 

Ascultă-mă, rosti Macko într-un târziu cu glasul frânt, 
cneazului Witold nu i-a fost ruşine să fugă de la Krew, aşa 
că n-o să-ţi fie nici ţie. 

Ehei! Răspunse Zbyszko întristat, ştii ce, Domnia Ta? 
Cneazul Witold este un şlahtic de vază: el a primit coroana 
din mâinile regelui, are bogăţie şi putere, iar eu nu sunt 
decât un boiernaş sărac, numai cinstea. 

Dar după o clipă strigă parcă într-o răbufnire de mânie: 

Domnia Ta nu înţelegi că-mi eşti atât de drag, încât nu te 
pot lăsa să mori în locul meu? 

La acestea, Macko zvâcni în picioare, întinse braţele 
înainte şi cu toate că pe atunci oamenii erau aspri din fire, 
făcuţi parcă din fier, răcni deodată cu glasul sfâşietor: 


Zbyszko! 

Iar a doua zi, slujitorii de la judecătorie începură să aducă 
grinzile pentru schela din piaţă, care avea să fie ridicată în 
faţa porţii principale a turnului primăriei. 

Cu toate acestea, prinţesa se mai sfătuia şi acum cu 
Wojciech Jastrzebiec, Stanistaw de Skarbimierz şi alţi 
canonici învăţaţi, pricepuţi în legile scrise şi în obiceiuri. Se 
lăsase convinsă de cuvintele castelanului, care declarase că 
dacă i-ar găsi vreo „lege sau vreun motiv aparent”, n-ar 
pregeta să-l elibereze pe Zbyszko. Aşadar, se străduiau de 
multă vreme cu ardoare să găsească o pricină potrivită, şi 
deşi preotul Stanistaw îl pregătise pe Zbyszko pentru 
moarte şi-l împărtăşise, din temniţă se mai întoarse încă o 
dată la sfatul care se prelungi până în zori. 

În cele din urmă, sosi şi ziua execuţiei. De dimineaţă, 
mulțimile se îndreptau spre piaţă, întrucât capul unui 
şlahtic stârnea mai mult interes decât unul obişnuit, iar pe 
de altă parte, vremea se făcuse foarte bună. Printre femei 
se răspândise vestea despre tinereţea şi frumuseţea 
neobişnuită a osânditului, aşa că tot drumul care venea de 
la castel se umpluse parcă de florile veşmintelor 
orăşencelor; pe la ferestrele din piaţă şi prin balcoane, se 
vedeau de asemenea căciuliţe, bonete aurii şi de catifea ori 
capetele descoperite ale fetelor, împodobite doar cu cununi 
de trandafiri şi crini. Pârgarii oraşului, cu toate că nu era 
treaba lor, ieşiseră cu toţii ca să-şi sporească importanţa şi 
se rânduiseră în apropierea eşafodului, în spatele 
cavalerilor care, vrând să-şi arate compasiunea faţă de 
tânărul condamnat, se îngrămădiseră în faţă. Înapoia lor, se 
îmbulzea o mulţime pestriță, alcătuită din târgoveţi şi 
meseriaşi în culorile breslelor. Studenţii mai puţin căpătuiţi 
şi copiii, înghesuiți spre margini, hălăduiau ca nişte muşte 
nesuferite prin mulţime, apărând pretutindeni unde se ivea 
un loc liber. Peste această masă compactă de capete 
omeneşti, se vedea podişca acoperită cu postav nou, pe 
care stăteau trei oameni: călăul, un neamţ spătos şi 


ameninţător, îmbrăcat într-o tunică roşie şi glugă de aceeaşi 
culoare, cu o spadă grea, cu două tăişuri, în mână, şi cei doi 
slujitori ai lui cu braţele goale şi cu frânghii la brâu. La 
picioarele lor, se aflau un trunchi şi sicriul căptuşit cu 
pânză. În turnurile catedralei Sfânta Maria, băteau 
clopotele, umplând oraşul cu dangătele de bronz şi speriind 
stolurile de stănci şi porumbei. Oamenii priveau când la 
drumul ce venea de la castel, când la eşafod şi la călăul cu 
paloşul scânteietor în strălucirea soarelui de pe el, când, în 
sfârşit, la cavalerii la care orăşenii se uitau întotdeauna cu 
lăcomie şi respect. De astă dată, aveau la ce privi, deoarece 
cei mai cunoscuţi formaseră un pătrat în jurul eşafodului. 
Se minunau, aşadar, de lărgimea umerilor şi gravitatea lui 
Zawisza Czarny, de părul lui negru ce-i cădea pe umeri, 
admirau statura puternică, aproape pătrată a lui Zyndram 
de Maszkowice şi silueta uriaşă, parcă neomenească, a lui 
Paszko Zlodziej de Biskupice, chipul fioros al lui Bartosz de 
Wodzinek şi frumuseţea lui Dobek de Olesnica, cel care la 
Torui învinsese în turnir doisprezece cavaleri nemți, şi pe 
Zygmunt de Bobowa, care se umpluse de faimă luptând cu 
ungurii la Koszyce, şi pe Krzon de Koziekgtowy, şi pe 
înspăimântătorul în lupta dreaptă Lis de Targowisko, şi pe 
Staszko de Charbimowice, care ajungea calul alergând pe 
jos. Atenţia tuturor era atrasă şi de Macko de Bogdaniec cu 
faţa lui palidă, sprijinit de Florian de Korytnica şi de Marcin 
de Wrocimowice. Credeau cu toţii că el este tatăl 
condamnatului. 

Dar cea mai mare curiozitate o trezea Powata de Taczew 
care, stând în primul rând, o ţinea în braţele-i puternice pe 
Danusia, îmbrăcată toată în alb, cu o cunună de mirt verde 
pe capul bălai. Oamenii nu înțelegeau ce înseamnă asta şi 
de ce această fătucă îmbrăcată în alb trebuie să asiste la 
execuţia osânditului. Unii îşi spuneau că este sora lui, alţii 
credeau că este stăpâna gândurilor tânărului cavaler, dar 
nici aceştia nu puteau să-şi explice veşmintele şi prezenţa ei 
lângă eşafod. În schimb, vederea ei cu faţa şiroind de 


lacrimi, asemenea unui măr rumen, stârnea în inimile 
tuturor compătimire şi emoție. Grupurile îmbulzite ale 
poporenilor, unii începură să murmure împotriva 
neînduplecării castelanului, a asprimii legilor, iar aceste 
murmure se transformau treptat într-o larmă de-a dreptul 
amenințătoare, în sfârşit, ici şi colo răsunară glasuri că dacă 
s-ar dărâma eşafodul, execuţia ar trebui amânată. 

Mulțimea se învioră şi începu să freamăte. Îşi spuneau din 
gură în gură că dacă regele ar fi fost de faţă, l-ar fi iertat 
fără îndoială pe tânărul care, după cum se asigurau unii pe 
alţii, n-avea nici o vină. 

Dar totul tăcu când strigătele îndepărtate anunţară 
apropierea arcaşilor şi a halebardierilor regali, în mijlocul 
cărora se afla condamnatul. Curând, convoiul lor apăru în 
piaţă. Înainte, deschideau calea cei din frăţia funerară, 
îmbrăcaţi în mantii negre, lungi până la pământ, şi măşti la 
fel, cu găuri tăiate în dreptul ochilor. Lumea se temea de 
aceste siluete mohorâte, aşa că amuţi la vederea lor. În 
urma lor, venea un detaşament de arcaşi, alcătuit din 
lituanieni unul şi unul îmbrăcaţi în tunici neargăsite de elan. 
Era detaşamentul gărzii regale. Din spatele alaiului, se 
vedeau halebardele altui detaşament, iar la mijloc, între 
pisarul judecătoresc, care avea să citească sentinţa, şi 
preotul Stanistaw de Skarbimierz, care purta crucifixul, 
mergea Zbyszko. 

Toţi ochii se întoarseră acum spre el şi la toate ferestrele şi 
balcoanele se aplecară în afară busturile femeilor. Zbyszko 
era îmbrăcat în cămaşa albă cucerită în luptă, brodată cu 
grifoni de aur şi împodobită cu franjuri aurii la poale, şi în 
aceste straie de sărbătoare părea în ochii mulţimii un prinţ 
sau un copil de casă de la o casă mare. Înălţimea şi umerii 
care se vedeau de sub veşmintele strânse pe trup, după 
pulpele puternice şi pieptul lat păreau a fi ale unui bărbat 
matur, dar peste această înfăţişare de bărbat se înălța un 
cap aproape de copil şi o faţă tânără, cu primul puf negru 
deasupra buzelor şi totodată frumoasă, faţa unui paj regal 


cu părul auriu, tăiat egal deasupra sprâncenelor şi lăsat 
lung pe umeri. Păşea cu pasul egal şi încordat, dar fruntea-i 
era palidă. Uneori, se uita parcă prin somn la mulţime, 
alteori îşi înălța ochii spre turnurile catedralei, spre stânci 
şi spre clopotele care se legănau, sunându-i ceasul din 
urmă; în sfârşit, la răstimpuri, parcă i se răsfrângea pe faţă 
uimirea că dangătele şi suspinele femeilor, toată această 
solemnitate, erau numai pentru el. În cele din urmă, zări de 
departe eşafodul din piaţă, iar pe el silueta roşie a călăului. 
Atunci, se înfioră şi îşi făcu semnul crucii; în aceeaşi clipă, 
preotul îi întinse crucifixul să-l sărute. Câţiva paşi mai 
încolo, îi căzu la picioare un buchet de albăstrele, aruncat 
de o fată din popor. Zbyszko se aplecă, îl luă de jos, apoi îi 
zâmbi fetei care izbucni în hohote de plâns. Dar se vede că 
el se gândea că, în faţa acestei mulţimi şi a femeilor care-şi 
fluturau batistele de la ferestre, se cuvine să moară cu curaj 
şi să lase în urmă cel puţin amintirea unui „flăcău viteaz”, 
aşa că îşi încordă voinţa, cu o mişcare bruscă îşi dădu părul 
pe spate, îşi înălţă capul şi mai sus, mergând mândru, 
aproape ca un învingător la sfârşitul turnirului, când se 
duce să-şi primească răsplata. Înaintau totuşi destul de 
încet, deoarece mulţimea prin care treceau era tot mai 
deasă şi le făcea loc tot mai greu. Zadarnic arcaşii 
lituanieni, care mergeau în primul rând, strigau mereu: 
„Eyk szalin! Eyk szalin!” (Faceţi loc!) Nimeni nu voia să 
priceapă ce înseamnă aceste cuvinte şi îmbulzeala sporea 
întruna. Cu toate că locuitorii Cracoviei de atunci erau două 
treimi nemți, împrejur răsunau blesteme şi strigăte 
amenințătoare împotriva cavalerilor teutoni: „Ruşine! 
Ruşine! Să putrezească lupii cruciați, dacă omoară copiii 
din cauza lor! Ruşine pentru rege şi Regat!” Văzându-le 
împotrivirea, lituanienii îşi scoaseră arbaletele armate de 
pe umăr şi începură să privească pe sub sprâncene la cei 
care le stăteau în cale. Nu cutezau totuşi să tragă în 
mulţime fără poruncă. Căpetenia, însă, îi trimise înainte pe 
halebardieri întrucât cu halebardele îşi puteau deschide 


drum mai uşor, şi astfel ajunseră la cavalerii care formaseră 
un pătrat în jurul eşafodului. 

Aceştia le făcură loc fără împotrivire. Cei dintâi intrară 
halebardierii, urmaţi de Zbyszko cu preotul şi pisarul. 
Atunci, însă, se întâmplă ceva la care nu se aştepta nimeni. 
Deodată, dintre cavaleri ieşi înainte Powata cu Danusia în 
braţe şi strigă: „Staţi!” cu un glas atât de tunător, încât 
întreg convoiul încremeni ca înfipt în pământ. Nici 
căpetenia şi nici oştenii nu voiau să se pună în poară cu un 
cavaler învestit pe care-l vedeau în fiecare zi la castel, 
discutând câteodată prieteneşte cu însuşi regele. În cele din 
urmă, şi ceilalţi cavaleri, tot atât de faimoşi, începură să 
strige cu glasuri poruncitoare: „Staţi! Staţi!” iar stăpânul 
de la Taczew se apropie de Zbyszko şi i-o oferi pe Danusia 
îmbrăcată în alb. 

Acesta, socotind că trebuie să-şi ia rămas-bun de la ea, o 
înşfăcă, o luă în braţe şi o strânse la piept, dar Danusia, în 
loc să se apropie de el şi să-i încolăcească gâtul cu braţele, 
rupse cât putu de repede vălul alb care-i acoperea părul 
bălai sub cununa de mirt şi-i înveli capul lui Zbyszko, 
strigând din toate puterile cu glasul ei de copil printre 
suspine: 

El este al meu! E al meu! 

Este alei! Repetară glasurile puternice ale cavalerilor. Hai 
la castelan! 

Le răspunse asemenea tunetului strigătul poporului: „Hai 
la castelan! La castelan!” Spoveditorul îşi înălţă ochii la cer, 
pisarul judecătoresc rămase descumpănit, căpetenia şi 
halebardierii lăsară armele în jos, fiindcă înțelegeau cu toţii 
ce se întâmplă. 

Exista un vechi obicei polonez şi slav, puternic precum 
legea, cunoscut în Podhale, în ţinutul Cracoviei, ba chiar şi 
în alte ţări, ca atunci când o fată nevinovată îi arunca vălul 
pe cap unui flăcău condamnat la moarte, în semn că vrea 
să-l ia de bărbat, prin aceasta îi dobândea viaţa şi iertarea 
pedepsei. Acest obicei era cunoscut de cavaleri, de 


locuitorii de la ţară şi de la oraş, ba auziră de puterea lui şi 
nemţii statorniciţi din străvechime prin târgurile şi oraşele 
din Polonia. Bătrânul Macko, era cât pe ce să leşine de 
emoție la această privelişte. Îndepărtându-i pe arcaşi, 
cavalerii îi înconjurară pe Zbyszko şi pe Danusia; înflăcărat 
şi bucuros, poporul striga din ce în ce mai tare: „La 
castelan! La castelan!” Mulţimile tălăzuiră deodată ca nişte 
valuri uriaşe. Călăul şi ajutoarele lui o luară la sănătoasa cât 
putură de repede de pe eşafod. Se produse învălmăşeală. 
Era limpede pentru toată lumea că, dacă Jasko de Teczyn s- 
ar fi arătat acum împotriva acestui obicei sfânt, în oraş s-ar 
fi iscat de îndată răzvrătirea. Într-adevăr, lavina omenească 
se repezi numaidecât asupra eşafodului. Cât ai clipi din 
ochi, scoaseră postavul şi-l rupseră în bucăţi, apoi grinzile şi 
scândurile, smulse de mâini puternice sau tăiate cu 
topoarele, începură să se îndoaie, să scârţâie, să crape, aşa 
că, în cât ai rosti de câteva ori rugăciunea, în piaţă nu mai 
rămase nici urmă de eşafod. 

Iar Zbyszko, ţinând-o mereu pe Danusia în braţe, se 
întorcea la castel, dar de astă dată ca un învingător- 
triumfător. 

Deoarece în jurul lui păşeau cu bucuria pe faţă primii 
cavaleri ai Regatului, iar pe de lături, înainte şi înapoi se 
înghesuiau mii de femei, bărbaţi şi copii strigând cât îi ţinea 
gura, cântând, întinzându-şi mâinile spre Danusia şi 
lăudând curajul şi frumuseţea amândurora. La ferestre, 
mâinile albe al orăşencelor avute aplaudau cu înflăcărare, 
pretutindeni se vedeau ochii plini de lacrimile bucuriei. O 
ploaie de coroniţe de trandafiri, de crini, de panglici şi 
eşarfe aurii cădea la picioarele tânărului fericit, iar el, 
strălucitor ca soarele, cu inima plină de recunoştinţă, îşi 
ridica în sus dulcea povară albă, îi săruta genunchii şi 
această privelişte le impresionă atât de mult pe orăşence, 
că unele se aruncau în braţele iubiţilor, asigurându-i că, 
dacă vor fi osândiţi la moarte, vor fi şi ei eliberaţi. Şi 
Zbyszko, şi Danusia parcă deveniseră copiii cavalerilor, ai 


târgoveţilor şi ai oamenilor de rând. Bătrânul Macko, pe 
care continuau să-l ducă de subsori Florian de Korytnica şi 
Marcin de Wrocimowice, aproape că-şi pierduse minţile de 
bucurie şi de uimire, că el nici nu se gândise la acest mijloc 
ca să-şi scape nepotul. Powata de Taczew le povestea 
cavalerilor în larma generală că născociseră acest mijloc 
sau mai degrabă şi-l amintiseră în timp ce se sfătuiau cu 
prinţesa, Wojciech Jastrzebiec şi Stanistaw de Skarbimierz, 
oameni pricepuţi în legile scrise şi obiceiuri. Cavalerii se 
mirau de simplitatea lui, spunându-şi între ei, că poate nu-şi 
adusese nimeni aminte de el tocmai pentru că în oraşul 
locuit de foarte mulţi nemți, nu mai fusese folosit de multă 
vreme. 

Acum, însă, totul mai depindea şi de castelan. Cavalerii şi 
poporul ajunseră la castel, unde, în absenţa regelui, stătea 
stăpânul Cracoviei, şi numaidecât pisarul judecătoresc, 
preotul Stanistaw de Skarbimierz, Zawisza, Farurej, 
Zyndram de Maszkowice şi Powata de Taczew se duseră la 
el să-i înfăţişeze puterea obiceiului şi să-i aducă aminte, 
cum zicea el însuşi, că dacă ar găsi o „lege sau vreun motiv 
aparent”, i-ar da de îndată drumul osânditului. Şi putea 
oare să existe o lege mai bună decât un obicei străvechi, 
care nu fusese încălcat niciodată? Stăpânul de la Teczyn 
răspunse într-adevăr că acel obicei se aplică mai mult 
oamenilor din popor şi tâlharilor din Polhale decât 
şlahticilor, dar el însuşi era prea iscusit în folosirea oricărei 
legi, ca să poată să nu-i recunoască puterea. Îşi acoperea 
barba argintie cu mâna şi zâmbea pe furiş, pentru că 
pesemne se bucura şi el. În cele din urmă, ieşi în galeria 
scundă având-o alături pe prinţesa Anna Danuta, câţiva 
duhovnici şi pe cavaleri. 

Când îl văzu, Zbyszko o ridică iarăşi în braţe pe Danusia, 
iar el îşi puse mâna zbârcită pe părul ei bălai, o ţinu aşa o 
clipă, apoi îşi înclină capul coliliu cu gravitate. 

Toată lumea înţelese acest semn şi zidurile castelului mai 
că se cutremurară de strigăte: „Dumnezeu să te ajute, să 


LIA 


trăieşti mult, stăpâne prea drept, să trăieşti şi să ne judeci 
se striga din toate părţile. Apoi răsunară alte strigăte 
pentru Danusia şi Zbyszko, iar o clipă mai târziu, amândoi 
urcară în galerie şi căzură la picioarele prinţesei Anna 
Danuta, căreia Zbyszko îi datora viaţa, întrucât ea născocise 
cu învățații obiceiul din vechime şi o învățase pe Danusia ce 
să facă. 

Trăiască tânăra pereche! Strigă la vederea celor 
îngenuncheaţi Powata de Taczew. 

Să trăiască! Repetară ceilalţi. 

Iar bătrânul castelan se întoarse către prinţesă şi spuse: 

Prea bine, milostivă stăpână, dar logodna trebuie să aibă 
loc imediat, căci aşa mai glăsuieşte obiceiul. 

O să-i logodesc de îndată, răspunse buna prinţesă cu faţa 
luminată, dar nunta nu pot s-o fac fără învoirea părintească 
a lui Jurând de Spychow. 

Capitolul VII. 

Macko şi Zbyszko se sfătuiau la neguţătorul Amylej ce le 
rămânea de făcut. Bătrânul cavaler se aştepta să moară 
curând şi pentru că aşa-i prezisese şi călugărul franciscan 
Cybek, care se pricepea la răni, voia să se întoarcă la 
Bogdaniec ca să fie înmormântat alături de părinţi la 
cimitirul din OstrOw. 

Totuşi, nu toţi înaintaşii lui erau îngropaţi acolo. Odinioară 
alcătuiau un neam mare. În timpul războaielor, se 
strângeau cu deviza „Grindină!”, dar pe blazon, socotindu- 
se mai buni decât ceilalţi şlahtici, care n-aveau totdeauna 
dreptul să-şi poarte herbul lor, îşi însemnaseră „Potcoava 
Tocită”. În anul 1331, în bătălia de la Plowce, arcaşii nemți 
uciseseră prin mlaştini şaptezeci şi patru de luptători din 
Bogdaniec. Scăpase cu viaţă numai unul, Wojciech, 
supranumit Bourul, căruia regele Wladystaw Lokietek îi 
întărise după înfrângerea nemților dreptul la blazon şi 
stăpânirea pământurilor de la Bogdaniec. Oasele celorlalţi 
albeau de atunci pe câmpurile de la Ptowce, dar Wojciech 


revenise în locurile de baştină, numai ca să-şi vadă pieirea 
neamului. 

Întrucât, în vreme ce bărbaţii de la Bogdaniec mureau 
străpunşi de săgețile nemților, cavalerii-tâlhari din Silezia 
vecină năvăliseră peste cuibul lor, arseseră aşezarea până-n 
temelii şi-i tăiaseră sau îi luaseră prinşi pe locuitori, ca să-i 
vândă mai târziu în alte locuri îndepărtate. Wojciech a 
rămas singur în gospodăria veche, care scăpase de foc, 
stăpân peste pământurile întinse şi pustii care aparținuseră 
cândva întregului neam. După cinci ani, şi-a luat nevastă şi 
a avut doi fii, pe Jasko şi pe Macko; s-a prăpădit în pădure, 
ucis de un bour la vânătoare. 

Copiii au fost crescuţi de Kachna de Spalenica, mama lor, 
care în două lupte s-a răzbunat pe nemţii din Silezia pentru 
vechile nedreptăţi, iar în a treia a pierit şi ea. Ajungând la 
vârsta de însurătoare, Jasko s-a căsătorit cu Jagienka de 
Mocarzewo cu care l-a făcut pe Zbyszko. Macko, însă, nu şi- 
a mai luat soţie, îngrijind averea şi crescându-şi nepotul în 
măsura în care i-o îngăduiau îndeletnicirile războinice. 

Dar când în timpul răfuielilor dintre neamurile Grzymata şi 
Natecz au ars pentru a doua oară casele din Bogdaniec şi 
pământenii au fost risipiţi în cele patru vânturi, Macko s-a 
străduit în zadar de unul singur să refacă aşezarea. După 
mai mulţi ani de trudă, în cele din urmă, a lăsat totul în 
arendă unui abate cu care se înrudea şi, împreună cu 
Zbyszko, a plecat în Lituania să lupte împotriva nemților. 

N-a uitat, însă, niciodată de Bogdaniec. Se dusese să lupte 
în Lituania numai ca să se îmbogăţească din prada de 
război şi să se întoarcă acasă mai târziu, să răscumpere 
pământul, să-l colonizeze cu prinşii, să reconstruiască 
întăritura şi să i-o lase lui Zbyszko. Aşa şi acum, după ce 
tânărul scăpase cu viaţă, nu se mai gândea decât la 
Bogdaniec, sfătuindu-se cu nepotul său la neguţătorul 
Amylej cum să procedeze. 

Pământul aveau cu ce să-l răscumpere. Din prada de 
război, banii lăsaţi zălog de cavalerii prinşi în lupte şi din 


daniile lui Witold se adunaseră sume însemnate. Un câştig 
deosebit le adusese mai ales duelul pe viaţă şi pe moarte cu 
cei doi cavaleri frizieni. Numai platoşele luate de la ei 
costau în acele vremuri o adevărată avere. În afară de 
armuri, le mai reveniseră carele cu rezerve, caii, slujitorii, 
veşmintele, banii şi tot echipamentul de război. Multe din 
aceste prăzi le cumpără acum neguţătorul Amylej, printre 
altele două bucăţi de postav de Flandra, pe care bogaţii şi 
prevăzătorii frizieni le aveau în carele lor. Macko îşi vându 
până şi platoşa scumpă, socotind că nu-i va mai fi de folos 
din cauza morţii apropiate. Armurierul care o cumpără, i-o 
vându în câştig a doua zi lui Marcin de Wrocimowice cu 
blazonul „Jumătate de capră”, deoarece armurile meşterite 
la Milano erau pe atunci cele mai preţuite din lume. 

Lui Zbyszko îi părea tare rău de platoşă. 

Dacă dă Dumnezeu şi te însănătoşeşti, îi spuse unchiului, 
unde-ai să mai găseşti, Domnia Ia, una la fel? 

Acolo unde-am găsit-o şi pe asta, numai că pe alt neamţ, 
răspunse Macko. Dar de astă dată, n-am să mai scap de 
moarte. Vârful săgeţii mi-a pătruns printre coaste şi a 
rămas în mine. Am încercat să-l scot cu unghiile, dar s-a 
afundat şi mai adânc. Iar acum nu se mai poate face nimic. 

Ar trebui să bei vreo două ulcele de untură de urs! 

Păi, părintele Cybek zice şi el că ar fi bine, pentru ca 
aşchia să alunece cumva afară. Dar de unde să fac rost aici? 
La Bogdaniec, era destul să pun mâna pe topor şi să mă 
tupilez lângă un stup sălbatic! 

De asta şi trebuie să plecăm la Bogdaniec. Numai să nu 
mori pe undeva pe drum. 

Bătrânul Macko privi înduioşat la nepotul lui. 

Ştiu eu unde-ai vrea tu să mergem: la curtea prinţului 
Janusz sau la Jurând de Spych6w, să năvălim asupra 
nemților din Chelmno. 

Nu sunt deloc împotrivă. Împreună cu curtea prinţesei, aş 
pleca bucuros la Varşovia ori la Ciechanw, ca să fiu cât mai 
mult alături de Danusia. Acum, nu mai pot să stau fără ea, 


pentru că ea nu este numai stăpâna mea, ci şi dragostea 
mea. Sunt atât de bucuros când o văd, că mă înfior numai 
când mă gândesc la ea. M-aş duce după ea fie şi la capătul 
lumii, dar acum, Domnia Ta eşti înaintea tuturor. Nu m-ai 
lăsat de izbelişte, aşa că nici eu n-o să te las. Dacă trebuie 
să mergem la Bogdaniec, să pornim de îndată! 

Eşti un băiat bun, se bucură Macko. 

M-ar pedepsi Dumnezeu, dacă m-aş arăta altfel faţă de 
Domnia Ta. Uite că se încarcă şi carele, am poruncit să-ţi 
aştearnă fân într-unui din ele. Fata lui Amylej mi-a dăruit o 
pilotă pe cinste, numai că nu ştiu dacă nu te vei dezveli din 
cauza căldurii. O să mergem încet, împreună cu prinţesa şi 
curtea ei, să aibă cine să te îngrijească. Pe urmă, ei o să se 
îndrepte spre Mazowsze, iar noi spre Bogdaniec, aşa să ne 
ajute Dumnezeu! 

De-aş mai trăi măcar să văd întăritura reclădită, spuse 
Macko, fiindcă ştiu bine că după moartea mea, tu n-o să te 
gândeşti prea mult la Bogdaniec. 

De ce să nu mă gândesc? 

Pentru că nu-ţi va sta mintea decât la lupte şi dragoste. 

Păi, Domnia 'Ta n-ai făcut la fel? Află că am şi hotărât ce-am 
să fac. Primul lucru este să ridic întăritura din trunchiuri de 
stejari, apoi să sap un şanţ de apărare în jurul ei. 

Asta vrei să faci? Întrebă Macko interesat. Ei, şi după ce va 
fi gata întăritura? Ce-o să urmeze? 

După ce voi termina întăritura, am să plec la curtea 
prinţului de la Varşovia sau la Ciechan6w. 

După moartea mea? 

Dacă vei muri repede, după moartea Domniei Tale, dar 
mai întâi să te îngrop după cuviinţă, iar dacă Domnul lisus 
îţi va da sănătate, o să rămâi la Bogdaniec. Mie mi-a promis 
prinţesa că acolo voi căpăta centura de cavaler de la prinţ. 
Altminteri, Lichtenstein n-o să vrea să lupte cu mine. 

lar după aceea, o să porneşti asupra Malborgului? 

Asupra Malborgului ori la capătul lumii, numai să-l găsesc 
pe Lichtenstein acolo. 


Pentru asta n-o să te cert. Unul dintre voi trebuie să 
moară! 

N-ai grijă, o să-ţi aduc mănuşa şi centura lui la Bogdaniec. 

Numai să te temi de trădare. La ei, trădarea umblă pe 
toate drumurile. 

O să mă închin prinţului şi o să-l rog să-i ceară o scrisoare 
de liberă trecere marelui maestru. Acum este pace. O să mă 
duc la Malborg după scrisoare, iar acolo se află oricând 
cavaleri în ospeţie. Ştii ce? Mai întâi Lichtenstein, iar pe 
urmă, pe cei care poartă pene de păun la coif şi am să-i 
provoc pe rând. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi învinge şi 
astfel îmi voi împlini şi jurământul. 

Vorbind astfel, Zbyszko îşi zâmbea propriilor gânduri, iar 
faţa lui semăna cu a unui copil de casă, care spune ce 
isprăvi cavalereşti o să făptuiască atunci când va fi mare. 

Ehei! Se minună clătinând din cap Macko, dacă ai să 
învingi trei cavaleri de neam ales, nu numai că-ţi vei 
îndeplini jurământul, dar câte lucruri o să-ţi rămână de la 
ei, drăguliţă Doamne! 

De ce trei, se înflăcără Zbyszko. Când mă aflam în temniţă, 
mi-am spus că nu mă voi arăta zgârcit faţă de Danusia. Nu 
trei, ci câte degete are o mână! 

Macko ridică din umeri. 

Miră-te, Domnia Ta, n-ai decât să nu mă crezi, se avântă 
Zbyszko, dar eu de la Malborg am să plec la Jurând de 
Spychow. Cum să nu-i dau bineţe, când este tatăl Danusiei? 
Şi cu elo să năvâălim asupra nemților din Chetmno. Chiar 
Domnia Ta ai spus că mai mare vârcolac împotriva nemților 
nu voi găsi în toată Mazowsze. 

Şi dacă n-o să ţi-o dea pe Danusia? 

Cum să nu mi-o dea! El îşi caută răzbunarea lui, iar eu pe 
a mea. Unul mai bun ca mine n-o să afle. În sfârşit, de 
vreme ce prinţesa a încuviinţat logodna, nu se va arăta nici 
el împotrivă. 

Abia acum îmi dau seama de un lucru, observă Macko. Tu 
o să iei toţi oamenii de la Bogdaniec, ca să-ţi ai oamenii tăi, 


cum se cuvinte unui cavaler, iar pământul va rămâne fără 
mână de lucru. Cât voi trăi, nu-ţi voi îngădui, dar după 
moartea mea, te şi văd că-i vei lua. 

Dumnezeu va avea grijă şi de ceata mea, fiindcă şi Janko 
de Tulcza, ruda mea, nu se va arăta zgârcit cu mine. 

Deodată, uşa se deschise şi ca dovadă că Dumnezeu va 
avea grijă de ceata lui Zbyszko, intrară doi oameni 
negricioşi, îndesaţi, îmbrăcaţi în caftane galbene asemenea 
evreilor, cu cipilici roşii pe cap şi cu şalvari foarte largi. 
Aceştia, oprindu-se lângă uşă, începură să-şi ducă pe rând 
degetele la frunte, la buze, la piept şi să se ploconească 
până la pământ. 

Ce însemnați mai sunt şi ăştia? Întrebă Madko. Cine 
sunteţi? 

Robii Domniilor Voastre, răspunseră nou-veniţii într-o 
polonă stâlcită. 

Cum aşa, de unde, cine v-a trimis aici? 

Ne-a trimis Zawisza în dar tânărului cavaler, ca să fim 
robii lui. 

O, Doamne! Încă doi ţărani, se bucură Madko. De ce neam 
sunteţi? 

Noi suntem turci. 

Turci? Repetă Zbyszko. Voi avea şi doi turci în ceata mea. 
Aţi văzut turci vreodată? 

Şi repezindu-se la ei, începu să-i răsucească şi să-i 
cerceteze ca pe nişte creaturi de peste mare. lar Macko 
zise: 

De văzut, n-am văzut, dar am auzit că stăpânul de Garb6w 
are slujitori turci, pe care i-a adus de dincolo de Dunăre, 
războindu-se în slujba împăratului roman Zygmunt. Cum 
aşa, câinilor, voi sunteţi păgâni? 

Stăpânul a poruncit să ne botezăm, spuse unul dintre 
prinşi. 

Şi n-aţi avut bani să vă răscumpăraţi? 

Noi suntem de departe, tocmai de pe ţărmul Asiei, de la 
Brussa. 


Zbyszko, care asculta întotdeauna tot felul de povestiri 
războinice, mai ales când era vorba de isprăvile faimosului 
Zawisza de Garb6w, începu să-i întrebe cum se întâmplase 
de căzuseră în robie. Dar în istorisirea prinşilor nu era 
nimic neobişnuit: Zawisza îi atacase cu trei ani în urmă într- 
o trecătoare, deşi erau o ceată de vreo cincisprezece 
oameni; o parte muriseră, iar alţii fuseseră prinşi şi dăruiţi 
pe urmă altor stăpâni. Lui Zbyszko şi lui Macko inimile li se 
umplură de bucurie la vederea unui dar atât de însemnat, 
mai ales că pe vremea aceea oamenii se găseau cu greu şi 
erau o adevărată avuţie. 

În acest timp, după o clipă, sosi însuşi Zawisza în tovărăşia 
lui Powala şi Paszko Zlodziej de Biskupice. Întrucât 
puseseră cu toţii umărul să-l ajute pe Zbyszko, se bucurau 
că-i fuseseră de folos, aşa că fiecare îi adusese câte ceva în 
dar ca amintire. Darnicul stăpân de la Taczew îi oferi un 
valtrap pentru cal, larg, bogat şi cusut pe piept cu franjuri 
auriţi. Paszko îl cinsti cu o spadă ungurească de câteva 
grivne33. Mai târziu, sosiră Lis de Targowisko, Farurej şi 
Krzon de Koziegtowy cu Marcin de Wrocimowice şi 
Zyndram de Maszkowice, fiecare cu braţele încărcate. 

Zbyszko îi întâmpină cu sufletul deschis, fericit de două 
ori: o dată pentru daruri şi apoi pentru că cei mai străluciți 
cavaleri din Regat îi arătau prietenie. Se interesară cu toţii 
de plecare şi de sănătatea lui Macko, sfătuindu-l ca oameni 
cu experienţă, deşi tineri, cu ce alifii să-i ungă rănile ca să 
se vindece în chip miraculos. 

Macko, însă, îl încredința pe Zbyszko în grija lor, căci el se 
pregătea să plece pe lumea cealaltă. E greu să trăieşti cu o 
aşchie de fier sub coaste. Se mai plânse că scuipă mereu cu 
sânge şi nu poate să mănânce. 

O mână de alune decojite, două bucăţi de cârnaţi şi ouă 
prăjite asta-i toată mâncarea mea pe o zi. Părintele Cybek 
mi-a slobozit sânge de câteva ori, crezând că aşa o să scap 
de fierbinţeala de la inimă şi o să-mi revină pofta de 
mâncare. 


Era totuşi atât de bucuros de darurile căpătate de nepotul 
său, încât se simţi de îndată mai bine, iar când neguţătorul 
Amylej porunci să se aducă în odaie o damigeană de vin ca 
să cinstească nişte oaspeţi atât de faimoşi, se aşeză şi el la 
masă înaintea paharului. Începură să vorbească despre 
scăparea lui Zbyszko şi despre logodna lui cu Danusia. 
Cavalerii erau siguri că Jurând de Spychâw nu se va 
împotrivi voinţei prinţesei, mai ales dacă Zbyszko va 
răzbuna amintirea mamei ei şi va aduce penele de păun 
juruite. 

Numai că în ce-l priveşte pe Lichtenstein, remarcă 
Zawisza, nu ştim dacă va accepta să te înfrunte, fiindcă el 
este călugăr şi pe deasupra şi una dintre căpeteniile 
Ordinului. Ba, oamenii din suita lui vorbeau că se aştepta să 
ajungă chiar mare maestru. 

Dacă va refuza lupta, îşi va pierde onoarea, interveni Lis 
de Targowisko. 

Nu, răspunse Zawisza, pentru că nu este cavaler laic, iar 
călugării n-au voie să se bată în duel. 

Păi de multe ori se întâmplă aşa. 

Fiindcă în Ordin nu se mai respectă legile. Fac tot felul de 
jurăminte şi, în ciuda întregii lumi creştine, le încalcă 
întotdeauna. Dar un cavaler teuton şi îndeosebi căpetenia 
pot să refuze duelul! 

Ei, atunci poate că ai să-l întâlneşti în luptă. 

Lumea vorbeşte că n-o să fie război, zise Zbyszko, întrucât 
cavalerii teutoni se tem acum de poporul nostru. 

La acestea, Zyndram de Maszkowice spuse: 

Pacea asta nu va mai dura mult. Nu te poţi face frate cu 
lupul, pentru că eltrăieşte din paguba altuia. 

Între timp, poate că vom fi nevoiţi să luptăm cu Timur cel 
Şchiop, interveni Powata. Prinţul Witold a fost biruit de 
Edyga, asta-i sigur. 

Adevărat. Iar voievodul Spytko nu s-a mai întors, îi ţinu 
isonul Paszko Ztodziej de Biskupice. 

O mulţime de cneji lituanieni au rămas pe câmpul de luptă. 


Răposata regină a prevestit că aşa se va întâmpla, adăugă 
Powata de Taczew. 

Hm, atunci s-ar putea să pornim într-adevăr împotriva lui 
Timur. 

Discuţia reveni la expediţia lituaniană împotriva tătarilor. 
Nu se mai îndoia nimeni că prinţul Witold, o căpetenie mai 
mult înflăcărată decât pricepută, suferise o înfrângere 
înfricoşătoare la Worskla, în care căzuseră o mulţime de 
şlahtici lituanieni, ruteni şi, odată cu ei, grupul de cavaleri 
polonezi şi chiar teutonii care-i ajutau. Cei adunaţi la Amylej 
deplângeau în special soarta tânărului Spytko de Melsztyn, 
cel mai mare magnat din Regat, care plecase în campanie 
ca voluntar şi după bătălie nu se mai auzise nimic despre el. 
De aceea, îi ridicară în slăvi purtarea-i cu adevărat 
cavalerească, întrucât primind de la căpetenia vrăjmaşilor 
un calpac care să-l apere de moarte, refuzase să-l poarte în 
timpul luptei, punând mai presus moartea plină de glorie, 
decât viaţa din mila conducătorului păgân. Nu era totuşi 
sigur dacă pierise ori căzuse în robie. Ca prins, avea cu ce 
să se răscumpere, deoarece bogăţiile lui erau nemăsurate, 
iar pe deasupra, regele Wladystaw îi dăruise în stăpânire 
întreaga Podolie. 

Însă înfrângerea lituanienilor putea fi primejdioasă şi 
pentru toată ţara lui Jagietto, deoarece nimeni nu ştia prea 
bine dacă tătarii, încurajați de izbânda asupra lui Witold, nu 
vor năvăli în ţinuturile şi întăriturile care-i aparţineau 
Marelui Principat. În acest caz, ar fi fost atras în război şi 
Regatul. Tocmai din acest motiv, cavaleri precum Zawisza, 
Farurej, Dobko şi chiar Powata, obişnuiţi să caute lupta pe 
la curţile străine, nu părăseau înadins Cracovia, neştiind ce 
le va aduce viitorul apropiat. Dacă Tamerlan, stăpânul a 
douăzeci şi şapte de regate, ar fi pus în mişcare toată lumea 
mongolă, atunci primejdia ar fi putut fi înfricoşătoare. lată 
că erau oameni care prevedeau acest pericol. 

Dacă va fi nevoie, ne vom măsura cu Șchiopul însuşi. Cu 
noi nu-i va fi chiar atât de uşor cum i-a fost cu toate 


popoarele pe care le-a înfrânt şi le-a cucerit. Unde mai pui 
că ne vor sări în ajutor şi ceilalţi prinți creştini. 

La acestea, Zyndram de Maszkowice care-i ura îndeosebi 
pe cavalerii teutoni, spuse cu amărăciune: 

Prinții, nu ştiu, dar cavalerii teutoni sunt gata să se 
împrietenească îndată cu tătarii şi să ne lovească din 
cealaltă parte. 

Atunci, o să fie război! Strigă Zbyszko, eu împotriva 
teutonilor! 

Dar ceilalţi cavaleri începură să-l contrazică. Cavalerii 
teutoni nu se tem de Dumnezeu, urmărindu-şi numai folosul 
lor, însă nu se vor încumeta să se alăture păgânilor 
împotriva unui popor creştin. De altfel, Timur se războieşte 
pe undeva departe în Asia, iar o căpetenie a tătarilor, 
Edyga, a pierdut atâţia oameni în bătălie, încât probabil că 
s-a înfricoşat de propria izbândă. Prinţul Witold se va 
descurca şi mai mult ca sigur că şi-a îndestulat fortărețele 
cu de toate. De altminteri, cu toate că de astă dată n-au 
avut noroc, nu-i o noutate că lituanienii îi vor învinge pe 
tătari. 

Nu trebuie să ne înfruntăm cu tătarii, ci cu nemţii, pe viaţă 
şi pe moarte, rosti Zyndram de Maszkowice, căci dacă nu-i 
vom face una cu pământul, vom pieri de mâna lor. 

După care se întoarse spre Zbyszko: 

lar Mazowsze va pieri cea dintâi. N-ai frică, acolo vei găsi 
totdeauna ce să faci. 

Ehei, dacă unchiul ar fi sănătos, aş pleca numaidecât. 

Să te ajute Dumnezeu! Îi ură Powata înălţând paharul. 

În sănătatea ta şi a Danusiei! 

Pentru pierzania nemților! Adăugă Zyndram de 
Maszkowice. 

Şi începură să-şi ia rămas-bun. În acest timp, intră un 
curtean al prinţesei cu un şoim pe mână şi înclinându-se 
către cei de faţă, îi spuse zâmbind ciudat lui Zbyszko: 

Prinţesa mi-a poruncit să-i spun Domniei Tale că va 
înnopta la Cracovia şi va porni la drum mâine-dimineaţă. 


Foarte bine, se bucură Zbyszko, dar de ce? S-a îmbolnăvit 
cineva? 

Nu, dar prinţesa are un oaspete din Mazowsze. 

A venit prinţul? 

Nu prinţul, ci Jurând de Spychâw, lămuri curteanul. 

La aceste cuvinte, Zbyszko rămase foarte încurcat şi inima 
începu să-i bată ca atunci când i se citise condamnarea la 
moarte. 

Capitolul VIII. 

Prinţesa Anna nu se miră prea mult de venirea lui Jurând 
de Spychâw, deoarece se întâmpla de multe ori ca acesta, 
printre hărţuiri, atacuri şi lupte cu cavalerii nemți din 
vecinătate, să fie învins de dorul de Danusia. Atunci, apărea 
pe neaşteptate fie la Varşovia, fie la Ciechandw sau oriunde 
se afla curtea prinţului Janusz. La vederea copilei răbufnea 
întotdeauna în hohote de plâns. Pentru că Danusia, cu 
trecerea anilor, semăna atât de mult cu mama ei, că de 
fiecare dată avea impresia că-şi vede soţia răposată, aşa 
cum o cunoscuse odinioară lângă prinţesa Anna la Varşovia. 
Uneori, oamenii credeau că, de atâta jale, inima-i de fier, 
robită numai răzbunării, va plesni de durere. Prinţesa îl 
îndemnase şi ea nu o dată să părăsească SpychOw şi să 
rămână la curte alături de Danusia. 

Însuşi prinţul, preţuindu-i bărbăţia şi însemnătatea şi 
vrând totodată să evite necazurile la care-l expuneau 
încăierările de la hotar, îi oferise dregătoria de spătar. Dar 
totul fusese în zadar. Tocmai vederea Danusiei îi sfâşia rana 
veche. După câteva zile, îşi pierdea pofta de mâncare, 
somnul şi nu mai vorbea cu nimeni. Se vede că inima i se 
răzvrătea din nou, apoi dispărea de la curte şi se întorcea în 
mlaştinile lui de la Spychâw să-şi înece jalea şi mânia în 
sânge. Oamenii îşi spuneau atunci: „Vai de nemți, nu sunt 
nici ei nişte oi, dar şi-au găsit lupul în Jurând”. Într-adevăr, 
de la o vreme, începeau să se răspândească zvonuri ba 
despre oaspeţii voluntari prinşi care se îndreptau spre 
cavalerii teutoni pe drumul de hotar, ba despre târgurile 


incendiate, ba despre ţăranii luaţi cu anasâna sau despre 
încăierările pe viaţă şi pe moarte din care fiorosul Jurând 
ieşea întotdeauna învingător. Pe lângă firea hrăpăreaţă a 
mazurienilor şi a cavalerilor nemți, care stăpâneau 
pământurile şi aşezările încredințate de teutonii din 
vecinătatea Mazowiei, până şi pe timp de pace deplină între 
principii mazovieni şi Ordin, la graniţă, vânzoleala luptelor 
nu înceta niciodată. Chiar şi atunci când se duceau să taie 
lemne din pădure sau să strângă recolta, locuitorii îşi luau 
cu ei arbaletele şi suliţele. Oamenii nu erau siguri nici de 
ziua de mâine, trăind cu inimile încrâncenate şi pregătiţi 
mereu de luptă. Nimeni nu se mulțumea doar să se apere, 
fiecare plătind jaful cu jaf, incendiul cu incendiu şi atacurile 
cu atacuri. Se întâmpla astfel ca nu o dată, când nemţii se 
furişau tăcuţi pe marginea pădurii să dea foc la vreun târg, 
să ia ţărani sau vite cu japca; mazurienii, în acelaşi timp, 
făceau şi ei la fel. Nu de puţine ori se întâlneau unii cu alţii 
şi se încleştau de moarte, cu toate că uneori numai 
căpeteniile se provocau la luptă, după care învingătorul lua 
în stăpânire ceata celui învins. Prin urmare, când la curtea 
de la Varşovia veneau plângeri împotriva lui Jurând, prinţul 
răspundea cu jalbele împotriva încălcărilor făcute prin alte 
părţi de cavalerii nemți. Astfel, în vreme ce amândouă 
părţile cereau dreptate, dar niciuna nu voia şi nu putea s-o 
facă, toate rapturile, incendiile şi atacurile rămâneau 
nepedepsite. 

În acest fel, trăind în întăritura sa de la Spych6âw, în 
mijlocul mlaştinilor năpădite de păpuriş, şi arzând de 
dorinţa neostoită de a se răzbuna, Jurând devenise o povară 
atât de grea pentru vecinii săi de hotar, încât în cele din 
urmă, spaima ajunse să le întreacă ura. Câmpurile din 
apropierea întăriturii se pârlogiseră, pădurile erau pline de 
hamei sălbatic şi aluniş, iar luncile de stuf. Adesea, câte un 
cavaler neamţ, obişnuit în ţara lui cu legea pumnului, 
încerca să se aşeze nu prea departe de SpychOw, dar după 
un timp, prefera să-şi părăsească pământul, turmele şi 


ţăranii decât să trăiască în vecinătatea neînduplecatului 
războinic. De asemenea, teutonii se înţeleseseră de câteva 
ori să năvălească împreună asupra Spychowului, dar 
fiecare încercare se sfârşise cu o înfrângere. Încercaseră şi 
altfel. O dată, aduseseră un cavaler de pe Main, vestit 
pentru asprimea şi puterea lui, care învinsese în toate 
luptele, ca să-l provoace la duel pe Jurând. Dar când se 
aflaseră în arenă, curajul neamţului pierise ca prin farmec 
la vederea înfricoşătorului mazurian şi întorsese calul să 
fugă, însă Jurând îi străpunsese spatele neacoperit cu 
sulița, lipsindu-l astfel de onoare şi lumina zilei. De atunci, 
nemţii fuseseră şi mai îngroziţi şi orice teuton care vedea 
fie şi de departe fumurile de la Spychâw, îşi făcea semnul 
crucii şi se ruga de ocrotitorul său din ceruri, întrucât se 
înstăpânise părerea că Jurând îşi vânduse sufletul puterilor 
necurate, ca să se răzbune. 

Despre Spychow se povesteau tot felul de lucruri 
înspăimântătoare; cum că prin mlaştinile lipicioase, printre 
ochiurile de apă acoperite cu lintişoară şi troscot, se 
ajungea la aşezare pe un drumeag atât de îngust, încât nu 
încăpeau pe el nici doi bărbaţi călare unul lângă celălalt; că 
pe amândouă părţile lui se rostogoleau schelete de nemți, 
iar noaptea se preumblau pe picioare de păianjeni capetele 
înecaţilor gemând, urlând şi trăgând în adânc oamenii 
împreună cu caii. Se spunea că palisada întăriturii era 
împodobită cu tigve omeneşti. În toate acestea, era 
adevărat doar că în pivnițele zăbrelite, săpate sub zidurile 
de la Spych6w, gemeau întotdeauna mai mulţi prinşi şi că 
numele lui Jurând era mai înfricoşător decât zvonurile 
despre schelete şi înecaţi. 

Zbyszko, aflând de venirea lui, porni în grabă spre el, dar 
pentru că era tatăl Danusiei, nu se simţea în largul lui. Că 
şi-o alesese pe Danuska stăpână a gândurilor şi-i jurase 
credinţă nu putea să-l împiedice nimeni, dar după aceea, 
prinţesa îi logodise. Ce va spune Jurând? Va accepta sau 
nu? Şi ce se va întâmpla dacă tatăl ei va striga mânios că nu 


va fi niciodată de acord? Aceste întrebări îi apăsară tot 
drumul sufletul lui Zbyszko, fiindcă la Danusia ţinea mai 
mult decât la orice pe lume. Îi mai dădea curaj doar gândul 
că Jurând nu-i va socoti atacarea lui Lichtenstein drept o 
jignire, ci ca pe un merit, pentru că el nu voise decât să 
răzbuna moartea mamei Danusiei, faptă pentru care fusese 
cât pe ce să-şi piardă capul. 

Între timp, începu să-l cerceteze pe curteanul care venise 
să-l ia de la Amylej: 

Unde mă duci, Domnia Ia, la castel? 

Păi la castel, acolo se află şi Jurând împreună cu suita 
prinţesei. 

Spune-mi şi mie ce fel de om este? Ca să ştiu cum să 
vorbesc cu el. 

Hm, ce să zic? Este altfel decât oamenii ceilalţi. Lumea 
vorbeşte că mai demult era un om vesel, până când i s-a 
stricat sângele la ficat. 

E deştept? 

Mai degrabă viclean, fiindcă ia de la alţii, dar el nu dă 
nimic. Ehei, are un singur ochi - pe celălalt i l-au scos 
nemţii cu o săgeată din arbaletă - dar şi aşa te pătrunde 
până în adâncuri. Cu el nu se pune nimeni în poară. Dar pe 
prinţesă, stăpâna noastră, o iubeşte, fiindcă a luat-o de soţie 
pe o curteancă de-a ei, iar acum fata lui creşte la noi. 

Zbyszko răsuflă adânc. 

Atunci, spune-mi dacă se arată împotriva dorinţei 
prinţesei? 

Ştiu eu ce-ai vrea Domnia Ia să afli, şi o să-ţi spun ce-am 
auzit. Prinţesa a vorbit cu el despre logodnă, pentru că nu 
era frumos să nu-i spună, dar ce-a zis el, nu se ştie. 

Tot discutând de una şi de alta, ajunseră la poarta 
castelului. Căpetenia arcaşilor regali, aceeaşi care-l 
condusese mai înainte la moarte, acum îi făcu un semn 
prietenesc din cap, aşa că trecând de strajă, ajunseră în 
curte, apoi intrară în clădirea din dreapta pe care o ocupa 
prinţesa. 


Curteanul, întâlnind la intrare un copil de casă, îl întrebă: 

Unde-i Jurând de Spychw? 

În odaia strâmbă, cu fiica lui. 

Asta-i acolo, spuse curteanul arătând o uşă. 

Zbyszko se închină şi dând la o parte draperia de la uşa 
deschisă, intră cu inima strânsă. Dar la început, nu-i 
observă pe Jurând şi Danusia, deoarece încăperea nu numai 
că era strâmbă, ci şi întunecoasă. Abia după un răstimp, 
zări căpşorul luminos al fetei care stătea pe genunchii 
tatălui. Nu-l auziseră nici ei, aşadar, când se opri lângă 
draperie, îşi drese glasul şi în cele din urmă rosti: 

Domnul fie lăudat! 

În vecii vecilor, răspunse Jurând ridicându-se în clipa 
aceea, Danusia se repezi spre tânărul cavaler şi luându-l de 
mână, începu să strige: 

Zbyszko, a venit tata! 

Zbyszko îi sărută mâna, după care se ridică din genunchi, 
se apropiară amândoi de Jurând şi zise: 

Am venit să mă închin Domniei Tale; ştii cine sunt? 

Şi se închină puţin, făcând o mişcare cu mâna, de parcă 
voia să-i îmbrăţişeze picioarele. Dar părintele Danusiei îl luă 
de mână, îl întoarse spre lumină şi începu să-l privească în 
tăcere. 

Zbyszko se mai liniştise puţin, aşa că, înălţându-şi ochii 
spre Jurând, văzu înaintea lui un bărbat de statură uriaşă, 
cu părul cânepiu şi mustăţile la fel, cu nasul încovoiat şi un 
ochi de culoarea fierului. 1 se păru că privirea aceea încerca 
să-l străpungă dintr-o parte în alta, astfel că se simţi iarăşi 
încurcat; în cele din urmă, neştiind ce trebuie să spună, dar 
vrând neapărat să spună ceva, ca să întrerupă tăcerea 
apăsătoare, întrebă: 

Domnia Ta eşti Jurând de Spychâw, tatăl Danusiei? 

Celălalt îi arătă printr-o mişcare din cap laviţa de lângă 
scaunul de stejar, pe care stătea el, şi îl cercetă mai departe 
fără o vorbă. 

În cele din urmă, Zbyszko îşi pierdu răbdarea. 


Domnia Ta, răbufni, nu mă simt prea bine să stau aşa ca la 
judecată. 

Abia atunci, Jurând întrebă: 

Tu ai vrut să te baţi cu Lichtenstein? 

Întocmai! Răspunse Zbyszko. 

În ochiul stăpânului de la Spychâw fulgeră parcă o lumină 
ciudată şi faţa lui amenințătoare se lumină puţin. După o 
clipă, se uită la Danusia şi întrebă din nou: 

Şi asta din cauza ei? 

Păi din cauza cui? Cred că unchiul ţi-a spus Domniei Tale 
că am jurat să-i pun la picioare trei panaşe retezate de pe 
coifurile nemților. Dar n-o să fie numai trei, ci atâtea câte 
degete am la amândouă mâinile. În acest fel, am să te ajut şi 
pe Domnia Ia să te răzbuni pentru moartea mamei 
Danusiei. 

Vai lor! Încuviinţă Jurând. 

Şi din nou se aşternu tăcerea. Cu toate acestea, Zbyszko, 
ghicind că, arătându-şi îndârjirea împotriva nemților se 
apropie de inima lui Jurând, zise: 

N-am să-i iert nici pentru nedreptatea mea, deşi era cât pe 
ce să-mi taie capul. 

Aici, se întoarse spre Danusia şi adăugă: 

Ea m-a scăpat. 

Ştiu, încuviinţă Jurând. 

Şi nu eşti supărat? 

De vreme ce i-ai jurat, slujeşte-o pentru că aşa-i obiceiul 
cavalerilor. 

Zbyszko ezită o clipă, apoi începu să vorbească neliniştit. 

Află, Domnia Ia că. Mi-a acoperit capul cu vălul ei. Toţi 
cavalerii şi călugărul franciscan, care stătea cu crucea 
lângă mine, au auzit-o când a spus: „Este al meu!” Aşa că n- 
o să mai fiu niciodată al nimănui până la moarte, aşa să-mi 
ajute Dumnezeu. 

Rostind aceste cuvinte, îngenunche din nou şi vrând să 
arate că ştie obiceiul cavaleresc, sărută cu venerație 
pantofiorii Danusiei, care stătea pe rezemătoarea 


scaunului, după care se ridică şi, întorcându-se către 
Jurând, îl întrebă: 

Domnia Ta ai mai văzut una ca ea? 

Jurând îşi luă deodată capul în mâinile ucigătoare de 
oameni şi coborându-şi pleoapele, răspunse surd: 

Am văzut, dar nemţii mi-au omorât-o. 

Atunci, ascultă-mă, propuse Zbyszko înflăcărat, 
nedreptatea şi răzbunarea Domniei Tale sunt şi ale mele. Şi 
dintr-ai noştri, de la Bogdaniec, cărora li s-au împotmolit 
caii în mocirlă, ticăloşii au ucis o mulţime cu arbaletele. N-ai 
să găseşti pe nimeni mai bun ca mine pentru treaba 
Domniei Tale. Pentru mine nu-i ceva nou! Întreabă-l şi pe 
unchiul meu. Suliţa şi baltagul, paloşul lung sau scurt, 
totuna mi-s! Ţi-a povestit unchiul despre frizienii aceia? O 
să-i tai pe nemți ca pe berbeci, iar în legătură cu fiica 
Domniei Tale, îţi jur în genunchi că voi lupta pentru ea fie şi 
cu starostele iadului şi n-o s-o schimb nici pentru pământ, 
nici pentru vite, pentru nimic, şi de mi-ar da pe ea chiar un 
castel cu geamuri la ferestre, l-aş refuza şi m-aş duce după 
ea până la capătul lumii. 

Jurând întârzie un răstimp cu capul în mâini, dar în cele 
din urmă, se trezi parcă din somn şi spuse cu jale copleşit 
de tristeţe: 

Eşti pe gustul meu, copile, dar n-am să ţi-o dau, fiindcă nu- 
ţi este scrisă ţie, sărmana! 

La auzul acestor cuvinte, Zbyszko mai că încremeni şi 
începu să se uite la Jurând cu ochii holbaţi, nemaiputând 
îngăima o vorbă. 

Dar Danusia îi veni în ajutor. Zbyszko îi plăcea foarte mult, 
aşa cum îi plăcea să nu mai fie socotită o „gâgâlice”, ci o 
„băietană curajoasă”. Îi plăcuseră şi logodna, şi dulciurile 
pe care i le aducea zilnic micul cavaler, aşa că acum, când 
înţelese că vor s-o lipsească de toate acestea, alunecă 
repede de pe rezemătoarea scaunului şi ascunzându-şi 
capul pe genunchii tatălui, începu să strige: 

Tăticule, tăticule, vrei să mă faci să plâng? 


Se vede că Jurând o iubea mai presus de orice, fiindcă îşi 
puse cu blândeţe mâna pe capul bălai. Pe faţa lui, 
înverşunarea şi mânia fuseseră înlocuite de tristeţe. 

În acest timp, Zbyszko îşi reveni şi se miră: 

Cum aşa? Domnia Ta vrei să te împotriveşti voinţei lui 
Dumnezeu? 

Iar la acestea Jurând: 

Dacă asta va fi voia Domnului, va fi a ta, eu îţi spun, însă, 
că nu voi interveni. Sigur, te-aş ajuta bucuros, dar nu se 
poate. 

Şi spunând acestea, o luă în braţe pe Danusia şi se 
îndreptă spre uşă, iar când Zbyszko vru să-i aţină calea, se 
opri o clipă şi adăugă: 

N-am să-ţi port ranchiună pentru că-ţi îndeplineşti datoria 
de cavaler, dar să nu mă întrebi mai mult, fiindcă nu-mi stă 
în putere să-ţi spun. 

Şi ieşi. 

Capitolul IX. 

A doua zi, Jurând nu-l evită câtuşi de puţin pe Zbyszko şi 
nici nu-l împiedică să-şi îndeplinească în timpul drumului 
îndatoririle faţă de Danusia ca un cavaler ce se afla. 
Dimpotrivă, Zbyszko, deşi cu inima strânsă, băgă de seamă 
că mohorâtul stăpân de la Spychâw îl priveşte cu 
bunăvoință şi cu părere de rău parcă pentru că fusese 
nevoit să-i dea un răspuns atât de crud. De aceea, tânărul 
încercă nu o dată să se apropie de el şi să înceapă vorba. 
După plecarea de la Cracovia, în timpul călătoriei, se iviră 
destule prilejuri potrivite, deoarece amândoi o însoțeau 
călare pe prinţesă. Jurând, de obicei tăcut, vorbea cu 
plăcere, dar atunci când Zbyszko voia să afle ceva despre 
piedicile care-l despărţeau de Danusia, discuţia se 
întrerupea deodată şi faţa lui Jurând se întuneca. Zbyszko, 
gândind că prinţesa ştie mai multe, se apropie la un 
moment dat şi se strădui să afle ceva de la ea, dar fără nici 
un rezultat. 


Trebuie să fie o mare taină, îi spuse. Mi-a mărturisit chiar 
Jurând, dar m-a rugat totodată să nu-l întreb mai multe. 
Fără doar şi poate este legat prin vreun jurământ, cum se 
obişnuieşte printre oameni. Cred totuşi că Dumnezeu ne va 
ajuta şi cu timpul va ieşi totul la iveală. 

Fără Danuska pe lume, m-aş simţi ca un câine în lanţ sau 
ca un urs în groapă, răspunse Zbyszko. Nu tu bucurie, nu tu 
mângâiere. N-aş avea parte de nimic, numai de necazuri. Aş 
pleca la Tawana cu prinţul Witold, să mă ucidă tătarii acolo. 
Dar mai întâi trebuie să-l duc pe unchiul acasă şi abia după 
aceea să retez penele de păun de la coifurile nemților, aşa 
cum am jurat. E cu putinţă ca în acest timp să-mi vină 
vreunul de hac; mai bine aşa decât să văd că mi-o ia altul pe 
Danusia. 

Prinţesa îşi ridică spre el ochii albaştri, buni şi îl întrebă 
mirată: 

Păi tu ai îngădui una ca asta? 

Eu? Cât mai am o picătură de sânge în vene, aşa ceva nu 
se va întâmpla! Doar dacă mi s-ar usca mâna şi nu va mai 
putea ţine baltagul! 

Ei vezi? 

Aşa-i, dar cum s-o iau împotriva voinţei părinteşti? 

La acestea, prinţesa murmură parcă pentru sine: 

Dumnezeule atotputernic, se mai întâmplă câteodată şi 
aşa. 

Apoi către Zbyszko: 

Oare voia Domnului nu-i mai puternică decât cea 
părintească? Jurând a recunoscut şi el că dacă „Dumnezeu 
va voi, va fi a lui”. 

Aşa mi-a spus şi mie! Exclamă Zbyszko. „Dacă asta va fi 
voinţa lui Dumnezeu, va fi a ta.” 

Păi vezi? 

Milostivă stăpână, afară de bunăvoința Luminăţiei Tale, 
asta-mi e singura mângâiere. 

Bunăvoinţa mea o ai, iar Danuska se va ţine de cuvânt. 
Chiar ieri i-am zis: Danuska, o să-i păstrezi credinţă lui 


Zbyszko? lar ea mi-a răspuns: „Voi fi a lui Zbyszko sau a 
nimănui!” E încă o copilă, dar când promite ceva, se ţine de 
cuvânt, doar e fiică de şlahtic, nu o necioplită. Şi mama ei 
era la fel. 

Să dea Dumnezeu! Se bucură Zbyszko. 

Ai grijă, însă, ca şi tu să-ţi respecţi jurământul, căci sunt 
nu puţini bărbaţi uşuratici: făgăduiesc dragoste veşnică şi 
numaidecât se duc la alta, de nu-i ţii nici legaţi! Ştiu că 
vorbesc cu dreptate! 

lisus să mă pedepsească înainte de a păcătui! Se împotrivi 
cu înflăcărare Zbyszko. 

Ai grijă să nu uiţi. lar după ce-l conduci acasă pe unchiul 
tău, să vii la curtea noastră. O să ai prilejul să capeţi 
pintenii de cavaler, apoi o să vedem ce-o mai vrea şi 
Dumnezeu. Între timp, Danuska o să mai crească şi va simţi 
voinţa Domnului, fiindcă acum ţine într-adevăr grozav la 
tine, nu pot să spun că nu-i aşa, dar nu ca o fată împlinită. 
S-ar putea ca şi Jurând să încline în sufletul lui spre tine, 
pentru că, după socoteala mea, şi el s-ar bucura. O să te 
duci la Spychow şi vei avea prilejul să-i fii cumva de folos, şi 
să-i câştigi inima. 

Milostivă prinţesă, tocmai asta mă gândeam să fac, dar cu 
îngăduinţa Luminăţiei Tale, îmi va fi mai uşor. 

Discuţia cu prinţesa îi dădu mult curaj lui Zbyszko. În acest 
timp, la primul popas, bătrânul Macko se simţi atât de rău, 
încât fu nevoit să rămână şi să aştepte până când îşi va 
recăpăta puterile ca să poată călători mai departe. 
Milostiva prinţesă Anna Danuta îi lăsă toate ierburile şi 
leacurile pe care le avea la ea, întrucât trebuia să-şi 
continue călătoria, astfel că cei doi cavaleri de Bogdaniec 
fură siliţi să se despartă de suita mazoviană. Zbyszko se 
prăpăstui cât era de lung mai întâi la picioarele prinţesei, 
apoi înaintea Danusiei, îi jură încă o dată că-şi va respecta 
legământul de cavaler, promise că va veni cât va putea de 
repede la Ciechanow sau la Varşovia, şi în cele din urmă o 


luă în braţele-i puternice şi ridicând-o, începu să repete cu 
glasul tremurător: 

Să nu mă uiţi, floricica mea dragă, să nu mă uiţi, peştişorul 
meu auriu! 

Iar Danusia, încolăcindu-i gâtul cu braţele, cum face o soră 
mai mică atunci când îşi îmbrăţişează fratele iubit, îşi lipi 
năsucul cârn de obrazul lui şi plânse cu lacrimi amare 
repetând: 

Nu vreau să merg la Ciechan6w fără Zbyszko, nu vreau să 
mă duc acolo! 

Jurând îi văzu lacrimile, dar nu izbucni cu mânie. Din 
contră, el însuşi se despărţi cu bunăvoință de tânăr, iar 
când urcă în şa, se întoarse încă o dată spre el şi-i spuse: 

Rămâi cu Dumnezeu şi să nu-mi porţi pică. 

Cum să-ţi port, când Domnia Ta eşti tatăl Danusiei? Îi 
răspunse Zbyszko din toată inima. 

Şi se aplecă la scara lui, iar Jurând îi strânse mâna cu 
putere şi-i ură: 

Dumnezeu să te ajute în toate! Înţelegi? 

Şi plecă. Cu toate acestea, Zbyszko îşi dădu seama de 
bunăvoința din cuvintele lui din urmă şi revenind la căruţa 
în care zăcea Macko, îi spuse: 

Unchiule, cred că şi el vrea, dar îl împiedică ceva. Domnia 
Ta ai fost la Spychow şi ai mintea ageră, aşa că străduieşte- 
te să afli ce este. 

Macko, însă, era prea bolnav. Fierbinţeala care-l 
cuprinsese de dimineaţă crescuse către seară atât de mult, 
încât începu să-şi piardă cunoştinţa, aşa că în loc să-i 
răspundă lui Zbyszko, se uită parcă uimit la el, apoi îl 
întrebă: 

Unde bat clopotele? 

Zbyszko se sperie, deoarece îi trecu prin minte că, de 
vreme ce bolnavul aude clopotele bătând, se apropie 
moartea de el. Se mai gândi că bătrânul poate să moară 
fără preot, fără să se spovedească şi să ajungă în acest fel 
dacă nu de-a dreptul în iad, cel puţin în purgatoriu, aşa că 


hotări să-şi continue drumul ca să ajungă mai repede la 
vreo parohie, unde Macko ar putea primi sfânta 
împărtăşanie. 

În acest scop, merseră toată noaptea. Zbyszko urcă în 
căruţa cu fân, în care zăcea bătrânul, şi-l veghe până se 
făcu ziuă. Din când în când, îi dădea să bea din vinul dăruit 
pentru drum de neguţătorul Amylej, şi Macko, însetat, 
sorbea cu lăcomie, fiindcă-i făcea bine. După a doua 
stacană, îşi recăpătă chiar cunoştinţa, iar după a treia, 
adormi atât de adânc, că Zbyszko se apleca uneori asupra 
lui să se convingă că nu murise. 

Şi la acest gând, îl cuprindea o jale nemărginită. Până 
când nu fusese întemnițat la Cracovia, nu-şi dăduse seama 
prea bine cât de mult îl iubeşte pe acest unchi, care-i fusese 
şi tată şi mamă în viaţă. Acum, însă, ştia prea bine şi simţea 
totodată că după moartea lui, va rămâne grozav de singur 
pe lume, fără rude, fără abatele căruia îi lăsase zălog 
Bogdaniec, fără prieteni şi fără ajutorul nimănui. În acelaşi 
timp, cugetă că Macko, dacă va muri, va fi tot din cauza 
nemților, de mâna cărora el însuşi era cât pe ce să-şi piardă 
capul, aceiaşi din pricina cărora pieriseră părinţii lui şi 
mama Danusiei, precum şi mulţi, mulţi alţi oameni 
nevinovaţi pe care-i cunoştea sau despre care auzise de la 
prieteni, şi mai că se minună. „O, Doamne, îşi spuse, în tot 
regatul acesta nu există nici un singur om care să nu fi 
cunoscut nedreptatea din partea lor şi care să nu-şi 
dorească să se răzbune!” Aici, îşi aduse aminte de nemţii cu 
care luptase la Wilno, şi se gândi că nici tătarii nu se 
războiesc mai crâncen ca acest popor decât care altul mai 
crud nu se află pe lume. 

Zorile îi întrerupseră gândurile. Se lumina de ziuă, dar era 
răcoare. Se pare că Macko se simţea mai bine, pentru că 
răsufla egal şi mai liniştit. Se trezi abia când soarele 
începea să pripească de-a binelea, deschise ochii şi 
îngăimă: 

Mi-e mai uşor, dar unde ne aflăm? 


Ajungem la Olkusz. Ştii, Domnia Ta. Unde se scoate 
argintul din pământ şi se plătesc dările la vistierie. 

De ce n-avem şi noi bogăţia din pământ? Am putea să 
refacem Bogdaniec! 

Se vede că îţi este mai bine, răspunse Zbyszko râzând. 
Ehei, ne-ar ajunge şi pentru un castel de zid! O să poposim 
la casa parohială, fiindcă acolo vom primi găzduire şi 
Domnia Ta vei putea să te spovedeşti. Toate sunt în mâna lui 
Dumnezeu, dar tot e mai bine să ai conştiinţa împăcată. 

Eu sunt un om cu păcate, aşa că o să mă pocăiesc bucuros, 
răspunse Macko. Azi-noapte, am visat că diavolii îmi jupuiau 
pielea de pe picioare. Şi vorbeau nemţeşte între ei. A dat 
Dumnezeu şi mi-a mai trecut fierbinţeala. Dar tu ai dormit 
vreun pic? 

Cum puteam să dorm, dacă te-am vegheat? 

Atunci, culcă-te şi tu puţin. O să te trezesc când ajungem. 

Nu-mi arde mie de somn! 

Păi ce nu te lasă să dormi? 

Zbyszko se uită la unchiul lui cu o privire copilărească. 

Ce altceva, dacă nu dragostea? Mai că mi se opreşte 
răsuflarea de atâta oftat, dar o să urc puţin pe cal şi o să-mi 
treacă. 

Şi coborând din căruţă, încălecă pe calul pe care robul 
turc dăruit de Zawisza i-l aduse îndată. În acest timp, 
Macko îşi duse mâna la şold de durere, dar se pare că se 
gândea la altceva, nu la boala lui, deoarece clătină din cap, 
ţâţâi din buze şi în cele din urmă zise: 

Stau şi nu-mi pot reveni din uimire cum de te-ai 
îndrăgostit astfel, că nici tatăl tău şi nici eu n-am fost aşa. 

În loc să-i răspundă, Zbyszko se îndreptă brusc în şa, îşi 
puse mâna în şold, îşi înălţă capul şi se porni să cânte cu 
toată puterea: 

Noaptea toat-am plâns, am plâns toată ziua, Unde eşti 
drăguță, prea frumoasă fată! 

Nimic nu m-ajută, fără tine dragă, De n-am să-ţi văd ochii, 
gura ca o fragă. 


Hei! 

Şi acest „hei!” se rostogoli prin pădure, izbindu-se de 
trunchiurile copacilor de lângă drum, în sfârşit, răsună ca 
un ecou îndepărtat şi se stinse în desişuri. 

Macko îşi pipăi din nou şoldul străpuns de săgețile 
nemţeşti şi murmură gemând încet: 

Odinioară, oamenii aveau mai multă minte, pricepi? 

Totuşi, curând se adânci în gânduri, amintindu-şi parcă 
vremurile de altădată, şi adăugă: 

Deşi câte unul era şi pe atunci tot prostănac. 

Dar, în acest timp, tocmai ieşiră din pădure şi zăriră 
colibele minerilor, iar mai departe zidurile crenelate ale 
fortăreței de la Olkusz, ridicate de regele Kazimierz, şi 
turnurile parohiei construite de Wladystaw Lokietek. 

Capitolul X. 

Canonicul de la biserica parohială îl spovedi pe Macko şi-i 
pofti să înnopteze acolo, aşa că plecară abia a doua zi de 
dimineaţă. Dincolo de Olkusz, cotiră spre Silezia, pe hotarul 
căreia aveau să meargă mereu până în Wielkopolska. 
Drumul ducea mai mult printr-o pădure, în care când 
apunea soarele se auzeau adesea, asemenea unor tunete 
subpământene, mugetele bourilor şi ale zimbrilor, iar 
noaptea luceau prin desişurile de alun ochii lupilor. O 
primejdie şi mai mare decât fiarele sălbatice îi ameninţa pe 
acest drum pe călători şi negustori din partea nemților sau 
a cavalerilor trădători din Silezia, ale căror întărituri se 
înălţau ici şi colo aproape de graniţă. De bună seamă, în 
urma războiului cu stăpânitorul din Opole, pe care-l 
ajutaseră împotriva regelui Wladystaw oştenii silezieni, cele 
mai multe dintre aceste întărituri fuseseră distruse de 
luptătorii polonezi. Cu toate acestea, mai ales după apusul 
soarelui, trebuia să se ferească şi să aibă armele pregătite. 

Călătoriră totuşi în linişte, astfel că Zbyszko începu să se 
plictisească şi abia la o zi de mers până la Bogdaniec, auziră 
în urma lor într-o noapte sforăit şi tropot de cai. 

Vin nişte călăreţi după noi, spuse Zbyszko. 


LIA 


Macko, care nu dormea, privi la stele şi răspunse ca un om 
cu experienţă: 

În curând, se revarsă zorile. Tâlharii nu atacă spre 
sfârşitul nopţii, pentru că până se luminează, trebuie să 
ajungă acasă. 

Totuşi, Zbyszko opri căruţa, aşeză oamenii de-a latul 
drumului cu faţa spre cei care veneau, iar el ieşi înaintea lor 
şi aşteptă. 

Într-adevăr, după o vreme, zări în mohoreală un grup de 
călăreţi. Unul dintre ei mergea în frunte, la câţiva paşi 
înaintea celorlalţi, dar se vede că nu voia să se ascundă, 
întrucât cânta cu voce tare. Zbyszko nu putea desluşi 
cuvintele, dar îi ajunseră la ureche strigăte vesele: hop! 
Hop! Cu care necunoscutul îşi încheia fiecare strofă. 

Sunt de-ai noştri! Îşi spuse. 

După care porunci: 

Stai! 

N-ai decât să stai tu, îi răspunse un glas pus pe glumă. 

Cine sunteţi? 

Dar voi cine sunteţi? 

De ce năvăliţi asupra noastră? 

Dar voi de ce ne aţineţi calea? 

Răspunde, fiindcă arbaletele sunt armate. 

Iar ale noastre. Descordate, trage! 

Răspunde omeneşte, că va fi rău de tine. 

Drept răspuns, Zbyszko auzi un cântec vesel: 

O obidă şi-un necaz Sar în joc cu mare haz. 

Hop, hop, hop! 

Ce le-o mai trebui joc? 

Jocu-i bun, dar n-au noroc! 

Hop, hop, hop! 

Tânărul rămase uimit auzind asemenea vorbe; dar 
cântecul încetă şi acelaşi glas întrebă: 

Dar bătrânul Macko ce mai face? Mai răsuflă? 

Macko se săltă în capul oaselor în căruţă şi exclamă: 

Pentru Dumnezeu, sunt de-ai noştri! 


Iar Zbyszko îşi îndemnă calul înainte: 

Cine întreabă de Macko? 

Vecinul lui, Zych de Zgorzelice. De-o săptămână tot merg 
după voi şi întreb pe toată lumea. 

Măi să fie! Unchiule! E Zych de Zgorzelice! Se bucură 
Zbyszko. 

Şi începură să se îmbrăţişeze cu veselie, deoarece Zych 
era într-adevăr vecinul lor şi în afară de asta, un om bun şi 
iubit de toţi pentru firea-i prietenoasă. 

Ei, cum o mai duci? Întrebă strângându-i mâna lui Macko. 
Mai „hop!” sau nici măcar atât? 

Ehei, nu mai e nici hop! Răspunse Macko, Dar mă bucur că 
te văd. O, Doamne, parcă am şi ajuns la Bogdaniec! 

Dar ce ai, Domnia Ia, că am auzit că te-au rănit nemţii? 

Au tras în mine cu arbaleta, câinii! Mi-a rămas vârful unei 
săgeți între coaste. 

Teme-te de Dumnezeu! Ei şi, ai încercat să bei untură de 
urs? 

Vezi? Interveni Zbyszko, toţi recomandă untura de urs. 
Când o să ajungem la Bogdaniec, o să mă duc noaptea cu 
toporul la un stup de albine sălbatice. 

S-ar putea să aibă şi Jagienka, iar dacă nu mai are, osă 
trimit s-o întrebe. 

Care Jagienka? Parcă pe soaţa Domniei Tale o chema 
Matgochna, se interesă Macko. 

Oho, care Matgochna? La Sfântul Mihail se împlineşte a 
treia toamnă de când Malgochna odihneşte în tarlaua 
preotului. Era o femeie straşnică. Dumnezeu să-i lumineze 
sufletul. Iar Jagienka seamănă cu ea, numai că e tânără. 

După văi deal se ridică, Cum e neam aşa-i şi fiica. 

Hop, hop! 

Şi doar Malgochnei i-am spus: Nu te mai urca în copac la 
cincizeci de ani. Nu m-a ascultat şi a urcat. S-a frânt o 
creangă şi buf! Domniile Voastre, mai că a făcut groapă în 
pământ, dar după trei zile şi-a dat ultima suflare. 


Dumnezeu s-o odihnească! Rosti Macko. Îmi aduc aminte, 
cum de nu. Când îşi punea mâinile-n şold şi începea să 
ocărască, se ascundeau argaţii în fân. Dar la gospodărie n-o 
întrecea nimeni! Şi a căzut, sărmana, din copac? Ia te uită! 

A căzut ca un con de brad iarna. Of, ce m-am mai necâjit. 
Ştiţi, după înmormântare m-am îmbătat atât de rău de 
supărare, că n-au putut să mă trezească trei zile. Credeau 
că am dat ortu' preotului. Şi cât am mai jelit-o pe urmă, 
câte lacrimi am vărsat! Dar şi Jagienka e bună de treabă. 
Acum, toate sunt pe umerii ei. 

Abia mi-o mai aduc aminte. Când am plecat, nu era mai 
mare decât baltagul. Trecea pe sub cal fără să-i atingă 
burta cu capul. Da' e mult de atunci şi cred că a mai 
crescut. 

La Sfânta Aguieszka a împlinit cincisprezece ani; dar nici 
eu n-am mai văzut-o de aproape un an de zile. 

Păi, unde-ai fost, Domnia 'Ta? De unde te întorci? 

De la război. Puteam să stau ca un rob acasă când o aveam 
pe Jagienka? 

Macko, deşi bolnav, când auzi de război, îşi ciuli urechile şi 
întrebă: 

Te pomeneşti că ai fost cu prinţul Witold la Worskla? 

Sigur că am fost, răspunse vesel Zych de Zgorzelice. Ehei, 
nu i-a dat Dumnezeu noroc şi am suferit o grea înfrângere. 
Mai întâi ne-au omorât caii. Că tătarii nu atacă de-a dreptul, 
cum fac cavalerii creştini, ci trag cu arcurile de departe. 
Dacă te repezi asupra lor, se împrăştie şi iarăşi trag cu 
arcurile. Oricum ai face, n-o nimereşti! Pentru că vedeţi, 
Domniile Voastre, în oastea noastră, cavalerii se lăudau fără 
măsură, spunând: „N-o să aplecăm suliţele, şi n-o să 
scoatem nici săbiile din teacă, o să-i spulberăm în goana 
cailor pe viermii ăştia”. Aşa se tot grozăveau, până când au 
început să şuiere săgețile de s-a făcut întuneric, şi gata cu 
lupta. Abia am mai rămas unu' din zece. Vă vine să credeţi? 
Mai mult de jumătate din oştire, şaptezeci de cneji 
lituanieni şi ruteni au rămas pe câmpul de bătaie, iar dacă-i 


vorba de şlahtici şi tot felul de curteni, adică plevuşcă, 
fiindcă aşa se mai spune, nu i-ai fi numărat nici în două 
săptămâni. 

Am auzit, îl întrerupe Macko. Şi dintre cavalerii pe care vi 
i-am trimis în ajutor, au murit o mulţime. 

Adevărat, şi chiar nouă teutoni, fiindcă şi ei au fost nevoiţi 
să slujească în oastea lui Witold. Iar dintr-ai noştri s-au 
prăpădit o grămadă. După cum ştiţi şi Domniile Voastre, 
dacă alţii se uită înapoi, noi n-o facem. Marele cneaz s-a 
încrezut mai mult în cavalerii noştri şi n-a vrut să aibă altă 
strajă apropiată în timpul luptei decât numai polonezi. Ha, 
ha! Au căzut mormane în jurul lui, dar el n-a păţit nimic. Au 
murit Spytko de Melsztyn şi spătarul Bernat, şi paharnicul 
Mikotaj, şi Prokop, şi Przectaw, şi Dobrogost şi Jasko de 
Lazewice, şi Pilik Mazur, şi Warsz de Mich6w, şi voievodul 
Socha, şi Jasko de Dabrowa, şi Pietrko de Mitostaw, şi 
Szczepiecki, şi Oderski, şi Tomko Lagoda. Cine poate să-i 
pomenească pe toţi? Am văzut câţiva atât de plini de săgeți, 
încât după moarte semănau cu nişte arici, de te apuca râsul 
când te uitai la ei! 

Aici izbucni într-adevăr în hohote, ca şi când ar fi povestit 
cine ştie ce întâmplare veselă, apoi începu să cânte 
deodată: 

Ehei, ai văzut cine-i tătarul, Când te-a miruit cu parul! 

Ei, şi după aceea? Îl întrebă Zbyszko. 

După aceea, marele cneaz a luat-o la sănătoasa, dar şi-a 
recăpătat curajul în curând, cum i se întâmplă de obicei. Cu 
cât îl apeşi mai tare, cu atât se îndreaptă mai repede, ca o 
nuia de alun. Atunci, am dat fuga la Ilawan, ca să apărăm 
vadul. Tocmai sosise din Polonia o ceată de cavaleri. Dar, 
nimic! Prea bine! A doua zi, a venit Edyga cu o urdie mare 
de tătari, dar n-a izbândit nimic. Ehei, ce mai nuntă a fost! 
Când vrea să treacă prin vad, noi îi dam peste bot. N-a 
izbutit nicidecum. Am ucis şi am prins o mulţime. Eu însumi 
am vânat vreo cinci, pe care-i duc la Zgorzelice. O să vedeţi 
la lumina zilei ce boturi de câini au. 


La Cracovia, se vorbea că şi în regat vom avea parte de 
război. 

De parcă Edyga e prost. El ştie prea bine ce cavaleri sunt 
la noi şi unde mai pui că cei mai vestiți au rămas pe la 
casele lor, deoarece regina nu s-a bucurat că Witold a 
început singur războiul. Ehei, bătrânul Edyga e un om 
viclean! Şi-a dat seama numaidecât la Tawan că prinţul 
creşte în putere şi s-a dus peste nouă mări şi ţări! 

Şi Domnia Ta te-ai întors acasă. 

Chiar aşa. Nu mai era nimic de făcut acolo. lar la Cracovia, 
am aflat că Domnia Ta ai plecat cu puţin înainte la 
Bogdaniec. 

De aceea ştiaţi că suntem noi! 

Ştiam, deoarece am întrebat de Domniile Voastre la toate 
popasurile. 

Aici, se întoarse spre Zbyszko: 

Ei, drăguliţă Doamne, erai mic când te-am văzut ultima 
dată, dar acum, deşi este încă întuneric, îmi dau seama că 
eşti un zdrahon de flăcău. Erai gata să tragi cu arbaleta! Se 
vede că ai fost la război. 

Pe mine m-a crescut războiul de mic. Să spună unchiul 
dacă nu-s hârşiit cu luptele. 

Nu-i nevoie să-mi mai spună unchiul tău. L-am văzut la 
Cracovia pe stăpânul de la Taczew care mi-a povestit 
despre tine. lar dacă mazurianul acela nu vrea să-ţi dea 
fata, dacă aş fi în locul tău, n-aş fi atât de îndârijit, fiindcă, 
îmi placi. O să uiţi de cealaltă, când o s-o vezi pe Jagienka 
mea. E ca o floare! 

A, nu-i adevărat! N-am s-o uit, de-ar fi să văd şi zece ca 
Jagna Domniei Tale. 

Odată cu ea, o să capeţi şi Maczydoly, unde-i şi o moară. 
Când am plecat, păşteau pe luncă şi vreo zece iepe bune cu 
mânjii lor. Oho, nu te teme, Jagna n-o să ducă lipsă de 
peţitori! 

Zbyszko vru să răspundă: „Aşa-i, dar eu n-am s-o peţesc!” 
însă Zych de Zgorzelice începu iarăşi să cânte: 


La picioare-ţi cad îndată, Numai să mi-o dai pe fată, 
Doamne-ajută! 

Domnia Ta nu te gândeşti decât la cântece şi veselie, 
observă Macko. 

Păi, ce altceva fac sufletele binecuvântate în rai? 

Cântă. 

Ei, vezi? Iar cele osândite plâng. Prefer să mă duc la cei ce 
cântă, decât la cei ce plâng. Sfântul Petru va zice şi el: 
„Trebuie să-l lăsăm să intre în rai, că altfel zburdalnicul o să 
cânte în iad, iar asta nu se cade”. Aha, uite că se face ziuă. 

Într-adevăr, cerul se lumina. După un răstimp, ieşiră într- 
un luminiş larg, unde se vedea bine. În balta care ocupa cea 
mai mare parte din poiană, câţiva oameni prindeau peşte, 
dar la vederea oamenilor înarmaţi, aruncară năvoadele şi 
ieşind din apă, puseră repede mâna pe căngi şi ciomege, 
aşteptând ameninţători, gata de luptă. 

Ne-au luat drept tâlhari, spuse Zych râzând. Hei, 
pescarilor! Ai cui sunteţi? 

Sătenii stătură o vreme în tăcere, privind neîncrezători, 
dar în cele din urmă, cel mai în vârstă dintre ei, 
recunoscându-i pe cavaleri, răspunse: 

Ai abatelui de la Tulcza. 

E ruda noastră, se bucură Macko, căreia i-am lăsat zălog 
Bogdaniec. Asta trebuie să fie pădurea lui, dar se pare că a 
cumpărat-o de curând. 

O, Doamne, a cumpărat-o! Răspunse Zych. S-a bătut 
pentru ea cu Wilk de Brzozowa şi se vede că l-a biruit. 
Acum un an, trebuia să lupte cu sulița şi cu paloşul pentru 
partea asta, dar nu mai ştiu cum s-a sfârşit, pentru că am 
plecat. 

Ei, suntem rude, zise Macko, cu noi n-o să se pună în 
poară, ba poate chiar că ne va înapoia o parte din zălog. 

E cu putinţă. Dacă-l iei cu binele, mai pune şi de la el. 
Abatele este un cavaler care nu-şi pune coiful pentru prima 
dată. Pe deasupra, mai este şi cuvios şi îşi face datoria cu 
credinţă. Cred că vă aduceţi aminte. Când răcneşte la 


slujbă, zboară rândunelele din cuiburile de sub tavan. Ehei, 
aşa sporeşte slava lui Dumnezeu. 

Cum să nu-mi aduc aminte! Că doar stingea de la zece paşi 
cu răsuflarea lumânările din altar. A venit vreodată la 
Bogdaniec? 

Cum de nu. A venit, a aşezat cinci ţărani cu nevestele lor 
pe locurile despădurite. A fost şi la noi, la Zgorzelice, 
deoarece, cum ştiţi şi Domniile Voastre, el mi-a botezat-o pe 
Jagienka, la care ţine foarte mult şi o numeşte fiica lui. 

Să dea Dumnezeu să vrea să-mi lase mie ţăranii, spuse 
Macko. 

Ei, ce înseamnă cinci ţărani pentru un om avut ca el! În 
sfârşit, dacă-l va ruga Jagienka, o să-i lase. 

Discuţia se întrerupse un timp, întrucât peste pădurea 
întunecată şi jariştea trandafirie se înălţă soarele şi lumină 
împrejurimile. Cavalerii îl întâmpinară cu obişnuitul: 
„Lăudat fie numele Domnului!” după care îşi făcură semnul 
crucii şi rostiră rugăciunea de dimineaţă. 

Zych sfârşi cel dintâi şi lovindu-se de câteva ori cu pumnul 
în piept, se adresă tovarăşilor lui: 

Acum, vreau să mă uit bine la voi. Ehei, cât de mult v-aţi 
schimbat amândoi. Macko, Domnia Ta trebuie mai întâi să 
te însănătoşeşti. Jagienka o să aibă grijă de toate, pentru că 
la Bogdaniec nu-i nici o femeie. Ştiu că vârful săgeţii ţi-a 
rămas între coaste. Şi nu ţi-e prea bine. 

Apoi se întoarse către Zbyszko: 

Acum, arată-te şi tu. O, Dumnezeule atotputernic! Când 
erai mic, te căţărai pe spinarea mânjilor pe la coadă, ia te 
uită ce mai cavaler! Ai faţa de fecioară şi umerii largi, ca un 
bărbat. Unul ca tine se poate lua la trântă şi cu un urs. 

Ce înseamnă ursul pentru el? Interveni Macko. Era mai 
tânăr decât acum, când frizianul acela i-a zis copilandru 
fără mustață, iar el s-a supărat şi i-a smuls-o, lăsându-l fără 
podoabă. 

Ştiu, îl opri Zych. lar pe urmă v-aţi luptat şi le-aţi luat 
avutul. Powala de Taczew mi-a povestit totul: 


Neamţul a avut câştig L-a-ngropat fără covrig, Hop, hop! 

Şi începu să-l cerceteze zâmbitor pe Zbyszko, care privea 
şi el curios la trupul lui Zych, lung şi subţire ca un bâţ, la 
faţa lui cu un nas uriaş şi la ochii rotunzi, plini de veselie. 

Oho! Se bucură tânărul, cu un asemenea vecin, viaţa nu va 
fi tristă deloc, numai să-l însănătoşească Dumnezeu pe 
unchiul meu. 

Tot mai bine-i să ai un vecin vesel cu care nu te poţi certa, 
răspunse Zych. lar acum, ascultați ce vreau să vă spun, ca 
om bun şi creştin ce mă aflu. Acasă, n-aţi mai fost de mult, 
aşa că n-o să găsiţi nimic la locul lui. Nu e vorba de 
gospodărie, fiindcă abatele şi-a făcut bine treaba. A 
despădurit o tarla şi i-a aşezat acolo pe ţăranii aduşi. Dar 
pentru că rareori trece el însuşi pe acolo, cămara este 
goală, iar în casă abia dacă mai afli câte o laviţă sau un braţ 
de paie de mazăre pentru culcuş, ori bolnavul are nevoie de 
îngrijire. Aşadar, ştiţi ce zic eu? Haideţi cu mine la 
Zgorzelice. O să staţi vreo lună, două, aşa ar pofti inima 
mea, iar în acest timp, Jagienka va rândui lucrurile la 
Bogdaniec. Lăsaţi totul în seama ei şi n-o să vă doară capul. 
Zbyszko se va duce să aibă grijă de treburile gospodăriei, 
iar pe abate o să-l chem şi pe el la Zgorzelice, ca să faceţi 
socotelile. De tine, Macko, fata o să aibă grijă ca de tatăl ei, 
iar la caz de boală, grija unei femei e mai bună decât 
oricare alta. Haideţi, Domniile Voastre, faceţi după pofta 
inimii mele. 

Toată lumea ştie că Domnia Ia eşti un om bun şi aşa ai fost 
întotdeauna, răspunse Macko, dar dacă mi-e sortit să mor 
din cauza aşchiei care mi-a rămas sub coaste, prefer să fie 
la mine acasă. Pe de altă parte, acolo, omul, fie şi bolnav, 
mai întreabă de una, mai veghează alta şi îndreaptă câte 
altele. Dacă Dumnezeu va porunci să mă duc pe lumea 
cealaltă, n-am încotro! Fie grija mare sau mică, n-ai ce face. 
Iar cu lipsurile suntem învăţaţi din război. Celui care s-a 
obişnuit să doarmă câţiva ani pe pământul gol, îi place şi o 
legătură de paie de mazăre. Dar pentru inima bună a 


Domniei Tale, îţi sunt mulţumitor din tot sufletul, şi dacă n- 
am să-ţi fiu recunoscător eu, cu voia lui Dumnezeu îţi va fi 
Zbyszko. 

Zych de Zgorzelice, de bunătatea şi bunăvoința căruia se 
dusese buhul, îşi reînnoi rugăminţile, dar Macko nu se lăsă 
convins: dacă trebuie să moară, să fie în bătătura lui! 
Lipsind atâţia ani de la Bogdaniec, i se făcuse dor de casă, 
aşa că acum, când era atât de aproape, nimic nu-l mai 
putea opri, de-ar fi să fie şi ultimul popas. Şi aşa, mila lui 
Dumnezeu e mare, fiindcă i-a îngăduit să ajungă până aici. 

Îşi şterse ochii de lacrimile ce i se îngrămădeau sub 
pleoape, privi în jur şi spuse: 

Dacă aici este pădurea lui Wilk de Brzozowa, o să ajungem 
îndată după-amiază. 

Nu mai este a lui Wilk de Brzozowa, ci a abatelui, îl 
îndreptă Zych. 

Bolnavul prinse să zâmbească, iar după un răstimp 
răspunse: 

Dacă este a abatelui, poate că odată va fi şi a noastră. 

Ia te uită la el, adineauri vorbeai de moarte, strigă vesel 
Zych, iar acum vrei să trăieşti mai mult decât abatele. 

Dacă nu eu, o să trăiască Zbyszko. 

Vorbirea le fu întreruptă de ecourile de corn din pădure, 
care răsunară departe înaintea lor. 

Zych îşi struni calul numaidecât şi începu să asculte. 

Cred că vânează cineva prin părţile astea, îşi dădu cu 
părerea. Aşteptaţi. 

Poate că-i abatele. Ar fi bine, dacă ne-am întâlni acum. 

Tăceţi din gură! 

Aici, se întoarse spre ceata lui: 

Staţi pe loc! 

Se opriră cu toţii. Cornul răsună mai aproape, iar după o 
clipă, se auzi lătratul câinilor. 

Stai! Repetă Zych. Vin spre noi. 

Zbyszko descălecă şi începu să strige: 


Daţi-mi arbaleta, poate se năpusteşte vreun animal asupra 
noastră, hai, mai repede! 

Şi smulgând arbaleta din mâinile unui slujitor, o rezemă de 
pământ, se sprijini cu mijlocul de ea, îşi îndoi spinarea ca un 
arc şi apucând coarda cu degetele de la amândouă mâinile, 
o prinse cât ai clipi din ochi în piedica de fier, după care 
aşeză săgeata şi se repezi înainte în pădure. 

A încordat-o! A încordat-o fără manivelă! Şopti Zych uluit 
de puterea neobişnuită a tânărului cavaler. 

Hm, e un flăcău grozav! Îi răspunse Macko la fel de încet 
cu mândrie. 

În acest timp, cornul şi lătratul câinilor se apropiau tot mai 
mult. Deodată, în partea dreaptă a pădurii se auzi un tropot 
greoi, trosnetul tufişurilor şi ramurilor frânte, iar pe drum 
se năpusti din desiş un zimbru bătrân şi bărbos cu capul 
uriaş în pământ, ochii sângerii şi limba scoasă, răsuflând 
adânc, fioros. Trecând dintr-un salt peste o groapă din 
marginea drumului, căzu în genunchi pe picioarele dinainte 
din cauza avântului, dar se ridică numaidecât şi era gata să 
se ascundă în tufişurile de pe partea cealaltă, când zbârnâi 
brusc, amenințătoare, coarda arbaletei şi se auzi şuieratul 
săgeţii, apoi animalul se propti pe picioare, se răsuci, mugi 
îngrozitor şi se prăbuşi ca lovit de trăsnet la pământ. 

Zbyszko ieşi de după un copac, încordă iarăşi arbaleta şi 
se apropie gata să sloboadă altă săgeată în taurul căzut 
care scurma pământul cu picioarele dinainte. 

Dar uitându-se mai bine, se întoarse liniştit spre ceata lui 
şi începu să strige de departe: 

L-am nimerit atât de bine, de s-a gunoit pe el! 

Bată-te să te bată, se minună Zych, apropiindu-se, cu o 
singură săgeată! 

Ei, era şi aproape, iar săgeata are zborul iute. Ia uitaţi-vă, 
i-a pătruns sub spată până dincolo de vârful de fier. 

Cred că vânătorii trebuie să fie aproape; mai mult ca sigur 
că ţi-l vor lua. 


N-am să le îngădui! Se împotrivi Zbyszko, l-am ucis pe 
drum, iar drumul nu este al nimănui. 

Dar dacă vânează chiar abatele? 

Ei, dacă-i abatele, n-are decât să-l ia. 

În acest timp, ieşiră din pădure mai întâi câinii, vreo 
cincisprezece. Când văzură fiara, se aruncară asupra ei 
lătrând din toate puterile, se îngrămădiră deasupra şi 
începură să se muşte unul pe altul. 

O să apară îndată şi vânătorii, zise Zych. Aha, uite-i, dar au 
ieşit la drum înaintea noastră şi încă nu văd animalul. Hop, 
hop! Veniţi încoace! Zimbrul a fost omorât! 

Dar tăcu brusc, îşi duse mâna streaşină la ochi, iar după o 
clipă exclamă: 

Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i asta? Am orbit oare ori 
mi se pare. 

Cineva călăreşte pe un cal negru în frunte, observă 
Zbyszko. Dar Zych răcni deodată: 

lisuse milostiv! Păi cred că e Jagienka! 

Şi începu numaidecât să strige: 

Jagna! Jagna! 

După care, porni înainte, dar până să-şi ia calul avânt în 
galop, Zbyszko avu parte de cea mai ciudată privelişte din 
lume. Pe un pag sprinten, venea spre el călărind bărbăteşte 
o fată cu arbaleta în mână şi sulița la spate. În părul zburlit 
de vânt i se agăţaseră spice de hamei; avea faţa rumenă ca 
aurora, cămaşa desfăcută la piept, iar peste cămaşă purta 
un pieptăraş cu lâna deasupra. 

Ajungând, îşi opri fugarul în două picioare; un răstimp pe 
chipul ei se răsfrânseră nedumerirea, uimirea, bucuria, în 
sfârşit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi urechilor începu 
să strige cu glasu-i subţire, încă de copilă. 

Tăticuţule! Tăticul meu drag! 

Şi cât ai clipi din ochi, sări din şa, iar după ce Zych 
descăleca şi el, i se aruncă în braţe. Un răstimp destul de 
lung, Zbyszko nu auzi decât plescăitul sărutărilor şi doar 


LLA 


două cuvinte: „Lăticule! Jagna! Tăticuţule! Jagula 
cu bucurie. 

Cele două cete se apropiară, sosi şi Macko în căruţă, dar ei 
continuau să se strângă în braţe, repetând întruna: 
„Tăticuţule! Jagula!” Până când, într-un târziu, când se 
săturară de atâtea strângeri în braţe şi sărutări, Jagienka 
începu să-l întrebe: 

Vă întoarceţi de la război? Sunteţi sănătoşi? 

De la război. De ce să nu fim sănătoşi? Dar tu? Şi băieţii 
mai mici? Cred că sunt sănătoşi şi ei, nu-i aşa? Că altfel n-ai 
umbla lela prin pădure. Ce Dumnezeu cauţi pe aici? 

Păi vezi şi Domnia Ta: vânez, răspunse Jagienka râzând. 

Prin pădurea altuia? 

Mi-a dat voie abatele. Mi-a trimis şi flăcăi care se pricep, şi 
câini. 

Aici, se întoarse spre slujitori: 

Goniţi câinii ăia, că o să-i rupă pielea! 

Apoi către Zych: 

A, cât sunt de bucuroasă că te văd! La noi, toate sunt 
bune. 

Păi ce, eu nu mă bucur? Grăi Zych. Mai dă-mi boticul o 
dată să te sărut! 

Şi o luară iar de la capăt, iar când sfârşiră, Jagna se 
îngrijoră: 

Până acasă, mai avem o bucată bună de drum. Am fugărit 
atâta fiara aia! Să tot fie vreo două mile, că ne-au ostenit şi 
caii. Dar ce mai zimbru, ai văzut? L-am nimerit cu trei 
săgeți, dar cred că ultima l-a doborât. 

Adevărat, dar nu era a ta, ci a cavalerului acesta. 

Jagienka îşi dădu la o parte cu mâna părul care-i cădea 
peste ochi şi se uită la Zbyszko cu o privire nu prea bine- 
voitoare. 

Ştii cine este? O întrebă Zych. 

Habar n-am. 

Nu e de mirare că nu l-ai recunoscut, fiindcă a crescut. 
Dar poate că pe bătrânul Macko de Bogdaniec o să-l 


repetate 


recunoşti. 

O, Doamne! E Macko de Bogdaniec! Exclamă Jagienka. 

Şi apropiindu-se de căruţă, îi sărută mâna lui Macko. 

Domnia Ia eşti? 

Păi eu. Stau în căruţă, pentru că m-au rănit nemţii. 

Care nemți, că ne-am războit cu tătarii? Asta o ştiu şi eu, 
fiindcă l-am rugat atâta pe tăicuţa să mă ia şi pe mine. 

Adevărat, ne-am războit cu tătarii, dar noi n-am fost acolo, 
ci am luptat mai înainte în Lituania, şi eu, şi Zbyszko. 

Şi unde-i Zbyszko? 

Nu l-ai recunoscut nici pe Zbyszko? Observă Macko 
râzând. 

Asta-i Zbyszko? Se minună fata, uitându-se la tânărul 
cavaler. 

Întocmai! 

Întâmpină-l şi pe el ca pe un prieten, o îndemnă voios 
Zych. 

Jagienka se întoarse repede spre Zbyszko, dar se retrase 
deodată şi spuse, acoperindu-şi ochii cu mâna: 

Păi mi-e ruşine. 

Bine, dar noi ne cunoaştem de mici! Se amestecă Zbyszko. 

Aşa-i, ne cunoaştem foarte bine. Ţin minte, n-am uitat. 
Acum vreo opt ani, Domnia 'Ia ai venit la noi cu Macko, şi 
răposata mamă ne-a dat nuci cu miere. Domnia Ta, când cei 
mai în vârstă au ieşit din încăpere, m-ai lovit cu pumnul în 
nas şi-ai mâncat toate alunele. 

Acum n-ar mai face una ca asta! Se burzului Macko. A fost 
la prinţul Witold, a fost şi la Cracovia, la castel, şi cunoaşte 
obiceiul de la curte. 

Dar Jagienka se gândea la altceva, fiindcă se întoarse spre 
Zbyszko şi-l întrebă: 

Domnia Ta ai omorât zimbrul? 

Eu. 

Hai să vedem unde s-a înfipt săgeata! 

N-o s-o vedeţi, pentru că a intrat toată sub spată. 


Las-o baltă, nu te mai încăpăţâna, o sfătui Zych. Am văzut 
cu toţii când l-a nimerit şi am văzut chiar ceva şi mai şi: a 
încordat arbaleta cât ai bate din palme fără să mai tragă de 
manivelă. 

Jagienka se uită pentru a treia oară la Zbyszko, dar de 
astă dată cu admiraţie: 

Domnia Ta ai încordat arbaleta fără manivelă? Se interesă. 

Zbyszko simţi parcă neîncrederea în glasul ei, aşa că 
sprijini în pământ arbaleta pe care o lăsase din mână mai 
înainte, o încordă într-o clipită, de se auzi arcul zbârnâind, 
apoi, vrând să arate că a deprins obiceiul de la curte, 
îngenunche şi i-o oferi Jagienkăi. 

Fata, însă, în loc s-o ia din mâna lui, roşi ca focul şi, 
neştiind ce să facă, începu să-şi strângă la gât cămaşa care i 
se descheiase din cauza goanei prin pădure. 

Capitolul XI. 

A doua zi după ce ajunseră la Bogdaniec, Macko şi 
Zbyszko începură să cerceteze vechea aşezare şi îşi dădură 
seama că Zych de Zgorzelice avusese dreptate, spunându-le 
că la început vor trebui să îndure lipsuri mari. 

Gospodăria mai mergea cât de cât. Erau câteva tarlale 
lucrate de ţăranii dinainte şi de cei aduşi de abate. 
Odinioară, la Bogdaniec fuseseră mult mai multe ogoare, 
dar după bătălia de la Plowce34, când neamul celor cu 
deviza „Grindină” pierise aproape cu totul, nu mai erau 
braţe de muncă, iar după năvala nemților din Silezia şi 
cearta dintre familiile Grzymala şi Natecz, câmpurile 
mănoase cândva de la Bogdaniec se acoperiseră de pădure 
în cea mai mare parte. Macko nu fusese în stare să se 
descurce singur. În zadar încercase cu zece-cincisprezece 
ani înainte să-i atragă pe ţăranii liberi din Krzesnia, dându- 
le pământul în dijmă, fiindcă aceştia preferaseră să rămână 
pe dâlmele lor, în loc să trudească pe pământul altuia. 
Chemase totuşi şi câţiva oameni săraci; din diferite 
războaie, adusese o ceată de prinşi, pe care-i căsătorise, le 
făcuse case şi în acest fel satul începuse să se înfiripe din 


nou. Dar îi mergea tare greu, aşa că atunci când se ivise 
prilejul, Macko se grăbise să lase zălog toată aşezarea, 
socotind mai întâi că înstăritului abate îi va fi mai uşor să 
aibă grijă şi de pământul lui, iar în al doilea rând, că în 
război îşi vor spori avutul şi el, şi Zbyszko. Într-adevăr, 
abatele îşi făcuse datoria cu energie. Crescuse puterea de 
muncă de la Bogdaniec cu cinci familii de ţărani, înmulţise 
turmele de vite şi hergheliile de cai, adăugând la acareturi 
un hambar, un ocol de nuiele şi un grajd. În schimb, 
nelocuind la Bogdaniec, nu se îngrijise de casă, şi Macko 
care se gândise adesea că la întoarcere va găsi întăritura 
înconjurată cu şanţ şi palisadă, o aflase acum tot în starea 
în care o lăsase, cu deosebirea că grinzile acoperişului se 
cam strâmbaseră, iar pereţii păreau mai scunzi, fiindcă se 
lăsaseră şi intraseră în pământ. 

Clădirea era alcătuită dintr-o tindă uriaşă, două odăi 
încăpătoare cu cămări şi o bucătărie. Odăile aveau beşici 
străvezii la ferestre, iar la mijlocul fiecăreia se afla câte un 
horn pe podeaua lipită din lut, din care fumul ieşea prin 
deschizăturile din tavan. Înnegrit cu totul, tavanul slujea în 
vremurile bune şi de afumătoare, întrucât pe stinghiile 
prinse de grinzi, se atârnau pe atunci şunci de porc, de 
mistreți, de urs şi de elani, muşchi de cerbi şi căprioare, 
spinări de boi şi rotocoale de cârnaţi. Acum, însă, la 
Bogdaniec cârligele erau goale, ca şi poliţele de pe pereţi, 
unde, prin alte „curţi” se aşezau talere de cositor şi de 
argilă. Numai pereţii cu poliţe nu păreau prea goi. Zbyszko 
le poruncise slujitorilor să pună pe ele platoşe, coifuri, 
paloşe scurte şi lungi, iar mai încolo sulițe, furci, arbalete, 
lănci cavalereşti, în fine, scuturi, baltage şi valtrapuri 
pentru cai. Armele se înnegreau de fum şi era nevoie să le 
curețe de multe ori, în schimb avea totul la îndemână, iar 
pe de altă parte, carii nu rodeau lemnul suliţelor, al 
arbaletelor şi al baltagelor. Grijuliul Macko poruncise şi el 
ca veşmintele scumpe să fie duse în cămările încăperilor, 
unde dormeau. 


În odăile din faţă, aproape de ferestrele cu beşici, se aflau 
mese şi laviţe din scânduri de brad, la care se aşezau 
stăpânii şi slujitorii să mănânce. Oamenii obişnuiţi ani de-a 
rândul cu lipsurile războaielor n-aveau nevoie de prea 
multe, la Bogdaniec, însă, nu aveau totuşi nici pâine, făină, 
alte alimente şi mai ales veselă. Ţăranii aduceau şi ei ce 
puteau, dar Macko îşi pusese nădejdea îndeosebi, cum se 
întâmplă în astfel de împrejurări, în ajutorul vecinilor, şi nu 
greşise, cel puţin în privinţa lui Zych de Zgorzelice. 

A doua zi de la sosire, bătrânul tocmai se aşezase pe un 
butuc în faţa casei, vrând să se bucure de vremea frumoasă 
de toamnă, când în curte veni pe acelaşi cal negru Jagienka. 
Slujitorul care tăia lemne lângă gard, vru s-o ajute să 
descalece, dar ea, sărind singură din şa, se apropie de 
Macko, gâfâind puţin din cauza grabei şi roşie ca mărul. 

Lăudat fie numele Domnului! Domnia Ta, am venit să-ţi 
dau bineţe din partea tatei şi să te întreb de sănătate. 

Nu-mi este mai rău ca pe timpul drumului, răspunse 
Macko, dar cel puţin am dormit pe bulendrele mele. 

Cred că vă lipsesc destule, iar un bolnav are nevoie de 
multe. 

Suntem bărbaţi în toată legea. Sigur că la început mai 
lipseşte una, alta, dar nu răbdăm de foame. Am dat poruncă 
să taie un bou şi două oi, aşa că avem carne îndestul. 
Femeile ne-au adus puţină făină şi ouă, dar asta nu-i de 
ajuns şi cel mai rău stăm cu vasele de bucătărie. 

Eu am venit cu două care încărcate. Într-unul am pus 
aşternuturi şi veselă, iar în celălalt de-ale gurii. Turte şi 
făină, slânină şi ciuperci uscate, un butoiaş cu bere, şi unul 
cu miere, din ce-am avut în casă, din toate câte puţin. 

Macko era bucuros de tot ce-i adusese şi întinse mâna, o 
mângâie pe Jagienka pe cap şi spuse: 

Dumnezeu să vă răsplătească, pe tine şi pe părinţii tăi. 
Când o să ne refacem, o să vi le dăm înapoi. 

Doamne, fereşte! Păi ce noi suntem nemți, să ne luăm 
darul înapoi? 


Ei, atunci Dumnezeu să vi-l înmulțească. Tatăl tău zicea că 
eşti gospodină bună. Ai avut grijă de tot Zgorzelice aproape 
un an de zile? 

Aşa este! Dacă mai aveţi nevoie de ceva, trimiteţi pe 
cineva, dar să fie unul care ştie ce trebuie, că se întâmplă 
câteodată să vină un slujitor, care habar nu are de ce a fost 
trimis. 

Jagienka începu să se uite în jur, şi Macko băgă de seamă, 
zâmbi şi o întrebă: 

După cine te uiţi? 

Nu mă uit după nimeni! 

O să-l trimit pe Zbyszko să vă mulţumească şi ţie, şi lui 
Zych. Ţi-a plăcut Zbyszko, nu? 

A, nici nu l-am văzut bine. 

Atunci uită-te la el, că tocmai vine. 

Într-adevăr, Zbyszko tocmai sosea de la adăpătoarea 
vitelor şi văzând-o pe Jagienka, grăbi pasul. Era îmbrăcat 
într-o tunică de elan, iar pe cap purta o cipilică rotundă de 
pâslă, care se folosea de obicei sub coif. Pe frunte avea 
părul tăiat deasupra sprâncenelor, iar în părţi îi cădea în 
cârlionţi aurii până pe umeri. Se apropia repede, înalt şi 
subţire ca un copil de casă mare. Jagienka se întoarse cu 
faţa spre Macko, vrând să-i arate astfel că numai la el 
venise, dar Zbyszko îi dădu bineţe cu veselie, apoi luându-i 
mâna, i-o sărută cu toată împotrivirea fetei. 

De ce-mi săruţi mâna? Îl întrebă, că doar nu sunt preot? 

Nu te mai împotrivi! Aşa-i obiceiul. 

Ai merita să ţi le sărute pe amândouă pentru tot ce-ai 
adus, interveni Macko, şi tot n-ar fi prea mult. 

Ce-ai adus? Se interesă Zbyszko, uitându-se prin curte şi 
nevăzând nimic afară de calul negru legat de un par. 

Carele n-au sosit încă, dar o să ajungă curând, răspunse 
Jagienka. 

Macko începu să înşire ce-a adus, fără să uite nimic, iar 
când aminti de cele două aşternuturi, Zbyszko îl întrerupse: 


Eu dorm bucuros şi pe o piele de zimbru, dar îţi 
mulţumesc că te-ai gândit şi la mine. 

Nu eu, ci tătuca. Răspunse fata rumenindu-se. Dar dacă 
preferi să te culci pe pielea de zimbru, n-ai decât s-o faci. 

Prefer să dorm pe ce se nimereşte. Pe câmpul de luptă, 
după bătălie, se întâmpla uneori să dorm şi cu un teuton 
sub cap. 

Te pomeneşti că ai ucis şi un cavaler neamţ? Parcă nu-mi 
vine să cred! 

În loc să-i răspundă, Zbyszko începu să râdă, dar Macko 
strigă: 

Ai frică de Dumnezeu, fetiţo, tu nu-l cunoşti! N-a făcut 
nimic altceva decât să ucidă nemți pe capete. Cu lancea, cu 
baltagul, cu orice, iar când vede un neamţ, de departe, se 
repede îndată asupra lui; nu poţi să-l opreşti nici legat. La 
Cracovia, a vrut să se bată chiar cu solul Lichtenstein, faptă 
pentru care era cât pe ce să-i taie capul. Atât de grozave! O 
să-ţi povestesc şi despre cei doi frizieni, cărora le-am luat 
oamenii şi o pradă atât de mare, că am putea răscumpăra 
Bogdaniec numai cu jumătate din ea. 

Aici, Macko se apucă să vorbească despre duelul cu 
frizienii, apoi despre alte isprăvi şi fapte de arme de care 
avuseseră parte. Luptaseră doar, din spatele zidurilor şi la 
câmp deschis cu cei mai vestiți cavaleri de prin alte ţări 
străine. Se războiseră cu nemţii, cu francezii, cu englezii şi 
cu burgunzii. Luaseră parte la atâtea bătălii crâncene, încât 
cai, oameni, armuri, nemți şi pene se prefăceau parcă într- 
un vârtej ameţitor. Şi câte nu văzuseră în acest timp! 
Castele teutone din cărămidă roşie, întărituri lituaniene cu 
palisade de lemn şi biserici cum nu se aflau pe lângă 
Bogdaniec, şi oraşe, şi bungete de păduri, în care scânceau 
noaptea idolii lituanieni izgoniți din lăcaşurile lor şi multe 
alte ciudăţenii de tot felul; şi pretutindeni, unde era vreo 
încăierare, Zbyszko se afla în frunte, aşa că se minunau de 
el cei mai faimoşi cavaleri. 


Jagienka, aşezându-se pe trunchiul de copac alături de 
Macko, asculta cu gura căscată această istorisire, 
întorcându-şi capul prins parcă în şuruburi, când spre unul, 
când spre celălalt, şi privind la tânărul cavaler cu o 
admiraţie crescândă. În sfârşit, când Macko îşi încheie 
povestirea, oftă şi spuse cu năduf: 

Of, că nu m-am născut şi eu băiat! 

Zbyszko, însă, care în vreme ce Macko vorbea, se uitase cu 
atenţie la ea, se gândea în acest moment cu totul la altceva, 
fiindcă răbufni pe neaşteptate: 

Dar şi Domnia Ta eşti o mândreţe de fată! 

Jagienka îi răspunse necăjită şi întristată totodată: 

E, ai văzut Domnia Ta altele şi mai frumoase ca mine. 

Zbyszko putea totuşi să-i spună fără să mintă că nu mai 
văzuse multe ca ea, deoarece Jagienka răspândea în jur 
sănătate, tinereţe şi putere. Bătrânul abate nu spunea 
degeaba despre ea că seamănă cu o colină şi un brad în 
acelaşi timp. La ea totul era frumos: şi făptura zveltă, şi 
umerii largi, şi pieptul parcă dăltuit în piatră, şi buzele roşii, 
şi ochişorii albaştri cu privirea ageră. Era îmbrăcată de 
asemenea mai cu grijă decât mai înainte, când vânase în 
pădure. La gât avea mărgele frumoase şi pe trup purta un 
pieptar deschis în faţă şi acoperit cu postav roşu, o rochie 
dintr-o bucată în dungi şi încălțări noi. Până şi bătrânul 
Macko îi observă îmbrăcămintea şi privind o clipă la ea, 
întrebă: 

De ce te-ai îmbrăcat atât de bine, ca de sărbătoare? 

Dar Jagienka, în loc să-i răspundă, începu să strige: 

Uite, vin carele! 

Şi când sosiră într-adevăr, fugi spre ele urmată de 
Zbyszko. Descărcarea dură până la apusul soarelui, spre 
marea mulţumire a lui Macko, care cerceta fiecare lucru cu 
luare-aminte şi o lăuda pe Jagienka pentru toate. Aşa că 
începuse să se lase amurgul când fata se pregătea să se 
întoarcă acasă. Când vru să încalece, Zbyszko o prinse 
deodată de mijloc şi înainte ca ea să apuce să se 


împotrivească, o ridică şi o aşeză în şa. Atunci roşi ca 
bujorul şi întorcându-şi spre el faţa, murmură cu glasul 
înăbuşit: 

Eşti un flăcău cu multă putere. 

Iar el, neobservându-i rumeneala şi încurcătura din cauza 
întunericului, izbucni în râs şi o întrebă. 

Nu-ţi este frică de animale? O să se lase noaptea îndată! 

Am o suliță în căruţă. Adu-mi-o. 

Zbyszko se duse la căruţă, luă sulița şi i-o dădu Jagienkăi: 

Rămâi sănătos! 

Du-te sănătoasă! 

Dumnezeu să te răsplătească! O să vin mâine sau 
poimâine la Zgorzelice să-i dau bineţe lui Zych şi să vă 
mulţumesc la amândoi. 

Să vii! O să te aşteptăm cu bucurie! Haida! 

Şi îndemnând calul, dispăru după o clipă în tufişurile de 
lângă drum. 

Zbyszko reveni la unchiul său. 

E timpul să ne întoarcem în casă. 

Dar Macko îi răspunse fără să se ridice de pe lemn: 

Ehei! Ce mai fată! Până şi curtea se luminase din cauza ei! 

Chiar aşa! 

Urmă un răstimp de tăcere. Macko părea că se gândeşte 
la ceva, uitându-se la stelele care răsăreau, apoi mormăi 
iarăşi ca pentru sine: 

E şi vrednică, şi bună gospodină, deşi n-are mai mult de 
cincisprezece ani. 

Adevărat! Încuviinţă Zbyszko, bătrânul Zych ţine la ea ca 
la ochii din cap. Şi a zis că-i dă Moczydoly de zestre, iar 
acolo paşte pe luncă o herghelie de iepe cu mânjii lor. 

În pădurea de la Moczydoly am auzit că sunt nişte mlaştini 
grozave, nu-i aşa? 

Da, dar acolo îşi au şi castorii coloniile lor. 

Şi iarăşi se aşternu tăcerea. Macko se uită o vreme cu 
coada ochiului la Zbyszko, iar în cele din urmă, îl întrebă: 

De ce-ai căzut pe gânduri? Unde-ţi umblă mintea? 


Păi. Vezi, Domnia Ta, după ce-am văzut-o pe Jagienka, mi- 
am adus aminte de Danuska şi parcă m-a înţepat ceva în 
inimă. 

Să mergem în casă, propuse bătrânul la acestea! S-a făcut 
târziu. 

Şi ridicându-se cu greutate, se sprijini de Zbyszko, care-l 
duse în odaia lui. 

Zbyszko se duse totuşi chiar a doua zi la Zgorzelice, 
fiindcă Macko îl grăbea întruna. Îl convinse de asemenea pe 
nepotul lui să ia cu el doi slujitori, aşa, pentru mai multă 
fală, şi să se îmbrace cât se poate de frumos, ca să-i arate 
lui Zych cinstea cuvenită. Zbyszko cedă şi se duse gătit ca 
de nuntă în aceeaşi cămaşă de atlaz alb, tivită cu fir de aur 
şi brodată cu grifoni aurii. Zych îl primi cu braţele deschise, 
bucurându-se şi cântând, iar Jagienka se opri înlemnită în 
pragul încăperii şi cât pe ce să scape carafa cu vin la 
vederea tânărului, deoarece se gândi că venise vreun prinţ 
la ei. Îşi pierdu dintr-odată toată îndrăzneala şi rămase 
tăcură, ştergându-se doar din când în când la ochi, de parcă 
voia să se trezească din somn. Zbyszko, care n-avea 
experienţă, se gândi că din motive necunoscute lui, nu se 
bucura că-l vede, aşa că discută numai cu Zych, ridicându-i 
în slăvi dărnicia de vecin şi admirându-i conacul de la 
Zgorzelice care nu semăna deloc cu cel de la Bogdaniec. 

Aici, se vedea peste tot belşugul şi rânduiala. Odăile aveau 
ferestre cu geamuri de corn şlefuit atât de bine, că 
semănau cu sticla străvezie. La mijlocul încăperilor nu erau 
hornuri cu vetre ci cămine mari cu burlane la colţuri. 
Podeau era din scânduri de zadă spălate bine, iar pe pereţi 
atârnau armuri şi o mulţime de talere lustruite ce 
străluceau ca soarele şi policioare strunjite frumos cu 
linguri dintre care două erau de argint. Din loc în loc erau 
întinse şi chilimuri prădate prin războaie sau cumpărate de 
la negustorii ambulanți. Pe sub mese, se aflau piei uriaşe, 
decolorate, de bour, de zimbru şi mistreți. Zych îi arăta cu 
plăcere bogăţiile lui, repetând întruna că de toate are grijă 


Jagienka. Îl conduse pe Zbyszko şi în iatac, unde mirosea a 
răşină şi mentă, în care erau agăţate de tavan legături cu 
piei de lupi, vulpi, jderi şi castori. Îi arătă, apoi, ciuberele cu 
brânzeturi, ceara şi mierea adunate, lăzile cu făină, 
ciupercile uscate, pesmeţii şi cânepa. Îl duse de asemenea 
la hambare, la staul, la grajduri şi cocinile porcilor, pe la 
şoproanele în care se adăposteau carele, uneltele de 
vânătoare, plasele de pescuit şi atâta îi luă ochii cu 
îndestularea lui, încât Zbyszko, aşezându-se la cină, nu-şi 
mai putu reţine admiraţia. 

Să tot trăieşti aici la Zgorzelice! Se minună. 

Şi la Moczydoly e la fel, răspunse Zych. Mai ţii minte 
Moczydoly. Doar e spre Bogdaniec. Părinţii noştri chiar s-au 
certat odinioară pentru hotar şi şi-au trimis provocări la 
duel, dar eu nu ţin seama de asta. 

Ciocni stacana cu mied cu Zbyszko şi-l întrebă: 

Poate că ai chef să cânţi ceva? 

Nu, refuză Zbyszko, mai bine te ascult pe Domnia Ta. 

Zgorzelice o să le rămână ursuleţilor mei, numai să nu se 
sfâşie între ei pentru avere! 

Care ursuleţi? 

Păi, copiii mei, fraţii Jagienkăi. 

Ehei, n-o să aibă nevoie să-şi sugă labele în timpul iernii. 

Asta nu. Dar nici Jagienka n-o să ducă lipsă de nimic la 
Moczydoty. 

De bună seamă! 

De ce nu mănânci şi nu bei nimic? Jagienka, toarnă-ne la 
amândoi. 

Mănânc şi beau cât pot şi eu. 

Dacă nu mai poţi, dă-ţi drumul la cingătoare. Frumoasă 
cingătoare! Cred că şi voi în Lituania v-aţi ales cu pradă 
bună, nu-i aşa? 

Nu ne plângem, îl lămuri Zbyszko, folosindu-se de prilej ca 
să-i arate că şi stăpânii de la Bogdaniec nu sunt mai prejos. 
O parte din lucruri le-am vândut la Cracovia şi am luat 
patruzeci de grivne de argint. 


Cum se poate? Păi cu atâta poţi să cumperi un sat întreg. 

Am avut şi o platoşă de Milano, pe care unchiul a vândut-o 
pentru că se aştepta să moară, ştii şi Domnia Ia. 

Ştiu! Merită să te duci în Lituania. Am vrut şi eu la timpul 
meu, dar mi-a fost frică. 

De cine? De cavalerii teutoni? 

Da' de unde, cine se mai teme de ei! Până nu te omoară, n- 
ai de ce să-ţi fie frică, iar după aceea, nu mai ai de ce. Mie 
mi-a fost frică de idolii păgânilor, adică de diavoli. Cred că 
pădurile sunt pline de ei. 

Păi unde să stea, dacă le-au ars altarele? Mai demult 
aveau de toate, iar acum trebuie să se mulţumească numai 
cu ciuperci şi furnici. 

L-ai văzut şi tu? 

Eu nu i-am văzut, dar am auzit că alţii i-au văzut. Întind 
mâna păroasă de după copaci şi cer de pomană. 

Aşa zicea şi Macko, se amestecă Jagienka. 

Păi cum! Ne-a povestit la amândoi pe drum, adăugă Zych. 
Nu-i de mirare! Că şi pe la noi, deşi ţara s-a creştinat de 
mult se aud uneori hohote de râs prin mocirle, iar prin case, 
cu toate că preoţii ne ceartă, tot e mai bine să laşi celor mici 
o strachină cu mâncare, că altfel atâta îţi râcâie prin pereţi 
de nu mai pui geană pe geană. Jagienka, pune, fata mea, o 
strachină şi lângă prag! 

Jagienka lua o strachină de pământ şi o aşeză lângă prag, 
iar Zych îşi urmă vorba: 

Preoţii ne ceartă şi ne afurisesc! Dar lui lisus n-o să-i scadă 
faima pentru câteva găluşte, iar cel rău, dacă-i sătul şi 
binevoitor, te fereşte şi de foc, şi de hoţi. 

După care se întoarse spre Zbyszko: 

Poate că totuşi îţi mai slăbeşti cingătoarea şi ne cânţi 
ceva? 

Cântă, Domnia Ia, că de mult văd că ai poftă de cântat, sau 
poate că jupâniţa Jagienka vrea să ne cânte ceva? 

O să cântăm cu rândul, se bucură Zych. Avem şi în casă un 
slujitor care o să ne ţină isonul din fluier. Cheamă.-l şi pe 


slujitor! 

Îl aduseră pe slujitor, care se aşeză pe un scăunel şi 
ducându-şi fluierul la gură, apoi răsfirându-şi degetele pe 
găurile lui, începu să se uite la cei de faţă, aşteptând să 
vadă pe cine va trebui să-l ajute. 

Ei, însă, începură să se certe, pentru că nimeni nu voia să 
fie cel dintâi. În sfârşit, Zych îi spuse Jagienkăi, să le dea 
exemplu, aşa că, deşi îi era ruşine de Zbyszko, fata se ridică 
de pe laviţă, îşi puse mâinile sub şorţ şi începu: 

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă 
pierd în zare. 

Zbyszko deschise mai întâi ochii larg, apoi zvâcni drept în 
picioare şi strigă cu putere: 

De unde ştii, Domnia Ta, cântecul acesta? 

Jagienka privi la el cu mirare. 

Îl cântă toată lumea. Ce-ţi veni, Domnia Ta? 

Zych, care credea că Zbyszko se ameţise, îşi întoarse către 
el faţa înveselită şi spuse: 

Descheie-te! O să te simţi mai bine! 

Zbyszko rămase o clipă descumpănit, după care, 
stăpânindu-şi emoția, i se adresă Jagienkăi: 

Mă rog de iertare. Mi-am adus aminte de ceva. Cântă mai 
departe. 

Te mâhneşte cântecul meu? 

Aş, da' de unde! Se împotrivi cu glasul tremurător. L-aş 
asculta toată noaptea. 

Cu aceste cuvinte, se aşeză şi, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile, tăcu, nevrând să mai piardă nici o vorbă. 

Jagienka cântă şi a doua strofă, dar când o sfârşi, văzu o 
lacrimă mare şiroind pe degetele palmei lui Zbyszko. 

Atunci, se apropie repede de el şi aşezându-se alături, 
începu să-l înghiontească şi-l întrebă: 

Ei, ce ai, Domnia Ta? Nu vreau să plângi. Hai, spune odată 
ce ai? 

N-am nimic! Răspunse Zbyszko oftând. Ar fi prea mult de 
povestit. Ce-a fost, a trecut. Acum, mi-e mai bine. 


Poate vrei să mai bei puţin vin dulce? 

Ce fată bună! Se miră Zych. De ce vă vorbiţi cu Domnia 
Ta? Spune-i: Zbyszko, iar tu ei: Jagienka. Doar vă cunoaşteţi 
de când eraţi mici. 

Apoi se întoarse către fiica lui. 

Dacă odinioară te cam bătea, nu-i nimic! Acum n-o s-o mai 
facă. 

N-am s-o mai fac! Încuviinţă Zbyszko vesel. N-are decât să 
mă bată ea acum, dacă aşa vrea. 

La acestea, Jagienka, vrând să-l înveselească de-a binelea, 
îşi strânse mâna pumn şi râzând, începu să se prefacă a-l 
lovi pe Zbyszko. 

Na, pentru că mi-ai spart nasul, na! Na! Na! 

Vin! Porunci stăpânul de la Zgorzelice. 

Jagienka se repezi în cămară şi aduse în grabă o oală cu 
vin, două pahare frumoase, sculptate cu flori de argint de 
mâinile aurarilor de la Wroclaw, şi câteva bucăţi de brânză 
ce miroseau de departe. 

Zych, care se cam afumase, fu mişcat de această privelişte, 
aşa că strânse oala la piept şi socotind se pare că este 
Jagienka, începu să se vaiete: 

Of, fetiţa mea! Of, sărmana de tine! Ce-o să mă fac eu, un 
biet slăbănog, când mi te-or lua de la Zgorzelice, ce-o să mă 
fac! 

Şi vei fi nevoit s-o dai curând! Strigă Zbyszko. 

Cât ai clipi din ochi, Zych trecu de la înduioşare la râs: 

Ha! Ha! N-are decât cincisprezece ani şi se uită după 
băieţi! Când vede câte unul, fie şi de departe, bate ca 
mânzoaca din picioare! 

Tătucă, vrei să plec? Îl ameninţă Jagienka. 

Nu pleca! E bine cu tine. 

Şi începu să-i facă lui Zbyszko cu ochiul. 

Sunt vreo doi care tot dau târcoale pe aici: unul este 
tânărul Wilk, fiul lui Wilk de Brzozowa, iar celălalt Cztan de 
Rogow. Dacă te-ar găsi aici, ar începe să scrâşnească din 
dinţi, cum fac adesea şi între ei. 


Vai de mine! Exclamă Zbyszko. 

După care se întoarse spre Jagienka şi spunându-i: tu, cum 
îl îndemnase Zych, întrebă: 

Tu pe care îl preferi? 

Pe niciunul. 

Wilk e un flăcău iute la mânie! Remarcă Zych. 

N-are decât să urle35 în altă parte! 

Şi Cztan? 

Jagienka începu să râdă. 

Cztan, spuse întorcându-se spre Zbyszko, e bărbos ca un 
ţap, abia i se văd ochii, şi parcă-i un urs, atât este de gras. 
Zbyszko se lovi cu palma peste frunte, ca şi când şi-ar fi 

adus aminte de ceva, şi spuse: 

Ei! Dacă sunteţi atât de buni, vă mai rog un singur lucru: 
n-aveţi prin casă puţină untură de urs, îi trebuie unchiului 
pentru rană, iar la Bogdaniec n-am găsit? 

Am avut, răspunse Jagienka, dar au luat-o băieţii să-şi 
ungă arcurile, iar câinii au mâncat ce-a mai rămas. Dar-ar 
boala în ei! 

N-a mai rămas deloc? 

Au lins-o pe toată! 

Ei, atunci n-avem încotro, trebuie să mergem să căutăm 
un urs în pădure. 

Faceţi o hăituială, că de urşi nu ducem lipsă, iar dacă vreţi, 
vă dăm şi cele necesare la vânat. 

Ce să mai aştept! O să mă duc la noapte lângă stupii 
sălbatici. 

Să iei şi vreo cinci ajutoare. Sunt destui oameni de ispravă. 

N-o să mă duc cu ceata după mine, că-mi sperie fiara. 

Cum aşa? Vrei să te duci cu arbaleta? 

Ce pot să fac cu arbaleta prin pădure pe întuneric? Acum, 
nu mai e Lună să lumineze. O să iau o furcă bună cu cârlig, 
toporul şi mă duc chiar mâine singur. 

Jagienka tăcu un răstimp, apoi pe faţa ei se răsfrânse 
neliniştea. 


Mai an, intră în vorbă, a plecat de la noi un vânător, 
Bezduch, şi l-a sfâşiat ursul. Oricum, totdeauna e lucru cu 
primejdie, fiindcă ursul, când vede noaptea un om singur, 
mai ales la stupi, se ridică numaidecât pe labele dinapoi. 

Dacă ar fugi, n-aş mai putea să-l prind, răspunse Zbyszko. 

În acest timp, Zych, care aţipise, se trezi deodată şi începu 
să cânte: 

Tu, Kuba, eşti bun de treabă, lar eu, Maciek, de haleală! 

Tu ieşi cu plugul pe câmp! 

Eu cu Kasia fug pe dâmb. 

Hop, hop! 

Apoi către Zbyszko: 

Află că sunt doi. Wilk de Brzozowa şi Cztan de Rogow. Iar 
tu. 

Dar Jagienka, temându-se ca Zych să nu spună ceva prea 
deocheat, se apropie repede de Zbyszko şi-l întrebă: 

Şi când vrei să te duci? Mâine? 

Mâine, după scăpătatul soarelui. 

La care stupi? 

La ai noştri, de la Bogdaniec, nu prea departe de movilele 
voastre, spre mlaştina lui Radzik. Mi s-a spus că pe acolo 
umblă destui urşi. 

Capitolul XII. 

Zbyszko plecă la vânătoare, aşa cum spusese, deoarece 
Macko se simţea din ce în ce mai rău. La început, îl mai 
ţinură pe picioare bucuria întoarcerii şi treburile casei, dar 
a treia zi îi reveni fierbinţeala, iar durerea dintr-o parte îl 
ţintui la pat. Zbyszko se duse mai întâi ziua, să cerceteze 
locul, văzu pe aproape o urmă uriaşă în noroi şi se sfătui cu 
prisăcarul Wawrek, care dormea nu prea departe într-un 
bordei cu o pereche de dulăi fioroşi din Podhale, dar care 
tocmai voia să se mute curând în sat din cauza frigului de 
toamnă. 

Amândoi desfăcură bordeiul, luară câinii, ici şi colo unseră 
copacii cu puţină miere, ca mirosul să atragă animalul, apoi 
Zbyszko reveni acasă şi începu să se pregătească. Ca să-i fie 


cald, se îmbrăcă într-un pieptar de elan fără mâneci, îşi 
puse pe creştet o plasă de sârmă, ca ursul să nu-i poată 
jupui pielea de pe cap, în sfârşit, luă o furcă ferecată bine, 
cu două coarne, cârlig şi un topor lat de oţel, cu coada de 
stejar mai lungă decât cele folosite de dulgheri. La mulsul 
de seară, ajunse la locul hotărât şi alegându-şi o 
ascunzătoare potrivită, îşi făcu semnul crucii, se aşeză şi 
aşteptă. 

Razele roşietice ale soarelui care apunea pâtrundeau 
printre crengile brazilor. Prin coroanele pinilor zburau 
ciorile croncănind şi bătând din aripi; unde şi unde chiţăiau 
spre apă iepurii, foşnind printre tufele îngălbenite şi pe 
frunzele căzute; uneori se ivea pe tulpina unui fag câte un 
jder sprinten. Prin desişuri se mai auzea ciripitul 
păsărelelor, care slăbea cu încetul. 

În pădure, nu se aşternuse încă liniştea la apusul soarelui. 
În curând, trecu pe lângă Zbyszko un cârd de mistreți cu 
zgomot mare şi sforăituri, apoi galopară elanii înşiraţi unul 
cu capul în coada celui dinainte. Ramurile uscate trosneau 
sub copite şi pădurea răsuna de tropote în timp ce 
patrupedele, lucind roşiatic în soare, se îndreptau spre 
mlaştini, unde se simțeau mai bine şi mai în siguranţă. Într- 
un târziu, jariştea se aprinse pe cer, vârfurile pinilor părură 
cuprinse de vâlvătaie şi treptat totul începu să se cufunde în 
tăcere. Întunericul se ridica din pământ şi se înălța spre 
zarea luminoasă care începu şi ea să pălească în soare, să 
se înceţoşeze, să înnegrească şi să se stingă. 

„Acum, până când se vor auzi lupii, o să fie linişte”, se 
gândi Zbyszko. 

Îi păru rău că nu luase arbaleta, pentru că ar fi putut să 
vâneze lesne un mistreţ sau un elan. Între timp, dinspre 
mlaştină mai răzbătură o vreme ecouri înăbuşite, asemenea 
gemetelor, şi şuierături. Zbyszko privi cu oarecare 
neîncredere spre mlaştini, deoarece ţăranul Radzik, care 
trăise acolo într-o colibă de pământ, pierise odată cu 
familia, ca şi când l-ar fi înghiţit nămolul. Lumea vorbea că 


i-au răpit tâlharii, erau însă şi unii care văzuseră mai târziu 
urme ciudate de oameni sau de animale în jurul colibei, prin 
urmare, clătinau din cap şi se întrebau dacă n-ar fi bine să-l 
aducă pe preotul din Krzesnia să sfinţească locul. Nu se 
ajunsese la asta, întrucât nu se găsise nimeni care să vrea 
să trăiască aici, aşa că aşezarea, mai degrabă pereţii de 
chirpici, fuseseră spălaţi de ploi, iar locul nu se bucura deo 
faimă prea bună. Wawrek prisăcarul nu lua seama la toate 
acestea şi înnopta liniştit vara în bordeiul lui, dar şi despre 
el se vorbea în fel şi chip. Cu furca şi toporul la el, Zbyszko 
nu se temea de animalele sălbatice, se gândea în schimb cu 
oarecare nelinişte la puterile necurate şi se bucură când 
murmurele acelea conteniră. 

Ultimele luciri dispărură şi se făcu noapte de-a binelea. 
Vântul încetă, nu se mai auzea nici măcar fâşâitul obişnuit 
prin coroanele pinilor. Când şi când cădea ici şi colo câte un 
con de brad, bufnind puternic în tăcerea înstăpânită, încolo 
era atâta linişte, că Zbyszko îşi auzea şi propria răsuflare. 

În acest fel, petrecu multă vreme, gândindu-se mai întâi la 
ursul care putea să vină, apoi la Danusia care plecase cu 
curtea mazoviană pe meleaguri îndepărtate. Îşi aduse 
aminte cum o luase în braţe când se despărţiseră de 
prinţesă şi cum îi şiroiau lacrimile ei pe obraz, îşi aminti 
chipul ei luminos, căpşorul ei bălai, cununiţele ei de 
albăstrele şi cântecul ei, de pantofiorii roşii cu vârfurile 
lungi, pe care-i sărutase la plecare, într-un cuvânt, de toate 
câte se întâmplaseră din clipa când se cunoscuseră; îl 
cuprinse o jale atât de mare, că nu se afla aproape de el şi-i 
era atât de dor de ea, încât se cufundă cu totul în visare, 
uită că este în pădure şi aşteaptă venirea ursului, 
spunându-şi în gând: „O să vin la tine, căci nu pot trăi fără 
tine”. 

Şi simţi cu toată fiinţa lui că aşa este şi că musai să plece 
în Mazowsze, deoarece altminteri îşi va pierde minţile la 
Bogdaniec. Îi veni în minte Jurând şi împotrivirea lui 
neînţeleasă, aşa că socoti că trebuie să se ducă neapărat, să 


afle despre ce taină era vorba, despre ce piedici şi dacă 
vreo provocare la luptă pe viaţă şi pe moarte nu le-ar putea 
îndepărta. În cele din urmă, avu impresia că Danusia 
întinde braţele spre el şi strigă: „Vino, Zbyszko, vino!” Cum 
putea să nu se ducă la ea! 

Şi nu dormea, o vedea atât de limpede, parcă era aievea 
sau în vis. lată că acum Danuska merge alături de prinţesă, 
zdrăngăne la lăută şi îngână ceva, dar se gândeşte la el. Se 
gândeşte că-l va vedea în curând sau poate că priveşte 
înapoi să-l vadă grăbind după ea, în timp ce el se află aici, în 
pădurea neagră. 

Aici, Zbyszko îşi reveni din amintirile lui şi se trezi nu 
numai pentru că îşi dăduse seama unde se află, ci şi fiindcă 
departe, în spatele lui, auzi ceva foşnind. 

Atunci, strânse furca în mâini, ciuli urechile şi începu să 
asculte. 

Foşnetul se apropia şi, după o vreme, deveni foarte clar. 
Vreascurile uscate trosneau, frunzele căzute şi tufişurile 
fâşâiau sub o talpă grijulie. Mergea ceva. 

La răstimpuri, foşnetul înceta, ca şi când fiara s-ar fi oprit 
lângă copaci, şi atunci tăcerea era atât de adâncă, încât lui 
Zbyszko îi ţiuiau urechile, apoi iarăşi se auzeau paşi rari şi 
prudenţi. În această apropiere era ceva prevenitor, aşa că 
pe Zbyszko îl cuprinse uimirea. 

Poate că „Mormăilă” se teme de câinii de la bordei, se 
întrebă, sau poate fi vreun lup care m-a adulmecat. 

Paşii încetară. Cu toate acestea, Zbyszko auzi bine că ceva 
se oprise la douăzeci-treizeci de paşi înapoia lui şi parcă s- 
ar fi aşezat jos. Se uită o dată, de două ori, dar deşi 
trunchiurile se desluşeau bine în întuneric, nu putu să vadă 
nimic. N-avea încotro, trebuia să aştepte. 

Şi aşteptă atât de mult, că-l cuprinse din nou mirarea. 

Ursul n-ar veni aici să se culce lângă prisacă, iar lupul ar fi 
mirosit că sunt aici şi n-ar fi mai aşteptat să-l apuce 
dimineaţa. 

Şi deodată se înfioră din creşte până în tălpi. 


Dar dacă ceva „necurat” a ieşit din mlaştină şi-i aţine calea 
din spate? Dacă-l înşfacă nişte braţe alunecoase ale vreunui 
înecat şi-l privesc în faţă ochii verzi ai unei stafii, dacă ceva 
va izbucni într-un râs cumplit în spatele lui sau de după un 
pin se iţeşte un cap vânăt cu picioare de păianjen? 

Şi simţi că sub plasa de sârmă i se ridică părul măciucă în 
vârful capului. 

Dar după o clipă fâşâitul se auzi înaintea lui, şi de astă 
dată chiar mai clar decât înainte. Zbyszko răsuflă uşurat. 
Presupuse într-adevăr că „ciudăţenia” îi dăduse ocol şi 
acum se apropie din faţă. Asta-i convenea. Apucă furca 
bine, se ridică şi aşteptă. 

Deodată, deasupra capului, auzi foşnetul pinilor, pe faţă 
simţi un suflu puternic dinspre mlaştină şi în acelaşi timp îi 
pătrunse în nări mirosul de urs. 

Acum nu mai avea nici o îndoială: ursuleţul venise! 

Într-o clipă, pe Zbyszko îl părăsi teama şi plecându-şi 
capul, îşi încordă privirea şi ascultă. Paşii se apropiau greoi, 
limpede, mirosul devenea tot mai ascuţit; în curând, putea 
să-i audă răsuflarea şi mormăitul. 

„Numai să nu fie doi!” îşi spuse Zbyszko. 

În clipa aceea, văzu înaintea lui silueta mare şi întunecată 
a fiarei care, venind dincotro bătea vântul, nu putuse să-l 
adulmece, mai ales că-l înşela mirosul de miere cu care 
unseseră copacii. 

Hai încoace, moşulică! Îl chemă Zbyszko, ieşind de după 
pin. 

Ursul mugi scurt, parcă înfricoşat de apariţia neaşteptată, 
dar era prea aproape ca să mai poată scăpa prin fugă, aşa 
că se ridică repede pe picioarele dinapoi, desfăcându-şi 
labele dinainte ca pentru a-l lua în braţe. Tocmai asta 
aştepta şi Zbyszko; îşi luă avânt, sări ca fulgerul şi, cu toată 
puterea braţelor şi a greutăţii sale, înfipse furca în pieptul 
animalului. 

Întreaga pădure se cutremură acum de mormăitul 
înfricoşător. Ursul înşfăcă furca, vrând s-o smulgă, dar 


cârligele de lângă coarne îl împiedicară, aşa că învins de 
durere, mugi şi mai puternic. Vrând să ajungă la Zbyszko, 
împinse în coarnele furcii, care se înfipseră şi mai adânc. 
Neştiind dacă furca intrase destul de adânc, Zbyszko n-o 
lăsă din mâini. Omul şi fiara începură să se smucească şi să 
se împingă. Răsună pădurea de răcnetele în care se simţea 
turbarea şi disperarea. 

Zbyszko nu putea să pună mâna pe topor până când nu 
înfigea mai înainte şi al doilea corn al furcii în pământ, dar 
ursul, apucând-o cu labele de lângă coadă, o scutura odată 
cu Zbyszko, înțelegând parcă despre ce era vorba şi cu 
toată durerea pe care i-o producea fiecare mişcare a 
coarnelor înfipte adânc, nu se lăsa răzbit. În acest fel, lupta 
crâncenă se prelungea şi Zbyszlo înţelese că puterea lui va 
slăbi curând. Putea să şi cadă şi atunci ar fi fost pierdut, 
astfel că se opinti, îşi încordă braţele, desfăcându-şi 
picioarele, îşi îndoi grumazul ca un arc, ca să nu se 
prăbuşească pe spate şi începu să repete printre dinţii 
încleştaţi. 

Unul din noi trebuie să moară! 

Şi-l cuprinse o asemenea mânie îndârjită, încât ar fi 
preferat într-adevăr în clipa asta să moară el în loc să lase 
dihania să scape. În cele din urmă, piciorul i se împiedică de 
rădăcina pinului, se clătină şi ar fi căzut, dacă n-ar fi apărut 
lângă el o siluetă întunecată şi încă o furcă „rezemă” fiara, 
iar lângă ureche auzi un glas strigându-i: 

Izbeşte-l cu toporul! 

În înverşunarea luptei, Zbyszko nu mai stătu să se întrebe 
de unde-i venea ajutorul neaşteptat, ci apucă toporul şi lovi 
năprasnic. Furca se frânse sub greutatea şi spasmul din 
urmă al ursului, care se prăbuşi ca lovit de trăsnet şi începu 
să horcăie. Dar încetă numaidecât. Se lăsă tăcerea 
întreruptă doar de răsuflarea gâfâită a lui Zbyszko, care se 
sprijini de pin, deoarece picioarele îi tremurau sub el. Abia 
după o vreme, îşi înălţă capul, se uită la silueta de lângă el 
şi se sperie crezând că poate nu era a unui om. 


Cine eşti? Întrebă neliniştit. 

Jagienka! Răspunse un glas subţire de femeie. 

Zbyszko mai că amuţi de uimire, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Dar îndoiala lui nu dură prea mult, fiindcă glasul 
Jagienkăi se auzi din nou: 

Să fac focul. 

Se auzi îndată scrâşnetul amnarului lovit de cremene, 
scânteile se împrăştiară şi la lumina lor tremurătoare, 
Zbyszko zări fruntea albă, sprâncenele negre şi buzele 
rotunjite ale fetei, care sufla în iasca aprinsă. Abia atunci se 
gândi că ea venise în pădure ca să-l ajute, că fără furca ei, 
s-ar fi putut să sfârşească rău, şi-i fu atât de recunoscător, 
încât nu mai stătu pe gânduri, o cuprinse în braţe şi o 
sărută pe amândoi obrajii. 

lasca şi cremenea căzură din mâinile fetei. 

Ei, lasă-mă în pace! Ce-ţi veni? Repetă cu glasul înăbuşit, 
dar fără să-şi îndepărteze faţa, şi atingându-i ca din 
întâmplare buzele lui Zbyszko. 

Tânărul îi dădu drumul şi spuse: 

Dumnezeu să te răsplătească. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat 
dacă nu erai tu. 

Jagienka, lăsându-se pe vine în întuneric, ca să caute iasca 
şi cremenea, începu să-l lămurească: 

M-am temut pentru tine, pentru că Bezduch s-a dus şi el 
cu furca şi toporul, dar ursul l-a sfârtecat. Doamne fereşte 
de ceva rău, lui Macko nu-i este prea bine, abia îşi mai 
trage sufletul, săracul. Aşa că am luat furca şi am venit. 

Deci tu erai după pinul acela? 

Eu. 

lar eu am crezut că e „necuratul”. 

Mi-a fost frică şi mie, deoarece aici, pe lângă mlaştina lui 
Radzik, nu e bine să umbli noaptea fără foc la tine. 

Şi de ce nu mi-ai spus nimic? 

Îmi era frică să nu mă goneşti. 

Şi rostind acestea, începu să scapere, apoi puse peste 
iască un smoc de câlţi de cânepă, care se aprinseră 


numaidecât, arzând cu o flacără luminoasă. 

N-am decât două aşchii, du-te şi strânge câteva vreascuri 
uscate să facem focul, îl îndemnă. 

Într-adevăr, după o clipă, izbucniră flăcări vesele care 
luminară corpul uriaş, roşcat, al ursului ce zăcea într-o 
baltă de sânge. 

Ehei, grozavă dihanie! Se miră Zbyszko, mândrindu-se 
oarecum. 

O, lisuse, aproape că i-ai despicat capul în două! 

Cu aceste cuvinte, se aplecă şi îşi afundă mâna în blana 
ursului, ca să se convingă dacă animalul are multă grăsime, 
după care se ridică veselă în picioare: 

O să avem untură pentru vreo doi ani! 

Uite cum s-a frânt furca! 

Asta-i necazul, ce-o să spun eu acasă? 

Cum adică? 

Tătuca nu m-ar fi lăsat în pădure, aşa că am fost nevoită să 
aştept până se culcă toţi. 

lar după aceea adăugă: 

Să nu spui nici tu că am fost aici, ca să nu mă certe. 

Am să te însoțesc până aproape de casă, s-ar putea să te 
atace lupii şi nu mai ai nici furcă. 

Bine, fie! 

Şi stătură aşa de vorbă un răstimp la strălucirile jucăuşe 
ale focului, lângă leşul ursului, ca două făpturi tinere ale 
pădurii. 

Zbyszko se uită la faţa frumoasă a Jagienkăi, luminată de 
flăcări, şi constată fără să vrea: 

Cred că o fată ca tine nu se mai află în toată lumea. Ar 
trebuie să mergi şi la război! 

Ea îl privi o clipă în ochi, apoi răspunse aproape cu 
tristeţe: 

Ştiu şi eu. Dar să nu râzi de mine. 

Capitolul XIII. 

Jagienka topi singură o găleată mare de untură de urs. 
Macko bău prima ulcică cu plăcere, întrucât era proaspătă, 


nu se afumase şi mirosea a angelică, deoarece fata care se 
pricepea la leacuri adăugase atât cât trebuia în găleată. 
Bolnavul se simţi îndată mai în putere şi începu să spere că 
se va înzdrăveni. 

De asta aveam nevoie, se bucură. Când trupul o să aibă 
destulă grăsime, poate că şi aşchia asta, lua-o-ar dracu, o să 
iasă afară. 

Totuşi următoarele păhărele nu-i mai plăcură tot atât de 
mult, ca ulcica dintâi, dar le bău în silă, gândindu-e că n-are 
încotro. Jagienka îl încuraja, zicându-i: 

O să te însănătoşeşti. Lui Bilud de Ostrow i s-au înfipt 
câteva inele din cămaşa de zale sub grumaz şi i-au ieşit tot 
cu untură de urs. Dar când se va deschide rana, trebuie s-o 
ungi cu grăsime de castor. 

Ai şi de asta? 

Avem. Dacă va fi nevoie de grăsime proaspătă, o să mă duc 
cu Zbyszko la coloniile castorilor. Nu ne va fi greu să 
prindem unul, dar n-ar strica să făgăduieşti vreunul 
sfântului patron al rănilor. 

Şi mie mi-a trecut prin minte, numai că nu ştiu prea bine 
care este. Sfântul Gheorghe este patronul cavalerilor: el 
păzeşte războinicul de rele şi-i sporeşte puterea la nevoie; 
se vorbeşte chiar că luptă adesea de partea dreptăţii şi-i 
bate pe păgâni. Dar unul care nu pregetă să lupte, n-are 
cum să te ajute, pentru tine poate fi bun altul căruia nu-i stă 
nimeni în cale. Orice sfânt îşi are locul şi treburile lui în cer, 
asta o ştie toată lumea! Şi nu se încurcă niciodată unul pe 
celălalt, pentru că astfel s-ar isca gâlceavă, iar în cer nu se 
cade ca sfinţii să se certe sau să se bată între ei. Cosma şi 
Damian, sunt şi ei nişte sfinţi însemnați la care doftorii se 
roagă să nu piară bolile pe lume, că astfel ar rămâne fără 
pâine. Mai este şi Sfânta Apolonia pentru durerile de 
măsele, şi Sfântul Liboriusz pentru piatră, dar mai sunt şi 
alţii. Când o să vină abatele, o să-mi spună la cine să mă 
duc, că nu orice cleric cunoaşte tainele Domnului şi nu 
oricine ştie asemenea lucruri, deşi are capul ras. 


Ce-ar fi să-i promiţi chiar Domnului lisus? 

Sigur, că el este deasupra tuturor. Dar asta ar fi ca şi când 
tatăl tău, la mânie, ar bate un ţăran de-al meu, iar eu m-aş 
duce de-a dreptul la regele de la Cracovia să mă plâng. Ce 
mi-ar spune regele? Mi-ar zice aşa: „Eu sunt mai mare 
peste întreg regatul, iar tu vii să mi te jeluieşti pentru 
ţăranul tău! N-ai destule cinuri mai mici, nu poţi să te duci 
la castelan sau la mijlocitorul meu?” Domnul lisus 
stăpâneşte peste toată lumea, pricepi? Iar pentru pricinile 
mai mărunte îi are pe sfinţi. 

O să-ţi spun eu ce să faci, zice Zbyszko, şi ai să vezi care-i 
rostul discuţiei. Jură-i răposatei noastre regine că dacă te 
va ajuta, o să faci un pelerinaj la Cracovia, la mormântul ei. 
Câte minuni nu s-au întâmplat acolo chiar sub ochii noştri! 
De ce să mai cauţi alţi sfinţi, când Stăpâna noastră este cea 
mai bună? 

Da, dacă aş şti că vindecă şi rănile! 

Chiar dacă n-ar face-o! Nu va cuteza nici un sfânt să se 
supere pe ea, iar dacă s-ar sumeţi, l-ar pedepsi Dumnezeu, 
că nu e vorba de fitecine, ci de regina Poloniei. 

Care, la urma urmelor, a creştinat o ţară întreagă. Ai 
vorbit cu cap, încuviinţă Macko. Ea stă sus în adunarea 
dumnezeiască şi se înţelege că nu oricine se poate pune 
împotriva ei. Am să fac cum mă sfătuieşti, ca să mă 
înzdrăvenesc! 

Sfatul îi plăcu şi Jagienkăi, care nu se putea stăpâni să nu 
admire înţelepciunea lui Zbyszko, aşa că Macko făcu 
legământul în aceeaşi seară, după care bău cu şi mai mare 
plăcere untura de urs, aşteptând să se însănătoşească de la 
o zi la alta. Cu toate acestea, după vreo săptămână, începu 
să-şi piardă nădejdea. Spuse că untura îl „strică” la stomac, 
iar pe piele, după ultima coastă, îi creşte ceva care seamănă 
cu un cucui. După zece zile, îi fu şi mai rău: cucuiul 
crescuse şi se roşise, iar Macko se simţea foarte slăbit şi 
când îi reveni fierbinţeala, începu să se pregătească iarăşi 
de moarte. 


Până când într-o noapte, îl trezi deodată pe Zbyszko. 

Aprinde focul repede, îl grăbi, că se întâmplă ceva cu 
mine, dar nu ştiu dacă e bine sau rău. 

Zbyszko zvâcni drept în picioare şi fără să mai scapere, 
suflă în odaia învecinată în cenuşa din horn, aprinse o 
aşchie muiată în smoală şi se întoarse. 

Cum te simţi, Domnia Ia? 

Cum mă simt! Parcă mă înţeapă cucuiul, trebuie să fie 
vârful săgeţii! Îl şi apuc, dar nu pot să-l scot, simt doar că- 
mi alunecă dintre unghii şi se mişcă. 

E vârful săgeţii, nimic altceva. Apucă-l bine şi trage! 

Macko începu să se răsucească şi să ofteze de durere, dar 
îşi vâri degetele mai adânc şi când apucă bine aşchia, trase 
cu putere şi o scoase. 

O, lisuse! 

Ai scos-o? Întrebă Zbyszko. 

Am scos-o. M-au trecut toate apele. Dar, uite-o! 

La aceste cuvinte, îi arătă lui Zbyszko vârful ascuţit care se 
desprinsese din săgeata rău ferecată şi-l chinuise câteva 
luni de zile. 

Slavă Domnului şi reginei Jadwiga! Acum o să te faci bine. 

Se prea poate, că m-am mai uşurat, dar mă doare 
îngrozitor, zice Macko apăsând cucuiul din care începu să 
curgă sânge amestecat cu puroi. Cu cât va rămâne mai 
puţină răutate din asta în mine, cu atât îmi va fi mai bine. 
Jagienka mi-a zis că acum ar trebui să astupăm rana cu 
grăsime de castor. 

O să prindem unul chiar mâine. 

Totuşi, Macko se simţi mult mai bine chiar de a doua zi. 
Dormi până târziu, iar când se trezi ceru să i se dea să 
mănânce. La untura de urs nici nu mai putea să se uite, aşa 
că-i sparseră douăzeci de ouă într-o tigaie, fiindcă prudenţa 
o îndemnă pe Jagienka să nu întreacă măsura. Le înfulecă 
fireşte cu lăcomie cu o jumătate de pâine şi le udă cuo 
carafă de bere, după care porunci să i-l aducă pe Zych, 
pentru că se înveselise. 


De aceea, Zbyszko trimise pe unul din slujitorii turci, 
dăruiţi de Zawisza să-l cheme pe Zych, care încălecă şi veni 
după-amiază, tocmai când tinerii se pregăteau să plece 
după castori la iezerul Odstajany. Vârstnicii râseră, glumiră 
şi cântară la un pahar de mied fără măsură, apoi, într-un 
târziu, începură să vorbească despre copii şi fiecare să-şi 
laude odrasla. 

Ce flăcău pe cinste este Zbyszko! Zise Macko, nu mai e 
altul ca el. E curajos, iute ca un râs şi îndemânatic. Află că 
atunci când îl duceau la eşafod, la Cracovia, fetele chiţăiau 
de la ferestre, de parcă le înţepa cineva cu acul pe la spate, 
şi ce fete: fiice de cavaleri şi castelani, ca să nu mai 
pomenesc de orăşencele ca floarea. 

N-au decât să fie şi fiice de castelani, dar nu o întrec pe 
Jagienka mea! Răspunse Zych de Zgorzelice. 

Parcă eu zic că o întrec? Una mai drăguță ca Jagienka nu 
se mai află. 

Nici eu nu pot să spun nimic de Zbyszko: încordează 
arbaleta fără manivelă! 

Şi răzbeşte singur ursul. Ai văzut, l-a izbit, i-a crăpat capul 
şi i-a retezat o labă dintr-o lovitură. 

I-a crăpat capul, dar nu de unul singur, ci cu ajutorul 
Jagienkăi. 

Ea l-a ajutat? Mie nu mi-a spus nimic. 

Pentru că aşa i-a promis. Fiindcă pentru o fată e ruşine să 
se ducă noaptea în pădure. Mie mi-a spus numaidecât cum 
a fost. Altele preferă să născocească, dar ea nu se fereşte 
de adevăr. La drept vorbind, nu m-am bucurat, că cine ştie. 
Am vrut s-o cert, dar ea mi-a zis: „Dacă eu însămi n-o să-mi 
păzesc fecioria, nici Domnia Ia, tăicuţă n-o să mi-o păzeşti, 
dar să n-ai grijă, Zbyszko ştie ce înseamnă onoarea de 
cavaler”. 

Chiar aşa. Şi astăzi au plecat tot singuri. 

Dar se vor întoarce spre seară. Noaptea, diavolul este cel 
mai înverşunat şi fetei nu trebuie să-i fie ruşine, că este 
întuneric. 


Macko se gândi un răstimp după care rosti ca pentru sine: 

Oricum, ei se bucură când sunt împreună. 

Hm! Numai să nu-i fi jurat credinţă alteia. 

După cum ştii, aşa-i obiceiul cavalerilor. Orice tânăr care 
nu-şi are stăpâna inimii, este socotit un prostănac. El s-a 
legat să-i aducă penele de păun şi pe astea trebuie să le 
reteze de pe coifurile teutonilor, pentru că şi-a pus în joc 
cinstea de cavaler; pe Lichtenstein musai să-l prindă şi pe 
el, dar de celelalte poate să-l dezlege abatele. 

Îl aşteptăm să vină de la o zila alta. 

Aşa socoteşti? Întrebă Macko, apoi adăugă: 

La urma urmei, ce înseamnă un astfel de legământ, de 
vreme ce Jurând i-a spus în faţă că nu-i dă fata! Dacă i-a 
făgăduit-o altuia sau i-a oferit-o lui Dumnezeu, asta nu mai 
ştiu, dar i-a spus-o de-a dreptul că nu i-o dă. 

Nu ţi-am spus, întrebă Zych, că abatele ţine atât de mult la 
ea, de parcă ar fi a lui? Ultima dacă i-a zis aşa: „Eu n-am 
rude decât după mamă, dar din această zestre, tu vei primi 
mai mult decât ele”. 

La acestea, Macko privi neliniştit şi chiar bănuitor la Zych 
şi răspunse abia după un timp: 

Cred că nu vrei să ne faci o nedreptate. 

Jagienka va căpăta Moczydoty, evită Zych un răspuns mai 
precis. 

Chiar acum? 

Întocmai. Altuia nu i-aş lăsa-o, dar ei am să i-o dau. 

Şi aşa, Bogdaniec este pe jumătate al lui Zbyszko, şi dacă- 
mi dă Dumnezeu sănătate o să-l gospodăresc cum se 
cuvine. Domniei tale îţi place Zbyszko? 

Zych începu să clipească din ochi şi răspunse: 

Mai rău e că Jagienka, de câte ori aude de el, se întoarce 
cu faţa la perete. 

Dar când aude de alţii? 

Când îi amintesc de alţii, stucheşte şi întreabă: „ăsta cine 
mai e?!” 


Păi vezi? Cu ajutorul lui Dumnezeu, lângă o asemenea 
fată, o să uite şi Zbyszko de cealaltă. Eu, că sunt bătrân, şi 
tot aş uita. Să-ţi mai torn mied? 

Mai toarnă-mi. 

Mda, abatele. E un om cu minte! Sunt şi printre ei, cum 
ştii, oameni cu obiceiuri lumeşti, dar el, deşi nu trăieşte 
printre călugări, că doar e preot, iar un preot se descurcă 
întotdeauna mai bine decât un om obişnuit, fiindcă ştie şi să 
citească şi stă aproape de duhul sfânt. lar Domnia Ta faci 
bine că-i dai îndată Moczydoly Jagienkăi. Şi eu, numai să mă 
ajute Domnul lisus să mă însănătoşesc, am să atrag cât mai 
mulţi dintre ţăranii din Brzozowa. O să le dau la fiecare 
pământ bun, despădurit, că la Bogdaniec avem destul. lar 
lui Wilk, n-au decât să-i ureze sănătate la Crăciun şi să vină 
la mine. Păi ce, n-au voie? Cu timpul, o să ridic şi o 
întăritură la Bogdaniec, un mic castel din trunchiuri de 
stejar cu şanţ de apărare împrejur. Bine că Zbyszko şi 
Jagienka se duc de pe acum împreună la vânătoare. Cred că 
şi zăpada n-o să întârzie prea mult. Se învaţă unul cu 
celălalt. N-au decât să se plimbe. Ce să mai lungim vorba? 
Ai vrea să i-o dai pe Jagienka ori nu? 

I-aş da-o. Doar de mult am hotărât să fie împreună, iar 
Moczydoly şi Bogdaniec să le moştenească nepoţii noştri. 

Grindină! Strigă Macko bucuros. Să dea Dumnezeu să se 
înmulțească precum grindina. O să ni-i boteze abatele. 

Numai să poată ţine pasul! Îi urmă pilda Zych. Nu te-am 
mai văzut de mult atât de vesel. 

Pentru că mi se umple inima de bucurie. Vârful de săgeată 
a ieşit, iar cât despre Zbyszko, să n-ai grijă. Ieri, când 
Jagienka urca pe caL. Bătea vântul. Atunci, l-am întrebat pe 
Zbyszko: „Ai văzut?” şi l-am simţit înfiorându-se. Am băgat 
de seamă că la început abia vorbeau între ei, dar acum, 
când merg împreună, îşi întorc mereu capul unul spre 
celălalt şi nu se mai satură de vorbă! Mai bea puţin. 

Mai beau. 

În sănătatea lui Zbyszko şi a Jagienkăi! 


Capitolul XIV. 

Bătrânul Macko nu greşea spunând că lui Zbyszko şi 
Jagienkăi le place să stea împreună, ba chiar că le este dor 
unul de celălalt. Jagienka, pretinzând că vine în vizită la 
bătrânul Macko, venea de multe ori la Bogdaniec, cu tatăl ei 
sau singură, iar drept mulţumire, Zbyszko se ducea mereu 
pe la Zgorzelice, astfel că pe zi ce trecea, prietenia dintre ei 
devenea tot mai trainică. Începură deci să se placă şi să 
„sporovăiască”, adică să vorbească despre tot ce putea să-i 
intereseze. Era şi puţină admiraţie reciprocă în această 
prietenie, deoarece tânărul şi chipeşul Zbyszko, care se 
umpluse de faimă prin războaie, luase parte la turniruri şi 
fusese primit şi prin încăperile regale, i se părea fetei, când 
îl punea alături de Cztan de Rogow sau Wilk de Brzozowa, 
un adevărat cavaler de la curte şi aproape un fiu de rege, 
iar el se lăsa subjugat uneori de farmecul ei. Îi păstra 
credinţă Danusiei lui, totuşi câteodată, când se uita pe 
neaşteptate la Jagienka, în pădure sau acasă, îşi spunea 
fără să vrea: „Ehei, ce mai căprioară!” iar când o lua de 
mijloc şi o urca în şa, simţindu-i în palme trupul tânăr şi 
parcă cioplit din piatră, mai că-l cuprindea teama şi, cum 
zicea Macko: „îl treceau fiorii” şi ceva începea să freamăte 
în el, moleşindu-l. 

Jagienka, mândră din fire şi înclinată spre batjocură, ba 
chiar arţăgoasă, devenea cu încetul tot mai supusă, 
aproape ca o slujitoare care nu voia decât să-l privească în 
ochi şi să-i împlinească toate voile, iar el îi înţelegea această 
dorinţă şi-i era recunoscător, simțindu-se din ce în ce mai 
bine în apropierea ei. În cele din urmă, mai ales de când 
Macko începuse să bea untură de urs, se văzuseră aproape 
zilnic, iar după ce aşchia îi ieşise din rană, se duceau 
împreună să vâneze castori pentru grăsimea necesară 
închiderii vătămăturii. 

Astfel procedară şi acum. Luară arbaleta, încălecară şi 
porniră mai întâi spre Moczydoly, care avea să fie zestrea 
Jagienkăi, apoi spre pădure, unde lăsară caii în grija unui 


slujitor şi merseră mai departe pe jos, întrucât prin desişuri 
şi mlaştină era greu să răzbată călare. Pe drum, Jagienka îi 

arătă, dincolo de lunca întinsă, acoperită de stuf, marginea 

vânătă a pădurii, spunându-i: 

Asta-i pădurea lui Cztan de Rog6w. 

Cel care vrea să te ia de nevastă? 

Fata începu să râdă: 

M-ar lua el, dar trebuie să vreau şi eu! 

Poţi să te aperi uşor, avându-l în ajutor pe Wilk, care, cum 
am auzit, nu-l poate suferi. Mă şi mir că nu s-au provocat la 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

N-au făcut-o, pentru că tăicuţa i-a ameninţat: „Dacă vă 
luaţi la bătaie, nu vreau să vă mai văd pe niciunul”. Aşa că 
ce mai puteau să facă? Când vin la Zgorzelice, se uită urât 
unul la altul, dar pe urmă se duc la crâşma din Krzesnia şi 
beau până cad pe sub laviţe. 

Ţărani proşti! 

Cum aşa? 

Păi, când Zych nu-i acasă, unul dintre ei ar putea să dea 
iama la Zgorzelice şi să te răpească. Ce-ar mai face Zych, 
dacă la întoarcere te-ar găsi cu un copil în braţe? 

Ochii albaştri ai Jagienkăi se aprinseră deodată: 

Tu crezi că eu m-aş lăsa? Ce, la Zgorzelice nu mai sunt şi 
alţi oameni, iar eu nu ştiu să pun mâna pe suliță sau pe 
arbaletă? N-au decât să încerce! I-aş fugări pe amândoi 
până acasă şi aş da năvală şi la Rog6w, şi la Brzozowa. 
Tătuca ştie că poate pleca liniştit la război. 

Şi tot vorbind aşa, începu să-şi încrunte sprâncenele 
frumoase şi să scuture atât de amenințătoare arbaleta, 
încât Zbyszko izbucni în râs şi zise: 

Tu ar trebui să fii cavaler, nu o fată. 

Liniştindu-se, Jagienka răspunse: 

Cztan mă păzeşte de Wilk, iar Wilk de Cztan. De altfel, am 
fost şi sub oblăduirea abatelui, iar cu abatele, mai bine să n- 
ai de-a face. 


Ia te uită, se minună Zbyszko, la toţi le este frică de abate! 
Eu, însă, să mă bată Sfântul Gheorghe, dacă nu spun 
adevărul, nu m-aş teme de abate, nici de Zych, nici de 
oamenii de la Zgorzelice şi nici de tine, te-aş răpi şi basta! 

Jagienka se opri locului şi înălţându-şi ochii la Zbyszko, 
întrebă cu un glas ciudat de moale şi tărăgănat: 

M-ai răpi? 

După care buzele i se răsfrânseră şi aşteptă răspunsul 
roşie ca focul. 

Se vede, însă, că el nu se gândea decât la ce-ar face el în 
locul lui Cztan sau Wilk, fiindcă după o clipă, îşi scutură 
capul cânepiu şi îşi urmă vorba: 

Cum să se războiască o fată cu flăcăii, când i-a venit 
vremea măritişului! Dacă nu va apărea al treilea, musai să-l 
alegi pe unul dintre ei. 

Nu-mi spune una ca asta tocmai tu, îl dojeni fata cu 
tristeţe. 

Şi de ce, mă rog? N-am fost de mult pe aici, aşa că nu ştiu 
dacă se află cineva pe lângă Zgorzelice, care să-ţi fie pe 
plac? 

Ei! Se împotrivi Jagienka. Lasă-mă în pace! 

Şi îşi continuară drumul în tăcere, strecurându-se prin 
bungetul care părea cu atât mai des, cu cât tufele şi copacii 
erau acoperiţi de hameiul sălbatic. Zbyszko mergea înainte, 
rupând vrejurile verzi, frângând ici şi colo crengile, iar 
Jagienka îl urma cu arbaleta pe umăr, asemenea unei zeițe 
la vânătoare. 

Dincolo de desiş, îl vesti, o să dăm peste un pârâu adânc, 
dar ştiu un loc unde-i vadul. 

Ai cizme cu carâmbi de piele până la genunchi, aşa că n-o 
să ne udăm, o linişti Zbyszko. 

Într-adevăr, după un răstimp ajunseră la pârâu. Jagienka, 
ce cunoştea bine pădurea de la Moczydoly, găsi vadul cu 
uşurinţă, se arătă însă că râuleţul crescuse puţin din cauza 
ploilor, şi apa era destul de adâncă. Atunci, Zbyszko o luă în 
braţe fără s-o mai întrebe. 


Aş fi trecut şi pe jos, spuse Jagienka. 

Ţine-te de gâtul meu! O sfătui Zbyszko. 

Şi păşi mai departe prin apa revărsată, încercând-o mereu 
cu piciorul, ca să nu nimerească în vreo adâncitură. Fata se 
ghemuise la pieptul lui, cum i se poruncise, dar când erau 
aproape de malul celălalt, îi mărturisi: 

Zbyszko! 

Ei, ce este? 

N-am să mă căsătoresc nici cu Cztan, nici cu Wilk. 

În acest timp, flăcăul ajunse pe mal şi lăsând-o cu grijă pe 
prundiş, răspunse puţin contrariat: 

Dumnezeu să ţi-l dea pe cel mai bun! Nu va fi în pierdere. 

Până la iezerul Odstajany, nu mai era departe. Jagienka, 
mergând acum înainte, se întorcea din când în când şi 
ducându-şi degetele la buze, îi poruncea lui Zbyszko să 
tacă. Trecură printr-un crâng de lozie şi sălcii cenuşii pe 
pământul desfundat. Dinspre dreapta, ajungea până la ei 
larma păsărilor, care-l uimi pe Zbyszko, fiindcă era vremea 
când îşi luau zborul prin alte părţi. 

Acolo este o mlaştină, şopti Jagienka, unde iernează rațele, 
dar şi în băltoacă apa nu îngheaţă decât la mal când sunt 
geruri mari. Uite cum se înalţă aburii. 

Zbyszko privi printre tufele de lozie şi văzu înainte parcă 
un vălătuc de ceaţă; era iezerul Odstajany. 

Jagienka îşi puse iarăşi degetul la buze şi după o clipă 
ajunseră. Ea urcă cea dintâi în tăcere pe trunchiul gros al 
unei sălcii aplecate până aproape de apă. Zbyszko îi urmă 
pilda şi o vreme stătură liniştiţi fără să vadă nimic din 
pricina ceţii, ascultând doar ţipetele jalnice ale nagâţilor şi 
pescăruşilor deasupra capului. În sfârşit, vântul începu să 
adie, fâşâi prin tufărişuri şi frunzele îngălbenite ale sălciilor 
şi descoperi oglinda iezerului, pustie şi puţin încreţită de 
boare. 

Nu se vede nimic? Şopti Zbyszko. 

Nu. Taci din gură! 


Curând, vântul conteni şi se aşternu o linişte deplină. 
Atunci, la suprafaţa apei, înnegri un cap, apoi încă unul şi, 
în sfârşit, mult mai aproape, alunecă în apă de pe malun 
castor mare cu o creangă abia retezată în gură şi începu să 
plutească prin lintiţă şi calcea calului, ridicându-şi botul şi 
împingând creanga înaintea lui. Zbyszko, care se afla mai 
jos decât Jagienka pe trunchi, văzu deodată cum coatele ei 
se mişcară fără zgomot, iar capul i se aplecă înainte: se 
vede că se pregătea să sloboadă săgeata în castorul care, 
nebănuind primejdia, plutea nu mai departe decât la o 
jumătate de bătaie de puşcă spre lărgimea neacoperită a 
apei. 

Coarda arbaletei zbârnâi şi în acelaşi timp răsună glasul 
Jagienkăi: 

L-am nimerit! L-am nimerit! 

Zbyszko se căţără într-o clipită mai sus şi se uită prin 
frunziş spre apă: castorul aci se cufunda, aci ieşea la 
suprafaţă, dându-se de-a berbeleacul şi arătându-şi burta 
mai deschisă la culoare decât spinarea. 

Mă duc după el, se oferi Zbyszko. 

Nu te duce! Aici, la mal, nămolul e prea adânc. Cine nu 
ştie cum s-o scoată la capăt, se îneacă fără greş. 

Atunci, cum îl prindem? 

Până diseară o să ajungă singur la Bogdaniec, n-ai grijă, 
iar noi e timpul să mergem acasă. 

Bine, dar l-ai nimerit! 

Ehei, nu este primul! 

Alte fete se tem şi să se uite la arbaletă, dar cu una ca tine 
aş umbla toată viaţa prin pădure! 

Auzind această laudă, Jagienka zâmbi bucuroasă, dar nu 
răspunse nimic şi porniră înapoi pe acelaşi drum printre 
tufele de lozie. Zbyszko începu s-o iscodească despre 
cotloanele castorilor şi ea îi spuse câţi castori sunt la 
Moczydoly, câţi la Zgorzelice şi cum hălăduiesc prin mlaştini 
şi pâraie. 

Dar deodată se lovi cu palma peste şold. 


Na! Strigă, am uitat săgețile în salcie. Aşteaptă-mă! 

Şi înainte ca el să-i răspundă, că se duce el să le aducă, se 
repezi ca o ciută înapoi şi dispăru într-o clipă din ochi. 
Zbyszko aşteptă cât aşteptă, până când, în cele din urmă, 
începu să se mire de ce întârzie atâta. 

Te pomeneşti că a pierdut săgețile şi acum le caută, îşi 
spuse, aşa că mă duc să văd ce s-a întâmplat. 

Dar abia făcu câţiva paşi, că fata se ivi înaintea lui cu 
arbaleta într-o mână, răzând cu obrajii rumeni şi cu 
castorul pe umăr. 

Pentru Dumnezeu! Se miră Zbyszko, cum l-ai scos din apă? 

Cum? Am intrat în iezer şi gata! Eu n-o fac pentru prima 
dată, iar pe tine n-am vrut să te las, pentru că acolo, cine nu 
ştie cum să înoate, îl înghite nămolul. 

Şi eu te-am aştepta aici ca un nerod! Vicleană mai eşti. 

Ei şi ce? Trebuia să mă dezbrac de faţă cu tine sau ce era 
să fac? 

Deci n-ai uitat nici săgețile? 

A, nu, dar am vrut să te îndepărtez de la mal. 

Da, dar dacă veneam după tine, ce minuni mi-ar mai fi 
văzut ochii! Aveam la ce să mă uit! 

Hai, taci din gură! 

Pe Dumnezeul meu. 

Mai bine taci! 

Iar după un răstimp, vrând să schimbe vorba, îl rugă: 

Stoarce-mi părul, că mi se scurge apa pe spinare. 

Zbyszko îi apucă părul cu o mână de la rădăcină, iar cu 
cealaltă începu să-l răsucească, spunându-i în acelaşi timp: 

Mai bine despleteşte-l că ţi-l usucă soarele numaidecât. 

Dar fata nu se învoi să facă una ca asta din cauza desişului 
prin care erau nevoiţi să se strecoare. Mergând din nou 
înaintea lui, Jagienka reluă discuţia: 

Acum, Macko o să se însănătoşească repede, fiindcă 
pentru rana lui, nici un leac nu e mai bun ca untura de urs 
înăuntru şi grăsimea de castor deasupra. Peste vreo două 
săptămâni, o să urce în şa. 


Să dea Dumnezeu! Se bucură Zbyszko. Abia aştept şi eu 
această clipă, îmi este greu să plec de lângă un om bolnav, 
deşi nu-mi vine uşor să stau aici. 

Nu te simţi bine acasă? Îl întrebă Jagienka. De ce oare? 

Ţie Zych nu ţi-a spus nimic despre Danusia? 

Mi-a zis el ceva. Ştiu că ea ţi-a legat năframa de gât. Ştiu! 
Mi-a mai spus şi că orice cavaler jură că va rămâne 
credincios stăpânei inimii. Dar mi-a zis că asta nu înseamnă 
nimic, că aşa-i obiceiul. lar unii, deşi căsătoriţi, continuă să- 
şi ţină legământul făcut. Hai, Zbyszko, spune-mi şi mie ce-i 
cu Danusia asta? Cine este? 

Şi apropiindu-se de el, îşi înălţă ochii şi începu să se uite 
neliniştită la faţa lui, iar el, fără să ia seama câtuşi de puţin 
la privirea ei speriată, o lămuri: 

Ea este stăpâna, dar şi dragostea mea. Nu spun la nimeni, 
dar ţie ţi-o spun ca unei surori, pentru că ne cunoaştem de 
mici. M-aş duce după ea peste mări şi ţări la nemți sau la 
tătari, căci una ca ea nu se mai află în toată lumea. Unchiul 
să rămână la Bogdaniec, dar eu am să mă duc la ea. Ce 
înseamnă pentru mine Bogdaniec fără ea, averea, vitele, 
bogăţiile abatelui? Încalec şi plec în Mazowsze, aşa să-mi 
ajute Dumnezeu, să îndeplinesc ce-am jurat, dacă n-o să 
mor înainte. 

Asta n-o ştiam., răspunse surd Jagienka. 

Zbyszko începu să-i povestească cum o cunoscuse pe 
Danusia la 'Tyniec, cum se legase numaidecât faţă de ea, şi 
tot ce urmase după aceea, deci despre întemnițarea lui şi 
cum îl scăpase Danusia, refuzul lui Jurând, despărţirea şi 
dorul de ea, în sfârşit, bucuria că după însănătoşirea lui 
Macko va putea să plece la jupâniţă iubită, ca să 
împlinească făgăduiala. Îşi întrerupse istorisirea abia la 
vederea slujitorului cu caii, care aştepta la marginea 
pădurii. 

Jagienka încălecă îndată şi începu să-şi ia rămas-bun de la 
Zbysko. 


Să ducă slujitorul castorul până la Bogdaniec în urma ta, 
iar eu mă întorc la Zgorzelice. 

Nu mai mergi la Bogdaniec? Zych a rămas acolo. 

Nu. Tăicuţa trebuia să se întoarcă până acum şi aşa mi-a 
poruncit. 

Ei, atunci să te răsplătească Dumnezeu pentru castor. 

Rămâi cu bine. 

Şi după o clipă, Jagienka rămase singură. Apucând-o de-a 
dreptul peste câmp spre casă, o vreme se tot uită înapoi 
după Zbyszko, iar când acesta dispăru în sfârşit după 
copaci, îşi acoperi ochii cu mâna, ferindu-se parcă de 
strălucirea soarelui. 

Lacrimi mari începură să i se scurgă printre degete, 
şiroind pe obraji şi picurând una după alta ca boabele de 
mazăre pe şa şi pe coama calului. 

Capitolul XV. 

După discuţia cu Zbyszko, Jagienka nu se mai arătă timp 
de trei zile pe la Bogdaniec, dar a patra veni în mare grabă 
cu vestea că abatele sosise la Zgorzelice. Macko primi 
noutatea cu oarecare emoție. Avea, într-adevăr cu ce să 
plătească suma zălogită, ba socoti chiar că-i va rămâne 
destul ca să plătească ţăranii, vitele şi alte nevoi 
gospodăreşti, totuşi nu-i mai puţin adevărat că multe 
depindeau şi de bunăvoința rudei bogate, care putea să-şi 
ia înapoi coloniştii aduşi pe parcela despădurită sau să-i 
lase acolo, sporind sau scăzând astfel valoarea moşiei. 

De aceea, Macko o întrebă în amănunt pe Jagienka despre 
abate: dacă era binedispus ori supărat, ce spusese despre 
ei şi când avea să vină la Bogdaniec? Fata răspunse cu grijă 
la întrebările lui, străduindu-se să-l încurajeze şi să-l 
liniştească în toate privinţele. 

Îi spuse că abatele venise sănătos şi vesel, iar suita lui era 
destul de mare. Cu el se aflau, afară de slujitorii înarmaţi, 
câţiva clerici rătăcitori şi trubaduri, pe care-i îngână 
împreună cu Zych, ascultând bucuros nu numai cântece 
duhovniceşti, ci şi laice. Îi mai aduse la cunoştinţă că 


întrebase cu îngrijorare de Macko şi ascultase cu plăcere 
istorisirile lui Zych despre isprăvile lui Zbyszko la Cracovia. 

Domnia Ta ştii cel mai bine ce se cuvine să faci, zise la 
sfârşit fata isteaţă, dar eu cred că Zbyszko ar trebui să vină 
numaidecât să-şi întâmpine ruda mai vârstnică, înainte ca 
abatele să vină el cel dintâi la Bogdaniec. 

Macko se lăsă convins de sfatul ei, aşa că porunci să-l 
cheme pe Zbyszko şi-i spuse: 

Îmbracă-te frumos şi du-te să cazi la picioarele abatelui să- 
i aduci cinstirea cuvenită, ca să te îndrăgească şi el. 

Apoi se întoarse spre Jagienka: 

Nu m-aş fi mirat să fii şi proastă, că aşa sunt femeile, mă 
miră, însă, că ai destulă minte. Spune-mi cum l-aş putea 
primi mai bine pe abate şi cu ce să-l bucur când va veni 
aici? 

Cât despre mâncare, o să-ţi spună el singur ce pofteşte; îi 
place să mănânce bine, dar bucatele să fie gătite cu mult 
şofran, şi n-o să facă mofturi. 

Auzind acestea, Macko îşi luă capul în mâini. 

Unde să găsesc eu şofran pentru el! 

Am adus eu, îl linişti Jagienka. 

Dar-ar Dumnezeu ca fetele ca tine să se nască şi din piatră 
seacă! Strigă Macko bucuros. Şi plăcută la vedere, şi bună 
gospodină, şi deşteaptă, şi bună la suflet! Ehei, dacă aş fi 
tânăr, te-aş lua îndată de nevastă! 

La acestea, Jagienka privi pe furiş la Zbyszko şi oftând 
încet, îşi urmă vorba: 

Am adus şi zaruri, şi un păhărel, şi faţa de masă, fiindcă 
după fiecare masă îi place să joace zaruri. 

Avea obiceiul ăsta şi mai demult şi de fiecare dată se 
înfuria grozav. 

De înfuriat se înfurie şi acum; adesea dă cu păhărelul de 
pământ şi iese pe uşă afară. Dar după aceea, se întoarce 
râzând şi se miră şi el ce l-a găsit. Domniile Voastre doar îl 
cunoaşteţi. Numai să nu i te pui împotrivă, altminteri e cel 
mai bun om din lume. 


Păi cine să se pună cu el, că are mai multă minte decât 
alţii! 

Astfel discutau între ei, în vreme ce Zbyszko se îmbrăca în 
iatac. În cele din urmă, ieşi atât de frumos, că aproape o 
orbi pe Jagienka, întocmai ca atunci, când venise prima 
dată la Zgorzelice în tunica albă. Dar de astă dată, o 
cuprinse o mare părere de rău la gândul că frumuseţea lui 
nu era pentru ea, pentru că lui îi era dragă alta. 

În schimb, Macko era bucuros, deoarece îşi spuse că 
abatele îl va plăcea pe Zbysko şi când vor negocia, nu-i va 
face greutăţi. Se bucură chiar atât de mult la acest gând, 
încât se hotări să se ducă şi el. 

Dă poruncă să aştearnă fân în căruţă, îl rugă pe Zbyszko, 
dacă am putut să vin de la Cracovia până la Bogdaniec cu 
vârful de săgeată între coaste, o să pot merge şi acum fără 
el până la Zgorzelice. 

Numai să nu ţi se face rău, Domnia Ta, observă Jagienka. 

Ei, n-o să mi se întâmple nimic, fiindcă simt că mi-au 
revenit puterile. Şi chiar dac-o să mi se facă puţin rău, 
abatele o să vadă că m-am grăbit să-i vin în întâmpinare şi 
se va arăta şi mai îngăduitor. 

Ţin mai mult la sănătatea Domniei 'Tale, decât la bunătatea 
lui, interveni Zbyszko. 

Dar Macko se încăpăţână şi rămase pe-a lui. Pe drum icni 
puţin, totuşi nu încetă să-l înveţe pe Zbyszko cum să se 
poarte la Zgorzelice, sfătuindu-l să se arate umil şi 
ascultător cu ruda avută care nu suferea nici cea mai mică 
împotrivire. 

Când ajunseră la Zgorzelice, îi găsiră pe Zych şi pe abate 
stând în cerdac, privind la lumea lui Dumnezeu şi sorbind 
din vin. Dincolo de ei, lângă perete şedeau la rând pe laviţă, 
şase oameni din suită; printre ei un cântăreţ şi un pelerin 
pe care puteai să-l cunoşti lesne după băţul strâmb, 
nodurile de la cingătoare şi scoicile cusute pe veşmântul de 
culoare închisă. Ceilalţi arătau ca nişte clerici, deoarece 


aveau capetele rase în creştet, veşminte laice, cingători din 
piele de bou şi săbii scurte la şold. 

La vederea lui Macko, care se afla în căruţă, Zych se ridică 
repede, iar abatele gândindu-se se vede la demnitatea lui 
de duhovnic, se mulţumi să le spună ceva clericilor săi 
dintre care câţiva ieşiră prin uşa deschisă spre odaie. 
Zbyszko şi Zych îl urcară de subsuori în cerdac pe Macko. 

Nu prea mă simt în putere, se plânse Macko sărutând 
mâna abatelui, dar am venit, binefăcătorul meu, să-ţi 
mulţumesc Domniei Tale pentru că ai avut grijă de 
Bogdaniec şi să te rog să-mi dai binecuvântarea, de care un 
om păcătos ca mine are cea mai mare nevoie. 

Am auzit că-ţi este mai bine, spuse abatele luându-i capul 
în mâini, şi te-ai legat pe cuvânt să te duci la mormântul 
răposatei noastre regine. 

Pentru că neştiind cărui sfânt să mă rog, m-am rugat ei. 

Bine ai făcut! Strigă abatele cu înflăcărare, ea e mai bună 
decât alţii şi să cuteze vreunul s-o invidieze! 

Şi într-o clipă, mânia îi urcă în obrajii care se rumeniră de 
năvala sângelui şi ochii începură să-i scânteieze. 

Cei de faţă îi cunoşteau această meteahnă, astfel că Zych 
începu să râdă şi să strige: 

Loveşte, care crezi în Dumnezeu! 

Abatele răsuflă cu zgomot, îşi rostogoli ochii peste cei din 
jur, după care izbucni în râs, tot atât de brusc cum începuse 
şi uitându-se la Zbyszko întrebă: 

Domnia Ta eşti nepotul şi ruda mea? 

Zbyszko se aplecă şi-i sărută mâna. 

Te-am văzut când erai mic; nu te-aş mai fi recunoscut! 
Glăsui abatele. Ia vino să te văd! 

Şi se apucă să-l cerceteze cu atenţie din cap până-n 
picioare, apoi hotări: 

Eşti prea chipeş! Parcă eşti o fetişcană, nu un cavaler! 

La care Macko: 

Pe fetişcana asta au luat-o nemţii la dans, dar care cum o 
luau, se prăbuşea de îndată şi nu se mai scula. 


Încordează şi arbaleta fără manivelă! Strigă Jagienka 
deodată. 

Abatele se întoarse spre ea: 

Dar pe tine cine te-a întrebat? 

Fata se îmbujoră atât de tare, încât gâtul şi urechile i se 
făcură trandafirii, şi răspunse încurcată foarte: 

Pentru că l-am văzut. 

Păzeşte-te să nu te nimerească vreo săgeată, că o să ai 
nevoie nouă luni ca să te vindeci. 

La acestea, cântăreții, pelerinul şi clericii rătăcitori 
izbucniră într-un hohot puternic de râs; iar Jagienka îşi 
pierdu curajul de tot, aşa că abatelui i se făcu milă de ea şi 
ridicând braţul, îi arătă mâneca uriaşă a sutanei. 

Ascunde-te în ea, fetiţo, o îndemnă, pentru că o să-ţi 
ţâşnească sângele din obraji. 

În acest timp, Zych îl aşeză pe Macko pe laviţă şi porunci 
să i se aducă vinul, după care se duse Jagienka. Abatele îşi 
îndreptă privirea spre Zbyszko şi începu să-l lămurească: 

Destul cu gluma! Nu te-am comparat cu o fată, ca să te fac 
de ruşine, ci numai de bucurie pentru frumuseţea ta cu 
care nu puţine fete ar putea să se laude. Ştiu, însă, că eşti 
un flăcău zdravăn! Am auzit şi despre faptele tale de la 
Wilno, şi despre frizieni, şi despre Cracovia. Mi le-a povestit 
Zych pe toate, pricepi. 

Aici, începu să se uite pătrunzător în ochii lui Zbyszko şi 
după o clipă vorbi din nou: 

Dacă te-ai jurat să aduci trei pene de păun, apoi să le 
cauţi! Este o ispravă vrednică de toată lauda şi plăcută lui 
Dumnezeu să-i urmăreşti pe vrăjmaşii neamului nostru. Dar 
dacă ai mai jurat şi altceva, află că te pot dezlega chiar aici, 
fiindcă am această putere. 

Ehei! Grăi Zbyszko, când un om îi făgăduieşte ceva în 
gând Domnului lisus, cine mai poate să-l dezlege de 
jurământ? 

Când auzi aceste cuvinte, Macko se uită cu oarecare 
teamă la abate, dar acesta se pare că era binedispus, 


întrucât, în loc să răbufnească mânios, îl ameninţă vesel cu 
degetul pe Zbyszko şi zise: 

Ia te uită, ce deştept! Vezi să nu ţi se întâmple şi ţie cei s-a 
întâmplat neamţului Beyhard. 

Păi, ce i s-a întâmplat? Se interesă Zych. 

L-au ars pe rug. 

Din care pricină? 

Din pricină că a pretins că un laic poate să înţeleagă tot 
atât de bine tainele Domnului ca şi un duhovnic. 

Aspru l-au mai pedepsit! 

Dar pe bună dreptate! Tună abatele, fiindcă a hulit 
împotriva Sfântului Duh. Voi ce credeţi? Poate vreun laic să 
ghicească tainele dumnezeirii? 

N-are cum să poată! Răspunseră într-un glas clericii 
rătăcitori. 

Voi, „neciopliţilor”, tacă-vă fleanca, îi luă la rost abatele, 
fiindcă nu sunteţi duhovnici, cu toate că aveţi capetele rase. 

Nu suntem neciopliţi şi nici târâie-brâu, ci curtenii 
Domniei Tale, răspunse unul dintre ei uitându-se în acelaşi 
timp într-o balercă mare care împrăştia până departe un 
miros de orz încolţit şi de hamei. 

Ei, poftim! Parc-ar vorbi dintr-un butoi! Îl dojeni abatele. 
Ei, pletosule! Ce tot te uiţi în balerca aia? N-ai să găseşti 
latina acolo. 

Nici eu nu caut latina, ci berea, pe care nu pot s-o găsesc. 

Abatele, însă, i se adresă lui Zbyszko, care privea cu 
mirare la aceşti curteni şi spuse: 

Toţi sunt clerici scholares, deşi fiecare ar prefera să zvârle 
cartea cât colo şi să pună mâna pe lăută şi să umble lela 
prin lume. Ce să fac, i-am luat pe lângă mine şi-i hrănesc. 
Sunt nişte pierde-vară şi fluieră-vânt adevăraţi, dar ştiu să 
cânte şi au deprins puţin slujba Domnului, aşa că mă 
folosesc de ei la biserică, iar la nevoie mă şi apară, pentru 
că unii sunt slujitori tari de vână! Pelerinul acesta zice că a 
fost în "Ţara Sfântă, dar l-ai întreba în zadar peste ce mări şi 


prin ce ţări a umblat, fiindcă habar nu are cum îl cheamă pe 
împăratul grecilor şi în ce oraş trăieşte. 

Am ştiut, dar când m-au apucat frigurile la Dunăre, atâta 
m-au scuturat, că mi-a ieşit tot din cap. 

Cel mai mult mă miră săbiile lor, zise Zbyszko, pentru că n- 
am mai văzut clerici purtând astfel de arme. 

Ei au voie, dădu răspuns abatele, căci n-au fost hirotonisiţi, 
iar că şi eu port sabie scurtă la şold, nu-i de mirare. Anul 
trecut l-am provocat la luptă pe pământ bătătorit pe Wilk de 
Brzozowa pentru pădurea prin care aţi trecut spre 
Bogdaniec, dar n-a venit. 

Cum putea să lupte cu un om în sutană? Îl întrerupse 
Zych. 

Abatele sări ca opărit şi izbind cu pumnul în masă, strigă: 
Când sunt în armură, nu mai sunt preot, ci numai şlahtic. 
lar el nu s-a prezentat, fiindcă voia să mă atace cu slujitorii 

la Tulcza. lată de ce port sabia la şold! Omnes leges 
omniaque iura vim vi repellere cunctisque sese defensare 
permittunt! 36 De aceea le-am dat şi lor. 

Zych, Macko şi Zbyszko tăcură auzind cuvintele latineşti şi 
îşi plecară capetele în faţa înţeleptului abate, fiindcă 
niciunul nu înţelese nici un cuvânt; iar el îşi roti împrejur 
privirea mânioasă şi rosti în sfârşit. 

Cine ştie dacă nu mă va ataca şi aici? 

Oho! N-are decât să îndrăznească, strigară clericii 
rătăcitori, ducându-şi mâinile la mânerele săbiilor. 

O, să poftească! Mi s-a urât şi mie fără luptă. 

N-o s-o facă, îi linişti Zych, o să vină mai degrabă cu 
închinăciune şi vorbe bune. A renunţat deja la pădure, 
acum se gândeşte la feciorul lui. Aflaţi de la mine! Fir-ar să 
fie! 

În acest timp, abatele se domoli şi spuse: 

Pe tânărul Wilk l-am văzut bând cu Cztan de Rog6w la 
hanul din Krzesnia. La început, nu m-au recunoscut, era 
întuneric, şi au continuat să vorbească de Jagienka: 

Aici, se întoarse către Zbyszko: 


Şi de tine. 

De la mine ce voiau? 

Nu voiau nimic de la tine, dar nu le convenea că aproape 
de Zgorzelice se mai află şi al treilea. Cztan îi zicea lui Wilk: 
„Când o să-i tăbăcesc pielea, n-o să mai fie atât de fercheş”. 
La care Wilk: „S-ar putea să-i fie frică de noi, iar dacă nu, o 
să-i rup oasele cât ai bate din palme”. Apoi au început să se 
asigure unul pe celălalt că te vei teme de ei. 

Auzind acestea, Macko privi la Zych, Zych la el şi pe 
chipurile lor se aşternu o expresie de şiretenie şi bucurie. 
Niciunul nu era sigur dacă abatele auzise într-adevăr 
discuţia sau născocea doar ca să-l aţâţe şi mai mult pe 
Zbyszko; în schimb, amândoi îşi dădură seama - ştiindu-l 
bine pe Zbyszko, mai ales Macko - că nu exista nici un 
mijloc mai bun pe lume, ca să-l împingă spre Jagienka. 

Iar abatele adăugă parcă înadins: 

La drept vorbind, sunt nişte flăcăi grozavi! 

Fără a arăta ce gândeşte, Zbyszko se mulţumi să-l întrebe 
pe Zych cu glasul parcă schimbat: 

Mâine nu-i duminică? 

Ba chiar aşa. 

Şi vă duceţi la slujbă, nu? 

Dară! 

Unde? La Krzesnia? 

Acolo, că-i mai aproape. Unde putem să ne ducem? 

Prea bine! 

Capitolul XVI. 

Ajungându-i din urmă pe Zych şi pe Jagienka care-i 
însoțeau pe abate şi pe clerici la Krzesnia, li se alătură şi 
merseră împreună, întrucât voia să-i dovedească abatelui 
că nu se teme nici de Wilk de Brzozowa, nici de Cztan de 
Rog6w şi n-are de gând să se ferească din calea lor. La 
început, se minună iarăşi de frumuseţea Jagienkăi, pentru 
că, deşi o văzuse de multe ori la Zgorzelice şi la Bogdaniec 
îmbrăcată ca pentru oaspeţi, niciodată nu arătase ca acum, 
când se ducea la biserică. Avea veşminte din pânză roşie 


căptuşită cu hermină, mănuşi roşii şi o glugă tot de hermină 
cusută cu fir de aur pe cap, de sub care îi cădeau pe umeri 
două cozi. Nu mai stătea în şa ca un bărbat, ci pe o şa înaltă 
cu rezemătoare şi lăvicioară sub picioarele care abia se 
vedeau de sub fusta lungă cu falduri egale. Zych, care-i 
îngăduise fetei să se îmbrace acasă într-un cojocel şi să se 
încalţe în cizme de vițel, voia ca oricine să vadă că în faţa 
bisericii nu venise fata vreunui prăpădit de şlahtic sau 
fitecine, ci o jupâniţă dintr-un neam de cavaleri. În acest 
scop, calul ei era ţinut de doi copilandri îmbrăcaţi în 
pantaloni strâmţi pe picior şi cu haine largi la piept, cum 
purtau de obicei pajii. Patru oameni de la curte veneau în 
spate urmaţi de clericii abatelui cu săbiile şi lăutele la brâu. 
Lui Zbyszko îi plăcea mult întreaga suită, dar în mod 
deosebit o admira pe Jagienka, care arăta ca o icoană, şi pe 
abate care, în sutana roşie cu mânecile foarte largi, i se 
părea că seamănă cu un prinţ. Cel mai modest îmbrăcat 
dintre toţi era Zych, care avusese grijă ca toţi ceilalţi să 
arate bine, lui rămânându-i numai veselia şi cântatul. 

Abatele, Jagienka, Zbyszko şi Zych mergeau într-un rând. 
La început, abatele le porunci „neciopliţilor” lui să cânte 
melodii cuvioase, dar mai târziu, plictisindu-se, începu să 
vorbească numai cu Zbyszko, care se uita la sabia lui grea 
la fel de mare ca spadele nemţeşti pentru două mâini. 

Văd, rosti cu gravitate, că eşti uimit de paloşul meu; află 
deci să sinoadele le îngăduie duhovnicilor să poarte paloşe, 
ba chiar baliste şi catapulte când călătoresc, iar noi ne 
aflăm acum în călătorie. În sfârşit, atunci când Sfântul 
Părinte nu le-a mai îngăduit preoţilor să poarte paloşe şi 
veşminte roşii, mai mult ca sigur că s-a gândit la oamenii 
din stările de jos, deoarece Dumnezeu l-a creat pe şlahtic 
pentru armă, astfel că oricine-ar vrea să i-o ia, acela s-ar 
împotrivi poruncilor Lui veşnice. 

L-am văzut pe prinţul Henryk de Mazowsze duelându-se în 
arenă, răspunse Zbyszko. 


Nu i se reproşează că s-a bătut în duel, zise abatele, 
ridicând un deget în sus, ci că şi-a luat soţie, şi încă una 
nepotrivită, fornicariam3 7 şi bibulam38 mulierem, care, 
cum vorbeşte lumea, Bacchum adorabat din tinereţe, iar pe 
deasupra a mai fost şi adulteră, lucru din care nu putea să 
iasă nimic bun. 

Aici, mai că-şi opri calul şi începu să-l povăţuiască şi mai 
serios: 

Pentru că dacă vrei să te căsătoreşti, adică să-ţi iei 
uxorem39 ai grijă să fie pioasă, bună gospodină, curată şi 
cu obiceiuri bune, toate lucruri de care, afară de Părinţii 
Bisericii, ne învaţă şi un înţelept păgân pe nume Seneca40. 
Şi cum ai să-ţi dai seama că ai nimerit bine, dacă nu cunoşti 
cuibul din care-ţi alegi tovarăşa până la moarte? Fiindcă alt 
învăţat al lui Dumnezeu zice: Pomus non cadit absque 
arbore41. Cum e boul, aşa-i şi pielea, cum e mama, aşa-i şi 
fiica. Aşadar, învaţă, omule plin de păcate, să nu-ţi cauţi 
soaţa prea departe, deoarece dacă ai să găseşti una rea şi 
uşuratică, ai să plângi deseori, cum a plâns şi filosoful acela, 
a cărui nevastă rea de gură îi turna în cap aquam 
sordidam42, când se supăra. 

În saecula saeculorum, amin! Tunară într-un glas clericii 
rătăcitori care, răspunzându-i abatelui întotdeauna în acest 
fel, nu se îngrijeau dacă răspund ce trebuie. 

Toţi ascultară cu luare-aminte vorbele abatelui, 
admirându-i priceperea şi ştiinţa de carte, iar el, 
povăţuindu-l chipurile pe Zbyszko, li se adresa mai ales lui 
Zych şi Jagienkăi, de parcă pe ei voia să-i încurajeze. 
Jagienka înţelegea totuşi despre ce este vorba, pentru că se 
uita cu atenţie de sub genele-i lungi la flăcăul care-şi 
încruntase sprâncenele şi îşi plecase capul, cumpănind 
adânc la tot ce auzea. 

După un răstimp, suita porni mai departe, dar în tăcere; 
abia când se văzu Krzesnia, abatele îşi pipăi cingătoarea, se 
întoarse cu faţa înainte, astfel ca să-i fie uşor să apuce 
mânerul paloşului, şi zise: 


E cu putinţă ca bătrânul Wilk de Brzozowa să vină şi el cu 
o suită pe cinste. 

Se înţelege, încuviinţă Zych, dar i-am auzit vorbind pe 
slujitori că s-a îmbolnăvit. 

Iar unul dintre clericii mei a auzit că ne va ataca înaintea 
hanului după liturghie. 

N-ar face una ca asta fără să ne provoace şi îndeosebi 
după slujbă. 

Dumnezeu să-i bage minţile în cap. Eu nu caut gâlceavă cu 
nimeni şi îndur cu răbdare nedreptatea. 

Aici, se uită la neciopliţii lui şi le porunci: 

Să nu scoateţi săbiile şi să nu uitaţi că sunteţi slugile 
Domnului. Să-i loviți abia după ce le vor scoate ei cei dintâi. 

În schimb, Zbyszko, care călărea alături de Jagienka, o 
întreba de ce-l interesa mai mult pe el. 

Pe Cztan şi pe tânărul Wilk o să-i găsim negreşit la 
Krzesnia, îi spuse. Să mi-i arăţi de departe, ca să ştiu care 
sunt. 

Bine, Zbyszko, acceptă Jagienka. 

O să vă întâlniți înainte şi după slujbă. Ce fac atunci? 

Mă slujesc, cum se pricep şi ei. 


Astăzi, n-o să te mai slujească, înţelegi? 

Iar fata-i răspunse din nou aproape cu umilinţă: 

Bine, Zbyszko. 

Îi întrerupse toaca de lemn, deoarece la Krzesnia nu erau 
clopote. Ajunseră îndată. Din mulţimea celor care aşteptau 
să înceapă slujba înaintea bisericii, ieşiră numaidecât în faţă 
tânărul Wilk şi Cztan de Rog6w, dar Zbyszko le-o luă 
înainte, sări din şa înainte ca ei să se apropie şi luând-o de 
mijloc pe Jagienka, o dădu jos de pe şa, după care o apucă 
de mână şi uitându-se sfidător la ei, o conduse în biserică. 

În tindă, avură parte de o nouă dezamăgire. Amândoi se 
repeziră spre agheasmatar şi înmuindu-şi mâinile în apă, le 
întinseră spre fată. Dar acelaşi lucru îl făcu şi Zbyszko, iar 
ea îi atinse degetele lui, apoi se închină şi intrară împreună 
în biserică. Atunci nu numai tânărul Wilk, dar şi Cztan de 
Rog6w, deşi nu era prea dezgheţat, înţelese că toate 
acestea erau făcute înadins şi amândoi fură cuprinşi de o 
mânie atât de năprasnică, încât părul începu să li se 
zburlească sub plasele de pe cap. Îşi mai păstrară totuşi 
stăpânirea de sine într-atâta, încât, temându-se de 
pedeapsa lui Dumnezeu, nu vrură să intre furioşi în 
biserică; Wilk, însă, se năpusti afară din pridvor şi alergă ca 
un smintit prin cimitir printre copaci, neştiind nici el 
încotro. Cztan se ţinu după el fără să ştie de ce o face. 

Se opriră abia la colţul gardului viu, unde se aflau pietrele 
pregătite pentru temelia clopotniţei pe care voiau s-o 
zidească la Krzesnia. Acolo Wilk, vrând să scape de mânia 
care-i clocotea în piept, înşfăcă un pietroi şi începu să-l 
zgâlţâie din toate puterile, iar Cztan îi urmă pilda şi după o 
clipă începură amândoi să-l rostogolească înverşunaţi prin 
tot cimitirul până aproape de poarta bisericii. 

Oamenii priveau la ei cu mirare, crezând că făcuseră 
vreun legământ să contribuie astfel la ridicarea clopotniţei. 
Efortul le mai potoli mânia, astfel că îşi veniră amândoi în 
fire şi se opriră vlăguiţi, răsuflând greu şi uitându-se unul la 
altul cu priviri şovăitoare. 


Cel dintâi întrerupse tăcerea Cztan de Rogow: 

Ei, şi acum? Întrebă. 

Adică? Răspunse Wilk. 

Îl atacăm chiar acum? 

Cum o să-l ataci în biserică? 

Nu în biserică, ci după slujbă. 

E cu Zych şi cu abatele. Ai uitat ce ne-a spus Zych, că dacă 
ne batem, o să ne alunge de la Zgorzelice? Dacă nu era 
ameninţarea asta, de mult ţi-aş fi rupt coastele. 

Sau eu ţie! Se oţări Cztan, încleştându-şi pumnii uriaşi. 

Şi ochii începură să le scânteieze ameninţători la amândoi, 
dar îşi luară seama numaidecât că acum aveau mai multă 
nevoie ca oricând de înţelegere. Se încăieraseră nu o dată, 
dar se împăcaseră întotdeauna după aceea, întrucât, cu 
toate că îi despărţea dragostea pentru Jagienka, nu puteau 
trăi prea mult unul fără celălalt şi de fiecare dată se 
apropiau din nou. lar acum, aveau un duşman comun şi 
simțeau amândoi că de astă dată era vorba de unul foarte 
primejdios. 

După o vreme, Cztan întrebă: 

Ce să facem? Poate să-i trimitem o provocare la 
Bogdaniec? 

Wilk, care era mai înţelept, nu ştia nici el deocamdată ce 
să facă. Spre norocul lui, îi veni în ajutor toaca de lemn, 
care se auzi din nou în semn că începe slujba. Aşa că 
propuse: 

Ce să facem? Să mergem la slujbă, apoi fie ce-o da 
Dumnezeu. 

Cztan de Rogow se bucură auzind acest răspuns cumpănit. 

Poate că Domnul lisus o să ne trimită gândul cel bun, 
încuviinţă. 

Şi ne va binecuvânta, adaugă Wilk. 

Aşa se şi cuvine. 

Şi intrară în biserică, unde, ascultând slujba cu evlavie, îşi 
recăpătară curajul. Nu-şi pierdură capul nici atunci când 
Jagienka, după liturghie, primi din nou în pridvor apa 


sfinţită din mâna lui Zbyszko. La cimitir, lângă poartă, se 
ploconiră înaintea lui Zych, a Jagienkăi şi chiar a abatelui, 
deşi acesta se duşmănea cu bătrânul Wilk de Brzozowa. La 
Zbyszko se mulţumiră doar să se uite pe sub sprâncene, dar 
niciunul nu îndrăzni să murmure, cu toate că inimile le 
scânceau în piept de durere, mânie şi invidie, pentru că 
Jagienka, nu le păruse niciodată atât de frumoasă, încât 
semăna cu o regină. Abia când alaiul porni înapoi şi când 
ajunse până la ei de departe cântecul vesel al clericilor 
călători, Cztan începu să-şi şteargă sudoarea de pe obrajii 
dolofani şi să sforăie ca un cal. lar Wilk rosti scrâşnind din 
dinţi: 

La han! La han! Vai mie! 

După care, aducându-şi aminte cum îşi ogoiseră suferinţa 
mai înainte, luară pietroiul şi-l rostogoliră iarăşi pe locul lui. 

În acest timp, Zbyszko călărea alături de Jagienka, 
ascultând cântecele neciopliţilor abatelui, dar după ce 
făcuseră cinci sau şase stadii43, opri calul dintr-odată şi 
zise: 

Voiam să plătesc o liturghie, pentru sănătatea unchiului, 
dar am uitat, mă întorc îndată. 

Nu te mai întoarce! Îl sfătui Jagienka, o să trimit pe cineva 
de la Zgorzelice. 

Ba mă întorc, dar voi nu mă mai aşteptaţi pe mine. Cu 
bine! 

Cu bine! Zise abatele. Du-te! 

Şi chipul i se înveseli, iar când Zbyszko pieri din ochii lor, îl 
înghionti pe Zych pe furiş şi-l întrebă: 

Înţelegi, Domnia Ta? 

Ce să înţeleg? 

O să se bată la Krzesnia cu Wilk şi Cztan, cum mă vezi şi 
cum te văd, dar tocmai asta voiam şi la asta doream să se 
ajungă. 

Sunt nişte flăcăi zdraveni! S-ar putea să-l rănească şi ce 
folos? 


Cum adică ce folos? Dacă o să se bată pentru Jagienka, 
cum o să se mai gândească pe urmă la fata lui Jurând? 
Jagienka o să fie jupâniţa lui, nu cealaltă; asta şi vreau 
pentru că e rudă cu mine şi mi-a plăcut! 

Bine, dar jurământul? 

O să-l dezleg eu înainte! N-aţi auzit când i-am făgăduit? 

Mintea Domniei Tale le ştie pe toate, răspunse Zych. 

Abatele se bucură de laudă, după care se apropie de 
Jagienka şi o întrebă: 

De ce eşti atât de îngrijorată? 

Ea se aplecă în şa şi apucându-i mâna abatelui, o duse la 
buze: 

Nănaşule, poate n-ar fi rău să trimiţi câţiva „neciopliţi” la 
Krzesnia. 

La ce bun? O să mi se îmbete la han, mare scofală. 

S-ar putea totuşi să împiedice vreo încăierare. 

Abatele o privi drept în ochi şi spuse deodată cu asprime: 

N-au decât să-l şi omoare! 

Atunci, să mă omoare şi pe mine! Se împotrivi Jagienka. 

Şi amărăciunea care se amestecase cu părerea de rău în 
pieptul ei de când vorbise cu Zbyszko, răbufni acum în 
şiroaie de lacrimi. Văzând aceasta, abatele o cuprinse cu 
braţul, acoperind-o aproape toată cu mâneca lui uriaşă şi 
începu să-i spună: 

Nu te teme, fetiţa mea! Sfada s-ar putea să ne prindă bine, 
căci doar şi ceilalţi sunt şlahtici, aşa că n-o să se 
năpustească toţi asupra lui, ci o să se provoace la luptă ca 
nişte cavaleri. O să se descurce el, chiar dacă ar lupta cu 
amândoi odată. Cât despre fiica lui Jurând, de care ai auzit, 
află numai că lemnul pentru patul mirilor nu creşte încă în 
nici o pădure. 

De vreme ce cealaltă îi este mai dragă, atunci nu-mi pasă 
nici mie de el! Răspunse Jagienka printre lacrimi. 

Şi de ce suspini? 

Pentru că mă tem pentru el. 

Poftim, judecată de femeie! Spuse abatele râzând. 


Apoi aplecându-se spre urechea Jagienkăi, continuă: 

Stăpâneşte-te, fetiţo! Chiar dacă te va lua pe tine, o să se 
mai bată de multe ori în duel, că de-aia e şlahtic. 

Aici, se apropie şi mai mult şi adăugă: 

Şi o să te ia în curând, aşa cum există un Dumnezeu în cer! 

Măcar de m-ar lua! Răspunse Jagienka. 

În acelaşi timp, începu să zâmbească printre lacrimi şi să 
privească la abate, vrând parcă să-l întrebe de unde ştie el. 

Între timp, Zbyszko, întorcându-se la Krzesnia, se duse 
drept la preot, fiindcă voia într-adevăr să plătească o slujbă 
pentru sănătatea lui Macko; după ce sfârşi ce avea de făcut, 
se grăbi să ajungă la hanul, în care se aştepta să-i găsească 
pe tânărul Wilk de Brzozowa şi pe Cztan de Rogow. 

Îi găsi, de bună seamă pe amândoi laolaltă cu o mulţime de 
oameni; şlahtici, oşteni, ţărani şi câţiva „măscărici” care se 
grozăveau făcând tot felul de tumbe nemţeşti. În primul 
moment, nu recunoscu pe nimeni, pentru că ferestrele 
crâşmei, cu beşici de bou, lăsau să treacă prea puţină 
lumină şi abia când un slujitor aruncă pe vatră o mână de 
uscături de pin, desluşi într-un colţ în spatele unor stacane 
de bere mutra păroasă a lui Cztan şi faţa aspră, învâlvorată 
a lui Wilk de Brzozowa. 

Atunci porni încet către ei înghiontind pe cei care-i stăteau 
în cale şi ajungând în faţa lor, izbi cu pumnul în masă, de 
răsună în toată încăperea. 

Cei doi zvâcniră în picioare şi începură să-şi pipăie 
cingătorile de piele, dar înainte să pună mâna pe săbii, 
Zbyszko le aruncă mănuşa pe masă şi vorbind pe nas, cum 
au obiceiul cavalerii când provoacă la duel, rosti 
următoarele cuvinte la care nu se aşteptau. 

În caz că vreunul din voi doi sau oricare dintre cavalerii 
care se află în această încăpere nu va accepta că cea mai 
frumoasă şi cea mai virtuoasă fată din lume este jupâniţă 
Danuta, fiica lui Jurând de Spychâw, pe acela îl provoc la 
luptă călare sau pe jos până la prima îngenunchere sau 
până la ultima suflare. 


Wilk şi Cztan încremeniră, cum s-ar fi întâmplat şi cu 
abatele dacă ar fi auzit ceva asemănător, şi o vreme nu fură 
în stare să îngâne un cuvânt. Cine era jupâniţă asta? Pe ei îi 
interesa numai Jagienka, dar nu era vorba de ea. lar dacă 
râsul ăsta zburlit nu se gândea la Jagienka, ce treabă avea 
cu ei? De ce-i umilise înaintea bisericii? De ce venise aici şi 
de ce caută cearta cu lumânarea? Din cauza atâtor 
întrebări învălmăşite, rămaseră cu gura căscată, iar Cztan 
îşi holbă ochii de parcă nu era un om, ci în faţa lui se afla 
cine ştie ce pocitanie nemţească. 

Wilk, însă, mai ager, care cunoştea puţin obiceiurile 
cavalereşti şi ştia că marii războinici le fac jurăminte de 
credinţă unor femei şi se căsătoresc cu altele, se gândi că şi 
de astă dată era vorba de aşa ceva, prin urmare, dacă se 
ivise prilejul să-i ia apărarea Jagienkăi, se cuvenea să 
profite îndată de el. 

Aşa că ieşi de după masă şi apropiindu-se cu chipul 
ameninţător de Zbyszko, îl întrebă: 

Cum adică, fecior de câine, nu Jagienka, fata lui Zych, este 
cea mai frumoasă? 

După el, înaintă şi Cztan, iar oamenii începură să se 
strângă în jurul lor, fiindcă ştiau cu toţii că se va sfârşi cu 
bătaie. 

Capitolul XVII. 

Întorcându-se acasă, Jagienka trimise numaidecât un 
argat la Krzesnia să afle dacă la han nu a avut loc vreo 
încăierare sau dacă a fost cineva provocat la duel. Acesta, 
însă, căpătând doi groşi de argint pentru drum, începu să 
bea cu slugile preotului şi nu se mai gândi la întoarcere. Al 
doilea, repezit de la Bogdaniec, care trebuia să-l prevină pe 
Macko de sosirea abatelui, reveni îndeplinindu-şi porunca, 
şi vesti totodată că-l văzuse pe Zbyszko jucând zaruri cu un 
şlahtic mai vârstnic. 

Asta o mai linişti întrucâtva pe Jagienka, deoarece 
cunoscând experienţa şi îndemânarea lui Zbyszko, nu se 
temea atâta pentru duelul lui, cât de vreo bătaie 


sângeroasă la crâşmă. Avea chef să meargă împreună cu 
abatele la Bogdaniec, dar acesta se împotrivi, deoarece voia 
să stea de vorbă cu Macko despre zălog şi despre altceva 
mult mai important, la care nu dorea s-o aibă de martor pe 
Jagienka. 

De altminteri, se gândea să-şi petreacă noaptea acolo. 
Aflând că Zbyszko se întorsese teafăr, îşi recăpătă umorul şi 
le porunci clericilor săi rătăcitori să cânte şi să chefuiască 
de răsuna pădurea, iar la Bogdaniec, ţăranii ieşiră de prin 
case să vadă dacă arde undeva sau a năvălit vrâjmaşul. Dar 
un pelerin care mergea înainte cu ciomagul lui încovoiat, îi 
linişti, lămurindu-i că trece un prelat de rang înalt, aşa căi 
se închinară şi câţiva îşi făcură semnul crucii. Văzând cât de 
respectat era, abatele călărea îngândurat şi bucuros, 
arătându-se plin de bunăvoință faţă de oameni. 

Macko şi Zbyszko, auzind cântece şi strigăte, ieşiră până la 
poartă să-l întâmpine. Unii dintre clerici mai fuseseră cu 
abatele la Bogdaniec, alţii, însă, care abia se alăturaseră 
însoţitorilor lui, nu-l mai văzuseră niciodată. Acestora le 
scăzu înflăcărarea la vederea aşezării sărăcăcioase, care nu 
se putea compara cu gospodăria arătoasă de la Zgorzelice. 
Le veni, însă, inima la loc, văzând fumul care ieşea prin 
acoperişul de paie şi mai ales când, după ce intrară 
înăuntru, simțind mirosul de şofran şi mai multe feluri de 
carne, observând în acelaşi timp cele două mese pline de 
farfurii de cositor, goale încă, dar atât de mari că toţi ochii 
se înveseliră la vederea lor. Pe o masă mai mică, strălucea 
un taler de argint, pregătit pentru abate şi o lingură tot atât 
de frumos sculptată, dobândită, odată cu alte lucruri 
scumpe, de la frizieni. 

Macko şi Zbyszko îi poftiră de îndată la masă, dar abatele, 
care mâncase bine înainte de a pleca de la Zgorzelice, nu se 
lăsă convins, mai ales că-l preocupa altceva. Chiar de la 
sosire, se uita cu luare-aminte şi neliniştit totodată la 
Zbyszko, de parcă voia să vadă pe el urmele încăierării, 


văzând, însă, faţa senină a tânărului, îşi pierdu răbdarea şi 
nemaiputând să se stăpânească îi propuse: 

Să mergem în iatac, să vorbim despre zălog. Nu vă 
împotriviţi, că mă înfurii! 

Aici, se întoarse către clerici şi tună: 

Iar voi, să staţi liniştiţi şi să nu ascultați la uşă! 

Spunând acestea, deschise uşa de la iatac, prin care abia 
putu să treacă, şi intră urmat de Zbyszko şi de Macko. 
Acolo, după ce se aşezară pe lăzile cu lucruri, abatele i se 
adresă tânărului cavaler: 

Ei, ai fost la Krzesnia? 

Am fost. 

Ei şi? 

Am plătit slujba pentru sănătatea unchiului şi m-am întors. 

Abatele se foi neliniştit pe ladă. 

„Ha! Se gândi, nu s-a întâlnit nici cu Cztan, nici cu Wilk; 
poate că nu erau acolo sau poate că nu i-a căutat. M-am 
înşelat!” 

Dar era supărat că se înşelase şi socoteala lui se dovedise 
greşită, aşa că obrajii îi deveniră stacojii şi începu să gâfâie. 

Hai să vorbim despre zălog! Spuse după o clipă. Aveţi 
banii? Că dacă nu-i aveţi, pământu-i al meu! 

La acestea, Macko care ştia cum să se poarte cu el, se 
ridică în tăcere, deschise cufărul pe care şedea, scoase din 
el un săculeţ cu grivne şi zise: 

Suntem oameni sărmani, dar avem bani şi cele de cuviinţă, 
aşa că o să plătim cum scrie pe „hârtie” şi cum eu însumi 
am iscălit cu semnul crucii. Dacă Domnia Ta mai vrei şi ceva 
pe deasupra pentru supraveghere şi câştig, n-o să ne 
împotrivim şi o să plătim ce ne pretinzi, îmbrăţişându-ţi 
picioarele, binefăcătorule. 

Spunând acestea, îi căzu la picioare, iar Zbyszko făcu şi el 
la fel. Abatele, care se aştepta să se certe şi să se 
târguiască, rămase surprins de asemenea purtare, ba chiar 
se supără întrucâtva, fiindcă voia să-şi impună condiţiile lui 
în timpul negocierilor şi când colo, pierduse prilejul. 


Astfel că, înapoindu-le „hârtia”, adică înţelegerea scrisă pe 
care Macko o iscălise cu semnul crucii, întrebă: 

Despre ce fel de bani pe deasupra este vorba? 

Nu vrem să primim de pomană, răspunse Macko viclean, 
ştiind că în acest caz, cu cât se va împotrivi mai mult, cu 
atăt va fi câştigul mai mare. 

Uitaţi-vă la ei! Nu vor să primească pomană de la o rudă! 
Prea multă pâine creşte trufia! N-am luat un loc pustiu, nu-l 
înapoiez nici eu pustiu, iar dacă-mi place, am să arunc cât 
colo şi săculeţul ăsta! 

Să nu faci una ca asta! Strigă Macko. 

Să n-o fac? Poftim zălogul, luaţi-vă şi grivnele înapoi! Vi le 
dăruiesc, fiindcă aşa mi-e voia şi chiar dacă le-aş fi aruncat 
pe drum, asta nu vă priveşte pe voi. E treaba mea! 

Odată cu aceste cuvinte, apucă săculeţul de legătură şi-l 
aruncă pe podea, de se împrăştiară monedele pe jos prin 
pânza ruptă. 

Dumnezeu să te răsplătească, părintele şi binefăcătorul 
nostru! Începu să strige Macko care atâta aştepta. De la 
altcineva n-aş fi primit, dar de la ruda şi duhovnicul meu, 
am să primesc. 

Abatele se uită o vreme ameninţător când la el, când la 
Zbyszko, apoi rosti: 

Eu ştiu ce fac, chiar dacă mă supăr; de aceea păstraţi ce- 
aţi căpătat, pentru că vă previn că n-o să mai vedeţi nici o 
para. 

Nici nu ne-am aşteptat. 

Aflaţi, însă, că tot ce-i al meu îi va rămâne Jagienkăi. 

Şi pământul? Întrebă Macko naiv. 

Şi pământul! Răcni abatele. 

Faţa lui Macko se alungi, dar se stăpâni şi zise: 

Ei, ce rost are să ne gândim la moarte! Să-ţi dea Domnul 
lisus o sută de ani şi chiar mai mult, iar înainte să ajungi în 
scaunul de episcop. 

Măcar de-aş ajunge! Ce, eu sunt mai prejos decât alţii? 
Răspunse abatele. 


Nu eşti mai prejos, ci mai presus. 

Aceste cuvinte avură darul să-l domolească pe abate, 
deoarece mânia lui era doar foc de paie. 

Hm, reluă, voi sunteţi rudele mele, iar ea e numai fina 
mea, dar ţin la ea şi la Zych mai de mult. Un om mai bun ca 
Zych nu se află pe lume şi nici o fată mai frumoasă ca 
Jagienka! Poate cineva să spună ceva râu de ei? 

Şi începu să-şi rotească privirea provocatoare, dar Macko 
nu numai că nu se arăta împotrivă, ci se grăbi să 
încuviinţeze că un vecin mai cumsecade ai căuta în zadar în 
tot regatul. 

Cât despre fată, adăugă, n-aş ţine mai mult nici la fiica 
mea. M-am însănătoşit cu ajutorul ei şi asta n-o s-o uit pân- 
oi muri. 

Veţi fi blestemaţi şi unul, şi celălalt, dacă veţi uita, spuse 
abatele, şi eu vă voi blestema cel dintâi. Eu nu vreau 
nedreptatea voastră, pentru că sunteţi rudele mele şi de 
aceea am ticluit lucrurile ca tot ce va rămâne după mine, să 
fie al Jagienkăi şi al vostru, înţelegeţi? 

Să dea Dumnezeu aşa să se întâmple! Se rugă Macko. 
Iisuse milostiv! M-aş duce pe jos până la mormântul reginei 
de la Cracovia şi până la tysa Gora, ca să mă închin 
lemnului din Sfânta Cruce. 

Abatele se bucură de sinceritatea lui Macko, zâmbi şi 
spuse: 

Fata are drept să aleagă, deoarece este frumoasă, are 
zestre bună şi e de neam bun! Cztan sau Wilk nu sunt nimic 
pe lângă ea, ar merita şi un fiu de voievod. Dar dacă o s-o 
peţesc eu pentru cineva, chiar fără să mai aleg, l-ar lua de 
bărbat, fiindcă ţine la mine şi ştie că n-o sfătuiesc de rău. 

Bine-o să-i mai fie celui pentru care o vei peţi se bucură 
Macko. 

Dar abatele se întoarse spre Zbyszko. 

Şi tu ce zici? 

Păi, eu gândesc ca şi unchiul meu. 


Chipul grav al abatelui se lumină şi mai mult; îl bătu pe 
Zbyszko cu palma pe spate, de răsună iatacul, şi întrebă: 

De ce la biserică nu i-ai lăsat să se apropie de Jagienka nici 
pe Cztan, nici pe Wilk? Ai? 

Ca să nu creadă că mă tem de ei şi să nu-ţi închipui nici 
Domnia "Ia. 

I-ai dat şi apă sfinţită. 

I-am dat. 

Abatele îl bătu încă o dată pe spate: 

Atunci. la-o! 

Ia-o! Strigă Macko ca un ecou. 

La acestea, Zbyszko îşi băgă părul sub plasă şi răspunse 
liniştit: 

Cum s-o iau când la Tyniec, în faţa altarului, i-am jurat 
credinţă Danusiei, fiica lui Jurând? 

I-ai făgăduit penele de păun, n-ai decât să le cauţi, dar pe 
Jagienka ia-o numaidecât. 

Nu pot, răspunse Zbyszko, după aceea, când mi-a acoperit 
capul cu năframa, i-am jurat că o voi lua de soţie. 

Faţa abatelui începu să roşească: urechile i se învineţiră, 
iar ochii îi ieşiră din orbite: se apropie de Zbyszko şi spuse 
cu glasul înăbuşit de mânie: 

Jurămintele tale sunt pleavă-n vânt, pricepi! Poftim! 

Şi-i suflă cu atâta putere în cap, încât îi căzu plasa şi părul 
i se împrăştie în neorânduială pe umeri şi pe spate. Atunci 
Zbyszko îşi încruntă sprâncenele şi privindu-l drept în ochi 
pe abate, îi zise: 

Legământul meu înseamnă onoarea mea, al cărei paznic 
eu suni! 

Auzind acestea, neobişnuit cu împotrivirea, abatelui mai că 
i se tăie răsuflarea şi amuţi. Se aşternu o tăcere 
amenințătoare, pe care o întrerupse Macko: 

Zbyszko! Îl certă, vino-ţi în fire! Ce ţi s-a întâmplat? 

În acest timp, abatele ridică braţul şi arătând spre tânăr, 
se porni să strige: 


Ce are? Ştiu eu ce are: n-are suflet de cavaler şi de şlahtic, 
ci de iepure. Îi este frică de Cztan şi de Wilk! 

Zbyszko, însă, care nu-şi pierduse nici o clipă sângele- 
rece, ridică nepăsător din umeri şi răspunse: 

Oho, le-am spart capetele la Krzesnia. 

Ai frică de Dumnezeu! Exclamă Macko. 

Abatele se uită un răstimp la Zbyszko cu ochii larg 
deschişi. Mânia lupta în inima lui cu admiraţia, dar în 
acelaşi timp, mintea ageră îi aduse aminte că din 
chelfăneala de care avuseseră parte Wilk şi Cztan, poate să 
aibă folos pentru planurile lui. 

Aşa că, venindu-şi în fire, ţipă la Zbyszko: 

De ce nu mi-ai spus nimic? 

Pentru că mi-a fost ruşine. Am crezut că o să mă provoace 
la luptă călare sau pe jos, cum se cuvenea unor cavaleri, 
dar amândoi sunt doar nişte tâlhari, nu cavaleri. Wilk a rupt 
cel dintâi o scândură de la masă, Cztan a făcut la fel cu 
cealaltă, şi s-a aruncat asupra mea! Ce era să fac? Am 
înşfăcat şi eu laviţa. Şi. Ştii cum e! 

Sunt în viaţă? Se interesă Macko. 

Întocmai, dar sunt puţin ameţiţi. Au început să-şi revină 
când încă mai eram acolo. 

Abatele ascultă, îşi şterse fruntea de sudoare, apoi zvâcni 
deodată de pe lada pe care se aşezase mai înainte, ca să se 
gândească mai bine, şi răcni: 

Stai puţin! Că vreau să-ţi spun ceva! 

Ce să-mi spui? Întrebă Zbyszko. 

O să-ţi spun că dacă te-ai bătut pentru Jagienka şi le-ai 
spart capetele oamenilor din cauza ei, tu eşti adevăratul ei 
cavaler, nu altcineva, şi trebuie să te căsătoreşti cu ea. 

Spunând acestea, îşi puse mâinile în şolduri şi se uită 
triumfător la Zbyszko, dar acesta zâmbi şi răspunse: 

Ehei, ştiam eu prea bine de ce voiai să mă asmuţi 
împotriva lor, dar ţi-ai greşit socotelile. 

Cum adică am greşit? Vorbeşte! 


Pentru că eu le-am cerut să încuviinţeze că cea mai 
frumoasă şi cea mai virtuoasă fată de pe lume este Danuska 
Jurând, iar ei au pretins că este Jagienka, de aceea ne-am şi 
luptat. 

Abatele rămase o clipă pironit locului, ca împietrit şi numai 
după clipirea ochilor se putea vedea că trăieşte. Deodată, 
se răsuci pe călcâie, dobori uşa de la intrare izbind-o cu 
piciorul, intră în odaie, acolo smulse toiagul îndoit din mâna 
pelerinului şi începu să-şi altoiască „neciopliţii”, mugind ca 
un bour rănit. 

Pe cai, nepricopsiţilor! Pe cai, câinilor. Piciorul meu nu va 
mai călca niciodată în casa asta! Pe cai! 

Şi trântind iarăşi uşa, ieşi în curte, urmat de clericii 
rătăcitori. Îndreptându-se cu toţii spre şopron, se grăbiră 
să pună şeile pe cai. În zadar alergă Macko după el, în 
zadar îl rugă şi-l imploră, jurându-se că el n-are nici o vină, 
că tot nu ajută la nimic. Abatele blestemă casa, oamenii şi 
câmpurile, iar când îi aduseră calul, încălecă fără scară şi 
porni în galop cu mânecile fluturând în vânt, asemenea unei 
uriaşe păsări roşii. Clericii zburau în urma lui îngroziţi, ca 
un stol care-şi urmează conducătorul. 

Macko privi un răstimp după ei până când dispărură în 
pădure, apoi reveni încet în casă şi îi spuse posomorât lui 
Zbyszko clătinând din cap: 

Ai făcut-o de oaie! 

Nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă plecam mai înainte, totu-i 
numai din cauza Domniei Tale. 

Cum aşa? 

Pentru că n-am vrut să te las bolnav acasă. 

Şi acum, ce facem? 

Acum, o să plec. 

Încotro? 

În Mazowsze, la Danuska. Şi să caut penele de păun 
printre nemți. 

Macko tăcu o clipă, după care zise: „Hârtia” mi-a dat-o 
înapoi, dar zălogul este înscris şi la judecătorie, în registru. 


Acum abatele n-o să ne mai ierte de nici un sfanţ. 

N-are decât. Bani ai, iar eu n-am nevoie pentru drum. O să 
mă primească bine pretutindeni şi caii o să aibă nutreţ 
îndestul; numai să am platoşa pe mine şi sabia în mână, 
încolo nu-mi pasă de nimic. 

Macko căzu pe gânduri şi începu să cumpănească asupra 
celor întâmplate. Nimic nu-i ieşise pe voia şi inima lui. El 
însuşi şi-o dorise din tot sufletul pe Jagienka pentru 
Zbyszko; înţelegea totuşi că nu mai putea face ciorbă din 
apa asta şi că faţă de mânia abatelui, faţă de Zych şi de 
Jagienka, în sfârşit, de încăierarea cu Cztan şi Wilk, este 
mai bine ca Zbyszko să plece, în loc să aibă mereu motiv de 
ceartă. 

Hm! Rosti în cele din urmă, şi aşa, capete de teutoni tot 
trebuie să cauţi, aşadar, de vreme ce nu mai e nimic de 
făcut, e mai bine să pleci. Facă-se voia Domnului lisus. Eu, 
însă, musai să mă reped îndată la Zgorzelice; poate îi împac 
cumva pe Zych şi pe abate. Îmi pare rău mai ales de Zych. 

Aici, îl privi în ochi pe Zbyszko şi întrebă deodată: 

Ţie nu-ţi pare rău de Jagienka? 

Să-i dea Dumnezeu sănătate şi tot ce-i mai bun! Răspunse 
Zbyszko. 

Capitolul XVIII. 

Macko aşteptă răbdător câteva zile vreo veste de la 
Zgorzelice sau ca abatele să se îmbuneze, până când i se 
uri cu nesiguranța şi aşteptarea şi se hotări să se ducă ella 
Zych. Toate câte se petrecuseră, avuseseră loc fără voia lui. 
Dorea totuşi să ştie dacă Zych nu-i poartă pică şi lui, fiindcă 
în ce-l privea pe abate, era sigur că mânia lui se va îndrepta 
şi împotriva lui Zbyszko, şi a lui. 

Voia totuşi să facă tot ce-i sta în putinţă ca să-i scadă 
supărarea, aşa că pe drum chibzui şi plănui în minte ce să 
facă şi ce să spună la Zgorzelice pentru a păstra prietenia 
acestui vecin cumsecade. Dar gândurile i se alcătuiau cu 
greu, astfel că fu foarte bucuros găsind-o acasă numai pe 


Jagienka. Fata îl întâmpină ca altădată şi sărutându-i mâna, 
adică prieteneşte, dar şi tristă întrucâtva. 

Tata nu-i acasă? O întrebă. 

Ba da, numai că a plecat cu abatele la vânătoare. O să se 
întoarcă repede. 

Spunând acestea, îl pofti în casă, unde, după ce se 
aşezară, rămaseră tăcuţi un răstimp mai lung, după care 
fata întrebă cea dintâi: 

Nu ţi se urăşte, Domnia Ia, singur la Bogdaniec? 

Ba mi se urăşte, răspunse Macko. Aşadar, ştii că Zbyszko a 
plecat? 

Jagienka oftă încet: 

Ştiu. Am aflat din aceeaşi zi, şi credeam că va trece pe aici 
să-mi spună măcar o vorbă bună, dar n-a venit. 

Cum era să treacă! Se miră Macko, abatele l-ar fi făcut 
bucăţi, iar tatăl tău n-ar fi fost nici el prea bucuros de 
oaspeţi. 

Fata clătină din cap şi răspunse: 

Ei! N-aş fi lăsat pe nimeni să-i facă vreun rău. 

La acestea, Macko, deşi avea inima oţelită, fu mişcat de 
tristeţea ei şi, trăgând-o pe fată spre el, îi spuse: 

Dumnezeu să te ajute, fetiţa mea! Tu eşti mâhnită, dar nici 
mie nu-mi e bine, pentru că află de la mine că nici abatele şi 
nici tatăl tău nu ţin mai mult la tine. Mai bine muream de 
rana de care m-ai vindecat, numai să se fi însoţit cu tine, nu 
cu alta. 

Jagienka fu cuprinsă de atâta dor şi părere de rău, încât 
nu mai putu tăinui nimic în inima ei: 

N-am să-l mai văd niciodată, iar dac-o să-l văd, o să fie cu 
fiica lui Jurând. Mai bine să mi se scurgă ochii înainte de 
atâta plâns. 

Şi ridicând poala şorţului, şi-i acoperi, ca să nu-i vadă 
lacrimile. 

lar Macko: 

Hai, linişteşte-te! De plecat, a plecat, dar pe viul 
Dumnezeu, n-o să se întoarcă nici cu fata lui Jurând. 


De ce să nu se întoarcă? Îngână Jagienka de sub şorţ. 

Pentru că Jurând nu vrea să i-o dea. 

Jagienka îşi descoperi faţa deodată şi întorcându-se spre 
Macko, îl întrebă repede: 

Aşa mi-a spus şi mie, dar este oare adevărat? 

Adevărat, aşa cum este un Dumnezeu în cer. 

Şi de ce? 

Cine să-l ştie. Vreun jurământ ceva, iar cu jurămintele nu e 
de glumă! I-a plăcut Zbyszko, care s-a şi oferit să-l ajute, 
dar nici asta n-a folosit la nimic. Nu l-a înduplecat nici 
cererea prinţesei Anna. Toate rugăminţile, sfaturile şi 
poruncile s-au dovedit zadarnice, Jurând n-a vrut să asculte 
de nimic. A spus doar că nu stă în puterea lui. Şi, se vede că 
are un motiv care-l împiedică. Jurând este un om hotărât 
care nu-şi calcă niciodată cuvântul. Tu, fată dragă, nu-ţi 
pierde nădejdea şi întăreşte-ţi inima. La drept vorbind, 
trebuia să plece, fiindcă a jurat în biserică să aducă penele 
de păun. Iar fata i-a acoperit capul cu năframa, în semn că îl 
ia de bărbat, că era cât pe ce să-i taie capul, iar pentru asta 
el i-a rămas dator, ce să mai vorbim. Ea nu va fi a lui, dacă 
aşa vrea Dumnezeu, dar după dreptate, el este al ei. Zych s- 
a supărat pe el, abatele sigur că-l vorbeşte de rău de ţi se 
face pielea de găină, şi nici mie nu-mi e bine, dar să stăm 
strâmb şi să judecăm drept, ce mai putea face, bietul băiat? 
De vreme ce s-a legat faţă de cealaltă, era nevoit să plece. 
Doar este şlahtic. Află de la mine că dacă nemţii nu-i vor 
veni de hac acolo unde s-a dus, o să se întoarcă tot aşa cum 
a plecat. Şi nu va veni numai la mine, un om bătrân, nu 
numai la Bogdaniec, ci şi la tine, pentru că era tare bucuros 
când te vedea. 

Cum putea el să se bucure când mă vedea? Îl iscodi 
Jagienka. 

În acelaşi timp, însă, se apropie de Macko şi înghiontindu-l 
cu cotul, îl întrebă: 

De unde ştii, Domnia Ta? Nu poate fi adevărat, nu-i aşa? 


De unde ştiu? Răspunse Macko. L-am văzut doar cât de 
greu îi era să plece. Când s-a hotărât să plece, l-am 
întrebat: „[ie nu-ţi pare rău de Jagienka?” Iar el mi-a zis: 
„Să-i dea Dumnezeu sănătate şi tot ce-i mai bun!” Şi unde 
n-a început să ofteze, de parcă avea foalele fierarului în 
piept. 

Sigur că nu-i adevărat! Repetă Jagienka şi mai încet, dar 
mai spune, hai. 

Pe Dumnezeul meu, e adevărat! Cealaltă n-o să-i mai placă 
după tine, pentru că ştii şi tu că o fată mai frumoasă nu va 
găsi în toată lumea. Simte că voia lui Dumnezeu îl atrage 
spre tine, n-ai teamă, poate chiar mai mult decât pe tine 
spre el. 

Măcar de-ar fi aşa! Strigă Jagienka. 

Dar gândindu-se la ce spusese la repezeală, îşi acoperi 
faţa roşie ca focul cu mâneca, iar Maclko zâmbi, îşi mângâie 
mustaţa şi zise: 

Ehei! Dac-aş mai fi eu tânăr! Dar tu fii tare, că parcă şi văd 
ce se va întâmpla: se va duce, va dobândi pintenii la curtea 
mazoviană, fiindcă acolo hotarul este aproape şi nu-i va fi 
greu să găsească teutoni. Ştiu şi eu că printre nemți sunt 
cavaleri destoinici, iar fierul nu este respins nici de pielea 
lui, dar cred că nu oricine este în stare să-l biruie, deoarece 
neastâmpăratul e tare îndemânatic la luptă. Vezi şi tu că pe 
Cztan de Rogow şi pe Wilk de Brzozowa i-a doborât într-o 
clipă, deşi se spune că sunt flăcăi straşnici şi puternici ca 
nişte urşi. O să-şi aducă penele de păun, dar pe fata lui 
Jurând n-o s-o ia, întrucât am vorbit şi eu cu Jurând şi ştiu 
ce fel de om este. Şi pe urmă, ce-o să facă? O să se întoarcă 
aici, unde-o să se ducă? 

Şi când o să se întoarcă? 

Ei, dacă nu mai poţi să rabzi, n-o să fii în pierdere. Dar 
până una alta, să le spui abatelui şi lui Zych să nu mai fie 
chiar atât de supăraţi pe Zbyszko. 

Cum pot să le spun? Tăicuţa e mai mult îngrijorat decât 
supărat, dar abatele este atât de mânios, încât e primejdios 


să-i aminteşti de el. Ne-a dojenit şi pe mine şi pe tăicuţa 
pentru slujitorul pe care l-am trimis la Zbyszko. 

Care slujitor? 

Îl cunoşti şi Domnia Ta. Era la noi un ceh pe care tăicuţa |- 
a luat prins la Boleslawiec, un slujitor de treabă şi 
credincios. Îl chema Hlawa. Tăicuţa mi l-a dat să mă 
slujească, fiindcă era bun gospodar, iar eu i-am dat o 
platoşă pe cinste şi l-am trimis la Zbyszko, să-l slujească pe 
el, să-l ajute la ananghie şi Doamne fereşte, în caz de ceva, 
să ne dea de ştire. l-am mai dat şi un chimir cu bani pentru 
drum, iar el mi-a jurat pe mântuirea sufletului că-l va sluji 
pe Zbyszko până la moarte. 

Ce fată bună! Să te răsplătească Dumnezeu, şi Zych nu s-a 
împotrivit? 

De ce să se împotrivească? La început, nu m-a lăsat, dar 
când i-am îmbrăţişat picioarele, mi-a făcut pe voie. Cu 
tăicuţa n-am nici o grijă, dar când a aflat abatele de la 
slugile lui, a început să ne certe şi tăicuţa a fugit în şură. 
Abia seara s-a milostivit abatele de lacrimile mele şi mi-a 
dăruit şi un şirag de mărgele. Eu, însă, eram bucuroasă să 
sufăr, numai Zbyszko să aibă mai mulţi însoțitori. 

Pe viul Dumnezeu, nu mai ştiu nici eu la cine ţin mai mult, 
la el sau la tine, dar şi aşa el are însoțitori destui, i-am dat şi 
bani, deşi nu voia să-i primească. Hm! Mazowsze nu-i doar 
peste mare. 

Fură întrerupţi de lătratul câinilor, strigătele şi sunetele 
trâmbiţelor de alamă în faţa casei. Auzindu-le, Jagienka 
spuse: 

Tăicuţa şi abatele s-au întors de la vânătoare. Să mergem 
în cerdac, e mai bine ca abatele să te vadă pe Domnia Ta 
mai întâi de departe, nu în odaie pe neaşteptate. 

Cu aceste cuvinte, îl conduse pe Macko în cerdac, de unde 
văzură în curtea acoperită de zăpadă o ceată de oameni, 
cai, câini şi totodată, ucişi de sulițe sau de arbalete, elanii şi 
lupii fără viaţă. Când îl zări pe Macko, înainte de a 
descăleca, abatele aruncă sulița spre el, e drept nu ca să-l 


nimerească, ci ca să-şi arate mânia împotriva celor de la 
Bogdaniec. Macko i se închină de departe cu căciula în 
mână, ca şi când n-ar fi văzut nimic, iar Jagienka nu văzuse 
într-adevăr, deoarece era uimită de prezenţa celor doi 
pretendenți ai ei printre însoțitorii abatelui. 

Sunt Cztan şi Wilk! Se miră fata, cred că s-au întâlnit în 
pădure cu tăicuţa. 

La vederea lor, însă, pe Macko parcă-l împunse ceva în 
rana vindecată. Într-o clipă, prin minte îi trecu gândul că 
unul dintre ei ar putea s-o dobândească pe Jagienka şi 
odată cu ea Moczydolby, pământurile abatelui, pădurile şi 
banii. Părerea de rău şi furia îi strânseră inima, mai ales că 
în curând mai văzu şi altceva. Wilk de Brzozowa, cu toate că 
nu prea de mult tatăl lui voise să se bată cu abatele, se 
repezi acum la scara lui, să-l ajute să descalece, iar acesta 
se sprijini prietenos de umărul tânărului şlahtic. 

„Abatele se va împăca negreşit cu bătrânul Wilk, îşi spuse 
Macko, astfel că odată cu fata îi va da înapoi pădurea şi 
pământul”. 

Gândurile negre îi fură întrerupte de glasul Jagienkăi, care 
tocmai spunea: 

S-au vindecat după bătaia cu Zbyszko, dar deşi au venit 
aici în fiecare zi, să-i ia dracul! 

Macko se uită la ea - faţa fetei se îmbujorase de mânie şi 
de frig, iar ochii albaştri îi scânteiau, cu toate că ştia că Wilk 
şi Cztan fuseseră bătuţi la han numai din cauza ei. 

Aşa că Macko o întrebă: 

Ei, şi o să faci ce-ţi va porunci abatele? 

Jagienka îi răspunse pe dată: 

Abatele o să facă ce vreau eu. 

„Dumnezeule milostiv! Cugetă Macko, şi prostul ăsta de 
Zbyszko a lăsat să-i scape o fată ca asta!” 

Capitolul XIX. 

În acest timp, „prostul” de Zbyszko plecase într-adevăr de 
la Bogdaniec cu inima grea. Mai întâi, se simţea singur şi 
străin fără unchiul lui, de care nu se despărţise de mulţi ani 


şi cu care se obişnuise atât de mult, încât acum nici el nu 
ştia prea bine cum o să se poarte fără el, atât în timpul 
călătoriei, cât şi în luptă. În al doilea rând, îi părea rău şi de 
Jagienka, fiindcă deşi îşi spunea că se duce la Danusia, pe 
care o îndrăgea din tot sufletul, îi era totuşi atât de bine 
alături de Jagienka, încât abia acum simţea ce mult se 
bucurase lângă ea şi ce mâhnit putea fi în lipsa ei. Şi se 
mira el însuşi de jalea lui, care-l cam neliniştea, pentru că 
dacă i-ar fi fost dor de Jagienka, cum îi este unui frate de 
sora lui, n-ar fi fost nimic. Dar îşi dădea seama că el ar vrea 
s-o ia de mijloc sau s-o dea jos din şa sau s-o treacă pârâul 
în braţe, să-i stoarcă apa din cosiţă, să se preumble cu ea 
prin pădure, să se uite şi să tăifăsuiască împreună. Se 
obişnuise într-atâta cu ea şi-i plăcea atât de mult, încât 
acum, când începu să se gândească la ea, uită cu totul că a 
pornit la drum lung până în Mazowsze, stăruindu-i în minte 
clipa în care Jagienka îi venise în ajutor în pădure, în lupta 
cu ursul. Şii se păru că asta se întâmplase ieri, aşa cum tot 
ieri se duseseră după castori la iezerul Odstajany. N-o 
văzuse atunci când adusese castorul înot, dar acum avea 
impresia că o vede şi iarăşi îl trecură fiorii, ca în urmă cu 
câteva săptămâni, în vreme ce vântul se juca prea îndrăzneţ 
cu fusta ei. După aceea, îşi aduse aminte cum călărea gătită 
de sărbătoare spre biserica din Krzesnia şi cât fusese de 
uimit că o fată simplă putuse să i se pară o jupâniţă de 
neam mare. 'Ioate acestea îi tulburară inima, se simţea 
totodată şi vesel, şi trist, iar când se mai gândi că ar fi putut 
face cu ea ce voia, şi cât de atrasă era de el, cum îl privea 
supusă în ochi şi cum se apropia de el, abia mai era în stare 
să stea în şa. „Dacă măcar aş fi întâlnit-o undeva şi, deşi îmi 
luasem rămas-bun, aş fi îmbrăţişat-o la despărţire, îşi spuse, 
poate că m-aş fi simţit mai bine”, dar înţelese numaidecât 
că nu-i adevărat şi n-ar fi fost mai bine, deoarece numai la 
gândul unei asemenea despărţiri îl trecură nădugşelile, cu 
toate că era destul de frig. 


Până când, în cele din urmă, se înfricoşă de aceste amintiri 
care semănau prea mult cu poftele necurate şi le scutură 
din sufletul lui, cum scutura zăpada pufoasă de pe pelerină. 

Eu mă duc la Danusia, la jupâniţă mea dragă! Murmură. 

Şi îşi dădu seama îndată că asta este o altfel de dragoste, 
parcă mai cuviincioasă şi mai puţin aţâţătoare. Cu încetul, 
pe măsură ce picioarele îi îngheţau în scări, iar vântul rece 
îi potolea sângele, toate gândurile îi zburară către Danusia 
Jurând. Ei îi era cu adevărat dator. Dacă n-ar fi fost ea, 
capul lui ar fi căzut de mult în piaţa din Cracovia. Atunci 
când rostise faţă de cavaleri şi de orăşeni: „Este al meu”, 
prin aceste cuvinte îl smulsese din mâinile călăilor şi de 
atunci el îi aparţinea ei, cum îi aparţinea sclavul stăpânului 
său. Nu el o luase pe ea, ci din contră; nici împotrivirea lui 
Jurând nu mai însemna nimic. Doar ea l-ar putea alunga, 
aşa cum stăpâna îşi poate alunga sclavul, cu toate că nici 
atunci el nu s-ar depărta prea mult, pentru că el era legat şi 
de propriu-i jurământ. Se gândi totuşi că ea nu-l va alunga 
şi mai degrabă va pleca după el de la curtea mazoviană, fie 
şi până la capătul lumii. Tot gândindu-se la acestea, începu 
s-o laude în sufletul lui în paguba Jagienkăi, ca şi când ar fi 
fost doar vina ei că-l năpădeau poftele şi-i răjghinau inima. 
Acum, nu-i mai trecu prin minte că Jagienka îl vindecase pe 
bătrânul Macko, şi afară de asta, că fără ajutorul ei poate că 
ursul i-ar fi sfâşiat pielea de pe cap în noaptea aceea, şi se 
răzvrăti împotriva Jagienkăi înadins, socotind că în acest fel 
o va sluji pe Danusia şi se va dezvinovăţi şi în ochii lui. 

Tocmai atunci, îl ajunse din urmă cehul Hlawa, trimis de 
Jagienka, aducând cu sine şi un cal de povară. 

Domnul fie lăudat! Spuse înclinându-se adânc. 

Zbyszko îl văzuse o dată sau de două ori la Zgorzelice, dar 
nu-l recunoscu, aşa că-l întrebă: 

În vecii vecilor. Dar tu cine eşti? 

Slujitorul Domniei Tale. 

Cum adică slujitorul meu? Uite-i pe slujitorii mei, răspunse 
arătând spre cei doi turci dăruiţi de Sulimczyk Zawisza şi la 


cei doi argaţi voinici care, călărind pe cai scunzi, aveau 
grijă de armăsarii cavalerului, ăia sunt ai mei, dar pe tine 
cine te-a trimis? 

Jupâniţa Jagienka, fiica lui Zych de Zgorzelice. 

Jupâniţa Jagienka? 

Zbyszko abia se răzvrătise împotriva ei, şi supărarea încă 
nu-i trecuse, aşadar spuse: 

Întoarce-te acasă şi mulţumeşte-i jupâniţei pentru darul ei, 
fiindcă eu nu te vreau. 

Cehul scutură din cap. 

Nu mă întorc, stăpâne. Eu ţi-am fost dăruit Domniei Tale şi 
în afară de asta, m-am jurat că te voi sluji până la moarte. 

Dacă mi-ai fost dăruit, eşti sluga mea. 

A Domniei Tale, stăpâne. 

Aşa că îţi poruncesc să te întorci. 

Eu am jurat şi, deşi nu sunt decât un prins de la 
Boleslawiec şi un biet slujitor, mă trag dintr-un neam 
înstărit. 

Zbyszko se înfurie: 

Pleacă numaidecât! Cum se poate să te arăţi împotriva 
voinţei mele? Hai, că poruncesc să încordeze arbaleta! 

Cehul scoase liniştit şi o mantie căptuşită cu piele de lup şi 
i-o dădu lui Zbyszko, spunându-i: 

Jupâniţa Jagienka ţi-a trimis şi mantia asta, stăpâne. 

Vrei să-ţi rup oasele? Întrebă Zbyszko, luând băţul din 
mâna unui argat. 

Am şi un chimir cu bani la porunca Domniei Tale, dădu 
răspuns cehul. 

Zbyszko ridică băţul, dar îşi aduse aminte că slujitorul, 
deşi prins de război, descindea totuşi dintr-un neam cu 
stare, care rămăsese la Zych doar pentru că n-avusese cu 
ce să se răscumpere, aşa că lăsă băţul din mână. 

Cehul i se înclină până la scară şi-l rugă: 

Nu te mânia, Domnia Ta. Dacă-mi porunceşti să nu merg 
cu Domnia Ia, o să rămân câteva sute de paşi în urmă, dar 


acasă nu mă întorc, pentru că m-am jurat pe mântuirea 
sufletului meu. 

Şi dac-o să pun să te biciuiască sau să te lege? 

Dacă porunceşti să mă biciuiască, nu va fi păcatul meu, iar 
dacă mă vei lega, o să stau aşa până când mă vor dezlega 
niscaiva oameni buni, sau mă vor mânca lupii. 

Zbyszko nu-i mai răspunse, îşi îndemnă calul înainte, 
urmat de oamenii lui. Cu arbaleta la spinare şi baltagul pe 
umăr, cehul porni şi el în urma tuturor, învelindu-se în 
pielea păroasă de zimbru, deoarece începuse să bată un 
vânt straşnic cu spic de zăpadă. 

Viforniţa se înteţea cu fiecare clipă. Deşi înfăşuraţi în şube, 
turcii aproape că îngheţaseră, argaţii lui Zbyszko începură 
să-şi frece mâinile, iar el însuşi, nefiind nici el îmbrăcat prea 
gros, îşi aruncă de câteva ori privirile la mantia adusă de 
Hlawa şi după un răstimp, îi porunci unui turc să i-o aducă. 

Şi învelindu-se strâns în ea, simţi căldura răspândindu-i-se 
în tot trupul. Era grozavă mai ales gluga, care-i apăra ochii 
şi o mare parte din faţă, aşa că vântul aproape că încetă să-l 
supere. Atunci se gândi fără să vrea că Jagienka este totuşi 
o fată bună de pus pe rană, şi încetini mersul calului, vrând 
să-l întrebe totul despre ea şi ce se petrecuse la Zgorzelice. 

Îi făcu un semn din cap slujitorului şi-i zise: 

Bătrânul Zych ştie că jupâniţa te-a trimis la mine? 

Ştie, răspunse Hlawa. 

Şi nu s-a împotrivit? 

S-a împotrivit. 

Spune-mi cum a fost. 

Stăpânul se plimba prin încăpere şi jupâniţa se ţinea după 
el. El ţipa, dar jupâniţa nimic, numai că s-a întors către ea şi 
atunci ea i-a căzut la picioare fără un cuvânt. În cele din 
urmă, stăpânul zice: „Ce ai surzit, de nu răspunzi nimic la 
vorbele mele? Hai, vorbeşte, că mă învoiesc şi atunci 
abatele o să-mi taie capul!” Abia atunci jupâniţă şi-a dat 
seama că l-a convins şi s-a pornit pe plâns, mulţumindu-i. 
Stăpânul i-a reproşat că nu ţine seamă de el şi vrea să se 


facă toate numai după voia ei, iar la urmă: „Făgăduieşte-mi 
că n-ai să dai fuga pe furiş să-ţi iei rămas-bun de la el şi te 
las, altfel nu”. Abia atunci s-a îngrijorat jupâniţa, dar i-a 
promis, iar stăpânul s-a bucurat, pentru că şi el, şi abatele 
se temeau grozav de asta, să nu-i vină cheful să se vadă cu 
Domnia Ta. Dar nu s-a sfârşit aşa, că mai târziu jupâniţa a 
mai cerut doi cai, iar stăpânul a fost împotrivă, o şubă de 
lup şi un chimir şi el iar a refuzat-o. Dar ce putea să 
însemne împotrivirea lui! Dacă ei i-ar fi năzărit să dea foc la 
casă, stăpânul s-ar fi învoit. De aceea am adus şi al doilea 
cal, şuba de lup şi chimirul. 

„Ce fată cumsecade!” îşi spuse Zbyszko în sinea lui. 

Iar după o clipă, întrebă cu voce tare: 

Dar cu abatele n-a avut necazuri? 

Cehul zâmbi ca un slujitor cu mintea ageră, care înţelege 
tot ce se întâmplă în jurul lui şi răspunse: 

Ei, s-au înţeles în taină, fără să ştie abatele, şi nu cunosc 
ce-a făcut când a aflat, pentru că eu am plecat înainte. 

Abatele ca abatele! Zbiară câteodată şi la jupâniţă dar pe 
urmă se tot uită după ea să vadă dacă n-a nedreptăţit-o 
prea mult. Am văzut eu însumi cum a certat-o odată şi după 
aceea a deschis un cufăr şi i-a adus un lanţ scump de nu 
mai găseşti unul la fel nici la Cracovia - apoi i-a spus: 
„Poftim!” Ea are ac şi de cojocul abatelui, care ţine la ea 
mai mult decât tatăl ei. 

Aşa e, cu siguranţă. 

Cum e un Dumnezeu în cer. 

Aici, tăcură şi merseră mai departe prin vântul care 
viscolea zăpada; totuşi Zbyszko îşi struni deodată calul, 
fiindcă dintr-o latură a pădurii se auzea un glas jalnic, pe 
jumătate înăbuşit de zgomotele pădurii: 

Creştinilor, scăpaţi o slugă a lui Dumnezeu aflată în 
pericol! 

Şi, în acelaşi timp, la drum ieşi în fugă un om îmbrăcat în 
veşminte pe jumătate duhovniceşti, pe jumătate laice, şi 
oprindu-se înaintea lui Zbyszko, începu să strige: 


Oricine-ai fi, stăpâne, ajută un om la nevoie! 

Ce ţi s-a întâmplat şi cine eşti? Întrebă tânărul cavaler. 

Sunt o slugă a lui Dumnezeu, deşi nu am fost încă 
hirotonisit, şi mi s-a întâmplat ca azi-dimineaţă să-mi fugă 
calul care ducea lucrurile sfinte. Am rămas singur şi fără 
arme, iar seara se apropie şi nu mai e mult până când 
fiarele sălbatice vor începe să urle în pădure. Voi pieri, dacă 
nu mă veţi ajuta. 

Dacă ai pieri din cauza mea, răspunse Zbyszko, ar trebui 
să răspund pentru păcatele tale, dar după ce voi cunoaşte 
că spui adevărul şi că nu eşti vreun vagabond sau vreun 
ucigaş care umblă pe drumuri? 

O să-ţi dai seama după cufere, stăpâne. Nu puţini săculeţi 
plini cu ducați ai da, ca să ai ce se află în ele, dar o să-ţi fac 
parte din ele pe degeaba, numai să mă luaţi pe mine şi 
cuferele mele cu domniile voastre. 

Zici că eşti sluga lui Dumnezeu şi nu ştii că un ajutor se 
răsplăteşte în cer, nu pe pământ. Dar cum ţi-ai scăpat 
cuferele, dacă spui că ţi-a fugit calul care ţi le ducea? 

Pentru că înainte de a-mi găsi calul, mi l-au sfârtecat lupii 
în pădure şi mi-au rămas cuferele pe care le-am târât până 
la drum, ca să aştept mila şi ajutorul unor oameni de 
treabă. 

Spunând acestea şi vrând în acelaşi timp să arate că spune 
adevărul, arătă spre două lăzi sub un pin. Zbyszko se uită 
destul de neîncrezător la el, întrucât omul nu i se părea 
prea cinstit, iar afară de asta vorbirea lui, deşi curată, îi 
trăda originea de pe meleaguri îndepărtate. Nu voia totuşi 
să-i refuze ajutorul şi-i îngădui să urce în şa împreună cu 
lăzile lui, care păreau ciudat de uşoare pe calul neîncălecat 
pe care-l adusese cehul. 

Fie ca Dumnezeu să-ţi înmulțească izbânzile, viteazule 
cavaler! Îi ură necunoscutul. 

După care, văzând faţa copilărească a lui Zbyszko, adăugă 
cu jumătate de glas: 

Ca şi perii din barbă. 


Şi după o clipă, călărea lângă ceh. Un răstimp, nu putură 
să stea de vorbă, fiindcă sufla un vânt puternic şi prin 
pădure era zgomot mare, dar când se mai linişti, Zbyszko 
auzi în urma lui următoarea discuţie: 

Nu mă împotrivesc că ai fost la Roma, dar arăţi ca un 
soarbe-bere, zicea cehul. 

Fereşte-te de pedeapsa veşnică, îl dojeni necunoscutul, 
deoarece vorbeşti cu un om care la Paştele trecut a ciocnit 
ouă cu Sfântul Părinte. Nu-mi mai vorbi de bere pe 
asemenea frig, poate numai de cea fiartă, dar dacă ai pe 
undeva un urcior cu vin dă-mi şi mie câteva înghiţituri şi am 
să-ţi iert o lună de purgatoriu. 

Nu eşti hirotonisit, te-am auzit cu urechile mele, aşadar 
cum o să-mi ierţi o lună de purgatoriu? 

N-am fost hirotonisit, e drept, dar am capul ras, fiindcă aşa 
mi-a fost îngăduit, iar afară de asta, am la mine indulgenţe 
şi relicve sfinte. 

În lăzile astea? Se interesă cehul. 

Chiar în ele. Dacă ai vedea tot ce am, te-ai prăbuşi cu faţa- 
n jos nu numai tu, ci şi toţi pinii din pădure împreună cu 
animalele sălbatice. 

Dar cehul, care era un slujitor isteţ şi cu experienţă, privi 
bănuitor la neguţătorul de indulgenţe şi întrebă: 

Şi v-au mâncat lupii caii? 

I-au mâncat, pentru că se înrudesc cu diavolii, dar au 
crăpat. Am văzut cu ochii mei unul spart. Dacă ai vin, adu-l 
încoace, fiindcă deşi vântul a stat, am îngheţat aşteptând la 
drum. 

Cehul, însă, nu-i dădu vinul şi iarăşi merseră în tăcere, 
până când vânzătorul de relicve începu să-l iscodească: 

Încotro mergeţi? 

Departe. Dar deocamdată la Sieradz. O să vii cu noi? 

N-am ce face. O să dorm în grajd, iar mâine poate 
cavalerul ăsta evlavios o să-mi dăruiască un cal şi pornesc 
mai departe. 

Din ce loc eşti? 


Din Prusia, de lângă Malborg. 

Auzind acestea, Zbyszko întoarse capul şi-i făcu semn 
necunoscutului să se apropie. 

Eşti de lângă Malborg? De acolo vii? Îl întrebă. 

Întocmai, de lângă Malborg. 

Cred că nu eşti neamţ, dar ne-ai învăţat foarte bine limba. 
Cum te cheamă? 

Neamţ sunt şi mă cheamă Sanderus; vorbesc limba 
voastră, pentru că m-am născut la Torun, unde toată lumea 
o vorbeşte. Pe urmă, am stat la Malborg, dar şi acolo-i la fel! 
Până şi fraţii călugări o înţeleg. 

Ai fost de mult la Malborg? 

Stăpâne, am fost în Ţara Sfântă, apoi la Constantinopole şi 
la Roma, de unde m-am întors prin Franţa la Malborg, iar 
de acolo am plecat în Mazowsze să vând indulgenţe sfinte, 
pe care creştinii cu credinţă le cumpără bucuroşi pentru 
mântuirea sufletului. 

La Ptock ai fost sau la Varşovia? 

Am fost şi acolo, şi dincolo. Să le dea Dumnezeu sănătate 
celor două prințese! Nu degeaba până şi boierii din Prusia 
ţin la prinţesa Alexandra, fiindcă este foarte evlavioasă, cu 
toate că nici prinţesa Anna a lui Janusz nu e mai prejos. 

Ai văzut curtea de la Varşovia? 

N-am întâlnit-o la Varşovia, ci la Ciechan6w, unde amândoi 
prinții m-au ospeţit bine, ca pe sluga Domnului ce mă aflu, 
şi m-au dăruit cu de toate pentru drum. Dar şi eu le-am 
lăsat în schimb relicve, care o să le aducă binecuvântarea 
lui Dumnezeu. 

Zbyszko vru să-l întrebe de Danusia, dar îl cuprinseră 
parcă o teamă neînţeleasă şi ruşinea, întrucât îşi dădea 
seama că asta ar fi însemnat să-şi destăinuie dragostea unui 
necunoscut de rând, care mai trezea şi bănuieli şi putea fi 
pur şi simplu un înşelător. Aşa că după o clipă de tăcere, 
întrebă: 

Ce relicve vinzi prin lume? 


Vând şi indulgenţe, şi relicve, cele dintâi fiind felurite: 
pentru totdeauna, pentru cinci sute de ani, pentru trei sute, 
pentru două sute şi pentru mai puţini, mai ieftine, ca să 
poată cumpăra şi oamenii săraci, putând să-şi scurteze şi ei 
chinurile din purgatoriu. Am indulgenţe pentru păcatele 
trecute şi pentru cele viitoare, dar să nu crezi, stăpâne, că 
banii pe care le vând îi păstrez pentru mine. Un codru de 
pâine neagră şi o înghiţitură de apă, asta-i partea mea, iar 
restul din tot ce strâng, îi duc la Roma, ca să se pună la cale 
o nouă cruciadă. Adevărat, umblă prin lume tot felul de 
înşelători care au numai lucruri false: şi indulgenţe, şi 
relicve, şi peceţi, şi mărturii, iar pe ăştia Sfântul Părinte îi 
urmăreşte prin scrisori pe bună dreptate. Pe mine, însă, 
priorul de la Sieradz m-a judecat şi m-a pedepsit strâmb, 
deoarece peceţile mele sunt adevărate. Uite, stăpâne, e 
ceară, spune şi Domnia Ia. 

Şi cum s-a purtat priorul de la Sieradz? 

Of, stăpâne! Măcar de n-aş avea dreptate, când spun căe 
atins de învăţătura eretică a lui Wiklef44. Dacă, aşa cum mi- 
a spus scutierul Domniei Tale, mergeţi la Sieradz, mai bine 
să nu mă vadă, ca să nu cadă iarăşi în păcatul hulirii 
lucrurilor sfinte. 

Pe scurt, asta înseamnă că te-a luat drept un înşelător şi 
un tâlhar? 

Dacă ar fi vorba de mine, stăpâne, l-aş ierta din dragoste 
pentru aproapele meu, cum de altfel am şi făcut, darela 
profanat marfa mea sfinţită, faptă pentru care mă tem că va 
fi osândit pentru vecie. 

Ce mărfuri sfinte ai? 

De acelea despre care nu poţi nici să vorbeşti cu capul 
acoperit, dar acum, având indulgenţe gata pregătite, am să- 
ţi dau Domniei Tale îngăduinţa de a nu-ţi scoate gluga, 
pentru că vântul a început din nou să bată. În acest fel, o să 
cumperi o indulgență la popas, şi păcatul nu ţi se va pune la 
socoteală. Câte n-am eu! Am o copită a măgarului pe care a 
avut loc fuga în Egipt şi care a fost găsită pe lângă 


piramide. Regele Aragonului mi-a oferit pentru ea cincizeci 
de ducați de aur curat. Am o pană din aripa arhanghelului 
Gabriel, pe care a pierdut-o în timpul Bunei-vestiri; am 
două capete de prepeliţă trimise izraeliţilor în pustiu; am 
ulei în care păgânii au vrut să-l prăjească pe Sf. Ion şi o 
treaptă din scara pe care a visat-o Iacov, şi lacrimile Mariei 
din Egipt, şi puţină rugină de pe cheile Sf. Petru. Nici nu pot 
să le înşir pe toate, pentru că am îngheţat, iar scutierul tău, 
stăpâne, n-a vrut să-mi dea vin, iar în al doilea rând pentru 
că n-aş sfârşi nici până diseară. 

Sunt relicve însemnate, dacă sunt adevărate! Constată 
Zbyszko. 

Dacă sunt adevărate? Ia sulița din mâinile slujitorului şi 
pregăteşte-te, că diavolul se afla prin apropiere şi el îţi 
trimite asemenea gânduri. Stăpâne, ţine-l la o suliță 
depărtare. Şi dacă nu vrei să atragi nenorocirea asupra 
Domniei Tale, cumpără de la mine o indulgență pentru 
acest păcat, altminteri peste trei săptămâni o să-ţi moară 
cineva la care ţii mai mult decât la orice pe lume. 

Zbyszko se sperie de această ameninţare, fiindcă-i veni în 
minte Danusia, şi răspunse: 

Păi nu eu sunt cel care nu crede, ci priorul călugărilor 
dominicani din Sieradz. 

Priveşte, Domnia Ta, peceţile sunt din ceară curată; cât 
despre prior, Dumnezeu ştie dacă mai trăieşte, pentru că 
pedeapsa dumnezeiască nu aşteaptă. 

Când ajunseră la Sieradz, se arătă că priorul trăia. 
Zbyszko se duse chiar la el să plătească două slujbe, una 
pentru Macko, iar cealaltă pentru penele acelea de păun, 
după care plecase. Priorul, ca mulţi alţii pe atunci în 
Polonia, era străin, de neam din Cylia, dar după patruzeci 
de ani de viaţă la Sieradz, învățase bine limba polonă şi era 
un mare duşman al cavalerilor teutoni. De aceea, aflând de 
intenţia lui Zbyszko, rosti: 

Ei vor avea parte de o pedeapsă şi mai mare, dar nici pe 
tine nu te îndemn să dai înapoi de la ce vrei să faci, mai 


întâi pentru că ai jurat, iar pe de altă parte, pentru că ce-au 
făcut aici la Sieradz, nu va fi plătit în veci de braţul polonez. 

Ce-au făcut? Întrebă Zbyszko, care era bucuros să afle 
toate fărădelegile teutonilor. 

La acestea, bătrânul prior îşi desfăcu palmele şi mai întâi 
rosti cu voce tare „Veşnică odihnă”, apoi se aşeză pe un 
scăunel, ţinu un moment ochii închişi, de parcă voia să-şi 
adune amintirile de demult, şi în sfârşit începu să 
povestească. 

I-a adus aici Wincenty de Szamotuly. Atunci, aveam vreo 
doisprezece ani şi tocmai venisem din Cylia, de unde mă 
luase unchiul meu Petzoldt, custodele. Cavalerii teutoni au 
năvălit noaptea asupra oraşului şi i-au dat foc. Am văzut de 
pe metereze cum erau tăiaţi cu paloşele în piaţă bărbaţi, 
copii şi neveste sau cum erau azvâriliţi în foc sugarii. Am 
văzut chiar preoţi ucişi, căci nu iertau pe nimeni în 
cruzimea lor. S-a întâmplat că priorul Mikolaj, fiind din 
Elblag, îl cunoştea pe comturul Herman, căpetenia 
oştenilor. S-a dus deci împreună cu fraţii mai mari la acel 
cavaler şi îngenunchind înaintea lui, l-a implorat pe limba 
lor să aibă milă de sângele creştinilor. Care i-a răspuns: „Nu 
înţeleg” şi a poruncit să continue măcelul. Atunci, i-au tăiat 
şi pe călugări, şi odată cu ei pe unchiul meu Petzoldt, iar pe 
Mikotaj l-au legat de coada unui cal. Dimineaţa, nu mai era 
picior de om viu în oraş, afară de teutoni şi de mine care mă 
ascunsesem pe grinda clopotului. Dumnezeu i-a pedepsit cu 
înfrângerea de la Ptowce, dar ei continuă să-i urmărească 
pe creştinii din acest regat şi n-o să înceteze până când 
braţul lui Dumnezeu nu-i va şterge de pe faţa pământului. 

La Ptowce, răspunse Zbyszko. Acolo s-au prăpădit aproape 
toţi bărbaţii din neamul meu, dar nu-i mai plâng de vreme 
ce Dumnezeu i-a dat regelui Lokietek o izbândă atât de 
mare asupra lor, tăind douăzeci de mii dintre ei. 

Tu o să apuci un război şi mai crâncen şi o biruinţă şi mai 
mare, adăugă priorul. 

Amin! Răspunse Zbyszko. 


Şi schimbară vorba. Tânărul cavaler îi puse câteva 
întrebări despre neguţătorul de relicve, pe care-l găsise în 
drum şi află că mulţi înşelători umblă prin lume, păcălind 
oamenii lesne crezători. Priorul îi mai spuse că s-au dat bule 
papale care poruncesc episcopilor să-i prindă pe aceşti 
şarlatani şi pe cine n-are scrisori şi peceţi adevărate, să-l 
osândească numaidecât, întrucât dovezile acelui vagabond i 
se păruseră priorului prefăcute, vrusese să-l trimită îndată 
episcopului, ca să-l judece. Dacă s-ar fi dovedit că este un 
trimis adevărat, n-ar fi păţit nimic. El, însă, preferase s-o ia 
la sănătoasa. Poate că totuşi se temuse să nu zăbovească 
prea mult pe drum, dar în acest fel crescuseră şi bănuielile 
împotriva lui. 

Spre sfârşitul vizitei, priorul îl mai pofti pe Zbyszko să 
înnopteze şi să se odihnească la mănăstire, dar acesta nu 
putea să accepte, deoarece voia să pună pe poarta hanului 
anunţul cu provocarea la „luptă călare sau pe jos” a tuturor 
cavalerilor care ar fi negat că jupâniţă Danuta Jurând este 
cea mai frumoasă şi mai virtuoasă din regat. Asemenea 
anunţ nu putea fi pus în nici un caz pe poarta mănăstirii. 
Nici priorul şi nici ceilalţi preoţi nu cutezară să-i scrie 
provocarea, drept care, tânărul cavaler se află în mare 
nevoie, neştiind cum să se descurce singur. Abia după ce 
reveni la han, îi trecu prin minte să-i ceară ajutorul 
negustorului de indulgenţe. 

Pur şi simplu, priorul nu ştie dacă eşti sau nu o haimana, îi 
spuse, pentru că el mi-a zis aşa: „De ce să se teamă de 
judecata episcopului, dacă dovezile lui sunt bune?” 

Nici eu nu mă tem de episcop, răspunse Sanderus, ci de 
călugări, care nu se pricep la peceţi. locmai voiam să plec 
la Cracovia, dar cum n-am cal, sunt nevoit să aştept ca 
cineva să-mi dăruiască unul. Între timp, o să trimit o 
scrisoare, pe care o să pun pecetea mea. 

Aşa mi-am zis şi eu, dacă se arată că te pricepi la scris, 
asta dovedeşte că nu eşti un om de rând. Dar cum vrei să 
trimiţi scrisoarea? 


Printr-un pelerin sau prin vreun călugăr rătăcitor. Câţi 
oameni nu se duc acum la mormântul reginei de la 
Cracovia. 

Dar mie ai putea să-mi scrii ceva? 

Îţi scriu, stăpâne, tot ce-mi porunceşti, frumos şi la obiect, 
fie şi pe o scândură. 

Mai bine pe scândură, se bucură Zbyszko, fiindcă aşa nu 
se şterge şi o să-mi fie de folos şi mai târziu. 

Într-adevăr, când după o vreme, slujitorii găsiră şi aduseră 
o scândură curată, Sanderus se apucă de scris. Zbyszko nu 
ştia să citească ce era scris pe scândură, dar porunci s-o 
pună la poartă, iar sub ea să agaţe pavăza lui şi cei doi turci 
s-o păzească pe rând. Oricine o va lovi cu sulița, acesta era 
un semn că primeşte provocarea. Se vede, însă, că la 
Sieradz lipseau amatorii de asemenea isprăvi, fiindcă în 
ziua aceea şi nici în cea următoare, pavăza nu răsună de 
lovitura vreunei sulițe, aşa că la amiază, contrariat 
întrucâtva, tânărul porni mai departe la drum. 

Înainte, însă, de plecarea lui Zbyszko, Sanderus îl sfătui: 

Stăpâne, dacă ai fi agăţat tăbliţa în ţara cavalerilor 
prusieni, nu încape îndoială că acum scutierul ar fi trebuit 
să-ţi strângă curelele la platoşă. 

Cum se poate? Doar unui cavaler teuton, ca un călugăr ce 
se află, nu-i este permis să-şi aibă stăpână pe care s-o 
iubească. 

Nu ştiu dacă le este îngăduit sau nu, ştiu numai că le au şi 
ei pe ale lor. E drept că un astfel de cavaler nu poate 
accepta o provocare la duel fără să se facă de ruşine, 
deoarece jură că va lupta numai pentru credinţă şi alături 
de ceilalţi, dar acolo, printre călugări, se află şi o mulţime 
de cavaleri laici din ţări îndepărtate, care vin să-i ajute pe 
prusieni. Aceştia nu fac decât să caute pricină cu lumânarea 
şi să lupte cu alţi cavaleri, mai ales cu cei din Franţa. 

Oho! I-am văzut eu la Wilno şi cu ajutorul lui Dumnezeu, o 
să-i văd şi la Malborg. Am nevoie de penele de păun de la 
coifuri, pentru că aşa am jurat, înţelegi? 


Stăpâne, cumpără de la mine două sau trei picături din 
sudoarea sfântului Jerzy, care i-au curs luptând cu balaurul. 
Nici o relicvă nu se potriveşte mai bine cu un cavaler. O să- 
mi dai în schimb calul pe care mi-ai poruncit să încalec şi 
mai adaug şi sângele creştinesc pe care-l vei vărsa în luptă. 

la mai slăbeşte-mă, că acum mă supăr. Nu-ţi voi cumpăra 
marfa atâta vreme cât nu ştiu dacă-i bună. 

Stăpâne, după cum mi-ai spus, te duci la curtea din 
Mazowsze, la prinţul Janusz. Întreabă acolo câte relicve au 
luat de la mine însăşi prinţesa, şi cavalerii, şi jupâniţele pe 
la nunțile la care am fost. 

Care nunţi? Întrebă Zbyszko. 

Cum se întâmplă de obicei înainte de Lăsata-secului. 
Cavalerii se însurau unul după altul, pentru că lumea 
vorbeşte că va fi război între regele polon şi cavalerii 
prusieni pentru ţinutul Dobrzynului. Câte unul îmi spunea: 
„Dumnezeu ştie dacă voi scăpa cu viaţă. Vreau să încerc şi 
eu înainte fericirea de a trăi cu o nevastă.” 

Zbyszko se îngrijoră când auzi de război, dar şi mai mult 
de ce-i spusese Sanderus despre nunţi, aşa că-l întrebă: 

Şi ce fete s-au căsătorit? 

Păi, cele de la curtea prinţesei. Nu ştiu dacă i-a mai rămas 
vreuna, deoarece am auzit-o pe prinţesă spunând că va 
trebui să-şi caute altele. 

Când auzi acestea, Zbyszko amuţi o clipă, după care se 
interesă cu glasul schimbat. 

Dar jupâniţă Danuta Jurând, al cărei nume l-am scris pe 
scândură, s-a căsătorit şi ea? 

Sanderus întârzie cu răspunsul mai întâi pentru că el 
însuşi nu ştia bine, iar în al doilea rând, fiindcă se gândi că 
dacă-l ţine pe cavaler în nesiguranţă, îl va conduce după 
voia lui şi va putea să-l stoarcă mai bine de bani. Socotise 
mai dinainte în mintea lui că trebuie să stea în apropierea 
acestui cavaler care avea o suită pe cinste şi era îndestulat 
cu de toate. Sanderus se pricepea la oameni şi la tot felul de 
treburi. Tinereţea lui Zbyszko îi îngăduia să presupună că 


va fi un stăpân mărinimos şi nu va ţine seama de bani. Mai 
văzuse şi platoşa aceea scumpă de Milano, şi armăsarii 
uriaşi de luptă, pe care nu-i putea avea oricine, aşa că îşi 
spusese că în preajma unui astfel de stăpân, va avea şi 
ospeţia asigurată pe la curţi, şi destule prilejuri să-şi vândă 
indulgenţele cu folos, şi drumul fără primejdii, în sfârşit, şi 
mâncare din belşug, şi băutură, care-l interesa cel mai mult. 

Prin urmare, auzindu-i întrebarea lui Zbyszko, îşi încruntă 
fruntea, ridicându-şi ochii la cer, ca şi când s-ar fi străduit 
să-şi amintească, şi răspunse: 

Jupâniţa Danuta Jurând. Dar din ce loc este? 

Danuta Jurând de Spychow. 

Le-am văzut pe toate, dar cum o cheamă pe fiecare, nu-mi 
amintesc prea bine. 

E încă o copilandră care cântă la lăută, înveselind-o pe 
prinţesă cu cântecul ei. 

Aha. Copilandră. Care cântă la lăută. S-au căsătorit şi 
unele mai tinerele. Nu cumva este smeadă la faţă ca agata? 

Zbyszko răsuflă uşurat. 

Nu-i asta! Cealaltă era albă ca zăpada şi bălaie, numai că 
avea obrajii rumeni. 

La care Sanderus: 

Pentru că una singură, neagră ca agata, a rămas lângă 
prinţesă, iar celelalte şi-au găsit soţi aproape toate. 

Dacă tu spui „aproape toate”, asta înseamnă că nu chiar 
toate. Pentru Dumnezeu, dacă vrei să capeţi ceva de la 
mine, adu-ţi aminte! 

Aşa, în trei, patru zile, aş putea să-mi amintesc, iar cel mai 
mult mi-ar plăcea un cal care să-mi care mărfurile sfinte. 

Al tău să fie, numai să spui adevărul. 

Deodată, cehul care ascultase această discuţie de la 
început şi îşi râsese în pumn, intră în vorbă: 

Adevărul îl vom cunoaşte abia la curtea din Mazowsze. 

Sanderus privi o clipă la el, apoi spuse: 

Tu crezi că eu mă tem de curtea din Mazowsze? 


Eu nu spun că ţi-e frică de curtea din Mazowsze, ci doar că 
nici acum şi nici peste trei zile n-o să pleci cu calul, iar dacă 
se va arăta că ai minţit, n-o să mai pleci nici pe picioarele 
tale, fiindcă Luminăţia Sa va porunci să ţi le frâng. 

Chiar aşa! Întări Zbyszko. 

Sanderus se gândi că faţă de asemenea promisiune, e mai 
bine să fie prudent şi răspunse: 

Dacă voiam să mint, spuneam dintr-odată că s-a căsătorit 
sau că nu s-a căsătorit, dar eu am spus: nu-mi aduc aminte. 
Dac-ai fi avut minte, ai fi văzut imediat cinstea în răspunsul 
meu. 

Mintea mea nu este frate cu cinstea ta, care s-ar putea să 
fie sora unui câine. 

Cinstea mea nu latră ca mintea ta; iar cine latră în timpul 
vieţii, s-ar putea să urle după moarte. 

Mai mult ca sigur! Cinstea ta nu va urla după moarte, ci va 
scrâşni din dinţi, dacă nu-i va pierde în slujba diavolului în 
timpul vieţii. 

Şi începură să se certe, deoarece cehul avea limba 
ascuţită şi la fiecare cuvânt al neamţului îi răspundea cu 
alte două. Dar în acest timp, Zbyszko dădu poruncă de 
plecare şi în curând porniră la drum după ce se interesară 
mai întâi care-i calea spre tLeczyca. Nu departe de Sieradz, 
intrară numaidecât în pădurile uriaşe care acopereau cea 
mai mare parte din ţinut. Prin mijlocul lor ducea un drum 
larg, adâncit în ridicătura dealurilor sau podit cu trunchiuri 
de copaci, prin văi, rămăşiţă de pe vremea regelui 
Kazimierz. Într-adevăr, după moartea lui, în vălmăşagul 
încăierărilor iscate de familiile Natecz şi Grzymata, 
drumurile fuseseră lăsate în părăsire, dar pe timpul reginei 
Jadwiga, după aşezarea păcii în regat, lopeţile începuseră 
să prindă viaţă din nou în mâinile poporenilor prin mlaştini 
şi topoarele prin păduri, şi înaintea morţii ei, neguţătorii 
puteau să umble pretutindeni cu carele între cetăţile mai 
însemnate fără teamă că li se vor strica prin hârtoape sau li 
se vor împotmoli prin noroaie. Fiarele sălbatice ori tâlharii 


puteau să le facă necazuri, de bună seamă, dar de fiare îi 
apărau noaptea torţele aprinse, iar de tâlhari arbaletele în 
timpul zilei. Aşa că oricine mergea însoţit şi înarmat, n-avea 
motiv să se teamă de răufăcători, care se împuţinaseră şi ei 
simţitor. 

Nici Zbyszko nu-şi făcea griji din pricina tâlharilor sau a 
cavalerilor înarmaţi, ba mai mult, nici nu se gândea la ei, 
pentru că intrase avan la idei, şi tot sufletul îi era la curtea 
din Mazowsze. O va mai găsi oare pe Danuska lui la curtea 
prinţesei sau se va fi însoţit cu vreun cavaler mazovian? Nu 
ştia nici el şi se chinuia mereu să găsească un răspuns la 
această întrebare. Uneori, i se părea cu neputinţă ca ea să-l 
poată uita, dar câteodată îi trecea prin minte că Jurând 
venise la curte de la Spychow şi îşi dăduse fiica vreunui 
vecin sau prieten. Doar îi spusese de la Cracovia că Danusia 
nu-i era scrisă lui Zbyszko şi nu i-o poate da, aşa că i-o 
făgăduise altuia, faţă de care era legat prin jurământ, iar 
acum îşi îndeplinise legământul. Când se gândea la asta, 
Zbyszko avea impresia că n-o va mai găsi pe Danuska 
fecioară. Atunci, îl chema pe Sanderus şi iarăşi îl iscodea, 
dar acesta îl încurca şi mai mult. Nu o dată aproape că şi-o 
amintea pe jupâniţă Jurând şi nunta ei, iar după aceea, îşi 
băga deodată degetul în gură, cădea pe gânduri şi 
răspundea: „Cred că nu era asta!” În vinul care trebuia să-i 
limpezească mintea, nu-şi regăsea nici neamţul ţinerea de 
minte şi-l lăsa mereu pe tânărul cavaler între teama de 
moarte şi speranţă. 

În acest fel, Zbyszko se zbuciuma întruna între grijă, 
nelinişte şi nesiguranţă. Pe drum, nu se mai gândea deloc 
nici la Bogdaniec, nici la Zgorzelice, ci numai la ce are de 
făcut. Înainte de toate, trebuia să afle adevărul la curtea din 
Mazowsze, aşadar se grăbea, oprindu-se doar pentru scurt 
timp la popasuri pe la curţile şlahticilor, la hanuri şi prin 
oraşe, ca să lase caii să se odihnească. La Leczyca, porunci 
din nou să agaţe scândura cu provocarea la poartă, 
gândindu-se că, dacă Danuska mai era jupâniţă ori s-a 


căsătorit, continuă să fie stăpâna inimii lui şi trebuie să 
lupte pentru ea. La Leczyca, însă, nu prea avea cine să-i 
citească provocarea, iar aceia dintre cavaleri cărora clericii 
ştiutori de carte le citeau ce scrie, înălţau din umeri, 
necunoscând obiceiul străin şi spunând: „Irebuie să fie 
vreun prostănac, întrucât cum poate să încuviinţeze sau să 
se împotrivească vreun om cu minte, de vreme ce n-a văzut 
fata în viaţa lui”. Dar Zbyszko îşi continua drumul cu inima 
pierită şi în tot mai multă grabă. Nu încetase niciodată s-o 
iubească pe Danusia lui, dar la Bogdaniec şi la Zgorzelice, 
„sfătuindu-se” aproape în fiecare zi cu Jagienka şi văzându-i 
frumuseţea, nu se mai gândea mereu la cealaltă; acum, 
însă, îi stăruia mereu în faţa ochilor, în amintire şi în 
gânduri. În vis o vedea înaintea lui, bălaie, cu lăuta în mână, 
în pantofiorii roşii şi cu coroniţa pe cap. Îşi întindea braţele 
spre el, dar Jurând o îndepărta de lângă el. Dimineaţa, când 
visele piereau, în locul lor venea dorul şi mai mare decât 
înainte, şi niciodată Zbyszko n-o iubise la Bogdaniec, aşa 
cum începu s-o iubească tocmai acum, când nu mai era 
sigur dacă nu i-o luaseră. 

Îi mai trecu prin cap şi că o căsătoriseră mai mult ca sigur 
cu de-a sila, aşa că în inima lui n-o învinovăţea pe ea, mai 
ales că, o copilă fiind, nu putea să-şi impună voinţa. Se 
răzvrăti, în schimb, în sufletul lui, împotriva lui Jurând şi a 
prinţesei lui Janusz, iar când se gândea la soţul Danusiei, 
inima îi bătea să-i spargă pieptul şi privea ameninţător la 
slujitorii care-i duceau armele învelite în pânză. Îşi făcea 
socoteala că nu va înceta s-o slujească şi chiar de o va găsi 
soţia altuia, tot trebuie să-i pună la picioare penele de păun. 
Dar în acest gând, era mai multă jale decât mângâiere, 
fiindcă habar nu avea ce va face după aceea. 

I se mai ostoia amărăciunea doar la gândul marelui război. 
Cu toate că nu voia să trăiască fără Danuska, nu-şi spunea 
că trebuie neapărat să piară; simţea, însă, că sufletul şi 
amintirile lui vor fi spulberate în timpul războiului de alte 
griji şi necazuri. lar războiul cel mare parcă era gata să 


izbucnească. Nu se ştia de unde apăruseră atâtea veşti 
despre el, atâta vreme cât între rege şi ordinul teutonilor 
domnea pacea. Totuşi, pretutindeni pe unde ajungea, nu se 
vorbea despre altceva. Oamenii parcă presimţeau că 
trebuie să înceapă, iar unii o spuneau pe faţă: „Ce rost mai 
avea să ne unim cu Lituania, dacă nu împotriva teutonilor? 
Trebuie deci să sfârşim odată cu ei, ca să nu ne mai sfâşie 
măruntaiele.” Alţii aveau altă părere: „Călugări nebuni!” 
Nu le-au ajuns Ptowce! Moartea le stă deasupra capului, iar 
ei au mai răpit şi ţinutul Dobrzynului, pe care trebuie să-l 
vomite cu sânge,,. Şi în toate părţile regatului, se pregăteau 
cu râvnă, fără trufie, ca de obicei pentru o luptă pe viaţă şi 
pe moarte, dar cu îndârjirea surdă a unui popor puternic, 
care îndurase prea mult împilarea şi acum se pregătea să 
pedepsească înfricoşător. Pe la toate curţile, Zbyszko 
întâlnea oameni convinşi că vor trebui să încalece de pe ozi 
pe alta, şi ajunse aproape să se mire deoarece, gândind şi el 
ca şi ceilalţi, că războiul musai să izbucnească, nu auzise 
nicăieri că asta avea să se întâmple prea curând. Nu-i 
trecea prin minte că dorinţa oamenilor avea să preceadă în 
acest caz evenimentele. Avea încredere în alţii, nu în el 
însuşi, şi se bucura din toată inima, când vedea vânzoleala 
dinainte de război la fiecare pas. Pretutindeni, toate 
celelalte griji erau înlocuite cu grija cailor şi a armelor, 
peste tot întâlneai grămezi de sulițe, paloşe, topoare, 
halebarde, platoşe, curele pentru pieptare şi cioltare. 
Fierarii băteau fierul ziua şi noaptea cu ciocanele pentru 
armuri groase şi grele, pe care abia le-ar fi putut ridica 
eleganţii cavaleri din Apus, dar pe care le purtau cu 
uşurinţă, vânjoşii „feudali, din Wielkopolska şi Matopolska. 
Bătrânii scoteau de prin lăzile din iatace săculeţii 
mucegăiţi, pregătiţi din vreme cu bani pentru plecarea 
tinerilor la luptă. Odată, Zbyszko înnoptă la un şlahtic 
bogat, Bartosz de Bielawy care, având douăzeci şi doi de 
feciori zdraveni, amanetase multe pământuri mănăstirii de 
la Lowicz, ca să cumpere douăzeci şi două de platoşe, tot 


atâtea coifuri şi alte arme de război. Aşadar, Zbyszko, cu 
toate că nu auzise despre asta la Bogdaniec, se gândi şi el 
că va fi nevoit să se îndrepte în curând spre Prusia şi-i 
mulţumi lui Dumnezeu că este atât de bine pregătit pentru 
luptă. De bună seamă, armura lui stârnea admiraţia tuturor. 
Era luat drept o odraslă de voievod, iar când le spunea 
oamenilor că este un simplu şlahtic şi o astfel de platoşă 
poţi oricând cumpăra de la nemți, numai să plăteşti cum se 
cuvine cu baltagul, inimile tresăltau de dorinţa de a porni la 
război. Nu erau, însă, puţini cei care, la vederea platoşei, 
neputându-şi stăpâni lăcomia, îl ajungeau din urmă pe 
tânăr pe drum, şi-i propuneau: „Ce-ar fi să ne batem pentru 
ea?” Neavând vreme de pierdut, Zbyszko nu accepta 
provocarea, iar cehul încorda arbaleta. În cele din urmă, 
încetă să mai agaţe şi scândura cu provocarea pe uşile 
hanurilor, socotind că, dacă se depărtează de hotar, intrând 
mai adânc în regat, oamenii îl vor înţelege din ce în ce mai 
puţin şi-l vor crede smintit. 

În Mazowsze, lumea vorbea mai puţin despre război. 
Credeau şi aici că va veni, dar nu ştiau când. La Varşovia, 
era linişte, cu atât mai mult cu cât curtea se afla la 
Ciechan6w, pe care prinţul Janusz, după năvala 
lituanienilor, îl reconstruise sau mai degrabă îl ridicase din 
nou, întrucât din cel vechi nu mai rămăsese decât castelul. 
În fortăreaţa de la Varşovia, îl primi pe Zbyszko starostele 
castelului, Jasko Socha, fiul voievodului Abraham, care se 
prăpădise la Worskla. Jasko îl cunoştea pe Zbyszko, pentru 
că fusese cu prinţesa la Cracovia, aşa că-l ospeţi bucuros pe 
tânăr care, înainte de a se aşeza să mănânce şi să bea, 
începu să-l întrebe de Danusia, dacă nu se căsătorise şi ea 
odată cu celelalte jupâniţe ale prinţesei. 

Socha, însă, nu ştia. Prinţul şi prinţesa se aflau la castelul 
Ciechan6w de la începutul toamnei. La Varşovia rămăsese 
de strajă doar o mână de arcaşi şi el. Auzise că la 
Ciechandw avuseseră loc petreceri şi nunţi, ca de obicei 
înainte de Lăsata-secului, dar care dintre jupâniţe se 


căsătorise şi care mai rămăsese, ca om însurat ce se afla, nu 
întrebase. 

Mă gândesc totuşi, zise, că fiica lui Jurând nu s-a însoţit cu 
nimeni, pentru că asta nu s-ar fi întâmplat fără Jurând, dar 
n-am auzit că s-ar fi întors. La prinţ, se găsesc în ospeţie şi 
doi fraţi călugări, căpetenii, unul din Jansbork, celălalt din 
Szczytno, şi cu ei alţi musafiri străini, iar Jurând nu vine 
niciodată, fiindcă îşi pierde minţile la vederea unei mantii 
albe. Dacă n-a fost el, n-a avut loc nici nunta! Dacă vrei, 
reped un olăcar să întrebe şi-i poruncesc să aducă degrabă 
vestea că o vei găsi pe Danusia tot în starea de fecioară. 

O să plec chiar eu mâine acolo, dar să te răsplătească 
Dumnezeu pentru vorba bună. Numai să se odihnească 
până mâine caii şi plec îndată, fiindcă nu voi avea linişte 
până când n-am să aflu adevărul. Oricum, Dumnezeu să te 
ajute, că mi s-a mai uşurat inima. 

Socha nu se mulţumi totuşi numai cu atât şi începu să se 
intereseze printre şlahticii care se aflau întâmplător la 
castel şi printre oşteni dacă auzise vreunul de nunta fiicei 
lui Jurând. Nu auzise într-adevăr nimeni, deşi se găsiră unii 
care fuseseră la Ciechandw şi chiar la câteva nunţi: „Doar 
dacă n-a luat-o cineva în ultimele săptămâni sau în ultimele 
zile”. Putea să se întâmple şi aşa, pentru că în acele timpuri 
oamenii nu-şi prea pierdeau vremea stând pe gânduri. 
Deocamdată, însă, Zbyszko putea să se culce mai liniştit. 
După ce se întinse în pat, se întrebă dacă n-ar fi bine să-l 
alunge a doua zi pe Sanderus, dar îşi spuse că s-ar putea 
să-i fie de folos atunci când va porni să-l caute pe 
Lichtenstein. Se mai gândi că Sanderus nu-l minţise şi cu 
toate că îl costa cam mult, deoarece mânca şi bea prin 
hanuri cât patru, era totuşi ascultător şi se arăta legat de 
noul său stăpân. Mai mult, avea şi deprinderea scrisului, 
aflându-se astfel deasupra scutierului ceh şi chiar a lui 
Zbyszko. 

Din aceste motive, tânărul cavaler îi îngădui să meargă cu 
el la Ciechan6w, lucru de care Sanderus se bucură nu 


numai pentru mâncare, ci fiindcă băgase de seamă că, 
alături de cineva de rang înalt, trezeşte mai multă 
încredere şi găseşte mai lesne cumpărători pentru marfa 
lui. După încă un popas la Nasielsk, călărind nici prea 
repede, dar nici prea încet, zăriră în seara zilei următoare 
zidurile castelului de la Ciechan6w. Zbyszko se opri la un 
han, ca să se îmbrace în armură şi să intre în castel după 
obiceiul cavaleresc, cu coiful pe cap şi sulița în mână, drept 
care încălecă pe un armăsar uriaş, dobândit în luptă, şi 
făcând semnul crucii în aer, porni înainte. 

Nu apucă să facă nici zece paşi, când cehul, care călărea 
în urma lui, ajunse în rând cu el şi-i spuse: 

Luminăţia Ia, gonesc după noi nişte cavaleri, s-ar putea să 
fie teutoni. 

Zbyszko întoarse calul şi la o depărtare oarecare văzu 
înaintea lui o suită arătoasă, în fruntea căreia călăreau doi 
cavaleri pe cai puternici din Pomerania, amândoi în armuri, 
fiecare purtând o mantie albă cu cruce neagră şi coif cu 
panaş înalt de păun. 

Pe viul Dumnezeu, sunt cavaleri teutoni! Exclamă Zbyszko. 

Şi fără să vrea, se aplecă în şa şi cobori lancea între 
urechile calului, ceea ce văzând, cehul scuipă în pumni ca 
să nu-i scape baltagul din mână. 

Slujitorii lui Zbyszko erau oameni umblaţi şi ştiau obiceiul 
războiului, aşa că se opriră şi ei aşteptând pregătiţi, într- 
adevăr nu de luptă, fiindcă nu luau parte în întâlnirile 
cavalerilor, dar măsurau locul pentru lupta călare sau 
potriveau pământul acoperit de zăpadă pentru cea de pe 
jos. Doar cehul, şlahtic fiind, putea să participe, dar şi el se 
aştepta ca Zbyszko mai întâi să vorbească, înainte de a lovi 
şi în sinea lui se mira că tânărul stăpân plecase sulița 
înainte de provocare. 

Zbyszko, însă, îşi veni în fire la timp. Îşi aduse aminte de 
fapta-i nebunească de la Cracovia, când voise să-l atace ca 
un nesăbuit pe Lichtenstein şi toate nenorocirile care 
urmaseră, aşa că ridică lancea, i-o dădu cehului şi fără să 


scoată paloşul, îşi îndemnă calul spre cavalerii ordinului. 
Când se apropie, băgă de seamă că afară de ei, mai era şi al 
treilea cavaler, şi el cu pene la coif, însoţit de al patrulea 
neînarmat şi cu părul lung, care i se păru a fi mazovian. 

Văzându-i, îşi spuse în sinea lui: „I-am jurat jupâniţei mele 
în temniţă să-i aduc nu trei panaşe, ci atâtea câte degete 
sunt la mâini, iar astea trei, numai să nu fie soli, le-aş putea 
avea de îndată”. 

Se gândi totuşi că pot fi soli trimişi la prinţul de Mazowsze, 
aşa că oftă din adânc şi le ură: 

Fie lăudat numele Domnului! 

În vecii vecilor, răspunse călăreţul neînarmat şi cu părul 
lung. 

Să vă dea Dumnezeu noroc! 

Aşijderea şi Domniei Tale! 

Glorie Sfântului Jerzy! 

E patronul vostru. Fii binevenit de la drum, Domnia Ta. 

Aici, începură să-şi facă plecăciuni, apoi Zbyszko spuse 
cine este, ce blazon are şi ce deviză, de unde vine şi unde se 
duce, iar cavalerul cu părul lung îi împărtăşi, la rându-i, că 
se numeşte Jedrek de Kropiwhnica şi-i aduce oaspeţi 
prinţului: pe fratele Gottfryd, fratele Rotgier şi pe Fulko de 
Lorche din Lotaringia care, aflându-se la cavalerii teutoni, 
vrea să-i vadă cu ochii lui pe prinţul de Mazowsze şi mai 
ales pe prinţesă, fiica vestitului „Kiejstut”. 

În acest timp, în vreme ce-şi spuneau numele, cavalerii 
străini, stând drepţi pe cai, îşi înclinară de mai multe ori 
capetele acoperite de coifuri de fier, socotind, după platoşa 
scumpă a lui Zbyszko, că prinţul trimisese pe cineva să-i 
întâmpine, o rudă sau vreun fiu. 

Jedrek de Kropiwnica îşi urmă vorba: 

Comturul, adică starostele pe limba noastră, de Jansbork 
se află musafir la prinţ, căruia i-a povestit despre aceşti trei 
cavaleri că vor neapărat să vină, dar nu îndrăznesc, 
îndeosebi cavalerul acolo din Lotaringia, care fiind de 
departe, credea că dincolo de hotarul ordinului, stăpânesc 


sarazinii, cu care se războiesc mereu. Prinţul, ca un stăpân 
cu purtări alese, m-a trimis îndată dincolo de graniţă, ca să- 
i conduc printre întărituri. 

N-ar fi putut trece şi fără ajutorul Domniei Tale? 

Poporul nostru este grozav de îndârjit împotriva nemților 
nu atât din pricina năvălirilor, pentru că şi noi îi călcăm cu 
oaste, cât pentru aplecarea lor spre trădare; dacă un 
neamţ, te ia în braţe, şi te sărută pe gură, prin spate e gata 
să-ţi înfigă cuțitul între coaste, obicei de-a dreptul mârşav şi 
străin nouă, celor din Mazovia. Oricând îl primeşte până şi 
pe neamţ sub acoperişul lui şi nu-i face strâmbătate, dar 
afară îi aţine calea bucuros. Sunt şi unii care nu fac nimic 
altceva, ca să se răzbune sau pentru fală, de care să aibă 
parte fiecare. 

Care-i cel mai faimos dintre voi? 

Este unul pe care-l cheamă Jurând de Spychow; un neamţ 
mai bine să vadă moartea decât pe el. 

Tânărul cavaler tresări la auzul acestui nume şi se hotări 
numaidecât să-l tragă de limbă pe Jedrek de Kropiwnica. 

Ştiu! Zise, am auzit de el: e cela cărui fiică, Danuta, a fost 
jupâniţa prinţesei înainte de a se căsători. 

Şi spunând acestea, se uită drept în ochii cavalerului 
mazurian, aproape ţinându-şi răsuflarea în piept. Acesta, 
însă, răspunse foarte uimit: 

Dar Domnia Ta cine ţi-a spus? Păi, nu-i decât o fetişcană. E 
drept, se întâmplă să-şi găsească bărbat şi unele ca ea, dar 
Danusia Jurând n-a făcut încă acest pas. Cu şase zile în 
urmă, când am plecat de la Ciechandw, am văzut-o lângă 
prinţesă. Cum putea să se mărite în timpul postului? 

La auzul acestei veşti, Zbyszko îşi încordă întreaga voinţă 
ca să nu sară să-l îmbrăţişeze pe mazurian şi să nu-i strige: 
„Dumnezeu să te răsplătească pentru această noutate!” Se 
înfrână totuşi şi zise: 

Mi-a ajuns la ureche că Jurând a dat-o cuiva. 

Prinţesa a vrut s-o dea, nu Jurând, dar n-a putut să nu ţină 
seama de el. A vrut s-o dea unui cavaler la Cracovia, care i-a 


jurat credinţă jupâniţei şi pe care ea îl are drag. 

Îl are drag? Răcni Zbyszko. 

Jedrek privi la el cu luare-aminte, zâmbi şi rosti: 

Ştii ce, Domnia Ta, mă întrebi prea multe despre ea. 

Întreb despre cunoscuţi la care mă duc. 

Lui Zbyszko i se vedea prea puţin din faţă sub coif, numai 
ochii, nasul şi o parte din obraji, în schimb, nasul şi obrajii 
erau atât de roşii, încât mazurianul, înclinat spre şagă, se 
minună. 

Mai mult ca sigur că numai din cauza gerului obrajii ţi s-au 
făcut stacojii ca ouăle de Paşte. 

Tânărul răspunse şi mai descumpănit: 

Mai mult ca sigur. 

Porniră şi merseră tăcuţi un răstimp, doar caii sforăiau 
împrăştiind pe nări rotocoale de aburi. Cavalerii străini 
începură şi ei să vorbească între ei. După o vreme, însă, 
Jedrek de Kropiwnica, întrebă: 

Cum ziceai că te cheamă, că n-am auzit prea bine? 

Zbyszko de Bogdaniec. 

la te uită! Păi şi cel care i-a jurat credinţă Danusiei se 
numea tot aşa. 

Şi Domnia Ta crezi că eu am ceva împotrivă? Se grăbi 
Zbyszko să răspundă cu mândrie. 

Nici n-ai de ce. Doamne, Dumnezeule, Domnia Ta eşti acel 
Zbyszko, căruia jupâniţa i-a acoperit capul cu năframa! 
După întoarcerea de la Cracovia toate jupâniţele nu mai 
vorbeau decât de voi şi nu erau puţini cei pe care-i 
podideau lacrimile ascultând. Domnia Ta eşti! Ehei! La 
curte va fi mare bucurie. Că şi prinţesa ţine la Domnia Ia. 

Dumnezeu s-o binecuvânteze şi pe Domnia Ta de 
asemenea pentru vestea bună. Când am auzit că s-a 
căsătorit, era cât pe ce să-mi pierd minţile. 

Cum să se căsătorească! Asemenea jupâniţă e lucru de 
preţ, fiindcă are în spate întreg Spychâw, dar cu toate că 
sunt o mulţime de băieţi fercheşi la curte, niciunul nu-i 
caută privirile, deoarece toţi respectă fapta ei şi jurământul 


Domniei Tale. Nu le-ar fi îngăduit nici prinţesa. Hei, ştiu că 
se vor bucura. E drept, unii mai glumeau pe socoteala ei: 
„Cavalerul tău nu se mai întoarce”, dar ea le răspundea 
bătând din picior: „Se întoarce! Se întoarce!” deşi nu o 
dată, când îi zicea câte unul că ţi-ai găsit pe alta, se punea 
pe plâns. 

Aceste cuvinte îl înduioşară pe Zbyszko, dar îl şi mânie 
răutatea oamenilor, aşadar, întrebă: 

Cine-a răspândit asemenea zvonuri pe seama mea? Am să- 
Il provoc la duel! 

Jedrek de Kropiwnica începu să râdă: 

Femeile flecăreau de ciudă! O să provoci femeile la luptă? 
Paloşul împotriva furcii, n-o să-i facă faţă! 

Bucuros că Dumnezeu i-a trimis un însoțitor atât de vesel 
şi de binevoitor, Zbyszko se apucă să-l întrebe de Danusia, 
apoi despre obiceiurile de la curtea mazoviană şi din nou de 
Danusia, după aceea despre prinţul Janusz, despre prinţesă 
şi iarăşi de Danusia, totuşi, în cele din urmă, aducându-şi 
aminte de legământul lui, îi istorisi lui Jedrek pe drum ce 
auzise în legătură cu războiul, cum se pregătesc oamenii de 
luptă, cum îl aşteaptă, iar la sfârşit îl întrebă dacă în 
ţinuturile prinților mazovieni lucrurile se petreceau la fel. 

Stăpânul de la Kropiwnica nu credea că războiul va 
izbucni atât de curând. Lumea vorbeşte că altfel nu poate fi, 
dar el l-a auzit o dată pe prinţ spunându-i lui Mikotaj de 
Dtugolas că ordinul teuton a îngropat trâmbiţele şi dacă 
regele ar stărui, ar înapoia şi ţinutul Dobrzynului, pe care l- 
au răpit, întrucât se tem de puterea lui, sau cel puţin vor 
tărăgăna lucrurile până când se vor pregăti temeinic. 

De altfel, zise, prinţul a fost nu de mult la Malborg, unde în 
absenţa marelui maestru l-a primit mareşalul şi a organizat 
întreceri în cinstea lui, iar acum au venit la prinţ căpeteniile 
şi alţi oaspeţi. 

Aici, ezită totuşi o clipă şi adăugă: 

Unii oameni zic că teutonii ăştia nu vin degeaba să stea la 
noi şi la prinţul Ziemowit la Ptock. Ei ar vrea ca, în caz de 


război, prinții noştri să nu-l ajute pe regele polon, ci pe ei, 
iar dacă nu se vor lăsa atraşi, măcar să stea liniştiţi la locul 
lor, dar asta nu se va întâmpla. 

Chiar aşa, nu se va întâmpla. Cum se poate să staţi acasă? 
Prinții din Mazowsze sunt supuşii regatului polon. Nu veţi 
sta la o parte, gândesc. 

N-o să stăm, răspunse Jedrek de Kropiwnica. 

Zbyszko privi din nou la cavalerii străini şi la penele lor de 
păun. 

Şi ăştia tot asta doresc? 

Sunt călugări, e cu putinţă. Cine să-i ştie? 

Dar al treilea? 

Al treilea vrea să cunoască lumea. 

Înseamnă că trebuie să fie cineva. 

Adevărat, trei care ferecate vin după el, iar slujitori are 
vreo nouă. Dă, Doamne, să-ncrucişez sabia cu unul ca ăsta! 

Dar nu poţi, nu-i aşa? 

Păi cum! Prinţul mi-a poruncit să am grijă de ei. Nu li se va 
clinti nici un fir de păr din cap până la Ciechandw. 

Şi dacă i-aş provoca eu? Crezi că ar vrea să lupte cu mine? 

Atunci, ar trebui să te baţi întâi cu mine, întrucât, atâta 
vreme cât mă aflu în viaţă, nu-ţi voi îngădui. 

Auzind acestea, privi cu prietenie la tânărul şlahtic şi zise: 

Înţelegi şi Domnia Ta ce înseamnă onoarea de cavaler. Nu 
voi lupta cu Domnia Ta, pentru că-ţi sunt prieten, dar la 
Ciechan6w o să găsesc eu un motiv împotriva nemților. 

La Ciechan6w n-ai decât să faci ce-ţi place. Nu se poate să 
nu fie şi acolo niscaiva întreceri. S-ar putea ajunge chiar la 
vreo încăierare, numai prinţul şi comturii să îngăduie. 

Am o scândură pe care scrie că-l provoc la luptă pe oricine 
nu va recunoaşte că jupâniţa Danusia Jurând este cea mai 
frumoasă şi mai virtuoasă fată de pe lume. Află că peste tot 
oamenii s-au mulţumit să ridice din umeri şi să râdă. 

Pentru că este un obicei străin, şi la drept vorbind cam 
prostesc, pe care lumea de pe la noi nu-l cunoaşte, poate 
doar pe la hotar. Aşa şi lotaringianul ăsta se lua de şlahticii 


întâlniți pe drum şi le poruncea să-i laude nu ştiu ce 
jupâniţă mai mult decât pe toate celelalte. Dar nu-l 
înţelegea nimeni, iar eu nu-i lăsam să se bată. 

Cum aşa? Le poruncea să-i laude stăpâna inimii lui? Ai 
frică de Dumnezeu! Cred că n-are pic de ruşine. 

Aici, se uită la cavalerul străin, vrând parcă să se convingă 
cum poate arăta un om fără ruşine, dar în sufletul lui 
trebuia să recunoască totuşi că Fulko de Lorche nu arăta 
deloc ca un flecar de drumul mare. Din contră, de sub 
viziera ridicată priveau nişte ochi blajini şi se iţea o faţă 
tânără şi parcă tristă. 

Sanderus! Strigă Zbyszko deodată. 

La poruncă, răspunse neamţul apropiindu-se. 

Întreabă-l pe cavalerul acesta care este cea mai virtuoasă 
şi cea mai frumoasă jupâniţă din lume? 

Care este cea mai frumoasă şi mai virtuoasă jupâniţă din 
lume? Repetă Sanderus. 

Ulryka de Elner! Răspunse Fulko de Lorche. 

Şi ridicându-şi ochii, începu să ofteze. Auzind asemenea 
profanare, lui Zbyszko mai că i se tăie răsuflarea şi îl 
cuprinse o furie atât de mare, încât îşi opri calul pe loc, 
ridicându-l în două picioare; înainte, însă, de a apuca să 
vorbească, Jedrek de Kropiwnica îl despărţi cu calul de 
străin şi-i spuse: 

Nu vă veţi măsura puterile aici. 

Dar Zbyszko se întoarse iarăşi spre neguţătorul de relicve: 

Spune-i din partea mea că-i place o bufniţă. 

Nobile cavaler, stăpânul meu zice că-ţi place o bufniţă! 
Repetă Sanderus. 

La acestea, de Lorche slobozi frâul şi cu mâna dreaptă 
începu să se descheie, apoi să-şi tragă mănuşa de fier, după 
care o aruncă în zăpadă înaintea lui Zbyszko, iar acesta îi 
făcu semn cehului s-o ridice cu vârful suliţei. 

Deodată Jedrek de Kropiwnica se întoarse spre Zbyszko cu 
faţa amenințătoare şi rosti: 


Nu veţi lupta, vă repet, atâta vreme cât sunt eu de strajă. 
N-am să vă îngădui, nici lui, nici ţie. 

Nu eu l-am provocat pe el, ci el pe mine. 

Da, dar din pricina bufniței. Ajunge, iar dacă se va 
împotrivi vreunul. Ehei! Ştiu şi eu să strâng cingătoarea. 

Nu vreau să mă bat cu Domnia Ta. 

Vei fi nevoit s-o faci, fiindcă eu am jurat să-l apăr pe 
celălalt. 

Şi atunci ce facem? Se încăpăţâna Zbyszko. 

Ciechan6w nu-i departe. 

Şi ce-o să creadă neamţul? 

Să-i spună omul Domniei Iale că aici nu poate avea loc nici 
o luptă, iar pentru asta trebuie să obţineţi mai înainte tu 
îngăduinţa prinţului, iar el a comturilor. 

Ei, şi dacă nu ne-o dau? 

O să vă găsiţi altă dată. Destul cu vorba. 

Văzând că n-are încotro şi înțelegând că Jedrek de 
Kropiwnica nu poate într-adevăr să le îngăduie lupta, 
Zbyzko îl chemă iarăşi pe Sanderus să-i explice cavalerului 
lotaringian că nu se vor bate decât după ce vor ajunge la 
Ciechandw. Ascultând cuvintele neamţului, de Lorche dădu 
din cap că înţelege, apoi îi întinse mâna lui Zbyszko, i-o 
strânse puternic de trei ori, ceea ce după obiceiul 
cavaleresc însemna că vor trebui să se bată oriunde şi 
oricând. După care, aparent împăcaţi, porniră spre castelul 
de la Ciechandw, ale cărui turnuri tocite se vedeau pe 
fundalul cerului purpuriu. 

Intrară încă pe lumină, dar până când se prezentară la 
poartă şi până când fu coborât podul, se lăsă noaptea 
adâncă. Îi întâmpină şi le ură bun venit un cunoscut al lui 
Zbyszko, Mikotaj de Dtugolas, care conducea mâna de 
cavaleri ce alcătuiau ceata de strajă şi pe cei trei sute de 
arcaşi neîntrecuţi. Încă de la început, Zbyszko află spre 
marea sa îngrijorare că prinţesa şi curtea ei nu erau la 
castel. Vrând să le arate cinstea cuvenită căpeteniilor de la 
Szczytno şi Jansbork, prinţul pusese la cale o mare 


vânătoare în adâncurile pădurii, la care, pentru a spori fala 
spectacolului, o luase şi pe prinţesă împreună cu jupâniţele 
de la curte. Dintre femeile cunoscute, Zbyszko o găsi numai 
pe Ofka, văduvă după moartea lui Krzych de Jarzabkâwa, 
care era chelăreasă la castel. Aceasta îi arătase multă 
bunăvoință, întrucât, după întoarcerea de la Cracovia, 
povestise cui voia sau nu voia să asculte despre dragostea 
lui pentru Danusia şi întâmplarea cu Lichtenstein. Aceste 
istorisiri îi câştigaseră prietenia curtenilor mai tineri şi a 
jupâniţelor, aşa că-i era recunoscătoare lui Zbyszko şi acum 
se străduia să-l mângâie pe tânărul mâhnit de absenţa 
Danusiei. 

Nici n-o s-o mai recunoşti, îi spuse. Anii trec şi odată cu 
vârsta încep să-i plesnească şi cusăturile bustului, fiindcă îi 
creşte şi trupul. Nu mai este gâgâlicea care era şi acum te 
iubeşte altfel decât înainte. Ajunge să-i şoptească cineva la 
ureche: „Zbyszko” şi parcă o împunge cineva cu acul. Asta-i 
soarta noastră, a tuturor femeilor, şi n-avem ce face, pentru 
că aşa-i porunca lui Dumnezeu. Dar unchiul tău zici că e 
sănătos? De ce n-a venit şi el? Aşa a fost să fie. Numai 
femeile să tânjească de dor. Din mila lui Dumnezeu, 
jupâniţa nu şi-a rupt picioarele fiindcă urcă în fiecare zi în 
turn să se uite pe drum. Fiecare din noi are nevoie de 
prietenie. 

Numai să-mi odihnesc caii şi am să mă duc la ea, fie şi 
noaptea, răspunse Zbyszko. 

Aşa să faci, numai să iei o călăuză de la castel, să nu te 
rătăceşti prin pădure. 

Într-adevăr, la cina pe care Mikolaj de Dlugolas o dădu în 
cinstea musafirilor, Zbyszko îi preveni că va pleca 
numaidecât după prinţ şi roagă să i se dea o călăuză. Fraţii 
călugări, osteniţi, se traseră după ospăț lângă căminele 
uriaşe, în care ardeau trunchiuri întregi de pin, şi hotărâră 
să pornească la drum abia a doua zi, după ce se vor odihni 
bine. Dar de Lorche, întrebând despre ce este vorba, îşi 
exprimă dorinţa de a pleca odată cu Zbyszko, spunând că 


altminteri ar putea întârzia la vânătoarea pe care voia s-o 
vadă neapărat. 

După care se apropie de Zbyszko şi întinzându-i mâna, i-o 
strânse iarăşi de trei ori. 

Dar n-aveau să ajungă nici acum să se bată, deoarece 
Mikotaj de Dtugolas, aflând de la Jedrek de Kropiwnica 
care-i pricina, le ceru la amândoi cuvântul că nu se vor 
lupta fără ştirea prinţului şi a comturilor, iar în caz de 
împotrivire, îi ameninţă cu închiderea porţilor. Zbyszko voia 
s-o vadă cât mai repede pe Danusia, aşa că nu cuteză să se 
împotrivească, iar de Lorche, care se duela cu plăcere 
oricând era nevoie, deşi nu era un om lacom de vărsare de 
sânge, jură fără prea multă greutate pe onoarea lui de 
cavaler că va aştepta îngăduinţa prinţului, cu atât mai mult, 
cu cât se temea că-l va jigni cu neascultarea lui. 
Lotaringianul, căruia, ascultând multe cântece despre 
turniruri, îi plăceau adunările şi serbările fastuoase, prefera 
să lupte în faţa curţii, a dregătorilor şi a femeilor, pentru că 
socotea că în acest fel izbânda lui va fi cunoscută de mai 
multă lume şi-i va aduce mai lesne pintenii de aur. Afară de 
asta, îşi dorea să cunoască ţara şi oamenii, prin urmare, 
întârzierea îi convenea de minune, mai ales că Mikolaj de 
Dtugolas, care petrecuse mulţi ani în robie la nemți şi putea 
să se înţeleagă uşor cu străinii, povestea adevărate minuni 
despre vânătorile prinţului care ucisese felurite fiare 
necunoscute în ţările apusene. Aşadar, plecă la miezul 
nopţii împreună cu Zbyszko spre Przasnysz, având fiecare 
ceata lui de oşteni şi oameni cu făclii, ca să-i apere de lupi 
care, adunându-se iarna în haite nenumărate, puteau fi 
primejdioşi chiar pentru grupuri mai mari de călăreţi, 
oricât de bine înarmaţi. Nici în această parte a fortăreței 
Ciechandw nu lipseau pădurile care, nu departe de 
Przasnysz, se transformau în uriaşul Codru Kurpie ce se 
unea spre răsărit cu pădurile nestrăbătute din Polesia şi din 
Lituania. Nu prea de mult, prin aceste locuri se strecurau 
de obicei în Mazowsze, ocolind aşezările localnicilor, 


hoardele sălbatice lituaniene; una dintre ele ajunsese în 
anul 1337 până la Ciechandw şi distrusese oraşul. De 
Lorche asculta cu cel mai mare interes povestirile despre 
acele vremuri ale bătrânei călăuze Macko de Turoboje, 
deoarece ardea de dorinţa de a-şi măsura puterile cu 
lituanienii pe care, ca şi alţi cavaleri apuseni, îi confunda cu 
sarazinii. Venise pe aceste meleaguri ca un cruciat, vrând 
să dobândească slava şi mântuirea sufletului; sosind aici, 
socotea că până şi războiul cu mazurienii, un popor pe 
jumătate păgân, îi va asigura iertarea păcatelor. Aproape că 
nu-i venise să-şi creadă ochilor când, intrând în Mazowsze, 
văzuse biserici prin oraşe, crucile de pe turnuri, duhovnici, 
cavaleri cu însemnele sfinte pe armuri şi pretutindeni 
poporeni vajnici, înflăcăraţi şi gata de sfadă şi de luptă, dar 
creştini şi deloc hrăpăreţi asemenea nemților printre care 
tânărul cavaler trecuse. De aceea, când i se spunea că acest 
popor se închină de veacuri lui Cristos, nu mai ştia nici el ce 
să creadă despre cavalerii teutoni, iar când auzise că şi 
Lituania fusese creştinată de răposata regină de la 
Cracovia, uimirea şi îngrijorarea lui nu mai cunoscuseră 
graniţele. 

lată de ce începu să-l iscodească pe Macko de Turoboje 
dacă prin pădurile spre care se îndreptau, nu există cel 
puţin balauri, cărora oamenii nu trebuie să le sacrifice 
fecioare şi cu care ar fi putut să lupte. Răspunsul lui Macko, 
însă, îl dezamăgi cu totul şi de astă dată. 

Prin păduri sunt fiare mari ca lupii, bourii, zimbrii şi urşii, 
cu care avem destul de furcă, răspunse mazurianul. lar prin 
mlaştini sunt şi duhuri necurate, dar de balauri n-am auzit, 
şi chiar dacă ar fi, mai mult ca sigur că nu le-am oferi 
fecioare, ci ne-am strânge cu toţii şi i-am ataca. Ba, dacă ar 
fi, pădurenii ar purta de mult cingători din pielea lor. 

Ce fel de oameni sunt prin partea locului, n-aş putea oare 
lupta cu ei? Întrebă de Lorche. 

De luptat ai putea să lupţi, dar nu prea e bine, răspunse 
Macko, iar pe de altă parte, nu prea se cuvine, fiindcă 


Domnia Ia eşti cavaler, iar ei sunt un popor de ţărani. 

Şi heveţii sunt ţărani, dar oare se închină ei lui Cristos? 

Nu mai sunt alţii ca ei în Mazowsze, iar aceştia sunt 
oamenii mei şi ai prinţului. Doar i-ai văzut pe arcaşii de la 
castel. Sunt numai din Kurpie, dar alţii mai buni ca ei nu 
găseşti în toată lumea. 

Englezii şi scoţienii, pe care i-am văzut la curtea din 
Burgundia. 

I-am văzut şi eu la Malborg, îl întrerupse mazurianul. Sunt 
flăcăi zdraveni, dar să-i ferească Dumnezeu să se măsoare 
cu ai noştri! Aici, un copil de şapte ani nu capătă de 
mâncare până când nu şi-o doboară cu săgeata din vârful 
pinului. 

Despre ce vorbiţi? Interveni Zbyszko deodată, la urechea 
căruia ajunsese de câteva ori cuvântul Kurpie. 

Despre arcaşii kurpieni şi englezi. Cavalerul acesta susţine 
că cei englezi şi scoțieni ţintesc cel mai bine. 

I-am văzut şi eu la Wilno. Oho, le-am auzit săgețile 
zbârnâind pe lângă ureche. Acolo erau şi cavaleri din toate 
ţările, care pretindeau că ne mănâncă fără sare, dar 
încercându-ne o dată, de două ori, şi-au pierdut pofta de 
mâncare. 

Macko izbucni în râs şi-i repetă cuvintele lui Zbyszko 
cavalerului de Lorche. 

Se vorbeşte despre asta la diferite curţi, răspunse 
lotaringianul. Acolo, este lăudată îndârjirea cavalerilor 
Domniilor Voastre, care sunt dojeniţi că-i apără pe păgâni 
împotriva Crucii. 

Am apărat un popor care voia să se creştineze împotriva 
năvălirilor şi a strâmbătăţii. Nemţii vor să-i menţină păgâni, 
ca să aibă motiv de război. 

Dumnezeu îi va judeca, rosti de Lorche. 

Poate destul de curând, răspunse Macko de Turoboje. 

Dar lotaringianul, auzind că Zbyszko fusese la Wilno, 
începu să-l întrebe ce şi cum, deoarece vestea despre 
luptele şi duelurile cavalereşti care avuseseră loc acolo se 


dusese în toată lumea. Mai ales duelul în care se 
provocaseră patru cavaleri polonezi şi patru francezi 
învâlvorase închipuirea războinicilor apuseni. Astfel că de 
Lorche începu să nutrească mai mult respect pentru 
Zbyszko, care luase parte la asemenea lupte vestite şi se 
bucura în inima lui că nu-şi va încerca puterile cu fitecine. 

Călăriră, aşadar, mai departe într-o înţelegere aparentă, 
arătându-se binevoitori unul cu celălalt la popasuri şi 
cinstindu-se reciproc cu vinul din care de Lorche avea 
rezerve însemnate în carele de povară. Dar când din 
discuţia dintre el şi Macko de Turoboje se arătă că Ulryka 
de Elner nu era o jupâniţă, ci o femeie de patruzeci de ani, 
căsătorită, care avea şase copii, Zbyszko se răzvrăti şi mai 
mult în sufletul lui că acest străin îndrăzneşte nu doar să 
compare o „babă” cu Danuska, dar mai cere şi întâietate 
pentru ea. Socoti totuşi că putea fi un om cu mintea 
rătăcită, căruia o încăpere întunecată şi biciul i-ar fi folosit 
mai mult decât colindatul prin lume, şi acest gând îi mai 
domoli mânia stârnită dintr-odată. 

Domnia Ta, nu crezi, i se adresă lui Macko, că un duh 
necurat i-a învălmăşit mintea? Te pomeneşti că în capul lui 
stă mereu un diavol, ca un vierme într-o nucă, gata să se 
mute noaptea în vreunul dintre noi. Se cuvine să avem 
grijă. 

Auzind aceasta, Macko de Turoboje se împotrivi într- 
adevăr, dar începu să se uite cu anume nelinişte la 
lotaringian şi, într-un târziu, spuse: 

Câteodată, se întâmplă să stea legaţi câte o sută sau chiar 
mai mulţi, şi din cauza înghesuielii, s-ar bucura să-şi caute 
loc şi în alţi oameni. Cel mai rău diavol este de obicei cel pe 
care-l trimite femeia. 

După care se întoarse dintr-odată spre cavaler: 

Lăudat fie numele lui Cristos! 

Lăudat să fie, răspunse de Lorche oarecum uimit. 

Macko de Turoboje se linişti cu totul. 


Ei, vezi, Domnia Ta, spuse, dacă duhul rău s-ar afla în el, ar 
fi făcut spume la gură de îndată sau s-ar fi prăbuşit la 
pământ, pentru că l-am luat pe nepregătite. Putem să ne 
continuăm drumul. 

Porniră deci mai departe fără teamă. De la Ciechan6w 
până la Przasnysz nu era prea departe şi vara, un olăcar pe 
un cal bun putea să parcurgă drumul care despărţea cele 
două oraşe în două ceasuri. Ei însă înaintau mult mai încet 
din cauza întunericului, a popasurilor şi a troienelor de 
zăpadă, care năpădiseră pădurea, iar pentru că plecaseră 
târziu după miezul nopţii, ajunseră abia în revărsatul 
zorilor la casa de vânătoare a prinţului, care se afla dincolo 
de Przasnysz, la marginea pădurii. Era o clădire mare, 
scundă, de lemn, care avea totuşi geamuri la ferestre. 
Înaintea casei se înălţau cumpenele fântânilor şi două 
grajduri pentru cai, iar împrejur se vedeau o mulţime de 
colibe întocmite la repezeală din crengi de pin şi de corturi 
din piei de animale. În mohoreala zilei care albea, 
străluceau vioaie în faţa corturilor focurile, iar în jurul lor 
stăteau hăitaşii în cojoace întoarse pe dos, în şube de vulpe, 
de lup şi de urs. Cavalerul de Lorche avu impresia că vede 
fiare ridicate în două labe pe lângă foc, deoarece 
majoritatea acestor oameni purtau pe cap căciuli făcute din 
capete de animale. Unii stăteau rezemaţi în sulițe, alţii în 
arbalete, câţiva erau ocupați cu împletirea unor plase 
uriaşe din frânghii, alţii învârteau deasupra cărbunilor hălci 
mari de zimbru şi de elan, pregătite se vede pentru 
mâncarea de dimineaţă. Strălucirea flăcărilor cădea pe 
zăpadă, luminând totodată siluetele acestea sălbatice, 
înceţoşate puţin de fumul focurilor, de pâcla răsuflărilor şi 
de aburii ce se ridicau din carnea friptă. Dincolo de ele se 
vedeau trunchiurile trandafirii ale pinilor uriaşi şi alte 
grupuri de oameni, al căror număr mare îl uimi pe 
lotaringianul neobişnuit cu asemenea privelişti de 
vânătoare. 


Prinții Domniilor Voastre, spuse, merg la vânătoare ca la 
război. 

Ca să ştiţi, răspunse Macko de Turoboje, că nu ducem 
lipsă de cele necesare pentru vânătoare şi nici de oameni. 
Ăştia sunt hăitaşii prinţului, dar mai sunt şi alţii care vin aici 
la târg din cotloanele pădurii. 

Ce să facem? Îl întrerupse Zbyszko, cei din clădire dorm 
încă. 

Să aşteptăm până când se trezesc, îl lămuri Macko. Doar 
n-o să batem la uşa prinţului, stăpânul nostru, şi să-l trezim. 

Zicând acestea, îi însoţi la o bobotaie, unde hăitaşii le 
aşternură piei de zimbri şi de urşi, apoi îi cinstiră din belşug 
cu carne aburindă, iar când auziră vorbe străine, începură 
să se adune, ca să-l vadă pe neamţ. Oamenii lui Zbyszko 
răspândiră îndată vestea că este un cavaler „de dincolo de 
mare” şi atunci îmbulzeala deveni atât de mare, încât 
stăpânul de la Turoboje se văzu nevoit să facă uz de 
puterea lui, ca să-l ferească pe străin de curiozitatea 
exagerată a oamenilor. De Lorche observă în mulţime şi 
femei îmbrăcate şi ele în cea mai mare parte în piei, dar 
rumene ca merele şi neobişnuit de frumoase, aşa că întrebă 
dacă şi ele participau la vânătoare. 

Macko de Turoboje îl lămuri că ele nu luau parte la 
vânătoare, dar veneau odată cu hăitaşii din curiozitate 
femeiască sau la iarmaroc să cumpere mărfuri de la oraş şi 
să-şi vândă din produsele pădurii. Într-adevăr, aşa şi era; 
casa prinţului era ca un loc de întâlnire, în jurul căruia, 
chiar în lipsa prinţului, se cumpărau mereu două mărfuri: 
de oraş şi de pădure. Hăitaşilor nu le plăcea să-şi 
părăsească aşezările din codru, fiindcă nu se simțeau prea 
bine fără foşnetul copacilor deasupra capului, astfel că cei 
din Przasnysz cărau spre această margine a pădurii berea 
lor cunoscută, făină măcinată la morile de vânt sau la cele 
de apă din Wegierka, sarea puţină şi foarte căutată, unelte 
de fier, curele şi alte asemenea născociri ale iscusinţei 
omeneşti, luând în schimb piei, blănuri scumpe, ciuperci 


uscate, nuci, ierburi de leac pentru tot felul de boli sau 
bucăţi de chihlimbar care se găseau îndestul pe la kurpieni. 
Din această pricină, în jurul casei prinţului era un veşnic 
du-te-vino care sporea şi mai mult în timpul vânătorilor, 
când îndatoririle şi curiozitatea atrăgeau oamenii din 
bungetele codrului. 

De Lorche asculta povestirile lui Macko, uitându-se cu 
interes la figurile hăitaşilor care, trăind în aerul sănătos şi 
îmbibat de răşină şi hrănindu-se, asemenea celor mai mulţi 
dintre ţăranii de atunci, îndeosebi cu came, îi uimeau până 
şi pe călătorii străini cu statura şi forţa lor. Aşezat lângă foc, 
Zbyszko privea încontinuu la uşile şi ferestrele conacului, 
abia stăpânindu-se să stea locului. Era lumină numai la o 
fereastră, la cea de la bucătărie, se vede, deoarece fumul 
ieşea prin crăpăturile geamurilor rău încheiate. Celelalte 
erau întunecate, lucind doar în zorii zilei care albea tot mai 
mult cu fiecare clipă, argintând şi pădurea înzăpezită din 
spatele conacului. În uşa mică, tăiată în peretele lateral al 
clădirii, apăreau uneori slujitorii îmbrăcaţi în culorile 
prinţului, cu găleţile în mână sau pe cobiliţă şi alergau după 
apă la fântână. Întrebaţi dacă cei dinăuntru dorm şi acum, 
aceşti oameni răspundeau că erau cu toţii trudiţi de 
vânătoarea de ieri, dar se pregăteşte mâncarea pentru 
dimineaţă, înainte de a porni din nou. 

Într-adevăr, prin fereastra bucătăriei începu să se 
împrăştie un miros de grăsime şi şofran, care se răspândi 
până departe printre focuri. În cele din urmă, scârţâi şi se 
deschise uşa principală, lăsând să se vadă lăuntrul tindei 
bine luminate şi pe balcon ieşi un om, în care Zbyszko 
recunoscu de la prima aruncătură de ochi pe unul din 
cântăreții pe care îl văzuse mai înainte printre slujitorii 
prinţesei la Cracovia. La vederea lui, fără să-l mai aştepte 
pe Macko de Turoboje şi nici pe de Lorche, Zbyszko se 
repezi cu asemenea avânt spre uşă, încât lotaringianul 
întrebă uimit: 

Ce i s-a întâmplat acestui tânăr cavaler? 


Nu i s-a întâmplat nimic, răspunse Macko de Turoboje, dar 
iubeşte o jupâniţă de la curtea prinţesei şi ar fi foarte 
frumos s-o vadă cât mai repede. 

Ah! Oftă de Lorche, ducându-şi amândouă mâinile la 
inimă. 

Şi înălţându-şi ochii spre cer, începu să ofteze jalnic de mai 
multe ori, făcându-l pe Macko să ridice din umeri şi să-şi 
spună în gând: „Să ofteze oare aşa după bătrânica lui? Să-şi 
fi pierdut cu adevărat minţile?” 

În acest timp, îl conduse în curte şi amândoi intrară în 
tinda încăpătoare, împodobită cu coarne de bouri, zimbri, 
elani şi cerbi şi luminată de chiutucii uscați din căminul 
uriaş. La mijloc se afla, acoperită de un chilim, o masă cu 
farfuriile pregătite pentru mâncare. În tindă se găseau doar 
câţiva curteni, cu care se întreținea Zbyszko. Macko de 
Turoboje le făcu cunoştinţă cu de Lorche, dar pentru că nu 
ştiau nemţeşte, fu nevoit să rămână mai departe lângă ei. 
Curtenii se înmulţeau totuşi mereu, în cea mai mare parte 
flăcăi vânjoşi, aspri încă, dar spătoşi, cu părul blond şi 
îmbrăcaţi ca pentru pădure. Cei care-l cunoşteau pe 
Zbyszko şi ştiau de isprăvile lui de la Cracovia, îl 
întâmpinară ca pe un prieten vechi; se vedea că se bucură 
de simpatia lor. Ceilalţi priveau la el cu admiraţia cu care te 
uiţi la un om peste grumazul căruia atârnase securea 
călăului. Împrejur, se auziră murmure: „În sfârşit, iată că a 
venit prinţesa şi fiica lui Jurând, o să le vezi îndată, bietul de 
tine, şi o să mergi la vânătoare cu noi”. Deodată, intrară şi 
cei doi oaspeţi teutoni, fratele Hugo de Danveld, starostele 
de Ortelsburg, adică Szczytno, a cărui rudă fusese cândva 
mareşal, şi Zygtryd de Lowe, şi el dintr-o familie cu mari 
merite în slujba Ordinului, primar de Jansbork. Cel dintâi, 
destul de tânăr încă, dar gras, cu faţa unui băutor de bere 
viclean şi cu buzele groase, umede, al doilea înalt, cu 
trăsături aspre, dar nobile. Lui Zbyszko i se păru că pe 
Danveld îl mai văzuse cândva aproape de prinţul Witold, 
când Henryk, episcopul de Ptock, îl doborâse de pe cal în 


întrecerile cavalereşti, dar amintirile îi fură întrerupte de 
intrarea prinţului Janusz către care se întoarseră şi i se 
închinară teutonii şi curtenii. Se apropiară de el de Lorche 
şi comturii, şi Zbyszko, iar el îi salută cu politeţe şi cu 
gravitatea întipărită pe faţa-i fără mustață de ţăran, 
înconjurată de părul tăiat scurt deasupra frunţii, care-i 
cădea în amândouă părţile până pe umeri. Trâmbiţele 
răsunară numaidecât dincolo de ferestre în semn că prinţul 
se aşază la masă: sunară o dată, a doua oară şi încă o dată, 
până când, a treia oară, se deschise larg uşa din partea 
dreaptă a tindei şi în ea se ivi prinţesa Anna având-o alături 
pe fetişcana bălaie cu lăuta agăţată de umăr. 

Când le văzu, Zbyszko se strecură înainte şi ducându-şi 
mâinile la gură, îngenunche pe amândoi genunchii într-o 
atitudine plină de cinstire şi adoraţie. 

La această privelişte, se iscară murmure, întrucât fapta lui 
Zbyszko îi uimi pe mazurieni, iar pe câţiva îi şi supără: 
„Priviţi, îşi spuseră cei mai în vârstă, sigur că a deprins 
acest obicei de pe la cavalerii de peste mare, sau chiar de la 
păgâni, fiindcă nici măcar nemţii nu-l au”. Tinerii, în schimb 
se gândeau: „Nu-i de mirare, fetei îi datorează viaţa”. lar 
prinţesa şi Danusia nu-l recunoscură la început pe Zbyszko, 
fiindcă îngenunchease cu spatele la foc şi avea faţa în 
umbră. Prinţesa crezu în prima clipă că vreunul dintre 
curteni, făcându-se vinovat cu ceva faţă de prinţ, o roagă 
să-l apere, dar Danusia, care avea privirea mai ageră, ieşi 
un pas înainte şi aplecându-şi capul bălai, strigă deodată cu 
glas subţire şi ascuţit: 

Zbyszko! 

După care, nepăsându-i că întreaga curte şi oaspeţii 
străini se uită la ea, se repezi ca o căprioară spre tânărul 
cavaler şi luându-l în braţe, începu să-i sărute ochii, gura, 
obrajii, strângându-se la pieptul lui şi piuind de bucurie 
până când mazurienii izbucniră într-un hohot de râs şi până 
prinţesa o trase de guler lângă ea. 


Atunci, se uită împrejur şi speriindu-se grozav, se retrase 
tot atât de repede în spatele prinţesei, ascunzându-se în 
faldurile rochiei acesteia, de nu i se mai vedea decât 
creştetul capului. 

Zbyszko îi îmbrăţişă picioarele stăpânei care îl ridică şi 
începu să-l întrebe de Macko: dacă murise sau mai trăia, iar 
dacă mai trăia, dacă venise şi el în Mazowsze? Zbyszko 
răspunse cam învălmăşit la aceste întrebări, deoarece 
aplecându-se în amândouă părţile, se străduia s-o vadă în 
spatele prinţesei pe Danusia care în acest timp aci se iţea 
de după rochia stăpânei, aci se cufunda în faldurile ei. 
Mazurienii îşi puneau mâinile-n şolduri la asemenea 
privelişte, râdea chiar şi prinţul până când, într-un târziu, 
când aduseră tăvile calde, prinţesa se întoarse înveselită 
spre Zbyszko şi-l îndemnă: 

Slujeşte-ne, slujitor drag, şi cu ajutorul lui Dumnezeu nu 
numai la masă, ci pentru totdeauna. 

Apoi către Danusia: 

Iar tu, musculiţă supărată, ieşi din faldurile rochiei, că o să 
mMi-0 rupi. 

Danusia ieşi de după prinţesă roşie, încurcată, ridicându-şi 
mereu spre Zbyszko ochii temători, ruşinaţi şi curioşi, atât 
de minunată că maică i se topea inima nu doar lui Zbyszko, 
ci şi celorlalţi bărbaţi. Starostele teutonilor din Szczytno 
rămânea tot mai des cu mâna pe buzele-i groase, umede, 
iar de Lorche îşi ridică braţele uimit şi întrebă: 

Pe Sfântul Jacob de Compostella, cine-i fecioara asta? 

La acestea, starostele de Szczytno, care pe lângă că era 
gras, mai era şi scund, se ridică în vârful picioarelor şi-i 
şopti la ureche lotaringianului. 

Fiica diavolului. 

De Lorche privi la el, clipind din ochi, apoi îşi încruntă 
sprâncenele şi începu să vorbească pe nas: 

Nu-i drept un astfel de cavaler care latră împotriva 
frumuseţii. 


Port pinteni de aur şi sunt călugăr, răspunse cu trufie 
Hugo de Danveld. 

Respectul faţă de cavalerii învestiţi era atât de mare, că 
lotaringianul îşi plecă fruntea, dar după o clipă răspunse: 

lar eu sunt rudă cu prinții de Brabant. 

Pax! Pax! 45 îl domoli cavalerul teuton. Cinste puternicilor 
prinți şi prietenilor Ordinului, din mâna căruia Domnia Ta 
vei primi în curând pintenii. Nu spun că fata nu-i frumoasă, 
dar ascultă cine-i tatăl ei. 

Dar nu apucă să-i povestească nimic, deoarece, în clipa 
aceea, prinţul se aşeză la masă şi aflând mai înainte de la 
primarul de Jansbork despre rudele însemnate ale lui de 
Lorche, îi făcu semn să se aşeze lângă el. În faţă îşi ocupară 
locurile prinţesa şi Danusia, iar Zbyszko se plasă, ca 
odinioară la Cracovia, în spatele scaunelor lor. Danusia îşi 
ţinea capul cât mai jos deasupra farfuriei, pentru că-i era 
ruşine de oameni, dar puţin într-o parte, ca Zbyszko să-i 
poată vedea faţa. El privea cu lăcomie şi încântare la 
căpşorul ei luminos, la obrăjorii trandafirii, la braţele în 
veşminte strâmte, care nu mai erau de copilă, şi simţea cum 
creşte în el dragostea, asemenea unui râu, care-i inundă tot 
pieptul. Îi mai simţea şi acum pe ochi, pe gură şi pe faţă 
sărutările ei proaspete. Odinioară i le dăduse ca o soră, iar 
el le primise ca de la un copil drag. Acum, la amintirea lor 
proaspătă, se întâmpla cu el ce se întâmplase şi alături de 
Jagienka: îl treceau fiorii şi-l cuprindea moleşeala sub care 
se ascundea jarul care mocnea în focul acoperit de cenuşă. 
Danusia i se părea o jupâniţă destul de mare, pentru că mai 
crescuse într-adevăr, şi înflorise. Pe de altă parte, atâta se 
vorbea în prezenţa ei despre dragoste, încât aşa cum 
bumbul de floare, care, încălzit de soare, creşte şi se face 
tot mai frumos, apoi se deschide treptat, şi ochii ei se 
deschideau spre dragoste. De aceea, acum vedea în ea ceva 
ce nu mai văzuse mai demult, un soi de frumuseţe, nu 
numai de copilă, ci şi o atracţie îmbătătoare, pe care o 


răspândea cum îşi răspândeşte flacăra căldura şi 
trandafirul mireasma. 

Asta simţea şi Zbyszko, dar nu-şi dădea seama, deoarece 
uitase de sine. Uitase până şi că trebuia să le slujească la 
masă. Nu mai vedea că împrejur curtenii se uită la el şi îşi 
dau coate, că arată spre el şi spre Danusia şi râd. Nu 
observă nici faţa încremenită de mirare a cavalerului de 
Lorche, nici ochii holbaţi ai starostelui teuton de Szczytno, 
care erau pironiţi pe Danusia şi răsfrângând flacăra focului 
din cămin, păreau atât de roşii şi de strălucitori ca de lup. 
Îşi reveni abia când trâmbiţele răsunară din nou, dând de 
veste că e timpul să plece în pădure, şi când prinţesa Anna 
Danuta, întorcându-se spre el, îi zise: 

O să mergi alături de noi, ca să ai parte de bucurie şi să-i 
poţi vorbi jupâniţei despre dragoste, lucruri pe care şi eu 
am să le ascult cu plăcere. 

Spunând acestea, ieşi cu Danusia să se îmbrace pentru 
călărie. Zbyszko dădu fuga în curte, unde se aduseseră caii, 
care sforăiau acoperiţi de promoroacă, pentru prinţ, 
oaspeţi şi curteni. În curte, nu mai era atâta forfotă ca mai 
înainte, întrucât hăitaşii ieşiseră cei dintâi cu plasele şi 
dispăruseră în pădure. Focurile se stingeau, ziua se lumina 
treptat, era ger şi zăpada scârţâia sub picioare, iar din 
copacii mişcaţi de adierea uşoară se cernea chida uscată, 
scânteietoare. În curând, ieşi şi încălecă şi prinţul, însoţit de 
un copil de casă, cu arbaleta şi cu o suliță atât de lungă şi 
grea, că puţini erau în stare s-o mânuiască; prinţul o 
mânuia totuşi cu uşurinţă, deoarece, ca şi ceilalţi Piaşti 
mazovieni, avea o putere neobişnuită. În acest neam, erau 
şi femei care, căsătorindu-se cu prinți străini învârteau cu 
iuţeală pe la nunţi tesace late de fier46. Aproape de prinţ 
călăreau încă doi bărbaţi, gata oricând să-i sară în ajutor, 
aleşi dintre şlahticii din ţinuturile Varşoviei şi Ciechan6w, 
înfricoşători la vedere şi cu braţele ca nişte trunchiuri de 
copaci din pădure, la care privea cu admiraţie de Lorche, 
oaspetele venit de departe. 


În acest timp, ieşi şi prinţesa cu Danusia, amândouă 
purtând glugi din piei de nevăstuică. Asemenea femeilor din 
neamul ei, fiica lui Kiejstut ştia mai bine să împroaşte cu 
săgețile din arc decât să coase cu acul, aşa că avea şi ea la 
îndemâna o arbaletă înflorată puţin mai uşoară decât cele 
obişnuite. Îngenunchind pe zăpadă, Zbyszko îşi întinse 
palma, pe care prinţesa îşi puse piciorul când încălecă, 
după care o ridică pe Danusia, cum făcuse şi cu Jagienka la 
Bogdaniec, şi porniră. Alaiul se alungi ca un şarpe uriaş; 
coti la dreapta de la conac, făcând ape-ape la marginea 
pădurii, ca tivul colorat al unei stofe, apoi începu să dispară 
printre copaci. 

Intraseră destul de adânc în codru, când prinţesa, 
întorcându-se spre Zbyszko, îl întrebă: 

De ce nu spui nimic? Hai, vorbeşte cu ea. 

Deşi încurajat în acest fel, Zbyszko continuă să tacă un 
răstimp, deoarece îl stăpânea timiditatea, şi abia după cât 
ai spune două rugăciuni, îngăimă: 

Danuska! 

Ce-i, Zbyszko? 

Îmi eşti atât de dragă. 

Aici, se poticni, căutându-şi cuvintele care-i veneau cu 
greu, pentru că, deşi îngenunchease ca un cavaler străin 
înaintea jupâniţei, deşi îi arătase în fel şi chip respectul 
cuvenit, străduindu-se să nu folosească expresii nepotrivite 
cu rangul ei, se silea zadarnic să se poarte ca un curtean; 
având sufletul deschis, se pricepea şi să spună lucrurilor pe 
nume. 

Aşa procedă şi acum: 

Îmi eşti atât de dragă, că mi se taie răsuflarea! 

Ea, însă, îşi înălța capul spre el de sub gluguţa de 
nevăstuică, ochişorii şi faţa rumenită de aerul rece din 
pădure. 

Şi tu mie, Zbyszko! Răspunse parcă în grabă. 

După care, îşi acoperi îndată ochii cu genele, fiindcă acum 
ştia ce înseamnă dragostea. 


Ei, comoara mea! Hei, jupâniţa mea! Exclamă Zbyszko. 
Ehei! 

Şi iarăşi tăcu de fericire şi de emoție, dar buna şi totodată 
curioasa prinţesă le veni pentru a doua oară în ajutor: 

Spune-i, îl sfătui, cum ţi-a fost dor de ea şi, dacă se 
nimereşte să trecem prin vreun tufiş, măcar acolo poţi s-o 
săruţi pe gură, eu nu mă voi supăra, pentru că numai aşa 
poţi să-ţi arăţi dragostea. 

Aşa că începu să povestească în amănunt, „cum îi fusese 
dor de ea” şi la Bogdaniec, când îl îngrijise pe Macko, şi 
prin vecini. Numai despre Jagienka nu aminti nimic, 
fofilându-se cu „viclenie”, cu toate că era sincer, fiindcă în 
această clipă era atât de fermecat de minunata Danusia, 
încât îi venea s-o ia în braţe, s-o urce pe calul lui şi s-o 
strângă la piept. 

Nu se încumetă totuşi s-o facă; în schimb, când primul 
tufiş îi despărţi de curtenii şi oaspeţii care îi urmau, se 
aplecă spre ea, o îmbrăţişă şi îşi înfundă faţa în gluga de 
nevăstuică, mărturisindu-şi în acest fel dragostea. 

Dar pentru că iarna tufişurile de alun n-au frunze, îl 
văzură Hugo de Danveld, de Lorche şi ceilalţi curteni şi 
începură să vorbească între ei: 

S-au sărutat lângă prinţesă! O să le facă nunta numai- 
decât. 

Flăcăul nu pierde vremea, dar şi ea are sângele iute, ca 
Jurând! 

Cum e cremenea, şi amnarul, deşi fata pare tare 
neajutorată. O să iasă scântei de aici, n-ai grijă! S-a lipit de 
ea ca o căâpuşă! 

Astfel tăifăsuiau, râzând, dar starostele de Szczytno îşi 
întoarse faţa-i libidinoasă de ţap către de Lorche şi-l 
întrebă: 

Domnia Ta, n-ai vrea ca vreun Merlin47 să te preschimbe 
cu puterea lui de vrăjitor în tânărul cavaler de acolo? 

Dar Domnia Ta? Îi întoarse de Lorche întrebarea. 


La acestea, teutonul, în care se vede că fierbeau gelozia şi 
poftele, îşi struni nervos calul şi strigă: 

Pe sufletul meu! 

Dar se stăpâni numaidecât şi înclinându-şi capul, 
răspunse: 

Sunt călugăr şi am jurat să-mi păstrez curăţenia. 

Şi-l privi în ochi pe lotaringian, de teamă să nu-i vadă 
zâmbetul de pe faţă, întrucât, din acest punct de vedere, 
Ordinul avea o faimă proastă în lume, iar Hugo de Danveld 
cea mai deocheată printre călugări. Cu câţiva ani în urmă, 
fusese ajutorul primarului de Sambia şi acolo plângerile 
împotriva lui ajunseseră atât de cunoscute, încât, cu toată 
îngăduinţa cu care erau privite asemenea treburi la 
Malborg, fuseseră nevoiţi să-l mute căpetenie peste 
garnizoana de la Szczytno. Venind în ultimele zile cu 
porunci tainice la curtea prinţului şi văzând-o pe minunata 
fiică a lui Jurând, îl cuprinsese vâlvoarea poftelor, pentru 
care vârsta Danusiei nu însemna nici o piedică, fiindcă în 
acea vreme se căsătoreau şi altele mai mici decât ea. Dar 
pentru că Danveld cunoştea în acelaşi timp şi neamul 
jupâniţei, iar numele lui Jurând se lega de o întâmplare 
înspăimântătoare în amintirea lui, poftele lui crescuseră pe 
temeiul urii sălbatice. 

De Lorche se apucă să-l întrebe tocmai despre aceste 
vremuri. 

Domnia Ta, mi-ai spus că această jupâniţă fermecătoare 
este fiica unui diavol; din ce pricină? 

Danveld începu să-i povestească istoria de la Zlotoryja; 
cum în timpul reconstruirii castelului au dus cu bine la 
capăt răpirea prinţului cu toată curtea sa şi cum în această 
întâmplare de năprasnă a pierit mama Danusiei, pentru 
care Jurând s-a tot răzbunat de atunci pe toţi cavalerii 
călugări. Ura clocotea ca o flacără în teuton în timp ce 
povestea, pentru că avea şi unele motive personale. El 
însuşi se întâlnise cu doi ani în urmă cu Jurând, dar atunci 
la vederea înfricoşătorului „Mistreţ de la Spychow”, pentru 


prima dată în viaţă curajul îi pierise cu totul, încât îşi 
părăsise două dintre rudele lui, oamenii, prada şi fugise o zi 
întreagă ca un smintit până la Szczytno, unde bolise vreme 
îndelungată de spaimă. Când se însănătoşise, marele 
mareşal al Ordinului îl predase judecății cavalerilor, a căror 
sentinţă îl scosese nevinovat într-adevăr, după ce Danveld 
jurase pe cruce şi onoare că fugarul speriat îl îndepărtase 
de pe câmpul de luptă, dar îi închisese drumul către marile 
dregătorii ale Ordinului. E drept, teutonul trecu acum sub 
tăcere aceste fapte în faţa lui de Lorche, în schimb îi înşiră 
atâtea plângeri despre cruzimea lui Jurând şi trufia 
întregului popor polonez, că abia încăpură toate în capul 
lotaringianului. 

Totuşi, noi, adăugă după o clipă, ne aflăm în Mazowsze, nu 
în Polonia? 

Asta-i un principat separat, dar face parte din acelaşi 
popor, răspunse starostele, aceeaşi neruşinare şi aceeaşi 
înverşunare îi însufleţesc pe toţi împotriva Ordinului. Să 
dea Dumnezeu ca paloşul nemţesc să şteargă de pe faţa 
pământului toată această seminţie! 

Vorbeşti cu dreptate, Domnia Ta: pentru că dacă acest 
prinţ, care pare cumsecade, a îndrăznit să ridice acel castel 
împotriva teutonilor pe pământul lor, despre asemenea 
fărădelege n-am mai auzit nici printre păgâni. 

Castelul acela l-a ridicat împotriva noastră, dar Zlotoryja 
se află în ţinutul lui, nu pe pământul nostru. 

Slavă Domnului că v-a dat izbândă asupra lui. Cum s-a 
sfârşit războiul? 

Atunci, nu era război. 

Dar izbânda Domniei Voastre de la Zlotoryja? 

Tocmai prin asta ne-a binecuvântat Dumnezeu, că prinţul 
nu avea oastea cu el, ci numai curtea şi femeile. 

La acestea, de Lorche privi uluit la teuton. 

Cum aşa? Aşadar, în timp de pace aţi năvălit asupra 
femeilor şi a prinţului care îşi construia un castel pe 
propriul pământ? 


Când este vorba de faima Ordinului şi a creştinităţii, nu 
există fapte de ruşine. 

Şi cavalerul acela caută să se răzbune numai pentru 
tânăra-i soţie ucisă de Domniile Voastre în timp de pace? 

Cine ridică mâna împotriva unui cavaler teuton, este fiul 
întunericului. 

De Lorche căzu pe gânduri, auzind aceste cuvinte, dar nu 
mai avu când să-i răspundă lui Danveld, deoarece ieşiră 
într-o poiană largă acoperită cu stuf înzăpezit, unde prinţul 
descălecă de pe cal, urmat de ceilalţi care începură să 
coboare şi ei de pe cai. 

Capitolul XX. 

Îndrumaţi de starostele de vânătoare, pădurari 
îndemânatici începură să-i rânduiască pe vânători într-un 
şirag lung la marginea poienii astfel încât, ei fiind nevăzuţi, 
să aibă înaintea lor un spaţiu gol, ca să poate slobozi 
săgețile din arbalete şi arcuri. Laturile mai scurte ale 
poienii erau mărginite de plase, îndărătul cărora se 
ascundeau pădurarii „gonaci”. Îndatorirea lor era să 
îndrepte animalul către arcaşi ori, în caz că nu se speria şi 
se încurca în plase, să-l ucidă cu suliţele. Nenumărate 
grupuri de kurpieni, aşezaţi cu pricepere în aşa-numitul 
ocol, aveau să gonească tot ce era viu în adâncul pădurii 
spre poiană. În spatele arcaşilor se mai afla încă o plasă 
pentru ca sălbăticiunea care se strecura printre ei să se 
prindă în ea şi să fie omorâtă. 

Prinţul se găsea în mijlocul şirului într-o mică adâncitură 
care străbătea întreaga poiană. Starostele de vânătoare, 
Mrokota de Mocarzew, îi alesese acest loc ştiind că tocmai 
pe aici vor fugi cele mai mari animale din pădure. Însuşi 
prinţul ţinea în mână o arbaletă, având lângă el, mai la o 
parte, rezemată de un copac, o suliță grea, iar puţin mai în 
spate se aţineau cei doi „apărători” cu baltagele pe umeri, 
uriaşi, semănând cu două trunchiuri de copaci, care afară 
de baltage, mai aveau la îndemână şi arbalete încordate, ca 
să i le dea prinţului la nevoie. Prinţesa şi fiica lui Jurând nu 


descălecaseră, deoarece prinţul nu le îngăduia s-o facă 
niciodată, având în vedere primejdia bourilor şi a zimbrilor, 
de turbarea cărora era mai uşor să scape călare, decât pe 
jos. De Lorche, deşi poftit de prinţ să-şi ocupe locul în 
partea din dreapta, îl rugase să-i îngăduie să rămână pe cal 
pentru apărarea jupâneselor, aşa că stătea aproape de 
prinţesă, semănând cu un piron lung, cu lancea de cavaler, 
de care râdeau pe înfundate mazurienii, socotind-o o armă 
nu prea folositoare la vânătoare. În schimb, Zbyszko îşi 
înfipsese sulița în zăpadă, îşi răsucise arbaleta pe spinare şi 
stând lângă calul Danusiei, îşi înălța capul spre ea, aci 
spunându-i ceva în şoaptă, aci îmbrăţişându-i picioarele şi 
sărutându-i genunchii, pentru că nu-şi mai ascundea 
dragostea de nimeni. Se linişti abia atunci când Mrokota de 
Mocarzew, care îşi permitea în pădure să-l certe şi pe prinţ, 
îi porunci ameninţător să păstreze tăcerea. 

În acest timp, hăt! Departe în adâncul pădurii răsunară 
cornurile kurpiene, cărora le răspunse scurt şi ascuţit o 
trâmbiţă din poiană, după care se aşternu tăcerea deplină. 
Abia la răstimpuri câte o gaiţă ţipa prin vârfurile pinilor, iar 
oamenii din ocol imitau croncănitul corbilor. Vânătorii îşi 
încordau privirile peste întinderea albă şi pustie, unde 
vântul legăna papura acoperită de promoroacă şi tufele de 
răchită fără frunze. loţi aşteptau cu nerăbdare să vadă 
primul animal care se va năpusti în poiană; se aşteptau la o 
vânătoare bogată, deoarece codrul mişuna de zimbri, bouri 
şi mistreți. Kurpienii goniseră din bârloguri şi câţiva urşi 
care, treziţi în acest fel, umblau prin tufişuri înfuriaţi, 
flămânzi şi cu urechea la pândă, parcă ghicind că în curând 
vor trebui să lupte nu pentru somnul lor liniştit de iarnă, ci 
pentru propria viaţă. 

Fură nevoiţi totuşi să aştepte destul de mult, fiindcă 
oamenii care împingeau animalele spre deschizătura 
ocolului şi spre poiană, ocupaseră o bucată uriaşă de 
pădure şi veneau atât de departe, încât la urechile 
vânătorilor nu ajungea nici măcar lătratul câinilor care 


fuseseră sloboziţi din lese imediat după sunetul trâmbiţelor. 
Unul dintre ei, eliberat se vede prea de-vreme sau care se 
ţinuse după hăitaşi, apăru în poiană şi străbătând-o cu 
nasul în pământ, trecu printre vânători. Şi iarăşi locul 
deveni pustiu şi tăcut, doar gonacii croncăneau întruna, 
dând astfel de ştire că în curând avea să înceapă treaba, 
într-adevăr, după cât ţi-ar trebui ca să spui câteva 
rugăciuni, la marginea luminişului apărură lupii care, fiind 
cele mai sperioase fiare, se străduiau să iasă din încercuire. 
Nu erau prea mulţi. Dar ieşind în poiană şi adulmecând 
oameni împrejur, dispărură iarăşi în pădure, căutând, se 
pare, altă ieşire. După aceea, mistreţii, iţindu-se din desiş, 
începură să alerge într-un lanţ lung, negru prin poiana 
înzăpezită, semănând de departe cu un cârd de porci 
domestici care, la chemarea nevestei unui gospodar, se 
îndreaptă ciulindu-şi urechile spre casă. Dar şi lanţul acesta 
se opri, ascultă, adulmecă, apoi se întoarse şi din nou 
ascultă; coti spre plase şi simțind gonacii, se îndreptă iarăşi 
către vânători sforăind, apropiindu-se cu tot mai multă 
grijă, dar tot mai mult, până când se auzi scrâşnetul 
piedicilor arbaletelor, şuieratul săgeţilor şi până când 
primele picături de sânge pătară aşternutul alb de zăpadă. 
Atunci se auzi un strigăt şi cârdul se împrăştie ca lovit de 
trăsnet; unii se repeziră orbeşte drept înainte, alţii se 
năpustiră spre plase câte unul sau în grup, câţiva 
amestecându-se cu celelalte animale care umpluseră 
poiana. Acum, se auzeau limpede şi sunetele de corn, 
lătratul câinilor şi larma depărtată a oamenilor care veneau 
din adâncul pădurii să închidă ocolul. Animalele pădurii, 
alungate din amândouă părţile de aripile larg desfăcute ale 
cercului de hăitaşi, umpleau tot mai mult luminişul. Nimic 
asemănător nu se mai putea vedea nu numai în ţările 
străine, dar chiar şi prin alte ţinuturi din Polonia, unde se 
mai găseau păduri atât de mari ca în Mazowsze. Cavalerii 
teutoni, cu toate că fuseseră în Lituania, unde câteodată se 
întâmpla ca zimbrii să le atace oastea şi să producă 


învălmăşeală48, erau nespus de miraţi de numărul mare de 
animale, dar cel mai mult se minuna de Lorche. Stând 
alături de prinţesă şi jupâniţe de strajă, asemenea 
cumpenei unei fântâni, şi neputând vorbi cu niciuna, 
începuse să se plictisească, îngheţând în armura-i de fier şi 
socotind că vânătoarea dăduse greş. Dar iată că deodată 
zări înaintea lui o turmă de căprioare iuți de picior, cerbi şi 
elani cu capetele împodobite cu coarne rămuroase, 
alergând învălmăşit prin poiană, orbite de spaimă şi 
căutând în zadar ieşirea. Prinţesa, în care la această 
privelişte se trezi sângele lui Kiejstut, tatăl ei, slobozea 
săgeată după săgeată în acea îmbulzeală pestriță, ţipând de 
bucurie de fiecare dată când un cerb rănit sau un elan urca 
în goană, apoi se prăvălea greoi scurmând pământul cu 
picioarele. Celelalte jupâniţe îşi aplecau şi ele capetele 
peste arbalete, deoarece toate erau cuprinse de 
înflăcărarea vânătorii. Doar Zbyszko nu se gândea la 
vânătoare şi, rezemându-şi coatele pe genunchii Danusiei, 
iar capul în palme, se uita în ochii ei, în vreme ce ea, pe 
jumătate râzând, pe jumătate ruşinată, încerca să-i închidă 
pleoapele cu degetele, chipurile neputând să-i susţină 
privirea. 

Atenţia lui de Lorche îi fu atrasă de un urs uriaş, cărunt pe 
grumaz şi pe spinare, care se ivi pe neaşteptate din stufăriş 
în apropierea vânătorilor. Prinţul trase cu arbaleta în el, 
apoi se repezi cu sulița spre el, iar când fiara se ridică 
mormăind pe picioarele dinapoi, îl străpunse în ochii 
întregii curţi cu atâta îndemânare şi atât de repede, că 
niciunul dintre cei doi „apărători” nu trebui să folosească 
baltagul. Atunci, tânărul lotaringian se gândi că totuşi nu 
prea mulţi dintre cavalerii pe la curţile cărora trecuse în 
drumul lui s-ar fi încumetat să se joace astfel cu propria 
viaţă. Cu asemenea prinți şi cu un astfel de popor, Ordinul 
s-ar putea să aibă cândva mult de furcă şi să treacă prin 
clipe grele. Dar mai apoi, îi văzu şi pe ceilalţi vânători 
străpungând în acelaşi fel mistreți înfiorători cu colții albi, 


uriaşi, mult mai mari şi mai înverşunaţi decât cei vânaţi prin 
pădurile Lotaringiei de Jos şi prin codrii din Germania. 
Vânători atât de îndemânatici şi de încrezători în puterea 
braţului şi asemenea lovituri cu sulița nu mai văzuse de 
Lorche nicăieri, lucru pe care, ca un om umblat şi-l explica 
prin aceea că toţi aceşti oameni, care trăiau prin păduri, se 
obişnuiesc de mici să mânuiască arbaleta şi sulița, pe care 
de aceea le şi folosesc cu mai multă iscusinţă decât alţii. 

În cele din urmă, poiana aproape că se aşternu cu tot felul 
de animale ucise, dar vânătoarea era departe de a se fi 
încheiat. Din contră, partea cea mai interesantă şi mai 
primejdioasă abia avea să urmeze, fiindcă hăitaşii tocmai 
goneau în ocol mai mulţi zimbri şi bouri. Cu toate că în 
pădure trăiau de obicei singuri, acum alergau de-a valma, 
dar nicidecum orbiţi de spaimă, ci mai degrabă 
ameninţători decât speriaţi. Nu fugeau nici prea repede, 
parcă siguri că forţa lor grozavă va rupe orice zăgazuri şi 
vor trece; pământul începu totuşi să duduie sub greutatea 
lor. Taurii bărboşi, care mergeau în fruntea grupului cu 
capetele în pământ, se opreau uneori, chibzuind parcă în ce 
parte s-o apuce. Din plămânii lor monstruoşi se slobozea un 
muget surd, asemănător cu un tunet de sub pământ, pe 
nări scoteau fuioare de aburi şi scurmând zăpada cu 
picioarele, păreau să caute pe sub coamă cu privirea 
ochilor însângeraţi duşmanul ascuns. 

În acest timp, izbucniră strigătele puternice ale gonacilor, 
la care dădură răspuns dinspre mijlocul şi aripile cercului 
de hăitaşi sute de glasuri tunătoare; răsunară cornurile şi 
fluierele; codrul se cutremură până hăt! În cele mai 
depărtate cotloane şi în acelaşi timp, se năpustiră în poiană 
lărmuind pe urma lor câinii kurpieni. Vederea lor îngrozi 
junincile cu viței. Înaintând alene până aici, cireada se risipi 
într-o goană nebună în toată poiana. Unul dintre bouri, 
vineţiu, uriaş, un taur fioros, mai mare decât un zimbru, se 
năpusti în sărituri greoaie spre şirul de arcaşi, coti spre 
dreapta poienii, după care, văzând la câteva zeci de paşi 


caii printre copaci, se opri şi mugind, începu să are 
pământul cu coarnele, parcă luându-şi avânt să sară şi să 
lupte. 

La această privelişte înfricoşătoare, gonacii începură să 
strige şi mai puternic, iar în rândul vânătorilor se auziră 
ţipete îngrozitoare: „Prinţesa, prinţesa! Scăpaţi-o pe 
prinţesă!” Zbyszko smulse sulița înfiptă în zăpadă şi se 
repezi la marginea pădurii, urmat de câţiva lituanieni gata 
să-şi dea viaţa în apărarea fiicei lui Kiejstut. Deodată, 
scrâşni arbaleta mânuită de prinţesă, săgeata zbârnăi şi 
zburând peste capul plecat al animalului, se înfipse în 
grumazul lui. 

L-am nimerit! Strigă prinţesa, o să cadă. 

Dar celelalte cuvinte îi fură înăbuşite de un muget atât de 
înspăimântător, că până şi caii se ridicară în două picioare. 
Bourul se năpusti ca o furtună asupra prinţesei, dar 
deodată, aproape tot atât de repede, ieşi dintre copaci 
viteazul de Lorche şi aplecat pe cal, ţâşni drept spre fiară. 

Cei de faţă zăriră cât ai clipi din ochi sulița înfiptă în 
grumazul taurului, care se îndoi îndată şi se frânse în mai 
multe bucăţi, după care, capul uriaş cu coame dispăru cu 
totul sub burta calului lui de Lorche şi înainte ca cineva 
dintre cei prezenţi să apuce să strige, cal şi călăreț zburară 
în aer ca din praştie. 

Prăbuşindu-se pe o parte, calul începu să zvâcnească din 
picioare în spasmele dinaintea morţii, încurcându-se în 
propriile măruntaie. De Lorche zăcea nemişcat în 
apropiere, aidoma unui drug de fier pe zăpadă, iar bourul 
păru să ezite o clipă, să treacă pe lângă ei şi să atace alţi 
cai, dar având aceste prime victime înaintea lui, se întoarse 
din nou către ei şi începu să împungă înverşunat cu 
coarnele bietul telegar şi să-i sfârtece burta. 

Oamenii din pădure dădură fuga în ajutorul cavalerului 
străin. Zbyszko, care voia să le apere pe prinţesă şi pe 
Danusia, ajunse cel dintăi şi împlântă vârful suliţei sub 
spata fiarei. Izbi, însă, cu atâta avânt, că sulița, când bourul 


se răsuci brusc, i se frânse în mână, iar el căzu cu faţa în 
zăpadă. „A murit! A murit!” răsunară glasurile mazurienilor 
care-i veneau în ajutor. În acest timp, capul taurului îl 
acoperi pe Zbyszko şi-l apăsă în zăpadă. Dinspre prinţ, se 
apropiau cei doi „apărători”. Ar fi venit totuşi în zadar, dacă 
nu le-ar fi luat-o înainte cehul Hlawa, dăruit lui Zbyszko de 
Jagienka. Acesta ajunse înaintea lor şi înălţând securea lată, 
lovi în grumazul aplecat al bourului în spatele coarnelor. 

Izbitura fu atât de năprasnică, încât animalul se prăbuşi ca 
lovit de trăsnet cu capul despicat aproape până la jumătate; 
în cădere, însă, îl strivi pe Zbyszko. Cei doi „apărători” 
traseră într-o clipită leşul înfiorător, iar în acest timp, 
prinţesa şi Danusia, descălecând repede, sosiră în fugă, 
amuţite de groază, lângă tânărul rănit. 

Palid, mânjit tot cu sângele propriu şi al bourului, Zbyszko 
se săltă puţin, încercă să se ridice, dar se clătină şi 
sprijinindu-se într-o mână, izbuti să îngaime un singur 
cuvânt: 

Danuska. 

După care sângele îi ţâşni pe gură şi întunericul îi cuprinse 
mintea. Danusia îl apucă de braţe, dar neputând să-l ţină, 
începu să strige după ajutor. Într-adevăr, îl înconjurară din 
toate părţile, îl frecară cu zăpadă, îi turnară vin în gură, în 
sfârşit, Mrokota de Mocarzew, starostele de vânătoare, 
porunci să fie întins pe o mantie şi să-i oprească sângele cu 
ajutorul unor ciuperci de pădure. 

O să trăiască, numai să nu-şi fi rupt şira spinării, ci doar 
câteva coaste, rosti, întorcându-se către prinţesă. 

Celelalte jupâniţe, ajutate de vânători, se ocupară şi ele de 
Lorche. Îl întoarseră pe toate părţile, căutând găuri în 
armură sau îndoituri făcute de coarnele taurului, dar afară 
de urmele de zăpadă, care pătrunsese pe la încheieturile 
plăcilor, nu mai găsiră nimic. Bourul se răzbunase în primul 
rând pe cal, care zăcea alături fără suflare, acoperindu-şi 
cu burta măruntaiele împrăştiate, iar de Lorche nu era 
rănit deloc. Acum, însă, când îi scoaseră coiful şi îi turnară 


vin în gură, deschise ochii numaidecât, îşi veni în fire şi 
văzând deasupra lui feţele îngrijorate ale celor două 
jupâniţe chipeşe, întrebă în limba nemților: 

Se vede că am şi ajuns în rai şi mă străjuiesc îngerii. 

Jupâniţele nu înţeleseră, de bună seamă, ce le spuse 
cavalerul, dar bucuroase că îşi recăpătase cunoştinţa şi 
vorbise, începură să-i zâmbească şi cu ajutorul vânătorilor, 
îl ridicară de jos, iar el, simțind că-l doare mâna dreaptă, şi- 
o rezemă pe cea strângă de braţul unuia dintre „îngeri” şi o 
vreme rămase nemişcat, temându-se să facă vreun pas, 
fiindcă nu prea era sigur pe picioare. După care îşi făcu 
privirea roată: văzu leşul vineţiu al bourului, care de 
aproape părea îngrozitor de mare, o văzu pe Danusia 
frângându-şi mâinile deasupra lui Zbyszko şi, în sfârşit, 
chiar pe acesta întins pe mantie. 

Cavalerul acesta mi-a sărit în ajutor? Întrebă. Trăieşte? 

E rănit grav, îi răspunse unul dintre curtenii care ştiau 
nemţeşte. 

N-o să mă bat cu el, ci pentru el! Spuse lotaringianul. 

Atunci, însă, prinţul care mai înainte stătuse nu departe de 
Zbyszko, se apropie de cavaler şi începu să-l laude: că prin 
fapta lui îndrăzneață le scăpase de o mare primejdie pe 
prinţesă şi pe celelalte jupâniţe, salvându-le poate chiar 
viaţa, ispravă pentru care, afară de răsplata cavalerească, i 
se va răspândi faima printre oamenii care trăiesc acum şi 
urmaşii lor. În vremurile moleşite de astăzi, spuse, tot mai 
puţini cavaleri adevăraţi umblă prin lume, fii deci oaspetele 
meu cât mai multă vreme sau rămâi pentru totdeauna în 
Mazowsze, unde ai dobândit mărinimia mea şi la fel de 
lesne vei câştiga şi dragostea oamenilor prin faptele 
Domniei Tale! 

Inima dornică de faimă a cavalerului de Lorche se umplu 
de bucurie, iar când se gândi la fapta-i cavalerească pe care 
o săvârşise şi la asemenea vorbe de laudă, de care avusese 
parte în aceste ţinuturi îndepărtate din Polonia, despre care 
se povesteau atâtea lucruri ciudate în Apus, nu mai simţi 


aproape deloc durerea în braţul scrântit. Îşi dădu seama că 
un cavaler care va putea povesti la curtea din Brabant sau 
din Burgundia că salvase viaţa prinţesei de Mazowsze la 
vânătoare, va fi aureolat de slavă ca de lumina soarelui. Sub 
impresia acestor gânduri, vru să se ducă numaidecât la 
prinţesă şi să-i jure credinţă în genunchi, dar şi ea, şi 
Danusia erau ocupate cu Zbyszko. Acesta îşi recăpătase 
iarăşi cunoştinţa pentru o clipă, dar după ce-i zâmbi 
Danusiei, îşi duse mâna la fruntea acoperită de o sudoare 
rece şi leşină din nou. Vânătorii cu experienţă, văzând cum i 
se încleştară pumnii şi rămase cu gura deschisă, îşi spuseră 
că nu va trăi, dar kurpienii, şi mai pricepuţi, dintre care nu 
puţini purtau pe trup urmele ghearelor de urs, ale colţilor 
de mistreți sau ale coarnelor de zimbri, fură de altă părere, 
susţinând că bourul îşi înfipsese cornul între coastele 
cavalerului, că e cu putinţă ca una sau două din ele să fie 
frânte, dar şira spinării este întreagă, pentru că altminteri 
tânărul n-ar fi putut să se ridice nici o clipă. Mai arătară că 
în locul unde căzuse Zbyszko, zăpada se troienise şi tocmai 
asta îl salvase, deoarece animalul, împungându-l cu partea 
dintre coarne, nu izbutise să-i strivească de tot nici pieptul 
şi nici şira spinării. 

Din nenorocire, doctorul prinţului, preotul Wyszoniek de 
Dziewanna, nu lua parte la vânătoare, deşi de obicei venea 
şi el, fiindcă acum era ocupat să coacă turtele pentru 
împărtăşanie la conac. Aflând aceasta, cehul plecă să-l 
aducă, dar între timp, kurpienii îl duseră pe Zbyszko pe 
mantie la curtea prinţului. Danusia voia să meargă pe jos pe 
lângă el, dar prinţesa se împotrivi, pentru că drumul era 
lung şi prin râpele pădurii se aşternuse zăpada adâncă, iar 
ei trebuiau să se grăbească. Starostele teuton, Hugo de 
Danveld, o ajută pe jupâniţă să încalece pe cal, apoi 
călărind alături de ea, în urma oamenilor care-l duceau pe 
Zbyszko, îi spuse în limba polonă cu glasul înăbuşit, ca să-l 
audă numai ea: 


La Szczytno, am un balsam ce vindecă de minune, pe care 
l-am căpătat de la un pustnic din pădurea Hercina şi pe 
care l-aş putea aduce în trei zile. 

Dumnezeu să te răsplătească, Domnia Ta! Îi mulţumi 
Danusia. 

Dumnezeu scrie la catastif fiecare faptă milostivă, dar pot 
să mă aştept la răsplată şi de la Domnia Ia? 

Cum aş putea să te răsplătesc eu? 

Teutonul îşi apropie şi mai mult calul, se vede că voia să-i 
spună ceva, dar stătea în cumpănă şi abia după o clipă 
rosti: 

În Ordin, afară de fraţi, sunt şi surori. Una dintre ele îţi va 
aduce balsamul vindecător, iar atunci o să vorbim şi despre 
răsplată. 

Capitolul XXI. 

Preotul Wyszoniek îi bandajă rănile lui Zbyszko, văzu că 
este ruptă numai o coastă, dar în prima zi nu dădu asigurări 
că se va însănătoşi, întrucât nu ştia dacă nu se răsucise 
inima în bolnav sau nu i se rupsese ficatul. Pe de Lorche îl 
cuprinse spre seară o slăbiciune atât de mare, încât se văzu 
nevoit să se întindă în pat, iar a doua zi nu-şi mai putu 
mişca nici mâna, nici piciorul; îl dureau toate oasele. 
Prinţesa şi Danusia, laolaltă cu celelalte jupâniţe, îi 
îngrijeau pe bolnavi şi fierbeau pentru ei după reţetele 
preotului Wyszoniek tot felul de alifii şi ierburi de leac. 
Totuşi Zbyszko era rănit mai grav şi din când în când vărsa 
sânge pe gură, ceea ce-l neliniştea foarte mult pe preotul 
Wyszoniek. Era, însă, conştient şi în ziua următoare, deşi 
vlăguit, aflând de la Danusia cui îi datora viaţa, îl chemă pe 
cehul lui să-i mulţumească şi să-l răsplătească. Cu acest 
prilej, se văzu silit să-şi spună că îl avea de la Jagienka şi 
dacă n-ar fi fost inima ei bună, ar fi pierit. Gândul acesta 
era apăsător, pentru că simţea că nu-i va plăti niciodată 
binele cu bine şi va fi pentru ea mereu numai motiv de 
supărare şi de tristeţe adâncă. De bună seamă, îşi spuse 
numaidecât: „Doar în două n-o să mă spintec”, dar în fundul 


sufletului îi rămânea parcă reproşul conştiinţei, iar cehul îi 
scormoni şi mai rău neliniştea lăuntrică. 

I-am jurat stăpânei mele, mărturisi, pe onoarea mea de 
şlahtic că te voi păzi şi asta o să şi fac, fără nici o răsplată. 
Ei îi eşti dator, nu mie, că te-am salvat. 

Zbyszko nu-i răspunse, dar începu să răsufle greu, iar 
cehul tăcu un răstimp, după care adăugă: 

Dacă mi-ai porunci să mă reped până la Bogdaniec, m-aş 
repezi! Poate că te-ai bucura să-l vezi pe stăpânul cel 
bătrân, că numai bunul Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu 
Domnia Ia. 

Dar preotul Wyszoniek ce zice? Întrebă Zbyszko. 

Preotul Wyszoniek zice că vom afla când va ieşi Luna nouă, 
iar până atunci mai sunt patru zile. 

Ehei, nu mai trebuie să te duci la Bogdaniec. Până atunci 
ori am să-mi dau duhul înainte ca unchiul să ajungă până 
aici, sau am să mă fac bine. 

Trimite măcar o scrisoare la Bogdaniec. O s-o scrie 
Sanderus pe curat. Aşa, cel puţin, o să afle ce faci şi poate 
că o să plătească o slujbă la biserică. 

Acum, lasă-mă în pace, că sunt tare slăbit. Dacă o să mor, 
te întorci la Zgorzelice şi le spui cum s-a întâmplat, atunci o 
să plătească liturghia. Iar pe mine, o să mă îngroape aici ori 
la Ciechan6w. 

Cred că la Ciechandw sau la Przasnysz, pentru că numai 
kurpienii se îngroapă în pădure, s-audă lupii urlând 
deasupra. l-am mai auzit vorbind pe slujitori că prinţul 
pleacă peste două zile cu curtea la Ciechanow, iar după 
aceea se întoarce la Varşovia. 

E, doar n-o să mă lase aici, îl linişti Zbyszko. 

Aşa se şi întâmplă, deoarece prinţesa se duse în aceeaşi zi 
la prinţ cu rugămintea de a-i îngădui să rămână la conacul 
din pădure împreună cu Danusia, jupâniţele ce o slujeau şi 
preotul Wyszoniek care se împotrivea mutării imediate a lui 
Zbyszko la Przasnysz. Cavalerul de Lorche se simţi mult mai 
bine după două zile, aşa că începu să se dea jos din pat, 


aflând totuşi că femeile rămân, rămase şi el, ca să le 
însoţească pe drumul de întoarcere şi să le apere în caz că 
le atacau sarazinii. De unde aveau să vină sarazinii aceia, 
viteazul lotaringian nu se întrebă; într-adevăr, aşa erau 
numiţi lituanienii în Apusul îndepărtat, dar din partea lor nu 
putea s-o amenințe nici o primejdie pe fiica lui Kiejstut, soră 
bună cu Witold şi vara puternicului „rege de la Cracovia”, 
Jagietto. De Lorche petrecuse prea multă vreme printre 
cavalerii teutoni şi auzise vorbindu-se destul în Mazowsze şi 
despre creştinarea Lituaniei, şi despre unirea celor două 
coroane pe capul unui singur monarh, ca să nu presupună 
că de la lituanieni se putea aştepta întotdeauna numai la 
rău. Aşa spuneau teutonii, iar el încă nu-şi pierduse cu totul 
încrederea în ei. 

Dar în acest timp, avu loc o întâmplare care se aşeză ca o 
umbră între oaspeţii teutoni şi prinţul Janusz. Cu o zi 
înainte de plecarea curţii, sosiră fraţii Gottfryd şi Rotgier, 
care rămăseseră la Ciechan6w, iar cu ei veni şi un oarecare 
de Fourcy, aducător al unei veşti proaste pentru teutoni. 

Se întâmplase anume ca musafirii străini, aflaţi la 
starostele neamţ din Lubawa, aşadar, el, de Fourcy, apoi de 
Bergow şi Majneger, amândoi din familii cu merite în slujba 
Ordinului, auzind veştile despre Jurând de Spych6w, nu 
numai că nu se înfricoşaseră, dar se hotărâseră să-l atragă 
în capcană pe vestitul războinic, ca să se convingă dacă era 
într-adevăr atât de grozav, cum se spunea. Starostele se 
împotrivise, e drept, aducând în sprijin pacea dintre Ordin 
şi ţinuturile mazoviene. În cele din urmă totuşi, poate 
nădăjduind că astfel va scăpa de vecinul ameninţător, nu 
numai că hotărâse să privească printre degete la 
încercarea celorlalţi, dar le îngăduise şi oştenilor să 
participe. Cavalerii îi trimiseseră provocarea lui Jurând, 
care se grăbise s-o primească de îndată, cu condiţia că se 
vor despărţi de oamenii lor şi vor veni singuri, însoţiţi de doi 
cavaleri, să se bată cu el chiar pe hotarul dintre Prusia şi 
Spychâw. Întrucât nu se despărţiseră de oşteni şi nu voiseră 


să părăsească ţinutul Spychow, Jurând năvălise asupra lor, îi 
nimicise pe oşteni, îl împunsese cumplit cu sulița pe însuşi 
Majneger, iar pe de Bergow îl luase prins şi-l închisese în 
pivnițele de la Spychâw. Scăpase numai de Fourcy şi după 
ce rătăcise trei zile prin pădurile din Mazowsze, aflând de 
la nişte păcurari că la Ciechan6w se aflau câţiva fraţi 
călugări, se strecurase până la ei, ca împreună să facă 
plângere la prinţ şi să-l roage să-l pedepsească pe Jurând şi 
să-i poruncească să-i dea drumul lui de Bergow. 

Aceste veşti tulburară bunele legături dintre prinţ şi 
oaspeţii lui, deoarece nu numai cei doi fraţi, ci şi Hugo de 
Danveld, şi Zygfryd de Lowe începură să-i ceară să facă 
dreptate Ordinului, scăpând hotarul de o pasăre de pradă, 
şi pedepsindu-l pe vinovat. Mai ales Hugo de Danveld, care 
avea socoteli mai vechi cu Jurând, a căror amintire îl 
umplea de durere şi ruşine, se arăta foarte îndăriit şi 
aproape ameninţător. 

Plângerea va ajunge la marele maestru, spuse, şi dacă 
Luminăţia Ia nu ne vei face dreptate, o va face el, de-ar fi ca 
pe tâlhar să-l apere întreaga Mazowsze. 

Dar prinţul, deşi blând din fire, se mânie şi rosti: 

Ce dreptate îmi cereţi? Dacă Jurând ar fi năvălit cel dintâi 
asupra voastră, ar fi ars satele, v-ar fi luat vitele şi v-ar fi 
ucis oamenii, sigur că l-aş fi chemat în judecată şi l-aş fi 
osândit. Dar ai voştri l-au atacat pe el. Starostele vostru le-a 
dat oştenii, pe când Jurând, v-a primit provocarea şi v-a 
cerut doar ca oamenii voştri să plece. Cum să-l pedepsesc 
sau să-l chem în judecată? Aţi căutat gâlceavă cu un bărbat 
vajnic, de care se teme toată lumea şi aţi atras de bunăvoie 
nenorocirea asupra capetelor voastre, aşadar ce mai vreţi? 
Să-i poruncesc să nu se apere când veţi avea Domniile 
Voastre chef să-l atacați? 

Nu l-a atacat Ordinul teuton, ci oaspeţii, cavalerii străini, 
răspunse Hugo. 

Pentru ei răspunde Ordinul, dar i-au însoţit şi oştenii 
garnizoanei din Lubawa. 


Să-şi fi trimis oare starostele musafirii la moarte sigură? 

La acestea, prinţul se întoarse către Zygfryd şi remarcă: 

Ia te uită cum arată dreptatea în gura Domniei Tale! Vezi 
ca vicleniile Domniei Tale să nu-l supere pe Dumnezeu! 

Dar Zygfryd îi răspunse cu asprime: 

Cavalerul de Bergow trebuie să fie eliberat din temniţă, 
fiindcă bărbaţii din neamul lui au fost căpetenii în Ordin şi i- 
au adus mari servicii. 

lar moartea lui Majneger trebuie răzbunată, adăugă Hugo 
de Danveld. 

Când auzi aceste cuvinte, prinţul îşi despărţi părul în 
amândouă părţile şi ridicându-se de pe laviţă, începu să se 
apropie de nemți cu faţa amenințătoare, dar după o clipă se 
vede că-şi aduse amiante că sunt oaspeţii lui, aşa că se 
stăpâni şi încă o dată îşi puse mâna pe umărul lui Zygfryd şi 
zise: 

Ascultă-mă, staroste: porţi crucea pe mantie, aşadar 
răspunde cum te îndeamnă conştiinţa, pe crucea asta! A 
avut dreptate Jurând sau n-a avut? 

Cavalerul de Bergow musai să fie eliberat, repetă Zygfryd 
de Lowe. 

Se aşternu o clipă de tăcere, apoi prinţul rosti: 

Dă-mi, Doamne, răbdare. 

Zygfryd îşi continuă vorba cu glasul ascuţit, asemănător cu 
o tăietură de paloş: 

Strâmbătatea de care am avut parte prin oaspeţii noştri, 
ne oferă un nou prilej de plângere. De când este Ordinul 
Ordin, niciodată, nici în Palestina, nici în Transilvania, nici 
până acum în Lituania păgână, un singur bărbat nu ne-a 
făcut atâta rău ca acest tâlhar de la Spychow. Luminăţia Ta, 
prinţe! Noi cerem dreptate şi pedeapsă nu pentru o 
strâmbătate, ci pentru o mie, nu pentru o bătălie, ci pentru 
cincizeci, nu pentru sângele vărsat o dată, ci pentru ani 
întregi de asemenea nelegiuiri, pentru care focul iadului s- 
ar cuveni să ardă acest cuibar păgân de răutate şi cruzime. 
Ale cui gemete cer răzbunarea lui Dumnezeu? Ale noastre! 


Ale cui lacrimi? Ale noastre! În zadar am umblat cu 
plângeri, în zadar am cerut judecată. Nu ni s-a făcut 
dreptate niciodată! 

Auzind acestea, prinţul Janusz începu să clatine din cap şi 
răspunse: 

Ehei, odinioară nu puţini erau teutonii care veneau în 
ospeţie la Spych6w, iar Jurând nu era duşmanul vostru, 
atâta timp cât soaţa îndrăgită nu şi-a dat sufletul în frânghia 
voastră. De câte ori nu i-aţi căutat ceartă cu lumânarea, 
vrând să-l nimiciţi, ca şi acum, pentru că v-a provocat la 
duel şi i-a învins pe cavalerii voştri? De câte ori n-aţi tocmit 
tâlhari să-l omoare sau aţi tras în el din pădure cu arbaleta? 
V-a încălcat pământul, aşa-i, fiindcă îl împingea dorinţa de 
răzbunare, dar oare voi sau cavalerii care se află în 
ţinuturile voastre n-aţi năvălit asupra oamenilor paşnici din 
Mazowsze, n-aţi jefuit, n-aţi aprins satele, n-aţi ucis 
bărbaţii, femeile şi copiii? lar când m-am plâns marelui 
maestru la Malborg, mi-a răspuns: „Samavolnicii ca la orice 
hotar!” Lăsaţi-mă în pace! Nu vă stă bine să vă plângeţi, 
tocmai vouă care m-aţi luat prins chiar pe mine, fără arme, 
în timp de pace şi pe pământul meu şi, dacă nu vă era frică 
de mânia regelui de la Cracovia, poate că aş fi gemut şi 
acum în temniţele voastre. Aşa m-aţi răsplătit pe mine, care 
descind din neamul binefăcătorilor voştri. Daţi-mi pace, că 
nu voi se cuvine să vorbiţi despre dreptate! 

La aceste cuvinte, cavalerii teutoni priviră unii la alţii, 
pierzându-şi răbdarea, pentru că nu le plăcea şi le era 
ruşine că prinţul amintea despre întâmplarea de la 
Zlotoryja faţă de cavalerul de Fourcy, astfel că Hugo de 
Danveld, vrând să pună capăt discuţiei şi să schimbe vorba, 
zise: 

Cu Luminăţia Ia a fost o greşeală pe care n-am îndreptat-o 
de frica regelui de la Cracovia, ci pentru dreptate, iar 
pentru samavolniciile de la hotar, căpetenia noastră nu 
poate să răspundă, pentru că la marginea tuturor regatelor 
de pe lume se întâmplă la fel. 


Asta o spui chiar Domnia Ia, care-mi ceri să-l judec pe 
Jurând? Ce vreţi? 

Dreptate şi pedeapsă. 

Prinţul îşi strânse pumnii osoşi şi repetă: 

Dă-mi, Doamne, răbdare! 

Luminăţia Ia aminteşte, vorbi mai departe Danveld, şi că 
samavolnicii noştri îi nedreptăţesc numai pe laici şi pe cei 
care nu fac parte din poporul nostru, pe când ai voştri 
ridică mâna asupra Ordinului, adică îl profanează pe 
Mântuitor. Păi, ce chinuri şi pedepse li se cuvin celor ce 
nedreptăţesc Crucea? 

Ascultă! Se răsti prinţul. Nu mai vorbi de Dumnezeu, că pe 
El nu-l păcăleşti! 

Şi punându-şi mâinile pe umerii teutonului, îl scutură cu 
putere, iar acesta îşi reveni repede şi începu cu glasul mai 
blând: 

Dacă-i adevărat că oaspeţii l-au atacat cei dintâi pe Jurând 
şi că nu s-au despărţit de oamenii lor, nu-i laud pentru asta, 
dar oare Jurând a primit într-adevăr provocarea? 

Cu aceste cuvinte, începu să se uite la de Fourcy, clipind 
din ochi pe furiş, de parcă voia să-l îndemne să nege, dar 
acesta, neputând sau nevrând să-l asculte, răspunse: 

A încuviinţat să trimitem oamenii înainte şi să ne batem 
singuri cu el. 

Eşti sigur, Domnia Ia? 

Pe onoarea mea! Eu şi de Bergow am fost de acord, dar 
Majneger n-a vrut. 

Deodată, prinţul îl întrerupse: 

Staroste de Szczytno! Domnia Ta ştii mai bine decât 
ceilalţi că Jurând n-a respins provocarea. 

Aici se întoarse către toţi şi îi întrebă: 

Care dintre voi ar vrea să-l provoace la lupta călare sau pe 
jos, eu i-o îngădui. Dacă Jurând va fi omorât sau luat prins, 
de Bergow va fi eliberat din robie fără răscumpărare. Mai 
mult să nu-mi cereţi, că nu veţi căpăta. 


Dar după aceste cuvinte, se lăsă o linişte adâncă. Şi Hugo 
de Danveld, şi Zygfryd de Lowe, şi fratele Rotgier, şi fratele 
Gottfryd, deşi luptători curajoşi, îl cunoşteau prea bine pe 
straşnicul stăpân de la Spychow, ca oricare dintre ei să 
lupte cu el pe viaţă şi pe moarte. Ar fi putut s-o facă doar un 
om străin, venit de pe alte meleaguri, ca de Lorche sau 
Fourcy, dar de Lorche nu era de faţă la această înţelegere, 
iar de Fourcy era prea înspăimântat. 

O dată l-am văzut, murmură abia auzit, şi-mi ajunge. 

lar Zygfryd de Lowe refuză şi el: 

Călugărilor nu le este îngăduit să lupte de unul singur, 
poate doar cu îngăduinţa marelui maestru şi a mareşalului, 
noi, însă, nu cerem îngăduinţa de a lupta, ci numai ca de 
Bergow să scape de temniţă, iar Jurând să fie condamnat la 
moarte. 

Nu voi sunteţi legea în acest ţinut. 

Pentru că am suportat cu răbdare o vecinătate dificilă. Dar 
maestrul nostru va şti să facă dreptate. 

Nici căpetenia voastră şi nici Domniile Voastre n-aveţi nici 
un drept în Mazowsze! 

Maestrul îi are în spate pe nemți şi pe împăratul Romei. 

lar eu pe regele Poloniei, care domneşte peste mai mult 
țari şi popoare. 

Oare, Luminăţia Ia doreşti război cu Ordinul? 

Dacă voiam război, nu vă aşteptam în Mazowsze, ci aş fi 
venit la voi, dar nici tu să nu mă ameninţi, că nu mă tem de 
tine. 

Ce să-i spun marelui maestru? 

Maestrul vostru nu m-a întrebat nimic. Spune-i ce vrei. 

Atunci, o să ne răzbunăm şi o să pedepsim singuri. 

La acestea, prinţul întinse braţul şi începu să-l amenințe 
cu degetul, aproape de faţa teutonului. 

Tacă-ţi gura! Rosti cu glasul înăbuşit de mânie, tacă-ţi 
gura! Eu ţi-am dat voie să-l provoci pe Jurând, dar dacă vei 
pătrunde în ţara mea cu oastea de călugări, atunci te voi 
lovi pe tine şi oaspetele va deveni prins. 


Şi era limpede că îşi pierduse răbdarea, fiindcă dădu din 
toate puterile cu căciula de masă şi ieşi din încăpere 
trântind uşa. Teutonii păliră de turbare, iar de Fourcy se 
uită la ei de parcă i se învălmăşise mintea. 

Aşadar, ce facem? Întrebă cel dintâi fratele Rotgier. 

Hugo de Danveld aproape că se repezi cu pumnii la de 
Fourcy. 

De ce-ai spus că voi l-aţi atacat pe Jurând? 

Pentru că ăsta-i adevărul! 

Trebuia să minţi. 

Eu n-am venit aici să mint, ci să mă lupt. 

Grozav te-ai mai bătut, n-am ce zice! 

Dar tu n-ai luat-o la sănătoasa dinaintea lui Jurând până la 
Szczytno? 

Pax! Rosti de Lowe. Acest cavaler este oaspetele Ordinului. 
Şi indiferent ce-a zis, interveni fratele Gottfryd. Jurând n- 
ar fi pedepsit fără judecată, iar la judecată ar fi ieşit totul la 

iveală. 

Deci ce facem? Repetă fratele Rotgier. 

Se lăsă tăcerea un răstimp, după care luă cuvântul asprul 
şi înverşunatul Zygfryd de Lowe: 

Trebuie să sfârşim odată cu câinele ăsta sângeros! De 
Bergow trebuie scos din temniţă. Strângem garnizoanele 
de la Szczytno, de la Insburk şi de la Lubawa, îi chemăm şi 
pe şlahticii de la Chelmno şi-l lovim pe Jurând. E timpul să 
sfârşim cu el! 

Dar vicleanul Danveld, care ştia să cumpănească orice 
lucru pe amândouă feţele, îşi duse mâinile la cap, îşi 
încruntă sprâncenele şi după un timp, spuse: 

Nu se poate fără îngăduinţa maestrului. 

Dacă vom izbuti, maestrul ne va lăuda! Zise fratele 
Gottfryd. 

Dar dacă nu va fi aşa? Dacă prinţul îşi adună suliţaşii şi ne 
va ataca? 

Între el şi Ordin este pace; n-o să ne atace! 


Întocmai! Este pace, dar noi vom năvăli asupra lui. 
Garnizoanele noastre nu ajung împotriva mazurienilor. 

Atunci, maestrul va ţine cu noi şi va fi război. 

Danveld se încruntă din nou şi căzu pe gânduri. 

Nu! Nu! Spuse după o clipă. Dacă vom izbândi, maestrul 
se va bucura în sinea lui. Va trimite soli la prinţ, vor avea loc 
negocieri şi vom scăpa nepedepsiţi. Numai în caz de 
înfrângere, Ordinul nu ne va ţine partea şi nu-i va declara 
război prinţului. Pentru asta, ar fi nevoie de alt maestru. Cu 
prinţul se află regele polon, iar cu el maestrul nu se va pune 
în poară. 

Oricum, am luat ţinutul Dobrzynului şi asta dovedeşte că 
nu ne temem de Cracovia. 

Pentru că aşa au impus aparențele. Ludwik de Opole. Am 
primit chipurile zălog, dar şi asta. 

Aici, privi împrejur şi adăugă cu glas coborât: 

La Malborg, am auzit că dacă ne-ar ameninţa cu război, 
numai ca să le întoarcem zălogul, i l-am oferi, doar ca să ni-l 
dea înapoi. 

Ah! Oftă fratele Rotgier, dacă s-ar afla printre noi 
Markwart Salzbach sau Szomberg care i-a strâns de gât 
căţeii lui Witold, ei s-ar descurca şi cu Jurând. Witold este 
înlocuitorul lui Jagietto! Mare cneaz şi cu toate acestea, 
Szomberg n-a păţit nimic. I-a omorât copiii lui Witold şi nu i- 
au făcut nimic! Adevărat, ne lipsesc oamenii care să se 
descurce în orice situaţie. 

Auzind acestea, Hugo de Danveld îşi rezemă coatele de 
masă şi se cufundă în gânduri. Deodată, i se luminară ochii, 
îşi şterse buzele groase cu dosul palmei, cum avea obiceiul, 
Şi zise: 

Binecuvântată fie clipa, cuvioase frate, când ai amintit 
numele viteazului frate Szomberg. 

Din ce pricină? Nu cumva ai născocit ceva? Întrebă 
Zygtryd de Lowe. 

Spune repede, Domnia Ia! Strigară fraţii Rotgier şi 
Gottfryd. 


Luaţi aminte, îi linişti Hugo. Jurând are aici o fiică, singurul 
lui copil, la care ţine ca la ochii din cap. 

Are! O cunoaştem. Îi este dragă şi prinţesei Anna Danuta. 

Adevărat. Dacă am răpi această jupâniţă, Jurând l-ar da în 
schimbul ei nu numai pe Bergow, ci pe toţi prinşii, pe el 
însuşi şi Spychâw pe deasupra! 

Pe sângele Sfântului Bonifaciu vărsat la Dochum! Exclamă 
fratele Gottfryd, chiar aşa ar face precum spui. 

După care tăcură parcă înfricoşaţi de cutezanţa lor şi de 
greutăţile întreprinderii. Abia după un răstimp, fratele 
Rotgier i se adresă lui Zygfryd de Lowe: 

Înţelepciunea şi experienţa Domniei Tale sunt egale cu 
vitejia; ce părere ai? 

Eu cred că e un lucru la care trebuie să ne gândim. 

Pentru că, vorbi Rotgier mai departe, fata este jupâniţa 
prinţesei, ba, chiar mai mult, fiindcă o iubeşte ca pe fiica ei. 
Gândiţi-vă, cuvioşi fraţi, ce zarvă se va isca. 

Hugo de Danveld începu să râdă: 

Domnia Ta ai spus că Szomberg i-a otrăvit sau i-a strâns de 
gât căţeluşii lui Witold şi ce-a păţit? Ei fac gălăgie din orice, 
dar dacă i l-am trimite maestrului pe Jurând în lanţuri, ne- 
ar aştepta mai degrabă răsplata decât pedeapsa. 

Negreşit, încuviinţă de Lowe, împrejurările ne sunt 
prielnice. Prinţul pleacă şi Anna Danuta rămâne aici numai 
cu jupâniţele de la curte. Cu toate acestea, atacarea 
conacului prinţului în timp de pace, nu-i treabă uşoară. 
Curtea prinţului nu e Spychâw. Totul seamănă cu Zlotoryja! 
Iarăşi vor ajunge plângeri la toate curţile regale şi la papă 
împotriva ticăloşiilor Ordinului; iarăşi ne va ameninţa 
blestematul de Jagietto, iar maestrul - îl cunoaşteţi, doar - 
va înşfăca tot ce se poate, dar nu va încuviinţa războiul cu 
Jagieto. Aşa-i, se va isca zarvă în toate ţinuturile din 
Mazowsze şi din Polonia. 

Iar în acest timp, oasele lui Jurând vor albi în cârlig, 
adăugă fratele Hugo. Cine vă spune s-o răpiți chiar de lângă 
prinţesă? 


Că doar nu de la Ciechan6w, unde afară de şlahtici, mai 
sunt şi trei sute de arcaşi. 

Nu, dar Jurând nu poate să se îmbolnăvească şi să-şi 
trimită oamenii după fiică? Atunci prinţesa o va lăsa să 
plece, iar dacă Danusia va dispărea pe drum cine-o să 
spună că noi am răpit-o? 

Da, răspunse de Lowe nerăbdător, faceţi în aşa fel ca 
Jurând să se îmbolnăvească şi să-şi cheme fiica la el. 

La acestea, Hugo zâmbi triumfător şi zise: 

Eu am la mine un aurar care a fost alungat pentru hoţie de 
la Malborg şi s-a stabilit la Szczytno şi care se pricepe să 
imite orice pecete; am şi oameni care, deşi sunt supuşii 
noştri, provin dintre mazurieni. Nici acum nu mă înţelegeţi? 

Cum de nu? Strigă cu înflăcărare fratele Gottfryd. 

Iar Rotgier îşi ridică braţele şi îl binecuvântă: 

Să-ţi dea Dumnezeu noroc, cuvioase frate, căci nici 
Markwart Salzbach, nici Szomberg n-ar fi ticluit-o mai bine. 

După care îşi miji ochii, de parcă voia să vadă ceva de 
departe. 

Îl şi văd pe Jurând, zise, cum stă cu ştreangul de gât la 
poarta Gdansk din Malborg şi cum oştenii noştri îl împung 
cu sulița. 

lar fata va ajunge slujitoarea Ordinului, adăugă Hugo. 

Auzind acestea, de Lowe îşi îndreptă privirile spre 
Danveld, dar acesta îşi lovi iarăşi gura cu dosul palmei şi 
spuse: 

Acum, să mergem cât mai repede la Szczytno! 

Capitolul XXII. 

Totuşi, înainte de a pleca la Szczytno, cei patru fraţi 
călugări şi de Fourcy veniră la prinţ şi la prinţesă să-şi ia 
rămas-bun. Despărțirea nu fu prea prietenoasă, dar prinţul 
nevrând, după vechiul obicei polonez, să-şi lase oaspeţii să 
plece cu mâinile goale, îi dărui fiecăruia dintre fraţii 
călugări câte o frumoasă blană de jder şi o grivnă de argint, 
pe care ei le primiră cu bucurie, asigurându-l, ca nişte 
călugări juruiţi sărăciei, că nu vor păstra aceşti bani pentru 


ei, ci-i vor împărţi celor sărmani, cărora le vor recomanda 
să se roage pentru sănătatea, slava şi viitoarea mântuire a 
prinţului. Mazurienii râseră pe sub mustață de aceste 
asigurări, deoarece erau bine cunoscute lăcomia Ordinului 
şi cu atât mai mult minciunile cavalerilor teutoni. Prin 
Mazowsze se spunea: „cum miroase dihorul, aşa minte 
teutonul”. Prin urmare, şi prinţul dădu doar din mână, 
ascultându-le mulţumirile, iar după ieşirea lor, spuse că 
datorită rugăciunilor teutonilor ar ajunge în rai mai 
degrabă mergând înapoi, ca racul. 

Dar mai înainte, când se despărţiră de prinţesă, în 
momentul când Zygfryd de Lowe îi sărută mâna, Hugo von 
Danveld se apropie de Danusia, îi puse mâna pe cap şi 
mângâind-o, îi zise: 

Nouă ni s-a poruncit să plătim răul cu bine şi să-i iubim 
chiar şi pe vrăjmaşii noştri, aşa că va veni aici o soră 
călugăriţă şi îţi va aduce, jupâniţă, balsamul vindecător de 
Hercina. 

Şi cum am să-ţi mulţumesc, Domnia Ta? Întrebă Danusia. 

Devenind prietena Ordinului şi a călugărilor. 

De Fourcy îi văzu vorbind şi pentru că rămase uimit de 
frumuseţea jupâniţei, după ce porniră spre Szczytno, îl 
întrebă: 

Cine-i jupâniţa cu care ai vorbit la plecare? 

Fiica lui Jurând! Îl lămuri teutonul. 

De Fourcy se miră: 

Cea pe care vreţi s-o răpiți? 

Aceea. Iar când vom pune mâna pe ea, Jurând va fi al 
nostru. 

Se vede că nu-i rău tot ce vine de la Jurând. Merită să fii 
străjerul unui astfel de prins. 

Crezi că ar fi mai uşor să te lupţi cu ea, decât cu Jurând? 

Asta înseamnă că gândesc la fel ca Domnia Ta. Tatăl este 
duşmanul Ordinului, iar fiicei i-ai vorbit cu cuvinte 
mieroase, şi pe deasupra i-ai promis şi balsamul. 


Se pare că Hugo de Danveld simţi nevoia să se 
dezvinovăţească: 

I-am promis balsamul pentru tânărul cavaler rănit de bour 
şi cu care, aşa cum ştiţi, este logodită. Dacă vor face 
scandal după răpirea fetei, o să spunem nu numai că nui- 
am vrut răul, dar i-am trimis şi leacuri, ca nişte buni 
creştini. 

Prea bine, încuviinţă de Lowe. Trebuie să trimitem pe 
cineva sigur. 

O să trimit o femeie cuvioasă, foarte credincioasă 
Ordinului. Am să-i spun să privească şi să asculte, să afle 
tot. Când vor veni oamenii noştri, chipurile din partea lui 
Jurând, vor găsi totul pregătit. 

Va fi greu să aflăm asemenea oameni. 

Câtuşi de puţin. La noi, poporenii vorbesc aceeaşi limbă. Şi 
la oraş, ba chiar în garnizoană, sunt oamenii izgoniți de 
lege din Mazowsze, hoţi şi tâlhari, e adevărat, dar care nu 
se tem de nimic şi sunt gata de orice. Am să le făgăduiesc 
că, dacă-şi fac treaba bine, vor fi răsplătiți din belşug, iar 
dacă nu, îi aşteaptă ştreangul. 

Ei, şi dacă ne trădează? 

Asta nu se va întâmpla, fiindcă în Mazowsze fiecare merita 
de mult să fie tras pe roată, aşa că pe fiecare îl aşteaptă 
împlinirea unei osânde. Nu trebuie decât să le dăm 
veşminte bogate, ca să fie luaţi drept slujitorii lui Jurând, şi 
lucrul cel mai de seamă: o scrisoare cu pecetea lui Jurând. 

Se cuvine să chibzuim totul cu grijă, îi preveni fratele 
Rotgier. Poate că după bătălia din urmă, Jurând va voi să-l 
vadă pe prinţ, ca să se plângă împotriva noastră şi astfel să 
se dezvinovăţească. Aflându-se la Ciechanw, se va repezi şi 
la conacul din pădure să-şi întâlnească fiica. S-ar putea 
întâmpla ca atunci oamenii noştri, venind după jupâniţă, să 
dea chiar peste Jurând. 

Cei pe care-i voi alege, sunt nişte netrebnici unşi cu toate 
alifiile. Ei vor şti că, dacă-l întâlnesc pe Jurând, vor atârna 
în cârlig. Îi priveşte cum să se ferească. 


Totuşi, s-ar putea întâmpla să-i prindă. 

Atunci, o să ne lepădăm de ei şi de scrisoare. Cine poate 
dovedi că noi i-am trimis? În sfârşit, de nu va avea loc 
răpirea, nu se va isca zarvă, iar dacă mazurienii vor ciopârţi 
câţiva nelegiuiţi, Ordinul nu va suferi nici o pagubă. 

Dar fratele Gottfryd, cel mai tânăr dintre călugări, spuse: 

Nu pricep planurile şi teama voastră că fata a fost răpită 
din porunca noastră. Având-o în mână, va trebui doar să 
trimitem pe cineva la Jurând şi să-i spună: „Fiica ta se află 
la noi, dacă vrei să-şi recapete libertatea, dă-ni-l pe Bergow 
şi pe tine în schimbul ei”. Cum altfel? Atunci, însă, se va şti 
că noi am poruncit s-o răpească. 

Are dreptate! Adeveri de Fourcy, care nu era prea încântat 
de planul lor. De ce să ascundem ce trebuie să iasă la 
iveală? 

Hugo de Danveld începu să râdă şi, întorcându-se spre 
fratele Gottfryd, îl întrebă: 

De când porţi mantia albă? 

Se împlinesc şase ani prima duminică după Sfânta Treime. 

După ce o s-o mai porţi încă şase, vei înţelege mai bine 
treburile Ordinului. Jurând ne cunoaşte mai bine decât 
Domnia a. O să i se spună aşa: „De fiica ta, are grijă 
Szomberg şi dacă scoţi o vorbă, adu-ţi aminte de copiii lui 
Witold.” 

Şi pe urmă? 

Pe urmă, Bergow va fi slobod, iar Ordinul va scăpa de 
Jurând. 

A, nu! Strigă fratele Rotgier, totul este cumpănit atât de 
bine, încât Dumnezeu ar trebui să binecuvânteze fapta 
noastră. 

Dumnezeu binecuvântează tot ce are drept scop binele 
Ordinului, rosti posomorât Zygfryd de Lowe. 

Şi călăriră mai departe în tăcere, iar înaintea lor, la două 
sau trei aruncături de săgeată, mergeau oamenii lor, ca să 
deschidă drumul care se troienise, întrucât noaptea căzuse 
multă zăpadă. Copacii se acoperiseră de chiciură, ziua era 


înnorată, dar caldă, aşa că de pe cai se împrăştiau aburi. 
Din pădure, zburau spre aşezările oamenilor stoluri de 
ciori, umplând văzduhul de croncănituri prevestitoare de 
rău. 

De Fourcy rămase puţin în urma teutonilor şi călărea 
adâncit în gânduri. Era oaspetele Ordinului de câţiva ani, 
luase parte la campaniile din Samogiţia, unde se umpluse 
de faimă şi, primit pretutindeni cum numai cavalerii teutoni 
ştiau să-i întâmpine pe cei veniţi din ţări îndepărtate, se 
legase puternic de ei şi, cum nu avea nici avere, intenţiona 
să intre în rândurile lor. Deocamdată, îşi petrecea timpul la 
Malborg sau vizita căpeteniile cunoscute, căutând în aceste 
călătorii, distracţie şi aventuri. Venind de curând la Lubawa 
împreună cu bogatul de Bergow şi auzind de Jurând, ardea 
de dorinţa de a se măsura cu un bărbat care stârnise 
groaza tuturor. Sosirea lui Majneger, care ieşise învingător 
din toate luptele, grăbise expediţia. Comturul de Lubawa le 
dăduse oameni; le povestise totuşi atâtea celor trei cavaleri 
nu numai despre cruzimea, dar şi despre vicleniile şi 
jurămintele călcate de Jurând, încât, atunci când acesta le 
ceruse să se despartă de oşteni, nu căzuseră de acord, 
temându-se că, dacă-i vor da ascultare, îi va împresura şi-i 
va ucide sau îi va întemniţa în pivnițele de la Spychow. 
Atunci Jurând, socotind că ei nu voiau numai lupta 
cavalerească, ci şi jaful, îi atacase în luptă deschisă şi-i 
nimicise. De Fourcy îl văzuse pe Bergow prăbuşindu-se 
odată cu calul, îl văzuse pe Majneger cu o suliță frântă în 
burtă, văzuse oameni implorând zadarnic îndurarea. El 
însuşi abia izbutise să se furişeze şi rătăcise câteva zile pe 
drumuri şi prin păduri, unde ar fi murit de foame sau ar fi 
căzut pradă animalelor sălbatice, dacă n-ar fi ajuns din 
întâmplare la Ciechan6w; acolo îi găsise pe fraţii Gottfryd şi 
Rotgier. Întreaga expediţie îl umpluse de umilinţă, ruşine, 
ură, dorinţă de răzbunare şi jale din cauza lui Bergow, care- 
i era prieten apropiat. Tocmai de aceea se alăturase cu tot 
sufletul plângerii cavalerilor călugări, când ceruseră 


pedepsirea vinovatului şi eliberarea prinsului nefericit, iar 
când această plângere rămăsese fără rezultat, la început 
fusese gata să accepte orice mijloace care i-ar fi oferit 
posibilitatea să se răzbune pe Jurând. Acum, însă, se treziră 
dintr-odată în inima lui îndoielile. Ascultând discuţia 
călugărilor, mai ales ceea ce spusese Hugo de Danveld, nu o 
dată fusese uimit de-a binelea. Cunoscându-i îndeaproape 
câţiva ani pe cavalerii teutoni, aflase că ei nu sunt 
nicidecum aşa cum erau înfăţişaţi în Germania şi în Apus. 
La Malborg, cunoscuse totuşi câţiva cavaleri aspri şi drepţi; 
aceştia se plângeau adesea de stricăciunea fraţilor, de 
destrăbălarea lor, de lipsa de disciplină, şi de Fourcy simţea 
că au dreptate, dar el însuşi fiind un petrecăreţ care nu ştia 
ce-i ascultarea, nu osândea prea mult aceste defecte, mai 
ales că toţi cavalerii călugări le răsplăteau cu vitejia lor. 
Doar îi văzuse la Wilno aruncându-se în lupta piept la piept 
cu cavalerii polonezi, cucerind fortărețe apărate cu o 
îndârjire supraomenească de garnizoane poloneze; îi 
văzuse pierind sub loviturile securilor şi ale paloşelor, în 
asalturi generale sau în ciocniri de unul singur. Erau 
neîndurători şi cumpliţi pentru lituanieni, dar erau şi ca 
nişte lei şi se scăldau în slavă ca în lumina soarelui. Totuşi, 
de astă dată, de Fourcy avea impresia că Hugo de Danveld 
propune asemenea planuri şi mijloace, de care s-ar cuveni 
să se înfioare sufletul oricărui cavaler, iar ceilalţi fraţi nu 
numai că nu se arată mânioşi, ci îi ascultă fiecare cuvânt. 
Aşa că îl cuprindea o uimire din ce în ce mai mare şi, în cele 
din urmă, se cufundă în gânduri, întrebându-se dacă-i bine 
să ajute la săvârşirea unor fapte de acest fel. 

Dacă măcar ar fi fost vorba numai de răpirea jupâniţei şi 
apoi de schimbarea ei cu Bergow, treacă-meargă, deşi 
farmecul Danusiei îi înfiorase inima. Dacă ar fi trebuit să fie 
paznicul ei, n-ar fi avut nimic împotrivă, chiar dacă nu era 
sigur că ar fi scăpat din mâna lui tot aşa cum i-a fost 
încredinţată. 'Teutonii aveau, însă, alte planuri. Ei voiau ca 
prin ea, odată cu Bergow, să pună mâna şi pe Jurând, să-i 


promită acestuia că îi dau drumul, dacă acceptă schimbul, 
apoi să-l omoare, iar odată cu el, pentru a-şi ascunde 
înşelăciunea şi crima, şi pe fiică. Doar ameninţaseră că va 
avea soarta copiilor lui Witold în cazul când ar fi îndrăznit 
să se plângă. „Nu vor să-şi ţină făgăduiala, pe amândoi vor 
să-i păcălească şi să-i omoare, îşi spuse de Fourcy, şi când te 
gândeşti că poartă crucea şi ar trebui s-o respecte mai mult 
decât alţii”. Şi sufletul i se răzvrătea faţă de asemenea lipsă 
de obraz, dar se hotări să verifice dacă bănuielile lui erau 
îndreptăţite, aşa că se apropie din nou de Danveld şi 
întrebă: 

Dar dacă Jurând se va preda, îi veţi da drumul jupâniţei? 

Dacă-i vom da drumul, toată lumea va afla de îndată că noi 
i-am răpit pe amândoi, răspunse Danveld. 

Şi ce vreţi să faceţi cu ea? 

Danveld se aplecă spre cel cu care vorbea şi îşi arătă 
zâmbind dinţii stricaţi de sub buzele groase. 

Domnia Ta, mă întrebi ce vom face cu ea înainte sau după? 
De Fourcy, aflând ce voia să ştie, tăcu, un răstimp păru să 
lupte cu sine însuşi, apoi se înălţă puţin în scări şi spuse atât 

de tare, ca să-l audă cu toţii: 

Cuviosul frate Ulryk von Jungingen, modelul şi podoaba 
cavalerilor, mi-a zis odată aşa: „Numai printre cei vârstnici 
mai găseşte la Malborg cavaleri vrednici să poarte Crucea, 
dar cei de la stărostiile de la hotar nu fac decât să 
împroaşte Ordinul cu noroi”. 

Toţi suntem plini de păcate, dar îl slujim pe Domnul, 
răspunse Hugo. 

Unde-i onoarea Domniei Tale de cavaler? Nu-l slujeşti pe 
Dumnezeu cu fapte de ruşine, ori poate nu-l slujiţi pe 
Mântuitorul! Aflaţi, atunci, că nu numai că nu vă voi ajuta, 
dar nici n-am să vă îngădui. 

Ce n-ai să ne îngădui? 

Înşelăciunea, trădarea şi ruşinea. 

Şi cum poţi să ne împiedici, Domnia Ta? În încăierarea cu 
Jurând ţi-ai pierdut oamenii şi carele de povară. Va trebui 


să trăieşti numai din mila Ordinului şi o să mori de foame, 
dacă n-o să-ţi aruncăm o bucăţică de pâine. Iar pe de altă 
parte, Domnia Ta eşti unul, pe când noi suntem patru, cum 
o să ne faci faţă? 

Cum o să vă împiedic? Repetă Fourcy. Pot să mă întorc la 
conac şi să-l previn pe prinţ, pot să dezvălui lumii întregi 
planurile voastre. 

La acestea, fraţii călugări priviră unii la alţii şi chipurile li 
se schimbară într-o clipită. Îndeosebi Hugo de Danveld se 
uită o vreme întrebător în ochii lui Zygfryd de Lowe, după 
care se întoarse către de Fourcy: 

Strămoşii Domniei Tale, spuse, au slujit în Ordin, iar 
Domnia 'Ia vrei să le urmezi pilda, dar noi nu-i primim pe 
trădători. 

lar eu nu vreau să slujesc alături de trădători. 

Ehei! N-o să-ţi duci la capăt ameninţarea, Domnia Ta. Ştii 
că Ordinul poate să-i pedepsească nu numai pe călugări. 

Dar de Fourcy, pe care-l înfuriară aceste cuvinte, trase 
paloşul, apucă tăişul cu mâna stângă, îşi puse dreapta pe 
mâner şi zise: 

Pe mânerul ăsta în formă de cruce, pe capul Sfântului 
Dionizy, patronul meu, şi pe onoarea mea de cavaler, o să-i 
previn pe prinţul de Mazowsze şi pe maestru. 

Hugo de Danveld privi din nou întrebător la Zygfryd de 
Lowe, iar acesta clipi din ochi, ca şi când ar fi încuviinţat 
ceva. 

Atunci, Danveld rosti cu un glas ciudat de surd şi schimbat. 

Sfântul Dionizy putea să-şi poarte la subsoară capul 
retezat, dar când va cădea al Domniei Tale. 

Mă ameninţi? Îl întrerupse de Fourcy. 

Nu, dar am să te omor! Răspunse Danveld. 

Şi îi împlântă cuțitul în şold cu atâta putere, că ascuţişul îi 
pătrunse în carne până la mâner. De Fourcy răcni cât putu 
de tare, o clipă se strădui să pună mâna dreaptă pe paloşul 
pe care mai înainte îl ţinea cu mâna stângă, dar îi scăpă, iar 
în acest timp ceilalţi trei fraţi începură să-l împungă fără 


milă cu pumnalele în grumaz, în spinare, în abdomen până 
când se prăvăli de pe cal. 

După care se făcu tăcere. De Fourcy, sângerând groaznic 
din cele peste zece răni, zvâcnea pe zăpadă, râcâind-o 
spasmodic cu degetele. De sub bolta cerului de plumb se 
auzea numai croncănitul ciorilor care părăseau pădurea, 
îndreptându-se către aşezările oamenilor. 

Apoi ucigaşii începură să discute cu însufleţire: 

Oamenii noştri n-au văzut nimic! Constată Danveld 
gâfâind. 

Nimic. Oştenii sunt înainte; nu se mai văd, îl linişti de 
Lowe. 

Ascultaţi-mă, iată încă un motiv de plângere. O să 
răspândim zvonul că ne-au atacat cavalerii mazovieni şi ne- 
au ucis tovarăşul. O să facem gălăgie, până când o să se 
audă şi la Malborg că prinţul îşi atacă până şi propriii 
oaspeţi. Trebuie să spunem că Janusz, nu numai că n-a vrut 
să ne asculte când l-am învinuit pe Jurând, dar a dat 
poruncă să fie ucis chiar cel care se plângea. 

De Fourcy se răsucise pe spate în acest timp şi zăcea 
nemişcat cu gura plină de spumă însângerată şi cu spaima 
întipărită în ochii morţi, larg deschişi. Fratele Rotgier privi 
la el şi zise: 

Luaţi aminte, cuvioşi fraţi, cum pedepseşte Dumnezeu fie 
şi numai intenţia de trădare. 

Ce-am făcut, am făcut pentru binele Ordinului, răspunse 
Gottfryd. Laudă celor. 

Dar se întrerupse, fiindcă în aceeaşi clipă, în urma lor, la 
cotitura drumului înzăpezit, se ivi un călăreț în goana 
calului. Văzându-l, Hugo de Danveld strigă repede: 

Oricine-o fi, acest om trebuie să piară. 

Dar de Lowe care, deşi cel mai în vârstă dintre fraţi, avea 
privirea deosebit de ageră, spuse: 

Îl cunosc, e scutierul care a omorât bourul cu securea. 
Adevărat, el este! 


Ascundeţi pumnalele, ca să nu se sperie, îi sfătui Danveld. 
O să-l atac tot eu întâi, iar voi pe urmă. 

În acest timp, cehul ajunse şi la zece sau opt paşi, opri 
calul. Văzu leşul în balta de sânge, calul fără călăreț, 
mirarea i se răsfrânse pe faţă, dar asta nu dură decât o 
clipită. Se întoarse imediat spre fraţii călugări, ca şi când n- 
ar fi văzut nimic, şi le dădu bineţe: 

Închinăciune, viteji cavaleri! 

Te-am recunoscut, răspunse Danveld, apropiindu-se încet. 
Ai ceva pentru noi? 

M-a trimis cavalerul Zbyszko de Bogdaniec, căruia îi port 
sulița, şi care, rănit de bour la vânătoare, n-a putut veni el 
însuşi. 

Ce vrea stăpânul tău de la noi? 

Pentru că l-aţi vorbit de rău pe nedrept pe Jurând de 
SpychOw cu pagubă pentru onoarea lui de cavaler, stăpânul 
meu îmi zice să vă spun că n-aţi făcut asta ca nişte cavaleri, 
ci aţi lătrat ca nişte câini; iar cine se va supăra auzind 
aceste cuvinte, pe acela îl va provoca la luptă pe jos sau 
călare până la ultima suflare, la care se va înfăţişa unde-i 
veţi spune, când prin graţia şi mila lui Dumnezeu va scăpa 
de boala de acum. 

Spune-i stăpânului tău că fraţii cavaleri îndură cu răbdare 
în numele Mântuitorului ocările, iar la luptă nu se vor 
înfăţişa fără îngăduinţa maestrului sau a marelui mareşal 
pentru dobândirea căreia vom scrie la Malborg. 

Cehul privi din nou la trupul lui de Fourcy, fiindcă mai mult 
pentru el venise. Zbyszko ştia prea bine că fraţii călugări nu 
se vor prezenta, dar aflând că printre ei se găsea şi un 
cavaler laic, mai ales pe el voia să-l provoace, câştigând prin 
aceasta bunăvoința lui Jurând. Dar cavalerul acela zăcea 
acum fără viaţă, ciopârţit ca un bou între cei patru teutoni. 

Adevărat, cehul nu înţelegea ce se întâmplase, dar pentru 
că era hârşit de mic cu tot felul de primejdii, îşi dădu seama 
de pericol. Îl mai miră şi că Danveld, în timp ce vorbea, se 
apropia tot mai mult de el, ceilalţi înconjurându-l din toate 


părţile. Din aceste motive, începu să fie cu luare-aminte, 
mai ales că n-avea nici o armă la el, fiindcă plecase în mare 
grabă. 

Danveld continua să vorbească venind tot mai aproape: 

I-am trimis stăpânului tău un balsam vindecător, aşa că nu 
mă răsplăteşte prea bine pentru bunăvoința mea. E un 
lucru obişnuit la polonezi. Dar pentru că este rănit grav şi 
se poate înfăţişa curând înaintea Domnului, spune-i. 

Aici, îşi puse palma pe umărul cehului. 

Spune-i că eu îi răspund în acest fel! 

Şi în aceeaşi clipă pumnalul luci la gâtul scutierului. Dar 
înainte de a izbuti să-l înfigă, cehul care-i urmărea de mult 
mişcările, îi înşfăcă dreapta cu mâinile-i de fier, i-o îndoi, o 
răsuci de-i trosniră oasele şi abia după ce auzi răcnetul 
cumplit de durere, împunse calul cu pintenii şi porni ca o 
săgeată, înainte ca ceilalţi să-i aţină calea. 

Fraţii Rotgier şi Gottfryd se luară după el, dar se 
întoarseră curând, înfricoşaţi de strigătele 
înspăimântătoare ale lui Danveld. De Lowe îl sprijinea de 
subsuori, însă el, palid şi vânăt la faţă, ţipa atât de tare, că 
până şi oştenii care însoțeau carele de povară destul de 
departe înainte, îşi opriră caii. 

Ce ai? Îl întrebară fraţii. 

Dar de Lowe le porunci să pornească în goană şi să aducă 
un car, deoarece Danveld nu se mai putea ţine în şa. După 
un răstimp o sudoare rece îi îmbrobonă fruntea şi leşină. 

După ce aduseră căruţa, îl aşezară pe paie şi se îndreptară 
spre hotar. De Lowe îi tot îndemna să se grăbească, 
înțelegând că după cele întâmplate, nu mai puteau pierde 
timpul nici măcar cu oblojirea lui Danveld. Aşezându-se 
lângă el în căruţă, îi freca din când în când faţa cu zăpadă, 
încercând să-l readucă în simţire. 

Abia aproape de hotar, Danveld deschise ochii şi începu să 
se uite parcă uimit în jur. 

Cum te simţi? Îl întrebă Lâwe. 

Nu mă doare, dar nu-mi mai simt mâna, răspunse Danveld. 


Fiindcă ţi-a amorţit, de aceea ţi-a trecut şi durerea. Într-o 
încăpere caldă, va reveni. Acum, mulţumeşte-i lui 
Dumnezeu pentru clipa asta de uşurare. 

Rotgier şi Zygfryd se apropiară îndată de căruţă: 

S-a întâmplat o nenorocire, rosti cel dintâi, ce-o să facem 
acum? 

O să spunem, răspunse Danveld cu glasul slab, că scutierul 
l-a omorât pe de Fourcy. 

Încă o nelegiuire de-a lor şi vinovatul este cunoscut! 
Adăugă Rotgier. 

Capitolul XXIII. 

În acest timp, cehul goni cât îl ţineau puterile calului până 
la conacul din pădure şi, găsindu-l pe prinţ, îi povesti lui mai 
întâi ce se întâmplase. Spre norocul lui, se aflară şi curteni 
care văzuseră că cehul plecase fără arme. Unul dintre ei îi 
şi strigase, mai mult în glumă, să ia ceva de fier la drum, 
fiindcă altminteri o să-i vină nemţii de hac, el însă, temându- 
se că fraţii cavaleri vor trece între timp hotarul, sărise pe 
un cal, aşa cum se afla, numai în cojoc, şi plecase la galop 
după ei. Aceste mărturii împrăştiară toate îndoielile 
prinţului cu privire la cine putea fi ucigaşul lui de Fourcy, 
dar îl umplură de nelinişte, şi de o mânie atât de mare, 
încât în primul moment, vru să repeadă o ceată de oşteni pe 
urma teutonilor, ca să-i ducă în lanţuri marelui maestru 
pentru a fi judecaţi. După un răstimp de gândire, îşi dădu 
seama că urmăritorii nu i-ar fi putut ajunge pe cavaleri 
înainte de graniţă şi spuse: 

Mai bine, am să-i trimit o scrisoare maestrului, ca să afle 
cu ce se ocupă ei aici. Rău mai merg treburile Ordinului, 
fiindcă odinioară era o disciplină grozavă, iar acum orice 
comtur face numai ce-i place. Mânia lui Dumnezeu, dar 
neascultarea trebuie pedepsită. 

După care, căzu pe gânduri, apoi se adresă curtenilor: 

Totuşi, nu pot să pricep nicidecum de ce şi-au ucis 
oaspetele; dacă scutierul n-ar fi plecat neînarmat, l-aş fi 
bănuit pe el. 


Bine, îşi dădu cu părerea preotul Wyszoniek, dar ce motiv 
ar fi avut scutierul să ucidă un om pe care nu l-a mai văzut 
niciodată, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi avut arme, 
cum putea să atace cinci inşi deodată, însoţiţi şi de oşteni? 

Chiar aşa, încuviinţă prinţul. Cred că oaspetele lor trebuie 
să li se fi împotrivit cu ceva sau poate că n-a vrut să mintă 
cum aveau ei nevoie, pentru că am văzut şi eu cum îi făceau 
cu ochiul să spună că Jurând i-a atacat cel dintâi. 

lar Mrokota de Mocarzew interveni: 

Voinic scutier, dacă a fost în stare să-i sucească mâna 
câinelui de Danveld. 

Zice că a auzit cum îi trosneau oasele neamţului, răspunse 
prinţul şi amintindu-şi de isprava din pădure, poate fi! Se 
pare că şi slujitorul, şi stăpânul sunt nişte flăcăi vânjoşi. 
Dacă nu era Zbyszko, bourul s-ar fi năpusti asupra cailor. Şi 
lotaringianul, şi el au contribuit mult la salvarea prinţesei. 

Sigur că-i un flăcău vânjos, îngână preotul Wyszoniek. Uite 
că şi acum, când abia îşi mai trage sufletul, îi ia apărarea lui 
Jurând şi i-a chemat la luptă pe teutoni. Un astfel de ginere 
îi trebuie lui Jurând. 

Jurând zicea altfel la Cracovia, dar acum cred că nu se va 
mai împotrivi, reluă prinţul. 

Domnul lisus îl va convinge, interveni prinţesa care intrase 
tocmai atunci şi auzise sfârşitul discuţiei. Jurând nu se mai 
poate arăta împotrivă acum, numai Dumnezeu să-l 
însănătoşească pe Zbyszko. Dar şi noi s-ar cuveni să-l 
răsplătim. 

Pentru el, cea mai bună răsplată va fi Danuska, iar eu 
socotesc că o va căpăta, pentru că atunci când femeile îşi 
pun ceva în cap, nici chiar Jurând nu le poate sta împotrivă. 

Păi n-am avut dreptate să mă încăpăţânez? Întrebă 
prinţesa. Dacă Zbyszko s-ar fi dovedit un flecar, nu zic, dar 
unul mai credincios ca el nu afli. Şi copila la fel. Nu-l lasă 
singur deloc, şi-l mângâie pe faţă, iar el, deşi suferă, râde la 
ea. Până şi pe mine mă podidesc lacrimile! Adevărat 


vorbesc! Asemenea dragoste trebuie ajutată, fiindcă şi 
Maica Domnului priveşte bucuroasă la fericirea omenească. 

Numai vrerea lui Dumnezeu să fie, rosti prinţul, că vine şi 
fericirea. Ce-i drept, cât pe ce să-şi piardă capul din cauza 
fetei, iar acum bourul l-a strivit de tot. 

Nu mai spune că „din pricina ei!” se împotrivi prinţesa cu 
însufleţire. Cine l-a scăpat la Cracovia, dacă nu ea? 

Aşa este. Dar dacă nu era ea, nu l-ar fi atacat pe 
Lichtenstein, ca să-i reteze penele de la coif, şi nu şi-ar fi 
riscat viaţa pentru de Lorche. Cât priveşte răsplata, am 
spus deja că li se cuvine, şi la Ciechan6w mă voi gândi la 
asta. 

De nimic nu s-ar bucura Zbyszko mai mult decât pentru 
cingătoarea de cavaler şi pintenii de aur. 

Prinţul zâmbi cu bunăvoință şi răspunse: 

Atunci să-i aducă jupâniţa, iar când se va face bine, vom 
avea grijă să se săvârşească totul după obicei. Să-i dea 
numaidecât, cu cât mai repede, cu atât mai mare-i bucuria! 

Auzind acestea, prinţesa îşi îmbrăţişă soţul faţă de curteni, 
apoi îi sărută mâinile de câteva ori, în vreme ce el continua 
să zâmbească. În sfârşit, zise: 

Ei, vedeţi. Dumnezeu ţi-a trimis gândul cel bun! Bine că 
Sfântul Duh nu s-a zgârcit şi le-a dat şi femeilor un pic de 
minte! Cheam-o numaidecât pe Danusia. 

Danuska! Danuska! Strigă prinţesa. 

Şi după o clipă, în uşa de la încăperea vecină se arătă 
Danusia cu ochii încercănaţi de nesomn, ducând în mână o 
oală cu caşa fierbinte, cu care preotul Wyszoniek oblojea 
oasele strivite ale lui Zbyszko şi pe care o jupâneasă mai în 
vârstă i-o dăduse cu puţin înainte. 

Vino la mine, sărmano! O chemă prinţul Janusz. Lasă oala 
Jos şi vino. 

Când fata se apropie oarecum încurcată, pentru că 
„stăpânul” îi stârnea întotdeauna puţină teamă, o strânse 
cu bunătate la piept şi începu s-o mângâie pe faţă, 
spunându-i: 


Ce-i, copilă, s-a abătut necazul asupra ta? 

Întocmai! Răspunse Danusia. 

Şi cu inima plină de tristeţe şi lacrimile pregătite, începu 
să plângă de îndată, dar încet, ca să nu-l supere pe prinţ; 
iar el o întrebă din nou: 

De ce plângi? 

Pentru că Zbyszko e bolnav, răspunse ducându-şi 
pumnişorii la ochi. 

Nu te teme, o să-i treacă. Nu-i aşa, părinte Wyszoniek? 

Ehei! Cu voia lui Dumnezeu, e mai aproape de cununie 
decât de coşciug, răspunse bunul preot Wyszoniek. 

La care prinţul: 

Aşteaptă, o să-ţi dau deocamdată un leac pentru el, care o 
să-l uşureze sau o să-l însănătoşească de-a binelea. 

Teutonii au trimis balsamul? Întrebă Danusia, luându-şi 
repede pumnii de la ochi. 

Cu cel pe care-l vor trimite teutonii, mai bine să ungi 
câinele, decât pe cavalerul pe care-l iubeşti. Eu, însă, am să- 
ţi dau alt leac. 

După care, se întoarse către curteni şi porunci: 

Să aducă cineva din cămară pintenii şi centura! 

Iar după o clipă, când i le aduseră, îi spuse Danusiei: 

Ia-le şi du-i-le lui Zbyszko! Spune-i că de acum încolo este 
învestit cavaler. Dacă va muri, se va înfăţişa în faţa lui 
Dumnezeu drept miles cinctus49, iar dacă va scăpa, vom 
împlini totul la Ciechandw sau la Varşovia. 

Auzind acestea, Danusia îmbrăţişă mai întâi picioarele 
prinţului, apoi luă într-o mână însemnele de cavaler, iar în 
cealaltă oala cu caşa şi fugi în odaia în care zăcea Zbyszko. 
Prinţesa, nevrând să piardă priveliştea bucuriei lor, o urmă 
numaidecât. 

Zbyszko era grav bolnav, dar zărind-o pe Danusia, îşi 
întoarse spre ea faţa palidă de durere şi întrebă: 

Dar cehul, draga mea, s-a întors? 

Ce-mi pasă mie de ceh! Îl repezi fata în glumă. Eu îţi aduc 
o noutate şi mai bună. Stăpânul te-a învestit cavaler, şi uite 


ce-ţi trimite prin mine. 

Cu aceste cuvinte, puse pe pat lângă el centura şi pintenii 
de aur. Lui Zbyszko i se aprinseră de bucurie şi uimire 
obrajii palizi, privi la Danusia, apoi la însemne, după care îşi 
miji ochii şi începu să repete: 

Cum a putut să-mi dea însemnele de cavaler? 

Iar când, o clipă mai târziu, intră prinţesa, se ridică puţin 
în capul oaselor şi începu să-i mulţumească şi să-şi ceară 
iertare de la milostiva stăpână, că nu-i poate cădea la 
picioare, întrucât şi-a dat seama de îndată că numai 
ajutorului ei îi datorează această fericire. Dar ea îi spuse să 
stea liniştit şi ea însăşi o ajută pe Danusia să-i pună iarăşi 
capul pe pernă. În acest timp, sosise prinţul, iar după el 
preotul Wyszoniek, Mrokota şi alţi câţiva curteni. Prinţul 
Janusz îi făcu de departe semn cu mâna lui Zbyszko să nu 
se mişte, apoi aşezându-se lângă pat, îi vorbi astfel: 

Nu trebuie să se mire nimeni când faptele de vitejie sunt 
răsplătite, pentru că dacă virtutea ar rămâne uitată, atunci 
nelegiuirile oamenilor ar umbla nepedepsite pe pământ. lar 
pentru că tu nu ţi-ai cruțat viaţa şi ţi-ai pierdut sănătatea, 
apărându-ne pe noi de o mare nenorocire, îţi îngăduim să 
încingi centura de cavaler şi să umbli prin lume înconjurat 
de faimă. 

Stăpâne milostiv, răspunse Zbyszko, nici zece vieţi nu le-aş 
fi pus în cumpănă. 

Dar nu putu spune mai mult şi de emoție, şi pentru că 
prinţesa îi puse mâna pe gură, fiindcă preotul Wyszoniek 
nu-l mai lăsa să vorbească. Prinţul, însă continuă: 

Socotesc că îţi cunoşti îndatoririle de cavaler şi vei purta 
însemnele cu vrednicie. Să-l slujeşti cum se cuvinte pe 
Mântuitorul nostru şi să lupţi împotriva mai-marelui iadului. 
Să-i fii credincios unsului lui Dumnezeu pe pământ, să eviţi 
războaiele nedrepte şi să aperi nevinovăția asuprită. Aşa să- 
ţi ajute Dumnezeu şi chinurile Lui sfinte! 

Amin, încheie preotul Wyszoniek. 


Prinţul se ridică, făcu semnul crucii asupra lui Zbyszko şi 
adăugă la despărţire: 

lar când ai să te faci bine, să vii drept la Ciechan6w, unde 
am să-l chem şi pe Jurând. 

Capitolul XXIV. 

Trei zile mai târziu, sosi femeia cu balsamul de Hercina şi 
împreună cu ea veni şi căpetenia arcaşilor de la Szczytno cu 
o scrisoare iscălită de fraţi şi întărită cu pecetea lui 
Danveld, în care teutonii luau cerul şi pământul drept 
martori pentru strâmbătăţile de care avuseseră parte în 
Mazowsze şi, amenințând cu răzbunarea lui Dumnezeu, 
cereau pedeapsa pentru uciderea „iubitului tovarăş şi 
oaspete”. Danveld mai dictase în scrisoare şi o plângere din 
partea lui, pretinzând în cuvinte totodată umile şi 
amenințătoare despăgubiri pentru schilodirea lui şi 
osândirea scutierului ceh. Prinţul rupse scrisoarea în 
prezenţa căpeteniei, i-o aruncă în faţă şi răbufni: 

Maestrul lor i-a trimis aici să mă câştige de partea lui, 
blestemaţii, iar ei m-au înfuriat. Spune-le că ei înşişi i-au 
luat viaţa musafirului şi au vrut să-l omoare şi pe scutier, 
fapte despre care am să-i scriu maestrului, sfătuindu-l să-şi 
aleagă alţi soli, dacă doreşte ca, în caz de război cu regele 
Cracoviei, să nu ţin partea nimănui. 

Stăpâne milostiv, răspunse căpetenia, astfel de răspuns să 
le duc puternicilor şi cuvioşilor fraţi? 

Dacă nu-ţi ajunge, mai spune-le că-i socotesc feciori de 
câini, şi nu cavaleri. 

Şi cu acestea, discuţia luă sfârşit. Căpetenia plecă, întrucât 
în aceeaşi zi prinţul porni şi el spre Ciechanow. Mai 
rămânea doar „sora” cu balsamul, pe care bănuitorul preot 
Wyszoniek refuză să-l folosească, cu atât mai mult cu cât 
bolnavul dormise bine noaptea trecută, iar a doua zi se 
trezi. Se trezise foarte slăbit, într-adevăr, dar fără 
fierbinţeală. După plecarea prinţului, sora îl trimise înapoi 
pe unul dintre slujitorii ei, chipurile să aducă altă alifie din 
„ouă de bazilisc”, care, cum susţinea, avea puterea să 


refacă până şi forţele unui muribund. Ea însăşi se preumbla 
prin conac umilă, fără să ceară ascultare, îmbrăcată, e 
drept, în veşminte laice, dar asemănătoare cu cele de 
călugăriţă, cu mătăniile şi o troacă la cingătoare. Vorbind 
bine limba polonă, se arăta foarte interesată şi îngrijorată 
de Zbyszko şi Danusia, căreia găsi prilejul potrivit să-i 
dăruiască un trandafir de Jerihon, iar a doua zi, în timp ce 
Zbyszko dormea, iar fata se afla în sala de mese, se apropie 
de ea şi-i zise: 

Dumnezeu să te binecuvânteze, jupâniţă. Azi-noapte, după 
rugăciune, am visat că prin zăpada care cădea de sus 
veneau spre Domnia Ia doi cavaleri; cel care a ajuns cel 
dintâi, te-a înfăşurat într-o mantie albă, iar celălalt ţi-a spus: 
„Văd numai zăpada, dar ea nu e” şi s-a întors. 

Danusia, căreia îi era somn, deschise curioasă ochii 
albaştri şi întrebă: 

Şi ce înseamnă asta? 

Asta înseamnă că te va căpăta cel care te iubeşte cel mai 
mult. 

Adică Zbyszko! Răspunse copila. 

Nu ştiu, fiindcă nu i-am văzut faţa, am văzut numai o 
mantie albă, iar după aceea, m-am trezit imediat, deoarece 
Domnul lisus îmi trimite în fiecare noapte dureri în picioare 
şi o mână mi-a paralizat. 

Balsamul nu ţi-a fost de nici un ajutor? 

Mie nu, jupâniţă, pentru că păcatul meu este prea mare. 
Dacă vrei să-l cunoşti, am să ţi-l povestesc. 

Danusia încuviinţă cu un semn din cap, aşa că sora 
continuă să vorbească: 

În Ordin sunt şi slujitoare, şi femei care, deşi nu se 
călugăresc, pentru că pot să fie şi căsătorite, au datoria să 
respecte prescripţiile Ordinului şi să asculte poruncile 
călugărilor. Aceea care obţine această bunăvoință şi onoare, 
primeşte un sărut evlavios de la un frate-cavaler în semn că 
de acum înainte va sluji Ordinul cu vorba şi fapta. Ah, 
jupâniţă! Şi eu aveam să mă bucur de această onoare, dar 


eu, în încrâncenarea mea păcătoasă, în loc s-o primesc cu 
recunoştinţă, am făptuit un mare păcat şi am atras 
pedeapsa asupra mea. 

Ce-ai făcut? 

Fratele Danveld a venit la mine şi mi-a dat sărutul de 
călugăr, iar eu, crezând că o face în joacă, am ridicat mâna- 
mi păcătoasă asupra lui. 

Aici începu să se bată cu pumnul în piept şi repetă de 
câteva ori: 

Doamne, ai milă de mine păcătoasa! 

Şi ce s-a întâmplat? O întreba Danusia. 

Mi-a paralizat mâna numaidecât şi de atunci am rămas 
schiloadă. Eram tânără şi proastă, nu ştiam! Dar am fost 
totuşi pedepsită. Deoarece, chiar dacă femeii i se pare că 
un frate călugăr vrea să facă ceva rău, să-L lase pe 
Dumnezeu să-l judece şi să nu încerce să se împotrivească, 
pentru că oricine se împotriveşte Ordinului sau unui frate al 
crucii, acela va fi ajuns de mânia lui Dumnezeu. 

Danusia asculta aceste cuvinte fără plăcere şi cu teamă, 
iar sora oftă şi istorisi mai departe. 

Nu sunt încă bătrână nici acum, mărturisi, abia am treizeci 
de ani, dar Dumnezeu, odată cu mâna, mi-a luat şi tinereţea 
şi frumuseţea. 

Dacă nu era mâna, răspunse Danusia, n-aveai de ce te 
plânge. 

După care, se aşternu tăcerea. Deodată sora, parcă 
aducându-și aminte de ceva, spuse: 

Am visat că un cavaler te-a înfăşurat în mantia lui albă. 
Poate era un teuton, fiindcă şi ei poartă tot mantii albe. 

N-am nevoie nici de teutoni şi nici de mantiile lor, 
răspunse Danusia. 

Dar discuţia le fu întreruptă de preotul Wyszoniek, care, 
intrând în odaie, îi făcu semn jupâniţei şi-i spuse: 

Laudă-L. pe Dumnezeu şi du-te la Zbyszko! S-a trezit şi 
vrea să mănânce. E mult mai bine. 


Aşa şi era, într-adevăr. Zbyszko se simţea mai bine şi 
preotul Wyszoniek era sigur că se va însănătoşi, când o 
întâmplare neaşteptată le încurcă toate socotelile şi 
speranţele. De la Jurând sosiră trimişi cu o scrisoare către 
prinţesă, care cuprindea numai veşti proaste. La Spychâw, 
arsese o parte din aşezare, Jurând fiind însuşi lovit de o 
grindă în flăcări în timp ce stingea incendiul. Preotul Kaleb, 
care scrisese epistola în numele lui, le dădea de ştire că s-ar 
putea să se facă bine, dar scânteile şi cărbunii îi vătămaseră 
şi singurul ochi ce-l mai avea şi cu care abia mai vedea, aşa 
că-l ameninţa orbirea deplină. 

Din această pricină, Jurând îşi chema fiica să vină în grabă 
la Spychw, fiindcă vrea s-o mai vadă o dată, înainte de a se 
cufunda în întuneric. Mai spunea că de acum încolo va 
rămâne lângă el, întrucât dacă până şi orbii care rătăcesc 
prin lume şi cerşesc o bucată de pâine, fiecare îşi are câte 
un copil care-l duce de mână şi-i arată drumul, el de ce să 
fie lipsit de această ultimă mângâiere şi să moară printre 
străini? Mai erau şi mulţumiri umile de recunoştinţă pentru 
prinţesă, care-i crescuse fata ca o mamă bună, iar la sfârşit 
Jurând făgăduia că fie şi orb, va mai veni o dată la Varşovia 
să cadă la picioarele prinţesei şi s-o roage să aibă grijă şi 
mai departe de Danusia. 

Când preotul Wyszoniek îi citi scrisoarea, prinţesa rămase 
o vreme fără cuvinte. Trăgea nădejde că atunci când 
Jurând, care venea de cinci, şase ori pe an să-şi vadă copila, 
va sosi cu prilejul sărbătorilor apropiate, ea şi prinţul 
Janusz îl vor convinge să accepte nuntirea cât mai curând a 
Danusiei cu Zbyszko. lată, însă, că scrisoarea nu numai că-i 
strica planurile, ci o mai lipsea şi de Danusia, la care ţinea 
ca la propriii copii. Îi trecu prin minte că Jurând vrea s-o 
dea după vreun vecin, ca să-şi sfârşească zilele printre ai 
lui. La Zbyszko nici n-avea rost să se mai gândească, el 
nefiind în stare să plece la Spychâw, fiindcă abia începuseră 
să i se vindece coastele, iar pe de altă parte, cine putea şti 
cum avea să fie întâmpinat la Spychow? Doar ştia şi 


prinţesa că Jurând îi refuzase fără înconjur mâna fiicei şi îi 
spusese chiar ei că din pricini necunoscute, nu le va îngădui 
niciodată această căsătorie. Aşadar, descumpănită, porunci 
să-l cheme pe cel mai în vârstă dintre oamenii trimişi de 
Jurând şi să-i ceară amănunte despre nenorocirea de la 
SpychOw şi despre intenţiile acestuia. 

Rămase foarte uimită când la chemarea ei intră un om cu 
totul necunoscut în locul bătrânului Tolima, care-i ducea 
scutul stăpânului şi-l însoțea când o vizita pe Danusia. Nou- 
sositul îi răspunse că Tolima, rănit în ultima ciocnire cu 
nemţii, luptă cu moartea la Spych6w, aşa că Jurând, învins 
de boală, o roagă să-i trimită cât mai repede fiica, fiindcă 
vede tot mai puţin şi peste câteva zile s-ar putea să 
orbească. Trimisul stărui chiar ca după ce se vor odihni caii, 
să-i fie îngăduit să plece cu fata, dar pentru că era seară, 
prinţesa se împotrivi cu hotărâre mai ales ca să nu le sfâşie 
inima celor doi tineri. 

Zbyszko aflase totul şi zăcea în odaia lui ca lovit în moalele 
capului, iar când intră prinţesa şi, frângându-şi mâinile, 
rosti încă din prag: „N-avem încotro, e doar tatăl ei!” repetă 
ca un ecou: „N-avem ce face” şi închise ochii, ca un om care 
se aşteaptă să moară dintr-o clipă în alta. 

Dar moartea nu veni, deşi pieptul i se umplu de o durere 
din ce în ce mai mare, iar prin cap i se învălmăşeau gânduri 
tot mai întunecate, întocmai ca norii care, alungaţi de 
vijelie, acoperă unul după altul strălucirea soarelui şi sting 
orice bucurie de pe lume. Pentru că Zbyszko înţelegea tot 
atât de bine ca şi prinţesa că dacă Danusia va pleca la 
SpychOw, va fi ca şi pierdută pentru el. Aici, toţi îi erau 
binevoitori, iar acolo, s-ar putea ca Jurând nici să nu vrea să 
stea de vorbă cu el, mai ales dacă era legat de vreun 
jurământ sau de alt motiv necunoscut, tot atât de însemnat 
ca şi o cununie religioasă. De altminteri, cum putea să se 
ducă la Spychâw, când el era bolnav şi abia se putea mişca 
în pat. Cu câteva zile înainte, când prin bunăvoința prinţului 
obținuse pintenii de aur şi centura de cavaler, se gândea că 


bucuria va învinge boala şi se ruga din tot sufletul să se 
pună pe picioare cât mai curând şi să se măsoare cu 
teutonii; acum însă, îşi pierdu iarăşi toată speranţa, întrucât 
îşi dădu seama că odată cu ea îi vor lipsi şi pofta de viaţă, şi 
puterea de a lupta cu moartea. Vor veni ziua de mâine şi 
cea de poimâine. Vor veni în cele din urmă ajunul şi 
sărbătorile, oasele îl vor durea la fel şi la fel va leşina 
mereu, într-un cuvânt, nu va mai fi înconjurat de lumina pe 
care o răspândea în toată încăperea Danusia, nici bucuria 
ochilor când o privea. Cât de mari erau mângâierea şi 
dulceaţa s-o întrebe de câteva ori pe zi: „Îţi sunt drag?” şi 
să vadă după aceea cum îşi acoperea ochii ruşinaţi şi 
zâmbitori cu mâna sau aplecându-se şi răspunzându-i: 
„Cine altcineva să-mi fie?” Acum, nu vor mai rămâne decât 
boala şi durerea, şi dorul, iar fericirea va pleca şi nu se va 
mai întoarce. 

Lacrimile luciră în ochii lui Zbyszko şi i se rostogoliră încet 
pe obraji, după care i se adresă prinţesei: 

Stăpână milostivă, eu cred că n-o voi mai vedea niciodată 
pe Danusia. 

Ea însăşi îngrijorată, prinţesa îi răspunse: 

Nici n-ar fi de mirare să mori de atâta suferinţă. Dar 
Domnul lisus este milostiv. 

Apoi, după o clipă, vrând să-l mai întărească, adăugă: 

Cu toate că, păstrând măsura, dacă Jurând ar muri 
înaintea ta, grija de părinte ar trece asupra prinţului şi a 
mea, iar noi ţi-am da-o numaidecât. 

Cum să moară?! Se minună Zbyszko. 

Dar se vede că deodată un alt gând îi fulgeră prin minte, 
deoarece se ridică puţin pe pat şi urmă cu glas schimbat: 

Stăpână milostivă. 

Îl întrerupse Danusia care, intrând în fugă şi cu ochii în 
lacrimi, începu să strige din prag: 

Ai aflat, Zbyszko! Of, îmi pare rău de tata, dar îmi pare rău 
şi de tine, sărmane! 


Iar Zbyszko, când se apropie de pat, îşi cuprinse dragostea 
cu braţul sănătos şi începu să vorbească: 

Cum să trăiesc fără tine, floarea mea? Nu am străbătut 
atâtea păduri şi ape până aici, nu de aceea ţi-am jurat 
credinţă şi te-am slujit, ca să te pierd acum. Ehei, jalea şi 
plânsul nu mă ajută, nici măcar moartea. Chiar dacă iarba 
ar creşte pe mormântul meu, sufletul meu nu te va uita. 
Nici în casa Domnului lisus, nici în încăperile lui Dumnezeu 
Tatăl. De aceea, zic, n-avem ce face, dar trebuie să sperăm, 
căci fără speranţă nu putem trăi! Pe mine mă dor oasele, 
dar măcar tu cazi la picioarele stăpânei, eu nu sunt în stare, 
şi roag-o să aibă milă de noi. 

Danusia sări îndată la picioarele cneaghinei şi, 
îmbrăţişându-i-le, îşi ascunse faţa albă în faldurile rochiei, 
aşa că prinţesa îşi întoarse ochii miraţi şi plini de milă la 
Zbyszko. 

Cum aş putea să arăt mila mea? Întrebă. Dacă n-o las să se 
ducă la părintele bolnav, voi atrage asupră-mi mânia lui 
Dumnezeu. 

Zbyszko care se ridicase puţin mai înainte, se lăsă din nou 
să alunece pe capul patului şi un răstimp nu răspunse, 
fiindcă i se tăie răsuflarea. Începu totuşi să-şi apropie încet 
mâinile pe piept, până când le împreună ca pentru 
rugăciune. 

Odihneşte-te, îl sfătui prinţesa, şi pe urmă o să-mi spui 
despre ce este vorba, iar tu, Danusia, ridică-te în picioare. 

Aşteaptă, nu te ridica şi roagă-te împreună cu mine, stărui 
Zbyszko. 

După care, începu să vorbească abia auzit şi cu glasul 
întrerupt: 

Milostivă stăpână. Jurând s-a arătat împotriva mea la 
Cracovia. Aşa va fi şi aici, dar dacă preotul Wyszoniek mă va 
cununa cu Danusia, pe urmă poate să plece la Spych6w, 
pentru că n-o să mi-o mai ia nici o putere din lume. 

Propunerea lui Zbyszko o surprinse atât de mult pe 
prinţesa Anna, încât zvâcni în picioare de pe laviţă, apoi se 


aşeză iarăşi şi parcă neînţelegând bine, se miră: 
Pe rănile Mântuitorului! Preotul Wyszoniek? 
Milostivă stăpână! Milostivă stăpână! Se rugă Zbyszko. 
Stăpână milostivă! Repetă şi Danusia, îmbrăţişându-i din 
nou genunchii prinţesei. 
Cum se poate fără aprobarea părintească. 


Ordinul lui Dumnezeu este mai puternic! Răspunse 
Zbyszko. 

Aveţi frică de Dumnezeu! 

Cine-i tatăl ei, dacă nu prinţul? Cine-i este mamă, dacă nu 
Luminăţia Ta? 

lar Danusia la acestea: 

Milostivă mamă! 

Adevărat, am fost şi sunt ca o mamă pentru ea, încuviinţă 
prinţesa, şi Jurând şi-a luat soţia tot din mâna mea. Aşa-i! 
Odată făcută cununia, nu s-ar mai putea face nimic. Poate 
că Jurând s-ar supăra, dar îi este dator prinţului, ca supus 
al lui. În sfârşit, am putea să nu-i spunem la început şi să 
afle abia când va voi să-şi dea fiica altuia sau s-o trimită la 
mănăstire. Dacă a făcut niscaiva jurăminte, el nu va avea 
nici o vină. Nu se poate împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Pe 
viul Dumnezeu, poate că asta-i voia Lui! 

Altfel nu poate fi! Se bucură Zbyszko. 

Dar prinţesa Anna, adânc mişcată, le spuse: 

Aşteptaţi, lăsaţi-mă să-mi vin în fire! Dacă prinţul ar fi aici, 
aş trimite numaidecât pe cineva la el şi l-aş întreba: pot să i- 
o dau pe Danuska sau nu pot? Dar fără ştirea lui, mă tem. 
Mai că mi s-a oprit răsuflarea, dar n-avem timp de nimic, 
fiindcă şi jupâniţa trebuie să plece mâine! O, lisuse, dacă ar 
fi cununată, n-ar mai fi nimic de făcut. Numai că nu mă pot 
linişti şi mă tem de ceva. [ie nu-ţi este frică, Danusia? Ia 
spune! 

Eu am să mor fără ea! O întrerupse Zbyszko. 

Danusia se ridică de la genunchii prinţesei şi pentru că îi 
era foarte apropiată şi răsfăţată, îi încolăci gâtul cu braţele 
şi începu s-o strângă din toate puterile. 

Prinţesa, însă, îi răspunse: 

Fără părintele Wyszoniek, nu pot să vă spun nimic. Du-te 
repede după el! 

Danusia se repezi să-l cheme pe preotul Wyszoniek, iar 
Zbyszko îşi întoarse chipul palid către prinţesă şi zise: 


Ce mi-a fost scris de Domnul lisus, asta mi se va întâmpla, 
dar pentru această bucurie, Dumnezeu să te răsplătească, 
milostivă stăpână. 

Nu mă binecuvânta încă, îl domoli prinţesa, căci nu se ştie 
ce va fi. Mai trebuie să-mi juri pe onoarea ta că, dacă va 
avea loc cununia, n-o s-o opreşti pe Danusia să plece de 
îndată la tatăl ei şi, Doamne fereşte, să atragă astfel asupra 
voastră blestemul lui Dumnezeu: 

Pe onoarea mea! Jură Zbyszko. 

Să nu uiţi! Iar lui Jurând, fata să nu-i spună nimic 
deocamdată. E mai bine ca noutatea să nu-l zdruncine 
dintr-odată. O să-l chemăm la Ciechan6w să ne-o aducă pe 
Danusia şi atunci o să-i spun eu însămi ori o să-l rog pe 
prinţ. Când îşi va da seama că nu mai poate face nimic, o să 
accepte. Doar n-a fost împotriva ta. 

Nu, încuviinţă Zbyszko, n-a fost împotriva mea, aşa că 
poate se va bucura în sufletul lui să mi-o dea pe Danusia. 
Căci dacă a jurat, nu va fi vina lui, dacă nu se va ţine de 
cuvânt. 

Intrarea preotului Wyszoniek cu Danusia le întrerupse 
discuţia. Prinţesa îl chemă îndată la sfat şi începu să-i 
povestească însufleţită despre intenţiile lui Zbyszko, dar 
prelatul, abia auzind despre ce este vorba, îşi făcu semnul 
crucii de mirare şi exclamă: 

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Cum aş 
putea face una ca asta? Doar acum e post! 

Pentru Dumnezeu, e adevărat! Strigă prinţesa. 

Şi se lăsă tăcerea; numai feţele îngrijorate arătau ce 
lovitură erau cuvintele părintelui Wyszoniek pentru toţi. 

După un răstimp, acesta adăugă: 

Dacă aş avea o dispensă, nu m-aş împotrivi, fiindcă îmi 
pare rău de voi. N-aş mai întreba nici de îngăduinţa lui 
Jurând, deoarece de vreme ce milostiva stăpână este de 
acord, garantând şi pentru permisiunea prinţului, ei bine! 
Ei sunt tată şi mamă pentru întregul ţinut. Dar aşa, fără 
dispensa episcopului, nu pot. Mă rog, dacă preotul episcop 


Jakub de Kurdanovw ar fi printre noi, deşi e destul de aspru, 
nu ca înaintaşul lui, episcopul Mamphiolus, care zicea de 
fiecare dată: bene! Bene! 

Episcopul Jakub de Kurdanow ţine mult la noi, şi la prinţ, şi 
la mine, interveni cneaghina Anna. 

Tocmai de aceea spun şi eu că s-ar învoi să-mi dea 
dispensă, de vreme ce sunt motive întemeiate. Fata trebuie 
să plece, iar tânărul e bolnav şi s-ar putea să moară. Hm! În 
articulo mortis. Dar fără dispensă n-am cum. 

Eu l-aş putea ruga şi mai târziu pe episcopul Jakub să-mi 
dea dispensă şi oricât de aspru ar putea fi, cred că s-ar lăsa 
înduplecat. Ce să mai vorbim, garantez că nu mă va refuza. 

La acestea, părintele Wyszoniek, care era un om bun şi 
blând, spuse: 

Cuvântul unsei lui Dumnezeu e un cuvânt însemnat. Mi-e 
frică de preotul episcop, dar este un cuvânt însemnat! Cât 
priveşte catedrala din Ptock, tânărul ar putea şi el făgădui 
ceva. Nu ştiu. Oricum, până când soseşte dispensa, e mare 
păcat, şi nu al altuia, ci numai al meu. Hm! E adevărat că 
Domnul lisus este milostiv şi dacă cineva nu păcătuieşte 
numai pentru folosul lui, cu atât mai uşor îl iartă! Totuşi va 
fi păcat şi, dacă episcopul se încăpăţânează, cine-mi va mai 
da dispensa! 

Episcopul nu se va încăpăţâna! Strigă prinţesa Anna. 

lar Zbyszko zise: 

Sanderus, care a venit cu minte, are dispensă pentru 
orice. 

Preotul Wyszoniek poate că nu credea cu adevărat în 
indulgenţele lui Sanderus, dar era bucuros să se agaţe şi de 
un motiv aparent, numai să-i ajute pe Zbyszko şi pe 
Danusia, fiindcă pe jupâniţă, pe care o cunoştea de mult, o 
iubea fără margini. În cele din urmă, se gândi că în cel mai 
rău caz l-ar putea aştepta pocăinţa bisericească, aşa că se 
întoarse spre prinţesă şi-i spuse: 

Eu sunt duhovnicul Luminăţiei Tale şi sluga prinţului. Cum 
porunceşti să fac, milostivă stăpână? 


Nu vreau să-ţi poruncesc, prefer să te rog, răspunse 
prinţesa. Dar dacă Sanderus are indulgenţe. 

Sanderus are. E vorba doar de episcop. Acolo, la Ptock, 
ţine întruniri aspre cu canonicii. 

Să nu te temi de episcop! După cum am auzit, le-a interzis 
prinților să poarte paloşe, arbalete şi să facă samavolnicii, 
dar nu le-a interzis să facă bine. 

Părintele Wyszoniek îşi înălţă ochii şi mâinile. 

Facă-se voia Luminăţiei Tale. 

La aceste cuvinte, bucuria inundă inimile. Zbyszko se 
rezemă iarăşi de capul patului, iar prinţesa, Danusia şi 
părintele Wyszoniek se aşezară în jurul lui şi începură să 
chibzuiască grijulii cum să-şi înfăptuiască intenţiile. Aşadar, 
hotărâră să păstreze taina şi să nu afle nimeni dintre cei din 
casă; mai hotărâră că nici Jurând n-ar trebui să afle nimic, 
până când nu-i va povesti totul prinţesa la Ciechan6w. În 
schimb, preotul Wyszoniek avea să scrie o scrisoare din 
partea prinţesei către Jurând şi să-l cheme numaidecât la 
Ciechan6w, unde ar putea găsi leacuri mai bune pentru 
beteşugul lui, iar pe de altă parte, nu va mai suferi atât din 
pricina singurătăţii. Hotărâră, în sfârşit, ca Zbyszko şi 
Danusia să se spovedească, iar cununia să aibă loc noaptea, 
după ce se vor culca toţi ai casei. 

Zbyszko se gândi să-l ia pe ceh drept martor, dar renunţă, 
aducându-şi aminte că îl are de la Jagienka. O clipă îi apăru 
în minte parcă aievea, aşa că avu impresia că-i vede faţa 
rumenă, ochii înlăcrimaţi şi-i aude glasul rugător: „Să nu-mi 
faci una ca asta! Să nu-mi plăteşti binele cu rău şi 
dragostea cu suferinţă!” Îl cuprinse deodată o milă 
nemărginită, ghicind că-i face o mare nedreptate, după 
care nu va mai găsi mângâiere nici sub acoperişul de la 
Zgorzelice, nici în bungetul pădurii, nici pe câmp, nici în 
darurile abatelui şi nici în insistenţele lui Cztan şi Wilk. Aşa 
că-şi spuse în adâncul sufletului: „Să-ţi dea Dumnezeu tot 
ce-i mai bun, draga mea, dar chiar dacă aş vrea să-ţi dau şi 
Luna de pe cer, tot n-aş fi în stare”. Şi într-adevăr, 


convingerea că asta nu era în puterea lui îi produse chiar 
anume uşurare şi-l mai linişti, astfel că începu să se 
gândească imediat numai la Danusia şi la cununie. 

Cu toate acestea, nu se putu totuşi descurca fără ajutorul 
cehului, aşa că deşi hotărâse să nu-i spună nimic despre ce 
avea să se întâmple, porunci să-l cheme la el şi-i zise: 

Mă voi spovedi astăzi trecând pe sub Masa Domnului, 
îmbracă-mă deci cât mai bogat, ca şi când ar trebui să mă 
duc în încăperile regelui. 

Cehul se îngrijoră puţin şi îl privi cu luare-aminte în ochi. 
Zbyszko îl înţelese şi-l linişti: 

Nu te teme, oamenii nu se spovedesc numai înaintea 
morţii, mai ales că vin şi sărbătorile, când părintele 
Wyszoniek şi prinţesa vor pleca la Ciechan6w şi nu se va 
mai găsi un preot de la Przasnysz. 

Dar Domnia Ta nu te duci? Întrebă scutierul. 

Dacă mă voi însănătoşi, o să plec şi eu, dar asta e în mâna 
lui Dumnezeu. 

Aşa că cehul se linişti şi repezindu-se la cufărul cu lucruri, 
îi aduse tunica albă, cusută cu fir de aur, pe care cavalerul o 
îmbrăca de obicei la sărbătorile mari, şi covoraşul minunat 
pentru acoperirea picioarelor şi a patului, după care, 
ridicându-l pe Zbyszko cu ajutorul celor doi slujitori turci, îl 
spălă, îi pieptănă părul lung pe care-l legă cu o eşarfă 
purpurie, în sfârşit, îl sprijini aşa îmbrăcat de pernele roşii 
şi bucuros de treaba făcută, îl admiră: 

Dacă Domnia 'Ia ai fi în stare să joci, ai putea face şi nunta! 

Aş fi nevoit să mă descurc fără ţopăituri, răspunse Zbyszko 
zâmbind. 

În acest timp, prinţesa se gândea şi ea în odaia ei cum s-o 
îmbrace pe Danusia, întrucât pentru firea ei de femeie, 
acesta era un lucru de mare însemnătate şi n-ar fi îngăduit 
în ruptul capului ca draga ei pupilă să se cunune în rochia 
de fiecare zi. Slujitoarele, cărora li se spusese că şi jupâniţa 
va îmbrăca la spovedanie culoarea nevinovăţiei, găsiră uşor 
în cufăr o rochie albă, dar mai greu era cu împodobirea 


capului. La acest gând, prinţesa fu năpădită de o mâhnire 
ciudată, aşa că începu să se vaiete: 

Unde-o să găsesc eu, orfana mea dragă, o cununiţă verde 
pentru tine în această pădure? Nici o floricică, nici măcar o 
frunzuliţă nu se află nicăieri, afară de muşchiul acoperit de 
zăpadă. 

Aşteptând cu părul desfăcut, Danusia era şi ea îngrijorată, 
fiindcă şi ea şi-ar fi dorit o cununiţă; totuşi, după o clipă, 
arătă spre un buchet de imortele, care atârna pe perete, şi 
spuse: 

Măcar din astea să împletim ceva, pentru că altceva n-o să 
găsim, iar Zbyszko o să mă ia şi cu o cunună din asta. 

La început, prinţesa nu vru să accepte, temându-se să nu 
fie un semn de rău augur, dar pentru că la conac, unde 
veneau numai la vânătoare, nu era nici o floare, trebuiră să 
se mulţumească şi cu imortele. Între timp, sosi preotul 
Wyszoniek, care-l spovedise mai înainte pe Zbyszko, şi o luă 
pe jupâniţă la spovedanie, apoi se lăsă o noapte surdă. 
După cină, slujitorii primiră de la prinţesă porunca să se 
ducă la culcare. Trimişii lui Jurând se întinseră unii în 
încăperea slujitorilor, alţii pe lângă cai în grajduri. În 
curând, focurile din odăile slujitorilor se acoperiră de 
cenuşă şi se stinseră, până când, în cele din urmă, în 
conacul din pădure se aşternu tăcerea deplină şi doar câinii 
mai lătrau la lupi din când în când spre pădure. 

Cu toate acestea, la prinţesă, la părintele Wyszoniek şi la 
Zbyszko nu încetară să lumineze, aruncând raze roşietice 
pe zăpada care acoperea curtea. Iar ei vegheau în tăcere, 
ascultându-şi bătaia propriilor inimi, neliniştiţi şi 
impresionați de solemnitatea momentului, care avea să 
urmeze. Într-adevăr după miezul nopţii, prinţesa o luă de 
mână pe Danusia şi o conduse în odaia lui Zbyszko, unde 
părintele Wyszoniek îi aştepta cu sfintele daruri. În 
încăpere ardea în cămin un foc mare şi în lumina lui 
puternică, dar inegală, Zbyszko o văzu pe Danusia, puţin 
palidă de nesomn, albă, cu cununa de imortele pe cap, 


îmbrăcată în rochia lungă până la pământ. Avea pleoapele 
mijite de emoție, braţele lăsate de-a lungul rochiei, 
amintind astfel parcă nu ştiu ce desene pe sticlă; era în ea 
ceva atât de angelic, încât Zbyszko rămase uimit când o 
văzu, fiindcă se gândi că nu va lua de soţie o jupâniţă 
pământească, ci vreun sufleţel ceresc. Acest gând i se întări 
şi mai mult, când ea îngenunche cu mâinile împreunate 
pentru a primi sfânta împărtăşanie şi înclinându-şi capul pe 
spate, închise ochii de tot. În acel moment, avu impresia că 
seamănă cu o moartă şi teama îi cuprinse inima. Asta, însă, 
nu dură prea mult întrucât auzind glasul preotului - Ecce 
Agnus Dei50 - se concentră şi gândurile lui se înălţară în 
zbor către Dumnezeu. În încăpere, se auzea acum numai 
glasul solemn al părintelui Wyszoniek: Domine, non sum 
dignus51, iar odată cu el trosnetul focului şi greierii ţârâind 
cu înfocare, dar parcă jalnic, prin crăpăturile căminului. 
Afară, începuse vântul, vuind prin pădurea înzăpezită, dar 
conteni numaidecât. 

Zbyszko şi Danusia rămaseră o vreme cufundaţi în tăcere, 
iar preotul Wyszoniek luă potirul sfânt şi-l duse în capelă. 
Se întoarse repede, dar nu singur, ci cu cavalerul de 
Lorche, şi văzând uimirea întipărită pe feţele celor de faţă, 
îşi aşeză mai întâi un deget pe buze, vrând parcă să 
stăvilească un strigăt neaşteptat, apoi spuse: 

Am socotit că este mai bine să fie doi martori la cununie şi 
de aceea l-am prevenit pe acest cavaler, care mi-a jurat pe 
onoare şi pe relicvele de la Aquisgran că va păstra taina 
atât cât va fi nevoie. 

Cavalerul de Lorche îngenunche mai întâi înaintea 
prinţesei, apoi a Danusiei, după care se ridică în picioare şi 
rămase tăcut, îmbrăcat în armura de gală, pe îndoiturile 
căreia alunecau luminiţele roşii ale focului, înalt, nemişcat, 
adâncit parcă în încântare, pentru că şi lui această jupâniţă 
albă, cu cununiţă de imortele pe cap i se părea un înger 
desenat pe sticla unei ferestre gotice. 


Preotul o aşeză lângă patul lui Zbyszko şi punându-le 
patrafirul pe mâini, începu ritualul obişnuit. Pe faţa 
cumsecade a prinţesei şiroiau una după alta boabele 
lacrimilor, dar în suflet nu mai simţea acum apăsarea 
neliniştii, deoarece credea că face bine unindu-i pe aceşti 
doi copii minunaţi şi nevinovaţi. Cavalerul de Lorche 
îngenunche pentru a doua oară şi rezemându-şi amândouă 
mâinile pe mânerul paloşului, arăta întocmai ca un cavaler 
care are o vedenie, în timp ce mirii repetau pe rând 
cuvintele preotului: „Eu. Te iau. Să-mi fii.”, cărora le ţineau 
iarăşi isonul greierii prin crăpăturile peretelui şi trosnetul 
focului din cămin. După săvârşirea ritualului, Danusia căzu 
la picioarele prinţesei, care-i binecuvântă pe amândoi, iar 
când îi încredinţă în sfârşit puterilor cereşti, rosti: 

Acum, bucuraţi-vă, pentru că ea este a ta,iartu eştialei. 

Atunci, Zbyszko îşi întinse braţul sănătos spre Danuta, iar 
ea îi încolăci cu braţele-i subţiri gâtul şi o vreme se auzi 
cum îşi repetau în şoaptă la ureche: 

A mea eşti, Danuska. 

Al meu eşti, Zbyszko. 

Dar imediat după aceea, pe Zbyszko îl cuprinse 
slăbiciunea, erau prea multe emoţii pentru puterile lui, şi 
alunecând pe perne, începu să răsufle cu greutate. Nu-şi 
mai pierdu totuşi cunoştinţa şi nu încetă să-i zâmbească 
Danusiei, care îi ştergea faţa acoperită de o sudoare rece, 
ba continuă chiar să-i repete: „Eşti a mea, Danuska”, drept 
pentru care ea îşi pleca de fiecare dată capul. Această 
privelişte îl mişcă până la lacrimi pe de Lorche, care declară 
că nu i se mai întâmplase să vadă niciodată prin ţările pe 
unde umblase inimi atât de simţitoare, prin urmare, este 
gata să se bată în duel pe jos sau călare cu oricare cavaler, 
vrăjitor sau balaur care ar cuteza să stea în calea fericirii 
lor. Şi jură cu mâna pe mânerul în formă de cruce al 
pumnalului, care slujea cavalerilor să ucidă răniții. Prinţesa 
şi părintele Wyszoniek fură luaţi drept martori ai acestui 
jurământ. 


Şi pentru că milostiva stăpână nu înţelegea o cununie fără 
nici un pic de veselie, le aduse vin, aşa că după aceea 
ciocniră şi băură. Ceasurile nopţii se scurgeau unul după 
altul. Învingându-şi slăbiciunea, Zbyszko o trase din nou pe 
Danusia lângă el şi-i spuse: 

De vreme ce Domnul lisus mi te-a dăruit, nimeni nu mi te 
va mai lua, dar îmi pare rău, draga mea dragă, că trebuie 
să pleci. 

O să vin cu tata la Ciechanow, răspunse Danusia. 

Numai să nu te îmbolnăveşti de ceva. Dumnezeu să te 
ferească de vreo întâmplare de năprasnă. Ştiu că trebuie să 
te duci la Spychâw. Ei! Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi 
stăpânei milostive că acum eşti a mea, pentru că puterea 
omenească nu poate desface o cununie. 

Dacă totuşi această cununie avusese loc noaptea şi în 
tăcere şi îndată avea să urmeze despărţirea, acestea erau 
motive care-i umpleau nu numai sufletul lui Zbyszko de o 
tristeţe ciudată, ci şi pe ale celorlalţi. Din când în când, se 
stingea şi focul în cămin şi capetele se cufundau în 
întuneric. Preotul Wyszoniek arunca atunci alte reteveie 
peste cărbuni, iar când ţiuia ceva jalnic în lemn, cum se 
întâmplă de obicei când lemnul nu e uscat bine, spunea: 

Ce doreşti, suflete suferind? 

Îi răspundeau greierii, apoi flacăra care creştea, scoțând 
din umbră feţele nedormite, răsfrângându-se în armura lui 
de Lorche şi luminând totodată rochia albă şi imortelele de 
pe capul Danusiei. 

Câinii din curte începură iarăşi să latre spre pădure, parcă 
adulmecând lupii. 

Şi pe măsură ce treceau ceasurile nopţii, tăcerea se 
aşternea din ce în ce mai des, până când prinţesa spuse în 
sfârşit: 

O, lisuse! Păi aşa trebuie să fie după cununie? Ar fi, mai 
bine, să ne culcăm, dar de vreme ce trebuie să veghem 
până dimineaţă, hai, floricica mea, mai cântă-ne o dată 
înainte de plecare, mie şi lui Zbyszko. 


Danusia, deşi era obosită şi somnoroasă, era bucuroasă să 
facă orice şi să se învioreze, aşa că se duse după lăută şi 
revenind îndată, se aşeză lângă patul lui Zbyszko. 

Ce să cânt? Întrebă. 

Ce să cânţi? Zise prinţesa, ce-ar fi să cânţi cântecul de la 
Tyniec, atunci când te-a văzut Zbyszko prima dată! 

Ei! Mi-l aduc aminte şi n-am să-l uit până la moarte, se 
bucură Zbyszko. Când mi se întâmpla să-l aud pe undeva, 
mi se umpleau ochii de lacrimi. 

Bine, am să-l cânt! Acceptă Danusia. 

Şi începu de îndată să zdrăngăne la lăută, apoi ridicându- 
şi capul ca de obicei, îşi dădu drumul glasului: 

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă 
pierd în zare. 

Aş mai sta şi eu Pe un ram din Silezi' 

Jasiek, dragul meu, Să vii să mă vezi. 

Dar deodată, glasul i se frânse, buzele începură să-i 
tremure, iar de sub genele închise, lacrimile începură să-i 
şiroiască pe obraji. O clipă se strădui să le oprească sub 
pleoape, dar nu izbuti şi în cele din urmă, răbufni într-un 
plâns cu suspine, ca atunci când îi cântase ultima dată acest 
cântec lui Zbyszko în temniţa din Cracovia şi se gândise că-i 
vor tăia capul a doua zi. 

Danuska! Ce-i cu tine, Danuska? O întrebă Zbyszko. 

De ce plângi? Ce nuntă mai e şi asta! Se miră prinţesa. Ce 
ai? 

Nu ştiu nici eu, răspunse Danuska suspinând, sunt atât de 
tristă! Îmi pare atât de rău! De Zbyszko şi de prinţesă. 

Aşa că se îngrijorară cu toţii şi se apucară să-i explice că 
nu pleacă pentru multă vreme şi cu siguranţă că de 
sărbători va veni împreună cu Jurând la Ciechan6w. 
Zbyszko o cuprinse iarăşi cu braţul, o strânse la piept şi îi 
sărută lacrimile din ochi, dar mâhnirea se cuibări în inimile 
tuturor şi aşa îşi petrecură ceasurile nopţii. 

Până când, în sfârşit, în curte se auzi deodată un glas atât 
de înspăimântător, încât se cutremurară cu toţii. Prinţesa 


zvâcni de pe laviţă şi strigă: 

O, Doamne! Sunt cumpenele fântânilor! Adapă caii! 

Iar părintele Wyszoniek se uită pe fereastra în care 
ochiurile de sticlă împrumutaseră o culoare cenușie şi 
spuse: 

Întunericul se răreşte şi se crapă de ziuă. Ave Maria, 
gratia plena.52 

După care ieşi din odaie şi întorcându-se după un răstimp, 
remarcă: 

Se luminează de ziuă, deşi va fi o zi întunecoasă. Oamenii 
lui Jurând adapă caii. E vremea să pleci la drum, sărmano! 

La aceste cuvinte, şi prinţesa, şi Danusia izbucniră în 
hohote de plâns şi amândouă începură să se vaiete 
împreună cu Zbyszko, aşa cum se văietă oamenii simpli 
când trebuie să se despartă; în aceste hohote era ceva de 
ritual, pe jumătate jelanie, pe jumătate cântec care se 
revarsă din sufletele ţăranilor pe o cale atât de firească, aşa 
cum se scurg lacrimile din ochi. 

Ah! Plânsul la nimic n-ajută, Adio, dragoste mută, Plânsul 
tău e în zadar, Adio, suflet sărman, Ah, rămâi cu bine! 

Zbyszko o strânse pentru ultima dată la piept pe Danusia 
şi o ţinu atât de mult, până i se tăie răsuflarea şi până când 
prinţesa i-o smulse din braţe ca s-o îmbrace pentru drum. 

Între timp, se luminase de-a binelea. În curte, se treziseră 
cu toţii şi începuseră să trebăluiască. La Zbyszko veni 
scutierul ceh să-l întrebe cum se simte şi ce porunci mai are 
de dat. 

Trage patul la fereastră, îi spuse cavalerul. 

Cehul apropie cu uşurinţă patul de fereastră, dar se miră 
când Zbyszko îi porunci s-o deschidă. Ascultă totuşi şi 
această poruncă, numai că-şi acoperi stăpânul cu propriul 
cojoc, întrucât afară era frig, iar din cerul înnorat cădea o 
zăpadă moale şi deasă. 

Zbyszko începu să privească: în curte, printre fulgii care 
se cerneau din nori, se vedeau săniile; în jurul lor, aşteptau 
pe caii ce răspândeau aburi oamenii lui Jurând. Erau 


înarmaţi cu toţii, iar unii purtau platoşe peste cojoace, în 
care se răsfrângea lumina palidă şi mohorâtă a zilei. 
Pădurea abia se mai zărea din cauza zăpezii; gardurile şi 
porţile aproape că nu se mai vedeau. 

Danusia mai veni o dată în fugă în odaia lui Zbyszko, 
înfofolită într-un cojoc şi o şubă de vulpe; îi mai înconjură 
încă o dată gâtul cu braţele şi îi mai spuse o dată la plecare: 

Deşi plec, eu sunta ta. 

Iar el îi sărută mâinile, obrajii şi ochii care abia se mai 
vedeau din blana de vulpe şi-i ură: 

Dumnezeu să te păzească! Du-te cu Dumnezeu! Acum, eşti 
a mea, a mea până la moarte! 

Şi când o îndepărtară iarăşi de lângă el, se ridică în capul 
oaselor cât putu, îşi rezemă capul de fereastră şi privi 
afară; printre fulgii de zăpadă, văzu ca printr-o perdea cum 
Danusia urcă în sanie, cum prinţesa o ţinu îndelung în 
braţe, cum o sărutară jupâniţele şi cum îşi luă rămas-bun 
părintele Wyszoniek, făcând semnul crucii asupra ei. Se mai 
întoarse încă o dată spre el înainte de a porni şi-i strigă cu 
mâna întinsă: 

Rămâi cu Dumnezeu, Zbyszko! 

Să dea Dumnezeu să ne vedem la Ciechan6w. 

Dar zăpada cădea atât de deasă, ca şi când voia să 
acopere totul şi să nu se mai audă nimic, aşa că ultimele 
cuvinte ajunseră atât de înăbuşite, încât amândoi avură 
impresia că se strigă de departe unul pe celălalt. 

Capitolul XXV. 

După ninsoarea din belşug, urmară geruri grozave şi zile 
senine, uscate. Ziua, pădurile scânteiau în razele soarelui; 
gheaţa încătuşă râurile şi întări mlaştinile. Veniră nopţi 
luminoase, în care gerul era atât de cumplit, încât copacii 
crăpau trosnind asurzitor în pădure; păsăretul se apropia 
de aşezările oamenilor; drumurile deveniră nesigure din 
cauza lupilor care începuseră să se adune în haite şi să 
atace nu numai oamenii singuri, ci şi satele. Lumea se 
bucura totuşi în jurul focurilor din colibele pline de fum, 


prevestind un an cu recolte bogate după iarna geroasă, şi 
aştepta veselă sărbătorile, care aveau să sosească în 
curând. Conacul princiar din pădure rămase pustiu. 
Prinţesa, jupâniţele şi preotul Wyszoniek plecaseră la 
Ciechan6w. Zbyszko se simţea mult mai bine, dar nu avea 
destulă putere ca să încalece pe cal, aşa că rămăsese la 
conac împreună cu oamenii lui, cu Sanderus, cu scutierul 
ceh şi slujitorii din partea locului de care avea grijă o 
şlahciancă în vârstă ce supraveghea treburile gospodăreşti. 

Sufletul cavalerului se smulgea spre tânăra-i soţie. Se 
bucura fără margini la gândul că Danusia era a lui şi nici o 
putere omenească nu mai putea să i-o ia, dar pe de altă 
parte, acelaşi gând îl făcea s-o dorească şi mai mult. Zile 
întregi ofta după clipa când avea să plece de la conac şi se 
gândea ce-o să facă atunci, unde să se ducă şi cum să-i 
câştige bunăvoința lui Jurând. Avea, însă, şi momente de 
nelinişte apăsătoare, dar viitorul în general i se înfăţişa în 
culori ademenitoare. S-o iubească pe Danusia şi să reteze 
penele de păun de pe coifuri - asta avea să fie viaţa lui. Nu 
o dată, îşi dorea să discute despre asta cu cehul pe care-l 
îndrăgise, dar băgase de seamă că scutierul, legat cu tot 
sufletul de Jagienka, nu vorbea prea bucuros despre 
Danusia, iar el, la rândul lui, în temeiul jurământului, nu 
putea să-i spună tot ce se întâmplase. 

Puterile îi reveneau tot mai mult cu fiecare zi ce trecea. Cu 
o săptămână înaintea Ajunului, urcă pentru prima dată în şa 
şi, deşi simţea că n-ar putea s-o facă şi în armură, curajul 
nu-l părăsi. De altfel, nu se aştepta să fie nevoit să-şi pună 
platoşa şi coiful prea curând, socotind că ar avea totuşi 
destulă putere şi pentru asta. Ca să-i mai treacă timpul, 
încerca să ridice paloşul în odaia lui şi nu i se părea prea 
greu, doar baltagul nu-l putea mânui decât cu amândouă 
mâinile. 

În cele din urmă, cu două zile înainte de Ajunul 
Crăciunului, îi porunci cehului să aştearnă săniile cu fân şi-l 
vesti că vor pleca la Ciechan6w. Credinciosul scutier se 


îngrijoră întrucâtva, mai ales că afară era un ger de 
scârţâia zăpada sub picioare, dar Zbyszko îi spuse: 

Nu-i treaba ta, glowacz53 (aşa-l numea în limba polonă). 
Nu mai avem ce face în conacul acesta şi chiar dacă m-aş 
îmbolnăvi, o să aibă cine mă îngriji la Ciechan6w. În sfârşit, 
n-o să plec călare, ci într-o sanie, îngropat în fân până la gât 
şi acoperit de blănuri. O să încalec abia aproape de 
Ciechan6w. 

Şi aşa se şi petrecură lucrurile. Cehul ajunsese să-l 
cunoască pe tânărul său stăpân şi ştia că nu e bine să i se 
împotrivească şi cu atât mai rău să nu-i asculte poruncile; 
astfel că după un ceas şi porniră. La plecare, Zbyszko, 
văzându-l pe Sanderus că urcă într-o sanie, luându-şi şi 
cufărul, îl întrebă: 

Ei, tu ce te tot ţii de mine ca scaietele de lâna oii? Mi-ai 
spus că vrei să te duci în Prusia. 

Am spus că vreau să mă duc în Prusia, îl lămuri Sanderus, 
dar cum să merg singur pe asemenea ninsoare? O să mă 
mănânce lupii înainte de a răsări Luceafărul-de-Seară, iar 
aici, n-am nici eu de ce să mai rămân. Mai bine-i să întăresc 
oamenii de la oraş întru pioşenie, să le dăruiesc marfa 
sfântă şi să-i scap din chingile diavolului, aşa cum i-am jurat 
la Roma Părintelui întregii creştinătăţi. lar pe de altă parte, 
te-am îndrăgit foarte mult pe Domnia Ta, aşa că n-o să te 
părăsesc înainte de a pleca la Roma, fiindcă s-ar putea 
întâmpla să mai ai nevoie de ajutorul meu. 

Stăpâne, pentru Domnia Ta ar fi în stare să mănânce şi să 
bea, interveni cehul, te-ar ajuta bucuros în acest fel 
oricând. lar dacă în pădurea de la Przasnysz ne va ataca o 
haită prea mare de lupi, o să scăpăm de ei, lăsându-i să-l 
mănânce, că de altceva nu e bun. 

Domnia Ta, vezi mai bine să nu-ţi îngheţe vorba pe 
mustață, răspunse Sanderus, pentru că asemenea ţurţuri se 
topesc numai în focul iadului. 

Vai de mine! Se sperie Glowacz, ducându-şi mănuşa la 
mustaţa care abia începuse să-i crească, mai înainte am să 


încerc să încălzesc berea la popas, dar ţie n-o să-ţi dau. 

Da, dar porunca glăsuieşte: dă-i să bea celui însetat. Alt 
păcat! 

Atunci, am să-ţi dau o găleată cu apă, iar acum, îţi dau ce 
am la îndemână. 

Şi spunând acestea, luă atâta zăpadă, cât putea să 
cuprindă în cele două mănuşi, şi o aruncă în barba lui 
Sanderus, dar acesta se feri şi-l ameninţă: 

La Ciechan6w nu va mai fi nevoie de Domnia Ta, fiindcă 
acolo este un urs care scuipă zăpadă. 

Aşa se hârjoneau între ei, pentru că de fapt ţineau destul 
de mult unul la celălalt. Cu toate acestea, Zbyszko îi îngădui 
lui Sanderus să meargă cu el, căci acest om ciudat îl amuza, 
părând totodată şi foarte legat de el. Porniră deci de la 
conacul din pădure într-o dimineaţă luminoasă şi pe un ger 
atât de mare, că trebuiră să pună păturile pe cai. De jur 
împrejur, totul era acoperit de troiene. Acoperişurile 
colibelor abia se mai vedeau de sub zăpadă, iar pe alocuri 
fumurile păreau că se înălţă spre cer de-a dreptul din 
nămeţii albi, fuioare trandafirii în lumina dimineţii, care se 
lărgeau la vârf asemenea panaşelor de pe coifurile 
cavalerilor. 

Zbyszko se afla într-o sanie, mai întâi ca să-şi cruţe 
puterile, apoi din cauza frigului de care se putea apăra mai 
uşor îngropat în fân şi acoperit cu blănuri. Îi poruncise şi lui 
Gtowacz să se întindă lângă el şi să aibă arbaleta la 
îndemână împotriva lupilor, dar deocamdată vorbea vesel 
cu el. 

La Przasnysz, îi zise, o să dăm nutreţ la cai, o să ne 
încălzim puţin, apoi plecăm numaidecăt. 

La Ciechan6w? 

Mai întâi la Ciechandw, să ne închinăm prinţului şi să 
ascultăm sfânta slujbă. 

Şi pe urmă? Se interesă Glowacz. 

Zbyszko zâmbi şi răspunse: 

Pe urmă, cine ştie dacă nu chiar la Bogdaniec. 


Cehul se uită mirat la el. Prin minte, îl fulgeră gândul că 
poate tânărul său stăpân renunţase la fiica lui Jurând şi 
lucrul i se păru cu atât mai aproape de adevăr, cu cât 
Danusia plecase, iar la urechea scutierului ajunsese la 
conac vestea că stăpânul de la Spychow se arătase 
împotriva tânărului cavaler. Aşadar, scutierul cumsecade se 
bucură din toată inima, fiindcă deşi ţinea mult la Jagienka, 
uitându-se la ea ca la o stea din cer, i-ar fi cumpărat 
bucuros fericirea fie şi cu propriul sânge. Pe Zbyszko îl 
îndrăgise şi pe el din tot sufletul şi ar fi dorit să-i slujească 
pe amândoi până la moarte. 

Domnia Ia, vrei să te aşezi la casa moştenită! Exclamă cu 
bucurie. 

Cum pot să mă gândesc la asta, răspunse Zbyszko, când i- 
am provocat la luptă pe cavalerii teutoni, iar mai înainte şi 
pe Lichtenstein? De Lorche mi-a spus că marele maestru 
vrea să-l poftească în ospeţie la Torui pe rege, aşa că o să 
mă alătur suitei regale şi cred că acolo Zawisza de Garb6w 
sau Powala de Taczew îmi vor obţine de la stăpânul nostru 
îngăduinţa să-mi încrucişez lancea cu aceşti călugări în 
luptă. Mai mult ca sigur că îşi vor aduce şi scutierii, aşa că 
şi tu vei avea de lucru. 

Dacă ar fi altfel, aş prefera să mă călugăresc, zise cehul. 

Zbyszko se uită mulţumit la el. 

N-o să-i fie prea bine celui ce va lupta cu tine. Domnul 
lisus te-a dăruit cu o putere grozavă, dar ai face rău dacă 
te-ai lăuda prea mult cu ea, fiindcă unui scutier îi stă mai 
bine umilinţa. 

Cehul începu să clatine din cap în semn că nu se va lăuda 
cu forţa lui, dar n-o să se arate nici prea zgârcit cu ea nici 
împotriva nemților, iar Zbyszko continuă să zâmbească, de 
astă dată, însă, nu scutierului, ci propriilor gânduri. 

Stăpânul cel bătrân se va bucura, când ne vom întoarce, 
adăugă Gtowacz după o clipă, iar la Zgorzelice va fi şi acolo 
mare veselie. 


Lui Zbyszko, Jagienka îi apăru în faţa ochilor, de parcă 
înainte cu o clipă şezuse lângă el în sanie. 1 se întâmplase 
de multe ori ca atunci când se gândea la ea, s-o vadă foarte 
limpede. 

„Nu! Îşi spuse, nu se va bucura, fiindcă dacă mă voi 
întoarce la Bogdaniec, va veni şi Danusia, iar ea n-are decât 
să-l ia pe altul.” Aici i se iţiră prin faţa ochilor Wilk de 
Brzozowa şi tânărul Cztan de Rogow şi-i păru rău la gândul 
că fata avea să încapă pe mâinile unuia dintre ei. „Mai bine 
să-şi găsească unul mai bun, o îndemnă în sinea lui, 
deoarece ăştia sunt nişte soarbe-bere şi nişte destrăbălaţi, 
iar ea este o fată cumsecade”. Se mai gândi şi că unchiul 
lui, când va afla de cele întâmplate, se va supăra grozav, dar 
se mângâie imediat la gândul că Macko se interesase 
întotdeauna în primul rând de neam şi averea care i-ar fi 
putut spori faima familiei. Jagienka era de bună seamă mai 
aproape, la numai o mejdină. În schimb, Jurând avea o 
moşie mai mare decât Zych de Zgorzelice, aşa că era uşor 
de prevăzut că Macko nu se va împotrivi prea mult acestei 
căsătorii, cu atât mai mult că ştia de dragostea nepotului, şi 
cât îi datora acesta Danusiei. O să bombăne, apoi se va 
bucura şi va începe să ţină la Danusia ca la propriul copil! 

Şi deodată, inima lui Zbyszko fu cuprinsă de un val de 
căldură şi de dor de unchiul acesta care era un om aspru, 
dar care-l iubea ca pe ochii din cap; în bătălii, avea mai 
multă grijă de el decât de sine, pentru el se lăcomea la 
pradă şi se străduia să-şi sporească avutul. Erau şi ei doi 
oameni singuri pe lume, fără nici o rudă afară de cele 
îndepărtate, cum era abatele, astfel că atunci când erau 
siliţi să se despartă uneori, nu ştiau ce să facă unul fără 
celălalt, mai ales bătrânul care nu-şi mai dorea nimic numai 
pentru el. 

Ehei, se va bucura, se va bucura mult! Îşi repetă Zbyszko, 
şi n-aş dori decât să mă primească şi Jurând la fel ca 
unchiul Macko. 


Şi încerca să-şi închipuie ce va spune şi ce va face Jurând, 
când va afla de cununia lor. În acest gând era şi puţină 
nelinişte, dar nu prea multă tocmai pentru că faptul era 
împlinit. Nu era de rangul lui Jurând să-l provoace la luptă, 
iar dacă s-ar fi împotrivit prea mult, Zbyszko i-ar fi putut 
răspunde astfel: „Opreşte-te, Domnia Ta, cât te rog cu 
binele, fiindcă dreptul Domniei Tale asupra Danuskăi este 
omenesc, iar al meu vine de la Dumnezeu, şi acum ea nu 
mai e decât a mea”. Ce auzise la vremea potrivită de la un 
cleric priceput în scriptură, cum că soţia trebuie să-şi 
părăsească tatăl şi mama şi să-şi urmeze bărbatul, îl făcea 
să se simtă mai puternic. Nu se aştepta, totuşi, ca între el şi 
Jurând să se ajungă la o ceartă înverşunată şi la răutate, 
întrucât nădăjduia că-i vor fi de mare ajutor rugăminţile 
Danusiei şi tot atât de mare, dacă nu şi mai mare sprijinul 
prinţului, al cărui supus era Jurând, şi al prinţesei la care 
ţinea ca la tutorele copilei lui. 

La Przasnysz fură sfătuiţi să rămână şi să înnopteze acolo 
din cauza lupilor care se strânseseră în haite atât de mari 
din pricina gerului, încât îi atacau până şi pe oamenii care 
mergeau în cete. Cu toate acestea, Zbyszko nu vru să 
asculte, deoarece se întâmplă să întâlnească la han câţiva 
cavaleri mazovieni cu însoțitorii lor, care mergeau şi ei la 
prinţ la Ciechan6w, şi de asemenea câţiva negustori 
înarmaţi chiar de la Ciechanw. Aceştia, veneau cu săniile 
încărcate din Prusia, într-un grup atât de mare încât nu-i 
mai ameninţa nici o primejdie, aşa că plecară în timpul 
nopţii, deşi spre seară se pornise dintr-odată un vânt 
puternic care adusese norii şi începuse să fulguiască. 
Călătoreau ţinându-se aproape unii de alţii, dar atât de 
încet, încât Zbyszko se gândi că nu vor ajunge în noaptea 
de Ajun. În câteva locuri, fură nevoiţi să dea zăpada la o 
parte, ca să poate trece caii. Din fericire, drumul se vedea 
bine prin pădure. Cu toate acestea, când zăriră Ciechan6w 
înaintea lor, amurgul se lăsase peste lume. 


Poate că ar fi mers în jurul oraşului prin zăpada viscolită şi 
şuierul vijeliei fără să se ştie atât de aproape, dacă n-ar fi 
fost focurile aprinse pe înălţimea pe care fusese construit 
castelul. Nimeni nu ştia bine dacă în ajunul Crăciunului 
focurile ardeau pentru oaspeţi sau pentru că aşa era 
obiceiul de demult, dar nici Zbyszko şi însoțitorii lui nu se 
gândiră la asta, fiindcă voiau să se adăpostească mai 
repede în oraş. 

În acest timp, viscolul se înteţea tot mai mult, ascuţit şi 
geros, vântul aducea vălătuci uriaşi de zăpadă, zgâlţâia 
copacii, vuia făcându-şi de cap, ridica troiene întregi în sus, 
le muta şi le împrăştia peste sănii şi cai, şfichiuia feţele 
călătorilor înăbuşindu-le răsuflarea în piept şi vorbele. 
Clinchenitul clopoţeilor prinşi la oişte nu se mai auzea 
deloc, în schimb, printre urletele şi şuieratul viforului 
răzbăteau parcă urletul jalnic al lupilor, nechezatul 
îndepărtat al cailor şi uneori strigătele înspăimântate ale 
oamenilor cerând ajutor. Caii vlăguiţi începură să se 
reazeme unii de alţii şi să înainteze din ce în ce mai încet. 

Ehei, da' ştiu că suflă vijelia, nu se-ncurcă! Rosti cu glasul 
întretăiat cehul. Stăpâne, dacă nu ne-am afla aproape de 
oraş şi dacă n-ar fi aprins focurile, ar fi vai de noi. 

La câmp deschis, ne-ar pândi moartea, răspunse Zbyszko, 
dar uite că nici focurile nu se mai văd. 

Ninge atât de des, că nici focul nu mai luminează. Poate că 
vântoasa a împrăştiat lemnele şi cărbunii. 

În celelalte sănii, negustorii şi cavalerii îşi spuneau că dacă 
viforniţa prinde pe cineva departe de aşezările oamenilor, 
acela nu mai aude clopotele a doua zi. Dar Zbyszko se 
îngrijoră deodată şi zise: 

Doamne fereşte ca Jurând să fie pe undeva pe drum. 

Cehul, deşi se uita mereu în direcţia focurilor, auzind 
cuvintele lui Zbyszko, întoarse capul şi întrebă: 

Stăpânul de la Spychow trebuie să vină şi el? 

Întocmai. 

Cu jupâniţa? 


Într-adevăr, focul nu se mai vede, îi răspunse Zbyszko. 

Flacăra dispăruse, în schimb, pe drum, înaintea cailor şi a 
săniilor se iviră câţiva călăreţi. 

Ei, de ce ne aţineţi calea? Strigă cehul cu luare-aminte, 
punând mâna pe arbaletă. Cine sunteţi? 

Oamenii prinţului, trimişi să-i ajutăm pe călători. 

Lăudat fie numele lui lisus Cristos! 

În vecii vecilor. 

Îndrumaţi-ne spre oraş! Le spuse Zbyszko. 

N-a rămas nimeni pe drum? 

Nimeni. 

De unde sunteţi? 

De la Przasnysz. 

N-aţi mai întâlnit şi alţi călători? 

N-am mai văzut pe nimeni, dar poate că vin pe alte 
drumuri. 

Oamenii îi caută pe toţi. Mergeţi după noi. V-aţi abătut de 
la drum! Spre dreapta! 

Şi întoarseră caii. Un răstimp nu se mai auzi decât vaierul 
vijeliei. 

Sunt mulţi musafiri la vechiul castel? Întrebă Zbyszko 
după o clipă. 

Neauzind ce-l întreabă, călăreţul cel mai apropiat se 
aplecă spre el: 

Ce spui, Domnia Ia? 

Întreb dacă prinţul are mulţi oaspeţi? 

Ca şi mai demult, sunt destui! 

Dar stăpânul de la Spychow este? 

Nu este, dar îl aşteaptă. Au plecat oameni să-l întâmpine şi 
pe el. 

Cu torţe? 

Păi ce, vântul i-ar fi lăsat? 

Dar nu mai putură continua, fiindcă urletul viforului se 
înteţise şi mai mult. 

Parcă-i nunta diavolilor! Se miră cehul. 


Zbyszko îi porunci să tacă şi să nu cheme numele 
necuratului. 

Tu nu ştii, îi spuse, că în timpul sărbătorilor puterea 
diavolească încremeneşte de spaimă şi încornoraţii se 
ascund prin copci? Odată, lângă Sandomierz, pescarii au 
găsit pe unul în ochiurile năvodului: ţinea o ştiucă în bot, 
dar când a auzit dangătul clopotului, a leşinat numaidecât, 
iar ei l-au altoit cu ciomegele până seara. Viforul este 
năprasnic într-adevăr, dar se pare că asta-i vrerea 
Domnului lisus care doreşte ca ziua de mâine să aducă mai 
multă bucurie. 

Hm! Eram lângă oraş, dar dacă nu veneau oamenii ăştia, 
am fi umblat şi până la miezul nopţii, fiindcă o luasem pe alt 
drum, răspunse Gtowacz. 

Pentru că s-a stins focul. 

Între timp, intrară totuşi cu adevărat în oraş. Troienele de 
zăpadă, se înălţau şi mai mari pe străzi, atât de mari, că în 
multe locuri aproape că acopereau ferestrele. Din această 
pricină, cei care rătăceau în afara oraşului nu mai puteau 
să vadă luminile. În schimb, viforniţa se făcea simțită mai 
puţin aici. Străzile erau pustii, oamenii se aşezaseră la masa 
de Ajun. În faţa câtorva case, copiii cu vicleimul şi cu capra 
cântau colinde în ciuda viscolului. Şi în piaţă se vedeau 
oameni înfăşuraţi în paie de mazăre, care făceau pe urşii, 
dar încolo nu mai era nimeni. Neguţătorii ce-l însoţiseră pe 
Zbyszko şi pe ceilalţi şlahtici la drum, rămaseră în oraş, iar 
ceilalţi merseră mai departe până la castelul vechi, unde 
locuia prinţul. Având ochiuri de sticlă la ferestre, străluci 
vesel înaintea lor, cu tot viscolul, când se apropiară. 

Podul era coborât peste şanţul de apărare, întrucât 
vremea atacurilor lituaniene trecuse, iar cavalerii teutoni, 
aşteptându-se la război cu regele polon, umblau să-i câştige 
prietenia prinţului de Mazowsze. Unul dintre oamenii 
prinţului sună din corn şi poarta fu deschisă numaidecât. 
Aici erau vreo zece-cincisprezece arcaşi, dar pe ziduri şi pe 
metereze nu se vedea nici ţipenie de om, deoarece prinţul 


le îngăduise străjilor să coboare. Oaspeţii fură întâmpinați 
de bătrânul Mrokota, care venise cu două zile înainte. 
Urându-le bun venit în numele prinţului, îi conduse în odăile 
unde puteau să se îmbrace mai bine pentru masă. 

Zbyszko se apucă îndată să-l întrebe de Jurând de 
SpychOw, dar acesta îi răspunse că nu venise, dar îl 
aşteptau, fiindcă făgăduise să vină, iar dacă s-ar fi 
îmbolnăvit mai rău, le-ar fi dat de ştire. Fusese totuşi 
trimisă înaintea lui o ceată de călăreţi, pentru că un viscol 
atât de straşnic nu mai pomeniseră nici cei mai în vârstă. 

Poate că vor sosi în curând. 

Altfel nu se poate. Prinţesa a poruncit să se aşeze farfurii 
şi pentru ei la masa comună. 

Aşadar, Zbyszko, cu toate că se temea puţin de Jurând, se 
bucură în inima lui şi îşi spuse: „Deşi nu ştiu ce-ar fi în stare 
să facă, soţia mea tot o să vină, nevasta mea, Danuska mea 
dragă!” Când se gândea la asta, mai că nu-i venea să 
creadă cât era de fericit. După care îşi zise că poate-i 
mărturisise totul acolo, poate că îl convinsese să i-o dea mai 
repede. „La drept vorbind, ce-i rămâne mai bun de făcut? 
Jurând este un om cu minte şi ştie că şi dacă nu vrea, eu tot 
aş lua-o, fiindcă dreptul meu este mai puternic”. 

Totodată, în timp ce se îmbrăca, vorbea cu Mrokota, 
întrebându-l dacă prinţul era sănătos şi mai ales prinţesa, 
pe care o îndrăgise ca pe o mamă încă de la Cracovia. De 
aceea, se bucură aflând că la castel erau cu toţii sănătoşi şi 
veseli, deşi prinţesei îi era tare dor de scumpa ei 
cântăreaţă. Acum îi cânta la lăută Jagienka, la care prinţesa 
ţine destul de mult, dar altfel decât la Danusia. 

Care Jagienka? Se miră Zbyszko. 

Jagienka de Dlugolas, nepoata bătrânului Dtugolas. O 
jupâniţă frumoasă de care s-a îndrăgostit lotaringianul. 

Cavalerul de Lorche este aici? 

Păi unde putea să fie? Că doar de la conacul din pădure a 
venit aici şi a rămas, pentru că se simte foarte bine. Prinţul 
nostru nu duce niciodată lipsă de musafiri. 


Mă bucur să-l întâlnesc, fiindcă este un cavaler fără 
prihană. 

Şi el ţine la Domnia Ta. Hai să ne grăbim, că lumea se 
aşează la masă. 

Şi se duseră. În sala de mese, focul ardea în două cămine 
de care aveau grijă copiii de casă; se adunaseră destui 
oaspeţi şi curteni. Prinţul intră cel dintâi însoţit de voievod 
şi de câţiva sfetnici. Zbyszko i se închină şi îi sărută mâna. 

EI, însă, îi luă capul în mâini, apoi îl trase mai la o parte şi-i 
spuse: 

Am aflat totul. La început, nu m-am simţit prea bine, că aţi 
făcut totul fără ştirea mea, dar n-aţi avut încotro, fiindcă eu 
mă găseam atunci la Varşovia, unde voiam să petrec şi 
sărbătorile. E un lucru prea cunoscut că atunci când o 
femeie vrea să facă ceva, n-are rost să te pui împotrivă, 
fiindcă tot nu izbuteşti nimic. Prinţesa vă doreşte binele ca 
o mamă, dar şi eu prefer totdeauna să-i fac pe voie, ca s-o 
cruţ de tristeţe şi lacrimi. 

Zbyszko îi îmbrăţişă iarăşi genunchii prinţului. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mă achit şi eu de datorie. 

Slavă Domnului că acum eşti sănătos. Să-i spui prinţesei că 
te-am primit cu bunăvoință, să se bucure şi ea! Dumnezeu 
mi-e martor că bucuria ei este şi a mea! O să-i spun şi lui 
Jurând o vorbă bună pentru tine şi cred că se va îndupleca, 
pentru că ţine foarte mult la prinţesă. 

Chiar dacă n-ar vrea să mi-o dea, dreptatea mea 
precumpăneşte. 

Aşa-i şi trebuie să fie de acord, dar ar putea să vă refuze 
binecuvântarea. Nimeni nu i-o poate smulge cu forţa, iar 
fără binecuvântarea părinţilor, n-o ai nici pe cea de la 
Dumnezeu. 

Zbyszko se îngrijoră auzind aceste cuvinte, căci până 
acum nu se gândise la asta. Dar tocmai atunci intră prinţesa 
cu Jagienka de Dtugolas şi celelalte jupâniţe, aşa că se 
repezi s-o întâmpine, iar ea îl primi cu şi mai multă 
bunăvoință decât prinţul şi începu să-i vorbească despre 


aşteptata sosire a lui Jurând. Farfuriile pentru ei se află pe 
masă şi au fost trimişi oameni anume să-i îndrume prin 
viscol. Nu mai pot întârzia cu cina de Ajun, deoarece soţului 
ei nu-i place să aştepte, dar vor sosi şi ei înainte de sfârşitul 
mesei. 

Cât despre Jurând, îi spuse prinţesa, va fi cum va voi 
Dumnezeu. Fie am să-i spun totul astăzi, fie mâine după 
slujbă, iar prinţul mi-a promis şi el că mă va ajuta. Jurând e 
îndârjit, dar nu cu cei la care ţine şi le este dator. 

Aici, se apucă să-i povestească lui Zbyszko cum să se 
poarte cu socrul lui şi Doamne fereşte să-l supere. Se arătă 
plină de intenţii bune, dar cine cunoştea lumea mai bine şi 
vedea mai departe decât Zbyszko, ar fi simţit în cuvintele ei 
oarecare teamă. Poate că era aşa, deoarece stăpânul de la 
SpychOw nu se lăsa în genere convins prea uşor sau poate 
că prinţesa era puţin îngrijorată pentru că nu-l văzuse de 
multă vreme. Afară, vântoasa se înteţea tot mai mult şi toţi 
vorbeau că pe oricine-l va surprinde la câmp deschis, acolo 
avea să rămână; prinţesei îi trecu totuşi prin minte şi altă 
presupunere: anume că Danuska îi destăinuise tatălui ei că 
se unise cu Zbyszko prin cununie, iar acesta, mâniindu-se, 
hotărâse să nu mai vină la Ciechan6w. Nu voia să-i 
încredinţeze lui Zbyszko astfel de gânduri şi nici nu mai avu 
când, fiindcă slujitorii începură să aducă mâncarea şi s-o 
aşeze pe masă. Cu toate acestea, Zbyszko avu timp să-i mai 
îmbrăţişeze încă o dată picioarele şi s-o întrebe: 

Dar dacă vor veni, ce se va întâmpla, stăpână milostivă? 
Mrokota mi-a spus că pentru Jurând s-a pregătit o odaie 
separată, unde se va găsi fân şi pentru aşternuturile 
scutierilor. Ce va fi, însă? 

Prinţesa se porni să râdă şi lovindu-l uşor cu mănuşa peste 
faţă, răspunse: 

Taci din gură? Ce mai vrei? la uite la el! 

Şi se îndreptă spre prinţ, în faţa căruia slujitorii trăgeau 
jilţul, ca să se poată aşeza. Mai înainte, însă, unul dintre ei îi 
oferi o farfurie întinsă, plină cu turtă tăiată în felii subţiri şi 


anafură, pe care prinţul avea s-o împartă cu oaspeţii, 
curtenii şi slujitorii. Una la fel o ţinea pentru prinţesă un 
flăcăiaş frumos, fiul castelanului de Sochaczew. De cealaltă 
parte a mesei, stătea în picioare preotul Wyszoniek care 
avea să binecuvânteze cina întinsă pe un strat subţire de 
fân mirositor. Dar deodată, în uşă se ivi un om acoperit de 
zăpadă şi începu să strige cât putea de tare: 

Stăpâne milostiv! 

Ce este? Întrebă prinţul, nu prea bucuros că se 
întrerupsese ritualul. 

Pe drumul dinspre Radzandw, nişte călători au fost 
acoperiţi de zăpadă. Avem nevoie de mai mulţi oameni, ca 
să-i scoatem de sub nămeţi. 

Se îngrijorară cu toţii auzind acestea, se sperie şi prinţul şi 
întorcându-se către castelanul de Sochaczew, porunci: 

Dă-i câţiva călăreţi cu lopeţi cât mai repede. 

După care îl întrebă pe cel ce adusese vestea: 

Sunt mulţi? 

N-am putut să ne dăm seama. Viscoleşte groaznic. Sunt cai 
şi sănii. O ceată mai mare de oameni. 

Şi nu ştiţi ai cui sunt? 

Lumea zice că ai şlahticului de la Spych6w. 

Capitolul XXVI. 

Când auzi această veste nefericită, Zbyszko, fără să mai 
ceară învoirea prinţului, se repezi la grajduri şi porunci să 
se pună şeile pe cai. Cehul care, ca un şlahtic ce era, îl 
însoţise în sala de mese, abia mai avu timp să se întoarcă în 
odaie şi să aducă o şubă din blană de vulpe; nici nu mai 
încercă să-l reţină pe tânărul stăpân, întrucât, ager la minte 
din naştere, ştia că nu va izbuti nimic, iar zăbava s-ar putea 
arăta cu primejdie. Încălecând pe al doilea cal, luă de la 
paznicul porţii câteva torţe şi porniră numaidecât împreună 
cu oamenii prinţului, pe care-i pregătise în grabă bătrânul 
castelan. Dincolo de poartă îi înghiţi un întuneric de 
nepătruns, dar viforniţa li se păru mai slabă. Poate că s-ar fi 
rătăcit de îndată afară din oraş, dacă n-ar fi fost omul trimis 


să-i vestească la castel, care acum îi conducea mai repede şi 
mai sigur cu ajutorul unui câine ce ştia drumul dinainte. La 
câmp deschis, vijelia începu iarăşi să le şfichiuiască feţele, 
mai ales că alergau la galop. Drumul era plin de hârtoape, 
iar pe alocuri atât de troienit, încât erau siliţi să-şi 
încetinească goana, deoarece zăpada ajungea până la burta 
cailor. Oamenii prinţului aprinseră torţele şi făcliile, 
înaintând prin fumul şi flăcările în care vântul sufla cu atâta 
tărie de parcă voia să le smulgă de pe beţele înmuiate în 
smoală şi să le împrăştie pe câmpuri şi peste păduri. 
Drumul era lung - trecură de aşezările mai apropiate de 
Ciechan6w, apoi de Niedzborz, după care cotiră spre 
Radzwandw. Dincolo de Niedzborz, furtuna începu într- 
adevăr să scadă în putere. Palele de vânt erau mai slabe şi 
nu mai aduceau atâta zăpadă. Cerul se mai luminase. De 
sus, se mai cernu o vreme zăpada, dar conteni repede. 
După aceea, ici şi colo, printre nori, apărură stelele. Caii 
începură să sforăie şi călăreţii să respire mai uşor. Stelele 
se îndeseau cu fiecare clipă şi se lăsa gerul, După un 
răstimp, cam cât ai spune câteva rugăciuni, se aşternu 
liniştea. 

Cavalerul de Lorche, care călărea lângă Zbyszko, încercă 
să-l mângâie, spunându-i că Jurând, când îşi dăduse seama 
de primejdie, se gândise fără îndoială mai întâi să-şi scape 
copila şi chiar dacă aveau să-i dezgroape pe toţi, îngheţaţi, 
pe Danusia o s-o găsească în viaţă şi poate dormind sub 
blănuri. Dar Zbyszko nu-l prea înţelegea, în sfârşit nici nu 
mai avu timp să-l asculte, fiindcă după o vreme, călăuza 
care călărea în frunte, se depărtă de drum. 

Tânărul cavaler ieşi înainte şi întrebă: 

De ce ne abatem din drum? 

Pentru că ei n-au fost acoperiţi de zăpadă pe drum, ci 
acolo, hăt! Domnia Ta, vezi tufişul acela de arini? 

Odată cu aceste cuvinte, arătă cu mâna mai departe spre 
tufele de arin care se puteau vedea pe întinderea albă, 


întrucât norii nu mai acopereau tipsia Lunii şi noaptea se 
mai luminase. 

Se vede că s-au îndepărtat de drum. 

S-au depărtat de drum şi au mers în cerc pe lângă râu. 
Când e vânt şi viscoleşte zăpada, nu-i prea greu să te 
rătăceşti. Au mers până când le-au ostenit caii. 

Şi cum i-aţi găsit? 

Ne-a dus câinele. 

Nu se află niscaiva colibe prin apropiere? 

Sunt, dar de cealaltă parte a râului. Uite colo curge Wkra. 

Daţi pinteni cailor! Strigă Zbyszko. 

Dar era mai lesne să porunceşti decât să o duci la 
îndeplinire, căci deşi era un ger năprasnic, pe luncă stratul 
de zăpadă, uscat şi proaspăt adus de vânt, încă nu 
îngheţase, şi caii se afundau până mai sus de genunchi; nu 
puteau să înainteze prea repede. Deodată, ajunse până la ei 
lătratul câinelui şi drept înaintea lor se iţi un trunchi 
aplecat de salcie, deasupra căruia lucea în lumina Lunii 
coroana crengilor desfrunzite. 

Sunt mai încolo, îi lămuri călăuza, nu departe de ariniş; 
dar şi aici trebuie să fie ceva. 

Sub salcie este un troian. Faceţi lumină! 

Câţiva dintre oamenii prinţului, descălecară şi luminară 
locul cu torţele, după care unul strigă imediat: 

E un om sub zăpadă! 1 se vede capul, uite aici! 

Şi un cal! Strigă îndată altul. 

Dezgropaţi-l! 

Lopeţile începură să se cufunde în zăpadă şi s-o arunce în 
amândouă părţile. 

După o clipă, ieşi la iveală o siluetă omenească cu capul 
plecat pe piept şi căciula trasă peste faţă. O mână ţinea 
hăţurile calului care zăcea alături cu nările în zăpadă. Se 
pare că omul rămăsese în urmă poate pentru a ajunge mai 
repede la locuinţele oamenilor şi a se întoarce cu ajutoare, 
iar când îi căzuse calul, se adăpostise sub salcie în partea 
apărată de vânt şi acolo înţepenise. 


Vino cu torţa! Strigă Zbyszko. 

Un slujitor apropie lumina de faţa celui îngheţat, dar era 
greu să-i recunoască trăsăturile. Abia când al doilea slujitor 
ridică în sus capul plecat, din toate piepturile se smulse un 
singur strigăt: 

Stăpânul de la Spychâw! 

Zbyszko porunci la doi oameni să-l ia în braţe şi să-l 
readucă la viaţă în cea mai apropiată colibă, iar el se repezi 
împreună cu ceilalţi slujitori şi călăuza să salveze restul 
suitei. Pe drum, se gândi că o va găsi acolo pe Danusia, soţia 
lui, poate fără viaţă, şi îndemnă fără milă calul care înota în 
zăpada până la piept. Din fericire, nu mai era departe, cel 
mult câteva stadii. Din întuneric se auziră chemările 
oamenilor care rămăseseră mai înainte cu cei înzăpeziţi: 
„Aici!” Zbyszko ajunse la ei şi sări din şa: 

Puneţi mâna pe lopeţi! 

Două sănii erau deja dezgropate de cei rămaşi să-i 
păzească. Caii şi oamenii din ele îngheţaseră cu totul şi nu 
mai puteau fi ajutaţi. Unde erau celelalte, se putea cunoaşte 
numai după movilele de omăt, deşi nu toate săniile erau 
acoperite. Lângă unele, se vedeau caii cu burţile proptite în 
nămeţi, parcă smucindu-se să alerge, încremeniţi în ultima 
sforţare. Înaintea unei perechi, stătea un om cu sulița în 
mână, cufundat până la brâu în zăpadă, nemişcat ca un 
stâlp; în cele mai depărtate, slujitorii muriseră lângă cai, 
ţinându-i de zăbală. Se vede că moartea îi surprinsese în 
clipa când voiau să scoată caii din troiene. La capătul 
alaiului, se afla o sanie neacoperită deloc de zăpadă. 
Surugiul şedea ghemuit în faţă cu mâinile peste urechi, iar 
în spate zăceau doi oameni; dâlmele lunguieţe de zăpadă, 
depuse peste piepturile lor, se uneau cu mormanul de 
alături şi-i acopereau ca o pătură, în timp ce ei păreau că 
dorm tăcuţi şi nemişcaţi. Alţii însă, pieriseră luptând până la 
ultima suflare cu vijelia, fiindcă înlemniseră în atitudini ce 
exprimau sforţarea. Câteva sănii erau răsturnate; unele 
aveau oiştile frânte. Lopeţile descopereau mereu spinările 


cailor încordate ca nişte arcuri sau capetele cu dinţii înfipţi 
în zăpadă, oameni în sănii ori pe lângă ele, dar în niciuna nu 
găsiră vreo femeie. La răstimpuri, Zbyszko mânuia lopata 
cu atâta râvnă, încât i se îmbrobona fruntea de sudoare; 
alteori lumina ochii morţilor cu inima bătându-i de teamă să 
nu vadă printre ei chipul soţiei iubite, dar totul era în 
zadar! Flacăra lumina doar feţele mustăcioase ale 
războinicilor de la Spychow, dar nicăieri nici urmă de 
Danusia sau de vreo altă femeie. 

Ce înseamnă asta? Se întrebă uluit tânărul cavaler. 

Şi strigă la oamenii care trudeau în apropiere, întrebându- 
i dacă n-au descoperit ceva; dar şi aceştia dezgropaseră 
numai bărbaţi. În cele din urmă, sfârşiră treaba. Slujitorii 
înhămară la sănii caii lor şi aşezându-se pe capră porniră cu 
morţii spre Niedzborz, ca să mai încerce acolo la căldură să 
mai readucă pe vreunul la viaţă. Zbyszko, cehul şi câţiva 
oameni mai rămaseră. Îi trecu prin gând că sania cu 
Danusia se despărţise de alai; poate că Jurând, cum era de 
aşteptat, înhămase la ea cei mai buni cai şi poruncise să 
plece înainte; sau poate că o lăsase la vreo colibă pe drum. 
Nici Zbyszko nu mai ştia ce să creadă; în orice caz, voia să 
vadă nămeţii mai apropiaţi, arinişul şi pe urmă să se 
întoarcă şi să mai caute pe drum. 

Dar prin mormanele de zăpadă, nu mai găsiră nimic. În 
tufărişuri văzură de câteva ori sticlind ochii lupilor, dar 
nicăieri nu mai dădură de alte urme de oameni şi cai. Lunca 
dintre ariniş şi drum lucea acum în razele Lunii şi pe 
întinderea ei tristă se vedeau într-adevăr de departe pe 
alocuri câteva pete întunecate, dar şi acestea erau tot lupi 
care, la apropierea oamenilor, îşi luaseră repede tălpăşiţa. 

Domnia Ta! Spuse cehul în cele din urmă, în zadar mai 
căutăm pe aici, fiindcă jupâniţa de la Spychâw nu era în 
alai. 

La drum! Răspunse Zbyszko. 

N-o s-o găsim nici pe drum. M-am uitat bine dacă într-una 
din sănii nu este şi vreo ladă cu veşminte femeieşti. N-am 


văzut nimic. Jupâniţa a rămas la Spychow. 

Zbyszko rămase uimit la remarca cehului, aşa că 
răspunse: 

Să dea Dumnezeu să fie aşa cum zici. 

Cehul îşi puse şi mai mult mintea la treabă: 

Dacă era în vreo sanie, stăpânul cel bătrân n-ar fi plecat 
de lângă ea, iar dacă ar fi făcut-o, ar fi luat-o în şa pe calul 
lui şi i-am fi găsit împreună. 

Să ne întoarcem încă o dată acolo, rosti Zbyszko neliniştit. 

Pentru că îi trecu prin gând că aşa se şi întâmplase, cum 
spunea cehul. Dacă nu căutaseră cu destulă grijă? Dacă 
Jurând o urcase pe Danusia pe calul lui, apoi, când calul se 
prăbuşise, jupâniţa se depărtase de el, vrând să găsească 
ajutor pentru tatăl ei? În acest caz, se putea afla pe undeva 
sub zăpadă prin apropiere. 

Dar Gtowacz, parcă ghicindu-i gândurile, repetă: 

În acest caz, s-ar fi găsit în vreuna dintre sănii ceva de 
îmbrăcat, căci n-ar fi plecat la curtea prinţului numai cu 
hainele de pe ea. 

Cu toate acestea, se întoarseră totuşi sub salcie, dar nici 
sub ea, nici la o stadie în jurul ei nu găsiră nimic. Pe Jurând 
îl duseseră oamenii prinţului la Niedzborz, şi împrejur era 
pustiu. Cehul mai spune că şi câinele care alerga înaintea 
călăuzei şi care-l găsise pe Jurând, ar fi găsit-o şi pe 
jupâniţă. Abia atunci Zbyszko răsuflă uşurat, aproape 
convins că Danusia rămăsese acasă. Fu în stare chiar să-şi 
explice de ce se întâmplase astfel: se vede că jupâniţa îi 
mărturisise tatălui, iar acesta, nefiind de acord cu căsătoria, 
o lăsase acasă înadins, venind numai el să-i înfăţişeze 
prinţului toată nemulţumirea lui şi să ceară sprijinul 
episcopului. La acest gând, Zbyszko nu-şi putu stăpâni un 
simţământ de uşurare, ba chiar de bucurie, înțelegând că 
odată cu moartea lui Jurând dispăruseră toate piedicile. 
„Jurând n-a vrut, dar asta a fost voia Domnului lisus, îşi 
spuse cavalerul, şi Dumnezeu învinge întotdeauna”. Acum 
nu-i mai rămăsese de făcut decât să se ducă la Spychâw şi 


s-o ia pe Danuska - era doar soţia lui - iar după aceea să 
împlinească şi cununia, ceea ce era mai uşor de făcut în 
apropierea hotarului, decât în depărtatul Bogdaniec. „Asta-i 
dorinţa lui Dumnezeu!” repetă în sinea lui. Se ruşină totuşi 
de bucuria lui şi întorcându-se spre ceh, zise: 

Acum, îmi pare rău de el şi o spun cu voce tare. 

Oamenii vorbeau că nemţii se temeau de el ca de moarte, 
răspunse scutierul. 

lar după un răstimp întrebă: 

Acum, ne întoarcem la castel? 

Prin Niedzborz, încuviinţă Zbyszko. 

Ajunseră într-adevăr la Niedzborz şi opriră înaintea curţii, 
unde-i întâmpină bătrânul şlahtic Zelech. Pe Jurând nu-l mai 
găsiră, dar Zelech le dădu o veste bună: 

Aici, l-au frecat cu zăpadă, aproape până la os, îi lămuri, şi 
i-au turnat vin în gură, după care au turnat apă încălzită pe 
el şi abia atunci a început să răsufle. 

Trăieşte? Întrebă bucuros Zbyszko care la această veste, 
uită de propriile necazuri. 

Trăieşte, dar numai Dumnezeu ştie cât o s-o mai ducă, 
deoarece sufletului nu-i place să se întoarcă din drum. 

Şi de ce a plecat de aici? 

Pentru că au venit trimişii prinţului după el. Am luat toate 
plăpumile din casă, l-am învelit şi l-am lăsat să plece. 

N-a spus nimic de fiica lui? 

Abia era în stare să răsufle; încă nu-şi recăpătase vorbirea. 

Şi ceilalţi? 

Ceilalţi au trecut în lumea de dincolo. Sărmanii, nu vor mai 
veni la slujba de Crăciun, poate doar la cea pe care o va 
face însuşi Domnul lisus în cer. 

Niciunul n-a revenit la viaţă? 

Niciunul. Haideţi în odaie, să nu vorbim în tindă. Dacă 
vreţi să-i vedeţi, zac întinşi pe lângă foc în odaia slugilor. 
Hai înăuntru! 

Dar ei se grăbeau şi nu mai voiră să intre, cu toate că 
bătrânul Zelech stărui, întrucât era bucuros când putea să 


mai „vorovească” şi el cu cineva. De la Niedzborz până la 
Ciechan6w mai aveau o bucată bună de drum şi Zbyszko 
era foarte nerăbdător să-l vadă cât mai repede pe Jurând, 
ca să afle ceva de lael. 

Îşi îndemnară caii cât putură pe drumul înzăpezit. Când 
sosiră, era trecut de miezul nopţii şi slujba tocmai se 
terminase în capela castelului. La urechea lui Zbyszko 
ajunse mugetul vitelor şi behăitul caprelor; după obiceiul 
străvechi, credincioşii le imitau, amintind astfel că lisus se 
născuse într-un staul. După slujbă, prinţesa veni la Zbyszko 
cu faţa îngrijorată, speriată şi începu să-l întrebe: 

Danusia unde este? 

N-am găsit-o. Dar Jurând n-a spus nimic, că am auzit că 
trăieşte? 

lisuse milostiv! Vai nouă, Dumnezeu ne-a pedepsit! Jurând 
n-a vorbit şi zace ţeapăn ca un buştean. 

Nu te teme, milostivă stăpână. Danuska a rămas la 
Spychow. 

De unde ştii? 

În nici o sanie, n-am găsit vreo urmă de veşminte. Nu 
putea porni la drum doar într-un cojocel. 

E adevărat, pe viul Dumnezeu! 

Şi ochii începură să-i strălucească de bucurie, iar după o 
clipă, exclamă: 

Ehei! Micuţule lisus, care te-ai născut astăzi, se vede că nu 
eşti mâniat pe noi, ci dimpotrivă, binecuvântarea ta stă 
asupra noastră. 

O pusese totuşi pe gânduri că Jurând venise fără Danusia, 
aşa că se interesă mai departe: 

De ce s-o fi lăsat acasă? 

Zbyszko îi înfăţişă bănuielile lui. Prințesei i se părură 
îndreptăţite; n-o impresionară însă prea mult. 

Acum, Jurând o să ne datoreze viaţa, rosti, şi la drept 
vorbind, şi ţie, pentru că şi tu te-ai dus să-l scoţi din zăpadă. 
Ar trebui să aibă o piatră în piept, în loc de inimă, ca să se 
mai împotrivească! Poate că Dumnezeu îl previne astfel că 


nu se cuvine să se împotrivească lucrurilor sfinte. Când o 
să-şi revină şi o să vorbească, o să i-o spun numaidecât. 

Mai întâi trebuie să-şi vină în fire, pentru că încă nu se ştie 
de ce n-a luat-o şi pe Danuska. Dacă este bolnavă? 

Nu vorbi cu păcat! Şi aşa sunt destul de tristă că nu se află 
aici. Dacă era bolnavă, n-ar fi lăsat-o singură! 

E cu putinţă! Se învoi Zbyszko. 

Şi se duseră la Jurând. În încăpere era foarte cald, ca în 
odăiţa de scaldă, şi destulă lumină, deoarece pe vatră 
ardeau reteveie uriaşe de pin. Preotul Wyszoniek veghea 
bolnavul întins pe pat, acoperit cu blănuri de urs. Era palid 
la faţă, cu părul lipit de sudoare şi cu ochii închişi. Avea 
gura deschisă şi pieptul i se ridica parcă greoi, dar cu atâta 
putere că blănurile cu care era acoperit se înălţau şi 
coborau odată cu răsuflarea. 

Cum se mai simte? Întrebă prinţesa. 

I-am turnat o oală cu vin fiert în gură, răspunse preotul 
Wyszoniek, şi a început să asude. 

Doarme sau e treaz? 

Poate că nu doarme, fiindcă se mişcă întruna. 

Ai încercat să vorbeşti cu el? 

Am încercat, dar nu răspunde nimic, cred că n-o să 
vorbească până mâine în zori. 

O să aşteptăm până se revarsă zorile, spuse prinţesa. 

Părintele Wyszoniek stărui să se ducă să se odihnească, 
dar ea nu vru să-l asculte. Voia întotdeauna şi în toate să fie 
egală, mai ales în privinţa virtuţilor creştineşti, aşadar şi în 
îngrijirea bolnavilor, cu răposata regină Jadwiga şi să 
răscumpere astfel prin însuşirile ei sufletul tatălui; nu 
pierdea deci nici un prilej ca, într-o ţară creştinată mai 
demult, să se arate mai înflăcărată decât ceilalţi şi să 
şteargă amintirea că se născuse păgână. 

Şi afară de asta, ardea de nerăbdare să afle ceva chiar din 
gura lui Jurând despre Danusia, întrucât în ceea ce o privea 
nu era cu totul liniştită. Aşezându-se deci lângă patul lui, 
începu să îngâne rugăciuni până când avea să aţipească. 


Zbyszko, care nu se însănătoşise cu totul şi, pe de altă 
parte, ostenise peste măsură noaptea trecută, îi urmă 
curând pilda şi peste un ceas, adormiră amândoi atât de 
adânc, încât poate că ar fi dormit până la ziuă dacă nu i-ar fi 
trezit în zori glasul clopoţelului din capela castelului. 

Dar clinchetul lui îl trezi şi pe Jurând, care deschise ochii, 
se ridică îndată în capul oaselor în pat şi se uită împrejur 
clipind din ochi. 

Binecuvântat fie numele lui lisus Cristos! Cum te simţi, 
Domnia Ta? Îl întrebă prinţesa. 

Se vede, însă, că nu-şi revenise cu totul, fiindcă se uită la 
ea, ca şi când n-o cunoştea, iar după o clipă strigă: 

Aici, veniţi aici şi daţi zăpada la o parte! 

Pentru numele lui Dumnezeu! 'Ie afli la Ciechanow, Domnia 
Ta! Îl îndreptă prinţesa. 

Jurând îşi încreţi fruntea, ca un om care îşi adună 
gândurile cu greutate, şi răspunse: 

La Ciechan6w? Copila mă aşteaptă şi. Prinţul. Danuska! 
Danuska! 

Şi deodată, închizând ochii, căzu din nou pe pernă. 
Zbyszko şi prinţesa se speriară, întrebându-se dacă nu 
cumva murise, dar în aceeaşi clipă, pieptul începu să i se 
mişte răsuflând adânc, asemenea unui om care se 
cufundase într-un somn profund. 

Părintele Wyszoniek îşi puse un deget pe buze, făcându-le 
semn cu mâna să nu-l trezească, după care şopti: 

Poate că aşa o să doarmă toată ziua. 

Da, dar ce-a spus? Întrebă prinţesa. 

A spus că jupâniţa îl aşteaptă la Ciechan6w, îi răspunse 
Zbyszko. 

Pentru că nu-şi venise încă în fire, lămuri preotul. 

Capitolul XXVII. 

Părintele Wyszoniek se temea că şi când se va trezi a doua 
oară, Jurând îşi va pierde iarăşi judecata pentru mai multă 
vreme. Deocamdată, le promise prinţesei şi lui Zbyszko că 
le va da de ştire atunci când bătrânul cavaler va putea 


vorbi, iar după plecarea lor, se duse şi el să se culce. Într- 
adevăr, Jurând se trezi abia a doua zi de sărbătoare chiar la 
amiază, însă cu mintea limpede. Prinţesa şi Zbyszko erau de 
faţă, aşa că Jurând, ridicându-se în şezut în pat, se uită la 
ea, o recunoscu şi se interesă: 

Stăpână milostivă. Pentru Dumnezeu, eu sunt la 
Ciechan6w? 

Şi ai dormit toată ziua, îi răspunse prinţesa. 

M-a acoperit zăpada. Cine m-a scăpat? 

Cavalerul acesta: Zbyszko de Bogdaniec. Îţi aduci aminte, 
la Cracovia. 

Jurând privi o clipă cu ochiul sănătos la tânăr şi zise: 

Îmi aduc aminte. Dar unde-i Danuska? 

Nu trebuia să vină cu Domnia Ta? Întrebă prinţesa 
neliniştită. 

Cum să vină cu mine, dacă eu veneam la ea? 

Zbyszko şi prinţesa se uitară unul la celălalt, crezând că 
prin gura lui Jurând vorbea fierbinţeala, după care 
cneaghina spuse: 

Vino-ţi în fire, pentru numele lui Dumnezeu! Fata n-a fost 
cu Domnia la? 

Fata? Cu mine? Se miră Jurând. 

Pentru că oamenii Domniei Tale au murit, dar pe ea n-am 
găsit-o printre ei. De ce ai lăsat-o la Spychow? 

El rămase iarăşi uimit, dar de astă dată cu teamă în glas: 

La Spychow? Păi ea era la Luminăţia Ta, nu la mine! 

Bine, dar Domnia Ia ţi-ai trimis oamenii cu o scrisoare, ca 
s-o ia de la conacul din pădure! 

În numele Tatălui şi al Fiului! Răspunse Jurând. N-am 
trimis pe nimeni după ea. 

Atunci, prinţesa păli deodată. 

Ce înseamnă asta? Întrebă nedumerită, eşti sigur, Domnia 
Ta, că ştii ce vorbeşti? 

Pentru mila lui Dumnezeu, unde-mi este copila? Strigă 
Jurând, zvâcnind în picioare. 


Părintele Wyszoniek, auzind acestea, ieşi repede din odaie, 
iar prinţesa îşi continuă vorba: 

Ascultă-mă, Domnia Ta: la conacul din pădure, a venit o 
ceată de oameni înarmaţi cu scrisoare de la Domnia Ta. În 
scrisoare, ne aduceai la cunoştinţă că te-a strivit o grindă în 
timpul incendiului. Că eşti pe jumătate orb şi vrei să-ţi vezi 
fiica. Au luat-o pe Danuska şi au plecat. 

Vai mie! Strigă Jurând. Pe Dumnezeu din cer, la Spych6w 
n-a fost nici un incendiu şi nici eu n-am trimis pe nimeni 
după ea! 

Atunci, intră şi preotul Wyszoniek cu scrisoarea, pe care i- 
o înmână lui Jurând şi-l întrebă: 

Nu este scrisul Domniei Tale? 

Nu ştiu. 

Dar pecetea? 

Pecetea este a mea. Ce zice în scrisoare? 

Părintele Wyszoniek reciti scrisoarea şi Jurând ascultă 
luându-se cu mâinile de păr, după care spuse: 

Scrisoarea este falsă! Pecetea prefăcută! Vai de sufletul 
meu! Mi-au prins copila şi-i vor lua viaţa! 

Cine? 

Cavalerii teutoni! 

Pe rănile Mântuitorului! Trebuie să-l vestim pe prinţ! Să 
trimită soli la căpetenia Ordinului! Exclamă cneaghina. 
lisuse milostiv, salveaz-o şi ajută-ne! 

Cu aceste cuvinte, ieşi strigând din încăpere. Jurând sări 
din pat şi se apucă să-şi pună în grabă hainele pe el. 
Zbyszko stătea împietrit, dar în curând dinţii încleştaţi 
începură să-i scrâşnească ameninţător. 

De unde ştii, Domnia Ta, că au răpit-o cavalerii teutoni? Se 
interesă preotul Wyszoniek. 

Jur pe chinurile Mântuitorului! 

Aşteaptă puţin! E cu putinţă. Au venit să se plângă 
împotriva Domniei Tale la conacul din pădure. Voiau să se 
răzbune. 

Ei au răpit-o! Strigă Zbyszko deodată. 


Spunând acestea, ieşi din odaie şi, dând fuga la grajduri, 
porunci să înhame caii la sănii, pe câţiva să pună şeile, el 
însuşi neştiind prea bine ce vrea să facă. Înţelegea doar că 
trebuie să alerge în ajutorul Danusiei, şi asta numaidecât, 
fie şi până în Prusia, iar acolo s-o smulgă din mâinile 
vrăjmaşilor sau să piară. 

După care reveni în odaie să-l anunţe pe Jurând că armele 
şi caii vor fi gata imediat. Era sigur că Jurând va merge cu 
el. Fierbea de mânie, durere şi părere de rău, dar în acelaşi 
timp nu-şi pierdea nădejdea, deoarece avea impresia că 
amândoi, împreună cu spăimosul cavaler de SpychOw, vor fi 
în stare să facă totul, să atace până şi întreaga putere 
teutonă. 

În încăpere, afară de Jurând, părintele Wyszoniek şi 
prinţesă, îi găsi şi pe prinţ, pe cavalerul de Lorche şi pe 
bătrânul şlahtic de Diugolas, pe care cneazul, aflând de cele 
întâmplate, îl chemase şi pe el la sfat, având în vedere 
înţelepciunea lui şi cunoaşterea cavalerilor teutoni, la care 
stătuse ani lungi în robie. 

Trebuie să facem totul cu chibzuinţă, să nu greşim 
procedând orbeşte din cauza grabei şi s-o pierdem astfel pe 
jupâniţă - îşi dădu cu părerea stăpânul de la Dlugolas. Se 
cuvine să ne plângem fără întârziere maestrului Ordinului 
şi dacă Luminăţia Sa prinţul îmi dă o scrisoare, am să i-o 
duc chiar eu. 

O să-ţi dau scrisoarea şi Domnia Ia o să i-o duci, acceptă 
prinţul. N-o să lăsăm copila să piară, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu şi Sfânta Cruce. Maestrul teuton se teme de 
război cu regele polon şi este interesat să ne câştige de 
partea lui pe mine şi pe fratele meu Semko. Nu cred că a 
fost răpită din porunca lui şi am să-i cer să-i dea drumul. 

Şi dacă totuşi el a dat porunca? Întrebă preotul 
Wyszoniek. 

Deşi este teuton, e mai cinstit decât ceilalţi, răspunse 
prinţul, şi cum v-am spus, acum va prefera să-mi facă pe 
voie, în loc să-mi stârnească mânia. Puterea lui Jagietto nu 


poate fi dispreţuită. Ehei! Ne-au tăbăcit pielea cât au putut, 
dar acum şi-au dat seama că dacă şi noi, mazurienii, îi vom 
sări în ajutor lui Jagieto, va fi rău de ei. 

Şlahticul de Dtugolas îi continuă vorba: 

Asta-i adevărul. Cavalerii teutoni nu fac nimic în zadar; de 
aceea, socotesc că dacă ei au răpit fata, au făcut-o doar ca 
să smulgă paloşul din mâna lui Jurând şi fie să-i ceară 
răscumpărare, fie s-o schimbe cu cineva. 

Aici, se întoarse spre stăpânul de la Spychâw: 

Ce prinşi ai acum? 

Pe de Bergow, răspunse Jurând. 

E cineva însemnat? 

Se pare că da. 

De Lorche, auzind numele lui de Bergow, se interesă de el; 
aflând despre ce e vorba, spuse: 

Este rudă cu contele Gueldre, un mare binefăcător al 
Ordinului, care se trage dintr-o familie cu mari merite în 
slujba lui. 

Chiar aşa, adeveri de Dtugolas, traducând celor de faţă 
cuvintele lui. Cei din neamul de Bergow au avut mari 
dregătorii în Ordinul teuton. 

Danveld şi de Lowe s-au zbătut grozav pentru el, spuse 
prinţul. Care cum deschidea gura, cerea ca de Bergow să 
fie eliberat. Pe Dumnezeu din cer, ei au răpit-o pe Danusia, 
ca să o schimbe cu de Bergow. 

De aceea, o vor şi înapoia, spuse preotul. 

Ar fi mai bine să aflăm unde este, propuse stăpânul de la 
Dtugolas. Pentru că să zicem că maestrul Ordinului va 
întreba: cui trebuie să-i poruncesc să-i dea drumul? Ce-i 
vom răspunde? 

Unde este? Zise Jurând surd. Cu siguranţă că n-o ţin 
aproape de hotar, de frică să nu le-o iau, ci au dus-o pe 
undeva departe prin nisipurile Vistulei sau pe malul mării. 

Zbyszko se repezi: 

O s-o găsim şi o s-o luăm înapoi. 

Dar prinţul răbufni deodată cu o mânie reţinută: 


Netrebnicii, au răpit-o din casa mea, prin urmare, m-au 
umilit şi pe mine, iar asta n-am să le-o iert cât voi trăi. 
Ajunge de câte ori au trădat şi m-au atacat! Oricine preferă 
să aibă ca vecini pe vârcolaci în locul lor. Acum, însă, 
căpetenia acestor comturi va fi silit să-i pedepsească şi să-i 
dea drumul fetei, iar mie să-mi trimită soli şi să-mi ceară 
iertare. Altminteri, voi aduna oastea. 

Aici, izbi cu pumnul în masă şi adăugă: 

Oho! Fratele meu din Ptock va merge cu mine, şi Witold, şi 
toată puterea regelui Jagietto. Destul cu zăbava! Şi unui 
sfânt i-ar fi ieşit răbdarea pe nas. Îmi ajunge! 

Tăcură cu toţii, aşteptând să-i treacă mânia prinţului. Anna 
Danuta, în schimb, se bucură că prinţul punea atâta la 
inimă întâmplarea cu Danusia, fiindcă îl ştia răbdător, dar şi 
înverşunat, iar când se apucă de ceva, nu renunţă până nu- 
şi impune voinţa. 

După care luă cuvântul preotul Wyszoniek: 

Odinioară, în Ordin era multă ascultare şi nici un comtur 
nu cuteza să întreprindă ceva de unul singur fără 
îngăduinţa sfatului şi a maestrului. De aceea, Dumnezeu îi 
ajutase să cucerească atâtea ţinuturi însemnate şi să se 
înalțe mai mult decât altă putere. Acum, însă, nu mai 
ascultă de nimeni, nici de adevăr, nici de cinste şi nici de 
credinţă. De nimic, afară de lăcomie şi sunt atât de răi, de 
parcă ar fi lupi, nu oameni. Cum pot să asculte ei poruncile 
căpeteniei sau ale sfatului, de vreme ce nu-l ascultă nici pe 
Dumnezeu? Fiecare trăieşte în castelul lui ca un prinţ şi se 
ajută unul pe altul să facă rău. O să ne plângem maestrului, 
iar ei o să se împotrivească. Maestrul le va porunci să 
înapoieze fata, iar ei n-o vor face sau vor spune: „Nu se află 
la noi, pentru că nu noi am răpit-o”. O să le ceară să jure şi 
ei vor jura. Şi atunci ce-o să facem? 

Ce-o să facem? Repetă şlahticul de Diugolas. Jurând să 
plece la Spychow. Dacă au răpit-o pentru răscumpărare sau 
ca s-o schimbe cu de Bergow, trebuie să dea de ştire, 
aşadar trebuie să-l anunţe pe Jurând şi nu pe altcineva. 


Au răpit-o cei care au venit la conacul din pădure, rosti 
preotul. 

Atunci, maestrul lor o să-i trimită în judecată sau o să le 
poruncească să lupte cu Jurând. 

Să lupte, se burzului Zbyszko, cu mine trebuie să lupte 
mai întâi, fiindcă eu i-am provocat! 

Jurând îşi luă mâinile de pe faţă şi întrebă: 

Cine a fost la conacul de vânătoare? 

Au fost Danveld, bătrânul de Lowe şi cei doi fraţi: Gottfryd 
şi Rotgier, răspunse preotul. S-au plâns şi i-au cerut 
prinţului să-ţi poruncească Domniei Tale să-i dai drumul lui 
de Bergow. Dar prinţul, aflând de la de Fourcy că nemţii te- 
au atacat mai întâi, i-a certat şi i-a lăsat să plece cu mâinile 
goale. 

Du-te la Spychw, Domnia Ta, spuse prinţul, fiindcă ei te 
vor căuta acolo. N-au făcut-o până acum, pentru că 
scutierul acestui tânăr cavaler i-a scrântit mâna lui 
Danveld, când le-a dus provocarea. Du-te la Spychâw şi 
când vor veni la Domnia 'Ia, să-mi dai şi mie de ştire. Ei o să- 
ţi trimită copila în locul lui de Bergow, dar eu tot am să mă 
răzbun, întrucât m-au făcut de ruşine, luând-o de la conacul 
meu. 

Aici, mânia începu să-l cuprindă din nou, deoarece nemţii 
îl făcuseră într-adevăr să-şi piardă răbdarea, şi după o 
clipă, adăugă: 

Ehei, au tot suflat în foc, dar în cele din urmă îşi vor arde 
boturile. 

Se vor împotrivi! Repetă preotul Wyszoniek. 

După ce-l vor vesti pe Jurând că fiica lui se află la ei, nu vor 
putea să se mai opună, răspunse întrucâtva nerăbdător 
Mikotaj de Dtugolas. Cred şi eu că n-o ţin aproape de hotar 
şi, cum drept a spus şi Jurând, au dus-o prin cotloanele 
nisipoase de la malul mării, dar când vom avea dovada că ei 
au răpit-o, nu-şi vor mai nega fapta. 

Jurând începu să repete cu un glas ciudat şi înfricoşător 
totodată: 


Danveld, Lowe, Gottfryd şi Rotgier. 

Mikotaj de Dtugolas îl mai sfătui să repeadă oameni 
pricepuţi în Prusia să se intereseze la Szczytno şi la Insbork 
dacă fiica lui Jurând nu este acolo şi, în caz că nu era, unde 
fusese ascunsă; după care prinţul îşi luă bastonul în mână şi 
ieşi să dea poruncile de trebuinţă, iar prinţesa se întoarse la 
Jurând să-l încurajeze cu o vorbă bună: 

Cum te mai simţi, Domnia Ta? Îl întrebă. 

Un răstimp, Jurând nu răspunse nimic, ca şi când n-ar fi 
auzit întrebarea, iar după aceea, zise deodată: 

Ca şi când mi-ar fi scormonit cineva o rană mai veche. 

Ai încredere în mila lui Dumnezeu. Când o să-l eliberezi pe 
de Bergow, o să se întoarcă şi Danuska. 

Mi-aş da şi viaţa pentru ea. 

Prinţesa ezită să-i amintească de cununie, dar gândindu-se 
puţin, nu vru să-i mai sporească îngrijorarea după 
nenorocirea care-l lovise şi o cuprinse teama: „O s-o caute 
împreună cu Zbyszko, să-i spună el când va găsi momentul 
potrivit, cugetă, fiindcă acum ar putea să-şi piardă minţile”. 
Preferă deci să vorbească despre altceva. 

Domnia Ta, nu trebuie să ne învinovăţeşti pe noi, îi spuse. 
Au venit oameni cu însemnele Domniei Tale şi cu o scrisoare 
cu pecete în care scria că eşti bolnav, că ţi se stinge vederea 
şi vrei să-ţi mai vezi o dată copila. Cum puteam să mă 
împotrivesc şi să nu dau urmare rugăminţii unui părinte? 

Jurând îi îmbrăţişa picioarele. 

Eu nu învinovăţesc pe nimeni, stăpână milostivă. 

Mai află şi că Dumnezeu ţi-o va înapoia, fiindcă privirea lui 
veghează asupra ei. O va salva cum a salvat-o şi la 
vânătoarea din urmă, când bourul s-a repezit asupra 
noastră, iar Domnul lisus l-a trimis pe Zbyszko să ne apere. 
Era cât pe ce să-şi piardă viaţa şi după aceea s-a îmbolnăvit, 
dar pe Danuska şi pe mine ne-a apărat, faptă pentru care 
prinţul i-a dat centura şi pintenii de cavaler. Vezi şi Domnia 
Ta că mâna lui Dumnezeu veghează asupra ei. Sigur că-mi 


pare rău de copilă. Credeam că o să vină cu Domnia Ia, că o 
s-o văd, draga de ea, şi când colo. 

Glasul începu să-i tremure, o podidiră lacrimile, iar în 
inima lui Jurând, disperarea înăbuşită până atunci răbufni o 
clipă, neaşteptată şi înfricoşătoare ca vijelia. Îşi înfipse 
mâinile în pletele lungi şi începu să se dea cu capul de 
perete, gemând şi repetând cu glasul răguşit. 

lisuse! lisuse! Lisuse! 

Dar Zbyszko se repezi la el şi scuturându-l de braţe cu 
toată puterea, strigă: 

La drum! E timpul să plecăm la Spychow! 

Capitolul XXVIII. 

Al cui este alaiul acesta? Întrebă Jurând deodată, 
revenindu-şi din îngândurare dincolo de Radzan6w ca dintr- 
un somn adânc. 

Al meu, răspunse Zbyszko. 

Oamenii mei au murit toţi? 

I-am văzut fără suflare la Niedzborz. 

Au pierit vechii mei tovarăşi de luptă! 

Zbyszko nu zise nimic şi călăriră mai departe în tăcere şi 
cât se poate de repede, fiindcă voiau să ajungă degrabă la 
SpychOw, aşteptându-se să-i găsească acolo pe trimişii 
teutonilor. Spre norocul lor, se lăsase din nou gerul şi 
drumul era neted, aşa că puteau să se grăbească. Spre 
seară, Jurând vorbi iarăşi şi începu să-l întrebe de acei fraţi 
călugări care fuseseră la conacul din pădure, aşa că 
Zbyszko îi povesti totul în amănunt despre plângerile lor, 
despre moartea cavalerului de Fourcy şi despre isprava 
scutierului său, care-i scrântise braţul lui Danveld. În timpul 
acestei istorisiri, îşi aduse aminte şi se miră de prezenţa 
acelei femei la conacul din pădure, care adusese balsamul 
vindecător de la Danveld. La primul popas, îi întrebă şi pe 
ceh, şi pe Sanderus, dar niciunul dintre ei nu ştia ce se 
întâmplase cu ea. Credeau că plecase împreună cu oamenii 
care veniseră s-o ia pe Danusia sau îndată după aceea. 
Zbyszko se gândi acum că putea fi cineva trimis înadins, ca 


să-i prevină pe oamenii aceia dacă Jurând se afla el însuşi la 
conac. În acest caz, nu s-ar mai fi dat drept oamenii de la 
SpychOw şi ar fi putut să-şi pregătească o altă scrisoare pe 
care s-o dea prinţesei în locul celei măsluite, chipurile de la 
Jurând. Totul fusese plănuit cu o iscusinţă diabolică şi 
tânărul cavaler, care-i cunoscuse până acum pe cavalerii 
teutoni numai pe câmpul de luptă, se gândi pentru prima 
dată că numai pumnul nu era de ajuns împotriva lor, ci 
trebuia să-i învingă şi cu puterea minţii. Gândul acesta nu-l 
bucura deloc, întrucât jalea lui adâncă şi durerea se 
prefăcuseră în el înainte de toate în dorinţă de luptă şi de 
sânge. Până şi salvarea Danusiei i se înfăţişa asemenea unui 
şir de lupte în grup sau de unul singur; acum, însă, îşi dădu 
seama că trebuia să se folosească de dorinţa de răzbunare 
şi de tăiere a capetelor ca de un urs în lanţ şi să caute noi 
mijloace de a o salva şi de a o recâştiga pe Danusia. 
Gândindu-se la aceasta, îi părea rău că nu este şi Macko cu 
el. Căci Macko era pe cât de îndemânatic, tot pe atât de 
viteaz. Hotări totuşi să-l trimită el însuşi de la Spychow pe 
Sanderus la Szczytno, ca s-o găsească pe femeia aceea şi să 
afle de la ea ce se întâmplase cu Danusia. Îşi spuse că, deşi 
Sanderus voise să-l trădeze, asta n-avea nici o legătură cu 
noua însărcinare, ba la o adică putea să se arate chiar cu 
folos, fiindcă meseria lui îi îngăduia să intre pretutindeni. 

Voia totuşi să se sfătuiască mai înainte cu Jurând, aşa că 
amână lucrurile până la Spych6w, cu atât mai mult că se 
lăsa şi noaptea şi avea impresia că Jurând, aşezat pe o şa 
înaltă de cavaler, aţipise, biruit de oboseală şi grijile prea 
mari. Jurând, însă, călărea cu capul plecat numai din cauza 
nenorocirii. Se vede că se gândea mereu la ea, că inima îi 
era plină de temeri cumplite, deoarece, într-un târziu, zise: 

Mai bine muream îngheţat lângă Niedzborz! Tu m-ai 
dezgropat din zăpadă? 

Eu şi ceilalţi. 

Şi la vânătoare, tu mi-ai salvat copila? 

Ce era să fac? 


Şi acum, ai să mă ajuţi? 

În sufletul lui Zbyszko răbufniră în acelaşi timp iubirea 
pentru Danuska şi o ură împotriva teutonilor nelegiuiţi atât 
de mare, încât aproape că se ridică în şa şi începu să 
vorbească printre dinţii încleştaţi, cu anume greutate 
parcă: 

Ascultaţi ce vă spun eu: de-ar fi să rod cu dinţii castelele 
prusiene, nu voi pregeta s-o fac şi tot o voi scăpa. 

Urma o clipă de tăcere. Firea neînfrânată şi răzbunătoare 
a lui Jurând fu stârnită cu toată puterea de cuvintele lui 
Zbyszko, deoarece începu să scrâşnească pe întuneric şi 
apoi să repete din nou numele: 

Danveld, Lowe, Rotgier şi Gottfryd! 

Şi îşi spuse în sinea lui că dacă-i vor cere să-l sloboadă pe 
de Bergow, le va îndeplini dorinţa, dacă-i vor pretinde 
răscumpărare, o va plăti, de-ar fi nevoie să arunce întregul 
Spychow în balanţă, dar după aceea, vai celor care 
ridicaseră mâna asupra singurei lui copile! 

Toată noaptea nu puse geană pe geană nici o clipă. Spre 
dimineaţă, abia se recunoscură, atât de mult li se 
schimbaseră feţele într-o singură noapte. Jurând fu mirat 
de durerea şi îndârjirea lui Zbyszko, aşa că îl întrebă: 

Ştiu că ţi-a acoperit capul cu năframa şi te-a smuls din 
ghearele morţii. Dar îţi este chiar atât de dragă? 

Zbyszko îl privi drept în ochi cu o faţă aproape sfidătoare 
şi răspunse: 

Este soţia mea. 

La acestea, Jurând îşi struni calul şi se uită la Zbyszko 
clipind uluit: 

Ce spui? Întrebă. 

Spun că ea este soţia mea, iar eu sunt bărbatul ei. 
Cavalerul de Spychâw îşi acoperi ochii cu mănuşa, ca şi 
când l-ar fi orbit strălucirea unui fulger, după care nu mai 
rosti nici un cuvânt, apoi îşi îndemnă calul şi trecând în 

fruntea grupului, înaintă mai departe în tăcere. 

Capitolul XXIX. 


Dar Zbyszko, care mergea în urma lui, nu se mai putu 
abţine multă vreme şi îşi spuse: „Preferam să-şi arate 
mânia, în loc să se închidă în el”. Aşa că se apropie de el şi 
atingându-l cu scara, începu să vorbească: 

Uite, Domnia Ta, cum a fost. Ce-a făcut Danusia pentru 
mine la Varşovia, ştii, dar nu ştii că la Bogdaniec mi-au 
peţit-o pe Jagienka, fiica lui Zych de Zgorzelice. Unchiul 
meu, Macko, şi-o dorea, Zych la fel; ca şi abatele, o rudă 
bogată. Ce să-ţi mai spun? O fată cumsecade, frumoasă ca o 
căprioară şi cu zestre pe măsură. Dar nu era cu putinţă. Îmi 
părea rău de Jagienka, dar şi mai rău de Danuska, aşa că 
am plecat după ea în Mazowsze, pentru că recunosc cu 
mâna pe inimă: nu mai puteam trăi fără ea. Adu-ţi aminte 
cum ai iubit şi Domnia Ia, şi n-o să ţi se mai pară ciudat. 

Aici, Zbyszko se întrerupse, aşteptând vreun cuvânt din 
gura lui Jurând, dar când văzu că acesta tace, îşi continuă 
vorba: 

La conacul de vânătoare, Dumnezeu m-a ajutat şi le-am 
scăpat de bour pe prinţesă şi pe Danuska. Atunci stăpâna 
mi-a spus: „Acum Jurând n-o să mai fie împotrivă; cum ar 
putea să nu te răsplătească pentru asemenea faptă?” Eu, 
însă, nici atunci nu mă gândeam s-o iau fără îngăduinţa 
Domniei Tale. Ei, şi nu-mi era bine deloc, fiindcă bourul 
fioros mă zdrobise atât de tare, încât era cât pe ce să-mi 
pierd viaţa. Dar după aceea, au venit oamenii aceia după 
Danuska, s-o ducă, mă rog, la Spych6w, iar eu încă nu mă 
ridicasem din pat. Am crezut că n-am s-o mai văd niciodată. 
Am gândit că o chemi la Spych6w, ca să i-o dai altuia. La 
Cracovia, te arătaseşi împotrivă. Credeam că am să mor. Of, 
Dumnezeule atotputernic, ce noapte cumplită! De nicăieri 
nici o rază de lumină, numai durere şi jale! Aveam impresia 
că odată cu plecarea ei, nici soarele nu va mai răsări. 
Înţelegi şi Domnia Ta iubirea şi durerea omului. 

În glasul lui Zbyszko, se simțeau lacrimile, dar pentru că 
avea o inimă vitează, se stăpâni şi urmă: 


Oamenii au venit după ea spre seară şi au vrut s-o ia 
numaidecât, dar prinţesa le-a poruncit să mai aştepte până 
a doua zi de dimineaţă. Aşa, Domnul lisus mi-a trimis 
gândul să cad la picioarele prinţesei şi să-i cer mâna 
Danuskăi. Mă gândeam că dacă am să mor, să am măcar 
această mângâiere. Nu uita că ea trebuia să plece, iar eu 
aveam să rămân bolnav şi aproape să-mi dau duhul. Nu mai 
aveam când să-ţi cerem îngăduinţa. Prinţul nu mai era nici 
el la conac, aşa că stăpâna nu mai ştia ce să facă, n-avea pe 
nimeni cu cine să se sfătuiască. În cele din urmă, prinţesei 
şi părintelui Wyszoniek li s-a făcut milă de mine şi preotul 
ne-a cununat. Puterea şi legea de la Dumnezeu. 

Jurând îl întrerupse surd: 

Şi pedeapsa lui Dumnezeu. 

De ce să fie pedeapsa lui Dumnezeu? Întrebă Zbyszlo. Ţine 
minte că au venit după ea înainte de cununie, aşa că ar fi 
luat-o oricum. 

Jurând nu răspunse nici de astă dată nimic, călărind mai 
departe închis în sine, posomorât şi cu faţa atât de 
împietrită parcă, încât Zbyszko, deşi la început se simţi 
uşurat asemenea unui om care mărturisise în sfârşit un 
lucru tăinuit multă vreme, se sperie în cele din urmă, 
spunându-şi în gând tot mai neliniştit că bătrânul cavaler se 
încrâncenase în mânia lui, aşa că de acum încolo nu va mai 
vedea în jurul lui decât oameni străini şi duşmani. 

Şi se abătu asupra lui o mâhnire fără margini. Niciodată, 
de când plecase de la Bogdaniec, nu-i fusese atât de greu. 
Acum, i se părea că nu mai are nici o speranţă să obţină 
aprobarea lui Jurând şi, ce era şi mai rău, s-o salveze pe 
Danusia, că totul era zadarnic, iar pe viitor aveau să cadă 
asupra lui nenorociri din ce în ce mai mari şi durere. 
Această stare apăsătoare dură însă puţin, mai bine zis, 
după cum îi era firea, se preschimbă dintr-odată în mânie, 
dorinţă de sfadă şi de luptă. „Nu vrea pace, îşi spuse 
gândindu-se la Jurând, atunci să fie gâlceavă, să fie ce vrea 
el!” Şi era gata să-l înfrunte şi pe Jurând. Îl cuprinse o 


dorinţă de a se bate cu oricine, numai să facă ceva, să-şi 
alunge părerile de rău, amărăciunea şi furia, numai să-şi 
afle uşurarea. 

Dar în acest timp, ajunseră la cârciuma de la răspântie, 
care se numea Swietlik, unde Jurând, când se întorcea de la 
curtea prinţului la Spychow, îşi lăsa de obicei oamenii şi caii 
să se odihnească. Fără să vrea, procedă şi acum la fel. În 
curând, se găsiră doar ei amândoi într-o odaie separată. 
Deodată, Jurând se opri înaintea tânărului cavaler şi 
aţintindu-l cu privirea, îl întrebă: 

Tu ai venit aici numai pentru ea? 

lar Zbyszko răspunse aproape cu asprime: 

Domnia 'Ia crezi că nu voi recunoaşte? 

Şi începu să se uite drept în ochii lui Jurând, gata să 
răspundă la mânie cu mânie. Dar pe chipul bătrânului 
războinic nu era înverşunare, ci doar o tristeţe aproape 
fără margini. 

Mi-ai salvat copila? Mai întrebă după o clipă. lar pe mine 
m-ai dezgropat din zăpadă? 

Zbyszko se uită la el cu mirare şi teamă, nu cumva îşi 
pierduse minţile, fiindcă Jurând repeta aceleaşi întrebări pe 
care i le pusese mai înainte. 

Stai jos, Domnia Ta, îl rugă, mi se pare că eşti încă slăbit. 

Dar Jurând îşi ridică mâinile, le aşeză pe umerii lui 
Zbyszko şi-l strânse deodată la piept cu toată puterea; iar 
acesta, revenindu-şi din uimire, îl luă de mijloc şi rămaseră 
aşa multă vreme, fiindcă-i înlănţuiau suferinţa şi necazurile 
comune. 

Când îşi dădură drumul, Zbyszko îi mai îmbrăţişă o dată 
genunchii mai vârstnicului cavaler, apoi începu să-i sărute 
mâna cu lacrimi în ochi. 

N-o să mai fii împotriva mea? Întrebă. 

La acestea, Jurând răspunse: 

Am fost împotriva ta, pentru că în inima mea o oferisem lui 
Dumnezeu. 


Domnia a ai oferit-o lui Dumnezeu, iar Dumnezeu mi-a 
dat-o mie; s-a împlinit voinţa Lui! 

Voința Lui? Repetă Jurând. Acum, însă, avem nevoie şi de 
mila Lui. 

Pe cine să ajute Dumnezeu, dacă nu pe un părinte care-şi 
caută copilul, dacă nu pe un soţ care-şi caută soţia? N-o să 
ajute nişte ticăloşi. 

Totuşi, au răpit-o pe ea, răspunse Jurând. 

O să-l dai pe de Bergow în locul ei. 

O să le dau tot ce-mi vor cere. 

La amintirea cavalerilor teutoni, se trezi deodată în el 
vechea ură şi-l cuprinse ca o flacără, aşa că după o clipă 
adăugă printre dinţii încleştaţi. 

O să le mai dau şi ce nu mi-au cerut. 

Şi eu am jurat împotriva lor, răspunse Zbyszko, dar acum 
trebuie să mergem la Spychâw. 

Şi începu să-şi grăbească slujitorii să pună şeile pe cai. 
Într-adevăr, după ce-şi mâncaseră porţia de nutreţ şi 
oamenii se mai încălziseră prin odăi, plecară mai departe, 
deşi afară se lăsase întunericul. Întrucât mai aveau mult de 
mers şi odată cu noaptea se lăsase un ger straşnic, Jurând 
şi Zbyszko, care nu-şi recăpătaseră toată puterea dinainte, 
urcară într-o sanie. Zbyszko îi povesti despre unchiul 
Macko, de care-i era tare dor, şi-i părea rău că nu era şi el 
cu ei, deoarece i-ar fi putut ajuta cu bărbăţia lui, dar şi cu 
viclenia, de care aveau nevoie mai mult decât de vitejia lui 
împotriva unor astfel de vrăjmaşi. Într-un târziu, se întoarse 
spre Jurând şi-l întrebă: 

Domnia 'Ia eşti viclean? Că eu, nu sunt în stare deloc. 

Ca şi mine, răspunse Jurând. Nu m-am războit cu ei prin 
viclenie, ci cu braţul şi durerea care a rămas în mine. 

Înţeleg prea bine, spuse tânărul cavaler. Pentru că eu o 
iubesc pe Danusia şi ei mi-au răpit-o. Dacă, Doamne fereşte. 

Şi nu mai sfârşi, fiindcă numai la acest gând, simţi că-i 
bate în piept o inimă de lup, nu una omenească. O vreme, 
merseră în tăcere pe drumul alb, scăldat în lumina Lunii, 


după care Jurând începu să vorbească parcă de unul 
singur: 

Nu zic, dacă măcar ar fi avut motiv să se răzbune pe mine, 
dar nu aveau! Pe viul Dumnezeu! Nu aveau. Am luptat cu ei 
la câmp deschis, când am fost cu solie din partea prinţului 
Witold, dar aici le-am fost ca un vecin. Bartosz Nalecz a 
prins patruzeci de cavaleri care se duceau la el, i-a pus în 
lanţuri şi i-a închis în pivnițele de la Kozmin. 'Teutonii au fost 
siliţi să le dea pentru ei o jumătate de căruţă de bani. Pe 
când eu, dacă se nimerea vreun oaspete neamţ care se 
ducea la Malborg, îl tratam ca pe un cavaler şi-l mai şi 
dăruiam pe deasupra. Nu o dată au venit şi teutonii la mine 
prin mlaştini şi nu le-am făcut nici un rău, iar ei mi-au făcut 
ceea ce eu nici acum n-aş fi în stare să-i fac nici celui mai 
mare vrăjmaş. 

Şi amintirile înfricoşătoare începură să-l frământe cu tot 
mai multă putere, glasul îi muri o clipă în piept, apoi 
continuă pe jumătatea gemând: 

Am avut şi eu o mieluşea, ca o singură inimă în piept, iar ei 
mi-au luat-o legată şi a murit în frânghia lor. Acum, mi-au 
luat şi copila. lisuse! Lisuse! 

Şi iarăşi se aşternu tăcerea. Zbyszko îşi ridică spre Lună 
faţa-i tânără pe care se întipărise uimirea, apoi privi la 
Jurând şi-l întrebă: 

Tată! Nu le-ar fi fost mai de folos să câştige dragostea 
oamenilor decât răzbunarea lor? De ce asupresc ei toate 
popoarele şi nedreptăţesc atâta lume? 

Jurând îşi desfăcu mâinile cu disperare parcă şi răspunse 
cu glas surd: 

Nu am ştiinţă. 

Zbyszko cugetă un răstimp la propria întrebare, după care 
gândul i se întoarse la Jurând. 

Oamenii zic că te-ai răzbunat cum se cuvine asupra lor, 
spuse. 

În acest timp, Jurând îşi înăbuşi durerea, îşi veni în fire şi 
îşi urmă vorba: 


Pentru că am jurat. l-am jurat şi lui Dumnezeu că dacă mă 
va ajuta să mă răzbun, o să-i dau şi copila ce mi-a rămas. De 
aceea, m-am arătat împotriva ta. lar acum, nu mai ştiu dacă 
asta a fost voia Lui sau voi l-aţi stârnit mânia prin fapta 
voastră. 

Nu, răspunse Zbyszko. Doar ţi-am spus că netrebnicii ar fi 
răpit-o şi dacă nu ne cununam. Dumnezeu a primit dorinţa 
Domniei Tale, dar mi-a dăruit-o mie pe Danuska, fiindcă n- 
am fi putut face nimic fără voia lui. 

Orice păcat este îndreptat împotriva voinţei lui Dumnezeu. 

Păcatul, da, dar nu şi legământul sfânt care vine de la 
Dumnezeu. 

Tocmai de aceea n-avem ce face. 

Slavă Domnului, Domnia Ta! Nu te mai plânge, pentru că 
nimeni nu te-ar ajuta împotriva acelor tâlhari, cum te voi 
ajuta eu. O să vezi! Sigur, le vom plăti pentru Danuska, dar 
dacă mai este în viaţă vreunul dintre cei care ţi-au răpit 
soţia răposată, lasă-l în seama mea şi o să vezi! 

Dar Jurând începu să clatine din cap. 

Nu, răspunse mohorât, nu mai trăieşte niciunul. 

Un răstimp nu se mai auziră decât sforăitul cailor şi ecoul 
înăbuşit al copitelor lovind drumul întărit. 

Odată, într-o noapte, continuă Jurând, am auzit un glas ce 
parcă ieşea din perete şi care mi-a spus: „le-ai răzbunat 
destul!” dar eu nu l-am ascultat, fiindcă nu era glasul 
răposatei. 

Dar al cui putea să fie? Întrebă Zbyszko neliniştit. 

Nu ştiu. La Spychow se aude adesea ceva vorbind în 
pereţi, sau gemând, deoarece mulţi şi-au dat sufletul cetluiţi 
în pivniţă. 

Şi preotul ce zice? 

Preotul a sfinţit cetăţuia şi mi-a spus şi el că ajunge cu 
răzbunarea, dar n-am fost în stare să-l ascult nici pe el. 
Devenisem o povară prea mare pentru ei, aşa că voiau şi ei 
să se răzbune. Mi-au întins capcane şi m-au provocat la 


luptă. Aşa s-a întâmplat şi acum. Majneger şi de Bergow m- 
au provocat cei dintâi. 

Le-ai cerut vreodată răscumpărare? 

Niciodată. Dintre toţi ostaticii, de Bergow va fi primul care 
va scăpa cu viaţă. 

Discuţia încetă, deoarece ieşiră de pe drumul larg pe unul 
mai îngust pe care merseră multă vreme, fiindcă era 
întortocheat, iar pe alocuri se preschimba într-o râpă 
năpădită de troiene greu de trecut. Primăvara sau vara, în 
timpul ploilor, drumeagul era de nefolosit. 

Ne îndreptăm spre Spychâw? Se interesă Zbyszko. 

Întocmai, adeveri Jurând. Mai este o bucată bună de 
pădure, iar după aceea încep mlaştinile care înconjoară 
întăritura. Dincolo de mlaştini, se întind lunca şi câmpurile 
uscate, iar până la cetăţuie se poate ajunge numai pe 
coama digului. Nemţii au încercat nu o dată să pună mâna 
pe mine, dar n-au putut şi o mulţime dintre ei şi-au lăsat 
oasele să putrezească prin râpele pădurii. 

E şi greu să ajungi până aici, remarcă Zbyszko. Dacă 
teutonii vor trimite oameni cu scrisori, cum o să se 
descurce? 

Au şi trimis de mai multe ori, fiindcă au oameni care 
cunosc drumul. 

De-ar da Dumnezeu să-i găsim la Spychow! Spuse 
Zbyszko. 

Această presupunere avea să se împlinească, însă, mai 
repede decât nădăjduia tânărul cavaler, fiindcă la ieşirea 
din pădure, la loc întins, unde se afla SpychOw înconjurat de 
mlaştini, zăriră înaintea lor doi călăreţi şi o sanie joasă, în 
care se aflau trei siluete întunecate. 

Noaptea era foarte luminoasă, aşa că pe aşternutul alb de 
zăpadă, întreaga ceată se vedea de minune. La această 
privelişte, inimile lui Jurând şi Zbyszko începură să bată mai 
tare, întrucât cine putea să meargă noaptea la Spych6w, 
dacă nu trimişii cavalerilor teutoni? 


Zbyszko îi porunci surugiului să dea bice cailor, aşa că se 
apropiară atât de mult, încât cei care goneau înaintea lor îi 
auziră, şi cei doi călăreţi care aveau grijă de sanie, se 
întoarseră spre ei şi, luându-şi arbaletele de pe umăr, 
începură să strige: 

Wer da? 54 

Sunt nemţii! Îi şopti Jurând lui Zbyszko. 

După care răspunse: 

E dreptul meu să întreb, iar al tău să răspunzi! Cine 
sunteţi? 

Nişte călători. 

Ce călători? 

Pelerini. 

De unde veniţi? 

De la Szczytno. 

Ei sunt! Şopti iarăşi Jurând. 

În acest timp, săniile ajunseră una lângă cealaltă, iar pe 
drum apărură înaintea lor şase călăreţi. Era straja de la 
Spych6w, care veghea zi şi noapte asupra digului ce ducea 
la întăritură. Pe lângă cai, alergau câini uriaşi, înfiorători, 
asemenea lupilor. 

Străjerii, recunoscându-l pe Jurând, începură să strige în 
cinstea lui, dar în aceste strigăte răsună şi mirarea că 
stăpânul lor se întoarce pe neaşteptate şi atât de devreme. 
EI, însă, era ocupat cu trimişii, aşa că se întoarse din nou 
spre ei: 

Unde mergeţi? Îi întrebă. 

La Spychow. 

Ce căutaţi acolo? 

Asta putem să i-o spunem numai stăpânului. 

Jurând era gata să spună: „Eu sunt stăpânul de la 
SpychOw, dar se stăpâni, înțelegând că discuţia nu putea 
avea loc faţă de ceilalţi. În schimb, după ce-i mai întrebă 
dacă au niscaiva scrisori şi primind răspunsul că li se 
spusese să se înţeleagă prin viu grai, porunci să îndemne 
caii cât îi ţineau puterile. Zbyszko îşi dorea şi el tot atât de 


mult să afle vreo veste despre Danusia, aşa că nu-l mai 
interesa nimic altceva. Îşi pierdu răbdarea doar atunci când 
străjile îi opriră încă de două ori pe dig; la fel se întâmplă 
când lăsară podul peste şanţul de apărare, dincolo de care 
se înălța pe ridicătura de pământ un turn uriaş şi, cu toate 
că mai înainte era curios să vadă cum arată această 
întăritură de tristă faimă, la amintirea căreia nemţii îşi 
făceau semnul crucii, acum nu mai vedea nimic afară de 
trimişii cruciaților, de la care putea să afle unde este 
Danusia şi când va fi repusă în libertate. Nu prevedea totuşi 
că în curând îl aştepta o dezamăgire cumplită. 

Afară de călăreţii însărcinaţi cu apărarea, şi de vizitiu, 
solia de la Szczytno era alcătuită din două persoane: una 
dintre ele era aceeaşi femeie care adusese mai demult 
balsamul vindecător la conacul de vânătoare, iar a doua, un 
pelerin tânăr. Zbyszko n-o recunoscu pe femeie, deoarece 
n-o văzuse la conac: pelerinul, în schimb, i se păru de la 
început un scutier travestit. Jurând îi conduse numaidecât 
într-o odaie din colţul clădirii şi se opri înaintea lor aproape 
fioros în lumina flăcărilor, care se revărsau asupra lui de la 
focul ce ardea în cămin. 

Unde-i copila? Îi întrebă. 

Ei se speriară totuşi, când se aflară faţă în faţă cu 
groaznicul bărbat. Pelerinul, deşi avea faţa sfidătoare, 
tremura ca frunza în vânt, iar femeii îi tremurau picioarele. 
Privirea ei se mută de pe faţa lui Jurând asupra lui Zbyszko, 
apoi la capul chel şi strălucitor al preotului Kaleb, după 
care reveni la Jurând, întrebându-se parcă ce căutau acolo 
cei doi. 

Domnia Ta, răspunse în cele din urmă, nu ştim despre ce 
ne întrebi, dar am fost trimişi aici cu treburi însemnate. Cel 
care ne-a trimis, ne-a poruncit limpede să discutăm cu 
Domnia Ia fără martori. 

N-am nimic de ascuns faţă de ei! O linişti Jurând. 

Dar noi avem, nobile stăpân, răspunse femeia, şi dacă 
porunceşti să rămână, nu mai vrem să te rugăm decât să ne 


îngădui să plecăm mâine. 

Pe faţa lui Jurând, neobişnuită cu împotrivirea, se 
răsfrânse mânia. O vreme, mustăţile-i bălaie începură să se 
mişte ameninţător, dar se gândi la Danusia şi se înfrână. 
Zbyszko de altfel, care nu voia decât ca discuţia să aibă loc 
cât mai repede, şi care era sigur că Jurând nu-i va ascunde 
NIMIC, spuse: 

De vreme ce aşa trebuie să fie, rămâneţi singuri. 

Şi ieşi împreună cu preotul Kaleb, dar abia ajunse în 
încăperea cea mare, împodobită cu scuturi şi arme cucerite 
de Jurând, că Gtowacz se apropie de el. 

Stăpâne, îi zise, e aceeaşi femeie. 

Care femeie? 

Care a adus de la teutoni balsamul hercinic. Am 
recunoscut-o de la început şi Sanderus a recunoscut-o şi el. 
Se vede că a venit să iscodească, iar acum ştie sigur unde 
este jupâniţa. 

O să aflăm şi noi, îl domoli Zbyszko. Nu cumva îl cunoşti şi 
pe pelerin? 

Nu, răspunse Sanderus. Dar să nu cumperi indulgenţe de 
la el, fiindcă este un pelerin fals. Dacă ar fi supus chinurilor, 
am putea afla o mulţime de lucruri de la el. 

Să mai aşteptăm! Fu de părere Zbyszko. 

Între timp, în încăperea din colţul casei, abia apucă să se 
închidă uşa în urma lui Zbyszko şi a preotului Kaleb, că sora 
călugăriţă se apropie repede de Jurând şi începu să-i 
şoptească: 

Fiica domniei tale a fost răpită de tâlhari. 

Cu crucea pe mantii? 

Nu. Dar Dumnezeu i-a ajutat pe cuvioşii fraţi şi au smuls-o 
din mâinile lor, aşa că acum este la ei. 

Unde? 'Te întreb. 

În grija cuviosului frate Szomberg, răspunse, 
încrucişându-şi mâinile pe piept şi înclinându-se cu 
umilinţă. 


Jurând, auzind acest nume înfricoşător al călăului copiilor 
lui Witold, păli ca hârtia; se aşeză pe laviţă, închise ochii şi 
începu să-şi şteargă cu mâna sudoarea rece care-i 
îmbrobonase fruntea. 

Ceea ce văzând, pelerinul, deşi mai înainte nu ştiuse să-şi 
ascundă frica, îşi puse mâinile în şolduri, se trânti pe laviţă, 
îşi întinse picioarele şi privi la Jurând cu ochii plini de trufie 
şi dispreţ. 

Se lăsă o tăcere îndelungă. 

Pe fratele Szomberg, îl ajută şi fratele Markwart s-o 
vegheze, mai adăugă femeia. Veghează un lucru însemnat, 
aşa că jupâniţei nu i se va întâmpla nimic. 

Ce trebuie să fac, ca să mi-o dea înapoi? Întrebă Jurând. 

Să te umileşti în faţa Ordinului! Rosti pelerinul cu 
mândrie. 

Auzind aceasta, Jurând se ridică în picioare, se apropie de 
el şi aplecându-se asupra lui, spuse cu un glas înfiorător: 

Tăcere! 

Pelerinul se sperie din nou. Ştia că poate să amenințe şi să 
spună ceva care să-l oprească şi să-l frângă pe Jurând, dar 
se temea că înainte de a pronunţa acel cuvânt, i s-ar putea 
întâmpla un lucru îngrozitor; tăcu deci, iar ochii holbaţi, 
parcă încremeniţi de spaimă, şi-i aţinti pe chipul stăpânului 
de la Spych6w şi rămase nemişcat; doar barba începu să-i 
tremure puternic. 

Jurând se întoarse spre sora călugăriţă: 

Scrisoare ai? 

Nu, stăpâne. N-avem scrisoare. Ce avem de spus, ni s-a 
spus să spunem prin viu grai. 

Atunci, vorbeşte! 

Dar ea repetă încă o dată, parcă dorind ca Jurând să 
înţeleagă bine şi să-şi întipărească în minte: 

Fratele Szomberg şi fratele Markwart veghează asupra 
jupâniţei, aşa că Domnia Ta ţine-ţi în frâu mânia. Dar nu i se 
întâmplă nimic rău, fiindcă deşi ai nedreptăţit ani la rând 


Ordinul, fraţii vor să-ţi plătească răul cu bine, dacă 
îndeplineşti dorinţa lor îndreptăţită. 

Ce vor? 

Vor să-i dai drumul lui de Bergow. 

Jurând răsuflă adânc. 

Am să-i dau drumul lui de Bergow, răspunse. 

Şi celorlalţi prinşi pe care-i ţii la Spychâw. 

Mai sunt doi scutieri ai lui Majneger şi de Bergow, afară de 
slujitorii lor. 

Trebuie să-i eliberezi şi să-i despăgubeşti pentru 
întemniţare. 

Doamne fereşte să mă târguiesc când e vorba de copila 
mea. 

La asta s-au şi aşteptat cuvioşii călugări din partea 
Domniei Tale, remarcă femeia, dar asta nu-i încă tot ce mi s- 
a poruncit să spun. Pe fiica Domniei Tale au răpit-o nişte 
tâlhari, fără îndoială, şi au făcut-o numai pentru bani. 
Dumnezeu le-a ajutat fraţilor şi au scăpat-o, iar acum nu cer 
în schimb decât să-i dai drumul tovarăşului şi oaspetelui lor. 
Fraţii ştiu, însă, şi ştii şi Domnia Ta, cât sunt de urâţi în ţara 
asta şi cât de nedrept sunt judecate toate faptele lor, oricât 
de umile ar fi. Din această pricină, fraţii sunt siguri că dacă 
oamenii de aici vor afla că fiica Domniei Tale se află la ei, i- 
ar bănui imediat că ei au răpit-o şi în acest fel, pentru 
virtutea lor, n-ar dobândi decât ocară şi plângeri. Aşa-i, 
oamenii din partea locului, răi şi vicleni, au procedat de 
multe ori în acest fel şi faima Ordinului a avut foarte mult 
de suferit. Fraţii călugări trebuie să aibă în vedere şi acest 
lucru, prin urmare mai pun încă o condiţie, anume ca 
Domnia Ta să recunoşti în faţa prinţului acestui ţinut şi a 
tuturor cavalerilor, cum este şi adevărat, că nu cavalerii 
teutoni, ci tâlharii ţi-au răpit fiica şi de la ei ai fost silit s-o 
răscumperi. 

Este adevărat, repetă Jurând, că tâlharii mi-au răpit fata şi 
de la ei trebuie s-o răscumpăr. 


Să nu spui altfel nimănui, fiindcă dacă măcar un singur om 
ar afla că ai negociat cu fraţii, un singur suflet şi o singură 
plângere ar ajunge la maestrul Ordinului sau la sfat, atunci 
ar apărea greutăţi mari. 

Pe faţa lui Jurând se răsfrânse neliniştea. În primul 
moment, i se păruse destul de natural să i se ceară să 
păstreze taina de teama răspunderii şi a ruşinii, dar acum 
se trezi în el bănuiala că poate alta este pricina şi 
neînţelegând despre ce putea fi vorba, îl cuprinse spaima, 
cum se întâmplă şi cu cel mai curajos dintre oameni, când 
primejdia îl ameninţă nu numai pe el, ci şi pe cei apropiaţi şi 
iubiţi. 

Se hotări totuşi să afle ceva mai mult de la slujitoarea 
teutonilor. 

Comturii vor să păstreze taina, spuse, dar cum s-o 
păstrăm, de vreme ce de Bergow şi ceilalţi vor fi eliberaţi? 

O să spuneţi că aţi primit răscumpărarea de la de Bergow, 
ca să aveţi ce le da tâlharilor. 

Lumea n-o să creadă, pentru că n-am luat răscumpărare 
niciodată, răspunse Jurând întunecat. 

Pentru că niciodată n-a fost vorba despre fiica domniei 
tale, rosti femeia cu glas şuierător. 

Şi iarăşi se lăsă tăcerea, după care pelerinul, care-şi mai 
revenise între timp şi socotind că Jurând ar trebui să se 
înfrâneze acum mai mult, zise: 

Aceasta este voinţa fraţilor Szomberg şi Markwart. 

Femeia îşi reluă vorba: 

O să spun că acest pelerin, care a venit cu mine, ţi-a adus 
răscumpărarea, aşa că noi vom pleca de aici cu nobilul de 
Bergow şi cu ceilalţi prinşi. 

Cum adică? Se miră Jurând încruntându-şi sprâncenele, 
crezi că voi da ostaticii înainte de a mi se întoarce copila? 

Domnia Ta poţi face şi altfel. Poţi să te duci să-ţi iei fiica de 
la Szczytno, unde o vor aduce fraţii călugări. 

Eu? La Szczytno? 


Pentru că dacă tâlharii ar răpi-o din nou pe drum, bănuiala 
ar cădea iarăşi asupra cuvioşilor cavaleri şi tocmai de aceea 
ar prefera să ţi-o dea Domniei Tale. 

Şi cine îmi garantează mie că mă vor lăsa să plec după ce 
voi intra în gura lupului? 

Cinstea fraţilor, dreptatea şi credinţa lor. 

Jurând începu să se preumble prin încăpere. Începea să 
întrevadă trădarea, dar înţelegea că n-are nici o putere, şi 
teutonii puteau să-i impună orice condiţii după bunul-plac. 

Cu toate acestea, se vede că-i trecu ceva prin minte, 
deoarece oprindu-se deodată înaintea pelerinului, începu 
să-l cerceteze cu luare-aminte, după care i se adresă femeii: 

Prea bine. O să mă duc la Szczytno, dar tu şi acest om care 
poartă veşminte de pelerin, o să rămâneţi aici până la 
întoarcerea mea şi abia după aceea veţi pleca, luându-l pe 
de Bergow şi pe ceilalţi prinşi. 

Domnia Ta nu vrei să ai încredere în călugări, remarcă 
pelerinul, atunci cum vrei ca ei să creadă că după ce te vei 
întoarce, o să ne dai drumul nouă şi lui de Bergow. 

Faţa lui Jurând păli de mânie şi urmă o clipă 
înfricoşătoare, când părea cât pe ce să-l înşface de piept pe 
pelerin şi să-l zdrobească între genunchi, dar îşi stăpâni 
furia, răsuflă adânc şi începu să vorbească rar şi apăsat: 

Oricine-ai fi, nu-mi forţa prea mult răbdarea, ca să nu 
crape. 

Pelerinul se întoarse spre soră: 

Spune ce ţi s-a poruncit. 

Domnia Ta, n-am îndrăzni să nu credem în jurământul pe 
paloş şi pe onoarea de cavaler, dar nici Domnia Ia nu se 
cade să juri în faţa unor oameni de rând, iar noi n-am fost 
trimişi după jurământul Domniei Tale. 

Atunci, de ce aţi fost trimişi? 

Fraţii ne-au spus că, fără să vorbiţi cu nimeni, trebuie să 
vă duceţi la Szczytno cu de Bergow şi ceilalţi prinşi. 

La acestea, braţele lui Jurând începură se retragă la spate, 
iar degetele să se lărgească asemenea ghearelor unei 


păsări de pradă; în sfârşit, oprindu-se înaintea femeii, se 
aplecă de parcă voia să-i spună ceva la ureche şi-i şopti: 

Nu v-au spus cumva şi că voi porunci să vă tragă pe roată 
pe voi şi pe Bergow la Spychow? 

Fiica Domniei Tale se află în puterea fraţilor şi în grija lui 
Szomberg şi Markwart, răspunse sora apăsat. 

A tâlharilor, otrăvitorilor şi a călăilor! Izbucni Jurând. 

Care vor putea să ne răzbune, dar care ne-au spus la 
plecare aşa: „Dacă nu va îndeplini toate poruncile noastre, 
ar fi mai bine ca fata să moară ca şi copiii lui Witold”. Alege! 

E musai să înţelegi că te afli în puterea comturilor, 
interveni pelerinul. Ei nu vor să-ţi facă nici o nedreptate, iar 
starostele de Szczytno îţi trimite cuvânt prin noi că vei ieşi 
slobod din castelul lui, dar vor ca Domnia Ta, pentru răul pe 
care l-ai făptuit, să vii şi să te închini înaintea mantiei 
teutone şi să implori mila învingătorilor. Vor să te ierte, dar 
mai întâi vor să-ţi îndoaie grumazul trufaş. I-ai numit 
trădători şi sperjuri, aşa că vor să ai încredere în ei. Îţi vor 
reda libertatea, Domniei Tale şi fiicei, dar trebuie să-i 
implori. I-ai călcat în picioare, de aceea trebuie să juri că 
braţul Domniei Tale nu se va mai ridica asupra unei mantii 
albe. 

Asta vor comturii, adăugă femeia, şi odată cu ei Markwart 
şi Szomberg. 

Urmă un răstimp de tăcere de moarte. Se părea că numai 
undeva printre grinzile tavanului ecoul înăbuşit repeta 
parcă înfricoşat: „Markwart. Szomberg”. De afară, 
răzbăteau şi strigătele arcaşilor lui Jurând, care vegheau pe 
valul de apărare de lângă turnul cetăţuii. 

Pelerinul şi slujitoarea călugăriţă se uitară îndelung când 
unul la altul, când la Jurând, care stătea rezemat de perete, 
nemişcat şi cu faţa cufundată în umbra ce cădea asupra ei 
de la maldărul de blănuri agăţat lângă fereastră. În minte, îi 
mai rămăsese doar gândul că dacă nu va face ce vor 
teutonii, îi vor sugruma copila; iar dacă va face, poate că şi 
aşa nu va putea să o salveze nici pe Danusia şi nici pe sine. 


Nu mai vedea nici o cale de scăpare, nici o ieşire. Se simţea 
apăsat de o forţă nemiloasă care-l strivea. În închipuire, 
vedea mâinile de fier ale cruciatului pe gâtul Danusiei, 
întrucât cunoscându-i, nu se îndoia nici o clipă că o vor 
omori, o vor îngropa în valul de apărare al castelului, apoi 
vor nega, vor jura şi atunci cine va mai izbuti să le 
dovedească vinovăția? Jurând avea într-adevăr în mână 
solii, putea să-i ducă prinţului, să le smulgă mărturisiri prin 
chinuri, dar teutonii o aveau pe Danusia şi puteau şi ei să 
nu se arate zgârciţi cu torturile. Un moment, avu impresia 
că fiica îşi întindea mâinile către el de departe, rugându-l s- 
o salveze. Dacă măcar ar fi ştiut cu siguranţă că se află la 
Szczytno, ar fi putut porni în aceeaşi noapte spre hotar, i-ar 
fi atacat pe nemţii luaţi prin surprindere, ar fi cucerit 
castelul, ar fi ucis garnizoana şi şi-ar fi scăpat copila; dar ea 
putea să nu fie şi nu era sigur la Szczytno. Prin cap, îi mai 
trecu asemenea unui fulger gândul că dacă i-ar fi luat 
ostatici pe femeie şi pe pelerin, ducându-i fără zăbavă drept 
la marele maestru, poate ca acesta le-ar fi smuls 
mărturisirea şi ar fi poruncit să i se înapoieze fiica, dar 
acest fulger se stinse tot atât de repede pe cât apăruse. 
Fiindcă aceşti oameni puteau să-i spună maestrului că 
veniseră să-l răscumpere pe Bergow şi nu ştiau nimic de 
jupâniţă. Nu, acest drum nu ducea nicăieri. Dar care 
ducea? Pentru că se gândi că dacă se va duce la Szczytno, îl 
vor cetlui şi-l vor arunca în temniţă, iar Danusiei tot nu-i vor 
da drumul, fie şi pentru a nu se arăta că ei o răpiseră. 
Aşadar, primejdia îi pândea singurul copil; singurul căpşor 
scump era ameninţat de moarte! 

În cele din urmă, gândurile începură să i se învălmăşească, 
iar durerea îi crescu preschimbându-se în amorţire. Şedea 
nemişcat pentru că şi corpul îi înţepenise parcă cioplit în 
piatră. Dacă acum ar fi dorit să se ridice, n-ar fi fost în stare 
s-o facă. 

În acest timp, urându-i-se să tot aştepte, slujitoarea 
călugăriţă se ridică şi spuse: 


În curând o să se reverse zorile, aşa că îngăduie-ne să 
plecăm, Domnia Ia, fiindcă avem şi noi nevoie de odihnă. 

Şi de hrană după drumul lung, adăugă pelerinul. 

După care, amândoi se înclinară înaintea lui Jurând şi 
ieşiră. 

EI, însă, rămase mai departe nemişcat, parcă adâncit în 
somn sau mort. 

Dar după o clipă, uşa se crăpă şi în ea se ivi Zbyszko urmat 
de preotul Kaleb. 

Ce ţi-au spus trimişii? Ce vor? Întrebă tânărul cavaler, 
apropiindu-se de Jurând. 

Jurând tresări, dar deocamdată nu răspunse nimic, începu 
doar să clipească repede din ochi, ca un om abia trezit 
dintr-un somn greu. 

Eşti bolnav, Domnia Ta? Întrebă preotul Kaleb care, 
cunoscându-l mai bine pe Jurând, băgă de seamă că se 
întâmplă ceva ciudat cu el. 

Nu, răspunse Jurând. 

Şi Danuska? Se interesă şi Zbyszko. Unde se află şi ce v-au 
spus? De ce au venit? 

Pentru răscumpărare, răspunse Jurând încet. 

Pentru răscumpărarea lui Bergow? 

Pentru Bergow. 

Cum pentru Bergow? Ce ai, Domnia la? 

Nimic. 

Dar în glasul lui era ceva atât de neobişnuit şi lipsit de 
vlagă, încât ceilalţi doi fură cuprinşi de spaimă, mai ales că 
Jurând vorbise de răscumpărare, nu de schimbul lui 
Bergow cu Danusia. 

Pentru mila lui Dumnezeu! Strigă Zbyszko, unde-i 
Danusia? 

Nu e la teutoni, o nu! Răspunse Jurând cu glas somnoros. 

Şi se prăbuşi deodată ca mort de pe laviţă pe podea. 

Capitolul XXX. 

A doua zi, pe la amiază, solii se văzură cu Jurând, iar după 
vreun ceas, plecară luându-l cu ei pe de Bergow, doi scutieri 


şi pe ceilalţi ostatici. Jurând îl chemă după aceea pe 
părintele Kaleb căruia îi dictă o scrisoare către prinţ, 
vestindu-l că pe Danusia n-o răpiseră cavalerii călugări, dar 
că aflase ascunzătoarea ei şi trage nădejde că în curs de 
câteva zile îi va fi înapoiată. Acelaşi lucru i-l repetă şi lui 
Zbyszko, care după noaptea trecută mai că-şi pierduse 
minţile de mirare şi de teamă. Bătrânul cavaler nu voia să-i 
răspundă la niciuna dintre întrebările lui. Îl sfătui în schimb 
să aştepte cu răbdare şi între timp să nu întreprindă nimic 
pentru eliberarea Danusiei, fiindcă totul era în zadar. Spre 
seară, se închise iarăşi cu preotul Kaleb, căruia îi porunci 
mai întâi să-i scrie ultima voinţă, după care se spovedi, iar 
după ce se împărtăşi, îl chemă pe Zbyszko şi pe bătrânul şi 
mereu tăcutul Tolima care-l însoţise în toate expedițiile şi 
luptele, iar în timp de pace avea grijă de Spychow. 

Acesta este, spuse adresându-i-se bătrânului războinic şi 
ridicând glasul, de parcă vorbea cu un om care nu mai aude 
bine, soţul fiicei mele, cu care s-a cununat la curtea 
prinţului, având şi învoirea mea. După moartea mea, el va 
rămâne stăpân aici pe cetăţuie, pământuri, păduri, lunci, 
oameni şi toate lucrurile aflătoare la Spychow. 

Auzind acestea, Tolima rămase uluit şi îşi întoarse capul 
spre Zbyszko, apoi spre Jurând; nu zise totuşi nimic, 
întrucât nu zicea aproape niciodată nimic, mulţumindu-se 
să se închine înaintea lui Zbyszko şi să-i îmbrăţişeze uşor 
genunchii: 

Jurând îşi urmă vorba: 

Dorinţă pe care a scris-o preotul Kaleb şi sub care se 
găseşte pecetea mea întipărită în ceară; tu ai să depui 
mărturie că eu ţi-am poruncit ca acest tânăr cavaler să se 
bucure aici de aceeaşi ascultare ca şi mine. Cât despre 
prăzile şi banii care se află în vistierie, să i le arăţi şi să-l 
slujeşti cu credinţă până la moarte, în vreme de pace şi de 
război. E limpede? 

Tolima îşi duse mâinile la urechi şi dădu din cap, după 
care, la semnul făcut de Jurând, se înclină şi ieşi, iar 


cavalerul se întoarse spre Zbyszko şi spuse apăsat: 

Cu ce este în vistierie, poţi să mulţumeşti şi cea mai mare 
lăcomie şi să răscumperi nu unul, ci o sută de prinşi. Să nu 
uiţi! 

Dar Zbyszko întrebă: 

Şi de ce îmi dăruieşti Spychâw acum? 

Îţi dăruiesc mai mult decât Spychâw, ţi-o dăruiesc chiar pe 
copila mea. 

lar ceasul morţii nu şi-l ştie nimeni, rosti preotul Kaleb. 

Nu-l ştie, repetă Jurând cu tristeţe parcă. Nu de mult m-a 
acoperit zăpada, dar cu toate că Dumnezeu m-a scăpat de 
la moarte, nu mai am puterea de altădată. 

Pe viul Dumnezeu! Strigă Zbyszko, ceva s-a schimbat în 
Domnia Ta de ieri şi vorbeşti mai mult de moarte decât de 
Danusia. 

Danuska o să se întoarcă, îl linişti Jurând, ea este vegheată 
de grija lui Dumnezeu. Dar dacă se va întoarce. Ascultă. Ia- 
o la Bogdaniec şi lasă Spychâw în seama lui Tolima. E un om 
credincios şi vecinii sunt răi pe aici. Acolo, nu ţi-o va mai lua 
nimeni legată. E mai sigur. 

Ehei! Strigă Zbyszko, Domnia Ta parcă vorbeşti de pe 
lumea cealaltă. Ce înseamnă asta? 

Pentru că aproape că am fost pe lumea cealaltă, iar acum 
mi se pare că mă doboară nu ştiu ce boală. Şi mă gândesc la 
copilă. Că numai pe ea o mai am. lar tu, deşi ştiu că ţii la ea. 

Aici, se întrerupse şi scoțând un pumnal din teacă, numit 
„Mizericordie”, îl îndreptă cu mânerul spre Zbyszko. 

Jură-mi încă o dată şi pe acest pumnal că n-o vei 
nedreptăţi niciodată şi o vei iubi întotdeauna. 

Pe Zbyszko, mai că-l podidiră lacrimile; într-o clipă îi căzu 
la picioare şi punându-şi degetul pe mâner, strigă. 

Pe rănile Mântuitorului, că n-o voi nedreptăţi niciodată şi o 
voi iubi întotdeauna. 

Amin, rosti preotul Kaleb. 

Jurând băgă pumnalul în teacă şi îşi desfăcu braţele: 

Şi tu eşti copilul meu! 


După care se despărţiră, pentru că se lăsase o noapte 
întunecoasă, iar ei nu mai cunoscuseră ce-i odihna de 
câteva zile. Cu toate acestea, Zbyszko se sculă a doua zi în 
zori, deoarece ieri se speriase într-adevăr că Jurând se va 
îmbolnăvi şi voia să afle imediat cum îşi petrecuse noaptea 
bătrânul cavaler. 

Înaintea uşii de la odaia lui Jurând, se întâlni cu Tolima 
care tocmai ieşea de la el. 

Ce face? E sănătos? Întrebă. 

Slujitorul se înclină, apoi îşi înconjură urechea cu palma şi 
spuse: 

Ce porunceşti, Luminăţia la? 

Te întreb ce face stăpânul? Repetă Zbyszko mai tare. 

Stăpânul a plecat. 

Unde? 

Nu ştiu. Era cu armura pe el. 

Capitolul XXXI. 

Zorile tocmai începuseră să albească tufişurile, copacii şi 
bulgării de var împrăştiaţi ici şi colo pe câmpuri, când 
călăuza năimită, care mergea pe lângă calul lui Jurând, se 
opri şi spuse: 

Îngăduie-mi să-mi trag sufletul, stăpâne, că am ostenit de 
tot. Este dezgheţ şi ceaţă, dar nu mai e departe. 

Mă conduci până la drum, apoi o să te întorci, îi răspunse 
Jurând. 

Drumul e dincolo de pădure, la dreapta, iar de pe măgură 
o să vezi castelul numaidecât. 

Spunând acestea, ţăranul începu să-şi „bată” braţele, 
adică să se lovească la subsuori, fiindcă dimineaţa era 
geroasă şi umedă, după care se aşeză pe o piatră, oftând 
adânc. 

Ascultă, comturul se află la castel? Întrebă Jurând. 

Cum să fie, dacă este bolnav? 

Ce are? 

Lumea zice că l-au altoit cavalerii polonezi, răspunse 
ţăranul bătrân. 


Şi în glasul lui parcă se simţea mulţumirea. Era un supus 
al Ordinului, dar inima lui mazuriană se bucura de puterea 
cavalerilor din Polonia. 

După un răstimp, adăugă: 

Ehei, boierii noştri sunt puternici, dar cu polonezii nu le 
prea merge. 

Dar se uită repede la cavaler şi vrând parcă să se asigure 
că nu-l aşteaptă nici o pedeapsă pentru vorbele care-i 
scăpaseră din gură, zise: 

Stăpâne, Domnia Ta vorbeşti ca şi noi, nu eşti neamţ? 

Nu, răspunse Jurând, dar mergi mai departe. 

Țăranul se ridică şi începu să meargă iarăşi pe lângă cal. 
Pe drum, îşi băga din când în când mâna într-o traistă, o 
scotea plină de boabe de secară nemăcinată şi o băga în 
gură. După ce-şi astâmpără foamea în acest fel, începu să-i 
explice de ce mănâncă boabe de secară, deşi Jurând, prea 
ocupat de propria nenorocire şi propriile gânduri, nu-l 
asculta. 

Mulţămesc lui Dumnezeu şi pentru asta, spuse. Viaţa e 
grea cu stăpânii noştri nemți. Au crescut birurile şi la 
uruială atât de mult, încât omul sărac trebuie să roadă 
boabele cu pleavă cu tot ca o vită. Oriunde găsesc grăunţe 
în colibă, îl leagă pe ţăran, îi iau vitele, ba nu iartă nici 
femeile şi copiii. Ei nu se tem nici de Dumnezeu, nici de 
preoţi, că l-au luat în lanţuri până şi pe preotul din Wielb6r, 
care i-a certat. Of, greu o mai ducem cu nemţii. Când omul 
îşi striveşte câteva boabe acolo, păstrează pumnul de făină 
pentru sfânta duminică, iar vinerea e nevoit să mănânce ca 
păsările. Dar slavă Domnului şi pentru asta, că înaintea 
secerişului nu mai are chiar nimic. N-are voie să prindă 
peşte. Să vâneze animale. Nu e ca în Mazowsze. 

Astfel se plângea bietul ţăran, vorbindu-şi pe jumătate 
sieşi, pe jumătate lui Jurând, iar în acest timp trecură de 
întinderea unde zăpada acoperea bolovanii de var, şi 
intrară în pădurea care în lumina dimineţii părea cenugşie şi 
dinspre care venea frigul aspru şi umed. Se luminase de-a 


binelea; altminteri lui Jurând i-ar fi fost greu să înainteze pe 
şleaul ce urca puţin şi era atât de îngust, încât pe alocuri 
calul lui de luptă, deşi uriaş, abia se putea strecura printre 
trunchiuri. Dar păduricea se sfârşi în curând şi după cât ai 
rosti câteva rugăciuni, ajunseră pe măgura albă prin 
mijlocul căreia ducea un drum mai umblat. 

lată şi drumul, se bucură ţăranul, acum o să nimereşti şi 
singur, Domnia 'la. 

O să nimeresc, răspunse Jurând. Poţi să te întorci acasă. 

Şi întinzând mâna spre geanta prinsă la oblânc, scoase din 
ea un ban de argint şi i-l dădu călăuzei. Ţăranului, obişnuit 
mai mult cu lovituri decât cu răsplată din mâna cavalerilor 
teutoni din partea locului, aproape că nu-i venea să creadă, 
aşa că înşfăcând moneda, îşi lipi fruntea de scara lui Jurând 
şi-i îmbrăţişă piciorul cu amândouă mâinile: 

O, lisuse, Marie! Exclamă! Să te răsplătească Dumnezeu, 
Luminăţia Ia! 

Rămâi cu bine. 

Puterea Domnului să te călăuzească. Szczytno se află 
înaintea noastră. 

Spunând aceasta, se mai aplecă încă o dată până la scară 
şi dispăru. Jurând rămase singur pe măgură şi se uită în 
direcţia pe care i-o arătase săteanul spre învelişul umed şi 
cenuşiu de ceața care-i acoperea lumina. Dincolo de 
această ceaţă, se ascundea castelul acela ameninţător câtre 
care îl împingeau forţa şi nevoia. E aproape, acum este 
aproape! lar pe urmă, ce trebuie să se întâmple şi să se 
împlinească, se va întâmpla şi se va împlini. La acest gând, 
în inima lui Jurând, pe lângă teama şi neliniştea pentru 
Danusia, pe lângă dorinţa de a o răscumpăra din mâinile 
vrăjmaşilor fie şi cu sângele său, se iscă şi crescu un 
simţământ de umilinţă, cu totul nou, nespus de amar şi 
nemaicunoscut până atunci. lată, el, Jurând, la amintirea 
căruia tremurau comturii de la hotar, se ducea acum la 
porunca lor cu capul plecat. El, care-i învinsese pe atâţia 
dintre ei şi-i călcase în picioare, se simţea acum înfrânt şi 


călcat în picioare. Într-adevăr, nu-l învinseseră pe câmpul 
de luptă prin curaj şi puterea cavalerească, dar cu toate 
acestea se simţea înfrânt. Asta era pentru el ceva atât de 
străin, încât i se părea că se răsturnase toată ordinea lumii. 
EI se ducea să se plece înaintea teutonilor, el care, dacă n- 
ar fi fost vorba de Danusia, ar fi preferat să-şi măsoare 
puterea cu toate forţele Ordinului. Parcă nu se mai 
întâmplase ca un singur cavaler, trebuind să aleagă între 
ruşine şi moarte, izbise în oştiri întregi? Iar el presimţea că 
s-ar putea să aibă parte şi de ruşine, şi la acest gând îi urla 
inima de durere, cum urlă lupul ce simte înfipt în el fierul 
săgeţii. 

Era, însă, un om care avea nu numai un trup, ci şi un suflet 
de fier. Era în stare să-i frângă pe alţii, dar şi pe el însuşi. 

Nu pornesc, îşi spuse, până când n-o să-mi stăpânesc 
această mânie care ar putea să-mi piardă copila, în loc s-o 
salveze. 

Şi se luă parcă la trântă cu inima-i mândră, cu îndârjirea şi 
dorinţa de luptă. Cine l-ar fi văzut pe acea înălţime, în 
armură, nemişcat, pe calul uriaş, l-ar fi crezut vreun uriaş 
turnat din fier şi nu şi-ar fi dat seama că acel cavaler 
încremenit ducea în acea clipă cea mai grea dintre toate 
luptele de care avusese parte în viaţa lui. El, însă, se luptă 
cu el însuşi până când se birui şi înţelese că voinţa nu-l va 
dezamăgi. 

În acest timp, ceața se mai rărise şi, deşi nu se împrăştiase 
de tot, în cele din urmă, se iţi în ea ceva mai întunecat. 
Jurând ghici că erau zidurile castelului de la Szczytno. La 
această privelişte, nu se mişcă din loc, dar începu să se 
roage atât de fierbinte şi cu înflăcărare, cum se roagă un 
om căruia nu-i mai rămăsese pe lume decât mila lui 
Dumnezeu. 

Când îşi îndemnă calul, simţi că inima începe să i se umple 
de curaj. Acum, era gata să îndure tot ce putea săi se 
întâmple. Îi veni în minte Sfântul Jerzy, urmaşul celui mai 
mare neam din Capadocia, care suportase tot felul de 


cătuşe ruşinoase, dar nu numai că nu-şi pierduse cinstea, ci 
se afla aşezat de-a dreapta Domnului şi fusese numit 
patronul tuturor cavalerilor. Jurând ascultase nu odată 
povestiri despre isprăvile lui, de la pelerinii veniţi din ţări 
îndepărtate, şi amintirea lor îi întări inima. 

Cu încetul, în sufletul lui începu să se trezească şi 
speranţa. Teutonii erau vestiți într-adevăr pentru cruzimea 
lor, de aceea nu se îndoia că vor face legământ să se 
răzbune pe el pentru toate înfrângerile suferite, pentru 
ruşinea care cădea asupra lor după fiecare ciocnire şi 
pentru spaima cu care trăiau de atâţia ani. 

Dar tocmai asta îi sporea curajul. Se gândea că o răpiseră 
pe Danusia numai ca să-l prindă pe el, aşa că atunci când 
vor pune mâna pe el, ce nevoie mai aveau de ea? Aşa-i! Pe 
el o să-l pună negreşit în lanţuri şi nevrând să-l ţină 
aproape de Mazowsze, îl vor trimite prin castele 
îndepărtate, unde s-ar putea să geamă prin temnițe până la 
sfârşitul vieţii, dar pe Danusia vor prefera s-o elibereze. 
Chiar dacă s-ar fi aflat că-l prinseseră prin viclenie şi-l 
asupresc, nu le-o vor lua prea mult în nume de rău nici 
marele maestru, nici sfatul, deoarece el, Jurând, le stătuse 
într-adevăr ca un os în gât cavalerilor şi le vărsase atâta 
sânge ca nici un alt războinic de pe lume. În schimb, acelaşi 
mare maestru ar putea să-i şi pedepsească pentru 
întemnițarea jupâniţei nevinovate, pe deasupra şi pupila 
prinţului, a cărui bunăvoință se străduia s-o câştige din 
răsputeri, având în vedere războiul cu regele polon. 

Şi nădejdea creştea în el tot mai mult. Adesea i se părea 
aproape sigur că Danusia va reveni la Spychâw sub 
privegherea lui Zbyszko. „Iar flăcăul este zdravăn, se gândi, 
nu va lăsa pe nimeni s-o nedreptăţească”. Şi începu să-şi 
aducă aminte cu anume duioşie tot ce ştia despre Zbyszko: 
„Se bătuse cu nemţii la Wilno, luptase împotriva lor de unul 
singur, pe frizienii provocaţi la duel împreună cu unchiul lui 
îi învinsese, l-a atacat şi pe Lichtenstein, îi apărase copila de 
bour, iar pe ceilalţi patru îi chemase la luptă şi mai mult ca 


sigur că nu-i va ierta”. Aici, Jurând îşi ridică ochii spre cer şi 
recunoscu: 

Eu ţi-am oferit-o Ţie, Doamne, iar Iu lui Zbyszko! 

Şi simţi o uşurare şi mai mare, întrucât socotea că de 
vreme ce Dumnezeu i-o dăruise tânărului, n-o să le îngăduie 
nemților să-şi bată joc de EL; o va smulge din mâinile lor, 
chiar dacă întreaga putere a Ordinului s-ar împotrivi. Apoi 
iarăşi se gândi la Zbyszko: „Mai mult! Nu numai că e un 
flăcău puternic, dar e şi curat ca aurul. O va păzi, o va iubi 
şi dă-i, Doamne, tot binele, dar mi se pare că alături de el, 
nu-i va părea rău nici după curtea prinţului şi nici de 
dragostea părintelui.”. La acest gând, pleoapele lui Jurând 
se umeziră deodată şi inima i se umplu de un dor uriaş. Şi- 
ar dori să-şi găsească încă în viaţă copila şi odată şi odată 
să-şi dea sufletul la Spychâw lângă amândoi, nu în cine ştie 
ce temniţă întunecată a cavalerilor teutoni. Dar facă-se voia 
Domnului! 

Szczytno se vedea bine acum. Zidurile se desenau în ceaţă 
tot mai limpede, ceasul sacrificiului era aproape, aşa că 
începu să-şi dea curaj, spunându-şi: 

Sigur că e voia lui Dumnezeu! Dar amurgul vieţii se 
apropie. Câţiva ani mai mult sau mai puţin, e totuna. Ehei, 
ar mai vrea să privească o dată la amândoi copiii, deşi, ca să 
fim drepţi, omul îşi trăise viaţa. Ce voise să încerce, 
încercase, pe cine trebuia să se răzbune, se răzbunase. Şi 
acum, ce mai voia? Era mai aproape de Dumnezeu decât de 
lume, iar dacă trebuie să sufere, n-avea încotro. Danuska şi 
Zbyszko, oricât le-ar fi de bine, nu-l vor uita. Sigur că 
uneori îşi vor aduce aminte de el şi se vor întreba: unde 
este? E viu sau a ajuns la întâlnirea cu Dumnezeu? Vor 
întreba pretutindeni şi poate că vor afla. Fraţii călugări sunt 
lacomi de răzbunare, dar şi de răscumpărare. Zbyszko nu 
se va zgârci ca măcar oasele să i le răscumpere. Cât despre 
o liturghie acolo, vor da de multe ori. Amândoi au inimi 
cinstite şi iubitoare, lucru pentru care, Doamne, şi Tu, 
Maică Preasfântă, binecuvântaţi-i. 


Drumul nu numai că se lărgea tot mai mult, dar era şi din 
ce în ce mai umblat. Se îndreptau spre oraş care cu lemne 
şi paie. Văcarii mânau vitele. Dinspre lacuri, veneau sănii cu 
peşte îngheţat. Într-un loc, patru arcaşi duceau în lanţuri 
un ţăran vinovat de ceva, se vede, la judecată, deoarece 
avea mâinile legate la spate şi cătuşe la picioare, care 
împiedicându-se de zăpadă, abia îi îngăduiau să se mişte. 

Pe nas şi pe gură, îi ieşea răsuflarea ca nişte fuioare de 
aburi, în vreme ce ei, împingându-l, cântau. Văzându-l pe 
Jurând, începură să se uite cu luare-aminte la el, mirându- 
se de mărimea uriaşă a călăreţului şi a calului, dar la 
vederea pintenilor de aur şi a cingătorii de cavaler, 
coborâră arbaletele în jos în semn de bineţe şi cinstire. În 
orăşel, era şi mai multă lume şi larmă, totuşi oamenii se 
dădeau grăbiţi la o parte dinaintea bărbatului înarmat, iar 
acesta mergea pe strada principală până când coti spre 
castelul care, învăluit în aburii ce se ridicau din şanţul de 
apărare, părea că doarme încă. 

Dar nu dormea totul împrejur, cel puţin nu dormeau ciorile 
şi corbii ale căror stoluri zburau pe ridicătura pe care se 
intră la castel, fâlfâind din aripi şi croncănind. Apropiindu- 
se, Jurând înţelese pricina pentru care se adunau păsările. 
Lângă drumul ce ducea spre poarta castelului, se ridica o 
spânzurătoare mare, iar de ea atârnau trupurile a patru 
mazurieni supuşi ai Ordinului. Nu sufla nici cea mai mică 
adiere, aşa că trupurile care păreau că privesc la propriile 
tălpi, nu se legănau atunci când păsările negre li se aşezau 
pe umeri şi pe capete, îmbulzindu-se unele pe altele, 
lovindu-se de frânghii şi ciugulind capetele plecate. Unii 
dintre spânzurați probabil că atârnau de mult, întrucât 
tidvele le erau jupuite, iar picioarele foarte mult alungite. 
La apropierea lui Jurând, stolul se înălţă cu mare zgomot, 
dar reveni numaidecât şi începu să se aşeze pe grinda 
orizontală a spânzurătorii. Jurând trecu pe alături, făcându- 
şi semnul crucii, se apropie de şanţ şi oprindu-se în locul 


unde deasupra porţii se ridica podul mişcător, sună din 
corn. 

După care mai sună o dată, de două şi de trei ori şi 
aşteptă. Pe ziduri, nu era nici ţipenie de om şi dincolo de 
poartă nu se auzea nici un glas. Totuşi, după o clipă, o 
ferestruică zidită aproape de poarta castelului, se ridică 
scrâşnind şi în deschizătură apăru capul bărbos al unui 
oştean neamţ. 

Wer da? 

Jurând de Spychâw! Răspunse cavalerul. 

După aceste cuvinte, ferestruica se închise la loc şi urmă o 
tăcere surdă. 

Timpul îşi vedea de drum. În spatele porţii, nu se auzea 
nici o mişcare, doar dinspre spânzurătoare răsuna 
croncănitul păsărilor. 

Jurând stătu multă vreme, până când ridică iarăşi cornul şi 
sună din nou. 

Dar nu-i răspunse decât tăcerea. 

Atunci înţelese că era ţinut înaintea porţii de trufia 
teutonă, care n-are margini faţă de cel învins, ca să-l 
umilească asemenea unui cerşetor. Mai ghici şi că s-ar 
putea să aştepte aşa până seara sau şi mai mult. În primul 
moment, sângele începu să-i clocotească; îl cuprinse 
deodată dorinţa de a descăleca şi ridicând unul dintre 
pietroaiele care se aflau înaintea şanţului, să-l arunce în 
gratii. Aşa ar fi făcut altădată şi el, şi orice cavaler mazurian 
sau polonez, iar pe urmă n-aveau decât să se năpustească 
pe poartă să se bată cu el. Dar, aducându-şi aminte de ce 
venise aici, se stăpâni. 

„Doar mă sacrific pentru copila mea!” îşi spuse în gând. 

Şi aşteptă. Între timp, printre meterezele zidului, se iviră 
nişte siluete negre. Începură să apară căciuli de blană, 
rantii întunecate şi chiar coifuri de fier de sub care priveau 
la cavaler ochi curioşi. Se îngrămădeau din ce în ce mai 
mulţi, fiindcă ameninţătorul Jurând aşteptând singur la 
poarta castelului era un spectacol cu totul neobişnuit 


pentru garnizoană. Mai de mult, cine se întâlnea cu el, îşi 
vedea moartea cu ochii, iar acum putea să se uite la el fără 
nici o primejdie. Capetele se iveau din ce în ce mai sus, 
până când toate meterezele mai apropiate de poartă se 
umplură de oşteni. Jurând se gândi că şi căpeteniile se uitau 
la el printre gratiile ferestrelor de la turnul porţii şi îşi 
înălţă privirea, dar acolo ferestrele erau tăiate în zidurile 
groase şi nu se putea vedea prin ele decât de foarte 
departe. În schimb, pe metereze, mulţimea care la început 
se uitase la el în tăcere, începu să lărmuiască. Unul sau 
altul îi repetau numele, ici şi colo se auzeau râsete, glasuri 
răguşite strigau tot mai puternic, tot mai sfidător, ca la un 
lup, iar când cei dinăuntru înţeleseră că nu-i împiedică 
nimeni, începură să arunce cu zăpadă în cavaler. 

lar când acesta, parcă fără să vrea îşi îndemnă calul 
înainte, atunci bulgării de zăpadă încetară într-o clipă, 
glasurile tăcură, iar câteva capete se retraseră de pe ziduri. 
Înfricoşător trebuia să fie cu adevărat numele lui Jurând! 
Curând, însă, cei mai fricoşi îşi dădură seama că îi 
despărţeau de groaznicul mazurian şanţul şi zidurile, aşa că 
gloata oştenilor începu să zvârle nu numai cu bulgări de 
zăpadă, ci şi cu bucăţi de gheaţă sau de pământ şi cu pietre 
care se loveau cu zgomot de armură şi de plăcile care 
acopereau calul. 

Am hotărât să mă sacrific pentru copilă, îşi repetă Jurând. 

Şi aşteptă mai departe. Sosi miezul zilei, zidurile se goliră, 
deoarece oştenii fură chemaţi la masă. Nu prea numeroşi, 
cei cărora le venise rândul să stea de strajă, mâncară pe 
ziduri, iar după aceea îşi făcură de joacă aruncându-i 
cavalerului flămând oasele fără carne. Începură chiar să se 
hârjonească între ei şi să se întrebe unul pe altul care va 
avea curajul să coboare şi să-l lovească în grumaz cu 
pumnul sau cu coada suliţei. Alţii, întorcându-se de la masă, 
îi strigau că dacă i s-a urât cu aşteptarea, poate să se 
spânzure, pentru că la spânzurătoare mai este un cârlig 
liber cu frânghia gata pregătită. Batjocorindu-l astfel, 


printre ocări, hohote de râs şi blesteme, se scurseră 
ceasurile după-amiezii. Ziua scurtă de iarnă se apropia 
treptat de seară, iar podul continua să rămână ridicat şi 
poarta închisă. 

Dar spre seară, se iscă vântul, împrăştie ceața, limpezi 
cerul şi culorile amurgului. Zăpada deveni albăstruie, iar 
mai târziu violetă. Nu era ger, dar noaptea se anunţa 
senină. De pe ziduri, oamenii coborâră din nou, afară de 
străji; corbii şi ciorile zburară de pe spânzurătoare spre 
păduri. În sfârşit, cerul se întunecă şi se înstăpâni liniştea 
deplină. 

„Nu vor deschide poarta înaintea nopţii” se gândi Jurând. 
Şi o clipă, îi trecu prin cap să se întoarcă în oraş, dar alungă 
repede acest gând. „O fac înadins, ca să stau aici, îşi spuse 
în sinea lui. Dacă mă întorc, n-o să mă lase să mă duc acasă, 
ci o să mă înconjure, o să mă prindă, apoi o să pretindă că 
nu-mi datorează nimic, fiindcă m-au luat cu puterea 
armelor şi chiar dacă i-aş înfrânge, tot va trebui să revin.” 

Fără margini, admirată şi de cronicarii străini, rezistenţa 
cavalerilor polonezi la frig, foame şi trudă le îngăduise nu o 
dată să făptuiască isprăvi la care nici vorbă să se încumete 
oamenii din Apus, mai slabi de vârtute. Iar Jurând era chiar 
mai rezistent decât ceilalţi, aşa că, deşi foamea începuse 
mai de mult să-i răsucească măruntaiele şi frigul îl 
pătrunsese prin cojocelul de sub armură, se hotări să 
aştepte şi până-şi da duhul înaintea acestei porţi. 

Totuşi, deodată, înainte de căderea nopţii, auzi în spatele 
lui scârţâitul unor paşi pe zăpadă. Privi înapoi; dinspre oraş 
veneau spre el şase oşteni înarmaţi cu sulițe şi halebarde, 
iar în mijlocul lor se afla al şaptelea, sprijinindu-se în paloş. 

„Poate că lor li se va deschide poarta şi o să intru şi eu 
împreună cu ei, se gândi Jurând. Cred că n-or să vrea să mă 
ia cu forţa sau să mă omoare, fiindcă sunt prea puţini; dacă 
totuşi mă vor ataca, e un semn că nu vor să-şi respecte 
cuvântul dat, şi atunci, vai lor!” 


Chibzuind astfel, apucă baltagul de oţel agăţat la şa, atât 
de greu încât un bărbat obişnuit abia-l putea ridică fie chiar 
cu amândouă mâinile, şi înaintă către ei. 

Dar ei n-aveau de gând să-l atace. Din contră, oştenii 
înfipseră în zăpadă cozile suliţelor şi ale halebardelor, dar 
pentru că nu se lăsase încă întunericul, Jurând băgă de 
seamă că armele le tremurau puţin în mână. 

Al şaptelea, care părea a fi mai mare peste ei, întinse în 
grabă braţul stâng înainte şi întorcându-şi palma cu 
degetele în sus, întrebă: 

Cavalere, Domnia Ta eşti Jurând de Spychow? 

Eu sunt. 

Vrei să asculţi ce am fost trimis să-ţi spun? 

Ascult. 

Puternicul şi cuviosul comtur von Danveld mi-a poruncit 
să-ţi aduc la cunoştinţă că până când Domnia Ta nu vei 
cobori de pe cal, poarta nu se va deschide. 

Jurând rămase o clipă nemişcat, apoi descălecă de pe calul 
spre care se repezi unul dintre arcaşi. 

Trebuie să ne predea şi armele, mai spuse omul cu paloşul. 

Stăpânul de la Spychow ezită. Şi dacă pe urmă vor sări 
asupra lui şi-l vor căsăpi ca pe un animal, dacă-l vor prinde 
şi-l vor închide în temniţă? Dar după un răstimp, se gândi 
că dacă avea să se întâmple într-adevăr aşa, ar fi trebuit să 
trimită mai mulţi. Dacă se vor năpusti asupra lui, nu vor 
putea străpunge armura, iar atunci el ar fi putut smulge 
arma celui mai apropiat şi i-ar fi putut pierde pe toţi înainte 
de a le veni cineva în ajutor. Doar îl cunoşteau prea bine. 

Şi chiar dacă, cumpăni, ar vrea să-mi verse sângele; 
pentru asta am venit aici. 

Gândind astfel, aruncă mai întâi baltagul, apoi paloşul, 
pumnalul şi aşteptă. Ei luară toate armele, după care cel 
care-i vorbise, depărtându-se la peste zece paşi, se opri şi 
începu să cuvânteze cu glasul ridicat, sfidător: 

Pentru toate nedreptăţile pe care i le-ai făcut Ordinului, 
din porunca comturului, trebuie să te îmbraci în acest sac 


de cânepă, pe care ţi-l las aici, să-ţi legi teaca paloşului de 
gât cu o frânghie şi să aştepţi cu umilinţă la poartă până 
când bunătatea comturului va porunci să ţi se deschidă. 

Şi după o clipă, Jurând rămase singur în întuneric şi 
tăcere. Pe zăpadă, înnegreau înaintea lui sacul pocăinţei şi 
frânghia, iar el stătu îndelung, simțind că i se desface ceva 
în suflet, se frânge, se stinge, moare şi în curând nu va mai 
fi cavaler, nu va mai fi Jurând de Spychow, ci un sărman 
nevolnic fără nume, fără slavă, fără onoare. 

Se mai scurse multă vreme până când se apropie de sacul 
pocăinţei şi începu să vorbească de unul singur: 

Cum aş putea să fac altfel? Tu, Cristoase, ştii asta: îmi vor 
sugruma copila nevinovată, dacă nu voi face tot ce-mi 
poruncesc. Mai ştii că n-aş face-o nici pentru propria viaţă! 
Ruşinea este un lucru amar! Dar şi pe Tine te-au ruşinat 
înainte de moarte. Deci, în numele Tatălui şi al Fiului. 

Apoi se aplecă, se îmbrăcă în sacul în care se tăiaseră 
găuri pentru cap şi braţe, după aceea, îşi legă teaca 
paloşului la gât şi se târi spre poartă. 

N-o găsi deschisă, dar acum îi era totuna dacă o vor 
deschide mai devreme sau mai târziu. Castelul se cufundase 
în tăcerea nopţii doar străjile se mai strigau prin turnurile 
de la colţuri. În turnul de lângă poartă, se vedea mai sus o 
fereastră luminată, celelalte erau întunecate. 

Ceasurile nopţii se scurgeau unul după altul; pe cer se 
înălța secera Lunii şi lumina zidurile mohorâte ale 
castelului. Era o linişte atât de adâncă, încât Jurând putea 
să-şi audă bătaia propriei inimi. El, însă, înţepenise şi 
împietrise cu totul, ca şi când i s-ar fi scos sufletul şi nu-şi 
mai dădea seama de nimic. Îi mai rămăsese un singur gând, 
acela că încetase să mai fie cavalerul Jurând de Spych6w, 
dar cine anume era cu adevărat, nu ştia. Uneori, i se părea 
că dinspre spânzuraţii pe care-i văzuse dimineaţa se 
furişează încet către el prin zăpadă moartea. 

Deodată, tresări şi se trezi de-a binelea: 

O, Cristoase milostiv! Ce mai e şi asta?! 


Prin fereastra înaltă din turnul de lângă poartă răsunară 
la început abia auzite sunete de lăută. Jurând, în drum spre 
Szczytno, era sigur că Danusia nu se află la castel, dar 
glasul lăutei, noaptea, îi răvăşi inima într-o clipă. Avea 
impresia că sunetele acestea îi sunt cunoscute şi nu le 
putea cânta decât ea, copila lui! Iubirea lui. Căzu în 
genunchi, îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi 
tremurând, cuprins parcă de fierbinţeală, ascultă. 

Deodată, începu să cânte un glas pe jumătate copilăresc şi 
parcă plin de dor: 

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă 
pierd în zare. 

Jurând vru să vorbească, să strige numele drag, dar 
cuvintele îi muriră pe buze, înăbuşite parcă de un cerc de 
fier. Un nou val de durere, lacrimi, dar şi suferinţă îi crescu 
în piept, aşa că se prăbuşi cu faţa în zăpadă şi începu să 
strige în gând spre cer parcă într-o rugăciune de 
mulţumire: 

O, lisuse! Bine că-mi mai aud o dată copila! Şi suspinele 
începură să-i cutremure trupul uriaş. 

Sus, glasul încărcat de dor cânta mai departe în liniştea 
netulburată a nopţii: 

Aş mai sta şi eu Pe-un ram din Silezi' 

Jasiek, dragul meu, Să vii să mă vezi! 

Dimineaţa, un oştean neamţ, bărbos şi necioplit, începu să- 
l lovească în şold cu piciorul pe cavalerul întins lângă 
poartă. 

În picioare, câine! Poarta e deschisă şi comturul îţi 
porunceşte să te ducila el. 

Jurând se trezi parcă din somn. Nu-l înşfăcă de gât pe 
oştean, nu-l zdrobi în mâinile-i de fier, avea faţa liniştită şi 
aproape umilă; se ridică şi intră fără un cuvânt pe urma 
oşteanului pe poartă. 

Abia trecu de ea, când auzi, scrâşnetul lanțurilor şi podul 
începu să se ridice, iar în dreptul porţii bufni căzând 
greoaie gratia de fier. 


SFÂRŞITUL VOLUMULUI ÎNTÂI. 

Cartea a doua. 

Capitolul 1. 

După ce intră în curtea castelului, la început, Jurând nu 
mai ştia încotro s-o apuce, deoarece oşteanul care-l însoţise 
pe poartă, îl părăsise şi se îndreptase spre grajduri. Pe 
metereze, se aflau într-adevăr oşteni, câte unul sau mai 
mulţi, dar feţele lor erau atât de sfidătoare, iar privirile atât 
de batjocoritoare, încât cavalerului îi era uşor să ghicească 
îndată că nu-i vor arăta drumul, iar dacă aveau să-i 
răspundă la întrebare, poate doar cu vorbe necioplite şi de 
ocară. 

Unii râdeau, arătându-l altuia cu degetul; alţii începură să 
arunce cu zăpadă în el, ca şi în ziua de ieri. Dar văzând o 
uşă mai mare decât celelalte, deasupra căreia era cioplit în 
piatră Cristos pe cruce, porni spre ea socotind că dacă 
comturul şi celelalte căpetenii se găsesc în altă parte a 
castelului sau în alte încăperi, o să-l întoarcă cineva din 
drumul greşit. 

Aşa se şi întâmplă. În clipa când Jurând se apropie de uşa 
aceea, se deschiseră deodată amândouă canaturile şi se 
opri înaintea lui un tinerel cu capul ras precum clericii, dar 
îmbrăcat în veşminte laice, şi-l întrebă: 

Domnia Ta eşti Jurând de Spychow? 

Eu sunt. 

Cuviosul comtur mi-a poruncit să te conduc. Vino după 
mine. 

Şi începu să-l ducă printr-o tindă mare, boltită, către 
scară. La scară, se opri totuşi şi cercetându-l din ochi pe 
Jurând, îl întrebă iarăşi: 

N-ai nici o armă la Domnia Ta? Mi s-a poruncit să te caut. 

Jurând îşi ridică amândouă braţele, ca însoţitorul să-i 
poată vedea întreaga făptură, şi răspunse: 

Ieri le-am predat pe toate. 

Atunci, călăuza cobori glasul şi spuse aproape în şoaptă: 

Ai grijă să nu-ţi arăţi mânia, fiindcă te afli în puterea lor. 


Dar şi a lui Dumnezeu, răspunse Jurând. 

Şi spunând acestea, se uită eu luare-aminte la călăuză şi 
văzând pe faţa lui o expresie parcă de milă şi compătimire, 
rosti: 

Cinstea ţi se citeşte din ochi, copile. O să-mi răspunzi 
sincer la întrebarea mea? 

Grăbeşte-te, Domnia Ta, îl îndemnă călăuza. 

O să-mi dea copila înapoi în schimbul meu? 

Tânărul îşi ridică sprâncenele cu mirare: 

Copila Domniei Tale se află aici? 

Fiica mea. 

Jupâniţa din turnul de lângă poartă? 

Adevărat. Au promis că mi-o vor trimite dacă mă voi preda. 

Călăuza îşi mişcă mâna în semn că nu ştie nimic, dar faţa 
lui exprima neliniştea şi îndoiala. 

Jurând îl mai întrebă: 

Este adevărat că o păzesc Szomberg şi Markwart? 

Fraţii aceştia nu se află la castel. Încearcă s-o iei, Domnia 
Ta, înainte de a se însănătoşi starostele Danveld. 

Jurând se înfioră auzind aceste cuvinte, dar nu mai avu 
când să întrebe şi altceva, întrucât ajunseră într-o sală de la 
etaj, unde Jurând trebuia să se înfăţişeze înaintea 
starostelui de Szczytno. După ce deschise uşa, copilul de 
casă se trase înapoi spre scară. 

Cavalerul de Spychâw intră într-o încăpere spațioasă, 
foarte întunecoasă, deoarece ochiurile de sticlă, prinse în 
rama de plumb, lăsau să pătrundă prea puţină lumină şi 
ziua de iarnă era noroasă. În celălalt capăt al odăii, ardea 
într-adevăr un foc straşnic în căminul uriaş, dar trunchiurile 
nu prea uscate dădeau prea puţină lumină. Abia după o 
vreme, când ochii lui Jurând se mai obişnuiră cu întunericul, 
văzu masa din fundul sălii şi pe cavalerii aşezaţi în jurul ei, 
iar dincolo de masă, o mulţime de scutieri înarmaţi şi oşteni, 
printre care bufonul de la castel, care ţinea de lanţ un urs 
îmblânzit. 


Jurând luptase cândva cu Danveld, după care îl mai văzuse 
de două ori la curtea prinţului de Mazowsze ca sol, dar de 
atunci trecuseră câţiva ani; cu tot întunericul, îl recunoscu 
numaidecât şi după grăsime, şi după faţă, şi în sfârşit, 
pentru că stătea la masă la mijloc, într-un scaun cu 
rezemătoare, având o mână prinsă în aţele, rezemată de 
spetează. În dreapta lui şedea bătrânul Zygfryd de Lowe 
din Insburk, un duşman neîmpăcat al seminţiei poloneze în 
general şi al lui Jurând de Spychow îndeosebi, în stânga 
fraţii mai tineri Gottfryd şi Rotgier. Danveld îi poftise 
înadins, ca să asiste la triumful asupra unui vrăjmaş 
înfricoşător şi totodată să se bucure de roadele trădării pe 
care o puseseră împreună la cale şi la săvârşirea căreia 
puseseră umărul. Acum, şedeau aşadar comod îmbrăcaţi în 
straie moi de postav de culoare închisă, cu paloşe uşoare la 
şold - bucuroşi, siguri de ei, uitându-se la Jurând cu semeţie 
şi cu disprețul nemăsurat pe care-l nutreau de obicei 
pentru cei mai slabi şi pentru învinşi. 

Tăcerea dură un răstimp mai lung, fiindcă voiau să-şi 
sature privirile cu vederea bărbatului de care mai înainte se 
temeau, iar acum stătea înaintea lor cu capul plecat în 
piept, îmbrăcat în sacul de tort al căinţei, cu frânghia de 
gâtul de care atârna teaca paloşului. 

Mai voiau, se pare, să-i vadă umilinţa cât mai mulţi 
oameni, pentru că prin uşile laterale care duceau spre alte 
odăi, intra cine vrea, aşa că sala se umpluse aproape 
jumătate cu bărbaţi înarmaţi. Toţi se uitau la Jurând cu o 
curiozitate nemărginită, discutând şi schimbând păreri în 
legătură cu el. Văzându-i pe toţi cei de faţă, îi mai veni 
inima la loc şi îşi spuse în sinea lui: „Dacă Danveld n-ar fi 
vrut să-şi ţină promisiunea, n-ar fi chemat atâţia martori”. 

În acest timp, Danveld făcu un semn cu mâna şi discuţiile 
încetară, apoi făcu semn unuia dintre scutieri, care se 
apropie de Jurând şi, apucându-l de frânghia de la gât, îl 
trase câţiva paşi mai aproape de masă. 

lar Danveld privi triumfător la cei de faţă şi zise: 


Priviţi cum înfrânge puterea Ordinului răutatea şi trufia. 

Deie Domnul să fie întotdeauna aşa! Îi răspunseră cu toţii. 
Urmă iarăşi o clipă de tăcere, după care Danveld i se 
adresă prinsului: 

Ai muşcat Ordinul ca un câine turbat, de aceea Dumnezeu 
te-a adus ca pe un câine înaintea noastră, cu frânghia la 
gât, cerşind milă şi îndurare. 

Comture, nu mă compara pe mine cu un câine, răspunse 
Jurând, fiindcă-i înjoseşti pe cei care şi-au măsurat puterile 
cu mine şi au căzut de mâna mea. 

La aceste cuvinte, printre nemţii înarmaţi se iscară 
murmure; nu se ştia dacă-i mâniase cutezanţa răspunsului 
sau îndreptăţirea lui. 

Dar comturul nu era prea bucuros de întorsătura discuţiei, 
aşa că rosti: 

Uitaţi-vă cum ne scuipă în faţă prin semeţia şi trufia lui! 
Dar Jurând îşi ridică braţele, ca un om care cheamă cerul 
să-i fie martor, şi răspunse clătinând din cap: 

Dumnezeu vede că semeţia mea a rămas dincolo de poarta 
castelului. Dumnezeu vede şi va judeca dacă ruşinându-mi 
starea mea de cavaler, nu v-aţi ruşinat voi înşivă. Onoarea 
de cavaler este una singură şi oricine a fost învestit, se 
cuvine s-o respecte. 

Danveld îşi încruntă sprâncenele, dar în clipa aceea 
bufonul de la castel începu să scuture lanţul cu care ţinea 
ursul şi să strige: 

Predica! Predica! A venit predicatorul din Mazowsze! 
Ascultaţi predica! 

După care se întoarse către Danveld: 

Stăpâne, graful Rosenheim, când clopotarul l-a trezit prea 
devreme pentru predică, i-a poruncit să mănânce frânghia 
clopotniţei de la un nod la celălalt; şi predicatorul ăsta are o 
frânghie la gât, porunceşte-i s-o mănânce înainte de 
sfârşitul predicii. 

Şi cu aceste cuvinte, începu să se uite la comtur cam 
neliniştit, pentru că nu era sigur dacă acesta va izbucni în 


râs sau va da poruncă să-l biciuiască pentru gluma spusă 
nelalocul ei. Dar fraţii călugări, fercheşi, îngăduitori şi chiar 
umili atunci când nu se simțeau prea puternici, nu mai 
cunoşteau măsura faţă de cei învinşi; astfel că Danveld nu 
numai că încuviinţă din cap în semn că îngăduia batjocura, 
dar chiar el însuşi răbufni cu atâta grosolănie, că pe 
chipurile câtorva scutieri mai tineri se întipări mirarea. 

Nu te plânge că ai fost înjosit, îl dojeni pe Jurând, fiindcă 
de te-aş fi pus chiar mai-mare peste câini, tot ar fi fost mai 
bine la noi, în Ordin, decât cavaler la voi. 

Încurajat, bufonul începu să strige: 

Adu pieptenul să-mi piepteni ursul, căci o să-ţi pieptene şi 
el pletele cu gheara! 

La acestea, ici şi colo răsunară hohote de râs, iar un glas 
se auzi din spatele fraţilor călugări: 

Vara, o să coseşti trestia pe lac! 

Şi o să prinzi racii de pe stârvuri! Strigă altul. Iar al treilea 
adăugă: 

Acum, însă, apucă-te şi goneşte ciorile de pe spânzurați! 
Aici, o să ai mereu de lucru. 

Astfel îşi băteau joc nemţii de Jurând, al cărui nume băga 
groaza în ei odinioară. 

Treptat, întreaga adunare fu cuprinsă de veselie. Câţiva, 
ieşiră de după masă şi începură să se apropie de prins, să-l 
cerceteze mai de aproape şi să-l ia în râs: „Păi, acesta-i 
mistrețul de la Spych6w, căruia comturul nostru i-a scos 
dinţii; are botul plin de spumă; s-ar bucura să spintece pe 
cineva, dar nu poate!” Danveld şi ceilalţi fraţi călugări, care 
voiau la început ca ascultarea să păstreze aparenţa 
solemnă a judecății, văzând că lucrurile iau altă întorsătură, 
se ridicaseră şi ei de pe laviţe şi se amestecaseră printre cei 
care se apropiaseră de Jurând. 

De bună seamă, bătrânul Zygfryd din Insburk nu se 
bucura, dar însuşi comturul îi zise: „Descreţeşte-ţi fruntea, 
o să fie şi mai multă veselie!” Şi începură şi ei să privească 
la Jurând, întrucât acesta era un prilej rar, deoarece 


cavalerii şi oştenii care-l văzuseră mai înainte atât de 
aproape, închiseseră ochi pe vecie, aşa că unii mai ziceau: 
„E tare spătos, deşi are un cojoc pe sub sac; ar putea fi 
umplut cu paie de mazăre şi purtat pe la iarmaroace.” Câte 
unii începură să ceară bere, ca ziua să fie şi mai veselă. 

Într-adevăr, curând se aduseră urcioarele pântecoase, iar 
sala întunecată se umplu de mirosul spumei care izbucnea 
de sub dopuri. Comturul, înveselit, spuse: „Este atât de 
bine, încât mă tem să nu creadă că umilirea lui înseamnă 
chiar atât de mult pentru noi!” Aşa că iarăşi se apropiară de 
el şi, înghiontindu-l sub bărbie cu stacanele lor, îl îmbiară: 
„i-ar plăcea şi ţie să bei, rât mazovian!” iar alţii, turnându- 
şi bere în palme, i-o aruncau în ochi. Jurând, însă, stătea în 
mijlocul lor furios şi ameţit, până când se îndreptă în cele 
din urmă către bătrânul Zygfryd şi simțind, se pare, că nu 
se mai putea stăpâni, începu să strige atât de tare, ca să 
domine murmurul din sală. 

Pe rănile Mântuitorului şi pe izbăvirea sufletului, daţi-mi 
copila înapoi aşa cum aţi promis! 

Şi vru să-l înşface cu mâna dreaptă pe bătrânul comtur, 
dar acesta se feri repede şi-l întrebă cu asprime: 

În lături, robule, ce vrei? 

I-am dat drumul lui Bergow şi am venit singur, pentru că 
aţi făgăduit că-mi veţi reda copila pe care aţi adus-o aici. 

Cine ţi-a făgăduit? Întrebă Danveld. 

Pe conştiinţa şi credinţa ta, comture! 

N-o să găseşti martori, dar martorii nu înseamnă nimic, 
când este vorba de cinste şi cuvânt. 

Pe cinstea ta! Pe cinstea Ordinului! Strigă Jurând. 

Atunci îţi vei recăpăta fiica! Răspunse Danveld. 

După care se întoarse către cei de faţă şi rosti: 

Tot ce-a suferit aici, nu-i decât un joc nevinovat, prea 
neînsemnat pentru nelegiuirile şi crimele lui. Dar pentru că 
am promis să-i redăm fiica, dacă se va înfăţişa şi se va umili 
înaintea noastră, atunci aflaţi că vorba unui cavaler teuton 
trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu neclintit, iar fetei pe 


care le-am luat-o tâlharilor, îi dăruim acum libertatea şi, 
după pocăinţa pentru păcatele făptuite împotriva Ordinului, 
îl vom lăsa şi pe el să se întoarcă acasă. 

Unii rămaseră miraţi de vorbele lui, fiindcă ştiindu-l pe 
Danveld şi vechea lui ranchiună împotriva lui Jurând, nu se 
aşteptau să se arate atât de cinstit. Aşa că bătrânul Zygfryd 
şi odată cu el Rotgier şi fratele Gottfryd se uitară, 
ridicându-şi sprâncenele cu mirare şi încruntându-şi 
fruntea, dar acesta se prefăcu că nu vede privirile lor 
întrebătoare şi spuse: 

O să-ţi trimitem fata acasă sub pază, dar tu ai să rămâi aici 
până când oamenii noştri se vor întoarce cu bine şi vei plăti 
răscumpărarea. 

Jurând rămase şi el puţin uimit, pentru că îşi pierduse 
speranţa că sacrificiul lui îi va fi de vreun folos Danusiei, 
astfel că privi la Danveld aproape cu recunoştinţă şi 
răspunse: 

Dumnezeu să te răsplătească! 

Învață să-i cunoşti pe cavalerii lui Cristos, se sumeţi 
Danveld. 

La care Jurând: 

Toată mila ne vine de la El! Dar pentru că a trecut o 
bucată bună de vreme de când nu mi-am văzut fiica, 
îngăduie-mi s-o văd şi s-o binecuvântez. 

Fie, dar nu altfel decât în faţa tuturor, care vor fi martorii 
credinţei şi onoarei noastre. 

Apoi îi porunci scutierului de lângă el s-o aducă pe 
Danusia, iar el se apropie de von Lowe, Rotgier şi Gottfryd, 
care-l înconjurară şi începură să vorbească între ei cu 
însufleţire. 

Eu nu mă împotrivesc, deşi nu aveai această intenţie, îi 
zise bătrânul Zygfryd. 

Iar viforosul Rotgier, vestit pentru vitejia şi cruzimea lui, 
zise: 

Cum adică, nu-i dai drumul numai fetei, ci şi câinelui ăstuia 
turbat, ca să muşte din nou? 


Nu te va mai muşca aşa! Strigă Gottfryd. 

Chiar aşa! Va plăti răscumpărarea! Răspunse Danveld fără 
grijă. 

Şi dacă ne-ar da totul, într-un an, doi va prăda de două ori 
pe atâta. 

Nu sunt contra în privinţa jupâniţei, repetă Zygfryd, dar 
oiţele călugărilor vor mai plânge mult din cauza acestui lup. 

Şi cuvântul nostru? Întrebă Danveld zâmbind. 

Altfel vorbeai. 

Danveld înălţă din umeri. 

N-aţi avut destulă veselie? Întrebă. Vreţi şi mai multă? 

Ceilalţi îl înconjurară iarăşi pe Jurând şi, socotind că fapta 
bună a lui Danveld se răsfrângea asupra întregului Ordin, 
începură să se împăuneze singuri. 

Ei, ciomăgarule! Îl apostrofă căpetenia arcaşilor de la 
castel, nu-i aşa că fraţii tăi păgâni nu s-ar fi purtat aşa cu un 
cavaler creştin de-al nostru? 

Ne-ai băut sângele, nu-i aşa? 

Iar noi ţi-am răsplătit piatra cu pâine. 

Dar Jurând nu mai lua în seamă nici trufia, nici disprețul 
care se simțeau în cuvintele lor; avea inima plină de bucurie 
şi genele umede. Se gândea că iată, peste o clipă, o va 
vedea pe Danusia, şi este drept, datorită lor, aşa că se uita 
la cei care-i vorbeau aproape cu umilinţă, iar în cele din 
urmă, răspunse: 

Aşa este! Adevărat, n-am fost milostiv pentru voi, dar. Nu 
v-am trădat. 

Deodată, în celălalt colţ al sălii răsună un glas: „Uite, 
jupâniţa!” şi tăcerea se aşternu dintr-odată. Oştenii se 
desfăcură în amândouă părţile, pentru că, deşi niciunul 
dintre ei n-o mai văzuse până atunci pe fiica lui Jurând - cei 
mai mulţi, din cauză că Danveld nu obişnuia să-şi dea în 
vileag faptele, nu ştiau nimic despre şederea ei la castel — 
totuşi, cei care ştiau, le putuseră spune celorlalţi despre 
frumuseţea ei. 


Aşadar, toţi ochii se îndreptară cu mare curiozitate spre 
uşa prin care avea să apară. 

Mai întâi, se arătă un scutier, urmat de slujitoarea 
călugăriţă, cunoscută de toţi, aceeaşi care venise la conacul 
din pădure, iar după ea, intră fata îmbrăcată în alb, cu 
părul desfăcut, legat pe frunte cu o panglică. 

Şi deodată, în toată sala, bubui ca tunetul un hohot uriaş 
de râs. Jurând, care în primul moment se repezise spre fiica 
lui, se dădu deodată înapoi şi încremeni palid ca ceara, 
privind uluit la capul ascuţit, la buzele vinete şi la ochii 
rătăciţi ai unei fete pe care i-o prezentau drept Danusia. 

Asta nu-i fiica mea! Rosti cu glas temător. 

Nu-i fiica ta? Se minună Danveld. Pe Sfântul Liboriusz din 
Padeborn! Fie că noi n-am scăpat-o din mâinile tâlharilor pe 
fiica ta, fie vreun vrăjitor a schimbat-o, pentru că alta nu se 
mai află la Szczytno. 

Bătrânul Zygfryd, Rotgier şi Gottfryd se uitară unii la alţii, 
admirând iscusinţa lui Danveld, dar niciunul dintre ei nu 
mai avu timp să spună nimic, fiindcă Jurând începu să strige 
cu glas cumplit: 

Ba este la Szczytno! Am auzit-o cântând, am auzit glasul 
copilei mele! 

La acestea, Danveld se întoarse către cei de faţă şi rosti 
calm şi apăsat: 

Vă iau martori pe toţi cei adunaţi aici, în special pe tine, 
Zygtryd de Insburk, şi pe voi, cuvioşi fraţi, Rotgier şi 
Gottfryd, că îmi respect cuvântul dat şi promisiunea făcută 
redându-i această fată, despre care tâlharii învinşi de noi 
spuneau că este fiica lui Jurând de Spychow. Dacă nu-i fiica 
lui, nu este vina noastră, ci mai degrabă voinţa lui 
Dumnezeu care a vrut în acest fel să-l dea pe Jurând în 
mâinile noastre. 

Zygfryd şi cei doi fraţi mai tineri înclinară din cap în semn 
că aud şi la nevoie vor depune mărturie. După aceea, 
schimbară iarăşi priviri repezi între ei, pentru că asta era 
mai mult chiar decât se aşteptau: să-l prindă pe Jurând, să 


nu-i înapoieze fiica şi totuşi aparent să-şi ţină făgăduiala, 
cine-ar fi putut obţine mai mult! 

Dar Jurând se aruncă în genunchi şi începu să-l conjure pe 
Danveld pe toate relicvele sfinte de la Malborg, apoi pe 
pulberea şi capetele părinţilor să-i dea înapoi copila 
adevărată şi să nu se poarte ca un înşelător şi trădător 
care-şi încalcă jurământul şi promisiunea. În glasul lui era 
atâta disperare şi adevăr, încât unii începură să ghicească 
viclenia, iar altora le trecu prin minte că poate într-adevăr 
vreun vrăjitor îi preschimbase înfăţişarea fetei. 

Dumnezeu îţi vede trădarea! Strigă Jurând. Pe rănile 
Mântuitorului! Pe ceasul morţii tale, redă-mi copila! 

Şi ridicându-se din genunchi, înaintă adus de spate spre 
Danveld, ca şi când ar fi vrut să-i îmbrăţişeze picioarele, şi 
ochii aproape că-i străluceau de nebunie, iar glasul îi 
exprima pe rând durerea, teama, disperarea şi 
ameninţarea. Danveld, însă, auzind în faţa tuturor 
învinuirea de trădare şi înşelătorie, începu să pufnească pe 
nări, până când mânia i se răsfrânse pe faţă ca o flacără, 
aşa că, vrând să-i dea lovitura din urma nefericitului, se 
apropie şi el şi aplecându-se la urechea lui, îi şopti printre 
dinţii încleştaţi. 

Dacă am să ţi-o înapoiez, atunci numai cu bastardul meu. 

În aceeaşi clipă, Jurând mugi ca un taur: îl apucă pe 
Danveld cu amândouă mâinile şi îl ridică în sus. În sală, 
răsună un strigăt înfricoşător: „Cruţă-l!” după care trupul 
comturului se izbi cu o putere atât de năprasnică de 
podeaua de piatră, încât creierii din tigva spartă îi 
împroşcară pe Zygfryd şi Rotgier care se aflau mai aproape. 

Jurând se repezi către peretele lateral, lângă care se aflau 
armele şi apucând un paloş mare pentru două mâini, se 
năpusti ca o furtună asupra nemților împietriţi de spaimă. 

Erau cu toţii oameni obişnuiţi cu bătăliile, măcelurile şi 
sângele, dar cu toate acestea, curajul le pierise cu totul, aşa 
că şi după aceea, când momentul de surpriză trecu, 
începură să se retragă şi să se împrăştie, cum se împrăştie 


turma de oi în faţa lupului care ucide cu fiecare muşcătură. 
Sala răsuna de strigăte înfricoşate, tropăit de picioare, 
zgomotul tacâmurilor răsturnate, ţipetele slujitorilor, 
mormăitul ursului care, smulgându-se din mâinile 
bufonului, încerca să ajungă la fereastra înaltă, de 
răcnetele războinicilor care cereau arme, scuturi, paloşe şi 
arbalete. În sfârşit, săbiile ieşiră din teacă şi câteva zeci de 
tăişuri se îndreptară spre Jurând, dar acesta, nemaiţinând 
seama de nimic, pe jumătate nebun, sări singur asupra lor 
şi începu o luptă sălbatică, nemaiauzită, asemănătoare mai 
degrabă cu un măcel decât cu o răfuială turbată. Tânărul şi 
impulsivul frate Gottfryd îi aţinu cel dintâi calea lui Jurând, 
dar acesta îi reteză cu fulgerul paloşului capul odată cu 
braţul şi umărul; după care mai căzură de mâna lui 
căpetenia arcaşilor şi economul castelului von Bracht, şi 
englezul Hugues căruia, deşi nu prea înţelegea despre ce 
este vorba, îi era milă de Jurând, de suferinţa lui şi scosese 
sabia abia după uciderea lui Danveld. Ceilalţi, văzând 
puterea înspăimântătoare şi dezlănţuirea bărbatului, se 
strânseră laolaltă, ca să-i opună rezistenţă împreună, dar 
astfel nenorocirea lor fu şi mai mare, întrucât el, cu părul 
vâlvoi şi privirile rătăcite, mânjit tot şi lacom de sânge, 
ameţit şi turbat, frângea, despica şi rupea cu lovituri de 
paloş această mulţime îmbulzită, doborând oamenii pe 
podeaua împroşcată de sânge, cum doboară furtuna 
copacii. Şi sosi iarăşi clipa de groază cumplită, când părea 
că acest mazurian spăimos îi va nimici şi-i va ucide singur 
pe toţi aceşti oameni, şi aşa cum haita lărmuitoare de câini 
nu poate răzbi mistrețul fioros fără ajutorul puşcaşilor, tot 
aşa şi aceşti nemți înarmaţi nu se puteau măsura cu 
puterea şi înverşunarea lui, lupta cu el însemnând doar 
moartea şi pierzania lor. 

Împrăştiaţi-vă! Înconjuraţi-l! Loviţi-l din spate! Porunci 
bătrânul Zygfryd de Lowe. 

Aşa că se împrăştiată prin sală, cum se împrăştie stolul de 
grauri pe câmp, când se repede asupra lor de sus eretele 


cu ciocul încovoiat, dar nu putură să-l înconjoare, fiindcă în 
nebunia luptei, în loc să caute un loc de apărare, Jurând 
începu să-i urmărească pe lângă pereţi şi pe cine ajungea, 
acela murea ca lovit de trăsnet. Umilinţa, disperarea, 
speranţele spulberate, toate preschimbate în dorinţa de 
sânge păreau să-i sporească de zece ori puterea înnăscută. 
Paloşul, pentru care cei mai puternici dintre cavalerii 
teutoni aveau nevoie de amândouă mâinile, el îl mânuia cu 
una singură, ca pe un fulg. Nu căuta să scape cu viaţă, nu 
căuta nici măcar izbânda, nu voia decât să se răzbune şi 
asemenea focului sau râului care rupând digul, distruge 
orbeşte tot ce-i stăvileşte calea, aşa şi el, înspăimântător, 
distrugător, orb, sfâşia, călca în picioare, omora şi stingea 
vieţile potrivnicilor. 

Nu puteau să-l lovească pe la spate, deoarece la început 
nu ajungeau la el, iar pe de altă parte, oştenii de rând se 
temeau să se apropie şi să-l atace din spate, înțelegând că 
dacă s-ar întoarce spre ei, nici o putere omenească nu-i va 
scăpa de moarte. Alţii erau cuprinşi de groază la gândul că 
un om obişnuit n-ar fi putut face atâta rău, aşadar au de-a 
face cu un bărbat pe care-l ajută niscaiva puteri 
supranaturale. 

Dar bătrânul Zygfryd şi împreună cu el fratele Rotgier 
intrară în galeria care ducea pe deasupra ferestrelor sălii şi 
începură să-i cheme şi pe ceilalţi să vină după ei. Aceştia îi 
ascultară cu atâta grabă, încât se împingeau unii pe alţii pe 
scară, vrând să ajungă sus cât mai repede şi de acolo să-l 
atace pe vajnicul uriaş cu care o luptă dreaptă se vădea cu 
neputinţă. În cele din urmă, ultimul trânti uşa care ducea la 
cor şi Jurând rămase jos singur. Din galerie se auziră 
strigăte de bucurie, de triumf şi numaidecât începură să 
zboare spre cavaler scaune grele de stejar, laviţe şi cercuri 
de fier de la torţe. Unul îl nimeri în frunte deasupra 
sprâncenelor şi-i umplu faţa de sânge. În acelaşi timp, se 
deschise uşa mare de la intrare şi oştenii chemaţi prin 
ferestrele de sus dădură buzna în sală, înarmaţi cu sulițe, 


halebarde, arbalete, arcuri, răngi, frânghii şi tot felul de 
alte arme pe care apucaseră să pună mâna. 

Jurând, înverşunat, îşi şterse sângele de pe faţă cu mâna 
stângă, ca să nu-i întunece vederea, îşi adună puterile şi se 
aruncă asupra tuturor. În sală, răsunară din nou gemete, 
scrâşnetul fierului, al dinţilor şi glasurile îngrozite ale 
luptătorilor ucişi. 

Capitolul II. 

În aceeaşi seară, şedea la masă bătrânul Zygfryd de Lowe 
care luase deocamdată conducerea oraşului Szczytno după 
comturul Danveld, iar lângă el fratele Rotgier, cavalerul de 
Bergow, fostul ostatic al lui Jurând, şi doi tineri şlahtici, 
novici care aveau să îmbrace curând mantiile albe. Viforniţa 
de iarnă urla dincolo de geamuri, zgâlţâia ramele de plumb 
ale ferestrelor, clătina flacăra torţelor aprinse în locaşele de 
fier şi din când în când împrăştia rotocoale de fum prin sală. 
Printre fraţi, deşi se adunaseră la sfat, domnea tăcerea, 
deoarece aşteptau cuvântul lui Zygfryd, dar acesta, 
rezemându-şi coatele de masă şi împreunându-şi mâinile pe 
capul cărunt aplecat, şedea mohorât, cu faţa în umbră şi cu 
gânduri negre în suflet. 

În legătură cu ce trebuie să ne sfătuim? Întrebă în cele din 
urmă fratele Rotgier. 

Zygfryd îşi înălţă capul, privi la cel care vorbea şi trezindu- 
se din îngândurare, spuse: 

Trebuie să vorbim despre nenorocirea ce ne-a lovit, 
despre ce vor spune maestrul şi sfatul Ordinului, fiindcă 
faptele noastre nu se cuvine să-i păgubească pe fraţii noştri. 

După care tăcu din nou, dar după o clipă, privi împrejur şi 
trase aer pe nas: 

Aici, miroase încă a sânge. 

Nu, comture, răspunse Rotgier, am dat poruncă să se 
spele podeaua şi să se afume cu pucioasă arsă. Aici, miroase 
a pucioasă. 

Zygifryd se uită cu o privire ciudată la cei de faţă şi zise: 


Ai milă, spirit al luminii, de sufletele fraţilor Danveld şi 
Gottfryd! 

Înţeleseră şi ei că implora mila dumnezeiască pentru 
sufletele morţilor numai pentru că auzise pomenindu-se de 
pucioasă şi se gândise la iad, aşa că se înfiorară cu toţii şi 
răspunseră deodată: 

Amin! Amin! Amin! 

Un răstimp se auzi iarăşi vuietul vântului şi clinchetul 
ramelor de la ferestre. 

Unde sunt trupurile comturului şi al fratelui Gottfryd? Se 
interesă bătrânul. 

În capelă; preoţii le îngână litaniile de cuviinţă. 

I-au aşezat în sicrie? 

Da, dar comturul este acoperit, pentru că are capul şi faţa 
zdrobite. 

Unde sunt celelalte trupuri? Şi răniții? 

Trupurile sunt în zăpadă, ca să înţepenească, înainte de a 
se face sicriele, iar răniții au fost oblojiţi la bolniţă. 

Zygfryd îşi împreună din nou mâinile pe cap: 

Şi toate astea le-a făcut un singur om! Spirite ale Luminii, 
să apăraţi Ordinul când va începe războiul cel mare cu 
această seminţie de lupi! 

La acestea, Rotgier îşi înălţă privirea, ca şi când şi-ar fi 
adus aminte de ceva, şi rosti: 

La Wilno, l-am auzit pe starostele de Sambijsk spunându-i 
fratelui său, maestrul: „Dacă n-ai să începi războiul cel 
mare şi n-ai să-i nimiceşti până la cel din urmă, ca nici 
numele să nu mai rămână după ei, va fi vai şi amar de noi şi 
de poporul nostru”. 

Să ne dea Dumnezeu un astfel de război şi o întâlnire cu 
ei! Se rugă unul dintre şlahticii novici. 

Zygfryd se uită prelung la el, ca şi când ar fi vrut să-i 
spună: „Astăzi, ai avut prilejul să te întâlneşti cu unul dintre 
ei”, dar văzându-i făptura mărunţică şi tânără sau poate 
amintindu-şi că şi el, deşi vestit prin curajul său, nu voise să 
se ducă la moarte sigură, uită de reproş şi întrebă: 


Care dintre voi l-aţi văzut pe Jurând? 

Eu, răspunse de Bergow. 

Trăieşte? 

Trăieşte, zace în aceeaşi plasă în care l-am prins. Când şi-a 
revenit, oştenii au vrut să-l omoare, dar capelanul a fost 
împotrivă. 

Nu putem să-l omorâm. Este un om cunoscut printre ai lui 
şi s-ar isca un scandal grozav, răspunse Zygrfyd. Pe de altă 
parte, n-avem cum să ascundem ce s-a întâmplat, întrucât 
au fost prea mulţi martori. 

Atunci, ce să spunem şi ce să facem? Întrebă Rotgier. 

Zygfryd căzu pe gânduri şi, în sfârşit, spuse: 

Domnia Ta, nobile graf de Bergow, ai să te duci la Malborg, 
la maestru. Ai gemut în robia lui Jurând şi eşti oaspetele 
Ordinului, aşadar, ca un oaspete care nu trebuie neapărat 
să ţină partea călugărilor, te vei bucura de crezare. De 
aceea, să spui ce-ai văzut, anume că Danveld scăpând din 
mâinile tâlharilor o fată şi crezând că-i fiica lui Jurând, l-a 
vestit pe acesta, care a venit la Szczytno şi. Ce s-a întâmplat 
mai departe, ştii şi Domnia Ta. 

Să-mi fie cu iertare, cuvioase comture, răspunse de 
Bergow. Grea robie am îndurat la Spychow şi, ca oaspete al 
Domniei Tale, m-aş bucura să depun mărturie în folosul 
Domniei Tale, dar pentru liniştea conştiinţei mele, spune-mi: 
n-a fost oare la Szczytno adevărata fiică a lui Jurând şi nu 
trădarea lui Danveld l-a făcut să înnebunească pe 
înfricoşătorul ei părinte? 

Zygfryd de Lowe ezită un răstimp să-i răspundă; în sinea 
lui sălăşluia o ură adâncă faţă de seminţia polonă, o cruzime 
care o întrecea până şi pe a lui Danveld, şi cupiditatea, când 
era vorba de Ordin, şi trufia, şi lăcomia, dar nu avea nici pic 
de milă pentru vicleniile mărunte. Cea mai mare 
amărăciune şi supărare a vieţii lui era că în ultima vreme, 
treburile Ordinului, din cauza lipsei de ascultare şi a 
samavolniciei, evoluaseră în aşa fel că vicleniile deveniseră 
una dintre cele mai însemnate manifestări ale vieţii 


călugărilor. De aceea, întrebarea lui de Bergow atinse în el 
această coardă, cea mai dureroasă, a sufletului, şi abia 
după o aşteptare mai lungă, spuse: 

Danveld se află în faţa lui Dumnezeu şi El îl judecă, iar 
Domnia Ta, nobile graf, dacă o să te întrebe ce părere ai, n- 
ai decât să spui ce vrei: aşadar, dacă despre ce-ai văzut cu 
ochii Domniei Tale, vei spune că înainte de a-l prinde în 
plasă pe groaznicul bărbat, ai văzut nouă trupuri fără viaţă, 
afară de răniţi, pe această podea, iar printre ei şi trupul lui 
Danveld, al fratelui Gottfryd, al lui von Bracht şi al lui Hugo, 
precum şi ale celor doi novici. Dumnezeu să-i odihnească. 
Amin! 

Amin! Amin! Repetară şi novicii. 

Şi să mai spui, adăugă Zygfryd, că deşi Danveld a vrut să-l 
strângă cu uşa pe un vrăjmaş al Ordinului, nimeni dintre cei 
de faţă n-a scos cel dintâi paloşul din teacă împotriva lui 
Jurând. 

Voi spune doar ce-am văzut cu ochii mei, încuviinţă de 
Bergow. 

Iar înainte de miezul nopţii, să veniţi cu toţii la capelă, 
unde şi noi vom veni să ne rugăm pentru sufletele morţilor, 
răspunse Zygfryd. 

Şi-i întinse mâna, în semn de mulţumire şi totodată de 
rămas-bun, fiindcă voia să mai rămână la sfat numai cu 
fratele Rotgier, la care ţinea ca la ochii din cap, cum doar 
un tată putea să ţină la singurul său fiu. Din cauza acestei 
iubiri nemăsurate, în Ordin se făceau tot felul de 
presupuneri, dar nimeni nu era sigur de nimic, mai ales că 
bătrânul cavaler, pe care Rotgier îl socotea părintele său, 
trăia încă la micul lui castel din Germania şi nu se lepădase 
niciodată de acest fiu. 

Într-adevăr, după plecarea lui Bergow, Zygfryd îi îndepărtă 
şi pe cei doi novici sub pretextul că trebuie să supravegheze 
întocmirea sicrielor pentru oştenii ucişi de Jurând, iar când 
uşa se închise în urma lor, se întoarse repede spre Rotgier 
Şi zise: 


Ascultă la mine: n-avem decât un mijloc ca nimeni să nu 
afle niciodată că adevărata fiică a lui Jurând a fost la noi. 

Nu va fi prea greu, răspunse Rotgier, pentru că, afară de 
Danveld, Gottfryd, noi doi şi călugăriţa slujitoare care o 
păzea, nimeni nu mai ştia că ea se află aici. Pe oamenii care 
au adus-o de la conacul din pădure, Danveld a poruncit să-i 
îmbete şi să-i spânzure. Erau unii în garnizoană, care 
bănuiau ce se petrece, dar nătânga i-a făcut să-şi piardă 
minţile, aşa că nici ei nu mai ştiu oricum dacă a fost o 
greşeală din partea noastră sau vreun vrăjitor a prefăcut-o 
astfel pe fiica lui Jurând. 

Asta-i bine, se bucură Zygfryd. 

Iar eu m-am gândit, nobile comtur, dacă n-ar fi mai bine să 
punem totul în spinarea lui Danveld, care a murit. 

Şi să recunoaştem în acest fel în faţa lumii întregi că, în 
vreme de pace şi negocieri cu prinţul de Mazowsze, am 
răpit-o de la curtea lui pe pupila şi jupâniţa prinţesei? Nu, 
asta-i cu neputinţă. La curte, am fost văzuţi împreună cu 
Danveld şi marele doftor, ruda lui, ştie că am întreprins 
totul împreună. Dacă-l învinovăţim pe Danveld, o să vrea să- 
şi răzbune prietenul. 

Atunci, să chibzuim mai bine lucrurile, propuse Rotgier. 

Să chibzuim şi să găsim o idee mai bună, fiindcă altfel va fi 
vai de noi! Dacă am înapoia-o pe jupâniţă, ea singură ar 
spune că n-am luat-o de la tâlhari, iar cei care au răpit-o au 
adus-o la Szczytno. 

Aşa-i. 

Şi nu-i vorba numai de vinovăția noastră. Prinţul se va 
plânge regelui polon, iar solii lor nu vor întârzia să 
vorbească pe la toate curţile despre violențele noastre, 
despre trădarea şi crimele noastre. Ce pagubă uriaşă 
pentru Ordin! Însuşi maestrul, dacă ar şti adevărul, ne-ar 
porunci s-o ascundem pe această jupâniţă. 

Dar şi aşa, dacă ea şi-ar pierde urmele, nu ne vor 
învinovăţi tot pe noi? Întrebă Rotgier. 


Nu! Fratele Danveld era un om iscusit. Mai ţii minte că i-a 
pus condiţia lui Jurând nu numai să vină singur la Szczytno, 
ci înainte de asta să-i scrie prinţului că se duce să-şi 
răscumpere fiica de la tâlhari şi ştie că ea nu se află la noi. 

Adevărat, dar cum o să explicăm, în acest caz, ce s-a 
întâmplat la Szczytno? 

O să spunem că ştiind că Jurând îşi caută copila, şi luând 
de la tâlhari o altă fată care nu ştia să spună cine este, i-am 
dat de ştire lui Jurând, socotind că ar putea fi fiica lui, iar 
acesta, venind, şi-a pierdut minţile la vederea fetei şi 
posedat de un duh rău, a vărsat atâta sânge nevinovat, 
încât nici o încăierare nu ne-ar putea costa mai mult. 

Chiar aşa, răspunse Rotgier, prin gura Domniei Tale 
vorbeşte înţelepciunea şi experienţa de viaţă. Faptele rele 
ale lui Danveld, chiar dacă am lăsa toată vina să cadă în 
spinarea lui, ar fi puse în seama Ordinului, aşadar, a noastră 
a tuturor, a sfatului şi a maestrului însuşi; aşa, însă, se va 
dovedi nevinovăția noastră şi toată paguba va cădea asupra 
lui Jurând, a răutăţii polonezilor şi a legăturilor lor cu 
puterile iadului. 

Şi atunci n-are decât să ne judece cine vrea: papa sau 
împăratul Romei. 

Aşa-i. 

Se aşternu o clipă de tăcere, după care fratele Rotgier 
întrebă: 

Deci ce să facem cu fiica lui Jurând? 

Să ne sfătuim. 

Dă-mi-o mie. 

Dar Zygfryd se uită la el şi răspunse: 

Nu! Ascultă-mă, tinere frate! Când este vorba despre 
Ordin, nu te arăta îngăduitor nici cu bărbaţii, nici cu 
femeile, dar nici cu tine însuţi. Pe Danveld l-a ajuns 
pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă n-a vrut să răzbune numai 
nedreptăţile Ordinului, ci să-şi mulţumească şi poftele 
proprii. 

Nu mă judeci cu dreptate! Aprecie Rotgier. 


Nu te arăta indulgent cu tine însuţi, îl întrerupse Zygfryd, 
pentru că astfel îţi vor slăbi puterile trupului şi ale 
sufletului, iar genunchiul seminţiei potrivnice, mai puternic, 
îţi va apăsa cândva pieptul atât de tare, că nu te vei mai 
putea ridica. 

Şi pentru a treia oară îşi rezemă capul mohorât într-o 
mână, dar se vede că se adresa doar propriei conştiinţe şi 
se gândea numai la el, deoarece reluă după o clipă: 

Şi pe mine mă apasă mult sânge omenesc, multă durere, 
multe lacrimi. Şi eu, când a fost vorba de Ordin şi când am 
văzut că nu izbutesc nimic cu puterea, n-am ezitat să aleg 
alte mijloace; dar când mă voi înfăţişa înaintea lui 
Dumnezeu, pe care-L iubesc şi-L cinstesc, Îi voi spune: „Am 
făcut-o numai pentru Ordin, iar pentru mine am ales doar 
suferinţa”. 

După care, îşi duse mâinile la tâmple, îşi înălţă capul şi 
ochii şi strigă: 

Lepădaţi-vă de plăcere şi deşănţare, întăriţi-vă trupurile şi 
inimile, fiindcă văd albeaţa fulgilor de vultur în văzduh şi 
ghearele păsării de pradă roşii de sângele teuton. 

Celelalte cuvinte i le întrerupse o pală de vifor atât de 
puternică, încât o fereastră de sus deasupra galeriei, se 
deschise trântindu-se, şi toată sala se umplu de vuietul şi 
şuieratul viforniţei, de fulgi de zăpadă. 

În numele Spiritului Luminii! Rea noapte! Exclamă 
bătrânul cruciat. 

Noaptea puterilor necurate! Răspunse Rotgier. Dar, 
Domnia Ta, de ce în loc de: în numele lui Dumnezeu, spui: 
„în numele Spiritului Luminii”? 

Spiritul Luminii este Dumnezeu, răspunse bătrânul, după 
care, vrând parcă să schimbe vorba, continuă: 

Sunt preoţi şi lângă trupul lui Danveld? 

Sunt. 

Doamne, ai milă de el! 

Şi tăcură amândoi, apoi Rotgier chemă slujitorii şi le 
porunci să închidă fereastra şi să învioreze torţele, iar când 


aceştia plecară, întrebă din nou: 

Ce-o să faci cu fiica lui Jurând, Domnia Ta? O s-o duci de 
aici la Insburk? 

O s-o duc la Insburk şi o să fac cu ea ce-mi va cere binele 
Ordinului. 

Şi eu ce trebuie să fac? 

Ai destul curaj în inima ta? 

Ce-am făcut, ca să te îndoieşti de asta? 

Nu mă îndoiesc, pentru că te cunosc, şi pentru bărbăţia ta 
ţin la tine mai mult decât la oricine pe lume. Tu să te duci la 
curtea prinţului de Mazowsze şi să-i povesteşti tot ce s-a 
petrecut aici, aşa cum am plănuit amândoi. 

Să risc astfel o moarte sigură? 

Dacă moartea ta sporeşte faima Crucii şi a Ordinului, 
trebuie s-o faci. Dar nu! Nu te aşteaptă pierzania. Ei nu-şi 
nedreptăţesc musafirii: poate doar dacă te-ar provoca la 
duel cineva, cum a făcut cavalerul acela tânăr, care ne-a 
provocat pe toţi. El sau altcineva, dar asta nu înseamnă nici 
o primejdie. 

Să dea Dumnezeu! Ar putea totuşi să mă prindă şi să mă 
închidă în temniţă. 

Nu vor face una ca asta. Nu uita că avem scrisoarea lui 
Jurând către prinţ, iar în afară de asta, tu te duci să te 
plângi împotriva lui Jurând. Ai să povesteşti cum a fost, ce-a 
făcut la Szczytno şi vor trebui să-ţi dea crezare. Noi i-am 
dat primii de ştire că am găsit o fată, noi l-am pofiit să vină 
şi s-o vadă, iar el a venit, şi-a făcut de cap, l-a ucis pe 
comtur, ne-a căsăpit oamenii. Aşa să le spui, şi ei ce crezi c- 
o să zică? În acest fel, vestea morţii lui Danveld se va 
răspândi în toată Mazowia. Aşa că nu se vor mai gândi să se 
plângă. Fireşte, vor continua s-o caute pe jupâniţă, dar de 
vreme ce însuşi Jurând a scris că nu se află la noi, bănuielile 
nu vor cădea asupra noastră. Trebuie să ne prefacem 
curajoşi şi să le închidem gura, pentru că şi aşa se vor gândi 
că dacă am fi vinovaţi, niciunul dintre noi n-ar mai cuteza să 
vină. 


Adevărat. După înmormântarea lui Danveld, am să plec 
îndată la drum. 

Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule! Dacă vom face totul 
cum trebuie, nu se va lega nimeni de tine, în schimb, musai 
să se lepede de Jurând, ca noi să nu mai putem spune: Uite 
cum se poartă cu noi! 

Şi aşa tot trebuie să ne plângem pe la toate curţile. 

Mai marele bolniţei se va îngriji de asta şi pentru binele 
Ordinului şi ca rudă a lui Danveld. 

Da, dar dacă diavolul acesta de la Spychâw ar învia şi şi-ar 
recăpăta libertatea. 

Zygfryd se uită mohorât înaintea lui, apoi răspunse rar şi 
apăsat: 

Chiar dacă şi-ar recăpăta libertatea, nu va mai rosti 
niciodată nici un cuvânt rău împotriva Ordinului. 

După care începu să-l înveţe pe Rotgier ce trebuie să 
spună şi să ceară la curtea din Mazowsze. 

Capitolul III. 

Vestea despre întâmplarea de la Szczytno sosi totuşi la 
Varşovia înaintea fratelui Rotgier şi stârni mare uimire şi 
îngrijorare. Nici măcar prinţul şi nici altcineva de la curte 
nu erau în stare să înţeleagă ce se petrecuse. Nu cu mult 
înainte, tocmai când Mikotaj de Diugolas trebuia să plece la 
Malborg cu scrisoarea prinţului, în care acesta se plângea 
cu amărăciune de răpirea Danusiei de câtre comturii de la 
hotar şi aproape că cerea ameninţător înapoierea ei 
neîntârziată, venise o scrisoare de la stăpânul de la 
Spychâw, care-i anunţa că fiica lui n-a fost răpită de 
cavalerii teutoni, ci de către nişte tâlhari obişnuiţi de la 
hotar şi în curând va fi eliberată prin răscumpărare. Drept 
care, solul nu mai plecase, deoarece nu-i trecea nimănui 
prin minte că teutonii obţinuseră o astfel de scrisoare de la 
Jurând, ameninţându-l că-i vor omori copila. Dar şi aşa era 
greu de înţeles ce se întâmplase, fiindcă zavistnicii de la 
hotar, supuşi ai prinţului ca şi ai Ordinului, se atacau unii pe 
alţii vara, nu iarna, când zăpada le trăda urmele. Atacau de 


obicei neguţătorii sau îşi îngăduiau să jefuiască satele, 
luând ostatici şi vite, dar să îndrăznească să-i facă pagubă 
însuşi prinţului şi să-i răpească pupila, pe deasupra şi fiica 
unui cavaler puternic care stârnea spaima tuturor, asta 
întrecea orice închipuire. La acestea, ca şi la alte îndoieli, 
răspundea totuşi scrisoarea lui Jurând cu pecetea lui, adusă 
de astă dată de un om despre care se ştia că provine de la 
Spychow, lucru care spulbera orice bănuieli. Numai că 
prinţul se înfurie cum nu se mai întâmplase de mult şi 
porunci ca tâlharii să fie urmăriţi de-a lungul întregului 
hotar al ținutului său, rugându-l pe prinţul de Plock să facă 
şi el la fel şi să nu se arate zgârcit cu pedepsirea 
răufăcătorilor. 

Dar tocmai atunci, sosi ştirea despre cele petrecute la 
Szczytno. 

Şi trecând din gură în gură, crescuse de zeci de ori. Se 
zvonea că Jurând, venind de unul singur la castel, se 
năpustise prin poarta deschisă şi făcuse asemenea prăpăd, 
încât din toată garnizoana aproape că nu mai rămăsese 
nimeni în viaţă, că fuseseră nevoiţi să trimită după ajutoare 
pe la castelele apropiate, să cheme cavalerii şi pedestraşii 
înarmaţi din popor, care abia după două zile de asediu 
izbutiseră să pătrundă înapoi în castel şi acolo să-l omoare 
pe Jurând şi pe însoțitorii lui. Se mai spunea că acele oşti 
vor trece probabil acum hotarul şi va începe negreşit 
marele război. Prinţul, care ştia cât de mult îşi dorea 
marele maestru ca în caz de război cu regele polon forţele 
celor două principate mazoviene să rămână la o parte, nu 
credea aceste veşti, deoarece pentru el nu era o taină că 
dacă teutonii vor începe războiul cu el sau cu Ziemowit de 
Ptock, nici o putere omenească nu-i va reţine pe polonezii 
din regat, iar maestrul se temea de acest război. Ştia că 
trebuie să vină, dar voia să-l mai amâne, întâi pentru că 
avea o fire paşnică, iar în al doilea rând, fiindcă pentru a se 
măsura cu puterea lui Jagietto, trebuia să-şi pregătească o 
forţă pe care până atunci Ordinul n-o avusese niciodată şi în 


acelaşi timp să se asigure de ajutorul principilor şi al 
cavalerilor nu numai din Germania, ci din tot Apusul. 

Aşadar, prinţul nu se temea de război. Voia, totuşi, să ştie 
ce se întâmplase, ce trebuie să gândească despre cele 
petrecute la Szczytno, despre dispariţia Danusiei, despre 
toate aceste veşti care soseau de la hotar, aşa că, deşi nu-i 
suporta pe cavalerii teutoni, se bucură când într-o seară, 
căpetenia arcaşilor îl vesti că venise un călugăr cavaler şi 
cere să fie ascultat. 

Îl primi totuşi cu semeţie şi cu toate că recunoscu 
numaidecât că este unul dintre cei doi fraţi care fuseseră la 
curtea din pădure, se prefăcu că nu şi-l aminteşte şi îl 
întrebă cine este, de unde vine şi ce-l aduce la Varşovia. 

Sunt fratele Rotgier, răspunse teutonul, şi nu de mult am 
avut cinstea să mă plec înaintea Luminăţiei Tale. 

Atunci, dacă eşti călugăr, de ce nu porţi veşminte 
potrivite? 

Cavalerul începu să-i explice că nu îmbrăcase mantia albă 
cu cruce numai pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost luat 
prins sau ucis de cavalerii din Mazowsze: peste tot în lumea 
întreagă, în toate regatele şi principatele, semnul crucii pe 
mantie apără, câştigă bunăvoința şi ospitalitatea oamenilor 
şi doar în principatul Mazowsze crucea îl osândeşte la 
pierzanie pe omul care o poartă. 

Prinţul îl întrerupse mânios: 

Nu crucea, fiindcă şi noi o sărutăm, ci ticăloşia voastră. lar 
dacă sunteţi mai bine primiţi în altă parte, aceasta se 
întâmplă numai pentru că nu vă cunosc prea bine. 

După care, văzând că oaspetele se speriase foarte tare la 
auzul acestor cuvinte, îl întrebă: 

Ai fost la Szczytno, aşadar ştii ce s-a întâmplat acolo? 

Am fost la Szczytno şi ştiu ce s-a petrecut acolo, răspunse 
Rotgier, dar n-am venit aici ca sol al cuiva, ci doar pentru că 
hârşitul şi cuviosul comtur din Insburk, mi-a spus: 
„Maestrul nostru ţine la prinţul pios şi se încrede în 
dreptatea lui, aşa că tu, în timp ce eu mă reped la Malborg, 


tu du-te în Mazowsze şi înfăţişează-i suferinţa noastră, 
înjosirea noastră, pătimirea noastră. Socotesc că un stăpân 
atât de drept nu va lăuda un om care a încălcat pacea şi ne- 
a atacat cu cruzime, care a vărsat atâta sânge creştinesc, 
încât parcă ar fi sluga Satanei şi nu a lui Cristos.” 

Şi aici începu să-i istorisească tot ce se întâmplase la 
Szczytno: cum că Jurând, chemat de ei, să vadă dacă fata 
pe care o scăpaseră din mâinile tâlharilor nu este fiica lui, 
în loc să se arate recunoscător, îşi pierduse minţile; cum îi 
omorâse pe Danveld, pe fratele Gottfryd, pe englezul Hugo, 
pe von Bracht şi pe cei doi nobili scutieri, ca să nu-i mai pun 
la socoteală şi pe oşteni; cum ei, ascultând poruncile lui 
Dumnezeu şi nevrând să-l ucidă, au fost siliţi să-l prindă 
într-o plasă pe groaznicul bărbat care ridicase arma asupra 
lui însuşi şi se rănise cumplit: cum, în sfârşit, nu numai la 
castel, dar şi în oraş erau oameni care auziseră noaptea 
prin viforniţa de iarnă, după luptă, hohote de râs şi glasuri 
ce strigau prin văzduh: „Al nostru e Jurând! Asupritorul 
Crucii! Cel care varsă sânge nevinovat! Jurând este al 
nostru!” 

Întreaga povestire, îndeosebi ultimele cuvinte ale 
teutonului, făcură o impresie puternică asupra tuturor celor 
de faţă. Îi cuprinse pur şi simplu frica - nu cumva Jurând 
chemase într-adevăr în ajutor puterile necurate? Se lăsă o 
tăcere surdă. Dar prinţesa, care lua parte şi ea la ascultare 
şi care iubind-o pe Danusia, suferea nespus din cauza ei, îi 
adresă lui Rotgier o întrebare neaşteptată: 

Cavalere, spui că scăpând o fată smintită, v-aţi gândit că 
este fiica lui Jurând şi de aceea l-aţi chema la Szczytno? 

Aşa-i, milostivă doamnă, răspunse Rotgier. 

Bine, dar cum puteaţi să gândiţi în acest fel, de vreme ce 
la conacul din pădure aţi văzut-o alături de mine pe 
adevărata Danusia? 

La acestea, fratele Rotgier se tulbură, fiindcă nu era 
pregătit să răspundă la asemenea întrebare. Prinţul se 
ridică şi îşi pironi privirea aspră asupra teutonului, iar 


Mikotaj de Dtugolas, Mrokota de Mocarzew, Jasko de 
Jagielnica şi ceilalţi cavaleri mazovieni se repeziră îndată la 
călugăr întrebându-l pe rând cu glasuri amenințătoare: 

Cum puteaţi să gândiţi una ca asta? Spune, neamţule? 
Cum a fost cu putinţă? 

Fratele Rogier îşi reveni şi zise: 

Noi, călugării, nu ne uităm la femei. La conacul din 
pădure, erau multe jupâniţe alături de Luminăţia Ta, dar 
care dintre ele era fiica lui Jurând, nu ştia niciunul dintre 
NOI. 

Danveld ştia, interveni Mikotaj de Dtugolas, a vorbit cu ea 
chiar la vânătoare. 

Danveld se află înaintea lui Dumnezeu, răspunse Rotgier, 
şi despre el am să spun doar că a doua zi s-a găsit un 
trandafir înflorit pe sicriul lui, care, iarnă fiind, nu fusese 
pus acolo de mână de om. 

Iarăşi se înstăpâni tăcerea. 

Cum aţi aflat de răpirea Danusiei? Întrebă prinţul. 

Ticăloşia şi obrăznicia faptei au răspândit-o şi aici, şi la noi. 
Când am aflat, am plătit o slujbă de mulţumire că a fost 
răpită doar o jupâniţă obişnuită şi nu vreunul din copiii 
Luminăţiei Tale. 

Eu tot nu-mi revin din uimire, cum de-aţi putut să luaţi o 
smintită drept fiica lui Jurând. 

La care fratele Rotgier: 

Danveld a zis aşa: „Adesea, Satana îşi trădează slugile 
sale, aşa că poate el a preschimbat-o şi pe Danusia”. 

Oricum, tâlharii nu puteau, ca nişte neciopliţi ce se află, să 
imite scrisul lui Kaleb şi pecetea lui Jurând. Cine putea face 
una ca asta? 

Un duh rău. 

Şi iarăşi întrebarea rămase fără răspuns. 

Dar Rotgier îl privi pe prinţ drept în ochi şi spuse: 

De bună seamă, aceste întrebări sunt ca nişte paloşe 
înfipte în pieptul meu, deoarece în ele se simte bănuiala şi 
neîncrederea. Eu, însă, încrezător în dreptatea lui 


Dumnezeu şi în puterea adevărului, te întreb pe Luminăţia 
Ta, oare Jurând ne-a bănuit pe noi de această faptă, iar 
dacă ne-a bănuit, de ce înainte ca noi să-l chemăm la 
Szczytno i-a căutat pe tâlhari de-a lungul hotarului, ca să-şi 
răscumpere fiica de la ei? 

Mda. Este adevărat! Încuviinţă prinţul. De oameni poţi să 
ascunzi ceva, nu însă şi de Dumnezeu. V-a bănuit la început, 
dar după aceea n-a mai gândit aşa. 

lată cum strălucirea adevărului învinge întunericul! Se 
bucură Rotgier. 

Şi îşi roti privirea triumfătoare prin sală, gândind că în 
capetele lor teutonii au mai multă minte decât polonezii şi 
că această seminţie va fi întotdeauna prada şi hrana 
Ordinului, aşa cum musca este prada şi hrana păianjenului. 

Aşa că renunțând la purtarea aleasă dinainte, se apropie 
de prinţ şi începu să-i vorbească stăruitor cu glasul ridicat: 

Despăgubeşte-ne, stăpâne, pentru pierderile şi 
nedreptăţile noastre, pentru lacrimile şi sângele nostru! 
Acel diavol a fost supusul Luminăţiei Tale, aşadar, în numele 
Domnului din care se trage puterea regilor şi a principilor, 
în numele dreptăţii şi al Crucii, răsplăteşte-ne pentru 
sângele şi pagubele noastre! 

Prinţul se uită la el cu mirare. 

Pe viul Dumnezeu! Exclamă, ce-mi ceri tu? Dacă Jurând, 
cuprins de turbare, v-a vărsat sângele, eu trebuie să 
răspund pentru nebuniile lui? 

Este supusul tău, stăpâne, stărui teutonul, pământurile lui 
se află în principatul tău, ca şi satele şi cetăţuia lui, în care a 
întemnițat slujitori ai Ordinului; fie măcar ca această avuţie, 
aceste moşii şi acea fortăreață a diavolului să devină de 
acum încolo proprietatea Ordinului. De bună seamă, 
această răsplată nu este vrednică de sângele nobil vărsat! 
Desigur, ea nu va învia pe cei morţi, doar poate că măcar în 
parte va domoli mânia lui Dumnezeu şi va şterge faima 
proastă care altminteri va cădea asupra întregului 
principat. O, stăpâne! Ordinul are pretutindeni pământuri şi 


castele, pe care generozitatea şi pioşenia principilor 
creştini i le-au dăruit, numai aici nu există nici o palmă de 
pământ în stăpânirea lui. Fie ca nedreptatea noastră, care 
cere răzbunarea cerului, să ne răsplătească măcar în acest 
fel, ca să putem spune că şi aici oamenii trăiesc cu frica lui 
Dumnezeu. 

Auzind aceasta, prinţul rămase şi mai mirat şi răspunse 
abia după un răstimp mai lung: 

Pe rănile Mântuitorului! Păi dacă Ordinul acesta al vostru 
se află aici, cu îngăduinţa cui s-a statornicit aici dacă nu a 
înaintaşilor mei? Nu vă mai ajung ţinuturile, moşiile şi 
oraşele care odinioară erau ale noastre, ale ţării noastre, şi 
care acum sunt ale voastre? Fiica lui Jurând mai este în 
viaţă, întrucât nu ne-a adus nimeni ştirea morţii ei, iar voi 
vreţi să şi puneţi mâna pe zestrea ei şi să vă despăgubiţi 
nedreptăţile cu pâinea ei de orfană? 

Stăpâne, dacă recunoşti nedreptatea noastră, spuse 
Rotgier, atunci răsplăteşte-ne, aşa cum judecata Luminăţiei 
Tale şi sufletul drept îţi poruncesc s-o faci. 

Şi din nou se bucură în inima lui, gândindu-se: „Acum, nu 
numai că nu se vor mai plânge, dar vor încerca să mă şi 
îmbuneze, ca şi când ar vrea să se spele pe mâini şi să 
scape de orice bănuială. Nimeni nu ne va mai reproşa nimic 
şi slava noastră va fi nepătată ca mantia albă de călugăr, 
fără prihană”. 

Dar deodată, se auzi glasul bătrânului Mikotaj de Dtlugolas: 

Lumea vă învinovăţeşte de lăcomie şi doar bunul 
Dumnezeu ştie dacă nu-i aşa, pentru că până şi acum pe voi 
vă interesează mai mult câştigul decât onoarea Ordinului. 

Adevărat! Întăriră cavalerii mazovieni în cor. 

Iar teutonul înaintă câţiva paşi, îşi înălţă capul cu mândrie 
şi măsurându-i cu o privire semeaţă, răspunse: 

N-am venit aici ca trimis, ci doar ca martor al celor 
întâmplate şi cavaler călugăr oricând gata să-mi vărs 
sângele până la ultima suflare pentru onoarea Ordinului! 
Aşadar, oricine va îndrăzni, împotriva celor spuse de Jurând 


însuşi, să bănuiască Ordinul de participare la răpirea fiicei 
lui, acela să ridice acest zălog cavaleresc şi să se lase în 
seama judecății lui Dumnezeu! 

Spunând acestea, îşi aruncă mănuşa de cavaler înaintea 
lor, care căzu pe podea, dar ei stăruiră într-o tăcere surdă, 
căci, cu toate că nu puţini ar fi fost bucuroşi să-şi ştirbească 
ascuţişul paloşului pe grumazul lui Rotgier, se temeau totuşi 
de judecata dumnezeiască. Pentru nimeni nu mai era o 
taină că Jurând declarase limpede că nu cavalerii călugări îi 
răpiseră copila, prin urmare, fiecare credea că are 
dreptate, aşa că şi izbânda va fi de partea lui. 

Aşa că se arătă şi mai trufaş, şi punându-şi mâinile în 
şolduri, întrebă: 

Este cineva care vrea să ridice mănuşa? 

Deodată, un cavaler a cărui intrare n-o observase nimeni 
mai înainte şi care asculta de la o vreme discuţia lângă uşă, 
păşi la mijlocul sălii, ridică mănuşa şi spuse: 

O ridic eu! 

Şi spunând aceasta, şi-o aruncă pe a lui drept în faţa lui 
Rotgier, după care începu să vorbească în tăcerea 
înstăpânită cu un glas ce răsună ca un tunet în sală: 

În faţa lui Dumnezeu, a vrednicului prinţ şi a tuturor 
cavalerilor virtuoşi din această ţară, îţi spun, teutonule, că 
latri ca un câine în ciuda dreptăţii şi a adevărului, de aceea 
te provoc la luptă în arenă, călare sau pe jos, cu sulița, 
baltagul, paloşul scurt sau lung, şi nu până la luarea în 
robie, ci până la ultima suflare, până la moarte! 

În sală, se putea auzi musca zburând. Toţi ochii se 
îndreptară spre Rotgier şi spre cavalerul care-l chema la 
luptă şi pe care nu-l cunoştea nimeni, deoarece purta un 
coif pe cap, e drept, fără vizieră dar cu un obrăzar rotund, 
care-i cobora până mai jos de urechi şi-i acoperea toată 
partea de sus a feţei, peste cea de jos aruncând o umbră 
adâncă. Teutonul era şi el la fel de mirat ca şi ceilalţi. 
Încurcătura, paloarea şi mânia înverşunată îi trecură peste 
faţă, asemenea fulgerului în bezna nopţii. Apucă mănuşa 


din piele de elan, care alunecându-i peste obraz, se agăţase 
de umărar şi întrebă: 

Cine eşti şi de ce sfidezi judecata lui Dumnezeu? 

Cavalerul necunoscut îşi descheie catarama de sub bărbie, 
îşi scoase coiful de sub care ieşi la iveală un cap tânăr, bălai, 
Şi zise: 

Zbyszko de Bogdaniec, soţul fiicei lui Jurând. 

Rămaseră cu toţii miraţi şi Rotgier laolaltă cu ei, pentru că 
niciunul dintre ei, afară de prinţ şi de prinţesă, de preotul 
Wyszoniek şi de de Lorche, nu ştia de cununia Danusiei. 
Teutonii, în schimb, erau siguri că afară de tatăl ei, fiica lui 
Jurând nu mai avea nici un apărător, dar în această clipă, 
înaintă cavalerul de Lorche şi spuse: 

Pe onoarea mea de cavaler, declar adevărate cuvintele lui; 
dacă se îndoieşte cineva, iată garanţia mea. 

Rotgier, care nu ştia ce-i frica şi în care sângele clocotea 
de furie, poate că ar fi ridicat şi această mânuşă, dar 
aducându-și aminte că cel care i-o aruncase, era el însuşi un 
stăpân puternic, iar pe deasupra şi ruda grafului Geldriei, 
se abţinu cu atât mai mult cu cât prinţul se ridică şi rosti 
încruntându-şi sprâncenele: 

Nu mai trebuie ridicat şi acest zălog, întrucât şi eu depun 
mărturie că acest cavaler a spus adevărul. 

Teutonul se înclină, după care-i spuse lui Zbyszko: 

Dacă preferi, atunci să luptăm pe jos în arena închisă cu 
baltagul. 

Eu te-am mai provocat o dată înainte, răspunse Zbyszko. 

Doamne, ajută să biruie dreptatea, se rugară cavalerii 
mazovieni. 

Capitolul IV. 

La curte, erau cu toţii îngrijoraţi pentru Zbyszko, atât 
cavalerii cât şi femeile, pentru că ţineau cu toţii la el, iar 
faţă de scrisoarea lui Jurând, nu se mai îndoia nimeni că 
dreptatea se află de partea cruciatului. Pe de altă parte, se 
ştia că Rotgier este unul dintre fraţii cei mai vestiți din 
Ordin. Scutierul van Krist răspândise poate înadins printre 


şlahticii din Mazowsze că stăpânul lui, înainte de a deveni 
un călugăr înarmat, se aşezase odată la masa de onoare a 
cruciaților, la care erau îngăduiţi numai cavalerii faimoşi în 
toată lumea, care luaseră parte la campania de la Pământul 
Sfânt sau luptaseră biruitori împotriva balaurilor uriaşi ori 
a vrăjitorilor puternici. Ascultând istorisirile lui van Krist, 
totodată şi asigurările trufaşe că stăpânul lui se luptase nu 
o dată cu pumnalul într-o mână şi baltagul în cealaltă, cu 
cinci potrivnici deodată, mazurienii erau neliniştiţi şi câte 
unul spunea: „Ehei, dacă era Jurând aici, el le-ar fi venit de 
hac şi la doi ca Rotgier, căci n-a fost învins de nici un neamţ, 
dar tânărul, vai de el, fiindcă celălalt îl întrece prin forţă, 
vârstă şi îndemânare”. Aşa că alţii regretau că nu ridicaseră 
mănuşa, spunând că dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Jurând, 
ar fi ridicat-o neapărat. „Dar de sentinţa lui Dumnezeu se 
temeau.” Când aveau prilejul, rosteau pentru propria 
încurajare numele cavalerilor mazovieni şi ale celorlalţi 
polonezi care fie pe la jocurile cavalereşti de la curţile 
regale, fie în întrecerile călare câştigaseră multe victorii 
asupra cavalerilor din Apus, în primul rând pe Zawisza de 
Garb6w, cu care nici un cavaler al creştinităţii nu se putea 
măsura. Erau, însă, şi dintre cei care îşi puneau speranţele 
în Zbyszko: „Nu e nici el un sfrijit, spuneau, şi după cum s-a 
auzit, a retezat destule capete de nemți odată pe pământ 
bătătorit”. Dar inimile se întăreau mai ales din cauza 
isprăvii scutierului lui Zbyszko, cehul Hlawa, care în ajunul 
întâlnirii, auzindu-l pe van Krist povestind despre izbânzile 
nemaiauzite ale lui Rotgier şi având o fire nestăpânită, îl 
înhăţă pe van Krist de barbă, îi săltă capul şi-i spuse: „Dacă 
nu ţi-e ruşine să minţi faţă de oameni, uită-te în sus, că te 
aude şi Dumnezeu!” Şi îl ţinu aşa cam cât ai spune „Iatăl 
nostru”, iar acesta, eliberat în sfârşit, se apucă să-l întrebe 
de neamul lui şi aflând că se trage din şlahtici, îl şi provocă 
la lupta cu baltagul. 

Mazurienii se bucurară de isprava scutierului şi iarăşi se 
porniră vorbele: „Asemenea oameni nu se joacă în luptă şi 


numai adevărul să fie de partea lor şi Dumnezeu şi nemţii n- 
o să iasă din arenă cu oasele întregi”. Rotgier se pricepuse 
să arunce atât de bine cu praf în ochii celorlalţi, încât mulţi 
se neliniştiră, întrebându-se de partea cui era adevărul, că 
până şi prinţul începu să se îndoiască. 

Aşadar, în seara dinaintea duelului, îl chemă pe Zbyszko să 
discute cu el de faţă doar cu prinţesa şi-l întrebă: 

Eşti sigur că Dumnezeu va ţine cu tine? De unde ştii că 
nemţii au pus mâna pe Danuska? Ţi-a spus Jurând ceva? 
Vezi şi tu, aici se află scrisoarea lui Jurând, cu scrisul lui 
Kaleb şi pecetea lui Jurând, iar în această scrisoare Jurând 
zice că ştie că teutonii n-au nici o vină. El ce ţi-a spus? 

Mi-a spus că n-au fost teutonii. 

Atunci, cum poţi să-ţi pui viaţa în primejdie şi să te laşi în 
seama judecății lui Dumnezeu? 

Zbyszko nu răspunse, doar o vreme se mulţumi să-şi 
încleşteze dinţii şi îl podidiră lacrimile. 

Eu nu ştiu nimic, stăpâne milostiv, recunoscu. Am plecat de 
aici împreună cu Jurând şi pe drum i-am spus de cununie. 
Atunci, a început să se plângă că asta poate să-l supere pe 
Dumnezeu, dar când i-am spus că lucrurile stau dimpotrivă, 
s-a liniştit şi m-a iertat. A vorbi tot drumul că nimeni n-a 
răpit-o pe Danusia, numai teutonii au făcut-o, apoi nu mai 
ştiu nici eu ce s-a întâmplat! La Spychow a venit aceeaşi 
femeie care a adus nişte leacuri pentru mine la conacul din 
pădure şi cu ea încă un trimis. S-au închis în odaie cu 
Jurând şi s-au sfătuit. Nu ştiu ce-au vorbit, dar după 
discuţia lor, nici măcar slujitorii lui nu-l mai recunoşteau pe 
Jurând, pentru că se purta de parcă abia s-ar fi întors de pe 
altă lume. Nouă ne-a spus: „Nu sunt cavalerii teutoni”, dar 
pe Bergow şi pe ceilalţi prinşi i-a slobozit din temniţă. 
Dumnezeu ştie de ce, iar ela plecat singur, neînsoţit de nici 
un scutier sau slujitor. A spus că se duce la tâlhari s-o 
răscumpere pe Danuska, iar mie mi-a poruncit să-l aştept. 
Ce era să fac?! Am aşteptat. Până când vine veste de la 
Szczytno că Jurând i-a ucis pe nemți şi el şi-a pierdut viaţa! 


O, stăpâne milostiv! Atunci, a început să-mi ardă pământul 
sub picioare la Spychâw şi era cât pe ce să-mi pierd minţile. 
Am încălecat cu oamenii pe cai să răzbunăm moartea lui 
Jurând, dar preotul Kaleb îmi spune: „Castelul n-ai cum să-l 
cucereşti şi nu trebuie să începi războiul. Du-te la prinţ, 
poate că ştiu acolo ceva despre Danusia”. Aşa am şi făcut şi 
am sosit tocmai când câinele acela lătra despre nedreptatea 
teutonilor şi nebunia lui Jurând. Eu i-am ridicat mănuşa, 
stăpâne, pentru că eu l-am provocat şi mai înainte şi, cu 
toate că nu ştiu nimic, ştiu doar că sunt nişte diavoli 
mincinoşi, fără ruşine, fără cinste şi credinţă! Uitaţi-vă şi 
Luminăţiile Voastre! Ei l-au ciopârţit pe de Fourcy şi au vrut 
să pună fapta în spinarea scutierului meu. Pentru 
Dumnezeu! L-au ciopârţit ca pe un bou, iar după aceea au 
venit aici să se răzbune şi după răsplată! Cine poate să jure 
că n-au minţit şi mai înainte în faţa lui Jurând, şi acum 
înaintea Luminăţiei Tale?! Nu ştiu, nu ştiu unde-i Danuska! 
Dar l-am provocat, pentru că de-ar fi să-mi pierd şi viaţa, 
mai bine să mor, decât să trăiesc fără iubirea mea, fără 
floarea mea dragă, fără cea mai dragă fiinţă de pe lume. 

Spunând acestea, îşi rupse plasa de pe cap, încât părul i se 
răsfiră pe umeri, şi strângându-l în mâini, începu să suspine 
adânc. Prinţesa Anna Danuta, ea însăşi supărată de 
pierderea Danusiei, şi cuprinsă de milă faţă de durerea lui, 
îi puse mâinile pe cap şi îi spuse: 

O, Doamne, ajută-l, mângâie-l şi binecuvântează-l! 

Capitolul V. 

Prinţul nu se arătă împotriva duelului, întrucât, după 
obiceiurile de atunci, nu-i sta în putere s-o facă. Pretinse 
numai ca Rotgier să-i scrie o scrisoare maestrului şi lui 
Zygfryd de Lowe că el le aruncase cel dintâi mănuşa 
cavalerilor mazurieni, drept care se va înfăţişa să lupte cu 
soţul fiicei lui Jurând, care de altminteri îl provocase mai 
înainte. Teutonul îi mai explica marelui maestru că, dacă se 
bate fără îngăduinţa lui, o face pentru că este în joc 
onoarea Ordinului şi îndepărtarea bănuielilor nedrepte 


care puteau să-l acopere de ruşine şi pe care el, Rotgier, 
este întotdeauna gata să le răscumpere cu propriul sânge. 
Scrisoarea fu dusă numaidecât la hotar printr-unul din 
slujitorii cavalerului, iar mai departe avea să ajungă la 
Malborg cu poşta pe care cavalerii teutoni o născociseră cu 
mulţi ani înaintea altora şi o foloseau în ţinuturile lor. 

În acest timp, în curtea castelului se bătători zăpada şi se 
presără cenuşă deasupra, ca picioarele luptătorilor să nu se 
afunde sau să alunece pe suprafaţa netedă. În tot castelul 
domnea o forfotă neobişnuită. Cavalerii şi jupâniţele fură 
cuprinşi de asemenea înflăcărare, că în noaptea dinaintea 
luptei nu mai dormi nimeni. Îşi spuneau unii altora că lupta 
călare cu sulița şi chiar cu paloşul se sfârşeşte adesea cu 
răniri, în schimb, cea pe jos, mai ales cea cu baltagele 
înfricoşătoare, este întotdeauna mortală. Toate inimile erau 
de partea lui Zbyszko, dar tocmai cei care nutreau mai 
multă prietenie pentru el sau pentru Danusia, îşi aduceau 
aminte ce se povestise despre faima şi îndemânarea 
teutonului. Multe femei îşi petrecură noaptea în biserică, 
unde, după ce îşi recunoscură păcatele înaintea preotului 
Wyszoniek, se spovedi şi Zbyszko. Îşi spuseră, aşadar, una 
alteia, privind la faţa lui aproape copilărească: „E încă un 
flăcăiandru! Cum să-şi piardă capul sub baltagul 
neamţului?” Şi cu atât mai multă râvnă se rugau de 
Dumnezeu să-l ajute. Dar când în zori se ridică şi se duse 
prin capelă să-şi îmbrace armura într-o odaie la castel, le 
mai veni inima la loc, deoarece capul şi faţa lui Zbyszko 
erau într-adevăr de copil, dar trupul era peste măsură de 
mare şi puternic, aşa că li se înfăţişa ca un adevărat bărbat, 
care-i va face faţă şi celui mai îndemânatic luptător. 

Duelul avea să aibă loc în curtea castelului, străjuită jur- 
împrejur de coloane. 

Când se lumină bine de ziuă, veniră prinţul şi prinţesa 
împreună cu copiii şi se aşezară între coloane, de unde se 
vedea cel mai bine toată curtea. Lângă ei, îşi ocupară 
locurile curtenii mai de vază, jupânesele şi cavalerii. Se 


umplură toate colţurile galeriei; slujitorii se aşezară dincolo 
de malul alungit, înălţat din zăpada rânită, câţiva urcară în 
balcoane sau chiar pe acoperiş. Acolo sporovăia şi se ruga 
prostimea: „Dă, Doamne, ca al nostru să nu se lase!” 


Ziua era rece, umedă, dar luminoasă; prin văzduh se 
zburătăceau stăncile care-şi aveau cuiburile pe acoperişuri 
şi pe turnuri, şi care, speriate de vânzoleala neobişnuită, se 
roteau fâlfâind din aripi pe deasupra castelului. Cu tot 
frigul, asudau de emoție, iar când răsună trâmbiţa, 
anunțând intrarea potrivnicilor, toate inimile începură să 
bată ca nişte ciocane. 

Luptătorii apărură din părţile opuse ale arenei şi se opriră 
la margini. 'Toţi privitorii îşi ţinură răsuflarea, fiecare 
gândindu-se că, în sfârşit, două capete vor zbura în curând 
la judecata lui Dumnezeu, iar pe zăpadă vor rămâne două 
trupuri fără viaţă. Buzele şi obrajii femeilor se învineţiră şi 
păliră la acest gând, iar ochii bărbaţilor se aţintiră asupra 
celor doi adversari, deoarece fiecare voia să ghicească după 
statura şi armele lor de partea cui va fi izbânda. 

Teutonul era îmbrăcat într-o platoşă albăstruie, smălțuită, 
şi purta pe şolduri apărători la fel, capul fiindu-i acoperit de 
un coif asemănător, cu viziera ridicată şi cu un penaj 
minunat din pene de păun în vârf. În schimb, pieptul, 
şoldurile şi spatele lui Zbyszko erau acoperite de o 
minunată armură milaneză, pe care o cucerise cândva de la 
frizieni. Pe cap, avea un coif cu obrăzarul ridicat şi fără 
pene, iar picioarele-i erau învelite în piele de bou. Pe braţul 
stâng, aveau fiecare câte o pavăză cu blazon: pe cea a 
teutonului era sus o tablă de şah, iar jos trei lei şezând pe 
labele dinapoi, iar pe cea a lui Zbyszko, o potcoavă tocită. În 
mâna dreaptă ţineau baltagele înfricoşătoare, late, cu cozi 
de stejar, înnegrite şi mai lungi decât braţul unui bărbat. 
Erau însoţiţi de scutieri: Hlawa, poreclit Glowacz de 
Zbyszko, şi van Krist, amândoi acoperiţi de armuri de fier şi 
înarmaţi cu baltage şi scuturi: van Krist avea ca blazon o 
tufă de grozamă, iar cehul unul asemănător cu al neamului 
Pomian, cu deosebirea că în loc de baltag, în capul taurului 
era înfipt până la jumătate în ochi un paloş scurt. 

Trâmbiţa răsună pentru a doua oară, iar după al treilea 
semnal, potrivnicii aveau să înceapă înfruntarea. Acum, îi 


mai despărţea doar o suprafaţă nu prea mare, presărată cu 
cenuşă, deasupra căreia, ca un semn de rău augur, se înălța 
moartea. Totuşi, înainte de a se da al treilea semnal, Rotgier 
se apropie de coloanele printre care şedea familia prinţului, 
îşi înălţă capul acoperit de coiful de oţel şi rosti cu un glas 
atât de răsunător, încât fu auzit din toate colţurile galeriei: 

Îl iau martor pe Dumnezeu, pe tine, nobile stăpân şi pe toţi 
cavalerii din acest ţinut că nu mă fac vinovat de sângele 
care va fi vărsat. 

La aceste cuvinte, inimile se strânseră din nou, văzând că 
teutonul era atât de sigur de el şi de izbânda lui. Zbyszko 
însă, având un suflet simplu, se întoarse spre cehul lui şi-i 
spuse: 

Nu-mi miroase bine lăudăroşenia teutonului, fiindcă s-ar 
cuveni să fie auzită după moartea mea, nu acum, când sunt 
în viaţă. Lăudărosul ăsta mai are şi pene de păun la coif, iar 
eu am jurat mai înainte că voi aduce trei la număr, iar după 
aceea câte degete am la amândouă mâinile. Aşa a vrut 
Dumnezeu! 

Stăpâne., întrebă Hlawa, aplecându-se şi luând puţină 
zăpadă cu cenuşă, ca să nu-i alunece baltagul în mână, dacă 
mă ajută Cristos să sfârşesc mai repede cu fălosul ăsta 
prusian, ai să mă învoieşti, fără să mă ating de cruciat, cel 
puţin să-i bag baltagul printre genunchi şi să-l trântesc la 
pământ? 

Doamne fereşte! Strigă Zbyszko cu însufleţire, ne-ai 
acoperi de ruşine pe amândoi. 

Dar deodată răsună pentru a treia oară glasul trâmbiţei. 
Auzindu-l, scutierii se năpustiră cu grăbire unul asupra 
celuilalt, iar cavalerii porniră mai încet şi mai cu grijă unul 
spre altul, aşa cum le poruncea până la prima ciocnire 
demnitatea şi mândria. 

Puţini erau cei care luau seama la scutieri, dar acei dintre 
bărbaţii cu experienţă şi slujitorii care se uitau la ei, 
înţeleseră dintr-odată cât de mult îşi întrecea Hlawa 
adversarul. Baltagul părea mai greoi în mâna neamţului şi 


chiar şi mişcările scutului acestuia erau mai şovâăielnice. De 
sub pavăza rotundă i se vedeau picioarele mai lungi, dar 
mai subţiri şi mai puţin sprintene decât picioarele 
puternice, în pantalonii strâmţi, ale cehului. Hlawa atacă 
atât de înverşunat, că van Krist fu nevoit să se retragă încă 
de la început. Înţeleseră cu toţii dintr-odată că unul dintre 
aceşti potrivnici se va repezi ca o furtună asupra celuilalt, 
că îl va împinge şi-l va lovi asemenea trăsnetului, pe când al 
doilea, simțindu-se ameninţat de moarte, se va mulţumi să 
se apere, ca să întârzie cât mai mult clipa pierzaniei. Aşa se 
şi întâmplă. Lăudărosul care nu lupta decât atunci când nu 
mai avea încotro, recunoscu şi el că vorbele-i sfidătoare şi 
nesăbuite îl siliseră să lupte cu această namilă, de care se 
cuvenea să se ferească; aşadar, când simţi acum că fiecare 
din aceste lovituri putea să doboare şi un bou, i se strânse 
inima de teamă. Aproape uită că nu-i destul să respingă 
loviturile cu scutul, ci trebuie să atace şi el. Vedea lucirile 
baltagului deasupra capului şi se gândea de fiecare dată că 
este cea din urmă. Apărându-se cu scutul, îşi mijea ochii 
fără să vrea, cu teama şi îndoiala în suflet că nu-i va mai 
deschide niciodată. Rareori lovea şi el, fără speranţa că-şi 
va ajunge potrivnicul. Se mulțumea doar să-şi ridice tot mai 
sus scutul deasupra capului, ca să se apere o dată şi încă o 
dată. 

În sfârşit, începu să obosească, iar cehul îl lovea cu tot mai 
multă îndârjire. Aşa cum din trunchiul de pin uriaş se 
desprind sub loviturile toporului aşchii groase, tot aşa şi sub 
loviturile cehului începură să se îndoaie şi să cadă plăcile 
din armura scutierului neamţ. Marginea de sus a pavezei se 
îndoi şi crăpă, umărarul de pe braţul drept se desprinse 
odată cu cureaua însângerată. Părul lui van Krist se ridică 
măciucă în vârful capului şi-l cuprinse o spaimă de moarte. 
Mai izbi o dată şi încă o dată cu toată puterea braţului în 
pavăza cehului, în sfârşit, văzând că nu mai are scăpare în 
faţa puterii grozave a potrivnicului, că numai un efort 


neobişnuit l-ar mai putea salva, se aruncă deodată cu toată 
greutatea armurii şi a capului peste picioarele lui Hlawa. 

Se prăbuşiră amândoi la pământ şi se încleştară unul pe 
altul, rostogolindu-se prin zăpadă. Dar cehul ajunse repede 
deasupra, o vreme îl mai împiedicară mişcările 
adversarului, apoi îi apucă cu genunchiul plasa de zale 
care-i acoperea pântecele şi scoase de la cingătoare 
pumnalul cu trei tăişuri. 

Cruţă-mă! Şopti încet van Krist, privind în ochii cehului. 

Dar acesta, în loc să-i răspundă, se întinse deasupra lui, ca 
să-i ajungă mai uşor la gât şi, retezându-i cureluşa de la coif 
sub bărbie, îi înfipse pumnalul de două ori în beregată, 
îndreptând ascuţişul în jos, spre mijlocul pieptului. 

Atunci, pupilele lui van Krist se adânciră în fundul tigvei, 
mâinile şi picioarele începură să scurme zăpada, de parcă 
voiau s-o curețe de cenuşă, dar, după o clipă, se încordă şi 
rămase nemişcat, ţuguindu-şi şi mai mult buzele acoperite 
de spumă roşie şi umplându-se de sânge. 

Cehul se ridică în picioare, îşi şterse pumnalul de tunica de 
sub armura neamţului, apoi, luând baltagul de jos şi 
sprijinindu-se în el, începu să privească la lupta mai grea şi 
mai înverşunată a stăpânului său cu fratele Rotgier. 

Cavalerii apuseni se obişnuiseră cu viaţa uşoară şi 
îndestulată, pe când „boierii” din Matopolska, Wielkopolska 
şi din Mazowsze duceau încă un trai aspru, plin de lipsuri, 
drept care stârneau până şi admiraţia străinilor şi a 
răuvoitorilor prin puterea trupului şi rezistenţa la tot felul 
de greutăţi neîntrerupte sau de moment. Tot astfel se arăta 
şi acum că Zbyszko îl întrece pe teuton prin puterea 
mâinilor şi a picioarelor, aşa cum îl întrecuse şi scutierul lui 
pe van Krist, dar se mai arăta şi că tânărul nu avea 
îndemânarea lui Rotgier în luptele cavalereşti. 

Într-un fel, era în avantajul lui Zbyszko că alesese să lupte 
cu baltagul, deoarece în mânuirea lui nu mai era nevoie de 
iscusinţă. Cu paloşele scurte sau lungi trebuia să cunoască 
tot felul de lovituri şi împunsături, precum şi cum să se 


apere de ele, aşa că neamţul ar fi fost mult mai priceput 
decât el. Dar şi aşa, însuşi Zbyszko, ca şi cei ce priveau, îşi 
dădură seama după mişcări şi mânuirea scutului că au 
înaintea lor un bărbat ameninţător şi cu experienţă, care se 
vedea că nu luptă pentru prima dată în acest fel. De fiecare 
dată, Rotgier para lovitura lui Zbzysko, trăgându-şi puţin 
scutul înapoi, micşorându-i în acest chip avântul, oricât de 
mare ar fi fost. Tăişul aluneca astfel pe suprafaţa netedă, 
neputând să-l pătrundă sau să-l îndoaie. Aci se retrăgea, aci 
ataca liniştit sau, din contră, atât de repede, că abia-i puteai 
urmări mişcările. Prinţul începu să se teamă pentru 
Zbzysko, iar feţele cavalerilor se întunecară, părându-i-se 
că neamţul se joacă înadins cu potrivnicul. Nu o dată nici nu 
se mai apăra cu scutul, ci în momentul când Zbzysko lovea, 
făcea o jumătate de întoarcere într-o parte, în aşa fel, încât 
tăişul baltagului tăia doar aerul. Primejdia era mare, fiindcă 
Zbzysko putea să-şi piardă echilibrul şi să cadă, iar atunci 
ar fi pierit cu siguranţă. Văzând aceasta, cehul, care stătea 
lângă van Krist, se înfricoşă şi el, şi îşi spuse în sinea lui: „Pe 
Dumnezeul meu, dacă stăpânul meu se va prăbuşi, o să-l 
pocnesc pe neamţ cu baltagul între spete, ca să-şi dea şi el 
duhul”. 

Totuşi, Zbyszko nu cădea, fiindcă, având picioare foarte 
puternice şi depărtându-le mult, putea să-şi ţină pe fiecare 
toată greutatea trupului şi avântul. 

Rotgier îşi dădu seama numaidecât, şi privitorii greşeau 
presupunând că-şi dispreţuieşte adversarul. Dimpotrivă, 
după primele lovituri, când cu toată iscusinţa cu care-şi 
retrăgea pavăza, mâna aproape că-i amorţise sub ea, 
înţelese că va avea mult de lucru cu acest tinerel şi dacă nu- 
l va dobori cu vreo lovitură bine gândită, lupta poate fi 
lungă şi primejdioasă. Crezuse că după lovitura în gol, 
Zbyszko se va prăvăli pe zăpadă, dar când aceasta nu se 
întâmplă, începu să-şi piardă liniştea. 

De sub obrăzarul de oţel vedea nările strânse şi gura 
potrivnicului, iar la răstimpuri ochii strălucitori, şi îşi 


spunea că înflăcărarea ar trebui să-l facă să-şi piardă 
cumpătul şi, orbit de mânie, se va gândi mai mult să atace, 
decât să se apere. Dar greşea şi în această privinţă. 
Zbyszko nu ştia să evite loviturile prin jumătăţi de 
întoarcere, dar nu uitase de pavăză şi, ridicând baltagul, nu 
se descoperea mai mult decât era nevoie. Se vede că 
atenţia îi sporise şi, cunoscând priceperea şi experienţa 
cavalerului, nu numai că nu se pierdu cu firea, ci se 
concentră şi mai mult, iar loviturile îi deveniră şi mai 
înfricoşătoare, putând fi gândite nu de o înflăcărare oarbă, 
ci doar de o îndârjire rece. 

Rotgier, care participase la destule războaie şi luptase de 
multe ori în încăierări în grup sau de unul singur, ştia din 
experienţă că sunt oameni asemenea păsărilor de pradă, 
creaţi parcă anume pentru luptă şi înzestrați de la natură, 
care parcă ghicesc totul dintr-odată, lucru la care alţii nu 
ajung decât după ani întregi de exerciţii, şi pricepu îndată 
că are de-a face cu un astfel de om. De la primele lovituri 
înţelese că acest tinerel avea ceva dintr-un erete, care vede 
în potrivnic numai prada lui şi nu se mai gândeşte decât 
cum să-l înşface în gheare. Cu toată puterea lui, mai 
observă că nu-l egalează pe Zbyszko şi, dacă se va vlăgui 
mai înainte de a-i da lovitura hotărâtoare, atunci lupta cu 
acest băieţandru înspăimântător, deşi era cu mai puţină 
experienţă, poate să-l piardă. Gândind astfel, se hotări să 
lupte cu cel mai mic efort, îşi trase scutul mai aproape, nici 
nu ataca, nici nu se retrăgea prea mult, îşi împuţină 
mişcările, îşi adună toată puterea sufletului şi a braţului 
pentru a da lovitura hotărâtoare şi aşteptă momentul 
potrivit. 

Lupta cumplită se prelungi peste măsura obişnuită. În 
galerie se aşternu o tăcere de moarte. Doar când şi când se 
auzeau loviturile. Asemenea privelişti nu le erau străine nici 
prinţului, nici cavalerilor şi jupâniţelor, şi totuşi ceva ce 
semăna cu spaima strângea ca un cleşte toate inimile. 
Înţelegeau cu toţii că aici nu era vorba de dovedirea puterii, 


a îndemânării, a bărbăţiei, şi că în această luptă sunt mai 
însemnate înverşunarea şi disperarea, neînduplecarea şi 
răzbunarea. De o parte: nedreptăţile cumplite, dragostea şi 
jalea fără margini; de cealaltă: onoarea întregului Ordin şi 
ura adâncă veniseră pe acest câmp de luptă la judecata lui 
Dumnezeu. 

Între timp, dimineaţa palidă de iarnă se mai luminase 
puţin, pânza de ceaţă alburie se subţiase şi o rază de soare 
se răsfrânse în armura albăstruie a teutonului şi în cea 
argintie a lui Zbyszko. În capelă sună pentru a treia 
rugăciune, şi odată cu ecoul clopotului stoluri întregi de 
stănci zburară de sub acoperişurile castelului, fâlfâind din 
aripi şi croncănind parcă de bucurie la vederea sângelui şi 
a leşului înţepenit în zăpadă. Rotgier se uită spre elo dată, 
de două ori în timpul luptei şi se simţi deodată nespus de 
singur. Toţi ochii care-l priveau erau ai vrăjmaşilor. Toate 
rugile, dorinţele şi legămintele pe care le făceau femeile 
ţineau partea lui Zbyszko. Afară de asta, cu toate că 
teutonul era sigur că scutierul lui Zbyszko nu-l va ataca pe 
la spate prin trădare, prezenţa şi apropierea acestei figuri 
amenințătoare îl umplea fără voie de neliniştea ce cuprinde 
oamenii la vederea lupului, a ursului sau a bivolului, de care 
nu-i despart gratiile. Şi nu se putea apăra de acest 
simţământ, mai ales pentru că cehul, vrând să urmărească 
desfăşurarea luptei, se mişca şi îşi schimba locul, apărând 
când într-o latură a luptătorilor, când din faţă sau din 
spatele lor, în timp ce-şi înclina capul şi-l privea ameninţător 
prin deschizăturile vizierei de la coif, uneori ridicându-şi 
fără să vrea tăişul însângerat. 

În cele din urmă, oboseala începu să-l cuprindă pe cruciat. 
Dădu două lovituri scurte una după alta, ţintind umărul 
drept al lui Zbyszko. Acesta, însă, le prijoni cu scutul cu 
atâta putere, încât coada baltagului se clătină în mâna lui 
Rotgier. lar după aceea se retrase înapoi. Îi slăbiseră nu 
numai puterile, dar i se sfârşiseră şi sângele-rece şi 
răbdarea. Din pieptul privitorilor, la vederea retragerii lui, 


se smulseră câteva strigăte parcă de triumf, care-i stârniră 
răutatea şi disperarea. Loviturile baltagelor se înteţiră. 
Broboane de sudoare şiroiau pe frunţile celor doi luptători, 
iar printre dinţii încleştaţi le şuiera răsuflarea răguşită. 
Privitorii încetară să mai asiste liniştiţi şi acum se auzeau 
întruna strigătele de bărbaţi şi femei: „Loveşte! Pe el! 
Judecata lui Dumnezeu! Ajută-i, Doamne!” Prinţul făcu de 
câteva ori semn cu mâna, ca să-i liniştească, dar în zadar. 
Gălăgia sporea tot mai mult, întrucât copiii începură să 
plângă ici şi colo în galerie, până când, în cele din urmă, nu 
departe de prinţesă, un glas tânăr strigă suspinând: 

Pentru Danuska, Zbyszko! Pentru Danuska! 

Zbyszko ştia şi el că lupta pentru Danusia. Era sigur că 
acest teuton ajutase la răpirea ei şi, duelându-se cu el, lupta 
pentru nedreptatea ei. Dar pentru că era tânăr şi lacom de 
bătălii, la început nu se mai gândise decât la luptă. Deodată, 
strigătul acela îi aduse în minte pierderea şi nenorocirea ei. 
Dragostea, jalea şi răzbunarea îi turnară foc în vine. Inima i 
se strânse de durere şi îl cuprinse nebunia luptei. Cruciatul 
nu mai era în stare să-i pareze loviturile năprasnice, 
asemenea palelor furtunii. Zbyszko lovi cu pavăza în pavăza 
lui cu o forţă supraomenească, aşa că braţul neamţului îi 
amorţi deodată şi-i căzu fără putere. Adversarul se retrase 
înfricoşat şi se plecă pe spate, dar brusc prin ochi îi trecu 
fulgerul baltagului şi tăişul îi căzu ca trăsnetul peste umărul 
drept. 

La urechile privitorilor ajunse doar un strigăt sfâşietor: 
„Llisuse!”. După care Rotgier se dădu înapoi încă un pas şi se 
prăbuşi pe spate la pământ. 

În galerie izbucniră strigăte şi se iscă mişcare ca într-o 
prisacă în care albinele încălzite de soare încep să zboare şi 
să zumzăie. Cavalerii alergară în grupuri mari pe scări, 
slujitorii săriră peste valul de zăpadă, ca să se uite la 
trupurile fără viaţă. Pretutindeni răsunară chemări: „lată 
judecata lui Dumnezeu! Jurând are un urmaş. Laudă lui şi 
mulţumire! Asta-i bărbat bun pentru baltag!” Iar alţii ţipau: 


„Priviţi şi vă minunaţi! Nici Jurând n-ar fi izbit mai bine!” Se 
adunară o grămadă de curioşi în jurul lui Rotgier, iar el 
zăcea întins pe spinare, cu faţa albă ca zăpada, cu gura larg 
deschisă şi braţul însângerat, aproape retezat de la gât 
până la subsuoară, încât abia se mai ţinea în câteva fire. Aşa 
că iarăşi rostiră câţiva: „Adineaori era viu şi hălăduia 
nedemn prin lume, iar acum nu mai este în stare să mişte 
nici un deget!” Vorbind astfel, unii îi admirau statura, 
deoarece trupul acoperea o suprafaţă mare pe câmpul de 
luptă şi după moarte părea şi mai uriaş, alţii panaşul din 
pene de păun, care făcea ape-ape pe zăpadă, iar câţiva 
armura, pe care o preţuiau cam cât un sat bogat. Dar cehul 
Hlawa tocmai se apropia cu doi slujitori ai lui Zbyszko ca să 
o scoată de pe răposat, aşa că cei mai curioşi îl înconjurară 
pe Zbyszko, lăudându-l şi ridicându-l în slăvi, pentru că lor li 
se părea drept ca faima lui să cadă asupra tuturor 
cavalerilor mazovieni şi poloni. În acest timp, îi luară pavăza 
şi baltagul, ca să-i fie mai uşor, iar Mrokota de Mocarzew îi 
descheie şi coiful, acoperindu-i părul umezit de sudoare cu 
o căciulă de postav purpuriu. Zbyszko sta parcă împietrit, 
răsuflând greu, cu ochii încă învăpăiaţi, faţa palidă de efort 
şi îndârjită, tremurând puţin de emoție şi oboseală. Îl luară 
de subsuori şi-l conduseră la prinţ şi la prinţesă, care-l 
aşteptau într-o încăpere încălzită lângă cămin. Acolo, 
Zbyszko îngenunche înaintea lor, iar când părintele 
Wyszoniek făcu semnul crucii asupra lui, rugându-se în 
acelaşi timp pentru odihna sufletelor moarte, prinţul îi luă 
tânărului cavaler capul în mâini şi-i spuse: 

Dumnezeu cel Prea înalt v-a judecat şi ţi-a ajutat braţul, 
aşa că binecuvântat fie numele Lui, amin! 

Apoi, întorcându-se către cavalerul de Lorche şi ceilalţi, 
adăugă: 

Pe tine, cavalere, care vii din alte părţi, şi pe voi toţi cei de 
faţă, vă iau drept martori, cum am să fiu şi eu, că judecata 
s-a săvârşit după lege şi obicei, aşa cum porunceşte 
credinţa şi Dumnezeu. 


Războinicii din partea locului încuviinţară toţi în cor, iar 
când cuvintele prinţului îi fură traduse şi lui de Lorche, 
acesta se ridică în picioare şi le aduse la cunoştinţă nu 
numai că va depune mărturie cum s-a întâmplat totul, 
cavalereşte şi creştineşte, dar dacă se va încumeta cineva la 
Malborg sau la altă curte princiară să se îndoiască, el, de 
Lorche, îl va provoca numaidecât la luptă în arenă, călare 
sau pe jos, chiar dacă acesta n-ar fi doar un cavaler 
obişnuit, ci şi un uriaş sau un vrăjitor care l-ar întrece în 
puterea magiei pe însuşi Merlin. 

Iar în acest timp, prinţesa Anna Danuta, când Zbyszko îi 
îmbrăţişă picioarele, îi spuse aplecându-se spre el: 

De ce nu te bucuri? Fii vesel şi mulţumegşte-i lui 
Dumnezeu, pentru că dacă, în marea milă a Lui, nu te-a 
izgonit din această lume, te va ajuta şi mai departe şi te va 
conduce spre fericire. 

lar Zbyszko zise: 

Cum să mă bucur, stăpână milostivă? Dumnezeu m-a 
ajutat să izbândesc şi să mă răzbun pe teuton, dar pe 
Danuska n-am găsit-o încă, şi nici acum nu mă aflu mai 
aproape de ea decât înainte. 

Duşmanii cei mai înverşunaţi, Danveld, Gottfryd şi Rotgier, 
nu mai trăiesc, răspunse prinţesa; iar despre Zygiryd se 
spune că-i mai drept decât ceilalţi, deşi crud şi el. Laudă-L. 
pe Dumnezeu că-i aşa. lar cavalerul de Lorche mi-a mai 
spus că dacă teutonul va muri, el îi va duce trupul fără 
viaţă, apoi va pleca de îndată la Malborg şi-l va ruga chiar 
pe marele maestru s-o ajute pe Danuska. N-o să 
îndrăznească nimeni să i se împotrivească marelui maestru. 

Dumnezeu să-i dea sănătate cavalerului de Lorche, se 
bucură Zbyszko, o să plec şi eu cu ella Malborg. 

Prinţesa se înspăimântă auzind aceste cuvinte, de parcă 
Zbyszko i-ar fi spus că se va duce neînarmat printre lupii 
care se adunau iarna în haite mari în bungetul codrilor din 
Mazowsze. 


La ce bun?! Exclamă. Te duci la moarte sigură! Imediat 
după duel, nu te va ajuta nici de Lorche, nici scrisorile pe 
care Rotgier le-a scris înainte de luptă. N-o să ajuţi pe 
nimeni, iar tu ai să pieri. 

Tânărul se ridică, îşi încrucişă mâinile şi spuse: 

Dumnezeu să mă ajute să plec la Malborg şi chiar peste 
mare. Cristos să mă binecuvânteze, am s-o caut până la 
ultima suflare, până la moarte. Mie îmi este mai uşor să-i 
bat pe nemți şi să mă înfrunt cu ei în armură, decât îi este 
bietei orfane să geamă în robie. Oho, mult mai uşor! 

Spuse asta, de altfel ca întotdeauna când amintea de 
Danusia, cu asemenea înflăcărare şi asemenea durere, 
încât la răstimpuri cuvintele i se întrerupeau, ca şi când l-ar 
fi strâns cineva de gât. Prinţesa înţelese că încerca în zadar 
să-i schimbe hotărârea şi oricine ar fi vrut să-l reţină, ar fi 
fost silit să-l lege şi să-l arunce în temniţă. 

Zbyszko nu putea totuşi să plece numaidecât. Unui cavaler 
îi era îngăduit să nu ţină seama de nici o piedică, dar nu 
avea voie să nu respecte obiceiul cavaleresc care poruncea 
ca învingătorul într-un duel să petreacă o zi întreagă pe 
locul luptei, până la jumătatea nopţii următoare, şi asta 
doar ca să arate că rămăsese stăpân pe locul înfruntării şi 
în acelaşi timp că este gata să se bată din nou, dacă cineva 
dintre rudele sau prietenii învinsului ar dori să-l cheme la 
altă confruntare. Acest obicei era respectat chiar de oştiri 
întregi, care prevedeau nu o dată avantajele pe care le-ar fi 
adus continuarea luptei. Zbyszko nici nu mai încercă să se 
abată de la regula neînduplecată şi întremându-se puţin, 
apoi îmbrăcându-şi armura, stătu până la miezul nopţii în 
curtea castelului, sub cerul mohorât de iarnă, aşteptând pe 
neprietenul care nu putea veni de nicăieri. 

Abia la miezul nopţii, când heralzii îi vestiră pentru ultima 
dată în sunetul trâmbiţelor izbânda, Mikotaj de Diugolas îl 
chemă la cină şi totodată la sfatul prinţului. 

Capitolul VI. 

Prinţul luă cuvântul cel dintâi la sfat şi vorbi astfel: 


Nu-i bine că n-avem nici o scrisoare şi nici o dovadă 
împotriva comturilor. Pentru că, deşi bănuiala noastră pare 
a fi îndreptăţită, şi eu cred că tot ei au răpit-o pe fiica lui 
Jurând, dar ce folos? Vor tăgădui, iar când marele maestru 
va cere vreo dovadă, ce-o să-i arătăm? Mai mult! Scrisoarea 
lui Jurând vorbeşte în folosul lor. 

Aici i se adresă lui Zbyszko: 

Zici că l-au silit să scrie această scrisoare sub ameninţare. 
Poate fi, şi chiar aşa şi este, fiindcă dacă dreptatea ar fi de 
partea lor, Dumnezeu nu te-ar fi ajutat în lupta cu Rotgier. 
Dar de vreme ce l-au silit o dată, puteau s-o facă şi a doua 
oară. Poate că şi ei au o dovadă de la Jurând că nu sunt 
vinovaţi de răpirea copilei nefericite. Şi în acest caz, i-o vor 
arăta maestrului, şi atunci? 

Milostive stăpâne, ei singuri au recunoscut că au smuls-o 
din mâinile tâlharilor şi o ţin la ei. 

Asta ştiu. Dar acum o să spună că s-au înşelat şi e vorba de 
altă fată, iar cea mai bună dovadă e că însuşi Jurând s-a 
lepădat de ea. 

S-a lepădat, pentru că i-au arătat alta şi de aceea s-a 
înfuriat. 

Adevărat, aşa a fost, dar pot să spună că astea sunt doar 
bănuielile noastre. 

Minciunile lor, interveni Mikotaj de Dtugolas, seamănă cu 
pădurea. La margine, se mai vede câte ceva, dar cu cât 
pătrunzi mai adânc, cu atât desişul este tot mai mare, încât 
omul se rătăceşte şi pierde drumul. 

După care îi repetă vorbele lui de Lorche în limba 
nemților, care spuse: 

Marele maestru este mai bun decât ei, dar şi fratele lui, 
deşi are un suflet sfidător, este sensibil la onoarea de 
cavaler. 

Aşa este, acceptă Mikotaj. Maestrul este un om de omenie. 
Nu se pricepe să-i ţină în frâu pe comturi şi nici sfatul; nu 
poate face nimic ca tot ce se petrece înăuntrul Ordinului să 
nu se mai întemeieze pe nedreptate, dar nici lui nu-i place. 


Du-te, du-te, cavalere de Lorche şi povesteşte-le ce s-a 
întâmplat aici. Ei se ruşinează mai mult de străini decât de 
noi, ca să nu se vorbească pe la curţile acestora despre 
trădările şi fărădelegile lor. lar când maestrul o să te 
întrebe pe Domnia Ta de dovezi, să-i spui aşa: „Cunoaşterea 
adevărului este menirea lui Dumnezeu, iar a oamenilor să-l 
caute, aşa că dacă vrei dovezi, caută-le: spune-i să 
cerceteze castelele, să întrebe oamenii, îngăduie-ne să 
căutăm şi noi, fiindcă e o prostie şi o poveste părerea că pe 
orfana aceea au prins-o tâlharii din pădure”. 

Prostie şi poveste, repetă de Lorche. 

Deoarece tâlharii n-ar fi ridicat mâna asupra cuiva de la 
curtea prinţului şi nici asupra copilei lui Jurând. Iar dacă, în 
sfârşit, ar fi prins-o, ar fi dat şi ei de ştire că e la ei, ca să 
primească răscumpărarea. 

Am să spun toate acestea, întări lotaringianul şi am să-l 
caut şi pe de Bergow. Suntem din aceeaşi ţară şi, deşi nu-l 
Cunosc, se zvoneşte că şi el ar fi ruda grafului Geldriei. A 
fost la Szczytno, să-i istorisească maestrului ce-a văzut. 

Zbyszko înţelese câte ceva din aceste cuvinte, iar ce nu 
pricepu, îi tălmăci Mikotaj, aşa că-l luă în braţe pe de 
Lorche şi-l strânse la piept de-i trosniră oasele. 

Apoi prinţul îl întrebă pe Zbyszko: 

Şi tu vrei neapărat să pleci? 

Musai, stăpâne milostiv. Ce altceva îmi rămâne de făcut? 
Am vrut să cuceresc Szczytno, de-ar fi trebuit să rod 
zidurile cu dinţii, dar cum pot să încep războiul fără 
poruncă? 

Cine începe războiul de capul lui, se va căi sub paloşul 
călăului, răspunse prinţul. 

Aşa-i, legea-i lege, întări Zbyszko. După aceea, am vrut să-i 
provoc la duel pe toţi cei care au fost la Szczytno, dar 
oamenii mi-au spus că Jurând i-a căsăpit acolo ca pe boi, şi 
nu mai ştiau care a fost omorât şi care a rămas în viaţă. 
Dumnezeu şi Sfânta Cruce să mă ajute, eu n-am să-l 
părăsesc niciodată pe Jurând! 


Vorbeşti ca un om cuminte, îmi place, îl lăuda Mikotaj de 
Dtugolas. lar dacă nu te-ai grăbit să te duci la Szczytno, se 
vede că ai capul limpede, fiindcă şi un prost ar fi ghicit că ei 
nu-i ţin acolo nici pe Jurând şi nici pe fiica lui, pe amândoi 
mutându-i la alte castele. Dumnezeu ţi l-a dat pe Rotgier ca 
răsplată că ai venit aici. 

Chiar aşa, se amestecă prinţul, de la Rotgier s-a auzit că 
din cei patru numai bătrânul Zygfryd mai este în viaţă, iar 
pe ceilalţi Dumnezeu i-a pedepsit cu mâna Domniei Tale sau 
a lui Jurând. Cât despre Zygfryd, este mai puţin ticălos 
decât ceilalţi, dar poate că este cel mai crud dintre ei. E rău 
că Jurând şi Danuska se află în mâinile lui, şi trebuie să-i 
scăpăm cât mai repede. Şi ca să nu ai parte şi tu de vreo 
întâmplare cu primejdie, am să-ţi dau o scrisoare către 
maestru. Ascultă-mă, însă, cu luare-aminte şi înţelege că nu 
te duci ca sol, ci ca trimis, iar eu am să-i scriu maestrului 
aşa: „De vreme ce cândva s-au sumeţit să mă omoare şi pe 
mine, urmaşul binefăcătorilor lor, la fel s-au petrecut 
lucrurile şi acum, când au prins-o pe fiica lui Jurând, mai 
ales că îl urau de moarte. Drept care, o rog pe căpetenia 
Ordinului să dea poruncă degrabă s-o caute şi, dacă doreşte 
prietenia mea, să ţi-o dea ţie numaidecât. 

Auzind acestea, Zbyszko se aruncă la picioarele prinţului 
şi îmbrăţişându-i genunchii, începu să vorbească: 

Dar Jurând, stăpâne milostiv! Dar Jurând? Roagă-te şi 
pentru el! Dacă are răni grele, măcar să moară acasă, 
alături de copii. 

Bine, o să mă rog şi pentru el, încuviinţă prinţul 
îngăduitor. Maestrul trebuie să trimită doi judecători, şi eu 
doi, care să judece faptele comturilor şi ale lui Jurând după 
legile onoarei cavalereşti. Iar aceştia să aleagă încă unul, ca 
să fie mai mare peste ei, şi cum vor hotări ei, aşa să 
rămână. 

Cu acestea, sfatul luă sfârşit, după care Zbyszko îşi luă 
rămas-bun de la prinţ, deoarece trebuia să pornească de 
îndată la drum. Dar înainte de despărţire, bătrânul Mikotaj 


de Dtugolas, om cu experienţă, care-i cunoştea bine pe 
teutoni, îl luă pe Zbyszko la o parte şi-l întrebă: 

O să-l iei cu tine şi pe scutierul ceh? 

Sunt sigur că n-o să mă părăsească. De ce? 

Pentru că îmi pare rău pentru el. E un bărbat de nădejde, 
aşa că bagă de seamă ce-ţi spun: tu o să scapi nevătămat de 
la Malborg, dacă n-ai să dai acolo peste vreunul mai bun ca 
tine, dar pieirea lui este sigură. 

Şi de ce, mă rog? 

Fiindcă feciorii de câini l-au învinuit că el l-a străpuns pe 
de Fourcy. Trebuie să-i fi scris şi maestrului despre moartea 
lui, spunându-i că cehuli-a vărsat sângele. Iată de ce n-o să- 
| ierte la Malborg. Îl aşteaptă judecata şi răzbunarea, 
fiindcă n-ai cum să-l convingi pe maestru că este nevinovat. 
Tot el i-a sucit şi braţul lui Danveld, care era rudă cu 
doftorul cel mare. Păcat de el, şi-ţi repet că dacă te va 
însoţi, va muri negreşit. 

Nu va muri, pentru că o să-l las la Spychow. 

Dar nu se întâmplă aşa, deoarece interveniseră alte motive 
pentru care cehul nu mai rămase la Spychâw. Zbyszko şi de 
Lorche porniră împreună cu slujitorii lor a doua zi. De 
Lorche, pe care preotul Wyszoniek îl dezlegă de jurământul 
faţă de Ulryka de Elner, călărea fericit şi robit cu totul de 
farmecul Jagienkăi de Diugolas, aşadar în tăcere; Zbyszko, 
însă, neputând să mai discute cu el despre Danuska şi 
pentru că nu se prea înțelegeau, vorbea cu Hlawa, care nu 
aflase încă despre călătoria în ţinutul stăpânit de cavalerii 
teutoni. 

Ne ducem la Malborg, îi spuse, şi o să ne întoarcem când o 
vrea Dumnezeu. Poate curând, poate la primăvară, poate 
peste un an sau poate că niciodată, înţelegi? 

Înţeleg, Domnia Ta poate că te duci să-i provoci la luptă şi 
pe cavalerii de acolo, Slavă Domnului, că fiecare cavaler îşi 
are scutierul lui. 

Nu, răspunse Zbyszko. Nu mă duc acolo să-i provoc la 
duel, doar dacă se va întâmpla. Iar tu nu vei merge cu mine, 


ci o să rămâi acasă la Spychow. 

La început, cehul se îngrijoră şi se porni să se vaiete, apoi 
începu să-l roage pe tânărul său stăpân să nu-l lase acasă. 

Eu am jurat că n-am să te părăsesc, Domnia Ta: am jurat 
pe Cruce şi pe onoare. lar dacă Domnia Ta vei întâmpina 
vreun necaz, cum o să mai apar eu în faţa stăpânei mele de 
la Zgorzelice? Eu, ei i-am jurat, stăpâne! Aşa că ai milă de 
mine şi nu mă lăsa să mă fac de ruşine. 

Păi nu i-ai jurat că-mi vei da ascultare? Îl întrebă Zbyszko. 

Cum de nu! În toate, numai să nu te las singur. Dacă 
Domnia Ta mă alungi, am să te urmez, de departe, ca să-ţi 
dau o mână de ajutor la nevoie. 

Eu nu te alung, nici acum şi nici mai târziu, îl linişti 
Zbyszko, dar mi-ai fi ca o povară, dacă n-aş avea unde să te 
trimit niciodată oricât de departe şi nu m-aş putea despărţi 
de tine nici măcar pentru o zi. N-o să stai într-una lângă 
mine, ca un călău lângă un suflet bun! Cât despre luptă, 
cum ai putea să mă ajuţi? Nu vorbesc de război, fiindcă la 
război oamenii se bat în grupuri mari, iar în încăierările de 
unul singur, nu poţi să lupţi în locul meu. Dacă Rotgier ar fi 
fost mai puternic decât mine, armura lui nu s-ar fi aflat în 
căruţa noastră, ci a mea într-a lui. Afară de asta, află că 
acolo îmi va fi mai rău cu tine, fiindcă poţi să mă bagi în cine 
ştie ce bucluc. 

Cum aşa, Domnia la? 

Aşadar, Zbyszko începu să-i povestească cele auzite de la 
Mikolaj de Dtugolas: comturii, neputând să recunoască 
uciderea lui de Fourcy, îl învinuiseră pe el şi-l vor urmări ca 
să se răzbune. 

Iar dacă te vor prinde, spuse în cele din urmă, doar n-o să 
te las în mâinile lor, aşa că aş putea să-mi pierd şi cu capul. 

Auzind aceste cuvinte, cehul se posomori, deoarece simţea 
că exprimă adevărul; cu toate acestea, se mai strădui o 
vreme s-o întoarcă după voia lui. 

Bine, dar cei care m-au văzut, nu mai sunt pe lume, fiindcă 
pe unii, cum se aude, i-a omorât bătrânul stăpân de la 


SpychOw, iar pe Rotgier Domnia Ta. 

Te-au văzut slujitorii care se târau puţin în urma lor, şi 
bătrânul teuton care acum se află la Malborg, trăieşte, iar 
dacă nu este acolo, o să vină când o da Dumnezeu să-l 
cheme maestrul. 

La aceste cuvinte, nu mai avu ce să spună, aşa că merseră 
în tăcere până la Spychâw. Acolo, îi găsiră pe toţi pregătiţi 
de luptă, pentru că bătrânul Tolima se aştepta fie ca 
teutonii să atace cetăţuia, fie ca Zbyszko să se întoarcă şi 
să-i conducă în ajutorul bătrânului stăpân. Străjile vegheau 
peste tot, la locurile de trecere prin mlaştini şi la cetăţuie. 
Ţăranii erau înarmaţi, întrucât războiul nu era o noutate 
pentru ei, aşa că-i aşteptau cu nerăbdare pe nemți, 
făgăduindu-şi o pradă bogată. La castel, Zbyszko şi de 
Lorche fură întâmpinați de preotul Kaleb şi imediat după 
cină le arătă pergamentul cu pecetea lui Jurând în care 
scrisese cu mâna lui ultima voinţă a cavalerului de Spychow. 

Mi-a dictat-o, mărturisi, în noaptea aceea când a plecat la 
Szczytno. Ei, nu se mai aştepta să se întoarcă. 

Şi de ce n-ai spus nimic? 

N-am spus, fiindcă mi-a destăinuit sub taina spovedaniei 
ce vrea să facă. Dumnezeu să-l odihnească şi să aibă parte 
de lumină în vecii vecilor. 

Nu te ruga pentru el, pentru că trăieşte. Ştiu asta din 
spusele teutonului Rotgier cu care am luptat la curtea 
prinţului. Dumnezeu ne-a judecat şi l-am ucis. 

Sunt motive în plus, ca să nu se mai întoarcă. Doar dacă 
puterea dumnezeiască. 

O să mă duc cu cavalerul acesta să-l smulg din mâinile lor. 

Se vede că nu cunoşti mâinile teutonilor; eu le ştiu, fiindcă 
eu, înainte de a mă prinde Jurând, am fost cincisprezece ani 
preot în ţara lor. Numai unul Dumnezeu poate să-l scape pe 
Jurând. 

Poate că o să ne ajute şi pe noi. 

Amin. 


După care desfăcu pergamentul şi începu să-l citească. 
Jurând înscria toate pământurile şi toată averea pe numele 
Danusiei şi al urmaşilor ei, iar în caz că avea să moară fără 
să aibă copii, îi lăsa tot bărbatului ei, Zbyszko de Bogdaniec. 
La sfârşit, îşi încredința această dorinţă din urmă în grija 
prinţului: „lar dacă ceva nu-i cu dreptate, voinţa prinţului 
să facă legea”. Această încheiere fusese adăugată, întrucât 
preotul Kaleb se pricepea numai la dreptul canonic, iar 
Jurând, ocupat numai cu războiul, numai la cel al 
cavalerilor. După citirea zapisului în prezenţa lui Zbyszko, 
preotul îl citi şi oamenilor mai în vârstă din garnizoana de la 
Spychow, care îl recunoscură numaidecât pe tânărul 
cavaler ca stăpân şi făgăduiră să-i dea ascultare. 

Credeau şi ei că Zbyszko îi va conduce de îndată să-l 
salveze pe bătrânul stăpân şi se bucurau, deoarece în 
piepturile lor băteau inimi călite şi doritoare de luptă, 
credincioase lui Jurând. De aceea, îi cuprinse o mare 
tristeţe, când aflară că vor rămâne acasă, iar stăpânul va 
pleca la Malborg însoţit de o ceată mică, şi nu la război, ci 
să facă plângere. Tristeţea lor o împărtăşea şi cehul 
Gtowacz, deşi pe de altă parte, era bucuros că avutul lui 
Zbyszko sporise atât de mult. 

Ehei, spuse, ce-o să se mai bucure bătrânul stăpân de la 
Bogdaniec! El s-ar pricepe să conducă gospodăria! Ce 
înseamnă Bogdaniec pe lângă Spychâw! 

Zbyszko fu cuprins deodată de dorul unchiului, cum se 
întâmpla adesea, mai ales în împrejurările grele ale vieţii, 
aşa că se întoarse spre scutier şi-i spuse fără să se 
gândească prea mult: 

Ce rost are să stai aici degeaba? Pleacă la Bogdaniec să 
duci o scrisoare. 

Dacă n-am să te însoțesc pe Domnia Ta, aş prefera să mă 
duc acolo! Se bucură scutierul. 

Cheamă.-l la mine pe părintele Kaleb, să scrie tot ce s-a 
întâmplat aici, iar unchiului să-i citească parohul din 
Krzesnia sau abatele, dacă este la Zgorzelice. 


Spunând acestea, îşi duse mâna la mustăcioară şi adăugă 
parcă pentru sine. 

Nu! Abatele nu! 

Şi îndată îi trecu prin faţa ochilor Jagienka, cu ochii 
albaştri, părul negru, sprintenă ca o căprioară, dar cu 
genele în lacrimi. 

Nu se simţi prea bine şi o vreme îşi frecă fruntea cu mâna, 
iar în cele din urmă, zise: 

Ştiu că vei fi tristă, draga mea, dar nu mai mult ca mine. 

În acest timp, sosi preotul Kaleb şi se aşeză îndată să scrie. 

Zbyszko îi dictă pe larg tot ce se petrecuse de când 
ajunsese la conacul de vânătoare. Nu tăinui nimic, fiindcă 
ştia că bătrânul Macko, atunci când le va afla pe toate, se va 
bucura în cele din urmă. De bună seamă, Bogdaniec nu se 
compara cu Spychâw, care era o aşezare întinsă şi bogată, 
iar Zbyszko ştia că pe Macko asemenea lucruri îl interesau 
foarte mult. 

În sfârşit, când scrisoarea fu încheiată, cu multă migală, şi 
închisă cu pecetea, Zbyszko îşi chemă iarăşi scutierul şi i-o 
înmână, spunându-i: 

Poate că o să te întorci aici cu unchiul, lucru de care m-aş 
bucura foarte mult. 

Dar şi cehul arăta cam îngrijorat; tărăgăna, se muta de pe 
un picior pe celălalt şi nu pleca, până când tânărul cavaler îl 
îndemnă: 

Dacă mai vrei să-mi spui ceva, vorbeşte. 

Domnia Ta, răspunse cehul, aş vrea să te mai întreb ce să 
le spun oamenilor de acolo? 

Care oameni? 

Ei, nu celor de la Bogdaniec, dar prin împrejurimi. Pentru 
că vor vrea şi ei să afle cu siguranţă. 

La acestea, Zbyszko, care hotărâse să nu ascundă nimic, 
se uită cu luare-aminte la el şi spuse: 

Ţie nu-ţi pasă de oameni, ci de Jagienka de Zgorzelice. 

Cehul roşi, apoi păli puţin şi răspunse: 

Aşa-i, stăpâne. 


De unde ştii că nu s-a căsătorit acolo cu Cztan de Rog6w 
sau cu Wilk de Brzozowa? 

Jupâniţa nu s-a căsătorit cu nimeni, răspunse scutierul 
apăsat. 

Putea că asculte de porunca abatelui. 

Abatele o ascultă pe jupâniţă, nu ea pe el. 

Atunci ce vrei? Spune-le adevărul, şi ei, şi celorlalţi. 

Cehul se înclină şi plecă puţin supărat. 

Să dea Dumnezeu, îşi spuse gândindu-se la Zbyszko, să te 
fi uitat. Să aibă parte de unul mai bun ca tine. Dar dacă nu 
te-a uitat, o să-i spun şi ei că eşti însurat, dar n-ai soţie şi să 
dea Domnul să rămâi văduv înainte de a intra în odaia de 
dormit. 

Scutierul se apropiase totuşi de Zbyszko, îi era milă şi de 
Danusia, dar la Jagienka ţinea mai mult decât la orice pe 
lume şi de când aflase în timpul ultimei lupte la Ciechan6w 
de cununia lui Zbyszko, i se cuibărise durerea şi 
amărăciunea în inimă. 

Să dea Dumnezeu să rămâi văduv mai înainte! Repetă. 

Dar după aceea, se vede că începu să se gândească la 
lucruri mai vesele, fiindcă în timp ce cobora spre cai, îşi 
spuse: 

Slavă Domnului că măcar o să-i cad la picioare. 

În acest timp, Zbyszko se grăbea să plece, fiindcă îl 
cuprinsese fierbinţeala şi în măsura în care nu era nevoit să 
se ocupe de alte lucruri îndura adevărate chinuri gândindu- 
se fără încetare la Danusia şi la Jurând. Trebui totuşi să mai 
rămână la Spychâw cel puţin încă o noapte, fie şi din pricina 
cavalerului de Lorche şi a pregătirilor pe care le 
presupunea o călătorie atât de lungă. Pe de altă parte, era 
şi el foarte trudit din cauza luptei, a vegherii şi a drumului, 
a nesomnului şi a grijilor. Aşa că noaptea târziu se întinse 
pe patul tare al lui Jurând, nădăjduind că va putea să 
doarmă cât de puţin. Dar înainte de a aţipi, îi ciocăni la uşă 
Sanderus şi-i spuse înclinându-se: 


Stăpâne, m-ai scăpat de la moarte şi mi-a fost bine alături 
de Domnia Ia, cum nu mi-a mai fost de mult. Acum, 
Dumnezeu ţi-a dăruit o aşezare mare şi eşti mai bogat 
decât înainte. lar visteria de la Spychâw nu este nici ea 
goală. Aşadar, dă-mi şi mie o pungă cu ceva bani şiosămă 
duc în Prusia, de la un castel la altul, deşi primejdia nu-i 
mică şi poate că astfel o să-ţi fiu de folos. 

Zbyszko, care voia la început să-l dea afară, cumpăni 
lucrurile şi după un răstimp, scoțând din lada de călătorie 
de lângă pat un săculeţ cu bani, i-l aruncă şi-i spuse: 

Ia-l şi du-te! Dacă eşti un netrebnic, o să mă tragi pe 
sfoară, dar dacă eşti un om cumsecade, o să mă slujeşti 
bine. 

O să-i înşel pe alţii, făgădui Sanderus, dar nu pe Domnia 
Ta, o să te slujesc cu folos. 

Capitolul VII. 

Zygfryd de Lowe tocmai voia să plece la Malborg, când un 
gonaci îi aduse pe neaşteptate o scrisoare de la Rotgier cu 
veşti de la curtea mazoviană. 

Ştirile îl impresionară adânc pe bătrânul teuton. Înainte 
de toate, din scrisoare se vedea că Rotgier se prezentase de 
minune la prinţul Janusz şi-i înfăţişase foarte bine faptele lui 
Jurând. Zygfryd zâmbi citind că Rotgier îi mai ceruse 
prinţului pentru el pierderile suferite de Ordin şi SpychOw. 
În schimb, partea a doua a scrisorii conţinea noutăţi 
neaşteptate şi mai puţin îmbucurătoare. Rotgier îi mai 
aducea la cunoştinţă că, pentru a dovedi mai convingător 
nevinovăția Ordinului de răpirea fiicei lui Jurând, le 
aruncase mănuşa cavalerilor mazovieni, provocându-l la 
duel pe oricine s-ar fi îndoit de aceasta, să se supună 
judecății lui Dumnezeu, adică la luptă în faţa întregii curţi. 
„Niciunul n-a ridicat-o, scria mai departe Rotgier, deoarece 
ştiau cu toţii că depusese mărturie în favoarea noastră 
chiar scrisoarea lui Jurând, aşa că se temeau de dreptatea 
lui Dumnezeu, când deodată s-a găsit un tinerel pe care l- 
am văzut la conacul din pădure şi acela a primit 


provocarea. Din care pricină, să nu te miri, cuvioase şi frate 
întru dreptate, că-mi voi întârzia două, trei zile venirea, 
întrucât de vreme ce eu i-am provocat, musai să mă 
înfăţişez. Şi deoarece am făcut-o pentru slava Ordinului, 
trag nădejde că nici marele maestru şi nici Domnia Ia, pe 
care te respect şi te îndrăgesc cu inimă de frate, nu mi-o 
veţi lua în nume de rău. Potrivnicul este aproape un copil, 
iar eu nu lupt pentru prima dată, aşa că am să vărs uşor 
acest sânge spre gloria Ordinului, mai ales că mă va ajuta şi 
Domnul lisus Cristos, căruia îi pasă mai mult de cei care-i 
poartă crucea, decât de unul ca Jurând sau de o biată fată 
de neam mazurian!” 

Pe Zygfryd îl miră mai întâi ştirea că fiica lui Jurând era 
căsătorită. La gândul că la Spychow se va aşeza un alt 
vrăjmaş ameninţător şi răzbunător, până şi bătrânul comtur 
fu cuprins de nelinişte. Fireşte, îşi spuse, nu va renunţa la 
răzbunare şi cu atât mai puţin când îşi va recăpăta soţia şi 
aceasta îl va înştiinţa că noi am răpit-o de la conacul de 
vânătoare! Ba, ar mai ieşi la iveală de îndată că tot noi l-am 
chemat pe Jurând ca să-i luăm viaţa şi nimeni nu s-a gândit 
să-i înapoieze fiica”. Aici, lui Zygfryd îi trecu prin minte că 
totuşi, ca rezultat al scrisorilor prinţului probabil că marele 
maestru va porunci să se facă cercetări la Szczytno, fie şi 
numai ca să se arate fără vină în faţa lui. Întrucât maestrul 
şi sfatul îşi doreau atât de mult ca în caz de război cu 
puternicul rege polon, principii mazovieni să stea la o parte. 
Trecând cu vederea puterea prinților şi mulţimea şlahtei 
mazoviene, mare ca număr şi demnă de luat în seamă 
pentru vitejia ei, pacea cu ei ar fi asigurat hotarul teuton pe 
o suprafaţă întinsă, de-a dreptul uriaşă, şi le-ar fi îngăduit 
să-şi adune mai bine forţele. Nu o dată se vorbise despre 
asta în faţa lui Malborg, nu o dată nutriseră nădejdea că 
după izbânda asupra regelui, o să se găsească vreo pricină 
aparentă împotriva Mazowiei şi atunci nici o putere n-avea 
să mai smulgă acest ţinut din mâinile teutonilor. Aceasta era 
o socoteală şi însemnată, şi sigură, de aceea era un lucru 


tot atât de neîndoielnic că deocamdată maestrul va face tot 
ce poate, să nu-l supere pe prinţul Janusz, deoarece acela, 
căsătorit cu fiica lui Kiejstut, era mai greu de convins decât 
Ziemowit de Plock, a cărui soţie era nu se ştie de ce cu totul 
de partea Ordinului. 

Gândind astfel, bătrânul Zygfryd, care cu toate că era în 
stare de orice crime, trădări şi cruzimi de tot felul, iubea 
totuşi în primul rând Ordinul şi faima lui, începu să 
chibzuiască în sinea lui: „Nu-i oare mai bine să-i eliberăm 
pe Jurând şi pe fiica lui? Trădarea şi ocara se vor arăta 
atunci pe deplin, dar vor împovăra numele lui Danveld, iar 
acesta nu mai este în viaţă. Şi chiar dacă, se gândi, 
maestrul ne va pedepsi cu asprime pe mine şi pe Rotgier, 
care am fost totuşi complici la faptele lui Danveld, n-ar fi 
astfel mai bine pentru Ordin?” Dar aici, sufletul lui crud şi 
răzbunător începu să se răzvrătească la gândul despre 
Jurând. 

„Să-l eliberăm pe acest asupritor şi călău al oamenilor 
Ordinului, pe acest biruitor în atâtea încăierări, pricina 
atâtor nenorociri şi fapte de ruşine, pe acest învingător, 
apoi ucigaş al lui Danveld, învingătorul lui de Bergow, al lui 
Majneger, Gottfryd şi Hugo, pe cel care chiar la Szczytno a 
vărsat mai mult sânge nemţesc decât o ciocnire din timpul 
războiului? Nu pot! Nu pot!” repeta Zygfryd în inima lui şi 
numai la acest gând degetele hrăpăreţe i se încleştau 
spasmodic, iar pieptul bătrân, uscat trăgea aerul cu 
greutate. „Şi totuşi, dacă asta ar aduce mai multe foloase 
Ordinului? Mai multă faimă? Dacă pedeapsa care ar cădea 
în acest caz pe făptuitorii crimelor, care mai trăiau, l-ar fi 
câştigat pe prinţul Janusz, vrăjmaş până acum şi ar fi uşurat 
negocierile cu el sau chiar realizarea unei alianţe? Sunt iuți 
la mânie, îşi continuă gândul bătrânul comtur, dar dacă le 
arătăm puţină bunătate, uită uşor nedreptăţile. Prinţul 
însuşi a fost prins chiar în ţara lui, dar nu s-a răzbunat prin 
fapte.” Aici începu să se preumble prin sală cuprins de 
îndoială, când deodată i se păru că ceva de sus îi spuse: 


„Ridică-te şi aşteaptă întoarcerea lui Rotgier”. Aşa-i! 
Trebuia să aştepte. Fără îndoială, Rotgier îl va ucide pe 
tinerelul acela, dar şi după aceea sau va trebui să-i ascundă 
pe Jurând şi pe fiica lui, sau să le dea drumul. În primul caz, 
prinţul va uita într-adevăr de ei, dar neştiind sigur cine i-a 
răpit pupila, o va căuta, va trimite scrisori maestrului, în 
care nu-l va mai învinovăţi, ci-l va întreba şi totul se va 
tărăgăna nespus de mult. În al doilea caz, bucuria produsă 
de întoarcerea fiicei lui Jurând va fi mai mare decât 
răzbunarea pentru răpirea ei. „Cu toate acestea, oricând 
putem spune că am găsit-o după atacul lui Jurând!” Acest 
ultim gând îl linişti cu totul pe Zygfryd. Cât despre Jurând, 
născocise de mult împreună cu Rotgier mijlocul ca, în caz că 
ar fi fost siliţi să-i dea drumul, să nu mai poată nici să se 
răzbune, nici să se plângă. Zygfryd se bucură în sufletu-i 
aspru, gândindu-se acum la acest mijloc. Se bucura de 
asemenea şi la gândul despre judecata lui Dumnezeu, care 
avea să aibă loc la castelul Ciechan6w. Cât despre rezultatul 
luptei pe viaţă şi pe moarte, nu se temea de nimic. Îşi aduse 
aminte de un turnir de la Kr6lewiac, când Rotgier învinsese 
doi cavaleri faimoşi care în ţara lor natală, Anjou, erau 
socotiți de neînvins. Îşi aminti şi lupta de la Wilno cu un 
cavaler polonez, cu curteanul Spytko de Melsztyn, pe care 
Rotgier îl ucisese. 

Şi faţa i se lumină, iar inima i se umplu de mândrie, 
întrucât pe Rotgier, un cavaler vestit, el îl condusese cel 
dintâi în campania din Lituania şi îl învățase cele mai bune 
moduri de a lupta cu această seminţie. lar acum, acest 
fecior va vărsa încă o dată sânge polonez şi se va întoarce 
acoperit de faimă. Şi cum va reprezenta judecata lui 
Dumnezeu, Ordinul va scăpa şi el de învinuiri. „Judecata lui 
Dumnezeu!” Cât ai clipi din ochi, inima i se strânse de un 
simţământ asemănător cu teama. Rotgier va lupta pe viaţă 
şi pe moarte în apărarea nevinovăţiei teutone, deşi ei erau 
vinovaţi, aşadar lupta pentru minciună. Dacă se va întâmpla 


o nenorocire? Dar după o clipă, lui Zygfryd i se păru iarăşi 
cu neputinţă. Rotgier nu poate fi învins. 

Liniştindu-se în acest fel, bătrânul cruciat se mai gândi o 
vreme dacă n-ar fi mai bine s-o trimită pe Danusia la 
vreunul din castelele mai depărtate, care n-ar fi putut 
cădea niciodată sub asediul mazurienilor. Dar după ce 
chibzui un răstimp, renunţă şi la acest gând. Să pună la cale 
un atac şi să-l conducă putea s-o facă numai soţul fiicei lui 
Jurând, dar el avea să piară de mâna lui Rotgier. Pe urmă, 
vor fi cercetări numai din partea prinţului şi a prinţesei, 
întrebări, scrisori, plângeri, dar prin aceasta întâmplarea se 
va şterge şi se va uita, ca să nu mai vorbim că se va 
tărăgăna fără sfârşit. „Mai întâi, înainte de a se ajunge la 
ceva - îşi spuse Zygfryd - eu o să mor şi fiica lui Jurând o să 
îmbătrânească într-o temniţă teutonă”. Porunci totuşi ca la 
castel să fie totul gata de apărare şi de drum, pentru că nu 
ştia sigur ce-ar putea să rezulte din sfatul lui Rotgier, şi 
aşteptă. 

În acest timp, se scurseră două zile de la termenul când 
Rotgier promisese mai înainte că va veni, apoi trei şi chiar 
patru, şi nici un alai nu se arăta la poarta castelului de la 
Szczytno. Abia a cincea zi, aproape pe înserate, răsună 
cornul strâjii de la turnul porţii. Zygfryd, care tocmai 
sfârşise îndatoririle de seară, trimise îndată un slujitor să 
afle cine a sosit. 

Slujitorul reveni în curând cu faţa schimbată, dar Zygfryd 
nu i-o putea observa, fiindcă în odaie focul ardea într-un 
cămin adânc şi făcea puţină lumină. 

Au venit? Întrebă bătrânul cavaler. 

Da! Răspunse slujitorul. 

Dar în glasul lui era ceva ce-l îngrijoră de îndată pe teuton, 
aşa că îşi continuă vorba: 

Şi fratele Rotgier? 

L-au adus şi pe fratele Rotgier. 

La acestea, Zygfryd se ridică de pe scaun. Un răstimp mai 
lung se sprijini cu mâna de rezemătoare, de parcă se temea 


să nu cadă, după care porunci cu glasul înăbuşit: 

Adu-mi mantia. 

Slujitorul îi puse mantia pe umeri, iar el se vede că-şi 
recăpătase puterile, deoarece îşi trase singur gluga pe cap 
şi ieşi din încăpere. 

În curând, ajunse în curtea castelului, unde se făcuse 
întuneric de-a binelea, şi se îndreptă prin zăpada ce 
scârţâia spre alaiul care, trecând de poartă, se oprise în 
apropiere. Acolo se afla o ceată de oameni şi ardeau câteva 
torţe, pe care izbutiseră să le aducă oştenii din garnizoană. 
La vederea bătrânului cavaler, oştenii se împrăştiară. La 
lumina torţelor, se vedeau feţele înfricoşate şi se auzeau 
şoptind glasuri în mohoreală. 

Fratele Rotgier. 

Fratele Rotgier a fost ucis. 

Zygfryd se apropie de sania în care trupul fără viaţă zăcea 
pe paie acoperit cu mantia, şi-i ridică un colţ. 

Apropie lumina, porunci ridicându-şi gluga. 

Unul dintre oşteni aplecă torţa la lumina căreia bătrânul 
teuton zări capul lui Rotgier şi faţa albă ca zăpada, 
îngheţată, înconjurată cu o năframă întunecată, cu care îi 
legaseră bărbia, ca să nu rămână cu gura deschisă. De 
altfel, toată faţa îi era parcă alungită şi atât de schimbată că 
puteai crede că este altcineva. Ochii îi erau acoperiţi de 
pleoape, iar în jurul lor şi la tâmple avea pete albăstrii. Pe 
obraji îi lucea o pojghiţă îngheţată. 

Comturul privi îndelung în tăcerea înstăpânită. Ceilalţi se 
uitau la el, fiindcă ştiau cu toţii că era ca un tată pentru 
răposat şi ţinea mult la el. Dar nu i se scurse nici o lacrimă 
din ochi, doar obrazul îi era şi mai aspru decât de obicei, iar 
pe chip i se aşternuse o linişte îngheţată. 

Aşa mi l-au trimis! Rosti într-un târziu. 

Dar se întoarse numaidecât spre economul castelului: 

Până la miezul nopţii să-i facă sicriul şi să-i depună trupul 
în capelă. 


A mai rămas unul din sicriele făcute pentru cei omorâţi de 
Jurând, răspunse economul. O să poruncesc să-l 
căptuşească doar cu postav. 

Şi să-l acopere cu o mantie, urmă Zygfryd, acoperind faţa 
lui Rotgier, nu cu una ca asta, ci cu una de călugăr. 

lar după o clipă, adăugă: 

Şi să nu-i bateţi capacul în cuie. 

Oamenii se apropiară de căruţă, Zygfryd îşi trase iarăşi 
gluga pe cap, dar se vede că-şi mai aminti ceva înainte de a 
pleca, fiindcă întrebă: 

Unde-i van Krist? 

A fost ucis şi el, răspunse unul dintre slujitori, dar au fost 
nevoiţi să-l îngroape la Ciechan6w, pentru că începuse să 
putrezească. 

Bine. 

Spunând acestea, se depărtă cu pas încet şi, întorcându-se 
în odaie, se aşeză pe acelaşi scaun pe care îl găsise vestea, 
şi rămase cu faţa împietrită, nemişcat, atât de mult, că 
slujitorul se îngrijoră şi începu să-şi bage capul pe uşă tot 
mai des. Ceasurile se scurseră unul după altul, la castel 
conteni forfota obişnuită, doar dinspre capelă se mai auziră 
o vreme bătăi de ciocan, iar după aceea nimic nu mai 
tulbură liniştea afară de chemările strâjilor. 

Era aproape miezul nopţii, când bătrânul cavaler se trezi 
parcă din somn şi-l chemă pe slujitor. 

Unde este fratele Rotgier? Îl întrebă. 

Dar flăcăul, tulburat de linişte, de cele petrecute şi de 
nesomn, se pare că nu-l înţelese, deoarece privi la el cu 
frică şi-i răspunse cu glasul tremurător: 

Nu ştiu, stăpâne! 

Iar bătrânul îi surâse cu un zâmbet sfâşietor şi-i spuse cu 
blândeţe: 

Copile, eu te întreb dacă este în capelă? 

Este, stăpâne. 

Atunci e bine. Spune-i lui Diederich să vină aici cu cheile şi 
cu o lampă şi să mă aştepte până când mă întorc. Să aducă 


şi căucelul cu cărbuni. În capelă este lumină? 

Ard lumânările de lângă sicriu. 

Zygfryd se înveli în mantie şi ieşi. 

Ajungând în capelă, se uită de la uşă, dacă nu mai este 
nimeni, apoi o închise cu grijă, se apropie de sicriu, 
îndepărtă două lumânări din cele şase care ardeau în 
sfeşnice mari de aramă, şi îngenunche alături. 

Buzele nu i se mişcau deloc, aşa că nu se ruga. Un răstimp 
se mulţumi să privească la faţa încă frumoasă a lui Rotgier, 
de parcă voia să vadă urme de viaţă pe ea. 

După care, în liniştea capelei, începu să strige cu glas 
înăbuşit: 

Fiule! Fiule! 

Şi tăcu. Se părea că aşteaptă un răspuns. 

Apoi întinzându-şi mâinile, îşi băgă degetele ca nişte 
gheare sub mantia ce acoperea pieptul lui Rotgier şi începu 
să-l pipăie; căută peste tot, la mijloc şi în amândouă părţile, 
mai jos de coaste şi sub clavicule, până când găsi o ruptură 
în postav, care începea de sus, de pe umărul drept, până la 
subsuoară, îşi trecu degetele pe toată lungimea rănii şi 
începu din nou să vorbească cu un glas în care parcă 
tremura plânsul: 

Oo! Ce lovitură nemiloasă! Şi spuneai că potrivnicul este 
aproape un copil! Tot umărul! Tot umărul! Ai ridicat de 
atâtea ori braţul asupra păgânilor în apărarea Ordinului. 
lar acum ţi l-a retezat un topor polonez. Şi aşa ţi-ai găsit 
sfârşitul! Gata! El nu te-a binecuvântat pentru că lui poate 
nu-i pasă de Ordinul nostru. M-a părăsit şi pe mine, deşi l- 
am slujit atâţia ani. 

Cuvintele i se întrerupseră pe buzele tremurânde şi în 
capelă se lăsă iarăşi o tăcere surdă. 

Fiule! Fiule! 

În glasul lui Zygfryd răsuna acum rugămintea şi totodată 
parcă striga şi mai încet, asemenea oamenilor care întreabă 
de o taină însemnată şi înfricoşătoare: 


Dacă eşti, într-adevăr, dacă mă auzi, dă-mi un semn: mişcă 
mâna sau deschide ochii pentru o clipă, fiindcă-mi geme 
inima în pieptul bătrân. Dă-mi un semn, eu te-am iubit, 
vorbeşte-mi! 

Şi rezemându-şi mâinile de marginile sicriului, îşi aţinti 
ochii vultureşti pe pleoapele închise ale lui Rotgier şi 
aşteptă. 

Ei, cum poţi să vorbeşti, rosti în sfârşit, când dinspre tine 
vine răceală şi un aer lânced. Dar de vreme ce tu taci, o să- 
ţi spun eu ceva, aşa că sufletul tău să vină aici între 
lumânările aprinse şi să asculte. 

Cu aceste vorbe, se aplecă spre faţa răposatului. 

Îţi aduci aminte când capelanul nu te-a lăsat să-l ucizi pe 
Jurând şi cum i-am jurat. Foarte bine, am să-mi respect 
jurământul, iar pe tine am să te bucur, oriunde te afli. 

Spunând aceasta, se retrase de lângă sicriu, puse la loc 
sfeşnicele pe care le depărtase mai înainte, trase mantia 
peste trupul şi faţa răposatului şi ieşi din capelă. 

Lângă uşă dormea cufundat într-un somn adânc slujitorul, 
iar înăuntru Diederich aştepta porunca lui Zygfryd. 

Acesta era un om scund, vânjos, cu picioarele încovoiate şi 
faţa lată, animalică, acoperită în parte de o glugă cu 
marginea în colţuri, care-i ajungea până la umeri. Pe trup, 
purta un pieptar din piele de bou netăbăcită, iar la brâu o 
cingătoare la fel, de care-i atârna o legătură de chei şi un 
cuţit scurt. În mâna dreaptă, ţinea un felinar de fier cu 
apărători de băşică, iar în cealaltă un ceaunaş şi o torţă. 

Eşti gata? Îl întrebă Zygfryd. 

Diederich se înclină în tăcere. 

Ţi-am poruncit să aduci cărbuni în ceaunaş. 

Omul îndesat nu răspunse nici de astă dată, arătă doar 
spre chiutucii care ardeau în cămin, luă o lopăţică de fier de 
lângă cămin şi începu să tragă de sub ei în ceaunaş cărbuni, 
după care aprinse felinarul şi aşteptă. 

Acum, ascultă, câine, îl repezi Zygfryd. Odinioară, ai 
destăinuit ce ţi-a poruncit să faci comturul Danveld, iar 


acesta a pus să ţi se taie limba. Dar pentru că poţi să-i arăţi 
prin semne capelanului tot ce vrei, află că dacă-i vei arăta 
cumva ce faci din porunca mea, o să pun să te spânzure. 

Diederich se înclină din nou în tăcere, doar faţa i se 
strâmbă amenințătoare când îşi aduse aminte, deoarece i se 
smulsese limba din cu totul altă pricină decât spunea 
Zygtryd. 

Acum, ia-o înainte şi condu-mă la temniţa lui Jurând. 

Călăul apucă în mâna-i uriaşă mânerul ceaunaşului, ridică 
felinarul şi ieşiră. După uşă, trecură de slujitorul adormit şi 
coborând pe scări, nu se duseră spre uşa principală, ci prin 
spatele scărilor, dincolo de care începea un coridor îngust 
ce parcurgea toată lărgimea clădirii, sfârşindu-se cu o uşă 
mică şi grea într-o adâncitură a zidului. Diederich o 
deschise şi ieşiră iarăşi sub cerul liber, într-o curte mică, 
înconjurată în cele patru părţi cu hambare în care se 
păstrau rezervele de grâu în cazul asedierii castelului. Sub 
unul din aceste hambare, din partea dreaptă, erau 
temniţele pentru prinşi. Acolo nu se afla nici o strajă, fiindcă 
prinsul, chiar dacă ar fi izbutit să iasă din temniţă, ar fi 
ajuns în curte, a cărei singură ieşire era tocmai uşa mică. 

Aşteaptă! Porunci Zygfryd. 

Şi sprijinindu-se cu mâna de zid, se opri, întrucât simţi că 
se petrece ceva râu cu el şi nu mai poate să răsufle, ca şi 
când pieptul i-ar fi fost strâns într-o platoşă prea strâmtă. 
Pur şi simplu, întâmplările prin care trecuse îi depăşeau 
puterile slăbite. Mai simţi şi că fruntea i se acoperă sub 
glugă de broboane de sudoare rece şi hotări să se 
odihnească puţin. 

După ziua mohorâtă, era o noapte neobişnuit de senină. Pe 
cer lumina Luna şi toată curtea mică era inundată de o 
lumină puternică în care zăpada împrumuta reflexe verzui. 
Zygfryd trase în piept cu lăcomie aerul proaspăt şi rece. 
Dar îşi aminti îndată că într-o noapte tot atât de luminoasă 
plecase şi Rotgier la Ciechan6w, de unde se întorsese mort. 

lar acum, zaci în capelă, murmură abia auzit. 


Diederich, însă, crezând că comturul vorbeşte cu el, ridică 
felinarul şi-i lumină faţa îngrozitor de palidă, aproape 
cadaverică şi în acelaşi timp asemănătoare cu capul unui 
vultur pleşuv. 

Condu-mă! Îl îndemnă Zygfryd. 

Cercul galben de la lumina felinarului se mişcă din nou pe 
zăpadă şi porniră mai departe. În zidul gros al hambarului 
era o adâncitură, lângă care câteva trepte duceau spre o 
uşă scundă de fier. Diederich o deschise şi iarăşi începu să 
coboare pe trepte în deschizătura întunecată, ridicând mai 
sus felinarul, ca să-i lumineze drumul comturului. La 
capătul scării, era un coridor, în care, la dreapta şi la 
stânga, se aflau uşile foarte groase ale temniţei. 

La Jurând! Porunci Zygfryd. 

După o clipă, scrâşniră zăvoarele şi intrară. În groapă era 
întuneric beznă, aşa că Zygfryd, nevăzând bine la lumina 
leşietică a felinarului, îi porunci să aprindă torţa şi în 
curând, la lumina ei puternică, îl zări pe Jurând zăcând pe 
paie. Prinsul avea cătuşe la picioare, iar la mâini un lanţ 
puţin mai lung, care să-i îngăduie să ducă mâncarea la 
gură. Era îmbrăcat în acelaşi sac de cânepă în care se 
înfăţişase înaintea comturilor, acum, însă, acoperit de pete 
de sânge, deoarece în ziua aceea, în care lupta se sfârşise 
abia când cavalerul înnebunit de durere şi furie fusese 
prins într-o plasă şi oştenii voiseră să-l omoare, îl răniseră 
de câteva ori cu halebardele. Îi împiedicase capelanul de la 
Szczytno, iar loviturile nu se arătaseră prea grave, în 
schimb pierduse atâta sânge, încât îl duseseră în temniţă 
mai mult mort decât viu. La castel, credeau cu toţii că îşi va 
da sufletul dintr-o clipă în alta, dar puterea lui uriaşă 
învinsese moartea şi trăise, deşi nu-i oblojiseră rănile şi-l 
zvârliseră într-o hrubă în care, când era dezgheţ, pica apa 
din tavan, iar când era ger, pereţii se acopereau de un stat 
gros de promoroacă şi cristale de gheaţă. 

Aşadar, zăcea pe paie, în lanţuri, fără putere, dar uriaş, 
aşa că mai ales când era întins făcea impresia unei stânci 


care fusese cioplită în formă de om. Zygfryd porunci să-i 
lumineze faţa şi un timp îl cercetă în tăcere, după care se 
întoarse către Diederich şi-i zise: 

Vezi că mai are numai un ochi, lasă smoala să-i curgă în el. 

În glasul lui se simţea parcă vlăguiala şi bătrâneţea, dar 
tocmai de aceea porunca părea şi mai înfricoşătoare. De 
aceea, torţa tremură puţin în mâna călăului; cu toate 
acestea o aplecă şi în curând în ochiul lui Jurând începură 
să cadă picăturile de smoală aprinsă, până când îl umplură 
de la sprâncene până la osul obrazului. 

Faţa lui Jurând se strânse, mustaţa-i cânepie se ridică în 
sus şi-i descoperi dinţii încleştaţi, dar nu rosti nici un cuvânt 
şi, fie din cauza slăbiciunii, fie a îndârjirii înnăscute, nu 
scoase nici măcar un geamăt. 

Iar Zygfryd îi spuse: 

Ţi s-a făgăduit libertatea şi ţi se va da drumul, dar nu vei 
mai putea învinui Ordinul, pentru că limba cu care-l 
umpleai de ocară, ţi se va tăia. 

Şi iarăşi îi făcu semn lui Diederich, dar acesta scoase doar 
un sunet gutural şi arătă că are nevoie de amândouă 
mâinile, apoi că vrea să-i lumineze comturul. 

Atunci bătrânul luă torţa şi i-o ţinu cu mâna întinsă, 
tremurătoare; totuşi, când Diederich îi apăsă pieptul lui 
Jurând cu genunchii, întoarse capul şi se uită la peretele 
acoperit de promoroacă. 

O clipă răsună clinchetul lanțurilor, după care se auzi 
gâfâitul unui piept omenesc, ceva ca o icnitură surdă din 
adânc, şi se lăsă tăcerea. 

În cele din urmă, se auzi din nou glasul lui Zygfryd: 
Ascultă-mă, Jurând, pedeapsa pe care ai suferit-o te-ar fi 
ajuns şi aşa, dar în afară de asta, fratelui Rotgier, pe care l- 
a ucis soţul fiicei tale, i-am făgăduit că-i voi pune alături în 

sicriu mâna ta dreaptă. 

Diederich, care se ridicase, auzind aceste cuvinte, se 
aplecă iarăşi deasupra lui Jurând. 


După o vreme, bătrânul comtur şi Diederich trecură din 
nou prin curtea inundată de lumina Lunii. Trecând prin 
coridor, Zygfryd luă din mâinile călăului felinarul şi ceva 
întunecat învelit într-o cârpă, apoi îşi spuse cu voce tare: 

Acum, să ne întoarcem la capelă, iar după aceea în turn. 

Diederich se uită cu luare-aminte la el, dar comturul îi 
porunci să se ducă la culcare, iar el se depărtă legănând 
felinarul spre ferestrele luminate ale capelei. Pe drum, se 
gândi la cele întâmplate. Era parcă aproape sigur că va veni 
şi rândul lui, şi acestea sunt ultimele lui fapte pe pământ; 
totuşi sufletu-i teuton, deşi mai mult crud decât înşelător 
din fire, se obişnuise de nevoie atât de mult să ascundă în 
spatele tertipurilor şi ale minciunilor faptele sângeroase ale 
călugărilor, încât şi acum se gândi fără să vrea că ar putea 
arunca ruşinea şi răspunderea pentru chinurile lui Jurând 
asupra altuia. Diederich era mut, nu va putea spune nimic 
şi chiar dacă poate să se înţeleagă prin semne cu capelanul, 
n-o va face din cauza fricii. Şi atunci? Atunci cine va dovedi 
că Jurând n-a fost rănit de atâtea ori în bătălie? Putea să-şi 
piardă uşor limba din pricina unei lovituri de suliță între 
dinţi, paloşul sau toporul puteau să-i reteze fără greutate 
mâna dreaptă, iar ochi nu mai avea decât unul, aşa că ce 
era de mirare că i l-au scos, când, înnebunit de mânie, s-a 
aruncat de unul singur asupra întregii garnizoane de la 
Szczytno? Ah, Jurând! Ultima bucurie din viaţă cutremură o 
clipă inima bătrânului teuton. Aşa-i, dacă Jurând va trăi, 
trebuie să-i dea drumul! Aici, Zygfryd îşi aduse aminte, 
când se sfătuise odată cu Rotgier şi cum acest frate mai 
tânăr îi spusese râzând: „Atunci n-are decât să se ducă 
încotro va vedea cu ochii, iar dacă nu va putea nimeri la 
SpychOw, să întrebe de drum”. Pentru că ce se întâmplase, 
fusese plănuit în parte între ei. Acum, însă, când Zygfryd 
intră din nou în capelă şi îngenunchind lângă sicriu, puse la 
picioarele lui Rotgier mâna însângerată a lui Jurând, 
această din urmă bucurie care îl înfiorase, se răsfrânse de 
asemenea pentru ultima dată pe faţa lui. 


Uite, spuse, am făcut mai mult decât ne-am sfătuit: pentru 
că regele Jan de Luxemburg, deşi era orb, a luptat şi a 
murit cu fală, pe când Jurând nu va mai lupta şi va muri ca 
un câine lângă gard. 

Aici, simţi că iar i se taie răsuflarea, ca şi mai înainte, când 
se dusese la Jurând, iar capul parcă i-l strângea un coif de 
fier, dar asta nu dură decât o clipă. Răsuflă adânc şi zise: 

Ehei, mi-a venit şi mie vremea. Nu te-am avut decât pe 
tine, iar acum nu mai am pe nimeni. Dar dacă mi-a fost 
predestinat să mai trăiesc, îţi jur, fiule, că şi mâna cealaltă, 
care te-a omorât, am să ţi-o pun în sicriu sau am să pier eu 
însumi. Ucigaşul tău e încă viu. 

Aici, dinţii i se încleştară şi îl apucă un spasm atât de 
puternic, încât cuvintele i se întrerupseră pe buze şi abia 
după un răstimp începu să vorbească din nou cu glasul 
poticnit: 

Aşa-i. Ucigaşul tău trăieşte încă, dar o să pun eu mâna pe 
el. Iar înainte de a-l prinde, o să-l supun la chinuri mai rele 
decât moartea. 

Şi tăcu. 

După o clipă, se ridică şi apropiindu-se de sicriu, începu să 
murmure cu glasul liniştit: 

Acum, îmi iau rămas-bun de la tine. O să privesc pentru 
ultima dată la faţa ta, poate că am să-mi dau seama dacă te 
bucuri de ce ţi-am făgăduit. Ultima oară! 

Şi descoperi obrazul lui Rotgier, dar se retrase deodată. 

Râzi. Se sperie, însă râzi groaznic. 

Într-adevăr, trupul se dezgheţa sub mantie sau de la 
căldura lumânărilor, drept care începuse să se descompună 
neobişnuit de repede, şi faţa tânărului comtur devenise 
înspăimântătoare. Urechile umflate şi înnegrite arătau 
groaznic, iar buzele vinete şi umflate i se strâmbaseră 
parcă într-un zâmbet. 

Zygfryd acoperi cât putu de repede această mască 
omenească înfiorătoare. 


După care, luă felinarul şi ieşi. Pe drum, i se tăie răsuflarea 
pentru a treia oară, aşa că, întorcându-se în odaie, se 
întinse pe patu-i tare de călugăr şi un timp zăcu nemişcat. 
Se gândi că va aţipi, când deodată îl cuprinse un simţământ 
ciudat. Avea impresia că somnul nu va mai veni niciodată la 
el, în schimb, dacă va rămâne în această încăpere, va veni 
moartea. 

Zygfryd nu se temea de ea. Vlăguit de oboseală şi fără 
speranţa de a adormi, o socotea ca pe o odihnă profundă, 
dar nu voia să-i cedeze în această noapte, aşa că aşezându- 
se în capul oaselor, începu să vorbească: 

Mai lasă-mă până mâine. 

Şi deodată, auzi limpede un glas care-i şoptea la ureche: 

leşi din această odaie. Mâine va fi prea târziu şi n-ai să mai 
îndeplineşti ce-ai făgăduit; ieşi din această odaie! 

Comturul se ridică şi cu mare greutate ieşi. Pe metereze, 
în turnurile de la colţuri, se strigau străjile. Lângă capelă, 
cădea pe zăpadă lumina verzuie de la ferestre. La mijloc, 
alături de fântâna de piatră, doi câini negri se jucau 
trăgând de o zdreanţă, încolo, curtea era goală şi tăcută. 

Aşadar, musai în această noapte? Reluă Zygfryd. Sunt 
peste măsură de trist, dar viu. Dorm cu toţii. Jurând, învins 
de durere, poate că doarme şi el, numai eu n-o să mai 
adorm. Vin, vin, fiindcă în odaie se află moartea, iar eu ţi-am 
promis. Dar pe urmă, n-are decât să vină moartea, dacă 
somnul nu poate. Tu râzi acolo, iar eu nu mai am putere. 
Râzi, se pare că te bucuri. Vezi şi tu, mi-au amorţit degetele, 
palmele nu mai au vlagă şi singur nu mai sunt în stare să 
fac asta. O s-o facă slujitoarea care doarme cu ea. 

Spunând acestea, se îndreptă cu paşi greoi către turnul de 
lângă poartă. În acest timp, câinii care se jucau lângă 
fântâna de piatră, alergară spre el şi începură să se gudure. 
Într-unul din ei, Zygfryd recunoscu pe tovarăşul nedespărţit 
al lui Diederich, despre care se spunea la castel că-i slujeşte 
drept pernă. 


După ce-l întâmpină pe comtur, câinele lătră o dată, de 
două ori, după care se întoarse spre poartă şi se apropie de 
ea, ca şi când i-ar fi ghicit gândurile omului. 

În curând, Zygfryd ajunse înaintea uşiţei înguste de la 
turn, care se închidea noaptea pe dinafară. Trăgând 
zăvoarele, pipăi balustrada scării care începea în spatele 
uşii şi porni să urce treptele. Din cauza gândurilor răvăşite, 
uitase felinarul, aşa că urca bâjbâind, păşind cu grijă şi 
căutând treptele cu piciorul. 

Deodată, după câţiva paşi, se opri, fiindcă mai sus, dar 
imediat în spatele lui auzi parcă gâfâitul unui om sau al unui 
animal. 

Cine-i acolo? 

Nu-i răspunse nimeni, doar gâfâitul se înteţi. 

Zygfryd era un om neînfricat; nu se temea de moarte, dar 
şi curajul lui, şi stăpânirea de sine secaseră cu totul în 
noaptea aceea îngrozitoare. Prin cap îi trecu gândul că-i 
aţine calea Rotgier şi părul i se făcu măciucă în creştetul 
capului, iar fruntea i se acoperi de o sudoare rece. 

Se retrase până aproape de ieşire. 

Cine-i acolo? Întrebă cu glasul înăbuşit. 

Dar în clipa aceea ceva îl izbi în piept cu o putere atât de 
mare, încât bătrânul căzu leşinat pe spate prin uşa deschisă 
fără un geamăt. 

Se aşternu tăcerea. După aceea, se ivi o siluetă întunecată 
şi începu să se strecoare spre grajdurile de lângă armurăria 
din partea stângă a curţii. Câinele uriaş al lui Diederich 
alergă în urma ei în tăcere. Celălalt câine îi urmă şi dispăru 
în umbra zidului, dar în curând se întoarse din nou 
adulmecând cu capul plecat şi alergând încet pe urmele 
celorlalţi. În acest fel, se apropie de Zygfryd care zăcea 
nemişcat, îl mirosi şi aşezându-se la capul lui, ridică botul şi 
începu să urle. 

Urletul lui se auzi multă vreme, sporind jalea şi groaza 
acestei morţi mohorâte. În cele din urmă, scârţâi uşa 


ascunsă în adâncitura porţii mari şi în curte intră un străjer 
cu halebarda. 

Dar-ar boala-n el de câine! Blestemă. Te-nvăţ eu să mai 
urli noaptea. 

Şi îndreptând vârful suliţei spre el, vru să-l străpungă, dar 
în aceeaşi clipă văzu pe cineva zăcând în apropierea uşiţei 
deschise de la turn. 

Herjesus! Ce-i asta? 

Aplecându-şi capul, se uită la faţa omului căzut şi începu 
să strige: 

Hei, săriţi! Ajutor! 

După care, se repezi la poartă şi începu să tragă din 
răsputeri de frânghia clopotului. 

Capitolul VIII. 

Cu toate că Gtowacz se grăbea să ajungă la Zgorzelice, nu 
putea să meargă atât de repede, pe cât ar fi vrut, deoarece 
drumurile deveniseră foarte grele. După iarna aspră, după 
gerurile năprasnice şi zăpada atât de bogată, încât 
acoperise sate întregi, veni dezgheţul. Februarie, în ciuda 
renumelui, nu era câtuşi de puţin geros. Mai întâi, se lăsară 
ceţuri dese şi de nepătruns, urmate de ploi aproape 
torențiale care topeau văzând cu ochii nămeţii albi, iar în 
pauzele dintre ploi sufla un vânt ca cel din luna lui martie, 
aşadar în rafale, care alunga şi învălmăşea norii umflaţi pe 
cer, iar pe pământ urla prin tufişuri, vuia prin păduri şi 
înfuleca zăpezile sub care nu de mult moţăiau coroanele şi 
ramurile în somnul tihnit de iarnă. Codrii se înnegriră dintr- 
odată. Prin lunci vălurea apa revărsată, râurile şi pâraiele 
se umflau. Se bucura de bogăţia apei doar păsăretul de 
baltă; în schimb, oamenilor ţinuţi ca în frâu, li se urâse prin 
case şi colibe. În multe locuri, de la un sat la altul se putea 
ajunge numai cu luntrea. Nu lipseau de bună seamă nicăieri 
stăvilare şi drumuri prin mlaştini şi păduri, întocmite din 
trunchiuri, dar acum stăvilarele se muiaseră, iar 
trunchiurile se cufundaseră prin locurile joase în noroaie şi 
trecerea peste ele devenise cu neputinţă sau cu primejdie. 


Cehul înainta cu mare greutate mai ales prin Wielkopolska 
cea plină de lacuri, unde apele din zăpada topită erau mai 
mari decât prin alte părţi ale ţării, iar din această cauză 
îndeosebi drumurile pentru călăreţi erau mai grele. 

Aşa că era nevoit de multe ori să se oprească şi să aştepte 
săptămâni întregi fie prin târguri, fie prin sate sau pe la 
conace, unde erau primiţi de altminteri, după obicei, foarte 
bine, bucuroşi să asculte istorisiri despre teutoni, pe care le 
plăteau cu pâine şi sare. Drept care, se împrimăvărase de-a 
binelea pe lume şi trecuse cea mai mare parte din martie 
înainte ca el şi oamenii lui să se apropie de Zgorzelice şi 
Bogdaniec. 

I se înteţeau bătăile inimii la gândul că în curând îşi va 
vedea stăpâna, căci deşi ştia că nu va fi niciodată a lui, ca şi 
steaua de pe cer, o îndrăgea din tot sufletul. Era hotărât 
totuşi să se ducă mai întâi la Macko, pe de o parte, pentru 
că fusese trimis la el, iar pe de alta, fiindcă îi ducea oameni 
care aveau să rămână la Bogdaniec. După uciderea lui 
Rotgier, Zbyszko îi luase în stăpânire şi oamenii din ceata 
lui, care după legile călugărilor, era alcătuită din zece cai şi 
tot atâţia inşi. Doi dintre ei plecaseră cu răposatul la 
Szczytno, iar pe cei rămaşi, ştiind câtă nevoie avea Macko 
de ei, îi trimisese cu Glowacz în dar unchiului său. 

Ajungând la Bogdaniec, cehul nu-l găsi pe Macko acasă; i 
se spuse că plecase cu câinii şi abatele în pădure, dar se 
întoarse spre seară şi aflând că a venit la el o ceată mai 
mare, grăbi pasul, ca să-i întâmpine pe oaspeţi şi să le ofere 
găzduire. La început, nu-l recunoscu pe Glowacz, iar când 
acesta i se înclină şi-i spuse numele, se înspăimântă grozav 
şi zvârlind arbaleta şi căciula pe jos, strigă: 

Pentru Dumnezeu, mi l-au ucis, spune repede ce ştii! 

Nu e mort, răspunse cehul. E bine sănătos! 

Auzind acestea, Macko se ruşină puţin şi începu să gâfâie, 
în sfârşit, răsuflă adânc. 

Slavă Domnului Cristos! Se bucură. Unde este? 


A plecat la Malborg, iar pe mine m-a trimis aici să-ţi aduc 
veşti. 

Păi el ce caută la Malborg? 

Îşi caută soţia. 

Teme-te de Dumnezeu, băiete! Care soţie! 

Fiica lui Jurând. O să am ce-ţi povesti fie şi toată noaptea, 
dar lasă-mă, cinstite stăpâne, să-mi trag sufletul, fiindcă 
sunt tare ostenit şi am călătorit toată noaptea. 

Aşa că Macko încetă un răstimp să-l mai întrebe, înainte 
de toate pentru că uimirea îl făcuse să-şi piardă graiul. 
Venindu-şi în fire, strigă la copilul de casă să mai pună 
lemne pe foc şi-i aduse cehului de mâncare, după care 
începu să umble prin încăpere, să dea din mâini şi să 
vorbească de unul singur: 

Nu-mi vine să cred. Fiica lui Jurând. Zbyszko s-a însurat. 

S-a însurat şi nu s-a însurat, zise cehul. 

Abia acum se apucă să-i povestească în amănunt ce şi cum 
s-a întâmplat, în vreme ce celălalt asculta cu lăcomie, 
întrerupându-l când şi când cu întrebări, fiindcă nu toate 
lucrurile erau limpezi în povestirea cehului. Glowacz nu 
ştia, spre exemplu, prea bine când se cununase Zbyszko, 
pentru că nu avusese loc nici o nuntă; era sigur, în schimb, 
că fusese o cununie, iar asta se întâmplase numai din 
pricina prinţesei Anna Danuta şi totul ieşise la iveală după 
venirea teutonului Rotgier, cu care Zbyszko se luptase, 
chemându-l la judecata lui Dumnezeu înaintea întregii curţi 
mazoviene. 

Aha! A luptat? Exclamă cu ochii strălucitori de curiozitate 
Macko. Ei şi? 

L-a doborât în două jumătăţi, dar şi pe mine m-a ajutat 
Dumnezeu cu scutierul. 

Macko începu iarăşi să răsufle greu, de astă dată de 
mulţumire. 

Înâm! Se bucură, cu el nu te joci. Ultimul din Grindină, dar 
aşa să-mi ajute Dumnezeu, nu cel din urmă. Ca şi atunci cu 
frizienii? Era doar un flăcăiandru. 


Aici, se uită o dată, de două ori la ceh cu atenţie, după 
care iarăşi: 

Dar şi tu îmi placi. Şi se vede că nu minţi. Eu îl simt pe 
mincinos de departe. Scutierul nu înseamnă nimic, că şi tu 
zici că nu ţi-a făcut necazuri, dar să-i reteze umărul celuilalt 
fecior de câine, iar mai înainte să doboare un bour, asta da 
ispravă. 

După care, întrebă deodată: 

Dar prada e bună? 

Am luat o armură, caii şi zece oameni, dintre care opt, 
stăpânul ţi-i trimite Domniei Tale. 

Ce-a făcut cu ceilalţi doi? 

I-a trimis să-l ducă pe răposat. 

Prinţul nu putea să-şi trimită slujitorii lui? Aia nu se vor 
mai întoarce. 

Cehul zâmbi când văzu cât este de lacom, lucru care-l 
trăda pe Macko adesea. 

Tânărul stăpân nu mai are nevoie de ei acum, spuse. 
SpychOw e o moştenire mare. 

Mare! Ei şi ce? Dar încă nu este a lui. 

Atunci a cui este? 

Macko mai că se ridică în picioare. 

Spune! Păi Jurând? 

Jurând se află în temniţă la teutoni şi îl aşteaptă moartea. 
Dumnezeu ştie dacă o să mai trăiască, iar dacă va trăi, nu 
se va mai întoarce; chiar dacă ar scăpa cu viaţă şi s-ar 
întoarce, preotul Kaleb ne-a citit testamentul şi le-a spus 
tuturor că moştenitorul are să fie tânărul stăpân. 

Se vede că aceste veşti făcură o impresie adâncă asupra 
lui Macko, atât de adâncă mai întâi pentru că erau şi nu 
erau bune, apoi fiindcă nu le putea pune cap la cap şi de 
aceea nu-şi putea stăpâni simţămintele pe care le încerca. 
Ştirea că Zbyszko se căsătorise, îi produse în primul 
moment multă durere, deoarece ţinea ca un tată bun la 
Jagienka şi îşi dorea din răsputeri să-l cunune cu ea. Dar, pe 
de altă parte, se obişnuise cu gândul că totul e pierdut şi pe 


urmă, fiica lui Jurând îi aducea ce nu-i putea aduce 
Jagienka: şi consideraţia prinţului, şi zestre, ca unică fiică, 
de multe ori mai mare. În sufletul lui, Macko îl şi vedea pe 
Zbyszko curtean al prinţului, stăpânul proprietăţilor 
Bogdaniec şi Spych6w, ba chiar viitor castelan. Lucrul nu 
era un neputinţă, pentru că în acele timpuri, se spunea 
despre un şlahtic fără avere: „A avut doisprezece feciori: 
şase i-au căzut în bătălii, şase au ajuns castelani”. Şi 
poporul, şi neamurile erau în drum spre măreție. Numai o 
avuţie însemnată putea să-l ajute pe Zbyszko pe acest 
drum, aşa că lăcomia şi mândria de neam a lui Macko aveau 
de ce se bucura. Cu toate acestea, bătrânul avea şi destule 
motive de nelinişte. El însuşi se dusese cândva la cavalerii 
teutoni să-l scape pe Zbyszko şi adusese de acolo un vârf de 
fier sub coastă, şi uite că acum plecase şi Zbyszko la 
Malborg ca în gura lupului. Oare, acolo avea să-l aştepte 
soţia sau moartea? „Nu-l vor primi cu prea multă plăcere, 
se gândi Macko, după ce nu de mult le-a ucis un cavaler de 
seamă, iar mai înainte îl înfruntase pe Lichtenstein, şi lor le 
place răzbunarea, câinii”. La acest gând bătrânul cavaler se 
îngrijoră. Îi trecu prin minte şi că nu se va putea ca 
Zbyszko, „fiind un om iute la mânie”, să nu se lupte acolo cu 
vreun neamţ. Dar de asta nu se temea prea mult. Lui Macko 
îi era frică să nu pună mâna pe el. „I-au prins pe bătrânul 
Jurând şi pe fiica lui, nu se dăduseră în lături să-l prindă 
mai înainte şi pe prinţul însuşi la Zlotoryja, ce motive ar 
avea să nu facă şi cu Zbyszko la fel”. 

Aici, îi trecu prin minte întrebarea: ce se va întâmpla dacă 
tânărul va scăpa nevătămat din mâinile teutonilor, dar nu-şi 
va mai găsi soţia? Deocamdată, Macko se mângâie cu 
gândul că-i va rămâne Spychow de la ea, însă bucuria îi 
trecu repede. Pe bătrân îl interesa mult averea, dar neamul 
îl interesa şi mai mult, iar copiii lui Zbyszko la fel. „Dacă 
Danusia se va duce la fund ca o piatră aruncată în apă şi nu 
va şti nimeni dacă-i vie sau a murit, Zbyszko nu se va mai 
putea căsători a doua oară şi atunci nu va mai rămâne nici o 


Grindină pe lume de la Bogdaniec. Ehei! Cu Jagienka ar fi 
fost altfel! Moczydoty, e adevărat, nu-i o moşie pe care s-o 
acopere cloşca întinzându-şi aripile şi nici câinele cu coada, 
iar o fată ca asta ar naşte în fiecare an fără greş, ca mărul 
acela din grădină”. Aşa că jalea lui Macko spori şi mai mult 
decât bucuria noii moşteniri şi această jale şi nelinişte îl 
îndemnară să-l întrebe iarăşi pe ceh cum a fost şi cânda 
avut loc cununia. 

lar cehul la acestea: 

Cinstite stăpân, ţi-am mai spus că nu ştiu când a avut loc şi 
nu pot jura doar ce bănuiesc. 

Şi ce bănuieşti? 

Pe stăpânul cel tânăr nu l-am lăsat singur o clipă cât a fost 
bolnav, aşa că am dormit cu el în odaie. Doar într-o seară 
mi-au spus să ies afară, iar după aceea am văzut că s-au dus 
la el însăşi stăpâna milostivă împreună cu jupâniţa Jurând, 
cavalerul de Lorche şi preotul Wyszoniek. M-am mirat şi eu, 
fiindcă jupâniţa avea o cununiţă pe cap, dar am crezut că o 
să-l împărtăşească. Poate că a fost atunci. Îmi aduc aminte 
că stăpânul mi-a spus atunci să-l îmbrac frumos, ca pentru 
nuntă, dar m-am gândit că este pentru a primi Trupul lui 
Cristos. 

Şi pe urmă, au rămas singuri? 

N-au rămas singuri şi chiar dacă ar fi rămas, atunci 
stăpânul nu era în stare nici să mănânce singur. lar înainte 
veniseră după jupâniţă oamenii lui Jurând, aşa că spre 
dimineaţă au şi plecat. 

Zbyszko n-a mai văzut-o de atunci? 

N-a mai văzut-o nimeni. 

Urmă o clipă de tăcere. 

Tu ce crezi, întrebă Macko din nou, o să-i dea drumul 
teutonii? 

Cehul începu să clatine din cap, după care dădu din mână 
a lehamite. 

După mintea mea, răspunse încet, ea s-a pierdut pentru 
vecie. 


De ce? Întrebă Macko aproape înfricoşat. 

Pentru că dacă ne-ar fi spus că e la ei, am mai fi avut o 
speranţă. Am fi putut să ne plângem, să plătim 
răscumpărare sau s-o smulgem cu forţa. Dar ei ne-au spus 
aşa: Am avut o fată pe care am scăpat-o de tâlhari şi i-am 
dat de ştire lui Jurând, dar el s-a dezis de ea şi pentru inima 
noastră bună ne-a omorât atâţia oameni că nici o încăierare 
nu ne-ar fi costat mai mult. 

Atunci, i-au arătat şi lui Jurând o fată? 

Ei zic că i-au arătat. Dumnezeu ştie. Poate că nu-i 
adevărat, sau poate i-au arătat pe alta. Dar este adevărat că 
le-a omorât oamenii şi ei sunt gata să jure că n-au răpit-o 
niciodată pe jupâniţa Jurând. Treaba este destul de 
încurcată. Chiar dacă maestrul le-ar da poruncă, o să-i 
spună că nu se află la ei. Şi cine o să dovedească minciuna? 
Cu atât mai mult că toţi curtenii de la Ciechan6w vorbeau 
de scrisoarea lui Jurând, în care scrie negru pe alb că fata 
nu este la teutoni. 

S-ar putea să nu fie la ei? 

Domnia Ta! Păi dacă ar fi răpit-o tâlharii, ar fi făcut-o 
numai pentru răscumpărare, nu pentru altceva. lar pe de 
altă parte, tâlharii n-ar fi putut să scrie o scrisoare şi să 
pună pecetea stăpânului de la Spychâw. N-ar fi avut nici 
olăcarul de trebuinţă. 

Adevărat. Dar ce nevoie au teutonii de ea? 

Păi răzbunarea lui Jurând pentru soţia lui? Ei preferă să se 
răzbune, în loc de miere şi vin, şi e drept că au şi pentru ce. 
Stăpânul de la Spychow a băgat groaza în ei, iar ce a făcut 
cu ultimele puteri, i-a înfuriat de tot. Au mai auzit că şi 
stăpânul meu a ridicat mâna asupra lui Lichtenstein, l-a ucis 
pe Rotgier. Pe mine m-a ajutati Dumnezeu şi i-am sucit 
braţul feciorului de câine. Ehei! Mă rog, ei erau patru, lovi- 
i-ar ciuma, iar acum a mai rămas numai unul în viaţă, cel 
mai bătrân. Şi noi avem dinţi, Domnia Ta. 

Urmă din nou un moment de tăcere. 


Eşti un scutier cu mintea ageră, spuse Macko în sfârşit. Şi 
ce crezi că vor face? 

Cneazul Witold e un om puternic; se vorbeşte că şi 
împăratul nemților i se înclină, şi ce-au făcut cu copiii lui? 
Ce, n-au destule castele, destule temnițe? Destule fântâni? 
Destule frânghii şi lanţuri pentru spânzurători? 

Pe viul Dumnezeu! Exclamă Macko. 

Să dea Dumnezeu să nu-l facă să dispară pe tânărul 
stăpân, deşi a plecat cu scrisoarea prinţului şi cu cavalerul 
de Lorche, care este un om puternic şi rudă cu alţi prinți. 
Ei, n-am vrut să vin încoace, fiindcă acolo aş fi putut să lupt 
mai uşor cu cineva. Dar aşa mi-a poruncit. L-am auzit 
spunându-i odată bătrânului stăpân de la Spych6âw: „Voi 
sunteţi vicleni? Îi zicea, pentru că eu cu viclenia nu fac 
nimic, iar cu ei tocmai de asta e nevoie. Oho, aici ar fi de 
folos unchiul meu Macko!” Şi din pricina asta m-a trimis 
aici. Dar pe fiica lui Jurând, nici Domnia Ta n-ai s-o găseşti, 
fiindcă poate că sărmana se află pe lumea cealaltă, iar 
împotriva morţii nici viclenia nu izbândeşte nimic. 

Macko se adânci în gânduri şi abia după o tăcere mai 
lungă spuse: 

Hm! N-avem încotro! Viclenia nu te ajută cu nimic 
împotriva morţii. Dar dacă m-aş duce eu acolo şi aş afla 
măcar că i-au făcut fetei de petrecanie, Spychow i-ar 
rămâne şi aşa tot lui Zbyszko, care s-ar putea întoarce 
acasă şi să-şi ia altă soţie. 

Macko oftă de parcă i s-ar fi luat o greutate de pe inimă, 
iar Glowacz îl întrebă neliniştit cu glas şoptit: 

Jupâniţa de Zgorzelice? 

Chiar aşa! Încuviinţă Macko, cu atât mai mult că e orfană, 
iar Cztan de Rogow şi Wilk de Brzozowa se înghesuie tot 
mai mult pe lângă ea. 

Dar cehul zvâcni drept în picioare: 

Jupâniţa e orfană? Păi cavalerul Zych? 

Tu nu ştii nimic? 

Pe viul Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? 


Adevărat, cum puteai să afli, când tu ai venit drept aici şi 
noi n-am vorbit decât de Zbyszko! E orfană! La drept 
vorbind, Zych de Zgorzelice n-a încălzit niciodată prea mult 
locul acasă, poate doar atunci când avea oaspeţi. Altfel i s- 
ar fi urât să stea acasă. Abatele i-a scris că se duce în 
ospeţie la prinţul Przemko de Oswiecim şi îl pofteşte şi pe 
el. Iar lui Zych tocmai asta-i place, mai ales că îl cunoştea 
pe prinţ şi chefuise de multe ori cu el. Aşa că Zych vine la 
mine şi-mi zice: „Mă duc la Oswiecim, apoi la Glewice, 
Domnia Ia să ai grijă de Zgorzelice”. Eu parcă am presimţit 
ceva şi-i spun numaidecât: „Nu te duce, ai grijă de 
moştenire şi de Jagienka, deoarece ştiu că Cztan şi Wilk se 
gândesc la ceva rău”. Mai trebuie să ştii că abatele, ca să-i 
facă în ciudă lui Zbyszko, voia să-i dea fata lui Wilk sau lui 
Cztan, dar mai târziu, cunoscându-le obiceiurile, le-a tras o 
chelfăneală la amândoi şi i-a alungat de la Zgorzelice. Şi 
bine a făcut, dar nu prea mult, fiindcă i-a înverşunat grozav. 
Acum e puţină linişte, pentru că s-au bătut unul pe altul şi 
zac la pat, dar mai înainte nu mai aveam o clipă de pace. Şi 
toate erau pe capul meu: grija, apărarea. lar Zbyszko vrea 
să plec şi eu acum. Ce-o să se întâmple aici cu Jagienka, nu 
ştiu, dar deocamdată să-ţi vorbesc şi de Zych. N-a ţinut 
seama de sfatul meu şi a plecat. Ei, şi au chefuit, s-au 
veselit! De la Glewice, s-au dus la tatăl prinţului Przemko, 
bătrânul Nosak, care stăpâneşte la Cieszyn. Şi tocmai 
atunci, Jasko, prinţul de Raciborz, care-l ura pe prinţul 
Przemko, a trimis tâlharii asupra lor sub conducerea 
cehului Chrzan. Prinţul Przemko s-a prăpădit şi odată cu el 
şi Zych de Zgorzelice, nimerit de o săgeată în beregată. 
Abatele a fost asurzit de o lovitură cu îmblăciul de fier, 
astfel că şi acum dă mereu din cap, habar nu are ce se 
petrece pe lume şi şi-a pierdut graiul cred că pentru 
totdeauna. Pe Chrzan, bătrânul prinţ Nosak l-a cumpărat de 
la stăpânul de Zambach şi atâta l-a chinuit, că nici oamenii 
mai în vârstă nu mai auziseră de asemenea caznă, dar 
suferinţa vinovatului nu i-a micşorat jalea după fiul pierdut, 


pe Zych nu l-a înviat şi nici lacrimile Jagienkăi n-au contenit. 
Aşa că asta-i. Cu şase săptămâni în urmă l-au adus pe Zych 
aici şi l-au înmormântat. 

Un stăpân atât de puternic! Oftă cehul cu durere. Nici eu 
nu eram un slăbănog la Bolestawiec, dar el nici cât ai spune 
o rugăciune n-a irosit cu mine şi m-a luat în robie. Dar ce 
robie a fost asta, n-aş schimba-o nici pe libertate. A fost un 
stăpân cumsecade, bun! Să-i dea Dumnezeu lumină 
veşnică. Ehei, jalea-i jale, dar cel mai rău îmi pare de biata 
orfană. 

Sărmana, are şi inimă simţitoare. Unele nu-şi iubesc nici 
mamele cum îşi iubea ea tatăl. Şi pe deasupra, este 
primejdios pentru ea să stea la Zgorzelice. După 
înmormântare, nici nu apucase zăpada să acopere 
mormântul lui Zych, că Cztan şi Wilk au şi dat buzna la 
conacul de la Zgorzelice. Din fericire, oamenii mei aflaseră 
dinainte, aşa că i-am sărit în ajutor cu slujitorii mei şi a dat 
Dumnezeu de i-am alungat. Abia după încăierare, fata mi-a 
îmbrăţişat picioarele şi mi-a mărturisit: „Dacă n-am putut să 
fiu soţia lui Zbyszko, n-am să fiu a nimănui, dar scapă-mă, 
Domnia Ta, de smintiţii ăştia, că mai bine mor decât să fiu a 
lor.” Află de la mine că acum nici n-ai să mai recunoşti 
Zgorzelice, pentru că am făcut aproape un castel acolo. Au 
mai dat năvală de două ori după aceea, dar n-au avut 
izbândă. Acum, o vreme, este pace, întrucât, aşa cum ţi-am 
spus, s-au bătut între ei şi niciunul nu se poate ridica din 
pat. 

Gtowacz nu răspunse nimic, dar ascultând ce-i povestea 
Macko despre Cztan şi Wilk, începu să scrâşnească din 
măsele atât de tare, de parcă cineva deschidea şi închidea o 
uşă care scârţâia, după care îşi şterse palmele-i puternice 
de pulpe, ca şi când l-ar fi mâncat pielea. În cele din urmă, 
bâigui cu greutate un singur cuvânt: 

Netrebnicii. 

Dar în aceeaşi clipă, răsunară glasuri în tindă, uşa se 
deschise şi în odaie intră în fugă Jagienka împreună cu cel 


mai mare dintre fraţi, Jasko, care avea paisprezece ani şi 
semăna leit cu ea. 

Aflând de la sătenii din Zgorzelice, care văzuseră că o 
ceată condusă de cehul Hlawa se îndrepta spre Bogdaniec, 
se înspăimântase ca şi Macko, dar când îi spuseseră că 
Zbyszko nu era cu ei, fusese aproape sigură că s-a 
întâmplat o nenorocire, aşa că venise într-un suflet la 
Bogdaniec să întrebe care-i adevărul. 

Ce s-a întâmplat? Pe viul Dumnezeu! Strigă din prag. 

Ce trebuia să se întâmple? Răspunse Macko. Zbyszko 
trăieşte şi e sănătos. 

Cehul se repezi spre stăpâna lui şi îngenunchind, începu 
să-i sărute tivul rochiei, dar ea, neluându-l în seamă, 
deoarece auzise răspunsul bătrânului cavaler, îşi întoarse 
capul din lumina focului şi abia după un răstimp, amintindu- 
şi parcă de obiceiul de cuviinţă, le dădu bineţe: 

Lăudat fie lisus Cristos! 

În vecii vecilor, răspunse Macko. 

Iar ea, văzându-l acum pe ceh la picioarele ei, se aplecă 
spre el. 

Mă bucur din tot sufletul să te văd, Hlawa, dar de ce ţi-ai 
părăsit stăpânul? 

El m-a trimis, stăpână milostivă. 

Ce ţi-a poruncit? 

Mi-a poruncit să plec la Bogdaniec. 

La Bogdaniec? Şi mai ce? 

M-a trimis după un sfat. Şi cu închinăciune, să-ţi dau 
bineţe. 

Numai la Bogdaniec, atâta? Ei bine, dar el unde este? 

La teutoni, a plecat la Malborg. 

Nu-i mai e dragă viaţa? De ce? 

Milostivă stăpână, s-a dus să caute ce n-o să mai găsească. 
Aşa-i, n-o să mai găsească! Se amestecă Macko. Aşa cum 
nu poţi să baţi cuiul fără ciocan, nici voinţa omului nu poate 

face nimic fără Dumnezeu. 

Ce tot vorbeşti? Întrebă Jagienka. 


Dar Macko răspunse tot cu o întrebare: 

Zbyszko nu ţi-a spus nimic despre fiica lui Jurând, că l-am 
auzit vorbind? 

La început, Jagienka nu răspunse şi abia după o vreme, 
spuse, înăbuşindu-şi oftatul: 

E, mi-a spus! De ce să nu-mi spună? 

Foarte bine, că aşa o să-mi fie mai uşor să vorbesc, zise 
bătrânul. 

Şi începu să-i povestească tot ce auzise de la ceh, 
mirându-se şi el că pe alocuri îi venea greu să vorbească şi 
se poticnea. Şi pentru că totuşi era un om isteţ şi nu voia s-o 
„înşele” pe Jagienka, insista asupra celor ce credea el 
însuşi, anume că Zbyszko nu fusese niciodată bărbatul 
Danusiei şi că ea dispăruse pentru totdeauna. 

Cehul întărea din când în când, înclinând din cap sau 
repetând: „Pentru Dumnezeu, chiar aşa este!” ori „E 
întocmai aşa şi nu altfel!”, iar fata asculta cu genele plecate, 
atât de liniştită şi de tăcută, încât tăcerea ei îl uimi pe 
Macko. 

Ei, ce zici de asta? Întrebă sfârşind ce avea de spus. 

Ea, însă, nu răspunse nimic, doar două lacrimi îi luciră sub 
genele lăsate şi îi şiroiră pe obraji. 

După o clipă, se apropie de Macko şi, sărutându-i mâna, 
spuse: 

Fie lăudat. 

În vecii vecilor, răspunse bătrânul. Te grăbeşti să te duci 
acasă? Rămâi cu noi. 

Dar ea nu vru să rămână, spunând că nu pregătise cina 
acasă. Macko, deşi ştia că la Zgorzelice este bătrâna 
şlahciancă Sieciechowa, care putea să-i ţină locul, nu stărui 
s-o oprească, înțelegând că tristeţea nu se bucură să-şi 
arate lacrimile oamenilor şi că omul e ca peştele care, 
simțind în el vârful undiţei, se cufundă cât mai adânc în apă. 

Astfel că se mulţumi s-o mângâie pe cap, apoi o conduse 
împreună cu cehul până în curte. Dar cehul scoase calul din 
grajd, încălecă şi plecă în urma stăpânei. 


Macko, revenind în odaie, oftă şi clătinând din cap, începu 
să murmure: 

Prost mai e şi Zbyszko ăsta! Parcă fata şi-a lăsat mirosul în 
odaie! 

Şi sufletul i se umplu de jale. Se gândi că dacă Zbyszko ar 
fi luat-o îndată după ce se întorseseră acasă, poate că până 
acum ar fi apărut bucuria şi veselia în casă. Pe când aşa? 
Ajunge să-i pomeneşti numele, ca s-o podidească lacrimile, 
iar ditamai flăcăul umblă prin lume, o să se tot dea cu capul 
de zidurile de la Malborg, până când o să şi-l spargă, iar 
acasă e pustiu, numai armele de pe pereţi îşi rânjesc luciul. 
Gospodăria şi alergătura n-aduc nici un folos, la fel 
SpychOw şi Bogdaniec, dacă n-ai cui să le laşi. 

Aici, mânia începu să-i clocotească în suflet. 

Aşteaptă, tu, mult şi bine, îl certă cu voce tare, eu n-o să 
vin după tine, n-ai decât să faci ce vrei! 

Dar în aceeaşi clipă, parcă în ciudă, îl apucă un dor grozav 
de Zbyszko. „Mă rog, n-o să mă duc, se gândi, şi atunci, o să 
stau acasă? N-o să stau! Pedeapsa lui Dumnezeu? Să nu-l 
mai văd măcar odată în viaţă pe nebunaticul acesta, nu-i cu 
putinţă! A spintecat iarăşi un fecior de câine şi a luat pradă 
bună. Alţii încărunţesc până când dobândesc centura, dar 
lui prinţul i-a şi dăruit pintenii de cavaler. Şi pe bună 
dreptate, pentru că sunt o mulţime de copii de casă printre 
şlahtici, dar unul ca acesta nu cred că se mai află”. 

Îl cuprinse duioşia şi începu să se uite mai întâi la armuri, 
la paloşe şi la topoarele care se înnegreau de fum, 
chibzuind parcă în gând ce să ia cu el şi ce să lase, după 
care ieşi din odaie, întâi pentru că nu mai putea rezista, iar 
în al doilea rând, ca să dea poruncă să se ungă carele şi să 
dea cailor porţie dublă. 

În curte, unde amurgea, îşi aminti de Jagienka, care 
încălecase puţin mai înainte şi se îngrijoră din nou. 

Dacă-i musai, o să plec, îşi zise, dar cine o s-o apere aici pe 
fată de Cztan şi de Wilk? Trăsni-i-ar Dumnezeu! 


În acest timp, Jagienka mergea împreună cu micul Jasko 
pe drumul din pădure spre Zgorzelice, iar cehul îi urma în 
tăcere, cu inima împovărată de jale şi dragoste. Văzuse mai 
înainte lacrimile fetei, acum privea la silueta întunecată, 
abia vizibilă în mohoreala pădurii şi îi ghicea mâhnirea şi 
durerea. 

Avea impresia că dintr-un moment în altul se vor întinde 
spre ea din întuneric şi desişuri mâinile hrăpăreţe ale lui 
Wilk sau ale lui Cztan şi la acest gând, îl cuprindea o poftă 
de luptă sălbatică. Uneori devenea atât de puternică, încât 
îi venea să înşface baltagul sau paloşul şi să reteze măcar 
pinii de pe drum. Simţea că dacă şi-ar cheltui astfel 
puterea, i s-ar uşura inima. În sfârşit, s-ar fi bucurat şi dacă 
ar fi pornit calul în galop, dar ei mergeau la pas înaintea lui, 
aproape fără un cuvânt, deoarece şi micul Jasko, deşi 
vorbăreţ din fire, văzând după câteva încercări că sora lui 
nu vrea să-i răspundă, se adânci şi el în tăcere. 

Dar când ajunseră aproape de Zgorzelice, jalea din inima 
cehului învinse mânia împotriva lui Cztan şi Wilk. „Nu mi-ar 
părea rău nici de sângele meu pentru tine, îşi spuse, numai 
să-ţi aduc mângâiere, dar ce pot să fac, nefericitul de mine? 
Ce să-ţi spun? O să-ţi spun că mi-a poruncit să vin cu 
închinăciune şi să dea Dumnezeu să te mulţumeşti cu atâta. 

Cugetând în acest fel, îşi apropie calul de calul Jagienkăi. 

Stăpână milostivă. 

Mergi şi tu cu noi? Îl întrebă fata tresărind parcă din 
somn. Ce vrei să-mi spui? 

Am uitat ce mi-a poruncit stăpânul să-ţi spun. Când am 
plecat de la Spychâw, m-a chemat şi mi-a spus aşa: „Să-i 
îmbrăţişezi picioarele jupâniţei de Zgorzelice, pentru că n-o 
să uit de ea nici la bine, nici la rău, iar pentru ce a făcut 
pentru unchiul şi pentru mine, s-o răsplătească Dumnezeu 
şi să-i dea sănătate”. 

Să-l răsplătească şi pe el pentru vorba bună, răspunse 
Jagienka. 

După care adăugă cu un glas ciudat, care-l tulbură adânc: 


Şi pe tine, Hlawa. 

Discuţia se întrerupse o vreme, dar scutierul era mulţumit 
de el şi de ce-i spusese jupâniţei, fiindcă în sinea lui adăugă: 
„Cel puţin să nu creadă că nu-i este recunoscător”. Şi 
începu să caute în mintea lui de om simplu să-i mai spună 
ceva, aşa că urmă: 

Jupâniţă. 

Ce este? 

Voiam să-ţi mai spun, cum i-am spus şi bătrânului stăpân 
de la Bogdaniec, că cealaltă s-a pierdut pentru totdeauna şi 
n-o s-o regăsească niciodată, chiar dacă l-ar ajuta însuşi 
maestrul. 

Este totuşi soţia lui, răspunse Jagienka. 

Cehul începu să clatine din cap: 

Aşa soţie. 

Jagienka nu-i mai răspunse nimic, dar acasă, după cină, 
când Jasko şi fraţii mai mici se duseră să se culce, îi spuse 
să aducă un urcior cu mied şi întorcându-se spre ceh, îl 
întrebă: 

Aş vrea să mai stăm puţin de vorbă, dar poate că ţi-e 
somn. 

Deşi ostenit, cehul era gata să stea de vorbă fie şi până 
dimineaţa, aşa că începură să discute, mai degrabă el să 
povestească, încă o dată în amănunt, tot ce avuseseră de 
întâmpinat Zbyszko, Jurând, Danusia şi el însuşi. 

Capitolul IX. 

Macko se pregătea de drum, iar Jagienka nu se mai arătă 
pe la Bogdaniec vreme de două zile, pe care le petrecu 
sfătuindu-se cu cehul. Bătrânul cavaler o întâlni abia a treia 
zi, într-o duminică, în drum spre biserică. Se ducea la 
Krzesnia cu frăţiorul Jasko şi cu o ceată mare de slujitori, 
deoarece nu era sigură dacă Wilk şi Cztan mai zac la pat şi 
n-o s-o atace pe drum. 

Voiam şi aşa să trec după slujbă pe la Bogdaniec, spuse 
dându-i bineţe lui Macko, fiindcă am o treabă care nu 


suferă întârziere cu Domnia Ta, dar putem să vorbim chiar 
acum de ea. 

Spunând acestea, trecu în fruntea alaiului, nevrând se 
vede ca slujitorii să audă ce vorbea, iar când Macko ajunse 
lângă ea, îl întrebă: 

Pleci şi Domnia a sigur? 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar mâine, nu mai târziu. 

Şi la Malborg? 

Acolo sau în altă parte. Unde va fi nevoie. 

Atunci, ascultă-mă şi pe mine. M-am gândit mult ce-mi 
rămâne de făcut, iar acum vreau să mă sfătuiesc şi cu 
Domnia Ta. Mai de mult, când trăia tata, iar abatele era 
puternic, era altceva. Cztan şi Wilk credeau şi ei că voi 
alege pe unul dintre ei şi se ţineau în frâu unul pe celălalt. 
Acum, însă, o să rămân fără nici o apărare şi fie că voi sta la 
Zgorzelice în întăritură ca într-o temniţă, fie că mă va 
năpăstui vreunul dintre ei. Spune şi Domnia Ia dacă nu-i 
aşa? 

Ba da, răspunse Macko, m-am gândit şi eu la asta. 

Şi ce-ai plănuit? 

N-am plănuit nimic, dar trebuie să-ţi spun că aici suntem 
în Polonia şi asuprirea unei fete se pedepseşte aspru după 
lege. 

Asta-i bine, hotarul nu este prea greu de trecut. Ştiu şi eu 
că şi Silezia se află în Polonia, iar acolo prinții se ceartă 
pretutindeni şi se încalcă unul pe altul. Dacă ar fi trăit tatăl 
meu drag. Acolo s-au adunat nemţii şi fac ce-i taie capul, iar 
când vrea cineva să se ascundă printre ei, o şi face fără 
greutate. Sigur că mie mi-ar fi uşor să scap de Cztan şi de 
Wilk, dar mă gândesc la fraţii mei. Dacă n-aş mai fi eu aici, 
ar fi linişte, iar dacă aş rămâne la Zgorzelice, Dumnezeu 
ştie ce se poate întâmpla. Au loc încăierări, încălcări de 
pământuri, iar Jasko are numai paisprezece ani şi nici o 
putere, ce să mai vorbim de a mea, nu-l poate ţine în frâu. 
Ultima dată, când ne-ai sărit în ajutor, s-a repezit înainte şi 
când Cztan şi-a aruncat buzduganul într-ai noştri, era cât 


pe ce să-l nimerească în cap. Ehei! Jasko le-a spus 
slujitorilor că-i va chema pe amândoi la luptă pe pământ 
bătătorit. N-o să mai am nici o zi de linişte, îţi spun eu, că 
celor mai mici li s-ar putea întâmpla să-i lovească năpasta. 

Adevărat! Cztan şi Wilk sunt nişte feciori de câini, spuse 
Macko cu însufleţire, dar nu vor ridica mâna asupra unor 
copii. Ptiu! Numai un teuton poate face una ca asta. 

Nu vor ridica mâna asupra copiilor, dar la înghesuială sau, 
Doamne fereşte, în caz de foc, poţi fi lesne vătămat. Ce să 
mai vorbim! Bătrâna Sieciechowa ţine la fraţii mei ca la 
propriii copii, aşa că nu vor duce lipsă de îngrijire, dar fără 
mine, le va fi mai rău decât cu mine. 

Poate fi, răspunse Macko. 

După care, privi cu luare-aminte la fată: 

Dar iu ce vrei? 

Jagienka răspunse cu glasul înăbuşit. 

la-mă şi pe mine cu Domnia Ta. 

La acestea, Macko, deşi nu-i era prea greu să ghicească 
sfârşitul discuţiei, rămase de-a dreptul uluit, opri calul şi 
strigă: 

Teme-te de Dumnezeu, Jagienka! 

Ea, însă, îşi cobori capul în piept şi răspunse cu sfială 
parcă, totodată cu tristeţe: 

O, Doamne! În ce mă priveşte, prefer să-mi vărs focul, 
decât să-l ţin ascuns. Şi Hlawa, şi Domnia Ta îmi spuneţi că 
Zbyszko n-o va mai găsi niciodată pe cealaltă, iar cehul se 
aşteaptă şi la mai rău. Dumnezeu mi-e martor că nu i-l 
doresc. Maica Domnului s-o ferească, sărmana, de toate 
relele. Ea i-a plăcut mai mult lui Zbyszko decât mine, aşa că 
nu putem face nimic! Aşa mi-a fost soarta. Dar vezi, Domnia 
Ta, câtă vreme Zbyszlo n-o va găsi sau, cum credeţi 
Domniile Voastre, dacă n-o va găsi niciodată, atunci. 

Atunci ce? Întrebă Madko văzând că fata se încurcă şi se 
poticneşte tot mai râu. 

Nici eu nu vreau să fiu nici a lui Cztan, nici a lui Wilk şi nici 
a nimănui. 


Macko răsuflă mulţumit. 

Credeam că l-ai şi uitat, spuse. 

Dar ea îi răspunse cu şi mai multă tristeţe: 

Of! 

Atunci, ce vrei? Cum pot să te iau printre teutoni? 

Nu-i neapărată nevoie să mă duci printre teutoni. Acum, 
aş vrea să merg măcar la abate, care se află țintuit la pat de 
boală la Sieradz. Acolo, n-are nici un suflet binevoitor lângă 
el, pentru că mai mult ca sigur că trubadurii lui au mai 
multă grijă de urcior decât de el, şi doar e naşul şi 
binefăcătorul meu. Chiar dacă ar fi sănătos, tot aş prefera 
să mă apere el, fiindcă oamenii se tem de el. 

Eu n-am de gând să mă împotrivesc, spuse Macko, care în 
fond era bucuros de hotărârea Jagienkăi, întrucât, 
cunoscându-i pe cavalerii teutoni, era convins că Danuska 
nu va scăpa vie din mâinile lor. Îţi spun, însă, că pe drum o 
fată înseamnă multă bătaie de cap. 

Poate cu alta, Domnia Ta, dar nu cu mine. N-am luptat 
niciodată până acum, dar pentru mine nu-i o noutate să 
mânuiesc arbaleta şi să îndur greutăţile unei vânători. Dacă 
trebuie, trebuie, să n-ai teamă. O să iau hainele lui Jasko, o 
plasă pentru păr, săbioara la cingătoare şi sunt gata de 
drum. Deşi mai mic, Jasko e tot atât de înalt, ca şi mine, iar 
la faţă semănăm în atât de mult, încât de Lăsata-secului, 
când ne schimbam hainele, nici răposatul tata nu mai ştia să 
spună care-i el şi care-s eu. O să vezi că n-o sămă 
recunoască nici abatele şi nici altcineva. 

Nici Zbyszko? 

Dacă.-l voi vedea. 

Macko căzu pe gânduri o clipă, după care zâmbi deodată 
Şi zise: 

Cred că Wilk de Brzozowa şi Cztan de Rogow o să turbeze 
de furie! 

N-au decât să turbeze. Ar fi mai rău să vină după noi. 

Ei, nu mi-e frică. Sunt bătrân, dar e mai bine să nu ajungă 
sub pumnul meu. Şi al tuturor celor cu deviza Grindină! Pe 


al lui Zbyszlo l-au şi încercat. 

Tot vorbind aşa, ajunseră la Krzesnia. În biserică, era şi 
bătrânul Wilk de Brzozowa, care arunca priviri posomorâte 
din când în când spre Macko, dar acesta nu-l lua în seamă. 
Aşa că se întoarse acasă după slujbă împreună cu Jagienka. 
Dar când se despărţiră la răspântie şi ajunse singur la 
Bogdaniec, începură să-i treacă prin minte gânduri mai 
puţin vesele. Înţelegea că nici pe cei de la Zgorzelice, nici 
pe fraţii Jagienkăi, în caz că aceasta avea să plece, nu-i 
ameninţă nimic. „La fată s-ar încumeta, îşi spuse, pentru că 
asta-i altceva, dar asupra orfanilor şi a averii nu vor ridica 
mâna, fiindcă s-ar acoperi de ruşine şi toţi ar porni 
împotriva lor ca împotriva unor lupi adevăraţi. Pe când 
Bogdaniec va rămâne în grija lui Dumnezeu! Vor goli 
gropile de cereale, vor fura cirezile, îi vor goni pe ţărani! 
Când mă voi întoarce, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să le iau 
înapoi şi am să-i dau în judecată, fiindcă la noi domneşte nu 
numai pumnul, ci şi legea. Numai că mă voi mai întoarce 
oare, şi când va fi acesta? S-au înverşunat straşnic 
împotriva mea că nu-i las să se apropie de fată, dar dacă ea 
mă va însoţi, vor fi şi mai îndârjiţi? 

Şi îl cuprinse jalea, fiindcă se ocupase temeinic de 
treburile gospodăriei la Bogdaniec, iar acum era sigur că la 
întoarcere va găsi totul părăginit. 

„Trebuie totuşi să mă descurc într-un fel”, se gândi. 

Într-adevăr, după-amiază porunci să i se pună şaua pe cal, 
încălecă şi plecă drept spre Brzozowa. 

Ajunse pe înserat. Bătrânul Wilk se afla în odaia din faţă 
înaintea unui urcior cu mied, iar tânărul, vătămat de Cztan, 
zăcea acoperit cu piei pe o laviţă şi bea şi el. Macko intră pe 
neaşteptate în încăpere şi se opri în prag cu faţa aspră, 
înalt, osos, fără platoşă, dar cu paloşul la şold. Îl 
recunoscură amândoi de îndată, fiindcă pe obraz îi cădea 
lumina flăcărilor, astfel că în primul moment tatăl şi fiul 
săriră ca fulgerul în picioare şi repezindu-se la pereţi, luară 
armele care le căzură în mână. 


Dar bătrânul umblat prin lume, care cunoştea dintr-o 
privire oamenii şi obiceiurile, nu-şi pierdu cumpătul câtuşi 
de puţin, nu încercă să scoată sabia, îşi sprijini doar mâna 
în şold şi rosti cu glasul liniştit în care se simţea batjocura: 

la te uită! Asta-i ospeţia şlahticilor la Brzozowa? 

La aceste cuvinte, ceilalţi îşi lăsară mâinile în jos, iar după 
o clipă, bătrânul scăpă paloşul pe jos, iar tânărul sulița şi 
rămaseră amândoi cu gâturile întinse spre Macko; doar 
feţele, încă amenințătoare, răsfrângeau mirarea şi ruşinea. 

Acesta, însă, zâmbi şi spuse: 

Lăudat fie lisus Cristos! 

În vecii vecilor. 

Şi Sfântul Jerzy. 

Suntem slujitorii lui. 

Am venit ca la un vecin, cu bunăvoință. 

La fel te întâmpinăm şi noi. Oaspetele e sfânt pentru noi. 

Bătrânul Wilk se repezi la Macko urmat de fiul său şi 
amândoi îi strânseră mâna, apoi îl aşezară pe locul de cinste 
la masă. Într-o clipită aruncară câteva reteveie pe foc, 
acoperiră masa cu o faţă de masă, aduseră farfurii pline cu 
mâncare, stacane cu bere, urcioare cu mied şi începură să 
mănânce şi să bea. Tânărul Wilk arunca din când în când 
câte o privire nedumerită spre Macko, în care cinstirea faţă 
de oaspete se străduia să învingă ura faţă de om, dar îl 
îmbia cu atâta vrednicie, încât păli de oboseală, fiindcă era 
rănit şi lipsit de putere. Şi tatăl, şi fiul ardeau de curiozitate 
să afle de ce venise Macko, totuşi niciunul nu-l întrebă 
nimic, aşteptând să vorbească el mai întâi. 

Macko, în schimb, ca un om dedat cu bunele obiceiuri, 
lăudă mâncarea, băutura şi ospeţia şi abia după ce se 
sătură bine, privi înainte serios şi zise: 

Se întâmplă de multe ori ca oamenii să se certe, ba chiar 
să se lupte, dar pacea dintre vecini este mai bună ca toate. 

Nimic nu-i mai vrednic de laudă ca pacea, răspunse tot 
atât de grav bătrânul Wilk. 


Se mai întâmplă, urmă Macko, ca atunci când un om 
trebuie să plece într-o călătorie îndepărtată, deşi a trăit în 
duşmănie cu cineva, îi pare totuşi rău şi nu vrea să se 
despartă fără să-şi ia rămas-bun de la el. 

Dumnezeu să te răsplătească pentru vorba bună. 

Nu e numai vorbă, ci şi faptă, fiindcă am venit. 

Ne bucurăm din tot sufletul. Bine ar fi ca Domnia Ia să vii 
şi în fiecare zi. 

Să dea Dumnezeu să pot să vă ospeţesc şi eu la Bogdaniec 
pe Domniile Voastre, cum se cuvine să facă oamenii care 
cunosc onoarea de cavaler, dar eu trebuie să plec repede la 
drum. 

La război, sau la vreun loc sfânt? 

Aş prefera la cel din urmă, dar e şi mai rău, fiindcă-i vorba 
de teutoni. 

De teutoni! Se minunară deodată tatăl şi fiul. 

Întocmai! Răspunse Macko. Iar cine se duce printre ei fără 
a le fi prieten, acela e mai bine să se împace cu Dumnezeu 
şi cu oamenii ca să nu-şi piardă numai viaţa, ci şi iertarea 
veşnică. 

Mare mirare, exclamă bătrânul Wiik. N-am mai văzut un 
om care să ţină legătura cu ei fără să aibă parte de 
nedreptate şi asuprire. 

Ca şi întregul nostru regat! Adăugă Macko. Nici Lituania, 
înainte de botezul sfânt, nici tătarii nu ne-au adus atâta 
suferinţă ca aceşti călugări diabolici. 

Adevărul curat, dar ştii cum e: curge, curge, până se 
umple paharul, şi acum e vremea să sfârşim cu ei, asta e! 

Spunând acestea, bătrânul scuipă puţin în amândouă 
palmele, iar tânărul adăugă: 

Altfel nu poate fi. 

Şi aşa va fi, într-adevăr, dar când? Asta nu-i treaba 
noastră, ci a regelui. Poate în curând, poate mai târziu. 
Numai Dumnezeu ştie, dar acum trebuie să mă duc la ei. 

Nu cumva vrei să-l răscumperi pe Zbyszko? 


Când tatăl pomeni de Zbyszko, faţa tânărului Wilk păli 
într-o clipită de ură şi deveni amenințătoare. 

Dar Macko răspunse liniştit: 

Poate şi cu bani pentru răscumpărare, dar nu pentru 
Zbyszko. 

Asemenea răspuns spori şi mai mult curiozitatea celor doi 
şlahtici de la Brzozowa, aşa că bătrânul nu se mai putu 
abţine şi spuse: 

Numai Domnia Ta poţi să ne spui de ce te duci acolo. 

Vă spun, vă spun! Îi dădu în bună Macko, dând din cap. 
Dar aş vrea să vă spun altceva mai întâi. După plecarea 
mea, Bogdaniec o să rămână în grija lui Dumnezeu. Mai de 
mult, când şi eu, şi Zbyszko ne-am războit sub conducerea 
prinţului Witold, a avut grijă de avutul nostru abatele şi 
întrucâtva şi Zych de Zgorzelice, dar acum nu se mai poate. 
Te apucă jalea când te gândeşti că ai trudit şi-ai adunat 
degeaba. Ştiţi şi Domniile Voastre cum este: îţi gonesc 
oamenii, îţi ară mejdina, cirezile ţi le fură cine poate şi chiar 
dacă Domnul lisus îţi îngăduie să te întorci cu noroc, găseşti 
locul pustiu. Singurul mijloc de a te salva este un vecin 
cumsecade. De aceea, am venit să vă rog pe Domniile 
Voastre, ca pe nişte vecini, să aveţi grijă de Bogdaniec şi să 
nu-l lăsaţi de izbelişte. 

Când îi auziră rugămintea, bătrânul Wilk se uită la cel 
tânăr, iar acesta la tatăl său şi amândoi încremeniră de 
uimire. Se aşternu o clipă de tăcere, întrucât deocamdată 
niciunul nu fu în stare să răspundă nimic. Macko ridică 
stacana de mied, bău, după care urmă atât de liniştit şi cu 
atâta încredere, de parcă amândoi vecinii i-ar fi fost 
dintotdeauna cei mai buni prieteni: 

De aceea, am să vă spun sincer de cine mă tem cel mai 
mult. De nimeni altcineva ca de Cztan de Rogâw. De 
Domniile Voastre, chiar dacă ne-am despărţi duşmani, nu 
mi-ar fi frică, fiindcă sunteţi nişte cavaleri, care vă luptaţi 
pe faţă cu vrăjmaşul, dar nu vă răzbunaţi pe el când 
lipseşte. Ehei, cu Domniile Voastre e altceva. Cavalerul tot 


cavaler! Dar Cztan este un prostănac de la care te poţi 
aştepta la orice, mai ales că e grozav de supărat pe mine 
pentru că nu-l las să se apropie de Jagienka, fiica lui Zych. 

Pe care o păstrezi pentru nepotul Domniei Tale! Izbucni 
tânărul Wilk. 

Macko se uită un răstimp la el şi-l ţintui cu privirea-i rece, 
apoi se întoarse spre bătrân şi-i spuse liniştit. 

Aflaţi că nepotul meu s-a căsătorit cu o jupâniţă din 
Mazowsze, care i-a adus o zestre bunicică. 

Urmă din nou o tăcere şi mai adâncă; tatăl şi fiul se uitară 
o vreme la Macko cu gurile deschise, până când, într-un 
târziu, cel mai în vârstă întrebă: 

Cum adică? Am auzit vorbindu-se. Povesteşte-ne şi nouă! 

Macko, chipurile, nu luă în seamă întrebarea şi continuă: 

Tocmai de aceea trebuie să plec şi de aceea vă rog: mai 
treceţi câteodată şi pe la Bogdaniec şi nu lăsaţi pe nimeni 
să ne facă pagubă. Ca nişte vecini vrednici şi cinstiţi, nu-i 
îngăduiţi lui Cztan să-mi încalce pământul! 

În acest timp, tânărul Wilk, care avea mintea destul de 
ageră, îşi făcu socoteala la repezeală că, de vreme ce 
Zbyszko s-a căsătorit, e mai bine să-l aibă prieten pe Macko, 
deoarece şi Jagienka avea mai multă încredere în el şi era 
gata să-i asculte sfatul în toate. Înaintea tânărului se 
deschideau dintr-odată alte posibilităţi. „Nu-i destul să nui 
se împotrivească lui Macko, trebuie să-l şi câştige de partea 
lui!” îşi spuse. Aşa că, deşi era puţin ameţit, întinse repede 
mâna pe sub masă, îl apucă de genunchi pe tatăl său şi 
strânse cu putere în semn că nu trebuie să spună ceva 
nesăbuit, iar el grăi: 

Domnia Ta, de Cztan să nu te temi! Oho, numai să încerce! 
M-a vătămat puţin, e adevărat, dar şi eu l-am pocnit peste 
botul lui păros de nici mama lui bună nu l-a recunoscut. Să 
nu te temi de nimic! Du-te liniştit. N-o să piară nici o cioară 
de la Bogdaniec! 

Văd că sunteţi nişte oameni de treabă. Am cuvântul 
Domniilor Voastre? 


Îl ai! Strigară amândoi. 

Pe onoarea de cavaler? 

Pe onoarea de cavaler. 

Şi pe blazon? 

Şi pe blazon! Ba şi pe cruce! Aşa să ne ajute Dumnezeu! 
Macko zâmbi mulţumit, după care rosti: 

La asta m-am şi aşteptat de la Domniile Voastre. Dacă-i 
aşa, o să vă mai spun încă ceva. Zych, după cum ştiţi, şi-a 
lăsat copiii în grija mea. De aceea, v-am pus bețe în roate lui 
Cztan şi ţie, tinere, când aţi vrut să pătrundeţi cu forţa la 
Zgorzelice. lar acum, când o să fiu la Malborg sau 
Dumnezeu ştie unde, ce mai pot face? E drept că 
Dumnezeu îi veghează pe orfani şi cine va vrea să-i 
păgubească, nu numai că i se va tăia capul cu toporul, dar 
va fi socotit şi un om fără onoare. Totuşi plec cu inima 
strânsă. Tare strânsă. Promiteţi-mi deci nu numai că nu-i 
veţi nedreptăţi pe orfanii lui Zych, dar nu-i veţi lăsa nici pe 
alţii s-o facă. 

Jurăm, jurăm! 

Pe onoarea de cavaler şi pe blazon? 

Pe onoarea de cavaler şi pe blazon. 

Şi pe cruce de asemenea? 

Şi pe cruce! 

Dumnezeu vă aude. Amin! Încheie Macko. 

Şi răsuflă adânc, pentru că ştia că-şi vor ţine jurământul, 
chiar dacă fiecare şi-ar muşca degetele de ciudă şi mânie. 
Şi începu de îndată să-şi ia rămas-bun, dar ei îl reţinură 
aproape cu forţa. Fu nevoit să bea şi să se împrietenească 
la toartă cu bătrânul Wilk, iar tânărul, deşi de obicei când 

era beat căuta gâlceavă, de astă dată se mulţumi să-l 
vorbească de rău pe Cztan, purtându-se atât de bine cu 
Macko de parcă mâine acesta avea să i-o dea pe Jagienka. 
Înainte de miezul nopţii leşină din pricina efortului, iar când 
îl readuseră în simţiri, adormi buştean. Bătrânul urmă în 
curând pilda fiului, astfel că Macko îi lăsă pe amândoi 
chercheliţi turtă la masă. 


EI, însă, fiind foarte rezistent la băutură, nu era beat, ci 
doar puţin ameţit, aşa că în drum spre casă, începu să se 
gândească aproape cu bucurie la cele făptuite. 

Ei! Îşi spuse. Bogdaniec şi Zgorzelice nu mai sunt 
amenințate de primejdie. O să turbeze din cauza plecării 
Jagienkăi, dar de păzit avutul ei şi al lui îl vor păzi, că n-au 
încotro. Domnul lisus i-a dat omului minte. Când nu merge 
cu pumnul, merge cu capul. La întoarcere, mare minune 
dacă bătrânul nu mă va provoca la duel, dar să lăsăm asta. 
Unde nu dă Dumnezeu să-i trag pe sfoară şi pe teutoni. Dar 
cu ei va fi mai greu. Unul de-ai noştri, chiar dacă se 
întâmplă să fie un ticălos, când îţi jură pe onoare şi pe 
blazon, musai să se ţină de cuvânt, pe când la ei jurământul 
e ca şi când ai scuipa în apă. Dar poate că pe mine mă va 
ajuta Maica Domnului Cristos, ca să-i fie de folos lui 
Zbyszko, cum le-am fost acum copiilor lui Zych şi avutului 
nostru. 

Aici, îi trecu prin minte că fata ar putea într-adevăr să nu 
mai plece, fiindcă cei doi Wilk o vor păzi ca pe ochii din cap. 
După o clipă, renunţă totuşi la acest gând: „Ei o vor păzi, în 
schimb Cztan se va arăta tot mai stăruitor. Dumnezeu ştie 
cine pe cine va învinge, dar e lucru sigur că vor avea loc 
încăierări şi încălcări de pământ, de pe urma cărora pot să 
sufere Zgorzelice, orfanii lui Zych şi chiar fata. Celor doi 
Wilk le va fi mai uşor să aibă grijă de Bogdaniec, dar pentru 
fată va fi mai bine în orice caz să scape de aceşti bătăuşi şi 
să stea în preajma bogatului abate”. Macko nu credea că 
Danusia putea să scape cu viaţă din mâinile teutonilor, aşa 
că trăgea nădejde mai departe că în caz că Zbyszko se 
întoarce văduv, atunci va simţi îndemnul lui Dumnezeu 
către Jagienka. 

Ehei, Dumnezeule atotputernic! Îşi spunea, dacă 
stăpânind Spychâw, o va mai lua şi pe Jagienka şi Moczydoly 
şi ce-i va mai lăsa abatele, nu m-aş zgârci nici eu la un 
munte de ceară pentru lumânări! 


Cu asemenea gânduri, parcurse repede drumul de la 
Brzozowa şi cu toate că ajunse acasă noaptea târziu, 
rămase uimit văzând ochiurile ferestrelor puternic 
luminate. Argaţii nu dormeau nici ei, fiindcă abia intră în 
curte, că îi ieşi înainte grăjdarul. 

Au venit tânărul boier de la Zgorzelice şi cehul, îi aduse la 
cunoştinţă grăjdarul. 

Macko se miră de această vizită. Jagienka făgăduise că va 
veni a doua zi de dimineaţă şi vor pleca numaidecât. Atunci, 
de ce mai venise Jasko şi încă aşa de târziu. Bătrânul 
cavaler se gândi că se întâmplase ceva la Zgorzelice, şi 
intră puţin îngrijorat în casă. 

Dar în odaie, în căminul mare de lut care ţinea loc de vatra 
obişnuită de la mijlocul încăperii, ardeau vesel aşchii de 
brad, iar pe masă luminau în căţui de fier două făclii în 
lumina cărora Macko îi văzu pe Jasko, pe cehul Hlawa şi 
încă un copil de casă cu faţa rumenă ca un măr. 

Ce mai faci, Jasko, ce-i cu Jagienka? Întrebă bătrânul 
şlahtic. 

Jagienka mi-a zis să-ţi spun Domniei Tale, răspunse flăcăul 
sărutându-i mâna, că s-a răzgândit şi preferă să rămână 
acasă. 

Temeţi-vă de Dumnezeu, ce mai înseamnă şi asta? Cum 
aşa? Ce i-a mai trăsnit prin cap? 

Flăcăul îşi înălța spre el ochişorii albaştri şi începu să râdă. 

De ce te hlizeşti? 

Dar în aceeaşi clipă, cehul şi celălalt copil de casă, 
izbucniră şi ei într-un râs vesel. 

Ei, vezi? Strigă chipurile copilul de casă, cine mă va 
recunoaşte, de vreme ce nici Domnia Ia nu m-ai 
recunoscut? 

Abia acum Macko se uită mai atent la chipul ei frumos şi se 
minună. 

În numele Tatălui şi al Fiului! Mai dihai ca la Lăsata 
Secului! Tu, fetiţă, ce cauţi aici? 

Cum ce caut? Călătorului îi stă bine cu drumul! 


Bine, dar trebuia să vii mâine în revărsatul zorilor! 

Păi cum! Mâine în revărsatul zorilor, ca să mă vadă toată 
lumea! Mâine, cei de la Zgorzelice vor crede că sunt în 
ospeţie la Domnia Ta şi nu-şi vor da seama până poimâine. 
Sieciechowa şi Jasko ştiu, dar Jasko mi-a promis pe onoarea 
lui de cavaler că le va spune abia când vor începe să se 
îngrijoreze. Dar nu m-ai recunoscut, nu-i aşa? 

Acum, începu să râdă şi Macko. 

Stai să mă mai uit puţin la tine. Ehei, ce mai copil de casă! 
Şi încă unul nu prea obişnuit, de la care ai putea să te 
pricopseşti şi cu prichindei. Vorbesc cu dreptate! Dacă n-aş 
fi atât de bătrân, ehei! Dar şi aşa îşi spun: ai grijă, fătucă, 
nu te mai băga în ochii mei şi păzeşte-te! 

Şi începu s-o amenințe cu degetul, râzând, dar se uita la 
ea cu mare plăcere, deoarece nu mai văzuse în viaţa lui un 
asemenea copil de casă. Pe cap, avea o plasă de mătase 
roşie şi era îmbrăcată într-o tunică de postav verde şi în 
pantaloni bufanţi pe şolduri şi mai jos strânşi pe picior; un 
crac de culoarea plasei, celălalt în dungi lunguieţe. Cu 
săbioara bogat împodobită la brâu, faţa zâmbitoare şi 
luminoasă ca o aură, era atât de minunată, că nu-ţi mai 
puteai lua ochii de la ea. 

Pentru Dumnezeu! Exclamă Macko înveselit. Să fie oare 
un tânăr chipeş, sau vrea floare minunată? 

După care se întoarse spre celălalt copil de casă şi întrebă: 

Şi asta cine mai el. E sigur că şi-a schimbat şi el straiele? 

Păi este fiica Sieciechowei, îl lămuri Jagienka. Nu prea mă 
simţeam bine să stau singură cu voi. Aşa că am luat-o cu 
mine pe Anulka, în două e mai bine, că e şi de ajutor şi 
slujitoare. Nici pe ea n-o s-o recunoască nimeni. 

Ei, poftim beleaua! N-ajungea una, era nevoie de două. 

Hai, nu mai glumi. 

Nu glumesc, dar ziua o să vă recunoască oricine, şi pe ea, 
şi pe tine. 

Da, şi după ce, mă rog? 

După genunchii apropiaţi la amândouă. 


Lasă-ne în pace! 

Vă las, că nu mai e vremea mea, dar Dumnezeu ştie dacă 
Cztan şi Wilk o să vă lase şi ei. Buburuză mică, tu ştii de 
unde vin? De la Brzozowa. 

Pe viul Dumnezeu! Ce vorbeşti, Domnia Ta? 

Adevărul, aşa cum e adevărat şi că cei doi Wilk vor apăra 
Bogdaniec şi Zgorzelice de Cztan. E lesne să provoci 
vrăjmaşii la duel şi să te baţi cu ei, dar să-i pui să-ţi 
păzească avutul, asta n-o poate face oricine. 

Aici, Macko începu să le povestească despre vizita lui la cei 
doi Wilk, cum îi câştigase de partea lui şi cum îi dusese cu 
zăhărelul, iar ea îl ascultă mirată, iar când sfârşi, îi zise: 

În ce te priveşte, Domnul lisus nu s-a arătat zgârcit cu 
viclenia şi cred că toate vor fi şi de acum încolo după voia 
Domniei Tale. 

Macko începu să clatine din cap cu tristeţe. 

Ei, fată dragă, dacă toate ar fi numai cum vreau eu, tu ai fi 
de mult stăpâna casei la Bogdaniec! 

La acestea, Jagienka se uită un răstimp la elcu ochii ei 
albaştri, apoi se apropie şi-i sărută mâna. 

De ce îmi săruţi mâna? O întrebă bătrânul. 

E, aşa! În loc de noapte bună, că s-a făcut târziu, şi mâine 
trebuie să plecăm de dimineaţă. 

Şi luând-o pe fiica Sieciechowei, ieşi, iar Macko îl conduse 
pe ceh în iatac, unde se întinseră pe piei de zimbru, şi se 
cufundară amândoi într-un somn adânc şi întremător. 

Capitolul X. 

Cu toate că, după distrugerea, incendiul şi măcelul la care 
se dedaseră cavalerii teutoni la Sieradz, Kazimierz cel Mare 
reconstruise oraşul făcut una cu pământul, acesta nu arăta 
totuşi prea bine şi nu se putea compara cu alte aşezări 
întărite din Regat. Dar Jagienka, a cărei viaţă se scursese 
până atunci între Zgorzelice şi Krzesnia, nu-şi mai revenea 
din uimire şi admiraţie la vederea zidurilor, a turnurilor, a 
primăriei şi mai ales a bisericilor, despre care schitul de 
lemn de la Krzesnia nu dădea nici cea mai mică idee. În 


primul moment, îşi pierdu într-atât cumpătul, încât nu mai 
cuteză să vorbească tare, mulţumindu-se să-l întrebe în 
şoaptă pe Macko de toate aceste minuni care-i orbeau ochii, 
iar când bătrânul cavaler o asigură că Sieradz e pe lângă 
Cracovia, cum e torţa pe lângă soare, nu-i veni să-şi creadă 
urechilor, pentru că i se părea pur şi simplu cu neputinţă să 
mai existe un alt oraş atât de frumos pe lume. 

La mănăstire, o întâmpină acelaşi prior care-şi aducea 
aminte de măcelul teuton din anii copilăriei şi care mai 
înainte îi întâmpinase şi pe Zbyszko. Veştile despre abate îl 
întristară şi îl îngrijorară. Locuise multă vreme la 
mănăstire, dar plecase cu două săptămâni în urmă la un 
prieten al său, episcopul de Ptock. Bolea şi acum. În timpul 
zilei, dimineaţa, îi era mai bine şi ştia de el, dar seara îşi 
pierdea judecata, se zbătea, poruncea să i se pună platoşa 
şi-l provoca la luptă pe prinţul Jan de Racibârz. Călugării 
rătăcitori se văzuseră siliţi să-l ţină cu forţa în pat, lucru 
care nu era deloc uşor şi chiar fără primejdie. Cu două 
săptămâni înainte îşi recăpătase cunoştinţa şi deşi era încă 
foarte slăbită, poruncise să-l ducă numaidecât la Plock. 
Spunea că nu are încredere în nimeni ca în episcopul de 
Plock, sfârşi priorul, şi vrea să primească împărtăşania 
numai din mâna lui şi tot lui voia să-i lase şi testamentul. 
Ne-am împotrivit cât am putut, fiindcă era fără vlagă şi ne 
temeam că n-o să reziste nici o milă. Dar nu era prea lesne 
să i te împotriveşti, aşa că oamenii lui i-au aşternut carul cu 
paie şi au plecat; să dea Dumnezeu să fi ajuns cu bine. 

Dacă şi-ar fi dat sufletul pe undeva nu departe de Sieradz, 
aţi fi auzit şi Domniile Voastre, rosti Macko. 

Am fi auzit, răspunse bătrânelul, de aceea credem şi noi că 
n-a murit măcar până la tLezyca, dar ce s-a întâmplat mai 
departe, nu ştim. Dacă vă duceţi după el, o să aflaţi pe 
drum. 

Macko se îngrijoră, auzind asemenea veşti şi se duse să se 
sfătuiască şi cu Jagienka, care aflase de la ceh unde plecase 
abatele. 


Ce-i de făcut? O întrebă. Ce ai de gând să faci? 

Domnia Ta te duci la Ptock şi mă iei şi pe mine, răspunse 
scurt. 

La Ptock! Repetă cu glasul subţirel fiica Sieciechowei. 

Ia uite cum ştie să poruncească! Netam-nesam la Ptock, 
parcă nu e decât o aruncătură de băț până acolo. 

Păi cum pot să mă întorc eu cu Anulka? Dacă n-aş merge 
mai departe cu Domnia Ta, n-ar fi trebuit să mai plec deloc. 
Doar nu credeţi că ceilalţi nu s-au supărat şi s-au îndârit şi 
mai mult? 

Cei doi Wilk o să te apere de Cztan. 

De apărarea lui Wilk mă tem ca şi de asuprirea lui Cztan, 
dar văd că şi Domnia Ta eşti împotrivă numai aşa în glumă. 

Într-adevăr, Macko nu se împotrivea prea sincer. Din 
contră, prefera ca Jagienka să meargă cu el, decât să se 
întoarcă, aşa că auzindu-i cuvintele, zâmbi şi spuse: 

A scăpat de fustă, iar acum mai pofteşte şi minte. 

Mintea nu-i decât în cap. 

Dar drumul meu nu trece prin Ptock. 

Cehul mi-a spus că nu te abaţi deloc, ba chiar e mai 
aproape până la Malborg. 

Tu ai şi stat de vorbă cu cehul? 

Fără îndoială, şi mi-a mai spus că dacă tânărul stăpân dă 
de vreo belea la Malborg, am putea face multe cu ajutorul 
prinţesei Aleksandra, fiindcă ea este sora regelui şi afară de 
asta bună prietenă cu teutonii care o respectă foarte mult. 

Pe viul Dumnezeu, aşa este! Se bucură Macko. Toţi ştiu 
asta şi dacă ar vrea să ne dea o scrisoare pentru maestru, 
am călători în siguranţă prin toate ţinuturile teutone. Ei ţin 
la ea, fiindcă şi ea ţine la ei. E un sfat înţelept şi cehul nu e 
prost deloc! 

Chiar deloc! Strigă cu înflăcărare fata Sieciechowiczowei, 
înălţându-şi ochişorii albaştri. 

Macko se întoarse deodată spre ea: 

Tu de ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala? 


Fata rămase descumpănită şi coborându-şi genele lungi, 
roşi ca focul. 

Macko văzu totuşi că nu-i mai rămânea altceva de făcut, 
decât să ia amândouă fetele cu el mai departe şi pentru că 
asta şi dorea, a doua zi îşi luară rămas-bun de la bătrân şi 
îşi văzură de drum. Din cauza zăpezii care se topea şi a 
apelor umflate, merseră mai încet decât înainte. Pe drum, 
întrebară de abate şi trecură pe la multe conace, case 
parohiale, iar pe unde nu erau, chiar şi pe la cârciumi în 
care şi poposeau pentru noapte. Nu era prea greu să 
meargă pe urmele lui, deoarece împărțea de pomană, 
plătea slujba, dădea bani pentru clopote, ajuta bisericile 
neajutorate, aşa că nu erau puţini cerşetori rătăcitori, nu 
puţini pelerini şi chiar câte un paroh care-şi aminteau de el 
cu recunoştinţă. Se spunea pretutindeni că „trecuse ca un 
înger” şi se rugau pentru sănătatea lui, cu toate că ici şi 
colo se temeau că e mai aproape de mântuirea veşnică 
decât de sănătatea de pe pământ. În câteva locuri, poposise 
câte două, trei zile din pricina slăbiciunii. Macko avea şi el 
impresia că s-ar putea să-l ajungă din urmă. 

Totuşi, nu-i ieşiră socotelile, fiindcă îi opriră apele umflate 
ale Nerului şi Bzurei. Înainte de a ajunge la Leczyca, 
zăboviră trei zile într-un han părăsit din care stăpânul se 
mutase probabil din cauza inundaţiilor. Drumul care ducea 
de la han către oraş, deşi podit cu trunchiuri de copaci, era 
în mare parte plin de noroi. Unul dintre slujitorii lui Macko, 
Wit, se trăgea de prin aceste părţi, dar vru să-i călăuzească, 
deoarece ştia şi el că în noroaiele de la Leczyca îşi aveau 
sălaşul puterile necurate, precum puternicul Boruta, care 
îndruma bucuros oamenii neajutoraţi prin mocirlele fără 
fund, ca să-i ajute după aceea numai în schimbul sufletelor. 
Până şi hanul avea o faimă proastă şi deşi în acele timpuri 
călătorii îşi duceau hrana cu sine, motiv pentru care nu se 
temeau de foame, întârzierea prin asemenea locuri îl 
nelinişti până şi pe bătrânul Macko. 


Noaptea se auzeau jocote pe acoperişul hanului, iar uneori 
ciocănea ceva în uşă. Jagienka şi fiica Sieciechowei, care 
dormeau în iatac, auzeau şi ele în jurul odăii celei mari 
târşâitul unor picioare mici pe podea şi chiar pe pereţi. Nu 
se speriau prea mult, deoarece amândouă se obişnuiseră la 
Zgorzelice cu spiriduşii pe care bătrânul Zych poruncea să-i 
hrănească şi care după părerea tuturor în acele vremuri nu 
se arătau răutăcioşi dacă cineva le arunca fărâmiturile. Dar 
într-una din nopţi, răsună în tufişurile apropiate un muget 
surd şi ameninţător, iar a doua zi descoperiră nişte urme de 
copite uriaşe. Putea să fie un zimbru sau un bour, dar Wit 
susţinea că şi Boruta, deşi are înfăţişare omenească, ba 
chiar de şlahtic, în loc de tălpi, are copite despicate, iar 
cizmele în care se arată printre oameni, le scoate ca să nu 
se strice prin noroaie. Macko, auzind că poţi să-l îmbunezi 
cu băutură, se gândi toată ziua dacă n-ar fi păcat să se 
împrietenească la toartă cu un duh rău şi chiar se sfătui în 
această privinţă cu Jagienka. 

Aş agăța la noapte pe gard un burduf plin cu vin sau cu 
mied, propuse, şi dacă ceva îl va goli, cel puţin vom şti că ne 
dă târcoale. 

Numai să nu supărăm puterile cereşti, răspunse fata, 
fiindcă avem nevoie de binecuvântare, ca să-l putem scăpa 
pe Zbyszko cu bine. 

Păi de asta mi-e frică şi mie, dar eu cred că una-i miedul şi 
alta sufletul. Sufletul n-am să i-l dau şi ce înseamnă pentru 
puterile cereşti un burduf de mied. 

După care cobori glasul şi adăugă: 

Că un şlahtic îşi cinsteşte prietenul, chiar dacă acesta este 
un târâie-brâu, e un lucru prea obişnuit, iar oamenii 
vorbesc că el ar fi şlahtic. 

Cine? Întreba Jagienka. 

Nu vreau să pomenesc numele necuratului. 

Totuşi, în aceeaşi seară, Macko atârnă pe gard cu mâinile 
lui o beşică de bou, în care se ţinea băutura, şi a doua zi se 
arătă că beşica fusese golită până la fund. 


Într-adevăr, cehul, când se vorbi de asta, zâmbi cam 
ciudat, dar nimeni nu-l luă în seamă, iar Macko se bucură în 
sufletul lui, fiindcă atunci când vor trebui să treacă prin 
noroaie, nu vor mai întâmpina cine ştie ce piedici şi 
întâmplări neaşteptate. 

Numai dacă lumea n-ar minţi când zice că el ar şti ce-i 
onoarea, îşi spuse. 

Înainte de toate, s-ar cuveni totuşi să cerceteze clacă nu 
există pe undeva vreun loc de trecere prin pădure. Putea să 
fie, întrucât acolo unde pământul fusese întărit de 
rădăcinile copacilor şi ale tufişurilor, nu se muiase atât de 
uşor din cauza ploilor. Cu toate acestea, Wit, care, ca un om 
din partea locului, putea să facă cel mai bine această 
treabă, se porni să ţipe de la început: „Stăpâne, omoară- 
mă, dar nu mă duc!” îi explicară zadarnic că ziua forţele 
necurate n-au nici o putere. Macko vru să se ducă el, dar 
totul se sfârşi prin aceea că Hlawa, care era un flăcău 
îndrăzneţ şi bucuros să-şi arate curajul faţă de oameni, mai 
ales de faţă cu fetele, îşi luă baltagul la brâu, un ciomag în 
mână şi se duse. 

Plecă înainte de a se lumina de ziuă şi se aşteptau să se 
întoarcă pe la amiază, dar când văzură că întârzie, începură 
să se neliniştească. În zadar ascultară slujitorii spre pădure 
şi după-amiază, Wit se mulţumi să dea doar din mână: „N-o 
să se mai întoarcă, iar dacă totuşi se va întoarce, vai de noi, 
că numai Dumnezeu ştie dacă nu va avea un bot de lup sau 
nu va fi prefăcut în vârcolac!” Auzind acestea, se temură cu 
toţii; nici chiar Macko nu se simţea în apele lui, iar Jagienka 
făcu semnul crucii spre pădure. În schimb, Anulka, fiica 
Sieciechowei, căuta degeaba poala şorţului pe genunchii 
îmbrăcaţi în pantalonaşi şi, negăsind nimic cu care să-şi 
acopere ochii, şi-i apăra cu degetele care se umezeau 
numaidecât de lacrimile care-i şiroiau una după alta. 

Totuşi, în timpul mulsorii de seară, tocmai când amurgea, 
cehul se întoarse, şi încă nu singur, ci cu o făptură 
omenească, pe care o ducea înaintea lui legată cu frânghie. 


Alegară cu toţii la el cu strigăte de bucurie, dar tăcură 
îndată la vederea făpturii aceleia scunde, cu picioarele 
strâmbe, păroase, negricioasă şi acoperită cu piei de lup. 

În numele Tatălui şi al Fiului, ce pocitanie ne-ai adus? Se 
miră Macko venindu-şi în fire. 

Păi de unde să ştiu eu, răspunse scutierul, zice că e om şi 
păcurar, dar nu ştiu dacă-i adevărat. 

O, nu e om, nu e om! Interveni Wit. 

Dar Macko le porunci să tacă, apoi începu să se uite cu 
luare-aminte la omul legat şi spuse deodată. 

Închină-te, fă-ţi cruce repede! 

Lăudat fie lisus Cristos! Strigă prinsul şi, închinându-se 
cât mai repede, răsuflă adânc, se uită cu mai multă 
încredere la cei adunaţi în jurul lui şi repetă: 

Lăudat fie lisus Cristos! Că nici eu nu ştiam dacă am căzut 
în mâinile unor creştini sau ale diavolilor. O, Llisuse! 

N-ai teamă. Te afli printre creştini care ascultă cu bucurie 
sfânta slujbă. Dar tu ce hram porţi? 

Sunt păcurar, stăpâne, de la colibe. Suntem şapte inşi în 
colibe cu femeile şi copiii. 

Departe de aici? 

Sunt aproape zece stadii. 

Pe unde vă duceţi la oraş? 

Avem drumul nostru, dincolo de Râpa Dracului. 

Dincolo de Râpa Dracului? Închină-te încă o dată! 

În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin. 

Bine. Un car poate să meargă pe drumul acesta? 

Acum, este noroi peste tot, deşi acolo e mai puţin ca pe 
drumul mare, pentru că suflă vântul dinspre vâlcea şi usucă 
noroiul. Numai că până la colibe-i necazul, dar şi până acolo 
vă duce cineva care ştie pădurea. 

Pentru doi groşi de argint ne călăuzeşti şi pe noi, sau chiar 
pentru patru? 

Păcurarul se învoi cu plăcere, cerând şi o bucată de pâine, 
fiindcă în pădure, deşi nu mureau de foame, nu mai 
văzuseră pâine de mult. Hotărâră să pornească a doua zi de 


dimineaţă, deoarece spre seară „nu era bine”. Despre 
Boruta, păcurarul spuse că uneori îşi face grozav de cap 
prin pădure, dar n-o să asuprească nişte oameni de rând; 
invidios cum e pe alţi diavoli din ţinutul Leczyca, îi goneşte 
prin tufişuri. Nu e bine să te întâlneşti cu el doar noaptea 
mai ales dacă omul mai e şi beat. Ziua şi cu mintea trează, 
n-are nimeni de ce să se teamă. 

Dar tu de ce te-ai temut? Întrebă Macko. 

Pentru că pe mine cavalerul acesta m-a înşfăcat cu o 
putere atât de mare, încât am crezut că nu e om. 

Jagienka începu să râdă, fiindcă şi ei îl socotiseră pe 
păcurar tot ceva „necurat”. 1 se alătură şi Anula, dar Macko 
o dojeni: 

Nici nu ţi s-au uscat ochii de plâns după Hlawa, iar acum 
te hlizeşti! 

Cehul privi la faţa ei îmbujorată şi văzând că are genele 
umede, se interesă: 

După mine ai plâns? 

E, nu! Răspunse fata, dar mi-a fost frică şi atâta. 

Bine, dar eşti şlahciancă şi e mai mare ruşinea. Stăpâna 
Domniei Tale nu se teme. Ce putea să ţi se întâmple ziua în 
nămiaza mare şi printre oameni? 

Mie nimic, dar Domniei Tale. 

Şi mai zici că n-ai plâns din cauza mea? 

Pentru că n-a fost aşa. 

Dar cum a fost? 

Am plâns de frică. 

Şi acum nu-ţi mai e frică? 

Nu. 

De ce, mă rog? 

Pentru că Domnia 'Ia te-ai întors. 

Cehul privi cu recunoştinţă la ea, zâmbi şi zise: 

Păi, aşa putem s-o ţinem până mâine. Eşti grozav de 
vicleană. 

Dar putea s-o bănuiască de orice, numai de viclenie nu, şi 
Hlawa, care avea destulă minte, înţelegea prea bine. Mai 


înţelegea că fata se apropia cu fiecare zi tot mai mult de el. 
Lui îi era dragă Jagienka, dar aşa cum unui supus îi place 
fiica regelui, deci cu umilinţă şi respect, dar fără nici o 
speranţă. În acest timp, călătoria îl apropia de fiica 
Sieciechowei. 

Pe drum, bătrânul Macko mergea în frunte cu Jagienka, 
iar el cu Anula, şi pentru că era un flăcău zdravăn ca un 
bour şi avea sângele iute, când se uita în ochişorii ei 
luminoşi, la cosiţa bălaie care nu voia să stea sub plasă, la 
toată făptura ei mlădie şi frumoasă, dar mai ales la 
picioarele ei minunate, cioplite parcă în marmură, ce 
îmbrăţişau calul ca pana corbului, se înfiora din cap până-n 
picioare. Nu se mai putea abţine să nu arunce priviri tot 
mai lacome la toate aceste minunăţii şi se gândea fără voia 
lui că dacă diavolul l-ar preschimba într-un asemenea copil 
de casă, s-ar lăsa cu uşurinţă atras de ispită. Pe de altă 
parte, mai era şi un copil de casă dulce ca mierea şi 
totodată atât de ascultător, încât se uita numai în ochii lui şi 
era vesel ca o vrăbiuţă. Câteodată, prin capul cehului 
treceau gânduri ciudate, şi odată, când rămaseră mai în 
urmă, lângă caii de povară, se întoarse dintr-odată spre ea 
şi-i spuse: 

Mă ţin după Domnia Ia ca lupul după miel. 

Dinţişorii ei albi sticliră numaidecât într-un râs neprefăcut. 

Domnia Ta ai vrea să mă înfuleci? Îl întrebă. 

Ba bine că nu! Cu oscioare cu tot! 

Şi-i aruncă o asemenea privire, că fata se îmbujoră ca 
focul, după care între ei se aşternu tăcerea şi numai inimile 
le băteau cu putere, lui de dorinţă, iar ei de o teamă dulce 
şi ameţitoare. 

La început, dorinţa cehului îi învingea duioşia, şi spunând 
că se uită la Anulka precum lupul la un miel, nu se înşela. 
Abia în seara când îi văzu obrajii şi genele umezite de 
lacrimi, inima i se topi ca ceara încălzită. 1 se părea atât de 
bună şi parcă apropiată, parcă a lui, iar pentru că el însuşi 
avea o fire cinstită şi în acelaşi timp de cavaler, nu numai că 


nu se împăună cu trufie şi nu şi-o luă în cap la vederea 
acestor lacrimi dulci, dar deveni şi mai timid şi mai 
respectuos faţă de ea. Renunţă la nepăsarea cu care vorbea 
mai înainte cu ea şi cu toate că mai glumi puţin în timpul 
cinei pe seama lipsei de curaj a Anulkăi, dar cu totul altfel, o 
sluji cum se cuvenea să slujească un scutier o şlahciancă. 
Bătrânul Macko, deşi se gândea mai mult la trecerea de 
mâine prin noroaie şi la călătoria de după aceea, băgă de 
seamă ce se petrece, dar se mulţumi să-i laude obiceiurile 
alese, pe care le deprinsese alături de Zbyszko la curtea din 
Mazowsze. 

După care, adresându-i-se Jagienkăi, adăugă: 

Ehei, Zbyszko! Acesta s-ar putea descurca şi la curtea 
regelui! 

Dar după seara în care o sluji la cină, când trebui să se 
despartă pentru noapte, Hlawa, sărutându-i mâna 
Jagienkăi, duse la buze şi mâna Anulkăi, prilej cu care-i 
spuse: 

Domnia Ta, nu numai că nu trebuie să te temi de mine, dar 
alături de mine să nu-ţi fie frică de nimeni, că n-am să te 
dau nimănui. 

După care bărbaţii se culcară în odaia din faţă, iar 
Jagienka şi Anulka în iatac pe un pat larg şi moale. Niciuna 
nu putu să adoarmă repede, mai ales fiica Sieciechowei se 
răsucea fără astâmpăr, aşa că după un timp, Jagienka îşi 
apropie capul de ea şi începu să-i şoptească: 

Anula? 

Da, ce-i? 

Mi se pare mie, sau ţie îşi place grozav cehul acesta. Mă 
înşel? 

Întrebarea rămase fără răspuns, aşa că Jagienka stărui: 

Eu te înţeleg. Hai, spune. 

Anulka nu răspunse nici de astă dată, dar îşi lipi buzele de 
obrazul stăpânei şi începu s-o sărute. 

Până când biata Jagienka începu şi ea să ofteze adânc. 


Of, înţeleg şi eu, te înţeleg! Şopti atât de încet, încât 
Anulka abia îi desluşi cuvintele. 

Capitolul XI. 

După o noapte ceţoasă şi umedă, urmă o zi bântuită de 
vânt, uneori luminoasă, alteori mohorâtă din cauza norilor 
care, goniţi de vijelie, se întreceau pe bolta cerească. 
Macko porunci să pornească odată cu răsăritul soarelui. 
Păcurarul, care se învoise să-i călăuzească până la Colibe, 
susţinea că peste tot caii o să treacă, dar căruțele trebuiau 
desfăcute pe alocuri şi cărate bucată cu bucată, ca şi lăzile 
cu haine şi rezervele de hrană. Asta nu se putea face fără 
efort şi zăbavă, dar oamenii, căliţi şi învăţaţi cu greul, 
preferau să plece, decât să stea în hanul părăsit, aşa că 
porniră bucuroşi la drum. Până şi fricosul Wit, încurajat de 
cuvintele şi prezenţa păcurarului, nu mai era speriat. 

Îndată după ce părăsiră hanul, intrară într-o pădure cu 
copaci înalţi, prin care, mânând caii cu pricepere, se putea 
trece cotind printre trunchiuri şi fără să mai dezmembreze 
căruțele. La răstimpuri, vântul contenea, câteodată se 
pornea din nou cu o putere mare, izbind parcă trunchiurile 
pinilor cu aripile-i uriaşe, le îndoia şi le răsucea ca pe aripile 
unei mori de vânt, le frângea; pădurea se încovoia sub 
palele dezlănţuite şi chiar şi în pauzele dintre răbufnirile 
năprasnice nu înceta să urle şi să tune parcă înfuriată de 
această năvală chinuitoare. Când şi când, norii acopereau 
cu toiul lumina zilei; ploaia şfichiuia amestecată cu fulgi de 
zăpadă şi se întuneca de parcă scăpăta soarele. Atunci, Wit 
se pierdea iarăşi cu firea şi ţipa că „răul s-a îndărijit şi vrea 
să ne împiedice”, dar nu-l asculta nimeni, nici măcar 
sperioasa Anula nu-i mai lua în seamă vorbele, mai ales că 
cehul era atât de aproape că putea să-i atingă scara cu 
scara ei şi privea cu atâta curaj înainte, ca şi când voia să-l 
cheme la luptă pe însuşi diavolul. 

Dincolo de pădurea înaltă de pin, începea alta, căptuşită 
cu lăstari, apoi tufişuri prin care nu se mai puteau strecura. 
Aici, se văzură nevoiţi să desfacă atelajele, dar o făcură cu 


îndemânare şi cât ai clipi din ochi. Roţile, oiştile, şi părţile 
dinainte le cărară în spinare slujitorii puternici, ca şi lăzile 
şi rezervele de hrană. Câteva stadii drumul se dovedi foarte 
greu de străbătut, aşa că ajunseră abia spre seară la Colibe, 
unde păcurarii îi primiră bine şi îi asigurară că prin Râpa 
Dracului, mai degrabă de-a lungul ei, se putea ajunge la 
oraş. Aceşti oameni, învăţaţi cu pădurea, aveau parte 
arareori de pâine şi făină, dar nu răbdau de foame, fiindcă 
se hrăneau cu afumături, în special cu zvârlugi care 
mişunau prin toate bălțile. Îşi cinstiră din belşug oaspeţii, 
întinzând mâinile, în schimb, după turtele de pâine. Erau 
printre ei femei şi copii, cu toţii negri de fum şi de smoală, 
dar era şi un ţăran mai în vârstă, de peste o sută de ani, 
care îşi amintea măcelul de la Leczyca din 1331 şi 
distrugerea oraşului de teutoni. Macko, cehul şi cele două 
fete, deşi auziseră aceeaşi povestire şi de la priorul din 
Sieradz, îl ascultară cu interes pe acest bătrân care, aşezat 
lângă foc şi scurmând în el, părea că scoate la iveală şi 
propriile amintiri din tinereţe. La Leczyca, ca şi la Sieradz 
nu cruţaseră nici măcar bisericile şi pe preoţi, iar sângele 
bătrânilor, al femeilor şi al copiilor se scurgea pe tăişurile 
cuceritorilor. 'Teutonii, mereu teutonii! Gândurile lui Macko 
şi ale Jagienkăi zburau într-una la Zbyszko, care se afla ca 
în gura lupului, în mijlocul unor oameni ce nu cunoşteau 
mila şi nici legile ospeţiei. Anulka murea de frică, deoarece 
nu era sigură că, dacă alergând pe urmele abatelui, nu vor 
nimeri şi ei printre aceşti oameni cruzi. 

Dar bătrânul începu după aceea să povestească despre 
bătălia de la Plowce, care încheiase năvala teutonilor şi la 
care luase şi el parte cu îmblăciul de fier în mâna, ca tânăr 
în pedestrimea alcătuită din ţăranii din satul lui. Doar în 
această bătălie pierise aproape tot neamul Grindină, aşa că 
Macko ştia bine toate amănuntele, cu toate acestea asculta 
şi acum ca pe ceva nou povestirea despre groaznicul măcel 
al nemților, când căzuseră ca un lan îndoit de vânt sub 


paloşele cavalerilor poloni şi puterea regelui polonez 
Lokietek. 

Hm! "Ţin minte şi acum, spuse bătrânul. Au încălcat 
pământul, au dat foc la târguri şi castele, ba, au căsăpit 
chiar şi copiii din leagăne, dar le-a venit şi lor sfârşitul. 
Ehei, a fost o mare bătălie. Închid ochii şi parcă văd câmpul 
de luptă. 

Îşi miji ochii şi tăcu, scormonind doar încet cărbunii pe 
vatră, până când Jagienka, nemaiputând să aştepte sfârşitul 
povestirii, îl întrebă: 

Şi cum a fost? 

Cum a fost? Repetă bătrânul. Îmi aduc aminte câmpul, ca 
şi când m-aş uita acum la el; erau tufişuri şi în dreapta nişte 
mlaştini, şi o mirişte nu prea mare. Dar după bătălie, nu se 
mai vedeau nici tufişuri, nici mlaştini, nici miriştea, numai 
fiare pretutindeni, paloşe, topoare, sulițe şi armuri, una 
peste asta, de parcă acoperise cineva pământul sfânt cu ele. 
Niciodată n-am mai văzut atâta lume amărâtă şi atâta sânge 
omenesc. 

Inima lui Macko se întări la această amintire, aşa că zise: 

Adevărat! Domnul lisus e milostiv! Au cotropit atunci 
regatul ca un incendiu sau ca ciuma. Nu numai Sieradz şi 
Leczyca, dar au distrus şi multe alte oraşe. Ei şi? Norodul 
nostru e plin de viaţă şi are putere nesecată. Chiar dacă-l 
apuci de beregată, poţi să-l strângi de gât, ba îţi mai scoate 
şi dinţii din gură. Uitaţi-vă şi voi: regele Kazimierz a refăcut 
Sieradz şi Leczyca atât de bine, că arată mai frumoase 
decât au fost, şi adunările se ţin în ele ca şi mai înainte, iar 
teutonii, după ce i-au bătut la Ptowce, zac acolo şi 
putrezesc. Să dea Dumnezeu să aibă întotdeauna asemenea 
sfârşit! 

Țăranul încovoiat de ani, când auzi aceste cuvinte, începu 
să clatine din cap în semn de încuviinţare, iar în cele din 
urmă spuse: 

Şi totuşi nu zac şi nu putrezesc. Regele ne-a poruncit 
nouă, pedestraşilor, să săpăm şanţuri după bătălie şi au 


venit şi ţăranii din împrejurimi să ne ajute la muncă, aşa că 
lopeţile lucrau pe întrecute. Apoi i-am aşezat pe nemți în 
şanţuri şi i-am acoperit cu pământ, ca să nu iasă vreo boală 
din ei, dar n-au rămas acolo. 

Cum adică n-au rămas? Ce s-a întâmplat cu ei? 

Eu n-am văzut, dar spun şi eu ce zice lumea. După bătălie, 
s-a iscat o viforniţă grozavă care a durat douăsprezece 
duminici, dar numai noaptea. Ziua strălucea soarele, iar 
noaptea vântoasa mai că-ţi rupea părul din cap. O mulţime 
de diavoli dădeau buzna prin vijelie, fiecare cu furca lui, şi 
care cum venea, buf cu furca în pământ şi scotea câte un 
teuton şi-l ducea în iad. Oamenii din Plowce auzeau atâta 
hărmălaie, de parcă urlau haite de câini, dar nu înțelegeau 
dacă nemţii urlau de spaimă şi de jale sau diavolii de 
bucurie. Asta a ţinut până când preoţii au făcut sfeştania 
gropilor şi până când pământul a îngheţat tun la Anul Nou 
de nu mai intrau furcile în el. 

Aici tăcu şi după o clipă adăugă: 

Dar să dea Dumnezeu, nobile cavaler, să aibă toţi acelaşi 
sfârşit cum ai zis şi Domnia Ta, că dacă eu n-o să mai 
trăiesc, băietanii ăştia doi o să trăiască şi n-o să mai vadă 
ce-au văzut ochii mei. 

Spunând acestea, începu să se uite la Jagienka şi la fiica 
Sieciechowei şi să se mire şi să dea din cap că sunt atât de 
frumoase. 

Parcă sunt nişte maci în lanul de grâu, rosti. N-am mai 
văzut aşa ceva. 

Tăifăsuiră aşa o bună parte din noapte, apoi se duseră să 
se culce în colibe pe muşchi moale ca puful, înveliţi cu piei 
călduroase, iar după ce somnul adânc le odihni oasele, 
porniră a doua zi mai departe când se făcu ziua albă. 
Drumul prin râpă nu era de bună seamă prea uşor, dar nici 
prea greu, aşa că zăriră castelul de la Leczyca încă înainte 
de apusul soarelui. Oraşul era ridicat din nou din cenuşă şi 
cărămidă roşie sau chiar din piatră. Avea ziduri înalte, 
turnuri de apărare şi biserici mai frumoase chiar decât cele 


de la Sieradz. La dominicani, aflară uşor veşti despre abate. 
Trecuse pe acolo, spusese că-i e mai bine şi cu câteva zile în 
urmă pornise mai departe pe drum. Macko nu ţinea 
neapărat să-l ajungă pe drum, întrucât hotărâse să le ducă 
pe cele două fete la Ptock, unde şi aşa le-ar fi dus abatele, 
dar pentru că se grăbea să ajungă la Zbyszko, îl îngrijoră 
altă ştire: anume că îndată după plecarea abatelui, râurile 
se umflaseră atât de mult, că nu era cu putinţă să meargă 
mai departe. Văzându-l pe cavaler cu o suită atât de mare, 
cu care, după cum spunea, se ducea la prinţul Ziemowit, 
dominicanii îl primiră foarte bine, ba chiar îi dăruiră lui 
Macko o tăbliță de lemn de măslin, pe care era scrisă în 
latineşte o rugăciune către îngerul Rafal, patronul 
călătorilor. 

Şederea forţată la Leczyca dură două săptămâni, timp în 
care unul dintre scutierii starostelui de la castel descoperi 
că cei doi flăcăiandri ai cavalerului care trecea pe acolo 
erau fete şi se îndrăgosti lulea de Jagienka. Cehul vru să-l 
provoace numaidecât la duel, dar pentru că asta se 
petrecea în ajunul plecării, Macko îl convinse să renunţe. 

Când porniră mai departe spre Plock, vântul zvântase 
drumurile, deoarece deşi cădeau ploi dese, ţineau puţin, 
cum se întâmplă de obicei primăvara. Erau şi calde, şi 
torențiale, fiindcă se împrimăvărase bine. Pe câmpuri, 
luceau prin brazde dâlme strălucitoare de apă, iar dinspre 
arături mirosea puternic a pământ ud. Mlaştinile se 
acoperiseră de calcea calului, prin păduri înfloriseră 
toporaşii şi pitulicile ciripeau cu înfocare printre ramuri. 
Inimile călătorilor se umplură de bucurie şi speranţă, mai 
ales că mergeau repede şi după şaisprezece zile de drum 
ajunseră la porţile oraşului. 

Ajunseră, însă, noaptea, când porţile erau închise, astfel că 
fură nevoiţi să înnopteze la un ţesător în afara zidurilor. 
Culcându-se târziu, fetele dormiră somn de piatră după 
oboseala drumului lung. Macko, pe care nici o călătorie nu 
era în stare să-l doboare, nu voi să le trezească şi se duse el 


însuşi în oraş, odată cu deschiderea porţilor, găsi uşor 
catedrala şi casa episcopului, unde prima noutate pe care o 
auzi fu ştirea că abatele murise cu o săptămână în urmă. 

Murise cu o săptămână înainte, dar după obiceiul de 
atunci se ţineau slujbe lângă sicriu şi parastase de şase zile, 
iar înmormântarea avea să aibă loc abia astăzi, urmată de 
pomenire şi ultimul parastas pentru cinstirea amintirii 
răposatului. 

Apăsat de îngrijorare, Macko nici nu se mai uită la oraşul 
pe care-l ştia puţin, de pe vremea când dusese maestrului o 
scrisoare de la prinţesa Alexandra şi se întoarse cât putu de 
repede la casa ţesătorului în afara zidurilor, spunându-şi: 

De, acum i-a fost dat să moară, să-i fie ţărâna uşoară! N-ai 
cum să te împotriveşti, dar ce-o să fac eu acum cu fetele? 

Şi începu să chibzuiască dacă n-ar fi mai bine să le lase la 
prinţesa Alexandra, sau la prinţesa Anna Danuta, ori să le 
ducă la Spychâw. În timpul drumului, îi trecuse uneori prin 
minte că dacă s-ar arăta că Danuska nu mai trăieşte, n-ar fi 
rău ca Jagienka să fie aproape de Zbyszko. Nu se îndoia că 
Zbyszko va suferi şi o va plânge încă multă vreme pe 
răposata cea mai dragă din lume, dar era sigur că o fată ca 
Jagienka lângă el nu-l va lăsa nepăsător. Îşi aducea aminte 
că şi pe flăcăiandru, deşi îl trăgea inima spre pădurile şi 
codrii din Mazowsze, îl treceau fiorii lângă Jagienka. Din 
această pricină şi fiind convins că Danuska pierise, se 
gândise nu o dată ca în cazul morţii abatelui, să n-o mai 
trimită nicăieri pe Jagienka. Dar cum era lacom de pământ, 
era interesat şi de avuţia abatelui. Acesta se supărase într- 
adevăr pe ei şi îi ameninţase că nu le va lăsa nimic, dar dacă 
se răzgândise înaintea morţii? Era sigur că înscrisese ceva 
pe numele Jagienkăi, pentru că pomenise deseori despre 
asta la Zgorzelice, aşa că era cu putinţă ca prin Jagienka să 
capete şi Zbyszko ceva. Câteodată, Macko avea chef să 
rămână la Plock, să afle ce şi cum şi să rezolve această 
treabă, dar alungă repede din minte asemenea gânduri. 
„Eu o să mă străduiesc aici, se dojenea, pentru avere, iar 


flăcăul meu s-ar putea să-şi întindă mâinile spre mine din 
cine ştie ce temniţă teutonă şi să-mi ceară ajutorul”. Nu-i 
mai rămânea decât un singur lucru de făcut: s-o lase pe 
Jagienka în grija prinţesei şi a episcopului cu rugămintea de 
a nu lăsa pe nimeni s-o nedreptăţească. Dar asta nu-i prea 
plăcea lui Macko: „Fata are şi aşa, îşi spunea, o zestre pe 
cinste, iar dacă-l va moşteni şi pe abate, o s-o ia vreun 
mazurian, pe viul Dumnezeu, că nici ea n-o să mai rabde 
mult. Când mai trăia, răposatul Zych mi-a spus că încă de 
pe atunci parcă mergea pe cărbuni”. Şi-l cuprinse teama pe 
bătrânul cavaler, când se gândi că în acest caz Zbyszko n-o 
va lua nici pe Danusia, nici pe Jagienka, lucru pe care nu şi-l 
dorea pentru nimic în lume. 

S-o ia pe cea care i-a sortit-o Dumnezeu, dar musai să fie 
una din ele. 

Mai hotări, în cele din urmă, ca înainte de toate să-l scape 
pe Zbyszko, iar pe Jagienka, dacă va fi silit să se despartă 
de ea, s-o lase sau la Spychow, sau la prinţesa Danuta, dar 
nu aici la Ptock, unde curtea era mult mai strălucitoare şi 
cavaleri chipeşi mai mulţi. 

Împovărat de aceste gânduri, se îndreptă cu paşi vioi către 
casa ţesătorului, ca să-i dea de ştire Jagienkăi de moartea 
abatelui. Spunându-şi în gând să n-o anunţe dintr-odată, 
deoarece vestea proastă şi neaşteptată putea să-i taie 
răsuflarea fetei şi să nu mai poată face copii. Când ajunse 
acasă, le găsi pe amândouă îmbrăcate, arătoase şi vesele ca 
nişte păsăruici, aşa că aşezându-se pe un scăunel, le ceru 
calfelor ţesătorului să-i aducă o cană de bere fiartă, după 
care încruntându-şi chipul şi aşa destul de aspru, spuse: 

Auzi cum bat clopotele în oraş? Ia ghiceşte de ce, fiindcă 
doar nu-i duminică, iar pentru rugăciunea de dimineaţă 
este prea târziu. Ai vrea să-l vezi pe abate? 

Sigur că aş vrea, se bucură Jagienka. 

Ei, o să-l vezi ca şi pe regele Cwiek55. 

Să fi plecat oare mai departe? 

Sigur că a plecat. Nu auzi că bat clopotele? 


A murit? Strigă Jagienka. 

Urează-i veşnică odihnă. 

Amândouă fetele îngenuncheară numaidecât şi începură 
să se roage cu glasurile ca nişte clopoței. Apoi lacrimile 
şiroiră pe obrajii Jagienkăi, fiindcă ţinea foarte mult la 
abatele care, deşi iute la mânie cu oamenii, nu nedreptăţea 
pe nimeni, împărțind binele cu amândouă mâinile, iar pe ea, 
care era şi fina lui o şi iubea ca pe propria fiică. Macko, 
aducându-şi aminte că era şi ruda lui şi a lui Zbyszko, se 
înduioşă şi plânse puţin, iar când durerea le mai trecu 
odată cu lacrimile, îi luă pe ceh şi pe cele două fete la 
biserică, unde se ţinea slujba de înmormântare. 

Înmormântarea avea loc cu mare fast. Cortegiul era 
condus de însuşi episcopul Jakub de Kurdwandw şi luau 
parte toţi preoţii şi călugării de la mănăstirile din Ptock. 
Băteau toate clopotele, se ţineau predici pe care nu le 
înţelegea nimeni afară de duhovnici, pentru că se rosteau în 
latineşte, după care clericii şi laicii reveniră la parastasul 
îmbelşugat de la casa episcopului. 

Macko se duse şi el, luându-i cu sine şi pe cei doi copii de 
casă, întrucât, ca neam al răposatului şi cunoscut al 
episcopului, avea tot dreptul. Episcopul îl primi şi el ca pe o 
rudă a răposatului cu plăcere şi cinstea cuvenită, dar îi 
spuse îndată ce-l întâmpină: 

Sunt şi nişte păduri înscrise pentru neamul Grindină din 
Bogdaniec, iar ce va rămâne, nu vor fi ale mănăstirilor şi ale 
abației, ci ale unei fine a lui, Jagienka de Zgorzelice. 

Macko, care nu se aştepta la prea mult, se bucură şi de 
păduri, iar episcopul nu băgă de seamă că unul dintre copiii 
de casă ai bătrânului cavaler îşi ridică ochii umezi şi albaştri 
ca albăstrelele la auzul numelui ei şi spuse: 

Dumnezeu să-l răsplătească, dar aş fi preferat să trăiască. 

De aceea, Macko se întoarse şi-i zise mânios: 

Taci din gură, că te faci de râs. 

Dar se întrerupse brusc, în ochi i se răsfrânse uimirea, 
după care faţa i se făcu şi mai aspră, ca de lup, fiindcă nu 


departe de el, lângă uşa prin care tocmai intra prinţesa 
Alexandra, îl văzu încovoiat într-o plecăciune curtenitoare 
pe Kuno Lichtenstein, acelaşi din cauza căruia era aproape 
să piară Zbyszko la Cracovia. 

Jagienka nu-l văzuse niciodată în viaţă pe Macko aşa: avea 
faţa suptă ca botul unui câine rău, de sub mustăţi îi sticleau 
dinţii, îşi răsuci cât ai bate din palme cingătoarea şi se 
îndreptă spre teutonul pe care-l ura. 

Dar se opri la jumătatea drumului şi începu să-şi treacă 
mâna mare prin păr. Îşi aminti la timp că Lichtenstein putea 
să se afle la curtea lui Ptock numai ca oaspete sau mai 
degrabă ca sol şi că dacă voia să-l lovească fără să-l mai 
întrebe nimic, s-ar fi purtat întocmai ca Zbyszko pe drumul 
de la Tyniec. 

Având, însă, mai multă minte şi experienţă decât Zbyszko, 
se înfrână, îşi îndreptă brâul la loc, îşi însenină chipul, 
aşteptă, apoi, când prinţesa, după ce-i răspunse la 
plecăciune lui Lichtenstein, începu să discute cu preotul 
Jakub de Kurdwan6w, se apropie de ea şi înclinându-se 
adânc, îi aduse aminte cine este şi că o socoteşte 
binefăcătoarea lui din cauza acelei scrisori pe care i-o 
dăruise atunci. 

Prinţesa abia îşi aducea aminte de faţa lui, dar îşi aminti cu 
uşurinţă de scrisoare şi de toată tărăşenia. Aflase şi ea ce se 
petrecuse la curtea vecină din Mazowsze; auzise de Jurând, 
de răpirea fiicei lui, despre cununia lui Zbyszko şi despre 
duelul lui pe viaţă şi pe moarte cu Rotgier. Toate acestea o 
făcuseră nespus de curioasă, ca o poveste cavalerească sau 
ca unul din acele cântece pe care le îngânau netrebnicii 
nemți, iar în Mazowia guslarii. Ea nu-i ura atât de mult pe 
cavalerii teutoni ca Anna Danuta, soţia prinţului Janusz, mai 
ales că, vrând s-o câştige de partea lor, se întreceau în 
laude şi închinăciuni însoţite de daruri bogate; dar de astă 
dată inima ei era de partea îndrăgostiţilor. Era gata să-i 
ajute şi, pe de altă parte, se bucura că-l are înainte pe omul 
care putea să-i povestească în amănunt firul întâmplărilor. 


lar Macko, care hotărâse dinainte să dobândească 
sprijinul şi oblăduirea prinţesei, văzând că îl asculta cu 
interes, îi istorisi cu mare plăcere despre soarta tristă a lui 
Zbyszko şi a Danusiei şi o înduioşă până la lacrimi şi asta cu 
atât mai mult că el resimţise mai mult decât oricine durerea 
lor. 

N-am mai auzit niciodată ceva atât de înduioşător, se 
minună prinţesa. Cea mai mare suferinţă mă încearcă din 
cauză că Zbyszko s-a căsătorit cu ea, era soţia lui, şi n-au 
cunoscut fericirea. Ştii totuşi sigur că n-au cunoscut-o? 

Ei, Dumnezeule atotputernic! Răspunse Macko, chiar dacă 
ar fi încercat-o, el s-a cununat cu ea fiind bolnav seara, iar 
dimineaţa au luat-o! 

Şi Domnia Ia crezi că teutonii? Pentru că pe la noi se 
vorbea că tâlharii, care i-au înşelat pe cruciați, dându-le 
altă fată. S-a vorbit de asemenea şi despre scrisoarea lui 
Jurând. 

Asta n-a hotărât-o judecata oamenilor, ci a lui Dumnezeu. 
Se spune că Rotgier acesta a fost un mare cavaler care i-a 
învins pe cei mai puternici luptători, dar care a fost răpus 
de braţul unui flăcâiandru. 

Oho, aşa flăcăiandru, se miră prinţesa zâmbind, că e mai 
bine să nu-i aţii calea. Adevărat, este o nedreptate! Şi 
răzbunarea este dreaptă, totuşi din ceilalţi patru, trei nu 
mai trăiesc, iar cel mai în vârstă, care a mai rămas, abia a 
scăpat de moarte, după câte am auzit. 

Dar Danuska? Dar Jurând? Întrebă Macko. Ei unde sunt? 
Tot Dumnezeu ştie şi dacă lui Zbyszko nu i s-a întâmplat 
ceva rău după ce a plecat la Malborg. 

Ştiu, dar teutonii nu sunt toţi numai nişte feciori de câini, 
cum crezi Domnia Ta. Acolo, alături de maestru şi fratele 
său Ulryk, care este un cavaler, nu i se poate întâmpla nimic 
rău nepotului Domniei Tale, care doar avea şi scrisori de la 
prinţul Janusz. Numai să nu fi provocat la luptă vreun 
cavaler şi să fi murit, fiindcă la Malborg se află întotdeauna 
o mulţime de cavaleri vestiți din toate părţile lumii. 


Ei, nu de asta mă tem eu, răspunse bătrânul cavaler. 
Numai să nu-l fi închis în vreo temniţă sau să nu-l fi omorât 
prin trădare şi să fi avut vreo armă la el, că de altceva nu 
mi-e frică. O singură dată a găsit pe unul mai puternic decât 
el, care l-a doborât în arenă, iar acesta a fost prinţul Henryk 
de Mazowsze. Cel care a fost episcop aici şi s-a îndrăgostit 
de frumoasa Ryngalla. Zbyszko, însă, era pe atunci un 
copilandru. Acum, l-ar chema la luptă de îndată pe unul 
singur, cu care am jurat şi eu să mă bat şi care se află acum 
aici. 

Spunând acestea, i-l arăta din ochi pe Lichtenstein care 
discuta cu voievodul de Ptock. 

Dar prinţesa îşi încruntă sprâncenele şi spuse cu glasul 
aspru, uscat, cum vorbea întotdeauna când o cuprindea 
mânia: 

Ai jurat sau n-ai jurat, dar să nu uiţi că este în ospeţie la 
noi; cine vrea să fie oaspetele nostru, trebuie să ne respecte 
obiceiurile. 

Ştiu, stăpână milostivă, o linişti Macko. 'Tocmai îmi 
strânsesem cingătoarea şi mă îndreptam spre el, dar m-am 
stăpânit, gândindu-mă că a venit ca sol. 

Chiar aşa şi este. Printre ai lui, este un om de vază şi însuşi 
maestrul ţine cont de sfatul lui, nu-i refuză mai nimic. Poate 
chiar Dumnezeu a făcut să nu fie la Malborg, şi să nu se 
întâlnească din întâmplare cu nepotul Domniei Voastre, 
pentru că deşi Lichtenstein se trage dintr-un neam mare, se 
spune că este neînduplecat şi răzbunător. Te-a recunoscut? 

Nu prea avea cum să mă recunoască, fiindcă nu m-a văzut. 
Pe drumul de la Tyniec aveam coifurile pe cap, iar pe urmă 
am fost o singură dată la el pentru Zbyszko, dar era seară, 
după care ne-am mai văzut doar la judecată. De atunci, m- 
am schimbat mult şi barba mi-a încărunţit. Acum, l-am 
văzut uitându-se la mine, dar se pare că numai pentru că 
vorbeam cu Luminăţia Ta, căci pe urmă şi-a întors liniştit 
privirile în altă parte. Pe Zbyszko l-ar fi cunoscut, dar pe 


mine m-a uitat, iar de jurământul meu poate că nici n-a 
auzit, având alte treburi mai însemnate. 

Cum adică mai însemnate? 

Păi tot atunci au jurat şi Zawisza de Garb6w, şi Powata de 
Taczew, şi Marcin de Wrocimowie, şi Paszko Ztlodziej, şi Lis 
de Targowisko. Milostivă stăpână, oricare dintre ei ar fi 
doborât şi zece ca el, ce să mai vorbim de toţi odată! Era 
mai bine să nu se nască, decât să aibă asemenea paloş 
deasupra capului. Eu, însă, nu numai că n-am să-i mai aduc 
aminte de legământul meu, dar am să caut să-i dobândesc 
şi încrederea. 

Şi de ce, mă rog? 

Faţa lui Macko deveni vicleană, asemănătoare cu capul 
unei vulpi bătrâne. 

Ca să-mi dea o scrisoare cu care aş putea călători fără 
primejdie prin ţinuturile teutonilor şi să-l ajut la nevoie pe 
Zbyszko să scape. 

Asta se împacă cu onoarea de cavaler? Întrebă prinţesa 
zâmbind. 

Se împacă, răspunse hotărât Macko. Dacă, spre exemplu, 
l-aş ataca pe la spate, fără să-i strig să se întoarcă, m-aş 
face de ruşine, dar în timp de pace nici un cavaler adevărat 
nu s-ar da înapoi să ducă de nas cu ajutorul minţii un 
vrăjmaş. 

Atunci, o să vă fac cunoştinţă, spuse prinţesa. 

Şi, înclinându-se către Lichtenstein, îi făcu cunoştinţă 
acestuia cu Macko, gândindu-se că dacă teutonul l-a 
recunoscut totuşi n-o să se întâmple nimic. 

Dar Lichtenstein nu-l recunoscuse, fiindcă îl văzuse într- 
adevăr pe drumul de la Tyniec cu coiful pe cap, iar mai apoi 
discutase o singură dată cu el, şi asta seara, când Macko 
venise la el să-l roage să-i ierte vina lui Zbyszko. 

Se înclină totuşi cu destulă mândrie, abia zărindu-i în 
spatele cavalerului pe cei doi copii de casă, frumoşi şi bogat 
îmbrăcaţi. Se gândi că nu oricine poate avea asemenea 
slujitori şi faţa i se mai lumină puţin, deşi continuă să-şi 


umfle trufaş buzele, lucru pe care-l făcea întotdeauna când 
n-avea de-a face cu cineva de sus. 

Prinţesa îi spuse, arătându-i-l pe Macko: 

Acest cavaler se duce la Malborg, şi eu însămi îl 
încredinţez bunăvoinţei marelui maestru. A auzit de 
consideraţia de care te bucuri Domnia Ta în sânul Ordinului 
şi ar dori să-i dai o scrisoare. 

Cu aceste cuvinte, prinţesa se îndreptă spre episcop, iar 
Lichtenstein îşi pironi ochii săi reci de oţel şi-l întrebă: 

Ce pricină te face, Domnia Ia, să vizitezi modesta şi 
cuvioasa noastră reşedinţă? 

O pricină cinstită şi cuvioasă, răspunse Macko ridicându-şi 
pupilele. Dacă n-ar fi aşa, milostiva prinţesă nu şi-ar fi pus 
obrazul pentru mine. Dar afară de jurământul de credinţă, 
aş mai vrea să-l cunosc şi pe maestrul Domniei Voastre, 
care face pace pe pământ şi este cel mai vestit cavaler de 
pe lume. 

Pentru cine-şi pune obrazul milostiva şi binefăcătoarea 
noastră prinţesă, acela nu se va plânge de modesta noastră 
ospeţie; totuşi cât despre maestru, îl vei putea vedea cu 
greu, întrucât a plecat la Gdansk, cu o lună în urmă, iar de 
acolo are să se ducă la Kr6lewiec şi mai departe spre hotar, 
deoarece deşi este un iubitor de pace, trebuie să păzească 
pământurile călugărilor de încălcările trădătoare ale lui 
Witold. 

Auzind acestea, Macko se îngrijoră atât de vizibil, încât 
Lichtenstein, ale cărui priviri nu scăpau nimic, spuse: 

Văd că Domnia 'Ia voiai tot atât de mult să-l cunoşti pe 
marele maestru cât doreai să-ţi îndeplineşti legământul de 
credinţă. 

Voiam, cum de nu! Răspunse Macko repede. Aşadar, 
războiul cu Witold pentru Samogiţia este un lucru sigur? 

L-a început el însuşi, ajutându-i împotriva jurămintelor pe 
răzvrătiți. 

Urmă o clipă de tăcere. 


Hm! Să dea Dumnezeu să izbândească Ordinul, aşa cum 
merită! Rosti Macko într-un târziu. Dacă nu-l voi putea 
cunoaşte pe maestru, măcar o să-mi respect legământul. 

Dar contrar celor ce spunea, nici el nu prea ştia ce are de 
făcut deocamdată, şi se întrebă în gând cu simţământul 
unei mari îngrijorări. 

„Unde să-l caut pe Zbyszko acum şi unde să-l găsesc?” 

Era uşor de prevăzut că dacă maestrul a părăsit Malborg 
şi a plecat la război, nu mai are nici un rost să-l caute pe 
Zbyszko la Malborg, aşa că în orice caz trebuia să afle veşti 
mai precise despre el. Bătrânul Macko era de bună seamă 
tare descumpănit, dar pentru că era un om cu mintea 
ageră, hotări să nu mai piardă timpul şi să plece a doua zi 
mai departe. Obţinerea scrisorii de la Lichtenstein cu 
ajutorul prinţesei Alexandra, în care comturul avea 
încredere neţărmurită, nu se arătă prea dificilă. Căpătă 
deci scrisori către starostele de la Brodnica şi către mai 
marele botniţelor din Malborg, pentru care îi dărui totuşi 
lui Lichtenstein un pahar mare de argint, împodobit cu 
încrustături la Wroctaw, din acelea pe care cavalerii le 
aveau aşezate de obicei pline cu vin la capul patului, ca în 
caz de nesomn să aibă la îndemână şi leacuri, şi bucurie. 
Mărinimia aceasta îl uimi puţin pe cehul care ştia că 
bătrânul cavaler nu prea era înclinat să risipească daruri 
pentru oricine, cu atât mai puţin pentru nemți, dar acesta îi 
zise: 

Am procedat în acest fel, deoarece am jurat şi trebuie să 
mă lupt cu el; doar nu pot să sar la gâtul omului care mi-a 
făcut bine. Obiceiul de a-ţi bate binefăcătorul nu-i de pe la 
noi. 

Oricum, e păcat de un pahar atât de frumos! Răspunse 
cehul puţin prefăcut. 

lar Macko la acestea: 

Eu nu fac nimic fără socoteală, nu te teme! Dacă Domnul 
lisus, milostivul, mă va ajuta să-l dobor pe neamţ, o să-mi 
recapăt şi paharul, şi o mulţime de alte lucruri odată cu el. 


După care, începură să se sfătuiască amândoi împreună cu 
Jagienka ce să facă mai departe. Lui Macko, judecata îi 
spunea să le încredinţeze pe cele două fete la Plock 
prinţesei Alexandra, din cauza testamentului lăsat de abate, 
care se afla la episcop. Dar Jagienka se împotrivi cu toată 
puterea voinţei sale neînfrânte. Este adevărat că ar fi mers 
mai repede fără ele, pentru că nu mai era nevoie ca la 
popasurile de noapte să caute odăi separate şi nici să mai 
ţină seama de obiceiuri, de primejdie şi de felurite alte 
pricini. Dar ele nu plecaseră de la Zgorzelice ca să rămână 
la Ptock. Testamentul, de vreme ce este la episcop, n-o să 
dispară, iar în ceea ce le priveşte, dacă s-ar arăta că trebuie 
să rămână undeva pe drum, ar fi mai bine să fie lăsate sub 
oblăduirea prinţesei Anna, nu Alexandra, pentru că la 
cealaltă curte veneau mai puţini teutoni şi Zbyszko era iubit 
mai mult. Macko spuse într-adevăr, că mintea nu este 
însuşirea femeii şi nu se cuvine ca o fată „să conducă”, chiar 
dacă ar fi înţeleaptă; nu se împotrivi totuşi destul de 
hotărât, iar în curând cedă cu totul, când Jagienka, 
trăgându-l mai la o parte, începu să-i spună cu lacrimi în 
ochi: 

Domnia Ta! Dumnezeu se uită în inima mea şi ştie că mă 
rog în fiecare dimineaţă şi seară pentru Danuska şi pentru 
Zbyszko, pentru fericirea lor! Dumnezeu din cer ştie cel mai 
bine! Dar şi Hlawa, şi Domnia Ia ziceţi că ea a murit sau nu 
va scăpa vie din mâinile teutonilor, ceea ce dacă se va 
întâmpla aşa, eu. 

Aici, ezită un moment, lacrimile adunate sub pleoape îi 
şiroiră pe obraji şi încheie în şoaptă: 

Aş vrea să fiu aproape de Zbyszko. 

Pe Macko îl podidiră lacrimile la aceste cuvinte, dar spuse: 

Dacă cealaltă va pieri, Zbyszko nu se va mai uita nici la 
tine de jale. 

Nici eu nu vreau să se uite la mine, vreau doar să fiu lângă 
el. 


Tu ştii că eu aş vrea tot ce vrei şi tu; dar la primul necaz, el 
ar fi în stare să te certe. 

N-are decât să mă certe, răspunse fata cu un zâmbet trist. 
Dar n-o s-o facă, fiindcă n-o să ştie că sunt eu. 

O să te recunoască. 

Ba n-o să mă recunoască. Nici Domnia Ta nu m-ai 
recunoscut. O să-i spui că nu sunt eu, ci Jasko, care 
seamănă leit cu mine. O să-i spui că a mai crescut şi gata, 
iar lui nici n-o să-i treacă prin cap că nu este Jasko. 

Bătrânul cavaler îşi aduse aminte ceva despre genunchii 
întorşi spre înăuntru, dar pentru că genunchi întorşi spre 
înăuntru aveau uneori şi băieţii, nu puteau fi o piedică, mai 
ales că Jasko avea într-adevăr faţa aproape la fel, iar părul, 
după ce se tunsese ultima dată, îi crescuse iarăşi mare şi-l 
purta în plasă ca şi ceilalţi copii de casă şi cavaleri. Din 
aceste motive, Macko cedă şi începură să vorbească despre 
drum. Aveau să plece în ziua următoare. Macko hotări să 
intre în ţinuturile teutone, să ajungă la Brodnica, acolo să 
prindă o limbă şi dacă maestrul ar fi, contrar prevederilor 
lui Lichtenstein, încă la Malborg, să se ducă la Malborg, iar 
dacă nu, să pornească pe hotar către Spychow, întrebând 
pe drum despre un tânăr cavaler polonez şi suita lui. 
Bătrânul cavaler se aştepta să afle mai uşor ceva despre 
Zbyszko la Spych6w, sau la curtea prinţului Janusz de la 
Varşovia decât în altă parte. 

De bună seamă, a doua zi porniră. Se împrimăvărase cu 
totul, aşa că revărsarea apelor, mai exact a râurilor Skrwa 
şi Drweka, le tăia drumul, astfel că abia a zecea zi de la 
plecarea din Ptock, trecură hotarul şi ajunseră la Brodnica. 
Târgul arăta curat şi dichisit, dar de la început se făcea 
simțită rânduiala nemţească, deoarece o spânzurătoare56 
uriaşă, de zid, ridicată în afara târgului lângă drumul spre 
Gorczenica, era îmbrăcată cu trupurile osândiţilor, printre 
care se afla şi o femeie. Pe turnul de strajă şi la castel 
flutura steagul cu mâna roşie pe câmpul alb. Călătorii nu-l 
găsiră totuşi acasă pe comtur, fiindcă plecase cu o parte din 


garnizoană şi în fruntea şlahtei din împrejurimile 
Malborgului. Aceste lămuriri i le dădu lui Macko un teuton 
bătrân, orb de amândoi ochii, care fusese odinioară comtur 
la Brodnica, iar mai apoi, legându-se de locuri şi castel, îşi 
trăia aici ultimele zile din viaţă. Acesta, când capelanul din 
partea locului îi citi scrisoarea lui Lichtenstein, îl primi bine 
pe Macko şi pentru că locuia în mijlocul populaţiei polone, 
vorbea foarte bine limba, aşa că le era mai uşor să discute 
cu el în polonă. Se întâmplase, de asemenea, cu şase 
săptămâni în urmă, să plece la Malborg, unde fusese 
chemat, ca un cavaler cu experienţă ce se afla, la sfatul de 
război, aşadar ştia ce se petrece în capitală. Întrebat de 
tânărul cavaler polonez, spuse că nu-şi aduce aminte 
numele, dar auzise de cineva care stârnise admiraţia de la 
început, deoarece, cu toată vârsta încă fragedă, venise 
învestit cavaler, iar pe de altă parte, luptase deja cu noroc 
într-un turnir, pe care marele maestru îl organizase după 
obicei pentru oaspeţii străini înainte de a pleca la război. 
Treptat, îşi aduse aminte chiar că pe cavalerul acela îl 
îndrăgise şi îl luase sub oblăduirea lui viteazul şi nobilul 
frate al maestrului, Ulryk von Jungingen, şi-i dăduse scrisori 
însemnate cu care tânărul plecase mai târziu probabil spre 
hotarul răsăritean. Macko se bucură nespus la aflarea 
acestor veşti, deoarece nu mai avea nici cea mai mică 
îndoială că acest tânăr cavaler era Zbyszko. Prin urmare, 
nu mai avea nici un rost să meargă la Malborg deocamdată, 
întrucât deşi marele hospitalier, alături de mulţi călugări 
dregători şi alţi cavaleri rămaşi în fortăreață ar fi putut să-i 
dea şi alte ştiri mai precise, totuşi nimeni nu i-ar fi putut 
spune unde anume se găseşte acum Zbyszko. De altminteri, 
chiar Macko ştia cel mai bine unde să-l afle, fiindcă nu era 
prea greu de ghicit că umblă pe lângă Szczytno sau, dacă 
nu a găsit-o acolo pe Danusia, cercetează spre răsărit pe la 
castelele şi comturiile mai depărtate. 

Aşadar, fără să mai piardă timpul, porniră şi ei spre răsărit 
şi spre Szczytno. Înaintau cu spor, fiindcă oraşele şi 


târgurile dese erau unite cu drumuri largi, pe care teutonii 
sau mai degrabă neguţătorii stabiliţi în oraşe, le mențineau 
în stare bună, aproape nu mai prejos decât cele poloneze 
care apăruseră sub mâna vrednică de bun gospodar a 
regelui Kazimierz. Pe deasupra, şi vremea era minunată. 
Nopțile erau înstelate, zilele luminoase, iar în timpul 
mulsorii de după-amiază, adia un vânticel călduţ şi uscat, ce 
umplea piepturile oamenilor cu prospeţime şi sănătate. Pe 
câmpuri înverziră grânele, luncile se acoperiră de flori, iar 
pădurile de pin începură să împrăştie arome de răşină. Tot 
drumul până la Lidzbark, iar de acolo până la Dzialdow şi 
mai departe la Niedzbbrz, călătorii nu văzură nici un nor pe 
cer. Abia la Niedzborz, noaptea, îi prinse o ploaie torențială 
cu trăsnete, pe care le auzeau prima dată în această 
primăvară, dar nu dură mult şi a doua zi străluci din nou o 
dimineaţă splendidă, trandafirie, aurie şi atât de luminoasă, 
încât cât vedeai cu ochii, totul sclipea ca o scoică de 
briliante şi perle, iar tot ţinutul părea că-i zâmbegşte cerului 
şi se bucură de viaţa năvalnică. 

Într-o astfel de dimineaţă, cotiră de la Niedzb6rz către 
Szczytno. Granița mazoviană nu era departe şi nu le-ar fi 
fost greu s-o ia spre Spychow. La un moment dat, Macko 
vru să schimbe drumul, dar cumpănind bine, preferă să 
ajungă mai întâi la cuibul înfricoşător al cavalerilor teutoni, 
unde se încheiase atât de trist o parte din soarta lui 
Zbyszko. Luându-şi un ţăran călăuză, îi porunci să ducă 
suita către Szczytno, cu toate că nu mai avea nevoie de 
călăuză, fiindcă de la Niedzb6rz până acolo duce un drum 
încăpător pe care milele nemţeşti erau însemnate cu pietre 
albe. 

Călăuza mergea pe un mânz cu câteva zeci de paşi înainte, 
după ea călăreau Macko şi Jagienka, apoi destul de departe 
în spate, cehul şi frumoasa Anulka, iar la urmă carele 
încărcate, înconjurate de slujitori înarmaţi. Culoarea 
trandafirie aproape că nu mai părăsea bolta cerului spre 


răsărit, deşi razele soarelui preschimbau în opale picăturile 
de rouă din iarbă şi de pe copaci. 

Nu-ţi este frică să mergi la Szczytno? Întrebă Macko. 

Câtuşi de puţin, răspunse Jagienka. Dumnezeu mă 
păzeşte, fiindcă sunt orfană. 

Pentru că acolo nu respectă nici o credinţă. Cel mai rău 
câine a fost într-adevăr Danveld, pe care Jurând l-a omorât 
odată cu Gottfgryd. Aşa mi-a spus cehul. Al doilea după 
Danveld era Rotgier, care a căzut de mâna lui Zbyszko, apoi 
bătrânul ăsta crud şi înspăimântător, vândut diavolului. 
Lumea nu ştie nimic precis, dar eu gândesc că dacă 
Danuska a pierit, e vina lui. Se mai vorbeşte că şi ela avut 
parte de un necaz, dar prinţesa mi-a spus la Ptock că a 
scăpat cu viaţă. Cu el vom fi nevoiţi să ne măsurăm la 
Szczytno. Bine că avem scrisoarea de la Lichtenstein, 
fiindcă de el cred că şi feciorii de câini se tem mai mult 
decât de maestru. Se zice că se poartă de sus şi e fără milă, 
fiind şi răzbunător. Nu iartă nici cea mai mică nedreptate. 
Fără scrisoarea asta, n-aş fi venit atât de liniştit la Szczytno. 

Şi cum îl cheamă pe bătrânul ăsta? 

Zygtryd de Lowe. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să ne descurcăm şi cu el. 

De bună seamă! 

Aici, Macko izbucni în râs şi după un răstimp îşi urmă 
vorba: 

Unde nu-mi spune prinţesa la Ptock: „Vă tot plângeţi ca 
oile de lupi, iar lupii, din patru trei nu mai sunt în viaţă, 
pentru că i-au omorât oile”. Şi la drept vorbind, cam aşa şi 
este. 

Dar Danuska şi tatăl ei? 

Asta i-am răspuns şi eu prinţesei. Dar în sufletul meu, mă 
bucur că nici pe noi nu poţi să ne nedreptăţeşti fără 
primejdie. Acum, ştim şi noi, punem mâna pe topor şi lovim 
cu sete! Cât despre Danuska şi Jurând, este adevărat. Şi eu 
cred, ca şi cehul, că nu mai sunt pe lume, dar în faptă, 
nimeni nu ştie sigur. Mie îmi pare rău şi de Jurând ăsta, că 


şi în timpul vieţii a avut mult de suferit pentru fată, iar dacă 
a murit, apoi n-a murit de moarte bună. 

Ori de câte ori îmi pomeneşte cineva de el, mă gândesc 
numaidecât la tata, care nu mai e pe lume, răspunse 
Jagienka. 

Şi în timp ce vorbea, îşi ridică ochii minunaţi. 

Iar Macko încuviinţă din cap şi zise: 

E şi el la adunarea lui Dumnezeu şi în lumină veşnică, fără 
îndoială, fiindcă un om mai bun ca el nu mai era în tot 
regatul. 

Chiar aşa, nu mai era! Oftă Jagienka. 

Vorba le fu întreruptă de ţăranul-călăuză, care îşi struni 
mânzul deodată şi reveni în fugă la Macko strigând cu un 
glas ciudat, plin de teamă: 

O, pentru Dumnezeu! Uită-te şi Domnia Ta, cavalere, cine 
coboară spre noi de pe deal? 

Cine, unde? Exclamă Macko. 

Uite colo! Cred că e vreun uriaş. 

Macko şi Jagienka îşi opriră caii, priviră în direcţia arătată 
de călăuză, şi într-adevăr văzură pe înălţimea colinei, la o 
jumătate de stadie sau mai mult, o siluetă, ale cărei 
dimensiuni păreau că întrec cu mult pe ale unui om 
obişnuit. 

Spune adevărul, omul e mare, murmură Macko. 

După aceea, se încruntă, scuipă odată într-o parte şi rosti: 

Să nu fie de deochi! 

De ce te temi, Domnia Ta? Întreba Jagienka. 

Mi-am adus aminte că într-o dimineaţă ca asta, am văzut 
împreună cu Zbyszko pe drumul de la Tyniec spre Cracovia 
un uriaş asemănător. Atunci, am crezut că-i Walgierz 
Viteazul. Dar s-a arătat că era stăpânul de Taczew. Totuşi, 
nu ne-a fost de-a bună. Să nu ne fie de deochi. 

Asta nu-i cavaler, pentru că merge pe jos, spuse 
încordându-şi privirea Jagienka. Văd că n-are nici o armă, 
afară de un ciomag în mâna stângă. 


Şi pipăie cu el înainte, ca şi când ar fi noapte, adaugă 
Macko. 

Abia se mişcă. Să fie vreun orb? 

E orb, orb cum mă vezi şi cum te văd! 

Îndemnară caii şi după un răstimp se opriră înaintea 
bietului cerşetor care, coborând de pe colină foarte încet, 
îşi căuta drumul cu băţul înainte. 

Era într-adevăr un bătrân uriaş, deşi văzut de aproape 
încetă să li se mai pară astfel. Cercetară mai întâi dacă era 
cu totul orb. În loc de ochi, avea două găvane roşii. Îi lipsea 
de asemenea mâna dreaptă, în locul căreia avea un 
ghemotoc dintr-o cârpă murdară. Părul alb îi cădea până pe 
umeri, iar barba îi ajungea până la brâu. 

Bietul om n-are nici slujitor, nici câine şi îşi caută singur 
drumul cu băţul, îl căină Jagienka. Pentru Dumnezeu, doar 
nu putem să-l lăsăm fără nici un ajutor. Nu ştiu dacă mă va 
înţelege, dar am să-i vorbesc în limba noastră. 

Spunând acestea, fata sări sprintenă de pe cal şi oprindu- 
se în faţa cerşetorului, se apucă să caute bani într-o pungă 
de la brâu. 

Auzind înaintea lui tropot de copite şi murmur de glasuri, 
cerşetorul întinse toiagul, apoi îşi înălţă capul, cum fac 
orbii. 

Lăudat fie lisus Cristos! Îi dădu bineţe fata. Bătrâne, 
înţelegi limba creştinilor? 

Când îi auzi glasul tânăr şi dulce, omul tresări, pe faţă îi 
fulgeră parcă o lumină ciudată, de emoție sau duioşie, îşi 
acoperi cu pleoapele găvanele goale ale ochilor şi deodată, 
aruncă băţul şi căzu în genunchi cu braţele întinse. 

Ridică-te, şi aşa am să te ajut. Ce ai? Întrebă Jagienka 
mirată. 

Dar el nu-i răspunse nimic, numai două lacrimi i se 
scurseră pe obraji, iar din gură îi ieşi un glas asemănător cu 
un geamăt: 

Aa! A! 

Pentru mila lui Dumnezeu, eşti mut? 


Aa! A! 

Îngăimând astfel, ridică mâna; făcu mai întâi semnul 
crucii, apoi îşi trecu palma stângă de-a lungul buzelor. 

Neînţelegând ce vrea să spună, Jagienka se uită la Macko, 
care o lămuri: 

Cred că îţi arată că i-au tăiat limba. 

Ţi-au tăiat limba? Întrebă fata. 

A! A! A! Repetă de câteva ori cerşetorul, clătinându-şi 
capul. 

După care arătă cu degetele spre ochi, apoi scoase din 
cârpă braţul drept fără mână, iar cu stânga făcu o mişcare 
asemănătoare cu o tăietură. 

Acum, înţeleseră amândoi. 

Cine ţi-a făcut asta? Îl întrebă Jagienka. 

Cerşetorul mai făcu de câteva ori semnul crucii în aer. 

Cavalerii teutoni! Răcni Macko. 

Bătrânul îşi plecă în semn de încuviinţare capul pe piept. 

Se înstăpâni o clipă de tăcere, doar Macko şi Jagienka 
priveau neliniştiţi unul la altul, deoarece aveau înaintea lor 
dovada neîndoielnică a lipsei de milă şi de măsură în 
aplicarea pedepselor prin care se distingeau cavalerii 
călugări. 

Aspră rânduială! Rosti în sfârşit Macko, şi greu l-au mai 
pedepsit; numai Dumnezeu ştie dacă dreptatea a fost de 
partea lor. Asta n-o să aflăm niciodată. Dacă măcar am şti 
unde să-l ducem, că trebuie să fie un om din aceste locuri. 
Înţelege limba noastră, fiindcă sunt oameni simpli, aşa cum 
sunt şi în Mazowsze. 

Înţelegi ce vorbim, nu-i aşa? Întrebă Jagienka. 

Cerşetorul confirmă din cap. 

Eşti de pe aici? 

Nu, răspunse bătrânul prin semne. 

Atunci, poate că eşti din Mazowsze? 

Da. 

Supus al prinţului Janusz? 

Da. 


Şi ce-ai făcut la teutoni? 

Bătrânul nu ştia să răspundă, dar pe faţă i se aşternu într- 
o clipă o durere atât de nemărginită, încât inima milostivă a 
Jagienkăi se înfioră de o compătimire şi mai mare, şi până şi 
Macko, care nu se lăsa impresionat de orice, îşi dădu cu 
părerea: 

Mai mult ca sigur că l-au nedreptăţit, feciorii de câini, şi 
poate chiar fără vină. 

Jagienka lăsă să cadă în palma săracului câteva parale. 

Ascultă, îi spuse. N-o să te părăsim. O să mergi cu noi în 
Mazowsze şi o să întrebăm în fiecare sat dacă nu-i satul tău. 
S-ar putea să aflăm. Acum, scoală-te, că nici noi nu suntem 
sfinţi. 

Dar el nu se ridică, din contră, se aplecă şi îi îmbrăţişă 
picioarele, lăsându-se parcă în grija ei şi mulţumindu-i. Pe 
chipul lui se răsfrângea mirarea şi chiar dezamăgirea. E cu 
putinţă ca, judecând după glas, să-şi fi dat seama că se află 
în faţa unei fete, dar în acest timp mâna lui nimeri peste 
cizmuliţele de piele, pe care le purtau în călătorie cavalerii 
şi scutierii lor. 

Ea, însă, spuse: 

Aşa o să şi facem. O să sosească îndată căruțele noastre, o 
să te odihneşti şi o să mănânci. Dar n-o să mergi imediat în 
Mazowsze, pentru că noi trebuie să trecem mai întâi pe la 
Szczytno. 

La acest cuvânt, bătrânul sări drept în picioare. Groaza şi 
uimirea i se aşternură pe faţă. Îşi desfăcu braţele, parcă 
vrând să-i împiedice, iar din gură începură să-i iasă sunete 
sălbatice şi pline de spaimă. 

Ce ai? Exclamă Jagienka speriată. 

Dar cehul, care ajunsese cu puţin înainte împreună cu 
Anulka, şi îşi pironise privirile asupra cerşetorului, se 
întoarse deodată spre Macko cu faţa schimbată şi zise cu un 
glas ciudat: 

Pe rănile Mântuitorului! Stăpâne, dă-mi voie să vorbesc eu 
cu el, căci Domniile Voastre nici n-aveţi idee cine este! 


După care, fără să le mai ceară îngăduinţa, veni lângă 
cerşetor şi punându-i mâinile pe umeri, îl întrebă: 

De la Szczytno vii? 

Parcă izbit de glasul lui, bătrânul se linişti şi înclină din 
cap. 

Şi nu ţi-ai căutat copila acolo? 

Un geamăt surd răspunse la această întrebare. 

Atunci Hlawa păli puţin, mai privi o clipă cu ochii lui de râs 
la trăsăturile bătrânului, după care rosti rar şi apăsat: 

Domnia Ta eşti Jurând de Spychow! 

Jurând! Strigă Macko. 

În clipa aceea, Jurând se clătină şi îşi pierdu cunoştinţa. 
Chinurile îndurate, lipsa mâncării şi greutăţile drumului îl 
vlăguiseră cu totul. Era a zecea zi de când mergea 
orbecăind, rătăcind şi căutând drumul cu băţul înaintea lui, 
flămând, trudit şi nesigur încotro merge. Neputând să 
întrebe de drum, ziua se conducea numai după căldura 
razelor solare, iar nopţile le petrecea prin şanţurile de 
lângă drum. Când se întâmpla să treacă printr-un sat, o 
aşezare ori când întâlnea oameni venind din sens opus, 
cerşea de pomană cu mâna şi cu glasul, dar rareori îl ajuta 
câte o mână miloasă, întrucât toţi îl socoteau un nelegiuit 
pe care-l ajunsese răzbunarea legii şi a dreptăţii. De două 
zile nu se hrănise decât cu coajă de copac şi frunze şi 
ajunsese să se îndoiască şi el că va ajunge vreodată în 
Mazowsze, când, aici, îl înconjuraseră inimi apropiate, 
milostive şi glasuri familiare, dintre care unul îi amintea 
glăsciorul dulce al fiicei, iar când după aceea îi pomeniseră 
şi numele lui, paharul suferințelor se umpluse. În sfârşit, 
inima i se strânsese în piept, gândurile i se răvăşiseră în cap 
şi s-ar fi prăbuşit cu faţa în pulberea drumului, dacă nu l-ar 
fi sprijinit braţele puternice ale cehului. 

Macko descălecă în grabă, după care amândoi îl luară şi-l 
târâră spre căruţe, unde îl întinseră pe un aşternut de fân. 
Acolo, Jagienka şi Anulka îl readuseră în simţiri, îl hrăniră şi 
îi dădură să bea vin. Văzând că nu poate să ţină ceaşca în 


mână, Jagienka îl ajută să înghită băutura. Îndată după 
aceea, căzu într-un somn de piatră din care avea să se 
trezească abia a treia zi. 

Între timp, ei ţinură repede un sfat scurt. 

Într-un cuvânt, zise Jagienka. Acum, n-o să mai mergem la 
Szczytno, ci la Spych6âw, ca să-l lăsăm într-un loc sigur, unde 
să aibă îngrijirea necesară. 

Ai grijă ce spui! Se amestecă Macko. La Spychw am 
putea să-l trimitem numai pe el, nu e nevoie să mergem cu 
toţii, când putem să-l trimitem cu o singură căruţă. 

Nu fac ce vreau eu, dar socotesc că de la el putem afla o 
mulţime de lucruri şi despre Zbyszko, şi despre Danuska. 

Şi cum o să mă înţeleg cu el, de vreme ce n-are limbă? 

Păi cine ţi-a arătat Domniei Tale că nu are, dacă nu chiar 
el? Vezi dar că putem să aflăm tot ce vrem şi fără să vorbim 
cu el. O să aflăm şi mai multe când o să ne obişnuim cu 
semnele pe care le face cu capul şi mâna. Ia întreabă-l, de 
pildă, dacă Zbyszko s-a întors de la Malborg la Szczytno şi o 
să vezi că va încuviinţa din cap sau se va împotrivi. O să 
facem la fel şi cu celelalte lucruri. 

Adevărat! Exclamă cehul. 

Nici eu nu zic că nu-i adevărat, spuse Macko, m-am gândit 
şi eu la asta, numai că eu întâi chibzuiesc şi pe urmă 
vorbesc. 

Cu aceste cuvinte, porunci căruţelor să întoarcă spre 
hotarul mazovian. Pe drum, Jagienka se apropia la 
răstimpuri de căruţa în care zăcea Jurând, temându-se să 
nu moară în somn. 

Nu l-am recunoscut, îi spuse Macko, dar nici nu-i de 
mirare. Era un om ca un bour! Mazurienii spuneau că 
dintre ei numai el putea să se măsoare cu Zawisza, iar 
acum arată ca un schelet. 

Umblă vorba, zise cehul, că l-au răpus prin chinuri, deşi 
unora nu le vine să creadă că nişte creştini puteau să se 
poarte astfel cu un cavaler care şi el îl are patron tot pe 
Sfântul Jerzy. 


A dat Dumnezeu că măcar Zbyszko i-a răzbunat onoarea. 
Acum puteţi să vedeţi şi voi ce deosebire este între noi şi ei. 
Nu-i aşa? Din patru feciori de câini, trei s-au prăpădit, dar 
în bătălie şi nimeni nu i-a retezat nici unuia limba în robie şi 
nici ochii nu i-a scos. 

O să-i pedepsească Dumnezeu, îi linişti Jagienka. 

Macko, însă, se întoarse spre ceh: 

Dar tu cum l-ai recunoscut? 

La început, nu l-am cunoscut nici eu, stăpâne, cu toate că 
l-am văzut după Domnia Ta. Dar parcă îmi umbla ceva prin 
cap şi cu cât mă uitam mai bine la el, cu atât aveam 
impresia. Mă rog, nu avea barbă şi nici părul alb, era un om 
bogat şi puternic; cum era să-l cunosc într-un cerşetor! Dar 
când jupâniţa a spus că mergem la Szczytno, şi el a început 
să urle, mi s-au deschis ochii numaidecât. 

Macko căzu pe gânduri. 

De la Spychâw, trebuie să i-l ducem prinţului care nu va 
trece cu vederea o insultă adusă unui om atât de însemnat. 

Vor nega, stăpâne, i-au răpit copila prin trădare şi au 
negat, iar de stăpânul de la Spychâw vor spune că şi-a 
pierdut limba, mâna şi ochiul în bătălie. 

Aşa este, căzu de acord Macko. Păi ei l-au răpit până şi pe 
prinţ odinioară. Nu poate lupta cu ei, fiindcă nu-i poate 
învinge, poate doar dacă-l va ajuta regele nostru. Lumea tot 
vorbeşte despre un război mare, dar nu e nici măcar unul 
mai Mic. 

Este unul cu prinţul Witold. 

Slavă Domnului că măcar el îi socoteşte oameni de nimic. 
Ehei, cneazul Witold este un mare cneaz! lar prin viclenie 
n-o să-l înfrângă, pentru că el este mai isteţ decât ei toţi la 
un loc. S-a întâmplat nu o dată să-l strângă câinii cu uşa şi 
să-i atârne sabia deasupra capului, dar el s-a târât ca un 
şarpe şi i-a muşcat. Să te fereşti de el când te bate, dar 
trebuie s-o faci şi cu mai multă grijă când te mângâie. 

Aşa se poartă cu toţi? 


Nu cu toţi, numai cu teutonii. Cu alţii, se arată un cneaz 
mărinimos! 

Aici, Macko rămase pe gânduri, vrând parcă să şi-l 
amintească mai bine pe Witold. 

E cu totul alt om, nu e ca prinții de pe aici, rosti în sfârşit. 
S-ar fi cuvenit ca Zbyszko să se ducă la el, deoarece sub 
conducerea lui şi prin el poate izbândi cel mai mult 
împotriva teutonilor. 

lar după o clipă adăugă: 

Cine ştie dacă n-o să ne regăsim acolo amândoi, fiindcă tot 
acolo o să ne putem răzbuna cel mai bine. 

Apoi, vorbiră iarăşi despre Jurând, despre soarta lui 
nefericită şi nedreptăţile uriaşe pe care i le făcuseră 
cavalerii teutoni care mai înainte îi omorâseră fără motiv 
soţia iubită, iar după aceea, plătind răzbunarea cu 
răzbunare, îi răpiseră copila, şi pe el îl torturaseră cum nici 
măcar tătarii n-ar fi ştiut mai bine. Macko şi cehul scrâşniră 
din dinţi la gândul că până şi în eliberarea lui era o dovadă 
calculată de cruzime. Bătrânul cavaler îşi făgădui în sinea 
lui că se va strădui să afle cum s-a întâmplat totul cu 
adevărat şi după aceea le va plăti cu vârf şi îndesat. 

Cu asemenea vorbe şi gânduri parcurseră drumul până la 
Spychow. După ziua senină, urmă o noapte liniştită şi 
înstelată, astfel că nu se opriră nicăieri să se odihnească. 
Doar de trei ori lăsară caii să pască din belşug, trecură 
graniţa pe întuneric şi spre dimineaţă ajunseră, îndrumați 
de o călăuză plătită, în ţinutul Spychowului. Se vede că 
bătrânul 'Tolima ţinea totul cu mână de fier, fiindcă abia 
intrară în pădure, că le ieşiră în întâmpinare doi slujitori 
înarmaţi care, văzând că nu erau oşteni prea mulţi, ci doar 
un pâlc, nu numai că-i lăsară în pace, fără să-i întrebe de 
nimic, dar îi însoţiră şi prin locurile mai greu de trecut, ape 
revărsate şi mocirle, pe care nu le cunoşteau decât cei din 
împrejurimi. 

În cetăţuie, oaspeţii fură întâmpinați de Tolima şi preotul 
Kaleb. Vestea că sosise stăpânul adus de oamenii cu frica lui 


Dumnezeu, se răspândi ca fulgerul în garnizoană. Abia când 
văzură cum scăpase din mâinile teutonilor, se iscă o 
asemenea furtună de ameninţări şi mânie, încât dacă în 
temniţele de la Spychow s-ar mai fi găsit vreun cruciat, nici 
o putere omenească nu l-ar fi putut scăpa de la o moarte 
înfricoşătoare. 

„Argaţii” călări voiau să se repeadă spre hotar, să prindă 
câţi nemți vor putea şi să le arunce capetele la picioarele 
stăpânului, dar le potoli avântul Macko, care ştia că nemţii 
stau prin târguri şi întărituri, iar populaţia de prin sate era 
de acelaşi sânge, doar că trăia sub ocupaţie străină. Dar 
nici lărmuiala, nici strigătele, nici scârţâitul cumpenelor de 
la fântâni nu izbutiră să-l trezească pe Jurând, pe care-l 
cărară pe o piele de urs şi-l întinseră pe patul din odaia lui. 
Rămase lângă el preotul Kaleb, prietenul dintotdeauna, 
care-l iubea atâta şi care începu o rugăciune ca Mântuitorul 
lumii să-i redea nefericitului Jurând ochii, limba şi mâna. 

Osteniţi de drum, călătorii se duseră şi ei, după ce 
mâncară de dimineaţă, să se odihnească. Macko se trezi 
după ce trecuse bine de amiază şi-i porunci unui slujitor să-l 
cheme pe Iolima la el. 

Aflând de la ceh că Jurând le poruncise tuturor înainte de 
a pleca să-i dea ascultare lui Zbyszko, căruia îi lăsase 
moştenire Spych6w prin gura preotului, îi spuse bătrânului 
cu glasul stăpânului: 

Eu sunt unchiul stăpânului Domniei Tale, şi până când va 
veni el, eu voi porunci aici. 

Tolima îşi înclină capul cărunt, semănând puţin cu al unui 
lup, şi ducându-şi palma pâlnie la ureche, întrebă: 

Nobile cavaler, Domnia Ta eşti stăpânul de la Bogdaniec? 

Întocmai, răspunse Macko. De unde mă cunoşti? 

Pentru că te-a aşteptat şi a întrebat de Domnia Ta stăpânul 
cel tânăr, Zbyszko. 

La auzul acestei veşti, Macko sări drept în picioare şi, 
uitând de rangul lui, exclamă: 

Zbyszko a fost la Spychow? 


A fost, stăpâne; a plecat acum două zile. 

Pentru Dumnezeu! De unde a venit şi unde s-a dus? 

A venit de la Malborg, iar în drum a trecut pe la Szczytno, 
n-a spus, însă, unde a plecat. 

N-a spus? 

Poate că i-a spus părintelui Kaleb. 

Ei, dragă Doamne, ne-am încrucişat pe drum! Se miră 
Macko lovindu-şi pulpele cu palmele. 

Tolima îşi făcu mâna pâlnie şi la cealaltă ureche: 

Ce spui, stăpâne? 

Unde este preotul Kaleb? 

Lângă patul bătrânului stăpân. 

Cheamă.-l aici! Sau nu. Mă duceu lael. 

Îl chem! Răspunse bătrânul. 

Şi ieşi. Dar înainte de a-l aduce pe preot, intră Jagienka. 

Vino încoace! Ştii că Zbyszko a fost aici acum două zile? 

Fata se schimbă într-o clipă la faţă, iar picioarele în 
pantaloni strâmţi îi tremurară sub ea. 

A fost şi a plecat? Întrebă cu inima bătând să-i spargă 
pieptul. Unde? 

Acum două zile, dar încotro, poate că ştie preotul. 

Trebuie să mergem după el! Spuse fata hotărâtă. 

După o clipă, intră preotul Kaleb care, crezând că Macko îl 
cheamă să-l întrebe de Jurând, i-o luă înainte: 

Încă doarme. 

Am auzit că Zbyszko a fost aici? Strigă Macko. 

A fost. A plecat cu două zile în urmă. 

Unde? 

Nu ştia nici el. Să caute. S-a îndreptat spre hotarul 
Samogiţiei, unde acum e război. 

Pe viul Dumnezeu! Părinte, spune-ne ce ştii despre el? 

Ştiu doar ce-am auzit de la el. A fost la Malborg şi i-a 
câştigat încrederea fratelui maestrului, care-i cel dintâi 
cavaler printre ei. Din porunca lui, Zbyszko avea voie să 
caute pe la toate castelele. 

Pe Jurând şi pe Danuska? 


Aşa-i, dar pe Jurând nu-l căuta, fiindcă a aflat că nu mai 
trăieşte. 

Spune de la început. 

Îndată, numai să-mi trag sufletul şi să-mi vin în fire, pentru 
că vin de pe altă lume. 

Cum adică de pe altă lume? 

Din lumea în care nu se intră călare, ci numai prin 
rugăciune. Şi de la picioarele Domnului Cristos, pe care L.- 
am rugat să aibă îndurare pentru Jurând. 

L-ai rugat să facă o minune? Ai asemenea putere? Întrebă 
curios Macko. 

Eu n-am nici o putere, dar Mântuitorul are. Dacă vrea, El 
poate să-i redea lui Jurând şi ochii, şi limba, şi mâna. 

Numai să vrea, de putut poate, răspunse Macko, că nu-i 
puţin lucru ce l-ai cerut. 

Preotul Kaleb nu mai răspunse nimic, poate că nu auzise, 
fiindcă avea ochii răvăşiţi şi se vedea că mai înainte uitase 
de sine în timpul rugăciunii. 

Aşa că acum îşi acoperi faţa cu mâinile şi o vreme rămase 
tăcut. Tresări în sfârşit, îşi şterse ochii cu palmele, după 
care zise: 

Acum, poţi să mă întrebi. 

Cum l-a câştigat Zbyszko pe primarul de Sambinsk de 
partea lui? 

Acum, nu mai este primar de Sambinsk. 

Lasă asta. Fii cu luare-aminte la ce te întreb şi răspunde 
ce ştii. 

L-a câştigat într-un turnir. Ulryk luptă bucuros în arenă, 
aşa că a luptat şi cu Zbyszko, deoarece erau o mulţime de 
oaspeţi la Malborg şi maestrul a pregătit întrecerile. Lui 
Ulryk i s-a rupt chinga de la şa, iar Zbyszko l-ar fi doborât 
uşor de pe cal, dar el văzând ce se întâmplă, a zvârlit spada 
şi l-a sprijinit pe călăreţul care se clătina. 

Ei, ia te uită! Se minună Macko, întorcându-se spre 
Jagienka. Pentru asta l-a îndrăgit Ulryk? 


Pentru asta. N-a mai vrut să lupte cu el şi l-a îndrăgit. 
Zbyszko i-a spus şi el necazul lui, iar celălalt, fiindcă se 
îngrijeşte de onoarea lui de cavaler, s-a mâniat grozav şi l-a 
dus la fratele său, maestrul, pe Zbyszko să se plângă. 
Dumnezeu o să-l mântuiască pentru asta, fiindcă printre ei 
nu se află prea mulţi cărora le place dreptatea. Zbyszko mi- 
a mai spus că de Lorche l-a ajutat mult, întrucât acolo este 
foarte respectat pentru neamul însemnat şi bogăţiile lui, iar 
el s-a arătat cu totul de partea lui Zbyszko. 

Şi ce s-a ales de plângerea şi de mărturia aceea? 

S-a ales că marele maestru i-a poruncit cu asprime 
comturului de la Szczytno să trimită degrabă la Malborg pe 
toţi prinşii şi întemniţaţii care se află la Sczytno împreună 
cu Jurând. În ce-l priveşte pe Jurând, comturul a răspuns în 
scris că a murit din cauza rănilor şi l-a îngropat acolo lângă 
biserică. Pe ceilalţi prinşi, i-a trimis şi printre ei era şi o 
smintită, dar Danusia noastră nu se afla. 

Ştiu de la scutierul Hlawa, spuse Macko, că Rotgier, cel pe 
care l-a ucis Zbyszko, a pomenit şi el de fata cu minţile 
răvăşite de la curtea prinţului Janusz. A pretins că au luat-o 
drept fiica lui Jurând, iar când prinţesa i-a răspuns că o 
cunoşteau pe adevărata Danusia şi ştiau că este sănătoasă 
la minte, i-a răspuns: „într-adevăr, dar am crezut că duhul 
rău a preschimbat-o”. 

Acelaşi lucru i l-a scris comturul şi maestrului, cum că fata 
aceea nu se afla în temniţă, ci în grija lor, după ce o luaseră 
de la tâlhari şi aceştia juraseră că era fiica lui Jurând 
preschimbată de duhul rău. 

Şi maestrul a crezut? 

Nici el nu mai ştia ce să creadă, dar Ulryk s-a supărat şi 
mai tare şi i-a cerut fratelui său să trimită la Szczytno un 
călugăr împreună cu Zbyszko, lucru care s-a şi întâmplat. 
Când au ajuns la Szczytno, nu l-au mai găsit acolo pe 
comtur care plecase la războiul cu Witold spre castelele din 
răsărit, ci doar pe ajutorul lui, căruia călugărul i-a poruncit 
să deschidă toate temniţele. Astfel că au căutat cât au 


căutat, dar n-au găsit nimic. Au luat şi oamenii la întrebări. 
Unul singur i-a spus lui Zbyszko că poate afla multe de la 
capelan, deoarece numai el se poate înţelege cu călăul mut. 
Dar călăul fusese luat de bătrânul comtur, iar capelanul 
plecase la Krolewiec la un congressus al duhovnicilor. Ei se 
adună mereu acolo şi trimit plângeri papei împotriva 
teutonilor, pentru că şi bieţii preoţi au de suferit de pe urma 
lor. 

Mă mir numai că ei nu l-au găsit pe Jurând! Observă 
Macko. 

Pentru că se pare că bătrânul comtur l-a eliberat dinainte. 
Asta arată şi mai multă răutate decât dacă i-ar fi tăiat capul. 
Au vrut să sufere înainte de a muri chiar mai mult decât 
poate îndura un om de starea lui. Orb, mut şi fără mâna 
dreaptă, temeţi-vă de Dumnezeu! Să nu poţi nimeri nici 
acasă şi nici pe drum să nu poţi cerşi o bucată de pâine. 
Credeau că va muri pe lângă vreun gard de foame sau se va 
îneca în vreo apă. Ce i-au mai lăsat? Nimic, doar amintirea, 
cine a fost şi cunoaşterea sărăciei. Păi asta înseamnă chinul 
chinurilor. Poate că şedea acolo pe undeva pe lângă biserică 
sau pe lângă drum, iar Zbyszko a trecut pe alături şi nu l-a 
recunoscut. Poate că şi el i-a auzit glasul lui Zbyszko, dar n- 
a putut să strige la el. Ehei. Mă podidesc lacrimile! 
Dumnezeu a făcut o minune că l-aţi întâlnit, de aceea cred 
că o să facă una şi mai mare, deşi asta Îl roagă buzele mele 
păcătoase. 

Ce-a mai spus Zbyszko? Încotro a plecat? Se interesă 
Macko. 

A spus aşa: „Ştiu că Danuska a fost la Szczytno, dar ei au 
răpit-o şi fie că au omorât-o, fie că au dus-o în altă parte. 
Bătrânul de Lowe a făcut-o şi aşa să-mi ajute Dumnezeu, n- 
am să mă odihnesc până n-am să-l găsesc”. 

A spus şi asta? Atunci, a plecat spre comturiile răsăritene, 
dar acolo e război acum. 

Ştia că este război şi de aceea s-a îndreptat către cneazul 
Witold. Zicea că mai degrabă o să-l ajute el împotriva 


teutonilor decât regele. 

Hai la cneazul Witold! Strigă Macko. După care, se 
întoarse către Jagienka: 

Vezi cât e de înţelept? N-am spus şi eu la fel? Am spus eu 
că va veni timpul să mergem la Witold. 

Zbyszko trăgea nădejde, observă preotul Kaleb, că Witold 
va pătrunde în Prusia şi va cuceri castelele de acolo. 

Dacă-i vor da timp, o s-o facă, răspunse Macko. Ei, slavă 
Domnului, cel puţin acum ştim unde să-l căutăm pe 
Zbyszko. 

De aceea şi trebuie să plecăm numaidecât! Propuse 
Jagienka. 

Taci din gură! O certă Macko. Copiii de casă nu trebuie să 
dea sfaturi. 

Spunând acestea, se uită într-un fel anume la ea, parcă 
aducându-i aminte că este slujitor, iar ea înţelese şi tăcu. 

Macko se gândi o clipă şi spuse: 

Acum, o să-l găsim pe Zbyszko, pentru că nu poate fi 
altundeva decât alături de cneazul Witold, dar trebuie să 
ştim mai întâi dacă mai are ceva de căutat pe lume afară de 
capetele teutone pe care le-a juruit? 

Şi cum să aflăm? Întrebă preotul Kaleb. 

Dacă aş şti că preotul de la Szczytno s-a întors de la sinod, 
m-aş duce să-l văd, răspunse Macko. Am scrisorile de la 
Lichtenstein şi până la Szczytno pot să merg fără primejdie. 

N-a fost nici un sinod, ci congressus, răspunse părintele 
Kaleb, iar capelanul trebuia să se fi întors de mult. 

Atunci e bine. Lăsaţi restul în seama mea. O să-l iau cu 
mine pe Hlawa, pe cei doi copii de casă cu cai de luptă şi am 
să plec. 

Şi pe urmă, la Zbyszko? Întrebă Jagienka. 

Pe urmă la Zbyszko, dar deocamdată tu o să rămâi aici să 
aştepţi până mă voi întoarce de la Szczytno. Cred că n-o să 
întârzii mai mult de trei, patru zile. Am oasele tari şi truda 
nu-i o noutate pentru mine. Mai înainte, însă, părinte Kaleb, 
te rog să-mi dai o scrisoare către capelanul din Szczytno. O 


să mă creadă mai uşor, dacă o să-i arăt scrisoarea Domniei 
Tale. Deoarece preoţii au mai multă încredere între ei. 

Oamenii vorbesc bine despre preotul de acolo, spuse 
părintele Kaleb. Şi dacă cineva ştie ceva, apoi el este acela. 

Aşa că, spre seară, pregăti scrisoarea, iar a doua zi, 
înainte ca soarele să răsară, bătrânul Macko nu mai era la 
Spychow. 

Capitolul XII. 

Jurând se trezi din somnul lung în prezenţa părintelui 
Kaleb şi uitând în somn ce se întâmplase cu el, dar neştiind 
unde este, începu să pipăie patul şi peretele lângă care se 
afla. Părintele Kaleb îl luă în braţe şi plângând de 
înduioşare, începu să vorbească: 

Eu sunt! Eşti la Spychow! Frate Jurând! Dumnezeu te-a 
încercat greu. Dar te afli printre ai tăi. Te-au adus oameni 
cu credinţă în Dumnezeu. Frate, frate Jurând! 

Şi strângându-l la piept, îl sărută pe frunte, găvanele 
ochilor, şi iarăşi îl strânse la piept, şi iar îl sărută. La 
început, Jurând parcă era ameţit şi părea că nu înţelege 
nimic, dar în cele din urmă, îşi trecu mâna stângă peste 
frunte şi pe cap, ca şi când voia să împrăştie norii grei de 
somn şi ameţeală. 

Acum, mă auzi şi mă înţelegi? Întrebă preotul Kaleb. 

Jurând dădu din cap în semn că aude, după care îşi duse 
mâna spre crucifixul de argint, pe care-l cucerise cândva de 
la un cavaler neamţ puternic, îl luă de pe perete, îl duse la 
buze, la piept şi i-l dădu preotului Kaleb. 

Dar acesta zise: 

Te înţeleg, frate! El îţi rămâne şi aşa cum te-a scăpat din 
pământul robiei, tot aşa poate să-ţi întoarcă tot ce ai 
pierdut. 

Jurând arătă în sus cu mâna în semn că numai acolo va 
recăpăta totul şi îl podidiră iarăşi lacrimile, iar pe faţa-i 
chinuită i se răsfrânse o durere nespusă. 

Văzându-i mişcarea şi durerea, părintele Kaleb înţelese că 
Danuska nu mai trăieşte, astfel că îngenunche lângă pat şi 


zise: 

Dumnezeu să-i dea odihnă şi lumina veşnică, amin! 

La acestea, orbul se ridică şi aşezându-se în capul oaselor 
pe pat, începu să rotească încet capul şi să dea din mână, 
de parcă voia să nege şi să-l oprească pe părintele Kaleb, 
dar nu se putură înţelege, întrucât în clipa aceea intră 
bătrânul 'Tolima, urmat de luptătorii din cetăţuie, paznicii, 
ţăranii mai în vârstă şi mai de vază de la Spych6w, pădurarii 
şi pescarii, fiindcă vestea despre întoarcerea stăpânului se 
împrăştiase prin toată aşezarea de la Spychâw. Aceştia îi 
îmbrăţişară picioarele, îi sărutară mâna şi izbucniră în 
hohote de plâns la vederea acestui schilod şi bătrân care nu 
mai amintea cu nimic de ameninţătorul Jurând dinainte, de 
spaima teutonilor şi învingătorul lor în toate întâlnirile. Dar 
pe cei care îl însoţiseră în campanii, îi cuprinse viforul 
mâniei şi feţele li se făcură palide şi îndâriite. În curând, 
începură să se adune în grupuri, să şoptească, să se 
împingă unii pe alţii, până când ieşi în faţă un luptător din 
garnizoana cetăţuii, totodată fierarul de la Spych6w, un 
oarecare Sucharz; se apropie de Jurând, îi îmbrăţişă 
picioarele şi spuse: 

Stăpâne, când te-au adus aici, am vrut să pornim îndată 
spre Szczytno, dar cavalerul care te-a adus nu ne-a 
îngăduit. Acum, învoieşte-ne Domnia Ta, că nu poţi să rămâi 
nerăzbunat. Să rămână tot ca mai de mult. Nu ne-au 
ruşinat şi n-o să ne ruşineze niciodată fără pedeapsă. Cum 
am fost la ei conduşi de Domnia Ia, o să ne ducem şi acum 
sub îndrumarea lui Tolima sau şi fără el. Musai să cucerim 
Szczytno şi să vărsăm sângele câinilor de acolo, aşa să-mi 
ajute Dumnezeu! 

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Repetară zece-cincisprezece 
glasuri. 

La Szczytno! 

Avem nevoie de sânge! 

Şi într-o clipită, vâlvătaia cuprinse inimile înflăcărate ale 
mazurienilor. Chipurile începură să se încrunte, ochii să 


fulgere, ici şi acolo se auziră scrâşnete de dinţi. Dar după o 
clipă, glasurile şi scrâşnetele încetară, şi ochii tuturor se 
aţintiră asupra lui Jurând. 

La început, obrajii acestuia înfloriră, răsfrângându-i parcă 
îndârjirea şi dorinţa de luptă de altădată. Se ridică şi începu 
să caute din nou cu mâna pe perete. Oamenii avură 
impresia că-şi caută paloşul, dar degetele lui nimeriră peste 
crucea pe care preotul Kaleb o agăţase pe vechiul loc. 

O luă deci pentru a doua oară de pe perete, după care 
păli; se întoarse către oameni, îşi înălţă găvanele goale ale 
ochilor şi întinse crucifixul înainte. 


Se aşternu tăcerea. Afară, se lăsa înserarea. Prin 
ferestrele deschise pătrundea ciripitul păsărilor care se 
pregăteau de culcare pe sub streşini şi prin teii care 
creşteau în curte. Ultimele raze roşietice ale soarelui 
căzură în odaie peste crucea ridicată şi părul alb al lui 
Jurând. 

Fierarul Sucharz se uită la Jurând, apoi se întoarse spre 
tovarăşii lui, se uită o dată şi a doua oară, în sfârşit, îşi făcu 
semnul crucii şi ieşi din odaie. În urma lui, ieşiră tot atât de 
încet şi ceilalţi şi abia când se opriră în curte, începură să 
vorbească în şoaptă: 

Ei, cum e? 

Mergem sau ce facem? 

Nu ne-a îngăduit! 

Lasă răzbunarea în seama lui Dumnezeu. Se vede că şi 
sufletul i s-a schimbat. 

Aşa era, într-adevăr. 

În acest timp, în odaia lui Jurând mai rămăseseră numai 
preotul Kaleb, bătrânul Tolima şi împreună cu ei Jagienka şi 
Anula care, văzând mai înainte un grup de oameni înarmaţi 
mergând prin curte, veniseră şi ele să vadă ce se petrece. 

Jagienka, mai curajoasă şi mai sigură de ea decât Anulka, 
se apropie acum de Jurând. 

Dumnezeu să te ajute, cavalere Jurând! Îi ură. Suntem noi 
care te-am adus din Prusia până aici. 

La auzul glasului ei tânăr, faţa lui Jurând se lumină. Se 
vede că îşi aminti şi el în amănunt tot ce se petrecuse pe 
drumul de la Szczytno, fiindcă începu să-i mulţumească 
dând din cap şi punându-şi de câteva ori mâna pe inimă. 
Jagienka începu să-i povestească de-a fir a păr cum îl 
întâlniseră şi cum îl recunoscuse cehul Hlawa, care este 
scutierul cavalerului Zbyszko, şi cum îl aduseseră până la 
Spychâw. Îi mai spuse şi despre ea că duce împreună cu 
altcineva paloşul, coiful şi scutul pentru cavalerul Macko de 
Bogdaniec, unchiul lui Zbyszko, care plecase de la 


Bogdaniec să-şi caute nepotul, iar acum se dusese la 
Szczytno şi după trei-patru zile o să se întoarcă la Spychâw. 

Când auzi de Szczytno, Jurând nu se mai sperie într- 
adevăr ca mai înainte pe drum, totuşi o mare nelinişte se 
aşternu pe faţa lui. Jagienka îl asigură, însă, că bătrânul 
cavaler Macko era pe cât de viclean, tot pe atât de viteaz şi 
nu se lăsa dus de nas de nimeni, iar afară de asta, are 
scrisori de la Lichtenstein, cu care poate să umble 
pretutindeni fără primejdie. Aceste cuvinte îl liniştiră în 
bună măsură; se vedea că vrea să întrebe de multe lucruri, 
dar neputând s-o facă, suferea din greu, ceea ce văzând, 
fata cu mintea ageră îi spuse: 

După ce o să mai stăm de vorbă, o să ne înţelegem foarte 
bine. 

La acestea, el zâmbi iarăşi, întinse mâna spre ea şi 
punându-i-o fără să vadă pe cap, o ţinu aşa un răstimp, 
binecuvântând-o parcă. Fireşte, îi datora mult, dar afară de 
asta era limpede că-i plăceau tinereţea şi glasul ei amintind 
de ciripitul unei păsăruici. 

Într-adevăr, după aceea, când se ruga, lucru pe care-l 
făcea aproape toată ziua, sau când nu era cufundat în 
somn, o căuta cu mâna pe lângă el, iar când n-o găsea, îi 
era dor de glasul ei şi-i dădea de ştire părintelui Kaleb şi lui 
Tolima prin tot felul de mijloace că vrea să-l aibă lângă el pe 
fermecătorul copil de casă. 

Şi ea venea întotdeauna, deoarece inima ei bună se 
milostivea sincer de el, iar afară de asta, timpul îi trecea 
mai repede alături de el în aşteptarea lui Macko, a cărui 
şedere la Szczytno se lungea ciudat de mult. 

Trebuia să se întoarcă după trei zile, dar se scurse în 
zadar a patra şi a cincea. Într-a şasea, spre seară, fata 
îngrijorată tocmai voia să-l roage pe 'Tolima să trimită 
oameni să afle ce-i cu el, când din stejarul de strajă primiră 
semn că nişte călăreţi se apropie de Spychow. 

Curând, copitele duruiră într-adevăr pe podul coborât şi în 
curte intră scutierul Hlawa însoţit de un slujitor. Jagienka, 


care coborâse dinainte din odaia de sus şi aştepta în curte, 
se repezi la el înainte de a descăleca. 

Unde-i Macko? Îl întrebă cu inima bătând de teamă. 

A plecat la cneazul Witold, iar Domniei Tale îţi porunceşte 
să-l aştepţi aici, răspunse scutierul. 

Capitolul XIII. 

Aflând că trebuie să rămână la Spychow din porunca lui 
Macko, de uimire, părere de rău şi supărare, Jagienka nu 
mai fu în stare să îngaime nici un cuvânt. Rămase cu ochii 
ţintă asupra cehului care, înțelegând cât era de neplăcută 
vestea pe care i-o adusese, îi propuse: 

Aş vrea să-ţi dau seamă Domniei Tale şi despre ce-am aflat 
la Szczytno, pentru că sunt foarte multe noutăţi însemnate. 

Dar despre Zbyszko sunt? 

Nu, numai de la Szczytno, ştiţi că. 

Înţeleg! Copilul de casă să scoată şeile de pe cai, iar tu 
vino cu mine. 

Şi spunându-i slujitorului să îndeplinească porunca, îl lua 
pe ceh cu ea. 

De ce ne-a părăsit Macko? De ce noi trebuie să rămânem 
la Spych6w şi de ce v-aţi mai întors voi? Întrebă dintr-o 
răsuflare. 

Eu m-am întors, răspunse Hlawa, pentru că aşa mi-a 
poruncit Macko. Voiam să mă duc şi eu la război, dar 
porunca-i poruncă. Cavalerul Maciek mi-a spus aşa: „Iu 
întoarce-te, ai grijă de jupâniţă şi aşteaptă noutăţi de la 
mine. E cu putinţă s-o însoţeşti la Zgorzelice, fiindcă nu se 
poate duce singură”. 

Pentru Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? Au găsit-o pe fiica lui 
Jurând? Aşadar, Macko n-a plecat la Zbyszko, ci după 
Zbyszko? Ai văzut-o? Ai vorbit cu ea? Pe ea de ce n-ai adus- 
o şi unde este acum? 

Cehul, ascultându-i năvala întrebărilor, îi făcu o plecăciune 
adâncă şi-i zise: 

Să nu te superi, Luminăţia Ia, că n-o să-ţi pot răspunde la 
toate întrebările deodată, că nu-i chip; o să le iau pe rând, 


dacă mă învoieşti. 

Bine! Au găsit-o sau nu? 

Nu, dar se ştie sigur că a fost la Szczytno, apoi au dus-o 
spre castelele răsăritene. 

Şi noi de ce trebuie să aşteptăm la Spychow? 

Păi, dacă o vor găsi? Atunci, vezi şi Luminăţia Ta că. De 
bună seamă n-ar mai avea rost. 

Jagienka tăcu, doar obrajii i se rumeniră. 

Dar cehul urmă: 

Am crezut şi încă mai cred că din mâinile feciorilor de 
câini n-o vom smulge vie, dar totul stă în puterea lui 
Dumnezeu. Trebuie să povestesc totul de la început. Am 
ajuns la Szczytno şi gata. Cavalerul Macko i-a arătat 
ajutorului de primar scrisoarea lui Lichtenstein, iar acesta, 
deoarece fusese în tinereţe scutierul lui Kuno, i-a sărutat 
pecetea de faţă cu noi, ne-a primit în ospeţie şi n-a bănuit 
nimic. Dacă am fi avut câţiva ţărani prin împrejurimi, am fi 
putut cuceri şi castelul, atâta încredere avea în noi. N-am 
întâmpinat nici o piedică nici când ne-am dus la preot, cu 
care am stat de vorbă două nopţi încheiate şi am aflat 
lucruri ciudate, pe care le ştia de la călău. 

Călăul e mut. 

E mut, dar ştie să-i spună totul prin semne preotului care-l 
înţelege ca şi când i le-ar spune prin viu grai. Lucruri de 
pomină şi cred că aici e mâna lui Dumnezeu. Călăul i-a tăiat 
mâna lui Jurând, i-a smuls limba şi i-a picat smoală topită în 
ochi. Când este vorba de un bărbat, nu se dă în lături de la 
nici un chin şi dacă i s-ar porunci să-l sfâşie cu dinţii, ar 
face-o şi pe asta. În schimb, asupra unei fete nevinovate n- 
ar ridica mâna să-l pici cu ceară. Şi asta numai din pricină 
că a avut şi el o singură fată cândva, pe care o iubea grozav 
şi pe care teutonii. 

Aici, Hlawa se poticni şi nu ştia cum să vorbească mai 
departe, ceea ce văzând, Jagienka întrebă: 

De ce vrei să-mi spui de fata călăului? 


Fiindcă are legătură, răspunse cehul. Când tânărul nostru 
stăpân l-a căsăpit pe cavalerul Rotgier, bătrânul comtur 
Zygtryd a turbat nu alta. La Szczytno se vorbea că Rotgier 
era fiul lui, şi preotul a adeverit că nici un tată nu şi-a iubit 
fiul mai mult. Şi drept răzbunare, şi-a vândut sufletul 
diavolului, lucru pe care călăul l-a văzut! Vorbea cu mortul 
ca şi cu Domnia Ta, iar celălalt râdea la el din sicriu, aci 
scrâşnea din măsele, aci îşi lingea buzele de bucurie că 
bătrânul comtur i-a făgăduit capul stăpânului Zbyszko. Dar 
pentru că atunci nu avea cum să ajungă la stăpânul 
Zbyszko, deocamdată a poruncit să-l tortureze pe Jurând, 
apoi i-a pus limba şi mâna în sicriul lui Rotgier care a 
început să le mănânce crude. 

Mi-e groază să te mai ascult. În numele Tatălui, al Fiului şi 
al Sfântului Duh, amin! Rosti Jagienka. 

Şi ridicându-se, mai puse lemne pe foc, fiindcă se înserase 
de-a binelea. 

Păi cum! Continuă Hlawa. Nu ştiu cum va fi la Judecata de 
apoi, pentru că ce-i al lui Jurând, trebuie să se întoarcă la 
el. Dar asta nu-i pentru mintea omenească. Călăul a văzut 
toate acestea. După ce l-a săturat pe strigoi cu carne de om, 
bătrânul comtur s-a dus să-i aducă şi copila lui Jurând, 
fiindcă celălalt se vede că-i şoptise că ar vrea să bea zeamă 
de sânge nevinovat. Dar călăul care, cum am mai spus, face 
de toate, dar nu poate nedreptăţi o fată, se tupilase mai 
înainte pe scară. Ne-a spus preotul că nu e întreg la minte, 
dar asta pricepe şi el, iar la nevoie nu-l întrece nimeni în 
şiretenie. S-a aşezat deci pe scară şi a aşteptat să vină 
comturul. Acesta a auzit răsuflarea călăului, i-a zărit 
pupilele lucind şi s-a înfricoşat că este strigoiul. În acest 
timp, călăul l-a izbit cu pumnul în grumaz! Credea că o să-i 
rupă şira spinării, aşa că n-o să se vadă nici un semn, dar nu 
l-a omorât. Comturul, însă, şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a 
îmbolnăvit de spaimă, iar după ce s-a însănătoşit, i-a fost 
frică s-o mai năpăstuiască pe fiica lui Jurând. 

În schimb, a îndepărtat-o. 


A dus-o cu el şi l-a luat şi pe călău. Nu ştia că elo apărase 
pe Danusia. A crezut că e vreo putere neînţeleasă, rea sau 
bună. A preferat să nu-l lase la Szczytno. Se temea de 
mărturia lui. E mut, dar la judecată, ar putea spune tot ce 
ştie cu ajutorul capelanului. Astfel că preotul i-a spus în cele 
din urmă, cavalerului Macko aşa: „Bătrânul Zygfryd n-o s-o 
omoare pe fiica lui Jurând, pentru că se teme, şi chiar dacă 
i-ar porunci altcuiva, câtă vreme trăieşte Diederich, nu va 
izbuti; mai ales că a mai apărat-o o dată”. 

Preotul ştia unde a dus-o? 

Nu ştia prea bine, dar auzise vorbindu-se ceva despre 
Ragneta, un castel care se află nu departe de graniţa cu 
Lituania sau Samogiţia. 

Şi Macko ce-a zis? 

Cavalerul Macko, auzind aceasta, mi-a spus a doua zi: 
„Dacă-i aşa, s-ar putea s-o şi găsim, iar eu trebuie să alerg 
cât mai repede la Zbyszko, ca să nu se lase păcălit în 
privinţa Danusiei, aşa cum s-a întâmplat cu Jurând. N-au 
decât să-i spună că i-o înapoiază, numai dacă vine s-o ia, şi o 
să se ducă, iar abia atunci bătrânul Zygfryd se va răzbuna 
pe el din cauza lui Rotgier într-un fel cum nu s-a mai 
pomenit”. 

Este adevărat! Strigă liniştită Jagienka. De vreme ce s-a 
grăbit, aşa e chiar mai bine. 

Iar după o clipă, adresându-i-se lui Hlawa: 

Numai că a greşit, când te-a trimis aici. La ce bun să ne 
păzeşti aici la Spychow? O să ne păzească şi bătrânul 
Tolima, iar acolo i-ai fi de folos lui Zbyszko, fiindcă eşti şi 
puternic, şi mintos. 

Dar în caz de ceva, cine o să te însoţească, stăpână, până 
la Zgorzelice? 

La nevoie, poţi să vii aici înaintea lor. Dacă au de trimis 
vreo veste, o s-o trimită prin tine şi atunci o să mă duci şi la 
Zgorzelice. 

Cehul îi sărută mâna şi întrebă cu glas mişcat: 

Aşadar, în tot acest timp, ai să rămâi aici? 


Dumnezeu are grijă de orfani! O să rămân. 

Şi n-o să ţi se urască? Ce-o să faceţi aici? 

O să-L. rog pe Domnul lisus să se întoarcă Zbyszko cu bine, 
iar vouă să vă dea sănătate tuturor. 

Şi spunând acestea, izbucni într-un plâns cu suspine. 

Scutierul se înclină din nou înaintea ei. 

Eşti ca un înger din cer, se bucură. 

Capitolul XIV. 

Jagienka îşi şterse lacrimile şi se duse cu scutierul la 
Jurând să-i spună noutăţile. Îl găsi într-o odaie mare cu o 
lupoaică îmblânzită la picioare, stând cu preotul Kaleb, 
Anulka şi bătrânul Tolima. Preotul de la Spychâw, care era 
totodată şi cântăreţ, le cânta la lăută un cântec despre o 
luptă mai de demult a lui Jurând cu „teutonii spurcaţi”, iar 
ei, rezemându-şi capetele în mâini, ascultau cufundaţi în 
îngândurare şi tristeţe. În odaie luminau razele Lunii. După 
o zi aproape răcoroasă, se lăsase o seară liniştită, foarte 
călduroasă. Ferestrele erau deschise şi în lumina Lunii se 
vedeau rotindu-se prin încăpere cărăbuşii care roiau prin 
teii ce creşteau în curte. În cămin, mocneau totuşi câteva 
reteveie la care un slujitor încălzea miedul amestecat cu vin 
întăritor şi mirosind a ierburi. 

Cântărețul sau mai degrabă preotul Kaleb tocmai începea 
un cântec nou „Despre încăierarea cu noroc”: 

Trece Jurând trece Pe roibu-i călare. 

Când intră Jagineka şi spuse: 

Lăudat fie lisus Cristos! 

În vecii vecilor, răspunse preotul Kaleb. 

Jurând şedea pe o laviţă cu coatele sprijinite de spătar, dar 
când îi auzi glasul, se întoarse repede spre ea şi o 
întâmpină dând din capul alb ca laptele. 

A venit scutierul lui Zbyszko de la Szczytno, îi aduse la 
cunoştinţă fata, şi a adus noutăţi de la capelan. Macko nu se 
mai întoarce aici, fiindcă a plecat la cneazul Witold. 

Cum adică nu se mai întoarce? Întrebă părintele Kaleb. 


Aşa că ea începu să-i povestească tot ce aflase despre 
Zygfryd, cum se răzbunase pentru moartea lui Rotgier, 
despre Danusia, cum bătrânul comtur vrusese să i-o ducă 
lui Rotgier, ca să-i bea sângele nevinovat, şi cum o apărase 
pe neaşteptate călăul. Nu-i ascunse nici că Macko nădăjduia 
acum ca împreună cu Zbyszko s-o găsească pe Danusia, s-o 
ia înapoi şi s-o aducă la Spychowa, pricină din care el 
plecase la Zbyszko, iar lor le poruncise să rămână aici. 

Şi la sfârşit, parcă de tristeţe sau de jale, glasul începu să-i 
tremure, iar când încheie, în încăpere se aşternu tăcerea. 
Doar în teii care creşteau în curte răsunau trilurile 
privighetorilor, care păreau să pătrundă prin ferestrele 
deschise în toată odaia. Ochii tuturor se îndreptară către 
Jurând care, cu ochii închişi şi capul dat pe spate, nu dădea 
nici un semn de viaţă. 

Auzi, stăpâne? Îl întrebă în cele din urmă preotul Kaleb. 

Suferindul îşi dădu capul şi mai mult pe spate, ridică mâna 
stângă şi arătă cu degetul spre cer. 

Strălucirea Lunii îi cădea drept pe faţă, pe părul coliliu, pe 
ochii stinşi; se citea pe această faţă atâta suferinţă şi în 
acelaşi timp atâta încredere în voinţa lui Dumnezeu, încât 
toţi aveau impresia că văd doar sufletul slobozit din 
cătuşele trupului, care, rupt pentru totdeauna de viaţa 
pământească, nu mai zăreşte şi nu mai aşteaptă nimic. 

Aşa că iarăşi se înstăpâni tăcerea şi iarăşi se auzeau numai 
cântecele privighetorilor, care se revărsau în toată curtea şi 
în odaie. 

Pe Jagienka însă, o cuprinse deodată o milă nespusă şi 
copilărească parcă de acest bătrân nefericit şi lăsându-se în 
seama primului impuls, se repezi la el şi apucându-i mâna, 
începu să i-o sărute şi s-o ude cu lacrimi. 

Şi eu sunt orfană! Strigă din adâncul inimii îndurerate, nu 
sunt copil de casă, ci Jagienka de Zgorzelice. Macko m-a 
luat cu el, ca să mă scape de oamenii răi, dar acum o să 
rămân cu Domnia Ia până când Dumnezeu ţi-o va trimite pe 
Danusia. 


Jurând nu arătă nici o mirare, de parcă ştia dinainte că era 
fată, mulţumindu-se s-o strângă la piept, iar ea, continuând 
să-i sărute mâna, urmă cu glasul întrerupt din suspine: 

Am să rămân cu Domnia Ta, iar Danuska o să se întoarcă. 
O să plec pe urmă la Zgorzelice. Dumnezeu veghează 
asupra orfanilor! Nemţii l-au omorât şi pe tatăl meu, dar 
iubirea Domniei Tale trăieşte şi se va întoarce. Dumnezeu 
milostivul şi Maica Preacurată să te ajute. 

Preotul Kaleb căzu în genunchi şi rosti cu glas solemn: 

Kyrie eleison! 

Cristoase eleison! Îi răspunseră numaidecât cehul şi 
Tolima. 

Îngenuncheară cu toţii, înțelegând că aceasta este litania 
care se rosteşte nu numai în clipa morţii, ci şi pentru 
izbăvirea din primejdia de moarte a persoanelor apropiate 
şi scumpe. Îngenunche şi Jagienka, Jurând alunecă şi el de 
pe laviţă în genunchi şi începură să cânte în cor: 

Kyrie eleison! Cristoase eleison! 

Părinte din ceruri, Dumnezeule, miluieşte-ne pre noi. 

Glasurile oamenilor şi strigătele de ajutor: „Miluieşte-ne 
pre noi!” se amestecau cu cântecul privighetorilor. 

Deodată, lupoaica îmblânzită se ridică de pe pielea de urs 
de lângă laviţa lui Jurând, se apropie de fereastra deschisă, 
se rezemă cu labele dinainte de pervaz şi înălţându-şi spre 
Lună botul ascuţit, începu să urle încet şi jalnic. 

Cu toate că cehul ţinea la Jagienka, iar inima îl îndemna 
tot mai mult spre frumoasa Anulka, sufletul viteaz îl 
împingea înainte de toate către război. Se întorsese într- 
adevăr la Spychâw la porunca lui Macko, întrucât îi plăcea 
ascultarea, iar pe de altă parte, îi părea bine când se 
gândea că le va lăsa pe cele două fete sub pază şi îngrijire, 
dar când însăşi Jagienka îi spusese, ceea ce era adevărat, că 
la Spych6w nu le ameninţă nimic şi datoria lui este să 
rămână alături de Zbyszko, încuviinţă cu bucurie. Macko nu 
era stăpânul lui nemijlocit, aşa că putea să-i explice fără 


greutate că nu rămăsese la Spychow la dorinţa adevăratei 
sale stăpâne, care-i poruncise să se ducă la Zbyszko. 

Iar Jagienka procedase astfel, gândindu-se că un scutier 
cu puterea şi îndemânarea lui poate să-i fie oricând de folos 
lui Zbyszko şi să-l scape din bucluc. Doar o dovedise de 
atâtea ori în timpul vânătorii prinţului, când Zbyszko fusese 
aproape să-şi piardă viaţa din cauza bourului. Cu atât mai 
mult putea să-l ajute la război, mai ales că acesta se ducea 
acum la hotarul Samogiţiei. Glowacz se grăbea atât de mult 
să plece la luptă, încât după ce se întoarse cu Jagienka de la 
Jurând, îi îmbrăţişă picioarele şi-i spuse: 

Luminăţia la, aş prefera să-mi iau rămas-bun şi să te rog 
să mă laşi să plec. 

Cum aşa, se miră Jagienka, vrei să pleci chiar astăzi? 

Mâine, înainte de a se lumina de ziuă, ca să se odihnească 
şi caii. Drumul este grozav de lung până în Samogiţia. 

Bine, atunci du-te, ca să-l ajungi mai uşor din urmă pe 
cavalerul Macko. 

Îmi va fi greu. Stăpânul cel bătrân ţine la trudă şi are 
câteva zile înaintea mea. Şi pe urmă, el se duce prin Prusia, 
ca să scurteze drumul, pe când eu sunt nevoit să merg prin 
pădure. Stăpânul are şi scrisorile de la Lichtenstein, pe 
care poate să le arate pe drum, iar eu trebuie să le arăt uite 
asta, ca să pot trece. 

Spunând acestea, îşi puse mâna pe mânerul paloşului pe 
care-l avea la cingătoare, dar Jagienka strigă: 

Ai grijă! Dacă tot pleci, trebuie să şi ajungi, să nu rămâi 
prin vreo temniţă teutonă. Să fii cu ochii în patru şi prin 
pădure, unde acum umblă tot felul de duhuri rele, la care 
oamenii de pe acolo se închinau înainte de a se creştina. Îmi 
aduc aminte că şi cavalerul Macko, şi Zbyszko mi-au 
povestit despre ele la Zgorzelice. 

Ţin minte, dar eu nu mă tem, că săracele, nu mai sunt 
duhuri şi nu mai au nici o putere. Mă descurc eu şi cu ele, şi 
cu nemţii pe care am să-i întâlnesc, numai războiul să nu se 
sfârşească. 


Păi ce, e vorba să se sfârşească? Spune-mi ce-ai auzit 
vorbindu-se despre asta printre nemți. 

La acestea, slujitorul îşi încruntă sprânceana, stătu o clipă 
pe gânduri, după care zise: 

Şi una, şi alta. Am întrebat în amănunt despre toate, mai 
ales cavalerul Macko, care-i un om iscusit şi ştie să-l tragă 
de limbă pe orice neamţ. Chipurile, întreabă de altceva şi se 
preface binevoitor, nu se trădează cu nimic, dar nimereşte 
la ţintă şi de la fiecare îţi scoate noutatea, cum scoţi peştele 
cu undiţa din apă. Dacă Domnia Ia ai răbdare să mă asculţi, 
îşi spun îndată. Acum câţiva ani, cneazul Witold, vrând să 
pornească asupra tătarilor şi totodată să asigure pacea la 
hotarul cu nemţii, le-a cedat acestora Samogiţia. Ce mai 
vorbă lungă, prietenie la cataramă! Le-a îngăduit să ridice 
castele, ba, i-a ajutat chiar el. S-au adunat cu maestrul pe o 
insulă, au băut, au mâncat şi şi-au arătat dragostea unul la 
altul. Prin pădurile de acolo, nemţii aveau voie chiar să 
vâneze, iar când bieţii samogiţieni s-au ridicat împotriva 
asupririi călugărilor, cneazul Witold s-a arătat de partea 
nemților şi le-a trimis oastea lui într-ajutor, stârnind 
murmure în toată Lituania, că se ridica împotriva propriului 
sânge. Toate acestea mi le-a povestit la Szczytno ajutorul de 
primar, lăudând rânduiala teutonilor în Samogiţia, 
trimiţându-le preoţi care să-i creştineze şi grâne pe timp de 
foamete. Se vede că au trimis, fiindcă marele maestru, care 
se teme mai mult decât ceilalţi de pedeapsa lui Dumnezeu, 
aşa le-a poruncit. În schimb, le-a luat copiii în Prusia, iar 
nevestele au fost ruşinate în faţa bărbaţilor şi a fraţilor, căci 
cei care s-au împotrivit, au fost spânzurați şi din această 
cauză s-a iscat războiul, jupâniţă. 

Şi cneazul Witold? 

Cneazul a închis încă multă vreme ochii în Samogiţia şi le- 
a arătat dragoste nemților. Nu prea demult, când prinţesa, 
soţia lui, a călătorit prin Prusia, s-a dus în vizită până la 
Malborg. Acolo a fost primită ca însăşi regina Poloniei. Asta 
s-a întâmplat cu câtva timp în urmă! Au acoperit-o cu daruri 


şi câte turniruri, ospeţe şi tot felul de minuni au fost în 
fiecare oraş, nimeni n-ar fi în stare să le numere. Lumea 
credea că dragostea dintre teutoni şi prinţul Witold va dura 
în veci, când deodată, sufletul i s-a schimbat pe neaşteptate. 

Judecând după ce spuneau nu o dată şi răposatul tata, şi 
Macko, se schimba cam des. 

Faţă de cei cumsecade nu, dar faţă de teutoni adesea şi 
asta numai din pricină că nu-şi ţin cuvântul niciodată. Acum, 
i-au cerut să-i predea pe fugari, iar el le-a răspuns că pe cei 
din starea de jos o să-i predea, dar pe cei liberi n-are de 
gând, întrucât, ca oameni liberi, au dreptul să trăiască unde 
vor. Şi unde n-au început să se asprească lucrurile, să curgă 
scrisorile şi să se amenințe unul pe altul. Când au aflat, 
samogiţienii s-au aruncat asupra nemților! Le-au nimicit 
garnizoanele, le-au dărâmat castelele, iar acum năvălesc şi 
în Prusia, iar cneazul Witold nu numai că nu-i struneşte, dar 
mai şi râde de necazul nemților şi le trimite pe ascuns 
ajutor samogiţienilor. 

Pricep, se bucură Jagienka. Dar dacă îi ajută pe ascuns, 
înseamnă că încă nu e război. 

Este - cu samogiţienii - dar în realitate şi cu Witold. Nemţii 
vin de pretutindeni să apere castelele de la hotar şi ar 
năvăli şi în Samogiţia, numai că trebuie să mai aştepte până 
la iarnă, pentru că pământul este desfundat şi cavalerii n-au 
cum să lupte. Pe unde trece samogiţianul, neamţul se 
scufundă, de aceea iarna este prietena nemților. Dar odată 
cu venirea gerului, se va urni toată puterea teutonă, iar 
cneazul Witold îi va ajuta pe samogiţieni, şi asta se va 
întâmpla cu îngăduinţa regelui polon, care este stăpân şi 
peste marele cneaz, şi peste întreaga Lituanie. 

Atunci ar putea fi război şi cu regele? 

Lumea vorbeşte, şi acolo la nemți, şi aici la noi, că aşa va fi. 
De aceea, cavalerii teutoni o să cerşească ajutor pe la toate 
curţile, şi glugile le stau pe cap ca la hoţi de frică, doar 
puterea regelui nu este glumă, iar cavalerii polonezi, când 
aud de teutoni, îşi scuipă în palmă numaidecât. 


Jagienka oftă şi spuse: 

Totdeauna băieţii au mai mult noroc pe lume decât fetele. 
Tu, spre exemplu, pleci la luptă, cum au plecat Zbyszko şi 
Macko, iar noi o să rămânem aici la Spych6w. 

Cum poate fi altfel, stăpână? O să rămâneţi, dar n-o să vă 
amenințe nici o primejdie. Numele lui Jurând îi înspăimântă 
şi acum pe nemți, lucru pe care l-am văzut şi la Sczytno: 
când au aflat că se află la Spychow, i-a cuprins îndată frica. 

Ştim şi noi că n-o să vină aici, pentru că ne apără şi 
mlaştina, şi bătrânul Tolima, numai că o să ne fie greu să 
stăm aici fără nici o veste. 

Dacă se va întâmpla ceva, am să vă dau de ştire. Ştiu că 
încă înainte de plecarea noastră la Szczytno, se pregăteau 
să se ducă la război de bunăvoie doi slujitori buni, pe care 
Tolima nu-i poate împiedica, fiindcă sunt şlahtici din 
Leczyca. Acum, o să meargă cu mine şi în caz de ceva, o să 
reped degrabă pe vreunul să vă dea de ştire. 

Dumnezeu să te răsplătească. Am ştiut întotdeauna că te 
descurci în orice situaţie, dar pentru inima ta bună şi 
pentru bunăvoința ce mi-o arăţi, o să-ţi fiu recunoscătoare 
până la moarte. 

La acestea, cehul se lăsă într-un genunchi şi spuse: 

Domnia Ta nu mi-ai arătat niciodată decât bunăvoință, nu 
m-ai nedreptăţit niciodată. Eram un băieţandru când 
cavalerul Zych m-a luat prins la Bolestawiec şi mi-a dăruit 
libertatea fără răscumpărare, dar mie mi-a fost mai dragă 
slujba la Zgorzelice, decât viaţa în libertate. Să dea 
Dumnezeu să-mi vărs sângele pentru Domnia Ta, stăpână! 

Dumnezeu să te călăuzească şi să vii cu bine, răspunse 
Jagienka întinzându-i mâna. 

Dar el preferă să i se aplece la picioare, şi să-i sărute 
tălpile, ca s-o cinstească şi mai mult, apoi îşi înălţă capul şi 
rămânând în genunchi, începu să spună cu teamă şi 
umilinţă: 

Sunt un simplu slujitor, dar sunt şlahtic şi sluga 
credincioasă a Domniei Iale. Dă-mi ceva ca amintire pentru 


drum, nu mă refuza! Se apropie vremea cositului la război, 
iar Sfântul Jerzy îmi este martor că n-am să rămân în urmă, 
ci printre cei din frunte. 

Ce vrei să-ţi dau ca amintire? Întrebă Jagienka puţin 
mirată. 

Încinge-mă cu vreo eşarfă pentru drum şi de-o fi să mor, 
să-mi fie mai uşor să-mi dau sufletul sub semnul Domniei 
Tale. 

Şi iarăşi i se ploconi până la pământ, apoi îşi împreună 
mâinile, implorând-o şi privind-o în ochi, dar pe chipul 
Jagienkăi se răsfrânse descumpănirea şi, după un răstimp, 
îi răspunse cu o răbufnire de amărăciune parcă: 

Ei, dragă Doamne, nu mă ruga una ca asta, fiindcă eşarfa 
mea nu-ţi va fi de nici un folos. Să te încingă cineva fericit, 
deoarece numai acela îţi aduce fericirea. În inima mea, nu-i 
nimic, afară de tristeţe! Nu mă aşteaptă decât suferinţă! Of, 
n-o să-ţi aduc fericirea nici ţie, nici altuia, pentru că nu pot 
să dau din ce nu am. Hlawa, mi-e atât de rău pe lume că. 

Aici, tăcu deodată, simțind că, dacă va mai pronunţa un 
singur cuvânt, va izbucni în plâns, fiindcă şi aşa ochii i se 
înceţoşaseră de lacrimi. Cehul era adânc mişcat, întrucât 
înţelegea că fetei îi era tot atât de rău să se întoarcă la 
Zgorzelice, unde-şi aveau sălaşul Cztan şi Wilk, ca şi să 
rămână la Spych6w, unde mai devreme sau mai târziu 
puteau să vină Zbyszko şi Danusia. Hlawa îşi dădea prea 
bine seama de tot ce se petrecea în inima Jagienkăi, dar 
fiindcă n-avea cum s-o ajute, se apucă iarăşi să-i 
îmbrăţişeze picioarele şi să repete: 

Ehei, să mor pentru Domnia Ia! 

Dar ea îl opri. 

Ridică-te, iar pentru drum, să te încingă Anula cu o 
năframă, sau să-ţi dea altă amintire, deoarece ea îţi vrea de 
mult numai binele. 

Şi începu s-o strige pe Anula, care veni repede din odaia 
alăturată, fiindcă ascultând mai înainte la uşă, nu se arătase 
numai din timiditate, deşi ardea de nerăbdare să-şi ia 


rămas-bun de la chipeşul scutier. Intră, aşadar, speriată, cu 
inima bătându-i, cu ochii străluminaţi de lacrimi şi de somn, 
şi coborându-şi pleoapele, se opri în faţa lor asemenea unei 
flori de măr, neputând să rostească nici o vorbă. 

Hlawa nutrea pentru Jagienka, pe lângă prietenie, respect 
şi admiraţie, dar nu cuteza să se atingă nici cu gândul de 
ea. Îndrăznea însă deseori să ridice ochii la Anulka fiindcă, 
simţindu-i sângele iute curgându-i prin vene, nu se putea 
apăra de farmecul ei. Acum, îl cuceri şi mai mult cu emoția 
şi lacrimile ei, în care se răsfrângea iubirea, cum se 
răsfrânge fundul auriu în apa pârâiaşului. 

Se întoarse deci spre ea şi-i zise: 

Ştii că plec la luptă şi poate că n-o să mă mai întorc. Nu-ţi 
pare rău de mine? 

Ba îmi pare! Răspunse fata cu glas subţire. 

Şi începură să-i curgă lacrimile, pe care le avea 
întotdeauna pregătite. Cehul se pierdu cu totul şi începu să- 
i sărute mâinile, înfrânându-şi dorinţa unor sărutări mai 
înflăcărate. 

Încinge-l cu ceva sau dă-i vreo amintire pentru drum, să 
lupte sub semnul tău, o îndemnă Jagienka. 

Dar fiicei Sieciechowei nu-i era prea uşor să-i dea ceva, 
deoarece era îmbrăcată în haine de copilandru. Începu să 
caute: nu tu panglică, nu tu vreo eşarfă! Şi pentru că 
veşmintele femeieşti erau încă în cufere, de când plecaseră 
de la Zgorzelice, o scoase din necaz tot Jagienka, sfătuind-o 
să-i dea plasa în care-şi ţinea părul. 

Of, Doamne, fie şi plasa! Strigă Hlawa înveselit întrucâtva. 
O s-o agăţ la coif şi vai de neamţul care se va întinde s-o ia. 

Aşa că Anulka îşi duse amândouă mâinile la cap şi după o 
clipă, cosiţele-i bălaie i se împrăştiară pe spate şi pe braţe. 
Văzând-o cu părul cânepiu şi atât de minunată, Hlawa mai 
că se schimbă la faţă. Obrajii i se îmbujorară, apoi păli 
iarăşi; luă plasa, o sărută, o ascunse în sân, îi îmbrăţişă încă 
o dată genunchii Jagienkăi, apoi, mai tare decât trebuia pe 


ai Anulkăi şi după cuvintele: „Fie şi aşa!” ieşi din odaie fără 
să mai spună nimic. 

Cu toate că era trudit şi nedormit, nu se duse la culcare. 
Bău vârtos toată noaptea cu cei doi tineri şlahtici din 
Leczyca, care aveau să meargă cu el în Samogiţia. Nu se 
îmbătă, totuşi, şi când apăru prima geană a zorilor, se afla 
în curtea cetăţuii, unde aşteptau caii gata de drum. 

În peretele de deasupra şopronului, se întredeschise 
numaidecât o fereastră cu băşică de porc şi prin crăpătură 
priviră în curte doi ochi albaştri. Cehul, care-i observă, voi 
să se ducă spre ei, ca să arate plasa agăţată la coif şi să-şi 
mai ia încă o dată rămas-bun, dar îi aţinură calea preotul 
Kaleb şi bătrânul Tolima, care coborau înadins să-i dea 
sfaturi pentru drum. 

Să treci pe la curtea lui Janusz, îi zise preotul Kaleb. Poate 
că şi cavalerul Madko a fost pe acolo. În orice caz, o să afli 
veşti noi, fiindcă ai mulţi prieteni la castel. De acolo şi 
drumul spre Lituania îţi este cunoscut, iar călăuza prin 
pădure o poţi găsi mai lesne. Dacă vrei să ajungi la stăpânul 
Zbyszko, să n-o iei de-a dreptul prin Samogiţia, fiindcă o să 
dai de o barieră prusiană, ci să mergi prin Lituania. Ai grijă 
că şi samogiţienii pot să te omoare, înainte de a apuca să le 
spui cine eşti şi e altceva dacă vii din partea cneazului 
Witold. De altfel, Dumnezeu să vă binecuvânteze, pe tine şi 
pe ceilalţi doi cavaleri, să vă întoarceţi sănătoşi şi să aduceţi 
şi copila, pentru care mă voi ruga în fiecare zi şi voi sta 
întins în formă de cruce până va apărea Luceafărul-de- 
Seară. 

Mulţumesc, părinte, pentru binecuvântare, răspunse 
Hlawa. Nu ne va fi uşor s-o smulgem vie din mâinile 
diavolilor de acolo, dar totul stă în puterea Domnului lisus şi 
tot e mai bună speranţa decât mâhnirea. 

Sigur că-i mai bună, de aceea nici eu n-o pierd. Aşa“i, 
nădejdea trăieşte chiar dacă inima e plină de teamă. Cel 
mai rău e că însuşi Jurând, când îi aude numele, îşi 


îndreaptă îndată degetul spre cer, ca şi când ar vedea-o 
acolo. 

Cum poate s-o vadă, când nu mai are ochi? 

Preotul îşi urmă vorba, adresându-se pe jumătate cehului, 
pe jumătate sieşi: 

Câteodată, când cuiva i se întâmplă să i se stingă ochii 
pământeşti, acela vede şi ceea ce nu văd ceilalţi. Se 
întâmplă nu o dată! Dar se întâmplă să vadă şi că 
Dumnezeu a îngăduit nedreptatea faţă de acest mieluşel. 
Căci ce rău putea să le facă ea teutonilor? Niciunul! Era 
nevinovată precum crinul lui Dumnezeu, dragă oamenilor şi 
cântătoare asemenea păsăruicii de pe câmp! Dumnezeu 
iubeşte copiii şi are milă faţă de suferinţele oamenilor. Ba, 
dacă ar fi ucis-o, ar fi putut chiar s-o redea vieţii, ca şi pe 
mama Sfântului Petru, care sculându-se din mormânt, a 
ţinut mulţi ani gospodăria. Du-te sănătos şi mâna Domnului 
să vă aibă pe toţi în pază! 

Spunând acestea, se întoarse la capelă, ca să ţină slujba de 
dimineaţă, iar cehul încălecă, se înclină încă o dată în faţa 
ferestrei şi plecă, pentru că se luminase de-a binelea. 

Capitolul XV. 

Prinţul Janusz şi prinţesa plecaseră să asiste la pescuitul 
de primăvară de la Czersk cu o parte a curţii, deoarece le 
plăcea nespus această privelişte şi o socoteau una dintre 
cele mai plăcute distracţii. Cehul află totuşi o mulţime de 
lucruri însemnate de la Mikolaj de Diugolas cu privire la 
treburile particulare ca şi la război. Află, aşadar, mai întâi 
că bătrânul cavaler Macko renunţase să mai plece în 
Samogiţia de-a dreptul prin „bariera prusiană”, fiindcă 
numai cu câteva zile în urmă fusese la Varşovia, unde-i 
găsise pe prinţ şi pe soţia lui. Despre război, bătrânul 
Mikolaj îi adeveri toate veştile pe care Hlawa le auzise la 
Szczytno. Toată Samogiţia se răzvrătise împotriva nemților 
ca un singur bărbat, iar cneazul Witold nu numai că nu 
ajuta Ordinul împotriva samogiţienilor nefericiţi, ci fără să-i 
declare încă război şi tărăgănând lucrurile prin tot felul de 


negocieri, întărea Samogiţia cu bani, oameni, cai şi grâne. 
În acest timp, atât el cât şi cavalerii creştini învinovăţindu- 
se unii pe alţii de călcarea jurămintelor, necredinţă şi 
trădare. Din partea marelui cneaz plecase cu astfel de 
scrisori înțeleptul Mikotaj de Rzeniew, care se pricepea să 
descurce firele încurcate de iscusinţa teutonilor, dovedind 
nedreptăţile nemăsurate din ţinuturile lituaniene şi 
samogiţiene. 

În acest timp, în vreme ce în Seimul de la Wilno se 
întăreau şi mai mult legăturile dintre Lituania şi Polonia, 
inimile teutonilor încremeneau, întrucât era uşor de 
prevăzut că Jagielto, ca senior al tuturor pământurilor 
aflate în puterea cneazului Witold, va trece în caz de război 
de partea lui. Contele Jan Sayn, comturul de Grundziadz, şi 
contele Schwartzburg de Gdânsk, plecaseră din porunca 
maestrului la rege să-l întrebe la ce trebuie să se aştepte 
din partea lui. Regele nu le răspunsese nimic, cu toate că 
veniseră încărcaţi de daruri: şoimi dresați şi vase scumpe. 
Aşa că ameninţaseră cu război, dar fără convingere, 
întrucât ştiau prea bine că maestrul şi sfatul se temeau în 
sufletele lor de puterea înfricoşătoare a lui Jagietto şi 
doreau să amâne cât mai mult ziua mâniei şi a înfrângerii. 

Şi se rupeau ca o pânză de păianjen orice negocieri, mai 
ales cele purtate cu Witold. Seara, după sosirea lui Hlawa, 
veniră ştiri proaspete la castelul din Varşovia. Sosi anume 
Bronisz de Ciasnoc, un curtean al prinţului Janusz, pe care 
acesta îl trimisese mai înainte după veşti în Lituania, şi cu el 
doi cneji însemnați cu scrisori de la Witold şi samogiţieni. 
Noutăţile erau amenințătoare. Ordinul se pregătea de 
război. Se întăreau castelele, se măcina pulbere, se 
ciopleau ghiulele de piatră, se strângeau spre hotare oştenii 
şi cavalerii, iar detaşamentele de călărime uşoară şi 
pedestraşii năvăleau în graniţele Lituaniei şi ale Samogiţiei 
dinspre Ragneta, Gotteswerder şi alte întărituri mărginaşe. 
Prin desişurile pădurilor, pe câmpuri şi prin sate răsunau 
strigăte războinice, iar seara deasupra codrilor întunecaţi 


luminau jariştile incendiilor. În cele din urmă, Witold luă pe 
faţă Samogiţia sub oblăduirea lui, îşi trimisese oamenii lui, 
iar drept căpetenie a poporului înarmat îl hotărî pe vestitul 
întru bărbăţie Skirwoito. Acesta năvăli în Prusia trecând 
totul prin foc şi sabie. Însuşi prinţul îşi îndreptă oastea 
către Samogiţia, aprovizionă unele castele, pe altele, 
precum Kowno, le distruse, ca să nu le slujească de apărare 
teutonilor şi nu mai era o taină pentru nimeni că, odată cu 
sosirea iernii - când gerul va încătuşa mlaştinile şi noroaiele 
- sau poate chiar mai devreme - dacă vara va fi uscată - va 
începe războiul cel mare, care va cuprinde toată Lituania, 
Samogiţia şi Prusia, iar dacă regele i-ar sări în ajutor lui 
Witold, atunci avea să vină o zi în care valul nemților sau se 
va revărsa peste jumătate de lume, sau, respins, se va 
retrage pentru multe veacuri în vechile făgaşe. 

Dar asta avea să urmeze mai târziu. Deocamdată, prin 
lume răsunau gemete şi strigăte pentru dreptate. 
Scrisoarea nefericitului popor se citea la Cracovia şi la 
Praga, la curtea Papei şi în alte regate apusene. Prințului 
Janusz îi aduseră acea scrisoare deschisă boiernaşii care 
veniseră odată cu Bronisz de Ciasnoc. Aşadar, nu puţini 
mazurieni îşi pipăiau fără să vrea mânerul paloşului de la 
şold şi chibzuiau în sufletul lor dacă n-ar trebui să se 
înroleze de bunăvoie în steagurile lui Witold. Se ştia că 
marele cneaz se arăta bucuros faţă de călita şlahtă lehită, 
tot atât de îndârjită în luptă ca şi boiernaşii lituanieni şi cei 
samogiţieni, dar mai instruită şi mai bine înarmată. Pe unii îi 
împingea şi ura faţă de vechii vrăjmaşi ai seminţiei lehite, 
iar pe alţii mila. „Ascultaţi, ascultați! Strigau samogiţienii 
către regii, principii şi către toate popoarele. Am fost un 
popor volnic şi de sânge ales, iar Ordinul vrea să ne 
preschimbe în robi! El nu vrea sufletele noastre, ci pământ 
şi avuţie. Suntem atât de săraci, că nu ne mai rămâne decât 
să cerşim sau să tâlhărim! Cum pot ei să ne spele de păcate 
cu apa botezului, când ei înşişi au mâinile murdare! Noi 
vrem botezul, dar nu cu sânge şi paloş, ci vrem credinţa, 


dar numai pe aceea propovăduită de monarhi virtuoşi, de 
Jagietto şi Witold. Ascultaţi şi scăpaţi-ne, că altminteri 
pierim! Ordinul nu vrea să ne boteze, ca să ne asuprească 
mai uşor; nu ne trimite preoţi, ci călăi. Prisăcile noastre, 
turmele şi toate roadele pământului ni le-au luat; nu mai 
avem voie nici peşte să pescuim, nici animale să vânăm prin 
păduri! Vă implorăm, ascultaţi-ne, că ne-am încovoiat 
grumazul, cândva liber, la corvezile muncilor de noapte la 
castele, copiii ni i-au luat zălog, iar nevestele şi fiicele ni le 
ruşinează în văzul bărbaţilor şi al părinţilor. Ne-ar sta mai 
bine să gemem decât să vorbim! Neamurile ni le-au ars, 
conducătorii ne-au fost duşi în Prusia, oamenii de seamă - 
Korkuc, Wassygin, Swolk şi Sagajto - omorâţi; ne sorb 
sângele ca lupii. O, ascultaţi-ne! Suntem şi noi oameni, nu 
animale, de aceea îl rugăm pe Sfântul Părinte să 
poruncească episcopilor polonezi să ne boteze, fiindcă 
dorim botezul din toată inima, dar botez cu apa mărinimiei, 
nu cu sângele viu al distrugerii”. 

Aşa şi în alte feluri se tânguiau samogiţienii, iar când 
plângerile lor au fost auzite şi la curtea din Mazowsze, 
numaidecât câţiva cavaleri şi curteni au hotărât să le vină în 
ajutor, înțelegând că nici nu mai era nevoie să-i ceară 
îngăduinţa prinţului, fie şi pentru că prinţesa era soră bună 
cu Witold. Inimile tuturor au început să clocotească de 
mânie, când au aflat de la Bronisz şi boiernaşi că mulţi 
tineri samogiţieni cu suflet mare, nemaiputând îndura 
ruşinea şi cruzimile la care se dedau prusienii asupra lor, îşi 
puneau capăt zilelor. 

Hlawa se bucura de dorinţa de luptă a cavalerilor 
mazurieni, deoarece se gândea că, de bună seamă, cu cât 
mai mulţi polonezi se duceau la prinţul Witold, cu atât 
războiul va fi mai mare şi va putea să-şi arate vitejia 
împotriva teutonilor. Se mai bucura şi pentru că avea să-l 
vadă pe Zbyszko, de care se legase, şi pe bătrânul cavaler 
Macko, despre care credea că merită să-l vadă la treabă, şi 
odată cu ei, alte locuri, castele necunoscute, cavaleri 


necunoscuţi până atunci şi oştiri, în sfârşit, chiar pe prinţul 
Witold, a cărui faimă se răspândise în lume. 

Şi cu acest gând hotări să meargă pe „drumurile mari şi 
umblate” fără să mai întârzie pe nicăieri mai mult decât era 
nevoie pentru odihna cailor. Boiernaşii care-l însoţiseră pe 
Bronisz de Ciasnoc şi ceilalţi lituanieni ce se aflau la curtea 
prinţesei cunoşteau toate drumurile şi punctele de trecere 
şi aveau să-i călăuzească pe el şi pe cavalerii mazurieni 
voluntari de la o aşezare la alta, de la o întăritură la alta şi 
prin pădurile nesfârşite cu care era acoperită cea mai mare 
parte din Mazowsze, Lituania şi Samogiţia. 

Capitolul XVI. 

Forţele principale ale lui Skirwoilto îşi aveau tabăra în 
pădure la vreo milă spre răsărit dincolo de Kowno, cetate 
pe care o distrusese chiar Witold. La nevoie, puteau să 
intervină ca fulgerul dintr-un loc în altul, năvălind fie în 
hotarele Prusiei, fie asupra castelelor şi întăriturilor care 
mai erau în stăpânirea teutonilor şi aţâţând vâlvătaia 
războiului în tot ţinutul. Acolo, credinciosul scutier îl găsi pe 
Zbyszko şi alături de el şi pe Macko, care ajunsese abia cu 
două zile înainte. După ce-i dădu bineţe lui Zbyszko, cehul 
dormi buştean toată noaptea şi abia a doua zi spre seară se 
duse să-l vadă pe bătrânul cavaler, care fiind trudit şi 
supărat, îl întâmpină mânios, întrebându-l de ce nu 
rămăsese la SpychOw, cum îi poruncise şi se mai îmbună 
puţin abia după ce acesta, găsind o clipă potrivită, când 
Zbyszko nu era în cort, îi aduse la cunoştinţă dorinţa 
Jagienkăi. 

Îi mai spuse că afară de porunca fetei şi de pornirea 
înnăscută spre luptă, îl mai adusese prin aceste locuri şi 
dorinţa de a repezi de îndată un gonaci la Spychâw. 
„Stăpâna, spuse, care are un suflet de înger, se roagă 
împotriva propriului interes pentru fiica lui Jurând. Dar 
totul trebuie să se sfârşească odată. Dacă Danusia nu mai 
trăieşte, să-i dea Dumnezeu lumina veşnică, fiindcă a fost ca 
un mieluşel nevinovat, dar dacă o va găsi, trebuie s-o vestim 


cât mai repede pe jupâniţă, ca să plece grabnic de la 
SpychOw, şi nu abia după întoarcerea ei, ca şi când ar fi 
alungată cu batjocură şi ruşine”. 

Macko îl ascultă fără prea multă plăcere, repetând din 
când în când: „Asta nu te priveşte”. Hlawa, însă, hotărât să 
spună totul pe faţă, nu-l luă în seamă şi, în cele din urmă, 
zise: 

Stăpâne, era mai bine să rămân la Zgorzelice, dar 
călătoria noastră n-a folosit la nimic. I-am băgat în cap 
sărmanei că Danusia nu mai este în viaţă, dar s-ar putea să 
fie altfel. 

Păi, cine a spus că nu mai trăieşte, dacă nu tu? Îl întrebă 
Macko mânios. Trebuia să-ţi ţii limba în gură. Eu am luat-o, 
pentru că se temea de Cztan şi de Wilk. 

N-a fost decât un pretext, răspunse scutierul. Putea să 
stea fără primejdie la Zgorzelice, fiindcă ei se încurcau unul 
pe celălalt. Dar Domnia Ta te-ai temut că în cazul morţii 
fiicei lui Jurând, Zbyszko o s-o piardă şi pe stăpâna mea şi 
de aceea ai luat-o. 

De ce te sumeţeşti aşa? Parcă ai fi cavaler învestit, nu o 
slugă. 

Aşa-i, dar sunt sluga jupâniţei, de aceea am grijă să n-aibă 
parte de batjocură. 

Macko se adânci în gânduri şi se posomori, deoarece nu 
prea era mulţumit de el. Adesea îşi reproşa că o luase pe 
Jagienka de la Zgorzelice, întrucât simţea că oricum, în 
această pregătire a Jagienkăi pentru Zbyszko, era ceva 
înjositor pentru ea, iar în cazul că Danusia ar fi găsită, chiar 
mai mult decât atâta. Mai simţea că în cuvintele sumeţite 
ale cehului era mult adevăr, pentru că deşi o luase pe 
Jagienka, ca s-o ducă la abate, putea totuşi, atunci când 
aflase de moartea lui, s-o lase la Ptock. El, însă, o dusese la 
SpychOw, ca să fie mai aproape de Zbyszko. 

Cum de nu mi-a trecut şi mie prin minte, spuse totuşi 
vrând să-l păcălească şi pe ceh, şi pe sine, dar s-a 
încăpățânat atâta să meargă. 


Sigur că s-a încăpățânat, fiindcă noi am convins-o că 
cealaltă nu mai e pe lume, iar fraţilor călugări le-ar fi fost 
mai bine fără ea decât cu ea, aşa că de aceea a ţinut morţiş 
să plece. 

Tu ai convins-o! Strigă Macko. 

Eu şi este vina mea. Dar acum trebuie să se arate 
adevărul. Trebuie, stăpâne, să facem ceva. Altfel, mai bine 
să pierim. 

Ce poţi să faci aici, îşi pierdu Macko răbdarea, cu atâta 
oaste şi pe timp de război! Poate va fi ceva mai bine abia 
prin iulie, deoarece pentru nemți sunt două anotimpuri 
potrivite: iarna şi vara uscată, căci acum soarele abia se 
simte, nu dogoreşte. Cneazul Witold a plecat probabil la 
Cracovia să ceară îngăduinţa şi ajutorul regelui. 

Castelele teutone sunt foarte aproape. Dacă am cuceri 
măcar vreo două, poate că am găsi-o pe Danusia sau am 
afla dacă a murit. 

Sau nimic. 

Doar Zygfryd a dus-o prin părţile astea. Aşa ne-au spus şi 
la Szczytno, şi pretutindeni, şi aşa am gândit şi noi. 

Ai văzut oştirea? leşi din cort şi uită-te. Unii au numai 
ciomege, iar alţii paloşe de aramă moştenite de la strămoşi. 

Da! Dar am auzit că se bat bine. 

Nu pot, însă, să cucerească şi castele cu burta goală, mai 
ales pe cele teutone. 

Discuţia le fu întreruptă de venirea lui Zbyszko şi 
Skirwoilto, care era căpetenia samogiţienilor. Era un bărbat 
de statură mică, dar bine clădit şi spătos. Avea pieptul atât 
de dezvoltat, încât părea aproape o cocoaşă, şi braţele 
foarte lungi până la genunchi. În mare, amintea de 
Zyndram de Maszkowice, faimosul cavaler pe care Macko şi 
Zbyszko îl cunoscuseră odată la Cracovia, deoarece avea 
capul foarte mare şi picioarele la fel de strâmbe. Şi despre 
el se spunea că se pricepea foarte bine la război. Îşi 
petrecuse viaţa pe câmpul de luptă împotriva tătarilor cu 
care se războise ani mulţi în Rutenia, şi a nemților pe care-i 


ura ca pe ciumă. În aceste războaie, învățase limba ruteană, 
iar după aceea, la curtea lui Witold, puţin şi pe cea polonă; 
nemţeşte ştia, sau cel puţin repeta doar trei cuvinte: foc, 
sânge şi moarte. Capul lui uriaş era întotdeauna doldora de 
idei şi vicleşuguri de luptă, pe care teutonii nu ştiau să le 
prevadă ori să le preîntâmpine, de aceea se temeau de el, în 
comturiile de la hotar. 

Am vorbit despre năvală, îi spuse cu o însufleţire 
neobişnuită Zbyszko lui Macko, şi de aceea am venit aici, ca 
să ne spui şi părerea Domniei Tale. 

Macko îl pofti pe Skirwoilto pe un trunchi de pin acoperit 
cu o blană de urs, apoi le porunci slujitorilor să aducă o 
carafă de mied, din care cavalerii începură să-şi umple 
stacanele de tablă şi să bea, iar când îşi mai astâmpărară 
setea, abia atunci Macko întrebă: 

Vreţi să puneţi la cale o năvala? 

Să le afumăm puţin castelele nemților. 

Pe care? 

Ragneta sau Nowe Kowno. 

Ragneta, întări Zbyszko. Acum patru zile, am fost la Nowe 
Kowno şi ne-au respins. 

Tocmai, adeveri Skirwoitto. 

Cum aşa? 

Bine. 

Staţi puţin, spuse Macko, pentru că eu nu cunosc locurile 
pe aici. Unde este Nowe Kowno şi unde-i Ragneta? 

De aici până la Stare Kowno e aproape o milă, răspunse 
Zbyszko, iar de la Stare Kowno la Nowe tot una. Castelul 
este pe o insulă. Mai alaltăieri, am vrut să ajungem acolo, 
dar ne-au respins când treceam apa. Ne-au urmărit o 
jumătate de zi până când ne-am ascuns în aceste păduri, iar 
oştenii s-au împrăştiat care încotro, încât unii s-au regăsit 
abia azi de dimineaţă. 

Şi Ragneta? 

Skirwoilto îşi întinse braţul lung ca un ram spre miază- 
noapte şi zise: 


Hăt, departe! Departe. 

Tocmai de aceea, că-i departe! Interveni Zbyszko. Acolo e 
linişte prin împrejurimi, fiindcă oamenii înarmaţi din partea 
asta a graniţei, au venit la noi. Acolo, nemţii nu se mai 
aşteaptă acum la nici un atac, aşa că-i vom lovi prin 
surprindere. 

Drept vorbeşte, încuviinţă Skirwoilto. 

Iar Macko întrebă: 

Vă gândiţi că veţi putea să cuceriţi şi castelul? 

La acestea, Skirwoilto scutură din cap în semn de 
împotrivire, iar Zbyszko răspunse: 

Castelul este puternic, aşa că poate doar din întâmplare. 
Dar o să pustiim ţinutul, o să ardem satele şi oraşele, o să 
distrugem grânele şi înainte de toate, o să luăm ostatici, 
printre care s-ar putea să fie oameni de seamă pe care 
teutonii sunt bucuroşi să-i dea la schimb. 

Aici, se întoarse spre Skirwoilto: 

Chiar, Luminăţia Ia ai recunoscut că am dreptate, iar 
acum, hai să judecăm: Nowe Kowno e pe insulă. N-o să dăm 
foc la nici un sat şi n-o să ne alegem nici cu vite şi nici cu 
prinşi. Şi pe urmă, ne-au învins prea de curând în locurile 
astea. Ei, mai bine să mergem acolo, unde nu ne aşteaptă 
acum. 

Învingătorul nu se aşteaptă niciodată că va fi atacat, 
mormâăi Skirwoitto. 

Dar aici, luă cuvântul Macko şi susţinu părerea lui 
Zbyszko, deoarece înţelegea că tânărul trage nădejde să 
afle ceva mai mult la Ragneta decât la Nowe Kowno. Şi tot 
acolo era mai uşor să ia vreun ostatic însemnat, pe care să-l 
poată schimba. Mai credea, de asemenea, că oricum, este 
mai bine să mergi mai departe şi să te iveşti pe neaşteptate 
într-un ţinut mai puţin păzit, decât să ataci o insulă apărată 
prin aşezarea ei şi afară de asta ferită de un castel puternic 
şi o garnizoană biruitoare. 

Ca un om hârşit cu războaiele, vorbea limpede şi aducea 
argumente care puteau să convingă pe oricine. Ceilalţi îl 


ascultau şi ei cu luare-aminte. Skirwoilto îşi mişca la 
răstimpuri sprâncenele ridicate, parcă în semn de 
încuviinţare, ori murmura: „Vorbeşte cu dreptate!” În 
sfârşit, îşi vâri capul uriaş între umerii largi, aşa că părea 
într-adevăr cocoşat, şi căzu adânc pe gânduri. 

Dar după o vreme, se ridică şi nespunând nimic, începu să- 
şi ia rămas-bun. 

Deci cum o să fie, Luminăţia Ta? Îl întrebă Macko, încotro 
pornim? 

Iar el răspunse scurt: 

Spre Nowe Kowno. 

Şi ieşi din cort. 

Macko şi cehul se uitară miraţi la Zbyszko, după care 
bătrânul cavaler îşi lovi pulpele cu palmele şi exclamă: 

Ptiu! Parcă e un trunchi de copac! Chipurile ascultă, 
ascultă şi pe urmă face tot ce ştie el. Îţi răceşti gura de 
pomană! 

Am auzit şi eu de elcă e aşa, răspunse Zbyszko, dar ca s-o 
spunem pe-a dreaptă, pe aici toţi oamenii sunt foarte 
încăpăţânaţi. Ascultă părerea altuia şi pe urmă, îşi văd de- 
ale lor. 

Atunci, de ce te mai întreabă? 

Pentru că suntem învestiţi cavaleri şi pentru a cumpăni 
lucrurile din amândouă părţile. Dar prost nu este. 

Şi la Nowe Kowno ne-ar putea aştepta mai puţin, observă 
cehul, tocmai pentru că abia v-au învins de curând. Aici, ela 
avut dreptate. 

Să mergem să vedem şi oamenii pe care-i conduc eu, 
propuse Zbyszko, care se înăbuşea în cort, trebuie să le 
spun şi lor ca să fie pregătiţi. 

Şi ieşiră. Afară, se lăsase o noapte noroasă şi întunecată, 
luminată numai de focurile în jurul cărora stăteau 
samogiţienii. 

Capitolul XVII. 

Pentru Macko şi pentru Zbyszko care, slujind şi mai înainte 
sub conducerea lui Witold, văzuseră destui războinici 


lituanieni şi samogiţieni, priveliştea taberei nu înfăţişa nimic 
nou; dar cehul se uita curios la ei, gândindu-se în sinea lui 
la ce să se aştepte în bătălie de la aceşti oameni şi 
comparându-i cu cavalerii polonezi şi nemți. Tabăra se afla 
într-o adâncitură înconjurată de pădure şi mlaştini, aşadar 
ferită cu totul de un atac prin surprindere, deoarece nici o 
altă oase n-ar fi izbutit să răzbată prin aceste mlaştini 
înşelătoare. Până şi întinderea pe care se aflau sălaşele era 
tot umedă şi noroioasă, dar ei tăiaseră ramuri de pin şi de 
brad şi le aşternuseră într-un strat atât de gros, că 
dormeau ca pe un loc uscat. Cneazului Skirwoilto îi 
înjghebaseră la repezeală un fel de „numa”, adică o colibă 
lituaniană din pământ şi trunchiuri necioplite, pentru 
celelalte căpetenii împletiseră din crengi câteva zeci de 
bordeie, iar luptătorii de rând şedeau în jurul focurilor, sub 
cerul liber, ferindu-se de schimbările vremii şi de ploi numai 
cu cojoacele şi pieile pe care le purtau pe pielea goală. În 
tabără, nu dormea încă nimeni, întrucât oamenii, neavând 
nimic de făcut după ultima înfrângere, dormeau ziua. Unii 
şedeau sau stăteau întinşi în jurul bobotăilor de vreascuri şi 
ramuri de ienupăr, alţii scormoneau în vetrele aproape 
stinse şi acoperite cu cenuşă din care se răspândea un 
miros de napi copţi, hrana obişnuită a lituanienilor, şi de 
carne friptă. Intre focuri, se înălţau grămezi de arme 
aşezate aproape, ca fiecare să şi-o găsească repede la 
nevoie. Hlawa privea cu interes la suliţele cu vârfuri înguste 
şi lungi, bătute din fier călit, la ghioagele din stejari tineri, 
ţintuite cu cremene şi cuie; la baltagele cu coada scurtă 
asemănătoare cu baltagele poloneze, de care se slujeau 
călăreţii, şi la cele cu coada lungă, ca la toporişti, cu care 
luptau pedestraşii. Printre ele se nimereau şi de aramă, 
moştenite din timpuri străvechi, când fierul era folosit 
rareori prin aceste părţi. Unele paloşe erau într-adevăr de 
aramă, dar cele mai multe erau din oţel adus din 
Nowogrod. Cehul lua în mână sulițe, paloşe, baltage, arcuri 
smolite, înnegrite la foc şi la lumina flăcărilor, le cerceta cât 


de bine erau făcute. Cai erau mai puţini pe lângă focuri, 
deoarece hergheliile păşteau în pădurile din apropiere şi pe 
lunci sub paza herghelegiilor atenţi, dar pentru că cei mai 
de seamă dintre boieri voiau să-şi aibă fugarii la îndemână, 
erau şi în tabără câteva zeci, pe care robii stăpânilor îi 
hrăneau din mână. Hlawa rămase mirat de trupurile 
acestor cai, neobişnuit de mărunți, cu grumazuri puternice 
şi atât de ciudaţi, încât cavalerii apuseni le socoteau cu totul 
alte animale ale pădurii, semănând mai mult cu nişte 
inorogi decât cu caii adevăraţi. 

Aici, armăsarii mari, de luptă nu folosesc la nimic, spuse 
experimentatul Macko, amintindu-şi de vremurile de 
altădată când slujise la Witold, pentru că cei mari se 
scufundă îndată prin mlaştini, pe când cei de aici, mărunți, 
trec peste tot, aproape ca şi oamenii. 

Dar pe câmpul de luptă, răspunse cehul, cei de pe aici nu 
ţin pasul cu cei nemţeşti. 

Păi, nu-l ţin. În schimb, neamţul nu poate scăpa de 
samogiţian şi nu-l poate ajunge, fiindcă ăştia sunt foarte 
iuți, poate chiar mai iuți decât cei tătărăşti. 

Totuşi, mi se pare ciudat, deoarece prinşii tătari pe care i- 
am văzut şi pe care i-a adus cavalerul Zych de Zgorzelice, 
erau mărunți de statură, uşor de purtat de orice cal, faţă de 
oamenii mai arătoşi de aici. 

Poporul era într-adevăr bine clădit. La lumina focurilor, se 
vedeau pe sub piei şi cojoace piepturile largi şi braţele 
puternice. Erau bărbaţi unul şi unul, subţiri, dar osoşi şi mai 
înalţi decât locuitorii din alte ţinuturi lituaniene, deoarece 
trăiau pe pământuri mai bune şi mai mănoase, unde 
foametea de care sufereau uneori lituanienii nu se făcea 
simțită. În schimb, sălbăticia lor o întrecea pe a 
lituanienilor. La Wilno era curtea marelui prinţ. Acolo se 
adunau din Răsărit şi Apus preoţii, veneau soliile, 
neguţătorii străini, aşa că locuitorii oraşului şi din 
împrejurimi erau mai obişnuiţi cu cei de pe alte meleaguri; 
aici, străinul apărea numai în persoana unui teuton sau a 


unui cavaler ce ducea în aşezările izolate din pădure focul, 
robia şi botezul de sânge. Aşadar, totul era aici mai din 
topor, mai aspru şi mai apropiat de vremurile străvechi, mai 
înclinat şi mai îndârjit împotriva noutăţilor: obiceiurile erau 
mai vechi, felul de a lupta şi chiar şi eresurile păgâne erau 
mai statornice, deoarece învăţătura Crucii o aflau nu de la 
solul blajin al Bunei Vestiri şi apostolul iubitor, ci de la 
călugărul neamţ înarmat şi cu suflet de călău. 

Skirwoilto, cnejii mai de seamă şi boiernaşii erau creştini, 
întrucât urmaseră pilda lui Jagietto şi a lui Witold. Ceilalţi, 
chiar luptătorii cei mai simpli şi mai sălbatici, nutreau în 
piepturile lor simţământul surd că se apropie moartea şi 
dispariţia vechii lumi, a credinţei lor de demult. Şi erau gata 
să-şi plece capul înaintea Crucii, numai dacă semnul ei nu 
era purtat de mâinile nemților, pe care le urau. „Noi vrem 
să ne botezăm, strigau către toţi principii şi popoarele, dar 
să nu uitaţi că suntem oameni, nu animale pe care puteţi să 
le dăruiţi, să le cumpăraţi şi să le vindeţi”. În acest timp, 
când credinţa veche se stingea, cum se stinge focul pe care 
nimeni nu mai pune lemne, iar pe cea nouă o refuzau, 
deoarece era impusă cu forţa de nemți, în sufletele lor 
sporeau pustiul, neliniştea şi părerea de rău după trecut, şi 
tristeţea adâncă. Cehul, care crescuse de copil în lărmuiala 
veselă a oştenilor, în mijlocul cântecelor şi al muzicii 
zgomotoase, vedea pentru prima dată în viaţă o tabără atât 
de tăcută şi mohorâtă. Abia unde şi unde, pe lângă focurile 
mai depărtate ale „numei” lui Skirwoitto, se auzea ecoul 
fluierului, al cavalului sau cuvintele unui cântec înăbuşit, pe 
care îl îngâna „burtinikas”. Luptătorii ascultau cu capetele 
plecate şi cu ochii aţintiţi la strălucirile jarului. Unii şedeau 
pe vine lângă foc cu coatele sprijinite pe genunchi şi feţele 
ascunse în palme, acoperiţi de piei, asemenea unor animale 
de pradă din pădure. Dar când îşi înălţau capetele la 
cavalerii care treceau, în lumina flăcărilor se desluşeau 
chipuri blânde şi ochi albaştri, ce nu mai păreau aspre, de 
pradă, ci mai degrabă care priveau cum privesc nişte copii 


trişti şi nedreptăţiţi. La marginile taberei, zăceau pe muşchi 
răniții, pe care reuşiseră să-i aducă din ultima bătălie. 
Vrăjitorii, aşa-zişii „labdarişi” şi „şeitani”, murmurau 
deasupra lor descântece sau le oblojeau rănile cu ierburi 
vindecătoare, cunoscute numai de ei, în timp ce aceştia 
zăceau tăcuţi, îndurând răbdători durerea şi chinurile. Din 
adâncurile codrului, dinspre luminişuri şi ochiurile de apă, 
se auzeau fluierăturile herghelegiilor, când şi când se isca 
vântul, acoperind tabăra de fum şi umplând pădurea 
întunecată de zgomote. Dar noaptea îşi vedea de drum, aşa 
că focurile începură să se înceţoşeze şi să se stingă, iar 
tăcerea se adânci şi mai mult, crescând impresia de tristeţe 
şi parcă de apăsare. 

Zbyszko le porunci oamenilor pe care-i conducea să fie 
pregătiţi - se înţelegea lesne, fiindcă printre ei se afla o 
mână de Plockieni - după care se întoarse la scutierul său 
şi-i zise: 

Te-ai uitat destul, acum este timpul să revii în cort. 

M-am uitat, de bună seamă, răspunse scutierul; dar nu 
prea mă bucur de ceea ce am văzut, întrucât se vede dintr- 
odată că au fost înfrânți. 

Şi încă de două ori: acum patru zile la castel şi alaltăieri la 
trecerea apei. lar acum, Skirwoilto vrea să se ducă a treia 
oară acolo, ca să fie respins încă odată. 

Cum adică, el nu pricepe că nu poate izbândi cu asemenea 
oaste împotriva nemților? Mi-a spus şi cavalerul Macko, iar 
acum cred şi eu că astfel de luptători nu pot fi prea grozavi. 

Şi aici greşeşti, pentru că oamenii luptă bine, ca puţini alţii 
pe lume. Dar se bat la grămadă, fără rânduială, iar nemţii 
îşi păstrează formaţia. Dacă izbutesc să strice rândurile, cel 
mai adesea samogiţienii îi răzbesc pe nemți. Aceştia, însă, o 
ştiu şi ei, aşa că stau ca un zid. 

Cât despre cucerirea castelelor, ce să mai vorbim, sfârşi 
cehul. 

Pentru că n-au nici un fel de arme pentru asta, răspunse 
Zbyszko. Cneazul Witold are, dar până nu va veni la noi, n-o 


să luăm nici un castel, poate doar dintr-o întâmplare sau 
prin trădare. 

Tot vorbind aşa, ajunseră la cort, înaintea căruia ardea un 
foc mare aţâţat de slujitori, iar pe el se frigeau hălci de 
carne. În cort, era răcoare şi umezeală, aşadar cavalerii, 
împreună cu ei şi Hlawa, se întinseră pe pieile de lângă foc. 

După care, potolindu-şi foamea, încercară să doarmă, dar 
nu reuşiră. Macko se răsucea de pe o parte pe alta, apoi 
văzând că Zbyszko şade la foc, îmbrăţişându-şi genunchii cu 
braţele, îl întrebă: 

Ascultă! De ce l-ai sfătuit să se ducă atât de departe să 
atace Ragneta, în loc să meargă la Gotterswerder? Ce 
interes ai? 

Îmi spune ceva în suflet că Danuska este la Ragneta, iar 
acolo se feresc mai puţin decât aici. 

N-am avut timp să vorbim, pentru că şi el era trudit, şi tu 
îţi adunai oamenii prin pădure. Acum, însă, spune-mi cum 
stă treaba: tot mai vrei s-o cauţi pe fată? 

Păi, nu e nici o fată ca oricare, este soţia mea, răspunse 
Zbyszko. 

Se aşternu tăcerea, căci Macko înţelegea bine că 
întrebarea n-avea nici un răspuns. Dacă Danuska ar fi 
rămas jupâniţă până acum, bătrânul cavaler şi-ar fi 
îndemnat negreşit nepotul s-o lase în plata Domnului, dar 
odată legată prin sfânta cununie, căutarea ei devenea o 
simplă datorie şi Macko nici nu l-ar mai fi întrebat, dacă, 
nefiind de faţă nici la cununie, nici la nuntă, n-ar fi socotit-o 
întotdeauna drept o fată obişnuită. 

Mă rog! Rosti după o vreme. Dar în aceste două zile, când 
am avut timp, te-am întrebat şi mi-ai spus că nu ştii nimic. 

Pentru că nu ştiu nimic, afară de aceea că mânia lui 
Dumnezeu s-a abătut asupra mea. 

Deodată Hlawa se ridică în capul oaselor pe pielea de urs 
şi ciulindu-şi urechile, începu să asculte mai atent. 

Iar Macko zise: 


Până nu te toropeşte somnul, spune-mi ce-ai văzut, ce ai 
făcut şi ce s-a mai întâmplat la Malborg? 

Zbyszko îşi dădu la o parte părul care, netuns de mult pe 
frunte, îi cădea peste sprâncene, rămase tăcut o clipă, după 
care începu să povestească: 

Unde nu dă Dumnezeu să ştiu şi despre Danuska mea cât 
ştiu despre Malborg. Domnia Ta mă întrebi ce-am văzut? 
Am văzut puterea nemărginită a ordinului teuton, ajutat de 
toţi regii şi de toate popoarele, cu care nu ştiu dacă cineva 
de pe lume se poate măsura. Am văzut un castel cum poate 
n-are nici împăratul Romei. Am văzut comori de necuprins, 
am văzut armuri, am văzut furnicarul de călugări înarmaţi, 
cavaleri şi oşteni, şi relicve ca la Sfântul Părinte de la Roma 
şi îţi spun că mi se înfiora sufletul când mă întrebam: Cine 
se poate ridica împotriva lor? Cine-i poate birui? Cine li se 
poate împotrivi? Pe cine n-ar putea înfrânge puterea lor? 

Pe noi! Fir-ar să fie mama lor! Strigă Hlawa, 
nemaiputându-se stăpâni. 

Lui Macko i se părură ciudate şi vorbele lui Zbyszko, aşa 
că, deşi voia să cunoască toate isprăvile tânărului, îl opri şi-l 
întrebă. 

Ai uitat de Wilno? Păi, de puţine ori ne-am izbit cu ei 
pavăză în pavăză şi cap în cap? Ai pierdut din vedere cât de 
greu le era să lupte cu noi şi cum se plângeau de tăria 
noastră: că n-avuseseră când să-şi asude caii şi să 
încrucişeze suliţele, aşa că fuseseră siliţi să strângă 
beregata potrivnicului, sau s-o dea pe a lor! Au fost acolo şi 
oaspeţi străini care ne-au provocat şi toţi au plecat cu 
ruşine. De ce te-ai moleşit aşa? 

Nu m-am moleşit, pentru că şi la Malborg am luptat, unde 
au loc şi întreceri călare cu sulița. Domnia Ia, însă, nu le 
cunoşti întreaga putere. 

Bătrânul se înfurie. 

Dar tu cunoşti toată puterea polonă? Ai văzut toate 
steagurile laolaltă? Nu le-ai văzut. Puterea lor se 
întemeiază pe nedreptatea oamenilor şi pe trădare, fiindcă 


acolo nici o palmă de pământ n-a fost a lor. l-au primit 
prinții noştri, cum primeşti săracul în casă, şi i-au încărcat 
de daruri, iar ei, crescând în putere, au muşcat mâna care i- 
a hrănit, ca nişte câini neruşinaţi şi turbaţi. Au pus mâna pe 
pământ, ne-au luat oraşele prin trădare şi asta-i toată 
puterea lor! Dar chiar dacă toţi regii din lume le-ar veni în 
ajutor, va sosi şi ziua judecății şi a răzbunării. 

De vreme ce Domnia Ta mi-ai poruncit să vorbesc despre 
ce-am văzut, iar acum te superi, mai bine tac, spuse 
Zbyszko. 

Macko răsuflă mânios un răstimp, se linişti repede şi zise: 
Parcă numai o dată se întâmplă aşa? În pădure, vezi câte 
un brad uriaş, asemenea unui turn grozav, şi crezi că va sta 

aşa veacuri întregi, dar ajunge să-l ciocăneşti cu muchia 
baltagului, ca să auzi că sună a gol şi-i scorburos pe 
dinăuntru. Aşa şi puterea teutonilor! Eu, însă, ţi-am spus să- 
mi vorbeşti despre tine, ce-ai văzut şi ce-ai făcut tu. Zici că 
ai luptat cu sulița. 

Am luptat. La început, cei de acolo m-au privit cu trufie, 
fiindcă aflaseră că mă bătusem cu Rotgier. Poate că mi s-ar 
fi întâmplat ceva neplăcut, dar venisem cu scrisoare de la 
prinţ, şi cavalerul de Lorche, pe care ei îl respectă, m-a 
apărat de răutatea lor. Au urmat, însă, ospeţe şi întreceri în 
arenă, în care Domnul lisus m-a ajutat. Ai auzit şi Domnia 
Ta că Ulryk, fratele maestrului, m-a îndrăgit şi mi-a dat 
înscris chiar de la maestru, ca să mi-o dea pe Danuska? 

Mi-au spus oamenii, zise Macko, că i s-a rupt chinga de la 
şa, iar tu, văzând aceasta, nu l-ai mai atacat. 

Întocmai, am ridicat sulița şi el m-a îndrăgit de atunci. Ei, 
drăguliţă Doamne! Mi-au dat scrisori grozave, cu care 
puteam să merg şi să caut de la un castel la altul. Eram 
sigur că supărarea şi necazurile mele au luat sfârşit, iar 
acum, uite că stau aici, în aceste locuri sălbatice, întristat şi 
supărat, fără să ştiu ce să fac; pe zi ce trece îmi este tot mai 
rău, tot mai tare mă usucă dorul. 


Aici, tăcu o clipă, după care aruncă o aşchie cu toată 
puterea în foc, de se înălţă un snop de scântei din cărbuni 
aprinşi, şi continuă: 

Fiindcă dacă biata de ea geme în vreun castel şi se 
gândeşte că am uitat-o, să mă lovească moartea! 

Se vede că în el se adunaseră atâta nerăbdare şi durere, 
că începu din nou să arunce vreascuri pe foc, împins parcă 
de o mânie oarbă, iar ei rămaseră miraţi, căci nu 
presupuneau că o iubea atât de mult pe Danuska. 

Stăpâneşte-te! Îl dojeni Macko. Mai bine spune cum a fost 
cu scrisorile de liberă trecere! Comturii n-au vrut să 
îndeplinească poruncile maestrului? 

Înfrânează-te, stăpâne, interveni şi cehul. Poate că 
Dumnezeu o să te mângâie în curând. 

Lui Zbyszko îi dădură lacrimile, dar se linişti puţin şi 
spuse: 

Mişeii au deschis castelele şi temniţele. Am fost peste tot, 
am căutat! Până când a izbucnit războiul acesta, şi la 
Gierdawy, primarul von Heideck mi-a spus că legile 
războiului sunt altele, iar scrisorile date în timp de pace, nu 
mai înseamnă nimic. L-am chemat îndată la duel, dar nu s-a 
înfăţişat şi a poruncit să mă izgonească de la castel. 

Şi la celelalte? Întrebă Macko. 

Pretutindeni a fost la fel. La Kroewiec, comturul, care este 
mai mare peste primarul din Gierdawy, n-a vrut nici măcar 
să citească scrisoarea maestrului, spunând că războiul e 
război şi mi-a poruncit, dacă vreau să-mi păstrez capul, să 
plec. Am întrebat şi prin alte părţi, dar peste tot s-a 
întâmplat la fel. 

Abia acum înţeleg, rosti bătrânul cavaler. Văzând că nu 
izbuteşti nimic, ai preferat să vii aici, unde cel puţin poţi să 
te răzbuni. 

Aşa este, încuviinţă Zbyszko. M-am mai gândit şi că o să 
iau ostatici şi poate că o să cucerim şi câteva castele; dar ei 
nu se pricep să cucerească fortărețe. 

Ehei, o să vină cneazul Witold şi o să fie altfel. 


Să-l aducă Dumnezeu! 

O să-l aducă. La curtea din Mazowsze, am auzit că vine şi 
poate că îl va însoţi şi regele cu întreaga oştire polonă. 

Îi întrerupse, însă, sosirea lui Skirwotto, care se ivi pe 
neaşteptate din întuneric şi zise: 

Pornim la drum. 

Auzind acestea, cavalerii săriră în picioare, iar Skirwotto 
îşi apropie de feţele lor capul lui uriaş şi le şopti: 

Sunt noutăţi: vin întăriri la Nowe Kowno. Doi cavaleri îi 
conduc pe oşteni, vitele şi proviziile. O să-i luăm prin 
surprindere. 

Atunci, o să trecem Niemenul? Întrebă Zbyszko. 

Da, ştiu unde-i vadul. 

Cei de la castel ştiu de întăriri? 

Ştiu şi le ies în întâmpinare, dar pe ei îi veţi ataca Domniile 
Voastre. 

Şi începu să le explice, unde să-i aştepte, în aşa fel, încât 
să-i lovească pe neaşteptate pe cei ce se grăbesc să iasă din 
castel. Îşi dorea să dea amândouă bătăliile în acelaşi timp şi 
să răzbune ultimele înfrângeri, lucru care putea să 
izbândească şi pentru că, după biruinţa proaspătă, 
vrăjmaşul se simţea în siguranţă. Aşadar, le arătă locul şi 
timpul în care aveau să ajungă acolo, lăsând restul în seama 
vitejiei şi îndemânării lor. Iar ei se bucurară în inimile lor, 
deoarece îşi dădură seama numaidecât că le vorbeşte un 
războinic cu experienţă şi pricepere. După ce sfârşi, le 
porunci să vină după el şi se întoarse la „numa” lui, unde îl 
aşteptau cnejii şi sotnicii5 7 boiernaşilor. Acolo repetă 
poruncile, mai adăugă şi altele noi şi, în sfârşit, ducând 
fluierul sculptat din os de lup la gură, scoase un fluierat 
sonor şi ascuţit, care se auzi de la un capă la altul al 
taberei. 

La auzul lui, se iscă vânzoleală în jurul focurilor stinse; ici 
şi colo începură să scapere scântei, apoi străluciră 
flăcăruile care creşteau şi se înmulţeau cu fiecare clipă, iar 
la lumina lor se vedeau siluetele sălbatice ale luptătorilor 


care se adunau în jurul grămezilor de arme. Pădurea se 
înfioră şi se trezi. În curând, din adâncuri începură să 
răzbată chemările herghelegiilor care mânau tabunul cailor 
spre tabără. 

Capitolul XVIII. 

Ajunseră în revărsatul zorilor la Niewiaza şi o trecură: 
care călare, care ţinându-se de coada calului, care pe 
maldăre de răchită. Totul se petrecu atât de repede, încât 
Macko, Zbyszko, Hlawa şi aceia dintre mazurieni care 
veniseră voluntari, se mirară de îndemânarea acestor 
oameni şi abia acum înţeleseră de ce nici pădurile, nici 
mlaştinile şi nici râurile nu erau în stare să oprească 
expedițiile lituanienilor. Când ieşiră din apă, niciunul nu-şi 
scoase hainele, nu-şi lepădară cojoacele şi blănurile de lup, 
uscându-le întinse pe spinare la soare, încât fumegau ca 
nişte smolării, şi după o odihnă scurtă, porniră în marş 
forţat spre miazănoapte. Seara târziu ajunseră la Niemen. 
Trecerea lui, ca aceea a unui râu mai mare, pe deasupra şi 
umflat de apele primăverii, nu fu uşoară. Vadul pe care-l 
ştia Skirwoilto se preschimbase pe alocuri într-o baltă şi caii 
fură nevoiţi să înoate mai mult decât un sfert de stadie. Doi 
oameni fură aduşi de sforul apei până lângă Zbyszko şi ceh, 
care încercară în zadar să-i scape, fiindcă din cauza 
întunericului şi a apei învolburate, îi pierdură din ochi, iar ei 
nu îndrăzniră să strige după ajutor, deoarece căpetenia le 
poruncise dinainte să nu facă zgomot. Cu toate acestea, toţi 
ceilalţi ajunseră cu bine pe malul celălalt, unde aşteptară 
fără foc până dimineaţa. 

La prima rază de lumină, oastea se împărţi în două. Cu o 
parte, Skirwoilto porni în întâmpinarea cavalerilor care 
conduceau întăririle pentru Gotteswerder, iar pe a doua 
Zbyszko o călăuzi înapoi spre insulă, ca să-i ia prin 
surprindere pe apărătorii castelului care voiau să le iasă 
înainte celorlalţi. Sus, ziua era luminoasă şi senină, dar jos, 
pădurea, luminişurile şi ochiurile de apă erau acoperite de 
o abureală deasă, alburie, care ascundea depărtările. Era o 


împrejurare prielnică pentru Zbyszko şi oamenii lui, 
întrucât nemţii care veneau dinspre castel nu puteau să-i 
vadă de departe şi să se retragă la timp, ca să evite bătălia. 
Tânărul cavaler era foarte bucuros de aceasta şi-i spuse lui 
Macko, care călărea lângă el: 

Înainte de a ne vedea în ceața asta, o să ne izbim unii de 
ceilalţi. Să dea Dumnezeu s-o ţină aşa cel puţin până la 
amiază. 

Spunând acestea, se repezi înainte, ca să le împartă 
poruncile de trebuinţă sotnicilor care mergeau în frunte, 
dar se întoarse repede şi zise: 

În scurt timp, o să dăm peste drumul care duce de la 
punctul de trecere din faţa insulei spre mijlocul ținutului. 
Acolo, o să ne ascundem în desiş şi o să-i aşteptăm. 

De unde ştii de drum? Întrebă Madko. 

De la ţăranii de aici, vreo cincisprezece, pe care-i am 
printre oamenii mei. Ei o să ne călăuzească peste tot. 

Şi cât de departe de castel şi de insulă îi vom ataca? 

La o milă. 

Asta-i bine, fiindcă dacă ar fi mai aproape, ar putea să le 
repeadă oşteni în ajutor, pe când aşa, nu numai că n-o să 
ajungă, dar nici măcar n-o să audă nimic. 

Păi, m-am gândit şi eu la asta. 

Dacă te-ai gândit la asta, gândeşte-te şi la cealaltă: dacă 
ţăranii îţi sunt credincioşi, trimite vreo doi, trei înainte şi 
care-i vede cel dintâi pe nemți, să ne dea numaidecât de 
ştire că vin. 

Am făcut-o şi pe asta! 

Atunci, am să-ţi mai spun ceva. Porunceşte la vreo sută sau 
două sute de oameni să nu se arunce în luptă de la început 
şi să le taie calea dinspre insulă. 

E grozav! Răspunse Zbyszko, dar şi această poruncă a fost 
dată. Nemţii o să cadă ca într-o capcană sau ca într-un şanţ. 

Auzind aceasta, Macko îşi privi nepotul cu bunăvoință, 
fiindcă era foarte bucuros că Zbyszko, deşi atât de tânăr, se 
pricepea atât de bine la război, aşa că zâmbi şi mormăi: 


Sângele nostru nu se dezminte! 

Dar scutierul Hlawa se bucura în inima lui mai abitir decât 
Macko, căci pentru el nu era o plăcere mai mare ca bătălia. 

Nu ştiu, zise, cum se vor lupta oamenii noştri, dar merg 
fără zgomot, disciplinaţi şi se vede că au chef să se bată. 
Dacă Skirwoitto a plănuit bine, n-ar mai trebui să scape 
picior de om viu de la cotitură. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să scape prea puţini, 
răspunse Zbyszko. Dar am dat poruncă să ia cât mai mulţi 
prinşi, iar dacă se va nimeri printre ei şi un cavaler sau un 
frate călugăr, să-l lase neapărat în viaţă. 

La ce bun, stăpâne? Întrebă cehul. 

lar Zbyszko răspunse: 

Aveţi grijă şi voi să fie aşa. Cavalerul, dacă este oaspete, 
colindă oraşele şi castelele, vede o mulţime de oameni şi 
aude o groază de lucruri, iar dacă-i călugăr, şi mai multe. 
lar eu tocmai de asta am venit aici, ca să prind vreun ostatic 
de vază şi să-l dau la schimb. E singura cale care mi-a mai 
rămas. Dacă a mai rămas vreuna. 

Cu aceste cuvinte, dădu pinteni calului şi iarăşi ajunse în 
fruntea convoiului să dea ultimele porunci şi totodată să 
scape de gândurile rele, pentru care nu mai avea vreme, 
deoarece locul ales pentru capcană nu mai era prea 
departe. 

De ce crede tânărul stăpân că soţia lui mai trăieşte şi se 
află prin părţile astea? Întrebă cehul. 

Pentru că dacă Zygfryd n-a omorât-o din prima pornire la 
Szczytno, răspunse Macko, are dreptate să creadă că este 
vie. lar dacă ar fi omorât-o, preotul de la Szczytno nu ne-ar 
fi povestit asemenea lucruri, pe care le-a auzit şi Zbyszko. 
Grea treabă chiar şi pentru cel mai mare sadic să ridice 
mâna la o femeie fără apărare sau la un copil nevinovat. 

Grea, dar nu pentru un teuton. Păi, copiii prinţului Witold? 

E drept că ei au inimă de lup, dar şi asta e adevărat că la 
Szczytno el n-a ucis-o şi a plecat în aceste locuri, 
ascunzând-o şi pe ea în vreunul din castele. 


Ehei, dacă am reuşi să punem mâna pe insulă şi pe 
castelul acesta! 

Uită-te şi tu la oamenii ăştia, îl îndemnă Macko. 

Sigur, aşa este, dar eu am un gând pe care o să i-l spun şi 
tânărului stăpân. 

De-ai avea şi zece, numai cu suliţele n-ai să dărâmi 
zidurile. 

Spunând acestea, Macko arătă la şirurile de sulițe cu care 
erau înarmaţi cei mai mulţi luptători, după care întrebă: 

Ai mai văzut vreodată asemenea oaste? 

De bună seamă, cehul nu mai văzuse. În faţa lui înainta 
grupul strâns al războinicilor în neorânduială, fiindcă în 
pădure şi printre tufişuri era greu să păstrezi rândurile. De 
altminteri, pedestraşii erau amestecați cu călăreţii şi ca să 
ţină pasul cu caii, se agăţau de coame, de şei şi de cozile lor. 
Aveau grumazurile acoperite cu piei de lup, de râs şi de urs, 
iar pe cap se înălţau ba colţi de mistreți, ba coarne de cerbi, 
ba urechi păroase, astfel că dacă n-ai fi fost armele care se 
vedeau deasupra lor, arcurile neunse cu smoală şi tolbele 
cu săgeți pe spinare, celor care priveau din spate ar fi putut 
să li se pară, mai ales în ceaţă, că toate aceste grupuri de 
sălbăticiuni ale pădurii porniseră din bungetele neumblate 
şi se îndreptau undeva la nimereală, gonite de pofta de 
sânge şi de foame. Era ceva înfricoşător în asta şi în acelaşi 
timp atât de neobişnuit, ca şi când ar fi privit la aşa-zisul 
„gomon”, în timpul căruia, cum crede prostimea, se ridică şi 
pornesc care încotro animalele şi chiar pietrele şi tufişurile. 

De aceea, la această privelişte, unul dintre şlahticii din 
Lekawica, care veniseră cu cehul, se apropie de el, îşi făcu 
semnul crucii şi zise: 

În numele Tatălui şi al Fiului! Parcă mergem cu o haită de 
lupi adevăraţi, nu cu oameni. 

lar Hlawa, deşi vedea pentru prima dată o astfel de oaste, 
răspunse ca un om cu experienţă care le ştie pe toate şi nu 
se mai miră de nimic: 


Lupii umblă iarna în haite, dar fiarele de teutoni atacă şi 
primăvara. 

Era într-adevăr primăvară, luna mai! Alunişul care 
căptuşea pădurea se acoperise de verdeață. Din muşchiul 
pufos şi moale pe care călcau fără zgomot picioarele 
luptătorilor, răsăreau dediţei vineţii şi oiţe albe, tufele 
fragede şi ferigile dantelate. Udaţi de ploi bogate, copacii 
miroseau a coajă umedă, iar pământul împrăştia miros de 
ace de brad şi de putregai. Soarele făcea ape-ape în culorile 
curcubeului în picăturile agăţate de frunze, iar păsăretul 
ciripea deasupra cu înfocare. 

Ei mergeau din ce în ce mai repede, deoarece Zbyszko îi 
grăbea. După o clipă, veni din nou în spatele convoiului, 
unde se aflau Macko, cehul şi voluntarii mazurieni. 
Speranţa unei încăierări în toată regula îl înviorase vizibil, 
pentru că pe faţă nu i se mai răsfrângea îngrijorarea 
obişnuită şi ochii îi străluceau ca mai demult. 

Haideţi! Le strigă. Acum, se cuvine să mergem în frunte, 
nu în urma tuturor. 

Şi-i conduse înaintea detaşamentului. 

Auziţi, adăugă, s-ar putea să-i surprindem nepregătiţi pe 
nemți, dar dacă bănuiesc ceva şi izbutesc să se aşeze în 
formaţie, o să-i atacăm noi mai întâi, fiindcă avem platoşe şi 
paloşe mai bune! 

Aşa vom şi proceda! Încuviinţă Macko. 

Ceilalţi se aşezară mai bine în şa, ca şi când ar fi trebuit să 
lovească numaidecât. Ici şi acolo, câte unul trăgea aer în 
piept şi încerca dacă spada îi iese uşor din teacă. 

Zbyszko le mai repetă o dată că dacă printre oşteni sunt şi 
cavaleri sau fraţi în mantii albe peste armuri, să nu-i ucidă, 
ci să-i ia ostatici, după care se duse iarăşi la călăuze şi opri 
detaşamentul. 

Ajunseră la drumul care pornea de la cheiul din faţa 
insulei spre lăuntrul ținutului. La drept vorbind, nu era încă 
un drum adevărat, ci mai degrabă un şleau croit nu demult 
prin pădure ca oştenii şi carele de povară să poată merge 


pe el. De amândouă părţile, se înălţau copaci bătrâni, 
printre care fuseseră aşezate pe margini în stive 
trunchiurile tăiate pentru deschiderea drumului. Tufele de 
alun erau unde şi unde atât de dese, încât nu se mai vedea 
nimic în adâncul pădurii. Zbyszko alese un loc potrivit la o 
cotitură, astfel că cei care soseau, neputând să-i vadă de 
departe, să nu mai aibă timp să se retragă la vreme sau să 
se aşeze în formaţie de luptă. Acolo, ocupă amândouă 
laturile şleaului şi porunci să se aştepte vrăjmaşul. 

Obişnuiţi cu pădurea şi cu modul de a lupta printre copaci, 
samogiţienii se tupilară atât de bine în spatele trunchiurilor 
şi ale buturugilor, după tufişurile de alun şi lăstărişul de 
brad, încât parcă-i înghiţise pământul. Oamenii nu vorbeau, 
caii nu sforăiau. Din când în când, la cercul oştenilor 
ascunşi ajungeau vietăţile mai mici sau mai mari ale 
pădurii, care abia când dădeau peste ei, o rupeau la fugă 
într-o latură. La răstimpuri, se iscau adieri uşoare şi 
umpleau pădurea de foşnete solemne şi grave, care 
conteneau repede, iar atunci se mai auzeau doar cântecul 
îndepărtat al cucului şi răpăitul ciocănitorilor. 

Samogiţienii ascultau cu bucurie aceste ecouri, deoarece 
îndeosebi ciocănitoarea era pentru ei un semn bun. 
Pădurea era plină de aceste păsări şi ciocănitul răsuna din 
toate părţile, îndârjit şi des, parcă semănând cu munca 
oamenilor, ca şi când toate şi-ar fi avut fierăriile acolo şi s-ar 
fi apucat dis-de-dimineaţă de truda lor înflăcărată. Macko şi 
mazurienii aveau impresia că ascultă dulgherii bătând 
căpriorii la acoperişul unei case noi şi îşi aduceau aminte de 
locurile natale. 

Dar timpul se scurgea şi se alungea şi deocamdată nu se 
auzea nimic afară de foşnetul pădurii şi ciripitul păsărelelor. 
Ceaţa care stăruia jos se rări, soarele se ridicase bine şi 
începuse să pripească, iar ei continuau să stea întinşi. Într- 
un târziu, Hlawa, căruia i se urâse cu aşteptarea şi tăcerea, 
se apropie de urechea lui Zbyszko şi începu să-i şoptească: 


Stăpâne. Dacă dă Dumnezeu şi nu scapă niciunul din 
feciorii ăştia de câini, n-am putea oare să ne furişăm 
noaptea la castel, să trecem apa şi să-l luăm prin 
surprindere? 

Păi, tu crezi că acolo nu sunt luntrii care să-i prevină? 

Au şi o să-i prevină, şopti cehul, dar prinşii o să ne spună 
parola cu cuțitul la gât, ba, o să strige chiar ei pe limba lor. 
Numai să ajungem pe insulă, că ea apără castelul. 

Aici, se întrerupse, fiindcă Zbyszko îi puse deodată degetul 
pe buze; dinspre şleau ajunse până la ei croncănitul unui 
corb. 

Tăcere! Îi porunci, acesta-i un semnal! 

Într-adevăr, după cât ai spune două rugăciuni, pe şleau 
apăru un samogiţian pe un cal păros, ale cărui copite erau 
învelite în blană de oaie, astfel ca să nu se audă tropotul şi 
să nu lase urme în noroi. 

În timp ce se apropia, se uita atent în amândouă părţile şi 
deodată, auzind dintr-un tufiş răspunsul la croncănitul 
corbului, se făcu nevăzut în pădure, iar după o clipă se afla 
lângă Zbyszko. 

Vin! Îi spuse. 

Capitolul XIX. 

Zbyszko se apucă să-l întrebe în grabă, cum vin, câţi 
călăreţi sunt, câţi oşteni pedestraşi şi înainte de toate, cât 
de departe se găsesc. Din răspunsul samogiţianului, află că 
detaşamentul nu depăşea o sută cincizeci de luptători, 
dintre aceştia cincizeci de călăreţi sub conducerea nu a 
unui frate teuton, ci a unui cavaler laic, că sunt rânduiţi în 
formaţie, aducând cu ei care încărcate cu roţi de rezervă, 
că înaintea lor, la depărtare de două aruncături de săgeată, 
vine „straja” alcătuită din opt oameni, care coboară adesea 
de pe şleau şi cercetează pădurea şi tufişurile, în sfârşit, că 
se găsesc la un sfert de milă. 

Zbyszko nu prea era bucuros că înaintează în formaţie. 
Ştia din experienţă cât de greu este în acest caz să rupi 
rândurile nemților şi cum se pricepe o astfel de „grupă” să 


se apere retrăgându-se şi să muşte asemenea unui vier 
mistreţ, înconjurat de câini. În schimb, îl bucură vestea că 
sunt destul de aproape, la un sfert de milă, întrucât înţelese 
din aceasta că oamenii pe care-i trimisese înainte, se aflau 
în spatele nemților şi în caz că-i vor învinge, nu vor lăsa să 
le scape nici picior de om viu. Cât despre ceata dinaintea 
nemților, nu se arătă prea îngrijorat din cauza ei, întrucât 
aşteptându-se să fie aşa, le poruncise samogiţienilor fie să 
lase straja să treacă în linişte, fie, dacă voiau să cerceteze 
locurile, să-i vâneze fără zgomot până la unul. 

Porunca din urmă se dovedi de prisos. Ceata ajunse în 
curând în dreptul lor. Ascunşi în spatele tufişurilor, 
samogiţienii mai apropiaţi de şleau îi văzură foarte bine pe 
oşteni cum se opresc la cotitură şi se sfătuiesc între ei. Mai- 
marele lor, un neamţ voinic cu barba roşcată, făcându-le 
semn să tacă, începu să asculte. O vreme, îl văzură că stă în 
cumpănă, dacă să intre sau nu în pădure, în sfârşit, auzind 
doar ciocănitorile, se vede că se gândi că păsările n-ar fi 
trudit cu atâta râvnă dacă s-ar fi ascuns cineva prin pădure, 
aşa că dădu din mână şi îşi conduse oamenii mai departe. 

Zbyszko aşteptă până când dispărură la următoarea 
cotitură, apoi se apropie cu grijă până la drum în fruntea 
bărbaţilor mai greu înarmaţi. Printre aceştia erau Macko, 
cehul, cei doi şlahtici din tşkawica, trei cavaleri tineri de 
lângă Ciechan6w şi zece-cincisprezece boieri samogiţieni 
mai bine înarmaţi. Cum nu mai era nevoie să stea ascunşi, 
Zbyszko voia ca îndată ce vor apărea nemţii, să înainteze 
până la mijlocul şleaului, să se repeadă asupra lor, să-i 
lovească şi să-i împrăştie. Dacă-i izbutea această încercare 
şi lupta s-ar fi transformat într-o mulţime de încăierări om 
cu om, putea fi sigur că samogiţienii se vor descurcau nu 
prea greu cu nemţii. 

Şi se lăsă din nou o clipă de tăcere tulburată doar de 
murmurul obişnuit al pădurii. Curând, la urechile 
războinicilor ajunseră dinspre partea de răsărit a drumului 
şi glasurile oamenilor. Lia început, amestecate şi destul de 


îndepărtate, deveneau treptat tot mai apropiate şi mai 
clare. 

Atunci, Zbyszko îşi conduse detașamentul la mijlocul 
şleaului şi-l aşeză în formă de clin. El însuşi se afla în frunte, 
avându-i imediat în spatele lui pe Macko şi pe ceh. În rândul 
următor erau trei oameni, în cel următor patru. Erau cu 
toţii bine înarmaţi: le lipseau într-adevăr „copacii” 
puternici, adică suliţele cavalerilor, care ar fi fost doar o 
piedică în pădure; în schimb, aveau în mâini sulițe 
samogiţiene scurte şi mai uşoare pentru prima izbire, şi 
paloşele şi baltagele la şei pentru lupta la înghesuială. 

Hlawa îşi ciuli atent urechile, apoi îi şopti lui Macko: 

Cântă, mama lor de mişei! 

Mi se pare ciudat că acolo pădurea se închide înaintea 
noastră şi ei nu se văd de aici, răspunse Macko. 

La acestea, Zbyszko care socotea că nu mai trebuie să se 
ascundă sau să nu vorbească, se întoarse spre ei şi spuse: 

Pentru că drumul urmează cursul pârâului şi de aceea 
coteşte adesea. O să ne vedem pe neaşteptate, iar asta-i 
chiar mai bine. 

Dar ştiu că sunt tare veseli! Repetă cehul. 

Într-adevăr, nemţii cântau un cântec care nu era prea 
Cuvios, ceea ce se putea ghici şi după melodie. Ascultând cu 
atenţie, se putea desluşi că nu cântau decât câţiva oameni 
şi ceilalţi repetau numai un singur cuvânt, ce răsuna ca 
tunetul în toată pădurea. 

Şi mergeau aşa cu toţii la moarte, veseli şi plini de viaţă. 

O să-i vedem îndată, rosti Macko. 

Şi faţa i se alungi deodată şi căpătă o expresie de lup, 
deoarece sufletul îi era aspru şi îndârjit, iar afară de asta 
încă nu plătise până acum pentru săgeata care-l nimerise 
dintr-o arbaletă, atunci când se dusese la maestru pentru a- 
| scăpa pe Zbyszko. 

Aşadar, acum începu să-i clocotească sângele prin vene, 
iar dorinţa de răzbunare îi inundă inima. 


„Nu-i va fi prea bine celui care se va încleşta cel dintâi cu 
el”, se gândi Hlawa, trăgând cu coada ochiului spre 
bătrânul cavaler. 

În acest timp, o adiere aduse cu ea strigătul pe care-l 
repetau toţi în cor: „landaradei! Tandaradei!” şi cehul auzi 
numaidecât cuvintele unui cântec pe care-l ştia şi el: 

Bi den rOsen er wol mac tandaradei! 

Merken wa mir'z houbet lac.58 

Cântecul se opri deodată, pentru că pe amândouă părţile 
drumului se auzi un croncănit gălăgios şi puternic, de parcă 
în acest colţ de pădure se ţinea o adunare a corbilor. Nemţii 
fură uimiţi că erau atât de mulţi şi toţi se auzeau de jos de 
pe pământ. Primul şir de oşteni tocmai se ivi la cotitură şi 
încremeni la vederea călăreţilor necunoscuţi care se aflau 
înaintea lor. 

În aceeaşi clipă, Zbyszko se aplecă în şa, îşi îmboldi calul 
cu pintenii şi porni înainte: 

Pe ei! 

Îl urmară şi ceilalţi. Din amândouă părţile pădurii, răsună 
strigătul înfricoşător al luptătorilor samogiţieni. Vreo două 
sute de paşi îi mai despărţeau pe oamenii lui Zbyszko de 
nemţii care îndreptară cât ai bate din palme o pădure de 
sulițe spre călăreţi, în vreme ce rândurile celelalte se 
întoarseră tot atât de repede cu faţa către cele două laturi 
ale şleaului, ca să se apere de năvala celor din pădure. 
Cavalerii polonezi le-ar fi admirat îndemânarea şi disciplina 
dacă ar fi avut timp şi dacă telegarii nu i-ar fi purtat cu 
iuţeala fulgerului spre vârfurile strălucitoare îndreptate 
către ei. 

Printr-o împrejurare prielnică pentru Zbyszko, călărimea 
nemților se găsea în spatele oştenilor, însoţind carele. 
Pornise şi ea numaidecât în ajutorul pedestrimii, dar n-avea 
nici cum să treacă prin ea şi nici s-o ocolească şi s-o 
ferească de prima năvală. Pe de altă parte, o înconjură un 
furnicar de samogiţieni care începură să iasă din desişuri ca 
un roi de viespi otrăvite, când drumeţul neatent îi loveşte 


cuibul. Zbyszko năvăli odată cu oamenii lui asupra 
pedestrimii. 

Dar fără izbândă, fiindcă aceştia, proptind cozile suliţelor 
grele şi ale halebardelor în pământ, le ţinură deopotrivă şi 
cu atâta putere, încât mărunţii cai samogiţieni nu fură în 
stare să spargă rândurile. Calul lui Macko, tăiat de o 
halebardă la genunchi, se ridică pe picioarele din spate, 
apoi se prăbuşi cu botul în pământ. O clipă, moartea îl 
ameninţă pe bătrânul cavaler, dar el, hârşit cu orice situaţie 
în luptă şi cu multă experienţă, scoase picioarele din scări, 
înşfăcă cu mâna-i puternică vârful lăncii nemţeşti, care în 
loc să se înfigă în pieptul lui, îi sluji de astă dată doar ca 
sprijin, se repezi între cai şi scoțând paloşul, începu să 
izbească în sulițe şi halebarde asemenea şoimului care dă 
buzna peste stolul cocorilor cu ciocul lung. 

Zbyszko, când calul strunit cu putere se opri din avânt, 
aproape aşezându-se pe picioarele dinapoi, se rezemă în 
suliţa-i scurtă care se frânse, aşa că începu şielsă 
mânuiască paloşul. Cehul care se încredea înainte de toate 
în topor, îl zvârli într-o grămadă de nemți şi pentru o clipă 
rămase fără armă. Unul dintre şlahticii din Lekawica îşi 
pierdu viaţa, iar celălalt, când îl văzu căzând, îl cuprinse 
turbarea, astfel că începu să urle ca un lup şi ridicându-şi 
calul însângerat în două picioare, se repezi orbeşte în 
îmbulzeală. Boiernaşii samogiţieni îşi roteau săbiile printre 
vârfurile şi cozile suliţelor de după care se iţeau feţele 
oştenilor nemți, ce răsfrângeau parcă admiraţia şi totodată 
îndârjirea. Dar se întâmplă că rândurile nu se stricară. 
Samogiţienii care atacaseră din amândouă părţile, se 
desprinseră şi ei de nemți ca de un arici. Reveniră într- 
adevăr fără întârziere cu şi mai multă înflăcărare, dar tot 
nu-i răzbiră. 

Unii se căţărară într-o clipită în copacii de lângă drum şi 
începură să tragă cu arcurile în mijlocul oştenilor, a căror 
căpetenie, când îi văzu, porunci să se retragă spre 
călărimea lor. Arcaşii nemți începură şi ei să tragă cu 


arbaletele, aşa că la răstimpuri câte unul dintre 
samogiţienii ascunşi printre ramuri cădea ca un con de 
brad la pământ şi murind, scormonea muşchiul cu degetele 
sau se zbătea ca un peşte pe uscat. Înconjuraţi din toate 
părţile, nemţii nu puteau de bună seamă să se gândească la 
victorie, văzând, însă, foloasele apărării, crezură că măcar o 
mână dintre ei va izbuti să scape din măcel şi să ajungă din 
nou la râu. 

Niciunul nu se gândea să se predea, căci ei înşişi 
necruţându-şi prinşii, ştiau că nu se puteau aştepta la milă 
din partea poporului răzvrătit şi adus la deznădejde. Se 
retrăgeau deci în tăcere: om lângă om, umăr lângă umăr, 
aci ridicând, aci coborând lăncile şi halebardele, tăind, 
împungând, trăgând cu arbaletele, pe cât le îngăduia 
vânzoleala luptei, şi apropiindu-se mereu de călărimea lor 
care se încleştase pe viaţă şi pe moarte cu alte grupuri de 
vrăjmaşi. 

Deodată, se petrecu ceva neaşteptat care hotări soarta 
bătăliei înverşunate. Şlahticul acela din Lekawica, care-şi 
pierduse minţile după ce-i murise fratele, se aplecă fără să 
coboare de pe cal şi ridică trupul fără viaţă de pe jos, vrând 
se vede să nu fie strivit de copite şi să-l ducă deocamdată 
într-un loc mai liniştit, ca să-l găsească mai uşor după luptă. 
Dar în aceeaşi clipă, un nou val de turbare îi năvăli în creier, 
răvăşindu-i minţile cu totul; fiindcă în loc să iasă din drum, 
se aruncă asupra oştenilor duşmani şi zvârli trupul în 
vârfurile lăncilor care, înfigându-se în pieptul, burta şi 
şoldurile lui, se aplecară sub greutate şi înainte ca nemţii să 
le scoată, nebunul se prăvăli cu cal cu tot în locul rămas 
neapărat, răsturnând oamenii ca o furtună. 

Într-o clipită, zeci de mâini se întinseră spre el, zeci de 
lănci îi străpunseră un şold al calului, dar acum rândurile se 
amestecară şi înainte de a le reface, se repezi pe urma lui 
unul dintre şlahticii samogiţieni, care se găsea mai aproape, 
după el Zbyszko, însoţit de ceh şi învălmăşeala sporea cu 
fiecare clipă. Ceilalţi şlahtici înşfăcară şi ei trupurile celor 


căzuţi şi începură să le arunce în vârfurile suliţelor; din 
laturi atacară iarăşi samogiţienii. Întreaga formaţie se 
clătină, cutremurându-se ca o casă căreia-i crapă pereţii, se 
despică asemenea unui copac spart de pana nemiloasă şi în 
cele din urmă cedă. 

Lupta se schimbă într-o clipă în măcel. Lăncile lungi ale 
nemților şi halebardele nu mai erau de nici un folos în 
îmbulzeală. În schimb, spadele călăreţilor scrâşneau pe 
tidve şi grumazuri. Caii pătrundeau în buluceala 
omenească, răsturnând şi călcând în picioare oştenii fără 
noroc. Călăreţilor le era mai uşor să izbească de sus, aşa că 
tăiau fără încetare şi odihnă. Din laturile drumului apăreau 
alte şi alte cete de oameni sălbatici, purtând blănuri de lup, 
şi lacomi de sânge. Urletele lor acopereau glasurile care 
implorau milă şi gemetele muribunzilor. Învinşii aruncau 
armele; câte unii încercau să se furişeze în pădure; alţii se 
prefăceau morţi şi se prăbuşeau; unii stăteau drepţi, cu 
feţele albe ca zăpada şi ochii mijiţi, alţii se rugau; unul, 
căruia i se rătăcise mintea de spaimă, începu să cânte din 
fluier, zâmbind şi ridicându-şi ochii spre cer, până când o 
măciucă samogiţiană îi zdrobi capul. Pădurea încetă să mai 
foşnească, de parcă se înfricoşase de moarte. 

În cele din urmă, convoiul teuton începu să se împuţineze 
văzând cu ochii. Câteodată doar prin desişuri mai răsuna 
ecoul unei lupte scurte sau un strigăt înspăimântat de 
disperare. Zbyszko şi Macko, urmaţi de toţi călăreţii, se 
repeziră acum asupra călărimii. 

Aceasta se mai apăra încă, aşezată în cerc, fiindcă aşa 
obişnuiau nemţii să se apere întotdeauna, când duşmanul îl 
întrecea în putere şi izbutea să-i împresoare. Călăreţii, pe 
cai buni şi în armuri mai de soi decât ale pedestraşilor, 
luptau cu bărbăţie şi cu o înflăcărare vrednice de admiraţie. 
Printre ei nu era nici o mantie albă, ci doar şlahtici prusieni 
care aveau datoria să se prezinte la luptă la porunca 
Ordinului. Caii lor, în cea mai mare parte, erau şi ei apăraţi, 
unii erau acoperiţi de zale şi toţi aveau fruntare din tablă de 


fier cu un corn de oţel la mijloc. Îi conducea un cavaler zvelt 
şi înalt, într-o platoşă albastră întunecată şi coif la fel, cu 
viziera coborâtă. 

Din adâncurile pădurii se abătea asupra lor o ploaie de 
săgeți, dar vârfurile lor se desprindeau fără rezultat de 
fruntare, armuri şi umărarele călite. Valul de pedestraşi şi 
călăreţi samogiţieni îi înconjura de aproape, dar ei se 
apărau tăind şi împungând cu paloşele lungi şi cu atâta 
înverşunare, încât înaintea copitelor cailor zăceau o cunună 
de trupuri. Primele rânduri ale atacatorilor voiau să se 
retragă şi, împinse din spate, n-aveau cum. Ochii străluceau 
de lucirile lăncilor şi ale paloşelor. Caii începură să necheze, 
să muşte şi să dea din picioare. Atacară şlahticii 
samogiţieni, atacă Zbyszko, cehul şi mazurienii. Sub 
loviturile lor puternice, „grupa” începu să se clatine şi să se 
legene ca o pădure sub palele vântului, iar ei, asemenea 
tăietorilor din desişul pădurii, înaintau încet, pas cu pas, 
trudind din răsputeri. 

Macko, însă, porunci să se adune de pe câmpul de luptă 
halebardele nemţeşti cu coada lungă şi înarmând cu ele 
vreo treizeci de războinici sălbatici, începu să se 
îmbulzească spre nemți. Când ajunse la ei, strigă: „Loviţi 
caii peste picioare!” şi dintr-odată se arăta rezultatul 
înfricoşător. Cavalerii nemți nu ajungeau cu paloşele la 
oamenii lui, iar în acest timp, halebardele începură să 
rănească genunchii cailor. Atunci, cavalerul albastru îşi 
dădu seama că se apropie sfârşitul bătăliei şi că nu-i mai 
rămâne decât să răzbată printre aceşti atacatori, care le 
tăiau drumul de întoarcere, sau să piară. 

Alese prima cale şi cât ai clipi din ochi, la porunca lui, 
lavina cavalerilor se întoarse cu fruntea spre partea din 
care venise. Samogiţienii le săriră numaidecât în spate, dar 
nemţii, apărându-şi spinarea cu scuturile şi izbind înainte şi 
pe laturi rupseră inelul care-i înconjura, lăsară frâu liber 
cailor şi începură să gonească asemenea unui uragan către 
răsărit. Se repezi să-i întâmpine detaşamentul care tocmai 


intra în luptă, dar strivit de greutatea armurilor şi a cailor, 
fu culcat la pământ ca un lan de grâu lovit de pala vântului. 
Drumul spre castel era liber, dar salvarea îndepărtată şi 
nesigură, deoarece caii samogiţienilor erau mai iuți decât ai 
nemților. Cavalerul albastru înţelese repede situaţia. 

„Vai nouă! Îşi spuse în gând, nu mai scapă niciunul dintre 
ei, poate doar cu propriul sânge să le răscumpăr salvarea”. 

Şi cumpănind în acest fel, le strigă celor mai apropiaţi să-şi 
strunească fugarii, iar el făcu un ocol şi neinteresându-l 
dacă auzise cineva chemarea, se întoarse cu faţa către 
duşman. 

Zbyszko alerga în frunte, aşa că neamţul îl lovi în 
obrăzarul de la coif, dar nu-l străpunse şi nu-i vătămă faţa. 
Atunci Zbyszko, în loc să răspundă cu lovitură la lovitură, îl 
luă în braţe pe cavaler şi vrând să-l prindă viu, încercă să-l 
smulgă din şa. Dar scara i se rupse din cauza efortului prea 
mare şi se prăvăliră amândoi la pământ. O clipă, se 
rostogoliră luptând cu mâinile şi picioarele, dar tânărul 
neobişnuit de puternic îşi învinse repede potrivnicul şi, 
apăsându-i burta cu genunchiul, îl ţinu sub el cum ţine lupul 
câinele care îndrăzneşte să-l atace în desiş. 

Îl ţinea fără rost, fiindcă neamţul îşi pierduse cunoştinţa. 
În acest timp, sosiră în galop Macko şi cehul, pe care 
văzându-i, Zbyszko începu să strige: 

Veniţi şi legaţi-l! E un cavaler de vază şi e învestit! 

Cehul sări din şa, dar văzând nemişcarea cavalerului, nu-l 
mai legă, ci îl dezarmă, îi descheie umărarele şi cingătoarea 
de care-i atârna spada scurtă, îi reteză curelele care-i 
ţineau coiful şi în cele din urmă se apucă să-i desfacă 
şuruburile ce-i închideau viziera. 

Dar abia avu timp să privească la faţa cavalerului, că se 
ridică şi strigă: 

Stăpâne, stăpâne, ia priveşte aici! 

De Lorche! Exclamă Zbyszko. 

Dar de Lorche zăcea palid, cu faţa asudată şi ochii închişi, 
ţeapăn, ca un trup fără viaţă. 


Capitolul XX. 

Zbyszko porunci să-l urce într-unul din carele de pradă, 
încărcate cu roţi şi osii pentru oastea care se grăbea să vină 
în ajutorul castelului. Încălecă şi el pe alt cal şi porni 
împreună cu Macko să-i urmărească mai departe pe nemți. 
Urmărirea nu era prea grea, întrucât caii nemţeşti nu erau 
prea buni pentru fugă, mai ales pe şleaul desfundat de 
ploile de primăvară. Îndeosebi Macko, călărind o iapă iute şi 
uşoară a şlahticului ucis din Lekawica, îi întrecu aproape pe 
toţi samogiţienii şi în curând îl ajunse pe primul raitier. 
Strigă într-adevăr la el, după obiceiul cavaleresc, să se dea 
prins sau să se întoarcă să lupte, dar când celălalt, 
prefăcându-se că nu aude, aruncă şi pavăza, ca să-i fie mai 
uşor calului, şi aplecându-se în şa îşi îmboldi bidiviul cu 
pintenii, bătrânul cavaler îl izbi cu baltagul între spete şi îl 
dobori la pământ. 

Şi astfel se răzbună pe cei care fugeau, pentru săgeata 
care-l nimerise hoţeşte odinioară, iar ei alergau înaintea lui 
ca o ciurdă de cerbi îngroziţi ce nu mai voiau să lupte şi nici 
măcar să se apere, preferând să scape cu fuga de straşnicul 
bărbat. Unii intrară în pădure, dar unul se prăbuşi lângă 
pârâu şi pe acesta îl sugrumară samogiţienii cu o frânghie. 
După ceilalţi, grupuri întregi se repeziră prin desişuri, unde 
în curând începu o vânătoare sălbatică, plină de zgomote, 
strigăte şi chemări. Adâncurile pădurii răsunară multă 
vreme, până când îi prinseră pe toţi. După care, bătrânul 
cavaler de Bogdaniec împreună cu Zbyszko şi cehul se 
întoarseră la locul unde începuse lupta şi zăceau 
pedestraşii măcelăriți. Trupurile lor erau despuiate până la 
piele, unele schilodite de samogiţienii răzbunători. Izbânda 
era însemnată şi oamenii foarte bucuroşi. După ultima 
înfrângere a lui Skirwoilto la Gotteswerder, descurajarea 
începuse să cuprindă inimile samogiţienilor, mai ales că 
întăririle făgăduite de Witold nu veneau atât de repede, 
cum se aşteptau; acum, însă, nădejdea renăscu şi 


înflăcărarea spori din nou, asemenea vâlvătăii când arunci 
lemne pe foc. 

Căzuseră prea mulţi samogiţieni şi nemți, ca să-i mai 
îngroape, dar Zbyszko porunci să se sape cu suliţele gropi 
pentru cei doi şlahtici din Lekawica, care contribuiseră cel 
mai mult la biruinţă, şi să-i îngroape sub nişte pini, în coaja 
cărora însemnă două cruci cu paloşul. După aceea, 
poruncindu-i cehului să-l îngrijească pe de Lorche, care 
încă nu-şi revenise din leşin, porni în grabă cu oamenii săi 
pe acelaşi şleau către Skirwoitto, ca să-l ajute la vreme de 
cumpănă. 

Dar după un drum lung, găsi câmpul de luptă pustiu, 
presărat ca şi cel dinainte cu trupurile samogiţienilor şi ale 
nemților ucişi. Zbyszko înţelese repede că groaznicul 
Skirwoilto obținuse şi el o biruinţă însemnată, fiindcă dacă 
ar fi fost înfrânt, s-ar fi întâlnit cu nemţii care se îndreptau 
spre castel. Izbânda, însă, fusese sângeroasă, pentru că mai 
departe de câmpul de bătaie propriu-zis zăceau destule 
trupuri fără viaţă. Experimentatul Macko trase de aici 
concluzia că o parte din nemți izbutise să scape din măcel. 

Dacă Skirwoillo îi urmărise sau nu, era greu de ghicit, căci 
urmele erau amestecate şi se şterseră unele pe altele. 
Macko mai socoti că lupta avusese loc mai de mult, poate 
înainte de cea a lui Zbyszko, întrucât trupurile erau 
înnegrite şi umflate, iar unele sfârtecate de lupii care 
dispăreau în tufişuri la apropierea bărbaţilor înarmaţi. 

În aceste împrejurări, Zbyszko hotări să nu-l mai aştepte 
pe Skirwoilto şi să se întoarcă la vechiul loc de tabără. Când 
ajunseră, seara târziu, o găsi acolo pe căpetenia 
samogiţiană care venise puţin mai devreme. Faţa-i 
posomorâtă de obicei, răspândea de astă dată o bucurie 
prevestitoare de rău. Se interesă numaidecât de bătălie şi 
aflând despre victorie, rosti cu un glas ce amintea de 
croncănitul corbului: 

Sunt mulţumit şi de tine, şi de mine. În curând, vor sosi 
întăririle, iar dacă marele cneaz va veni, o să se bucure şi 


el, întrucât castelul va fi al nostru. 

Pe cine ai luat ostatici? Întrebă Zbyszko. 

Numai plevuşcă, nici o ştiucă. Au fost una, două, dar au 
scăpat. Ştiuci colţoase! Au tăiat oamenii şi au fugit! 

Mie mi-a dat Dumnezeu unul, răspunse tânărul. Un 
cavaler avut şi faimos - deşi e laic - un oaspete! 

Vajnicul samogiţian îşi înconjură gâtul cu mâinile, apoi făcu 
un gest cu dreapta, arătând parcă ştreangul agăţat de 
spânzurătoare. 

Va avea şi el partea lui, spuse, ca şi ceilalţi. 

La acestea, Zbyszko îşi încruntă sprâncenele. 

Nu va avea parte nici de una, nici de cealaltă, fiindcă este 
prinsul şi prietenul meu. Prinţul Janusz ne-a învestit 
cavaleri împreună şi n-am să te las să-i clinteşti nici un fir 
de păr. 

N-ai să mă laşi? 

N-am să te las. 

Şi începură să se uite încruntaţi unul la celălalt. Se părea 
că vor răbufni amândoi, dar Zbyszko, nevrând să se certe 
cu bătrâna căpetenie, pe care o preţuia şi o respecta, iar pe 
de altă parte, având şi sufletul tulburat de întâmplările zilei, 
îi încolăci gâtul cu braţele, îl strânse la piept şi-l întrebă: 

Vrei oare să-mi spulberi şi ultima nădejde odată cu el? 
Pentru ce mă pedepseşti? 

Skirwoilto nu se împotrivi îmbrăţişării, iar după ce îşi 
retrase capul din braţele lui Zbyszko, începu să se uite la el 
pe sub sprâncene şi să răsufle greu. 

Ei, spuse după un moment de aşteptare, mâine voi porunci 
să-i spânzure pe prinşii mei, dar dacă ai nevoie de vreunul, 
ţi-l dăruiesc. 

După care, se îmbrăţişară încă o dată şi se despărţiră 
împăcaţi spre marea mulţumire a lui Macko, care zise: 

Se vede că nu faci nimic cu el cu răul, dar cu binele îl 
prefaci în ceară moale. 

Aşa sunt toţi, răspunse Zbyszko, dar nemţii nu ştiu de asta. 
Spunând acestea, porunci să-l aducă la foc pe cavalerul de 


Lorche, care se odihnea într-o colibă; cehul îl aduse cât ai 
bate din palme, dezarmat, fără coif, numai în tunica de piele 
pe care erau însemnate dungile de la armură şi cu o tichie 
roşie pe cap. De Lorche ştia de la scutier al cui prins este, 
dar tocmai de acea se arătă rece, mândru, cu o faţă pe care 
la lumina flăcărilor se putea citi împotrivirea şi disprețul. 

Mulţumeşte-i lui Dumnezeu, îi spuse Zbyszko, că ai încăput 
în mâinile mele, pentru că din partea mea nu te ameninţă 
NIMIC. 

Şi-i întinse mâna prietenos, dar de Lorche rămase 
nemişcat. 

Nu dau mâna cu cavalerii care au ruşinat onoarea de 
cavaler, luptând cu sarazinii împotriva creştinilor. 

Unul dintre mazurienii de faţă îi traduse cuvintele, al căror 
sens Zbyszko îl ghicise de altfel. Aşadar, în primul moment, 
începu să-i clocotească sângele. 

Nerodule! Strigă, ducând mâna fără să vrea la mânerul 
pumnalului. 

Iar de Lorche îşi înălţă capul. 

Ucide-mă, îl sfidă, ştiu că voi nu cruţaţi ostaticii. 

Dar voi îi cruţaţi? Strigă un mazurian, nemaiputându-se 
stăpâni. Nu i-aţi spânzurat pe malul insulei pe toţi prinşii 
din bătălia dinainte? Tocmai de aceea şi Skirwoilto îi 
spânzură pe ai voştri. 

Aşa am făcut, răspunse de Lorche, dar toţi erau păgâni. 
Cu toate acestea, se simţea parcă ruşinea în răspunsul lui 
şi nu era greu de ghicit că în sufletul lui nu lăuda asemenea 

faptă. 

Între timp, Zbyszko se linişti şi-i spuse cu gravitate. 

De Lorche! Am primit cingătorile şi pintenii din aceleaşi 
mâini; mă cunoşti şi ştii că onoarea de cavaler mi-e mai 
dragă decât fericirea şi viaţa, de aceea, ascultă ce am să-ţi 
spun, jurând pe Sfântul Jerzy: mulţi dintre aceşti oameni au 
primit botezul de mult, iar cei care mai sunt păgâni îşi 
întind mâinile spre Cruce ca spre mântuire, dar ştii tu oare 


cine le pune piedici, nelăsându-i să dobândească mântuirea 
şi botezul? 

Mazurianul îi tălmăcea din zbor cuvintele lui Zbyszko, aşa 
că de Lorche privi întrebător la faţa tânărului. 

lar acesta urmă: 

Nemţii? 

Nu e cu putinţă! Se minună cavalerul din Geldria. 

Pe sulița şi pintenii Sfântului Jerzy, nemţii! Pentru că dacă 
ar fi Crucea stăpână aici, ei ar pierde pretextul de a năvăli 
şi a lua în stăpânire aceste pământuri, de a asupri acest 
popor nefericit. Doar i-ai cunoscut şi tu, de Lorche, şi ştii cel 
mai bine, dacă faptele lor sunt drepte. 

Eu am crezut că stârpesc păcatele, luptând cu păgânii şi 
convingându-i să primească botezul. 

Ei îi botează cu paloşe şi cu sânge, nu cu apa mântuirii. 
Citeşte doar această scrisoare şi ai să afli dacă nu tocmai tu 
îi slujeşti pe aceşti împilători hrăpăreţi, pe starostii iadului 
împotriva credinţei şi a dragostei creştine. 

Cu aceste cuvinte, îi înmână scrisoarea samogiţienilor 
către regi şi principi, care era cea mai răspândită 
pretutindeni, iar de Lorche o luă şi începu s-o parcurgă cu 
privirea la lumina focului. 

Sfârşi repede, deoarece nu-i era străină truda cititului, şi 
rămase cu totul uluit şi întrebă: 

Să fie adevărate toate acestea? 

Aşa să ne ajute Dumnezeu care vede cel mai bine că nu-mi 
slujesc numai interesul meu, ci şi dreptatea. 

De Lorche tăcu o vreme, după care zise: 

Sunt ostaticul tău. 

Dă-mi mâna, răspunse Zbyszko. Eşti fratele meu, nu 
ostatic. 

Îşi strânseră mâinile şi se aşezară la cină, pe care cehul 
poruncise slujitorilor să le-o pregătească. În timpul mesei, 
de Lorche află tot atât de mirat că Zbyszko, cu toate 
împuternicirile primite, n-o recăpătase pe Danusia şi 


comturii refuzau să mai ţină seama de scrisorile lui din 
cauza războiului. 

Abia acum înţeleg de ce eşti aici, îi spuse lui Zbyszko, şi 
har Domnului că am căzut în mâinile tale. Cred că fraţii 
cavaleri îţi vor da pe cine doreşti în locul meu, pentru că 
altfel s-ar isca mare zarvă în Apus; ştii doar că provin dintr- 
un neam puternic. 

Aici, se lovi deodată cu palma peste frunte şi izbucni: 

Pe toate relicvele din Aquisgran! Păi, în fruntea întăririlor 
care se duceau la Gotteswerder, se aflau Arnold von Baden 
şi bătrânul Zygfryd von Lowe. Ştiu asta din scrisorile pe 
care le-au primit la castel. Ei n-au fost luaţi ostatici? 

Nu! Răspunse Zbyszko zvâcnind în picioare. Pe nimeni 
dintre cei mai însemnați! Dar - pe viul Dumnezeu! 

— Mi-ai adus o veste bună. Mai sunt şi alţi prinşi de la care 
voi afla, înainte de a fi spânzurați, dacă Zygfryd avea vreo 
femeie cu el. 

Şi începu să-şi cheme slujitorii să-i lumineze cu vreascuri 
aprinse în timp ce alerga spre locul unde se găseau prinşii 
lui Skirwoitto. De Lorche, Macko şi cehul îl urmau de 
aproape. 

Ascultă! Îi spuse pe drum geldrianul. Eliberează-mă pe 
cuvânt de onoare şi o s-o caut prin toată Prusia, iar dacă am 
s-o găsesc, am să mă întorc la tine, ca s-o schimbi cu mine. 

Dacă mai este în viaţă! Răspunse Zbyszko. 

Dar în acest timp, ajunseră la sălaşul prinşilor lui 
Skirwoilto. Unii dintre ei zăceau întinşi pe spate, alţii 
stăteau în picioare pe lângă trunchiuri, legaţi cu curele. 
Flăcările vreascurilor aprinse luminau capul lui Zbyszko, 
aşa că toate privirile acestor nefericiţi se îndreptară spre el. 

Deodată, mai în spate, se auzi un glas răsunător, plin de 
spaimă: 

Stăpânul şi apărătorul meu, scapă-mă! 

Zbyszko smulse câteva așchii aprinse din mâna unui 
slujitor şi dădu fuga spre copacul de sub care se auzise 
glasul şi ridicând braţul, strigă: 


Sanderus! 

Sanderus! Repetă cehul uimit. 

Iar acesta, neputând să-şi mişte mâinile, întinse gâtul şi 
începu să strige: 

Milă! Ştiu unde se află fiica lui Jurând! Scapă-mă! 

Capitolul XXI. 

Slujitorii îl dezlegară numaidecât, dar el, având picioarele 
amorţite, căzu la pământ, iar când îl ridicară, leşină iarăşi, 
fiindcă primise şi multe lovituri. În zadar îl duseră la 
porunca lui Zbyszko la foc, îi dădură să mănânce şi să bea, îl 
unseră cu grăsime, apoi îl acoperiră cu piei călduroase; 
Sanderus nu izbutea să-şi revină. În cele din urmă, căzu 
într-un somn atât de adânc, din care îl trezi cu greu cehul 
abia a doua zi. 

Zbyszko, care ardea de nerăbdare, veni numaidecât la el. 
La început, nu putu afla nimic, deoarece, fie de frică după 
întâmplările de năprasnă, fie de moleşeala care cuprinde 
întotdeauna sufletele slabe, când trece primejdia, se porni 
pe un plâns atât de nestăpânit, încât se strădui zadarnic să 
răspundă la întrebările pe care i le puse. Suspinele îi 
astupau gâtul, buzele îi tremurau, iar din ochi i se scurgeau 
lacrimi atât de bogate, de parcă odată cu ele i se scurgea şi 
viaţa. 

Într-un târziu, venindu-şi puţin în fire şi întremat cu lapte 
de iapă, cu care lituanienii se obişnuiseră să se întărească 
de la tătari, începu să se vaiete că „fiii lui Belial” îl bătuseră 
pe degeaba cu suliţele, că îi luaseră calul pe care ducea 
relicve foarte puternice şi scumpe, iar la sfârşit, că atunci 
când îl legaseră de copac, furnicile îi muşcaseră picioarele 
şi tot trupul, aşa că îl aşteaptă sigur moartea, dacă nu 
astăzi, cel târziu mâine. 

Dar pe Zbyszko îl apucă în cele din urmă mânia şi-l luă la 
rost: 

Netrebnicule, răspunde la ce te întreb şi ai grijă să nu ai 
parte de ceva şi mai rău! 


Aici, nu prea departe, este un muşuroi de furnici roşii, 
spuse cehul. Stăpâne, porunceşte să-l aşeze pe el şi o să-şi 
recapete glasul de îndată. 

Hlawa glumea şi zâmbi chiar, fiindcă nutrea multă bună- 
voinţă faţă de Sanderus, dar acesta se înspăimântă şi 
începu să zbiere: 

Aveţi milă, aveţi milă de mine! Mai daţi-mi din băutura aia 
păgânească şi am să vă povestesc tot ce am văzut şi ce n-am 
văzut. 

Dacă ai să minţi măcar o singură vorbă, am să-ţi bag băţul 
acesta pe gât! Îl ameninţă cehul. 

Dar îi duse a doua oară la gură burduful cu lapte de iapă, 
pe care Sanderus îl înşfăcă şi lipindu-l de buze, începu să 
înghită cu lăcomie, aşa cum suge copilul la sânul mamei, 
închizând şi deschizând ochii cu schimbul. Până când sorbi 
vreo doi litri sau chiar mai mult, se scutură, îşi puse 
burduful pe genunchi şi spuse parcă băuse de nevoie: 

Ce porcărie! 

Apoi către Zbyszko: 

Acum, întreabă-mă, izbăvitorule! 

A fost şi soţia mea în detaşamentul cu care ai venit? 

Pe chipul lui Sanderus se răsfrânse uimirea. Într-adevăr, 
auzise şi el că Danusia era soţia lui Zbyszko, dar întrucât 
cununia avusese loc în taină şi fusese răpită îndată după 
aceea, în sufletul lui o socotise întotdeauna numai ca pe 
fiica lui Jurând. 

Se grăbi totuşi să răspundă: 

Aşa-i, luminate voievod, a fost! Dar Zygfryd de Lowe şi 
Arnold von Baden au străpuns cercul atacatorilor. 

Ai văzut-o? Întrebă tânărul cu inima bătând să-i spargă 
pieptul. 

Nu i-am văzut faţa, stăpâne, dar am văzut un leagăn de 
răchită între doi cai, în care duceau pe cineva; o păzea tot 
guşteriţa aia de slujnică a călugărilor, care a venit de la 
Danveld la conacul din pădure. Am auzit dinspre leagăn şi 
un cântec jalnic. 


Zbyszko mai că păli de emoție, se aşeză pe un trunchi şi un 
răstimp nu mai ştiu ce să-l întrebe. Macko şi cehul erau şi ei 
foarte mişcaţi, fiindcă aflaseră o veste mare şi însemnată. 
Poate că cehul se gândi în acest moment la stăpâna lui 
dragă, care rămăsese la Spychâw şi pentru care această 
ştire semăna cu o osândire la suferinţă. 

Urmă o clipă de tăcere. 

În sfârşit, vicleanul Macko, pe care Sanderus nu-l cunoştea 
şi despre care abia auzise înainte, se uită bănuitor la el şi 
întrebă: 

Tu cine eşti şi ce-ai căutat printre teutoni? 

Cine sunt eu, mărite cavaler, răspunse vagabondul, să-ţi 
răspundă acest prinţ viteaz, aici arătă spre Zbyszko, şi 
acest vânjos conte de Cehia, care mă cunosc de mult. 

Aici, se pare că laptele de iapă începuse să-şi facă efectul 
asupra lui, fiindcă se însufleţi şi, întorcându-se către 
Zbyszko, continuă cu glas puternic în care nu mai era nici 
urmă de slăbiciunea dinainte: 

Stăpâne, mi-ai salvat de două ori viaţa. Fără Domnia Ta m- 
ar fi mâncat lupii sau m-ar fi ajuns pedeapsa episcopilor, 
care induşi în eroare de duşmanii mei (O, ce ticăloasă e 
lumea asta), au dat poruncă să mă urmărească pentru 
vinderea relicvelor, pe care le bănuiau neadevărate. Dar 
Domnia Ta, stăpâne, m-ai apărat; datorită Domniei Tale, nici 
lupii nu m-au înfulecat, nici urmăritorii nu m-au ajuns, 
fiindcă m-au luat drept unul din oamenii Domniei Tale. 
Alături de Domnia Ta, nu mi-au lipsit niciodată nici 
mâncarea, nici băutura, mai bună decât laptele ăsta de 
iapă, care mă scârbeşte, dar din care am să mai beau, ca să 
arăt că un pelerin cuvios şi sărac nu se dă înapoi de la nici o 
suferinţă. 

Spune repede, nepricopsitule, ce ştii şi nu mai bate 
câmpii! Îl grăbi Macko. 

Acesta, însă, mai duse o dată burduful la gură, îl goli de tot 
şi se întoarse din nou spre Zbyszko, ca şi când n-ar fi auzit 
cuvintele lui Macko: 


lată de ce te-am îndrăgit, stăpâne. Sfinţii, cum zice 
Scriptura, au păcătuit de nouă ori într-un ceas, aşadar, şi lui 
Sanderus i se întâmplă să mai greşească, dar Sanderus n-a 
fost şi n-o să fie niciodată nerecunoscător. De aceea, atunci 
când nenorocirea s-a abătut asupra Domniei Tale, îţi mai 
aduci aminte ce ţi-am spus: am să merg din castel în castel 
şi învățând oamenii pe drum, o să caut ce-ai pierdut. Pe 
unde n-am fost, pe cine n-am întrebat, ar fi mult de vorbit; 
ajunge că am găsit-o şi de atunci, cum se prinde scaiul de 
haina de lână, aşa m-am lipit şi eu de bătrânul Zygfryd. Am 
devenit sluga lui şi de la un castel la altul, dintr-o comturie 
în alta şi din oraş în oraş, m-am ţinut fără încetare după el 
până la bătălia din urmă. 

În acest timp, Zbyszko îşi stăpâni emoția şi spuse: 

Îţi sunt recunoscător şi a ta va fi răsplata. Acum, însă, 
răspunde la ce te întreb: îmi juri pe mântuirea sufletului tău 
că trăieşte? 

Jur pe mântuirea sufletului! Răspunse Sanderus serios. 

De ce a plecat Zygfryd de la Szczytno? 

Nu ştiu, stăpâne, dar bănuiesc: el n-a fost niciodată 
staroste la Szczytno şi poate că a plecat de frica poruncilor 
maestrului care, cum se zvonea, îi scrisese s-o dea ostatică 
prinţesei de Mazowsze. Poate că a fugit de frica acelei 
scrisori, fiindcă i se închircise sufletul de durere şi de dorul 
răzbunării lui Rotgier. Acum vorbeşte lumea că era fiul lui. 
Eu nu ştiu cum a fost, dar ştiu că şi-a pierdut minţile de 
mânie şi cât o trăi, n-o va slobozi pe fiica lui Jurând, voiam 
să zic: pe tânăra stăpână. 

Mi se pare totul cam ciudat, îl întrerupse Macko deodată, 
pentru că dacă bătrânul fecior de câine ar fi fost atât de 
pornit împotriva sângelui lui Jurând, ar fi ucis-o şi pe 
Danuska. 

A şi vrut s-o facă, răspunse Sanderus, dar i s-a întâmpla 
ceva şi pe urmă s-a îmbolnăvit rău, de era cât pe ce să-şi 
dea sufletul. Oamenii lui vorbesc mult despre asta. Unii zic 
că, mergând într-o noapte în turn, ca s-o omoare pe tânăra 


stăpână, a întâlnit un duh rău, alţii că a fost un înger. Destul 
că l-au găsit în zăpadă lângă turn fără simţire. Şi acum, 
când îşi aminteşte despre asta, i se face părul măciucă în 
vârful capului şi de aceea nu mai cutează să ridice mâna 
asupra ei şi nici să poruncească altora s-o facă. Îl poartă cu 
el pe fostul călău de la Szczytno, un mut, dar nu se ştie de 
ce, pentru că şi acesta se teme de el, ca şi toţi ceilalţi. 

Aceste cuvinte făcură o mare impresie. Zbyszko, Macko şi 
cehul se apropiară de Sanderus care îşi făcu semnul crucii 
şi vorbi mai departe: 

Nu-i bine să te afli acolo printre ei. Nu de puţine ori am 
auzit şi am şi văzut lucruri de care ţi se încreţeşte pielea pe 
tine. Luminăţiilor Voastre v-am spus deja că bătrânul 
comtur a păţit ceva la cap. Păi, cum putea să fie altfel, când 
vin la el duhurile din lumea cealaltă! Ajunge să rămână 
singur, că şi începe să gâfâie ceva în jurul lui, ca şi când i s- 
ar tăia răsuflarea. Este acel Danveld pe care l-a omorât 
înfricoşătorul stăpân de la Spychâw. Şi Zygfryd îi zice: „Ce 
vrei? Slujbele nu mai înseamnă nimic pentru tine, de ce vii 
la mine?” Iar celălalt se mulţumeşte doar să scrâşnească 
din dinţi şi pe urmă iar gâfâie. Dar de cele mai multe ori 
vine Rotgier, după care se simte miros de pucioasă, şi 
comturul vorbeşte şi mai mult cu el: „Nu pot, îi spune, nu 
pot! Când o să vin şi eu, atunci da, dar acum nu pot!” Am 
mai auzit şi când l-a întrebat: „Şi asta o să te uşureze, 
fiule?” Aşa o ţine mereu. Se mai întâmplă uneori ca două, 
trei zile să nu discute cu nimeni, dar pe faţă i se citeşte o 
suferinţă grozavă. Păzeşte şi el cu mare grijă leagănul 
împreună cu călugăriţa slujnică, aşa că pe tânăra stăpână 
nu poate s-o vadă nimeni niciodată. 

Nu o chinuiesc? Întrebă Zbyszko surd. 

Îţi spun adevărul adevărat, Domnia Ta, n-am auzit 
niciodată s-o bată şi nici ţipete, dar cântece pline de dor am 
auzit şi parcă uneori ciripea o pasăre. 

Vai mie! Gemu Zbyszko printre dinţii încleştaţi. 

Dar Macko îi întrerupse întrebările. 


Ajunge, zise. Acum, vorbeşte despre bătălie. Ai văzut? 
Cum au scăpat şi ce s-a întâmplat cu ei? 

Am văzut, răspunse Sanderus, şi o să povestesc cum a fost. 
La început, au luptat grozav, dar când şi-au dat seama că 
sunt atacați din toate părţile, abia atunci au început să se 
gândească la fugă. Şi cavalerul Arnold, care este un 
adevărat uriaş, a rupt cel dintâi cercul şi a deschis un drum 
prin care s-au strecurat şi bătrânul comtur împreună cu 
câţiva oameni şi cu leagănul prins între doi cai. 

Şi n-au fost urmăriţi? Cum s-a întâmplat că nu i-au ajuns 
din urmă? 

Au fost urmăriţi, dar nu le-au putut face nimic, fiindcă ori 
de câte ori se apropiau prea mult, cavalerul Arnold se 
întorcea spre ei şi se lupta cu toţi. Ferească Dumnezeu să te 
baţi cu el, deoarece este un om cu o putere atât de mare, 
încât poate să ţină piept şi la o sută de oameni. De trei ori s- 
a întors în acest fel şi de trei ori i-a oprit pe urmăritori. 
Oamenii care îl însoțeau, au pierit cu toţii. Mi se pare că şi 
el a fost rănit, şi calul lui, dar a scăpat şi i-a asigurat timp de 
fugă bătrânului comtur. 

Ascultându-i istorisirea, Macko se gândea totuşi că 
Sanderus spunea adevărul, întrucât îşi aduse aminte că 
începând din locul în care Skirwoilto dăduse bătălia, o mare 
parte din drumul spre înapoi era acoperită de trupuri 
măcelărite atât de îngrozitor, de parcă aici lucrase mâna 
unui uriaş. 

Cum de-ai putut să vezi tu toate acestea? Îl întrebă pe 
Sanderus. 

Le-am văzut, răspunse vânzătorul de relicve, pentru că m- 
am agăţat de coada unuia dintre caii care duceau leagănul 
şi am fugit odată cu ei, până când am căpătat o copită în 
burtă. Atunci, am leşinat şi de aceea am căzut în mâinile 
Domniilor Voastre. 

E cu putinţă, zise Hlawa, dar ai grijă să nu spui vreo 
minciună, că n-o să-ţi fie bine. 


Am şi acum semnul, răspunse Sanderus, cine vrea, poate 
să-l vadă; deşi e mai bine să te încrezi în cuvinte, decât să fii 
osândit pentru necredinţă. 

Chiar dacă uneori ai spune adevărul fără să vrei, tot vei 
urla în iad pentru vânzarea lucrurilor sfinte. 

Şi începură să se hârjonească, aşa cum aveau obiceiul mai 
de mult, dar Zbyszko îi întrerupse: 

Ai venit prin ţinutul celălalt, aşa că-l cunoşti. Ce castele 
sunt prin apropiere şi unde ar fi putut să se ascundă 
Zygfryd şi Arnold? 

Nu e nici un castel mai aproape, fiindcă pe acolo sunt 
numai păduri prin care s-a tăiat nu de mult drumul acela. 
Nici sate şi aşezări nu sunt, fiindcă pe cele care au fost, le- 
au ars chiar nemţii, întrucât atunci când a început războiul, 
oamenii de acolo, care sunt din aceeaşi seminţie cu cei de 
aici, s-au răzvrătit şi ei împotriva asupririi teutone. Eu cred, 
stăpâne, că Zygfryd şi Arnold rătăcesc acum prin pădure, şi 
vor vrea fie să se întoarcă de unde au venit, fie să se 
furişeze până la fortăreaţa spre care ne îndreptam înainte 
de înfrângere. 

Mai mult ca sigur că aşa şi este! Încuviinţă Zbyszko. 

Şi căzu adânc pe gânduri. Sprâncenele încruntate şi faţa 
concentrată arătau o mare sforţare a minţii, dar asta nu 
dură prea mult. După un răstimp, îşi înălţă capul şi spuse: 

Hlawa, caii şi slujitorii să fie gata, fiindcă o să pornim 
îndată la drum. 

Scutierul, care nu avea niciodată obiceiul să-i discute 
poruncile, se ridică fără un cuvânt şi se repezi la cai; în 
schimb, Macko îşi holbă ochii la nepotul său şi întrebă 
mirat: 

Păi. Zbyszko, încotro? Unde? De ce? 

Dar acesta îi răspunse tot cu o întrebare: 

Dar Domnia Ia ce crezi? N-ar trebui? 

Bătrânul cavaler nu-i răspunse. Uimirea îi pieri treptat de 
pe chip; dădu o dată, de două ori din cap, în sfârşit, oftă din 
adâncul pieptului şi rosti răspunzându-şi parcă lui însuşi: 


Da, sigur. N-avem ce face! 

Şi se îndreptă şi el spre cai. Zbyszko se întoarse la 
cavalerul de Lorche şi cu ajutorul mazurianului care ştia 
nemţeşte, îi spuse: 

Nu-ţi pot cere să mă ajuţi împotriva acestor oameni cu 
care ai slujit în acelaşi steag, aşa că eşti slobod să pleci 
unde vrei. 

Acum, nu pot să te ajut cu paloşul împotriva onoarei mele 
de cavaler, răspunse de Lorche, şi nici libertatea n-o 
primesc. Îţi dau cuvântul meu că rămân ostaticul tău şi mă 
voi prezenta unde vrei, când mă vei chema. lar dacă ai 
nevoie, să nu uiţi că Ordinul mă va schimba cu orice alt 
prins, fiindcă provin dintr-un neam puternic şi cu mari 
merite în folosul cavalerilor teutoni. 

Începură să-şi ia rămas-bun, punându-şi mâinile pe umeri 
şi sărutându-se după obicei pe obraji, timp în care de 
Lorche îi mărturisi: 

Voi pleca la Malborg sau la curtea din Mazowsze. Dacă n- 
ai să mă găseşti aici, o să fiu acolo. Trimisul tău să-mi spună 
doar două cuvinte: Lotaringia-Geldria! 

Bine, răspunse Zbsyszko. Eu am să trec pe la Skirwoitto, ca 
să-ţi dea un semn de care ascultă toţi samogiţienii. 

După care porni către Skirwoiltto. Bătrâna căpetenie îi 
îndeplini rugămintea şi-l lăsă să plece fără nici o greutate, 
deoarece ştia despre ce este vorba. Ţinea la Zbyszko, îi era 
recunoscător pentru ultima bătălie şi afară de asta, n-avea 
nici un drept să-l reţină pe cavalerul din alt ţinut, care 
venise la el din propria voinţă. Mulţumindu-i deci pentru 
binele pe care i-l făcuse, îi dărui hrană cât să-i ajungă prin 
ţara pustiită de război şi se despărţiră urându-şi să se mai 
întâlnească în vreo luptă hotărâtoare cu teutonii. 

Căci Zbyszko se grăbea, cuprins parcă de fierbinţeală. 
Când ajunse la oamenii lui, găsi totul pregătit şi pe unchiul 
Macko în şa, îmbrăcat într-o cămaşă de zale şi cu coiful pe 
cap. Aşa că se apropie de el şi-l întrebă: 

Mergi şi Domnia Ta cu noi? 


Păi, ce-mi rămâne de făcut? Îi răspunse Macko puţin răstit. 

La acestea, Zbyszko nu mai zise nimic, îi sărută doar 
dreapta unchiului, apoi încălecă şi porniră. 

Sanderus îi însoțea şi el. Ştiau drumul până la locul luptei, 
dar mai departe avea să-i călăuzească el. Nădăjduiau, de 
asemenea, că dacă aveau să întâlnească prin păduri ţărani 
din partea locului, aceştia, urându-şi stăpânii teutoni, îi vor 
ajuta să-i urmărească pe bătrânul comtur şi pe Arnold von 
Baden, despre puterea supraomenească şi bărbăţia căruia 
le povestise atâtea Sanderus. 

Capitolul XXII. 

Până la locul luptei în care Skirwoilto îi biruise pe nemți 
drumul era uşor, pentru că-l cunoşteau. Ajunseră deci 
repede la el şi-l parcurseră în grabă din pricina duhorii 
greu de suportat pe care o împrăştiau trupurile 
neîngropate. În trecere, alungară afară de lupi, stolurile 
uriaşe de ciori, corbi şi stănci, după care începură să caute 
urmele pe şleau. Cu toate că pe acelaşi drum trecuse mai 
înainte un detaşament întreg, încercatul Macko găsi fără 
greutate în pământul călcat de atâtea picioare urmele unor 
copite uriaşe, care duceau pe direcţia de întoarcere şi altfel 
începu să le explice tinerilor cu mai puţină experienţă în 
îndeletnicirile războiului: 

Noroc că după bătălie n-a mai plouat. Uitaţi-vă şi voi: calul 
lui Arnold, care purta în şa un bărbat peste măsură de 
mare, trebuie să fi fost şi el uriaş, aşa că este lesne de 
presupus că alergând la galop, izbea mai puternic cu 
copitele în pământ, decât atunci când mersese mai încet în 
partea cealaltă, aşa că lăsa urme mai mari. Priviţi cu 
atenţie, cei care aveţi ochi, cum prin locurile umede se văd 
întipărite potcoavele! Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să ne 
ţinem uşor după feciorii de câini, numai să nu se ascundă 
pe undeva în spatele unor ziduri de apărare. 

Sanderus ne-a spus, îi aduse aminte Zbyszko, că nu se află 
castele prin apropiere, şi aşa şi este, deoarece teutonii au 
supus de curând ţinutul şi n-au avut timp să ridice 


fortărețe. Unde pot să se ascundă? Ţăranii care locuiau aici 
sunt în tabăra lui Skirwoilto, pentru că fac parte din acelaşi 
popor cu samogiţienii. Satele, cum spunea Sanderus, le-au 
ars chiar nemţii, iar femeile şi copii s-au pitit prin bungetele 
pădurii. Dacă nu cruţăm caii, o să-i ajungem. 

Caii trebuie să-i cruţăm. Chiar dacă vom izbuti să-i 
ajungem, după aceea ei sunt scăparea noastră, îl dojeni 
Macko. 

Cavalerul Arnold, interveni Sanderus, a fost lovit în 
spinare cu o ghioagă în bătălie. La început, n-a luat-o în 
seamă, a luptat şi a ucis mai departe, dar mai târziu a fost 
nevoie să-l dezbrace, fiindcă aşa se întâmplă întotdeauna, 
deocamdată n-ai nimic, dar pe urmă te doare. De aceea, nu 
au cum să fugă prea repede şi poate că mai trebuie să se şi 
odihnească. 

Spuneai că nu mai are pe nimeni cu el? Întrebă Macko. 

Mai sunt doi care ţin leagănul între şei, şi în afară de ei 
cavalerul Arnold şi bătrânul comtur. Mai erau destui, dar pe 
aceştia i-au omorât samogiţienii când i-au ajuns. 

O să facem aşa, propuse Zbyszko: pe cei care duc 
leagănul, o să-i lege slujitorii noştri; Domnia Ta, unchiule, o 
să pui mâna pe Zygfryd, iar eu o să-l lovesc pe Arnold. 

Păi cum! Răspunse Macko, lui Zygfryd o să-i fac faţă, că 
din mila Domnului lisus, mai am încă putere în oase! Tu, 
însă, nu trebuie să te încrezi prea mult în tine, că aud că 
potrivnicul este un uriaş. 

Oho! O să vedem! Se burzului Zbyszko. 

Ştiu că eşti puternic, nu zic, dar sunt alţii şi mai puternici 
ca tine. Ai uitat oare de cavalerii noştri, pe care i-am văzut 
la Cracovia? Cu Powata de Taczew te-ai descurca? Sau cu 
Paszko Zlodziej de Biskupice şi mai ales cu Zawisza Czarny? 
Ai? Nu te înfoia prea mult în pene şi deschide ochii bine. 

Nici Rotgier nu era un slăbănog, mormăi Zbyszko. 

Dar pentru mine nu se va găsi nimic de făcut? Întrebă 
cehul. 


Nu primi nici un răspuns, întrucât Macko se gândea la 
altceva. 

Dacă Dumnezeu ne va binecuvânta, zise, o să ajungem pe 
urmă în pădurile din Mazowsze. Acolo, n-o să mai fie nici o 
primejdie şi se vor sfârşi toate necazurile. 

Dar după o clipă oftă, gândindu-se fără îndoială că nici 
atunci nu se vor încheia toate grijile, căci trebuie să facă şi 
pentru nefericita Jagienka ceva. 

Ehei! Murmură, ciudate sunt căile Domnului. M-am 
întrebat nu o dată de ce nu ţi-a fost dat şi ţie să te însori în 
linişte şi eu să trăiesc la voi? Fiindcă aşa se petrec lucrurile 
de obicei şi dintre toţi şlahticii din regatul nostru, numai noi 
colindăm pe drumuri şi prin hârtoape, în loc să ne vedem de 
gospodărie, cum a lăsat Dumnezeu. 

Adevărat, dar asta-i voia Domnului! Răspunse Zbyszko. 

Şi o vreme, merseră în tăcere, după care bătrânul cavaler 
se întoarse iarăşi către nepotul său: 

Tu ai încredere în acest târâie-brâu? Ce fel de om este? 

Este un om uşuratic şi poate înşelător, dar faţă de mine s-a 
arătat foarte binevoitor; nu mă tem că mă va trăda. 

Dacă-i aşa, să meargă înainte, căci dacă îi va ajunge, nu se 
vor speria de el. O să le spună că a fugit din robie şi nu le va 
fi greu să-l creadă. E mai bine aşa, fiindcă dacă o să ne vadă 
de departe, o să se ascundă pe undeva sau o să se 
pregătească de apărare. 

Noaptea, n-o să plece înainte de unul singur, fiindcă-i 
fricos, răspunse Zbyszko, dar ziua, sigur că este mai bine 
aşa. O să-i spun să se oprească de trei ori pe zi şi să ne 
aştepte; dacă n-o să-l găsim la locul de popas, înseamnă că 
este cu ei, şi atunci, mergând pe urmele lui, o să-i atacăm 
pe neaşteptate. 

N-o să-i prevină? 

Nicidecum. Ţine mai mult la mine, decât la ei. O să-i mai 
spun şi că-l vom lega şi pe el, ca să nu se teamă mai apoi de 
răzbunarea lor. Să nu arate că-i de-al nostru.,. 

Te-ai gândit să-i laşi vii pe ceilalţi? 


Păi, cum altfel? Se miră Zbyszko întrucâtva. Uite, Domnia 
Ta. Dacă asta s-ar întâmpla în Mazowsze, sau undeva la noi, 
i-am provoca şi am lupta pe viaţă şi pe moarte, dar aici, în 
ţara lor, n-avem cum. Aici, este vorba de Danuska şi de 
grabă. Trebuie să ne facem treaba iute şi în tăcere, ca să n- 
avem necazuri, iar pe urmă, cum ziceai şi Domnia Ia, să ne 
pierdem urma prin pădurile mazoviene. Atacându-i prin 
surprindere, s-ar putea să-i găsim fără armuri, ba chiar fără 
paloşe! Cum putem să-i ucidem? Acum, suntem amândoi 
cavaleri învestiţi, ca şi ei. 

Aşa este, adeveri Macko, dar poate că s-ar putea ajunge şi 
la luptă. 

Dar Zbyszko se încruntă şi pe faţă i se răsfrânse o 
îndârjire moştenite se pare de toţi bărbaţii din Bogdaniec, 
fiindcă într-o clipă începu să semene cu Macko, ca şi când 
ar fi fost fiul lui. 

Ce mi-aş dori eu, rosti surd, ar fi să-l zvârl la picioarele lui 
Jurând pe câinele acesta sângeros de Zygfryd! Aşa să-mi 
ajute Dumnezeu! 

Să te ajute! Repetă Macko. 

Tăifăsuind astfel, parcurseră o bucată bună de drum, 
deoarece se lăsă o noapte senină într-adevăr, dar fără Lună. 
Fură nevoiţi să se oprească, să lase caii să se odihnească şi 
oamenii să se refacă mâncând şi dormind. Înainte de 
culcare, Zbyszko îl anunţă pe Sanderus că a doua zio să 
plece înainte, lucru cu care acesta se învoi de îndată, 
rugându-se doar ca în caz de primejdie din cauza vreunui 
animal sau a oamenilor să aibă dreptul să fugă spre ei. 
Obţinu, de asemenea, să se poată opri nu de trei, ci de 
patru ori pe zi să-i aştepte, pentru că, atunci când este 
singur, îl apucă întotdeauna urâtul, chiar şi în ţinuturile 
creştinate, ca să nu mai vorbim de nişte păduri atât de 
sălbatice şi respingătoare ca acestea, în care se află acum. 

Poposiră deci pentru noapte şi după ce mâncară, se 
întinseră pe piei în jurul unui foc mic, aprins într-o 
adâncitură la o jumătate de stadie de drum. Slujitorii 


păzeau cu rândul caii care, tăvălindu-se îndestul, moţăiau 
după ce-şi mâncaseră raţia, rezemându-şi capetele unul pe 
grumazul celuilalt. Dar abia apucară zorii să albească puţin 
copacii, că Zbyszko se ridică cel dintâi, îi trezi pe ceilalţi şi 
porniră la drum înainte de a se lumina bine de ziuă. Urmele 
copitelor uriaşe ale armăsarului lui Arnold le găsiră iarăşi 
fără greutate, întrucât se întăriseră în pământul de obicei 
jilav. Sanderus plecă înainte şi îl pierdură repede din ochi, 
dar cu toate acestea, la jumătatea timpului dintre răsăritul 
soarelui şi amiază, îl găsiră la popas. Le spuse că nu văzuse 
nici ţipenie de om, afară de un bour uriaş, de care nu fugise 
totuşi, deoarece animalul se ferise cel dintâi din calea lui. În 
schimb, la amiază, pe la prânzul mic, declară că zărise un 
ţăran, un prisăcar cu o scară de cânepă, dar nu-l oprise 
numai de teamă că puteau fi mai mulţi în adâncul pădurii. 
Încercase să-l întrebe de una, de alta, dar nu se putuseră 
înţelege. 

În timpul popasului următor, Zbyszko începu să se 
neliniştească. Ce se va întâmpla când vor ajunge prin locuri 
mai înalte şi mai uscate, unde pe drumul întărit s-ar putea 
să dispară urmele? De asemenea, dacă urmărirea va dura 
prea mult şi vor trece printr-un ţinut mai populat, unde 
locuitorii se obişnuiseră de mult să asculte de teutoni, 
atunci atacul prin surprindere şi eliberarea Danusiei ar 
deveni cu neputinţă. Chiar dacă Zygfryd şi Arnold n-ar fi 
fost apăraţi de zidurile vreunui castel sau întărituri, 
populaţia din partea locului ar fi ţinut cu ei. 

Dar din fericire, aceste temeri se arătară de prisos, fiindcă 
la următorul loc de popas nu-l mai găsiră la timpul convenit 
pe Sanderus. În schimb, descoperiră într-un pin de la 
marginea drumului, o scobitură mare în formă de cruce 
făcută de curând. Atunci priviră unii la alţii şi feţele li se 
alungiră, iar inimile îşi înteţiră bătaia. Macko şi Zbyszko 
descălecată numaidecât, ca să cerceteze urmele pe pământ 
şi le căutară cu grijă, dar nu prea mult, pentru că le săriră 
singure în ochi. 


Se vede că Sanderus se abătuse din drum în pădure, 
luându-se după urmele mari de copite, nu atât de adânci ca 
pe drum, dar destul de vizibile, deoarece solul era aici 
mlăştinos şi calul greoi călcase de fiecare dată peste stratul 
de ace putrezite, în care rămăseseră gropi cu marginile 
negre. 

Privirea ageră a lui Zbyszko observă şi alte urme, aşa că 
încălecă şi, urmat de Macko, începură să se sfătuiască în 
şoaptă cu cehul, ca şi când duşmanul s-ar fi aflat prin 
apropriere. 

Cehul era de părere să meargă pe jos, dar ei se 
împotriviră, fiindcă nu ştiau cât de departe vor trebui să 
meargă prin pădure. Slujitorii aveau să meargă totuşi 
înaintea lor, şi dacă vor vedea ceva, să le dea de ştire, ca să 
fie pregătiţi. 

Într-adevăr, curând intrară şi ei în pădure. A doua 
scobitură în coaja unui pin le dădu de înţeles că nu-i 
pierduseră urma lui Sanderus. Îşi dădură repede seama că 
se află pe o cărare pe care umblau nu o dată şi oamenii. 
Atunci nu se mai îndoiră că vor găsi vreo aşezare în pădure 
şi în ea pe cei pe care-i căutau. 

Soarele coborâse puţin şi lumina auriu printre copaci. Se 
apropia o seară frumoasă. Pădurea era tăcută, deoarece 
fiarele şi păsăretul se pregăteau de odihnă. Doar unde şi 
unde, printre ramurile ce luminau în soare, se iţeau 
veveriţele roşii în potopul de raze. Zbyszko, Macko, cehul şi 
slujitorii înaintau unul după altul. Ştiind că slujitorii care 
mergeau pe jos erau mult înaintea lor şi aveau să-i anunţe, 
bătrânul cavaler tăifăsuia cu nepotul, fără să mai coboare 
glasul. 

Să ţinem cont de soare, îi spuse. De la ultimul popas până 
la locul în care era crucea scobită, am mers destul de mult. 
Pe orologiul de la Cracovia, ar fi vreo trei ceasuri. Asta 
înseamnă că Sanderus este de mult împreună cu ei şi a avut 
timp destul să le povestească ce-a păţit. Numai să nu te 
trădeze. 


Nu mă va trăda, îl linişti Zbyszko. 

Şi numai să-l creadă, sfârşi Macko, fiindcă dacă nu-l cred, 
va fi rău de el. 

Păi, de ce să nu-l creadă. Parcă de noi ştiu? lar pe elîl 
cunosc. Nu numai o dată se întâmplă ca un ostatic să fugă 
din robie. 

Pentru că eu mă gândesc că dacă le-a spus că a scăpat din 
robie, poate că se vor teme de cei ce l-ar putea urmări şi 
vor porni mai repede la drum. 

Nu. El se pricepe să-i ducă şi cu vorba. Înţeleg şi ei că 
urmăritorii n-ar ajunge atât de departe. 

Tăcură un răstimp, dar după o clipă, Macko avu impresia 
că Zbyszko îi şopteşte ceva, aşa că se întoarse şi-l întrebă: 

Ce spui? 

Zbyszko, însă, avea ochii ridicaţi spre cer şi nu-i şoptea lui 
Macko, ci o încredința pe Danusia în grija lui Dumnezeu; pe 
ea şi încercarea lui de a o scăpa. 

Macko începu şi el să se închine, dar abia îşi făcu o dată 
semnul crucii, că unul dintre slujitorii trimişi înainte se 
apropie deodată de el din desişul de alun. 

Uite smolăria! Îl vesti. Acolo sunt! 

Stai! Şopti Zbyszko, şi în aceeaşi clipă descălecă de pe cal. 

După el, săriră Macko, cehul şi slujitorii, dintre care trei 
primiră porunca să rămână cu caii, să-i fie la îndemână şi să 
aibă grijă, Doamne fereşte, ca vreunul dintre armăsari să 
nu necheze. Celorlalţi cinci, Macko le zise: 

Acolo vor fi doi grăjdari şi Sanderus, pe care să-i legaţi 
într-o clipită, iar dacă vreunul este înarmat şi vrea să se 
apere, una în cap şi gata! Şi porniră îndată mai departe. Pe 
drum, Zbyszko îi mai şopti unchiului său: 

Domnia Ta te repezi la bătrânul Zygfryd, iar eu la Arnold. 

Numai să ai grijă, îl preveni bătrânul. 

Şi-i făcu cehului cu ochiul, dându-i de înţeles ca în orice 
clipă să fie gata să-i sară în ajutor tânărului stăpân. 

Acesta încuviinţă din cap că aşa va face, trase aer în piept 
şi încercă paloşul să vadă dacă iese uşor din teacă. 


Dar Zbyszko îl văzu şi-i spuse: 

Nu! 'Ţie îţi poruncesc să te repezi la leagăn şi să nu te mişti 
de lângă el în timpul bătăliei. 

Înaintară repede şi fără zgomot prin desişul de alun, dar 
nu ajunseră prea departe, deoarece cel mult după două 
stadii, tufişurile se întrerupeau deodată, lăsând loc unui 
luminiş în care se vedeau cuptoarele stinse de păcură şi 
două bordeie de pământ, adică „nume”, unde locuiseră 
păcurarii până când îi alungase războiul de aici. Soarele 
care apunea lumina puternic cuptorul, lunca şi cele două 
bordeie destul de depărtate unul de celălalt. Înaintea unuia 
dintre ele şedeau pe un trunchi doi cavaleri, iar înaintea 
celui de-al doilea, un om simplu, spătos şi cu părul roşcat, şi 
Sanderus. Aceştia doi erau ocupați să frece cu cârpe 
platoşele, iar la picioarele lui Sanderus, afară de acestea, se 
mai aflau două paloşe, pe care, se pare, că avea de gând să 
le curețe mai târziu. 

Uite, îi atrase Macko atenţia lui Zbyszko, strângându-l de 
braţ cu toată puterea, dacă le-ar mai ţine măcar o clipă aşa. 
Le-a luat înadins paloşele şi platoşele. Bine! Cel cu barba 
căruntă trebuie să fie. 

Înainte! Strigă Zbyszko deodată. 

Şi se năpustiră ca viforul în luminiş. Ceilalţi săriră şi ei în 
picioare, dar înainte de a ajunge la Sanderus, înfricoşătorul 
Macko îl înşfăcă pe bătrânul Zygfryd de piept, îl îndoi pe 
spate şi într-o clipă încălecă pe el. Zbyszko şi Arnold se 
încleştară ca doi ereţi, se prinseră în braţe şi începură să se 
opintească din răsputeri. Neamţul spătos, care şedea mai 
înainte lângă Sanderus, se repezi să pună mâna pe paloş, 
dar înainte de a izbuti să lovească, Wit, slujitorul lui Macko, 
îl izbi cu baltagul în cap şi-l întinse la pământ. După aceea, 
dădură buzna să îndeplinească porunca bătrânului stăpân 
şi să-l lege pe Sanderus, însă acesta, deşi ştia că aşa 
conveniseră, începu să zbiere de frică asemenea unui vițel 
căruia i se taie beregata. 


Dar Zbyszko, cu toate că era atât de vânjos, încât 
strângând în mână o ramură verde era în stare să stoarcă 
sucul din ea, îşi dădu seama că parcă nu nimerise în braţele 
unui om, ci între labele unui urs. Simţi chiar că dacă n-ar fi 
avut armura pe el, neştiind dacă nu va trebui să lupte cu 
paloşul, neamţul uriaş i-ar fi frânt coastele sau poate că i-ar 
fi rupt şira spinării. Tânărul îl ridicase într-adevăr puţin, dar 
el îl săltă şi mai mult şi, adunându-şi toate puterile, voia să-l 
trântească la pământ, ca să nu se mai ridice. 

Dar Zbyszko îl strânse şi el cu un efort supraomenesc, 
încât ochii neamţului se învăpăiată de sânge, după care îi 
vâri un picior între genunchi, îl lovi la îndoitură şi-l dobori la 
pământ. 

Mai degrabă se prăvăliră amândoi şi tânărul nimeri 
dedesubt, dar în aceeaşi clipă, Macko, care veghea la toate, 
îl lăsă pe Zygfryd pe jumătate strivit în mâinile slujitorilor, 
iar el se repezi la cei căzuţi, îi cetlui cât ai bate din palme 
picioarele lui Amold cu cureaua, după care se aşeză pe el ca 
pe un mistreţ şi-i împunse ascuţişul pumnalului de grumaz. 

Neamţul răcni înfricoşător şi mâinile îi căzură fără vlagă 
pe şoldurile lui Zbyszko, apoi începu să geamă, nu atât din 
pricina împunsăturii, cât din cauza durerii groaznice pe 
care o simţi în spinare de la lovitura cu ghioaga, pe care o 
primise în timpul luptei cu oastea lui Skirwoilto. 

Macko îl apucă de guler cu amândouă mâinile şi-l trase de 
pe Zbyszko, care se ridică de jos, aşezându-se puţin în capul 
oaselor, apoi vru să se scoale, dar nu putu, aşa că se aşeză 
din nou şi rămase un răstimp mai lung fără mişcare. Avea 
faţa palidă şi asudată, ochii năpădiţi de sânge şi buzele 
învineţite; privea înainte parcă în neştire. 

Ce ai? Îl întrebă Macko neliniştit. 

Nimic, numai că sunt foarte ostenit. Ajută-mă să mă ridic 
în picioare. 

Macko îl luă de subsuori şi-l ridică dintr-odată. 

Poţi să stai în picioare? 

Pot. 


Te doare ceva? 

Nimic. Numai că mi se taie răsuflarea. 

În acest timp, cehul văzând că pe medean totul se sfârşise, 
apăru înaintea „numei”, ţinând-o de grumaz pe călugăriţa 
slujnică. La această privelişte, Zbyszko uită de oboseală, 
puterile îi reveniră numaidecât şi, ca şi când nu s-ar fi luat 
la trântă niciodată cu îngrozitorul Arnold, dădu fuga spre 
„Dumă”. 

Danuska! Danuska! 

Dar la chemarea lui, nu răspunse nici un glas. 

Danuska! Danuska! Repetă Zbyszko. 

Şi tăcu. Înăuntru era întuneric, de aceea, în primul 
moment nu izbuti să vadă nimic. În schimb, de dincolo de 
pietrele de lângă foc, ajunse până la el o răsuflare gâfâită, 
şuierătoare, ca a unui animal la pândă. 

Danuska! Pe viul Dumnezeu, eu sunt, Zbyszko! 

Abia atunci desluşi în întuneric ochii ei larg deschişi, 
înspăimântați, rătăciţi. Se repezi spre ea şi o ridică, dar ea 
nu-l cunoscu şi smulgându-i-se din braţe, începu să repete 
în şoaptă: 

Mi-e frică! Mi-e frică! Mi-e frică! 

Capitolul XXIII. 

Nu-i slujiră la nimic cuvintele blânde, nici mângăâierile şi 
rugăminţile. Danusia nu recunoscu pe nimeni şi nu-şi 
recăpăta cunoştinţa. Singura simţire care-i stăpânea toată 
fiinţa, era spaima păsărelelor prinse în laţ. Când îi aduseră 
mâncarea, nu vru să bage nimic în gură de faţă cu oamenii, 
cu toate că privirile lacome pe care le arunca spre mâncare, 
îi dovedeau foamea poate chiar îndelungată. Când rămase 
singură, se repezi la mâncare cu lăcomia unei vietăţi 
sălbatice, dar când Zbyszko intră înăuntru, fugi repede într- 
un colţ şi se ascunse după o legătură de hamei. În zadar 
Zbyszko îşi desfăcu braţele, în zadar întinse mâinile şi o 
rugă înăbuşindu-şi lacrimile. Nu vru să iasă din 
ascunzătoare nici atunci când aţâţară focul şi la lumina lui 
putea să-i vadă bine trăsăturile lui Zbyszko. Părea că îşi 


pierduse mintea odată cu simţurile. El, în schimb, se uita la 
ea şi la chipul ei slăbit cu groaza întipărită pe el, la ochii 
stinşi, la zdrenţele veşmintelor în care era îmbrăcată, şi 
inima scâncea în el de durere şi de turbare, gândindu-se pe 
ce mâini încăpuse şi cum se purtaseră cu ea. În cele din 
urmă, îl cuprinse un val de mânie atât de năprasnică, încât 
puse mâna pe paloş şi se repezi cu el la Zygfryd. L-ar fi 
omorât, fără îndoială, dacă Macko nu l-ar fi luat de braţ. 

Atunci, începură să se smucească aproape ca doi vrăjmaşi, 
dar tânărul era atât de vlăguit de lupta dinainte cu uriaşul 
Arnold, încât bătrânul cavaler îl dovedi şi strigă răsucindu-i 
braţul: 

Ai înnebunit sau ce ţi s-a întâmplat? 

Dă-mi drumul! Răspunse Zbyszko scrâşnind, că mi se rupe 
sufletul. 

N-are decât să se rupă! Nu-ţi dau drumul! Prefer să-ţi 
spargi capul, decât să te faci de râs pe tine şi tot neamul 
nostru. 

Şi strângându-i ca într-un cleşte de fier mâna lui Zbyszko, 
începu să-l amenințe: 

Bagă de seamă! Răzbunarea n-o să fugă de tine, iar tu eşti 
învestit cavaler. Cum adică? O să omori un ostatic legat? Pe 
Danuska n-o ajuţi cu nimic, iar tu cu ce te alegi? Cu nimic, 
doar cu ruşinea. O să-mi spui că şi regii, şi principii se 
întâmplă să-şi ucidă prinşii câteodată? Da, dar nu la noi! Şi 
ce Li se trece lor cu vederea, nu ţi se trece ţie. Ei au regate, 
oraşe, castele, dar tu ce ai? Onoarea de cavaler. Pe ei nu-i 
osândeşte nimeni, pe când pe tine or să te scuipe toţi în 
faţă. Vino-ţi în fire, pentru Dumnezeu! 

Se aşternu o clipă de tăcere. 

Dă-mi drumul, repetă Zbyszko mohorât, n-o să-l omor. 

Vino lângă foc, să ne sfătuim. 

Şi-l trase de mână alături de focul aţâţat lângă cuptorul de 
smoală. Aici se aşezară, şi Macko căzu puţin pe gânduri, 
apoi zise: 


Să nu uiţi şi că i l-ai promis pe câinele acesta bătrân lui 
Jurând. O să se răzbune el şi pentru chinurile lui, şi pentru 
ale Danusiei! O să i-o plătească el, n-ai grijă! Şi se cuvine 
să-l ajuţi. Merită! Ce n-ai voie să faci tu, are Jurând, fiindcă 
nu ell-a luat prins, ci l-a căpătat în dar de la tine. El poate 
să-l jupoaie de piele fără frică şi ruşine, înţelegi? 

Înţeleg, răspunse Zbyszko. Ai dreptate. 

Se pare că-ţi vine mintea la loc. Dacă diavolul îţi mai dă 
ghes, adu-ţi aminte că l-ai mai provocat şi pe Lichtenstein, 
şi pe alţi teutoni, iar dacă ai ucide un ostatic neînarmat şi 
slujitorii ar răspândi această veste, nici un cavaler n-ar mai 
vrea să lupte cu tine şi ar avea dreptate. Ferească 
Dumnezeu! E şi aşa destulă nenorocire, să nu mai fie şi 
ruşine. Mai bine hai să vorbim ce trebuie să facem şi cum să 
procedăm. 

Să vorbim! Se învoi tânărul. 

Uite părerea mea: pe vipera asta, care a păzit-o pe 
Danusia, am putea s-o omorâm, dar pentru că nu se cade ca 
un cavaler să-şi mânjească mâinile cu sângele unei femei, o 
să i-o trimitem prinţului Janusz. Ea a urzit trădarea încă pe 
când era la conacul de vânătoare, alături de prinţ şi de 
prinţesă. S-o judece tribunalul din Mazowsze şi dacă n-o s-o 
tragă pe roată pentru asta, înseamnă că vor să sfideze 
dreptatea dumnezeiască. Avem nevoie de ea câtă vreme 
trebuie să aibă grijă de Danusia, dar după aceea, putem s-o 
legăm de coada unui cal. Acum trebuie să ne îndreptăm 
spre pădurile din Mazowsze. 

Nu chiar acum, fiindcă e noapte. Poate că mâine va da 
Dumnezeu şi Danusia se va simţi mai bine. 

Şi caii trebuie să se odihnească. Pornim în revărsatul 
zorilor. 

Îi întrerupse glasul lui Arnold von Baden care, zăcând pe 
spate în apropiere, legat de propria spadă, începu să strige 
ceva pe nemţeşte. Bătrânul Macko se ridică şi se duse spre 
el, dar neputându-i înţelege vorbele, începu să-l caute din 
ochi pe ceh. 


Hlawa, însă, nu putu să vină numaidecât, pentru că era 
ocupat cu altceva. În timp ce ei se sfătuiau lângă foc, el se 
dusese la călugăriţa slujnică şi luând-o de grumaz şi 
scuturând-o ca pe un păr, îi zise: 

Ascultă, căţea! Hai înăuntru să aşterni nişte piei pentru 
tânăra stăpână, dar înainte pe ea s-o îmbraci în hainele ei, 
iar tu să le iei pe cele în care i-aţi poruncit să umble ea. Fi- 
v-ar mama! 

Şi neputându-şi stăpâni mânia, o zgâlţâi cu atâta putere de 
mai să-i iasă ochii din cap. Poate că i-ar fi răsucit grumazul, 
dar pentru că socotea că mai au nevoie de ea, îi dădu 
drumul şi-i spuse: 

lar după aceea o să căutăm şi pentru tine o creangă. 

Călugăriţa înfricoşată îi îmbrăţişă picioarele, dar când 
drept răspuns o împinse cu scârbă, fugi înăuntru şi 
aruncându-se la picioarele Danusiei, începu să scâncească: 

Apără-mă! Nu mă lăsa! 

Danusia, însă, se mulţumi să închidă ochii, iar printre buze 
nu-i ieşi decât o şoaptă înăbuşită, ca de obicei. 

Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică! 

Apoi înţepeni cu totul, deoarece fiecare apropiere de ea a 
slujnicei, avea întotdeauna acelaşi rezultat. Aşternându-i 
pieile, slujnica o aşeză pe ele ca pe o statuetă de lemn sau 
de ceară, iar ea se aşeză lângă foc, temându-se să mai iasă 
din încăpere. 

Dar cehul intră în curând şi adresându-i-se mai întâi 
Danusiei, îi spuse: 

Te afli printre prieteni, stăpână, aşadar, în numele Tatălui, 
al Fiului şi al Sfântului Duh, dormi în pace! 

Şi făcu semnul crucii asupra ei, după care, fără să ridice 
glasul, ca să n-o sperie, îi zise slujnicei: 

Tu ai să te întinzi legată în prag, dar dacă ai să te mai 
văicăreşti, o să-ţi frâng grumazul. Scoală-te şi pleacă! 

Şi scoţând-o din colibă, o legă bine, apoi se duse la 
Zbyszko. 


Am dat poruncă s-o îmbrace pe tânăra stăpână în hainele 
în care era îmbrăcată guşteriţa, îi şopti. Culcuşul e aşternut 
şi stăpâna doarme. Ar fi bine să nu te mai duci acolo, 
stăpâne, ca să nu se sperie. Să dea Dumnezeu ca mâine, 
după ce se odihneşte, să-şi vină în fire, iar acum, Domnia Ta 
gândeşte-te la mâncare şi la odihnă. 

O să mă întind lângă prag, răspunse Zbyszko. 

Atunci, o s-o mut pe căţeaua asta mai lângă leşul cu plete 
roşcate, dar acum trebuie să iei ceva să mănânci, fiindcă te 
aşteaptă destulă trudă şi drum lung. 

Spunând aceasta, se duse să scoată din desagi carne 
afumată şi napi luaţi din tabăra samogiţiană, dar abia apucă 
să-i aşeze mâncarea dinainte, că Macko îl chemă la Arnold. 

Ia vezi, îi spuse, ce vrea mută-muntele acesta, pentru că, 
deşi ştiu câteva vorbe, nu pricep mai nimic. 

Stăpâne, o să-l aduc la foc şi o să vorbiţi acolo, răspunse 
cehul. 

Şi desfăcându-şi cingătoarea, i-o vâri pe sub braţe şi-l luă 
în spinare. Se îndoi destul de mult sub greutatea uriaşului, 
dar fiind foarte puternic, îl cără la foc şi-l trânti ca pe un sac 
de mazăre alături de Zbyszko. 

Scoateţi-mi cătuşele, ceru teutonul. 

Am putea s-o facem, îi răspunse bătrânul Macko prin 
mijlocirea cehului, dacă ai jura pe onoarea de cavaler că te 
vei socoti ostatic. Şi aşa, însă, am să poruncesc să-ţi scoată 
paloşul de sub genunchi şi să-ţi dezlege mâinile, ca să te 
poţi aşeza lângă noi, dar legătura de la picioare nu ţi-o scot 
până când nu ne înţelegem. 

Şi-i făcut un semn din cap cehului, iar acesta îi eliberă 
mâinile, apoi îl ajută să se aşeze. Arnold privi cu trufie la 
Macko, la Zbyszko şi întrebă: 

Cine sunteţi voi? 

Dar tu cum îndrăzneşti să întrebi? Ce te priveşte pe tine? 
Află şi singur. 

Mă priveşte, fiindcă aş putea să jur pe onoarea mea de 
cavaler. 


Poftim, uită-te! 

Şi Macko, dându-şi pulpana la o parte, îi arătă centura de 
cavaler de pe şolduri. 

La acestea, teutonul rămase foarte mirat şi abia după un 
răstimp, urmă: 

Cum e cu putinţă? Şi tâlhăriţi după pradă prin pădure? Îi 
ajutaţi pe păgâni împotriva creştinilor? 

Minţi! Strigă Macko. 

Şi în acest fel începu discuţia, neprietenoasă, trufaşă, 
adesea semănând cu o ceartă. Când Macko răspunse totuşi 
cu înflăcărare că tocmai Ordinul împiedică primirea 
botezului de către lituanieni, şi când îi arătă toate dovezile, 
se miră iarăşi Arnold şi tăcu, deoarece adevărul era atât de 
limpede, încât n-aveai cum să nu-l vezi sau să te 
împotriveşti. Îl uimiră îndeosebi pe neamţ acele cuvinte pe 
care Macko le rosti făcând semnul crucii: „Cine ştie pe cine 
slujiţi voi cu adevărat, dacă nu toţi, unii dintre voi!” şi îl 
uimiră pentru că şi înăuntrul Ordinului exista bănuială că 
unii comturi i se închină satanei. Nu li s-a adus nici o vină 
pentru asta şi n-a avut loc nici un proces, ca să nu atragă 
ruşinea asupra tuturor, dar Arnold ştia bine că printre fraţi 
se vorbeşte în şoaptă despre astfel de lucruri. Pe de altă 
parte, Macko, ştiind din povestirile lui Sanderus despre 
purtarea neînţeleasă a lui Zygfryd, îl îngrijoră de-a binelea 
pe uriaşul cumsecade. 

Dar Zygfryd, cu care ai mers împreună la luptă, zise, îi 
slujeşte oare lui Dumnezeu şi lui Cristos? N-ai auzit oare 
nicăieri că vorbeşte cu duhurile, că şopteşte şi râde sau 
scrâşneşte cu ele? 

Este adevărat! Murmură Arnold. 

Dar Zbyszko, căruia un nou val de mânie îi inundă inima, 
strigă deodată: 

Tocmai tu vorbeşti de onoarea de cavaler? Ruşine ţie, 
fiindcă ai ajutat un călău vândut diavolului! Ruşine ţie că ai 
privit liniştit la chinurile unei femei şi fiice de cavaler, dacă 
n-ai torturat-o tu însuţi. Ruşine! 


Arnold holbă ochii şi făcându-şi uluit semnul crucii, 
exclamă: 

În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului! Cum adică? Fata 
aceea nebună, în mintea căreia se zbânţuie douăzeci şi 
şapte de diavoli? Eu? 

Vai mie, vai mie! Îl opri Zbyszko cu glasul răguşit. 

Şi apucând mânerul pumnalului, începu să privească iarăşi 
sălbatic spre locul în care zăcea Zygfryd în întuneric. 

Macko îi puse liniştit mâna pe umăr şi apăsându-l cu toată 
puterea, ca să-i revină judecata, se întoarse către Arnold şi-i 
spuse: 

Femeia aceea este fiica lui Jurând de SpychOw şi soţia 
acestui tânăr cavaler. Acum înţelegi de ce v-am urmărit şi 
de ce eşti ostaticul nostru? 

Pentru Dumnezeu! Se minună Arnold. Cum aşa? De unde? 
Ea are mintea rătăcită. 

Pentru că teutonii au răpit-o ca pe un miel nevinovat şi au 
adus-o prin chinuri în starea asta. 

La auzul cuvintelor „miel nevinovat”, Zbyszko îşi duse 
pumnul la gură şi strânse degetele cu dinţii, iar din ochi 
începură să-i picure una după alta de durere nespusă 
boabe mari de lacrimi. Arnold şedea îngândurat. Cehul îi 
istorisi în câteva cuvinte despre trădarea lui Danveld, 
răpirea Danusiei, chinurile lui Jurând şi duelul cu Rotgier. 
Când sfârşi, se lăsă tăcerea tulburată doar de foşnetele 
pădurii şi de trosnetul lemnelor de pe foc. 

Şi stătură aşa un răstimp mai lung; în sfârşit, Arnold înălţă 
capul şi rosti: 

Vă jur nu numai pe onoarea de cavaler, ci şi pe crucea lui 
Cristos că aproape n-am văzut-o pe această femeie, că n-am 
ştiut cine este şi n-am ajutat niciodată la chinuirea ei. 

Atunci, jură şi că vei merge de bunăvoie după noi şi nu vei 
încerca să fugi şi-am să poruncesc să te dezlege, promise 
Macko. 

Fie şi aşa cum spui, jur! Unde mă veţi duce? 

În Mazowsze, la Jurând de Spychâw. 


Zicând acestea, Macko îi tăie el însuşi frânghia de la 
picioare, apoi îi arătă carnea şi napii. După un timp, 
Zbyszko se ridică şi plecă să se odihnească lângă prag, 
unde n-o mai găsi pe călugăriţa slujnică, întrucât o luaseră 
mai înainte cu ei slujitorii la cai. Acolo, întinzându-se pe 
pielea pe care i-o adusese Hlawa, se hotări să aştepte fără 
să doarmă ca zorile să aducă vreo schimbare în bine în 
purtarea Danusiei. 

Cehul reveni la foc, deoarece îi apăsa sufletul ceva despre 
care voia să discute cu bătrânul cavaler de Bogdaniec. Îl 
găsi şi pe el adâncit în gânduri şi neluând în seamă sforăitul 
lui Arnold care, după ce înfulecase pe săturate carne 
afumată şi napi, căzuse într-un somn de piatră. 

Domnia Ta nu dormi, stăpâne? Întrebă scutierul. 

Mi s-a speriat somnul, răspunse Macko. Să dea Dumnezeu 
ca ziua de mâine să fie bună. 

Şi spunând acestea, privi spre stele. 

Se vede Carul Mare pe cer, iar eu mă tot gândesc cum o să 
fie. 

Nici mie nu-mi arde de somn, fiindcă mi-e gândul la 
stăpâna de Zgorzelice. 

Aha, aşa-i, altă belea! Păi ea se află la Spychow. 

Păi, la SpychOw. Am adus-o fără nici un rost de la 
Zgorzelice. 

A vrut şi ea să se ducă la abate, iar când abatele n-a mai 
fost, ce era să fac, îşi pierdu răbdarea Macko, căruia nu-i 
plăcea să vorbească despre asta, pentru că se simţea 
vinovat în sinea lui. 

Adevărat, dar acum ce facem? 

Hm! Ce să facem? O s-o duc înapoi acasă şi facă-se voia 
Domnului! 

După o clipă, însă, adăugă: 

Mă rog să fie cum o vrea Dumnezeu, dar măcar dacă 
Danuska asta ar fi sănătoasă şi la fel cu ceilalţi oameni, cel 
puţin am şti ce să facem. Dar aşa, numai necuratul ştie! Nici 


nu se însănătoşeşte, nici nu moare. Bine-ar fi să ne 
lumineze lisus într-un fel. 

Cehul, însă, se gândea acum numai la Jagienka. 

Vezi, Domnia Ta, spuse. Când am plecat de la Spychow şi 
mi-am luat rămas-bun de la ea, stăpâna mi-a spus aşa: „În 
caz de ceva, să vii înaintea lui Zbyszko şi a lui Macko să ne 
anunţi, deoarece dacă tot trebuie să-mi dea de veste, să te 
trimită pe tine să mă duci la Zgorzelice”. 

Ehei, răspunse Macko. Sigur că nu prea se face s-o 
găsească la Spychâw când o să vină Danuska. Sigur că 
trebuie să plece la Zgorzelice. Îmi pare rău de orfană, dar 
ce să fac! Ceva totuşi musai să facem? la stai. Zici că ţi-a 
spus să te întorci înaintea noastră să-i dai de ştire şi s-o duci 
la Zgorzelice? 

Aşa mi-a poruncit. 

Poate că n-ar fi rău să pleci înaintea noastră. Bătrânul 
Jurând trebuie anunţat şi el că i-am găsit fiica, să nu moară 
de bucurie. Pe Dumnezeul meu, n-avem altceva mai bun de 
făcut. Întoarce-te, spune-i că am luat-o cu noi pe Danusia şi 
o să venim acasă, iar tu o duci înainte pe cealaltă înapoi. 

Aici bătrânul cavaler oftă, fiindcă-i părea rău şi de 
Jagienka şi de planurile pe care şi le făcuse. 

Apoi întrebă din nou: 

Ştiu că eşti un om cu judecată şi puternic, dar ai să fii în 
stare s-o fereşti de vreo întâmplare cu primejdie, de vreun 
necaz? Câte nu se pot întâmpla pe drum. 

Am să fiu, de-ar fi să-mi dau şi viaţa! Am să iau câţiva 
slujitori de nădejde, la care stăpânul de la Spychow n-o să 
se zgârcească şi am s-o duc în siguranţă fie şi până la 
capătul lumii. 

Ei, să nu ai prea multă încredere în tine. Să nu uiţi că şi 
acasă, la Zgorzelice, trebuie să fii cu ochii pe Wilk de 
Brzozowa şi pe Cztan de Rogow. Dar ai dreptate! Vorbesc 
aiurea, pentru că trebuia să o păzesc de ei, câtă vreme 
aveam altceva de gând. Acum, însă, mi s-a spulberat 
nădejdea şi să fie ce-o vrea Dumnezeu. 


Totuşi, o s-o feresc şi de ceilalţi cavaleri, fiindcă sărmana 
stăpânului Zbyszko, abia îşi mai trage sufletul. Şi dacă 
moare? 

Ai dreptate, pe Dumnezeul meu; abia îşi mai trage sufletul 
şi dacă moare. 

Pe ea trebuie s-o lăsăm în seama Domnului, să ne gândim 
acum la stăpâna de la Zgorzelice. 

Drept ar fi, spuse Macko, s-o conduc eu până acasă. Dar ce 
pot face? Nu pot să-l las singur acum pe Zbyszko, şi asta din 
mai multe motive însemnate. Ai văzut şi tu cum scrâşnea 
din dinţi şi cum se repezea la bătrânul comtur ca să-l 
omoare ca pe un mistreţ. Dacă, aşa cum zici, fata moare pe 
drum, nu ştiu dacă am să-l mai pot struni. Dar aşa, dacă nu 
voi mai fi eu, n-o să-l mai reţină nimic şi ruşinea veşnică se 
va abate pentru totdeauna asupra lui şi a întregului neam, 
ceea ce, dă Doamne, să nu se întâmple, amin! 

La acestea cehul: 

Ar fi un mijloc destul de simplu. Să mi-l dai mie pe călăul 
acesta, n-o să-l pierd pe drum şi abia la Spychow o să-l 
scutur din sac înaintea stăpânului Jurând. 

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Oho, da' ştiu că ai minte! 
Strigă Macko bucuros. E simplu, simplu de tot! Ia-l cu tine 
şi n-ai decât să-l duci viu la Spychow. Fă ce vrei cu el. 

Atunci, dă-mi-o şi pe căţeaua aia de la Szczytno! Dacă n-o 
să-mi facă greutăţi pe drum, o s-o duc şi pe ea; iar dac-o să- 
mi facă, o s-o atârn de-o creangă! 

Poate că Danuska o să scape mai repede de frică şi o să-i 
vină mintea la loc, dacă n-o să-i mai vadă pe ăştia doi. Dar 
dacă iei slujitoarea, cum o să se descurce fără ajutorul unei 
femei? 

N-o să se descurce, dar în pădure o să întâlniți niscaiva 
ţărani fugiţi cu nevestele lor cu tot. Luaţi şi voi una dintre 
ele şi oricare o să fie mai bună decât asta. Deocamdată 
ajunge grija stăpânului Zbyszko. 

Astăzi, vorbeşti mai cu minte decât de obicei. Aşa este. 
Poate că se va însănătoşi mai repede văzându-l pe Zbyszko 


mereu lângă ea. Elo să se priceapă să-i fie şi mamă şi tată. 
Bine. Când vrei să pleci? 

N-o să mai aştept să se reverse zorile, dar acum o să mă 
odihnesc un pic. Cred că încă nu-i miezul nopţii. 

Se vede Carul Mare, cum ţi-am spus, dar Cloşca încă n-a 
răsărit. 

Slavă Domnului că am hotărât ceva, pentru că eram tare 
îngrijorat. 

Şi spunând acestea, cehul se întinse lângă focul care se 
stingea, se acoperi cu o piele şi adormi într-o clipă. Cu toate 
acestea, cerul nu începuse să albească şi era încă noapte 
neagră, când se trezi, ieşi de sub blană, privi la stele şi 
întinzându-şi oasele, îl trezi pe Macko. 

E timpul să plec! Îl vesti. 

Unde? Întrebă pe jumătate adormit Macko, frecându-şi 
ochii cu mâinile. 

La Spychow. 

Adevărat! Cine sforăie lângă mine? L-ar trezi şi pe un 
mort. 

Cavalerul Arnold. O să mai pun câteva reteveie pe foc şi 
mă duc la slujitori. 

Se duse într-adevăr, dar se întoarse repede în fugă şi 
începu să strige de departe cu glas înăbuşit: 

Stăpâne, am noutăţi şi încă rele! 

Ce s-a întâmplat? Întrebă Macko sărind în picioare. 
Slujnica a fugit. Au luat-o slujitorii la cai şi i-au dezlegat 
picioarele, trăsni-i-ar! lar când au adormit, s-a târât ca un 

şarpe printre ei şi a fugit. Vii, Domnia Ia? 

Neliniştit, Macko porni în grabă cu Hlawa spre cai, dar 
acolo mai găsiră doar un slujitor. Ceilalţi se împrăştiaseră s- 
o caute pe slujnică. Dar căutarea n-avea nici un rost pe 
întuneric şi prin desişuri; se şi întoarseră în curând cu 
capetele plecate. Macko începu să-i lovească în tăcere cu 
pumnii, după care se întoarse la foc, fiindcă nu mai era 
nimic de făcut. 


După o clipă, sosi Zbyszko, care făcuse de strajă înaintea 
colibei şi nu putuse să doarmă şi auzind paşi, voia să ştie ce 
se petrece. Macko îi povesti mai întâi ce hotărâse împreună 
cu cehul, apoi îi spuse despre fuga slujnicei călugăriţe. 

Mare nenorocire nu este, spuse, căci sau va muri de foame 
prin pădure, sau vor da peste ea ţăranii şi-i vor înmuia 
oasele, dacă n-o vor găsi lupii mai înainte. Îmi pare rău doar 
că a scăpat de pedeapsa de la Spychâw. 

Lui Zbyszko îi părea şi lui rău că nu mai putea fi pedepsită, 
totuşi primi vestea destul de liniştit. Nu se arătă nici 
împotriva plecării cehului cu Zygfryd, deoarece nimic din ce 
n-avea legătură cu Danusia, nu-l mai interesa. De aceea, 
începu să vorbească despre ea: 

O s-o urc mâine pe şa înaintea mea şi aşa o să plecăm. 

Acum ce face, doarme? Întrebă Macko. 

Geme câte puţin, dar nu ştiu, dacă prin somn sau aievea şi 
nu vreau să intru, ca să nu se sperie. 

Îi întrerupse cehul care, văzându-l pe Zbyszko, exclamă: 

Oho, Domnia Ta eşti deja în picioare? Eu trebuie să plec! 
Caii sunt pregătiţi şi bătrânul diavol e legat în şa. În curând, 
o să se reverse zorile, fiindcă acum noaptea este scurtă. 
Rămâneţi cu Dumnezeu, Domniile Voastre! 

Du-te cu Dumnezeu, mergi sănătos! 

Dar Hlawa îl trase pe Macko la o parte şi-i zise: 

Domnia Ta, voiam să te rog frumos ca în caz că s-ar 
întâmpla ceva, ştii Domnia Ta. Vreo nenorocire sau altceva. 
Să repezi îndată un slujitor la Spychâw. lar dacă nu ne mai 
găseşte acolo, să ne ajungă din urmă! 

Bine, încuviinţă Macko. Am uitat să-ţi mai spun s-o duci pe 
Jagienka neapărat la Ptock, înţelegi! Du-te la episcop şi 
spune-i cine este ea, că e fina abatelui, pentru care se află 
un testament la episcop, apoi roagă-l să aibă grijă de ea, 
pentru că aşa scrie şi în testament. 

Şi dacă episcopul ne porunceşte să rămânem la Plock? 

Ascultă-l în toate şi fă cum te sfătuieşte el. 

Aşa voi face, stăpâne. Cu bine! 


Du-te sănătos! 

Capitolul XXIV. 

Cavalerul Arnold, aflând a doua zi de fuga călugăriţei 
slujnice, zâmbi pe sub mustață, dar zise ca şi Macko: că fie 
o vor mânca lupii, fie o vor omori lituanienii. Era într-adevăr 
cu putinţă, fiindcă localnicii, de origine lituaniană, urau 
Ordinul şi tot ce avea vreo legătură cu el. Ţăranii fugeau 
adesea la Skirwoilto ori, omorându-i ici şi colo pe nemți, se 
ascundeau împreună cu familiile şi avutul prin adâncurile 
pădurii. O căutară totuşi şi a doua zi pe slujnică, dar tot fără 
rezultat şi fără tragere de inimă, întrucât Macko şi Zbyszko, 
având mintea ocupată cu altceva, nu dăduseră porunci prea 
aspre. Se grăbeau să plece spre Mazowsze şi voiau să 
pornească la drum odată cu răsăritul soarelui, dar nu 
putură s-o facă, deoarece Danuska adormi adânc spre ziuă, 
şi Zbyszko nu se îndură s-o trezească. O auzise scâncind 
noaptea şi presupunea că nu dormise, aşa că se aştepta să 
se întremeze după somnul de acum. Se furişase de două ori 
în colibă şi de două ori îi văzuse, la lumina ce se strecura 
prin crăpăturile bârnelor, ochii închişi, gura deschisă şi faţa 
îmbujorată ca a copiilor, dormind adânc. Inima i se topise 
atunci de duioşie şi-i şoptise: „Dumnezeu să-ţi dea odihnă şi 
sănătate, floricică scumpă!” lar pe urmă îi mai spusese: „Au 
luat sfârşit suferinţa şi plânsul tău şi să dea Domnul lisus ca 
fericirea să fie nemărginită ca izvoarele nesecate”. Pe de 
altă parte, având un suflet simplu şi bun, şi-l îndreptă spre 
Dumnezeu şi se întrebă: cum să-şi arate recunoştinţa, cum 
să-L răsplătească, ce să ofere din ce avea, grâne, vite, ceară 
sau altele asemenea lucruri plăcute puterii divine? Ar fi 
enumerat sub jurământ numaidecât ce oferă, dar prefera să 
aştepte, întrucât neştiind cât de sănătoasă se va trezi 
Danuska, dacă va fi în toate minţile, nu era încă sigur dacă 
va avea pentru ce să-l mulţumească. 

Macko, deşi înţelegea că nu-i va mai ameninţa nici o 
primejdie abia în ţinutul prinţului Janusz, era totuşi şi el de 
părere că nu trebuie să-i tulbure odihna Danusiei, care 


putea s-o vindece, aşa că ţinea pregătiţi slujitorii şi caii de 
povară, dar aştepta. 

Când trecu, însă, de amiază, iar ea dormea încă, începură 
să se neliniştească. Zbyszko, care privea mereu prin 
crăpături şi pe uşă, intră în cele din urmă pentru a treia 
oară în colibă şi se aşeză pe un trunchi pe care slujnica îl 
trăsese în seara dinainte lângă aşternut şi o aşezase pe 
Danusia ca s-o îmbrace. 

Se aşeză şi îşi aţinti privirile la faţa ei, dar ea nu deschise 
ochii deloc, ci după cât ai spune fără grabă două rugăciuni, 
buzele îi tremurară şi şoptiră parcă văzându-l prin 
pleoapele închise: 

Zbyszko. 

Tânărul se prăpăstui într-o clipă în genunchi la picioarele 
ei, îi luă mâinile slăbite şi sărutându-i-le cu înflăcărare, 
începu să-i spună cu glasul întrerupt: 

Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! Danuska, m-ai recunoscut! 

Glasul lui o trezi de-a binelea, aşa că se ridică în capul 
oaselor în aşternut şi repetă de astă dată cu ochii deschişi: 

Zbyszko. 

Şi începu să clipească, apoi să se uite împrejur cu mirare 
parcă: 

Acum nu mai eşti în robie! O linişti Zbyszko. Te-am smuls 
din mâinile lor şi mergem la Spychâw! 

Dar ea îşi trase mâinile dintr-ale lui şi rosti: 

Toate astea sunt numai pentru că n-am avut îngăduinţa 
tătuţei. Unde-i stăpâna? 

Trezeşte-te, comoara mea. Prinţesa e departe, iar noi te- 
am scăpat din mâinile nemților. 

La acestea, ea, ca şi când nu-i auzise cuvintele şi parcă 
aducându-şi aminte de ceva: 

Mi-au luat lăuta şi au spart-o, lovind-o de zid, hei! 

Pentru Dumnezeu! Strigă Zbyszko. 

Şi abia atunci băgă de seamă că ochii îi sunt rătăciţi şi 
strălucitori, iar obrajii îi ard. În aceeaşi clipă, îi fulgeră prin 


minte gândul că este grav bolnavă şi-i pronunţase de două 
ori numele numai pentru că avea fierbinţeală. 

Inima i se strânse de spaimă şi o sudoare rece îi acoperi 
fruntea. 

Danuska! O strigă, mă vezi şi mă înţelegi? 

Iar ea îi răspunse cu un glas de rugă umilă: 

Mi-e sete! Apă! 

Iisuse milostiv! 

Şi ieşi fugind din colibă. În faţa uşii, se lovi de bătrânul 
Macko, care tocmai venea să vadă ce se petrece, şi 
pronunţând un singur cuvânt - „Apă!” - alergă la izvorul ce 
curgea în apropiere prin desişurile şi muşchiul din pădure. 

După o clipă, reveni cu un vas plin cu apă şi i-l înmână 
Danusiei, care începu să bea cu lăcomie. Mai înainte, 
intrase înăuntru Macko şi uitându-se la bolnavă se 
posomorâse vizibil. 

Are fierbinţeală? Întrebă. 

Da! Gemu Zbyszko. 

Înţelege ce-i spui? 

Câtugşi de puţin. 

Bătrânul îşi încruntă sprâncenele, după care îşi ridică 
mâna şi începu să-şi frece grumazul şi ceafa. 

Ce facem? 

Nu ştiu. 

Nu mai avem decât un singur lucru, începu Macko. 

Dar Danusia îl întrerupse de îndată. Sfârşind de băut, îşi 
pironi pupilele lărgite de fierbinţeală, apoi rosti: 

Nici Domniei Tale nu ţi-am făcut nimic. Ai milă de mine! 

Am, copilă, cum să n-am, şi îţi vreau numai binele, 
răspunse cu anume duioşie bătrânul cavaler. 

lar după aceea, lui Zbyszko: 

Ascultă! Nu-i foloseşte la nimic s-o lăsăm aici. Când o s-o 
bată vântul şi o s-o încălzească soarele, poate că o să-i fie 
mai bine. Nu-ţi pierde capul, flăcăule, pune-o în leagănul în 
care au adus-o, sau pe şa şi la drum! Pricepi? 


Cu aceste cuvinte, ieşi afară să dea poruncile de trebuinţă, 
dar abia apucă să privească înainte şi rămase încremenit. 

O mulţime de pedestraşi, înarmaţi cu sulițe şi halebarde, 
înconjurau ca un zid din patru părţi coliba, cuptoarele şi 
luminişul. 

„Nemţi!” se gândi Macko. 

Groaza îi cuprinse sufletul, dar într-o clipită puse mâna pe 
mânerul paloşului, strânse din dinţi ca un animal sălbatic 
care, înconjurat pe neaşteptate de haita de câini, se 
pregăteşte să se apere cu disperare. 

Deodată, dinspre cuptor, se îndreptă spre el uriaşul Arnold 
cu încă un cavaler şi apropiindu-se, spuse: 

Iute se mai învârte roata norocului. Ieri eu eram prinsul 
Domniei Tale, acum Domnia Ia eşti al meu. 

Spunând acestea, privi cu semeţie la bătrânul cavaler, ca 
la cea mai biciuită fiinţă de pe lume. Nu era un om cu totul 
rău, nici prea crud, dar avea cusurul tuturor teutonilor 
care, arătându-se oameni de înţeles la ananghie, nu ştiau 
să-şi înfrâneze niciodată disprețul faţă de cei învinşi, ca şi 
trufia fără margini, când simțeau că puterea este de partea 
lor. 

Sunteţi ostatici! Repetă cu mândrie. 

Bătrânul cavaler privi mohorât împrejur. În pieptul lui nu 
bătea numai o inimă neînfricată, ci şi una prea cutezătoare. 
Dacă ar fi fost în armură şi pe un cal de luptă, dacă l-ar fi 
avut alături pe Zbyszko şi dacă amândoi ar fi avut în mâini 

paloşe, topoare sau acele straşnice „toiege” pe care le 
mânuia cu atâta pricepere şlahta lehită, poate că ar fi 
încercat să frângă zidul de sulițe şi halebarde care-l 
împresura. Dar Macko se afla înaintea lui Arnold pe jos, de 
unul singur, fără platoşă, aşa că văzând că slujitorii 
aruncaseră armele şi gândindu-se că Zbyszko era în colibă 
lângă Danusia cu totul neînarmat, înţelese, ca un om cu 
experienţă şi hârşit cu războiul, că nu mai are nici o 
scăpare. 


Prin urmare, scoase încet pumnalul din teacă şi-l aruncă la 
picioarele cavalerului care-l însoțea pe Arnold. Acesta, însă, 
cu aceeaşi trufie ca şi Arnold, dar în acelaşi timp cu 
mărinimie, îl întrebă într-o polonă destul de bună: 

Care-i numele Domniei Tale? Dă-mi cuvântul de onoare şi 
nu mai poruncesc să te lege, fiindcă văd că eşti cavaler 
învestit şi te-ai purtat omenegşte cu fratele meu. 

Ţi-l dau! Răspunse Macko. 

Şi spunându-i cine este, întrebă dacă-i îngăduie să intre în 
colibă şi să-şi prevină nepotul „să nu făptuiască vreo 
nebunie” după care, căpătând învoirea, dispăru înăuntru, 
iar după un răstimp, ieşi cu un pumnal în mână. 

Nepotul meu n-are nici măcar paloşul la el, spuse, şi te 
roagă ca până când porniţi la drum, să poată rămâne lângă 
soţia lui. 

Să rămână, încuviinţă fratele lui Arnold, o să-i trimit 
mâncare şi băutură, pentru că n-o să pornim îndată, 
deoarece oamenii sunt trudiţi şi trebuie să ne hrănim şi să 
ne odihnim şi noi. Te poftim să ne ţii companie. 

După aceste cuvinte, se întoarseră şi plecară spre acelaşi 
foc lângă care Macko îşi petrecuse noaptea, dar fie din 
trufie, fie din proasta creştere, o luară ei înainte, lăsându-l 
pe el să-i urmeze. Dar el, ca un om umblat prin lume, 
înțelegând ce obicei să respecte de fiecare dată, întrebă: 

Domnia Ta, mă pofteşti ca oaspete sau ca prins? 

Abia acum se ruşină fratele lui Amold, fiindcă se opri şi 
zise: 

Pofteşte, cavalere. 

Bătrânul cavaler trecu înainte, dar nevrând să-i rănească 
mândria de sine a unui om de care depindeau multe, îl 
firitisi: 

Se vede, Domnia Ia că ştii nu numai limbi străine, dar ai şi 
obiceiuri alese. 

La acestea, Arnold, înțelegând doar câteva cuvinte, 
interveni: 

Wolfgang, despre ce este vorba şi ce spune? 


Spune ce trebuie! Răspunse Wolfgang, care se vede că 
fusese măgulit de vorbele lui Macko. 

După care se aşezară lângă foc şi li se aduse să mănânce şi 
să bea. Învățătura pe care o primiseră nemţii de la Maâko 
nu fusese în zadar, pentru că Wolfgang îl pofti mai întâi pe 
el să înceapă. Din vorbă în vorbă, bătrânul cavaler află cum 
căzuseră în capcană. Wolfgang, fratele mai mic al lui Arnold 
condusese pedestrimea din Czluchowa împotriva 
samogiţienilor răzvrătiți şi la Gotteswerder. Aceasta însă, 
provenind dintr-o comturie îndepărtată, nu putuse ţine 
pasul cu călărimea. Arnold nu trebuise să o mai aştepte, 
ştiind că va întâlni pe drum alte grupuri de pedestraşi din 
oraşele şi castelele mai apropiate de hotarul lituanian. Din 
această pricină, cel mai tânăr întârziase câteva zile şi se 
găsea tocmai pe şleau în apropierea smolăriei, când 
călugăriţa slujnică, fugind în timpul nopţii, îi dăduse de ştire 
de necazul fratelui mai mare. Arnold, ascultând această 
povestire, care-i fu repetată în nemţeşte, zâmbi mulţumit şi 
în cele din urmă recunoscu că se aşteptase la una ca asta. 

Dar iscusitul Macko, care se străduia să tragă învăţătură 
din orice împrejurare, se gândi că n-ar fi rău să-i câştige pe 
aceşti nemți de partea lui, aşa că adăugă degrabă: 

Nu-i lucru plăcut să cazi în robie, dar îi mulţumesc lui 
Dumnezeu că m-a dat în mâinile Domniilor Voastre, întrucât 
socotesc că sunteţi nişte cavaleri drepţi care vă respectaţi 
onoarea. 

La acestea, Wolfgang îşi miji ochii şi dădu din cap, e 
adevărat, destul de ţeapăn, dar cu vădită mulţumire. 

Iar bătrânul cavaler îşi urmă vorba: 

Şi mai ştii şi limba noastră! Văd că Dumnezeu ţi-a dat 
minte pentru toate! 

Ştiu limba, fiindcă la Czluchowa poporul vorbeşte polona, 
iar eu şi fratele meu slujim de şapte ani sub acelaşi comtur. 

Iar cu timpul îi veţi lua şi locul! Altfel nu poate fi. Deşi 
fratele Domniei Tale nu vorbeşte polona. 


Înţelege puţin, dar nu vorbeşte. El are mai multă putere, 
chiar dacă nici eu nu sunt un slăbănog, în schimb, are minte 
mai puţină. 

Aa, se vede că nici el nu-i un prostănac! Zise Macko. 

Ce zice, Wolfgang? Se interesă iarăşi Arnold. 

Te laudă, răspunse Wolfgang. 

Îl laud, adăugă Macko, fiindcă-i un cavaler adevărat şi 
asta-i temelia! Îţi spun sincer că voiam să-l eliberez astăzi 
pe cuvântul de onoare, să plece unde vrea, numai să se 
înfăţişeze fie şi peste un an. Aşa se cuvine să se poarte 
cavalerii. 

Şi începu să se uite cu luare-aminte la faţa lui Wolfgang, 
dar acesta se încruntă şi spuse: 

Poate că ţi-aş da drumul şi eu Domniei Tale pe cuvântul de 
onoarea, dacă nu i-aţi fi ajutat pe câinii ăştia de păgâni 
împotriva noastră. 

Nu-i adevărat, răspunse Macko. 

Şi începu din nou aceeaşi gâlceavă ca şi ieri cu Arnold. 
Totuşi, deşi bătrânul cavaler avea dreptate, îi era mai greu 
acum, deoarece Wolfgang era într-adevăr mai isteţ decât 
fratele său mai mare. Din această discuţie rezultă folosul că 
şi fratele mai mic află despre toate nelegiuirile de la 
Szczytno, despre jurămintele strâmbe şi crime şi, în acelaşi 
timp, despre soarta nefericitei Danusia. La aceste ticăloşii 
pe care i le aruncă Macko în faţă, nu ştiu ce să răspundă. 
Fu nevoit să recunoască deci că răzbunarea este dreaptă şi 
cavalerii polonezi aveau dreptul să facă tot ce făcuseră, iar 
la sfârşit zise: 

Pe osemintele binecuvântate ale lui Liboriusz! Mie n-o să- 
mi pară râu de Danveld. Se vorbea despre el că se ocupa cu 
magia neagră, dar puterea şi dreptatea lui Dumnezeu sunt 
mai tari decât magia neagră. În ce-l priveşte pe Zygfryd, nu 
ştiu dacă i-a slujit diavolului, dar n-o să pornesc pe urma lui, 
mai întâi, că n-am călărime, iar în al doilea rând, dacă a 
chinuit-o pe această jupâniţă, cum spui, să nu mai scape de 
tortura iadului! 


Aici, se închină şi adăugă: 

Doamne, vino în ajutorul meu şi când voi muri. 

Şi cu nefericita aceea de mucenică, mă rog, ce-o să se 
întâmple? Întrebă Macko. O să ne învoieşti s-o ducem 
acasă? Sau o să-şi dea sufletul prin temniţele voastre?! Adu- 
ţi aminte de mânia lui Dumnezeu! 

Eu n-am nimic cu ea, răspunse Wolfgang cu asprime. Unul 
dintre Domniile Voastre să o ducă la tatăl ei, apoi să se 
înfăţişeze; celuilalt n-o să-i dau drumul. 

Nici dacă ar jura pe onoarea şi pe sulița Sfântului Jerzy? 

Wolfgang şovăi un răstimp, fiindcă acesta era un jurământ 
cu mare putere, dar în clipa aceea, Arnold întrebă pentru a 
treia oară: 

Ce spune? 

Şi aflând despre ce este vorba, începu să se împotrivească 
mânios şi cu grosolănie să fie eliberaţi amândoi pe cuvântul 
de onoare. Îşi avea şi el socoteala lui: uită că fusese învins 
într-o bătălie mai mare de Skirwoilo, iar în duel de aceşti 
cavaleri polonezi. Ca oştean, ştia de asemenea că 
pedestrimea fratelui său trebuie să se întoarcă acum la 
Malborg, pentru că vrând să meargă mai departe până la 
Gotteswerder, ar fi înaintat, după nimicirea detaşamentelor 
dinainte, la măcel sigur. Ştia, aşadar, că va fi nevoit să se 
prezinte înaintea maestrului şi a mareşalului şi înţelegea că 
ruşinea-i va fi mai mică dacă va duce şi un ostatic de seamă. 
Un cavaler în viaţă, înfăţişat căpeteniilor, înseamnă mai 
mult decât istorisirea că luaseră doi prinşi de acest fel. 

Ascultând vorbele răguşite şi blestemele lui Arnold, Macko 
înţelese dintr-odată că trebuie să primească neapărat cei 
se dă, pentru că altminteri nu va izbuti nimic şi-i spuse lui 
Wolfgang: 

Domnia Ta, atunci te mai rog un singur lucru: sunt sigur că 
nepotul meu va înţelege singur că lui i se cuvine să rămână 
alături de soţie, iar mie să vă urmez. Dar pentru orice 
eventualitate, îngăduiţi-mi să-l anunţ că nu mai avem ce 
vorbi despre asta, întrucât asta-i voinţa Domniilor Voastre. 


Bine, mie mi-e totuna, răspunse Wolfgang. Atunci, să 
vorbim deci despre răscumpărare, pe care nepotul Domniei 
Tale va trebui s-o aducă pentru el şi Domnia Ta, fiindcă totul 
depinde de asta. 

Despre răscumpărare? Întrebă Macko care ar fi preferat 
să amâne această discuţie pentru mai târziu. Păi n-avem 
timp destul înaintea noastră? Când ai de-a face cu un 
cavaler învestit, cuvântul lui înseamnă bani peşin, dar şi în 
privinţa preţului ne putem lăsa în seama conştiinţei. Uite, 
noi am luat la Gotteswerder un ostatic de seamă, un cavaler 
de-al Domniilor Voastre, un oarecare de Lorche, şi nepotul 
meu (pentru că el l-a prins) l-a lăsat liber pe cuvântul de 
onoare fără să vorbească nimic de preţ. 

L-aţi luat prins pe cavalerul de Lorche? Întrebă Wolfgang. 
Îl cunosc. E un cavaler avut. Dar de ce nu l-am întâlnit pe 
drum? 

Pentru că se vede că n-a venit încoace, ci la Gotteswerder 
sau la Ragneta, răspunse Macko. 

Avut şi se trage dintr-un neam vestit, repetă Wolfgang. O 
să fiţi răsplătiți din belşug! Dar bine că ai adus vorba 
despre asta, fiindcă nici pe Domnia Ia n-o să te las să pleci 
pe te miri ce. 

Macko îşi muşcă mustaţa, dar îşi înălţă capul cu mândrie: 

Noi ştim şi fără asta cât valorăm. 

Cu atât mai bine, zise cel mai tânăr von Baden. 

Şi adăugă îndată: 

Cu atât mai bine nu pentru noi, deoarece noi suntem nişte 
călugări umili care am depus jurământul sărăciei, ci pentru 
Ordin, care va folosi banii voştri întru slava lui Dumnezeu. 

Macko nu mai răspunse nimic; se uită doar la Wolfgang, ca 
şi cum ar fi vrut să-i spună: „Altuia să-i spui asta”, şi după o 
clipă începură să se tocmească. Pentru bătrânul cavaler, era 
o treabă grea şi delicată, fiindcă, pe de o parte, era foarte 
simţitor la orice pierdere, iar pe de alta, înţelegea că nu se 
cuvenea să se preţuiască pe sine şi pe Zbyszko atât de 
puţin. Se zvârcolea deci ca peştele pe uscat, cu atât mai 


mult, cu cât Wolfgang, deşi chipurile omenos şi plăcut la 
vorbă, se arătă nemăsurat de lacom şi de tare ca piatra. 
Singura mângâiere era pentru Macko gândul că va plăti 
pentru toate acestea de Lorche, dar îi părea tare rău după 
nădejdea câştigului. Pe venitul din răscumpărarea lui 
Zygfryd nu mai conta, deoarece socotea că Jurând şi poate 
şi Zbyszko nu vor renunţa în ruptul capului la viaţa lui. 

După negocieri îndelungate, acceptă în cele din urmă 
numărul de grivne şi termenul de plată şi hotărând clar câţi 
slujitori şi câţi cai va trebui să aducă Zbyszko, se duse să-i 
dea de ştire, prilej cu care, de teamă ca nemților să nu le 
treacă prin cap vreun alt gând năstruşnic, îl sfătui să plece 
numaidecât. 

Aşa-i când eşti cavaler, oftă din greu, ieri tu îl ţineai de gât, 
astăzi te ţine el pe tine! Ce poţi să faci? O da Dumnezeu şi 
va veni şi rândul nostru! Acum, însă, nu trebuie să pierdem 
timpul. Dacă mergi repede, o să-l ajungi pe Hlawa şi veţi fi 
mai în siguranţă împreună. După ce veţi ieşi din pădure şi 
veţi intra în Mazowsze, la fiecare şlahtic şi la fiecare 
administrator veţi afla ospitalitate şi ajutor. Până şi străinii 
sunt bine primiţi, ce să mai vorbim de ai noştri! Poate că şi 
biata jupâniţă o să se însănătoşească. 

Cu aceste cuvinte, se uită la Danusia care moţăia aproape 
adormită, răsuflând repede şi cu zgomot. Mâinile-i străvezii, 
întinse pe fondul întunecat al blănii de urs, îi tremurau din 
cauza fierbinţelii. 

Macko îşi făcu semnul crucii şi zise: 

Hai, ia-o şi du-te! Să dea Dumnezeu să fie mai bine, că mie 
mi se pare că abia îşi mai trage sufletul! 

Nu mai vorbi aşa! Îl opri Zbyszko disperat. 

Puterea lui Dumnezeu! O să poruncesc să aducă aici calul, 
iar tu grăbeşte-te să pleci! 

Şi ieşind afară, pregăti totul pentru plecare. Turcii dăruiţi 
de Zawisza aduseră caii cu leagănul aşternut cu muşchi şi 
piei, iar Wit, slujitorul lui Zbyszko, armăsarul acestuia, şi în 
curând Zbyszko ieşi şi el din odaie, ţinând-o de mână pe 


Danusia. Era ceva atât de impresionant în această 
privelişte, încât amândoi fraţii von Baden, a căror 
curiozitate îi adusese înaintea colibei, văzând făptura 
aproape de copilă a Danuskăi, chipul ei semănând într- 
adevăr cu feţele sfintelor fecioare din portretele din biserici 
şi slăbiciunea atât de mare că, neputând să-şi mişte capul, îl 
ţinea sprijinit pe umărul tânărului cavaler, începură să se 
uite miraţi unul la celălalt şi să se răzvrătească în inimile lor 
împotriva celor vinovaţi de suferinţa ei. „De bună seamă, 
Zygfryd avea mai degrabă inimă de călău decât de cavaler, 
îi şopti Wolfgang fratelui său, iar pe vipera aia, deşi a 
contribuit la eliberarea ta, am să poruncesc s-o bată cu 
vergile”. Fură impresionați şi pentru că Zbyszko o ducea în 
braţe pe Danusia ca pe un copil, şi-i înţeleseră iubirea, 
deoarece şi ei erau tineri. 

Zbyszko şovăi o clipă dacă s-o ia în şa şi s-o ţină pe drum la 
piept, sau s-o întindă în leagăn. În cele din urmă, alese a 
doua variantă, gândind că va merge mai bine culcată. Prin 
urmare, apropiindu-se de unchiul său, îi luă mâna şi i-o 
sărută de rămas-bun, dar Macko, care ţinea la el ca la ochii 
din cap, cu toate că nu voia să-şi arate emoția faţă de nemți, 
nu se putu abţine şi, luându-l în braţe, îşi apăsă cu putere 
buzele pe mâţu-i bogat, cânepiu. 

Dumnezeu să te călăuzească! Îi ură. Şi să nu uiţi de 
bătrânul tău unchi, pentru că robia e grea întotdeauna. 

N-am să uit, îl linişti Zbyszko. 

Maica Preasfântă să-ţi aducă alinarea! 

Dumnezeu să te răsplătească şi pentru asta. Şi pentru 
toate. 

După o clipă, Zbyszko se afla pe cal, dar Macko îşi mai 
aduse aminte de ceva, fiindcă se repezi spre el şi punându-i 
mâna pe genunchi, îi spuse: 

Ascultă! Dacă-l ajungi pe Hlawa, ai grijă să nu te faci de 
râs cu Zygfryd abătând ruşinea asupra ta şi a părului meu 
cărunt. Jurând, n-are decât, dar nu tu! Jură-mi pe onoare şi 


pe paloş! 


Până nu te întorci Domnia Ia, o să-l ţin în frâu şi pe Jurând 
să nu se răzbune pe Zygfryd, răspunse Zbyszko. 

Chiar atât de mult ţii la mine? 

Tânărul zâmbi cu tristeţe: 

Doar ştii. 

La drum! Du-te sănătos! 

Caii porniră şi în curând îi acoperi desişul verde de alun. 
Macko se posomori şi se simţi dintr-odată grozav de singur, 
iar sufletul i se smulgea din toate puterile după flăcăiandrul 
îndrăgit, în care era toată nădejdea neamului. Dar se 
scutură numaidecât de toate părerile de rău, întrucât era 
un om tare, cu mare stăpânire asupra lui. 

„Să-i mulţumesc lui Dumnezeu, îşi spuse, că nu este el în 
robie, ci eu.” 

Domniile Voastre, când vreţi să plecaţi şi unde? 

Când ne va plăcea, răspunse Wolfgang, şi ne îndreptăm 
spre Malborg, unde va trebui ca Domnia Ta să te înfăţişezi 
mai întâi maestrului. 

„Ehei, acolo o să-mi taie capul, pentru că i-am ajutat pe 
samogiţieni!” se gândi Macko. 

Se linişti, totuşi, deoarece îşi aduse aminte de ostaticul de 
Lorche, eliberat pe cuvânt de onoare, dar şi că fraţii von 
Baden îl vor apăra, fie şi numai pentru a nu pierde 
răscumpărarea. 

„De altfel, îşi mai spuse, bine că într-o situaţie 
asemănătoare, Zbyszko n-ar mai fi silit să se înfăţişeze aici 
şi nici să-şi scadă avuţia”. 

Şi acest gând îi aduse oarecare mângâiere. 

Capitolul XXV. 

Zbyszko nu putu să-l ajungă din urmă pe scutierul său, 
fiindcă acesta mergea ziua şi noaptea, oprindu-se numai 
atât cât era nevoie să se odihnească şi caii care, hrăniţi 
numai cu iarbă, erau slăbiţi şi nu aveau să reziste ca prin 
locurile unde puteau să facă rost de ovăz. Hlawa nu se 
cruța nici pe el însuşi, iar de vârsta înaintată şi de 
slăbiciunea lui Zygfryd nu ţinea seama. Suferea grozav şi 


bătrânul teuton, cu atât mai mult cu cât vânosul Macko îi 
muiase oasele mai înainte. Dar cel mai greu de suportat 
erau ţânţarii care se înmulţeau în pădurea umedă şi de 
care, având mâinile legate, picioarele prinse pe sub burta 
calului, nu se putea apăra. De bună seamă, scutierul nu-l 
chinuia înadins în nici un fel, dar nici nu-i era milă de el şi îi 
dezlega mâna dreaptă numai la popasuri, ca să mănânce: 
„La şi înfulecă, bot de lup, ca să te pot duce viu stăpânului 
de la Spychâw!” Adevărat, la începutul călătoriei, Zygfryd 
se gândi să se omoare prin foame, dar când auzi că-i va 
scoate dinţii cu cuțitul şi-i va turna mâncarea cu forţa pe 
gât, preferă să cedeze, ca să nu-şi înjosească demnitatea de 
călugăr şi onoarea de cavaler. 

Cehul voia neapărat să ajungă la Spychâw cu mult înaintea 
celorlalţi, ca s-o ferească de ruşine pe stăpâna adorată. 

Fiind un şlahtic simplu, dar cu scaun la cap şi cu 
sentimente cavalereşti, înţelegea de minune că Jagienka ar 
fi fost umilită, dacă s-ar fi aflat la Spychow împreună cu 
Danusia. „Aş putea să-i spun episcopului de Ptock, se 
gândea, că a trebuit să se îngrijească de ea stăpânul de la 
Bogdaniec, iar după aceea, să răspândească zvonul că ea se 
află sub oblăduirea prelatului şi că afară de Zgorzelice, îl va 
moşteni şi pe abate, iar atunci nici fiul unui voievod nu va 
însemna prea mult pentru ea”. Şi acest gând îi mai îndulcea 
truda drumului, pentru că de altminteri, vestea bună pe 
care o va aduce la Spych6âw, va fi în acelaşi timp şi 
osândirea stăpânei lui la suferinţă. 

Adesea îi apărea înaintea ochilor fiica Sieciechowei, 
rumenă ca mărul. Atunci, în măsura în care i-o îngăduia 
drumul, îmboldea calul cu pintenii, fiindcă se grăbea să 
ajungă la Spychâw. 

Mergeau pe drumuri ocolitoare, mai degrabă de-a dreptul 
prin pădure, drept înainte, la întâmplare. Cehul ştia doar că 
înaintând puţin spre apus şi mereu spre miazăzi, trebuia să 
ajungă în Mazowsze, iar atunci toate aveau să fie bune. 
Ziua se călăuzea după Soare, iar când trebuia să meargă şi 


noaptea - după stele. Înaintea lor, pădurea părea să n-aibă 
nici margini, nici sfârşit. Zilele şi nopţile li se scurgeau în 
întunericul neîntrerupt al codrilor. Hlawa se gândea că 
tânărul cavaler nu-şi va putea aduce soţia în viaţă prin 
aceste pustietăţi nelocuite, unde nu găseai nicăieri nici un 
ajutor, nimic de mâncare, unde în timpul nopţii caii trebuiau 
păziţi de lupi şi de urşi, iar ziua să te abaţi din calea 
zimbrilor şi a bourilor, unde mistreţii înfricoşători îşi 
ascuţeau colții încovoiaţi de rădăcinile pinilor şi unde, 
adesea, cine nu trăgea cu arbaleta sau nu nimerea cu sulița 
şoldul ţintat al căprioarei ori puiul de mistreţ, rămânea 
flămând toată ziua. 

„Cum o să răzbată pe aici, se întreba Hlawa, cu o jupâniţă 
atât de slăbită, gata să-şi dea sufletul în orice clipă!” 

De multe ori, se vedeau nevoiţi să ocolească mlaştini 
uriaşe, râpe adânci, pe fundul cărora curgeau pâraiele 
umflate de ploile primăverii. Prin pădure întâlneau şi lacuri, 
în care vedeau în scăpătatul soarelui înotând în apa 
rumenită şi netedă cirezi întregi de elani şi cerbi. Uneori 
zăreau trâmbe de fum care vesteau prezenţa oamenilor. De 
câteva ori, Hlawa se apropie de aceste aşezări de pădureni, 
dar le ieşiră în întâmpinare oameni sălbatici, îmbrăcaţi în 
piei de animale pe corpul gol, înarmaţi cu bâte şi arcuri şi 
privind atât de ameninţători pe sub ciufurile răsucite, încât 
fură siliţi să se folosească de prima uimire la vederea 
cavalerilor şi să se depărteze cât mai repede. 

Totuşi, de două ori săgețile şuierară în urma cehului 
alungat de strigătul: „Wokili!” (nemţii), el însă preferă să o 
ia la sănătoasa, decât să se afle cine este. În sfârşit, după 
câteva zile, începu să presupună că poate trecuse hotarul, 
dar deocamdată n-avea pe cine să întrebe. Abia de la 
localnicii care vorbeau polona află că ajunsese în 
Mazowsze. 

Aici înaintau mai uşor, deşi ţinuturile răsăritene erau 
acoperite de păduri neîntrerupte. Mai erau şi bungete 
nelocuite, dar când dădeau peste vreo aşezare, oamenii 


erau mai puţin sălbatici, poate pentru că nu se hrăneau 
încontinuu cu ură, sau poate şi din pricină că şi cehul li se 
adresa în limba lor. Necazul venea doar din curiozitatea 
fără margini a acestor oameni, care-i înconjurau grămadă 
pe călăreţi, îi asaltau cu întrebările şi aflând că duc un 
ostatic teuton, se rugau: 

Dăruiţi-ni-l nouă, stăpâne; îi venim noi de hac! 

Şi-l rugau cu atâta insistenţă, că cehul era nevoit deseori 
să se prefacă supărat sau să le explice că era prinsul 
prinţului. Abia atunci conteneau cu rugăminţile. Mai târziu, 
nici prin locurile populate, nu se descurcau mai uşor cu 
şlahticii şi oamenii stăpânirii. Ura clocotea împotriva 
teutonilor, deoarece îşi aminteau pretutindeni trădarea şi 
nedreptatea suferite de prinţ atunci când, pe timp de pace, 
cavalerii teutoni îl răpiseră la Zlotoryja şi-l ţinuseră ostatic. 
Nu mai voia nimeni să-i „vină de hac” lui Zygfryd, dar ici şi 
colo câte un şlahtic mai încăpățânat zicea: „Dezlegaţi-l, o 
să-i dau o armă în mână şi o să-l provoc la luptă pe viaţă şi 
pe moarte”. Pe aceştia, cehul căuta să-i convingă că cel 
dintâi care are dreptul la răzbunare este nefericitul stăpân 
de la Spychw, iar ei nu-l pot lipsi de ce i se cuvine. 

Prin locurile populate, însă, călătorea cu spor, fiindcă 
drumurile erau parcă mai bune şi caii erau hrăniţi peste tot 
cu ovăz sau cu orz. De aceea, cehul mergea repede, fără să 
se oprească nicăieri şi cu zece zile înainte de Sfânta 
Cuminecătură ajunse la Spychow. 

Sosi într-o seară, ca atunci când Macko îl trimisese de la 
Szczytno cu vestea plecării lui în Samogiţia, şi la fel ca 
atunci îi ieşi înainte Jagienka care-l văzuse de la fereastră, 
iar el îi căzu la picioare şi o vreme nu fu în stare să 
rostească nici un cuvânt. Dar ea îi spuse să se ridice şi îl 
duse numaidecât în odaia de sus, nevrând să-l întrebe faţă 
de ceilalţi oameni. 

Care sunt noutăţile? Întrebă tremurând de nerăbdare şi 
abia putând să-şi tragă sufletul. Sunt în viaţă? Sănătoşi? 

Trăiesc! Sânătoşi! 


Pe ea au găsit-o? 

Au găsit-o şi au luat-o. 

Lăudat fie lisus Cristos! 

Dar cu toate aceste cuvinte, faţa parcă i se aspri, pentru 
că i se năruiseră dintr-odată toate speranţele. 

E drept, puterile n-o părăsiră şi nu-şi pierdu cunoştinţa, 
iar după o clipă se stăpâni şi îl întrebă iarăşi: 

Când o să ajungă aici? 

Peste câteva zile! Drumul e greu cu o bolnavă. 

E bolnavă? 

Au torturat-o. Şi-a pierdut minţile. 

Iisuse milostiv! 

Urmă o tăcere scurtă, doar buzele palide ale Jagienkăi se 
mişcau parcă rostind o rugăciune. 

Nu şi-a revenit alături de Zbyszko? Întrebă din nou. 

Poate că şi-a revenit, dar eu nu ştiu, fiindcă am plecat de 
îndată, ca să-ţi aduc vestea şi Domniei Tale, înainte de 
sosirea lor. 

Dumnezeu să te răsplătească. Povesteşte-mi cum a fost? 

Cehul începu să-i istorisească în câteva cuvinte, cum au 
găsit-o pe Danusia şi i-au luat prinşi pe uriaşul Arnold şi pe 
Zygfryd. Îi mai spuse că pe Zygfryd l-a adus cu el, fiindcă 
tânărul cavaler a dorit să i-l dăruiască lui Jurând, ca să se 
răzbune. 

Trebuie să mă duc numaidecât la Jurând! Spuse Jagienka, 
când cehul sfârşi de povestit. 

Şi ieşi, dar Hlawa mai rămase singur doar puţin, deoarece 
din iatac alergă spre el Anulka, aşa că tânărul, pentru că nu 
mai era cu mintea prea limpede din cauza oboselii şi a 
trudei călătoriei, că-i era dor şi uitase de sine la vederea ei 
- o luă în braţe şi începu să-i sărute ochii, obrajii, gura, ca şi 
când i-ar fi spus fetei mai de mult ce se cuvenea să-i spună 
înaintea unei asemenea fapte. 

Şi poate că într-adevăr îi mărturisise totul în gând în 
timpul călătoriei, deoarece o săruta şi o tot săruta întruna şi 
o strângea cu atâta putere, de maică i se tăia răsuflarea, 


dar ea nu se apăra - la început de uimire, apoi din cauza 
slăbiciunii atât de mari, încât ar fi alunecat la pământ, dacă 
n-ar fi ţinut-o în braţele-i atât de puternice. Din fericire, 
toate acestea nu durară prea mult, fiindcă pe scară se 
auziră paşi, iar după o clipă intră în odaie preotul Kaleb. 

Se depărtară, aşadar, iar preotul Kaleb începu să-i pună 
întrebări lui Hlawa, la care, abia trăgându-şi sufletul, îi 
răspundea cu greutate. Preotul credea că din cauza 
oboselii. Auzind totuşi adeverirea veştii că Danusia fusese 
găsită şi eliberată, iar călăul ei adus la Spychâw, căzu în 
genunchi, ca să-i mulţumească lui Dumnezeu. În acest timp, 
se mai linişti puţin şi sângele din venele lui Hlawa, iar când 
preotul se ridică, putu să-i povestească mai clar cum o 
găsiseră şi o luaseră pe Danusia. 

Nu pentru asta a mântuit-o Dumnezeu, rosti preotul după 
ce ascultă totul, ca să-i lase mintea şi sufletul în întuneric şi 
în stăpânirea puterilor necurate. Jurând îi va pune mâinile 
sfinte pe cap şi cu o rugăciune îi va readuce mintea şi 
sănătatea. 

Cavalerul Jurând? Întrebă cehul cu mirare. Are el 
asemenea putere? Poate să fie sfânt încă din timpul vieţii. 

Înaintea lui Dumnezeu, este încă din timpul vieţii, iar după 
ce va muri, oamenii vor avea în ceruri încă un patron- 
mucenic. 

Sfinte părinte, ai spus totuşi că-şi va aşeza mâinile pe 
capul fiicei. I-a crescut mâna dreaptă la loc? Că ştiu că îl 
rugai pe lisus să facă această minune. 

Am spus „mâinile”, aşa cum se spune de obicei, răspunse 
preotul, dar înaintea lui Dumnezeu ajunge şi una. 

Negreşit, răspunse Hlawa. 

Dar în glasul lui era puţin contrariat, pentru că se 
aşteptase să vadă o minune. Discuţia le fu întreruptă de 
intrarea Jagienkăi. 

I-am spus, îi anunţă, noutatea cu grijă, ca să nu-l omoare 
bucuria neaşteptată, dar el s-a întins îndată pe jos în formă 
de cruce şi se roagă. 


Şi fără asta, el stă nopţi întregi aşa, iar astăzi cu atât mai 
mult, nu se va mai ridica până mâine-dimineaţă, spuse 
preotul Kaleb. 

Într-adevăr, aşa se şi întâmplă. Se duseră de câteva ori să 
se uite la el, dar de fiecare dată îl găsiră cufundat, nu în 
somn, ci în rugăciune până la uitarea de sine. 

Abia în ziua următoare, destul de mult după slujba de 
dimineaţă, când Jagienka intră iarăşi la el, făcu semn că 
vrea să-l vadă pe Hlawa şi pe prins. Atunci îl scoaseră din 
temniţă pe Zygfryd cu mâinile legate pe piept şi-l duseră cu 
toţii împreună cu Tolima în odaia lui Jurând. 

În clipa dintâi, cehul nu putu să-l vadă bine, deoarece 
ferestrele cu beşici de porc lăsau să pătrundă prea puţină 
lumină; iar ziua era mohorâtă din pricina norilor care 
acoperiseră tot cerul şi vesteau o viforniţă amenințătoare. 
Dar când ochii lui ageri se obişnuiră cu întunericul, abia îl 
recunoscu, atât de mult slăbise între timp. Bărbatul uriaş se 
preschimbase într-un schelet uriaş. Avea faţa atât de albă, 
că aproape nu se mai deosebea de culoarea lăptoasă a 
părului şi a bărbii, iar când se aplecă peste spătarul 
scaunului şi îşi miji pleoapele, lui Hlawa i se păru că 
seamănă cu un cadavru. 

Lângă scaun se afla o masă, iar pe ea un crucifix, o găleată 
cu apă şi o bucată de pâine neagră cu un pumnal înfipt în 
ea, adică un cuţit ascuţit, pe care cavalerii îl foloseau la 
uciderea potrivnicului. Altă hrană, afară de pâine şi apă, lui 
Jurând nu-i mai trebuia de mult. Drept veşmânt se slujea de 
o cămaşă de lână, încinsă cu o frânghie, pe care o purta pe 
trupul gol. De când se întorsese din robia de la Szczytno, 
aşa trăia bogatul şi cândva înfricoşătorul cavaler de 
SpychOw. 

Auzind paşii celor ce intrau, îndepărtă cu piciorul lupoaica 
îmblânzită, care-i încălzea picioarele goale şi se lăsă pe 
spate. Mai ales atunci i se păru cehului că seamănă cu un 
mort. Se aşternu o clipă de tăcere, deoarece aşteptau cu 
toţii să facă vreun semn să vorbească cineva, dar el şedea 


nemişcat, alb, liniştit cu gura întredeschisă, de parcă ar fi 
fost într-adevăr adâncit în somnul morţii. 

Aici este şi Hlawa, îl anunţă în sfârşit cu glasul dulce 
Jagienka, vrei să-l asculţi, Domnia Ta? 

Dădu din cap în semn de încuviinţare, aşa că cehul îşi 
începu povestirea pentru a treia oară. Aminti pe scurt de 
bătălia cu nemţii de la Gotteswerder, pomeni de lupta cu 
Arnold von Baden şi de salvarea Danusiei, dar nevrând să-i 
sporească durerea bătrânului mucenic după o veste bună şi 
să-i pricinuiască o nouă grijă, îi ascunse că mintea Danusiei 
o luase razna în zilele lungi de robie. 

În schimb, având inima îndârjită împotriva teutonilor şi 
dorind ca Zygfryd să fie pedepsit cât mai rău, nu tăinui 
înadins că o găsiseră înspăimântată, slăbită şi bolnavă, că se 
vedea că se purtaseră cu cruzimea unor călăi cu ea şi că 
dacă ar mai fi rămas în mâinile lor, s-ar fi ofilit şi s-ar fi stins 
cum se ofileşte şi piere o floare călcată în picioare. Această 
povestire mohorâtă fu însoţită de vuietul tot atât de 
mohorât al furtunii care se apropia. Vălătucii norilor arămii 
se adunau tot mai deşi deasupra Spychâwului. 

Jurând ascultă povestirea neclintit, astfel că celor de faţă 
putea să li se pară că este cufundat în somn. Auzea totuşi şi 
înţelegea totul, fiindcă atunci când Hlawa începu să 
vorbească despre suferinţa Danusiei, în găvanele goale ale 
ochilor i se adunară două lacrimi mari şi i se scurseră pe 
obraji. Dintre toate simţămintele pământeşti, îi mai 
rămăsese numai unul: dragostea pentru copilă. 

După aceea, buzele-i vineţii începură să murmure 
rugăciuni. Afară, începură să răsune primele tunete încă 
îndepărtate şi fulgerele brăzdau din când în când 
ferestrele. Se rugă multă vreme şi din nou lacrimile i se 
prelinseră pe barba albă. Până când se potoli şi se aşternu o 
tăcere îndelungată care, prelungindu-se peste măsură, 
deveni în cele din urmă apăsătoare pentru cei de faţă, 
deoarece nu ştiau ce să mai facă. 


În sfârşit, bătrânul Tolima, mâna dreaptă a lui Jurând în tot 
timpul vieţii, tovarăşul lui în toate bătăliile şi principalul 
supraveghetor de la Spych6w, rosti: 

Stăpâne, înaintea Domniei Tale se află acel diavol, acel 
vârcolac teuton care te-a chinuit pe Domnia Ta şi pe copila 
Domniei Tale; dă-ne un semn, ce să facem cu el şi cum să-l 
pedepsim? 

La aceste cuvinte, obrajii lui Jurând se luminară deodată, 
şi făcu un semn din cap să fie adus prinsul. 

Doi slujitori îl înhăţară într-o clipită de umeri şi-l aduseră 
înaintea bătrânului, iar acesta întinse mâna şi o trecu peste 
faţa lui Zygfryd, de parcă voia să-şi aducă aminte pentru 
ultima dată trăsăturile lui, apoi o cobori pe pieptul 
teutonului, îi pipăi braţele încrucişate, atinse legăturile şi 
închizând iarăşi ochii îşi lăsă capul pe spate. 

Cei de faţă crezură că se gândea. Dar orice-ar fi făcut, nu 
dură mult, întrucât îşi reveni în curând şi îşi îndreptă mâna 
spre bucata de pâine în care era înfipt pumnalul 
ameninţător. 

Atunci, Jagienka, cehul şi chiar bătrânul Tolima şi toţi 
ceilalţi slujitori îşi ţinură răsuflarea în piept. Pedeapsa era 
de o sută de ori îndreptăţită şi meritată. Cu toate astea, la 
gândul că acest bătrân cu un picior în groapă îl va tăia fără 
să-l vadă pe ostaticul legat, li se strânse inima. 

EI, însă, apucând pumnalul de la jumătate, întinse degetul 
arătător spre vârful ascuţişului, ca să ştie pe ce pune mâna, 
şi începu să-i taie frânghiile care-i legau braţele. 

Rămaseră cu toţii uluiţi, înţelegându-i dorinţa şi nu le 
venea să-şi creadă ochilor. Era prea mult pentru ei. Hlawa 
începu să murmure cel dintâi, urmat de Tolima şi de 
slujitori. Numai preotul Kaleb începu să-l întrebe cu glasul 
întrerupt de suspine: 

Frate Jurând, ce doreşti? Vrei oare să-i dăruieşti prinsului 
libertatea? 

Aşa-i! Răspunse Jurând cu o înclinare din cap. 

Vrei să plece fără să te răzbuni pedepsindu-l? 


Da! 

Murmurul de mânie şi revoltă crescu şi mai mult, dar 
preotul Kaleb, nevrând să se irosească această 
nemaipomenită dovadă de milă, se întoarse către cei ce 
murmurau şi strigă: 

Cine îndrăzneşte să se împotrivească unui sfânt? În 
genunchi! 

Şi îngenunchind el însuşi, îşi urmă vorba: 

Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, 
vie-mpărăţia Ia. 

Şi rosti „Tatăl nostru” până la capăt. La cuvintele: „şi iartă- 
ne nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor 
noştri”, ochii lui se întoarseră fără să vrea către Jurând, al 
cărui obraz strălucea într-adevăr de o lumină 
nepământească. 

Şi această privelişte, însoţită de cuvintele rugăciunii, 
înmuie inimile tuturor, deoarece bătrânul Tolima, suflet călit 
în bătălii neîntrerupte, făcând semnul sfânt al crucii, 
îmbrăţişă genunchii lui Jurând şi rosti: 

Stăpâne, dacă voinţa ta se va îndeplini, atunci trebuie să-l 
conducem pe ostatic până la hotar. 

Întocmai! Dădu Jurând din cap. 

Fulgerele luminau tot mai des ferestrele; furtuna era din 
ce în ce mai aproape. 

Capitolul XXVI. 

Doi călăreţi se îndreptau prin viforniţă şi ploaia uneori 
torențială spre hotarul Spychowului: Zygfryd şi Tolima. Cel 
din urmă îl însoțea pe neamţ de teamă să nu-l omoare pe 
drum ţăranii ce făceau de strajă sau slujitorii de la Spychow, 
care-l urau şi voiau să se răzbune. Zygfryd călărea fără 
arme şi nu mai era legat. Furtuna pe care o isca vijelia era 
deasupra lor. La răstimpuri, când duruia pe neaşteptate 
tunetul, caii se ridicau în două picioare. Călăreţii înaintau 
într-o tăcere adâncă printr-o trecătoare, nu o dată atât de 
aproape unul de altul din cauza locului îngust, încât scara 
se lovea de scară. Tolima, obişnuit de ani întregi să 


păzească prinşii, se uita şi acum uneori la Zygfryd cu o 
privire atentă, ca şi când nu voia să dispară pe neaşteptate, 
şi tresărea fără voie de fiecare dată, fiindcă avea impresia 
că ochii teutonului luminează în mohoreală ca ochii unui 
duh rău sau ai unui strigoi. Îi trecu chiar prin minte să facă 
semnul crucii asupra lui, dar la gândul că sub semnul sfânt 
va începe să urle cu glas neomenesc şi preschimbându-se 
într-o formă scârboasă va începe să clănţăne din dinţi, îl 
cuprinse o spaimă şi mai mare. Bătrânul războinic care se 
arunca de unul singur asupra unei mulţimi de nemți, aşa 
cum atacă eretele un stol de potârnichi, se temea totuşi de 
puterile necurate şi nu voia să aibă de-a face cu ele. Ar fi 
preferat să-i arate pur şi simplu neamţului drumul mai 
departe şi să se întoarcă, dar îi era ruşine de sine însuşi, 
aşa că îl conducea până la hotar. 

Acolo, când ajunseră la marginea pădurii Spychowului, 
ploaia conteni şi norii căpătară parcă o lumină galbenă, 
ciudată. Acum, se vedea mai bine, şi ochii lui Zygfryd îşi mai 
pierdură din lumina neobişnuită dinainte. Dar atunci se 
abătu asupra lui 'Tolima altă dorinţă: „Mi s-a poruncit, îşi 
zise, să conduc acest câine turbat până la hotar, ceea ce am 
şi făcut; dar se cuvine oare să plece fără răzbunare şi 
pedeapsă acest călău al stăpânului meu şi al copilei lui, n-ar 
fi oare vrednică şi mai plăcută lui Dumnezeu uciderea lui? 
Ce-ar fi să-l provoc la luptă pe viaţă şi pe moarte? Adevărat, 
n-are arme, dar la numai o milă de aici, la curtea lui 
Warcim, îi va da oricine un paloş sau o suliță şi mă voi 
măsura cu el. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-l dobor, apoi o 
să-i retez capul şi o să-l îngrop în gunoi!” Aşa se întreba 
Tolima şi uitându-se cu lăcomie la neamţ, începu să-şi mişte 
nările, ca şi când ar fi simţit miros de sânge proaspăt. 

Şi fu silit să lupte din greu cu această dorinţă, ca să se 
stăpânească, până când se gândi că Jurând nu îi dăruise 
viaţa şi libertatea prinsului doar până la hotar, astfel că în 
acest caz fapta lui vrednică nu i-ar fi folosit la nimic, 


micşorându-i răsplata cerească, aşa că se înfrână şi oprind 
calul spuse: 

Uite, aici este hotarul nostru, iar până la al vostru nu mai e 
mult. Du-te unde vrei şi dacă nu te va răpune căâinţa şi 
trăsnetul lui Dumnezeu nu te va ajunge, din partea 
oamenilor nu te ameninţă nimic. 

După care îşi întoarse calul, iar celălalt îşi continuă drumul 
cu faţa împietrită, fără să răspundă o vorbă, de parcă nu 
auzise nimic. 

Înaintă mai departe pe un drum acum mai larg, părând 
cufundat într-un somn adânc. 


Furtuna încetase pentru scurtă vreme, ca şi înseninarea 
cerului. Se întunecă atât de tare, încât credeai că peste 
lume se lăsase amurgul serii şi norii coborâră aproape 
deasupra pădurii. Din văzduh se auzea duruitul 
ameninţător şi parcă mormăitul trăsnetelor ţinute în frâu 
de îngerul furtunii. Dar fulgerele străluminau mereu cu 
străluciri orbitoare cerul ameninţător şi pământul 
înfricoşat, iar atunci se vedea drumul larg, străjuit de 
pereţii pădurii, şi pe el înaintând călăreţul singuratic pe cal. 
Zygfryd mergea cu mintea pe jumătate rătăcită, mistuit de 
fierbinţeală. Disperarea care-i măcina sufletul după 
moartea lui Rotgier, crimele săvârşite din răzbunare, grijile, 
vedeniile îngrozitoare, zvârcolirile înăbuşitoare ajunseseră 
să-l chinuiască atât de mult, încât se străduia din răsputeri 
să nu înnebunească, chiar dacă uneori se simţea copleşit. 
Mai proaspete, truda călătoriei sub supravegherea cehului 
şi noaptea petrecută în temniţa de la Spychâw, şi 
nesiguranța viitorului, şi înainte de toate mila aceea 
supraomenească şi nemaiauzită, care-l înspăimântase pur şi 
simplu, îl zdruncinaseră cu totul. Câteodată se isca şi se 
întărea în el acest gând, încât îşi pierdea simţul realităţii şi 
nu mai ştia ce se petrece cu el, dar după aceea fierbinţeala 
îi trezea iarăşi o stare de disperare şi pierzanie, 
simţământul că totul a trecut, s-a stins şi s-a sfârşit, că a 
ajuns la capăt, că împrejur este numai noapte neagră, şi 
nimicnicie, şi parcă o prăpastie îngrozitoare încărcată de 
înfricoşare, către care era musai să meargă totuşi. 

Du-te, du-te! Îi şopti deodată la ureche un glas. 

Privi înapoi şi zări Moartea. Numai forma scheletului, 
şezând pe scheletul calului, înainta pe lângă el, albă şi 
clămpănind din oase. 

Ai ajuns? Întrebă teutonul. 

Am ajuns. Vino, vino! 

Dar atunci băgă de seamă că din cealaltă parte mai avea 
încă un însoțitor: scară lângă scară mergea o făptură 
asemănătoare cu un om, dar cu o faţă neomenească, 


deoarece avea un cap de animal, cu urechile ciulite, alungit, 
ascuţit şi acoperit cu o blană neagră. 

Cine eşti tu? Strigă Zygfryd. 

În loc să-i răspundă, monstrul îşi rânji dinţii şi începu să 
mârâie surd. 

Zygfryd închise ochii, dar auzi şi mai puternic clămpănitul 
oaselor şi glasul care-i şoptea acelaşi lucru la ureche: 

E timpul! Hai, grăbeşte-te! 

Şi-i răspunse: 

Vin îndată! 

Dar acest răspuns îi ieşi din gură, ca şi când i-ar fi 
aparţinând altcuiva. 

După aceea, împins parcă de o putere lăuntrică de 
neînvins, cobori de pe cal şi-i scoase şaua înaltă de cavaler, 
apoi frâul cu zăbala. Însoţitorii, coborând şi ei, nu-l lăsară 
nici o clipă singur, şi-l duseră de la mijlocul drumul la 
marginea pădurii. Acolo, strigoiul negru îi aplecă o creangă 
şi îl ajută să lege frâul de ea. 

Grăbeşte-te! Şopti Moartea. 

Grăbeşte-te! Foşniră glasuri din vârfurile copacilor. 

Zygfryd, adâncit ca în somn, trecu celălalt capăt al frâului 
prin cataramă, făcu un laţ şi urcând pe şaua pe care o 
aşezase mai înainte sub copac, îşi vâri gâtul în legătură. 

Acum împinge şaua! Aşa! Aa! 

Izbită cu piciorul, şaua se rostogoli la câţiva paşi, şi trupul 
teutonului fără noroc spânzură greu de cracă. 

Cât ai clipi din ochi, avu impresia că aude un horcăit 
înăbuşit şi răguşit, iar strigoiul respingător se aruncă 
asupra lui, îl legănă şi începu să-i sfâşie pieptul cu dinţii, ca 
să-l muşte de inimă. Apoi pupilele ce i se stingeau zăriră 
încă ceva: Moartea se împrăştie într-un nor alburiu care 
alunecă încet spre el, îl învălui, îl cuprinse, îl înconjură şi-l 
acoperi în cele din urmă într-un giulgiu de nepătruns. 

Abia atunci furtuna se dezlănţui cu o furie nestăpânită. 
Trăsnetul bubui în mijlocul drumului cu un zgomot 
asurzitor, de parcă pământul se cutremura din temelii. 


Întreaga pădure se îndoi sub pala viforniţei. Foşnete, 
şuierături, urlete, scârţâitul copacilor şi trosnetele 
ramurilor frânte umplură bungetele pădurii. Valurile de 
ploaie, mânate de vânt, acoperiră lumea şi doar când se 
întrerupeau fulgerele sângerii, se putea zări cadavrul lui 
Zygfryd, zgâlţăit sălbatic de vânt. 

A doua zi, pe acelaşi drum, înainta un convoi destul de 
numeros. În frunte, mergea Jagienka împreună cu Anulka şi 
cehul, după ei veneau carele păzite de patru slujitori 
înarmaţi cu arbalete şi paloşe. Fiecare dintre surugii avea 
alături o suliță şi o secure, ca să nu mai pomenim de furcile 
de fier şi alte unelte de trebuinţă într-o călătorie. Toate 
acestea erau folositoare pentru a se apăra de fiarele 
sălbatice, ca şi de cetele de tâlhari, care bântuiau 
întotdeauna la hotarul teuton şi împotriva cărora i se 
plângea amarnic marelui maestru Jagietto, în scrisori şi 
personal la adunările de la Raciaz. 

Având oameni îndemânatici şi arme bune pentru apărare, 
puteai să nu te temi de ei, aşa că alaiul mergea încrezător 
în sine şi fără teamă. După furtuna de ieri, urmă o zi foarte 
frumoasă, proaspătă, liniştită şi atât de senină, încât acolo 
unde nu era umbră, ochii călătorilor se mijeau de prea 
multă strălucire. Nici o frunză nu se clintea prin copaci, dar 
toate erau ude de ploaie şi făceau ape-ape în lumina 
soarelui. 

Printre âcele de pin, picăturile luceau ca nişte diamante. 
Ploaia torențială adunase pe drum mici pârâiaşe care 
curgeau şipotind vesele către locurile mai joase, formând 
prin gropi băltoace nu prea mari. Prin împrejurimi, peste 
tot era înrourat, ud şi zâmbitor în lumina dimineţii. În 
asemenea dimineţi bucuria inunda inimile oamenilor, aşa că 
surugiii şi slujitorii îngânau încet felurite cântece, mirându- 
se de tăcerea care domnea printre cei care mergeau în 
frunte. 

Aceştia tăceau, însă, deoarece în sufletul Jagienkăi îşi 
făcuse loc îngrijorarea. În viaţa ei, se sfârşise ceva şi se 


frânsese, iar fata, deşi nu prea pricepută în arcanele 
gândirii, şi care nu ştia să-şi spună limpede ce se petrece în 
sufletul ei şi ce i se pare, simţea totuşi că tot ce trăise până 
acum, o dezamăgise, irosindu-se în zadar, că nădejdile i se 
spulberaseră, cum se împrăştie ceața dimineaţa pe 
câmpuri, că trebuie să renunţe la tot, să lase totul baltă, să 
uite de toate şi să înceapă o viaţă cu totul nouă. Se mai 
gândea că deşi voinţa Domnului nu era chiar atât de rea, ci 
doar tristă, totuşi nu poate fi alta, în nici un caz atât de 
bună, cum ar fi putut să fie cea care tocmai se sfârşise. 

Şi o jale neţărmurită îi strângea inima după trecutul acela 
pierdut odată pentru totdeauna şi-i urca în ochi un râu de 
lacrimi. Dar nu voia să plângă, fiindcă şi fără asta simţea 
parcă în plus faţă de toată povara care-i apăsa sufletul, şi 
ruşine. Ar fi preferat să nu plece niciodată de la Zgorzelice, 
numai să nu se întoarcă acum de la Spychow. Pentru că nu 
venise aici numai fiindcă nu ştia ce să facă după moartea 
abatelui, şi nu numai ca Cztan şi Wilk să nu mai aibă motiv 
să atace Zgorzelice - asta n-o putea nega! Nu! Ştia şi 
Macko despre asta, care n-o luase nici el din această 
pricină, şi în curând o să afle şi Zbyszko. Lia acest gând, i se 
îmbujorară obrajii şi amărăciunea îi umplu inima. „Nu am 
fost destul de mândră, îşi reproşă în sinea ei, iar acum am 
căpătat ce-am meritat”. Şi la grijă, la viitorul nesigur, la 
mâhnirea apăsătoare şi la adânca părere de rău se adăugă 
şi umilinţa. 

Dar firul gândurilor negre i-l întrerupse un om care venea 
din partea opusă. Cehul, care avea grijă de toate, îşi 
îndemnă calul spre el, iar după arbaleta de pe umăr, tolba 
de bursuc pentru săgeți şi penele de gaiţă de la pălărie, îl 
recunoscu pe pădurar. 

Hei, cine eşti? Stai pe loc! Îi strigă ca să fie sigur. Omul se 
apropie în grabă şi cu faţa îngrijorată, cum o au de obicei 
cei care vor să anunţe ceva important, strigă: 

Pe marginea drumului, nu departe, atârnă un om 
spânzurat! 


Cehul se întrebă dacă nu cumva asta este isprava 
tâlharilor şi-l întrebă cu însufleţire: 

Cât de departe de aici? 

La o aruncătură de săgeată. Chiar pe drum. 

Nu e nimeni lângă el? 

Nimeni. Am speriat numai un lup care-l adulmecase. Când 
auzi de lup, Hlawa se linişti, întrucât asta dovedea că prin 
apropiere nu erau oameni şi nici o capcană. În acest timp, 
Jagienka spuse: 

Vezi ce este! 

Hlawa se repezi înainte şi se întoarse după o clipă şi mai 
repede. 

Zygfryd s-a spânzurat! Strigă, oprind calul înaintea 
Jagienkăi. 

În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt! Zygfryd? 
Cavalerul teuton? 

Chiar el! S-a spânzurat cu frâul! 

Singur? 

Singur, fiindcă şaua e lângă el. Dacă ar fi făcut-o tâlharii, l- 
ar fi omorât şi i-ar fi luat şaua, pentru că-i de preţ. 

Şi cum o să trecem? 

Să nu trecem pe acolo! Începu să strige speriată Anulka. 
Jagienka se sperie şi ea puţin, crezând că în jurul 
răposatului sinucigaş se adună o mulţime de duhuri 
scârboase, dar Hlawa care era mai îndrăzneţ şi nu se temea 
de nimic, o linişti: 

Oho! Am fost aproape de el, l-am îmboldit cu sulița şi totuşi 
nu simt nici un diavol în spinare. 

Nu huli! Îl dojeni Jagienka. 

Nu hulesc, răspunse cehul, numai că am încredere în 
puterea lui Dumnezeu. Totuşi, dacă vă este frică, putem să 
mergem prin pădure. 

Anulka se rugă să ocolească, dar Jagienka, cumpănind o 
clipă, refuză: 

Ei, nu se cuvine să lăsăm mortul neîngropat! E o faptă 
creştinească, lăsată de la Domnul lisus Cristos, e doar şiel 


un om. 

Da, dar este şi un teuton, şi un călău care s-a spânzurat! 
Corbii şi lupii o să se ocupe deel. 

Nu vorbi ce nu trebuie! Pentru vinovăția lui, Dumnezeu îl 
va osândi; noi, însă, trebuie să ne facem datoria. Nici un 
necurat nu ne va face rău, dacă vom asculta porunca 
dumnezeiască. 

Hm, atunci să facem cum doreşti, stăpână, răspunse cehul. 

Şi le dădu poruncă slujitorilor, care o îndepliniră cu scârbă 
şi fără tragere de inimă. Temându-se de Hlawa, puseră 
mâna pe lopeţi, furci şi topoare, ca să sape groapa şi se 
depărtară. Cehul îi urmă şi el, ca să le dea pildă, şi 
închinându-se, tăie cu mâna lui cureaua de care atârna 
spânzuratul. 

Faţa lui Zygfryd se învineţise în bătaia vântului şi arăta 
îngrozitor, fiindcă avea ochii deschişi şi înspăimântători, iar 
gura deschisă, trăgându-şi parcă ultima suflare. Săpară 
deci la repezeală groapa în apropiere şi împinseră trupul în 
ea cu cozile furcilor, cu faţa în jos, după care, astupând-o, 
începură să caute pietre, după obicei, ca să le aşeze pe 
mormântul celui care-şi luase singur viaţa, altminteri ar fi 
ieşit noaptea, speriindu-i pe drumeţi. 

Erau destule pietre şi pe drum, şi printre muşchii din 
pădure, aşa că deasupra teutonului se înălţă repede o 
movilă mică, după care Hlawa scobi cu securea în trunchiul 
pinului o cruce, nu pentru Zygfryd, ci pentru ca duhurile 
rele să nu se adune în acest loc, apoi se întoarse la convoi. 

Sufletul i-a ajuns în iad, iar trupul în pământ, îi spuse 
Jagienkăi. Acum, putem să pornim. 

Şi porniră. Totuşi, Jagienka rupse în trecere o rămurică de 
pin şi o aruncă peste pietre, iar toţi ceilalţi urmară pilda 
stăpânei, pentru că era şi acesta tot un obicei străvechi. 

Înaintară mult timp adânciţi în gânduri, cugetând la acest 
călugăr-cavaler, la pedeapsa de care avusese parte, până 
când Jagienka rosti: 


De judecata lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Şi nu se 
cuvine să-i zici nici măcar „Să-i fie ţărâna uşoară”, pentru 
că nu trebuie să ne fie milă de el. 

Şi aşa ai inimă milostivă, stăpână, fiindcă ai poruncit să fie 
îngropat, îi răspunse cehul. 

Apoi începu să vorbească şovăind: 

Oamenii zic, sau poate că nu oamenii, ci doar vrăjitoarele 
şi vrăjitorii, că şi cureaua spânzuratului aduce fericirea în 
toate, dar eu nu am luat frâul lui Zygfryd, fiindcă eu nu 
aştept de la vrăjitorie norocul Domniei Tale, ci de la puterea 
Domnului lisus. 

Jagienka nu răspunse nimic deocamdată şi abia după un 
răstimp, oftând de câteva ori, spuse parcă pentru sine 
înşişi: 

Ehei, poate că norocul meu este în urma mea, nu înainte! 

Capitolul XXVII. 

Abia după nouă zile de la plecarea Jagienkăi, Zbyszko 
ajunse la hotarul SpychOwului, dar Danusia era atât de 
aproape de moarte, încât tânărul îşi pierduse nădejdea că 
va mai ajunge cu ea în viaţă la tatăl ei. Chiar în ziua 
următoare, când începu să răspundă anapoda la întrebările 
lui, băgă de seamă că nu numai mintea îi era rătăcită, ci şi 
trupul îi era atins de o boală, împotriva căreia copila nu mai 
avusese putere să lupte în timpul robiei, în temniţă, în 
chinuri şi spaimă neîntreruptă. Se prea poate ca ecourile 
luptei crâncene pe care Zbyszko şi Macko o duseseră cu 
nemţii umpluseră acest pahar de spaimă şi poate că tocmai 
în clipa aceea o năpădise boala; destul că fierbinţeala n-o 
mai părăsi din momentul acela până aproape de sfârşitul 
drumului. Până la un punct fu chiar o împrejurare 
favorabilă, deoarece prin pădurea îngrozitoare, cu greutăţi 
nespuse, Zbyszko o duse ca pe o moartă, cu mintea rătăcită 
şi fără să ştie nimic de ea. După ce se sfârşi pădurea, când 
intrară în lumea „Domnului”, trecând printre aşezările 
ţăranilor şi ale şlahticilor, truda şi primejdiile luară sfârşit. 
Oamenii, aflând că duc cu ei o copilă de-a lor, smulsă din 


mâinile teutonilor şi pe deasupra fiica faimosului Jurând, 
despre care. „cobzarii” cântau atâtea cântece prin târguri, 
pe la curţi şi prin colibe, se întreceau să-i slujească şi să-i 
ajute. Le aduceau provizii şi cai. Toate uşile le erau 
deschise. Zbyszko nu mai avea nevoie s-o ducă pe Danusia 
în leagăn între doi cai, fiindcă tineri puternici o cărau pe 
targă dintr-un sat în altul cu mare grijă şi uşor, de parcă ar 
fi purtat cine ştie ce lucru sfânt. Femeile o înconjurau cu 
cea mai mare duioşie şi grijă. Bărbaţii, ascultând povestirile 
despre suferinţele ei, scrâşneau din dinţi şi nu puţini îşi 
îmbrăcau zalele, puneau mâna pe paloş, pe topor sau pe 
suliță şi-l urmau pe Zbyszko mai departe, ca să se răzbune 
„cu vârf şi îndesat”, pentru că răzbunarea dinte pentru 
dinte nu li se mai părea de ajuns. 

Dar Zbyszko nu se gândea în clipa aceea la răzbunare, ci 
doar la Danusia. Trăia între o clipă de speranţă, atunci când 
bolnava se simţea mai bine, şi disperarea surdă, când 
starea ei se înrăutăţea vizibil. Nu se mai putea amăgi 
singur. Câteodată, la începutul călătoriei, îi trecea prin 
minte gândul superstiţios că poate acolo, pe cărări 
neumblate, îi însoţeşte Moartea şi aşteaptă numai clipa 
potrivită, ca să se arunce asupra Danusiei şi să-i soarbă 
ultima picătură de viaţă din ea. Aceste vedenii sau mai 
degrabă presimţiri se năpusteau asupra lui mai ales în 
nopţile întunecoase şi erau atât de clare, că nu o dată îl 
cuprindea o dorinţă disperată să se întoarcă, să provoace 
Moartea cum se provoacă un cavaler şi să lupte cu ea până 
la ultima răsuflare. Dar către sfârşitul drumului, era şi mai 
rău, întrucât simţea Moartea nu în urma convoiului, ci 
înăuntrul lui, într-adevăr nevăzută, dar atât de aproape, că- 
| înfiora răsuflarea-i îngheţată. Acum înţelegea că împotriva 
acestui vrăjmaş nu au nici o putere bărbăţia, braţul vânjos 
şi paloşul, aşa că era silit să-i lase pradă fără luptă cea mai 
scumpă fiinţă. 

Simţământul acesta era cel mai greu de suportat, pentru 
că se unea cu el părerea de rău, neînfrânată ca vijelia şi 


adâncă la fel ca marea. Cum să nu geamă sufletul lui 
Zbyszko, cum să nu se zvârcolească de durere când, privind 
la dragostea lui, îi spunea cu anume reproş fără să vrea: 
„De aceea te-am îndrăgit, de aceea te-am găsit şi te-am luat 
înapoi, ca să te acopăr cu pământ şi să nu te mai văd 
niciodată?” Şi spunându-i aşa, se uita la obrajii ei înfloriţi de 
fierbinţeală, la ochii ei tulburi şi iarăşi o întreba: „O să mă 
părăseşti? Nu-ţi pare rău? Preferi să fii fără mine decât cu 
mine?” Şi atunci credea că îşi pierde şi el minţile, iar pieptul 
parcă i se umfla asemenea unui plâns uriaş, dureros, care 
nu putea răbufni, fiindcă ea îi oprea ieşirea, şi simţea parcă 
o răutate, o mânie pe forţa asta nemiloasă care se 
înverşunase, oarbă şi rece, pe această copilă fără vină. Dacă 
teutonul ameninţător s-ar fi aflat în clipa aceea în convoi, |- 
ar fi sfâşiat ca un animal sălbatic. 

Ajungând la conacul din pădure, vru să se oprească, dar 
acolo era pustiu primăvara. De la străjeri, mai află că 
prinţul şi soţia lui plecaseră la fratele Ziemowit de Ptlock. 
Renunţă aşadar să se mai ducă la Varşovia, unde medicul 
curţii ar fi putut s-o ajute pe bolnavă. Trebuia să meargă 
mai departe până la Spychow, ceea ce era îngrozitor, 
deoarece avea impresia că totul se sfârşeşte şi nu-i va putea 
duce lui Jurând decât un trup fără viaţă. 

Dar tocmai când mai avea câteva ceasuri până la Spychow, 
o rază de speranţă îi lumină inima. Obrajii Danusiei 
începură să pălească, ochii i se limpeziră puţin, răsuflarea 
nu-i mai era atât de şuierătoare şi de gâfâită. Zbyszko 
observă numaidecât şi după un timp, opri la ultimul popas, 
ca bolnava să se poată odihni în linişte. Erau la vreo milă de 
SpychOw, departe de locuinţele oamenilor, pe drumeagul 
îngust dintre câmpuri şi luncă. Doar un păr sălbatic din 
apropiere îi apăra de soare, aşa că se opriră sub ramurile 
lui. Descălecând, slujitorii deshămară caii, ca să ciupească 
mai uşor câte un fir de iarbă. Cele două femei luate s-o 
slujească pe Danusia şi flăcăii care o purtau, istoviţi de 
drum şi de căldură, se întinseră la umbră şi adormiră; doar 


Zbyszko mai veghea lângă targă şi aşezându-se aproape, pe 
rădăcinile părului, nu-şi mai lua ochii de la bolnavă. 

Dar ea zăcea în tihna de după-amiază, liniştită şi cu 
pleoapele coborâte. Lui Zbyszko i se părea totuşi că nu 
doarme. Într-adevăr, când la celălalt capăt al luncii, un 
ţăran care cosea fân se opri şi începu să-şi ascută coasa cu 
gresia, tresări uşor şi deschise ochii o clipă, după care îi 
închise la loc; răsuflarea, parcă mai adâncă, îi ridica pieptul 
mai mult, iar din gură îi ieşi o şoaptă abia auzită: 

Miroase a flori. 

Erau primele cuvinte rostite cu mintea întreagă şi fără 
fierbinţeală de la începutul călătoriei, întrucât de pe lunca 
încălzită de soare, adierile aduceau într-adevăr o mireasmă 
puternică în care se simţea şi fân, şi miere, şi tot felul de 
ierburi. De aceea, la gândul că bolnava îşi recapătă 
cunoştinţa, inima lui Zbyszko tresăltă de bucurie. În primul 
moment, vru să i se arunce la picioare, dar temându-se să 
n-o sperie, se stăpâni, îngenunche doar lângă targă şi 
aplecându-se deasupra ei, începu s-o cheme încet: 

Danusia! Danusia! 

lar ea deschise iarăşi ochii, un răstimp privi la el, după 
care zâmbetul îi lumină faţa şi la fel ca mai înainte în coliba 
smolarilor, dar cu mintea mult mai limpede, îi pronunţă 
numele: 

Zbyszko. 

Şi încercă să întindă mâinile către el, dar nu izbuti din 
cauza slăbiciunii prea mari; el, în schimb, o luă în braţe cu 
inima inundată de fericire, de parcă voia să-i mulţumească 
pentru bunătatea ei nespusă. 

Te-ai trezit! Îi spuse. O, slavă Domnului. 

Apoi nu mai putu să vorbească şi un răstimp priviră unul la 
altul în tăcere. Liniştea câmpurilor era tulburată doar de 
adierile înmiresmate dinspre lunca întinsă, care foşnea în 
frunzişul părului, ţârâitul cosaşilor prin iarbă şi cântecul 
îndepărtat şi nu prea clar al ţăranului care cosea. 


Danusia continua să-l privească tot mai trează şi nu înceta 
să zâmbească, asemenea unui copil care visează un înger. 
Totuşi, treptat, în ochii ei se răsfrânse parcă mirarea. 

Unde mă aflu? Întrebă. 

Atunci, din gura lui răbufni un adevărat roi de cuvinte, 
întrerupte de bucurie: 

Eşti lângă mine! Aproape de Spychow! Mergem acasă la 
tata. Suferinţa ta a luat sfârşit! Of, Danusia mea dragă! 
Danuska! Cât te-am căutat până te-am găsit. Nu mai eşti în 
puterea nemților. Nu te teme! Ajungem îndată la Spych6w. 
Ai fost bolnavă, dar Domnul lisus a avut milă! Cât am mai 
suferit, cât am mai plâns! Danuska! Acum, e bine! O să fii 
mereu fericită. Ehe, cât te-am căutat! Cât am umblat! Of, 
Dumnezeule atotputernic! 

Şi răsuflă adânc, aproape gemând, ca şi când şi-ar fi 
eliberat pieptul de toată povara apăsătoare. 

Danusia zăcea liniştită, amintindu-şi şi chibzuind ceva, iar 
în cele din urmă, întrebă: 

Tu nu m-ai uitat? 

Şi două lacrimi, strângându-se între gene, îi şiroiră încet 
pe obraji şi pe pernă. 

Eu, să te uit?! Exclamă Zbyszko. 

În acest strigăt înăbuşit era mai multă putere decât în cele 
mai mari jrăminte şi blesteme, fiindcă o iubise întotdeauna 
din tot sufletul, iar de când o regăsise, îi devenise mai 
scumpă decât lumea întreagă. 

Dar între timp, se aşternu din nou tăcerea; numai în 
depărtare ţăranul încetă să mai cânte şi se apucă iarăşi să- 
şi ascută coasa. 

Buzele Danusiei începură iarăşi să se mişte, dar şoapta era 
atât de înceată, că Zbyszko abia putu s-o desluşească, deci 
se aplecă şi întrebă: 

Ce spui, draga mea? 

lar ea repetă: 

Miroase a flori. 


Pentru că suntem pe marginea luncii, răspunse, dar o să 
plecam îndată mai departe. La tata, care a scăpat şi el din 
robie. Şi o să fii a mea până la moarte. Auzi ce-ţi spun şi mă 
înţelegi? 

Deodată tresări înfiorat de nelinişte, întrucât băgă de 
seamă că faţa ei păleşte tot mai mult şi se acoperă de 
broboane dese de sudoare. 

Ce ai? O întrebă înfricoşat. Şi simţi părul făcându-i-se 
măciucă în vârful capului şi frigul pătrunzându-i oasele. 

Ce ai? Hai, spune-mi! Repetă. 

E întuneric! Şopti. 

Întuneric? Soarele străluceşte şi tu zici că-i întuneric? O 
întrebă cu glasul gâtuit. Mai adineauri vorbeai cu rost! 
Pentru numele lui Dumnezeu, spune măcar o vorbă! 

Danusia continuă să-şi mişte buzele, dar nu se mai auzi 
nimic. Zbyszko ghici doar că-i pronunţă numele şi-l cheamă. 
Apoi mâinile ei slăbite începură deodată să tremure şi să se 
mişte pe chilimul cu care era învelită. Dar totul nu dură 
decât o clipă. N-avea rost să se mai amăgească, era pe 
moarte! 

Cuprins de disperare şi înfricoşat, începu s-o implore, ca şi 
când rugămintea lui ar fi putut avea vreun rezultat: 

Danuska! O, lisuse milostiv! Aşteaptă măcar până ajungem 
la Spychow! Aşteaptă! O, Lisuse! lisuse! lisuse! 

La strigătele lui, femeile se treziră şi veniră în fugă 
slujitorii care erau cu caii pe luncă. Înţelegând de la prima 
aruncătură de ochi ce se petrece, îngenuncheară cu toţii şi 
începură să se roage într-un glas. 

Adierile vântului încetară, frunzişul părului îşi conteni 
foşnetul şi doar cuvintele rugăciunii răsunau în tăcerea 
adâncă a câmpurilor. 

Înainte de sfârşitul litaniei, Danusia mai deschise ochii încă 
o dată, vrând parcă să se uite pentru ultima dată la Zbyszko 
şi la lumina Soarelui, după care se cufundă deodată în 


somnul de veci. 
* 


Femeile îi închiseră pleoapele, apoi se duseră să culeagă 
flori de pe luncă. Slujitorii le urmară şi se împrăştiară 
mergând în soare şi prin iarba deasă, asemenea cu duhurile 
câmpului, aplecându-se mereu şi bocind, fiindcă inima le 
era plină de milă şi de jale. Zbyszko îngenunche la umbră, 
lângă targă, cu capul pe genunchii Danusiei, fără să facă şi 
să spună nimic, de parcă era mort, iar ei umblau prin 
apropiere, când mai aproape, când mai departe, rupând 
calcea calului, aurie, şi clopoței, lipicioşi, trandafirii, şi 
drobiţe albe mirosind a miere. Prin gropile jilave găsiră şi 
crini de câmp, iar pe mejdina ogoarelor, grozamă. Când îşi 
umplură braţele cu flori, înconjurară targa şi se apucară s-o 
împodobească. Acoperiră aproape în întregime cu flori 
trupul răposatei, lăsându-i liberă doar faţa care, între 
clopoței şi crini, albea tăcută, alinată de somnul nedormit, 
împăcată şi pur şi simplu angelică. 

Până la Spychâw nu mai era nici măcar o milă, astfel că 
după un timp, când tristeţea şi durerea li se scurseră odată 
cu lacrimile, ridicară targa şi porniră spre pădurea de la 
care începeau pământurile lui Jurând. 

Slujitorii aduceau caii în urma convoiului. Zbyszko purta 
targa singur, iar femeile, încărcate de buchete de verdeață 
şi de flori, cântau în frunte litanii, şi aşa înaintau încet prin 
lunca verde şi ogoarele cenuşii asemenea unei procesiuni 
îndoliate. 

Pe cerul albăstrui nu era nici un nor şi lumea întreagă se 
încălzea în lumina aurie a soarelui. 

Capitolul XXVIII. 

În cele din urmă, ajunseră cu trupul fără viaţă la pădurea 
de la Spych6w, la marginea căreia străjuiau ziua şi noaptea 
slujitorii înarmaţi ai lui Jurând. Unul dintre ei fugi să-i ducă 
vestea bătrânului 'Tolima şi preotului Kaleb. Câţiva călăuziră 
convoiul pe drumul cotit şi adânc la început, apoi larg prin 
pădure, până la locul unde codrul se sfârşea şi începeau 
mlaştinile întinse şi noroioase, pline de păsăret de baltă, 
dincolo de care, pe o colină uscată, se înălța cetăţuia 


Spychâw. Îşi dădură seama de îndată că ştirea tristă despre 
ei ajunsese înaintea lor la Spych6w, deoarece abia ieşiră din 
umbra pădurii şi auziră bătaia clopotului de la capela 
cetăţuii. După aceea, zăriră de departe venind spre ei o 
ceată mare de oameni, alcătuită din bărbaţi şi femei. Când 
se apropiară la două, trei aruncături de săgeată, puteau să 
le deosebească şi feţele. În frunte, păşea însuşi Jurând 
susţinut de 'Tolima şi de toiagul său. Era lesne de 
recunoscut după statura uriaşă, găvanele roşii în locul 
ochilor şi părul alb care-i cădea până pe umeri. Alături 
mergea cu crucea în mână şi în cămaşa albă deasupra, 
preotul Kaleb. În urma lor, purtau steagul cu însemnele lui 
Jurând războinicii lui înarmaţi, după care veneau femeile 
căsătorite, cu coroniţe pe cap şi fecioarele cu părul cânepiu. 
Mulțimea era urmată de un car în care aveau să aşeze 
osemintele. 

Zbyszko, când îl văzu pe Jurând, dădu poruncă să se pună 
jos targa pe care o adusese singur, apoi, înaintând spre el, 
începu să strige cu glasul durerii nemărginite şi al 
disperării: 

Am căutat-o până am găsit-o şi am luat-o înapoi, dar ea l-a 
preferat pe Dumnezeu în loc să se întoarcă la Spychow! 

Durerea îl dobori cu totul, deoarece căzând la pieptul lui 
Jurând, îi îbrăţişă gâtul cu braţele şi începu să geamă: 

O, lisuse! O, lisuse! Iisuse! 

La această privelişte, se răzvrătiră inimile slujitorilor de la 
SpychOw şi începură să bată cu suliţele în scuturi, neştiind 
cum să-şi arate altfel durerea şi dorinţa de răzbunare. 
Femeile începură să bocească şi îşi duseră năframele la ochi 
sau îşi acoperiră capul, jelind pe rând din toate puterile: 
„Hei! Doamne! Doamne! Tu faci nuntă, şi noi te plângem. 
Moartea te-a cosit şi mi te-a luat!” 

Altele, lăsându-şi capul pe spate şi cu ochii închişi, 
continuau: „O, rău ţi-a fost aici cu noi, floricica mea? Ţi-ai 
lăsat tatăl în doliu şi tu te duci în palatul ceresc!” 


Iar câteva îi reproşară răposatei că nu i-a fost milă de tata 
şi l-a lăsat orfan şi în lacrimi. Plânsul şi jalea lor erau pe 
jumătate cântec, căci aşa ştiu oamenii din popor să-şi arate 
simţămintele. 

Jurând îl îndepărtă pe Zbyszko şi întinse toiagul în semn că 
vrea să meargă la Danusia. Atunci, 'Tolima şi Zbyszko îl 
apucară de braţe şi-l duseră la targă, iar el îngenunche 
alături, îşi trecu mâna peste trupul fără viaţă de la frunte 
până la mâinile încrucişate pe piept şi îşi aplecă de câteva 
ori capul, vrând parcă să spună că ea este, Danusia lui, nu 
altcineva şi că îşi recunoaşte copila. După aceea, o 
îmbrăţişă cu un braţ, pe celălalt, fără palmă, îl ridică spre 
cer, iar cei de faţă înţeleseră şi de astă dată această 
plângere mută înaintea lui Dumnezeu, mai puternică decât 
orice cuvinte. Zbyszko, căruia îi înţepenise iarăşi faţa după 
izbucnirea dinainte, îngenunche tăcut de cealaltă parte, ca 
o statuie de piatră, şi împrejur încremeni totul, încât se mai 
auzea doar ţârâitul cosaşilor şi zborul muştelor. În sfârşit, 
preotul Kaleb îi stropi cu apă sfinţită pe Danusia, pe 
Zbyszko şi Jurând, apoi începu Requiem aeternum59. După 
sfârşitul cântecului, se rugă multă vreme cu voce tare şi 
oamenii avură impresia că ascultă glasul unui proroc ce 
implora ca suferinţa copilei nevinovate să fie picătura care 
umple paharul nedreptăţii şi anunţă ziua judecății, a 
pedepsei, a mâniei şi a înfrângerii. 

Apoi porniră cu toţii spre SpychOw, dar n-o mai puseră pe 
Danusia în car, ci o purtară înaintea convoiului, pe targa 
împodobită. Clopotul care nu încetase să bată, părea să-i 
cheme şi să-i poftească la el, iar ei mergeau cântând pe 
întinderea largă, sub aura uriaşă a amurgului, ca şi când 
răposata îi călăuzea într-adevăr spre veşnica lumină. Se 
însera şi cirezile se întorceau de pe câmpuri, când ajunseră. 
Capela în care fură aşezate osemintele strălucea de făclii şi 
lumânări aprinse. Din porunca preotului Kaleb, şapte 
fecioare aveau să îngâne pe rând litanii lângă răposată 
până în zori. Până în zori stătu şi Zbyszko lângă Danusia, şi 


dimineaţa el însuşi o aşeză în sicriul pe care meşterii 
dulgheri îl ciopliseră în timpul nopţii din lemn de stejar, 
scobindu-i în capac, în dreptul capului, o ferestruică de 
chihlimbar auriu. 

Jurând nu luă parte la acest ritual, fiindcă se întâmplau 
lucruri ciudate cu el. Îndată după ce se întoarseră acasă, îşi 
pierdu puterea picioarelor, iar când îl aşezară pe pat, nu 
mai putu să se mişte şi nu mai ştiu unde se află. În zadar 
preotul Kaleb îi vorbi, în zadar îl întrebă ce are; nu auzea şi 
nu mai înţelegea nimic şi zăcând cu faţa în sus, îşi ridica 
pleoapele peste ochii goi şi zâmbea cu chipul străluminat şi 
fericit, iar uneori îşi mişca buzele, ca şi când vorbea cu 
cineva. Preotul şi 'Tolima înțelegeau că vorbeşte şi râde cu 
fiica lui. Îşi mai dădeau seama şi că este pe moarte şi îşi 
vede cu ochii sufletului propria fericire veşnică, dar aici 
greşeau, întrucât el, nesimţitor şi surd la toate, zâmbi aşa 
săptămâni întregi, iar Zbyszko, când plecă în cele din urmă 
să-l răscumpere pe Macko, îl lăsă încă în viaţă. 

Capitolul XXIX. 

După înmormântarea Danusiei, Zbyszko nu se îmbolnăvi 
ca să zacă la pat, dar sufletul îi era pustiit. La început, în 
primele zile, nu-i era chiar atât de rău: mergea, discuta 
despre soţia răposată, îl vizita pe Jurând şi îşi petrecea 
destul timp cu el. Îi povesti şi preotului despre robia lui 
Macko şi se sfătuiră amândoi să-l trimită în Prusia şi la 
Malborg pe 'Tolima, ca să afle unde se găseşte Macko şi să-l 
răscumpere, plătind şi pentru Zbyszko preţul hotărât cu 
Arnold von Baden şi fratele lui. În pivnițele de la Spychâw 
nu lipsea argintul pe care Jurând la vremea potrivită îl 
câştigase sau îl cucerise, aşadar, preotul presupunea că 
teutonii, după ce-şi vor primi banii, îl vor elibera lesne pe 
bătrânul cavaler şi nu vor mai pretinde să se înfăţişeze şi 
Zbyszko în persoană. 

Du-te la Ptock, îi spuse preotul Kaleb lui Tolima înainte de 
a pleca la drum, şi ia de la prinţ o scrisoare de liberă 


trecere. Altminteri, orice comtur te va jefui şi întemniţa 
numaidecât. 

Păi, doar îi cunosc, răspunse bătrânul Tolima. Ei se pricep 
să-i înşele chiar pe cei care vin cu scrisori de trecere. 

Şi plecă. În curând, însă, preotul Kaleb regretă că nu-l 
trimisese chiar pe Zbyszko. Se temea într-adevăr că în 
primele clipe de durere, tânărul nu va putea să se descurce 
cum trebuie ori poate că va răbufni împotriva nemților şi îşi 
va pune viaţa în primejdie; mai ştia de asemenea că-i va fi 
greu să plece de lângă sicriul soţiei iubite cu jalea în suflet, 
orfan şi imediat după o călătorie atât de lungă şi dureroasă, 
pe care o făcuse de la Gotteswerder până la Spychâw. 
Totuşi, după aceea regretă că ţinuse socoteala de toată 
acestea, deoarece Zbyszko se simţea din ce în ce mai rău cu 
fiecare zi care trecea. Până la moartea Danusiei trăise într- 
o trudă neîntreruptă, într-o încordare continuă a tuturor 
puterilor; se dusese la marginea lumii, luptase, îşi 
redobândise soţia, străbătuse păduri neumblate şi deodată 
totul se sfârşise, ca printr-o lovitură de paloş, şi rămăsese 
numai amintirea că totul fusese în zadar, că osteneala-i 
fusese fără folos şi că trecuseră toate într-adevăr, dar odată 
cu ele trecuse şi o parte din viaţă, se spulberaseră speranţa 
şi binele, dispăruse dragostea şi nu mai rămăsese nimic. 
Fiecare trăieşte cu ziua de mâine, fiecare tinde spre ceva şi 
plănuieşte ceva pentru viitor, dar lui Zbyszko ziua de mâine 
îi devenise indiferentă. Cât despre viitor, avea simţământul 
pe care-l avusese Jagienka atunci când, plecând de la 
SpychOw, spusese: „Fericirea mea este în urma, nu înaintea 
mea”. Pe de altă parte, în sufletul lui acest simţământ de 
părăsire, de pustiire şi suferinţă izvora dintr-o durere 
uriaşă şi jale tot mai adâncă după Danusia. Părerea de rău 
îl cuprindea, îl lua în stăpânire şi totodată se întărea în el 
mereu, astfel că în cele din urmă, în inima lui Zbyszko nu 
mai lăsă nici un locşor pentru nimic altceva. Aşa că se 
gândea numai la ea şi o hrănea întruna, şi trăia doar prin 
ea, nesimţitor la orice altceva, închis în el, adâncit parcă pe 


jumătate în somn, neavând habar de ce se petrece în jurul 
lui. Toate puterile sufletului şi ale trupului, vioiciunea lui de 
altădată şi bărbăţia intraseră într-o stare de somnolenţă. În 
privire şi în mişcări se vedea acum moleşeala unui bătrân. 
Zile şi nopţi întregi stătea fie în pivniţă, alături de sicriul 
Danusiei, fie se încălzea pe prispă în ceasurile amiezii la 
lumina soarelui. Câteodată uita cu totul de sine, încât nu 
mai răspundea nici la întrebări. Preotul Kaleb, care ţinea la 
el, începu să se teamă ca durerea aceea să nu-i frângă 
inima, cum roade rugina fierul, şi se gândea cu tristeţe că 
poate era mai bine, dacă-l trimitea pe Zbyszko fie şi la 
cavalerii teutoni cu răscumpărarea. „Irebuie, îi spuse 
ajutorului său cu care discuta despre grijile sale în lipsa 
altcuiva, ca vreo întâmplare să-l zgâlţăâie cum zgâlţâie 
viforul un copac, pentru că altfel s-ar putea să-şi piardă 
minţile cu totul”. Ajutorul îl sprijini cu înţelepciune, 
spunându-i şi el altă pildă: dacă-ţi rămâne un os în gât, cel 
mai bine e să-ţi dea cineva cu pumnul în grumaz. 

De întâmplat, însă, nu se întâmplă nimic; în schimb, după 
câteva săptămâni, sosi pe neaşteptate cavalerul de Lorche. 
Vederea lui îl cutremură pe Zbyszko, deoarece îi aduse 
aminte de plecarea în Samogiţia şi de întoarcerea Danusiei. 
Chiar de Lorche nu şovăi câtuşi de puţin să vorbească 
despre amintiri atât de dureroase. Dimpotrivă, aflând de 
nenorocirea lui Zbyszko se duse îndată să se roage 
împreună cu el la sicriul Danusiei, discută fără încetare 
despre ea, apoi fiind pe jumătate menestrel, compuse un 
cântec despre ea, pe care îl cântă noaptea la lăută la 
gratiile pivniţei cu atâta durere şi duioşie, că Zbyszko, deşi 
nu înţelegea cuvintele, impresionat numai de melodie, 
izbucni într-un plâns care nu încetă până în zori. 

Dar după aceea, epuizat de acest plâns, de jale şi 
neodihnă, căzu într-un somn lung, dar când se trezi, 
durerea îi mai trecuse odată cu lacrimile, fiindcă era mai 
vioi decât cu câteva zile în urmă şi privea viitorul cu mai 
multă încredere. Se arată foarte bucuros de venirea lui de 


Lorche şi după ce îi mulţumi că trecuse pe la el, începu să-l 
întrebe de unde aflase de nefericirea lui. 

Acesta îi răspunse cu ajutorul preotului Kaleb că aflase de 
moartea Danusiei abia la Lubawa de la bătrânul Tolima, pe 
care-l văzuse în lanţuri la comturul de acolo, dar şi aşa tot 
ar fi venit la Spychâw ca să se predea în stăpânirea lui 
Zbyszko. 

Vestea despre întemnițarea lui 'Tolima făcu o impresie 
adâncă asupra lui Zbyszko şi a preotului. Îşi dădură seama 
că pierduseră răscumpărarea, întrucât nu era nimic mai 
greu pe lume decât să smulgi din mâinile teutonilor banii 
odată jefuiţi. În această împrejurare, trebuia să ducă 
răscumpărarea a doua oară. 

Vai mie! Strigă Zbyszko. Bietul meu unchi aşteaptă acolo şi 
crede că l-am uitat! Musai să mă grăbesc să plec la el. 

Apoi se întoarse către cavalerul de Lorche: 

Ştii cum s-a întâmplat? Ştii că se află în mâinile teutonilor? 

Ştiu, răspunse de Lorche, pentru că l-am văzut la Malborg 
şi de aceea am venit şi eu aici. 

În acest timp, preotul Kaleb începu să se vaiete: 

N-am procedat bine, dar nimeni n-a avut minte. M-am 
aşteptat la mai mult de la Tolima. De ce nu s-a dus la Ptock 
şi a intrat în ţinutul acestor tâlhari fără scrisoare de liberă 
trecere? 

Dar de Lorche înălţă din umeri: 

Ce le pasă lor de scrisori? Păi nu prinţul de Ptock, ca şi al 
vostru de aici, suferă atâtea nedreptăţi din partea lor? La 
hotar, au loc încălcări şi încăierări mereu, că nici ai voştri 
nu-i iartă. Fiecare comtur, ba, chiar fiecare primar face ce-i 
place, iar în lăcomie se întrec unul pe altul. 

Tocmai de aceea 'Tolima trebuia să se ducă la Ptock. 

Aşa a şi vrut să facă, dar au pus mâna pe el într-o noapte 
la hotar. L-ar fi omorât dacă nu le-ar fi spus că duce bani 
pentru comturul din Lubawa. Asta l-a scăpat, dar acum şi 
comturul o să pună martori că 'Tolima a spus-o cu gura lui. 


Şi unchiul Macko cum o duce, e sănătos? Nu-i ameninţă 
viaţa acolo? Întrebă Zbyszko. 

E sănătos, răspunse de Lorche. Acolo sunt mai îndâriţi 
împotriva „regelui” Witold şi a acelora care-i ajută pe 
samogiţieni şi mai mult ca sigur că l-ar fi căsăpit pe 
bătrânul cavaler, dacă nu le-ar fi părut rău de 
răscumpărare. Fraţii von Baden îl apără şi ei din aceeaşi 
pricină, iar sfatul are în vedere viaţa mea, căci dacă ar 
sacrifica-o, şi i-ar pune în cap pe cavalerii din Flandria, din 
Geldria şi din Burgundia. Ştii doar că sunt rudă cu graful de 
Geldria. 

Păi, cum poate fi vorba de viaţa ta? Îl întrerupse Zbyszko 
mirat. 

Pentru că eu sunt prinsul tău. La Malborg, le-am spus aşa: 
„Dacă voi o să-l răpuneţi pe cavalerul de Bogdaniec, tânărul 
o să mă răpună pe mine.” 

N-o să te răpun, aşa să-mi ajute Dumnezeu! 

Ştiu că n-o să mă răpui, dar ei se tem şi asta îl ţine în viaţă 
pe Macko. Mi-au spus că şi tu eşti ostatic, fiindcă fraţii von 
Baden ţi-au dat drumul pe cuvântul de onoare, aşa cănue 
nevoie să mă înfăţişez aici. Dar eu le-am răspuns că atunci 
când m-ai luat în robie, erai liber. Aşa că iată-mă! Câtă 
vreme sunt în mâinile tale, ei n-o să vă facă nimic, nici ţie, 
nici lui Macko. Tu plăteşte-le răscumpărarea fraţilor von 
Baden, iar pentru mine cere-le de două sau de trei pe atâta. 
Sunt siliţi să plătească. O spun nu pentru că m-aş socoti mai 
însemnat, ci ca să-i pedepsesc pentru lăcomia lor, pe care o 
dispreţuiesc. Aveam cu totul altă părere despre ei, dar 
acum mi-e scârbă de ei şi de ospeţia lor. O să plec în Ţara 
Sfântă să caut primejdii acolo, pentru că nu mai vreau să-i 
slujesc pe ei. 

Poţi să rămâi şi la noi, Domnia Ta, îi propuse preotul Kaleb. 
Cred că aşa o să şi faci, fiindcă nu-i văd pe ei să plătească 
pentru Domnia Ia. 

Dacă n-o să plătească ei, o să plătesc eu însumi, răspunse 
de Lorche! Am venit aici cu o ceată bunicică, am şi care de 


povară şi ajunge ce am în ele. 

Preotul Kaleb îi repetă lui Zbyszko aceste cuvinte, la care 
Macko n-ar fi rămas nesimţitor, dar lui Zbyszko, mai tânăr, 
nu-i păsa de avere şi zise: 

Pe onoarea mea, nu va fi aşa cum spui. Mi-ai fost ca un 
frate şi un prieten, aşa că n-o să primesc răscumpărare de 
la tine. 

După care se îmbrăţişară, simțind că prietenia lor sporise 
cu încă un nod. De Lorche zâmbi, însă, şi spuse: 

Bine. Numai să nu afle nemţii de asta, altminteri o să se 
târguiască pentru Macko. Dar trebuie să plătească, de 
teamă că altfel voi spune pe la toate curţile şi printre 
cavaleri că poftesc şi chipurile se arată bucuroşi de oaspeţi, 
dar când cade vreunul în robie, uită de el. Iar Ordinul are 
mare nevoie de oameni, fiindcă se teme de Witold şi chiar 
mai mult de polonezi şi de regele lor. 

Atunci rămâne aşa, încuviinţă Zbyszko, tu ai să rămâi aici 
sau oriunde vrei în Mazowsze, iar eu o să plec la Malborg 
după unchiul meu şi mă voi arăta grozav de încrâncenat 
împotriva ta. 

Pe Sfântul Jerzy, aşa să faci! Se bucură de Lorche. Dar 
ascultă mai întâi ce vreau să-ţi spun. La Malborg, se 
vorbeşte că o să vină la Ptock regele Poloniei şi o să se 
întâlnească acolo sau undeva la hotar cu maestrul. Cavalerii 
teutoni îşi doresc tare mult asta, deoarece vor să afle dacă 
regele îl va ajuta pe Witold, în caz că acesta le va declara 
război pentru Samogiţia. Hm, sunt vicleni ca nişte şerpi, dar 
şi-au găsit naşul cu Witold. Ordinul se teme şi el, întrucât nu 
se ştie niciodată ce gândeşte şi ce-o să facă: „Ne-a dăruit 
Samogiţia, se vorbeşte la sfat, dar prin ea ne ţine mereu 
sabia deasupra capului”. „E destul să rostească un cuvânt şi 
răscoala e gata!” Aşa şi este. Trebuie să mă duc odată la 
curtea lui. Poate se întâmplă să lupt în arenă, iar afară de 
asta, am auzit că şi femeile de acolo sunt adesea deo 
frumuseţe îngerească. 


Domnia Ta, ai vorbit de venirea regelui polonez la Ptock? Îl 
întrerupse preotul Kaleb. 

Aşa este. Zbyszko trebuie să se alăture curţii regale. 
Maestrul vrea să-l câştige pe rege de partea lui, aşa că n-o 
să-i refuze nimic. Ştiţi că la ananghie nimeni nu se pricepe 
să se arate mai umil decât teutonii. Ajunge ca Zbyszko să 
intre în alaiul regelui şi să-şi ceară dreptul lui, vorbind cât 
poate de tare împotriva nedreptăţii ce i se face. Altfel îl vor 
asculta faţă de rege şi de cavalerii de la Cracovia, care sunt 
vestiți în toată lumea şi ale căror sentinţe sunt cunoscute 
printre cavaleri. 

E un sfat grozav, pe Crucea lui lisus! Exclamă preotul. 

Aşa-i, întări de Lorche. Iar prilejurile nu vor lipsi. Am auzit 
la Malborg că vor fi ospeţe şi turniruri, întrucât oaspeţii 
străini vor neapărat să-şi măsoare puterile în luptă cu 
cavalerii regelui. Pentru Dumnezeu, vrea să vină şi 
cavalerul Jan de Aragon, cel mai mare din toată 
creştinătatea. Nu ştiţi? Se pare că eli-a trimis mănuşa 
tocmai din Aragonia lui Zawisza al vostru, ca să nu se mai 
spună pe la curţi că mai are vreun egal pe lume. 

Venirea cavalerului de Lorche, vederea lui şi întreaga 
discuţie îl scoaseră atât de mult pe Zbyszko din amorţeala 
aceea dureroasă în care era cufundat mai înainte, încât îi 
ascultă noutăţile cu interes. Despre Jan de Aragon ştia, 
fiindcă pe atunci era datoria oricărui cavaler să cunoască şi 
să ţină minte numele tuturor războinicilor vestiți, iar faima 
nobilimii aragoneze, îndeosebi a acelui Jan, înconjurase 
lumea întreagă. Nici un cavaler nu-i ţinuse piept niciodată 
în arenă, iar maurii o luau la sănătoasa numai când îl 
vedeau în armură, de aceea se răspândise pretutindeni 
părerea că el este cel dintâi în toată creştinătatea. 

Astfel că la auzul veştii despre el, în Zbyszko se trezi 
sufletu-i viteaz de cavaler şi începu să-l întrebe în amănunt: 

L-a provocat la duel pe Zawisza Czarny? 

Cred că s-a împlinit un an de când a venit mânuşa lui şi de 
când Zawisza i-a trimis-o pe a lui. 


Atunci Jan de Aragon va veni sigur. 

Nu se ştie dacă va veni sigur, dar aşa se zvoneşte. Teutonii 
l-au poftit de mult. 

Dă, Doamne, să văd şi eu asemenea lucruri! 

Să dea Dumnezeu! Se rugă şi de Lorche. Chiar dacă 
Zawisza ar fi învins, ceea ce se poate întâmpla, va fi o mare 
cinste pentru el că l-a provocat un astfel de cavaler, ba, 
chiar pentru tot poporul vostru. 

O să mai vedem! Rosti Zbyszko. Eu zic doar atât: dă, 
Doamne, să fiu şi eu de faţă. 

Şi eu la fel. 

Totuşi, dorinţa lor nu avea să se împlinească de astă dată, 
deoarece vechile cronici amintesc că duelul lui Zawisza cu 
faimosul Jan de Aragon a avut loc cu peste zece ani mai 
târziu la Perpignan, unde, în prezenţa împăratului 
Zygmunt, a papei Benedict al XIII-lea, a regelui Aragonului 
şi a multor prinți şi cardinali, Zawisza Czarny de Garbw l-a 
doborât de pe cal de la prima lovitură de suliță pe 
potrivnicul său, obţinând o biruinţă vestită. În acest timp, 
Zbyszko şi de Lorche se bucurau în inima lor că, deşi Jan de 
Aragon n-avea să vină, vor vedea isprăvi cavalereşti de 
pomină, fiindcă în Polonia nu lipseau adversari cu prea 
puţin mai prejos decât Zawisza, iar printre oaspeţii 
teutonilor se găseau întotdeauna dintre cei mai buni 
mânuitori de spadă din Franţa, Anglia, Burgundia şi Italia 
gata să-şi măsoare puterile cu oricine. 

Ascultă, îi spuse Zbyszko lui de Lorche. Îmi este urât fără 
unchiul Macko şi aş vrea să-l răscumpăr cât mai repede, de 
aceea, mâine-dimineaţă o să plec la Plock. Ce rost are ca tu 
să mai rămâi aici? Zici că eşti prinsul meu, aşa că hai cu 
mine şi ai să vezi regele şi curtea. 

Tocmai asta voiam să te rog şi eu, răspunse de Lorche, 
pentru că de mult voiam să-i văd pe cavalerii voştri, mai 
ales că am auzit că şi jupâniţele de la curte regală seamănă 
mai mult cu nişte îngeri, decât cu femeile de pe pământ. 


Adineauri, spuneai acelaşi lucru despre curtea lui Witold, 
observă Zbyszko. 

Capitolul XXX. 

Zbyszko îşi reproşa în sufletul lui că, îndurerat, uitase de 
unchiul său, iar pentru că şi fără asta era obişnuit să 
înfăptuiască repede ce-şi punea în gând, a doua zi, înainte 
de răsăritul soarelui, plecă împreună cu de Lorche la Ptlock. 
Drumurile de la hotar nu erau sigure nici măcar în timp de 
pace din pricina lotrilor, ale căror cete numeroase erau 
sprijinite şi oblăduite de teutoni, lucru de care se plângea 
amarnic regele Jagietto. Cu toate scrisorile care ajungeau 
până la Roma, cu toate amenințările şi pedepsele aspre 
pentru reîntronarea dreptăţii, comturii vecini le îngăduiau 
adesea oştenilor mercenari ai Ordinului să se alăture 
tâlharilor, lepădându-se într-adevăr de cei care aveau 
nenorocul să cadă în mâinile polonezilor şi oferindu-le 
adăpost celor care aduceau pradă şi prinşi, nu numai în 
satele călugărilor, ci chiar şi la castele. 

În mâinile unor tâlhari de acest fel se întâmpla să cadă nu 
o dată călătorii şi locuitorii de la hotar, îndeosebi copiii 
oamenilor bogaţi, care erau răpiți pentru răscumpărare. 
Dar cei doi tineri cavaleri, având însoțitori numeroşi, fiecare 
cu ceata lui alcătuită, afară de căruţaşi, din zece- 
cincisprezece pedestraşi înarmaţi şi slujitori călări, nu se 
temeau de atacuri şi ajunseră fără pagubă la Ptock, unde 
avură parte de la început de o bucurie neaşteptată. 

La han, îl găsiră pe 'Tolima, care sosise cu o zi înaintea lor. 
Se întâmplase ca starostele teuton de la Lubawa, auzind că 
solul, atunci când fusese atacat nu departe de Brodnica, 
izbutise să ascundă o parte din răscumpărare, îl trimisese 
la castel, poruncindu-i comturului să-l silească să-i arate 
unde lăsase banii. Tolima se folosise de prilej şi fugise, iar 
când cavalerii se mirară că reuşise atât de uşor, îi lămuri 
după cum urmează: 

E de vină tot lăcomia lor. Comturul de la Brodnica n-a vrut 
să-mi dea o ceată de strajă prea numeroasă, ca să nu se afle 


despre bani. Poate că se înţelesese cu cel de la Lubawa să-i 
împartă şi se temeau că dacă se află, vor fi nevoiţi să trimită 
la Malborg o parte însemnată sau să-i dea pe toţi fraţilor 
von Baden. Aşa că mi-a dat doi oameni să mă păzească: un 
oştean de încredere care trebuise să vâslească împreună cu 
mine pe râul Drweca, şi un socotitor. Şi pentru că voiau să 
nu ne vadă nimeni, am plecat spre seară, că ştiţi că hotarul 
e aproape. Mi-au dat şi mie o vâslă de stejar. Ei şi, cu voia 
lui Dumnezeu, iată-mă la Ptock. 

Ştiu, dar ceilalţi nu s-au întors! Strigă Zbyszko. 

La acestea, un zâmbet îi înflori faţa aspră a lui Tolima. 

Păi, Drweca se varsă în Vistula, spuse. Cum puteau să se 
mai întoarcă pe sub apă? Teutonii o să-i găsească pe la 
Torun. 

Iar după o clipă, întorcându-se spre Zbyszko, adăugă: 

Comturul din Lubawa mi-a luat o parte din bani, dar cei pe 
care i-am ascuns, i-am găsit şi acum i-am dat scutierului 
Domniei Tale să-i ascundă, fiindcă el locuieşte la castelul 
prinţului şi acolo sunt mai în siguranţă decât la mine la han. 

Scutierul meu se află la Plock? Ce face aici? Întrebă 
Zbyszko uimit. 

Păi după ce l-a adus pe Zygfryd, a plecat cu jupâniţa care 
era la Spych6w, iar acum e la curtea prinţesei. Aşa mi-a 
spus ieri. 

Dar Zbyszko care, copleşit de durere după moartea 
Danusiei nu întrebase nimic de SpychOw şi nu ştia nimic, 
abia acum îşi aduse aminte că cehul fusese trimis înainte cu 
Zygfryd şi la această amintire inima i se strânse de jale şi 
dorinţă de răzbunare. 

Adevărat! Întări. Şi unde-i călăul acela? Ce s-a întâmplat 
cu el? 

Nu ţi-a spus preotul Kaleb? Zygfryd s-a spânzurat, 
stăpâne, aţi trecut pe lângă mormântul lui. 

Se aşternu un moment de tăcere. 

Mi-a spus scutierul, spuse 'Tolima în sfârşit, că vrea să 
plece la Domnia a şi-ar fi făcut-o de mult, dar a trebuit să 


aibă grijă de jupâniţă, care s-a îmbolnăvit după ce s-a întors 
aici de la Spychow. 

Scuturându-se ca trezit din somn de amintirile dureroase, 
Zbyszko îl întrebă iarăşi: 

Care jupâniţă? 

Păi, aceea, răspunse bătrânul, sora sau ruda Domniei Tale, 
care a venit la Spychow cu cavalerul Macko în haine de 
slujitor şi l-a găsit pe drum pe stăpânul nostru orb. Dacă nu 
era ea, cavalerul Macko şi scutierul Domniei Tale nu l-ar fi 
recunoscut. Pe urmă, stăpânul nostru a îndrăgit-o foarte 
mult, pentru că avea grijă de el ca şi fiica lui şi afară de 
preotul Kaleb, numai ea putea să-l înţeleagă. 

Tânărul cavaler deschise ochii larg de uimire. 

Preotul Kaleb nu mi-a spus de nici o jupâniţă, iar eu n-am 
nici o rudă. 

Nu ţi-a spus, stăpâne, fiindcă nu mai ştiai ce să faci de 
durere. 

Şi cum o strigau pe jupâniţă? 

Îi ziceau Jagienka. 

Zbyszko avea impresia că visează. Gândul că Jagienka 
putea să vină din îndepărtatul Zgorzelice până la Spychow 
nu-i încăpea în minte. Şi la ce bun? De ce? Nu era o taină 
pentru el că fata îl privea cu plăcere şi era atrasă de el la 
Zgorzelice, dar el îi mărturisise că era căsătorit, de aceea n- 
avea cum să presupună că bătrânul Macko o luase cu ella 
SpychOw, ca să i-o dea lui. De altfel, şi Macko, şi cehul nu-i 
amintiseră nimic de ea. Totul i se părea foarte ciudat şi cu 
totul de neînțeles, aşadar îl asaltă iarăşi cu întrebările pe 
Tolima, ca un om căruia nu-i vine să-şi creadă urechilor şi 
vrea să i se repete de mai multe ori. 

Totuşi, Tolima nu ştia să-i spună mai multe decât îi spusese 
mai înainte, dar în schimb, se duse să-l caute pe scutier la 
castel şi în curând, încă înainte de apusul soarelui, se 
întoarse cu el. Cehul îl întâmpină pe tânărul stăpân cu 
bucurie, dar şi cu tristeţe, deoarece aflase dinainte de tot 
ce se petrecuse la Spychow. Zbyszko se bucură şi el din tot 


sufletul că-l întâlnise, simțind că are o inimă prietenoasă şi 
credincioasă, una din acelea de care are nevoie cel mai 
mult un om lovit de nenorocire. Se înduioşă, prin urmare, 
povestindu-i despre moartea Danusiei şi-i împărtăşi ca unui 
frate durerea, jalea şi lacrimile. Totul dură multă vreme, 
mai ales că la sfârşit, la rugămintea lui Zbyszko, de Lorche 
le repetă din nou cântecul de durere, pe care-l alcătuise 
pentru răposată, şi-l cântă acompaniat de ţiteră la fereastra 
deschisă, înălţându-şi ochii şi faţa spre stele. 

Până când, simţindu-şi în sfârşit inima uşurată, începură să 
vorbească despre ceea ce aveau de făcut la Ptock. 

Am trecut pe aici în drum spre Malborg, spuse Zbyszko, 
pentru că ştii că unchiul Macko e în robie şi mă duc după el 
să-l răscumpăr. 

Ştiu, răspunse cehul. Bine-ai făcut, stăpâne. Şi eu voiam să 
plec la Spychâw ca să te sfătuiesc să vii pe aici; regele va 
avea negocieri la Raciaz cu marele maestru, iar în 
apropierea regelui, vei putea mai uşor să-ţi ceri dreptul, 
fiindcă de faţă cu el, teutonii nu mai sunt atât de trufaşi şi 
se prefac creştini cumsecade. 

Mi-a spus 'Tolima că voiai să vii la mine, dar te-a reţinut 
boala Jagienkăi Zych. Am auzit că unchiul Macko a adus-o 
prin aceste locuri şi a fost şi la Spychow? M-am mirat 
grozav! Dar spune-mi din ce pricină a luat-o unchiul Macko 
de la Zgorzelice? 

Din mai multe. Cavalerul Macko se temea că dacă o va lăsa 
fără grija nimănui, cavalerii Wilk şi Cztan vor încălca 
Zgorzelice şi i-ar fi putut vătăma şi pe fraţii mai mici. Fără 
ea, primejdia este mai mică, fiindcă în Polonia, cum ştii şi 
Domnia Ta, se întâmplă ca un şlahtic, neputând face altfel, 
ia fata cu de-a sila, dar asupra orfanilor nu ridică nimeni 
mâna, căci l-ar pedepsi paloşul călăului şi ruşinea, mai rea 
decât paloşul! A mai fost şi pricina că abatele s-a prăpădit şi 
i-a lăsat moştenire jupâniţei bunurile pe care le avea în 
grijă episcopul de aici. De aceea, cavalerul Macko a adus-o 
la Ptock. 


Da, dar a dus-o şi la Spychâw? 

A dus-o, în absenţa episcopului şi a prinţului, deoarece nu 
avea cui s-o lase. Şi noroc că a luat-o. Dacă nu era jupâniţa, 
am fi trecut pe lângă cavalerul Jurând ca pe lângă un 
cerşetor. Abia când ea i-a arătat milă, am aflat cine era acel 
cerşetor. Domnul Dumnezeu a rânduit totul prin inima ei 
bună. 

Şi începu să povestească mai apoi cum Jurând nu mai 
putea să se descurce fără ea, cum a îndrăgit-o şi a 
binecuvântat-o, iar Zbyszko, deşi ştia de la 'Tolima, îi asculta 
istorisirea înduioşat şi recunoscător faţă de Jagienka. 

Să-i dea Dumnezeu sănătate! Rosti în sfârşit. Mă mir, însă, 
că mie nu mi-aţi spus nimic de ea. 

Cehul se tulbură puţin şi vrând să mai câştige timp de 
gândire, întrebă: 

Când, stăpâne? 

La Skirwoilto, acolo în Samogiţia. 

Nu ţi-am spus? Chiar aşa! Mie mi se pare că ţi-am spus, 
dar Domnia Ta aveai altceva în cap atunci. 

Mi-aţi spus că Jurând s-a întors, dar de Jagienka nimic. 

Ei, nu cumva ai uitat? În definitiv, Dumnezeu ştie! Poate 
cavalerul Macko a crezut că ţi-am spus eu, iar eu m-am 
gândit că el. Orice ţi-am fi spus, stăpâne, tot ar fi fost 
degeaba. Şi nu-i de mirare! Acum, însă, zic altceva: noroc 
că jupâniţa este aici, întrucât ea poate să-i fie de folos şi 
cavalerului Macko. 

Ce poate să facă ea? 

Să-i spună numai un cuvinţel prinţesei, care ţine mult la 
ea. Pe de altă parte, teutonii nu-i refuză nimic, fiindcă mai 
întâi e sora regelui, iar în al doilea rând, e o mare prietenă 
a Ordinului. Acum, aşa cum poate că aţi auzit, cneazul 
Skirgieli, şi el frate bun cu regele, s-a ridicat împotriva 
cneazului Witold şi a fugit la teutoni, care vor să-l ajute şi 
să-l aşeze pe tronul lui Witold. Regele ţine foarte mult la 
prinţesă şi, cum se spune, pleacă bucuros urechea la ce-i 
zice, aşa că teutonii vor să-l convingă pe rege să-i ţină 


partea lui Skirgielt împotriva lui Witold. Înţeleg şi ei, mama 
lor de tâlhari, că dacă scapă de Witold, vor avea pace. Aşa 
că solii teutonilor îi fac temenele prinţesei de dimineaţa 
până seara şi-i ghicesc orice dorinţă. 

Jagienka ţine mult la unchiul Macko şi nu va pregeta să-l 
ajute, spuse Zbyszko. 

Altfel nu poate fi! Dar, stăpâne, hai cu mine la castel să o 
înveţi ce şi cum trebuie să spună. 

Şi aşa, eu şi cavalerul de Lorche aveam de gând să 
mergem la castel, răspunse Zbyszko, de aceea am venit aici. 
Trebuie doar să ne ungem cu pomadă pe păr şi să ne 
îmbrăcăm cum se cuvine. 

Apoi adăugă: 

Voiam să-mi tai părul de jale, dar am uitat. 

Mai bine! Zise cehul. 

Şi ieşi să cheme slujitorii, iar după ce se întoarse cu ei, în 
timp ce tinerii cavaleri se pregăteau pentru ospăţul de 
seară de la castel, continuă să povestească ce se petrece la 
curtea regelui şi a prinţului. 

Cavalerii teutoni, îi destăinui, îl sapă cât pot pe cneazul 
Witold, deoarece cât trăieşte el şi stăpâneşte la porunca 
regelui un ţinut atât de puternic, ei nu vor avea linişte! Ei 
se tem cu adevărat numai de el! Ehei, sapă şi iar sapă, 
precum cârtiţele! I-au asmuţit împotriva lui şi pe prinții de 
aici, pe amândoi, izbutind ca până şi prinţul Janusz să-l 
duşmănească din cauza Wiznei. 

— Prinţul Janusz şi prinţesa Anna sunt şi ei aici? Întrebă 
Zbyszko. O să găsim o mulţime de cunoscuţi, pentru că nu e 
pentru prima dată când vin la Ptock. 

Cum altfel, răspunse scutierul, sunt amândoi, au destule 
treburi cu teutonii, pe care vor să i le înfăţişeze maestrului 
faţă cu regele. 

Şi regele, de partea cui este? El nu este supărat pe teutoni 
şi nu le scutură paloşul deasupra capului? 

Regele nu-i iubeşte pe teutoni şi se vorbeşte că-i ameninţă 
de mult cu război. Cât despre cneazul Witold, regele îl 


preferă mai degrabă pe el decât pe fratele său Skirgiel, 
care-i viforos şi beţivan. De aceea, cavalerii, care sunt 
alături de Măria Sa, spun că regele nu se va declara 
împotriva lui Witold şi nici nu le va făgădui teutonilor că nu-l 
va ajuta. Poate fi şi aşa, deoarece de câteva zile, prinţesa de 
aici, Aleksandra, tot umblă pe lângă rege şi se arată 
îngrijorată. 

Zawisza Czamy este aici? 

Nu este, dar şi la cei care sunt nu te mai saturi privind şi 
dacă s-ar ajunge la ceva - ehei, Dumnezeule atotputernic! 

— S-ar alege praful de nemți. 

Mie n-o să-mi pară rău de ei. 

După cât ai spune câteva rugăciuni mai târziu, îmbrăcaţi 
frumos, plecară la castel. Ospăţul de seară avea să aibă loc 
în ziua aceea nu chiar la prinţ, ci la starostele oraşului, 
Andrzej Jasieniec, al cărui palat încăpător se afla înăuntrul 
zidurilor castelului, lângă Turnul Mare. Din cauza nopţii 
foarte frumoase, prea călduroase, starostele, temându-se ca 
oaspeţii să nu se simtă înghesuiți în odăi, poruncise să se 
aşeze mesele în curte, unde printre dalele de piatră 
creşteau scoruşi şi tisă. Butoaiele de smoală aprinsă 
luminau cu flăcări galbene, dar şi mai puternică era lumina 
Lunii care strălucea pe cerul fără nori prin puzderia de 
stele ca o pavăză de cavaler. Oaspeţii încoronați încă nu 
sosiseră, dar erau o mulţime de cavaleri din partea locului, 
clerici, curteni regali şi princiari. Zbyszko îi cunoştea pe 
mulţi dintre ei, mai ales de la curtea prinţului Janusz, iar 
dintre vechile cunoştinţe de la Cracovia îi văzu pe Krzon de 
Koziegtowy, Lis de Targowisko, Marcin de Wrocimowice, pe 
Domrat de Kobylany şi pe Staszko de Charbimowice, în 
sfârşit pe Powala de Taczew, a cărui vedere îl bucură 
îndeosebi, întrucât îşi aducea aminte cât de binevoitor se 
arătase faţă de el faimosul cavaler din Cracovia. 

Cu toate acestea, nu se putu apropia de niciunul dintre ei 
la început, întrucât cavalerii localnici din Mazowsze îi 
înconjurau pe fiecare într-un cerc strâns, întrebându-i de 


Cracovia, de curte, de distracţiile şi feluritele biruinţe în 
lupte, admirându-le totodată veşmintele strălucitoare, părul 
pomădat ai cărui cârlionţi erau întăriţi cu albuş de ou, şi 
luându-le ca model curtenia şi obiceiurile. 

Totuşi Powala de Taczew îl zări pe Zbyszko şi dându-i la o 
parte pe mazurieni, se apropie de el. 

Te-am recunoscut, tinere, îi spuse strângându-i mâna. Ce 
mai faci şi cum de te afli aici? Pentru Dumnezeu! Văd că 
porţi deja centură şi pinteni. Alţii aşteaptă până când 
încărunţesc, dar tu se vede că-l slujeşti cu vrednicie pe 
Sfântul Jerzy. 

Să-ţi dea Dumnezeu noroc, nobile cavaler, răspunse 
Zbyszko. Dacă l-aş dobori de pe cal pe cel mai grozav 
neamţ, nu m-aş bucura cât mă bucur că te văd sănătos. 

Şi eu mă bucur. Dar unde-i părintele tău? 

Nu este părintele, ci unchiul meu. E rob la teutoni şi eu mă 
duc să-l răscumpăr. 

Şi fetiţa aceea care ţi-a acoperit capul cu năframa? 

Zbyszko nu răspunse nimic, mulţumindu-se să-şi înalțe 
ochii spre cer, care se umplură de lacrimi, ceea ce văzând 
cavalerul de Taczew zise: 

Aici este valea plângerii. Nimic altceva decât o adevărată 
vale a plângerii! Dar hai să mergem la laviţa aceea de sub 
scoruş să-mi povesteşti şi mie suferinţele tale din dragoste. 

Şi îl trase într-un colţ al curţii. Acolo, Zbyszko, aşezându-se 
lângă el, se apucă să-i povestească despre soarta lui Jurând, 
răpirea Danusiei şi despre cât o căutase şi cum murise după 
ce o luase înapoi. Powata asculta cu luare-aminte şi uimirea, 
mânia, groaza şi mila i se perindau cu schimbul pe chip. În 
sfârşit, când Zbyszko termină, îi făgădui: 

Am să-i povestesc asta şi regelui, stăpânul nostru! Şi aşa 
are să-i reproşeze maestrului răpirea micului Jasko de 
Kretkow şi să ceară pedepsirea tâlharilor. Şi l-au furat 
numai pentru că este bogat şi vor răscumpărare. La ei nu 
înseamnă nimic să ridici mâna asupra unui copil. 


Aici căzu puţin pe gânduri, apoi îşi urmă vorba parcă de 
unul singur: 

Nesătulă seminţie, mai rea decât turcii şi tătarii. Fiindcă în 
sufletul lor, ei se tem şi de rege, şi de noi, cu toate acestea 
nu se pot abţine de la jafuri şi omucideri. Năvălesc prin 
sate, măcelăresc ţăranii, îneacă pescarii, prind copiii ca 
lupii. Ce-ar face dacă nu s-ar teme! Maestrul trimite scrisori 
pe la curţile străine împotriva regelui, iar în faţă îl 
linguşeşte, pentru că înţelege mai bine decât alţii puterea 
noastră. Dar o să se umple paharul până la urmă! 

Şi iarăşi tăcu o clipă, apoi îşi puse mâinile pe umerii lui 
Zbyszko. 

Am să-i spun regelui, repetă, căci în inima lui mânia fierbe 
în clocot şi fii sigur că cei vinovaţi de suferinţa ta îşi vor 
primi pedeapsa cuvenită. 

Domnia Ta, dintre aceştia nu mai trăieşte niciunul, 
răspunse Zbyszko. 

lar Powalta se uită la el cu bunăvoință şi prietenie: 

Bătu-te-ar să te bată! Se vede că nu laşi nimic de la tine. 
Numai lui Lichtenstein nu i-ai plătit, că ştiu că n-ai mai 
putut. l-am jurat şi noi răzbunare la Cracovia, dar pentru 
asta e nevoie să aşteptăm războiul, fiindcă el nu poate lupta 
fără învoirea maestrului, care are nevoie de mintea lui, 
pentru care îl trimite mereu pe la diferite curţi, aşa că n-o 
să-i îngăduie cu una cu două. 

Mai întâi trebuie să-mi răscumpăr unchiul. 

Aşa-i. De altfel, am şi întrebat de Lichtenstein. Nu se află 
aici şi nu va veni nici la Raciaz, deoarece a fost trimis după 
arcaşi la regele Angliei. Cât despre unchiul tău, să nu te 
doară capul. Când regele sau prinţesa de aici vor rosti un 
singur cuvânt, maestrul n-o să le permită să se târguiască 
nici cu răscumpărarea. 

Cu atât mai mult că am un ostatic însemnat, pe cavalerul 
de Lorche, care este dintr-o familie avută şi respectată 
printre ei. Ar fi şi el bucuros să ţi se închine, Domnia Ta, şi 


să te cunoască, fiindcă nimeni nu-i admiră ca el pe cavalerii 
vestiți. 

Spunând acestea, îi făcu semn lui de Lorche, care se afla 
în apropiere, iar acesta, întrebând mai înainte cu cine 
vorbeşte Zbyszko, veni repede, întrucât ardea într-adevăr 
de dorinţa de a cunoaşte un cavaler atât de faimos ca 
Powala. 

Aşadar, când Zbyszko îl prezentă, geldrianul se înclină cu 
eleganţă şi spuse: 

Domnia Ta, onoarea de a-ţi strânge mâna ar putea fi 
întrecută doar de aceea de a lupta cu Domnia Ta în arenă 
sau în bătălie. 

La acestea, puternicul cavaler de Taczew zâmbi, deoarece 
pe lângă măruntul şi firavul de Lorche, părea cât un munte, 
şi răspunse: 

Eu mă bucur că o să ne întâlnim numai la un pahar cu 
băutură şi să dea Dumnezeu să nu fie niciodată altfel. 

De Lorche şovăi puţin, apoi rosti cu oarecare timiditate: 

Dacă totuşi, nobile cavaler, ai vrea să susţii că jupâniţa 
Agnieszka de Dtugolas nu este cea mai frumoasă şi cea mai 
virtuoasă din lume. Ar fi o mare onoare pentru mine. Să mă 
împotrivesc şi să. 

Aici, se opri şi îl privi în ochi pe Powala cu respect, ba chiar 
cu admiraţie, dar atent şi ager totodată. 

Acesta, însă, deoarece ştia că l-ar fi strivit ca pe o nucă 
între două degete, ori pentru că avea un suflet foarte bun şi 
vesel, izbucni într-un râs cu hohote şi zise: 

Odinioară, eu i-am jurat credinţă prinţesei Burgundiei, 
care era pe atunci cu zece ani mai mare ca mine; aşa că, 
dacă Domnia Ia ai vrea să spui că prinţesa mea nu este mai 
în vârstă decât jupâniţă Agnieszka, ar trebui să încălecăm 
numai-decât. 

Auzind acestea, de Lorche privi o clipă mirat la cavalerul 
de 'Taczew, după care faţa începu să-i tremure şi izbucni în 
sfârşit într-un râs nestăpânit. 


lar Powalta se aplecă, îi înconjură şoldurile cu braţul, îl 
ridică deodată de la pământ şi începu să-l legene cu atâta 
uşurinţă, de parcă de Lorche era un sugar. 

Pax! Pax! Rosti, cum zice episcopul Kropidlo. Îmi placi, 
cavalere şi - pe viul Dumnezeu! 

— N-o să ne batem pentru nici o femeie. 

După aceea, îl strânse în braţe şi îl lăsă jos, pentru că la 
intrarea în curte, răsunară dintr-odată trâmbiţele şi intrară 
prinţul Ziemowit de Ptock cu soţia. 

Familia princiară de aici soseşte la rege şi la prinţul 
Janusz, îi şopti Powala lui Zbyszko, întrucât deşi ospăţul are 
loc la staroste, tot în Ptock este, aşa că ei sunt gazdele. Hai 
cu mine la prinţesă, fiindcă o cunoşti de la Cracovia, când 
te-a ajutat înaintea regelui. 

Şi luându-l de mână, îl conduse prin curte. În urma 
prinţului şi a prinţesei mergeau curtenii şi jupâniţele, cu 
toţii, având în vedere prezenţa regelui, foarte frumos 
îmbrăcaţi, încât toată curtea părea înflorită. Apropiindu-se 
cu Powata, Zbyszko privea de departe chipurile cu speranţa 
că va găsi vreo cunoştinţă şi deodată mai că se opri locului 
de uimire. 

Pentru că imediat după prinţesă zări, într-adevăr, o figură 
cunoscută, dar atât de serioasă, de frumoasă şi de semeaţă, 
că se gândi dacă nu cumva îl înşeală ochii. 

Jagienka să fie sau fiica prinţului de Ptock? 

Dar era Jagienka Zych de Zgorzelice, deoarece atunci 
când li se întâlniră privirile, îi zâmbi cu prietenie şi milă 
totodată, apoi păli puţin şi coborându-şi pleoapele, stătea în 
eşarfa-i aurie peste părul negru şi în strălucirea orbitoare a 
frumuseţii, înaltă, tristă şi minunată, semănând parcă nu 
numai cu o prinţesă, ci chiar cu o regină. 

Capitolul XXXI. 

Zbyszko se înclină adânc înaintea prinţesei de Plock şi-i 
oferi serviciile lui, dar ea nu-l recunoscu în prima clipă, 
pentru că nu-l mai văzuse de multă vreme. Abia după ce-i 
spuse cum îl cheamă, rosti: 


Adevărat! lar eu credeam că eşti cineva de la curtea 
regelui. Zbyszko de Bogdaniec! Păi cum! A fost aici la noi 
unchiul Domniei Tale, bătrânul cavaler de Bogdaniec, şi îmi 
aduc aminte că şi mie, şi jupâniţelor mele le şiroiau 
lacrimile pe obraji când ne-a povestit despre Domnia Ta. Ţi- 
ai găsit soţia, unde este acum? 

Mi-a murit, milostivă stăpână. 

O, lisuse milostiv! Nu mai spune, că mă podidesc lacrimile. 
Singura mângâiere e că hălăduieşte în cer, iar Domnia Ta 
eşti tânăr. Dumnezeule atotputernic, ce făptură slabă mai e 
şi femeia. Dar în cer totul se răsplăteşte şi acolo ai s-o 
găseşti. Bătrânul cavaler de Bogdaniec este aici cu Domnia 
Ta? 

Nu este, pentru că l-au luat teutonii în robie; mă duc să-l 
răscumpăr. 

Nici el n-a avut noroc. Părea un om cu mintea ageră, care 
cunoştea toate obiceiurile. După ce-l răscumperi, să treceţi 
şi pe la noi. Vom fi bucuroşi de oaspeţi, fiindcă află de la 
mine că nici el de minte şi nici Domnia Ta de frumuseţe nu 
duceţi lipsă. 

Aşa o să facem, stăpână milostivă, cu atât mai mult că şi 
acum am venit aici să rog pe Luminăţia Ia să pui o vorbă 
bună pentru mine. 

Bine. Vino mâine, înainte de a pleca la vânătoare, o să-mi 
găsesc timp. 

O întrerupse din nou sunetul trâmbiţelor şi al tobelor care 
vesteau sosirea prinţului Janusz de Mazowsze şi a prinţesei. 
Deoarece Zbyszko stătea cu prinţesa de Ptock la intrare, 
prinţesa Anna Danuta îl văzu dintr-odată şi se apropie 
numaidecât de el, fără să mai ia în seamă plecăciunile 
starostelui. 

Tânărului i se sfâşie iarăşi inima văzând-o, îngenunche 
deci înaintea ei şi îmbrăţişându-i genunchii, aşteptă în 
tăcere, iar ea se aplecă şi luându-i capul în mâini, vărsă 
lacrimă după lacrimă pe păru-i bălai, întocmai ca o mamă 
care plânge nenorocirea propriului copil. 


Şi spre marea uimire a curtenilor şi a oaspeţilor, plânse 
aşa îndelung repetând: „O, Lisuse, lisuse milostiv!” după 
care îi făcu semn lui Zbyszko să se ridice din genunchi şi 
zise: 

O plâng pe ea, pe Danuska mea, şi te plâng şi pe Domnia 
Ta. Dumnezeu a orânduit ca suferinţele şi lacrimile tale să 
nu folosească la nimic. Dar vorbeşte-mi despre ea şi despre 
moartea ei, că de te-aş asculta toată noaptea, tot nu mi-ar fi 
de ajuns. 

Şi îl luă la o parte, aşa cum îl luase mai înainte cavalerul 
de Taczew. Aceia dintre oaspeţi care nu-l cunoşteau pe 
Zbyszko, începură să întrebe cine este şi ce a făcut, astfel 
că un răstimp vorbiră cu toţii numai despre el, despre 
Danusia şi despre Jurând. Se interesară, de asemenea, şi 
solii cavalerilor teutoni, Frydrych von Wenden, comturul de 
Torui, trimis în întâmpinarea regelui, şi Jan von Schonfeld, 
comturul de Osteroda. Cel din urmă, neamţ, dar de neam 
din Silezia, ştiind bine polona, întrebă cu uşurinţă despre ce 
este vorba, şi ascultându-i spusele lui Jasko de Zabierz, un 
curtean al prinţului Janusz, adăugă: 

Danveld şi de Lowe erau bânuiţi şi de maestru că se 
ocupau cu magia neagră. 

După care, îşi dădu îndată seama că asemenea istorisiri 
puteau să arunce asupra întregului Ordin, o umbră 
neprielnică, aşa cum se întâmplase cândva cu templierii, şi 
spuse repede: 

Aşa cel puţin se spune prin poveşti, dar nu-i adevărat, 
fiindcă printre noi nu sunt amatori de basme. 

Dar cavalerul de Taczew, care se afla în apropiere, 
răspunse: 

Cui nu i-a plăcut creştinarea Lituaniei, aceluia poate să nu- 
i placă nici crucea. 

Noi purtăm crucea pe mantii, interveni Schonfeld cu 
mândrie. 

La care Powata: 

Ar trebui s-o purtaţi în inimă. 


În acest timp, trâmbiţele răsunară cu şi mai multă putere 
şi sosi regele, şi împreună cu el arhiepiscopul de Gniezno, 
episcopul Cracoviei, episcopul de Ptock, castelanul de 
Cracovia şi alţi câţiva dregători şi curteni, printre care erau 
şi Zyndram de Maszkowice, cu blazonul Soarele, şi tânărul 
cneaz Jamont, mâna dreaptă a regelui. Monarhul se 
schimbase prea puţin de când îl văzuse Zbyszko. Avea 
obrajii la fel de rumeni, acelaşi păr lung, pe care şi-l aşeza 
după ureche şi aceiaşi ochi săgetători. Lui Zbyszko i se păru 
doar că era mai grav şi mai măreț, ca şi când se simţea mai 
sigur pe tronul la care voise să renunţe imediat după 
moartea reginei, neştiind dacă se va putea menţine pe el, şi 
parcă mai conştient acum de puterea-i nemăsurată. Cei doi 
prinți mazovieni îşi ocupară îndată locurile din dreapta şi 
din stânga lui; înainte veniră şi se înclinară solii nemți, iar 
de jur împrejur se rânduiră dregătorii şi curtenii mai de 
vază. Zidurile care mărgineau curtea se cutremurau de 
strigătele ce nu mai conteneau, de sunetul trâmbiţelor şi 
bubuitul tobelor. 

Când în cele din urmă se aşternu liniştea, solul teuton von 
Wenden începu să spună ceva despre treburile Ordinului, 
dar regele, când îşi dădu seama după câteva cuvinte spre 
ce se îndrepta vorbitorul, dădu nerăbdător din mână şi rosti 
cu glasul lui gros şi răsunător: 

Mai bine-ai tăcea! Am venit aici să ne bucurăm, aşa că 
preferăm mâncarea şi băutura în locul pergamentelor tale. 

Dar zâmbi cu bunăvoință, rostind aceste cuvinte, nevrând 
ca teutonul să creadă că i-a vorbit cu mânie, şi adăugă: 

Despre treburile noastre o să vorbesc cu maestrul la 
Raciaz. 

Apoi către prinţul Ziemowit: 

lar mâine mergem să vânăm în pădure, nu? 

Întrebarea era totodată şi un semn că în această seară nu 
vrea să mai discute şi altceva, ci numai despre vânătoarea 
care-i plăcea cu adevărat şi pentru care venise cu bucurie 
în Mazowsze, întrucât Mala şi Wielkopolska60 aveau mai 


puţine păduri, iar în unele ţinuturi erau atât de des 
populate, încât nu mai erau deloc. 

Aşadar, chipurile se înveseliră, deoarece se ştia că regele, 
atunci când discuta despre vânătoare, era şi vesel, şi 
nespus de îngăduitor. Prinţul Ziemowit începu deci să 
povestească unde şi ce animale o să vâneze, iar prinţul 
Janusz trimise pe unul dintre curteni să-i aducă din oraş pe 
cei doi „apărători” ai lui, care scoteau zimbrii de coarne din 
bungeturi şi le frângeau oasele urşilor, vrând să îi arate 
regelui. 

Zbyszko îşi dorea foarte mult să i se închine regelui, dar n- 
avea cum să ajungă la el. Doar de departe, cneazul Jamont, 
uitând se pare răspunsul răstit pe care tânărul cavaler i-l 
dăduse odată la Cracovia, îi făcu un semn prietenesc din 
cap, dându-i de înţeles să se apropie de ella momentul 
potrivit. Dar în clipa aceea, o mână îi atinse braţul tânărului 
cavaler şi un glas trist şi dulce îi şopti: 

Zbyszko. 

Tânărul se întoarse şi o văzu înaintea lui pe Jagienka. 
Ocupat mai înainte s-o întâmpine pe prinţesa Ziemowit, 
apoi cu discuţia cu prinţesa Anna Danuta, nu se putuse 
apropia până atunci de fată, aşa că ea însăşi, folosindu-se 
de învălmăşeala produsă de venirea regelui, venise la el. 

Zbyszko, repetă, să te mângâie Dumnezeu şi Maica 
Precista. 

Să te răsplătească Dumnezeu, răspunse cavalerul. 

Şi privi cu recunoştinţă în ochii ei albaştri, care în clipa 
aceea parcă se acoperiră de rouă. Apoi stătură aşa în 
tăcere unul în faţa celuilalt, fiindcă, deşi ea venise la el ca o 
soră tristă şi bună, i se părea în măreţia ei regească şi în 
veşmintele de curte atât de schimbată faţă de Jagienka de 
altădată, că la început nu îndrăzni să-i mai spună: tu, ca 
odinioară la Zgorzelice şi la Bogdaniec. Ea, însă, credea că 
după ultimele cuvinte pe care i le spusese, nu mai poate 
adăuga nimic. 


Pe feţele amândurora se răsfrânse încurcătura. Dar tocmai 
atunci se iscă vânzoleală în curte, fiindcă regele se aşeza la 
masă. Prinţesa Januszowa se apropie din nou de Zbyszko şi- 
i zise: 

Pentru noi amândoi o să fie un ospăț trist, dar slujeşte-mă 
ca mai de mult. 

Tânărul cavaler fu nevoit să se depărteze de Jagienka şi 
după ce oaspeţii se aşezară, se duse în spatele prinţesei, ca 
să-i schimbe talerele şi să-i toarne apă şi vin. Slujind-o, se 
uita fără să vrea din când în când spre Jagienka; fiind 
jupâniţa prinţesei de Plock, şedea alături de ea, şi la fel de 
întâmplător era silit să-i admire frumuseţea. În aceşti câţiva 
ani, Jagienka se dezvoltase de minune, dar o schimbase 
totuşi nu atât statura, cât seriozitatea care îi lipsea înainte 
cu desăvârşire. Mai de mult, când în cojocel şi cu frunze în 
părul zburlit gonea călare prin pădure, puteai s-o iei drept 
o ţărancă frumoasă, acum, însă, de la prima aruncătură de 
ochi vedeai în ea o jupâniţă de neam ales şi cu sânge 
albastru - atâta linişte i se aşternuse pe faţă. Zbyszko mai 
băgă de seamă că îi dispăruse veselia de odinioară, dar asta 
nu-l miră prea mult, căci ştia de moarta lui Zych. Cel mai 
mult îl uimi parcă măreţia ei, şi la început avu impresia că 
îmbrăcămintea îi împrumută această înfăţişare. Aşa că se 
uită pe rând când la eşarfa aurie, care-i înconjura fruntea 
albă ca zăpada, şi părul negru care-i cădea în două cozi pe 
umeri, când la veşmântul albastru, strâns pe talie şi tivit cu 
dungă purpurie, sub care se desena statura semeaţă şi 
pieptul feciorelnic, şi îşi spuse: „Este o adevărată prinţesă 
Dar după aceea, văzu că nu numai îmbrăcămintea o 
schimba atâta şi chiar dacă ar fi pus pe ea un pieptar, tot nu 
s-ar fi putut purta cu ea atât de slobod şi de îndrăzneţ ca 
mai de mult. 

Observă, în sfârşit, că mai mulţi tineri, ba chiar şi cavaleri 
mai în vârstă se uită la ea cu lăcomie, iar odată când îi 
schimba talerul prinţesei, îl văzu pe de Lorche cu ochii 
pironiţi pe ea şi la această privelişte simţi că se supără pe 


LIA 


el. Cavalerul din Geldria fu văzut stând aşa, cu privirile 
pierdute, şi de prinţesa Anna Danuta care, recunoscându-l 
dintr-odată, se miră: 

Ia uite-l şi pe de Lorche! Mai mult ca sigur că e îndrăgostit 
iarăşi de cineva, că prea nu mai are ochi pentru nimeni. 

După care, se aplecă puţin peste masă şi uitându-se într-o 
parte spre Jagienka, se minună. 

Adevărat că celelalte lumânărele se sting pe lângă făclia 
asta. 

Zbyszko se simţea atras de Jagienka, întrucât i se părea ca 
o rudă la care ţinea şi ghicea în ea cea mai potrivită fiinţă 
pentru a-i împărtăşi tristeţea. În inima nimănui nu va găsi 
mai multă milă decât într-a ei, dar în seara aceea nu putu 
să-i mai vorbească, fiindcă trebuia s-o slujească pe prinţesă, 
iar în al doilea rând, pentru că în tot timpul ospăţului 
guzlarii îngânau felurite cântece sau trâmbiţele răsunau 
atât de tare, că până şi cei care şedeau unii lângă alţii, abia 
se mai auzeau. Cele două prințese şi împreună cu ele 
femeile celelalte se ridicară de la masă mai devreme decât 
regele, prinții şi cavalerii care obişnuiau să petreacă la un 
pahar până noaptea târziu. Jagienka, pentru că ducea 
perna de pe scaunul prinţesei, n-avea nici ea cum să 
rămână, aşa că plecă şi ea, zâmbindu-i încă o dată la 
plecare lui Zbyszko şi făcându-i semn din cap. 

Abia târziu, înainte de a se lumina de ziuă, tânărul cavaler, 
de Lorche şi cei doi scutieri se întoarseră la han. O vreme, 
merseră adânciţi în gânduri, dar când nu mai aveau mult 
până acasă, de Lorche începu să-i spună ceva scutierului 
său, un pomeranian care ştia bine polona, iar acesta îi 
spuse lui Zbyszko: 

Stăpânul meu ar vrea să te întrebe ceva, Domnia Ta. 

Prea bine, acceptă Zbyszko. 

Atunci, ceilalţi mai vorbiră o clipă între ei, după care, 
pomeranianul, zâmbind puţin pe sub mustață, zise iarăşi: 

Stăpânul meu vrea să te întrebe dacă e sigur că jupâniţa 
cu care ai stat de vorbă Domnia Ta înainte de ospăț, este o 


muritoare, sau e o sfântă ori un înger? 

Spune-i stăpânului tău, răspunse Zbyszko începând să-şi 
piardă răbdarea, că m-a întrebat şi pe mine mai de mult, 
aşa că sunt foarte mirat. Cum se poate una ca asta: la 
SpychOw mi-a spus că va pleca la curtea prinţului Witold din 
pricina frumuseţii lituaniencelor, pe urmă a vrut să se ducă 
din aceeaşi cauză la Ptock, aici chiar astăzi voia să-l 
provoace la duel pe cavalerul de Taczew pentru Agnieszka 
de Dtlugolas, iar acum se gândeşte deja la alta. Oare asta-i 
statornicia şi credinţa lui de cavaler? 

De Lorche ascultă acest răspuns din gura pomeranianului 
său, oftă adânc, privi un moment la cerul nopţii, care pălea 
şi răspunse la reproşurile lui Zbyszko după cum urmează: 

Ai dreptate. N-am nici statornicie, nici credinţă, pentru că 
sunt un om plin de păcate şi nevrednic să port pintenii de 
cavaler. Cât despre jupâniţă Agnieszka de Dtugolas, este 
adevărat că i-am jurat credinţă şi poate că Dumnezeu mă va 
ajuta să-mi ţin legământul, dar o să vezi şi tu, când o să te 
impresionez povestindu-ţi cât de rău s-a purtat cu mine în 
castelul de la Czersk. 

Aici, oftă din nou, privi iarăşi la cerul a cărui zare dinspre 
răsărit albea tot mai mult şi aşteptând ca pomeranianul să-i 
traducă vorbele, îşi urmă gândul: 

Mi-a spus că duşmanul ei este un vrăjitor ce locuieşte într- 
un turn în pădure, care trimite în fiecare an un balaur la ea, 
iar acela se apropie în fiecare primăvară de zidurile de la 
Czersk şi o pândeşte vrând să pună mâna pe ea. La care, 
când am auzit, i-am declarat numaidecât că voi lupta cu 
balaurul. Of, ascultă ce-am să-ţi spun mai departe: când m- 
am dus la locul arătat, am văzut monstrul uriaş aşteptându- 
mă nemişcat şi bucuria mi-a inundat sufletul, fiindcă m-am 
gândit că fie am să mor, fie o să scap fecioara din botul 
scârbos şi am să mă umplu de o faimă nepieritoare. Dar 
când am atacat monstrul cu sulița, ce crezi că am văzut? Un 
sac mare de paie pe nişte bețe de lemn, cu coada de 
frânghie! Şi m-am acoperit de batjocura oamenilor, iar pe 


urmă, am fost nevoit să chem la luptă doi cavaleri mazovieni 
care mi-au vătămat un plămân. Aşa s-a purtat cu mine 
aceea pe care am adorat-o şi numai pe ea voiam s-o iubesc. 

Traducându-i cuvintele, pomeranianul îşi umfla obrajii cu 
limba pe care şi-o muşca să nu izbucnească în râs, iar 
Zbyszko ar fi râs şi el altădată cu siguranţă, dar pentru că 
durerea şi nenorocirea alungaseră veselia din sufletul lui, 
răspunse cu seriozitate: 

Poate că a făcut-o din joacă, nu din răutate. 

De aceea am iertat-o şi eu, răspunse de Lorche, şi cea mai 
bună dovadă o ai în aceea că am vrut să lupt cu cavalerul de 
Taczew pentru frumuseţea şi virtutea ei. 

Asta să n-o faci, rosti şi mai serios Zbyszko. 

Eu ştiu că asta înseamnă moartea, dar mai bine să mă 
răpună decât să trăiesc mereu în tristeţe şi suferinţă. 

Cavalerului Powata nu-i stă mintea la astfel de lucruri. Mai 
bine vin-o mâine cu mine şi împrieteneşte-te cu el. 

Aşa o să şi fac, pentru că m-a strâns la pieptul lui, dar 
mâine el o să se ducă la vânătoare cu regele. 

Atunci, o să mergem de dimineaţă. Regelui îi place 
vânătoarea, dar nu dispreţuieşte nici odihna, iar astăzi a 
petrecut până târziu. 

Aşa şi procedară, dar în zadar, întrucât cehul care se 
grăbise să plece la castel înaintea lor, ca să se vadă cu 
Jagienka, îi anunţă că Powala nu dormise acasă în această 
noapte, ci în odăile regelui. Dezamăgirea le fu răsplătită, 
pentru că se întâlniră cu prinţul Janusz, iar acesta le 
propuse să se alăture alaiului său, aşa că puteau să ia parte 
la vânătoare. În drumul spre pădure, Zbyszko găsi prilejul 
să discute şi cu cneazul Jamont care-i dădu o veste bună. 

Ajutându-l pe rege să se dezbrace la culcare, îi spuse, i-am 
adus aminte de tine şi întâmplarea de la Cracovia. Şi pentru 
că era de faţă, cavalerul Powata s-a folosit de prilej, 
spunându-i că teutonii ţi-au luat unchiul în robie şi l-a rugat 
pe rege să-l ceară. Regele, care-i grozav de supărat pe ei 
pentru răpirea micului Jasko de Kretkow şi pentru alte 


încălcări, s-a mâniat şi mai rău. „N-ar trebui să-i întâmpin 
cu vorbă bună, zice, ci cu sulița! Cu sulița!” Powala a mai 
pus şi el gaz pe foc înadins. Aşa că dimineaţa, când solii 
teutoni aşteptau la poartă, regele nici nu s-a uitat la ei, deşi 
s-au ploconit până la pământ. Ei n-o să-i mai smulgă acum 
promisiunea că nu-l va ajuta pe cneazul Witold şi nu vor şti 
ce să facă. Dar tu să fii sigur că regele nu va uita de unchiul 
tău şi o să-l strângă cu uşa pe maestru. 

Şi astfel îi bucură inima micul cneaz Jamont, dar şi mai 
mult îl bucură Jagienka; însoţind-o pe prinţesa Ziemowit în 
pădure, îşi dădu silinţa să călărească lângă Zbyszko. În 
timpul vânătorii, fiecare mergea cu cine voia, aşa că 
perechile se alegeau după bunul plac şi nu se apropiau prea 
mult, ca să poată discuta în linişte. Jagienka aflase dinainte 
de la ceh de robia lui Macko şi nu pierduse vremea. La 
rugămintea ei, prinţesa îi dăduse o scrisoare către maestru, 
iar în afară de asta, îl făcuse şi pe comturul de Torui, von 
Wende, să pomenească de el în scrisoarea în care da seama 
de ce se întâmplă la Plock. Se lăudase el însuşi faţă de 
prinţesă că adăugase: „vrând să-l îmbuneze pe rege, nu 
trebuie să-i facă greutăţi în această privinţă”. lar maestrul 
era foarte interesat acum să-l îmbuneze cât se poate de 
mult pe marele monarh, ca să-şi îndrepte toate forţele fără 
grijă împotriva lui Witold, cu care într-adevăr Ordinul nu 
fusese în stare să se descurce până acum. 

Şi aşa, am făcut tot ce-am putut, având grijă să nu se 
tărăgăneze lucrurile, sfârşi Jagienka, ştiind că regele 
nevrând să-şi asculte sora în treburile importante, se va 
strădui să-i facă pe voie cel puţin în cele mărunte, de aceea 
nădâăjduiesc că toate vor merge bine. 

Dacă n-aş avea de-a face cu nişte oameni atât de 
înşelători, răspunse Zbyszko, m-aş fi grăbit să le duc 
răscumpărarea şi cu asta basta. Cu ei, însă, mi s-ar putea 
întâmpla şi mie ce i s-a întâmplat şi lui Tolima, să-mi ia şi 
banii şi să mă arunce într-o temniţă, în caz că nu mă apără 
cineva foarte puternic. 


Înţeleg, răspunse Jagienka. 

Acum, Domnia Ta le înţelegi pe toate, observă Zbyszko, şi o 
să-ţi fiu recunoscător cât oi trăi. 

Înălţându-şi spre el ochii buni şi trişti, îl întrebă: 

De ce nu-mi zici: tu, doar ne cunoaştem de mici. 

Nu ştiu, răspunse cu sinceritate. Parcă nu-mi vine bine. lar 
Domnia Ta nu mai eşti gâgâlicea de altădată, acum eşti 
altfel. Ceva. 

Şi nu ştiu să continue comparaţia, dar ea îi întrerupse 
strădania şi zise: 

Am şi eu cu câţiva ani mai mult. lar nemţii l-au omorât şi 
pe tatăl meu în Silezia. 

Adevărat! Întări Zbyszko. Dumnezeu să-i dea lumină 
veşnică! 

Un răstimp merseră tăcuţi unul lângă altul, îngânduraţi şi 
parcă ascultând freamătul pinilor, după care ea întrebă din 
nou: 

Şi după răscumpărarea lui Macko, ai de gând să rămâi 
prin părţile astea? 

Zbyszko privi oarecum mirat la ea, deoarece până acum se 
lăsase pradă gândurilor mohorâte şi nu se gândise câtuşi de 
puţin la ce-o să facă mai târziu. De aceea, îşi ridică ochii 
spre cer, căzând parcă pe gânduri, apoi răspunse: 

Nu ştiu! lisuse milostiv, de unde să ştiu eu? Ştiu doar că ori 
încotro voi călători, suferinţa se va ţine scai de mine. Ehei, 
grea viaţă! O să-mi răscumpăr unchiul, iar după aceea cred 
că o să mă duc la Witold, să-mi îndeplinesc jurământul 
împotriva teutonilor, sau să mor. 

La acestea, ochii fetei se înceţoşară şi aplecându-se puţin 
spre tânăr începu să-i vorbească încet, rugându-se parcă: 

Să nu mori, să nu mori! 

Tăcură din nou şi merseră aşa până când Zbyszko, 
aproape de zidurile oraşului, se scutură de gândurile 
apăsătoare şi spuse: 

Dar Domnia Ta. Dar tu, o să rămâi aici la curte? 


Nicidecum, răspunse. Mi-e urât fără frăţiorii mei şi fără 
Zgorzelice. Cztan şi Wilk cred că s-au căsătorit şi chiar dacă 
n-au făcut-o, acum nu mă mai tem de ei. 

Să dea Dumnezeu ca unchiul Macko să se întoarcă la 
Zgorzelice. Este un prieten atât de bun, încât poţi să 
contezi în toate pe el. Dar nici tu să nu-l uiţi. 

Îţi făgăduiesc cu sfinţenie! Voi fi ca şi copilul lui. 

Şi după aceste cuvinte, Jagienka izbucni în plâns, fiindcă 
inima i se umpluse de tristeţe. 

* 

A doua zi, Powata de Taczew veni la hanul lui Zbyszko şi-i 
spuse: 

După Sfânta Cuminecătură, regele va pleca la Raciaz să se 
întâlnească acolo cu marele maestru, iar tu vei face parte 
dintre cavalerii regelui şi ai să mergi cu noi. 

Zbyszko mai că roşi de bucurie la auzul acestor cuvinte, 
fiindcă alegerea lui printre cavalerii regelui nu numai că 
avea să-l ferească de trădările şi capcanele teutonilor, dar îl 
acoperea şi de faimă. Din suită mai făceau parte şi Zawisza 
Czarny, şi fraţii lui: Farurej şi Kruczek, şi însuşi Powala, şi 
Krzon de Koziegtowy, şi Stach de Charbimowice, şi Paszko 
Zlodziej, şi Lis de Targowisko şi mulţi alţii, luptători care se 
acoperiseră de slavă în ţară şi în străinătate. Regele Jagietto 
lua cu sine o suită atât de puţin numeroasă, deoarece unii 
rămăseseră acasă, iar alţii plecaseră să făptuiască isprăvi 
cavalereşti prin ţări îndepărtate de peste mare. Era sigur, 
însă, că şi cu aceştia putea să ajungă şi la Malborg fără să 
se teamă de înşelătoriile teutonilor, căci în caz de primejdie 
ar fi putut să dărâme zidurile cu umerii lor puternici şi să-i 
deschidă drum printre nemți. Inima tânără a lui Zbyszko 
putea să se umple de mândrie că va avea asemenea 
tovarăşi de drum. 

Astfel că, la început, Zbyszko uită şi de jalea lui şi 
strângându-i mâinile lui Powata de Taczew, îi spuse cu 
bucurie: 

Asta ţi-o datorez numai Domniei Tale! 


În parte mie, răspunse Powala, în parte prinţesei 
Ziemowit, dar cel mai mult stăpânului nostru milostiv, 
căruia du-te să-i îmbrăţişezi picioarele, ca să nu te creadă 
nerecunoscător. 

Sunt gata să-mi dau viaţa pentru el, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu! Strigă Zbyszko. 

Capitolul XXXII. 

Întâlnirea de la Raciaz, o insulă de pe Vistula, unde regele 
se duse de Sfânta Cuminecătură, fu de rău augur şi nu 
conduse la o împăcare şi o rezolvare a tuturor treburilor, 
precum aceea care avea să aibă loc peste doi ani şi la care 
regele avea să recapete pământul Dobrzynului, zălogit 
teutonilor prin trădare de Opolczyk61 odată cu Bobrowniki. 
Jagietto veni mâniat de ticăloşia teutonilor care-l învinuiseră 
pe nedrept pe la curţile apusene şi chiar la Roma. Maestrul 
nu voia să negocieze Dobrzynul şi o făcea înadins; atât el 
însuşi, cât şi alţi dregători călugări le repetau polonezilor în 
fiecare zi: „Nu vrem război nici cu voi, nici cu Lituania, dar 
Samogiţia este a noastră, pentru că ne-a dat-o chiar Witold. 
Promiteţi că nu-l veţi ajuta, şi războiul cu el se va sfârşi mai 
repede, iar atunci va fi timpul să discutăm despre Dobrzyn 
şi o să vă facem multe înlesniri”. Dar sfetnicii regelui, având 
mintea ageră şi încercată şi cunoscând minciunile 
teutonilor nu se lăsau păcăliţi: „Când o să creşteţi în putere, 
o să vă sporească şi semeţia, îi răspundeau maestrului. 
Ziceţi că n-aveţi nimic cu Lituania, dar vreţi să-l înscăunaţi 
pe Skirgietto la Wilno. Dar pe viul Dumnezeu! Asta-i 
moştenirea lui Jagietto, singurul care hotărăşte pe cine să 
pună prinţ în Lituania, de aceea înfrânaţi-vă, ca marele 
nostru rege să nu vă pedepsească!” La care maestrul zicea 
că, dacă regele este adevăratul stăpân al Lituaniei, să-i 
poruncească lui Witold să nu pornească războiul şi să-i 
întoarcă Ordinului Samogiţia, căci altminteri Ordinul se 
vede silit să-l lovească pe Witold acolo unde-l poate ajunge 
şi răni. Şi în acest fel, discuţiile se tărăgănau de dimineaţa 
până seara asemenea unui drum care se învârteşte în cerc. 


Regele, nevrând să-şi asume nici o obligaţie, îşi pierdea tot 
mai mult răbdarea şi-i spunea maestrului că dacă Samogiţia 
ar fi fost fericită sub stăpânirea teutonilor, Witold n-ar fi 
mişcat nici un deget, pentru că n-ar fi găsit nici un pretext 
şi nici o pricină. Maestrul, care era un om liniştit şi îşi dădea 
mai bine seama decât ceilalţi fraţi de puterea lui Jagietto, se 
străduia să-l îmblânzească pe rege şi prefăcându-se că nu 
aude murmurele câtorva comturi înflăcăraţi şi trufaşi, nu se 
arăta zgârcit cu vorbele de laudă, câteodată făcând apel 
chiar la umilinţă. Dar pentru că până şi cu aceste prilejuri 
se făceau auzite ameninţări înşelătoare, nu se ajungea la 
nimic. Negocierile pentru lucruri importante se iroseau 
repede şi încă de a doua zi începură să discute numai 
despre treburile mai mărunte. Regele învinui cu asprime 
Ordinul pentru întreţinerea cetelor de tâlhari, pentru 
năvălirile şi jafurile de la hotar, pentru răpirea fiicei lui 
Jurând şi a micului Jasko de Kretkow, pentru uciderea 
ţăranilor şi a pescarilor. Maestrul negă totul, căutând să 
scape; jură că el nu ştia nimic şi îi reproşă şi el că nu numai 
Witold, dar chiar şi cavalerii polonezi îi ajutau pe 
samogiţienii păgâni împotriva Crucii, dându-l drept pildă pe 
Macko de Bogdaniec. Din fericire, regele aflase de la 
Powala ce căutau cavalerii de Bogdaniec în Samogiţia şi ştia 
ce să răspundă, cu atât mai uşor cu cât în suita lui era şi 
Zbyszko, iar în cea a maestrului cei doi von Baden care 
veniseră în speranţa că poate vor lupta în arenă cu 
polonezii. 

Dar nu avură parte nici de asta. Teutonii voiau ca, în caz că 
îşi îndeplineau scopurile, să-l poftească pe rege la Torui şi 
acolo să organizeze în cinstea lui ospeţe şi întreceri 
cavalereşti, dar având în vedere eşecul negocierilor, care 
stârniseră doar nemulţumirea şi mânia ambelor părţi, 
lipseau până şi amatorii de petreceri. Doar pe de lături, în 
orele dimineţii, cavalerii se întreceau reciproc în putere şi 
îndemânare, dar, cum zicea veselul cneaz Jamont, şi de astă 
dată nemţii au luat-o peste nas, deoarece Powala de Taczew 


se arătă mai puternic în braţ decât Arnold von Baden, 
Dobek de Olesnica învinse la lupta cu sulița, iar Lis de 
Targowisko îi întrecu pe toţi la săritura peste cai. Cu acest 
prilej, Zbyszko se înţelese cu Arnold von Baden în privinţa 
răscumpărării. De Lorche care, graf fiind şi deschizând 
dintr-o familie însemnată, privea de sus la Arnold, se 
împotrivi, spunând că ia totul asupra lui. Zbyszko era totuşi 
de părere că onoarea de cavaler îl sileşte să plătească 
atâtea grivne, câte făgăduise; de aceea, cu toate că însuşi 
Arnold voia să mai scadă din preţ, îi refuză pe amândoi. 

Arnold von Baden era un om simplu, a cărui cea mai mare 
însuşire era puterea uriaşă a braţului, cam prostănac şi 
cam lacom de bani, dar aproape cumsecade. Lui îi lipsea 
viclenia teutonă şi de aceea nu-i ascunse lui Zbyszko de ce 
vrea să mai scadă din preţ: „Nu se va ajunge la o înţelegere 
între rege şi maestru, dar un schimb de ostatici va avea loc 
şi în această împrejurare îţi vei putea lua unchiul pe 
degeaba. Eu prefer ceva decât nimic, fiindcă punga mea 
este întotdeauna goală şi nu o dată abia îmi ajunge pentru 
trei stacane de bere, iar eu nu mă mulţumesc decât cu cel 
puţin cinci-şase!” Zbyszko, însă, se supără pe el pentru 
aceste cuvinte: „Îţi plătesc, fiindcă mi-am dat cuvântul de 
cavaler, dar nu vreau mai ieftin, ca să ştii şi tu că atât 
valorăm”. La acestea, Arnold îl îmbrăţişă, iar cavalerii 
polonezi şi nemți îl lăudară spunându-i: „Merită, într- 
adevăr, dacă poartă atât de tânăr pintenii de cavaler, se 
vede că ţine la onoarea lui”. 

În acest timp, regele se înţelese de bună seamă cu 
maestrul să facă schimb de ostatici, prilej cu care ieşiră la 
iveală lucruri ciudate, despre care episcopii şi dregătorii 
aveau să scrie mai târziu scrisori papei şi pe la curţile 
celelalte: în mâinile polonezilor erau o mulţime de ostatici, 
dar era vorba de bărbaţi maturi, în puterea vârstei, prinşi 
în luptele şi încăierările de la hotar. În schimb, cei aflaţi în 
temniţele teutonilor erau în majoritate femei şi copii, luaţi 
captivi în atacurile din timpul nopţii şi pentru 


răscumpărare. Însuşi papa de la Roma atrase atenţia 
asupra acestei situaţii şi cu toată iscusinţa lui Jan von Felde, 
procuratorul teuton în Capitala Apostolică, îşi exprimă 
mânia şi revolta împotriva Ordinului. 

Cât despre Macko, se iviră destule greutăţi. Într-adevăr, 
maestrul nu le făcu decât de formă, ca să sporească 
însemnătatea fiecărei concesii. Susţinu deci că un cavaler 
creştin care luptase alături de samogiţieni împotriva 
Ordinului, ar trebui osândit la moarte. Degeaba sfetnicii 
regelui depănară din nou tot ce ştiau despre Jurând şi fiica 
lui, despre nedreptăţile strigătoare la cer pe care şi le 
îngăduiseră slugile Ordinului faţă de cei doi şi faţă de 
cavalerii de Bogdaniec. Drept răspuns, maestrul pronunţă 
printr-o întâmplare ciudată aproape aceleaşi cuvinte, pe 
care i le spusese cândva prinţesa Alexandra Ziemowit 
bătrânului cavaler de Bogdaniec: 

Pe voi vă socotiți mieluşei, iar pe noi lupi. În timp ce din 
aceşti patru lupi care au luat parte la răpirea fetei lui 
Jurând, nu mai trăieşte niciunul, mieluşeii zburdă în 
siguranţă prin lume. 

Şi acesta era adevărul, dar cavalerul de Taczew, de faţă la 
discuţii, răspunse cu privire la acest „adevăr” cu o 
întrebare: 

Aşa este, dar a fost ucis vreunul prin trădare? Oare cei 
care au pierit, n-au pierit cu toţii cu paloşele în mână? 

Maestrul nu mai avu ce să răspundă, iar când mai observă 
că regele începe să se încrunte şi să fulgere din ochi, cedă 
degrabă, nevrând să-l facă să izbucnească pe aprigul 
monarh. Hotărâră după aceea că fiecare parte va trimite 
soli să ia ostaticii. Din partea polonă fură numiţi în acest 
scop Zyndram de Maszkowice, care voia să vadă de 
aproape puterea teutonilor, şi cavalerul Powata, şi împreună 
cu ei Zbyszko de Bogdaniec. 

Lui Zbyszko îi făcu acest serviciu cneazul Jamont. Îl 
convinsese pe rege, gândind că astfel tânărul îşi va vedea 
unchiul mai repede şi îl va aduce fără primejdie, dacă va 


merge după el în calitate de trimis al regelui. Regele nu-i 
refuzase rugămintea micului cneaz, care din pricina 
veseliei, bunătăţii şi a frumuseţii lui era îndrăgit de toată 
curtea; nu ceruse niciodată nimic pentru el. Zbyszko îi 
mulţumi din tot sufletul, deoarece acum era sigur că-l va 
scoate pe Macko din mâinile teutonilor. 

O să te vadă mulţi zavistnici, că stai alături de rege, dar 
aşa este drept, pentru că tu foloseşti încrederea monarhului 
pentru binele oamenilor, iar o inimă mai bună ca ata, cred 
că nu mai are nimeni. 

E bine în apropierea regelui, interveni un boiernaş, dar eu 
aş prefera câmpul de luptă cu teutonii, şi pe Domnia Ta te 
invidiez că te-ai şi bătut cu ei. 

Apoi mai adăugă: 

Comturul de Torui, von Wenden, a venit ieri, iar astă- 
seară o să vă duceţi să înnoptaţi la el împreună cu maestrul 
şi suita lui. 

lar după aceea, la Malborg. 

lar după aceea, la Malborg. 

Aici, cneazul Jamont începu să râdă: 

O să fie un drum scurt, dar cam acru, pentru că teutonii n- 
au câştigat nimic de la rege, şi nici de la Witold nu vor avea 
vreo bucurie. A adunat toată puterea lituaniană şi pleacă în 
Samogiţia. 

Dacă.-l sprijină regele, o să fie un război mare. 

Pentru asta se roagă lui Dumnezeu toţi cavalerii noştri. 
Dar chiar dacă regele ar pregeta să pornească războiul cel 
mare, gândindu-se că se va vărsa mult sânge creştinesc, îl 
va ajuta pe Witold cu grâne şi bani, şi dintre cavalerii 
polonezi unii tot vor pleca la el. 

De bună seamă, răspunse Zbyszko. Poate chiar pentru 
asta Ordinul îi va declara război regelui. 

Ei, nu! Se împotrivi cneazul, câtă vreme va fi în viaţă 
maestrul de acum, asta nu se va întâmpla. 

Şi avea dreptate. Zbyszko îl ştia pe maestru mai de mult, 
dar acum, pe drumul spre Malborg, însoţindu-i pe Zyndram 


de Maszkowice şi pe Powalta, va putea să vadă mai multe şi 
să-l cunoască mai bine. Această călătorie îl întări în 
convingerea că marele maestru Konrad von Jungingen nu 
era un om ticăloşit şi rău. Era silit adesea să se arate 
nedrept, fiindcă tot Ordinul se întemeia pe fărădelege. 
Trebuia să se poarte strâmb, căci tot Ordinul era întocmit 
pe strâmbătate. Trebuia să mintă, întrucât minciuna o 
moştenise odată cu însemnele măiestriei şi de când era mic 
s-a învăţat să le socotească doar o iscusinţă politică. Dar n-a 
fost un om crud, s-a temut de judecata lui Dumnezeu şi, pe 
cât i-a stat în putinţă, a ţinut în frâu trufia şi răutatea acelor 
dregători călugări, care-l împingeau înadins la război cu 
puterea lui Jagietto. Cu toate acestea, a fost un om slab. 
Ordinul s-a obişnuit de secole întregi să pândească bunul 
altuia, să jefuiască, să ia cu anasâna sau prin înşelăciune 
pământurile învecinate, încât Konrad nu numai că n-a ştiut 
să strunească această foame hrăpăreaţă, dar fără să vrea, 
prin forţa inerţiei, s-a lăsat dus de val şi s-a străduit s-o 
astâmpere. Erau destul de îndepărtate timpurile lui 
Winrych von Kniprode, timpurile disciplinei de fier, cu care 
Ordinul stârnea admiraţia lumii întregi. Încă din vremea 
maestrului dinaintea lui Jungingen, Konrad Walenrod, 
Ordinul se îmbăta cu puterea-i mereu crescândă, pe care n- 
au izbutit s-o slăbească înfrângerile trecătoare, se ameţea 
cu slava, succesul şi sângele omenesc, încât s-au lărgit 
cătuşele care-l ţineau în putere şi unitate. Maestrul a 
respectat, cât a putut, legile şi dreptatea, cât a putut, a 
îmblânzit personal mâna de fier a Ordinului, care-i apăsa pe 
ţărani, orăşeni şi chiar şi pe clerici şi şlahta feudală din 
ţinuturile teutone, aşa că în apropiere de Malborg, câte un 
ţăran sau orăşean putea să se laude nu numai cu avutul lui, 
ci şi cu bogăţia lui. Pe când în ţinuturile mai îndepărtate, 
samavolnicia, asprimea şi destrăbălarea comturilor călcau 
în picioare legile, sporeau asuprirea şi hoţiile, storceau cu 
ajutorul dărilor pe cont propriu sau şi fără vreun pretext 
aparent ultima para, storceau lacrimi, deseori sângele, 


astfel că în regiuni întregi domneau gemetele, sărăcia şi 
plângerile. Chiar dacă binele Ordinului cerea uneori o mai 
mare blândeţe - ca în Samogiţia - asemenea nevoi se 
iroseau prin nesupunerea comturilor şi cruzimea lor 
înnăscută. Aşadar, Konrad von Jungingen se simţea precum 
un surugiu care, mânând nişte cai nărăvaşi, a scăpat 
hăţurile din mâini şi a lăsat căruţa în voia sorții. Deseori îi 
stăpâneau sufletul presimţiri rele sau îi veneau în minte 
vorbele prorociei: „Am făcut din ei albinele necesităţii şi i- 
am statornicit la marginea ţărilor creştine, dar s-au ridicat 
împotriva mea. Fiindcă nu se îngrijesc de suflet şi n-au milă 
de trupurile acestui popor, care din rătăcire s-a întors întru 
credinţa catolică şi câtre mine. Şi au făcut din el sclav, 
neînvăţându-l poruncile lui Dumnezeu şi, lipsindu-l de 
Sfintele Daruri, îl condamnă la chinuri diavoleşti şi mai mari 
decât atunci când era păgân. Pornesc războaie doar pentru 
a-şi satisface lăcomia. De aceea, va veni timpul când dinţii le 
vor fi smulşi şi le va fi tăiată mâna dreaptă, iar piciorul 
drept le va şchiopăta, ca să-şi recunoască păcatele lor”. 
Maestrul ştia că acele învinuiri pe care Glasul tainic le 
arăta teutonilor în revelaţia Sfintei Brygida erau 
îndreptăţite, înţelegea că o clădire ridicată pe pământ 
străin şi pe nedreptatea altuia, rezemată pe minciună, 
înşelăciune şi asprime nu poate dura mult. Se temea că, 
udată ani întregi cu sânge şi lacrimi, se va nărui din prima 
lovitură a braţului polonez; presimţea că şi căruţa trasă de 
caii speriaţi, trebuie să sfârşească în prăpastie, aşa că se 
străduia ca cel puţin ceasul judecății, al mâniei, al 
înfrângerii şi al sărăciei să vină cât mai târziu. Din această 
pricină, cu toată slăbiciunea lui, într-o singură direcţie a 
opus o rezistenţă neclintită sfetnicilor săi trufaşi şi 
obraznici: n-a îngăduit lupta cu Polonia. În zadar i-au 
reproşat teama şi nătângia, comturii de la hotar l-au împins 
în zadar din răsputeri la război. El, când focul era gata să 
izbucnească s-a retras întotdeauna în ultima clipă, iar după 


aceea i-a mulţumit lui Dumnezeu la Malborg că a reuşit să 
oprească paloşul ridicat deasupra capului Ordinului. 

Dar ştia că trebuie să se ajungă la asta. Aşa că ideea că 
Ordinul nu se întemeiază pe legea lui Dumnezeu, ci pe 
fărădelege şi minciună şi presimţirea zilei apropiate a 
pierzaniei a făcut din el unul dintre cei mai nefericiţi 
oameni de pe lume. Şi-ar fi dat negreşit viaţa şi sângele, 
dacă ar fi putut fi altfel şi dacă timpul i-ar fi permis să 
întoarcă lucrurile pe făgaşul cel drept, dar simţea că nu mai 
e cu putinţă! Să apuce pe alt drum, ar fi însemnat să dea 
înapoi foştilor proprietari ţinuturi întregi, mănoase, bogate 
şi cotropite de Ordin de cine ştie când, iar odată cu ele o 
mulţime de oraşe tot atât de bogate ca şi Gdansk. Şi nu 
numai atât! Asta însemna să renunţe la Samogiţia, să 
renunţe la năvălirile asupra Lituaniei, să bage paloşul în 
teacă, în sfârşit, să părăsească aceste ţinuturi, în care 
Ordinul nu mai avea pe cine converti, şi să se stabilească 
iarăşi în Palestina sau în vreuna din insulele greceşti, ca să 
apere acolo Crucea de adevărații sarazini. Dar asta era cu 
neputinţă, căci ar fi fost totuna cu osândirea Ordinului la 
pierzanie. Cine l-ar fi urmat şi care maestru ar fi putut cere 
una ca asta? Sufletul şi viaţa lui Konrad von Jungingen erau 
acoperite de umbră, dar pe omul care ar fi venit cu un 
astfel de sfat, el l-ar fi socotit cel dintâi drept un om cu 
mintea rătăcită într-o odaie întunecoasă. Trebuia să meargă 
mai departe, tot mai departe, până în ziua în care 
Dumnezeu îi va hotări sfârşitul. Mergea deci, dar cufundat 
în grijă şi tristeţe. Părul din barbă şi de la tâmple îi 
încărunţise, iar ochii ageri cândva i se acoperiseră până la 
jumătate sub pleoapele îngreunate. Zbyszko nu văzuse 
niciodată vreun zâmbet pe această faţă. Obrazul maestrului 
nu era ameninţător şi nici măcar nouros, era doar parcă 
numai obosit de o suferinţă tăcută. În armură, cu crucea pe 
piept, în mijlocul căruia era într-un pătrat vulturul negru, 
îmbrăcat în mantia largă, albă, împodobită la fel cu o cruce, 
dădea impresia de gravitate, măreție şi tristeţe. Odinioară, 


Konrad era vesel şi-i plăceau glumele, şi nici acum nu lipsea 
de la ospeţele impunătoare, de la spectacole şi turniruri - 
dimpotrivă, chiar el le organiza - dar nici în îmbulzeala 
cavalerilor străluciți care veneau în ospeţie la Malborg, nici 
în înghesuiala bucuroasă, în sunetul trâmbiţelor şi 
scrâşnetul armelor, nici în faţa cupei pline cu vin de 
Malmazia nu se înveselea niciodată. Atunci când totul în 
jurul lui părea să respire putere, strălucire, bogăţie 
nemăsurată, forţă de neînfrânt, când solii împăratului şi ai 
celorlalţi regi apuseni strigau cu înflăcărare că Ordinul face 
cât toate regatele şi puterea întregii lumi, el era singurul 
care nu se amăgea cu iluzii, amintindu-şi cuvintele 
amenințătoare revelate Sfintei Brygida: „Va veni vremea 
când li se vor smulge dinţii şi le va fi tăiată mâna dreaptă, 
iar piciorul drept va şchiopăta, ca să-şi recunoască 
păcatele”. 

Capitolul XXXIII. 

Merseră pe un drum zvântat prin Chelmza până la 
Grundziadz, unde se opriră o noapte şi o zi, deoarece 
marele maestru avea de judecat acolo un proces pentru 
pescuit între starostele teuton al castelului şi şlahta din 
împrejurimi, ale cărei pământuri se întindeau până la 
Vistula. De acolo plutiră pe râu cu vasele teutone până la 
Malborg. Zyndram de Maszkowice, Powata de Taczew şi 
Zbyszko se aflară tot timpul alături de maestru, care era 
curios să ştie ce impresie va face asupra lui Zyndram 
puterea teutonă văzută de aproape. Îl interesa, întrucât 
Zyndram de Maszkowice nu era numai un cavaler viteaz şi 
neîntrecut în dueluri, ci şi un războinic neobişnuit de 
iscusit. În tot regatul nu mai era nimeni atât de priceput în 
conducerea oştilor, în desfăşurare detaşamentelor pentru 
bătălie, în construirea şi dărâmarea castelelor, în ridicarea 
podurilor peste râurile largi, în ale „armatei”, adică în 
armamentul diferitelor popoare şi în modul de a lupta. 
Maestrul, ştiind că în sfatul regelui depindeau multe de 
părerea acestui bărbat, credea că dacă izbuteşte să-l 


înfricoşeze mărimea bogățiilor şi a oştilor teutone, războiul 
se va mai amâna multă vreme. Înainte de toate, însăşi 
vederea Malborgului putea să umple de teamă inima 
oricărui polonez, întrucât cu acea fortăreață, socotind 
Castelul Înalt, Mijlociu şi Turnurile din afara zidurilor, nu se 
putea compara nici pe departe niciuna de pe lume62. 
Plutind pe Nogat, cavalerii zăriră de departe turnurile 
puternice care se desenau pe cer. Ziua era luminoasă şi 
transparentă, aşa că se vedeau foarte bine, iar după un 
timp, când vasele se apropiară, începură să strălucească şi 
mai puternic vârfurile bisericii din Castelul Înalt şi zidurile 
uriaşe ce se înălţau unele peste altele, în parte de culoarea 
cărămizilor - cele mai multe, însă, acoperite cu tencuiala 
aceea faimoasă cenuşiu-alburie, pe care ştiau s-o facă 
numai zidarii teutoni. Mărimea lor întrecea tot ce văzuseră 
cavalerii polonezi în viaţa lor. Părea că acolo clădirile cresc 
unele peste altele, alcătuind în locul coborât din natură 
parcă un munte al cărui vârf era Castelul Vechi, iar laturile 
- cel Mijlociu şi Turnurile largi de apărare. Acest cuib uriaş 
al călugărilor înarmaţi împrăştia o forţă atât de neobişnuită, 
că până şi faţa lungă şi mai totdeauna mohorâtă a 
maestrului se mai însenină puţin la această privelişte. 

Ex luto Marienburg - Marienburg este din pământ, spuse 
adresându-i-se lui Zyndram, dar acest pământ nu poate fi 
sfărâmat de puterea omenească. 

Zyndram nu răspunse şi cuprinse în tăcere cu privirea 
toate turnurile şi mărimea zidurilor întărite cu contraforturi 
solide. 

lar Konrad von Jungingen adăugă după o clipă de tăcere: 

Domnia Ta, care te pricepi la fortărețe, despre aceasta ce 
spui? 

Fortăreaţa nu poate fi cucerită, răspunse parcă 
îngândurat cavalerul polonez, dar. 

Dar ce? Ce-i mai lipseşte? 

Dar orice fortăreață îşi poate schimba stăpânul. 

Maestrul îşi încruntă sprâncenele. 


Ce vrei să spui? 

Că ochii omului nu pot vedea căile ascunse ale Domnului. 

Şi iarăşi privi pe gânduri la ziduri, iar Zbyszko, căruia 
Powala îi traduse răspunsul cum trebuie, se uită la el cu 
admiraţie şi recunoştinţă. 

În acest moment, îl izbi asemănarea dintre Zyndram şi 
Skirwoilto, căpetenia samogiţienilor. Amândoi aveau capete 
uriaşe, înfipte parcă între umerii largi, piepturi la fel de 
puternice şi aceleaşi picioare încovoiate. În acest timp, 
maestrul, nevrând ca ultimul cuvânt să-l aibă cavalerul 
polonez, reluă: 

Se spune că Marienburgul nostru este mai mare de şase 
ori decât Wawelul. 

Acolo, pe stâncă, nu este atâta loc ca aici, la câmpie, 
răspunse de Maszkowice, dar inima, mi se pare că este mai 
mare la noi la Wawel. 

Konrad ridică sprâncenele mirat: 

Nu înţeleg. 

Păi, care-i inima oricărui castel, dacă nu biserica? lar 
catedrala noastră este cât trei din acestea. 

Şi rostind aceste cuvinte, arătă la biserica nu prea mare a 
castelului, pe al cărei prezbiteriu strălucea pe fundalul 
auriu imaginea uriaşă în mozaic a Preasfintei Fecioare. 

Maestrul nu fu mulţumit nici de astă dată de întorsătura 
discuţiei. 

Răspunsurile Domniei Tale sunt repezi, dar ciudate, 
aprecie. 

În acelaşi timp, ajunseră. Se vede că straja teutonă, 
excelentă, prevenise oraşul şi castelul de venirea marelui 
maestru, fiindcă la punctul de trecere aşteptau, afară de 
câţiva fraţi, trâmbiţaşii oraşului, care-i cântau de obicei 
marelui maestru în timp ce trecea apa. De partea cealaltă, 
aşteptau caii pregătiţi, pe care încălecând îndată; alaiul 
străbătu oraşul şi, prin Poarta Suedeză de lângă Turnul 
Vrăbiilor, intră în Turnul de Apărare. La poartă, îl 
întâmpinară pe maestru: marele comtur Wilhelm von 


Helfenstein, care mai purta doar titlul, deoarece de câteva 
luni îndatoririle lui le îndeplinea de fapt Kuno Lichtenstein, 
trimis acum în Anglia; iar mai departe: marele hospitalier, 
ruda lui Kuno, Konrad Lichtenstein, marele şambelan 
Rumpenheim şi marele ajutor de vistiernic Burghard von 
Wolecke, şi în sfârşit micul comtur, administratorul 
atelierelor şi al castelului. Afară de aceşti dregători, se mai 
aflau acolo zece-cincisprezece fraţi călugări care aveau în 
grijă treburile bisericeşti din Prusia şi asupreau din greu 
mănăstirile şi clericii, silindu-i să presteze munci la drumuri 
şi la spartul gheții, şi împreună cu ei o grămadă de fraţi 
laici, cavaleri fără obligaţii canonice. Staturile lor uriaşe şi 
puternice (cei prea firavi nu erau primiţi), umerii largi, 
bărbile cârlionţate şi privirile crunte îi făceau să semene 
mai degrabă cu nişte cavaleri tâlhari, nemți hrăpăreţi, 
decât cu nişte călugări. În ochi li se citea curajul, semeţia şi 
trufia nemăsurată. Ei nu ţineau la Konrad, pentru că se 
temea de războiul cu Jagielto; nu o dată, la sfat îi reproşau 
deschis teama, îl desenau pe ziduri şi le şopteau bufonilor 
să-l ia în râs pe faţă. Cu toate acestea, la vederea lui, îşi 
plecau capetele cu umilinţă prefăcută, mai ales că maestrul 
se afla înconjurat de cavaleri străini, şi se buluceau să-i ţină 
scara şi zăbala calului. 

După ce descălecă, maestrul îl întrebă numaidecât pe 
Helfenstein: 

Sunt veşti noi de la Werner von Tettingen? 

Werner von 'lettingen, ca mare mareşal, altfel spus 
căpetenia forţelor armate teutone, era atunci în campanie 
împotriva samogiţienilor şi a lui Witold. 

Noutăţi însemnate nu sunt, răspunse Helfenstein, dar 
avem pagube. Păgânii au dat foc la aşezările de lângă 
Ragneta şi orăşelelor de lângă alte castele. 

Nădăjduiesc că Dumnezeu ne va ajuta să le zdrobim 
răutatea şi încrâncenarea într-o bătălie hotărâtoare, 
răspunse maestrul. 


Şi spunând acestea, îşi înălţă ochii, iar buzele i se mişcară 
o clipă, îngânând rugăciunea pe care o rostea pentru 
izbânda oştilor teutone. 

După care, arătă spre cavalerii polonezi şi zise: 

Aceştia sunt solii regelui polonez: cavalerul de 
Maszkowice, cavalerul de Taczew şi cavalerul de Bogdaniec, 
care au venit cu noi pentru schimbul prinşilor. Comturul 
castelului să le arate încăperile de oaspeţi, să-i primească, 
şi să-i omenească aşa cum se cuvine. 

La aceste cuvinte, fraţii-cavaleri începură să se uite curioşi 
la soli, mai ales la Powata de Taczew, al cărui nume de 
luptător vestit era cunoscut unora. Pe cei care nu auziseră 
de faptele lui la curtea Burgundiei, în Cehia şi la Cracovia, îi 
uimi cu statura uriaşă şi armăsarul lui de luptă de o mărime 
atât de neobişnuită, încât celor care vizitaseră în tinereţe 
Pământul Sfânt şi Egiptul, le aduse aminte de cămile şi de 
elefanţi. 

Câţiva îl recunoscură şi pe Zbyszko, care luptase cândva în 
arenă la Malborg şi aceştia îl întâmpinară cu destulă bună- 
voinţă, amintindu-şi că puternicul şi mult respectatul de 
călugării Ordinului frate al maestrului, Ulryk von 
Jungingen, îi arătase prietenie şi simpatie. Cea mai puţină 
atenţie şi admiraţie stârni cel care în viitorul apropiat avea 
să fie cel mai straşnic nimicitor al Ordinului, adică Zyndram 
de Maszkowice, deoarece când descălecă de pe cal, din 
pricină că era îndesat şi avea umerii înalţi, părea aproape 
cocoşat. Braţele lui prea lungi şi picioarele strâmbe treziră 
zâmbete pe feţele fraţilor mai tineri. Unul dintre ei, un 
glumeţ cunoscut, se apropie chiar de el, vrând să-i 
vorbească, dar privindu-l în ochi pe cavalerul de 
Maszkowice, îi pieri pofta şi se depărtă în tăcere. 

În acest timp, comturul castelului luă musafirii şi-i duse cu 
sine. Intrară mai întâi într-o curte nu prea mare, în care 
afară de palestră, magazia de vechituri şi atelierul de şei, se 
afla capela Sfântului Mikotaj, după care pe podul cu acelaşi 
nume păşiră în Turnul de Apărare propriu-zis. Comturul îi 


conduse un răstimp printre zidurile puternice, păzite ici şi 
colo de turnuri mai mari şi mai mici. Zyndram de 
Maszkowice se uita la toate cu luare-aminte, iar călăuza, fie 
şi neîntrebată, îi arăta cu plăcere diferite clădiri, ca şi când 
voia ca oaspeţii să vadă totul cât mai amănunţit. 

Această clădire grozavă pe care Domniile Voastre o vedeţi 
înainte pe partea stângă, le spuse, adăposteşte grajdurile 
noastre. Suntem nişte călugări săraci, dar oamenii vorbesc 
că prin alte locuri nici cavalerii nu stau cum stau caii la noi. 

Lumea nu vorbeşte despre sărăcia Domniilor Voastre, 
răspunse Powala, dar aici trebuie să fie ceva mai mult decât 
grajdurile, deoarece clădirea e foarte înaltă, iar caii doar 
nu-i urcați pe scări. 

Deasupra grajdurilor, care se află jos şi în care au loc 
patru sute de cai, răspunse comturul castelului, sunt 
hambarele cu grâne pentru cel puţin zece ani. Nu vom fi 
asediați niciodată, dar dacă am fi, n-o să ne cucerească prin 
foame. 

Spunând acestea, se întoarse spre dreapta şi iarăşi pe un 
pod intre Turnul Sfântului Wawrzyniec şi cel al Platoşei îi 
conduse în altă curte, uriaşă, din mijlocul Turnului de 
Apărare. 

Luaţi seama, Domniile Voastre, zise neamţul, că tot ce 
vedeţi spre miazănoapte, deşi cu ajutorul lui Dumnezeu nu 
poate fi cucerit, este doar Vorburg63 şi fortificația nu se 
poate compara nici cu Castelul Mijlociu, spre care mergem, 
şi cu atât mai puţin cu cel înalt. 

Într-adevăr, un şanţ de apărare şi un pod coborât, 
separate, despărţeau Castelul Mijlociu de curte şi abia în 
poarta castelului, care se afla mult mai sus, cavalerii, 
întorcându-se, cum îi sfătui comturul, putură să îmbrăţişeze 
cu ochii întreg pătratul uriaş numit Turnul de Apărare. 
Acolo, clădirile se înălţau una lângă alta, astfel că lui 
Zyndram i se părea că vede înaintea lui un oraş întreg. 
Acolo se aflau rezerve uriaşe de lemne stivuite în grămezi 
mari cât casa, grămezi de ghiulele de piatră ce se înălţau ca 


nişte piramide, cimitire, bolniţe, depozite. Puțin mai la o 
parte, alături de eleşteul din mijloc, se ridicau zidurile 
puternice, roşii, ale „templului”, adică ale magaziei în care 
era sala de mese pentru cei năimiţi şi pentru slujitori. La 
poalele valului de apărare dinspre miazănoapte se zăreau 
alte grajduri pentru caii cavalerilor şi cei de rasă. De-a 
lungul scocului morii se înălţau cazărmile scutierilor şi ale 
mercenarilor, iar în partea opusă a pătratului, locuinţele 
pentru tot felul de cinovnici, apoi iarăşi depozite, hambare, 
brutării, croitorii, turnătorii, un arsenal mare - aşa-numit 
Karwan - temniţa, o armurărie părăsită, fiecare clădire atât 
de bine apărată, încât puteai lupta în ea ca într-o întăritură 
separată, şi toate înconjurate de ziduri şi o mulţime de 
turnuri de apărare, iar dincolo de acestea, de şanţuri şi 
palisade uriaşe; mai departe, spre apus, curgea apa 
galbenă a râului Nogat, spre miazănoapte şi răsărit lucea 
oglinda iazului uriaş, iar spre miazăzi se înălţau şi mai 
puternic întărite Castelul Mijlociu şi Castelul înalt. 

Un cuib ameninţător care emana o putere neînduplecată 
şi în care se concentrau cele mai mari două forţe de pe 
lume: bisericească şi cea a paloşului. Oricine se împotrivea 
uneia, era nimicit de cealaltă. Cine ridica braţul împotriva 
lor, îşi atrăgea asupra lui învinuirea ţărilor creştine că se 
ridică împotriva Crucii. 

Şi numaidecât cavalerii din toate părţile îi săreau în ajutor. 
În acest cuib, mişunau încontinuu meseriaşi şi oameni 
înarmaţi, asemenea albinelor într-un stup. În faţa clădirilor, 
la punctele de trecere, la porţi şi prin ateliere, pretutindeni 
era un du-te vino ca la iarmaroc. Ecoul răspândea până 
departe loviturile de ciocan şi daltă care ciopleau ghiulele 
de piatră, uruitul morilor şi al pivelor, nechezatul cailor, 
scrâşnetul armurilor şi al armelor, sunetul trâmbiţelor şi al 
fluierelor, chemările şi poruncile. În curţile acelea auzeai 
toate limbile pământului şi puteai să întâlneşti oşteni de 
toate naţiile: pe iscusiţii arcaşi englezi, care străpungeau de 
la o sută de paşi porumbelul legat în vârful unui stâlp şi ale 


căror săgeți treceau prin platoşe ca prin postav, şi pe 
vajnicii pedestraşi elveţieni, care luptau cu paloşele pentru 
două mâini, şi pe vitejii danezi, mâncăi şi băutori fără 
măsură, şi pe cavalerii francezi, înclinați deopotrivă spre 
râs şi spre gâlceavă, şi pe mândrii şlahtici spanioli, şi pe 
chipeşii cavaleri italieni, cei mai îndemânatici spadasini 
înveşmântaţi în mătăsuri şi catifele, iar la luptă în armuri 
bătute la Veneţia, Neapole şi Florenţa, şi pe cavalerii 
burgunzi, şi frizieni şi, în sfârşit, pe nemţii din toate 
landurile germane. Printre ei se învârteau „mantiile albe” în 
roluri de gazde şi de conducători. „Iurnul plin cu aur”, mai 
exact o încăpere separată, construită în Castelul Înalt lângă 
locuinţa maestrului, umplută de jos până sus cu bani şi 
lingouri de metal preţios, îi îngăduia Ordinului să-şi 
primească oaspeţii bine şi să năimească mercenari, pe care 
îi trimiteau de aici în campanii şi pe la toate castelele la 
dispoziţia primarilor, a starostilor şi a comturilor. În acest 
fel, puterea paloşului şi a bisericii însemnau aici bogății 
nemăsurate şi totodată o ordine de fier; chiar dacă, slăbită 
întrucâtva prin diferite provincii de semeţia şi îmbătarea cu 
propria mărire, ea se păstra la Malborg prin puterea 
obişnuinţei. Monarhii veneau aici nu numai să lupte cu 
păgânii sau să împrumute bani, ci şi să deprindă arta 
conducerii, cavalerii să înveţe meşteşugul războiului. 
Deoarece nicăieri în lume nu ştia nimeni să conducă şi să 
lupte ca Ordinul. Când venise odinioară în aceste părţi, 
afară de împrejurimile restrânse şi de câteva castele 
dăruite de un prinţ polonez imprudent, nu poseda nici o 
palmă de pământ, acum, însă, stăpânea un ţinut mai mare 
decât multe regate, bogat în câmpuri mănoase, oraşe 
puternice şi castele de necucerit. Stăpânea şi veghea 
precum păianjenul prin plasa-i întinsă, ale cărei fire le ţine 
sub el. De aici, din acest Castel Înalt, de la maestru şi de la 
mantiile albe se răspândeau în toate părţile poruncile prin 
slujitorii-gonaci, către şlahta înfeudată, către sfaturile 
oraşelor, burgrafi, primari, ajutoarele acestora şi 


căpeteniile oştilor mercenare, iar ce hotăra şi năştea aici 
gândul şi voinţa, îndeplineau acolo sute şi mii de mâini de 
fier. Aici se scurgeau banii din toată ţara, grânele, tot felul 
de provizii, dările de la clerul ce gemea sub jugul greu şi de 
la celelalte mănăstiri, la care Ordinul nu privea cu ochi 
buni; de aici îşi întindeau, în sfârşit, braţele hrăpăreţe spre 
toate ţările şi popoarele. 

Numeroase neamuri prusiene care vorbeau limba 
lituaniană fuseseră şterse de pe suprafaţa pământului. 
Lituania simţise până nu de mult călcâiul de fier al 
teutonilor apăsându-i pieptul atât de cumplit, încât la 
fiecare răsuflare i se împuţina sângele din inimă; Polonia, 
deşi învingătoare în bătălia înfricoşătoare de la Plowce, 
pierduse totuşi în vremea lui Lokietek ţinuturile ei de pe 
malul stâng al Vistulei odată cu oraşele Gdaisk, Tczew, 
Gniew şi Swiec. Ordinul cavalerilor din Livonia64 îşi dorea 
să ocupe ţinuturile ruseşti, astfel că, alături de cavalerii 
teutoni, au alcătuit primul val uriaş al mării nemţeşti care s- 
a revărsat tot mai mult peste ţările slave. 

Când, deodată, soarele teutonilor a apus. Lituania a fost 
creştinată de Polonia, iar pe tronul de la Cracovia a urcat 
Jagietto prin căsătoria cu frumoasa regină Jadwiga. E drept, 
Ordinul n-a pierdut nici un ţinut, nici un castel, dar a simţit 
că împotriva puterii lui a apărut altă putere şi a pierdut 
motivul pentru care se afla în Prusia. După creştinarea 
Lituaniei, se vedeau siliţi să se întoarcă în Palestina şi să 
păzească pelerinii care se duceau la locurile sfinte. Dar asta 
însemna să renunţe la bogății, putere, oraşe şi regate 
întregi. Aşadar, cuprins de spaimă şi turbare, Ordinul a 
început să se zvârcolească asemenea unui balaur în şoldul 
căruia s-a înfipt o suliță. Maestrul Konrad se temea să pună 
totul pe o aruncătură de zaruri şi tremura la gândul 
războiului cu marele rege, stăpânitorul ținuturilor polone, 
lituaniene şi rutene, pe care Olgierd le smulsese dintre 
colții tătarilor. Cu toate acestea, cei mai mulţi cavaleri 
teutoni îl îndemnau la război, simțind că trebuie să dea o 


bătălie pe viaţă şi pe moarte; atâta vreme cât puterea nu-i 
fusese ştirbită, faima nu-i pălise, lumea întreagă i-ar fi sărit 
în ajutor şi fulgerele Papei nu ar fi căzut asupra cuibului lor, 
pentru care lucrul cel mai însemnat era acum nu 
răspândirea creştinismului, ci tocmai menţinerea 
păgânismului. 

Şi în acest timp, în faţa celorlalte popoare şi pe la curţile 
străine îi acuzau pe Jagielto şi pe lituanieni că primiseră 
botezul doar de formă. Susţineau că n-aveau cum să facă 
într-un an ceea ce nu izbutise să facă secole la rând paloşul 
Ordinului. Regii şi cavalerii erau asmuţiţi împotriva Poloniei 
şi a stăpânitorului ei ca împotriva sprijinitorilor şi 
apărătorilor păgânătăţii, iar aceste glasuri, care doar la 
Roma nu erau crezute, se răspândeau prin lume şi-i 
atrăgeau la Malborg pe principii, grafii şi cavalerii de la 
miazăzi şi din Apus. Ordinul câştiga astfel încredere şi se 
simţea în putere. Marienburgul, cu castelele şi turnurile 
sale de apărare, orbea oamenii cu puterea lui mai mult ca 
oricând, orbeau bogăţiile şi ordinea înşelătoare, iar Ordinul 
întreg părea mai puternic şi mai rezistent decât oricând. Şi 
niciunul dintre principi, niciunul dintre cavalerii veniţi în 
ospeţie, nimeni dintre teutoni, afară de maestru, nu 
înţelegea că odată cu creştinarea Lituaniei se întâmplase 
ceva, ca şi când aceste valuri ale Nogatului, care apărau 
dintr-o parte fortăreaţa, începuseră să-i ude pe tăcute şi 
fără încetare zidurile. Nimeni nu pricepea că în acest trup 
uriaş, mai rămăsese doar puterea, dar îi dispăruse sufletul; 
cuiva care venise de curând şi privea la acel ex luto 
Marienburg, la zidurile şi turnurile acelea, la crucile negre 
de la porţi, la clădiri şi la veşminte, aceluia îi venea în minte 
înainte de toate că nici porţile iadului nu pot distruge 
această capitală a crucii de la miazănoapte. 

Cu aceleaşi gânduri se uitau la ea nu numai Powala de 
Taczew şi Zbyszko, care mai fusese aici şi înainte, dar şi 
mult mai agerul decât ei Zyndram de Maszkowice. Şi el, 
când privea acum la acest furnicar de oşteni, cuprins în 


rama turnurilor şi a zidurilor uriaşe, chipul i se posomora, 
iar în minte îi reveniră cuvintele semeţe cu care cândva 
teutonii îl ameninţaseră pe regele Kazimierz: „Puterea 
noastră este mai mare, şi dacă nu te supui, o să te urmărim 
cu paloşele noastre până la Cracovia”. 

Deocamdată, însă, comturul castelului îi călăuzi pe 
cavaleri mai departe până la Castelul Mijlociu, în a cărui 
aripă răsăriteană se aflau încăperile oaspeţilor. 

Capitolul XXXIV. 

Macko şi Zbyszko se strânseră în braţe multă vreme, 
întrucât ţinuseră întotdeauna unul la celălalt, iar în anii din 
urmă isprăvile şi necazurile comune sporiseră şi mai mult 
această legătură. Bătrânul cavaler ghici de cum se uită la 
nepotul său că Danusia nu mai este pe lume, aşa că nu-l mai 
întrebă nimic, mulţumindu-se să-l ţină în braţe pe tânăr şi 
vrând să arate prin această îmbrăţişase că nu rămăsese cu 
totul orfan şi mai are totuşi lângă el un suflet de om, gata 
să-i împărtăşească suferinţa. 

Abia când tristeţea şi suferinţa li se mai ostoiră odată cu 
lacrimile, Macko îl întrebă după un răstimp mai lung de 
tăcere: 

Ţi-au răpit-o din nou sau ţi-a murit în braţe? 

A murit în braţele mele aproape de Spychow, răspunse 
tânărul. 

Şi se porni să-i povestească ce şi cum a fost, întrerupându- 
şi istorisirea cu suspine şi oftaturi, iar Macko îl ascultă cu 
luare-aminte, oftând şi el, şi la sfârşit începu iarăşi să-l 
întrebe: 

Dar Jurând mai trăieşte? 

Pe Jurând l-am lăsat în viaţă, dar n-o mai duce mult şi mai 
mult ca sigur că n-o să-l mai văd. 

Atunci, poate că era mai bine să nu mai pleci. 

Cum era să te las aici pe Domnia Ia? 

Câteva săptămâni mai devreme sau mai târziu, e totuna. 

Dar Zbyszko se uită la el şi spuse: 

Şi aşa, cred că te-ai îmbolnăvit aici! Eşti numai piele şi os. 


Fiindcă, deşi soarele pripeşte şi aici, în temniţă e frig 
întotdeauna şi umezeala e grozavă, pentru că fortăreaţa 
este înconjurată de apă. Credeam că o să mucezesc cu 
totul. Nici să mai răsuflu nu prea mai am cu ce, şi din toate 
pricinile astea mi s-a redeschis rana, aia, când mi-a ieşit 
vârful săgeţii numai cu untură de castor de la Bogdaniec. 

Mi-aduc aminte, zise Zbyszko, fiindcă am fost şi eu cu 
Jagienka după castor. Şi câinii ăştia te-au ţinut aici în 
temniţă? 

Macko dădu din cap şi răspunse: 

Ca să spun adevărul, nu m-au primit prea bucuroşi, aşa că 
n-am dus-o prea bine. Sunt foarte îndârjiţi împotriva lui 
Witold şi a samogiţienilor, dar pe cei care îi ajută sunt şi mai 
supăraţi. Degeaba le-am spus de ce ne-am dus la 
samogiţieni. Ar fi vrut să-mi taie capul, şi dacă n-au făcut-o, 
a fost numai pentru că le-a părut rău de răscumpărare; 
cum ştii şi tu, ţin la bani chiar mai mult decât la răzbunare, 
iar în al doilea rând, au vrut să aibă în mână dovada că 
regele Poloniei le trimite ajutor păgânilor. Pentru că noi, cei 
care am fost acolo, ştim că bieţii samogiţieni vor să 
primească botezul, dar nu din mâinile lor, însă teutonii se 
prefac că habar nu au şi se plâng împotriva lor pe la toate 
curţile, şi odată cu ei şi împotriva regelui nostru. 

Aici, pe Macko îl apucă tusea, aşa că trebui să se oprească 
o clipă şi abia după ce-şi recăpătă răsuflarea, continuă: 

Poate că mi-aş fi pierdut minţile în temniţă. Este adevărat 
că a intervenit pentru mine şi Arnold von Baden, care se 
gândea şi el tot la răscumpărare. Dar pe el nu-l ascultă 
nimeni, şi l-au poreclit „ursul”. Din fericire, de Lorche a 
auzit de mine de la Arnold şi a făcut mare gălăgie. Nu ştiu 
dacă ţi-a spus despre asta, pentru că el preferă să-şi 
ascundă faptele bune. Ei îl respectă foarte mult, fiindcă un 
de Lorche a avut odată dregătorii înalte în Ordin, iar ăsta 
este un bogat dintr-un neam cunoscut. Le-a spus atunci că 
el este ostaticul nostru şi dacă mi-ar tăia capul ori m-aş 
îmbolnăvi de foame şi umezeală, i-ai tăia şi tu capul lui. I-a 


ameninţat pe sfetnici că va povesti pe la curţile apusene 
cum se poartă teutonii cu cavalerii învestiţi. Aşa că s-au 
speriat şi m-au dus la lazaret, unde şi aerul şi mâncarea 
sunt mai bune. 

N-am să iau nici o para de la de Lorche, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu! 

E plăcut să iei de la vrăjmaş, iar pe prieten să-l ierţi de 
datorie, încuviinţă Macko, dar de vreme ce regele a fost de 
acord cu schimbul prinşilor, nici tu nu trebuie să mai 
plăteşti pentru mine. 

Bine, dar cuvântul nostru de cavaler? Întrebă Zbyszko. 
Învoiala-i învoială, dar Arnold ar putea să ne facă de ruşine. 

Auzind acestea, Macko se îngrijoră, se gândi puţin şi 
întrebă: 

Dar am putea să mai scădem din preţ? 

Noi l-am stabilit. Oare acum valorăm mai puţin? 

Macko căzu şi mai adânc pe gânduri, dar în ochi i se citea 
admiraţia şi parcă o şi mai mare dragoste pentru Zbyszko. 

Se vede că ţine la onoarea lui! Aşa s-a născut, mormăi ca 
pentru sine. 

Şi începu să ofteze. Zbyszko crezu că-i părea rău după 
banii pe care trebuia să-i plătească lui von Baden, aşa că-l 
linişti. 

Unchiule, ştii doar şi Domnia Ia că avem bani destui, 
numai viaţa să ne fie mai bună. 

O să te ajute Dumnezeu! Îi spuse mişcat bătrânul cavaler. 
Că eu, n-o să mai întârzii mult pe lumea asta. 

Ce vorbeşti, unchiule! O să te faci bine, doar vântul să te 
bată puţin. 

Vântul? Vântul îndoaie copacul tânăr, dar pe cel bătrân îl 
frânge. 

Oho, nu ţi-au putrezit oasele şi Domnia Ta mai ai mult până 
la bătrâneţe. Nu te întrista. 

Dacă tu ai fi vesel, aş râde şi eu. Dar mai am şi altă pricină 
ca să fiu mâhnit, şi la drept vorbind, nu numai eu, ci noi toţi. 

Ce mai e? Întrebă Zbyszko. 


Mai ţii minte că te-am dojenit în tabără la Skirwoilto 
pentru că ai lăudat puterea teutonă? La câmp deschis, sunt 
un popor tare, dar de aproape abia aici m-am uitat bine la 
câinii ăştia! 

Macko, parcă de teamă să nu-l audă cineva, cobori glasul. 

Abia acum văd că tu ai avut dreptate, nu eu. Dumnezeu să 
ne apere, ce forţă grozavă, ce putere! Pe cavalerii noştri îi 
furnică braţele şi vor să se repeadă cât mai curând asupra 
nemților, dar nu ştiu că pe teutoni îi ajută şi îi vor ajuta 
toate popoarele şi toţi monarhii, că ei au mai mulţi bani, că 
instruirea lor e mai bună, castelele mai puternice şi armele 
de luptă la fel. Dumnezeu să ne apere! Şi pe la noi, şi aici se 
zvoneşte că trebuie să se ajungă la un mare război, dar 
când se va ajunge, Dumnezeu să aibă milă de regatul şi 
poporul nostru! 

Aici, îşi luă capul cărunt în mâini, îşi sprijini coatele pe 
genunchi şi tăcu. 

Dar Zbyszko îi răspunse: 

Păi, vezi, Domnia Ta? În lupta în doi, nu puţini dintr-ai 
noştri sunt mai puternici ca ei, dar când e vorba de un 
război mare, ţi-ai dat seama şi singur. 

Păi cum, mi-am dat! Să dea Dumnezeu să înţeleagă şi solii 
regelui, mai ales cavalerul de Maszkowice. 

L-am văzut posomorându-se. E un mare războinic şi se 
spune că nimeni nu se pricepe mai bine la război ca el. 

Dacă-i adevărat, atunci cred că nu va i. 

Dacă teutonii o să vadă că sunt mai puternici, tocmai că va 
fi. Şi vă spun adevărul: n-are decât să fie albă sau neagră, 
că aşa nu mai putem trăi. 

Şi la rândul lui, Zbyszko, strivit parcă de propria nefericire 
şi de cea a tuturor, îşi lăsă capul pe piept, iar Macko zise: 

Păcat de un regat atât de grozav, dar mă tem ca 
Dumnezeu să nu ne pedepsească pentru semeţia noastră. 
Îţi aduci aminte cum cavalerii, în faţa capelei de la Wawel 
înainte de slujbă, atunci când trebuia să-ţi taie capul şi nu ţi 
l-au tăiat, l-au provocat la luptă chiar pe Timur Șchiopul, 


care stăpâneşte patruzeci de ţări şi a făcut un munte din 
capetele oamenilor. Nu le mai ajungeau teutonii! Ar fi vrut 
să se bată cu toată lumea, şi asta înseamnă jignirea lui 
Dumnezeu. 

La această amintire, Zbyszko îşi înfipse mâinile în păru-i 
bălai, fiindcă dintr-odată îl cuprinsese o jale grozavă şi 
strigă: 

Dar pe mine cine m-a scăpat atunci de securea călăului, 
dacă nu ea? O, lisuse! Danuska mea! O, Lisuse! 

Şi începu să-şi smulgă părul şi să-şi muşte pumnii cu care 
voia să-şi înăbuşe suspinele, atât de adânc îi răscolise inima 
durerea. 

Omule, teme-te de Dumnezeu! Încetează! Îl certă Macko. 
Ce rost are? Stăpâneşte-te şi taci! 

Dar Zbyszko nu putu să se liniştească multă vreme şi îşi 
veni în fire abia când Macko, care era într-adevăr încă 
bolnav, se clătină pe picioare şi căzu pe laviţă cu mintea 
întunecată. Atunci tânărul îl întinse pe pat, îi dădu să bea 
vinul pe care i-l trimisese comturul castelului şi-l veghe 
până când bătrânul cavaler adormi. 

A doua zi se treziră târziu, mai vioi şi odihniţi. 

Ei, spuse Macko, cred că încă nu mi-a venit ceasul şi numai 
să mă bată puţin vântul, că am să şi încalec. 

Solii vor mai rămâne câteva zile, răspunse Zbyszko, pentru 
că vin la ei tot mai mulţi oameni să-i roage pentru prinşii 
luaţi ostatici în Mazowsze sau în Wielkopolska ca tâlhari, 
dar noi putem pleca atunci când vrei şi când te simţi în 
putere. 

În această clipă, intră Hlawa. 

Nu ştii ce fac solii acolo? Îl întrebă bătrânul cavaler. 

Vizitează Castelul Înalt şi biserica, răspunse cehul. Îi 
călăuzeşte însuşi comturul castelului, iar după aceea se vor 
duce la trapezăria cea mare să mănânce, unde sunteţi 
poftiţi şi Luminăţiile Voastre. 

Şi tu ce-ai făcut de azi-dimineaţă? 


M-am uitat la pedestrimea mercenară a nemților, pe care 
căpeteniile o instruiau, şi am comparat-o cu a noastră din 
Cehia. 

O mai ţii minte pe cea cehă? 

Eram un băietan când m-a prins cavalerul Zych de 
Zgorzelice, dar mi-o amintesc bine, fiindcă mi-au plăcut de 
mic asemenea lucruri. 

Ei şi? 

Şi nimic! Pedestrimea teutonă este puternică şi bine 
instruită, dar parcă sunt nişte boi, iar cehii noştri nişte lupi. 
Dacă s-ar ajunge la ceva, ştiţi şi Domniile Voastre: boii nu 
mănâncă lupi, dar lupilor le plac foarte mult boii. 

Adevărat, spuse Macko, care se vedea că ştia el ceva, cine 
se atinge de ai voştri, sare înapoi ca înţepat de arici. 

În bătălie, un cavaler călare ţine piept la zece pedestraşi, 
zise Zbyszko. 

Iar Marienburgul poate fi cucerit numai de pedestraşi, 
adăugă scutierul. 

Şi cu acestea luă sfârşit discuţia despre pedestrime, 
întrucât Macko, urmându-şi firul gândurilor, spuse: 

Ascultă, Hlawa, astăzi după ce o să mănânc şi o să mă simt 
mai în putere, o să plecăm. 

Unde? Se interesă cehul. 

Bineînţeles că la Mazowsze. La Spychâw, zise Zbyszko. 

Şi o să rămânem acolo? 

La acestea, Macko îi aruncă lui Zbyszko o privire 
întrebătoare, fiindcă nu discutaseră între ei ce vor face mai 
departe. 

Poate că tânărul avea un plan gata făcut, dar nu voia să-şi 
întristeze unchiul, aşa că răspunse evaziv: 

Mai întâi trebuie să te însănătoşeşti, Domnia Ta. 

Şi după aceea ce facem? 

După aceea? O să te întorci la Bogdaniec. Ştiu cât ţii la 
Bogdaniec. 

Şi tu? 

Şi eu ţin. 


Nu te îndemn să nu te duci la Jurând, rosti Macko încet, că 
dacă moare, trebuie să-l îngropăm cum se cuvine, dar tu 
ascultă la mine, fiindcă eşti mai tânăr şi nu poţi să ai mintea 
mea. Nefericit pământ mai e şi Spychowul acesta. Ai avut 
parte de bine numai prin alte părţi, pe când acolo n-ai 
întâmpinat decât supărare mare şi necazuri. 

Spui adevărul, întări Zbyszko, dar acolo e îngropată 
Danusia. 

Nu mai vorbi! Strigă Macko de teamă ca Zbyszko să nu fie 
iarăşi cuprins de o durere neaşteptată ca ieri. 

Dar pe chipul tânărului se răsfrânseră doar înduioşarea şi 
tristeţea. 

O să avem timp să ne sfătuim, spuse după o clipă. La Ptock, 
şi aşa tot va trebui să te odihneşti. 

Acolo, Luminăţia Ta n-o să duci lipsă de îngrijire, interveni 
Hlawa. 

Chiar aşa! Adeveri Zbyszko, ştii că acolo este şi Jagienka? 
Este jupâniţă la curtea prinţesei Ziemowit. Ei, trebuie să 
ştii, că doar Domnia Ta ai dus-o acolo. A fost şi la Spychow. 
Mă şi mir că nu mi-ai spus nimic despre ea la Skirwoitto. 

Nu numai că a fost la Spych6w, dar fără ea Jurând ar fi 
pipăit drumul cu toiagul sau ar fi murit pe undeva. Am 
adus-o la Ptock după ce l-a moştenit pe abate şi nu ţi-am 
adus aminte de ea, fiindcă dacă-ţi spuneam, ar fi fost 
totuna, Atunci, bietul de tine, nu mai luai seama la nimic. 

Ea ţine grozav la Domnia Ia, spuse Zbyszko. Slavă 
Domnului că n-a mai fost nevoie de niscaiva scrisori, dar ea 
a făcut rost de ele pentru Domnia Ia de la prinţesă şi de la 
solii teutoni. 

Dumnezeu s-o binecuvânteze, că o fată mai bună ca ea nu 
se află pe lume! Se bucură Macko. 

Discuţia le fu întreruptă de intrarea lui Zyndram de 
Maszkowice şi de Powala de Taczew, care auzind că lui 
Macko i se făcuse rău ieri, veniseră să-l viziteze. 

Lăudat fie lisus Cristos! Rosti Zyndram păşind peste prag. 
Cum îţi este astăzi, Domnia Ta? 


Mulţumesc lui Dumnezeu! Binişor! Zbyszko zice că după 
ce mă va bate puţin vântul, mă voi simţi foarte bine. 

Şi de ce să nu fie aşa? O să fie! Toate vor fi bune, se 
amestecă Powata. 

M-am odihnit destul de bine! Răspunse Macko. Nu aşa ca 
Domniile Voastre care, după cum am auzit, v-aţi sculat de 
dimineaţă. 

Mai înainte au venit la noi oamenii de aici să ne spună 
numele prinşilor, zise Zyndram, apoi am vizitat gospodăria 
teutonilor: Turnurile şi amândouă castelele. 

Şi gospodăria, şi castelele sunt grozave! Mormăi Macko, 
posomorât. 

Sigur că sunt grozave. La biserică au şi podoabe arăbeşti, 
despre care teutonii povesteau că le-au învăţat de la 
sarazinii din Sicilia, iar în castele sunt încăperi deosebite, 
aşezate pe câte un stâlp sau pe mai mulţi. O să vezi şi 
Domnia Ta trapezăria mare. Peste tot întăriturile sunt 
straşnice, cum nu se mai află nicăieri. Nici o ghiulea de 
piatră, oricât de mare ar fi, nu dărâmă asemenea ziduri. E 
drept, mai mare dragul să priveşti. 

Zyndram era atât de vesel când povestea, încât Macko se 
uită mirat la el şi-l întrebă: 

Dar bogăţiile şi rânduiala, oştirea şi musafirii le-aţi văzut? 

Ne-au arătat totul chipurile din ospitalitate, dar în fond, ca 
să ne descurajeze. 

Da, şi? 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, de va fi război, o să-i alungăm 
hăt peste munţi şi peste mări, acolo de unde au venit. 

Macko, uitând într-o clipită de boală, mai că zvâcni în 
picioare de uimire: 

Cum aşa, Domnia Ta? Exclamă. Se spune că ai mintea 
ageră. Că mie mai că mi-a venit rău, când le-am văzut 
puterea. Pentru Dumnezeu, după ce vezi? 

Aici, se întoarse spre nepot: 

Zbyszko, porunceşte să pună pe masă vinul pe care ni l-au 
adus. Luaţi loc, Luminăţiile Voastre, şi vorbiţi, fiindcă nici un 


doftor n-o să găsească un leac mai bun ca acesta pentru 
boala mea. 

Zbyszko, la rândul lui foarte curios, aduse el însuşi 
urciorul cu vin şi paharele, după care se aşezară în jurul 
mesei şi de Maszkowice începu să vorbească astfel: 

Întăriturile nu înseamnă nimic, pentru că ce-i făcut de 
mâna omului, tot de ea poate fi şi dărâmat. Ştiţi ce ţine 
cărămizile legate una de alta? Varul! Dar pe oameni? 
Dragostea. 

Pe rănile Mântuitorului, Domnia Ta, îţi curge numai miere 
din gură, strigă Macko. 

Iar Zyndram se bucură în inima lui de această laudă şi 
urmă: 

Dintre oamenii de aici, unul are ostatic la noi un frate, altul 
un fiu, ăsta o rudă, ăla un ginere ori pe altcineva. Comturii 
de la hotar le poruncesc să vină la noi să tâlhărească, aşa că 
nu puţini sunt răpuşi sau prinşi de ai noştri. Şi pentru că 
oamenii au aflat de schimbul de ostatici convenit între rege 
şi maestru, s-au grăbit să vină la noi cu noaptea în cap să ne 
dea numele prinşilor, pe care pisarul nostru le-a scris. Cel 
dintâi a fost un dogar de pe aici, un orăşean bogat, neamţ 
cu casă în Malborg, care la sfârşit ne-a spus: „Aş putea să-i 
fiu de folos regelui şi regatului vostru şi altfel, nu i-aş da 
numai averea, ci şi capul”. Am refuzat, gândind că e vreo 
iudă. Dar după aceea, vine un preot de lângă Oliwa, se 
roagă pentru fratele lui şi ne spune: „Este adevărat, 
Domnia Ta, că veţi porni cu război asupra stăpânilor noştri 
prusieni? Pentru că aici, tot poporul, când rosteşte: „Vie 
împărăţia Ta,, se gândeşte la regele Poloniei”. Pe urmă a 
fost vorba de doi fii de şlahtici, vasali de lângă Sztum; apoi 
au mai venit negustori din Gdansk, meseriaşi, a fost unul 
care toarnă clopote la Kwidzyn, au fost o grămadă de 
oameni şi toţi ne-au spus acelaşi lucru. 

Aici, Zyndram se opri, se ridică, cercetă dacă nu asculta 
cineva la uşă şi întorcându-se, sfârşi cu glasul coborât: 


Am întrebat şi eu de multe şi de toate. În toată Prusia, 
teutonii sunt urâţi de preoţi, şlahtici, orăşeni şi ţărani. Şi-i 
urăşte nu numai acest popor care vorbeşte limba noastră 
sau pe cea prusiană, dar până şi nemţii. Cine trebuie să-i 
slujească, îi slujeşte de nevoie, dar şi ciuma le este mai 
dragă decât teutonul. Asta e. 

Da, dar ce legătură are asta cu puterea teutonă? Întrebă 
Macko neliniştit. 

Zyndram îşi mângâie fruntea lată cu mâna, se gândi un 
răstimp, căutând parcă o comparaţie, şi la urmă zâmbi şi 
întrebă: 

Domnia 'Ia ai luptat vreodată în arenă? 

Fără îndoială şi nu numai o dată, răspunse Macko. 

Şi ce crezi? Nu cade de pe cal de la prima izbitură 
cavalerul, fie el şi cel mai puternic, care are chinga de la şa 
şi de la scări tăiată? 

Negreşit! 

Păi, vezi: Ordinul este un astfel de cavaler. 

Pentru Dumnezeu! Strigă Zbyszko. Nici într-o carte nu 
citeşti mai bine! 

Mişcat, Macko rosti cu glasul puţin tremurător: 

Să te răsplătească Dumnezeu. Domnia Ia, cred că 
armurierul trebuie să facă un coif anume pentru capul 
Domniei Tale, că unul de-a gata nu există nicăieri. 

Capitolul XXXV. 

Macko şi Zbyszko voiau să plece numaidecât de la 
Malborg, dar în ziua când Zyndram de Maszkowice le 
întremase sufletele, nu plecară, deoarece la Castelul Înalt 
avu loc un prânz, apoi o cină în cinstea solilor şi a 
oaspeţilor, la care Zbyszko fusese poftit ca un cavaler al 
regelui, iar pe lângă el şi Macko. Mai puţini oaspeţi 
participară la prânzul din marea trapezărie splendidă, 
luminată de zece ferestre, a cărei boltă se sprijinea, printr-o 
artă mai rar întâlnită, pe o singură coloană. Afară de 
cavalerii regelui, se aşezară la masă dintre străini doar un 
singur graf din Suabia şi unul din Burgundia, care, deşi 


supus al unor stăpânitori puternici, venise să împrumute 
bani de la Ordin în numele lor. Dintre localnici, alături de 
maestru, luară parte la prânz patru dregători socotiți stâlpii 
Ordinului, adică marele comtur, mai marele milelor, 
şambelanul şi ajutorul de vistiernic. Al cincilea stâlp, 
mareşalul, era plecat în campania împotriva lui Witold. 

Cu toate că Ordinul depusese jurământul sărăciei, se 
mânca din talere de aur şi argint şi se bea vin de Malmazia, 
întrucât maestrul voia să-i uimească pe solii polonezi. Dar 
pe lângă mulţimea felurilor de mâncare şi a băuturilor, 
oaspeţii se simțeau stingheriţi întrucâtva din cauza 
greutăților de vorbire şi a gravităţii cu care trebuiau să se 
poarte. Cina, în schimb, din uriaşa trapeză mănăstirească 
(Convents Remter), fu mult mai veselă, deoarece veniră tot 
sfatul şi toţi oaspeţii care nu plecaseră încă împotriva lui 
Witold cu oastea mareşalului. Veselia nu fu întreruptă de 
nici o dispută sau gâlceavă. Într-adevăr, cavalerii străini, 
prevăzând că vor trebui să lupte odată şi odată cu polonezii, 
nu-i priveau cu ochi buni, dar teutonii le spuseseră dinainte 
că trebuie să-şi păstreze liniştea şi-i rugaseră foarte mult să 
nu-şi piardă cumpătul, temându-se să nu jignească în 
persoana solilor pe rege şi întreg regatul. Dar chiar şi în 
această situaţie se arătă reaua-voinţă a Ordinului, fiindcă îşi 
preveniră ospeţii împotriva impulsivităţii polonezilor: „când 
sunt afumaţi, pentru orice vorbă mai aspră, sunt gata să-ţi 
smulgă barba sau să înfigă cuțitul în tine”. De aceea, mai 
târziu oaspeţii rămaseră miraţi de blândeţea şi a lui Powata 
de Taczew, şi a lui Zyndram de Maszkowice, iar cei mai 
mintoşi, bănuiră că nu obiceiurile poloneze sunt grosolane, 
ci limbile teutonilor erau rele şi otrăvite. 

Câte unii, obişnuiţi cu petrecerile pline de fast de la curţile 
elegante din Apus, n-aveau nici o idee prea grozavă despre 
obiceiurile aceloraşi teutoni, deoarece la acest ospăț se 
adusese o orchestră mult prea zgomotoasă, la care se 
adăugau cântecele necioplite ale trubadurilor, glumele 
nesărate ale bufonilor, ţopăiturile urşilor şi ale fetelor 


desculţe. Iar când se mirară de prezenţa femeilor la 
Castelul Înalt, părea că se renunţase de mult la această 
interdicţie şi însuşi marele Winrych Kniprode dansase aici 
la vremea lui cu frumoasa Maria von Alfleben. Fraţii îi 
lămuriră că, într-adevăr, femeile n-au voie să locuiască la 
Castel, dar pot veni la trapeză la ospeţe, şi că anul trecut 
soţia prinţului Witold, care locuise în Pulberăria pregătită 
regeşte în Turnul de Apărare, venea în fiecare zi aici să 
joace „dame”, ale cărei piese de aur i se dăruiau în fiecare 
seară. 

Se jucară şi acum nu numai „dame” şi şah, dar şi zaruri; 
mai mult chiar decât se discută, din cauza orchestrei sau a 
cântecelor care acopereau totul. Totuşi, în hărmălaia 
generală se mai întâmplau şi momente de linişte şi Zyndram 
de Maszkowice, folosindu-se de o asemenea clipă, 
prefăcându-se că nu ştie nimic, îl întrebă pe marele 
maestru dacă supuşii din toate ţinuturile ţin foarte mult la 
Ordin. 

Konrad von Jungingen răspunse: 

Cine ţine la Cruce, trebuie să ţină şi la Ordin. 

Răspunsul le plăcu şi călugărilor, şi oaspeţilor, aşa că 
începură să-l laude, iar el, bucurându-se, îşi urmă vorba: 

Cine-i prieten cu noi, aceluia îi este bine sub noi, dar 
pentru duşman n-avem decât două mijloace. 

Care sunt acestea? Întrebă cavalerul polonez. 

Poate că Domnia Ta nu ştii că eu cobor din odăile mele în 
această trapeză printr-o scară din zid, iar lângă scara asta 
se află o încăpere boltită în care, dacă te-aş conduce acolo, 
ai cunoaşte primul mijloc. 

Chiar aşa! Strigară fraţii. 

Iar cavalerul de Maszkowice ghici că maestrul vorbeşte de 
acel „turn” plin cu aur, cu care se lăudau teutonii, aşa încât 
cumpăni puţin şi răspunse: 

Odinioară, ehei, foarte de mult, un împărat neamţ i-a 
arătat unui trimis de-al nostru care se numea Skarbek, o 
asemenea comoară şi i-a spus: „Eu am cu ce să-l bat pe 


LIA 


stăpânul tău!” Iar Skarbek i-a aruncat un inel de aur şi i-a 
răspuns: „Poftim, aurul la aur trage, noi polonezii preferăm 
fierul.” Şi ştii, Luminăţia Ia ce-a fost pe urmă? Pe urmă a 
fost Hundsfeld. 

Ce înseamnă Hundsfeld? Întrebară zece-cincisprezece 
cavaleri deodată. 

Este numele unui câmp de bătălie, răspunse Zyndram 
liniştit, unde nimeni n-a fost în stare să-i îngroape pe nemți, 
aşa că până la urmă i-au îngropat câinii. 

Atât cavalerii, cât şi fraţii călugări se tulburară auzind 
acest răspuns şi nu mai ştiură ce să zică, iar Zyndram de 
Maszkowice adăugă ca un fel de încheiere: 

Cu aurul nu faci nimic împotriva fierului. 

Păi cum! Strigă maestrul, al doilea mijloc al nostru e fierul. 
Domnia Ta ai văzut în Turnul de Apărare atelierele de 
armurărie. Acolo, bat ciocanele ziua şi noaptea, iar platoşe 
şi paloşe ca ale noastre nu mai sunt pe lume. 

Dar la acestea, Powalta de 'Taczew întinse mâna spre 
mijlocul mesei, luă un tesac lung de un cot şi mai lat deo 
jumătate de palmă, care slujea la tăierea cărnii, îl răsuci cu 
uşurinţă ca pe un pergament, îl ridică în sus, în aşa fel ca 
să-l vadă cu toţii, apoi i-l dădu maestrului. 

Dacă şi paloşele sunt tot din fier din ăsta, spuse, n-o să 
faceţi mare lucru cu ele. 

Şi zâmbi bucuros de sine, iar clericii şi laicii aproape că se 
ridicară de pe locurile lor şi se strânseră grămadă în jurul 
marelui maestru, după care îşi trecură unul altuia tesacul 
răsucit în formă de trâmbiţă, dar tăcură cu toţii, încremeniţi 
de atâta putere. 

Pe capul Sfântului Liboriusz! Strigă maestrul în cele din 
urmă, ai mâini de fier, Domnia "Ia. 

Iar graful din Burgundia adăugă: 

Ba chiar mai tari decât fierul. A răsucit tesacul de parcă a 
fost din ceară. 

Nici măcar nu i s-au îmbujorat obrajii! Strigă unul dintre 
fraţi. 


Pentru că, răspunse Powata, poporul nostru este simplu, 
nu are atâta bogăţie şi o viaţă atât de uşoară, cum văd aici, 
dar e vânjos. 

Acum se apropiară de el cavalerii italieni şi francezi şi 
începură să-i vorbească în limba lor răsunătoare, despre 
care bătrânul Macko spunea că sună ca şi când ai lovi două 
talgere de zinc. Îi admirară puterea, iar el ciocni cu ei şi 
răspunse: 

Pe la noi se fac de multe ori asemenea lucruri pe la ospeţe, 
ba, se întâmplă ca uneori să-l răsucească şi vreo fată, dacă 
tesacul este mai mic. 

Dar nemţii, cărora le plăcea să se laude faţă de străini cu 
statura şi puterea lor, se ruşinară şi-i cuprinse mânia, aşa 
că bătrânul Helfenstein se porni să strige din celălalt capăt 
al mesei: 

Ruşine nouă! Frate Arnold von Baden, arată-le că nici 
oasele noastre nu sunt făcute din lumânările de la biserică! 
Daţi-i un tesac! 

Slujitorii îi aduseră îndată tesacul şi-l puseră înaintea lui 
Arnold, dar el, fie că se pierdu cu firea în faţa atâtor 
martori, fie că avea mai puţină putere în mâini, îl îndoi doar 
pe jumătate, dar nu fu în stare să-l răsucească. 

Aşa că nu puţini dintre oaspeţii străini, cărora teutonii le 
şoptiseră de multe ori că la iarnă va izbucni războiul cu 
regele Jagielto, căzură adânc pe gânduri şi îşi amintiră în 
această clipă că în ţara asta iarna este foarte geroasă şi că 
poate ar fi mai bine să se întoarcă acasă cât mai au timp, 
sub cerul mai blând al castelului natal. 

Şi era ciudat, deoarece asemenea gânduri începură să le 
treacă prin minte în luna iulie, când era vreme frumoasă şi 
călduri mari. 

Capitolul XXXVI. 

La Plock, Zbyszko şi Macko nu mai găsiră pe nimeni la 
curte, fiindcă prinţul şi prinţesa, împreună cu cei opt copii 
ai lor, plecaseră în vizită la Czersk, unde-i poftise prinţesa 
Anna Danuta. Despre Jagienka aflară de la episcop că avea 


să rămână la Spychow alături de Jurând până la moartea 
lui. Aceste veşti le erau la îndemână, pentru că şi ei voiau să 
treacă pe la Spychow. Macko ridică în slăvi bunătatea 
Jagienkăi, care preferase să se ducă la un muribund, deşi 
nu-i era nici măcar rudă, în locul petrecerilor de la Czersk, 
unde nu aveau cum să ducă lipsă de jocuri şi distracţii. 

Poate că a făcut asta şi pentru ca să nu se încrucişeze pe 
drum cu noi, îşi dădu cu părerea bătrânul cavaler. N-am 
mai văzut-o de mult şi mă bucur s-o întâlnesc, fiindcă ştiu că 
şi ea ţine la mine. Cred că a mai crescut mult şi trebuie să 
fie şi mai frumoasă ca înainte. 

La care Zbyszko: 

S-a schimbat grozav. Frumoasă a fost întotdeauna, dar mi- 
o aminteam ca pe o fată simplă, iar acum. E potrivită şi 
pentru încăperile regale. 

Atât ţi s-a părut de schimbată? Neamul ei, Jastrzebiec de 
la Zgorzelice, e tare vechi şi în timp de război au deviza „La 
nuntă!” 

Urmă o clipă de tăcere, apoi bătrânul cavaler, continuă 
iarăşi: 

Vrea să se întoarcă la Zgorzelice, cum ţi-am mai spus. 

Pe mine m-a mirat şi plecarea ei de acolo. 

A vrut să-l îngrijească pe abatele bolnav, de care n-avea 
cine să vadă. Pe lângă asta, se mai temea de Cztan şi de 
Wilk, şi chiar eu i-am spus că fraţii ei vor fi mai în siguranţă 
fără ea decât cu ea. 

Aşa e, n-aveau cum să năpăstuiască nişte orfani. 

Macko se îngândură. 

Dar acolo nu s-au răzbunat oare pe mine că am adus-o 
încoace, iar din Bogdaniec o mai fi rămas ceva întreg, 
Dumnezeu ştie? Nu ştiu nici dacă, întorcându-mă, voi mai fi 
în stare să mă apăr. Ei sunt tineri şi puternici, iar eu sunt 
bătrân. 

Ei, asta s-o spui Domnia Ia unuia care nu te cunoaşte, 
răspunse Zbyszko. 


De bună seamă, Macko nu vorbea prea serios, căci se 
gândea la altceva, dar deocamdată dădu numai din mână. 

Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit la Malborg, treacă-meargă! 
Continuă. Dar o să mai vorbim despre asta la Spychow. 

Şi a doua zi după popasul de o noapte la Ptock, porniră 
spre Spychâw. 

Zilele erau luminoase, drumul uscat, uşor şi lipsit de 
primejdie, fiindcă din cauza ultimelor negocieri, teutonii 
opriseră jafurile de la hotar. De altfel, cei doi cavaleri 
făceau parte dintre călătorii de care tâlharii era mai bine să 
se ţină departe, decât să-i atace, aşa că merseră repede şi a 
cincea zi după plecarea de la Ptock, ajunseră fără greutate, 
într-o dimineaţă, la Spychâw. Jagienka, care se legase de 
Macko ca de cel mai bun prieten din lume, îl întâmpină 
aproape ca pe un tată, iar el, deşi nu se pierdea cu firea din 
orice, se înduioşă totuşi de bunăvoința fetei îndrăgite şi 
când, ceva mai târziu, Zbyszko, după ce întrebă de Jurând, 
se duse la el şi la răposata lui, bătrânul cavaler răsuflă 
adânc şi spuse: 

Ehei, pe cine Dumnezeu a vrut s-o ia, a luat-o, iar pe cine a 
vrut s-o lase, a lăsat-o, dar socotesc că s-a sfârşit cu truda şi 
călătoriile noastre pe unde a înţărcat dracu' copiii. 

lar după o clipă, adăugă: 

Hm, pe unde nu ne-a purtat Dumnezeu în anii din urmă! 

Dar pe Domnia Ta te-a ocrotit mâna Domnului, răspunse 
Jagienka. 

Adevărat, m-a ocrotit, deşi sincer vorbind, e timpul să mă 
duc acasă. 

Trebuie să mai rămânem aici cât trăieşte Jurând, zise fata. 

Dar ce se întâmplă cu el? 

Se uită în sus şi râde; cred că vede raiul, iar acolo pe 
Danuska. 

Tu ai grijă de el? 

Am, dar preotul Kaleb zice că şi îngerii au grijă de el. Ieri, 
gospodina de aici a văzut doi. 


Lumea vorbeşte, spuse Macko, că şlahticului îi stă cel mai 
bine să moară pe câmpul de luptă, dar aşa cum se stinge 
Jurând, e bine şi în pat. 

Nu mănâncă şi nu bea nimic, râde doar întruna, adăugă 
Jagienka. 

Hai la el. Zbyszko trebuie să fie şi el acolo. 

Dar Zbyszko zăbovise puţin la Jurând, care nu mai 
recunoştea pe nimeni, şi se dusese la sicriul Danusiei în 
criptă. Stătu aici până când veni bătrânul 'Iolima să-l cheme 
la masă. În timp ce ieşea, observă la lumina torţei că pe 
sicriu erau o mulţime de cununiţe de albăstrele şi de 
gălbenele, iar împrejur podeaua de lut era curată şi 
presărată cu obligeană, calcea calului şi flori de tei, care 
răspândeau arome de miere. Inima i se umplu de duioşie şi 
întrebă: 

Cine aduce flori la sicriu? 

Jupâniţa de Zgorzelice, răspunse 'Tolima. 

Tânărul cavaler nu zise nimic, dar puţin mai târziu, când o 
văzu pe Jagienka, îi căzu la picioare, i le îmbrăţişă şi strigă: 

Dumnezeu să te răsplătească pentru bunătatea ta şi florile 
Danuskăi. 

Şi spunând acestea, izbucni în hohote de plâns, iar ea îi luă 
capul în mâini, ca o soră care vrea să-şi mângâie fratele mai 
Mic, şi spuse: 

Of, dragă Zbyszko, cât aş vrea să te liniştesc mai mult! 

După care, lacrimile începură să i se scurgă din ochi. 

Capitolul XXXVII. 

Jurând îşi dădu sufletul după câteva zile. O săptămână 
întreagă preotul Kaleb făcu slujbe lângă trupul fără viaţă, 
care nu începu să putrezească, aşa că toţi văzură în asta o 
minune a lui Dumnezeu, şi o săptămână întreagă se 
perindară oaspeţii pe la Spychow. După aceea, urmară zile 
de linişte, cum se întâmplă de obicei după înmormântări. 
Zbyszko se ducea deseori în criptă, iar uneori cu arbaleta în 
pădure, deşi nu trăgea cu săgeți în animale şi mergea aşa, 
ca să uite de el, până într-o seară, când intră în odaia în 


care se aflau fetele împreună cu Macko şi Hlawa şi spuse pe 
neaşteptate. 

Ascultaţi ce vreau să vă spun! Tristeţea nu foloseşte 
nimănui, de aceea este mai bine să vă întoarceţi la 
Bogdaniec şi la Zgorzelice decât să staţi aici. 

Se aşternu tăcerea şi toţi înţeleseră că vor discuta lucruri 
însemnate, astfel că Macko spuse într-un târziu: 

E mai bine pentru noi, dar e mai bine şi pentru tine. 

Zbyszko scutură din cap. 

Nu! Răspunse, o să mă întorc şi eu la Bogdaniec cu voia lui 
Dumnezeu, dar acum am alt drum de făcut. 

Mde! Strigă Macko. Eu am spus că s-a sfârşit, dar se vede 
că nu s-a sfârşit! Zbyszko, ai frică de Dumnezeu! 

Doar ştii că am jurat. 

Asta-i pricina? Dacă Danuska nu mai este, nu mai sunt nici 
jurămintele tale. Moartea ei te-a dezlegat de ele. 

M-ar fi dezlegat moartea mea, dar nu a ei. Eu l-am jurat 
lui Dumnezeu pe onoarea mea de cavaler! Domnia Ia ce 
vrei să fac? Am jurat pe onoarea mea de cavaler! 

Fiecare cuvânt despre onoarea de cavaler făcea o 
impresie aproape magică asupra lui Macko. În viaţă, afară 
de poruncile lui Dumnezeu şi ale bisericii, nu se mai 
condusese decât după alte câteva principii, de la care nu se 
abătuse niciodată. 

Eu nu te îndemn să nu-ţi respecţi jurământul, îi răspunse. 

Dar ce vrei să-mi spui? 

Vreau să-ţi spun că eşti încă tânăr şi ai destul timp pentru 
toate. Acum, hai cu noi; te odihneşti, scapi de jale şi durere, 
şi pe urmă o să pleci unde pofteşti. 

Domnia "Ta, îţi mărturisesc ca la spovedanie, îi destăinui 
Zbyszko. Călăresc, vezi şi Domnia Ta, ori de câte ori e 
nevoie, vorbesc, mănânc şi beau ca oricare om, dar îţi spun 
sincer că înlăuntrul meu, în sufletul meu, nu sunt în stare 
de nimic. În mine nu există nimic, afară de durere şi lacrimi 
amare care-mi curg singure din ochi. 

Atunci, printre străini îţi va fi şi mai rău. 


Nu cred! Se împotrivi Zbyszko. Dumnezeu mă vede, la 
Bogdaniec mi-aş pierde minţile. Dacă-ţi spun că nu pot, nu 
pot! Am nevoie de război, pentru că în luptă uiţi mai uşor. 
Simt că dacă-mi voi îndeplini legământul, voi putea să-i 
spun acelui suflet mântuit îndată: am împlinit tot ce ţi-am 
promis, şi abia atunci mă va elibera. Înainte, însă, nu! N-o 
să mă ţii nici legat la Bogdaniec. 

După aceste cuvinte, în odaie se lăsă tăcerea şi se mai 
auzea doar zbârnâitul muştelor ce zburau pe sub tavan. 

Decât să înnebunească la Bogdaniec, mai bine să plece, 
rosti într-un târziu Jagienka. 

Macko îşi puse amândouă mâinile după ceafă, cum avea 
obiceiul în momentele de cumpănă, apoi oftă adânc şi 
spuse: 

Ei, Dumnezeule atotputernic! 

Iar Jagienka îşi continuă vorba: 

Zbyszko, jură că dacă Dumnezeu te va păstra în viaţă, n-o 
să rămâi acolo şi o să te întorci aici la noi. 

De ce să nu mă întorc? O să mai trec şi pe la Spychâw, dar 
n-am să rămân aici. 

Pentru că, urmă fata cu glasul mai încet, dacă te gândeşti 
la sicriu, o să ţi-l aducem la Krzesnia. 

Jagus! Nu se mai putu abţine să nu răbufnească Zbyszko. 

Şi, mişcat până la lacrimi, îi căzu recunoscător la picioare. 

Capitolul XXXVIII. 

Bătrânul cavaler ţinea neapărat să-l însoţească pe Zbyszko 
până la oastea prinţului Witold, dar acesta nu acceptă în 
ruptul capului. Se încăpăţână să plece singur, fără 
însoțitori, fără care de povară, doar cu trei slujitori călare, 
dintre care unul avea să ducă proviziile, al doilea armura şi 
veşmintele, iar al treilea pieile de urs pentru dormit. În 
zadar Jagienka şi Macko îl implorară să-l ia cu sine măcar 
pe Hlawa, scutierul care făcuse dovada puterii şi credinţei 
sale. O ţinu una şi bună, spunând că trebuie să uite de 
durerea care-l macină, iar prezenţa scutierului i-ar fi adus 
aminte tocmai de tot ce fusese şi trecuse. 


Dar încă înainte de plecarea lui, avură loc discuţii aprinse, 
legate de viitorul Spychowului. Macko îl sfătui să vândă 
proprietatea. Susţinu că este o moşie nefericită care nu 
adusese nimănui nimic, afară de nenorociri şi suferinţă. La 
Spych6w, erau tot felul de bogății, începând cu banii şi 
sfârşind cu armurile, caii, veşmintele, cojoacele, pieile 
scumpe, lucrurile de preţ şi cirezile, aşa că Macko îşi dorea 
în sufletul lui ca toată această avuţie să ajute reşedinţa de 
la Bogdaniec, care-i era cea mai dragă dintre toate celelalte 
moşii. Se sfătuiră deci îndelung, dar Zbyszko nu acceptă 
nicidecum să vândă. 

Cum aş putea eu, întrebă, să-i vând osemintele lui Jurând? 
Aşa o să-l răsplătesc pentru tot binele pe care mi l-a făcut? 

Ţi-am făgăduit să-ţi aducem acolo sicriul Danusiei, 
răspunse Macko, am putea să-l aducem şi pe al lui Jurând. 

Nu se poate! Aici e cu părinţii lui, iar la Krzesnia i-ar fi 
urât singur. Dacă o luaţi pe Danusia, îl veţi despărţi de 
copila lui, iar dacă-l aduceţi şi pe el, vor rămâne singuri 
părinţii lui. 

Pentru că tu uiţi că Jurând îi vede în fiecare zi pe toţi în 
rai, iar părintele Kaleb zice că el se află în rai, răspunse 
bătrânul cavaler. 

Dar preotul Kaleb, care-i ţinea partea lui Zbyszko spuse: 

Sufletul este în rai, dar trupul este pe pământ până în ziua 
Judecăţii de apoi. 

Macko medită puţin şi urmându-şi firul gândurilor, 
adăugă: 

Da, dar cred că Jurând n-o să-i vadă şi pe cei care n-au fost 
mântuiţi, altfel nu se poate. 

Ce rost are să discutăm noi sentinţa dumnezeiască! 
Răspunse Zbyszko. Ferească Dumnezeu să aduci un om 
străin să stăpânească peste sfintele oseminte. Mai bine îi las 
pe toţi aici şi nu mai vând Spych6w, de-ar fi să-mi ofere şi un 
principat pe el. 

După aceste cuvinte, Macko înţelese că n-are ce face, 
fiindcă îi cunoştea încăpăţânarea nepotului şi i-o admira ca 


pe tot ce ţinea de firea tânărului. 

Aşadar, după o clipă, zise: 

Mi-o spune un om fără experienţă, dar are dreptate. 

Şi se posomori, fiindcă totuşi nu ştia ce să facă. 

Dar Jagienka, care tăcuse până atunci, propuse altceva: 

Dacă s-ar găsi un om cumsecade care să administreze sau 
să ia în arendă Spych6w, ar fi cum nu se poate mai bine. Ar 
fi grozav să-l ia cineva în arendă, pentru că n-aţi mai avea 
nici o grijă şi ar veni şi ceva bani. Ce ziceţi de Tolima? E 
bătrân şi se pricepe mai mult la război decât la gospodărie, 
dar mai este şi părintele Kaleb? 

Dragă jupâniţă! Răspunse preotul Kaleb, şi eu, şi Tolima 
avem nevoie mai mult de pământul care să ne acopere, 
decât de cel pe care mergem. 

Şi spunând acestea, se întoarse spre 'Tolima: 

Aşa-i, bătrâne? 

Tolima îşi făcu mâna pâlnie la urechea ascuţită şi întrebă: 

Despre ce este vorba? Iar când i se repetă mai tare, zise: 

Vorbă sfântă. Eu nu sunt bun pentru gospodărie! Baltagul 
ară mai adânc decât plugul. Mai degrabă mi-aş răzbuna 
stăpânul şi pe copila lui. 

Şi întinse mâinile slabe şi vânoase, cu degetele încovoiate 
ca ghearele unei păsări de pradă, după care, îndreptându-şi 
capul ca un bot de lup către Macko şi Zbyszko, adăugă: 

Domniile Voastre, luaţi-mă să lupt împotriva nemților, asta- 
i slujba mea! 

Şi avea dreptate. Îl ajutase destul pe Jurând să-şi strângă 
averea, dar numai cu prada de război, nu cu gospodăria. 

Deci Jagienka care în tot acest răstimp chibzuise ce să mai 
spună, adăugă iarăşi: 

Aici ar fi nevoie de un om tânăr şi fără frică, fiindcă hotarul 
teuton nu e departe; unul care nu numai să nu se ascundă 
de nemți, ba chiar să-i şi caute. lată de ce cred că unul ca 
Hlawa ar fi tocmai potrivit. 

Ia uitaţi-vă ce ne mai sfătuieşte! Se minună Macko, căruia, 
deşi ţinea la Jagienka, nu-i plăcea ca în astfel de treburi să 


se amestece o femeie, şi încă una nemăritată. 

Dar cehul se ridică de pe laviţa pe care şedea şi zise: 
Dumnezeu mi-e martor că aş prefera să merg la război cu 
stăpânul Zbyszko, pentru că am dezbrăcat deja câţiva nemți 

şi s-ar mai putea întâmpla. Dar dacă tot trebuie să rămân, 
aş rămâne aici. Tolima îmi este prieten şi el mă ştie. Hotarul 
teuton este aproape, ei şi? Tocmai asta e! De ce e nevoie să 
mă tem eu de ei, n-au decât să se teamă ei de mine. Să mă 
ferească Dumnezeu să vă nedreptăţesc cu ceva în 
gospodărie în folosul meu. Stăpâna să pună mărturie 
pentru mine, că ştie că aş prefera să mor de o sută de ori 
decât să-i arăt ochii mincinoşi. La gospodărie mă pricep 
atât cât am învăţat la Zgorzelice, dar socotesc că aici 
trebuie să trudesc mai mult cu baltagul şi paloşul, decât cu 
plugul. Şi îmi convine şi mie, deşi, da. Mă rog, să rămân aici. 

Atunci ce? Îl grăbi Zbyszko. De ce mai stai la îndoială? 

Hlawa se tulbură şi se bâlbâi mai departe: 

Dar dacă stăpâna va pleca, o să plece şi toţi ceilalţi. Fie 
luptă, fie gospodărie, tot e bine, dar să trudesc singur. Fără 
nici un ajutor. Mi s-ar uri grozav fără stăpână şi fără. Asta, 
cum tocmai voiam să spun. Şi cum stăpâna n-a mers 
singură prin lume. Cum să nu mă ajute şi pe mine nimeni. 
Ştiu eu! 

Ce vrea să zică flăcăul ăsta? Întrebă Macko. 

Ai mintea ageră, Domnia Ia, şi încă nu ţi-ai dat seama, 
răspunse Jagienka. 

Cum aşa? 

În loc să-i răspundă, fata i se adresă scutierului: 

Dar dacă ar rămâne şi Anula aici cu tine, te-ai descurca? 

La acestea, cehul se prăpăstui la picioarele ei, de se ridică 
praful din podea. 

M-aş descurca şi în iad cu ea! Strigă, îmbrăţişându-i 
picioarele. 

Auzind acest strigăt, Zbyszko se uită uluit la scutier, 
întrucât nu ştia şi nu ghicise nimic mai înainte, iar Macko se 
mira şi el că o femeie înseamnă atât de mult în viaţa omului, 


întrucât cu ea sau fără ea, un lucru poate să izbândească 
sau dimpotrivă. 

Dumnezeu e milostiv, mormăi, că pe mine nu mă mai 
interesează. 

Cu toate acestea, Jagienka, întorcându-se din nou spre 
Hlawa, spuse: 

Atunci, trebuie să aflăm dacă Anula se descurcă şi ea cu 
tine. 

Şi o chemă pe Sieciechowna, iar aceasta veni ştiind sau 
ghicind se vede despre ce este vorba, fiindcă intră 
acoperindu-şi ochii cu braţul şi capul plecat, astfel că i se 
mai vedea numai cărarea din părul pe care o rază de soare 
îl făcea şi mai strălucitor. Mai întâi, se opri în prag, apoi se 
repezi la Jagienka, îi căzu la picioare şi îşi ascunse faţa în 
faldurile rochiei. 

Cehul îngenunche şi el alături de ea şi o rugă pe Jagienka: 

Binecuvântează-ne, stăpână. 

Capitolul XXXIX. 

A doua zi, sosi şi clipa plecării lui Zbyszko. El şedea într-o 
şa înaltă pe un cal mare de luptă, iar toţi ceilalţi se 
adunaseră în jurul lui. Jagienka, stând lângă scară, îşi înălța 
în tăcere spre tânăr ochii ei albaştri şi trişti, vrând parcă să- 
şi sature privirea cu vederea lui. Macko împreună cu 
preotul Kaleb se aflau lângă cealaltă scară, iar aproape de 
ei, scutierul şi Anulka. El îşi întorcea capul când într-o 
parte, când în cealaltă, schimbând cu fiecare puţine 
cuvinte, cum se spun de obicei înainte de a pleca într-o 
călătorie lungă: „Rămâneţi sănătoşi!” „Dumnezeu să te 
călăuzească!” „E timpul!” „Ehei, e timpul!” îşi luase rămas- 
bun mai înainte de la toţi şi de la Jagienka, căreia îi 
îmbrăţişase genunchii, mulţumindu-i pentru bunăvoință. Iar 
acum, când privea la ea de pe şaua înaltă de cavaler, dorea 
să-i mai spună încă un cuvânt bun, căci ochii ei ridicaţi şi 
faţa îi spuneau atât de limpede: „Să te întorci!” că i se 
umplea inima de recunoştinţă. 

Şi ca şi când i-ar fi răspuns la vorbirea ei mută, îi zise: 


LIA 


Jagus, tu îmi eşti ca o soră bună. Să ştii! Altceva nu vreau 
să-ţi mai spun! 

Ştiu. Să te răsplătească Dumnezeu. 

Să ai grijă şi de unchiul. 

Şi tu să-ţi aduci aminte. 

Sigur, am să mă întorc, dacă nu voi pieri. 

Să nu pieri. 

Odată, la Plock, când îi pomenise de campanie, îi spusese 
la fel: „Să nu pieri!” dar acum aceste cuvinte îi ieşiră mai 
din adâncul sufletului şi poate pentru a-şi ascunde lacrimile, 
se aplecă astfel că fruntea ei atinse o clipă genunchiul lui 
Zbyszko. 

În acest timp, slujitorii călare care ţineau caii de povară, 
gata de drum, începură să cânte: 

Inel, inel de aur, În veci nu se pierde, Corbul fetei i-l aduse, 
De pe câmpul verde. 

La drum! Porunci Zbyszko. 

La drum. 

Dumnezeu să te călăuzească! Maică Preasfântă! 

Copitele tropăiră pe podul coborât, unul dintre cai 
nechează prelung, ceilalţi începură să sforăie şi ceata porni. 

Dar Jagienka, Macko, 'Tolima şi cehul cu soţia lui şi slujitorii 
care rămâneau la SpychOw, ieşiră pe pod şi se uitară după 
cei care plecau. Preotul Kaleb făcu semnul crucii asupra lor 
multă vreme, iar când dispărură după tufişurile înalte de 
arin, rosti: 

Semnul acesta îi va feri de rău. 

Iar Macko adăugă. 

Sigur, dar e bine că şi caii au sforăit grozav la plecare. 

* 

Dar nici ei nu mai rămaseră multă vreme la Spychow. 
După două săptămâni, bătrânul cavaler sfârşi toate 
treburile cu cehul care rămase ca arendaş, iar el însuşi, în 
fruntea unui şir de care înconjurate de slujitori înarmaţi, 
porni cu Jagienka spre Bogdaniec. Preotul Kaleb şi bătrânul 
Tolima nu priveau prea mulţumiţi la acele care, pentru că, 


la drept vorbind, Macko cam prădase Spych6w, dar fiindcă 
Zbyszko îi dăduse puteri depline, nimeni nu cutezase să i se 
împotrivească. De altfel, ar fi luat şi mai mult, dacă nu l-ar fi 
ţinut de rău Jagienka, cu care se cam certase într-adevăr, 
dojenind-o pentru „mintea de femeie”, dar pe care o 
ascultase totuşi aproape în toate. 

Nu luară, însă, sicriul Danusiei, deoarece atâta vreme cât 
SpychOw nu fusese vândut, Zbyszko preferase ca ea să 
rămână cu părinţii ei. 

Luară, în schimb, o mulţime de bani şi tot felul de bogății, 
în cea mai mare parte prădate cândva de la nemţi în 
numeroase bătălii, pe care Jurând le purtase cu ei. De 
aceea, Macko, privind acum la carele de povară acoperite 
cu rogojini, se bucura în sufletul lui la gândul cum va ajuta 
şi va orândui totul la Bogdaniec. Această bucurie îi era 
otrăvită de teama că Zbyszko s-ar putea să fie răpus, dar 
cunoscând îndemânarea cavalerească a tânărului, nu-şi 
pierdea totuşi nădejdea că va reveni sănătos şi se gândea 
cu plăcere la acest moment. 

Poate că Dumnezeu a vrut aşa, îşi spuse, ca mai întâi să 
capete Zbyszko SpychOw, iar după aceea Moczydofy şi tot 
ce a rămas de la abate? Numai să se întoarcă şi el cu bine şi 
am să-i ridic la Bogdaniec un castel; atunci să vedem? 

Aici, îşi aduse aminte că Cztan şi Wilk de Brzozowa mai 
mult ca sigur că nu-l vor primi prea bine şi va trebui să 
lupte cu ei, dar nu se îngrijora, aşa cum un cal bătrân nu se 
îngrijorează când trebuie să meargă la bătălie. Se 
înzdrăvenise de-a binelea, simţea putere în oase şi ştia că 
acestor bătăuşi, ameninţători într-adevăr, dar care nu 
aveau nici o pregătire, le va veni de hac. E drept, altceva îi 
spusese nu de mult lui Zbyszko, dar îi vorbise astfel doar 
pentru a-l convinge să se întoarcă. 

„Ehei! Eu sunt ştiuca, iar ei porcuşorii, se gândi, mai bine 
să nu se apropie de mine pe la cap!” 

În schimb, îl neliniştea altceva: Dumnezeu ştie când o să se 
întoarcă Zbyszko, iar afară de asta o socoteşte pe Jagienka 


numai ca pe o soră. Dacă şi fata se va uita la eltot ca la un 
frate şi nu va mai vrea să-i aştepte întoarcerea nesigură? 

Aşa că se întoarse către ea şi-i zise: 

Ascultă, Jagna, nu-ţi vorbesc de Cztan şi de Wilk, pentru că 
sunt nişte neciopliţi şi nu ţi se potrivesc. Tu eşti acum o 
jupâniţă de la curte! Dar pe lângă că ţi-a venit vremea! 
Răposatul Zych încă îmi spunea că simţi voinţa lui 
Dumnezeu şi asta acum câţiva ani. De, ştiu şi eu! Se 
vorbeşte că dacă o fată se simte prea strânsă cu cununiţa, 
îşi caută şi singură pe cineva care să i-o ia de pe cap. Se 
înţelege că nu poate fi nici Cztan, nici Wilk. Dar tu ce crezi? 

Ce vrei să mă întrebi, Domnia Ta? 

Nu te căsătoreşti şi tu cu cineva? 

Eu? Eu o să mă fac călugăriţă. 

Nu mai spune prostii! Şi dacă se întoarce Zbyszko? 

Dar ea scutură din cap: 

Mă duc la mănăstire. 

Ei, şi dacă te-ar îndrăgi? Dacă te-ar implora? 

La acestea, copila îşi întoarse faţa îmbujorată spre 
câmpuri, dar vântul, care bătea tocmai dinspre câmpuri, îi 
aduse lui Macko un răspuns abia şoptit: 

Atunci, nu mă mai duc la mănăstire. 

Capitolul XL.. 

Zăboviră o vreme la Plock, ca să pună rânduială în 
testamentul abatelui, iar după ce făcură rost de 
documentele doveditoare, porniră mai departe fără să se 
odihnească prea mult pe drumul care era uşor şi fără 
primejdii, deoarece căldura mare uscase noroaiele, 
îngustase râurile, iar drumurile largi treceau printr-un ţinut 
liniştit, locuit de oameni buni şi ospitalieri. Totuşi, de la 
Sieradz, prudentul Macko repezi un slujitor la Zgorzelice să 
vestească sosirea lui şi a Jagienkăi, drept care Jasko, fratele 
Jagienkăi le veni în întâmpinare până la jumătatea drumului 
în fruntea a douăzeci de argaţi înarmaţi şi-i conduse până 
acasă. 


Întâlnirea prilejui multă bucurie, bineţe şi strigăte, Jasko 
semănase întotdeauna cu Jagienka ca două picături de apă, 
dar o întrecuse în înălţime. Era un flăcău pe cinste: 
îndrăzneţ, vesel ca răposatul Zych, de la care moştenise 
pofta de a cânta mereu şi vioi ca o scânteie. Simţea că are o 
vârstă, putere şi se socotea bărbat, fiindcă îşi conducea 
slujitorii ca o căpetenie adevărată, iar ei îi îndeplineau 
fiecare poruncă într-o clipită, temându-se de prestigiul şi 
autoritatea lui. 

Macko şi Jagienka rămaseră uimiţi, iar el se miră cu mare 
bucurie de frumuseţea şi obiceiurile alese ale surorii lui, pe 
care n-o mai văzuse de mult. Le spuse că tocmai se 
pregătea să se ducă la ea şi puţin a lipsit ca să nu-l 
găsească acasă, pentru că şi aşa avea nevoie să vadă lumea, 
să aibă de-a face cu oamenii, să deprindă îndeletnicirile de 
cavaler şi ici şi colo să găsească ocazia de a lupta cu 
călătorii mai de soi. 

Să cunoşti lumea şi obiceiurile oamenilor, îi spuse Macko, 
e un lucru bun, fiindcă te învaţă cum să te porţi în orice 
împrejurare, ce să spui şi îţi sporeşte înţelepciunea 
înnăscută. Cât despre luptă, e mai bine să-ţi spun eu că eşti 
prea tânăr pentru asta, decât vreun cavaler străin, care n- 
ar ezita să te ia în râs. 

După râs, ar şi plânge, îi răspunse Jasko, dacă nu el, atunci 
soţia şi copiii lui. 

Şi privi cu îndrăzneală înainte, de parcă voia să le spună 
tuturor cavalerilor rătăcitori de pe lume: „Pregătiţi-vă de 
moarte”. Dar bătrânul cavaler de Bogdaniec îl întrebă: 

Dar Cztan şi Wilk v-au lăsat în pace? Fiindcă ei se uitau cu 
ochi lacomi la Jagienka. 

Ei, Wilk a fost ucis în Silezia. Voia să cucerească acolo un 
castel nemţesc şi l-a cucerit, dar pentru că l-au doborât de 
pe ziduri cu o bârnă, şi-a dat ultima suflare după două zile. 

Păcat de el. A fost şi tatăl lui în Silezia să se bată cu nemţii 
care ne asupresc poporul acolo şi a adus multă pradă. Cel 
mai rău e să asediezi castele, pentru că nici armura şi nici 


iscusinţa cavalerească nu te ajută la nimic. Să dea 
Dumnezeu ca Witold să nu asedieze castele, ci să lupte cu 
teutonii la câmp deschis. Şi Cztan? Ce se mai aude despre 
el? 

Jasko începu să râdă: 

Cztan s-a însurat! A luat de soţie pe fiica unui ţăran din 
Wysoki Brzeg vestită pentru frumuseţea ei. Hei, nu e numai 
frumoasă, ci şi descurcăreaţă, deoarece lui Cztan nu puţini 
preferă să-i lase calea liberă, iar ea îl bate peste botu-i 
păros şi îl duce de nas ca pe un urs în lanţ. 

Bătrânul cavaler se înveseli auzind acestea. 

Ia uite la ea, toate femeile sunt la fel! Jagienka, şi tu o să fii 
tot aşa! Slavă Domnului că n-aţi avut necazuri cu aceşti doi 
bătăuşi, că mă şi mir cum de nu şi-au vărsat mânia asupra 
aşezării de la Bogdaniec. 

Cztan a vrut, dar Wilk, care era mai cu minte, nu l-a lăsat. 
A venit la noi la Zgorzelice să întrebe ce s-a întâmplat cu 
Jagienka. I-am spus că a plecat să-l moştenească pe abate. 
Iar el zice: „Păi mie de ce nu mi-a spus Macko nimic? La 
care eu: „Păi ce, Jagienka e a ta, ca să-ţi dea ţie socoteală?, 
şi el, după o clipă de gândire: „Este adevărat că nu este a 
mea”. Şi cum avea mintea ageră, se vede că şi-a dat seama 
numaidecât că pe Domnia Ta şi pe mine ne va câştiga de 
partea lui, dacă va apăra Bogdaniec împotriva lui Cztan. S- 
au bătut în duel la tLawica, lângă PiaskOw şi s-au vătămai 
unul pe celălalt, apoi s-au îmbătat de moarte, cum făceau 
de obicei. 

Luminează-i, Doamne, sufletul lui Wilk! Se rugă Macko. 

Şi răsuflă adânc, bucuros că nu va găsi la Bogdaniec alte 
pagube afară de cele pricinuite de absenţa lui. 

Într-adevăr, nu găsi; din contră, cirezile crescuseră, iar de 
la cele câteva iepe avea mânji de doi ani, unii neobişnuit de 
mari şi de puternici ca şi armăsarii frizieni de luptă. Paguba 
se adeveri doar în fuga câtorva prinşi, care puteau să se 
ducă doar în Silezia, iar acolo tâlharii cavaleri, nemți sau 
germanizaţi, se purtau mai rău cu ei decât şlahticii 


polonezi. Casa uriaşă, bătrână, se aplecase mult într-o 
parte. Podelele crăpaseră, pereţii şi tavanele se 
strâmbaseră, iar grinzile de zadă, vechi de peste două sute 
de ani, începuseră să putrezească. În toate odăile locuite 
cândva de neamul Grindină de la Bogdaniec, curgea apa în 
timpul ploilor torențiale de vară. Acoperişul se găurise şi pe 
alocuri crescuse muşchi verde şi roşcat. Toată casa parcă 
intrase în pământ şi arăta ca o ciupercă uriaşă, dar 
mucegăită. 

Dacă era îngrijită, ar mai fi durat, pentru că a început să 
se strice nu prea de mult, îi spuse Macko bătrânului 
pădurar Kondrat, care supraveghease aşezarea în lipsa 
stăpânilor. 

lar după o clipă: 

Eu aş fi stat în ea până la moarte, dar Zbyszko vrea castel. 

Pentru Dumnezeu! Castel? 

Păi cum? 

Era gândul preferat al bătrânului să ridice un castel 
pentru Zbyszko şi copiii lui. Ştia că un şlahtic care nu mai 
locuieşte într-un conac obişnuit, ci în spatele unui şanţ de 
apărare cu palisadă şi turn de strajă, de unde priveşte 
împrejurimile, până şi vecinii „îl socotesc drept cineva” şi-i 
este mai uşor să se gândească la vreo dregătorie. Pentru el, 
Macko nu-şi mai dorea aproape nimic, dar pentru Zbyszko 
şi fiii lui nu se mulțumea cu puţin, mai ales acum când 
averea le crescuse atât de mult. 

„Nu-i mai rămâne decât s-o ia şi pe Jagienka, se gândea, şi 
odată cu ea Moczydoty şi moştenirea de la abate. N-ar mai 
fi nimeni ca noi prin împrejurimi; dac-ar da Dumnezeu!” 

Dar toate acestea depindeau de întoarcerea lui Zbyszko, 
un lucru nu prea sigur, ce ţinea de vrerea lui Dumnezeu. De 
aceea, Macko îşi spuse că acum ar fi cel mai bine să-l aibă 
pe Dumnezeu de partea lui şi nu numai să nu-l stârnească 
împotriva lui, ci să-l şi câştige cumva. În acest sens, nu se 
arătă zgârcit nici la ceară, nici la danii şi nici la vânat, cu 


biserica din Krzesnia, iar într-o seară veni la Zgorzelice şi-i 
spuse Jagienkăi: 

Mâine mă duc la Cracovia, la mormântul sfintei noastre 
regine Jadwiga. 

Fata sări speriată de pe laviţă. 

Ai primit vreo veste nouă? 

N-am primit nici o veste, fiindcă nici n-aveam cum. Dar nu 
mai ţii minte că atunci când am bolit din cauza vârfului de 
săgeată înfipt în şold, pentru care tu şi Zbyszko v-aţi dus 
după castori, am jurat că dacă Dumnezeu îmi redă 
sănătatea, o să mă duc la mormântul ei? M-au lăudat cu 
toţii foarte mult pentru această dorinţă. Sigur, Dumnezeu 
are destui slujitori sfinţi, dar nu orice sfânt înseamnă cât 
stăpâna noastră, pe care nu vreau s-o supăr, mai ales că 
este vorba şi de Zbyszko. 

Adevărat! Întări Jagienka, numai să te întorci din această 
călătorie lungă. 

Tocmai! Mai bine să le fac pe toate deodată, iar pe urmă să 
stau liniştit acasă până la întoarcerea lui Zbyszko. Regina 
noastră să-i ia apărarea faţă de Domnul lisus şi nici zece 
nemți nu vor fi în stare să-l răpună, dacă are o platoşă ca 
lumea. Pe urmă, pot să-mi văd de treabă şi să-mi 
construiesc castelul. 

Da' ştiu că nu-ţi vine să stai locului! 

Păi dar, am încă destulă putere. Şi-ţi mai spun încă ceva. 
Jasko, căruia îi arde de ducă, să meargă cu mine. Eu sunt 
om cu experienţă şi pot să-l ţin în frâu. lar dacă se întâmplă 
ceva, ştii doar că băiatul are mâncărime în braţe, nu mă 
dau în lături să şi lupt, şi călare, şi pe jos, cu paloşul sau cu 
securea. 

Ştiu prea bine! Nimeni n-o să-l păzească mai bine ca 
Domnia "Ia. 

Mă gândesc, însă, că nu se cuvine să mă bat, fiindcă atâta 
vreme cât trăia regina, Cracovia era plină de cavaleri 
străini care voiau să-i admire frumuseţea, dar acum preferă 


să se îndrepte spre Malborg, pentru că acolo sunt mai mari 
butoaiele cu vin de Malmazia. 

Da, doar avem o regină nouă. 

Macko îşi schimonosi faţa şi dădu din mână: 

Am văzut-o! Şi nu mai spun nimic, înţelegi. 

Dar după un răstimp, adăugă: 

Peste trei sau patru săptămâni o să fim înapoi. 

Aşa se şi întâmplă. Numai că bătrânul cavaler îl puse pe 
Jasko să jure pe onoarea de cavaler şi pe capul Sfântului 
Jerzy, că nu se va încăpăţâna să se mai ducă în altă parte şi 
abia după aceea plecară. 

Ajunseră la Cracovia fără nici o primejdie, întrucât ţara 
era liniştită, iar de orice atacuri ale prinţişorilor 
germanizaţi de la hotar şi ale tâlharilor cavaleri îi feri 
spaima de puterea regatului şi vitejia locuitorilor. După 
îndeplinirea jurământului, ajutaţi de Powata de Taczew şi 
micul cneaz Jamont, ajunseră la curtea regală. Macko 
credea că şi la curte, şi pe la dregători îl vor întreba de 
teutoni, ca pe un om care îi cunoscuse îndeaproape. Dar 
după discuţia cu cancelarul şi spătarul de Cracovia, se 
convinse cu uimire că ei ştiu nu mai puţine, ci dimpotrivă, 
chiar mai multe despre teutoni decât el. Ştiau totul până în 
cele mai mici amănunte despre ce se petrecea la Malborg şi 
în alte cetăţi oricât de îndepărtate. Ştiau ce porunci sunt, 
unde şi câţi oşteni sunt, câte tunuri, cât timp le trebuie să 
adune oastea, ce intenţii au teutonii în caz de război. Ştiau 
până şi despre fiecare comtur, dacă este un om viforos şi 
iute la mânie, dacă este cumpănit, şi totul era descris cu 
atâta grijă, ca şi când războiul avea să izbucnească nu mai 
departe de mâine. 

Bătrânul cavaler se bucură mult în inima lui, întrucât 
înţelese că se pregătesc pentru războiul acela mai cu sârg 
şi mai cu minte la Cracovia decât la Malborg. „Domnul lisus 
ne-a dat tot atâta sau chiar mai multă vitejie, îşi spuse 
Macko, dar mai multă înţelepciune şi iscusinţă în orice caz”. 
Şi aşa era pe atunci. Află în curând de unde provin aceste 


ştiri: le furnizau chiar locuitorii din Prusia, oameni din toate 
ţările, atât polonezi, cât şi nemţii. Ordinul izbutise să 
stârnească împotriva lui atâta ură, că în Prusia aşteptau cu 
toţii ca pe o mântuire sosirea oştilor lui Jagietto. 

Macko îşi aduse aminte ce spusese atunci la Malborg 
Zyndram de Maszkowice şi începu să repete în gând: 

Asta ştiu că are cap, nu glumă! 

Şi îşi reaminti fiecare cuvânt al lui, iar o dată se folosi 
chiar de mintea lui, deoarece când se întâmplă ca tânărul 
Jasko să-l întrebe despre teutoni, îi zise: 

Sunt puternici, netrebnicii, dar tu ce crezi? Nu cade din şa 
şi un cavaler oricât de puternic, dacă are chinga şi scările 
tăiate? 

Cade, cu drept cuvânt! Răspunse tânărul. 

Păi, vezi? Strigă Macko cu glas tunător. Aici am vrut să te 
aduc. 

De ce? 

Fiindcă Ordinul este un astfel de cavaler! 

lar după un moment, adăugă: 

N-ai grijă, aşa ceva n-o să auzi de la oricine! 

Şi, când flăcăul nu înţelese bine ce vrea să spună, începu 
să-i povestească despre ce este vorba, uită totuşi să mai 
adauge că nu el născocise această comparaţie, ci mintea 
cuprinzătoare a cavalerului Zyndram de Maszkowice. 

Capitolul XL.I. 

La Cracovia nu zăboviră prea mult şi ar fi întârziat şi mai 
puţin, dacă n-ar fi fost rugămintea lui Jasko, care voia să 
vadă oamenii şi oraşul, fiindcă totul i se părea un vis 
minunat. Totuşi, bătrânul cavaler se grăbea să ajungă mai 
repede acasă, la secerat, astfel că nu ajutară prea mult 
rugăminţile flăcăului şi la Sfânta Maria Mare, fură înapoi, 
unul la Bogdaniec, celălalt la Zgorzelice, lângă sora lui. 

De atunci, viaţa începu să li se scurgă destul de monoton, 
ocupați cum erau cu munca în gospodărie şi obişnuitele 
treburi săteşti. Pe câmpia de la Zgorzelice şi îndeosebi la 
Moczydoly, zestrea Jagienkăi, recolta fu foarte bună, dar la 


Bogdaniec, din cauza anului uscat, grânele nu crescuseră 
prea bine, aşa că le strânseră fără greutate. Acolo, era mai 
puţin pământ arabil, fiindcă moşia se afla lângă pădure, iar 
din pricină că stăpânii lipsiseră multă vreme, până şi 
tarlaua despădurită de abate fusese lăsată pârloagă din 
nou. Bătrânul cavaler, deşi simţitor la orice pierdere, nu se 
necăji prea mult de astă dată, întrucât cu bani puteai face 
uşor ordine în toate, numai să ai pentru cine să trudeşti. Şi 
tocmai această îndoială îi otrăvea acum munca şi zilele. De 
bună seamă, nu se lăsă pe tânjală; se scula dis-de- 
dimineaţă, se ducea la cirezile de vite, supraveghea munca 
la câmp şi la pădure, găsi locul pentru castel şi pregăti 
materialul de construcţie, dar când după o zi obositoare, 
soarele se topea în razele aurii şi roşietice ale amurgului, 
nu o dată îl apuca un dor nespus, amestecat cu o nelinişte 
pe care nu le mai încercase niciodată. „Eu alerg aici, mă 
străduiesc, îşi spunea, iar acolo flăcăul meu poate că zace 
pe undeva pe câmp, străpuns de suliță şi lupii îi clănţăne 
din dinţi, în loc de prohod”. La acest gând, i se strângea 
inima de dragoste şi de durere. Atunci, asculta cu luare- 
aminte să audă vreun tropot care să-i anunţe venirea zilnică 
a Jagienkăi, fiindcă prefăcându-se vesel faţă de ea, se 
înveselea şi el cu adevărat, întremându-şi astfel sufletul. 
lar ea venea în fiecare zi, de obicei spre seară, cu arbaleta 
şi sulița lângă şa, ca să aibă cu ce se apăra la întoarcere. Nu 
era cu putinţă, dar s-ar fi putut întâmpla să-l găsească 
odată pe Zbyszko acasă, pentru că Macko nu cuteza să-l 
aştepte să vină mai devreme de un an sau un an şi 
jumătate. Se pare că în sufletul ei fata nutrea şi această 
nădejde, deoarece nu mai venea ca mai de mult, într-o 
cămaşă strânsă cu o panglică, într-un pieptar întors pe dos 
şi cu frunze prinse în părul răvăşit. Acum, avea cosiţa 
împletită frumos şi pieptul bombat, acoperit de postav de 
Sieradz. Macko îi ieşea înainte şi prima ei întrebare era 
totdeauna parcă scrisă de cineva: „Ei, ce-i?” iar primul lui 
răspuns: „Ei, nimic!” apoi o însoțea în odaie şi tăifăsuiau la 


gura sobei despre Zbyszko, despre Lituania, despre teutoni 
şi despre război, mereu şi mereu acelaşi lucruri, şi 
niciodată niciunul dintre ei nu se sătura să asculte; 
dimpotrivă. 

Şi astfel se scurseră luni întregi. Se întâmpla ca uneori să 
vină şi el la Zgorzelice, dar de cele mai multe ori venea ea 
la Bogdaniec. Totuşi, câteodată, când prin împrejurimi se 
petreceau întâmplări de năprasnă sau în timpul 
împerecherii urşilor, când fiarele mai în vârstă umblau 
înnebunite după ursoaice şi atacau oamenii, Macko o 
conducea pe fată acasă. Bine înarmat, bătrânul cavaler nu 
se temea de nici un animal sălbatic; era mai primejdios el 
pentru ele, decât ele pentru el. Călăreau atunci scară lângă 
scară şi deseori bungeturile pădurii răsunau ameninţător, 
dar ei, uitând de toate, câte puteau să li se întâmple, 
discutau numai despre Zbyszko: Unde se află? Ce face? 
Învinsese sau va învinge curând atâţia teutoni câţi le jurase 
Danusiei şi mamei ei răposate, şi dacă o să se întoarcă 
repede acasă? Jagienka îi punea cu aceste prilejuri lui 
Macko întrebări pe care i le mai pusese de o sută de ori, iar 
el îi răspundea de fiecare dată cu atâta grijă şi seriozitate, 
de parcă le auzea pentru prima oară. 

Domnia 'Ta zici, îl întreba, că bătălia la câmp deschis nu 
este chiar atât de primejdioasă pentru un cavaler, precum 
cucerirea castelelor? 

Păi, vezi şi tu ce i s-a întâmplat lui Wilk! De un buştean 
rostogolit de pe valul înalt nu te apară nici o armură, pe 
când la câmp deschis, orice cavaler bine instruit, poate să 
lupte şi cu zece inşi. 

Zbyszko are armură bună? 

Are chiar mai multe, dar cea mai bună este cea pe care a 
cucerit-o de la un frizian, pentru că este făcută la Neapole. 
Acum un an, îi era cam largă lui Zbyszko, dar acum este 
tocmai bună. 

Pe asta n-o străpunge nici o armă, nu-i aşa? 


Ce-i făcut de mâna omului, tot de ea poate fi şi distrus. O 
armură de Neapole, poate fi străpunsă de un paloş meşterit 
tot acolo sau de săgețile englezilor. 

Săgeţile englezilor? Continuă să-l descoasă Jagienka. 

Păi nu ţi-am spus? Nu există arcaşi mai buni ca ei în toată 
lumea. Poate doar mazurienii din pădure, dar nici ei n-au 
arbalete atât de bune. O arbaletă englezească străpunge de 
la o sută de paşi cea mai bună armură. Am văzut cu ochii 
mei la Wilno. Şi niciunul nu-şi greşeşte ţinta, ba câte unul îţi 
nimereşte şi porumbelul din zbor. 

A, feciorii de păgâni! Şi cum v-aţi descurcat cu ei? 

N-am avut încotro, i-am atacat numaidecât! Feciorii de 
câini mânuiesc bine şi baltagul, dar în lupta de aproape 
sunt mai buni ai noştri. 

V-a ferit braţul lui Dumnezeu, iar acum o să-l ferească şi 
pe Zbyszko. 

Aşa zic şi eu de multe ori: „Doamne, dacă ne-ai creat şi ne- 
ai aşezat la Bogdaniec, acum ai grijă să nu pierim!” Hm, 
asta-i treaba lui Dumnezeu. Ca să vorbim drept, nu-i uşor 
lucru să ai grijă de toată lumea şi să nu uiţi nimic, dar în 
primul rând, omul trebuie să-i aducă şi el aminte, să nu se 
zgârcească prea mult faţă de Biserică, iar în al doilea, 
mintea omului nu-i mintea Domnului. 

Astfel stăteau de vorbă, dându-şi curaj şi speranţă unul 
altuia. Şi în acest timp, zilele, săptămânile şi lunile se 
scurgeau una după alta. loamna avu loc gâlceava dintre 
Macko şi Wilk de Brzozowa. Era o ceartă mai veche între 
Wilk şi abate pentru hotarul unei păduri pe care abatele, 
luând în arendă Bogdaniec, o defrişase şi şi-o însuşise. 
Atunci, el îi provocase la duel pe cei doi Wilk cu sulița sau 
cu paloşele lungi, dar aceştia nu voiseră să se bată cu o 
persoană duhovnicească, iar la judecată nu câştigaseră 
nimic. Acum, bătrânul Wilk îşi ceruse pământul, dar Macko, 
care nu se lăcomea la nimic mai mult ca la pământ, lăsându- 
se dus de firea-i iute, şi îndemnat şi de gândul că orzul se 
face foarte bine pe tarlaua defrişată, nici nu vru să audă de 


una ca asta. Ar fi ajuns negreşit la judecată, dacă nu s-ar fi 
întâlnit din întâmplare la parohul din Krzesnia. Acolo, când 
la sfârşitul unei discuţii aprige bătrânul Wilk spuse: „înainte 
de a ne judeca oamenii, să ne judece Dumnezeu, care-mi va 
răzbuna nedreptatea lovind în neamul Domniei Tale”, 
îndârjitul Macko se muie, păşi, amuţi o clipă, apoi îi vorbi 
astfel vecinului său pus pe ceartă: 

Ascultă-mă, Domnia Ta, nu eu am început-o, ci abatele. 
Dumnezeu ştie cine are dreptate, dar dacă vrei să-l 
blestemi pe Zbyszko, ia-ţi pământul înapoi, iar lui Zbyszko 
să-i dea Dumnezeu sănătate şi noroc, aşa cum îl rog să-ţi 
dea şi Domniei ale din toată inima. 

Şi-i întinse mâna, iar potrivnicul, cunoscându-l din alte 
vremuri, se miră nespus, întrucât nu se aşteptase ca în 
această inimă ce părea neînduplecată, să sălăşluiască atâta 
dragoste pentru nepotul lui, a cărui soartă îl preocupa 
acum. Multă vreme nu fu în stare să rostească un cuvânt, 
până când, bucuros de asemenea întorsătură a lucrurilor, 
parohul din Krzesnia făcu semnul crucii asupra lor şi zise: 

Dacă-i aşa, asta-i altceva! Nu era vorba de câştig, fiindcă 
eu sunt bătrân şi nu mai am cui să las averea, ci de 
dreptate. Cine se ia cu mine bine, îi mai dau şi de la mine. 
Iar pe nepotul dumitale, să-l binecuvânteze Dumnezeu, ca 
la bătrâneţe să nu plângi şi Domnia Ta după el, cum plâng 
eu după al meu. 

Şi se aruncară unul în braţele celuilalt, iar după aceea se 
încontrară multă vreme cine să ia pădurea. În cele din 
urmă, Macko se lăsă înduplecat, de vreme ce Wilk tot e 
singur pe lume şi n-are cui să-şi lase averea. 

După care îl pofti pe bătrân la Bogdaniec, unde îl omeni 
din belşug cu mâncare şi băutură, pentru că şi el era foarte 
bucuros. Îl bucura şi speranţa că orzul va creşte de minune 
acolo, dar şi gândul că înlăturase nemulţumirea lui 
Dumnezeu în ce-l privea pe Zbyszko. 

„Numai să se întoarcă şi n-o să ducă lipsă de pământ şi 
avuţie!” se gândea. 


Jagienka era şi ea tot atât de bucuroasă de împăcarea lor. 

Acum, spuse după ce ascultă cele întâmplate, dacă Domnul 
lisus, milostivul, va voi să arate că-i este mai dragă pacea 
decât spada, trebuie să-l aducă sănătos acasă pe Zbyszko. 

La aceasta, chipul lui Macko se lumină, de parcă ar fi căzut 
asupra lui o rază de soare. 

Aşa cred şi eu! Zise. Dumnezeu este atotputernic, aşa este, 
sunt însă mijloace potrivite. Numai că trebuie să-ţi umble 
mintea. 

Domniei Tale nu ţi-a lipsit niciodată viclenia, răspunse fata, 
ridicându-şi ochii spre cer. 

Şi după un răstimp, gândindu-se parcă la ceva, urmă 
iarăşi: 

Da' ştiu că ţii la Zbyszko ăsta al Domniei Tale! 

Cine n-ar ţine! Răspunse bătrânul cavaler. Dar tu, vrei să 
spui că-l urăşti? 

Jagienka nu răspunse nimic, dar cum sta pe laviţă alături 
de Macko, se apropie şi mai mult de el şi întorcându-şi 
capul, începu să-l înghiontească uşor cu cotul: 

Dă-mi pace, Domnia Ia, ce vină am eu? 

Capitolul XLII. 

Totuşi, războiul pentru Samogiţia dintre cavalerii teutoni şi 
Witold îi preocupa prea mult pe oamenii din regat, ca să nu 
se întrebe despre desfăşurarea lui. Unii erau siguri că-i va 
veni în ajutor vărului şi expediţia împotriva teutonilor va 
avea loc în curând. Cavalerii şi-o doreau cu ardoare, iar 
prin toate aşezările şlahticilor umbla zvonul că şi un mare 
număr dintre stăpânii de la Cracovia care făceau parte din 
sfatul regelui înclină spre război, socotind că trebuie să 
sfârşească odată cu acest vrăjmaş care nu se mulţumise 
niciodată cu ce era al lui şi se gândea la bunul altuia chiar şi 
atunci când se temea de puterea vecinului. Dar Macko, care 
era un om cu scaun la cap şi văzuse şi ştia multe, nu credea 
într-un război apropiat şi le spunea şi acum tânărului Jasko 
de Zgorzelice şi altor vecini pe care-i întâlnea la Krzesnia: 


Cât trăieşte maestrul Konrad, nu va fi nimic, fiindcă el este 
mai înţelept decât alţii şi ştie că n-ar fi un război obişnuit, ci 
cum s-ar zice: „moartea ta sau a mea”. Şi cunoscând 
puterea regelui, el nu va îngădui una ca asta. 

Da, dar dacă regele îi va declara război cel dintâi? 
Întrebau vecinii. 

Macko, însă, clătina din cap: 

Vedeţi voi. Eu am judecat de aproape şi am înţeles multe. 
Dacă regele s-ar trage dintr-un neam cu regii noştri de 
demult, creştin de veacuri întregi, poate că le-ar declara el 
cel dintâi război nemților. Dar Wladystaw Jagielto (nu vreau 
să-i ştirbesc onoarea, pentru că este un stăpân bun, pe care 
să ni-l ţină Dumnezeu sănătos), până l-am ales noi rege, era 
mare prinţ de Lituania şi păgân; abia s-a creştinat, şi nemţii 
latră prin lume că sufletul lui este încă păgân. De aceea, îi 
este peste mână să pornească cel dintâi războiul şi să verse 
sânge creştinesc. Din care pricină nici lui Witold nu-i va sări 
în ajutor, deşi-l furnică braţele, pentru că mai ştiu şi că-i 
urăşte pe teutoni ca pe lepră. 

Cu astfel de vorbe, Macko îşi câştiga faima de om cu 
mintea ageră, care izbuteşte să înfăţişeze limpede orice 
lucru. La Krzesnia se adunau în fiecare duminică după 
slujbă în jurul lui, iar de la un timp devenise un obicei ca 
unul sau altul dintre vecini, auzind vreo noutate, venea la 
Bogdaniec să-i explice bătrânul cavaler ceea ce şlahticii 
obişnuiţi nu puteau pricepe. El îi primea pe toţi cu plăcere 
şi discuta cu fiecare, iar când se sătura de vorbă, nu uita 
niciodată să-i spună astfel la despărţire: 

Vă miraţi de mintea mea, dar când va da Dumnezeu şi se 
va întoarce Zbyszko, abia atunci o să vedeţi ce-mi poate 
capul! El ar merita să facă parte şi din sfatul regelui, atât e 
de mintos şi de isteţ. 

Şi convingându-şi oaspeţii, se convinse în cele din urmă şi 
pe sine şi totodată şi pe Jagienka. Când sosi primăvara, abia 
mai puteau sta în casă. Se întoarseră rândunelele, se 
întoarseră berzele; cristeii începură să cânte prin luncă, 


prepeliţele să se audă prin grânele verzi; şi mai înainte 
veniseră, însă, cârdurile de cocori şi lişiţe. Numai Zbyszko 
nu se întorcea. Dar în timp ce păsările veneau dinspre 
miazăzi, pe aripile viforului de miazănoapte sosiră veşti 
despre război. Se vorbea despre bătălii şi numeroase 
încăierări, în care iscusitul Witold aci învingea, aci era 
înfrânt; se vorbea despre mari nenorociri produse printre 
nemți de iarnă şi boli. Până când se răspândi în toată ţara 
vestea îmbucurătoare că viteazul fiu al lui Kiejstut cucerise 
Nowe Kowno, adică Gotteswerder, nemailăsând piatră 
peste piatră. Când auzi această veste, Macko încălecă şi se 
duse degrabă la Zgorzelice. 

Ha! Exclamă, cunosc locurile astea. Acolo i-am bătut 
straşnic pe teutoni cu Zbyszko şi Skirwoitto. Acolo l-am luat 
prins şi pe cavalerul de Lorche. A dat Dumnezeu şi s-au 
poticnit nemţii, întrucât castelul nu putea fi cucerit. 

Jagienka auzise înainte de venirea lui Macko despre Nowe 
Kowno, ba auzise chiar ceva mai mult, anume că Witold 
începuse negocierile de pace. Această ultimă veste o 
interesa chiar mai mult decât cea dinainte, fiindcă dacă s-ar 
fi făcut pace, Zbyszko, dacă ar mai fi fost în viaţă, ar fi 
trebuit să se întoarcă acasă. 

Aşa că începu să-l întrebe pe bătrânul cavaler dacă un 
asemenea lucru este vrednic de crezare, iar acesta îi 
răspunse: 

Cu Witold orice este cu putinţă, pentru că este un om 
foarte diferit de ceilalţi şi cel mai viclean dintre stăpânitorii 
creştini. Când are nevoie să-şi întindă stăpânirea spre 
Rutenia, face pace cu nemţii, iar după ce sfârşeşte acolo ce 
voise să facă, iar îi ia de chică pe nemți! Nu pot s-o scoată la 
capăt nici cu el, nici cu nefericita asta de Samogiţie. O dată 
le-o ia, a doua oară le-o dă înapoi şi nu numai că le-o dă 
înapoi, dar chiar el îi ajută s-o asuprească. Printre noi, ba şi 
în Lituania sunt unii care i-o iau în nume de rău că se joacă 
astfel cu sângele acestei seminţii. Şi eu, la drept vorbind, aş 
socoti o ruşine, dacă n-ar fi Witold. Pentru că mai zic şi 


astfel: dar dacă el este mai deştept ca mine şi ştie ce face? 
Am auzit chiar de la Skirwoitto că el face să coacă veşnic 
puroiul din această ţară în trupul teutonilor, în aşa fel că să 
nu se vindece niciodată. Mamele din Samogiţia vor naşte 
mereu, iar de sânge nu-i păcat, numai să nu curgă degeaba. 

Pe mine mă interesează numai dacă Zbyszko o să se 
întoarcă. 

Cum o vrea Dumnezeu, draga mea, numai s-o spui într-un 
ceas bun. 

Dar se mai scurseră câteva luni. Veniră veşti că s-ar fi 
făcut pace; grânele se îngălbeniră, spicele se îngreunară, 
tarlalele semănate cu hrişcă se făcură ruginii de-a binelea, 
dar despre Zbyszko nu se auzea nimic. 

În cele din urmă, după primul seceriş, Macko nu se mai 
putu abţine şi anunţă că va pleca la Spychow, să afle veşti 
din acele locuri mai apropiate de Lituania şi să vadă cum 
gospodăreşte cehul. 

Jagienka se încăpăţână să meargă cu el, dar el nu vru s-o 
ia, aşa că începură certurile care durară o săptămână 
întreagă. Până când, într-o seară, când se hârjoneau la 
Zgorzelice, în curte intră ca o vijelie călărind pe deşelate un 
flăcăiaş desculţ de la Bogdaniec, fără pălărie pe ciuful 
cânepiu, şi le strigă din faţa prispei, unde şedeau: 

S-a întors tânărul stăpân! 

Zbyszko se întorsese într-adevăr, dar părea cam ciudat; 
era nu numai slăbit, ars de adierile câmpului şi tras la faţă, 
dar şi indiferent la toate şi scump la vorbă. Cehul şi soţia, 
care veniseră odată cu el, vorbeau şi pentru el, şi pentru 
sine. Le spuse deci că tânărul cavaler izbândise se vede în 
campania lui, deoarece la Spychow, depusese pe sicriele 
Danusiei şi al mamei ei un braţ întreg de pene de păun şi de 
struţ. Adusese de asemenea cu el cai şi armuri, din care 
două erau cu adevărat preţioase, deşi îndoite de multe 
lovituri de paloş şi secure. Macko ardea de curiozitate să 
afle chiar din gura nepotului în amănunt despre toate 
acestea, dar tânărul dădu doar din mână şi răspunse în doi 


peri, iar a treia zi se îmbolnăvi şi trebui să se întindă în pat. 
Se arătă că avea şoldul stâng străpuns şi două coaste rupte 
care, prost oblojite, îl „împiedicau” să meargă şi să răsufle. 
Reveniră, în acelaşi timp, şi durerile pe care le suferise mai 
demult după lupta cu bourul, iar călătoria până la Spychow 
îl vlăguise cu totul. Toate acestea nu erau prea grave, 
fiindcă era tânăr şi puternic ca un stejar, dar deocamdată 
simţea că nu mai are putere, de parcă toată truda pe care o 
suportase, abia acum i se lăsase în oase. La început, Macko 
se gândi că după două sau trei zile de odihnă la pat o să 
treacă totul, dar lucrurile se petrecură pe dos. Se dovediră 
fără folos toate unsorile şi ierburile pe care i le prescrise un 
cioban din partea locului, toate fierturile trimise de 
Jagienka şi de preotul din Krzesnia. Zbyszko era tot mai 
slab, din ce în ce mai neputincios şi tot mai trist. 

Ce ai? Poate vrei ceva? Îl întreba bătrânul cavaler. 

Nu vreau nimic, îmi e totuna, răspundea Zbyszko. 

Şi în acest fel zilele treceau una după alta. Jagienka, 
gândindu-se că s-ar putea să fie ceva mai rău decât o 
moleşeală obişnuită şi că tânărul are vreo taină care îl 
apasă, îl rugă pe Macko să-l mai întrebe o dată ce-ar putea 
fi. 

Macko îi îndeplini dorinţa fără să şovăie, dar cumpănind 
un răstimp, spuse: 

Şi dacă el ar prefera să-ţi spună ţie? Că de plăcut, se vede 
că te place, deoarece ori de câte ori intri în odaie, te 
urmăreşte cu ochii. 

Ai văzut Domnia Ta? Întrebă Jagienka. 

Dacă-ţi spun că te urmăreşte, atunci te urmăreşte. lar 
când nu eşti acolo, se uită mereu la uşă. Întreabă-l tu. 

Şi deocamdată rămase aşa. Totuşi, se arătă că Jagienka nu 
ştie şi nu îndrăzneşte. Abia când trebui s-o facă, înţelese că 
s-ar cuveni să-i vorbească despre Danusia şi despre 
dragostea lui Zbyszko pentru răposată, iar aceste lucruri nu 
voiau să-i iasă din gură. 


Domnia Ta eşti mai viclean, îi spuse lui Macko, eşti mai 
isteţ şi ai mai multă experienţă; vorbeşte-i, Domnia Ia, eu 
nu pot. 

Aşadar, Macko, vrând-nevrând, îşi luă inima în dinţi şi într- 
o dimineaţă, când Zbyszko părea ceva mai vioi decât de 
obicei, începu vorba după cum urmează: 

Hlawa mi-a spus că ai adus la Spychâw o legătură întreagă 
de pene de păun şi le-ai pus în criptă. 

Fără să-şi dezlipească privirile de la tavanul la care se uita 
întins cu faţa în sus, Zbyszko dădu doar din cap în semn de 
încuviinţare. 

Ei, te-a ajutat Dumnezeu, că şi la război găseşti mai uşor 
oşteni decât cavaleri. Oşteni poţi să omori câţi vrei, pe când 
cavalerii sunt mai rari. Parcă ţi s-au aşezat singuri sub 
paloş? 

Pe unii i-am provocat la luptă pe pământ bătătorit, iar o 
dată m-au înconjurat în bătălie, răspunse alene tânărul. 

Ai adus şi pradă destulă. 

O parte mi-a dăruit-o cneazul Witold. 

Tot atât de darnic este? 

Zbyszko înclină iarăşi din cap, neavând chef de vorbă. 

Dar Macko nu se dădu bătut şi hotări să treacă la fapte. 

Spune-mi sincer, îl rugă. Cred că atunci când ai pus penele 
pe sicriu te-ai simţit foarte uşurat? Omul se bucură 
întotdeauna când îşi îndeplineşte jurământul. Te bucuri, nu- 
i aşa? 

Zbyszko îşi întoarse privirile de la tavan spre Macko şi 
răspunse parcă uimit întrucâtva: 

Câtugşi de puţin. 

Cum aşa? leme-te de Dumnezeu! Eu am crezut că după ce 
vei bucura sufletele acelea din cer, totul se va sfârşi. 

Tânărul închise o clipă ochii îngândurat şi răspunse într-un 
târziu. 

Se vede că sufletului omenesc nu-i foloseşte la nimic 
sângele vărsat. 

Se aşternu o clipă de tăcere. 


Atunci, de ce te-ai mai dus la război? Îl întrebă Macko. 

De ce? Răspunse puţin înviorat Zbyszko. M-am gândit şi eu 
că mă va uşura! Am crezut că şi Danuska, şi eu ne vom 
bucura. Dar pe urmă, m-am mirat şi eu. Am ieşit din criptă 
şi mi-a fost tot atât de greu ca şi înainte. Se vede că aşa 
este, sufletele mântuite n-au nevoie de sângele vărsat. 

Trebuie să ţi-o fi spus cineva, fiindcă nu cred că ai 
născocit-o tu însuţi. 

Eu însumi mi-am dat seama, pentru că lumea nu mi s-a 
părut mai veselă decât înainte. Doar părintele Kaleb mi-a 
confirmat-o. 

Să ucizi vrăjmaşul în război, nu-i nici un păcat, ba e chiar 
lucru de laudă, iar aceştia sunt doar duşmanii seminţiei 
noastre. 

Nici eu nu cred că e păcat şi nu-mi pare rău de ei. 

Numai de Danuska? 

Aşa-i: cum îmi aduc aminte de ea, mă şi apucă jalea. Dar e 
voia lui Dumnezeu! Ei îi este mai bine în grădina lui, deja m- 
am obişnuit cu asta. 

Atunci, de ce mai eşti trist? Ce-ţi mai trebuie? 

Ştiu şi eu. 

De odihnă nu duci lipsă, iar de slăbiciune o să scapi 
curând. Du-te la baie, scaldă-te, bea o carafă de mied să 
năduşeşti şi gata! 

Da şi? 

O să te cuprindă veselia de îndată. 

De unde s-o iau? În mine, n-o găsesc, iar de împrumutat, 
nu vrea nimeni să mi-o împrumute. 

Pentru că tu ascunzi ceva! 

Zbyszko ridică din umeri. 

Nu sunt vesel, dar nici nu ascund nimic. 

O spuse cu atâta sinceritate, încât Macko renunţă la 
bănuiala lui şi începu să-şi mângâie părul cu mâna, cum 
obişnuia să facă atunci când se gândea intens la ceva, şi în 
sfârşit, zise: 


Atunci, o să-ţi spun eu ce-ţi lipseşte: pe una nici n-ai 
sfârşit-o, iar pe cealaltă încă n-ai început-o, înţelegi? 

Nu prea, dar poate fi! Răspunse tânărul. 

Şi se întinse ca un om pe care-l cuprinde somnul. 

Totuşi, Macko era sigur că ghicise adevăratul motiv şi se 
bucura grozav că nu are de ce să fie neliniştit. Căpătă şi mai 
multă încredere în judecata proprie şi îşi spuse în sinea lui: 
„Nu mă mai mir că lumea vine să-mi ceară sfatul!” 

lar când după această discuţie, în aceeaşi seară, veni 
Jagienka, nici nu cobori bine de pe cal, că-i şi spuse ce-i 
lipseşte lui Zbyszko. 

Tânăra descălecă într-o clipă şi se porni să-l întrebe: 

Ei, ce e, ce-i lipseşte? Spune-mi şi mie! 

Chiar tu ai leacul care-i trebuie. 

Eu? Ce leac? 

Iar el o luă de mijloc şi începu să-i şoptească ceva la 
ureche, dar nu prea mult, fiindcă se depărtă ca opărită de 
el şi ascunzându-şi faţa îmbujorată între pătura de la cal şi 
şaua înaltă, strigă: 

Lasă-mă în pace! Eşti un nesuferit! 

Pe Dumnezeul meu, că spun adevărul, spuse Macko, 
răzând. 

Capitolul XLIII. 

Bătrânul Macko ghicise bine, dar numai pe jumătate. 
Zbyszko sfârşise într-adevăr cu totul prima parte din viaţă. 
De fiecare dată când şi-o amintea pe Danusia, îi părea rău, 
dar el însuşi spunea că ei trebuie să-i fie mai bine în palatul 
ceresc decât îi fusese în cel al prinţului. Se învățase cu 
gândul că nu mai e pe lume, se obişnuise cu el şi socotea că 
nu poate fi altfel. Cândva, la Cracovia, admirase foarte mult 
la ferestrele bisericilor, tăiate în sticlă şi prinse în rame de 
plumb, diferite figuri ale sfintelor fecioare, colorate, 
strălucind în soare, iar acum şi-o închipuia la fel şi pe 
Danusia. O vedea albastră, transparentă, din profil, cu 
braţele încrucişate, ochii înălţaţi şi cântând la lăută printre 
alţi cântăreţi mântuiţi ai lui Dumnezeu, care-i cântă Maicii 


Domnului şi Fiului Ei. Nu mai avea nimic pământesc în ea şi 
devenise asemenea unui duh curat şi aerian că uneori, când 
şi-o amintea cum o slujea pe prinţesă la conacul din pădure, 
râdea, vorbea cu ceilalţi de la masă, era cuprins parcă de 
uimire, că putea fi chiar ea. Încă din timpul campaniei, 
alături de Witold, când era preocupat de treburile 
războiului, nu-i mai era dor de răposata lui, aşa cum îşi 
doreşte soţul soţia, ci se gândea doar aşa cum se gândeşte 
un om cuvios la patroana lui. În acest fel, iubirea lui, 
pierzând treptat elementele pământeşti, se preschimba tot 
mai mult doar într-o amintire dulce, albastră asemenea 
cerului şi pur şi simplu dumnezeiască. 


Dacă ar fi fost un om firav la trup şi cu o gândire mai 
adâncă, ar fi devenit călugăr şi în viaţa liniştită de la 
mănăstire ar fi păstrat ca pe ceva sfânt acea amintire 
albăstrie până în clipa în care spiritul zboară din cătuşele 
trupeşti în văzduhul nemărginit ca o pasăre din colivie. Dar 
el abia începea al treizecilea an din viaţă şi storcea sucul 
dintr-o ramură strânsă în pumn, tăind răsuflarea calului 
strâns între genunchi. Era cum erau pe atunci şlahticii şi 
ţăranii care, dacă nu mureau în copilărie sau nu deveneau 
preoţi, necunoscând limitele şi măsura în avânturile 
trupeşti şi în putere, fie că se apucau de jafuri, destrăbălare 
şi beţie, fie că, însurându-se de tineri, când se vestea vreun 
război, se înrolau cu douăzeci şi patru de feciori fiecare sau 
chiar mai mulţi fii puternici ca nişte mistreți. 

Dar el nu ştia că este aşa, cu atât mai puţin că la început 
se îmbolnăvise. Totuşi, treptat, coastele rău lipite îi crescură 
la loc, alcătuind doar o umflătură foarte mică într-o parte, 
care nu-l împiedica deloc şi pe care o ascundea nu numai 
platoşa, ci şi veşmântul obişnuit. Vlăguirea îi trecea. Părul 
bălai şi bogat, tăiat în semn de doliu după Danusia, îi 
crescuse iarăşi până la jumătatea spinării. Îi reveni şi 
frumuseţea obişnuită de altădată. Cu câţiva ani în urmă, 
când mergea să moară la Cracovia de mâna călăului, arăta 
ca un copil de casă dintr-un neam mare, iar acum era şi mai 
frumos, un adevărat fiu de rege, cu spate, piept şi umeri de 
uriaş şi faţă de fecioară. Puterea şi viaţa clocoteau în el ca 
într-o găleată pusă la foc şi, sporite de curăţenie, odihnă 
îndelungată, îi alergau prin vene ca o flacără. Neştiind ce 
este, el se credea mereu bolnav şi îşi petrecea timpul în pat, 
bucuros că Macko şi Jagienka îl păzesc, îndeplinindu-i orice 
dorinţă. Uneori, avea impresia că se simte tot atât de bine 
ca în rai, alteori, mai ales când nu era Jagienka lângă el, se 
simţea rău, mâhnit şi nu-l mulțumea nimic. Atunci îl apucau 
căscatul, poftele, fierbinţeala şi-l vestea pe Macko că atunci 
când îi va trece boala, va porni iarăşi în lume împotriva 
nemților, a tătarilor sau a altor sălbatici, numai să scape de 


viaţa care-l apăsa îngrozitor. lar Macko, în loc să se 
împotrivească, înclina din cap, îi dădea dreptate şi în acest 
timp trimitea după Jagienka, după venirea căreia se topeau 
numaidecât gândurile lui Zbyszko la alte campanii şi 
războaie, aşa cum se topesc zăpezile când le pripeşte 
soarele de primăvară. 

lar ea se grăbea să vină îndată la fiecare chemare şi din 
propria voinţă, deoarece îl îndrăgise pe Zbyszko cu toate 
puterile sufletului şi ale inimii. În timpul şederii ei la curtea 
episcopului şi a prinţului de la Ptock, văzuse cavaleri, tot 
atât de frumoşi, tot atât de faimoşi în putere şi bărbăţie, 
care nu o dată îngenuncheaseră înaintea ei jurându-i 
credinţă până la moarte, dar ăsta era alesul ei, pe ăsta îl 
iubea din copilărie cu prima dragoste, iar nenorocirile prin 
care trecuse, îi sporiseră dragostea atât de mult, încât îi era 
mai drag şi de o sută de ori mai scump nu numai decât toţi 
cavalerii, dar şi decât toţi principii de pe pământ. Acum, 
când îi revenea sănătatea, devenea din zi în zi mai chipeş, 
iubirea ei se preschimbă aproape în uitare de sine şi-i 
acoperi întreaga lume. 

Cu toate acestea, n-o recunoştea nici faţă de ea însăşi, iar 
de Zbyszko o ascundea cum putea mai bine de teamă să n-o 
dispreţuiască din nou. Până şi faţă de Macko, cu cât era mai 
de mult înclinată spre mărturisiri, cu atât se arăta acum 
mai prudentă şi mai tăcută. Putea s-o trădeze doar atenţia 
pe care o dovedea în îngrijirea lui Zbyszko, dar până şi în 
această îngrijire se străduia să păstreze aparențele şi în 
acest scop i se adresă odată lui Zbyszko cu viclenie: 

Dacă îţi port puţin de grijă, o fac numai din prietenie 
pentru Macko, dar tu ce-ai crezut la început? Ia spune! 

Şi chipurile îndreptându-şi părul de pe frunte, îşi acoperi 
faţa cu palma şi începu să se uite la el printre degete, iar el, 
surprins de întrebarea neaşteptată, roşi ca o fecioară şi îi 
răspunse abia după un răstimp: 

N-am crezut nimic. Tu acum eşti alta. 

Urmă o clipă de tăcere. 


Alta? Se miră în sfârşit fata cu un glas coborât şi moale. Ei, 
sigur că sunt alta. Dar că nu te pot suferi deloc, Doamne 
fereşte, n-aş putea să zic. 

Să te răsplătească Dumnezeu şi pentru asta, răspunse 
Zbyszko. 

Şi de atunci se simţiră bine împreună, numai că se arătau 
puţin stângaci unul faţă de celălalt, nu prea le era la 
îndemână. Câteodată, putea să pară că amândoi una 
vorbesc şi la alta se gândesc. Se cufundau în tăcere. Întins 
pe pat, Zbyszko o urmărea cu privirile, cum zicea Macko, 
oriunde se ducea, fiindcă mai ales atunci i se părea atât de 
frumoasă, încât nu se mai sătura s-o vadă. Erau şi momente 
când privirile li se întâlneau deodată, iar atunci obrajii li se 
învăpăiau şi pieptul bombat al fetei urca şi cobora parcă 
mai repede, iar inima îşi grăbea şi ea bătaia, parcă 
aşteptând să-l audă spunând ceva, de ce i se topeşte şii se 
inundă sufletul. Dar Zbyszko tăcea, pentru că îşi pierduse 
îndrăzneala de demult şi se temea să n-o sperie cu vreun 
cuvânt nepotrivit, şi cu toate acestea, contrar celor ce 
vedea cu ochii lui, el însuşi se convingea că ea îi arăta doar 
prietenia unei surori din bună-voinţă faţă de Macko. 

Şi odată începu să discute cu Macko despre asta. Se 
străduia să vorbească liniştit, ba chiar indiferent şi nici nu-şi 
dădu seama cum cuvintele lui semănau tot mai mult cu o 
plângere pe jumătate amară, pe jumătate tristă. Macko, 
însă, îl ascultă cu răbdare, iar în cele din urmă, rosti doar 
câteva cuvinte: 

Prost mai eşti! 

Şi ieşi din odaie. 

Dar în curte, începu să-şi frece palmele şi să-şi lovească 
pulpele de bucurie. 

„Hm! Îşi spuse, atunci când puteai s-o cumperi ieftin, nici 
nu voiai să te uiţi la ea, acum n-ai decât să te îndopi cu 
teamă, dacă eşti prost. Eu am să construiesc castelul, iar tu 
linge-te pe buze în acest timp. N-o să-ţi spun nimic şi n-o să- 
ţi iau albeaţa de pe ochi, de-ai necheza mai tare decât toţi 


caii din Bogdaniec. Când vreascurile stau pe cărbuni, acolo 
şi aşa mai devreme sau mai târziu răbufneşte flacăra, dar 
eu n-o să suflu peste jar, fiindcă nu mai cred că e nevoie”. 

Şi nu numai că nu sufla, dar se şi împotrivea lui Zbyszko şi- 
| aţâţa ca un bătrân pezevenchi care se joacă bucuros cu un 
tânăr fără experienţă. Aşadar, odată, când Zbyszko îi repetă 
iarăşi că va pleca într-o campanie îndepărtată, ca să scape 
de viaţa asta apăsătoare, îi spuse: 

Câtă vreme nu-ţi creştea nimic sub nas, te mai sfătuiam, 
dar acum, faci ce te taie capul. Dacă vrei neapărat să te 
încrezi în mintea ta şi să pleci, atunci pleacă. 

Zbyszko mai că zvâcni de uimire şi se aşeză în pat în capul 
oaselor. 

Cum adică? Nici măcar nu te mai împotriveşti? 

De ce să mă împotrivesc? Îmi pare, însă, grozav de rău de 
neam, care s-ar pierde odată cu tine, dar poate că s-ar găsi 
vreun leac şi pentru asta. 

Ce leac? Întrebă Zbyszko neliniştit. 

Ce leac? Ei, ce rost are să mai vorbim că anii mi s-au 
înmulţit, dar am destulă putere şi în oase. La Jagienka s-ar 
uita vreun ţăran mai tânăr, dar pentru că am fost prieten cu 
tatăl ei, cine ştie. 

Ai fost prieten cu tatăl ei, răspunse Zbyszko, dar cu mine 
n-ai fost niciodată binevoitor, niciodată, niciodată! 

Şi se întrerupse, pentru că începu să-i tremure bărbia, iar 
Macko zise: 

Păi, dacă vrei neapărat să mori, ce mai pot să fac? 

Bine! N-ai decât să faci ce vrei, dar eu am să plec chiar azi 
în lume! 

Eşti un prost! Repetă Macko. 

Şi iarăşi ieşi din odaie să supravegheze ţăranii, pe cei de la 
Bogdaniec, ca şi pe cei împrumutaţi de la Zgorzelice şi 
Moczydoly de Jagienka, ca să-l ajute la săpatul şanţului de 
apărare, care avea să înconjoare castelul. 

Capitolul XLIV. 


Într-adevăr, Zbyszko nu-şi duse ameninţarea la îndeplinire 
şi nu plecă, în schimb, după ce mai trecu o săptămână, se 
însănătoşi de-a binelea şi nu mai putu să stea la pat. Macko 
îi spuse că acum se cuvine să se ducă la Zgorzelice şi să-i 
mulţumească Jagienkăi pentru îngrijirea pe care i-o 
arătase, aşa că într-o bună zi, după ce se îmbăie bine, se 
hotări să se ducă fără întârziere. În acest scop, porunci să i 
se scoată din cufăr veşmintele frumoase, să le schimbe pe 
cele purtate de obicei, apoi îşi aranjă părul. Aceasta era, 
însă, o îndeletnicire nu prea uşoară şi de durată, şi asta nu 
numai din pricina părului des al lui Zbyszko, care-i cădea 
până la jumătatea spinării. În viaţa de zi cu zi, cavalerii 
purtau părul într-o plasă de forma unei ciuperci, care mai 
avea şi o parte bună, că în timpul campaniilor, coiful nu-i 
strângea prea tare, în schimb, la tot felul de sărbători, nunţi 
sau când mergeau în vizită prin case, unde se aflau 
jupâniţe, îl aranjau în bucle frumos răsucite, pe care adesea 
le ungeau cu albuş de ou, ca să capete strălucire şi să se 
întărească. Aşa voia să se aranjeze şi Zbyszko. Dar cele 
două femei chemate dintre slujitoare, neobişnuite cu 
asemenea treabă, nu erau în stare să se descurce. Uscat şi 
zburlit după baie, părul nu voia să se onduleze şi stătea ca 
ţepii de arici, asemenea unei streşini prost potrivite la 
acoperiş. Nu ajutară la nimic nici pieptenii din corn de bou, 
dobândiţi de la frizieni, nici măcar ţesala, după care una 
dintre femei se duse la grajduri. În cele din urmă, Zbyszko 
începu să-şi piardă răbdarea şi să se înfurie, când deodată 
intră în odaie Macko însoţit de Jagienka care venise între 
timp pe neaşteptate. 

Lăudat fie lisus Cristos! Îi dădu bineţe fata. 

În vecii vecilor! Răspunse Zbyszko cu faţa luminată. Ce 
minune! Noi tocmai voiam să plecăm la Zgorzelice, iar tu 
veneai încoace! 

Şi ochii îi străluciră de bucurie, fiindcă ori de câte ori o 
vedea, i se lumina sufletul, de parcă vedea soarele răsărind. 


Iar Jagienka, zărind femeile încurcate cu pieptenii în 
mână, ţesala de pe laviţa de lângă Zbyszko şi ciuful răvăşit, 
începu să râdă. 

Ia te uită ce mai şomoiog de paie! Se minună arătându-şi 
dinţii albi de sub buzele frumoase de coral. 'Ți-ar sta numai 
bine în postaţa de cânepă sau în livada de vişini, ca să sperii 
păsările. 

EI, însă, se încruntă şi răspunse: 

Voiam să venim la Zgorzelice, dar acolo nu ţi-ar fi fost la 
îndemână să batjocoreşti un oaspete, pe când aici, poţi să 
râzi de mine cât vrei, cum faci întotdeauna cu bucurie. 

Eu mă bucur să râd de tine? Întrebă fata uimită. Ei, 
Doamne, Dumnezeule! Păi eu am venit să vă poftesc la cină, 
şi nu râd de tine, ci de femeile astea, pentru că eu m-aş 
descurca numaidecât. 

N-ai face nici tu nimic! 

Dar lui Jasko cine i-l face? 

Jasiek ţi-e frate, răspunse Zbyszko. 

Aşa este! 

Aici bătrânul şi experimentatul Macko, se hotări să le vină 
în ajutor. 

În marile familii, spuse, când cavalerului proaspăt învestit 
îi creşte la loc părul tuns, i-l aranjează sora lui, iar 
bărbatului soţia; dar mai este şi obiceiul ca atunci când 
cavalerul n-are nici soră, nici soţie, îl ajută fetele de şlahtici, 
chiar dacă nu sunt rude. 

Există cu adevărat un asemenea obicei? Întrebă Jagienka 
lăsându-şi ochii în jos. 

Nu numai pe la casele şlahticilor, dar chiar şi prin castele, 
ba şi la curtea regelui, răspunse Macko. 

După care, li se adresă femeilor: 

Duceţi-vă în odaia slujitorilor, dacă nu sunteţi bune de 
NIMIC! 

Atunci, măcar să-mi aducă apă fiartă, adăugă fata. 

Macko ieşi odată cu femeile, chipurile, ca să nu întârzie 
prea mult, şi în curând aduseră apa fiartă şi după ce o 


lăsară la îndemână, tinerii rămaseră singuri. Jagienka, 
muind mai întâi prosopul, începu să-i ude bine părul lui 
Zbyszko, iar când îl descurcă şi-l întinse, luă un pieptene şi 
se aşeză pe laviţă lângă tânăr ca să-şi ducă treaba la bun 
sfârşit. 

Şi şedeau aşa, unul lângă celălalt, amândoi peste măsură 
de frumoşi şi nespus de îndrăgostiţi, dar puţin stângaci şi 
tăcuţi. Jagienka începu în sfârşit să-i aranjeze părul bălai, 
iar el îi simţea apropierea braţelor ridicate, mâinile, şi se 
înfiora din cap până-n picioare, stăpânindu-se cu toată 
puterea voinţei să n-o ia în braţe şi să n-o strângă la piept 
din toate puterile. 

În tăcerea din jur li se auzea răsuflarea grăbită. 

Poate că eşti bolnav? Îl întrebă fata după o clipă. Ce ai? 

Nimic! Răspunse tânărul cavaler. 

Parcă răsufli greu. 

Şi tu răsufli tot aşa. 

Tăcerea se aşternu din nou. Obrajii Jagienkăi înfloriră ca 
doi trandafiri, deoarece simţea că Zbyszko nu-şi dezlipea 
nici o clipă privirile de pe faţa ei, aşa că vrând să-şi ascundă 
încurcătura, îl întrebă iarăşi: 

De ce te uiţi aşa la mine? 

Ai ceva împotrivă? 

Nu, dar întrebam şi eu. 

Jagienka? 

Ce-i. 

Zbyszko trase aer în piept, oftă, îşi mişcă buzele, 
pregătindu-se parcă pentru o discuţie mai lungă, dar se 
vede că n-avea încă destul curaj, căci repetă din nou: 

Jagienka? 

Ce-i? 

Aş vrea să-ţi spun ceva, dar parcă mi-e frică. 

Nu te teme. Eu sunt o fată simplă, nu vreun balaur. 

Sigur că nu eşti balaur! Dar pentru că unchiul Macko zice 
că vrea să te ia! 

Păi vrea, dar nu pentru el. 


Şi tăcu, înfricoşată parcă de propriile cuvinte. 

Pentru Dumnezeu, Jagus dragă. Şi tu ce zici? Întrebă 
Zbyszko. 

Fetei i se umplură deodată ochii de lacrimi, buzele 
frumoase începură să-i tremure, iar glasul îi cobori atât de 
mult, încât Zbyszko abia putu să desluşească ce zice: 

Tătuca şi abatele voiau şi ei. lar eu, ştii şitu! 

La aceste cuvinte, bucuria răbufni în inimă ca o vâlvătaie, 
aşa că o luă în braţe, o ridică în sus ca pe un pai şi începu să 
strige în neştire: 

Jagus! Jagus! Comoara mea! Soarele meu! Hei! Hei! 

Şi striga atât de tare că bătrânul Macko, crezând că s-a 
întâmplat ceva neobişnuit, dădu buzna înăuntru. Abia când 
o văzu pe Jagienka în braţele lui Zbyszko, rămase uimit că 
totul se petrecuse atât de repede şi strigă: 

În numele Tatălui şi al Fiului! Stăpâneşte-te, băiete! 

Dar Zbyszko se repezi la el, o lăsă jos pe Jagienka, şi vrură 
să îngenuncheze amândoi, dar înainte de a apuca s-o facă, îi 
cuprinse în braţele-i osoase şi-i strânse din toate puterile la 
piept. 

Lăudat fie! Spuse. Ştiam eu că aşa se va termina, dar ce 
bucurie mi-aţi făcut! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Acum, 
voi putea să mor mai uşor. Fata e aur curat. Faţă de 
Dumnezeu şi de oameni! Adevărat! Acum, fie ce-o fi, când 
am ajuns să trăiesc asemenea bucurie. Dumnezeu m-a 
încercat, dar tot El m-a şi mângâiat. Trebuie să mergem la 
Zgorzelice să-i spunem şi lui Jasko. Ehei, dacă ar mai fi trăit 
bătrânul Zych! Şi abatele. Dar cum să le ţin locul la 
amândoi, că la drept vorbind, aşa îmi sunteţi de dragi, că 
mi-e şi ruşine să spun. 

Şi cu toate că avea inima oţelită, era atât de mişcat, că 
parcă-l strângea ceva în gât, aşa că îl mai sărută o dată pe 
Zbyszko, apoi pe amândoi obrajii pe Jagienka şi îngăimând 
pe jumătate printre lacrimi: „Mied, nu fată!” plecă la 
grajduri să poruncească să pună şeile pe cai. 


După ce ieşi, se împletici de bucurie printre florile de 
lumânărică ce creşteau dinaintea casei şi începu să se uite 
la lujerele lor întunecate, înconjurate de frunze galbene, ca 
un om ameţit de băutură. 

Mă rog! Sunteţi o grămadă - rosti - cu ajutorul lui 
Dumnezeu, boabele de Grindină de la Bogdaniec vor fi şi 
mai multe. 

Apoi, în drum spre grajd, începu să mormăie din nou şi să 
numere: 

Bogdaniec, averea abatelui, Spychow, Moczydoty. 
Dumnezeu ştie întotdeauna ce vrea, o să-i vină şi vremea 
bătrânului Wilk, că şi Brzozowa merită s-o cumpărăm. 
Luncile sunt grozave! 

În acest timp, Jagienka şi Zbyszko ieşiră şi ei înaintea 
casei, bucuroşi, fericiţi, luminoşi ca soarele. 

Unchiule! Strigă Zbyszko de departe. 

Bătrânul se întoarse spre el, îşi desfăcu braţele şi începu 
să strige ca în pădure: 

E-hei! Veniţi încoace! 

Capitolul XIV. 

Ei locuiau la Moczydoly, iar bătrânul Macko le înălța 
castelul la Bogdaniec. Îl zidea cu migală, întrucât voia ca 
temelia să fie din piatră şi var, iar turnul de strajă din 
cărămidă care se găsea greu prin împrejurimi. În primul an, 
săpă şanţurile, lucru destul de uşor, întrucât colina pe care 
avea să stea castelul mai fusese săpată cândva, poate în 
vremurile păgâne, aşa că trebuia doar să curețe râpele de 
copaci şi tufişurile de măceş, care crescuseră, apoi să le 
întărească şi să le adâncească atât cât era nevoie. În timpul 
săpăturilor, descoperi un izvor bogat, care umplu în scurt 
timp şanţul de apărare, aşa că Macko fu nevoit să facă o 
scurgere pentru prisosul de apă. După aceea, pe valul de 
apărare ridică o palisadă şi începu să strângă materiale de 
construcţie pentru castel, trunchiuri de stejari atât de 
groase, încât abia le cuprindeau trei ţărani, şi de zadă care 
să nu putrezească nici sub tencuiala de lut şi nici sub cea de 


mărăcini. De ridicarea pereţilor, cu tot ajutorul neîntrerupt 
al ţăranilor din Zgorzelice şi Moczydoly, se apucă abia după 
un an, dar lucră cu sârg mai ales pentru că Jagienka născu 
mai înainte doi gemeni. Cerul se deschise atunci în faţa 
bătrânului cavaler, fiindcă acum avea pentru cine să 
trudească, să se străduiască şi ştia că neamul Grindină nu 
va pieri, iar Potcoava Tocită se va mai spăla de multe ori în 
sângele vrăjmaşilor. 

Gemenii fură botezați: Macko şi Jasko. „Flăcăi zdraveni, 
zise bătrânul, alţii ca ei nu mai găseşti în tot regatul, şi încă 
n-a venit seara”. Şi-i îndrăgi dintr-odată cu o dragoste 
nespusă, iar la mama lor ţinea ca la ochii din cap. Cine o 
lăuda de faţă cu el, putea să dobândească orice. Oamenii 
erau cu adevărat invidioşi până şi pe Zbyszko şi o vorbeau 
de bine nu numai pentru foloasele ce i le aducea, deoarece 
strălucea prin împrejurimi cum străluceşte cea mai 
frumoasă floare de pe luncă. Îi adusese soţului o zestre 
mare, dar chiar mai mult decât atâta, fiindcă îi dăruise o 
mare iubire şi o frumuseţe care orbea ochii oamenilor; cu 
purtările ei alese şi curajul ei se putea mândri şi un cavaler. 
Nu însemna nimic pentru ea ca abia după câteva zile de 
lehuzie să se apuce de gospodărie, apoi să meargă cu soţul 
la vânătoare sau să se repeadă dimineaţa călare de la 
Moczydoty la Bogdaniec, iar înainte de amiază să se 
întoarcă la Jasko şi la Macko. Prin urmare, bărbatul o iubea 
mai mult decât orice pe lume, ţinea la ea bătrânul Macko şi 
la fel slujitorii, cu care se purta bine, iar la Krzesnia, când 
intra duminica în biserică, o întâmpinau murmure de 
admiraţie. Mai vechiul ei curtezan, Cztan de Rogow, 
căsătorit cu fiica unui ţăran, care după slujbă bea la crâşmă 
cu bătrânul Wilk de Brzozowa, spunea ciocnind cu el: „M- 
am bătut de multe ori pentru ea cu fiul Domniei Tale şi 
voiam să ne căsătorim cu ea, dar asta era ca şi când am fi 
vrut să luăm Luna de pe cer”. 

Alţii, în schimb, recunoşteau că una ca ea puteai să cauţi şi 
la curtea regelui din Cracovia. Fiindcă, pe lângă bogăţie, 


frumuseţe şi obiceiuri alese, mai era admirată şi pentru 
prospeţimea şi puterea ei. Recunoşteau cu toţii într-un glas 
că „asta-i o femeie care-ţi prijoane ursul în pădure cu sulița, 
iar alunele nu mai trebuie să le spargă, e destul să le 
rânduiască pe laviţă şi să se aşeze deodată pe ele ca să se 
sfărâme ca sub piatra morii”. Astfel o ridicau în slăvi şi în 
parohia Krzesnia, şi prin satele învecinate şi chiar în 
Sieradz, reşedinţa voievodului. Invidiindu-l pe Zbyszko de 
Bogdaniec, nu se mirau totuşi că o luase de soţie, deoarece 
se răsfrângea asupra ei şi faima lui de războinic, mai mare 
decât a oricui prin împrejurimi. 

Tinerii săteni şi şlahticii îşi povesteau unii altora multe 
isprăvi despre nemţii pe care-i lăsase fără platoşe în 
bătăliile de sub conducerea lui Witold şi în duelurile pe 
pământ bătătorit. Se spunea că nu-i scăpase niciunul, că la 
Malborg doborâse doisprezece războinici de pe cai, printre 
alţii pe fratele maestrului, Ulryk, în sfârşit, că era în stare 
să se înfrunte chiar cu cavalerii de la Cracovia, şi până şi 
neînvinsul Zawisza Czarny îi era un prieten binevoitor. 

Câte unii nu voiau să creadă asemenea povestiri 
neobişnuite, dar şi aceştia, când era vorba ca ţinutul să 
aleagă pe cineva care să-i reprezinte pe cavalerii polonezi 
într-o luptă cu cavalerii străini, îl preferau pe Zbyszko şi 
abia după aceea pe părosul Cztan de Rog6w şi alţi găligani 
din partea locului, care în ceea ce priveşte instruirea 
cavalerilor, erau departe de tânărul moşier de la 
Bogdaniec. 

Avuţia însemnată, ca şi faima de cavaler, îi câştigaseră şi 
respectul oamenilor. Pentru că, dacă primise Moczydoly ca 
zestre de la Jagienka şi o mare avere de la abate, asta nu 
era meritul lui, căci el dobândise dinainte Spychow laolaltă 
cu bogăţiile adunate de Jurând, iar printre oameni se 
şoptea de asemenea că prăzile dobândite de cavalerii de 
Bogdaniec în armuri, cai, veşminte şi giuvaieruri i-ar fi 
ajuns să cumpere încă trei sau patru sate. 


În toate acestea, lumea vedea mărinimia lui Dumnezeu ce 
se abătuse asupra neamului Grindină cu blazonul Potcoava 
Tocită, neam decăzut până nu de mult şi care, afară de 
Bogdaniec, nu mai rămăsese cu nimic, iar acum se ridica 
din nou deasupra multora din partea locului. 

„Fiindcă la Bogdaniec, după incendiu, nu mai rămăsese 
decât casa cocoşată, se vorbea, şi moşia, din lipsa mâinii de 
lucru, fuseseră siliţi s-o arendeze unei rude, iar acum îşi 
zidesc un castel”. Era şi multă admiraţie, dar având în 
vedere că o însoțea şi simţământul natural că întreg 
poporul merge înainte spre avuţie nemăsurată, fiindcă asta 
era rânduiala lucrurilor şi din voinţa lui Dumnezeu, această 
admiraţie nu era ştirbită de zavistie. Din contră, ţinutul era 
mândru de cele ce se petreceau la Bogdaniec. Era o dovadă 
convingătoare unde putea duce braţul puternic al unui 
şlahtic, alături de o inimă bărbată şi dorinţa de vitejie 
cavalerească. La vederea lor, nu puţini se simțeau 
strâmtoraţi în locurile lor de naştere şi pentru că în 
apropiere se aflau în puterea vrăjmaşului bogății şi 
pământuri nemărginite, socoteau că le pot dobândi uşor 
pentru binele lor şi al regatului. Şi acest surplus de energie, 
pe care-l simțeau marile familii, se transmitea întregii 
societăţi, asemenea apei în clocot dintr-un vas, care trebuie 
să se reverse undeva. Dregătorii puternici de la Cracovia şi 
regele care iubea pacea, izbutiseră până la o vreme să 
stăpânească această putere şi să amâne mulţi ani războiul 
cu duşmanul de veacuri, dar nici o forţă omenească nu era 
în stare să înăbuşe cu totul şi nici să oprească acest avânt 
ce irumpea spre măreție în sufletele tuturor. 

Capitolul XLVI. 

Macko ajunse să-şi trăiască zilele fericite ale vieţii. Nu o 
dată le spunea şi vecinilor că a dobândit mai mult decât se 
aştepta. Chiar bătrâneţea nu-i albise decât părul de pe cap 
şi din barbă, dar nu-i vătămase până acum nici puterea, nici 
sănătatea. Avea inima plină de o veselie atât de mare, pe 
care n-o mai încercase până acum. Faţa-i aspră odinioară îi 


devenea din ce în ce mai blajină, iar ochii îi râdeau spre 
oameni luminaţi de un zâmbet bun. În sufletul lui, era 
convins că tot răul luase sfârşit odată pentru totdeauna şi 
nici o grijă, nici un necaz nu-i va mai tulbura pârâiaşul 
luminos al zilelor vieţii, care se scurgeau atât de liniştit. Să 
lupte până la bătrâneţe, la bătrâneţe să se apuce de 
gospodărie şi să mărească averea pentru nepoți, asta 
fusese întotdeauna cea mai mare dorinţă a lui şi iată că 
totul se îndeplinise de minune. Gospodăria mergea foarte 
bine. Pădurile erau tăiate în mare parte; tarlalele defrişate 
şi semănate înverzeau în fiecare primăvară cu peria 
grânelor; vitele se înmulţiseră; pe lunci erau patruzeci de 
iepe cu mânji, pe care bătrânul şlahtic le vedea în fiecare zi; 
turmele de oi şi cirezile de vite păşteau pe păşuni prin 
crânguri; Bogdaniec se schimbase cu totul; dintr-o aşezare 
părăginită, devenise un sat populat şi bogat, iar cine se 
apropia de el, era de-a dreptul uluit de turnul de strajă ce 
se vedea de departe şi de pereţii încă neînnegriţi ai 
castelului care luceau auriu în soare şi purpuriu în amurg. 
Astfel că în inima lui, Macko se bucura de vite, de 
gospodărie, de viaţa bună şi nu se împotrivea când oamenii 
ziceau că are mână cu noroc. La un an după gemeni, mai 
veni pe lume încă un băiat, pe care Jagienka, în amintirea şi 
cinstea tatălui ei, îl boteză Zych. Macko îl primi cu bucurie 
şi nu se îngrijoră câtuşi de puţin că, dacă avea să meargă 
tot aşa şi mai departe, averea adunată cu atâta greutate şi 
pricepere, se va fărâmiţa: „Că noi ce aveam? Îi spuse într-o 
bună zi lui Zbyszko. Nimic! Şi ne-a dat Dumnezeu destul. 
Bătrânul Pakosz de Sutislawice are un singur sat şi 
douăzeci şi doi de băieţi şi nu moare de foame. Nu sunt 
destule pământuri în regat şi în Lituania? Nu se află tot 
atâtea sate şi castele în mâinile câinilor teutoni? Ehei! 
Numai să vrea lisus! N-ar fi rău, că acolo castelele sunt 
toate din cărămidă roşie, din care milostivul nostru rege ar 
face palate pentru castelani”. Şi ar fi un lucru de mare 
însemnătate, fiindcă Ordinul a ajuns doar în culmea puterii 


sale, iar prin bogăţie, putere şi mărimea oştilor instruite a 
întrecut toate regatele apusene, şi totuşi acest cavaler în 
vârstă se gândea la castelele teutonilor ca la viitoare 
reşedinţe ale nepoților săi. Sigur că erau destui în regatul 
lui Jagietto care gândeau la fel, nu numai pentru că acestea 
fuseseră cândva pământuri polone, iar acum le ocupa 
Ordinul, ci şi în virtutea acelei forţe puternice, care 
răbufnind în sufletul poporului, îşi căuta ieşire în toate 
părţile. 

Abia în al patrulea an, numărând de la căsătoria lui 
Zbyszko, castelul era înălţat, dar şi asta cu ajutorul mâinii 
de lucru nu numai de la Zgorzelice, Moczydoly, dar şi a 
vecinilor, mai ales a bătrânului Wilk de Brzozowa, care 
rămânând singur pe lume după moartea fiului, se 
împrieteni la cataramă cu Macko, iar după aceea îşi 
întoarse inima către Zbyszko şi Jagienka. Macko împodobi 
încăperile cu pradă de război luată de el şi de Zbyszko sau 
moştenită de la Jurând de Spychâw, adăugă la aceasta 
bogăţiile abatelui şi tot ce luase Jagienka de acasă, aduse 
ferestre de sticlă de la Sieradz şi aranjă splendid reşedinţa. 
Zbyszko, soţia şi copiii se mutară totuşi la castel abia în al 
cincilea an, când şi celelalte acareturi, precum grajdurile, 
ocoalele, bucătăria şi baia erau sfârşite, şi odată cu ele şi 
pivnițele de sub pământ, pe care bătrânul le făcu din piatră 
şi var, ca să dureze la nesfârşit. El, însă, nu se mută la 
castel; preferă să rămână în casa veche, iar la toate 
rugăminţile lui Zbyszko şi ale Jagienkăi răspunse negativ, 
lămurindu-le astfel lucrurile: 

O să mor aici, unde m-am născut. Vedeţi voi, în timpul 
războiului familiilor Grzymala şi Natecz, Bogdaniec a ars 
din temelii, toate clădirile, toate casele, ba până şi 
gardurile, dar casa mare a rămas. Lumea zicea că n-a vrut 
să ardă din cauza muşchiului de pe acoperiş, dar eu cred că 
a fost la mijloc şi voia lui Dumnezeu, că să ne întoarcem şi 
să creştem iarăşi aici. În timpul războaielor, m-am plâns nu 
o dată că nu avem unde să ne mai întoarcem, dar n-aveam 


dreptate întru totul, pentru că e adevărat că nu aveam ce 
să gospodărim şi ce să băgăm în gură, dar aveam unde să 
ne ascundem. Cu voi, cei tineri, e altceva, dar eu socotesc 
că, de vreme ce ne-a lăsat casa veche, nu mi se cade nici 
mie s-o părăsesc. 

Şi rămase. Îi plăcea totuşi să vină pe la castel, să-i admire 
măreţia şi splendoarea în comparaţie cu vechea reşedinţă şi 
totodată să-i vadă pe Zbyszko, pe Jagienka şi nepoţii. Tot ce 
vedea acolo era în mare parte opera lui şi îl cuprindeau 
mândria şi admiraţia. Mai trecea câteodată pe la el bătrânul 
Wilk, ca să mai schimbe o vorbă la gura sobei, sau se ducea 
el cu acelaşi scop pe la Brzozowa, aşa că o dată se apucă să- 
i spună ce gândeşte el despre „noile rânduieli”. 

Ştii, Domnia Ta! Viaţa mi se pare minunată uneori. Pentru 
că se ştie doar că Zbyszko a fost şi la Cracovia în castelul 
regelui (mai să-şi piardă capul acolo), şi în Mazowsze, şi la 
Malborg, şi la prinţul Janusz, iar Jagienka crescuse şi ea în 
îndestulare, dar nu avuseseră castelul propriu. Acum, însă 
au, ca şi când nu ar fi trăit niciodată altfel. Umblă, îţi spun 
Domniei Tale, prin încăperi, umblă şi le dau porunci 
slujitorilor, iar când obosesc, se odihnesc. Un adevărat 
castelan şi soţia lui! Au şi o încăpere în care iau masa cu 
pădurarii şi slujitorii, iar în ea jilţuri mai înalte pentru el şi 
pentru ea, ceilalţi, însă, stau mai jos şi aşteaptă ca stăpânii 
să îşi umple bine talerele. E un obicei de la Curte ca omul 
să-şi aducă aminte că nu sunt nu ştiu ce mari stăpâni, ci 
doar nepotul şi soţia lui, care-i sărută mâna bătrânului şi-l 
aşează pe locul de frunte, numindu-l binefăcătorul lor. 

Tocmai de aceea îi binecuvântează şi Domnul lisus, 
observă bătrânul Wilk. 

După care, clătinând trist din cap, mai bău o înghiţitură de 
mied, scormoni cărbunii cu vătraiul şi zise: 

Iar băiatul meu s-a prăpădit! 

Voia lui Dumnezeu. 

Păi dar! Cei mai mari, că aveam cinci, au murit mai 
înainte. Ştii doar şi Domnia Ta. Voia Domnului, cum zici. Dar 


ăsta era cel mai puternic. Un Wilk adevărat, şi dacă nu 
murea, poate că ar fi stat şi el acum în castelul lui. 

Aş fi preferat să se fi prăpădit Cztan. 

Care Cztan! Chipurile îţi duce piatra de moară în spinare, 
dar de câte ori nu l-a vătămat al meu! Al meu avea 
pregătire de cavaler, iar pe Cztan îl altoieşte nevasta peste 
bot, pentru că deşi este un om puternic, e un prostănac. 

Ehei, dar cu coada în sus! Acceptă Macko. 

Şi cu acest prilej, ridică în slăvi nu numai pregătirea de 
cavaler, dar şi mintea lui Zbyszko care la Malborg luptase 
cu cavalerii cei mai buni în arenă, „iar cu principii îi turuie 
gura întruna, ca şi când ar sparge alune”. Îi lăudă şi mintea 
limpede, şi îndemânarea în gospodărie, fără de care 
castelul ar irosi repede averea. Nevrând totuşi ca bătrânul 
Wilk să creadă ceva asemănător, sfârşi cu glasul coborât: 

Ei, din mila lui Dumnezeu avem de toate îndestul, mai mult 
decât ştie lumea, dar să nu mai spui la nimeni. 

Totuşi, oamenii ghiceau, ştiau şi îşi povesteau unul altuia 
până la exagerare, mai ales despre bogăţiile pe care cei de 
la Bogdaniec le aduseseră de la Spychow. Se spunea că 
aduseseră banii din Mazowsze în butoiaşe. Odată, Macko îi 
împrumută cu bani pe câţiva moşieri avuţi din Koniecpole, 
lucru care întări şi mai mult convingerea celor din jur în 
legătură cu „comorile” lui. Din această pricină, importanţa 
celor de la Bogdaniec crescu simţitor, ca şi respectul 
oamenilor, aşa că la castel oaspeţii nu lipseau niciodată. Cu 
toate că era destul de zgârcit la pungă, Macko nu privea cu 
ochi răi această risipă, întrucât ştia că astfel creşte şi fala 
neamului. 

Îndeosebi botezurile erau bogate, iar o dată pe an, după 
Sfânta Maria Mică, Zbyszko dădea un ospăț mare pentru 
vecini, la care veneau şi femeile şlahticilor să privească la 
întrecerile cavalereşti, să-i asculte pe guzlari şi să joace cu 
tinerii cavaleri la lumina torţelor până dimineaţa. Atunci îşi 
sătura ochii şi se bucura în inima lui bătrânul Macko cu 
vederea lui Zbyszko şi a Jagienkăi, care arătau ca nişte mari 


boieri şi stăpâni. Zbyszko se maturizase şi parcă mai 
crescuse. Pe lângă statura lui puternică şi semeaţă, faţa îi 
părea şi acum prea tânără, iar când îşi prindea părul des cu 
o panglică de purpură şi se îmbrăca în veşmântul 
impunător, cusut cu fir de argint şi de aur, nu numai Macko, 
ci şi destui şlahtici îşi spuneau în sinea lor: „Pentru 
Dumnezeu! Este un adevărat prinţ care stă în castelul său”. 
Iar înaintea Jagienkăi îngenuncheau nu o dată cavalerii 
învăţaţi cu obiceiurile apusene, rugând-o să le fie stăpâna 
gândurilor, atâta strălucire, sănătate, tinereţe, putere şi 
farmec răspândea în jurul ei. Însuşi bătrânul moşier de 
Koniecpole, care era voievod de Sieradz, rămânea uimit la 
vederea ei, comparând-o cu aurora dimineţii, ba chiar şi cu 
soarele, „care dă lumină lumii şi încălzeşte până şi oasele 
bătrâne, umplându-le de fierbinţeală”. 

Capitolul XLVII. 

Cu toate acestea, în al cincilea an, când în toate satele 
domnea o rânduială neobişnuită şi când deasupra turnului 
de strajă fâlfâia steagul cu Potcoava 'Tocită, iar Jagienka 
aduse pe lume cu bine al patrulea fecior, pe care-l numiră 
Jurând, bătrânul Macko îi spuse odată lui Zbyszko: 

Toate merg bine şi dacă Domnul lisus s-ar mai uita o dată 
spre noi, aş putea muri liniştit. 

Zbyszko se uită nedumerit la el şi după un răstimp, 
întrebă: 

Cred că Domnia Ia vorbeşti despre războiul cu teutonii, 
fiindcă de ce altceva ai mai avea nevoie? 

Îţi spun ce ţi-am mai spus şi altădată, răspunse Macko, 
câtă vreme trăieşte maestrul Konrad, nu va fi război. 

Ei, doar n-o să trăiască nici el veşnic? 

Dar nici eu, şi de aceea mă gândesc la altceva. 

La ce te gândeşti? 

Ei, mai bine să nu-ţi spun. Acum, mă pregătesc să plec la 
SpychOw şi s-ar putea să-i vizitez şi pe prinții de la Ptock şi 
de la Czersk. 


Zbyszko nu fu prea mirat de această veste, întrucât în anii 
din urmă, bătrânul Macko fusese de câteva ori la Spychow, 
aşa că se mulţumi să-l întrebe: 

O să stai mult? 

Mai mult decât de obicei, fiindcă o să mă opresc la Plock. 
Într-adevăr, după o săptămână, Macko plecă, luând cu el 
câteva care şi o platoşă bună „pentru cazul când aş fi nevoit 
să lupt în arenă”. La plecare, îi preveni că poate va întârzia 

mai mult decât de obicei şi într-adevăr zăbovi mai mult, 
pentru că vreo jumătate de an nu avură nici o ştire de la el. 
Zbyszko începu să se îngrijoreze şi în cele din urmă repezi 
un olăcar la Spych6w, dar acesta se întâlni cu Macko 
dincolo de Sieradz şi se întoarseră împreună. 

Bătrânul cavaler sosi parcă posomorât, dar după ce-l 
întrebă pe Zbyszko despre tot ce se întâmplase în timpul 
absenței sale, şi liniştit că totul mergea bine, se mai 
însenină puţin, apoi aduse singur vorba despre călătoria lui: 

Ştii că am fost la Malborg? 

La Malborg? 

Păi unde altundeva? 

Zbyszko îl privi mirat un răstimp, după care se lovi cu 
palma pe genunchi şi zise: 

Pe viul Dumnezeu! Am uitat de tot. 

Tu eşti liber să uiţi, fiindcă ţi-ai îndeplinit jurământul, 
răspunse Macko, dar să nu dea Dumnezeu să uit eu de 
jurământul şi de onoarea mea. Noi n-avem obiceiul să lăsăm 
ceva neterminat şi să mă ajute Sfânta Cruce să trăiesc până 
când voi îndeplini ce-am făgăduit. 

Aici, chipul lui Macko se mohori şi deveni atât de 
ameninţător şi îndârijit, cum nu-l mai văzuse Zbyszko de pe 
vremea când luptaseră cu Witold şi Skirwoilto cu teutonii. 

Ei şi? Întrebă. Acum, ai sfârşit? 

Nu, pentru că n-a acceptat provocarea. 

Din ce pricină? 

A ajuns mare comtur. 

Kuno Lichtenstein a ajuns mare comtur? 


Ei, na! S-ar putea să-l aleagă şi mare maestru. Cine ştie! 
Dar el se socoteşte şi acum deopotrivă cu prinții. Se 
vorbeşte că el conduce totul şi răspunde de toate treburile 
Ordinului, iar maestrul nu face nimic fără să-l întrebe. Cum 
să coboare un astfel de om până la tine? 'Ie faci doar de 
râsul lumii. 

Şi-au bătut joc şi de Domnia Ta? Întrebă Zbyszko, ai cărui 
ochi începură să scânteieze de mânie. 

A râs de mine doar prinţesa Alexandra la Plock: „Du-te, mi- 
a zis, şi provoacă-l pe împăratul roman! Pe el (chipurile pe 
Lichtenstein), după câte ştiu, l-au provocat şi Zawisza 
Czarny, şi Powata, şi Paszko de Biskupice, şi nici măcar 
acestor bărbaţi nu le-a răspuns nimic, pentru că nu poate. 
Nu-i lipseşte curajul, dar este călugăr şi zice că are o 
dregătorie atât de însemnată, încât nu-şi pierde vremea cu 
astfel de lucruri; mai mult s-ar înjosi primind asemenea 
provocări, decât dacă nu le-ar lua în seamă”. Aşa mi-a spus 
prinţesa. 

Şi Domnia Ia ce i-ai răspuns? 

M-am supărat grozav, dar i-am răspuns că şi aşa tot 
trebuie să mă duc la Malborg, ca să le pot spune lui 
Dumnezeu şi oamenilor: „Ce-a stat în puterea mea, am 
făcut!” Am rugat-o pe prinţesă să născocească vreo solie şi 
să-mi dea o scrisoare până la Malborg, întrucât ştiam că 
altfel nu scap viu din această vizuină de lupi. În sinea mea, 
mi-am spus aşa: „N-a răspuns la chemările lui Zawisza, 
Powata şi Paszko, dar dacă am să-i smulg barba şi mustăţile 
de faţă cu maestrul şi ceilalţi comturi, poate că nu mă va 
refuza”. 

Bătu-te-ar norocul! Exclamă Zbyszko cu înflăcărare. 

Cum? Se miră bătrânul cavaler. Orice boală are un leac, 
numai să ai capul pe umeri. Dar aici Domnul lisus nu m-a 
ajutat, fiindcă nu l-am găsit la Malborg. Mi-au spus că a fost 
trimis cu solie la Witold. Nu ştiam ce să fac: să-l aştept sau 
să mă duc după el. Îmi era teamă să nu mă încrucişez cu el 
pe drum: Dar pentru că pe maestru şi pe marele şambelan 


îi cunoşteam mai de mult, le-am mărturisit de ce venisem, 
iar ei au strigat că asta nu se poate. 

De ce? 

Din acelaşi motiv pe care mi l-a explicat şi prinţesa la 
Ptock. lar maestrul a mai spus: „Ce ai zice despre mine 
dacă aş primi provocarea oricărui cavaler din Mazowsze 
sau din Polonia?” Mă rog, avea şi el dreptate, pentru că 
astfel n-ar mai fi fost de mult pe lume. Şi el, şi şambelanul 
au rămas foarte miraţi şi au povestit ce auziseră la cină. Îţi 
spun, parcă a suflat cineva într-un stup! Mai ales dintre 
străini s-a ales un grup: „Kuno, strigau, nu poate, dar noi 
putem!” Atunci, am ales trei cavaleri, vrând să lupt cu ei pe 
rând, dar maestrul, după multe rugăminţi, mi-a îngăduit 
doar cu unul dintre ei, poreclit Lichtenstein, care era şi 
rudă cu Kuno. 

Da şi? Strigă Zbyszko. 

Ei, i-am adus armura, dar e atât de crăpată, încât n-ar da 
nimeni nici o para pe ea. 

Teme-te de Dumnezeu, atunci ţi-ai respectat jurământul! 

La început, m-am bucurat şi eu, gândind la fel ca tine, dar 
după aceea, mi-am zis: „Nu! Nu-i acelaşi lucru!” Şi nu mai 
am linişte, căci dacă totuşi nu-i acelaşi lucru? 

Dar Zbyszko încercă să-l liniştească. 

Domnia Ta mă cunoşti şi pe mine şi ştii că nu mă joc cu 
astfel de lucruri, dar dacă mi s-ar fi întâmplat şi mie la fel, 
aş fi liniştit. Ba, îţi mai spun că şi cei mai mari cavaleri de la 
Cracovia ar fi de părerea mea. Chiar Zawisza, care ştie cel 
mai bine ce înseamnă onoarea de cavaler, nu va spune 
altceva. 

Aşa crezi? Întrebă Macko, încă nesigur. 

Păi, gândeşte-te şi Domnia Ta: ei sunt cavaleri faimoşi în 
toată lumea şi l-au provocat, dar niciunul n-a izbutit nici 
măcar ce-ai izbutit Domnia Ta. I-ai jurat moartea lui 
Lichtenstein şi ai răpus unul. 

E cu putinţă, se înmuie bătrânul Macko. 


lar Zbyszko, care era interesat de treburile cavalereşti, 
întrebă: 

Spune-mi, însă: era tânăr sau bătrân? Şi cum aţi luptat, 
călare sau pe jos? 

Avea vreo treizeci şi cinci de ani şi o barbă până la brâu, 
am luptat călare, Dumnezeu m-a ajutat şi l-am lovit cu 
sulița, dar pe urmă am luptat şi cu paloşul. Îi curgea atâta 
sânge din gură, încât toată barba era ca un ţurţur de 
gheaţă. 

Şi te mai plângeai cândva că îmbătrâneşti? 

Fiindcă după ce încalec sau îmi desfac picioarele, mă ţin 
bine, dar în şa şi cu armura pe mine, nu mai pot sări. 

Domnia Ia i-ai fi venit de hac şi lui Kuno. 

Bătrânul dădu dispreţuitor din mână în semn că i-ar fi fost 
mult mai uşor cu acesta, după care se duseră să vadă 
platoşa cucerită, pe care Macko o luase cu el doar ca semn 
al biruinţei, altminteri, îndoită şi crăpată, nemaiavând nici o 
valoare. 

Numai şoldarele şi genuncherele erau întregi şi lucrate cu 
multă măiestrie. 

Aş fi preferat să fie ale lui Kuno, regretă Maclko mohorât. 

La care Zbyszko: 

Dumnezeu ştie cum este mai bine. Dacă ajunge maestru, 
la Kuno n-o să mai poţi ajunge decât în vreo mare bătălie. 

Am tras şi eu cu urechea la ce vorbeşte lumea, răspunse 
Macko. Unii zic că după Konrad va urma Kuno, iar alţii că 
Ulryk, fratele lui Konrad. 

Şi eu cred la fel, şi ştii de ce? Kuno are mai multă minte şi 
e mai viclean, iar Ulryk mai impulsiv. Este un cavaler 
destoinic care îşi respectă cuvântul dat, dar mai că se 
înfioară de frică la gândul războiului cu noi. Se mai 
vorbeşte că după ce va ajunge maestru, o să înceapă o 
vânzoleală, cum n-a mai fost pe lume. Iar despre Konrad se 
spune că adesea îl apucă ameţeala. Odată i-a venit rău şi de 
faţă cu mine. Hei, vom trăi şi vom vedea! 


Să dea Dumnezeu! Dar mai sunt niscaiva neînţelegeri cu 
regatul? 

Cele vechi şi cele noi. Teutonul tot teuton rămâne. Deşi ştie 
că eşti mai puternic şi e rău să se pună cu tine în poară, 
încearcă mereu să-ţi ia ce-i al tău, fiindcă nu poate altfel. 

Ei cred că Ordinul este mai puternic decât toate regatele. 

Nu toţi, dar destul de mulţi, iar printre aceştia şi Ulryk. La 
drept vorbind este o putere înfricoşătoare. 

Îţi aduci aminte ce-a spus Zyndram de Maszkowice? 

Cum de nu, dar acolo e din an în an tot mairău. Nici 
fratele nu te omeneşte cum m-au omenit ei pe mine, când 
nu ne vedea nici un teuton. La toţi li s-a făcut lehamite de 
ei. 

Atunci n-o să mai aşteptăm mult! 

Mult sau puţin, rosti Macko. 

Şi după ce stătu o clipă pe gânduri, adăugă: 

Acum, însă, musai să ne apucăm de treabă, să înmulţim 
averea, ca să luptăm cu vrednicie pe câmpul de bătaie. 

Capitolul XLVIII. 

Maestrul Konrad muri totuşi abia după un an. Jasko de 
Zgorzelice, fratele Jagienkăi, care auzi cel dintâi la Sieradz 
vestea morţii lui şi a alegerii lui Ulryk von Jungingen, o 
aduse primul la Bogdaniec, unde, ca şi în toate aşezările 
şlahticilor, cutremură adânc sufletele şi inimile. „Urmează 
vremuri cum n-au mai fost până acum”, rosti solemn 
bătrânul Macko, iar Jagienka aduse mai întâi toţi copiii 
înaintea lui Zbyszko şi începu să-şi ia rămas-bun de la el, ca 
şi când aveau să plece chiar a doua zi. Macko şi Zbyszko 
ştiau într-adevăr că războiul nu se porneşte netam-nesam, 
cum se aprinde focul în cămin, credeau totuşi cel puţin că 
se va ajunge la el, şi începură să se pregătească. Aleseră 
caii, platoşele, instruiră în meşteşugul războiului scutierii, 
slujitorii, primarii din sate, puşi după legea nemţească şi 
obligaţi să se prezinte călare la campanie, şi pe şlahticii mai 
săraci, pe ţărani, cei din urmă alăturându-se cu sârg celor 
mai avuţi. La fel se întâmpla şi prin celelalte conace, 


pretutindeni băteau ciocanele în fierării, peste tot se 
curăţau vechile armuri, se ungeau cu unsoare topită 
arcurile şi curelele, se strângeau roţile la căruţe, se făceau 
rezerve de provizii de crupe şi carne afumată. La biserică, 
duminica şi în zilele de sărbătoare oamenii întrebau de 
noutăţi şi se întristau când auzeau veşti de pace, deoarece 
fiecare purta în suflet simţământul adânc că odată şi odată 
trebuie să termine cu acest vrăjmaş al întregului popor, căci 
regatul nu va înflori cu putere, pace şi trudă până când, 
după cuvintele Sfintei Brygida, nu li se vor smulge dinţii 
teutonilor şi nu li se va tăia mâna dreaptă. 

La Krzesnia, însă, oamenii se adunau îndeosebi în jurul lui 
Macko şi Zbyszko, care cunoşteau Ordinul şi războiul cu 
nemţii. Voiau să afle de la ei nu numai noutăţile, ci şi 
mijloacele de luptă împotriva nemților: cum să-i bată cel 
mai bine, cum au obiceiul să lupte, în ce îi întrec pe 
polonezi, în ce sunt mai prejos şi dacă după frângerea 
suliţelor, e mai uşor să le spargi armurile cu securea sau cu 
paloşul. 

Ei erau într-adevăr pricepuţi în astfel de lucruri, aşa că 
erau ascultați cu luare-aminte, cu atât mai mult cu cât toţi 
erau convinşi că acest război nu va fi uşor, că vor trebui să- 
şi măsoare puterile cu cei mai buni cavaleri din toate ţările 
şi să nu se mulţumească să învingă duşmanul doar ici şi 
colo, ci s-o facă temeinic sau să piară cu toţii. [ăranii liberi 
vorbeau deci între ei: „Dacă trebuie, n-avem încotro, 
moartea lor sau moartea noastră”. Şi generaţia care purta 
în sufletul ei simţământul măreției viitoare nu era 
descurajată - din contră, i se sporea înflăcărarea zi de zi şi 
ceas de ceas, fără laude deşarte şi trufie, ci mai degrabă cu 
o îndârjire concentrată şi o gravitate pregătită pentru a 
înfrunta moartea. 

E scrisă moartea noastră sau a lor. 

Dar deocamdată, timpul trecea, lucrurile tărăgănau şi 
războiul întârzia. Se vorbea de bună seamă despre 
neînţelegeri între regele Wladystaw şi Ordin, se amintea 


încă de ţinutul Dobrzynului, deşi acesta fusese răscumpărat 
de ani de zile şi despre disputele de la hotar, despre o 
aşezare, Drezdenko, de care mulţi auzeau acum pentru 
prima dată în viaţă, pentru care erau pretenţii de 
amândouă părţile, dar război nu era. Unii începură chiar să 
nu mai creadă că va mai fi, pentru că discuţii existaseră 
dintotdeauna, dar totul se sfârşea de obicei cu adunări, 
negocieri şi schimburi de solii. La un moment dat, se 
răspândi vestea că şi acum veniseră soli teutoni la Cracovia, 
iar cei polonezi purceseră la Malborg. Începu să se 
vorbească de mijlocirea regelui Cehiei şi al Ungariei, ba 
chiar a Papei însuşi. Departe de Cracovia, nu se ştia nimic 
precis, aşa că ştirile de tot felul, adesea chiar ciudate şi 
neînţelese, circulau printre oameni, dar război nu era. 

În cele din urmă, nici măcar Macko, în amintirea căruia se 
perindaseră nu puţine ameninţări cu războiul şi negocieri, 
nu mai ştia ce să creadă despre toate acestea, şi plecă la 
Cracovia, ca să afle ceva mai sigur. Nu zăbovi multă vreme 
acolo, pentru că a şasea săptămână se întoarse cu faţa 
înseninată. Când la Krzesnia şlahticii îl înconjurară dornici 
să afle noutăţile, le răspunse cu o întrebare: 

Dar vârfurile suliţelor şi baltagele le-aţi ascuţit? 

Cum adică? Pe rănile Mântuitorului! Ce noutăţi sunt? Pe 
cine ai văzut, Domnia Ta? Strigară din toate părţile. 

Pe cine am văzut? Pe Zyndram de Maszkowice! Iar ce 
noutăţi sunt? Asemenea, că veţi pune şeile pe cai. 

Pentru Dumnezeu! Cum adică? Spune odată, Domnia Ta! 

Aţi auzit de Drezdenko? 

Sigur că am auzit. Dar micul castel n-are pământ mai mult 
decât aici la Bogdaniec. 

E o pricină măruntă pentru un război, nu-i aşa? 

Sigur că e măruntă; au fost ele şi mai mari, dar tot n-au 
fost urmate de nimic. 

Dar ştiţi ce vorbă mi-a spus Zyndram de Maszkowice în 
legătură cu Drezdenko? 


Spune mai repede, Domnia Ta, că ne ard cuşmele de 
curiozitate! 

Mi-a spus cele ce urmează: „Mergea un orb pe un drum şi 
s-a împiedicat de o piatră. A căzut pentru că era orb, dar 
motivul era piatra”. Drezdenko este o astfel de piatră. 

Cum aşa, Domnia Ta? Ordinul este încă în picioare. 

Nu pricepeţi? Atunci, o să vă spun altfel: când paharul este 
prea plin, ajunge o picătură ca să se verse. 

Aşa că înflăcărarea cavalerilor crescu atât de mult, că 
Macko fu nevoit să-i strunească, fiindcă voiau să încalece 
numaidecât şi să plece la Sieradz. 

Fiţi pregătiţi, îi îndemnă, dar mai aveţi răbdare. N-o să ne 
uite nici pe noi. 

Aşa că aşteptară pregătiţi, dar aşteptară multă vreme, atât 
de mult, că unii începură să se îndoiască. Macko, însă, nu se 
mai îndoia, deoarece aşa cum venirea păsărilor anunţă 
primăvară, aşa şi el, cum era un om cu experienţă, ştia să 
vadă din diferite semne că se apropie războiul şi încă unul 
mare. 

Aşadar, mai întâi avură loc vânători în toate pădurile 
regale, atât de mari cum nici cei mai vârstnici nu-şi 
aminteau să mai fi fost vreodată. Se strânseră deci mii de 
hăitaşi care să înconjoare animalele, şi căzură cirezi întregi 
de zimbri, bouri, cerbi, mistreți şi alt vânat mai mic. 
Pădurile fumegau săptămâni şi luni întregi, iar la fum se 
afuma carnea sărată, apoi era trimisă în oraşele voievodale, 
iar de acolo în depozitele din Ptock. Era limpede că era 
vorba de rezerve pentru oştiri mari. Macko ştia bine ce să 
creadă despre aceasta, pentru că asemenea vânători se 
organizau de fiecare dată de Witold înaintea oricărei 
campanii în Lituania. Dar mai erau şi alte semne. Ţăranii 
începură să fugă cu grămada „de la nemți”, în regat şi în 
Mazowsze. Cehul care se ocupa de gospodăria de la 
Spychow în Mazowsze trimise de acolo vreo cincisprezece 
mazurieni care se ascunseseră la el după ce fugiseră din 
Prusia. Oamenii aceştia se rugară să li se permită să ia 


parte la război ca „pedestraşi”, întrucât voiau să se răzbune 
pe teutonii pe care-i urau din tot sufletul. Mai spuneau că 
unele sate de la graniţa cu Prusia aproape că se pustiiseră 
cu totul, întrucât ţăranii se mutaseră cu nevestele şi copiii 
în principatele din Mazowsze. 'Teutonii îi spânzurau într- 
adevăr pe fugarii prinşi, dar poporul nefericit nu putea fi 
oprit de nimic şi nu puţini preferau moartea decât sub jugul 
greu al nemților. După aceea, începură să mişune prin toată 
ţara „cerşetorii” din Prusia. Se îndreptau cu toţii spre 
Cracovia. Veneau de la Gdansk, de la Malborg, de la Torun, 
până şi din îndepărtatul Kr6lewiec, din toate oraşele 
prusiene şi din toate feudele cavalerilor. Printre ei nu erau 
numai cerşetori, dar şi paracliseri, organişti, diferiţi slujitori 
de pe la mănăstiri, ba chiar clerici şi preoţi. Se credea că 
răspândesc veşti despre tot ce se întâmplă în Prusia: despre 
pregătirile de război, despre întărirea castelelor, despre 
garnizoane, oştile de mercenari şi oaspeţi. Se vorbea în 
şoaptă că voievozii din oraşele voievodale, iar la Cracovia 
sfetnicii regelui se închideau cu ei ceasuri întregi, 
ascultându-i şi notându-le veştile. 

Unii se întorceau pe furiş în Prusia, apoi apăreau din nou 
în regat. De la Cracovia veneau ştiri că regele şi sfetnicii 
află de la ei tot ce fac cavalerii teutoni. 

La Malborg, se petrecea totul dimpotrivă. Un duhovnic, 
fugit din această cetate de scaun, se opri la moşierii 
Koniecpolski şi le povesti că maestrul Ulryk şi alţi teutoni nu 
sunt îngrijoraţi de veştile din Polonia şi că sunt siguri că vor 
învinge şi vor dobori dintr-o singură lovitură întreg regatul 
pentru totdeauna, „în aşa fel ca să nu mai rămână nici o 
urmă”. Repetă cu acest prilej cuvintele maestrului rostite la 
un ospăț de la Malborg. „Cu cât vor fi mai mulţi, cu atât se 
vor ieftini cojoacele în Prusia.” Se pregăteau deci de război 
cu bucurie, încrezători în puterea lor şi în ajutorul pe care-l 
vor primi din toate ţările, chiar din cele mai depărtate. 

Dar cu toate aceste semne prevestitoare de război, 
pregătirile şi strădania lor, războiul nu venea atât de 


repede, cum îşi doreau oamenii. Tânărului stăpân de la 
Bogdaniec „i se urâse” să stea acasă. Totul era gata de 
mult, sufletul îi irumpea spre slavă şi la luptă, de aceea 
fiecare zi de întârziere îl apăsa şi de aceea îi făcea 
reproşuri unchiului său, ca şi când războiul sau pacea 
depindeau de el. 

Domnia Ta ai făgăduit că va fi sigur, îi spuse, şi când colo, 
nici vorbă! 

Deştept mai eşti, dar nu îndestul! Tu nu vezi ce se 
întâmplă? 

Şi dacă regele va cădea de acord în ultimul ceas? Se 
vorbeşte doar că el nu doreşte războiul. 

Pentru că nu-l doreşte, dar cine a strigat, dacă nu el: 
„Parcă n-aş fi fost rege când le-am îngăduit să ia 
Drezdenko”, şi nemţii au luat Drezdenko şi-l ţin şi acum. Ba, 
regele nu vrea să verse sânge creştinesc, dar sfetnicii care 
au mintea ageră, simțind că puterea polonă este mai mare, 
îi pun la zid pe nemți şi eu îţi spun aşa că, dacă nu era 
Drezdenko, s-ar fi găsit altceva. 

Fiindcă am auzit că încă maestrul Kondrat a luat 
Drezdenko, iar el se temea de rege. 

Se temea, fiindcă ştia mai bine puterea polonă, dar nici el 
nu s-a priceput să ţină în frâu lăcomia călugărilor. Lia 
Cracovia, mi s-a spus aşa: bătrânul von Ost, stăpânul de la 
Drezdenko, în timp ce teutonii luau în stăpânire Nowa 
Marchia, el îi făcea temenele ca un vasal regelui, pentru că 
pământul a fost dintotdeauna al Poloniei, aşadar, voia să-i 
aparţină regatului. Dar teutonii l-au poftit la Malborg, l-au 
îmbătat cu vin şi i-au smuls un zapis. Atunci, regele şi-a 
pierdut şi ultima picătură de răbdare. 

Adevărat că putea să şi-o piardă, strigă Zbyszko. 

Dar Macko zise: 

Asta-i cum zicea Zyndram de Maszkowice. Drezdenko este 
numai piatra de care se împiedică şi cade un orb. 

Şi ce se va întâmpla, dacă nemţii vor da Drezdenko înapoi? 


Atunci se va găsi o altă piatră. Dar teutonul n-o să dea 
înapoi ce-a înghiţit odată, poate numai dacă-i spinteci burta, 
lucru pe care să dea Dumnezeu să-l facem cât mai repede. 

Nu! Strigă Zbyszko întărit în sufletul lui. Kondrat poate că 
l-ar fi dat, dar Ulryk nu. E un cavaler adevărat, fără nici o 
prihană, dar e grozav de viforos. 

Astfel se ciondăneau între ei, iar în acest timp, întâmplările 
se rostogoleau precum pietrele lovite pe cărările înguste 
ale munţilor de piciorul trecătorului, din ce în ce mai 
repede spre prăpastie. 

Deodată, se răspândi în toată ţara vestea că teutonii 
năvăliseră şi jefuiseră Sankok, o veche aşezare polonă 
zălogită cavalerilor ioaniţi. Noul maestru Ulryk, care, când 
veniseră solii polonezi să-l firitisească pentru alegerea lui, 
plecase înadins de la Malborg şi care din prima clipă a 
conducerii lui poruncise ca în legăturile cu regele şi Polonia 
să se folosească limba germană în locul celei latine, arăta în 
sfârşit cine este. Stăpânii de la Cracovia, care îndemnau pe 
ascuns la război, înţeleseră că el îndemna cu voce tare şi nu 
numai atât, dar şi orbeşte şi cu o asemenea cutezanţă pe 
care nu şi-o îngăduiseră niciodată maeştrii faţă de poporul 
polonez, nici măcar atunci când puterea lor era într-adevăr 
mai mare, iar a regatului mai mică decât acum. 

Totuşi, sfetnicii Ordinului, mai înţelepţi şi mai îndemânatici 
decât Ulryk, care-l cunoşteau pe Witold, se străduiau să-l 
câştige cu daruri şi laude care întreceau atât de mult 
măsura, încât altele asemănătoare mai puteau fi căutate 
poate numai în acele timpuri când împăraţilor romani li se 
ridicau temple şi altare încă din timpul vieţii. „Doi sunt 
binefăcătorii Ordinului, îi spuneau solii teutoni 
înlocuitorului lui Jagietto, cel dintâi este Dumnezeu, iar al 
doilea Witold; de aceea, sunt sfinte orice dorinţă şi orice 
cuvânt al lui Witold pentru teutoni”. Şi îl implorau să le ţină 
lor parte în legătură cu aşezarea Drezdenko, socotind că 
atunci când, ca supus al regelui, va primi să-l judece pe mai 
marele lui, înjosindu-l astfel, bunele lor relaţii se vor rupe 


pentru totdeauna, în orice caz pentru un timp mai lung. Dar 
pentru că sfetnicii ştiau tot ce se petrece la Malborg, regele 
îl alese şi el ca arbitru tot pe Witold. 

Şi Ordinul îşi regretă alegerea. Dregătorii teutoni, cărora 
li se părea că-l cunosc pe marele prinţ, nu-l cunoşteau 
totuşi prea bine, deoarece Witold nu numai că le dădu 
Drezdenko polonezilor, dar văzând şi ghicind totodată cum 
trebuie să se sfârşească judecata, răzvrăti iarăşi Samogiţia 
şi arătându-i Ordinului o faţă tot mai amenințătoare, începu 
s-o ajute cu oameni, arme şi grâne trimise din pământurile 
mănoase ale Poloniei. 

Când se întâmplară toate acestea, toţi locuitorii regatului 
uriaş înţeleseră că bătuse ceasul hotărâtor. Într-adevăr, 
bătuse. 

Într-o zi, la Bogdaniec, când bătrânul Macko, Zbyszko şi 
Jagienka şedeau la poarta castelului profitând de vremea 
frumoasă şi de căldură, apăru deodată pe un cal înspumat 
un necunoscut, opri în faţa porţii, zvârli ceva ca o cununiţă 
împletită din răchită şi salcie la picioarele cavalerilor şi 
strigând: „Chemare la arme!” goni mai departe. 

Săriră cu toţii drept în picioare cu sufletul la gură. Faţa lui 
Macko deveni amenințătoare şi gravă. Zbyszko se duse 
îndată să repeadă un scutier cu vestea mai departe, după 
care reveni cu ochii înflăcăraţi şi strigă: 

Război! În sfârşit, a dat Dumnezeu! E război! 

Şi încă unul cum n-am mai văzut! Adăugă Macko serios. 

Apoi chemă slujitorii care se strânseră cât ai bate din 
palme în jurul stăpânilor. 

Sunaţi din corn în turnul de strajă în cele patru părţi ale 
lumii, iar alţii să dea fuga să cheme şoltuzii. Scoateţi caii din 
grajd şi înhămaţi-i la căruţe. Numaidecât! 

Şi glasul îi mai stăruia în aer, când slujitorii se răspândiră 
în toate părţile să îndeplinească poruncile, care nu erau 
prea grele, deoarece totul era pregătit dinainte: oamenii, 
căruțele, caii, armele, platoşele şi proviziile, numai să 
încaleci şi să pleci. 


Mai înainte, Zbyszko îl întrebă pe Macko: 

Domnia Ta, nu rămâi acasă? 

Eu? Ce-ţi mai trece prin minte? 

După lege, poţi s-o faci, eşti un om în vârstă şi ar avea şi 
cine să aibă grijă de Jagienka şi de copii. 

Ei, ascultă la mine: mi-a albit păru-n cap de când aştept 
ceasul ăsta. 

Era destul să priveşti la obrazul lui neînduplecat şi rece, 
ca să-ţi dai seama că nu se va lăsa convins cu una, cu două. 
De altminteri, la şaptezeci de ani, era un om încă în putere, 
ca un stejar; mâinile i se mişcau repede în încheieturi, iar 
securea şuiera prin aer. E adevărat, nu mai putea sări pe 
cal îmbrăcat în armură, dar şi destui tineri, mai ales prin 
familiile de cavaleri din Apus, nu erau în stare s-o facă. În 
schimb, avea o uriaşă experienţă de cavaler şi unul mai bun 
ca el nu se găsea prin împrejurimi. 

Era limpede că nici Jagienka nu se temea să rămână 
singură, fiindcă auzind vorbele soţului, se ridică şi 
sărutându-i mâna, spuse: 

Mie să nu-mi porţi de grijă, Zbyszko, iar castelul e destul 
de puternic. Cât despre mine, ştii că nu sunt prea sperioasă 
şi mânuiesc destul de bine arbaleta şi sulița. N-avem timp 
să ne gândim la asta, când trebuie să apărăm regatul. Iar 
aici, o să aibă Dumnezeu grijă de noi. 

Şi deodată ochii i se umplură de lacrimi care se scurseră 
în picături mari pe obrajii trandafirii. Aşa că arătând spre 
grupul de copii, rosti cu glasul tremurător: 

Ehei, dacă n-ar fi drăcuşorii ăia, te-aş ruga în genunchi 
până te-aş convinge să mă iei şi pe mine la război! 

Jagus! Strigă Zbyszko luând-o în braţe. 

Ea îi încolăci gâtul cu braţele şi începu să-i repete din 
toate puterile: 

Numai să te întorci la mine, comoara mea dragă. 

Aşa că mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi-a dat o astfel de 
soţie! Adăugă Macko. 


Şi după un ceas, luară steagul de pe turnul de strajă, în 
semn că stăpânii nu erau acasă. Zbyszko şi Macko hotărâră 
ca Jagienka şi copiii să-i conducă până la Sieradz, aşa că 
după o masă bogată, plecară cu toţii împreună cu oamenii şi 
căruțele. 

Ziua era luminoasă, fără vânt. Pădurile parcă 
încremeniseră în tăcere. Cirezile de pe câmpuri şi păşuni se 
bucurau şi ele de odihna de la amiază, rumegând încet 
iarba, parcă îngândurate. Dar unde şi unde pe drum, din 
cauza aerului uscat, se înălţau fuioare de pulbere aurie, 
peste care parcă străluceau în razele soarelui focuri 
nemărginite. Zbyszko i le arătă soţiei şi copiilor, spunându- 
le: 

Ştiţi ce se mişcă acolo deasupra pulberii? Sunt vârfurile 
suliţelor şi ale săgeţilor. Se vede că peste tot a ajuns 
„chemarea” şi poporul se adună din toate părţile. 

Aşa şi era. Nu departe de hotarul de la Bogdaniec, îl 
întâlniră pe fratele Jagienkăi, tânărul Jasko de Zgorzelice, 
care, ca un şlahtic destul de avut, pornise cu trei sulițe şi 
douăzeci de oameni. 

Curând, după aceea, la răspântie, apăru venind spre ei în 
norii de praf chipul lui Cztan de Rogow, care nu era de bună 
seamă prietenul cavalerilor de Bogdaniec, dar acum strigă 
de departe: „Hai împotriva câinilor!” şi înclinându-li-se 
binevoitor, galopă mai departe în norul cenuşiu. Îl întâlniră, 
de asemenea, şi pe bătrânul Wilk de Brzozowa. Capul 
începuse să-i tremure de bătrâneţe, dar se ducea şi el să 
răzbune moartea fiului pe care i-l uciseseră nemţii în 
Silezia. 

Şi pe măsură ce se apropiau de Sieradz, drumurile erau 
tot mai des acoperite de vălătuci de praf, iar când în 
depărtare se arătară turnurile oraşului, pretutindeni 
mişunau cavalerii, şoltuzi şi slujitori înarmaţi de la oraş, 
care se îndreptau cu toţii la locul de strânsură. Văzând deci 
acest popor numeros, proaspăt şi puternic, neînduplecat în 
luptă şi mai rezistent decât altele la greutăţi, zloată, frig şi 


tot felul de lipsuri, inima bătrânului Macko se întări, 
prevăzând biruinţa. 

Capitolul XLIX. 

În sfârşit, războiul izbucni, nu prea bogat în bătălii la 
început, în schimb, de rău augur pentru polonezi. Înainte 
de sosirea oştilor polone, cavalerii teutoni cuceriră 
Bobrowniki, făcură una cu pământul Zlotoryja şi ocupară 
din nou nefericitul ţinut al Dobrzynului, recâştigat cu atâta 
trudă cu puţin înainte. Dar mijlocirea cehă şi maghiară 
stinseră pentru o vreme această furtună de năprasnă. 
Urmă un armistițiu, în timpul căruia Waclaw, regele Cehiei, 
avea să judece neînțelegerile dintre Polonia şi Ordin. 

Nu încetară, însă, adunarea oştilor şi apropierea lor una 
de alta în timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, iar când 
cumpăratul rege ceh pronunţă sentinţa în favoarea 
Ordinului, războiul trebui să înceapă din nou. 

Între timp, sosi vara şi odată cu ea „noroadele” lui Witold. 
După trecerea apei la Czerwiehsk, amândouă oştile se uniră 
şi cu steagurile prinților mazovieni. De cealaltă parte, în 
tabăra de la Swiec, se strânseseră o sută de mii de nemți 
îmbrăcaţi în fier. Regele vru să treacă Drweca şi s-o apuce 
pe un drum mai scurt spre Malborg, dar când trecerea 
râului se arătă cu neputinţă, se întoarse de la Kurzetnik 
către Dziatow şi după distrugerea castelului teuton 
Dabrâwna, adică Gilgenburg, îşi aşeză tabăra tot acolo. 

Atât el, cât şi dregătorii polonezi şi lituanieni ştiau că 
ciocnirea hotărâtoare avea să urmeze curând, nimeni însă 
nu credea că avea să se ajungă la ea mai devreme de câteva 
zile. Se presupunea că maestrul, aţinându-i calea regelui, 
va vrea să-şi lase oştenii să se odihnească, păstrându-i astfel 
proaspeţi pentru bătălie. În acest timp, oştile regale se 
opriseră să înnopteze la Dabrowna. Cucerirea acestei 
fortărețe, deşi fără poruncă, ba chiar împotriva voinţei 
sfatului de război, întări inima regelui şi a lui Witold, 
întrucât acest castel era puternic, înconjurat de un lac, cu 
ziduri groase şi o garnizoană întărită. Şi totuşi, cavalerii 


polonezi îl cuceriră aproape cât ai bate din palme, cu o 
înflăcărare atât de mare, că înainte de sosirea întregii 
tabere, din oraş şi castel nu mai rămăseseră decât 
dărâmături şi cenuşă, printre care sălbaticii luptători ai lui 
Witold şi tătarii conduşi de Saladyn îi ciopârţiră pe ultimii 
luptători nemți ce se apărau cu disperare. 

Cu toate acestea, incendiul nu dură prea mult, fiindcă 
ploaia scurtă dar torențială îl stinse repede. Toată noaptea 
de paisprezece spre cincisprezece iulie fu ciudat de 
schimbătoare. Vijelia aducea o furtună după alta. Uneori, 
cerul părea să se aprindă întreg de fulgere şi tunetele se 
rostogoleau cu duruit înfricoşător între răsărit şi apus. 
Trăsnetele dese umpleau văzduhul cu miros de pucioasă, 
apoi răpăitul ploii acoperea din nou celelalte zgomote. 
Pentru ca pe urmă vântul să alunge norii şi printre 
zdrenţele lor să se vadă stelele şi Luna mare, luminoasă. 
Abia după miezul nopţii se mai linişti puţin, astfel că puteau 
fi aprinse cel puţin focurile. Într-adevăr, în aceeaşi clipă 
străluciră mii şi mii în tabăra polono-lituaniană. Luptătorii 
îşi uscau la căldura lor veşmintele ude şi cântau cântece de 
război. 

Regele veghea şi el, deoarece într-o casă aşezată în 
vecinătatea taberelor, unde se adăpostise de furtună, se 
ţinea sfatul de război, care discuta despre cucerirea 
Gilgenburgului. Întrucât la asalt luase parte şi steagul din 
Sieradz, fusese chemat să dea seamă şi căpetenia lui, Jakub 
de Koniecpole, împreună cu ceilalţi, ca să explice de ce au 
cucerit oraşul fără poruncă şi n-au încetat atacul, deşi 
regele le-a trimis pe aghiotantul său însoţit de câţiva 
slujitori. 

Din această pricină, voievodul neştiind sigur dacă va avea 
parte de o dojană sau chiar de pedeapsă, luase cu sine vreo 
cincisprezece cavaleri mai de seamă, iar printre ei pe 
bătrânul Macko şi pe Zbyszko drept martori că aghiotantul 
a ajuns la ei abia când urcaseră pe zidurile castelului, în 
timpul când se încleştaseră în luptă cu garnizoana. Iar cât 


priveşte atacarea castelului: „E greu să întrebi de orice, 
când oştile se întind pe câteva mile împrejur”. Fiind trimis 
înainte, a înţeles că are datoria să înlăture toate piedicile 
din calea oştirii şi să-l bată pe duşman oriunde-l întâlneşte. 
Ascultând, aşadar, aceste cuvinte, regele, prinţul Witold şi 
sfetnicii, care se bucurau în inima lor de cele întâmplate, nu 
numai că nu-l mustrară pe voievod şi pe oştenii din Sieradz 
pentru fapta lor, ci din contră, le lăudară vitejia că 
„învinseseră atât de repede castelul şi garnizoana lui”. 
Macko şi Zbyszko avură prilejul să se uite cât poftesc la cele 
mai luminate minţi din regat, fiindcă afară de rege şi de 
prinții mazovieni, se mai găseau acolo cele două căpetenii 
ale tuturor oştenilor: Witold, care-i conducea pe lituanieni, 
samogiţieni, ruteni, basarabeni, moldoveni şi tătari, şi 
Zyndram de Maszkowice, cu blazonul „Ca Soarele”, 
spătarul de Cracovia, cel mai bun îndrumător al oştilor 
polone, care-i întrecea pe toţi în cunoaşterea treburilor 
războiului. Afară de ei, mai erau la acest sfat luptători 
vestiți şi oameni politici. Castelanul de Cracovia, Krystyn de 
OstrOw, şi voievodul de Cracovia, Jasko de Tarnow, şi cel de 
Poznan, Sedziwâj de Ostror6g, şi cel de Sandomierz, 
Mikotaj de Michatowice, şi preotul de la biserica Sf. Florian 
şi totodată vicecancelarul Mikotaj Traba, şi mareşalul 
regatului Zbigniew de Brzezie, şi Piotr Szafraniec, ajutorul 
cămăraşului de Cracovia şi în sfârşit Ziemowit, fiul lui 
Ziemowit, prinţul de Ptock, singurul tânăr printre ei, dar 
ciudat de „iscusit în război”, a cărui părere se bucura de 
mare trecere la rege. 

Iar în încăperea învecinată aşteptau, la îndemână, în caz 
de întrebare să răspundă cu un sfat bun, cei mai mari 
cavaleri, a căror faimă se răspândise în toată Polonia şi 
peste graniţă: aşadar, Macko şi Zbyszko îi văzură acolo pe 
Zawisza Czarny de Sulima şi pe fratele lui, Farurej, şi pe 
Skarbek Abdank de Gory, şi pe Dobek de Olesnica, cel care 
doborâse din şa la vremea lui, la Torui, doisprezece 
cavaleri nemți, şi pe uriaşul Paszko Ztodziej de Biskupice, şi 


pe Powata de Taczew, care le era un prieten binevoitor, şi pe 
Krzon de Koziegtowy, şi pe Marcin de Wrocimowice, care 
purta marea flamură a regatului, şi pe Florian Jelitczyk de 
Korytnica, şi pe vajnicul în lupta de aproape Lis de 
Targowisko, şi pe Staszek de Charbimowice, care în armura 
completă putea să sară peste doi cai mari. 

Mai erau şi mulţi alţi cavaleri, stegari din diferite ţinuturi 
şi din Mazowsze, care erau numiţi astfel pentru că luptau în 
primele rânduri. Dar cunoscuţii, mai ales Powala, îi 
întâmpinară cu bucurie pe Macko şi pe Zbyszko şi începură 
să vorbească despre vremurile şi isprăvile de altădată. 

Hei! Îi spuse de Taczew lui Zbyszko. Tu ai avut multe de 
îndurat de pe urma teutonilor, dar cred că acum o să ai 
timp să le plăteşti pentru toate. 

O să le plătesc fie şi cu sânge, aşa cum o s-o facem toţi! 
Răspunse Zbyszko. 

Ştii că Kuno de Lichtenstein este acum mare comtur? 
Întrebă Paszko Zlodziej de Biskupice. 

Ştiu, şi ştie şi unchiul meu. 

Să dea Dumnezeu să-l întâlnesc, îl întrerupse Macko, 
pentru că eu am o treabă separată cu el. 

Da! Doar l-am provocat şi noi la duel, răspunse Powata, 
dar a răspuns că funcţia nu-i îngăduie să se bată în duel. Ei, 
acum o să-i îngăduie. 

La acestea, Zawisza, care vorbea întotdeauna cu mare 
seriozitate, spuse: 

O să fie al cuii l-o dărui Dumnezeu. 

Zbyszko, însă, îi înfăţişă numai din curiozitate lui Zawisza 
numaidecât, problema unchiului, întrebându-l dacă Macko 
nu şi-a îndeplinit jurământul bătându-se cu o rudă a lui 
Lichtenstein care s-a oferit să-l înlocuiască, şi pe acesta l-a 
ucis. Şi toţi încuviinţară, afară doar de Macko, deşi se 
bucurase şi el că nu se făcuse de ruşine. 

Aş fi totuşi mai sigur de mântuire, dacă l-aş întâlni pe Kuno 
însuşi! O ţinu morţiş. 


lar după aceea, începură să vorbească despre asedierea 
Gilgenburgului şi despre viitoarea mare bătălie, la care se 
aşteptau curând, fiindcă maestrul nu mai avea altceva de 
făcut decât să le taie drumul. 

Dar tocmai când îşi băteau capul peste câte zile avea să 
aibă loc, se apropie de ei un cavaler slab şi deşirat, 
îmbrăcat într-o tunică roşie de postav, cu o cipilică de 
aceeaşi culoare pe cap, şi desfăcându-şi mâinile rosti cu un 
glas molatic, aproape femeiesc: 

Sănătate, cavalere de Bogdaniec! 

De Lorche! Exclamă Zbyszko, tu eşti? 

Şi îl înşfăcă în braţe, întrucât păstrase o amintire frumoasă 
despre el, iar când se sărutară ca nişte prieteni apropiaţi, 
începu să-l întrebe cu bucurie: 

Eşti şi tu aici, de partea noastră? 

Poate că mulţi cavaleri de Geldria se află de partea 
cealaltă, răspunse de Lorche, dar eu sunt dator să-l slujesc 
pe stăpânul meu, prinţul Janusz din partea feudei Dlugolas. 

Tu i-ai moştenit averea lui Mikotaj de Dtugolas? 

Întocmai, pentru că după moartea lui Mikolaj şi a fiului 
său, care a fost răpus la Bobrowniki, Dtugolasul i-a revenit 
minunatei Jagienka, soţia şi stăpâna mea de cinci ani. 

Pentru Dumnezeu! Strigă Zbyszko, cum ai ajuns la asta? 

Dar de Lorche, salutându-l pe bătrânul Macko, zise: 

Vechiul vostru scutier, Glowacz, mi-a spus că vă găsesc 
aici, iar acum aşteaptă la mine în cort şi se îngrijeşte de 
cină. E cam departe, de bună seamă, la celălalt capăt al 
taberei, dar călare ajungem mai repede, aşa că haideţi cu 
mine. 

După care, întorcându-se către Powala, pe care-l 
cunoscuse mai demult la Ptock, adăugă: 

Şi Domnia Ta, nobile domn. Ar fi o fericire şi o onoare 
pentru mine. 

Bine, răspunse Powata. E plăcut să stai la taifas cu 
prieteni, iar pe drum o să vedem tabăra. 


Aşadar ieşiră, ca să încalece şi să plece. Mai înainte totuşi, 
slujitorul lui de Lorche le aruncă pe umeri pelerinele pe 
care se vede că le adusese înadins. Acesta, apropiindu-se de 
Zbyszko, îi sărută mâna şi spuse: 

Plecăciune şi onoare, Domnia Ta. Eu sunt fostul slujitor al 
Domniei Tale, dar pe întuneric nu poţi să mă recunoşti. Îl 
mai ţii minte pe Sanderus? 

Dumnezeule mare! Strigă Zbyszko. 

Şi pentru o clipă, reînviară în el amintirile mâhnirilor, ale 
suferințelor şi ale nenorocirii de demult, la fel ca acum 
câteva săptămâni când, după unirea oştilor regale cu 
steagurile prinților mazovieni, se întâlnise după o lungă 
despărţire cu vechiul său scutier Hlawa. 

Aşa că zise: 

Sanderus! Hei! Îmi aduc aminte şi de vremurile acelea de 
demult, şi de tine! Ce-ai mai făcut de atunci şi pe unde ai 
mai fost? Nu mai vinzi relicve? 

Nu, stăpâne. Până astă-primăvară am fost duhovnic la 
Dtugolas, dar pentru că răposatul meu tată se ocupa cu 
meşteşugul războiului, când a izbucnit războiul, mi s-a urât 
cu arama din clopotele bisericii şi mi s-a trezit dragostea de 
fier şi de oţel. 

Ce-mi aud urechile! Exclamă Zbyszko, care şi-l putea 
închipui cu greu pe Sanderus luptând cu paloşul, sulița sau 
securea. 

EI, însă, îl întrerupse ţinându-i scara: 

Acum un an, din porunca episcopului de Ptock, am fost în 
ţinuturile prusiene, aducând astfel foloase însemnate, dar o 
să-ţi povestesc asta mai târziu; iar acum încalecă, Domnia 
Ta, pe cal, fiindcă graful acela ceh, căruia îi ziceţi Hlawa, vă 
aşteaptă cu cina în corturile stăpânului meu. 

Astfel că Zbyszko încălecă şi apropiindu-se de cavalerul de 
Lorche, merse lângă el, ca să discute în voie, întrucât era 
curios ce mai făcuse. 

Sunt grozav de bucuros, îi spuse, că eşti de partea 
noastră, dar mă mir, fiindcă ştiu că slujeai la teutoni. 


Slujesc aceia care primesc soldă, răspunse de Lorche, dar 
eu n-am luat. Nu. Eu am venit printre teutoni doar pentru a 
căuta aventuri şi a dobândi centura de cavaler, pe care, 
după cum ştii, am căpătat-o din mâinile unui prinţ polonez. 
Şi petrecându-mi mulţi ani în aceste ţări, am cunoscut de 
care parte se află dreptatea, iar după ce m-am căsătorit şi 
m-am stabilit aici, cum puteam să lupt împotriva voastră? 
Acum, eu sunt din partea locului şi vezi şi tu cât de bine v- 
am învăţat limba. Pe a mea, chiar am şi uitat-o puţin. 

Şi averea ta din Geldria? Cum am auzit, tu eşti rudă cu 
stăpânitorul de acolo şi ai destule castele şi moşii. 

Mogştenirea mea i-am lăsat-o rudei mele, Fulko de Lorche, 
care mi-a plătit-o. Acum cinci ani, am fost în Geldria şi am 
adus tot felul de bogății de acolo, cu care m-am şi 
răscumpărat în Mazowsze. 

Şi cum de s-a întâmplat să te căsătoreşti cu Jagienka de 
Dtugolas? 

Ah! Răspunse de Lorche, cine poate înţelege o femeie? M- 
a luat în bătaie de joc întotdeauna, dar când m-am săturat 
şi i-am mărturisit că voi pleca de jale în Asia şi n-am să mă 
mai întorc niciodată, a izbucnit în lacrimi pe neaşteptate şi 
mi-a spus: „Atunci eu am să mă fac călugăriţă”. l-am căzut 
la picioare pentru aceste cuvinte şi după două săptămâni 
episcopul de Ptock ne-a cununat la biserică. 

Copii nu ai? Îl întrebă Zbyszko. 

După război, Jagienka se va duce la mormântul reginei 
voastre Jadwiga, ca să-i ceară binecuvântarea, răspunse de 
Lorche oftând. 

Bine. Se spune că acesta este un mijloc sigur şi în astfel de 
treburi nu există patroană mai bună decât regina sfântă. 
Lupta hotărâtoarea va avea loc peste câteva zile, iar după 
aceea va fi pace. 

Aşa-i. 

Dar teutonii mai mult ca sigur că te socotesc trădător. 

Nu! Spuse de Lorche. Ştii şi tu cât ţin eu la onoarea de 
cavaler. Sanderus a fost cu recomandările episcopului de 


Ptock la Malborg, aşa că i-am trimis prin el o scrisoare 
maestrului Ulryk, în care am renunţat la slujbă şi i-am 
înfăţişat pricinile pentru care sunt de partea voastră. 

Ha! Sanderus! Se miră Zbyszko. Mi-a spus că i s-a urât cu 
bronzul din clopote şi a început să ţină la fier, ceea ce mi se 
pare ciudat, pentru că a avut întotdeauna inimă de iepure. 

Iar cavalerul de Lorche începu să râdă: 

Sanderus are de-a face cu oţelul sau cu fierul în măsura în 
care ne bărbiereşte pe mine şi pe scutierii mei. 

Aşa? Întrebă Zbyszko înveselit. 

Un răstimp merseră în tăcere, după care de Lorche îşi 
înălţă ochii spre cer şi zise: 

V-am pofitit la cină, dar până ajungem se face dimineaţă. 

Luna încă luminează, răspunse Zbyszko. Să mergem. 

Ajungându-i pe Macko şi pe Powala, călăriră mai departe 
împreună toţi patru pe drumul din tabără, care se 
deschidea întotdeauna la porunca mai-marilor între corturi 
şi focuri, ca să aibă trecerea liberă. Vrând să ajungă la al 
doilea capăt al taberei, unde se aflau steagurile mazoviene, 
fură nevoiţi să-l străbată de-a lungul. 

De când există Polonia, aprecie Macko, n-a mai văzut atâta 
oaste, pentru că s-au adunat oşteni din toate ţările lumii. 

Nici un alt rege nu mai are una la fel, răspunse de Lorche, 
fiindcă niciunul nu mai stăpâneşte o ţară atât de mare. 

Iar bătrânul cavaler i se adresă lui Powala de Taczew: 

Câte steaguri zici, Domnia Ta, că au venit cu prinţul 
Witold? 

Patruzeci, răspunse Powala. Polonezi de-ai noştri şi 
mazurieni, sunt cincizeci, dar îmbrăcate altfel decât ale lui 
Witold, pentru că la el uneori slujesc şi câteva mii de 
oameni sub aceeaşi flamură. Ha! Am auzit că maestrul a zis 
că aceşti glotaşi sunt mai buni la lingură decât la paloş, dar 
dă Doamne s-o fi spus într-un ceas rău, întrucât cred că 
suliţele lituanienilor o să se înroşească în sângele teutonilor. 

Cei pe lângă care trecem acum, cine sunt? Întrebă de 
Lorche. 


Ăştia sunt tătarii; i-a adus vasalul lui Witold, Saladyn. 

Sunt buni de bătălie? 

Lituanienii se pricep să lupte cu ei şi i-au supus în cea mai 
mare parte, aşa au fost siliţi să vină la războiul ăsta. Dar 
cavalerii apuseni se descurcă greu cu ei, fiindcă atunci când 
fug, sunt mai primejdioşi decât în luptă. 

Să ne uităm mai de aproape la ei, propuse de Lorche. 

Şi se îndreptară către focurile înconjurate de oameni cu 
umerii goi, îmbrăcaţi, cu toată vremea de vară, în cojoace 
cu lâna în afară. Cea mai mare parte dintre ei dormeau pe 
pământul gol sau pe paie ude, care împrăştiau aburi de 
căldură, dar mulţi şedeau pe vine lângă focurile aprinse; 
unii îşi scurtau ceasurile nopţii îngânând pe nas cântece 
sălbatice şi ţinând isonul fluierelor din oase de cal, ceea ce 
făcea un zgomot ciudat şi neplăcut; alţii aveau tobiţe sau 
strune întinse pe corzile arcurilor. Câte unii înfulecau bucăţi 
de carne fumegândă abia luate de pe foc, pe care suflau cu 
buzele ţuguiate, vineţii. Arătau atât de sălbatici şi 
ameninţători, încât puteau fi luaţi mai degrabă drept nişte 
monştri fioroşi ai pădurii, decât nişte oameni. Fumurile 
focurilor usturau ochii din cauza grăsimii de cal şi de oaie, 
care se topea pe cărbuni, iar în afară de asta, în jur se 
răspândea un miros greu de păr pârlit, cojoace încălzite, 
piei abia jupuite şi de sânge. Din cealaltă parte întunecată a 
drumului, unde stau caii, venea un damf puternic de 
sudoare. Cele câteva sute de iepe ţinute la îndemână 
pentru deplasări scurte şi apropiate, păscând iarba de sub 
picioare, se muşcau între ele, nechezând asurzitor şi 
sforăind. Herghelegii le potoleau cu strigăte şi lovituri de 
vână de bou. 

Era primejdios să te avânţi de unul singur printre ei, 
deoarece erau foarte sălbatici şi hrăpăreţi. Nu departe de 
ei, se aflau cetele nu mai puţin fioroase ale basarabenilor cu 
coarne pe cap, ale moldovenilor pletoşi ce purtau, în loc de 
platoşe, scânduri desenate stângaci pe piept şi pe spate cu 
strigoi, schelete sau animale; mai încolo sârbii, a căror 


tabără, adormită acum, răsuna ziua, la popasuri, ca o lăută 
uriaşă, de atâtea fluiere, balalaice şi tot felul de alte 
instrumente muzicale. 

Focurile străluceau, iar pe cerul presărat cu norii 
împrăştiaţi de vântul puternic lumina o Lună mare, în 
razele căreia cavalerii noştri priveau tabăra. Dincolo de 
sârbi, se aflau bieţii samogiţieni. Nemţii vărsaseră râuri de 
sânge şi totuşi, la fiecare chemare a lui Witold se ridicau din 
nou la luptă. Şi acum, parcă presimţind că nenorocirile se 
vor încheia odată pentru totdeauna în curând, veniseră aici 
însufleţiţi de acelaşi Skirwoilto, al cărui nume îi umplea pe 
nemți de turbare şi groază. Focurile samogiţiene se 
învecinau cu cele ale lituanienilor, întrucât erau acelaşi 
popor, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi limbă. 

La intrarea în tabăra lituaniană, o privelişte mohorâtă izbi 
ochii cavalerilor. Pe o spânzurătoare întocmită din 
trunchiuri de copac, atârnau două trupuri omeneşti, pe 
care vântul le legăna, le răsucea şi le împingea cu atâta 
putere, încât stinghiile spânzurătorii scârţâiau jalnic. La 
vederea trupurilor, caii se ridicară în două picioare şi 
cavalerii îşi făcură cuvioşi semnul crucii, iar după ce 
trecură, Powata spuse: 

Cneazul Witold era împreună cu regele, alături de care 
eram şi eu, când au fost aduşi aceşti vinovaţi. Mai înainte, 
episcopii şi cavalerii noştri se plânseseră că Lituania se 
războieşte cu prea multă asprime şi nu cruţă nici bisericile. 
Aşadar, când i-au adus (şi erau oameni de vază, dar care 
încălcaseră sfintele taine), cneazul s-a umplut de furie, încât 
îţi era frică să te uiţi la el, şi le-a poruncit să-i spânzure. Aşa 
că bieţii oameni au trebuit să-şi ridice singuri 
spânzurătoarea şi să-şi pună laţul de gât, îndemnându-se 
unul pe celălalt. „Hai, mai repede, că se supără prinţul şi 
mai rău!” Şi spaima i-a cuprins pe toţi tătarii şi lituanienii, 
fiindcă ei se tem mai mult de prinţ decât de moarte. 

Ţin minte, spuse Zbyszko, că atunci la Cracovia, când 
regele s-a supărat pe mine din cauza lui Lichtenstein, micul 


cneaz Jamont care era aghiotantul regelui, m-a sfătuit să 
mă spânzur numaidecât. Şi îmi dădea acest sfat cu gânduri 
bune, cu toate că l-aş fi provocat la luptă pe pământ 
bătătorit, dacă, după cum ştiţi, n-ar fi trebuit să-mi taie 
capul. 

Cneazul Jamont a învăţat deja obiceiurile cavalereşti, 
răspunse Powala. 

Tot vorbind în acest fel, trecură prin tabăra lituaniană şi 
cele trei polcuri rutene, dintre care cel mai numeros era cel 
de la Smolensk, şi intrară în tabăra polonă. Acolo se aflau 
cele cincizeci de steaguri, miezul şi totodată fruntea întregii 
oştiri. Platoşele erau aici mai bune, caii mai mari, cavalerii 
mai instruiți, cu nimic mai prejos decât cei din Apus. Prin 
puterea braţelor, rezistenţa la foame, frig şi greutăţi, aceşti 
moşieri din Wielko şi Malapolska îi întreceau pe cei din 
Apus, mai grijulii cu viaţa mai uşoară. Obiceiul lor era mai 
simplu, platoşele mai grosolan bătute, dar erau mai câăliţi, 
iar disprețul lor faţă de moarte şi îndârjirea în luptă o 
admiraseră cândva cavalerii francezi şi englezi veniţi de 
departe. 

De Lorche, care cunoştea cavalerii polonezi demult, spuse 
şi el: 

Aici se află toată puterea şi nădejdea noastră. Îmi aduc 
aminte că la Malborg se plângeau adesea că în bătălia cu 
voi trebuie să răscumperi fiecare palmă de pământ cu un 
râu de sânge. 

Sângele va curge şi acum ca un râu, răspunse Macko. 
Pentru că nici Ordinul n-a strâns niciodată până acum o 
asemenea putere. 

Iar la acestea Powala: 

Cavalerul Korzbog, care-i ducea maestrului scrisorile 
regelui, spunea că teutonii zic că nici împăratul roman şi 
nici un rege n-au atâta putere, iar Ordinul ar putea cuceri 
toate regatele. 

Da, dar noi suntem şi mai mulţi! Fu de părere Zbyszko. 


Ei, însă, socotesc că oastea lui Witold e mai prejos - pentru 
că oamenii sunt înarmaţi de mântuială - şi se sparge de la 
prima ciocnire, ca o oală de pământ lovită cu ciocanul. Dacă 
este adevărat sau nu, asta nu mai ştiu. 

Şi da, şi nu! Interveni mintosul Macko. Eu şi Zbyszko îi 
cunoaştem, fiindcă am luptat împreună. Aşa-i, platoşa lor e 
mai proastă şi caii lor mai mărunți, de aceea se întâmplă 
adesea să cedeze sub izbitura cavalerilor, dar au inimile tot 
atât de viteze sau şi mai cutezătoare decât nemţii. 

O să se vadă în curând, spuse Powala. Regelui îi dau 
mereu lacrimile la gândul că se va vărsa atâta sânge 
creştinesc şi ar dori până în ultima clipă să încheie o pace 
dreaptă, dar trufia teutonă nu va îngădui una ca asta. 

Chiar aşa! Eu îi cunosc pe teutoni şi toţi îi cunoaştem, 
întări Macko. Dumnezeu a şi aşezat greutăţile pe cântarul 
pe care va pune sângele nostru şi al vrăjmaşilor seminţiei 
noastre. 

Mai aveau puţin până la steagurile mazoviene, între care 
se ridicau corturile cavalerului de Lorche, când deodată, în 
mijlocul drumului văzură o mulţime de oameni strânşi la un 
loc şi uitându-se la cer. 

Staţi acolo! Porunci un glas din mijlocul adunăturii. 

Cine vorbeşte şi ce faceţi aici? Întrebă Powala. 

Parohul din Kiobuck. Dar voi cine sunteţi? 

Powata de Taczew, cavalerii de Bogdaniec şi de Lorche. 

Aha, Domnia Ta eşti, rosti preotul cu glas tainic, 
apropiindu-se de calul lui Powata. Uită-te, Domnia Ta, la 
Lună şi vezi ce se petrece pe ea. E o noapte bună de vrăjit, 
o noapte a minunilor! 

Cavalerii îşi înălţară capetele şi începură să privească la 
Lună, care pălise şi ea aproape de scăpătat. 

Nu pot să desluşesc nimic! Spuse Powala. Voi ce vedeţi? 

Un călugăr cu glugă se luptă cu un rege cu coroane pe 
cap! Uitaţi-vă, acolo! În numele Tatălui şi al Fiului, şi al 
Duhului Sfânt! Oho, cu câtă înverşunare se vânzolesc. 
Doamne, ai milă de noi păcătoşii! 


Împrejur se aşternu tăcerea, fiindcă îşi reţinură cu toţii 
răsuflarea în piept. 

Uitaţi-vă, uitaţi-vă! Striga preotul. 

Adevărat, parcă este ceva! Spuse Macko. 

Adevărat! E adevărat! Întăriră alţii. 

Ha! Regele l-a trântit pe călugăr! Exclamă preotul din 
Klobuck deodată, a pus piciorul pe pieptul lui! Lăudat fie 
lisus Cristos! 

În vecii vecilor! 

În aceeaşi clipă, un nor negru acoperi Luna şi noaptea se 
întunecă. Doar razele focurilor tremurau ca nişte panglici 
sângerii de-a curmezişul drumului. 

Cavalerii porniră mai departe, iar când se depărtară de 
mulţime, Powala întrebă: 

Voi aţi văzut ceva? 

La început, nimic, răspunse Macko, dar pe urmă i-am 
văzut bine şi pe rege, şi pe călugăr. 

Şi eu. 

Şi eu. 

E un semn de la Dumnezeu, se bucură Powata. Hm, cu 
toate lacrimile regelui nostru, înăuntru nu se va vedea 
NIMIC. 

lar bătălia va fi cum nu-şi mai aminteşte nimeni să fi fost, 
rosti Macko. 

Şi îşi continuară drumul în tăcere, cu inimile pline de 
bucurie şi solemne. 

Dar când mai aveau puţin până la cortul cavalerului de 
Lorche, se iscă iarăşi vijelia cu atâta putere, încât împrăştie 
într-o clipită focurile mazurienilor. Văzduhul se umplu de 
mii de torţe, aşchii aprinse, scântei şi vălătuci de fum. 

Ehei, suflă grozav! Constată Zbyszko, trăgându-şi pelerina 
pe care vântul i-o urcase în cap. 

În vijelie parcă se aud gemete şi hohote de plâns. 

În curând, se revarsă zorile, dar nimeni nu ştie ce-i va 
aduce ziua de azi, adăugă de Lorche. 

Capitolul L.. 


Spre dimineaţă, vijelia nu numai că nu încetă, dar se înteţi 
şi mai mult, aşa că nici vorbă să mai poată desface cortul în 
care regele se obişnuise de la începutul campaniei să 
asculte zilnic trei slujbe sfinte. În sfârşit, veni în fugă Witold, 
rugându-l şi implorându-l să mai amâne slujbele pentru o 
vreme mai potrivită în adâncul pădurii şi să nu oprească 
înaintarea. Dorinţa îi fu ascultată, deoarece nici nu se putea 
face astfel. 

La răsăritul soarelui oştile porniră ca o lavină, urmate de 
uriaşa tabără de căruţe. După un ceas de mers, vântul se 
mai potoli puţin, astfel că putură să se desfăşoare flamurile. 
Şi atunci, câmpurile, cât puteai cuprinde cu vederea, parcă 
se acoperită cu flori multicolore. Nici un ochi nu putea să 
cuprindă toată oştirea şi această pădure de steaguri 
diferite, sub care polcurile mergeau înainte. În faţă era deci 
ţinutul Cracoviei sub un steag roşu cu vulturul alb cu 
coroanaş era cel mai însemnat steag al întregului regat, 
marea flamură pentru toată oastea. Îl purta Marcin de 
Wrocimowice, cu blazonul „Jumătate de capră”, un cavaler 
puternic şi slăvit în lume. După el mergeau detaşamentele 
de gardă ale curţii, unul având deasupra crucea dublă a 
Lituaniei, celălalt Pogof (cu două braţe înarmate). Iar sub 
semnul Sfântului Jerzy, înainta detaşamentul puternic al 
mercenarilor şi al voluntarilor străini, alcătuit mai mult din 
cehi şi moravi. Mulţi dintre aceştia veniseră la acest război, 
pentru că şi polcul patruzeci şi nouă era format numai din 
ei. Erau din popor, mai ales la pedestraşi, care-i urmau pe 
suliţaşi, fioroşi, stângaci, dar învăţaţi cu lupta şi atât de 
înverşunaţi, că orice alţi pedestraşi, când se ciocneau de ei, 
săreau cât mai repede înapoi, ca un câine înţepat de arici. 
Securi, coase, topoare şi mai ales îmblăcie de fier erau 
armele lor cu care arătau înfricoşători. Se înrolau în slujba 
oricui îi plătea, întrucât elementul lor natural erau războiul, 
jaful şi măcelul. 

Nu departe de moravi şi cehi mergeau sub flamurile lor 
şaisprezece steaguri ale ținuturilor polone, între acestea 


unul de Przemysl, unul de Lwow şi unul de Halicz, şi trei de 
Podolia, iar în urma lor, pedestrimea aceloraşi ţinuturi, cei 
mai mulţi înarmaţi cu sulițe şi coase. Prinții din Mazowsze, 
Janusz şi Ziemowit, conduceau polcurile douăzeci şi unu, 
doi şi trei. Apoi veneau steagurile episcopilor, urmate de ale 
şlahticilor, în număr de douăzeci şi două. Deci ale lui Jasko 
de Tarn6w, Jedrek de Teczyn, Spytko Leliwa şi Krzon de 
Ostrow, şi al lui Mikotaj de Michat6w, şi al lui Zbigniew de 
Brzez, şi al lui Krzon de Koziegtowy, şi al lui Kuba de 
Koniecpole, şi al lui Jasko Ligeza, şi al lui Kmita, şi al lui 
Zaklika, iar în afară de ele, cel al familiilor Gryfit şi 
Bobowski, şi KoZle Rogi, şi ale multor altora care în bătălii 
se adunau sub un blazon comun cu aceeaşi deviză. 

Şi astfel înflorea pământul sub ele, cum înfloresc luncile 
primăvara. Mergea un val de cai, un val de oameni, 
deasupra o pădure de sulițe cu steguleţe colorate ca nişte 
flori mai mici, iar în spate, în nori de praf, pedestrimea 
oraşelor şi ţăranii. Ştiau că merg la o luptă cumplită, dar 
ştiau că „trebuie”, aşadar păşeau cu inimă bărbată. 

La aripa dreaptă înaintau cetele lui Witold sub steaguri de 
diferite culori, dar cu aceeaşi înfăţişare a blazonului 
lituanian Pogonia. Nici o privire nu putea cuprinde toate 
steagurile, fiindcă se desfăşurau printre câmpuri şi păduri 
pe o lărgime mai mare decât o milă germană. 

Înainte de amiază, când oştile ajunseră în apropierea 
satelor Logelan şi Tannenberg, se opriră la marginea 
pădurii. Locul părea bun pentru odihnă şi ferit de orice atac 
neaşteptat, deoarece din stânga îl scălda lacul Dabrowski, 
din dreapta lacul Lubei, iar înaintea oştirii se deschidea o 
suprafaţă de o milă de câmp. În mijlocul acelei întinderi 
care se înălța lin spre apus, înverzeau luncile Grunwald, iar 
puţin mai departe înnegreau acoperişurile de paie şi 
ogoarele triste de la Tannenberg. Duşmanul care ar fi 
coborât spre pădure ar fi fost uşor de observat, dar nu era 
aşteptat să atace mai devreme de ziua următoare. De 
altminteri, oastea se oprise aici numai pentru popas, dar 


pentru că omul priceput în treburile războiului, Zyndram de 
Maszkowice, păstra ordinea de luptă chiar în timpul 
marşului, se oprise în aşa fel ca în fiecare clipă să fie gata 
de bătălie. Din porunca lui, fuseseră trimişi îndată gonaci 
pe cai repezi hăt! Înainte către Griinwald, Tannenberg şi 
mai departe să cerceteze împrejurimile, iar în acest timp, 
pentru regele care nu voia să renunţe la îndatoririle 
religioase, întinseră pe malul înalt al lacului Lubei un cort- 
capelă, ca să poată asculta sfânta slujbă. 

Jagietto, Witold, prinții mazovieni şi sfatul de război se 
duseră la cort. În faţa lui, se adunaseră cavalerii de frunte, 
ca să se încredinţeze lui Dumnezeu înaintea zilei 
hotărâtoare, nu să privească la rege. Şi îl văzură mergând 
în straiul cenuşiu de tabără, cu chipul grav, pe care se 
aşternuse vizibil o grijă grea. Anii îi schimbaseră prea puţin 
făptura şi nu-i brăzdaseră cu riduri obrazul şi nu-i albiseră 
nici părul pe care şi-l aşeza şi acum la fel cu o mişcare iute 
după ureche, ca atunci când Zbyszko îl văzuse pentru prima 
dată la Cracovia. Dar mergea parcă aplecat sub povara unei 
răspunderi mari, cufundat parcă într-o mare tristeţe. 
Printre oşteni se spunea că regele plânge mereu pentru 
sângele creştinesc care avea să fie vărsat şi aşa era într- 
adevăr. Jagietto era scârbit de război, mai ales cu oamenii 
care purtau pe mantii şi pe steagurile lor crucea, şi dorea 
pacea din tot sufletul. În zadar dregătorii polonezi, ba chiar 
şi mijlocitorii maghiari, Scibor şi Gara, îi înfăţişaseră trufia 
şi semeţia teutonă cu care se împăuna maestrul Ulryk, gata 
să provoace la luptă întreaga lume; degeaba propriul lui 
sol, Piotr Korzb6g, jura pe Crucea lui lisus şi pe peştii de pe 
blazonul lui că Ordinul nu vrea să audă de pace, şi că 
singurul care-l îndemna la pace, graful von Wenden - 
comtur de Gniewo - fusese batjocorit şi jignit de ceilalţi. 
Regele mai trăgea nădejde că duşmanul va recunoaşte 
dreptatea cererilor lui, va cruța sângele omenesc şi va 
încheia înfricoşătoarea gâlceavă cu un tratat cinstit. 


Astfel că şi acum se duse să se roage pentru asta la capelă, 
întrucât sufletul lui simplu şi bun era chinuit de o nelinişte 
uriaşă. Mai demult, Jagietto năvălise cu focul şi sabia în 
ţinuturile teutone, dar o făcuse ca un prinţ păgân din 
Lituania, pe când acum, când era regele Poloniei şi creştin, 
şi vedea satele arzând, cenuşă, sânge şi lacrimi, îl înfiora 
teama de mânia dumnezeiască, mai ales că acesta nu era 
decât începutul războiului. Dacă măcar s-ar fi putut sfârşi 
acum! Dar uite că azi-mâine popoarele se vor izbi şi 
pământul se va înmuia de sânge. Sigur, duşmanul nu are 
dreptate, totuşi poartă crucea pe mantii şi îl apără relicve 
atât de mari şi de sfinte, încât gândul se retrage înfricoşat 
dinaintea lor. În toată oştirea, lumea se gândea la ei cu 
teamă şi nu de vârfurile săgeţilor, nu de paloşe, nu de 
baltage, ci de aceste oseminte sfinte se temeau polonezii în 
primul rând. „Cum vom putea ridica mâna asupra 
maestrului, se întrebau cavalerii care nu ştiau ce e frica, 
devreme ce pe platoşa lui se află o raclă cu oseminte sfinte 
şi lemn din crucea Mântuitorului!” Este adevărat că Witold 
ardea de nerăbdare să se războiască, şi se grăbea spre 
bătălie, dar inima cuvioasă a regelui încremenea pur şi 
simplu la amintirea acelor puteri cereşti, cu care Ordinul îşi 
ascundea fărădelegile. 

Capitolul LI. 

Tocmai când preotul Bartosz din Klobuck sfârşi o slujbă, 
iar parohul din Kalisz avea să înceapă în curând pe a doua, 
şi regele ieşise înaintea cortului să-şi mai dezmorţească 
puţin picioarele de atâta stat în genunchi, când pe un cal 
înspumat năvăli ca o furtună şlahticul Hanko Ostojczyk şi 
înainte de a sări din şa, strigă: 

Stăpâne milostiv, vin nemţii! 

La aceste cuvinte, cavalerii se ridicară, regele se schimbă 
la faţă, tăcu o clipă, după care întrebă: 

Lăudat fie lisus Cristos! Unde i-ai văzut şi câte steaguri 
sunt? 


Am văzut un steag lângă Griinwald, răspunse gâfâit 
Hanko, dar în spatele colinei se ridicau nori de pulbere, ca 
şi când s-ar fi apropiat mai mulţi. 

Lăudat fie lisus Cristos! Repetă regele. 

Dar deodată, Witold, căruia îi urcase sângele în obraji de 
la primul cuvânt al lui Hanko şi ochii începuseră să-i 
scânteieze ca doi cărbuni, se întoarse către curteni şi 
porunci: 

Renunţăm la a doua slujbă şi aduceţi-mi calul! 

Regele îi puse o mână pe umăr şi spuse: 

Du-te tu, frate, iar eu rămân să ascult şi a doua slujbă. 

Aşa că Witold şi Zyndram de Maszkowice încălecată pe cai, 
dar tocmai în clipa aceea, când se întoarseră spre tabere, 
sosi al doilea gonaci, şlahticul Piotr Osza de Wlostow şi 
începu să strige de departe: 

Nemţii! Nemţii! Am văzut două steaguri! 

Pe cai! Răsunară glasuri printre curteni şi cavaleri. 

Dar Piotr mai vorbea încă, atunci când se auzi iarăşi un 
tropot şi veni al treilea gonaci, iar după el al patrulea, al 
cincilea şi al şaselea: cu toţii văzuseră steagurile nemţeşti 
venind din ce în ce mai multe. Nu mai era nici o îndoială că 
întreaga oaste teutonă aţine calea celei regale. 

Cavalerii se răspândiră într-o clipită la steagurile lor. 
Lângă cortul-capelă, mai rămase cu regele numai o mână 
de curteni, prelați şi copii de casă. Dar în acel moment, se 
auzi clopoţelul în semn că parohul din Kalisz începe a doua 
slujbă, aşa că Jagietto îşi întinse braţele, îşi împreună pios 
mâinile şi înălţându-şi ochii spre cer, porni cu pasul rar spre 
cort. 

Dar când după sfârşitul slujbei ieşi din nou înaintea 
cortului, putu să se convingă cu propriii ochi că gonacii 
spuseseră adevărul, căci la marginile văii largi, care se 
ridica tot mai sus, înnegrea ceva, ca şi când o pădure 
crescuse deodată pe câmpul pustiu, iar deasupra acestei 
păduri se înălța şi făcea ape-ape în soare curcubeul 
flamurilor. Şi mai departe, hăt! Dincolo de Grunwald şi 


Tannenberg, se ridica spre cer un nor uriaş de pulbere. 
Regele îmbrăţişă cu privirea tot acest orizont ameninţător, 
apoi întorcându-se către preotul ajutor de cancelar Mikotaj, 
îl întrebă: 

Ce patron avem astăzi? 

E ziua răspândirii apostolilor, răspunse preotul ajutor de 
cancelar. 

Şi regele oftă: 

Aşadar, ziua Apostolilor va fi ultima din viaţa multor 
creştini, care se vor întâlni astăzi pe acest câmp. 

Şi arătă cu mâna spre întinderea pustie, în mijlocul căreia, 
la jumătatea drumului către Tannenberg, se înălţau doar 
câţiva stejari seculari. 

Totuşi, în acest timp, îi aduseră calul, iar în depărtare se 
arătară şaizeci de suliţaşi, pe care Zyndram de Maszkowice 
îi trimisese ca gardă personală a regelui. 

* 

Garda regală o conducea Aleksander, fiul mai mic al 
prinţului de Ptock şi fratele aceluia care, dăruit cu o 
înclinare specială pentru lupte, făcea parte din sfatul de 
război. Al doilea loc după el îl deţinea nepotul lituanian al 
monarhului, Zygmunt Korybut, un tânăr în care se puneau 
speranţe mari, dar un spirit neliniştit. Printre cavaleri, cei 
mai cunoscuţi erau: Jasko Mazyk de Dabrowa, un adevărat 
uriaş aproape de statura lui Paszko de Biskupice, şi tot atât 
de puternic ca Zawisza Czarny, Z6lawa, un baron ceh, 
mărunt şi slab, dar foarte sprinten, vestit la curtea Cehiei şi 
a Ungariei pentru duelurile lui, în care răpusese peste zece 
cavaleri austrieci, şi al doilea ceh, Sokot, arcaş neîntrecut, şi 
wielkopolonezul Bieniasz Wierusz, şi Piotr Mediolanski, şi 
boiernaşul lituanian Sienko de Pohost, al cărui tată, Piotr, 
comanda un steag din Smolensk, şi ruda regelui, cneazul 
Fieduszko, şi cneazul Jamont, şi ceilalţi cavaleri polonezi 
„aleşi din alte mii”, care juraseră cu toţii să-l apere pe rege 
până la ultima picătură de sânge şi să-l ferească de orice 
primejdie. Legaţi nemijlocit de persoana regelui erau 


preotul ajutor de cancelar Mikotaj şi secretarul Zbyszko de 
Olesnica, un tinerel învăţat, îndemânatic în arta cititului şi a 
scrisului, dar tot atât de puternic asemenea unui mistreţ. 
Armura stăpânului era vegheată de trei scutieri: Czajka de 
Nowy Dwor, Mikotaj de Morawica şi Danitko, un rutean care 
avea grijă de arcul şi tolba cu săgeți. Suita regelui era 
completată cu vreo cincisprezece curteni care, pe caii lor 
iuți, aveau să ducă poruncile către steaguri. 

Scutierii îl îmbrăcară pe rege în armura strălucitoare, 
scumpă, după care îi aduseră, de asemenea „ales din alte 
mii”, armăsarul roib, care sforăia pe nări de bun augur de 
sub fruntarul de oţel şi, umplând văzduhul cu nechezatul 
lui, se ridica puţin în două picioare ca o pasăre care vrea să 
se înalțe în zbor. Regele, când simţi calul sub el şi sulița în 
mână, se schimbă numaidecât. Mâhnirea îi dispăru de pe 
obraz, ochii mici, negri începură să-i strălucească, iar pe 
chip îi apăru rumeneala; totul se petrecu într-o clipită, 
fiindcă atunci când preotul ajutor de cancelar începu să-şi 
ia rămas-bun de la el, făcând semnul crucii asupra lui, 
deveni iarăşi grav şi îşi înclină cu umilinţă capul acoperit de 
coiful de argint. 

* 

Între timp, oştirea teutonă, coborând încet de pe câmpia 
în pantă, trecu de Grinwald, de Tannenberg şi se opri în 
formaţie de luptă la jumătatea câmpului. De jos, din tabăra 
polonă, se vedea foarte bine lavina cailor şi cavalerilor 
uriaşi în armuri de fier. Privirile mai agere deosebeau, în 
măsura în care îngăduia vântul ce flutura steagurile, 
diferitele semne cusute pe ele, precum cruci, vulturi, 
grifoni, paloşe, coifuri, miei, capete de zimbri şi urşi. 

Bătrânul Macko şi Zbyszko, care luptând şi mai înainte cu 
teutonii le cunoşteau oştile şi blazoanele, le arătau celor din 
Sieradz cele două steaguri ale maestrului, în care slujeau 
floarea şi aleşii cavalerilor, flamura întregului Ordin, purtat 
de Frydrich von Wallenrod, şi cea a Sfântului Jerzy, cu 
crucea roşie pe un câmp alb, şi multe altele. Nu cunoşteau, 


în schimb, însemnele diferite ale oaspeţilor străini, care 
veniseră cu miile din toate părţile lumii: din Austria, din 
Bavaria, din Suabia, din Elveţia, dintre faimoşii cavaleri ai 
Burgundiei, din bogata Flandră, din însorita Franţă, despre 
ai cărei cavaleri povestea cândva Macko că şi atunci când 
se află la pământ rostesc mereu cuvinte vitejeşti, din Anglia 
de peste mare, patria arcaşilor grozavi, şi chiar din 
îndepărtata Spanie, unde, luptând mereu cu sarazinii, 
înfloriseră mai mult ca în alte ţări bărbăţia şi onoarea. 

Iar vajnicilor şlahtici de lângă Sieradz, din Koniecpole, din 
Krzesnia, din Bogdaniec, Rogow şi Brzozowa, ca şi din 
celelalte ţinuturi polone, începu să le clocotească sângele în 
vine la gândul că în curând vor trebui să se încleşteze pe 
viaţă şi pe moarte cu nemţii şi cu toţi aceşti cavaleri 
străluciți. Feţele celor mai vârstnici deveniră grave şi aspre, 
deoarece aceştia ştiau cât de grea şi cumplită le va fi truda. 
În schimb, inimile tinerilor începură să chivnească aşa cum 
chivnesc câinii de vânătoare ţinuţi în lanţuri, când văd de 
departe fiara sălbatică. De aceea, unii, strângând mai 
puternic în pumni suliţele, mânerele paloşelor şi ale 
baltagelor, îşi ridicau caii în două picioare ca pentru a-şi lua 
avânt, alţii se învăpăiară la faţă, mai puţini începură să 
răsufle mai repede, de parcă li se strâmtaseră platoşele. 
Totuşi războinicii cu experienţă îi domoleau, spunându-le: 
„N-o să pierdeţi prilejul şi o să ajungă pentru toţi, să dea 
Dumnezeu să nu fie prea mult”. 

Teutonii, însă, privind de sus la valea împădurită, vedeau la 
marginea copacilor numai zece-cincisprezece steaguri 
polone şi nu puteau fi siguri, dacă asta era toată oştirea 
regală. De bună seamă, spre stânga, în jurul lacului, se 
zăreau de asemenea grupurile cenugşii ale luptătorilor, iar 
prin tufărişuri parcă luceau vârfuri de sulițe, un fel de lănci 
uşoare folosite de lituanieni. Putea fi, însă, şi un grup mai 
mare de polonezi. Abia fugarii din cuceritul Gilgenburg, 
dintre care aduseră vreo cincisprezece înaintea maestrului, 


recunoscură că în faţa lor se află întreaga oaste polono- 
lituaniană. 

Dar degeaba vorbiră despre puterea lor. Maestrul Ulryk 
nu voia să le dea crezare, deoarece de la începutul acestui 
război credea numai ce-i convenea şi-i prevestea biruinţa 
lui. Nu trimisese iscoade şi gonaci, socotind că şi fără asta 
trebuie să se ajungă la o luptă hotărâtoare, iar acea bătălie 
nu se poate încheia altfel decât prin înfrângerea 
vrăjmaşului. Încrezător în puterea pe care niciunul dintre 
maeştri n-o mai condusese până atunci la luptă, îşi 
dispreţuia potrivnicul, iar când comturul de Gniewo, care 
răspândise iscoade cu de la sine putere, îi dovedi că oştirea 
lui Jagietto este mai numeroasă, îi răspunse: 

Ce oştire mai e şi asta? Doar cu polonezii va trebui să ne 
opintim puţin, căci restul, chiar dacă sunt mai mulţi, nu sunt 
buni de nimic, mânuind mai cu râvnă lingura, decât armele. 

Şi tinzând cu toate forţele spre bătălie, era cuprins acum 
de o mare înflăcărare, când se trezi deodată înaintea 
duşmanului, iar la vederea marelui steag al întregului 
regat, a cărui flamură o zăriră pe fondul întunecat al 
pădurii, nu se mai putu îndoi că înaintea lui se afla marea 
oaste a duşmanului. 

Dar pe polonezii care stăteau la marginea pădurii şi în 
pădure n-aveau cum să-i atace, întrucât cavalerii erau 
năprasnici numai la câmp deschis; nu le plăcea şi nu se 
pricepeau să lupte printre copaci. 

Se întruniră deci la un sfat scurt în jurul maestrului, să 
chibzuiască în ce fel ar putea atrage vrăjmaşul din tufişuri. 

Pe Sfântul Jerzy! Strigă maestrul. Am mers două mile fără 
odihnă, şi soarele dogoreşte, iar trupurile năduşesc grozav 
sub armură. N-o să aşteptăm aici până când va avea chef 
duşmanul să iasă din pădure. 

La acestea, graful Wende, un bărbat statornic ca vârstă şi 
înţelept, propuse: 

Este adevărat că mi-au luat cuvintele în râs tocmai aceia 
care o vor lua la sănătoasa de pe acest câmp, unde euo să 


pier (aici privi la Wemer von Tettingen), dar eu tot am să 
spun ce-mi poruncesc conştiinţa şi dragostea de Ordin. 
Polonezii nu duc lipsă de curaj, dar, după câte cunosc, 
regele aşteaptă şi acum solie de pace. 

Werner von Tettingen nu răspunse nimic, mulţumindu-se 
să izbucnească într-un râs dispreţuitor, dar nici maestrului 
nu-i plăcură cuvintele lui Wende, aşa că zise: 

Mai e timp oare să ne gândim acum la pace? Altceva 
trebuie să hotărâm. 

Totdeauna este timp pentru opera lui Dumnezeu, răspunse 
von Wende. 

Dar cumplitul comtur de Czluch6w, Henryk, care jurase că 
va porunci să se poarte înaintea lui două paloşe scoase din 
teacă până când le va mânji în sânge polonez, îşi întoarse 
spre maestru faţa grasă şi asudată şi strigă cu mare mânie: 

Mi-e mai dragă moartea decât ruşinea! Şi cu toate că sunt 
singur, cu paloşele astea voi ataca oştirea polonă! 

Ulryk îşi încruntă puţin sprânceana. 

Vorbeşti împotriva ascultării, îl dojeni. 

Apoi către comturi: 

Să ne sfătuim cum să-l scoatem pe duşman din pădure. 

Se vorbi în fel şi chip, până când le plăcu şi comturilor, şi 
oaspeţilor de vază părerea lui Gersdorf, ca să trimită doi 
heralzi la rege cu vestea că maestrul îi trimite două paloşe 
şi-i provoacă pe polonezi la luptă pe viaţă şi pe moarte, iar 
dacă n-au loc destul, îşi va retrage puţin oastea, ca să aibă 
de ajuns. 

* 

Regele tocmai cobora de pe malul lacului, îndreptându-se 
spre aripa stângă a steagurilor polone, unde avea să 
învestească mai mulţi cavaleri, când deodată, i se dădu de 
ştire că doi heralzi coboară dinspre oastea teutonă. 

Inima lui Wtadystaw se umplu de speranţă. 

Poate că ne propun o pace dreaptă! 

Să dea Dumnezeu, răspunseră prelaţii. 


Regele trimise după Witold, dar acesta, ocupat cu 
pregătirea oştirii, nu putu veni, astfel că între timp heralzii 
se apropiară încet de tabără. 

În lumina puternică a soarelui, îi vedeau de minune 
apropiindu-se pe cai uriaşi, acoperiţi cu valtrapuri; unul 
avea pe scut vulturul negru imperial pe un câmp auriu, 
celălalt, care era heraldul prinţului de Szczecin, un grifon 
pe câmp alb. Rândurile se desfăcură înaintea lor, iar ei, 
descălecând, se opriră după o clipă în faţa regelui şi 
înclinându-se pentru a-i arăta cinstea cuvenită, îşi 
îndepliniră astfel solia. 

Maestrul Ulryk, spuse primul herald, te provoacă pe Măria 
Ta şi pe prinţul Witold la o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi ca 
să vă stârnească bărbăţia, care se pare că vă lipseşte, vă 
trimite aceste două paloşe. 

Spunând acestea, puse paloşele la picioarele regelui. Jasko 
Mazyk de Dabrowa îi traduse regelui cuvintele lui, dar abia 
apucă să sfârşească şi ieşi înainte al doilea herald cu 
grifonul pe scut şi vorbi astfel: 

Maestrul Ulryk a poruncit să vă dăm de ştire, că dacă n- 
aveţi destul câmp de luptă, îşi retrage oastea şi vă face loc, 
ca să nu muceziţi prin tufişuri. 

Jasko Mazyk traduse din nou şi se lăsă tăcerea, doar 
cavalerii din suita regelui începură să scrâşnească din dinţi 
faţă de asemenea obrăznicie şi înjosire. 

Ultimele speranţe ale lui Jagietto se împrăştiară ca fumul. 
Se aşteptase la o solie de negociere şi pace, şi când colo 
primise una de trufie şi sfidare. 

Aşadar, înălţându-şi ochii înlăcrimaţi, răspunse astfel: 

Paloşe avem destule, dar le primesc şi pe acestea ca semn 
al izbânzii pe care Dumnezeu mi-o trimite prin mâinile 
voastre. lar câmpul de luptă, tot E1îl va hotărî. Dreptăţii Lui 
mă adresez, plângându-mă de ticăloşia şi trufia voastră, 
amin. 

Şi două lacrimi mari îi şiroiră pe obrajii arşi de soare. 


În acest timp, glasurile cavalerilor din suită începură să 
strige: 

Nemţii se retrag. Părăsesc câmpul de bătaie! 

Heralzii plecară şi după o clipă îi văzură iarăşi urcând 
panta pe caii lor uriaşi şi strălucitori în lumina soarelui şi 
mătăsurile pe care le îmbrăcaseră peste armuri. 

Oştile polone ieşiră din pădure şi tufişuri în formaţii 
strânse de luptă. În frunte se afla aşa-zisul detaşament de 
elită, alcătuit din cei mai straşnici cavaleri, urmat de corpul 
principal, de pedestrime şi mercenari. Se formară în acest 
fel între detaşamente două uliţe lungi pe care goneau 
Zyndram de Maszkowice şi Witold. Cel din urmă fără coif pe 
cap, într-o armură bine făcută, asemănător cu o stea 
prevestitoare de nenorociri sau cu o flacără alungată de 
vânt. 

Cavalerii trăgeau aer în piept şi se aşezau mai bine în şa. 

Bătălia era gata să înceapă. 

* 

Maestrul privea în acest timp la oştile regelui, care ieşeau 
din pădure. 

Se uită îndelung la mărimea lor, la aripile desfăcute ca la o 
pasăre uriaşă, la curcubeul fâlfâind în vânt al flamurilor şi 
deodată inima i se strânse de un simţământ necunoscut, 
apăsător. Poate că văzu cu ochii sufletului grămezile de 
leşuri şi râurile de sânge. Netemându-se de oameni, poate 
că se temea de Dumnezeu, care ţinea acolo sus, în ceruri, 
balanţa biruinţei. 

Pentru întâia dată îi trecu prin minte cât de groaznică era 
această zi, şi pentru prima dată simţi cât de nemăsurată era 
răspunderea pe care şi-o luase pe umeri. 

Aşa că faţa îi păli, buzele începură să-i tremure, iar din 
ochi începură să-i curgă lacrimi bogate. Comturii se uitau 
cu uimire la căpetenia lor. 

Ce ai, Luminăţia Ta? Îl întrebă graful Wende. 

Într-adevăr, asta-i vreme potrivită pentru lacrimi! Glumi 
asprul Henryk, comturul de Czluch6w. 


Iar marele comtur Kuno Lichtenstein îşi umflă buzele şi 
rosti: 

Am să te mustrez pe faţă, maestre, pentru că s-ar cuveni 
să îmbărbătezi inimile cavalerilor, în loc să le micşorezi 
curajul. Nu aşa te-am cunoscut. 

Maestrului, însă, în ciuda tuturor străduinţelor, lacrimile 
continuau să i se scurgă pe barba neagră, de parcă 
înăuntrul lui plângea altcineva. 

În sfârşit, se stăpâni puţin şi, îndreptându-şi privirile aspre 
asupra comturilor, strigă: 

La steaguri! 

Se repeziră, aşadar, fiecare la al lui, fiindcă porunca fusese 
apăsată, iar el întinse mâna către scutier şi-i spuse: 

Dă-mi coiful. 

* 

Inimile băteau ca nişte ciocane în piepturile celor două 
oştiri, dar trâmbiţele întârziau să dea semnalul de luptă. 

Se aşternu poate cea mai grea clipă de aşteptare, mai 
grea decât însăşi bătălia. Pe câmpie, între nemți şi oştirea 
regală, se înălţau spre Tannenberg câţiva stejari seculari, în 
care urcaseră ţăranii din partea locului, ca să privească la 
încleştarea acestor oştiri atât de uriaşe, cum nu mai văzuse 
lumea din vremuri de demult. Afară de acest crâng, tot locul 
era gol, cenuşiu, înfricoşător, asemănător cu o stepă 
moartă. Doar vântul se preumbla pe această întindere 
deasupra căreia se înălța încet moartea. Ochii cavalerilor se 
întorceau fără voie către acest câmp tăcut. Norii care 
alergau pe cer acopereau din când în când soarele, iar 
atunci peste tot se aşternea o mohoreală de moarte. 

Deodată se iscă vântul. Fremătă în pădure, rupse mii de 
frunze; cobori pe întindere, înşfăcă firele uscate de iarbă, 
ridică nori de pulbere şi zvârli totul în ochii oştilor teutone. 
În aceeaşi clipă, cutremură văzduhul glasul ascuţit de corn, 
bucium, fluiere şi întreaga aripă lituaniană zvâcni în sus ca 
un stol uriaş de păsări care-şi ia zborul. Porniră dintr-odată 
în goană, cum aveau obiceiul. Cu gâturile întinse şi urechile 


ciulite, caii goneau înainte din toate puterile; mânuind 
paloşele şi suliţele, călăreţii zburau cu un strigăt uriaş 
împotriva aripii stângi a teutonilor. 

Maestrul se afla tocmai acolo. Emoţia îi trecuse, iar din 
ochi, în loc de lacrimi, îi scăpărau scântei. Văzând 
mohoreala lituaniană dezlănţuită, se întoarse către 
Frydrych von Wallenrod, care comanda în această parte, şi-i 
spuse: 

Witold a început cel dintâi. Începeţi şi voi, în numele 
Domnului! 

Şi cu un gest al braţului drept, puse în mişcare 
paisprezece steaguri de cavaleri în fier. 

Gott mit uns! Strigă Wallenrod. 

Coborându-şi suliţele, steagurile porniră la început la pas. 
Dar aşa cum stânca rostogolită de sus îşi măreşte tot mai 
mult avântul, aşa şi ele: de la pas trecură la trap, apoi la 
galop, gonind înfricoşătoare, nestăpânite, ca o lavină care 
trebuie să măture şi să distrugă tot ce întâlneşte în cale. 

Pământul gemea şi se îndoia sub ei. 

* 

Bătălia avea să se încingă dintr-o clipă în alta şi să se 
întindă pe toată linia, aşa că steagurile polone începură să 
cânte vechiul cântec de luptă al Sfântului Wojciech. O sută 
de mii de capete acoperite de fier şi o sută de mii de 
perechi de ochi se înălţară spre cer, iar din o sută de mii de 
piepturi se porni un singur glas uriaş, asemănător cu 
tunetul ceresc: 

Născătoare de Dumnezeu, fecioară, De Dumnezeu slăvită 
Maryja! 

Ocrotitoare a Fiului Tău, Maică Precestă, Maryja, 
Împlineşte şi ajută-ne nouă. 

Kirie eleison! 

Şi dintr-odată, puterea cobori în oasele lor, iar inimile fură 
gata de moarte. Era, însă, o forţă atât de nemărginită în 
aceste glasuri şi în acest cântec, de parcă într-adevăr 
tunetele se porniră să duruie pe cer. Suliţele începură să 


tremure în mâinile cavalerilor, începură să tremure 
flamurile şi steguleţele, se cutremură văzduhul, se legănară 
crengile din pădure, iar ecourile trezite începură să răsune 
prin adâncuri şi să strige, repetând parcă lacurilor, luncilor 
jilave şi întregului pământ cât e de lung şi de lat: 

Împlineşte şi ajută-ne nouă. 

Kirie eleison! 

Iar ei cântau mai departe: 

Făptura-Ţi înviată, Doamne, Glasu-i ascultă şi gându-i 
umple, Ascultă-i ruga ce-o purtăm, Şi dă-ne nouă, le rugăm, 
O viaţ-a Domnului Şi grădina raiului. 

Kirie eleison! 

Ecoul repetă drept răspuns: „Kirie eleison!” iar în acest 
timp, la aripa dreaptă se porni lupta îndârjită ce se apropia 
tot mai mult de mijloc. 

Trosnete, nechezat de cai, răcnetele înfiorătoare ale 
bărbaţilor se amestecară cu cântecul. Dar la răstimpuri, 
strigătele conteneau, ca şi când acelor oameni li se tăia 
răsuflarea, şi într-una din aceste întreruperi, se mai putură 
auzi încă odată glasurile temătoare: 

Adame, tu, omul lui Dumnezeu, Stai la sfat cu Tatăl tău, 
Copiii ţi-i chiverniseşti, Unde îngerii domnesc! 

Bucurie, Fericire. 

Vederea Lui fără oprire. 

Kirie eleison! 

Şi iarăşi ecoul se prăpăstui peste pădure: „Kirie eleison!” 
Strigătele de pe marginea dreaptă se înteţiră şi mai mult, 
dar nimeni nu putea să vadă şi să înţeleagă ce se petrece 
acolo, fiindcă maestrul Ulryk, care privea bătălia de sus, 
aruncă în clipa aceea asupra polonezilor douăzeci de 
steaguri conduse de Lichtenstein. 

De aceea, la steagul polonez de elită, în care erau cei mai 
viteji cavaleri, căzu ca un trăsnet Zyndram de Maszkowice 
şi arătând cu vârful paloşului bulucul de nemți care se 
apropia răcni atât de puternic, încât caii din primele 
rânduri se ridicară pe picioarele dinapoi: 


LLA 


Pe ei! Loveşte! 

Aşadar, cavalerii, aplecându-se pe grumazul cailor şi 
îndreptându-şi suliţele înainte, porniră. 

* 

Dar Lituania se îndoi sub năvala înfricoşătoare a nemților. 
Primele rânduri, cele mai bine înarmate, alcătuite din boieri 
mai răsăriţi, fură culcate la pământ. Cele următoare se 
încleştară cu turbare cu teutonii, dar nici o bărbăţie, nici o 
rezistenţă, nici o putere omenească nu mai putea să-i scape 
de la pierzanie şi de la înfrângere. Şi cum putea fi altfel, 
când de o parte luptau cavaleri în armuri de oţel şi pe cai 
apăraţi cu plăci de fier, de cealaltă poporeni, într-adevăr 
bine făcuţi şi puternici, dar pe cai mărunți şi acoperiţi cu 
piei? Zadarnic mai încerca lituanianul încăpățânat să 
ajungă la pielea neamţului. Suliţele, paloşele, vârfurile 
spadelor, ghioagele ghintuite cu cremene sau cu cuie se 
izbeau de tablele de fier ca de o stâncă ori de zidurile 
castelelor. Greutatea oamenilor şi a cailor strivea pâlcurile 
nefericite ale lui Witold, pe care le tăiau paloşele şi securile, 
le împungeau şi le zdrobeau oasele halebardele, le călcau 
copitele cailor. Cneazul Witold degeaba arunca în această 
prăpastie a morţii noi cete de luptători, zadarnică era 
rezistenţa, nu mai foloseau la nimic îndârjirea, disprețul 
faţă de moarte şi râurile de sânge! Dădură bir cu fugiţii mai 
întâi tătarii, basarabenii, muntenii şi în curând peretele 
lituanian crăpă şi panica sălbatică îi cuprinse toţi oştenii. 

O parte mai mare fugiră spre lacul Lubei, iar în urma lor 
porniră în goană principalele forţe nemţeşti, secerând cu 
atâta râvnă, încât tot malul se acoperi de leşuri. 

A doua parte a oştilor lui Witold, mai mică, în care se aflau 
şi cele trei polcuri din Smolesk, se retrase către aripa 
poloneză, urmărită de şase steaguri de teutoni şi, pe urmă, 
şi de cei care se întorceau din luptă. Dar oştenii din 
Smoleisk, mai bine înarmaţi, se opuseră şi ei cu mai multă 
dârzenie. Bătălia se preschimbă în măcel. Pâraie de sânge 
curgeau la fiecare pas, acoperind aproape fiecare palmă de 


pământ. Unul dintre polcurile din Smolensk fu zdrobit până 
la ultimul om. Celelalte două se apărau cu disperare şi 
turbare. Dar nemţii învingători nu puteau fi opriţi de nimic. 
Unele dintre steagurile lor erau cuprinse parcă de nebunia 
luptei. Cavaleri izolaţi, împungându-şi caii cu pintenii şi 
ridicându-i în două picioare, se aruncau cu securea ridicată 
în învălmăşeala duşmanului. Loviturile paloşelor şi ale 
halebardelor păreau supraomeneşti, lava de oameni, 
împingând, călcând şi zdrobind caii şi cavalerii din 
Smolensk, ajunse în cele din urmă într-o latură a 
principalului polc polonez, deoarece amândouă luptau de 
peste un ceas cu teutonii conduşi de Kuno Lichtenstein. 

* 

De astă dată, lui Kuno nu-i mai merse atât de uşor, întrucât 
armele, caii şi instruirea luptătorilor erau sensibil egale. 
„Pădurea” lăncilor polone îi întâmpină pe teutoni, 
respingându-i chiar, mai ales că primele îi atacară cele trei 
steaguri faimoase, cel din Cracovia, cel de urmărire, condus 
de Jedrek de Brochwice, şi cel de curteni, în frunte cu 
Powala de 'Taczew. Cu toate acestea, bătălia se încinse cu 
adevărat abia atunci când, după frângerea lăncilor, puseră 
mâna pe paloşe şi baltage. Scutul se lovea de scut, bărbatul 
se încleşta cu bărbat, caii se prăbuşeau, flamurile şi 
însemnele se amestecau, sub loviturile paloşelor şi ale 
baltagelor crăpau coifurile, umărarele, pavezele, fierul se 
mânjea de sânge, se prăvăleau vitejii din şei ca pinii 
retezaţi. Aceia dintre cavalerii teutoni care cunoscuseră 
bătăliile cu polonezii încă de la Wilno, ştiau cât de 
„necioplit” şi de „încăpăţânat” este acest popor, dar cei mai 
noi şi oaspeţii străini fură cuprinşi dintr-odată de o uimire 
asemănătoare cu spaima. Nu puţini îşi struneau caii fără să 
vrea, priveau nesigur în faţa lor şi înainte de a se hotări ce 
să facă, piereau de lovitura braţului polonez. Şi aşa cum 
grindina bate nemilos din norul arămiu, în lanul de secară, 
tot atât de dese cădeau şi loviturile cumplite, răpăiau 
paloşele, securile, baltagele, fără încetare şi fără milă, 


răsunau ca în fierărie tablele de fier, moartea stingea vieţile 
precum viforul, gemetele se smulgeau din piepturi, ochii îşi 
pierdeau lumina, iar capetele palide ale tinerilor se 
cufundau în noaptea veşnică. 

Zburau în sus scântei iscate de fier, aşchii de lemn din 
cozile suliţelor şi ale flamurilor, pene de păun şi de struţ. 
Copitele armăsarilor alunecau pe platoşele însângerate 
căzute pe jos şi peste trupurile cailor ucişi. Cine se 
prăbuşea rănit, era zdrobit de potcoave. 

Dar nu căzuse încă niciunul dintre cavalerii polonezi de 
vază. Înaintau îmbulziţi şi învălmăşiţi, strigând numele 
patronilor sau deviza neamului, cum înaintează focul prin 
stepa uscată, mistuind tufişurile şi iarba. Acolo, Lis de 
Targowisko îl înşfăcă cel dintâi pe viteazul comtur de 
Osterode, Gamrat, care, pierzându-şi scutul, îşi făcu 
ghemotoc mantia albă în jurul braţului, apărându-se astfel 
de lovituri. 

Cu ascuţişul paloşului, Lis îi tăie mantia şi umărarul, 
retezându-i braţul de la subsuoară, iar cu a doua 
împunsătură îi străpunse abdomenul, de se auzi scrâşnetul 
vârfului lovit de şira spinării. Oamenii din Osterode răcniră 
de spaimă la vederea morţii căpeteniei, dar Lis se repezi 
printre ei asemenea vulturului printre cocoare, iar când 
Staszko de Charbimowice şi Domrat de Kobylany îi săriră în 
ajutor, toţi trei curăţiră locul împrejur, cum scutură ursul 
boabele din tecile de mazăre tânără când ajunge în lan. 

Tot acolo, Paszko Zlodziej de Biskupice îl răpuse pe 
faimosul frate al Ordinului, Kuno Adelsbach. Kuno, când 
văzu înaintea lui un uriaş cu securea însângerată în mână, 
pe care odată cu sângele se lipiseră şi şuviţe de păr 
omenesc, se temu în inima lui şi vru să se dea prins. Dar 
Paszko, neauzindu-l în larma de nedescris, se ridică în scări 
şi-i despică ţeasta odată cu coiful de oţel, ca şi când cineva 
ar fi tăiat un măr în două jumătăţi, îndată după aceea, îi 
stinse din viaţă pe Loch de Meklemburg şi Klingenstein, şi 
pe suabul Helmsdorf dintr-un puternic neam de grafi, şi pe 


Limpach de Moguncja, şi pe Nachterwitz tot de Moguncja, 
până când nemţii începură să se retragă înfricoşaţi 
dinaintea lui la stânga şi la dreapta, în timp ce elizbea în ei 
ca într-un perete ce se prăbuşeşte şi mereu îl vedeau cum 
se ridică în şa pentru lovitură, apoi urma strălucirea 
toporului şi încă un coif teuton cădea printre cai. 

În acelaşi loc, puternicul Jedrzej de Brochowice, 
frângându-şi paloşul în capul unui cavaler, care avea o 
bufniţă pe scut şi o vizieră bătută în formă de cap de 
bufniţă, îl apucă de braţ, i-l frânse şi smulgându-i spada, îl 
ucise numaidecât. Tot el îl luă în robie şi pe cavalerul 
Dynheim, pe care văzându-l fără coif, îi păru rău să-l 
omoare, întrucât acesta era aproape încă un copil. Îl lăsă 
deci scutierilor săi neavând cum să ghicească, atunci, că îşi 
lua astfel pe viitorul ginere, pentru că tânărul cavaler s-a 
căsătorit mai târziu cu fiica lui şi a rămas pentru totdeauna 
în Polonia. 

Acum atacară nemţii cu furie, vrând să-l smulgă înapoi pe 
tânărul Dynheim, care provenea dintr-un neam puternic de 
grafi de pe Rin, dar cavalerii-stegari: Sumik de Nadbroze şi 
cei doi fraţi de Ptomykowo, şi Dobko de Ochiw, şi Zych 
Pikno, le ţinură piept, cum îl opreşte leul pe taur, şi îi 
respinseră spre steagul Sfântul Jerzy, lăţind printre ei 
moartea şi distrugerea. 

Iar cu cavalerii oaspeţi se încleştă steagul regal de curte, 
pe care-l conducea Ciotek de Zelechâw. Acolo, Powala de 
Taczew, având o putere supraomenească, dobora oameni şi 
cai, zdrobea coifuri de fier ca pe nişte coji de ouă, se 
repezea de unul singur asupra unor grupuri întregi, iar pe 
lângă el luptau Leszko de Goraj, al doilea Powata de 
Wyhucz, şi Mscistaw de Skrzynne, şi cei doi cehi: Sok6t şi 
Zbystawek. Aici, lupta dură mai mult, fiindcă în acest singur 
steag loviră trei - teutone - dar când pâlcul douăzeci şi 
şapte al lui Jasko de Tarnow îi veni în ajutor, forţele 
deveniră mai mult sau mai puţin egale, şi nemţii fură 


respinşi la aproape o jumătate de aruncătură de săgeată de 
arbaletă de la locul primei izbiri. 

Dar şi mai departe îi împinse steagul cracovian, pe care-l 
comanda însuşi Zyndram, în fruntea căruia printre stegari 
mergea cel mai înspăimântător dintre toţi polonezii, 
Zawisza Czarny cu blazonul Sulima. Alături trudeau: fratele 
lui, Farurej, şi Florian Jelitczyk de Korytnica, şi Skarbek de 
GOry, şi tocmai acel faimos Lis de Targowisko, şi Paszko 
Zlodziej, şi Jan Naatcz, şi Stach de Charbimowice. De braţul 
cumplit al lui Zawisza pieriră mulţi bărbaţi viteji, de parcă 
în această armură neagră le ieşea în întâmpinare însăşi 
moartea, iar el lupta cu sprânceana încruntată şi nările 
strânse, liniştit, atent, ca şi când făcea o treabă obişnuită; la 
răstimpuri, ridica scutul, respingea lovitura, dar fiecărei 
străluciri a paloşului său îi răspundea un răcnet al unui 
războinic răpus, iar el nici măcar nu se uita şi mergea 
înainte ca un nor negru din care se slobozeau mereu 
trăsnete. 

Steagul din Pozna, având ca însemn vulturul fără 
coroană, lupta şi el pe viaţă şi pe moarte, iar cel al 
arhiepiscopului şi cele trei mazoviene se luau la întrecere 
cu el. Dar şi toate celelalte îşi slujeau drept pildă de 
bărbăţie unul altuia. În cel din Sieradz, tânărul Zbyszko de 
Bogdaniec se arunca asemenea unui mistreţ în cea mai 
mare îmbulzeală, iar alături de el se afla vajnicul Macko, 
luptând cumpănit, cum lupta lupul care altminteri nu poate 
muşca de moarte. 

Îl căuta pretutindeni cu ochii pe Kuno Lichtenstein, dar 
neputându-l zări pe el în învălmăşeală, îi observă pe alţii 
care purtau haine mai strălucitoare şi nefericit era orice 
cavaler care avea nenorocul să-l întâlnească. Nu departe de 
cei doi cavaleri de Bogdaniec, se zvârcolea ameninţătorul 
Cztan de Rogow. Îi spărseseră coiful de la prima ciocnire, 
aşa că lupta acum cu capul gol, speriindu-i pe nemți cu faţa 
lui păroasă mânjită de sânge; aveau impresia că nu vedeau 
un om, ci vreun monstru al pădurii. 


Cu toate acestea, sute, iar după aceea mii de cavaleri din 
amândouă părţile acoperiră pământul, până când, sub 
loviturile polonezilor îndârjiţi, năvala teutonă începu să se 
clatine. Deodată, se petrecu ceva ce putea să schimbe într-o 
clipă soarta bătăliei. 

Întorcându-se din urmărirea lituanienilor, îmbătate de 
victorie şi înflăcărate, steagurile nemţeşti loviră în coasta 
aripii poloneze. 

Socotind că toate oştile regale sunt sfărâmate şi bătălia 
câştigată hotărâtor, se întorceau în grupuri mari 
învălmăşite, strigând şi cântând, când observară deodată 
înaintea lor măcelul îngrozitor şi pe polonezii aproape 
biruitori înconjurând detaşamentele teutone. 

Coborându-şi capetele, cavalerii nemți priviră uluiţi la cele 
ce se întâmplă, apoi, aşa cum se afla, fiecare înfigea pintenii 
în burta calului şi se avânta în iureşul luptei. 

Şi astfel, atacară grămadă după grămadă, până când mii 
de teutoni se prăpăstuiră asupra steagurilor polone istovite 
de luptă. Nemţii strigară de bucurie, când văzură ajutorul 
care le sosea, şi înflăcărarea lor spori. O luptă încrâncenată 
se încinse pe toată linia, pământul se scurgea în râuri de 
sânge, cerul se înnora şi duruiră tunete surde, ca şi când 
însuşi Dumnezeu voia să se amestece printre luptători. 

Dar izbânda începu să încline de partea nemților. În 
rândurile polone sta să se işte învălmăşeala; teutonii 
începură să intoneze cântecul de triumf: „Christ ist 
erstanden!”65 

Se întâmplă, însă, deodată ceva şi mai cumplit. 

Un teuton căzut pe jos sfârtecă burta calului, pe care 
călărea Marcin de Wrocimowice. Acesta ţinea marea 
flamură sfântă a întregii oştiri cu vulturul încoronat. Calul şi 
călăreţul se prăbuşiră în acelaşi timp. 

Într-o clipită, sute de braţe de fier se întinseră după ea, iar 
din toate piepturile teutone se smulse un răcnet de bucurie. 
Li se părea tuturor că acesta era sfârşitul, că frica şi panica 
îi vor cuprinde acum pe polonezi, că va veni ceasul 


înfrângerii, al uciderii şi al măcelului, că-i vor urmări pe 
fugari şi-i vor ucide până la unul. 

Dar îi aştepta o dezamăgire sângeroasă. 

Oştirea polonă strigă într-adevăr cu disperare, ca un 
singur bărbat, la vederea flamurii care cădea, dar în acest 
strigăt şi în această disperare nu era frică, ci încrâncenare. 
Parcă un foc viu căzu asupra armurilor. Se repeziră ca nişte 
lei dezlănţuiţi spre acel loc cei mai destoinici bărbaţi din 
amândouă oştirile, de credeai că în jurul flamurii s-a iscat 
furtuna. Oameni şi cai se buluciră într-un vârtej monstruos 
în care se iţeau braţe lovind, scrâşneau paloşe, vâjâiau 
baltage, hârşcâituri de fier lovit de oţel, zgomote, gemete, şi 
ţipetele bărbaţilor înjunghiaţi se uneau într-o larmă 
asurzitoare, cumplită, de parcă osândiţi cerşeau milă din 
adâncul iadului. Se ridicară nori de praf, din care ieşeau 
doar cai orbiţi de spaimă fără călăreţi, cu ochi însângeraţi şi 
coama zburlită sălbatic. 

Dar nu dură prea mult. Nici un teuton nu scăpă cu viaţa 
din această furtună şi după o clipă flutura iarăşi deasupra 
oştilor polone flamura recucerită. Vântul o mişca, o 
desfăşura şi înflorea minunată asemenea unei flori uriaşe, 
ca semn al speranţei şi ca semn al mâniei dumnezeieşti 
pentru teutoni şi al biruinţei pentru cavalerii polonezi. 

Întreaga oaste o întâmpină cu un strigăt de triumf şi porni 
cu atâta încrâncenare asupra nemților, ca şi când fiecare 
steag îşi îndoise puterile şi numărul oştenilor. 

Iar teutonii, izbiţi fără cruţare şi fără odihna necesară 
măcar pentru a-şi trage sufletul, împinşi din toate părţile şi 
loviți de paloşe, securi, baltage şi măciuci, începură din nou 
să se clatine şi să dea înapoi. Ici şi colo, se auziră glasuri 
cerşind îndurare. Ici şi colo, ieşea din vânzoleală câte un 
cavaler străin cu faţa albită de frică şi uimire şi fugea în 
neştire, încotro îl ducea calul. Cele mai multe dintre 
mantiile albe, pe care le purtau fraţii călugări, zăceau pe 
jos. 


Aşa că o nelinişte apăsătoare cuprinse inimile căpeteniilor 
teutone, fiindcă înţeleseră că toată scăparea lor este numai 
în maestru, care aşteptase pregătit până acum în fruntea a 
şaisprezece steaguri de rezervă. 

EI însuşi, privind de sus la bătălie, înţelese şi el că sosise 
clipa şi îşi porni polcurile de fier, cum porneşte vijelia norul 
greu de grindină aducătoare de pagubă. 

Dar mai devreme, înaintea celei de a treia linii polone, 
care nu participase la luptă până atunci, se ivi pe un cal în 
galop Zyndram de Maszkowice, cel care urmărea întreaga 
desfăşurare a bătăliei. 

Se aflau acolo printre pedestraşii polonezi câteva roate de 
cehi năimiţi. Una dintre ele se clătina încă dinaintea luptei, 
dar ruşinată la timp, rămăsese pe loc şi lepădându-se de 
căpetenia ei, ardea acum de dorinţa de a-şi răsplăti clipa de 
slăbiciune prin vitejie. Dar forţele principale erau alcătuite 
din polcurile polone de călărime uşoară, fără platoşe, ale 
ţăranilor fără pământ, din pedestrimea orăşenească şi 
ţăranii liberi, înarmaţi cu sulițe, lănci şi coase cu tăişurile în 
prelungirea cozii. 

Fiţi gata! Fiţi gata! Strigă Zyndram de Maszkowice cu glas 
de tunet, gonind ca un fulger de-a lungul rândurilor. 

Fiţi gata! Repetară căpeteniile mai mici, Aşadar, 
înțelegând că vine şi vremea lor, rezemară cozile de la 
sulițe, îmblăcie şi coase în pământ şi făcându-şi semnul 
sfintei cruci, începură să-şi scuipe în palmele uriaşe, 
muncite. 

Şi scuipatul lor de rău augur se făcu auzit de-a lungul 
întregii linii, după care fiecare îşi luă arma în mână şi trase 
aer în piept. În clipa aceea, se apropie de Zyndram un copil 
de casă cu poruncă de la rege şi-i şopti ceva la ureche cu 
glasul gâfâit, iar el, întorcându-se către pedestrime, făcu un 
semn cu paloşul şi strigă: 

Înainte! 

Înainte! Toţi odată! Ţine pasul! Se auziră poruncile 
căpeteniilor. 


Pe ei! Asupra feciorilor de câini! Pe ei! 

Porniră. Ca să păstreze pasul egal şi să nu strice rândurile, 
începură să repete toţi deodată: 

Să-nă-toa-să-eşti-Ma-rie-De-gra-ţie-pli-nă-Dom-nul-e-cu-Ti- 
ne! 

Şi mergeau ca un puhoi. Mergeau polcurile mercenare şi 
slujitorii de la oraş, ţăranii din Malopolska şi Wielkopolska, 
şi silezienii care înainte de război se adăpostiseră în regat, 
şi mazurienii de lângă Elk, care plecaseră din pricina 
teutonilor. 

Văzduhul se lumină şi soarele străluci pe tot câmpul în 
vârfurile suliţelor şi în coase. 

Până când ajunseră. 

Loveşte! Răsună porunca. 

Ehei! 

Şi icni fiecare ca un tăietor de lemne, când ridică toporul 
prima dată, apoi începu să lovească pe cât îl ţineau puterile. 

Larma şi strigătele urcau până la cer. 

* 

Regele care privea întreaga bătălie de pe un loc înalt, 
trimitea copii de casă, şi mai că răguşise împărțind 
poruncile. Când văzu, în sfârşit, că întreaga oaste trudeşte, 
începu şi el să-şi dorească să ia parte la luptă. 

Curtenii nu-i îngăduiră, temându-se pentru persoana 
sacră a regelui. Z6lawa apucă frâul calului şi cu toate că 
regele îl lovi cu sulița peste mână, nu-l lăsă. Alţii îi aţinură 
de asemenea calea, rugându-l, implorându-l şi explicându-i 
că şi aşa nu mai schimbă soarta bătăliei. 

lată, însă, că o mare primejdie îl ameninţa pe rege şi toată 
suita lui. 

Maestrul, urmând pilda celor întorşi după urmărirea 
lituanienilor şi vrând să-i surprindă şi el pe polonezi dintr-o 
parte, făcu un ocol, în urma căruia cele şaisprezece 
steaguri de elită ale lui trebuiau să treacă nu prea departe 
de colina pe care se afla Jagietto. 


Îşi dădură seama de primejdie, dar nu mai aveau timp să 
se retragă. Strânseră doar flamura regală şi totodată 
pisarul regal Zbigniew de Olesnica se repezi în goana 
calului spre cel mai apropiat steag, care tocmai se pregătea 
să-l întâmpine pe vrăjmaş şi pe care îl conducea cavalerul 
Mikotaj Kietbasa. 

Regele este înconjurat. Ajutor! Strigă Zbigniew. 

Dar Kietbasa, pierzându-şi coiful mai înainte, îşi smulse 
tichia udă de sudoare din cap şi arătându-i-o gonaciului, 
strigă cu mare mânie: 

Uită-te şi Domnia Ta dacă ne pierdem vremea! Nu vezi, 
oare, că norul acela vine tocmai asupra noastră şi că astfel 
l-am îndrepta asupra regelui; aşa că pleacă de aici, că bag 
sabia în tine. 

Şi uitând cu cine vorbeşte, gâfâind şi purtat de mânie, se 
pregătea să se arunce asupra gonaciului care, văzând cu 
cine are de-a face, şi pentru că bătrânul războinic mai avea 
şi dreptate, se întoarse repede la rege şi-i repetă ce auzise. 

Aşa că straja regală înaintă ca un zid să-l apere pe rege cu 
propriile piepturi. Totuşi, de astă dată regele nu se mai lăsă 
convins şi porni în primele rânduri. Dar abia se aşezară în 
formaţie, că nemţii erau atât de aproape că li se desluşeau 
foarte bine blazoanele. Vederea lor ar fi putut înfiora şi cele 
mai curajoase inimi, pentru că erau într-adevăr numai 
floarea cavalerilor. Îmbrăcaţi în armuri scumpe, pe cai 
uriaşi ca nişte bouri, neobosiţi în luptă, la care nu luaseră 
parte până acum, odihniţi, veneau ca uraganul, cu zgomot 
şi duruit mare, fâlfâind din flamuri şi steguleţe, iar însuşi 
marele maestru zbura înaintea lor în mantia-i albă care, 
desfăcută de vânt, semăna cu aripile uriaşe ale unui vultur. 

Maestrul trecu de suita regelui, grăbind către lupta 
principală, fiindcă ce însemna pentru el o mână de cavaleri 
care stăteau la o parte, printre care nu-l văzuse şi nu-l 
recunoscuse pe rege. Dar dintr-unul din steaguri se 
desprinse un teuton uriaş şi fie că-l recunoscuse pe Jagieto, 
fie că-l atrăsese armura argintie a regelui, sau, în sfârşit, 


vrând să-şi arate curajul de cavaler, îşi plecă în jos capul, îşi 
îndreptă sulița spre rege şi porni drept spre el. 

Regele împunse calul cu pintenii şi înainte de a izbuti să-l 
oprească, se repezi de asemenea spre el. Şi s-ar fi ciocnit 
fără îndoială de moarte, dacă n-ar fi fost acelaşi Zbigniew 
de Olesnica, tânărul secretar al regelui, tot pe atât de 
priceput la latină ca şi în meşteşugul de cavaler. Acesta, 
având o frântură de suliță în mână, veni dintr-o parte 
asupra neamţului şi trăsnindu-l în moalele capului, îi sparse 
coiful şi-l dobori la pământ. În aceeaşi clipă, însuşi regele îl 
lovi cu vârful suliţei în fruntea descoperită şi binevoi să-l 
ucidă cu propria mână. 

Astfel pieri vestitul cavaler teuton Dypold Kikieritz von 
Dieber. Calul lui îl prinse cneazul Jamont, iar el zăcea rănit 
de moarte în mantia-i albă peste armura de oţel cu 
cingătoare aurită. Ochii i se acoperiseră de albeaţă, dar 
picioarele îi mai scurmară o vreme pământul, până când 
cea mai mare alinătoare omenească, moartea, îi cufundă 
mintea în negură, liniştindu-l pentru totdeauna. 

Cavalerii din steagul de Chetmno săriră să-şi răzbune 
tovarăşul, dar maestrul însuşi le aţinu calea strigând: 
„Herum! Herum!”66, alungându-i acolo, unde aveau să 
hotărască soarta acelei zile sângeroase, adică în lupta 
principală. 

Şi iarăşi se petrecu un lucru ciudat. Mikotaj Kietbasa, care 
se afla cel mai aproape dinspre câmp, îi recunoscu într- 
adevăr pe vrăjmaşi, dar în pulberea iscată nu-i recunoscură 
celelalte steaguri polone şi crezând că sunt lituanienii care 
se întorc la luptă, nu se grăbiră să-i întâmpine. 

Abia atunci se repezi înainte Dobko de Olesnica, aţinându-i 
calea marelui maestru care gonea în frunte şi 
recunoscându-l după mantie, după scut şi după cutiuţa de 
aur în care îşi păstra relicva sfântă pe armură. Dar 
cavalerul polonez nu cuteză să lovească în crucifix cu sulița, 
deşi îl întrecea cu mult în putere pe maestru, aşa că acesta 


îi ridică vârful în sus, răni puţin calul, după care se 
încrucişară, făcură un ocol şi fiecare se întoarse către ai săi. 

Sunt nemţii! Maestrul în persoană! Strigă Dobko. 

Auzind aceasta, steagurile polone porniră dintr-odată la 
galop. Cel dintâi izbi cu ai lui Mikotaj Kielbasa şi iarăşi se 
încinse bătălia. 

Dar fie că războinicii din ţinutul Chetmno, printre care se 
găseau şi destui polonezi, nu loviră cu toată încrederea, fie 
că încrâncenarea polonezilor nu mai putea fi oprită de 
nimic, destul că acest nou atac nu mai avu rezultatul la care 
se aştepta maestrul. Socotea că aceasta va fi ultima lovitură 
dată puterii regale; văzu, însă, în curând că polonezii sunt 
cei care răzbesc, merg înainte, lovesc, prind parcă într-un 
cleşte de fier aceste pâlcuri, în timp ce cavalerii lui mai 
degrabă se apără, decât atacă. 

În zadar îi îndemna cu glasul, degeaba îi împingea cu 
paloşul la luptă. Se apărau într-adevăr şi se apărau 
puternic, dar nu mai aveau avântul şi înflăcărarea care 
cuprind o oştire victorioasă şi care îmbărbăta inimile 
polone. În armurile îndoite, în sânge, în răni şi cu armele 
ştirbite, în pieptul fără glas, cavalerii polonezi se avântau 
uitând de sine asupra celor mai dese grupuri de nemți, iar 
aceştia începură să-şi strunească fugarii şi să se uite înapoi, 
vrând parcă să ştie dacă nu se închisese cercul de fier, care- 
i strângea tot mai cumplit, şi cedau treptat, dar mereu 
vrând parcă să iasă din vânzoleala de moarte. Deodată, 
dinspre pădure răsunară alte strigăte. Era tocmai Zyndram 
de Maszkowice care-i aducea pe ţăranii liberi în luptă. 
Coasele hârşcâiră îndată pe fierul lovit, platoşele răsunară 
sub loviturile îmblăcielor, trupurile se prăbuşeau tot mai 
dese, sângele curgea şiroaie pe pământul bătătorit şi 
bătălia se preschimba într-o flacără nemărginită, deoarece 
nemţii, dându-şi seama că scăparea lor mai era doar în 
paloş, începură să se apere cu disperare. 

Şi se vânzoliră astfel nesiguri de izbândă până când 
trâmbele uriaşe de praf se ridicară dintr-odată pe partea 


dreaptă a bătăliei. 

Lituania se întoarce! Bubuiră de bucurie glasurile polone. 

Aşa şi era. Lituanienii pe care era mai uşor să-i împrăştii 
decât să-i învingi, se întorceau acum şi cu strigăte 
neomeneşti goneau ca viforul pe caii lor iuți la luptă. 

Atunci, câţiva comturi în frunte cu Werner von Tettingen, 
se repeziră spre maestru. 

Scapă-te, stăpâne! Strigă comturul de Elblag. Salvează-te 
pe tine şi Ordinul, până nu se închide cercul. 

Dar cavalerul Ulryk privi posomorât la el şi ridicându-şi 
braţul spre cer, strigă: 

Ferească Dumnezeu, ca eu să părăsesc acest câmp pe 
care au murit atâţia! 

Şi strigându-şi oamenii să-l urmeze, se aruncă în vârtejul 
bătăliei. În acest timp, ajunseră şi lituanienii şi se iscă o 
asemenea învălmăşeală şi frământare, că ochiul omenesc 
nu mai putea desluşi nimic. 

Maestrul, lovit de vârful unei sulițe lituaniene în gură şi 
rănit de două ori la faţa, mai respinse o vreme loviturile cu 
mâna-i amorţită; în cele din urmă, împuns în grumaz, se 
prăvăli ca un stejar la pământ. Furnicarul luptătorilor 
îmbrăcaţi în piei de animale îl acoperi cu totul. 

* 

Werner 'Tettingen, cu câteva steaguri, o luă la fugă, dar în 
jurul tuturor celor rămase se închise cercul de fier al oştilor 
regale. Bătălia se transformă în măcel şi o înfrângere 
teutonă nemaiauzită, încât în toată istoria omenirii puţine 
au mai fost de acest fel. Nicicând în timpurile creştine, de la 
luptele romanilor şi ale goților cu Atila şi ale lui Carol 
Martel cu arabii, n-au mai luptat între ele oştiri atât de 
puternice. Acum, însă, una dintre ele zăcea la pământ 
asemenea unui lan de grâu secerat. Steagurile aduse de 
maestru în luptă se predară. Cei din Chetmno înfipseră 
cozile flamurilor în pământ. Alţi cavaleri nemți descălecau 
în semn că preferă robia şi îngenuncheau pe pământul plin 


de sânge. Întreg steagul Sfântului Jerzy, în care slujeau 
oaspeţii străini, făcu acelaşi lucru odată cu căpetenia lui. 

Dar lupta continua, deoarece multe steaguri teutone 
preferau să moară, decât să cerşească îndurarea şi robia. 
Nemţii se strânseră acum după obiceiul lor în război într-un 
cerc uriaş şi se apărau cum se apără o turmă de mistreți, 
când îi înconjoară haita de lupi. Inelul polono-lituanian 
încingea acel cerc cum încinge şarpele trupul unui vițel şi 
se strângea tot mai mult. Şi iarăşi zburară braţe, bătură 
îmblăciele, scrâşniră coasele, tăiară paloşele, împunseră 
suliţele, retezară securile. Nemţii erau doborâţi ca o 
pădure, dar ei mureau în tăcere, mohorâţi, uriaşi, 
neînfricaţi. 

Unii, ridicându-şi vizierele, îşi luau rămas-bun, dându-şi 
sărutul din urmă înainte de a muri; sau se aruncau orbeşte 
în fierberea luptei cuprinşi parcă de nebunie, alţii luptau ca 
prin somn, alţii, în sfârşit, se omorau unii pe alţii, înfigându- 
şi pumnalul în gât ori, aruncându-şi colierele, se rugau de 
tovarăşii lor: „împunge!” 

Îndârjirea polonă sparse în curând marele cerc în peste 
zece grupuri mai mici şi atunci din nou le fu mai uşor 
cavalerilor să se furişeze câte unul. Dar, în mare, şi aceste 
grupuri luptau cu îndârjire şi disperare. 

Puţini erau cei care îngenuncheau cerând îndurare, iar 
când avântul polonezilor împrăştie în cele din urmă şi 
grupurile mai mici, chiar şi cavalerii izolaţi nu mai voiau să 
se predea vii în mâinile învingătorilor. Pentru Ordin şi 
pentru toţi cavalerii apuseni era ziua celei mai mari 
înfrângeri, dar şi a celei mai mari izbânzi. Sub uriaşul 
Arnold von Baden, înconjurat de pedestrimea ţăranilor, 
crescuse un adevărat val de trupuri polone, iar el, puternic 
şi neînvins, stătea deasupra lui asemenea unui stâlp de 
hotar îngropat în movilă, şi cine se apropia de ella o 
lungime de paloş, murea ca lovit de trăsnet. 

Dădu peste el, în sfârşit, însuşi Zawisza Czarny cu blazonul 
Sulima, dar văzând un cavaler fără cal şi nevrând să-l 


lovească împotriva legii cavalereşti, descălecă şi el şi începu 
să strige de departe: 

Întoarce capul, cavalere, şi dă-te prins sau luptă-te cu 
mine! 

Arnold se întoarse şi, recunoscându-l pe Zawisza după 
armura neagră şi după blazonul Sulima de pe scut, îşi spuse 
în gând: „Vine moartea şi a bătut şi ceasul meu, pentru că 
lui nu-i scapă nimeni viu. Dacă l-aş învinge, aş câştiga o 
faimă nemuritoare şi poate că aş scăpa şi cu viaţă”. 

Gândind acestea, se repezi spre el şi se încleştară ca două 
vifore pe pământul acoperit de trupuri. Dar Zawisza îi 
întrecea atât de mult pe toţi în putere, încât erau lipsiţi de 
noroc părinţii ai căror copii se întâlneau în luptă cu el. Într- 
adevăr, lovitura paloşului său sparse ca pe un vas de lut 
coiful lui Arnold şi viteazul căzu cu capul despicat în două. 

* 

Henryk, comturul de CzluchOw, şi totodată cel mai mare 
duşman al neamului polonez, care jurase că va purta două 
paloşe înaintea lui până când le va înmuia pe amândouă în 
sânge polonez, se strecura acum pe furiş de pe câmpul de 
bătaie, cum se furişează vulpea din cercul vânătorilor, când 
deodată îi aţinu drumul Zbyszko de Bogdaniec. Comturul 
strigă văzând ridicat deasupra lui paloşul: Erbarme dich 
meiner! (cruţă-mă) şi îşi încrucişă mâinile de frică, ceea ce 
auzind tânărul cavaler nu mai izbuti într-adevăr să-şi 
oprească avântul braţului, dar reuşi măcar să-l răsucească 
şi lovi cu latul faţa grasă şi îmbrobonată de sudoare a 
comturului. Şi-l lăsă apoi în seama scutierului care, 
punându-i laţul de găt, îl târî ca pe un bou acolo unde-i 
strângeau pe toţi prinşii. 

* 

Iar bătrânul Macko îl căuta mereu pe Kuno Lichtenstein 
pe câmpul de luptă, şi soarta norocoasă în această zi pentru 
toţi polonezii i-l dădu pe mână în nişte tufişuri, unde se 
ascunsese o ceată de cavaleri rămaşi în viaţă. Razele 
soarelui care se răsfrângeau în armurile lor le trădă 


prezenţa. Căzură cu toţii în genunchi şi se predară 
numaidecât, dar Macko, aflând că marele comtur al 
Ordinului se află printre prinşi, porunci să fie adus la el şi 
scoţându-şi coiful de pe cap, îl întrebă: 

Kuno Lichtenstein, mă recunoşti? 

Încruntându-şi sprâncenele şi aţintindu-şi privirea pe faţa 
lui Macko, teutonul răspunse după o clipă: 

Te-am văzut la curtea din Ptock. 

Nu, răspunse Macko, m-ai văzut mai înainte! M-ai văzut la 
Cracovia, când te-am implorat pentru viaţa nepotului meu, 
care pentru atacul lui nesăbuit asupra ta, a fost osândit să i 
se taie capul. Atunci I-am jurat lui Dumnezeu pe onoarea de 
cavaler că o să te găsesc şi o să lupt cu tine pe viaţă şi pe 
moarte. 

Ştiu, răspunse Lichtenstein şi îşi umflă buzele cu mândrie, 
deşi păli totodată puternic, dar acum sunt ostaticul tău şi 
te-ai umple de ruşine dacă ai ridica paloşul asupra mea. 

La acestea, faţa lui Macko se subţie ameninţător, 
semănând întru totul cu un bot de lup. 

Kuno Lichtenstein, rosti, n-am să ridic paloşul asupra unui 
om neiînarmat, dar am să-ţi spun că dacă nu vrei să te lupţi 
cu mine, am să poruncesc să te spânzure ca pe un câine. 

N-am de ales, în gardă! Strigă marele comtur. 

Pe moarte, nu pe robie, îl mai preveni încă o dată Macko. 

Până la moarte. 

Şi după o clipă, se încleştară în faţa cavalerilor teutoni şi 
polonezi. Mai tânăr şi mai îndemânatic era Kuno, dar Macko 
îşi întrecea atât de mult potrivnicul în puterea braţelor şi a 
picioarelor, încât cât ai clipi din ochi îl culcă la pământ şi-i 
apăsă abdomenul cu piciorul. 

Ochii comturului ieşiră din orbite de spaimă. 

Iartă-mă! Gemu vărsând sânge înspumat pe gură. 

Nu! Răspunse încrâncenat Macko. 

Şi punându-i pumnalul la gât, împunse de două ori, aşa că 
potrivnicul horcăi înspăimântător; un val de sânge îi ţâşni 
din gură şi fiorii morţii îi cutremurară trupul, după care se 


încordă şi marea alinătoare a cavalerilor îl linişti pentru 
totdeauna. 

* 

Bătălia se schimbă în măcel şi urmărire. Cine nu voia să se 
predea, pierea. Multe bătălii şi încăierări aveau loc pe lume 
în acele vremuri, dar nimeni dintre cei vii nu-şi mai amintea 
un masacru atât de înfricoşător. Se prăbuşea la picioarele 
marelui rege nu numai Ordinul cavalerilor teutoni, dar şi 
întreaga Germanie ce-i ajuta cu cei mai buni dintre 
războinici pe cei din „prima strajă” teutonă de la hotar, care 
intra tot mai adânc în trupul slavilor. 

Din şapte sute de „mantii albe” care conduceau această 
revărsare teutonă, mai rămăseseră doar cincisprezece. 
Peste patruzeci de mii de trupuri zăceau cufundate în 
somnul cel veşnic pe câmpul de luptă. 

Tot felul de flamuri, care la amiază mai fâlfâiau peste 
numeroasa oştire teutonă, căzură toate în mâinile 
însângerate şi biruitoare ale polonezilor. N-a mai rămas 
niciuna şi iată că acum le aruncau cavalerii polonezi şi 
lituanieni la picioarele lui Jagietto care, încălţându-şi pios 
ochii spre cer, repeta cu glasul mişcat: „Aşa a vrut 
Dumnezeu!” Fu adus înaintea regelui mai marele ostaticilor 
de vază. Abdank Skarbek de Gory îl aduse pe prinţul 
Kazimierz de Szczecin, Trocnowski, un cavaler ceh, pe 
prinţul Konrad de Olesnica, iar Przedpelko Kopidlowski, cu 
blazonul Dryja, pe Jerzy Gersdorf, aproape fără cunoştinţă, 
care-i conducea pe toţi cavalerii străini din steagul Sfântul 
Jerzy. 

Douăzeci şi două de noroade luaseră parte la această 
luptă a Ordinului împotriva polonezilor, iar acum pisarii 
regali îi scriau pe prinşii care, îngenunchind înaintea Măriei 
Sale, cereau milă şi dreptul de a se întoarce acasă după 
plata răscumpărării. 

Întreaga oştire teutonă încetase să mai existe. Urmăritorii 
polonezi puseseră mâna şi pe uriaşa tabără teutonă, iar în 
ea, afară de răniţi, un număr foarte mare de care încărcate 


cu lanţuri pentru polonezi şi cu vin pentru ospăţul de după 
izbândă. 

* 

Soarele cobora spre asfinţit. O ploaie scurtă şi torențială 
potoli praful. Regele, Witold şi Zyndram de Maszkowice 
tocmai se pregăteau să coboare pe câmpul de luptă, când 
fură aduse trupurile căpeteniilor ucise. Lituanienii aduseră, 
străpuns de sulițe, acoperit de pulbere şi de sânge, trupul 
marelui maestru Ulryk von Jungingen şi-l lăsară înaintea 
regelui, iar acesta oftă cu părere de rău şi privind la leşul 
întins pe spate, pe pământ, rosti: 

Ilată-l pe cel care, încă astăzi, credea că este cel mai mare 
dintre stăpânitorii acestei lumi. 

După care lacrimile începură să-i curgă ca nişte perle pe 
obraji şi după o clipă continuă: 

A murit, însă, ca un viteaz, de aceea îi vom lăuda bărbăţia 
şi-l vom cinsti cu o înmormântare creştinească. 

Şi dădu îndată poruncă să fie spălat trupul în lac, îmbrăcat 
apoi în veşminte de sărbătoare şi acoperit, până când îi va fi 
gata sicriul, cu mantia de călugăr. 

Între timp, se aduceau mereu alte şi alte trupuri, pe care 
le recunoşteau prinşii. Fu adus marele comtur Kuno 
Lichtenstein, cu gâtul tăiat cumplit de pumnal, şi mareşalul 
Ordinului, Frydrych Wallenrod, şi marele şambelan, graful 
Albert Szwarcberg, şi marele vistier Tomasz Mercheim, şi 
graful Wende, răpus de mâna lui Powata de Taczew, şi peste 
şase sute de comturi cunoscuţi şi fraţi. Slujitorii îi aşezau 
unul lângă altul, iar ei zăceau ca nişte trunchiuri retezate, 
cu faţa spre cer, albă ca şi mantiile, cu ochii sticloşi, 
deschişi, în care se stinseseră mânia, mândria, turbarea 
luptei şi spaima. 

Peste capetele lor fură înfipte flamurile cucerite, toate! 
Adierile serii înfăşurau şi desfăşurau cu schimbul pânzele 
ce legănau parcă somnul celor căzuţi. De departe, sub aura 
zării, se vedeau pâlcurile lituaniene care aduceau tunurile 


cucerite, folosite pentru prima dată de nemți în lupta de 
câmp, dar care nu produseseră nici o pagubă învingătorilor. 

Pe colină, în jurul regelui, se strânseseră cei mai mari 
dintre cavaleri şi răsuflând greu, se uitau la aceste flamuri 
şi la trupurile ce zăceau la picioarele lor, cum se uită 
secerătorii osteniţi la grâul secerat şi legat în snopi. Fusese 
o zi grea şi recolta cumplită, dar iată că sosea seara 
măreaţă, de bucurie a lui Dumnezeu. 

O fericire neţărmurită lumina chipurile învingătorilor, 
fiindcă înțelegeau cu toţii că aceasta era seara care punea 
capăt nu numai sărăciei şi nevoilor zilei de astăzi, ci unor 
secole întregi. 

Iar regele, deşi îşi dădea seama de proporţiile nenorocirii, 
privea parcă uimit înainte şi într-un târziu întrebă: 

Oare întregul Ordin zace aici? 

Ajutorul de cancelar Mikotaj, care ştia prevestirile Sfintei 
Brygida, spuse: 

A sosit vremea să li se smulgă dinţii şi să li se taie braţul 
drept! 

Apoi ridică mâna şi făcu semnul crucii nu numai asupra 
celor ce zăceau mai aproape, dar şi asupra întregului câmp 
dintre Griinwald şi Tannenberg. În strălucirile puternice ale 
aurei şi aerul curăţat de ploaie se vedea ca-n palmă câmpul 
de luptă uriaş, aburind, sângerând, presărat cu frânturi de 
sulițe, căruţe, halebarde, mormane de trupuri de cai şi 
oameni, printre care se înălţau ţepene, mâini, picioare, 
copite. Câmpul acesta jalnic al morţii, cu miile de leşuri, se 
întindea mai departe decât puteai cuprinde cu privirea. 

Slujitorii trebăluiau în acest cimitir nemărginit, adunând 
armele şi dezbrăcând trupurile de platoşe. 

Iar sus, pe bolta trandafirie, se învălătuceau şi se roteau 
stoluri de ciori, corbi şi vulturi, croncănind şi bucurându-se 
la vederea prăzii. 

Dar nu numai Ordinul cavalerilor teutoni, care-şi încălcase 
jurămintele, zăcea răpus la picioarele regelui, ci întreaga 
putere germană, ce inundase până acum nefericitele 


pământuri slave, se sfărâmase în această zi a ispăşirii de 
piepturile polone. 
* 


Aşadar ţie, trecut mare şi sfânt, şi ţie, sânge jertfit, vi se 
cuvin slava şi cinstirea tuturor timpurilor. 

Capitolul LII. 

Macko şi Zbyszko se întoarseră la Bogdaniec. Bătrânul 
cavaler o mai duse încă multă vreme, iar Zbyszko ajunse să 
trăiască sănătos şi în putere clipa fericită, când pe o poartă 
ieşea din Malborg cu lacrimi în ochi maestrul teuton, iar pe 
cealaltă intra în fruntea oştirii voievodul polonez, ca să ia în 
stăpânire, în numele regelui şi al regatului, oraşul şi tot 
ţinutul până la valurile sinilii ale Balticii. 


SFÂRŞIT 


1 A. Lewicki, Schiţă a istoriei polone până în timpurile cele 
mai noi (Zarys historii polskiej do najnowszych czas6w), ed. 
A IV-a, Varşovia, 1907, p. 206. 

2 A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. A III-a, Varşovia, 1963, 
p.275. 

3 Începând din secolul al XV-lea, forma de stat specifică 
Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita; în limba 
latină Res publica) întemeiată pe stăpânirea şlahtei. În 
frunte se afla regele care însă nu putea să ia nici un fel de 
hotărâre fără aprobarea Seimului (un fel de senat). La 
sfârşitul secolului al XVI-lea, democraţia şlahtei este 
înlocuită practic de oligarhia aristocrației nobiliare, dar 
şlahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa 
privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică 
defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma 
de stat. 


4 M. Kosman, Biserica şi motivele escatologice în 
„Cavalerii teutoni” de H. Sienkiewicz (Kosc6âl i motywy 
eschatologiczne w „Krzyzahach” H. Sienkiewicza), în vol. 
Romanul polonez în secolele XIX şi XX (Polska powiesc XIX i 
XX wieku), Lublin, 1933, p. 139. 

5 ]. Krzyzanowski, H. S. 

— Calendarul vieţii şi al operei, p. 308. 

6 Z. Szwejkowski, Câteva observaţii despre „Cavalerii 
teutoni” de Sienkiewicz (Kilka uwag o „Krzyzakach” 
Sienkiewicza), în vol. Despre „Cavalerii teutoni” de H. 
Sienkiewicz, Varşovia, 1958, p. 230-247. 

7 Cf. ]. Maciszewska, Wladyslaw Jagietto pentru tineret? 
(Wtadystaw Jagietto dla wlodziezy?), în vol. Romanul istoric 
polonez din sec. XX, p. 84. 

8 B. Walczak, Despre limba „Cavalerilor teutoni” de H. 
Sienkiewicz (O jezyku „Krzyzak6w” H. Sienkiewicza), în vol. 
Romanul istoric polonez din sec. XX, p. 86-103. 

9 A. Ryll, ]. Wilgat, Literatura polonă în traduceri (Polska 
literatura u przektadach), Varşovia, 1972, p. 166-168. 

10 Mănăstire catolică, împreună cu averea ei, condusă de 
un abate şi aflată sub conducerea unui episcop sau a papei. 

11 Wtadystaw Lokietek (cca 1260-1333) - uneşte mai 
multe principate şi se încoronează la Cracovia în 1320 ca 
rege al Poloniei. Aluzie la răscoala orăşenilor nemți din 
1311. 

12 Aici, când era vorba să dea bani (lb. Lat.). 

13 Szlachta în lb. Polonă = nobilime. 

14 Witold (1350-1430) - mare prinţ de Lituania între 1401 
şi 1430, fiul lui Kiejstut. Luptând cu Jagielto, cere protecţia 
cavalerilor teutoni, dar alături de cel dintâi, luptă împotriva 
teutonilor în 1410 în fruntea oştirii lituaniene. În 1390, 
conduce opoziţia antipoloneză. Vrea să ajungă rege al 
Cehiei, apoi al Lituaniei; zadarnic. 

15 Wtadystaw Jagietto (1384-1434) - mare prinţ de 
Lituania (1377-1401), rege al Poloniei din 1386. 
Creştinează Lituania în 1387. Botezat în 1386, se 


căsătoreşte cu Jadwiga şi urcă pe tronul Poloniei, alipindu-i 
Lituania. Aliat cu lituanienii, luptă cu cavalerii teutoni, în 
1410. Jadwiga (cca 1373-1399) - fiica lui Ludwik Maghiarul, 
regină Poloniei din 1384, căsătorită cu regele Wladystaw 
Jagietto în 1386. 

16 Reprezentaţi ai clerului, preoţi. 

17 Înfrângerea papalității de către puterea regală a 
condus în sec. Al XIV-lea la existenţa a doi papi: cel de la 
Roma şi cel de la Avignon. 

18 În lb. Poloneză ztlozdiej = hoţ. 

19 Este vorba de războiul purtat de prinţul Witold al 
Lituaniei împotriva teutonilor. 

20 Împăratul imperiului german, intitulat pe atunci 
Sfântul imperiu roman de origine germană. 

21 Ulryk von Jungingen (n. 1410) - mare maestru al 
Ordinului teuton din 1407, urmaşul fratelui său Kondrat von 
Jungingen. Adept al politicii de forţă în interior, vrea să 
distrugă unirea Poloniei şi Lituaniei. În 1409, îi declară 
război lui Jagietto şi conduce oastea teutonă în 1410 la 
Grunwald. 

22 Aici, abatele celor o sută de sate (lb. Lat.). 

23 Kiejstut (1297-1382) - conduce Lituania împreună cu 
Olgierd din 1345. Este închis de Jagietto în 1381 şi ucis la 
Krew. 

24 Mare căpetenie în cadrul Ordinului teuton. 

25 Târg (lb. Lat.). 

26 Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele 
Tău (lb. Lat.). 

27 Primul oraş de scaun al Poloniei. 

28 Ornament de lână albă, dăruit de papă. 

29 Ținutul Dobrzyn a fost ocupat în puterea înţelegerii 
nedrepte cu Wladystaw de Opole de câtre cavalerii teutoni. 

30 Cea mai mică monedă din Polonia. 

31 Pace vouă (lb. Lat.). 

32 Foc (lb. Lat.). 


33 Veche unitate monetară egală cu o jumătate de funt de 
argint; cam patruzeci de piei scumpe. 

34 Lupta s-a dat între Wladystaw Lokietek şi cavalerii 
teutoni. 

35 În limba polonă wilk = lup. 

36 Toate legile şi dreptatea permit oricărui să răspundă 
puterii cu puterea (lb. Lat.). 

37 Destrăbălată (lb. Lat.). 

38 Beţivă (lb. Lat.). 

39 Soţie (lb. Lat). 

40 Lucius Annaeus Seneca (4 î.e.n. - 65 e.n.) - retor, poet 
şi filosof latin de orientare stoică. 

41 Aici, cu sensul „aşchia nu cade departe de copac” (lb. 
Lat.). 

42 Apă murdară (lb. Lat.). 

43 Veche măsură de lungime în Polonia egală cu 240 de 
paşi sau 185 m. 

44 John Wilklif (cca 1329-1384), teolog şi reformator 
religios englez. 

45 Pace! Pace! (lb. Lat.) 

46 Cymbarka, căsătorită cu Ernest de Habsliurg, zis cel de 
fier (nota ed. Pol.). 

47 Cavalerul Uther, îndrăgostindu-se de virtuoasa Izvema, 
soţia prinţului Gorlas, a luat înfăţişarea lui Gorlas cu 
ajutorul vrăjitorului Merlin şi l-a zămislit cu Izverna pe 
regele Arthur (nota ed. Pol.). 

48 Despre astfel de întâmplări, aminteşte Wigand de 
Marburg (nota ed. Pol.). 

49 Oştean care a fost învestit cavaler (lb. Lat.). 

50 lată mielul Domnului (lb. Lat). 

51 Doamne, nu sunt vrednic (lb. Lat.). 

52 Ave Maria, de graţie plină (lb. Lat.). 

53 Căposule (lb. Pol.). 

54 Cine-i acolo? (lb. Germ.). 

55 Aici, cu sensul: niciodată. 


56 Resturile acestei spânzurători s-au păstrat până în 
1918. 

57 Căpetenie peste o sută de oameni. 

58 „Fuge-n zbor ca pasărea tandaradei! 

Piept de fier ca nimenea” (lb. Germ.). 

59 Veşnica pomenire (lb. Lat.). 

60 Mata-Wielkopolska = Mica-Marea Polonie: provincii 
poloneze. 

61 Wtadystaw Opolczyk (m. 1401) - prinţ de Opole din 
1356. În 1396, Wladystaw Jagieto îi ia înapoi Dobrzynul şi-l 
sileşte să i se supună. Prinţul îl lăsase zălog nemților mai 
înainte. 

62 La ruinarea deplină a Malborgului a condus Frederik al 
II-lea, regele Prusiei, după căderea Poloniei (N. Ed. 
Poloneze). 

63 Vorburg - fortificaţie exterioară (lb. Germ.). 

64 Ordinul cavalerilor spadei - înfiinţat în 1202 şi unit în 
1237 cu cavalerii teutoni. 

65 Cristos a înviat! (lb. Germ.) 

66 Înapoi! Înapoi! (lb. Germ.)