Henryk Sienkiewicz — Pe Cimp De Glorie

HENRYK SIENKIE WICZ 


HENRYK SIENKIEWICZ 


PE CÂMP DE GLORIE 


CAPITOLUL. 

Iarna din anul 1682 spre 1683 era atât de geroasă, încât 
nici măcar bătrânii încovoiaţi de vârstă nu-şi mai aminteau 
una la fel. Toamna, căzuseră ploi îndelungate, iar pe la 
jumătatea lui noiembrie dăduse primul îngheţ şi acoperise 
copacii cu o pojghiţă ca sticla. Prin păduri, chiciura se 
aşezase din belşug pe ramurile de pin, care se frângeau 
trosnind sub greutate. În primele zile din decembrie, după 
geruri repetate, păsăretul începuse să se adune prin sate şi 
târguri; până şi fiarele sălbatice părăsiseră bungetul 
codrilor şi se apropiaseră de aşezările oamenilor. Cu toate 
acestea, la sf. Damazy, cerul se înnourase şi ninsese zece 
zile fără întrerupere. Zăpada acoperise ţinutul cu un strat 
de câţiva coţi, troienind drumurile pădurii, îngrăditurile şi 
pe alocuri chiar ferestrele caselor. Oamenii îşi făceau drum 
prin nămeţi cu lopeţile, ca să ajungă la grajduri şi ocoale. În 
sfârşit, când ninsoarea contenise, se lăsase iarăşi un ger 
năprasnic, de trosneau copacii asemenea sâneţelor. 

Dacă aveau nevoie de lemne, ţăranii se duceau la pădure 
numai în grupuri mari, având grijă să nu-i prindă noaptea 
departe de sat. După apusul soarelui, nu mai cuteza nimeni 
să iasă nici în propria ogradă fără furcă sau secure, iar 
câinii lătrau înspăimântați până dimineaţa, ca de obicei 
când simțeau lupii. 

Într-o asemenea noapte şi pe un asemenea ger cumplit, pe 
şleaul din pădure înainta o caretă mare pe talpeţi de sanie, 
trasă de patru cai şi înconjurată de oameni. În faţă, pe o 
iapă voinică, mergea un slujitor cu felinarul, la drept 
vorbind, cu un coşuleţ de fier prins la capătul unei prăjini, 


în care ardeau vreascuri muiate în smoală, nu pentru a 
lumina drumul, fiindcă era lună, ci pentru a speria lupii. Pe 
capră, şedea surugiul, pe unul din caii dinainte, înşeuat, 
ajutorul lui, iar pe amândouă părţile caretei călăreau alţi 
doi slujitori înarmaţi cu trombloane(6) şi ghioage. 

Tot alaiul se deplasa foarte greu din cauza drumului 
neumblat şi a nămeţilor care, din loc în loc, mai ales la 
cotituri, se înălţau ca nişte valuri de-a curmezişul. Această 
încetineală nu-i era pe plac şi-l neliniştea pe Gedeon 
Pagowski. Încrezându-se în numărul şi armele slujitorilor, 
se hotărâse totuşi să plece la drum, deşi la Radom fusese 
prevenit asupra primejdiei; cu atât mai mult, cu cât până la 
Belczaczka trebuia să treacă prin pădurile de la Kozienice. 

Codrii uriaşi începeau în acele timpuri cu mult înainte de 
Jedlnia şi se întindeau hăt departe, dincolo de Kozienice, 
până la Vistula, spre Stezyca, aflată pe malul celălalt al 
râului, iar spre miazănoapte până la Ryczywsl. 

Jupân Gedeon crezuse că, plecând înainte de amiază, la 
apusul soarelui va fi acasă. În câteva locuri, însă, fusese 
nevoie să deszăpezească drumul, treabă care-i luase de 
fiecare dată câteva ceasuri, aşa că trecuseră prin Jedlnia 
abia în amurg. Acolo, fuseseră avertizaţi încă o dată că ar fi 
mai bine să rămână în sat pentru noapte, dar pentru că 
găsiseră la fierar vreascuri cu care să lumineze drumul, 
jupân Pagowski poruncise să meargă mai departe. 

Şi uite că-i prinsese noaptea în pădure. 

Nu puteau înainta mai repede din pricina nămeţilor tot 
mai mari, aşa că jupân Pagowski era tot mai îngrijorat. În 
cele din urmă, începu să blesteme, dar în limba latină, ca să 
nu le sperie pe jupâneasa Winnicka, o rudă a sa, şi pe 
jupâniţa Sieniiska, fiica adoptivă, care-l însoțeau. 

Jupâniţa Sienihska era tânără şi nepăsătoare, aşa că nu se 
temea prea mult. Din contră, dând la o parte perdeluţa de 
piele de la fereastra caretei şi poruncind slujitorului ce 
călărea alături să nu-i acopere vederea, privea veselă la 
troiene şi la pinii împodobiţi cu brâie lungi de zăpadă; 


lucirile roşietice ale vreascurilor aprinse se întindeau peste 
ramuri şi împreunându-se cu lumina lunii, alcătuiau jocuri 
plăcute ochilor. După aceea, ţuguindu-şi buzele, începu să 
sufle, bucurându-se că-şi vedea răsuflarea trandafirie în 
strălucirile focului. 

În schimb, fricoasa şi mai vârstnică jupâneasă Winnicka 
prinse să se vaiete: 

— De ce am mai plecat de la Radom şi de ce n-am înnoptat 
măcar la Jedlnia, unde ne-au prevenit asupra primejdiei? Şi 
toate astea din cauza îndărătniciei nu ştiu cui. Până la 
Betczaczka mai e o bucată bună de drum şi numai prin 
pădure, aşa că ne vor ataca lupii, dar poate că arhanghelul 
Rafat, patronul călătorilor, se va milostivi de nişte rătăciţi ca 
noi, deşi n-o merităm. 

Auzind aceasta, jupân Pagowski se supără de-a binelea. 
Asta mai lipsea, să mai trăncănească şi de rătăcirea 
drumului. 

Şleaul se vedea ca-n palmă, iar lupii nu se ştie sigur dacă 
le vor aţine calea sau nu. Avea câţiva slujitori, oşteni de 
nădejde, pe care lupii nu-i atacă niciodată de bunăvoie; nu 
pentru că aceştia i-ar înfricoşa mai mult decât ceilalţi 
oameni, ci pentru că, animale cu mintea ageră, nutresc faţă 
de ei un fel de dragoste. 

Lupul înţelege bine că nici târgoveţul, nici ţăranul nu-i dau 
nimic pe degeaba, oşteanul, în schimb, îl hrăneşte nu o dată 
pe săturate, fiindcă lumea nu vorbeşte de-a surda de război 
ca de secerişul lupilor. 

Cu toate acestea, vorbind astfel şi lăudându-i întrucâtva pe 
lupi, jupân Pagowski nu era prea sigur de dragostea lor; 
prin urmare, se gândi dacă nu era mai bine să poruncească 
unuia dintre slujitori să descalece şi să se aşeze lângă 
jupâniţă. În acest fel, el ar apăra una din uşile caretei, iar 
slujitorul pe cealaltă, nemaivorbind că fugarul slobod ar 
alerga înainte sau înapoi, atrăgând lupii pe urmele lui. 

Dar lui jupân Gedeon i se păru că este prea devreme 
pentru acest lucru. 


Până una-alta, puse pe bancheta din faţă, alături de 
jupâniţă Sieniiska, câteva pistoale şi un cuţit, pe care voia 
să le aibă la îndemână, deoarece lipsindu-i braţul stâng, nu 
se putea folosi decât de cel drept. 

Parcurseră totuşi câteva sute de paşi în linişte. 

Pşgowski, cunoscând foarte bine drumul, răsuflă uşurat 
întrucâtva şi spuse: 

— Ne apropiem de luminişul lui Malik. 

Socotea că oricum, la câmp deschis, primejdia era mai 
mică decât prin pădure. 

Tocmai în clipa aceea, călăreţul ce mergea înainte cu 
„felinarul”, întoarse deodată calul, se repezi spre caretă şi 
începu să vorbească repede cu vizitiul şi slujitorii care îi 
răspundeau cu vorbe întrerupte, ca atunci când n-ai vreme 
de pierdut. 

— Ce-i asta? întrebă jupân Pagowski. 

— Stăpâne, se aude ceva dinspre luminiş. 

— Sunt lupii? 

— Dumnezeu ştie ce-ar putea fi! 

Jupân Pagowski era gata să-i poruncească slujitorului cu 
„felinarul” să dea fuga înainte şi să vadă ce se întâmplă, dar 
se gândi că în asemenea împrejurări este mai bine să nu 
rămână fără foc şi să se ţină laolaltă. Chibzui apoi că, în 
poiana luminată, apărarea era mai uşoară decât în mijlocul 
pădurii, aşa că îşi continuară drumul. 

Curând, însă, slujitorul apăru din nou la fereastra caretei. 

— Sunt mistreți, stăpâne, dădu de ştire. 

— Mistreţi? 

— Se aud nişte grohăituri cumplite în dreapta drumului. 

— Slavă domnului! 

— Poate că i-au atacat lupii. 

— Nici aşa nu-i prea rău. O să trecem liniştiţi pe lângă ei. 
La drum! 

Presupunerea slujitorului se arătă îndreptăţită. 

Intrând în poiană, zăriră la două sau trei aruncături de 
săgeată înainte, în dreapta şleaului, o ceată de mistreți 


îmbulzită, în jurul căreia lupii alcătuiau o adevărată cunună 
mişcătoare. Grohăiturile înspăimântătoare răsunau tot mai 
puternice, arătând mai degrabă turbarea decât teama. 
Când careta ajunse la mijlocul luminişului, slujitorii călări 
văzură că lupii nu se încumetau să atace ciurda, deşi se 
năpusteau asupra ei cu tot mai multă furie. 

Mistreţii se strânseseră laolaltă, purceii la mijloc şi cei mai 
puternici pe margine, alcătuind parcă o fortăreață mobilă, 
neînfrântă şi neînfricată, în care se vedeau lucind colții 
îndoiţi. 

De aceea, între cercul lupilor şi zidul format de colţi şi 
râturi, se vedea o fâşie albă de zăpadă, luminată, ca şi 
poiana, de razele strălucitoare ale lunii. 

La răstimpuri, câţiva lupi se repezeau spre ciurdă, dar se 
retrăgeau îndată, speriaţi parcă de clănţănitul colţilor şi de 
răbufnirile grohăiturilor şi mai amenințătoare. 

Dacă lupii s-ar fi încăierat deja cu mistreţii, prinşi în 
încleştare, n-ar mai fi luat seama la cele ce se întâmplau în 
jur şi careta ar fi putut trece neobservată pe lângă ei; dar, 
de vreme ce nu era aşa, exista posibilitatea să lase baltă 
atacul periculos şi să încerce altceva. 

Într-adevăr, după o clipă, câţiva se desprinseră de haită şi 
alergară spre caretă. Numaidecât le urmară pilda şi alţii, 
dar la vederea oamenilor înarmaţi, se speriară. 

Unii începură să se adune în urma convoiului, ceilalţi 
oprindu-se la o depărtare de zece-cincisprezece paşi sau 
alergând într-o goană nebună în jurul oamenilor, de parcă 
voiau să se îndemne astfel unii pe alţii. 

Slujitorii oşteni vrură să tragă în ei, dar jupân Pagowski nu 
le îngădui, de teamă că împuşcăturile să nu atragă toată 
haita. 

În acest timp, caii, deşi obişnuiţi cu lupii, începură să se 
ridice în două picioare şi să-şi întoarcă într-o parte 
capetele, sforăind puternic. În curând, avu loc o întâmplare 
care mări şi mai mult primejdia. 


Fugarul călărit de slujitorul cu „felinarul” se înălţă dintr-o 
dată pe picioarele dinapoi, apoi sări într-o parte. 

Înţelegând că dacă va cădea, va fi îndată sfârtecat de fiare, 
slujitorul se prinse de oblânc, scăpând prăjina cu coşuleţul 
de fier, care se afundă adânc în zăpadă. 

Vreascurile aprinse împrăştiară scântei şi se stinseră, 
lăsând poiana scăldată numai în lumina lunii. 

Vizitiul, un rusin de pe lângă castelul de la Pomorzany, 
începu să se roage, iar oştenii mazurieni să înjure. 

Încurajaţi de întuneric, lupii atacară cu mai multă 
îndrăzneală, în vreme ce dinspre ceata de mistreți veneau 
în fugă şi alţii. Unii se apropiau destul de mult, clănţănind 
din dinţi cu părul înfoiat pe grumaz. Ochii le sclipeau 
sângeriu - verzui. 

Sosise clipa de năprasnă 

— Tragem, stăpâne? întrebă unul dintre slujitori. 

— Speriaţi-i prin strigăte! răspunse jupân Pagowski. 
Numaidecât răsunară auituri ascuţite: „n-a! ii-a!” Caii se 
mai liniştiră, iar lupii, înfricoşaţi de răcnetele oamenilor, se 

retraseră la câteva zeci de paşi. 

Dar se petrecu un lucru şi mai ciudat. 

Deodată, ecourile pădurii repetară strigătele slujitorilor în 
urma caretei, dar cu mai multă putere parcă; în plus, se mai 
auziră şi hohote sălbatice de râs, pentru ca după aceea o 
ceată de călăreţi să înnegrească de amândouă părţile 
drumului, îndreptându-se în goană nebună spre turma de 
mistreți, înconjurată de lupi. 

Cât ai clipi din ochi, şi unii, şi alţii, neputând să le ţină 
piept, se împrăştiată prin luminiş, ca goniţi de vifor. Se 
auziră împuşcături, strigăte şi iarăşi răbufnirile acelea de 
râs neînţelese. Slujitorii lui jupân Pagowski se repeziră pe 
urmele călăreţilor, astfel că lângă caretă rămaseră doar 
vizitiul şi ajutorul lui de pe calul din faţă. 

În caretă, erau toţi atât de uimiţi, încât un răstimp nu 
cuteză nimeni să deschidă gura. 


— Cuvântul s-a întrupat! exclamă într-un târziu jupâneasa 
Winnicka. Ajutorul ăsta ne-a picat din cer. 

— Ori de unde ar fi, să fie binecuvântat! răspunse jupân 
Pagowski. Altminteri era rău de noi. 

Jupâniţă Sienihska, însă, vrând să spună şi ea o vorbă, 
adăugă: 

— Dumnezeu ni i-a trimis pe aceşti tineri cavaleri! 

De unde putea să ştie jupâniţă Sieniiska că era vorba de 
nişte cavaleri şi încă de unii tineri, era greu de ghicit, 
deoarece călăreţi trecuseră ca vijelia pe lângă sanie; dar n- 
o întrebă nimeni, fiindcă amândoi călătorii mai vârstnici 
erau preocupaţi de cele petrecute. 

În poiană, ecourile urmăririi răsunară încă o vreme, cam 
cât ai spune câteva rugăciuni, iar nu prea departe de 
caretă, un lup cu spinarea frântă se vede de o lovitură de 
ghioagă şedea pe picioarele dinapoi şi urla de durere atât 
de fioros, încât te treceau fiorii. 

Ajutorul surugiului sări din şa şi se duse să-l omoare, 
deoarece caii speriaţi se smuceau izbind atât de tare cu 
copitele, încât oiştea se îndoi şi plesni. 

După un răstimp, însă, ceata călăreţilor înnegri din nou pe 
întinderea înzăpezită. 

Mergeau în neorânduială prin ceaţă, fiindcă deşi noaptea 
era senină şi văzduhul străveziu, caii osteniţi abureau din 
belşug în gerul straşnic. 

Călăreţii se apropiau râzând şi cântând, iar când ajunseră 
lângă sanie, unul dintre ei îşi împinse calul înainte şi întrebă 
cu glasul răsunător şi plin de veselie: 

— Cine sunteţi? 

— Pagowski din Betczaczka. Cui îi datorez scăparea 
noastră? 

— Eu sânt Cyprianowicz din Jedlinka! 

— Iar noi fraţii Bukojemski! 

— Mulţămesc domniilor voastre! Dumnezeu v-a trimis la 
timp, mulţămesc! 

— Mulţămesc! repetă un glas de femeie tânără. 


— Slavă Domnului că am picat la timp! răspunse 
Cyprianowicz, scoţându-şi căciula de blană. 

— Cum aţi aflat de noi, domniile voastre? 

— Nu ne-a spus nimeni nimic, dar pentru că lupii se adună 
în haite, am ieşit să scăpăm oamenii aflaţi la nevoie. Bucuria 
noastră şi meritul în faţa lui Dumnezeu sânt cu atât mai 
mari, cu cât printre ei s-a aflat şi o persona atât de 
însemnată, răspunse Cyprianowicz cuviincios. 

Iar unul dintre jupânii Bukojemski adăugă: 

— Fără să mai punem la socoteală pieile. 

— E o ispravă vrednică de nişte cavaleri adevăraţi, îi lăudă 
jupân Gedeon, şi o faptă bună, pentru care dă, Doamne, să 
vă răsplătesc cât mai repede. Cred că şi lupilor le-a pierit 
pofta de carne omenească, aşa că vom putea ajunge acasă 
fără primejdie. 

— Hm, asta nu-i prea sigur. Fiarele se strâng cât ai bate 
din palme şi s-ar putea să vă atace iarăşi. 

— Atunci, n-avem încotro. N-o să ne lăsăm cu una, cu 
două! 

— Există un mijloc mai bun, acela de a vă însoţi pe 
domniile voastre până acasă. E cu putinţă să măi salvăm 
vreo viaţă pe drum. 

— Nu îndrăzneam să vă rog, dar de vreme ce asta este 
dorinţa domniilor voastre, fie şi aşa, fiindcă şi jupânesele 
mele se vor teme mai puţin. 

— Mie nici aşa nu mi-e frică, dar vă sânt recunoscătoare 
din tot sufletul! se auzi jupâniţă Sienihska din caretă. 

Jupân Pagowski dădu poruncă şi porniră. Dar abia 
înaintaseră vreo zece-cincisprezece paşi că oiştea plesnită 
se frânse şi careta se opri. 

Alt motiv de întârziere. 

E drept, slujitorii aveau frânghii şi se apucară îndată să 
lege capetele rupte, dar nu se ştie dacă asemenea treabă 
de mântuială avea să ţină mai mult de câteva sute de metri. 

Aşa că tânărul Cyprianowicz chibzui o clipă, apoi scoase 
din nou calpacul(7) şi propuse: 


— De-a dreptul peste câmp, Jedlinka este mai aproape 
decât Belczşczka, Domnia ta, fă-ne cinstea de a poposi la 
noapte în casa noastră. Nu ştiu ce ni s-ar putea întâmpla în 
mijlocul pădurii, dar e cu putinţă să fim totuşi prea puţini 
împotriva lupilor care mai mult ca sigur că vor ieşi la drum 
de pretutindeni. Cu careta o să ne descurcăm într-un fel şi 
cu cât e mai aproape, cu atât va fi mai uşor. Este adevărat 
că cinstea va fi mai mare decât meritul nostru, dar asta-i 
aproape dura necessitas18), aşa că n-o să ne împăunăm 
prea mult. 

Jupân Pagowski nu răspunse dintr-o dată la asemenea 
cuvinte, deoarece simţi în ele un reproş. 

Îşi aduse aminte că atunci când bătrânul Cyprianowicz 
venise cu doi ani în urmă să-i dea bineţe la Belczaczka, îl 
întimpinase într-adevăr cu bunăvoință, dar şi cu anume 
mândrie şi nu-i întorsese vizita, socotindu-l un homo 
novus19), dintr-un neam înnobilat abia de două generaţii, 
şi de origine armeană, al cărui părinte făcuse negoţ cu 
mătăsuri la Kamieniec. 

Feciorul acestui mătăsar, Jakub, slujise sub marele 
Chodkiewicz! 10) la artilerie şi la Hotin adusese foloase 
atât de mari, încât, proteguit de Stanistaw Lubomirski(11), 
obținuse titlul de şleahtic(12) şi moşia Jedlinka din averile 
regelui pe toată durata vieţii. Urmaşul lui, Serafin, 
preschimbase această rentă în arendă cu ajutorul 
împrumutului făcut vistieriei Republicii după năvălirea 
suedezilor. 

Tânărul care venise în ajutorul călătorilor era tocmai fiul 
lui Serafin. 

Aşadar, jupân Pagowski simţi reproşul cu atât mai uşor, cu 
cât tânărul Cyprianowicz rostise cuvintele „n-o să ne 
împăunăm prea mult” cu anume trufie apăsându-le 
dinadins. 

Dar tocmai această semeţie cavalerească îi plăcu 
bătrânului şleahtic şi, pentru că nu-l putea refuza pe 
izbăvitorul său, iar pe de altă parte, până la Betczaczka 


drumul era într-adevăr greu şi primejdios, nu mai stătu la 
îndoială şi zise: 

— Fără ajutorul domniei tale, poate că lupii s-ar fi înfruptat 
din oasele noastre, aşa că vreau să te răsplătesc măcar 
arătându-ţi bunăvoința... Să mergem! 

Cyprianowicz dădu poruncă să lege careta. 

Oiştea era frântă ca retezată cu toporul, astfel că legară 
un capăt de talpeţi, celălalt de şeile cailor şi porniră repede 
cu toţii în cântecele şi strigătul jupânilor Bukojemski. 

Până la Jedlinka, mai mult o aşezare în mijlocul pădurii 
decât un sat, nu era prea mult. Înaintea călătorilor se arătă 
în curând o poiană largă de câteva zeci de pogoane, mai 
degrabă un câmp întins, străjuit din toate părţile de pădure, 
unde să înălţau zece - cincisprezece clădiri, ale căror 
acoperişuri, înzăpezite, scânteiau în lumina lunii. 

Puţin mai departe, dincolo de colibele ţăranilor, se zăreau 
acareturile, aşezate în jurul curţii, iar în fund conacul nu 
prea arătos, deoarece neamul Cyprianowicz îl ridicase din 
fosta casă a pădurarilor regali, dar destul de spaţios pentru 
o aşezare atât de neînsemnată. 

Ferestrele împrăştiau o lumină puternică, înroşind zăpada 
dinaintea prispei, tufele din faţa casei şi cumpenele 
fântânilor se înălţau în partea dreaptă a medeanului. 

Se vede că bătrânul Cyprianowicz îşi aştepta fiul, poate şi 
oaspeţi de la drum, care puteau să sosească o dată cu el, 
fiindcă abia ajunse careta la poartă, că în cerdac apărură 
câţiva slujitori cu făclii, urmaţi îndată de stăpânul casei într- 
un caftan de jder şi calpac de nevăstuică, pe care şi-l scoase 
numaidecât la vederea caretei. 

— Ce oaspeţi ne-a trimis Dumnezeu la sihăstria noastră 
din pădure? întrebă coborând treptele cerdacului. 

Tânărul Cyprianowicz sărută mâna părintelui său, 
spunându-i pe cine adusese, iar jupân Pagowski cobori din 
caretă şi rosti: 

— Voiam să vin mai demult, dar astăzi m-a silit nevoia, pe 
care o binecuvântez că s-a împăcat atât de exquisite(13) 


cu dorinţa mea. 

— Oamenii au parte de tot felul de întâmplări, dar pentru 
mine nevoia domniei tale este un mare noroc, aşa câte 
poftesc cu bucurie sub acoperişul meu. 

Spunând acestea, jupân Serafin se înclină din nou şi îi 
oferi braţul jupânesei Winnicka, în urma căreia intrară cu 
toţii în casă. 

De la început, oaspeţii încercară un simţământ de 
mulţumire, cum se întâmplă întotdeauna cu călătorii când 
din gerul şi întunericul de afară intră într-o încăpere 
luminoasă şi caldă. Într-adevăr, în tindă şi în celelalte odăi, 
focul ardea în căminele mari de teracotă; ici şi colo, 
slujitorii începură să aprindă lumânările. 

Jupân Pagowski privi în jur cu anume uimire, deoarece 
conacele şleahticilor obişnuiţi erau departe de îndestularea 
ce domnea pretutindeni în casa lui Cyprianowicz. 

În strălucirile focului şi ale lumânărilor, în toate încăperile 
se vedeau lucruri care nu se găseau nici în destule castele 
mai acătării: scrinuri şi scaune italiene din lemn sculptat, 
unde şi unde o pendulă şi oglinzi venețiene, sfeşnice 
turnate din alamă de calitate, arme orientale încrustate cu 
turcoaze şi agăţate pe macaturi vârstate cu fire de argint. 
Pe podele, erau întinse chilimuri moi de Crimeea, iar pe doi 
pereţi lungi, două gobelinuri de Arras ce ar fi împodobit cu 
cinste până şi încăperile unui aristocrat. 

„S-au pricopsit din negoţ, se gândi jupân Pagowski 
mânios, iar acum se pot socoti deasupra şleahticilor, 
lăudându-se cu bogății pe care nu le-au dobândit cu 
armele”. 

Dar buna cuviinţă şi ospitalitatea neprefăcută a celor doi 
Cyprianowicz îl dezarmară pe bătrânul şleahtic, iar puţin 
mai târziu, când auzi clinchetul tacâmurilor în odaia de 
oaspeţi, se îmbună cu totul. 

Între timp, pentru ca oaspeţii să se mai încălzească, se 
aduse vin fiert cu mirodenii. Începură să vorbească despre 
primejdia trecută. Jupân Pagowski îl lăudă foarte mult pe 


tânărul Cyprianowicz că, în loc să stea acasă la căldură, 
ieşise la drum să ajute oamenii, neţinând seama de gerul 
năprasnic, de trudă şi de pericole. 

— De bună seamă, spuse, aşa făceau acei cavaleri de 
demult care, umblând prin lume, apărau oamenii de 
balauri, harpii şi tot felul de fiare. 

— lar dacă vreunul izbutea să izbăvească o prinţesă 
frumoasă, răspunse tânărul Cyprianowicz, se socotea 
nespus de fericit, cum suntem şi noi acum. 

— Întocmai! Nici unul n-a izbăvit una mai frumoasă! Pe 
Dumnezeul meu! Vorbeşte cu dreptate! strigară cu 
înflăcărare cei patru fraţi Bukojemski. 

Jupâniţa Sienihska zâmbi bucuroasă, aşa că pe obraji îi 
înfloriră două gropiţe atrăgătoare, şi îşi plecă ochii. 

Jupân Pagowski, însă, avu impresia că asemenea 
compliment este prea familiar, întrucât jupâniţa Sieninska, 
deşi orfană şi fără avere, descindea totuşi din neam de 
magnați, de aceea schimbă vorba şi întrebă: 

— Domniile voastre cutreieraţi drumurile de mult? 

— De când au crescut nămeţii şi n-o să ne lăsăm până nu 
se va muia gerul, dădu răspuns tânărul Stanislaw 
Cyprianowicz. 

— Şi aţi omorât mulţi lupi? 

— Atâţia cât să ne ajungă la toţi pentru o burcă de fiecare. 
Aici, jupânii Bukojemski începură să râdă atât de tare, de 
parcă nechezau patru cai, iar când se mai domoliră, cel mai 
mare, Jan, glumi: 

— Măria sa, regele, va fi mulţumit de slujitorii săi. 

— Adevărat, încuviinţă jupân Pagowski. Am auzit că 
domniile voastre sunteţi supraveghetorii pădurilor regale 
de aici. Ştiam, însă, că neamul Bukojemski se trage din 
Ucraina. 

— Din acela ne tragem şi noi. 

— Mă rog... mă rog... e un neam de vază, Jeto- 
Bukojemski... Are legături şi cu marile familii... 

— Şi cu sfântul Petru! exclamă tLukasz Bukojemski. 


— Cum adică? se miră jupân Pagowski. 

Şi începu să se uite cu asprime şi bănuitor la cei patru 
fraţi, vrând parcă să afle dacă nu-şi îngăduie cumva să râdă 
de el. Toţi, însă erau voioşi şi dădeau din cap cu convingere, 
întărind în acest fel cuvintele lui Lukasz. 

Aşa că jupân Pagowski rămase descumpănit şi repetă: 

— Sunteţi rudă cu sfântul Petru? Quo modoţ14Y? 

— Aşa-i, prin Przegonowski! 

— Prea bine! Şi Przegonowski? 

— Prin Uswiat! 

— Iar Uswiat prin nu ştiu mai cine, răspunse zâmbind 
bătrânul şleahtic, şi aşa mai departe până la naşterea lui 
Isus Cristos... Aşa-i!... Nu e rău să ai rude şi în senatul 
pământesc, ce să mai vorbim de cel din cer... Urcuşul e 
asigurat... Dar cum de-aţi ajuns tocmai din Ucraina până 
aici în pădurea Kozienice, fiindcă am auzit că sunteţi aici de 
câţiva ani? 

— Da, de trei ani. Mogşiile din Ucraina ne-au fost făcute una 
cu pământul de răscoală, iar după aceea s-a schimbat şi 
hotarul. N-am vrut să slujim în ciambulurile(15) păgânilor, 
aşa că am fost mai întâi în oştire, apoi ne-am câştigat pâinea 
ca arendaşi, până când o rudă de-a noastră, jupân 
Malczynski, ne-a pus supraveghetori aici. 

— Chiar aşa-i! se amestecă bătrânul Cyprianowicz. De 
mirare cum ne-am găsit cu toţii în pădurile astea, pentru că 
nici unul dintre noi nu este de pe aici; ne-a adus soarta 
schimbătoare a omului. Moştenirea domniei tale de 
asemenea, aici se adresă lui Pagowski, după câte cunosc, se 
află în Rutenia, ca şi castelul Pomorzany. 

Jupân Pagowski tresări, de parcă i-ar fi scormonit cineva o 
rană nevindecată. 

— Am avut şi încă mai am acolo unele bunuri, lămuri, dar 
mi s-a scârbit de locurile acelea, unde s-au abătut asupra 
mea, ca trăsnetul, numai nenorociri. 

— Voia Domnului! rosti Cyprianowicz resemnat. 


— Fără îndoială. N-are rost să te sumeţeşti împotriva ei, 
dar nici să trăieşti aşa nu-i prea uşor... 

— Toată lumea ştie că domnia ta ai slujit multă vreme în 
oştire. 

— Până când mi-am pierdut braţul. Am răzbunat 
nedreptăţile ţării şi pe ale mele. Iar dacă Isus îmi va ierta 
câte un păcat pentru fiecare cap de păgân, trag nădejde că 
n-am să mai ajung în iad. 

— Mai mult ca sigur! Slujba şi durerea sânt mari. Hai mai 
bine să lăsăm gândurile triste. 

— Eu le-aş lăsa bucuros, numai că ele nu vor să mă lase. 
Dar ajunge cu asta. Rămânând schilod şi, în acelaşi timp, 
devenind tutore al acestei jupâniţe, m-am mutat la 
bătrâneţe într-un ţinut mai liniştit, unde nu dau năvală 
ciambulurile, şi stau, cum vezi domnia ta, la Betczaczka. 

— Cu drept cuvânt, şi eu la fel, acceptă bătrânul 
Cyprianowicz. Tinerii, deşi acolo-i linişte acum, se îndeamnă 
la drum în căutare de primejdii, dar locurile acelea sânt 
cumplite şi îndoliate, fiecare plângând pe câte cineva. 

Jupân Pagowski îşi duse mâna la frunte şi o ţinu aşa mai 
multă vreme, apoi spuse cu glas trist: 

— Într-adevăr, numai un ţăran sau un magnat pot rămâne 
prin acele olaturi. Țăranul, pentru că atunci când năvălesc 
păgânii, fuge prin păduri şi trăieşte luni întregi ca un 
animal sălbatic, iar magnatul, fiindcă are castele şi steaguri 
proprii care-l apără... Dar nici măcar magnaţii!... Neamuri 
de mare vază, precum Z6!lkiewski şi Danilowicz, au pierit. 
Din familia Sobieski a murit acolo fratele milostivului nostru 
rege, Jan, care domneşte acum... Şi câţi alţii!... Un 
Wisniowiecki s-a zbătut în cârlig la Stambul... Korecki a fost 
ucis cu măciuci de fier... Au pierit cei din spiţa lui 
Kalinowski, iar înaintea lor au plătit dania de sânge bărbaţi 
din casele Herburt şi Jazlowiecki. Au căzut, de asemenea, în 
diferite timpuri câţiva Sieninski, care stăpâneau mai demult 
aproape tot ţinutul... Un cimitir întreg! Dacă aş vrea să-i 
pomenesc pe toţi, n-aş sfârşi până mâine dimineaţă... lar 


dacă ar trebui să vorbesc nu numai de magnați, ci şi de 
şleahtici, nu mi-ar ajunge nici o lună întreagă. 

— Întocmai, întocmai! De aceea, este de mirare că 
Dumnezeu a îngăduit gunoaielor tătărăşti şi turceşti să se 
înmulțească atâta. Că doar şi dintre ei au murit atâţia acolo, 
încât primăvara, când săteanul îşi ară țarina, tigvele păgâne 
scrâşnesc la fiecare pas sub cormană... Ehei, dragă 
Doamne, câţi dintre ei a nimicit acolo şi stăpânul nostru de 
astăzi... Sângele lor ar alcătui un râu întreg, iar ei zac în 
pământ! 

Era adevărat. 

Republica416), măcinată de neorânduială şi samavolnicii, 
nu-şi putea îngădui să adune o oştire mare care, într-un 
război de pomină, să sfârşească o dată pentru totdeauna cu 
năvălirile turco-tătare. 

De altminteri, asemenea oştire nu era în stare să strângă 
nici întreaga Europă. 

Republica, în schimb, era locuită de un popor îndrăzneţ ce 
nu-şi pleca de bunăvoie grumazul sub cuțitul năvălitorilor 
răsăriteni. Din contră, spre hotarul acela înfricoşător, 
presărat cu morminte şi mânjit de sânge, aşadar în Podolia, 
Ucraina şi Rutenia, tălăzuiau mereu noi valuri de colonişti 
polonezi, atraşi nu numai de pământul mănos, ci şi de 
dorinţa neostoită de a se război întruna, de bătălii şi de 
slavă. 

„Polonezii, scria bătrânul cronicar, se duc în Ucraina să-i 
hărţuiască pe tătari”117). 

Se scurgeau astfel ţăranii din Mazowia şi şleahticii 
bătăioşi, ruşinaţi să moară „în pat şi cu capul pe pernă”. În 
Rutenia, apăreau astfel aristocrați puternici care nu se 
mulţumeau să reziste în aşezările lor, ci mergeau nu o dată 
până hăt! în Crimeea şi Moldova, ca să afle acolo putere, 
izbânzi, moarte, mântuire şi glorie. 

Se spunea chiar că polonezii nu vor un război mare, 
tocmai pentru a se putea lupta mereu. Dar, cu toate că 
aceasta nu era adevărat, mândra seminţie îndrăgea totuşi 


viforniţa neîntreruptă şi năvălitorul plătea adesea cu sânge 
încălcarea hotarului. 

Nici pământurile dobrogene, nici cele de la Biatogrod şi cu 
atât mai puţin râpele sterpe din Crimeea nu-şi puteau hrăni 
locuitorii sălbatici, astfel că foamea îi gonea spre ţinutul 
bogat, unde-i aştepta hrană din belşug, dar la fel de des şi 
moartea. 

Aura pojarului lumina acolo măceluri necunoscute în 
istorie. Polcuri izolate împrăştiau în praf şi pulbere, în săbii 
şi copite ciambuluri de zeci de ori mai numeroase. Doar 
iuţeala nemăsurată a întoarcerii îi scăpa pe năvălitori, 
fiindcă de cele mai multe ori un ciambul urmărit de oştile 
regulate ale Republicii era pierdut fără speranţă. 

Aveau loc uneori campanii, e drept, mai mici, din care nu 
se mai întorcea nimeni din Crimeea. Numele lui Pretwic şi 
Chmielecki deveniseră înspăimântătoare pentru tătarii şi 
turcii din acel timp. Dintre cavalerii mai puţin însemnați, se 
înscriseseră cu sânge în amintirea lor Wotodyjowski, Petka 
şi bătrânul Ruszczyc, ce odihneau de câţiva sau de câteva 
zeci de ani în morminte şi slavă. Dar nici măcar din cei de 
vază, nici unul nu slobozise atâta sânge închinătorilor 
islamului ca regele Jan al III-lea Sobieskiţ18). 

La Podhajce, Katusz, Hotin şi Lwow se înălţau acum 
mormane de oase păgâne neîngropate, ce albeau câmpurile 
ca omătul. 

Până când, în cele din urmă, spaima pusese stăpânire pe 
toate urdiile. 

Era linişte pe atunci la hotare, iar pentru că nesăţioasa 
putere turcească îşi căuta cuceriri mai uşoare, răsufla 
uşurată şi Republica zdruncinată. 

Rămăseseră doar amintirile dureroase. 

Departe de conacul de acum al familiei Cyprianowicz, în 
vecinătatea castelului Pomorzany, se înălța pe colină o cruce 
mare cu două sulițe, ridicată cu peste douăzeci de ani în 
urmă de jupân Pagowski în locul reşedinţei arse. Ori de câte 
ori se gândea la ea şi la toate fiinţele dragi pe care le 


pierduse în acel loc, bătrâna-i inimă scâncea şi acum de 
durere. 

Dar pentru că era un om aspru cu sine însuşi şi cu ceilalţi 
şi se ruşina să lăcrimeze în faţa străinilor, nesuferind mila 
ieftină, nu vru să mai vorbească despre nenorocirile lui şi 
începu să-l întrebe pe stăpânul casei cum trăieşte în 
pustietatea codrului. 

lar acesta spuse: 

— O, aici domneşte liniştea. Când pădurea nu foşneşte şi 
nu urlă lupii, aproape că auzi cum ninge. E pace, focul 
trosneşte în cămin şi bărdaca plină cu vin fiert mă aşteaptă 
în fiecare seară; bătrâneţea n-are nevoie de mai mult. 

— Mai încape vorbă? Dar feciorul? 

— Mai devreme sau mai târziu, pasărea tânără zboară din 
cuib. Pe la noi, copacii zvonesc un mare război cu păgânii! 

— La războiul ăsta vor zbura şi şoimii cărunţi. Aş zbura şi 
eu o dată cu ceilalţi, dacă n-ar fi asta...! 

Aici, jupân Pagowski îşi scutură mâneca goală, în care-i 
mai rămăsese doar un ciot lângă umăr. 

Cyprianowicz îi turnă vin în pahar. 

— Pentru biruinţa oştilor creştine! 

— Să dea Dumnezeu! Până la fund! 

În acest timp, tânărul Cyprianowicz îi cinstea dintr-un 
urcior la fel de frumos pe jupâneasa Winnicka, jupâniţa 
Sienihska şi pe fraţii Bukojemski. Jupânesele abia atingeau 
marginea cupelor cu buzele, în schimb, jupânii Bukojemski 
nu se lăsau rugaţi, drept care lumea li se părea tot mai 
veselă, iar jupâniţa Sienihska tot mai frumoasă. De aceea, 
neavând cuvintele potrivite pentru a-şi exprima încântarea, 
începură să se uite la ea cu uimire, răsuflând greu şi 
înghiontindu-se. 

În sfârşit, cel mai mare, Jan, rosti: 

— Nu e de mirare că lupii au poftit să se înfrupte din 
oscioarele şi carnea domniei tale, pentru că până şi o fiară 
sălbatică ştie ce e bun...! 


Ceilalţi trei se loviră cu palmele peste pulpe, bucurându- 
se: 

— A nimerit! A nimerit drept la ţintă! 

— Dulceaţă! nu altceva. 

— Marţipan! 

Auzind aceasta, jupâniţă Sienihska îşi împreună mâinile şi 
prefăcându-se înfricoşată, i se adresă tânărului 
Cyprianowicz: 

— Scapă-mă, domnia ta! Văd că jupânii Bukojemski m-au 
scos din gura lupilor ca să mă mănânce domniile lor. 

— Jupâniţă, răspunse vesel Cyprianowicz, jupân Jan 
Bukojemski a spus: nu e de mirare că lupii!... iar eu zic: nu 
e de mirare că jupânii Bukojemski... 

— Atunci eu încep să mă rog: „Cine-n grija Domnului...” 

— Nu glumi cu lucrurile sfinte! o dojeni jupâneasa 
Winnicka. 

— Ehei, mătuşă, aceşti cavaleri sânt gata să te mănânce şi 
pe domnia ta o dată cu mine. Nu-i aşa? 

Întrebarea rămase o vreme fără răspuns, dar pe feţele 
jupânilor Bukojemski se putea vedea lesne că nu prea 
aveau poftă de aşa ceva. Iotuşi Lukasz, care avea o minte 
mai ageră decât fraţii săi, propuse: 

— Să spună Jan; el este cel mai mare dintre noi. 

Jan se zăpăci puţin şi răspunse: 

— Cine poate şti ce-i aduce ziua de mâine. 

— Înţeleaptă vorbă, remarcă Cyprianowicz, dar ce vrei să 
spui, domnia ta? 

— Cum adică? 

— Adică bine; te întreb numai de ce aminteşti de ziua de 
mâine? 

— Păi domnia ta nu ştii că dragostea e mai rea decât lupul, 
pentru că pe lup poţi să-l omori, dar dragostea nu? 

— Ştiu prea bine, însă asta e altă materie. 

— Gluma să fie bună, materia nu interesează. 

— Eh, dacă-i aşa, ajută-i, Doamne, glumei! 


Jupâniţă Sieninska începu să râdă în pumni, urmată de 
Cyprianowicz şi de jupânii Bukojemski. Voroava le fu 
întreruptă de o slujitoare care-i pofti la cină. 

Jupân Cyprianowicz, bătrânul, îi dădu braţul jupânesei 
Winnicka, după ei merse jupân Pagowski, iar tânărul 
Cyprianowicz o conduse pe jupâniţă Sieninska. 

— E greu să te încontrezi cu jupân Bukojemski, aprecie 
jupâniţă înveselită. 

— Pentru că gândurile lui sânt ca nişte cai nărăvaşi, 
fiecare trage în altă parte; oricum, a spus două adevăruri şi 
n-ai cum să tăgăduieşti. 

— Care-i cel dintâi? 

— Acela că nimeni nu ştie ce-i poate aduce ziua de mâine; 
aşa cum n-am ştiut nici eu că ochii mei te vor vedea astăzi 
pe domnia ta. 

— Şi al doilea? 

— Că-i mai uşor să omori un lup decât dragostea... E un 
mare adevăr. 

Rostind aceste cuvinte, tânărul Cyprianowicz oftă, iar 
jupâniţa îşi cobori pleoapele umbroase şi tăcu. 

Abia după o clipă, când se aşezară la masă, îl sfătui: 

— Domniile voastre să veniţi curând la Betlczaczka, fiindcă 
tutorele meu vrea să-şi arate recunoştinţa pentru scăparea 
şi găzduirea noastră. 

Mohoreala lui jupân Pagowski pieri aproape cu totul în 
timpul cinei, iar când stăpânul casei rosti cuvinte 
meşteşugite mai întâi în sănătatea femeilor, apoi în aceea a 
vrednicului oaspete, bătrânul şleahtic îi răspunse foarte 
îndatoritor, mulţumindu-i pentru că scăpase dintr-o mare 
primejdie şi asigurându-l de recunoştinţa lui veşnică. 

Vorbiră după aceea de publicis419); despre rege şi 
izbânzile lui, despre seimul care avea să se adune în aprilie 
şi despre războiul ce-l ameninţa pe împăratul nemților din 
partea sultanului turcilor; în acest scop, jupân Hieronim 
Lubomirski420Y, cavaler de Malta, începuse deja să 
recruteze voluntari. 


Jupânii Bukojemski ascultau cu mare interes cum că în 
ţara Rinului fiecare polonez era primit cu braţele deschise, 
deoarece turcii dispreţuiau călărimea nemţească, cea 
polonă, însă, trezea în ei spaima cuvenită. 

Jupân Pagowski se arătă împotriva mândriei cavalerului 
Lubomirski, care spunea despre grafii germani: „în mănuşa 
mea încap zece din ăştia”, dar îl lăudă pentru faptele de 
arme, curajul nemăsurat şi marea îndemânare în treburile 
războiului. 

La aceste cuvinte, Lukasz Bukojemski declară în numele 
lui şi al fraţilor că de îndată ce se va face primăvară, nu vor 
mai putea rămâne locului şi vor pleca la cavalerul 
Lubomirski, dar atâta vreme cât vor dura gerurile grozave, 
vor continua să vâneze lupii, ca să se răzbune cum se 
cuvine pentru jupâniţa Sieninska. Fiindcă, deşi Jan spusese 
că nu se miră că lupii au atacat-o, dacă stai să te gândeşti 
că asemenea porumbel nevinovat putea să le cadă pradă, ţi 
se sfâşie inima de durere şi cu greu îţi poţi stăpâni 
lacrimile. 

— Păcat, sfârşi, că pieile de lup sânt atât de ieftine şi ovreii 
nu le plătesc decât cu trei taleri, dar e greu să opreşti 
lacrimile şi chiar să nu le laşi să curgă pârâu, căci cine n-ar 
deplânge asuprirea nevinovăţiei şi a virtuţii, acela s-ar arăta 
a fi un barbarus nevrednic de numele de cavaler şi şleahtic. 

Într-adevăr, îl podidiră lacrimile, iar ceilalţi fraţi îi urmară 
pilda numaidecât, pentru că deşi lupii puteau în cel mai rău 
caz să-i amenințe viaţa, nu însă şi virtutea jupâniţei 
Sieninska, elocinţa fratelui îi mişcase atât de mult, încât 
inimile li se topiră ca ceara încălzită la foc. 

După cină, avură poftă să tragă cu pistoalele în cinstea 
jupâniţei, dar stăpânul casei se împotrivi, spunând că într- 
una din încăperi zace pădurarul, un om cu mari merite, 
care-i bolnav şi are nevoie de linişte. 

Jupân Pagowski crezu că era vorba de vreo rudă săracă, în 
cel mai rău caz de vreun şleahtic din vecinătate, aşa că din 
bunăcuviinţă începu să se intereseze de el. Aflând, însă, că 


nu era decât un ţăran ce slujea la curte, ridică din umeri şi 
privind uimit la bătrânul Cyprianowicz, spuse: 

— Aşa-i, am uitat ce se vorbeşte despre inima prea bună a 
domniei tale. 

— Să dea Dumnezeu, se rugă jupân Serafin, să nu se 
vorbească niciodată altfel. Sunt îndatorat până peste cap 
acestui om şi asta i se poate întâmpla oricui, fiindcă el se 
pricepe de minune la ierburi şi e în stare să lecuiască orice 
boală. 

— Mie mi se pare ciudat că-i vindecă numai pe alţii, dar pe 
el nu. Rogu-te, trimite-l o dată la jupâneasa Winnicka, ruda 
mea, care face din ierburi tot felul de extracta şi îmbată 
oamenii cu ele; acum, însă, fie-ne îngăduit să ne gândim la 
odihnă, pentru că pe mine drumul m-a ostenit grozav, iar 
vinul m-a moleşit de tot, ca şi pe jupânii Bukojemski. 

De bună seamă, cei patru fraţi erau ameţiţi de-a binelea, 
aveau ochii înceţoşaţi şi înduioşaţi, aşa că atunci când 
tânărul Cyprianowicz îi conduse la o clădire din curte, unde 
avea să doarmă împreună cu ei, îl urmară cu paşi nesiguri 
prin zăpada ce scârţâia de ger, mirându-se că luna râdea la 
ei, şezând pe acoperişul şurii, în loc să lumineze pe cer. 

Jupâniţa Sienihska le pătrunsese atât de adânc în suflet, 
încât nu se îndurau să nu mai vorbească de ea. 

Tânărul Cyprianowicz n-avea nici el chef de somn, aşa că 
porunci să se aducă un urcior de mied(21), apoi se aşezară 
lângă căminul uriaş şi la lumina strălucitoare a vreascurilor 
aprinse, băură la început în tăcere, ascultând greierii care 
țirluiau prin odaie. 

În cele din urmă, cel mai mare, Jan, trase aer în piept şi 
suflând în foc cu atâta putere, că se înclinară flăcările, se 
minună: 

— O, Isuse! Fraţii mei dragi, plângeţi-mă, că mă aflu la 
mare ananghie! 

— Ce ananghie? Spune, nu ascunde nimic! 

— Mi-e atât de dragă, de mi se îndoaie genunchii. 


— Dar mie, crezi că nu mi-e la fel de dragă? exclamă 
Lukasz. 

— Şi eu? strigă Mateusz. 

— Şi eu? încheie Marek. 

Jan vru să le răspundă, dar nu mai fu în stare, fiindcă îl 
apucă sughiţul. Holbă ochii de mirare şi începu să se uite la 
ei, de parcă îi vedea pentru prima dată în viaţă. 

În sfârşit, mânia i se răsfrânse în obraji. 

— Cum aşa, feciori de câini, răcni, vreţi să-i staţi în drum 
fratelui vostru mai mare şi să-l lipsiţi de fericire? 

— Oho, răspunse Lukasz. Păi ce, jupâniţa Sienihska e ca o 
moşie, care i se cuvine doar celui mai mare? Ne tragem din 
acelaşi tată şi aceeaşi mamă, aşa că dacă ne zici feciori de 
câini, întinezi mormintele părinţilor. Fiecare are dreptul să 
se îndrăgostească. 

— Fiecare are dreptul, dar nu voi, fiindcă îmi sunteţi datori 
oboedientiam122). 

— Trebuie să ascultăm toată viaţa de un cap de cal? De 
ce? 

— Huleşti, păgânule, ca un câine! 

— Ba tu huleşti. Pentru că Iacov a fost mai mic decât Ezav, 
iar Iosif era cel mai mic dintre fraţi, aşa că tu latri împotriva 
Sfintei Scripturi şi împotriva credinţei. 

Ţintuit la zid cu aceste argumente, Jan nu mai ştiu ce să 
răspundă, iar când Mateusz îi mai aduse aminte şi de Cain, 
alt frate mai mare, îşi pierdu capul de-a binelea. 

Mânia se învârtoşa tot mai mult în el, până când, în cele 
din urmă, începu să-şi caute cu dreapta sabia pe care n-o 
avea la şold. 

Nu se ştie la ce s-ar fi ajuns, dacă n-ar fi fost Marek. 
Acesta, ducându-şi mai demult un deget la frunte, ca şi 
când se lupta cu un gând anume, izbucni deodată cu un 
glas de tunet: 

— Eu sânt cel mai mic, eu sânt Iosif, aşa că jupâniţă 
Sieninska este pentru mine! 


Ceilalţi se întoarseră îndată spre el revoltați şi cu ochii 
scânteietori: 

— Cum? Pentru tine? Pentru tine, ou de gâscă, păpuşă de 
slânină, răpciugă de cal, uscă-halbă, beţivanule!... Pentru 
tine? 

— Închideţi-vă pliscurile, de vreme ce aşa zice Scriptura! 

— Care Scriptură, burete nesăţios? 

— E totuna, dar aşa zice. Voi v-aţi cherchelit, nu eu! 

Stanistaw Cyprianowicz intră între ei şi-i luă la rost: 

— Cum de nu vă este ruşine, şleahtici şi fraţi fiind, să vă 
luaţi la ceartă? Asta-i dragoste frăţească la voi? Şi pentru ce 
vă certaţi? Ce, jupâniţă Sieninska este o ciupercă din 
pădure pe care o culege şi o aruncă în coş cine dă peste ea 
mai întâi? Până şi printre pelicani, deşi nu sunt nici şleahtici 
şi nici oameni, există obiceiul de a ceda din dragoste unul în 
folosul celorlalţi, iar atunci când nu prind peşte, se hrănesc 
unii pe alţii cu propriul sânge. Vă aduceţi aminte de părinţii 
răposaţi, dar ei plâng cu lacrimi amare în morminte, văzând 
gâlceava copiilor cărora fără îndoială le-au poruncit să se 
poarte altfel, binecuvântându-i. Gândesc că nu le mai plac 
nici bunătăţile cereşti şi nu mai cutează să ridice ochii la cei 
patru evanghelişti, ale căror nume vi le-au dat la sfântul 
botez. 

Astfel vorbi Staszko Cyprianowicz şi cu toate că la început 
îi cam venea să râdă, pe măsură ce vorbea, se lăsa şi el 
convins tot mai mult de propria elocinţă, fiindcă se ameţise 
puţin tot ciocnind cu ceilalţi. Dar până la urmă, jupânii 
Bukojemski se înduioşară nespus de vorbele lui şi izbucniră 
toţi patru în hohote de plâns, iar cel mai vârstnic, Jan, 
strigă: 

— Pentru Dumnezeu, omorâţi-mă, dar nu mă numiţi Cain! 

Mateusz, care pomenise de Cain, se aruncă în braţele lui. 

— Frate, ar trebui să mă dai pe mâna călăului pentru asta! 

— Iartă-mă, că am să crăp de atâta jale! exclamă Lukasz. 

lar Marek: 

— Am lătrat ca un câine împotriva sfintelor porunci. 


Şi începură să se îmbrăţişeze, însă Jan, eliberându-se în 
sfârşit din braţele fraţilor, se aşeză deodată pe laviţă, îşi 
descheie bojocul, desfăcu cămaşa şi dezvelindu-şi pieptul, 
răbufni cu glasul întretăiat. 

— Luaţi! uite, ca pelicanul!... Luaţi! 

Hohotele celorlalţi se înteţiră: 

— Pelicanul! Un adevărat pelican!... Pe Dumnezeul meu! 
ca pelicanul! 

— Luaţi-o pe jupâniţa Sieniiska! 

— E ata! Tu trebuie s-o iei! 

— Să fie a celui mai mic... 

— Niciodată! Nu e cu putinţă! 

— S-o ia dracu'! 

— S-o ia dracu'! 

— N-o mai vrem! 

Deodată. Lukasz îşi lovi pulpele cu palmele, de răsună 
încăperea. 

— Ştiu! răcni. 

— Ce ştii? Spune, nu ascunde nimic! 

— N-are decât s-o ia Cyprianowicz! 

Auzind aceasta, ceilalţi zvâcniră de pe laviţă şi-l 
înconjurară pe Cyprianowicz. Propunerea era pe gustul 
tuturor. 

— Ila-o tu, Staszek. 

— În acest fel, ne împaci şi pe noi. 

— Dacă ţii la noi! 

— Fa asta pentru noi! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! rosti Jan, înălţându-şi 
braţele şi ochii către cer. 

Lui Cyprianowicz i se urcă sângele în obraji şi rămase 
uluit, repetând: 

— Temeţi-vă de rănile Domnului...! 

Dar numai la acest gând îşi simţea inima bătând să-i 
spargă pieptul. Aflându-se de doi ani alături de părintele 
său în bunget de codru şi văzând prea puţină lume, nu mai 
întâlnise de mult o fată atât de frumoasă. 


Altele ca ea mai văzuse doar odinioară la Brzezany, când 
tatăl său îl trimisese la curtea de acolo să deprindă bunele 
purtări şi cunoştinţa treburilor publice. Pe atunci, însă, nu 
era decât un băieţandru şi timpul ştersese amintirile 
îndepărtate. 

Şi iată că acum, când abia zărise această floare minunată 
în pădure, i se spunea netam-nesam, ia-o! 

Aşa că se zăpăci cu totul şi repetă: 

— Temeţi-vă de Dumnezeu! Cine sunteţi voi sau eu alături 
de ea? 

Dar cei patru fraţi, asemenea omului beat care nu vede 
nici o piedică nicăieri, o ţinură pe-a lor: 

— Ia-o tu, îl îndemnă tLukasz, aşa cel puţin n-o să ne 
invidiem unul pe altul. Tot voiam noi să plecăm la luptă, 
pentru că ni s-a urât să tot păzim pădurile. Treizeci de 
taleri pentru un an întreg. Nici pentru băutură n-ajung, ce 
să mai vorbim de îmbrăcăminte! Caii i-am vândut şi acum 
călărim pe ai tăi, când mergem după lupi, şeile tot aşa... Se 
ştie, nişte orfani nu pot s-o ducă bine. Mai bine să pierim în 
război, aşa că ia-o tu, dacă ţii la noi. 

— Ia-o! strigă Jan, iar noi o să plecăm în Austria, la 
cavalerul Lubomirski. Să-i ajutăm pe nemți să-i jupoaie pe 
păgâni. 

— Ia-o numaidecăât... 

— Mâine, în faţa altarului...! 

Dar Cyprianowicz îşi revenise din uimire şi se trezise de-a 
binelea, de parcă nu băuse nimic toată ziua. 

— Oameni buni, gândiţi-vă şi voi, ce tot vorbiţi! Credeţi că 
aici e nevoie numai de voinţa mea şi a voastră? Ea ce va 
zice? Dar jupân Pagowski, care-i un om mândru şi aspru? 
Chiar dacă aş câştiga inima jupâniţei cu timpul, poate că el 
ar prefera să rămână nemăritată, decât să ajungă soţia unui 
pârlit ca mine sau ca vreunul dintre voi. 

— Na-cţi-o bună! se cruci Jan. Păi ce jupân Pagowski e 
castelan de Cracovia sau marele hatman? Dacă eşti bun 
pentru noi, nici lui nu-i este îngăduit să strâmbe din nas. 


Suntem noi, Bukojemski, nişte peţitori neînsemnaţi pentru 
el? Nepricopsitul! E bătrân şi în curând o să-şi dea duhul, 
mai bine să aibă grijă ca sfântul Petru să nu-i zdrobească 
degetele cu poarta cerului. Apără-l, sfinte Petre, şi spune-i 
aşa: „O, fiule, cât timp ai fost în viaţă, n-ai ştiut să-i respecţi 
pe cei de un sânge cu mine, acum pupă câinele-n bot!” Aşa 
să-i spui după ce-o muri! Noi, însă, nu-l vom lăsa să ne 
umilească nici în timpul vieţii. Cum adică? Dacă n-avem 
avere, trebuie să-şi bată joc de noi şi să ne socotească 
ţărani neciopliţi?... Asta să fie răsplata pentru slujirea ţării, 
pentru sângele şi rănile noastre? O, fraţii mei, orfanii 
Domnului, nu puţine nedreptăţi am indurat până acum, dar 
nimeni nu ne-a adus o jignire atât de mare. 

— Adevărat, adevărat! întăriră jalnic Lukasz, Marek şi 
Mateusz. 

Şi lacrimi de durere le şiroiră din belşug pe obraji. Când 
se mai liniştiră, începură să se revolte, deoarece socoteau 
că nişte oameni vrednici nu trebuiau să uite asemenea 
insultă. 

Marek, cel mai viforos dintre fraţi, fu cel dintâi care aminti 
de răsplată. 

— Nu putem să-l provocăm la duel cu sabia, îşi dădu cu 
părerea, pentru că este bătrân şi-i lipseşte braţul stâng, dar 
dacă a arătat că ne dispreţuieşte, trebuie să ne răzbunăm. 
Ce trebuie să fac? Spuneţi voi...! 

— Mi-au îngheţat picioarele de ger, răspunse Lukasz, şi 
acum îmi ard grozav. Dacă nu era asta, născoceam îndată 
ceva. 

— Iar mie îmi arde capul, nu picioarele. 

— Din bărdaca goală şi aşa n-ai ce turna. 

— Râde ciob de oală spartă! i-o reteză Jan. 

— În loc să vă gândiţi la răspuns, voi începeţi iar să vă 
certaţi! se burzului Marek. 

Interveni, însă, iarăşi Cyprianowicz. 

— Răspuns? întrebă. Pentru cine? 

— Pentru Pagowski. 


— Şi de ce vreţi să-i răspundeţi? 

— De ce? Cum adică de ce? 

Se priviră uluiţi, apoi se întoarseră spre Marek. 

— Tu ce vrei de la noi? 

— Dar voi ce vreţi...? 

— Sfatul se amână până mâine, îi potoli Cyprianowicz. Uite 
că şi focul se stinge în cămin, iar miezul nopţii a trecut de 
mult. Paturile vă aşteaptă lângă perete; odihna ni se cuvine 
cu prisosinţă după cât am trudit prin ger. 

Focul se stinse într-adevăr şi în încăpere se lăsă 
întunericul, aşa că îndemnul gazdei îi convinse pe jupânii 
Bukojemski. 

Mai tăifăsuiră un răstimp, din ce în ce mai încet, apoi se 
auziră şoaptele rugăciunilor întrerupte de oftaturi adânci. 

Tăciunii din cămin începură să se acopere cu cenuşă şi să 
înnegrească; din când în când, ţiuia ceva în focul ce se 
stingea, iar greierii ţârâiau prin colţuri parcă de dorul 
luminii. 

În obscuritatea încăperii, se mai auzi bocănitul cizmelor 
aruncate din picioare pe podea, după care se aşternu un 
timp tăcerea, întreruptă curând de sforăiturile celor patru 
fraţi adânciţi în somn. 

Tânărul Cyprianowicz nu putea să adoarmă, deoarece 
toate gândurile i se roteau în jurul jupâniţei Sieniiska, 
asemenea albinelor harnice în jurul florii. 

Cum putea să adoarmă cu astfel de roi în cap. 

Închise ochii o dată şi încă o dată, dar văzând că nu 
foloseşte la nimic, se gândi: „Mă duc să văd dacă la ea mai e 
lumină.” 

Şi ieşi. 

Fereastra jupâniţei Sienifiska nu mai era luminată, doar 
razele lunii tremurau în geamuri ca pe o apă curgătoare. 

Totul era tăcut şi cufundat într-un somn atât de adânc, că 
până şi zăpada părea că doarme în scalda verzuie a luminii 
împrăştiate de lună. 


— Ştii oare că mi te peţesc? şopti tânărul Cyprianowicz, 
privind la fereastra argintată a jupâniţei. 

CAPITOLUL II. 

Dintr-o ospitalitate înnăscută şi după obicei, jupân 
Cyprianowicz, bătrânul, nu se zgârci cu rugăminţile ca 
oaspeţii să rămână mai mult timp la Jedlinka. Ajunse până 
acolo încât îngenunche înaintea jupânesei Winnicka, lucru 
nu prea lesnicios din cauza podagrei care, deşi la început, îi 
producea destulă supărare. Toate acestea, însă, nu ajutară 
la nimic. Jupân Pagowski se îndărătnici să plece acasă 
înainte de amiază, aşa că până la urmă fu nevoit să cedeze, 
fiindcă nu mai avu ce spune când oaspetele îl încunoştinţă 
că aştepta musafiri la Belczaczka. Porniră deci înainte de 
prânz, într-o zi senină, geroasă şi pe o vreme minunată. 
Promoroaca de pe copaci şi zăpada de pe câmpuri parcă 
erau presărate cu mii de scântei ce licăreau în soare atât de 
puternic, încât ochiul abia mai suporta strălucirile din cer şi 
de pe pământ. Caii mergeau în trap întins, de le juca splina; 
talpeţii săniilor şuierau alunecând pe zăpada întărită. 
Perdeluţele laterale erau date la o parte şi mereu, ba la o 
ferestruică, ba la cealaltă, se ivea chipul jupâniţei Sieniiska 
cu ochişorii veseli şi năsucul înroşit de ger, asemenea unui 
portret surâzător în ramă. 

Înainta astfel ca o fiică de rege, deoarece careta era 
înconjurată de o ceată alcătuită din jupânii Bukojemski şi 
tânărul Cyprianowicz. Aceştia, călărind pe cai buni din 
grajdurile de la Jedlinka (pentru că pe ai lor îi vânduseră 
sau îi lăsaseră amanet o dată cu cele mai bune săbii jupânii 
Bukojemski), întârziau pe de lături, aci ridicându-şi caii în 
două picioare, aci gonind înainte cu asemenea iuţeală, că 
bulgării de zăpadă, zvârliţi de copite pe drumul îngheţat, 
sfârâiau prin văzduh ca nişte pietre. 

Poate că jupân Pagowski nu era neapărat bucuros de 
ceata însoţitoare; la plecare, îi rugase chiar pe cavaleri să 
nu se obosească, întrucât ziua nu-i ameninţa nici o 
primejdie pe drum, iar tâlharii din pădure nu dăduseră 


semne de viaţă, dar când se încăpăţânaseră să le conducă 
pe cele două jupânese, nu-i mai rămăsese decât să le 
răsplătească politeţea cu politeţe şi să-i poftească la 
Belczaczka. Obţinuse, de asemenea, şi făgăduiala jupânului 
Cyprianowicz că-i va întoarce vizita, dar abia peste câteva 
zile, fiindcă bătrânului îi venea greu să plece de acasă pe 
neaşteptate. 

Călătoria se scurgea repede; cavalerii îşi petreceau timpul 
întrecându-şi caii, iar jupâniţa Sieninska apărând la 
ferestruicile caretei. Se opriră abia pe la mijlocului 
drumului, ca să lase caii să răsufle, la cârciuma numită 
destul de nepotrivit „Jaful”, lângă care se afla o fierărie şi 
un şopron. Fierarul potcovea un cal pe medeanul dinaintea 
fierăriei, iar dincolo de cârciumă aşteptau câteva sănii 
ţărăneşti, la care erau înhămate gloabe costelive, muşcate 
de bărzăuni, cu cozile ascunse între picioarele dinapoi şi 
torbele cu grăunţe agăţate pe cap. 

Oamenii ieşiră din cârciumă şi se opriră în apropiere să 
privească la careta înconjurată de călăreţi. Nu erau ţărani, 
ci olari şi târgoveţi de la Kozienice, care vara făceau oale, 
iar iarna, când se putea merge cu sania, le vindeau prin 
sate sau mai ales pe la iarmaroacele din împrejurimi. Li se 
părea că în asemenea caretă înconjurată de şleahtici atât 
de arătoşi trebuie să se afle un dregător mare, aşa că, deşi 
era ger, îşi scoaseră căciulile, uitându-se cu interes la noii 
sosiți. 

Călătorii, îmbrăcaţi călduros, nu coborâră din caretă, iar 
călăreţii rămaseră şi ei pe cai; doar unul dintre slujitorii lui 
jupân Pagowski se duse cu un urcior de vin şi o oală să le 
încălzească pentru boieri la focul din cârciumă. Între timp, 
jupân Pagowski le porunci târgoveţilor să se apropie şi 
începu să-i întrebe de unde sânt, unde se duc şi dacă nui-a 
ameninţat vreo primejdie din partea fiarelor sălbatice. 

— Cum să nu ne amenințe, luminăţia ta, răspunse un 
târgoveţ bătrân, numai că noi mergem ziua şi în grup mare. 
Îi aşteptăm aici pe ai noştri din Przytyk şi de prin alte părţi. 


Poate că o să se strângă şi ceva ţărani şi dacă o să ne 
adunăm zece-douăzeci de sănii, o să plecăm noaptea, iar 
dacă nu, nu, deşi nu umblăm nici noi cu mâinile goale. 

— Dar oamenii, a păţit cineva ceva? 

— Lupii au mâncat un ovrei, s-aude că ziua în amiaza 
mare. Avea gâşte, pentru că au rămas penele pe drum, iar 
din om şi cal nu se mai văd decât oasele. Lumea a cunoscut 
că e ovrei numai după tichie. lar astăzi de dimineaţă a venit 
aici un şleahtic pe jos, care a petrecut toată noaptea într-un 
pin. Zice că i-a căzut calul şi lupii l-au sfâşiat sub ochii lui. A 
îngheţat atât de rău în copac, încât abia putea să 
vorbească, iar acum doarme. 

— Cum îl cheamă? N-a spus de unde este? 

— Nu. A băut numai bere fiartă şi s-a prăbuşit îndată ca 
mort pe laviţă. 

Jupân Pagowski se întoarse spre cavaleri: 

— Auziţi, domniile voastre? 

— Auzim. 

— Trebuie să-l trezim şi să-l întrebăm. A rămas fără cal, 
cum să-l lăsăm aici? Slujitorul meu ar putea să încalece pe 
celălalt cal de ham, alături de ajutorul vizitiului, şi să i-l dea 
pe al lui străinului. Ei zic că e şleahtic... Poate că vine de 
departe? 

— Se vede că se grăbea, adăugă Stanistaw Cyprianowicz, 
de vreme ce a pornit noaptea la drum şi încă de unul singur. 
Mă duc să-l trezesc şi să-l întreb. 

Dorinţa lui se arătă însă de prisos, deoarece tocmai atunci 
ieşi din cârciumă slujitorul, purtând o tavă de lemn, pe care 
abureau cănile cu vin, şi ajungând la caretă, spuse: 

— Stăpâne, jupân Taczewski este aici. 

— Jupân Taczewski? Ce dracu' face el aici? 

— Jupân Taczewski? repetă jupâniţă Sieninska. 

— Se îmbracă şi vine numaidecât, adăugă slujitorul. Cât 
pe-aci să-mi răstoarne tava, când a aflat că domniile voastre 
sunteţi aici... 

— Pe tine cine te întreabă de tavă...? 


Flăcăiandrul tăcu, de parcă şi-ar fi pierdut glasul, iar 
jupân Pagowski luă o cană cu vin, sorbi o dată, de două ori, 
apoi îi spuse lui Cyprianowicz cu anume supărare: 

— E un cunoscut de-al nostru şi chipurile vecin... de lângă 
Czarna... Un ştrengar cu mintea neaşezată. Se trage din 
neamul Taczewski de pe locurile astea, pe vremuri, mă rog, 
tot ţinutul... 

Lămuririle bătrânului Pagowski fură întrerupte de apariţia 
lui jupân Taczewski care, ieşind în grabă din cârciumă, se 
apropie de caretă cu pasul apăsat şi o anume sfială 
întipărită pe faţă. Era un şleahtic tânăr, de statură mijlocie, 
cu ochii negri, frumoşi, dar sărac lipit. Pe cap, avea o 
căciulă după moda ungurească, amintind de vremurile lui 
Batory123), iar pe trup un contăş cenuşiu, căptuşit cu 
blană de oaie. În picioare, purta cizme suedeze cu carâmbi 
uriaşi, care aproape că-i acopereau pulpele. În Polonia, nu 
mai avea nimeni asemenea încălțări, era limpede aşadar că 
fuseseră dobândite în război pe timpul lui Jan 
Kazimierz(24) şi scoase din magazia de vechituri de 
nevoie. Apropiindu-se, se uita cu schimbul când la jupân 
Pagowski, când la jupâniţa Sieninska şi zâmbea arătându-şi 
dinţii albi, sănătoşi, dar zâmbetul lui era trist şi chipul 
răvăşit, chiar puţin ruşinat. 

— Mă bucur grozav, rosti oprindu-se lângă caretă şi 
înclinându-se cu căciula în mână, că vă văd sănătoşi, pe 
domnia ta, jupâniţă, şi pe domnia ta, binefăcătorul meu, 
fiindcă drumul e primejdios, lucru de care eu însumi am 
avut prilejul să mă conving. 

— Pune-ţi căciula pe cap, că-ţi îngheaţă urechile, răspunse 
jupân Pagowski cu asprime. Mulţămim pentru grijă. Dar 
domnia ta de ce umbli creanga prin pădure? 

Taczewski privi cu luare aminte la jupâniţă, ca şi când ar fi 
vrut s-o întrebe: „poate că tu ştii de ce?” dar văzând că 
aceasta ţine ochii plecaţi şi îşi face de lucru muşcând 
bentiţa de la glugă, spuse cu glasul apăsat: 


— Aşa, mi-a venit cheful să privesc la luna de deasupra 
pădurii. 

— Năstruşnic chef. Calul ţi l-au sfârtecat lupii? 

— L-au sfârtecat, într-adevăr, fiindcă eu însumi îl făcusem 
să-şi dea duhul înainte... 

— Cunoaştem. Şi ai stat toată noaptea într-un pin, ca o 
cioară... 

Aici, jupânii Bukojemski izbucniră într-un râs uriaş, de li se 
ridicară caii în două picioare, iar Taczewski se întoarse şi-i 
numără pe rând din ochi cu luciri reci ca gheaţa în pupile şi 
totodată ascuţite ca tăişul săbiei. 

După aceea, îi spuse lui jupân Pagowski: 

— Nu ca o cioară, ci ca un şleahtic fără cal, de care 
domniei tale îţi este îngăduit să râzi, dar alţii ar putea să o 
păţească. 

— Oho! ho! ho! repetară jupânii Bukojemski, îndemnându- 
şi caii spre el. Feţele li se întunecară într-o clipă şi începură 
să-şi muşte mustăţile ameninţător, dar tânărul îşi înălţă 
capul şi îi privi iarăşi sfidător. 

Atunci, glasul lui jupân Pagowski răsună atât de puternic şi 
poruncitor, de parcă se aflau cu toţii sub comanda 
bătrânului. 

— Fără gâlceavă, rogu-vă!... Asta-i jupân Taczewski, rosti 
după o vreme mai blând, adresându-se cavalerilor, iar ăştia- 
s jupân Cyprianowicz şi jupânii Bukojemski, cărora, pot zice 
că le datorăm viaţa, pentru că lupii ne-au atacat şi pe noi 
ieri. Insperate(25), ne-au sărit în ajutor dar la timp şi cu 
folos. 

— La timp, repetă apăsat jupâniţa Sieniiska, ţuguindu-şi 
puţin buzele şi privind cu recunoştinţă la Cyprianowicz. 
Taczewski roşi, pe faţă i se răsfrânse umilinţa, ochii i se 
acoperiră de ceaţă şi răspunse cu glasul nespus de jalnic: 

— La timp! pentru că sânt o ceată întreagă şi au noroc de 
cai buni, pe când bietul meu fugar a pierit între colții 
lupilor, lipsindu-mă de cel mai bun prieten. Dar, aici privi cu 
mai multă bunăvoință la fraţii Bukojemski, sfinte să vă fie 


mâinile, domniile voastre, fiindcă aţi făcut ce-aş fi vrut şi eu 
din tot sufletul să fac, însă nu mi-a îngăduit Dumnezeu... 

Jupâniţa Sienihska era se vede foarte schimbătoare, ca 
orice femeie, sau poate că îi părea rău de Taczewski, fiindcă 
ochii ei deveniră dintr-o dată galeşi şi se umeziră, pleoapele 
i se zbătură şi întrebă cu alt glas: 

— Bătrânul cal moldovenesc?... Doamne, eu ţineam atât de 
mult la el. Mă cunoştea şi el... 

Taczewski o privi cu o recunoştinţă adâncă. 

— 'Te cunoştea, domnia ta, te cunoştea... 

— E, jupâne Jacek... nu te lăsa frânt de durere... 

— Am suferit eu şi înainte, dar călare, acum însă voi suferi 
pe jos. Să te răsplătească Dumnezeu, jupâniţă, pentru 
vorba bună... 

— Domnia ta, deocamdată încalecă pe cel sur, îl îndemnă 
jupân Pagowski. Slujitorul o să urce pe cel de lângă ajutorul 
vizitiului sau o să stea pe bancheta din spatele caretei. Vezi 
că printre lucruri se află şi o burcă, îmbracă-te, că ai 
îngheţat toată noaptea, iar acum se lasă din nou gerul. 

— E, da' de unde, refuză. Înadins nu mi-am luat şuba şi mi- 
e cald! 

— Atunci, la drum! 

Porniră numaidecât. Jacek Taczewski îşi mână calul spre 
ferestruica stângă a caretei, iar Stanistaw Cyprianowicz 
spre cealaltă, aşa că jupâniţa, aşezată în faţă, putea să se 
uite lesne la amândoi, fără să se întoarcă. 

CAPITOLUL III. 

Jupânii Bukojemski nu erau prea bucuroşi de tovărăşia lui 
Taczewski. Furioşi că ocupase locul de lângă caretă, se 
strânseră laolaltă şi începură să chibzuiască: 

— S-a uitat de sus la noi, spuse Mateusz. Pe Dumnezeu din 
cer, a vrut să ne umilească! 

— Iar acum şi-a întors calul cu coada la noi. Ce ziceţi de 
una ca asta? 

— Păi cu capul nu-l poate întoarce, deoarece calul nu 
merge înapoi ca racul. Dar nu încape îndoială că umblă 


după jupâniţă, remarcă Marek. 

— Ai văzut bine. Ia uitaţi-vă cum se mai îndoaie şi se 
fuduleşte. Dacă i s-ar rupe cureaua de la scară, ar cădea de 
pe cal. 

— N-o să cadă, bătu-l-ar, că stă bine în şa, iar cureaua de 
la scară e bună. 

— Îndoaie-te, îndoaie-te, până nu te îndoim noi de tot! 

— Băgaţi de seamă! Iar îi zâmbeşte! 

— Ce facem, fraţilor? Îl lăsăm să-şi facă de cap? 

— Nicidecum, pe viaţa mea! E drept, fătuţa nu-i pentru 
noi, dar ţineţi minte ce am hotărât ieri? 

— Na-ţi-o bună! Pesemne că şi-a dat seama, că pare 
mintos flăcăul, şi acum îi face curte în ciuda noastră. 

— Şi din dispreţ pentru sărăcia noastră. 

— Ia te uită, marele magnat pe calul altuia! 

— Păi, nici noi nu călărim pe ai noştri. 

— Da, dar ne-a mai rămas o gloabă, dacă trei din noi stau 
acasă, unul poate pleca fie şi la război, pe când ăsta n-are 
nici măcar şaua lui, pentru că i-au sfâşiat-o lupii. 

— Şi mai ţine şi nasul pe sus. Ce-o fi având cu noi, puteţi 
să-mi spuneţi? 

— Hai să-l întrebăm! 

— Acum? 

— Îndată, dar cu cuviinţă, ca să nu-l supărăm pe bătrânul 
Pagowski. 

O să-l provocăm la duel abia după ce vom auzi ce 
răspunde. 

— Şi atunci va fi al nostru. 

— Care dintre noi s-o facă? 

— Eu, că sânt cel mai mare. Numai să-mi scutur ţurţurii de 
pe mustăţi! 

— Vezi să nu uiţi ce zice. 

— O să-i repet vorbele ca pe o rugăciune. 

Spunând acestea, cel mai vârstnic dintre jupânii 
Bukojemski începu să-şi fărâmiţeze ţurţurii de gheaţă de pe 


mustăţi, apoi îşi apropie calul de fugarul lui Taczewski şi 
rosti: 

— Domnia ta... 

— Ce este? întrebă Taczewski, dezlipindu-şi cu părere de 
rău privirile de la caretă. 

— Domnia ta, ce ai cu noi? 

Taczewski se uită o clipă la el cu uimire, după care 
răspunse: 

— Nimic. 

Şi înălţând din umeri, se întoarse iarăşi spre caretă. 

Bukojemski tăcu un răstimp, întrebându-se dacă trebuie 
să se ducă la ceilalţi fraţi şi să le repete răspunsul, sau să 
continue vorba. Gândul din urmă i se păru cel mai potrivit, 
aşa că urmă: 

— Dacă socoteşti că vei dobândi ceva, eu îţi spun ce mi-ai 
spus şi tu mie: nimic! 

Pe chipul lui Taczewski se răsfrânseră plictiseala şi 
iritarea, deoarece înţelese că fraţii căutau ceartă cu tot 
dinadinsul, iar lui nu-i ardea câtuşi de puţin de gâlceavă. Cu 
toate acestea, se gândi că trebuie să răspundă într-un fel 
care să sfârşească discuţia. 

Întrebă deci: 

— Ceilalţi fraţi de asemenea...? 

— Păi, cum altfel! Dar cum adică de asemenea? 

— Asta ghiceşte domnia ta, iar acum rogu-te să nu mă 
întrerupe de la o îndeletnicire mai plăcută. 

Bukojemski îl mai însoţi vreo zece-cincisprezece paşi, apoi 
opri calul. 

— Ce ţi-a spus? Vorbeşte deschis! întrebară fraţii. 

Jan repetă. Nu se bucurară prea mult. 

— N-ai ştiut să-l stârneşti, îi reproşă Lukasz. Trebuia să-i 
înghionteşti mârţoaga cu scara în burtă sau, ştiind că-l 
cheamă Jacek, să-i zici: uite maţe! 

— Sau să-i zici aşa: dacă ţi-au mâncat lupii calul, cumpără- 
ţi o capră de la Przytyk. 


— Nu-i timpul trecut, dar ce-a vrut să spună prin „ceilalţi 
fraţi de asemenea?” 

— Poate că a vrut să întrebe: sânt şi ei tot nişte 
prostănaci? 

— Mai mult ca sigur! Pe legea mea! exclamă Marek. Nu 
putea să se gândească la altceva! Şi acum ce facem? 

— Ori moare el, ori noi! Pentru Dumnezeu, asta-i o erezie 
despre care trebuie să-i spunem şi lui Stach. 

— Să nu-i spui nimic, fiindcă de vreme ce-i dăm lui 
jupâniţa, Stach s-ar cuveni să-l provoace la duel, aşa că noi 
trebuie să i-o luăm înainte. 

— Când? 

— La Pagowski, nu merge. lar Betczaczka e aproape. 

Într-adevăr, Betlczaczka nu era prea departe. La marginea 
pădurii, se vedea crucea înălţată de jupân Pagowski, cu 
Mântuitorul de tablă între două sulițe; spre dreapta, acolo 
unde drumul cotea dincolo de pădure, se zărea lunca 
întinsă cu dâlma arinişului crescut de-a lungul pârâului; în 
spatele tufişurilor de arin, pe partea cealaltă, mai înaltă, se 
iţeau coroanele desfrunzite ale copacilor uriaşi şi fumurile 
caselor. 

În curând, convoiul ajunse în sat, iar după ce trecu de 
îngrădituri şi acareturi, înaintea ochilor călăreţilor se ivi 
conacul lui jupân Pagowski. 

Curtea largă era înconjurată de o palisadă veche, 
putrezită şi pe alocuri ruptă. Din timpuri străvechi, prin 
aceste părţi nu se abătuse nici un vrăjmaş, aşa că nu se 
îngrijea nimeni de apărarea aşezării. În bătătura întinsă, 
erau două porumbare. Într-o parte, se înălța clădirea 
pentru slujitori, iar în cealaltă magazia, hambarul şi un 
şopron mare pentru uscat şi afumat brânza, întocmit din 
trunchiuri subţiri şi scânduri aşezate în cruciş. În faţa casei 
şi împrejurul curţii, erau bătuţi în pământ pari nu prea 
înalţi cu inele de fier pentru legarea cailor; fiecare par era 
împodobit cu o căciulă de zăpadă îngheţată. Conacul era 
vechi, încăpător şi cu acoperişul scund de paie. Pe medean, 


umblau de colo-colo câinii, iar printre ei se plimba o barză 
îmblânzită cu aripa ruptă, care pesemne ieşise cu o clipă 
înainte din odaia caldă ca să se mişte în aerul rece de afară. 

În casă, erau aşteptaţi, deoarece jupân Pagowski repezise 
un flăcăiandru să dea de ştire. Acelaşi slujitor le ieşi acum 
în întâmpinare şi spuse înclinându-se: 

— A venit jupân Grothus, starostele(26) de Rajgrâd. 

— Pentru Dumnezeu! strigă Pagowski, aşteaptă de mult? 

— Nu e nici un ceas de când a sosit. Voia să plece, dar i-am 
spus că domnia ta ai să te întorci îndată. 

— Bine i-ai spus. 

După care, se întoarse spre oaspeţi: 

— Poftiţi, domniile voastre, jupân Grothus este o rudă a 
mea dinspre soţie. Se întoarce pe aici de la Varşovia, de la 
fratele lui, fiindcă este deputat în seim(27). Intraţi, rogu- 
vă! 

În curând, se aflară în încăperea de oaspeţi înaintea 
starostelui de Rajgrâd, care mai că atingea tavanul cu 
capul, deoarece îi întrecea puţin în înălţime până şi pe 
jupânii Bukojemski, iar odăile erau neobişnuit de scunde în 
toată casa. Jupân Grothus era un şleahtic arătos cu privirea 
înţeleaptă, faţa şi chelia de cârmuitor, iar fruntea brăzdată 
de o tăietură vindecată între sprâncene la rădăcina nasului. 
Această cicatrice, asemănătoare cu o încreţitură, 
împrumuta chipului o expresie aspră şi parcă mânioasă. 
Acum, însă, îi zâmbi cu bunăvoință lui jupân Pagowski şi 
deschise braţele exclamând: 

— Uite că eu, oaspetele, îl întimpin pe adevăratul stăpân în 
casa lui. 

Jupân Pagowski îi înconjură gâtul cu braţul şi răspunse: 

— Ce oaspete drag! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, 
frăţioare, că ai trecut pe la mine. Ce se mai aude pe acolo? 

— De privatis128), bine, iar de publicis, de asemenea 
bine, pentru că-i război. 

— Război! Cum adică? Deja? Noi? 


— Noi încă nu, dar alianţa cu împăratul va fi iscălită în 
martie, iar după aceea, războiul e sigur. 

Cu toate că încă dinaintea Anului Nou începuse să se 
vorbească despre viitorul război cu turcii şi unii nu se mai 
îndoiau de el, confirmarea zvonurilor de către un om atât 
de cunoscut şi hârşit cu treburile publice, ca jupân Grothus, 
făcu o impresie adâncă asupra lui Pagowski şi a tinerilor săi 
oaspeţi. Abia apucă stăpânul casei să-i prezinte starostelui, 
că şi începu discuţia despre război, despre Tekeli şi 
încăierările sângeroase din Ungaria, a căror faimă se 
răspândise, asemenea unui pârjol uriaş, până în Austria şi 
Polonia. Avea să fie un război cumplit, de care tremurau 
împăratul de la Roma şi toate ţinuturile nemţeşti. Priceput 
în ale politicii, jupân Grothus le spuse că Poarta va urni 
jumătate din Asia şi toată Africa, pentru a alcătui o forţă 
cum nu se mai văzuse, dar aceste veşti nu stricară nimănui 
buna dispoziţie, dimpotrivă, sătui de odihna îndelungată de 
acasă, tinerii ascultau cu bucurie, întrucât războiul le 
oferea timp liber pentru slavă, merite şi chiar pentru 
foloase. 

De aceea, auzindu-l pe staroste vorbind astfel, Mateusz 
Bukojemski îşi lovi genunchiul cu palma, de răsună 
încăperea, şi rosti: 

— Jumătate din Asia şi încă cineva? Ehei! Parcă-i pentru 
prima dată! 

— Nu-i prima dată, adevărat grăieşti, domnia ta! încuviinţă 
stăpânul casei, a cărui faţă de obicei posomorâtă se lumină 
de bucurie. Dacă este lucru sigur, scrisorile vor fi trimise 
curând şi va începe strângerea oştirii. Deie Domnul să fie 
cât mai repede. Bătrânul Dziewiatkiewicz a fost la Hotin, 
deşi era orb de amândoi ochii. Feciorii îi îndreptau sulița 
pentru năvală şi izbea şi el în ieniceri ca şi ceilalţi. Dar eu n- 
am nici un fiu! 

— Apăi, frăţioare, dacă cineva are dreptul să rămână 
acasă, acela eşti tu, îl îmbună starostele. E rău că n-aiun 


fecior la război, tot atât de rău e să n-ai ochi, dar cel mai 
rău este să n-ai mână. 

— Am învăţat să mânuiesc sabia cu amândouă mâinile, 
răspunse jupân Gedeon, iar frâul se poate ţine şi în gură. În 
sfârşit... Aş fi vrut să mor luptând cu duşmanul... pe câmpul 
de luptă... Şi nu numai pentru că mi-au distrus fericirea 
vieţii... Nu ca să mă răzbun... o, nu! Spun adevărul curat, 
am îmbătrânit, am văzut multe, am chibzuit îndelung şi am 
cunoscut atâta răutate omenească, atâta neorânduială în 
Republica asta a noastră, atâtea seimuri întrerupte din 
cauza intereselor, atâta neascultare şi fărădelegi, încât vă 
spun, domniile voastre, că nu o dată l-am întrebat disperat 
pe Dumnezeu: o, Doamne, de ce ai mai creat Republica şi 
poporul nostru? Abia acum, când marea păgânilor se umflă, 
când balaurul spurcat deschide botul să înghită lumea 
întreagă şi creştinătatea, când, aşa cum spui domnia ta, 
împăratul de la Roma şi toate ţinuturile nemţeşti tremură în 
faţa acestei năvale, ştiu pentru ce ne-a creat Dumnezeu şi 
ce îndatorire ne-a menit. Şi turcii cred la fel. N-au decât să 
tremure alţii, noi n-o să tremurăm, cum n-am tremurat nici 
altădată; să curgă sângele nostru, fie şi până la ultima 
picătură, împreună cu al meu, amin! 

Ochii lui jupân Pagowski se umeziră din pricina emoţiei, 
dar nu îngădui lacrimilor să-i şiroiască pe obraji; poate 
pentru că se scurseseră toate mai demult sau poate că era 
un om aspru cu sine şi cu ceilalţi. Jupân Grothus îi înconjură 
gâtul cu braţul, îl sărută pe amândoi obrajii şi întări: 

— Adevărat, prea adevărat! La noi e mult rău şi numai cu 
sângele nostru ne putem răscumpăra înaintea Domnului. 
Asta-i datoria, slujba încredinţată nouă de Dumnezeu, asta-i 
predestinarea poporului nostru. Se apropie timpul când va 
trebui s-o dovedim... Aşa-i! Umblă vorba că păgânii îşi vor 
îndrepta năvala asupra Vienei. Vom merge acolo şi în faţa 
lumii întregi vom arăta că nu suntem altceva decât oştenii 
lui Cristos, meniţi să apărăm credinţa şi crucea. Ioate 
noroadele care au trăit liniştite până acum în spatele 


nostru, vor vedea în lumina zilei dumnezeieşti cum ne 
îndeplinim datoria; deie Domnul ca slava şi meritele noastre 
să dăinuie cât va dăinui pământul! 

La aceste cuvinte, tinerii fură cuprinşi de înflăcărare. 
Jupânii Bukojemski zvâcniră de pe scaune şi prinseră să 
strige cu glasuri puternice: 

— Să dea Dumnezeu! Când se strânge oştirea? 

lar Cyprianowicz adăugă: 

— Nu mai avem răbdare! Suntem gata, fie şi azi! 

Numai Taczewski continua să stea posomorât şi tăcea; 
veştile ce umpleau de bucurie inimile tuturor, însemnau 
pentru el doar durere şi amărăciune. Gândurile şi privirile 
lui stăruiau asupra jupâniţei care trebăluia veselă pe lângă 
masă, şi-i spuneau cu reproş şi jale nespusă: „Dacă n-ai fi 
fost tu, aş fi plecat la curtea vreunui magnat şi, chiar dacă 
nu mi-aş fi găsit norocul acolo, aş fi avut cel puţin o armură 
pe cinste şi un cal, iar acum m-aş fi înrolat sub steag, să-mi 
caut moartea sau gloria. Frumuseţea ta, privirile tale şi 
vorbele ce mi le-ai aruncat ca pe o pomană, m-au făcut să 
rămân aici şi aproape să mor de foame cu cele câteva 
brazde de pământ. Din cauza ta, n-am apucat să cunosc 
lumea şi să deprind bunele purtări. Cu ce m-am făcut 
vinovat, de parcă mi-ai robit sufletul şi trupul?... Aş prefera 
totuşi să mor, decât să nu te văd un an. Mi-am pierdut şi 
ultimul cal, grăbind în ajutorul tău, iar tu ai râs de mine şi 
te uiţi dulce la altul. Acum ce-am să fac? O să fie război. Să 
mă înrolez ca slujitor sau să mă ruşinez ajungând la 
pedestrime? Ce ţi-am făcut, de n-ai avut milă de mine 
niciodată?” 

Astfel se jeluia în sărăcia lui Jacek Taczewski, simțindu-se 
cu atât mai mult nedreptăţit de soartă, cu cât se trăgea 
dintr-un neam de cavaleri cu renume. Şi chiar dacă nu era 
adevărat că jupâniţa Sieniiska n-avusese milă de el 
niciodată, e drept că numai din pricina ei nu plecase în 
lume, trăind aici izolat de oameni, cu doi ţărani, adesea 
neavând nici ce pune în gură. Avea şaptesprezece ani, iar 


ea doar treisprezece, când o îndrăgise ca pe lumina ochilor, 
şi de cinci primăveri o iubea tot mai mult şi mai resemnat, 
fără speranţă. La început, jupân Pagowski îl primise cu 
plăcere, ca pe un urmaş al unei familii vestite, ce stăpânea 
odinioară tot ţinutul, dar mai târziu, înțelegând cum stau 
lucrurile, devenise foarte aspru, crud chiar. Fără îndoială, 
nu-i închidea uşa în nas, dar îl ţinea departe de jupâniţă, 
nutrind pentru ea cu totul alte planuri şi speranţe. Cât 
despre jupâniţă, aceasta îşi încerca puterea asupra 
tânărului, făcându-şi lucru de joacă din dragostea lui, aşa 
cum procedează orice fată cu florile de pe luncă. Se apleacă 
asupra uneia, rupe alta sau îşi împleteşte vreuna în cosiţă, 
apoi o aruncă şi nu se mai gândeşte la ea pentru ca mai 
târziu să-şi caute altele. Taczewski nu-i vorbise niciodată 
despre dragostea lui, dar ea înţelesese totul, chiar dacă se 
prefăcea că n-are habar şi că în genere nu vrea să ştie de 
nimic din ce se petrece în sufletul lui. Îl purta cu vorba, cum 
îi plăcea. O dată, urmărită de albine, se băgase în mantia lui 
şi i se tupilase la sân, dar după aceea nu-l iertase două zile. 
Uneori, îl trata aproape cu dispreţ, iar când flăcăului i se 
părea că totu-i pierdut, cu o privire dulce sau cu o vorbă 
spusă din inimă îi umplea sufletul de bucurie şi nădejde. 
Dacă adesea, din cauza vreunei nunţi, a zilei numelui sau a 
vânătorilor din împrejurimi, lipsea câteva zile de la 
Belczaczka, îi ducea tare mult dorul, dar când se întorcea, 
se răzbuna pentru aşteptarea ei şi-l necăjea şi mai abitir. 
Cele mai grele clipe erau pentru el atunci când aveau 
musafiri, iar printre ei se nimerea şi vreun tinerel chipeş şi 
întreprinzător. Jacek Taczewski credea în asemenea 
momente că în inima ei nu există nici strop de milă. Aşa 
gândea şi acum din cauza lui Cyprianowicz şi tot ce 
povestise jupân Grothus despre viitorul război, adăugase şi 
mai multă amărăciune în paharul şi aşa prea plin de 
gânduri triste. 

Taczewski se obişnuise să se stăpânească foarte bine în 
casa lui jupân Pagowski, cu toate acestea, în timpul cinei, 


abia putea sta locului, ascultând discuţia jupâniţei cu 
Stanistaw Cyprianowicz. Nefericitul flăcău băgă de seamă 
că acesta îi plăcea într-adevăr fetei, deoarece era bine 
făcut, destoinic şi cu mintea ageră. La masă se discuta tot 
despre viitoarea recrutare. Aflând de la jupân Grothus că s- 
ar putea ca el însuşi să strângă oşteni prin aceste locuri, 
Cyprianowicz se întoarse deodată spre jupâniţă şi o întrebă: 

— Domnia ta, ce steaguri preferi? 

Jupâniţă privi la umerii lui şi răspunse: 

— Pe cele de husari. 

— Din cauza aripilor? 

— Întocmai. Am văzut o dată nişte husari şi am crezut că 
sânt oştenii cerului; i-am visat după aceea în două rânduri. 

— Nu ştiu dacă mă vei visa şi pe mine în caz că voi ajunge 
la husari, dar e sigur că eu te voi visa pe domnia ta, şi tot 
aşa cu aripi. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că aşa arată un înger. 

Jupâniţă Sienihska îşi cobori ochii şi genele îi adumbriră 
obrăjorii rumeni, apoi dădu răspuns: 

— Du-te la husari, domnia ta! 

Taczewski îşi încleştă dinţii şi îşi trecu mâna peste fruntea 
asudată, dar cât dură cina, nu avu parte de nici un cuvinţel 
şi de nici o privire. Abia când se ridicară cu toţii de la masă 
şi în încăpere se iscă zgomot de scaune târşite, glasul 
îndrăgit îi şopti dulce la ureche: 

— Şi domnia ta ai să pleci la război? 

— La pieire! la pieire! încuviinţă jupân Jacek. 

În acest răspuns, era o durere atât de adâncă şi 
neprefăcută, încât glăsciorul iubit se auzi iarăşi, mişcat 
parcă: 

— Ce rost are să întristezi lumea? 

— E, după mine n-o să plângă nimeni. 

— De unde ştii, domnia ta? şopti pentru a treia oară glasul 
fecioarei. 


După care, asemenea unei minunate apariţii de vis, se 
duse la ceilalţi oaspeţi şi înflori ca un trandafir în alt colţ al 
încăperii. 

Între timp, jupânii mai vârstnici se aşezară după cină la un 
pahar cu mied şi săturându-se să tot vorbească despre 
treburile obşteşti, trecură la cele particulare. Jupân 
Grothus o urmări o vreme cu ochi înduioşaţi pe jupâniţa 
Sieninska, apoi zise: 

— Parcă-i o lumânare! Priveşte, domnia ta, la tinerii ăştia 
care se învârtesc ca fluturii în jurul flăcăruii! Nu-i de 
mirare, căci dacă n-ar fi anii, şi vârstnicii ar face la fel. 

Dar jupân Pagowski dădu din mână a lehamite. 

— Aşa şi sânt, nişte fluturi cenuşii, nimic altceva. 

— Cum adică? Doar Taczewski nu-i un fitecine! 

— Dar e sărac ca un băț. Bukojemski nu-s nici ei nişte 
pârliţi. Spun că se înrudesc şi cu sfântul Petru, lucru ce-i 
poate ajuta la intrarea în rai, dar aici pe pământ trăiesc 
tuspatru ca nişte pădurari de rând în casa din codrul 
regelui. 

Jupân Grothus rămase la fel de mirat de înrudirea fraţilor 
Bukojemski, ca şi jupân Pagowski, aşa că încercă să-l 
descoase în amănunt, până când izbucni în râs şi cuvântă: 

— Sfântul Petru este un mare apostol şi nu vreau să-l 
jignesc cu nimic, cu atât mai mult cu cât, bătrân fiind, voi 
avea curând nevoie de ocrotirea lui, dar fie vorba-ntre noi, 
ca rudă... nu prea ai cu ce te lăuda... N-a fost decât pescar, 
nimic altceva... Sfântul Iosif, care descinde din David, mă 
TOg, despre unul ca ăsta să-mi vorbeşti! 

— Eu vreau să spun că aici nu-i nici unul potrivit pentru 
această fecioară, şi nu numai printre cei aflaţi acum sub 
acoperişul casei mele, dar nici măcar prin împrejurimi. 

— Da, dar cel care stă lângă jupâneasa Winnicka?... Pare 
un cavaler vrednic. 

— Cyprianowicz? Aşa-i, n-am ce zice, dar provine dintr-o 
familie de oameni înnobilaţi numai de trei sau patru 
generaţii. 


— Atunci de ce-i chemi aici? Cupidon e un trădător şi nici 
nu-ţi dai seama când poate să-ţi strice socotelile. 

Jupân Pagowski, deşi când îi prezentase pe tineri, nu 
uitase să spună şi cât le datorează, îi povesti încă o dată în 
amănunt despre atacul lupilor şi ajutorul pe care-l 
cunoscuse din partea lor. Îi poftise acasă numai din 
recunoştinţă. 

— Bine ai făcut, îl lăudă jupân Grothus, dar ai grijă că 
Amor poate să-ţi strice planurile, pentru că şi fetei îi curge 
sânge prin vine, nu apă. 

— Ehei, scapă printre degete ca o nevăstuică, se împotrivi 
jupân Pagowski. De muşcat, nu ştiu, poate că e în stare să şi 
muşte, dar se strecoară lesne printre degete şi nu oricine 
se pricepe s-o prindă. Asta-i virtutea înnăscută a sângelui 
albastru; nu se lasă cu una, cu două, fiindcă trebuie să 
stăpânească, să conducă. Nu sânt nici eu dintre cei ce se 
lasă duşi de nas cu uşurinţă, dar nu o dată sânt nevoit să-i 
cedez. E drept că sânt foarte îndatorat neamului Sieninski, 
dar chiar dacă n-aş fi, când începe să-şi mute cosiţa de pe 
un umăr pe celălalt, să-şi plece capul şi să se uite la mine 
dintr-o parte, de cele mai multe ori face ce vrea. Nu de 
puţine ori, m-am gândit că este o adevărată onoare 
binecuvântată de Dumnezeu că fiica, ultimul vlăstar al 
acestui neam, se află în casa mea... Doar ştii şi domnia ta 
că... toată Podolia a fost a lor. Dacă e să recunoaştem 
adevărul, apoi şi familiile Danitowicz, şi ZOtkiewski, şi 
Sobieski se trag din ei... Măria sa, regele, s-ar cuveni să nu 
uite asta, mai ales că din aceste averi nemăsurate n-a mai 
rămas aproape nimic şi fata va avea ceva numai din ce-i voi 
lăsa eu... 

— Şi rudele ce-o să spună? 

— Cei din neamul meu sânt foarte departe şi nu vor avea 
pretenţii. Totuşi, adesea, nu-mi dă pace gândul că după 
moartea mea se pot ivi niscaiva greutăţi, procese, certuri... 
cum se întâmplă de obicei la noi. Mă gândesc îndeosebi la 
rudele soţiei, de la care am o parte din avere şi Betczaczka. 


— Eu nu voi intenta proces, îl asigură jupân Grothus 
zâmbind, dar pentru ceilalţi nu bag mâna în foc. 

— Asta-i, aici e buba!... Tocmai mă gândeam să plec la 
Varşovia şi să-l rog pe rege să aibă grijă de orfană în viitor, 
dar acum el este preocupat de altele. 

— Dacă domnia ta ai avea un băiat, ar fi foarte simplu să-i 
dai fata... 

Jupân Pagowski se uită la starostele de Rajgrod cu privirea 
încărcată de atâta durere, încât acesta îşi întrerupse vorba. 
Tăcură amândoi un răstimp mai lung, apoi jupân Gedcon 
rosti cu glasul tremurând de emoție: 

— Frăţioare, aş putea să-ţi răspund ca Vergiliu(29): 
„infandum iubes renovare dolores”...4307 Aşa-i... ar fi 
simplu de tot... Dar să-ţi spun ceva, dacă nu era asta, mă 
duceam de mult pe ceea lume. Fiul meu a fost răpit de mic 
de urdie. S-a întâmplat nu o dată ca oamenii să se întoarcă 
din robie chiar atunci când pierise şi amintirea lor... Ani 
întregi am aşteptat această minune, ani întregi am trăit cu 
această speranţă. Şi azi, când beau puţin, îmi spun: ce-ar fi 
totuşi!... Dumnezeu e mai mare decât aşteptarea 
omenească. Momentele de nădejde sânt însă scurte, iar 
durerea lungă şi în fiecare zi... Nu! De ce să mă amăgesc 
singur? Sângele meu nu se va uni cu cel al neamului 
Sienihski, iar dacă rudele îmi vor sfârteca avutul, această 
copilă din familia căreia îi datorez totul, va rămâne fără o 
bucată de pâine pe lume...! 

Băură iarăşi amândoi în tăcere. Jupân Grothus se gândea 
cum să îmblânzească durerea pe care i-o produsese fără să 
vrea stăpânului casei şi cum să-l mângâie în suferinţă. În 
cele din urmă, îi veni o idee şi o socoti foarte fericită. 

— Ehei, spuse, nu se află boală fără leac, aşa că domnia ta 
poţi să-i asiguri fetei o bucată de pâine fără nici o greutate. 
— În ce fel? întrebă jupân Pagowski cu anume nelinişte. 

— Păi ce, nu se întâmplă de atâtea ori ca oameni mai în 
vârstă să ia de neveste fete cu anii neîmpliniţi? lată un 
exemplum din, istorie: marele hatman Koniecpolski, deşi 


era mai bătrân ca tine, s-a căsătorit cu o fecioară încă 
necoaptă. E drept, însă, că, înghițind prea multe hapuri 
întineritoare, a murit în prima noapte după cununie, dar 
nici jupân Makowski, pocillator(31) de Radom, nici jupân 
Rudnicki, starostele de vânătoare, n-au murit, cu toate că 
amândoi aveau peste şaptezeci de ani... Domnia ta te ţii 
destul de bine... Dacă Domnul Dumnezeu te va blagoslovi 
cu un fecior, cu atât mai bine, iar dacă nu, o vei lăsa pe 
tânăra văduvă în pace şi îndestulare, şi va putea să-şi 
aleagă bărbatul dorit. 

E greu de spus dacă lui jupân Pagowski îi trecuseră 
vreodată prin minte asemenea gânduri, destul că auzind 
cuvintele starostelui de Rajgrâd, se zăpăci de-a binelea, 
turnă mied în paharul starostelui cu mâna tremurătoare, 
până când băutura aleasă începu să se scurgă de pe masă 
pe podea, şi rosti: 

— Să bem!... Pentru biruinţa armiei creştine. 

— Asta, pe de o parte, răspunse jupân Grothus urmărindu- 
şi gândul, iar pe de alta, domnia ta cugetă la cele ce-am 
spus, fiindcă mi se pare c-am nimerit-o. 

— Ei, domnia ta! Ce legătură are? Ia şi mai bea! 

Vorbirea le fu întreruptă de târşâitul scaunelor de la masa 
mai mare. Jupâneasa Winnicka şi jupâniţă Sieninska voiau 
să se ducă la culcare. Glasul jupâniţei, răsunător ca un 
clopoțel de argint, porni să repete: „noapte bună, domnia 
ta, noapte bună, domnia ta”, apoi se înclină frumos înaintea 
lui jupân Grothus, sărută mâna lui jupân Pagowski, îşi frecă 
fruntea şi năsucul ca o pisică de umărul lui şi plecă. 
Cyprianowicz, fraţii Bukojemski şi Taczewski ieşiră îndată în 
urma lor. În încăpere, rămaseră doar cei doi bătrâni şi 
tăifăsuiră îndelung, deoarece jupân Pagowski porunci să se 
aducă încă un urcior de mied şi mai bun. 

CAPITOLUL IV. 

Dacă era o simplă întâmplare sau o şotie a jupâniţei, nu se 
ştie, destul că fraţii Bukojemski căpătară o odaie mare în 
clădirea slujitorilor, iar Cyprianowicz şi laczewski una mai 


mică pentru amândoi tot acolo. Cei doi tineri se simțeau 
destul de stânjeniţi şi, ca să nu-şi vorbească, începură 
numaidecât să rostească rugăciunile, lucru care dură mai 
mult decât de obicei. Totuşi când le sfârşiră, urmă o tăcere 
stingheritoare pentru amândoi, fiindcă deşi nu-şi doreau 
binele, simțeau că nu se cuvine să se trădeze şi că 
deocamdată, câtă vreme se aflau în casa lui jupân Pagowski, 
trebuiau să se prefacă, ascunzându-şi simţămintele. 

Taczewski îşi descinse sabia, o scoase din teacă, se uită la 
tăiş în lumina focului din cămin şi se apucă s-o şteargă cu o 
cârpă. 

— După ce-a stat în ger, murmură parcă pe jumătate 
pentru sine, pe jumătate pentru Cyprianowicz, fierul 
năduşeşte la căldură şi prinde rugină. 

— Iar noaptea trecută a îngheţat de-a binelea, răspunse 
Cyprianowicz. 

O spuse fără vreo intenţie răutăcioasă, doar pentru că-i 
trecu prin cap că Taczewski petrecuse într-adevăr noaptea 
cu pricina afară pe un ger năprasnic; dar acesta sprijini 
îndată vârful săbiei în podea şi-l privi aprig în ochi. 

— Domnia ta vrei să spui că am stat în copac? 

— De bună seamă, răspunse Stanistaw cu simplitate, acolo 
nu era nici o sobă. 

— În locul meu, ce-ai fi făcut? 

Cyprianowicz era gata să răspundă: „la fel”, dar pentru că 
întrebarea fusese pusă cu glasul apăsat, rosti: 

— De ce trebuie să-mi bat capul cu asta, de vreme ce eu n- 
am fost acolo? 

Un fulger de mânie alunecă pe faţa lui jupân Jacek şi, ca să 
se stăpânească, se apucă să sufle peste lamă şi s-o frece şi 
mai avan; în sfârşit, o băgă înapoi în teacă şi zise: 

— Dumnezeu le trimite pe toate, şi bune şi rele. 

Şi ochii, scânteietori mai înainte, i se acoperiră din nou de 
tristeţe, deoarece îşi aduse aminte de singurul lui prieten, 
calul pe care-l sfâşiaseră lupii. 


Tocmai atunci se deschise uşa şi de afară intrară cei patru 
fraţi Bukojemski. 

— Gerul s-a mai muiat şi zăpada abureşte, constată 
Mateusz. 

— O să fie ceaţă, adăugă Jan. 

Deodată îl zăriră pe Taczewski; la început, nu-l văzuseră. 

— Oho! se miră Lukasz, întorcându-se spre Cyprianowicz, 
tu stai aici în asemenea tovărăşie? 

Tuspatru îşi sprijiniră mâinile în şold şi-l ţintuiră pe jupân 
Jacek cu priviri provocatoare. 

Tânărul, însă, înhăţă un scaun şi trăgându-l în mijlocul 
încăperii, îl întoarse cu o mişcare repezită spre jupânii 
Bukojemski, apoi îl încălecă îndată ca pe un cal, îşi rezemă 
coatele de spătar, înălţă capul şi se uită la ei tot atât de 
sfidător. 

Un răstimp, se înfruntară astfel; de o parte, el, cu 
picioarele larg desfăcute, încălţate în cizmele-i suedeze, de 
cealaltă, ei, umăr lângă umăr, uriaşi, ameninţători şi puşi pe 
gâlceavă. 

Cyprianowicz înţelese că avea să înceapă cearta, dar în 
acelaşi timp îi venea să râdă. Convins că va putea împiedica 
încăierarea în orice clipă, îi lăsă deocamdată să se măsoare 
din priviri. 

„Ei, e destul de curajos! îşi spuse, gândindu-se la 
Taczewski, nu se pierde cu firea!” 

În acest timp, tăcerea continua, stânjenitoare şi 
caraghioasă totodată. Jupân Jacek simţi şi el la fel şi glăsui 
cel dintâi: 

— Şedeţi, domniile voastre, nu numai că vă îngădui, dar vă 
ŞI rog. 

Fraţii Bukojemski se priviră uimiţi, încurcaţi de întorsătura 
neaşteptată a lucrurilor. 

— Cum adică? Ce-i asta? Ce-şi închipuie...? 

— Vă rog, vă rog!... repetă Taczewski, arătând câteva 
scaune fără rezemătoare. 

— Şedem, fiindcă aşa ne place, pricepi? 


— N-are rost atâta ceremonie. 

— Ce ceremonie? strigă Lukasz. Faci pe episcopul sau pe 
senatorul? Ei, tu, oi fi vreun Pompei...432). 

Taczewski nu se clinti de pe scaun, doar spinarea începu 
să-i tremure parcă de râs. 

— De ce-mi zici Pompei, domnia ta? întrebă. 

— Pentru că o meriţi. 

— Sau poate pentru că eşti un prostănac! 

— Loveşte, cine crede-n Dumnezeu! răcni Jan. 

Dar se vede că jupân Jacek se săturase de vorbă, întrucât 
se ridică pe neaşteptate şi se repezi ca o pisică spre cei 
patru fraţi. 

— Ascultaţi, încurcă-lume, rosti cu glasul rece ca oţelul, ce 
vreţi de la mine? 

— Sânge! exclamă Mateusz. 

— Nu mai scapi! răcni Marek. 

— leşi numaidecât afară!... adăugă Mateusz, punându-şi 
mâna-n şold. 

Dar Cyprianowicz se băgă repede între ei. 

— Nu vă îngădui! strigă. Aici e casa altuia. 

— Aşa-i! întări Taczewski, suntem într-o casă străină şi n- 
am să-i fac lui jupân Pagowski ruşinea de a vă cresta pielea 
sub acoperişul lui, dar o să vă găsesc mâine! 

— Mâine, o să te căutăm noi! bubui Mateusz. 

— Mi-aţi căutat ceartă cu lumânarea toată ziua! Nu ştiu de 
ce, pentru că eu nu v-am cunoscut şi nici voi pe mine, dar 
mi-o veţi plăti, fiindcă îmi voi spăla jignirea înfruntând nu 
patru, ci zece ca voi. 

— Oho, va fi de-ajuns şi unul singur. Se vede că n-ai auzit 
de fraţii Bukojemski, se burzului Jan. 

Taczewski se întoarse brusc spre Cyprianowicz: 

— Am spus patru, dar poate că şi domnia ta vrei să te 
uneşti cu aceşti cavaleri? 

Cyprianowicz se ridică şi se înclină cuviincios. 

— De vreme ce domnia ta mă întrebi... 


— Noi însă suntem primii şi mai în vârstă. Nu ne lăsăm cu 
una cu două. Ţi-am făgăduit-o şi vom tăia pe oricine-ţi va 
aţine calea. 

Taczewski privi cu luare aminte la fraţii Bukojemski, 
înţelese într-o clipă despre ce e vorba şi păli. 

— Aha, asta era, jupâne cavaler? i se adresă iarăşi lui 
Cyprianowicz. Ţi-ai plătit oameni şi acum te ascunzi în 
spatele lor? E adevărat că-i mai sigur aşa, mai fără 
primejdie, dar nu ştiu dacă asta-i purtare vrednică de un 
şleahtic şi de un cavaler! Ptiu, în ce tovărăşie mă aflu! 

Deşi avea o fire blajină, lui Cyprianowicz, auzind asemenea 
jignire, i se urcă sângele în obraji, vinele de la tâmple i se 
umflară, ochii începură să arunce fulgere, scrâşni cumplit 
din dinţi şi puse mâna pe sabie. 

— leşi! Hai afară, în clipa asta! strigă cu glasul înăbuşit de 
furie. 

Săbiile ieşiră din teacă şi odaia se lumină de strălucirile 
lamelor ce răsfrângeau flăcările focului din vatră. Dar trei 
dintre Bukojemski făcură zid între potrivnici, iar al patrulea 
îl luă în braţe pe Cyprianowicz şi porni să răcnească: 

— Staszek, pe Dumnezeu din cer, înfrânează-te! Mai întâi 
noi! 

— Noi suntem primii! repetară ceilalţi. 

— Dă-mi drumul! hârâi Cyprianowicz. 

— Întâi noi...! 

— Lasă-mă. 

— 'Ţineţi-l voi pe Staszek, că eu mă descurc singur! îi 
îndemnă Mateusz. 

Şi apucându-l de braţ pe Taczewski, începu să-l tragă într- 
o parte, ca să înceapă îndată lupta, dar acesta îşi revenise, 
aşa că îşi smulse braţul, băgă sabia în teacă şi spuse: 

— Eu hotărăsc cu cine mă voi bate mai întâi şi când! De 
aceea, vă spun: mâine şi nu aici, ci la Wyrabki. 

— A, nu scapi atât de uşor. Acum, numaidecât! 

Taczewski îşi încrucişă braţele pe piept. 


— Hm! dacă vreţi să mă omorâţi fără luptă în casă străină, 
n-aveţi decât. 

Fraţii Bukojemski fură cuprinşi de turbare. Se porniră să 
bată podeaua cu cizmele, să se tragă de mustăţi şi să 
răsufle adânc, ca nişte urşi. 

Nici unul, însă, nu cuteză să se arunce asupra lui 
Taczewski, ca să nu se acopere de ruşine. 

Acesta stătu o vreme parcă aşteptând să se repeadă la el, 
apoi îşi luă căciula ungurească, şi-o îndesă pe cap şi vesti: 

— Aşadar, vă repet, mâine! Să-i spuneţi lui jupân Pagowski 
că veniţi în vizită la mine şi să întrebaţi de drumul spre 
Wyrabki. Dincolo de pârâu, se află o troiță din timpul 
molimei. Am să vă aştept acolo la amiază... Trăsni-v-ar! 

Rosti ultimele cuvinte cu jale parcă, după care deschise 
uşa şi plecă. 

În curte, îl înconjurară câinii şi cunoscându-l prea bine, 
începură să se gudure. Tânărul privi fără să vrea la 
conovăţul de lângă fereastră, ca şi când îşi căuta calul; îşi 
aminti că nu mai e pe lume, aşa că oftă şi simțind adierea 
rece a vântului, se văietă în gând: 

— Pe omul sărac şi vântul îl bate în faţă! O să mă duc pe 
jos...! 

În acest timp, în încăpere, tânărul Cyprianowicz îşi 
frângea mâinile de durere şi mânie, spunându-le jupânilor 
Bukojemski cu mare amărăciune: 

— Cine v-a rugat? Cel mai mare vrăjmaş nu mi-ar fi făcut 
atâta rău, cât mi-aţi făcut voi cu ajutorul vostru. 

Părându-le rău de el, tuspatru se apucară să-l îmbrăţişeze 
cu rândul. 

— Staszek, îl îmbună Mateusz, în odaia noastră am găsit 
un urcior cu băutură. Pentru Dumnezeu, uită necazul...! 

CAPITOLUL V. 

Afară, se îngâna ziua cu noaptea, când preotul Woynowski 
păşea greoi prin zăpada înaltă cu felinarul în mână spre 
iepurii, porumbeii potârnichile pe care îi creştea într-o 
despărţitură din hambar. Îl urmau îndeaproape o vulpe 


îmblânzită cu clopoţelul la gât, un şpiţ pătat şi un arici ce nu 
se lăsase toropit de somnul iernii în odaia caldă a preotului. 
Toţi patru, străbătând încet curtea, se opriră sub streaşina 
de paie a hambarului, împodobită cu ţurţuri de gheaţă. Aici, 
felinarul începu să se legene, cheia hârşcâii în lacăt, se auzi 
scrâşnetul drugului, apoi scârţiitul puternic al uşii şi 
bătrânul, însoţit de animale, intră înăuntru. După o clipă, se 
aşeză pe un retevei, puse felinarul alături pe altul şi luând 
traista cu grăunţe şi foi de varză ce miroseau a pivniţă, 
căscă zgomotos şi începu să arunce boabe păsărilor pe 
podeaua de argilă. 

Mai înainte, însă, din ungherele întunecate ale coteţului, 
se apropiaseră repede trei iepuri, apoi se iţiseră în lumina 
felinarului, ca nişte boabe de mătănii strălucitoare, ochişorii 
porumbeilor şi ai potârnichilor cenuşii, înaintând în cârd 
îmbulzit şi legănându-şi capetele pe găturile îndoite. 
Porumbeii, mai îndrăzneţi, se apucară numaidecât să bată 
cu ciocul în podeală, în vreme ce potârnichile avansau cu 
teamă, privind când la boabele risipite pe jos, când la preot, 
când la vulpea cu care de altfel se obişnuiseră de mult, 
deoarece, prinse încă din timpul verii, când erau pui, şi 
crescute în casă de mici, o vedeau în fiecare zi. 

Preotul arunca întruna grăunţe şi murmura în acelaşi timp 
rugăciunea de dimineaţă: „Pater noster, qui es în coelis, 
sanctificetur...”133) 

Aici se întrerupse şi i se adresă vulpii care, rezemată de 
piciorul lui, tremura ca şi când era cuprinsă de friguri: 

— A, când le vezi, întotdeauna tremură pielea pe tine... în 
fiecare zi se întâmplă la fel. Învaţă-te să-ţi înfrânezi poftele 
înnăscute, pentru că ai mâncare bună şi nu rabzi de foame. 
Unde m-am oprit? 

Închise ochii, de parcă aştepta răspunsul cuiva, dar 
neauzindu-l, o luă de la început: „Pater noster, qui es în 
coelis, sanctificetur nomen tuum, adveniat regnum tuum”... 
134) 

Şi iarăşi se întrerupse: 


— Te suceşti, te răsuceşti întruna, spuse, punând mâna pe 
gâtul vulpii. Aşa ţi-e firea, tu ai nevoie nu numai să înfuleci, 
ci să şi ucizi. Filus, apuc-o de coadă şi dacă-ţi face ceva urât 
mirositor sub nas, muşc-o... „Adveniat regnum tuum...” Aşa, 
fetiţo, ştiu eu prea bine, mi-ai răspunde că şi omul libenter 
perdices manducat(35), dar află că el măcar în post le lasă 
în pace, pe când tu parc-ai avea în tine sufletul spurcat al 
lui Luter(36, fiindcă şi în Vinerea Mare ai mânca tot 
carne. „Fiat voluntas tua...'137) Puişori! puişori!... „sicut în 
coelo”4138), încă un cotor de varză de fiecare!... „et în 
terra...'139) 

Vorbind astfel, arunca rădăcinile de varză, apoi iarăşi câte 
o mână de grăunţe, dojenind puţin şi porumbeii, pentru că, 
deşi primăvara era departe, se roteau prea mult unul în 
jurul altuia, călcându-se şi gungurind. În sfârşit, când 
traista se goli cu totul, se sculă în picioare, ridică felinarul şi 
tocmai se pregătea să plece când deodată, în uşa 
hambarului, se arătă Taczewski. 

— A Jacek! exclamă preotul, ce vânt te aduce aşa de 
dimineaţă? 

Taczewski îi sărută mâna şi răspunse: 

— Am venit la spovedanie, părinte, iar în timpul utreniei aş 
vrea să vin la Masa Domnului. 

— La spovedanie? Bine, dar ce-i graba asta? Spune 
repede, că nu se poate să n-ai vreo pricină! 

— Am să mărturisesc numai adevărul. Astăzi mă voi bate 
în duel şi pentru că luptând cu cinci inşi, s-ar putea să mi se 
întâmple ceva, aş vrea să-mi curăţ sufletul. 

— Cu cinci inşi? Pe rănile Mântuitorului! Dar ce le-ai făcut? 

— "Tocmai asta e, că nu le-am făcut nimic. Ei mi-au căutat 
ceartă şi m-au provocat. 

— Cine sânt? 

— Fraţii Bukojemski, supraveghetorii pădurii regale, şi 
Cyprianowicz din Jedlinka. 

— Îi ştiu. Să mergem în casă şi acolo ai să-mi spui ce s-a 
întâmplat. 


Şi ieşiră. Dar la mijlocul curţii, preotul Woynowski se opri 
deodată, îl privi în ochi pe Taczewski şi-l întrebă: 

— Ascultă, Jacek, e vorba de vreo femeie? 

Tânărul zâmbi cu tristeţe. 

— Şi da, şi nu, răspunse, fiindcă la drept vorbind din cauza 
ei - s-a întâmplat, dar ea nu-i vinovată. 

— Aha, nu-i vinovată! 'Toate sânt nevinovate! Tu ştii ce zice 
ecleziastul de femei? 

— Nu mai ţin minte, părinte. 

— Nici eu, dar ce n-o să-mi aduc aminte, o să-ţi citesc în 
casă. „Inveni (zice) amarionem morte mulierem, quae 
laqueus (zice) venatorum est et sagena cor eius”(40). Şi 
mai zice ceva mai departe, dar la urmă spune: „Qui placet 
Deo, effugiet illam, qui autem pecator est, capietur ab 
illa”441). le-am prevenit de nenumărate ori să nu te mai 
duci în casa asta şi-acum, poftim! 

— Ei, e mai lesne să vorbeşti decât să nu te mai duci acolo, 
răspunse Taczewski oftând. 

— Da, dar acolo nu te aşteaptă nimic bun. 

— Nu mă îndoiesc, încuviinţă tânărul cavaler în şoaptă. 

Porniră spre casă în tăcere; pe faţa preotului se citea 
îngrijorarea, fiindcă îl iubea pe Jacek din toată inima. Când 
flăcăiandrul rămăsese singur pe lume, după moartea tatălui 
care se prăpădise de molimă, fără rude apropiate şi fără 
avere, doar cu câţiva ţărani la Wyrabki, bătrânul îi purtase 
de grijă cu duioşie. Avuţie nu-i putea da, întrucât, având un 
suflet de înger, împărțea săracilor tot ce-i aducea parohia 
nu prea bogată, dar îl ajuta pe ascuns şi-l supraveghea, 
învăţându-l nu numai să citească, ci şi meşteşugul 
cavaleresc. Pentru că la vremea lui fusese un oştean 
destoinic, unul dintre prietenii şi tovarăşii de arme ai 
vestitului Wotodyjowski. Slujind sub Czarniecki442), făcuse 
tot războiul cu suedezii şi abia după înfrângerea lor 
îmbrăcase sutana preoțească în urma unei întâmplări 
năprasnice. Îndrăgindu-l pe Jacek, preţuia în el nu numai pe 
vlăstarul unui neam faimos de cavaleri, ci şi sufletu-i nobil şi 


trist, cum era şi al lui. Aşadar, suferea şi pentru sărăcia lui, 
şi pentru dragostea-i nefericită, din cauza căreia tânărul, în 
loc să-şi caute slava şi pâinea în lumea largă, se irosea în 
acest loc izolat, trăind aproape ca un ţăran de rând. De 
aceea, era puţin pornit împotriva celor de la Belczaczka, 
făcându-i vină lui Pagowski şi pentru că se arăta prea aspru 
cu sătenii. 

EI, în schimb, ţinea la aceşti „viermi ai pământului” ca la 
ochii din cap, aşa cum ţinea la tot ce trăieşte pe lume: la 
animalele pe care le certa, la păsări, la peşti şi chiar la 
norodul broaştelor ce se îngânau orăcăind vara prin apele 
încălzite de soare. 

Totuşi, în aceasta sutană de preot umbla nu numai un 
înger, ci şi fostul oştean; aflând acum că Jacek avea să se 
lupte cu cinci potrivnici, nu se mai gândea decât dacă 
tânărul se va descurca bine, scăpând nevătămat. 

Prin urmare, se mai opri o dată în faţa casei, la intrare, şi-l 
descusu: 

— Nădăjduiesc că n-ai să te laşi, nu-i aşa? Pentru că ce-am 
ştiut eu şi ce mi-a arătat Wotodyjowski, nu ţi-am ascuns... 

— N-aş vrea nici eu să mă cresteze de moarte, răspunse 
Taczewski cu modestie, pentru că se apropie războiul cu 
turcii. 

La acestea, ochii bătrânului începură să scânteieze ca 
două stele. Îl apucă de petliţa de la contăş şi se porni să-l 
întrebe: 

— Lăudat fie numele Domnului! De unde ştii, cine ţi-a 
spus? 

— Starostele Grothus, răspunse tânărul. 

Discuţia lui Jacek cu preotul dură multă vreme, la fel 
spovedania dinaintea utreniei, iar când ajunseră în sfârşit 
amândoi acasă după slujbă şi se aşezară la o fiertură de 
bere, bătrânul continua să se gândească la războiul cu 
păgânii, aşa că se apucă să se plângă de stricarea 
obiceiurilor şi decăderea credinţei în Republică. 


— O, Doamne! se văită, câmpul de glorie şi mântuire stă 
deschis înaintea voastră, dar voi preferaţi să vă vedeţi de 
treburile voastre şi să vă faceţi rău unul altuia. Vă puteţi 
vărsa sângele în apărarea crucii şi a credinţei, dar sunteţi 
gata oricând să-l irosiţi pe al fraţilor voştri. Şi pentru cine? 
Pentru ce? Pentru ranchiuna personală sau pentru femei şi 
alte asemenea deşertăciuni lumeşti. Ştiu şi eu că în 
Republica asta e un nărav vechi şi-mi fac mea culpa143) că 
i-am căzut pradă în tinereţea-mi păcătoasă şi fără minte. În 
cvartirul de iarnă, când oştenii nu fac decât să lenevească şi 
să bea, nu există zi de la Dumnezeu fără dueluri, cu toate că 
şi Biserica şi legile sânt împotriva lor. Mare păcat, iar 
înaintea războiului cu turcii şi mai mare, fiindcă atunci va fi 
nevoie de fiecare sabie pentru a sluji credinţa adevărată în 
Dumnezeu cel adevărat. lată de ce regele nostru, care este 
defensor fidei(44), urăşte duelurile, iar în faţa vrăjmaşului, 
când domneşte legea războiului, le pedepseşte cu asprime. 

— Bine, dar şi regele s-a bătut de multe ori în duel în 
tinereţe, se împotrivi Taczewski. În sfârşit, ce pot să fac, 
părinte? Ei m-au provocat pe mine, nu eu pe ei! Se putea 
să-i refuz?! 

— Adevărat, nu se putea! De aceea se întristează sufletul 
meu. Dar Dumnezeu va fi de partea nevinovâăţiei. 

Taczewski începu să-şi ia rămas bun, căci până la amiază 
nu mai erau decât două ceasuri şi mai avea de străbătut o 
bucată bună de drum. 

— Aşteaptă, îl opri preotul Woynowski. Doar n-o să le las să 
pleci aşa. Îi spun îndată slujitorului să aştearnă cu paie o 
sanie cu loitre şi să se îndrepte spre locul luptei. Pentru că 
dacă la Betczaczka nu se ştie nimic de duel, n-o să trimită 
ajutor şi ce se va întâmpla dacă vreunul din ceilalţi sau tu 
vei fi rănit? Te-ai gândit la asta? 

— Nu m-am gândit şi mai mult ca singur că nu se vor 
gândi nici ceilalţi. 

— Păi vezi? O să merg şi eu, dar nu până la locul luptei; mă 
voi opri la tine, la Wyrabki. Am să iau sfânta împărtăşanie şi 


băiatul cu clopoţelul, fiindcă cine ştie ce se poate întâmpla. 
Nu se cuvine, nu-i stă bine unui duhovnic să fie martor la 
asemenea lucruri, dacă n-ar fi asta, aş merge cu tine fie şi 
pentru a-ţi da curaj. 

Taczewski îl privi cu ochii lui dulci ca de fecioară. 

— Dumnezeu să te răsplătească, rosti, dar eu n-am nevoie 
de curaj, fiindcă de s-ar întâmpla să plătesc cu capul... 

— Mai bine-ai tăcea, îl întrerupse preotul. Nu ţi-ar părea 
rău să nu te duci împotriva turcului şi să mori acoperindu-te 
de faimă? 

— Aşa-i, părinte, mă voi strădui ca mâncătorii aceştia de 
oameni să nu mă înghită dintr-o dată. 

Preotul Woynowski căzu o clipă pe gânduri, după care 
spuse: 

— Dar dacă te-aş însoţi până acolo şi le-aş spune ce 
răsplată îi aşteaptă în cer de vor muri de sabia păgânului, 
crezi că te-ar lăsa în pace? 

— Ferească Dumnezeu! strigă Jacek. S-ar gândi că eu te- 
am îndemnat. Ferească Dumnezeu! mai bine plec îndată, 
decât să ascult asemenea lucruri. 

— Hm, n-am încotro! Să mergem! hotări preotul. 

Şi chemând slujitorul, îi porunci să înhame într-o clipită, 
apoi ieşiră amândoi afară să-l ajute. 

În curte, însă, la vederea calului cu care venise jupân 
Jacek, mai că se trase înapoi de uimire şi exclamă: 

— În numele Tatălui şi al Fiului, de unde ai luat mârţoaga 
asta? 

Într-adevăr, lângă gard stătea cu capul plecat şi fălcile 
împăroşate o gloabă prea puţin mai mare decât o capră. 

— L-am împrumutat de la un ţăran, lămuri Taczewski. Uite 
aşa, ca şi când aş pleca la războiul cu turcii... 

Şi începu să râdă forţat. 

La acestea, preotul: 

— N-are însemnătate pe ce cal pleci, numai să te întorci pe 
unul turcesc. Să te ajute Dumnezeu, Jacus, dar acum mută- 


ţi şaua pe calul meu, fiindcă nu poţi să te înfăţişezi aşa 
înaintea şleahticilor Bukojemski. 

După care, sfârşind pregătirile de trebuinţă, porniră la 
drum; preotul, băiatul de la biserică şi surugiul în sanie, iar 
Taczewski călare. Ziua era mohorâtă şi cam ceţoasă, 
deoarece începuse dezgheţul. Zăpada se întindea peste 
pământul îngheţat, dar deasupra se înmuiase bine şi 
copitele cailor se afundau în ea fără zgomot, iar talpeţii 
alunecau fâşiind pe drumul neted. După ce trecură de 
Jedlnia, întâlniră zece-cincisprezece sănii cu lemne, pe 
lângă care ţăranii mergeau pe jos; la auzul clopoţelului, 
îngenuncheară, crezând că preotul se duce să 
împărtăşească vreun muribund. Apoi începură câmpurile de 
lângă pădure, acoperite de ceaţă, pustii şi albe, deasupra 
cărora se roteau cârduri de ciori. Pe măsură ce se apropiau 
de pădure, ceața devenea tot mai deasă, se rostogolea prin 
văi, umplea văzduhul şi urca spre cer, aşa că de la o vreme, 
auzeau deasupra lor croncănitul ciorilor, dar nu vedeau 
păsările. Tufişurile de pe marginea drumului arătau ca nişte 
sperietori. Lumea îşi pierduse realitatea obişnuită, 
preschimbându-se într-un tărâm nesigur, ameţitor, cu 
apropieri şterse şi depărtări nevăzute. 

Jacek mergea călare prin zăpadă; se gândea la lupta ce-l 
aştepta, dar parcă mai mult la jupâniţa Sieniiska, 
mărturisindu-şi în gând aleanul când ei, când sieşi: „lubirea 
mea pentru tine este întotdeauna aceeaşi, numai că nu-mi 
aduce nici o bucurie în inimă. Ei, ce-i drept, nici înainte n- 
am avut mai multă. lar acum, măcar dacă aş putea să-ţi 
îmbrăţişez picioruşele, să aud o vorbă bună de la tine ori 
măcar să ştiu că-ţi va părea rău dacă voi păţi ceva... Dar 
totu-i ca ceața asta, dincolo de care eşti tu; nu ştiu ce este, 
ce va fi şi nici de ce voi avea parte şi ce se va întâmpla - nu 
ştiu nimic”. 

Şi tânărul simţi că o mare tristeţe i se aşează în suflet, cum 
se aşeza umezeala pe îmbrăcămintea lui, aşa că oftă adânc 
şi încheie: „Mai bine să se sfârşească o dată!” 


Nici preotul Woynowski nu era năpădit de gânduri prea 
vesele. „Cât a mai suferit flăcăul, îşi spunea, nu s-a bucurat 
de tinereţe, s-a zbuciumat din pricina amorurilor astea 
nefericite, iar acum, ce-o să fie? le pomeneşti că mi-l taie 
ucigaşii ăştia. Nu de mult, l-au vătămat la Kozienice după 
hram pe jupân Korzybski... Şi chiar dacă n-o să-l taie, din 
asta nu poate ieşi nimic bun. O, Doamne, e un băiat de aur 
şi ultima mlădiţă dintr-un neam de cavaleri, ultima picătură 
de sânge... Dacă măcar acuma s-ar păzi... numai în 
Dumnezeu mi-e nădejdea că n-a uitat cele două lovituri, una 
înşelătoare cu apărare şi săritură într-o parte, cealaltă din 
morişcă peste obraz... Jacek! 

Dar Jacek nu-l auzi, fiindcă o luase înainte, iar bătrânul nu 
repetă chemarea. Dimpotrivă, se sperie de-a binelea, când 
îşi aminti că nu se cade ca un duhovnic care se duce cu 
sfânta împărtăşanie, să se gândească la asemenea lucruri. 
Începu deci să se umilească şi să se roage de Dumnezeu să- 
l ierte. 

Dar sufletul îi era tot mai greu. Îl cuprinse deodată o 
presimţire rea, ce se preschimbă repede aproape în 
siguranţa că acest duel ciudat şi fără martori se va sfârşi 
cum nu se poate mai prost pentru Jacek. 

Între timp, ajunseră la un drum ce se întretăia cu al lor, 
apucând-o la dreapta spre Wyrabki, iar la stânga spre 
Belczaczka. Vizitiul opri caii, cum i se poruncise. laczewski 
veni lângă sanie şi descălecă. 

— Mă duc pe jos până la troiță, spuse, pentru că până te 
duce sania pe domnia ta şi se întoarce, n-aş şti ce să fac cu 
calul. Poate că sânt deja acolo. 

— Mai e puţin până la amiază, răspunse preotul cu glasul 
schimbat întrucâtva de ceaţă! O să vă bateţi ca orbii. 

— E, se vede destul de bine! 

Croncănitul ciorilor nevăzute sau al corbilor răsună iarăşi 
deasupra lor. 

— Jacek! murmură preotul. 

— Ascult, părinte. 


— De vreme ce nu se poate altfel, adu-ţi aminte de 
cavalerii de Taczew. 

— N-o să-i fac de ruşine. 

Bătrânul băgă de seamă că trăsăturile tânărului se 
aspriră, iar ochii îi erau tot plini de tristeţe, dar nu mai 
aveau dulceaţa feciorelnică dinainte. 

Aşa că spuse: 

— E bine, dar acum aşează-te în genunchi să te 
binecuvântez şi ai grijă şi tu să te închini înainte de a 
începe. 

Spunând acestea, închipui cu degetele semnul crucii 
deasupra capului lui Jacek care îngenunchease în zăpadă. 

Îşi legă apoi calul la spatele săniei, lângă mârţoagă, sărută 
mâna preotului şi se îndreptă spre Betlczaczka. 

— Să te întorci sănătos! strigă bătrânul în urma lui. 

La troiță, nu era nimeni. Taczewski îi dădu ocol de câteva 
ori, apoi se aşeză pe piatra de lângă ea şi aşteptă. 

Împrejur, domnea o linişte adâncă; doar picăturile mari, 
asemenea lacrimilor, ce se formau din ceața umedă, cădeau 
fâşiind de pe braţele troiţei pe zăpada moale. Liniştea 
aceasta, plină parcă de tristeţe, şi pustietatea ceţoasă 
umplură de jale inima lui Jacek. Se simţi atât de singur, ca 
niciodată până acum: „într-adevăr, n-am pe nimeni pe lume! 
îşi spuse, şi asta-mi va fi soarta până la moarte”. 

Şi dădu din mână a lehamite. „Mai bine să se sfârşească o 
dată!”. 

Se gândea tot mai amărât că potrivnicii nu se grăbesc, 
pentru că sânt veseli; acum se află la Belczaczka, stau de 
vorbă cu „ea” şi pot să se uite cât vor în ochii ei. 

Greşea, însă, fiindcă şi ei se grăbeau. După o clipă, ajunse 
până la el larma unor glasuri mânioase şi în ceața alburie se 
iviră cele patru siluete uriaşe ale fraţilor Bukojemski şi încă 
una mai mică, a lui Cyprianowicz. 

Vorbeau atât de tare, pentru că nu se înțelegeau care 
dintre ei avea să se bată cel dintâi cu Taczewski. De 
altminteri, zdrahonii Bukojemski se certau întotdeauna şi 


pentru orice, dar acum se uniseră împotriva lui 
Cyprianowicz, întrucât acesta susţinea că fiind cel mai jignit 
dintre toţi, musai să fie primul. Tăcură abia când văzură 
troiţa şi pe jupân Jacek aşezat lângă ea şi îşi scoaseră 
căciulile, nu se ştie dacă din respect pentru sfânta cruce ori 
pentru a-i da bineţe potrivnicului. 

Taczewski se înclină în tăcere şi scoase sabia, dar în prima 
clipă inima începu să-i bată neliniştită în piept, deoarece ei 
erau cinci împotriva unuia, iar fraţii Bukojemski arătau de-a 
dreptul înfricoşători: flăcăi zdraveni, spătoşi, cu mustăţile 
ca nişte mături umezite de ceaţă şi sprâncene încruntate, 
aveau pe chipuri o bucurie hoţească, mohorâtă, de parcă se 
veseleau la gândul că au prilejul să verse sânge omenesc. 

„De ce să-mi pun capul în primejdie?” se întrebă Jacek în 
gând. 

După primul moment de teamă, începu să se revolte 
împotriva acestor beţivani aproape necunoscuţi, cărora nu 
le făcuse nici un rău, şi numai Dumnezeu ştie de ce îi 
căutaseră ceartă, iar acum veniseră să-i amenințe viaţa. 

Îşi spuse, aşadar, în sinea lui: „Aşteptaţi, încurcă-lume! 
Căci aţi adus aici şi capetele voastre!” 

Şi obrajii îi înfloriră, iar dinţii i se încleştară de mânie. Noii 
sosiți se apucară să-şi dezbrace mantiile şi să-şi sumeată 
mânecile contăşelor toţi o dată, deoarece fiecare credea că 
el va începe lupta, în sfârşit, se rânduiră cu săbiile trase, iar 
Taczewski, apropiindu-se, se opri înaintea lor, măsurându-i 
din ochi în tăcere. 

Atunci interveni Cyprianowicz: 

— Domnia ta, eu voi fi cel dintâi! 

— Nu! Eu voi fi cel dintâi, eu!... repetară în cor fraţii 
Bukojemski. 

Şi când Cyprianowicz păşi înainte, îl apucară de coate. 
Începură iarăşi să se certe; Cyprianowicz îi făcu haidamaci, 
iar ei îl numiră fercheş, aruncându-şi vorbe grele. Jupân 
Jacek se înfurie grozav şi le spuse: 

— Asemenea cavaleri n-am mai văzut în viaţa mea. 


Şi îşi băgă sabia în teacă. 

— Hotărâţi-vă o dată, că altfel plec! îi ameninţă apoi cu 
glasul ridicat, aspru. 

— Hotărăşte tu! strigă Cyprianowicz, nădăjduind că el va fi 
cel ales. 

Mateusz Bukojemski începu să zbiere că el nu îngăduie să- 
i comande orice neisprăvit; striga atât de tare, că dinţii din 
faţă, prea lungi, ca la iepuri, îi luceau pe sub mustăţi. Se 
potoli, însă, când Taczewski, scoţându-şi sabia din nou, 
arătă cu mânerul spre el şi zise: 

— Pe domnia ta te aleg. 

Ceilalţi fraţi şi Cyprianowicz se traseră îndată la o parte, 
văzând că altfel nu vor cădea niciodată de acord. Pe feţele 
lor se aşternu tristeţea, deoarece, cunoscând forţa lui 
Mateusz, erau aproape siguri că nu vor mai avea nimic de 
făcut. 

— Începeţi! dădu semnalul Cyprianowicz. 

Taczewski simţi şi el puterea potrivnicului de la prima 
încrucişare, întrucât sabia îi tremură în mână, respinse 
totuşi lovitura, mai prijoni încă una, iar după a treia îşi 
spuse în gând: „E foarte puternic, dar n-are destulă 
îndemânare!” 

Şi îndoind puţin genunchii, ca să sară mai bine, atacă 
viguros. 

Lăsându-şi săbiile să atârne cu vârful în jos, fraţii lui 
Mateusz urmăreau cu gura căscată desfăşurarea luptei; îşi 
dădeau seama că şi Taczewski se pricepe şi nu-l vor învinge 
uşor. După un răstimp, se gândiră că se pricepe chiar foarte 
bine şi îi cuprinse teama, deoarece cu toate că se cercoveau 
mereu, ţineau nespus unul la altul. Fiecare lovitură mai 
puternică smulgea strigăte de uimire când unuia, când 
altuia. În acest timp, atacurile deveneau din ce în ce mai 
repezi, asemenea fulgerelor. Taczewski era tot mai sigur de 
sine, îşi păstra calmul, dar sărea ca un râs şi ochii îi 
împrăştiau scântei amenințătoare. 

„Nu-i bine!” se gândi Cyprianowicz. 


Deodată, răsună un strigăt, sabia lui Mateusz căzu, iar el 
îşi ridică amândouă mâinile la faţa care se umplu de sânge, 
şi se prăpăstui la pământ. 

Ceilalţi fraţi mugiră ca nişte tauri şi cât ai clipi din ochi se 
năpustiră cu turbare asupra lui Jacek, fireşte, nu pentru a-l 
ataca toţi trei deodată, ci pentru că fiecare voia să fie 
primul care să-şi răzbune fratele. 

Poate că l-ar fi luat în săbii, dacă n-ar fi fost Cyprianowicz 
care, sărând în ajutorul lui, strigă cât putu de tare: 

— Ruşine! înapoi! Tâlhari sunteţi, nu şleahtici! Ruşine, 
înapoi, că aveţi de-a face cu mine! 

Şi începu să lupte cu ei până când se potoliră. În acest 
timp, Mateusz se ridicase în mâini; îşi întoarse spre ei 
obrazul ca o mască de sânge, aşa că Jan îl luă de subsuoară 
şi-l aşeză pe zăpadă, în vreme ce Lukasz se grăbea şi el să-l 
ajute. 

Taczewski se apropie de Marek, care scrâşnea din măsele, 
şi-l îndemnă repede, parcă temându-se că nu-l vor mai 
ataca cu toţii încă o dată: 

— Pofteşte, domnia ta, pofteşte...! 

Săbiile hârşcâiră din nou amenințătoare. Dar Marek, deşi 
era mai puternic decât Mateusz, avea şi mai puţină 
îndemânare decât el, aşa că nu-i dădu prea mult de furcă 
lui Taczewski. Marek îşi rotea sabia uriaşă ca pe îmblăciu, 
de aceea, jupân Jacek îi nimeri clavicula dreaptă la a treia 
încrucişare, tăie osul şi-l dezarmă. 

Lukasz şi Jan înţeleseră abia acum că aveau parte de un 
casus nu prea plăcut şi că acest tinerel slăbănog era în 
realitate o viespe, pe care ar fi fost mai bine să n-o 
stârnească. Dar cu atât mai mare fu înflăcărarea lor, cu 
toate că lupta se sfârşi tot atât de prost pentru ei, ca şi 
pentru ceilalţi. Lukasz, cu obrazul despicat până la gingie, 
se prăbuşi repede, lovindu-se rău de un pietroi ascuns în 
zăpadă, iar lui Jan, deşi era cel mai ager dintre toţi fraţii, îi 
căzu sabia din mână o dată cu un deget. 


Taczewski, nici măcar zgâriat, privea întrucâtva uimit la 
propria ispravă şi scânteile din pupile începură să se stingă 
cu încetul. Cu mâna stângă îşi potrivi căciula ce-i alunecase 
puţin pe urechea dreaptă în timpul luptei, apoi şi-o scoase, 
răsuflă adânc de câteva ori, se întoarse spre cruce şi rosti 
pe jumătate către Cyprianowicz, pe jumătate pentru sine: 

— lau martor pe Dumnezeu că nu e vina mea. 

La acestea, Stanistaw Cyprianowicz: 

— Acum e rândul meu, dar domnia ta eşti trudit. În timp ce 
ai să te odihneşti puţin, eu am să-mi acopăr tovarăşii cu 
mantiile, ca să nu îngheţe până soseşte ajutorul. 

— Ajutorul este aproape, răspunse Taczewski, fiindcă acolo 
în ceaţă aşteaptă o sanie cu loitre, adusă de preotul 
Woynowski care-i la mine. Domnia ta, îngăduie-mi să mă 
duc după sanie; potrivnicii mei se vor simţi mai bine pe paie 
decât în zăpadă. 

Şi plecă, iar Cyprianowicz se apucă să pună mantiile pe 
fraţii Bukojemski, aşezaţi umăr lângă umăr în zăpadă, afară 
de Jan, deoarece acesta, cel mai uşor rănit, îngenunchease 
lângă Mateusz şi ţinându-şi mâna dreaptă în sus, ca să nui 
se scurgă prea mult sânge din degetul retezat, cu stânga 
ştergea cu zăpădă obrazul acestuia. 

— Cum vă simţiţi? întrebă Cyprianowicz. 

— Ne-a muşcat bine, blestematul, răspunse Lukasz, 
scuipând sânge din belşug, dar o să ne răzbunăm. 

— Nu mai pot mişca mâna deloc, fiindcă mi-a frânt osul, 
adăugă Marek. A, câinele...! 

— lar pe Mateusz l-a scrijelit deasupra sprincenelor, spuse 
Jan. Ar trebui să-i punem pe rană miez de pâine frământat 
cu pânză de păianjen, dar deocamdată încerc să-i opresc 
sângele cu zăpadă. 

— Dacă nu mă orbea sângele... îngăima Marek, l-aş fi... 
Dar nu mai fu în stare să sfârşească, pentru să slăbise din 
cauza scurgerii de sânge, şi-l întrerupse Lukasz, cuprins de 

furie dintr-o dată: 


— Şi mai e şi viclean, lua-l-ar dracu! căci se uită ca o 
fecioară şi înţeapă ca o viespe. 

— Eu tocmai viclenia asta n-am să i-o iert! strigă Jan. 

Auziră sforăitul cailor şi discuţia încetă. Din ceaţă se ivi 
sania şi se opri lângă răniţi. Taczewski sări jos şi-i porunci şi 
vizitiului să facă la fel. 

Țăranul se uită mai întâi la vlăjganii Bukojemski, apoi la 
Taczewski şi Cyprianowicz şi nu zise nimic, doar pe faţă 
parcă i se răsfrânse mânia şi întorcându-se o clipă spre cai, 
se închină. 

După care, toţi trei începură să ridice răniții şi să-i care pe 
mantii. Fraţii Bukojemski protestară împotriva participării 
lui jupân Jacek la o asemenea treabă, dar acesta îi întrebă: 

— Dacă domniile voastre m-aţi fi rănit pe mine, m-aţi fi 
lăsat aici fără ajutor? E o datorie de şleahtic, nu se cuvine 
să nu ţi-o îndeplineşti, aşa cum nu se cade să refuzi. 

Tăcură deci, mişcaţi întrucâtva de cuvintele lui, şi după o 
clipă zăceau pe paie în sania largă, unde era puţin mai cald. 

— Încotro mergem? se interesă ţăranul. 

— Aşteaptă? O să mai iei încă unul, răspunse 
Cyprianowicz. 

— Acum, domnia ta, a venit şi rândul nostru. 

Taczewski se uită la el cu o privire aproape prietenoasă. 

— E, ar fi mai bine s-o lăsăm baltă. Şi ce-a fost înainte, 
numai Dumnezeu ştie de ce s-a întâmplat, iar domnia ta ai 
fost de partea mea, când s-au năpustit cu toţii asupră-mi. 
Ce rost are să ne batem? 

— Are şi trebuie, răspunse Cyprianowicz cu răceală. 
Domnia ta m-ai umilit, dar chiar dacă n-ai fi făcut-o, acum e 
vorba de bunul meu renume, pricepi? De-ar fi să pierd şi 
aceasta să fie ceasul meu din urmă, musai să ne batem! 

— Hm! fie şi aşa, dar e împotriva voinţei mele! consimţi 
Jacek. 

CAPITOLUL VI. 

Săbiile fulgerară. Deşi nu tot atât de puternic ca fraţii 
Bukojemski, Cyprianowicz era totuşi mai îndemânatic decât 


ei. Se vedea că învățase la meşteri mai buni şi nu se lupta 
numai pe la iarmaroace şi adunări ale şleahtei. Ataca mai 
chibzuit, apărându-se mai precis şi cu mai multă pricepere. 
Taczewski, în inima căruia nu mai rămăsese nici urmă de 
îndârjire şi care ar fi preferat să se restrângă la lecţia 
primită de jupânii Bukojemski, începu să-l laude: 

— Cu domnia ta e cu totul altceva. Ţi-a format mâna un 
învăţător pe cinste. 

— Păcat că acela n-ai fost domnia ta! răspunse 
Cyprianowicz. 

Şi se bucură îndoit; mai întâi de laudă, iar în al doilea rând 
că-i dăduse răspunsul, deoarece numai săbierii înnăscuţi îşi 
îngăduiau să vorbească în timpul luptei, iar o discuţie 
politicoasă era socotită drept o culme a bunelor obiceiuri. 
Toate acestea îl ridicară pe Cyprianowicz în proprii ochii. 

Atacă iarăşi cu mult curaj. Totuşi, după câteva încrucişări, 
fu nevoit să recunoască în sinea lui superioritatea 
adversarului. Taczewski respingea parcă neglijent loviturile, 
dar cu cea mai mare uşurinţă şi se purta ca şi când nu era 
vorba de un duel, ci de o lecţie de scrimă. Se vede că voise 
să se convingă de ce ştia Cyprianowicz şi cât de mult îi 
întrecea pe ciracii lui, iar acum, după ce aflase, era foarte 
sigur pe el. 

Acest lucru îl înţelesese şi jupân Stanistaw, de aceea, 
bucuria îi pieri şi începu să izbească mai avântat. Deodată 
Taczewski se strâmbă, de parcă se săturase de joacă, 
respinse o lovitură numită „înşelătoare” şi atacă, iar după o 
clipă sări într-o parte. 

— Te-am atins, domnia ta! spuse. 

Cyprianowicz simţi într-adevăr ceva rece la umăr, dar 
răspunse: 

— N-am nimic! Continuăm! 

Şi lovi din nou, dar vârful săbiei lui 'Taczewski îi crestă 
buza de jos şi pielea de pe bărbie. Jupân Jacek sări în lături 
pentru a doua oară. 

— Sângerezi! îşi preveni potrivnicul. 


— Nici asta nu înseamnă nimic! 

— Dacă-i aşa, atunci slavă Domnului! se bucură Taczewski, 
dar mie mi-ajunge şi-ţi întind mâna. Domnia ta ai luptat ca 
un cavaler adevărat. 

Înfierbântat de luptă, dar câştigat totodată de cuvintele lui 
jupân Jacek. Cyprianowicz se opri o clipă, ezitând parcă să 
înceteze sau să continue atacul, în sfârşit, bagă sabia în 
teacă şi întinse mâna. 

— Fie şi aşa. Ce-i drept, sângerez destul de mult. 

Spunând acestea, îşi atinse bărbia cu mâna stângă şi privi 
cu uimire la sângele ce-i pătase din belşug palma şi 
degetele. 

— Pune zăpadă pe rană, fiindcă altfel o să se umfle! îl 
sfătui Jacek, şi urcă-te în sanie. 

În acest timp, îl luă de subsuoară şi-l însoţi până la fraţii 
Bukojemski care se uitau la el în tăcere cu priviri mirate 
întrucâtva şi abătute. Jupân Jacek le stârnea acum un 
respect adânc, nu numai ca mare meşter în mânuirea 
săbiei, ci şi ca un cavaler cu „purtări alese”, ceea ce ei nu 
prea aveau. 

Astfel că abia după un răstimp, Mateusz i se adresă lui 
Cyprianowicz: 

— Cum te simţi, Stach? 

— Bine. Aş putea să merg şi pe jos, dar prefer sania, 
pentru că ajungem mai repede. 

Taczewski se aşeză lângă el şi strigă la vizitiu: 

— La Wyrabki! 

— Unde? întrebă Cyprianowicz. 

— La mine. Nu vă veţi bucura de prea multe înlesniri 
acolo, dar n-avem ce face. La Betczaczka, s-ar speria 
jupânesele, iar la mine se află preotul Woynowski, care vă 
va obloji rănile, căci la asta se pricepe de minune. O să 
trimiteţi pe cineva după cai, apoi veţi face ce poftiţi. Eu o 
să-l rog pe preot să se ducă la Betczaczka şi să le spună cu 
toată grija ce s-a întâmplat. 

Jupân Jacek căzu pe gânduri, apoi rosti: 


— Ehei, până acum n-a fost nimic, necazul abia va să 
vină... Bătu-v-ar să vă bată, domniile voastre, că v-aţi 
îndărătnicit să încrucişăm săbiile. 

— Aşa este, ne-am îndărătnicit, încuviinţă Cyprianowicz. 
Eu şi jupânii Bukojemski vom depune mărturie. 

— Întocmai, deşi mă doare umărul grozav, se amestecă în 
vorbă Marek, icnind uşor. Oho, ştiu că ne-ai omenit cum se 
cuvine, domnia ta, bătu-te-ar ghiulelele...! 

Până la Wyrabki nu era departe. În curând, intrară printre 
îngrăditurile aşezării, unde îl întâlniră pe preotul 
Woynowski venind spre ei prin zăpadă; neliniştit de cele ce 
se puteau întâmpla, nu mai putuse sta locului şi ieşise în 
întâmpinarea lor. 

La vederea lui, laczewski sări din sanie, iar duhovnicul 
porni mai repede spre el şi văzând că e sănătos şi 
nevătămat, întrebă: 

— Ei, ce-i acolo? 

— Păi, îi aduc pe domniile lor, răspunse Jacek. 

Chipul bătrânului se strălumina într-o clipă, dar se 
posomori numaidecât, când îi văzu în sanie pe jupânii 
Bukojemski şi Cyprianowicz plini de sânge. 

Mai că bătu din palme. 

— Pe toţi cinci! exclamă. 

— Păi, cinci...! 

După care se întoarse către răniţi: 

— Cum e, domniile voastre? 

Îşi scoaseră cu toţii căciulile, afară de Marek, care având 
clavicula tăiată, nu putea să mişte nu numai mâna dreaptă, 
ci şi pe cea stângă. Aşa că gemu şi spuse: 

— Hm, ne-a tăbăcit bine, ce să mai vorbim! 

— Nu-i nimic! completară ceilalţi. 

— Să dea Dumnezeu să nu fie nimic, se bucură bătrânul. 
Acum, acasă! Acasă, cât mai repede! O să vă leg rănile cât 
ai zice peşte. 

Porunci vizitiului să mâne înainte, iar el şi Taczewski 
porniră în urma săniei, grăbind cât îi îngăduiau picioarele 


preotului. Acesta se opri totuşi o clipă, bucuria îi fulgeră 
iarăşi pe faţă, îi încolăci gâtul lui Taczewski cu braţul şi 
rosti: 

— Jacus, hai să te îmbrăţişez! Ai adus o sanie plină, stau ca 
snopii! 

Taczewski îi sărută mâna şi răspunse: 

— Părinte, ei au vrut-o! 

Preotul îi puse mâna pe cap, ca şi când voia să-l 
binecuvânteze, dar îşi luă seama îndată că bucuria nu se 
potriveşte cu sutana lui, aşa că-l privi cu mai multă asprime 
şi glăsui: 

— Să nu crezi cumva că te laud. Ai avut noroc că ei te-au 
provocat, dar oricum e păcat! 

Intrară în curte şi Jacek se repezi spre sanie ca împreună 
cu vizitiul şi singurul slujitor ce-l avea să-i ajute pe răniţi să 
coboare. 

Coborâră însă cu toţii fără ajutor, afară de Marek, care 
avea nevoie să i se ţină umărul, şi în curând se aflară 
înăuntru. Paiele erau pregătite şi până şi patul lui Taczewski 
aştepta acoperit cu o piele albă de cal, cam roasă, şi cu o 
pătură groasă făcută sul la căpătâi. Pe masă, lângă 
fereastră, se vedeau miezul de pâine frământat cu pânză de 
păianjen, foarte bun pentru oprirea sângelui, şi leacurile 
preotului Woynowski, tot atât de bune pentru „vindecare”. 

Dezbrăcându-se de sutană, bătrânul se apucă îndată să 
oblojească rănile cu îndemânarea unui vechi oştean, care 
văzuse cu miile în viaţa lui şi care, după o practică 
îndelungată, se pricepea la bandaje mai bine ca destui 
medici. De aceea, sfârşi repede, căci, cu excepţia lui Marek, 
ceilalţi aveau numai vătămături uşoare. Clavicula lui Marek 
cerea mai multă muncă, dar când şi ea fu aşezată la loc, 
preotul Woynowski răsuflă uşurat şi îşi şterse mâinile 
mânjite de sânge. 

— E, se bucură, slavă Domnului că nimeni n-a păţit-o prea 
rău. Gândesc că în curând domniile voastre vă veţi simţi mai 
bine. 


— Mie mi-e sete! răspunse Mateusz Bukojemski. 

— Nu face râu! Jacek, trimite după apă. 

Dar Mateusz mai că se ridică în capul oaselor pe paie. 

— Cum adică apă? întrebă cu glasul tremurător. 

Iar Marek, care zăcea întins pe spate pe patul lui Jacek şi 
gemea uşor, adăugă pe dată: 

— Părintele vrea să se spele pe mâini. 

Jacek se uită cu disperare la preot, iar acesta începu să 
râdă şi-l linişti: 

— lată nişte oşteni adevăraţi! Se poate şi vin, dar nu prea 
mult. 

Taczewski îl trase de mânecă în odaia de dormit. 

— Binefăcătorule, îi şopti, ce să mă fac? Cămara şi pivniţa 
sânt goale, iar eu strâng cureaua cât pot. Ce-o să le dau? 

— Se va găsi câte ceva! şopti bătrânul. La plecare, am 
poruncit să aducă şi băutură, dacă n-o ajunge, o să mai ceri 
de la berarii din Jedlnia... Chipurile pentru mine, fireşte... 
pentru mine... Spune să le dea câte un pahar, să se mai 
mângâie după cele petrecute. 

La auzul acestor cuvinte, Jacek făcu ce făcu şi în curând 
jupânii Bukojemski începură să-şi potolească necazul unul 
altuia. Bunăvoinţa lor pentru Jacek creştea din ce în ce mai 
mult. 

— Ne-am bătut, fiindcă asta i se poate întâmpla oricui, grăi 
Mateusz, dar eu m-am gândit numaidecât că domnia ta eşti 
un cavaler vrednic. 

— Nu-i adevărat, pentru că eu m-am gândit cel dintâi, se 
împotrivi Lukasz. 

— Tu te-ai gândit, păi tu eşti în stare să gândeşti? 

— Gândesc că eşti un prostănac, aşadar sânt în stare, dar 
mă doare gura. 

Şi începură să se certe. Tocmai atunci, însă, la fereastră 
înnegri un călăreț. 

— A venit cineva, vesti preotul. 

Jacek se duse să vadă cine este şi după o clipă se întoarse 
speriat. 


— Jupân Pagowski a trimis un slujitor, le dădu de ştire, 
poruncindu-i să spună că aşteaptă cu masa. 

— N-are decât să mănânce singur, se burzului Jan. 

— Ce să-i răspund? întrebă Jacek, uitându-se la preot. 

— Cel mai bun tot adevărul este, răspunse bătrânul. O să-i 
spun eu însumi. 

Şi ieşind afară, îi porunci slujitorului: 

— Spune-i lui jupân Pagowski că nici jupân Cyprianowicz, 
nici jupânii Bukojemski nu pot să vină, deoarece toţi sânt 
răniţi în duelul cu jupân Taczewski, pe care l-au provocat 
Nu uita să mai spui că rănile sânt uşoare. Aleargă! 

Slujitorul porni în goană, iar preotul se întoarse şi începu 
să-l liniştească pe Jacek, fiindcă tânărul era tare 
descumpănit. Nu se temea să se pună în poară cu cinci inşi, 
dar îi era frică de Pagowski şi mai mult chiar de ce va spune 
şi va gândi jupâniţa Sieninska. 

Dar preotul îl mângâie: 

— Oricum s-ar fi aflat! e mai bine să ştie de la început că tu 
n-ai nici o vină. 

— Domniile voastre veţi depune mărturie? întrebă Jacek, 
adresându-se încă o dată răniților. 

— Mi-e sete, dar vom întări şi noi, răspunse Mateusz 
Bukojemski. 

Cu toate acestea, neliniştea lui Jacek creştea tot mai mult, 
iar curând după aceea, când sania cu jupân Pagowski şi 
starostele Grothus se opri înaintea cerdacului, se pierdu de 
tot cu firea. Se repezi totuşi să-i întâmpine şi se plecă până 
la genunchii lui Pagowski, dar acesta nici nu se uită la el, ca 
şi când nu l-ar fi văzut deloc, şi intră în încăpere cu 
înfăţişarea posomorâtă. 

Aici, jupân Pagowski se înclină în faţa preotului cu 
gravitate, dar de departe, pentru că de când bătrânul îl 
certase din amvon, fiindcă era prea aspru cu oamenii, 
şleahticul îndârijit nu putea să-l ierte, aşa că şi acum, după 
ce se înclină cu răceală, se întoarse numaidecât spre răniţi, 
privi o vreme la ei, apoi anunţă: 


— Domniile voastre! După cele petrecute, n-aş mai fi 
călcat pragul acestei case, dacă n-aş fi dorit să vă spun cât 
de umilit mă simt de nedreptatea de care aţi avut parte. 
lată unde v-a adus ospitalitatea mea, iată răsplata căpătată 
în casa mea de cei ce m-au scăpat de la ananghie. Vreau să 
vă asigur că cine v-a nedreptăţit pe domniile voastre, acela 
m-a nedreptăţit pe mine, cine a vărsat sângele domniilor 
voastre, ca şi când l-ar fi vărsat pe al meu, fiindcă pe mine 
m-a ruşinat, cine v-a provocat pe... 

Aici îl întrerupse Mateusz: 

— Noi l-am provocat pe el, nu elpe noi! 

— Aşa este, domnia ta, binefăcătorule, adăugă Stach 
Cyprianowicz. În tot ce s-a întâmplat, acest cavaler n-are 
nici o vină. Numai din pricina noastră s-au întâmplat toate, 
lucru pentru care te rugăm cu umilinţă să ne ierţi, domnia 
ta. 

— S-ar fi cuvenit ca judecătorul să întrebe şi martorii, 
înainte de a da sentinţa, glăsui preotul Woynowski cu 
gravitate. 

Lukasz voi să spună şi el ceva, dar fiindcă avea obrazul şi 
gingia tăiate până la dinte şi suferea cumplit când mişca 
bărbia, se mulţumi să-şi acopere cu mâna rana ce începuse 
să se prindă, văitându-se cu jumătate de gură: 

— Lua-o-ar dracu' de sentinţă cu falca mea cu tot...! 

Jupân Pagowski se mai domoli la aceste cuvinte, dar nu 
cedă. Din contră, privi în jur cu asprime, de parcă voia să-i 
certe din ochi pe apărătorii lui Jacek, şi reluă: 

— Nu se cade ca eu să-i iert pe izbăvitorii mei. Domniile 
voastre nu aveţi nici o vină; dimpotrivă, pricep de minune 
cum stau lucrările, deoarece am văzut prea bine cum v-a 
jignit înadins. De bună seamă, aceeaşi gelozie care, călărind 
pe deşelate o gloabă costelivă, n-a putut să ajungă lupii, s-a 
preschimbat mai târziu în dorinţă de răzbunare. N-am 
observat numai eu cum acest „cavaler”, apărat cu atâta 
mărinimie de domniile voastre, v-a căutat mereu gâlceavă 
de când v-a întâlnit, făcându-se luntre şi punte să vă 


stârnească mânia. Mai degrabă eu sânt vinovat că l-am 
îngăduit prea mult şi nu i-am spus să-şi caute o tovărăşie 
mai vrednică de el pe la iarmaroace sau prin cârciumi. 

Când îl auzi vorbind astfel, faţa lui Taczewski se făcu albă 
ca varul, în schimb, preotului Woynowski i se urcă sângele 
la cap. 

— A fost provocat, ce mai putea să facă? Să-ţi fie ruşine, 
domnia ta! strigă. 

Dar jupân Pagowski îl privi de sus şi răspunse: 

— Acestea sânt treburi lumeşti, peritiţ45) atât de oamenii 
obişnuiţi, cât şi de slujitorii altarului, dar am să răspund şi 
la asta, ca să nu fiu învinovăţit de vreo nedreptate. Uite ce 
putea să facă! Se cuvenea să-mi spună mie mai întâi, ca un 
tânăr unuia mai în vârstă, ca un oaspete stăpânului casei, 
ca un om care neavându-şi pâinea lui, a mâncat de atâtea 
ori dintr-a mea, iar eu aş fi intervenit între ei cu dreptul 
meu de gazdă şi n-aş fi îngăduit ca mântuitorii mei, cavaleri 
atât de vrednici, să zacă aici însângeraţi pe paie ca într-o 
cocină. 

— Domnia ta ai fi crezut că mi-e frică! exclamă laczewski, 
frângându-şi mâinile şi tremurând ca de friguri. 

Jupân Gedeon nu-i răspunse nici un cuvânt, fiindcă se 
prefăcuse de la început că nu-l vede, în schimb, se întoarse 
către Cyprianowicz: 

— Jupâne cavaler, îl încunoştinţă, eo instante(46), eu şi 
starostele Grothus ne vom duce la tatăl domniei tale, la 
Jedlinka, ca să-l asigurăm de compătimirea noastră. Nu mă 
îndoiesc că va primi rugămintea de a-mi fi oaspete la 
Belczaczka, aşa că domnia ta şi fraţii Bukojemski întoarceţi- 
vă acolo. Vă aduc aminte că vă aflaţi aici numai din 
întâmplare, că la urma urmei sunteţi musafirii mei, faţă de 
care vreau din toată inima să-mi arăt recunoştinţa. 
Părintele domniei tale, jupâne Cyprianowicz, nu poate veni 
în casa celui ce te-a rănit, iar sub acoperişul meu veţi avea 
mai multe înlesniri şi nu veţi muri de foame, cum s-ar putea 
întâmpla aici. 


Cyprianowicz rămase foarte încurcat şi un răstimp ezită să 
răspundă atât din cauza lui Taczewski, cât şi pentru că, fiind 
un tânăr chipeş, se îngrijea să arate întotdeauna bine, iar 
acum buza şi bărbia, amândouă umflate sub plasture, îl 
urâţeau grozav. 

— N-am răbdat nici aici de foame şi de sete, ceea ce 
probantum fuit(447), dar este adevărat că suntem oaspeţii 
domniei tale şi tatăl meu, neştiind cum a fost, poate că n-ar 
vrea să vină aici. Dar cum să apărem noi înaintea rudelor 
domniei tale cu nişte feţe atât de pocite, care pot stârni 
numai dezgustul? 

Spunând acestea, se strâmbă, pentru că începu să-l doară 
buza din cauză că vorbise prea mult; într-adevăr, nu arăta 
prea frumos. 

Dar jupân Pagowski răspunse: 

— De asta să nu te necăjeşti, domnia ta. Rudele mele vor 
simţi abominationem148!, dar nu faţă de rănile domniilor 
voastre, după vindecarea cărora veţi redeveni tot atât de 
frumoşi ca şi înainte. Vor sosi numaidecât trei sănii cu 
slujitori, iar acasă paturile moi vă aşteaptă. Rămâneţi 
sănătoşi, e timpul ca eu şi starostele Grothus să pornim 
spre Jedlinka. Închinăciune! 

Şi se înclină către toţi, preotului separat, numai pe Jacek 
nu-l luă în seamă. 

Când ajunse aproape de uşă, preotul veni lângă el şi-l 
dojeni: 

— Domnia ta, nu te-ai arătat prea drept şi milostiv! 

Iar jupân Pagowski i-o întoarse: 

— Eu îmi mărturisesc păcatele numai la spovedanie. 

Apoi ieşi urmat de starostele Grothus. 

În tot acest timp, Jacek îndurase chinurile iadului. Se 
schimbase la faţă şi nici el nu mai ştia dacă să cadă la 
picioarele lui jupân Pagowski şi să-l roage de iertare sau să- 
l înşface de gât pentru toate umilinţele încercate. Nu uitase 
însă că se afla la el acasă, iar înaintea lui stă tutorele 
jupâniţei. Aşa că, atunci când ceilalţi plecară, porni şi el 


după ei, nedându-şi seama ce face, dar şi după obiceiul care 
impunea să-şi conducă oaspeţii; tot spera că măcar la 
plecare, jupân Pagowski se va lăsa înduplecat şi-i va face un 
semn din cap. Dar şi această nădejde se dovedi zadarnică, 
numai jupân Grothus, un om bun şi înţelegător, se vede, îi 
strânse mâna în cerdac, spunându-i: 

— Nu-ţi pierde speranţa, cavalere, furia va trece şi totul se 
va îndrepta. 

Jacek, însă, nu mai credea, ar fi fost chiar foarte sigur că 
totul se spulberase dacă ar fi ştiut că jupân Pagowski, deşi 
părea sincer revoltat şi mânios, mai mult se prefăcea decât 
simţea cu adevărat. Cyprianowicz şi jupânii Bukojemski 
erau de bună seamă izbăvitorii lui, dar Taczewski nu-i 
omorâse, iar duelul în sine era un fapt prea obişnuit ca să-i 
stârnească asemenea îndârjire. 

Dar jupân Pagowski, din clipa când starostele Grothus 
spusese că şi bătrânii se însoară şi câteodată se întâmplă să 
aibă şi urmaşi, se uita cu alţi ochi la jupâniţa Sieniiska. 
Lucrul la care nu se gândise niciodată înainte, i se părea 
acum foarte posibil şi totodată ademenitor. Când îşi aducea 
aminte de farmecele fecioarei minunate ca un trandafir, i se 
încălzea sufletul şi se simţea măgulit în mândria lui. În acest 
fel neamul Pagowski ar fi înflorit din nou şi încă dintr-o 
patriciană ca Sieniiska, nu numai înrudită cu toate marile 
case din Republică, dar şi ultimul vlăstar al unei familii din 
averea căreia crescuseră în mare parte stirpele Z6!lkiewski, 
Danitowicz, Sobieski şi mulţi alţii. Pe jupân Pagowski îl 
apuca ameţeala gândindu-se la toate acestea şi simţea că 
nu numai el, ci întreaga Republică ar trebui să-şi dorească 
asemenea urmaşi. Aşa că îndată după aceea, fusese cuprins 
de teama că visul nu i se va îndeplini, deoarece jupâniţa 
putea să iubească pe altcineva? Cyprianowicz? Da, era 
tânăr, chipeş şi foarte bogat, dar descindea dintr-un 
armean înnobilat abia cu trei generaţii în urmă. Jupân 
Pagowski nu-şi putea închipui în ruptul capului că un 
asemenea homo novus s-ar sumeţi să-şi ridice ochii la 


jupâniţa Sieniiska. Cât despre fraţii Bukojemski, cu toate 
că erau şleahtici destoinici şi se socoteau înrudiţi cu sfântul 
Petru, nici nu putea fi vorba. Mai rămânea unul singur, 
Taczewski, e drept, un Lazarus, sărac de n-avea nici după 
ce bea apă, dar provenea din neamul puternicilor cavaleri 
de Taczew, cu blazonul Powala, dintre care unul, cu 
adevărat uriaş, participant la cumplita înfrângere de la 
Grunwald, ajunsese vestit nu numai în Republică, ci şi la 
curţile străine. Doar laczewski se putea compara cu 
Sienihski, iar pe deasupra era tânăr, curajos, bine făcut, 
trist (ceea ce impresionează inimile femeilor) şi îşi petrecea 
mai lot timpul la Belczaczka, purtându-se ca un prieten sau 
ca un frate cu jupâniţa. Astfel, jupân Pagowski începuse să- 
şi aducă aminte tot felul de lucruri; unele supărări chipurile 
şi certuri ale tinerilor, urmate de împăcări şi momente de 
prietenie, unele priviri, cuvinte şi clipe de tristeţe, 
spulberate de bucuria şi zâmbetele amândurora. Toate 
aceste dovezi, pe care mai că nu le băga în seamă mai 
înainte, i se păruseră deodată pline de tâlc. Aşa-i, primejdia 
putea veni numai din această parte. Bătrânul şleahtic se 
mai gândise că şi pricina duelului putea fi, cel puţin într-o 
măsură, tot jupâniţă Sieniiska şi teama i se strecurase în 
suflet. Ca să preîntâmpine primejdia, se străduise să-i 
înfăţişeze copilei isprava lui Jacek în toată nemernicia ei şi 
să-i stârnească mânia cuvenită, pentru ca după aceea, 
prefăcându-se mai supărat decât era, să distrugă toate 
punţile dintre Belczaczka şi Wyrabki şi înjosindu-l fără milă 
pe Jacek, să-i închidă astfel uşa în nas. 

Şi îşi împlinise scopul. Revenind în cerdac, Jacek se aşeză 
la masă, îşi înfipse degetele în păr, îşi rezemă capul în mâini 
şi rămase mut, de parcă durerea îi luase graiul. 

În cele din urmă, preotul Woynowski se apropie şi-i puse 
mâna pe umăr. 

— Jacus, îl sfătui, dacă nu poţi să-ţi înfrângi durerea, 
suferă, dar piciorul să nu-ţi mai calce în casa aceea. 

— Aşa va fi, răspunse surd Taczewski. 


— Nu te lăsa pradă deznădejdii. Nu uita cine eşti. 

Tânărul îşi încleştă dinţii: 

— Nu uit şi tocmai de aceea mă arde! 

Deodată, când nu se aştepta nimeni, intră în vorbă 
Cyprianowicz: 

— Nimeni dintre cei de faţă nu-l va lăuda pe jupân 
Pagowski, fiindcă una e să dojeneşti şi alta să calci în 
picioare cinstea cuiva! 

Atunci se mişcară şi fraţii Bukojemski, iar Mateusz, pe 
care-l durea cel mai puţin când vorbea, mărturisi: 

— Nu-i voi zice nimic la el acasă, dar după ce mă voi 
înzdrăveni, când îl voi întâlni pe drum sau la vreun vecin, îi 
voi spune fără ocolişuri să pupe câinele în bot. 

— Oho! adăugă Marek. Să jignească un asemenea cavaler! 
Va veni o vreme când aşa ceva nu i se va ierta. 

În acest timp, sosiră cele trei sănii aşternute cu covoare şi 
însoţite de trei slujitori, afară de vizitii, care aveau să care 
răniții. Taczewski nu îndrăzni să-i reţină, gândindu-se, pe de 
o parte, că avea să vină bătrânul Cyprianowicz, iar pe de 
alta, că erau într-adevăr oaspeţii lui Pagowski. De 
altminteri, n-ar fi rămas nici ei, aflând despre sărăcia lui 
Jacek, ca să nu-i sporească şi mai mult grijile şi supărarea. 
Începură deci să-şi ia rămas bun de la el şi să-i 
mulţumească din toată inima pentru ospitalitate, ca şi când 
nu s-ar fi întâmplat nimic între ei. 

Totuşi, când Cyprianowicz era gata să urce în ultima sanie, 
jupân Jacek sări în picioare şi spuse: 

— Merg şi eu cu domniile voastre! Aşa nu mai rezist! Nu 
mai pot! Până când se întoarce Pagowski, trebuie, pentru 
ultima dată... 

Iar preotul Woynowski, deşi cunoscându-l pe Jacek, ştia că 
orice rugăminte va fi de prisos, îl trase în odaia de dormit şi 
încercă să-l convingă: 

— Jacek, Jacek! Iar mulier! deie Domnul să n-ai parte acolo 
de o nouă strâmbătate. Nu uita, Jacek ce zice ecleziastul: 


„Virum de mille unum reperi, mulierem ex omnibus non 
inveni!”449). Ţine minte şi ai milă de tine. 

Dar totul fu în zadar. După o clipă, Taczewski se afla în 
sanie alături de Cyprianowicz şi porniră. Între timp, vântul 
învălătucise ceața dinspre răsărit, împingând-o pe timpuri, 
şi pe cerul albastru se arătă soarele strălucitor. 

CAPITOLUL VII. 

Jupân Pagowski nu născocise nimic, când vorbise de ciuda 
celor două jupânese de la Betczaczka împotriva 
învingătorului. Jacek se convinse de acest lucru de cum le 
văzu. Jupâneasa Winnicka le ieşi în întâmpinare cu faţă 
întunecată şi nu-i întinse mâna când vru să i-o sărute, iar 
jupâniţa nu manifestă nici un interes pentru suferinţa lui, 
nu-i răspunse la închinăciune şi se ocupă numai de 
Cyprianowicz. Nearătându-se zgârcită cu privirile duioase 
şi întrebările neliniştite, împinse grija faţă de el până acolo, 
încât, atunci când Cyprianowicz se ridică de pe scaun în 
sala de ospeţe, ca să se ducă în încăperea destinată 
răniților, îl sprijini de subsuoară şi cu toate că tânărul se 
împotrivi, îl conduse până la uşă. 

„Nu mai ai nici un rost aici, totul s-a dus pe apa sâmbetei 
strigară disperarea şi gelozia în inima lui Jacek la asemenea 
privelişte. Durerea lui era cu atât mai mare, cu cât nici nu 
bănuise până atunci că aceeaşi fecioară, care avea pentru 
el o purtare schimbătoare şi la un cuvânt mai bun îi 
răspundea de obicei cu alte zece nepăsătoare sau de-a 
dreptul răutăcioase, era în stare să fie atât de dulce, de 
îngerească şi de prevenitoare cu omul iubit. Pentru că 
nefericitul Jacek nu se mai îndoia deloc că jupâniţa 
Sienihska îl iubeşte pe Cyprianowicz. El ar fi suportat nu 
numai o rană ca a lui Cyprianowicz, dar şi-ar fi vărsat 
bucuros tot sângele ca măcar o dată în viaţă să-i vorbească 
şi lui cu acelaşi glas şi să se uite la el cu aceeaşi ochi. 
Aşadar, pe lângă durere, îl cuprinse şi o jale nespusă, 
slobozindu-i sub pleoape lacrimi amare, care dacă nu 
şiroiesc pe obraji, inundă inimă şi umplu toată fiinţa. 


LLA 


Asemenea năduh sălăşluia în pieptul lui Jacek tocmai acum, 
când jupâniţa Sieniiska i se părea mai frumoasă ca 
niciodată cu feţişoara-i palidă şi coroana părului cânepiu 
puţin răvăşit de emoție. „Arată ca un înger, i se strânse 
inima, dar nu-i pentru tine! e o minune, dar altul va avea 
parte de ea!” Voia să-i cadă la picioare, să-i mărturisească 
acolo tot chinul şi dragostea lui, simţea însă în acelaşi timp 
că după cele întâmplate, nu se cade s-o facă şi dacă nu va 
izbuti să-şi stăpânească zbuciumul sufletului, îi va spune 
altceva decât vrea şi o va pierde pentru totdeauna. 

Între timp, jupâneasa Winnicka, fiind mai în vârstă şi 
pricepută la tot felul de leacuri, intră cu Cyprianowicz în 
cealaltă încăpere, iar jupâniţa se întoarse de la uşă. Jacek, 
înțelegând că trebuie să profite de împrejurări, se apropie 
de ea. 

— Jupâniţă, aş vrea să-ţi spun un cuvinţel, îngăimă cu 
glasul tremurător, de parcă nu era al lui, străduindu-se să-şi 
păstreze liniştea. 

Fecioara îl privi cu o mirare rece: 

— Ce doreşti, domnia ta? 

Pe chipul lui Jacek se aşternu un zâmbet atât de dureros, 
încât părea cu totul resemnat, ca al unui mucenic. 

— Ce-mi doresc eu, nu se va putea întâmpla, de-ar fi să 
plătesc în schimb cu mântuirea sufletului, răspunse 
clătinând din cap, dar te rog un singur lucru, jupâniţă: nu 
mă socoti vinovat, nu-mi purta pică, ai doar puţină milă, 
pentru că nici eu nu sânt făcut din lemn sau din fier... 

— Domnia ta, eu n-am nimic să-ţi spun, îl repezi, şi nici nu-i 
vremea potrivită. 

— Ehei, oricând poţi să-i spui o vorbă bună celui aflat în 
suferinţă. 

— Asta drept plată că i-ai hărtănit pe izbăvitorii mei? 

— Dumnezeu ţine cu cel nevinovat. Slujitorul care a venit 
la Wyrabki după cavaleri, trebuia să spună, aşa cum i-a 
poruncit preotul Woynowski, că ei m-au provocat mai întâi. 
Domnia ta nu ştiai? 


Ştia. Slujitorul, un om simplu, nu repetase într-adevăr 
toate cuvintele preotului şi strigase doar că „tânărul stăpân 
de la Wyrabki îi tăiase pe toţi”. Jupân Pagowski, în schimb, 
întorcându-se de la Wyrabki, se abătuse din drum pe acasă 
şi povestise cum a fost. Se temuse pur şi simplu ca vestea 
nevinovăţiei lui Jacek să nu ajungă la urechile jupâniţei din 
gura altuia şi să nu-i scadă mânia, aşa că preferase s-o 
asmută el însuşi, nepregetând să adauge că Taczewski îi 
insultase grav pe ceilalţi şi-i silise astfel să-l provoace la 
duel. Mai contase şi pe aceea că jupâniţa, judecind lucrurile 
ca o femeie, avea să fie de partea celor care suferiseră mai 
mult. 

Cu toate acestea, Jacek avu impresia că ochii dragi îl 
priveau cu mai puţină asprime, aşa că repetă întrebarea: 

— Domnia ta ştiai? 

— Ştiam, îl înfruntă, dar mi-am adus aminte de ce n-ai fi 
uitat nici domnia ta, dacă ţineai cât de puţin la mine, anume 
că acestor cavaleri le datorez viaţa. Mai ştiu de la tutorele 
meu că au fost nevoiţi să te provoace. 

— Eu nu ţin la domnia ta? Asta să hotărască Dumnezeu, 
care priveşte în sufletele oamenilor... 

Copila începu deodată să clipească din ochi. Scutură din 
cap, mutându-şi cosiţa pe umărul celălalt şi murmură: 

— Aşa să fie...! 

Tânărul continuă să vorbească, deşi gâfâia şi glasu-i era 
plin de tristeţe: 

— Dar e adevărat! Trebuia să mă las căsăpit, numai să nu 
te întristezi domnia ta. Că doar n-ar fi curs sângele care ţi-e 
drag... Nu se mai poate face nimic! De la tutorele domniei 
tale ai aflat că eu i-am silit să mă provoace. Să-l judece 
Dumnezeu! Dar de ce nu ţi-a spus că m-a insultat fără milă 
şi măsură în propria mea casă? Am venit, ştiind că acum n-o 
să-l găsesc aici. Am venit ca să-mi satur bieţii mei ochi 
pentru ultima dată de domnia ta. Ştiu că domniei tale ţi-e 
totuna, dar am crezul că... 


Jacek se întrerupse, fiindcă îl înecau lacrimile. Buzele 
jupâniţei Sieniiska începură să tremure, semănând tot mai 
mult cu o potcoavă cu colţurile în jos; numai mândria, şi în 
aceiaşi timp sfiala feciorelnică mai luptau în sufletul ei cu 
emoția. Se stăpânea poate pentru că nu credea că el va 
pleca şi nu se va mai întoarce. Nu o dată avuseseră loc 
neînţelegeri între ei, nu o dată jupân Pagowski îl jignise 
profund şi cu toate acestea, după supărarea de moment, îşi 
ceruse iertare şi lucrurile rămăseseră ca mai înainte. 

„Aşa va fi şi acum!” se gândea jupâniţa Sienihska. 

Şi pentru că-i plăcea să asculte şi să privească la această 
dragoste uriaşă, ce nu cuteza să se exprime limpede, dar 
care se simţea în fiecare cuvânt al lui, pe cât de modestă, pe 
atât de puternică, voia să-l audă vorbind astfel cât mai mult 
cu glasu-i minunat, să-şi pună la picioarele ei inima-i tânără, 
îndrăgostită şi îndurerată. 

Tânărul, însă, lipsit de experienţă în arcanele iubirii şi orb 
ca toţi îndrăgostiţii, nu observă şi nu înţelese ce se petrecea 
în sufletul jupâniţei. Resimţi tăcerea ei ca pe o nepăsare 
încăpăţânată şi amărăciunea îi inundă din nou inima. 
Liniştea cu care-i vorbise la început, îl părăsi, ochii îşi 
schimbară luciul, tâmplele i se acoperiră cu picături de 
sudoare rece. Ceva se rupea şi se frângea în el. Cuprins de 
disperare, era în stare să nu mai întrebe nimic şi să-şi sfâşie 
rănile din piept cu propriile mâini. 

Vorbea încă liniştit, chipurile, dar glasul îi răsuna altfel, 
mai aspru mai răguşit. 

— Chiar aşa, se miră, altceva nimic...? 

Jupâniţa Sieninska înălţă din umeri. 

— Ehei, avea dreptate preotul când îmi spunea că aici nu 
voi avea parte decât de umilinţă. 

— Cu ce te umilesc eu, domnia ta? întrebă fecioara 
contrariată de schimbarea lui neaşteptată. 

Dar el o ţinu orbeşte înainte: 

— Dacă n-aş şti cum te-ai purtat cu Cyprianowicz, aş crede 
că n-ai inimă deloc. Dar ai, numai că nu pentru mine, ci 


pentru el! A fost destul să se uite la domnia ta... 

Şi îşi înfipse amândouă mâinile în păr. 

— Mai bine-l tăiam de moarte! 

Jupâniţa Sienihska fu parcă străbătută de o flacără. Obrajii 
îi înfloriră, în ochi îi licări mânia, împotriva lui Jacek şi a ei 
însăşi, deoarece fusese gata să izbucnească în plâns. Se 
simţi jignită în adâncul inimii. 

— Ţi-ai pierdut minţile, domnia ta! exclamă ridicând capul 
şi aruncându-şi codiţa pe spate. 

Vru să plece, dar tocmai asta îl făcu pe Jacek să-şi piardă 
cumpătul O apucă de amândouă mâinile şi o opri: 

— N-ai să pleci tu, ci eu! rosti cu dinţii încleştaţi, dar vreau 
să ştii că, deşi de ani de zile am ţinut la tine mai mult decât 
la viaţă şi sănătate, mai mult decât la sufletul meu, nu voi 
mai reveni aici. Am să-mi muşc mâinile de durere, dar n-am 
să mă mai întorc, aşa să-mi ajute Dumnezeu! 

Şi uitându-şi pe jos căciula roasă, se repezi la uşă şi după o 
clipă trecu pe la fereastră, coti spre grădina prin care 
scurta drumul până la Wyrabki şi dispăru. 

Jupâniţa Sienihska rămase un răstimp ca trăsnită. 
Gândurile i se învălmăşiră în toate părţile ca nişte păsări 
speriate şi o vreme nu-şi mai dădu seama de cele 
întâmplate. Când îşi reveni, îi pierise mânia, dispăruse fără 
urmă şi necazul, iar în urechi îi răsunau doar cuvintele lui 
Jacek: „Am ţinut la tine mai mult decât la viaţă şi sănătate, 
mai mult decât la sufletul meu, dar n-am să mai revin...!” 
Acum simţea într-adevăr că el nu se va mai întoarce, tocmai 
pentru că o iubea atât de mult. De ce nu-i spusese măcar o 
vorbă bună, pe care o cerşise la început ca pe o pomană sau 
ca pe o bucată de pâine pentru drum? O cuprinseră jalea 
nemăsurată şi spaima. A plecat nebun de furie, poate să 
cadă pe drum, să-şi facă cine ştie ce rău din disperare... şi 
nu era nevoie decât de un cuvânt din inimă ca totul să se 
îndrepte şi să se împace. Măcar dacă-i auzea glasul... 

leşi din casă şi dădu fuga spre livadă. Drumeagul de la 
mijloc era acoperit de zăpada înaltă, aşa că urmele lui Jacek 


se vedeau bine; le urmă în grabă, scufundându-se adesea 
până la genunchi şi pierzându-şi pe drum mătăniile, 
năframa şi punguţa cu aţă. În cele din urmă, ajunse gâfâind 
la uşiţa grădinii. 

— Jupâne Jacek...! 

Dar dincolo de îngrăditură, lunca era pustie. Vântul care 
împrăştiase ceața de dimineaţă, vuia acum puternic printre 
crengile merilor şi ale perilor, acoperind glasul ei slab. 
Atunci, fără să mai ţină seama de frig şi veşmintele-i subţiri, 
se aşeză pe banca de lângă uşiţa grădinii şi se porni pe 
plâns. 

Lacrimile mari ca perlele îi şiroiau pe obrajii trandafirii, 
dar neavând cu ce să le şteargă, începu să le înlăture cu 
ajutorul cosiţei împletite. 

— Nu se mai întoarce. 

În acest timp, vântul vuia tot mai puternic, scuturând 
zăpada udă de pe ramurile negre. 

CAPITOLUL VIII. 

Când Taczewski intră ca o vijelie, fără căciulă şi cu părul 
răvăşit în conacul modest de la Wyrabki, preotul Woynowski 
ghici ce se întâmplase şi spuse: 

— Praedixi( 50)! Să-ţi ajute Dumnezeu, Jacek, dar nu te 
întreb nimic până când nu-ţi vii în fire şi nu te linişteşti... 

— S-a sfârşit, totul s-a sfârşit! răspunse Taczewski. 

Şi începu să se preumble prin încăpere ca un animal în 
cuşcă. Preotul nu zise nimic, îl lăsă în voia lui şi abia după 
un răstimp mai lung, se ridică, îl sărută pe creştet, apoi, 
luându-l de mână, îl duse în odaia de dormit. 

Aici îngenunche înaintea crucii care atârna deasupra 
patului lui Jacek, iar când tânărul îngenunche lângă el, se 
rugă astfel: 

— Doamne, Tu ştii ce-i durerea, fiindcă Ai suferit pe cruce 
pentru păcatele omeneşti... Îţi aduc dară inima mea 
însângerată şi la picioarele Tale străpunse Te implor să ai 
milă de mine... 


Nu-Ţi cer să-mi iei durerea, ci să-mi dai tăria dea o 
îndura... 

Pentru că eu sânt oştean la porunca Ta, o, Doamne, şi aş 
vrea să-Ţi slujesc 'Ţie şi mamei mele, Republica... 

Dar cum pot s-o fac, când îmi plânge inima şi mi-a slăbit 
braţul...?! 

De aceea, dă, Doamne, să uit de mine şi să mă gândesc 
numai la slava Ta şi la mântuirea mamei, lucruri mult mai 
însemnate decât durerea unui biet vierme ca mine... 

Şi mă întăreşte, Doamne, în şa, ca luptând împotriva 
păgânilor, să mor ca un viteaz şi să ajung în ceruri... 

Pe coroana Ia de spini, ascultă-mă! 

Pe rana din şoldul Tău, ascultă-mă! 

Pe mâinile şi picioarele străpunse de cuie, ascultă-mă! 

După care, mai zăboviră multă vreme în genunchi, dar 
încă de la jumătatea rugăciunii se vedea că durerea slăbise 
în pieptul lui Jacek, fiindcă îşi acoperi deodată faţa cu 
mâinile şi începu să plângă în hohot. Când se ridicară din 
genunchi şi trecură în încăperea alăturată, preotul 
Woynowski se mulţumi să ofteze adânc şi să rostească: 

— Dragă Jacek, eu am trecut prin multe cât am fost oştean 
şi am avut parte de o cumpănă mai grea ca a ta, despre 
care nu vreau să vorbesc, îţi spun doar că într-o clipă de 
suferinţă cumplită, am alcătuit această rugăciune şi 
datorită ei am scăpat cu bine. De atunci, am repetat-o nu o 
dată la ceas de nenorocire şi totdeauna mi-a ajutat. De 
aceea, am rostit-o şi acum. Ce zici? Nu te-a mai lăsat 
durerea? Hai, spune! 

— Mă copleşeşte tristeţea, dar în piept mă arde mai puţin, 
încuviinţă Taczewski. 

— E, vezi! Acum bea puţin vin, iar eu am să-ţi spun sau mai 
degrabă am să-ţi arăt ceva care ar trebui să-ţi dea curaj. la 
priveşte! 

Şi aplecându-se, îi arătă o cicatrice groaznică, albind în 
părul cărunt peste tot capul, şi-i mărturisi: 


— Cât pe ce să dau ortul popii din asta. Rana m-a chinuit 
cumplit, dar cicatricea nu mă mai doare. Aşa-i de obicei, 
Jacek. Şi rana ta va înceta să te doară când timpul o va 
preschimba în cicatrice. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat. 

Jacek se apucă să-i povestească, dar nu-i venea prea uşor. 
Nu era în firea lui să născocească, să umfle lucrurile sau să 
adauge de la el, aşa că se miră şi el că tot ce-l făcuse să 
sufere nespus de rău, în povestirea lui părea atât de 
neînsemnat. Cu toate acestea, preotul Woynowski, un om cu 
multă experienţă şi hârşit cu lumea, după ce-l ascultă până 
la capăt, îl linişti: 

— Înţeleg că nu e uşor să redai în cuvinte privirile sau 
gesturile dispreţuitoare sau de-a dreptul înjositoare. Nu de 
puţine ori se ajunge la duel şi la vărsare de sânge din cauza 
unei priviri sau a unei mişcări nesăbuite din mână. Lucrul 
de căpetenie este că i-ai spus jupâniţei că nu te vei mai 
întoarce acolo. Tinereţea-i sfioasă, dar când se lasă pradă 
dorului, face feţe-feţe, ca luna de pe cer. Şi dragostea-i ca 
luna mendax(51) care, când pare că se micşorează, ea 
dimpotrivă creşte şi se apropie de plinătate. Aşadar, ai de 
gând să-ţi ţii cuvântul? 

— Am spus: „aşa să-mi ajute Dumnezeu”, dar, părinte, 
dacă vrei, am s-o repet cu jurământ în faţa crucii. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Să plec în lume. 

— Asta aşteptam, de când te tot îndrumam eu. Am ştiut 
dintotdeauna ce te ţine aici, dar acum, când frânghia s-a 
rupt, aşa-i, du-te unde vezi cu ochii. Aici n-ajungi la nimic, 
nu te-aşteaptă şi n-o să ai parte de nimic bun. le-ai pierde 
singur! Noroc că am fost eu aproape şi te-am învăţat măcar 
să mânuieşti sabia şi să te descurci pe latineşte, altminteri 
ai fi decăzut de tot. Nu-mi mulţumi, Jacus, pentru că am 
făcut-o din dragoste adevărată. Sigur că o să mi se urască 
fără tine, dar nu-i vorba de mine. Trebuie să pleci de aici, 
fiindcă, după câte înţeleg, vrei să te înrolezi în oştire. Este 
drumul cel mai drept şi cel mai vrednic, mai ales că va 


începe războiul cu păgâni. Se spune că pana şi cancelaria 
oferă o înaintare mai sigură decât sabia, dar asta se 
potriveşte mai puţin cu sângele tău... 

— Nici cu nu m-am gândit la altă slujbă, îl linişti Taczewski. 
Dar nu mă pot înrola la pedestrime, iar în steagul de călărie 
n-am cum, fiindcă sânt sărac. 

— Un şleahtic cu latina pe limbă şi sabia în mână se 
descurcă totdeauna, îl întrerupse preotul, deşi nu-i vorbă că 
trebuie să ai şi însoțitori pe cinste. Musai să ne sfătuim. 
Deocamdată am să-ţi spun un lucru despre care nu ţi-am 
mai vorbit până acum. Am pentru tine zece cervoneți de 
aur, lăsaţi de răposata maică-ta, şi o scrisoare de la ea, 
unde mă roagă să nu ţi-i dau, ca să nu se risipească, decât 
la caz de mare nevoie, de viaţă şi de moarte. Acest moment 
a sosit! Ai avut o mamă virtuoasă şi cucernică, dar şi tare 
nenorocită, deoarece când s-a prăpădit, sărmana, în casă 
domnea sărăcia şi ce mi-a lăsat, a trebuit să-şi rupă de la 
gură... 

— Binevoieşte, Doamne, şi dă-i veşnică odihnă, se rugă 
Jacek. Cu cei zece cervoneți de aur voi plăti slujba la 
biserică pentru sufletul ei, iar eu voi vinde Wyrabki fie şi pe 
nimica toată. 

Preotul Woynowski se înduioşă auzind aceste cuvinte, ochii 
i se umplură de lacrimi şi îl îmbrăţişă din nou pe Jacek. 

— Şi prin vinele tale curge sânge vrednic, îl măguli, dar 
nu-ţi este îngăduit să respingi darul mamei fie şi pentru 
asemenea dorinţă. Răposata n-o să ducă lipsă de slujbe, fii 
sigur, fiindcă deşi ea nu prea are nevoie de ele, vor folosi 
altor suflete din purgatoriu. Cât despre Wyrabki, ar fi mai 
bine să laşi pământul zălog, deoarece altfel este socotit un 
şleahtic când are o avere cât de mică, când este 
possesionatus. 

— Da, dar eu mă grăbesc. Aş vrea să plec fie şi astăzi. 

— Astăzi n-ai să pleci, deşi cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. Mai întâi trebuie să-ţi pregătesc scrisorile pentru 
cunoscuţii şi foştii mei tovarăşi de arme. Va trebui, de 


asemenea, să vorbesc cu berarii din Jedlnia, care au pungile 
pline şi cai mai buni chiar decât ai călărimii grele. Iar la 
mine, la casa parohială, se vor găsi vreo armură veche şi 
câteva săbii, nu atât de împodobite, dar încercate pe 
grumazurile suedeze şi turceşti... 

Preotul privi pe fereastră şi adăugă: 

— Uite că sania e gata şi călătorului îi stă bine cu drumul... 

Pe faţa lui Jacek fulgeră iarăşi durerea, sărută mâna 
preotului şi-l conjură: 

— Părinte şi binefăcătorule, îndeplineşte-mi încă o 
rugăminte şi lasă-mă să merg şi eu la casa parohială, să 
stau acolo până la plecare... De aici se văd acoperişurile de 
la Betczaczka... e prea aproape... 

— Chiar eu voiam să-ţi propun, dar mi-ai luat vorba din 
gură. N-are rost să mai rămâi aici, iar eu mă bucur din tot 
sufletul. Hei, Jacus, nu te pierde cu firea! Lumea nu se 
sfârşeşte la Belczaczka, abia de acolo se deschide largă 
înaintea ta. O dată urcat în şa, Dumnezeu ştie pe unde vei 
ajunge. 'le aşteaptă războiul şi faima, iar ceea ce te doare 
acum, se va ogoi. Parcă văd cum îţi cresc aripi la umăr; 
zboară, pasăre a Domnului, căci pentru asta eşti făcută, 
ăsta ţi-e destinul. 

Bucuria strălumină ca o rază de soare chipul preotului, îşi 
lovi pulpele ca un oştean şi strigă: 

— Acum, ia-ţi căciula şi să mergem! 

Câteodată, însă, buturuga mică răstoarnă carul mare, iar 
lucrurile caraghioase se amestecă adesea cu cele triste. 
Jacek îşi roti privirile prin încăpere, apoi se uită îngrijorat la 
preot şi întrebă: 

— Căciula? 

— Fireşte! N-o să pleci cu capul descoperit. 

— Sigur! 

— Atunci despre ce e vorba? 

— Am uitat-o la Belczaczka. 

— Colac peste pupăză! Şi ce vrei să faci? 


— Ce vreau să fac?... O să iau una de la vreun slujitor, că 
nu pot merge cu una ţărănească. 

— Nu poţi, încuviinţă preotul, dar trimite un băiat la 
Belczaczka să ţi-o aducă pe ata. 

— Pentru nimic în lume! se împotrivi Jacek. 

Bătrânul începu să-şi piardă răbdarea. 

— La dracu'! Războiul, slava, lumea largă, toate-s bune, 
dar şi de căciulă e nevoie. 

— Pe fundul unei lăzi, am o pălărie cucerită de tata de la 
un ofiţer suedez la Trzemeszno. 

— la-o şi hai să mergem! 

Jacek dispăru în odaia de dormit şi se întoarse după o clipă 
cu o pălărie galbenă de raitier, prea mare pentru capul lui. 
Înveselit de această privelişte, preotul Woynowski îşi puse 
mâna stângă în şold, căutându-şi chipurile sabia, şi 
remarcă: 

— "Tot e bine că-i o pălărie suedeză şi nu un turban 
turcesc. Parcă suntem în carnaval! 

Jacek zâmbi şi răspunse: 

— Pe cataramă sânt nişte pietricele, poate că valorează 
ceva. După care, urcară şi porniră. Dincolo de îngrăditurile 
aşezării, prin arinişul desfrunzit se vedeau Betczaczka şi 
conacul ca-n palmă. aşa că preotul privi cu luare-aminte la 
Jacek, dar acesta se mulţumi să-şi tragă peste ochi pălăria 
suedeză prea mare şi nici nu se uită într-acolo, deşi nu 
numai căciula îi rămăsese lângă jupâniţă. 


CAPITOLUL IX. 

Nu se mai întoarce, totul s-a sfârşit! îşi spuse la început 
jupâniţa Sieniiska. 

Şi lucru de mirare! în casă se aflau cinci cavaleri, dintre 
care unul era tânăr şi chipeş, iar afară de starostele 
Grothus, avea să mai vină bătrânul Cyprianowicz, într-un 
cuvânt, rareori erau atâţia oameni la Belczaczka. Cu toate 
acestea, jupâniţa avea impresia că-i lipseşte ceva, că nu se 
mai găsea nimeni în jurul ei, casa şi grădina erau pustii, ea 


însăşi parcă trăia singură în stepa întinsă şi aşa avea să 
rămână pentru totdeauna. 

Inima i se strânse de jale, ca şi când ar fi pierdut pe cineva 
foarte apropiat. Era sigură că Jacek nu se va mai întoarce, 
cu atât mai mult, cu cât tutorele ei îl jignise de moarte, în 
acelaşi timp însă, nu-şi putea închipui cum va fi fără el, fără 
chipul, cuvintele, râsul şi privirile lui, ce se va întâmpla 
mâine, poimâine, peste o săptămână şi peste o lună, de ce 
va mai trebui să se scoale dimineaţa din pat, de ce să-şi 
împletească părul în cozi, pentru cine să se mai îmbrace şi 
să-şi aranjeze buclele, de ce să mai trăiască? 

Îşi simţea inima ca o lumânare, în care suflase cineva şi o 
stinsese. 

Nimic, doar întuneric şi pustiu! 

Dar când intră în casă şi văzu pe jos căciula lui Jacek, toate 
aceste simţăminte amestecate lăsară loc dorinţei uriaşe de 
a-l vedea. Inima i se umplu iarăşi de duioşie şi începu să-l 
strige pe nume. Speranţa încolţi iarăşi în sufletul ei. 
Ridicând căciula, o strânse chipurile fără să vrea la piept, 
apoi o ascunse în mânecă şi căzu pe gânduri. 

„Nu va mai veni la Belczaczka în fiecare zi, ca mai demult, 
dar trebuie să se întoarcă după căciulă înainte de venirea 
tutorelui cu jupân Grothus şi Cyprianowicz, aşa că am să-l 
văd şi am să-i spun că a fost crud şi nedrept şi nu trebuia să 
se poarte aşa. 

Nu era sinceră, căci voia să-i spună mai mult, să găsească 
vreun cuvânt cald, din inimă, care să lege la loc firele rupte 
dintre ei. Numai să se întâmple aşa, să se poată vedea fără 
mânie la biserică sau pe la vecini, că mai târziu se va găsi 
un mijloc ca totul să se întoarcă în bine... Care mijloc şi cum 
avea să fie acest bine, jupâniţa Sieninska nu încerca să afle 
acum, deoarece voia în primul rând să-l vadă mai repede. 

Tocmai atunci, din încăperea unde zăceau răniții, ieşi 
jupâneasa Winnicka şi văzând chipul răvăşit şi ochii roşii ai 
fetei, se apucă s-o mângâie: 


— Nu te teme, n-o să păţească nimic. Numai unul dintre 
jupânii Bukojemski este vătămat mai rău, dar se va vindeca 
şi el. Ceilalţi n-au mai nimic. Preotul Woynowski i-a oblojit 
bine, aşa că nu mai trebuie să schimb nimic. 'Toţi sânt 
mulţumiţi şi veseli. 

— Slavă Domnului! 

— Taczewski a plecat? Ce-a mai vrut? 

— A adus răniții... 

— Hm, cine s-ar fi aşteptat la una ca asta din partea lui? 

— Ei l-au provocat. 

— Nici ei nu spun altfel, dar să-i căsăpească pe toţi cinci, 
unul după altul! Credeam că se sperie şi de cloşca cu pui. 

— E, mătuşica, domnia ta nu-l cunoşti, răspunse cu anume 
mândrie jupâniţa Sieniiska. 

Dar în glasul jupânesei Winnicka era tot atâta uimire, câtă 
dojana, deoarece născută şi crescută într-un ţinut bântuit 
de năvălirile tătarilor, se deprinsese de mică să socotească 
îndemânarea în lupta cu sabia şi curajul drept prime virtuţi 
cavalereşti. Aşa că după ce văzuse că viaţa oaspeţilor nu 
era ameninţată, începuse să-şi schimbe părerea despre 
duel. 

— Trebuie să recunosc, vorbi mai departe, că sânt nişte 
cavaleri vrednici, fiindcă nu numai că nu-i poartă pică, dar îl 
mai şi laudă, mai cu seamă Cyprianowicz. Pentru că, zice el, 
este un „oştean înnăscut”. De aceea, sânt supăraţi pe jupân 
Pagowski care, spun ei, a cam întrecut măsura la Wyrabki. 

— Nici domnia ta, mătuşică, nu l-ai întâmpinat mai bine pe 
jupân Jacek. 

— Fiindcă o merita. Dar şi tu l-ai primit la fel! 

— Eu? 

— Tu! Am văzut eu cum te-ai purtat cu el. 

— O, mătuşică... 

Copila se întrerupse deodată, simțind cum o îneacă 
lacrimile. În urma acestei discuţii, Jacek crescu şi mai mult 
în ochii ei. Singur împotriva unor luptători atât de grozavi! 
Şi-i învinsese pe toţi! Spunea el, într-adevăr, că se duce să 


vâneze mistreţii cu sulița, dar şi ţăranii aşezaţi la marginea 
pădurii întimpinau râmătorii cu leucile, aşa că nu se mira 
nimeni. În schimb, cinci şleahtici războinici puteau fi biruiţi 
numai de un cavaler mai mare şi mai viteaz decât ei. 
Jupâniţa Sienihska era de-a dreptul uimită că un om cu 
nişte ochi atât de trişti şi de blânzi putea să fie atât de 
înfricoşător în luptă. Aşadar, numai ei i se supunea şi-i 
suporta toanele fără crâcnire, numai cu ea se purta atât de 
blajin şi de bun. De ce? Pentru că ţinea la ea mai mult decât 
la sănătatea, viaţa şi mântuirea propriului suflet. El însuşi i- 
o mărturisise cu un ceas înainte. 

Şi iarăşi dorul îi inundă inima ca un val uriaş. Simţea că şi 
între ei se schimbase ceva şi dacă-l va zări acum, iar mai 
târziu avea să-l vadă adesea, nu-şi va mai îngădui să se 
joace cu el ca mai înainte, când întristându-l, înveselindu-l şi 
încurajându-l, când respingându-l şi ademenindu-l; simţea 
că fără să vrea, îl va privi cu mai mult respect, arătându-se 
mai prevenitoare şi mai supusă. 

La răstimpuri, un glas îi mai şoptea că Jacek se purtase 
într-adevăr prea aspru cu ea, că el îi spusese mai multe 
cuvinte amare şi jignitoare decât ea lui, dar glasul acela 
devenea tot mai slab, iar dorinţa de împăcare tot mai 
puternică. 

Numai să se întoarcă înainte de a veni ceilalţi de la 
Jedlinka. 

Dar se scurse un ceas, două, trei şi el nu mai sosea. Atunci 
îi trecu prin minte că e prea târziu pentru a mai veni el, aşa 
că va trimite pe altcineva după căciulă. 

De aceea, hotări să i-o înapoieze numaidecât cu o 
scrisoare, în care să-i spună tot ce-i apăsa inima. Şi pentru 
că trimisul putea sosi dintr-o clipă în alta, vrând să 
pregătească totul din vreme, se închise în cămăruţa ei de 
fecioară şi se apucă de treabă. 

„Dumnezeu să te ierte, domnia ta, pentru tristeţea şi grija 
în care m-ai lăsat, fiindcă dacă ai fi putut să priveşti în inima 


mea, nu te-ai fi purtat aşa. lată de ce nu îţi trimit numai 
căciula, ci adaug şi urarea de a fi fericit şi a uita...” 

Înţelese, însă, că nu scrie ce gândeşte şi ce vrea, deoarece 
nu dorea deloc ca el să uite, aşa că mototoli hârtia şi se 
apucă să scrie pe alta cu şi mai mare duioşie şi părere de 
rău: „Domnia ta, îţi trimit căciula, fiindcă ştiu că n-o să te 
mai văd niciodată la Belczaczka şi n-o să mai plângi după 
nimeni de aici, cu atât mai puţin pentru o orfană ca mine, 
lucru pe care n-am să-l fac nici eu, oricât de mare mi-ar fi 
jalea, din cauza nedreptăţii...” 

Dar fapta se împotrivi îndată cuvintelor şi lacrimi mari 
pătară hârtia. Cum să-i trimită asemenea dovezi, când ela 
scos-o cu totul din inima lui? După o clipă, îi veni iarăşi în 
gând că poate ar fi mai bine să nu-i scrie nimic despre 
purtarea nestăpânită şi nedreaptă, pentru ca să nu se 
îndârjească şi mai mult. Gândind astfel, vru să ia altă foaie, 
dar se arătă că nu mai era nici una. Prin urmare, se opri 
nehotărâtă, neştiind ce să facă, fiindcă dacă i-ar fi cerut 
jupânesei Winnicka, s-ar fi iscat tot felul de întrebări la care 
n-ar fi avut cum să răspundă. Simţea că-şi pierde capul şi că 
în nici un caz nu va putea să-i scrie lui Jacek tot ce dorea să- 
i scrie, aşa că se îngrijoră, căutându-şi alinarea în lacrimi, 
ca orice femeie. 

Între timp. se lăsase amurgul, la intrare clincheniră 
clopoţeii de la sanie şi jupân Pagowski sosi însoţit de 
oaspeţi. Slujitorii aprinseră lumânările în toate încăperile, 
fiindcă se întunecase de-a binelea. Jupâniţa îşi şterse 
lacrimile şi intră în odaia de oaspeţi cu anume teamă; 
credea că toţi îşi vor seama pe dată că plânsese Şi numai 
Dumnezeu ştie ce puteau să gândească sau s-o întrebe. În 
încăpere îi găsi doar pe jupânii Pagowski şi Grothus. 
Bătrânul Cyprianowicz lipsea, de aceea, vrând să abată 
atenţia asupra lui întrebă despre el. 

— S-a dus să-şi vadă feciorul şi pe fraţii Bukojemski, 
răspunse jupân Pagowski, dar l-am liniştit pe drum că nui 
s-a întâmplat nimic grav. 


După care, o privi cu luare aminte, dar chipul lui de obicei 
posomorât şi ochii cenuşii, aspri, se luminară de o bunătate 
fără margini. 

Apropiindu-se de ea, îşi puse mâna pe părul bălai al fetei şi 
spuse: 

— N-are rost să-ţi faci griji. Peste câteva zile, se vor 
înzdrăveni cu toţii. E, hai, destul! Le suntem datori 
recunoştinţă, e adevărat, de aceea le-am şi ţinut partea, în 
fapt, sânt nişte străini de condiţie destul de joasă. 

— Destul de joasă, repetă ca un ecou, numai ca să spună 
ceva. 

— Chiar aşa, fiindcă fraţii Bukojemski sânt nişte calici, iar 
Cyprianowicz nu-i decât un homo novus, în sfârşit, ce să mai 
vorbim! Vor pleca la ale lor şi va fi iarăşi linişte. 

Jupâniţă Sieninska socotea că va fi chiar prea multă linişte, 
când vor rămâne numai ei trei la Belczaczka, dar nu-şi 
destăinui gândurile. 

— Mă duc, se grăbi, să pregătesc cina. 

— Du-te, gospodina mea, du-te, o îndemnă jupân 
Pagowski. Tu eşti şi bucurie şi folos la casa omului. 

Apoi adăugă: 

— Să porunceşti să se pună tacâmurile de argint, ca să-i 
arătăm acestui Cyprianowicz că şi la noi domneşte belşugul, 
nu numai la armenii înnobilaţi. 

Jupâniţă Sienihska se repezi spre odaia slujitorilor, dar 
pentru că voia să sfârşească mai întâi altă treabă, mai 
însemnată pentru ea, chemă un flăcău şi-i porunci: 

— Ascultă, Wojtuszek, dă fuga până la Wyrabki şi spune-i 
lui jupân Taczewski că jupâniţa îi dă bineţe înadins şi îi 
trimite căciula asta. Uite un tynf(52) pentru drum, dar 
repetă ce trebuie să-i spui! 

— Că jupâniţa îi dă bineţe şi îi trimite căciula. 

— Nu că-i dă bineţe, ci că-i dă bineţe înadins, pricepi? 

— Pricep. 

— Atunci, du-te! Vezi să-ţi iei cojocul, pentru că noaptea se 
lasă gerul. Ia şi câinii cu tine! Să ţii minte: „Îi dă bineţe 


înadins”, şi întoarce-te degrabă, aştepţi numai dacă jupân 
Jacek vrea să-ţi dea un răspuns. 

Sfârşind astfel ce-şi pusese în gând, plecă la bucătărie să 
se ocupe de cina care, deoarece îl aşteptau pe jupân 
Pagowski să vină cu oaspeţi, era aproape gata. După aceea, 
îmbrăcându-se şi pieptănânduc-ţi părul, cobori în sala de 
ospeţe. 

Bătrânul Cyprianowicz o întâmpină cu bunăvoință, fiindcă 
tinereţea şi frumuseţea ei îi plăcuseră foarte mult încă de la 
Jedlinka. Şi pentru că acum era liniştit în privinţa feciorului, 
când se aşezară la masă, începu să discute vesel cu ea, 
străduindu-se să-i împrăştie cu ajutorul glumelor 
îngrijorarea aşternută pe frunte, a cărei pricină o punea în 
seama celor întâmplate. 

Cina, însă, nu avea să se termine cu bine pentru jupâniţă, 
fiindcă după al doilea fel, în pragul încăperii apăru 
Wojtuszek şi suflându-şi în mâinile îngheţate, se apucă să 
strige: 

— Jupâniţă, am dus căciula, dar jupân Taczewski nu mai 
este la Wyrabki, fiindcă a plecat cu preotul Woynowski. 

Auzind acestea, jupân Pagowski încremeni uluit, încruntă 
îndată sprâncenele şi pironindu-l pe băieţandru cu priviri 
aspre, întrebă: 

— Ce-i asta? Ce căciulă? Cine te-a trimis la Wyrabki? 

— Jupâniţa, răspunse flăcăul înfricoşat. 

— Eu, întări jupâniţa Sieniiska. 

Şi văzând privirile tuturor aţintite asupra ei, se zăpăci cu 
totul, dar nu pentru multă vreme, întrucât mintea 
femeiască îi veni numaidecât în ajutor. 

— Jupân Taczewski a însoţit răniții până aici, lămuri, dar 
pentru că şi eu, şi mătuşica l-am întâmpinat cu răceală, s-a 
înfuriat şi a plecat fără căciulă, iar eu i-am trimis-o la 
Wyrabki. 

— Adevărat, nu l-am primit prea bine, încuviinţă jupâneasa 
Winnicka. 


Jupân Pagowski răsuflă adânc şi faţa îi deveni mai puţin 
amenințătoare. 

— Bine aţi făcut! le lăudă. Cât despre căciulă, i-aş fi 
înapoiat-o şi eu, fiindcă mai mult ca sigur că nu mai are alta. 

Jupân Cyprianowicz, înţelept şi cumsecade, îi luă apărarea 
lui 'Taczewski: 

— Feciorul meu nu-i poartă supărare. Ei l-au silit să se 
bată, iar după aceea eli-a dus la casa lui, i-a bandajat şi i-a 
omenit. Fraţii Bukojemski spun şi ei acelaşi lucru, adăugând 
că este un mânuitor de sabie care, dacă ar fi vrut, i-ar fi 
vătămat rău de tot. Hm, au poftit să-i dea o lecţie, dar şi-au 
găsit învățătorul. Dacă-i adevărat că măria sa regele va 
porni asupra turcilor, Taczewski ar putea fi de mare folos. 

Jupân Pagowski ascultă fără plăcere aceste cuvinte, iar la 
urmă zise: 

— Preotul Woynowski l-a învăţat aceste lovituri măiestre. 

— Pe preotul Woynowski l-am văzut o singură dată la un 
hram, continuă jupân Cyprianowicz, dar am auzit multe 
despre el încă de pe vremea când slujeam în oştire. La 
hram, ceilalţi preoţi râdeau de el, zicând că acasă creşte tot 
felul de animale, ca în arca lui Noe4(53). Ştiu totuşi că a fost 
un săbier faimos, iar acum e un om plin de virtute. Dacă 
jupân 'Taczewski le-a deprins şi pe astea de la el, aş vrea ca 
fiul meu, după ce se va vindeca, să nu-şi găsească alt 
prieten... 

— Se zvoneşte că seimul va hotări curând strânsura 
oştilor, rosti jupân Gedeon, vrând să schimbe vorba. 

— Aşa-i, toţi vorbesc despre asta, întări starostele Grothus. 
Şi discuţia se desfăşură mai departe despre război. Dar 
după cină, jupâniţă Sieniska, găsind o clipă potrivită, se 
apropie de Cyprianowicz şi înălţându-şi ochişorii albaştri la 
el, spuse: 

— Domnia ta eşti un om bun, foarte bun. 

— De ce, mă rog? o descusu Cyprianowicz. 

— Pentru că i-ai luat apărarea lui jupân Jacek. 

— A cui? întrebă bătrânul. 


— A lui jupân Taczewski. Numele lui mic este Jacek. 

— Na-ţi-o bună, pâi chiar domnia ta l-ai certat cu asprime. 
De ce te-ai purtat aşa? 

— Tutorele meu l-a certat şi mai rău. Recunosc, însă, că n- 
am fost drepţi şi cred că ar trebui mângâiat... 

— S-ar bucura şi el dacă ai face-o chiar domnia ta. 

Fecioara îşi scutură căpşoru-i auriu în semn de 
împotrivire. 

— E, asta nu, răspunse cu un zâmbet trist, s-a supărat pe 
noi pentru totdeauna... 

Cyprianowicz se uită la ea cu o privire binevoitoare, într- 
adevăr părintească. 

— Floricică frumoasă, cine ar putea să se supere pe tine 
pentru totdeauna. 

— A, ele în stare!... Cât despre mângâiere, cel mai bine 
pentru el ar fi ca domnia ta să-i spui că-l socoteşti nevinovat 
şi nu-i porţi pică. Atunci şi tutorele meu ar fi nevoit să facă 
ceva pentru el, căci i se cuvine. 

— Văd că domnia ta n-ai fost prea aspră cu el, de vreme ce 
acum îi ţii partea cu atâta înflăcărare. 

— Pentru că mă mustră conştiinţa şi nu vreau să 
nedreptăţesc pe nimeni. El este singur pe lume şi e foarte, 
foarte sărac. 

— Atunci, am să-ţi spun domniei tale, că tocmai aşa am 
hotărât să fac. Tutorele domniei tale, ca un vecin bucuros 
de oaspeţi, mi-a spus că nu mă va lăsa să plec până când nu 
se va vindeca fiul meu, dar pe Stach şi pe cei patru 
Bukojemski i-aş putea lua acasă chiar şi mâine. Înainte, 
însă, mă voi duce fără îndoială la jupân Taczewski şi la 
preotul Woynowski. Şi asta nu din cauza bunătăţii mele, ci 
pentru că socotesc că aşa se cade. Eu nu spun că sânt rău, 
dar cred că dacă aici este cineva bun, apoi acela nu-s eu, ci 
domnia ta. Hai, nu te mai împotrivi! 

Se împotrivi totuşi, fiindcă simţi că nu este vorba numai de 
dreptatea lui Jacek; intrau în joc şi alte lucruri, despre care 
jupân Cyprianowicz, neiniţiat în socotelile ei femeieşti, nu 


putea să ştie. De aceea, îi era foarte recunoscătoare şi, în 
loc de noapte bună, îi sărută mâna, uimindu-l în acest fel pe 
jupân Pagowski. 

— Sunt şleahtici doar de trei generaţii, iar înainte au fost 
neguţători, o dojeni. Nu uita cine eşti! 

CAPITOLUL X. 

Două zile mai târziu, Jacek plecă la Radom cu cei zece 
ducați, ca să se îmbrace cum se cuvine înainte de a se 
călători, iar preotul Woynowski rămase în casa parohială, 
gândindu-se de unde să mai ia banii pentru toate cele 
trebuitoare unui oştean: care, cai, alai şi slujitori, într-un 
cuvânt, pentru tot ce avea nevoie un războinic din polcurile 
de elită, dacă ţinea la onoare şi nu voia să fie socotit un 
fitecine. 

Trebuia să procedeze astfel mai ales Taczewski, fiindcă 
purta un nume măreț şi vestit, pe care lumea începuse să-l 
uite în Republică. 

Aşadar, într-o bună zi, preotul Woynowski se aşeză la 
masă, îşi încruntă sprincenele de-i căzu ciuful alb pe frunte 
şi se apucă să socotească în amănunt cele de trebuinţă şi 
cât aveau să coste. Animalia(54) adică vulpea îmblânzită, 
câinele Filus şi bursucul, se zbenguiau cu motoceii la 
picioarele lui, dar el nu le lua în seamă, atât era de 
preocupat şi îngrijorat, deoarece „calculele” nu voiau să 
iasă bine şi se stricau mereu. Nu ajungea nici măcar pentru 
lucrurile mărunte, ce să mai vorbim de cele mai importante. 
Bătrânul îşi ştergea fruntea din ce în ce mai avan, iar în 
cele din urmă, se porni să vorbească singur cu voce tare: „A 
luat zece, foarte bine. Sigur că n-o să-i mai rămână nimic. 
Să numărăm mai departe: de la berarul Kondrat, cinci 
împrumut, de la Stoninka trei, fac opt. De la Duda, şase 
taleri prusieni şi un cal împrumut. O să-i dăm înapoi dacă se 
face orzul. Cu totul opt zloți, şi cu cei şase taleri şi douăzeci 
de zloți ai mei. Puțin! Chiar dacă i-aş da calul meu 
moldovenesc pentru slujitor, adăugând încă unul, abia de 
vor fi doi, iar la car îi mai trebuie încă doi, başca cel puţin 


doi pentru Jacek. Fiindcă dacă pierde unul, musai să aibă 
altul de schimb şi uniformele pentru slujitori, rezervele de 
hrană, văsăria, cutiile cu... Cu atâţia bani numai la 
dragoni(55) poate să intre”. 

După care, se întoarse spre animalele ce făceau destul 
zgomot, jucându-se. 

— Linişte, blăstămaţilor, că vă vând pielea ovreilor! 

Şi iarăşi începu să vorbească de unui singur: „Jacek are 
dreptate, trebuie să vândă Wyrabki. Numai că pe urmă, 
când o să-l întrebe cineva de unde este, n-o să aibă ce 
răspunde. De unde? Din Wiatrow. Care Wiatrow? Din 
Wiatrow de pe câmp(56). O să-l dispreţuiască toţi. Mai 
bine să lase pământul amanet, numai să aibă cui. Cel mai la 
îndemână ar fi Pagowski, dar Jacek nici n-ar vrea să audă 
de el şi pe urmă nici eu nu mi-aş băga în cârd cu el... O, 
Doamne! Lumea n-are dreptate când zice: „sărac ca un 
şoarece de biserică!” Nu o dată omul e şi mai prăpădit... La 
sfântul Szczepan, şoarecele de biserică trăieşte în 
îndestulare(57 |, iar ceară are întotdeauna. Isuse, care ai 
înmulţit pâinea şi peştii, înmulţeşte zloţii şi talerii aceştia, că 
Tu, milostive Stăpâne, n-ai nimic de pierdut, iar pe ultimul 
Taczewski îl ajuţi astfel să...” 

Aici îi trecu prin minte că talerii prusieni, provenind din 
ţara lui Luther, ar putea stârni mânia cerului, dar în 
privinţa zloţilor stătu în cumpănă dacă n-ar fi bine să-i lase 
la noapte la picioarele lui Cristos, ca să găsească a doua zi 
mai mulţi. Nu se simţea totuşi vrednic de o minune şi se 
bătu de câteva ori cu pumnul în piept în semn de pocăință 
pentru gândul sumeţit. Dar nu mai avu timp să chibzuiască, 
deoarece înaintea casei parohiale opri o sanie. 

În curând, uşa se deschise şi intră în încăpere un bărbat 
înalt, cărunt şi cu ochii negri, ce privea cu înţelepciune şi 
bunătate. Musafirul se înclină din prag şi spuse: 

— Eu sânt Cyprianowicz de la Jedlinka. 

— E, domnia ta, te-am văzut la hramul de la Przytyk, dar 
numai de departe, fiindcă era o îmbulzeală grozavă, 


exclamă preotul, ridicându-se vioi să-l întâmpine pe 
oaspete. Fii bine venit sub streaşina mea joasă! 

— Şi eu vin bucuros aici, răspunse Cyprianowicz. E o prea 
plăcută datorie să mă închin înaintea unui cavaler atât de 
vestit şi a unui capelan atât de sfânt. 

O dată cu aceste cuvinte, sărută umărul şi mâna 
bătrânului, deşi acesta se apăra spunând: 

— Da' de unde sfinţenie! Poate că bestiae(58) astea au 
mai multe merite înaintea lui Dumnezeu decât mine. 

Dar Cyprianowicz vorbea atât de simplu şi de sincer, încât 
îl câştigă dintr-o dată pe preotul Woynowski, aşa că 
începură să-şi spună unul altuia cuvinte binevoitoare din 
toată inima. 

— L-am cunoscut şi pe feciorul domniei tale, spuse 
bătrânul, e un cavaler destoinic şi cu purtări alese. Cei 
patru Bukojemski par doar curtenii lui. Află, domnia ta, că 
Jacek 'Taczewski l-a îndrăgit de la început atât de mult, că-l 
laudă întruna. 

— Şi Stach al meu la fel. Se întâmpla adesea ca oamenii să 
se bată şi după aceea să se îndrăgească. Nici unul dintre 
noi nu-i poartă supărare lui jupân Taczewski şi toţi am vrea 
din tot sufletul să legăm o trainică prietenie cu el. Am fost 
acasă la el, la Wyrabki, şi de acolo vin. Credeam că am să-l 
găsesc aici, voiam să-l poftesc la Jedlinka, pe domnia ta, 
părinte, şi pe el. 

— Jacek e la Radom, dar se va întoarce aici şi va veni cu 
plăcere... Ai văzut, domnia ta, cum s-au purtat cu ella 
Belczaczka. 

— Şi ei şi-au dat seama, răspunse jupân Cyprianowicz, şi le 
pare rău; nu lui jupân Pagowski, ci jupâneselor. 

— Jupân Pagowski este un om îndârijit fără asemănare şi 
cândva o să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, iar cât 
despre jupânese, Domnul fie cu ele... Ce să ne mai 
ascundem după deget, toată pricina duelului e una dintre 
ele. 


— Aşa am înţeles şi eu înainte ca fiul meu să mi-o 
întărească. Dar e o pricină nevinovată. 

— Toate sânt nevinovate... Domnia ta ştii ce zice 
ecleziastul despre femei? 

Jupân Cyprianowicz nu ştia, aşa că preotul Woynowski luă 
Vulgata159) de pe o poliţă şi citi fragmentul din ecleziast, 
după care întrebă: 

— Ei, vezi? 

— Sunt şi dintre acestea, consimţi jupân Cyprianowicz. 

— 'Tot din cauza asta pleacă şi Jacek în lume. La asta, însă, 
nici eu nu m-am împotrivit. Din contră! 

— Cum aşa? Chiar acum pleacă? Păi războiul va începe 
abia la vară. 

— Domnia ta ştii sigur? 

— Ştiu, fiindcă m-am interesat şi m-am interesat pentru că 
nici pe fiul meu nu-l pot opri... 

— De-asta e şleahtic. Jacek va pleca repede, căci la drept 
vorbind, dacă rămâne, va suferi grozav. 

— Înţeleg, înţeleg totul. În asemenea împrejurări, graba e 
cel mai bun leac. 

— Tocmai de aceea, va mai întârzia prin aceste locuri doar 
cât va trebui, ca să vândă Wyrabki sau să lase pământul 
cuiva... E o tarla nu prea mare, dar am să-l sfătuiesc pe 
Jacek s-o zălogească mai degrabă, decât s-o vândă. Chiar 
dacă nu se va mai întoarce niciodată aici, poate spune 
oricând că-i pământul lui, iar asta face o bună impresie 
pentru un om cu sângele şi numele lui. 

— Păi musai să vândă ori să zălogească? 

— Musai. E un om sărac, foarte sărac. Domnia ta ştii bine 
cât costă o astfel de campanie, iar el nu poate sluji într-un 
polc de dragoni. 

Jupân Cyprianowicz cumpăni un răstimp, apoi propuse: 

— Ştii ce, părinte, ce-ar fi să iau eu Wyrabki? 

Preotul Woynowski roşi ca o fecioară, căreia un tânăr îi 
mărturiseşte pe neaşteptate tocmai ce dorea mai mult să 
audă. Dar rumeneala îi pieri din obraz asemeni fulgerului 


de vară pe cerul amurgului, după care privi cu atenţie la 
Cyprianowicz şi întrebă: 

— Domnia ta ce interese ai? 

Acesta, însă, răspunse cu toată sinceritatea unui suflet 
virtuos: 

— Ce interese am eu? Vreau să-i fac un serviciu acestui 
tânăr destoinic fără să pierd nimic şi astfel să am dreptul la 
recunoştinţa lui. Nu te teme, părinte, în plus, am şi eu 
socoteala mea. Am să-l trimit şi eu pe fiul meu în acelaşi 
steag în care va sluji jupân Taczewski. Gândesc că Stach al 
meu va găsi în el un tovarăş vrednic şi un prieten. Ştii şi 
domnia ta cât de important este un tovarăş de nădejde şi ce 
înseamnă să ai alături un prieten credincios în tabără, unde 
duelurile se iscă din orice, şi la război, unde-i şi mai uşor să 
mori. Dumnezeu nu s-a arătat zgârcit cu averea mea, dar 
mi-a dăruit un singur băiat. Jupân Taczewski este un viteaz 
cu mintea trează şi, cum s-a văzut, un mare meşter în lupta 
cu sabia, iar pe deasupra mai e şi virtuos, fiindcă l-ai 
crescut domnia ta. Fie ca el şi Stach să semene cu Orestes 
şi Pylades(60). Asta-i planul meu. 

Preotul Woynowski îşi deschise larg braţele: 

— Dumnezeu te-a trimis, domnia ta! Pentru Jacek, bag 
mâna în foc, ca şi pentru mine. E un băiat de aur şiare o 
inimă recunoscătoare, ca pământul ogorit pentru grâu. 
Dumnezeu te-a trimis! Acum, flăcăul meu se va putea 
înfăţişa cum îi stă bine unui Taczewski cu blazonul Powala. 
Cunoscând astfel lumea largă, poate că va uita de fata 
pentru care a suferit şi a irosit atâţia ani. 

— A îndrăgit-o de mult? 

— Ca să recunoaştem adevărul, de mic copil. Dar nici 
acum nu spune nimic, strânge din dinţi şi se zbate ca un 
ţipar în frigare... 

Să plece cât mai repede, pentru că din asta nu poate ieşi 
nimic bun. 

Urmă o clipă de tăcere. 


— Trebuie totuşi să vorbim accuratissime161) despre 
aceste lucruri, rosti bătrânul în cele din urmă. Domnia ta 
cât poţi da, ca să-ţi lase zălog Wyrabki? Țarina nu face mare 
lucru. 

— Fie şi o sută de ducați. 

— Ai frică de Dumnezeu, domnia ta! 

— De ce, mă rog? Dacă jupân Taczewski îmi va înapoia 
banii vreodată, e totuna cât îi dau, iar dacă nu, tot voi ieşi în 
câştig, fiindcă pe aici pământul e prost; la Wyrabki, însă, 
pădurea s-a tăiat nu demult, aşa că trebuie să fie bun. 
Astăzi am să-l iau pe Stach şi pe fraţii Bukojemski la 
Jedlinka, iar domniile voastre să veniţi la noi când se 
întoarce jupân Taczewski de la Radom. Banii vor fi pregătiţi. 

— Din cer ai picat, domnia ta, cu averea şi inima domniei 
tale de aur, se bucură preotul Woynowski. 

Apoi dădu poruncă să se aducă mied, umplu el însuşi 
paharele şi băură cu plăcere, cum fac oamenii foarte 
mulţumiţi. După al treilea pahar, preotul deveni serios şi 
spuse: 

— Pentru ajutor, pentru vorba bună şi pentru cinstea 
domniei tale, aş vrea să te răsplătesc măcar cu un sfat. 

— Ascult. 

— Fiul domniei tale să nu stea la Wyrabki! Fata-i frumoasă 
peste închipuire. Poate fi şi virtuoasă, nu neg, dar e o 
Sienihska, lucru de care nu ea, ci jupân Pagowski este atât 
de mândru, că de i-ar cere mâna, ştiu eu, fie şi feciorul 
regelui nostru, Jacobus, bătrânului nu i se va părea prea 
mult. Păzeşte-ţi fiul, domnia ta, nu-i îngădui să-şi sfâşie 
inima de moarte cu această deşertăciune, ca Jacek. 'Ţi-o 
spun din neprefăcută şi binevoitoare prietenie, vrând să-ţi 
răsplătesc binele cu bine. 

Jupân Cyprianowicz îşi trecu mâna peste frunte şi 
răspunse astfel: 

— Au venit la Jedlinka pe neaşteptate din cauza unui necaz 
în timpul călătoriei. Eu am fost o dată în vizită la jupân 
Pagowski, ca între vecini, dar el n-a catadicsit să vină la 


mine. Văzându-l cât este de mândru, nu i-am mai căutat nici 
eu cunoştinţa şi prietenia. Acum s-a întâmplat fără voia 
mea. Cu toate acestea, n-am să-l aşez pe fiul meu la 
Wyrabki şi n-am să-i îngădui să-şi piardă capul la 
Belczaczka. Nu suntem şleahtici atât de vechi, ca Sieninski 
sau ca Pagowski, dar oricum, am crescut şi noi din război, 
din ceea ce doare, cum spunea jupân Czarniecki. Suntem în 
stare şi noi să ne păstrăm demnitatea, iar fiul meu vrea şi el 
acest lucru. E greu să-l fereşti pe un tânăr de săgețile lui 
Cupidon, dar uite ce mi-a spus Stach când l-am descusut la 
Belczaczka în legătură cu fata: „Prefer să nu rup mărul, 
decât să sar prea sus, fiindcă dacă nu-l voi ajunge, îmi va fi 
ruşine”. 

— Oho, are minte băiatul! exclamă preotul. 

— Aşa a fost de mic, adăugă Cyprianowicz cu anume 
mândrie. Pe deasupra, mi-a mai spus că acum, când a aflat 
ce a însemnat fata pentru Taczewski şi cât a suferit din 
cauza ei, n-ar vrea în nici un caz să-i strice socotelile unui 
cavaler atât de vrednic. Nu, părinte, nu iau Wyrabki ca fiul 
meu să fie mai aproape de Belczaczka. Dumnezeu să-l 
păzească pe Stach şi să-l ferească de toate relele! 

— Amin. Cred, ca şi cum mi-ar fi spus-o un înger. lar pe 
fată, n-are decât s-o ia altul, fie şi unul dintre jupânii 
Bukojemski, care se laudă cu rude atât de suspuse. 

Cyprianowicz se porni pe râs, apoi îşi bău miedul, îşi luă 
rămas bun şi plecă. Preotul Woynowski se duse la biserică 
să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutorul nesperat, 
apoi îl aşteptă cu nerăbdare pe Taczewski. 

Când Jacek se întoarse, în sfârşit, îi ieşi înainte alergând, îl 
luă în braţe şi începu să strige: 

— Jacek, poţi să cumperi un pofil şi cu zece ducați. Vei 
avea o sută de cervoneți în mână, iar Wyrabki va fi tot a ta! 

Taczewski îşi aţinti asupra lui ochii încercănaţi de suferinţă 
şi nesomn şi-l întrebă cu uimire: 

— Ce s-a întâmplat? 


CAPITOLUL XI. 

Se întâmplase într-adevăr un lucru bun, pentru că izvora 
dintr-o inimă iubitoare. De aceea, preotul observă cu 
bucurie că Jacek, cu tot zbuciumul şi chinurile inimii, parcă 
îşi recăpătă curajul la auzul veştii despre înţelegerea cu 
Cyprianowicz. Câteva zile, nu se gândi şi nu vorbi decât 
despre cai şi care, despre lucrurile necesare pentru război 
şi slujitori, lăsând impresia că în sufletul lui nu mai era loc 
pentru altceva. 

— Ce leac grozav, un adevărat balsam! repeta în sinea lui 
preotul Woynowski. Pentru că fiecare om, oricât de legat de 
femeie, oricât de nefericit, atunci când pleacă la război 
trebuie să aibă grijă să nu cumpere vreun cal cu astmă sau 
şchiop, să aleagă săbiile, să probeze armura şi să 
mânuiască sulița de câteva ori, iar în acest fel animus4(62) 
se îndepărtează de ea, îndreptându-se către lucruri mai 
însemnate, asigurând totodată uşurarea inimii. 

Şi îşi aduse aminte cum o dată, în tinereţe, el însuşi îşi 
căutase în luptă uitarea sau moartea. Dar, pentru că de astă 
dată războiul nu începuse încă, Jacek nu se gândea deloc la 
moarte, fiind preocupat cu totul numai de campanie. 

Erau destule lucruri de făcut. 

Cei doi Cyprianowicz veniră din nou la preotul Woynowski, 
unde locuia Jacek. După care plecară tuspatru la oraş să 
scrie zapisul la zălog. Tot aici fu cumpărată o parte din 
lucrurile trebuitoare campaniei lui Jacek; pe celelalte, 
preotul Woynowski, prevăzător şi cu multă experienţă, îl 
sfătui să le ia de la Varşovia sau Cracovia. Asemenea treburi 
le umplură câteva zile bune de dimineaţa până seara, timp 
în care Stanistaw Cyprianowicz, complet vindecat după 
rănile uşoare, îl ajută cu înflăcărare pe Jacek, străduindu-se 
să se apropie de el şi să lege o prietenie trainică. 

Bătrânii se bucurară la această privelişte, deoarece 
amândoi doreau acelaşi lucru. Vrednicul jupân Serafin 
începu chiar să regrete că Jacek pleca aşa de repede şi-l 
îndemnă pe duhovnic să nu-l grăbească prea mult. 


— Pricep, îi spuse, pricep prea bine de ce domnia ta vrei 
să-l trimiţi cât mai degrabă de aici, dar trebuie să recunosc 
după dreptate că eu nu gândesc rău despre jupâniţa 
Sieniiska... E adevărat că în prima clipă nu l-a primit prea 
bine pe Jacek după duel, dar gândeşte-te că Stach şi jupânii 
Bukojemski abia le scăpaseră pe ea şi pe jupâneasa 
Winnicka din gura lupilor; ce-i de mirare că, la vederea 
rănilor şi a sângelui lor, a cuprins-o mânia pe care, după 
câte ştim, a stârnit-o înadins şi Pagowski. Ce-i drept, el este 
un om neînduplecat, dar copila, când am fost la ei, a venit la 
mine cu umilinţă: „Recunosc, zice, că nu ne-am purtat cu 
dreptate şi că jupân Jacek se cuvine să fie răsplătit într-un 
fel”. Şi ochişorii i s-au umezit pe dată, de mi s-a făcut milă 
de ea; în plus, diavoliţa e nespus de frumoasă. Are însă un 
suflet curat şi simte strâmbătatea... 

— Pe viul Dumnezeu, să nu afle Jacek despre asta, că iari 
se urcă inima la gât, şi abia a început să respire mai liniştit. 
A fugit de acolo fără căciulă, a jurat că nu se mai întoarce şi 
ferească Dumnezeu să-şi calce hotărârea. Femeile, domnia 
ta, sânt ca focurile acelea rătăcitoare ce umblă prin 
noroaiele grase de la Jedlnia. Dacă le goneşti, fug, dar dacă 
fugi tu, te gonesc ele... Asta-i...! 

— E o vorbă înţeleaptă, trebuie s-o ţin minte pentru Stach, 
aprecie jupân Serafin. 

— Jacek, însă, trebuie să plece cât mai repede. l-am şi 
pregătit scrisorile către diferiţi prieteni şi dregători pe care 
i-am cunoscut pe când nu erau în slujbe înalte, către 
căpeteniile mai de seamă. În ele vorbesc şi despre feciorul 
domniei tale ca de un cavaler destoinic; când îi va veni şi lui 
timpul să plece, am să-i dau altele, deşi poate că se vor 
dovedi de prisos, deoarece Jacek îi va netezi drumul până 
atunci. Să slujească împreună. 

— Îţi mulţumesc, părinte, din tot sufletul. Aşa-i, să 
slujească împreună şi să trăiască toată viaţa în prietenie. 
Mi-ai vorbit de steagul prinţului Alexander, care se află la 
Zbierzchowsk. E un steag de elită, poate chiar cel mai bun 


de la husari163), astfel că m-aş bucura grozav pentru 
Stanistaw, dar el mi-a spus aşa: „Călărimea uşoară e pentru 
şase zile pe săptămână, iar husarii numai pentru duminica!” 

— Generaliter464), a spus adevărul, răspunse preotul. 
Căci husarii nu sânt trimişi în recunoaştere şi arareori 
vreunul din ei iese la harţ, fiindcă nu se cuvine ca un astfel 
de oştean să se bată cu oricine; în schimb, când vine 
duminica lor, atâta se vânzolesc şi calcă în picioare, că alţii 
nici în şase zile nu varsă atâta sânge. De altminteri, nevoile 
războiului poruncesc, aşa că uneori se întâmplă ca şi husarii 
să aibă de lucru în fiecare zi. 

— Domnia ta ştii cel mai bine, părinte... 

Preotul Woynowski închise ochii o clipă, vrând parcă să-şi 
amintească mai bine timpurile trecute, apoi ridică paharul, 
privi miedul în lumină, înghiţi o dată, de două ori şi grăi: 

— Aşa a fost, când spre sfârşitul războiului cu suedezii, ne- 
am dus să-l pedepsim pe electorul(65) trădător pentru 
înţelegerea cu Carolus. Mareşalul Lubomirski466) a dus 
focul şi sabia până sub zidurile Berlinului. Pe atunci, 
slujeam în steagul lui de husari sub porucinicul(67) Wiktor. 
Brandenburghezul ne-a înfruntat cu ce-a avut: pedestrime, 
oşteni obişnuiţi printre care se aflau şi nobili nemți; ei bine, 
află domnia ta că atât noi, husarii, cât şi cazacii din gardă, 
abia ne mai mişcăm braţele amorţite de trudă... 

— Aşa de greu a fost? 

— N-a fost greu, pentru că la vederea noastră, muschetele 
şi suliţele tremurau ca ramurile bătute de vânt în mâinile 
potrivnicilor, dar luptam în fiecare zi de dimineaţa până 
seara. La fel trudeşti dacă înfigi sulița în piept sau în spate. 
Ehei, a fost o campanie grozavă, pentru că am avut de 
lucru, nu glumă. Pe de altă parte, în viaţa mea n-am văzut 
atâţia oameni şi cai din spate, ca atunci. Am pustiit jumătate 
din Brandenburg, de plângea şi Luther în iad. 

— E plăcut să aminteşti că trădarea şi-a primit pedeapsa 
cuvenită. 


— Sigur că-i plăcut. După aceea, electorul a venit la jupân 
Lubomirski să ceară pace. Eu n-am văzut, dar mi-au spus 
oştenii că jupânul Lubomirski se plimba pe medean cu 
mâna în şold, iar electorul trepăda în urma lui şi se 
ploconea atât de adânc, de aproape că-i ajungea peruca la 
pământ, şi-i îmbrăţişa genunchii mareşalului. Ba mai mult, 
se zvonea că-l şi săruta pe unde se nimerea, dar eu nu prea 
cred, fiindcă mareșalul, având un suflet mândru, îi plăcea 
să-şi încovoaie duşmanul, însă fiind un om bine crescut, n-ar 
fi îngăduit una ca asta. 

— Să dea Dumnezeu să se întâmple şi acum cu turcii ca 
atunci cu brandenburghezul. 

— Experienţa mea nu e prea înaltă, în schimb, e foarte 
lungă, de aceea, îţi mărturisesc domniei tale că lucrurile s- 
ar putea să meargă chiar mai bine. Jupânul mareşal era un 
războinic încercat şi mai ales norocos, dar nu se poate 
compara cu luminatul nostru rege de astăzi. 

Apoi îşi aduseră aminte de toate izbânzile regelui şi de 
bătăliile la care luaseră parte, ciocnind în sănătatea măriei 
sale şi bucurându-se că sub asemenea căpetenie, tinerii nu 
numai că vor avea parte de război, dar se vor acoperi de 
slavă nemărginită, mai ales că lupta se va duce cu duşmanul 
dintotdeauna al crucii. 

La drept vorbind, nu ştia nimeni nimic. 

Nu se ştia nici măcar dacă puterea turcească se va 
îndrepta mai întâi asupra Republicii sau a împăratului. 
Alianţa cu curtea austriacă avea să se discute abia la seimul 
următor. Dar pe la adunările şleahticilor şi la dietele 
ținuturilor se vorbea numai despre război. Dregătorii de la 
Varşovia şi de la curte îl prevesteau fără greş, în afară de 
asta, norodul întreg presimţea că trebuie să vină; 
presimţire mai puternică decât siguranţa, întrucât se 
întemeia pe faptele de până acum ale regelui şi pe dorinţa 
de predestinare naţională. 


CAPITOLUL XII. 


Înapoindu-se de la Radom, preotul Woynowski îi pofti pe 
cei doi Cyprianowicz să se odihnească la casa parohială; 
după aceea, aveau să plece cu toţii la Jedlinka. În acest 
timp, veniră la el pe neaşteptate trei dintre jupânii 
Bukojemski. Marek, care avea clavicula frântă, nu putea 
încă să se mişte, dar Mateusz, Lukasz şi Jan se grăbiseră să- 
i dea bineţe bătrânului şi să-i mulţumească pentru că le 
legase rănile. Lui Jan îi lipsea de bună seamă degetul mic, 
iar ceilalţi aveau crestături adânci, unul pe frunte, altul pe 
obraz, dar se vindecaseră şi erau sănătoşi tun. 

În urmă cu două zile, se duseseră în pădure la vânătoare şi 
afumând o ursoaică adormită în bârlogul ei, o omorâseră cu 
suliţele, iar puiul îl aduseseră în dar preotului, a cărui 
dragoste pentru animalele pădurii era îndeobşte cunoscută. 

Bătrânul, îndrăgindu-i ca pe nişte flăcăi de ispravă, se 
bucură şi de venirea lor, şi de ursuleţ şi aproape râse cu 
lacrimi când acesta, înşfăcând unul dintre paharele cu mied 
pentru oaspeţi, se porni să mormăie furios pentru a stârni 
spaima cuvenită şi a-şi asigura prada. 

Apoi, văzând că nu i-o ia nimeni, se aşeză pe picioarele 
dinapoi şi bău ca un om, sporind şi mai mult bucuria celor 
din jur. 

— N-am să-l fac nici chelar, nici prisăcar, glumi preotul 
înveselit 

— Ehei, strigă Stanistaw Cyprianowicz râzând, a stat doar 
o zi în şcoala tinerilor Bukojemski şi a învăţat mai mult 
decât ar fi învăţat în pădure toată viaţa. 

— A, nu-i adevărat, îl îndreptă Lukasz, asta-i o fiară 
mintoasă din fire şi ştie ce e bun. Abia l-am adus acasă, căa 
şi băut horilcă, ca şi când ar fi supt în fiecare dimineaţă în 
pădure, iar după aceea a lovit câinele peste bot: „na poftim, 
i-a spus, nu mai adulmeca” şi s-a dus să se culce. 

— Datorită domniilor voastre, am să mă bucur în lege, le 
mulţumi preotul, dar chelar n-am să-l fac, fiindcă deşi se 
pricepe foarte bine la băuturi, ar umbla prea des pe la 
butoaie. 


— Ursul e în stare de multe lucruri, observă Jan. Preotul 
Gtominski din Przytyk are unul despre care se spune că ştie 
să cânte la orgă. Unii se supără, deoarece câteodată mai şi 
mormăie, mai ales când îl îndeamnă. 

— Nu e nici un păcat în asta, răspunse preotul, păsările îşi 
fac cuiburi prin biserică şi cântă spre slava lui Dumnezeu, 
dar nu se supără nimeni. Orice vieţuitoare îl slujeşte pe 
Dumnezeu, iar Mântuitorul s-a născut într-un staul. 

— Se mai spune, adăugă Mateusz, că Isus a prefăcut pe un 
morar în urs, aşa că poate a rămas şi în el o părticică din 
sufletul omului. 

La acestea, bătrânul Cyprianowicz spuse: 

— În acest caz, voi aţi omorât morăriţa, faptă pentru care 
trebuie să daţi socoteală. Măria sa, regele, ţine foarte mult 
la urşii lui şi nu plăteşte supraveghetori ca să-i ucidă. 

Auzind aceste cuvinte, cei trei fraţi se îngrijorară de-a 
binelea şi abia după un răstimp mai lung de gândire, 
Mateusz, vrând să ia apărarea fraţilor, interveni: 

— Păi ce, noi nu suntem şleahtici? Neamul Bukojemski e 
tot atât de bun ca şi Sobieski. 

Lukasz, însă, avu o idee mai fericită, aşa că obrazul i se 
lumină îndată: 

— Ne-am dat cuvântul de cavaleri că nu vom împuşca 
urşii, nu-i aşa? Ei bine, nu-i împuşcăm, ci îi străpungem. 

— Regele nu se gândeşte la urşi acum, remarcă Jan, şi 
apoi cine ne va pâri? Să îndrăznească vreun pădurar... Hm, 
păcat totuşi că ne-am lăudat faţă de jupânii Pagowski şi 
Grothus, fiindcă starostele tocmai a plecat la Varşovia şi 
cum se vede adesea cu măria sa, poate să ne dea de gol. 

— Când v-aţi întâlnit cu Pagowski? se interesă preotul. 

— Ieri. Tocmai îl conducea pe jupân Grothus. Părinte, ştii 
unde este cârciuma care se numeşte „Abator”? S-au oprit 
acolo să lase caii să răsufle şi aşa au dat de noi. Pagowski s- 
a apucat să ne întrebe tot felul de lucruri, s-a interesat şi de 
Jacek. 

— De mine? se miră Taczewski. 


— Întocmai. „E adevărat, a întrebat, că Taczewski pleacă 
la oaste?” 

— Adevărat, am răspuns. 

— Şi când asta?” 

— Se pare că în curând. 

— Da, a zis iarăşi Pagowski, se va înrola ca pedestraş”. 

Asta ne-a înfuriat pe toţi, iar Mateusz i-a spus de la obraz: 

— Domnia ta, asemenea lucruri să nu crezi, pentru că 
Jacek este prietenul nostru şi ar trebui să-i luăm apărarea 
Şi deoarece începuserăm să gâfâim cu toţii, s-a înfrânat şi a 
schimbat-o: - „N-o spun cu răutate, dar ştiu că Wyrabki nu- 
s cât o stărostie”. 

— Stărostie, nestărostie, nu-l priveşte! se burzului preotul. 
Să-şi vadă de treaba lui! 

Se vede totuşi că jupân Pagowski era de altă părere şi 
continua să se gândească la Jacek, fiindcă după vreun ceas, 
slujitorul aduse o dată cu încă un urcior de mied şi o 
scrisoare cu pecete, zicând: 

— A venit un trimis de la Betczaczka. 


VW 


Preotul Woynowski luă scrisoarea, rupse peceţile, o 
desfăcu, lovi foaia cu dosul palmei şi apropiindu-se de 
fereastră, începu să citească. 

Jacek mai că pălise de emoție şi privea la hârtie ca la 
soare, presimţind că-i vorba despre el. Gândurile îi săgetau 
ca nişte rândunele prin cap: dacă bătrânul se muiase şi-i 
cerea iertare? Aşa s-ar cuveni să facă, altceva nu poate fi. 
Pagowski n-avea dreptul să se înfurie pentru cele 
întâmplate mai mult decât cei ce avuseseră de suferii. Aşa 
că îl mustra conştiinţa; înţelegea că nedreptăţise un om 
nevinovat, socotea că se purtase necuviincios şi dorea să-şi 
repare greşeala. 

Inima lui Jacek începu să bată ca un ciocan: „Oho, îşi spuse 
în gând, am să plec, fericirea trecută nu mai e pentru mine, 
chiar dacă am să iert totul, nu sânt în stare să uit, dar 
Dumnezeule milostiv, nu-mi refuza bucuria de a mai vedea o 
dată pe această crudă şi dragă Anula; s-o mai privesc şi să-i 
aud glasul o dată!” 

Gândurile îşi înteţiră zborul, dar înainte de a se linişti, se 
petrecu ceva cu totul neprevăzut, căci iată, preotul 
Woynowski mototoli deodată scrisoarea şi-şi duse mâna 
stângă la şold, căutându-şi parcă sabia. Sângele i se urcă în 
obraji, grumazul i se încordă şi ochii îi sloboziră fulgere. 
Era atât de înfricoşător, încât cei doi Cyprianowicz şi fraţii 
Bukojemski îl priveau uluiţi, ca şi când farmecele îl 
preschimbaseră dintr-o dată în alt om. 

În încăpere se înstăpâni o tăcere surdă. 

În acest timp, preotul se aplecă spre fereastră, de parcă 
voia să vadă ceva afară, după care se întoarse, privi mai 
întâi pe pereţi, dar se vedea că îşi înfrânsese mânia şi îşi 
revenise, fiindcă faţa îi păli şi flăcările i se stinseră în ochi. 

— Domniile voastre, Pagowski nu e numai un om viforos, ci 
de-a dreptul rău. Fiecăruia dintre noii se mai întâmplă să 
spună la mânie mai mult decât îngăduie adevărul, dar să 
continui să umileşti cu înverşunare şi să-l calci în picioare 


pe cel nedreptăţit, e un lucru nevrednic de un şleahtic şi un 
catolic. 

Apoi se aplecă, ridică scrisoarea mototolită şi i se adresă 
lui 'Taczewski: 

— Jacek, dacă ţi-a mai rămas vreun ghimpe în inimă, 
scoate-l cu cuțitul ăsta. Citeşte, sărmane, citeşte tare, 
pentru că nu tu trebuie să te ruşinezi, ci acela care a scris o 
asemenea scrisoare. Să afle şi domniile lor cine-i jupân 
Pagowski. 

Jacek luă foaia cu mâini tremurătoare, o netezi şi citi: 
„Mult iubite părinte şi binefăcătorule etc. etc. 

Aflând că Taczewski din Wyrabki, cel ce venea adesea în 
casa mea, are să plece în aceste zile la oaste, şi gândindu- 
m ă la pâinea cu care l-am hr ănit în s ăr ăcia lui şi slujbele 
la care s-a nimerit s ă-l folosesc uneori, îi trimit un cal de c 
ăl ărie şi un ducat pentru potcoave cu rug ămintea de a nu-l 
irosi pe alte lucruri de prisos. 

Asigurându-te, părinte, de gândurile mele bune, mai jos 
mă isc ălesc. etc. etc.” 

Jacek îngălbeni ca ceara după citirea scrisorii, astfel că cei 
de faţă se înspăimântară, mai ales preotul, fiindcă nu era 
sigur dacă paloarea lui nu vesteşte o răbufnire de nebunie 
şi ştia cât de primejdios devenea la mânie acest tânăr de 
obicei atât de blând. De aceea, încercă să-l potolească: 

— Pagowski e bătrân şi-i lipseşte un braţ, spuse în grabă, 
aşa că nu poţi să-l provoci la duel...! 

Taczewski, însă, nu izbucni în nici un fel, întrucât în prima 
clipă, o uimire fără margini, dureroasă, înăbuşi în el toate 
celelalte simţăminte. 

— Nu pot să-l provoc la duel, repetă ca un ecou, dar de ce 
mai trebuie să mă şi umilească? 

La acestea, bătrânul Cyprianowicz se ridică în picioare, îi 
luă amândouă mâinile lui Jacek, le strânse cu putere, apoi îl 
sărută pe frunte şi zise: 

— Pagowski s-a umilit pe sine, nu pe domnia ta, iar dacă 
nu vei căuta să te răzbuni, oricine te va lăuda pentru 


sufletu-ţi vrednic de un sânge atât de ales. 

— Iată vorbe înțelepte! exclamă preotul, trebuie să te arăţi 
vrednic de ele... 

La rândul lui, Stanistaw Cyprianowicz îl îmbrăţişă şi el pe 
Jacek. 

— La drept vorbind, mărturisi, ţin din ce în ce mai mult la 
tine... 

Dar jupânilor Bukojemski, care de când auziseră ce scrie 
în epistolă, scrâşneau mereu din dinţi, nu le fu pe plac 
asemenea întorsătură a lucrurilor. Urmând pilda lui 
Stanistaw, începură să-l îmbrăţişeze pe Jacek. 

— Fie ce-o fi, rosti în sfârşit Lukasz, dar în locul lui Jacek, 
eu aş proceda altfel. 

— Cum? întrebară curioşi doi dintre fraţi. 

— Nu ştiu nici eu cum, dar m-aş gândi şi n-aş ierta 
jignirea... 

— De vreme ce nu ştii, nu vorbi! 

— Parcă voi ştiţi! 

— 'Tăcere, domniile voastre! se răsti preotul. Fireşte, nu 
vom lăsa scrisoarea fără răspuns, dar a nu căuta să te 
răzbuni, e un lucru creştinesc şi catolic. 

— Păi şi domnia ta ai dus mâna la şold la început. 

— Pentru că am purtat prea mult sabia. Mea culpa! Dar 
cum am zis, mai e şi împrejurarea că Pagowski a îmbătrânit 
şi n-are o mână. Dreptatea fierului nu foloseşte la nimic 
aici... Domniile voastre, aflaţi că acest om mi-a devenit mai 
nesuferit tocmai pentru că profită ca un ticălos de 
schilodirea lui... 

— Totuşi, o să-i fie cam strâmt în olatul nostru, interveni 
Jan Bukojemski. Vom avea noi grijă ca să nu mai calce 
nimeni în casa lui... 

— Până una-alta, trebuie să-i răspundem, îl întrerupse 
preotul, şi asta numaidecât. 

Cu toate acestea, mai cumpăniră o vreme cine trebuie să-i 
răspundă: Jacek, la care se referea scrisoarea, sau preotul, 


căruia îi fusese trimisă. Rămase să scrie preotul, căci 
Taczewski declară: 

— Pentru mine, toţi oamenii din casa asta sânt ca şi morţi, 
norocul lor că aşa am hotărât în sinea mea... 

— Aşa şi este, toate punţile de legătură sânt distruse, 
completă preotul, căutând pene şi hârtie. Dar Jan 
Bukojemski nu se lăsă: 

— E bine că punţile de legătură sânt distruse, dar ar fi fost 
mai bine ca şi Belczaczka să ardă!... La noi, în Ucraina, se 
întâmpla de multe ori aşa; când se statornicea vreun 
venetic şi nu se împăca bine cu oamenii din partea locului, 
el era omorât şi conacul ars din temelii. 

Nimeni nu luă în seamă aceste cuvinte, afară de bătrânul 
Cyprianowicz, care dădu nerăbdător din mână şi răspunse: 

— Domniile voastre aţi venit în acest ţinut din Ucraina, eu 
de lângă Lwow, iar jupân Pagowski de la Pomorzany, aşa că 
după mintea domniei tale, jupân Taczewski ne-ar putea 
socoti pe toţi nişte venetici. Află, însă, că Republica este o 
casă mare, unde locuieşte familia şleahticilor şi unde 
oriunde s-ar găsi, şleahticul este la el acasă... 

Se aşternu tăcerea, numai din odaia de dormit se auzeau 
scârţâitul penei şi cuvintele rostite cu jumătate de glas, pe 
care preotul şi le dicta singur. 

Taczewski îşi sprijini fruntea în palme şi un răstimp 
rămase nemişcat; deodată, se îndreptă, privi la cei de faţă şi 
grăi: 

— E ceva ce eu nu pot să înţeleg. 

— Nici noi nu înţelegem, răspunse Lukasz Bukojemski, dar 
dacă vrei să bei mied, bem şi noi. 

Jacek turnă nepăsător în pahare, urmându-şi în acelaşi 
timp firul gândurilor. 

— Dacă duelul ar fi început în casa lui, deşi asemenea 
lucruri se întâmplă pretutindeni, Pagowski ar fi avut dreptul 
să se simtă jignit. Dar acum el ştie că nu eu v-am provocat, 
ştie că m-a umilit degeaba în casa mea, ştie că m-am 
împăcat cu domniile voastre, în sfârşit, ştie că nu-i voi mai 


trece pragul, şi cu toate acestea, continuă să mă 
prigonească, să mă calce în picioare... 

— Adevărat, e o îndărătnicie neobişnuită, întări bătrânul 
Cyprianowicz. 

— Deci şi domnia ta crezi că e ceva necurat în treaba asta? 

— În care treabă? întrebă preotul care, intrând din odaia 
de dormit cu scrisoarea gata, auzise ultimele cuvinte. 

— În ura lui neostoită faţă de mine. 

Preotul se uită la poliţa unde, printre alte câteva cărţi, se 
afla Sfânta Scriptură şi zise: 

— Eu îţi repet ce ţi-am mai spus şi altă dată: aici e vorba 
de mulier. 

Apoi se întoarse către cei de faţă: 

— Domniile voastre, v-am citat cuvintele ecleziastului 
despre femeie...? 

Dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt, deoarece 
Jacek sări în picioare ca opărit, îşi înfipse degetele în păr şi 
aproape că începu să strige cu o durere neţărmurită: 

— Cu atât mai mult nu înţeleg, fiindcă dacă e cineva pe 
lume... dacă pe cineva... dacă există cineva... cu tot 
sufletul... 

Şi nu mai putu să vorbească, durerea inimii îi strânse gâtul 
ca un cleşte şi îi urcă în ochi în două boabe de lacrimi 
amare şi fierbinţi, care i se rostogoliră pe obraji. 

Preotul îi înţelegea durerea. 

— Dragă Jacek, îl sfătui, e mai bine să arzi rana, oricât te- 
ar durea, decât s-o laşi să se adâncească; de aceea, nu 
vreau să te cruţ. Ehei, şi cu la vremea mea am fost un 
oştean laic, aşa că înţeleg multe lucruri. Ştiu că se întâmplă 
câteodată ca amintirea şi jalea, de-ar pleca omul cât de 
departe, să se târască urlând în urma lui ca nişte câini şi să 
nu-l lase să doarmă. Aşa că tot e mai bine să scapi de ele 
dintr-o dată. În clipa asta, tu simţi că ai fi în stare să-ţi verşi 
tot sângele pentru cei din Belczaczka, de aceea eşti uluit şi 
suferi atâta, pentru că răzbunarea te urmăreşte tocmai din 
partea lor. Lucrul ţi se pare cu neputinţă, dar este cu 


putinţă!... Fiindcă dacă ai stârnit mândria şi deşertăciunea 
femeii, dacă ea a crezut că vei schelălăi când vei fi bătut, iar 
tu n-ai schelălăit şi nu te-ai gudurat, ba te-ai şi smucit şi ai 
rupt lanţul, află că nu te va ierta niciodată, ura ei, mai 
neînduplecată decât cea a bărbatului, prigonindu-te 
totdeauna. Nu există decât un leac, să-ţi smulgi dragostea 
din piept, fie şi o dată cu inima, şi s-o zvârli departe de tine 
ca pe un arc crăpat, asta e! 

Şi iarăşi se înstăpâni tăcerea. Bătrânul Cyprianowicz 
clătină din cap, întărind cuvintele preotului şi, ca un om cu 
experienţă, admirându-i înţelepciunea. 

Jacek repetă: 

— E adevărat că am smucit de lanţ şi l-am rupt... Aşa-i, cel 
ce mă urmăreşte nu-i Pagowski! 

— Acum ştiu ce-aş face, se amestecă deodată Lukasz 
Bukojemski. 

— Spune, nu ascunde nimic! îl grăbiră fraţii. 

— Voi ştiţi ce zice iepurele? 

— Ce iepure, te-ai îmbătat? 

— Cel de sub mejdină. 

Şi mândru, se vede, de propria idee, se ridică, îşi puse 
mâinile în şolduri şi începu să cânte: „lepurele-i sub 
mejdină, Sub mejdină, Vânători să nu s-aţin ă, Nu s-aţină. 

Stă şi se tot văicăre şte, Testamentul mâzgăleşte sub 
mejdină.” 

Aici, se întoarse către fraţii săi şi întrebă: 

— Ştiţi care-i tâlcul testamentului? 

— Ştim, dar ne place să te ascultăm! 

— Atunci, ascultați: „Pupaţi-mă voi cu toţii, Hăitaşi, 
vânători, neto ţii, Sub mejdină...” 

Uite ce le-aş scrie eu celor de la Betczaczka, în locul lui 
Jacek, iar dacă el n-o va face, să-mi scoată măruntaiele cel 
dintâi ienicer de n-am s-o fac eu, scriindu-i lui Pagowski în 
numele meu şi al vostru în semn de rămas bun! 

— Oho, pe Dumnezeul meu, e o idee grozavă! se bucură 
Jan. 


— Şi îndrăzneață, şi la obiect! 

— Să-i scrie Jacek aşa! 

— Ba, se împotrivi preotul supărat de amestecul fraţilor, îi 
voi scrie eu, nu Jacek, dar nu se cuvine ca o faţă 
bisericească să împrumute vorbele de la domniile voastre. 

Apoi se adresă celor doi Cyprianowicz şi lui Jacek: 

— N-a fost deloc uşor, a trebuit să tai şi coarnele răutâăţii, 
să folosesc şi politeţurile şi să-i arăt totodată că bânuim de 
unde provine înţepătura. Ascultaţi, însă, şi dacă vreunul 
dintre domniile voastre are ceva de spus, să poftească. 

Începu să citească: „Prea mărite binefăcătorule şi drag ă 
frate...” 

Lovi hârtia cu dosul palmei şi sublinie: 

— Domniile voastre, băgaţi de seamă că nu-i scriu: „mult 
iubite”, ci „...drag â.” 

— Asta o să-l înfurie! constată jupân Serafin, citeşte mai 
departe, părinte. 

— Luaţi aminte: „Este îndeobşte cunoscut locuitorilor 
statorniciţi în Republica noastr ă c ă numai aceia ştiu 
conservare et applicare(687 bunele purt ări în orice 
împrejurare, care au tr ăit din tinere ţe alături de oamenii 
bine educa ţi sau care, provenind din marile familii, le-au 
preluat din na ştere. Ceea ce nu este cazul cu domnia ta, 
binef ăc ătorule, de aceea jupân Jacek Taczewski ex 
contrario469) de domnia ta, a mo ştenit şi sângele, şi 
sufletu-i minunat de la înainta şi vesti ţi, a şa căîţiiartă 
vorbele necioplite şi î ţi trimite darurile înapoi. Dar pentru c 
ă domnia ta, asemenea cârciumarilor ce ţin hanuri prin 
târguri sau la drumul marc, îi trimi ţi socoteala pentru 
ospitalitatea cunoscut ă în casa domniei tale, jupân 
Taczewski este gata s ă-ţi întoarcă expressa(707 cu 
adaosul corespunz ător m ărinimiei sale...” 

— A, pe viul Dumnezeu, îl întrerupse bătrânul 
Cyprianowicz, Pagowski o să-şi piardă minţile de furie! 

— Da, se cuvenea să-i mai tai din nas, iar dacă astfel nu 
mai e cu putinţă nici o împăcare, cu atât mai bine, căci şi 


Jacek tocmai asta voia. 

— Aşa-i! E adevărat! exclamă Taczewski cu înflăcărare. 

— Acum, ascultați ce-i scriu din partea mea: „La care 
mărinimie chiar eu l-am îndemnat pe jupân Jacek, în ideea c 
ă arcul este într-adev ăr al domniei tale, dar s ăgeata otr 
ăvit ă cu care ai vrut s ă-l nimere şti pe vrednicul tân ăr 
poate că provine din s ăh ăidacul altuia. Deoarece judecata, 
ca şi puterea mu şchilor, sl ăbe şte o dată cu vârsta şi b 
ătrâne ţea n ătâng ă, lăsându-se lesne înrâurit ă de şoapte 
str ăine, cu atât mai mult se cuvine iertat ă. Cu acestea 
închei, ad ăugând doar câteva cuvinte potrivite cu starea 
mea de capelan şi slug ă a Domnului: cu cât omule mai 
vârstnic şi sfâr şitul mai aproape, cu atât mai pu ţin se 
cuvine să slujească trufia şi ura, gândindu-se, în schimb, 
mai mult la mântuirea sufletului, pe care mi-o doresc mie şi 
domniei tale. Amin! Rămân al domniei tale etc. etc.” 

— 'Totu-i scris accurate, aprecie jupân Serafin, nu mai 
trebuie să adaugi sau să tai nimic. 

— Hm! se bucură preotul. Domnia ta crezi că a căpătat ce 
a meritat? 

— Oho! am simţit că mă ia cu cald la unele cuvinte. 

— Şi eu la fel, adăugă Lukasz Bukojemski. E drept că 
auzind asemenea lucruri, te apucă setea ca pe vremea de 
caniculă. 

— Jacek, fă pe placul oaspeţilor, iar eu pecetluiesc 
scrisoarea şi o trimit numaidecât. 

După care, scoase inelul cu pecete din deget şi se duse în 
odaia de dormit. Se vede, însă, că în acest timp îi veniră alte 
gânduri, fiindcă la întoarcere spuse: 

— Uite-o. Am sfârşit treaba! N-am fost oare prea aspru? E 
un om bătrân, dacă se îmbolnăveşte? Vulnera171) 
provocate de pană nu dor mai puţin ca cele provocate de 
sabie sau glonţ. 

— Adevărat, adevărat! încuviinţă Taczewski. 

Şi strânse din măsele. 


Dar tocmai acest involuntar strigăt de durere se arătă 
hotărâtor. Bătrânul Cyprianowicz rosti: 

— Părinte, îndoielile domniei tale sânt lăudabile, însă 
Pagowski nu le-a avut. Scrisoarea lui ţinteşte drept în inimă, 
iar a domniei tale doar în trufie şi răutate; de aceea, sânt de 
părere că trebuie să fie trimisă aşa. 

Şi epistola fu trimisă, apoi grăbiră şi mai mult pregătirile 
pentru plecarea lui Jacek. 

CAPITOLUL XIII. 

Prietenii lui Jacek nu prevedeau totuşi că scrisoarea 
preotului, într-un fel, avea să fie în folosul lui jupân Gedeon 
Pagowski, slujindu-i planurile casnice. 

E adevărat, nu mică-i fu mânia când o primi. Jacek, care 
până acum constituia doar o piedică, deşi nu era autorul 
scrisorii, deveni obiectul urii lui. Ura aceasta crescu în 
inima neînduplecată a bătrânului ca o floare otrăvită, astfel 
că judecata-i vicleană hotări să profite de răspunsul 
preotului. 

Prin urmare, jupân Gedeon îşi stăpâni furia turbată, îşi 
aşternu pe faţă o expresie de milă dispreţuitoare şi se duse 
cu scrisoarea la jupâniţă Sieniiska. 

— În loc de răsplată, m-am ales cu bătaia, i se plânse. Eu 
nu voiam să fac asta, fiindcă sunt om cu experienţă şi 
cunosc lumea, dar când ai început să-ţi împreuni mâinile şi 
să-mi spui că a fost nedreptăţit, că am fost amândoi prea 
aspri cu el, că ar fi fost mai bine să nu plece supărat, m-am 
lăsat convins: i-am trimis un ajutor în bani, un cal şi o 
scrisoare cuviincioasă; credeam că va veni să-mi 
mulţumească şi să-şi ia rămas bun, cum trebuia să facă un 
om care a petrecut atâta timp sub acoperişul meu, şi când 
colo, uite ce răspuns mi-a trimis. 

Spunând acestea, scoase de la cingătoare scrisoarea 
preotului şi i-o dădu jupâniţei. 

Ea începu să citească şi sprâncenele-i negre se adunară 
deodată cu mânie, iar când ajunse la locul unde preotul 
spunea că jupân Pagowski voia să-l umilească pe Jacek 


datorită „şoaptelor străine”, îi tremurară mâinile şi faţa i se 
acoperi mai întâi cu o rumeneală trecătoare, apoi păli ca 
ceara şi rămase aşa. 

Jupân Gedeon, însă, deşi nu-i scăpase nimic, se prefăcu că 
nu văzuse. 

— Să-i ierte Dumnezeu pentru ce-mi scriu ad 
personam-1 72), rosti după un răstimp de tăcere, căci numai 
el ştie dacă neamul Pagowski e mai prejos decât Taczewski, 
cu toate că lumea mai mult născoceşte decât e adevărat. Nu 
pot totuşi să-i iert, biata mea orfană, că şi pe tine te 
răsplătesc pentru inima ta de înger cu asemenea 
nerecunoştinţă. 

— Asta n-a scris-o jupân Jacek, ci preotul Woynowski, 
răspunse jupâniţa Sieniiska, agăţându-se parcă de acest 
ultim mijloc de salvare. 

Bătrânul şleahtic oftă şi întrebă: 

— Copila mea, tu crezi că ţine la tine? 

— Cred, dădu răspuns fata, aplecându-se şi sărutându-i 
mâna. 

Bătrânul tutore se apucă s-o mângâie cu duioşie pe 
căpşorul luminos. 

— Deşi eşti convinsă, nu ştii totuşi cât de dragă-mi eşti cu 
adevărat. Tu eşti toată mângâierea mea. Rareori îmi 
îngădui asemenea cuvinte şi spun ce simte inima, în care 
sălăşluieşte o veche durere. Trebuie totuşi să înţelegi că 
pentru mine tu eşti singura fiinţă scumpă pe lume. N-aş 
vrea ca în fiecare ceas al vieţii să-ţi sporesc supărarea şi 
grijile, cu atât mai puţin durerea, ci numai bucuria şi 
fericirea. Nu doresc să te întreb ce a început să încolţească 
în inima ta, dar îţi spun aşa: Fie că a fost, cum bănuiesc, o 
dragoste de soră sau ceva mai mult, nu este vrednic de ea 
acest tânăr care ne hrăneşte cu nerecunoştinţă pentru 
prietenia noastră sinceră. Anulka mea, te-ai amăgi singură 
crezând că preotul a scris aşa fără ştirea lui Taczewski. Au 
alcătuit răspunsul împreună şi se sumeţesc atâta, fiindcă 
am auzit că laczewski a făcut rost de bani de la armeanul 


acela din Jedlinka. lată ce-i trebuia, iar acum, când nu mai 
are nevoie, nu se mai îngrijeşte de nimeni şi de nimic. Asta-i 
adevărul şi tu singură musai să-l recunoşti în sufletul tău, că 
a gândi altfel, ar însemna să te păcăleşti de bunăvoie. 

— Recunosc, şopti jupâniţa. 

Jupân Gedeon se adânci în gânduri o clipă, ca şi cum ar fi 
cumpănit ceva, apoi spuse: 

— Nu! Se spune că numai oamenii bătrâni au obiceiul să 
laude trecutul şi să vorbească de rău timpurile mai noi. Dar 
nu-i aşa! Nu e un obicei!... Lumea se strică într-adevăr, se 
strică oamenii; şi pe vremea mea, nu s-ar fi purtat nimeni ca 
Taczewski. Ştii cum a început tărăşenia? Totul se trage de la 
noaptea aceea petrecută în copac, când cavalerul s-a făcut 
de râs... Să grăbeşti chipurile în ajutorul cuiva şi să te 
caţeri în copac de frică, se poate întâmpla, fără îndoială, dar 
să te mai şi lauzi pe urmă, e lucru caraghios. Nici eu nu-i 
socotesc viteji pe fraţii Bukojemski şi pe Cyprianowicz; sânt 
nişte beţivani, încurcă-lume şi barbugii! Pe ei îi interesau 
mai mult pieile lupilor decât viaţa noastră. Dar în inima lui 
Taczewski s-a cuibărit asemenea invidia, încât nu i-a putut 
ierta nici măcar pentru ajutorul lor întâmplător. De aceea a 
avut loc duelul acela. 

Dumnezeu să mă judece, dacă n-am avut dreptul să mă 
supăr. Aşa-i, pe urmă s-au împăcat, fiindcă pesemne 
cavalerul a înţeles că poate face rost de bani de la 
Cyprianowicz, astfel că a pus tot răul pe seama noastră. 
Trufie, răutate, lăcomie şi nerecunoştinţa - iată ce ne-a 
arătat. Nimic altceva! Că m-a nedreptăţit pe mine, 
Dumnezeu cu el, dar de ce şi pe tine, floricica mea? După 
atâţia ani de bună vecinătate şi ospeţie!... în astfel de 
împrejurări, ţiganul se leagă de locul în care stă, rândunica 
se obişnuieşte cu streaşina şi barza îşi întocmeşte cuibul, pe 
când el a scuipat pe casa noastră de îndată ce a simţit banii 
în buzunar... A, nu, nimeni nu s-ar fi purtat aşa pe vremea 
mea! 


Jupâniţa asculta cu palmele la tâmple şi ochii pironiţi 
undeva înainte, aşa că Pagowski se întrerupse şi uitându-se 
la ea o dată, de două ori, întrebă: 

— De ce ai căzut pe gânduri? 

— E, n-am nimic, răspunse copila, numai că sânt atât de 
tristă, încât n-am cuvinte să... 

Neaflând cuvintele, află totuşi lacrimile. Jupân Gedeon o 
lăsă să plângă în voie. 

— E mai bine, spuse în sfârşit, ca această tristeţe să piară 
o dată cu lacrimile, decât să se întărească în inimă. Hm, ce 
să facem! N-are decât să plece, să-şi sune talerii străini în 
buzunar, să-şi târâie valtrapurile prin noroi, să facă pe 
magnatul şi să petreacă în mijlocul camarazilor din 
Varşovia. Noi o să rămânem aici, copila mea... Sigur că nu-i 
mare scofală, dar oricum, va fi o mângâiere, dacă te 
gândeşti că aici nu te va înşela nimeni, nu te va supăra şi 
nu-ţi va răni inima, că toţi vor avea grijă de tine ca de ochii 
din cap şi fericirea ta va fi lucrul de căpetenie şi ultimul 
gând al vieţii mele. Hai, vino... 

Întinse braţele spre ea, iar copila îi căzu la piept 
îndurerată, dar şi recunoscătoare totodată, ca o fiică la 
sânul tatălui, care o mângâie la ceas de restrişte. Jupân 
Pagowski începu iarăşi să-i netezească părul cânepiu cu 
mâna şi stătură aşa multă vreme în tăcere. 

Între timp, se întunecase, apoi geamurile îngheţate luciră 
în lumina lunii şi câinii se porniră să latre şi să aulească 
prelung în mai multe locuri. 

Căldura trupului feciorelnic pătrunse până în inima lui 
jupân Gedeon, care îşi înteţi bătaia, dar pentru că bătrânul 
se temea să nu se trădeze prea devreme, nu vru să se mai 
lase pradă ispitei. 

— Ridică-te, copila mea, o îndemnă. Nu-i aşa că n-ai să mai 
plângi? 

— N-am să mai plâng, consimţi jupâniţă, sărutându-i 
mâna. 


— Ei, vezi? Aşa! întotdeauna să te gândeşti unde-ţi poţi 
afla un liman liniştit. Toţi tinerii sânt bucuroşi să alerge ca 
vântul prin lumea întreagă, pe când eu nu te am decât pe 
tine. Asta să n-o uiţi niciodată!... Uneori, poate că ţi-ai spus: 
„Tutorele meu priveşte mereu ca lupul, căutând ceartă 
tuturor; n-are nici un pic de înţelegere pentru tinereţea 
mea”. Ei bine, ştii la ce s-a gândit şi se gândeşte întruna 
tutorele tău? E adevărat, câteodată la fericirea trecută şi la 
durerea ce mi s-a înfipt ca o săgeată în inimă, dar afară de 
asta, numai la tine şi la viitorul tău, numai la felul în care să- 
ţi sporesc binele. Ceasuri întregi am stat la taifas cu jupân 
Grothus; râdea de mine că nu mai am decât un singur gând. 
Într-adevăr, aş vrea ca după moartea mea să-ţi rămână un 
colţişor liniştit şi o bucată de pâine... 

— Deie Domnul să n-ajung ceasul ăsta! se împotrivi 
jupâniţa, aplecându-se din nou spre mâna lui jupân Gedeon. 
În glasul ei era atâta sinceritate, că faţa aspră a bătrânului 
şleahtic se lumină de o bucurie neprefăcută. 

— "Ţii şi tu puţin la mine, nu-i aşa? 

— O, binefăcătorule! 

— Să te răsplătească Dumnezeu, copila mea. Vârsta mea 
nu-i prea înaintată şi trupul, dacă n-ar fi rănile din inimă şi 
cele însemnate pe piele, s-ar ţine destul de bine. Se spune, 
însă, că moartea aşteaptă întotdeauna la poartă, iar la uşa 
casei ciocăneşte numai atunci când vrea. În acest caz, ai 
rămâne numai cu jupâneasa Winnicka pe lume. Jupân 
Grothus este un om bun şi avut, el va respecta cu sfinţenie 
testamentul meu, dar în privinţa celorlalte rude ale soţiei... 
Cine poate şti! lar Betczaczka am primit-o ca zestre a ei. 
Dacă se vor împotrivi şi vor porni judecata... Trebuie să 
prevezi totul. Jupân Grothus mi-a dat un sfat bun, desigur, 
dar destul de ciudat, de aceea n-am să-ţi vorbesc despre 
el... Aş vrea să-l văd pe măria sa regele şi să-l rog să 
vegheze asupra ta şi a împlinirii testamentului. Acum, însă, 
regele este ocupat cu seimul şi viitorul război... Jupân 
Grothus spunea că dacă va fi război, oştile vor pleca înainte 


cu hatmanii, iar măria sa va întârzia o vreme la Cracovia... 
Poate că atunci... Poate că vom merge împreună... Dar orice 
ar fi, copila mea, tot ce am, este şi va rămâne altău, chiar 
dacă voi fi silit să ascult sfatul lui jupân Grothus. Fie şi cu un 
ceas înaintea morţii!... Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Şi eu nu 
vorbesc degeaba, cum bate vântul pe câmp, eu îmi voi ţine 
cuvântul, nu ca Taczewski. 

CAPITOLUL XIV. 

Jupâniţă Sieninska se întoarse în odaia ei plină de 
recunoştinţă pentru tutorele ei care nu-i vorbise niciodată 
cu asemenea duioşie; în acelaşi timp, inima îi era apăsată 
de o amărăciune nespusă faţă de oameni şi de lumea 
întreagă. La început, toate i se învălmăşiră în minte; intuia 
doar că i se făcuse o mare nedreptate, că avusese parte de 
o dezamăgire cumplit de dureroasă. 

Pentru inima ei bună, pentru jalea şi dorul ei, pentru tot ce 
o făcuse să înnoade la loc firele rupte, fusese răsplătită cu 
bănuieli şi ură. Şi nu mai era nimic de făcut. Doar nu putea 
să-i scrie a doua oară lui Jacek, să-i explice totul şi să se 
dezvinovăţească. La acest gând, roşea de umilinţă şi ruşine. 
În plus, era aproape sigură că Jacek plecase... 

După aceea, o să înceapă războiul şi poate că nu se vor 
mai vedea niciodată; poate că el va pieri cu convingerea că 
în pieptul ei bate o inimă rea şi înşelătoare. O cuprinse 
dintr-o dată o jale nespusă: Jacek îi apăru parcă aievea 
înainte, cu faţa-i oacheşe şi ochii aceia trişti ai lui, de care 
râsese nu o dată că erau ca de fată. 

Gândul fecioarei zboară ca rândunica cea iute pe urma 
călătorului şi strigă la el: „Jacek, eu nu ţi-am vrut răul! 
Jacek, Dumnezeu ştie ce-i în inima mea!” Aşa-i strigă 
jupâniţa, iar el n-o întreabă nimic; merge doar înainte şi 
când îşi aduce aminte de ea, se încruntă şi scuipă. 

Şi iarăşi i se umeziră genele. Sfârşeala, duioşia şi 
resemnarea puseră stăpânire pe ea şi începu să-şi spună: 
„Ce pot face!... Dumnezeu să-l ierte şi să-l păzească în 
drumul lui, eu contez mai puţin...!” 


Cu toate acestea, buzele îi tremurau ca la un copil, ochii 
priveau ca ai unei păsări chinuite şi acolo undeva, într-un 
ungher al sufletului ei curat ca lacrima, se plângea încetişor 
lui Dumnezeu pentru tot ce i se întâmplase. 

Acum era sigură că Jacek n-o iubise niciodată şi nu putea 
pricepe de ce nu-i era dragă, cât de puţin... 

„Tutorele meu a avut dreptate!” se gândi. 

Dar după aceea interveni judecata: „Nu! Nu era cu 
putinţă”. 

Îşi aminti îndată acele cuvinte ale lui Jacek, care i se 
întipăriseră în memorie ca cioplite în marmură: „N-ai să 
pleci tu, ci eu! Dar vreau să ştii că, deşi de ani de zile am 
ţinut la tine mai mult decât la viaţă şi sănătate, mai mult 
decât la sufletul meu, nu voi mai reveni aici. Am să-mi muşc 
mâinile de durere, dar n-am să mă mai întorc, aşa să-mi 
ajute Dumnezeu”. În timp ce vorbea aşa, era alb ca varul şi 
aproape nebun de furie şi durere. 

„Într-adevăr, nu s-a mai întors, a părăsit-o, a renunţat la ea 
şi a nedreptăţit-o cu bănuiala-i netrebnică, a alcătuit 
împreună cu preotul scrisoarea aceea groaznică - toate 
sânt adevărate şi tutorele a avut dreptate; dar să n-o mai 
iubească niciodată şi făcând rost de bani să plece bucuros 
cu inima uşoară, să înceteze să se mai gândească la ea, nu 
era cu putinţă. 

Tutorele grijuliu putea crede astfel, dar adevărul era altul. 
Un om care nu iubeşte deloc nu păleşte, nu scrâşneşte din 
dinţi, nu-şi muşcă mâinile de durere şi nu-şi sfâşie 
sufletul...” 

Jupâniţa se gândi, e drept, că ar putea fi şi aşa, dar cu 
deosebirea că atunci suferă doi, nu unul, şi nădejdea îi 
pătrunse în inimă, redându-i încrederea. 

Zilele şi lunile care aveau să vină i se părură poate chiar 
mai triste, dar mai puţin amare. Cuvintele din scrisoare n-o 
mai ardeau ca fierul înroşit, fiindcă deşi nu se îndoia că 
Jacek luase parte la alcătuirea ei, socotea că una este când 


cineva procedează astfel din pricina părerilor de rău şi a 
durerii şi alta când este împins de răutate... 

Aşadar, o cuprinse iarăşi cu puteri sporite o milă adâncă 
de Jacek, atât de adâncă şi mai ales atât de înflăcărată, că 
putea fi şi altceva, nu numai milă. Gândurile începură să i se 
răsucească într-un fir de aur, pierzându-se în viitor, dar 
răspândindu-i în suflet luciri mai vesele. 

Războiul se va sfârşi, ca şi despărţirea. 

„De bună seamă, Jacek nu va mai reveni la Betczaczka, 
pentru că un asemenea îndărătnic, când spune o vorbă, 
apoi se ţine de ea, dar se va întoarce la Wyrabki, deci prin 
părţile noastre, va locui aproape de noi, iar pe urmă, 
întâmplă-se ce-o vrea Dumnezeu. Poate că a plecat cu 
lacrimi în ochi, cu durere în suflet sau frângându-şi mâinile. 
Dumnezeu să-i aducă mângâiere! 

Cu toate acestea, omul se întoarce întotdeauna cu inima 
plină de bucurie şi, mai ales de la război, înconjurat de 
slavă... 

În tot acest timp, ea va trăi liniştită la Betlczaczka, alături 
de tutorele ei bun, căruia îi va desluşi pe îndelete că Jacek 
nu este atât de stricat ca ceilalţi tineri şi va toarce mai 
departe firul de aur ce i se înfăşurase din nou în jurul inimii. 

Botroşul din orologiul din Gdansk ciripi în încăperea de 
oaspeţi ceasul târziu, dar somnul jupâniţei hălăduia demult 
prin alte părţi. 

Întinsă în pat, îşi aţinti privirile luminoase în bagdadie, 
chibzuind cum să biruie grijile şi supărarea. Dacă Jacek 
plecase, apoi o făcuse numai ca să fugă de ea, pentru că, 
după câte auzise, până să înceapă războiul mai era mult. 
Tutorele nu-i spusese nimic dacă tânărul Cyprianowicz şi 
fraţii Bukojemski aveau să plece curând, aşa că trebuia să 
se înţeleagă cu ei, să afle ceva despre Jacek şi să-i transmită 
prin ei o vorbă de împăcare, care să ajungă la el oricât de 
departe, în tabără sau în timpul luptelor. 

Jupâniţa nu se aştepta să-i vadă la Betczaczka, întrucât 
aflase că trecuseră de partea lui Jacek şi de la o vreme nu 


se uitau prea binevoitori la jupân Pagowski, dar conta pe 
altceva. 

Peste câteva zile, avea să fie sărbătoarea Sântămăriei şi 
mare hram la biserica parohială din Przytyk, la care se 
strângeau toţi şleahticii din împrejurimi cu soțiile şi copiii. 
Acolo trebuia să-i întâlnească pe Cyprianowicz şi pe jupânii 
Bukojemski, dacă nu înaintea bisericii, atunci la prânzul 
oferit de preot tuturor. 

Se aştepta, de asemenea, ca în îmbulzeală să poată discuta 
în voie cu ei, fără oprelişti din partea tutorelui care, deşi nu- 
i prea vedea cu ochi buni de la un timp, nu putea totuşi să 
rupă legăturile cu ei din cauza ajutorului primit nu prea 
demult. 

De la Betczaczka până la Przytyk, drumul era destul de 
lung şi jupân Gedeon, căruia nu-i plăcea să se grăbească, îl 
făcea înnoptând la Radom sau la Jedlihsk, dacă alegea calea 
pe acolo. 

De astădată, din cauza apelor revărsate, aleseră drumul 
mai lung, dar mai sigur prin Radom şi porniră cu o zi 
înainte de hram, în carete cu roţi, nu pe talpeţi de sanie, 
deoarece vremea se încălzise pe neaşteptate. În urma lor, 
veneau două căruţe cu slujitorii, rezervele de hrană, 
aşternutul şi covoarele pentru încăperile de la han. 

La plecare, stelele licăreau încă în tării, iar cerul abia 
începuse să pălească la răsărit. Jupâneasa Winnicka se 
apucă să îngâne rugăciunea pe întuneric, iar jupâniţa şi 
jupân Gedeon îi ţinură isonul cu glasuri şi mai somnoroase, 
deoarece în seara din ajun se culcaseră târziu din cauza 
pregătirilor de călătorie. Abia dincolo de sat şi de păduricea 
unde-şi aveau cuibul mii de ciori, rumeneala zorilor înroşi 
chipul şi ochişorii somnoroşi ai jupâniţei Sieniiska. Un 
răstimp, îşi stăpâni căscatul, dar când cea dintâi rază de 
soare lumină timpul şi pădurile, se scutură de moleşeală şi 
privi trează împrejur; dimineaţa senină îi umplu sufletul de 
speranţă şi veselie. Ziua se arăta cu adevărat minunată, 
caldă şi luminoasă. În văzduh, se simţea parcă răsuflarea 


primăverii timpurii. După gerurile nemaipomenite şi 
zăpadă, urmaseră îndată, spre marea mirare a oamenilor 
zile însorite şi calde. Se spunea că de la Anul Nou, iarna 
„parcă fusese înjunghiată de cineva cu cuțitul!” iar păstorii, 
ascultând mugetele vitelor prin ocoale, prevesteau că frigul 
nu va mai reveni. La drept vorbind, era primăvară. În 
brazde, prin păduri şi prin apropiere, spre miazănoapte, şi 
de-a lungul pâraielor, mai stăruiau dâlme mari de zăpadă, 
dar soarele încălzea de sus, iar de sub ele se scurgeau 
şuvoaie întregi, alcătuind bălți mari în locurile joase, în care 
se reflectau ca într-o oglindă copacii uzi, desfrunziţi. 
Cocoaşele umede ale brazdelor scânteiau ca nişte cingători 
de aur în razele soarelui. Din când în când, se iscau pale 
puternice de vânt, dar atât de pătrunse de o căldură 
roditoare, de parcă veneau de-a dreptul din soare, şi 
zburând peste timpuri, vălureau apele, scuturând totodată 
mii de perle de pe ramurile subţiri, negre. 

Din cauza dezgheţului, a drumului clisos şi a greutăţii 
caretei trase cu mare trudă de şase cai, înaintau foarte 
încet. Pe măsură ce soarele se înălța pe cer, se făcea atât de 
cald, că jupâniţa Sieninska îşi dezlegă panglicile de la glugă 
pe care o lăsă să-i alunece pe umeri şi începu să-şi descheie 
şubuţa de nevăstuică. 

— Atât îţi este de cald? o întrebă jupâneasa Winnicka. 

— E primăvară, mătuşică, primăvară adevărată! răspunse. 
Era atât de frumoasă cu păru-i auriu scos de sub glugă şi 
puţin zburlit, cu ochii râzători şi chipul trandafiriu, că ochii 
lui Pagowski îşi îmblânziră privirea. Se uită o vreme la ea, 

ca şi când o vedea pentru prima dată în viaţă, apoi rosti 
parcă pe jumătate pentru ea, pe jumătate pentru sine. 

— E, şi tu eşti la fel, pe Dumnezeu meu! 

Copila îi zâmbi, drept răspuns. 

— O, ce încet mergem! se plânse după o clipă. Drumul e 
tare greu. Nu-i aşa că dacă cineva vrea să plece într-o 
călătorie lungă, trebuie să aştepte să se zbicească 
drumurile? 


La acestea, faţa lui jupân Gedeon se întunecă din nou, aşa 
că nu răspunse la întrebare, ci uitându-se pe fereastra 
caretei, anunţă: 

— Jedilnia. 

— Trecem pe la biserică? întrebă jupâneasa Winnicka. 

— Nu trecem, mai întâi pentru că biserica trebuie să fie 
închisă, întrucât preotul a plecat la Przytyk, iar în al doilea 
rând, fiindcă m-a jignit şi nu-i voi săruta mâna, dacă se va 
apropia de mine. 

După care adăugă: 

— Iar pe domnia ta şi pe tine. Anula, vă rog să nu intraţi în 
vorbă cu el. 

Urmă un moment de tăcere. Deodată, în spatele caretei se 
auziră fleşcăituri de copite şi ecoul noroiului ce se aduna 
plescăind în locurile din care caii îşi scoteau picioarele din 
clisă, apoi de amândouă părţile caretei răsunară strigătele: 

— Închinăciune! Închinăciune...! 

Erau jupânii Bukojemski. 

— Cu plecăciune! răspunse jupân Pagowski. 

— Domnia ta, te duci la Przytyk? 

— Ca în fiecare an. Cred că şi domniile voastre mergeţi tot 
la hram? 

— Păi cum, încuviinţă Marek. Înainte de a pleca la război, 
trebuie să ne curăţim de păcate. 

— Nu-i prea devreme? 

— De ce să fie prea devreme? întrebă Lukasz. Ce-am 
păcătuit până acum, ne va fi iertat la hram, iar de ce se va 
mai aduna după aceea, preotul ne va dezlega înainte de 
luptă în partykulo mortis473. 

— Domnia ta vrei să spui în articulo. 

— E totuna, numai pocăinţa să fie sinceră. 

— Ce înţelegi prin asta, domnia ta? întrebă jupân 
Pagowski înveselit. 

— Ce înţeleg? Preotul Wi6r ne-a spus ultima dată după 
spovedanie să ne dăm câte treizeci de nuiele, iar noi ne-am 


dat câte cincizeci. Fiindcă am gândit aşa: de vreme ce 
puterii cereşti îi plac nuielele, n-are decât să se sature! 

La aceasta, zâmbi până şi statornica jupâneasă Winnicka, 
iar jupâniţa Sieniska îşi cufundă cu totul faţa în manşete, 
vrând parcă să-şi încălzească nasul. 

Lukasz şi fraţii lui băgară de seamă că răspunsul lor 
stârnise râsul, aşa că tăcură puţin înciudaţi şi un răstimp se 
auziră doar scârţiitul lanțurilor de la caretă, sforăitul cailor, 
plescăitul noroiului sub copite şi croncănitul ciorilor, ale 
căror cârduri uriaşe se scăldau în soare, zburând dinspre 
târguri şi sate spre pădure. 

— Ehei, simt că vor avea mâncare din belşug! spuse cel 
mai tânăr dintre jupânii Bukojemski, urmărindu-le din ochi. 
— Păi războiul înseamnă pentru ele un adevărat seceriş! 

observă Mateusz. 

— N-au cum să simtă, fiindcă mai e mult până la război, se 
împotrivi Pagowski. 

— Mult, puţin, oricum e sigur! 

— Domnia ta de unde ştii? 

— Doar ştie toată lumea despre ce s-a vorbit la adunare la 
noi şi care sunt poruncile pentru seim. 

— E drept, dar nu se ştie dacă peste tot a fost la fel. 

— Jupân Przylubski a cutreierat o mare parte din ţară şi a 
spus că pretutindeni s-a întâmplat tot aşa. 

— Care jupân Przytubski? 

— Cel din ţinutul Olkusz... strânge oaste pentru părintele 
episcop de Cracovia. 

— Păi episcopul de Cracovia a poruncit să recruteze 
oameni înainte de seim? 

— Ca să vezi, domnia ta! Asta e cea mai bună dovadă că 
războiul e sigur. Părintele episcop vrea să alcătuiască un 
steag pe cinste de călărime uşoară... iar jupân Przylubski s- 
a abătut înadins prin părţile noastre... întrucât a auzit de 
NOI... 

— Oho!... Se vede că faima domniilor voastre s-a lăţit în 
toată lumea... Şi v-aţi înrolat? 


— Se înţelege! 

— Toţi? 

— Cum altfel? E bine ca la război să ai prieteni lângă tine, 
nu mai vorbim de fraţi. 

— Bine, dar tânărul Cyprianowicz? 

— Cyprianowicz va sluji împreună cu Taczewski. 

Jupân Pagowski se uită cercetător la jupâniţa aşezată în 
faţa lui, pe obrajii căreia parcă trecu o flacără, şi iscodi mai 
departe: 

— Sunt prieteni atât de buni? Şi la cine vor sluji? 

— La jupân Zbierzchowski. 

— La dragoni? 

— Pentru Dumnezeu, ce vorbeşti, domnia ta? Păi ăsta-i 
steagul de husari al prinţului Alexander. 

— Ia te uită, ia te uită!... E un steag vestit... 

— Nici Taczewski nu-i un fitecine. 

Jupân Gedeon era gata să spună că un astfel de 
flăcăiandru poate fi numai slujitor într-un steag de husari, 
nicidecum oştean, dar se abţinu, temându-se să nu iasă la 
iveală că scrisoarea lui nu fusese chiar atât de cuviincioasă 
şi nici ajutorul atât de însemnat, cum se lăudase faţă de 
jupâniţa Sieniiska, astfel că se posomori şi adăugă: 

— Am auzit că a lăsat zălog Wyrabki. Ce sumă a primit? 

— Mai mult decât i-ai fi dat domnia ta, răspunse Marek cu 
asprime. 

Ochii lui Pagowski fulgerară de mânie, dar se stăpâni 
pentru a doua oară, deoarece îi trecu prin minte că discuţia 
avea să se desfăşoare mai departe în folosul lui. 

— Cu atât mai bine, se prefăcu bucuros, cavalerul trebuie 
să fie mulţumit. 

Jupânii Bukojemski, deşi aveau mintea cam greoaie din 
născare, începură care mai de care să umfle lucrurile. 
Tocmai ca să-i arate lui Pagowski cât îi păsa de puţin lui 
Taczewski de el şi de toţi ceilalţi de la Betczaczka. 

— Ehei, se minună Lukasz, când a plecat, mai că şi-a 
pierdut minţile de bucurie. Cânta de se răsturnau 


lumânările în cârciumă. E adevărat că ne cam 
chercheliserăm la cina de despărţire... 

Jupân Pagowski privi iarăşi la jupâniţă Sieniiska şi 
observă că feţişoara rumenă, plină de viaţă şi tinereţe, 
parcă împietrise deodată. Gluga îi căzuse de pe cap, ţinea 
ochii coborâţi, ca în somn, şi doar mişcarea nărilor şi 
tremurul abia vizibil al bărbiei arătau că nu doarme, ci 
ascultă cu lăcomie. 

Te cuprindea mila, uitându-te la ea, dar şleahticul 
neînduplecat se gândi: „Dacă ţi-a mai rămas vreun ghimpe 
în inimă, am să ţi-l smulg”. 

Iar cu voce tare încuviinţă: 

— La asta mă şi aşteptam... 

— La ce te aşteptai, domnia ta? 

— Ca domniile voastre să beţi la masa de despărţire, iar 
jupân 'Taczewski să plece de aici cântând... Hm, cine 
aleargă după noroc, acela trebuie să se grăbească, iar cui îi 
surâde, poate că-l va şi prinde. 

— Ehei, repetă Lukasz. 

Dar Marek îi luă vorba din gură: 

— Părintele Woynowski i-a dat scrisori către jupân 
Zbierzchowski, un cunoscut şi prieten al lui, iar acolo, la 
Zbierzchowski, pământul e atât de mănos, de poţi sădi 
ceapa oriunde. Afară de asta, mai e şi o jupâniţă, singură la 
părinţi, care abia a împlinit cincisprezece ani. Aşa că 
domnia ta să nu-i duci grija lui Iaczewski. Se descurcă el şi 
fără domnia ta, şi fără nisipurile de la Radom. 

— Eu nu-i duc grija, răspunse uscat Pagowski, dar poate 
că şi domniile voastre vă grăbiţi, iar careta merge ca o 
broască ţestoasă prin noroiul ăsta. 

— Atunci, închinăciune! 

— Mă-nchin şi eu, mă-nchin. Sluga domniilor voastre! 

— Şi noi aşijderea...! 

Rostind acestea, îşi îndemnară caii, dar depărtându-se la o 
aruncătură de săgeată de caretă, încetiniră goana şi 
începură să discute cu însufleţire. 


V 


— Aţi văzut? întrebă Lukasz, de două ori am spus: „Ehei 
şi de două ori parcă i-am înfipt sabia în inimă... câtpe ce să 
plesnească...! 

— Eu le-am plătit-o şi mai bine, se grozăvi Marek, şi 
bătrânului, şi fetei. 

— Cum adică? Spune, nu ascunde! strigară fraţii. 

— Păi n-aţi auzit? 

— Am auzit, dar repetă încă o dată. 

— Atunci când le-am spus de jupâniţa Zbierzchowska. Aţi 
băgat de seamă cum a albit fata? Am văzut-o cum îşi ţinea 
mâna pe genunchi, aci o strângea, aci o desfăcea! întocmai 
ca o pisică zburlită când vrea să zgărie. Atât era de 
pornită... 

Dar Mateusz îşi struni calul şi spuse: 

— Mie îmi părea rău de ea... E ca o floare... Ţineţi minte ce 
zicea bătrânul Cyprianowicz...? 

— Ce? întrebară curioşi Lukasz, Marek şi Jan, oprindu-şi şi 
ei caii. 

EI se uită o clipă la ei cu ochii bulbucaţi, apoi spuse cu 
părere de rău: 

— Păi dacă am uitat. 

În acest timp, în caretă, nu numai Pagowski, ci până şi 
jupâneasa Winnicka, care de obicei nu prea ştia ce se 
petrece în jurul ei, observă că jupâniţa se schimbase la faţă 
şi întrebă: 

— Ce ai, Anulka, ţi-e frig? 

— Nu, răspunse fata cu glasul somnoros, străin parcă. N- 
am nimic, dar aerul îmi provoacă o stare ciudată... Şi cu 
toate că glasul i se frânse dintr-o dată, ochii îi erau uscați. 
Dimpotrivă, în pupile îi licăreau scântei neobişnuite şi faţa 
parcă îi îmbătrânise. 

Ceea ce văzând, jupân Pagowski îşi spuse în gând: „Să bat 
oare fierul cât e cald?” 

CAPITOLUL XV. 

La hram, se adunaseră o mulţime de şleahtici din 
împrejurimi şi din aşezările mai depărtate. Veniseră în păr 


familiile Kochanowski, Podgajecki, Silnicki, Potworowski, 
Sulgostowski, Cyprianowicz cu feciorul. Bukojemski şi mulţi 
alţii. Dar cea mai mare vâlvă o stârnise sosirea voievodului 
de Sandomierz, jupân Czartoryski, care poposise la Przytyk 
în drum spre seimul de la Varşovia şi, în aşteptarea 
hramului, lua parte la slujba de câteva zile. Se bucurau cu 
toţii, pentru că sporea strălucirea sărbătorii şi totodată 
puteau să afle de la el o mulţime de lucruri de publicis. El 
însuşi discuta cu plăcere despre orice. Vorbea despre 
nedreptăţile pricinuite Republicii de Poartă cu prilejul 
hotărnicirii Podoliei, despre ciambulurile care, în pofida 
înţelegerii, pustiau din nou ţinuturile rutene, şi prevestea 
războiul sigur. Susţinea, de asemenea, că alianţa cu 
împăratul se va înfăptui curând şi până şi partida franceză 
nu se arăta deschis împotrivă, deoarece chiar curtea din 
Paris, deşi generaliter vrăjmaşă imperiului, înţelegea 
primejdia în care se afla Republica. Dacă turcii aveau să se 
îndrepte mai întâi asupra Cracoviei sau Vienei, prinţul 
Michat nu ştia să spună, în schimb, era îndeobşte cunoscut 
că duşmanul arma virosque parat(74) la Adrianopol şi 
afară de cei aflaţi lângă Tekeli, la Koszyce, şi în toată 
Ungaria, strânge mii de oameni din Rumelia, din Asia, până 
hăt de pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, şi chiar din 
Africa, de pe ţărmul Mării Roşii până la valurile marelui 
Ocean. Şleahticii polonezi ascultau veştile cu lăcomie: 
bătrânii, care ştiau cât de uriaşă este puterea păgână, cu 
feţe îngrijorate, cei mai tineri, cu foc în priviri şi 
sprâncenele încruntate. Predominau totuşi curajul şi 
înflăcărarea, deoarece era încă proaspătă amintirea 
Hotinului, unde acelaşi rege de astăzi, pe atunci hatman, în 
fruntea unei oştiri polone mai mici, înconjurase armata 
turcească mai numeroasă şi o împrăştiase în săbii şi în 
copitele cailor. Se mângâiau la gândul că turcii, deşi se 
aruncau cu un curaj nestăvilit asupra oricăror oşteni de altă 
nație, erau cuprinşi de spaimă când trebuiau să lupte la 
câmp deschis cu înfricoşătoarea călărime a Lehistanului. 


Curajul şi înflăcărarea crescură şi mai mult în urma predicii 
părintelui Woynowski. Jupân Pagowski se temea că în 
această predică vor fi pomenite niscaiva păcate şi pedepse, 
pe care le-ar fi putut socoti la adresa lui şi a purtării faţă de 
Taczewski, dar nici vorbă de aşa ceva. Sufletul şi inima 
preotului erau înflăcărate de război şi de menirea 
Republicii. „Pe tine, spuse, Cristos te-a ales dintre celelalte 
popoare, pe tine te-a aşezat de pază, ţie ţi-a poruncit să te 
rogi la picioarele crucii şi să aperi credinţa cu sânge, 
temeiul vieţii, până la ultima picătură, până la ultima 
răsuflare. Înaintea ta se întinde câmpul de slavă şi chiar 
dacă din şolduri îţi va curge sânge şi în trupul tău se vor 
înfige săgețile şi suliţele, ridică-te, leu al Domnului, scutură- 
ţi coama şi răgetul tău să îngheţe măduva în oasele 
păgânilor, să se prăbuşească semiluna şi tuiurile, precum 
pădurea sub vifor...” 

Astfel le grăi preotul ascultătorilor şleahtici şi pentru că 
era un oştean vârstnic ce luptase toată viaţa şi ştia cum este 
pe câmpul de luptă, când începu să vorbească despre 
război, cei de faţă avură impresia că se uită la tablourile 
acelea din castelul regal de la Varşovia, în care erau 
înfăţişate ca vii felurite bătălii şi victorii polone: „lată că 
pornesc steagurile, suliţele se apleacă peste capetele cailor, 
luptătorii se culcă în şa, strigătul de spaimă izbeşte printre 
păgâni şi bucuria în ceruri. Maica Preasfântă aleargă la 
fereastră şi strigă: «Vino, fiule, să vezi cum atacă lehii!» 
Domnul Isus face semnul sfintei cruci aspra lor: «Pe viul 
Dumnezeu, exclamă, ăştia-s şleahticii şi oştenii mei, solda 
lor e pregătită aici!» Iar sfântul arhanghel Michat mai că-şi 
loveşte pulpele cu palmele: Loviţi-i pe feciorii de câini! 
Astfel se bucură ei acolo, iar aici se lăţeşte pustiirea, se 
avântă înainte oameni, cai şi steaguri, tălăzuind peste 
burţile ienicerilor, peste tunurile cucerite şi semiluna 
călcată în picioare, se îndreaptă spre slavă şi merite 
nepieritoare, spre împlinirea destinului, spre mântuire şi 
nemurire...” 


În sfârşit, când încheie cu cuvintele: „Acum, Cristos vă 
cheamă şi pe voi, e vremea voastră să mergeţi pe câmpul de 
glorie!” în biserică răsunară strigăte şi zăngănit de săbii, 
iar în timpul slujbei, când la apariţia evangheliei toate 
lamele scrâşniră ieşind din teacă şi luciră în razele soarelui, 
femeile simţitoare crezură că războiul a şi început şi se 
porniră pe plâns, încredinţându-şi părinţii, soţii şi fraţii în 
grija Fecioarei Preasfinte. 

Şopocăind între ei, fraţii Bukojemski jurară că vor pleca 
îndată după hram şi până la Paşte nu vor pune în gură nici 
apă, nici lapte şi nici măcar bere, mulţumindu-se cu acele 
băuturi care susţin fierbinţeala sângelui şi curajul. 

Înflăcărarea tuturor era atât de mare, încât până şi asprul 
şi nepăsătorul jupân Pagowski îi căzu pradă. Cumpăni o 
vreme că, deşi îi lipseşte braţul stâng, ar putea să ţină frâul 
cu dinţii, iar cu dreapta să-şi răzbune încă o dată în viaţă 
suferinţele îndurate din partea seminţiei blestemate, 
împrospătând totodată vechile merite în slujba Republicii. 

Nu făcu, însă, nici un jurământ, lăsând aceasta pentru mai 
târziu, după ce va chibzui mai temeinic. 

Între timp, slujba se desfăşura cu mare fast. La cimitir, se 
trase cu tunurile cele mici, împrumutate la marile sărbători 
de jupânii Kochanowski. În clopotniţă, huiau clopotele 
uriaşe; ursul îmblânzit bătea clapele orgii cu atâta sârg, 
încât ţevile de plumb mai-mai să sară din lăcaşuri; biserica 
se umpluse de fumul cădelniţelor şi aproape că se 
cutremura de glasurile omeneşti. Liturghia fu celebrată de 
prelatul Tworkowski din Radom, un preot învăţat, doldora 
de sentinţe, citate, proverbe şi zicale, în acelaşi timp, însă, 
vesel şi foarte bun cunoscător al lumii, lucru pentru care 
toţi doreau să-i ceară sfatul în tot felul de probleme. 

Aşa făcu şi jupân Pagowski, cu atât mai mult, cu cât îi era 
prieten. În ajunul hramului, fusese la el la spovedanie, dar 
când începuse să-i dezvăluie lângă confesional intenţiile 
sale în legătură cu jupâniţa Sieninska, preotul îl amânase 
pentru mai târziu, spunându-i că abia îi ajunge timpul să 


asculte păcatele oamenilor. Îi spusese să trimită femeile la 
Betczaczka după hram, iar el să-i facă o vizită la Radom, 
unde procul negotiis475) va putea să-l asculte în voie. 

Procedase în consecinţă şi acum se găseau amândoi în faţa 
unui ulcior pântecos şi a unui taler cu migdale prăjite, cu 
care prelatul se desfăta în timp ce bea licoarea. 

— Conticeo, rosti, intentumque os teneo(76), vorbeşte, 
domnia ta! 

Jupân Gedeon sorbi din pahar şi se uită posomorit la preot, 
parcă supărat că acesta nu-i uşura destăinuirile printr-o 
introducere potrivită. 

— Hm, nu prea-mi vine la îndemână şi văd că va fi mai 
greu decât credeam. 

— Am să te ajut eu. Nu cumva domnia ta vrei să-mi 
vorbeşti de unul dintre sfinţi? 

— Un sfânt? 

— Da, despre unul care are două capete şi patru picioare. 

— Ce sfânt mai e şi ăsta? întrebă jupân Gedeon uluit. 

— E o ghicitoare. Aşa că trebuie să ghiceşti singur. 

— Părinte prelat, cine se gândeşte la lucruri serioase, n- 
are timp de ghicitori. 

— E, încearcă, domnia ta...! 

— Un sfânt cu două capete şi patru picioare...?! 

— Chiar aşa! 

— Pe Dumnezeul meu, habar n-am. 

— E sfânta rânduială a căsătoriei. Nu-i aşa? 

— Pe legea mea, e adevărat! Aşa-i, tocmai despre asta 
vreau să-ţi vorbesc... 

— E vorba de Anulka Sieninska? 

— Chiar despre ea. Vezi, părinte, ea chipurile mi-e rudă, 
dar atât de departe, încât nimeni nu se mai gândeşte la 
asta... M-am legat de ea, pentru că eu am crescut-o şi 
datorez recunoştinţă neamului ei, fiindcă tot ce am avut noi 
în Ucraina, ca şi familiile Z6tkiewski, Danitowicz şi Sobieski, 
am primit sau am moştenit de la magnații Sieninski... Aş 
vrea să-i las orfanei tot ce am, deşi e drept că averea mea s- 


a spulberat în urma năvălirilor tătare şi mi-a rămas numai 
moşia soţiei... Ea mea, fiindcă este înscrisă pe numele meu, 
dar rudele ei sânt multe. Întâi de toate, jupân Grothus, 
starostele de Rajgr6âd... De el nu mă tem, pentru că e un om 
bun şi are mai multă avere decât îi trebuie... De altminteri, 
chiar el mi-a dat ideea, la care m-am gândit şi eu nu o dată, 
căci dorinţa dormita în adâncul inimii... dar ela stârnit-o... 

Totuşi, afară de jupân Grothus, mai sânt neamurile 
Sulgostowski, Krzepecki, Zabierzowski... Ăştia de pe acum 
se uită cu ochi răi la fată, dar după moartea mea ce va fi? 
Dacă fac testament şi las totul pe numele ei, o s-o dea în 
judecată şi de aci procese, înfăţişări la tribunale... cum să 
se descurce biata fată? Nici vorbă, n-o pot părăsi aşa... 
Dragostea, mila şi recunoştinţa sânt verigi puternice, de 
aceea, întreb cu conştiinţa curată: nu s-ar cuveni să-i asigur 
viitorul fie şi în acest chip? 

Preotul sparse o migdală în două şi-i arătă o jumătate lui 
jupân Gedeon. 

— Domnia ta, ştii de ce-mi place mie migdala asta? Pentru 
că e bună! Dacă era uscată, n-o mâncam. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că domniei tale îţi place Anulka, fiindcă 
este ca migdala asta... Ehei, chiar şi mai şi! Dar dacă ar 
avea vreo cincizeci de ani, neîndoielnic că domnia ta nu te- 
ai mai îngriji atâta de viitorul ei. 

Jupân Pagowski rămase tare încurcat, iar preotul 
continuă: 

— Nu ţi-o iau în nume de rău, pentru că în toate trebuie să 
existe un motiv temeinic şi aşa-i lăsat de Dumnezeu ca orice 
om să prefere o ridiche tânără, nu una zbârcită. Doar cu 
vinul e altfel, aşa că în ceea ce priveşte această licoare, ne 
supunem sentinţei Providenţei... 

— Adevărat, totdeauna-i mai bun ce-i proaspăt, afară de 
vin, iar jupân Kochanowski(77) a scris doar în glumă că 
soţul bătrân, ca şi stejarul vârstnic, e mai presus decât cel 
tânăr. Nu vreau decât să-i las averea, luând-o de soţie, căci 


atunci nu va mai fi nimeni împotrivă, altfel vor avea loc 
discuţii, certuri, judecăţi, poate şi încălcări de pământuri, 
de care n-are cine s-o apere. Jupâneasa Winnicka nu e în 
stare! 

— Asta aşa e... 

— Cum, însă, nu sânt uşuratic, n-am vrut să hotărăsc de 
capul meu şi am venit la domnia ta, ca să mă întăreşti în 
credinţa că fac bine şi să-mi dai un sfat potrivit. 

Preotul se gândi un răstimp, apoi zise: 

— Vezi, domnia ta, în asemenea treburi e greu să dai 
sfaturi şi nu de puţine ori după aceea omul repetă o dată cu 
Boetius178): „Si tacuisses, philosophus mansisses...'"479) 
sau cu lov180|: „Stultus quoque şi tacuerit, sapiens 
reputabitur...”481) Dorinţa domniei tale, în măsura în care 
izvorăşte dintr-o dragoste fierbinte, este îndreptăţită, iar 
dacă pe deasupra mai provine şi din grija pentru binele 
fetei, e chiar lăudabilă. Dar Anulka nu va avea oare de 
suferit, nu va trebui s-o ameninţi sau s-o înfricoşezi ca s-o 
conduci ad altare?482) Am auzit că ea îl are drag pe Jacek 
Taczewski, ceea ce stând strâmb şi judecând drept, am 
văzut şi eu când ţi-am vizitat casa. 

— Ce-ai văzut, domnia ta? se interesă Pagowski 
nestăpânit. 

— Nimic rău, afară de signa183) după care se recunoaşte 
dragostea; am văzut cum uneori se ţineau de mână mai 
mult decât se cuvenea, cum se urmăreau din priviri; o dată 
l-am văzut pe Jacek urcat în copac şi aruncându-i vişine în 
şorţ, dar pentru că se uitau unul la altul, vişinele cădeau 
mai mult pe jos decât în şorţ; am văzut cum se uitau în sus 
la berzele ce treceau în zbor şi ea, chipurile fără să vrea, se 
rezema de el, iar pe urmă (totdeauna femeia-i vicleană) îl 
certa că se apropia prea mult... Ce altceva? într-un cuvânt, 
tot felul de experimenta ce dovedesc dorinţa ascunsă. 
Domnia ta ai să-mi spui că asta nu înseamnă nimic? Fie şi 
aşa! Dar că ea s-a simţit atrasă de el, poate chiar mai mult 
decât el de ea, numai un orb putea să nu vadă şi mă mir că 


domnia ta n-ai băgat de seamă şi având în vedere planurile 
domniei tale, nu ai pus capăt jocului. 

Jupân Pagowski văzuse şi ştiuse toate acestea, totuşi 
cuvintele prelatului produseră o impresie puternică asupra 
lui. Una e când îţi tăinuieşti durerea în adâncul inimii şi alta 
când o gheară străină îţi pătrunde în piept şi ţi-o 
scormoneşte. De aceea, faţa i se înroşi, ochii i se umplură 
de văpăi, vinele de la tâmple i se îngroşară şi începu să 
gâfâie şi să răsufle atât de repede, că prelatul neliniştit îl 
întrebă: 

— Ce ai, domnia ta? 

Dădu din mână că n-are nimic, dar nu răspunse. 

— Bea puţin vin, domnia ta, îl îndemnă preotul. 

Pagowski întinse mâna, apucă paharul cu degete 
tremurătoare şi îl duse la gură, apoi bău, sforăi şi îngăimă: 

— Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. 

— Din pricina celor ce ţi-am spus eu...? 

— Nu. De la o vreme, mi se întâmplă destul de des, iar 
acum sânt fatigatus184) de post, de drum şi de primăvara 
asta neaşteptată. 

— Atunci poate că ar fi mai bine să-ţi slobozi sânge fără 
întârziere. 

— Aşa am să şi fac, acum, însă, o să reluăm discuţia după 
ce mă odihnesc puţin. 

Cu toate acestea, se scurse destulă vreme până când 
Pagowski îşi reveni cu totul. Se linişti totuşi, în cele din 
urmă, vinele de la tâmple nu mai păreau atât de îngroşate 
şi inima începu să-i bată în ritmul obişnuit. 

— Nu mă plâng că n-am putere, spuse, dacă aş strânge 
bine în pumnul ce mi-a mai rămas păhărelul ăsta de argint, 
cred că l-aş zdrobi cu uşurinţă. Dar sănătatea nu-i acelaşi 
lucru cu puterea, deşi amândouă sânt în mâna Domnului. 

— Viaţa omului e lucru plăpând. 

— Tocmai de aceea, dacă vrei să ajungi la ceva, trebuie să 
te grăbeşti. Părinte, domnia ta vorbeşti de Taczewski şi de 
dragostea pe care ar putea s-o aibă unul pentru celălalt. 


Recunosc, nici eu n-am fost orb. Am văzut-o şi eu încolţind, 
dar abia în ultimul timp. Nu uita că până nu demult era o 
poamă crudă şi nu s-a copt bine nici acum. Venea în fiecare 
zi şi pentru că acasă nu prea avea ce mânca, aşa că l-am 
primit şi de milă. Preotul Woynowski l-a învăţat latina şi 
lupta cu sabia, iar eu l-am hrănit. Asta-i tot. Cât despre 
tânăr, abia cu un an în urmă i-a mijit mustaţa, i-am socotit 
nişte copii, era în firea lucrurilor să se ţină de tot felul de 
şotii. Dar ca asemenea pauper!185) să cuteze să se 
gândească, şi încă la cine? la jupâniţă Sieniniska, recunosc 
că nu mi-a trecut prin cap şi abia de curând mi-am dat 
seama. 

— E drept că e pauper, dar e un Taczewski. 

— De la Mori-de-foame!... Nu, părinte, un linge-blide poate 
face tovărăşie numai cu un câine. Când am observat ce 
gânduri are, l-am urmărit mai cu luare aminte şi am 
descoperit că nu e numai un fante şi un calic, ci şi un şarpe 
otrăvit totdeauna gata să muşte mâna care l-a hrănit. Slavă 
Domnului că a plecat, dar la despărţire m-a muşcat nu 
numai pe mine, ci şi pe fecioara asta nevinovată. 

— Chiar aşa? nu-i veni să creadă prelatului. 

Jupân Pagowski se apucă să-i povestească ce se 
întâmplase, înfăţişând în culori atât de negre fapta lui 
Taczewski, de credeai că acesta merita să fie dat pe mâna 
călăului. 

— N-ai teamă, părinte, îşi sfârşi istorisirea, fraţii 
Bukojemski au umplut paharul suferințelor Anulkăi în 
drumul spre Przytyk; ehei, au turnat atât de mult, încât s-a 
vărsat şi acum fecioara nu urăşte nici o vieţuitoare ca pe 
acest neisprăvit, lepădătură şi tâlhar! 

— Stăpâneşte-te, domnia ta, că iarăşi ţi se urcă sângele la 
cap. 

— Adevărat. Nu voiam să vorbesc despre el, dar nu vreau 
să sufere fata şi nici s-o conving cu anasâna. Asta s-ar 
cuveni s-o facă altcineva, un prieten al ei şi al meu, un om 
de mare merit şi cu multă minte, ce se pricepe să folosească 


vorbele, să mişte inima şi să convingă judecata. lată, 
bunule, părinte, de ce am venit să te rog pe domnia ta. N-ai 
să mă refuzi nu numai per amicitiam 486) pentru mine, dar 
şi pentru că aşa e drept şi cinstit. 

— E vorba de binele ei şi al domniei tale, aşa că nu te 
refuz, încuviinţă prelatul, dar aş vrea să-mi laşi timp să mă 
gândesc cum să duc treaba la capăt mai uşor... 

— Eu mă duc îndată la felcer să-mi sloboadă sângele, ca să 
mă întorc acasă cu mintea mai limpede, iar domnia ta 
alcătuieşte-ţi planul. Nu va fi prea greu şi cred că nici din 
partea cealaltă nu vei întimpina vreo greutate. 

— Frăţioare, greutatea poate fi numai una. 

— Care? 

— Prietenia se cade să spună adevărul, aşa că am să-ţi 
spun pe şleau. Domnia ta eşti un om vrednic, ştiu asta, dar 
cam aspru. Aşa că ţi s-a dus buhul şi s-a întâmplat astfel, 
fiindcă pe toţi cei care depind de domnia ta, i-ai înfricoşat 
cumplit. Nu numai pe ţărani, din pricina cărora te-ai certat 
cu preotul Woynowski, nu numai pe slujitori şi cei cu slujbe 
la moşie, ci şi pe ai casei. Iaczewski se temea, jupâneasa 
Winnicka se teme, se teme chiar şi copila. De obicei, vin doi 
inşi în peţit, aşa că eu voi face tot ce voi putea, dar nu pun 
mâna în foc că celălalt nu-mi va încurca iţele. 

Ochii lui Pagowski scânteiară de mânie, deoarece nu prea- 
i plăcea să i se spună adevărul verde în faţă, dar mânia fu 
învinsă de uimire, aşadar întreabă: 

— Despre cine vorbeşti, părinte? Care-i al doilea peţitor? 

Preotul îi răspunse: 

— Spaima. 

CAPITOLUL XVI. 

Nu fu cu putinţă să plece în aceeaşi zi la Belczaczka, 
întrucât pe Pagowski, după ce i se slobozi sânge, îl lăsară 
puterile şi recunoscu el însuşi că are nevoie de odihnă. A 
doua zi, în schimb, se simţi mai bine, întinerit parcă şi mai 
vioi, deşi se apropia de casă cu oarecare nelinişte. 
Preocupat cu totul de gândurile lui, nu discută prea mult cu 


preotul pe drum, dar când intrară în sat, şi văzu că nu 
putea scăpa de teamă, se minună: 

— Ia te uită. Mai înainte, mă întorceam totdeauna la casa 
mea ca un stăpân adevărat şi ceilalţi era îngrijoraţi de 
starea mea sufletească, iar acum eu mă gândesc cu teamă 
cum mă vor întâmpina. 

— Vergiliu a spus, glăsui preotul, că „amor omnia 
vincit”487), dar a uitat să adauge că şi „mutat”188). 
Dalila489) nu-ţi va tăia părul, fiindcă domnia ta eşti chel, 
dar e sigur că te voi vedea torcând din furcă la picioarele ei, 
ca pe Hercule(90) la picioarele Omfaliei491 ). 

— E, eu am altă fire, am ştiut întotdeauna să ţin în mână 
slujitorii şi familia mea. 

— Aşa spune şi lumea, dar tocmai de aceea ţi s-ar cuveni şi 
domniei tale să te înlănţuiască cineva. 

— Îmi plac astfel de lanţuri! se bucură Pagowski cu o 
veselie neobişnuită. 

Mergeau foarte încet, noroiul era foarte adânc şi pentru 
că plecaseră din Radom destul de târziu, după amiază, se 
lăsase noaptea. Prin casele de pe amândouă părţile, se 
vedeau luminând vreascurile aprinse, în lucirile cărora 
umbrele roşietice se culcau de-a curmezişul drumului. 
Unde şi unde, se iţea la gard câte o siluetă omenească, 
femeie sau bărbat, şi cunoscând călătorii, îşi scotea degrabă 
căciula şi se ploconea până la pământ. Se vedea cât de colo, 
fie şi după aceste plecăciuni prea adânci, că Pagowski ştia 
să-şi ţină oamenii în mână şi preotul Woynowski nu-l certase 
degeaba pentru asprimea lui exagerată. În această clipă, 
însă, şleahticul era mai înduioşat decât de obicei, aşa că 
privind la siluetele încovoiate şi la ferestrele înfundate în 
pământ ale caselor, se arătă mărinimos. 

— Voi acorda niscaiva înlesniri şi iobagilor, cărora ea le-a 
luat întotdeauna apărarea. 

— Oho, asta da! se bucură prelatul. 

Şi tăcură. Jupân Gedeon se luptă un răstimp cu propriile 
gânduri, apoi rosti din nou: 


— Părinte, ştiu că domniei tale nu trebuie să-ţi dau sfaturi, 
dar te rog să-i spui că totul se face spre binele ei şi că eu 
mă gândesc înainte de toate la ea; în caz de împotrivire, la 
care nu mă aştept, dar e cu putinţă, poţi s-o şi dojeneşti 
puţin... 

— Domnia ta mi-ai spus că nu vrei s-o sileşti... 

— Am spus, dar una e s-o ameninţ şi s-o cert eu şi alta 
când îi reproşează nerecunoştinţa o faţă bisericească. 

— Domnia ta, lasă totul în seama mea, fiindcă dacă am 
primit să-ţi fiu peţitor, mă voi strădui să obţin un rezultat 
cât mai bun. lată de ce îţi spun că-i voi vorbi fetei 
delicatissime... 

— Bine, bine! Doar încă un cuvânt. Ea îl urăşte acum pe 
Taczewski, dar dacă va pomeni de el, n-ar fi rău să arunci o 
vorbă împotriva lui... 

— Dacă s-a purtat cum ai spus domnia ta, este un ticălos. 

— Am ajuns. E, în numele Tatălui şi al Fiului... 

— Şi al Sfântului Duh, amin! 

Nu ieşi nimeni în întâmpinarea lor, pentru că din cauza 
noroiului, roţile nu făceau nici un zgomot, iar câinii nu 
lătrau la oamenii şi caii cunoscuţi. În tindă, era întuneric, se 
vede că slujitorii se aflau la bucătărie, şi se întâmplă că la 
prima întrebare a lui jupân Pagowski: „e cineva acolo?” nu 
se arătă nimeni, iar la a doua, pusă cu un glas mai ascuţit, 
se ivi însăşi jupâniţa. 

leşi apărând flăcăruia lumânării cu mâna, dar pentru că ea 
era la lumină, iar ei în umbră, nu-i văzu de la început şi se 
opri în uşă. La rândul lor, nu spuseră nici ei nimic, fiindcă 
mai întâi li se păru că apariţia ei însemna o anume 
prevestire, iar în al doilea rând, fură atât de uimiţi de 
frumuseţea ei, de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată. 
Degetele cu care apăra flacăra, păreau trandafirii şi 
transparente; strălucirile îi alunecau pe piept, îi luminau 
gura şi faţa delicată ce arăta şi puţin somnoroasă, şi tristă, 
poate pentru că ochii îi rămâneau în întuneric. Fruntea şi 
cosiţa minunată, asemenea unei coroane aurii, erau 


scăldate şi ele în raze. Înconjurată de întuneric, luminoasă 
şi tăcută, stătea aşa înaintea lor aidoma unui înger alcătuit 
din luciri trandafirii. 

— O, pe Dumnezeul meu, e o vedenie de vis! se miră 
prelatul. 

lar Pagowski exclamă: 

— Anulka! 

Atunci alergă spre el şi aşezând lumânarea pe policioara 
căminului, îi întâmpină cu bucurie. Pagowski o strânse la 
piept cu duioşie, o rugă să se bucure de venirea unui 
oaspete atât de vrednic şi faimos, iar după ce intrară în sala 
de ospeţe, zise: 

— Aţi şi cinat deja? 

— Nu. Slujitorii sânt la bucătărie, ca să aducă mâncarea, 
de aceea n-a fost nimeni în tindă. 

Preotul privi la bătrânul şleahtic şi întrebă: 

— Poate că ar fi bine să nu mai aşteptăm...? 

— Nu, nu, se împotrivi Pagowski. Jupâneasa Winnicka va 
veni îndată aici. 

Într-adevăr, jupâneasa Winnicka pregăti totul în grabă şi 
un sfert de ceas mai târziu, se aşezară la masa pe care 
abureau vinul fiert şi omleta. Preotul Tworkowski mâncă şi 
bău zdravăn, dar la sfârşitul cinei, faţa îi deveni serioasă şi-i 
spuse jupâniţei: 

— Jupâniţă dragă! Numai Dumnezeu ştie de ce mă 
socotesc oamenii un bun sfătuitor şi de ce îmi cer părerea 
atât de des, dar de vreme ce şi tutorele domniei tale 
procedează la fel, trebuie să stăm de vorbă într-o treabă 
însemnată, pe care a încredinţat-o minţii mele puţine... 

Când auzi acestea, lui jupân Pagowski i se umflară iarăşi 
vinele la tâmple, iar jupâniţa păli întrucâtva şi se ridică 
neliniştită, fiindcă nu se ştie de ce, dar credea că va fi vorba 
de Jacek. 

Prelatul o pofti: 

— Să mergem într-o odaie, unde să fim singuri. 

Şi ieşiră. 


Jupân Pagowski răsuflă adânc o dată, de două ori, bătu 
darabana cu degetele pe masă, apoi se ridică şi simțind 
nevoia să vorbească despre clocotul din suflet, o iscodi pe 
jupâneasa Winnicka: 

— Domnia ta, ai băgat de seamă cât de mult o urăsc pe 
Anulka rudele răposatei mele soţii? 

— Mai ales cei din familia Krzepecki, întări jupâneasa 
Winnicka. 

— Ehei, mai că nu scrâşnesc din dinţi la vederea ei, o să 
scrâşnească în curând şi mai avan! 

— De ce? 

— Şi domnia ta vei afla curând, între timp, însă, trebuie să- 
i pregătim patul prelatului pentru la noapte! 

Şi după o clipă, jupân Pagowski rămase singur. Doi slujitori 
intrară să strângă tacâmurile de pe masă, dar el le porunci 
cu o răbufnire neaşteptată de mânie să plece, şi în încăpere 
se aşternu iarăşi liniştea, doar orologiul mare de Gdansk 
repeta destul de tare: „tic, tac, tic, tac...!” Pagowski îşi puse 
mâna pe capul chel şi începu să se plimbe prin odaie. Se 
apropie de uşa, dincolo de care prelatul vorbea cu jupâniţa 
Sieniniska, dar auzi numai un murmur; desluşea glasul 
preotului, însă nu putea să deosebească vorbele. Aşadar, îşi 
relua plimbarea şi se oprea cu schimbul. Se duse la 
fereastră, părându-i-se că acolo va fi mai mult aer, şi privi o 
vreme la cer cu ochii fără gânduri; vântul gonea pe 
firmamentul întunecat nori zdrenţuiţi de primăvară cu 
coame luminoase, iar luna palidă se căţăra parcă din ce în 
ce mai sus. De câte ori dispărea, pe jupân Pagowski îl 
năpădeau presimţirile rele. Zărea pe fereastră ramurile 
negre ale copacilor apropiaţi, îndoindu-se în bătaia 
Vântului, şi la fel i se zbuciumau gândurile-i dezordonate, 
rele, asemenea reproşurilor de conştiinţă şi presimţirea că 
se va întâmpla un lucru nefiresc, pentru care avea să-şi 
primească în curând pedeapsa... Dar când se lumina afară, 
îi revenea iarăşi încrederea. Doar fiecare om are dreptul să 
se gândească la fericirea lui, cât despre Taczewski, ce mare 


scofală! Astfel de inşi recurg la tot felul de mijloace pentru a 
şi-o înfăptui! În fapt, despre ce este vorba? El nu vrea decât 
binele şi un viitor sigur pentru fată, iar dacă în acest fel îi va 
zâmbi şi lui viaţa la bătrâneţe, i se cuvine. E singurul lucru 
adevărat, restul sunt vânt! Vânt...! 

Simţi din nou că-l apucă ameţeala şi pete negre începură 
să-i joace prin faţa ochilor, dar totul dură foarte puţin. Porni 
iarăşi să se preumble şi să se apropie de uşă, în spatele 
căreia i se hotăra soarta. Între timp, mucurile lumânărilor 
de pe masă crescură şi încăperea se întunecă. Când şi când, 
glasul preotului devenea mai răsunător, aşa că şi cuvintele 
ar fi ajuns poate la urechile lui Pagowski, dacă n-ar fi fost 
acoperite de ti-tac-ul neîntrerupt al orologiului. Era lesne 
de înţeles că o asemenea discuţie nu se putea sfârşi prea 
repede, totuşi neliniştea lui jupân Gedeon creştea întruna, 
luând parcă forma unor întrebări ciudate legate de trecut, 
de amintirile nu numai ale durerilor şi nenorocirilor de 
altădată, ci şi de vini nespălate până acum ale unor păcate 
grele, la care se adăugau nedreptăţile săvârşite împotriva 
lui 'Taczewski şi a altora. 

— De ce şi pentru ce trebuie să fii tu fericit? îl întreba 
conştiinţa. 

În clipa asta, ar fi dat orice ca măcar jupâneasa Winnicka 
să revină ca să nu rămână singur cu propriile gânduri. Dar 
jupâneasa era prinsă pe undeva cu treburi, în cealaltă aripă 
a casei, iar aici doar orologiul îşi repeta ticăitul şi conştiinţa 
îl întreba: 

— De ce să te răsplătească Dumnezeu? 

Jupân Pagowski intuia că dacă această fecioară, aidoma 
florii şi îngerului, îl va respinge, în viaţa lui se va lăsa 
amurgul ce va dura până când se va cufunda în negura 
morţii... 

Uşa se deschise deodată şi intră jupâniţa Sienihska, palidă, 
cu lacrimi în ochi, urmată de preot. 

— Plângi? se miră jupân Pagowski cu glasul răguşit, 
întretăiat. 


— De recunoştinţă! exclamă întinzându-i mâinile. Şi căzu 
în genunchi înaintea lui. 

CAPITOLUL XVII. 

În aceeaşi seară, noaptea târziu, jupâneasa Winnicka veni 
în odaia rudei sale şi găsind-o pe jupâniţă încă îmbrăcată, 
se apucă s-o iscodească: 

— Nu pot să-mi revin din uimire, răbufni, fiindcă mai 
degrabă m-aş fi aşteptat să mor; cum de i-a trecut prin 
minte una ca asta? 

— Nici eu nu mă aşteptam. 

— Cum adică? Aşadar, este adevărat? Nici eu nu ştiu ce să 
fac, să mă bucur sau să mă întristez?... Pentru că părintele, 
ca persona bisericească, are o judecată mai bună decât 
ceilalţi oameni şi drept e ce spune, că vei avea toată viaţa 
propriul acoperiş deasupra capului, dar pe de altă parte, 
tutorele e bătrân şi (aici jupâneasa Winnicka cobori glasul) 
„.. nu-ţi este puţin frică de el? 

— Acum e prea târziu, n-are rost să mă mai gândesc! 
răspunse jupâniţa Sieniiska. 

— Ce tot spui? 

— Spun că-i datorez recunoştinţă pentru adăpost şi o 
bucată de pâine, iar eu sânt o răsplată neînsemnată, 
nedorită de nimeni, aşa că de vreme ce el mă vrea, 
binefacerea este de partea lui. 

— EL şi-o dorea demult, şopti tainic bătrâna. M-a chemat 
astăzi, după ce a vorbit cu tine; credeam că a fost ceva cum 
nu trebuie la cină şi mă va certa, dar el nimic! Mă uit la el şi 
mi se pare vesel; deodată îmi trânteşte noutatea. Parcă mi 
s-au tăiat picioarele. Atunci mă întreabă: „De ce te-ai 
prefăcut, jupâneasă, ca soţia lui Lot, într-un stâlp de sare? 
Sunt chiar atât de neputincios?” „Nu! îi răspund, dare un 
lucru atât de neaşteptat!” Iar el din nou:. E un vechi gând al 
meu, zice, numai că a stat ca un peşte pe fundul apei, până 
când s-a găsit cineva să-l ajute să iasă la suprafaţă... Ştii şi 
cine, jupâneasă?” Eram sigură că numai părintele 


Tworkowski putea fi, dar el m-a îndreptat: „Nu preotul 
Tworkowski, ci jupân Grothus...” 

Urmă un moment de tăcere. 

— Eu credeam că jupân Taczewski, strecură printre dinţi 
jupâniţă Sieniiska. 

— Na-ţi-o bună! De ce Taczewski? 

— Ca să arate că nu-i pasă de mine. 

— Păi ştii doar că Taczewski nu s-a mai văzut cu tutorele. 

Fecioara începu să repete cu înfrigurare: 

— Aşa-i, ştiu! Altele avea el în cap! Să lăsăm asta! Nu 
vreau să mai ştiu de nimic. Nu vreau! nu vreau! Totul s-a 
sfârşit, bine că s-a întâmplat aşa! 

Un plâns fără lacrimi, spasmodic, îi scutură pieptul. Mai 
repetă încă o dată: „bine că s-a întâmplat aşa!” apoi 
îngenunche deodată pentru rugăciunile pe care le rosteau 
în fiecare seară împreună. 

A doua zi, cobori cu chipul liniştit în camera de oaspeţi. 
Ceva se schimbase totuşi în ea, rămăsese nespus, se 
zăvorise pentru totdeauna. Nu era mâhnită, dar devenise 
parcă dintr-o dată cu câţiva ani mai bătrână, mai statornică, 
astfel că jupân Pagowski, contrar obiceiului, începu să ţină 
cont de părerea ei. Nu-şi dădea seama de această 
schimbare, dar i se părea foarte ciudat ca el să depindă de 
ea. Începu să se teamă de gândurile ei nerostite, pe care le 
putea închide în inimă, străduindu-se să le alunge şi să le 
înlocuiască cu altele dorite de el. Până şi tăcerea jupânesei 
Winnicka îl apăsa şi-i părea suspectă, aşa că se prefăcea 
bine dispus, vorbea mult, glumea, deşi uneori, fulgere de 
furie îi luceau în privirile oţelii. 

În acest timp, vestea despre cererea în căsătorie se 
răspândi prin împrejurimi. Pagowski nu făcea nici el un 
secret din aceasta, din contră, îi anunţă prin epistole pe 
Cyprianowicz la Jedlinka şi pe vecinii mai apropiaţi, trimise 
scrisori neamurilor Kochanowski, Podlodowski, 
Sulgostowski, Krzepecki şi lui jupân Grothus, ba chiar 


rudelor mai de departe ale soţiei, poftindu-i la logodna după 
care avea să urmeze în curând cununia. 

De bună seamă, jupân Pagowski ar fi preferat să obţină 
dispensă şi pentru strigări, din nefericire, însă, era vremea 
postului mare şi trebuia să aştepte venirea şi trecerea 
sărbătorilor. Luă deci cele două femei şi plecă la Radom, 
unde jupâniţa avea să-şi cumpere lucrurile trebuitoare 
măritişului, iar el cai mai arătoşi decât cei ce se aflau în 
grajdurile de la Betczaczka. 

Aici îi ajunse la ureche că printre rudele ce se aşteptau să 
primească înapoi nu numai zestrea soţiei răposate, ci să-l 
moştenească şi pe el, era mare fierbere, dar asta îl bucură, 
fiindcă îi ura pe toţi din suflet şi totdeauna nu se gândise 
decât să-i păgubească pe cât meritau. Asemenea veşti 
despre consfătuiri, înţelegeri şi tot felul de planuri îi 
scurtară şederea la Radom, iar când rufăria, frâiele şi 
hamurile fură cumpărate, se întoarseră la Belczaczka de 
sfintele Paşte. Oaspeţii începură să vină aproape o dată cu 
ei, deoarece logodna avea să fie a treia zi de sărbătoare. 

Cei dintâi sosiră jupânii Krzepecki, rude şi vecini foarte 
apropiaţi; tatăl, un bătrân de vreo optzeci de ani, cu faţa de 
vultur pleşuv, vestit prin zgârcenia lui, trei fiice, cea mai 
mică, 'lekla, o codană veselă şi vioaie, iar celelalte două, mai 
mari, Agnieszka şi Joanna, jupâniţe tomnatice şi veşnic cu 
obrazul îmbujorat, în sfârşit, feciorul, Marcjan, poreclit prin 
împrejurimi Reteveiul. 

Poreclă pe deplin meritată, deoarece la prima aruncătură 
de ochi semăna într-adevăr cu un trunchi de copac gros. 
Avea pieptul şi umerii puternici, picioarele, în schimb, îi 
erau strâmbe şi atât de scurte, încât arăta aproape ca un 
pitic. Mâinile, însă, îi ajungeau până la genunchi. Unii 
credeau că e cocoşat, dar se înşelau, doar capul, aproape 
fără gât, era aşezat atât de jos pe trunchi, că umerii înalţi îi 
urcau până aproape de urechi. Din cap priveau doi ochi 
holbaţi şi libidinoşi, iar faţa îi semăna cu tigva unei capre; 


asemănarea era sporită de barba nu prea mare, pe care o 
purta parcă înadins împotriva obiceiului. 

Nu slujise în oştire, fiindcă fusese luat în râs, iar din 
această pricină se bătuse de multe ori în duel la vremea lui. 
În trupul scurt şi vârtos, avea o putere neobişnuită şi cei 
mai mulţi se temeau de el, fiindcă era un scandalagiu şi 
încurcă-lume ce căuta bucuros prilej de harţă, arătând în 
fiecare încăierare o înverşunare animalică. O dată, la 
Radom, îl rănise grav pe vărul său, Krzepecki, un tânăr 
blajin şi frumos, ce fusese cât pe ce să dea ortul popii. i 
ştiau de frică surorile şi până şi tatăl său; el, însă, îi 
respecta numai pe Taczewski, pe care-l socotea foarte 
priceput în lupta cu sabia, şi pe fraţii Bukojemski, mai ales 
pe Lukasz, fiindcă acesta îl aruncase o dată ca pe un snop 
peste un gard înalt la Jedlnia. 

Era cunoscut ca un rob al desfătărilor trupeşti. Jupân 
Pagowski îl alungase cu câţiva ani în urmă din casă, pentru 
că se uita ca un ţap la jupâniţa Sieniiska, pe atunci încă o 
copiliţă. Dar fiindcă de atunci trecuseră doi-trei ani buni, iar 
mai apoi se întâlniseră nu o dată la Radom şi prin conacele 
vecinilor, îl poftise şi pe el să ia parte cu toţi ai lui la această 
sărbătoare a familiei. 

Numaidecât după Krzepecki veniră cei din ramura 
Sulgostowski, doi fraţi gemeni, care semănau leit, încât 
atunci când se îmbrăcau în aceleaşi veşminte, nu-i mai 
putea deosebi nimeni; apoi trei rude ale lor, mai depărtate, 
de dincolo de Przytyk, şi numeroasa familie Zabierzowski, 
alcătuită din nouă vlăstare arătoase. Dintre vecini, îşi făcură 
apariţia jupân Cyprianowicz, singur, deoarece fiul îi plecase 
la oaste; starostele Podlodowski, cândva împuternicit al 
regelui la Zamos6; jupân Kochanowski cu soţia, preoţii de la 
Przytyk. prelatul Tworkowski de la Radom, care avea să 
binecuvânteze verighetele, şi mulţi şleahtici de prin alte 
părţi mai apropiate sau mai depărtate; unii chiar nepoftiţi, 
în ideea că un oaspete, fie şi cu totul necunoscut, este 


primit întotdeauna cu braţele deschise, iar prilejul de a se 
ghiftui cu mâncare şi băutură nu trebuie scăpat niciodată. 

Bătătura de la Betczaczka se umpluse de brişte şi carete, 
grajdurile de cai, clădirile din spate de slujitori de tot felul, 
iar conacul de contăşe colorate, săbii şi capete rase; 
pretutindeni răsunau vorbe latineşti, ciripitul femeilor, 
sclipeau rochiile de lame cu cloşuri largi şi felurite cocarde. 
Fetele de casă alergau cu apa caldă, slujitorii ameţiţi cu 
urcioarele cu vinuri alese, coşul bucătăriei fumega întruna, 
ca la smolărie, iar ferestrele conacului străluceau şi 
luminau atât de puternic seara, de se vedea în toată curtea. 
În mijlocul acestei vânzoleli, jupân Pagowski trecea prin 
încăperi, grav, puţin ţeapăn, dar parcă întinerit, în 
veşmintele stacojii şi cu sabia strălucind de pietre scumpe, 
singura zestre păstrată de jupâniţa Sieniiska de la 
înaintaşii avuţi de odinioară. Venea, îndemna, uneori, când 
îl apuca ameţeala, se sprijinea cu mâna de spătarul 
scaunelor şi iarăşi pleca, îşi cinstea oaspeţii de soi, 
târşâindu-şi picioarele şi apropiindu-se de jupânesele mai în 
vârstă, înainte de toate, însă, n-o pierdea din ochi pe 
„Anulka lui”, care în această mulţime multicoloră, sub 
privirile adesea răutăcioase, zavistnice sau pofticioase, 
înflorea ca un crin alb, dulce, poate puţin tristă sau 
preocupată de însemnătatea celor ce aveau să se întâmple. 

Până când, în seara celei de-a treia zi de sărbătoare, marţi, 
pe medean bubuiră mortierele de la Betczaczka, vestind 
oaspeţilor şi supuşilor că sosise clipa solemnă a logodnei. 

Toţi invitaţii se înşiruiră în semicerc în sala de oaspeţi; 
femei şi bărbaţi, în veşminte strălucitoare ce sclipeau în 
toate culorile curcubeului în lumina lumânărilor aprinse, iar 
înaintea lor se opriră jupân Pagowski şi jupâniţa Anna 
Sieninska. 

Se făcu linişte, toţi ochii era aţintiţi la mireasa care, cu 
ochii plecaţi şi faţa gravă şi concentrată, fără zâmbet, dar 
nici mâhnită, arăta ca adormită. Având-o alături pe 'Lecia 
Krzepecka, ce ţinea tăviţa de argint cu verighetele, prelatul 


Tworkowski, îmbrăcat în cămaşă albă, ieşi din semicerc şi 
începu să le vorbească viitorilor proaspeţi însurăţei. 
Cuvântă ca un învăţat, multă vreme şi cu suflet, subliniind 
ce însemnau sponsalia de futuro(92 7 şi ce mare importanţă 
acorda Biserica logodnei, din primele timpuri ale 
creştinătăţii. Cită pe Tertulian193) şi soborul de la 
Trento4194), părerile mai multor învăţaţi canonici şi abia 
după aceea, întorcându-se către jupân Pagowski şi jupâniţă 
Sieniiska, se apucă să le explice cât de înţeleaptă era 
hotărârea lor, cât de mare este binele pe care şi-l fac unul 
altuia şi cât de mult depinde numai de ei viitoarea fericire. 
Cei de faţă ascultau deci cu uimire, dar şi cu nerăbdare, 
întrucât ca rude ce pierdeau moştenirea, nu priveau cu ochi 
buni la această legătură. Până şi jupân Gedeon, având 
amețeli din cauza statului în picioare, începu să se mute de 
pe un picior pe celălalt şi să-i facă semne din ochi prelatului 
să încheie, ceea ce văzând, cu anume întârziere, acesta 
binecuvântă în sfârşit verighetele şi le puse în degetele 
mirilor. Atunci răsunară din nou treascurile1957 din curte, 
iar din sala de ospeţe se făcu auzită orchestra compusă din 
cinci muzicanți evrei de la Radom. Oaspeţii veniră apoi pe 
rând să-i facă urările de cuviinţă stăpânului casei şi 
jupâniţei, în cea mai mare parte mincinoase. Jupâniţele 
Krzepecki, cele două mai mari, se înclinară de-a dreptul 
batjocoritoare înaintea „mătuşicăi”, iar jupân Marcjan îi 
sărută mâna privind-o atât de stăruitor în ochi, că jupân 
Pagowski ar fi trebuit să-l alunge pentru a doua oară din 
casă. 

Ceilalţi, însă, rude mai de departe şi oameni mai buni şi 
mai puţin lacomi, îi felicitaseră cu mai multă căldură. În 
acest timp, se deschiseră larg uşile spre sala de ospeţe; 
jupân Pagowski îi oferi braţul logodnicei, iar în urma lor 
porniră celelalte perechi în lumina tremurătoare a 
lumânărilor; flăcăruile se zbenguiau cu disperare în adierile 
reci ce veneau dinspre tindă. Pe aici grăbeau slujitorii, pe 
jumătate ameţiţi, aducând nenumărate feluri de mâncare şi 


urcioare cu vin. În încăpere era atât de frig din cauză că 
uşa stătea mai mult deschisă, încât musafirii mai că se 
înfiorară la început, când se aşezară la masă. Şi pentru că 
flăcăruile lumânărilor pâlpâiau întruna, întreaga sală, deşi 
împodobită din belşug cu de toate, părea întunecată şi 
mohorâtă. Era de aşteptat, însă, ca vinul să încălzească 
repede sângele în vine, iar jupân Pagowski nu se arătă 
zgârcit cu băutura. Se arăta rezervat mai degrabă cu 
cheltuielile de fiecare zi, în timp ce în alte împrejurări, mai 
rare, îi plăcea să se poarte în aşa fel, încât lumea să 
vorbească multă vreme despre el după aceea. Aşa se 
întâmpla şi acum. Înapoia fiecărui musafir, se afla un slujitor 
cu un urcior pântecos şi până şi sub masă aşteptau zece- 
cincisprezece flăcăiaşi cu damigene, ca şi în cazul când 
oaspetele nu mai putea să bea şi îşi ascundea paharul între 
genunchi, să i-l umple numaidecât. Cupe uriaşe de sticlă, 
pocale şi pahare luceau înaintea fiecărui mesean, doar în 
faţa femeilor se aşezaseră păhărele mai mici, franţuzeşti 
sau italiene. 

Oaspeţii nu ocupaseră toate locurile din jurul mesei, 
deoarece jupân Pagowski poruncise să se pună mai multe 
tacâmuri decât musafiri erau. Preotul Tworkowski se uită 
spre locurile goale şi se apucă să laude ospitalitatea casei, 
dar pentru că avea un glas foarte puternic şi pe deasupra 
se mai şi ridicase puţin din scaun, vrând să-şi potrivească 
mai bine cutele sutanei, cer de faţă crezură că doreşte să 
rostească primul toast şi tăcură cu toţii. 

— Ascultăm! se auziră câteva glasuri. 

— E, deocamdată n-avem ce asculta, răspunse preotul 
vesel. Va veni curând şi vremea toastului, fiindcă văd că unii 
dintre domniile voastre vă trageţi de ciuf cam devreme, iar 
jupân Kochanowski şopocăieşte şi numără ceva pe degete. 
N-ai încotro, domnia ta, de la cine să aşteptăm versuri, dacă 
nu de la Kochanowski. Eu n-am vrut să spun decât că e un 
vechi şi lăudabil obicei polonez să pui câteva tacâmuri în 
plus pentru oaspeţii neaşteptaţi. 


— Aşa“i, întări jupân Pagowski, e noapte şi toate ferestrele 
sânt luminate, astfel că oricând poate sosi cineva... 

— Se prea poate să şi vină într-adevăr, glăsui jupân 
Kochanowski. 

— Poate jupân Grothus? 

— Nu, jupân Grothus e la seim. Dacă va veni cineva, va fi 
de bună seamă un musafir neaşteptat. 

— N-o să-l auzim, fiindcă drumul e desfundat. 

— Latră câinele la fereastră. Te pomeneşti că apare 
cineva. 

— Nu e nimeni. Ferestrele astea dau spre livadă. 

— Şi la drept vorbind, câinele urlă, nu latră. 

Aşa era. Câinele se auzi o dată, de două şi de trei ori, după 
care lătratul lui se preschimbă într-un urlet gros, lugubru. 

Jupân Pagowski se cutremură fără să vrea, amintindu-şi că 
în urmă cu foarte mulţi ani, în alte locuri, la conacul lui aflat 
la o milă de castelul lui Pomorzany, în Ucraina, câinii 
urlaseră la fel înainte de năvala tătarilor. 

Iar jupâniţa Sienihska se gândi că ei nu-i mai este îngăduit 
să aştepte pe nimeni şi oricine-ar veni la conacul luminat 
prin întuneric, ar sosi prea târziu. 

Nici ceilalţi musafiri nu se simțeau prea în largul lor, mai 
ales că primului câine i se alătură încă unul şi la fereastră 
răsunară două urlete prelungi. 

Ascultară deci fără să vrea într-o tăcere apăsătoare, pe 
care o întrerupse Marcjan Krzepecki: 

— N-avem ce face cu un oaspete vestit de urletul câinilor. 

— Vin! porunci jupân Pagowski. 

Dar pocalele erau pline, aşa că nu mai era nevoie să se 
toarne în ele. Bătrânul Krzepecki, tatăl lui Marcjan, se 
ridică greoi de pe scaun, vrând pesemne să vorbească. Toţi 
ochii se întoarseră spre el, iar cei mai vârstnici îşi duseră 
mâna pâlnie la ureche, ca să audă mai bine ce spune. El 
însă nu făcu decât să mişte un răstimp din buze, timp în 
care nasul aproape că-i atinse bărbia, deoarece nu mai avea 
nici un dinte. 


Tocmai atunci, cu toate că afară începuse dezgheţul şi 
pământul era moale, în cealaltă parte a curţii se auzi parcă 
un uruit surd, ce dură destul de mult, ca şi când cineva ar fi 
dat ocol bătăturii de două ori. Aşa că bătrânul Krzepecki, 
deşi ridicase paharul. Îl aşeză la loc pe masă şi îşi îndreptă 
privirea spre uşă. 

Ceilalţi făcură la fel. 

— Vedeţi cine a venit! porunci jupân Pagowski unui 
slujitor. 

Flăcăiandrul se repezi afară şi se întoarse numaidecât. 

— Nu e nimeni! vesti. 

— Ciudat, îşi dădu cu părerea prelatul Tworkowski, s-a 
auzit destul de bine. 

— Am auzit cu toţii, întări unul dintre gemenii 
Sulgostowski. 

— Nici câinii nu mai urlă, adăugă celălalt. 

Deodată, uşa de la tindă, neînchisă bine de slujitor, se 
deschise singură şi înăuntru pătrunse iarăşi o pală de vânt 
atât de puternică, încât stinse dintr-o dată zece- 
cincisprezece lumânări. 

— Ce-i asta, închideţi uşa! Se sting lumânările! se 
minunară câteva glasuri. 

Dar o dată cu adierea rece, în încăpere pătrunse parcă 
spaima. Jupâneasa Winnicka, fricoasă şi superstiţioasă, se 
apucă să se roage cu voce tare: 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh... 

— Încetează, jupâneasă! o certă jupân Pagowski. 

Apoi se întoarse spre jupâniţa Anna şi-i sărută mâna. 

— Nu-mi stric eu bucuria pentru o lumânare stinsă, o 
linişti, şi să dea Dumnezeu ca până la sfârşitul vieţii să fiu 
tot atât de fericit, cum sânt acum, nu-i aşa, Anulka? 

La rândul ei, fecioara se aplecă spre mâna lui. 

— Aşa-i, consimţi. 

— Amin! încheie prelatul. 

Şi ridicându-se, începu să vorbească: 


— Domniile voastre, de vreme ce uruitul acela neaşteptat 
i-a încurcat ideile paharniculuit 96) Krzepecki, fie-mi 
îngăduit să fiu eu tălmaciul dragostei nutrite de inimile 
noastre faţă de viitoarea pereche. Aşadar, înainte de a 
cânta: „o Hymen, o Hymenaios”497), înainte ca, după 
obiceiul romanilor, să-l chemăm pe Thalassius, chipeşul 
tânăr, ceea ce, deie Domnul să se întâmple cât mai repede, 
să rostim ex immo198) acest prim toast pentru 
prosperitatea şi fericirea lor viitoare: vivant, crescant, 
floreant!4199) 

— Vivant! vivant! tunară toate glasurile. 

Orchestra din Radom începu îndată să cânte, iar afară 
surugiii se porniră să plesnească din bice în întuneric. 
Slujitorii strigară şi ei în toată casa, iar în încăperea de 
ospeţe, printre uralele ce nu mai conteneau, se auzea 
gâlgâitul vinului în gâtlejuri: 

— Vivant, crescant, floreant! 

Strigătele, tropăiturile, sunetele trâmbiţelor şi plesnetele 
de bice durară multă vreme. Se făcu linişte doar atunci 
când jupân Pagowski se ridică, înălţă paharul şi rosti cu glas 
de tunet: 

— Dragii şi iubiții mei oaspeţi şi rude!... înainte dea vă 
arăta în cuvinte nemeşteşugite întreaga mea recunoştinţă, 
mă închin până la pământ domniilor voastre şi vă 
mulţumesc pentru mărinimia frăţească, de vecini adevăraţi, 
pe care mi-aţi dovedit-o adunându-vă atât de mulţi sub 
acoperişul meu sărac... 

Cuvintele „sub acoperişul meu sărac” le rosti cu un glas 
umil parcă, apoi se aşeză din nou şi îşi plecă atât de mult 
capul, încât îl sprijini de masă, iar musafirii se minunară că 
un om aspru şi mândru de obicei vorbise cu atâta suflet. 

Se gândiră totuşi că o mare fericire topeşte până şi inima 
cea mai neînduplecată, aşa că în aşteptarea celor ce aveau 
să urmeze, priveau la capul încărunţit, aplecat pe marginea 
mesei. 

— Tăcere, să ascultăm! se auziră glasuri. 


Într-adevăr, se aşternu o linişte adâncă. 

Dar jupân Pagowski nu se clinti. 

— Ce ai, domnia ta? Ce-i asta?... Pentru Dumnezeu! 

— Vorbeşte, domnia ta! îl îndemnă prelatul. 

Jupân Pagowski răspunse doar printr-un horcăit cumplit, 
iar grumazul şi umerii începură să-i tremure. 

Jupâniţa Sienihska zvâcni de la locul ei şi, albă ca varul, se 
porni să strige înfricoşată: 

— Domnia ta! Domnia ta...! 

În încăpere, se iscă învălmăşeală. Se auziră ţipete şi 
întrebări. Făcură cu toţii cerc în jurul lui Pagowski, prelatul 
îl apucă de umeri şi-l rezemă de spătarul scaunului; ceilalţi 
începură să-l stropească în grabă cu apă, în vreme ce câţiva 
strigau să-l ducă în pat şi să-i sloboadă sângele cât mai 
repede. Unele femei îngenuncheau, altele alergau cu 
minţile pierdute prin odaie, văicărindu-se ascuţit şi gemând, 
iar jupân Pagowski, cu capul pe spate, cu vinele de la 
tâmple umflate şi ochii închişi, hârâia şi horcăia din ce în ce 
mai tare... 

Oaspetele neaşteptat sosise într-adevăr din întunericul 
nopţii şi intrase în casa lui, înfricoşător şi neînduplecat. 

CAPITOLUL XVIII. 

La porunca preotului, slujitorii îl luară pe bolnav şi-l 
duseră în cealaltă aripă a casei, în cancelaria pe care jupân 
Pagowski o folosea şi ca odaie de dormit. Totodată, 
trimiseră după fierarul din sat, fiindcă acesta se pricepea să 
sloboadă sânge atât oamenilor cât şi animalelor. Se arătă, 
însă, că se afla chiar în curte, unde se cinstea vârtos cu 
ciracii lui, dar din nefericire era beat criţă. Jupâneasa 
Winnicka îşi aduse aminte că preotul Woynowski se bucura 
prin împrejurimi de faima unui felcer foarte îndemânatic, 
aşa că trimiseră şi la el o şaretă în goana calului, deşi nu se 
mai îndoia nimeni că totul era zadarnic şi bolnavul nu mai 
avea scăpare. 

Într-adevăr, nu se mai putea face nimic. Afară de jupâniţa 
Sienihska, jupâneasa Winnicka, cei doi jupâni Krzepecki şi 


de jupân Zabierzowski, care ţinea câteodată locul 
doctorului, preotul Tworkowski nu mai îngăduise pe nimeni 
în cancelarie, temându-se că în îmbulzeală, bolnavul nu va 
putea fi îngrijit cum se cuvine. Dar toţi ceilalţi musafiri, atât 
femeile cât şi bărbaţii, se adunaseră în încăperea vecină, 
unde se pregătiseră paturi pentru cei din urmă, şi stăteau 
ca o turmă de oi speriate, cuprinşi de nelinişte, teamă, 
curiozitate, în aşteptarea noutăţilor. Unii discutau în şoaptă 
despre întâmplarea de năprasnă şi cântăreau faptele ce 
prevesteau nenorocirea. 

— Aţi băgat de seamă cum tremurau lumânările, murmură 
unul dintre jupânii Sulgostowski. 

— A fost printre noi şi n-am ştiut. 

— Au urlat câinii la ea. 

— Dar uruitul acela, poate că atunci a venit? 

— Se vede că Dumnezeu n-a vrut să îngăduie această 
căsătorie în paguba familiei. 

Şoaptele conteniră la intrarea jupânesei Winnicka şi a lui 
Marcjan Krzepecki. Ea străbătu odaia de-a curmezişul, 
grăbindu-se să aducă moaştele ce îndepărtau duhurile rele, 
aşa că se strânseră cu toţii ciopor în jurul lui. 

— Ce-i acolo? Ce face? 

Marcjan ridică din umeri, capul îi cobori până aproape de 
piept şi răspunse: 

— Hârâie încă. 

— Nu mai scapă? 

— Nu! 

Deodată, prin uşa întredeschisă se auziră cuvintele grave 
ale prelatului Tworkowski: 

— Ego te absolvo a pecatis tuis et ob omnibus censuris, în 
nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amin.4100) 

Îngenuncheară cu toţii şi începură să se roage. Jupâneasa 
Winnicka trecu printre cei îngenuncheaţi cu sfintele moaşte 
în mâini. Marcjan o urmă şi închise uşa. 

Dar uşa nu rămase închisă multă vreme. După un sfert de 
ceas, Marcjan se ivi din nou şi strigă cu glasul lui scârţiitor 


de subţire: 

— Şi-a dat sufletul. 

Atunci porniră unul după altul spre cancelarie, rostind 
„veşnică odihnă”, ca să mai arunce o ultimă privire la 
răposat. 

Între timp, în cealaltă aripă a casei, în încăperea de 
ospeţe, se petreceau lucruri de necrezut. Slujitorii de la 
Betczaczka îi urau pe Pagowski tot atât cât se şi temeau de 
el, aşa că acum, o dată cu moartea lui, crezură că venise 
vremea bunului plac, a bucuriei deşănţate şi a 
zburdălniciilor nepedepsite. Slujitorii oaspeţilor aveau şi ei 
astfel prilejul să chefuiască, de aceea, atăt cei ai casei, cât şi 
cei străini, mai mult sau mai puţin ameţiţi încă de la amiază, 
se repeziră la mâncăruri şi băutură. Tinerii duceau la gură 
sticle întregi de votcă de Gdansk, de vin unguresc şi de 
Malmazia; alţii se lăcomeau mai mult la mâncare, 
smulgându-şi unii altora hartane de carne şi dulciuri. Faţa 
de masă, albă ca zăpada, fu mânjită într-o clipită de tot felul 
de lichide. În învălmăşeală, se răsturnară scaunele şi 
sfeşnicele. Cupele şlefuite cu meşteşug şi paharele 
alunecau din mâinile moleşite şi se spărgeau zăngănind pe 
podea. Ici şi colo, se iscară certuri şi încăierări; unii furau 
pur şi simplu tacâmurile de pe masă. Într-un cuvânt, se 
porni o orgie ale cărei ecouri ajunseră până în cealaltă 
parte a casei. 

La ţipetele lor, apărură Marcjan Krzepecki, urmat de 
gemenii Sulgostowski, tânărul Zabierzowski şi încă unul 
dintre musafiri şi văzând ce se întâmplă, puseră mâna pe 
săbii. Jupânii Sulgostowski se mulţumiră să lovească beţivii 
cu latul săbiilor, dar Marcjan Krzepecki fu cuprins de un 
acces de turbare. Ochii holbaţi îi ieşiră şi mai mult din 
orbite, dinţii îi luciră de sub mustață şi începu să taie pe 
cine nimerea. Câţiva slujitori se umplură de sânge, alţii se 
adăpostiră sub masă, ceilalţi se îmbulziră în neorânduială 
spre uşă, dar el izbea în grămadă, strigând: 

— Tâlharilor, feciori de câini! eu sânt stăpân aici! 


Şi ieşi după ei în tindă, de unde glasu-i ascuţit se mai auzi 
o vreme: 

— Ciomege, vergi...! 

Cei rămaşi în încăpere stăteau ca în mijlocul unor 
dărâmături, privindu-se supăraţi şi clătinând din cap: 

— Asemenea lucruri n-am mai văzut în viaţa mea, rosti 
unul dintre cei doi Sulgostowski. 

Iar celălalt adăugă: 

— Ce moarte ciudată, ca şi împrejurările în care a avut loc. 
Uitaţi-vă împrejur, parc-ar fi năvălit tătarii. 

— Sau duhurile rele, completă Zabierzowski. Ce noapte 
înfricoşătoare! 

Porunciră totuşi slujitorilor să iasă de sub masă şi să facă 
ordine cât de cât. Aceştia se grăbiră să îndeplinească 
porunca, treziţi de-a binelea de spaimă, şi se apucară de 
treabă, iar în acest timp se întoarse şi Marcjan. 

Era mai liniştit, numai buzele îi mai tremurau de furie. 

— O să ţină minte! se adresă celor de faţă. Vă mulţămesc, 
domniile voastre, că mi-aţi dat o mână de ajutor să-i 
pedepsesc pe netrebnicii ăştia. N-o să se simtă mai în largul 
lor decât înainte de moartea răposatului. Lăsaţi pe mine! 

Gemenii Sulgostowski îl priviră cu luare aminte şi unul 
dintre ei spuse: 

— Domnia ta, n-ai pentru ce să ne mulţămeşti, ca şi noi 
domniei tale. 

— Hm?! 

— Şi de ce faci pe judecătorul aici? întrebă al doilea. 

Marcjan începu să sară în sus pe picioarele-i scurte şi 
strâmbe, vrând parcă să le ajungă la ochi, şi răspunse: 

— Pentru că am dreptul! am dreptul! am dreptul! 

— Ce drept? 

— Unul mai mare ca al vostru! 

— Păi cum, ai citit testamentul? 

— Ce-mi pasă mie de testament? (Aici suflă în palmă). Nu 
înseamnă nimic, vânt! Cui i-a lăsat averea? Soţiei? Care 


soţie? Ce mai vorbă? Noi, Krzepecki, suntem rudele cele 
mai apropiate, nu voi! 

— Asta rămâne de văzut. Trăsni-te-ar! 

— Ba să vă trăsnească pe voi! leşiţi afară! 

— A, ţap şi retevei hidos, îţi vei primi răsplata! Tu ne 
izgoneşti pe noi?... Mai bine ai grijă de capul tău de ţap! 

— Mă ameninţaţi? 

Jupân Marcjan împinse sabia în teacă şi se apropie de cei 
doi fraţi, care nu se lăsară mai prejos. 

Dar în clipa aceea, se auzi în spatele lor glasul supărat al 
preotului Tworkowski: 

— Domniile voastre, răposatul nici n-a apucat să se 
răcească! 

Aşa că jupânii Sulgostowski se ruşinară grozav şi unul 
dintre ei răspunse: 

— Părinte, noi nu vrem nimic de aici, fiindcă avem bucăţica 
noastră de pâine şi alta nu mai dorim. Însă vipera asta 
începe să muşte şi vrea să alunge oamenii. 

— Care oameni? Pe cine? 

— Pe cine se nimereşte. Azi pe noi, căci ne-a şi poruncit să 
ieşim afară, iar mâine poate că pe femeile astea orfane, 
care trăiesc sub acest acoperiş. 

— Nu-i adevărat! nu-i adevărat! strigă Marcjan. 

Şi ghemuindu-se dintr-o dată, porni să zâmbească, să-şi 
frece mâinile, să facă plecăciuni şi să spună cu o bunăvoință 
otrăvită: 

— Dimpotrivă, dimpotrivă, vă poftesc pe toţi la 
înmormântare şi la pomenire, vă poftesc cu umilinţă, eu şi 
tatăl meu, iar cât despre jupâniţa Sieniiska, totdeauna va 
găsi aici un acoperământ deasupra capului şi îngrijire. 

Spunând acestea, continua să-şi frece mâinile de bucurie. 

CAPITOLUL XIX. 

Într-adevăr, jupân Marcjan hotărî să-i spună el însuşi 
jupâniţei că poate să socotească Betlczaczka de acum 
înainte ca pe propria casă, dar amână această discuţie până 
după încheierea slujbelor de îngropăciune, mai întâi pentru 


că voia să stea de vorbă cu tatăl său care, tot ducându-se pe 
la judecăţi, cunoştea legile şi ştia să înlăture orice piedici. 
De altfel, amândoi erau convinşi de dreptatea cauzei lor, 
aşa că a doua zi după trista întâmplare, când tocmai îl 
aşezau pe Pagowski în coşciug, se încuiară într-o odăiţă şi 
începură să se sfătuiască. 

— Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap! se bucură bătrânul, 
numai El ne-a ajutat şi Pagowski o să dea socoteală înaintea 
Lui pentru strâmbătatea pe care voia să ne-o facă. 

— N-are decât, răspunse Marcjan. Norocul nostru că n-a 
mai avut când, fiindcă acum o să punem mâna pe tot. Fraţii 
Sulgostowski s-au şi certat cu mine, dar am să scot sufletul 
din ei înainte de a smulge fie şi o brazdă din Betczaczka. 

— l-auzi, nemernicii! Lovi-i-ar damblaua!... Totuşi, eu mă 
tem mai mult de testament, decât de ei! L-ai iscodit pe 
preotul Tworkowski? Dacă ştie cineva ceva, apoi el e acela. 

— Ieri mi-a fost peste mână, fiindcă a nimerit tocmai când 
mă certam cu gemenii Sulgostowski şi ne-a zis: „Răposatul 
încă nu s-a răcit”, apoi s-a dus după coşciug şi preoţi, iar 
astăzi n-a avut timp. 

— Te pomeneşti că Pagowski i-a lăsat totul căpriţei ăsteia. 

— Nu avea dreptul, căci era zestrea soţiei răposate, ruda 
noastră cea mai apropiată. 

— Atunci vom ataca testamentul, dar vom avea cheltuieli, 
drumuri pe la tribunale... Dumnezeu ştie cum se vor sfârşi 
toate! 

— Tată, domnia ta eşti învăţat cu judecăţile, eu, însă, m-am 
gândit să fac ceva ca să nu mai fie nevoie de nici o judecată; 
deocamdată, „beatus qui tenet”1101), de aceea, eu nu mă 
voi mişca de la Betczaczka şi am şi trimis după slujitorii 
noştri. Pe urmă, n-au decât să încerce Sulgostowski sau 
Zabierzowski să mă alunge! 

— Dar cu fata ce faci, dacă i-a lăsat ei averea? 

— Şi cine-o să-i ia apărarea? E singură pe lume, n-are nici 
rude, nici prieteni, o biată orfană. Cine-o să-şi pună 
grumazul în joc pentru ea? Că doar e vorba de ceartă, 


încăierări, cheltuieli de tot felul... Nu-i pasă nimănui de ea. 
Taczewski ţinea la ea, dar Taczewski a plecat; poate că nu 
se mai întoarce, iar dacă se va întoarce vreodată, e un 
sărăcan şi se pricepe la judecăţi ca şi calul meu. La drept 
vorbind, împrejurările sânt de asemenea natură încât, chiar 
dacă tatăl ei bun i-ar fi lăsat Betczaczka, nu Pagowski, şi tot 
am fi putut veni aici să rânduim lucrurile cum ne place, 
prefăcându-ne că avem grijă de orfană. Eu cred că 
răposatul voia să-i lase moşia prin actul de căsătorie, aşa că 
ori nu se va găsi nici un testament, ori dacă se va găsi, va fi 
unul mai vechi, cu un paragraf pentru jupâniţa Sieniska, 
ca pupilă... 

— Iar unul ca acesta poate fi atacat, sfârşi bătrânul, ai 
încredere în mine! Deşi, fără judecată, nu se va putea. 

— De ce, mă rog? înţeleg ce vrei să spui domnia ta, dar eu 
cred că se poate. 

— Cum adică, de vreme ce, fie vorba între noi, răposata 
Pagowska (a fost o proastă... luminează-i, Doamne, sufletul) 
a scris totul pe numele soţului, aşa că şi el avea dreptul să 
lase moşia cui voia? 

Bătrânul Krzepecki rosti ultimele cuvinte, uitându-se în 
toate părţile şi aproape în şoaptă, deşi ştia că în încăpere 
nu mai era nimeni afară de ei. 

Dar feciorul îl întrebă: 

— Cum putea face una ca asta, când ea a murit pe 
neaşteptate...? 

— Data arată un an după cununie; pesemne că Pagowski a 
convins-o să iscălească actul de danie, întrucât acolo unde 
trăiau, erau locuri cu primejdie şi nimeni nu ştia când 
puteau să-i urle tătarii recviemul. Şi-au lăsat amândoi 
averea unul altuia şi au depus testamentele la Pomorzany, 
de unde Pagowski le-a luat şi le-a adus aici. Am vrut să mă 
judec atunci cu el, dar ştiind că totul e în zadar, am lăsat-o 
baltă. Acum e altceva... 

— Acum cred că ne vom descurca şi fără judecată. 


— Dacă va fi cu putinţă, cu atât mai bine, dar trebuie să 
fim pregătiţi. 

— E, nu e nevoie. 

— Adică? 

— Mă voi descurca fără ajutorul domniei tale. 

Bătrânul Krzepecki se înfurie. 

— Tu să te descurci, cum, rogu-te? Vezi să nu-mi strici 
planul. Se descurcă el, auzi!... Păi nu m-ai sfătuit tu să-l las 
în pace pe Silnicki, că nu-i nimic de făcut cu Drazkow?... 
Hm, nu-i nimic de făcut?... De ce?... Pentru că ei au pus 
martori să jure pe pământ? Mare scofală! Le-am poruncit şi 
eu să ia pământ în cizme din curtea mea, aşa că atunci când 
s-au dus pe tarlaua lui Silnicki, n-a jurat nici unul strâmb 
spunând:Jur că pământul pe care stau este al lui jupân 
Krzepecki!” Păi tu te-ai fi gândit un an întreg şi n-ai fi fost în 
stare să născoceşti aşa ceva. lu să te descurci? Uitaţi-vă la 
el...! 

Şi de mânie, începu să-şi mişte fălcile fără dinţi, ca şi când 
ar fi mestecat ceva, prilej cu care bărbia i se întâlni cu nasul 
arcuit ca la o pasăre de pradă. 

Feciorul, însă, încercă să-l potolească: 

— Linişteşte-te, tată, şi ascultă-mă. Dacă-i vorba ca leges 
agere cum aliquo(102), apoi îţi dau întâietate totdeauna, 
dar dacă-i vorba de fete, eu am experienţă mai multă, aşa 
că mă încred mai mult în mine. 

— Ei...? 

— Aşadar, dacă va fi nevoie s-o convingem pe jupâniţă 
Sieniiska, n-o vom face la tribunal. 

— La ce te gândeşti? 

— Nu-i greu de ghicit. Or nu mi-a venit încă vremea? Unde 
mai găseşti domnia ta o asemenea fată prin împrejurimi? 

Spunând acestea, jupân Marcjan îşi dădu capul pe spate şi 
se uită în ochii bătrânului, care-l privea la rândul lui 
întrebător şi molfăia din fălci. Într-un târziu, se minună: 

— Chiar aşa? 

— De ce nu? Mă gândesc de ieri la asta. 


— Hm, de ce nu? Pentru că n-are de nici unele, ca 
Lazarus1103). 

— În schimb, voi veni cântând la Belczaczka, fără nici o 
greutate. E săracă, de bună seamă, dar fata are sânge 
ales... 'Ţii minte ce spunea Pagowski, că dacă s-ar cerceta 
documentele neamului Sieniiski, s-ar da în judecată 
jumătate din ţinut. Cei din familia Sobieski s-au înfruptat şi 
ei destul, aşa că am avea şi ocrotirea regelui. S-ar cuveni ca 
şi măria sa să se îngrijească de zestrea ei... Cât despre 
mine, fata mi-a căzut cu tronc de mult, că-i o bucăţică pe 
cinste! 

Începu să sară pe picioarele-i scurte, lingându-şi 
mustăţile; era atât de respingător, că bătrânul Krzepecki îi 
spuse: 

— N-o să te vrea. 

— Păi pe Pagowski l-a vrut? De altminteri, m-au vrut şi pe 
mine destule. O sumedenie de tineri au plecat la oaste, aşa 
că poţi să cumperi fetele cu zecile, ca pe caiele. Bătrânul 
Pagowski ştia ce face, când m-a alungat din casa lui; nu m- 
ar fi gonit, dacă nu se temea pentru fată. 

— Dar presupunând că nu te vrea, ce-ai să faci? 

Ochii lui Marcjan fulgerară de mânie. 

— Atunci, răspunse apăsat, cu o fată lipsită de apărare poţi 
să te porţi cum pofteşti, că tot ea o să te roage s-o duci la 
biserică... 

Bătrânul se înfricoşă: 

— Ce tot spui? Iu ştii că pentru asta poţi plăti cu capul? 

— Ştiu că nimeni nu-i va lua apărarea jupâniţei! 

— Iar eu îţi spun: să nu cutezi! Şi aşa vorbeşte lumea de 
tine. Chiar dacă n-ai să câştigi judecata pentru moşie, n-o 
să-ţi pierzi cinstea, pentru aşa ceva, însă, te paşte temniţa. 

— E, n-o să se ajungă până aici, poate numai dacă ea ar 
vrea cu tot dinadinsul. Domnia ta nu mă speria, ci fă aşa 
cum îţi spun eu. După înmormântare s-o iei pe 'Tecia acasă, 
dacă se va ivi prilejul şi pe bătrâna Winnicka. Eu voi rămâne 
aici cu Agnieszka şi Joanna. Sunt nişte năpârci invidioase pe 


oricine este mai tânără şi mai frumoasă ca ele. Încă de ieri, 
au început s-o împungă pe biata fată, dar ce-o să fie când 
vor locui sub acelaşi acoperiş. O s-o tot înţepe, o s-o muşte 
şi-o s-o batjocorească întruna, lipsind-o de pâinea zilnică. 
Aşa se va întâmpla, altfel nu se poate, iar asta va aduce apă 
la moara mea. 

— Şi ce-ai să macini tu la ea? 

— Ce-am să macin? Am să vin înadins când se ceartă, am 
să le bruftuluiesc pe cele două vipere, lovindu-le câteodată 
şi peste gură: „zât!” iar ei am să-i sărut mâinile şi 
picioarele: „Eu sânt apărătorul tău, frate şi prieten 
neprefăcut, tu eşti adevărata stăpână!” Şi atunci, tată, crezi 
domnia ta că nu i se va muia inima şi nu-l va îndrăgi pe cel 
care-i este scut şi apărare, pe cel ce-i va şterge lacrimile, 
veghind zi şi noapte asupra ei? lar dacă jalea, lacrimile şi 
uitarea de sine o vor împinge la vreo faptă mai neobişnuită, 
cu atât mai bine! 

Marcjan începu să-şi frece mâinile şi să privească la tatăl 
său cu ochi atât de căpreşti, că bătrânul scuipă înciudat. 

— Ptiu, păgânule, numai la asta ţi-e gândul, 

— Pentru că mă trec fiorii când mă uit la ea. Nu degeaba 
m-a alungat Pagowski. 

Se aşternu un moment de tăcere. 

— Atunci, le vei spune Joannei şi Agnieszkăi să se poarte 
cum vrei tu? 

— Lor? Lor nu trebuie să le spun şi nici nu trebuie să le 
învăţ nimic, pentru că firea lor e de-ajuns. Numai Tecia este 
un porumbel, celelalte două sânt nişte harpii. 

Jupân Marcjan nu greşea deloc, fiindcă surorile lui 
începuseră, fiecare în felul ei, să aibă grijă de jupâniţă 
Sienihska. Tecia o îmbrăţişa mereu şi plângea împreuna cu 
ea, iar Joanna şi Agnieszka o mângâiau de asemenea, dar 
altfel. 

— Ce n-a ieşit, n-a ieşit, îi spuse acum cea mai mare, dar 
domnia ta trebuie să te linişteşti. Nu vei fi mătuşica noastră, 


pentru că n-a vrut Dumnezeu, dar nici nu te va nedreptăţi şi 
nu-ţi va lua pâinea de la gură nimeni. 

— Şi nu te va pune la nici o muncă, continuă cealaltă, 
fiindcă ştim că nu eşti obişnuită cu truda. Când o să-ţi mai 
vii în fire şi ai să vrei tu să te apuci de ceva, e altă treabă, 
dar mai aşteaptă până când îţi trece durerea, pentru că la 
urma urmei ţi s-a întâmplat o mare nenorocire. Trebuia să 
fii stăpâna casei, să ai un soţ, iar acum nu mai ai pe nimeni, 
afară de noi; crede-mă că, deşi nu suntem rude, o să te 
socotim ca pe o rudă. 

După care, iarăşi Joanna; 

— Împacă-te cu voia Domnului. El te-a încercat, dar îţi va 
ierta alte păcate, în schimb. Dacă te-ai încrezut prea mult în 
frumuseţea domniei tale sau ţi-ai dorit bogății şi veşminte, 
că toţi suntem păcătoşi şi de aceea spun asta, una spală pe 
alta. 

— Amin, sfârşi Agnieszka. Să dai vreo rochie sau vreo 
bijuterie mai mică la biserică de sufletul răposatului, pentru 
că dota nu-ţi mai trebuie acum, iar noi o să-l rugăm pe 
preot să nu te împiedice. 

Tot îndemnând-o astfel, începură să se uite cu atenţie la 
veşmintele de pe masă şi la lăzile în care era aşezată 
zestrea ei de mireasă. O dorinţă de nestăvilit le împingea să 
vadă ce-i în ele, încât până la urmă Joanna propuse: 

— Poate vrei să te ajutăm să găseşti ceva? 

Şi se repeziră amândouă spre lăzile şi cutiile în care se 
aflau veşmintele şi rufăria încă nedesfăcute după 
întoarcerea de la Radom şi unde nu se apucară să le scoată 
şi să le despăturească, să le cerceteze în lumină pe o parte 
şi pe alta şi să le încerce. 

Iar jupâniţa Sienihska stătea în braţele blândei Tecia ca 
ameţită, neauzind şi nevăzând nimic din cele ce se 
petreceau în jurul ei. 

CAPITOLUL XX. 

Încerca astfel ca logodnică simţământul că ceva apune în 
viaţa ei, se stinge, se frânge şi se încheie, aşa că această 


stare nu-i trezea bucurie în inimă. O acceptase mai întâi 
numai pentru că aşa fusese voinţa lui Pagowski şi aşa îi 
poruncea recunoştinţa ei faţă de tutore, iar pe de altă 
parte, mai mult din pricină că după plecarea lui Jacek, îi 
rămăseseră în suflet doar amărăciunea şi jalea, supărarea 
şi gândul dureros că, afară de bătrân, nu mai avea pe 
nimeni şi dacă n-ar fi fost el, ar fi rămas pe drumuri ca o 
orfană, rătăcind într-o lume străină şi duşmană. lată, însă, 
că trăsnetul izbise ca din senin în casa unde trebuia să se 
aşeze, fie şi într-o tristă încăpere, şi pierduse pe singurul 
om care mai însemna ceva pentru ea. Nu-i de mirare că 
trăsnetul o asurzise în prima clipă şi toate gândurile i se 
încurcau în cap, iar în inimă stăruia arzătoare părerea de 
rău după singurul suflet apropiat, însoţită de uimire şi 
spaimă. 

Aşadar, cuvintele celor două jupâniţe Krzepecki, în timp 
ce-i jefuiau rufăria, îi ajungeau la ureche ca nişte sunete 
fără înţeles. După aceea, sosi Marcjan, i se închină, îşi frecă 
mâinile, trepădă în jurul ei, vorbi multă vreme despre ceva, 
dar ea nu pricepu nimic, nici de la el, nici de la ceilalţi 
oaspeţi, care se apropiară după obicei să-i spună cuvinte de 
îmbărbătare pe cât de compătimitoare, pe atât de 
mincinoase. Abia când jupân Cyprianowicz îşi puse ca un 
părinte mâna pe capul ei şi rosti: „Dumnezeu va avea grijă 
de tine, biată orfană”, i se strânse inima şi o podidiră 
lacrimile. Pentru prima dată îi trecu prin minte că era 
asemeni frunzei lăsate în bătaia vijeliei. 

Între timp, începură datinile de îngropăciune care, 
deoarece jupân Pagowski fusese un om însemnat în ţinutul 
său, durară aproape zece zile. Dacă la logodnă veniseră, cu 
puţine excepţii, numai oaspeţii poftiţi, la înmormântare se 
adunară toţi vecinii din apropiere şi mai de departe, aşa că 
încăperile se umplură de lume, iar primirile, cuvântările, 
plecările la biserică şi revenirile la conac se ţinură lanţ. În 
primele zile, atenţia tuturor se îndreptă numai asupra 
tinerei văduve, dar pe urmă, când lumea observă că jupânii 


Krzepecki puseseră mâna pe toată casa, ţinând locul 
stăpânului, nu se mai uită nimeni la ea, astfel că spre 
sfârşitul solemnităţilor de îngropăciune, ajunsese să fie 
socotită doar ca o rudă săracă îngăduită la conac. 

Numai jupân Cyprianowicz se gândea la ea, lacrimile şi 
soarta jupâniţei îl mişcaseră. Slujitorii începuseră să 
vorbească în şoaptă că cele două jupâniţe Krzepecki 
vămuiseră toată rufăria, iar bătrânul ascunsese într-o cutie 
„bijuteriile”, luând-o peste picior pe biata orfană. Când 
aceste şopocăieli ajunseră la jupân Serafin, inima-i bună se 
înduioşă şi hotări să vorbească despre ea cu preotul 
Woynowski. 

Acesta, însă, destul de pornit împotriva fetei din cauza lui 
Taczewski, îl întâmpină astfel: 

— Îmi pare rău de ea, că-i săracă şi a nimănui, o s-o ajut şi 
eu cu ce voi putea, dar rămâie vorba-ntre noi, Dumnezeu a 
pedepsit-o pentru Jacek al meu. 

— Bine, dar Jacek a plecat, ca şi Stanistaw al meu, iar ea a 
rămas aici singură. 

— A plecat, e drept, dar cum? Domnia ta l-ai văzut numai 
la despărţire, dar eu l-am însoţit mai departe şi află, domnia 
ta, că flăcăul mai că nu scrâşnea din dinţi, iar inima îi 
sângera în piept, de nu era în stare să rostească o vorbă. 
Oho, o îndrăgise pe fata asta, cum numai oamenii de 
odinioară ştiau să îndrăgească pe cineva, că cei de acum nu 
mai ştiu. 

— Totuşi, poate să-şi mişte braţele, fiindcă am auzit că 
dincolo de Radom s-a luat la harţă şi a vătămat un şleahtic 
sau doi aflaţi în trecere pe acolo. 

— E, are o faţă de jupâniţă şi orice târâie-brâu crede că-i 
vine repede de hac. Ce era să facă dacă nişte beţivani i-au 
căutat gâlceavă? O să-l cert pentru asta, după cum merită, 
dar nu uita, domnia ta, că omul cu inima sfâşiată de 
dragoste este ca leo, querens quem devoret(104). 

— Fără îndoială, dar numai Dumnezeu ştie dacă fata e 
chiar atât de vinovată pe cât am crezut noi. 


— Mulier est insidiosa. 

— Insidiosa ne-insidiosa, dar eu, când am aflat că 
Pagowski vrea să se însoare, m-am gândit numaidecât că el 
este principalul vinovat de tot necazul, fiindcă era grozav 
de interesat să scape de Jacek o dată pentru totdeauna. 

Preotul clătină din cap. 

— Nu. Ne-am dat seama expedite1105) din scrisoarea lui 
că a fost asmuţit de ea. Îmi aduc bine aminte şi aş putea să 
ţi-o repet cuvânt cu cuvânt. 

— N-am uitat nici eu, dar nu putem şti ce i-a spus 
Pagowski şi cum i-a înfăţişat faptele lui Jacek. Pentru că 
fraţii Bukojemski, de pildă, mi-au mărturisit că, întâlnind-o 
împreună cu răposatul în drum spre Przytyk, i-au spus 
înadins că Jacek a plecat, după ce-a băut zdravăn, râzând, 
vesel nevoie mare şi foarte interesat de fata lui jupân 
Zabierzchowski, către care domnia ta i-ai dat scrisorile. 

— Dar ştiu c-au făcut-o de oaie! Nu mă duce mintea cu ce 
scop? 

— Păi, chipurile ca să-i arate fetei şi lui jupân Pagowski că 
Jacek habar n-a avut de ei. Domnia ta, însă, gândeşte-te că 
dacă jupânii Bukojemski au trăncănit astfel din prietenie 
pentru Jacek, ce putea să-i spună răposatul care-l ura? 

— Sigur că nu l-a cruțat. Dar chiar dacă ea ar fi mai puţin 
vinovată decât am crezut noi, ce-i cu asta? Jacek a plecat şi 
s-ar putea să nu se mai întoarcă deloc, fiindcă după câte îl 
cunosc eu, el o să-şi pună viaţa în joc mai mult chiar decât a 
făcut-o Pagowski cu bunul lui renume. 

— Taczewski ar fi plecat oricum, stărui jupân 
Cyprianowicz. 

— Şi dacă nu se mai întoarce, n-am să-mi rup sutana de pe 
mine. Moartea pentru ţară şi împotriva neruşinării 
mahomedane este un sfârşit vrednic de un cavaler al 
creştinătăţii şi de neamul faimos din care provine. Aş fi 
preferat, însă, să nu fi plecat cu o săgeată atât de dureroasă 
în inimă, asta-i tot. 


— Nici băiatul meu n-a cunoscut cine ştie ce fericire în 
viaţă, totuşi a plecat şi s-ar putea să nu se mai întoarcă, 
răspunse jupân Cyprianowicz. 

Căzură amândoi pe gânduri, fiindcă şi unul, şi celălalt îi 
iubeau din tot sufletul pe aceşti flăcăi. 

Astfel că prelatul Tworkowski îi găsi adânciţi în gânduri şi 
aflând că vorbiseră mai înainte despre soarta jupâniţei 
Sieninska, le împărtăşi tot ce ştia: 

— Domniile voastre, am să vă spun, dar să rămână taină 
între noi, că răposatul n-a lăsat nici un testament şi jupânii 
Krzepecki aveau dreptul să ia Betczaczka. Ştiu că voia să 
scrie totul pe numele ei în actul de căsătorie, dar n-a mai 
apucat. Să nu suflaţi o vorbă faţă de Krzepecki! 

— Părinte, domnia ta nu le-ai spus nimic? 

— La ce bun? Sunt cam din topor şi n-aş vrea să se poarte 
prea aspru cu ea, aşa că nu numai că nu le-am destăinuit 
nimic, dar i-am şi prevenit: „Pe lângă Dumnezeu, omul mai 
este încercat câteodată şi de semenii lui”, ceea ce auzind, a 
intrat spaima în ei şi s-au pornit să mă întrebe: „Care-i 
adevărul? Domnia ta, părinte, ce ştii?” La care, eu iarăşi: 
„Ce trebuie să se arate, se va arăta; să nu uitaţi doar că 
răposatul avea dreptul să lase toată averea cui voia”. 

Aici, prelatul se porni pe râs şi băgându-şi mâinile sub 
cingătoarea albăstruie, îşi urmă vorba: 

— Ascultaţi, domniile voastre, când a auzit una ca asta, 
bătrânului Krzepecki au început să-i tremure picioarele. A 
pornit să se împotrivească: „A zice, nu e cu putinţă! Nu 
avea dreptul. Nici Dumnezeu şi nici oamenii nu i-ar fi 
îngăduit”. Eu am privit la ei cu asprime şi am continuat: 
„Bine faci că pomeneşti numele lui Dumnezeu, pentru că la 
vârsta domniei tale musai să te îngrijeşti de mila Lui, dar să 
nu vorbeşti de tribunalele lumeşti, că s-ar putea să nu mai 
aştepţi sfârşitul judecății”. S-a înspăimântat cumplit, iar eu 
am adăugat: „Să vă purtaţi cum trebuie cu orfana, sănu vă 
pedepsească Dumnezeu mai repede decât gândiţi”. 


Preotul Woynowski, a cărui inimă simţitoare fusese 
înduioşată de soarta jupâniţei, îl îmbrăţişă îndată pe prelat. 

— Binefăcătorule! exclamă, cu mintea domniei tale se 
cuvenea să fii cancelar. Înţeleg, înţeleg! N-ai spus nimic, n- 
ai ocolit adevărul, dar i-ai speriat pe jupânii Krzepecki, care 
presupun că s-ar putea să existe un testament poate chiar 
în mâinile domniei tale; trebuie să ţină cont de asta şi să se 
poarte blând cu fata. 

Prelatul, bucuros de laudă, îşi ciocăni fruntea cu degetul şi 
rosti: 

— Nu-i chiar atât de seacă tărtăcuţa, ce ziceţi? 

— E atât de plină de minte, încât nu mai are loc. 

— Hm, va plesni când va vrea Dumnezeu, deocamdată, 
însă, cred că orfana e în siguranţă. Pe de altă parte, sânt 
nevoit să recunosc că amândoi Krzepecki au vorbit destul 
de binevoitor de jupâniţă Sieniiska. Jupâniţele i-au furat 
din rufărie, dar bătrânul mi-a făgăduit că le va porunci să 
aducă totul înapoi. 

— Chiar dacă ar fi cei mai răi dintre oameni, interveni 
jupân Cyprianowicz, nu vor îndrăzni să o nedreptăţească pe 
orfana vegheată de un capelan atât de înţelept şi de bun. 
Dar, părinte, altceva voiam să te rog: fă-mi cinstea şi treci 
acum pe la Jedlinka; să-mi fie dat şi mie să omenesc în casa 
mea o persoană atât de însemnată, a cărei discuţie este ca 
miedul politicalelor şi al înţelepciunii. Preotul Woynowski va 
veni şi el, aşa că vom sta de vorbă de publicis et de 
privatis1 106). 

— Ştiu cât de bucuros eşti domnia ta de oaspeţi, răspunse 
prelatul binevoitor, şi mi-ar veni greu să te refuz, iar pentru 
că postul a trecut, am să te vizitez cu plăcere, ca să gustăm 
un păhărel. Să mergem deci să ne luăm rămas bun de la 
Krzepecki, mai întâi însă de la jupâniţă, ca ei să vadă cât de 
mult o respectăm. 

Se duseră şi găsind-o singură, se apucară să-i spună vorbe 
bune, simţitoare şi s-o îmbărbăteze. Jupân Cyprianowicz o 
mângâie pe căpşorul bălai întocmai ca o mamă ce-şi 


linişteşte copilaşul înlăcrimat; prelatul Tworkowski făcu la 
fel, iar preotul Woynowski fu atât de mişcat de chipul ei 
slăbit şi de frumuseţea îndurerată ce aducea în minte o 
floare de câmp retezată de coasă prea devreme, că-i luă şi 
el capul în mâini, ca un tată bun, şi mereu cu gândul la 
Taczewski, se minună pe jumătate faţă de ea, pe jumătate 
de unul singur: 

— Nu mă mai mir de Jacek, e ca o cadră... Fraţii 
Bukojemski s-au întrecut în minciuni, spunând că a plecat 
vesel... 

Auzindu-l, fata îşi lipi deodată buzele de mâna lui şi 
rămase aşa multă vreme. Hohote dureroase îi scuturară 
pieptul feciorelnic; o lăsară plângând cu sughiţuri, 
nemângâiată. 

Un ceas mai târziu, se aflau la Jedlinka, unde-i aşteptau 
veşti bune. Venise slujitorul trimis cu scrisoare la Stanistaw. 
Tânărul Cyprianowicz aducea la cunoştinţă că el şi Jacek se 
înrolaseră în steagul de husari al prinţului Aleksander. Deşi 
încă mâhnit, Jacek îşi mai venise în fire şi nu se mai cufunda 
tot timpul în gândurile lui, cum se întâmpla în primele zile. 
Pe lângă cuvintele de dragoste filială, scrisoarea mai 
conţinea încă o veste ce-l umplu de uimire pe jupân Serafin: 
„Mult iubite părinte şi binefăcătorule, scria Stanistaw, dacă 
ai să-i vezi pe fraţii Bukojemski la întoarcere, să nu te miri 
şi să-i scapi de la ananghie cu mila domniei tale, pentru că 
au avut parte de întâmplări ciudate, iar noi nu-i mai putem 
ajuta; dacă nu vor putea pleca la război, vor muri de inimă 
rea, care şi aşa i-a oropsit de tot”. 

CAPITOLUL XXI. 

În lunile următoare, jupân Cyprianowicz se duse de câteva 
ori la Belczaczka, vrând să afle ce se petrece cu jupâniţă 
Sieninska. Nu voia nimic pentru el, deoarece Stanistaw, fiul 
lui, nu se îndrăgostise de ea, iar Jacek rupsese orice 
legătură... O făcea, deci, numai din bunătate şi întrucâtva 
din curiozitate, fiindcă dorea să verifice în ce fel şi cât de 
mult contribuise fata la distrugerea acestei prietenii. 


Lucrurile înaintau, însă, anevoie. Jupânii Krzepecki îl 
respectau într-adevăr pentru marea lui avere, astfel că-l 
întâmpinau cu bunăvoință. Ospitalitatea lor era totuşi 
deosebit de prevenitoare, atât de atentă şi stânjenitoare, 
încât jupân Cyprianowicz nu putea rămâne nici o clipă 
singur cu jupâniţă. 

Înţelegea că nu vor s-o întrebe cum se poartă cu ea şi asta- 
| punea pe gânduri, deşi nu băgase de seamă nimic rău. O 
văzuse, ce-i drept, de câteva ori curăţind cu o coajă de 
pâine feţele albe de atlas ale unor pantofi atât de mari, 
încât nu puteau fi ai ei, sau cârpind seara ciorapii, dar 
jupâniţele Krzepecki făceau la fel, aşa că nu putea fi vorba 
de dorinţa de a o umili pe orfană cu o muncă potrivită 
pentru slujitoare. Jupâniţele erau uneori muşcătoare şi 
usturătoare ca nişte urzici, însă jupân Serafin înţelese că 
aşa era firea lor. De multe ori, nu se puteau stăpâni să-l 
necăjească până şi pe fratele lor, deşi se temeau atât de 
mult de el, încât era destul să privească la vreuna, ca 
aceasta să ascundă acul scos pe jumătate. Şi Marcjan se 
arăta îndatoritor faţă de jupâniţă Sieninska, fără s-o 
stingherească, iar după plecarea bătrânului Krzepecki şi a 
Teciei, deveni şi mai binevoitor. 

Plecarea lor nu fu pe placul lui jupân Cyprianowicz, cu 
toate că înţelegea că bătrânul, pe care aproape că nu-l mai 
ţineau picioarele, nu putea fi lipsit de îngrijirea unei mâini 
de femeie. În plus, acum când avea două gospodării de 
întreţinut, familia Krzepecki trebuia să se despartă în două. 
Jupân Serafin ar fi preferai totuşi ca tocmai Tecia să rămână 
lângă orfană, dar o dată, când pomeni de vârsta potrivită a 
celor două fete, surorile mai mari se arătară cum nu se 
poate mai contrariate. 

— Jupâniţă Sieniska, zise Joanna, a lăsat să se vadă că nu 
prea ţine seama de vârstă, dovadă unchiul răposat şi 
jupâneasa Winnicka, aşa că nici noi nu suntem prea mari 
pentru ea. 


— Noi suntem mai mari ca ea, iar 'lecia este mai mică, 
adăugă cealaltă, aşa că nu ştii cum e mai bine. La urma 
urmei, treaba noastră cum ne descurcăm cu gospodăria. 

Marcjan intră şi el în vorbă: 

— Tata preferă să fie slujit de Tecia, la care ţine cel mai 
mult şi nu-i lucru de mirare. Ne-am gândit şi noi s-o 
trimitem şi pe jupâniţă Sieniiska cu Tecia, dar ea s-a 
obişnuit aici, unde cred că se simte mai în largul ei. Cât 
despre îngrijire, voi face tot ce-mi stă în putere, ca să nu 
sufere prea mult. 

Spunând acestea, se apropie de jupâniţă târşâindu-şi 
picioarele şi vru să-i sărute mâna, dar fata şi-o retrase 
parcă speriată. Jupân Serafin se gândi că nici jupâneasa 
Winnicka nu trebuia să plece din casă, însă păstră această 
remarcă pentru sine, nevrând să se amestece în treburile 
altora. 

Observase, de asemenea nu o dată, că pe faţa jupâniţei 
Sieninska, alături de tristeţe, stăruia şi teama, dar nu 
fusese prea mirat, pentru că viaţa o încercase din greu. 
Orfană, fără un suflet apropiat şi un acoperiş deasupra 
capului, silită să trăiască din mila unor oameni nesuferiţi, cu 
o faimă proastă, nu putea decât să regrete trecutul mai 
luminos şi să se teamă de prezent. Pe deasupra, oricât de 
greu i-ar fi omului, tot are o mângâiere, dacă poate spera 
într-un viitor mai bun. Ea, însă, nu se putea aştepta şi nici 
nu aştepta nimic. Pentru ea, mâine avea să fie la fel ca azi, 
iar anii ceilalţi - un şir neîntrerupt de suferinţe şi viaţă din 
mila altuia. 

Jupân Serafin discuta adesea despre asta cu preotul 
Woynowski, cu care se întâlnea acum aproape zilnic, fiindcă 
le plăcea la amândoi să vorbească despre flăcăii lor. Dar 
preotul Woynowski înălța doar compătimitor din umeri şi 
lăuda înţelepciunea prelatului Tworkowski, fiindcă acesta, 
vorbind despre testament ca despre o sabie a lui Damocles 
ce ameninţa capetele jupânilor Krzepecki, o ferise pe 
orfană de înjosiri şi mai mari. 


— Ce minte grozavă! glăsuia. Când ţi se pare că l-ai prins, 
tocmai atunci îţi scapă printre degete. Câteodată, stau şi 
mă gândesc dacă nu ne-a ascuns şi nouă adevărul, dacă nu 
cumva are un testament şi-l va arăta când te aştepţi mai 
puţin. 

— Mi-a trecut şi mie prin cap, dar de ce să-l ascundă? 

— Nu ştiu, poate pentru a pune la încercare firea omului. 
Mă gândesc că răposatul Pagowski era un om foarte 
prevăzător şi nu pot să cred că n-a lăsat nimic scris mai 
demult. 

După o vreme, însă, gândurile celor doi bătrâni se 
îndreptară în altă parte, deoarece sosiră, mai exact veniră 
pe jos de la Radom, fraţii Bukojemski. Îşi făcură apariţia 
într-o seară, cu sabia la şold, într-adevăr, dar cu contăşele 
ferfeniţă, cizmele rupte şi feţele atât de îndurerate, încât 
dacă jupân Serafin nu i-ar fi aşteptat mai de mult, s-ar fi 
speriat cumplit, gândind că-i aduceau vestea morţii 
feciorului. 

Şi unde nu se porniră să-i îmbrăţişeze genunchii şi să-i 
sărute mâinile... iar el, privind la veşmintele lor ponosite, 
mai că se lovi peste pulpana hainei de catifea în care era 
îmbrăcat şi exclamă: 

— Mi-a scris Stach că e vai de voi, dar fie-vă frică de 
Dumnezeu! 

— Am păcătuit, binefăcătorule! răspunse Marek, bătându- 
se cu pumnii în piept. 

Ceilalţi îi urmară pilda, repetând: 

— Am păcătuit, am păcătuit, am păcătuit! 

— Spuneţi-mi ce face Stach? Mi-a scris că v-a scăpat din 
nevoie. Ce s-a mai întâmplat? 

— Stach e sănătos, binefăcătorule, şi împreună cu 
Taczewski strălucesc ca două stele... 

— Slavă Domnului, slavă Domnului! Mulţămesc pentru 
vestea bună. Scrisoare n-aveţi? 

— A scris, dar nu ne-a dat-o nouă, ca să nu se piardă. 


— Vă e foame? Aveţi teamă de Dumnezeu! Arătaţi ca nişte 
stafii. 

— Nu ne e foame, pentru că ne-au ospeţit toţi şleahticii, 
dar suntem tare nenorociţi. 

— Staţi jos. Beţi ceva cald, dar până va fi gata fiertura, 
spuneţi-mi ce-aţi păţit? Pe unde aţi umblat? 

— Am fost la Varşovia, răspunse Mateusz, dar e un oraş 
scârbos. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că pe acolo mişună barbugiii şi beţivii, iar pe 
uliţa Lungă şi în Oraşul Vechi, atârnă şomoioage de paie la 
tot pasul4107). 

— Ei şi? 

— Un netrebnic l-a îndemnat pe Lukasz să joace barbut cu 
el. Mai bine-l trăgeau păgânii în ţeapă înainte! 

— Şi l-a lăsat fără parale? 

— Mai întăi, a câştigat banii lui Lukasz, apoi pe ai noştri. 
Ne-a apucat deznădejdea şi am vrut să ne luăm banii 
înapoi, dar el a mai câştigat şi un cal cu şaua şi pistoalele în 
coburi... Am crezut că Lukasz îşi va împlânta cuțitul în 
inimă... Ce puteam să facem? Cum să nu-l mângâi pe fratele 
tău? Aşa că am vândut încă un cal, ca Lukasz să nu meargă 
singur pe jos. 

— Acum pricep ce s-a întâmplat. 

— Adevărat, binefăcătorule... Când ne-am trezit din 
mahmureală, supărarea a fost şi mai mare, ne lipseau doi 
cai, deci nevoia de alinare a fost şi mai mare... 

— Şi v-aţi tot alinat aşa până la al patrulea cal... 

— Până la al patrulea. Am păcătuit, am păcătuit! repetară 
din nou fraţii cu umilinţă. 

— Şi cu asta aţi terminat? întrebă jupân Cyprianowicz. 

— Da' de unde, părinte şi binefăcătorule! Ne-am întâlnit 
cu barbugiul, un oarecare Poradzki, care a început să-şi 
bată joc de noi. „Aşa sânt tunşi nătăfleţii, zice, dar pentru că 
voi sunteţi flăcăi zdraveni, vă iau ca slujitori, căci tocmai 
vreau să mă înrolez”. Lukasz s-a pornit pe plâns, fiindcă 


tâlharul ne lua în râs, şi l-a lovit cu sabia peste bot; s-a 
prăbuşit! Prietenii lui i-au sărit în ajutor, noi ne-am alăturat 
lui Lukasz şi încăierarea a fost gata. Au venit, însă, străjerii 
mareşalului şi s-au pus pe noi! Abia atunci ceilalţi au 
început să strige: „Domniile voastre, aici se încalcă 
libertatea şi Republica este nedreptăţită, hai să ne 
împăcăm!” Aşa s-a şi întâmplat, şi Dumnezeu a fost de 
partea noastră, fiindcă am tăiat într-o clipită opt dintre 
străjeri, din care trei au murit, iar ceilalţi cinci au luat-o la 
sănătoasa... 

Jupân Cyprianowicz îşi luă capul în mâini, iar Marek 
continuă: 

— Da, acum ştiu. Dumnezeu a văzut că suntem 
nevinovaţi... până când oamenii au început să ţipe că în 
preajma regelui asta însemna puşcăria sau pierderea 
capului şi ne-am speriat, dând bir cu fugiţii. Au vrut să ne 
prindă, dar când l-am trăsnit pe unul în creştet, pe altul în 
grumaz, am izbutit să scăpăm. Stanistaw ne-a ajutat, 
oferindu-ne caii slujitorilor, dar şi aşa abia am scăpat cu 
viaţă, fiindcă ne-au urmărit până la Sekocin şi dacă fugarii 
n-ar fi fost destul de buni, o băgam pe mânecă. Noroc că la 
Varşovia nu ne cunoaşte nimeni, aşa că nu vor putea să ne 
trimită în judecată. 

Urmă un răstimp mai lung de tăcere, apoi jupân Serafin 
întrebă: 

— Şi caii de la Stanistaw unde sunt? 

Cei patru fraţi repetară pentru a treia oară: 

— Am păcătuit, binefăcătorule, am păcătuit...! 

Cyprianowicz porni să se preumble cu paşi mari prin 
încăpere. 

— Acum înţeleg de ce nu mi-aţi adus scrisoarea de la 
Stach, cugetă cu voce tare. El mi-a scris că aţi trecut prin 
multe întâmplări cu primejdie şi mi-a anunţat venirea 
voastră în ideea că veţi avea nevoie de bani pentru cai şi 
harnaşamente, dar nu putea să prevadă cum se va sfârşi. 

— Aşa este, binefăcătorule, răspunse Jan. 


Între timp, se aduse vinul fiert şi fraţii nu se lăsară poftiţi 
de două ori, întrucât erau osteniţi de drum. Îi neliniştea 
totuşi tăcerea stăpânului casei, care se plimbă prin odaie cu 
chipul întristat şi aspru. lată de ce Marek reluă: 

— Domnia ta, binefăcătorule, întrebi de caii lui Stanistaw. 
Doi au început să şchiopăteze înainte de a ajunge la Grojec, 
căci am gonit întruna şi pe timp de vifor. I-am vândut pe te 
miri-ce chirigiilor ovrei, pentru că şi aşa nu mai erau de nici 
un folos şi n-aveam nici un şiling în pungă, fiindcă Stanistaw 
n-a mai avut vreme să ne împrumute din pricină că am 
fugit. Ne-am întărit cât de cât cu un păhărel şi am purces 
mai departe câte doi pe un cal. Domnia ta înţelegi cum stau 
lucrurile! Dacă se arăta vreun şleahtic din partea opusă, îşi 
punea numaidecât mâinile în şolduri: „Ia te uită, zicea, 
şleahticii ăştia vin tocmai de la Ierusalim!” Din această 
cauză, eram în stare de orice. De aci certuri neîntrerupte şi 
încăierări. Până la Biatobrzegi, unde am vândut şi ultimele 
două gloabe, ca să avem linişte; dacă se mira cineva că 
mergem pe jos, îi răspundeam că aşa am jurat lui 
Dumnezeu... Acum, domnia ta, iartă-ne ca un părinte, 
pentru că oameni mai nenorociţi ca noi nu există pe lume. 

— Adevărat, adevărat! îi ţinură isonul Lukasz şi Marek. 

Iar cel mai vârstnic, Jan, înduioşat de amintirile 
nenorocirilor îndurate şi de vin, ridică braţele şi strigă: 

— Suntem orfanii lui Dumnezeu! ce ne-a mai rămas pe 
lume? 

— Nimic, afară de dragostea de frate, răspunse Mateusz. 

Şi începură să se îmbrăţişeze, vărsând în acelaşi timp 
lacrimi din belşug, apoi se apropiară cu toţii de jupân 
Serafin. 

Marek îi îmbrăţişă genunchii cel dintâi: 

— Părinte şi binefăcător al nostru, nu fii supărat pe noi! 
mai împrumută-ne încă o dată să ne putem înrola şi cu 
ajutorul Celui de sus îţi vom înapoia totul din prada de 
luptă. Dacă nu vrei să ne împrumuţi şi aşa-i bine, numai nu 
te supăra pe noi şi iartă-ne! lartă-ne pentru prietenia pe 


care o avem pentru Stach; mărturisim ca la spovedanie că 
dacă cineva ar ridica fie şi un deget asupra lui, l-am face 
bucățele cu săbiile! Drept e, fraţilor? Cu săbiile... 

— Aduceţi-l aici pe netrebnic! strigară Jan, Mateusz şi 
Lukasz. 

Jupân Cyprianowicz se opri înaintea lor, îşi duse mâna la 
frunte şi cuvântă astfel: 

— Sunt supărat, de bună seamă, dar mai mult trist decât 
supărat. Când mă gândesc că, asemenea vouă, sânt destui 
în această Republică, mi se strânge inima şi mă întreb în 
sufletul meu: având astfel de copii, va izbuti mama noastră 
să ţină piept tuturor năvălirilor ce o ameninţă? Voi mă 
rugaţi să vă iert, dar pe viul Dumnezeu, nu este vorba de 
mine şi de caii mei, ci de ceva de o mie de ori mai însemnat, 
de binele obştesc şi de viitorul Republicii, dar pentru că voi 
nu pricepeţi asta şi nici nu v-a trecut prin minte că sânt 
prea mulţi ca voi, cu atât mai grea e jalea, cu atât mai 
dureroasă grija, cu atât mai mare deznădejdea mea şi a 
fiecărui fiu vrednic al ţării. 

— O, Doamne, binefăcătorule, prin ce am păcătuit noi 
împotriva ţării? 

— Prin ce? Prin fărădelegi, samavolnicie, deşănţare şi 
beţie... Ehei, oamenii iau prea uşor asemenea lucruri la noi 
şi nu ştiu cum se lărgeşte această molimă, nu ştiu cum 
crapă zidurile acestei clădiri minunate şi tavanul ameninţă 
să se prăbuşească peste capetele noastre. Războiul stă să 
înceapă şi nu se ştie dacă păgânul nu-şi va îndrepta puterea 
asupra noastră, iar voi, oştenii creştinătăţii, ce faceţi? 
Trâmbiţele cheamă la luptă, în timp ce voi nu vă gândiţi 
decât la vin şi samavolnicii. Tăiaţi cu inima uşoară pe 
străjerii legii ce apără cât de cât rânduiala. Cine a hotărât 
această lege? Şleahticii! Şi cine o încalcă? Şleahticii! Cum 
va lupta pe câmpul de glorie această ţară, acest antemurale 
Christianitas1 108), de vreme ce beţivanii, samavolnicii şi 
scandalagiii au luat locul oştenilor...? 


Jupân Serafin se întrerupse, apăsându-şi fruntea cu palma, 
şi începu să se plimbe cu paşi mari prin încăpere, iar ei se 
uitau unii la alţii, uimiţi şi descumpăniţi, fiindcă nu se 
aşteptaseră nicidecum să audă asemenea cuvinte din gura 
lui. 

Bătrânul oftă şi îşi urmă vorba: 

— Aţi fost chemaţi împotriva păgânilor şi aţi vărsat sânge 
creştinesc, aţi fost chemaţi să apăraţi ţara, iar voi v-aţi 
purtat ca nişte vrăjmaşi, pentru că e limpede că o 
fortăreață este cu atât mai slabă, cu cât neorânduiala din ea 
e mai mare... Din fericire, mai există şi copii vrednici ai 
acestei mame, dar pentru că şi cei ca voi sânt cu miile, cum 
spuneam, pentru că aici nu domneşte libertatea, ci 
samavolnicia, nu disciplina, ci neascultarea, nu deprinderile 
aspre, ci destrăbălarea, nu dragostea de ţară, ci interesul 
particular, pentru că adunările seimului se întrerup, visteria 
se goleşte, răzvrătirile cresc şi războaiele civile, asemenea 
unor cai dezlănţuiţi, calcă în picioare toată ţara, pentru că 
soarta ei este hotărâtă de capete ameţite de băutură, 
supuşii sânt oprimaţi şi nelegiuirea s-a încuibat de sus până 
jos, inima mea sângerează şi mă tem de înfrângere şi de 
mânia cerului... 

— Pe viul Dumnezeu! Nu ne mai rămâne decât să ne 
punem ştreangul de gât? exclamă tLukasz. 

Jupân Cyprianowicz mai măsură de câteva ori odaia cu 
paşi rari şi vorbi mai departe, de astă dată, însă, parcă mai 
mult pentru sine: 

— În toată Republica asta, cât e de lungă şi de lată, 
benchetuiesc cu toţii, iar pe perete, mâna nevăzută scrie: 
„Mane... Tekel... Fares!"1109!. Vinul curge, ca şi sângele şi 
lacrimile. Nu sânt singurul care vede nenorocirea şi o 
prevesteşte, dar zadarnic aşezi lumânarea în faţa orbului 
sau îi cânţi surdului... 

Tăceau cu toţii. Fraţii priveau în continuare când unii la 
alţii, când la jupân Serafin, zăpăciţi de-a binelea. În sfârşit, 
Lukasz şopti: 


— Să crăp dacă mai pricep ceva. 

— Şieu! 

— Şieu! 

— Pentru că ne-am cherchelit de câteva ori... 

— Taci, nu mai pomeni de... 

— Să mergem acasă...! 

— Haidem! 

— Cu plecăciune, binefăcătorule! rosti Marek, ieşind în 
faţă şi ploconindu-se până la pământ înaintea lui jupân 
Serafin. 

— Unde vă duceţi? 

— La casa pădurarului. O să ne ajute Dumnezeu... 

— Şieuo să vă ajut, răspunse jupân Cyprianowicz. Mi s-a 
umplut inima de jale, aşa că a trebuit să mă răcoresc. 
Domniile voastre duceţi-vă sus şi vă odihniţi; o să aflaţi mai 
târziu ce am hotărât. 

Un ceas după aceea, porunci să se înhame şi plecă la 
preotul Woynowski. 

Acesta se necăji şi el destul de mult din cauza isprăvilor 
celor patru fraţi, dar câteodată nu-şi mai putea stăpâni 
râsul, deoarece slujind ani îndelungaţi în oştire, îşi aducea 
aminte tot felul de păţanii, care i se întâmplaseră lui sau 
celorlalţi tovarăşi de arme. Cu toate acestea, nu-i putea 
ierta pentru că îşi vânduseră caii. 

— Oşteanul îşi face adesea de cap, se înfurie, dar ei au 
întrecut măsura; când un şleahtic rămâne fără cal, trădează 
îndatorirea de oştean. Am să le spun găliganilor Bukojemski 
că m-aş fi bucurat dacă judecata mareşalului i-ar fi scurtat 
de capete. Nu încape îndoială că ar fi fost o pildă bună 
pentru toţi samavolnicii, dar află, domnia ta, că mi-ar fi 
părut rău de ei; tuspatru sânt ca nişte zdrahoni. La asta mă 
pricep din vremurile de odinioară şi ştiu de la început cine 
şi cât cântăreşte. În ce-i priveşte pe jupânii Bukojemski, nu 
le va fi prea bine păgânilor care se vor încleşta piept la 
piept cu ei. Domnia ta ce ai de gând să faci? 


— Sigur că n-o să-i las fără ajutor, dar socotesc că dacă-i 
trimit singuri, s-ar putea întâmpla ca tărăşenia să se 
repete... 

— Adevărat! consimţi preotul. 

— De aceea, m-am gândit să plec şi eu cu ei şi să-i las în 
seama unui rotmistru4110Y. O dată intraţi în steag şi în 
cătuşele disciplinei, nu vor mai putea să-şi îngăduie 
asemenea blestemâţii. 

— Aşa-i, ideea e cum nu se poate mai bună. Domnia ta 
trebuie să-i însoţeşti până la Cracovia, căci acolo se adună 
steagurile. Poate că am să mă călătoresc şi eu cu acest 
prilej, ca să ne vedem flăcăii şi pe urmă să ne întoarcem cu 
inima bună. 

Jupân Cyprianowicz prinse a zâmbi şi spuse: 

— O să te întorci numai domnia ta. 

— Păi de ce? 

— Pentru că mă voi înrola şi eu... 

— Domnia ta vrei să mai slujeşti în oştire? se cruci preotul 
Woynowski. 

— Şi da, şi nu, pentru că una e să te înrolezi într-un steag 
şi să-ţi faci meserie din asta şi cu totul alta să iei parte la o 
singură campanie. Am îmbătrânit, e adevărat, dar şi cei mai 
bătrâni ca mine s-au înfăţişat la oaste la auzul trâmbiţei lui 
Marte 111). Mi-am trimis singurul fiu, şi asta e adevărat, 
dar pentru ţară nimic nu e prea mult. La fel au gândit şi 
părinţii mei, şi maica noastră i-a răsplătit cu cea mai mare 
cinste de care era în stare. Aşadar, ei i se cuvine să-i oferim 
şi ultima para, ultima picătură de sânge! Iar de-o fi să pier, 
gândeşte-te şi domnia ta ce moarte mai frumoasă mi-aş 
putea dori. O dată tot trebuie să-mi dau duhul şi nu-i mai 
plăcut oare să mor pe câmpul de glorie, alături de fiul meu, 
decât în pat, şi de sabie sau glonţ, decât de boală, şi pe 
deasupra împotriva păgânilor pentru credinţă şi ţară...! 

Jupân Cyprianowicz fu mişcat de propriile cuvinte şi 
desfăcându-şi mâinile, se porni să repete: „Dă, Doamne! dă, 
Doamne!” iar preotul Woynowski îl luă în braţe şi-l lăudă: 


— Să dea Dumnezeu ca tot mai mulţi şleahtici din 
Republică să fie ca domnia ta, întrucât dacă la fel de 
vrednici sânt puţini, şi mai vrednici nu mai există. Sigur că 
pentru un şleahtic e mai bine să moară în luptă, decât cu 
capul pe căpătâi şi odinioară aşa gândeam toţi, dar acum au 
venit timpuri mai rele. Ţara şi credinţa sânt un altar uriaş, 
iar bobul nu-i decât un bob de smirnă predestinat să ardă 
spre slava altarului... Ce să mai vorbim, acum sânt alte 
timpuri... Ai mai fost şi în alte războaie, nu-i aşa? 

Jupân Serafin îşi pipăi pieptul. 

— Am aici câteva semne de sabie şi glonţ din anii de 
demult. 

— Mi-ar place şi mie să alerg steagurile, în loc să ascult 
păcatele femeilor!... Nu sânt puţine care trăncănesc vrute 
şi nevrute, ca şi când ar veni să-şi scuture păduchii la 
confesional Bărbaţii, când păcătuiesc, cel puţin au ceva de 
mărturisit... şi oştenii cu atât mai mult. După ce am 
îmbrăcat sutana de capelan, am slujit ca duhovnic în 
steagul lui jupân Modliszewski... îmi aduc aminte cu 
plăcere... între două spovedanii, mai ridicam uneori puşca 
la ochi sau se întâmpla de scoteam şi sabia... Hm, o să fie 
mare nevoie de preoţi. Aş vrea şi eu să plec, dar parohia-i 
mare, treabă până peste cap, vicarul cam bicisnic, iar cel 
mai mult mă sâcâie o veche împuşcătură, ce nu-mi îngăduie 
să stau pe cal mai mult de un ceas. 

— Aş fi fericit să am un astfel de tovarăş, răspunse jupân 
Serafin, dar îmi dau seama că şi fără împuşcătura aceea 
domnia ta n-ai putea părăsi parohia. 

— E, o să mai vedem... O să încalec câteva zile la rând pe o 
mârţoagă şi am să încerc cât pot să stau în şa. Poate că m- 
am vindecat. Dar la domnia ta cine va rămâne să aibă grijă 
de gospodărie? 

— Am un pădurar, un om simplu, dar destoinic, aproape un 
sfânt... 

— Aha, cel pe care-l urmează fiarele pădurii. Alţii zic că e 
vrăjitor, dar domnia ta ştii mai bine. A îmbătrânit, însă, şi e 


cam bolnav. 

— Am de gând să-l primesc în slujbă şi pe Wilczopolski; 
trudea mai înainte la Pagowski. Îl ţii minte, nu? Un şleahtic 
tânăr, fără un picior, dar om în putere şi îndrăzneţ. Acum 
două zile, a venit şi mi-a propus să-l iau la mine, astăzi mă 
voi înţelege neîndoielnic cu el. Pagowski nu prea ţinea la el, 
deoarece flăcăul nu-l prea lăsa să se amestece în treaba lui, 
dar îi lăuda credinţa şi îndemânarea. 

— Ce se mai aude pe la Betczaczka? 

— E destul de mult de când n-am mai fost acolo. Fireşte, 
Wilczopolski nu-i laudă pe jupânii Krzepecki, dar n-am avut 
timp să mă interesez în amănunt 

— O să mă duc şi eu mâine, deşi ei nu se arată prea 
bucuroşi când mă văd, iar după aceea o să trec pe la 
domnia ta să-i urechez pe fraţii Bukojemski. Am să le spun 
să vină la spovedanie şi drept pocăință, o să le poruncesc 
să-şi tăbăcească spinarea. Să-şi dea unul altuia câte 
cincizeci de harapnice, o să le prindă bine. 

— Fără îndoială, acum, însă, trebuie să te părăsesc, 
părinte; din cauza lui Wilczopolski. 

Jupân Cyprianowicz îşi strânse cureaua de la sabie, ca să 
nu-l împiedice când avea să urce în şaretă, şi după o clipă, 
se afla în drum spre Jedlinka, chibzuind la viitoarea 
campanie şi zâmbind la gândul că va lupta scară lângă 
scară cu feciorul împotriva păgânilor. Trecând de 
Belczaczka, văzu doi cai de povară şi o brişcă încărcată cu 
lucruri, în care se găsea Wilczopolski. 

Îl rugă să urce alături de el şi-l întrebă: 

— Ai plecat de la Betczaczka? 

Wilczopolski arătă spre lucruri şi vrând să-l convingă că 
deşi îşi căuta o slujbă, nu era totuşi un om de jos, răspunse: 

— Întocmai, domnia ta, omnia mea mecum porto(112). 

— De ce te-ai grăbit? 

— Nu m-am grăbit, dar am făcut-o de nevoie; de aceea, 
accept cu bucurie orice condiţii şi în caz că vei pleca, voi 
avea grijă de casa şi averea domniei tale cu credinţă. 


Lui jupân Serafin îi plăcură răspunsul şi faţa hotărâtă şi 
cutezătoare a flăcăului, astfel că după un răstimp de 
gândire, îl preveni: 

— Nu mă îndoiesc de credinţa domniei tale, fiindcă ştiu că 
eşti şleahtic, mă tem doar de lipsa de experienţă şi de 
prevedere. La Jedlinka, trebuie să stai şi să veghezi ziua şi 
noaptea; aşezarea e aproape în mijlocul pădurii, iar prin 
împrejurimi mişună tâlharii care atacă uneori şi conacele. 

— Nu doresc ca Jedlinka să fie călcată de hoţi, dar pentru 
mine ar fi bine, căci aş putea să-ţi dovedesc domniei tale că 
sânt cu luare aminte şi tragerea de inimă nu-mi lipseşte... 

— Ce-i drept, aşa şi arăţi, îl linişti jupân Cyprianowicz. 

Şi tăcu, iar după o clipă, începu iarăşi vorba: 

— Mai e un lucru însemnat, asupra căruia vreau să te 
previn. Jupân Pagowski se află la judecata lui Dumnezeu şi 
de mortuis nihil nisi bene(113 |, dar se ştie că a fost aspru 
cu supuşii. L-a dojenit şi preotul Woynowski, lucru pentru 
care s-au şi certat. La Betczaczka, ţăranul a nădugşit din 
belşug, iar pedepsele au fost aspre şi judecata scurtă. Să 
spunem adevărul; au fost asupriţi şi de boier, şi de slujbaşii 
obişnuiţi să-i urmeze pilda. De aceea, îţi şi spun că la mine 
nu-i aşa. Ascultare şi pedepse trebuie să fie, dar părinteşti, 
fiindcă eu socotesc că asprimea fără margini e un păcat 
greu împotriva lui Dumnezeu şi a ţării. Bagă-ţi bine în cap 
că ţăranul nu e caş şi nu trebuie să-l storci prea tare. Eu nu 
trăiesc din lacrimile oamenilor, şi nu uit că înaintea lui 
Dumnezeu suntem cu toţii de-o seamă. 

Urmă o clipă de tăcere, după care Wilczopolski îi luă mâna 
lui jupân Serafin şi o duse la gură. 

Bătrânul se bucură: 

— Văd că mă înţelegi. 

— Întocmai, domnia ta, răspunse tânărul. Cel puţin de o 
sută de ori am vrut să-i spun în faţă lui jupân Pagowski să-şi 
caute alt vechil, cel puţin de o sută de ori am vrut să-mi 
părăsesc slujba, dar ce să fac, dacă n-am putut? 

— Şi de ce, mă rog? De lucru, se găseşte pretutindeni. 


Wilczopolski se zăpăci şi începu să se bâlbâie. 

— Nu... s-a ivit prilejul... n-am putut... am amânat de peo 
zi pe alta. Şi pe urmă... asuprirea era şi nu era... 

— Cum aşa? 

— E adevărat că oamenii trudeau prea mult, fiindcă n- 
aveau ce face, dar în ceea ce priveşte pedepsele, bătaia 
oamenilor... într-un cuvânt, vergile erau înlocuite cu 
legături de paie. 

— Cine să se fi arătat atât de milostiv, domnia ta? 

— Nu, dar am preferat să ascult de un înger, nu de diavol. 

— Bine, dar din voinţa cui? 

— A jupâniţei Sieninska. 

— Aha!... Aşa era ea? 

— Ca un înger. Se temea şi ea de răposat, care abia în 
ultimii ani începuse să nu-i mai iasă din cuvânt. [ineau cu 
toţii la ea şi fiecare, prefera să îndure mânia stăpânului, 
decât să nu-i asculte rugăminţile ei. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze! Eraţi deci cu toţii înţeleşi 
împotriva lui Pagowski? 

— Chiar aşa, domnia ta. 

— Şi nu v-aţi dat de gol niciodată? 

— Ba da, o dată, dar n-am trădat-o pe jupâniţă. M-a bătut 
răposatul în persoană, întrucât i-am spus că dacă o va face 
altcineva şi nu-mi va pune o pătură dedesubt, ca unui 
şleahtic, voi da foc conacului, iar pe el îl voi împuşca. Şi m- 
aş fi ţinut de cuvânt, chiar dacă după aceea ar fi trebuit să 
fug la tâlharii din pădure! 

— Iată de ce-mi placi, îl lăudă jupân Serafin. 

Iar Wilczopolski continuă: 

— Câteodată, o duceam destul de greu cu jupân Pagowski, 
dar în casă exista un heruvim al lui Dumnezeu, de aceea, 
am rămas de fiecare dată, deşi mă gândeam mereu să plec. 
Tot aşa s-a întâmplat şi mai târziu, când jupâniţă a crescut 
şi răposatul a început s-o asculte în toate. Uneori ştia şi el 
că ea poruncea să-i ajute pe cei nevoiaşi cu grâu din 
hambar, să înlocuiască vergile cu legături de paie, să le 


ierte câte o zi de muncă, şi se prefăcea că nu vede. În cele 
din urmă, ajunsese să-i fie atât de ruşine de ea, încât nu mai 
era nevoie să facă nimic pe ascuns. A fost o adevărată 
ocrotitoare a oamenilor, aşa că s-o binecuvânteze 
Dumnezeu şi s-o scape cum ai spus şi domnia ta. 

— Cum adică, s-o scape? întrebă jupân Cyprianowicz. 

— E, acum o duce mult mai rău ca înainte. 

— Teme-te de Dumnezeu! Ce s-a întâmplat? 

— Jupâniţele sânt ca nişte scorpii, iar tânărul Krzepecki 
chipurile se stăpâneşte, dar eu ştiu de ce; să se păzească să 
nu capete un glonţ în scăfârlie. 

Se lăsase noaptea, dar se vedea foarte bine, deoarece pe 
cer urcase luna plină şi în lumina ei, jupân Cyprianowicz 
văzu că ochii tânărului econom scânteiau ca pupilele lupilor. 

— Ce mai ştii despre asta? îl iscodi cu interes. 

— Ştiu că pe mine m-a alungat nu numai din cauza 
mândriei mele, ci şi pentru că vedeam şi ascultam cu 
atenţie ce se vorbea prin casă... Am plecat, că n-am avut 
încotro, dar până la Betczaczka nu e prea departe şi în caz 
de ceva... 

Aici tăcu şi pe drum se mai auzea doar fâşâitul pinilor 
mişcaţi de adierile nopţii. 

CAPITOLUL XXII. 

La Belczaczka, jupâniţa nu numai că o ducea rău, ci din ce 
în ce mai rău. Trecuse multă vreme de când bătrânul 
Pagowski, văzând că Marcjan Krzepecki se uită la copiliţa 
încă necoaptă cu priviri de ţap, îl alungase de la conac. Elo 
mai văzuse, însă, şi după aceea la biserică, iar câteodată şi 
pe la vecini, şi de fiecare dată frumuseţea ei naturală îi 
stârnise poftele. Acum, când locuiau sub acelaşi acoperiş, o 
vedea zilnic şi o îndrăgise în felul lui; o iubea cu o dragoste 
neînfrânată, animalică, singura de care era în stare. 
Interveniseră unele schimbări şi în planul lui. La început, 
intenţiona să se însoare cu fata, după ce avea s-o ruşineze, 
numai în cazul în care s-ar fi găsit un testament în favoarea 
ei. Acum era gata s-o conducă în faţa altarului cu orice preţ, 


numai s-o dobândească şi s-o păstreze pentru totdeauna. 
Judecata sănătoasă care, supusă de poftă, intră în cârdăşie 
cu ea, îi spunea că o jupâniţă din neamul Sienihski, fie şi 
fără avere, reprezintă o partidă grozavă. Dar chiar dacă 
judecata s-ar fi arătat împotrivă, Marcjan n-ar fi ascultat-o, 
deoarece cu fiecare zi ce trecea, i se spulbera tot mai mult 
stăpânirea de sine. Se pierdea, înnebunea şi dacă până 
atunci se înfrânase şi nu folosise forţa, asta se întâmplase 
numai din pricini pentru care până şi cea mai înflăcărată 
poftă vrea şi doreşte apropierea de bună voie şi se desfată 
la gândul dragostei împărtăşite, văzând în ea cea mai mare 
plăcere şi amăgindu-se chiar atunci când nu are nici un 
temei. Aşa se amăgea Krzepecki şi se bucura, gândindu-se 
la clipa fericită când jupâniţa îi va cădea singură în braţe cu 
obrazul învăpăiat. 

Cu toate acestea, se temea să pună dintr-o dată totul pe o 
singură carte, ca să nu piardă. Când se întreba ce avea să 
urmeze după aceea, îl cuprindea frica de el însuşi şi de 
primejdia ce l-ar fi ameninţat, deoarece legile care apăreau 
virtutea fecioarei în Republică erau foarte aspre şi oricând 
sute de săbii de şleahtici ar fi sărit în ajutorul ei. În acelaşi 
timp, însă, simţea că va veni o vreme când nu va mai ţine 
cont de nimic, dar pentru că în sufletu-i sălbatic şi neînfricat 
sălăşluiau dorinţa de luptă şi foamea de primejdii, îl 
ademenea gândul la mulţimea de şleahtici asediind 
Belczaczka, la aura incendiului deasupra capului şi la călăul 
în veşminte roşii stând cu toporul în mână acolo, undeva, în 
ceţurile unui oraş îndepărtat. 

Astfel poftele, teama şi dorinţa de luptă se înfruntau în 
sufletul lui asemenea viforelor. Deocamdată, vrând să 
deschidă drumul acestei furtuni lăuntrice şi să potolească 
furia sângelui înfierbântat, îşi făcea de cap şi se destrăbăla 
prin cârciumile din sate, îmblânzea caii, căuta gâlceavă 
oamenilor şi se îmbăta de moarte prin toate hanurile din 
Jedlnia, Radom şi Przytyk. Îşi adunase o ceată de încurcă- 
lume, care nu plecaseră la oaste din cauza faimei prea 


deocheate sau a sărăciei, şi le plătea băutura la toţi, 
purtându-se cu ei după bunul plac. Proceda astfel, 
gândindu-se că asemenea tovarăşi puteau să-i fie de folos în 
viitor. Cu toate acestea, nu lăsa pe nimeni să se apropie 
prea mult de el şi nu pronunţa niciodată numele fetei în faţa 
lor, iar când o dată, un oarecare Wysz din nu se ştie care 
WyszkOw adusese vorba de jupâniţă într-un mod grosolan şi 
scârbos, îl lovise cu sabia peste gură şi-l umpluse de sânge. 

De obicei, se întorcea acasă în vărsatul zorilor, gonind ca 
un smintit, căci astfel îi trecea mahmureala. Se prăbuşea 
îmbrăcat pe pielea de cal, aşternută pe pat, şi se cufunda 
într-un somn de piatră; dormea câteva ceasuri, iar după ce 
se trezea şi se gătea în cele mai frumoase veşminte, cobora 
la femei şi se străduia să-i placă jupâniţei; nu-şi mai lua 
ochii de la ea şi plimbându-şi privirile pe toată făptura fetei, 
îşi aţâţa poftele. Nu o dată, când rămâneau singuri, îşi 
ţuguia buzele, braţele mult prea lungi îi tremurau de parcă 
nu se mai puteau împotrivi dorinţei de a o îmbrăţişa, glasul 
îi devenea înăbuşit, cuvintele tulburi, îndrăzneţe şi cu două 
înţelesuri, în care se împleteau cu schimbul lauda şi 
ameninţarea abia stăpânită. 

Jupâniţă Sieninska se temea de el ca de un lup sau urs 
îmblânzit şi îşi ascundea cu greutate scârba ce-i umplea 
inima la vedea lui. Căci cu toate culorile de papagal ale 
veşmintelor, cu toate bijuteriile strălucitoare de la gât şi 
baltagul împodobit din mână, arăta tot mai rău şi mai 
respingător. Nopțile nedormite, desfrâul, beţia şi poftele 
nestăvilite ale trupului îşi întipăriseră amprenta pe el, 
slăbise, umerii îi căzuseră, braţele-i lungi devenind şi mai 
lungi, astfel că degetele îi ajungeau până mai jos de 
genunchi. Trunchiul uriaş semăna cu o tulpină noduroasă, 
iar picioarele scurte şi strâmbe se îndoiseră şi mai mult din 
cauza galopului nebunesc. Pielea de pe faţă căpătase o 
paloare verzuie, şi obrajii căzuţi făceau ca ochii holbaţi şi 
buzele să iasă şi mai mult în relief. Mai ales în momentele 
când râdea, devenea de-a dreptul înspăimântător, deoarece 


în pupilele învăpăiate de râs luceau răutatea neînfrânată şi 
ameninţarea. 

Simţământul propriei nenorociri, dorul neostoit şi 
nefericirea aşternuseră pe chipul jupâniţei Sieninska o 
gravitate necunoscută mai demult, care-i impunea lui 
Krzepecki. Cândva era o copiliţă ce turuia toată ziua ca o 
moară neferecată, acum, însă, învățase să tacă şi ochii 
priveau cu anume statornicie. Prin urmare, cu toate cănuo 
dată se cutremura de frica lui Krzepecki, tăcerea şi privirea 
calmă îl opreau şi atunci el da înapoi, temându-se parcă să 
nu întineze această măreție. | se părea că o doreşte cu atât 
mai mult, cu cât era mai greu accesibilă. 

De altfel, presimţind că o ameninţa o primejdie uriaşă din 
partea lui, iar mai apoi căpătând certitudinea că aşa stăteau 
lucrurile, se străduia să-l evite, să rămână cât mai puţin 
singură cu el, să abată discuţia de la ceea ce i-ar fi înlesnit 
mărturisirea de dragoste, în sfârşit, îndrăznind uneori să-i 
amintească pe faţă că nu chiar toţi au părăsit-o în voia 
sorții, cum părea. 

Evita totuşi să pomenească de Jacek Taczewski, înțelegând 
că după cele întâmplate între ei, el nu mai putea s-o apere 
niciodată. Pe deasupra, ghicea că orice cuvânt despre el ar 
fi aţâţat furia şi răutatea lui Marcjan. Observând, însă, că 
jupânii Krzepecki se feresc de preotul Tworkowski şi se uită 
la el cu teamă ascunsă, lăsa adesea să se înţeleagă că se 
afla în grija lui, chipurile în temeiul unei făgăduieli smulse 
cândva de răposatul jupân Pagowski pentru orice 
eventualitate. La rândul lui, prelatul o ajuta de minune în 
timpul vizitelor la Belczaczka, întrucât discutând despre 
treburile obştii, pentru plăcerea lui, vorbea nu prea 
limpede, cita sentinţe latineşti cu două subinţelesuri şi-i 
sugera lui Marcjan tot felul de lucruri pe care acesta putea 
să le interpreteze în orice chip. 

Înainte de toate, însă, jupâniţa le era dragă slujitorilor şi 
satului întreg. Cu toţii îi socoteau pe cei doi Krzepecki ca pe 
nişte oaspeţi nepoftiţi, ea fiind adevărata stăpână. De 


Marcjan se temeau toţi, afară de Wilczopolski. După 
alungarea tânărului şleahtic, fecioara era apărată de 
dragostea nevăzută a satului şi Marcjan înţelegea că frica 
celorlalţi îşi avea limitele ei, iar în afara lor, pentru el 
începea o primejdie adevărată. Intuia, de asemenea, că 
Wilczopolski, cel cu ochii îndrăzneţi nu plecase prea 
departe şi când jupâniţa avea să aibă nevoie de el, nu se va 
da înapoi de la nimic. Aşadar, recunoştea în sinea lui că nu-i 
chiar aşa de părăsită de toţi, cum crezuse la început, şi cum 
îl asigurase cândva pe tatăl său. 

— Cine-i va lua apărarea? Nimeni, îi răspunsese bătrânului 
când acesta îi poruncise să nu uite de pedepsele aspre cu 
care legile Republicii răsplăteau atentatul la virtutea de 
fecioară. 

Acum îşi dădea seama că asemenea oameni s-ar fi găsit 
destui. 

Era deci o dificultate în plus, dar greutăţile şi pericolele nu 
făceau decât să îndârjească şi mai mult o fire ca a lui 
Marcjan. Se mai amăgea că va izbuti totuşi s-o câştige, cu 
toate că în unele momente vedea foarte limpede că totul e 
în zadar şi atunci îşi făcea de cap, cum ziceau tovarăşii de 
petreceri, chefuia straşnic şi de n-ar fi fost presimţirea 
surdă, dar puternică şi de neînvins, că dacă ar ridica mâna 
asupra ei, ar pierde-o pentru totdeauna, ar fi lăsat frâu 
liber animalului din el. 

În asemenea clipe, bea fără măsură şi fără să ţină seama 
de nimic. 

Între timp, la Betlczaczka, viaţa, înăbuşită de otravă şi 
răutate, devenise insuportabilă. Jupâniţele Krzepecki o 
urau pe biata orfană nu numai pentru că era mai tânără şi 
mai frumoasă ca ele, ci şi fiindcă le era dragă tuturor, iar 
Marcjan îi lua apărarea din orice fleac, uneori chiar fără 
nici un motiv. În cele din urmă, începură să-şi urască fratele 
cu înverşunare şi văzând că jupâniţă Sieninska nu se plânge 
niciodată, o făceau să sufere cu şi mai multă îndârjire. O 
dată, Agnieszka o arse cu vătraiul chipurile fără să vrea. 


Aflând de la slujitori, Marcjan se duse să-i ceară iertare 
jupâniţei şi o imploră să apeleze întotdeauna la ajutorul lui. 
În timp ce vorbea, începu să-i sărute mâna cu atâta lăcomie 
şi să se apropie atât de mult de ea, încât fata, neputând să- 
şi înăbuşe scârba, fugi cât putu de repede. Atunci tânărul se 
înfurie şi îşi bătu sora atât de rău, că două zile după aceea 
se prefăcu bolnavă. 

Cele două jupâniţe „tomnatice”, cum li se spunea la 
Belczaczka, nu se zgârceau cu vorbele usturătoare, 
înţepăturile şi tot felul de umilinţe la adresa rudei mai 
tinere, răzbunându-se în acest fel pentru tot ce îndurau de 
la fratele lor. Dar, pentru că-l urau şi pe Marcjan, o 
preveneau împotriva lui, bănuind-o totodată că-i 
încurajează poftele, deoarece observaseră că nimic nu era 
în stare s-o rănească adânc şi s-o umilească. Conacul 
devenise, aşadar, un adevărat iad pentru ea şi fiecare ceas 
petrecut cu rudele un chin. Ura pentru aceşti oameni, care 
se duşmăneau între ei, îi otrăvea inima. Începu să se 
gândească la mânăstire, dar nu se mărturisi nimănui, 
deoarece ştia că n-o vor lăsa să plece, iar mânia dezlănţuită 
a lui Marcjan însemna pentru ea o primejdie cumplită. 
Suferinţa şi spaima se statorniciseră în sufletul ei, născând 
o dorinţă neîncercată până atunci de a-şi pune capăt zilelor. 
Fiecare zi umplea tot mai mult paharul amărăciunii. O dată, 
dis-de-dimineaţă, Agnieszka îl surprinse pe Marcjan privind 
prin gaura cheii în odaia orfanei. Ce-i drept, se retrase 
scrâşnind din dinţi şi ameninţând-o cu pumnul, dar 
„tomnatica fecioară” îşi chemă sora şi amândouă, găsind-o 
pe jupâniţă dezbrăcată, porniră să-şi bată joc de ea ca de 
obicei. 

— “Tu ştiai că stă acolo, o certă cea mai mare, fiindcă 
podeaua scârţâie lângă uşă şi se aude când se opreşte 
cineva, dar se vede că şi ţie îţi plăcea. 

— El se lingea pe buze, privind la asemenea bunătăţi, iar 
ea nu i le ascundea de loc, o întrerupse Joanna, ţie nu ţi-e 
frică de Dumnezeu, neruşinato! 


— Ar merita s-o lege la stâlpul infamiei înaintea bisericii. 

— Şi să fie alungată din casă. Sodoma şi Gomora(114|. 

— Ptiu! 

— Când trebuie să trimitem după moaşă la Radom? 

— Şi ce nume o să-i pui? 

— Ptiu! Otreapă! 

Şi începură s-o scuipe. Dar jupâniţa se răzvrăti, fiindcă 
întrecuseră măsura. 

— Afară! strigă, arătând uşa cu mâna. 

Albă ca varul, i se făcu negru înaintea ochilor, o clipă avu 
impresia că se prăvăleşte într-o prăpastie fără fund, apoi îşi 
pierdu simţirea, judecata şi nu mai ştiu ce se întâmplă cu 
ea. 

Se trezi stropită cu apă şi cu pieptul ciupit. Aplecate 
deasupra ei, chipurile jupâniţelor Krzepecki exprimau 
spaima, dar după un răstimp, văzând că fata îşi recăpătase 
cunoştinţa, se liniştiră. 

— N-ai decât să te plângi! o ameninţă Joanna, că ibovnicul 
tău o să-ţi ia apărarea. 

— Şi tu o să-i mulţumeşti în felul tău... 

Jupâniţa, însă, strânse din dinţi şi nu mai rosti nici un 
cuvânt. 

Marcjan ghici totuşi ce se întâmplase sus şi fără să-i spună 
ea, căci câteva ceasuri mai târziu, din cancelaria unde se 
încuiase cu cele două surori, se auziră urlete înfricoşătoare 
şi toţi ai casei înlemniră. 

După amiază, când sosi bătrânul Krzepecki, amândouă 
jupâniţele îi căzură ţipând la picioare, conjurându-l să le ia 
din această „peşteră a destrăbălării şi a chinurilor”; el, însă, 
pe cât îşi iubea fiica mai mică, pe atât le ura pe cele două 
mai mari, aşa că nu numai că nu se lăsă înduioşat de 
harpiile nefericite, dar le ameninţă şi cu băţul şi le porunci 
să rămână în casă. 

Singura fiinţă din acest conac îngrozitor, la care Joanna şi 
Agnieszka, dacă s-ar fi arătat bune şi prietenoase cu ea, ar 
fi putut afla mila, compătimirea şi chiar apărarea, era 


tocmai jupâniţa Sieninska. Dar ele preferau s-o chinuiască, 
fiindcă afară de Tecia, alcătuiau o familie ciudată, unde 
fiecare făcea tot ce-i stătea în putere, ca să otrăvească viaţa 
celorlalţi şi să sporească suferinţa. Jupâniţa Sienihska se 
temea de dragostea lui Marcjan mai mult decât de ura 
surorilor lui. lar el o linguşea tot mai mult, se apropia tot 
mai insistent şi o privea cu o lăcomie din ce în ce mai mare. 
Se vedea că nu mai este în stare să se stăpânească şi pofta-i 
sălbatică îl încovoia avan, asemenea copacilor îndoiţi de 
vijelie; avea să răbufnească de la o zi la alta. 

Într-adevăr, acest moment sosi curând. 

O dată, când după venirea zilelor calde, jupâniţa Sieninska 
se duse la răsăritul soarelui să se scalde în pârâiaşul 
umbrit, înainte de a începe să se dezbrace, zări pe malul 
celălalt ivindu-se din desiş capul lui Marcjan. Atunci o luă la 
fugă; prigonitorul porni în urma ei, dar având să sară peste 
pârâiaş, căzu în apă şi după ce ieşi, se întoarse acasă ud 
fleaşcă şi furios. Înainte de amiază, bătu câţiva oameni până 
la sânge, iar în timpul mesei nu învrednici pe nimeni cu nici 
un cuvânt şi abia spre sfârşit le spuse celor două surori: 

— Lăsaţi-mă singur cu jupâniţa Sieniiska, pentru că 
trebuie să vorbesc cu ea despre lucruri însemnate. 

Auzindu-l, cele două surori se priviră cu subînţeles, iar 
jupâniţa păli de spaimă, deoarece mai înainte se străduise 
într-adevăr să profite de fiecare clipă când putea să rămână 
singur cu ea, dar niciodată nu-şi îngăduise s-o spună atât de 
deschis. 

După plecarea surorilor, Marcjan se ridică, cercetă 
amândouă uşile, ca să se convingă că nu ascultă nimeni, 
apoi se apropie de fată şi o rugă: 

— Jupâniţă, dă-mi mâna şi hai să ne... împăcăm. 

Ea şi-o retrase însă fără să vrea şi se depărtă de el. 

Marcjan se străduia vizibil să-şi păstreze liniştea, sări 
totuşi de două ori pe picioarele-i strâmbe, întrucât nu se 
putea dezbăra de acest obicei, şi rosti cu glas şoptit: 


— Nu vrei, iar eu era să mă înec astăzi de dimineaţă din 
cauza domniei tale. Te rog să mă ierţi, fiindcă te-am speriat, 
dar n-am făcut-o cu cine ştie ce gând rău, ci numai pentru 
că de ieri între Belczaczka şi Wyrabki s-au pripăşit nişte 
câini turbaţi, aşa că am venit cu puşca să veghez asupra 
domniei tale. 

Genunchii începură să-i tremure, dar răspunse destul de 
sigură şi liniştită: 

— Nu-mi doresc asemenea apărare, de care ar trebui să 
mă ruşinez. 

— Eu, însă, aş vrea să te apăr nu numai acum, ci 
întotdeauna, până la moarte! şi fără ruşinea lui Dumnezeu, 
ci cu binecuvântarea Lui... înţelegi, jupâniţă? 

Se aşternu tăcerea. Prin fereastra deschisă se auzea din 
curte doar zgomotul lemnelor tăiate de un argat bătrân şi 
şchiop lângă bucătărie. 

— Nu înţeleg, dădu răspuns copila. 

— Fiindcă nu vrei, se împotrivi Marcjan. Mi-am dat seama 
de mult că nu mai pot trăi fără tine. Am nevoie de tine, ca 
de aer. Eşti frumoasă şi-mi eşti dragă mai presus de orice 
pe lume. Nu pot!... mă perpelesc fără tine!... mă prăpădesc! 
Dacă nu m-aş înfrâna, te-aş fi înşfăcat de mult, cum înşfacă 
eretele porumbelul. Mi se usucă gâtul fără tine, ca fără 
apă... Mă înfior tot când te văd. Nu mai pot să dorm şi nici 
să trăiesc... Priveşte la mine, acum... 

Se întrerupse, dinţii începură să-i clănţăne ca de friguri. 
Se ghemui, apucă spătarul scaunului cu mâinile osoase, ca 
şi când îi era frică să nu cadă, şi o vreme răsuflă adânc. 

După care, reluă din nou: 

— N-ai avere, nu face nimic!... Am eu destulă. Eu am 
nevoie de tine, nu de avere. Vrei să fii stăpână în casa asta? 
Urma să te căsătoreşti cu Pagowski, dar nici eu nu sânt mai 
prejos. Numai să nu-mi spui nu! Pe viul Dumnezeu, să nu-mi 
spui nu, pentru că nu ştiu ce se va întâmpla. O, frumoasa 
mea...! 


Cu aceste cuvinte, îi îmbrăţişă genunchii, strângându-i la 
piept. Dar în această clipă de năprasnă, în ciuda propriilor 
aşteptări, spaima îi dispăru dintr-o dată fără urmă. Sângele- 
i ales îi clocoti în piept, stârnindu-i dorinţa de a se lupta 
până la ultima, suflare. Încercă din toate puterile să-i 
îndepărteze mâinile umezite de sudoare, după aceea 
fruntea lipită de genunchii ei. 

— Nu! nu! mai bine moartă de o mie de ori. Nu! 

Atunci, se ridică palid, cu părul vâlvoi, cuprins de o 
turbare rece; un răstimp îi tremură mustaţa sub care 
luceau dinţii albi, stricaţi. Se mai stăpânea încă, nu-şi 
pierduse minţile cu totul. Cu toate acestea, când jupâniţă se 
retrase deodată spre uşă, îi ţinu calea. 

— Aşa? întrebă cu glas răguşit. Pe mine nu mă vrei? Mai 
spune-mi o dată deschis că nu mă vrei! 

— Nu te vreau! Domnia ta să nu mă ameninţi, că nu mă 
tem. 

— Nu te ameninţ, vreau doar să te iau de soţie, de aceea 
te rog: vino-ţi în fire, pe Dumnezeu din ceruri, dă-ţi seama 
ce faci! 

— Ce înseamnă asta? Sunt liberă să fac ce vreau, pentru 
că sânt şlahciancă, aşadar, îţi spun fără ocolişuri: niciodată! 

Marcjan se apropie până când faţa-i ajunse lângă faţa ei şi 
rosti: 

— Atunci, poate că preferi să cari lemne la bucătărie, în loc 
să fii stăpână? Nici asta nu vrei? Deci cum rămâne, 
şlahcianco?... La care din moşiile tale o să pleci de aici? lar 
dacă o să rămâi, a cui pâine ai s-o mănânci, din mila cui vei 
trăi? în puterea cui vei fi? Ale cui sânt patul şi odăiţa asta, 
unde dormi? Ce-o să fie când voi da poruncă să se scoată 
clanţa cu zăvorul? Şi mă mai întrebi ce înseamnă asta? 

— Eşti josnic! strigă jupâniţa Sieninska. 

În acel moment, se petrecu ceva nemaiauzit. Cuprins de 
furie, Krzepecki răcni deodată cu glas neomenesc şi 
apucând-o pe orfană de păr, începu s-o bată fără milă cu o 
plăcere sălbatică, fără să-şi mai dea seama ce face. Pe cât 


se stăpânise de mult mai înainte, pe atât sminteala lui 
devenea acum mai înfricoşătoare şi oarbă. Ar fi omorât-o cu 
siguranţă, dacă la strigătele ei de ajutor nu s-ar fi adunat 
cei ai casei. Cel dintâi, paznicul, care tăia lemne lângă 
bucătărie, amândouă jupâniţele Krzepecki, chelarul şi doi 
dintre foştii slujitori ai lui jupân Pagowski. 

Chelarul, un şleahtic dintr-o aşezare îndepărtată din 
Mazuria şi totodată un om de o putere neobişnuită, deşi era 
bătrân, îl apucă pe Marcjan de braţe pe la spate şi-l strânse 
atât de tare, încât coatele mai că se lipiră de-a lungul 
spinării, şi-l potoli: 

— Aşa nu se poate, domnia ta, mai mare ruşinea...! 

— Dă-mi drumul! mugi Krzepecki. 

Dar braţele de fier îl strângeau ca într-un cleşte şi glasul 
mohorât îi şopti deasupra urechilor: 

— Domnia ta, stăpâneşte-te, că-ţi rup oasele! 

În acest timp, jupâniţele tomnatice luară fata şi o duseră, 
mai degrabă o scoaseră pe braţe, din odaia de oaspeţi. 
Chelarul vorbi mai departe: 

— Pofteşte, domnia ta, la cancelarie să te... odihneşti! E cel 
mai bun sfat... 

Şi începu să-l împingă înainte ca pe un copil. Deşi scrâşnea 
din dinţi, dădea din picioarele-i scurte şi striga să i se aducă 
frânghii şi călăul, Marcjan nu mai era în stare să se 
împotrivească; de altfel, după răbufnirea de mânie, fu 
cuprins dintr-o dată de o sfârşeală atât de mare, încât nu se 
mai putea ţine pe picioare. 

De aceea, când chelarul, îl azvârli pe pielea de cal de pe 
patul din cancelarie, nici măcar nu mai încercă să se ridice 
şi rămase nemişcat, ca un trunchi de copac, deschizând 
gura şi răsuflând adânc asemenea unui cal vlăguit. 

— Băutură! răcni. 

Chelarul crăpă uşa, chemă un slujitor şi şoptindu-i câteva 
cuvinte la ureche, îi dădu cheile şi acesta se întoarse 
repede, aducând un urcior cu horilcă şi un pahar de o 
jumătate de oca. 


Şleahticul îl umplu ochi, mirosi şi apropiindu-se de 
Marcjan, îl îndemnă: 

— Bea, domnia ta! 

Krzepecki înşfacă paharul cu amândouă mâinile, dar 
tremura atât de tare, încât lichidul i se vărsă pe piept, aşa 
că pivnicerul îl ridică pe pat, îi duse stacana la gură şi 
începu s-o încline. 

Marcjan bău îndelung, îl goli până la fund şi căzu pe spate. 

— Poate că ai băut prea mult, domnia ta, îl dojeni, dar erai 
foarte slăbit. 

Marcjan vru să-i răspundă, dar nu putu decât să tragă 
aerul în piept şuierând, ca un om care-şi arde buzele cu o 
băutură prea fierbinte. 

Şleahticul îşi urmă vorba: 

— Ehei, domnia ta, îmi datorezi o răsplată pe cinste, 
pentru că ţi-am făcut un mare serviciu... Dacă, Doamne 
fereşte... asemenea treburi se plătesc de către călău cu 
toporul, nu mai vorbesc că şi acum se putea întâmpla o 
nenorocire. Oamenii ţin grozav la jupâniţă... Şi va afla şi 
preotul Tworkowski, deşi eu o să poruncesc slujitorilor să-şi 
ţină gura. Cum te simţi, domnia ta? 

Marcjan se uita la el cu pupilele albite, căutând cu nesaţ 
aerul cu gura deschisă. O dată şi încă o dată încercă parcă 
să spună ceva, dar îl apucă sughiţul, privirea îi încremeni, 
închise ochii deodată şi începu să sforăie ca un muribund. 

Chelarul se uită o clipă la el, apoi murmură: 

— Dormi sau dă-ţi duhul, câine! 

Părăsi încăperea şi ieşi în curte. Reveni totuşi după o 
jumătate de ceas, ciocăni în uşa de la odăiţa jupâniţei 
Sieniiska şi aflându-le acolo pe amândouă surorile lui 
Marcjan, le spuse: 

— Domniile voastre, n-ar fi rău să vă duceţi la cancelarie 
să-l vedeţi pe tânărul stăpân, fiindcă s-a pierdut de tot. 
Dacă doarme, să nu-l treziţi! 

După care, rămânând singur cu jupâniţă Sieniiska, i se 
înclină până la pământ şi-i zise: 


— Jupâniţă, trebuie să fugi din casa asta. Totul e pregătit. 

Biata copilă, deşi bătută şi abia ţinându-se pe picioare, nu 
mai stătu în cumpănă: 

— Prea bine, şi eu sânt gata. Scăpaţi-mă! 

— Brişcă aşteaptă dincolo de pârâu. Am să te conduc eu, 
jupâniţă. Hainele am să le aduc încă în noaptea asta, pentru 
că jupân Krzepecki s-a îmbătat criţă şi va dormi ca un mort 
până mâine. la-ţi doar şuba şi să mergem. Nu ne va opri 
nimeni, nu trebuie să-ţi fie frică! 

— Dumnezeu să te răsplătească! Dumnezeu să te 
răsplătească! repetă cu înfrigurare. 

leşiră, îndreptându-se spre uşiţa de la livadă, pe unde 
obişnuia să vină Taczewski de la Wyrabki. Pe drum, chelarul 
o încunoştinţă: 

— Wilczopolski a plănuit totul de mult. S-a înţeles cu 
oamenii de aici să aprindă aria, dacă te vor năpăstui. Jupân 
Krzepecki s-ar fi repezit să stingă focul, iar domnia ta ai fi 
avut vreme să te strecori prin livadă până dincolo de pârâu, 
unde aşteaptă un om cu brişcă. Dar bine că n-a mai fost 
nevoie să se dea foc la arie, fiindcă oricum asta miroase a 
puşcărie. Krzepecki va dormi ca un pietroi până mâine, aşa 
că nu trebuie să te temi de vreo urmărire. 

— Şi unde să mă duc? 

— La jupân Cyprianowicz, acolo se va găsi lesne cine să te 
apere. E Wilczopolski, mai sânt jupânii Bukojemski şi 
pădurarii... Mai mult ca sigur că Krzepecki va voi să te ia 
înapoi, dar nu va izbuti. Jupân Cyprianowicz o să 
chibzuiască pe urmă cu cei doi preoţi unde să te trimită, la 
Radom sau mai departe... Uite brişcă. Să nu te temi de 
urmăritori! Până la Jedlinka nu mai e mult şi Dumnezeu a 
făcut ca seara să fie minunată. Am să-ţi aduc veşmintele 
chiar astăzi, iar dacă vor încerca să mă oprească, nu voi 
ţine seama de ei. Să te însoţească Maica Preacurată, 
ocrotitoarea orfanilor! 

Cu aceste cuvinte, o luă în braţe ca pe un copil şi aşezând- 
o în brişcă, strigă la vizitiu: 


— Porneşte! 

Pe lume, se lăsase întunericul şi aura serii se stingea, doar 
în lucirile-i din urmă, pe cerul senin, roşeau stelele. Seara 
tăcută era înţesată de aromele pământului, ale frunzelor şi 
liliacului în floare, iar privighetorile scăldau în cântecul lor 
ca o ploaie caldă de primăvară, arinişul şi împrejurimile. 

CAPITOLUL XXIII. 

Tocmai în această seară, jupân Cyprianowicz şedea pe 
prispa casei, omenindu-i pe preotul Woynowski, care venise 
să-l viziteze după vecernie, şi pe jupânii Bukojemski, rămaşi 
mai de mult la Jedlinka. Înaintea lor, se afla o masă cu 
picioarele în cruciş, pe ea o carafă cu mied şi pahare, iar ei, 
ascultând freamătul liniştii al pădurii, sorbeau pe îndelete, 
ridicând ochii în tăriile întunecate, unde strălucea puternic 
secera lunii, şi tăifăsuind despre război. 

— Mulţămită Domnului şi domniei tale, binefăcătorule, în 
curând vom fi gata de drum, glăsui Mateusz Bukojemski. 
Ce-a fost, s-a dus. Până şi sfinţii au păcătuit, ce să mai 
vorbim de oamenii plini de stricăciuni, care nu izbutesc 
nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Când mă uit la luna asta, 
asemenea turcilor, mă mănâncă pumnii de parcă m-au 
muşcat ţânţarii. Ehei, dă, Doamne, să fie mai repede şi să- 
mi recapăt pacea. 

Cel mai tânăr dintre fraţii Bukojemski căzu o clipă pe 
gânduri şi întrebă: 

— Părinte, de ce se roagă turcii la lună şi o poartă pe 
steaguri? 

— Păi câinii nu se roagă la lună? întrebă preotul la rândul 
lui. 

— Cum de nu, dar de ce turcii? 

— Pentru că sânt fraţii câinilor. 

— Aha, pe legea mea, are dreptate! consimţi tânărul, 
privind cu admiraţie la preot. 

— Luna, însă, n-are nici o vină, observă stăpânul casei, şi-ţi 
place s-o priveşti în tihna nopţii cum scaldă copacii în 
lumină, de parcă-i presară cineva cu argint. Îmi place 


grozav să stau aşa noaptea, să mă uit la cer şi să mă 
minunez de atotputernicia dumnezeiască. 

— Fără îndoială, sufletul omului zboară atunci către 
Creatorul lui, răspunse preotul. Milostivul Dumnezeu a 
făcut şi luna, şi soarele, iar asta înseamnă o mare 
binefacere. Soarele luminează ziua, dar dacă n-ar fi luna, 
oamenii care călătoresc noaptea şi-ar frânge grumazul, ca 
să nu mai spun că pe întuneric şi zbenguiala diavolilor ar fi 
mai mare. 

Un răstimp, tăcură cu toţii, plimbându-şi privirile pe cerul 
fără nori, apoi preotul priză tutun şi adăugă: 

— Luaţi aminte, domniile voastre, că Providența se 
gândeşte nu numai la nevoi, ci şi la plăcerile oamenilor. 

Discuţia fu întreruptă de uruitul roţilor care, în liniştea 
nopţii, ajungea foarte desluşit până la urechile lor. Jupân 
Cyprianowicz se ridică şi se miră: 

— Ce oaspete ne mai aduce Dumnezeu, ai mei sânt toţi 
acasă. Sunt tare curios cine poate fi? 

— Dacă aduce cineva vreo veste de la flăcăii noştri? îi ţinu 
isonul preotul. 

Se ridicară cu toţii, iar în acest timp, brişca trasă de doi 
cai intră pe poartă. 

— Pe banchetă stă o femeie! exclamă Lukasz Bukojemski. 

— Chiar aşa! 

Brişcă ocoli jumătate din curte şi se opri înaintea prispei. 
Jupân Serafin privi la chipul noii sosite, îl recunoscu în 
lumina lunii şi strigă: 

— Jupâniţa Sieniiska! 

Şi o ajută să coboare din brişcă, iar fata îi căzu îndată la 
picioare şi izbucni în plâns: 

— Sunt o sărmană orfană care cere ajutor şi un adăpost 
deasupra capului. 

Spunând acestea, se lipi de genunchii lui şi începu să-i 
îmbrăţişeze tot mai strâns şi să hohotească tot mai jalnic. 
Rămaseră cu toţii ca împietriţi şi o vreme nu fură în stare să 


îngaime o vorbă; în sfârşit, jupân Cyprianowicz o ridică, o 
strânse la piept şi strigă: 

— Cât voi trăi, voi fi ca un părinte pentru tine, dar ce s-a 
întâmplat? Te-au alungat de la Belczaczka? 

— Krzepecki m-a bătut şi m-a ameninţat cu ruşinea, 
răspunse cu glasul abia auzit. 

Preotul Woynowski, care venise lângă jupân Serafin, îi auzi 
şoapta disperată, se luă cu mâinile de păru-i coliliu şi 
exclamă: 

— Isuse din Nazaret, rege al evreilor! 

Jupânii Bokojemski priveau cu gurile căscate şi ochii 
holbaţi, fără să priceapă ceva. Plânsul orfanei le muiase 
într-adevăr inimile, dar pe de altă parte, nu uitaseră că 
jupâniţa Sieniiska îl nedreptăţise cumplit pe prietenul lor 
Taczewski. De asemenea, ţineau minte învăţăturile 
preotului Woynowski, cum că mulier este pricina tuturor 
relelor de pe pământ; aşa că începură să se uite la ea cu 
priviri întrebătoare, în speranţa că vreunuia dintre ei îi va 
veni astfel un gând mai limpede. 

În cele din urmă, Marek se dumiri: 

— Aha, se pare că cei doi Krzepecki... pe Marcjan oricum 
n0i... păi nu? 

Şi îşi duse mâna la şoldul stâng, iar ceilalţi îi urmară pilda, 
apucând mânerele săbiilor. 

În acest timp, jupân Cyprianowicz o duse pe jupâniţă în 
casă şi o încredinţă jupânesei Dzwonkowska, femeie cu 
inimă simţitoare şi limba nestăpânită, să aibă grijă de ea ca 
de un oaspete scump. Porunci să-i dea odaia ei de dormit, 
să aprindă lumânările în încăperi, focul la bucătărie, să 
caute leacuri contra sughiţului şi alifii pentru vânătăi, să 
pregătească fiertură de vin şi alte bunătăţi, iar pe sărmana 
fată o sfătui să se întindă în pat, unde aveau să i se aducă 
de toate, şi să se odihnească, amânând discuţia în amănunt 
pentru ziua de mâine. 

Ea, însă, preferă să-şi deschidă numaidecât inima faţă de 
aceşti oameni, cărora le cerea ajutorul. Voia să-şi smulgă 


dintr-o dată din suflet durerea îngrămădită de atâta amar 
de vreme, ruşinea, umilinţa şi chinurile îndurate la 
Belczaczka. Rămânând deci singură cu preotul Woynowski 
şi jupân Serafin, le mărturisi totul, ca unui spoveditor şi 
unui părinte. Recunoscu totul, şi dorul de Jacek, şi că voise 
să se cunune cu tutorele numai pentru că socotise că Jacek 
o dispreţuia şi că aflase de la fraţii Bukojemski că el ar vrea 
s-o ia de soţie pe jupâniţă Zbierzchowska; la sfârşit, povesti 
cum trăise, mai degrabă se chinuise la Betczaczka, aşadar 
despre răutatea sâcâitoare a jupâniţelor Krzepecki şi 
despre curtea înfocată a lui Marcjan, despre cele 
întâmplate în ultima zi şi despre adevărata pricină a fugii ei. 

Cei doi bătrâni se cruceau, ascultând-o. Preotul 
Woynowski, fost oştean, îşi ducea fără voie mâna la şoldul 
stâng ca şi jupânii Bukojemski, deşi nu mai purta sabie de 
mult, iar vrednicul jupân Serafin îi lua întruna capul în 
mâinile-i tremurând de emoție şi repeta: 

— N-au decât să încerce să mi te ia! Am avut numai un 
băiat, dar acum mi-a dat Dumnezeu şi o fată... 

Din spusele fetei, preotul Woynowski fu izbit cel mai mult 
de cele auzite în legătură cu Jacek. Ştiind tot ce se 
întâmplase, acum nu mai înţelegea nimic. 

Aşa că stătu un timp îngândurat, îşi potrivi cu toată palma 
părul ca laptele şi în cele din urmă, întrebă: 

— Domnia ta ai ştiut de scrisoarea pe care răposatul i-a 
trimis-o lui Jacek? 

— Chiar eu l-am rugat pe tutorele meu s-o scrie. 

— Acum nu mai pricep nimic. Cum adică. 

— Pentru că voiam să revină. 

— Cum să revină? strigă preotul cu anume supărare în 
glas. Tocmai scrisoarea l-a făcut pe Jacek să plece cu inima 
sfâşiată la capătul lumii, ca să uite şi să-şi smulgă din suflet 
dragostea strivită în picioare de domnia ta. 

Copila prinse să clipească din ochi cu uimire şi îşi 
împreună mâinile ca pentru rugăciune. 


— Tutorele mi-a spus că a fost o scrisoare părintească... 
Maică Precistă, ce scria în ea? 

— Dispreţ, insulte şi batjocorirea sărăciei şi virtuţii, 
înţelegi? 

La acestea, din gura fetei se smulse un strigăt atât de 
dureros şi neprefăcut, că o clipă inima cumsecade a 
preotului îşi încetă bătaia. Se apropie de fată, îi desfăcu 
mâinile în care îşi ascunsese faţa şi exclamă: 

— Tu n-ai ştiut asta? 

— N-am ştiut, n-am ştiut! 

— Şi ai vrut ca Jacek să se întoarcă? 

— Întocmai! 

— Pentru Dumnezeu, de ce? 

Atunci, de sub pleoapele coborâte începură să-i şiroiască 
iarăşi lacrimi dese şi mari ca perlele; chipul i se acoperi de 
o sfială feciorelnică, sorbi adânc aerul cu gura deschisă, 
inima porni să-i bată ca la o pasăre prinsă şi într-un târziu 
şopti cu greutate: 

— Pentru că... îliubesc...! 

— Teme-te de Dumnezeu, copilă! se minună preotul. 

Dar glasul i se frânse în piept, fiindcă şi pe el îl înăbuşeau 
lacrimile. 

Fu cuprins dintr-o dată de bucurie, de milă nemărginită 
pentru fată şi de uimirea că în acest caz mulier nu era 
cauza tuturor relelor, ci un mieluşel nevinovat asupra 
căruia numai Dumnezeu ştia de ce se abătuseră atâtea 
suferinţe. 

O luă în braţe şi o strânse la piept, repetând întruna: 

— Copila mea! copila mea! 

Iar jupânii Bukojemski, mutaţi şi ei între timp cu paharele 
şi carafa în sala de ospeţe, goliseră miedul până la fund şi-i 
aşteptau pe preot şi pe jupân Serafin în speranţa că o dată 
cu venirea lor va fi adusă şi cina. 

Cei doi bătrâni se întoarseră în cele din urmă cu duioşia pe 
faţă şi ochii roşii. Cyprianowicz răsuflă adânc o dată, de 
două ori şi rosti: 


— Jupâneasa Dzwonkowska o culcă acum pe biata fată... 
De bună seamă, nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor... E şi vina 
noastră, dar Krzepecki a sărit peste cal şi asemenea ruşine 
nu poate rămâne nepedepsită. 

— Sigur că nu, încuviinţă Marek O să vorbim noi cu 
„Reteveiul”. Oho! 

Apoi se întoarse către preotul Woynowski: 

— Ne pare sincer rău de ea, dar cred că a pedepsit-o 
Dumnezeu pentru Jacek, nu-i aşa? 

Dar preotul se împotrivi: 

— Domnia ta, eşti un prostănac! 

— Cum vine asta! 

Bătrânul, îndurerat peste măsură, se apucă să 
povestească repede şi cu înfrigurare despre nevinovăția şi 
zbuciumul fetei, vrând parcă s-o răsplătească în acest fel 
pentru nedreptatea ce i se făcuse. După un răstimp, 
povestirea îi fu întreruptă de jupâneasa Dzwonkowska, care 
căzu ca o ghiulea în fortăreață. 

Avea faţa plină de lacrimi, de parcă şi-o cufundase într-o 
găleată cu apă, şi încă din prag se porni să strige cu braţele 
întinse: 

— Oameni buni, cine crede-n Dumnezeu, răzbunare, 
dreptate! Pe viul Dumnezeu, spinarea e numai vânătăi, 
spinarea ei albă ca azima de cuminecătură... i-a smuls 
smocuri întregi de păr, perişorul ei auriu... porumbiţa mea 
scumpă, floricica mea dragă! oiţa mea nevinovată... 

Ceea ce auzind, Mateusz Bukojemski, înduioşat dinainte 
de istorisirea preotului, se porni să plângă în hohot, urmat 
de Jan, Lukasz şi Marek... de se strânseră slujitorii şi câinii 
începură să latre în tindă. Wilczopolski, însă, când se 
întoarse puţin mai târziu de la stoguri, îi găsi pe cei patru 
fraţi în altă stare sufletească. Părul li se zburlise, ochii 
albiseră de turbare şi mâinile strângeau mânerele săbiilor. 

— Sânge! strigă Lukasz. 

— Aduceţi-l aici pe netrebnic! 

— Loveşte! 


— Să-l luăm în săbii! 

Şi porniră toţi ca unul spre uşă, dar jupân Cyprianowicz îi 
opri: 

— Staţi! porunci, merită să piară de mâna călăului, nu de 
sabia unui şleahtic! 

Jupân Serafin se strădui îndelung până să-i potolească pe 
fraţii înfuriaţi. Îi lămuri că dacă l-ar spinteca acum pe 
Marcjan Krzepecki, asta ar fi o ispravă de tâlhari, nu de 
şleahtici. Mai întâi, stărui, trebuie să vestim vecinii, să ne 
înţelegem cu preotul Tworkowski, să câştigăm şleahta şi 
clerul de partea noastră, să strângem mărturiile slujitorilor 
de la Belczaczka, apoi să-l dăm în judecată şi abia după ce 
se va pronunţa sentinţa, să sprijinim îndeplinirea ei cu 
puterea noastră. Dacă l-aţi omori pe Marcjan, bătrânul 
Krzepecki ar răspândi numaidecât vestea că aţi făcut-o în 
înţelegere cu jupâniţa Sienihska şi bunul ei renume ar avea 
de suferit, iar pe voi v-ar chema la tribunal şi în loc să 
plecaţi la război, ar trebui să pierdeţi vremea cu procesul 
fiindcă neaflându-vă încă sub protecţia hatmanului, n-aţi 
putea să nu respectaţi termenele înfăţişărilor. Asta e! 

— Cum se poate? se miră Jan cu părere de rău. Să lăsăm 
nepedepsită nedreptatea acestei porumbiţe? 

— Păi voi credeţi, observă preotul, că viaţa lui Marcjan 
Krzepecki va fi uşoară, când îl vor ameninţa infamia, 
toporul călăului sau disprețul tuturor? Asemenea trai e mai 
cumplit ca moartea şi n-aş primi pentru tot argintul de la 
Olkusz să fiu în pielea lui. 

— Şi dacă va scăpa? întrebă Marek? Tatăl lui e un mare 
şmecher şi a câştigat o sumedenie de procese. 

— Dacă va scăpa, o să-i şoptească Jacek un cuvinţel la 
ureche, când se va întoarce... Voi încă nu-l cunoaşteţi pe 
Jacek! Are ochi de fecioară, dar e mai fără primejdie să 
scoţi puii de sub ursoaică, decât să-l umileşti pe el. 

Wilczopolski, deşi tăcuse până atunci, spuse cu glas 
mohorât: 


— Jupân Krzepecki şi-a iscălit singur condamnarea şi cine 
ştie dacă va mai aştepta întoarcerea lui jupân Taczewski. 
Altceva, însă, vreau să vă spun: mai mult ca sigur că va 
încerca s-o ia cu forţa înapoi pe jupâniţă şi atunci... 

— Atunci o să vedem! îl întrerupse jupân Cyprianowicz. 
Numai să încerce! Atunci va fi altă treabă! 

Şi zăngăni ameninţător sabia în teacă, iar tinerii 
Bukojemski prinseră să scrâşnească şi să repete: 

— Să încerce! să încerce! 

Wilczopolski le aduse aminte: 

— Numai că domniile voastre o să plecaţi la război... 

— Ne descurcăm noi într-un fel! îl linişti preotul 
Woynowski. 

Venirea chelarului le întrerupse discuţia. Aducea legăturile 
cu lucrurile jupâniţei, faptă care îi dăduse destulă bătaie de 
cap. Jupâniţele Krzepecki încercaseră să-l oprească şi 
voiseră să-şi trezească fratele, ca să nu-l lase să ia nimic. 
Dar nu putuseră să-l trezească, iar şleahticul le convinsese 
că trebuie să le ia şi spre binele lor, deoarece altminteri vor 
fi acuzate de jefuirea avutului altuia şi duse la judecată. 
Femei fiind şi recunoscând legea, se înspăimântaseră şi-l 
lăsaseră să le ia. Chelarul era de părere, de asemenea, că 
Marcjan se va strădui s-o readucă pe jupâniţă acasă, dar nu 
credea că va recurge dintr-o dată la forţă. 

— Nu-i va îngădui să o facă bătrânul Krzepecki remarcă, 
fiindcă el înţelege a ce miroase raptus puellae(115) Nu ştie 
încă nimic din cele întâmplate, dar eu o să trec pe la el şi o 
să-i înfăţişez toată tărăşenia, şi asta din două motive: întăi, 
ca să-şi ţină feciorul în frâu, iar în al doilea rând, pentru că 
nu vreau să fiu la Betczaczka mâine, când se va trezi jupân 
Marcjan şi va afla că eu am ajutat-o pe jupâniţă să fugă. S- 
ar năpusti asupra mea şi atunci unuia dintre noii s-ar putea 
întâmpla o nenorocire. 

Jupân Serafin şi preotul Woynowski lăudară prevederea 
chelarului şi văzând că au de-a face cu un om binevoitor, iar 
pe deasupra cu mai multă experienţă, ce slujise la mai mulţi 


stăpâni şi cunoştea şi legile, îl poftiră să chibzuiască 
împreună. Aşadar, avură loc două consfătuiri, pentru că a 
doua o ţinură în odaia lor jupânii Bukojemski. 

Jupân Cyprianowicz, ştiind cum putea să le înfrâneze 
pornirile bătăioase şi să-i ţină acasă, le trimese un urcior 
pântecos cu vin de un an, pe care-l aşezară la mijloc şi 
începură să bea. Erau înduioşaţi şi li se perindau prin faţa 
ochilor întâmplările acelei nopţi, când jupâniţă Sieninska 
venise pentru prima dată la Jedlinka. Îşi aduseră aminte 
cum o îndrăgiseră numaidecât şi cum se certaseră din 
cauza ei, cum i-o oferiră unanimitate lui Stanistaw 
Cyprianowicz sacrificându-şi pe altarul prieteniei propriile 
pofte. 

În sfârşit, Mateusz sorbi din vin, îşi sprijini capul în mâini, 
oftă şi spuse: 

— Jacek a petrecut atunci toată noaptea în copac, ca o 
veveriţă. Cine putea ghici că Dumnezeu i-a hotărât-o tocmai 
lui? 

— Iar nouă ne-a poruncit să rămânem tot orfani, adăugă 
Marek. 

— Mai ţineţi minte, întrebă Lukasz, cum s-a luminat toată 
casa? Nici o sută de lumânări aprinse nu ar fi făcut atâta 
lumină. lar ea, ba se ridica, ba se aşeza, zâmbind mereu... 
Hai să bem şi acum pentru dorul nostru neostoit. 

Sorbiră din nou, apoi Mateusz lovi cu pumnul în masă şi 
strigă: 

— Ehei, dacă nu l-ar fi iubit atât pe Jacek ăsta! 

— Ei şi? se burzului Jan, tu crezi că s-ar îndrăgosti 
numaidecât de tine? Ia uitaţi-vă la el, fercheşul! 

— Bine că eşti tu mai breaz! i-o reteză Mateusz. 

Era gata de sfadă, dar Lukasz, deşi mare amator de 
ceartă, încercă să-i împace: 

— Nu e nici pentru tine, nici pentru tine, nu e pentru nici 
unul dintre noi. Altul o va căpăta şi o va duce înaintea 
altarului. 

— Iar noi ne vom alege cu jalea şi lacrimile, sfârşi Marek. 


— Atunci, măcar să ţinem unul la altul. Pe noi nu ne 
iubeşte nimeni, nimeni... 

— Nimeni, nimeni! repetară cu schimbul, amestecându-şi 
vinul cu lacrimile. 

— lar ea doarme acolo... interveni Jan deodată. 

— Doarme sărmana! repetă Lukasz, ca o floricică retezată 
de coasă, ca oiţa sfârtecată de lupul neruşinat. Fraţilor, 
oare pe lupul ăsta nu-lva trage nimeni nici măcar de păr? 

— Nu e cu putinţă! strigară Mateusz, Marek şi Jan. 

Şi iarăşi începură să fiarbă de mânie. Pe măsură ce beau, 
scrâşneau tot mai des, când unul, când altul şi izbeau cu 
pumnul în masă. 

— Am o idee! se sumeţi cel mai mic. 

— Spune-o numaidecât! 

— Uite ce e! l-am făgăduit lui jupân Cyprianowicz că n-o 
să-l vătămăm pe „Retevei”, nu-i aşa? 

— Aşa-i, dar nu mai întreba atâta şi vorbeşte! 

— Totuşi, trebuie s-o răzbunăm pe jupâniţă noastră. 
Bătrânul Krzepecki o să vină aici să-l roage pe jupân 
Cyprianowicz să i-o de-a de bună voie. Mai ştiu, însă, că nu 
va dobândi nimic. 

— Nu va dobândi, nu va dobândi! 

— Voi ce credeţi? Nu va ieşi Marcjan în întâmpinarea 
bătrânului să-l întrebe dacă a făcut ceva? 

— Cum te văd şi cum mă vezi, aşa se va întâmpla. 

— Ei bine, la jumătatea drumului dintre Betczaczka şi 
Jedlinka este o smolărie, nu prea departe. Ce-ar fi să-l 
aşteptăm pe Marcjan acolo...? 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pst! Tăcere! 

— Sst! 

Cercetară încăperea cu privirile, deşi ştiau că sânt singuri, 
şi începură să şopocăiască. Vorbiră aşa îndelung, când mai 
tare, când mai încet, în sfârşit, feţele li se luminară, dădură 
vinul de duşcă, se îmbrăţişară unul pe altul şi ieşiră tiptil 
afară pe poartă, încălecară şi porniră scară lângă scară 


până la drumul mare. Abia acolo Jan, cel mai în vârstă, luă 
comanda asupra lor şi porunci: 

— Eu şi Marek ne îndreptăm îndată spre smolărie, iar voi 
aduceţi butoiul înainte de a se lumina de ziuă. 

CAPITOLUL XXIV. 

Bătrânul Krzepecki, conform prevederilor chelarului, sosi 
la Jedlinka a doua zi după amiază. Împotriva tuturor 
aşteptărilor, avea o înfăţişare atât de veselă şi cumsecade, 
că jupân Cyprianowicz care, dormind de obicei puţin după 
masa de prânz, era cam somnoros, se trezi de uimire la 
vederea lui. Vulpea bătrână începu aproape din prag să 
vorbească despre prietenia dintre vecini şi despre cât de 
mult l-ar fi bucurat la vârsta lui vizitele lui jupân 
Cyprianowicz; mulţumi pentru primirea ospitalieră şi abia 
după ce luă sfârşit schimbul de politeţuri, trecu la obiect. 

— Vecine şi binefăcătorule, încercă, am venit cu 
închinăciunea de cuviinţă, dar totodată cum socot că 
trebuie să fi ghicit, şi cu o rugăminte; având în vedere 
vârsta mea, gândesc că voi găsi ascultare. 

— Domnia ta, îţi îndeplinesc cu bucurie orice rugăminte 
îndreptăţită, răspunse jupân Serafin. 

Bătrânul Krzepecki îşi frecă mâinile: 

— Am ştiut eu! Am ştiut dinainte! Deie Domnul să am 
întotdeauna de-a face cu o minte înţeleaptă! Toate se 
rânduiesc dintr-o dată. De aceea, i-am spus fiului meu: 
„Lasă totul în seama mea! Dacă-i vorba de jupân 
Cyprianowicz, totul se va sfârşi cu bine, pentru că un 
asemenea om, nu numai înţelept, dar şi vrednic, nu se mai 
află prin împrejurimi”. 

— Mă măguleşti prea mult, domnia ta. 

— Da' de unde, spun chiar prea puţin!... Să revenim însă 
la oile noastre. 

— Să revenim. 

Un timp, bătrânul Krzepecki tăcu, de parcă şi-ar fi căutat 
cuvintele molfăind numai din fălci şi unindu-şi astfel bărbia 


cu nasul, în sfârşit, zâmbi vesel, îşi puse mâna pe 
genunchiul lui jupân Serafin şi începu: 

— Binefăcătorule... ştii că ne-a fugit un sticlete din colivie. 

— Ştiu. Se pare că a fugit, de frica pisicii. 

— Mai mare plăcerea să stai de vorbă cu asemenea 
oameni! exclamă bătrânul, frecându-şi mâinile, asta mai zic 
şi eu glumă! Preotul Tworkowski o să crape de invidie, pe 
legea mea! 

— Ascult, domnia ta... 

— Uite, ad rem1116) şi de-a dreptul: am dori să luăm 
sticletele înapoi. 

— De ce nu? 

Jupân Krzepecki îşi mişcă o dată, de două ori bărbia spre 
nas, îngrijorat că treaba merge prea lesne. Cu toate 
acestea, bătu din palme şi strigă cu o bucurie prefăcută: 

— Atunci, treaba-i ca şi terminată! Fie ca astfel de oameni 
să se nască şi din piatră! 

— Cu mine-i terminată, răspunse jupân Serafin. Numai că 
trebuie să întrebi şi păsărică dacă vrea să se întoarcă, iar 
asta nu e cu putinţă astăzi, fiindcă fiul domniei tale a strâns- 
o atât de tare de gât, că abia mai răsuflă... 

— E bolnavă? 

— Întocmai, zace în pat. 

— Nu se preface cumva? 

Chipul lui jupân Serafin se posomori dintr-o dată: 

— Domnia ta, hai să vorbim serios. Marcjan, feciorul 
domniei tale, nu s-a purtat ca un om vrednic, şi şleahtic cu 
jupâniţa Sieniiska, iar domnia ta ai o grea vină în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că ai lăsat-o pe biata fată 
în mâinile unui neruşinat atât de cumplit 

— Nu e nici fărâmă de adevăr în tot ce trăncăneşte ea! 
strigă Krzepecki. 

— Cum adică, doar domnia ta nu ştii ce spune, cum poţi să 
te împotriveşti? De altminteri, nu spune ea, ci vânătăile şi 
urmele loviturilor, pe care chelăreasa mea le-a văzut pe 
trupul ei tânăr, iar cât despre Marcjan, toţi slujitorii de la 


Belczaczka au văzut mai întâi strădaniile deşuchiate, apoi 
cruzimea lui şi sânt gata să depună mărturie. Wilczopolski e 
la mine şi astăzi va pleca la Radom să-i povestească 
preotului Tworkowski ce s-a întâmplat. 

— Bine, dar domnia ta mi-ai făgăduit că-mi dai fata înapoi. 

— Nu, ţi-am spus doar că n-o voi opri. Vrea să se întoarcă, 
bine! Vrea să rămână la mine, tot bine! Domnia ta, nu-mi 
cere să-i refuz sărmanei o bucată de pâine şi adăpost în 
casa mea. 

Fălcile bătrânului Krzepecki începură să se mişte iarăşi. 
Tăcu un răstimp, apoi zise: 

— Domnia ta ai şi n-ai dreptate. Să refuzi pâine şi adăpost 
unei orfane, nu ar fi o faptă demnă, dar cumpăneşte şi 
domnia ta, ca un om cu scaun la cap; una e să te arăţi 
ospitalier şi alta să sprijini răzvrătirea împotriva autorităţii 
părinteşti. Ţin şi eu din toată inima la Tecka mea, dar cu 
toate astea se mai întâmplă uneori să-i dau câte o palmă. 
Deci ce-i de făcut? Ori de câte ori, dojenită de mine, ar fugi 
la domnia ta, nu mi-ai îngădui s-o iau înapoi şi ai lăsa totul la 
vrerea ei? Gândeşte-te, domnia ta... Ce rânduială ar mai fi 
pe lume, dacă femeile ar face ce poftesc? Până şi cele 
căsătorite, deşi mai în vârstă, trebuie să se supună 
bărbatului şi să-i asculte poruncile, darămite o fătucă 
necoaptă, când e vorba de tutorele şi părintele ei? 

— Jupâniţă Sieninska nu e fiica domniei tale, nu-ţi este nici 
măcar rudă. 

— Dar am preluat grija asupra ei de la jupân Pagowski. 
Dacă ar fi pedepsit-o el, fără îndoială că n-ai fi avut nimic de 
spus; aşa că la fel stau lucrurile cu mine şi cu fiul meu, 
căruia i-am încredinţat conducerea Betlczaczkai. Ce să-i 
faci? Cineva trebuie să conducă şi să aibă dreptul de a 
pedepsi! Nu neg că Marcjan, tânăr şi viforos cum este, 
poate că a întrecut măsura, mai ales dacă fata s-a arătat 
nerecunoscătoare. Dar asta mă priveşte pe mine! Am să 
cercetez, am să judec şi am să pedepsesc, pe fată, însă, tot 


trebuie s-o iau înapoi. Mă rog de iertare, dar cred că nici 
regele n-ar avea dreptul să mă împiedice în vreun fel. 

— Domnia ta vorbeşti ca la tribunal, răspunse jupân 
Cyprianowicz, şi nu neg că ai aparențele de partea domniei 
tale. Dar una este aparenţa şi una este adevarul curat. Eu 
nu vreau să te împiedic cu nimic, îţi aduc doar la cunoştinţă 
părerea oamenilor, de care te sfătuiesc să ţii seama şi 
domnia ta. Puțin îţi pasă domniei tale de jupâniţă Sieniiska 
şi de ocrotirea ei, bănuieşti, însă că preotul Tworkowski 
păstrează un testament în folosul fetei şi ţi-e frică să nu 
pierzi Belczaczka o dată cu ea. Nu de mult, l-am auzit pe un 
vecin spunând: „Dacă n-ar fi fost nesiguranța asta, ei ar fi 
alungat-o cei dintâi din casă, fiindcă aceşti oameni nu-l 
respectă nici pe Dumnezeu”. Îmi vine greu să-ţi spun aceste 
lucruri în casa mea, dar se cuvine să le ştii. 

În ochii bătrânului Krzepecki luciră văpăi de mânie, dar se 
stăpâni şi răspunse cu gasul liniştit, deşi cam nesigur: 

— E, răutatea omenească, nimic altceva, iar la asta se 
adaugă josnicia şi prostia. Păi cum? Voiam să izgonim fata 
cu care Marcjan vrea să se însoare? Gândeşte-te şi domnia 
ta, pentru Dumnezeu! Una nu se leagă cu cealaltă. 

— Lumea zice altfel: dacă se va arăta că Betlczaczka e pe 
numele ei, Marcjan se va căsători cu ea, iar dacă nu, atunci 
o va ruşina. Eu nu sânt conştiinţa nimănui, repet numai ce 
se vorbeşte, adăugând de la mine doar că fiul domniei tale a 
ameninţat-o într-adevăr cu ruşine. Asta o ştiu sigur şi 
domnia ta, care-l cunoşti pe Marcjan şi poftele-i scârboase, 
ştii de asemenea că aşa a fost... 

— Ştiu şi eu destule, dar nu pricep unde vrei să ajungi. 

— Unde vreau să ajung? La ce ţi-am mai spus. Dacă 
jupâniţa Sieniiska vrea să se întoarcă, atunci eu nu mai am 
nici un drept să mă împotrivesc dorinţei domniei tale şi o 
iei, dar dacă refuză, n-am s-o alung din casa mea, aşa cum i- 
am făgăduit. 

— Nu e vorba s-o alungi, ci să-mi îngădui s-o iau, tot aşa 
cum ai proceda în caz că ar fi la mijloc una din fiicele mele. 


Eu nu te rog decât să nu te împotriveşti. 

— Atunci să fie limpede! Nu voi îngădui folosirea forţei. În 
casa mea, eu sânt stăpân, iar domnia ta, care ai pomenit de 
rege, s-ar cuveni să înţelegi că acest drept nici măcar măria 
sa nu mi-l poate nega. 

Auzind asemenea cuvinte, jupân Krzepecki îşi încleştă 
pumnii, de i se înfipseră unghiile în carne, şi se miră: 

— Forţa? Tocmai de asta mă tem. În ce mă priveşte, dacă 
am avut ceva cu cineva (şi cine nu a avut de-a face cu 
răutatea omenească?), am folosit întotdeauna legea 
împotriva vinovatului, nu forţa. Se vede, însă, că nu-i 
adevărat proverbul, când spune că aşchia nu sare departe 
de copac... Uneori, sare destul de departe... Pentru binele 
şi siguranţa domniei tale, eu am vrut să sfârşesc totul în 
pace... Aici, în pădure, domnia ta eşti lipsit de apărare, iar 
Marcjan... ca părinte, mi-e greu să vorbesc aşa de fiul meu, 
n-a prea semănat cu mine... îmi este ruşine să recunosc, 
dar eu pur şi simplu nu pot garanta pentru el,. întreg 
ţinutul se teme de nesăbuinţa lui, pentru că e în stare să nu 
mai ţină cont de nimic şi are la dispoziţie cel puţin cincizeci 
de săbieri... lar domnia ta, repet, stai în pădure fără nici o 
apărare... şi te sfătuiesc să nu uiţi... Eu însumi mă tem... 

Jupân Cyprianowicz se ridică în picioare şi apropiindu-se 
de Krzepecki, îl privi în albul ochilor: 

— Domnia ta vrei să mă sperii? întrebă. 

— Eu însumi mă tem... repetă bătrânul şiret. 

Tocmai atunci, dinspre magazie şi bucătărie, răsunară 
deodată strigăte, aşa că se repeziră la fereastra deschisă şi 
la început încremeniră uluiţi. Pe uliţă, alerga într-o goană 
nebună spre poarta conacului un monstru neobişnuit, ce nu 
semăna cu nici o vieţuitoare văzută pe pământ, iar în urma 
lui, călăreau pe cai dezlănţuiţi jupânii Bukojemski, răcnind 
şi învârtindu-şi harapnicele prin aer. 

Monstrul se năpusti cel dintâi în curte, urmărit de cei 
patru fraţi, asemenea unor hăituitori ai iadului, care 
începură să-l alerge de-a lungul livezii. 


— Isuse, Mărie! se cruci jupân Cyprianowicz, Şi ieşi pe 
prispă, însoţit îndeaproape de bătrânul Krzepecki. 

Abia aici putură să vadă mai bine. Monstrul semăna cu o 
zburătoare uriaşă, dar şi cu un călăreț pe cal, deoarece 
gonea pe patru picioare şi cu o mogâldeaţă în spinare. Cal 
şi călăreț erau, însă, acoperiţi de puf şi capetele lor arătau 
ca două rotocoale de pene. Nu se putea desluşi nimic, 
fiindcă bahmetul(117) alerga ca vijelia în jurul bătăturii, 
iar jupânii Bukojemski îl ajungeau din când în când şi nu se 
zgârceau cu loviturile, înălţând vălătuci de fulgi în văzduh. 

În acest timp, monstrul răcnea ca un urs rănit, fraţii de 
asemenea, şi în larma generală se pierdeau glasurile lui 
jupân Cyprianowicz şi bătrânului Krzepecki, care strigau 
din răsputeri: 

— Staţi, pe rănile Mântuitorului, încetaţi! 

Ceilalţi, însă, goniră înainte ca apucaţii şi dădură ocol 
curţii de vreo cinci ori. De la bucătărie, din clădirile 
slujitorilor, de la grajduri, dinspre şură şi arie, se strânseră 
o mulţime de oameni şi auzind porunca: „Staţi”, strigată cu 
deznădejde de jupân Serafin, se repeziră spre caii jupânilor 
Bukojemski şi încercară să-i oprească, apucându-i de 
căpăstru şi de zăbală. În cele din urmă, bahmeţii fraţilor 
fură imobilizaţi, dar calul plin de puf le dădu mai mult de 
furcă. Fără frâu, biciuit cu harapnicele, dezlănţuit şi 
înfricoşat, se ridica în două picioare la apropierea 
oamenilor sau îi evita sărând fulgerător într-o parte, astfel 
că-l opriră abia când se pregătea să se arunce peste gard. 
Un slujitor îl apucă de smocul de păr dintre urechi, altul de 
nări şi câţiva de coamă. Cu asemenea greutate, nu mai putu 
sări gardul şi căzu pe picioarele dinainte, ce-i drept, zvâcni 
numaidecât, dar nu mai încercă să scape şi începu să 
tremure din tot corpul. 

Atunci îl dădură jos pe călăreț care, cum se arătă, nu 
căzuse pentru că avea picioarele legate pe sub burta 
calului, şi-i îndepărtară puful de pe faţă. De sub puf se ivi, 
însă, pielea acoperită cu smoală întărită, aşa că nu era cu 


putinţă să i se vadă trăsăturile. De altfel, călăreţul dădea 
slabe semne de viaţă, aşa că bătrânul Krzepecki şi jupân 
Serafin îl recunoscură abia când îl aduseră pe prispă şi 
exclamară înspăimântați: 

— Marcjan! 

— Chiar nemernicul ăsta e! adeveri, gâfâind Mateusz 
Bukojemski. L-am pedepsit puţin şi l-am adus aici, ca să 
vadă jupâniţă Sieninska şi să ştie că mai sunt şi suflete 
simţitoare pe lume. 

Jupân Cyprianowicz mai că se luă cu mâinile de păr. 

— Bătu-v-ar să vă bată cu sufletele voastre simţitoare, 
tâlharilor! 

Apoi se adresă chelăresei care, sosită o dată cu ceilalţi, îşi 
făcea la cruci fără numar, şi o zori: 

— Turnaţi-i horilcă pe gât să se trezească, şi duceţi-l în 
pat! 

Se iscă învălmăşeală. Unii se repeziră să pregătească 
patul şi apă fiartă, alţii fugiră după băutură, iar câţiva se 
apucară să-l curețe pe Marcjan de puf; bătrânul Krzepecki 
îi ajuta scrâşnind din dinţi şi repetând: 

— Trăieşte?... Nu mai răsuflă? Trăieşte! Răzbunare, 
răzbunare...! 

După care, zvâcni deodată, sări spre jupân Serafin şi 
ridicându-şi mâinile ca nişte gheare, se porni să strige: 

— Ai fost înţeles cu ei, mi-ai omorât băiatul, tâlhar 
armenesc! 

Cyprianowicz păli de moarte şi puse mâna pe sabie, dar îşi 
aduse aminte că el era stăpânul casei, iar Krzepecki 
musafirul lui, astfel că ridică două degete şi rosti: 

— Martor mi-e Dumnezeu că n-am ştiut nimic şi sânt gata 
să jur pe sfânta cruce, amin! 

— Noi vom întări, strigă Marek Bukojemski. 

lar Cyprianowicz adăugă: 

— Dumnezeu te-a pedepsit, domnia ta, pentru că m-ai 
ameninţat, pe mine, un bătrân fără apărare, cu mânia 
fiului... lată unde a ajuns! 


— Temniţa! mugi bătrânul, am să vă dau pe mâna călăului! 
Răzbunare! Dreptate! 

— Vedeţi ce-aţi făcut? întrebă jupân Serafin, întorcându-se 
spre cei patru fraţi. 

— Am spus noi că e mai bine să-l ucidem, regretă Lukasz. 

Jupâneasa Dzwonkowska aduse votca de Gdansk şi începu 
să toarne din sticlă în gura deschisă a lui Marcjan, până 
când se înecă şi deschise ochii îndată. 

Tatăl său se repezi la el. 


— Trăieşti! Trăieşti! exclamă cu o izbucnire de bucurie 
sălbatică. 

Marcjan nu era încă în stare să-i răspundă şi zăcea ca o 
cucuvea uriaşă care, nimerită de glonţ şi căzută pe spate, 
răsuflă adânc cu aripile desfăcute. Îşi recăpătă totuşi 
cunoştinţa şi o dată cu ea memoria. Privirea îi alunecă de la 
faţa tatălui său la cea a jupânului Serafin, apoi se opri 
asupra jupânilor Bukojemski şi deveni înfricoşătoare; dacă 
în inimile celor patru fraţi ar fi existat un locşor cât de mic 
pentru spaimă, s-ar fi cutremurat cu toţii din cap până în 
picioare. 

Ei, însă, înaintară un pas spre el, ca patru tauri gata să 
împungă, iar Mateusz întrebă: 

— Ce mai vrei? Nu-ţi ajunge? 


CAPITOLUL XXV. 

Câteva ceasuri mai târziu, bătrânul Krzepecki îl lua pe 
Marcjan la Betczaczka, deşi acesta nu se putea încă ţine pe 
picioare şi nu prea ştia ce se petrece cu el. Mai înainte, 
slujitorii îl spălară cu mare greutate şi-l îmbrăcară în 
rufărie curată, dar tocmai după toate aceste îngrijiri îl 
apucă o sfârşeală atât de mare, că leşină de câteva ori şi 
numai datorită băuturilor jupânesei Dzwonkowska, fierte cu 
angelică şi alte ierburi, îşi mai veni în fire. Jupân Serafin era 
de părere să urce în pat şi să mai aştepte cu plecarea până 
se va face bine, dar bătrânul Krzepecki, înverşunat nevoie 
mare, nici nu vru să audă, ca să nu trebuiască să se arate 
recunoscător faţă de un om, pe care avea de gând să-l 
cheme în judecată din cauza jupâniţei Sieninska. Porunci, 
deci, să se aştearnă paie în brişcă şi întinzându-l pe 
Marcjan pe un chilim ca în pat, plecă la Betczaczka, 
împroşcându-i cu ameninţări pe fraţii Bukojemski şi pe 
stăpânul casei. Era de-a dreptul caraghios, deoarece 
vorbind mereu de răzbunare, se vedea silit să primească 
ajutorul lui Cyprianowicz şi să împrumute de la el veşminte, 
rufărie şi fân; orbit, însă, de mânie, nu-şi mai dădea seama 


de asta, iar jupân Serafin n-avea nici el poftă de râs, fiindcă 
isprava celor patru fraţi îl îngrijora foarte mult. 

Între timp, chemat înadins printr-o scrisoare, sosi preotul 
Woynowski. Jupânii Bukojemski, ruşinaţi, nu ieşiră din odaia 
lor, aşa că jupân Cyprianowicz trebui să-i povestească tot ce 
se întâmplase, iar preotul îl ascultă cu atenţie, lovindu-se 
din când în când peste poalele sutanei, dar nu se supără 
prea mult, cum presupunea jupân Serafin. 

În cele din urmă, glăsui: 

— Dacă Marcjan va muri, va fi vai de ei, dar dacă va scăpa 
cu viaţă cum cred, bănuiesc că va prefera să se răzbune de 
unul singur decât să-i dea în judecată. 

— De ce? întrebă jupân Serafin. 

— Pentru că nu-i plăcut să ajungi de râsul întregii 
Republicii. Cu acest prilej, ar ieşi la iveală şi purtarea lui 
faţă de jupâniţa Sieniiska, ceea ce iarăşi n-ar fi spre 
onoarea lui. N-a dus o viaţă vrednică de laudă, aşa că nu i- 
ar conveni să rişte ca toţi martorii coram publico4118) să 
dezvăluie tot ce ştiu despre el. 

— Poate că ai dreptate, consimţi Cyprianowicz, dar 
vlăjganii Bukojemski nu pot să rămână nepedepsiţi pentru 
asemenea samavolnicie. 

Preotul se mulţumi să dea din mână. 

— Pe ei, oricum, nu-i poţi scoate din ale lor! 

— Cum aşa? întrebă uimit jupân Serafin, credeam că 
domnia ta vei fi foarte supărat pe ei. 

— Domnia ta, răspunse bătrânul, ai slujit în oştire mai 
puţin ca mine. Eu, însă, am văzut atâtea în viaţa mea, încât 
nu mă mai miră orice fleac. E rău că s-a întâmplat aşa şi am 
să le frec ridichea bine, dar am luat eu parte la altele şi mai 
rele, cu atât mai mult, cu cât aici e vorba de o orfană. Îţi 
spun deschis că aş fi fost mai supărat dacă Marcjan nu 
păţea nimic pentru tot ce a făcut. Nu uita, domnia ta, că noi 
am îmbătrânit, dar la tinereţe şi nouă ni se înfierbânta 
sângele. lată de ce nu pot să fiu prea aspru cu cei patru 
fraţi. 


— Neîndoielnic, totuşi s-ar putea ca Marcjan să nu mai 
ajungă ziua de mâine. 

— Totul e în puterea lui Dumnezeu, dar domnia ta ai spus 
că nu e rănit. 

— Da, dar e plin de vânătăi şi leşina mereu. 

— Atunci o să scape, leşina de slăbiciune. Trebuie totuşi să 
mă duc la ei şi să-i întreb cum a fost. 

Şi se duse. Fraţii îl primiră cu bucurie, nădăjduind că le va 
lua apărarea înaintea lui jupân Cyprianowicz. De aceea, 
începură să se certe îndată care dintre ei să povestească 
ce-au făcut şi încetară abia după ce preotul îi recunoscu 
întâietatea lui Mateusz. 

Aşadar, acesta luă cuvântul şi vorbi astfel: 

— Părinte şi binefăcătorule, Dumnezeu ştie că n-avem nici 
o vină!... Când am aflat de la jupâneasa Dzwonkowska că 
tot trupşorul orfanei e numai vânătăi, am venit în odaia asta 
atât de îndureraţi, încât dacă nu era urciorul cu vin trimis 
de stăpânul casei, ne-ar fi plesnit inimile de jale. Află, 
domnia ta, că beam şi plângeam cu rândul!... Şi ne-am mai 
gândit şi că fata se trage din neam de senatori... Se ştie 
doar că şi calul, de pildă, cu cât soiul e mai ales, cu atât 
pielea e mai subţire. Dacă biciuieşti un bidiviu de rând, nu 
se vede nimic, dar dacă loveşti un armăsar de neam nobil, 
rămâne urmă... Gândeşte-te, părinte, ce piele trebuie să 
aibă o asemenea jupâniţă pe spinare şi peste tot, ca azima, 
nu-i aşa? 

— Ce-mi pasă mie de pielea ei, răspunse preotul 
Woynowski cu asprime. Spuneţi-mi mai bine cum l-aţi prins 
pe Marcjan. 

— I-am jurat lui Jupân Cyprianowicz că n-o să-l spârcuim, 
dar am aflat că bătrânul Krzepecki va veni aici şi ne-am 
gândit că Marcjan îi va ieşi înainte la întoarcere. Atunci, ne- 
am înţeles ca doi dintre noi să aducă la smolărie un butoi 
mare cu puf de la casa pădurarului, iar ceilalţi doi au ales 
un butoi cu smoală mai groasă şi am aşteptat cu toţii lângă 
colibă. Ne uităm şi vedem că vine Krzepecki, nu-i nimic, să 


se ducă. Aşteptăm ce mai aşteptăm, până ne plictisim şi ne 
gândim dacă nu-i mai bine să ne ducem la Belczaczka, când 
deodată argatul smolarului ne dă de ştire că soseşte 
Marcjan pe drumul mare. Am ieşit şi noi şi ne-am oprit în 
calea lui: „închinăciune!” „închinăciune” „încotro?” „înainte 
prin pădure” (zice) „în paguba cui?” „în paguba (zice) sau 
în folosul... lăsaţi-mă în pace!” Şi pune mâna pe sabie. 
Atunci noi l-am înşfăcat de grumaz. Oho, nu se poate! L-am 
dat jos cât ai bate din palme de pe calul, pe care Jan l-a luat 
de frâu, şi l-am târât... A început să strige şi să dea din 
picioare, să muşte, să scrâşnească, dar noi l-am tras lângă 
cele două butoaie şi i-am spus: „Aşa, feciorule, 
nedreptăţeşti o orfană şi o ameninţi cu ruşinea, fără să te 
gândeşti la sângele ei ales; ai bătut-o şi crezi că nu-i va lua 
nimeni apărarea. Află că sânt şi inimi bune”. Şi buf cu capul 
în smoală. L-am scos şi iarăşi: „Cunoaşte că sânt şi suflete 
milostive!” Şi buf în puf. „Uite curaj!” bufa doua oară în 
smoală... „Uite cine sânt fraţii Bukojemski!” buf în puf. Am 
vrut să-l mai băgăm o dată, dar smolarul s-a pornit să ţipe 
că se îneacă; e drept, nu i se mai vedeau nici ochii şi nici 
nasul. Atunci l-am aburcat în şa şi i-am legat picioarele pe 
sub burta calului, ca să nu cadă. Am înnegrit calul cu 
funingine şi l-am presărat cu puf, apoi, deşi era destul de 
sălbatic, i-am dat bice, gonindu-l înainte. 

— Şi aşa l-aţi fugărit până aici? 

— Ca pe un animal mai deosebit, pentru că voiam s-o 
mângâiem cât de cât pe jupâniţă şi să-i arătăm prietenia 
noastră. 

— Ce să zic, bine-aţi mai mângâiat-o! Când l-a văzut pe 
fereastră, cât pe ce să moară de frică. 

— E, când se va dezmetici, se va gândi totuşi cu 
recunoştinţă la noi. Oricărui orfan îi place să se simtă 
ocrotit. 

— I-aţi făcut mai mult rău decât bine. Cine ştie dacă 
Krzepecki n-o va lua înapoi acum. 

— Cum asta? Pe legea mea! Păi ce, noi i-o dăm? 


LIA 


— Cine s-o apere după ce voi veţi fi întemnițați? 

Fraţii se speriară şi începură să se uite unii la alţii cu 
priviri îngrijorate. 

În cele din urmă, Lukasz se lovi cu palma frunte şi spuse: 

— N-o să ne închidă în turn, pentru că vom pleca înainte la 
război, dar dacă-i aşa, dacă e vorba de siguranţa jupâniţei 
Sienifiska, o să se găsească vreun mijloc. 

— Oho-ho! exclamă Marek. 

— Ce mijloc? întrebă preotul. 

— O să-i trimitem vorbă lui Marcjan, când se va însănătoşi. 
Nu scapă viu din mâinile noastre. 

— Şi dacă moare acum? 

— Atunci, ne va ajuta Dumnezeu. 

— lar voi veţi plăti cu capul! 

— Mai înainte, însă, o să-i jupuim pe turci şi Domnul Isus 
ne va răsplăti. Domnia ta să ne iei apărarea înaintea lui 
jupân Cyprianowicz. Dacă Stach era aici, ne ajuta şi el să-l 
scăldăm pe Marcjan. 

— Ei, parcă Jacek nu? întrebă Mateusz. 

— Jacek îl va scălda şi mai bine! exclamă preotul fără să 
vrea. 

— Păi vezi, părinte? 

Îi întrerupse jupân Cyprianowicz, care se vede că luase o 
hotărâre însemnată, deoarece rosti foarte grav: 

— M-am gândit la ce trebuie să facem şi uite ce mi-a venit 
în minte. Trebuie să plecăm cu toţii la Cracovia împreună cu 
jupâniţa Sieniiska. Habar nu am dacă o să-i găsim acolo pe 
feciorii noştri, fiindcă nu ştie nimeni unde vor fi steagurile şi 
ce poruncă vor avea de îndeplinit, dar trebuie să lăsăm fata 
în grija regelui sau a reginei ori dacă asta nu va fi cu 
putinţă, s-o ducem măcar la vreo mânăstire. După cum ştii, 
părinte, am hotărât să mă înrolez la anii mei bătrâni, să 
slujesc împreună cu fiul meu şi dacă aşa va vrea Dumnezeu, 
să pierim împreună. În absenţa noastră, jupâniţa nu s-ar 
afla în siguranţă nici la Radom, sub oblăduirea preotului 
Tworkowski... Domniile lor (aici arătă spre fraţii 


Bukojemski) trebuie să intre degrabă sub ocrotirea 
hatmanului. Nu se ştie ce se poate întâmpla aici... Am şi eu 
cunoscuţi la curte, pe jupânii Matczyâski, Gnifski şi 
Grothus, şi socot că-i voi convinge s-o sprijine, iar după 
aceea, voi întreba de steagul lui Zbierzchowski şi voi pleca 
îndată la fiul meu, unde-l voi vedea şi pe Jacek al domniei 
tale. Ce spui? 

— Pentru Dumnezeu! se bucură preotul Woynowski, e o 
idee grozavă. Merg şi eu cu voi!... la Jacek!... Cât despre 
jupâniţa Sieniiska, mă rog! Neamul lui Sobieski este foarte 
îndatorat faţă de magnații Sienihski. La Cracovia, se va afla 
în siguranţă şi... mai aproape... Că nici Jacek, sânt convins, 
n-a uitat-o. lar după război, va fi ce-o da Dumnezeu... O să- 
mi dea pe cineva să mă înlocuiască la parohie, iar eu am să 
merg cu voi! 

— Cu toţii la Cracovia! tunară jupânii Bukojemski cu 
înflăcărare, - Şi pe câmpul de glorie! încheie preotul. 

CAPITOLUL XXVI. 

Urmară consfătuiri legate de campanie, întrucât nu numai 
că nu se arătă nimeni împotrivă, dar până şi preotul 
Woynowski începu să caute încă un vicar la Radom. De 
altminteri, era o hotărâre mai veche, schimbată numai în 
măsura în care acum i se adăugase intenţia de a o însoţi pe 
jupâniţa Sieninska la Cracovia şi asigurarea ei împotriva 
prigoanei lui Krzepecki cu ajutorul ocrotirii regale sau al 
vreunei mânăstiri. Jupân Cyprianowicz prevăzuse că regele, 
preocupat de război, nu va avea vreme să discute despre 
treburile lor particulare, dar mai rămânea regina, iar la 
aceasta putea să găsească drumul prin dregătorii 
cunoscuţi, cei mai mulţi înrudiţi cu familiile Sieninski şi 
Taczewski. 

Existau temeri, de asemenea, ca după plecarea stăpânului 
şi a fraţilor Bukojemski, Jedlinka să fie atacată de tâlharii lui 
Krzepecki şi marea avuţie de la conac, lucruri şi argintărie, 
să fie jefuită. Cu toate că Wilczopolski făgăduise că se va 
apăra împreună cu slujitorii şi pădurarii şi nu va îngădui 


nimănui să se atingă de nimic, jupân Serafin duse totuşi 
argintăria la Radom şi o lăsă la mânăstirea bernardinilor, 
unde avea mai de mult sume însemnate; nu voia să le ţină la 
conacul aflat în mijlocul pădurii Kozienice. 

Până una-alta, jupân Serafin asculta cu luare aminte veşti 
de la Betczaczka, fiindcă multe depindeau de ele. Dacă 
Marcjan ar fi murit, toată răspunderea ar fi căzut asupra 
fraţilor Bukojemski; în caz contrar, exista speranţa că nu va 
avea loc nici un proces, întrucât era greu de presupus că 
Krzepecki se va face de bunăvoie de râsul lumii. Jupân 
Cyprianowicz credea mai degrabă că bătrânul şleahtic nu-i 
va da pace din pricina jupâniţei Sieniiska; se gândea totuşi 
că atunci când orfana se va afla în grija regelui, judecata şi 
zâzania nu-şi vor mai avea rostul. 

La Jedlinka, se aflase deci prin mijlocirea chelarului că 
îndârjitul Krzepecki, tatăl, fusese la Lublin, dar zăbovise 
puţin acolo. 

Cât despre Marcjan, în prima săptămână după cele 
întâmplate, boli din greu, cei din jur temându-se că smoala 
înghițită îl va îneca sau îi va astupa măruntaiele. În 
săptămâna a doua, se simţi totuşi mai bine. E drept, nu 
cobori din pat, pentru că nu se putea ţine pe picioare, 
oasele îl dureau cumplit şi în summo grado farigatus 
erat(119) dar începu să profere blesteme la adresa 
bătăuşilor Bukojemski şi să se bucure la gândul răzbunării. 
Într-adevăr, după ce se scurseră două săptămâni, porniră 
să se adune la Betlczaczka ciracii din ceata de la Radom; tot 
felul de haimanale cu săbiile agăţate de frânghii de cânepă, 
în cizme găurite şi cu burţile supte, veşnic flămânzi şi 
însetaţi. Marcjan se tot sfătuia cu ei şi punea ceva la cale nu 
numai împotriva fraţilor Bukojemski şi a lui jupân 
Cyprianowicz, ci şi a jupâniţei Sienihska, pe care nu şi-o 
amintea fără să scrâşnească. Născocea asemenea măscări 
la adresa ei, încât tatăl său se văzu nevoit să-l prevină că 
asta mirosea a temniţă. 


Ecourile acestor uneltiri şi ameninţări ajungeau la 
Jedlinka, producând impresii diferite asupra celor de la 
conac. Jupân Serafin, om de mare curaj, dar şi cumpănit, 
era puţin neliniştit din pricina lor, mai ales când se gândea 
că vrăjmăşia acestor oameni răi şi primejdioşi avea să se 
răsfrângă acum şi asupra fiului său. Preotul Woynowski, 
având sângele mai viforos, se înfurie şi prevestea că cei doi 
cârcotaşi vor sfârşi rău. În acelaşi timp, deşi câştigat cu 
totul de partea jupâniţei, se adresa din când în când lui 
jupân Cyprianowicz şi celor patru fraţi şi le spunea: 

— Cine a iscat războiul troian? Mulier! Care-i întotdeauna 
pricina bătăliilor şi a certurilor? Mulier! Şi acum tot aşa e! 
Vinovată sau nevinovată, dar mulier! 

Jupânii Bukojemski, însă, îşi băteau joc de primejdia ce-i 
ameninţa pe toţi din partea lui Marcjan, ba chiar îşi 
făgăduiau să se veselească de minune cu acest prilej. Fură 
preveniţi totuşi de mai multe ori cu toată seriozitatea. 
Jupânii Sulgostowski, Silnicki, Kochanowski şi alţii, revoltați 
cu toţii împotriva lui Marcjan, veniră pe rând la Jedlinka, 
vestind că şleahticul fără astâmpăr îşi adună ceata, 
angajând până şi pe hoţii de drumul mare. 

Se oferiră să-i ajute, dar fraţii refuzară şi Lukasz, care 
vorbea cel mai adesea în numele lor, îi răspunse astfel o 
dată lui Rafal Silnicki, când acesta îl conjura să se păzească: 

— Oho! nu strică să mai facem câteva exerciţii şi să ne mai 
dezmorţim braţele, înainte de război, fiindcă am cam 
ruginit pe la încheieturi. Belczaczka nu-i o fortăreață, de 
aceea, Marcjan să se gândească mai bine la el, pentru că 
cine ştie ce-ar putea să i se întâmple, iar dacă vrea să se 
arate nerecunoscător faţă de noi, mă rog, n-are decât să 
încerce! 

Jupân Silnicki îl privi puţin uimit şi răspunse: 

— Să se arate nerecunoscător? Toate ca toate, dar 
recunoştinţă nu cred că vă datorează. 

Lukasz se revoltă sincer mirat: 


— Cum nu ne datorează? Nu puteam să-l facem bucățele? 
Cine l-a născut? O dată jupâneasa Krzepecka şi o dată 
modestia noastră, dar dacă se va bizui numai pe asta, 
domnia ta să-i spui că se înşeală. 

— Şi mai adaugă că o va vedea pe jupâniţa Sieniiska, i se 
alătură Marek, când îşi va vedea urechile. 

Iar Jan încheie: 

— De ce nu? Nu-i greu să-ţi vezi urechile tăiate. 

Cu acestea, discuţia luă sfârşit. Fraţii i-o repetară 
jupâniţei, ca s-o liniştească. Ceea ce era de prisos, pentru 
că jupâniţa nu era fricoasă din fire, iar pe deasupra, la 
Betczaczka se temuse de bună seamă de Marcjan, dar la 
Jedlinka era convinsă că n-o ameninţă nici o primejdie. 
Văzându-l pe fereastră a doua zi după venirea la Jedlinka pe 
Marcjan plin de puf, fugărit de harapnicele fraţilor 
Bukojemski ca o fiară monstruoasă, după primele clipe de 
înfricoşare, amestecate cu uimire şi chiar cu milă, căpătase 
o încredere atât de mare în puterea celor patru fraţi, că nu 
mai era în stare să-şi închipuie că exista cineva care să nu 
se teamă de ei. Marcjan trecea drept un om periculos şi un 
ucigaş şi uite ce făcuseră cu el. Nu-i vorbă, cândva Jacek îi 
vătămase pe toţi, dar acum Jacek era, în ochii ei mai presus 
de oamenii obişnuiţi, iar înainte de plecare i se arătase într- 
o lumină necunoscută până atunci, aşa că nu mai ştia nici ea 
cu cine să-l compare. Felul cum vorbeau despre el jupânii 
Bukojemski, Cyprianowicz şi preotul Woynowski, cel din 
urmă îl pomenea de cele mai multe ori, îi întăriseră 
admiraţia faţă de acest prieten din copilărie, odinioară atât 
de apropiat, iar acum schimbat şi departe. Îi întăriseră şi 
dorul de el, şi simţământul acela dulce, mărturisit într-o 
clipă de emoție preotului, şi zăvorit apoi din nou în adâncul 
inimii, aidoma perlei în scoică. 

Pe de altă parte, nutrea convingerea nezdruncinată de 
nimic că trebuie să se întâlnească, ba chiar că-l va vedea 
curând. Şi pentru că fugise din casa lui Krzepecki, simţindu- 
se ocrotită de oameni binevoitori, această siguranţă se 


transformase într-un izvor de încredere şi bucurie. Se 
însănătoşise, redevenise veselă şi îmbobocise iarăşi ca o 
floare primăvara. Împrăştia lumină în toată casa. Îi 
subjugase cu totul pe jupâneasa Dzwonkowska, pe jupân 
Cyprianowicz şi pe fraţii Bukojemski. Era mereu peste tot şi 
oriunde se arăta năsucul ei cârn şi-i luceau cu veselie ochii 
tineri, bucuria şi zâmbetul apăreau pe chipurile tuturor. Se 
temea puţin de preotul Woynowski, deoarece avea impresia 
că în mâinile lui se aflau soarta ei şi a lui Jacek. Îl privea, de 
aceea, cu oarecare umilinţă, dar şi el, având o inimă bună şi 
moale ca ceara pentru toate vieţuitoarele Domnului, o 
îndrăgise nespus, ba chiar mai mult, cunoscând-o mai de 
aproape, deşi uneori îi zicea dumbrăveancă şi veveriţă, 
fiindcă „apărea şi dispărea într-o clipită”, o preţuia tot mai 
mult pentru sufletul ei curat. 

După ce-i dezvăluise taina inimii, parcă în puterea unei 
înţelegeri, nu mai vorbiseră niciodată de Jacek. Intuiau 
amândoi că era un „subiect delicat”. Nici jupân Serafin nu 
vorbea cu ea niciodată despre el faţă de lume, în schimb, 
între patru ochi, nu pregeta deloc şi când o dată îl întrebă 
dacă se va întâlni cu fiul său la Cracovia, bătrânul îi 
răspunse şi el cu o întrebare: 

— Dar domnia ta nu ţi-ai dori să vezi pe cineva acolo? 

Credea că fata va scăpa printr-o glumă, dar pe chipul ei 
înflorit se aşternu o umbră de tristeţe şi răspunse cu 
gravitate: 

— Aş vrea să-mi cer cât mai repede iertare de la cel pe 
care l-am nedreptăţit... 

Cyprianowicz se uită la ea cu duioşie, după un răstimp, 
însă, se vede că-i venise alt gând, deoarece o mângâie pe 
obrăjorul rumen şi-i spuse: 

— E, ai şi cu ce să-l răsplăteşti, nici regele n-ar face-o mai 
bine! 

Auzindu-l vorbind în acest fel, fecioara îşi cobori ochii şi 
rămase stânjenită înaintea lui, frumoasă şi îmbujorată ca 
aurora dimineţii. 


CAPITOLUL XXVII. 

Pregătirile de plecare se apropiau de sfârşit. Slujitorii 
fuseseră aleşi cu grijă, oameni puternici, sănătoşi şi cu 
capul pe umeri. Armele, caii, carele şi briştele, erau gata. 
Nu fură uitaţi nici ogarii care pe drum mergeau pe sub 
căruţe, cu ajutorul cărora aveau să prindă vulpi şi iepuri la 
popasuri. Pregătirile şi rezervele însemnate o uimiră pe 
jupâniţa Sieninska. Nu credea că plecarea într-o campanie 
presupunea atâta alergătură şi ghicind că totul se face 
pentru siguranţa ei, se apucă să-l iscodească pe jupân 
Serafin. 

lar acesta, ca un om prevăzător şi cu experienţă, îi 
răspunse la întrebare după cum urmează: 

— Neîndoielnic că avem în vedere şi persoana ta, întrucât 
socotesc că Marcjan nu se va da în lături să ne facă vreun 
pocinog. Ai auzit şi tu că adună haimanale, uneltind şi bând 
împreună. Ar fi o ruşine pentru noi, dacă i-am îngădui să te 
smulgă din mâinile noastre. Ce-o fi, o fi, dar chiar dacă ar 
trebui să pierim cu toţii, musai să ajungi nevătămată la 
Cracovia. 

Jupâniţa îi sărută mâna, spunându-i că nu merită să-şi rişte 
viaţa pentru ea, dar el se mulţumi să dea numai din mână: 

— N-am mai cuteza să ne arătăm în lume şi pe urmă, s-a 
întâmplat că una se împacă de minune cu alta, întrucât nu-i 
de ajuns să pleci la război, ci trebuie să te şi pregăteşti cum 
se cuvine. Tu te miri că fiecare dintre noi va lua câte trei- 
patru cai şi slujitori, dar află că la război, calu-i temelia. 
Mulţi se prăpădesc din cauza marşurilor, a trecerii râurilor, 
a mlaştinilor sau prin locurile de tabără. Şi atunci, ce te 
faci? Cumperi la repezeală alt cal cu tot felul de vitia1 120) 
şi năravuri, care te lasă când ţi-e lumea mai dragă. De 
aceea, cu toate că şi fiul meu şi Jacek Taczewski au plecat 
cu convoaie costisitoare de cai şi merinde, ne-am gândit că 
nu e rău să le mai ducem câte un fugar de soi pentru 
fiecare. Preotul Woynowski, un cunoscător neîntrecut, a 
cumpărat ieftin de la jupân Podlodowski, un asemenea 


bidiviu turcesc pentru Jacek, că nici hatmanul nu s-ar 
ruşina să-l încalece. 

— Şi pe care l-ai hotărât pentru feciorul domniei tale? se 
interesă jupâniţa. 

Jupân Cyprianowicz se uită la ea, clătină din cap, zâmbi şi 
răspunse: 

— Preotul Woynowski are totuşi dreptate în ce spune 
despre femei. Oricât ar fi de cumsecade diavoliţa, tot 
vicleană rămâne. Întrebi care-i calul pentru fiul meu, iar eu 
îţi răspund: al lui Jacek e cel roib cu săgeată în frunte şi 
chişiţa stângă din spate albă. 

— Domnia ta vrei să mă necăjeşti! exclamă jupâniţa. 

Şi pufnind ca o pisică, se învârti pe călcâie şi plecă. În 
aceeaşi zi, însă, dispărură miezurile chiflelor şi sarea din 
solniţe, iar în cea următoare, Lukasz Bukojemski văzu un 
lucru de pomină: la fântâna din curte, roibul lui Jacek îşi 
ţinea nările ascunse în mânuţele jupâniţei Sieninska, iar 
când după aceea îl duseră la grajd, se uită de câteva ori 
după ea, arătând printr-un nechezat scurt că-i ducea dorul. 
Jupân Lukasz nu putu s-o întrebe de pricina acestei 
„prietenii”, întrucât era prins cu încărcarea carului, aşa că 
abia după amiază se apropie de fată cu ochii plini de 
încântare şi grăi: 

— Ai băgat de seamă, jupâniţă? 

— Ce anume? întrebă jupâniţă. 

— Că până şi un cal e în stare să deosebească un 
marţipan... 

Uitând că el o văzuse de dimineaţă şi observându-i 
încântarea din ochi, îşi înălţă sprincenele a mirare şi 
întrebă: 

— La cine te gândeşti, domnia ta? 

— La cine? repetă Bukojemski, la calul lui Jacek. 

— Aha, la cal...! 

Izbucni în râs şi fugi de pe prispă în încăperea ei, iar el 
rămase uimit şi puţin descumpănit, neînţelegând de ce 
fugise şi de ce se înveselise aşa deodată. 


Se scurse încă o săptămâna şi pregătirile luară sfârşit, dar 
jupân Cyprianowicz nu se grăbea. Amâna de pe o zi pe alta, 
îndrepta ici şi colo câte ceva, se plângea de căldură, iar în 
cele din urmă, se îngrijoră de-a binelea. Jupâniţa aştepta şi 
ea să plece. Fraţii Bukojemski începură să-şi piardă 
răbdarea, în sfârşit, preotul Woynowski declară că orice 
întârziere însemna doar pierdere de vreme. 

Jupân Serafin răspunse astfel la îndemnurile lor: 

— Am primit veste că regele n-a ajuns încă la Cracovia şi 
nici nu va ajunge curând. Între timp, oştirea se va strânge 
acolo, dar nu toată şi nu se ştie când. L-am rugat pe 
Stanistaw să-mi trimită în fiecare lună un slujitor cu o 
scrisoare, în care să-mi arate desluşit unde se află steagul, 
încotro se îndreaptă şi cine îl conduce. Dar uite că au trecut 
şapte săptămâni fără nici o veste. Aştept scrisoare de la o zi 
la alta şi de aceea zăbovesc atâta; aflaţi că sânt chiar puţin 
îngrijorat. Să nu vă închipuiţi că-i musai să-i găsim la 
Cracovia. Ba s-ar putea întâmpla să nu se ducă deloc acolo. 

— Păi de ce? Întrebă neliniştită jupâniţa Sieninska. 

— Fiindcă steagurile nu trebuie să treacă neapărat prin 
Cracovia. Fiecare poate pleca direct la locul de tabără, iar 
jupân Zbierzchowski nu ştiu unde-i acum. Dacă a fost trimis 
pe undeva la hotarul Sileziei sau la oştirea marelui hatman, 
ce vine dinspre Ucraina? Nu de puţine ori, se întâmplă ca 
înainte de război steagurile să fie mutate din loc în loc, ca 
să se înveţe cu marşurile. În şapte săptămâni, puteau să 
primească tot felul de porunci, despre care Stanistaw se 
cuvenea să mă anunţe. Sunt îngrijorat că n-a făcut-o, 
pentru că este ştiut că în locurile de popas au loc adesea 
certuri şi dueluri. Dacă s-a întâmplat ceva! La urma urmei, 
chiar dacă n-ar fi nimic, tot trebuie să aflăm unde este 
steagul şi încotro va porni. 

Se întristară cu toţii, iar preotul Woynowski observă: 

— Steagul nu este un ac sau un nasture de la contăş, greu 
de găsit prin iarbă după ce s-a rupt. Domnia ta nu trebuie 


să-i duci grija. Oricum, la Cracovia vom afla mai multe decât 
la Jedlinka. 

— Dar în acest fel, putem să ne încrucişăm cu scrisoarea. 

— Lasă-i poruncă lui Wilczopolski s-o trimită după noi. Asta 
e, iar în acest timp, la Cracovia, o să căutăm un adăpost 
sigur pentru jupâniţa Sieninska şi când va trebui să plecăm, 
vom avea mâinile slobode. 

— Ai dreptate! Ai dreptate! 

— Atunci, eu zic aşa! Dacă nu primim nimic până mâine, 
pornim seara spre Radom, pe răcoare, apoi mai departe la 
Kielce, Jedrzejw şi Miechow. 

— N-ar fi mai bine să plecăm la Radom poimâine în 
revărsatul zorilor, ca să nu trecem noaptea prin pădure şi 
să nu cădem în vreo capcană întinsă de Krzepecki? 

— A, nu face nimic! Mai bine să mergem pe răcoare! îşi 
dădu cu părerea Mateusz Bukojemski. Dacă vor să ne 
atace, pot s-o facă şi ziua, şi noaptea, căci acum nopţile sânt 
senine şi luminoase. 

Spunând acestea, începu să-şi frece mâinile mulţumit, iar 
ceilalţi trei fraţi îi urmară pilda numaidecât. 

Preotul Woynowski avea, însă, alt gând. El se îndoia că 
şleahticii Krzepecki îi vor ataca în văzul lumii. „Poate că 
Marcjan ar fi în stare, dar bătrânul e prea iscusit şi ştie 
prea bine ce înseamnă şi cum se pedepseşte raptus puellae. 
În sfârşit, faţă de puterea lor, nici Marcjan nu putea fi sigur 
că va învinge, atrăgându-şi, în schimb, neîndoielnic asupră-i 
mânia şi răzbunarea lui Jacek şi Stanistaw”. 

Cuvintele preotului stricară bucuria fraţilor Bukojemski, 
dar îi mângâie Wilczopolski care se arătă împotrivă; clătină 
din cap, izbi cu picioru-i de lemn în podea şi-i preveni: 

— Chiar dacă până la Radom şi mai departe, până la Kielce 
şi Miechow, nu veţi păţi nimic, nu trebuie să neglijaţi nici o 
măsură de prevedere, fiindcă drumul trece prin pădure şi 
eu, cunoscându-l bine pe tânărul Krzepecki, sânt sigur că 
diavolul ăsta va pune ceva la cale. 

CAPITOLUL XXVIII. 


În sfârşit, sosi şi ziua plecării. Convoiul porni de la Jedlinka 
în zori, pe o vreme frumoasă şi în mare număr de oameni şi 
cai. Afară de caleaşca învelită în tablă şi tapiţată cu piele, 
pregătită pentru jupâniţă Sienihska, jupâneasa 
Dzwonkowska şi preotul Woynowski, în cazul când vechea 
cicatrice l-ar fi supărat ieşiră pe poartă trei brişte foarte 
încărcate trase de câte patru cai şi însoţite fiecare de câte 
trei slujitori, başca vizitiul. În urma lui jupân Serafin 
Cyprianowicz, şase flăcăi călare, îmbrăcaţi în veşminte de 
culoarea turcoazei, duceau caii de rezervă. Preotul avea 
doi, iar jupânii Bukojemski câte doi de om, afară de un 
pădurar, care avea grijă de căruţa cu lucruri; aşadar, 
porniră la drum lung, treizeci şi patru de oameni cu toţii, 
bine înarmaţi cu săbii şi pistoale. Adevărat, în cazul unui 
atac, zece-cincisprezece dintre ei nu puteau să ia parte la 
apărare, deoarece trebuiau să supravegheze carele şi caii, 
dar şi aşa jupânii Bukojemski erau convinşi că fiind atât de 
mulţi, ar străbate lumea întreagă şi nici o ceată de trei- 
patru ori mai mare nu le-ar fi căutat pricină fără primejdie. 
O bucurie atât de uriaşă le înflăcăra inimile, încât abia 
puteau să stea liniştiţi în şa. Luptaseră cândva cu curaj 
împotriva turcilor şi a cazacilor, dar acelea fuseseră 
încăierări fără importanţă, iar mai apoi, de când se 
statorniciseră în pădure, îşi trăiau tinereţea supraveghind 
olaturile împădurite, pădurarii şi urşii ce trebuiau păstraţi 
pentru rege şi îmbătându-se în lege la Kozienice, la Radom 
şi la Przytyk. De astă dată, însă, când călăreau scară lângă 
scară, mergeau la marele război cu toată puterea 
nemăsurată a semilunii; simțeau că asta era predestinarea 
lor, că duseseră o viaţă măruntă şi searbădă, cea adevărată 
şi vrednică, pentru care Dumnezeu îl crease pe şleahticul 
polonez, Isus Cristos îl răscumpărase şi Duhul Sfânt îl 
luminase, abia acum începând. Nu se pricepeau să 
gândească limpede şi nici să exprime în cuvinte asemenea 
stare sufletească, întrucât nu fuseseră prea iscusiţi în 
această privinţă, dar pur şi simplu le venea să strige de 


bucurie. Aveau impresia că înaintează prea încet. Ehei, ar fi 
vrut să gonească într-un galop smintit, să zboare spre 
măreaţa predestinare, bătălia polonilor cu păgânii, spre 
triumful armiei Republicii, al Crucii asupra semilunii, spre 
moartea falnică şi gloria veşnică. Se simțeau parcă înălţaţi, 
mai curaţi, mai virtuoşi şi mai întăriţi în noblețea lor. 
Aproape că uitaseră de Marcjan Krzepecki şi de ceata lui de 
haimanale, de piedicile şi primejdiile drumului. Asemenea 
lucruri li se păreau prea mărunte pentru a fi luate în seamă. 
Pilcuri întregi, dacă le-ar fi stat în cale, ar fi trecut peste ele 
ca o furtună, făcându-le una cu pământul, şi şi-ar fi 
continuat drumul. Se treziră în ei pornirile înnăscute ale 
leului şi sângele viteaz de cavaleri li se înfierbântă atât de 
mult, încât dacă ar fi primit poruncă să se arunce numai ei 
patru asupra gărzilor sultanului, n-ar fi stat o clipă la 
îndoială. 

Simţăminte asemănătoare, întemeiate pe amintiri de 
demult, umpleau şi inimile lui jupân Serafin şi a preotului 
Woynowski. Preotul îşi petrecuse floarea vieţii pe câmpul de 
luptă cu sabia sau cu sulița în mână. Ţinea minte înfrângeri 
şi biruinţe nenumărate, precum înfricoşătoarea răscoală a 
lui Chmielnicki4 121), Apele Galbene, Korsui, Pitawce, 
faimosul Zbaraz şi bătălia uriaşă de la Beresteczko. Nu 
uitase năvălirea suedezilor, încăierările fără număr şi atacul 
lui Rakoczy4122). Fusese în Danemarca, atunci când 
poporul biruitor, nemulţumindu-se cu înfrângerea şi 
izgonirea suedezilor din ţară, repezise în urma lor 
polcurile(123) neînvinse ale lui Czarniecki până hăt! spre 
marea îndepărtată; luase parte la zdrobirea lui 
Chowanski4 124) şi Dolgoruki 125), îi cunoscuse pe cei 
mai mari dregători şi cavaleri, fusese ucenicul 
nemuritorului Wotodyjowski4 126), trudise cu sârg în 
bătălii, măceluri, asedii şi vărsări de sânge, dar toate 
acestea duraseră până când îl frânsese soarta şi devenise 
preot. De atunci se schimbase cu totul şi când se adresa de 
la altar norodului, grăindu-i: „Pace vouă!” credea că 


rosteşte cea mai însemnată poruncă a lui Cristos şi orice 
război, potrivnic acestei porunci, nu este decât un păcat 
împotriva milei sfinte, spre scârba lui Dumnezeu şi înjosirea 
noroadelor creştine. Afară de unul singur, cel împotriva 
turcilor. „Dumnezeu a urcat poporul polonez în şa, glăsuia, 
şi l-a îndreptat cu faţa spre răsărit, vestindu-i în acest fel 
menirea şi voia Lui. Ela ştiut de ce ne-a ales pe noi, iar pe 
ceilalţi i-a aşezat înapoia noastră, de aceea, dacă vrem să 
ne facem datoria şi să îndeplinim porunca Domnului cum se 
cuvine, trebuie să stăm mereu ca o stâncă împotriva acestei 
«mări» şi să-i spargem valurile murdare cu piepturile 
noastre”. Preotul Woynowski socotea de asemenea că 
Dumnezeu ridicase înadins pe tron un astfel de rege, care 
încă de pe vremea când era hatman vărsase atâta sânge 
păgânesc, ca prin el să dea ultima lovitură acestei puteri 
înfricoşătoare şi să scape o dată pentru totdeauna lumea 
creştină de la pierzanie. I se părea că acum sosise ceasul 
destinului şi al împlinirii voinţei dumnezeieşti, aşa că 
socotea acest război drept o campanie sfântă a crucii şi se 
bucura la gândul că vârsta, greutăţile şi rănile nu-l 
doborâseră într-atât, încât să nu-şi mai poată da obolul. 
Vechiul oştean, aflat în slujba lui Cristos, mai este în stare 
să îndemne steagurile, să-şi repeadă calul şi să sară cu 
crucea în mână în cea mai cumplită vânzoleală, sigur că în 
urma lui şi a crucii o mie de sulițe se vor înfige în trupurile 
păgânilor sau o mie de săbii vor scrâşni pe tigvele lor. În 
cele din urmă, începură să i se perinde prin minte gânduri 
mai apropiate de firea de altădată. Ar putea ţine crucea în 
mâna stângă, iar sabia în dreapta. N-ar mai ridica-o, 
asemenea unui capelan, împotriva nici unuia dintre 
popoarele creştine, dar împotriva turcilor se cuvine, oho!... 
O să le arate tinerilor cum se sting lumânările păgâne, cum 
se rade şi cum se coseşte, aşa cum făceau oştenii de demult. 
Odinioară, îi admiraseră isprăvile pe câmpurile de luptă, 
poate că şi acum măria sa regele se va arăta mirat! Acest 
gând, atât de înălţător, îl umplu de bucurie, făcându-l să 


amestece lucrurile: „Ave Maria... loveşte! Ucide!... De 
graţie plină, pe ei!... Dumnezeu cu tine! izbeşte!” Până când 
se dezmetici: „Ptiu! la dracu'! slava e ca fumul... Nu m-o fi 
muşcat bărzăunele ăsta? „Non nobis! non nobis, sed nomini 
tu0...'4127). Şi începu să prefire atent boabele mătăniilor. 

Jupân Serafin rostea şi el rugăciunea de dimineaţă, dar 
din când în când, se uita vesel fie la preot sau la jupâniţă, fie 
la jupânii Bukojemski, care dădeau târcoale caleştii, fie la 
copacii şi luminişurile scăldate în rouă. În sfârşit, când 
termină, se întoarse spre bătrânelul alb şi răsuflând adânc, 
întrebă: 

— Domnia ta, mi se pare că te bucuri, nu-i aşa? 

— Ca şi domnia ta, încuviinţă preotul. 

— Chiar aşa! Câtă vreme stai pe loc, ba faci una, ba te 
îngrijeşti de alta; abia când te suflă puţin vântul pe câmp, ţi 
se uşurează sufletul. Mi-aduc aminte că acum zece ani, 
când ne-am dus la Hotin, eram cu toţii atât de curajoşi, că 
deşi asta se întâmpla în noiembrie, pe o vreme foarte rea, 
nu puţini şi-au lepădat mantalele din cauza căldurii din 
inimă. E, şi Dumnezeu ne-a dat atunci o biruinţă însemnată; 
poate va fi şi acum la fel, că doar căpetenia e aceeaşi, iar 
puterea şi bărbăţia n-au scăzut deloc. Ştiu prea bine că 
lumea laudă pe oştenii suedezi, pe cei francezi, ba chiar şi 
pe nemți, dar împotriva turcilor, ai noştri îi întrec pe toţi! 

— L-am auzit şi pe rege o dată spunând acelaşi lucru, 
răspunse preotul. „Nemţii, zicea, rezistă mult în focul 
luptei, dar când atacă, închid ochii, aşa că ai mei, oriunde i- 
aş conduce, sânt sigur că-i vor tăia, cum nici o călărime nu 
mai e în stare s-o facă”. Şi aşa este. Dumnezeu ne-a 
înzestrat cu mărinimie, nu numai pe şleahtici, ci şi pe 
ţărani. Uite, spre exemplu, la pedestraşii noştri! Când îşi 
scuipă-n pumni şi pornesc cu muschetele înainte, nu le ţin 
piept nici cei mai puternici ieniceri. Am văzut-o nu o dată cu 
ochii noştri. 

— Numai Dumnezeu să-i păstreze în viaţă pe Stach şi pe 
Jacek! Mă bucur că vor lupta împotriva turcilor. Dar domnia 


ta ce crezi, contra cui se va îndrepta cea mai mare putere 
păgână? 

— După judecata mea, contra împăratului, pentru că deja 
se află în război cu el, sprijinindu-i pe răzvrătiţii maghiari, 
dar turcul e în stare să adune şi două sau trei oştiri, aşa că 
nu se ştie unde ne va fi dat să ne întâlnim cu el. 

— Nu mai încape îndoială că tocmai din această pricină noi 
n-avem încă un cartier general şi steagurile, potrivit veştilor 
primite, se mută mereu dintr-un loc în altul. Polcurile 
conduse de jupân Jablonowski stau la Trembowla; unele 
mărşăluiesc spre Cracovia, altele încotro e nevoie. În clipa 
asta, nu ştiu unde se află voievodul de Wolynia şi steagul lui 
Zbierzchowski. Câteodată, îmi vine să cred că Stach nu mi-a 
scris, pentru că polcul lui se îndreaptă spre locurile noastre. 

— Dacă are poruncă să se ducă la Cracovia, sigur că 
trebuie să treacă pe aici, depinde unde a stat până acum, 
aşadar de unde a plecat S-ar putea să aflăm veşti la Radom. 
Acolo vom face primul popas? 

— Întocmai. Aş vrea ca şi prelatul Tworkowski să vadă fata 
şi să ne dea vreun sfat. Trebuie să ne încredinţeze niscaiva 
scrisori, ca să ne ajute cunoscuţii şi prietenii din Cracovia. 

Un răstimp, nu mai spuseră nici unul nimic, apoi jupân 
Cyprianowicz îşi înălţă iarăşi privirea la preotul Woynowski 
şi întrebă: 

— Domnia ta ce crezi că se va întâmpla când jupâniţa se va 
întâlni cu Jacek la Cracovia? 

— Nu ştiu, se vor întâlni sau nu se vor întâlni... Va fi, cum 
va voi Dumnezeu. Jacek ar putea să-şi refacă acolo averea 
neamului prin căsătorie, dar ea e mai săracă decât un sfânt 
de-al turcilor... Bogăția nu înseamnă nimic, dar aici e vorba 
de fala neamului... 

— Da, dar şi ea este de familie bună. Ca să nu mai vorbesc 
că fata e frumoasă de pică şi se ştie că se iubesc la nebunie. 

— E, la nebunie! 

Se vede că nu-i plăcea să discute acest subiect, fiindcă 
schimbă vorba: 


— Mai bine să nu uităm că fata e pândită de un tâlhar. Ţii 
minte, domnia ta, ce-a spus Wilczopolski? 

Jupân Serafin privi în toate părţile în adâncul pădurii şi 
răspunse: 

— Cei doi Krzepecki nu vor cuteza, nu vor cuteza! Suntem 
şi noi destul de mulţi, iar împrejur totul pare liniştit. Aş fi 
vrut ca jupâniţă să urce în caleaşcă pentru mai multă 
siguranţă, dar n-a consimţit... Nu se teme de nimic. 

— E, are sânge ales, murmură preotul, dar văd că pe 
domnia ta te-a supus cu totul. 

— Hm, puţin şi pe domnia ta, se încontră Cyprianowicz. 
Recunosc că aşa e. Când vrea să mă roage ceva, începe să 
clipească din ochii mijiţi şi nu mai poţi să-i refuzi nimic. 
Femeile se folosesc de tot felul de viclenii, dar domnia ta ai 
băgat de seamă că în timp ce clipeşte, îşi împreună mâinile? 
Aproape de Belczaczka, am să-i poruncesc să urce în 
caleaşcă; acum i s-a năzărit să meargă neapărat călare, 
pentru că, mă rog, ar fi mai sănătos. 

— Pe o vreme ca asta, sigur că e mai sănătos. 

— Părinte, uite ce obrăjori rumeni are! 

— Ce-mi pasă mie de rumeneala ei?! se prefăcu supărat 
preotul. Dar uite ce năframă frumoasă are. 

Vremea era într-adevăr minunată, iar dimineaţa proaspătă 
şi înrourată. Picăturile de pe acele pinilor străluceau ca 
diamantele în toate luminile curcubeului. Adâncurile 
pădurii nu mai păreau întunecate din cauza razelor soarelui 
de dimineaţă. Prin desişuri, ciripeau veseli grangurii. 
Împrejur mirosea a brad şi tot pământul părea să se bucure 
de soare şi de albastrul văzduhului fără pic de nori. 

Înaintând astfel, ajunseră curând la smolăria, unde fraţii 
Bukojemski puseseră mâna nu demult pe Marcjan 
Krzepecki. Temerile ei că în acest loc putea fi vreo capcană 
se arătară de prisos. Doar lângă fântână se aflau două 
căruţe ţărăneşti pentru încărcat smoala, la care erau 
înhămaţi cai costelivi cu capetele ascunse în traistele cu 
grăunţe. Vizitiii stăteau lângă cai, mâncând pâine şi brânză, 


dar la vederea convoiului arătos, ascunseră cât putură de 
repede hrana şi, descoperindu-se, prinseră să se uite miraţi 
la trecători. La întrebarea dacă n-au văzut oameni înarmaţi, 
răspunseră că încă din zori a aşteptat aici un călăreț, dar 
când i-a văzut, a pornit numaidecât în goană în partea 
opusă. Vestea îl nelinişti pe jupân Serafin, fiindcă înţelese că 
era o iscoadă trimisă de Krzepecki Prin urmare, le spuse 
tuturor să fie cu ochii în patru. Doi argaţi căpătară poruncă 
să cerceteze pădurea pe amândouă părţile drumului, iar 
alţi doi fură trimişi înainte; în caz că aveau să vadă vreo 
ceată înarmată, trebuiau să tragă din pistoale şi să se 
întoarcă repede la căruţe. Se scurse totuşi un ceas fără nici 
un semn din partea lor. Convoiul avansa fără grabă, privind 
cu luare aminte înainte, înapoi şi în amândouă părţile, dar 
pădurea era tăcută. Fluierau doar grangurii, iar ici şi colo 
răsuna bocănitul vrednicilor fierari ai copacilor, 
ciocănitorile. leşiră, în sfârşit, într-o poiană largă şi jupân 
Cyprianowicz şi preotul îi spuseră jupâniţei să descalece şi 
să urce în caleaşcă, întrucât acum aveau să treacă aproape 
de Betczaczka, ai cărui copaci şi chiar conacul ascuns 
printre ei se puteau vedea cu ochiul liber. jupâniţa 
Sieninska privi cu emoție la casa, unde-şi petrecuse, când 
mai bine când mai rău, o mare parte din viaţă. Ar fi vrut să 
se uite mai ales spre Wyrabki, dar aşezarea era acoperită 
de teii de la Belczaczka, astfel că din caleaşcă nu se vedea 
nimic. Se gândi că poate nu-i va fi dat să mai zărească 
niciodată aceste locuri, aşa că oftă încet, întristată. 

Jupânii Bukojemski începură să se uite aprig şi sfidător la 
conac, la sat şi la împrejurimi, dar pretutindeni domnea 
liniştea netulburată. Pe întinderile scăldate în lumina 
soarelui păşteau oile şi caprele păzite de grupurile de copii 
şi câini; unde şi unde albeau cârduri de gâşte care, dacă n- 
ar fi fost căldura verii, ar fi putut fi luate drept pete de 
zăpadă rămase prin adâncituri; altminteri, împrejurimile 
păreau pustii. Jupân Cyprianowicz, vrând să arate că nu-i 
lipseşte curajul şi nu-i păsa de amenințările jupânilor 


Krzepecki, porunci înadins să poposească în acel loc şi să 
lase caii să „răsufle”. Convoiul se opri deci în mijlocul 
valurilor de secară vălurile de vint; liniştea câmpurilor nu 
era tulburată decât de sforăitul cailor. 

— Sănătate! Sănătate! le răspundeau slujitorii. 

Cu toate acestea, cel mai mic dintre fraţii Bukojemski, 
Marek, căruia nu-i era pe plac tăcerea din jur, se întoarse 
spre conac şi se apucă să strige cu pumnul ridicat: 

— Veniţi aici, feciori de câini, hai, Reteveiule, arată-te cu 
botul tău de câine să ţi-l crestăm cu săbiile! 

Apoi se aplecă spre caleaşcă: 

— Vezi, jupâniţă, că nu se grăbesc să ne atace nici Marcjan 
cu ceata lui şi nici fugarii din pădure. 

— Păi şi fugarii atacă? se miră jupâniţă. 

— Oho, dar nu pe noi. Sunt destul de mulţi în pădurile de 
la Kozienice şi dinspre Cracovia. Dacă regele ar vesti 
iertarea vinilor, numai cei de aici ar alcătui două polcuri de 
pedestraşi. 

— Aş prefera să ne întâlnim cu ei, decât cu ceata lui 
Marcjan Krzepecki, despre care slujitorii de la Betczaczka 
povesteau nu o dată lucruri îngrozitoare. N-am auzit ca 
fugarii ascunşi prin păduri să fi atacat vreun conac. 

— Pentru că judecata tâlharului seamănă cu a lupului; nu 
sfârtecă niciodată oaia sau vita din satul unde-şi are 
bârlogul. 

— Aşa-i, bine spune! întăriră ceilalţi fraţi. 

Marek, bucuros de laudă, continuă s-o lămurească: 

— Aşa şi tâlharul nu jefuieşte niciodată satele şi conacele 
din pădurea unde trăieşte, fiindcă dacă localnicii s-ar 
înverşuna împotriva lui, cunoscând toate cotloanele, i s-ar 
da mai lesne de urmă. lată de ce asemenea netrebnici atacă 
fie satele de prin alte părţi, fie pe trecători la drumul mare 
fără să ţină seama de numărul lor. 

— Şi nu le e frică? 

— Nu se tem ei de Dumnezeu, darmite de oameni. 


Jupâniţa îşi schimbă repede firul gândurilor, astfel că 
atunci când jupân Serafin se apropie de caleaşcă, începu să 
clipească din ochi în felul ei şi să-l roage: 

— De ce trebuie să stau în caleaşcă, de vreme ce nu ne 
ameninţă nici o primejdie? Nu s-ar putea să merg călare? 

— Ce rost are? se împotrivi jupân Serafin, soarele e sus şi 
ţi-ar arde obrăjorii. Ce te faci dacă cineva n-ar fi prea 
mulţumit, ai? 

— La aceste cuvinte, jupâniţă se retrase repede în fundul 
caleştii, iar jupân Cyprianowicz îi luă martori pe fraţii 
Bukojemski: 

— Nu-i adevărat? 

Aceştia, însă, neavând o minte prea ascuţită, nu pricepură 
despre ce e vorba şi se porniră să-l întrebe: 

— Cine? cine? 

Aşa că jupân Cyprianowicz ridică din umeri şi spuse: 

— Preotul episcop de Cracovia, împăratul nemților şi 
regele Franţei. 

Apoi făcu un semn şi cavalcada porni mai departe. Trecură 
de Belczaczka şi parcurseră din nou câmpuri ogorâte şi 
lunci, întinderi mari descoperite, străjuite la orizont de 
marginea vineţie a pădurilor. Al doilea popas îl făcură la 
Jedlnia, unde berarii din partea locului, târgoveţii şi ţăranii 
îşi luară rămas bun de la preotul Woynowski, iar spre seară, 
ajunseră la Radom şi înnoptară acolo. 

Marcjan Krzepecki nu dăduse nici cel mai mic semn de 
viaţă. Aflară că în ajun fusese la Radom şi băuse cu ciracii 
lui, dar noaptea o petrecuse acasă. Preotul şi jupân 
Cyprianowicz răsuflară uşuraţi, socotind că scăpaseră de 
orice primejdie. 

CAPITOLUL XXIX. 

Prelatul 'Tworkowski le dădu scrisori către preotul Hacki, 
ajutorul de cancelar Gnifski, despre care ştia că strânge cu 
banii lui un steag pentru viitorul război, şi către jupân 
MatcezyAski. Îi întâmpină cu bucurie pe jupâniţă Sieninska, 
pe vechiul lui prieten, preotul Woynowski, şi pe jupân 


Cyprianowicz, un bun cunoscător al limbii latine, ce-i 
înţelegea toate citatele şi sentenţiile. Auzise şi el de 
amenințările lui Marcjan Krzepecki, dar nu prea le lua în 
seamă, gândind că dacă avea de gând să atace convoiul, ar 
fi făcut-o în pădurea Kozienice, mai potrivită pentru 
asemenea intenţii decât codrii dintre Radom şi Kielce. 
„Tânărul nu te va ataca, îl asigură pe jupân Cyprianowicz, 
iar bătrânul nu te va provoca la duel, fiindcă ar avea de-a 
face cu mine şi ştie că afară de actele religioase, mai am şi 
alte mijloace de a-l pedepsi”. Îi ospeţi deci o zi întreagă şi-i 
lăsă să plece abia în faptul serii. Şi pentru că orice 
primejdie părea înlăturată, jupân Cyprianowicz consimţi să 
călătorească noaptea, mai ales că începuseră şi căldurile. 

Merseră totuşi preţ de vreo milă la lumina zilei. Pe malul 
râului Oronka, revărsat din loc în loc în mlaştini 
periculoase, începeau iarăşi în acele timpuri păduri 
necuprinse de pin, ce înconjurau aşezările Oroisk, Sucha, 
Krogulcza, întinzându-se până la Szydtowiec şi mai departe, 
spre Mroczkow şi Bzin, până hăt! spre Kielce. Mergeau 
încet, deoarece vechiul drum înainta uneori printre dune şi 
nisipuri, alteori însă, coborând mult, se preschimba într-un 
fel de zăgazuri noroioase între ochiurile mocirlelor, peste 
care nu putea trece nici carul, nici călăreţul; doar omul pe 
jos se încumeta să treacă, dar călătorii noştri, simțindu-se în 
putere, nu se îngrijorau deloc, fericiţi că mergeau pe 
răcoare; oamenii nu mai sufereau de căldură, iar caii nu se 
mai chinuiau din cauza tăunilor. 

În curând, se lăsă o noapte senină şi luminoasă. Era lună 
plină. Deasupra pădurii, se înălţă talgerul uriaş, roşu, ce se 
micşora pe măsură ce urca pe firmament, apoi albind cu 
totul, pluti pe cerul întunecat al nopţii. Vântul contenise. 
Pădurea era cufundată într-o tăcere adâncă, întreruptă 
doar de chemările boilor de baltă din eleşteele îndepărtate 
şi ale brotăceilor din iarba de pe luncile apropiate. 

Preotul Woynowski intonă: „Binevenită fii, Fecioară 
înţeleaptă, casă dragă Domnului”, iar cei patru başi ai 


jupânilor Bukojemski şi glasul lui jupân Cyprianowicz 
răspunseră: „împodobită de masa de aur şi şapte coloane”; 
corului i se alăturară jupâniţa Sieniiska, urmată de 
slujitori, şi o vreme pădurea răsună de cântecul cucernic 
După ce cântară şi rostiră toate rugăciunile, se aşternu 
iarăşi tăcerea. Preotul, fraţii şi jupân Serafin mai discutară 
un răstimp cu glasuri coborâte, apoi se porniră să moţăie, 
iar în cele din urmă, adormiră de-a binelea. 

De aceea, nu mai auziră nici îndemnurile vizitiilor: „dii! 
dii!” şi sforăitul cailor, nici plescăitul noroiului sub copite pe 
stăvilarul lung ce înainta prin mlaştina vâscoasă, acoperită 
cu papură şi obligeană, pe care începuseră să meargă 
îndată după miezul nopţii. Îi trezi abia strigătul argatului 
dinaintea convoiului: 

— Stai! stai! 

Deschiseră ochii cu toţii. Jupânii Bukojemski se îndreptară 
în şa şi se repeziră înainte. 

— Ce-i acolo? 

— Drumul e închis! Un şanţ de-a curmezişul, iar dincolo de 
el, o stavilă! 

Săbiile fraţilor scrâşniră ieşind din teacă şi luciră în lumina 
lunii. 

— La arme, e o capcană! 

Jupân Cyprianowicz veni într-o clipă la faţa locului şi 
înţelese; n-avea rost să se mai amăgească, digul era 
întrerupt de un şanţ larg, dincolo de care clădăriseră o 
grămadă uriaşă de pini cu ramuri cu tot. Cei ce închiseseră 
drumul în acest fel, se vede că lăsaseră convoiul să intre pe 
dig, ca să-l atace din spate, căci pe amândouă părţile nici 
vorbă să coboare. 

— Puneţi mâna pe sâneţe şi pistoale! tună glasul preotului 
Woynowski. Vin! 

La vreo sută de paşi înapoia lor, siluete întunecate, 
ciudate, pătrate, cu totul deosebite de ale oamenilor, se 
târâră pe dig şi alergară spre care. 

— Foc! comandă preotul. 


Răsunară bubuituri şi jeturile de flăcări orbitoare sfâşiară 
întunericul străveziu al nopţii. Se prăbuşi doar o siluetă, dar 
celelalte îşi grăbiră goana, urmate de altele, tot mai multe. 

Hârşit cu războaiele, preotul Woynowski ghici numaidecât 
că atacatorii purtau în faţă maldăre de trestie, răchită sau 
paie şi de aceea prima salvă avusese un rezultat atât de 
neînsemnat. 

— Foc! Pe rând câte patru! şi în genunchi! strigă. 

Doi argaţi aveau trombloanele încărcate cu mitralie. 
Aceştia, când ajunseră lângă ceilalţi, traseră în picioarele 
tâlharilor. Izbucniră strigăte de durere şi de astă dată şirul 
de mănunchiuri dinainte se prăvăli în noroi, dar al doilea, 
sărând peste cei căzuţi, se apropie şi mai mult de care. 

— Foc! răsună comanda pentru a treia oară. 

Şi salva detună din nou, şi mai eficientă; năvala fu oprită 
pentru o clipă şi în grămadă se iscă învălmăşeală. 

Preotul îşi recăpăta curajul, deoarece înţelese că atacatorii 
greşiseră în alegerea locului. De bună seamă, în caz că 
învingeau, n-ar mai fi scăpat nimeni din tot convoiul şi asta 
avuseseră în vedere în primul rând. În schimb, neputând să 
înconjure carele din toate părţile, erau siliţi să atace numai 
pe dig, aşadar nu prea mulţi deodată, ceea ce iarăşi 
înlesnea apărarea. În acest fel, cinci sau şase oameni 
curajoşi şi puternici puteau să ţină piept fie şi toată 
noaptea. 

Tâlharii începură şi ei să tragă, dar din cauza puştilor 
proaste nu pricinuiră prea multă pagubă. După primul foc, 
nimeriră doar un cal şi un slujitor în pulpă. Atunci jupânii 
Bukojemski se rugară să-i lase să se năpustească asupra 
vrăjmaşilor, făgăduind să-i rostogolească pe toţi în mlaştina 
din stânga şi dreapta drumului; pe cei ce aveau să scape, îi 
vor călca în picioarele cailor. Preotul, însă, vrând să-i 
păstreze pentru năvala din urmă, nu le îngădui, 
poruncindu-le să tragă cu sâneţele de departe, în timp ce 
jupân Cyprianowicz avea să supravegheze drumul dinspre 
şanţul de pe dig. 


— Dacă n-o să ne atace şi din partea asta, îl asigură, n-o să 
ne facă nimic, dar şi aşa o să ne vindem scump pielea. 

Apoi alergă pentru o clipă la caleaşcă, în care se aflau 
jupâniţă Sieniiska şi jupâneasa Dzwonkowska. Amândouă 
se rugau cu voce tare, dar nu păreau înspăimântate. 

— Nu-i nimic! le încurajă, nu vă speriaţi! 

— Nu ne temem, răspunse fata. Aş vrea să urc pe cal... 

Împuşcăturile îi acoperiră cuvintele. Descumpăniţi un 
răstimp, tâlharii atacară din nou pe dig cu un curaj ciudat, 
fiindcă era limpede că nu vor izbuti nimic pe această parte. 

„Hm! se gândi preotul, dacă n-ar fi femeile, am putea sări 
asupra lor”. 

Şi începu să chibzuiască dacă n-ar fi mai bine să-i repeadă 
înainte pe fraţii Bukojemski, însoţiţi de încă patru slujitori, 
când deodată privi pe de lăturea digului şi se cutremură. 

Din amândouă părţile, prin mlaştină, apărură grupuri de 
oameni şi sărând din tufă în tufă sau pe maldăre de trestie 
presărate dinadins înainte, începură să fugă spre care. 

Preotul întoarse spre ei cât putu de repede două rânduri 
de slujitori, dar pricepu dintr-o dată mărimea primejdiei. 
Acum erau înconjurați din trei părţi. Slujitorii fuseseră într- 
adevăr bine aleşi, flăcăi unul şi unul care mai luaseră parte 
şi la alte încăierări, dar erau prea puţini, mai ales că unii 
trebuiau să aibă grijă de cai. Devenea tot mai clar că după 
primul foc, neîndestulător având în vedere numărul 
atacatorilor, înainte ca sâneţele să fie încărcate din nou, va 
începe lupta piept la piept şi cei mai slabi vor pieri. 

Mai rămânea un singur mijloc, să-şi deschidă drum înapoi 
pe dig, adică să lase carele, să poruncească fraţilor 
Bukojemski să măture totul înaintea lor şi să se strecoare 
după ei cu femeile la mijloc. Aşadar, în timp ce pe de lături 
se trăgea în amândouă părţile, preotul le spuse femeilor să 
încalece şi alcătui formaţia de atac. În faţă, se aşezară cei 
patru fraţi, după ei şase slujitori, apoi jupâniţa Sieninska şi 
jupâneasa Dzwonkowska, iar pe margini preotul şi jupân 
Cyprianowicz; la urmă, se înşiruiră opt slujitori pe două 


rânduri. După ce aveau să iasă de pe dig, bătrânul voia să 
ajungă în primul sat, să adune toţi ţăranii şi să se întoarcă 
la locul luptei pentru a recuceri carele. Stătu la îndoială o 
vreme şi abia când tâlharii de pe amândouă părţile ajunseră 
la zece-cincisprezece paşi de dig, iar dinapoia şanţului se 
auziră strigăte sălbatice, răcni: 

— Loveşte! 

— Loveşte! tunară jupânii Bukojemski şi porniră ca un 
uragan ce nimiceşte totul în calea lui. Apropiindu-se, îşi 
ridicară caii în două picioare şi se prăpăstuiră peste ceata 
de ucigaşi îngrămădiţi, călcând oamenii, îmbrâncindu-i în 
mlaştină, răsturnând şiruri întregi şi izbind cu săbiile fără 
milă şi fără istov. Se auziră îndată ţipete şi plescăitul 
trupurilor căzute în noroiul de lângă dig, dar ei îndemnară 
înainte, rotindu-şi braţele ca aripile morilor de vint, 
învârtite tot mai repede de suflarea vijeliei. Unii dintre 
atacatori săreau de bunăvoie în mlaştină, ca să scape de 
călăreţii înfricoşători; alţii se apărau de ei cu furci şi 
ciomege. Ghioagele şi suliţele se ridicau împotriva celor 
patru fraţi, dar ei îşi înălţau caii în două picioare din nou şi 
frângând totul înainte, avansau ca viforul prin lăstărişul 
pădurii. 

Dacă drumul n-ar fi fost îngust şi oamenii ar fi avut pe 
unde să fugă, dacă cei din spate nu i-ar fi împins pe cei din 
faţă, jupânii Bukojemski ar fi ajuns la capătul digului. Dar 
pentru că nu puţini tâlhari preferau să se bată, decât să se 
înece în mocirlă, împotrivirea lor creştea, devenind tot mai 
îndârjită. Se înfierbântaseră şi atacatorii. Luptau acum nu 
numai pentru pradă şi pentru a răpi pe cineva, ci şi din 
cauza înverşunării. În momentele când conteneau 
strigătele, se auzeau scrâşnete de măsele şi blesteme. 
Avântul jupânilor Bukojemski fu în sfârşit oprit. Atunci le 
trecu prin minte că s-ar putea să piară aici. 

lar când răsunară deodată înaintea lor tropote de copite şi 
izbucniră strigăte prin toate tufişurile din jurul mlaştinii, se 


convinseră că le bătuse ceasul din urmă, aşa că începură să 
lovească şi mai cu sârg, ca să nu-şi dea viaţa prea ieftin. 

Se petrecu însă un lucru neînțeles. Dinapoia tâlharilor 
răbufniră strigăte numeroase: „Loveşte!” şi săbiile 
scânteiară în razele lunii. Călăreţi necunoscuţi se porniră 
să-i taie şi să-i frângă din cealaltă parte pe tâlharii 
înspăimântați de atacul neaşteptat Capătul din spate al 
digului era închis, nu le mai rămânea decât să scape pe de 
lături. În timp ce unii se mai împotriveau cu disperare, cei 
mai mulţi săreau ca rațele în clisa de turbă ce se desfăcea 
îndată sub greutatea lor. Aşa că se agăţau de ţipirig, de 
papură şi de trestii, se tupilau după tufişuri sau se întindeau 
pe burtă, ca să nu se scufunde dintr-o dată. Doar un grup 
restrâns, înarmat cu coase alungite, se mai apără un timp 
cu turbare, rănind câţiva călăreţi, dar în curând şi această 
mână de oameni, văzând că nu mai au nici o scăpare, 
aruncară armele şi căzură în genunchi, cerşind indurare. 
Fură lăsaţi în viaţă pentru mărturisiri. 

Atunci călăreţii din amândouă părţile se întâlniră şi îndată 
începură întrebările: 

— Stai! Cine sunteţi? 

— Dar voi? 

— Cyprianowicz de la Jedlinka. 

— Pe legea mea, sânt ai noştri! 

Doi călăreţi ieşiră numaidecât din rânduri. Unul se aplecă 
spre oblâncul lui jupân Cyprianowicz şi luându-i mâna, i-o 
acoperi de sărutări, celălalt se aruncă în braţele preotului. 

— Stanistaw! exclamă jupân Serafin. 

— Jacek! strigă preotul. 

După ce sfârşiră cu îmbrăţişările, jupân Cyprianowicz îşi 
recapătă glasul cel dintâi: 

— Pentru Dumnezeu, ce căutaţi voi aici? 

— Steagul nostru merge la Cracovia. Eu şi Jacek ne 
luaserăm câteva zile slobode, ca să venim la Jedlinka, dar la 
popasul de la Radom, am aflat că domnia ta, preotul 


Woynowski şi fraţii Bukojemski plecaserăţi cu un ceas 
înainte pe drumul spre Kielce... 

— Preotul Tworkowski v-a spus? 

— Nu! Evreii de la Radom. Cu preotul nu ne-am întâlnit 
Când am aflat, nu ne-am mai dus la Jedlinka şi am venit şi 
noi cu steagul, gândind că ne vom încrucişa pe drum. Când, 
pe la miezul nopţii, am auzit deodată împuşcături... Aşa că 
am sărit cu toţii în ajutor, gândind că tâlharii fugiţi în 
pădure au atacat niscaiva călători. Habar nu aveam că 
sunteţi domniile voastre. Slavă Domnului, slavă Domnului 
că n-am sosit prea târziu! 

— Nu ne-au atacat tâlharii, ci Krzepecki. Voiau să pună 
mâna pe jupâniţa Sieniiska, e şi ea cu noi. 

— Pe viul Dumnezeu! exclamă Stanistaw, Jacek o să-şi dea 
duhul de... 

— 'Ţi-am scris despre ea, dar se vede că n-ai primit 
scrisoarea. 

— Pentru că suntem de trei săptămâni pe drum. Eu n-am 
mai scris, fiindcă aveam să vin acasă... 

Strigătele de izbândă ale jupânilor Bukojemski, ale 
slujitorilor şi oştenilor le întrerupseră vorbirea. În aceeaşi 
clipă, dădură fuga şi argaţii cu torţe aprinse; jupân 
Cyprianowicz poruncise să se ia mai multe, ca să aibă cu ce 
lumina în nopţile întunecoase. 

Pe dig, se făcu lumină ca ziua şi în strălucirea făcliilor, 
Taczewski o zări pe jupâniţa Sieninska pe calul sur. 

Şi amuţi la această privelişte; văzând uluirea tânărului, 
preotul Woynowski rosti: 

— Adevărat, e şi ea cu noi. 

Jacek îşi apropie calul şi se opri lângă jupâniţă, după care 
se descoperi şi rămase aşa înaintea ei fără o vorbă, cu 
răsuflarea aproape tăiată şi faţa albă ca varul. 

Curând, chipiul îi scăpă din mână, ochii i se închiseră, iar 
capul îi căzu pe coama calului. 

— E rănit! strigă Lukasz Bukojemski. 


CAPITOLUL XXX. 

Jacek era rănit, într-adevăr. Unul dintre tâlharii care se 
apăraseră până în ultima clipă, îl împunsese cu coasa în 
braţul stâng, iar pentru că mărşăluiau fără platoşe şi 
umărare, vârful ascuţit îl crestase destul de adânc de la 
umăr până la cot. Lăietura nu era prea gravă, dar sângera 
din belşug, de aceea tânărul leşinase. Preotul Woynowski 
porunci să-l culce într-o căruţă şi legându-i rana, îl lăsă în 
grija femeilor. Jacek deschise îndată ochii şi începu să se 
uite ca la soare la chipul jupâniţei Sieniiska, aplecat 
deasupra lui. 

În acest timp, slujitorii astupară şanţul cât ai bate din 
palme şi dădură pinii la o parte. Convoiul şi steagul de 
oşteni străbătură digul şi ajunseră la drum uscat, unde se 
opriră să se odihnească, să pună rânduială în lucruri şi să 
cerceteze prinşii. De la Taczewski, preotul se duse la jupânii 
Bukojemski, să vadă dacă nu erau şi ei vătămaţi. Nici 
pomeneală! Caii aveau sumedenie de zgârieturi şi 
împunsături uşoare, ei însă, nu numai că erau sănătoşi, ci şi 
bine dispuşi, întrucât îi lăudau cu toţii pentru bărbăţia lor: 
„înainte de război, au căsăpit mai mulţi oameni decât 
oştenii de meserie în ani întregi de trudă”. 

— Domniile voastre, îi firitiseau unii, s-ar cuveni să vă 
înrolați la jupân Zbierzchowski. Toată lumea ştie, şi cu 
ajutorul lui Dumnezeu va afla din nou, că steagul nostru 
deţine primul loc chiar printre husari, de aceea, jupân 
Zbierzchowski nu primeşte prea uşor pe fitecine, dar unor 
cavaleri atât de destoinici, ca domniile voastre, nu le va face 
greutăţi, iar noi ne vom bucura din toată inima. 

Jupânii Bukojemski ştiau că aşa ceva nu era cu putinţă, 
deoarece n-aveau cu ce să-şi plătească oamenii, caii şi 
lucrurile necesare oştenilor din steagurile de elită. 
Ascultară totuşi măguliţi îndemnurile şi când bidoanele de 
tablă începură să treacă din mână în mână, nu se lăsară 
întrecuţi de nimeni nici în această privinţă. 


În vreme ce se întâmplau toate acestea, oştenii scoteau 
tâlharii de păr de prin noroaie şi-i aduceau înaintea lui 
jupân Zbierzchowski, a lui jupân Cyprianowicz şi a 
preotului. Nu scăpă nici unul, fiindcă în steagul care, afară 
de cei trei sute de oşteni, număra nouă sute de slujitori, 
erau destui oameni ca să înconjure toată mlaştina şi 
amândouă capetele digului. Vederea prinşilor îi uimi totuşi 
foarte mult pe jupân Serafin. Se aştepta să găsească printre 
ei, cum îl prevenise pe fiul său, pe Marcjan Krzepecki şi 
ceata lui de şleahtici de la Radom. Când colo, înaintea lui se 
afla o grămadă de haimanale mânjite de noroi şi mirosind a 
turbă, alcătuită, ca şi altele de acelaşi fel, din dezertori din 
pedestrimea recrutată de pe domeniile regale, din tot felul 
de lepădături, slujitori fugiţi de la casele magnaţilor şi 
ţărani robi, într-un cuvânt, din hoţii ce se îndeletniceau cu 
jaful la drumul mare şi prin păduri. O mulţime de asemenea 
cete bântuiau îndeosebi în ţinutul împădurit al 
Sandomierzului şi întrucât se formau din oameni în stare de 
orice, ameninţaţi de pedepse aspre dacă erau prinşi, 
atacurile lor erau deosebit de îndrăzneţe şi încăierările cu 
ele destul de îndârjite. 

Căutarea prin mlaştini mai dură un răstimp, apoi jupân 
Cyprianowicz îi spuse lui Zbierzchowski: 

— Jupâne polcovnic, credeam că e altcineva, ăştia însă 
sânt nişte fugari de rând. Cu toate acestea, îţi mulţămesc cu 
inima recunoscătoare domniei tale şi întregului steag 
pentru ajutor, fiindcă fără el, n-am mai fi privit, acum la 
răsăritul soarelui. 

Jupân Zbierzchowski zâmbi şi îi răspunse: 

— Iată de ce sânt bune marşurile de noapte! Oamenii nu 
suferă de căldură şi pe deasupra poţi să mai ajuţi pe câte 
cineva. Domnia ta vrei să cercetezi prinşii numaidecât? 

— După ce i-am văzut de aproape, nu-i neapărată nevoie. 
Şi aşa judecata de la oraş îi va da pe mâna călăului. 

La acestea, un ţăran înalt şi osos, cu faţa umflată şi cu 
părul gălbui, ieşi din rândul prinşilor şi ploconindu-se la 


scara lui jupân Cyprianowicz, îl vesti: 

— Preamărite stăpâne, dacă ne dăruieşti viaţa, am să spun 
adevărul. Noi suntem fugari obişnuiţi, dar atacul n-a fost tot 
aşa. 

Auzindu-l, preotul şi jupân Serafin se priviră cu mirare. 

— Tu cine eşti? întrebă preotul. 

— Cel mai mare peste ei. Am fost doi, fiindcă erau două 
cete unite, dar celălalt a murit. lertaţi-ne şi am să spun 
adevărul. 

Preotul stătu o clipă pe gânduri, apoi rosti: 

— De judecată, nu vă putem scăpa, dar şi aşa, tot e mai 
bine să mărturisiţi de bunăvoie, decât s-o faceţi în chinuri. 
S-ar putea ca în acest caz şi oamenii şi Dumnezeu să se 
arate mai milostivi cu voi. 

Țăranul se uită la oamenii lui, cumpănind dacă să 
vorbească sau să tacă, iar preotul adăugă: 

— Dacă vei mărturisi numai adevărul, am mai putea face 
ceva pentru voi, anume să vă luăm apărarea în faţa regelui 
şi să vă încredinţăm indurării sale; cum acum are nevoie de 
flăcăi zdraveni la pedestrime, va cere tribunalului să nu fie 
prea aspru. 

— Dacă-i aşa, am să spun totul, răspunse ţăranul. Pe mine 
mă cheamă Obuch, iar cealaltă căpetenie era Kos; pe 
amândoi ne-a năimit un şleahtic, ca să vă atacăm pe 
luminăţiile voastre. 

— Ştii cum se numeşte şleahticul acela? 

— Eu nu l-am cunoscut, fiindcă sânt din altă parte, dar Kos 
îl ştia şi mi-a spus că-l cheamă Wysz. 

Preotul şi Cyprianowicz se priviră iarăşi uimiţi. 

— Wysz, zici? 

— Chiar aşa. 

— Era singur? 

— Nu, mai era un tânăr subţirel şi slab. 

— Jupân Serafin se apropie de preot şi-i şopti: 

— Nu sânt ei... 

— Dar poate să fie ceata lui Marcjan. 


După care îl întrebă pe ţăran: 

— Şi ce v-au spus? 

— Ne-au spus aşa: „lreaba voastră ce faceţi cu oamenii; 
căruțele şi prada sânt ale voastre. În caleaşcă, însă, se află 
o jupâniţă, pe care trebuie s-o prindeţi şi s-o duceţi pe căi 
ocolite între Radom şi Zwolen spre Policzna. Dincolo de 
Policzna, vom ataca ceata voastră şi o vom lua cu noi. S-o 
apăraţi chipurile, dar în aşa fel, încât să nu ne vătămaţi 
oamenii. Pentru asta, o să căpătaţi câte un taler de căciulă, 
afară de ce veţi găsi prin căruţe”. 

— Acum e limpede! se bucură preotul. 

— Numai cei doi au vorbit cu voi? 

— A mai venit unul mai târziu, noaptea, care ne-a dat câte 
un zlot arvună, dar deşi era întuneric ca într-o pivniţă, l-a 
recunoscut un om al meu, fiindcă era dintre robii lui, şi 
zicea că e jupân Krzepecki. 

— Oho! iată-l şi pe el! exclamă jupân Cyprianowicz. 

— Omul tău este aici, sau a murit? se interesă preotul. 

— Aici sânt, răspunse un glas din apropiere, 

— Vino lângă noi. Tu l-ai recunoscut pe jupân Krzepecki? 
în ce fel, de vreme ce era atât de întuneric, de-ţi băgai 
degetele în ochi? 

— Păi, eu îl cunosc de mic. L-am recunoscut şi după 
picioarele strâmbe, şi după capul înfundat între umeri, şi 
după glas. 

— A vorbit cu tine? 

— A vorbit, iar pe urmă l-am auzit discutând cu cei care 
veniseră cu el. 

— Ce le-a spus? 

— Le-a spus aşa: „dacă puteam să vă las banii, nu mai 
veneam până aici, chiar dacă noaptea era şi mai 
întunecoasă...” 

— Ai să mărturiseşti înaintea primarului sau a starostelui 
de la oraş? 

— Am să mărturisesc. 

Atunci jupân Zbierzchowski se adresă slujitorilor: 


— Pe omul acesta să-l păziţi ca pe ochii din cap. 

CAPITOLUL XXXI. 

După care, începură să se sfătuiască. Jupânii Bukojemski 
erau de părere să schimbe veşmintele jupâniţei cu ale 
primei femei întâlnite în cale, s-o urce pe cal, s-o înconjure 
cu argaţi şi cu scutieri travestiţi în tâlhari şi să se ducă la 
locul hotărât de Marcjan, iar când acesta avea să-i atace, să 
pună mâna pe el şi să-l pedepsească pe loc, ori să-l lase în 
seama tribunalelor din Cracovia. Ei înşişi se oferiră din 
toată inima să conducă alaiul şi jurară că-l vor aduce pe 
Marcjan legat la picioarele jupâniţei Sieninska. La început, 
propunerea tinerilor plăcu tuturor, dar când cumpăniră mai 
bine, înţeleseră că săvârşirea ei era deosebit de trudnică. 
Jupân Zbierzchowski putea şi avea dreptul să ajute la 
nevoie nişte călători întâlniți întâmplător pe drum, dar nu-i 
era îngăduit şi nu voia să-şi angajeze oştenii în treburile 
altora. Pe de altă parte, de vreme ce printre atacatori se 
găsise un om gata să arate judecății pe principalul vinovat, 
acesta putea fi oricând tras la răspundere şi pedepsit după 
cum merita. lată de ce şi jupân Serafin, şi preotul 
Woynowski ajunseră la convingerea că după război vor avea 
destul timp pentru asta, deoarece nu era de presupus că 
amândoi Krzepecki, posedând moşii însemnate, le vor 
părăsi şi vor fugi. Numai jupânii Bukojemski nu căzură de 
acord, deoarece ei ar fi preferat să sfârşească treaba acum. 
Declarară chiar că, de vreme ce lucrurile stau aşa, vor 
pleca numai ei cu slujitorii să-l aducă pe Marcjan, dar jupân 
Cyprianowicz nu le dădu învoire. Îi convinse, însă, Jacek, 
care-i imploră să-l lase pe Krzepecki în seama lui. 

— Eu nu-l voi chema în judecată, îi asigură, dar după ce- 
am auzit de la domniile voastre, dacă nu voi muri în luptă, 
mă jur pe Dumnezeu din cer că-l voi găsi şi abia atunci se va 
arăta dacă sentinţa tribunalului n-ar fi fost mai uşoară şi 
mai plăcută pentru el. 

Ochii lui „feciorelnici” sticliră atât de ameninţători, încât 
cei patru fraţi, se înfiorară; ştiau prea bine cât de ciudat se 


împleteau în sufletul lui Jacek blândeţea, înflăcărarea şi 
amintirea nedreptăţilor încercate. 

Mai repetă de câteva ori: „vai lui! vai lui!” şi păli iarăşi din 
cauza sângelui pierdut mai înainte. Se luminase de-a 
binelea. Aurora dimineţii arunca peste lume culori 
trandafirii şi scânteia în picăturile de rouă agăţate de 
trestii, papură, frunzele copacilor şi de acele pinilor pitici ce 
creşteau ici şi colo pe malurile mlaştinii. Jupân 
Zbierzchowski porunci prinşilor să îngroape trupurile 
morţilor, ceea ce făcură destul de repede, fiindcă turba 
moale se lăsa îndepărtată cu uşurinţă de lopeţi, şi când pe 
dig nu mai rămase nici o urmă de luptă, convoiul porni mai 
departe spre Szydlowiec. 

Jupân Cyprianowicz o sfătui pe jupâniţă să urce din nou în 
caleaşcă şi să doarmă bine înainte de popas, dar ea declară 
sus şi tare că nu-l va lăsa singur pe Jacek, aşa că nici măcar 
preotul Woynowski nu mai încercă s-o abată de la această 
hotărâre. Rămaseră deci numai ei doi şi vizitiul, deoarece 
jupâneasa Dzwonkowska era atât de toropită de somn, încât 
urcase curând în caleaşcă. 

Jacek zăcea pe spate pe mănunchiurile de fân aşezate într- 
o parte de-a lungul briştei, iar ea şedea de cealaltă parte, 
aplecându-se întruna spre braţul lui rănit şi veghind ca 
sângele să nu-i iasă prin legătură. La răstimpuri, ducea la 
gura rănitului burduful de vin vechi, care se vede că făcea 
minuni, fiindcă după o vreme i se uri să stea culcat şi-i 
porunci vizitiului să tragă fânul de sub picioare. 

— Prefer să stau în capul oaselor, spuse, pentru că mi-am 
recăpătat puterile. 

— Şi rana n-o să te doară mai rău? 

Jacek îşi întoarse ochii spre chipul rumeior şi rosti cu 
glasul şoptit şi trist: 

— Am să-ţi răspund, jupâniţă, cum a răspuns odinioară un 
cavaler când regele Lokietek(1287, văzându-l străpuns de 
suliţele cruciaților pe timpul de luptă, l-a întrebat dacă-l 


doare foarte rău. Viteazul a arătat spre râni şi a murmurat: 
„Asta doare mai puţin”. 

Jupâniţa Sieninska îşi cobori pleoapele. 

— Ce doare, mai râu? şopti. 

— Pe mine mă chinuiesc mai rău inima plină de dor, 
despărţirea şi nedreptăţile îndurate. 

O vreme, doar inimile celor doi tineri începură să bată tot 
mai tare, căci înţeleseră că sosise clipa când puteau să-şi 
destăinuiască focul inimilor. 

— Este adevărat, recunoscu jupâniţa, te-am nedreptăţit, 
domnia ta, atunci când te-am întâmpinat după duel cu faţa 
mânioasă şi crudă... Dar asta a fost doar o dată şi numai 
Dumnezeu ştie cât de rău mi-a părut pe urmă, de aceea îţi 
spun: sunt vinovată, domnia ta, şi te rog din tot sufletul să 
mă ierţi. 

Jacek îşi duse mâna sănătoasă la frunte. 

— Nu asta m-a durut cel mai mult, răspunse, nu asta a fost 
cea mai mare suferinţă a mea! 

— Ştiu, nu asta, ci scrisoarea lui jupân Pagowski. Cum ai 
putut domnia ta să mă bănuieşti că am ştiut de ea sau că 
am luat parte la alcătuirea ei? 

Începu să-i povestească pe îndelete cu glasul întretăiat, 
cum se întâmplase într-adevăr: cum îl implorase pe jupân 
Pagowski să facă primul pas spre împăcare, cum acesta îi 
făgăduise că va întocmi o scrisoare părintească şi cum îi 
trimisese cu totul alta, despre care aflase abia mai târziu de 
la preotul Woynowski şi din care se arăta că jupân 
Pagowski, schimbându-şi planurile, voise să-i despartă 
pentru totdeauna. 

În timp ce istorisea, deoarece cuvintele ei însemnau până 
la un punct o mărturisire, dar şi o retrăire a unor amintiri 
neplăcute şi dureroase, din cauza sforţării şi de ruşine, 
rumeneala îi urca mereu în obraji şi ochii i se umpleau de 
lacrimi. 

— Păi preotul Woynowski, întrebă într-un târziu, nu ţi-a 
scris domniei tale că eu n-am ştiut nimic şi n-am putut să 


înţeleg de ce bunătatea inimii mele a primit o răsplată atât 
de crudă? 

— Preotul Woynowski, răspunse Jacek, m-a vestit doar că 
domnia ta te căsătoreşti cu jupân Pagowski. 

— Dar nu ţi-a spus şi că aş fi făcut-o doar pentru că eram o 
orfană părăsită... din recunoştinţă... Atunci încă nu ştiam 
cum s-a purtat el cu domnia ta, ştiam doar că mă 
dispreţuieşti şi m-ai uitat... 

Jacek închise ochii şi începu să-şi deschidă inima cu o 
mâhnire adâncă: 

— Te-am uitat?... Unde n-a dat Dumnezeu!... Am fost la 
Varşovia, la curtea regelui, am umblat cu steagul prin ţară, 
dar orice făceam şi oriunde mă aflam, nu mi-ai ieşit o clipă 
din inimă şi din gând... Te-ai ţinut mereu după mine, ca 
umbra de om... Nu o dată, îndurerat sau obosit, te-am rugat 
în nopţile fără somn: „Ai milă şi lasă-mă să te uit!”. Dar tu 
nu m-ai părăsit niciodată, m-ai însoţit pretutindeni; ziua şi 
noaptea, pe câmpul de luptă şi în tabără... Până când am 
înţeles că nu te voi putea smulge din pieptul meu decât o 
dată cu inima... 

Tăcu, înecat de emoție, dar reluă în curând: 

— Aşa că după aceea, am început să mă rog: „O, Doamne, 
lasă-mă să mor, vezi că nici cu ea nu pot, nici fără ea...” Nu 
mă mai aşteptam să te văd vreodată... draga mea dragă... 
singura fiinţă de pe lume... 

Cu aceste cuvinte, se aplecă spre ea şi îşi rezemă tâmpla 
de umărul ei. 

— Tu, şopti, eşti ca sângele dătător de viaţă, ca soarele pe 
cer... Dumnezeu a avut milă de mine şia vrut să te mai 
văd... draga mea...! 

Jupâniţa avea impresia că Jacek îngână un cântec minunat. 
Lacrimile îi umeziră genele şi un val de fericire îi inundă 
inima. Se înstăpâni iarăşi tăcerea, numai fecioara suspina 
îndelung, fericită, cum nu i se mai întâmplase vreodată în 
viaţă. 

— Jacek, rosti în sfârşit, de ce-am suferit noi atâta? 


Iar el răspunse: 

— Dumnezeu ne-a răsplătit însutit. 

Şi pentru a treia oară se aşternu tăcerea, doar căruţa 
scârţâia, înaintând alene prin nisipul drumului larg. Dincolo 
de pădure, ieşiră la timpul deschis, scăldat în soare, cu 
lanuri de secară presărate din belşug cu maci roşii şi 
albăstrele. Domnea o linişte adâncă. Deasupra tarlalelor 
secerate, ici şi colo încremeneau în văzduh ciocârliile 
triluind cu înfocare, la marginile câmpului luceau secerile, 
iar dinspre lunca îndepărtată, verde, răzbăteau strigătele şi 
cântecelele păstorilor, liniştea însorită şi glasurile din jur 
îngânau doar fericirea şi îmbătarea lor. 

Abia preotul Woynowski îi readuse cu picioarele pe 
pământ; apropiindu-se pe nesimţite de brişcă, întrebă: 

— Cum îţi mai este, Jacek? 

Jacek tresări şi se uită la el cu ochii strălucitori, ca şi când 
s-ar fi trezit din somn. 

— Ce-i, binefăcătorule? 

— Cum te mai simţi? 

— E, nici în rai nu poate fi mai bine! 

Preotul privi cu luare aminte mai întâi la el, apoi la 
jupâniţă. 

— Aşa?... se minună. 

Şi îşi îndemnă calul înapoi la tovarăşii de drum. Tinerii 
fură cuprinşi din nou de fericirea lor neţărmurită; începură 
să se uite unul la altul, sorbindu-se din priviri. 

— Nu mă mai satur uitându-mă la tine!... mărturisi Jacek. 
Jupâniţa îşi cobori ochii şi începu să zâmbească din colţurile 
buzelor, astfel că îi apărură gropiţe în obrajii trandafirii. 

— Jupâniţa Zbierzchowska e mai frumoasă ca mine? 
întrebă încet. 

Jacek o privi uluit: 

— Care jupâniţă Zbierzchowska...? 

Atunci copila nu mai zise nimic, mulţumindu-se să-şi râdă 
în pumni cu râsul ei răsunător ca un clopoțel de argint În 


acest timp, când preotul se întoarse la ai lui, oştenii care 
ţineau la Jacek, se porniră să-l iscodească: 

— E, ce-i acolo, ce face rănitul nostru? 

— Nu mai e pe lume! răspunse preotul 

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Cum adică nu mai 
e...? 

— De vreme ce spune ca a ajuns în rai. Mulier...! 

Jupânii Bukojemski, ca nişte oameni nu prea obişnuiţi din 
fire să înţeleagă dintr-o dată ce aud, continuară să se uite 
înfricoşaţi la preot şi descoperindu-se, cât pe ce să 
rostească „veşnică odihnă”, când un hohot de râs uriaş îi 
împiedică să-şi ducă gândul cucernic la îndeplinire. În acest 
râs al oştenilor, se împleteau bunăvoința neprefăcută şi 
compătimirea faţă de Jacek. 

Câţiva aflaseră de la Stanistaw Cyprianowicz ce „cavaler 
simţitor era” şi ghiciseră cu toţii ce mult suferise, aşa că 
spusele preotului avură darul să-i înveselească. Îndată se 
auziră glasuri: 

— Pe legea mea, am văzut cum se lupta cu dragostea lui, 
cum răspundea în dodii la întrebări şi nu-şi mai încheia 
veşmintele, cum uita de el, în timp ce mânca şi bea, şi cum 
se uita noaptea la lună; fără îndoială, acestea erau signa 
dragostei neîmpărtăşite! 

Alţii adăugară: 

— E drept că trebuie să se simtă în rai, că dacă nici o rană 
nu doare mai rău decât cea produsă de săgeata lui Amor, 
apoi dulceaţa dragostei împărtăşite este mai presus de 
orice. 

Asemenea glume îşi îngăduiau prietenii lui Jacek. Unii 
dintre ei, ştiind prin ce primejdii trecuse jupâniţa şi cât de 
ruşinos se purtase Krzepecki cu ea, puseră mâna pe săbii şi 
porniră să strige: „Aduceţi-l aici!” alţii fură înduioşaţi de 
soarta fecioarei, iar câţiva, când aflară cum îl pedepsiseră 
fraţii Bukojemski pe Marcjan, îi lăudară pentru mintea şi 
bărbâăţia lor. 


Curând, însă, atenţia tuturor se concentră iarăşi asupra 
celor doi îndrăgostiţi. 

— Hai să strigăm în sănătatea lor, se îndemnară, pentru 
cinstea et felices rerum successus11297. Şi porniră 
lărmuind cu toţii spre brişcă. 

Într-o clipită, aproape tot steagul îi înconjură pe Jacek şi 
pe jupâniţă Sienihska. Unii începură să strige cu glasuri 
tunătoare: „vivant! floreant!” în timp ce alţii răcneau înainte 
de vreme: „crescite et multiplicamini”. 

Dacă jupâniţa Sieniiska se sperie cu adevărat de aceste 
strigăte sau se prefăcu numai, ca o mulier insidiosa, nici 
măcar preotul Woynowski nu fu în stare să ghicească, 
destul că lipindu-şi căpşorul luminos de umărul sănătos al 
lui Jacek, începu să întrebe ruşinată şi încurcată: 

— Ce-i asta Jacek? Ce se petrece? 

Tânărul o înconjură cu braţul şi răspunse: 

— Oamenii mi te dăruiesc, iar eu te primesc, floricica mea 
dragă. 

— După război...? 

— Înainte! 

— Pentru Dumnezeu, de ce atât de repede? 

Pesemne că Jacek nu auzi întrebarea, fiindcă în loc să 
răspundă, spuse: 

— Să le mulţumim tuturor pentru bunăvoință. 

Îşi înclinară deci capetele în amândouă părţile, ceea ce 
stârni şi mai mult înflăcărarea oștenilor. Văzând faţa 
îmbujorată şi frumoasă ca aurora dimineţii a fetei, prietenii 
lui Jacek mai că-şi loviră pulpele de admiraţie. 

— Pe legea mea! exclamară, poţi să orbeşti de-a binelea... 

— Şi un înger ar fi îndrăgit-o, ce să mai vorbim de un om 
cu păcate. 

— Nu e de mirare că se topea de dorulei! 

Şi iarăşi sute de glasuri bubuiră şi mai puternic: 

— Vivant! crescant! floreant...! 

Intrară astfel strigând în Szydtowiec, învăluiţi în norii de 
pulbere aurie. 


Locuitorii se înspăimântară la început şi părăsindu-şi în 
faţa caselor uneltele cu care tăiau cute din gresie, se 
ascunseră înăuntru. Curând, însă, dându-şi seama că sânt 
strigăte de nuntă, nu de mânie, ieşiră pe uliţe şi se 
amestecară cu oştenii, alcătuind o mare mulţime de oameni 
şi cai. 

Răsunară tobele şi trâmbiţele husarilor. Se veselea toată 
suflarea. Până şi evreii, pe care frica îi ţinuse cel mai mult 
prin case, strigau vivant, deşi nu puţini habar nu aveau 
despre ce e vorba. 

Iar Taczewski îi repeta jupâniţei Sieniiska: 

— Înainte! Înainte de război, de-ar fi să pier un ceas după 
aceea! 


CAPITOLUL XXXII. 

Păi cum se poate? se minună preotul Woynowski la ospăţul 
pus la cale de tovarăşii de arme ai lui Jacek. Peste cinci-şase 
zile pornim şi s-ar putea să mori în luptă; merită să te 
cununi înaintea campaniei, în loc să-i aştepţi sfârşitul fericit 
şi abia după aceea să te căsătoreşti în linişte? 

Auzindu-i cuvintele înțelepte, oştenii izbucniră în râs; câte 
unii aproape că-şi puseră mâinile-n şold, iar alţii se apucară 
să strige în cor: 

— Oho, merită, părinte, şi tocmai pentru că s-ar putea să 
piară... 

Preotul se supără puţin, dar când cei trei sute de oşteni, 
împreună cu jupân Cyprianowicz, insistară, iar Jacek nici nu 
voi să audă de amânare, trebui să facă aşa cum voia el. 
Legăturile reînnoite cu cei de la curte şi bunăvoința familiei 
regale înlăturară toate piedicile; regina declară că viitoarea 
jupâneasă Taczewska va rămâne pe tot timpul războiului 
lângă ea, iar măria sa regele făgădui că va asista la cununie 
şi, când va avea vreme, se va gândi şi la zestrea miresei. Nu 
uitase că multe din moşiile neamului Sieninski trecuseră în 
stăpânirea familiei Sobieski şi înaintaşii lui se ridicaseră în 
acest fel, se simţea deci dator faţă de orfană, care-l 


câştigase cu frumuseţea ei, stârnindu-i mila cu atâtea 
nenorociri abătute asupră-i. 

Jupân Matczynski, un vechi prieten al preotului Woynowski 
şi totodată al regelui, făgădui şi el că nu va pregeta să-i 
aducă aminte stăpânului de fată, dar asta după război, 
fiindcă acum, când pe umerii lui Jan al III-lea apăsa soarta 
Europei şi a întregii creştinătăţi, nu avea voie să-l preocupe 
cu alte treburi. Preotul Woynowski se bucură de făgăduiala 
lui, ca şi când Jacek ar fi primit o „stărostie pe cinste”, 
deoarece era îndeobşte cunoscut că jupân Matczynski îşi 
respecta întotdeauna cuvântul dat, asemenea lui 
Zawisza (130). La drept vorbind, el o ajutase pe jupâniţa 
Sienihska în tot ce izbândise la Cracovia, el îi vorbise 
regelui de preotul Woynowski, în sfârşit, tot el o câştigase 
de partea fetei pe regină; deşi schimbătoare de obicei, 
aceasta arătă de la început multă milă şi bunăvoință faţă de 
copila neajutorată. 

În astfel de împrejurări, cu sprijinul curţii regale, nu le fu 
prea greu să obţină scutirea de strigările din biserică de la 
episcopul Cracoviei. Mai înainte, însă, jupân Serafin se 
strădui să găsească pentru tinerii însurăţei o locuinţă 
frumoasă la un negustor din Cracovia, ai cărui bunici 
făcuseră negoţ odinioară cu ai lui Cyprianowicz, pe vremea 
când aceştia trăiau la Lw6w şi aduceau mătăsuri din 
Răsărit. Era o locuinţă minunată, cum în îmbulzeala de 
şleahtici şi căpetenii de oşteni din oraş, aveau prea puţini 
dintre oamenii de vază. Stanistaw Cyprianowicz, hotărând 
în sinea lui ca Jacek să petreacă cele câteva zile dinaintea 
campaniei cu adevărat ca în rai, o împodobi cu macate şi 
flori proaspete; ceilalţi prieteni îl ajutară din tot sufletul. 
Împrumutându-i ce aveau mai bun: ţesături, covoare şi alte 
asemenea lucruri costisitoare, pe care nobilii din steagurile 
de husari le luau cu ei şi în timpul marşurilor. 

Într-un cuvânt, cu toţii se arătară binevoitori cu tânăra 
pereche, ajutând-o cu ce se putea şi avea fiecare, afară de 
fraţii Bukojemski. În primele zile după sosirea la Cracovia, 


aceştia veneau şi de câte două ori pe zi la jupânii 
Cyprianowicz, la Jacek şi prin cârciumile unde beau oştenii 
din steagul prinţului Aleksander, dar mai apoi nu-i mai văzu 
nimeni. Preotul Woynowski bănuia că se îmbată pe la 
marginea oraşului, unde slujitorii îi văzuseră într-adevăr 
într-o seară şi unde miedul şi vinul erau mai ieftine, dar 
îndată după aceea, nu se mai auzi de ei. Purtarea lor îi 
înfurie pe părintele Woynowski şi pe jupânii Cyprianowicz, 
cărora s-ar fi cuvenit să nu uite că le datorau recunoştinţă. 

— Pot fi oşteni buni, aprecie preotul, dar au minte puţină şi 
nu se poate conta pe ei. Au găsit niscaiva derbedei şi se 
simt mai bine cu ei decât în tovărăşia noastră. 

Presupunerea preotului se arătă totuşi greşită, deoarece 
în ajunul cununiei lui Jacek, când locuinţa acestuia gemea 
de cunoscuţii veniţi să-l firitisească şi să-i aducă daruri, cei 
patru fraţi îşi făcură apariţia în cele mai frumoase veşminte 
pe care le aveau, gravi, cu feţele calme, dar pline de taină. 

— Ce s-a întâmplat cu voi? întrebă jupân Serafin. 

— Am găsit urma fiarei! răspunse Lukasz. 

Mateusz, însă, îl înghionti şi interveni: 

— Taci din gură, nu spune înainte de vreme! 

Apoi se uită la preot, la cei doi Cyprianowicz, în sfârşit, 
întorcându-se spre Jacek, îşi drese glasul ca un om care 
voia să vorbească mai mult. 

— Hai, începe o dată! îl îndemnară fraţii. 

EI îi privi cu ochii prostiţi şi întrebă: 

— Cum începea...? 

— Ce-i asta, ai uitat...? 

— M-am încurcat... 

— Aşteaptă... aha, acum ştiu, strigă Jan, începe aşa. „Prea 
vrednicul nostru...” Continuă! 

— Prea vrednicul nostru Pilat... rosti Mateusz. 

— De ce Pilat? îl întrerupse preotul, poate Pilade? 

— Ai nimerit, părinte! se repezi Jan, da, Pilade, cum te 
văd... 


— Vrednicul nostru Pilade! urmă iarăşi Mateusz cu curaj. 
Chiar dacă nu Borysten, ci însuşi Tagus, purtătorul de aur, 
ar curge prin părţile noastre natale, ca nişte fugari din faţa 
barbarilor, nu ţi-am putea oferi nimic, afară de inimile 
încărcate de prietenie, şi nici cu vreo amintire despre 
recunoştinţă n-am izbuti să cinstim cum se cuvine ziua de 
astăzi... 

— Vorbeşte, de parc-ar sparge nuci! exclamă Lukasz cu 
înflăcărare. 

Mateusz mai repetă de câteva ori: „cum se cuvine... cum 
se cuvine... cum se cuvine...” apoi se poticni, începu să se 
uite la ceilalţi fraţi, cerându-le ajutorul din ochi, dar şi ei 
uitaseră cu totul ce trebuia să urmeze. 

Cei de faţă se porniră să râdă, iar jupânii Bukojemski se 
încruntară, ceea ce văzând, jupân Serafin hotări să le vină 
în ajutor. 

— Cine v-a alcătuit cuvântarea asta? întrebă. 

— Jupân Gromyka din steagul lui jupân Szumlaiski, 
răspunse Mateusz. 

— Aşa este! Cal străin de călăreşti, mai lesne te poticneşti; 
îmbrăţişaţi-l pe Jacek şi spuneţi-i de-a dreptul ce vreţi să-i 
spuneţi. 

— Sigur, aşa-i cel mai bine! 

Şi începură să-l ia în braţe cu rândul, apoi Mateusz rosti 
cu simplitate: 

— Jacus, noi ştim că tu nu eşti Pilat, iar tu ştii că după 
pierderea ținutului Kiev am sărăcit de tot, pe scurt că n- 
avem nimic. Uite, îţi aducem şi noi ce putem, primeşte cu 
inimă bună şi recunoştinţă. 

Îi înmână ceva învelit într-o bucată de atlas roşu, în timp 
ce fraţii ceilalţi repetau înduioşaţi: 

— Primeşte, Jacus, primeşte! 

— Primesc şi Dumnezeu să vă răsplătească! se bucură 
Jacek. 

Puse pacheţelul pe masă şi începu să desfacă bucata de 
atlas; deodată, se dădu înapoi şi exclamă: 


— O, Doamne, e o ureche de om! 

— Ştii a cui e? A lui Marcjan Krzepecki! tunară tuspatru. 

— Oho! 

Cei de faţă rămaseră de-a dreptul uluiţi, astfel că se 
aşternu tăcerea. 

— Ptiu! strigă, în sfârşit, preotul Woynowski. 

Şi măsurându-i pe rând cu priviri aspre, li se adresă de 
sus: 

— Voi sunteţi turci, de aduceţi urechile vrăjmaşilor aici. 
Faceţi de ruşine oştirea creştinească şi întreaga şleahtă. 
Chiar dacă Krzepecki şi-ar fi meritat moartea de o sută de 
ori, chiar dacă ar fi fost eretic sau păgân, tot ar fi fost o 
ruşine să făptuiţi asemenea lucru. L-aţi bucurat atât de 
mult pe Jacek, încât de scârbă îşi scuipă şi sufletul din el! 
Aflaţi de la mine că pentru asemenea faptă nu veţi avea 
parte de recunoştinţă, ci numai de dispreţ şi ruşine. Nu 
există nici un steag de călărime, nici un polc de pedestraşi, 
care să-şi dorească astfel de barbari! 

Mateusz ieşi înaintea fraţilor şi clocotind de mânie, vorbi 
după cum urmează: 

— lată recunoştinţa, iată răsplata, iată dreptatea şi 
judecata omenească! 

Dacă ar fi spus-o un om ca noi, mai mult ca sigur că lângă 
urechea de pe masă ar fi apărut încă una, dar când o faţă 
bisericească vorbeşte astfel, Dumnezeu s-o judece şi să ţină 
partea nevinovăţiei! Părinte, domnia ta ne întrebi dacă 
suntem turci, iar eu întreb la rândul meu: crezi cu adevărat 
că am tăiat urechea unui mort?... O, fraţii mei buni, sărmani 
fără vină, aţi ajuns să fiţi numiţi turci, duşmani ai 
credinţei...! 

Glasul începu să-i tremure, deoarece părerea de rău îi 
învinse mânia, în timp ce fraţii ceilalţi, uluiţi de bănuiala 
nedreaptă, se împotriviră cu glasuri pline de jale: 

— Ne-au făcut turci! 

— Vrăjmaşii credinţei! 

— Păgâni neruşinaţi...! 


— La dracu', spuneţi o dată cum a fost! îi luă la zor 
preotul. 

— Lukasz i-a retezat urechea lui Marcjan în duel. 

— Ce caută Krzepecki aici? 

— A venit acum cinci zile... în urma noastră... 

— Să vorbească unul din noi! 

Preotul se întoarse spre cel mai mare: 

— Spune tu, Jane, dar să nu baţi câmpii! 

— Un cunoscut de-al nostru, oştean în steagul prinţului 
episcop de Sandomierz, începu Jan, ne-a spus întâmplător 
cu cinci zile în urmă că a văzut într-o vinărie pe uliţa 
Kazimierz o arătare: „Un şleahtic, zice, ca un trunchi de 
copac, cu capul uriaş, atât de înfundat în trup, de-i ajung 
umerii la urechi; are picioarele scurte şi strâmbe şi bea ca 
un balaur. N-am mai văzut în viaţa mea, zicea, o maimuţă 
mai urâtă!” Atunci noi, cum ne-a dăruit Dumnezeu din 
născare să înţelegem totul din zbor, am privit unul la altul: 
Te pomeneşti că e Krzepecki? L-am rugat pe oştean să ne 
ducă la vinărie şi ne-a dus. Se lăsase întunericul, dar când 
ne-am uitat înăuntru, am văzut într-un colţ, înnegrind ceva 
la o masă. Lukasz s-a apropiat şi a scăpărat în faţa celui ce 
se ascundea acolo: „Krzepecki!” a strigat şi l-a înhăţat de 
grumaz. Am pus mâna pe săbii, dar Marcjan, văzând că n- 
are încotro, pentru că-i aţineam calea spre uşă, unde nu 
începe să sară înaintea noastră! întocmai ca un cocoş! „Ce 
vreţi, ucigaşilor, zice, credeţi că mi-e frică? Hai, treceţi la 
rând câte unul, nu toţi grămadă, că nu sunteţi tâlhari, ci 
şleahtici!” 

— Netrebnicul! îl întrerupse preotul, dar el ce altceva a 
vrut să ne facă nouă? 

— Asta i-a spus şi Lukasz: „A, fecior de căţea, cine a trimis 
ceata de hoţi împotriva noastră? Ar trebui să te dau în 
seama călăului, dar pentru că aşa vom sfârşi mai repede...” 
A atacat îndată şi lupta a început. După a treia sau a patra 
încrucişare de săbii, l-a lovit dintr-o parte şi i-a retezat 
urechea. Mateusz a ridicat-o de jos şi a strigat: „Nu i-o tăia 


y 


şi pe a doua, lasă-ne-o nouă. Asta va fi pentru Jacek, iar 
cealaltă pentru jupâniţa Sienihska”. Marcjan, însă, a scăpat 
sabia din mână, fiindcă îi curgea sânge din belşug, şi a 
leşinat. I-am turnat apă în cap şi vin în gură, gândind că-şi 
va reveni şi va lupta cu următorul, dar totul a fost în zadar. 
S-a trezit, într-adevăr, şi a spus: „De vreme ce aţi făcut 
singuri dreptate, nu mai aveţi de ce să vă răzbunaţi”, apoia 
căzut iarăşi în nesimţire. Am plecat şi noi, părându-ne rău 
de cealaltă ureche. Lukasz zice că putea să-l omoare, dar n- 
a făcut-o înadins, ca să mai rămână una şi pentru noi sau 
pentru Jacek... Nu ştiu dacă altcineva s-ar fi purtat mai 
înţelept, fiindcă nu-i păcat să ucizi asemenea viperă, dar se 
vede că acum înţelepciunea nu mai are nici un preţ, de 
vreme ce noi trebuie să şi suferim din cauza ei, fiind socotiți 
păgâni. 

— Vorbeşte cu dreptate! îi ţinură isonul fraţii. 

— E, consimţi preotul, dacă aşa stau lucrurile, e altceva; 
oricum, donum131) nu e prea plăcut. 

Fraţii se priviră uimiţi. 

— Cum adică nu e plăcut? întrebă Marek, păi ce, noi i-am 
adus urechea lui Jacek s-o mănânce? 

— Vă mulţămesc din toată inima pentru bunăvoința 
domniilor voastre, răspunse 'Taczewski, deoarece cred că nu 
mi-aţi adus-o ca s-o păstrez. 

— A înverzit puţin; poate doar dacă ar fi afumată! 

— S-o ia un slujitor şi s-o îngroape numaidecât, spuse 
preotul cu asprime, e totuşi urechea unui creştin. 

— În ţinutul Kievului, am văzut lucruri şi mai grozave, 
mormăi Mateusz. 

— Negreşit, remarcă Jacek, Krzepecki a venit s-o 
prigonească iarăşi pe Anulka! 

— Că doar n-o s-o răpească de la curtea reginei, se îndoi 
jupân Serafin. Eu cred că n-a venit pentru asta. Atacul nu i- 
a izbutit, presupun deci că a vrut numai să se convingă 
dacă ştim că el l-a pus la cale şi dacă l-am chemat în 
judecată sau nu. Poate că bătrânul Krzepecki n-a ştiut de 


isprava feciorului, sau poate că a ştiut, iar dacă-i aşa, 
amândoi trebuie să fie acum tare neliniştiţi şi nu mă mir 
deloc că Marcjan a venit să iscodească. 

Stanistaw Cyprianowicz începu să ridă: 

— Cu fraţii Bukojemski n-are noroc şi pace! observă. 

— Să-l lăsăm în plata Domnului! îi îndemnă Taczewski. 
Astăzi sânt gata să-l iert pentru toate. 

Aşadar, jupânii Bukojemski şi Stanistaw Cyprianowicz, 
cunoscând îndârjirea tânărului cavaler, îl priviră miraţi, iar 
el, parcă în loc de răspuns, adăugă: 

— În curând, Anulka o să fie a mea! lar mâine voi fiun 
războinic creştin, apărător al credinţei, care se cuvine să-şi 
smulgă din inimă ura şi gândurile deşarte. 

— Drept răsplată, Dumnezeu te va binecuvânta! încheie 
preotul. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Pentru Jacek Taczewski sosi, în sfârşit, ziua fericirii mult 
aşteptate. La Cracovia, printre orăşeni, se răspândise 
vestea, repetată cu uimire, că în oştire se află un cavaler 
care astăzi se va cununa şi mâine va pleca la război. Iar 
când se auzi că regele şi regina aveau să ia parte la 
cununie, mulțimile începură să se adune de dimineaţă în 
biserică şi în jurul ei. În cele din urmă, se ajunse până acolo 
că trabanţii! 132) regelui se văzură nevoiţi să facă 
rânduială şi să deschidă loc de trecere pentru alaiul de 
nuntă. Oştenii din steagul lui Taczewski veniră cu toţii, atât 
din prietenie pentru el, cât şi fiindcă fiecare voia să fie 
văzut în apropierea regelui. Veniră de asemenea şi mulţi 
dregători, chiar dintre aceia care nu auziseră niciodată de 
Jacek 'Taczewski, deoarece se aflase că regina îi luase pe 
tineri sub oblăduirea ei, iar la curte multe depindeau de 
sprijinul şi bunăvoința acesteia. 

Unora dintre cârmuitorii de vază li se părea tot atât de 
ciudat, ca şi orăşenilor, că regele, pe umerii căruia apăsa 
acum soarta aproape a întregii lumi şi la care soseau în 
fiecare zi pe cai înspumaţi olăcarii din alte ţări, îşi găseşte 


totuşi vreme să participe la cununia unui simplu oştean din 
polcurile de elită. Unii puneau totul pe seama bunătăţii 
măriei sale şi a dorinţei de a câştiga inimile luptătorilor, sau 
presupuneau că între rege şi Taczewski ar exista legături 
de familie apropiate, greu de dat în vileag; alţii luau în râs 
astfel de bănuieli, susţinând cu dreptate că în acest caz 
regina, de obicei atât de aprigă, încât nu o dată regele 
trebuia să răspundă înaintea ei şi pentru păcatele din 
tinereţe, n-ar fi sprijinit cu atâta înflăcărare unirea 
îndrăgostiţilor. 

Lumea aproape că uitase de neamul Sienifski, aşa că 
regele, ca să pună stavilă tuturor clevetirilor şi bănuielilor, 
amintise înadins cât îi era de îndatorată familia Sobieski. 
Atunci începuseră să se preocupe cu toţii de jupâniţa 
Sieniiska şi, cum se întâmplă la curte, să o compătimească, 
să se înduioşeze de suferinţa ei şi să-i laude virtutea şi 
frumuseţea. Zvonurile despre farmecul ei se răspândiseră 
de mult printre orăşeni şi când aceştia o văzură, în sfârşit, 
nimeni nu se socoti înşelat în aşteptările lui. 

Fecioara veni la biserică împreună cu regina, astfel că în 
prima clipă, toate privirile se întoarseră spre stăpâna a 
cărei frumuseţe păstra întreaga strălucire a soarelui 
dinaintea amurgului. Când, însă, se îndreptară asupra 
miresei, pretutindeni, printre dregători şi oşteni, şleahtici şi 
orăşeni, se auziră şoapte şi chiar vorbe rostite cu glas tare: 

— E minunată, e minunată! Cine vede măcar o dată în 
viaţă asemenea fecioară, rămâne îndatorat ochilor pentru 
vecie. 

Şi era adevărat. În acele timpuri, fetele nu erau îmbrăcate 
totdeauna în alb pentru cununie, dar pe ea jupâniţele de la 
curtea reginei o înveşmântaseră în culoarea nevinovăţiei, 
pentru că dorinţa ei fusese să ajungă la altar în cea mai 
bună rochie ce o avea. Aşadar, în alb, cu coroniţa verde pe 
căpşorul bălai şi faţa sfioasă, cu ochii plecaţi, tăcută, zveltă, 
arăta ca o lebădă imaculată sau ca un crin nepătat. 


Însuşi Jacek Taczewski rămase mirat la vederea ei; acum 
părea cu totul alta decât de obicei. 

„Pe legea mea! îşi spuse, cum o să mă duceulaea!Eo 
adevărată prinţesă, un înger, faţă de care este păcat să 
vorbeşti altfel decât în genunchi”. 

Şi aproape că se înfioră de teamă. Dar când, în cele din 
urmă, îngenunche înaintea altarului şi auzi glasul preotului 
Woynowski începând cuvântarea cu vorbele: „V-am 
cunoscut pe amândoi de mici”, când stola le împreună 
mâinile şi desluşi şoapta miresei: „Ie iau de bărbat”, iar 
după aceea corul intonă Veni, Creator, Jacek avu impresia 
că fericirea îi va sparge pieptul, cu atât mai uşor, cu cât n- 
avea platoşa la el. O îndrăgise demult, din anii copilăriei, şi 
ştia că o iubeşte, dar abia acum înţelese că-i este dragă 
peste măsură. Şi iarăşi se gândi: „Cred că am să mor, 
fiindcă dacă omul poate fi atât de fericit în viaţă, cum ar mai 
putea fi în cer?” 

Îşi spuse însă, că înainte de a muri, trebuie să-i 
mulţumească lui Dumnezeu şi deodată prin faţa ochilor 
sufletului îi trecură gloatele turcilor, bărbi, turbane, 
iatagane, steaguri şi tuiuri. Un strigăt i se smulse din inimă 
spre Dumnezeu: „Am să-i mulţămesc, am să-i mulţămesc!” 
Simţi că pentru aceşti vrăjmaşi ai crucii şi ai credinţei se va 
preface în leu nimicitor. Vedenia stărui doar o clipită, apoi 
pieptul i se umplu iarăşi de o fericire nemărginită şi de 
dragoste. 

În acest timp, ceremonia luă sfârşit; alaiul porni spre 
locuinţa pregătită pentru tinerii însurăţei de Cyprianowicz 
şi împodobită de tovarăşii de arme din steagul lui. Jacek 
abia apucă s-o strângă la piept pe tânăra jupâneasa, că 
trebuiră să alerge amândoi în întâmpinarea perechii regale, 
care venea de la biserică. La masă, fuseseră pregătite două 
jilţuri înalte, aşa că după ce primiră binecuvântarea 
îngenunchind înaintea regelui şi a reginei, Jacek îi pofti pe 
milostivii stăpâni la ospăţul de nuntă, dar măria sa refuză. 


— Oştene drag, aş sta de vorbă bucuros cu tine şi cu ruda 
mea (aici se întoarse spre jupâneasa Taczewska) despre 
zestre, dar nu pot. Rămân puţin să ciocnesc în sănătatea 
voastră, dar nu pot zăbovi mai mult; am atâtea pe cap, că 
nu-mi pot îngădui nici un ceas de răgaz. 

— Adevărat! strigară câteva zeci de glasuri. 

Taczewski îmbrăţişă genunchii regelui, iar acesta luă de pe 
masă un pahar plin şi ură: 

— Domniile voastre, în sănătatea tinerilor căsătoriţi! 

Se iscară strigăte: „vivant, crescant, floreant!” Apoi regele 
cuvântă din nou: 

— Odihniţi-vă şi fiţi fericiţi, îl îndemnă pe Taczewski, 
pentru că o meritaţi, multă vreme nu veţi mai avea prilejul 
s-o faceţi. Poţi să mai rămâi câteva zile, dar după aceea, 
trebuie să ne ajungi din urmă, fiindcă nu te putem aştepta 
aici. 

— Mai uşor va rezista jupâneasa fără tine, decât Viena fără 
noi, adăugă râzând jupân Marek Matczynski. 

— Bine, dar cavalerul Lubomirski a şi început să-i ia în 
tărbacă pe turci, observă unul dintre husari. 

— Am primit veşti bune de la ai noştri, şi i-am poruncit lui 
Matczyhski să le ia cu el să vi le citească, să se bucure 
inimile oştenilor. 

lată ce-mi scrie prinţul de Lorena, generalissimus 
împărătesc, despre bătălia de la Presburg. 

Şi începu să citească, destul de rar, căci epistola era scrisă 
în limba franceză şi trebuia s-o traducă în polonă: 
„Călărimea împăratului a atacat cu vitejie şi înflăcărare, dar 
biruinţa au adus-o polonezii, fiindcă nemţii n-au mai avut 
nimic de făcut. Nu găsesc destule cuvinte de laudă pentru 
bărbăţia, puterea şi purtarea lui jupân Lubomirski, a 
căpeteniilor şi a oştenilor pe care-i conduce”. 

— Aşa îmi scrie prinţul de Lorena. A fost o mare bătălie, şi 
oştenii noştri au dobândit o faimă nepieritoare! 

— Nici noi n-o să luptăm mai rău, exclamară căpeteniile. 


— Am toată încrederea în domniile voastre, numai că 
trebuie să ne grăbim, fiindcă scrisorile primite după aceea 
nu conţin veşti prea bune. Viena abia mai răsuflă, iar toată 
creştinătatea e cu ochii pe noi şi se întreabă dacă o să 
ajungem la vreme. 

— Aici au mai rămas puţine steaguri, cea mai mare parte 
din oştire, după câte am auzit, aşteaptă sub conducerea 
hatmanilor în Munţii Tarnowski, spuse preotul Woynowski, 
iar la Viena este nevoie mai mult de o căpetenie ca măria ta, 
decât de braţele noastre, oricât de folositoare ar fi ele. 

Regele zâmbi şi răspunse: 

— Tot aşa îmi scrie şi prinţul Carolus. lată de ce, staţi cu 
mâna pe frâu, domniile voastre, fiindcă în curând voi 
porunci să sune trâmbiţele de plecare. 

— Când, milostive stăpâne? întrebară câteva glasuri. 

Regele deveni deodată grav: 

— Mâine vor porni steagurile care au mai rămas lângă 
mine. 

Apoi privi cu luare aminte la Taczewski, vrând parcă să-l 
cerceteze, şi continuă: 

— Dar pentru că şi regina va merge cu noi până la Munţii 
Tarnowski, unde va avea loc trecerea în revistă a oştilor, 
dacă n-o să mă rogi să-ţi încredinţez altă slujbă, mai poţi 
rămâne un timp aici, numai să ne ajungi repede. 

Jacek îşi înconjură soţia cu braţul şi se apropiară amândoi 
de rege. 

— Milostive stăpâne, rosti hotărât. De mi s-ar oferi pentru 
ea împărăţia nemţească sau chiar tronul Franţei, iau 
martor pe Dumnezeu că n-aş da-o pe nici o coroană, pe 
toate comorile din lume. Deie Cel-de-Sus să nu-mi 
nesocotesc slujba din cauza fericirii mele, să nu pierd 
prilejul de a participa la războiul pentru credinţă şi să mă 
lepăd de căpetenia mea, altminteri m-aş disprețul singur şi 
ea ar face la fel. Milostive stăpâne, ferească Dumnezeu de 
vreo întâmplare cu primejdie, de vreun atac la drumul 
mare, aş muri de ruşine şi durere... 


Ochii i se umplură de lacrimi, sângele îi urcă în obraji şi 
reluă cu glasul tremurând de emoție. 

— Astăzi am hulit înaintea altarului, când I-am spus lui 
Dumnezeu că am să-l mulţămesc. Cum aş putea să 
răsplătesc fericirea de care am parte cu sănătatea, viaţa şi 
sângele meu?... Tocmai de aceea nu voi cere altă slujbă, şi 
când vei pleca măria ta, milostive rege şi căpetenie, nu voi 
mai rămâne nici o zi, te voi urma îndată, de-ar fi să pier 
chiar mâine. 

Îngenunche la picioarele regelui, iar acesta se plecă şi 
strângându-i capul în mâini, se bucură: 

— Cu oameni ca tine, faima Poloniei se va lăţi în toată 
lumea! 

Preotul Woynowski avea lacrimi în ochi, fraţii Bukojemski 
hohoteau de zor, înflăcărarea şi curajul cuprinseră inimile 
celor de faţă. 

— Să mergem asupra păgânilor, pentru credinţă! tunară 
mai multe glasuri. 

Săbiile zăngăniră în teacă. 

Când se făcu linişte, jupâneasa Taczewska se aplecă la 
urechea solului şi îi şopti cu buzele palide: 

— Jacek, nu te mira de lacrimile mele, pentru că o dată 
plecat, s-ar putea să nu te mai văd niciodată, dar trebuie să 
te duci. 


CAPITOLUL XXXIV. 

Cu toate acestea, rămaseră încă două zile împreună. 
Curtea plecă într-adevăr a doua zi, dar pentru că regina cu 
jupâniţele ei şi o mulţime de dregători laici şi clerici aveau 
să-l conducă pe rege până la tabăra din Munţii Tarnowski, 
unde era prevăzută o mare trecere în revistă a oştilor, alaiul 
foarte numeros trebuia să înainteze destul de încet, aşa că 
nu era prea greu de ajuns. Convoiul următor, alcătuit numai 
din oşteni în frunte cu regele, de la hotar până la Viena, 
avea să uimească lumea cu iuţeala lui, mai ales că regele 
mergea înaintea oştirii, dar până la Munţii Tarnowski, 


regina şi curtea făcură şase zile. Cuplul Taczewski ajunse 
deci convoiul în ziua următoare, după care tânăra 
jupâneasă se mută întruna din caleştile regale, iar Jacek 
plecă în grabă să petreacă noaptea împreună cu steagul lui. 
Clipa despărțirii se apropia. La douăzeci şi doi august, 
regele îşi luă rămas bun în chip solemn de la iubita lui 
Marysienka şi dis-de-dimineaţă încălecă pe cal, ca să-i arate 
oştirea şi să pornească apoi în fruntea ei spre Gliwice. 
Băgară cu toţii de seamă că, deşi se despărţea întotdeauna 
de ea cu cea mai mare greutate, fiindcă-i era dragă ca 
lumina ochilor şi suferea chiar dacă era vorba de numai 
câteva zile, de astă dată avea faţa luminoasă. Astfel, 
demnitarilor laici şi clerici, care ştiau cât de cumplit este 
războiul cu acest vrăjmaş ce ataca acum cu o putere 
nemaivăzută, le veni inima la loc. „Într-adevăr, turcii au pus 
în mişcare trei părţi ale lumii, dar dacă regele nostru, cel 
mai mare nimicitor al lor, merge atât de voios la acest 
război, nu mai avem de ce să fim îngrijoraţi”. Şi inimile se 
umplură de curaj; priveliştea oştirii îi îmbărbăta şi mai mult, 
dându-le siguranţa victoriei. Luptătorii împreună cu 
slujitorii ce mişunau prin tabără păreau foarte numeroşi. 
Cât puteai cuprinde cu privirea, se vedeau numai 
răsfrângerile soarelui în coifuri, platoşe şi săbii, în ţevile 
muschetelor şi ale tunurilor. Strălucirile erau atât de 
puternice, încât ochii se mijeau orbiţi. Deasupra oştirii, 
fluturau în văzduhul albastru stindardele şi steguleţele în 
toate culorile curcubeului. Duruitul darabanelor polcurilor 
de pedestrime se împletea cu ecoul trâmbiţelor şi al 
goarnelor, cu larma grozavă a orchestrelor de ieniceri şi cu 
nechezatul cailor. Mai întâi, porni dintr-o latură convoiul 
carelor, ca să nu împiedice mişcarea oştilor, şi abia după 
aceea începu trecerea în revistă a oştenilor. Caleştile regale 
se aflau pe o înălţime, puţin mai în dreapta drumului, pe 
unde aveau să treacă polcurile. În cea dintâi, şedea regina, 
împodobită cu pene, broderii şi catifele, strălucind de 
bijuterii, frumoasă şi impunătoare, cu faţa plină de măreție 


a unei femei ce dobândise în viaţă tot ce-şi dorise în cele 
mai îndrăzneţe visuri - coroana şi dragostea fără margini a 
celui mai slăvit dintre monarhii din acea vreme. Ca şi 
dregătorii din imediata apropiere a regelui, era şi ea sigură 
că atunci când măria sa, soţul ei, va încăleca pe cal, biruinţa 
şi nimicirea îl vor însoţi pretutindeni, cum se întâmplase şi 
până atunci. Intuia că în această clipă, ochii lumii întregi, 
începând de la Țarigrad şi până la Roma, Madrid şi Paris, 
sânt aţintiţi asupra lui, că toată creştinătatea îşi întinde 
mâinile spre el şi numai în el şi în aceste braţe de fier vede 
salvarea, aşa că inima ei tresălta de mândria femeiască. 
„Puterea noastră va creşte, iar faima ne va ridica deasupra 
tuturor celorlalţi regi”, îşi spuse în gând, de aceea, chiar 
dacă soţul ei conducea abia douăzeci şi ceva de mii de 
oameni împotriva hoardelor nenumărate ale turcilor, 
pieptul ei era inundat de bucurie şi nici o umbră de teamă 
nu-i întuneca fruntea albă. „Uitaţi-vă la biruitor, uitaţi-vă la 
regele şi părintele vostru, le atrase atenţia copiilor ce 
umpleau caleaşca, precum puii cuibul, când se va întoarce, 
lumea va îngenunchea înaintea lui, mulţămindu-i”. 

În alte caleşti, se vedeau chipurile surâzătoare ale 
jupâneselor de la curte, mitrele episcopilor şi feţele aspre 
ale senatorilor care rămâneau acasă pentru a cârmui ţara 
în lipsa stăpânului. Regele se afla mai aproape de oştire, 
dar se vedea bine pe colina din apropiere, înconjurat de 
hatmani şi ghinărari, aidoma unui uriaş călare. Oştenii 
aveau să treacă pe un drum mai jos, parcă pe la picioarele 
lui. 

Mai întâi, trecu înainte cu duruit surd şi scrâşnet de 
lanţuri artileria lui jupân Martin Kacki. În urma ei, veniră 
polcurile de pedestrime cu muschetele pe umeri sub 
conducerea căpeteniilor înarmate cu săbii, pistoale şi 
bastoane lungi cu care păstrau ordinea rândurilor. Aceste 
polcuri înaintau în pătrate, ca nişte fortărețe mişcătoare, în 
pas măsurat, egal şi tunător. Trecând prin faţa caleştii 
reginei, fiecare o saluta cu strigăte puternice şi îşi înclina 


stindardul în semn de cinstire. Printre ele, erau unele mai 
bine îmbrăcate şi destul de arătoase, dar cel mai bogat se 
înfăţişă pilcul de caşubi, în tunici albastre cu ledunci 
galbene, alcătuit din flăcăi zdraveni, unul şi unul, de păreau 
fraţi cu toţii. Mâinile vânjoase mânuiau muschetele grele ca 
pe nişte trestii. La sunetul fluierului, se opriră toţi ca unul 
înaintea regelui şi prezentară armele cu atâta îndemânare, 
încât monarhul zâmbi cu mulţumire, iar dregătorii îşi 
spuseră: „Ehei, nici gărzile sultanului nu vor scăpa prea 
uşor, când se vor întâlni cu asemenea luptători! Sunt 
adevăraţi lei, nu oameni!” 

După ei, se înşiruiră steagurile polone de călărime uşoară. 
Semănau cu nişte centauri, fiecare călăreț fiind crescut 
parcă din calul său: erau urmaşii acelor războinici care la 
vremea lor călcaseră în picioare toată Germania, 
împrăştiind în săbii şi copite polcuri şi chiar armii întregi ale 
închinătorilor lui Luther. Nici cea mai grea călărime străină 
nu era în stare să le ţină piept în număr egal, iar cea mai 
uşoară să scape cu fuga. Însuşi regele spusese despre ei 
după bătălia de la Hotin: „Ajunge să-i conduci, taie totul, 
precum cosaşii iarba”. Chiar dacă acum avansau fără grabă 
pe dinaintea caleştilor, orice om, fie şi nepriceput în ale 
războiului, ghicea uşor că numai viforul putea să alerge mai 
iute ca ei, să se întoarcă şi să izbească atât de repede. 
Surlele şi tobele răsunau în faţa lor, iar ei mergeau, steag 
după steag, cu săbiile scoase în mâini, ce păreau nişte 
paloşe de foc în razele soarelui. Trecând de caleştile regale, 
se clătinară deodată ca valurile şi porniră la trap, apoi la 
galop şi desemnând un cerc uriaş, trecură iarăşi, de astă 
dată ca uraganul, pe lângă regină, strigând înfricoşător: 
„loveşte, ucide!”, cu săbiile în mâna dreaptă ridicată, ca 
pentru atac, pe caii cu nările lărgite şi coamele fluturând, 
înnebuniţi parcă din pricina goanei. Trecură aşa încă o dată 
şi abia după a treia întoarcere se opriră aproape dintr-o 
dată, fără să rupă rândurile, atât de egal, de îndemânatic şi 
de sigur, că străinii aflaţi la curte, îndeosebi cei ce vedeau 


prima dată călărimea polonă desfăşurată, priviră uluiţi unii 
la alţii, ca şi când nu le venea să-şi creadă ochilor. 

Apoi tot câmpul se acoperi parcă de flori; erau dragonii. 
Unele polcuri veneau sub conducerea lui jupân Jabtonowski 
de lângă Tremblowa, altele le trimiseseră magnații, iar unul 
îl alcătuise chiar regele pe cheltuiala lui şi-l pusese 
căpetenie pe jupân Maligny, fratele reginei. La dragoni, 
slujeau oameni simpli, în cea mai mare parte, dar învăţaţi 
cu caii din copilărie, hârsiţi în tot felul de încăierări, 
neînduplecaţi în luptă, e drept, nu atât de straşnici ca 
şleahticii, dar ascultători şi cei mai rezistenți la greutăţile 
războiului. 

Dar ochii şi sufletele încercară cea mai mare încântare 
abia atunci când porniră steagurile de husari. Înaintau în 
linişte, cum le stătea bine unor asemenea polcuri de elită. 
Ţinute în sus, suliţele se înălţau deasupra lor ca o pădure, 
iar în vârful lor, fâlfâia în adierile uşoare norul multicolor al 
steguleţelor. Caii lor, mai mari decât ai altor steaguri, 
armurile de oţel bătute cu aur, aripile de la umăr fremătând 
asemenea frunzişului în adâncul codrului, măreţia şi 
mândria lor - toate acestea făceau o impresie atât de 
adâncă, încât regina, jupâniţele de la curte, senatorii şi mai 
ales oaspeţii străini mai că se ridicară în picioare, ca să-i 
vadă mai bine. Era ceva ameninţător în marşul lor de voie, 
întrucât fiecare se gândea că atunci când această lavină de 
fier se va rostogoli în goană înainte, va zdrobi, va împrăştia 
şi va şterge totul din calea ei, căci nu exista nici o forţă 
omenească în stare să-i ţină piept. Mărturii numeroase stau 
dovadă. Nu erau prea departe timpurile, când trei mii de 
asemenea călăreţi făcuseră una cu pământul pilcurile de 
cinci ori mai numeroase ale suedezilor; nu prea demult, un 
astfel de steag trecuse ca un duh al nimicirii prin toată 
oastea lui Carol Gustav(133), iar de curând, la 
Hotin4134), aceiaşi husari, conduşi de acelaşi rege de 
acum, călcaseră în picioarele cailor gărzile ienicerilor tot 
atât de uşor ca pe un lan de grâu. Mulţi dintre cei ce 


luaseră parte la lupta de la Hotin, slujeau în aceleaşi 
steaguri şi se duceau acum sub zidurile unei capitale 
străine mândri, siguri de ei, liniştiţi, ca la un nou seceriş. 

Sufletul acestor steaguri părea alcătuit din putere şi 
groază. În urma lor, se iscă deodată vântul dinspre miazăzi, 
fâlfâind steguleţele din vârful suliţelor, zburlind coamele 
încreţite ale cailor şi făcând aripile să foşnească atât de 
puternic, încât telegarii andaluzi, înhămaţi la căleşti, 
începură să se ridice pe picioarele dinapoi. Steagurile se 
apropiară la douăzeci de paşi de alaiul reginei, apoi se 
întoarseră într-o parte şi trecură în escadroane strânse. 

Atunci îşi zări jupâneasa Taczewska soţul pentru ultima 
oară înainte de război. Călărea la margine, în rândul al 
doilea, îmbrăcat în fier, cu aripi la armură şi la coiful, ale 
cărui clape pentru urechi îi ascundeau obrajii. 

Roibul vânjos de Anatolia îl purta uşor, cu toată armura 
grea, scuturând din cap, muşcându-şi zăbala şi sforăind cu 
zgomot, de parcă voia să-şi asigure stăpânul că totul se va 
sfârşi cu bine. 

Jacek îşi întoarse capul încopciat în fier spre soţie şi îşi 
mişcă buzele, ca şi când i-ar fi şoptit ceva. Cu toate că la 
urechile ei nu ajunse nici o vorbă desluşită, ghici că-i 
spunea încă o dată „rămâi sănătoasă” şi inima i se umplu de 
atâta dragoste şi dor, încât dacă s-ar fi putut preschimba fie 
şi cu preţul morţii într-o rândunică, de pildă, care să i se 
aşeze pe umăr sau pe steguleţul din vârful suliţei şi să-l 
însoţească la drum, n-ar fi ezitat nici o clipă. 

— Du-te sănătos, Jacek! Dumnezeu să te păzească... 
strigă, întinzând braţele spre el. 

O podidiră lacrimile, în timp ce el trecu strălucitor în 
lumina soarelui, măreț şi parcă sfinţit de slujba ce avea s-o 
îndeplinească. 

După steagul prinţului Aleksander, se apropiară şi trecură 
altele, la fel de arătoase şi de viteze, apoi, asemenea 
celorlalte polcuri, parcurgând un cerc mare, se aşezară pe 


câmpie aproape în aceleaşi locuri din care plecaseră, acum, 
însă, în formaţie de marş. 

Din caleştile aflate pe înălţime, privirea putea să 
îmbrăţişeze aproape toată oştirea. În apropiere şi în 
depărtare, se vedeau armurile strălucitoare, uniformele 
stacojii, lucirile săbiilor, pădurea de sulițe, norii de 
steguleţe, iar deasupra lor, stindardele mari, aidoma unor 
flăcări uriaşe. Dinspre polcurile mai apropiate, vântul 
aducea mirosul sudorii de cal şi se auzeau poruncile 
căpeteniilor, ecourile surde ale tobelor şi şuierul fluierelor. 
În aceste ecouri şi porunci, în această bucurie şi 
înflăcărare, era parcă ceva ce prevestea victoria. Siguranţa 
nezdruncinată a biruinţei crucii asupra semilunii inunda 
toate inimile. 

Regele mai zăbovi o clipă lângă caleaşca reginei, apoi 
dădu pinteni calului spre oştire, binecuvântat cu sfintele 
moaşte şi crucea de episcopul Cracoviei. În curând, sunetul 
ascuţit al trâmbiţelor sfâşie văzduhul şi masa de oameni şi 
cai se clătină şi începu să se alungească, urnindu-se înainte 
spre apus. În faţă, se vedeau însemnele steagurilor uşoare, 
urmate de husari şi de dragonii care închideau convoiul 
uriaş. 

Episcopul Cracoviei îşi înălţă cât putu de sus deasupra 
capului amândouă braţele cu crucea şi sfintele moaşte: 

— Dumnezeule al lui Avraam, al lui Isac şi al lui lacov, ai 
milă de poporul Tău! 

Atunci, din peste douăzeci de mii de piepturi de cavaleri 
răsună cântecul pe care poate că jupân Kochowski(135) l-a 
alcătuit înadins pentru această campanie de pomină: 
„Pentru Tine, Preacurată, Şi imaculatu-i sân, Apăra-vom 
pe Crist-tatăl, Iubitul stăpân. 

Pentru tine, dragă ţară, Pentru tine, vultur scump1136), 
Vrăjmaşi nimici-vom iară. 

Pe-al gloriei câmp.” 


SFÂRŞIT 


11) ]. Krzytanowski, H. Sienkiewicz, „Calendarul vieţii şi al 
creaţiei” (H. Sienkiewicz, „Kalendarz Zycia i tworczosci”), 
Varşovia 1956, p. 240. 

12) Ibidem, p. 242 

13) Ibid., p. 246-247. 

14) Ib.,p. 249. 

15) H. Sienkiewicz, Pe câmp de glorie. Roman eroic. Trad. 
din lb. franceză de Gr. Tăuşan, Bucureşti, 1907, 344 p. 

16) Puşcă cu ţeava nu prea lungă, lărgită mult la vârf, ca o 
trompetă. 

17) Căciulă de piele tivită cu blană. 

18) Necesitatea aspră (lb. lat.). 

19) Om nou (lb. lat.). 

110) Jan Karol Chodkiewicz (1560-1621) - hatman de 
câmp al Lituaniei din 1600, mare hatman al Lituaniei din 
1605, voievod de Wilno din 1616. Comandant de oşti şi 
strateg polonez renumit. A învins pe suedezi la Kircholm 
(27. IX.1605) şi pe răsculații lui Zebrzydowski la Guzow (6. 
VII. 1607). Este căpetenia oştilor polone în prima fază a 
bătăliei de la Hotin (1611). 

111) Este vorba, probabil, de Stanistaw Herakliusz 
Lubomirki (1641-1702) - mare mareşal al Coroanei din 1676, 
dramaturg şi poet. 

112) Nobil polonez. 

113) Aici cu sensul de bine (lb. lat.). 

414) În ce fel (lb. lat.). 

115) Unitate de luptă la tătari. 

(16) Începând din secolul al XV-lea, forma de stat 
specifică Poloniei feudale este Republica, întemeiată pe 
stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu 
putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea seimului 
(un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI-lea, 


democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia 
aristocratici, dar şleahta îşi păstrează juridic drepturile prin 
existenţa privilegiului liberum veto. Aşadar, termenul 
Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, 
decât forma de stat. 

117 )Marcin Kromer (n. ed. polone). 

118) Jan al III-lea Sobieski (1624-1696) - rege al Poloniei 
din 1674. Mai înainte mare mareşal al Coroanei din 1664, 
hatman de câmp din 1666, mare hatman al Coroanei din 
1668. Învinge pe turci la Hotin şi la Viena. Căsătorit cu 
Maria Kazimiera d'Arquien, a sprijinit arta şi cultura. În 
timpul domniei lui, s-au înfruntat partida franceză cu cea 
habsburgică. 

119 )Despre treburile publice (lb. lat.). 

120) Hieronim Lubomirski (cca. 1648-1706) - mareşal al 
Coroanei din 1683, ajutor de vistiernic al Coroanei din 
1692, mare hatman al Coroanei şi castelan de Cracovia din 
1702. Luptă cu turcii la început, potrivnic al lui August al II- 
lea, trece de partea suedezilor, dar neputând obţine tronul 
Poloniei, revine alături de regele August. 

121) Vin dulce din miere. 

122) Supunere (Ib. lat.). 

123) Stefan Batory (1533-1586) - voievod de Transilvania 
din 1571, rege al Poloniei din 1576. A întărit monarhia, 
micşorând privilegiile aristocrației. A fost adeptul toleranţei 
religioase. 

124) Jan Kazimierz (1609-1672) - rege al Poloniei între 
1648-1668, căsătorit cu Maria Ludovica. Influențat de solie 
şi ajutat de partida franceză, stârneşte împotrivirea 
nobilimii, abdică în 1668 şi se mută în Franţa. 

125) Nesperat, neaşteptat (lb. lat.). 

126) Conducătorul unui ţinut în Evul Mediu. 

127) Un fel de parlament polonez. 

128) Aici în sensul de treburi particulare (lb. lat.). 

129) Publius Vergilius Maro (70-19 î.e.n.) - mare poet 
latin. A conceput printre altele, Bucolice, Egloge, Georgice 


şi Eneida. 

130) Aici cu sensul: „vorbeşte-mi de nenorocire, ca să-mi 
reînnoieşti durerea” (lb. lat). 

131) Paharnic (lb. lat). 

132) Cnaeus Pompeius Magnus (106-48 î. e.n.) - 
comandant şi om politic roman. Înăbuşă revolta lui 
Sertorius în Spania (77), luptă cu răsculații lui Spartacus în 
Italia (71), lichidează piraţii din Marea Mediterană (67), îl 
învinge pe Mitridate (65), supune Siria (64) şi Iudeea (63). 
Certat cu senatul, participă la primul triumvirat (60). Învins 
la Farsalos de Cezar (48), moare în timp ce fugea. 

133) „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se 
numele.” (lb. lat.). 

134) „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se 
numele tău, vie împărăţia ta.” (lb. lat.). 

135) „Mănâncă potârnichi cu plăcere” (lb. lat.). 

136) Martin Luther (1483-1546) - conducător, teoretician 
şi reformator german religios; iniţiatorul luteranismului. 

137) „Facă-se voia ta.” (lb. lat.). 

138) „Precum în cer” (lb. lat.). 

139) „Şi pe pământ” (lb. lat.). 

140) „Am găsit o femeie amărâtă, a cărei inimă 
ademenitoare este o adevărată capcană” (lb. lat.). 

141) „Credinciosul este scăpat de Dumnezeu de 
asemenea femeie, pe când păcătosul îşi primeşte răsplata” 
(lb. lat.). 

142) Ştefan Czarniecki (1599-1665) - voievod rusin din 
1657, hatman de câmp al Coroanei din 1665. Eroul 
războiului cu suedezii (1655-1660). În 1658, a condus un 
corp de oaste polonă în Danemarca, acoperindu-se de 
glorie. A participat la luptele cu cazacii, tătarii şi ruşii. 

143) Vina mea (lb. lat.). 

144) Apărătorul credinţei (lb. lat.). 

145) Cunoscute (lb. lat). 

146) Fără întârziere (lb. lat.). 

147) A fost dovedit (lb. lat.). 


148) Repulsie (lb. lat.). 

149) Aici cu sensul: „La o mie de bărbaţi găseşti măcar 
unul de nădejde, pe când printre toate femeile, nu există 
nici măcar una vrednică de încredere”. 

150) Te-am prevenit (lb. lat.). 

151) Luna înşelătoare, mincinoasă (lb. lat.). 

152) Monedă valorând 18 groşi. 

153) Personaj biblic care, vestit de venirea potopului, a 
strâns într-o corabie câte o pereche din toate vietăţile 
pământului, salvându-le astfel de la pieire. 

154) Animalele (lb. lat.). 

155) Călărime uşoară în oştirea medievală. 

(56) Joc de cuvinte. În limba polonă, wiatr = vânt. 

157) De sf. Szczepan, credincioşii aruncau grăunţe asupra 
preotului lângă altar, în amintirea uciderii cu pietre a 
mucenicului (n. ed. polone). 

158) Animalele (lb. lat). 

159! Biblia tradusă de Hieronim în sec. IV. 

160) Celebru cuplu de prieteni din mitologia greacă. 
Orestes era fiul lui Agamemnon; Îi ucide pe Clitemnestra, 
mama lui, şi pe Egist, ibovnicul acesteia, amândoi vinovaţi 
de moartea tatălui său după întoarcerea de la Troia. 

161) Cu foarte multă grijă, precizie (lb. lat.). 

162) Sufletul, gândul (lb. lat.). 

163) Călărimea grea în oştirea medievală. 

(64) În general (lb. lat.). 

165) Titlu princiar care asigura posesorului dreptul de a 
participa la alegerea regelui. Aici este vorba de margraful 
de Brandenburg. 

166) Jerzy Sebastian Lubomirski (1616-1667) - mare 
mareşal al Coroanei din 1650, hatman de câmp al Coroanei 
din 1658. S-a evidenţiat în luptele cu suedezii (1655-1660), 
apoi cu ruşii (1661). Ca şef al partidei împotriva Mariei 
Ludovica, condamnat la moarte de seim, începe răscoala şi 
învinge armata regelui la Matwy (1666). 

1067) Locotenent. 


168) Să păstreze şi să aplice (lb. lat.). 

169) Spre deosebire (lb. lat.). 

170) Cheltuielile (lb. lat.). 

171) Rânile (lb. lat.). 

172) Referitor la persoana mea (lb. lat.). 

(73) În clipa morţii (b. lat.). 

(74) Îşi pregăteşte oştenii (lb. lat.). 

175) Eliberat de alte treburi (lb. lat). 

176) Eu tac (.) nu mai deschid gura (lb. lat.). 

177) Jan Kochanowski (1530-15584) - cel mai mare poet al 
Renaşterii polone. A lăsat o zestre literară bogată: poeme, 
poezii, cântece patriotice, elegii etc., care au înrâurit pe 
poeţii de mai târziu. 

178) Boetius (cca 480-525) - filozof şi om politic roman; 
traducător în latină şi comentator al unor importante 
lucrări din filozofia antică. 

179) Dacă tăceai, filozof rămâneai (lb. lat.). 

180) Locuitor al ţării Us, greu încercat de Dumnezeu; nu 
şi-a pierdut încrederea în dreptatea lui şi a fost răsplătit. 

181) Prostul dacă tăcea, devenea înţelept (lb. lat.). 

182) La altar (lb. lat.). 

183) Semnele (lb. lat.). 

1847 Obosit (lb. lat.). 

185) Sărac, om de jos (lb. lat.). 

186) Din prietenie (lb. lat.). 

187) Dragostea învinge totul (lb. lat.). 

188] Schimbă, transformă (lb. lat.). 

189) Personaj biblic care i-a tăiat părul (puterea) lui 
Samson, făcând ca acesta să fie învins de filisteni. 

190) Erou şi semizeu din mitologia greacă, vestit pentru 
săvârşirea celor douăsprezece isprăvi ale sale. 

191) Regină a Lidiei în Asia Mică, la care Hercules a fost 
obligat să stea ca pedeapsă pentru ucidere. Într-o versiune 
ulterioară, Hercule se îndrăgosteşte de ea, îi încredinţează 
pielea de leu, măciuca şi, îmbrăcat în veşminte femeieşti, 
toarce lână la picioarele ei. 


192) Aici, cu sensul de logodnă pentru viitor (lb. lat.). 

193) Quintus Septimus Florentius Tertullianus (cca. 160 - 
după 220) - filozof şi apologet al creştinismului din 
Cartagina. În luptă cu ereziile timpurii, a reprezentat 
tradiţionalismul de extremă. 

194) A fost organizat între anii 1545-1563 de catolici 
pentru a împiedica răspândirea Reformei. 

195) Tunuri de calibru mic. 

196) Slujbaş al domnitorului, răspunzător cu pivnițele, în 
Evul Mediu. Ulterior, titlu onorific. 

197) Cântec nupţial la vechii greci şi romani; Hymen era 
zeul căsătoriei. 

1981 Din suflet (lb. lat.). 

199) Să trăiască, să crească şi să înflorească (lb. lat.). 

1100) Eu te iert de toate păcatele şi strâmbătăţile tale, în 
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (lb. lat). 

1101) Fericit, bogat e cel ce stăpâneşte (lb. lai.). 

1102) Să mânuieşti legile cum vrei (lb. lat.). 

1103) Săracul din legenda biblică (lb. lat). 

1104) Leul care-şi caută hrana pe care s-o devoreze. (lb. 
lat.). 

1105) Lesne (lb. lat.). 

1106) Despre treburile publice şi cele particulare (lb. 
lat.). 

1107) Şomoiogul de paie indica locul unde se vindea 
băutură. 

1108) Bastion al creştinătăţii (lb. lat.). 

1109) Numărat, cântărit, împărţit! (Biblia, Cartea lui 
Daniel, V-25). 

1110) Căpetenia unei roate, căpitan; roată - companie în 
oştirea medievală. 

1111) Zeul războiului în mitologia latină. 

11127 Tot avutul meu îl duc cu mine (lb. lat). 

1113) Despre morţi numai bine (lb. lat). 

1114) Cetăți ale stricăciunii, potrivit legendei biblice. 

1115) Răpirea de fecioară (lb. lat.). 


11160Y Aici cu sensul la obiect (lb. lat.). 

1117) Cal tătărăsc, mic şi rezistent. 

(118) În public (lb. lat.). 

(119) În genere, era foarte obosit (lb. lat.). 

1120) Vicii (lb. lat.). 

1121) Bohdan Chmielnicki (cca 1595-1657) - hatman al 
cazacilor din 1649, conducătorul răscoalei de eliberare 
naţională a ucrainenilor. Aliat cu tătarii, învinge oştile 
Republicii la Apele Galbene (1648), Korsui (1648) şi 
Pilawce (1648). Asediază cetatea Zbaraz (1649) fără a o 
cuceri. După lupta de la Zborâw (1649), se încheie pacea. 
Răscoala reizbucneşte în 1651, dar Chmielnicki e înfrânt la 
Beresteczko. În 1654 trece Ucraina sub stăpânirea 
rusească. 

1122) Gyorgy Rakoczy (1621-1660) - prinţ de 
Transilvania din 1648. Aliat cu suedezii, plănuieşte 
împărţirea Poloniei, pe care o atacă în 1657, dar 
capitulează, învins de St. Czarniecki. 

1123) Regimente. 

1124) Căpetenie a unei răscoale ucrainene mai puţin 
însemnate. 

1125) Ildem. 

1126) Jerzy Michat Wotodyjowski - unul dintre 
„mMuşchetarii” trilogiei; personaj fictiv în primele două părţi, 
având ca prototip în volumul al treilea pe stolnicul de 
Przemysl, Jerzy Wotodyjowski (cca 1620-1672). 

1127) Nu pentru noi, nu pentru noi, ci în numele Tău (lb. 
lat.). 

1128) Wtadystaw Lokietek (cca. 1260-1333) - rege al 
Poloniei din 1320. A luptat împotriva fărâmiţării feudale. 

1129) Pentru sfârşitul fericit al lucrurilor (lb. lat.). 

1130) Zawisza cel Negru (? -1428) - viteaz polonez vestit, 
staroste de Spisz din 1420. Participant la mai multe 
războaie şi neînvins în turniruri, s-a impus ca un simbol al 
dreptăţii şi al virtuţilor cavalereşti. În timpul campaniei lui 


Sigismund de Luxemburg împotriva turcilor, a fost luat 
prins şi ucis. 

1131) Darul (lb. lat.). 

1132) Oşteni din gardă, halebardieri. 

1133) Carol Gustav (1622-1660) - rege al Suediei din 
1654. Continuă politica de cucerire a Mării Baltice, purtând 
războaie cu Danemarca şi Polonia; cel din urmă, început în 
1655, se încheie cu pacea de la Oliwa (1660). 

1134) Bătălia a avut loc la 11. XI. 1673. 

1135) Wespazjan Kochowski (1633-1700) - poet şi istoric 
polonez, reprezentant al barocului „sarmat”. Participă la 
luptele pentru despresurarea Vienei, scriind poemul 
Lucrarea Domnului sau Cântecele Vienei mântuite (Dzielo 
Bostae albo Piesni Wiednia wybawionego., 1684). 

1136) Stema Poloniei reprezintă un vultur alb.