Henryk Sienkiewicz — V2 Potopul V1

HENRYK SIENKIE WICZ 


HENRYK SIENKIEWICZ 


POIOPUL 


CUPRINS: 
PREFAŢĂ 2 

NOTA ASUPRA EDIŢIEI 13 
INTRODUCERE 19 
Capitolul 1 28 
Capitolul Il 46 
Capitolul III 53 
Capitolul IV 65 
Capitolul V 83 
Capitolul VI 102 
Capitolul VII 113 
Capitolul VIII 140 
Capitolul IX 160 
Capitolul X 169 
Capitolul XI 211 
Capitolul XII 225 
Capitolul XIII 262 
Capitolul XIV 293 
Capitolul XV 306 
Capitolul XVI 317 
Capitolul XVII 326 
Capitolul XVIII 361 
Capitolul XIX 372 
Capitolul XX 383 
Capitolul XXI 403 
Capitolul XXII 412 
Capitolul XXIII 425 
Capitolul XXIV 438 
Capitolul XXV 447 
Capitolul XXVI 480 


PREFAŢĂ. 

În ierarhia universală a scriitorilor de romane istorice, 
Henryk Sienkiewicz ocupă incontestabil unul din locurile de 
frunte. Socotit maestru al genului în ţara sa, cărţile marelui 
clasic polonez, în raport cu ale altor conaţionali, au 
cunoscut cea mai mare răspândire în lume prin traduceri 
numeroase. Recunoştinţa unanimă şi consideraţia de care 
se bucură în memoria afectivă a poporului său au fost 
consfinţite valoric şi de acordarea Premiului Nobel în 1905 
pentru capodopera Quo vadis - strălucită evocare a Cetăţii 
Eterne în timpul împăratului Nero. Deşi cele mai multe din 
operele de glorie se pot înscrie perfect între graniţele 
romanului de „capă şi spadă”, faţă de W. Scott sau Al. 
Dumas, de pildă, care i-au transmis destule similitudini de 
meşteşug şi fabulaţie, Sienkiewicz aduce accente în plus, 
închegându-şi intenţional naraţiunile istorice în perspectiva 
idealului de integritate naţională. Finalitatea expresă a 
trilogiei istorice a fost aceea de a „îimbărbăta inimile”, 
reclădind într-un moment de restrişte încrederea 
contemporanilor într-un viitor însorit. Eroii tripticului Prin 
foc şi sabie, Potopul şi Pan Wotodyjowski, chiar şi aceia 
plăsmuiţi de o ficţiune înclinată spre colosalul gesticular de 
factură romantică, au rădăcini temeinic înfipte în trecutul 
de slavă al Poloniei medievale. Luptători vajnici, atingând 
aproape perfecțiunea pe direcţia tipului pe care îl 
înfăţişează - Skrzetuski aduce aminte de virtuțile vechilor 
romani, Wotodyjowski n-are egal în mânuirea sabiei, Kmicic 
este un adevărat simbol al cutezanţei şi vitejiei, pe Zagtoba 
nu-l întrece nimeni în isteţime. Podbipieta şi Roch Kowalski 
reprezintă apoteoze ale forţei fizice etc. - sunt gata să-şi 
jertfească oricând viaţa pentru a lăsa vlăstarelor viitoare 
moştenirea întregită cu sudoarea şi sângele lor. Figuri 
proeminente, asemănătoare în unele privinţe cu eroii 
epopeilor homerice, personajele trilogiei şi-au împlinit cu 


prisosinţă menirea generaţii de-a rândul, exaltând 
dragostea de neam şi renăscând nădejdile compatrioţilor în 
lupta necurmată pentru neatârnarea Poloniei. 

Dacă prima parte a trilogiei, Prin foc şi sabie, pe lângă 
admiraţia cuvenită, datorită structurii romaneşti mai 
strânse şi mai bine realizate ca artă, a fost primită şi cu 
unele rezerve îndreptăţite, privitoare la inadvertenţele 
existente între istoria de facto şi aceea înfăţişată, punând 
întrucâtva sub semnul întrebării îndeplinirea mesajului 
intenţional al operei, din acest punct de vedere, Potopul 
constituie o reuşită deplină, întâmpinată cu aplauze 
unanime. În această a doua secvenţă a trilogiei, adevărul 
istoric este scos în evidenţă cu scrupulozitate, atât în ceea 
ce priveşte atmosfera de ansamblu, specifică momentului 
respectiv, cât şi în elementele compoziționale de amănunt, 
fapt care conferă romanului şi o pronunţată valoare 
instructiv-documentară. În afară de câteva aspecte de 
importanţă secundară, critica nu a semnalat abateri de 
natură să împovăreze în vreun fel aprecierea estetică. 
Respectul autorului pentru concordanța dintre realitatea 
istorică şi cea artistică se datoreşte, e adevărat, şi 
observaţiilor critice numeroase referitoare la Prin foc şi 
sabie, însă, în principal, se explică prin posibilităţile diferite 
pe care ile oferea noua temă abordată: războiul cu 
năvălitorii suedezi în deceniul al VI-lea al secolului al XVII- 
lea. Cele trei volume ale Potopului încheagă indirect un fel 
de cronică artistică a războiului. Din această pricină intriga 
se urneşte cu oarecare greutate, naraţia întârziind pe 
alocuri în episoade lăturalnice, care subţiază curgerea 
epicului. Înlănţuirea firească a evenimentelor o realizează 
Sienkiewicz prin intermediul personajului principal, 
Andrzej Kmicic, a cărui evoluare se întrepătrunde organic 
cu aceea a războiului. Osatura epică începe în anul 1055, 
când suedezii, rupând acordul de la Nowy Târg, încheiat în 
1629, invadează iară Polonia, şi se sfârşeşte prin pacea de 
la Oliwa, din 1660 cuprinzând succesele iniţiale ale regelui 


Carol Gustav, după capitularea de la Ujscie şi trădarea 
familiei Radziwitt, luptele de hărţuială de sub comanda lui 
Ştefan Czarniecki şi izgonirea cotropitorilor. Sienkiewicz, 
relevând împrejurările istorice, subliniază cu grijă 
contribuţia salutară, ori dimpotrivă, a tuturor 
participanţilor, definindu-i magistral în raport cu atitudinea 
pe care au avut-o în cursul acestui iureş năprasnic ce i-a 
silit să opteze într-un fel, punându-le în joc averile şi viaţa. 
Acţiunea se petrece, prin urmare, doar la câţiva ani după 
răscoala lui Chmielnicki. Caracteristicile grupurilor sociale 
se păstrează neschimbate, cu deosebirea că autorul le 
răsfrânge în adevărata lor lumină. Şi în vremea regelui Jan 
Kazimierz, ca şi în aceea a fratelui său Wtladystaw al IV-lea, 
infatuarea magnaţilor face să domnească aceeaşi anarhie 
aproape absolută, care se prelungeşte în rândurile şleahtei. 
Wrzeszczowicz, un ofiţer al lui Carol Gustav, aprecia 
contrariat că „nu mai există altă ţară în care să fie atâta 
dezordine şi samavolnicie! (...) Regele nu guvernează, 
pentru că nu i se permite, iar Seimul nu-şi poate exercita 
puterea, fiind mereu întrerupt. Armata nu există, deoarece 
nimeni nu vrea să plătească impozitele; supunere nu există, 
căci aceasta grevează libertatea. Nu mai e dreptate, fiindcă 
n-are cine executa sentinţele pe care le calcă în picioare cel 
mai tare.” Situaţia aceasta o deplângea Piotr Skarga, 
prevestind decăderea Poloniei. Formal, cu toţii se plecau în 
faţa autorităţii regale şi a ierarhiei funcţiilor publice, în 
realitate însă fiecare se comporta după cum îi dicta bunul 
plac şi interesul familiei - pe care o dorea mai presus decât 
celelalte. Ajunge ca regele, faţă de care se manifestă 
solidari cât de cât, să îndrăznească a-i nemulţumi, ca 
înfumurarea să ţâşnească răzbunător la cel dintâi prilej. 
Vicecancelarul coroanei, Hieronim Radziejowski, surghiunit 
pentru jignirea persoanei regale, fuge în Suedia, de unde se 
întoarce în 1665 ca sfătuitor al lui Carol Gustav în relaţiile 
cu ţara pe care acesta vroia s-o cucerească, provocând 
pagube enorme Republicii atacate prin surprindere. 


Ambiţiile lor sunt nenumărate, nimic nu li se pare prea mult 
pentru a le răsplăti „meritele”. Convinşi, asemeni lui Adam 
din frumoasa nuvelă a lui Prus, În lupta cu viaţa, că marile 
familii cu genealogii înrădăcinate în trecutul îndepărtat 
alcătuiesc albia şi malurile societăţii, se consideră stâlpii 
susţinători ai Poloniei. De aici până la convingerea că binele 
patriei se confundă cu acela al marilor case nobiliare nu 
este decât un pas, care a fost făcut cu uşurinţă. Din 
nefericire, fiecare aristocrat mai înstărit se socotea 
îndreptăţit să creadă că interesul lui primează faţă de 
ceilalţi, aşa că trăiau într-o vrăjmăşie continuă, foarte 
grijulii să se împiedice unul pe altul în urcuşul pe treptele 
piramidei sociale. Posedând moşii întinse, întreţineau pe 
cont propriu armate permanente pe care de multe ori le 
întrebuinţau în rezolvarea diferendelor cu vecinii. Averile 
lor fabuloase le întreceau adesea pe ale regelui care, din 
prudenţă, prefera, când putea, să nu se amestece în 
gâlcevile dintre ei. Erau, într-un cuvânt, nişte monarhi 
absoluţi ai ținuturilor aflate în stăpânirea lor, de care regele 
trebuia să ţină seamă, deoarece vrajba lor se transmitea şi 
supuşilor. 

Închistaţi în astfel de prejudecăţi de castă şi având 
asemenea preocupări, pe care scriitorul le descrie incisiv, 
nu este prea greu de ghicit cum vor acţiona aceşti uriaşi 
pigmei, care-şi acoperă diformităţile etice cu titluri şi 
ranguri strălucitoare, atunci când va fi vorba de apărarea 
patriei aflate în primejdie. După ce oştile polone se 
mobilizează cu o încetineală condamnabilă la Ujscie, 
conducătorii, avându-l în frunte pe voievodul de Pozna, 
Krzysztof Opalihski, total dezorientaţi şi nepricepuţi în ale 
războiului, hotărăsc capitularea după primele ciocniri, 
punând la picioarele lui Wittemberg, comandantul 
avangărzii suedeze, întreaga Wielkopolska. Exemplul lor, 
demoralizant, a fost urmat şi de alte ţinuturi. Atitudinea lui 
Opaliiski, de care - după spusele lui Sienkiewicz - îşi bătea 
joc propriul bufon, este cu atât mai reprobabilă, cu cât, ca 


scriitor, criticase nu demult în Satire multe din viciile care 
măcinau viaţa nobilimii. Dar nu numai atât. În veşnică 
duşmănie cu voievodul de Witebsk, Janusz Radziwitt 
trădează Polonia şi se aliază cu regele Suediei, gândind că 
aşa va ajunge mai repede la poziţia râvnită, în faţa celor 
apropiaţi, uneori chiar şi în faţa propriei conştiinţe, 
motivează fariseic alăturarea de Carol Gustav prin 
necesitatea momentului; împreună vor putea lesne scăpa 
de hărţuielile răzvrătiţilor ucraineni, iar după aceea se va 
întoarce lângă regele polon. Speranţele lui intime le 
exprimă însă vărul său, Bogustaw: Republica e ca o bucată 
de postav de care trag toţi din toate părţile. Radziwittii nu 
numai că nu se vor strădui să împiedice ruptura 
primejdioasă, ci, din contră, vor căuta să tragă spre ei 
partea leului. Janusz moare chinuit de remuşcări tardive în 
clipa când castelul asediat cădea în mâna oştenilor lui 
Sapieha, primindu-şi răsplata meritată pentru trădare. 
Portretul moral al lui Janusz este completat sugestiv de cel 
al vărului său Bogustaw, în care se îmbină fineţea de 
manieră şi rafinamentul curteanului pervertit. În pasta 
întunecată şi greoaie, folosită pentru prezentarea 
Radziwitilor, adevărat simbol al aristocrației trădătoare, 
autorul n-a lăsat să-i scape nici o lucire din idealizarea 
prinţului Jeremi Wisniowiecki din Prin foc şi sabie. 

Printre puţinii nobili rămaşi credincioşi lui Jan Kazimierz 
care au luptat efectiv contra suedezilor, exceptând mâna de 
admiratori care l-au însoţit peste graniţă, se numără şi 
voievodul de Witebsk, Sapieha, hatmanul Gosiewski, 
hatmanul de câmp Lubomirski şi prinţul Michat Radziwill. 
Sienkiewicz nu stăruie prea mult asupra lor, 
individualităţile acestora sunt totuşi clar conturate, 
reliefând unele laturi sugestive: aplecare spre risipă şi 
petreceri, îngâmfare şi lipsă de duh, dar şi curaj şi 
generozitate la vreme de nevoie. Sapieha, care şi-a vândut 
din avut pentru a-şi plăti ostaşii, e cam chefliu; ziua luptă, şi 
noaptea petrece, lăsându-se surprins, cu pierderi mari, de 


două ori de atacul suedezilor. Puţin lipsit de duh, îl 
ironizează, deşi îl respectă, iscusitul Zagtoba. Îngâmfarea 
lui Lubomirski nu cunoaşte limite, dar e de-ajuns de 
mărginit la minte pentru a se lăsa dus de nas de acelaşi 
Zagtoba. Cheltuieşte sume fabuloase pentru fastul decorativ 
al primirilor şi al ospeţelor, în timp ce în ţara jefuită de 
cotropitor foamea îşi arată colții. 

Laudele neprecupeţite, dar şi observaţiile critice de 
rigoare ale autorului se adresează păturii sociale care a 
adus cele mai multe jertfe pentru apărarea patriei împilate 
sub călcâiul năvălitorilor: şleahta. Acuzată de aproape toţi 
scriitorii pentru nestatornicia ei, în momentele de răscruce, 
subliniază romancierul, aceasta a ştiut să se ridice la 
sacrificii impresionante. Potopul este, până la un punct, 
apoteoza patriotismului şleahtei, cu toate slăbiciunile şi 
calităţile ei devenite proverbiale în curgerea istoriei. 
Participarea ei la războiul cu suedezii este urmărită şi prin 
mijlocirea avatarurilor lui Andrzej Kmicic care serveşte 
drept punte de legătură între toate episoadele. 

În realizarea personajului, Sienkiewicz a plecat de la 
Jurnalul lui Pasek, unde există un Jakub Kmicicl, sau poate 
de la Armorialul lui Niesiecki, care aminteşte de un Samuel 
Kmicic „stegar de Orsza, staroste de Krasnosielo şi 
polcovnic viteaz”, amnistiat de Seimul din 18702. Ca tip 
literar e înrudit cu pomenitul Jakub Kmicic al lui Pasek, 
Jacek Soplica din Pan Tadeusz de A. Mickiewicz3 şi Jozef 
Bierzynski din Anunciata (Annuncjata) lui Z. Kaczkowski4. 
Devenirea lui Andrzej Kmicic se săvârşeşte în trei trepte 
biografice. După ce multă vreme hărţuise cu succes pe 
răsculații lui Chowanski, stegarul din Orsza se întoarce la 
Lubicz şi îşi cunoaşte logodnica orfană, care-i fusese 
promisă prin testament, de un prieten al tatălui său. Sânge 
clocotitor, asprit de greutăţile luptei, se sfădeşte în curând 
cu toată şleahta din împrejurimi. Ca pedeapsă pentru 
companionii ucişi din vina acestora, arde aşezările 
Butrymilor şi scapă de răzbunarea lor numai cu ajutorul 


Olenei, care nu mai vrea să ştie de el, deşi îl îndrăgise. Altă 
dată, pentru a salva viaţa unui tovarăş de campanie, îşi va 
îngenunchea mândria în faţa celui mai înverşunat duşman 
al său: Bogustaw Radziwitt. Nu după mult timp, năimeşte o 
ceată de cazaci şi o răpeşte pe Olena, dar satele învecinate 
îl ajung şi Wotodyjowski îl răneşte în duel. 

Tot acesta, după ce Kmicic se înzdrăveneşte, îl pune în 
slujba lui Janusz Radziwit care, luându-l sub ocrotirea lui, îl 
împuterniceşte să recruteze un pâlc de oaste, pe care să-l 
conducă la fortăreaţa din Kiejdany, pe atunci reşedinţa 
prinţului. 

Aşa începe a doua etapă în viaţa lui Andrzej. Scurt timp 
după ce Janusz îl pune să jure că nu-l va părăsi în nici o 
împrejurare, ajunge omul lui de nădejde şi-l slujeşte cu 
credinţă chiar după ce acesta se alătură suedezilor. 
Luptător strălucit pe câmpul de bătaie, dar diplomat 
mediocru, Kmicic se lasă lesne convins de argumentele 
vânzării, pe care Janusz i le înfăţişează drept singura 
posibilitate de salvare a Poloniei din situaţia creată. Este 
motivul pentru care nu pregetă o clipă să măcelărească 
regimentele care cereau eliberarea comandanților arestaţi 
fiindcă refuzau să-l mai servească pe Janusz, de când 
aflaseră de trădarea lui. Nu-l abat din drum nici rugăminţile 
şi nici amenințările Olenei. Îndeplineşte orbeşte misiuni 
importante şi periculoase, până la întâlnirea cu Bogustaw 
care, crezându-l vândut cu trup şi suflet vărului său, îi 
dezvăluie cu cinism adevăratele intenţii ale familiei 
Radziwil. 

Acest moment marchează a treia şi ultima cotitură. 
Revelația, dureroasă, îi descoperă monstruozitatea crimelor 
făptuite împotriva patriei, a logodnicei şi a prietenilor, 
născându-i o reacţie puternică, ce-l aruncă fulgerător în 
extrema opusă. Timpul rătăcirilor a trecut; înţelege clar că 
nu mai are de ales decât între două alternative: să se 
sinucidă, plătind cu jertfa supremă tot răul făcut, sau să 
caute să-l îndrepte prin merite patriotice. Optează pentru a 


doua cale, hotărându-se să-şi câştige, sub alt nume, 
Babinicz, o faimă care să producă uitarea lui Kmicic. Într- 
adevăr, faptele misteriosului Babinicz vor uimi întreaga 
Republică; nu se mărturisise decât priorului mânăstirii de la 
Czestochowa, regelui şi voievodului de Witebsk, şi asta 
numai pentru că, necunoscându-l nimeni, sugestiile lui erau 
privite cu justificată suspiciune. Avertizează regimentele 
credincioase regelui să se unească fiindcă vor fi atacate de 
Janusz, are rolul principal în apărarea mânăstirii Jasna 
Gora, care a schimbat mersul războiului, salvează pe regele 
ameninţat într-o ambuscadă cu suedezii, apoi, în fruntea 
unui ciambul de tătari struniţi cu agerime, pustieşte 
ţinuturile prusiene de lângă graniţă şi participă, sub 
comanda hatmanilor Sapieha, Gosiewski şi Czarniecki, la 
luptele contra lui Bogustaw şi a suedezilor, până la 
alungarea acestora. Rănit grav în lupta cu ungurii de la 
Magierow, Kmicic-Babinicz e adus la Lubicz, unde, după ce 
se însănătoşeşte, primeşte răsplata pentru toate suferinţele 
sale: preotul citeşte din amvon ordonanța regelui care, 
enunţându-i vitejiile, îl ierta pentru tot şi-l numea staroste 
de Upita. Hotărârea monarhului determină şi rezolvarea 
favorabilă a intenţiilor matrimoniale. Tutorii fetei îl iartă şi 
ei, şi romanul se încheie cu căsătoria în perspectivă 
apropiată a eroului. 

Aceasta este, în câteva cuvinte, istoria personajului 
principal al Potopului, care se suprapune în linii mari 
aceleia a şleahtei. 

Obişnuită să urmeze politica unui magnat sau altul, când 
aceştia îi înşeală aşteptările, şleahta este, cel puţin pentru 
un timp, incapabilă de o atitudine unitară pe care s-o 
transpună în acţiuni consecvente. Dar când toată ţara geme 
sub stăpânirea lui Carol Gustav, este de ajuns asediul 
neizbutit al Jasnei GOra pentru a scutura din ameţeală 
şleahticii de pretutindeni. Dezorientaţii, fricoşii şi 
resemnaţii de ieri se transformă miraculos în luptători 
vajnici, a căror dârzenie uimeşte pe vrăjmaşul învăţat să 


obţină totul fără luptă. Pâlcuri întregi grăbesc spre locurile 
de adunare, regimentele se formează peste noapte şi se 
instruiesc pe câmpul de luptă. Până şi corpurile de oaste 
care trecuseră la început de partea suedezilor întorc 
armele împotriva lor. În această atmosferă încinsă de 
pericole, meritele sunt repede recunoscute, oamenii 
avansând rapid în posturile cuvenite. Succesele repurtate 
de Czarniecki îl impun ca pe cel mai talentat dintre 
hatmani, încât până şi un magnat ca Lubomirski îi acceptă 
superioritatea. Dacă pe Wisniowiecki sau pe Chmielnicki 
nu-i vedem exercitându-şi funcţiile în viforul luptelor, pe 
Czarniecki îl urmărim de multe ori conducându-şi 
regimentele, unul după altul, în mijlocul încăierării. Sub 
asemenea comandanţi, şleahta săvârşeşte înălţătoare fapte 
eroice, răscumpărându-şi cu preţul sângelui panica iniţială. 
Trei „muschetari”: Wotodyjowski, Skrzetuski şi Zagtoba, din 
cei patru, sunt transportaţi şi în Potopul, unde locul lui 
Podbipieta este luat de firavul la minte, dar vânjosul Roch 
Kowalski. Grupului, care acţionează într-un plan apropiat 
de cel principal, i se adaugă uneori Kmicic-Babinicz. 

Angrenate într-o naraţiune ce realizează densitatea 
factologică a thriller-ului, personajele, deşi numeroase, se 
detaşează cu limpezime. Cele cunoscute, Wotodyjowski, 
Skrzetuski şi Zagtoba, evoluează pe liniile portretistice 
trasate viguros încă în Prin foc şi sabie, fără a înregistra 
modificări spectaculoase. În schimb, Kmicic parcurge o 
traiectorie de-a dreptul impresionantă, presărată din 
belşug cu poticniri trudnice şi smulgeri dureroase, de la 
nelegiuitul samavolnic, blestemat de toţi, şi trădătorul de 
ţară, până la patriotul înflăcărat, ale cărui jertfă de sine şi 
vitejie sunt cu drept cuvânt pilduitoare. Avatarurile lui 
caracterologice de la o extremă la cealaltă constituie parcă 
un răspuns la criticile aduse linearităţii deconcertante a lui 
Skrzetuski, eroul de la Zbaraz. În acest sens, Kmicic e 
umanizat stăruitor; episodica bogată şi relaţiile multiple cu 
celelalte personaje îi oferă din plin posibilitatea să 


manifeste slăbiciuni grave pe care, evident, va trebui să şi 
le învingă în cele din urmă pentru a corespunde finalităţii 
mobilizatoare a romanului. Dar, dacă individualităţile 
principale şi cele de contact imediat sunt reliefate cu 
pregnanţă, în unele cazuri, foarte puţine la număr - 
Stanistaw, vărul lui Jan Skrzetuski, spre exemplu - autorul 
vădeşte ezitări lesne sesizabile. Sortit la început să aibă o 
participare substanţială la acţiune, după episodul capitulării 
de la Ujscie este purtat facil multă vreme ca o umbră a 
celor trei prieteni, în cele din urmă pierzându-se pe drum. 

Ceea ce uneşte toate aceste personaje în perspectiva 
ideaţiei cărţii sunt cunoscutele însuşiri ale cavalerilor. Cu 
toate slăbiciunile şi ingenuităţile câteodată aproape 
neverosimile, toţi îşi iubesc ţara cu ardoare şi au un 
puternic simţ al datoriei. Până şi credinţa, pe care 
Sienkiewicz pedalează atât de insistent, semnifică în 
concepţia scriitorului un element esenţial în epoca 
respectivă de unitate şi continuitate a neamului, a Poloniei. 
Având suporturi atât de prestigioase, conflictele, oricât de 
dramatice, se vor rezolva, nici nu se putea altfel, numai în 
favoarea libertăţii naţionale, deci a datoriei patriotice. 

Cu toate că tăvălugul războiului se rostogoleşte pustiitor 
de la un capăt la altul al Potopului, antrenând mase mari de 
potrivnici şi dezlănţuind energii uriaşe, ca în orice roman 
de „capă şi spadă,” nu vor lipsi nici aici tipurile feminine, 
adevărate flori rare ce răspândesc arome indicibile peste 
asprimea vremurilor şi a oamenilor. Întrucât Anusia 
Borzobohata are un rol totuşi complementar şi tipologic, îşi 
continuă neschimbată existenţa din Prin foc şi sabie, iar 
tomnatica jupâniţă Kulwiec şi altele împlinesc mai mult 
rosturi decorative, singurul personaj feminin, e drept, 
impus în registrul principal, rămâne Olenka Billewicz. Spre 
deosebire de Helena Kurcewicz, al cărei rol se restrângea 
în prima parte a trilogiei la calitatea de victimă a 
împrejurărilor şi a cupidităţii rudelor, prilejuind la modul 
mai mult pasiv demonstrarea incoruptibilităţii şi a 


statorniciei lui Skrzetuski şi în latura sentimentală, Olefka 
va avea o importanţă mult mai mare în desfăşurarea 
episoadelor. Înzestrată de autor cu aceleaşi însuşiri 
femeieşti, disponibilitate nelimitată, neprihănire şi gingăşie 
în iubire, partenera lui Kmicic vădeşte şi o fermitate de 
caracter şi voinţă pe măsura gravităţii abaterilor acestuia. 
Alegând fără şovăială întotdeauna răul de bine şi plasându- 
se fără excepţie pe direcţia termenului din urmă, 
moraliceşte Billewiczowna este un fel de Skrzetuski 
feminin. Condamnă de la început fără rezerve 
samavolniciile şi trădarea lui Kmicic, vrând să renunţe la el, 
deşi îl iubea, şi să intre la mânăstire; nici propunerile 
ademenitoare ale prinţului Bogustaw nu-i vor clinti 
hotărârea. Credincioasă regelui şi intereselor Republicii. 
Olenka este una din pârghiile care decid îndreptarea lui 
Kmicic, prin urmare, direct sau mijlocit, şi contribuţia lui 
salutară la desfăşurarea războiului. lată de ce unirea lor în 
final, după atâtea încercări palpitante, mulţumeşte inimile 
simţitoare ale cititorilor, mai totdeauna dornici să vadă 
răsplătirea virtuţii şi a suferințelor printr-un sfârşit fericit. 
Potopul, ca şi celelalte două părţi ale trilogiei, solicită 
atenţia nu numai prin calităţile intrinseci ale fabulei. Epicul 
cu desfăşurări precipitate şi dese momente de „suspense” 
este turnat într-o expunere lejeră în care dialogul îşi 
„dispută întâietatea cu naraţiunea, descrierea propriu-zisă 
fiind folosită doar în fragmentele expozitiv-informative şi în 
scopul fixării cadrului spaţio-temporal. În volumele întâi şi 
trei domină naraţiunea, iar în al doilea pe primul loc se 
impune dialogul care preia, în parte, funcţiile celorlalte 
modalităţi de expunere. Cursivitatea relatării alerte este 
favorizată şi de stilul cu subliniate valori de oralitate. 
Povestirea la persoana a treia, ca în orice roman istoric 
tradiţional, nu se împotmoleşte în vocabule şi formulări 
arhaizante sau, dimpotrivă, în neologisme livreşti. Curge cu 
limpezimi de stil clasic, pigmentată intens cu exclamaţii şi 
superlativi menite să întărească impresia de grandios în 


mişcare, de neobişnuit - trăsătură care îl apropie şi pe 
acest plan de romantism. Expresiile latineşti împrumută şi 
ele un aer puţin sărbătoresc şi entuziast expunerii, 
accentuând şi mai mult sprinteneala naraţiei şi contribuind 
în mare măsură la evocarea secolului al XVII-lea printr-o 
vorbire împănată de sentinţe înțelepte din antichitate, 
specifică unei ţări slave cu mare apetit pentru cultura 
latină. 

STAN VELEA. 

NOTA ASUPRA EDIŢIEI. 

Odată cu tălmăcirea de faţă, trilogia lui H. Sienkiewicz se 
află pentru prima dată la îndemâna cititorului român sub 
semnătura aceluiaşi traducător; prima parte, Prin foc şi 
sabie, şi ultima, Pan Wolodyjowski, au apărut în 1973 şi 
respectiv 1974. Ne gândim, fireşte, la transpuneri integrale 
făcute după originalul polonez. Singura încercare în acest 
sens, mai veche, datează din primii ani ai războiului, 1940- 
1942, aparţinând intrepridului Al. lacobescu5. Versiunea 
românească nu respectă însă niciuna dintre exigenţele 
formulate. Niciunul dintre elementele tripticului istoric nu 
porneşte direct de la textul sienkiewiczian, în toate cazurile 
traducătorul folosind ediţii franţuzeşti. În acest fel, 
distanţarea firească dintre original şi tălmăcire se 
dublează; îndeosebi stilistic, dar nu o dată şi semantic. Pe 
de altă parte, după cum arată şi numărul volumelor şi al 
paginilor, de fiecare dată avem de-a face cu texte 
prescurtate sui generis, care deformează abuziv textul, în 
multe locuri făcându-l de nerecunoscut. lată de ce, în anii 
noştri, când se investesc eforturi stăruitoare pentru 
popularizarea literaturii universale în veşmânt lexical 
românesc, a fost necesară reluarea, printre altele, şi a 
trilogiei lui Sienkiewicz, în dorinţa lăudabilă de a se realiza 
o tălmăcire de ţinută, pe cât mai apropiată cu putinţă de 
coordonatele stilistice şi de fabulaţie ale originalului. 

Publicarea în româneşte a Potopului în 1969 şi a celorlalte 
două părţi în 1973 şi 1974 părea să îndeplinească aceste 


deziderate; în toate trei cazurile, traducerea pleca de la 
originalul în limba polonă şi nu prezenta contracţii 
cantitative de natură să modifice curgerea naraţiunii. 
Pentru reuşita deplină, cel puţin intenţional, a transpunerii 
trilogiei în limba română se mai cerea respectată cel puţin 
încă o condiţie, deloc minoră: păstrarea unităţii stilistice în 
toate părţile alcătuitoare, altfel spus, aplicarea aceloraşi 
criterii de ordin subiectiv în rezolvarea atâtor situaţii 
dificile, formal şi semantic, proprii textului iniţial. Or, sub 
acest raport, între Potopul, pe de o parte, şi Prin foc şi sabie 
şi Pan Wotodyjowski, pe de altă parte, există deosebiri lesne 
sesizabile la o lectură în paralel, fiecare din cei doi 
traducători insinuându-şi volens nolens datele propriei 
personalităţi nu numai în expresia lingvistică; diferenţele 
sunt şi mai evidente dacă se compară atent ultimele două 
tălmăciri ale Potopului, aceea a Olgăi Zaicik6 şi a 
subsemnatului. Sunt motive hotărâtoare care întemeiază 
apariţia transpunerii prezente. Altminteri, fiind vorba în 
fond de o singură operă literară, lectorul ar pune 
nepotrivirile de fluenţă între părţile constitutive pe seama 
autorului; judecata de valoare ar fi astfel alterată şi 
nedreaptă. 

În această a patra ediţie a Potopului în româneşte, dacă 
luăm în consideraţie şi retipărirea fără nici o schimbare a 
versiunii lui Al. lacobescu din 1942, am respectat aceleaşi 
principii de traducere ca şi în Prin foc şi sabie şi Pan 
Wotodyjowski. Sienkiewicz îşi comunică fabulaţia fără 
derutante căutări formale, într-o relatare de tot simplă, 
directă, economicoasă, proprie povestirii orale; aşezându-şi 
parcă auditorii în jurul unui foc, naratorul omniscient 
istoriseşte fără arabescuri digresive isprăvile personajelor. 
Parcimonia mijloacelor stilistice se impune atenţiei mai ales 
în consumarea replicilor dialogului, de foarte multe ori 
legate între ele prin intervenţii cât mai scurte cu putinţă de 
felul: auzind (văzând) acestea, la acestea, iar (şi) Kmicic etc. 
Sau în zgârcenia descrierilor de natură, ale căror rosturi 


sunt reduse cel mai adesea la fixarea cadrului temporal şi 
spaţial. 

Având în vedere valenţele de oralitate, care ni se par 
fundamentale pentru scrisul marelui clasic polonez, pentru 
trilogia istorică îndeosebi, ne-am străduit să păstrăm aceste 
trăsături distinctive şi în transpunerea românească. În 
consecinţă, am căutat să nu literaturizăm textul în nici un 
fel, să nu-l înfrumuseţăm după ureche, colorându-l cu 
vocabule dintr-un dialect anume sau cu formulări 
caracteristice cutărui scriitor de prestigiu. Din dorinţa de a 
ştirbi cât mai puţin imaginea originalului - o transpunere 
perfectă, ideală, nu e cu putinţă - am operat modificări doar 
în cazurile când unele inconsecvenţe din textul polonez ar fi 
putut fi receptate ca neglijenţe de traducere. Spre 
exemplu, în volumul al doilea, vorbind despre sine, regele 
foloseşte de foarte multe ori pluralul noi, dar câteodată şi 
singularul eu, fără ca schimbarea să se întemeieze pe 
împrejurări speciale şi să ţintească efecte stilistice, de 
aceea am unificat peste tot noi. De asemenea, pentru 
evitarea oricărei confuzii, în loc de văr, frate şi nepot - e 
vorba de înrudirea dintre Bogustaw şi Janusz Radziwilt - am 
păstrat numai văr. Asemenea situaţii sunt însă foarte 
puţine. Tot aşa am procedat şi atunci când am socotit că 
redarea exactă în româneşte a cutărui cuvânt sau expresie 
ar fi păgubit prin adăugarea unei nuanţe semantice străine 
originalului. Astfel, pentru a elimina accentul peiorativ 
conţinut de forma românească şleahtă, care ar fi tradus-o 
pe cea poloneză szlachtA. De cele mai multe ori am preferat 
forma şleahtici ş.a.m.d. 

În ceea ce priveşte tonalitatea generală a stilului, şi în 
traducerea Potopului am intenţionat să păstrăm 
coordonatele lingvistice ale originalului, îmbinând adică în 
chip echilibrat folosirea neologismelor şi a arhaismelor în 
aşa fel încât, neexagerând în nici o direcţie, să realizăm un 
text care să nu şocheze sensibilitatea cititorului 
contemporan şi în acelaşi timp să fie adecvat epocii pe care 


o reînvie. Cu toate acestea, după câte ne dăm seama, şi de 
astă dată - în Prin foc şi sabie şi Pan Wotodyjowski s-a 
întâmplat la fel - tălmăcirea românească prezintă o tentă 
uşor arhaică, ceva mai pronunţată decât în textul lui 
Sienkiewicz. Deşi cititorul de la noi n-are cum să recepteze 
această nepotrivire, mai ales că asemenea timbru nu e 
deloc nepotrivit cu vremea în care se petrece acţiunea, ea 
se datorează în primul rând unei situaţii obiective care 
priveşte vocabularul celor două limbi. În traducerea 
terminologiei militare (grade sau unităţi) şi a celei 
administrative (titluri şi funcţii nobiliare) am optat fireşte 
pentru echivalente mai vechi, adesea de origine slavă, care 
au existat cândva şi în realităţile şi lexicul românesc. În 
limba română însă termeni precum vagmistru, rotmistru, 
polcovnic, polc, steag, roată sau voievod, staroste, stolnic 
Ş.A. Au fost înlocuiţi cu alţii mai noi: sergent, căpitan, 
colonel, regiment, companie etc., formele vechi fiind 
împinse de multa vreme la periferia limbajului şi simţite de 
lectorul din anii noştri ca nişte arhaisme. În limba polonă, în 
schimb, ele se păstrează în uz şi astăzi, nefiind receptate ca 
învechite. E adevărat că în unele cazuri au pătruns şi 
corespondente mai noi, de formaţie străină, care se 
întrebuinţează în paralel cu cele mai vechi: regiment şi 
polc, de pildă. În alte situaţii, paralelismul se explică prin 
coexistenţa ambilor termeni în realitatea secolului al XVII- 
lea, în special în ţinuturile de răsărit: prinţ şi cneaz. În 
destule cazuri însă Sienkiewicz stăruie în folosirea 
denumirilor intrate şi statornicite în limbă ulterior: în acest 
sens o frecvenţă mai mare au titlurile şi funcţiile de la 
curte: castelan, cancelar, vicecancelar, şambelan ş.a. 

Inconsecvenţele de această natură transpar deliberat şi în 
tălmăcirea noastră cu deosebirea că uneori, datorită 
caracterelor diferenţiale ale celor două limbi, am renunţat 
la unele dualităţi lexicale, cum ar fi aceea pomenită: polc - 
regiment, generalizând-o pe cea dintâi. Din motive similare 
n-am folosit niciodată cuvântul ofiţer, înlocuindu-l cu 


căpetenie, gradul personajului respectiv, sau omiţându-l pur 
şi simplu, deşi, nu o dată, cu dificultăţi apreciabile. 
Exemplele amintite, regiment şi ofiţer, ni s-au părut că ar 
contrasta prea mult cu celelalte forme mai vechi, iar pe de 
altă parte, folosirea lor frecventă ar fi dăunat unităţii 
stilistice, înclinând balanţa în favoarea neologismelor. 

În redarea numelor proprii ne-am călăuzit şi aici după 
aceleaşi criterii ca şi în celelalte două părţi ale trilogiei. În 
principiu am retranscris cu stricteţe grafia originală: 
Andrzej Kmicic, Jan Skrzetuski, Jeremi Wisniowiecki etc., 
respectând această regulă chiar atunci când era vorba de 
litere care nu există în limba română: Wolodyjowski, 
Leczyca, Piatek, Wasosza ş.a. Foarte puţine nume 
geografice, care n-au intrat masiv în circulaţia universală cu 
scrierea poloneză, au fost traduse; în cele mai multe cazuri 
acestea exprimă şi acum semnificaţia şi parfumul cuvintelor 
care le-au dat naştere: Câmpiile Sălbatice, Oraşul Vechi şi 
Oraşul Nou pentru Dzikie Pola, Stare Miasto şi Nowe 
Miasto, care n-ar fi spus nimic cititorului român. În alte 
situaţii, transcrierea originală ar fi condus la repetiţii de 
sens stingheritoare pentru cunoscătorii celor două limbi: 
Codrul Biatowieska în loc de Puszcza Biatowieska; în limba 
polonă puszcza = codru, pădure. În sfârşit, tot în categoria 
excepțiilor se încadrează şi o serie de nume proprii: de ţări 
(Suedia, Franţa), localităţi (Varşovia, Cracovia, Paris), râuri 
(Nistru, Siret, Bug) şi persoane (Carol Gustav, Maria 
Ludovica ş.a.), care şi-au păstrat formele cunoscute demult 
în limba română, cele poloneze părând mult mai greoaie şi 
din cauza scrierii nefonetice (Szwecja, Francja, Warszawa, 
Krak6w, Paryz, Dniestr, Boh, Seret, Karol Gustaw, Maria 
Ludwika ş.a.). Având în vedere greutăţile de pronunție, dăm 
câteva indicaţii care să uşureze citirea: a = on (0 nazal); e 
= en (e nazal); c =ţ;j=i(iscurt);t=u;cz,ci, Cc = (Ci); rz, 
zi, 2 =j; 0 =u; sz, si, s = ş (şi). 

De asemenea, un tratament diferenţial au avut în 
româneşte cuvântul pan şi derivatele lui pani şi panna. 


Putând fi tradus prin domn, respectiv doamnă şi 
domnişoară, stăpân sau boier, substantivul arată în fapt, cel 
puţin în punctul de plecare şi mult după aceea, originea 
nobiliară, apartenenţa la starea privilegiată a şleahticilor. În 
ceea ce ne priveşte, am preferat şi în Potopul formele mai 
vechi: jupân, jupâneasă şi jupâniţă, mai fertile în sugestii 
semantice care să consune cu atmosfera vremurilor 
evocate. De foarte puţine ori am întrebuințat 
corespondentul boier, mai ales atunci când vorbesc ţărani 
neştiutori de carte. În unele situaţii, dată fiind frecvenţa 
foarte mare, aşadar repetițiile care ar fi avut ca efect 
îngroşarea apăsătoare a tentei arhaice şi, în ultimă 
instanţă, grevarea cursivităţii stilistice, l-am omis în 
traducere, mai ales în cazul personajelor de prim-plan. De 
câteva ori l-am păstrat şi în forma poloneză, atunci când |- 
am simţit foarte strâns legat de numele propriu pe care îl 
însoțea. Referitor la diminutivul jupâniţă, pentru a nu se 
crea impresia că este vorba de personaje diferite, atragem 
atenţia că am evitat cu bună-ştiinţă alăturarea lui de 
numele proprii formate cu sufixul 6wna, care desemnează 
calitatea de fiică, Deci jupâniţa Billewicz şi jupâniţa Kulwiec 
sau Billewiczowna şi Kulwiecowna, nu însă jupâniţa 
BillewiczOwna şi jupâniţa Kulwiecowna. Efectul ar fi similar 
cu altul pomenit mai înainte: Codrul Bialowieska, nu Codrul 
Puszcza Biatowieska. 

În rest, au existat, fără îndoială, dificultăţi numeroase, în 
rezolvarea cărora, pe lângă cercetarea amănunţită a 
lucrărilor de specialitate şi a dicţionarelor, au avut un rol 
apreciabil şi opţiunile precumpănitor subiective, prin 
urmare, până la un punct arbitrare. Sublinierea lor şi 
discutarea argumentelor pro şi contra ar fi fastidioasă şi în 
mare măsură inutilă, hotărâtoare în ultimă analiză, 
indiferent de bunele noastre intenţii, rămânând impresia 
finală a lectorului. În această notă succintă am formulat 
doar câteva chestiuni mai generale, de principiu, menite să 
preîntâmpine unele eventuale semne de întrebare. 


Cu acest prilej exprimăm gratitudinea noastră 
profesorului de istorie Victor Andrei şi cercetătorului 
ştiinţific Constantin Rezachevici, ale căror sugestii ne-au 
fost nu o dată de un real folos. 

ST. V. 

INTRODUCERE. 

Trăia în Samogiţia neamul avut al Billewiczilor, descinzând 
din Mendog, cu multe încrengături şi respectat mai mult 
decât altele în tot olatul Rosienie. La cinuri înalte Billewiczii 
nu ajunseseră niciodată, avându-le în grijă, cel mult, pe cele 
ale judeţelor, dar pe câmpul lui Marte aduseseră ţării 
foloase însemnate pentru care în diferite timpuri fuseseră 
răsplătiți cu dărnicie. Cuibul familiei, care mai dăinuia, se 
chema tot Billewicze, dar mai aveau şi alte moşii în ţinutul 
Rosienie şi mai departe spre Krakin6w, de-a lungul Laudei, 
Szojei şi Niewiazei până hăt dincolo de Poniewiez. Abia mai 
târziu se răsfiraseră în câteva ramuri ale căror vlăstare nu 
mai ştiau unele de altele. Se strângeau cu toţii doar atunci 
când în Rosienie, pe câmpia Stărilor, se ţinea strânsura 
şleahticilor samogiţieni. Din când în când, se mai întâlneau 
în steagurile? oştirii lituaniene şi pe la adunări, iar pentru 
că erau bogaţi şi se bucurau de multă trecere, erau nevoiţi 
să ţină cont de ei până şi Radziwiltii cei atotputernici în 
Lituania şi Samogiţia. 

În timpul domniei lui Jan Kazimierz8, patriarhul întregii 
stirpe Billewicz era Herakliusz Billewicz, polcovnic9 de 
călărime uşoară şi cămăraş10 de Upita. Acesta nu mai trăia 
în cuibul de baştină pe care-l stăpânea în acea vreme 
Tomasz, spătarull1 de Rosienie; lui Herakliusz îi reveniseră 
Wodokty, Lubicz şi Mitruny, aşezate în apropierea Laudei 
înconjurate, ca de o mare revărsată, de pământurile 
şleahtei mărunte, fiindcă prin împrejurimi, în afară de 
Billewiczi, mai erau câteva neamuri mai acătării, ca 
Sottohub, Montwitt, Schylling, Koryzno, Sicihski, cu toate că 
nu lipseau destule nume de şleahtici mai puţin însemnați. 
De altminteri, tot malul Laudei era presărat cu aşa-numitele 


„cătune”, în vorbirea obişnuită aşezări, locuite de faimoasa 
şleahtă laudaniană, binecunoscută în istoria Samogiţiei. 

În alte părţi ale ţării, neamurile îşi luaseră numele de la 
aşezări sau aşezările de la neamuri, cum se întâmplase în 
Polesia; aici însă, de-a lungul țărmului Laudei, era altfel. La 
Morozy trăiau Stakjenii, aşezaţi acolo din vremuri de 
demult de însuşi, Batory12, pentru vitejia arătată la Pskow. 
Pe glia roditoare de la Wolmontowicze roiau Butrymii, cei 
mai zdraveni bărbaţi din toată Lauda, vestiți prin vorba 
puţină şi braţul greu, care în timpul adunărilor, al 
încălcărilor de pământuri sau al războaielor învăţaseră să 
înainteze tăcuţi ca un zid. Câmpurile de la Drozejkany şi 
Mozgi erau muncite de Domaszewiczii cei mulţi, vânători 
cunoscuţi, care umblau după urma ursului din codrul 
Zielonka până la Witkomierz. Gasztowţii stăteau la 
Pacunele; jupâniţele lor erau atât de vestite prin frumuseţe, 
încât până la urmă toate fetele chipeşe din împrejurimile 
Krakinwului, Poniewiezului şi Upitei erau numite 
pacunelence. Sottohubii mici erau bogaţi în cai şi vite de soi, 
crescute pe imaşurile din păduri, iar Gosciewiczii scoteau 
smoală prin codri, îndeletnicire pentru care fuseseră 
porecliţi Gosciewiczii negri sau afumaţi. 

Mai erau, fireşte, şi alte aşezări şi alte neamuri. Multe din 
numele lor dăinuie încă, dar cea mai mare parte nu mai 
sunt pe locurile dinainte, iar oamenii se cheamă şi ei altfel. 
Trecuseră peste ei războaie, nenorociri, pojaruri, şi 
aşezările nu se mai ridicaseră pe vechile ruine, într-un 
cuvânt, se schimbaseră multe. Dar în acel timp bătrâna 
Lauda înflorea încă în starea de început, şi şleahta 
laudaniană ajunsese la cea mai mare faimă, deoarece cu 
câţiva ani înainte, luptând la Lojowe împotriva cazacilor 
răsculați, se acoperise de slavă sub conducerea lui Janusz 
Radziwittl 3. 

Altfel, toţi laudanienii slujeau în steagul bătrânului 
Herakliusz Billewicz; cei mai bogaţi ca oşteni de elită, cu doi 
cai, cei mai puţin avuţi cu câte unul, iar cei săraci de tot 


printre slujitori. Erau cu toţii luptători destoinici care 
îndrăgiseră peste poate meşteşugul armelor. Se pricepeau, 
în schimb, mai puţin la treburile obişnuite ale adunărilor. 
Ştiau că regele e la Varşovia, Radziwilt şi jupân Hlebowicz, 
starostele14, în Samogiţia, iar jupân Billewicz în Lauda la 
Wodokty. Asta le era de ajuns şi votau cum îi învăţa jupân 
Billewicz, convinşi că dorinţa lui este şi a starostelui 
Hlebowicz, care merge mână-n mână cu Radziwilt. 
Radziwilt reprezenta însă în Lituania şi Samogiţia braţul 
regelui, iar acesta era soţul Republiciil 5 şi părintele 
şleahticilor. 

La drept vorbind, jupân Billewicz era mai degrabă 
prietenul, decât supusul stăpânilor puternici de la Birze. Şi 
încă unul prețuit cum se cuvine, fiindcă la fiecare chemare 
avea pregătite o mie de voturi şi o mie de săbii laudaniene, 
iar săbiile în mâinile Stakjenilor, Butrymilor, 
Domaszewiczilor sau ale Gasztowţilor nu le dispreţuise 
nimeni pe lume până atunci. Abia mai târziu, după moartea 
lui Herakliusz Billewicz, aveau să se schimbe toate. 

lar acest părinte şi binefăcător al şleahtei laudaniene, 
muri în anul 1654. Tocmai atunci izbucnise un război 
cumplit de-a lungul fruntariilor de răsărit ale Republicii. 
Jupân Billewicz nu mai plecase să lupte din pricina vârstei şi 
a surzeniei, dar laudanienii porniseră cu toţii. Şi când veni 
veste că Radziwilt a fost bătut la Szkti6w, iar steagul 
laudanian ciopârţit aproape în întregime de pedestrimea 
lefegiilor francezi, asupra căreia năvălise, bătrânul 
polcovnic, lovit de apoplexie, îşi dădu obştescul sfârşit. 

Vestea o aduse Michat Wotodyjowski, un oştean tânăr, dar 
plin de faimă, care-l înlocuise pe jupân Herakliusz la 
conducerea steagului laudanian din porunca lui Radziwitt. 
Cei rămaşi în viaţă reveniseră şi ei la aşezările părinteşti 
abătuţi, flămânzi şi, asemenea întregii oştiri, învinovăţindu-l 
pe marele hatman16 că încrezându-se prea mult în spaima 
şi vraja pe care le răspândea numele său, se aruncase cu 


forţe prea puţine asupra unei armii de zece ori mai 
puternice, ducând astfel la pierzanie oastea, ţara întreagă. 

Printre cei care se tânguiau, nici un glas nu se ridica 
împotriva tânărului polcovnic Jerzy Michatl Wotodyjowski. 
Dimpotrivă, cei care scăpaseră din măcel îl ridicau în slăvi, 
povestind adevărate minuni despre îndemânarea şi faptele-i 
războinice. De altfel, singura mângâiere pentru laudanienii 
rămaşi în viaţă era să-şi aducă aminte de isprăvile pe care 
le săvârşiseră sub conducerea lui jupân Wotodyjowski: cum 
atacaseră şi trecuseră, ca prin fum peste primele şiruri ale 
oştenilor de rând; cum năvăliseră după aceea asupra 
lefegiilor francezi, cum îi luaseră în săbii, împrăştiind unul 
din polcurile17 de frunte, cu care prilej jupân Wolodyjowski 
tăiase cu propria mână pe căpetenia acelui polc; cum în 
cele din urmă, înconjurați şi loviți din patru părţi, luptaseră 
ca nişte disperaţi ca să scape din învălmăşeală, presărând 
câmpul cu morţi şi răzbind pe vrăjmaş. 

Aceia dintre laudanieni care, neslujind în oştirea lituană, 
trebuiau să răspundă numai chemării la oaste a şleahticilor, 
ascultau cu amărăciune, dar şi cu mândrie, aceste istorisiri. 
De altminteri, aşteptau cu toţii ca şleahta, ultimul reazim al 
ţării, să fie chemată curând la arme. Se ştia dinainte că în 
asemenea împrejurare jupân Wotodyjowski avea să fie ales 
căpetenia laudanienilor, pentru că, deşi nu se număra 
printre şleahticii din partea locului, niciunul dintre localnici 
nu-l întrecea în faimă. Cei scăpaţi cu viaţă mai spuneau 
despre el că-l scosese din vâltoare pe hatmanul însuşi. De 
aceea întreaga Lauda aproape că-l purta pe braţe, o 
aşezare smulgându-l alteia. Se certau mai ales Butrymii, 
Domaszewiczii şi Gasztowţii, la care avea să rămână mai 
multă vreme în ospeţie. Cât despre el, îi îndrăgise atât de 
mult pe aceşti şleahtici bătăioşi, încât atunci când 
rămăşiţele oştilor lui Radziwilt se îndreptară spre Birze, ca 
să se refacă acolo cât de cât după înfrângerea suferită, nu 
plecă odată cu ceilalţi, ci, trecând de la o aşezare la alta, se 


stabili într-un sfârşit la Gasztowţii din Pacunele, la jupân 
Pakosz Gasztowt, mai mare peste toţi şleahticii de aici. 

La drept vorbind, nici nu era cu putinţă ca jupân 
Wotodyjowski să plece la Birze fiindcă se îmbolnăvi şi căzu 
la pat; la început îl prinse o fierbinţeală grea, apoi îi 
paraliză mâna dreaptă din pricina unei lovituri căpătate la 
Cybich6w. Cele trei jupâniţe ale lui Pakosz, pacunelence 
cunoscute prin frumuseţe, îl luară îndată sub oblăduirea lor 
gingaşă şi se jurară să-i întoarcă acestui cavaler atât de 
vestit sănătatea dinainte. Toată şleahta era ocupată acum 
cu îngropăciunea fostului conducător Herakliusz Billewicz. 

După înmormântare se deschise testamentul răposatului, 
în care se arăta că bătrânul polcovnic lăsa întreaga avere, 
afară de satul Lubicz, nepoatei sale Aleksandra Billewicz, 
fiica starostelui de vânătoare din Upita, iar grija asupra ei, 
până când avea să se căsătorească, o încredința tuturor 
şleahticilor laudanieni. 

„...Care, binevoitori fiindu-mi mie (glăsuia testamentul) şi 
cu dragoste pentru dragoste plătindu-mi, tot astfel să se 
arate şi faţă de orfană, iar în aceste vremuri de stricăciune 
şi minciună, când înaintea samavolniciei şi a răutăţii 
omeneşti nimeni nu poate sta ferit şi nici fără de teamă, 
gândindu-se la mine, s-o apere pe orfană de orice 
vătămare.” 

Să aibă în grijă, de asemenea, ca să se bucure în tihnă de 
avere, afară de satul Lubicz pe care-l dau, îl dăruiesc şi-l 
înscriu tânărului stegar18 de Orsza, ca să nu aibă nici o 
piedică întru aceasta. Iară cine se va minuna de această 
bunăvoință a mea pentru sus-numitul Andrzej Kmicic, sau 
va vedea în ea o strâmbătate faţă de buna mea nepoată 
Aleksandra, are şi trebuie să ştie că încă din tinereţe şi 
până în ceasul morţii am cunoscut prietenie şi dragoste din 
partea bunului părinte al lui Jedrzej Kmicic, cu care am 
bătut războaie, şi viaţa de multe ori mi-a scăpat. lar când 
răutatea şi invidia panilor Sicinski au vrut să-mi răpească 
averea, şi la această ananghie m-a ajutat. Aşadar eu, 


Herakliusz Billewicz, cămăraş de Upita şi păcătos 
nevrednic, care mă aflu astăzi înaintea judecății aspre a lui 
Dumnezeu, m-am dus acum paisprezece ani (în viaţă fiind 
pe acest pământ) la părintele lui jupân Kmicic, spătarul de 
Orsza, ca să-i juruiesc mulţumită şi prietenie statornică. 
Acolo, cu voia amândoura, am hotărât ca, în puterea 
vechiului şi creştinescului obicei al şleahticilor, copiii noştri, 
anume fiul lui, Andrzej, şi nepoata mea, Aleksandra, fiica 
starostelui de vânătoare, să lege căsnicie pentru ca din ei să 
crească urmaşi spre slava lui Dumnezeu şi folosul 
Republicii... Ceea ce mult îmi doresc, legând-o prin aceasta 
pe nepoata mea Aleksandra să dea ascultare voinţei mele 
înscrise aici, afară de împrejurarea când stegarul de Orsza 
îşi va fi pătat (Doamne fereşte!) slava cu fapte nemernice şi 
ar fi fost arătat drept necinstit. lar dacă va fi să-şi piardă 
averea din părinţi, ceea ce la hotarul Orszei cu uşurinţă 
poate să se întâmple, să-l aibă de bărbat juruit, şi de-ar fi să 
piardă şi moşia Lubicz, de nimica să nu-i pese. 

Cu toate acestea, dacă nepoata mea, cunoscând harul lui 
Dumnezeu, va vroi să-şi închine fecioria slavei Lui şi să 
îmbrace mantia de călugăriţă, e liberă să facă aceasta, 
deoarece slava dumnezeiască trebuie să stea înaintea celei 
lumeşti...” 

Astfel îşi orândui averea şi nepoata jupân Herakliusz 
Billewicz şi nimeni nu se miră prea mult. Jupâniţa 
Aleksandra ştia ce o aşteaptă, iar şleahta auzise şi ea mai 
de mult de prietenia dintre Billewicz şi Kmicic. Atunci însă, 
la vreme de cumpănă, aveau cu toţii alte griji, aşa că 
încetară în curând să mai vorbească despre testament. 

Doar la curtea din Wodokty se vorbea mereu de cei doi 
Kmicic, mai degrabă despre jupân Andrzej, fiindcă şi 
bătrânul spătar se petrecuse dintre cei vii. În lupta de la 
SzktOw, fiul îşi adusese steagul de volintiri de la Orsza. Mai 
târziu i se pierduse urma, dar nimeni nu se gândea că a 
pierit, pentru că moartea unui războinic atât de cunoscut n- 
ar fi trecut nebăgată în seamă. În ţinutul Orszei neamul 


Kmicic era puternic şi stăpânea moşii însemnate, dar acele 
locuri fuseseră nimicite de vâlvătaia războiului. Județe şi 
olaturi întregi se schimbau în întinderi pustii, averile se 
împuţinau, piereau oamenii. După înfrângerea lui Radziwill, 
vrăjmaşul nu mai întâmpina aproape nici o împotrivire. 
Gosiewski19, hatmanul de câmp, n-avea oşteni; hatmanii 
coroanei cu oştile care le mai rămăseseră luptau în Ucraina 
şi nu puteau să-l ajute, ca şi Republica, vlăguită de 
războaiele cu cazacii. Talazul neprieten se revărsa tot mai 
departe peste ţară, izbindu-se din loc în loc de zidurile 
fortăreţelor, dar şi acestea cădeau una după alta, cum 
căzuse Smolenskul. "Ţinutul Smoleisk, în care se aflau 
proprietăţile neamului Kmicic, putea fi socotit ca şi pierdut. 
În învălmăşeala şi spaima care se înstăpâniseră 
pretutindeni, oamenii se risipiseră ca frunzele bătute de 
vântoasă, aşa că nu mai ştia nimeni ce se întâmplase cu 
tânărul stegar de Orsza. 

Dar pentru că războiul nu ajunsese încă până în stărostia 
Samogiţiei, şleahta laudaniană îşi revenea cu încetul după 
înfrângerea de la Szktow. „Cătunele” începeau să se adune 
şi să chibzuiască asupra treburilor obştii sau ale fiecăruia. 
Butrymii, cei mai bătăioşi, spuneau cu jumătate de glas „că 
ar trebui să plece cu toţii la congresus-ul20 oştenilor 
şleahtici de la Rosienie, iar după aceea la Gosiewski, ca să 
răzbune înfrângerea de la Szktow: Domaszewiczii, ca 
vânători ce se aflau, se afundau prin păduri, ajungând prin 
Codrul Rogowska până aproape de cetele vrăjmaşe, de 
unde se întorceau cu veşti, iar Gosciewiczii afumaţi uscau 
carnea la fum pentru campaniile viitoare Cât priveşte 
treburile particulare, hotărâră cu toţii să trimită oameni 
umblaţi şi cu experienţă în căutarea lui Andrzej Kmicic. 

Sfatul era alcătuit din laudanienii vârstnici sub conducerea 
lui Pakosz Gasztowt şi a lui Kasjam Butrym, cei doi patriarhi 
ai aşezărilor, aşa că toată şleahta, prea măgulită de 
încrederea pe care i-o arătase răposatul jupân Billewicz, îşi 
jură să respecte cu credinţă testamentul şi s-o înconjure pe 


jupâniţa Aleksandra cu părintească grijă. De aceea, cu toate 
că în vremi, de război se iscau neînţelegeri şi tulburări 
chiar prin regiunile în care războiul nu ajunsese, pe 
malurile Laudei stăpânea liniştea. Nici un glas nu se ridică 
împotrivă, nimeni nu încalcă moşiile tinerei moştenitoare; 
nu se mutară din loc movilele de hotar, nu se tăiară pinii 
însemnați de la marginea pădurilor, nu intră nimeni cu 
anasâna pe imaşuri. Dimpotrivă, fiecare „cătun” o ajuta pe 
avuta moştenitoare cu ce putea. Stakjenii de pe malul râului 
îi trimiteau peşte sărat, de la tăcuţii Butrymi din 
Wolmontowicze primea grâie, Gasztowţii îi aduceau fân, 
Domaszewiczii o îndestulau cu vânat, iar Gosciewiczii 
afumaţi cu cărbuni şi smoală. Prin aşezări, jupâniţei 
Aleksandra nu-i spunea nimeni altfel decât „jupâniţa 
noastră”, iar frumoasele pacunelence îl aşteptau pe jupân 
Kmicic tot atât de nerăbdătoare ca şi ea. 

Cam tot în această vreme veniră gonacii2 1, vestind 
chemarea şleahticilor la oaste, astfel că Lauda începu să 
freamăte. Aceia dintre flăcăi care crescuseră devenind 
bărbaţi, aceia pe care povara vârstei nu-i aplecase în jos, 
aceia trebuiau să încalece pe cal. Jan Kazimierz venise la 
Grodno şi tot acolo hotărâse şi locul de strânsură a oştilor. 
Într-acolo se şi îndreptau cu toţii. Primii plecară în tăcere 
Butrymii, ceilalţi după ei, iar Gasztowţii la urmă, cum 
făceau întotdeauna, fiindcă le părea rău să plece de lângă 
pacunelence. Şleahta din alte părţi ale ţării se înfăţişă în 
număr mic şi ţara rămase fără apărare, dar cei din Lauda 
se duseră până la unul. 

Jupân Wotodyjowski nu plecă şi el, fiindcă tot nu era în 
stare să-şi mişte braţul, aşa că rămase printre pacunelence 
ca unul mai mare care să aibă grijă de ele. „Cătunele” se 
goliră şi doar bătrânii şi femeile se mai înşirau seara în jurul 
focurilor. La Poniewiez şi la Upita era linişte - pretutindeni 
lumea aştepta noutăţi. 

Jupâniţa Aleksandra se însingura şi ea la Wodokty; nu mai 
vedea pe nimeni afară de slujitori şi de ocrotitorii săi din 


Lauda. 

Capitolul 1. 

Sosi noul an 1655. Ianuarie era geros, dar uscat; iarna 
aspră acoperise Samogiţia cu un cojoc alb, gros de un cot; 
pădurile se încovoiau şi se frângeau sub chiciura bogată, 
zăpada orbea ochii ziua în strălucirea soarelui, iar în nopţile 
cu lună, pe suprafaţa albă, întărită de ger, părea că licăresc 
scântei care piereau după o clipă; animalele sălbatice se 
apropiau de aşezările oamenilor, iar păsăretul de tot felul, 
lipsit de apărare, ciocănea în geamurile acoperite de 
promoroacă şi flori de gheaţă. 

Într-o seară, jupâniţa Aleksandra stătea în încăperea 
slujitorilor înconjurată de fetele de la curte. Era un vechi 
obicei al Billewiczilor ca atunci când nu aveau oaspeţi să-şi 
petreacă serile cu slujitorii, îngânând cântece pioase şi 
întărind astfel sufletele simple cu pilda lor. Aşa făcea şi 
jupâniţa Aleksandra, şi-i venea cu atât mai uşor, cu cât 
printre fetele de la curte se aflau aproape numai odrasle de 
şleahtici, orfane sau sărace. Îndeplineau tot felul de munci, 
oricât de aspre, alături de celelalte slujitoare, deprinzând, 
în schimb, obiceiurile alese şi bucurându-se de o viaţă mai 
bună decât fetele simple. Se găseau totuşi printre ele şi 
fiice de ţărani, care se deosebeau mai ales prin vorbire, 
întrucât cele mai multe nu cunoşteau limba polonă. 

Jupâniţa Aleksandra şi jupâniţa Kulwiec, o rudă a ei, 
stăteau la mijloc, iar fetele pe laviţele dimprejur; toate 
torceau din furcă. În căminul uriaş cu acoperişul înclinat 
ardeau butuci de pin şi rădăcini, mocnind înfundat ori 
împrăştiind flăcări mari şi pulberi de scântei, când 
flăcăiaşul aşezat lângă vatră arunca pe foc vreascuri de 
mesteacăn şi aşchii de brad. Când flăcările ţâşneau 
luminoase în sus, se vedeau pereţii de lemn, întunecaţi, ai 
încăperii uriaşe şi tavanul neobişnuit de jos, alcătuit din 
grinzi. De grinzi atârnau legate cu aţă steluțe de culori 
diferite, făcute din azimă de împărtăşanie, care se 
învârteau la căldură; pe amândouă laturile grinzilor erau 


agăţate fuioare de în depănat, care semănau cu tuiurile 
cucerite de la turci. Acopereau aproape tot tavanul. Pe 
pereţii întunecaţi străluceau ca nişte stele vasele de cositor, 
mai mari şi mai mici, în picioare sau rezemate pe poliţele 
lungi de stejar. 

Lângă uşă, un samogiţian lăţos învârtea cu sârg râşniţa, 
mormăind doar pentru sine un cântec tărăgănat, jupâniţa 
Aleksandra prefira în tăcere boabele mătăniilor, iar fetele 
torceau fără să rostească o vorbă. 

Lumina flăcărilor cădea pe feţele lor tinere şi rumenioare; 
cu mâinile ridicate spre furci, stânga ciupind inul moale, iar 
dreapta învârtind fusul, torceau cu vrednicie, ca la 
întrecere, îndemnate de privirile aspre ale jupâniţei 
Kulwiec. În răstimpuri îşi aruncau priviri iuți, furişate, apoi 
se uitau la jupâniţa Aleksandra, aşteptau parcă să-i 
poruncească samogiţianului să înceteze cu râşnitul şi să 
înceapă cântecele cucernice; dar nu se opreau din lucru şi 
torceau, torceau întrună; firul se răsucea, fusele sfârâiau, 
andrelele luceau în mâinile jupâniţei Kulwiec, iar 
samogiţianul pletos uruia mai departe cu râşniţa. Doar din 
când în când îşi întrerupea treaba, se vede că se strica ceva 
la râşniţă, fiindcă în acelaşi timp se auzea şi glasu-i mânios: 

S-a înţepenit! 

Jupâniţa Aleksandra înălța capul, trezită parcă de liniştea 
care urmă după exclamaţia samogiţianului: flacăra îi lumina 
atunci faţa albă şi ochii albaştri, serioşi, care priveau de sub 
sprâncenele negre. 

Era o jupâniţă plină de farmec, cu părul bălai, tenul palid 
şi trăsături gingaşe. Avea frumuseţea unei flori albe. Rochia 
de doliu îi sporea şi mai mult înfăţişarea serioasă. Stătea 
înaintea căminului, atât de adâncită în gânduri, de parcă 
dormea; fără îndoială se gândea la viaţa ei, la soarta-i 
nesigură. 

Testamentul o desemnase soţia unui om pe care nu-l 
văzuse de mai bine de zece ani. Împlinea în curând 
douăzeci, aşa că nu-i mai rămăsese decât amintirea 


înceţoşată din copilărie a unui flăcăiaş fără astâmpăr care, 
după ce venise cu tatăl său la Wodokty, mai mult rătăcea cu 
flinta prin mlaştini, decât se uita la ea. „Pe unde umblă şi 
cum arată acum?” - iată întrebările care se îmbulzeau în 
mintea jupâniţei. 

Îl mai ştia, de bună seamă, şi din povestirile răposatului 
cămăraş care, cu patru ani înainte de a muri, făcuse o lungă 
şi grea călătorie la Orsza. Cum reieşea din acele istorisiri, 
avea să fie „un cavaler de mare curaj, viforos nevoie mare”. 
După înţelegerea privind căsătoria copiilor, încheiată între 
bătrânul Billewicz şi Kmicic-tatăl, cavalerul trebuia să vie 
numaidecât la Wodokty s-o cunoască pe jupâniţă. Izbucnise 
însă războiul cel mare şi viteazul, în loc să se grăbească 
spre Wodokty, se îndreptase spre câmpurile de la 
Beresteczko. Străpuns acolo de un plumb, plecase acasă să 
se vindece; apoi îşi îngrijise tatăl bolnav pe patul morţii, 
după care iarăşi fusese la război, şi uite-aşa trecuseră de 
atunci patru ani. Acum, de la moartea bătrânului polcovnic 
se scursese o bună bucată de vreme, dar despre Kmicic nu 
se mai auzise nimic. Aşa că jupâniţa Aleksandra avea la ce 
să se gândească, sau poate că-i era dor de cel necunoscut. 
Inima-i curată, tocmai pentru că încă nu ştia ce-i dragostea, 
era pregătită pentru iubire. Era nevoie doar de o scânteie, 
ca pe această vatră să crească o flacără liniştită, luminoasă 
şi statornică, asemenea focului sacru al litvanilor. 

Cuprinsă de nelinişti, uneori plăcute, alteori dureroase, 
inima îi punea mereu întrebări la care nu putea răspunde 
sau al căror răspuns îl aştepta să sosească din câmpiile 
îndepărtate. Întrebarea dintâi era dacă el avea s-o ia în 
căsătorie de bunăvoie şi dacă avea să-i răspundă cu aceeaşi 
dragoste. În timpurile acelea, înțelegerile dintre părinţi cu 
privire la căsătoria copiilor erau lucruri de tot obişnuite, iar 
copiii, fie şi după săvârşirea din viaţă a părinţilor, legaţi prin 
binecuvântarea lor, respectau de cele mai multe ori 
cuvântul dat. De aceea jupâniţa nu vedea nimic rău în 
însoţirea ei, dar pentru că bunăvoia nu face totdeauna 


pereche cu datoria, căpşorul bălai al jupâniţei era apăsat şi 
de această grijă: „mă va îndrăgi oare?” Apoi, stolul 
gândurilor o năpădea, aşa cum năpădeşte cârdul de păsări 
copacul ce se înalţă singuratic pe întinderea câmpului: 
„Cine eşti? Ce fel de om eşti? Te afli viu pe lume, ori poate ai 
murit cine ştie pe unde? ... Eşti departe sau aproape? ...” 
Inima deschisă a jupâniţei, ca uşa dată la perete pentru 
primirea unui oaspete drag, îşi îndrepta fără voie strigarea 
în zările depărtate, spre pădurile şi întinderile înzăpezite, 
învăluite de beznele nopţii: „Vino, voinice, că nimic nu e mai 
rău pe lume ca aşteptarea!” 

Deodată, ca un răspuns la chemarea ei, de afară, din acele 
depărtări înzăpezite învăluite în noapte, se auzi clinchet de 
clopoței. 

Jupâniţa se înfioră, dar îşi reveni îndată, aducându-şi 
aminte că aproape în fiecare seară venea cineva de la 
Pacunele la apotecă22 după leacuri pentru tânărul 
polcovnic; gândul acesta fu întărit de jupâniţa Kulwiec, care 
spuse: 

E de la Gasztowţi, după doftorii. 

Clinchetul neregulat al clopoţelului agăţat la oişte răsuna 
din ce în ce mai limpede şi în cele din urmă tăcu dintr- 
odată; pesemne că sania se oprise înaintea casei. 

Vezi cine-a venit! îi spuse jupâniţa Kulwiec samogiţianului 
care învârtea râşniţa. 

Acesta ieşi din încăperea slujitorilor, dar se întoarse îndată 
şi apucând iarăşi mânerul râşniţei, rosti liniştit: 

E jupân Kmitas. 

Cuvântul s-a întrupat! strigă jupâniţa Kulwiec. 

Torcătoarele zvâcniră în picioare; furcile şi fusele se 
împrăştiară pe jos. 

Jupâniţa Aleksandra se ridică şi ea; inima îi bătea ca un 
ciocan, obrajii i se făcură stacojii, apoi păliră; se întoarse 
înadins cu spatele la vatră, ca să nu i se vadă tulburarea. 

În uşă apăru o făptură înaltă, în şubă şi cu căciulă pe cap. 
Tânărul păşi spre mijlocul încăperii şi, dându-şi seama că se 


află în odaia slujitorilor, întrebă cu glas răsunător, fără să-şi 
scoată căciula: 

Hei, da unde-i stăpâna voastră? 

Aici sunt, răspunse Billewiczowna, destul de sigură pe 
sine. 

Auzind aceasta, musafirul îşi lua căciula de pe cap, o trânti 
pe jos şi spuse, înclinându-se: 

Eu sunt Andrzej Kmicic. 

Privirile jupâniţei Aleksandra se abătură ca un fulger pe 
chipul lui Kmicic, apoi se pironiră iar în pământ; într-o 
clipită jupâniţa izbutise să vadă cârlionţii cânepii, tăiaţi 
scurt, pielea oacheşă, ochii cenuşii cu privirea aprigă, 
mustăcioara neagră şi faţa tânără, vulturească, dar veselă 
şi îndrăzneață. 

Iar el îşi puse mâna stângă-n şold, dreapta şi-o ridică la 
mustăcioară şi vorbi astfel: 

La Lubicz n-am fost încă, m-am grăbit, ca pasărea-n zbor, 
să cad la picioarele domniei tale. Vântul m-a adus aici de-a 
dreptul din tabără, deie Domnul să fie cu noroc. 

Domnia ta ai ştiut de moartea bunicului meu, cămăraşul? îl 
întrebă jupâniţa. 

N-am ştiut, dar l-am plâns cu lacrimi amare pe 
binefăcătorul meu, când am aflat că s-a stins din viaţă, de la 
acei sărăntoci care au venit la mine de aici. A fost prietenul 
de nădejde, aproape fratele răposatului meu părinte. 
Domnia ta ştii, de bună seamă, că a fost la noi la Orsza 
acum patru ani. Atunci mi te-a făgăduit pe domnia ta şi mi-a 
arătat portretul la care am oftat nopţi de-a rândul. Aş fi 
venit mai repede, dar războiul nu-i mamă bună; însoţeşte 
oamenii doar cu moartea. 

Jupâniţa rămase oarecum descumpănită de asemenea 
vorbe îndrăzneţe, şi, vrând să-i abată luarea-aminte în altă 
parte, zise: 

Domnia ta n-ai fost până acum la Lubicz? 

E destul timp şi pentru asta. Datoria şi un drag legământ 
m-au făcut să vin mai întâi aici, să-i dau urmare. Numai că 


domnia ta stai mereu cu spatele la foc şi nu pot să-ţi văd 
ochii. Ei, aşa! domnia ta întoarce-te cu faţa la cămin, iar eu 
am să mă uit dinspre foc! Uite-aşa! 

Spunând acestea, îndrăzneţul oştean o apucă de mână pe 
jupâniţa Aleksandra, care nu se aştepta la asemenea faptă, 
şi o întoarse spre lumină, învârtind-o ca pe un titirez. 

Ea se tulbură şi mai tare şi, acoperindu-şi ochii cu genele 
lungi, stătea aşa ruşinată de lumină şi propria frumuseţe. 
Kmicic îi dădu drumul într-un sfârşit şi strigă, lovindu-se 
peste contăş: 

Pe viul Dumnezeu, lucru rar! Am să plătesc o sută de 
slujbe pentru binefăcătorul meu, fiindcă mi te-a lăsat cu 
jurământ. Când facem nunta? 

Nu prea curând, încă nu sunt a domniei tale răspunse 
Olenka. 

Dar ai să fii, de-ar fi să dau foc la casa asta pentru 
Dumnezeu! Gândeam că portretul e mai frumos dar văd că 
zugravul a ţintit prea sus şi a dat greş. 1 se cuvin o sută de 
harapnice! Merită să spoiască sobele, nu să înfăţişeze 
bunătăţile cu care-mi satur ochii. E cum nu se poate mai 
plăcut să dobândeşti asemenea daruri bătu-m-ar 
ghiulelele!. 

Bine-a zis răposatul bunicu-meu, domnia ta eşti iute ca 
focul. 

La noi, în ţinutul Smoleisk, toţi sunt aşa, nu ca 
samogiţienii voştri. Un, doi, gata! Trebuie să fie cum vrem 
noi, altfel moartea alege! 

Olefka zâmbi şi, ridicându-şi privirile spre cavaler spuse 
cu glasul mai sigur: 

E, parcă pe acolo trăiesc numai tătari! 

Ce mi-e una, ce mi-e alta! Domnia ta eşti a mea din voinţa 
părinţilor şi a inimii. 

Dorinţa inimii încă n-o cunosc. 

Pas să nu fii, că-mi înfig cuțitul în inimă! 

Domnia ta spui asemenea vorbe şi râzi... dar noi stăm tot 
în odaia slujitorilor! ... Pofteşte în încăperea de alături. 


După un drum lung cade bine o cină bună, pofteşte! 

Aici Olenka se întoarse către jupâniţa Kulwiec: 

Mătuşică, mergi cu noi? 

Tânărul stegar se uită cu luare-aminte: 

Mătuşică? întrebă. Care mătuşică? 

A mea, jupâniţa Kulwiec. 

Atunci e şi a mea, răspunse şi începu să-i sărute mâinile. 
Pe viul Dumnezeu! păi eu am în steag un oştean de elită pe 
care îl cheamă Kulwiec-Hippocentaurus. Ni cumva ţi-e rudă, 
domnia ta? 

Şi eu tot din aceia mă trag! răspunse tomnateca jupâniţa, 
făcând o plecăciune. 

Bun flăcău, dar zvânturat ca şi mine! adăugă Kmicic. 

În acest timp, copilul de casă se arătă cu o făclie, şi 
trecură în tindă, unde jupân Andrzej îşi lăsase şuba, apoi în 
cealaltă parte, în odăile de oaspeţi. 

Îndată după ieşirea lor, torcătoarele se strânseră grămadă 
şi începură să vorbească toate deodată şi să-şi 
împărtăşească părerile. Tânărul bogat îmbrăcat le plăcuse 
foarte mult, din care cauză nu se arătară zgârcite cu 
vorbele, întrecându-se una pe alta în laude. 

Parcă răspândeşte lumină în jurul lui, spuse una, Când a 
intrat, am crezut că e un fecior de împărat. 

Are ochii ca de râs şi parcă împunge cu ei, răspunse alta. 
Unuia ca el nici vorbă să i te împotriveşti. 

Dacă-i stai împotrivă, o păţeşti şi mai rău! zise a treia. 

A-nvârtit-o pe jupâniţă ca pe un fus! Se vede cât de colo că 
i-a căzut cu tronc, de altfel cui ar putea să nu-i placă? 

Da nici el nu e mai prejos, nu te teme! Dacă ţi s-ar nimeri 
unul ca ăsta, apoi te-ai duce după el şi la Orsza, fie ea şi la 
capătul lumii. 

Jupâniţa are noroc! 

Cei avuţi trăiesc totdeauna mai bine pe lume. Ei, ce mai 
vorbă, e aur, nu flăcău! 

Pacunelencele spuneau că şi rotmistrul23 care stă la 
Pacunele, la bătrânul Pakosz, e un cavaler chipeş. 


Eu nu l-am văzut, dar unde se pune el cu jupân Kmicic! 
Unul ca ăsta nu mai găseşti în toată lumea! 

S-a poticnit! strigă deodată samogiţianul, căruia i se 
stricase iarăşi ceva la râşniţă. 

Da mai slăbeşte-ne, pletosule, cu ţipetele tale! Mai dă-ne 
pace, că nu se mai aude nimic! ... Aşa-i, aşa-i! Cu greu aisă 
găseşti altul mai bun decât jupân Kmicic, cât îi lumea de 
mare! Mai mult ca sigur că nici la Kiejdany nu se află unul 
la fel! 

Unul ca ăsta ţi s-arată şi-n vis! 

N-are decât să se arate... 

În acest fel sporovăiau între ele fiicele de şleahtici în odaia 
slugilor. În această vreme, se pregătea în grabă masa în 
altă încăpere, iar în cea de oaspeţi jupâniţa Aleksandra 
stătea singură cu Kmicic, deoarece mătuşa Kulwiecowna 
plecase să se îngrijească de cină. Jupân Andrzej nu-şi mai 
lua privirea de la Olenka, şi ochii îi scânteiau tot mai aprins; 
într-un târziu rosti: 

Sunt oameni cărora averea le e dragă mai presus de orice, 
unii gonesc prin războaie după pradă, altora le plac caii, 
dar eu nu te-aş da pe domnia ta pentru toate comorile din 
lume! Pe legea mea! Pe măsură ce te privesc, îmi creşte 
pofta de însurătoare, sunt gata şi mâine... Gândesc că 
domnia ta îţi înnegreşti sprâncenele cu iască arsă. 

Am auzit şi eu că aşa fac cele uşuratice, dar eu nu sunt 
dintre acelea. 

Şi ochii parcă-s rupţi din cer! Nici nu mai pot să vorbesc, 
de uluit ce sunt. 

E, nu cred eu că domnia ta eşti chiar atât de uluit, de 
vreme ce mă asupreşti aşa de-a dreptul, de mai mare 
mirarea. 

Aşa-i obiceiul nostru din Smolesk: la neveste şi în luptă să 
dai năvală cu îndrăzneală. Trebuie să te înveţi cu asta, 
regina mea, aşa are să fie totdeauna. 

lar domnia ta va trebui să te dezveţi, altfel nu poate fi. 


Poate că am să mă şi dezvăţ, trăsni-m-ar! Jupâniţă, mă 
crezi sau nu mă crezi, aş fi în stare să-ţi aduc şi cerul pe 
pământ! Pentru tine, stăpâna mea, sunt gata să deprind şi 
alte obiceiuri, fiindcă ştiu că nu sunt decât un oştean de 
rând, care şi-a petrecut viaţa mai mult prin războaie-decât 
prin încăperile de la curte. 

E, nu face nimic, că şi bunicul meu a fost oştean, dar îţi 
mulţumesc pentru bunăvoință! răspunse Olenka şi-l privi cu 
atâta dulceaţă, încât jupân Andrzej îşi simt inima topindu-se 
ca ceara şi zise: 

Domnia ta ai să mă-nvârţi cum ţi-o plăcea! 

Ehei, nu semeni domnia ta cu cei care se lasă duşi de nas! 
Cu cei nestatornici e chiar mai greu. 

Kmicic zâmbi, arătându-şi dinţii albi, ca de lup. 

Cum aşa? se împotrivi el. Păi puţine vergi au rupt pe mine 
călugării la mânăstire, ca să mă statornicesc şi să ţin minte 
felurite tâlcuiri măiestre, călăuzitoare ale vieţii? ... 

Şi pe care ţi-o aminteşti cel mai bine? 

„Când iubeşti, cazi în genunchi”, uite-aşa! 

Şi spunând acestea, jupân Kmicic se şi afla în genunchi, iar 
jupâniţa strigă, ascunzându-şi picioarele sub scăunel. 

Pentru Dumnezeu! Asta nu te-au învăţat la mânăstire... şi 
mătuşica o să vie îndată... 

Iar el, stând mereu în genunchi, îşi înălţă capul, privind-o 
în ochi. 

Să dea năvală şi-un steag întreg de mătuşici, că eu tot am 
să-mi fac voia! 

Ridică-te, domnia ta. 

laca mă ridic. 

Aşează-te, domnia ta. 

M-am şi aşezat. 

Domnia ta eşti un vânzător, o iudă! 

Asta nu-i adevărat, când sărut, o fac din toată inima! ... 
Vrei să te convingi? 

Domnia ta să nu cutezi! 


Jupâniţa Aleksandra râdea, iar el răspândea în jur tinereţe 
şi veselie. Nările i se zbăteau ca la un tretior de sânge ales. 

Ei, ei! spuse. Ce ochi, ce obrâjori! Sfinţi părinţi, scăpaţi- 
mă, că nu mai pot să stau locului! 

Nu e nevoie să-i chemi pe toţi sfinţii. Cum ai putut domnia 
ta să stai patru ani şi să nu treci pe aici niciodată, la fel ai să 
stai şi acum! 

Nu-i aşa! Îţi cunoşteam numai portretul. Am sa poruncesc 
să-l arunce într-un butoi cu smoală pe zugrav apoi să-l bage 
în puf, şi am să-l gonesc cu biciul prin toată Upita. Am să 
spun tot adevărul şi, dacă vrei, iartă-mă, iar de nu - taie-mi 
gâtul! Când am văzut portretul, m-am gândit: e frumuşică, 
drăcoaica, dar lumea e plină de frumuşele, mai am vreme! 
Răposatul tata mă îndemna mereu să vin, dar eu o ţineam 
pe-a mea: am timp destul! De însurătoare n-am să scap, că 
jupâniţele nu se duc să moară prin războaie. Nu mă 
împotriveam cu totul voinţei părinteşti, Dumnezeu mi-e 
martor, dar vroiam să gust mai întâi războiul, să încerc totul 
pe pielea mea. Abia acum îmi dau seama că am fost un 
prost, pentru că puteam şi însurat să plec la luptă, iar aici 
mă aşteptau asemenea bunătăţi. Slavă Domnului că nu m- 
au ciopârţit cu totul. Jupâniţă, îngăduie-mi să-ţi sărut 
mâinile. 

Mai bine nu ţi-aş îngădui. 

Atunci n-am să-ţi mai cer îngăduinţa. La noi la Orsza se 
spune: „Cere, iar dacă nu ţi se dă, ia-ţi singur!” 

Jupân Andrzej îşi lipi gura de mâna jupâniţei şi începu s-o 
sărute, iar jupâniţa nu se împotrivea prea tare, ca să nu se 
arate răuvoitoare. 

Tocmai atunci intră jupâniţă Kulwiec şi, văzând cele ce se 
întâmplă, îşi înălţă privirile spre tavan. Nu-i era pe plac 
asemenea grabă, dar nu îndrăznea să-i dojenească, aşa că îi 
pofti la cină. 

leşiră luându-se de mână, ca rude ce se aflau, şi se 
îndreptară spre încăperea unde pregătiseră masa, pe care 
se găseau din belşug tot felul de bucate, îndeosebi 


afumături alese, şi un urcior pântecos cu vin dătător de 
putere. Tinerii se simțeau bine împreună, erau plini de voie 
bună şi vioiciune. Jupâniţa se afla după cină, aşa că numai 
jupân Kmicic se aşeză la masă şi începu să înfulece cu 
aceeaşi vrednicie cu care vorbise mai înainte. 

Olefka îl privea dintr-o parte, bucuroasă că mănâncă şi 
bea, dar după ce oaspetele îşi mai astâmpără foamea, 
începu iarăşi să-l întrebe: 

Domnia ta nu vii de la Orsza? 

Parcă eu mai ştiu de unde vin?! ... Astăzi eram aici, mâine 
dincolo! În acest chip mă furişam aproape de vrăjmaş, ca 
lupul la oi, şi rupeam ce se putea rupe. 

Domnia ta ai cutezat să te pui împotriva unei puteri 
înaintea căreia însuşi hatmanul a fost nevoit să se încovoaie. 

Am cutezat? Eu sunt în stare de orice, aşa mi-e firea! 

Îmi spunea şi răposatul bunicu-meu... Noroc că n-ai pierit. 

Ehe, m-au acoperit ei de multe ori cu căciula şi cu mâna, 
ca pe o pasăre în cuib, dar le-am scăpat şi i-am muşca în 
altă parte. l-am hărțuit atâta, că au pus preţ pe capul meu... 
Grozavă gâscă! 

În numele Tatălui şi al Fiului! strigă Oleka înspăimântată 
de-a binelea, uitându-se în acelaşi timp cu admiraţie la 
acest tânăr, care vorbea deodată despre preţul pus pe 
capul lui şi despre gâscă. Ai avut, se vede, mulţi oşteni care 
să te apere. 

La început am avut două sute de dragoni24 foarte buni, 
dar după o lună nu mai rămăsese niciunul. Apoi am umblat 
cu volintirii pe care-i adunam, de pe unde puteam, fără să 
fac mofturi. Flăcăi buni de luptă, dar lotri înrăiţi! Cei care n- 
au pierit până acum, mai devreme sau mai târziu vor sluji 
ca hrană corbilor... 

La acestea, jupân Andrzej izbucni iarăşi în râs, dădu de 
duşcă paharul cu vin şi adăugă: 

Domnia ta n-ai mai văzut asemenea haimanale. Lumina-i- 
ar călăul! Căpeteniile sunt şleahtici de prin părţile noastre, 
de neam, oameni de vază, dar aproape fiecare are de 


ispăşit vreo pedeapsă. l-am lăsat pe toţi la Lubicz, ce era să 
fac cu ei? 

Domnia ta ai venit aici cu tot steagul? ... 

Întocmai. Vrăjmaşul s-a ferecat în oraşe din pricina iernii 
năprasnice. lar oamenii mei au ajuns şi ei ca nişte mături 
folosite prea des, aşa că prinţul voievod mi-a poruncit să 
iernez la Poniewiez. Şi, pe legea mea, odihna e 
binemeritată! 

Domnia ta, pofteşte şi mai mănâncă! 

Pentru domnia ta aş înghiţi şi otravă! ... Mi-am lăsat deci o 
parte din haidamacii mei la Poniewiez, altă parte la Upita, 
iar pe cei mai vrednici dintre ei i-am poftit în ospeţie la 
Lubicz... Aceştia vor veni să-ţi aducă închinăciune. 

Şi oamenii din Lauda nu te-au aflat? 

M-au aflat în drum spre Poniewiez. Aş fi venit aici şi fără ei. 

Mai bea, domnia ta... 

Pentru domnia ta aş bea şi otravă... 

Dar de moartea bunicului şi de testament ţi-au spus 
laudanienii, nu-i aşa? 

Chiar aşa, ei mi-au spus. Odihneşte, Doamne, sufletul 
binefăcătorului meu! Domnia ta i-ai trimis la mine? 

Asta să nu crezi, domnia ta. Eu m-am gândit numai la 
durerea mea şi la rugăciuni, la nimic altceva... 

Aşa mi-au spus şi ei... Ho, ho! Înfumuraţi, sărăntocii! ... Am 
vrut să-i răsplătesc pentru osteneală, dar s-au burzuluit la 
mine şi mi-au zis că poate şleahta orszană primeşte 
bacşişuri, cea laudaniană însă, ferit-a sfântul! Mi-au vorbit 
foarte urât! Dac-am văzut aşa, mi-am spus în gând: bani nu 
vreţi, aşa că voi porunci să vi se dea câte-o sută de 
harapnice. 

La acestea, jupâniţă Aleksandra îşi prinse capul în mâini. 

Isuse, Marie! Ai făcut domnia ta una ca asta? 

Kmicic o privi cu uimire. 

Nu te speria, jupâniţă... N-am făcut-o, cu toate că mi se- 
ntorc măruntaiele pe dos când mă uit că pârliţii ăştia de 
şleahtici se sumeţesc să ne stea alături. M-am gândit însă că 


mă vor socoti drept samavolnic prin împrejurimi şi mă vor 
vorbi de rău înaintea domniei tale. 

Mare noroc! se bucură Olenka, răsuflând adânc. Altminteri 
nici n-aş mai fi vrut să te văd înaintea ochilor. 

Cum aşa? 

Sunt şleahtici mărunți, e adevărat, dar vechi şi vestiți. 
Răposatul bunicu-meu ţinea mult la ei şi totdeauna se 
duceau împreună la război. Au slujit o viaţă întreagă 
laolaltă, iar în timp de pace îi primea în casa lui. E o veche 
prietenie, pe care şi domnia ta trebuie s-o respecţi. Eşti un 
om cu inimă bună şi n-ai să strici înţelegerea sfântă în care 
am trăit până acum! 

Eu n-am ştiut nimic! Să mă tai, dac-am ştiut! Dar recunosc 
că şleahticii ăştia desculți nu-mi intră la inimă şi pace. Pe la 
noi, ţăranul e ţăran, iar şleahticii sunt toţi de neam ales şi 
nu încalecă doi pe-o iapă... Pe legea mea, nişte neisprăviţi 
ca ăştia nu pot sta alături cu de-alde Kmicic sau Billewicz, 
aşa cum murgoii nu pot sta alături de ştiuci, cu toate că 
sunt şi ei tot peşti. 

Bunicul spunea că averea nu înseamnă nimic, numai 
sângele şi cinstea, iar ei sunt oameni cumsecade, altfel 
bunicul nu i-ar fi desemnat ca ocrotitori ai mei. 

Jupân Andrzej rămase uimit şi deschise larg ochii. 

Pe ei i-a pus bunicul domniei tale să te ocrotească? Pe 
şleahticii din toată Lauda? ... 

De bună seamă. Domnia ta, nu te încrunta, fiindcă voinţa 
răposatului e sfântă. Mă şi mir că trimişii nu ţi-au adus 
aceasta la cunoştinţă. 

I-aş fi... Dar nu poate fi aşa! Păi aici sunt peste zece 
„cătune”... şi toţi îşi dau cu părerea despre domnia ta? Asta 
înseamnă că se vor sfătui şi asupra mea, dacă sunt sau nu 
pe gândul lor? ... Ei, jupâniţă dragă, nu mai şugui, că-mi 
fierbe sângele în vine! 

Jupâne Andrzej, eu nu şuguiesc... spun numai adevărul 
sfânt şi curat. Nu se vor sfătui asupră-ţi; dar dacă ai să le fii 
ca un părinte, după pilda bunicului, dacă n-ai să-i respingi, 


arătându-te mândru, nu numai lor ai să le câştigi inima, ci şi 
mie. Am să-ţi mulţumesc laolaltă cu ei, toată viaţa... toată 
viaţa, jupâne Andrzej. 

Glasul ei se auzea ca o rugăminte mângâietoare, dar el nu- 
şi descreţi fruntea şi rămase tot nouros. Ce e drept, nu 
izbucni cu mânie, cu toate că, din când în când, fulgerele se 
îmbulzeau pe faţa lui, dar răspunse cu înfumurare şi 
mândrie: 

La asta nu mă aşteptam! Respect voinţa răposatului şi 
gândesc că jupân cămăraşul putea să-i facă pe aceşti 
sărăntoci ocrotitorii domniei tale până la venirea mea, dar 
odată aflat aici, nimeni nu-ţi va mai fi ocrotitor afară de 
mine. Nu numai trenţăroşii aceia, dar nici măcar Radziwittii 
de la Birze n-au ce căuta şi nici ce ocroti aici! 

Jupâniţa Aleksandra se posomori şi răspunse după o clipă 
de tăcere: 

Rău faci, domnia ta, că te laşi stăpânit de mândrie. 
Condiţiile bunicului răposat trebuie îndeplinite în totul, altă 
ieşire nu văd. Laudanienii nu vor da buzna şi nu te vor 
asupri. Dacă s-ar isca niscaiva neînţelegeri pe aici, atunci ar 
putea să-şi spună şi ei un cuvânt, dar cred că toate se vor 
sfârşi în pace şi bună înţelegere, iar în asemenea 
împrejurări ocrotirea lor e ca şi când n-ar mai fi. 

Jupân Andrzej rămase tăcut o vreme, apoi dădu din mână 
şi răspunse: 

La drept vorbind, nunta le va încheia pe toate. Ce să ne 
mai cercovim degeaba, numai să stea liniştiţi şi să nu se 
amestece în treburile mele că, pe viul Dumnezeu, nu mă voi 
lăsa dus de nas; să nu mai vorbim de ei. Cel mai bine ar fi ca 
domnia ta să consimţi a face nunta cât mai curând! 

Atâta vreme cât port veşminte cernite, nu se cuvine să 
vorbim despre asemenea lucruri. 

Vai de mine! Şi va trebui să aştept mult? 

Bunicul a scris cu mâna lui că nu mai mult de o jumătate 
de an. 


Până atunci mă usuc de tot. Hai, nu te mai mânia. Văd că 
domnia ta începi să mă priveşti ca pe un vinovat. Ei, 
Doamne, regina mea! Ce vină am eu, dacă aşa mi-e felul. 
Când mă înfurie careva, l-aş face bucățele, iar când îmi 
trece, l-aş cârpi la loc! 

Mai mare spaima să trăiesc cu un asemenea om, zise 
Olefka mai veselă. 

Ei, în sănătatea domniei tale! Vinul e bun, iar pentru mine 
sabia şi vinul sunt temelia. Cum să-ţi fie frică să trăieşti cu 
mine?! Păi domnia ta ai să mă cetluieşti cu privirile şi ai să 
faci din mine un rob, din mine, care n-am suferit pe nimeni 
deasupra mea. Chiar aşa! Am preferat să mă descurc de 
unul singur cu steagul meu, decât să bat temenele înaintea 
hatmanilor... Regina mea dragă, dacă e ceva ce nu-ţi place 
la mine, treci cu vederea, fiindcă am deprins purtările alese 
lângă tunuri, nu în încăperile jupâniţelor de la curte; în 
învălmăşeala oştenilor, nu în sunetele lăutei. Prin părţile 
noastre bântuie primejdia şi nu poţi să laşi sabia din mână. 
Acolo, chiar dacă cineva e osândit şi-l urmăresc pentru 
împlinirea judecății, n-are a se teme de nimic! Lumea îl 
respectă, dacă are curaj şi îndrăzneală de războinic. 
Exemplum: tovarăşii mei, altfel cavaleri de nădejde, care în 
altă parte ar fi zăcut demult în temniţă... Pe la noi până şi 
femeile poartă cizme şi sabie, conducând cete întregi, 
asemenea jupâniţei Kokosihska, mătuşa unui porucinic25 al 
meu, care a murit ca un viteaz, iar nepotul a răzbunat-o 
aflându-se sub ordinele mele, cu toate că nu prea ţinea la 
ea. Chiar dacă ne tragem din cele mai avute neamuri, unde 
putem noi să învăţăm obiceiurile alese? Noi ne pricepem la 
altceva: de-i război, ne batem, de sunt adunări, dăm din 
gură, iar dacă nu-i de ajuns, scoatem sabia. Asta-i! 
Răposatul cămăraş aşa m-a cunoscut şi aşa m-a ales pentru 
domnia ta! 

Eu am făcut totdeauna cu dragă inimă ce mi-a spus 
bunicul, răspunse jupâniţa, plecându-şi ochii. 


Jupâniţa mea dulce, mai lasă-mă să-ţi sărut mânuţele! Pe 
legea mea, îmi placi grozav. Dragostea m-a zăpăcit într-atât, 
că nu mai ştiu cum să nimeresc la Lubicz, unde n-am fost 
încă. 

Am să-ţi dau o călăuză. 

E, mă descurc eu. M-am obişnuit demult să umblu 
noaptea. Am un fecior de la Poniewiez, care trebuie să ştie 
drumul. lar acolo mă aşteaptă Kokosinski şi ceilalţi... 
Kokosinski e dintr-un neam vestit pe la noi, care are drept 
blazon o cruce cu două frunze de crin în vârf... L-au osândit 
numai pentru că i-a ars casa lui jupân Orpiszewski şi i-a 
răpit copila, tăindu-i oamenii... E un tovarăş de nădejde! ... 
Mai dă-mi mâinile încă o dată. Văd că e timpul să plec! 

Deodată orologiul de Gdafsk începu să bată rar miezul 
nopții. 

Pentru Dumnezeu. E timpul! E timpul! strigă Kmicic. 
Degeaba mai stau aici! 'Ţii la mine, oricât de puţin? 

Am să-ţi răspund altă dată. Gândesc că ai să mai treci pe la 
N0i, nu-i aşa? 

În fiecare zi! Numai pământul să nu mi se despice sub 
picioare. Tăia-m-ar! ... 

Spunând acestea, Kmicic se ridică şi ieşiră amândoi în 
tindă. Sania aştepta înaintea intrării, aşa că-şi îmbrăcă şuba 
şi începu să-şi la rămas bun, rugând-o să se întoarcă 
înăuntru, fiindcă venea frig din pridvor. 

Noapte bună, regină dragă, mai zise, să dormi bine, că eu 
n-am să pun geană pe geană, gândindu-mă la frumuseţea 
ta. 

Numai să nu întâlneşti vreo fiinţă necurată pe drum. Tot e 
mai bine să-ţi dau un slujitor cu o făclie, pentru că pe lângă 
Wolmontowicze sunt şi lupi. 

Păi ce, eu sunt capră, ca să mă tem de lupi? Lupul e 
prieten cu oşteanul, care-l hrăneşte adesea. În sanie am şi o 
muschetă26 cu ţeava scurtă. Noapte bună, jupâniţa mea 
dragă, noapte bună! 

Du-te cu Dumnezeu! 


Rostind acestea, Olehka se retrase, iar jupân Kmicic se 
îndreptă spre pridvor. Pe drum însă, în crăpătura uşii 
întredeschise de la odaia slujitorilor, văzu câteva perechi, 
de ochi; erau fetele care nu se culcaseră, numai ca să-l mai 
vadă o dată când pleacă. Jupân Andrzej le trimise un sărut 
cu mâna, după obiceiul ostăşesc, şi ieşi. După o clipă se auzi 
clopoţelul, la început mai tare, apoi clinchetul slăbi treptat, 
până când se stinse cu totul. 

La Wodokty se aşternu o linişte adâncă şi jupâniţa 
Aleksandra se miră; în urechi îi răsunau încă vorbele lui 
jupân Andrzej, îi auzea încă râsul nestăpânit, vesel, în ochi îi 
stăruia făptura zveltă a tânărului, iar acum, după larma 
vorbelor, a râsului şi a veseliei, se lăsase deodată o tăcere 
ciudată. Jupâniţa asculta cu luare-aminte, doar-doar o mai 
auzi măcar clopoţelul de la sanie. Dar nu mai desluşi nimic, 
clopoţelul răsuna acum prin pădurile de la Wolmontowicze. 
O cuprinse un dor nespus, niciodată nu se simţise atât de 
singură pe lume. 

Luă lumânarea, intră încet în iatac şi îngenunche să-şi 
spună rugăciunile. Le începu de vreo cinci ori până să le 
rostească pe toate cu pioşenia cuvenită. Apoi gândurile îi 
alergară parcă înaripate spre sanie şi la făptura care stătea 
în ea... Pădure într-o parte, pădure în cealaltă, la mijloc 
drumul larg, iar el se duce... Jupân Andrzej! Olenkăi i se 
păru că vede aievea ciuful cânepiu şi gura pornită pe râs, în 
care luceau dinţii albi ca la un căţelandru. Se vede că 
aşezatei jupâniţe îi venea tare greu să-şi spună că nu l-a 
îndrăgit grozav pe acest războinic dezlănţuit. Era cam 
neliniştită, parcă se temea de el, dar cât de mult o atrăgeau 
curajul, veselia lui nestrunită şi inima deschisă. Se simţea 
ruşinată că-i plăcuse chiar şi atunci când se arătase 
mândru; când îi pomenise de ocrotitori, îşi înălţase capul ca 
un giannetto27 turcesc şi spusese: „Nici măcar Radziwittii 
de la Birze n-au ce căuta şi nici ce ocroti aici”... Ăsta nu-i un 
îmbrobodit, e un bărbat adevărat! îşi spuse jupâniţa în 


sinea ei. E oştean, din cei oare-i plăceau mai mult 
bunicului... Că şi merită!” 

Aşa gândea jupâniţa şi o cuprindea când o fericire 
netulburată de nimic, când teama. Dar până şi teama era 
plăcută. Începu să se dezbrace, când scârţâi uşa şi intră 
mătuşa Kulwiecowna cu o lumânare în mână. 

Mult aţi mai stat! o dojeni. N-am vrut să vă stingheresc şi 
v-am lăsat să vă săturaţi de vorbă. Se arată un cavaler 
cuviincios. 'Ţie cum ţi s-a părut? 

La început, jupâniţa Aleksandra nu răspunse nimic, alergă 
în picioruşele goale la mătuşa Kulwiecâwna, îi înconjură 
gâtul cu braţele şi, rezemându-şi căpşorul bălai pe pieptul 
ei, roşii cu glas mângâietor: 

Mătuşică, o, mătuşică! 

Oho! mormăi tomnatica jupâniţă, ridicându-şi privirile spre 
lumânare. 

Capitolul II. 

La Lubicz, când jupân Andrzej trase înaintea casei, 
ferestrele străluceau de lumină şi larma se auzea până în 
curte. La sunetul clopoţelului, slujitorii ieşiră în grabă afară 
să-şi întâmpine stăpânul, fiindcă aflaseră de la însoțitorii 
acestuia că va veni. Îl întâmpinară deci cu umilinţă, 
sărutându-i mâna şi îmbrăţişându-i picioarele. Bătrânul 
vechil Znikis îi ieşi înainte în tindă cu pâine şi sare, 
ploconindu-se până la pământ; toţi se uitau cu teamă şi 
luare-aminte să vadă cum arată viitorul stăpân. Jupân 
Kmicic aruncă pe tavă o pungă doldora de taleri şi întrebă 
ce făceau tovarâăşii lui, uimit că niciunul nu venise să-l 
primească pe stăpânul casei. 

Ei însă nu mai erau în stare să iasă, deoarece de trei 
ceasuri se aflau la masă, întrecându-se cu paharele; sau 
poate că nu auziseră clinchetul clopoţelului. Cu toate 
acestea, când intră în încăpere, un strigăt tunător se smulse 
din toate piepturile: „Haeres! Haeres28 a sosit!” Şi toţi 
săriră în picioare şi veniră lângă el cu paharele pline. Jupân 
Andrzej îşi puse mâinile-n şolduri şi începu să râdă, dându- 


şi seama cât de bine se descurcaseră în casa lui şi cât 
băuseră până să vină el. Râdea din ce în ce mai tare, 
văzându-i cum răstoarnă scaunele pe drum, cum se clatină 
şi cum vin la el cu chipuri serioase de beţivani. Înaintea 
tuturor păşea uriaşul Jaromir Kokosinski, cel cu blazonul 
dintr-o cruce cu două frunze de crin în vârf, oştean 
cunoscut, totdeauna gata de sfadă, cu o cicatrice 
înfricoşătoare peste frunte, ochi şi obraz şi cu o mustață 
mai scurtă decât cealaltă, porucinic şi prieten al lui jupân 
Kmicic, tovarăş de nădejde, osândit în Smoleisk la 
pierderea cinstei şi a capului pentru răpirea unei jupâniţe, 
omucidere şi punere de foc. Acum îl apărau de pedeapsă 
războiul şi proteguirea lui jupân Kmicic, care era de aceeaşi 
vârstă cu el, iar moşiile lor de la Orsza, atâta vreme cât 
jupân Jaromir nu şi-o pierduse la petreceri pe a lui, erau 
despărțite de aceeaşi mejdină. Jupân Kokosiiski dară 
mergea acum ţinând în amândouă mâinile un pocal cu 
toartă plin ochi cu mied29. În urma lui venea jupân Ranicki, 
cel cu blazonul „încăperile uscate”, de neam din ţinutul 
Mscistaw, de unde fusese izgonit pentru uciderea a doi 
şleahtici avuţi. Pe unul îl tăiase în luptă dreaptă. În celălalt 
trăsese, fără luptă, cu muscheta. Avere n-avea, deşi 
moştenise multe pământuri de la părinţi. Şi pe el îl apăra 
tot războiul de judecata călăului. Era un zvăpăiat, 
neîntrecut în mânuirea sabiei. Al treilea urma Rekuc- 
Leliwa, care nu se mânjise cu sânge de semen, afară de al 
vrăjmaşului. Îşi pierduse, în schimb, toată averea la joc, 
aciuindu-se de trei ani pe lângă jupân Kmicic. În pas cu el 
venea al patrulea, jupân Uhlik, şi el tot din Smolesk, 
osândit la ruşine şi tăierea capului pentru spargerea 
judecății. Jupân Kmicic îl ocrotea pentru că ştia să cânte de 
minime din fluier. Mai erau şi jupân Kulwiec- 
Hippocentaurus, tot atât de înalt ca şi Kokosinski, pe care-l 
întrecea în putere, şi Zend, bărbat priceput la cai, care ştia 
să imite toate păsările şi animalele; era de obârşie nesigură, 


dar se socotea şleahtic din Kurlandia - neavând avere, 
îmblânzea caii lui Kmicic şi primea simbrie. 

Îl înconjurară cu toţii pe jupân Andrzej, care râdea; 
Kokosihski ridică pocalul şi cântă: 

Hai şi bea acum cu noi, gazdă dragă foarte, gazdă dragă 
foarte! 

Ca să poţi să bei cu noi, cu noi pân” la moarte, cu noi pân! 
la moarte! 

Ceilalţi repetară în cor, după care jupân Kokosihski îi dădu 
pocalul lui Kmicic, iar el luă stacana pe care i-o oferea jupân 
Zend. Kmicic înălţă pocalul şi strigă: 

În sănătatea jupâniţei mele! 

Vivat! Vivat! răcniră toate glasurile, de începură să zuruie 
geamurile în ramele plumbuite. 

Vivat! Când va trece doliul, facem nunta! 

Întrebările începură să cadă din toate părţile. 

Cum arată? Hei! Jedrus! frumoasă? E aşa cum ţi-ai 
închipuit-o? Mai e vreuna ca ea în ţinutul Orszei? 

În ţinutul Orszei? strigă Kmicic. Pe lângă ea, jupâniţele 
noastre din Orsza sunt bune să-nfunzi coşurile cu ele! ... Pe 
o sută de trăsnete, în toată lumea nu mai afli alta ca ea. 

Asta şi vroiam pentru tine! răspunse jupân Ranicki. Şi 
faceţi nuntă? 

După ce se sfârşeşte doliul. 

Doliul e un fleac! Plozii nu se nasc negri, ci numai albi! 

După ce faci nunta, nu mai e doliu, Jedrus! Nu te lăsa! 

Nu te lăsa, Jedrus! începură să strige toţi deodată, 
Stegăreilor de Orsza le este dor de pământ şi vor să 
coboare din cer! răcni Kokosinski. 

Nu-i lăsa să aştepte, sărmanii! 

Domniile voastre, rosti cu glas subţire Rekuc-Leliwa, o să 
bem la nuntă până ne-om pierde minţile! 

Mieluşeii mei dragi, dădu răspuns Kmicic, mai daţi-mi pace 
sau mai bine-zis duceţi-vă dracu şi lăsaţi-mă să-mi văd casa! 

Nu mai e nimic de făcut! răspunse Uhlik. Cotrobăiala o laşi 
pe mâine, iar acum stai cu noi la masă; mai sunt câteva 


urcioare cu pântecul plin. 

Ne-am uitat noi peste tot în locul tău. Lubicz e măr de aur, 
nu alta! spuse Ranicki. 

Caii sunt buni! strigă Zend, sunt doi bahmeţi30 doi bidivii 
pentru husari31, o pereche de samogiţieni şi o pereche de 
calmuci32, din toţi câte o pereche, ca ochii din cap. O să-i 
vedem mâine. 

Şi Zend necheză ca un cal, iar ei se minunară cu toţii cât 
de bine ştia să imite şi începură să râdă. 

Aşa sunt toate pe aici? întrebă bucuros Kmicic. 

Nici pivniţa nu-i de lepădat, chiţcăi Rekuc, butoiaşele 
smolite şi urcioarele acoperite de mucegai stau ca nişte 
steaguri în linie. 

Slavă Domnului! Atunci să ne aşezăm la masă! 

La masă! La masă! 

Abia apucară să se aşeze şi să-şi umple paharele, că 
Ranicki zvâcni iarăşi în picioare. 

În sănătatea cămăraşului Billewicz! 

Prostănacule! îl certă Kmicic. Cum vine asta? Bei în 
sănătatea unui mort? 

Prostănacule! repetară şi ceilalţi. În sănătatea gazdei! 

În sănătatea voastră! ... 

S-avem parte numai de bine în încăperile astea! 

Kmicic îşi aruncă fără să vrea privirea prin odaia în care 
mâncau şi zări pe peretele de zadă, înnegrit de scurgerea 
anilor, un şir de ochi aspri aţintiţi asupra lui. Ochii priveau 
din vechile portrete ale Billewiczilor, agăţate la doi coţi de 
la pământ, pentru că şi peretele era destul de scund. 
Deasupra tablourilor erau prinse într-un şirag lung, 
neîntrerupt, tigve de zimbri, elani şi căpriori cu coarne 
bogate, unele înnegrite, erau pesemne foarte vechi, altele 
strălucind de albeaţă. Toţi pereţii erau acoperiţi cu tablouri. 

Pe aici trebuie să aibă loc nişte vânători grozave, că văd că 
animale sunt din belşug! spuse Kmicic. 

O să mergem şi noi mâine sau poimâine. Trebuie să 
cunoaştem împrejurimile, răspunse Kokosiiski. Jedrus, tu 


eşti un om fericit, fiindcă ai un adăpost deasupra capului. 

Nu ca noi! se tângui Ranicki. 

Să ne înecăm amarul în vin! propuse Rekuc. 

Nu, nu vreau să vă aduc alinare! strigă Kulwiec- 
Hippocentaurus, dar vreau să bem încă o dată în sănătatea 
lui Jedrus, rotmistrul nostru iubit! Domniile voastre, el ne-a 
primit aici, la Lubicz, pe noi, nişte bieţi surghiuniţi fără 
adăpost. 

Vorbeşte cu dreptate! strigară câteva glasuri. Kulwiec nu-i 
atât de prost pe cât pare. 

Amară-i soarta noastră! piui Rekuc. În tine ne-am pus 
toată nădejdea, n-ai să ne dai pe uşă afară, săracii de noi. 

Daţi-mi pace! îi linişti Kmicic. Ce-i al meu e şi al vostru! 

La acestea, se ridicară cu toţii de pe locurile lor şi 
începură să-l îmbrăţişeze. Lacrimi de înduioşare se 
scurgeau pe chipurile aspre de beţivani. 

Jedrus, în ţine-i toată nădejdea! răcni KokosiAski. 
Îngăduie-ne să dormim fie şi pe un braţ de paie de mazăre, 
numai nu ne izgoni! 

Daţi-mi pace! repetă Kmicic. 

Să nu ne goneşti! Şi aşa ne-au gonit cu toţii, pe noi, 
şleahtici de neam! strigă jalnic Uhlik. 

Pe o sută de draci! Cine vă goneşte? Mâncaţi, beţi, dormiţi, 
ce dracu mai vreţi? 

Jedrus, nu te împotrivi, spuse Ranicki, pe faţa căruia 
apăruseră pete ca pe blana de râs, nu te mai împotrivi, am 
decăzut în ultimul hal... 

Aici se poticni, îşi duse un deget la frunte, de parcă s-ar fi 
silit să gândească şi rosti deodată uitându-se cu priviri 
goale la cei de faţă: 

Poate că norocul se va schimba! 

Izbucniră cu toţi în cor: 

De ce să nu se schimbe! 

O să ne răzbunăm pentru nedreptăţile îndurate. 

Şi o să ne recăpătăm averile. 

Şi drepturile! 


Dumnezeu îi binecuvântează pe cei nevinovaţi. Spre binele 
nostru, domniile voastre! 

În sănătatea voastră! închină Kmicic. 

Sfinte sunt vorbele tale, Jedrus! răspunse Kokosinski, 
întinzându-i amândoi obrajii bucălaţi. Dă, Doamne, s-avem 
mai mult noroc! 

Începură să ciocnească cu toţii şi capetele se 
înfierbântară. Vorbeau toţi deodată, fiecare ascultându-se 
numai pe el, afară de jupân Rekuc, care-şi lăsase capul în 
piept şi moţăia. Curând Kokosinski începu să cânte: „Bătea 
inu-n meliţă!”, ceea ce văzând, jupân Uhlik scoase fluierul 
din sân şi-i ţinu isonul, în vreme ce jupân Ranicki, iscusit 
mânuitor de sabie, se lupta cu mâna goală cu un potrivnic 
nevăzut, repetând cu jumătate de glas: 

Tu aşa, eu aşa! Iu izbeşti, eu prijon! Un! Doi! Trei! Ţine! 

Uriaşul Kulwiec-Hippocentaurus holbă ochii şi se uită o 
vreme cu luare-aminte la Ranicki; în cele din urmă, dădu 
din mână a lehamite şi zise: 

Eşti un prost! Osteneşte sănătos, dar unuia ca Kmicic nu-i 
poţi ţine piept! 

Pentru că pe el nu-l poate învinge nimeni. Pe tine însă, ia 
încearcă! 

Nici pe mine nu mă baţi la pistol. 

Pe un ducat împuşcătura. 

Fie! Dar unde şi în ce tragem? 

Ranicki îşi plimbă privirea împrejur şi strigă, arătând 
tigvele: 

Între coarne! Pe un ducat! 

Pe cât? întrebă Kmicic. 

Între coarne! Pe doi ducați! Pe trei! Aduceţi pistoalele! 

Fie! încuviinţă jupân Andrzej. Fie şi pe trei ducați. Zend, 
pistoalele! 

Începură să strige cu toţii din ce în ce mai tare şi să se 
târguiască între ei; în acest timp, Zend ieşi în tindă şi se 
întoarse după o clipă cu pistoalele, săculeţul cu plumb şi 
cornul cu pulbere. 


Ranicki apucă un pistol. 

E încărcat? întrebă. 

Încărcat! 

Pe trei! Patru! Pe cinci ducați! zbieră Kmicic ameţit. 

Tăcere! Ai să dai greş, ai să dai greş! 

Ba am să nimeresc, o să vedeţi! ... Uite, trag în tigva de 
colo, între coarne... unu, doi! ... 

Toţi îşi îndreptară privirile spre tigva uriaşă de căprior, 
care atârna în dreptul lui Ranicki, iar el întinse braţul. 
Pistolul îi tremura în mână. 

Trei! strigă Kmicic. 

Împuşcătura porni şi odaia se umplu de fum de la pulberea 
arsă. 

N-a nimerit, n-a nimerit! Uite unde-i gaura! Ţipă Kmicic, 
arătând cu mâna un loc din peretele întunecat, în care 
plumbul scosese o aşchie albă. 

Tragem de două ori! 

Nu! ... Acum lasă-mă pe mine! se împotrivi Kulwiec. 

În clipa aceea, slujitorii care auziseră împuşcături dădură 
buzna înăuntru înspăimântați. 

Afară! Afară! porunci Kmicic. Unu, doi, trei! ... larăşi 
răsună o împuşcătură şi de astă dată săriră ţăndări din osul 
lovit. 

Daţi-ne şi nouă pistoalele! strigară toţi deodată. 

Şi se repeziră la feciorii de casă, lovindu-i şi îmbrâncindu-i 
să se grăbească. Nu trecu un sfert de ceas şi încăperea 
răsuna de împuşcături. Fumul des acoperea lumina 
luminărilor şi siluetele trăgătorilor. Zgomotul 
împuşcăturilor era însoţit de glasul lui Zend, care 
croncănea precum corbul, piuia ca şoimul, urla ca lupul sau 
mugea ca bourul, întrerupt mereu de şuieratul plumbilor. 
Aşchiile zburau din tigve, din perete şi din ramele 
tablourilor, în învălmăşeală traseră şi în portretele 
Billewiczilor, iar Ranicki, înfuriat, le ciopârţi cu sabia. 

Uluiţi şi înfricoşaţi, slujitorii parcă-şi pierduseră minţile, 
holbându-şi ochii la această joacă nesăbuită, care semăna 


cu năvălirea tătarilor. Câinii începuseră să urle şi să latre 
întărâtaţi. Toată casa era în picioare. În curte se adunaseră 
grupuri de oameni. Fetele de la curte alergaseră la ferestre 
şi, lipindu-şi feţele de geamuri şi turtindu-şi nasurile, se 
uitau să vadă ce se petrece înăuntru. 

Într-un târziu, le zări jupân Zend; fluieră atât de ascuţit, 
că le ţiuiră urechile la toţi, apoi răcni: 

Domniile voastre! Căpriţele la ferestre! Căpriţele! 

Căpriţele! Căpriţele! 

Hai să dănţuim! ţipară glasuri amestecate. 

Turma ameţită se repezi prin tindă în pridvor. Gerul nu-i 
trezi din mahmureală. 

Fetele se împrăştiară ţipând prin toată curtea, dar ei se 
buluciră după ele şi pe care o prindeau, o aduceau 
înăuntru. În odaia plină de fum şi aşchii de os şi de lemn, 
începu în curând zbânţuiala în jurul mesei pe care vinul 
vărsat alcătuise băltoace întregi. Astfel petrecură Ia Lubicz 
jupân Kmicic şi ceata-i sălbatică. 

Capitolul III. 

În cele câteva zile care urmară, jupan Kmicic se duse zilnic 
la Wodokty, întorcându-se de fiecare dată tot mai plin de 
dragoste şi admiraţie pentru Olenka lui. O ridică în slăvi şi 
în faţa însoţitorilor săi, cărora le spuse într-o bună zi: 

Mieluşeii mei dragi, astăzi mergeţi să-i daţi bineţe, apoi m- 
am înţeles cu jupâniţa să plecăm toţi la Mitruny, să ne 
plimbăm cu sania prin pădure şi să vedem şi cel de-al 
treilea conac. Tot ea o să ne primească acolo în ospeţie, aşa 
că aveţi grijă să vă purtaţi cum se cuvine, că-l fac bucățele 
pe cel care-i va greşi cu ceva... 

Cavalerii se repeziră bucuroşi să se îmbrace şi în curând 
patru sănii îi duceau pe tineri la Wodokty. Jupân Kmicic se 
afla în cea dintâi, foarte frumos împodobită, care avea 
forma unui urs argintiu. Trăgeau la ea trei telegari calmuci, 
pradă de luptă, acoperiţi de hamuri împestriţate cu panglici 
şi pene de păun, după moda din Smolensk, pe care cei de 
acolo o preluaseră de la vecinii lor. Îi mâna un fecior de 


casă care stătea pe grumazul ursului. Jupân Andrzej, 
îmbrăcat într-o dulamă de catifea verde încheiată cu 
ceaprazuri de aur şi căptuşită cu blană de samur, purtând 
pe cap un calpac33 tot de samur, cu pană de stârc, era tare 
vesel şi-i spunea lui jupân Kokosinski, care-i sta alături: 

Ascultă-mă, Kokoszka! Ne-am cam făcut de cap în serile 
trecute, am întrecut măsura, mai ales în cea dintâi, când au 
avut de suferit tigvele şi portretele. Şi cu fetele a fost şi mai 
rău. Întotdeauna diavolul îi dă ghes lui Zend, şi pe urmă 
cine trage ponoasele? Eu! Mă tem să nu fi trăncănit careva, 
că acum e în joc bunul meu renume. 

N-ai decât să te spânzuri cu renumele tău cu tot, că tot nu- 
i bun la nimic, ca şi ale noastre. 

Şi cine-i de vină, dacă nu voi? Adu-ţi aminte, Kokoszka, că 
şi la Orsza toţi mă socoteau un zvânturat din pricina voastră 
şi mă bârfeau cum nu se poate mai rău. 

Dar pe jupân Tumgrat cine l-a mânat prin ger legat de cal? 
Cine l-a ciopârţit pe şleahticul din ţinuturile coroanei, care 
a întrebat dacă la Orsza oamenii au început să meargă în 
două picioare sau tot pe patru stau? Dar pe jupânii 
WyziAski, tată şi fiu, cine i-a vătămat? Cine a împrăştiat 
adunarea din urmă? 

Adunarea am împrăştiat-o la Orsza, nu în altă parte, aşa că 
nu priveşte pe nimeni. Jupân Tumgrat m-a iertat înainte de 
a muri, iar pentru celelalte nu mă voi certa. Oricui i se 
poate întâmpla să se bată în duel. 

Şi nici nu ţi-am pomenit de toate. De judecăţile care te 
aşteaptă în tabăra oştenilor nu ţi-am mai adus aminte. 

Nu pe mine, ci pe voi. Vina mea e că v-am îngăduit să 
jefuiţi nişte oameni care-şi vedeau de treburile lor. Dar s-o 
lăsăm baltă. Închide-ţi pliscul, Kokoszka şi vezi să nu scoţi o 
vorbă faţă de Olefka, despre dueluri sau mai ales despre 
împuşcarea portretelor şi despre fete. Dacă află, am să dau 
vina pe voi. Slujitorilor şi fetelor le-am pus în vedere să nu 
spună nimic, altfel poruncesc să-i ciomăgească. 


Jedrus, porunceşte mai bine să te potcovească, de vreme 
ce te temi atâta de jupâniţă. La Orsza erai alt om. Te şi văd 
cum ai să mergi legat de sfoară, dar ce să-i faci! Un filosof 
din vechime zice: „Dacă n-o struneşti tu pe Kachna, atunci 
te struneşte ea pe tine?” Te-a îmbrobodit de-a binelea. 

Prost mai eşti, Kokoszka! Iar în ce o priveşte pe Olenka, ai 
să te muţi şi tu de pe un picior pe altul, când ai s-o vezi. Nu- 
i afli pereche de deşteaptă ce e. Pentru cele bune nu se 
zgârceşte cu laudele, iar pentru cele rele nu se sfieşte să 
dojenească. Pe toate le judecă şi le măsoară după virtute. 
Aşa a crescut-o răposatul cămăraş. Vrei să te grozăveşti 
înaintea ei cât eşti de curajos şi să te lauzi că ai călcat legea 
în picioare, şi pe urmă te cuprinde ruşinea, pentru că îţi 
spune numaidecât că un şleahtic care se respectă nu 
trebuie să facă una ca asta, întrucât e spre paguba ţării... 
Aşa-ţi spune şi parcă te-ar lovi cineva cu pumnul peste 
gură, de te şi minunezi că n-ai priceput mai înainte un lucru 
atât de simplu... Ptiu! Mai mare ruşinea! Ne-am făcut de 
cap, şi acum trebuie să ne arătăm prefăcuţi înaintea virtuţii 
şi a nevinovăţiei... Cel mai rău a fost cu fetele! ... 

Ba n-au fost rele deloc. Am auzit că prin împrejurimi fiicele 
şleahticilor sunt numai sânge şi lapte, te pomeneşti că nu se 
împotrivesc ispitei. 

Cine ţi-a spus? întrebă repede Kmicic. 

Cine mi-a spus? Păi cine altul, dacă nu Zend! leri a vrut să 
încerce un giannetto dereş şi a plecat cu ella 
Wolmontowicze; a trecut numai pe drum, dar a văzut o 
mulţime de codane care se întorceau de la biserică. 
„Credeam, zicea, că am să cad de pe cal, atât erau de 
curăţele şi nurlii”. Cum se uita la vreuna, ea îi şi arăta 
îndată toţi dinţii. Şi nu-i de mirare! Cei mai bărbaţi dintre 
şleahtici au plecat la Rosienie, iar pe căpriţe le apucă urâtul 
singurele. 

Kmicic îi trase un ghiont: 

Kokoszka, o să mergem acolo într-o seară, aşa, ca şi când 
am fi rătăcit drumul, nu? 


Şi bunul tău renume? 

O, la dracu! Tacă-ţi gura! Duceţi-vă singuri, dacă-i aşa, sau 
mai bine lăsaţi-vă şi voi păgubaşi! S-ar isca zarvă şi vreau 
să trăiesc în bună înţelegere cu şleahticii de aici fiindcă 
răposatul cămăraş i-a desemnat ca ocrotitori ai Olefkăi. 

Ai mai spus asta, dar nu-mi venea să cred. De unde atâta 
prieteşug cu nişte prăpădiţi ca ăştia? 

Se duceau la război împreună; încă de la Orsza am auzit 
că laudanienii ăştia sunt plini de virtute. Ca să-ţi spun 
drept, Kokoszka şi mie mi s-a părut ciudat la început, ca şi 
când i-ar fi pus să mă păzească. 

Trebuie să te apropii de ei şi să le faci plecăciuni până la 
pământ. 

Ba mai bine să crape ei înainte. Taci din gură că sunt 
furios! Ei mi se vor închina mie şi mă vor sluji. Voi avea 
astfel un steag gata pregătit la orice chemare. 

Da, dar rotmistrul lui o să fie altcineva. Zend spunea că 
printre ei se află un polcovnic... i-am uitat numele... 
Woltodyjowski parcă? Eli-a călăuzit la Szktow. Se zice că s- 
au luptat bine cu toate că i-au cam scărmănat acolo. 

Am auzit şi eu de un Wotodyjowski, oştean cu faimă... Dar 
uite şi Wodokty. 

Ehei, oamenii o duc bine în Samogiţia asta, toate sunt la 
locul lor, cum trebuie să fie. Se vede că bătrânul era un 
gospodar destoinic... Văd că nici conacul nu-i de lepădat. Pe 
aici vrăjmaşul îi pârjoleşte rar de tot, aşa că pot să-şi ridice 
aşezările în tihnă. 

Cred că n-a aflat nimic de isprăvile de la Lubicz, murmură 
Kmicic ca pentru sine. 

Apoi se întoarse spre tovarăşul de lângă el: 

Kokoszka, dragul meu, ţi-o spun ţie, iar tu repet-o încă o 
dată şi celorlalţi. Aici trebuie să vă purtaţi cum se cuvine. 
Vezi să nu întreacă vreunul măsura, că, pe viul Dumnezeu! 
Îl fac bucăţi! 

Ehe, da ştiu că au pus şaua pe tine! 

Au pus-o, n-au pus-o, nu te priveşte! 


La Kasia nu te uita, că fătuţa nu-ia ta, răspunse liniştit 
Kokosiiski. 

Pocneşte din bici! strigă Kmicic la surugiu. 

Feciorul, cocoţat pe grumazul ursului argintiu, ridică biciul 
şi pocni cu mare iscusinţă, iar ceilalţi surugii îi urmară 
pilda, astfel că traseră înaintea casei cu pocnete de veselie, 
ca la petrecere. 

După ce coborâră din sănii, intrară mai întâi în tinda 
uriaşă, nevăruită, iar de aici jupân Kmicic îi conduse în sala 
de ospeţe, împodobită ca şi la Lubicz cu tigvele 
sălbăticiunilor vânate. Aici se opriră, uitându-se cu grijă şi 
luare-aminte la uşa de la încăperea vecină, pe care avea să 
intre jupâniţa Aleksandra. În acest timp, gândindu-se la 
amenințările lui Kmicic, vorbeau în şoaptă ca la biserică. 

Tu ai limba dezlegată, îi spuse jupân Uhlik lui Kokosinski, 
aşa că tu ai să-i dai bineţe jupâniţei din partea tuturor. 

— M-am pregătit tot drumul, răspunse jupân Kokosinski, 
dar nu ştiu dacă are să iasă prea bine, pentru că Jedrus nu 
mi-a dat pace. 

Curaj! Ce-o fi, o fi! Uite că vine! ... 

Jupâniţa Aleksandra intră într-adevăr şi, după ce păşi 
pragul, se opri puţin mirată parcă de o tovărăşie atât de 
numeroasă. Dar şi jupân Kmicic rămase o clipă încremenit 
de admiraţie în faţa frumuseţii ei, pentru că până atunci o 
văzuse numai seara, iar acum, la lumina zilei, părea şi mai 
frumoasă. Ochii-i aveau culoarea albăstrelei, sprâncenele 
negre însemnau pe fruntea luminoasă arcuri de abanos, iar 
cosiţa bălaie lucea ca o coroană pe capul unei regine. 
Privea cu îndrăzneală, fără să-şi plece ochii, ca o stăpână a 
casei care-şi primeşte oaspeţii, cu chipul străluminat, a 
cărui albeaţă era întărită de caftanul negru, tivit cu 
hermină. O jupâniţă atât de aşezată şi de mândră nu mai 
văzuseră aceşti luptători deprinşi cu femei de alt soi. Se 
rânduiră în linie, ca la apelul steagului şi, târşindu-şi 
picioarele, îi făcură plecăciuni adânci, iar jupân Kmicic păşi 
înainte şi, sărutându-i mâna de mai multe ori, rosti: 


Comoara mea, ţi-am adus pe tovarăşii cu care am fost la 
ultimul război. 

E o mare cinste pentru mine, răspunse BillewiczOwna, să 
primesc în casa mea nişte cavaleri atât de vrednici, de a 
căror virtute şi obiceiuri mi-a vorbit jupânul stegar. 

Spunând acestea, îşi prinse poala rochiei cu vârful 
degetelor şi, ridicând-o puţin, se înclină cu o stăpânire de 
sine neobişnuită. Jupân Kmicic îşi mişcă buzele, dar în 
acelaşi timp se înroşi de mulţumire că jupâniţa lui vorbea cu 
atâta îndrăzneală. 

Vrednicii cavaleri, târşindu-şi întruna picioarele, îl 
înghiontiră înainte pe jupân Kokosinski. 

Haide, începe! 

Jupan Kokosifski făcu un pas înainte, îşi drese glasul şi 
începu astfel: 

Preamărită jupâniţa, fiică a cămăraşului... 

A starostelui de vânătoare, îl îndreptă Kmicic. 

Preamărită jupâniţa, fiică a starostelui de vânătoare şi 
nouă milostivă binefăcătoare, repetă descumpănit jupân 
Jaromir, să-mi fie cu iertăciune că ţi-am greşit rangul. 

E o greşeală fără însemnătate, dădu răspuns jupâniţa 
Aleksandra, şi nu păgubeşte cu nimic pe un cavaler atât de 
iscusit la vorbă... 

Preamărită jupâniţa, fiică a starostelui de vânătoare, 
binefăcătoare şi nouă milostivă stăpână! ... Nu ştiu ce mi se 
cuvine să laud mai întâi în numele întregului ţinut al Orszei; 
frumuseţea şi virtuțile neobişnuite ale domniei tale, ori 
norocul nemaipomenit al rotmistrului şi tovarăşului nostru, 
jupân Kmicic, fiindcă de-ar fi să mă înalţ în slava cerului, să 
ajung până la nori... până la nori zic... 

Da mai coboară odată din norii ăia! strigă Kmicic. 

Cavalerii izbucniră într-un râs uriaş şi deodată amintindu- 
şi de porunca lui Kmicic, îşi duseră mâna la mustață. 

Jupân Kokosifski se zăpăci cu totul, roşi ca racul şi spuse: 

Atunci vorbiţi singuri, păgânilor, dacă pe mine mă faceţi de 
râs! 


Jupâniţa Aleksandra îşi apucă iarăşi poala rochiei cu vârful 
degetelor. 

N-aş putea să stau alături de domniile voastre în vorbe 
meşteşugite, zise, dar ştiu că nu sunt vrednică de laudele 
pe care mi le aduceţi în numele întregului ţinut al Orszei. 

Şi iarăşi se înclină foarte serioasă, iar bătăuşii din Orsza 
nu se simțeau în largul lor înaintea acestei jupâniţe cu 
purtări alese. Se străduiau să pară curtenitori, dar nu 
izbuteau deloc. Aşa că începură să-şi răsucească mai avan 
mustăţile, să mormăie şi să-şi pună mâinile pe mânerul 
săbiilor, până când îi scăpă Kmicic: 

Jupâniţă, am venit să te luăm şi să te plimbăm cu sania 
prin pădure până la Mitruny, cum ne-am înţeles ieri. Pârtia 
e grozavă şi Dumnezeu a dat un geruleţ straşnic. 

Am şi trimis-o la Mitruny pe mătuşa Kulwiecowna să ne 
pregătească masa. Aşteptaţi, domniile voastre, numai o 
clipă, să mă îmbrac mai călduros. 

Se întoarse şi ieşi, iar Kmicic se repezi la însoțitorii săi: 

Ei, cum vi se pare, mieluşeii mei dragi? Nu-i o adevărată 
prinţesă? ... Ce mai zici, Kokoszka? Spuneai că a pus şaua 
pe mine, dar tu de ce-ai rămas mut înaintea ei? ... Unde-ai 
mai văzut una ca ea? 

Nu trebuia să mă încurcaţi, deşi recunosc că nu mă 
aşteptam să-i vorbesc unei asemenea jupâniţe. 

Răposatul cămăraş, spuse Kmicic, a stat cu ea mai mult pe 
la Kiejdany, la curtea prinţului voievod sau la starostele 
Hlebowicz, decât acasă. Acolo a învăţat să se poarte aşa. Şi 
de frumoasă? ... Ce, v-aţi uitat limba în gură? 

Ne-am purtat ca nişte prostănaci! spuse Ranicki cu mânie, 
dar cel mai mare prost e Kokosinski! 

A, vânzătorule! De ce mă tot împungeai cu cotul, trebuia 
să vorbeşti tu, cu obrazul tău plin de pete. 

Pace, mieluşeilor, pace! îi potoli Kmicic. Puteţi să vă 
minunaţi cât vreţi, dar nu vă certaţi! 

Eu aş fi în stare să sar şi-n foc pentru ea! strigă Rekuc. 
Taie-mă, Jedrus, dar nu retrag ce-am spus. 


Kmicic însă nici nu se gândea să-l taie, dimpotrivă, era 
prea mulţumit, îşi răsucea mustaţa şi se uita triumfător la 
însoțitorii săi. Tocmai atunci intră şi jupâniţa Aleksandra cu 
un calpac de jder pe cap. Faţa ei albă părea acum şi mai 
luminoasă. leşiră în pridvor. 

Cu sania asta mergem? întrebă jupâniţa, arătând spre 
ursul argintiu, n-am mai văzut aşa ceva. 

Nu ştiu cine i-a fost primul stăpân, fiindcă-i pradă de luptă. 
Acum o să ne plimbăm noi cu ea. E chiar foarte potrivită, 
pentru că şi pe blazonul meu e o jupâniţa pe un urs. Altă 
ramură a neamului Kmicic are steaguri pe blazon, dar 
aceştia se trag din Filon Kmita Czarnobylski, care nu face 
parte din casa marilor Kmita. 

Şi ursul ăsta când l-ai dobândit? 

Nu demult, în războiul ăsta. Noi, sărmanii exules34 care 
ne-am pierdut averile, mai avem doar ce ne dă războiul. Şi 
pentru că i-am slujit cu credinţă acestui stăpân, mi-am 
primit răsplata. 

Să dea Dumnezeu un război mai norocos, fiindcă cel de 
acum a răsplătit numai pe unii, storcând lacrimi amare 
întregii Republici. 

Dumnezeu şi hatmanii le vor schimba pe toate. 

Spunând acestea, Kmicic o înveli pe jupâniţă cu o pătură 
frumoasă, din țesătură albă şi căptuşită cu blănuri albe de 
lup, apoi urcă şi el, îl îndemnă pe surugiu: „Mână!” şi caii 
porniră în goană. 

Aerul rece îi lovea drept în faţă, aşa că tăcură - se mai 
auzeau numai şuierul zăpezii îngheţate sub tălpeţi, sforăitul 
cailor, tropotul cailor şi strigătele vizitiului. 

Într-un târziu, jupân Andrzej se aplecă spre Olenka: 

Ţi-e bine, domnia ta? 

Mi-e bine, răspunse, ridicându-şi mâneca la gură, ca să 
oprească aerul rece. 

Sania gonea ca vijelia. Ziua era luminoasă, geroasă. 
Zăpada sclipea ca presărată cu scântei; de pe acoperişurile 
albe ale aşezărilor, care semănau cu nişte mormane albe; se 


înălţau sus de tot trâmbe de fum trandafiriu. Cârduri de 
ciori zburau cu croncănituri răsunătoare dinaintea saniei, 
printre copacii despuiaţi de frunze. 

La vreo două verste de Wodokty intrară, pe un drum larg, 
în pădurea întunecată care se înălța tăcută, bătrână şi 
liniştită, de parcă dormea sub chiciura deasă. Copacii, 
zburând pe dinaintea ochilor, păreau că aleargă undeva 
înapoi, iar ei goneau din ce în ce mai repede, ca şi când 
armăsarii prinseseră aripi. Asemenea goană ameţeşte şi 
moleşeşte, aşa că jupâniţa Aleksandra se simţea şi ea ca 
îmbătată. Se plecă pe spate şi închise ochii, lăsându-se cu 
totul în seama iuţelii. O cuprindea o slăbiciune plină de 
dulceaţă şi i se părea că şleahticul ăsta din Orsza o răpise şi 
gonea ca vântul, iar ea, subjugată de moleşeală, nu mai 
avea putere să se împotrivească şi nici să strige după 
ajutor... Şi zboară aşa, zboară tot mai iute... Olenka se 
simte luată în braţe... simte, în sfârşit, pe buze ca o pecete 
fierbinte, arzătoare... Ochii nu vor să i se deschidă, totul se 
petrece ca într-un vis... Şi zboară, zboară mereu! 

Jupâniţa, ameţită, se trezi abia la auzul unui glas care o 
întreba: 

Ţii la mine? 

Deschise ochii: 

Ca la sufletul meu! 

lar eu ca la viaţa mea! 

Şi iarăşi calpacul de samur al lui Kmicic se aplecă peste 
căciuliţă de jder a Olenkăi. Nici ea nu mai ştia ce o îmbată 
mai mult, sărutările lui sau goana asta ca-n poveste. 

Zburau întruna prin pădure. Cohorte întregi de copaci 
alergau înapoi. Zăpada scârţâia, caii sforăiau, şi ei erau 
fericiţi. 

Aş goni aşa până la sfârşitul lumii! strigă Kmicic. 

Ce facem, noi e mare păcat! şopti Olefka. 

Ce păcat mai e şi ăsta! îngăduie-mi să mai păcătuiesc o 
dată. 

Nu se mai poate. Suntem aproape de Mitruny. 


Aproape sau departe, mi-e totuna! 

Şi Kmicic se înălţă în sanie, ridică braţul şi începu să 
chiuie, de parcă nu-şi mai putea stăpâni bucuria în pieptul 
larg: 

Hei-ha! hei-ha! 

Hei-hop! Hop-ha! răspunseră însoțitorii din săniile din 
urmă. 

Domnia ta, de ce strigaţi aşa? întrebă jupâniţa. 

Uite-aşa! De bucurie! Ia chiuie şi domnia ta o dată! 

Hei-ha! răsună glăsciorul subţirel, dar puternic. 

Regina mea! Îţi cad la picioare. 

O să râdă ceilalţi de noi. 

După moleşeală, îi cuprinse o veselie fără margini, nebună 
ca şi goana cailor. Kmicic începu să cânte: 

Din pridvor fata priveşte, măre, şi ce vede Pe câmpul 
bogat? 

Mamă, uite, ies râţarii35 din cel codru verde. 

Ce mi-o fi fost dat?! 

Fată dragă, stai şi pune-ţi mâna dălbioară Pe ochi viorei, C- 
o să-ţi zboare inimioara din piept prea uşoară La război cu 
ei. 

Cine te-a învăţat, domnia ta, să cânţi atât de frumos? 
întrebă jupâniţa Aleksandra. 

Războiul, Oleika. În tabără cântam adesea de dor şi de 
urât. 

Vorbirea le fu întreruptă de strigăte puternice din spatele 
saniei: 

Opreşte! Opreşte! Hei, opreşte! 

Jupân Andrzej se răsuci mânios şi mirat că însoţitorilor le 
trăsnise prin cap să strige şi să-i oprească, dar la câteva 
zeci de paşi în urma saniei văzu un călăreț care se apropia 
în goana mare. 

Pe legea mea! Asta e vagmistrul meu, Soroka; cred că s-a 
întâmplat ceva! zise jupân Andrzej. 

În această vreme, vagmistrul se apropie, îşi struni calul cu 
putere, ridicându-l în două picioare, şi începu să vorbească 


gâfâind: 

Jupâne rotmistru! ... 

Ce-i acolo, Soroka? 

Upita arde; se bat! 

Isuse, Marie! strigă Olenka. 

Nu te teme, jupâniţa... Cine se bate? 

Oştenii cu târgoveţii. În piaţa a izbucnit focul. Târgoveţii s- 
au pus la adăpost înapoia unei întărituri şi au trimis după 
ajutor la Poniewiez, iar eu m-am repezit după înălţimea ta. 
Abia-mi mai trag sufletul... 

În timp ce vorbeau, îi ajunseră săniile care veneau în 
spate. Kokosinski, Ranicki, Kulwiec-Hippocentaurus, Uhlik, 
Rekuc şi Zend săriră în zăpadă şi făcură cerc în jurul lor. 

Din ce s-au luat? întrebă Kmicic. 

Târgoveţii n-au vrut să ne dea hrană pentru cai şi oameni, 
fiindcă n-avem poruncă scrisă, şi oştenii au vrut să ia cu 
forţa. l-am înconjurat pe şoltuz şi pe cei care se 
adăpostiseră în piaţă, am început să tragem şi am dat foc la 
două aşezări; acum e un vaier grozav şi bat clopotele... 

Ochii lui Kmicic începură să scânteieze de mânie. 

Trebuie să le sărim şi noi într-ajutor! strigă Kokosinski. 

Târgoveţii îi asupresc pe oşteni! ţipă Ranicki, pe faţa 
căruia se iviseră pete roşii, albe şi vineţii. Domniile voastre, 
jap, jap! 

Zend începu să râdă întocmai cum râde bufnița, de se 
speriară caii, iar Rekuc îşi ridică privirile spre cer şi piui: 

Loveşte! Cine crede-n Dumnezeu! Hai să-i afumăm pe 
târgoveţi! 

Tăcere! tună Kmicic, de răsună pădurea, încât Zend care 
stătea mai aproape se clătină ca un om beat. N-aveţi ce 
căuta acolo, nu-i nevoie de ciopârţeală! ... Urcaţi toţi în 
două sănii! Una lăsaţi-mi-o mie şi plecaţi la Lubicz! Mă 
aşteptaţi acolo, veniţi numai dacă trimit după ajutor! 

Cum aşa? se împotrivi Ranicki. 

Dar jupân Andrzej îi înfipse mâna-n gât şi ochii îi sticliră şi 
mai tare. 


Să nu crâcneşti! îl ameninţă. 

Tăcură cu toţii; se vede că se temeau de el, cu toate că de 
obicei se purtau ca nişte prieteni. 

Olenka, întoarce-te la Wodokty, o rugă Kmicic, sau du-te la 
Mitruny după mătuşa Kulwiecowna. Uite cum ne-au stricat 
cheful. Ştiam eu că n-o să stea ei cu mâinile încrucişate... 
Dar o să fie îndată linişte, o să cadă câteva capete şi gata. 
Jupâniţă, rămâi sănătoasă şi nu te teme, am să mă întorc 
repede... 

Îi sărută mâinile şi o înveli în blana de lup; urcă apoi în altă 
sanie şi strigă la vizitiu: 

La Upita! 

Capitolul IV. 

Se scurseră câteva zile, dar Kmicic nu se întoarse. La 
Wodokty veniră, în schimb, trei şleahtici laudanieni s-o 
cerceteze pe jupâniţă. Veni dară Pakosz Gasztowt din 
Pacunele, cel la care stătea în ospeţie jupân Wotodyjowski 
patriarhul întregii aşezări, cunoscut pentru bogăţiile şi cele 
şase fiice ale sale; din acestea, trei erau măritate cu trei 
Butrymi, care căpătaseră fiecare câte o sută de taleri 
zestre, başca lucrurile şi vitele. Al doilea sosi Kasjan 
Butrym, cel mai vârstnic om din Lauda, care şi-l amintea 
bine pe Batory, iar cu el ginerele lui Pakosz, JOzwa Butrym. 
Acesta, cu toate că era în puterea vârstei, fiindcă n-avea 
mai mult de cincizeci de ani, nu plecase la oaste la Rosienie, 
deoarece în luptele cu cazacii o ghiulea de tun îi smulsese 
laba piciorului. Din care pricină îi mai ziceau şi şchiopul sau 
Jozwa Beznogi. Era un şleahtic înfricoşător, cu o putere de 
urs şi foarte înţelept, dar aspru şi muşcător, judecând 
oamenii fără îngăduinţă. Prin împrejurimi lumea se cam 
temea de el, pentru că nu ştia să se arate iertător nici cu 
sine şi nici cu ceilalţi. Când se îmbăta, era primejdios, dar 
asta se întâmpla foarte rar. 

Toţi trei veniră la jupâniţă, care-i primi cum se cuvine, deşi 
înţelese de la început că se osteniseră până la Wodokty, ca 
să afle de la ea ceva despre jupân Kmicic. 


Fiindcă noi vrem să ne ducem să-i dăm bineţe, dar 
pesemne că nu s-a întors încă de la Upita, vorbi Pokosz, aşa 
că am venit la tine, jupâniţă dragă, să ne spui când se 
poate. 

Cred că trebuie să pice în orice clipă, răspunse jupâniţă. 
Se va bucura din tot sufletul să vă primească, ocrotitorii 
mei, căci a auzit multe lucruri bune despre voi, şi mai 
demult, de la bunicul, şi acum, de la mine. 

Numai să nu ne primească şi pe noi cum i-a primit pe alde 
Domaszewicz, când s-au dus să-l vestească de moartea 
polcovnicului, mormăi Jozwa posomorât. 

Jupâniţă îl auzi şi răspunse îndată: 

Să nu-i purtaţi supărare pentru atâta lucru. Poate că nui-a 
primit cum se cuvenea, dar şi-a recunoscut greşeala. De 
asemenea, să nu uitaţi că se întorcea dintr-un război în care 
a îndurat multe lipsuri şi nevoi. Nu e de mirare că oştenii se 
mai burzuluiesc la câte unul, la ei voia bună taie ca şi sabia. 

Pakosz Gasztowt, gata totdeauna să trăiască în pace cu 
toată lumea, dădu din mână şi zise: 

De aceea nu ne-am mirat nici noi. Dacă mistreţii se 
burzuluiesc unul la altul când se întâlnesc pe neaşteptate, 
de ce n-ar putea face tot aşa şi oamenii. Noi o să ne ducem 
la vechiul Lubicz să ne închinăm lui jupân Kmicic, ca să 
trăiască laolaltă cu noi, să mergem la război şi la vânat 
împreună, ca şi cu răposatul cămăraş. 

Aşa că spune, jupâniţă dragă, ţi-a plăcut sau nu? întrebă 
Kasjan Butrym. E datoria noastră să te întrebăm! ... 

Dumnezeu să vă răsplătească pentru grijă. Jupân Kmicic e 
un cavaler vrednic şi chiar dacă aş fi văzut ceva rău la el, nu 
se cade să vorbesc despre asta. 

Dar n-ai văzut nimic rău, nu-i aşa, sufleţelul nostru scump? 

Nimic! De altfel, nimeni n-are dreptul să-l judece aici şi, 
Doamne fereşte, să se arate cu bănuială. Mai bine să 
aducem mulţumită Domnului! 

De ce să-i mulţumim înainte de vreme?! Dacă om avea 
pentru ce, o să-i mulţumim, dacă nu, n-o să-i mulţumim, 


răspunse mohorât Jozwa care, ca un samogiţian adevărat 
ce era, se arăta grijuliu şi prevăzător. 

De nuntă aţi vorbit ceva? întrebă iarăşi Kasjan. 

Olenka îşi lăsă ochii în jos. 

Jupân Kmicic ar vrea cât mai repede... 

Iaca vorbă, păi cum să nu vrea? ... mormăi Jozwa. Ce, e 
prost? Care-i ursul, să nu vrea miere? Dar de ce atâta 
grabă? Nu e mai bine să vedem ce fel de om este? Tătuţă 
Kasjan, nu mai moţăi ca iepurele sub brazdă la amiază şi 
spune ce ai de spus! 

Nu moţăi, mă gândesc numai ce să spun, răspunse 
bătrânul. Că Isus a zis aşa: Bine faci, bine găseşti! Nici noi 
nu-i dorim răul lui jupân Kmicic şi să dea Dumnezeu să nu 
ni-l dorească nici el nouă. Amin! 

Numai să fie pe gândul nostru! adăugă Jozwa. 

Billewiczowna îşi încruntă sprâncenele negre şi rosti cu 
anume mândrie: 

Domniile voastre să nu uitaţi că nu trebuie să-l 
întâmpinăm ca pe o slugă. El va fi stăpân aici şi după voia 
lui vor fi toate. Tot el trebuie să mă şi ocrotească, în locul 
domniilor voastre. 

Asta înseamnă că noi să nu ne mai amestecăm? întrebă 
Jozwa. 

Înseamnă că trebuie să-i arătaţi prietenie, aşa cum vrea şi 
el să vă arate. Doar e vorba de avutul lui şi fiecare are 
dreptul să facă ce-i place cu el. Nu-i adevărat, tătucule 
Pakosz? 

Prea adevărat! încuviinţă bătrânelul din Pacunele. 

Dar J6zwa se întoarse iarăşi spre părintele său: 

Nu moţăi, tătuţă Kasjan! 

Nu moţăi, mă gândesc numai. 

Atunci spune ce gândeşti. 

Ce gândesc eu? Uite ce gândesc... Jupân Kmicic vine dintr- 
un neam mare, e de sânge ales, iar noi suntem nişte 
şleahtici amărâţi. Mai e şi războinic de seamă; ela rămas 
singurul care s-a opus vrăjmaşului, după ce toţi ceilalţi au 


încetat să se bată. Dă, Doamne, să avem cât mai mulţi ca el. 
Dar tovarăşii lui sunt nişte neisprăviţi! ... Vecine Pakosz, ce- 
ai auzit de la alde Domaszewicz? Că sunt toţi nişte oameni 
fără cinste, împotriva cărora stau mărturie fapte 
nevrednice, osândiri şi judecăţi. Sunt feciori ai diavolului! 
Au păgubit, e drept, vrăjmaşul, dar îi păgubesc şi pe ai 
noştri. Au ars, au jefuit şi au siluit legea, asta e! Oricât de 
plin de virtute ar fi cineva, tot i se mai întâmplă să taie pe 
câte unul sau să năvălească asupra cuiva. Ei însă au trăit ca 
tătarii şi demult trebuiau să putrezească în temniţă, dacă 
nu-i proteguia jupân Kmicic cu puterea lui. El îi are dragi şi- 
i ocroteşte, aşa că se ţin după el, cum se ţin tăunii vara 
după cai. Acum abia au venit aici şi toată lumea a aflat câte 
parale fac. Păi la Lubicz au tras chiar din prima zi cu 
pistoalele şi încă în ce? În tablourile răposaţilor Billewiczi, 
lucru pe care jupân Kmicic nu se cuvenea să-l îngăduie, 
pentru că ei sunt binefăcătorii lui. 

Olefka îşi acoperi ochii cu mâinile. 

Nu se poate! Asta nu se poate! 

Se poate, că aşa a fost Le-a îngăduit să tragă în 
binefăcătorii lui, cu care are să se înrudească. Şi după 
aceea, au adus în odaie fetele de la conac, ca să se 
destrăbăleze! ... Ptiu! Mai mare păcatul! Aşa ceva pe la noi 
nu s-a mai întâmplat! ... Din prima zi! ... 

Bătrânul Kasjan era atât de mânios, încât începu sa bată 
cu toiagul în podea, iar Jozwa adăugă: 

Parcă oştenii pe care i-a lăsat jupân Kmicic la Upita sunt 
mai buni? Cum sunt căpeteniile, aşa sunt şi oştenii. Lui 
jupân Sotohub i s-au furat vitele şi lumea vorbeşte că 
oamenii lui Kmicic sunt vinovaţi; pe ţăranii din Mejszagota, 
care cărau smoală, i-au bătut la drumul mare. Cine? Tot ei. 
Jupân Sotohub s-a dus la jupân Hlebowicz să-i facă 
dreptate, iar acum la Upita iarăşi e mare zarvă. Toate 
acestea spre ocara lui Dumnezeu! Nicăieri nu era linişte ca 
aici, dar acum trebuie să încarci flinta şi să stai de strajă 


toată noaptea. Şi de ce? Pentru că a venit jupân Kmicic cu 
oamenii lui! 

Nu vorbi aşa, tătucule JOzwa, nu vorbi aşa! strigă Olenka. 

Dar cum să vorbesc? Dacă jupân Kmicic nu e vinovat, de 
ce ţine asemenea oameni, de ce trăieşte cu ei? Jupâniţă, 
domnia ta să-i spui să-i gonească sau să-i dea pe mâna 
călăului, pentru că altfel nu vom avea linişte Cine-a mai 
auzit să tragă în tablouri şi să se destrăbăleze aşa, pe faţă? 
Toată lumea nu vorbeşte decât de asta. 

Şi ce pot să fac eu? întrebă Olenka. Poate că sunt într- 
adevăr oameni răi, da el a fost cu ei la luptă. Gândiţi că o să- 
i gonească la rugămintea mea? 

Dacă nu-j goneşte, înseamnă că e şi el la fel! murmură 
Jozwa. 

Atunci jupâniţă începu să fiarbă de mânie împotriva acelor 
însoțitori, ucigaşi şi jucători nărăviţi. 

Bine, fie şi aşa! Trebuie să se descotorosească de ei! N-are 
decât să aleagă între mine şi ei! Dacă-i adevărat ce spuneţi 
- şi am să aflu chiar astăzi - n-am să le iert nici 
împuşcăturile şi nici deşănţarea. Eu sunt o orfană, şi-s 
singură, iar ei o ceată înarmată, dar n-am să mă tem de ei... 

O să te ajutăm noi! spuse Jozwa. 

Pe viul Dumnezeu! rosti Olenka, mâniindu-se din ce în ce 
mai tare, n-au decât să facă ce vor, dar nu aici, la Lubicz... 
Să fie cum poftesc, îi priveşte, vor răspunde cu capetele lor, 
dar pe jupân Kmicic să nu-l îndemne la dezmăţ... Ruşine! 
Ruşine! ... Credeam că sunt nişte oşteni stângaci, dar văd 
că sunt vânzători nevrednici, care se pângăresc şi pe sine 
şi-l pângăresc şi pe el. Aşa-i, se vedea după ochi cine sunt, 
dar eu, proastă, nu m-am priceput. Bine, domniilor voastre 
vă sunt mulţămitoare că mi-aţi deschis ochii asupra acestor 
iude... Acum ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

Aşa-i! Aşa-i! adeveri Kasjan. Virtutea vorbeşte prin gura 
domniei tale, iar noi îţi vom sta într-ajutor. 

Domniile voastre să nu-l învinuiți pe jupân Kmicic, chiar 
dacă a făcut ceva împotriva obiceiului, el e tânăr, iar ei îl 


ispitesc, îl aţâţă, îl îndeamnă la destrăbălare prin pilda lor 
şi-l fac de ruşine. Aşa-i, pe viaţa mea, asta nu va mai dura 
mult! 

Mânia creştea tot mai tare în inima Olenkăi şi la fel ciuda 
împotriva însoţitorilor lui jupân Kmicic; cum creşte durerea 
în rana făcută de curând. Pentru că o răniseră într-adevăr 
în mândria ei de femeie şi în încrederea cu care dragostea-i 
curată îl dăruise pe jupân Andrzej. Se simţea ruşinată 
pentru el şi pentru sine, iar furia şi ruşinea ei căutau înainte 
de toate pe vinovaţi. 

Şleahticii se bucurau văzând-o pe nepoata polcovnicului 
lor atât de amenințătoare şi de hotărâtă împotriva 
scandalagiilor din Orsza. 

Iar ea vorbea mai departe, cu ochii scânteietori: 

Aşa-i, ei sunt vinovaţi şi trebuie să plece încotro văd cu 
ochii, nu numai de la Lubicz, dar din tot ţinutul Laudei. 

Inimioară dragă, nici noi nu-l găsim vinovat pe jupân 
Kmicic, spuse bătrânul Kasjan. Ştim şi noi că ei îl aţâţă. Prin 
urmare, noi n-am venit aici cu răutate şi otravă împotriva 
lui, ci ca să ne plângem că ţine pe lângă el asemenea 
nelegiuiţi. Se ştie doar că tinereţea-i proastă. Şi jupân 
Hlebowicz, starostele, cât a fost tânăr, era cam zănatec, iar 
acum ne conduce pe toți. 

Da' câinele? adăugă înduioşat bătrânul liniştit din 
Pacunele. 'Te duci cu unul tânăr pe câmp şi el, nesăbuitul, în 
loc să ia urma sălbăticiunii, ţi se încurcă printre picioare şi 
se freacă de tine. 

Olefka vru să spună ceva, dar o podidiră lacrimile. 

Nu mai plânge! o rugă Jozwa Butrym. 

Nu plânge, nu mai plânge! ... Îl sprijiniră şi cei doi bătrâni. 

Şi aşa se străduiau s-o mângâie. După ce plecară, Olefka 
rămase îngrijorată, neliniştită şi parcă înciudată împotriva 
lor şi a lui jupân Andrzej. 

Mândra jupâniţă se simţea lovită până în adâncul 
sufletului, pentru că fusese nevoită să-l apere şi să-i 
convingă pe ceilalţi de nevinovăția lui. Cât despre tovarăşii 


lui! ... Pumnii jupâniţei se strângeau cu putere când se 
gândea la ei. În faţa ochilor îi apărură aievea chipurile lui 
jupân Kokosiiski, Uhlik, Zend, Kulwiec-Hippocentaurus şi 
ale celorlalţi şi văzu dintr-odată ceea ce nu văzuse la 
început; chipuri obraznice pe care prefăcătoria, deşănţarea 
şi omuciderea îşi puseseră pecetea adâncă. Un simţământ 
de ură, străin până atunci sufletului Olefkăi, începea să 
pună stăpânire pe ea, asemenea unei vâlvătăi pustiitoare. 

În aceeaşi măsură creştea cu fiecare clipă şi supărarea 
împotriva lui jupân Kmicic. 

Mai mare ruşinea! şoptea numai pentru sine jupâniţa 
printre buzele palide. În fiecare seară, când pleca de la 
mine, se întorcea la slujitoarele lui! ... 

Se simţea umilită. O povară uriaşă îi apăsa pieptul, 
împiedicându-i răsuflarea. 

Afară se lăsa înserarea. Jupâniţa Aleksandra umbla prin 
încăpere cu paşi grăbiţi, fierbând de mânie. Firea nu-i 
îngăduia să rabde nedreptăţile sorții, fără să se apere. 
Vroia să înceapă numaidecât lupta cu această adunătură de 
duhuri rele. Numaidecât! Dar ce putea să facă? ... Nimic 
altceva decât să-l roage cu lacrimi în ochi pe jupân Andrzej 
să-i împrăştie în cele patru vânturi pe aceşti tovarăşi, care-l 
făceau de râs. Şi dacă va refuza? ... 

Dacă va refuza... 

Se temea să se gândească mai departe. 

Gândurile îi fură întrerupte de copilul de casă, care aduse 
un braţ de reteveie de ienupăr pentru foc şi, aruncându-le 
pe vatră, începu să scormonească după cărbuni în cenuşa 
stinsă. Deodată Olenka se hotări şi porunci: 

Kostek! Încalecă îndată şi du-te la Lubicz! Dacă stăpânul a 
venit, roagă-l să se repeadă până aici, iar dacă n-a sosit 
încă, să vie vechilul, bătrânul Znikis! Să încalece 
numaidecât şi să vină odată cu tine! 

Feciorul aruncă vreascuri şi tăciuni, clădării deasupra 
reteveie de ienupăr şi se repezi la uşă. 


Flăcările luminoase începură să sâsâie şi să joace în cămin. 
Olefka îşi simţi sufletul mai uşurat. „Poate că bunul 
Dumnezeu le va schimba pe toate în bine! îşi spuse în gând. 
Te pomeneşti că nu-i chiar atât de rău, cum au spus 
ocrotitorii mei... O să vedem!” 

Şi, după o clipă, trecu în odaia slujitorilor, ca să stea cu ei, 
după vechiul obicei al Billewiczilor, să supravegheze 
torcătoarele şi să îngâne cântece cucernice. 

După vreo două ceasuri, intră Kostek, îngheţat de-a 
binelea. 

Znikis aşteaptă în tindă! vesti. Stăpânul n-a venit la Lubicz. 

Jupâniţa se ridică îndată. În tindă, vechilul i se plecă până 
la pământ. 

Cum stai cu sănătatea, jupâniţa? Să dea Dumnezeu să fie 
cât mai bună! 

Trecură în încăperea de ospeţe. Znikis se opri lângă uşă. 

Ce se mai aude pe la Lubicz? întrebă jupâniţa. 

Vechilul dădu din mână. 

Păi, stăpânul n-a venit... 

Ştiu că e la Upita. Dar ce se întâmplă acasă? 

Păi... 

Ascultă Znikis, vorbeşte cu îndrăzneală, nici un fir de păr 
nu ţi se va clinti din cap. Se zice că stăpânul e bun, dar 
însoțitorii lui îşi fac de cap. 

Chiar aşa, luminată jupâniţa, îşi fac de cap! 

Spune adevărul. 

Dacă domnia ta porunceşti, mie nu mi-e îngăduit... mi-e 
frică... mi s-a poruncit să nu... 

Cine ţi-a poruncit? 

Stăpânul... 

Se aşternu o clipă de tăcere. Olefka mergea cu paşi repezi 
prin încăpere, încruntată şi cu buzele strânse, iar el o 
urmărea cu privirile. 

Deodată se opri înaintea lui. 

Tu al cui eşti? 


Al Billewiczilor. Eu sunt de aici, din Wodokty, nu de la 
Lubicz. 

N-ai să te mai întorci la Lubicz... ai să rămâi aici. Acum îţi 
poruncesc să spui tot ce ştii. 

Cum stătea lângă uşă, Znikis se aruncă în genunchi. 

Luminată jupâniţă, eu nu mai vreau să mă întorc acolo, 
acolo-i ziua judecății de apoi! ... Jupâniţă, sunt nişte lotri şi 
nelegiuiţi, nimeni nu mai e sigur de viaţa lui nici măcar un 
ceas. 

Billewiczowna se răsuci în loc, nimerită parcă de o 
săgeată. Îi pieri sângele din obraji, dar întrebă liniştită: 

E adevărat că au tras în portretele strămoşilor noştri? 

Cum să nu fie! Şi fetele le-au adus în odăi, în fiecare zi se 
destrăbălează. Plânge tot satul, iar la conac e Sodoma şi 
Gomora36! aie vitele şi oile pentru ospeţe! ... Asupresc 
oamenii... Ieri l-au răjghinat pe rândaş. 

Şi pe rândaş? ... 

Păi cum! Da cel mai rău pătimesc fetele. Acum nu le mai 
ajung cele de la curte, le vânează şi pe cele din sat... 

Urmă iarăşi o clipă de tăcere. O rumeneală fierbinte se 
înstăpâni pe obrajii jupâniţei. 

Când aşteaptă să se întoarcă stăpânul? ... 

Nu ştiu nici ei nimic, jupâniţă, dar şuşoteau între ei că 
mâine trebuie să plece cu toţii la Upita. Au dat poruncă să 
fie caii gata. Vor să treacă pe la domnia ta şi să te roage să 
le dai slujitori într-ajutor şi pulbere, că s-ar putea să se afle 
în nevoie. 

Vor să treacă şi pe aici? ... Asta-i bine. Znikis, acum du-te 
la bucătărie. Nu mai ai ce căuta la Lubicz. 

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi noroc! ... 

Jupâniţa Aleksandra ştia ce vrea şi mai ştia şi cum trebuie 
să se poarte. 

A doua zi era duminică. Dis-de-dimineaţă, înainte ca 
jupâniţele de la Wodokty să plece la biserică, sosiră jupânii 
Kokosinski, Uhlik, Kulwiec-Hippocentaurus, Ranicki Rekuc 
şi Zend, urmaţi de slujitorii de la Lubicz, înarmaţi şi călare, 


deoarece cavalerii hotărâseră să-i sară în ajutor jupânului 
Kmicic la Upita. 

Jupâniţa le ieşi înainte liniştită şi măreaţă, cu totul alta 
decât aceea care îi întâmpinase întâia dată cu câteva zile în 
urmă; abia dădu din cap ca răspuns la plecăciunile lor 
adânci, dar ei gândiră că lipsa lui jupân Kmicic o făcea atât 
de prevăzătoare şi nu pricepură nimic. 

Aşa că jupân Jarosz Kokosiâski vorbi cu mai multă 
îndrăzneală decât prima dată: 

Preamărită jupâniţa, fiică a starostelui de vânătoare şi 
binefăcătoarea noastră! Suntem în drum spre Upita şi am 
venit să ne închinăm până la pământ şi să cerem auxilia37 
în pulbere şi flinte. Porunceşte dară, domnia ta, slujitorilor 
să încalece şi să meargă cu noi. O să dăm năvală asupra 
Upitei şi târgoveţilor o să le slobozim puţin sânge. 

Mă mir, răspunse Billewiczowna, că domniile voastre 
plecaţi la Upita, când eu am auzit cu urechile mele că jupân 
Kmicic v-a dat poruncă să staţi liniştiţi la Lubicz. Gândesc 
că lui i se cuvine să poruncească, iar domniile voastre, ca 
mai mici, trebuie să vă supuneţi... 

Auzind asemenea cuvinte, cavalerii se uitară unul la altul 
uluiţi. Zend îşi ţuguie buzele, ca şi când ar fi vrut să fluiere 
ca o pasăre, iar Kokosiiski începu să-şi mângâie capul cu 
palma-i lată. 

Pe legea mea! se împotrivi, dacă te-ar auzi cineva, ar gândi 
că domnia ta vorbeşti cu slujitorii lui jupân Kmicic. E 
adevărat că trebuia să stăm acasă, dar e a patra zi şi Jedrus 
nu s-a întors, aşa că am ajuns la convingerea că acolo e 
zarvă mare şi săbiile noastre ar putea fi de folos. 

Jupân Kmicic n-a plecat la bătălie, ci să pedepsească nişte 
oşteni neascultători, lucru care ar putea să vi se întâmple şi 
domniilor voastre, dacă vă ridicaţi împotriva poruncii. De 
altminteri, mai degrabă din pricina domniilor voastre s-ar 
putea isca acolo gâlceavă şi bătaie. 

Ne vine greu să ne înţelegem cu domnia ta. Te rugăm să 
ne dai pulbere şi oameni. 


Nu vă dau nici pulbere şi nici oameni, mă auzi domnia ta? 
Mă înşeală urechile oare? se cruci Kokosiiski. Cum adică 
nu ne dai? Domnia ta te zgârceşti când e vorba să-l scapi pe 

Kmicic, pe Jedrus? Vrei mai bine să pată ceva rău? 

Cel mai rău lucru e tovărăşia domniilor voastre! 

Ochii jupâniţei începură să împrăştie fulgere şi, înălţându- 
şi capul, înaintă câţiva paşi spre haidamacii care se traseră 
îndărăt cu uimire. 

Vânzătorilor! îi înfruntă, voi îl îndemnați să facă rău, numai 
voi îl aţâţaţi! Acum vă cunosc bine, faptele voastre 
nevrednice şi destrăbălarea voastră. Sunteţi osândiţi de 
lege, oamenii cumsecade îşi întorc faţa de la voi, iar ocara 
cade pe capul lui; numai din pricina voastră, nelegiuiţilor! 

Hei! Pe rănile lui Christos! Auziţi, domniile voastre, strigă 
Kokosinski. Ce mai e şi asta? Visăm oare, tovarăşi dragi? 

Billewiczowna făcu încă un pas şi porunci, arătându-le uşa 
cu mâna: 

Afară de-aici! 

Haimanalele păliră de moarte, dar niciunul dintre ei nu 
cuteză să răspundă. Începură să scrâşnească din dinţi, 
mâinile se îndreptară spre mânerele săbiilor, în timp ce 
ochii le răspândeau fulgere. Curând însă fură cuprinşi de 
teamă. Conacul se afla sub oblăduirea puternicului Kmicic, 
iar această jupâniţa îndrăzneață era logodnica lui. Aşa că îşi 
înghiţeau mânia în tăcere, iar jupâniţa le arătă uşa cu ochii 
scânteietori. 

În cele din urmă, jupân Kokosiski bâigui cu glasul 
întretăiat de furie: 

De vreme ce suntem atât de bine primiţi... nu ne mai 
rămâne... altceva... decât să ne închinăm gazdei cu purtări 
alese şi să plecăm... mulţumindu-i pentru ospeţie... 

Spunând acestea, îşi scoase căciula şi făcu înadins o 
plecăciune până la pământ, iar ceilalţi îi urmară pilda şi 
ieşiră pe rând. Când uşa se trânti în urma lor, Olefka căzu 
vlăguită pe un scaun, răsuflând adânc; avea mai mult curaj 
decât putere. 


Iar ei se adunară la sfat înaintea pridvorului, lângă cai, 
niciunul însă nu vroia să vorbească cel dintâi. În sfârşit, 
Kokosihski întrebă: 

Ei, cum e, dragi mieluşei? 

Ce vrei să spui? 

Vă simţiţi bine? 

Dar tu? 

Ehei, dacă nu era Kmicic! Dacă nu era Kmicic! zise 
Ranicki, frecându-şi mâinile cu ciudă, am fi petrecut de 
minune cu jupâniţa, în felul nostru! ... 

Pune-te în poară cu Kmicic! piui Rekuc. N-ai decât să te 
baţi cu el! 

Faţa lui Ranicki se umpluse de pete, semănând cu blana de 
râs. 

Mă bat şi cu el şi cu tine, ţâfnosule, unde vrei! 

Bine, de-i aşa! încuviinţă Rekuc. 

Duseră amândoi mâna la săbii, dar uriaşul Kulwiec- 
Hippocentaurus se băgă între ei. 

Pe pumnul ăsta! îi ameninţă, arătându-le parcă un codru 
zdravăn de pâine, pe pumnul ăsta! repetă, celui dintâi care 
scoate sabia îi zdrobesc capul! 

Rosti şi se uită când la unul, când la celălalt, parcă 
întrebându-i care vrea să încerce primul, dar potrivnicii, 
chemaţi la ordine, se potoliră îndată. 

Kulwiec are dreptate, întări Kokosiiski. Mieluşeii mei 
dragi, acum trebuie să ne îngăduim între noi mai mult ca 
oricând... Eu aş fi de părere să plecăm numaidecât la 
Kmicic, ca să nu-l vadă ea înaintea noastră să ne înfăţişeze 
ca pe nişte diavoli. Bine că nu i-ai răspuns nimic, cu toate că 
şi pe mine mă mâncau mâinile şi limba... Să pornim spre 
Kmicic. Dacă ea vrea să-l aţâţe împotriva noastră, mai bine 
să-l asmuţim noi mai întâi. Doamne fereşte, să nu ne 
părăsească tocmai acum, fiindcă ar porni cu toţii să ne 
vâneze ca pe lupi. 

Fleacuri! se opuse Ranicki. N-o să ne facă nimic. Acum e 
război; câţi nu sunt cei care rătăcesc prin lume fără pâine şi 


fără un adăpost deasupra capului? Tovarăşi iubiţi, ne 
strângem mai mulţi într-o ceată şi n-au decât să ne 
urmărească tribunalele! Rekuc, dă-mi mâna, te iert! 

Ţi-aş fi scurtat urechile, piui Rekuc, dar hai să ne 
împăcăm! Toţi am fost umiliţi. 

Să dea afară nişte războinici ca noi! mai spuse Kokosinski. 

Şi pe mine, care am sânge de senator în vine! adăugă 
Ranicki. 

Pe nişte oameni vrednici, de neam, ca noi! 

Oşteni cu mari merite! Şi exules! 

Sărmani nedreptăţiţi! 

Am încălţările căptuşite cu blană de miel, dar au început 
să-mi îngheţe picioarele, se văietă Kulwiec. De ce stăm ca 
nişte neputincioşi înaintea acestei case, că n-o să ne 
cinstească nimeni cu bere caldă! Nu mai avem ce face aici. 
Să încălecăm şi să plecăm. Slujitorii nu ne sunt de nici un 
folos fără arme, să-i lăsăm să se întoarcă la Lubicz şi să 
plecăm singuri. 

La Upita! 

La Jedrus, prietenul nostru de nădejde! Să ne plângem 
înaintea lui. 

Numai să nu ne încrucişăm cu el pe drum. 

Pe cai, tovarăşi iubiţi, pe cai! 

Încălecară şi porniră la pas, rumegându-şi mânia şi 
ruşinea. Când ieşiră din curte, Ranicki, pe care turbarea îl 
gâtuia, se întoarse în şa şi ameninţă conacul cu pumnul: 

Ehe, sânge vreau! Sânge! 

Numai să se certe şleahticii cu Kmicic! zise Kokosinski. Am 
veni aici cu iasca aprinsă. 

Doamne-ajută! adăugă Uhlik. 

Fiică de păgâni, găină sălbatică şi turbată! ..., Tot 
blestemând-o şi vorbind-o de rău pe jupâniţă, din când în 
când bodogănind şi împotriva lor înşişi, ajunseră la pădure. 
Abia trecură de primii copaci şi un stol uriaş de ciori se 
învălătuci deasupra lor. Zend începu numaidecât să 
croncăne ascuţit şi mii de croncănituri îi răspunseră de sus. 


Stolul cobori atât de jos, încât caii se înfricoşară de fâlfâitul 
aripilor. 

Închide-ţi pliscul! răcni Ranicki la Zend. Parc-ai chema 
nenorocirea. Ciorile croncănesc deasupra noastră, ca 
deasupra unor stârvuri... 

Ceilalţi râdeau, aşa că Zend croncănea mai departe. 
Ciorile se lăsau din ce în ce mai jos şi călăreţii înaintau ca 
într-o vijelie. Proştii, nu se pricepeau să vadă semnele rele. 

Dincolo de pădure se iviră aşezările din Wolmontowicze, 
spre care cavalerii se îndreptară în trap întins, pentru că 
era un ger năprasnic şi îngheţaseră de-a binelea, iar până 
la Upita mai aveau o bună bucată de mers. În sat însă fură 
nevoiţi să-şi încetinească umbletul. Drumul larg era plin de 
oameni, cum se întâmplă de obicei duminica. Butrymii se 
întorceau cu fiicele lor pe jos sau cu săniile de la Mitruny, 
unde fuseseră la hram. Şleahta se uita cu luare-aminte la 
călăreţii necunoscuţi, ghicind cam cine erau. Tinerele fete 
de şleahtici auziseră de dezmăţul de la Lubicz şi de 
nelegiuiţii pe care-i adusese jupân Kmicic, aşa că-i priveau 
cu şi mai mult interes. lar ei mergeau sumeţindu-se ca nişte 
oşteni arătoşi, în dulame de catifea dobândite în luptă, cu 
calpace de râs şi pe cai de soi. 

Se vedea cât de colo că sunt nişte oşteni care-şi cunosc 
bine meşteşugul; făptura falnică şi mândră, mâna dreaptă 
sprijinită în şold, capetele ridicate... Nu se fereau din calea 
nimănui, mergând în şirag şi strigând din când în când: „în 
lături!” Câte unul dintre Butrymi îi privea neguros pe sub 
sprâncene, dar se da la o parte, în timp ce tăifăsuiau între 
ei despre cele ce vedeau. 

Domniile voastre, spuse Kokosiiski, luaţi seama ce bărbaţi 
zdraveni; toţi sunt ca nişte tauri şi te privesc ca lupul. 

Dacă n-ar fi atât de înalţi şi n-ar avea săbii, ar putea fi luaţi 
drept ţărani, spuse Uhlik. 

Uitaţi-vă la săbiile lor! Pe legea mea! Seamănă cu nişte 
cobiliţe, se minună Ranicki. Aş vrea să-ncerc să mă bat cu 
vreunul! 


Aici Ranicki începu să dea din mână. 

El aşa, eu aşa! El aşa, eu aşa şi jap! 

Nu e mare greutate să începi un asemenea gaudium38 
zise Rekuc. Ăştia nu prea ştiu de glumă. 

Aş vrea mai bine să încerc cu fetele astea! spuse Zend pe 
neaşteptate. 

Lumânări, nu jupâniţe! exclamă Rekuc cu înflăcărare. 

Ce vorbeşti, domnia ta, lumânări? Sunt ca bradul! Şi toate 
au guriţa ca purpura. 

Nu-i deloc uşor să-ţi ţii firea la vederea lor! Sporovăind 
aşa, ieşiră din sat şi porniră în trap întins. 

După o jumătate de ceas, ajunseră la cârciuma numită 
„Rovine”, care se afla la jumătatea drumului între 
Wolmontowicze şi Mitruny. Butrymii şi fiicele lor se opreau 
aici întotdeauna când se duceau şi se întorceau de la 
biserică, se odihneau şi se mai încălzeau când vremea era 
geroasă. Cavalerii văzură deci şi acum înaintea hanului vreo 
cincisprezece sănii aşternute cu paie de mazăre şi tot cam 
atâţia cai înşeuaţi. 

Să bem şi noi nişte horilcă, e un frig straşnic! propuse 
Kokosiiski. 

Nu e rău! răspunseră cu toţii în cor. Descălecară, legară 
caii la conavâăţ şi intrară în odaia uriaşă şi întunecată a 
hanului. Înăuntru era mulţime de lume. Şleabhticii, aşezaţi 
pe laviţe sau adunaţi ciorchine lângă tejghea, beau bere 
fierbinte, iar unii sorbeau din fiertura făcută din unt, miere, 
vodcă şi ierburi. Toţi erau Butrymi, bărbaţi înalţi, mohorâţi 
şi atât de scumpi la vorbă, încât în încăpere abia de se 
auzea un murmur nedesluşit. Purtau sumane cenuşii de 
dimie sau de cânepă, căptuşite cu piei de oaie, încinse cu 
cingători de piele şi săbii cu teaca de fier; îmbrăcămintea la 
fel îi făcea să pară oşteni. Erau oameni în vârstă, trecuţi de 
şaizeci de ani, sau flăcăiandri sub douăzeci. Rămăseseră pe 
la casele lor, să bată grâul în timpul iernii, căci ceilalţi, 
bărbaţi în puterea vârstei, plecaseră la Rosienie. 


Văzându-i pe cavalerii din Orsza, se traseră mai la o parte 
şi începură să se uite la ei. Veşmintele ostăşeşti, arătoase, le 
plăceau acestor şleahtici dornici de lupte. Din când în când, 
câte unul strecura: 

Sunt de la Lubicz? 

Întocmai, însoțitorii lui jupân Kmicic! 

Ăştia sunt? 

Păi cum! 

Cavalerii băură horilca, dar fiertura din miere, votcă şi 
ierburi mirosea prea puternic. Cel dintâi o adulmecă jupân 
Kokosiiski şi porunci să le dea şi lor. Se aşezară în jurul 
mesei, iar când li se aduse oala aburindă, începură să bea, 
uitându-se prin încăpere la şleahtici şi mijindu-şi ochii, 
pentru că era cam întuneric. Zăpada acoperise ferestrele, 
iar deschizătura lungă şi joasă a hornului în care ardea 
focul era astupată de trupuri întoarse cu spatele. 

Când fiertura începu să curgă prin vinele cavalerilor, 
răspândindu-le în trupuri o căldură plăcută, le reveni într-o 
clipă voia bună, alungată de primirea de la Wodokty, şi Zend 
începu deodată să croncăne ca o cioară, atât de bine, că 
toate capetele se întoarseră spre el. 

Cavalerii râdeau, iar şleahta începu să se apropie 
înveselită, mai ales flăcăii zdraveni cu umeri laţi şi obrajii 
bucălaţi. Făpturile care stăteau lângă horn, la foc, se 
răsuciră cu faţa spre oameni şi Rekuc băgă de seamă cel 
dintâi că erau femei. 

lar Zend, care închisese ochii şi croncănea, croncănea 
întruna, încetă deodată şi, după o clipă, cei de faţă auziră 
horcăiturile iepurelui sfâşiat de câini. Urecheatul behăia cu 
ultimele puteri, din ce în ce mai slab. Răsună apoi 
boncăluitul puternic al cerbului în timpul împerecherii. 

Butrymii stăteau uluiţi, cu toate că Zend încetase. 
Aşteptau să mai audă şi altceva, dar nu mai auziră decil 
glasul piţigăiat al lui Rekuc: 

Căpriţele sunt lângă horn! 

Chiar aşa! adeveri Kokosihski, ducându-şi palma la ochi. 


Aşa-i, repetă Uhlik. E atât de întuneric, că n-am putut să- 
mi dau seama. 

Aş vrea să ştiu ce fac ele acolo? 

Poate că vin la joc. 

Aşteptaţi să le întreb! zise Kokosinski. 

Şi ridicând glasul, întrebă: 

Dragele mele, ce faceţi acolo lângă horn? 

Ne încălzim picioarele! răspunseră câteva glasuri subţiri. 
Cavalerii se ridicară şi se apropiară de foc. Pe laviţa lunga 
şedeau ca la zece femei, mai în vârstă sau mai tinerele care- 

şi ţineau picioarele goale pe butucul de lângă foc. De 
cealaltă parte a butucului se uscau încălţările umezite de 
zăpadă. 

Domniile voastre vă încălziţi picioarele? le întrebă 
Kokosiiski. 

Dacă au îngheţat! ... 

Frumoase picioruşe! piui Rekuc, aplecându-se deasupra 
butucului. 

Ei! la mâna domnia ta! spuse una din nevestele de 
şleahtici. 

Mai bucuros aş pune-o, decât s-o iau, dar ştiu un leac mai 
bun pentru picioarele îngheţate; jocul avântat alungă frigul. 

Dacă-i pe joc, atunci să jucăm! spuse jupân Uhlik. Nu ne 
trebuie nici scripcă şi nici cobză, că vă cânt eu din fluier. 

Şi scoțând din învelitoarea de piele agăţată lângă sabie 
instrumentul pe care-l lua totdeauna cu el, începu să cânte, 
în timp ce cavalerii se apropiau cu sărituri sprintene de fete 
să le ridice de pe laviţă. Ele chipurile se apărau, dar mai 
mult din gură, decât cu mâinile, fiindcă le plăcea şi lor. 
Poate că şi şleahticii s-ar fi înfierbântat la joc, în cele din 
urmă, deoarece nimeni nu putea să fie cu adevărat 
împotriva jocului, mai ales că era duminică, după slujbă şi în 
zi de dulce, dar musafirii erau prea bine cunoscuţi în 
Wolmontowicze, astfel că uriaşul JOzwa Butrym, cel fără 
laba piciorului, se ridică primul de pe laviţă şi, apropiindu- 


se de Kulwiec-Hippocentaurus, îl luă de piept, îl opri şi-i 
spuse ameninţător: 

Dacă domniei tale îţi arde de joc, atunci poate joci şi cu 
mine? 

Kulwiec-Hippocentaurus îşi miji ochii şi începu să mişte cu 
sârg din mustăţi. 

Întâi cu fata, răspunse, iar cu domnia ta după aceea... 
Atunci se repezi Ranicki, cu faţa pete-pete, pentru că 
simţise că-i rost de bătaie. 

Tu cine mai eşti, încurcă-lume? întrebă, punând mâna pe 
sabie. 

Uhlik se opri din cântat, iar Kokosiiski strigă: 

Hei, prieteni, strângeţi-vă în jurul meu! 

Dar în spatele lui Jozwa se şi adunaseră Butrymii, bătrâni 
vajnici şi flăcăiandri uriaşi; începură şi ei să freamăte, 
mormâăind ca nişte urşi. 

Ce vreţi, căutaţi gâlceavă? întrebă KokosiAski. 

Ce să mai vorbim! Plecaţi de-aici! răspunse Jozwa liniştit. 

Ranicki, care nu voia ca totul să se sfârşească fără bătaie, 
îl izbi pe Jozwa cu mânerul sabiei în piept, de răsună 
încăperea, şi răcni: 

Loveşte! 

Rapierele fulgerară, se auziră ţipetele femeilor, scrâşnetul 
săbiilor, vânzoleală, învălmăşeală. Deodată, uriaşul Jozwa se 
retrase, din încăierare. Înşfacă o laviţă nerăşluită de lângă 
masă şi, ridicând-o ca pe o scândurică, strigă: 

Hei! Hei! 

Praful se ridică din podele, învăluindu-i pe luptători, iar 
din învălmăşeală începură să se audă gemete... 

Capitolul V. 

În seara aceleiaşi zile sosi şi jupân Kmicic la Wodokty, în 
fruntea a peste o sută de oameni, pe care îi aducea de la 
Upita, ca să-i trimită marelui hatman la Kiejdany, întrucât 
recunoştea şi el că într-un astfel de târguşor nu era loc de 
cvartir pentru prea mulţi oameni. După ce îi înfometau pe 
orăşeni, oştenii erau nevoiţi să recurgă la forţă, mai ales 


nişte oşteni ca ai lui, care puteau fi ţinuţi în frâu numai de 
frica faţă de căpetenie. Era de-ajuns să-ţi arunci privirea la 
volintirii lui jupân Kmicic, ca să te convingi că un soi mai 
rău era greu să găseşti în toată Republica. Iar Kmicic nu 
putea să aibă alţii. După înfrângerea marelui hatman, 
duşmanul se revărsase peste toată ţara. Rămăşiţele oştilor 
regulate din Lituania se re trăseseră pentru o vreme la 
Birze şi la Kiejdany, ca să se refacă. Şleahta din ţinuturile 
Smolensk, Witebsk, Potock, Mscistaw şi Minsk luase şi ea 
urma oştirii sau se adăpostise în regiunile încă neocupate. 
Cei mai îndrăzneţi dintre şleahtici se îndreptau spre 
Grodno, la vistiernicul39 Gosiewski, deoarece acolo 
hotărâseră poruncile regelui locul de adunare al oştirilor. 
Din nenorocire, erau prea puţini aceia care urmau întocmai 
chemarea regelui, iar dintre cei care ascultaseră glasul 
datoriei, nimeni nu se opunea vrăjmaşului, cum făcuse 
jupân Kmicic, pe socoteala lui, îndemnat mai mult de 
curajul războinic, decât de dragostea faţă de Republică. De 
aceea, e lesne de înţeles că, în lipsa oştirii regulate şi a 
şleahtei, se mulţumise cu oamenii pe care-i aflase la 
îndemână. - cei care nu slujeau în steagurile hatmanilor şi 
care nu mai aveau nimic de pierdut. Se strânseseră în jurul 
lui tot felul de vântură-lume, fără casă şi masă, oameni de 
stare joasă, slujitori fugiţi din oştire, pădurari sălbăticiţi, 
feciori de casă de prin târguri sau lotri urmăriţi de lege. 
Toţi aceştia se aşteptau să găsească apărarea alături de 
Kmicic şi să se umple de prăzi. În mâinile de fier ale 
căpeteniei, deveneau oşteni curajoşi până la nebunie şi 
dacă Kmicic ar fi fost un om statornic, ar fi adus foloase 
însemnate Republicii. Kmicic era însă şi el un zvăpăiat în 
care sângele clocotea fără astâmpăr; de altminteri, de unde 
să ia hrană, arme şi cai când, ca volintir, care n-avea nici 
măcar scrisori de chemare la oaste, nu putea să se aştepte 
la nici un ajutor din vistieria Republicii. Lua deci cu forţa, 
uneori de la duşmani, alteori de la de-ai lui. Nu suferea săi 


se împotrivească nimeni şi pedepsea cu asprime cel mai mic 
semn de nesupunere. 

În hărţuieli fără istov, în lupte şi năvăliri, se sălbăticise, 
obişnuindu-se într-adevăr cu vărsarea de sânge, încât cu 
greu îi mai puteai înduioşa inima, bună de altfel, îndrăgise 
oamenii nestăpâniţi şi gata de orice, aşa că în scurtă vreme 
îşi făurise o faimă nu prea bună. Cetele vrăjmaşe mai mici 
nu mai îndrăzneau să scoată capul din oraşe şi locurile de 
tabără prin părţile în care bântuia spăimosul partizan. Dar 
şi şleahticii localnici, sărăciţi de război, se temeau de 
oamenii lui aproape tot atât de mult ca şi de duşmani. Mai 
ales atunci când ochiul lui Kmicic nu veghea asupra lor, 
când îi ţineau locul celelalte căpetenii: KokosiAski, Uhlik, 
Kulwiec, Zend şi îndeosebi Ranicki care, fiind de sânge 
albastru, era cel mai sălbatic şi cel mai cumplit; lumea se 
întreba, cu drept cuvânt, dacă erau apărători sau 
cotropitori. Kmicic pedepsea de multe ori şi pe oamenii lui 
fără nici o milă, când nu-i plăcea ceva, dar cel mai adesea se 
arăta de partea lor, ne-ţinând seama de lege, de lacrimi şi 
de vieţile oamenilor. 

Afară de Rekuc, care nu era împovărat de sânge 
nevinovat, toţi ceilalţi însoțitori îl îndemnau pe tânărul 
conducător să nu-şi înfrâneze firea nepotolită. 

Asemenea oşteni avea Kmicic. 

Acum îşi aducea ortacii de la Upita, ca să-i trimită la 
Kiejdany. Când se opriră la Wodokty înaintea conacului, 
jupâniţa mai că se înspăimântă, văzându-i pe fereastră, atât 
de mult semănau cu nişte haidamaci. Fiecare era altfel 
înarmat: unii aveau coifuri luate de la duşman, alţii căciuli 
căzăceşti, sau glugi, câţiva purtau mantale decolorate, iar 
ca arme - flinte, sulițe, arcuri şi bardişe40; călăreau pe cai 
costelivi, păroşi, acoperiţi cu cioltare poloneze, moscovite şi 
turceşti. Olefka se linişti abia atunci când jupân Kmicic, 
chipeş şi vesel ca de obicei, dădu buzna înăuntru şi se 
repezi să-i sărute mâinile. 


Ea hotărâse să-l întâmpine serioasă şi cu răceală, dar nu-şi 
putu stăpâni bucuria pe care i-o trezea venirea lui. Poate că 
şi viclenia femeiască juca un rol anume în purtarea ei, 
fiindcă trebuia să-i spună lui jupân Andrzej să-şi alunge 
însoțitorii. Înţeleapta jupâniţă vroia deci să şi-l apropie mai 
întâi. Pe de altă parte, îi arăta atâta dragoste neprefăcută 
încât ciuda Olenkăi se topea ca fulgii de zăpadă la căldura 
flăcării... „Mă are dragă! Nu încape îndoială!” se gândi. 

Iar el îi spuse: 

Mi-a fost atât de dor, c-am vrut să dau foc la toată Upita şi 
să zbor mai repede la tine. Dar-ar geru-n ei de târgoveţi! 

Şi eu am fost îngrijorată să nu se ajungă la bătaie. Slavă 
Domnului că domnia ta te-ai întors. 

E, ce mai bătaie! Oştenii i-au scărmănat puţin pe 
târgoveţi... 

Dar domnia ta i-ai potolit, nu-i aşa? 

Îţi povestesc îndată tot ce s-a întâmplat, comoara mea, dar 
să-mi trag puţin sufletul, că sunt tare trudit. Ehei, ce cald e 
aici! La Wodokty e tot atât de bine ca şi-n rai! Aş sta aici o 
viaţă şi-aş tot privi în ochii ăştia frumoşi, n-aş mai pleca 
niciodată... N-ar fi rea nici o băuturică fierbinte, că afară e 
un ger grozav. 

Poruncesc numaidecât să fiarbă nişte vin cu ouă şi-l aduc 
eu însămi. 

Dă-le şi spânzuraţilor mei vreo balercă41 de horilcă şi 
spune să le dea drumul prin grajduri, ca să se 
dezmorţească puţin la răsuflarea vitelor. Au cojoacele 
căptuşite cu vânt şi-au îngheţat de tot. 

N-am să mă zgârcesc la nimic când e vorba de oştenii 
domniei tale. 

Spunând acestea, îi zâmbi cu atâta dulceaţă, încât lui 
Kmicic i se luminară ochii, apoi ieşi ca o pisică să 
pregătească totul în odaia slugilor. 

Kmicec se plimba prin încăpere şi îşi mângâia ciuful sau îşi 
răsucea mustăcioara, gândindu-se cum să-i povestească ce 
s-a întâmplat la Upita. 


„Irebuie să-i spun adevărul curat, mormăia doar pentru 
el, altfel nu-i chip, de-ar fi să-şi râdă de mine iarăşi 
însoțitorii că mă las purtat de lanţ.” 

Şi umbla mai departe, trăgându-şi părul pe frunte, până 
când îşi pierdu răbdarea, pentru că jupâniţa întârzia prea 
mult. 

În acel timp, un slujitor aduse lumină, i se închină până la 
pământ şi ieşi, după care se ivi îndată frumoasa gospodină, 
ţinând în amândouă mâinile o tavă strălucitoare de cositor 
cu o ulcică pe ea, din care se înălța aburul vinului unguresc 
fiert, şi un pahar de sticlă cu blazonul neamului Kmicic. 
Bătrânul Billewicz îl căpătase în dar la vremea lui de la tatăl 
lui jupân Andrzej, când fusese la el în ospeţie. 

Când o văzu pe jupâniţă, jupân Andrzej se repezi la ea. 

Hei, strigă, acum ai amândouă mâinile ocupate, nu mai 
scapi! 

Şi se aplecă peste tavă, iar ea îşi retrase căpşorul bălai, 
apărat doar de aburul care ieşea din ulcică. 

Vânzătorule! Dă-mi pace, domnia ta, că scap tava cu 
fiertură... 

Dar el nu se sperie de ameninţare şi strigă: 

Pe viul Dumnezeu! îmi pierd minţile de atâta frumuseţe! 

Ţi le-ai pierdut demult, domnia ta... aşază-te, aşază-te! 

O ascultă supus, iar ea îi turnă fiertura în pahar. 

Acum spune-mi cum i-ai judecat pe vinovaţi la Upita? 

La Upita? Asemenea lui Solomon! 

Slavă Domnului! ... Inima mea ar vrea ca toată lumea din 
împrejurimi să te socotească pe domnia ta un om statornic 
şi drept. Cum a fost? 

Kmicic sorbi o înghiţitură din fiertură, răsuflă adânc şi 
începu: 

Trebuie s-o iau de la început. S-a întâmplat aşa: târgoveţii, 
în frunte cu şoltuzul, au cerut iscălitură pentru proviant42 
de la marele hatman sau de la jupânul vistiernic. „Domniilor 
voastre, le-au spus oştenilor, sunteţi volintiri şi nu aveţi voie 


să luaţi pe degeaba. Cvartir vă dăm, dar hrană numai 
atunci când se va arăta că vom fi plătiţi.” 

Aveau dreptate, sau nu? 

După lege dreptatea era a lor, dar şi oştenii aveau săbii, 
iar din vechime se ştie că cine are sabie, acela are 
totdeauna şi dreptate. Astfel că le-au spus târgoveţilor: „O 
să vă iscălim îndată pe propria piele!” Şi s-a iscat zarvă. 
Şoltuzul şi orăşenii s-au întărit pe o uliţă, iar oştenii au dat 
năvală asupra lor; fireşte nu s-a putut fără împuşcături. Ca 
să-i înfricoşeze, bieţii oşteni au aprins câteva şuri, pe câţiva 
târgoveţi i-au potolit pentru totdeauna... 

Ce va să zică i-au potolit? 

Cel care primeşte o lovitură de sabie în cap se potoleşte 
numaidecât. 

O, Doamne! Asta-i ucidere! 

Tocmai atunci am picat şi eu. Oştenii au venit la mine să se 
plângă de asuprirea târgoveţilor care-i prigonesc fără vină. 
„Suntem cu burţile goale, mi-au spus, ce trebuie să facem?” 
Am poruncit şoltuzului să se înfăţişeze. S-a gândit multă 
vreme, dar în cele din urmă, a venit însoţit de încă trei inşi. 
Unde nu încep să mi se jeluiască: „N-au decât să nu ne mai 
dea hârtie la mână, dar de ce ne bat, de ce dau foc 
târgului? Le-am fi dat să mănânce şi să bea pe degeaba, dar 
ei au cerut slănină, mied şi alte bunătăţuri, iar noi suntem 
oameni săraci şi n-avem aşa ceva. Legea e de partea 
noastră şi domnia ta ai să răspunzi înaintea judecății pentru 
oştenii domniei tale.” 

Dumnezeu o să te binecuvânteze, domnia ta, strigă 
Olenka, dacă ai făcut dreptate cum se cuvine. 

Dac-am făcut? ... 

Aici jupân Andrzej se strâmbă ca un învățăcel silit să-şi 
recunoască vina şi începu să-şi tragă părul pe frunte. 

Regina mea! strigă în cele din urmă cu glasul jalnic. 
Comoara mea! ... Nu te supăra pe mine... 

Ce-ai mai făcut, domnia ta? întrebă Olefka îngrijorată. 


Am poruncit să li se dea şoltuzului şi pârgarilor43 câte o 
sută de harapnice! se descarcă jupân Andrzej dintr-o 
răsuflare. 

Olenka nu mai zise nimic, îşi rezemă mâinile pe genunchi, 
îşi lăsă capul în piept şi se adânci în tăcere. 

Taie-mi capul! strigă Kmicic, dar nu te supăra pe mine! ... 
N-am spus încă totul. 

Mai e şi altceva? gemu jupâniţa. 

Au trimis apoi la Poniewiez după ajutor. Au venit o sută de 
prostănaci cu căpeteniile lor. Pe oşteni i-am pus pe goană, 
iar pe căpetenii, pe viul Dumnezeu, nu te supăra pe mine! 
„„„ am poruncit să-i mâne despuiaţi cu biciul prin zăpadă, 
cum am făcut şi cu jupân Tumgrat, la Orsza... 

Billewiczowna îşi înălţă capul; ochii aspri îi ardeau de 
mânie, iar purpura i se urcă în obraji. 

Domnia ta n-ai nici ruşine şi nici conştiinţă! îi spuse. 

Kmicic o privi uimit, tăcu o clipă, apoi o întrebă cu glasul 
schimbat: 

O spui de adevărat sau te prefaci? 

De adevărat o spun, asta e faptă vrednică de un haidamac, 
nu de un cavaler! ... De adevărat o spun, pentru că mă 
priveşte şi pe mine renumele domniei tale. Mi-e ruşine că 
abia ai venit şi toţi şleahticii te socotesc un bătăuş şi te 
arată cu degetul! ... 

Ce şleahtici mai sunt şi ăştia! Un câine păzeşte zece colibe 
şi n-are prea mult de lucru. 

Aşa-i, dar asupra acestor sărântoci nu apasă nici o 
nelegiuire, ruşinea nu le pătează numele. Aici nimeni nu va 
fi urmărit de tribunale, afară de domnia ta. 

Ei, de asta să nu te doară capul. În Republica noastră 
oricine are sabia în mână şi poate să-şi adune ceata lui îşi 
este propriul stăpân. Ce-o să-mi facă? De cine mă tem eu 
aici? 

Dacă domnia ta nu te temi de nimeni, află că eu mă tem de 
mânia dumnezeiască... şi de lacrimile oamenilor mă tem, şi 
de nedreptăţi! Iar ruşinea nu vreau s-o împart cu nimeni; 


cu toate că nu sunt decât o femeie slabă, mi-e mai dragă 
cinstea numelui meu, decât multora, care-şi mai zic şi 
cavaleri. 

Pe legea mea! Nu mă ameninţa cu despărţirea, pentru că 
încă nu mă cunoşti bine... 

Oho, cred că nici bunicul nu te-a cunoscut, domnia ta! 

Ochii lui Kmicic începură să împrăştie scântei, dar sângele 
Billewiczilor clocotea şi în ea. 

Domnia ta n-ai decât să te zbuciumi cât vrei şi să 
scrâşneşti din dinţi! urmă cu îndrăzneală. Mie nu mi-e frică 
de domnia-ta, cu toate că sunt singură, iar domnia-ta ai un 
steag întreg de jefuitori la îndemână; pe mine mă apără 
nevinovăția mea! ... Gândeşti că nu ştiu cum aţi tras cu 
pistoalele în tablouri şi cum vă destrăbălaţi cu fetele? ... 
Domnia ta nu mă cunoşti, de crezi că voi tăcea supusă. 
Vreau ca domnia ta să fii un om cinstit şi nici un testament 
nu mă împiedică să vreau asta... Dimpotrivă, dorinţa 
bunicului meu este să fiu soţia unui om fără pată... 

Kmicic se ruşină pesemne de isprăvile de la Lubicz, fiindcă 
îşi lăsă capul în jos şi întrebă cu glasul mai domolit: 

Cine ţi-a spus de împuşcături? 

Toată şleahta din împrejurimi vorbeşte. 

Am să-i răsplătesc eu pe aceşti nepricopsiţi şi vânzători 
pentru bunăvoința lor! răspunse Kmicic neguros. Toate 
astea s-au întâmplat când eram beat... ca şi ceilalţi... iar 
oştenii nu prea ştiu să se stăpânească. Cât priveşte fetele, 
eu n-am avut de-a face cu ele. 

Ştiu că neruşinaţii şi lotrii aceia te împing la rău pe 
domnia ta... 

Nu sunt lotri, ci căpeteniile mele... 

Eu le-am poruncit căpeteniilor domniei tale să iasă afară! 

Olenka se aştepta la o izbucnire, dar văzu cu mare uimire 
că vestea alungării însoţitorilor săi nu făcu nici o impresie 
asupra lui Kmicic, ba dimpotrivă, păru că-i întoarce buna 
dispoziţie. 

Le-ai poruncit să iasă afară? întrebă. 


Întocmai. 

Şi ei au ieşit? 

Au ieşit. 

Pe legea mea! Ai un curaj vrednic de un războinic, îmi 
place grozav, fiindcă e lucru de mare primejdie să te pui în 
poară cu asemenea oameni. Nu sunt puţini cei care-au 
plătit-o cu viaţa. Dar ştiu şi ei de ce e-n stare Kmicic! ... 
Vezi, au plecat supuşi ca nişte mieluşei... şi ştii de ce? 
Pentru că se tem de mine! 

Jupân Andrzej privi ţanţoş la Olefka şi începu să-şi 
răsucească mustaţa. Dar jupâniţa se înfurie şi mai rău când 
văzu această schimbare şi lăudăroşenie nelalocul lor, de 
aceea rosti de sus şi apăsat: 

Domnia ta trebuie să alegi între mine şi ei, altfel nu poate 
fi! 

Kmicic păru să nu fi observat hotărârea cu care vorbea 
Olefka, astfel că răspunse fără grijă, aproape vesel: 

Păi de ce să aleg, de vreme ce te am şi pe domnia ta şi pe 
ei? Domnia ta eşti slobodă să faci ce-ţi place la Wodokty, dar 
dacă însoțitorii mei nu şi-au îngăduit aici nici o 
samavolnicie, nici o strâmbătate, de ce trebuie să-i gonesc? 
Domnia ta nu înţelegi, jupâniţa ce înseamnă să slujeşti în 
acelaşi steag şi să faci războiul împreună... Nici o înrudire 
nu leagă oamenii ca slujba ostăşească Află că ei m-au scăpat 
de la moarte pe puţin de o mie de ori, cum i-am scăpat şi 
eu, iar pentru că acum au rămas fără casă şi sunt urmăriţi 
de lege, trebuie cu atât mai mult să-i adăpostesc. Sunt cu 
toţii şleahtici de neam, afară de Zend, care-i de obârşie 
nesigură, dar în toată Republica nu găseşti un îmblânzitor 
de cai mai priceput. Pe de altă parte, dacă l-ai auzi cât de 
bine imită tot felul de animale şi păsări, l-ai îndrăgi şi 
domnia ta. 

Aici jupân Andrzej izbucni în hohote de râs, ca şi când nici 
o supărare sau neînțelegere nu avusese loc între ei. 
Jupâniţa îşi frângea mâinile, văzând cum i se strecoară 
printre degete firea asta vijelioasă. Toate câte i le spusese 


despre părerea oamenilor, despre nevoia de a se statornici, 
despre ruşine alunecaseră peste el, cum aluneca sulița 
tocită peste platoşe. Conştiinţa adormită a oşteanului nu 
simţea răzvrătirea ei împotriva oricărei nedreptăţi, a 
oricărei samavolnicii. Cum să ajungă până la el, cum să-i 
vorbească? 

Facă-se voia Domnului! rosti în sfârşit. De vreme ce 
domnia ta te lepezi de mine, du-te pe drumul domniei tale. 
Dumnezeu va veghea asupra unei orfane ca mine. 

Eu mă lepăd de tine? întrebă Kmicic peste măsură de 
uluit. 

Întocmai! Dacă nu prin cuvânt, atunci prin fapte; dacă tu 
nu te lepezi de mine, atunci mă lepăd eu de tine... N-am să 
mă căsătoresc cu un om asupra căruia apasă lacrimile şi 
sângele semenilor, pe care toţi îl arată cu degetul ca pe un 
fugar netrebnic şi-l socotesc vânzător. 

Ce fel de vânzător? ... Nu mă aduce în stare să fac ceva de 
care să-mi pară rău pe urmă. Să mă trăsnească Dumnezeu, 
să mă jupoaie diavolii de piele, dacă sunt vânzător, eu, care 
am apărat ţara după ce toţi au lăsat-o de izbelişte. 

Domnia ta n-o aperi, ci o calci în picioare, ca un vrăjmaş 
adevărat, pentru că schingiuieşti oamenii şi nu-ţi pasă de 
legile omeneşti şi ale lui Dumnezeu. O, nu! De-ar fi să-mi 
sfâşii inima, nu vreau să te iau aşa! ... 

Nu mai vorbi de despărţire, că mă apucă turbarea! îngeri 
din ceruri, scăpaţi-mă! Nu mă vrei de bunăvoie, o să te iau 
şi aşa, chiar dacă toată adunătura asta de şleahtici, chiar 
dacă Radziwiltii sau însuşi regele şi toţi diavolii cu coarne ar 
încerca să mă împiedice, de-ar fi să-mi vând sufletul 
necuratului... 

Nu pomeni de duhurile rele, că pot să te audă! strigă 
Olefka, întinzând mâinile. 

Ce vrei de la mine? 

Să fii om cumsecade! ... 

Tăcură amândoi şi se aşternu liniştea. Se auzea numai 
răsuflarea lui Andrzej. Ultimele cuvinte ale Olenkăi 


sparseră platoşa care-i acoperea conştiinţa. Se simţea 
umilit. Nu ştia ce să-i mai spună, cum să se apere. Începu 
apoi să umble cu paşi repezi prin încăpere; jupâniţa stătea 
nemişcată. Cearta, supărarea şi părerea de rău se 
aşezaseră între ei. Deveniseră o povară unul pentru 
celălalt, iar tăcerea prelungită era tot mai greu de îndurat. 

Rămâi sănătoasă! spuse brusc Kmicic. 

Du-te, domnia la, şi Dumnezeu să-ţi dea alte gânduri! 
răspunse Olenka. 

Mă duc! Amare au fost băutura şi pâinea pe care mi le-ai 
dat! M-ai hrănit cu oţet şi fiere! 

Domnia ta gândeşti că m-ai bucurat numai cu dulceaţă? 
răspunse cu un glas în care tremurau lacrimile. 

Rămâi sănătoasă! 

Du-te sănătos... 

Kmicic se îndreptă spre uşă, dar se întoarse deodată şi, 
repezindu-se la ea, o apucă de amândouă mâinile. 

Pe rănile lui Christos! Vrei să cad pe drum mort de pe cal? 

Atunci Olefka izbucni în plâns; o cuprinse în braţe şi o ţinu 
aşa cutremurată de suspine, repetând printre dinţii 
încleştaţi: 

Loviţi-mă, toţi care credeţi în Dumnezeu loviţi-mă, nu mă 
cruţaţi! 

În cele din urmă răbufni: 

Nu plânge, Olefka! Pentru Dumnezeu, nu mai plânge! Cu 
ce ţi-am greşit? Fac tot ce vrei. Îi gonesc pe netrebnici... am 
să-i împac pe cei de la Upita... o să trăiesc altfel, pentru că 
mi-eşti dragă... O, Doamne. Îmi plesneşte inima... fac tot ce 
vrei, numai să nu plângi... şi să nu te lepezi de mine... 

Cu astfel de vorbe o linişti şi o mângăie, iar ea după ce 
plânse destul, spuse: 

Du-te, domnia ta. Dumnezeu va readuce pacea între noi. 
Eu nu-ţi port supărare, numai că mă doare inima... 

Luna se înălţase deasupra câmpurilor albe, când jupân 
Andrzej plecă la Lubicz urmat de oşteni, care se întinseră 
ca un şarpe pe drumul larg. N-o luară prin Wolmontowicze, 


ci pe o cale mai scurtă, fiindcă gerul îngheţase mlaştinile şi 
acum puteau să treacă prin ele fără primejdie: 

Vagmistrul44 Soroka se apropie de jupân Andrzej. 

Jupâne rotmistru, întrebă, la Lubicz unde o să stăm? 

Pleacă de-aici! îi răspunse Kmicic. 

Şi călări mai departe în frunte, fără să spună o vorbă 
nimănui. Îl încercau părerile de rău, în răstimpuri se lăsa 
cuprins de mânie împotriva lui însuşi. Era cea dintâi noapte 
din viaţa lui când îşi cerceta conştiinţa, iar rezultatul îl 
împovăra mai rău ca armura cea mai grea. Venise în aceste 
locuri cu renumele ştirbit şi ce făcuse ca să îndrepte 
lucrurile? În prima zi îngăduise să se tragă în tablouri, 
îngăduise dezmăţul cu fetele la Lubicz şi minţise când 
spusese că el n-avea nici o vină, căci toate se repetaseră în 
fiecare zi. Pe urmă, oştenii i-au nedreptăţit pe târgoveţi, iar 
el a împlinit măsura. Mai rău, a dat năvală asupra 
garnizoanei din Poniewiez, a risipit oamenii şi pe căpetenii 
le-a mânat goale prin zăpadă... Îl vor da în judecată şi va 
pierde. Va fi osândit, îşi va pierde averea, cinstea şi poate şi 
capul. Nu va mai putea trăi ca înainte, nu va mai putea să-şi 
adune o ceată de netrebnici înarmaţi şi să batjocorească 
legile, pentru că vrea să se însoare, să se aşeze la Wodokty 
şi să nu mai lupte de unul singur, ci în oştirea regulată, iar 
acolo legea îl va afla şi-l va pedepsi. Afară de asta, chiar de- 
ar scăpa cu faţa curată, asemenea fapte sunt murdare şi 
nevrednice de un cavaler. Poate că samavolniciile vor putea 
fi îndreptate, dar amintirea lor va rămâne în inima 
oamenilor şi a Olenkăi, în conştiinţa lui... 

Când îşi aduse aminte că ea încă nu-l respinsese, şi la 
plecare îi citise iertarea în priviri, i se păru atât de bună ca 
şi îngerii din cer. Vroia să se întoarcă, îndată, nu mâine, să 
se întoarcă în goana calului, să-i cadă la picioare şi s-o 
roage să uite, să-i sărute ochişorii dulci care-i înrouraseră 
azi faţa de lacrimi. 

Îi venea să izbucnească în plâns, simţea că ţine la fata 
asta, cum nu mai ţinuse la nimeni. „Pe Sfânta Fecioară! 


cugetă, am să fac ce vrea; am să-i dăruiesc din belşug pe 
însoțitorii mei şi am să-i gonesc la marginea lumii, fiindcă-i 
adevărat că ei mă aţâţă la rău.” 

Îi trecu prin minte că, ajungând la Lubicz, mai mult ca 
sigur că-i va găsi beţi sau cu fetele, şi-l apucă turbarea, îi 
venea să izbească pe oricine cu sabia, fie şi pe oştenii care-i 
conducea, şi să-i scrijelească fără milă. 

Le arăt eu lor! mormăia, trăgându-se de mustață. O să 
vadă că nu mai sunt cel care-am fost... 

Începu să-şi înghiontească armăsarul cu pintenii, să tragă 
şi să smucească de dârlogi, până când îl stârni; văzându-l, 
Soroka le spuse oştenilor: 

A intrat dracul în rotmistru. Ferească sfântul să-i încapă 
cineva pe mână... 

Jupân Andrzej părea că se ţicnise cu adevărat. Împrejur 
domnea o linişte adâncă. Luna lumina paşnic, cerul scânteia 
de miile de stele, nici cea mai slabă adiere nu mişca 
crengile copacilor - numai în sufletul viteazului se 
dezlănţuise furtuna. Drumul până la Lubicz i se păru mai 
lung ca niciodată. O teamă nelămurită, necunoscută până 
atunci, se furişa spre el din întuneric, din adâncurile pădurii 
şi de pe câmpurile inundate de lumina verzuie a lunii. Într- 
un târziu, îl răpuse oboseala; ce-i drept, noaptea dinainte o 
pierdu-se chefuind la Upita. Vrând deci să-şi alunge 
osteneala printr-o sforţare şi mai mare şi să scape de 
nelinişte călărind mai repede, se întoarse spre oşteni şi 
porunci: 

La galop! ... 

Porni ca o săgeată, urmat de întregul steag. Zburau prin 
pădure şi pe întinderile deşerte, aidoma acelui alai drăcesc 
al cavalerilor teutoni, despre care se spune în Samogiţia că 
se iveşte uneori în nopţile cu lună plină şi aleargă prin 
văzduh, prevestind război şi nenorociri nemaipomenite. 
Tropotul zbura înainte şi în urma lor; caii începură să 
aburească şi abia când se iviră acoperişurile înzăpezite de 
la Lubicz îşi încetiniră goana. 


Găsiră poarta larg deschisă. Kmicic se miră că dinăuntru 
nu ieşea nimeni să vadă şi să întrebe cine a venit deşi 
curtea mişuna de oameni şi cai. Se aştepta să găsească 
ferestrele strălucind de lumină, să audă fluierul lui Uhlik, 
scârţâit de scripcă şi strigăte de petrecere; când colo, 
numai la două din ferestrele încăperii de ospeţe pâlpâia o 
luminiţă nesigură, celelalte erau întunecate, tăcute. 
Vagmistrul Soroka sări primul de pe cal, ca să-i ţină scara 
rotmistrului. 

La culcare! porunci Kmicic. Cei care încap în odaia slugilor 
să doarmă acolo, iar ceilalţi în grajduri. Duceţi caii în ocoale 
şi şuri şi daţi-le fân din pod. 

Întocmai! răspunse vagmistrul. 

Kmicic descălecă. Uşa de la tindă era deschisă la perete şi 
înăuntru era frig. 

Hei, e careva acolo? strigă Kmicic. 

Nu răspunse nimeni. 

Hei! repetă mai tare. 

Tăcere. 

S-au îmbătat... mormăi jupân Andrzej. 

Şi-l cuprinse asemenea turbare, încât începu să 
scrâşnească din dinţi. Pe drum se înfuriase, gândindu-se că 
are să-i găsească benchetuind, dar liniştea de acum îl mânia 
şi mai rău. 

Intră în odaia de ospeţe. Pe masa uriaşă ardea, cu luciri 
roşii, o lumânare de seu care scotea fum. Valul de aer, care 
venea din tindă, făcea lumina să pâlpâie într-o parte, astfel 
că jupân Andrzej nu putu să desluşească nimic. Abia când 
flăcăruia se linişti, zări un şir de trupuri aşezat în linie lângă 
perete. 

S-au îmbătat de moarte sau? ... se întrebă neliniştit. 

Apoi se apropie nerăbdător de trupul de la margine. Nu 
putea să-i vadă faţa cufundată în umbră, dar, după 
cingătoarea de piele albă şi teaca fluierului, îl recunoscu pe 
jupân Uhlik şi începu să-l lovească îndărijit cu piciorul. 

Scoală-te, feciorule! Scoală-te! ... 


Dar jupân Uhlik zăcea nemişcat cu mâinile căzute fără 
viaţă de-a lungul trupului, iar dincolo de el erau întinşi la fel 
şi ceilalţi; niciunul nu căsca, nu se cutremura, nu se trezea, 
nu mormăia. În clipa aceea, jupân Kmicic băgă de seamă că 
toţi zăceau pe spate în aceeaşi poziţie şi o presimţire 
cumplită îi strânse inima. 

Se repezi la masă, apucă lumânarea cu mâna 
tremurătoare şi o apropie de chipurile celor lungiţi pe jos. 

Părul i se făcu măciucă în vârful capului, atât de 
înfricoşătoare era priveliştea care se înfăţişa ochilor... Pe 
Uhlik putu să-l recunoască numai după cingătoarea albă, 
fiindcă faţa şi capul alcătuiau o masă fără formă, 
însângerată, spăimoasă, în care ochii, nasul şi gura nu se 
mai vedeau; doar mustăţile-i uriaşe se înălţau din această 
băltoacă îngrozitoare. Kmicic mută lumina mai departe... Al 
doilea din rând era Zend, cu dinţii rânjiţi şi ochii ieşiţi din 
orbite, în care sticlea spaima dinaintea morţii. Urma apoi 
Ranicki, al treilea, care avea ochii închişi şi faţa spuzită de 
pete albe, sângerii şi vinete. Jupân Kmicic lumină mai 
departe... Al patrulea zăcea Kokosinski, cel mai drag dintre 
toţi, fiindcă-i fusese şi vecin apropiat. 

Acesta părea că doarme liniştit; numai într-o parte, în 
grumaz, se vedea o rană mare, făcută cu vârful sabiei. Al 
cincilea era uriaşul Kulwiec-Hippocentaurus, cu tunica 
sfâşiată la piept şi cu faţa brăzdată de crestături dese. 
Jupân Kmicic apropie lumânarea de fiecare chip, iar când 
ajunse la al şaselea, Rekuc, şi-i duse lumina la ochi, i se 
păru că pleoapele nenorocitului tremurară. Puse lumânarea 
jos şi-l scutură uşor pe rănit. 

Rekuc, Rekuc! strigă. Sunt eu, Kmicic! ... 

Tremurul pleoapelor se întinse şi pe faţa muribundului, iar 
ochii şi gura ba i se deschideau, ba se închideau. 

Eu sunt! repetă Kmicic. 

Ochii lui Rekuc se deschiseră o clipă larg; recunoscu 
chipul prietenului şi gemu încet: 

Jedrus... un duhovnic! ... 


Cine v-a căsăpit aşa? zbieră Kmicic apucându-se de păr. 

Bu-try-mii... şuieră un glas atât de încet, încât abia îl auzi. 

Şi Rekuc se încordă, înţepeni cu ochii deschişi şi îşi dădu 
sufletul. 

Kmicic se apropie tăcut de masă, lăsă lumânarea din 
mână, se aşeză pe un scaun şi începu să-şi treacă mâinile 
peste faţă, ca omul care; trezindu-se din somn, nu ştie nici 
el de-i treaz ori visează încă. 

Apoi iarăşi privi spre trupurile care zăceau în întuneric. O 
sudoare rece îi îmbrobonă fruntea, părul i se ridică vâlvoi şi 
răcni atât de cumplit, încât zăngăniră geamurile: 

Aici! Veniţi aici! 

Oştenii, care îşi aşternuseră în odaia slugilor, auziră 
strigătele şi dădură buzna înăuntru. Kmicic le arătă cu 
mâna trupurile care zăceau lângă perete. 

Ucişi! Au fost ucişi! repetă cu glas răguşit. 

Se repeziră să se uite; câţiva aduseră vreascuri aprinse şi 
le apropiară de feţele răposaţilor. După o clipă de mânie, se 
iscară murmure şi învălmăşeală. Sosiră şi cei care se 
culcaseră în grajduri şi şuri. Toată casa se umplu de lumină 
şi de oameni; în vânzoleala, chemările şi întrebările de 
pretutindeni doar morţii zăceau tăcuţi, în linie, nepăsători 
la toate şi, împotriva firii lor, liniştiţi. 

Sufletele părăsiseră trupurile pe care nu mai puteau să le 
trezească nici trâmbiţele vestind bătălia şi nici clinchetul 
paharelor ciocnite la ospeţe. În acest timp, în larma 
oştenilor se auzeau tot mai des strigăte de mânie şi 
ameninţări. Kmicic, care până atunci părea că nu mai ştie 
ce se petrece cu el, zvâcni deodată şi porunci: 

Pe cai! ... 

Se năpustiră cu toţii spre uşă. Nu trecuse nici o jumătate 
de ceas şi peste o sută de călăreţi zburau să-şi frângă gâtul 
pe drumul larg acoperit de zăpadă, iar în fruntea lor gonea 
jupân Andrzej cu capul descoperit şi cu sabia în mână de 
parcă necuratul îi luase minţile. 

Loveşte! Ucide! ... 


Luna ajunsese în cel mai înalt punct al drumului ei pe bolta 
cerului, când deodată strălucirea începu să i se micşoreze şi 
să se împreune cu o lumină viorie care ieşea parcă de sub 
pământ; treptat cerul se înroşea tot mai mult, de credeai că 
se revarsă zorile, până când jariştea sângerie cuprinse 
împrejurimile. O mare de foc se înălța peste aşezările 
Butrymilor, iar sălbaticii oşteni ai lui KmiciC. Prin fum, prin 
flăcări şi jerbele de scântei care ţâşneau în sus ucideau fără 
alegere locuitorii înfricoşaţi şi orbiţi de spaimă... 

Oamenii din cătunele apropiate săreau în picioare, 
Gosciewiczii afumaţi, Stakjenii, Gasztowţii şi Domaszewiczii 
se adunau în grupuri mai mici şi mai mari pe uliţe, înaintea 
caselor, şi uitându-se în zarea pârjolului, treceau din gură în 
gură veşti înfricoşate: „Se vede că vrăjmaşul a dat iama în 
sat şi-i arde pe Butrymi... Asta nu e foc obişnuit!” Răpăiala 
flintelor, care se auzea în depărtare din când în când, 
întărea aceste presupuneri. 

Să le sărim într-ajutor! strigau cei mai îndrăzneţi, să nu-i 
lăsam pe fraţii noştri să piară... 

În vreme ce bătrânii se îndemnau unii pe alţii, flăcăii care 
nu plecaseră la Rosienie şi rămăseseră acasă să bată grâul 
încălecau pe cai. La Krakin6w şi la Upita începuseră sa bată 
clopotele. 

La Wodokty o bătaie uşoară în uşa o trezi pe jupâniţa 
Aleksandra. 

Olenka, scoală-te! strigă jupâniţa Franciszka Kulwiec. 

Hai înăuntru, mătuşică. Ce s-a întâmplat? 

Arde la Wolmontowicze! 

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! 

Se aud împuşcăturile până aici, acolo se bat! Doamne, ai 
milă de noi! 

Olefka ţipă înspăimântată, apoi sări din pat şi începu să se 
îmbrace în grabă. Trupul îi tremura cuprins parcă de 
fierbinţeală. Doar ea ghicise de la început cine era 
vrăjmaşul care năvălise asupra Butrymilor. 


Curând, femeile de la curte se năpustiră înăuntru, 
plângând şi suspinând. Olefka se aruncă în genunchi 
înaintea icoanei, îngânând o rugăciune pentru sufletele 
morţilor. 

Nici nu apucă să ajungă la jumătate, când ciocănituri 
puternice cutremurară uşa de la tindă. Femeile săriră în 
picioare şi un țipăt de spaimă li se smulse din piepturi: 

Nu deschideţi! Nu deschideţi! 

Ciocăniturile răsunară cu puteri îndoite, de credeai că o să 
scoată uşa din ţâţâni. În acest timp, peste femeile adunate 
intră în fugă feciorul de casă Kostek. 

Jupâniţă! strigă, un om bate la uşă: să-i deschid ori nu? 

E singur? 

Singur. 

Du-te şi deschide! 

Flăcăul fugi să împlinească porunca, iar ea luă o lumânare 
şi trecu în încăperea de ospeţe, urmată de jupâniţă 
Franciszka şi de celelalte torcătoare. 

Abia avu timp să aşeze lumânarea pe masă, că în tindă se 
auzi hârşcâitul zăvorului de fier, scârţâitul uşii deschise şi 
înaintea femeilor se arătă jupân Kmicic, înfricoşător, negru 
de fum, mânjit de sânge, gâfâind şi cu nebunia în priviri. 

Mi-a căzut calul la marginea pădurii! strigă. Sunt urmărit.! 


Jupâniţă Aleksandra îl pironi cu privirea: 

Domnia ta ai dat foc la Wolmontowicze? 

Fiul se PAL aa 

Vroia să vorbească mai departe, dar dinspre pădure şi 
dinspre drum se auziră strigăte şi tropot de cai care se 
apropiau cu o iuţeală neobişnuită. 

Diavolii vin să-mi la sufletul! ... Bine! răcni Kmicic cuprins 
parcă de fierbinţeală. 

În aceeaşi clipă, jupâniţa Aleksandra se întoarse spre 
torcătoare: 

Dacă vă întreabă, să spuneţi că nu-i nimeni aici, iar acum 
duceţi-vă în odaia slujitorilor şi aduceţi lumină aici! ... 


Apoi lui Kmicic: 

Domnia-ta intră acolo! îi spuse, arătându-i odaia de alături. 

Şi-l împinse aproape cu forţa prin uşa deschisă pe care o 
închise îndată. 

În acest timp, oameni înarmaţi umplură ograda şi cât ai 
bate din palme Butrymii, Gosciewiczii, Domaszewiczii şi 
ceilalţi intrară în casă. Văzând-o pe jupâniţă, se opriră în 
odaia de ospeţe; cu lumânarea în mână, Olenka închidea 
drumul spre uşile celelalte. 

Oameni buni! Ce s-a întâmplat? Ce vreţi de la mine? 
întrebă fără să clipească în faţa privirilor înfuriate şi a 
strălucirii amenințătoare a săbiilor scoase din teacă. 

Kmicic a dat foc la Wolmontowicze! strigară şleahticii în 
cor. A omorât bărbaţi, femei şi copii! Kmicic a făcut asta! 

Noi i-am biruit pe oamenii lui! răsună glasul lui Jozwa 
Butrym, iar acum capul lui îl vrem! ... 

Capul lui! Sânge! Îl ciopârţim pe ucigaş! 

Daţi fuga după el! îi îndemnă jupâniţă. De ce mai zăboviţi 
aici? Daţi fuga! 

Va să zică nu s-a ascuns aici? l-am găsit calul la marginea 
pădurii... 

Aici nu! Casa era închisă. Căutaţi-l prin grajduri şi ocoale. 

A fugit în pădure! strigă un şleahtic. Haideţi, fraţilor! 

Tăcere! tună Jozwa Butrym cu glas puternic, după care se 
apropie de jupâniţă. 

Jupâniţă! spuse. Să nu-l ascunzi! ... E un om blestemat! 

Olefka îşi înălţă amândouă mâinile deasupra capului: 

Îl blestem şi eu împreună cu voi! ... 

Amin! strigară şleahticii. Căutaţi prin acareturi, apoi în 
pădure! Îl găsim noi! Haidem după ucigaş! 

Haidem! Haidem! 

Zăngănitul şi paşii răsunară din nou. Şleahticii ieşiră 
înaintea pridvorului şi încălecară cât putură de repede pe 
cai. Unii mai căutară o vreme prin acareturi, în grajduri, 
prin ocoale şi în pod, apoi zgomotele începură să se 
depărteze spre pădure. 


Jupâniţa Aleksandra ascultă până când se stinseră cu totul, 
apoi ciocăni nerăbdătoare în uşa de la odaia în care-l 
ascunsese pe jupân Andrzej. 

Nu mai e nimeni, poţi să ieşi de aici, domnia ta. 

Jupân Kmicic se împletici ca un om beat. 

Olefka! ... începu. 

Dar ea îşi scutură cosiţa despletită care-i acoperea umerii 
ca o mantie. 

Nu mai vreau să ştiu de tine, nu mai vreau să te cunosc! la 
un cal şi pleacă de aici! ... 

Olenka! gemu Kmicic, întinzând mâinile. 

Mâna domniei tale e mânjită de sânge, ca mâna lui 
Cain45! strigă sărind într-o parte, ca la vederea unui şarpe. 
Pleacă, pentru totdeauna! ... 

Capitolul VI. 

Ziua se ridică palidă şi lumină mormanul de ruine de la 
Wolmontowicze, dărâmăturile caselor şi ale acareturilor, 
trupurile cailor şi ale oamenilor, arse sau tăiate cu paloşele. 
În cenuşă, printre cărbunii care se stingeau, grupuri de 
oameni palizi ca ceara îşi căutau morţii sau rămăşiţele 
gospodăriilor. Era o zi de jale şi de blestem pentru toată 
Lauda. Şleahticii mai numeroşi, biruiseră într-adevăr ceata 
lui Kmicic, dar cu greutate şi pierderi mari. Afară de 
Butrymi, din care căzuseră cei mai mulţi, mai că nu era 
„cătun” în care văduvele să nu-şi plângă bărbaţii, părinţii pe 
copii sau copiii pe părinţi. Laudanienii înfrânseseră pe 
năvălitori cu atât mai greu, cu cât cei mai puternici dintre 
bărbaţi lipseau, aşa că luaseră parte la luptă numai bătrânii 
şi copilandrii mai răsăriţi Cu toate acestea, nu scăpase 
niciunul din oamenii im Kmicic. Unii îşi pierduseră viaţa la 
Wolmontowicze luptând cu înverşunare şi după ce fuseseră 
răniţi, ceilalţi fuseseră vânaţi a doua zi prin păduri şi ucişi 
fără milă Doar Kmicic parcă intrase în pământ. Se pierdeau 
în presupuneri ce să se fi întâmplat cu el? Unii ziceau că s-a 
întărit la Lubicz, dar se arătase îndată că nu-i adevărat: alţii 
credeau că a ajuns în codrul Zielonka, iar de acolo în 


Rogowska, unde numai Domaszewiczii erau în stare să-i afle 
urma. Mulţi îşi dădeau cu părerea că va fugi la 
Chowafski46 şi se va întoarce cu cetele vrăjmaşe, dar 
acestea erau temeri cel puţin înainte de vreme. 

În acest timp, rămăşiţele Butrymilor veniră la Wodokty, 
unde rămaseră ca într-o tabără. Conacul era plin de femei 
şi copii. Cei care nu încăpeau, plecară la Mitruny, moşie pe 
care jupâniţa Aleksandra o dădu în folosinţa celor care 
suferiseră de pe urma focului. În pluS. Aproape o sută de 
oameni înarmaţi făceau de strajă cu schimbul la Wodokty. 
Întrucât se aşteptau ca jupân Kmicic să nu se recunoască 
înfrânt şi să încerce de pe o zi pe alta s-o răpească pe 
jupâniţa cu puterea armelor. Până şi neamurile mai 
însemnate, ca Schyllingii, Sottohubii şi alţii, trimiseseră în 
ajutor slujitori cazaci şi oşteni. Astfel că Wodokty arăta ca 
un târg care se aştepta să fie încercuit. Iar jupâniţa 
Aleksandra, palidă şi îndurerată, se preumbla printre 
oamenii înarmaţi, printre şleahtici şi femei, ascultând 
plânsul şi blestemele oamenilor, toate împotriva lui Kmicic, 
care-i frângeau inima, fiindcă ea era a doua pricină a 
tuturor nenorocirilor. Pentru ea venise aici acel bărbat 
nebun, care-i tulburase liniştea, lăsând în urmă-i amintirea 
însângerată, călcase în picioare legile, omorâse oamenii şi 
trecuse satele prin foc şi sabie, ca un păgân. Te cuprindea 
mirarea că un singur om putuse să facă atâtea rele, într-un 
timp atât de scurt, şi încă un om care nu era cu totul 
pierdut şi nici rău din fire. Jupâniţa Aleksandra, care-l 
cunoscuse mai de aproape, ştia mai bine ca oricine. O 
prăpastie uriaşă se deschidea între jupân Kmicic şi faptele 
sale. Tocmai de aceea, jupâniţa Aleksandra suferea atât de 
mult la gândul că omul acesta, pe care-l îndrăgise cu tot 
avântul sufletului ei tânăr, ar fi putut să fie altfel, că avea 
atâtea însuşiri care puteau face din el un cavaler vestit şi un 
războinic fără pereche, că în locul dispreţului şi al 
blestemelor, ar fi putut să dobândească respectul, 
dragostea şi binecuvântarea oamenilor. 


Jupâniţei i se părea uneori că nenorocirea însăşi sau o 
putere necurată îl îndemnau la toate fărădelegile pe care le 
făptuia şi atunci o cuprindea o neţărmurită părere de rău 
pentru acest nefericit. Dragostea încă vie îi stăpânea iarăşi 
inima, stârnită de amintirea proaspătă a făpturii lui zvelte, a 
cuvintelor şi a jurămintelor de iubire. 

În acest timp, sute de plângeri se adunau în oraş împotriva 
lui, sute de procese îl amenințau, astfel că starostele 
Hlebowicz repezi slujitori înarmaţi să-l prindă pe nelegiuit. 

Legea trebuia să-l pedepsească. 

Cu toate acestea, de la osândă până la îndeplinirea ei era 
drum lung, pentru că neorânduiala se lăţea văzând cu ochii 
în Republică. Războiul înfricoşător nimicea ţara, 
apropiindu-se cu paşi sângeroşi de Samogiţia. Puternicul 
Radziwilt de la Birze, singurul în stare să sprijine legea cu 
braţul înarmat, era prea prins de treburile publice şi mai 
abitir de gânduri măreţe în legătură cu propriul neam pe 
care vroia să-l înalțe deasupra altora, fie şi cu preţul binelui 
public. Alţi magnați se gândeau, de asemenea, mai mult la 
ei decât la Republică. Pentru că, încă din timpul războiului 
cu cazacii, începuseră să crape grinzile care ţineau în 
picioare clădirea puternică a Republicii. 

O ţară bogată, cu mulţi locuitori şi cavaleri viteji, ajunsese 
pradă vecinilor, iar samavolnicia şi nesupunerea ridicau 
capul tot mai mult, sprijinite de puterea armelor, şi sfidau 
legile. 

Asupriţii îşi aflau cea mai bună apărare, aproape singura, 
împotriva asupritorilor, în propriile săbii, astfel că întreaga 
Lauda, plângându-se împotriva lui Kmicic pe la tribunale, 
rămase pregătită multă vreme, gata să respingă violenţa 
prin violenţă. 

Dar trecu mai bine de o lună de zile, iar despre Kmicic nu 
se mai auzi nimic. Oamenii începură să răsufle mai uşuraţi. 
Şleahticii mai răsăriţi îşi chemară înapoi slujitorii înarmaţi, 
pe care-i trimiseseră de strajă la Wodokty. Ceilalţi, mai 
mărunți, începură şi ei să se împrăştie cu încetul pe la 


casele lor, dornici de muncă sau de odihnă. Pe măsură ce 
avântul războinic scădea odată cu scurgerea timpului, 
creştea şi dorinţa şleahticilor mai săraci de a lua drumul 
judecăților şi a-şi dovedi paguba împotriva celui care lipsea. 
Chiar dacă hotărârile tribunalelor nu puteau să-l ajungă pe 
Kmicic, aveau la îndemână Lubicz, moşie mare şi frumoasă, 
care putea răsplăti din plin pagubele suferite. Gândul 
judecății era stârnit mereu printre laudanieni de jupâniţa 
Aleksandra. Bătrânii din Lauda veniră de două ori la 
Wodokty, să se sfătuiască, iar ea nu numai că luă parte la 
voroava lor, dar îi şi îndrumă pe toţi, uimindu-i cu judecata 
potrivită şi mintea-i de-a dreptul nefemeiască, pentru care 
ar fi putut s-o invidieze nu puţini mânuitori ai legilor. 
Bătrânii laudanieni vroiau să năvălească la Lubicz şi să-l 
dea Butrymilor, dar jupâniţa se împotrivi cu hotărâre. 

Să nu plătiţi o strâmbătate cu alta, le spuse, fiindcă atunci 
se va sfârşi rău şi pentru voi; nevinovăția să rămână 
întreagă de partea voastră. El, ca un om avut şi cu multe 
rubedenii, îşi va găsi şi pe la tribunale sprijinitori, de aceea, 
la cel mai mic prilej, puteţi să suferiţi o nouă strâmbătate. 
Dreptatea voastră trebuie să fie atât de limpede, încât orice 
judecată, alcătuită fie şi din fraţii lui, să hotărască numai în 
folosul vostru. Spuneţi-le Butrymilor să nu ia nici lucruri şi 
nici vite, să lase Lubicz aşa cum este. Dacă le trebuie ceva, 
am să le dau de la Mitruny, unde sunt mai multe bunuri 
decât au fost vreodată la Wolmontowicze. Iar dacă jupân 
Kmicic se va întoarce, să-l lase şi pe el în pace, să nu-l 
vatăme cu nimic până se va sfârşi judecata. Ţineţi minte că 
numai dacă trăieşte, puteţi să-i cereţi socoteală pentru 
paguba voastră. 

Aşa le vorbi jupâniţa cu minte aşezată, chibzuind că 
întârzierea poate fi şi în folosul lui jupân Andrzej, 
îndepărtând primejdia care-l ameninţa, iar ei îi lăudară 
înţelepciunea. Poate că Olenka vroia într-adevăr să-i scape 
viaţa, dar şleahticii nu se împotriviră, obişnuiţi cum erau din 
timpuri străvechi să socotească drept literă de evanghelie 


tot ce ieşea din gura Billewiczilor. Astfel că Lubicz rămase 
neatins, şi jupân Andrzej, dacă ar fi venit, ar fi putut să stea 
o vreme liniştit acolo. 

Dar el nu se arătă. În schimb, după vreo lună şi jumătate, 
veni la jupâniţă un olăcar cu o scrisoare, un străin pe care 
nu-l ştia nimeni. Scrisoarea era de la Kmicic alcătuită după 
cum urmează: „Cea mai scumpă, din toată inima iubită şi 
neuitată Olenka! Oricărei fiinţe îi e dat, omului îndeosebi, 
oricât de neînsemnat ar fi, să se răzbune pentru 
nedreptăţile îndurate; când îi face cineva rău, îi plăteşte 
bucuros la fel. lar că eu i-am tăiat pe şleahticii ăia 
înfumuraţi, Dumnezeu mi-e martor că n-am făcut-o din 
cruzime, ci pentru că pe tovarăşii mei - împotriva legilor lui 
Dumnezeu şi ale oamenilor - i-au împărtăşit cu o moarte 
atât de nemiloasă, de care ei n-ar fi putut avea parte 
niciodată nici de la cazaci, nici de la tătari. Nu tăgăduiesc 
că m-a împins şi o mânie aproape neomenească, dar cine se 
miră de mânia care-şi ia începutul din sângele vărsat al 
prietenului? Sufletele răposaţilor Kokosiiski, Ranicki, Uhlik, 
Rekuc, Kulwiec şi Zend, în floarea vârstei căsăpiţi şi fără 
vină, mi-au înarmat braţul tocmai atunci când - îl iau 
martor pe Dumnezeu - mă gândeam numai la înţelegere şi 
prietenie cu toată şleahta din Lauda, vrând să-mi schimb 
întreaga viaţă după sfaturile tale dulci. Ascultând plângerile 
împotriva mea, nu-mi respinge apărarea şi judecă-mă cu 
dreptate. Acum îmi pare rău şi de oamenii din „cătun”, 
poate că mulţi erau nevinovaţi, dar oşteanul care-şi răzbună 
sângele de frate nu ştie să deosebească pe vinovaţi de cei 
fără de vină şi nu mai respectă pe nimeni. Deie Domnul să 
nu se întâmple nimic care să mă umbrească în ochii tăi. 
Asta-i pedeapsa cea mai grea pentru păcatele şi vinovăția 
altora, pentru dreaptă mânie, fiindcă pierzându-te pe tine, 
adorm şi mă trezesc în deznădejde, neputând să te uit, pe 
tine şi dragostea ta. N-au decât să mă judece tribunalele, 
nenorocitul de mine, adunările n-au decât să întărească 
osânda, să mă arunce în temniţă, în ghearele ruşinii, să mi 


se despice pământul sub picioare. Am să le îndur pe toate, 
numai tu, pentru Dumnezeu să nu mă lepezi din inima ta! 
Am să fac tot ce vror, le dau Lubicz, după alungarea 
vrăjmaşului le dau şi moşiile din Orsza; am ruble de pradă 
îngropate prin păduri, să le ia şi pe astea, numai să-mi spui 
că-mi păstrezi credinţă, aşa cum îţi porunceşte şi bunicul 
răposat de pe ceea lume. Mi-ai scăpat viaţa, îndură-te şi de 
sufletul meu, îngăduie-mi să îndrept nedreptăţile, să-mi 
schimb viaţa, că-mi dau seama că dacă ai să mă părăseşti şi 
tu, atunci mă va părăsi şi Dumnezeu din cer, iar 
deznădejdea mă va împinge la fapte şi mai rele...” 

Cine poate să ghicească şi să scrie câte glasuri se ridicară 
în sufletul Olefkăi în apărarea lui jupân Andrzej! Dragostea 
zboară repede, ca sămânţa pădurii purtată de vânt, dar 
dacă copacul creşte în inimă, mai poate fi smuls doar odată 
cu ea. Billewiczowna era dintre acelea care iubesc temeinic, 
cu inimă curată, aşa că stropi cu lacrimi scrisoarea lui 
Kmicic. Dar nu putea ierta totul de la primul cuvânt. Căinţa 
lui Kmicic era sinceră, fireşte, dar sufletul îi rămânea 
sălbatic şi firea-i nestăpânită mai, mult ca sigur că nu se 
schimbase într-atâta după acele întâmplări, încât să se 
poată gândi fără teamă la ziua de mâine. Nu de vorbe era 
nevoie în viitor din partea lui jupân Andrzej, ci de fapte. De 
altminteri, cum putea să-i spună unui om care însângerase 
împrejurimile şi al cărui nume nu-l pomenea nimeni fără să- 
| blesteme pe amândouă malurile Laudei: „Vino, pentru 
cadavre şi pârjol, pentru sângele şi lacrimile oamenilor, îţi 
dau dragostea şi mâna mea”? 

Aşa că-i răspunse altfel: „[i-am spus domniei tale că nu 
mai vreau să te cunosc şi să te văd şi aşa gândesc şi acum, 
de-ar fi să mi se sfâşie inima. Nedreptăţile, pe care domnia 
ta le-ai făptuit aici, nu se plătesc nici cu avere şi nici cu 
bani. Fiindcă morţii nu mai pot fi înviaţi. Domnia ta nu ţi-ai 
pierdut averea, ci cinstea. Dacă şleahticii, cărora le-ai pus 
foc şi i-ai omorât te iartă, atunci am să te iert şi eu; dacă te 
primesc ei, te primesc şi eu; dacă ei îţi iau apărarea, am să 


le dau ascultare. Dar cum asta nu se va întâmpla niciodată, 
caută-ţi domnia ta fericirea în altă parte, dobândind mai 
întâi iertarea lui Dumnezeu, nu a oamenilor, căci de aceea 
ai nevoie...” 

Jupâniţa Aleksandra udă cu lacrimi amare fiecare cuvânt, 
apoi pecetlui scrisoarea cu însemnele Billewiczilor şi i-o 
duse chiar ea trimisului. 

De unde eşti? întrebă, cercetând cu privirea această fiinţă 
ciudată, jumătate ţăran, jumătate slugă. 

Din pădure, jupâniţă. 

Unde-i stăpânul tău? 

Asta nu mi-e îngăduit să spun... Da e departe de aici; eu 
am mers preţ de cinci zile şi mi-am spetit iepşoara. 

Uite un taler! spuse Olenka. Stăpânul tău nu-i bolnav 
cumva? 

E zdravăn ca un taur. 

Nu rabdă de foame, nu-i lipseşte ceva? 

E bogat, jupâniţa, are de toate. 

Du-te cu Dumnezeu. 

Cu plecăciune. 

Spune-i stăpânului... stai... spune-i... să-l ajute 
Dumnezeu... 

Omul plecă, şi iarăşi începură să se scurgă zile şi 
săptămâni întregi fără vreo veste de la Kmicic; sosiră, în 
schimb, din cele publice, una mai proastă decât alta. Oastea 
lui Chowanski înainta tot mai mult în Republică. Fără să mai 
socotim pământurile ucrainene, numai în Marele Principat 
al Lituaniei cotropise ţinuturile Potock, Smolensk, Witebsk, 
Mscistaw, Minsk şi Nowogrodek; doar o parte din ţinuturile 
Wilno, Brzesc-Litewska. Troki şi stărostia Samogiţiei mai 
răsuflau slobode, dar şi acestea îi aşteptau pe năvălitori de 
la o zi la alta. 

Se vede că Republica ajunsese pe ultima treaptă a 
neputinței, de vreme ce nu era în stare să stăvilească nişte 
forţe pe care le dispreţuise până atunci şi pe care 
totdeauna le biruise. E adevărat că vrăjmaşul era ajutat de 


răscoala lui Chmielnicki47, adevărată hidră cu o sută de 
capete, care izbucnea mereu nepotolită; totuşi, cu toată 
răscoala, cu toată vlăguirea forţelor în războaiele dinainte, 
şi cârmuitorii, şi slujitorii erau de părere că fie şi numai 
Marele Principat al Lituaniei ar fi în stare nu numai să facă 
faţă navalei, ci să-şi conducă steagurile biruitoare dincolo 
de propriile hotare. Din nefericire, gâlcevile dinăuntru 
împiedicau asemenea iureş, paralizând până şi sforţările 
celor care erau gata să-şi jertfească averile şi viaţa. 

În acest timp, în pământurile încă slobode, se ascundeau 
mii de fugari, şleahtici sau oameni simpli din popor. Oraşele, 
târgurile şi satele Samogiţiei mişunau de oameni aduşi în 
sapă de lemn şi în pragul deznădejdii de tăvălugul 
războiului. Localnicii nu mai pridideau să-i adăpostească şi 
nici să-i hrănească de ajuns, astfel că deseori mureau de 
foame, mai ales cei din starea de jos; de multe ori luau cu 
forţa ceea ce nu li se da de bunăvoie şi din această pricină 
încăierările, luptele şi jafurile se înmulţeau pe zi ce trecea. 

Iarna era neobişnuit de aspră. Veni în cele din urmă luna 
lui april, dar stratul gros de zăpadă acoperea nu numai 
pădurile, ci şi câmpurile descoperite. După ce rezervele de 
anul trecut se sfârşiră, şi altele nu mai erau, începu să 
bântuie foamea, sora războiului, lăţindu-şi stăpânirea din ce 
în ce mai mult. Cine pleca de acasă, întâlnea nu o dată 
trupuri omeneşti zăcând pe câmp sau pe lângă drumuri, 
îngheţate, sfârtecate de lupi, care se înmulţiseră peste 
măsură, apropiindu-se în haite întregi de satele şi aşezările 
şleahticilor. Urletele lor se amestecau cu strigătele care 
cereau îndurare, deoarece prin păduri, pe câmpuri şi 
împrejurul satelor licăreau noaptea bobotăile la care săracii 
fără căpătâi îşi dezmorţeau mâinile şi picioarele înlemnite 
de ger, iar când trecea cineva, alergau în urma lui şi 
cerşeau bani, pâine şi milă, gemând, blestemând şi 
amenințând în acelaşi timp. O spaimă superstiţioasă luase 
în stăpânire minţile oamenilor. Mulţi vorbeau că bătăliile 
pierdute şi toate nenorocirile nemaipomenite până atunci 


erau legate de numele regelui. Aceştia lămureau cu dragă 
inimă că literele: ]. C. R., bătute pe monede. Înseamnă nu 
numai: Johannes Casimirus Rex, ci şi Initium Calamitatem 
Regni48 Dacă în provinciile neocupate se răspândeau în 
voie spaima şi neorânduiala, e lesne de înţeles ce se 
petrecea în cele peste care trecuse călcâiul învolburat al 
războiului. Întreaga Republică era fără vlagă, sfâşiată de 
facţii, bolnavă şi cuprinsă de fierbinţeală, ca un om înainte 
de moarte. Se mai prevesteau de asemenea şi alte războaie 
cu duşmanul dinafară şi dezbinări lăuntrice. Şi temeiurile 
nu lipseau. Multe neamuri din Republică, luate de viforul 
zavistiei, se socoteau între ele asemenea unor ţărişoare 
vrăjmaşe, ţinuturi şi judeţe întregi alcătuind tabere 
potrivnice. Aşa era în Lituania, unde pizma adâncă dintre 
marele hatman Janusz Radziwitt şi Gosiewski, hatmanul de 
câmp şi vistiernicul Marelui Principat al Lituaniei, ajunsese 
aproape un război pe faţă. De partea vistiernicului se afla 
neamul Sapieha, pentru care puterea Radziwittilor era 
demult ca sarea-n ochi. Sprijinitorii acestora îl împovărau 
pe marele hatman cu învinuiri grele: că, ţintind doar 
propria faimă, a pierdut oştirea la Szktow şi a lăsat ţara 
pradă duşmanului, că nu-l interesa soarta Republicii, dorind 
mai mult pentru binele Radziwittilor să se acorde craiului 
nemților dreptul de a participa la adunările Seimului; că se 
gândea la coroană; că-i prigonea pe catolici... 

Şi nu o dată se ajungea la bătaie între partizanii celor 
două facţii, chipurile fără ştirea conducătorilor care 
aruncau vina unul pe celălalt; la Varşovia, gâlceava lor se 
răsfrângea în adunările Seimului, iar aici făceau loc 
samavolniciei şi împiedicau împlinirea pedepsei, fiindcă cei 
ca Kmicic erau siguri că vor găsi ocrotire la unul din aceşti 
preaputernici, dacă se vor da de partea lui. 

Iar în această vreme, duşmanul înainta tot mai departe, 
slobod şi fără nici o stavilă, lovindu-se doar ici şi colo de 
zidurile cetăților. 


În asemenea împrejurări, toţi locuitorii Laudei erau nevoiţi 
să vegheze, mereu cu arma în mână, mai ales că hatmanii 
nu erau prin apropiere întrucât amândoi hârţuiau oştile 
duşmanului, e adevărat fără să izbândească mare lucru, dar 
cel puţin nu le dădeau pace, închizându-le drumul spre 
ţinuturile slobode. Şi Pawel Sapieha49 se împotrivea de 
unul singur şi se umplea de faimă. Janusz Radziwit, 
războinic iscusit, al cărui nume împrăştia groaza printre 
vrăjmaşi înainte de înfrângerea de la Szktow, câştigă chiar 
câteva lupte mai însemnate. Gosiewski se bătea şi el sau 
încerca să zăgăzuiască cotropirea ţării prin negocieri; cele 
două căpetenii strângeau oştile din locurile de iernat şi de 
unde puteau, ştiind că odată cu venirea primăverii luptele 
vor începe din nou. Dar oşti erau puţine, vistieria goală, iar 
în ţinuturile ocupate şleahticii nu mai puteau fi chemaţi la 
oaste, fiindcă duşmanul nu o îngăduia. „Trebuia să se 
gândească la asta înainte de cumpăna de la Szktow, 
spuneau cei care ţineau cu Gosiewski, acum e prea târziu.” 
Şi era într-adevăr prea târziu. Oştirea coroanei nu putea să 
le vină în ajutor, pentru că se afla în Ucraina în trudă grea 
cu Chmielnicki, Szeremet şi Buturlin. 

Doar veştile despre luptele pilduitoare, care veneau din 
Ucraina, despre oraşele cucerite şi marşurile 
nemaipomenite, mai întăreau inimile descurajate 
îndemnând la apărare. Răsunau astfel încununate de faimă 
nepieritoare numele hatmanilor coroanei, alături de care se 
auzea tot mai des pe buzele oamenilor cel al lui Ştefan 
Czarniecki50, dar slava dobândită nu putea ţine loc de 
oşteni şi ajutor, astfel că hatmanii lituanieni se retrăgeau cu 
încetul, fără a înceta să se gâlcevească între ei. 

În cele din urmă, Radziwil ajunse în Samogiţia. Odată cu 
el se întoarse şi liniştea prin părţile Laudei, pentru o vreme. 
Doar calvinii, încurajați de apropierea căpeteniei lor, mai 
ridicau capul prin oraşe prădând şi năvălind asupra 
bisericilor catolice, dar conducătorii diferitelor cete de 
volintiri şi facţii, nu se ştie ale cui, care jefuiau pe localnici 


sub însemnele lui Radziwill, Gosiewski sau ale lui Sapieha, 
se ascunseră prin păduri, se risipiră şi lumea răsuflă 
uşurată. 

Şi, pentru că de la îndoială până la nădejde nu-i decât un 
pas, încrederea îşi făcu loc iarăşi în sufletele laudanienilor. 
Jupâniţa Aleksandra stătea liniştită la Wodokty. Jupân 
Wotodyjowski, care locuia şi acum la Pacunele, 
însănătoşindu-se cu încetul, răspândi vestea că în 
primăvară avea să vie regele cu steagurile de simbriaşi şi 
soarta războiului are să se schimbe numaidecât. Încurajaţi 
astfel, şleahticii începură să iasă cu plugurile pe câmp. 
Zăpada se topea văzând cu ochii, şi pe ramurile de 
mesteacăn se iviră primii bumbi. Apele Laudei se revărsară 
peste maluri. Cerul senin strălucea deasupra aşezărilor, 
încrederea înveseli sufletele locuitorilor. 

Deodată avu loc o întâmplare care tulbură iarăşi liniştea 
Laudei, îndepărtă mâinile de pe brăzdare şi nu îngădui 
săbiilor să se acopere de rugină. 

Capitolul VII. 

Pan Wotodyjowski, oştean priceput şi plin de faimă, deşi 
tânăr, se afla, cum am mai spus, la Pacunele, la Pakosz 
Gasztowt, patriarhul aşezării, care era socotit cel mai bogat 
dintre toţi şleahticii mai puţin însemnați din Lauda. Pe cele 
trei fiice măritate cu Butrymii le înzestrase cu bani destui, 
dându-i fiecăreia câte o sută de taleri, başca vitele şi 
lucrurile atât de frumoase, că nici o şlahciancă de neam 
mare n-avea altele mai alese. Celelalte trei jupâniţe erau 
încă la părinţi şi acestea îl îngrijeau pe Wolodyjowski, al 
cărui braţ ba se înzdrăvenea, ba îl supăra din nou când se 
nimereau zile de zloată. Toţi laudanienii arătau mult interes 
faţă de acest braţ, fiindcă îl văzuseră la treabă la Szklow şi 
erau de părere că altul mai bun puteai să găseşti cu greu în 
toată Lituania. Aşa că-l dăruiau pe tânărul polcovnic cu 
cinste deosebită prin toate aşezările. Gasztowţii, 
Domaszewiczii, Gosciewiczii şi Stakjenii, iar ca aceştia 
făceau toţi ceilalţi, trimiteau fără preget la Pacunele peşte, 


ciuperci şi vânat, fân pentru cai şi smoală pentru brişcă, 
astfel ca viteazului şi slujitorilor săi să nu le lipsească nimic. 
De câte ori se simţea fără putere, se întreceau care să se 
ducă la Poniewiez după doftor, într-un cuvânt, se înghesuiau 
cu toţii să-l slujească. 

Jupân Wotodyjowski era atât de mulţumit, încât cu toate că 
la Kiejdany putea să aibă înlesniri mai mari şi doftori 
cunoscuţi la îndemână, stătea la Pacunele, iar bătrânul 
Gasztowt era prea bucuros să-l aibă oaspete şi nu-i ieşea 
din voie; se simţea şi el măgulit că adăposteşte un viteaz 
care i-ar fi făcut cinste şi unui Radziwilt. 

După înfrângerea şi alungarea lui Kmicic, şleahticilor, 
care-l îndrăgiseră pe Wotodyjowski, le trecu prin cap să-l 
unească prin căsătorie cu jupâniţa Aleksandra. 

„De ce să-i căutăm bărbat prin alte părţi! spuseră bătrânii 
la sfatul întrunit înadins ca să pună la calea treaba. De 
vreme ce vânzătorul acela şi-a pătat numele cu asemenea 
fapte nelegiuite, încât, dacă mai trăieşte, se cuvine să 
ajungă pe mâna călăului, jupâniţa trebuie să-l lepede şi ea 
din inimă, fiindcă aşa stă prevăzut în testament la loc 
aparte. S-o ia jupân Wolodyjowski. Ca ocrotitori, putem să 
îngăduim aceasta. Ea se va căsători cu un cavaler de vază, 
iar noi vom avea astfel o căpetenie destoinică şi un vecin 
drept.” 

După ce planul fu încuviinţat de toţi, cei mai vârstnici se 
duseră mai întâi la Wotodyjowski, care consimţi fără să stea 
prea mult pe gânduri, apoi la jupâniţă, care gândindu-se şi 
mai puţin, se opuse cu hotărâre. 


„Numai răposatul, le spuse, avea dreptul să dispună cum 
vrea de Lubicz, aşa că moşia nu poate să-i fie luată lui 
Kmicic înainte ca judecata să-l osândească la pierderea 
capului, iar cât priveşte căsătoria mea, nici să nu-mi mai 
aduceţi aminte de ea. Mi-e inima prea îndurerată, ca să mă 
pot gândi la una ca asta... Pe celălalt l-am lepădat din inimă, 
iar pe acesta să nu-l aduceţi aici, căci nu-l vreau, de-ar fi cel 
mai vrednic dintre toţi.” 

Şleahticii nu mai avură ce spune în faţa unui refuz atât de 
hotărât şi se întoarseră pe la casele lor tare descumpăniţi. 
Jupân Wotodyjowski se îngrijoră mai puţin, iar fiicele lui 
Gasztowt, Terka, Maryska şi Zonia, aproape deloc. Toate 
trei erau înalte şi rumeioare, cu părul ca inul, ochii ca 
floarea de nu-mă-uita şi umerii puternici. Pacunelencele 
erau vestite pentru frumuseţea lor; când se duceau mai 
multe la biserică, semănau cu florile de pe luncă. Iar printre 
pacunelence acestea erau cele mai frumoase; pe deasupra, 
bătrânul Gasztowt nu se zgârcise când fusese vorba să le 
dea o creştere aleasă. Organistul din Mitruny le învățase să 
citească şi să îngâne cântece religioase, iar pe cea mai 
mare, pe Terka, să cânte şi la lăută. Având o inimă bună, îl 
îngrijeau cu multă simţire pe jupân Wolodyjowski, 
întrecându-se una pe alta în luare-aminte şi vrednicie. 
Despre Maryska se spunea că-l are drag pe tânărul cavaler; 
fireşte, nu era întru totul adevărat, deoarece toate trei îl 
îndrăgiseră peste poate, nu numai ea. Tânărul polcovnic 
ţinea şi el la ele foarte mult, mai ales la Maryska şi la Zonia, 
fiindcă Terkăi îi cam plăcea să se plângă prea mult de 
nestatornicia bărbaţilor. 

De multe ori, în serile lungi de iarnă, bătrânul Gasztowt îşi 
sorbea miedul amestecat cu votcă şi ierburi şi pleca să se 
culce, iar ele se aşezau lângă vatră cu jupân Wotodyjowski: 
drăgălaşa 'erka torcea din caier, Maryska cea dulce 
scărmăna putul, iar Zonia făcea jurubiţe inul de pe fuse. 
Când Wotodyjowski începea să povestească despre 
războaiele la care luase parte sau despre minunile pe care 


le văzuse pe la curţile magnaţilor, lucrul încetinea cu totul, 
fetele se uitau la el ca la un luceafăr şi-l întrerupeau mereu 
cu strigăte de uimire: 

Oh! dragele mele, eu nu mai trăiesc pe lumea asta! 

La care alta: 

N-am să închid ochii toată noaptea! 

Iar Wotodyjowski, pe măsură ce se înzdrăvenea şi începea 
să mânuiască tot mai slobod sabia, devenea tot mai vesel şi 
mai vorbăreţ. Într-o seară, se aşezară ca de obicei după 
cină lângă acoperişul înclinat al vetrei, de sub care lumina 
jucăuşă se răspândea în încăperea întunecată, şi începură 
să se hârjonească. Fetele vroiau să le povestească ceva, dar 
Wotodyjowski o rugă pe Terka să-i cânte la lăută. 

Cântă domnia ta! se codi ea, împingând la o parte 
instrumentul pe care i-l dădea jupân Wotodyjowski. Eu am 
de lucru. Ai umblat prin lume şi trebuie să fi învăţat multe 
cântece. 

Sigur că am învăţat. Astăzi fie şi aşa, cânt eu întâi şi 
domnia ta după mine. Că lucrul nu fuge. Dacă te-ar ruga o 
femeie să cânţi, nu te-ai împotrivi, dar bărbaţilor le faci 
totdeauna în ciudă. 

Fiindcă merită. 

Domnia ta mă dispreţuieşte şi pe mine? 

Ei, da de unde? Cântă, domnia ta! 

Wotodyjowski zdrăngăni strunele lăutei. Îşi luă o înfăţişare 
plângăreaţă şi cântă cu glas fals: 

Venii şi eu aici de zor, Dar fetele nu mă vor!... 

O, nu-i adevărat! îl întrerupse Maryska, îmbujorându-se ca 
o mălină. 

E un cântec ostăşesc, spuse Wotlodyjowski, pe care-l 
cântam în locurile de iernat, vrând să stârnim mila vreunui 
suflet bun. 

Eu m-aş fi înduioşat cea dintâi. 

Mulţumesc, jupâniţă. Dacă-i aşa, n-am de ce să mai cânt şi 
las lăuta în mâini mai vrednice ca ale mele. 


De astă dată Terka nu mai respinse instrumentul, fiindcă o 
mişcase cântecul lui Wotodyjowski, în care, ce e drept, nu 
era mai multă viclenie decât adevăr, mângâie deci îndată 
strunele şi ţuguindu-şi buzele, începu să cânte: 

În pădure nu te duce, să rupi liliac! 

Ca la câini, nu da crezare nici unui băiat! 

Fiindcă toţi flăcăii, fată, umblă cu minciuna, Când îţi spun 
că le eşti dragă, mint întotdeauna. 

Jupân Wotodyjowski se înveseli atât de tare, încât îşi puse 
mâinile în şolduri de bucurie şi strigă: 

Cum aşa, domnia ta? Toţi flăcăii sunt vânzători chiar şi 
oştenii? 

Jupâniţa 'Terka îşi şnurui şi mai mult buzele şi răspunse 
cântând cu avânt sporit: 

Sunt câini şi mai răi, sunt câini şi mai răi! 

Domnia ta, nu lua seama la Terka, aşa-i ea! îl rugă 
Maryska. 

Cum să nu iau, dădu răspuns Wolodyjowski, când vorbeşte 
atât de urât despre oamenii de arme, încât nu ştiu unde să 
mă mai ascund de ruşine. 

Domnia ta mă rogi să cânt şi pe urmă îţi râzi de mine, zise 
Terka îmbufnată. 

Eu nu te cert pentru felul cum cânţi, ci pentru cruzimea 
cuvintelor despre oşteni, răspunse viteazul. Cât despre 
cântat, trebuie să mărturisesc că nici la Varşovia n-am auzit 
asemenea triluire. Dacă te-ai îmbrăca în nişte pantalonaşi, 
ai putea să cânţi în catedrala Sfântului loan, în care regele 
şi regina îşi au un balconaş al lor. 

Şi de ce trebuie să se îmbrace în pantaloni? întrebă cea 
mai mică, Zonia, interesată de Varşovia şi de rege. 

Pentru că în corul de acolo nu cântă nici o fată, sunt numai 
bărbaţi şi copii; unii au glasul mai gros ca mugetul taurului, 
iar alţii mai subţire decât scârţâitul scripcii. l-am ascultat 
de mai multe ori când am fost acolo cu marele şi neuitatul 
voievod de Rutenia, la alegerea milostivului nostru rege de 
acum. Minuni! Adevărate minuni, pe legea mea! Sunt o 


mulţime de cântăreţi: e Forster, vestit pentru triluirile lui 
gingaşe, şi Kaputa, şi Dzan Batysta, şi Elert, cel mai bun la 
lăută, şi Marek, şi Milczewski care cântă foarte bine. Când 
toţi aceştia îşi dau drumul la glasuri în biserică, parc-ai 
asculta corul heruvimilor. 

Aşa-i! Aşa-i! întări Maryska, împreunându-şi mâinile. 

Domnia ta, şi pe rege l-ai văzut, de multe ori? întrebă 
Zonia. 

Am vorbit cu el, cum vorbesc acum cu domnia ta. După 
cumpăna de la Beresteczko, mi-a luat capul în mâini. E un 
bărbat vrednic şi atât de milostiv, că oricine-l vede îl şi 
îndrăgeşte. 

Noi ţinem la el fără să-l fi văzut! ... Şi coroana o poartă 
mereu pe cap? 

Păi cum să meargă în fiecare zi cu ea! Ar trebui să aibă un 
cap de fier. Coroana stă în biserică, lucru pentru care e şi 
mai mult cinstită, iar regele poartă o căciuliţă neagră, 
împodobită cu briliante care răspândesc lumină în tot 
palatul... 

Se spune că palatul regelui e mai frumos şi decât cel de la 
Kiejdany. 

Decât cel de la Kiejdany? Asta e un fleac pe lângă el. E o 
clădire uriaşă, toată de marmură; copaci aproape că nu se 
văd deloc. Pe margini are două rânduri de încăperi, una mai 
arătoasă decât alta. Pe pereţi o să vedeţi domniile voastre 
înfăţişate cu pensula felurite lupte şi biruinţe, cum sunt 
războaiele lui Zygmunt al III-lea51 şi ale lui Wtadystaw; nu 
te mai saturi privind, fiindcă toate parcă sunt vii; mare 
minune că cei care se bat nu se mişcă şi nu strigă. Dar asta 
nu poate s-o facă nimeni, nici cel mai iscusit zugrav. Unele 
încăperi sunt îmbrăcate numai în aur; scaune şi laviţe 
acoperite cu mătase ori lame, mese de marmură şi 
alabastru şi atâtea sipete, cutii şi orologii care arată timpul 
ziua şi noaptea, încât n-ai putea să le scrii pe toate nici pe o 
piele de vițel. Regele şi regina se preumblă prin acele 


încăperi, iar seara au teatrum sau vreo altă petrecere şi 
mai mare... 

Ce-i acela teatrum? 

Cum să vă spun... E un loc unde se joacă comedii şi se fac 
sărituri italieneşti de mirare. Încăperea e mare cât o 
biserică şi se sprijină pe coloane. Într-o parte stau cei care 
vror să se minuneze, iar în cealaltă sunt tot felul de 
podoabe. Unele se ridică şi se coboară, altele se învârtesc 
pe şuruburi în toate părţile, arătând nori şi întuneric sau o 
lumină plăcută; sus e cerul cu soare sau cu stele, iar jos vezi 
uneori iadul cel cumplit... 

Iisuse, strigară pacunelencele. 

.„. plin de diavoli. Alteori marea nemărginită, pe care 
plutesc corăbii şi sirene. Unii coboară din cer, alţii ies din 
pământ. 

Eu n-aş vrea să văd iadul! se sperie Zonia. Mă mir că 
oamenii nu fug când se uită la asemenea privelişte 
înfricoşătoare. 

Nu numai că nu fug, dar mai bat şi din palme de 
mulţumire, răspunse Wotodyjowski, pentru că toate acestea 
sunt prefăcute, neadevărate şi nu pier chiar dacă îţi faci 
semnul crucii Nu e vorba de duhuri rele, ci de iscusinţa 
omenească. Cu regele vin şi episcopi, şi dregători feluriţi, 
care se aşează apoi la ospăț cu stăpânul înainte de culcare. 

Dar dimineaţa şi toată ziua ce fac? 

După cum îi e voia fiecăruia. Când se scoală de dimineaţă, 
se scaldă. Au o încăpere în care nu sunt podele, ci o 
adâncitură de cositor, strălucitor ca argintul, în care e apă. 

Apă în odaie... cine-a mai auzit? 

Întocmai... şi creşte sau scade după voie; poate să fie şi 
caldă şi rece, fiindcă sunt ţevi cu cocoşei prin care curge de 
amândouă felurile. Domnia ta învârteşti de cocoşel şi începe 
să curgă apa; poţi să şi înoţi prin încăpere ca într-o baltă... 
Nici un rege nu mai are un palat cum are milostivul nostru 
stăpân, e lucru ştiut. Solii străini spun şi ei la fel; niciunul 
nu domneşte peste un popor atât de vrednic, pentru că deşi 


sunt felurite neamuri mari pe lume, Dumnezeu n-a 
împodobit pe niciunul cu atâta dărnicie. 

Regele nostru e fericit! oftă Terka. 

Sigur că ar fi fericit, dacă n-ar mai fi treburile publice, 
dacă n-ar mai fi războaiele fără noroc care pedepsesc 
Republica pentru păcatele şi zavistiile noastre. Toate apasă 
pe umerii regelui pe care-l mai şi ceartă pentru astfel de 
vini în adunările Seimului. Dar ce vină are el, dacă nu vror 
să-l asculte? ... Au venit vremuri grele peste ţară, atât de 
grele, cum n-au mai fost niciodată. Vrâăjmaşul cel mai 
nemernic ne dispreţuieşte, pe noi, care nu demult l-am 
biruit şi pe sultanul turcilor. Aşa pedepseşte Dumnezeu 
îngâmfarea. Slavă Lui că acum pot să mişc braţul slobod, 
fiindcă e vremea să plec la luptă să-mi apăr ţara. E păcat să 
stai cu braţele încrucişate în asemenea împrejurări grele. 

Domnia ta să nu vorbeşti de plecare. 

Altfel nu poate fi. Mă simt bine cu domniile voastre, nici 
vorbă, dar cu cât mi-e mai bine, cu atât îmi e mai rău. N-au 
decât să se sfătuiască cei mintoşi pe la adunări, oşteanul 
trebuie să plece la luptă. Cât voi trăi, atât voi sluji. După 
moarte, Dumnezeu, care ştie ce-i în inima noastră, îi va 
răsplăti mai bine pe cei care slujesc Republica din dragoste 
pentru ea şi nu pentru foloasele proprii. Se vede însă că 
sunt tot mai puţini din aceştia, de aceea s-au abătut asupra 
noastră vremuri de cumplire. 

Ochii Maryskăi începură să se umezească, apoi se umplură 
de lacrimi care-i şiroiră pe obrajii rumeni. 

— Domnia ta ai să pleci şi ai să uiţi, iar noi aici o să ne 
uscam de dor. Cine-o să ne mai apere de răufăcători? 

Am să plec, dar am să păstrez recunoştinţă. Mai rar 
oameni atât de săritori ca cei din Pacunele! ... Domniile 
voastre vă temeţi şi acum de Kmicic? 

Sigur că ne temem. Mamele îşi sperie copiii cu el, cum fac 
cu vârcolacul. 

Ehe, nu se mai întoarce el. Şi pe urmă, chiar dacă se- 
ntoarce, nu mai are pe nelegiuiţii aceia cu el, care, 


judecând după spusele oamenilor, îl întreceau în răutate. 
Mai mare păcatul că un oştean atât de priceput s-a făcut de 
ruşine, pierzându-şi cinstea şi averea. 

Şi pe jupâniţă. 

Şi pe jupâniţă. Se spun multe lucruri bune despre ea. 

Plânge, sărmana, toată ziua... 

Hm! se miră Wotodyjowski, doar nu l-o plânge pe Kmicic? 

Cine mai ştie! răspunse Maryska. 

Cu atât mai rău pentru ea, pentru că el nu se mai întoarce; 
hatmanul a trimis acasă o parte din laudanieni, aşa că acum 
sunt oşteni destui aici. L-ar ciopârţi îndată, fără să-l mai 
judece. Trebuie să ştie şi el că s-au întors laudanienii, şi nu 
va cuteza să se arate. 

Se pare că ai noştri vor pleca din nou, spune Terka, fiindcă 
li s-a îngăduit să vină acasă pentru scurtă vreme. 

E, hatmanul le-a dat drumul, pentru că vistieria e goală, 
răspunse Wotodyjowski. Mare nenorocire! Tocmai acum, 
când e mai mare nevoie de oameni, trebuie să-i trimită 
înapoi... Dar, noapte bună, domniile voastre, e timpul să 
mergeţi la culcare. Vedeţi să nu-l visaţi vreuna pe Kmicic cu 
paloşul de foc în mână... 

Jupân Wotodyjowski se ridică de pe laviţă şi se îndreptă 
spre uşă, dar nu făcu decât un pas spre iatacul lui, când în 
tindă se auzi gălăgie, şi un glas ascuţit începu să strige de 
afară: 

Hei! Pe milostivul Dumnezeu! deschideţi mai repede, mai 
repede! ... 

Fetele se speriară grozav; Wotodyjowski se repezi în iatac 
după sabie, dar nici nu apucă să se întoarcă la ele, când 
Terka trase zăvorul şi un necunoscut dădu buzna înăuntru 
şi se aruncă la picioarele cavalerului. 

Jupâne polcovnic! ... Ajutor! Jupâniţa a fost răpită! ... 

Care jupâniţa? 

De la Wodokty... 

Kmicic! se minună Wotodyjowski. 

Kmicic! ţipară fetele. 


Kmicic! repetă trimisul. 

Tu cine eşti? îl întrebă Wotodyjowski. 

Vechilul de la Wodokty. 

Noi îl cunoaştem! spuse Terka, el aduce leacurile pentru 
domnia ta. 

De după cuptor se ivi deodată bătrânul Gasztowt cu 
somnul în ochi; iar în uşă se arătară cei doi slujitori ai lui 
jupân Wolodyjowski, care auziseră larma şi veniseră într-un 
suflet. 

Înşeuaţi caii! porunci Wotodyjowski. Unul să dea fuga la 
Butrymi, iar celălalt să pună şaua pe cal! 

Pe la Butrymi am trecut eu, spuse vechilul, că sunt mai 
aproape de noi. Ei m-au trimis la înălţimea voastră. 

Când a fost răpită jupâniţa? întrebă Woltodyjowski. 

Acum... Acolo-i taie pe slujitori... eu am pus mâna pe un 
cal şi... 

Bătrânul Gasztowt se şterse la ochi. 

Cum? Jupâniţa a fost răpită? 

Întocmai... Kmicic a răpit-o! răspunse Wolodyjowski. 
Plecăm s-o ajutăm! 

Apoi să întoarse către vechil: 

Vesteşte-i şi pe Domaszewiczi, să vină cu flintele! 

Hai, şi voi, căpriţelor! se burzului pe neaşteptate bătrânul 
la fete: Duceţi-vă prin sat şi chemaţi şleahticii, să pună 
mâna pe săbii! Kmicic a răpit-o pe jupâniţă... ai? ... 
Doamne, ai milă! Lotrul! împieliţa-tul... ai? 

Mergem şi noi, spuse Wotodyjowski, o să-i trezim mai 
repede. Hai, domnia ta! Caii sunt gata! 

După o clipă erau călare, urmaţi de cei doi slujitori, 
Ogarek şi Syruc. Porniră cu toţii pe uliţa dintre aşezări, 
bătând pe la uşi, la ferestre şi strigând în gura mare: 

Puneţi mâna pe săbii! Săriţi! Jupâniţa de la Wodokty a fost 
răpită! Kmicic e aproape! ... 

La auzul strigătelor, câte unul se repezea afară să vadă ce 
se petrece şi, înțelegând despre ce e vorba, începea să 
răcnească şi el: „Kmicic e aproape! Jupâniţa a fost răpită!” 


Apoi alerga la grajd să pună şaua pe cal sau să-şi caute 
sabia în casă pe întuneric. Tot mai multe erau glasurile care 
repetau: „Kmicic e aproape!” „Cătunul” începu să freamăte, 
ferestrele se luminară, răsuna plânsul femeilor, lătratul 
câinilor. În cele din urmă, şleahticii se adunară pe uliţă, unii 
călare, alţii pe jos. Deasupra capetelor luceau în întuneric 
săbii, sulițe, lănci şi chiar furci de fier. 

Jupân Wotodyjowski îi cercetă pe toţi dintr-o ochire, repezi 
câţiva în diferite părţi, iar el porni înainte cu ceilalţi. 

Călăreţii mergeau în faţă cu pedestraşii în urma lor, 
grăbind spre Wolmontowicze, ca să-i întâlnească acolo pe 
Butrymi. Erau la vreo zece ceasuri seara şi noaptea era 
luminoasă, deşi luna încă nu răsărise. Aceia dintre şleahtici 
pe care marele hatman îi slobozise acasă de la oaste se 
alcătuiră îndată în şiruri strânse; ceilalţi, mai ales 
pedestraşii, mergeau mai răsfiraţi, fără să la seama la 
zăngănitul armelor, sporovăiau şi căscau, blestemându-l în 
răstimpuri pe Kmicic, care le stricase odihna dulce. 

Aşa ajunseră până aproape de Wolmontowicze, unde le ieşi 
înainte o ceată înarmată. 

Stai! Cine sunteţi? îi întrebară câteva glasuri. 

Gasztowţii. 

Noi suntem Butrymii. Domaszewiczii au venit şi ei. 

Cine-i căpetenia voastră? întrebă Wotodyjowski. 

Jozwa Beznogi, la porunca înălţimii tale. 

Aveţi vreo veste? 

A dus-o la Lubicz. Au trecut prin mlaştini, ca să ocolească 
Wolmontowicze. 

La Lubicz? se miră Wotodyjowski. Acolo vrea să se apere? 
Păi Lubicz nu-i o întăritură. 

Pesemne că se încrede în puterea lui. Are vreo două sute 
de oameni. Mai mult ca sigur că vrea să ia tot cu el; au venit 
cu o mulţime de care şi cai. Gândesc că n-a aflat de 
întoarcerea noastră de la oaste, fiindcă prea nu se teme de 
nimic. 


Folosu-i de partea noastră! spuse Wotodyjowski. Acum nu 
ne mai scapă. Câte flinte aveţi? 

Noi, Butrymii, avem ca la treizeci, iar Domaszewiczii de 
două ori pe atât. 

Bine. Domnia ta iei cincizeci de oameni cu muschete şi te 
duci să aperi trecerea prin mlaştini, repede! Ceilalţi merg 
cu mine! Nu uitaţi securile! 

La poruncă! 

Oamenii începură să se mişte, o ceată mai mică plecă în 
fugă spre mlaştini sub conducerea lui Jozwa Butrym. 

În acest timp, sosiră şi cei vreo cincisprezece Butrymi 
trimişi înainte la şleahticii din alte aşezări. 

Gosciewiczii nu se văd? întrebă Wolodyjowski. 

A, jupâne polcovnic, înălţimea ta erai! ... Slavă Domnului! 
strigară. Gosciewiczii vin şi ei... se aud prin pădure. 
Înălţimea ta ştii că a dus-o la Lubicz? 

Ştiu, n-o să ajungă prea departe. 

Într-adevăr, Kmicic nu pusese la socoteală încă una din 
primejdiile faptei sale îndrăzneţe; nu ştia că o parte din 
şleahtici se întorseseră de la oaste. Credea că aşezările sunt 
pustii, cum era pe vremea când stătuse prima dată la 
Lubicz. Acum însă, împreună cu Gosciewiczii şi fără 
Stakjenii care nu aveau cum să ajungă la timp, 
Wotodyjowski putea să adune împotriva lui în jur de trei 
sute de săbii - toţi oameni deprinşi cu luptele şi încercaţi. 

Tot mai mulţi erau şleahticii care se îndreptau spre 
Wolmontowicze. Veniră, în sfârşit, şi Gosciewiczii pe care-i 
mai aşteptau. Jupân Wotodyjowski îşi alcătui detaşamentul 
şi rămase foarte mulţumit la vederea îndemânării şi a 
uşurinţei cu care se aliniară. De la prima aruncătură de 
ochi, se vedea cât de colo că sunt oşteni destoinici, nu nişte 
şleahtici obişnuiţi. Wotodyjowski se mai bucura şi pentru că 
în curând avea să fie căpetenia lor. 

Porniră deci în trap întins spre Lubicz, prin pădurea prin 
care gonise şi Kmicic, mai demult. Trecuse bine de miezul 
nopţii. Luna se înălţase, în sfârşit, pe bolta cerului şi lumina 


pădurea, drumul şi luptătorii, frângându-şi razele palide în 
vârfurile suliţelor şi în săbiile strălucitoare. Şleahticii 
sporovăiau încet despre această întâmplare neobişnuită 
care-i smulsese din aşternut. 

Au trecut pe aici tot felul de oameni, zise unul dintre 
Domaszewiczi. Am crezut cu toţii că sunt niscaiva fugari, 
dar mai mult ca sigur că erau oameni de-ai lui. 

Păi cum. La Wodokty veneau în fiecare zi cerşetori 
necunoscuţi, chipurile să ceară de pomană, adăugă al 
doilea: 

Ce fel de oşteni are Kmicic? 

Slujitorii de la Wodokty spun că sunt cazaci. Se vede că 
Kmicic s-a înhăitat cu Chowanski sau cu Z6ltarefko. Până 
acum era numai răufăcător, acum şi-a vândut şi tara, nu mai 
încape îndoială. 

Cum putea să-i aducă pe cazaci până aici? 

Cu o ceată atât de mare nu-i deloc uşor să te strecori. Ar fi 
fost opriţi de primul steag de-al nostru care s-ar fi întâlnit 
cu ei. 

În rândul dintâi, puteau să meargă prin păduri, iar în al 
doilea, puţini sunt cei care se folosesc de oşteni cazaci cu 
simbrie? Cine-i mai poate deosebi de duşmani? Dacă i-a 
întrebat cineva, s-au dat drept seimeni52. 

O să se apere, spuse unul dintre Gosciewiczi, că-i bărbat 
curajos, dar polcovnicul nostru o să se descurce. 

Şi Butrymii s-au jurat că de astă dată nu le mai scapă viU. 
De-ar fi să moară până la unul. Ei sunt cei mai îndâriţi 
împotriva lui. 

Păi dacă-l omorâm, împotriva cui au să-şi mai dovedească 
pagubele? Mai bine să-l prindem viu şi să-l dăm în seama 
judecății. 

Cine mai stă să se gândească acum la judecată, când toţi 
şi-au pierdut capul! Domniile voastre n-aţi auzit ce vorbeşte 
lumea? Se spune că şi suedezii ne ameninţă cu război. 

Dumnezeu să ne păzească! ... Septentrionii, Chmielnicki! 
Numai suedezii mai lipsesc, ca să bată ceasul de pe urmă al 


Republicii. 

Deodată, jupân Wolodyjowski, care mergea în frunte, se 
întoarse şi porunci: 

Linişte, domniile voastre. 

Şleahticii tăcură, căci se zărea Lubicz. După un sfert de 
ceas se furişau la mai puţin de două sute de paşi de conac. 
Toate ferestrele erau luminate, de se vedea şi-n curtea plină 
de oameni înarmaţi şi de cai. Nicăieri nici o strajă şi nici o 
măsură de prevedere. Se vede că jupân Kmicic se încredea 
prea mult în puterea lui. Apropiindu-se şi mai mult, 
Wotodyjowski recunoscu dintr-o privire pe cazacii cu care 
se războise de atâtea ori încă pe când trăia marele 
Jeremi53 şi mai târziu în slujba lui Radziwit, aşa că 
murmură doar pentru sine: „Dacă sunt cazaci străini, 
haimanaua asta a întrecut orice măsură.” 

Şi continuă să privească, după ce porunci oamenilor să 
stea pe loc. În curte, vânzoleala era în toi. În timp ce unii 
dintre cazaci luminau cu făclii, ceilalţi alergau în toate 
părţile, intrau şi ieşeau din casă, aduceau lucruri şi 
încărcau legăturile în care, alţii scoteau caii din grajduri, 
vitele din ocoale; strigăte, chemări şi porunci se încrucişau 
din toate părţile. La lumina făcliilor se vedea parcă mutarea 
unui arendaş la altă moşie. 

Krzysztof Domaszewicz, mai-marele Domaszewiczilor, se 
apropie de Wotodyjowski şi-i spuse: 

Înălţimea ta! Vror să încarce tot avutul în care. 

N-ajung ei să scoată de aici nici propria piele, ce se mai 
vorbim de avutul de la Lubicz. Nu-l mai recunosc pe Kmicic 
care este totuşi un oştean încercat. Nici o strajă nicăieri! 

Pentru că are putere mare; gândesc ca are peste trei sute 
de oameni. Dacă nu ne întorceam de la oaste, putea să 
treacă ziua în amiaza mare cu carele încărcate prin toate 
aşezările. 

Bine! răspunse Wotodyjowski. Numai drumul ăsta duce la 
conac? 

Numai ăsta, dincolo de el încep bălțile şi mlaştinile. 


Asta-i bine... Descălecaţi, domniile voastre! 

Şleahticii ascultară porunca şi săriră îndată din şa; apoi o 
parte se aşezară într-un şirag lung şi începură să înconjure 
casa şi acareturile. 

Pan Wolodyjowski se îndreptă cu cei mai mulţi spre poartă. 

Aşteptaţi porunca! le şopti. Nu trageţi decât la porunca 
mea! 

Îi mai despărţeau numai câteva zeci de paşi de poartă, 
când cei care trebăluiau prin curte îi văzură. Vreo 
cincisprezece oameni se repeziră, la îngrădituri, se 
aplecară peste ele şi, scrutând întunericul, începură să 
strige cu glasuri amenințătoare: 

Hei, cine sunteţi? 

Alt! 54 porunci Wotodyjowski. Foc! 

Toate flintele şleahticilor detunară deodată; ecoul lor nici 
nu apucase să ajungă la pereţii clădirilor, când răsună iarăşi 
glasul lui Wotodyjowski: 

În goană! 

Loveşte, ucide! răcniră laudanienii, repezindu-se înainte 
ca o lavină. 

Cazacii răspunseră şi ei cu împuşcături, dar nu mai avură 
timp să încarce a doua oară. Şleahticii ajunseseră la poarta 
care se prăbuşi într-o clipită sub apăsarea bărbaţilor 
înarmaţi. Lupta se încinse în curte, printre care, cai şi 
legăturile cu lucruri. În frunte înaintau ca un zid Butrymii 
cei vânjoşi, cei mai năprasnici în lupta de aproape şi cei mai 
îndârjiţi împotriva lui Kmicic. Mergeau ca o turmă de 
mistreți prin lăstărişul fraged, frângând, călcând în 
picioare, făcând totul una cu pământul şi izbind cu săbiile 
ca turbaţi; în urma lor veneau Domaszewiczii şi 
Gosciewiczii. 

Oamenii lui Kmicic se apărau cu bărbăţie în spatele 
carelor şi al legăturilor cu lucruri; trăgeau de la toate 
ferestrele casei şi de pe acoperiş, dar din ce în ce mai rar, 
căci făcliile, călcate în picioare, se stinseseră şi era greu să-i 
deosebeşti pe prieteni de duşmani. Curând cazacii fură 


răzbiţi în curte şi împinşi spre casă şi grajduri; răsunară 
strigăte, cerând îndurare. Şleahticii biruiau. 

Dar când rămaseră numai ei în curte, împuşcăturile din 
casă se înteţiră. Ţevile muschetelor apărură la toate 
ferestrele şi o grindină de plumbi se abătu asupra curții. 
Cei mai mulţi dintre cazaci se adăpostiseră înăuntru. 

Lângă casă! La uşă! porunci Wolodyjowski. 

Într-adevăr, la adăpostul zidurilor, împuşcăturile de la 
ferestre şi de pe acoperiş nu mai făceau nici o pagubă. 
Situaţia atacatorilor era totuşi destul de grea. Nici nu putea 
fi vorba să dea năvală asupra ferestrelor, fiindcă acolo ar fi 
fost întâmpinați cu foc din faţă, de aceea jupân 
Woltodyjowski dădu poruncă să dărâme uşa cu securile. 

Dar nici asta nu era prea uşor, întrucât uşa era întocmită 
din scânduri puternice de stejar bătute des în piroane 
uriaşe cu floarea mare care ştirbea securile şi le împiedica 
să ajungă la lemn. Din când în când, cei mai vânjoşi puneau 
umărul şi se opinteau din răsputeri, dar degeaba! Uşa era 
întărită pe dinăuntru cu bare de fier şi o mai proptiseră şi 
cu reteveie. Cu toate acestea, Butrymii izbeau cu turbare, 
în timp ce Domaszewiczii şi Gosciewiczii forţau uşa de la 
bucătărie şi pe cea care ducea la cămara cu lucruri de preţ. 

După un ceas de încercări zadarnice, fură înlocuiţi oamenii 
care mânuiau securile. Căzură câteva scânduri, dar în locul 
lor se arătară ţevile muschetelor şi împuşcăturile răsunară 
din nou. Doi dintre Butrymi se prăbuşiră cu pieptul 
străpuns. Ceilalţi, în loc să se înspăimânte, loveau şi mai 
îndârjiţi. 

Din porunca lui Wotodyjowski, deschizăturile fură astupate 
cu ghemotoace din sumane. În acelaşi timp, se auziră 
strigăte dinspre drum; Stakjenii veniseră în ajutorul 
şleahticilor, urmaţi de ţăranii înarmaţi de la Wodokty. 

Pesemne că sosirea acestor noi întăriri îi umplu de teamă 
pe cei împresuraţi, pentru că un glas puternic începu să 
strige dinapoia uşii: 


Încetaţi! Nu mai daţi cu securile! Ascultaţi! ... Pe o sută de 
diavoli! Staţi o dată! ... Să ne înţelegem. 

Wotodyjowski dădu poruncă să se oprească şi întrebă: 

Cine vorbeşte? 

Kmicic, stegarul de Orsza! i se răspunse. Dar eu cu cine 
vorbesc? 

Cu polcovnicul Michat Jerzy Wotodyjowski. 

Cu plecăciune! se auzi glasul din spatele uşii. 

N-avem vreme de închinăciuni... Ce vrei? 

Mai degrabă eu ar trebui să întreb: ce vrei? Nu mă 
cunoşti, nici eu pe domnia ta... De ce mă asupreşti? 

Vânzătorule! strigă Michat. Cu mine au venit şi laudanienii 
întorşi de la oaste, iar aceştia vor să-şi ceară socoteală 
pentru jafurile şi sângele nevinovat pe care l-ai vărsat, iar 
acum şi pentru jupâniţa pe care ai răpit-o. Ştii tu ce 
înseamnă raptus puellae? 55 Va trebui să plăteşti eu viaţa! 

Urmă o clipă de tăcere. 

Nu m-ai mai face vânzător a doua oară, spuse iarăşi 
Kmicic, dacă n-ar fi uşa care ne desparte. 

N-ai decât s-o deschizi... eu nu te împiedic! 

Mulţi câini laudanieni o să dea ortu' popii înainte. Nu mă 
prindeţi voi viu! 

Atunci o să te târâm afară după ce-oi crăpa. Pentru noi e 
totuna. 

Domnia ta, ascultă-mă cu luare-aminte şi bagă în cap ce-ţi 
spun! Dacă nu ne lăsaţi în pace, arunc conacul în văzduh cu 
toţi cei dinăuntru şi cu mine deodată, am un butoiaş cu 
pulbere cu fitilul aprins gata, aşa să-mi ajute Dumnezeu! N- 
aveţi decât să veniţi să puneţi mâna pe mine. 

De astă dată se aşternu o tăcere mai lungă. Wotodyjowski 
căuta în zadar un răspuns. Şleahticii începură să se uite 
înspăimântați unul la altul. În vorbele lui Kmicic răsuna 
atâta forţă sălbatică, încât îi dădură crezare cu toţii. O 
singură scânteie ajunsă la pulbere putea să le 
zădărnicească biruinţa şi s-o piardă pe Billewiczowna 
pentru totdeauna. 


Pe viul Dumnezeu! mormăi unul dintre Butrymi, ăsta e un 
nebun! E-n stare s-o facă. 

Deodată, lui jupân Wotodyjowski îi trecu prin minte un 
gând pe care-l socoti bun. 

Mai e şi alt mijloc! strigă. Vânzătorule, ieşi să te lupţi cu 
mine! De mă învingi, ai să pleci slobod! 

O vreme nu se auzi nici un răspuns. Inimile laudanienilor 
băteau neliniştite. 

Cu sabia? întrebă Kmicic în cele din urmă. Poate fi! 

Dacă nu te-apucă frica, va fi! 

Îţi dai cuvântul de cavaler că voi pleca slobod? 

Mi-l... 

Nu se poate! se împotriviră câteva glasuri dintre Butrymi. 

Pe o sută de diavoli! Tăcere, domniile voastre! tună 
Wolodyjowski, dacă nu, n-aveţi decât să săriţi în aer odată 
cu el. 

Butrymii tăcură; după o clipă, unul din ei spuse: 

Va fi cum porunceşti domnia ta... 

Ei, cum e? întrebă Kmicic batjocoritor. Sărăntocii nu 
îngăduie? 

Dacă domnia ta doreşti, sunt gata să jure şi pe săbiile lor. 

Atunci să jure! 

După o clipă se adunară înaintea uşii celei mari; vestea că 
Kmicic vrea să arunce totul în aer se răspândi în toate 
părţile. Rămaseră cu toţii încremeniţi de groază. 
Woltodyjowski ridică glasul şi vorbi în tăcerea de moarte: 

Pe toţi cei aci de faţă vă iau martori că l-am chemat la 
luptă în doi pe jupân Kmicic, stegarul de Orsza, şi i-am 
făgăduit că dacă mă va învinge, va fi slobod să plece unde 
vrea, fără să întâmpine din partea domniilor voastre nici o 
piedică. Drept care, domniile voastre trebuie să juraţi pe 
Dumnezeu cel preaînalt şi pe sfânta cruce... 

Aşteptaţi! strigă Kmicic, să fiu slobod să plec cu toţi 
oamenii mei, iar pe jupâniţa s-o iau cu mine. 

Jupâniţa rămâne aici, răspunse Wotodyjowski, iar oamenii 
domniei tale vor fi luaţi robi de şleahtici. 


Nu se poate! 

Atunci dă foc la pulbere! Pe jupâniţa am şi plâns-o, cât 
priveşte oamenii, întreabă-i ce vror... 

Iarăşi se lăsă tăcerea. 

Fie şi aşa, răspunse Kmicic după o clipă. N-o iau acum, o s- 
o iau peste o lună. Am s-o găsesc şi-n gaură de şarpe! 
Juraţi! 

Juraţi! repetă Wotodyjowski. 

Jurăm pe Dumnezeu cel preaînalt şi pe sfânta cruce, Amin! 

Ei, ieşi odată, domnia ta! îl zori jupân Michal. 

Domnia ta vrei să ajungi mai repede pe lumea cealaltă? 

Bine, bine. Numai grăbeşte-te. 

Barele de fier care ţineau uşa pe dinăuntru începură să 
scrâşnească. 

Wolodyjowski se dădu puţin înapoi, urmat de şleabhtici; ca 
să facă loc. Uşa se deschise deodată şi jupân Andrzej apăru, 
înalt şi zvelt ca un plop. Începeau să se ivească zorile, şi 
primele luciri ale zilei cădeau pe chipu-i tânăr, mândru şi 
neînfricat. Se opri în prag, privi cu îndrăzneală la grămada 
şleahticilor şi spuse: 

Am avut încredere în domniile voastre... Numai Dumnezeu 
ştie dacă am făcut bine, dar să lăsăm asta! ... Care-i jupân 
Wotodyjowski? 

Micul polcovnic ieşi înainte. 

Eu sunt! răspunse. 

Ehei, domnia ta nu prea arăţi ca un uriaş, se miră Kmicic, 
făcând aluzie la statura mică a viteazului. Mă aşteptam să 
văd un om mai falnic, deşi trebuie să recunosc că domnia ta 
eşti un oştean încercat. 

Eu nu pot să spun acelaşi lucru despre domnia ta, căci ai 
neglijat străjile. Dacă şi la sabie eşti tot atât de priceput, n-o 
să am prea mult de lucru. 

Unde luptăm? întrebă Kmicic grăbit. 

Aici... bătătura o netedă ca o masă. 

Fie! Pregăteşte-te de moarte! 

Eşti chiar atât de sigur? 


Se vede că n-ai fost prin Orsza, de vreme ce te îndoieşti de 
asta... Nu numai că sunt sigur, dar îmi pare rău de domnia 
ta, pentru că am auzit că eşti un oştean vestit. De aceea, îţi 
zic pentru ultima oară: dă-mi pace! Nu ne cunoaştem... de 
ce să ne stăm în cale? Ce ai domnia ta cu mine? ... Jupâniţa 
mi-a fost lăsată prin testament, ca şi moşia asta, şi 
Dumnezeu mi-e martor că iau ce mi se cuvine... E adevărat 
că i-am tăiat pe şleahticii din Wolmontowicze, dar să judece 
Dumnezeu cine a fost nedreptăţit mai întâi. Că erau sau nu 
însoțitorii meu nişte netrebnici, ce să mai vorbim, destul că 
aici n-au făcut nici un rău nimănui şi i-au ucis până la unul, 
ca pe nişte câini turbaţi, numai pentru că au vrut să 
dănţuiască la crâşmă cu fetele. Să fie sânge pentru sânge! 
Apoi mi-au omorât şi oştenii. Mă jur pe rănile lui Christos că 
nu venisem aici cu gânduri rele, şi cum m-au primit? ... Dar 
fie, nedreptate pentru nedreptate. Mai pun şi de la mine, 
plătesc toate stricăciunile... ca între vecini. Mai bine aşa 
decât altminteri... 

Dar oamenii pe care i-ai adus cu domnia ta cine sunt? De 
unde ai luat asemenea ajutoare? întrebă Wotodyjowski. 

Mă priveşte de unde i-am luat. Nu i-am adus împotriva 
țarii, ci ca să-mi fac treaba mea. 

Din ăştia-mi eşti? ... Aşadar pentru treaba ta te-ai înhăitat 
cu vrăjmaşul? Şi cu ce-ai să le plăteşti ajutorul, dacă nu cu 
trădarea? ... Nu, frăţioare, nu ţi-aş fi stat împotrivă să te 
înţelegi cu şleahticii ăştia, dar să chemi duşmanul să te 
ajute, asta-i altceva. Cu minciuna nu scapi. Hai să începem, 
că altfel am să-ţi spun că eşti un laş, deşi tu pretinzi că eşti 
mare meşter în Orsza. 

Domnia ta ai vrut-o! spuse Kmicic, luând poziţie. 

Dar jupân Wotodyjowski nu se grăbi să scoată sabia şi privi 
spre cer. Se revărsau zorile. La răsărit, prima panglică 
auriu-albăstrie se întindea ca un brâu luminos, deşi în 
curtea conacului era încă destul de întuneric, iar înaintea 
casei domnea bezna de nepătruns. 


Se crapă bine de ziuă, spuse Wolodyjowski, dar mai e până 
să răsară soarele. Poate că domnia ta pofteşte să ni se 
aducă făclii? 

Mi-e totuna. 

Domniile voastre! strigă Wolodyjowski, întorcându-se spre 
şleahtici. Daţi fuga după şomoioage de paie şi vreascuri, să 
ne vedem mai bine în danţul asta orszenesc. 

Şleahticii, încurajați de glumele tânărului polcovnic, se 
zvârliră spre cuhnii; unii începură să adune făcliile călcate 
în picioare în timpul bătăliei şi în curând aproape cincizeci 
de torţe roşietice străluciră în mohoreala palidă a dimineţii. 
Wotodyjowski i le arăta cu sabia lui Kmicic. 

Priveşte, domnia ta, un adevărat alai de înmormântare! 

Iar Kmicic îi răspunse numaidecât: 

Îngroapă un polcovnic, aşa că şi pompa trebuie să fie 
mare! 

Grozav balaur mai eşti, domnia ta! ... 

În acest timp, şleahticii făcură cerc în tăcere în jurul 
luptătorilor; înălţară cu toţii aşchiile aprinse, iar în spatele 
lor se rânduiră ceilalţi, curioşi şi neliniştiţi; la mijloc 
potrivnicii se măsurau din ochi. Se aşternuse o linişte de 
mormânt, doar bucățele de cărbuni mai cădeau pe jos 
sâsâind, din vreascurile aprinse. Jupân Wolodyjowski era 
vesel ca un sticlele într-o colivie. 

Începe, domnia ta! îl îndemnă Kmicic. 

Primul scrâşnet răsună ca un ecou în inimile privitorilor: 
Wotodyjowski lovi fără prea multă convingere, Kmicic pară 
şi lovi la rându-i, iar Wotodyjowski respinse şi el. 
Hârşcâiturile deveneau din ce în ce mai dese. Cei de pe 
margine stăteau cu răsuflarea tăiată. Kmicic atacă furios, 
dar jupân Wotodyjowski îşi duse mâna stângă la spate şi 
rămase liniştit, făcând doar mişcări foarte mici, aproape 
nevăzute, de parcă vroia numai să se apere şi în acelaşi 
timp să-şi cruţe potrivnicul; se retrăgea uneori un pas 
înapoi, alteori făcea un pas înainte, cercetând pesemne 
îndemânarea lui Kmicic. În timp ce stegarul de Orsza se 


înfierbântase, polcovnicul era rece ca un meşter care-şi 
pune învăţăcelul la încercare, şi tot mai liniştit; în cele din 
urmă, spre uluirea şleahticilor, rosti: 

Să mai sporovăim, ca să nu ne pară timpul prea lung... 
Aha! Asta e după tipicul din Orsza? ... Se vede că pe acolo 
trebuie să vă bateţi singuri mazărea, de vreme ce domnia ta 
dai cu sabia cum ai da cu îmblăciul... Te frămânţi grozav. E 
adevărat, că eşti cel mai bun în toată Orsza? ... Lovitura 
asta numai slujitorii judecăților o mai folosesc... Asta e din 
Kurlandia... bună să te aperi de câini cu ea. Domnia ta, 
bagă de seamă la vârful sabiei... Nu mai îndoi mâna aşa, că 
uite ce se poate întâmpla... Ridic-o! ... 

Ultimele cuvinte, Wotodyjowski le rosti apăsat, în acelaşi 
timp făcu o jumătate de cerc, trase mâna şi sabia spre el şi, 
înainte ca privitorii să priceapă ce va să zică „Ridic-o!” - 
sabia lui Kmicic zbură ca un ac tras de pe aţă peste capul 
lui Wolodyjowski şi căzu înapoia lui. Micul polcovnic spuse: 

Asta se cheamă smulgerea sabiei. 

Kmicic era palid, cu ochii rătăciţi, şi se clătina pe picioare, 
uluit şi el nu mai puţin decât şleahticii laudanieni. 
Woltodyjowski se trase într-o parte şi arătând spre sabia 
căzută, repetă: 

Ridic-o! 

O clipă crezură că Kmicic se va năpusti asupra lui cu 
mâinile goale... Era gata să se repeadă, şi Wotodyjowski, 
apropiind mânerul sabiei de piept, îndreptă vârful spre el, 
dar Kmicic se zvârli spre sabie şi se prăpăstui iarăşi asupra 
înfricoşătorului potrivnic. 

Cei de faţă începură să murmure, şi cercul se strânse şi 
mai mult, iar înapoia lui se alcătui un al doilea şi un al 
treilea cerc. Cazacii lui Kmicic îşi băgau capetele printre 
umerii şleahticilor, ca şi când toată viaţa ar fi trăit cu toţii în 
cea mai bună înţelegere. Strigătele se smulgeau fără voie 
de pe buzele privitorilor; din când în când izbucneau 
hohote de râs nestăpânit, nervos; pricepură cu toţii că au 
de-a face cu un meşter între meşteri. 


Wotodyjowski petrecea de minune, jucându-se cu Kmicic 
de-a şoarecele şi pisica; mânuia sabia cu tot mai multă 
nepăsare. Îşi luă mâna stângă de la spate şi o băgă în 
buzunarul pantalonilor. Kmicic făcea spume la gură, hârâia, 
până când vorbe răguşite îi ieşiră din gătlej printre dinţii 
încleştaţi: 

Sfârşeşte... domnia ta! ... Cruţă-mă de ruşine! ... 

Prea bine! zise Wotodyjowski. 

Se auzi un şuier scurt, înfricoşător, apoi un strigăt 
înăbuşit... În acelaşi timp Kmicic desfăcu braţele, sabia îi 
scăpă din mână... şi se prăbuşi cu faţa în jos la picioarele 
polcovnicului. 

Trăieşte! spuse Wotodyjowski, n-a căzut pe spate. Şi 
îndoind poala tunicii lui Kmicic, începu să-şi şteargă sabia. 

Şleahticii izbucniră cu toţii în strigăte puternice; se auzea 
tot mai limpede: 

Să-l ucidem pe vânzător! ... Să-l ucidem! ... Să-l hăcuim!... 

Câţiva Butrymi alergară cu săbiile scoase. Pe neaşteptate 
se întâmplă ceva de-a dreptul ciudat; micul Wotodyjowski 
crescu parcă dintr-o dată în faţa lor - sabia celui mai 
apropiat, dintre Butrymi zbură ca luată de vijelie, asemenea 
sabiei lui Kmicic, iar Wotodyjowski porunci cu ochii 
scânteind. 

Înapoi! ... Înapoi... Acum e al meu, nu mai o al vostru! ... În 
lături! 

Tăcură cu toţii, temându-se de mânia viteazului, iar el 
spuse: 

Nu-i nevoie de măcel aici! ... Domniile voastre, ca şleahtici 
ce vă aflaţi, trebuie să înţelegeţi obiceiul cavaleresc de a nu 
ucide un rănit. Nici vrăjmaşul nu e tratat astfel, ce să mai 
vorbim de un potrivnic învins în luptă dreaptă. 

El e vânzător, mormăi unul dintre Butrymi, şi cei ca el 
trebuie omorâţi! 

Dacă-i vânzător, atunci trebuie predat hatmanului, ca să-şi 
primească pedeapsa şi să fie pildă altora. V-am pus că acum 
e în puterea mea, nu mai e al vostru. Dacă va trăi, veţi 


putea să vă dovediţi dreptatea înaintea judecății şi folosul 
va fi mai mare dacă va fi viu, decât dacă va muri. Care 
dintre voi ştie să lege rănile? 

Krzych Domaszewicz. De multă vreme el îi oblojeşte pe toţi 
în Lauda. 

Să-i lege tăietura numaidecât şi să-l puneţi pe targa! Eu 
mă duc s-o mângâi pe jupâniţa nefericită. 

Rostind acestea, Wotodyjowski îşi băgă săbioara în teacă şi 
intră în casă prin uşa spartă. Şleahticii începură să-i prindă 
şi să-i lege pe oamenii lui Kmicic, care de acum înainte 
aveau să are câmpul prin „cătune”. Cei mai mulţi se lăsară 
cetluiţi fără împotrivire: doar vreo cincisprezece săriră pe 
ferestrele din spatele casei şi fugiră spre bălți, dar acolo 
nimeriră în mâinile Stakjenilor care-i aşteptau. În acelaşi 
timp, şleahticii începură să jefuiască încărcătura carelor şi 
găsiră pradă din belşug; câţiva erau de părere să golească 
şi conacul, dar se temeau de jupân Wolodyjowski şi poate şi 
de Billewicz6wna care se afla înăuntru. Îşi luară morţii, 
printre care erau trei Butrymi şi doi Domaszewiczi, şi îi 
aşezară în care, ca să-i îngroape creştineşte, iar pentru 
oamenii lui Kmicic, care căzuseră în luptă, porunciră 
argaţilor să sape o groapă dincolo de grădină. 

În căutarea jupâniţei, Wotodyjowski cercetă toată casa şi o 
găsi, aşezată într-un colţ, în cămara cu lucruri de preţ, la 
care ducea o uşă scundă şi grea din iatac. Era o mică 
încăpere cu ferestre înguste, apărate de gratii, întocmite în 
pătrat, cu pereţi atât de groşi, încât Wotodyjowski cunoscu 
dintr-odată că odaia ar fi scăpat întreagă, chiar dacă Kmicic 
ar fi aruncat casa în aer. Îşi făcu astfel o părere mai bună 
despre Kmicic. Jupâniţa şedea pe o ladă nu departe de uşă, 
cu capul în piept şi faţa acoperită aproape cu totul de păru-i 
bogat: nu făcu nici o mişcare la intrarea viteazului. Credea 
că e Kmicic sau vreunul din oamenii lui. Wotodyjowski se 
opri în uşă, îşi scoase chipiul, îşi drese glasul o dată, de 
două ori, dar văzând că nici asta nu ajută la nimic, rosti: 

Jupâniţa... eşti slobodă! ... 


Atunci de sub părul căzut priviră spre cavaler ochii 
albaştri, apoi se ivi o fetişcană minunară, deşi palidă şi 
răvăşită. Wotodyjowski se aştepta la mulţumiri, la o 
izbucnire de bucurie, dar jupâniţa stătea nemişcată şi-l 
privea rătăcită, aşa că viteazul vorbi iarăşi: 

Vino-ţi în fire, jupâniţa! Dumnezeu s-a îndurat de 
nevinovăția domniei tale... Eşti slobodă şi poţi să te întorci 
la Wodokty. 

De astă dată, în privirea BillewiczOwnei apărură semne de 
înţelegere. Ridicându-se de pe ladă, îşi scutură părul pe 
spate şi întrebă: 

Domnia ta cine eşti? 

Michat! Wotodyjowski, polcovnic de dragoni în oastea 
voievodului de Wilno. 

Am auzit bătălie... Împuşcături? Vorbeşte, domnia ta... 

Întocmai. Noi am venit în ajutorul domniei tale... 
Billewiczowna îşi reveni cu totul. 

Mulţumesc domniei tale! rosti repede cu glasul şoptit, în 
care răzbătea o spaimă de moarte. Şi cu celălalt ce s-a 
întâmplat? ... 

Cu Kmicic? Nu-ţi fie teamă, jupâniţa, zace fără suflare în 
bătătură... şi, fără să mă laud, e isprava mea. 

Wotodyjowski spuse aceasta parcă fălindu-se, dar dacă se 
aşteptase la cuvinte de laudă, se înşelase amarnic. 
Billewiczowna nu scoase o vorbă, se clătină pe picioare şi 
începu să caute sprijin cu mâinile, apoi se aşeză greoi pe 
lada de pe care se ridicase cu o clipă înainte. 

Viteazul se repezi spre ea. 

Ce ai, jupâniţa? 

Nimic... nimic... Aşteaptă, domnia ta... îngăduie-mi... jupân 
Kmicic a fost ucis? ... 

Ce-mi pasă mie de Kmicic? o întrerupse Wolodyjowski, de 
domnia ta e vorba! 

Puterile îi reveniră deodată, fiindcă se ridică iarăşi şi, 
privindu-l în albul ochilor, strigă cu mânie, nerăbdare şi 
deznădejde: 


Pe Dumnezeu din ceruri, răspunde! E mort? ... 

Kmicic e rănit; răspunse uimit Wotodyjowski. 

Trăieşte? ... 

Trăieşte. 

Prea bine! Îţi mulţumesc, domnia ta... 

Şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre uşă. Wotodyjowski 
stătu o clipă mişcând avan din mustăcioară şi clătinând din 
cap, apoi murmură pentru sine: 

Îmi mulţumeşte oare pentru că Kmicic e rănit, sau pentru 
că trăieşte? 

Şi ieşi după ea. O găsi în iatac, stând împietrită în mijlocul 
încăperii. Patru şleahtici îl aduceau pe Kmicic; primii doi, 
mergând într-o dungă, se iviră în uşă, iar între braţele lor 
spânzura chipul palid al lui jupân Andrzej, cu ochii închişi şi 
cu părul năclăit de sânge negru închegat. 

Încet! le spuse Krzych Domaszewicz care venea în urma 
lor, treceţi încet peste prag! Ţineţi-i careva capul! Încet! ... 

Păi cu ce să i-l ţinem, dacă avem mâinile prinse, 
răspunseră cei care mergeau în frunte. 

Atunci jupâniţa Aleksandra se apropie de ei, palidă ca şi 
Kmicic, şi îşi puse amândouă mâinile sub capul lipsit de 
viaţă. 

Asta-i jupâniţa! ... se miră Krzych Domaszewicz. 

Eu sunt... aveţi grijă! ... răspunse cu glas încet. 

Jupân Wotodyjowski privea şi mişca grozav din 
mustăcioară. 

În acest timp, îl aşezară pe Kmicic pe pat. Krzych 
Domaszewicz începu să-i spele capul cu apă, apoi îi puse pe 
rană un plasture pregătit dinainte şi zise: 

Acum numai să stea liniştit... Ei, trebuie să aibă un cap de 
fier, dacă n-a crăpat în două de asemenea lovitură. Poate că 
se face bine, că-i tânăr. Dar ştiu c-a păţit-o... 

Şi se întoarse spre Olefka: 

Jupâniţa, lasă-mă să-ţi spăl mâinile... Uite apă aici. Ai inimă 
milostivă, dacă n-ai pregetat să te mânjeşti de sânge pentru 
omul acesta. 


În timp ce vorbea, îi ştergea mâinile cu năframa, iar ea 
pălea şi se pierdea tot mai mult. Wotodyjowski se repezi 
iarăşi spre ea. 

Jupâniţa, nu mai ai ce face aici! Ai arătat creştinească milă 
acestui vrăjmaş... acum întoarce-te acasă! 

Şi îi dădu braţul, dar ea nici măcar nu se uită la el şi-i zise 
lui Krzych Domaszewicz: 

Jupâne Krzysztof. Însoţeşte-mă! 

leşiră amândoi, iar Wotodyjowski îi urma îndată. În curte, 
şleahticii începură să strige la vederea ei, dar ea păşea 
palidă, clătinându-sc, cu gura încleştată şi cu flăcări în ochi. 

Trăiască jupâniţa noastră! Trăiască polcovnicul nostru. 
Răcneau glasuri puternice. 

După vreun ceas, jupân Wotodyjowski se întorcea în 
fruntea laudanienilor spre aşezările şleahticilor. Răsărise 
soarele, era o dimineaţă veselă pe lume, cu adevărat de 
primăvară. Laudanienii mergeau încet, răzleţiţi pe drum, 
tăifăsuind despre întâmplările nopţii trecute şi ridicându-l 
în slăvi pe Wolodyjowski care căzuse pe gânduri. Nu putea 
să uite ochii aceia care-l priveau de sub părul desfăcut, 
făptura înaltă şi frumoasă, deşi covârşită de tristeţe şi 
durere. 

E o minune de frumoasă ce e, murmură, o adevărată 
prinţesă! ... Hm! I-am salvat cinstea şi, mai mult ca sigur, şi 
viaţa, fiindcă deşi pulberea n-ar fi ajuns până la cămara cu 
lucruri de preţ, ar fi murit de spaimă... S-ar cuveni să-mi fie 
recunoscătoare... Dar cine poate să înţeleagă o femeie... S- 
a uitat la mine ca la un slujitor şi nu ştiu dacă din mândrie 
sau din pricina tulburării... 

Capitolul VIII. 

Gândurile nu-l lăsară să doarmă toată noaptea următoare. 
Câteva zile nu se gândi decât la jupâniţa Aleksandra şi 
înţelese că i-a rămas la inimă. Altminteri şi şleahticii din 
Lauda voiau să-l însoare cu ea. E adevărat că Olefka îl 
respinsese de la început, dar atunci nu-l cunoştea, nu-l 
văzuse niciodată. Acum era însă cu totul altceva. Elo 


smulsese prin luptă din mâinile răpitorului, primejduindu-şi 
viaţa prin plumbi şi săbii; o cucerise ca pe o cetate... A cui 
putea să fie, dacă nu a lui? Putea oare să-i mai refuze ceva, 
fie şi mâna? Ce-ar fi să încerce? Poate începuse să ţină la el, 
dintr-un simţământ de recunoştinţă; se întâmplase adesea 
ca o jupâniţa să-şi ofere inima şi mâna izbăvitorului! Lia 
urma urmei, chiar dacă la început n-ar simţi nimic pentru 
el, s-ar cuveni cu atât mai mult să se străduiască a-l îndrăgi. 
Dar dacă nu l-a uitat pe celălalt? „Nu se poate! îşi repetă 
Wotodyjowski, dacă nu-l respingea, nu venea el s-o ia cu 
puterea armelor.” S-a arătat într-adevăr neobişnuit de 
milostivă cu el, dar toate femeile sunt înduioşate de răniţi, 
chiar dacă sunt duşmani. E tânără şi lipsită de ocrotire, 
trebuie să se căsătorească. Se vede că nu simte în ea 
chemarea mânăstirii, dacă nu s-a dus până acum. Avea 
destul timp. O jupâniţa atât de frumoasă va fi mereu sâcâită 
de stăruinţele cavalerilor; unii pentru averea sau pentru 
frumuseţea ei, alţii pentru fala neamului. Ehei, are să fie 
prea bucuroasă să aibă o apărare, ale cărei roade a putut 
să le vadă şi singură. „Şi pe urmă, e timpul să te 
statorniceşti şi tu, Michatek! îşi spuse Wotodyjowski. Eşti 
încă tânăr, dar anii trec repede. Ca oştean, n-ai să faci 
avere, o să sporeşti cel mult numărul crestăturilor pe 
răbojul timpului. Va trebui să pui capăt năzbâtiilor.” 

Aici, prin mintea lui jupân Wotodyjowski se perindară toate 
jupâniţele pentru care oftase până atunci. Se găseau 
printre ele şi foarte chipeşe, şi de sânge ales, dar niciuna nu 
era atât de frumoasă şi de neam mare, cum era Olenka. 
Despre jupâniţa asta şi de neamul ei vorbea cu respect 
toată lumea de prin împrejurimi; se vedea cât de colo că 
este atât de cinstită, încât dă, Doamne, oricărui bărbat 
asemenea soţie. 

Jupân Wotodyjowski se gândea că dăduse norocul peste el 
şi asta nu se întâmplă de multe ori în viaţă; jupâniţa îi era 
atât de îndatorată! 


„De ce să mai zăbovesc! îşi spunea. Am să găsesc oare 
ceva mai bun? Trebuie să încerc. Da, dar războiul e în toi, şi 
braţul sănătos. Mai mare ruşinea ca un cavaler să umble 
după jupâniţe, când ţara întinde mâinile şi strigă după 
ajutor.” 

Jupân Michat! avea inimă vrednică de oştean şi, cu toate că 
slujea aproape de când era copil, cu toate că luase parte la 
războaiele care se întâmplaseră în vremea lui, îşi cunoştea 
prea bine datoria faţă de ţară şi nu se gândea la odihnă. 

Tocmai pentru că nu slujise pentru foloase, faimă şi 
răsplată, ci numai din dragoste pentru ţară, păstrându-şi 
conştiinţa curată întotdeauna, ştia cât preţuieşte, şi asta îi 
dădea curaj... „Alţii şi-au făcut de cap, iar eu am luptat, se 
gândea. Acum Dumnezeu o să-l răsplătească pe oştean şi o 
să-l ajute”. 

Înţelese însă că, de vreme ce timpul nu era potrivit ca să 
umble după jupâniţe, trebuia să treacă repede la fapte şi să 
pună totul pe o carte: să se ducă la ea, să-i mărturisească 
dragostea din capul locului şi ori să facă nunta, după ce 
scurtează strigările în biserică, ori să-şi înghită bobârnacul. 
„Am mai primit eu bobârnace şi altădată, o să primesc şi- 
acum! murmură Wolodyjowski, mişcându-şi mustăcioara 
gălbioară. Ce-o să mi se întâmple?” 

Era totuşi ceva ce nu-i plăcea în hotărârea asta luată în 
mare grabă. Îşi punea întrebarea dacă, nu cumva, cerându- 
i mâna îndată după ce o scăpase de Kmicic, se va purta 
asemenea creditorului care pretinde să i se plătească 
datoria cât mai repede şi cu dobândă mare. „Este vrednică 
de un cavaler asemenea faptă?” 

Dar pentru ce ai dreptul la recunoştinţa cuiva, dacă nu 
pentru binele pe care i-l faci? Dacă pripeala asta nu va fi pe 
placul jupâniţei, dacă se va supăra, el poate să-i spună: 
„Jupâniţa dragă, aş putea să-ţi fac curte un an încheiat şi 
să-ţi tot privesc ochişorii, dar eu sunt oştean şi trâmbiţa mă 
cheamă la luptă! Aşa că mă duc!” îşi zise Wotodyjowski. 


După o clipă, îi trecu prin minte alt gând. Dar dacă ea îi va 
răspunde aşa: „Atunci pleacă la luptă, jupâne oştean, iar 
după aceea o să-mi faci curte şi o să mă priveşti în ochi un 
an, fiindcă eu nu-mi dau sufletul şi trupul unui om pe care 
nu-l cunosc.” 

Atunci totul se va sfârşi. 

Că se va sfârşi, pricepea de minune jupân Wolodyjowski; 
lăsând la o parte jupâniţa pe care putea s-o ia altul în acest 
răstimp, Wotodyjowski nu prea era sigur nici de statornicia 
lui. Conştiinţa îi spunea că dragostea seamănă la el cu un 
foc de paie, se aprinde şi se stinge la fel de repede. Atunci 
totul se va sfârşi! ... Şi poţi să colinzi mai departe, oştene 
rătăcitor, din tabără în tabără, din luptă în luptă, fără 
căpătâi şi fără un suflet apropiat. Iar la sfârşitul fiecărui 
război, afară de încăperea armelor, n-ai să găseşti nicăieri 
un locşor unde să-ţi odihneşti capul trudit. 

Jupân Wotodyjowski nu ştia ce să facă. 

Se simţea strâmtorat şi parcă se înăbuşea în casa din 
Pacunele, astfel că-şi luă chipiul şi ieşi pe uliţă, să se bucure 
de soarele de mai. În prag nimeri peste unul din oamenii lui 
Kmicic luaţi robi şi care îi revenise lui Pakosz. 

Cazacul se încălzea la soare şi zdrăngănea din bandură56. 

Tu ce faci aici? îl întrebă Wotodyjowski. 

Cânt, boierule, răspunse cazacul, ridicând spre el faţa-i 
trasă. 

Din ce loc eşti? îl mai întrebă jupân Michat, mulţumit că 
poate să se gândească la altceva. 

Sunt de departe, boierule, de lângă Zwiahl. 

Tu cum de n-ai spălat putina odată cu ceilalţi tovarăşi ai 
tăi? O, netrebnicii! Şleahticii v-au dăruit viaţa la Lubicz, ca 
să aibă braţe de muncă, iar voi aţi şi şters-o numaidecât 
după ce v-au dezlegat. 

Eu n-am să fug. Aici am să crap, ca un câine. 

Atât de mult îţi place aici? 

Au fugit cei care duceau dorul luptei, dar eu mă simt mai 
bine aici. Am avut un picior străpuns de plumb şi m-a oblojit 


o şlahciancă, una din fetele bătrânului, mângâindu-mă cu 
vorbe bune. Asemenea frumuseţe nu mi-au mai văzut 
ochii... De ce să mai plec? 

Şi care ţi-a căzut cu tronc? 

Maryska. 

Te-ai hotărât să rămâi aici? 

Dac-am să crap, au să mă ducă de-aici pe năsălie, dacă nu, 
am să rămân. 

Te gândeşti să-l slujeşti pe Pakosz până când îţi va da fata? 

Nu ştiu, boierule. 

Mai degrabă te-ar omori, decât s-o dea după tine. 

Eu am cervoneți îngropaţi în pădure, vreo doi pumni. 

Din jafuri? 

După cum zici, boierule. 

Poţi să ai şi o găleată plină, tu eşti ţăran, iar Pakosz e 
şleahtic. 

Mă trag şi eu din cei cu slujbă la drumuri. 

Dacă-i aşa, cu atât mai rău, pentru că eşti vânzător. Cum ai 
putut să intri în slujba duşmanului? 

Asta nu-i adevărat. 

Dar de unde v-a luat Kmicic? 

De la drumul mare. Eu am slujit la hatmanul de câmp, dar 
pe urmă steagul s-a risipit şi nu mai aveam ce mânca. Acasă 
nu mai avea rost să mă întorc, fiindcă arsese totul. Aşa că 
m-am luat şi eu după ceilalţi şi am început să jefuim la 
drumul mare. 

Jupân Wotodyjowski rămase peste măsură de uimit, căci 
până acum crezuse că Kmicic o răpise pe Olenka cu oşteni 
împrumutaţi de la vrăjmaşi. 

Cei mai mulţi dintre noi am slujit înainte la Trubecki şi la 
Chowanski, dar şi de la ei am fugit la drumul mare. 

Şi de ce v-aţi alăturat lui jupân Kmicic? 

Pentru că el este un ataman57 cunoscut. Am auzit că cei 
care l-au urmat şi-au umplut punga cu taleri. De aceea am 
venit cu el. Dar Dumnezeu nu ne-a ajutat! 


Jupân Wotodyjowski începu să clatine din cap, în timp ce 
cugeta că totuşi pe Kmicic ăsta prea l-au înnegrit; apoi se 
uită la boiernaşul cu faţa suptă şi clătină iarăşi din cap. 

Atât de mult ţii la ea? 

O, întocmai, boierule! 

Wotodyjowski se depărtă, gândind în sinea lui: „lată un om 
care ştie ce vrea. Ăsta nu mai stă la îndoială; i-a căzut dragă 
şi de aceea rămâne aici. Asemenea oameni sunt cei mai de 
nădejde. Dacă se trage într-adevăr din boiernaşii însărcinaţi 
cu întreţinerea drumurilor, apoi e din acelaşi soi ca şi 
şleahticii din „cătune”. Dacă-şi dezgroapă cernoveţii, poate 
că bătrânul o să i-o dea pe Maryska. Şi de ce nu? Nu s-a mai 
apucat să despice firul în patru, ci şi-a pus în gând s-o ia. 
Aşa am să fac şi eu!” 

Cufundat în asemenea gânduri, jupân Wotodyjowski 
mergea pe uliţă prin soare, oprindu-se din când în când şi 
pironindu-şi ochii în pământ sau ridicându-i spre zările 
albastre: pornea apoi mai departe, până când, deodată, zări 
zburând un stol de rațe sălbatice. 

Atunci începu să-şi ghicească norocul cu ajutorul lor: să se 
ducă, să nu se” ducă? ... Îi ieşi să se ducă. „Mă duc, altfel nu 
poate fi.” 

Spunându-şi acestea, se întoarse acasă; în drum se abătu 
pe la grajd, în faţa căruia slujitorii lui aruncau cu zarurile. 

Syruc, întrebă Wolodyjowski, ai împletit coama lui Basior? 

Am împletit-o, jupâne polcovnic! Wotodyjowski intră în 
grajd. Basior necheză de lângă scara de la pod; viteazul se 
apropie, îl bătu cu palma pe crupă, apoi se apucă să prefire 
codiţele de pe grumaz. „Mă duc... nu mă duc... mă duc!...” 

Iarăşi se sfârşea cu noroc. 

Înşeuaţi caii şi îmbrăcaţi-vă de sărbătoare! porunci jupân 
Wotodyjowski. 

După care intră în casă şi începu să se pregătească şi el. 
Se încălţă în cizme înalte de raitier58, galbene, cu clape pe 
căpută şi cu pinteni auriţi, apoi se îmbrăcă într-o tunică 
roşie nou-nouţă; îşi mai luă şi o săbioară cu teaca de oţel şi 


cu garda bătută cu aur, apoi îşi puse o platoşă mică de oţel, 
care-i acoperea numai partea de sus a trupului; avea şi un 
calpac de râs cu o frumoasă pană de stârc, dar pentru că se 
potrivea numai cu îmbrăcămintea poloneză, o lăsă în ladă şi 
îşi puse pe cap un coif suedez, după care ieşi înaintea 
pridvorului. 

Unde te duci, domnia ta? îl întrebă bătrânul Pakosz, care 
stătea pe prispă. 

Unde mă duc? Mă duc s-o întreb de sănătate pe jupâniţa 
noastră, ca să nu mă socotească drept un om cu creştere 
proastă. 

Domnia ta străluce mai abitir ca soaiele. Poate să nu aibă 
ochi jupâniţa, şi să nu-i cazi cu tronc... 

Atunci sosiră în fugă cele două fiice ale lui Pakosz care se 
întorceau de la mulsoarea de la amiază a vacilor cu 
ciubăraşele în mână. Când îl zăriră pe Wotodyjowski, 
încremeniră de uimire. 

Să fie regele? rosti Zonia. 

Domnia ta, parcă te-ai duce la nuntă! adăugă Maryska. 

Poate că o să fie şi nuntă, râse bătrânul Pakosz, pentru că 
se duce la jupâniţa noastră. 

Înainte ca bătrânul să sfârşească vorba, ciubăraşul plin 
ochi scăpă din mâinile Maryskăi şi pârâiaşul de lapte se 
scurse până la picioarele lui jupân Wolodyjowski. 

la sama la ce ţii în mână! o dojeni Pakosz, ia uite la ea, 
căpriţa! 

Maryska nu răspunse nimic, ridică ciubăraşul şi se depărta 
încet. 

Woltodyjowski încalecă, cei doi slujitori trecură în spatele 
lui şi porniră tustrei la Wodokty. Era o zi frumoasă. Soarele 
de mai strălucea în pieptarul şi coiful cavalerului, astfel că 
cine-l vedea de departe printre sălcii credea că vede încă 
un soare mergând pe drum. 

Aş vrea să ştiu dacă mă voi întoarce cu un inel în deget sau 
cu un bobârnac? spuse. 

Ce-ai zis, stăpân? întrebă fecioraşul Syruc. 


Eşti un prostănac! 

Slujitorul struni calul şi rămase iarăşi în urmă, iar 
Wotodyjowski continua: 

Bine că nu-i prima oară. 

Gândul acesta îl umplu de curaj. 

Când ajunseră la Wodokty, la început, jupâniţa nu-l 
recunoscu, aşa că fu nevoit să-i repete numele. Abia atunci 
jupâniţa îl întâmpină cu toată cuviinţa, dar serioasă şi cu 
anume reţinere. Cavalerul se prezentă cu multă 
îndemânare, fiindcă deşi oştean, petrecuse multă vreme pe 
la felurite curţi şi trăise alături de tot soiul de oameni. Aşa 
că îi făcu o plecăciune adâncă şi, ducându-şi mâna la inimă, 
vorbi după cum urmează: 

Jupâniţă, am venit aici să aflu cum stai cu sănătatea, dacă 
nu te-ai îmbolnăvit cumva de spaimă, lucru pe care se 
cuvenea să-l fac de a doua zi, dar n-am vrut să te 
stingheresc. 

Foarte frumos din partea domniei tale că, după ce m-ai 
scăpat dintr-o vâltoare ca aceea, îţi mai aduci aminte de 
mine... Aşează-te, domnia ta, că-mi eşti un oaspete 
preaplăcut. 

Jupâniţa dragă! răspunse jupân Michal. Dacă te-aş fi uitat, 
nu m-aş fi arătat vrednic de hatârul pe care mi l-a făcut 
Dumnezeu, îngăduindu-mi să ajut o fiinţă atât de aleasă. 

O, nu! Eu trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu mai întâi, 
iar domnia ta abia după aceea... 

Dacă-i aşa, să-i mulţumim amândoi, pentru că eu nu vreau 
să-l rog altceva, decât să pot să te apăr şi de acum înainte 
pe domnia ta ori de câte ori va fi nevoie. 

Spunând acestea, jupân Wolodyjowski îşi tremură 
sfârcurile mustăcioarei cânepii, care i se ridicaseră mai sus 
de rădăcina nasului, fiindcă era tare mulţumit că intrase 
dintr-o dată în mediaş res59 şi îşi prezentase simţămintele 
cu mare limpezime. Olenka stătea încurcată şi tăcută, 
frumoasă ca o dimineaţă de primăvară. O rumeneală uşoară 


îi îmbujora obrăjorii şi îşi lăsă peste ochi genele lungi care 
trimeteau umbre peste pomeţii gingaşi. 

„Tulburarea e un semn bun”, gândi Wotodyjowski. 

Şi, dregându-şi glasul, urmă: 

Jupâniţa, ştii că, după bunicul domniei tale, eu i-am condus 
pe laudanieni? 

Ştiu, răspunse Olenka, răposatul bunicu-meu n-a mai 
putut să meargă la ultima bătălie, dar s-a bucurat din toată 
inima când a auzit cui a încredinţat voievodul de Wilno 
steagul; spunea că pe domnia ta te cunoaşte drept un 
războinic vestit. 

Aşa vorbea despre mine? 

Chiar eu am auzit, domnia ta, cum te ridica în slăvile 
cerului, lucru pe care l-au făcut şi laudanienii, după ce s-au 
întors din luptă. 

Nu sunt decât un oştean de rând şi nu se cuvine să fiu 
socotit mai sus decât alţii. Cu toate acestea, mă bucur că 
pentru domnia ta nu sunt cu totul străin, un oaspete 
nepoftit, care-ţi pică în casă pe neaşteptate. Întotdeauna e 
mai bine să ştii cu cine ai de-a face. O mulţime de oameni se 
vântură de colo-colo, spunând că-s de neam mare şi 
împopoţonându-se cu tot felul de ranguri, dar numai 
Dumnezeu ştie cine sunt cu adevărat; mulţi dintre ei poate 
că nici şleahtici nu sunt. 

Woltodyjowski aducea înadins vorba în aşa chip, încât să 
poată spune şi despre el cine este, dar Olefka se grăbi să 
răspundă: 

Pe domnia ta nu te bănuieşte nimeni, fiindcă şi aici, în 
Lituania, sunt şleahtici care poartă acelaşi nume. 

Adevărat, dar aceştia au blazonul Osoria, pe când eu sunt 
Korczak Wotodyjowski şi noi ne tragem din unguri, dintr-un 
curtean al lui Atilla, care curtean, fiind urmărit de vrăjmaşi, 
s-a legat cu jurământ înaintea Preasfintei Fecioare că, dacă 
va scăpa cu viaţă, se va lepăda de credinţa păgânească, 
primind-o pe cea catolică. Şi-a ţinut făgăduiala după ce a 


trecut cu noroc cele trei râuri pe care le purtăm pe 
blazonul nostru. 

Aşadar domnia ta nu eşti de prin părţile noastre? 

Nu, jupâniţă. Eu vin din Ucraina, dintr-un neam din 
Rutenia, unde am şi acum un sat cotropit de vrăjmaş, dar 
sunt oştean din copilărie şi mă îngrijesc mai mult de 
ruşinarea adusă Republicii de duşmanul dinafară, decât de 
averea mea. Am slujit de copilandru sub flamurile 
voievodului rutean, neuitatul nostru prinţ Jeremi, cu care 
am bătut toate războaiele. Am fost şi la Machnowka, şi la 
Konstantyn6w, am răbdat de foame la Zbaraz, împreună cu 
ceilalţi, iar după bătălia de la Beresteczko, însuşi milostivul 
nostru rege mi-a luat capul în mâini. Dumnezeu mi-e 
martor, jupâniţa dragă, că n-am venit aici să mă laud, dar 
vreau ca domnia ta să cunoşti că nu sunt un fitecine, care 
dă din gură, dar la o adică îşi cruţă sângele, că anii mi s-au 
scurs în slujbă dreaptă, în care s-a adunat şi ceva faimă, iar 
conştiinţa nu mi-am întinat-o cu nimic. Aşa să-mi ajute 
Dumnezeu! Pot să adeverească şi alţi oameni de seamă. 

De-ar semăna toţi cu domnia ta! oftă jupâniţa. 

Jupâniţa, te gândeşti pesemne la acel nemernic care a 
cutezat să ridice braţu-i nelegiuit asupra domniei tale? 

Jupâniţa Aleksandra îşi aţinti ochii în podea şi nu răspunse 
nici un cuvânt. 

Şi-a primit răsplata, vorbi mai departe jupân 
Wotodyjowski, cu toate că mi s-a spus că se va însănătoşi, nu 
va scăpa de pedeapsă. Toţi oamenii cumsecade îl condamnă, 
ei spun că a intrat în cârdăşie cu duşmanul, ca să capete 
ajutoare, lucru neadevărat, fiindcă oamenii cu care te-a 
năpăstuit pe domnia ta nu i-a luat de la vrăjmaş, ci i-a 
strâns de la drumul mare. 

De unde ştii domnia ta? întrebă jupâniţa repede, 
ridicându-şi ochii viorii spre Wolodyjowski. 

Chiar de la unul din ei. Ciudat om şi Kmicic ăsta. Atunci 
când l-am învinuit de trădare, înainte de a mă lupta cu el, n- 


a tăgăduit nimic, cu toate că nu era adevărat. E tare 
mândru împieliţatul! 

Şi domnia ta spui la toată lumea că nu e vânzător? 

N-am mai spus la nimeni, fiindcă n-am ştiut nici eu, dar de 
acum înainte voi spune. Nici cel mai crunt duşman nu 
trebuie nedreptăţit în acest chip. 

Privirile jupaniţei Aleksandra zăboviră pentru a doua oară 
asupra micului viteaz, cu plăcere şi recunoştinţă. 

Domnia ta eşti un om atât de cinstit, atât de cinstit, cum 
rar se mai află! ... 

Wolodyjowski începu să mişte iarăşi aprig din mustăţi de 
mulţumire. „La fapte, Michatek! La fapte, Michatek!” îşi 
spuse în ghid. 

După care se întoarse spre jupâniţă: 

Mai mult! ... Deşi condamn purtarea lui Kmicic, nu mă mir 
că el s-a bătut pentru domnia ta, căci însăşi Venus ar fi 
putut să te slujească. Deznădejdea l-a împins la rău şi o să-l 
mai împingă şi altă dată, dacă se va ivi împrejurarea, de 
aceea, frumoasă cum eşti, nu poţi să rămâi singură şi fără 
nici o ocrotire. Asemenea lui Kmicic mai sunt şi alţii pe 
lume, ai să le cazi dragă şi altora şi cinstea-ţi va fi iarăşi în 
primejdie. Dumnezeu mi-a făcut hatârul să te scap, dar 
trâmbiţele lui Marte mă cheamă... Cine va veghea asupra 
domniei tale? ... Jupâniţă dragă, oştenii sunt socotiți 
uşuratici, dar nu-i aşa. Nici eu n-am o inimă de piatră şi n- 
am putut rămâne nepăsător faţă de atâtea farmece alese... 

Jupân Wotodyjowski căzu în genunchi înaintea Olenkăi. 

Jupâniţa dragă! îi spuse. Am moştenit steagul bunicului 
domniei tale. Îngăduie-mi să-i moştenesc şi nepoata. Lasă-te 
ocrotită de mine. Învoieşte-mă să gust din dulceaţa 
simţământului împărtăşit, ia-mă ca ocrotitor pentru 
totdeauna şi vei fi liniştită şi în siguranţă, căci, deşi voi pleca 
la luptă, te va apăra numele meu. 

Jupâniţa zvâcni de pe scaun şi-l ascultă uluită, iar jupân 
Wotodyjowski vorbi mai departe: 


Sunt un oştean sărac, dar sunt şleahtic şi om cinstit, şi mă 
jur că pe blazonul şi pe conştiinţa mea n-ai să găseşti nici o 
pată. Poate că mă pripesc, dar înţelege că ţara mă cheamă 
şi nu pot să nu-i ascult îndemnul nici măcar pentru tine... 
Nu mă mângâi, nu vrei să-mi dai curaj, să-mi spui o vorbă 
bună? 

Domnia ta îmi ceri un lucru pe care nu pot să-l fac... Pe 
viul Dumnezeu! E cu neputinţă! răspunse Olenka 
înfricoşată. 

Asta ţine numai de voia domniei tale... 

Tocmai de aceea îţi răspund de la bun început: nu! 

Aici jupâniţa îşi încruntă sprâncenele. 

Domnia ta, nu tăgăduiesc că-ţi sunt îndatorată peste 
măsură. Cere-mi ce vrei, sunt gata să-ţi dau orice, afară de 
mâna mea. 

Wotodyjowski se ridică: 

Domnia ta nu mă vrei, nu-i aşa? 

Nu pot! 

E ultimul cuvânt? 

Ultimul şi de neschimbat. 

Poate că domniei tale nu-ţi place graba mea? Lasă-mă să 
nădăjduiesc măcar! 

Nu pot, nu pot... 

Înseamnă că nici aici n-am noroc, cum n-am avut nici prin 
alte părţi... Jupâniţa dragă, nu-mi oferi răsplată pentru 
binele ce ţi l-am făcut, că nu de asta am venit, iar mâna ţi- 
am cerut-o nu ca răsplată, ci de bunăvoie. Dacă-mi spuneai 
că mi-o dai de nevoie, tot nu primeam. Dacă nu-i cu voie, 
nici nu-i nevoie. Mă socoteşti nevrednic de domnia ta... deie 
Domnul să nu dai peste altul mai rău ca mine. Plec din 
această casă, aşa cum am intrat... numai că n-am să mai 
revin. Sunt socotit un nimic. N-ai decât să fii fericită fie şi cu 
Kmicic, poate că pentru asta îmi porţi supărare, fiindcă am 
intrat cu sabia între voi. De vreme ce-i mai bun el, atunci 
într-adevăr domnia ta nu eşti pentru mine. 

Olefka îşi duse mâinile la tâmple şi repetă de câteva ori: 


Doamne, Doamne, Doamne! 

Dar durerea ei nu-l tulbură pe jupân Wotodyjowski; el se 
închină şi ieşi mânios, după care încalecă şi plecă. 

Piciorul meu nu va mai călca în această casă, spuse cu glas 
tare. 

Ce-ai spus, stăpâne? întrebă Syruc. 

Eşti un prostănac! îi răspunse Wotodyjowski. 

Stăpâne, asta mi-ai mai spus-o şi când veneam încoace. 

Se aşternu tăcerea; apoi jupân Michat începu iarăşi să 
mormăie: 

Am fost ospătat cu nerecunoştinţă... Mi-a răsplătit 
dragostea cu dispreţ... le pomeneşti că mi-e dat să rămân 
holtei până la moarte. Aşa mi-a fost scris... Lua-l-ar dracu 
de noroc! ... Toate mă resping... Nu mai e nici o dreptate pe 
lumea asta! Ce poate să aibă împotrivă mea? 

Woltodyjowski se încruntă şi prinse să-şi muncească 
mintea. Deodată se lovi cu palma peste pulpă. 

Acuma ştiu! strigă. Ţine încă la celălalt... altfel nici că se 
poate. 

Dar chipul îi rămase întunecat. 

„Cu atât mai rău pentru mine, gândi după o clipă, fiindcă 
dacă-l are drag şi acum, după cele întâmplate, înseamnă că 
n-o să se mai lepede niciodată de el. Ce putea el să facă mai 
rău a şi făcut. O să plece la război, o să se acopere de faimă, 
o să-şi îndrepte bunul renume... Şi nu se cade să-l 
împiedic... mai degrabă trebuie să-l ajut, pentru că-i în 
folosul Republicii... Asta-i, e un oştean bun... Dar cu ce-a 
fermecat-o aşa? Cine mai poate să ghicească? ... Unii au 
noroc, numai să privească la o femeie, că intră şi-n foc 
pentru ei... Dac-aş şti cum devine treaba sau dacă aş pune 
mâna pe vreun talisman, poate că aş izbuti şi eu. Meritele n- 
au nici o căutare înaintea femeii. Bine zice jupân Zagloba că 
vulpea şi femeia sunt cele mai viclene făpturi de pe lume. 
Şi-mi pare atât de rău că totul s-a sfârşit! Că dulce mai e 
codana asta şi cuminte, după cât se spune. Ambiţioasă 
împieliţata... Cine ştie dacă-l va mai lua, deşi ţine la el, a 


dezamăgit-o cumplit şi a umilit-o... Putea s-o ia de bunăvoie, 
dar a preferat să facă zarvă... E-n stare să renunţe cu totul 
şi la căsătorie, şi la copii... Nici mie nu mi-e uşor, dar pentru 
ea, sărmana, e şi mai greu...” Jupân Wotodyjowski se 
înduioşa de soarta Olefkăi şi începu să clatine din cap, să 
ţâţâie a mirare: „Dumnezeu s-o ajute! Nu-i port nici o 
supărare. Pentru mine nu-i prima oară, dar pentru ea e 
prima durere. Sărăcuţa, vai de sufletul ei, iar eu i-am mai 
scos ochii cu Kmicic şi i-am umplut inima cu fiere. Nu se 
cuvenea să fac una ca asta şi trebuie să îndrept lucrurile. 
Lovi-m-ar ghiulelele, că rău m-am mai purtat. O să-i scriu o 
scrisoare să mă ierte şi pe urmă o s-o ajut şi eu cu ce pot...” 

Wotodyjowski fu întrerupt în gândurile sale de Syruc, care 
se apropie şi-i zise: 

Stăpâne, uite colo pe deal, vine jupân Chartamp cu încă 
unul. 

Unde? 

Uite, acolo! 

E adevărat că se văd doi călăreţi, dar jupân Chartamp a 
rămas alături de prinţul voievod de Wilno. După ce-l cunoşti 
de atât de departe? 

După iapa şargă. O cunoaşte toată oştirea. 

Aşa-i, se vede un cal şarg... Dar poate să fie altcineva. 

Numai că eu îi cunosc şi mersul... E jupân Chartamp, mai 
mult ca sigur. 

Dădură pinteni cailor, cei care veneau spre ei făcură la fel 
şi curând Wolodyjowski îşi dădu seama că era într-adevăr 
jupân Chartamp. 

Porucinicul steagului piatyhorean din oastea lituaniană era 
un vechi cunoscut al lui Wotodyjowski, oştean vechi şi cu 
experienţă. Odinioară se sfădise rău de tot cu micul cavaler, 
dar după aceea, slujind împreună, se împrieteniseră la 
cataramă. Aşa că Wotodyjowski porni înainte-i şi, 
deschizându-şi braţele, strigă: 

Ce mai faci, Năsosule?! De unde-ai apărut? 


Oşteanul, care merita într-adevăr porecla de Năsos, 
pentru că avea un nas uriaş, se lăsă îmbrăţişat cu bucurie, 
apoi răsuflă adânc şi zise: 

Tocmai veneam la tine cu poruncă şi bani. 

Cu poruncă şi bani? De la cine? 

De la prinţul voievod de Wilno, hatmanul nostru. Vin cu 
scrisori, una pentru tine, să începi îndată să strângi 
oamenii, şi una pentru jupân Kmicic, care trebuie să se afle 
prin părţile astea. 

Pentru jupân Kmicic? ... Cum aşa, o să adunăm oşteni 
împreună în acelaşi loc? 

EI se va duce la Troki, iar tu vei rămâne aici. 

Cum de ai ştiut unde să mă cauţi? 

Hatmanul însuşi s-a interesat de tine, până când a aflat de 
la laudanienii care mai slujesc acolo unde poţi fi găsit, aşa 
că am venit la sigur... Te bucuri de mare trecere! ... L-am 
auzit chiar eu pe prinţul voievod spunând că nu se aştepta 
să moştenească ceva de la voievodul rutean, şi când colo a 
moştenit pe cel mai mare războinic. 

Mai bine da Dumnezeu şi-i moştenea norocul în luptă... E o 
mare cinste pentru mine că pot să strâng oşteni, şi am să 
mă apuc de treabă numaidecât... Pe aici nu sunt puţini 
oamenii buni de luptă, numai să ai cu ce-i pune pe picioare. 
Bani ai adus mulţi? 

Când ajungem la Pacunele, ai să-i numeri. 

Ai nimerit şi la Pacunele? Păzeşte-te, că acolo felele 
frumoase înfloresc ca macii prin grădină. 

De-aia ţi-a plăcut şi ţie să rămâi aici! ... Aşteaptă, mai am o 
scrisoare pentru tine, particulară, de la hatman. 

Dă-o încoace! 

Chartamp scoase scrisoarea cu pecetea mică a lui 
Radziwi!k.. lar Wotodyjowski o deschise şi începu să 
citească: „Jupâne polcovnic Wotodyjowski! 

Cunoscând dorinţa sinceră a domniei tale de a sluji ţara, îţi 
trimitem o scrisoare care te împuterniceşte să aduni oşteni, 
dar nu aşa cum se face de obicei, ci cu mare grijă, căci 


periculum în mora60. Dacă vrei să ne bucuri inima, atunci 
steagul să fie pus pe picioare şi gata de drum pe la sfârşitul 
lui iulie, cel mai târziu la jumătatea lui august. Suntem 
îngrijoraţi numai de unde ai să faci rost de cai buni, mai 
ales că şi banii trimişi nu sunt prea mulţi: n-am putut scoate 
mai mulţi de la jupânul vistiernic, care ne-a rămas tot 
neprieten. Jumătate din bani îi dai lui jupân Kmicic, pentru 
care jupân Chartamp are şi o scrisoare de chemare la oaste. 
Ne aşteptăm să ne slujească bine. Dar pentru că la urechile 
noastre au ajuns veşti despre samavolniciile lui la Upita, ia 
mai bine domnia ta de la Chartamp şi scrisoarea trimisă lui 
şi judecă dacă poţi să i-o dai sau nu. Dacă socoteşti că s-a 
mânjit prea mult cu gravamina61 care-l fac de ruşine, 
atunci nu i-o mai da, fiindcă ne temem că neprietenii noştri, 
vistiernicul şi voievodul de Witebsk, ne vor învinui că 
încredinţăm asemenea treburi unor nevrednici. Cu toate 
acestea, dacă ai să socoteşti că nu-i nimica însemnat şi-i dai 
scrisoarea, atunci Kmicic să se străduiască să-şi şteargă 
vinovăția, arătând multă râvnă, căci nu se va înfăţişa la nici 
o judecată, judecându-l noi înşine şi nimeni altcineva după 
îndeplinirea poruncii. Cunoaşte că rugămintea noastră este 
totodată şi o dovadă a încrederii pe care o avem în iscusinţa 
şi slujba credincioasă a domniei tale. 

Janus Radziwitt, prinţ de Birze şi DubinkI. Voievod de 
Wilno” 

Hatmanul e grozav de îngrijorat din pricina cailor, zise 
Chartamp, când micul cavaler sfârşi de citit. 

Sigur că voi avea greutăţi cu caii, răspunse Wotodyjowski. 
Şleahticii de aici se vor înfăţişa cu toţii la prima chemare, 
dar ei n-au decât cai mici, samogiţieni, nu prea potriviţi 
pentru oaste. Ca să facem din ei oşteni ea lumea, trebuie să 
le dăm alţii. 

Sunt totuşi cai buni, îi ştiu de multă vreme, foarte 
rezistenți şi uşor de mânuit. 

Aşa-i! zise Wotodyjowski, dar nu sunt prea arătoşi, iar 
bărbaţii de pe aici sunt înalţi. Dacă încalecă pe astfel de cai 


şi se aşează în formaţie, steagul are s-arate de parc-ar sta 
călare pe câini. Asta-i necazul! ... Dar am să mă apuc îndată 
de treabă, că nici eu nu mai pot sta locului. Lasă-mi şi 
scrisoarea lui Kmicic, cum porunceşte hatmanul, o să i-o 
dau eu. A venit la timp. 

Pentru care pricină? 

Pentru că s-a purtat aici ca un tătar şi a răpit-o pe 
jupâniţă. Îl ameninţă atâtea judecăţi, câte fire de păr are în 
cap. Nu e nici o săptămână de când m-am bătut în săbii cu 
el. 

E! făcu Chartamp, păi dacă te-ai bătut cu el, înseamnă că 
acuma zace la pat. 

Acum e mai bine. Peste vreo săptămână va fi sănătos tun. 
Ce se mai aude de publicis62? 

Rău, ca şi mai înainte... Vistiernicul e tot în ceartă cu 
prinţul nostru, iar când hatmanii nu se împacă, nici 
treburile nu merg bine. Ne-am mai refăcut întrucâtva şi 
gândesc că dacă ar fi înţelegere, am putea face faţă 
vrăjmaşului. Cu voia lui Dumnezeu, o să-l gonim înapoi în 
ţara lui. Numai vistiernicul e vinovat. 

Alţii spun că marele hatman. 

Ăştia sunt vânzătorii. Voievodul de Witebsk vorbeşte astfel, 
fiindcă s-a înţeles demult cu vistiernicul. 

Voievodul de Witebsk e un om cinstit. 

Te-ai dat şi tu de partea lui Sapieha. Împotriva lui 
Radziwitt? 

Eu m-am dat de partea ţării, de partea căreia trebuie să se 
afle cu toţii. Aici e tot răul, până şi noi, oştenii, ne împărţim 
în facţii, în loc să luptăm. lar că Sapieha e un om cinstit, aş 
fi în stare s-o spun şi înaintea prinţului, deşi slujesc sub 
flamura lui. 

Au încercat să-i împace oameni de vază, dar degeaba! 
spuse Chartamp. La prinţul nostru vin mereu trimişi din 
partea regelui... Se vorbeşte că s-ar pregăti ceva. Ne 
aşteptam să vie oştirea şleahticilor în frunte cu regele, dar 
n-a venit! Se zvoneşte că poate fi nevoie de ei în altă parte. 


Te pomeneşti că în Ucraina. 

Ştiu şi eu? Porucinicul Brochwicz ne-a spus ce-a auzit cu 
urechile lui. Regele l-a trimis la hatman pe Tyzenhauz şi s- 
au închis la sfat de taină, aşa că Brochwicz n-a putut să 
tragă cu urechea, dar când au ieşit, a auzit, repet, cu 
urechile lui, când hatmanul a spus: „Din asta poate să iasă 
un nou război”. Ne-am bătut capul cu toţii să pricepem ce 
pot să însemne toate astea. 

Mai mult ca sigur că s-a înşelat! Cu cine să ne mai batem? 
împăratul ţine acum mai mult cu noi decât cu duşmanul, 
fiindcă nu se poate să fie de partea unui necredincios. 
Armistițiul cu suedezii n-a luat sfârşit, mai sunt şase ani 
până atunci, iar tătarii ne ajută în Ucraina, lucru pe care nu 
l-ar face fără învoirea sultanului. 

Nici noi n-am ajuns la nimic! 

Pentru că nici n-a fost nimic. Slavă Domnului că am ce 
face, mi se făcuse dor de luptă. 

Vrei să-i dai tu însuţi scrisoarea lui Kmicic? 

Doar ţi-am spus că aşa porunceşte hatmanul. După 
obiceiul cavalerilor, s-ar cuveni să-i fac o vizită, iar 
scrisoarea îmi oferă cea mai potrivită împrejurare. Nu ştiu 
încă dacă am să i-o dau; am să mă mai gândesc, fiindcă asta 
atârnă numai de mine. 

Pentru mine e chiar mai bine aşa, fiindcă sunt tare grăbit. 
Am încă o împuternicire de chemare la oaste pentru jupân 
Stankiewicz; apoi mi s-a poruncit să mă duc la Kiejdany să 
iau în primire un tun care va sosi acolo; după care plec la 
Birze să văd dacă totul e pregătit pentru apărare. 

Şi la Birze? 

Întocmai. 

Asta mi se pare ciudat. Duşmanul n-a mai biruit nicăieri, 
deci se află departe de Birze, care-i tocmai la hotarul 
Kurlandiei. După câte văd, se întocmesc noi steaguri, deci 
va avea cine să apere şi pământurile care au căzut în 
puterea vrăjmaşului. Fiindcă cei din Kurlandia nu cred că 
vor să se bată cu noi. Sunt oşteni buni, dar sunt prea puţini 


şi numai Radziwilt şi ar fi în stare să-i sugrume cu o singură 
mână. 

Şi mie mi se pare ciudat! răspunse Chartamp, cu atât mai 
mult, cu cât mi s-a poruncit că, dacă aflu ceva în neregulă, 
să-i dau îndată de ştire prinţului Bogustaw63, care trebuie 
să-l trimită pe inginerul Peterson. 

Ce-ar putea să fie? Numai să nu fie vorba de vreun război 
civil. Să ne ferească Dumnezeu! Când îşi bagă nasul prinţul 
Bogustaw, numai diavolul poate să se bucure. 

Nu-l vorbi de rău, e un bărbat viteaz! 

Nu mă îndoiesc de vitejia lui, dar e mai mult neamţ sau 
francez, decât polonez... De Republică nici că-i pasă, pe el îl 
interesează numai neamul Radziwit, pe care vrea să-l înalțe 
cât mai sus, umilindu-le pe celelalte. Tot el aţâţă şi mândria 
prinţului voievod de Wilno, hatmanul nostru, care şi aşa nu 
duce lipsă de mândrie, iar gâlcevile cu Sapieha şi Gosiewski 
sunt roadele copacilor pe care i-a sădit el. 

După câte văd, ai ajuns un mare înţelept, Michatek, ar 
trebui să te însori cât mai repede, ca să nu se piardă 
asemenea minte. 

Wotodyjowski se uită prelung la Chartamp. 

Să mă însor? ... Ai? 

De bună seamă! Poate că te duci în petit, văd că te-ai gătit 
ca pentru paradă. 

Dă-mi pace! 

E, hai, recunoaşte... 

Fiecare cu bobârnacul lui, iar tu nu mai vorbi de alţii, că şi 
tu ai primit destule. E şi timpul să mă gândesc la 
însurătoare, acum când am chemarea la oaste pe cap. 

Ai să fii gata până în iulie? 

La sfârşitul lui iulie am să fiu, de-ar trebui să scot caii din 
pământ. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a înlesnit 
trebşoara asta, că m-ar fi cuprins tristeţea. 

Într-adevăr. Veştile de la hatman şi truda care-l aşteptă îi 
aduseră o mare uşurare şi, înainte de a ajunge la Pacunele, 
aproape că şi uitase de păţania de la Wodokty. Vestea 


despre împuternicirea de chemare la oaste se răspândi 
repede printre aşezări. Şleahticii veniră degrabă să întrebe 
dacă era adevărat, iar când Woltodyjowski le întări cele 
auzite, se iscă mare tulburare. Cu toţii erau dornici de 
luptă, dar unii se arătau îngrijoraţi că trebuie să plece 
tocmai la sfârşitul lui iulie, înaintea seceratului. Jupân 
Wotodyjowski repezi gonaci şi la celelalte cătune, la Upita şi 
la neamurile de şleahtici mai însemnați. Seara veniră vreo 
cincisprezece Butrymi, Stakjeni şi Domaszewiczi. 

Şi unde nu începură să se îndemne unii pe alţii, să se arate 
doritori să se înroleze, să-i amenințe pe duşmani şi să-şi 
făgăduiască numai biruinţe asupra lui. Numai Butrymii 
tăceau, dar nimeni nu le-o lua în nume de rău, fiindcă ştiau 
că vor pleca până la cel din urmă. A doua zi toate cătunele 
zumzăiau ca nişte stupi. Toată lumea vorbea numai despre 
viitoarea campanie, nimeni nu se mai gândea acum la 
Kmicic sau la jupâniţa Aleksandra. 

Wotodyjowski o iertase şi el din toată inima pe Olenka, 
pentru că-l respinsese, mângâindu-se cu gândul că mai sunt 
şi alte fete pe lume. Printre picături se gândea şi la 
scrisoarea lui Kmicic, să i-o dea, să nu i-o dea... 

Capitolul IX. 

Pentru Wotodyjowski începură zile de mare trudă; trimitea 
scrisori în toate părţile şi se afla mereu pe drum. În 
săptămâna următoare se mută la Upita şi începu să strângă 
oşteni. Şleahticii, avuţi sau mai mărunți, veneau cu mic cu 
mare la el, pentru că se bucura de mare faimă. Cei mai 
mulţi se adunară laudanienii care aveau nevoie de cai. De 
aceea Wolodyjowski nu stătea o clipă locului şi, fiindcă era 
descurcăreţ şi nu se speria de trudă, treaba mergea cu 
spor. În aceeaşi vreme, se duse şi la Lubicz să-l viziteze pe 
Kmicic, care se înzdrăvenea văzând cu ochii şi, cu toate că 
sta şi acum tot în pat, se ştia că se va face sănătos. Se vede 
că Wolodyjowski avea sabia grea, dar mâna-i era uşoară. 

Kmicic îl recunoscu pe dată şi păli puţin la vederea lui. 
Fără să vrea, întinse mâna spre sabia care atârna deasupra 


patului, dar îşi reveni repede, văzând faţa zâmbitoare a 
oaspetelui, îi dădu mâna slăbită şi-i spuse: 

Domnia ta, îţi mulţumesc pentru vizită. E o purtare 
vrednică de un cavaler. 

Am venit să te întreb dacă domnia ta nu-mi porţi cumva 
supărare, zise jupân Michal. 

Nu-ţi port supărare, fiindcă nu m-a învins un oarecine, ci 
un meşter de prima mână. Abia mi s-a ogoit rana! 

Cu sănătatea cum stai, domnia ta? 

Domnia ta te miri pesemne că am scăpat cu viaţă, după 
lovitura pe care-am primit-o? Recunosc şi eu că a fost 
grozavă. 

Şi Kmicic zâmbi: 

Dar nu-i nimic pierdut! Poţi să mă ucizi când vrei! 

Nu pentru asta am venit aici... 

Domnia ta eşti un diavol, îl întrerupse Kmicic, sau ai vreun 
talisman. Dumnezeu mă vede, nu-mi arde să mă laud, 
fiindcă mă întorc de pe lumea cealaltă, dar înainte de a-mi 
măsura puterile cu domnia ta, eram convins că, dacă nu 
sunt cel dintâi în toată Republica în lupta cu sabia, sunt cel 
puţin al doilea. Când colo, nemaipomenit! Păi eu n-aş fi fost 
în stare să resping nici prima lovitură, dacă domnia ta nu 
m-ai fi lăsat. Spune-mi şi mie, cine te-a învăţat? 

M-am născut cu oarecare îndemânare, răspunse jupân 
Michat, şi tata mi-a băgat în cap de mic, zicându-mi: 
„Dumnezeu te-a făcut nu prea arătos, şi oamenii o să râdă 
de tine, dacă n-o să le fie frică.” Apoi am slujit sub 
steagurile voievodului rutean, unde mi-am desăvârşit 
învăţătura. Acolo erau câţiva care puteau să mă înfrunte. 

Să fie oare cu putinţă? 

Este. Era jupân Podbipieta, un lituanian de neam mare, 
care a căzut la Zbaraz... Doamne, fie-i ţărâna uşoară! ... 
Avea atâta putere, încât n-aveai cum să-i prijoni lovitura, 
căci era în stare să taie dintr-odată şi sabia, şi pe potrivnic. 
Mai era şi Skrzetuski, un bun prieten al meu, despre care 
trebuie să fi auzit şi domnia ta. 


Cum nu! Ela ieşit din Zbaraz şi s-a strecurat prin mijlocul 
cazacilor. Cine n-a auzit de el! ... Domnia ta din ăştia-mi 
eşti?! Ai fost şi la Zbaraz? ... Mă închin! Mă închin! Dar ia 
stai! ... Eu am auzit de domnia ta la voievodul de Wilno. 
Numele mic al domniei tale nu e MichaP 

La drept vorbind, am două nume, Jerzy şi Michat, dar 
pentru că sfântul Jerzy a ucis doar un balaur, iar sfântul 
Michat este mai mare peste cohortele cereşti şi a biruit de 
atâtea ori urdiile diavoleşti, îl prefer pe acesta din urmă. 

Sigur că Jerzy nu poate sta alături de Michat. Atunci 
domnia ta eşti acelaşi Wotodyjowski despre care se vorbeşte 
că l-a hăcuit pe Bohun? 

Eu sunt. 

Ehei, nu-mi pare rău că un astfel de om mi-a crăpat capul. 
De-ar da Dumnezeu să rămânem prieteni. Domnia ta m-ai 
numit vânzător, dar aici ai greşit. 

Spunând acestea, Kmicic se încruntă, ca şi când rana ar fi 
început să-l doară iarăşi. 

Recunosc că am greşit, răspunse Wotodyjowski, dar nu aflu 
asta de la domnia ta, mi-au spus-o mai demult oamenii cu 
care ai venit. Află domnia ta că altminteri n-aş fi fost aici. 

S-au şi grăbit să mă încondeieze, ce mai tura-vura! rosti 
Kmicic cu amărăciune. Fie ce-o fi. Pe răbojul meu sunt 
multe crestături, dar nici oamenii de aici nu m-au primit 
cum se cuvine... 

Răul cel mare ţi l-ai făcut domnia la, când ai dat foc la 
Wolmontowicze şi ai răpit-o pe jupâniţă. 

De-aia mă şi asupresc cu tribunalele, mă aşteaptă să mă 
înfăţişez la judecată. Nici nu mă lasă să-mi vin în fire. Am 
ars Wolmontowicze, e adevărat, şi am omorât câţiva 
oameni, dar să mă judece Dumnezeu dac-am făcut-o cu 
gând samavolnic. În noaptea aceea, înainte de a da foc, mă 
jurasem să trăiesc cu toţii în bună pace, să-i câştig de 
partea mea pe sărăntocii de-aici, să-i împac până şi pe 
târgoveţii din Upita, fiindcă acolo cu drept cuvânt mi-am 
făcut de cap. Dar când mă întorc acasă, ce crezi că găsesc? 


însoțitorii mei erau înjunghiaţi cu toţii ca nişte vite şi întinşi 
pe lângă perete! Când am aflat că e isprava Butrymilor, 
atunci a intrat diavolul în mine... şi m-am răzbunat cu 
cruzime... Domnia ta ştii de ce i-au căsăpit? ... Am aflat şi eu 
mai târziu de la unul din Butrymi, pe care l-am prins în 
pădure. Pentru că au vrut să dănţuiască la crâşmă cu fetele 
şleahticilor... Cine nu i-ar fi răzbunat? 

Domnia ta! răspunse Wotodyjowski, e adevărat că s-au 
purtat cam aspru cu însoțitorii domniei tale, dar oare 
şleahticii i-au ucis? Nu! I-a ucis faima proastă cu care au 
venit aici, că nu-mi vine să cred că ar fi omorât nişte oşteni 
cu creştere aleasă, numai pentru că pofteau să dănţuiască. 

Săracii de ei! îi căina Kmicic, urmându-şi gândul, cât am 
zăcut cuprins de fierbinţeli, intrau în fiecare seară pe uşa 
de la încăperea aceea... Îi vedeam aievea în jurul patului, 
vineţi, unul lângă altul şi parcă gemeau întruna: „Jedrus, 
plăteşte o liturghie pentru sufletele noastre, că tare mai 
suferim. Domnia ta, mi se ridică părul vâlvoi în cap, pentru 
că în încăpere parcă mirosea a pucioasă de la ei... Am plătit 
o liturghie, măcar de le-ar ajuta! 

Urmă o clipă de tăcere. 

Iar în ceea ce priveşte răpirea jupaniţei, continuă Kmicic, 
domnia ta n-aveai de unde să ştii că ea mi-a scăpat viaţa cu 
adevărat, atunci când mă urmăreau şleahticii, dar după 
aceea mi-a poruncit să ies afară şi să nu mă mai arăt în 
ochii ei. Ce-mi mai rămânea de făcut?! 

Oricum, e o purtare demnă de un tătar. 

Oare domnia ta nu ştii ce înseamnă dragostea şi la ce 
deznădejde poate ajunge un om care pierde fiinţa la care 
ţine cel mai mult? 

Eu nu ştiu ce înseamnă dragostea? strigă Wolodyjowski 
răscolit. De când am început să port sabia la şold, am oftat 
mereu după câte cineva... E drept cu subiectum s-a 
schimbat de multe ori, deoarece niciuna nu mi-a împărtăşit 
simţămintele. Altminteri n-ai fi găsit un Troil64 mai 
credincios ca mine. 


Ce dragoste poate să fie, dacă se schimbă subiectum! se 
îndoi Kmicic. 

Domnia ta, atunci am să-ţi spun altceva, ce-am văzut cu 
ochii mei. La începutul răscoalei lui Chmielnicki, Bohun, 
acela care astăzi se bucură de cea mai mare trecere printre 
cazaci după Chmielnicki, i-a răpit lui Skrzetuski pe jupâniţa 
pe care o îndrăgise mai mult decât orice pe lume, pe 
cneaghina65 Kurczewiczowna. Asta dragoste! Toată oştirea 
plângea, văzând deznădejdea lui Skrzetuski, căruia, la 
douăzeci şi ceva de ani, i-a albit barba, iar el, ghiceşte, 
domnia ta, ce a făcut? 

De unde pot să ştiu eu! 

Pentru că ţara era în mare nevoie şi umilinţă, iar cumplitul 
Chmielnicki biruia, el nu s-a dus să-şi caute aleasa inimii. Şi- 
a oferit durerea lui Dumnezeu şi a luptat în toate bătăliile 
sub prinţul Jeremi, până când s-a acoperit de faimă 
nemaipomenită la Zbaraz, de şi astăzi toţi îi repetă numele 
cu respect. Pune alături faptele lui cu ale domniei tale şi 
vezi care-i deosebirea. 

Kmicic tăcea şi îşi muşca mustăcioara. Wotodyjowski vorbi 
mai departe: 

De aceea, Dumnezeu l-a răsplătit pe Skrzetuski şi i-a redat 
jupâniţa. S-au luat îndată după Zbaraz şi au făcut trei copii 
până acum, cu toate că el n-a încetat să slujească la oaste. 
lar domnia ta l-ai ajutat pe vrăjmaş cu vrajbele ce le-ai iscat 
şi cât pe ce să-ţi pierzi viaţa, fără să mai vorbim că numai cu 
câteva zile înainte puteai s-o pierzi pe jupâniţa pentru 
totdeauna. 

Cum aşa? întrebă Kmicic, săltându-se într-un cot, ce i s-a 
întâmplat? 

Nu i s-a întâmplat nimic, numai că s-a găsit un bărbat care 
i-a cerut mâna, vrând s-o ia de soţie. 

Kmicic se făcu galben ca ceara, şi ochii adânciţi în orbite 
începură să împrăştie flăcări. Încercă să se scoale, se ridică 
o clipă şi strigă: 


Cine-i feciorul de câine? Pe Dumnezeu din ceruri! 
Vorbeşte, domnia ta! 

Eu! răspunse Wotodyjowski. 

Domnia ta! Domnia ta! repetă Kmicic uluit. Cum aşa? ... 

Întocmai. 

Trădătorule! Asta nu ţi-o iert! ... Şi ea? ... Pe legea mea, 
acum spune tot... ea a consimţit? ... 

M-a respins fără să stea pe gânduri. 

Urmă o clipă de tăcere. Kmicic răsufla greu, cu ochii 
pironiţi asupra lui Wotodyjowski, care întrebă: 

De ce mă numeşti trădător? Sunt frate sau prieten cu 
domnia ta? Mi-am călcat vreun legământ? Te-am biruit în 
luptă dreaptă şi eram slobod să fac ce-mi place. 

Mai demult astfel de neînţelegeri sfârşeau cu sânge. Dacă 
nu cu sabia, aş fi tras în domnia ta cu muscheta şi pe urmă 
n-avea decât să mă ia dracu. 

Cred că ai fi tras cu muscheta, fiindcă dacă nu mă 
respingea, nu mai primeam încă o dată să mă bat cu 
domnia ta. La ce bun? Dar ştii de ce m-a respins? 

De ce? repetă Kmicic ca un ecou. 

Pentru că te are drag pe domnia ta. 

Era mai mult decât puteau să îndure puterile slăbite ale 
bolnavului. Capul lui Kmicic recăzu pe pernă, pe frunte îi 
apărură broboane dese de sudoare şi o vreme rămase 
tăcut. 

Mă simt grozav de slăbit, spuse după o clipă. De unde... 
ştii domnia ta că ea... mă are drag pe mine? 

Am şi eu ochi cu care văd şi minte cu care pot să gândesc; 
abia acum, după ce m-a respins, s-a făcut lumină în capul 
meu. La început, după ce ne-am luptat aici, când m-am dus 
să-i spun că e slobodă, fiindcă pe domnia ta te-am tăiat, i s-a 
făcut rău numaidecât şi, în loc să-mi mulţumească, m-a 
jignit. În al doilea rând, când te-au adus Domaszewiczii aici, 
ţi-a sprijinit capul în mâini, ca o mamă iubitoare, iar în al 
treilea, când i-am cerut mâna, mi-a răspuns ca şi când mi-ar 
fi dat peste gură. Dacă toate acestea nu-ţi sunt de ajuns, 


înseamnă că te-am tăiat şi la minte şi nu mai eşti în stare să 
judeci cum trebuie. 

De-ar fi adevărat! îngână Kmicic cu glasul slab, atunci... mi 
s-au pus tot felul de unsori pe rană... dar un balsam mai 
bun ca vorbele domniei tale nici că se află. 

E trădător acela care-ţi toarnă pe rană asemenea balsam? 

Iartă-mă, domnia ta. Nu pot să-mi închipui atâta fericire, 
să mă vrea oare după... 

Domnia ta, ţi-am spus că te are drag, dar nu ţi-am spuscă 
te mai vrea... E cu totul altceva. 

Dacă nu mă mai vrea, am să-mi sparg capul de perete. 
Altfel nici că se poate. 

Ba eu gândesc că s-ar putea, dacă domnia ta ai vrea cu 
adevărat să-ţi răscumperi vinovăția. Acum e război, poţi să 
aduci foloase însemnate ţării în luptă, să-ţi arăţi vitejia şi să- 
ţi îndrepţi bunul renume. Cine mai e curat ca lacrima? Cine 
n-are măcar o vină pe conştiinţă? Cu toţii avem... Dar 
fiecare găseşte drumul deschis spre căinţă şi îndreptare. 
Domnia ta ai păcătuit prin samavolnicie, de-acum încolo 
trebuie să te fereşti; ai păcătuit împotriva ţării, iscând 
tulburări în vreme de război, acum luptă pentru ţară; ai 
nedreptăţit oamenii, răsplăteşte.-i... lată un drum mai sigur 
pentru domnia ta, decât să te izbeşti cu capul de pereţi. 

Kmicic privi cu luare-aminte la Wotodyjowski, apoi zise: 

Domnia ta îmi vorbeşti ca un prieten de nădejde. 

Nu sunt prietenul domniei tale, dar, la drept vorbind, nu-ţi 
sunt nici vrăjmaş, iar de jupâniţa îmi pare rău, cu toate că 
m-a respins, fiindcă la plecare i-am spus vorbe pe care nu le 
merita. N-o să mă spânzur acum din pricină că nu m-a vrut, 
nu e prima oară, iar supărare n-am obiceiul să păstrez. Şi 
dacă te îndemn pe domnia ta să apuci pe drumul cel bun, va 
fi gândesc în folosul Republicii, fiindcă ştiu că eşti un oştean 
vrednic şi încercat. 

Oare mai pot eu să apuc pe drumul ăsta? Mă aşteaptă 
atâtea procese! Când scap de boală, trebuie să mă înfăţişez 
numaidecât la judecată... Poate numai să fug de aici, iar 


asta nu vreau s-o fac. Atâtea procese! Şi toate cu osândă 
sigură. 

lată leacul împotriva lor! spuse Wolodyjowski scoțând 
împuternicirea de chemare la oaste. 

Împuternicire de chemare la oaste! strigă Kmicic, pentru 
cine e? 

Pentru domnia ta. Află dar că acum, când ai o sarcină 
ostăşească, nu trebuie să te mai înfăţişezi la nici o judecată, 
fiindcă te afli în puterea hatmanului; ascultă ce-mi scrie 
prinţul voievod. 

Jupân Wotodyjowski îi citi lui Kmicic scrisoarea particulară 
a lui Radziwit, mişcă din mustăcioară şi zise: 

După cum vezi şi domnia ta, numai de mine atârnă să-ţi 
dau împuternicirea sau s-o păstrez. 

Pe chipul lui Kmicic se citea îndoiala amestecată cu teamă 
şi nădejde. 

Şi domnia ta ce-ai să faci? întrebă încet. 

Eu am să-ţi dau împuternicirea! îi răspunse Wotodyjowski. 

La început Kmicic nu mai zise nimic, îşi lăsă capul pe 
pernă şi un răstimp privi în bagdadie. Deodată i se umeziră 
ochii şi lacrimile, musafiri necunoscuţi în ochii lui, îi 
picurară printre gene. 

Să mă răjghine cu caii! rosti în sfârşit, sau să mă jupoaie 
de piele, dacă am mai întâlnit un om mai vrednic decât 
domnia ta... Dacă ai fost respins din pricina mea, dacă-i 
adevărat ce spui, că Olenka mă are drag şi acum, în locul 
domniei tale, altul s-ar fi răzbunat cu atât mai mult şi m-ar fi 
înfundat... lar domnia ta îmi întinzi mâna şi mă scoţi din 
groapă! 

Pentru treburile mele nu vreau să sufere ţara, pe care 
domnia ta poţi s-o slujeşti cu mari foloase. Dar ţi-o spun 
deschis că, dacă ai fi împrumutat cazaci de la Trubecki sau 
Chowanski, nu ţi-aş fi dat împuternicirea. Noroc că n-ai 
făcut-o! 

Domnia ta eşti o pildă pentru ceilalţi! răspunse Kmicic. Dă- 
mi mâna. Dumnezeu îmi va îngădui să te răsplătesc cu vreo 


faptă bună, fiindcă m-ai îndatorat pe viaţă şi pe moarte. 

Prea bine, despre asta pe urmă! lar acum... sus inima, 
domnia ta! Nu mai trebuie să te înfăţişezi la nici o judecată, 
apucă-te de treabă. Ai să-ţi slujeşti ţara şi te vor ierta şi 
şleahticii, care-s foarte simţitori la onoarea Republicii... Ai 
destul timp să-ţi răscumperi greşelile, să-ţi îndrepţi 
renumele ştirbit şi să te scalzi în slavă ca-n lumina soarelui, 
căci cunosc eu o jupâniţa care te va răsplăti pentru toată 
viaţa. 

Hei! răcni Kmicic cu înflăcărare, eu putrezesc în pat, şi 
vrăjmaşul calcă ţara în picioare. Hei! E cineva acolo? La 
mine! Băiete, adă-mi încălţările! ... La mine! ... Să mă 
trăsnească dacă am să mă mai usuc în aşternutul ăsta! 

Wotodyjowski zâmbi mulţumit şi zise: 

Domnia ta, sufletul ţi-e mai tare ca trupul, care n-o să te 
slujească prea bine. 

Apoi vru să-şi la rămas bun, dar Kmicic nu-l lăsa să plece, îi 
tot mulțumea şi vroia să-l cinstească cu vin. 

Amurgise, bine, când micul viteaz părăsi Lubicz şi se 
îndreptă spre Wodokty. „Am s-o răsplătesc cum nu se poate 
mai bine pentru vorbele-mi mânioase, îşi spunea, când am 
s-o vestesc că jupân Kmicic nu numai că se va însănătoşi, 
dar îşi va spăla şi ruşinea... Nu e stricat până în măduva 
oaselor, dar îi sare ţandăra prea repede. O s-o mângâi tare 
mult şi gândesc că mă va primi mai bine decât atunci când 
i-am oferit mâna mea...” 

Bunul jupân Michat oftă din adânc şi murmură: „De-aş şti 
măcar că este vreuna hărăzită şi pentru mine pe lumea 
asta!” 

Tot gândindu-se aşa, ajunse la Wodokty. Samogiţianul 
pletos alergă la poartă, dar nu se grăbi să deschidă şi 
spuse: 

Stăpâna nu-i acasă. 

A plecat undeva? 

A plecat. 

Unde? 


Cine-o ştie! 

Şi când se întoarce? 

Cine s-o ştie! 

Răspunde ca oamenii! N-a spus când se întoarce? 

Poate că nu se mai întoarce deloc, pentru că a plecat cu 
carele încărcate cu lucruri. De-aia şi cred ca a plecat 
departe şi pentru mai multă vreme. 

Aşa? îngână jupân Michat. Uite ce scofală am mai făcut... 

Capitolul X. 

De obicei, atunci când razele calde ale soarelui străpung 
perdeaua de iarnă a norilor, când cei dintâi muguri mijesc 
pe crengile copacilor, iar grâul verde creşte pe întinderile 
umede, încolţeşte şi nădejdea în inimile oamenilor. Dar 
primăvara anului 1655 nu aduse nici o mângâiere sufletelor 
îngrijorate din Republică. Întreg hotarul răsăritean, de la 
miazănoapte până la Câmpiile Sălbatice spre miazăzi, parcă 
era înconjurat de o panglică de foc, şi ploile bogate de 
primăvară nu puteau să stingă pârjolul.. Dimpotrivă, 
panglica se lărgea tot mai mult, cuprinzând pământuri din 
ce în ce mai întinse. Afară de asta, pe cer se iviră semne de 
rău augur, care vesteau cumpene şi nenorociri şi mai mari. 
Norii, care se fugăreau pe bolta cerească, alcătuiau adesea 
turnuri înalte, asemănătoare flancurilor de cetate, care se 
prăbuşeau cu tunete. Fulgerele băteau pământul acoperit 
încă de zăpadă, pădurile de pin îngălbeneau, iar crengile 
copacilor se răsuceau în forme ciudate, bolnăvicioase; 
păsările şi animalele mureau de o boală necunoscută. În 
cele din urmă şi în soare se zăriră pete neobişnuite, în 
formă de mână care ţine un măr, de inimă străpunsă şi de 
cruce. Minţile oamenilor se umpleau tot mai mult de temeri, 
iar călugării se pierdeau în presupuneri cu privire la tâlcul 
acelor semne. O nelinişte ciudată puse stăpânire pe toate 
inimile. 

Se prevesteau alte războaie şi, deodată, Dumnezeu ştie de 
unde, o veste amenințătoare începu să treacă din gură în 
gură prin sate şi oraşe, cum că lavina se rostogolea dinspre 


suedezi. Nimic nu părea să întărească această veste, 
întrucât armistițiul încheiat cu Suedia mai avea putere încă 
şase ani. Cu toate acestea, se vorbi de primejdia războiului 
şi la Seimul convocat de regele Jan Kazimierz la 19 mai, la 
Varşovia. 

Tot mai mulţi îşi întorceau privirile îngrijorate spre 
Wielkopolska, asupra căreia furtuna avea să se abată mai 
întâi. Leszczyhski, voievodul de Leczyca şi Naruszewicz, 
pisarul66 de câmp al Lituaniei, plecată cu solie în Suedia: 
dar plecarea lor, în loc să liniştească temerile, le răscoli şi 
mai mult. 

„Solia asta miroase a război”, scria Janusz Radziwilt. 

Dacă nu ameninţă nici o năvală dinspre acele părţi, de ce i- 
au mai trimis? se întrebau alţii. Că doar solul Kanazyl abia 
s-a întors de la Stockholm; se vede că nu a izbutit nimic, de 
vreme ce au repezit numaidecât doi senatori atât de 
însemnați. 

Oamenii mai cumpăniţi nu credeau încă în primejdia unui 
nou război. 

— Republica, spuneau aceştia, n-a dat nici o pricină de 
război, iar armistițiul nu s-a sfârşit. Cum dar să calce în 
picioare jurăminte, să nu respecte înţelegeri sfinte şi să 
năvălească hoţeşte asupra unui vecin liniştit? Pe de altă 
parte, Suedia n-a uitat rănile făcute de săbiile poloneze la 
Kircholm, Puck şi Trzciana! Până şi Gustav Adolf67, care nu 
şi-a găsit un potrivnic pe măsură în toată Europa, a fost 
înfrânt de câteva ori de Koniecpolski. Suedezii nu-şi vor 
pune în joc faima de războinici, pe care au dobândit-o în 
toată lumea, luptând cu un potrivnic căruia niciodată nu i- 
au putut ţine piept la câmp deschis. E adevărat că 
Republica este vlăguită de război, dar Wielkopolska şi 
ţinuturile prusiene, care n-au avut de suferit de pe urma 
războaielor din urmă, sunt în stare numai ele să alunge 
acest norod flămând peste mare, până la stâncile lui golaşe. 
Nu poate fi război! 


La acestea, cei mai temători răspundeau că încă la 
adunarea de la Grodno, înainte de Seimul de la Varşovia, s- 
au sfătuit din îndemnul regelui cu privire la apărarea 
fruntariilor Wielkopolskăi, au pus dări în bani şi oşteni, 
lucruri de neînțeles dacă primejdia nu era aproape. 

Astfel se zbuciumau oamenii între teamă şi nădejde, 
apăsaţi de povara grea a nesiguranţei, până când Bogustaw 
Leszczyiski, ghinărarul Wielkopolskăi, le puse capăt prin 
vestirea chemării la oaste a şleahticilor din ţinuturile 
Poznaf şi Kalisz pentru apărarea hotarelor amenințate de 
năvălirea suedezilor... 

Toate îndoielile se spulberară. Strigătul: „Război! răsună 
în întreaga Wielkopolska şi în toate pământurile Republicii. 

Nu numai că era război, dar era unul în plus. Chmielnicki, 
ajutat de Buturlin, lăţea pârjolul la miazăzi şi răsărit. 
Chowalski şi Trubecki spre miazănoapte şi la răsărit, iar 
suedezul se apropia dinspre apus. Panglica învâlvorată se 
transforma într-un brâu de foc. 

Ţara semăna cu o tabără împresurată. 

Iar în tabără toate mergeau rău. Unul dintre trădători, 
Radziejowski68, fugise şi se afla în cortul cotropitorilor. El îi 
aducea la pradă de-a gata şi le arăta părţile slabe, el avea 
să ispitească străjile. Şi nu lipseau nici zavistiile, nici rea- 
voinţă; nu lipseau magnații certaţi între ei sau supăraţi pe 
rege pentru dregătoriile pe care nu le căpătaseră, gata în 
orice clipă să-şi pună interesele lor mai presus de cele 
obşteşti; nu lipseau facţiile doritoare să izbândească fie şi în 
paguba ţării; şi mai numeroşi erau samavolnicii, somnolenţii 
şi leneşii dedaţi cu odihna şi belşugul. 

Cu toate acestea, Wielkopolska, ţinut bogat, peste care nu 
se abătuse pustiirea războiului, nu se arătă zgârcită cu 
banii prevăzuţi pentru apărare. Oraşele şi satele de 
şleahtici pregătiră toţi pedestraşii pe care trebuiau să-i dea, 
astfel că înainte de plecarea şleahticilor la locul de tabără, 
se îndreptau într-acolo polcurile pestriţe ale pedestrimii 


regale sub conducerea rotmiştrilor aleşi dintre oamenii 
încercaţi în meşteşugul armelor. 

Aşadar, jupân Stanistaw Debiiski conducea pedestrimea 
din Poznai, jupân Wtadystaw Wlostowski pe cei din Koscian, 
iar jupân Gole, oştean vestit şi inginer, pe cei din Walcz. 
Peste ţăranii din Kalisz avea buzdugan de rotmistru jupân 
Stanistaw Skrzetuski, din neam de războinici viteji, văr cu 
Jan, cunoscutul luptător de la Zbaraz. Jupân Kacper 
Zychliiski aducea morarii şi şoltuzii din Konin. De lângă 
Pyzdry venea jupân Stanistaw Jaraczewski, care-şi 
petrecuse tinereţea prin războaie străine, de la Kcynia 
jupân Piotr Skoraszewski, iar jupân Kwilecki de la Nakto. 
Niciunul însă nu-l întrecea în experienţa războiului pe jupân 
Wtadystaw Skoraszewski, căruia îi dădeau ascultare însuşi 
ghinărarul Wielkopolskăi şi voievozii. 

În trei locuri, la Pila, Ujseie şi Wielef, rotmiştrii tăbărâră 
de-a lungul râului Notec, aşteptând aici oştirea şleahticilor. 
Pedestraşii săpau şanţuri de dimineaţă până seara, uitându- 
se mereu să vadă călărimea pe care o aşteptau. 

În acest timp, sosi cel dintâi dintre dregători jupân 
Grudziiski, voievodul de Kalisz, şi se opri în casa şoltuzului, 
aducând cu sine mulţime de slujitori în veşminte albastre şi 
albe. Se aştepta ca şleahticii din Kalisz să se îmbulzească în 
jurul lui, dar când văzu că nu se grăbeşte niciunul, trimise 
după rotmistrul Stanistaw Skrzetuski, care supraveghea 
săparea şanţurilor lângă râu. 

Pe unde umblă oamenii mei? îl întrebă pe rotmistrul pe 
care-l cunoştea de copil, după ce-i răspunse la bineţe. 

Care oameni? se miră Skrzetuski. 

Şleahticii din ţinutul Kalisz. 

Un zâmbet jumătate dispreţuitor, jumătate dureros se ivi 
pe chipul negricios al oşteanului... 

Prealuminate voievod! rosti, e vremea când se tund oile şi 
se ştie că cei din Gdafsk nu plătesc lâna care nu-i spălată 
bine. Acum toţi şleahticii stau la baltă sau pe lângă cântare, 
gândind pe bună dreptate că suedezii nu fug nicăieri. 


Cum aşa? se nedumeri voievodul, îngrijorat, n-a mai venit 
nimeni? 

Nici picior, afară de pedestrimea regală... Şi pe urmă, se 
apropie seceratul. Un gospodar destoinic nu pleacă de 
acasă într-o vreme ca asta. 

Ce tot vorbeşti, domnia ta? 

lar suedezii n-o să fugă, ba o să vie chiar mai aproape, 
repetă, rotmistrul. 

Faţa ascuţită a voievodului se înroşi brusc. 

Ce-mi pasă mie de suedezi! ... Dar mă fac de râs faţă de 
ceilalţi magnați, dacă rămân singur aici. 

Skrzetuski zâmbi iarăşi. 

Luminăţia ta, îngăduie-mi să-ţi spun, se împotrivi, că aici 
suedezii sunt lucrul de căpetenie, iar ruşinea abia după 
aceea. De altfel, nu numai şleahticii din Kalisz nu s-au 
înfăţişat, nici din ceilalţi n-a venit nimeni. 

Şi-au pierdut minţile! se mânie jupân Grudziiski. 

Nu, dar sunt siguri că dacă ei nu vin la suedezi, nici 
aceştia nu se vor duce la ei. 

Aşteaptă, domnia ta! îl întrerupse voievodul. 

Şi bătu din palme, chemând un slujitor, căruia îi porunci 
să-i aducă cerneală, pene şi hârtie, după care se aşeză şi 
începu să scrie. 

După o jumătate de ceas, presără cenuşă pe hârtie, o bătu 
cu palma şi zise: 

Trimit încă o poruncă să se înfăţişeze cel mai târziu pro 
die 27 praesentis69 şi gândesc că cel puţin în ceasul al 
doisprezecelea vor binevoi non deesse patriae70. lar acum, 
spune-mi domnia ta, aveţi vreo veste despre vrăjmaş? 

Avem. Wittemberg îşi muştruluieşte oştirea în tabăra de la 
Dama. 

Sunt mulţi? 

Unii zic că şaptesprezece mii, alţii că şi mai mulţi. 

Hm! Noi nu vom fi nici măcar atât. Domnia ta ce crezi, 
putem să le ţinem piept? 

Dacă şleahticii nu vin, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva... 


O să vie, cum să nu vie! E lucru ştiut că ei întârzie 
întotdeauna. Dar o să ne descurcăm numai cu şleahticii? 

N-o să ne descurcăm, răspunse Skrzetuski cu răceală. 
Luminăţia ta, n-avem oşteni deloc. 

Cum n-avem oşteni? 

Luminăţia ta, ştii tot atât de bine ca şi mine că toată oastea 
e în Ucraina. Nu ne-au trimis nici măcar două steaguri, deşi 
numai Dumnezeu ştie care dintre viforniţe-i acum cea mai 
primejdioasă. 

Dar pedestrimea şi şleahticii? 

Din douăzeci de ţărani abia unul dacă a dat ochii cu 
războiul, iar din zece numai unul ştie cum trebuie să ţină 
flinta. Aceştia vor deveni oşteni de nădejde abia după 
primele lupte, dar acum... Cât priveşte pe şleahtici, 
întreabă şi luminăţia ta pe cei care se pricep cât de cât la 
război, dacă aceştia se pot măsura cu oastea regulată, şi 
încă cu cea suedeză, veterani din războiul luteran obişnuiţi 
cu biruinţele. 

Domnia ta îi socoteşti pe suedezi mai buni ca ai noştri? 

Nu-i socotesc mai buni, fiindcă dac-am avea aici vreo 
cincisprezece mii din cei care-au fost la Zbaraz, lefegii şi 
călărime, nu m-aş teme de ei, dar cu cei pe care-i avem, dă, 
Doamne, să putem face ceva mai acătării. 

Voievodul îşi sprijini mâinile pe genunchi şi-l privi cu luare- 
aminte, ca şi când ar fi vrut să-i citească gândurile ascunse. 

Atunci noi de ce-am mai venit aici? Domnia ta nu crezi că e 
mai bine să ne predăm? 

Jupân Skrzetuski se făcu stacojiu şi răspunse: 

Luminăţia ta, dacă măcar mi-a trecut prin minte asemenea 
gând, dă poruncă să mă tragă în ţeapă. La întrebarea dacă 
sunt sigur de izbândă, răspund ca un oştean: nu sunt sigur! 
Dar de ce-am venit aici, asta e altă materie, la care ca 
patriot răspund: am venit să punem duşmanului prima 
stavilă, să-l oprim asupra noastră, să îngăduim Republicii să 
se trezească din amorţire şi să pornească la luptă, să 


stăvilim năvala cu piepturile noastre, până când vom cădea 
cu toţii! 

Dorinţa domniei tale e vrednică de toată lauda, răspunse 
rece voievodul, dar vouă, oştenilor, vă e mai uşor să vorbiţi 
de moarte, decât nouă, asupra cărora apasă răspunderea 
pentru atâta sânge de şleahtici vărsat în zadar. 

De-aia şi are şleahta sânge, ca să-l verse pentru ţară. 

Aşa-i! Toţi suntem gata să ne dăm viaţa, că ăsta e lucrul cel 
mai uşor. Dar datoria ne porunceşte, nouă, pe care 
Providența ne-a pus să cârmuim, să nu căutăm numai slava, 
ci să ne uităm şi după foloase. Războiul e ca şi început, e 
adevărat, dar Carolus Gustavus71 e rudă cu stăpânul 
nostru şi trebuie să ţină cont de asta. De aceea, se cuvine să 
încercăm şi cu negocierile, fiindcă nu o dată cu vorbele obţii 
mai mult decât cu armele. 

Asta nu-i treaba mea! răspunse uscat jupân Stanistaw. 

Pesemne că voievodul gândea la fel, deoarece dădu din 
cap şi se despărţi de rotmistru. 

Totuşi Skrzetuski avea dreptate numai pe jumătate în ceea 
ce spunea despre încetineala şleahticilor chemaţi la oaste. 

E foarte adevărat că, înainte de a se sfârşi tunsoarea oilor, 
prea puţini veniră la tabăra dintre Pila şi Ujscie, dar în 
ajunul zilei de 27 iunie, ultimul termen hotărât la a doua 
chemare, începură să se adune tot mai mulţi. 

Zilnic norii de praf, care se ridicau din pricina vremii bune 
şi uscate, vesteau apropierea noilor pâlcuri. Şi veneau 
şleahticii lărmuind, călări sau în căleşti, cu alaiuri de slugi şi 
văsărie, cu carele încărcate cu de toate din belşug şi atât de 
împovăraţi de arme, încât nu puţini erau cei care aveau 
arme de tot felul, cât trei la un loc, începând cu sulițe, flinte, 
pistoale, săbii, spade şi terminând cu ciocanele de luptă, pe 
care le purtau în acel timp husarii şi care slujeau la 
spargerea armurilor. Oştenii mai vârstnici îşi dădeau seama 
dintr-o ochire că aveau de-a iace cu oameni fără experienţă, 
care luptau pentru prima oară. Pentru că din toţi şleahticii 
care populau pământurile Republicii, cei din Wielkopolska 


erau cel mai puţin bătăioşi. Tătarii, turcii şi cazacii nu 
călcaseră niciodată peste aceste ţinuturi care, de pe 
vremea cavalerilor teutoni, aproape că uitaseră cum arată 
războiul la ei acasă. Aceia dintre şleahticii de pe aici, care 
simțeau dorinţa să lupte, se înrolau în oştile regulate ale 
coroanei şi făceau faţă la rând cu ceilalţi, dar cei care 
preferau să rămână acasă se transformaseră în adevăraţi 
gospodari, învăţaţi cu belşugul şi odihna, care umpleau 
oraşele prusiene cu lâna şi mai ales cu grânele lor. 

Aşa că acum, când furtuna suedeză îi îndepărta de la 
treburile paşnice, li se părea că nu trebuie să strângă prea 
multe arme şi provianturi pentru război şi nici să ia cu ei 
prea mulţi slujitori care să păzească luci urile şi viaţa 
stăpânului. 

Ciudaţi mai erau oştenii aceştia, cu care rotmiştrii nu se 
descurcau prea uşor! Câte unul, de pildă, purta suliță lungă 
de nouăsprezece palme şi platoşă pe piept, iar în cap avea 
pălărie de paie, ca să-i fie răcoare; altul se plângea de 
căldură în timpul muştrului, căsca, mânca şi bea sau îşi 
chema slujitorul; socoteau cu toţii că nu-i nici un rău să 
tăifăsuiască în formaţie atât de tare, încât nimeni nu mai 
putea să audă poruncile căpeteniilor. Era greu să le impună 
supunerea, căci şleahticii se supărau grozav, socotind-o 
potrivnică drepturilor pe care le aveau. Se strigau, e drept, 
tot felul de porunci, dar nimeni nu vroia să le asculte. 

O ghiulea de fier, legată de picioarele acestei oştiri, erau 
carele nenumărate, caii de ham şi cei de călărie, de 
rezervă, vitele aduse pentru tăiere şi îndeosebi slujitorii 
care păzeau corturile, calabalâcul, meiul, arpacaşul şi 
carnea uscată. Aceştia se luau la ceartă şi iscau tulburări 
din te miri ce. 

Împotriva acestei oştiri, înainta dinspre Szczecin şi 
mocirlele de pe malul Odrei, Arwid Wittemberg, căpetenie 
în vârstă, care-şi trecuse tinereţea în războiul de treizeci de 
ani, în fruntea a şaptesprezece mii de veterani stăpâniţi 
într-o ascultare de fier. 


De o parte se afla tabăra polonă, fără nici o rânduială, 
semănând cu o adunătură de iarmaroc, vuind de larmă şi 
discordii, de discuţii asupra poruncilor căpeteniilor şi de 
nemulţumire, întocmită din ţărani neştiutori, transformați 
peste noapte în pedestraşi, şi din şleahtici luaţi de la tunsul 
oilor; de cealaltă parte mărşăluiau pătrate tăcute, 
amenințătoare, care la un semn al căpeteniilor se 
desfăşurau, cu îndemânarea unor maşini, în linii şi jumătăţi 
de cerc; care se strângeau în clinuri şi triunghiuri cu 
iscusinţa paloşului mânuit de o mână de meşter între 
meşteri; din care se înălța o pădure de muschete şi de 
sulițe, adevăraţi oameni ai războiului, de meserie, stăpâniţi 
şi liniştiţi, care ajunseseră la o măiestrie neîntrecută în 
meşteşugul armelor. Care dintre luptătorii încercaţi putea 
să se mai îndoiască de rezultatul ciocnirii şi de partea cui 
avea să fie biruinţa? 

Cu toate acestea, şleahticii se strângeau din ce în ce mai 
mulţi, iar mai înainte începuseră să sosească dregătorii din 
Wielkopolska şi din alte provincii cu alaiuri de oşteni şi 
slujitori. Curând, după jupân Grudziski, veni la Pila 
puternicul voievod de Poznaf, jupân Krzysztof Opalinski72. 
Trei sute de haiduci îmbrăcaţi în galben şi roşu şi înarmaţi 
cu muschete mergeau înaintea caretei voievodului; mulţime 
de curteni şi şleahtici înconjurau însemnata-i persoană; în 
urma lor venea în formaţie de luptă un pâlc de raitieri 
înveşmântaţi în aceleaşi culori ca şi haiducii. Voievodul se 
afla în caretă, avându-l alături pe măscăriciul Stach 
Ostrozka, a cărui datorie era să-şi veselească pe drum 
stăpânul posomorât. 

Venirea unui dregător atât de sus-pus umplu de curaj 
inimile tuturor celor care priveau la măreţia demnă de un 
rege a voievodului, la chipul acesta frumos pe care, sub 
fruntea înaltă şi boltită, străluceau ochii aspri şi plini de 
înţelepciune, la impunătoarea-i făptură de senator, nu le 
venea să creadă că asemenea putere ar putea fi clintită de 
ceva. 


Oamenii învăţaţi să cinstească dregătoriile şi pe cei care le 
deţineau socoteau că nici suedezii nu vor cuteza să ridice 
braţul pângăritor asupra unui astfel de magnat. Cei în 
pieptul cărora băteau inimi speriate se simţiră îndată 
apăraţi de primejdii sub oblăduirea lui. Îl întâmpinară deci 
cu bucurie şi înflăcărare; strigătele răsunau de-a lungul 
uliţei pe care alaiul înainta încet spre casa şoltuzului, iar 
capetele se plecau înaintea voievodului care se vedea foarte 
bine prin geamurile caretei aurite. La închinăciunile lor, 
odată cu voievodul, răspundea şi Ostrozka cu multă 
seriozitate, ca şi când numai lui i-ar fi fost adresate. 

Nu se aşezase bine praful după venirea voievodului de 
Poznan, când gonacii aduseră vestea că soseşte vărul lui, 
voievodul de Podlasie, Piotr Opaliiski, împreună cu 
cumnatul său, jupân Jakub Rozdrazewski, voievodul de 
Inowrociaw. Aceştia aduceau fiecare câte o sută cincizeci de 
oameni înarmaţi, afară de curteni şi slujitori. 

Apoi nu trecea o zi, fără să pice vreunul dintre dregători; 
veniră jupân Sedziw6j Czarnkowski, cumnatul lui Krzysztof, 
el însuşi castelan73 de Poznafi, apoi Stanistaw Pogorzelski, 
castelanul de Kalisz, Maksymilian Miaskowski, castelan de 
Krzywin, şi Pawel Gebicki de Miedzyrzecze. Târgul era atât 
de înţesat de oameni, încât nu mai ajungeau casele pentru 
cartiruirea curtenilor. Corturile oştenilor şleahtici 
împestriţară luncile din împrejurimi, de credeai că se 
adunase la Pila tot păsăretul din Republică în toate culorile 
pământului. 

Caftanele, tunicile, surtucele şi contăşele scânteiau în 
TOşU. Verde, albastru şi alb, fiindcă, fără să-i mai punem la 
socoteală pe oştenii şleahtici, fiecare îmbrăcat în felul lui, 
sau pe slujitorii magnaţilor, până şi pedestrimea fiecărui 
judeţ era înveşmântată în alte culori. 

Sosiră şi negustorii care, neavând loc în târg, îşi ridicară 
tarabele una lângă alta la margine. Se vindeau aici lucruri 
ostăşeşti, de la veşminte şi arme, până la mâncare. 
Bucătăriile de câmp fumegau ziua şi noaptea, răspândind 


mirosuri de tocătură, terci de mei şi carne friptă. În alte 
locuri se vindeau băuturi. Pe dinaintea tarabelor roiau 
şleahticii înarmaţi nu numai cu paloşe, ci şi cu linguri, 
înfulecând, sorbind şi sporovăind ba despre vrăjmaşul care 
nu apăruse, ba despre venirea dregătorilor, faţă de care nu 
se zgârceau cu înţepăturile. 

Printre grupurile de şleahtici umbla măscăriciul Ostrozka 
în straie cusute din petece de culori diferite, luându-şi 
înfăţişări care de care mai caraghioase. Oriunde se arăta, 
făceau cerc în jurul lui, iar el turna gaz peste foc. Îi ajuta să 
batjocorească pe dregători, le spunea ghicitori la care 
şleahticii râdeau cu atât mai tare, cu cât erau mai 
usturătoare. 

Nu era nimeni cruțat. 

Într-o zi, pe la amiază, se osteni până la tarabe însuşi 
voievodul de Poznan şi se amestecă printre şleahtici, 
vorbind cu bunăvoință când cu unul, când cu altul, când cu 
mai mulţi deodată şi plângându-se câte puţin de rege care, 
faţă de primejdia ce se apropia, nu trimisese nici măcar un 
steag de simbriaşi. 

Domniile voastre, ei nu se gândesc la noi, spunea, şi ne 
lasă fără nici un ajutor. La Varşovia se zvonea că şi aşa în 
Ucraina sunt oşti prea puţine şi hatmanii nu pot să-i facă 
faţă lui Chmielnicki. Hei, ce să-i faci! Se vede că le e mai 
dragă Ucraina decât Wielkopolska... Nu ne mai bucurăm de 
bunăvoința măriei sale, domniile voastre, asta e! Ne-au 
lăsat aici, să ne hăcuiască... 

Şi cine-i vinovat? întrebă jupân Szlichtyng, judele de 
WschOw. 

Cine-i vinovat de toate nenorocirile Republicii? răspunse 
voievodul. Că doar nu noi, fraţi şleahtici, care o apărăm cu 
piepturile noastre. 

Şleabhticii care-l ascultau se simţiră prea măguliţi că 
„graful de Bnin şi Opalenica” se socoteşte la rând cu ei şi-i 
recunoaşte de fraţi, astfel că jupân Koszucki glăsui îndată: 


Prealuminate voievod! Dacă măria sa ar avea mai mulţi 
sfătuitori pe lângă el ca domnia ta, n-ar îngădui să fim 
măcelăriți aici... Dar pesemne că acolo sunt ascultați cei 
care se ploconesc mai adânc. 

Îţi mulţumesc, frăţioare, pentru vorba bună! ... E vina 
aceluia care ascultă de sfetnicii răi. Slobozeniile noastre îi 
sunt ca sarea în ochi. Cu cât vor fi mai puţini şleahtici, cu 
atât va fi mai uşor să impună absolutum dominium74. 

Şi pentru asta trebuie să pierim noi, ca să geamă în robie 
copiii noştri? 

Voievodul nu mai zise nimic, dar şleahticii începuseră să se 
uite unul la altul şi să se mire. 

Deci aşa stau lucrurile? strigară mai multe glasuri. lată de 
ce ne-au trimis aici la tăiere! Chiar aşa! Nu de ieri sau de 
alaltăieri vorbesc ei de absolutum dominium. Dacă-i aşa, 
apoi ne pricepem şi noi să ne gândim la viaţa noastră! 

Şi la copiii noştri! 

Şi la averile noastre, pe care duşmanul le va pustii igne et 
ferro75. 

Voievodul tăcea. 

Ciudat îşi mai încuraja oştenii această căpetenie. 

Regele e vinovat pentru toate! strigau din ce în ce mai 
mulţi. 

Domniile voastre, vă aduceţi aminte de isprăvile lui Jan 
Olbracht? întrebă voievodul. 

„Când Olbracht a stăpânit, toţi şleahticii au pierit!” 
Trădare, fraţilor! 

Regele, regele e trădător! strigă un glas mai îndrăzneţ. 

Voievodul tăcea. 

Aflat lângă voievod, Ostrozka se lovi deodată cu palmele 
peste pulpe şi începu să cânte cocoşeşte atât de ascuţit, că 
toate privirile se îndreptară spre el. 

După care răcni: 

Domniile voastre, frăţiorii mei! Ascultaţi o ghicitoare! 

Cum se schimbă vremea în luna lui martie, aşa se schimbă 
dintr-o dată şi mânia şleabhticilor în dorinţa de a auzi o nouă 


glumă a măscăriciului. 

Ascultăm! Ascultăm! consimţiră mai multe glasuri. 

Ostrozka începu să clipească din ochi, ca o maimuţă, şi să 
recite cu glasul piţigăiat: 

Coroană şi soţie de la frate-său şi-a luat, Odată cu-al său 
frate toată slava şi-a-ngropat; 

Pe vicecancelar goni, are slujb-aleasă, E vicecancelar la... 
vicecancelăreasă. 

Regele! Regele! Pe legea mea! Jan Kazimierz! începură să 
strige din toate părţile. 

Şi hohotele de râs se rostogoliră ca tunetul printre cei 
adunaţi. 

Bătu-l-ar ghiulelele, că bine le-a mai ticluit! se mirau 
şleahticii. 

Voievodul râdea şi el cu ceilalţi; când se mai potoliră, rosti 
aşezat: 

Şi pentru trebşoara asta noi trebuie să plătim acum cu 
sângele şi capetele noastre... Iată unde am ajuns! ... Uite, 
măscăriciule, la un ducat pentru ghicitoarea ta izbutită. 

Krzysztofek Krzych, scumpule! răspunse Ostrozka, de ce 
mai năpăstuieşti pe alţii că ţin măscărici la curtea lor de 
vreme ce tu nu numai că mă ţii pe mine, dar mă plăteşti 
aparte pentru ghicitorile mele? ... Mai dă-mi un ducat şi-ţi 
spun altă ghicitoare. 

Tot atât de bună? 

Şi mai lungă... Dă ducatul mai întâi. 

Uite-l! 

Măscăriciul dădu iarăşi din mâini, cum bate cocoşul din 
aripi, cântă cucurigu şi strigă: 

Domniile voastre, ascultați şi spuneţi cine e? 

Prefăcându-se în Caton, dar gândind numai la sine, În loc 
de sabie, elpană din coada găştii ţine. 

Din tot ce lăsase trădarea, când nimic n-a căpătat, A biciuit 
totam Republicam cu stihu-i avântat. 

De sabie nu-i place, el vroia moştenire; 

E sigur, suedezii nu se tem de satire. 


Ce grea e lupta, nici n-avu timp să vază Şi ca un trădător, 
pe rege el trădează. 

Cei de faţă ghiciră tot atât de uşor şi de astă dată, ca şi 
mai înainte. Câţiva începură să râdă, dar se stăpâniră 
numaidecât, apoi se aşternu o tăcere adâncă. 

Voievodul se făcu roşu ca racul şi se tulbură cu atât mai 
mult, cu cât ochii tuturor erau îndreptaţi spre el, în timp ce 
măscăriciul se uita de la un şleahtic la altul, în cele din 
urmă, întrebă: 

Nimeni dintre domniile voastre nu ghiceşte despre cine e 
vorba? 

Când văzu că amuţiseră cu toţii, Ostrozka se întoarse cu o 
strâmbătură obraznică spre voievod: 

Dar tu, Krzych, nici tu nu ştii despre ce împieliţat e vorba? 
„.. Nu ştii? Atunci plăteşte încă un ducat şi-ţi spun! 

Ţine! răspunse voievodul. 

Dumnezeu să te răsplătească! ... la spune-mi, Krzych, nu 
cumva tu eşti acela care s-a bătut pentru rangul de 
vicecancelar după plecarea lui Radziejowski? 

Nu-i acum timpul de glume! răspunse Krzysztof Opaliski. 

Şi se înclină cu chipiul în mână către cei de faţă: 

Închinăciune, domniile voastre! ... S-a făcut vremea să mă 
duc la sfatul de război. 

La sfatul de familie, vrei să spui, Krzych, adăugă Ostrozka, 
fiindcă acolo toţi sunteţi rude şi veţi chibzui între voi cum să 
daţi bir cu fugiţii. 

Apoi se întoarse către şleahtici şi, imitându-l pe voievod, 
mai zise: 

lar domniile voastre cântaţi-i în strună! 

Şi se depărtară amândoi... Nu făcuseră decât câteva zeci 
de paşi, când un râs uriaş ajunse la urechile voievodului şi 
hohoti multă vreme, până când se pierdu în lărmuiala 
taberei. 

Sfatul de război se ţinu într-adevăr sub conducerea 
voievodului de Poznan. Un sfat nu prea obişnuit. Luau parte 
numai dregătorii care nu se pricepeau la război. Pentru că 


magnații din Wielkopolska nu urmau şi nu puteau să 
urmeze pilda acelor „prinţişori” lituanieni sau ucraineni, 
care trăiau ca salamandrele în focul luptelor neîntrerupte. 

Prin acele părţi, orice voievod sau castelan era o 
căpetenie, pe trupul căreia platoşa însemnase pentru 
totdeauna dungi roşietice; îşi petrecea tinereţea în stepă 
sau prin pădurile de la fruntariile răsăritene, printre 
capcane, lupte şi urmăriri, prin tabere sau pe drumuri. Cei 
de aici erau dregători învestiţi cu ranguri şi, cu toate că la 
nevoie plecau şi ei la luptă laolaltă cu şleahticii, în vreme de 
război nu conduceau niciodată oastea. Liniştea îndelungată 
adormise spiritul războinic şi urmaşii acelor cavaleri, cărora 
odinioară nu puteau să le ţină piept nici cohortele teutone, 
se transformaseră în cârmuitori de curte, învăţaţi şi oameni 
ai artelor frumoase. Abia şcoala aspră a suedezilor avea să-i 
înveţe ce uitaseră. 

Deocamdată însă, dregătorii adunaţi la sfat se uitau unii la 
alţii cu priviri nesigure, fiecare temându-se să vorbească cel 
dintâi şi aşteptând să vadă ce spune „Agamemnon”, adică 
voievodul de Poznan. 

lar „Agamemnon”, care nu se pricepea la nici unele, 
începu să cuvânteze, plângându-se iarăşi de nerecunoştinţa 
şi încetineala regelui, de uşurinţa cu care-i lăsase sub 
paloşul suedez pe ei şi întreaga Wielkopolska. Şi cât de 
frumos şi convingător vorbea, ce ţinută falnică avea, 
vrednică de un adevărat senator roman. În timp ce cuvânta, 
îşi ţinea capul ridicat, ochii negri împroşcau fulgere, gura 
trăsnete, iar barba cărunţie îi tremura de înflăcărare când 
înfăţişa nenorocirile care se vor abate peste Republică. 

Pentru că prin cine suferă ţara? spunea, dacă nu prin fiii 
ei... iar aici nu vom suferi cei dintâi. Pământurile noastre, 
dobândite cu osteneala şi sângele strămoşilor noştri, vor fi 
călcate în primul rând de piciorul acelui vrăjmaş care se 
apropie ca o furtună. Dar pentru ce suferim noi? Pentru ce 
ne vor răpi turmele şi ne vor strivi grânele, pentru ce ne vor 
arde satele ridicate prin munca noastră? Oare noi l-am 


nedreptăţit pe Radziejowski care, osândit fără temei şi 
urmărit ca un ucigaş, a fost nevoit să caute ocrotirea 
străinului? Nu! ... Noi ne încăpăţânăm ca titlul acesta 
deşert de rege al Suediei, care ne-a costat atâta sânge, să 
fie păstrat în iscălitura lui Jan Kazimierz al nostru? Nu! ... 
Două războaie pârjolesc la două hotare, mai era nevoie şi 
de al treilea? ... Cine-i vinovat, pe acela să-l judece 
Dumnezeu şi ţara! ... Noi ne spălăm pe mâini, fiindcă n- 
avem nici o vină pentru sângele care se va vărsa... 

Şi tot aşa tună şi fulgeră, iar când veni vorba de treburile 
grabnice, nu ştiu să dea nici un sfat. 

Trimise deci după rotmiştrii care conduceau pedestrimea 
regală, mai ales după jupân Wladystaw Skoraszewski, care 
nu numai că era un cavaler vestit şi neîntrecut, dar mai 
cunoştea şi meseria războiului ca pe Tatăl nostru. Sfaturile 
lui le ascultau până şi căpeteniile adevărate, iar acum aveau 
cu atât mai mult nevoie de ele. 

Jupân Skoraszewski propuse să se întocmească trei 
tabere: la Pila, Wielen şi Ujscie, atât de aproape una de alta, 
încât în caz de năvală să poată să se ajute una pe alta. Iar 
întinderea de pe malul râului, cuprinsă de arcul taberelor, 
s-o brăzdeze cu şanţuri care să supravegheze vadurile de 
trecere. 

Când vom şti, spuse jupân Skoraszewski, în care loc va 
încerca vrăjmaşul să forţeze râul, atunci ne vom strânge 
acolo din toate taberele şi-i vom sta împotrivă cum se 
cuvine. Eu însă, cu îngăduinţa domniilor voastre, am să plec 
la Czaplinek cu un pâlc de oşteni. Locul e ca şi pierdut şi mă 
voi retrage la timp, dar acolo pot să aflu mai întâi veşti 
despre vrăjmaş şi să vă dau de ştire. 

Îi încuviinţară cu toţii sfatul şi tabăra începu să freamăte. 
Se adunaseră, în sfârşit, ca la vreo cincisprezece mii de 
şleahtici. Pedestraşii săpau şanţuri pe o întindere de şase 
mile. 

Voievodul de Pozna ocupă cu oamenii lui tabăra de la 
Ujscie, cea mai însemnată. O parte din luptători rămaseră 


la Wielen, alta la Pila, iar jupân Skoraszewski plecă la 
Czaplinek, ca să vestească de acolo apropierea duşmanului. 

Începea luna iulie, zilele erau tot senine şi călduroase. 
Soarele dogorea atât de rău pe câmp, încât şleahticii se 
adăposteau prin păduri, pe sub copaci, unde unii porunceau 
să li se întindă corturile. Acolo puneau la cale ospeţe 
zgomotoase, iar slujitorii făceau şi mai multă gălăgie, mai 
ales când scăldau şi adăpau caii, pe care-i duceau cu miile 
de trei ori pe zi la Notec şi Gida, gâlcevindu-se şi luându-se 
la bătaie pentru locul cel mai bun. 

La început, cu toate că voievodul de Pozna se străduia 
mai degrabă să le scadă curajul, oştenii nu-şi pierduseră 
încrederea. 

Dacă Wittemberg ar fi sosit în primele zile ale lui iulie, mai 
mult ca sigur că ar fi întâmpinat o împotrivire dârză care, 
pe măsură ce luptătorii s-ar fi înflăcărat, ar fi putut să se 
preschimbe într-o înverşunare de neînvins, cum se mai 
întâmplase de atâtea ori. Căci în vinele acestor oameni, 
oricât de dezobişnuiţi cu luptele, curgea sânge de viteji. 

Cine ştie dacă un alt Jeremi Wisniowiecki n-ar fi schimbat 
Ujscie în al doilea Zbaraz şi n-ar fi înscris în aceste 
întărituri o nouă filă de vitejie înălţătoare. Din nefericire, 
voievodul de Poznan se pricepea numai la scris, nu şi la 
luptă. 

Wittemberg, om care nu cunoştea numai treburile 
războiului, dar şi oamenii, poate că înadins nu se grăbea. 
Experienţa îl învățase că oştenii înrolați pentru prima dată 
sunt mai primejdioşi în clipele de înflăcărare de la început, 
când n-au nevoie de vitejie, ci de răbdarea care se deprinde 
cu timpul. Nu o dată sunt în stare să dea năvală peste 
pâlcuri încercate şi să le sfărâme. Seamănă cu fierul care, 
cât e cald, tremură, trăieşte, împrăştie scântei, arde şi 
distruge, dar când se răceşte, e doar un bulgăre fără viaţă. 

Într-adevăr, după ce se scurse o săptămână, două, pe la 
începutul celei de-a treia trândăvia îndelungată începu să-i 
apese pe şleahtici. Zăpuşeala era din ce în ce mai mare. 


Şleahta nu mai vroia să iasă la muştru, sub cuvânt că 
„oamenii nu mai pot suferi înţepăturile ţânţarilor din acest 
loc mlăştinos, iar caii, muşcaţi de tăuni, nu mai vor să stea 
pe loc”... 

Slujitorii se încăierau tot mai des pentru locurile 
umbroase, iar stăpânii lor ajungeau şi ei adesea la săbii, din 
aceeaşi pricină. Câte unul, cotigind-o seara spre râu, pleca 
pe furiş din tabără pentru a nu se mai întoarce. 

Pildele rele nu lipseau nici printre cei sus-puşi. Jupân 
Skoraszewski tocmai dăduse de ştire de la Czaplinek că 
suedezii se apropie, când sfatul de război îl învoi să plece 
acasă pe jupân Zygmunt Grudzihski, din Grudna, fiul 
starostelui de Sreda, la stăruința unchiului Andrzej, 
voievodul de Kalisz. 

De vreme ce eu trebuie să-mi pierd viaţa aici, spuse, 
măcar nepotul să-mi moştenească numele şi slava, pentru 
ca meritele mele să nu se irosească. 

Aici începu să se înduioşeze asupra vârstei fragede şi a 
nevinovăţiei nepotului, să-i laude dărnicia cu care oferise 
Republicii o sută de pedestraşi foarte buni. Şi sfatul de 
război îndeplini dorinţa unchiului. 

Feciorul starostelui plecă din tabără însoţit de peste zece 
slujitori, fără a se feri de nimeni, în dimineaţa zilei de 16 
iulie, aproape în ajunul împresurării şi al bătăliei. Mulţime 
de şleahtici îl conduseră cu strigăte de batjocură până 
dincolo de tabără; în fruntea lor se afla Ostrozka, 
măscăriciul, care ţipa în urma celor ce se depărtau: 

Jupâne fecior de staroste, îţi lipseşte pe blazon şi lângă 
nume porecla: Deest76! 

Vivat Deest-Grudzinski! răcni şleahta. 

Şi să nu plângi de mila unchiului! continuă Ostrozka, e tot 
atât de scârbit de suedezi ca şi tine, de aceea le va întoarce 
spatele de cum se vor arăta! 

Tânărul magnat îşi simţea sângele năvălindu-i în obraji, 
dar se prefăcea că nu aude, îşi îmboldea calul cu pinteni, 
deschizându-şi loc prin mulţime, dornic să se afle cât mai 


repede departe de tabără şi de prigonitorii săi, care, în cele 
din urmă, fără să mai la în seamă neamul şi rangul celui 
care pleca, începură să arunce după el cu bulgări de 
pământ şi să strige: 

Ia-ţi bulgărele, Grudziiski77! 

Hei, iepure, cotoi fricos! 

Se iscă atâta tulburare, că însuşi voievodul de Pozna 
alergă însoţit de peste zece rotmiştri să-i liniştească pe 
şleahtici şi să le spună că fiul starostelui a căpătat învoire 
numai o săptămână pentru treburi grabnice. 

Cu toate acestea, pilda rea fu urmată şi de alţii. În aceeaşi 
Zi, se găsiră câteva sute de şleahtici care nu se lăsară mai 
prejos decât feciorul starostelui şi plecară din tabără; e 
adevărat, cu mai puţini însoțitori şi fără atâta zarvă. Jupân 
Stanistaw Skrzetuski, rotmistrul de Kalisz şi vărul vestitului 
Jan de la Zbaraz, îşi smulgea părul din cap, fiindcă şi 
pedestraşii lui, luând pildă de la oştenii de elită, începură să 
se „scurgă” din tabără. Se alcătui un nou sfat de război la 
care şleahticii ţineau morţiş să la parte. Urmă o noapte 
viforoasă, plină de strigăte şi zâzanie. Se bănuiau cu toţii, 
unul pe celălalt, că vor să spele putina. Strigătele: „Sau toţi, 
sau niciunul”, zburau din gură în gură. 

Se zvonea întruna că voievozii pleacă şi pretutindeni se 
isca asemenea vânzoleală, încât voievozii fură nevoiţi să se 
arate de câteva ori mulţimii învolburate. Peste zece mii de 
călăreţi statură de veghe până în zori, iar voievodul de 
Pozna se plimba printre ei cu capul descoperit, aidoma 
unui senator roman, repetând vorbe mari: 

Domniile voastre, cu voi am să trăiesc şi am să mor! 

În unele locuri era primit cu urale, în altele răsunau 
strigăte zeflemitoare. Iar el abia apucă să liniştească 
mulţimea şi se întoarse la sfat trudit, răguşit, îmbătat de 
măreţia propriilor cuvinte şi convins că în această noapte 
adusese ţării foloase însemnate. 

La sfat însă avea mai puţine de spus, pentru că se trăgea 
de barbă şi de ciuf cu deznădejde, repetând: 


Domniile voastre, spuneţi-vă părerea, dacă vă pricepeţi... 
Eu mă spăl pe mâini pentru cele ce se vor întâmpla, cu 
astfel de oşteni nici vorbă de apărare. 

Prealuminate voievod! răspunse Skrzetuski. Ivirea 
vrăjmaşului va face să înceteze tulburările şi samavolnicia. 
Când va răsuna bubuitul tunurilor şi va începe lupta, aceiaşi 
şleahtici, care acum îşi fac de cap prin tabără, vor fi siliţi să 
slujească pe întărituri, ca să-şi apere propria piele. S-a mai 
întâmplat şi altădată! 

Cu ce să ne apărăm? Alte tunuri nu mai avem, afară de 
treascurile78 noastre, bune doar să pocnească la ospeţe. 

La Zbaraz, Chmielnicki a avut şaptezeci de tunuri, iar 
prinţul Jeremi numai vreo cincisprezece săcăluşuri79 şi 
aruncătoare de grenade. 

Dar a avut oşteni de meserie, nu şleahtici ca ai noştri; a 
avut steagurile-i cunoscute în lumea întreagă, nu nişte 
gospodari luaţi de la tunsul oilor. Din oameni ca aceştia a 
făcut oşteni adevăraţi mult mai târziu. 

Să trimitem după jupân Wladystaw Skoraszewski, propuse 
jupân Sedziw6j Czarnkowski, castelanul de Poznan. Să-l 
punem hatman peste tabără. El se bucură de mare trecere 
printre şleahtici şi va putea să-i ţină în frâu. 

Trimiteţi după Skoraszewski! De ce trebuie să stea la 
Drahim sau la Czaplinek? repetă jupân Jedrzej Grudziiski, 
voievodul de Kalisz. 

Aşa-i, e cel mai bun sfat! strigară alte glasuri. 

Şi repeziră un sol la Wtadystaw Skoraszewski. Alte 
hotărâri sfatul nu mai luă, se vorbi, în schimb, mult despre 
rege şi regină, despre puţinătatea oştirii şi despre 
neajutorarea lor. 

Dimineaţa zilei următoare nu aduse nici ea mângâierea şi 
liniştea. Dimpotrivă, neorânduirea se lăţi şi mai mult. 
Cineva răspândi deodată vestea că cei de altă credinţă, 
anume calvinii, se gândesc cu bunăvoință la suedezi şi nu 
aşteaptă decât împrejurarea potrivită pentru a trece de 
partea lor. Mai mult, vestea nu fu dezminţită nici de jupân 


Szlichtyng şi nici de Edmund şi Jacek Kurrtatowskj, calvini 
toţi trei, dar oameni credincioşi Republicii. Chiar ei 
adeveriră că cei de altă credinţă alcătuiesc „un grup aparte 
şi uneltesc sub conducerea cunoscutului răzvrătit Rej care, 
slujind în tinereţe la nemți ca volintir, era prietenul de 
nădejde al suedezilor. Abia apucară asemenea bănuieli să 
se împrăştie printre şleahtici, că îndată fluturară peste zece 
mii de săbii şi în tabără se dezlănţui o adevărată furtună. 

Hrănim nişte trădători, nişte năpârci în stare să muşte 
pieptul Republicii! se burzuluiră şleahticii. 

Aduceţi-i aici! 

Să-i zdrobim până la cel din urmă! ... Trădarea coace, 
domniile voastre! ... Să smulgem puroiul, altfel pierim cu 
toţii! 

Voievozii şi rotmiştrii trebuiră să-i potolească, deşi cu mai 
multă greutate decât în ziua dinainte. De altminteri, ei înşişi 
erau convinşi că jupân Rej e gata să-şi vândă ţara făţiş, 
fiindcă se înstrăinase cu totul şi, afară de limbă, nu mai 
avea nimic polonez. Hotărâră, de aceea, să-l scoată din 
tabără şi o parte din cei mai îndâriţi se liniştiră. Strigătele 
mânioase continuară însă multă vreme: 

Aduceţi-i aici! Trădare! Trădare! 

În cele din urmă, în tabără se înstăpâni o stare de spirit 
neînţeleasă. Unii îşi pierdură încrederea şi se cufundară în 
tristeţe. Aceştia se plimbau tăcuţi, cu ochii rătăciţi, de-a 
lungul întăriturilor, aruncând priviri posomorâte şi 
temătoare spre întinderile pe care avea să sosească 
vrăjmaşul, sau îşi împărtăşeau în şoaptă veşti care de care 
mai rele. 

Alţii erau cuprinşi de o veselie nebună, deznădăjduită şi se 
pregăteau să moară. Ca urmare, puneau, la cale ospeţe şi 
beţii în lege, ca să se bucure cum se cuvine de ultimele zile 
de viaţă. Câte unii se gândeau la izbăvirea sufletului şi îşi 
petreceau noaptea adânciţi în rugăciuni. 

Numai la biruinţă nu se gândea nimeni în această mulţime 
de oameni, ca şi când una ca asta ar fi fost cu neputinţă. 


Deşi duşmanul n-avea forţe covârşitoare, avea într-adevăr 
mai multe tunuri, oşteni mai bine muştruluiţi şi o căpetenie 
care înţelegea războiul. 

Astfel, în vreme ce, de o parte, tabăra poloneză lărmuia şi 
chefuia, se frământa şi se liniştea ca o mare biciuită de 
vijelie, în vreme ce şleahticii tot chibzuiau ca la adunările 
pentru alegerea regelui, de cealaltă parte, pe luncile verzi 
şi întinse, înaintau liniştite de-a lungul Odrei polcurile 
suedeze. 

În frunte mergea brigada gărzilor regale, condusă de 
Benedykt Horn, războinic crunt, al cărui nume era rostit cu 
spaimă de nemți: flăcăi aleşi pe sprânceană, zdraveni, cu 
coifuri şi apărători de zale deasupra urechilor, îmbrăcaţi în 
pieptare de piele şi înarmaţi cu spade şi muschete, liniştiţi 
şi înverşunaţi în luptă, gata la orice semn al căpeteniei. 

Neamţul Karol Schedding conducea brigada 
vestgotlandeză care venea în urma lor, alcătuită din două 
polcuri de pedestrime şi unul de cuirasieri80, acoperite de 
platoşe fără umărare; jumătate din pedestraşi aveau 
muschete, iar ceilalţi sulițe: la începutul bătăliei puşcaşii 
stăteau în fată, iar în caz de năvălire se retrăgeau în spatele 
suliţaşilor care, înfigând coada suliţelor în pământ, 
îndreptau vârfurile spre piepturile cailor. La Trzciana, în 
timpul lui Zygmunt al III-lea, un singur steag de husari a 
trecut prin săbii şi copite această brigadă vestgotlandeză în 
care slujeau acum mai mult nemţii. 

Cele două brigăzi smalandeze erau conduse de Irwin, zis 
Ciungul, fiindcă odinioară îşi pierduse mâna dreaptă 
apărând flamura, dar care avea atâta putere în stânga, 
încât reteza dintr-o lovitură capul unui cal; era un războinic 
mohorât care îndrăgea numai războiul şi vărsarea de 
sânge, aspru şi cu sine şi cu oştenii. În timp ce alte 
căpetenii se preschimbau în iureşul luptelor neîntrerupte în 
oameni de meserie care iubeau războiul pentru război, el 
rămânea acelaşi fanatic şi ucidea oamenii psalmodiind 
litanii cucernice. 


Brigada vestmanlandeză se afla sub conducerea lui 
Drakenborg, iar cea helsingeză, alcătuită din puşcaşi vestiți 
în lumea întreagă, sub conducerea lui Gustav Oxenstierna, 
rudă a cunoscutului cancelar, un luptător tânăr care 
făgăduia mult. Peste cea estgotlandeză poruncea Fersen, 
iar cele din Nărke şi Vârmland erau călăuzite de însuşi 
Wittemberg, care era totodată şi căpetenia întregii oştiri. 

Şaptezeci şi două de tunuri lăsau dâre adânci prin lunca 
jilavă, iar oşteni erau cu toţii şaptesprezece mii, jefuitori 
care prădaseră toată ţara nemţească, iar în luptă erau atât 
de îndemânateci, încât dintre pedestraşi numai gărzile 
regale franţuzeşti cu greu puteau să le stea alături. Înapoia 
polcurilor veneau carele de povară şi corturile, iar oştenii 
înaintau în formaţie gata de luptă în fiecare clipă. 

O pădure de sulițe se înălța peste masa de capete, coifuri 
şi chipie, iar în această mulţime care tălăzuia spre hotarul 
polonez se aflau flamurile mari, albastre cu crucile albe la 
mijloc. 

Cu fiecare zi ce trecea, depărtarea care despărţea cele 
două oştiri se micşora tot mai mult. 

Până când, în ziua de 21 iulie, polcurile suedeze văzură 
pentru întâia oară stâlpul de hotar al Republicii în pădurea 
de lângă Heinrichsdorf. La vederea lui, toată oastea izbucni 
în strigăte puternice, răsunară trâmbiţele, chimvalele şi 
darabanele şi toate flamurile fluturară în vânt. Wittemberg 
ieşi înainte însoţit de alaiul strălucit al căpeteniilor şi toate 
polcurile trecură prin faţa lui prezentând armele, călărimea 
cu spadele scoase, iar tunurile cu fitilurile aprinse. Era 
ceasul amiezii şi vremea se aşezase de minune. Aerul de 
pădure mirosea a răşină. 

Drumul cenuşiu, scăldat în razele soarelui, pe care apucau 
steagurile suedeze la marginea pădurii Heinrichsdorf, se 
pierdea în zarea orizontului. Când oştile ieşeau din pădure, 
li se dezvăluia privirilor o ţară veselă, zâmbitoare, lucind de 
lanurile grâielor gălbui, presărată ici şi colo de crângurile 
de stejari şi de verdeaţa luncilor. Din loc în loc, din pâlcurile 


de copaci, dincolo de dumbrăvi, hăt departe, se înălţau spre 
cer trâmbe de fum; pe păşuni se zăreau păscând turmele 
de vite. Acolo unde se vedeau lucind pânzele apelor 
revărsate, prin lunci, se plimbau liniştite berzele. 

Pacea şi dulceaţa hălăduiau pretutindeni în această ţară în 
care curgeau râuri de lapte şi miere. Se lărgea parcă tot 
mai mult şi îşi întindea braţele spre oştire, ca şi când n-ar fi 
întâmpinat nişte năvălitori, ci oaspeţi care veneau în 
numele Domnului. 

La această privelişte, un nou strigăt se smulse din 
piepturile oştenilor, mai ales dintr-ale suedezilor obişnuiţi 
cu natura zgârcită şi sălbatică din ţara lor. Inimile acestor 
oameni prădalnici şi săraci tresăltau de dorinţa de a pune 
mâna pe comorile şi belşugul la care priveau, înflăcărarea 
cuprinse rândurile. 

Dar aceşti oşteni, căliţi în focul războiului de treizeci de 
ani, nu se aşteptau ca lucrul să fie prea uşor, întrucât ţara 
era locuită de o nație numeroasă şi vitează, care ştia s-o 
apere. Suedezii îşi aduceau bine aminte de măcelul 
înfricoşător de la Kircholm, unde trei mii de călăreţi conduşi 
de Chodkiewicz zdrobiseră optsprezece mii de oşteni de 
mâna întâi. Prin aşezările din Vestgotland, Sma-land sau 
Dalekarlia se vorbea despre aceşti oşteni înaripaţi ca 
despre uriaşii din saga81. Şi mai proaspătă era amintirea 
luptelor cu Gustav Adolf, pentru că oamenii care luaseră 
parte la ele mai trăiau şi acum. Înainte ca acel vultur 
scandinav să zboare peste toată ţara nemţească îşi rupsese 
ghearele în două rânduri de polcurile lui Koniecpolski. 

În inimile suedezilor bucuria se împletea cu anume teamă, 
de care nu era scutită nici marea căpetenie, Wittemberg. 
Se uita la polcurile de pedestraşi şi raitieri care treceau, 
cum se uită păstorul la turma lui; apoi se întoarse spre un 
om gras care purta pălărie cu pană şi perucă gălbuie ce-i 
cădea până pe umeri: 

Domnia ta mă încredinţezi, îi spuse, că voi putea răzbi 
oştile de la Ujscie numai cu forţele pe care le am? 


Omul cu peruca gălbuie zâmbi şi răspunse; 

Domnia ta, poţi să ai încredere deplini în vorbele mele, 
sunt gata să-mi pui capul zălog pentru ele. Dacă la Ujscie s- 
ar afla oşteni de meserie şi ar avea pe vreunul dintre 
hatmani, atunci te-aş sfătui cel dintâi să nu te grăbeşti şi să 
aştepţi până când vine măria sa regele cu toată oştirea. Dar 
împotriva şleahticilor şi a magnaţilor din Wielkopolska, 
forţele noastre sunt prea destule. 

Şi n-o să primească niscaiva ajutoare? 

N-o să primească, din două pricini: mai întâi pentru că 
toate oştile, care şi aşa nu-s prea multe, sunt prinse în 
Lituania şi Ucraina, iar în al doilea rând, pentru că la 
Varşovia regele Jan Kazimierz, cancelarii şi senatul nu vror 
să creadă că măria sa regele Carol Gustav va porni războiul 
în pofida armistiţiului, a ultimelor solii şi a dorinţei de a 
negocia. Sunt încredinţaţi că pacea va fi hotărâtă în ultima 
clipă... ha! ha!... 

Omul cel burduhănos îşi scoase pălăria, îşi şterse faţa roşie 
de sudoare şi adăugă: 

Trubecki şi Dolgoruki în Lituania, Chmielnicki în Ucraina, 
iar noi intrăm în Wielkopolska... Iată unde a dus domnia lui 
Jan Kazimierz! 

Wittemberg se uită la el cu o privire ciudată şi-l întrebă: 

Şi domnia ta te bucuri? 

Mă bucur, fiindcă nedreptăţile şi nevinovăția mea vor fi 
răzbunate; pe de altă parte, acum văd limpede că sabia 
domniei tale şi sfaturile mele vor pune această nouă 
coroană, cea mai frumoasă coroană din lume, pe capul lui 
Carol Gustav. 

Wittemberg privi în depărtare peste păduri şi dumbrăvi, 
peste smârcuri şi lanurile de grâie şi după câteva clipe 
adăugă: 

Aşa-i! E o ţară minunată şi mănoasă... Domnia ta poţi să fii 
sigur că după război, Măria Sa nu va încredința altuia 
stăpânirea acestor pământuri. 

Omul cel gras îşi scoase iarăşi pălăria. 


Nici eu nu-mi doresc alt stăpân, mai spuse, înălţându-şi 
ochii spre cer. 

Dar cerul era senin şi luminos; nici un trăsnet nu căzu să 
prefacă în pulbere pe trădătorul care, aici, la hotarul 
Wielkopolskăi, îşi dădea ţara şi aşa vlăguită de două 
războaie în puterea vrăjmaşului. 

Fiindcă omul care vorbea cu Wittemberg era Hieronim 
Radziejowski, fostul vicecancelar al coroanei, acum vândut 
suedezilor împotriva Republicii. 

O vreme rămaseră tăcuţi, în acest timp, ultimele două 
brigăzi, cea din Năârke şi cea din Vârmland, trecură hotarul, 
în urma lor începură să înainteze tunurile; trâmbiţele 
răsunau mereu, iar duruitul darabanelor şi răpăiala 
chimvalelor acopereau paşii oştenilor şi umpleau pădurea 
cu ecouri amenințătoare. În sfârşit, porni şi alaiul 
căpeteniilor. Radziejowski călărea lângă Wittemberg. 

Oxenstierna nu se vede, zise Wittemberg, mă tem să nui 
se fi întâmplat ceva. Nu ştiu dacă a fost bun sfatul de a-l 
trimite ca trâmbiţaş cu scrisori la Ujscie. 

A fost bun, răspunse Radziejowski, fiindcă va cerceta 
tabăra, îi va vedea pe conducători şi va înţelege în ce ape se 
scaldă cei de acolo, iar asta nu putea s-o facă un oştean de 
rând. 

Şi dacă-l recunosc? 

Numai jupân Rej îl cunoaşte, iar el e de-al nostru. De altfel, 
chiar dacă va fi recunoscut, nu-i vor face nici un rău, din 
contră, o să-i dea însoțitori pentru drum şi o să-l 
răsplătească... Eu îi cunosc pe polonezi şi ştiu că sunt în 
stare de orice, numai să nu se facă de ocară în faţa 
străinilor. Ne străduim din răsputeri, ca să ne laude 
străinii... Domnia ta poţi să fii liniştit în privinţa lui 
Oxenstierna, nu i se va clinti nici un fir de păr din cap. Nu 
se vede, pentru că n-avea când să se întoarcă. 

Domnia ta cum crezi, scrisorile noastre vor avea vreun 
rezultat? 

Radziejowski izbucni în râs. 


Dacă domnia ta îmi îngădui să fiu prooroc, am să-ţi spun 
ce o să se întâmple. Voievodul de Poznai e un om învăţat şi 
cu purtări alese, aşa că va răspunde cu toată cuviinţa la 
scrisori; dar pentru că-i place tare mult să treacă în ochii 
tuturor drept un roman, răspunsul lui va fi şi el la fel; va 
spune la început că mai bine îşi varsă ultima picătură de 
sânge, decât să se predea, că preferă moartea în locul 
ruşinii, iar dragostea pe care o nutreşte pentru ţară îi 
porunceşte să-şi dea viaţa pentru ea. 

Radziejowski începu să râdă şi mai tare, iar chipul aspru al 
lui Wittemberg se lumină. 

Domnia ta nu crezi că e gata să facă aşa cum scrie? 
întrebă. 

EI? răspunse Radziejowski. E adevărat că iubeşte 
Republica, dar asta o face cu cerneală. Şi pentru cănueo 
hrană prea bună, dragostea îi este şi mai slabă decât 
măscăriciul, care-l ajută la alcătuirea stihurilor. Sunt sigur 
că după refuzul lui, vrednic de un roman, vor urma urări de 
sănătate şi belşug, dorinţa de a ne sluji şi, la urmă, 
rugămintea de a-i cruța moşiile şi rudele, lucru pentru care 
ne va fi mulţumitor împreună cu toate rubedeniile lui. 

Şi care va fi până la urmă folosul scrisorilor noastre? 

Curajul le va pieri cu totul, jupânii senatori vor începe 
negocierile cu noi şi toată Wielkopolska o vom cuceri cu 
câteva împuşcături, şi acelea trase în vânt. 

De-ai fi domnia ta un prooroc adevărat... 

Sunt sigur că aşa se vor petrece lucrurile, fiindcă îi cunosc 
pe aceşti oameni; am prieteni şi sprijinitori în toată ţara şi 
ştiu ce-mi rămâne de făcut... Nedreptatea pe care mi-a 
făcut-o Jan Kazimierz şi dragostea pentru Carol Gustav stau 
chezăşie că nu mă voi da în lături de la nimic. Oamenii de 
pe la noi se îngrijesc acum mai mult de averile lor, decât de 
păstrarea hotarelor Republicii. Toate pământurile prin care 
vom trece sunt ale neamurilor Opalinski, Czarnkowski, 
Grudzihski şi pentru că ei sunt cei care stau la Ujscie, se vor 
arăta cu atât mai dornici să negocieze, şi mai ascultători. 


Cât despre şleahtici, e de-ajuns să li se făgăduiască dreptul 
de a trăncăni la adunări şi vor urma şi ei pilda voievozilor. 

Cunoscând ţara şi oamenii, domnia ta aduci foloase 
nepreţuite Măriei sale, care vor fi răsplătite după cuviinţă. 
Din cele ce-mi spui domnia ta, văd că pot să socotesc aceste 
pământuri ca şi ale noastre. 

Poţi, domnia ta, poţi! repetă îndatoritor Radziejowski de 
câteva ori. 

Iau ţara în stăpânire, aşadar, în numele Măriei sale Carol 
Gustav, răspunse Wittemberg cu seriozitate. 

În timp ce oştile suedeze începeau să cotropească 
Wielkopolska dincolo de Heinrichsdorf, mai înainte, pentru 
că cele ce urmează se petreceau în ziua de 18 iulie, sosi în 
tabăra poloneză un trâmbiţaş suedez cu scrisori de la 
Radziejowski şi de la Wittemberg către voievozi. 

Jupân Wladystaw Skoraszewski îl conduse el însuşi la 
voievodul de Poznan printre şleahticii care căscau gura 
curioşi la „primul suedez”, admirându-i făptura 
impunătoare, chipul bărbătesc, mustaţa bălaie, pieptănată 
ca o perie lată în sus şi înfăţişarea de adevărat stăpân. 
Mulțimea îl însoţi până la voievod, cunoscuţii se chemau 
unii pe alţii, şi-l arătau cu degetul; râseră puţin de 
încălţările cu carâmbi înalţi, peste genunchi şi de rapiera 
lungă şi dreaptă ce-i atârna de o eşarfă brodată din belşug 
cu argint, pe care o asemuiră cu o frigare. Suedezul se uita 
şi el cu priviri lacome de sub pălăria cu boruri late, de 
parcă vroia să cerceteze tabăra şi să-şi dea seama de 
numărul oştenilor; privea la mulţimea de şleahtici, ale căror 
veşminte se vede că-i erau necunoscute. 

În cele din urmă, îl înfăţişară voievodului, la care se 
adunaseră toţi dregătorii aflaţi în tabără. 

Scrisorile fură citite numaidecât şi începu sfatul, după ce 
voievodul îl lăsă pe trâmbiţaş în seama curtenilor săi să-i 
arate cinstirea cuvenită unui oştean; de la curteni îl 
preluară şleahticii şi, minunându-se de el ca de un lucru 
nemaivăzut, începură să bea vârtos împreună. 


Jupân Skoraszewski îl cercetă şi el cu luare-aminte, şi se 
întări în bănuiala că-i vreo căpetenie care se da drept 
trâmbiţaş; seara se duse să-i împărtăşească voievodului 
presupunerea lui, dar acesta îi răspunse că lucrul n-are nici 
o însemnătate şi nu-i îngădui să-l oprească. 

Poate să fie însuşi Wittemberg, zise, a venit ca trimis şi se 
cuvine să plece fără vătămare... Voi porunci să i se dea şi 
zece ducați pentru drum. 

În acest timp, trâmbiţaşul sporovăia într-o nemţească 
stricată ca acei dintre şleahtici care, având legături cu 
oraşele prusiene, înțelegeau această limbă, şi le povestea 
despre izbânzile lui Wittemberg în diferite ţări, despre 
oştile care veneau spre Ujscie şi îndeosebi despre tunurile, 
nemaipomenite, în faţa cărora nici vorbă nu putea fi de 
împotrivire. Şleahticii se speriară de-a binelea şi tot felul de 
veşti, care de care mai neadevărate, începură să se 
răspândească prin tabără. 

În noaptea aceea, aproape nimeni nu închise ochii la 
Ujscie, mai întâi fiindcă pe la miezul nopţii sosiră oamenii 
care până acum stătuseră în taberele de la Pila şi Wielen. 
Dregătorii se sfătuiră asupra răspunsului până în faptul 
zilei, iar şleahticii îşi petrecură vremea tăifăsuind despre 
puterea suedeză. 

Cu o curiozitate nestăpânită, îl întrebau pe trâmbiţaş 
despre căpetenii, oştire, arme şi felul de a lupta, trecându-şi 
din gură în gură răspunsurile lui. Apropierea pâlcurilor 
suedeze făcea să crească însemnătatea oricăror amănunte, 
dar lămuririle primite nu erau de natură să stârnească 
înflăcărarea. 

În zori sosi jupân Stanistaw Skrzetuski cu ştirea că 
suedezii sunt la Watcz, la o zi de marş de tabăra polonă. Se 
iscă numaidecât o vânzoleală grozavă; slujitorii plecaseră 
cu cea mai mare parte din cai pe păşunile din luncă, aşa că 
trimiseră degrabă după ei. Oştenii din fiecare judeţ 
încălecau şi se împărțeau în steaguri. Pentru oştenii fără 
experienţă cea mai trudnică era clipa dinaintea bătăliei. 


Înainte ca rotmiştrii să impună cât de cât ordinea, multă 
vreme domni o învălmăşeală cumplită. 

Nu se mai auzeau nici poruncile, nici trâmbiţele, răsunau 
doar glasuri care se strigau din toate părţile: „Jane! 
Pietrze! Onufry! Vin-aici! ... Trăsni-te-ar! Adu caii! ... Unde- 
s slujitorii mei? ... Jane! Pietrze!” Dacă în asemenea clipe ar 
fi răsunat o singură bubuitură de tun, învălmăşeala s-ar fi 
schimbat lesne în panică. 

Judeţele se aşezară totuşi cu încetul în formaţie. Înclinaţia 
războinică înnăscută a şleahticilor împlinea într-o măsură 
lipsa de experienţă; aproape de amiază tabăra oferea o 
privelişte destul de impunătoare. Pedestrimea se afla pe 
întărituri, semănând cu nişte flori în tunicile de culori 
felurite; fitilele aprinse fumegau, iar în afara valurilor de 
apărare, pe întinderea şi smârcurile ocrotite de tunuri, 
roiau steagurile de călărime ale judeţelor, care aşteptau în 
formaţie, pe cai arătoşi, al căror nechezat stârnea ecouri în 
pădurile din apropiere şi umplea inimile de înflăcărare. 

În acest timp, voievodul de Poznaf trimise înapoi pe 
trâmbiţaşul suedez cu scrisori de răspuns, alcătuite 
aproape cum prevăzuse Radziejowski, cu înflorituri 
măiestre şi totodată romane în asprimea lor, după care 
hotări să repeadă un podghiaz82 pe malul dinspre 
miazănoapte al râului Notec, ca să prindă vreo limbă 
vrăjmaşă. 

Piotr Opalihski, voievodul de Podlasie, vărul voievodului de 
Poznan, avea să plece în cercetare cu dragonii săi, din care 
adusese la Ujscie o sută cincizeci, iar rotmiştrilor 
Wtadystaw Skoraszewski şi Skrzetuski li se porunci să 
aleagă volintiri dintre şleahtici şi să ia legătură cu 
vrăjmaşul. 

leşiră dar amândoi înaintea rândurilor, bucurând ochii 
tuturor cu veşmintele şi înfăţişarea lor; jupân Stanistaw, 
negricios ca un scarabeu, asemenea celor din neamul 
Skrzetuski, cu faţa bărbătească, amenințătoare şi 
împodobită de-a curmezişul de o cicatrice rămasă de la o 


tăietură de paloş, cu barba ca pana corbului, răsfirată 
înainte; jupan Wtladystaw, durduliu, cu mustăţile lungi şi 
gălbui, cu buza de jos lăsată şi ochii încercănaţi, blajin şi 
liniştit, semăna mai puţin cu Marte, dar avea un suflet tot 
atât de viteaz, plăcându-i să se scalde în focul luptelor 
asemenea unei salamandre, oştean care cunoştea războiul 
cum îşi cunoştea degetele de la mână şi de un curaj 
neîntrecut. Trecând prin faţa oştenilor aşezaţi într-o linie 
lungă, repetau mereu: 

Haideţi, domniile voastre, cine vrea să meargă la suedezi? 
Cine-i doritor să miroasă pulberea? Haideţi, domniile 
voastre, cine vrea? 

Străbătuseră o întindere destul de mare, dar degeaba, 
fiindcă din rânduri nu ieşea nimeni. Se uitau unul la altul. 
Erau unii care nu aveau frică de suedezi şi ar fi vrut să 
meargă, dar se ruşinau de ai lor. Nu puţini erau cei care-şi 
înghionteau vecinul cu cotul zicându-i: „Dacă te duci tu, 
merg şi eu.” 

Rotmiştrii începeau să-şi piardă răbdarea când, deodată, 
pe când treceau prin faţa judeţului Gniezno, un om în haine 
pestriţe înainta pe un cal scund din afara rândurilor şi 
strigă: 

Domniile voastre, eu mă fac volintir, iar voi măscărici. 

Ostrozka! Ostrozka! se mirară şleahticii. 

Sunt şi eu şleahtic ca oricare altul! răspunse măscăriciul. 

Ptiu! Pe o sută de diavoli! strigă jupân Rosiski, ajutorul de 
jude83. Destul cu glumele, eu mă duc! 

Şi eu! ... Şi eu! se îmbulziră glasuri numeroase. 

O dată se naşte şi o dată moare omul! 

Mai sunt şi alţii la fel de buni ca şi tine! 

Oricine poate s-o facă! Să nu se sumeţească nimeni mai 
sus ca alţii. 

Şi aşa, cum mai înainte nu se înfăţişase nimeni, începură 
acum să se adune din toate judeţele, luându-se la întrecere, 
împiedecându-se unii de alţii şi spunându-şi vorbe repezite. 
Cât ai bate din palme se strânseră ca la cinci sute de cai, şi 


veneau mereu. Jupân Skoraszewski începu să râdă din 
toată inima cu râsul lui blajin şi să strige: 

Ajunge, domniile voastre, sunt destui! Nu putem să plecăm 
cu toţii. 

După care, împreună cu Skrzetuski, pregătiră oamenii şi 
porniră înainte. 

Voievodul de Podlasie li se alătură la ieşirea din tabără. 

Îi văzură ca-n palmă trecând râul Note€c, când se mai iviră 
de câteva ori la cotiturile drumului, apoi îi pierdură din 
ochi. 

După scurgerea unei jumătăţi de ceas, voievodul de 
Pozna porunci oştenilor să se răspândească pe la corturile 
lor, socotind că n-are rost să-i ţină în formaţie de luptă atâta 
vreme cât vrăjmaşul se află la o zi de drum. Se aşezară 
totuşi străji numeroase; nu mai goniră caii la păşune şi se 
dădu poruncă aspră cum că la primul sunet de trâmbiţă vor 
încăleca pe cai cu toţii şi vor sta gata de luptă. 

Aşteptarea şi nesiguranța luară sfârşit, de asemenea 
zâzania şi certurile. După cum prevăzuse jupân Skrzetuski, 
apropierea vrăjmaşului îmbărbăta inimile. O primă biruinţă 
le-ar fi dat foarte mult curaj şi seara avu loc o întâmplare 
care părea să fie de bun augur. 

Soarele tocmai apunea, luminând cu toată strălucirea-i 
orbitoare Notec şi pădurile de dincolo de apă, când pe 
celălalt mal al râului se zări mai întâi un nor de praf, apoi 
oamenii care se mişcau în el. leşiră cu mic cu mare pe 
valurile de apărare să vadă ce fel de oaspeţi se apropiau; de 
la locul de strajă sosi în fugă un dragon din steagul lui jupân 
Grudzihski, vestind întoarcerea podghiazului. 

Se întoarce podghiazul! ... Se întoarce cu noroc! ... Nui- 
au mâncat suedezii! repetau în tabără din gură în gură. 

În acest timp, trâmbele albe de praf se apropiau tot mai 
mult, înaintând încet, apoi oştenii trecură prin vad. 

Şleahticii îi urmăreau cu mâinile streaşină la ochi, căci 
strălucirea soarelui era tot mai puternică şi tot văzduhul 
era scăldat într-o lumină aurie împurpurată. 


Hei! parcă sunt mai mulţi decât când au plecat! spuse 
jupân Szlichtyng. 

Pe viul Dumnezeu! aduc prinşi, strigă un şleahtic mai 
speriat, căruia nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

Aduc prinşi! Aduc prinşi! ... 

Erau atât de aproape, încât li se puteau desluşi feţele! 

În frunte călărea jupân Skoraszewski, clătinând din cap, 
cum avea obiceiul, şi flecărind vesel cu Skrzetuski, iar în 
urma lor o ceată de călăreţi înconjura peste zece pedestraşi 
cu pălării rotunde pe cap. Erau într-adevăr prinşi suedezi. 

La această privelişte, şleahticii nu mai putură sta locului şi 
ţâşniră spre ei, strigând: 

Vivat Skoraszewski! Vivat Skrzetuski! 

O mulţime deasă de şleahtici înconjură cât ai bate din 
palme podghiazul. Unii se uitau la prinşi, alţii întrebau: 
„Cum a fost?” Câţiva îi amenințau pe suedezi. 

E, cum îi? Ai? Aşa vă trebuie, sânge de câini! ... V-a venit 
poftă să vă bateţi cu polonezii? lacă, acum aveţi ce-aţi 
căutat! 

Aduceţi-i aici! Să-i luăm în săbii! ... Să-i spârcuim! ... 

Ei, şoldiilor, năzdrăvanilor, aţi gustat săbiile poloneze?! 
Domniile voastre, nu mai strigaţi ca nişte copii, altfel o să 
creadă că luptaţi pentru prima dată! îi potoli Skoraszewski. 
E un lucru de tot obişnuit, în timpul oricărui război se iau 

prinşi. 

Volintirii care fuseseră în cercetare se uitau de sus la 
şleahticii care-i năpădeau cu întrebări: 

Ei, s-au lăsat uşor? Aţi nădugşit bine? Ştiu să se bată? 

Sunt flăcăi inimoşi, răspunse jupân Rosinski, şi s-au apărat 
cu vrednicie, dar nu sunt nici ei de fier şi sabia poate să-i 
taie. 

Aşa-i că nu v-au putut ţine piept? 

N-au fost în stare să ne oprească avântul. 

Îi auziţi ce spun, domniile voastre: că n-au putut să le 
oprească avântul! ... Păi cum? ... Avântul e temelia! ... 


Să ţineţi minte, cu avânt! ... E mijlocul cel mai bun 
împotriva suedezului! 

Dacă şleahticilor fremătând de bucurie li s-ar fi poruncit în 
această clipă să se repeadă asupra duşmanului, fără 
îndoială că nu le-ar fi lipsit avântul, dar duşmanul nu se 
vedea încă. Abia după ce se lăsase noaptea adâncă, înaintea 
întăriturilor răsună glasul trâmbiţei. Venea al doilea 
trâmbiţaş cu scrisoare de la Wittemberg, în care poruncea 
şleahticilor să se predea. Aflând despre ce e vorba, oştenii 
se năpustiră să-l ciopârţească pe trimis, dar voievozii luară 
scrisoarea şi plecară să chibzuiască, deşi cele scrise arătau 
multă obrăznicie. 

Căpetenia suedeză pretindea că regele Carol Gustav îşi 
trimite oştile rudei sale Jan Kazimierz ca ajutor împotriva 
cazacilor, de aceea Wielkopolska trebuie să se predea fără 
împotrivire. Citind scrisoarea, jupân Grudzihski nu mai putu 
să-şi stăpânească mânia şi izbi cu pumnul în masă, dar 
voievodul de Pozna îl domoli pe dată, întrebându-l: 

Domnia ta crezi într-o izbândă? ... Câte zile ne putem 
apăra? ... Vrei oare să-ţi iei răspunderea pentru atâta sânge 
de şleahtici care poate fi vărsat mâine? ... 

După ce chibzuiră îndelung, hotărâră să nu răspundă 
nimic şi să mai aştepte, să vadă ce se va întâmpla. 
Aşteptarea nu dură prea mult. Sâmbătă, la 24 iulie, străjile 
dădură de ştire că toată oştirea suedeză apăruse în faţa 
Pitei. Tabăra vuia ca un stup înaintea roitului. 

Şleahticii încălecau, iar voievozii alergau printre rânduri, 
împărțind porunci care se băteau cap în cap, până când 
jupân Wtadystaw luă totul în mână şi, după ce impuse 
ordinea, plecă în fruntea câtorva sute de volintiri să încerce 
lupta de harţ dincolo de râu şi să obişnuiască oamenii cu 
vederea vrăjmaşului. 

Călăreţii mergeau cu plăcere, fiindcă harţul era alcătuit de 
regulă din lupte între grupuri nu prea mari sau în doi, iar 
de asemenea lupte şleahta, deprinsă cu mânuirea sabiei, nu 
se temea deloc. Trecură deci prin vad şi se opriră înaintea 


vrăjmaşului care se apropia din ce în ce mai mult şi 
înnegrea linia orizontului ca o pădure ce ieşea parcă treptat 
din pământ. Polcurile de călărime şi pedestraşi se răsfirau, 
cuprinzând întinderi tot mai mari. 

Şleahticii se aşteptau ca hărţaşii raitieri să se năpustească 
spre ei dintr-o clipă în alta, dar deocamdată nu se vedeau. 
În schimb, pe înălțimile aflate la o depărtare de câteva sute 
de paşi, se opriră cete nu prea mari de oameni şi cai şi 
începură să umble de colo-colo, ceea ce văzând jupân 
Skoraszewski porunci fără întârziere: 

Stânga-mprejur! 

Porunca mai răsuna încă în aer, când pe înălţimi înfloriră 
fâşii albe de fum şi parcă un stol de păsări îşi luă zborul 
şuierând spre şleahtici, apoi bubuiturile cutremurară 
văzduhul şi în acelaşi timp se auziră ţipetele şi gemetele 
câtorva răniţi. 

Stai! strigă jupân Wtadystaw. 

Păsările zburară a doua şi a treia oară şi şuieratul lor fu 
iarăşi întovărăşit de gemete. Şleahticii nu mai ascultau 
poruncile căpeteniei, dimpotrivă, se retrăgeau cât puteau 
mai repede, strigând şi implorând ajutorul lui Dumnezeu, 
astfel că detaşamentul se împrăştie cât ai clipi din ochi pe 
câmpie şi porni în galop spre tabără. Jupân Skoraszewski 
blestema, dar nu mai ajuta la nimic. 

Alungându-i atât de uşor pe hărţaşi, Wittemberg înainta 
mai departe până ajunse la Ujscie, unde se opri înaintea 
şanţurilor apărate de şleahticii din Kalisz. Tunurile 
poloneze începură să tragă în aceeaşi clipă, dar cele 
suedeze nu răspunseră. Fumurile se alcătuiau în fâşii lungi 
în văzduhul tihnit şi luminos, întinzându-se între cele două 
oşti, iar prin arcurile goale dintre ele şleahticii vedeau 
polcurile suedeze, pedestraşi şi călărime, care se 
desfăşurau într-o linişte înfricoşătoare, sigure parcă de 
izbândă. 

Pe coline se aduceau tunurile, se săpau şanţuri, într-un 
cuvânt, duşmanul se pregătea fără să ia în seamă câtuşi de 


puţin ghiulelele care, neajungând până la el, doar 
împroşcau pe săpători cu nisip şi pământ. 

Stanistaw Skrzetuski ieşi încă o dată cu două steaguri de 
kaliszeni, vrând să-i sperie pe suedezi printr-o năvală 
îndrăzneață, dar oştenii mergeau fără tragere de inimă, 
astfel că se răsfirară îndată fără nici o rânduială, căci dacă 
cei mai curajoşi îşi mânau caii înainte, fricoşii îi struneau 
dinadins. După o luptă scurtă, cele două polcuri de raitieri 
trimise de Wittemberg alungară pe şleahtici şi-i goniră până 
aproape de întărituri. 

Între timp, se lăsă înserarea şi întrerupse această luptă 
fără sânge. 

Cu toate acestea, tunurile continuară să tragă până 
noaptea târziu, când bubuiturile încetară, dar în tabăra 
polonă izbucni zarva, de se auzea de pe celălalt mal al 
râului Notec. Mai întâi din pricină că, folosindu-se de 
întuneric, câteva sute de şleahtici încercară să se furişeze 
afară din tabără. Ceilalţi, văzându-i, începură să-i amenințe, 
neîngăduindu-le să plece. Săbiile ieşiră din teacă. Cuvintele: 
„Sau toţi, sau niciunul!” zburară iarăşi din gură în gură. Cu 
fiecare clipă care trecea, creştea primejdia de a o lua cu 
toţii la sănătoasa. Nemulțumirea împotriva căpeteniilor 
irumpse: „Ne-au trimis împotriva tunurilor cu burţile goale! 
strigau şleahticii. 

Erau furioşi şi pe Wittemberg care nu respectase regula 
războiului de a trimite hărţaşi împotriva hărţaşilor, ci 
poruncise pe neaşteptate să tragă cu tunurile în ei. 
„Fiecare se poartă cum îi e mai bine, se spunea, dar sunt 
nişte sălbatici aceia care nu răspund cinstit la chemarea la 
luptă.” Unii se tânguiau deznădăjduiţi în auzul tuturor: „O 
să ne scoată din întărituri, cum scoţi bursucul din vizuină”, 
spuneau aceştia. „labăra nu e întocmită bine, şanţurile sunt 
prost aşezate, locul nu e potrivit pentru apărare.” Din când 
în când se auzeau glasuri: „Fraţilor şleahtici! Scape cine 
poate!” Iar altele strigau: „lrădare! trădare!”. 


Era o noapte înfricoşătoare; învălmăşeala şi delăsarea 
creşteau cu fiecare clipă; nimeni nu mai asculta poruncile. 
Voievozii îşi pierduseră capul şi nici măcar nu mai încercau 
să impună ordinea. Nătângia lor şi a şleahticilor era 
limpede. În această noapte, Wittemberg ar fi putut să 
cucerească tabăra cu cea mai mare uşurinţă printr-un atac 
făţiş. 

Se revărsară zorile. 

Ziua se înălţă palidă, înnourată, şi lumină adunătura 
învălmăşită de oameni descurajaţi care se văicăreau în fel şi 
chip; cei mai mulţi erau ameţiţi de băutură, pregătiţi mai 
degrabă pentru ruşine, decât pentru luptă. Colac peste 
pupăză, în timpul nopţii suedezii trecuseră râul la Dziebdw 
şi împresuraseră tabăra. 

Spre partea aceea nu erau şanţuri deloc şi n-aveau cum să 
se apere. Aşa că trebuiau să ridice întărituri fără întârziere. 
Skoraszewski şi Skrzetuski se rugau de ei să se apuce de 
treabă, dar nu mai vroia nimeni să ştie de nimic. 

Căpeteniile şi şleahticii aveau pe buze un singur cuvânt: 
„să negocieze!” Trimiseră soli. Drept răspuns, din tabăra 
suedeză sosi un alai strălucit în frunte cu Radziejowski şi 
ghinărarul Wirtz, amândoi cu ramuri verzi în mâini. 

Se îndreptau spre casa în care se afla voievodul de 
Pozna, dar pe drum Radziejowski se oprea printre 
mulțimile de şleahtici, le trimitea închinăciuni cu ramura 
verde şi cu pălăria, zâmbea, dădea bineţe cunoscuţilor şi 
spunea cu glas tare: 

Domniile voastre, fraţilor! Nu vă temeţi! Nu venim ca 
duşmani. Numai de voi atârnă, ca să nu mai curgă nici o 
picătură de sânge. Dacă în locul tiranului care vă lipseşte 
de slobozeniile voastre şi se gândeşte la absolutum 
dominium, care a dus ţara de râpă, dacă în locul lui, repet, 
vreţi un stăpân bun, minunat, un războinic cu o faimă atât 
de uriaşă, încât la auzul numelui său o vor lua la sănătoasa 
toţi vrăjmaşii Republicii, atunci puneţi-vă sub oblăduirea 
luminăţiei sale regele Carol Gustav... Domniile voastre, 


fraţii mei dragi! Aduc cu mine chezăşia tuturor drepturilor 
voastre, a libertăţii şi religiei voastre! Măria sa regele 
Suediei făgăduieşte să înăbuşe răzvrătirea cazacilor, să 
sfârşească războiul din Lituania şi numai el e în stare să 
facă aceasta. Dacă nu vă e milă de voi, milostiviţi-vă de ţara 
năpăstuită. 

Aici glasul trădătorului începu să tremure, ca şi când ar fi 
fost înecat de lacrimi. Şleahticii ascultau uimiţi, unde şi 
unde câte un glas striga: „Vivat Radziejowski, 
vicecancelarul nostru!”, iar el mergea mai departe şi iarăşi 
se închina mulţimii şi iarăşi se auzea glasu-i gros: „Domniile 
voastre, fraţilor!” Până când împreună cu Wirtz şi toată 
suita, dispărură în casa voievodului de Poznai. 

Şleahticii se îngrămădiră atât de mulţi înaintea casei, încât 
semănau cu o mare de capete; presimţeau şi înțelegeau cu 
toţii că în această casă se hotărăşte nu numai soarta lor, ci a 
ţării întregi. Slujitorii voievodului ieşiră îmbrăcaţi în straie 
purpurii şi începură să poftească înăuntru pe cei mai de 
vază. Aceştia se grăbiră să intre şi odată cu ei se strecurară 
şi câţiva mai puţin însemnați; ceilalţi rămaseră în faţa uşii, 
se îmbulziră pe la ferestre sau îşi lipiră urechea de perete. 

Domnea o linişte adâncă. Cei care stăteau mai aproape de 
ferestre auzeau din când în când murmurul glasurilor din 
încăpere, ecouri de ceartă şi vorbe repezite... Ceasurile se 
scurgeau unul după altul şi sfatul nu se mai sfârşea. 

Deodată, uşa de la intrare se deschise trântită de perete şi 
jupân Wtadystaw Skoraszewski ieşi în fugă. 

Cei de faţă se dădură înapoi înfricoşaţi. 

Omul acesta, de obicei atât de liniştit şi de blând despre 
care se spunea că e bun de pus pe rană, arăta îngrozitor. 
Avea ochii roşii, privirea rătăcită, straiele desfăcute la piept; 
se luase cu amândouă mâinile de păr şi, căzând ca trăsnetul 
printre şleahtici, strigă cu glas de spaimă: 

Trădare! Nelegiuire! Ruşine! Acum suntem suedezi, nu 
mai ţinem de Polonia! În această casă o ucid pe mama 
noastră! 


Apoi începu să plângă în hohote, spasmodic, şi să-şi 
smulgă părul din cap, ca un om care-şi pierde minţile. O 
tăcere de mormânt se aşternuse împrejur. Un simţământ 
înfiorător, nedesluşit, puse stăpânire pe toate inimile. 

Iar Skoraszewski începu deodată să alerge printre 
şleahtici şi să strige cu glasul deznădejdii: 

La arme! La arme, cine crede-n Dumnezeu! La arme, 
domniile voastre, la arme! 

În mulţime se auziră murmure, şoapte de o clipă, 
întrerupte deodată, asemenea primelor rafale de vânt 
dinaintea furtunii. Inimile şi cugetele tuturor încremeniră în 
îndoială, în timp ce glasul tragic striga mereu: 

La arme! La arme! 

Curând i se alăturară încă două, al lui Piotr Skoraszewski 
şi al lui Skrzetuski, urmate îndată de Klodziiski, un 
rotmistru viteaz din ţinutul Poznan. 

Tot mai mulţi erau şleahticii care se strângeau în jurul lor. 
Se iscă un murmur ameninţător, flăcări de mânie brăzdau 
feţele şi ţâşneau din priviri, zăngăniră săbiile. Wladystaw 
Skoraszewski îşi stăpâni deznădejdea şi începu să 
vorbească, arătând spre casa în care se ţinea sfatul: 

Auziţi, domniile voastre, ei vând ţara acolo, ca nişte iude, şi 
o ruşinează! Aflaţi că acum nu mai suntem Republică. Nu le- 
a ajuns că au dat totul vrăjmaşului, pe domniile voastre, 
tabăra, oştirea, tunurile. Trăsni-i-ar! Dar au mai şi iscălit în 
numele lor şi al domniilor voastre că ne lepădăm de 
legătura cu Polonia, ne lepădăm de rege, toată 
Wielkopolska, oraşele întărite şi noi toţi vom fi pe veci ai 
Suediei. Se întâmplă uneori ca oştenii să se predea, dar 
cine are dreptul să se lepede de această ţară şi de rege”! 
Cine are dreptul să rupă un ţinut întreg, să se înhăiteze cu 
străinii, să intre în altă nație şi să se lepede de propriu-i 
sânge?! Domniile voastre, asta e trădare, ruşine, nelegiuire, 
parricidum! Scăpaţi ţara, fraţilor! Pentru numele lui 
Dumnezeu, cine-i şleahtic şi cinstit, să sară în ajutorul 
mamei noastre! Să ne dăm viaţa, să ne vărsăm sângele 


pentru ea! Să nu îngăduim să fim suedezi, să nu îngăduim, 
să nu îngăduim! ... Mai bine să nu se fi născut acela care-şi 
cruţă sângele acum! ... Să scăpăm Republica! 

Trădare! strigară câteva zeci de glasuri. Trădare! Să-i 
tăiem! 

Cine-i cinstit, să vie cu noi! răcni Skrzetuski. 

Pe suedezi! La moarte! adăugă Ktodzinski. 

Şi porniră mai departe prin tabără, îndemnându-i: „Veniţi 
cu noi! Strângeţi-vă în jurul nostru! Trădare!” În urma lor 
se adunaseră câteva sute de şleahtici cu săbiile trase. 

Cei mai mulţi însă rămaseră pe loc, iar din cei care 
plecaseră, câte unul, văzând că sunt prea puţini, se 
răzgândea şi se întorcea înapoi. 

În acest timp, uşa casei în care se ţinea sfatul se deschise 
iarăşi şi în prag se arătă voievodul de Poznan, Krzysztof 
Opalinski, avându-i la dreapta pe ghinărarul Wirtz şi la 
stânga pe Radziejowski. În urma lor veneau Andrzej Karol 
Grudzinski, voievodul de Kalisz, Maksymilian Miaskowski, 
castelanul de Krzywin, Pawet Gebicki, castelanul de 
Miedzyrzecze şi Andrzej Stupecki. 

Krzysztof Opalihski avea în mână un sul de hârtie, de care 
atârnau peceţile; ţinea capul sus, dar faţa-i era palidă şi 
privirea nesigură, deşi se vedea că se forţează să pară 
vesel. Îşi aruncă plivirea peste mulţime şi, în tăcerea de 
moarte, începu să vorbească cu glas apăsat, deşi puţin 
răguşit: 

Domniile voastre! Astăzi am trecut sub oblăduirea măriei 
sale regele suedez. Vivat Carolus Gustavus rex! 

Se aşternu tăcerea; deodată răsună un glas: 

Veto84! 

Voievodul îşi îndreptă privirile spre locul de unde sc auzise 
glasul. 

Aici nu e o adunare de şleahtici, astfel că veto n-are nici un 
rost. Cine vrea să se împotrivească, n-are decât să se 
arunce asupra tunurilor suedeze îndreptate spre noi, care 


într-un ceas pot să schimbe tabăra în mormane de 
dărâmături. 

Aici tăcu, iar după o clipă întrebă: 

Cine a spus: veto? 

Nu-i răspunse nimeni. 

Voievodul cuvântă iarăşi şi mai apăsat: 

Toate volniciile85 şleahtei şi ale clerului vor fi respectate, 
dările nu vor creşte şi vor fi strânse ca şi până acum... 
Nimeni nu va avea de suferit nici o strâmbătate; oştile 
Măriei Sale nu au dreptul să se aşeze în averile şleahticilor 
şi nici să ridice alte biruri decât cele pe care le luau 
steagurile oştilor poloneze... 

Se opri şi ascultă cu luare-aminte murmurul şleahticilor de 
parcă vroia să-i înţeleagă însemnătatea, după care dădu din 
mână: 

— Afară de asta, am cuvântul şi făgăduiala ghinărarului 
Wittemberg, în numele Măriei sale, că dacă toată ţara va 
urma pilda noastră, oştile suedeze vor porni îndată spre 
Lituania şi Ucraina şi nu vor înceta să lupte până când toate 
ţinuturile şi toate cetăţile nu vor fi redate Republicii. Vivat 
Carolus Guslavus rex! 

Vivat Carolus Gustavus rex! strigară câteva sute de 
glasuri. 

Vivat Carolus Gustavus rex! răsunară din ce în ce mai tare 
în toată tabăra. 

În văzul tuturor, voievodul de Poznaf se întoarse spre 
Radziejowski şi-l îmbrăţişă din toată inima şi tot aşa făcu şi 
cu Wirtz: după care începură să se îmbrăţişeze cu toţii. 
Şleahticii urmară pilda căpeteniilor şi bucuria deveni 
generală. Uralele erau atât de puternice, încât ecourile 
răsunau prin împrejurimi. Dar voievodul de Pozna îi rugă 
pe şleahtici să-i mai îngăduie o clipă de linişte şi spuse cu 
bucurie: 

Domniile voastre! Ghinărarul Wittemberg ne pofteşte 
astăzi la ospăț în tabăra lui, ca să consfinţim cu paharul în 


mână unirea frăţească pe care am încheiat-o cu un popor 
viteaz. 

Vivat Wittemberg! Vivat! Vivat! Vivat! 

Iar după aceea, adăugă voievodul, ne vom împrăştia, cu 
toţii pe la casele noastre şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom 
începe secerişul, cu gândul că astăzi am scăpat Republica 
de la pieire. 

Veacurile următoare ne vor da dreptate, spuse 
Radziejowski. 

Amin! sfârşi voievodul de Pozna. 

Deodată băgă de seamă că ochii tuturor privesc undeva 
mai sus, peste capul lui. 

Se întoarse şi îşi zări măscăriciul care, ridicându-se în 
vârful picioarelor şi ţinându-se cu o mână de tocul uşii, scria 
cu cărbune pe peretele casei sfatului deasupra uşii; „Mane- 
Tekel-Fares86” 

Cerul se acoperise de nori prevestitori de furtună. 

Capitolul XI. 

În satul Burzec, aşezat în olatul Luk6w, la hotarul 
Podlasiei, stăpânit pe atunci de neamul Skrzetuski, în livada 
dintre conac şi eleşteu, stătea pe laviţă un bătrân, iar la 
picioarele lui se zbenguiau doi copilandri, unul de cinci, 
celălalt de patru ani, negricioşi şi arşi de soare ca nişte 
ţigănuşi, dar rumeni şi plini de sănătate. Bătrânul arăta şi el 
încă zdravăn ca un taur. Vârsta nu-i aplecase umerii largi; în 
ochi, mai bine zis într-un ochi, căci unul îl avea acoperit cu 
albeaţă, i se citeau sănătatea şi voia bună; avea barba albă 
dar se înfăţişa în putere, cu faţa roşie, împodobită pe frunte 
cu o cicatrice lată, prin care se vedea osul tigvei. 

Cei doi flăcăiandri apucaseră urechile de la tureatca 
cizmei şi trăgeau în amândouă părţile, în vreme ce el privea 
la eleşteul luminat de razele soarelui, în care peştii săreau 
adesea, spărgând tabla netedă a apei. 

Peştii dânţuiesc, murmură pentru sine. N-aveţi teamă, o să 
dănţuiţi voi şi mai abitir după ce va trece postul sau când o 
să vă curețe de solzi cu cuțitul. 


După care se întoarse spre copii: 

Lăsaţi-mi tureatca în pace, ştrengarilor, că dacă-mi rupe 
vreunul urechea, i-o rup şi eu pe-a lui. Nu vă mai potoliţi! 
Duceţi-vă şi bateţi purceaua pe iarbă, mai daţi-mi pace! De 
Longinek nu mă mir, că e mai mic, dar tu, Jaremka, ar 
trebui să ai mai multă minte. Acum îl iau pe vreunul de 
picior şi îi arunc în baltă! 

Dar pesemne că bătrânul se afla cu totul în puterea 
flăcăiaşilor, fiindcă niciunul nu se înfricoşa de asemenea 
ameninţare. În schimb, cel mai mare, Jaremka, începu să 
tragă şi mai vârtos de urechea cizmei, bătând din picioare 
şi repetând: 

Dacă bunelul nu vrea să fie Bohun şi să-l răpească pe 
Longinek! 

Lasă-mă în pace, gândacule, când îţi zic, împieliţatule, 
gogoloiule! 

Hai, bunelule, să fii Bohun! 

Îți dau eu Bohun, stai că o chem pe maică-ta! 

Jaremka se uită la uşa care da spre grădină şi, văzând că 
era închisă, iar mama nu se zărea pe nicăieri, repetă pentru 
a treia oară, scoţându-şi buza înainte: 

Hai, bunelule, să fii Bohun! 

Neastâmpăraţii ăştia o să scoată sufletul din mine, altfel 
nu poate fi... Bine, o să fiu Bohun, dar numai o dată. 
Păcatele mele! "Ține minte, să nu mă mai baţi la cap! 

Spunând acestea, bătrânul icni încet, se ridică de pe laviţă, 
îl înşfacă pe micuțul Longinek şi, scoțând strigăte sălbatice, 
o luă spre eleşteu. 

Longinek avea însă un apărător de nădejde în Jaremka; în 
asemenea împrejurări nu se mai numea Jaremka, ci jupân 
Wotodyjowski, rotmistru de dragoni. 

Aşa că jupân Michat, înarmat cu o nuia de tei, care-i ţinea 
la o adică loc de sabie, o zbughi în goană după 
burduhănosul Bohun, îl ajunse în curând şi începu să-l 
lovească peste picioare cu nuiaua fără milă. 


Longinek, care juca rolul mamei, ţipa ca din gură de şarpe, 
Bohun ţipa şi el şi la fel făcea Jaremka-Wotodyjowski; până 
la urmă vitejia învinse şi Bohun, dând drumul victimei, o luă 
la sănătoasa înapoi spre tei; când ajunse lângă laviţă, se 
aşeză greoi şi, gâfâind îngrozitor, repetă: 

Ha, împieliţaţii! ... Mare minune dacă n-o să mă înăbuş 
odată... 

Dar necazul nu se sfârşi aici, întrucât nu după multă 
vreme Jaremka se opri înaintea lui, rumen, cu părul răvăşit 
şi cu nările lărgite, asemenea unui pui de erete înfoiat, şi 
începu să repete cu şi mai multă putere ca înainte: 

Hai, bunelule, să fii Bohun! 

După multe stăruinţe şi făgăduiala hotărâtă a celor doi 
flăcăiaşi că asta e pentru ultima dată, tărăşenia se repetă în 
cele mai mici amănunte, apoi se aşezară tustrei pe laviţă, şi 
Jaremka îl rugă: 

Bunelule, spune cine-a fost mai viteaz? 

Tu, tu ai fost! răspunse bătrânelul. 

Şi o să mă fac cavaler? 

Sigur că ai să te faci, doar îţi curge în vine sânge vrednic 
de oştean. Să dea Dumnezeu să semeni cu taică-tău, fiindcă 
pe lângă vitejie, ai să fii şi mai puţin cicălitor... Pricepi? 

Spune câţi a omorât tata? 

Ţi-am spus de mai mult de o sută de ori! Mai repede aţi 
număra frunzele din teiul ăsta decât toţi vrăjmaşii pe care i- 
am stârpit de pe lume eu şi tatăl vostru. Dac-aş avea atâtea 
fire de păr pe cap câţi am doborât numai eu singur, 
bărbierii din olatul Lukâw ar face avere numai scurtându- 
mi ciuful. Nemernic să fiu, dacă mint... 

Aici jupân Zagtoba - căci el era - îşi dădu seama că nu se 
cuvine să se jure sau să blesteme faţă de copii, aşa că, deşi 
în lipsa altor ascultători îi plăcea să le povestească şi lor 
despre isprăvile de odinioară, tăcu de astă dată, mai ales că 
şi peştii începură să sară din apă cu râvnă îndoită. 

Trebuie să-i spun grădinarului, zise, să aşeze vârşele la 
noapte; mulţime de peşte se zbenguie pe lângă mal. 


Deodată, uşa de la conac, care da spre grădină, se 
deschise şi se ivi o femeie frumoasă ca soarele de amiază, 
înaltă, bine făcută, cu părul negru, obrajii rumeni şi ochii 
catifelaţi. Al treilea băiat, de trei ani, oacheş, ca o boabă de 
agat, o ţinea de poala rochiei, în timp ce ea îşi duse mâna 
streaşină la ochi şi începu să se uite spre tei. 

Era jupâneasa Helena Skrzetuska, din neamul cnejilor 
Butyha-Kurcewicz. 

Zărindu-l pe jupân Zagtoba cu Jaremka şi Longinek sub 
tei, înainta câţiva paşi spre şanţul plin cu apă şi strigă la ei: 

Veniţi încoace, copii! Mai mult ca sigur că-l sâcâiţi pe 
bunelu! 

De ce sa mă sâcâie! Au fost foarte cuminţi, răspunse jupân 
Zagtoba. 

Flăcăiaşii se repeziră spre mama lor care întrebă: 

Tătucă, ce vrei să bei astăzi, vin sau mied? 

La prânz am mâncat carne de porc, aşa că miedul s-ar 
potrivi mai bine. 

Îţi trimit numaidecât. Dar nu mai moţăi afară, că 
fierbinţeala-i gata. 

Astăzi e cald şi nu-i vânt. Da unde-i Jan, fetiţa mea? 

S-a dus la hambare. 

Jupâneasa Skrzetuska îi zicea tătucă lui jupân Zagtoba, iar 
el îi spunea fetiţa mea, cu toate că nu erau rude. Familia ei 
trăia dincolo de Nipru, în fostul ţinut al lui Wisniowiecki. Cât 
despre el, numai Dumnezeu ştia de pe unde se trage, 
fiindcă el însuşi spunea de fiecare dată altfel. Dar pe 
vremea când era încă jupâniţă, Zagtoba îi adusese foloase 
însemnate scăpând-o din primejdii înfricoşătoare, de aceea 
amândoi, Helenka şi soţul ei, îl cinsteau ca pe un părinte şi 
în tot olatul era respectat de toţi atât pentru mintea 
iscusită, cât şi pentru bărbăţia nemaipomenită de care 
dăduse dovadă în nenumărate războaie, cu osebire în cel cu 
cazacii. 

Numele lui era cunoscut în toată Republica. Însuşi regele 
îi asculta cu plăcere istorisirile şi glumele; se vorbea mai 


mult despre el, decât despre Skrzetuski, cu toate că acesta 
se strecurase cândva din Zbarazul împresurat de toate 
oştile cazacilor. 

Curând după plecarea jupânesei Skrzetuska, un slujitor 
aduse un urcior şi un pahar. 

Jupân Zagtoba îşi turnă, apoi închise ochii şi începu să 
guste cu sârg. 

Domnul Dumnezeu a ştiut el de ce a zămislit albinele, 
mormăi pe sub nas. 

Şi se apucă să bea fără grabă, răsuflând adânc şi uitându- 
se la eleşteu şi dincolo de eleşteu până hăt! la codrii vineţii 
şi negri care se întindeau cât cuprindeai cu ochii de cealaltă 
parte a bălții. Erau ceasurile două după-amiază şi cerul era 
senin. Florile teiului cădeau fără zgomot pe pământ, iar 
printre crengi şi frunze băzâia o întreagă armie de albine. 
Multe se aşezară îndată pe marginea paharului şi începură 
să strângă lichidul dulce cu picioruşele păroase. 

Deasupra bălții, din trestiile acoperite de ceața depărtării 
se înălţau din când în când cârduri de rațe, lişiţe sau gâşte 
sălbatice şi pluteau în zările albastre aidoma unor cruci 
negre; în răstimpuri, sus pe bolta cerului, înnegreau 
şiraguri de cocori care se apropiau cu strigăte ascuţite. 
Împrejur domneau liniştea şi tihna, era luminos şi vesel, 
cum este de obicei în primele zile ale lui august, când 
grâiele s-au copt, iar soarele parcă-şi împrăştie aurul peste 
pământ. 

Privirile bătrânului aci se ridicau spre cer, urmărind 
stolurile de păsări, aci se pierdeau în depărtări, din ce în ce 
mai somnoroase, pe măsură ce miedul scădea în urcior, iar 
pleoapele se făceau tot mai grele; albinele îşi bâzâiau pe 
toate glasurile cântecul lor parcă anume potrivit pentru 
siesta de după-amiază. 

Aşa-i, aşa-i, Dumnezeu ne-a dat vreme frumoasă pentru 
seceriş, mormăi Zagtoba. Şi fânul a fost strâns, şi secerişul 
se va sfârşi repede... Aşa-i, aşa-i... 


Închise ochii, după care îi deschise iarăşi pentru o clipă, 
mai mormăi: „M-au ostenit dracii de copii...” şi adormi de-a 
binelea. 

Dormea de multişor, când într-o vreme îl trezi o adiere mai 
răcoroasă şi vorbirea şi paşii celor doi bărbaţi care se 
apropiau repede. Unul dintre ei era Jan Skrzetuski, vestitul 
luptător de la Zbaraz, care se întorsese de o lună de zile de 
la hatmanii din Ucraina şi se tămăduia acasă de frigurile 
care nu-i mai treceau; pe al doilea, jupân Zagtoba nu-l 
cunoştea, deşi la statură, înfăţişare şi la trăsăturile feţei 
semăna foarte mult cu Jan. 

Tătucă, îi spuse Jan, acesta este vărul meu, Stanistaw 
Skrzetuski de Skrzetuszew, rotmistru de Kalisz. 

Domnia ta semeni atât de mult cu Jan, răspunse Zagtoba 
clipind din ochi şi scuturându-şi restul somnului de pe 
pleoape, încât dacă te-aş fi întâlnit undeva, aş fi spus îndată: 
„E un Skrzetuski!” Hei, ia te uită ce musafir ne-a picat în 
casă! 

Domnia ta, mă bucur să te cunosc, zise Stanistaw, cu atât 
mai mult cu cât numele mi-e foarte bine cunoscut. Cavalerii 
din toată Republica îl rostesc cu respect şi-l dau drept pildă. 

Fără să mă laud, am făcut şi eu ce-am putut, câtă vreme 
m-am simţit în putere. Şi acum mi-ar place să mă duc la 
război, consuetudo altera natura! 87 Dar de ce sunteţi aşa 
de amărâţi? barem Jan e palid de tot. 

Stanistaw a adus veşti îngrozitoare, răspunse Jan. Suedezii 
au năvălit şi au cotropit toată Wielkopolska. 

Jupân Zagtoba zvâcni de pe laviţă, ca şi când ar fi lepădat 
patruzeci de ani din spinare, deschise ochiul larg şi începu 
să se pipăie la şold, căutându-şi parcă sabia. 

Cum aşa! se miră, cum aşa: au cotropit toată 
Wielkopolska! 

Pentru că la Ujscie, voievodul de Poznan şi ceilalţi au 
supus-o vrăjmaşului, dădu răspuns Stanistaw Skrzetuski. 

Pentru Dumnezeu! ... Ce vorbeşti domnia ta! ... S-au 
predat?! ... 


Nu numai că s-au predat, dar au iscălit şi o înţelegere prin 
care s-au lepădat de rege şi Republică... De acum încolo, 
Wielkopolska nu mai face parte din Polonia, ci din Suedia. 

Pentru mila lui Dumnezeu! ... Pe rănile Răstignitului! ... le 
pomeneşti că a venit sfârşitul lumii! ... Ce-mi aud urechile? 
.„. Chiar ieri vorbeam cu Jan despre primejdia suedeză, că 
aveam veşti că se apropie, şi amândoi eram de părere că 
totul se va termina cu bine; cel mult regele, stăpânul 
nostru, gândeam, va renunţa la titlul de rege al Suediei. 

A început însă cu pierderea unui ţinut şi numai Dumnezeu 
ştie cum se va sfârşi. 

Încetează, domnia ta, că mă apucă damblaua! ... Cum 
asta? ... Şi domnia ta ai fost la Ujscie! ... Ai văzut totul cu 
ochii domniei tale?! ... Asta e cea mai cumplită trădare, nu 
s-a mai pomenit aşa ceva! 

Eu însumi am fost acolo şi am văzut totul, iar dacă a fost 
sau nu trădare, domnia ta ai să judeci singur, când ai să 
auzi ce s-a întâmplat. Ne aflam la Ujscie, oşteni şleahtici şi 
pedestrimea regală, cu toţii vreo cincisprezece mii de 
oameni, tăbărâsem pe malul râului Notec ab incursione 
hostili.88. E adevărat că aveam prea puţini oşteni de 
meserie, dar domnia ta, ca oştean încercat, ştii mai bine 
dacă şleahticii pot să le ţină locul, cu atât mai mult, cu cât 
cei din Wielkopolska nu mai sunt deprinşi cu lupta. Cu toate 
acestea, dacă s-ar fi găsit o căpetenie destoinică, am fi 
putut să ne împotrivim şi să-l întârziem pe vrăjmaş până 
când Republica ne-ar fi sărit în ajutor. Dar cum a apărut 
Wittemberg, au început îndată negocierile, înainte de a se 
vărsa măcar o picătură de sânge. Pe urmă a venit 
Radziejowski şi cu îndemnurile lui a săvârşit ce-am spus, 
adică o nenorocire şi o ruşine cum alta la fel nu se mai află. 

Cum aşa? Şi nu s-a împotrivit nimeni? ... N-a zis nimeni 
nimic? Nimeni nu le-a aruncat în faţă trădarea acestor 
nemernici? ... Toţi aţi încuviinţat vânzarea ţării şi a 
stăpânului? ... 


Piere cinstea, iar odată cu ea şi Republica, fiindcă aproape 
toţi au încuviinţat... Eu, cei doi jupâni Skoraszewski, jupân 
Cismicki şi jupân Klodzihski am făcut ce-am putut, ca să-i 
convingem pe şleahtici să se împotrivească. Jupân 
Wtadystaw Skoraszewski era cât pe ce să-şi piardă minţile; 
am umblat prin tabără de la un judeţ la altul şi Dumnezeu 
mi-e martor că am folosit tot felul de argumente. Dar ce se 
mai putea face, când cei mai mulţi vroiau mai degrabă să 
plece cu lingurile la ospăţul pe care-l făgăduise 
Wittemberg, decât cu sabia la bătălie. Văzând aceasta, cei 
mai vrednici s-au răspândit în toate părţile, care pe la 
casele lor, care la Varşovia. Jupânii Skoraszewski au pornit 
spre Varşovia; sunt cei dintâi care-i vor duce vestea regelui. 
lar eu, neavând soţie şi copii, am venit la vărul meu cu gând 
să purcedem împreună asupra duşmanului. Noroc că v-am 
găsit acasă! 

Domnia ta vii drept de la Ujscie? 

Întocmai. Am zăbovit pe drum numai cât a fost nevoie să 
las caii să răsufle, dar şi aşa unul a căzut de osteneală. 
Suedezii trebuie să fi ajuns la Poznan, de unde se vor 
revărsa peste toată ţara. 

Tăcură cu toţii. Jan stătea cu mâinile pe genunchi, îşi 
pironise ochii în pământ şi se cufundase în gloduri 
posomorâte. Jupân Stanistaw ofta, iar jupân Zagtoba, care 
încă nu-şi venise în fire, se uita cu priviri împietrite când la 
unul, când la celălalt. 

Nu e de-a bună, rosti într-un târziu Jan nouros. Mai demult 
la zece biruinţe se mai nimerea şi câte o înfrângere, se 
minuna o lume întreagă de vitejia noastră. Acum avem 
parte nu numai de nenorociri, dar şi de trădare, nu numai 
de câte un vânzător, ci de ţinuturi întregi. Dumnezeu să 
aibă în pază Republica! ... 

Pe legea mea, spuse Zagtoba, am văzut multe prin lume, 
aud, pricep, dar nu-mi vine să-mi cred urechilor... 

Ce gândeşti să faci, Jane? întrebă Stanislaw. 


Mai mult ca sigur că n-o să stau acasă, cu toate că nu m-au 
lăsat frigurile. Trebuie să-mi adăpostesc soţia şi copiii. 
Jupân Stabrowski, o rudă a mea, este starostele de 
vânătoare al regelui în Codrul Biatowieska şi stă la 
Bialowieza. Chiar dacă toată Republica ar cădea în mâinile 
duşmanului, acolo n-au cum să nimerească. Mâine o să 
trimit soţia şi copiii acolo. 

Prevederea nu e de prisos, zise Stanistaw, căci, deşi până 
în Wielkopolska e cale lungă, cine ştie dacă vâlvătaia nu se 
va întinde şi prin părţile astea. 

Trebuie să-i vestim pe şleahtici, adăugă Jan, să se strângă 
la un loc şi să se gândească la apărare, fiindcă aici n-a aflat 
nimeni Nimic. 

Aici se întoarse spre jupân Zagtoba: 

Dar tu, tătucule, mergi cu noi, sau vrei s-o însoţeşti pe 
Helenka în Codrul Biatowieska? 

Eu? se minună jupân Zagloba, dacă merg şi eu? N-aş 
merge numai dacă picioarele mi-ar fi prins rădăcini în 
pământ, dar şi atunci aş ruga pe cineva să mă scoată. Mi s-a 
făcut poftă să gust din carnea de suedez, ca lupului de oaie! 
Ha! netrebnicii, nădrăgarii, ciorăpării! ... Le umblă puricii 
pe pulpe, aşa că-i mănâncă picioarele şi nu pot să stea 
acasă, de-aia tot intră în ograda străină... Îi cunosc eu pe 
nevrednicii ăştia, fiindcă am luptat împotriva lor încă pe 
vremea lui jupân Koniecpolski. Dacă domniile, voastre vreţi 
să aflaţi cine l-a luat prins pe Gustav Adolf. Întrebaţi-l pe 
răposatul Koniecpolski. Eu nu mai zic nimic, îi cunosc eu, da 
şi ei mă cunosc. Nici că se poate altfel, au aflat nemernicii 
că Zagtoba a îmbătrânit. Aşa? Aşteptaţi numai şi o să-l mai 
vedeţi. Doamne! Dumnezeule atotputernic! De ce-ai deschis 
îngrăditurile acestei Republici nefericite, de intră în ea toţi 
porcii vecinilor; trei din cele mai bune ţinuturi ni le-au 
râmat! Asta-i! Şi cine e vinovat, dacă nu vânzătorii? Ciuma 
n-a ştiut pe cine să ia şi i-a luat pe cei virtuoşi, iar pe 
vânzători i-a lăsat. Trimite, Doamne, încă o dată boala în 
voievodul de Poznan şi în cel de Kalisz, dar mai întâi în 


Radziejowski şi tot neamul lui. Şi dacă vrei să sporeşti 
numărul păcătoşilor din iad, trimite-i acolo pe toţi aceia 
care au iscălit capitularea la Ujscie. A îmbătrânit Zagtloba? 
S-a ramolit? O să vedeţi voi! Jane, să chibzuim mai repede 
ce avem de făcut, că aş vrea să mă aflu pe grumazul calului. 

Fără îndoială, trebuie să chibzuim bine, unde ne ducem. În 
Ucraina, la hatmani, e greu să ajungem, fiindcă vrăjmaşul 
le-a tăiat drumul spre Republică şi numai spre Crâm e 
şleaul slobod. Mare noroc că acum tătarii sunt de partea 
noastră. După cât mă taie pe mine capul, trebuie să plecăm 
la Varşovia, să-l apărăm pe rege, stăpânul nostru iubit! 

Numai să mai avem vreme, răspunse Stanistaw. Gândesc 
că regele îşi adună acum în mare grabă steagurile şi, 
înainte de a ajunge noi acolo, va porni asupra duşmanului şi 
poate că va şi da prima bătălie. 

Se prea poate. 

Atunci să mergem la Varşovia, numai să ne grăbim, zise 
Zagtoba. Domniile voastre, ascultați... E adevărat că numele 
noastre îl înfricoşează pe duşman, dar în trei n-o să izbutim 
mare lucru. Eu zic aşa. Să strângem câţi volintiri putem 
dintre şleahtici, ca să-i ducem stăpânului nostru măcar un 
steguleţ. O să-i convingem cu uşurinţă, căci şi aşa tot 
trebuie să plece când se va vesti chemarea tuturor la oaste, 
aşa că pentru ei e totuna; o să le spunem că cine pleacă 
înainte de bunăvoie, îl va bucura pe rege. 

Cu mai mulţi oşteni, ne vom descurca mai bine şi stăpânul 
ne va primi cu braţele deschise. 

Domnia ta, să nu te miri de vorbele mele, spuse jupân 
Stanistaw, dar după cele ce-am văzut, m-a cuprins 
asemenea scârbă de şleahtici, încât mai degrabă aş pleca 
singur, decât cu o adunătură care habar nu are de război. 

Domnia ta nu-i cunoşti pe şleahticii de aici, n-ai să afli 
niciunul care să nu fi fost la luptă. Toţi sunt oameni cu 
experienţă şi oşteni vrednici. 

Ei, dacă-i aşa! 


Păi ar putea fi altfel? Staţi o clipă. Jan ştie că atunci când 
încep să-mi frământ mintea, nu duc lipsă de gânduri. 
Tocmai de aceea am trăit în mare prieteşug cu voievodul 
rutean, prinţul Jeremi. Să spună şi Jan de câte ori acest 
mare războinic, cunoscut în toată lumea, s-a luat după 
sfatul meu şi întotdeauna a ieşit în câştig. 

Tătucă, spune ce vrei să spui, că e păcat de timp, îl 
îndemnă Jan. 

Ce vreau să spun? Uite ce vreau să spun: nu-şi apără ţara 
şi regele acela care se ţine de poala măriei sale, ci acela 
care-l bate pe vrăjmaş; şi-l bate mai cu folos acela care 
slujeşte sub un mare luptător. De ce să mergem la Varşovia, 
dacă nu suntem siguri că regele mai e acolo? Se prea poate 
ca Măria Sa să fi plecat la Cracovia, la Lwow sau în 
Lituania. Eu vă sfătuiesc să ne înfăţişăm fără zăbavă sub 
flamurile marelui hatman lituanian, prinţul Janusz 
Radziwilt. E un stăpân de nădejde şi ştiutor în ale 
războiului. Cu toate că-l cam învinovăţesc de îngâmfare, 
mai mult ca sigur că n-o să se predea suedezilor. Cel puţin e 
ceea ce se cheamă o căpetenie, un hatman adevărat. Ce-i 
drept, n-o să avem prea mult loc de joc acolo, pentru că ne 
vom bate cu doi vrăjmaşi, în schimb, o să-l întâlnim pe jupân 
Michat! Wotodyjowski, care slujeşte în oastea lituaniană, şi o 
să fim iarăşi cu toţii laolaltă ca pe vremuri. Dacă sfatul meu 
nu e bun, să mă ia prins cel dintâi suedez şi să mă lege de 
cureaua sabiei. 

Şi pentru că ne e în drum, o s-o conducem şi pe Halszka cu 
copiii, fiindcă şi noi trebuie să trecem prin Codrul 
Biatowieska... 

Şi vom sluji într-o oaste regulată, nu cot la cot cu 
nepricepuţii de şleahtici, adăugă Stanistaw. 

Şi-o să ne batem în lege, n-o să dăm din gură şi să 
înfulecăm la găini şi la brânzeturi. 

După câte văd, domnia ta poţi fi cel dintâi şi la sfat, nu 
numai la luptă, spuse jupân Stanistaw. 

Cum? Ai? 


De bună seamă, de bună seamă! întări Jan. Aşa e cel mai 
bine. O să luptăm împreună cu Michal, ca odinioară. Ai să 
cunoşti, vere Stanistaw, pe cel mai mare oştean al 
Republicii, prieten al meu şi frate adevărat. Să mergem să-i 
spunem şi Halszkăi să se gătească de drum. 

A aflat şi ea de război? întrebă jupân Zagtoba. 

A aflat, a aflat, fiindcă Stanistaw mi-a povestit totul de faţă 
cu ea. Au podidit-o lacrimile, sărmana... Dar când i-am spus 
că trebuie să plec, mi-a răspuns numaidecât: „Du-te!” 

Şi mâine-aş vrea să pornesc la drum! strigă Zagtoba. 

Atunci să pornim mâine, dis-de-dimineaţă, spuse Jan. Vere 
Stanistaw, tu trebuie să fii tare fatigatus89 de pe drum, dar 
ai să te odihneşti până mâine, cum ai să poţi. Eu am să 
trimit chiar astăzi caii cu oamenii de nădejde la Biata, la 
Losice, la Drohiczyn şi la Bietsk, ca să ne aştepte gata 
pregătiţi de schimb. Iar dincolo de Bie!sk începe pădurea. 
Carele cu de-ale gurii vor pleca şi ele tot astăzi! îmi pare 
rău să părăsesc colţişorul acesta iubit şi să plec în lumea 
largă, dar facă-se voia Domnului! Mă bucur cel puţin că nu 
voi duce grija soţiei şi a copiilor, fiindcă pădurea e cea mai 
bună fortăreață din lume. Domniile voastre, haideţi în casă, 
e timpul să începem pregătirile. 

Plecară. 

Jupân Stanistaw, trudit de pe drum, îşi potoli foamea şi 
setea, apoi se duse îndată să se culce, iar Jan şi jupân 
Zagtoba se apucară de treabă. Şi pentru că toate erau în 
bună rânduială, carele şi oamenii porniră în aceeaşi seară, 
iar a doua zi plecă şi caleaşca în care se afla Helena cu 
copiii şi o jupâniţa tomnatică de tot, care trăia la ei. 

Stanistaw, Jan şi încă cinci slujitori mergeau călare în jurul 
caleştii. Alaiul înainta repede, fiindcă prin târguri îi 
aşteptau cai de schimb odihniţi. 

Grăbindu-se astfel şi neoprindu-se pentru popasuri nici 
măcar noaptea, ajunseră a cincea zi de la Bielsk, iar în a 
şasea se adânciră în Codrul Biatowieska dinspre 
Hajnowszczyzna. 


Îi învăluiră îndată umbrele pădurii uriaşe, care acoperea 
pe atunci câteva zeci de mile pătrate, întinzându-se într-o 
latură ca un brâu neîntrerupt până la codrii Zielonka şi 
Rogowska, iar în cealaltă până la pădurile prusiene. 

Picior de năvălitor nu pătrunsese vreodată întunericul 
acestor bungete, în care omul neobişnuit putea să se 
rătăcească şi să caute drumul zadarnic, până se prăbuşea 
de osteneală sau cădea pradă fiarelor sălbatice. Noaptea 
răsunau aici mugetele zimbrilor şi mormăitul urşilor, 
amestecate cu urletele lupilor şi miorlăitul răguşit al râşilor. 
Drumuri nesigure duceau prin desişuri şi rarişti, pe lângă 
copaci răsturnaţi şi râpe, mlaştini şi ochiuri de apă 
înfricoşătoare spre aşezările risipite ale pădurarilor, 
păcurarilor şi hăitaşilor care de multe ori nu ieşeau toată 
viaţa din pădure. Numai până la Biatlowieza ducea un drum 
mai larg, poreclit Şleaul Uscat, pe care îl străbăteau regii 
când veneau să vâneze. Pe drumul acesta, dinspre Bielsk şi 
Hajnowszeczyzna, mergea şi Skrzetuski cu ai lui. 

Jupân Stabrowski, starostele vânătorilor regale, un bătrân 
singuratic şi burlac, care trăia numai în pădure, asemenea 
zimbrului, îi primi cu braţele deschise; pe copii mai să-i 
înăbuşe în îmbrăţişări. Îşi ducea viaţa numai cu hăitaşii, 
văzând câte o faţă mai aleasă doar atunci când venea 
curtea la vânătoare. 

El avea în seamă tot vânatul şi toate păcurăriile din 
pădure. Se îngrijoră foarte când auzi de război; Jan era cel 
dintâi care-i aducea această veste. 

De altminteri, se întâmpla de multe ori în Republică să 
pârjolească războiul sau să moară regele, iar aici în pădure 
să nu se ştie nimic; toate ştirile le aducea starostele de 
vânătoare când se întorcea de la vistiernicul Lituaniei, 
căruia trebuia să-i înfăţişeze o dată pe an socotelile legate 
de gospodărirea pădurii. 

O să vă apuce urâtul aici, e adevărat! îi spuse jupân 
Stabrowski Helenei, dar e un loc fără primejdie, cum nu se 
mai află. Nici un vrăjmaş nu va pătrunde în această 


fortăreață şi chiar dacă ar încerca, pădurenii l-ar nimici 
numaidecât. E mai lesne să cucereşti întreaga Republică, 
Doamne fereşte! decât Codrul Bialowieska. Trăiesc de 
douăzeci de ani aici şi nici eu n-o cunosc cum trebuie, 
fiindcă sunt multe locuri de nepătruns, unde hălăduiesc 
doar fiarele şi poate îşi au bârlogul duhurile rele care se 
ascund de dangătul clopotelor. Noi trăim în frica lui 
Dumnezeu, fiindcă în cătune e o bisericuţă în care face 
slujbă o dată pe an preotul din Bielsk. Dacă n-o să vă supere 
urâtul, o să vi se pară ca-n rai aici. De lemne de foc n-o să 
duceţi lipsă... 

Jan se bucura din toată inima că găsise asemenea adăpost 
pentru soţie, iar jupân Stabrowski încercă degeaba să-l facă 
să mai stea, să-l ospeţească... 

După ce petrecură noaptea acolo, cavalerii plecară mai 
departe a doua zi în revărsatul zorilor de-a dreptul prin 
pădure, călăuziţi pe cărările încurcate de oamenii 
starostelui de vânătoare. 

Capitolul XII. 

Când Jan Skrzetuski împreună cu vărul său Stanistaw şi cu 
jupân Zagtoba ajunseră în cele din urmă la Upita, după 
drumul anevoios prin pădure, Michat Wotodyjowski era să-şi 
piardă minţile de bucurie, mai ales că de multă vreme nu 
mai avusese nici o veste de la ei; credea că Jan este la 
hatmanii din Ucraina cu steagul regal în care era porucinic. 

Aşa că-i luă pe rând în braţe şi după ce-i îmbrăţişa o dată, 
îi strânse la piept şi a doua oară, frecându-şi apoi mâinile de 
mulţumire. lar când îi spuseră că vror să slujească sub 
flamurile lui Radziwill, se bucură şi mai mult, la gândul că 
nu se vor despărţi prea curând. 

Har Domnului că suntem iarăşi împreună, vechi oşteni de 
la Zbaraz, spuse. 

Altfel lupţi când simţi prietenii în jurul tău. 

A fost părerea mea, zise jupân Zagtoba, pentru că ei 
vroiau să dea fuga la rege... Da eu le-am spus: De ce să nu 
ne aducem aminte de vremurile de altădată alături de 


Michat? Dacă o să ne ajute Dumnezeu, cum ne-a ajutat cu 
cazacii şi cu tătarii, în curând o să avem destui suedezi pe 
conştiinţă. 

Dumnezeu ţi-a trimis gândul ăsta! rosti jupân Michat. 

Mie mi se pare ciudat, se miră Jan, că aţi şi aflat de Ujscie 
şi de război. Stanistaw a venit în goana calului la mine, iar 
noi am venit la fel până aici, crezând că vom fi cei dintâi 
care vom aduce vestea nenorocirii. 

Eu gândesc că ştirea a ajuns aici prin ovrei, spuse 
Zagtoba, fiindcă ei sunt întotdeauna primii care află şi au 
asemenea legături, că dacă vreunul strănută dimineaţa în 
Wielkopolska, seara îi şi spun în Samogiţia şi în Ucraina: 
„Sănătate!” 

Nu ştiu nici eu cum s-a întâmplat, dar ştim totul de vreo 
două zile, răspunse jupân Michat, şi toţi sunt grozav de 
mâhniţi... În ziua dintâi nu prea ne venea să credem, dar în 
a doua nu se mai îndoia nimeni... Mai mult, războiul nici nu 
începuse, dar parcă ciripeau păsările prin văzduh despre el, 
fiindcă au început cu toţii deodată şi fără nici o pricină să 
vorbească numai despre lupte. Se vede că şi prinţul voievod 
se aştepta la război şi ştia ceva înaintea celorlalţi, căci nu-i 
venea să stea locului şi în ultima vreme a venit degrabă la 
Kiejdany. De două luni se tot înrolează oşteni din porunca 
lui. Am strâns eu, Stankiewicz şi un oarecare Kmicic, stegar 
de Orsza, care după câte am auzit a şi ajuns la Kiejdany cu 
steagul lui. El a îndeplinit porunca înaintea noastră... 

Michat, tu îl cunoşti bine pe prinţul voievod de Wilno? 
întrebă Jan. 

Cum să nu-l cunosc, când tot războiul de acum am luptat 
sub conducerea lui. 

Ce ştii despre planurile lui? E un stăpân de nădejde? 

Ca războinic e neîntrecut; cine ştie dacă, după moartea 
prinţului Jeremi, nu-i cel mai iscusit din toată Republica... E 
adevărat că a fost înfrânt, dar el avea şase mii de oşteni, iar 
vrăjmaşul optzeci de mii... Grozav îl mai învinovăţesc 
vistiernicul şi voievodul de Witebsk din această pricină, 


spunând că numai îngâmfarea l-a făcut să atace cu oşteni 
atât de puţini o putere nemăsurată, ca să nu împartă 
biruinţa cu ei. Numai Dumnezeu ştie cum a fost... Dara 
luptat cu vitejie şi nu şi-a cruțat viaţa... Eu, care le-am văzut 
pe toate cu ochii mei, zic că dacă avea oştire destulă şi bani, 
picior de vrăjmaş n-ar mai fi scăpat de aici. Cred că acum va 
porni cu hotărâre împotriva suedezilor şi, pentru că n-o să-i 
aşteptăm aici, o să plecăm în Letonia. 

Ce te face să crezi asta? 

Două pricini: întâi pentru că prinţul va dori să-şi refacă 
bunul renume ştirbit întrucâtva după bătălia de la 
Cybich6w, iar în al doilea rând, pentru că îi place lupta... 

Aşa-i, adeveri Zagtoba, îl cunosc şi eu de multă vreme, 
fiindcă am umblat împreună prin şcoli şi-i făceam şi lecţiile 
lui. Totdeauna i-a plăcut războiul şi de aceea ţinea la 
tovărăşia mea mai mult decât la a altora, că şi eu lăsam 
baltă latina de dragul calului şi al suliţei. 

Sigur că nu e ca voievodul de Pozna, e cu totul alt om, 
întări şi Stanislaw Skrzetuski. 

Woltodyjowski începu să-l întrebe despre cele întâmplate la 
Ujscie. Îşi smulgea părul din cap ascultându-l; în cele din 
urmă când jupân Stanistaw sfârşi, zise: 

Domnia ta, ai dreptate! Radziwilt al nostru nu e în stare de 
astfel de lucruri. E mândru foc şi i se pare că un neam ca al 
Radziwittilor nu se mai află în toată lumea, aşa-i! Nu suferă 
să i se împotrivească nimeni, e drept, iar pe vistiernicul 
Gosiewski, un om vrednic, e supărat pentru că nu joacă 
după cum îi cântă Radziwiltii. Şi cu regele are ce are, 
fiindcă nu i-a dat mai curând buzduganul de mare hatman 
al Lituaniei... Ioate sunt prea adevărate, ca şi aceea că 
trăieşte în rătăcirea calvinească, în loc să se întoarcă la 
credinţa cea adevărată, că-i asupreşte pe catolici ori de 
câte ori poate, că înlesneşte adunările ereticilor... Dar pot 
să jur că mai bine şi-ar da ultima picătură de sânge, decât 
să iscălească o ruşine ca aceea de la Ujscie... O să avem 


parte de lupte înverşunate, fiindcă o să ne conducă un 
războinic, nu un scârţâie pană. 

Aşa spune, frate! se bucură Zagtoba. Nici noi nu vrem 
altceva. Jupân Opalihski e om de condei şi s-a arătat îndată 
de ce-i în stare... Asta-i cel mai rău soi de oameni! Cum 
smulge pana din târtiţa găştii, fiecare dintre ei crede că a 
înghiţit toată înţelepciunea de pe lume... şi mai scoate şi 
ochii altora, iar când e vorba de sabie, ia-l de unde nu e. În 
tinereţe alcătuiam şi eu stihuri, ca să cuceresc inimile 
femeilor, şi l-aş fi lăsat de ruşine pe jupân Kochanowski cu 
fleacurile lui, dar mai târziu a învins firea mea de oştean. 

Vă mai spun, zise Wotodyjowski, că după venirea 
şleahticilor, vom fi destul de mulţi, numai să ne ajungă 
banii, că ăsta e lucrul de căpetenie. 

Pentru Dumnezeu, nu-i vreau pe şleabhtici! strigă jupân 
Stanistaw. Jan şi jupân Zagtoba ştiu ce gândesc, iar domniei 
tale îţi spun că mai bine să fiu slujitor într-un steag de 
oşteni de meserie, decât hatman peste toată strânsura 
şleahticilor. 

Cei de aici au fire bărbată, răspunse Wolodyjowski, şi sunt 
foarte îndemânatici. Oamenii mei pot să slujească drept 
pildă. N-am putut să-i primesc pe toţi care voiau să se 
înroleze, iar printre cei pe care i-am ales, nu se află niciunul 
care să nu fi luptat niciodată. O să vă arăt steagul meu şi vă 
asigur că, dacă n-aţi fi ştiut de la mine, nu v-aţi fi dat seama 
că nu sunt oşteni hărsiţi. Toţi sunt bătuţi şi căliţi în foc ca o 
potcoavă veche, iar în formaţie seamănă cu triarii romani. 
Suedezilor n-o să le meargă cu ei tot atât de uşor, cum le-a 
mers eu cei din Wielkopolska. 

Trag nădejde că Dumnezeu le va schimba pe toate în bine, 
zise Skrzetuski. 

Se spune că suedezii sunt flăcăi vrednici, dar niciodată n- 
au ţinut piept oştilor noastre regulate. l-am bătut 
întotdeauna, e lucru ştiut, i-am bătut chiar atunci când îi 
conducea cel mai mare războinic pe care l-au avut 
vreodată. 


Ce e drept, sunt grozav de curios să aflu ce le poate 
braţul, răspunse Wotodyjowski, şi dacă n-ar fi fost cele două 
războaie care împovărează ţara, nu m-aş fi supărat deloc pe 
suedezi. I-am încercat şi pe turci, şi pe tătari, şi pe cazaci, şi 
pe Dumnezeu mai ştie cine, acum se cuvine să-i încercăm şi 
pe suedezi. În ţinuturile coroanei s-ar putea să aibă 
necazuri, fiindcă toate oştile sunt plecate în Ucraina cu 
hatmanii. Aici însă parcă văd ce se va întâmpla. Prinţul 
voievod o să lase sfada cu vistiernicul Gosiewski şi o să 
pornească împotriva suedezilor. Va fi greu, e drept! Dar să 
nădăjduim că Dumnezeu ne va ajuta. 

Atunci să plecăm fără întârziere la Kiejdany! spuse jupân 
Stanistaw. 


Şi eu am primit poruncă să am steagul gata de drum, iar 
eu să mă înfăţişez în trei zile la Kiejdany, adăugă Michat. 
Trebuie să vă arăt şi domniilor voastre porunca din urmă, 
fiindcă din ea se vede limpede că prinţul voievod se 
gândeşte la suedezi. 

Spunând acestea, jupân Wolodyjowski descuie sipetul care 
se afla pe laviţa de lângă fereastră, scoase din el o hârtie 
împăturită în două şi desfăcând-o, începu să citească: 
„Jupâne polcovnic Wotodyjowski! 

Am citit cu mare bucurie ştirea domniei tale, cum că 
steagul se află gata şi poate să pornească în orice clipă. 
Domnia ta ţine-l pregătit şi în veghe, fiindcă vin timpuri 
grele, cum nu s-au mai văzut, iar domnia ta vino cât poţi de 
repede la Kiejdany, unde te aşteptăm cu nerăbdare. Dacă-ţi 
ajung la ureche niscaiva veşti, să nu le dai crezare până 
când nu auzi totul din gura noastră. Facem aşa cum ne 
porunceşte Dumnezeu şi conştiinţa noastră, fără să luăm 
seama la cele pe care ni le vor pune în spinare răutatea şi 
zavistia oamenilor. Totodată ne bucurăm că vor veni asupră- 
ne asemenea încercări în care se va arăta limpede cine este 
prieten adevărat neamului Radziwitt şi cine-i gata să-l 
slujească fie şi în rebus adversis90. Kmicic, Niewiarowski şi 
Stankiewicz şi-au adus steagurile aici; al domniei tale să 
rămână la Upita, unde poate fi nevoie de el, sau poate că va 
trebui să plecaţi în Podlasie sub conducerea vărului meu, 
luminatul prinţ Bogustaw, comisul de Lituania, care are 
acolo o parte însemnată din forţele noastre. Despre toate 
acestea ai să afli domnia ta din gura noastră, iar acum îţi 
încredinţăm îndeplinirea grabnică a poruncilor noastre şi te 
aşteptăm la Kiejdany. 

Janusz Radziwit, prinţ de Birze şi Dubinki, voievod de 
Wilno, mare hatman al Lituaniei” 

Aşa-i, în scrisoare se vede că va fi un nou război! spuse 
Zagtoba. 

Şi dacă prinţul scrie că va face cum îi porunceşte 
Dumnezeu, asta înseamnă că va lupta împotriva suedezilor, 


adăugă jupân Stanistaw. 

Mă miră însă, zise Jan Skrzetuski, că vorbeşte de credinţă 
faţă de neamul Radziwilt şi nu faţă de ţară, care trece 
înaintea neamului Radziwilt şi are mai grabnică trebuinţă 
de scăpare. 

Aşa-i felul lui de a scrie, răspunse Wotodyjowski, cu toate 
că la început nici mie nu mi-a plăcut, fiindcă îmi slujesc ţara, 
nu pe Radziwilt. 

Când ai primit scrisoarea? întrebă Jan. 

Astăzi de dimineaţă, iar după-amiază mă gândeam să plec. 
Voi vă odihniţi până mâine, când mă întorc eu, şi pornim 
îndată cu steagul încotro vom primi poruncă. 

Te pomeneşti că în Podlasie? zise Zagtoba. 

La prinţul comis! repetă jupân Stanistaw. 

Prinţul comis Bogustaw e şi el tot la Kiejdany, răspunse 
Wotodyjowski. E un om vrednic de interes, şi e bine să-l 
priviţi cu luare-aminte. Mare războinic şi cavaler şi mai 
mare, dar nu mai are nimic polonez în el. Poartă haine 
străine şi vorbeşte pe limba nemţească sau a franţujilor, de 
parc-ar sparge nuci, care limbă poţi s-o asculţi un ceas 
întreg şi tot nu pricepi nimic. 

Prinţul Bogustaw s-a purtat foarte bine la Beresteczko, 
spuse Zagtloba, unde a adus un pâlc de pedestraşi nemți de 
mâna întâi. 

Cei care-l cunosc mai bine, nu-l prea laudă, continuă 
Wotodyjowski, fiindcă se dă în vânt după nemți şi franţuji, 
lucru lesne de înţeles, fiindcă s-a născut dintr-o nemţoaică, 
fiica electorului de Brandenburg, pentru care răposatul 
taică-său nu numai că n-a primit nici o zestre, dar, cum se 
vede, prinților ăstora le suflă vântul prin buzunare, 
deoarece a fost nevoit să mai şi plătească, Radziwilti însă 
vor să aibă suffragia91 în rândul principilor nemți, de aceea 
se unesc bucuroşi cu ei. Mi-a spus asta jupân Sakiwicz, om 
de credinţă al prinţului Bogustaw, căruia acesta i-a dăruit 
stărostia Oszmianei. El şi jupân Niewiarowski, polcovnicul, 


au fost împreună prin ţările de peste mare, unde i-au slujit 
întotdeauna ca martori în dueluri. 

A avut chiar atâtea dueluri? întrebă jupân Zagtoba. 

Câte fire de păr în cap! A vătămat pe acolo o groază de 
prinţişori şi grafi străini, franţuji sau nemți, fiindcă se spune 
că-i tare nestăpânit şi viteaz, aşa că aruncă mănuşa din te 
miri ce. 

Jupân Stanistaw Skrzetuski se trezi din îngândurare şi 
zise: 

Am auzit şi eu de prinţul Bogustaw, că de la noi nu e prea 
departe până la electorul la care stă mereu. Mi-aduc 
aminte, de ce-mi spunea şi tata că atunci când părintele 
prinţului Bogustaw a luat-o de soţie pe fiica electorului, 
lumea bombănea că un neam atât de mare ca al 
Radziwittilor se împreună cu nişte străini, dar bine că s-a 
întâmplat aşa, fiindcă acum electorul, fiind rudă cu 
Radziwit, trebuie să se arate cu atât mai binevoitor faţă de 
Republică; multe atârnă de el acum. Dar nu-i adevărat că le 
suflă vântul prin buzunare. Sigur că dacă cineva ar vinde 
avuţiile tuturor Radziwittilor, l-ar cumpăra pe elector cu 
principat cu tot, dar Fryderyk Wilhelm a adunat destule 
parale şi are acum douăzeci de mii de oşteni, aleşi pe 
sprânceană, cu care ar putea să pornească fără teamă 
asupra suedezilor, lucru pe care, ca vasal al Republicii, s-ar 
cuveni să-l facă, dacă îl poartă pe Dumnezeu în inimă şi îşi 
mai aduce aminte de toate binefacerile pe care neamul lui 
le-a cunoscut din partea Republicii. 

Şi crezi că el o va face? întrebă Jan. 

Dacă va face altfel, se va arăta nerecunoscător şi îşi va 
călca jurământul! răspunse Stanistaw. 

E greu să te încrezi în recunoştinţa unui străin, mai ales a 
unui eretic, spuse jupân Zagtoba. Îl ţin minte pe principele 
Fryderyk de când era de-o şchioapă; a fost întotdeauna un 
taciturn, de parcă asculta mereu ce-i şoptea diavolul la 
ureche. I-am spus-o în faţă când am fost cu răposatul jupân 
Koniecpolski în Prusia. E şi el tot luteran, ca şi regele 


suedez. Doamne fereşte! să nu se unească amândoi 
împotriva Republicii. 

Ştii ce, Michat? zise Jan deodată. N-am să mă odihnesc 
astăzi, merg cu tine la Kiejdany. Acum e mai bine să 
călătoreşti noaptea, în timpul zilei e prea cald, şi pe urmă, 
vreau să scap cât mai repede de îndoială. O să fie timp şi 
pentru odihnă, pentru că prinţul n-o să pornească asupra 
duşmanului chiar mâine. 

Cu atât mai mult, cu cât a poruncit să las steagul la Upita, 
răspunse jupân Michal. 

Că bine ziceţi! strigă Zagtoba, merg şi eu! 

Atunci să mergem cu toţii, adăugă Stanistaw. 

Mâine dimineaţă vom fi la Kiejdany, spuse Wotodyjowski, 
iar pe drum o să moţăim cum se cuvine în şa. 

Două ceasuri mai târziu, după ce-şi astâmpărară foamea şi 
setea, cavalerii porniră la drum şi ajunseră la Krakin6w 
înainte de apusul soarelui. 

Jupân Micha! le vorbi pe drum despre locurile prin care 
treceau, despre faimoşii şleahtici din Lauda, despre Kmicic 
şi despre toate câte se întâmplaseră în vremea din urmă. Le 
spuse şi despre dragostea lui pentru jupâniţa Billewicz, 
dragoste fără noroc, ca de obicei. 

Bine că războiul bate la uşă, zise, altminteri aş fi fost poate 
îngrijorat; mă gândesc uneori că aşa am fost ursit, să rămân 
toată viaţa holtei. 

Nu e nici o paguba, îi mângâie jupân Zagtoba, fiindcă 
starea de holtei este plăcută lui Dumnezeu. Şi eu m-am 
hotărât să rămân aşa până la capătul zilelor. Câteodată îmi 
pare rău că n-are cine să-mi moştenească faima şi numele, 
fiindcă e drept că flăcăiaşii lui Jan îmi sunt dragi, dar 
oricum, neamul lui Skrzetuski nu e al lui Zagtoba. 

Aha! se împotrivi Wotodyjowski. Domnia ta ai luat 
asemenea hotărâre ca şi lupul care a jurat să nu mai 
sugrume oile după ce i-au căzut dinţii. 

Nu-i adevărat! spuse Zagtoba. Jupâne Michal, nu e chiar 
atât de mult de când am fost amândoi la Varşovia pentru 


alegerea regelui. După cine se uitau toate fustele, dacă nu 
după mine? ... Ţii minte cum te plângeai că nu se uită 
niciuna la tine? Dacă vrei să te însori cu tot dinadinsul, fii 
fără grijă. Vine şi rândul tău. În astfel de împrejurare, 
căutările n-au nici un rost, găseşti mai degrabă atunci când 
nu cauţi. Acum e vreme de război şi în fiecare an pier o 
mulţime de cavaleri. Să mai dureze puţin şi războiul cu 
suedezii şi codanele o să rămână la preţuri de nimic, aşa că 
o să le cumpărăm cu duzina pe la iarmaroace. 

Poate că voi pieri şi eu, răspunse jupân Michat. M-am 
săturat să tot umblu de colo-colo prin lume. Nici-când n-am 
să fiu în stare să vă spun cât e de cinstită şi de frumoasă 
jupâniţa asta, Billewiczowna. S-o tot dezmierzi şi s-o 
îmbrăţişezi... Nu! diavolii l-au adus pe Kmicic ăsta... Cred 
că el i-a făcut farmece, altfel nu se poate, că dacă n-ar fi 
aşa, nu m-ar fi respins. Uite colo, se vede Wodokty dincolo 
de colină, dar nu mai e nimeni la conac, fiindcă ea a plecat 
Dumnezeu ştie unde... Puteam să am şi eu aici un adăpost 
al meu, unde să-mi sfârşesc zilele... Ursul îşi are bârlogul 
lui, lupul vizuina lui, numai eu n-am decât iapa şi şaua pe 
care stau... 

Văd că ţi s-a înfipt ca un spin în inimă? se miră Zagtoba. 

Chiar aşa, când îmi aduc aminte sau când trec pe lângă 
Wodokty, mă apucă jalea... M-am gândit să lecuiesc o 
dragoste cu alta şi m-am dus la jupân Schylling, care are o 
fată foarte frumoasă. Am văzut-o o dată pe uliţă şi mi-a 
plăcut grozav. M-am dus deci la el şi, ce credeţi, domniile 
voastre? nu l-am găsit acasă, iar jupâniţa Kachna a crezut 
că are de-a face eu slujitorul lui Wotodyjowski... M-am simţit 
atât de jignit, că n-am mai dat pe acolo. 

Zagtoba începu să râdă. 

Fir-ai să fii, jupâne Micha!! Toată greutatea e să-ţi găseşti 
o nevastă pe potriva staturii domniei tale. Ce s-a întâmplat 
cu ochioasa de la curtea prinţesei Wisniowiecka, cu care 
trebuia să se unească jupân Podbipieta, fie-i ţărâna uşoară! 


Aia era tocmai pe măsura domniei tale, că nu era mai mare 
de-o şchioapă, deşi-i jucau grozav ochii. 

Anusia Borzobohata-Krasiehska, îşi aminti Jan Skrzetuski. 
Cândva ne căzuse cu tronc la toţi şi Michat n-a scăpat nici 
el. Numai Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu ea acum. 

Dacă măcar aş putea-o găsi să-i aduc alinare! se repezi 
jupân Michal. Când aţi pomenit de ea, parcă mi s-a încălzit 
inima. Ce fată cuminte era! Ei, unde nu dă bunul Dumnezeu 
să ne mai întâlnim! ... Că tare bune mai erau vremurile de 
la Lubnie, dar nu se vor mai întoarce niciodată. N-o să mai 
avem parte de nici o căpetenie cum a fost prinţul Jeremi al 
nostru. Oştenii ştiau că fiecare luptă înseamnă şi o izbândă. 
Radziwill e un mare războinic, dar nu ca el, şi oştenii nu-l 
slujesc cu aceeaşi dragoste, pentru că nici ei nu se poartă 
părinteşte cu ei şi nu şi-i apropie, socotindu-se asemenea 
unui rege, cu toate că nici neamul Wisniowiecki nu era mai 
prejos decât Radziwiltii. 

Să lăsăm asta, spuse Jan Skrzetuski. Acum numai el poate 
izbăvi ţara şi pentru că e gata să-şi dea viaţa pentru ea, 
Dumnezeu să-l binecuvânteze. 

Astfel tăifăsuiau cavalerii călărind pe întuneric, ba 
amintindu-şi isprăvile de altădată, ba vorbind despre 
timpurile grele de acum, în care trei războaie se abătuseră 
deodată asupra Republicii. 

Într-un târziu, se apucaseră să rostească rugăciunile de 
seară, iar când sfârşiră, îi moleşi somnul şi începură să 
moţăie şi să se legene în şa. 

Noaptea era senină, caldă, stelele licăreau cu miile pe cer; 
înaintând la pas, dormiră în lege până în revărsatul zorilor, 
când se trezi Michat. 

Domniile voastre, deschideţi ochii, se zăreşte Kiejdany! 
strigă. 

Ce? Ai? întrebă Zagtoba. Kiejdany? Unde? 

Uite colo! Se văd turnurile. 

E un oraş mare, zise Stanistaw Skrzetuski. 


Foarte mare! întări Wotodyjowski. O să vă convingeţi şi mai 
mult la lumina zilei. 

Şi e proprietatea prinţului voievod? 

Întocmai. Mai înainte era al neamului Kiszka, de la care 
tatăl prinţului de acum l-a primit ca zestre pentru Anna 
Kiszczanka, nepoata voievodului de Witebsk. În toată 
Samogiţia nu mai afli un oraş ca ăsta, fiindcă Radziwiltii nu-i 
lasă pe ovrei să se aşeze în el decât cu hârtie la mână. 
Miedul de aici e straşnic. 

Zagtoba se şterse la ochi. 

Se vede că aici trăiesc oameni cumsecade. Ce-i clădirea 
aceea uriaşă care se vede pe înălţime? 

E noua cetate, ridicată în timpul lui Janusz. 

E întărită? 

Nu, dar e o reşedinţă grozavă. N-au făcut-o din zid, pentru 
că vrăjmaşul n-a mai călcat pe aici de pe vremea cavalerilor 
teutoni. Acoperişul ţuguiat pe care-l vedeţi în mijlocul 
oraşului e al bisericii parohiale. Au ridicat-o cavalerii 
teutoni încă în timpul când cei de aici nu erau creştini, apoi 
a fost dată în stăpânirea calvinilor, dar preotul Kobyliiski a 
câştigat-o iarăşi pentru catolici prin judecată de la prinţul 
krzysztof. 

Slavă Domnului! 

Vorbind ba de una, ba de alta, se apropiară de casele de la 
margine. Văzduhul se lumina tot mai mult şi începea să 
răsară soarele. Cavalerii priveau cu luare-aminte oraşul pe 
care nu-l cunoşteau, în vreme ce Wolodyjowski urma să-i 
lămurească: 

Asta-i uliţa ovreiască, unde trăiesc, cei care au căpătat 
învoire. Dacă mergem pe aici ajungem în piaţă. Oho, 
oamenii se trezesc şi încep să iasă de prin case. Ia uitaţi-vă, 
o mulţime de cai înaintea fierăriilor şi slujitori îmbrăcaţi 
altfel decât ai Radziwitilor. Trebuie să fie vreo adunare de 
eretici la Kiejdany. Pe aici sunt întotdeauna destui şleahtici, 
şi magnați, ba uneori vin şi de prin ţări străine, fiindcă aici e 
cetatea de scaun a ereticilor din toată Samogiţia, care, 


ocrotiţi de Radziwilti, se dedau aici în voie la farmecele şi 
obiceiurile lor deşarte. Iată şi piaţa! Băgaţi de seamă, 
domniile voastre, ce orologiu se află în turnul de la clădirea 
obştii! Unul mai bun nu găsiţi nici la Gdansk. Casa aceea 
care seamănă cu o biserică cu patru turle e soborul 
helveţilor, în care îl hulesc pe Dumnezeu în fiecare 
duminică, iar cealaltă e biserica luterană. Credeţi că aici 
trăiesc polonezi sau lituanieni? - nici pomeneală! Numai 
nemți şi scoțieni, iar scoţienii sunt cei mai mulţi! Pedestraşii 
lor sunt de mâna întâi, luptă grozav mai ales cu bărdiţele. 
Prinţul are şi el un pâlc de volintiri alcătuit numai din 
scoțieni de la Kiejdany. Hei, ce de mai care cu tot felul de 
calabalâc în piaţă! Nu se poate, trebuie să fie vreo adunare. 
În oraşul ăsta nu se găseşte nici un han, cunoscuţii trag la 
cunoscuţi, iar şleahticii la castel, unde sunt încăperi lungi 
de câteva zeci de coţi pregătite numai pentru oaspeţi. Acolo 
poţi să stai cum se cuvine şi un an întreg pe cheltuiala 
stăpânului; unii stau chiar toată viaţa. 

Mă mir că trăsnetul n-a aprins până acum soborul 
helveţilor! spuse Zagtoba. 

Află, domnia ta, că asta s-a şi întâmplat. La mijloc, între 
cele patru turnuri, era o cupolă, care semăna cu o căciulă; 
când a lovit-o, n-a mai rămas nimic din ea. Aici e 
înmormântat, într-o criptă, părintele prinţului comis, 
Bogustaw, Janusz, cel care a luat parte la răscoala împotriva 
lui Zygmunt al III-lea. Unul dintre proprii haiduci92 i-a 
despicat ţeasta şi a murit ca un nemernic, cum a şi trăit în 
păcat. 

Dar clădirea aceea lată, care seamănă cu un şopron de 
zid, ce e? întrebă Jan. 

Asta e o fabrică de hârtie, pe care a zidit-o prinţul, iar cea 
de lângă ea este tiparniţa, unde se întocmesc cărţile 
ereticilor. 

Ptiu! se oţări Zagtoba, dar-ar ciuma în oraşul ăsta, în care 
nu poţi să tragi alt aer în piept, afară de al ereticilor. Lucifer 
ar putea stăpâni aici tot atât de bine ca şi Radziwill. 


Domnia ta! îl certă Wotodyjowski, nu huli împotriva lui 
Radziwilt, fiindcă s-ar putea ca în curând tocmai el să scape 
ţara din impas... 

Şi merseră mai departe în tăcere, privind oraşul şi 
minunându-se de ceea ce vedeau, căci ulițele erau pietruite, 
lucru rar pe atunci. 

După ce trecură prin piaţă şi pe uliţa cetăţii, zăriră în 
vârful colinei frumoasa reşedinţă înălţată nu de mult de 
prinţul Janusz, e adevărat, neîntărită, dar întrecând în 
mărime nu numai palatele, ci şi multe alte castele. Clădirea 
sta pe înălţime şi parcă privea la oraşul care se întindea la 
picioarele ei. În amândouă părţile corpului principal se 
despărţeau două aripi mai scunde care se frângeau în 
unghiuri drepte şi alcătuiau o curte uriaşă, închisă în faţă 
cu un grilaj de fier cu vârfuri ascuţite. La mijlocul 
îngrăditurii se ridica o poartă puternică de zid, pe care se 
vedeau blazoanele Radziwittilor şi cel al oraşului Kiejdany, 
înfăţişând gheara unui vultur cu aripa neagră pe un câmp 
auriu, iar alături de gheară o potcoavă roşie cu trei cruci. 
Jos, lângă poartă, era ghereta în care făceau de strajă 
trabanţii93 scoțieni, mai mult pentru fală decât pentru 
apărare. 

Era dimineaţă, devreme, dar curtea era plină de mişcare, 
fiindcă în dreptul clădirii din mijloc făcea muştru un polc de 
dragoni îmbrăcaţi în tunici albastre şi cu coifuri suedeze pe 
cap. Şiragul de coifuri tocmai încremenise cu rapierele 
trase, în timp ce căpetenia vorbea plimbându-se prin faţa 
lor. În jurul lor şi mai departe, pe lângă pereţi, o mulţime de 
slujitori în straie de culori felurite căscau gura la dragoni, 
flecărind pe socoteala lor. 

Pe viul Dumnezeu! exclamă jupân Michat, Chartamp îşi 
muştruluieşte polcul. 

Cum aşa? strigă Zagtoba, cel cu care trebuia să te baţi la 
LipkOw în timpul alegerii regelui? 

Chiar el. De atunci trăim în bună înţelegere. 


Aşa-i! adeveri jupân Zagtoba, îl recunosc după nasul care-i 
iese de sub coif. Bine că nu mai sunt la modă obrăzarele, 
fiindcă războinicul ăsta n-ar putea să-l închidă niciodată; şi 
aşa are trebuinţă de o apărătoare specială pentru nas. 

În acest timp, jupân Chartamp văzându-l pe Wotodyjowski, 
porni spre el în trap întins. 

Ce mai faci, Michatek? întrebă. Bine că ai venit! 

E şi mai bine că tu eşti cel dintâi cu care mă întâlnesc aici. 
Uite şi pe jupân Zagtoba, pe care l-ai cunoscut la Lipk6w, ba 
chiar mai înainte la Siennica, iar ăştia sunt jupânii 
Skrzetuski: Jan, rotmistrul steagului de husari regali, a fost 
şi la Zbaraz... 

Pe legea mea, păi am în faţă pe cel mai mare viteaz din 
Republică! se bucură Chartamp. Mă închin, mă închin! 

El a Stanistaw, rotmistrul de Kalisz, vorbi mai departe 
Wotodyjowski, care vine de-a dreptul de la Ujscie. 

De la Ujscie? ... Cumplită ruşine ai mai văzut, domnia ta... 
Am aflat şi noi ce s-a întâmplat acolo. 

Tocmai pentru că s-a întâmplat acolo, am venit aicl. 
Nădăjduind că nu se va întâmpla la fel. 

Poţi să fii sigur, domnia ta. Radziwilt nu e Opaliski. 

Aşa am spus şi noi ieri la Upita. 

Domniile voastre, vă întâmpin cu toată bucuria în numele 
meu şi al prinţului. Voievodul va fi prea mulţumit când va 
vedea asemenea cavaleri, că are mare nevoie. Haideţi la 
mine, la spătărie94 unde-i cvartirul meu. Sigur că vreţi să 
vă schimbaţi straiele şi să înfulecaţi ceva, iar eu am să vă ţin 
tovărăşie, fiindcă am sfârşit muştrul. 

Spunând acestea, jupân Chartamp se întoarse la oşteni şi 
porunci scurt cu glas puternic: 

Stânga-mprejur! 

Copitele răsunară pe caldarâm. Şiragul se frânse în două, 
jumătăţile se rupseră şi ele, până când formară grupe de 
câte patru călăreţi care se îndreptară la pas spre spătărie. 

Buni oşteni, rosti Skrzetuski, privind cu ochi de cunoscător 
la mişcările nesilite ale dragonilor. 


La dragoni slujesc numai şleahtici mărunți şi boiernaşii 
însărcinaţi cu supravegherea drumurilor, răspunse 
Wotodyjowski. 

O, Doamne, se vede îndată că sunt oşteni de meserie! 
strigă jupân Stanistaw. 

Dar cum de-i conduce Chartamp? întrebă Zagtoba. Nu ştiu 
dacă nu greşesc, dar îmi aduc aminte că el slujea în steagul 
piatyhorean şi purta un laţ de argint pe umăr. 

Aşa-i, încuviinţă Wotodyjowski. Dar de câţiva ani conduce 
polcul de dragoni. E un vechi oştean şi are multă 
experienţă. 

În acest timp, Chartamp, slobozindu-i pe dragoni, se 
apropie de cavalerii noştri. 

Domniile voastre, vă poftesc să veniţi cu mine... Spătăria e 
colo, în spatele palatului. 

După o jumătate de ceas, şedeau toţi cinci în jurul unui vas 
cu bere fierbinte, albită din belşug cu smântână, şi vorbeau 
despre noul război. 

Aici la voi ce se aude? întrebă Wotodyjowski. 

La noi în fiecare zi se aude altceva, fiindcă lumea se pierde 
în presupuneri şi răspândeşte tot felul de zvonuri, răspunse 
Chartamp. De adevărat numai prinţul ştie ce se va întâmpla. 
Tot chibzuieşte ceva, pentru că deşi se preface vesel şi se 
poartă atât de binevoitor cu oamenii, ca niciodată, se vede 
totuşi că e grozav de îngândurat. Lumea spune că nu 
doarme noaptea şi se preumblă cu paşi greoi prin toate 
încăperile, vorbind de unul singur, iar ziua se sfătuieşte 
ceasuri întregi cu Harasimowicz. 

Cine mai e şi Harasimowicz ăsta? întrebă Wolodyjowski. 

Ajutorul starostelui de Zabtud6w, din Podlasie; un om de 
statură măruntacă, dar arată ca şi cum l-ar purta pe dracu 
în sân; e omul de încredere al prinţului şi cred că-i cunoaşte 
toate planurile. După cât mă duce pe mine mintea, din 
sfatul lor va ieşi un război cumplit cu suedezii, război pe 
care-l dorim cu toţii. Vin scrisori din toate părţile, de la 
prinţul Kurlandiei, de la Chowanski şi de la elector. Sunt 


unii care vorbesc că prinţul negociază cu moscoviţii, ca să-i 
atragă alături de el împotriva suedezilor; alţii, dimpotrivă; 
se pare însă că nu va fi nici o înţelegere cu nimeni, ci numai 
război şi cu unii şi cu alţii. Se strâng tot mai mulţi oşteni, se 
trimit scrisori de chemare şleahticilor care slujesc cu 
credinţă neamul Radziwilt. Pretutindeni mişună oameni 
înarmaţi... Ei, domniile voastre, pe cine va cădea năpasta, 
va avea de tras, nu glumă, iar noi ne vom năclăi mâinile de 
sânge până la cot, fiindcă dacă Radziwilt porneşte la luptă, 
apoi nu se mai ţine de negocieri. 

Asta-i de mine! se bucură Zagloba, frecându-şi mâinile. 
Mult sânge suedez s-a uscat pe mâinile mele şi o să se mai 
usuce... Din veteranii care mă ţin minte de la Puck şi 
Trzciana nu mai trăiesc prea mulţi, dar cei care se mai află 
în viaţă, n-o să mă uite niciodată. 

E aici şi prinţul Bogustaw? întrebă Wolodyjowski. 

Cum altfel? Afară de asta, aşteptăm astăzi sosirea unor 
oaspeţi de vază, pentru că se deretică odăile de sus, iar 
diseară va fi mare petrecere la castel. Michat, mă îndoiesc 
că ai să ajungi azi înaintea prinţului. 

Chiar el m-a chemat pentru astăzi. 

Asta nu înseamnă nimic, căci e grozav de prins... Pe de 
altă parte... nu ştiu dacă pot să vorbesc faţă de domniile 
voastre... dar întrucât peste un ceas vor afla cu toţii... am să 
vă spun... Aici se petrec lucruri neînţelese... 

Despre ce-i vorba? Ce-i? întrebă Zagtoba. 

Domniile voastre trebuie să ştiţi că acum două zile a venit 
aici jupân Judycki, cavaler de Malta, despre care cred că aţi 
auzit. 

Cum să nu, zise Jan, e un mare viteaz! 

Numaidecât după el a sosit şi Gosiewski, hatmanul de 
câmp. Am fost şi noi tare mâhniţi, pentru că e cunoscută 
vrăjmăşia dintre hatmanul de câmp şi prinţul nostru. Unii s- 
au bucurat, gândind că cei doi magnați s-au împăcat, având 
în vedere năvălirea suedezilor. Şi eu am crezut la fel, dar 
ieri s-au retras tustrei la sfat, încuind toate uşile, astfel că 


nimeni n-a putut să audă ce vorbesc. Doar jupân Krepsztul, 
care sta de strajă la uşă, ne-a spus că strigau grozav, mai 
ales hatmanul de câmp. După aceea însuşi prinţul i-a 
condus la odăile de culcare, poruncind, închipuiţi-vă, 
domniile voastre - aici Chartamp cobori glasul - să fie păziţi 
amândoi pe timpul nopţii. 

Wotodyjowski mai că zvâcni în picioare. 

Pentru Dumnezeu, nu se poate! 

Ba-i chiar aşa... La amândouă uşile stau scoțieni înarmaţi 
cu flinte, care au poruncă să nu lase pe nimeni să intre sau 
să iasă... răspund cu viaţa lor... 

Cavalerii se priviră uluiţi, iar jupân Chartamp era şi el tot 
atât de uimit de propriile cuvinte şi se uita la ei cu ochii 
holbaţi, de parcă se aştepta ca ei să-i dezlege taina. 

Asta vrea să însemne că vistiernicul e ţinut la arest? ... 
Marele hatman l-a închis pe cel de câmp? se întrebă 
Zagtoba. Ce-i asta? 

Ştiu şi eu? Şi Judycki, un asemenea cavaler! 

Căpeteniile prinţului trebuie să fi vorbit... Să fi încercat să 
ghicească pricinile... N-ai auzit nimic? 

L-am întrebat azi-noapte pe Harasimowicz. 

Şi ce lămuriri ţi-a dat? întrebă Zagtoba. 

N-a vrut să-mi spună nimic, şi-a dus numai un deget la 
gură şi a rostit: „Sunt trădători!” 

Cum trădători? ... Cum trădători? strigă Wotodyjowski, 
luându-şi capul în mâini. Nici vistiernicul Gosiewski nu e 
trădător, şi nici jupân Judycki. Toată Republica îi cunoaşte 
ca pe nişte oameni vrednici care-şi iubesc ţara. 

Astăzi nu mai poţi să te încrezi în nimeni, răspunse 
Stanistaw Skrzetuski posomorât. Parcă Krzysztof Opaliiski 
nu trecea drept Caton? Nu-i dojenea pe alţii pentru 
slăbiciunile şi înşelătoriile lor, pentru că ţin seama numai de 
interesele proprii? ... lar când a fost la o adică, a fost cel 
dintâi care s-a vândut, şi nu numai pe sine, ci o provincie 
întreagă. 


Eu sunt în stare să-mi pun capul pentru vistiernic şi pentru 
jupân Judycki! strigă Wolodyjowski. 

Michatek, să nu-ţi pui capul pentru nimeni, îl potoli 
Zagtoba. Pesemne că nu i-au închis fără nici o pricină. Socot 
că au intrat în cârdăşie cu cineva, altfel nu se poate... Păi 
cum, prinţul se pregăteşte pentru un război cumplit şi are 
trebuinţă de ajutor. Pe cine dar poate să bage la arest în 
asemenea clipă, dacă nu pe cei care-i pun beţe-n roate? ... 
Ceea ce, dacă este adevărat, dacă aceşti doi magnați l-au 
încurcat într-adevăr, atunci slavă Domnului că le-a luat-o 
înainte. Merită să zacă în temniţă... Ha, netrebnicii! ... Într- 
o vreme ca asta să te apuci de uneltiri, să te înhăitezi cu 
vrăjmaşul, să asupreşti Republica şi să-l împiedici să lupte 
pe un mare războinic... Pe Sfânta Fecioară, trebuia s-o pată 
mai rău. 

Sunt lucruri nemaipomenite! zise Chartamp. Nu-mi pot 
închipui cum... Lăsând la o parte că sunt nişte dregători 
atât de însemnați, au fost închişi fără judecată, fără 
îngăduinţa Seimului şi voia Republicii, lucru pe care nici 
regele n-are dreptul să-l facă. 

Aşa-i! strigă jupân Michat. 

Se vede că prinţul vrea să statornicească şi la noi 
obiceiurile romane, zise Stanistaw Skrzetuski, şi să ajungă 
dictator în vreme de război. 

N-are decât să fie şi dictator, numai să-i bată pe suedezi - 
răspunse Zagtoba. Sunt cel dintâi care-mi dau votum, ca să 
i se încredinţeze asemenea putere neîngrădită. 

Jan Skrzetuski se adânci în gânduri şi după un răstimp 
zise: 

Numai să nu vrea să ajungă precum acel Cromwell din 
Anglia, care n-a pregetat să ridice braţu-i profanator 
asupra propriului stăpân. 

Ei, Cromwell! Cromwell e un eretic! strigă Zagtoba. 

Dar prinţul voievod? întrebă fără umbră de glumă Jan 
Skrzetuski. 


Tăcură cu toţii şi o clipă scrutară cu teamă viitorul 
întunecat, numai jupân Chartamp se înfurie numaidecât şi 
spuse: 

Am slujit sub flamura prinţului voievod de copilandru, cu 
toate că nu sunt mult mai mic ca el; mai întâi, pe când era 
încă un tinerel, mi-a fost rotmistru, apoi hatman de câmp şi 
acum mare hatman. Îl cunosc mai bine decât domniile 
voastre şi totodată îl cinstesc şi ţin la el, de aceea, rogu-vă, 
nu-l asemuiţi cu Cromwell, ca să nu fiu silit să vă spun vorbe 
pe care nu se cuvine să le spună o gazdă... 

Jupân Chartamp începu să mişte avan din mustaţa uriaşă 
şi să se uite pe sub sprâncene la Jan Skrzetuski, ceea ce 
văzând Wolodyjowski îşi aţinti iarăşi asupra lui Chartlamp 
privirea rece şi aprigă, ca şi când ar fi vrut să-i spună: 
„Numai să cutezi să mârâi!” 

Mustăciosul se stăpâni numaidecât, fiindcă îl preţuia 
foarte mult pe jupân Michat; de altfel, era şi primejdios să 
te iei la harţă cu el, aşa că vorbi mai departe cu glasul mult 
mai domolit, Prinţul este calvin, dar nu s-a lepădat de 
credinţa cea adevărată pentru nişte deşertăciuni, ci s-a 
născut cu ele. Nicicând nu va fi nici un Cromwell, nici un 
Radziejowski şi nici un Opaliski, de-ar fi să nu mai rămână 
nimic din Kiejdany. E alt sânge, alt neam! 

Dacă-i diavol şi are coarne, se amestecă Zagtoba, cu atât 
mai bine, pentru că va avea cu ce să-i împungă pe suedezi. 

Dar să-i închidă pe jupân Gosiewski şi pe cavalerul 
Judycki? ... Ei, nu! se minună Wotodyjowski, clătinând din 
cap. Prinţul nu s-a arătat prea blând cu nişte oaspeţi care 
au avut încredere în el. 

Ce vorbeşti, Michal! se încontră Chartamp. A fost atât de 
blând, cum n-a mai fost niciodată... Acum e un adevărat 
părinte pentru cavaleri. Adu-ţi aminte că mai demult era 
veşnic încruntat şi nu mai ştia alt cuvânt decât: „slujba!” Ţi- 
era mai frică să te apropii de el, decât de rege, iar acum 
zăboveşte în fiecare zi printre porucinici sau printre oştenii 
de elită şi vorbeşte cu ei, îi întreabă de familie, de copii şi de 


avere, le spune pe nume şi-i întreabă dacă nu li s-a făcut 
vreo strâmbătate. El, care nu vrea să-şi găsească egali nici 
printre marii magnați, ieri, ba nu, alaltăieri, umbla de braţ 
cu tânărul Kmicic, de nu ne venea să credem, fiindcă deşi 
neamul lui Kmicic e vestit, el e un tinerel, asupra căruia 
apasă destule fapte de ocară, după cum ştii prea bine. 

Ştiu, ştiu, întări Wotodyjowski. Kmicic e demult aici? 

Acum nu e, pentru că a plecat ieri la Czejkiszki după polcul 
de pedestrime care se află acolo. Acum nimeni nu se bucură 
de atâtea favoruri din partea prinţului ca Kmicic. Când a 
plecat, prinţul s-a uitat o clipă în urma lui şi a rostit: „Omul 
acesta e în stare de orice şi e gata să-l aducă şi pe dracu de 
coadă la porunca mea!” Am auzit cu urechile noastre. Ce e 
drept, Kmicic a adus un steag cum nu mai e altul în toată 
oştirea. Oamenii şi caii sunt ca nişte balauri. 

Nici vorbă, e un oştean destoinic şi e într-adevăr în stare 
de orice, răspunse jupân Michal. 

A făcut minuni de vitejie în războiul din urmă şi vrăjmaşii 
au pus un preţ mare pe capul lui, fiindcă conducea un pâlc 
de volintiri şi lupta pe socoteala lui. 

Vorbirea le fu întreruptă de intrarea unui nou musafir. Un 
şleahtic în jur de patruzeci de ani, mic, uscat, vioi, cu faţa 
mică, buzele subţiri, deasupra cărora creştea mustaţa rară, 
cu ochii piezişi care se tot răsucea ca un ţipar. Era îmbrăcat 
numai într-un caftan de postav cu mânecile atât de lungi, 
încât mâinile nu i se mai vedeau deloc. După ce intră, se 
îndoi de la jumătate, apoi se îndreptă brusc, împins parcă 
de un arc, după care se frânse iarăşi într-o plecăciune 
adâncă, îşi răsuci capul, ca şi când l-ar fi scos de la 
subsuoară şi începu să vorbească repede cu un glas care 
amintea de scârţâitul unui steguleţ de fier ruginit. 

Închinăciune, jupâne Chartamp, închinăciune, aha! 
închinăciune, jupâne polcovnic, sluga prea plecată! 

Închinăciune, jupâne Harasimowicz, răspunse Chartamp. 
Ce vânt te-a adus aici? 


Dumnezeu ne-a trimis oaspeţi de soi! Am venit şi eu să mă 
ofer să-i slujesc şi să-i întreb cine sunt. 

Păi, la domnia ta au venit, jupâne Harasimowicz? 

Sigur că nu la mine, fiindcă eu nu sunt vrednic... Dar 
pentru că ţin locul şambelanului95 care lipseşte, am venit 
să-i întâmpin şi să mă închin cu respect. 

Domnia ta te afli departe de şambelan, răspunse 
Chartamp, fiindcă şambelanul este un om de vază şi cu 
proprietăţi însemnate, pe când domnia ta, să-mi fie cu 
iertăciune, eşti doar ajutorul starostelui de Zabludow. 

Sunt sluga slugilor lui Radziwill! Aşa-i, jupâne Chartamp. 
Nu tăgăduiesc, Doamne păzeşte... Dar pentru că prinţul a 
aflat de venirea oaspeţilor şi m-a trimis să întreb cine sunt, 
domnia ta, jupâne Chartamp, va trebui să-mi răspunzi 
numaidecât, de-aş fi nu ajutorul starostelui de Zabtudow, ci 
numai un pârlit de haiduc. 

Şi unei maimuțe i-aş răspunde, când se înfăţişează cu 
porunca, zise năsosul. Ascultă dar, domnia ta, şi scrie-ţi 
numele, dacă nu te ajută capul să le ţii minte. Acesta este 
jupân SkrzetuskiI. Cel de la Zbaraz, cu vărul lui, Stanislav. 

Dumnezeule mare, ce-mi aud urechile! strigă 
Harasimowicz. 

Ăsta e jupân Zagtoba. 

Dumnezeule mare, ce-mi aud urechile! 

Dacă domnia ta ţi-ai pierdut piuitul, auzindu-mi numele, 
zise Zagtoba, înţelegi cât de înspăimântați trebuie să fie 
duşmanii pe câmpul de luptă. 

Iar acesta e polcovnicul Wotodyjowski, sfârşi Chartamp. 

Şi asta e o sabie vestită, şi pe deasupra e şi a lui Radziwit, 
se înclină Harasimowicz. Prințului îi plesneşte capul de 
atâtea treburi, dar pentru asemenea cavaleri va găsi o clipă 
liberă, va găsi neapărat... Până atunci, cu ce pot să vă fiu de 
folos, domniile voastre? Tot castelul e gata să slujească nişte 
oaspeţi dragi, şi pivniţa de asemenea. 

Am auzit vorbindu-se de miedul grozav de la Kiejdany, se 
grăbi să răspundă Zagtoba. 


Aşa-i! întări Harasimowicz. La Kiejdany e un mied straşnic. 
Vă trimit îndată să alegeţi. Trag nădejde că domniile 
voastre vor zăbovi mai mult pe aici... 

De-aia am şi venit, ca să nu mai plecăm de lângă prinţ, 
dădu răspuns jupân Stanistaw. 

Dorinţa domniei voastre e vrednică de toată lauda, cu atât 
mai vrednică, cu cât se apropie vremuri grele. 

Spunând acestea, Harasimowicz se înclină şi se făcu mic 
de tot, ca şi când ar fi scăzut cu un cot. 

Ce se mai aude? întrebă Chartamp. Sunt niscaiva noutăţi? 

Prinţul n-a închis ochii toată noaptea, fiindcă au venit doi 
trimişi. E rău, din ce în ce mai rău. Carolus Gustavus a 
intrat în Republică pe urmele lui Wittemberg. Pozna a 
căzut, toată Wielkopolska e în stăpânirea lor şi în curând 
acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Mazowsze; suedezii au 
ajuns la Lowicz, lângă Varşovia. Regele a fugit din cetatea 
de scaun, lăsând-o fără apărare. Azi, mâine, suedezii vor 
intra în ea. Se vorbeşte că ar fi pierdut o bătălie însemnată, 
că vrea să fugă la Cracovia, iar de acolo în străinătate, ca să 
ceară ajutor. E rău, binefăcătorii mei! Cu toate că sunt unii 
care zic că-i mai bine aşa, deoarece suedezii nu năpăstuiesc 
pe nimeni, respectă cu sfinţenie înţelegerea, nu strâng dări, 
nu vatămă libertăţile şi nu fac pagube cu bună ştiinţă. lată 
de ce toţi primesc cu mulţumire oblăduirea lui Carol 
Gustav... E vinovat stăpânul nostru, Jan Kazimierz, prea 
vinovat... Pentru că totul s-a sfârşit, totul! ... Îmi vine să 
plâng, dar totul e pierdut, pierdut fără întoarcere! 

La dracu! domnia ta, de ce te tot răsuceşti ca ţiparul când 
îl aruncă în oală, tună Zagtoba, şi trăncăneşti despre 
nenorocire, ca şi când te-ai bucura? 

Harasimowicz se prefăcu că nu aude şi, înălţându-şi ochii, 
mai repetă de câteva ori: 

Totul s-a sfârşit... S-a sfârşit, pentru totdeauna! ... 
Republica nu poate face faţă la trei războaie... S-a sfârşit! 
„„„ Asta-i voia Domnului! ... Voia Domnului! ... Numai prinţul 
nostru mai poate scăpa Lituania... 


Cuvintele prevestitoare de nenorociri mai răsunau încă în 
încăpere, când Harasimowicz pieri atât de repede pe uşă, 
de parcă intrase în pământ, iar cavalerii stăteau 
posomorâţi, copleşiţi de povara ştirilor de năprasnă. 

Îţi vine să-ţi iei lumea în cap! strigă în cele din urmă 
Wotodyjowski. 

Cu drept vorbeşti, domnia ta, adeveri Stanistaw. Dă, 
Doamne, să înceapă războiul, să înceapă cât mai degrabă, 
fiindcă atunci nu-ţi mai baţi capul cu tot felul de 
presupuneri, nu mai deznădăjduieşti, ci te baţi. 

O să ajungem să ne pară rău după vremea când începuse 
răzvrătirea lui Chmielnicki, spuse Zagtoba, pentru că atunci 
erau înfrângeri, dar trădători nu se pomeneau. 

Trei războaie atât de crâncene, când nouă nu ne ajung 
puterile nici pentru unul? spuse Stanistaw. 

Nu puterea ne lipseşte, ci curajul. Necinstea duce ţara la 
pierzanie. Să dea Dumnezeu să avem parte de ceva mai 
bun aici, adăugă Jan posomorăât. 

N-o să răsuflu uşurat decât pe câmpul de luptă! mai zise 
Stanistaw. 

Numai să-l vedem mai repede pe prinţul ăsta! strigă 
Zagtoba. 

Dorinţa li se împlini fără întârziere, căci după un ceas veni 
iarăşi jupân Harasimowicz cu temenele şi mai adânci şi-i 
vesti că prinţul doreşte să-i vadă degrabă. 

Se ridicară şi plecară numaidecât, fiindcă între timp îşi 
schimbaseră veşmintele. După ce ieşiră de la spătărie, 
Harasimowicz îi conduse prin curtea care se umpluse de 
oameni înarmaţi şi şleahtici. În unele locuri discutau cu 
aprindere despre noutăţile pe care cavalerii le aflaseră de 
la ajutorul starostelui de Zabtudow. Pe toate chipurile se 
citea o nelinişte vie şi o aşteptare nedesluşită. Grupurile 
răzlețe de şleahtici şi căpetenii îi ascultau pe vorbitorii care, 
stând la mijloc, dădeau cu sârg din mâini. Pe drum se 
auzea: „Arde Wilno! La Wilno n-a mai rămas piatră lângă 
piatră! Varşovia a căzut! ... Nu-i adevărat, n-a căzut încă! ... 


Suedezii au ajuns în Matopolska! Cei din Sieradz vor lupta! 
..„. Ba nu vor lupta, o să facă şi ei ca cei din Wielkopolska! 
Trădare! Nenorocire! O, Doamne, Doamne! Nu mai ştie 
nimeni unde să pună mâna şi sabia!” 

Asemenea vorbe, unele mai înfricoşătoare decât altele, 
ajungeau la urechile cavalerilor care mergeau în urma lui 
Harasimowicz, făcându-şi loc cu greutate printre oşteni şi 
şleahtici. Pe alocuri, cunoscuţii îi dădeau bineţe lui jupân 
Wotodyjowski: „Ce mai faci, Michat? E rău de noi! Osă 
pierim! închinăciune, jupâne polcovnic! Cine sunt oaspeţii 
pe care-i conduci la prinţ?” Jupân Michal nu le răspundea, 
ca să nu mai piardă vremea, şi ajunseră astfel la clădirea 
cea mare din mijloc, în care făceau de strajă ienicerii 
prinţului îmbrăcaţi în cămăşi de zale şi cu chipiuri albe, 
uriaşe pe cap. 

În tindă şi pe scara mare, străjuită de portocali, îmbulzeala 
era şi mai mare decât în curte. Aici se vorbea despre 
întemnițarea lui Gosiewski şi a cavalerului Judycki, căci 
totul ieşise la iveală, răscolind închipuirea tuturor. Unii se 
mirau şi se pierdeau în presupuneri, alţii se înfuriau sau 
lăudau prevederea prinţului; aşteptau cu toţii dezlegarea 
ghicitorii din însăşi gura prinţului, de aceea râul de capete 
tălăzuia în sus pe scările largi până în sala de primire în 
care prinţul îi întâmpina acum pe polcovnici şi pe şleahticii 
mai de vază. Trabanţii înşiraţi de-a lungul balustradei de 
piatră aveau grijă să nu fie prea mare înghesuială şi 
repetau întruna: „Domol, domniile voastre, domol! dar 
mulţimea înainta sau se oprea o clipă când trabantul 
închidea trecerea cu halebarda, pentru ca cei dinainte să 
aibă vreme să intre în sală. 

În cele din urmă, bolțile azurii ale sălii de primire 
străluciră prin uşa deschisă şi prietenii noştri intrară. 
Privirea le căzu mai întâi pe podina înălţată în fundul 
încăperii, pe care se afla o suită strălucitoare de cavaleri şi 
magnați în veşminte scumpe de culori felurite. În faţă era 
un scaun gol, tras puţin înaintea celorlalte, cu spătarul înalt 


împodobit în vârf cu mitra princiară aurită, de sub care se 
revărsa catifeaua stacojie tivită cu hermină. 

Prinţul nu se vedea în sală, dar Harasimowicz, urmat 
mereu de cavaleri, se strecură printre şleahticii adunaţi 
până la o uşă mică ascunsă în peretele de lângă podină; 
acolo le spuse să aştepte şi dispăru în spatele uşii. 

După o clipă se întoarse cu vestea că prinţul îi pofteşte. 

Cei doi Skrzetuski, Zagtoba şi Wotodyjowski intrară acum 
într-o încăpere nu prea mare, foarte luminoasă, cu pereţii 
îmbrăcaţi în piele cu flori aurii şi se opriră când văzură în 
fund, la o masă acoperită cu hârtii, doi oameni care vorbeau 
cu aprindere. Unul din ei, încă tânăr, purta veşminte străine 
şi o perucă cu bucle lungi care i se revărsau pe umeri; 
acesta şoptea ceva la urechea celuilalt, mai în vârstă, care-l 
asculta încruntat şi clătina din cap în răstimpuri, atât de 
prins de cele ce vorbeau, încât la început nu-i văzu pe noii- 
veniţi. 

Era un om de vreo patruzeci şi ceva de ani, de statură 
uriaşă şi spătos. Îmbrăcat într-un veşmânt polonez de 
purpură, închis la gât cu paftale de preţ, avea o faţă uriaşă, 
cu trăsături în care se citeau trufia, autoritatea şi puterea. 
Era chipul de leu mânios al unui războinic şi stăpân 
totodată. Mustăţile lungi lăsate în jos dădeau acestei feţe o 
expresie nouroasă, încât toată, puternică şi falnică, părea 
cioplită din marmură cu lovituri năprasnice de ciocan. Acum 
ţinea sprâncenele încruntate din pricina încordării cu care 
asculta, dar se ghicea uşor că atunci când le-împreuna 
mânia, era vai şi amar de oamenii şi oştirile asupra cărora 
avea să se abată. 

În făptura acestui om era ceva atât de măreț, încât 
cavalerilor care-l priveau li se părea că nu numai cămăruţa 
în care se aflau, dar întregul palat era prea strâmt pentru 
el. Ceea ce crezuseră de la prima vedere era adevărat, 
întrucât înaintea lor se afla Janusz Radziwitt, prinţ de Birze 
şi Dubinki, voievod de Wilno şi mare hatman de Lituania, 
magnat atât de puternic şi trufaş, încât se simţea 


strâmtorat nu numai în avuţiile-i nemăsurate şi cu toate 
rangurile pe care le avea, ci chiar şi în toată Samogiţia şi 
Lituania la un loc. 

Mai tânăru-i tovarăş, cu perucă lungă şi veşminte străine, 
era prinţul Bogustaw, vărul lui Janusz, comisul Marelui 
Principat al Lituaniei. 

Un timp continuă să şoptească ceva la urechea 
hatmanului, până când zise cu glas tare: 

Aşadar iscălesc înţelegerea şi plec. 

De vreme ce nu se poate altfel, pleacă, mărite prinţ, 
răspunse Janusz, cu toate că aş fi vrut să rămâi, pentru că 
nu se ştie ce se poate întâmpla. 

Luminăţia ta le-ai pregătit pe toate cum se cuvine, pe când 
acolo trebuie să văd degrabă cum stau lucrurile. Te las cu 
Dumnezeu şi mă duc. 

Dumnezeu să aibă grijă de neamul nostru şi să-i sporească 
fala. 

Adieu, mon frere96. 

Adieu. 

Iertare, domniile voastre, că v-am făcut să aşteptaţi, spuse 
cu glasul coborât, fără să se grăbească. Dar acum şi mintea 
şi timpul îmi sunt împrăştiate în toate părţile. Am aflat 
numele domniilor voastre şi m-am bucurat din toată inima 
că Dumnezeu îmi trimite asemenea cavaleri într-o cumpănă 
ca asta. Şedeţi, oaspeţi dragi. Care dintre domniile voastre 
este jupân Jan Skrzetuski? 

Eu sunt, la porunca luminăţiei tale, răspunse Jan. 

Domnia ta eşti staroste de... na, că am şi uitat... 

Nu sunt staroste, răspunse Jan. 

Cum aşa? se miră prinţul, încruntându-şi sprâncenele 
puternice, domnia ta n-ai căpătat o stărostie după cele ce-ai 
făptuit la Zbaraz? 

Niciodată nu m-am străduit s-o capăt. 

Domniei tale ţi se cuvenea fără să te străduieşti. Cum aşa? 
Ce vorbeşti, domnia ta? N-ai fost răsplătit? le-au uitat? Asta 
n-o mai înţeleg. Dar greşesc, nu trebuie să mă mir, 


deoarece acum sunt răsplătiți doar cei cu spinarea ca 
salcia, care ştiu să se plece uşor. Ia te uită, domnia ta nu 
eşti staroste! ... Slavă Domnului că ai venit aici, fiindcă eu 
am bună ţinere de minte şi nici o faptă vrednică nu va 
rămâne fără răsplată, ca şi ale domniei tale, polcovnice 
Wotodyjowski... 

N-am făcut nici o ispravă care să merite... 

Lasă asta în seama mea, deocamdată primeşte acest 
zapis97, întărit la Rosienie, prin care îţi dăruiesc pe viaţă 
moşia Dydkiemie. E o bucăţică bună de pământ pe care ies 
o sută de pluguri la arat în fiecare primăvară. Ia-le şi pe 
astea, pentru că nu-ţi pot da mai mult, şi spune-i lui jupân 
Skrzetuski că Radziwitt nu-şi uită prietenii şi nici pe aceia 
care au adus foloase Republicii sub conducerea lui. 

Luminăţia ta... se bâlbâi încurcat jupân Michat. 

Nu mai spune nimic şi iartă-mă că-i atât de puţin, dar 
convinge-i pe domniile lor că nu vor pieri aceia care-şi vor 
lega norocul şi la bine şi la rău de Radziwitt. Nu sunt rege, 
dar dacă aş fi, Dumnezeu mi-e martor că nu l-aş uita 
niciodată pe unul ca Jan Skrzetuski sau ca jupân Zagtoba... 

Eu sunt! sări Zagtoba, ieşind repede înainte, fiindcă, 
începuse să-şi piardă răbdarea din pricină că nu pomenise 
şi de el. 

Am ghicit că eşti domnia ta, căci mi s-a spus că eşti un om 
mai în vârstă. 

Am umblat prin şcoli odată cu vrednicul părinte al 
luminăţiei tale şi, pentru că avea înclinații războinice din 
copilărie, m-a îngăduit să-i fiu aproape, că şi eu lăsam latina 
de dragul suliţei. 

Stanistaw Skrzetuski, care-l cunoştea mai puţin pe 
Zagtoba, rămase uimit, deoarece ieri la Upita auzise cu 
urechile lui când spunea că a fost la şcoală nu cu răposatul 
prinţ Krzysztof, ci cu însuşi Janusz Radziwit, lucru cu 
neputinţă, fiindcă prinţul Janusz era mult mai tânăr. 

Ei poftim, se miră prinţul, domnia ta eşti de neam din 
Lituania? 


Din Lituania! răspunse fără să se bâlbâie jupân Zagtoba. 

Atunci ghicesc că nici domnia ta n-ai primit nici o răsplată, 
noi lituanienii ne-am învăţat să fim hrăniţi cu 
nerecunoştinţă... Pe legea mea, dacă v-aş da ce vi se cuvine, 
nu mi-ar mai rămâne nimic. Dar asta-i soarta noastră! Noi 
ne jertfim sângele, viaţa, averile şi nimeni nu ne 
mulţumeşte nici măcar dând din cap. Ehei, ce să-i faci! Cum 
seamănă, aşa o să şi culeagă... Aşa porunceşte Dumnezeu şi 
dreptatea... Domnia ta l-ai tăiat pe faimosul Burlaj şi ai 
retezat cele trei capete la Zbaraz? 

Luminâţia ta, lui Burtaj eu i-am venit de cap, răspunse 
Zagtoba, fiindcă se vorbea că nu se poate măsura nimeni cu 
el, aşa că am vrut să le arăt celor mai tineri că vitejia n-a 
pierit cu totul în Republică... lar cât priveşte cele trei 
capete, se putea întâmpla în iureşul bătăliei... dar la Zbaraz 
altul a făcut această ispravă. 

Prinţul tăcu o clipă, după care rosti din nou: 

Şi nu vă doare disprețul cu care aţi fost răsplătiți? 

Ce putem face, luminăţia ta, chiar dacă nu ne pare prea 
bine! zise Zagtoba. 

Bucuraţi-vă, domniile voastre, fiindcă lucrurile trebuie să 
se schimbe... Vă sunt îndatorat că aţi venit aici şi, chiar 
dacă nu sunt rege, mie îmi place să-mi ţin făgăduiala. 

Luminăţia ta, răspunse Skrzetuski repede şi cu puţină 
trufie, noi n-am venit aici după răsplată şi avuţii... Ci pentru 
că vrăjmaşul ne-a călcat ţara, căreia vrem să-i aducem în 
ajutor vieţile noastre sub conducerea unui războinic vestit. 
Vărul meu Stanistaw a fost de faţă la Ujscie şi a văzut 
spaima, neorânduiala, ruşinea şi trădarea, iar la urmă 
izbânda vrăjmaşului. Aici ne vom sluji ţara şi regele sub o 
mare şi credincioasă căpetenie. Aici pe duşman nu-l 
aşteaptă o biruinţă, ci înfrângerea şi moartea... lată de ce 
am venit să-ţi oferim serviciile noastre. Noi, oştenii, vrem să 
ne batem şi ne grăbim la luptă. 

Dacă asta-i dorinţa domniilor voastre, veţi avea mulţumire 
şi din această parte, răspunse prinţul serios. N-o să 


aşteptaţi prea mult, chiar dacă mai întâi vom porni asupra 
altui vrăjmaş, fiindcă trebuie să răzbunăm cenuşa de la 
Wilno. Azi-mâine pornim spre părţile acelea şi cu ajutorul 
lui Dumnezeu vom plăti cu vârf şi îndesat. Domniile voastre, 
nu vă mai rețin, pentru că aveţi nevoie de odihnă, iar eu am 
o groază de treburi. Diseară să veniţi la palat, că s-ar putea 
să aveţi, parte de vreo întâmplare mai acătării înainte de a 
pleca; de frica războiului, o mulţime de femei au căutat 
ocrotire la Kiejdany. Polcovnice Wotodyjowski, îngrijeşte-te 
de oaspeţii dragi ca în casa domniei tale şi ţineţi minte că 
ce-i al meu e şi al vostru! ... Jupâne Harasimowicz, spune-le 
şleahticilor din sală că nu pot să vin la ei, fiindcă n-am 
vreme, dar astă-seară vor afla tot ce vor să ştie... Domniile 
voastre, duceţi-vă sănătoşi şi rămâneţi prietenii lui 
Radziwill, căci acum are mare trebuinţă. 

Spunând acestea, magnatul puternic şi mândru le întinse 
mâna pe rând lui jupân Zagtoba, celor doi Skrzetuski, lui 
Wotodyjowski şi lui Chartamp ca unora deopotrivă cu el. Un 
zâmbet blajin îi lumină chipul posomorât şi depărtarea 
trufaşă, care stăruia în jurul lui ca un nor întunecat, pieri 
fără urmă. 

Asta căpetenie! Asta războinic! rosti Stanistaw în timp ce 
se întorceau făcându-şi loc prin mulţimea de şleahtici 
adunaţi în sala de primire. 

Intru şi-n foc pentru el! strigă Zagtoba. Aţi băgat de seamă 
că-mi ştie pe dinafară toate isprăvile? ... Ehei, n-o să le fie 
prea cald suedezilor când vor auzi răgetul acestui leu 
însoţit de al meu. Un stăpân ca el nu se mai află în toată 
Republica, iar printre cei de demult, numai prinţul Jeremi şi 
jupân Koniecpolski tatăl puteau să-i stea alături. Asta nu e 
un biet castelan care se aşează întâia dată în scaunul de 
senator şi nici n-apucă să-şi tocească fundul nădragilor, că 
îşi şi la nasul la purtare, pe şleahticii mai puţin avuţi îi 
numeşte fraţi şi dă poruncă să i se facă portretul, ca să-şi 
aibă rangul de senator în faţă şi când mănâncă, fiindcă în 
spate nu l-ar putea vedea... Jupâne Michaț, ai ajuns bogat! 


„.„. După cum se vede, cine ajunge să-şi şteargă surtucul ros 
de Radziwill, se aureşte îndată. Văd că aici e mai lesne să 
înaintezi, decât să capeţi o oca de pere uscate pe la noi. 
Ajunge să bagi mâna în apă cu ochii închişi, că ai şi prins 
ştiuca de coadă. Ăsta magnat! Dumnezeu să-ţi dea noroc, 
jupâne Micha!! Te-ai fâstâcit ca jupâniţa după cununie, dar 
nu-i nimic! ... Cum se cheamă moşioara ta? Dudkowo sau 
cum? ... În ţara asta sunt numai nume păgâneşti. Dai cu 
nuca-n perete şi se aude un nume de sat sau de şleahtic. 
Numai câştigul să fie bun şi n-o să-ţi pară rău să-ţi stâlceşti 
limba. 

Recunosc că m-am fâstâcit grozav, zise jupân Michalt, 
fiindcă ce spui domnia ta, că e uşor să înaintezi în rang aici, 
nu-i deloc adevărat. Nu o dată i-am auzit pe oştenii mai 
vârstnici ponegrindu-l pe prinţ pentru zgârcenia lui, iar 
acum răsplăţile încep să curgă pe neaşteptate cu duiumul. 

Bagă zapisul la cingătoare, fă asta pentru mine... Şi dacă 
se mai plânge careva de nerecunoştinţa prinţului, scoate-l şi 
loveşte-l cu el peste gură. E cel mai bun argumentum. 

Un lucru mi se pare limpede, spuse Jan Skrzetuski. Prinţul 
vrea să câştige oamenii de partea lui, de parcă ar avea 
niscaiva planuri pentru care are nevoie de ajutor. 

Păi tu n-ai auzit ce planuri are? se împotrivi Zagtoba. N-a 
spus că mergem să răzbunăm cenuşa de la Wilno? ... l-am 
pus în spinare că a jefuit Wilno, iar el vrea să arate nu 
numai că nu are trebuinţă de ce-i al altuia, dar e gata să 
mai dea şi din avutul lui... E o ambiţie prea frumoasă, 
jupâne Jan. Asemenea senatori să ne dea Dumnezeu cât mai 
mulţi! 

Vorbind astfel, ajunseră iarăşi în curtea castelului, în care 
intrau mereu cete de oşteni călări, grupuri de şleahtici 
înarmaţi sau căleşti care aduceau pe magnații din 
împrejurimi cu soțiile şi copiii. Văzând aceasta, jupân 
Michat îi duse pe toţi la poartă să privească la cei care 
intrau: 


Jupâne Michal, cine ştie, azi e ziua ta cu noroc... Poate că 
soţia care ţi-e hărăzită se află printre fiicele şleahticilor de 
aici, zise Zagtoba. Uite că se apropie o caleaşca descoperită 
şi în ea se vede ceva alb... 

Nu e nici o jupâniţă, ci doar acela care poate să mă 
cunune cu ea, răspunse Wotodyjowski, care avea ochii 
foarte buni. E preotul episcop Parczewski care vine însoţit 
de preotul Biatozor, arhidiaconul de Wilno. 

Cum pot să vină ei la prinţ, când acesta e calvin? 

Ce pot să facă? Când treburile obştii o cer, sunt nevoiţi să 
stea de vorbă. 

Ehei, ce mulţime şi ce larmă e pe aici! rosti jupân Zagloba 
cu bucurie. Începusem să ruginesc la moşie ca o cheie 
veche în broască... Aici îţi aduci aminte de vremurile bune. 
Nemernic să fiu dacă astăzi n-o să-i fac curte vreunei 
sprâncenate! 

Jupân Zagtoba fu întrerupt de oştenii de strajă care, ieşind 
în fugă din gheretă, se aşezară pe două rânduri, ca să-l 
întâmpine pe preotul episcop. Acesta trecu făcând semnul 
crucii cu mâna în amândouă părţile, binecuvântându-i pe 
oşteni şi pe şleahticii aflaţi prin apropiere. 

Prinţul e un stăpân cu purtări alese, zise Zagtoba. Arată 
atâta cinste preotului episcop, cu toate că el nu se 
recunoaşte supus al bisericii... Deie Domnul ca acesta să fie 
primul semn al convertirii... 

E, nu va fi nimic din toate astea. Cât s-a mai străduit soţia 
dintâi şi tot n-a izbutit nimic, până când a murit de inimă 
rea... De ce nu pleacă scoţienii? Pesemne că vine iarăşi 
cineva de seamă. 

Într-adevăr, în depărtare se ivi un alai de oşteni înarmaţi. 

Îi cunosc, sunt dragonii lui Ganchof, lămuri Wotodyjowski, 
dar la mijloc sunt nişte carâte... 

Deodată începură să duruie darabanele. 

Oho, se vede că e cineva mai însemnat decât preotul 
episcop al Samogiţiei! strigă Zagtoba. 

Aşteaptă, domnia ta, să-i vedem. 


La mijloc sunt două carâte. 

Aşa-i. În cea dinainte e jupân Korf, voievodul de Wenden. 

Păi cum! exclamă Jan, îl cunoaştem de la Zbaraz... 

Voievodul îi recunoscu şi el, mai întâi pe Wotodyjowski pe 
care se vede că-l întâlnea mai des, aşa că se aplecă din 
caleaşca şi strigă: 

Mă închin domniilor voastre, tovarăşi de demult! ... Uite că 
vă aducem oaspeţi! 

În a doua carâtă, cu blazonul prinţului Janusz, la care erau 
înhămaţi patru armăsari albi, şedeau doi magnați cu 
înfăţişarea mândră. Purtau veşminte străine şi pălării cu 
boruri late, de sub care buclele perucilor luminoase se 
revărsau pe umeri şi pe gulerul lat de dantelă. Unul, foarte 
gras, avea barbă ascuţită cânepie şi mustăţi cu vârfurile 
răsfirate şi răsucite în sus; celălalt, mai tânăr, îmbrăcat în 
negru, arăta mai puţin a cavaler, dar poate că avea un rang 
şi mai mare, fiindcă la gât îi strălucea un lanţ de aur de care 
atârna o medalie. Pesemne că amândoi erau străini, 
deoarece priveau cu luare-aminte la castel, la oameni şi la 
straiele lor. 

Ce diavoli mai sunt şi ăştia? întrebă Zagtoba. 

Nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată! răspunse 
Wotodyjowski. 

Caleaşca trecu de ei şi ocoli curtea, ca să ajungă înaintea 
clădirii mai înalte din mijloc, în vreme ce dragonii se opriră 
în faţa porţii. 

Wotodyjowski îl recunoscu pe cel care le poruncea. 

Tokarzewicz! Ia vino încoace, domnia ta! 

Închinăciune, jupâne polcovnic! 

Cine sunt umflaţii ăştia? 

Sunt suedezi. 

Suedezi? 

Întocmai, şi încă oameni de vază. Cel gras e graful 
Loewenhaupt, iar subţirelul e Benedykt Shitte, baronul von 
Duderhoff. 

Duderhoff? se miră Zagtoba. 


Şi ce caută aici? întrebă Wolodyjowski. 

Dumnezeu să-i ştie! răspunse Tokarzewicz. Îi însoţim de la 
Birze. Mai mult ca sigur că au venit să negocieze cu prinţul 
pentru că în Birze am auzit că marele hatman strânge 
oştire şi vrea să năvălească în Letonia. 

Ha, nemernicilor! A intrat frica-n voi! strigă Zagtoba. Daţi 
iama în Wielkopolska, îl goniţi pe rege şi acum vă ploconiţi 
înaintea lui Radziwit, ca să nu vă scarmene în Letonia. 
Aşteptaţi numai şi o s-o luaţi la sănătoasa spre Duderhofful 
vostru de-o să vă sfârâie călcâiele. Ne răfuim noi şi cu voi. 
Trăiască Radziwitt! 

Trăiască! repetară şleahticii care stăteau lângă poartă. 

Defensor patriae98! Apărătorul nostru! Pe suedezi, 
domniile voastre, pe suedezi! 

Făcură cerc în jurul lui. Se adunau din ce în ce mai mulţi 
şleahtici, ceea ce văzând, Zagloba sări pe buza de la temelia 
porţii şi începu să strige: 

Ascultaţi, domniile voastre! Cine nu mă cunoaşte, să afle 
că sunt un vechi oştean de la Zbaraz, care l-a tăiat cu mâna 
asta bătrână pe Burlaj, cel mai mare ataman după 
Chmielnicki; cine n-a auzit de Zagtoba, se vede că în timpul 
primului război cu cazacii curăța mazărea, căuta găinile de 
ou sau păştea viţeii, lucru la care nu mă aştept de la nişte 
cavaleri atât de vrednici. 

E un mare viteaz! se auziră glasuri numeroase. Unul mai 
mare nu se află în toată Republica! ... Ascultaţi! 

Ascultaţi, domniile voastre! Bătrânele-mi ciolane aveau 
nevoie de odihnă; ar fi fost mai bine să lenevesc acum pe 
cuptor, să mănânc brânză şi smântână, să mă preumblu 
prin livadă şi să culeg mere, să-i supraveghez pe secerători 
cu mâinile la spate sau să mângâi pe spate vreo fătoaie. 
Sigur că şi vrăjmaşul m-ar fi lăsat în pace spre folosul lui, 
fiindcă şi suedezii şi cazacii ştiu că am braţul greu, deie 
Domnul ca numele-mi să vă fie tot atât de bine cunoscut, 
domniilor voastre, ca şi hostibus99. 


Cine mai e şi cocoşul ăsta care cântă atât de fălos? întrebă 
un glas. 

Tacă-ţi gura, trăsni-te-ar! îl certară ceilalţi. 

Dar Zagtoba auzise. 

Domniile voastre, iertaţi-l pe acest cocoşel, strigă, fiindcă 
n-a aflat încă unde-i capul şi unde-i coada. 

Şleahticii izbucniră în hohote uriaşe, iar potrivnicul se 
retrase fâstâcit înapoia mulţimii, ca să scape de glumele 
care începură să se abată asupră.-i... 

Mă întorc la ce spuneam! reveni Zagtoba. Aşadar, repeto, 
se cuvenea să mă odihnesc, dar pentru că ţara e la 
ananghie şi vrăjmaşul ne încalcă pământurile, am venit aici, 
ca împreună cu voi să punem stavilă duşmanului în numele 
acelei mame care ne-a hrănit pe toţi. Acela care nu-i va fi 
alături acum, acela care nu va alerga în ajutorul ei, acela nu 
e un fiu adevărat, ci un fiu vitreg, nevrednic de dragostea 
ei. Eu, om bătrân, dau fuga, facă-se voia Domnului, iar de va 
fi să pier, voi striga cu răsuflarea din urmă: „Pe suedezi, 
domniile voastre, pe suedezi! ...” Să jurăm că nu vom lăsa 
paloşul din mână până când nu-i vom stârpi din Republică! 


Suntem gata şi fără jurăminte! strigară glasuri 
numeroase. Mergem acolo unde ne va călăuzi prinţul 
hatman, oriunde va fi nevoie. 

Domniile voastre, fraţilor! ... l-aţi văzut pe cei doi 
nădrăgari care au venit în caleaşca aurită. Ştiu şi ei că 
Radziwitt nu se joacă. O să umble după el prin tot palatul şi 
o să-i sărute coatele, ca să-i lase în pace. Prinţul însă, de la 
care mă întorc chiar acum, m-a încredinţat în numele 
Lituaniei întregi că nu se gândeşte la negocieri şi la 
înţelegeri, ci numai la război! 

Război, război! repetară ca un ecou glasurile 
ascultătorilor. 

Dar pentru că orice căpetenie, vorbi mai departe Zagtoba, 
se arată cu atât mai cutezătoare, cu cât e mai sigură de 
oşteni, să-i dovedim dar, domniile voastre, simţămintele 


noastre. Haideţi să strigăm sub ferestrele prinţului: „Să 
mergem asupra suedezilor!”. După mine, domniile voastre! 

Sări jos şi porni înainte, cu mulţimea în urma lui, iar când 
ajunseră sub ferestrele palatului, zarva crescu deodată, 
preschimbându-se într-un strigăt uriaş: 

Pe suedezi! pe suedezi! 

După o clipă, din tindă alergă jupân Korf, voievodul de 
Wenden, foarte tulburat, urmat de Ganchof polcovnicul 
raitierilor prinţului, şi amândoi încercară să-i potolească pe 
şleahtici, să-i roage să se împrăştie. 

Pentru Dumnezeu! le vorbi jupân Korf, acolo sus zăngăne 
geamurile şi domniile voastre habar nu aveţi cât de rău v- 
aţi ales clipa în care să faceţi tărăboi. Cum puteţi să jigniţi 
nişte trimişi, arătând neascultare! Cine v-a îndemnat? 

Eu! răspunse Zagtoba. Domnia ta să-i spui prinţului, în 
numele nostru, al tuturor, că-l rugăm să se arate neînfricat, 
fiindcă suntem gata să ne vărsăm ultima picătură de sânge 
alături de el. 

Domniile voastre, vă mulţumesc în numele hatmanului, dar 
acum împrăştiaţi-vă. Daţi dovadă de chibzuinţă, domniile 
voastre! Pentru Dumnezeu, fiţi înţelepţi, altminteri vătămaţi 
Republica! Acuma, acela care aduce jignire trimişilor, abate 
primejdia asupra ţării. 

Ce ne pasă nouă de trimişi! Noi vrem să ne batem, nu să 
negociem! 

Mă bucură dorinţa domniilor voastre! În curând va veni 
vremea şi pentru asta. Acum, odihniţi-vă înainte de a pomi 
la luptă. Cade bine puţină horilcă şi câteva îmbucături. E 
rău să te baţi cu burta goală. 

Prea adevărat! Pe legea mea! strigă cel dintâi jupân 
Zagtoba. 

A nimerit-o cum nu se poate mai bine. De vreme ce prinţul 
ne cunoaşte gândurile, nu mai avem ce căuta aici. 

Şi mulţimea începu să se risipească; cei mai mulţi se 
îndreptară spre sălile de mâncare, în care se aflau mesele 
întinse. Jupân Zagtoba păşea în frunte. În acest timp, jupân 


Korf şi polcovnicul Ganchof se duseră la prinţ, care sta la 
sfat cu solii suedezi, preotul episcop Parczewski şi preotul 
Biatozor, cu jupân Adam Komorowski şi jupân Aleksandr 
Mierzejewski, un curtean al regelui Kazimierz, care se afla 
la Kiejdany. 

Cine-a făcut toată zarva asta? întrebă prinţul, pe a cărui 
faţă ca de leu stăruia mânia. 

Un şleahtic care abia a venit, cunoscutul jupân Zagtoba! 
răspunse voievodul de Wenden. 

E un cavaler viteaz, rosti prinţul, dar prea devreme începe 
să-şi facă de cap. 

Făcu semn polcovnicului Ganchof să se apropie şi-i şopti 
ceva la ureche. 

În această vreme, jupân Zagtoba, mulţumit de sine, 
mergea spre sălile de jos cu paşi falnici, avându-i alături pe 
ce doi Skrzetuski şi pe Wotodyjowski, cărora le spunea 
încet: 

Ei, cum e, amici? Abia m-am arătat şi i-am şi înflăcărat pe 
şleahtici, stârnindu-le dragostea de ţară. Acum prinţul va 
putea mai uşor să-i trimită înapoi pe soli fără nimic, fiindcă 
nu trebuie să le vorbească decât de suffragia100 noastră. 
Cred că voi căpăta şi vreo răsplată, cu toate că nu mă 
gândesc decât la cinstea mea. De ce-ai încremenit, jupâne 
Michat şi ţi-ai pironit ochii pe caleaşca de lângă poartă? 

Ea e! răspunse jupân Michat, mişcându-şi mustăcioara. Pe 
legea mea, chiar ea e! 

Cine? 

Billewiczowna... 

Aceea care ţi-a dat cu tifla? 

Aşa-i. Uitaţi-vă, domniile voastre, uitaţi-vă! Să nu mă usuc 
de jale? 

Stai puţin, spuse Zagtoba, să mă uit bine. 

După ce făcu un ocol, caleaşca se apropie de cei care 
vorbeau. În ea şedea un şleahtic fălos cu mustață cărunţie, 
iar lângă el jupâniţa Aleksandra, frumoasă ca totdeauna, 
liniştită şi serioasă. 


Jupân Michat îşi aţinti asupra ei privirea îndurerată şi se 
înclină adânc cu pălăria în mână, dar ea nu-l zări. lar 
Zagtoba zise, uitându-se la trăsăturile gingaşe ale Olenkăi: 

Jupâne Michal, asta e odraslă supusă şi prea plăpândă 
pentru un oştean. Recunosc că e frumoasă, dar mie-mi plac 
mai mult cele care nu-ţi dai seama de la început dacă sunt 
tunuri sau femei. 

Domnia ta, nu ştii cine a venit cu caleaşca? îl întrebă 
Michat pe şleahticul care sta lângă el. 

Cum să nu ştiu? răspunse şleahticul, jupân Tomasz 
Billewicz, spătarul de Rosienie. Aici îl cunosc cu toţii, 
fiindcă-i de mult prietenul şi sluga lui Radziwitt. 

Capitolul XIII. 

În ziua aceea, prinţul nu se arătă şleahticilor până seara, 
fiindcă prânzi cu solii şi cu cei câţiva dregători cu care 
ţinuse sfat mai înainte. Cu toate acestea, polcovnicii primiră 
porunci hotărâte ca polcurile de la curte, mai ales cele de 
pedestraşi, conduse de căpetenii străine, să fie pregătite. 
Văzduhul mirosea a pulbere. Castelul, deşi neîntărit, era 
înconjurat de oşteni, ca şi cum sub ziduri avea să se încingă 
o bătălie crâncenă. Se aşteptau să pornească la drum abia a 
doua zi dimineaţa; o mulţime de slujitori încărcau în care 
arme, văsărie scumpă şi vistieria prinţului. 

Harasimowicz le spunea şleahticilor că harabalele aveau 
să plece la Tykocin în Podlasie, întrucât vistieria nu putea 
rămâne într-un castel neîntărit, cum era cel de la Kiejdany. 
Se pregătea şi calabalăcul de luptă, care avea să pornească 
odată cu oştile. 

Se răspândi vestea că hatmanul de câmp Gosiewski fusese 
pus sub cheie, pentru că nu voise să-şi unească steagurile 
de la Troki cu cele ale lui Radziwit, primejduind astfel 
întreaga campanie. De altfel, pregătirile de plecare, forfota 
oştenilor, duruitul tunurilor scoase din armurăria101 
palatului şi vânzoleala care însoţeşte întotdeauna începutul 
oricărei campanii atrăgeau luarea-aminte a şleahticilor în 


altă parte, făcându-i să uite de întemnițarea lui jupân 
Gosiewski şi a cavalerului Judycki. 

Cei care luau masa în încăperile de jos nu mai vorbeau 
decât despre război, despre nenorocirea de la Wilno, care 
ardea de zece zile, pârjolul lăţindu-se din ce în ce mai mult, 
despre ştirile de la Varşovia, despre înaintarea suedezilor şi 
despre suedezi, împotriva cărora, ca împotriva unor 
sperjuri care năvăleau asupra vecinilor, în ciuda înţelegerii 
în putere pe încă şase ani, se răzvrăteau inimile şi minţile şi 
îndârjirea creştea. Veştile despre repeziciunea armiei 
duşmane, capitularea de la Ujscie şi invadarea 
Wielkopolskâăi, despre năvala care ameninţa Mazowsze şi 
primejdia de neînlăturat a cuceririi Varşoviei nu numai că 
nu stârneau spaima nimănui, dar dimpotrivă, făceau să 
crească dorinţa de luptă şi curajul. Se întâmpla astfel, 
întrucât acum pricinile izbânzilor suedeze erau limpezi 
pentru toată lumea. Până acum nu se ciocniseră niciodată 
cu oşteni de meserie, conduşi de o căpetenie adevărată. 
Radziwilt era primul războinic încercat cu care aveau să se 
măsoare; şleahticii adunaţi aveau încredere deplină în 
iscusinţa de oştean a marelui hatman, mai ales că şi 
polcovnicii lui îi asigurau că-i vor înfrânge pe suedezi la 
câmp deschis. 

Altfel nu poate fi! spunea jupân Michat Stankiewicz, un 
luptător în vârstă şi cu multă experienţă. [in minte 
războaiele de altădată şi ştiu că se apărau totdeauna prin 
cetăţi, în tabere întărite sau în şanţuri; niciodată nu 
îndrăzneau să ne întâmpine la câmp deschis, fiindcă se 
temeau grozav de călărime; atunci când, încrezându-se în 
puterea lor, ne-au ieşit înainte, au primit dreaptă învăţătură 
de minte. N-au pus mâna pe Wielkopolska printr-o biruinţă, 
ci prin trădare şi nătângia şleahticilor! 

Aşa-i! întări jupân Zagtoba. Sunt o nație moleşită, fiindcă 
pe la ei pământul e sărac şi n-au pâine deloc; macină conuri 
de pin şi coc azimă care miroase a răşină. Alţii se duc pe 
malul mării şi înfulecă ce le aruncă talazurile, încăierându- 


se pentru asemenea bunătăţi. Pretutindeni sărăcie lucie, de 
aceea nu se află un neam mai lacom la avutul altuia, că 
până şi tătarii au carne de cal ad libitum 102, pe când ei se 
întâmpla să nu vadă carne cu anii şi mor de foame cu 
duiumul; mănâncă pe săturate numai când prind peşte mai 
mult. 

Aici Zagtoba se întoarse spre jupân Stankiewicz: 

Dar domnia ta când i-ai cunoscut pe suedezi? 

Când am slujit sub prinţul Krzysztof, tatăl hatmanului de 
acum. 

Eu, pe vremea lui jupân Koniecpolski, părintele steagului 
de acum. L-am scărmănat straşnic pe Gustav Adolf de 
câteva ori în Prusia şi am luat prinşi cu nemiluita; atunci i- 
am cunoscut bine şi mi-am dat seama câte parale fac. Ce se 
mai minunau flăcăii noştri de ei, pentru că domniile voastre 
trebuie să ştiţi că suedezii, ca o nație care se bălăceşte 
mereu în apă şi cele mai mari foloase le scot din mare, sunt 
nişte scufundători exguisitissimi1 03. Le-am poruncit să 
arate ce ştiu, şi ce să vedeţi, domniile voastre: arunci un 
împieliţat într-o copcă şi el iţi iese pe cealaltă cu scrumbia 
vie în gură... 

Pentru Dumnezeu, ce vorbeşti domnia ta?! 

Să mor pe loc, dacă n-am văzut de o sută de ori astfel de 
ispravă, precum şi alte obiceiuri ciudate de-ale lor. Îmi aduc 
aminte că se învăţaseră atât de mult cu pâinea prusiană, că 
pe urmă nu mai voiau să plece. Jupân Stankiewicz vorbeşte 
cu dreptate, când spune că nu sunt oşteni prea grozavi. 
Pedestraşii mai sunt cum mai sunt, dar călărimii îi plâng de 
milă, fiindcă în ţara lor n-au cai şi nu învaţă de mici să 
călărească. 

Se pare că la început nu vom porni asupra lor, spuse jupân 
Szczyt, ci vom răzbuna mai întâi Wilno. 

Chiar aşa. Eu însumi l-am sfătuit astfel când m-a întrebat 
ce gândesc, răspunse Zagtoba. Dar după ce vom sfârşi cu 
unii, ne vom repezi numaidecât asupra celorlalţi. Ştiu că 
solii trebuie să năduşească bine. 


Îi primesc cum se cuvine, se amestecă jupân Zateski, dar, 
săracii, nu vor izbândi nimic, cea mai bună dovadă fiind 
poruncile date oştenilor. 

Ehei, Doamne sfinte, Doamne sfinte, spuse jupân 
Twarkowski, judele de Rosienie. Cum mai însufleţeşte 
primejdia oamenii! Mai să ne apuce deznădejdea luptând cu 
un singur vrăjmaş, iar acum nu ne temem nici de doi. 

Nici că se putea altfel, întări jupân Stankiewicz. Se 
întâmplă uneori să te mai laşi şi bătut, până când îţi pierzi 
dintr-odată răbdarea şi atunci, nu se ştie de unde, îţi 
regăseşti şi puterea şi curajul. Oare puţin am suferit, puţin 
am îndurat?! ... Ne-am lăsat în seama regelui şi a 
şleahticilor coroanei, fără să ne gândim la forţele noastre, şi 
acum nu mai avem încotro, trebuie să-i biruim pe amândoi 
vrăjmaşii sau să pierim cu toţii... 

Dumnezeu ne va ajuta! Destul cu zăbava! 

Ne-au pus sabia în gât! 

Să le-o punem şi noi! O să le arătăm celor din ţinuturile 
coroanei ce fel de oameni suntem! Aici nu va fi ca la Ujscie, 
cât soarele pe cer! 

Şi, pe măsura paharelor golite, creşteau înflăcărarea şi 
spiritul războinic. Tot aşa, pe marginea prăpăstiei, scăparea 
e hotărâtă deseori de sforţarea din urmă. Acum oştenii şi 
şleahticii, pe care nu demult Jan Kazimierz îi chema la 
Grodno prin ordonanţe deznădăjduite, înțelegeau prea bine 
acest adevăr. Toată lumea îşi îndrepta privirile spre 
Radziwit, toate gurile repetau acest nume înfricoşător care 
până nu demult mergea mână în mână cu izbânda. Numai 
el putea să strângă, să urnească puterile adormite ale ţării 
şi, aşezându-se în fruntea unei oştiri îndestulătoare, să 
hotărască biruinţa în amândouă războaiele. 

După-amiază fură chemaţi pe rând la prinţ polcovnicii: 
Mirski, căpetenia steagului de cuirasieri ai hatmanului, apoi 
Stankiewicz, Ganchof, Chartamp, Wotodyjowski şi Sotohub. 
Oştenii se cam mirară că sunt poftiţi la sfat câte unul şi nu 
toţi deodată, dar uimirea lor se sfârşi cu bine, căci niciunul 


nu plecă fără o răsplată, fără un semn de bunăvoință din 
partea prinţului. Hatmanul nu dorea în schimb decât 
ascultare şi încredere, pe care şi aşa i le ofereau cu toţii din 
toată inima. Voievodul îi mai întrebă grijuliu dacă nu s-a 
întors Kmicic şi porunci să i se dea de ştire când va veni. 

Se întoarse într-adevăr, dar abia seara târziu, când 
încăperile străluceau de lumină şi oaspeţii începuseră să se 
adune. La spătărie, unde veni să-şi schimbe hainele, îl găsi 
pe jupân Wolodyjowski care-l înfăţişă şi celorlalţi. 

Mă bucur grozav că te văd, domnia ta, şi pe prietenii 
domniei tale de asemenea, spuse, scuturându-i mâna 
micului viteaz. Parcă aş vedea un frate! Domnia ta poţi să 
mă crezi, pentru că eu nu ştiu să mă prefac. E drept că mi- 
ai crestat scăfârlia destul de urât, dar pe urmă m-ai pus pe 
picioare, lucru pe care n-am să-l uit câte zile-oi avea. O 
spun faţă de toţi, dacă nu erai domnia ta, acum m-aş fi aflat 
după gratii. Să dea Dumnezeu ca astfel de oameni să se 
nască şi din piatră. Cine crede altfel, e un prost şi să mă ia 
dracu dacă nu-i retez urechile. 

Încetează, domnia ta! 

Sar şi în foc pentru domnia ta, să mă trăsnească! Cine nu 
crede, să iasă afara! 

Jupân Andrzej se uită împrejur cu priviri amenințătoare, 
dar nimeni nu tăgădui, fiindcă altminteri ţineau cu toţii la 
Michat şi-l respectau; numai Zagtoba se miră: 

Bătu-te-ar să te bată, că nărăvaş mai eşti, domnia ta! Mi se 
pare că o să te îndrăgesc grozav pentru prietenia pe care i- 
o arăţi lui Michat; pe mine să mă întrebi cât face... 

Mai mult decât noi toţi! îl întrerupse Kmicic cu 
nestăpânirea-i de totdeauna. 

După care se uită la cei doi Skrzetuski, apoi la Zagtoba şi 
adăugă: 

Domniile voastre, mă rog de iertare, nu vreau să jignesc 
pe nimeni, ştiu că sunteţi oameni de nădejde şi mari 
cavaleri... Nu vă fie cu supărare, fiindcă eu aş dori din toată 
inima să vă merit prietenia. 


Nu face nimic, răspunse Jan Skrzetuski, ce e-n guşă, şi-n 
căpuşă. 

Îngăduie-mi să te îmbrăţişez! zise jupân Zagtoba. 

Mie nu trebuie să-mi spui un lucru de două ori! 

Şi îşi căzură în braţe. După care jupân Kmicic strigă: 

Astăzi e musai să bem ceva, altfel nu se poate! 

Mie nu trebuie să mi-o spui de două ori! repetă Zagtoba ca 
un ecou. 

O să ne furişăm mai devreme la spătărie, iar de băutură 
am să mă îngrijesc eu. 

Jupân Michat începu să mişte aprig din mustăţi. 

„N-o să mai vrei să te furişezi, se gândi, uitându-se la 
Kmicic, când ai să vezi pe cine găseşti acolo.” 

Şi aproape că deschise gura să-i spună lui Kmicic că 
spătarul de Rosienie a venit cu Olenka la Kiejdany, dar îl 
cuprinse tristeţea, aşa că schimbă vorba. 

Şi steagul domniei tale unde se află? întrebă. 

Aici. E gata! A fost la mine Harasimowicz şi mi-a adus 
poruncă de la prinţ, ca la miezul nopţii oamenii să fie pe cai. 
L-am întrebat dacă vom pleca toţi şi mi-a răspuns că nu... 
Nu pricep ce poate să însemne asta. Dintre toate 
căpeteniile numai unele au primit aceeaşi poruncă. Dar 
pedestraşii străini au primit cu toţii. 

Poate că o parte din oştire o să plece la noapte, iar ceilalţi 
mâine, spuse Skrzetuski. 

Oricum, eu am să beau cu domniile voastre, iar steagul va 
pleca singur. Am să-l ajung din urmă după un ceas. 

În clipa aceea dădu buzna înăuntru Harasimowicz. 

Înălţimea ta, jupâne stegar de Orsza! strigă. Înclinându-se 
din prag. 

Ce e, arde? Uite-mă! răspunse Kmicic. 

Trebuie să mergi îndată la luminăţia sa prinţul! 

Numaidecât, stai să mă îmbrac. Hei, slujitor, adă-mi 
contăşul şi brâul, că te tai! 

Feciorul îi dădu într-o clipă cele cerute şi după un răstimp 
scurt, jupân Kmicic, gătit ca de nuntă, plecă la prinţ. Era 


atât de frumos, încât parcă era un soare. Avea cămaşă de 
lame argintie, înflorată cu mănunchiuri de stele care-i 
luminau toată făptura, şi închisă la gât cu un safir uriaş. Pe 
deasupra purta un contăş de catifea albastră, cingătoare 
albă de mare preţ, atât de strânsă, încât mijlocul părea tras 
printr-un inel. Sabia argintie bătută cu safire îi atârna la 
brâul în care îşi înfipsese buzduganul de rotmistru, menit să 
arate rangul stăpânului. Straiele îl făceau atât de frumos pe 
tânărul cavaler, încât era greu să găseşti printre şleahticii 
adunaţi la Kiejdany un bărbat mai arătos. 

Jupân Michat oftă adânc, uitându-se la el şi, după ce pieri 
pe uşa spătăriei, spuse către jupân Zagtoba: 

Nici vorbă să-i stau alături în faţa unei jupâniţe! 

E, dacă mi-ai lua mie treizeci de ani din spinare! spuse 
Zagtoba. 

Prinţul era şi el îmbrăcat când intră Kmicic, iar slujitorul şi 
cei doi negri tocmai ieşeau din încăpere. Rămaseră singuri. 
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate că te-ai grăbit, zise prinţul. 

La porunca luminăţiei tale. 

Şi steagul? 

După cum mi s-a poruncit. 

Sunt oameni de nădejde? 

Merg şi-n iad după mine! 

Atunci e bine! Asemenea oameni îmi trebuie... În stare de 
orice, ca şi tine... O repet întruna, în nimeni nu mă încred 
ca în tine. 

Luminăţia ta, meritele mele nu pot fi puse alături cu ale 
vechilor oşteni, dar dacă vom porni asupra duşmanilor ţării, 
atunci, Dumnezeu mă vede, n-am să rămân în urmă. 

Nu vreau să ştirbesc cu nimic meritele celor vârstnici, 
răspunse prinţul, cu toate că... pot să vină astfel de 
pericula, urgii atât de năprasnice, încât şi cei mai 
credincioşi să se clatine. 

Să moară ca un câine acela oare se va lepăda de domnia ta 
la ceas de primejdie! 

Prinţul se uită cu luare-aminte la chipul lui Kmicic. 


Nici tu... nu te vei lepăda?.... 

Tânărul cavaler se făcu stacojiu. 

Luminăţia ta! ... 

Ce vrei să spui? 

M-am spovedit înaintea luminăţiei tale de toate păcatele 
mele şi sunt atât de multe, încât numai inima de părinte a 
luminăţiei tale a putut să-mi dea iertare... Dar printre toate 
păcatele mele unul nu se află: nerecunoştinţa. 

Nici călcarea jurământului... Te-ai spovedit înaintea mea, 
ca înaintea unui părinte, iar eu nu numai că te-am iertat ca 
un părinte, ci te-am şi îndrăgit ca pe un fiu... pe care 
Dumnezeu nu mi l-a dat şi de aceea mi-e greu pe lume. Fii 
prietenul meu! 

Spunând acestea, prinţul îi întinse mâna pe care tânărul 
cavaler îşi apăsă îndată buzele. 

Tăcură amândoi un răstimp mai lung; deodată prinţul îl 
privi în ochi pe Kmicic şi rosti: 

Billewiczowna e aici! 

Kmicic păli şi bâlbâi ceva neînțeles. 

Am trimis înadins după ea, ca cearta dintre voi să înceteze. 
Ai s-o vezi numaidecât, fiindcă doliul după moartea 
bunicului a luat sfârşit. Chiar astăzi, deşi Dumnezeu îmi 
este martor că nu-mi văd capul de treburi, am vorbit cu 
spătarul de Rosienie. 

Kmicic îşi luă capul în mâini. 

Cu ce am să mă plătesc faţă de luminăţia ta? Cu ce am să 
mă plătesc? ... 

I-am spus limpede jupânului spătar că voinţa mea e să vă 
luaţi cât mai repede şi nu va fi împotrivă. Avem vreme. De 
tine atârnă totul, iar eu voi fi fericit dacă-ţi vei căpăta 
răsplata din mâinile mele, să dea Dumnezeu să te 
mulţumesc şi altă dată, fiindcă tu trebuie să ajungi sus. Ai 
păcătuit, pentru că eşti tânăr, dar pe câmpul de luptă ţi-ai 
dobândit o faimă statornică... şi toţi cei tineri sunt gata să 
te urmeze. Pe legea mea, trebuie să ajungi sus! Slujbele 
judeţelor nu sunt potrivite pentru un neam ca altău... Ştii 


doar că eşti înrudit cu Kiszka, iar eu mă trag dintr-o 
Kiszczankă... Ai nevoie doar de puţină aşezare, iar pentru 
asta însurătoarea e lucrul de căpetenie. la-o pe fata asta, 
dacă ţi-a rămas în inimă, şi nu uita cine ţi-o dă. 

Luminăţia ta, îmi pierd minţile! ... Viaţa, sângele meu sunt 
ale luminăţiei tale... Ce trebuie să fac, ca să-mi plătesc 
datoria? Vorbeşte, luminăţia ta, porunceşte! 

Plăteşte-mi cu bine pentru bine... Păstrează-mi credinţă, ai 
încredere că ceea ce fac e pentru binele obştii. Să nu te 
lepezi de mine când vei vedea trădarea şi lepădarea altora, 
când răutatea va învinge, când eu însumi... Prinţul se opri 
brusc. 

Jur! rosti Kmicic cu înflăcărare. Îmi dau cuvântul de 
cavaler că voi rămâne alături de luminăţia ta până la ultima 
suflare, căpetenie, părinte şi binefăcător al meu! 

Spunând acestea, Kmicic se uită cu ochii plini de flăcări la 
prinţ şi mai că se înspăimântă de schimbarea pe care o văzu 
pe faţa lui. Chipu-i leonin se înroşise, vinele i se umflaseră la 
tâmple, picături dese de sudoare îmbrobonaseră fruntea 
înaltă, iar ochii împrăştiau luciri neobişnuite. 

Ce ai, luminăţia ta? întrebă cavalerul, neliniştit. 

Nimic, NIMIC! ... 

Radziwilt se ridică, se duse cu paşi repezi la colţul de 
rugăciune şi, smulgând crucifixul, începu să vorbească cu 
glas puternic, înăbuşit. 

Jură pe crucea asta că nu te vei lepăda de mine până la 
moarte! ... 

Cu toată înflăcărarea şi credinţa lui, Kmicic îl privi o clipă 
uimit. 

Pe chinurile lui Christos... jură! ... stărui hatmanul. 

Pe chinurile lui Christos... jur! repetă Kmicic, punându-şi 
degetele pe crucifix. 

Amin! adăugă prinţul solemn. 

Ecoul încăperii înalte repetă undeva pe sub boltă: „Amin” 
şi se aşternu liniştea. Se auzea numai răsuflarea pieptului 


puternic al lui Radziwitt. Kmicic nu-şi lua ochii uimiţi de la 
hatman. 

Acum eşti al meu... rosti prinţul într-un târziu. 

Întotdeauna am fost al luminăţiei tale, răspunse îndată 
tânărul cavaler, dar binevoieşte a-mi spune, binevoieşte a 
mă lămuri ce se întâmplă? De ce te-ai îndoit, luminăţia ta? E 
vreo primejdie? Au ieşit la iveală niscaiva uneltiri, a trădat 
cineva? 

Se apropie ceasul încercării, spuse prinţul mohorât. Cât 
despre duşmani, nu ştii oare că jupân Gosiewski, jupân 
Judycki şi voievodul de Witebsk ar fi prea bucuroşi să-mi 
dea brânci în prăpastie? Aşa-i! Vrăjmaşii casei mele se 
întăresc, trădarea se lăţeşte şi ne ameninţă nenorociri mari. 
De aceea îţi spun: se apropie ceasul încercării... 

Kmicic tăcuse, dar vorbele prinţului nu-i împrăştiau 
întunericul care-i acoperea mintea şi se întreba zadarnic ce 
poate să-l amenințe în această clipă pe puternicul 
Radziwilt? Doar se afla în fruntea unei oştiri cum nu mai 
avusese niciodată. Numai la Kiejdany şi prin împrejurimi 
erau atâţia oşteni, încât dacă prinţul ar fi avut asemenea 
putere înainte de a pleca la Szkt6w, soarta războiului ar fi 
fost fără îndoială alta. 

Gosiewski şi Judycki erau într-adevăr împotriva lui, dar îi 
avea în mână pe amândoi şi-i ţinea sub pază, iar voievodul 
de Witebsk era un om prea cinstit şi un patriot prea bun, ca 
în ajunul campaniei împotriva vrăjmaşului să se teamă de 
vreo piedică sau uneltire din partea lui. 

Dumnezeu mă vede, nu pricep nimic! se repezi Kmicic 
care nu era în stare niciodată să-şi stăpânească gândurile. 

Astăzi încă vei înţelege totul, răspunse Radziwilt liniştit. 
Acum să mergem în sală. 

Şi luându-l de braţ pe tânărul polcovnic, se îndreptară 
împreună spre uşă. 

Trecură prin câteva încăperi. De departe, din sala uriaşă, 
se auzeau sunetele capelei pe care o conducea un franţuz, 
adus anume de prinţul Bogustaw. Cânta un menuet care se 


dansa pe atunci la curtea regelui Franţei. Tonurile blânde 
se amestecau cu murmurul glasurilor. Prinţul Radziwilt se 
opri şi ascultă. 

Să dea Dumnezeu, spuse după o clipă, ca toţi oaspeţii 
aceştia, pe care-i primesc sub acoperişul meu, să nu treacă 
mâine de partea vrăjmaşilor mei. 

Luminăţia ta, răspunse Kmicic, trag nădejde că printre ei 
nu se află prieteni de-ai suedezilor. 

Radziwill se înfiora şi se opri deodată. 

Ce vrei să spui? 

Nimic, luminăţia ta, numai că acolo se veselesc oşteni de 
nădejde. 

Să mergem... Timpul va arăta şi Dumnezeu va judeca cine- 
i de nădejde... Să mergem! 

Lângă uşă stăteau doisprezece paji, flăcăi foarte frumoşi, 
îmbrăcaţi în peneturi şi catifele. Zărindu-l pe hatman, se 
aşezară pe două rânduri, iar prinţul, apropiindu-se întrebă: 

Prinţesa a intrat în sală? 

A intrat, luminăţia ta! răspunseră feciorii de casă. 

Dar solii? 

Sunt şi ei. 

Deschideţi! 

Amândouă canaturile uşii se deschiseră cât ai clipi din 
ochi; râul de strălucire irumpse şi lumină statura uriaşă a 
hatmanului care, urmat de jupân Kmicic şi de paji, urcă pe 
podina pe care se aşezaseră scaune pentru oaspeţii mai de 
vază. 

În sală se iscă mişcare, toate privirile se îndreptară spre 
prinţ, după care un strigăt se smulse din sutele de piepturi 
ale cavalerilor: 

Trăiască Radziwill! Să trăiască! Să ne conducă! Trăiască! 

Prinţul se înclină, apoi începu să dea bineţe oaspeţilor 
adunaţi pe podium, care se ridicaseră în clipa când îl 
văzuseră intrând. Printre cei mai de seamă, afară de 
prinţesă, se aflau acolo cei doi soli suedezi, trimisul 
moscovit, voievodul de Wenden, preotul episcop Parczewski, 


preotul Biotozor, jupân Komorowski, jupân Mierzejewski, 
jupân Hlebowicz, starostele de Samogiţia şi cumnat al 
hulmanului, tânărul Pac, polcovnicul Ganchof, polcovnicul 
Mirski, Weissenhoff, solul prinţului Kurlandiei, şi câteva 
jupâniţe din suita prinţesei. 

Hatmanul, cum se cuvine să facă o gazdă primitoare, dădu 
bineţe mai întâi solilor, cu care schimbă câteva cuvinte, apoi 
celorlalţi, după care se aşeză în jilţul cu baldachin de 
hermină şi îşi lăsă privirile să rătăcească prin sală, unde 
răsunau încă uralele: 

Trăiască! ... Să ne călăuzească! ... Să trăiască! ... 

Kmicic îşi ţine răsuflarea, se teme parcă să nu sperie 
mulţime. Îşi muta privirea de pe o faţă pe alta, căutând 
trăsăturile îndrăgite ale aceleia care în această clipă îi 
stăpânea sufletul şi mintea cavalerului. Inima îi bătea ca un 
ciocan... „Ea e aici! în curând am s-o văd, o să-i vorbesc! ...” 
repeta în gând... Şi căuta, căuta tot mai lacom, tot mai 
neliniştit. „Uite, acolo! dincolo de penele evantaiului se văd 
nişte sprâncene negre, fruntea albă şi părul luminos. Ea e!” 

Kmicic îşi ţine răsuflarea, se teme parcă să nu sperie 
vedenia, dar penele se mişcă, faţa se descoperă şi - nul nu e 
Olenka, nu e fiinţa dragă, cea mai dragă. Privirea îi pleacă 
mai departe, vede făpturi frumoase, alunecă peste evantaie 
şi atlazuri, peste chipuri îmbobocite ca nişte flori şi se 
amăgeşte mereu. Nu e ea, nu e nici ea! Până când hăt în 
fundul sălii, lângă o fereastră, văzu ceva alb, şi cavalerului i 
se făcu negru înaintea ochilor. Ea e, Olefka, fiinţa scumpă... 

Capela începe să cânte iarăşi, mulţimea tălăzuieşte, 
jupâniţele se plimbă de colo-colo, trec pe dinainte-i cavaleri 
în straie alese, iar el nu vede nimic, parc-ar fi orb sau surd, 
o vede numai pe ea şi o priveşte cu atâta lăcomie, ca şi când 
acum ar vedea-o prima dată. Pare să fie tot Olenka de la 
Wodokty, dar e alta. În această sală uriaşă şi în această 
mulţime pare mai mică, şi faţa îi e cât pumnul, ca de copil. 
S-o tot iei în braţe şi s-o mângâi! Totuşi ea e, cu toate că 
pare alta: aceleaşi trăsături, gura dulce, genele care aruncă 


umbre pe obraji şi fruntea asta luminoasă, liniştită, dragă... 
Amintirile se perindă ca fulgerele prin mintea lui jupân 
Andrzej: încăperea slugilor de la Wodokty, unde o văzuse 
întâia oară, şi odăile tăcute în care stătuseră împreună. 
Câtă dulceaţă, numai când îşi aminteşte! ... Dar plimbarea 
cu sania până la Mitruny, în timpul căreia a sărutat-o! După 
aceea oamenii îi despărţiseră, aţâţând-o împotriva lui. 

„Irăsni-i-ar! răbufni Kmicic în gând. Uite ce am avut şi n- 
am fost în stare să păstrez! Cât de aproape era atunci şi cât 
de departe este acum!” 

Stă acolo dreaptă, ca o străină, şi nici nu ştie că e şi el aici. 
Şi îl cuprinse mânia amestecată cu o jale nemărginită, 
pentru care nu găsi alte cuvinte afară de strigătul din 
suflet: „Ei, Olenka, Olenka!” 

Jupân Andrzej se înfuriase nu o dată pe el însuşi pentru 
zburdălniciile dinainte şi mai să le poruncească slujitorilor 
să-l întindă pe jos şi să-i numere o sută de harapnice, dar 
nicicând nu se mâniase ca acum când o vedea iarăşi după 
atâta vreme, mai frumoasă ca totdeauna, mai frumoasă 
chiar decât şi-o închipuia. Acum voia să se chinuiască 
îngrozitor, dar pentru că se afla printre oameni, într-o 
tovărăşie aleasă, scrâşnea numai amarnic din dinţi şi, parcă 
vrând să-şi înfigă şi mai adânc spinul în inimă, repeta în 
gând: „Aşa-ţi trebuie, neghiobule! Aşa-ţi trebuie!” 

În acest timp, capela tăcu iarăşi şi jupân Andrzej auzi 
glasul hatmanului: 

Vino după mine! 

Kmicic parcă se trezi din somn. 

Prinţul cobori de pe podină şi se amestecă printre oaspeţi. 
Chipul îi era luminat de un zâmbet blajin şi bun care 
creştea parcă şi mai mult măreţia acestui om. Era acelaşi 
stăpân falnic, care odinioară, întâmpinând-o pe regina 
Măria Ludovica104 la Nieporet, îi uimise şi îi lăsase în 
umbră pe curtenii franţuzi nu numai prin bogăţie, dar şi 
prin obiceiurile sale alese; era acelaşi despre care scria cu 
atâta admiraţie Jean Laboureur în descrierea călătoriei 


sale. Acum dar se oprea mereu lângă jupânesele mai în 
vârstă, lângă şleahtici mai însemnați şi lângă polcovnici, 
găsind pentru fiecare oaspete o vorbă bună, uimindu-i pe 
cei de faţă prin ţinerea de minte şi câştigând într-o clipită 
toate inimile. Privirile tuturor îl urmăreau oriunde se ducea. 
În cele din urmă, prinţul se apropie de spătarul de Rosienie 
şi-i spuse: 

Îţi mulţumesc, bătrâne prieten, că ai venit, deşi aş fi avut 
dreptul să mă supăr. Billewicze nu e la o sută de mile de 
Kiejdany, dar tu eşti o rara avis în casa mea. 

Luminăţia ta, răspunse spătarul, făcând o plecăciune 
adâncă. Acela care-ţi răpeşte timpul luminăţiei tale, 
nedreptăţeşte ţara. 

Mă şi gândeam să mă răzbun şi să te calc la Billewicze; 
cred că ţi-ai fi primit bine vechiul tovarăş de tabără. 

Spătarul roşi de plăcere, iar prinţul vorbi mai departe. 

Numai că n-am avut timp, nu-mi mai ajunge timpul 
niciodată! ... Dar când îţi vei căsători ruda, nepoata 
răposatului Herakliusz, am să viu neapărat la nuntă, pentru 
că vă sunt îndatorat la amândoi. 

Dă, Doamne, să fie cât mai repede! strigă spătarul. 

Acum ţi-l înfăţişez pe jupân Kmicic, stegarul de Orsza; e 
din acei Kmicic care se înrudesc cu neamul Kiszka, iar prin 
acesta cu Radziwit. Gândesc că ai auzit acest nume de la 
Herakliusz, care ţinea la ei ca la nişte fraţi... 

Închinăciune, închinăciune! repetă spătarul măgulit 
întrucâtva de măreţia neamului tânărului cavaler, pe care-l 
lăuda însuşi Radziwill. 

Mă închin jupânului spătar, binefăcătorul meu şi mă 
încredinţez bunăvoinţei sale, spuse cu îndrăzneală şi nu 
fără anume mândrie jupân Andrzej. Polcovnicul Herakliusz 
a fost părintele şi binefăcătorul meu şi, cu toate că mai 
târziu lucrarea lui s-a stricat, eu n-am încetat să ţiu la toţi 
Billewiczii, ca şi când în vinele lor ar curge sângele meu. 

Mai ales, rosti prinţul, punându-şi mâna proteguitor pe 
umărul tânărului, n-a încetat să ţină la Billewiczowna, lucru 


de care mi s-a spovedit mai demult şi am s-o repet în faţa 
tuturor! spuse Kmicic cu înflăcărare. 

Domol, domol! răspunse prinţul. Vezi, domnia ta, spătare, 
cavalerul e făcut din foc şi pucioasă, de aceea a şi zburdat 
puţin, dar pentru că e tânăr şi se află sub proteguirea mea, 
gândesc că dacă ne vom strădui amândoi, vom izbuti să 
convingem judecata să-l ierte de osândă. 

Luminăţia ta vei face ce crezi de cuviinţă! răspunse 
spătarul! Nefericita copilă va trebui să strige precum acea 
preoteasă păgână lui Alexandru: „Cine poate să-ţi stea 
împotrivă!” 

lar noi, precum acel macedonean, ne vom mulţumi cu 
această făgăduială, spuse prinţul râzând. Dar să lăsăm asta! 
Condu-ne acum la ruda domniei tale, fiindcă şi eu sunt 
bucuros s-o văd. Trebuie să îndreptăm lucrarea aceea a lui 
jupân Herakliusz, care s-a stricat. 

La porunca luminăţiei tale! ... Fata se află acolo sub 
privegherea jupânesei Wojniltowiczowa, o rudă a noastră. 
Mă rog de iertare dacă se va arăta încurcată, fiindcă n-am 
avut vreme s-o previn. 

Prevederile spătarului erau îndreptăţite. Din fericire, 
Olenka îl văzuse mai demult pe jupân Andrzej alături de 
hatman, aşa că putuse să-şi mai vină puţin în fire, dar la 
început mai să-şi piardă cumpătul. Păli ca ceara, picioarele 
începură să-i tremure şi se uită la tânărul cavaler ca la o 
vedenie care venea de pe lumea cealaltă. Multă vreme nu-i 
veni să-şi creadă ochilor. Ea îşi închipuia că nenorocitul de 
el rătăceşte pe undeva prin păduri, fără un adăpost 
deasupra capului, părăsit de toţi, hăituit de lege ca o fiară, 
sau, întemnițat în turn, se uită cu priviri deznădăjduite prin 
zăbrelele de fier la lumea veselă de afară. Numai 
Dumnezeu ştia cât de cumplită era jalea care-i cuprindea 
inima după acest nesăbuit, numai Dumnezeu putea să-i 
numere lacrimile pe care le vărsase în singurătate din 
pricina sorții lui atât de năprasnice, deşi îndreptăţite. Şi 
iată că în acest, timp el se afla la Kiejdany, slobod, de-a 


dreapta hatmanului, mândru şi înţolit în mătăsuri şi catifele, 
cu buzduganul de polcovnic la cingătoare, cu fruntea sus, 
cu chipul trufaş, poruncitor, şi însuşi marele hatman, însuşi 
Radziwilt îi punea prieteneşte mâna pe umăr. Simţăminte 
ciudate şi contradictorii se învălmăşiră la început în inima 
jupâniţei; simţea deci o mare uşurare, ca şi când i-ar fi luat 
cineva o povară de pe umeri, îi părea rău că atâta milă şi 
îngrijorare se irosiseră în zadar; încerca şi dezamăgirea 
oricărui suflet cinstit la vederea pedepselor neîmplinite 
pentru păcate şi abateri grele; era însă şi bucuroasă, 
simţindu-şi propria neputinţă şi admiraţia îngemănată cu 
teamă pentru voinicul acesta care izbutise să scape din 
asemenea vâltoare. 

În acest timp, prinţul, spătarul şi Kmicic sfârşiră de vorbit 
şi începură să se apropie. Jupâniţa îşi acoperi ochii cu 
pleoapele şi îşi înălţă umerii cum îşi înalţă pasărea aripile 
când vrea să-şi ascundă capul între ele. N-avea nici o 
îndoială că vin spre ea. Îi vedea fără să se uite la ei, simţea 
că sunt din ce în ce mai aproape, acum se află lângă ea şi se 
opresc. Era atât de sigură, încât, fără să-şi ridice pleoapele, 
se ridică deodată şi făcu prinţului o plecăciune adâncă. 

Acesta se afla într-adevăr înaintea ei şi îi vorbi: 

Pe chinurile Mântuitorului! ... Acum nu mă mai mir de 
tânărul Kmicic, fiindcă floarea asta a îmbobocit de minune... 
Fii binecuvântată, jupâniţă, mă bucur din toată inima să te 
văd, nepoată iubită a lui Billewicz. Mă recunoşti oare? 

Te recunosc, luminăţia ta! răspunse Olenka. 

Eu însă nu te-aş fi recunoscut, pentru că erai abia o 
copilandră când te-am văzut ultima oară şi nu erai 
frumoasă ca acum... Ridică-ţi numai acele văluri de pe 
ochi... Pe legea mea, mare noroc pe scufundătorul care va 
culege asemenea perlă; nefericit e cel ce-a avut-o şi a 
pierdut-o... lată înainte-ţi un astfel de deznădăjduit în 
persoana acestui cavaler... Îl recunoşti? 

Îl recunosc, şopti Olefka fără să-şi ridice privirile. 


A păcătuit mult şi ţi-l aduc la spovedanie... Dă-i pedeapsa 
pe care o vrei, dar iartă-l, căci deznădejdea poate să-l 
împingă la fapte şi mai necugetate... 

Aici prinţul se întoarse spre spătar şi spre jupâneasa 
Wojnittowiczowa: 

Domniile voastre, să-i lăsăm singuri pe tineri, fiindcă nu se 
cuvine să fim de faţă la o spovedanie; pe mine mă opreşte şi 
credinţa mea de la aceasta. 

După o clipă, jupân Andrzej şi Olehka rămaseră singuri. 

Inima i se zbătea în piept ca la un porumbel asupra căruia 
se repede eretele, cu toate că nici el nu se simţea în apele 
lui. Îl părăsise îndrăzneala de totdeauna, nestăpânirea şi 
siguranţa de sine. O vreme tăcură amândoi. 

În cele din urmă, Kmicic începu să vorbească înăbuşit: 

Nu te aşteptai să mă vezi, Olenka? 

Nu, şopti jupâniţa. 

Pentru Dumnezeu, te-ai teme mai puţin dacă s-ar afla 
lângă tine un tătar. Nu-ţi fie frică! Uite câtă lume e aici. Nu 
vei avea de suferit nici o strâmbătate din partea mea. Chiar 
de-am fi numai noi doi, n-ai avea de ce să te temi, pentru că 
m-am jurat să te respect. 

Jupâniţa îşi ridică privirile şi se uită o clipă la el. 

Cum pot să mai cred? 

E adevărat, am păcătuit, dar asta a trecut şi nu se va mai 
repeta... Când mă zbăteam în ghearele morţii după duelul 
cu Wotodyjowski, mi-am spus: nu vei mai încerca s-o iei cu 
forţa, cu ajutorul sabiei şi al focului, ci îi vei dobândi 
iertarea prin fapte vrednice! ... Fiindcă nici ea nu are inima 
de piatră şi-i va trece supărarea; când o să vadă că te 
îndrepţi, o să te ierte! ... lată de ce m-am jurat să mă 
îndrept şi mă voi ţine de jurământ. M-a ajutat şi Dumnezeu, 
fiindcă a venit Wotodyjowski şi mi-a adus împuternicirea de 
a strânge oşteni. Putea să nu mi-o dea, dar mi-a dat-o; e un 
om vrednic. Numai aşa am putut să nu mă mai înfăţişez la 
judecată, pentru că am trecut sub oblăduirea hatmanului. I- 
am mărturisit prinţului toate păcatele, ca unui părinte, iar 


el nu numai că m-a iertat, dar mi-a făgăduit să-i îmbuneze 
pe toţi şi să mă apere împotriva răutăţii oamenilor. 
Dumnezeu să-l binecuvânteze... Nu voi mai fi un oropsit, 
Olenka, am să mă împac cu oamenii, am să-mi refac bunul 
renume, am să-mi slujesc ţara şi am să îndrept toate 
stricăciunile... Olenka, ce zici de asta? ... Nu-mi spui nici o 
vorbă bună? 

Şi începu să se uite la ea cu luare-aminte şi să-şi împreune 
mâinile, ca şi când s-ar fi rugat înaintea ei. 

Aş putea să cred? întrebă jupâniţa. 

Ai putea, pe viul Dumnezeu, trebuie! răspunse Kmicic. Au 
crezut şi prinţul hatman şi jupân Wotodyjowski. Îmi cunosc 
şi ei toate nelegiuirile mele şi totuşi m-au crezut... Vezi! ... 
De ce numai tu să n-ai încredere? 

Pentru că eu am văzut lacrimile curgând din pricina 
domniei tale... Pentru că eu am văzut mormintele peste 
care nu apucase să crească iarba... 

O să crească, iar lacrimile am să le şterg eu însumi. 

Mai întâi şterge-le, domnia ta. 

Lasă-mă să nădăjduiesc măcar că dacă mă voi îndrepta, 
am să te dobândesc şi pe tine. Ţie ţi-e uşor să spui: „Mai 
întâi şterge-le...” Şi dacă eu am s-o fac, iar tu ai să te 
căsătoreşti în acest timp cu altul? Doamne, îndură-te de 
mine şi păzeşte-mă de asemenea întâmplare, fiindcă mi-aş 
pierde minţile. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog în 
genunchi, Olefka, spulberă-mi îndoiala că n-am să te pierd 
înainte de a-i împăca pe şleahticii tăi. Ţii minte, tu însăţi mi- 
ai scris asta, eu am păstrat scrisoarea şi când mi-e inima 
grea o citesc. Altceva nu vreau nici eu, doar să-mi 
făgăduieşti că mă vei aştepta şi nu te vei căsători cu altul! 


Domnia ta ştii că testamentul nu-mi îngăduie să fac una ca 
asta. Numai la mânăstire pot să mă adăpostesc. 

Oho, ştiu că m-ai răsplătit cum se cuvine! Pe legea mea, 
dă-mi pace cu mânăstirea, că mă trec fiorii numai când mă 
gândesc. Că dacă nu, Olefka, să ştii că-ţi cad în genunchi 


aici, în faţa tuturor, şi am să te rog să nu faci una ca asta. Pe 
jupân Wolodyjowski l-ai respins, o ştiu chiar de la el. El m-a 
îndemnat să te dobândesc prin fapte bune... Dar la ce-ar 
mai folosi, dacă tu te-ai duce la mânăstire? Ai să-mi spui că 
virtutea trebuie răsplătită pentru ea însăşi... iar eu am să-ţi 
spun că ţin la tine ca un deznădăjduit şi altceva nu mai 
vreau să ştiu. După ce ai plecat de la Wodokty, abia m-am 
dat jos din pat şi am şi început să te caut. Am pus steagul pe 
picioare, am fost prins mereu cu treburi, n-am avut vreme 
nici să mănânc şi să dorm ca lumea, dar n-am încetat să te 
caut. Aşa mi-a fost dat, să nu-mi tihnească viaţa fără tine. 
Aşa am ajuns! M-am hrănit numai cu oftatul. Până când am 
aflat că eşti la spătar, la Billewicze. Îţi spun, m-am luptat cu 
gândurile, cum m-aş fi luptat cu un urs: să mă duc, să nu 
mă duc? ... Dar n-am cutezat să vin, de teamă să nu fiu 
întâmpinat cu fiere. Atunci mi-am zis: n-am făcut încă nimic 
bun... nu mă duc... Dar prinţul, scumpul meu părinte, s-a 
milostivit de mine şi a trimis să vă poftească la Kiejdany, să- 
mi satur măcar ochii cu dragostea mea... Înainte de a pleca 
la luptă. Nu-ţi pretind să te căsătoreşti mâine cu mine... 
Vreau să aud barem o vorbă bună de la tine, să-mi piară 
îndoiala şi să-mi fie mai uşor... O, sufletul meu! ... Nu vreau 
să mor, dar în bătălie oricine poate s-o păţească, fiindcă n- 
am să mă ascund în spatele altora... aşa că trebuie să mă 
ierţi, cum îl ierţi pe cel aflat pe moarte. 

Dumnezeu să te ferească şi să te călăuzească, răspunse 
jupâniţa cu glasul moale, şi jupân Andrzej înţelese că 
vorbele lui îşi ajunseseră ţintă. 

Comoara mea. Îţi mulţumesc, dar nu te mai duci la 
mânăstire? 

Încă nu. 

Dumnezeu să te binecuvânteze. 

Şi cum se topesc, zăpezile primăvara, aşa începu să se 
topească neîncrederea dintre ei şi se simţiră mai apropiaţi 
decât înainte. Fericirea din inimile uşurate le strălumina 
ochii. Cu toate că ea nu-i făgăduise nimic, iar el avea atâta 


minte, încât să nu-i mai ceară nimic acum, Olefka înţelegea 
prea bine că nu trebuie, că nu se cuvine să-i închidă drumul 
spre îndreptare despre care vorbea cu atâta inimă. Nu se 
îndoia nici o clipă de sinceritatea lui, fiindcă acesta nu era 
omul care să ştie să se prefacă. Dar pricina cea mai 
însemnată pentru care nu-l respingea din nou, pentru care 
îl lăsa să nădăjduiască, era că în adâncul inimii îi rămăsese 
drag acest zvăpăiat. Dragostea aceasta era acoperită de un 
munte de amărăciune, dezamăgire şi durere, dar trăia, gata 
oricând să creadă şi să ierte totul. 

„Ele mai bun decât îl arată faptele lui, se gândea jupâniţa. 
Şi acum nu-i mai are pe cei care-l împingeau la rele; din 
pricina deznădejdii ar putea să facă iarăşi vreo ispravă 
necugetată, aşa că să nu mai deznădăjduiască niciodată.” 

Inima-i cinstită se bucura de propria bunătate. Pe obrajii 
Olenkăi se iviră bujori proaspeţi ca trandafirul sub rouă 
dimineţii, ochii aveau străluciri dulci şi vioaie, de credeai că 
răspândesc lumină în sală. Oamenii treceau şi se mirau de 
frumoasa pereche, pentru că de-ai fi căutat cu lumânarea şi 
ar fi fost greu să găseşti alţii ca ei în toată sala în care se 
afla adunată floarea şleahticilor şi a jupâniţelor. 

Ca şi când s-ar fi vorbit, amândoi erau îmbrăcaţi la fel, 
fiindcă şi ea purta o rochie de lame argintie, încheiată cu un 
safir şi un lăibăraş de catifea venețiană. „Parcă sunt frate şi 
soră” - spuneau cei care nu-i cunoşteau, dar alţii se 
împotriveau: „Nu se poate, fiindcă lui prea îi sticlesc ochii 
când se uită la ea”. 

În acest timp, în sală şambelanul vesti că e timpul să se 
aşeze la masă şi îndată lumea începu să se mişte. Graful 
Loewenhaupt, tot numai dantele, mergea înainte la braţ cu 
prinţesa, a cărei trenă era purtată de doi paji minunaţi; în 
urma lor, baronul Shitte o conducea pe jupâneasa 
Hlebowiczowa, apoi veneau preotul episcop Parczewski cu 
preotul BiatozOr, amândoi îngrijoraţi de ceva şi posomorâţi. 

Prinţul Janusz, care în alai lăsase primul loc oaspeţilor, iar 
la masă avea pregătit alături de prinţesă locul cel mai înalt, 


o ducea pe jupâneasa Korfowa, soţia voievodului de 
Wenden, care se afla de o săptămână la Kiejdany. Şi astfel 
şiragul de perechi înainta ca un şarpe în sute de culori, 
alungindu-se şi făcând ape-ape. Kmicic o conduce pe 
Olenka care îşi sprijinea uşor mâna pe mâna lui; cavalerul 
se uita dintr-o parte la chipu-i gingaş, fericit, şi lumina ca o 
făclie, cel mai mare dintre magnații de faţă, fiindcă se afla 
aproape de cea mai mare comoară. 

Mergând astfel cu paşi înceţi în sunetele capelei, intrară în 
sala de ospăț, care părea o clădire aparte. Mesele erau 
aşezate în potcoavă pentru trei sute de oameni şi se îndoiau 
de greutatea văsăriei de aur şi argint. Prinţul Janusz, ca 
reprezentant al măreției regale şi înrudit cu atâtea capete 
încoronate, se aşeză lângă prinţesă în jilţul cel mai înalt, şi 
toţi care treceau pe dinaintea lui făceau o plecăciune 
adâncă şi îşi ocupau locurile potrivite cu rangul fiecăruia. 

Pesemne însă, li se părea celor de faţă, că hatmanul nu 
uita că acesta este ultimul ospăț dinaintea unui război greu, 
în care aveau să se hotărască destinele unor ţări uriaşe, 
fiindcă pe faţa lui se citea neliniştea. Se prefăcea zâmbitor 
şi vesel, dar arăta de parcă era cuprins de fierbinţeală. 
Uneori, pe fruntea-i amenințătoare se adunau norii, şi cei 
care stăteau mai aproape puteau să vadă că e îmbrobonată 
de sudoare; alteori privirea îi aluneca iute peste chipurile 
comesenilor, oprindu-se cercetătoare pe faţa câte unui 
polcovnic, apoi iarăşi îşi încrunta sprâncenele de leu, 
chinuit parcă de dureri sau de mânia stârnită de chipul 
privit. Lucru de neînțeles, dar şi dregătorii care stăteau 
alături de prinţ, precum solii, preotul episcop Parczewski, 
preotul Biatozor, jupân Komorowski, jupân Mierzejewski, 
jupân Hlebowicz, voievodul de Wenden şi alţii erau şi ei 
îngrijoraţi şi neliniştiţi. Cele două laturi ale potcoavei uriaşe 
răsunau de veselia vorbelor şi murmurelor obişnuite la 
ospeţe, dar mijlocul tăcea posomorât şi şoptea cuvinte rare 
sau schimba priviri încărcate de teamă. 


Nu era însă de mirare, întrucât mai jos se aflau polcovnicii 
ori cavalerii pe care războiul apropiat îi ameninţa cel mai 
mult cu moartea. E mai lesne să cazi în luptă, decât să duci 
pe umeri povara răspunderii ei. Sufletul oşteanului nu se 
îngrijorează, căci răscumpărându-şi păcatele cu sânge, 
zboară spre cer; numai acela îşi lasă capul greu pe piept şi 
se răfuieşte în gând cu Dumnezeu şi propria conştiinţă, 
care în ajunul zilei hotărâtoare nu ştie ce pahar va da ţării 
să bea mâine. 

Astfel îşi lămureau neliniştea prinţului cei de la capetele 
de jos ale potcoavei. 

Aşa-i el, înaintea fiecărui război îşi cercetează cugetul, îi 
spuse bătrânul polcovnic Stankiewicz lui jupân Zagtoba, dar 
cu cât e mai mohorât, cu atât e mai rău pentru vrăjmaş, 
fiindcă în ziua bătăliei va fi vesel, nu mai încape îndoială. 

Păi şi leul mormăie înainte de luptă, răspunse jupân 
Zagtoba, ca să-şi stârnească şi mai mult ura împotriva 
duşmanului. Cât priveşte pe marii războinici, fiecare îşi are 
obiceiurile lui. Se pare că Hanibal105 dădea cu zarurile, 
Scipio Africanus106 - spunea stihuri, jupân Koniecpolski, 
tatăl, vorbea totdeauna despre femei, iar eu joimesc cu 
plăcere ca la vreun ceas înainte de bătălie, cu toate că nu 
mă dau în lături nici de la un pahar cu prietenii. 

Băgaţi de seamă, domniile voastre, că şi preotul episcop 
Parczewski e alb ca hârtia! zise Stanistaw Skrzetuski. 

Pentru că stă la masa calvinilor şi se prea poate să înghită 
ceva necurat, lămuri Zagtoba cu glas şoptit. Oamenii 
bătrâni spun că diavolul n-are cum să intre în băutură, aşa 
că poţi să bei pretutindeni fără teamă, dar de mâncare, mai 
ales de supă, trebuie să te fereşti. Aşa era şi la Crâm pe 
vremea când mă aflam în robie acolo. Hogii tătari, adică 
preoţii, ştiau să gătească berbecul cu usturoi cu atâta 
iscusinţă, că cine gusta din el, era gata să-şi lepede credinţa 
şi să se dea în legea proorocului lor diavolesc. 

Zagtoba cobori şi mai mult glasul: 


Domniile voastre, nu vreau să-l jignesc pe prinţ, dar vă 
sfătuiesc să faceţi semnul crucii asupra mâncării, fiindcă pe 
cel care se fereşte singur, îl fereşte şi Dumnezeu. 

Ce vorbeşti, domnia ta! ... Cine s-a încredinţat lui 
Dumnezeu înainte de masă, aceluia nu mai poate să i se 
întâmple nimic; la noi în Wielkopolska sunt luterani şi 
calvini cu nemiluita, dar n-am auzit să facă farmece la 
mâncare. 

Aşa-i, în Wielkopolska sunt o groază de luterani, de-aia v- 
aţi şi băgat în cârd numaidecât cu suedezii, răspunse 
Zagtoba. În locul prinţului, eu aş fi asmuţit câinii pe solii 
ăştia, nu le-aş mai fi umplut burdihanele cu bunătăţi. la 
uitaţi-vă la Loewenhaupt. Înfulecă de parcă ar trebui să-l 
ducă peste o lună la iarmaroc legat cu sfoara de picior. Ba- 
şi mai îndeasă şi buzunarele cu bacalii pentru nevastă şi 
copii... Am uitat cum se numeşte celalalt, lovi-l-ar... 

Tătucă, întreabă-l pe Michal, îl îndemnă Jan Skrzetuski. 
Jupân Michal! nu stătea prea departe, dar nu mai vedea şi 
nu mai auzea, fiindcă se afla între două jupâniţe; în stânga o 
avea pe jupâniţa Elzbieta Sielawska, o jupâniţa vrednică de 

vreo patruzeci de ani, iar în dreapta pe Olenka Billewicz, 
lângă care şedea Kmicic. Jupâniţa Elzbieta îşi scutura capul 
împodobit cu pene deasupra micului cavaler şi-i povestea 
ceva foarte vioi, dar el se uita din când în când la ea cu 
privirea abătută, îi răspundea mereu: „Aşa-i, jupâniţa, chiar 
aşa!” şi nu pricepea nici un cuvânt, deoarece îşi îndrepta 
toată luarea-aminte în cealaltă parte. Îi ajungea la ureche 
şoapta vorbelor Olenkăi, foşnetul rochiei de mătase şi îşi 
mişca mustăcioara cu atâta jale, de parcă voia s-o 
înfricoşeze pe jupâniţa Elzbieta. 

„Of, că frumoasă mai e! ... Minune! îşi spunea în gând. 
Priveşte, Doamne, şi la necazul meu, că un orfan mai 
amărât ca mine nici că se află. Îmi plânge sufletul din mine 
după o soţie iubită, dar oriiîncotro mă întorc, văd cvartirul 
câte unui oştean. Unde să-mi găsesc şi eu un adăpost, 
sărman rătăcitor ce sunt? ...” 


Domnia ta ce ai de gând să faci după război, îl întrebă 
deodată jupâniţa Elzbieta Sielawska, ţuguindu-şi buzele şi 
răcorindu-se cu evantaiul. 

Mă duc la mănăstire, răspunse înciudat micul viteaz. 

Cine vorbeşte de mânăstire la ospăț? strigă vesel Kmicic, 
aplecându-se peste Olenka. Hei, e jupân Wotodyjowski. 

Domnia ta nu te gândeşti la una ca asta? cred! răspunse 
jupân Michat. 

Deodată glasul dulce al Olefkăi îi susură în urechi: 

Nici domnia ta nu trebuie să te gândeşti. O să-ţi dea 
Dumnezeu o soţie cum îţi doreşte inima dragă şi vrednică, 
aşa cum eşti şi dumneata. 

Bietul jupân Michat se înduioşa îndată: 

Dacă mi-ar fi cântat cineva din flaut, nu l-aş fi ascultat cu 
mai multă plăcere! 

Larma care se înteţea le întrerupse vorbirea, căci 
începuseră să se golească paharele. Spiritele se încălzeau 
tot mai mult. Polcovnicii sporovăiau despre viitorul război, 
încruntând din sprâncene şi împrăştiind foc din priviri. 

Jupân Zagtoba povestea la toată masa despre 
împresurarea Zbarazului, iar ascultătorilor le năvălea 
sângele în obraji, în inimi crescând înflăcărarea şi curajul. 
De parcă duhul nemuritorului „Jarema” zbura prin sală şi 
umplea sufletele oştenilor de dorinţa de luptă. 

Asta căpetenie! întări cunoscutul polcovnic Mirski care 
conducea pe toţi husarii lui Radziwitt. Doar o dată l-am 
văzut şi nu-l voi uita până la moarte. 

Jupiter cu trăsnetele în mână! strigă bătrânul Stankiewicz. 
Dacă mai trăia el, n-ajungeam până aici! ... 

Păi el a poruncit să taie pădurile dincolo de Romny, ca să-şi 
deschidă drum spre duşmani. 

Lui îi datorăm izbânda de la Bereszeczko. 

Dumnezeu l-a luat în clipa cea mai grea... 

Dumnezeu l-a luat, repetă cu glasul ridicat jupân 
Skrzetuski, dar a lăsat în urma lui un testament pentru 
căpeteniile ce vor veni, pentru cârmuitori şi întreaga 


Republică: nu trebuie să negociezi cu nici un vrăjmaş, pe 
toţi trebuie să-i baţi! ... 

Să nu negociem! Să-i batem! repetară glasuri puternice. 
Să-i batem, să-i batem! 

Căldura devenea din ce în ce mai mare şi răscolea sângele 
războinicilor, aşa că ochii începură să fulgere şi capetele să 
se înfierbânte. 

Prinţul şi hatmanul nostru va urma porunca testamentului! 
spuse Mirski. 

Deodată, orologiul uriaş, agăţat în fundul sălii, începu să 
bată miezul nopţii şi în acelaşi timp zidurile se cutremurară, 
geamurile zăngăniră jalnic şi bubuitul treascurilor răsună 
în curte. 

Glasurile tăcură, se aşternu liniştea. 

Deodată, la mijlocul mesei se auzi strigătul: 

Preotul episcop Parczewski a leşinat! Apă! 

Se iscă învălmăşeală. Unii se ridicară în picioare, ca să 
vadă mai bine ce se întâmplase. Episcopul nu leşinase, dar 
se simţea tare slăbit şi şambelanul îl ţinea de umeri pe 
săruri, în timp ce jupâneasa voievodului de Wenden îi 
stropea faţa cu apă. 

În clipa aceea, a doua bubuitură făcu geamurile să 
zăngănească, urmată de a treia, a patra... 

Vivat Republica! pereant hostes107, strigă Zagtoba. Dar 
bubuiturile îi acoperiră vorbele. Şleahticii începură să le 
numere: 

Zece, unsprezece, douăsprezece... 

Geamurile răspundeau de fiecare dată cu gemete jalnice. 
Flăcările luminărilor pâlpâiau tremurătoare. 

Treisprezece, paisprezece! ... Preotul episcop, neînvăţat 
cu bubuiturile, ne-a stricat jocul cu spaima lui, fiindcă şi 
prinţul e îngrijorat. Uitaţi-vă, domniile voastre, ce ţeapăn 
stă... Cincisprezece, şaisprezece... Ehei, trag ca la bătălie! 
Nouăsprezece, douăzeci! 

Tăcere, prinţul vrea să vorbească! strigară din mai multe 


părţi. 


Prinţul vrea să vorbească! 

Se aşternu o tăcere adâncă şi privirile tuturor se 
îndreptară spre Radziwilt, care stătea ca un uriaş cu 
paharul în mână. Dar ce privelişte li se înfăţişă ochilor! ... 

Faţa prinţului era în clipa aceea de-a dreptul 
înfricoşătoare, fiindcă nu era palidă, ci vânătă şi strâmbată 
de zâmbetul pe care prinţul se străduia să şi-l aştearnă pe 
buze. Răsuflarea lui, de obicei scurtă, devenise şi mai 
scurtă, pieptul larg se ridica sub straiul de porfir, iar ochii 
şi-i acoperise - pe jumătate cu pleoapele; pe faţa-i puternică 
se amestecau acum groaza şi încremenirea de pe chipul 
muribunzilor. 

Ce are prinţul? Ce se întâmplă aici? şopteau neliniştiţi cei 
din jur. 

Presimţiri de rău augur strânseră inimile tuturor; o 
aşteptare încărcată de teamă se statornici pe toate 
chipurile. 

În acest timp, prinţul începu să vorbească rar cu glasul 
întretăiat de astmă: 

Domniile voastre! ... Mulţi se vor mira... sau se vor 
înspăimânta, auzind această urare... dar... cine are 
încredere în mine... cine doreşte cu adevărat binele ţării... 
cine rămâne prietenul credincios al neamului meu... acela 
va închina cu plăcere... şi va repeta după mine: 

Vivat Carolus Gustavus Rex... stăpânul nostru de azi 
înainte! 

Vivat! repetară cei doi soli Loewenhaupt şi Shitte, cărora li 
se alăturară căpeteniile steagurilor străine. 

În sală însă domnea o tăcere surdă. Polcovnicii şi şleahticii 
se priveau înfricoşaţi, întrebându-se parcă unii pe alţii, dacă 
nu cumva prinţul îşi pierduse minţile. În cele din urmă, mai 
multe glasuri se auziră din câteva locuri: 

Am auzit bine oare? Ce înseamnă asta? 

Apoi iarăşi se înstăpâni tăcerea. 

Pe feţele tuturor se citea o spaimă nespusă, amestecată cu 
uimire, aşa că privirile se îndreptară iarăşi spre Radziwilt, 


care rămăsese în picioare şi răsufla greu, de parcă o 
greutate uriaşă îi apăsa pieptul. Chipul îşi căpătă culoarea 
obişnuită. În sfârşit, se întoarse spre jupân Komorowski şi-i 
spuse: 

E timpul să vestim înţelegerea pe care am iscălit-o astăzi, 
ca domniile lor să afle cum stă treaba. Citeşte, domnia ta! 

Komorowski se ridică, despături pergamentul care se 
găsea în faţa lui şi începu să citească cumplita înţelegere ce 
începea cu vorbele: „Neputând face altfel, mai bine şi mai 
cu folos, în învălmăşeala de acum, pierzând orice nădejde în 
ajutorul Măriei sale regele, noi, magnații şi stările Marelui 
Principat al Lituaniei, siliţi de împrejurări, trecem sub 
proteguirea prealuminatului rege al Suediei în condiţiunile 
care urmează: 

Să luptăm împreună împotriva vrăjmaşului comun, afară 
de regele şi coroana Poloniei. 

Marele Principat al Lituaniei nu va face parte din Suedia, 
ci se va uni cu ea, aşa cum s-a unit până acuma cu coroana 
Poloniei. În aşa fel ca voievodul, senatul şi cavalerii să fie 
deopotrivă unii cu alţii. 

Nu se va lua nimănui dreptul de a vorbi în Seim. 

Libertatea credinţei nu va fi clintită...” 

Şi tot aşa citi mai departe jupân Komorowski în tăcerea şi 
groaza care se înstăpâniseră, până ajunse la „...Actul acesta 
îl întărim cu iscăliturile noastre pentru noi şi urmaşii noştri, 
făgăduim şi pecetluim”, când în sală se iscară murmure, 
asemenea freamătului pădurii cutremurate de primele 
rafale ale vijeliei. Dar înainte ca furtuna să izbucnească, 
jupân Stankiewicz, cărunt ca un porumbel, începu să 
vorbească şi să se roage: 

Luminăţia ta! Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Pe rănile lui 
Christos, asemenea sfârşit să aibă strădania lui Wladystaw 
şi Zygmunt August108? Se poate, se cuvine oare să te 
lepezi de fraţii şi de ţara ta, ca să te uneşti cu vrăjmaşul? 
Luminăţia ta, adu-ţi aminte de numele care-l porţi, de 
foloasele pe care le-ai adus Republicii, de slava neîntinată 


până acum a neamului tău şi rupe, calcă în picioare această 
înţelegere ruşinoasă! Ştiu că nu-ţi cer să faci asta numai în 
numele meu, ci în numele tuturor oştenilor şi şleahticilor aci 
de faţă. Şi noi avem dreptul să ne hotărâm soarta. 
Luminăţia ta, nu face una ca asta, cât mai e vreme!... 
Îndură-te de tine, îndură-te de noi. Îndură-te de Republică! 

Nu face una ca asta! Îndură-te, ai milă! repetară sute de 
glasuri. 

Şi toţi polcovnicii se ridicară de pe locurile lor şi se duseră 
la el iar bătrânul Stankiewicz îngenunche la mijlocul sălii 
între cele două laturi ale mesei, în vreme ce în jur răsuna 
tot mai puternic: 

Nu face una ca asta! îndură-te de noi! 

Radziwilt îşi înălţă capul puternic şi fulgere de mânie îi 
ţâşniră din ochi; deodată răbufni: 

Se cuvine oare ca domniile voastre să fiţi cei dintâi care 
daţi dovadă de neascultare? Se cuvine oare ca nişte oşteni 
să se împotrivească şi să se lepede de hatmanul lor? Voi 
vreţi să fiţi conştiinţa mea? Să mă învăţaţi ce trebuie să fac 
pentru binele ţării? Aici nu e nici o adunare şi nu la vot aţi 
fost chemaţi, iar înaintea lui Dumnezeu îmi iau răspunderea 
eu! 

Şi lovi cu palma în pieptul uriaş, uitându-se cu priviri 
scânteietoare la oşteni, iar după o clipă strigă: 

Cine nu e cu mine, acela e împotriva mea! Vă cunosc bine, 
aşa că ştiam ce are să se întâmple! ... Aflaţi dar că paloşul 
atârna deasupra capetelor voastre! ... 

Luminăţia ta, hatmane, îl ruga bătrânul Stankiewicz, ai 
milă de tine şi de noi! 

Dar vorbirea îi fu întreruptă de Stanistaw Skrzetuski care, 
apucându-se cu amândouă mâinile de păr, începu să strige 
deznădâăjduit: 

Nu-l mai rugaţi, că e degeaba! El hrăneşte demult şarpele 
ăsta la sânul lui! ... Vai ţie, Republică! Vai nouă tuturor! 

Doi cârmuitori de la fruntariile Republicii îşi trădează ţara! 
rosti Jan. Blestemul să cadă asupra acestui neam, ruşinea şi 


mânia lui Dumnezeu! 

Auzind acestea, jupân Zagtoba îşi reveni din uimire şi 
izbucni: 

Întrebaţi-l ce plată a luat de la suedezi? Cât i-au dat? Ce i- 
au mai făgăduit? Domniile voastre, iată-l pe luda 
Iscarioteanul. Să dea Dumnezeu să crapi în deznădejde, să 
ţi se stingă neamul şi să-ţi ia dracul sufletul din tine... 
trădătorule! Trădătorule! De trei ori, trădătorule! 

Stankiewicz, cuprins de deznădejde, smulse buzduganul 
de polcovnic de la brâu şi-l aruncă la picioarele prinţului. Al 
doilea îl aruncă Mirski, al treilea Jozefowicz, al patrulea 
Hoszczyc, al cincilea, palid ca un mort, jupân Wotodyjowski, 
al şaselea Oskierko... Şi se rostogoleau pe jos buzduganele, 
iar în acest timp, în vizuina leului, tot mai mulţi îi aruncau în 
faţă leului cuvântul de spaimă: 

Trădătorule! ... Trădătorule! ... 

Tot sângele i se urcă la cap trufaşului magnat; învineţi de 
credeai că îndată va cădea mort sub masă. 

Ganchof şi Kmicic la mine! ... mugi cu glas înfricoşător. 

În clipa aceea, cele patru uşi care dădeau în sala de ospăț 
se trântiră cu zgomot de perete şi cetele pedestraşilor 
scoțieni intrară amenințătoare, tăcute, cu muschetele în 
mână. Dinspre uşa mare le conducea Ganchof. 

Stai! răcni prinţul. 

După care se întoarse spre polcovnici: 

Cine e cu mine, să treacă în partea dreaptă a sălii. 

Eu sunt oştean, îl slujesc pe hatman! ... Să mă judece 
Dumnezeu! ... zise Chartamp, trecând în partea dreaptă. 

Şi eu! adăugă Mieleszko. Nu va fi păcatul meu! 

M-am împotrivit ca cetăţean, dar ca oştean trebuie să 
ascult, adăugă al treilea, Niewiarowski, care deşi îşi 
aruncase buzduganul, pesemne că se înspăimântase de 
mânia lui Radziwill. 

Pilda lui fu urmată de alţi câţiva şi de un grup mare de 
şleahtici. Mirski însă, cel mai mare în rang, şi Stankiewicz, 
cel mai în vârstă, Hoszczyc, Wotodyjowski şi Oskierko 


rămaseră pe loc, ca şi cei doi Skrzetuski, jupân Zagtoba şi o 
mare parte dintre şleahticii şi oştenii din steagurile de elită 
sau uşoare. 

Pedestraşii scoțieni făcură zid în jurul lor. 

Din prima clipă, când prinţul închinase în cinstea lui Carol 
Gustav, Kmicic zvâcni de la locul lui odată cu ceilalţi, îşi 
holbă ochii şi rămase încremenit, repetând cu buzele 
uscate: 

Doamne! ... Doamne! ... Doamne! ... ce-am făcut? 

Deodată, un glas şoptit, dar pentru auzul lui foarte 
limpede, îngână de aproape: 

Jupâne Andrzej! 

Cavalerul îşi luă capul în mâini şi spuse: 

Sunt blestemat pe veci! ... De m-ar înghiţi pământul! ... 

Pe chipul BillewiczOwnei apărură flăcări purpurii, îşi aţinti 
ochii luminoşi ca două stele asupra lui Kmicic: 

Ruşine acelora care rămân alături, de hatman! ... Alege! ... 
Doamne atotputernice! ... Ce faci, domnia ta?! ... Alege! ... 

Isuse! Isuse! strigă Kmicic. 

În acest timp, sala răsuna de strigăte. Ceilalţi tocmai îşi 
aruncau buzduganele la picioarele prinţului, dar Kmicic nu 
li se alătură, nu se clinti nici atunci când prinţul porunci: 
„Ganchof şi Kmicic, la mine!” şi nici când pedestrimea 
scoțiană dădu buzna în sală; stătea ca împietrit, chinuit de 
durare şi deznădejde, cu privirea rătăcită şi buzele 
învineţite. 

Se întoarsa brusc spre Billewiczowna şi întinse braţele 
spre ea: 

Olenka Olenka! ... repetă gemând jalnic, ca un copil 
nedreptăţit. 

Dar ea se dădu înapoi cu scârbă pe faţă şi groază. 

În lături, trădătorule! răspunse apăsat. 

În clipa aceea, Ganchof porunci: „înainte!” şi scoţienii 
care-i înconjurau pe cei arestaţi porniră spre uşă. 

Kmicic se luă năuc după ei fără să ştie de ce şi încotro se 
duce. 


V 


Ospăţul se sfârşise. 

Capitolul XIV. 

În aceeaşi noapte prinţul se sfătui îndelung cu jupân Korf, 
voievodul de Wenden, şi cu solii suedezi. Vestirea înţelegerii 
îi înşelase aşteptările, dezvăluindu-i viitorul ameninţător. 
Prinţul voise înadins ca citirea să aibă loc în timpul 
ospăţului, când minţile sunt înfierbântate şi înclinate spre 
bunăvoință. Fireşte, se aşteptase la împotrivire şi îşi pusese 
nădejdea şi în prietenii lui, dar puterea protestului îi 
întrecuse prevederile. Afară de câteva zeci de şleahtici 
calvini şi de mâna de căpetenii străine, care nu aveau 
dreptul să vorbească, fiind de altă nație, toţi ceilalţi se 
arătaseră împotriva înţelegerii încheiate cu Carol Gustav 
sau mai degrabă cu feldmareşalul şi cumnatul lui, Pontus de 
la Gardie. 

Prinţul poruncise într-adevăr să fie întemniţate căpeteniile 
care se împotriveau, dar ce însemnătate mai avea? Ce vor 
spune steagurile oştirii regulate? ... Dacă vor cere 
slobozirea polcovnicilor? Daca se vor răzvrăti şi vor vrea să- 
i scoată cu forţa? 

În asemenea împrejurare, ce-i mai rămânea prinţului 
trufaş afară de cele câteva polcuri de dragoni şi de 
pedestraşii străini? 

Şi pe urmă... mai era şi întreaga Republică, şleahticii 
înarmaţi şi Sapieha, voievodul de Witebsk, potrivnic 
preaputernic al neamului Radziwit, gata să pornească 
război cu toată lumea în numele Republicii. Polcovnicii, 
cărora nu putea să le taie capetele, şi steagurile poloneze 
aveau să se ducă la el şi Sapieha se va afla în fruntea 
tuturor oştirilor ţării, pe când prinţul Radziwit va rămâne 
fără luptători, fără sprijinitori, fără nici o însemnătate... Şi 
ce se va întâmpla atunci? ... 

Erau întrebări înfricoşătoare, fiindcă şi împrejurările erau 
de năprasnă. Prinţul pricepea prea bine că atunci 
înţelegerea, pentru tăinuirea căreia se străduise atâta, îşi 
va pierde orice însemnătate prin forţa lucrurilor, iar 


suedezii îl vor dispreţui şi ei, sau poate vor avea chiar să se 
răzbune pentru că-i dezamăgise. Le dăduse într-adevăr 
drept chezăşie Birze, dar prin aceasta scăzuse şi mai mult 
în putere. 

Carol Gustav era gata să reverse cu amândouă mâinile 
răsplăţi şi ranguri asupra lui Radziwill, câtă vreme acesta 
era puternic, dar când va fi slab şi părăsit de toţi, îl va 
dispreţui. lar dacă norocul schimbător va aduce izbânda lui 
Jan Kazimierz, atunci va sosi clipa pierzaniei pentru acest 
stăpânitor, care în dimineaţa zilei de azi nu-şi afla egal în 
toată Republica. 

După plecarea solilor şi a voievodului de Wenden, prinţul 
îşi luă în amândouă mâinile fruntea împovărată de griji şi 
începu să se plimbe cu paşi repezi prin încăpere... De afară 
răzbeau glasurile străjilor scoțieni şi uruitul caleştilor 
şleahticilor care plecau. Se depărtau cu toţii atât de grăbiţi, 
de parcă se abătuse ciuma peste frumosul castel de la 
Kiejdany. Sufletul lui Radziwitt era chinuit de temeri 
spăimoase. 

I se părea uneori că mai este cineva în încăpere, cineva 
care se ţine după el şi-i şopteşte la ureche: „Părăsit, sărac şi 
în plus ruşinea...” La drept vorbind, el, voievod de Wilno şi 
mare hatman, fusese călcat în picioare şi umilit! Cine era în 
stare să presupună ieri că în toată Polonia şi Lituania, în 
toată lumea, se va găsi un singur om care să cuteze a-i 
striga în obraz: „Trădătorule!” Cu toate acestea, i se 
strigase şi mai trăia încă, iar aceia care rostiseră această 
vorbă erau şi ei în viaţă. Poate că dacă ar mai intra în sala în 
care avusese loc ospăţul, ar mai auzi ca un ecou printre 
cornişe şi pe sub bolți: „lrădătorule! Trădătorule!” 

O mânie crâncenă, turbată clocotea în pieptul magnatului. 
Nările i se lărgeau, ochii împrăştiau fulgere şi vinele i se 
umflau la tâmple. Cine îndrăzneşte să se împotrivească 
voinţei lui? ... Furia dezlănţuită îi înfăţişa pe dinaintea 
ochilor pedepse şi chinuri groaznice pentru cei ce 
cutezaseră să nu i se supună ca nişte câini credincioşi. 


Vedea sângele scurgându-se de pe securea călăului, auzea 
trosnetul oaselor frânte pe roţi şi se scălda în bucuria 
priveliştilor sângeroase. 

Dar când judecata i se limpezea, îşi aducea aminte că în 
spatele acestor răzvrătiți se află oştirea, că nu putea să le 
sucească gâtul fără primejdie, şi atunci teama spăimoasă i 
se cuibărea iarăşi în suflet şi din nou auzea şoptindu-i-se la 
ureche: „Părăsit, sărac, judecata şi ruşinea...” 

Cum aşa? Radziwilt nu era slobod să hotărască soarta 
țarii? S-o lase alături de Jan Kazimierz sau s-o dea lui Carol 
Gustav? S-o dea, s-o dăruiască, s-o transmită cui pofteşte? 

Magnatul privi uimit înaintea lui. 

Aşadar, ce mai însemnau Radziwiltii? Ce erau ieri şi ce se 
vorbea pretutindeni în Lituania? ... Să fi fost toate doar o 
amăgire? Oare alături de marele hatman nu vor sta prinţul 
Bogustaw cu polcurile lui şi unchiul, electorul de 
Brandenburg, iar în urma lor nu va sta Carol Gustav, regele 
Suediei, cu toată puterea-i biruitoare, înaintea căreia 
tremurase nu demult toată ţara nemţească cât e de lungă şi 
de lată? Păi şi Republica întinde braţele spre noul stăpân, şi 
ea se predă numai la vestea apropierii leului de la 
miazănoapte. Cine va stăvili această forţă dezlănţuită? 

De o parte, regele suedez, electorul de Brandenburg, 
Radziwiltii la nevoie şi Chmielnicki cu toate oştile, şi 
hospodarul Moldovei, şi Rakoczy transilvăneanul, aproape 
jumătate din Europa, de cealaltă, voievodul de Witebsk cu 
jupân Mirski şi jupân Stankiewicz, cu cei trei şleahtici veniţi 
de la Lukow şi câteva steaguri răzvrătite!!! Ce înseamnă 
asta? E o glumă? Prinţul izbucni în hohote de râs: 

Pe Lucifer şi toate urdiile pământului, parcă mi-am pierdut 
minţile! ... N-au decât să dea fuga cu toţii la voievodul de 
Witebsk! 

Dar după o clipă chipul i se posomori din nou: 

Cei puternici se întovărăşesc doar cu cei asemenea lor. 
Radziwilt care aruncă Lituania la picioarele suedezilor va fi 


bine venit... Pe când cel care cere ajutor împotriva Lituaniei 
va fi disprețuit. 

Ce-i de făcut? 

Polcovnicii străini vor rămâne alături de el, dar forţele lor 
sunt neîndestulătoare şi dacă steagurile polone vor trece de 
partea voievodului de Witebsk, atunci el va avea în mână 
soarta ţării întregi. De altfel, fiecare din aceşti polcovnici îşi 
va face într-adevăr datoria, dar nu se va alătura din tot 
sufletul cauzei lui Radziwit, nu va lupta pentru ea cu toată 
înflăcărarea, nu numai ca oştean, ci şi ca prieten. 

Aici e nevoie nu de străini, ci de oameni de credinţă, care 
să-i atragă şi pe ceilalţi prin numele lor, bărbăţia, slava şi 
pilda îndrăzneață, oameni în stare de orice... Are nevoie de 
sprijinitori în ţară, fie şi numai de formă. 

lar dintre ai săi, cine se arătase de partea lui? Chartamp, 
oştean vechi, cu experienţă, bun doar pentru slujbă, nu şi 
pentru altceva; Niewiarowski, neiubit de oşteni şi fără nici o 
trecere; afară de ei doar câţiva şi mai puţin însemnați. 
Nimeni dintre ceilalţi, nimeni dintre cei pe care oastea i-ar 
fi ascultat orbeşte, care ar fi putut să-i sprijine cauza! 

Mai rămânea Kmicic, tânăr, iute la treabă, cutezător, cu 
mare faimă de oştean şi cu un nume cunoscut; se afla în 
fruntea unui steag puternic, alcătuit în parte cu banii lui, 
om născut parcă să fie căpetenia tuturor spiritelor 
îndrăzneţe şi neliniştite şi pe deasupra şi plin de 
înflăcărare. Dacă el s-ar alătura cauzei lui Radziwilt, ar 
face-o cu credinţa tinereţii, şi-ar urma cu ochi închişi 
hatmanul şi ar vorbi în numele lui, iar un asemenea apostol 
înseamnă mai mult decât polcuri întregi, decât toate 
polcurile străine. Ar fi în stare să insufle credinţa lui 
cavalerilor tineri, să-i atragă de partea lui şi să umple de 
oameni tabăra lui Radziwitt. 

Dar şi el stătuse la îndoială. Nu zvârlise, ce-i drept, 
buzduganul la picioarele hatmanului, dar nu i se alăturase 
din prima clipă. 


„Nu poţi să te încrezi în nimeni, de nimeni nu poţi fi sigur, 
se gândea prinţul mohorât. Se vor duce cu toţii la voievodul 
de Witebsk, niciunul nu va rămâne să împartă cu mine...” 
„Ruşinea!” îi şopti conştiinţa. 

„Lituania!” răspunse trufia de partea cealaltă. 

Încăperea se întuneca, deoarece mucurile luminărilor se 
întăriseră, doar prin fereastră pătrundea lumina argintoasă 
a lunii. Radziwit îşi pironi privirile în aceste luciri şi căzu 
adânc pe gânduri. 

Treptat razele strălucitoare prinseră viaţă, se iviră făpturi 
nedesluşite, din ce în ce mai multe, până când prinţul văzu 
parcă nişte oşti care veneau una spre alta din zările 
albastre pe drumul larg al lunii. Înaintează polcuri de 
cuirasieri, de husari şi călărimea uşoară din Piatyhorsk, o 
pădure de flamuri fâlfâie deasupra lor, iar în frunte se afla 
un om fără coif, pesemne biruitorul care se întoarce dintr-o 
luptă în care a izbândit. Împrejur e tăcere şi prinţul aude 
limpede glasul oştenilor şi al poporului: „Vivat defensor 
patriae! vivat defensor patriae!” Oştile se apropie tot mai 
mult; se vede faţa căpeteniei. Ţine buzduganul în mână; 
după numărul tuiurilor se cunoaşte că e mare hatman. 

„În numele Tatălui şi al Fiului! strigă prinţul. E Sapieha, 
voievodul de Witebsk! Dar eu unde sunt? Ce mi-a fost 
ursit?” „Ruşinea!” îi şopteşte conştiinţa. 

„Lituania!” răspunde trufia. 

Prinţul bătu din palme. Harasimowicz, care veghea în 
încăperea vecină, se arătă numaidecât în uşă şi se plecă 
până la pământ. 

Lumină! porunci prinţul. 

Harasimowicz curăţă mucurile lumânărilor, apoi ieşi şi se 
întoarse după o clipă cu sfeşnicul în mână. 

Luminăţia ta! E timpul să te odihneşti, cocoşii au cântat a 
doua oară! 

Nu-mi pasă! răspunse prinţul. Am aţipit, şi am avut vise 
urâte. Ce mai e nou? 


Un şleahtic a adus o scrisoare de la Nieswiez de la prinţul 
stolnic, dar n-am cutezat să intru nechemat. 

Dă-mi mai repede scrisoarea! 

Harasimowicz îi dădu scrisoarea pecetluită, prinţul o 
desfăcu şi începu să citească cele ce urmează: „Dumnezeu 
să te ferească, luminăţia ta şi să te împiedice de la fapte 
care pot să abată ruşinea şi nimicirea asupra neamului 
nostru. Numai pentru asemenea ispită se cuvine să te 
gândeşti nu la domnie, ci la cămaşa de căinţă. Şi mie îmi 
este scumpă mărirea familiei noastre, dovadă strădaniile 
mele de la Viena pentru a dobândi suffragia în Seimul 
nemţesc. Dar ţara şi stăpânul nu-mi trădez pentru nici o 
răsplată şi putere din lume, ca după asemenea semănat, să 
am parte toată viaţa de ruşine şi de osândă după moarte. 
Cată, luminăţia ta, la meritele strămoşilor şi la faima lor 
neîntinată şi vino-ţi în fire, pentru mila lui Dumnezeu, cât 
mai e vreme. Mă aflu împresurat de vrăjmaş la Nieswiez şi 
nu ştiu dacă această scrisoare va ajunge în mâinile 
luminăţiei tale, dar, cu toate că fiecare clipă mă ameninţă 
cu pierzania, nu mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pe mine, 
ci să îndepărteze astfel de gânduri de luminăţia ta şi să te 
aducă pe drumul virtuţii. Chiar dacă răul s-a întâmplat, se 
cuvine să-ţi răscumperi păcatul, îndreptându-l cât mai 
repede. Din partea mea nu te aştepta să-ţi stau într-ajutor. 
O spun curat că nu voi ţine seama de legăturile de sânge şi 
îmi voi uni forţele cu vistiernicul şi cu voievodul de Witebsk; 
mai degrabă întorc armele de o sută de ori împotriva 
luminăţiei tale, decât să fiu părtaş de bunăvoie la această 
trădare ruşinoasă. Domnul să te aibă în pază! 

Michat! Kazimierz Radziwitl, Prinţ de Nieswiez şi Otyka. 

Stolnic109 al Marelui Principat al Lituaniei. 

Sfârşind de citit, hatmanul iasă să-i cadă scrisoarea pe 
genunchi şi începu să clatine din cap cu un zâmbet dureros 
pe faţă. 

Şi el mă părăseşte, până şi sângele meu se leapădă de 
mine, pentru că am vrut să împodobesc neamul nostru cu 


străluciri necunoscute până acum! Hei, ce să-i faci! îmi 
rămâne Bogustaw, el nu mă va părăsi... Cu noi sunt 
electorul şi Carolus Gustavus, iar cine nu vrea să semene, 
acela nu va culege... „Ruşinea!” îi şopti conştiinţa. 

Luminăţia ta, vrei să-i răspunzi? întrebă Harasimowicz. 

Nu va fi nici un răspuns. 

Pot să mă retrag şi să trimit slujitorii? 

Aşteaptă... Străjile au fost aşezate cu grijă? 

Întocmai. 

Steagurile au primit porunca? 

Au primit-o. 

Ce face Kmicic? 

S-a dat cu capul de pereţi şi a vorbit de osândă. S-a zbătut 
ca un ţipar pe uscat. Avrut să fugă după Billewiczi, dar nu 
l-au lăsat străjile. A pus mâna pe sabie şi au fost nevoiţi să-l 
lege. Acum s-a mai potolit. 

Spătarul de Rosienie a plecat? 

N-am avut poruncă să-l oprim. 

Am uitat! răspunse prinţul. Deschide fereastra că e aer 
închis şi mă înăbuşe astma. Spune-i lui Chartamp să plece la 
Upita şi să aducă steagul aici. Dă-i şi bani, să le dea 
oştenilor un sfert din leafă şi să le îngăduie să petreacă... 
Spune-i că va primi moşia Dydkiemie pe care i-o dăruisem 
lui Wotodyjowski. Mă înăbuşe astma... Stai! 

La porunca luminăţiei tale. 

Ce face Kmicic? 

S-a liniştit, luminăţia ta, cum îţi spuneam. 

Adevărat, mi-ai mai spus... Dă poruncă să-l aducă aici. 
Trebuie să vorbesc cu el. Să fie dezlegat. 

Luminăţia ta, e un nebun... 

Nu te teme, du-te! 

Harasimowicz ieşi; prinţul scoase din scrinul venețian o 
cutie cu pistoale, o deschise şi o puse la îndemână pe masa 
la care se aşeză. 

După un sfert de ceas, intră Kmicic, adus de patru trabanţi 
scoțieni. Prinţul porunci oştenilor să plece. Ramaseră numai 


ei doi. 

Faţa tânărului era atât de palidă, de parcă nu mai avea 
nici un strop de sânge; doar ochii îi luminau arzători, încolo 
era liniştit, resemnat, părea pierdut într-o deznădejde fără 
margini. 

Un răstimp tăcură amândoi. Cel dintâi începu vorba 
prinţul: 

Ai jurat pe crucifix că n-ai să mă părăseşti! 

Dacă-mi calc jurământul, voi fi blestemat şi la fel va fi 
dacă-l voi respecta! spuse Kmicic. Mi-e totuna! 

Chiar dacă te-aş pune să faci ceva rău, nu vei răspunde tu. 

Acum o lună judecăţile mă amenințau cu pedeapsa pentru 
nelegiuirile mele... astăzi însă mi se pare că atunci eram 
nevinovat ca un copil. 

Înainte de a ieşi din această încăpere, vei fi iertat de toate 
vinile de demult, spuse prinţul. 

Schimbând tonul, îl întrebă deodată cu un fel de încredere 
binevoitoare: 

Ce crezi că ar fi trebuit să fac împotriva a doi vrăjmaşi de o 
sută de ori mai puternici decât mine, de care n-aş fi putut 
apăra Republica? 

Să pieri! răspunse Kmicic aspru. 

Voi, oştenii, sunteţi de invidiat, dacă puteţi scăpa atât de 
lesne de o povară atât de apăsătoare. Să pieri! Nimic mai 
simplu pentru cel care a văzut moartea cu ochii şi nu se 
teme de ea. Pe voi nicii capul nu vă doare şi nici unuia nu-i 
trece prin minte că dacă aş fi pornit acuma războiul, în loc 
să închei înţelegerea, n-ar mai fi rămas piatră pe piatră din 
ţara asta. Să dea sfântul să nu se întâmple una ca asta, 
fiindcă nici în cer nu mi-aş găsi odihna sufletului. O, terque 
quaterque beati110 care puteţi să muriţi! ... Tu crezi oare 
că pe mine nu mă apasă viaţa, că nu-mi doresc somnul cel 
veşnic şi odihna? Dar trebuie să-mi beau până la fund 
paharul de fiere. Trebuie să scap ţara asta nefericită şi 
pentru binele ei să mă încovoi sub altă greutate. Pizmuitorii 
n-au decât să mă învinovăţească de trufie, n-au decât să 


spună că-mi vând ţara, ca să mă ridic pe mine. Dumnezeu 
mă vede, el mă judecă dacă-mi doresc numai fala mea şi 
dacă n-aş fi gata să renunţ la ea, de s-ar putea altfel... Găsiţi 
voi, cei care vă lepădaţi de mine, un mijloc de scăpare; 
arătaţi-mi voi drumul, voi care m-aţi numit trădător, şi chiar 
astăzi rup în bucăţi înţelegerea şi scol din somn toate 
steagurile ca să pornească asupra vrăjmaşului. 

Kmicic tăcea. 

Ei, de ce taci? strigă Radziwitt cu glas ridicat. Te fac mare 
hatman şi voievod de Wilno în locul meu, dar să nu pieri, că 
asta nu-i nici o scofală, ci să scapi ţara de cumpănă; apără 
ţinuturile cotropite, răzbună cenuşa de la Wilno, opreşte 
năvala suedezilor în Samogoţia, apără întreaga Republică, 
stârpeşte toţi vrăjmaşii din ţară! ... Aruncă-te de unul 
singur asupra miilor de oşteni şi să nu pieri! ... Să nu pieri, 
fiindcă asta nu ţi-e îngăduit, ci să scapi ţara! ... 

Nu sunt hatman şi voievod de Wilno, răspunse Kmicic, şi 
nu-i treaba mea ce trebuie să fac... Dar dacă-i vorba să mă 
arunc de unul singur asupra miilor de vrăjmaşi, apoi nu 
stau pe gânduri! 

Ascultă dar, oştene, de vreme ce nu capul tău trebuie să 
scape ţara, atunci lasă asta în seama mea şi ai încredere în 
mine! 

Nu pot! rosti Kmicic cu dinţii încleştaţi. 

Radziwitt scutură din cap: 

N-am contat pe ceilalţi, mă aşteptam la cele ce s-au 
întâmplat, dar tu m-ai dezamăgit. Nu mă întrerupe şi 
ascultă... le-am pus pe picioare, te-am scăpat de tribunale 
şi de pedeapsă, te-am strâns la piept ca pe un fiu. Ştii oare 
pentru ce? Pentru că am crezut că ai un suflet îndrăzneţ, în 
stare de lucruri măreţe. Aveam nevoie de asemenea 
oameni, nu ascund. În jurul meu nu era nimeni care să 
cuteze să privească neînfricat în soare... Toţi erau mărunți 
şi mărginiţi. Unora ca aceştia să nu le arăţi niciodată alt 
drum decât acela pe care s-au învăţat să meargă ei şi 
părinţii lor, pentru că-ţi vor striga îndată că-i înşeli. Dar 


unde ne-au dus vechile drumuri, dacă nu într-o prăpastie? 
Ce s-a întâmplat cu această Republică în stare odinioară să 
amenințe lumea întreagă? Prinţul îşi luă capul în mâini şi 
repetă de trei ori: 

Doamne! Doamne! Doamne! 

Apoi vorbi mai departe: 

Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra noastră, au venit 
asemenea vremuri de nenorocire şi decădere, încât nu ne 
mai putem lecui de boală cu mijloacele obişnuite. lar dacă 
eu vreau să mă folosesc de altele, singurele în stare să 
aducă salutem111, mă părăsesc până şi aceia pe credinţa 
cărora am contat, care s-ar cuveni să se încreadă în mine, 
care mi-au jurat încredere cu mâna pe cruce... Pe sângele şi 
rănile lui Christos! Tu crezi că m-am pus sub oblăduirea lui 
Carol Gustav pentru totdeauna, că am de gând să unesc 
într-adevăr ţara asta cu Suedia, că înţelegerea pentru care 
m-au făcut trădător va dura mai mult de unan?...Decemă 
priveşti mirat... Ai să te miri şi mai mult când ai să afli 
totul... Te vei înfricoşa, căci aici se va întâmpla ceva ce nu 
bănuieşte nimeni, ceva ce nu încape în mintea unui om 
mărginit. Îţi spun însă, nu tremura, fiindcă aşa voi izbăvi 
ţara, nu da înapoi, pentru că dacă nu voi afla ajutor nicăieri, 
atunci poate am să pier, dar odată cu mine va pieri 
Republica şi voi toţi - în vecii vecilor! Numai eu pot s-o scap, 
dar pentru asta trebuie să zdrobesc şi să calc în picioare 
toate piedicile. Vai de cel ce mi se pune împotrivă, fiindcă 
prin mine îl va lovi însuşi Dumnezeu, chiar dacă acesta va îi 
voievodul de Witebsk, vistiernicul Gosiewski, oştirea sau 
şleahticii îndărătnici. Vreau să scap ţara şi toate căile, toate 
mijloacele sunt binevenite... În clipele de grea cumpănă, 
Roma alegea dictatori; de astfel de putere, ba chiar de una 
şi mai trainică am nevoie... Nu trufia mă face s-o doresc, 
cine se simte vrednic, n-are decât să-mi la locul! Dai dacă 
nu se află nimeni, am s-o primesc eu, de-ar fi să se 
prăbuşească zidurile astea peste capul meu! ... 


Spunând acestea, prinţul îşi înălţă amândouă braţele în 
sus, de parcă voia să sprijine bolțile care se surpau; în 
făptura lui era ceva de uriaş şi Kmicic deschise ochii largi şi 
se uita la el, ca şi când îl vedea prima oară, apoi întrebă cu 
glasul schimbat: 

Unde vrei să ajungi, luminăţia ta? ... Ce vrei? 

Vreau... coroana! strigă Radziwilt. 

Isuse, Marie! 

Urmă o clipă de tăcere surdă, doar bufnița din turnul 
castelului începu să râdă ascuţit. 

Ascultă, spuse prinţul, e timpul să-ţi destăinuiesc tot... 
Republica piere... şi trebuie să piară. Nu mai are scăpare. 
De aceea, trebuie să izbăvim mai întâi ţărişoara asta, apoi... 
apoi să facem să renască totul din cenuşă, ca pasărea 
Fenix... Eu voi face asta, iar coroana pe care o vreau, o voi 
aşeza ca pe o povară pe capul meu, ca să dau iarăşi viaţă 
unui mormânt uriaş... Nu tremura, pământul nu se 
scufundă, toate stau pe locurile lor, dar vor veni vremuri 
n0i... Am supus ţara suedezilor, deoarece cu armele lor 
vreau să pun stavilă altui vrăjmaş, să-l stârpesc dintre 
hotarele ţării, să recapăt ce-am pierdut: şi să forţez 
încheierea păcii cu paloşul în oraşul lui de scaun... Mă auzi? 
Dar în Suedia pietroasă şi flămândă nu sunt destui oameni, 
destulă putere şi destule săbii care să ţină în stăpânire 
Republica uriaşă. Pot să ne biruie o dată, de două ori, dar 
nu vor izbuti să ne ţină sub ascultare... Dacă la zece oameni 
de aici ai pune de strajă un suedez, multe zeci vor rămâne 
fără pază... Şi Carol Gustav ştie prea bine asta, şi nu vrea, 
nu e în stare să cotropească toată Republica... Va ocupa 
Prusia regală, cel mult o parte din Wielkopolska şi va fi prea 
mulţumit. Dar ca să stăpânească în linişte pământurile 
supuse, trebuie să strice unirea noastră cu coroana, pentru 
că altfel nu se poate statornici aici. Aşadar, ce se va 
întâmpla cu ţara asta? Cui i-o va da? Dacă eu voi respinge 
această coroană, pe care Dumnezeu şi Fortuna mi-o aşează 
pe cap, o vor oferi aceluia care o stăpâneşte în aceasta 


clipă... Dar Carol Gustav nu vrea să îngraşe prea mult o 
putere vecină care poate să devină amenințătoare. Va 
trebui să fie aşa numai dacă eu resping coroana... Aşadar, 
am eu dreptul s-o resping oare? Pot eu să îngădui să se 
întâmple ceea ce ne va duce la pierzare? A zecea şi a suta 
oară te întreb: ce altceva se poate face? Să se împlinească 
dar voia Domnului! lau această povară pe umerii mei. 
Suedezii sunt de partea mea, electorul, ruda noastră, îmi 
făgăduieşte ajutor. Am să scap ţara de război! Domnia 
neamului meu va începe cu biruinţe şi lărgirea fruntariilor. 
Vor înflori liniştea şi bunăstarea, pârjolul nu va mai arde 
satele şi târgurile. Aşa va fi şi aşa trebuie să fie... Aşa să-mi 
ajute Dumnezeu şi sfânta Cruce, fiindcă simt în mine 
puterea pe care mi-o dă cerul, pentru că doresc fericirea 
acestei ţărişoare, pentru că gândurile mele nu se sfârşesc 
aici... Jur pe luminile cereşti, pe aceste stele tremurătoare, 
că dacă-mi vor îngădui forţele şi sănătatea, voi înălța din 
nou această clădire care se prăbuşeşte astăzi, făcând-o şi 
mai puternică decât înainte. 

Din ochii prinţului ţâşneau flăcările şi toată făptura lui 
părea înconjurată de o lumină neobişnuită. 

Luminâăţia ta, strigă Kmicic, mintea-mi nu poate să 
înţeleagă, îmi plesneşte capul, iar ochii se tem să privească 
înainte! 

După aceea, vorbi mai departe Radziwit, urmându-şi 
parcă propriile gânduri, după aceea... suedezii nu-l vor lipsi 
pe Jan Kazimierz de ţară şi domnie, dar îl vor lăsa numai în 
Mazowszo şi Matopolska. Dumnezeu nu i-a dat urmaşi. Şi va 
veni timpul să se aleagă un nou rege... Pe cine crezi că vor 
alege, dacă vor să păstreze unirea cu Lituania? Când a fost 
coroana mai puternică şi i-a zdrobit pe cavalerii teutoni? 
Când pe tronul ei a urcat Wladystaw Jagiello112. Şi acum va 
fi tot aşa... Polonezii nu pot să cheme la domnie decât pe cel 
care va stăpâni aici. Nu pot şi nu vor face altfel, fiindcă vor 
pieri, fiindcă nu vor mai putea să răsufle înghesuiți între 
nemți şi turci, când şi aşa cazacii le sfâşie piepturile! Nu 


pot! E orb şi fără minte acela care nu vede şi nu pricepe 
acest lucru! Şi atunci, cele două ţări se vor uni din nou şi se 
vor contopi într-o singură putere prin neamul meu. Atunci o 
să vedem dacă amărâţii de scandinavi vor mai rămâne în 
ţinuturile prusiene şi în Wielkopolska. Atunci le voi spune: 
„quos ego”113 şi cu piciorul acesta voi călca peste trupurile 
lor costelive şi voi întemeia o putere cum nu s-a mai văzut 
de când lumea: s-ar putea să ducem crucea, paloşul şi focul 
până la Constantinopol şi, liniştiţi înăuntru, să-i ameninţăm 
pe vrăjmaşi la ei acasă. Doamne sfinte, Tu care însemni 
drumul stelelor, îngăduie-mi să scap această ţară 
nenorocită spre slava ta şi a creştinătăţii, dă-mi oameni 
care să-mi înţeleagă gândul şi să dorească să pună umărul 
alături de mine! iată-mă gata! ... 

Prinţul îşi desfăcu braţele şi îşi ridică ochii: 

Tu mă vezi! Tu să mă judeci! ... 

Luminâăţia ta! Luminăţia ta! strigă Kmicic. 

Pleacă, leapădă-te de mine, zvârle-mi buzduganul la 
picioare, calcă-ţi jurământul şi numeşte-mă trădător! ... Fie 
ca din coroana care mi s-a pus pe frunte să nu lipsească nici 
un spin! Pierdeţi ţara, aruncaţi-o în prăpastie, daţi la o 
parte braţul care poate s-o scape şi înfăţişaţi-vă la judecata 
lui Dumnezeu. Acolo să fim judecaţi cu toţii... 

Kmicic căzu în genunchi înaintea lui Radziwill. 

Luminăţia ta, părinte şi izbăvitor al ţării, te urmez până la 
moarte! 

Radziwit îi puse amândouă mâinile pe cap şi iarăşi se 
înstăpâni tăcerea. Doar bufnița huhuia mereu în turn. 

Vei primi tot ce ţi-ai dorit, rosti prinţul solemn. Nu-ţi va 
lipsi nimic, vei avea poate mai mult decăt ţi-au dorit părinţii 
tăi... Ridică-te viitor mare hatman şi voievod de Wilno! ... 

Afară se crăpa de ziuă. 

Capitolul XV. 

Jupân Zagtoba era afumat binişor când îi aruncase 
înfricoşătorului hatman de trei ori în faţă cuvântul: 
„Trădătorule!”. Un ceas mai târziu, când abureala vinului se 


împrăştiase şi se afla în temniţa castelului Kiejdany 
împreună cu cei doi Skrzetuski şi cu jupân Michat, înţelese 
în ce dandana se băgase, pe el şi prietenii lui, şi se îngrijoră 
foarte. 

Şi acum ce-o să se întâmple? întrebă, uitându-se cu 
privirea abătută la micul cavaler, în care avea o încredere 
nemărginită mai ales în clipele de primejdie. 

Dracu s-o ia de viaţă! Mi-e totuna! răspunse Wotodyjowski. 

O să ajungem să trăim asemenea vremuri şi asemenea 
ruşine cum n-a mai cunoscut coroana niciodată! spuse Jan 
Skrzetuski. 

Numai să trăim până atunci, răspunse Zagtoba. Am putea 
măcar să-i întărim pe alţii cu pilda noastră... Dar vom mai 
apuca? ... Asta-i întrebarea... 

Lucru de spaimă, care întrece orice închipuire! spuse 
Stanistaw Skrzetuski. Unde s-a mai întâmplat aşa ceva? 
Domniile voastre, ajutaţi-mă, simt că mi se învălmăşeşte 
mintea... Două războaie, al treilea cu cazacii... şi pe 
deasupra trădarea se lăţeşte ca ciuma: Radziejowski, 
Opalinski, Grudzinski, Radziwiltt! Nu se poate, se apropie 
sfârşitul lumii şi ziua judecății! Mai bine să se despice 
pământul sub picioarele noastre. Pe legea mea, îmi pierd 
minţile! 

Şi, împreunându-şi mâinile pe ceafă, începu să se plimbe 
în lungul şi-n latul pivniţei ca o fiară în cuşcă. 

Să începem să ne rugăm, nu? întrebă în sfârşit. 
Dumnezeule milostiv, scapă-ne! 

Linişteşte-te, domnia ta! îl dojeni Zagtoba. Acum nu-i 
vremea să deznădăjduim! 

Jupân Stanistaw scrâşni deodată din dinţi cuprins de furie. 

Trăsni-te-ar să te trăsnească! strigă la Zagtoba, tu ne-ai 
sfătuit să venim la trădătorul ăsta! Să dea Dumnezeu să v- 
ajungă răzbunarea pe amândoi... 

Vino-ţi în fire, Stanistaw! spuse Jan cu asprime. Nimeni nu 
putea să prevadă cele ce s-au întâmplat... Suferă, că nu 
suferi numai tu, dar află că locul nostru e aici şi nu în altă 


parte... Dumnezeule milostiv, îndură-te de noi, de ţara 
nenorocită! 

Stanistaw nu răspunse nimic. Îşi frângea mâinile de se 
auzeau oasele trosnind. 

Tăcură. Numai jupân Michat fluiera a pagubă printre dinţi 
şi părea nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui, cu toate 
că, la drept vorbind, suferea îndoit: mai întâi pentru ţara 
nefericită, apoi pentru că-şi călcase jurământul faţă de 
hatman. Pentru un oştean până în măduva oaselor, cum era 
jupân Michat, asta însemna foarte mult. Ar fi preferat să 
moară de o mie de ori. 

Nu mai fluiera, jupâne Michal! îi spuse Zagtoba. 

Mi-e totuna! 

Cum aşa? Niciunul dintre noi nu se gândeşte dacă mai e 
vreo cale de scăpare? Gândesc că merită să ne batem puţin 
capul! Se cuvine oare să putrezim în pivniţa asta, când ţara 
are nevoie de noi? Când un om cinstit trebuie să facă faţă în 
locul a zece vânzători?! 

Tătuca are dreptate! zise Jan Skrzetuski. 

Numai tu nu te-ai prostit din pricina durerii. Ce crezi? Ce 
are de gând să facă vânzătorul ăsta cu noi? Doar n-o să ne 
taie capul! 

Woltodyjowski izbucni deodată într-un râs deznădăjduit. 

Şi de ce mă rog? ... Legea nu e oare de partea lui? Nu tot 
el are şi paloşul în mână? Poate că nu-l cunoaşteţi pe 
Radziwitt?! 

Ce tot vorbeşti? Care lege e de partea lui? ... 

În ce mă priveşte, aceea a hatmanului, iar faţă de voi, a 
celui mai tare! 

Pentru care va trebui să dea socoteală... 

În faţa cui? A regelui suedez? 

E, dar bine mă mai mângâi! N-am ce zice! 

Nici nu mă gândesc să te mângâi. 

Tăcură şi un răstimp se auziră doar paşii pedestraşilor 
scoțieni care străjuiau uşa temniţei. 


N-avem încotro! spuse Zagtloba. Trebuie să ne folosim de 
viclenie. 

Nu-i răspunse nimeni, aşa că după o vreme începu iar să 
vorbească: 

Nu-mi vine să cred că va porunci să ne taie capetele. Dacă 
s-ar tăia capul pentru orice vorbă spusă la mânie şi beţie, 
atunci n-ar mai rămâne nici un şleahtic întreg în toată 
Republica. Dar neminem captivabimus? 114 Asta-i fleac? 

Domnia ta ne ai pildă pe noi toţi! răspunse Stanistaw 
Skrzetuski. 

Pentru că s-a întâmplat într-o clipă de furie, dar cred că 
prinţul se va răzgândi. Noi suntem străini şi n-are drept de 
judecată asupra noastră. E nevoit să ia în seamă părerea 
celorlalţi şi să nu înceapă cu asupriri, ca să nu-i supere pe 
şleahtici. Aşa-i, suntem prea mulţi, ca să ne taie capetele la 
toţi. Pe polcovnici are dreptul să-i pedepsească, nu 
tăgăduiesc, dar gândesc că va ţine cont de oşteni care nu 
vor întârzia să-şi ceară căpeteniile... Jupâne Michat, unde-i 
steagul tău? 

La Upita! 

Spune-mi dacă eşti sigur că oamenii tăi vor rămâne alături 
de tine? 

De unde să ştiu? '[in la mine, dar ştiu că hatmanul e mai 
mare. 

Zagtoba căzu pe gânduri. 

Porunceşte în scris să mă asculte în toate, ca şi pe tine, 
când mă voi duce la ei. 

Domniei tale ţi se pare că eşti slobod? 

Nu-i nimic. Am fost eu în primejdii şi mai mari şi m-a ajutat 
Dumnezeu de-am scăpat cu faţa curată. Dă-le poruncă 
pentru mine şi pentru cei doi Skrzetuski. Care-o ieşi mai 
întâi, se duce la Upita şi aduce steagul în ajutorul celorlalţi. 

Ce tot trăncăneşti, domnia ta! Îţi baţi gura degeaba. Cine 
o să iasă de aici? Şi pe urmă, pe ce să scriu porunca? Ai 
domnia ta hârtie, cerneală, pene? Ţi-ai pierdut capul, 
domnia ta. 


O, Doamne! strigă Zagtoba. Dă-mi măcar inelul tău! 

Uite-l, domnia ta, şi dă-mi pace! spuse jupân Michat. 

Jupân Zagtoba luă inelul. Îl puse în degetul mic şi începu 
să se plimbe îngândurat. 

În acest timp, opaițul care scotea fum se stinse şi 
rămaseră pe întuneric; doar printre zăbrelele ferestrei 
înalte se vedeau câteva stele care licăreau pe cerul senin. 
Zagtoba rămase cu privirea aţintită la zăbrele. 

Dacă ar mai fi trăit răposatul Podbipieta şi ar fi fost cu noi, 
mormăi bătrânul, ar fi smuls zăbrelele şi într-un ceas am fi 
fost departe de Kiejdany. 

Ridicaţi-mă pe mine la fereastră! spuse deodată Jan 
Skrzetuski. 

Zagtoba şi jupân Stanistaw trecură lângă perete şi într-o 
clipită Jan se afla pe umerii lor. 

Trosnesc, pe legea mea că trosnesc! strigă Zagtoba. 

Ce spui, tătucă! răspunse Jan. Nici n-am pus mâna pe ele. 

Să urce şi vărul tău, o să vă ţin eu cumva... Nu o dată mi-a 
părut rău de Michat că e atât de mititel, dar acum îmi pare 
rău că nu e şi mai mic, fiindcă s-ar putea strecura ca un 
serpens1 15. 

Dar Jan sări jos de pe umerii lor. 

Scoţienii stau de partea cealaltă! spuse. 

Să dea Dumnezeu să se prefacă în stâlpi de sare, ca 
nevasta lui Lot. E atât de întuneric, încât nu vezi să-ţi duci 
mâna la gură. În curând se vor revărsa zorile. Cred că ne 
vor aduce niscaiva alimenta, fiindcă nici luteranii nu-şi lasă 
ostatecii să moară de foame. Poate că şi Dumnezeu îi va 
trimite hatmanului gândul cel bun. De multe ori noaptea se 
trezeşte conştiinţa în om şi diavolii nu le dau pace 
păcătoşilor. Se poate oare ca pivniţa asta să aibă numai o 
intrare? O să căutăm la lumina zilei. Mi-e capul greu şi nu 
pot să născocesc nimic, mâine o să-mi ajute Dumnezeu 
mintea, iar acum să ne apucăm de rugăciuni, domniile 
voastre, şi să ne încredinţăm Preasfintei Fecioare în această 
temniţă a ereticilor. 


Începură numaidecât să rostească rugăciunile, îngânând şi 
o litanie către Maica Domnului, după care cei doi 
Skrzetuski şi Wotlodyjowski tăcură cu inima grea, în timp ce 
Zagtoba mormăia abia auzit: 

— Altfel nu se poate, mâine o să ne poruncească la toţi: 
aut, aut116! arătaţi-vă de partea lui Radziwilt şi veţi fi 
iertaţi. O să vedem cine va rămâne păcălit până la urmă. 
Închideţi nişte şleahtici în temniţă fără să ţineţi seama de 
meritele şi vârsta lor? Atunci prea bine. Cine va fi în 
pagubă, acela să plângă! Prostul va sta dedesubt, iar 
înțeleptul deasupra. Vă făgăduiesc tot ce poftiţi, dar am să- 
mi ţin făgăduiala mai mult de-o groază. De vreme ce voi v- 
aţi călcat jurământul faţă de ţară, mai vrednic va fi acela 
care-l va călca faţă de voi. Nici vorbă, se apropie sfârşitul 
Republicii, dacă până şi cârmuitorii ei dau mâna cu 
vrăjmaşul... Asta nu s-a mai pomenit şi sigur că poţi să-ţi 
pierzi mentes117. Se află oare în iad destule chinuri pentru 
asemenea vânzători? Ce-i mai lipsea lui Radziwilt? Puţine 
foloase a cunoscut oare de pe urma ţării, de o vinde ca o 
iudă? Şi asta tocmai acum, când se află la cea mai mare 
ananghie, asuprită de trei războaie? ... Doamne, mânia ta e 
dreaptă, dar pedepseşte-l cât mai repede. Facă-se voia ta! 
Amin! Numai să mă văd odată afară şi am să-mi strâng 
atâţia prieteni, hatmane! Ai să cunoşti cât de dulci sunt 
fructa trădării. N-ai decât să mă socoteşti prieten, dar dacă 
nu-ţi găseşti alţii mai buni, să nu porneşti să vinzi ursul cu 
ei, dacă nu ţi s-a urât cu binele... 

Astfel vorbea jupân Zagtoba de unul singur. În acest timp, 
se scurse un ceas şi încă unul, şi începură să se reverse 
zorile. Lucirile cenuşii care pătrundeau printre gratii 
împrăştiau cu încetul întunericul care domnea în pivniţă, 
desluşind chipurile mohorâte ale cavalerilor care şedeau 
lângă perete. Wolodyjowski şi cei doi Skrzetuski moţăiau de 
oboseală, dar când se lumină de ziua din curtea castelului 
se auziră paşii oştenilor, zăngănit de arme, tropot de copite 


şi sunetul trâmbiţei de la poarta. Cavalerii săriră în 
picioare. 

Începem ziua nu prea bine! spuse Jan. 

Dă, Doamne, să se sfârşească mai bine, răspunse Zagtoba. 
Domniile voastre, ştiţi la ce m-am gândit toată noaptea? Nu 
mai încape îndoială că ne vor dărui viaţa dacă intrăm în 
slujba lui Radziwilt şi vrem să-l ajutăm întru trădare. Noi 
trebuie să consimţim, ca să ieşim de aici şi să putem lupta 
apoi pentru Republică. 

Ba să mă ferească Dumnezeu să iscălesc trădarea, 
răspunse Jan. Chiar dacă pe urmă mă voi lepăda de 
trădător, numele-mi va rămâne pătat pentru totdeauna Eu 
nu fac una ca asta, mai bine moartea. 

Nici eu! spuse Stanislaw. 

Iar eu v-o spun de la bun început că am s-o fac. Viclenie 
pentru viclenie, iar pe urmă Dumnezeu cu mila. Nimeni nu 
va crede că am făcut-o de bunăvoie şi din toată inima. Să-l 
ia toţi dracii pe balaurul ăsta de Radziwitt! O să mai vedem 
noi care pe care. 

Vorbirea le fu întreruptă de strigătele care izbucniră în 
curte; răsuna în ele mânia şi răzvrătirea. În acelaşi timp, se 
auziră porunci, ecoul paşilor unei mulţimi şi duruit greoi, de 
parcă aduceau tunurile. 

Ce se petrece acolo? întrebă Zagtloba. Doamne sfinte, 
poate-i vreun ajutor pentru noi? 

E sigur că nu sunt zgomote obişnuite, răspunse 
Wotodyjowski. Săltaţi-mă pe umeri la fereastră, fiindcă eu 
am să înţeleg mai repede ce se întâmplă... 

Jan Skrzetuski îl luă de subsuori şi-l ridică în sus ca pe un 
copil. Jupân Michat se apucă de zăbrele şi începu să se uite 
cu luare-aminte în curte. 

— E ceva, nici vorbă, spuse repede, că văd steagul de 
pedeştri unguri pe care-i conducea Oskierko. Ţineau grozav 
la el şi, fiind arestat şi el, mai mult ca sigur că cer 
slobozirea lui. Pe legea mea, sunt în formaţie de luptă. 
Porucinicul Stachowicz, prietenul lui Oskierko, e cu ei. 


În clipa aceea strigătele se înteţiră. 

Ganchof a venit la ei... Vorbeşte ceva cu Stachowicz... Ce 
gălăgie! ... Domniile voastre, văd că Stachowicz şi încă doi 
se depărtează de steag. Cred că se duc la hatman. Pe legea 
mea, răzvrătirea se lăţeşte printre oşteni. Aduc tunurile 
împotriva ungurilor, iar polcul scoţian e şi el pregătit de 
luptă. Oştenii de elită din steagurile polone se alătură 
ungurilor. Fără ei n-ar fi cutezat, fiindcă printre pedestraşi 
domneşte o ascultare grozavă... 

Pe viul Dumnezeu! răcni Zagtoba. Aşa vom scăpa şi noi! ... 
Jupâne Michal, sunt multe steaguri polone? ... Că acestea se 
vor răscula, cum te văd şi cum mă vezi. 

Husarii lui Stankiewicz şi cuirasierii lui Mirski sunt la două 
zile de Kiejdany, răspunse Wotodyjowski. Dacă erau aici, nu 
mai cutezau să-i aresteze. Aşteaptă, domnia ta... Mai sunt 
dragonii lui Chartamp, un polc, al lui Mieleszko, al doilea, 
care stau în preajma prinţului... Niewiarowski s-a arătat şi 
el tot de partea lui, dar polcul lui e departe... Cele două 
polcuri scoțiene... 

Deci patru cu toate se află alături de prinţ. 

Şi tunarii sub conducerea lui jupân Korf, două polcuri. 

Ei, cam mult! 

Şi mai e şi steagul lui Kmicic, înarmat pe cinste, şase sute 
de oameni. 

Kmicic de partea cui e? 

Nu ştiu. 

Nu l-aţi mai văzut? Şi-a zvărlit ieri buzduganul sau nu? 

Nu ştim. 

Atunci care steaguri sunt împotriva prinţului. 

După cum se vede, mai întâi ungurii. Două sute de oameni. 
Apoi oştenii de elită de sub conducerea lui Mirski şi 
Stankiewicz. Prea puţini şleahtici... şi Kmicic, dar acesta 
şovăie. 

Trăsni-l-ar! ... Pentru Dumnezeu... Puţini! ... Sunt prea 
puţini! ... 


Ungurii fac cât două polcuri. Sunt oşteni vechi şi cu 
experienţă! Staţi... Aprind fitilurile la tunuri, se pregătesc 
de bătălie. 

Cei doi Skrzetuski tăceau. Zagtoba umbla de colo-colo fără 
astâmpăr. 

Loviţi-i pe trădători! Loviţi-i pe câinii ăştia! Ei, Kmicic! 
Kmicic! Totul atârnă de el. E oştean curajos? 

Ca un diavol... E în stare de orice. 

Nu se poate, el va trece de partea noastră. 

Răscoala oştirii! lată unde a ajuns hatmanul! strigă 
Wotodyjowski. 

Şi cine-i răzvrătitul? Oştenii sau hatmanul care s-a ridicat 
împotriva propriului rege? întrebă Zagloba. 

Dumnezeu să-i judece. Aşteptaţi. Iarăşi e învălmăşeală 
acolo. O parte din dragonii lui Chartamp revin alături de 
unguri. Numai şleahtici de mâna întâi slujesc în acest polc. 
Îi auziţi cum strigă? 

Polcovnicii! Polcovnicii! cereau glasuri amenințătoare în 
curte. 

Jupâne Michat, pe rănile lui Christos, spune-le să trimită 
după steagul tău şi după cuirasieri şi husari. 

Tăcere, domnia ta! 

Zagtoba începu să strige el însuşi: 

Trimiteţi odată după celelalte steaguri polone şi spârcuiţi-i 
pe trădători! 

Tăcere, domnia ta! 

Deodată, nu în curte, ci în spatele castelului răpăiră câteva 
împuşcături de muschetă... 

Isuse, Mărie! strigă Wotodyjowski. 

Ce-i asta, jupâne Michat? 

Mai mult ca sigur că i-au împuşcat pe Stachowicz şi pe 
ceilalţi doi care au plecat la prinţ, răspunse repede 
Wotodyjowski. Altfel nici că se poate! 

Chinuri ale lui Christos! Păi atunci nu ne mai putem 
aştepta la nici o milă. 


Pocnetul împuşcăturilor le acoperi vorbele. Jupân Michat 
se încleşta spasmodic de gratii şi îşi lipi fruntea de ele, dar o 
vreme nu putu să vadă nimic afară de picioarele 
pedestraşilor scoțieni înşiraţi în faţa ferestrei. Salvele de 
muschetă se înteţiră, în cele din urmă bubuiră şi tunurile. 
Zgomotul plumbilor care se turteau de peretele pivniţei se 
auzea limpede ca răpăiala grindinei. Castelul se cutremura 
din temelii. 

Michat, dă-te jos, că pot să te nimerească şi pe tine! strigă 
Jan. 

Pentru nimic în lume. Plumbii bat mai sus, iar tunurile trag 
în partea cealaltă. Nu cobor pentru nimic în lume. 

Şi Wotodyjowski trase de zăbrele cu puteri îndoite până 
când intră în adâncitura ferestrei, unde nu mai avea nevoie 
de umerii lui Skrzetuski. E drept că pivniţa se întunecă, 
deoarece fereastra era mică şi jupân Michat, deşi prizărit, o 
astupa cu totul. În schimb, cei rămaşi jos aveau în fiecare 
clipă veşti proaspete despre bătălie. 

Acum văd bine! strigă jupân Michat. Ungurii stau cu 
spatele la perete şi trag... Ehei, mă temeam să nu se 
înghesuie în vreun colţ, să-i facă tunurile ferfeniţă. Sunt 
oşteni pricepuţi! Pe legea mea! Ştiu să facă ce trebuie şi 
fără căpetenii. lar e fum! Nu mai văd nimic... 

Împuşcăturile începură să slăbească. 

Dumnezeule milostiv, nu amâna pedeapsa! strigă Zagtoba. 

Ei, ce mai e, Michat? întrebă Skrzetuski. 

Scoţienii pornesc la atac. 

Mii de trăsnete! Şi noi trebuie să stăm aici! se mânie 
Skrzetuski Stanistaw. 

Au ajuns! Sunt halebardierii! Ungurii îi iau în săbii! Of, ce 
păcat că nu puteţi să vedeţi şi domniile voastre! Ce mai 
oşteni! 

Şi se bat cu de-ai lor, nu cu vrăjmaşi. 

Ungurii biruie. Scoţienii de pe aripa stângă se retrag. Pe 
legea mea! Dragonii lui Mieleszko trec de partea 
răzvrătiţilor! Scoţienii sunt între două focuri. Korf nu poate 


să tragă cu tunurile, fiindcă i-ar vătăma şi pe scoțieni. 
Printre unguri văd acum şi mundirele118 oştenilor lui 
Ganchof. Dau năvală asupra porţii. Vor să iasă afară. 
Înaintează ca o furtună! Mătură totul! 

Ai? Cum aşa? Era mai bine dacă puneau mâna pe castel, 
strigă Zagtoba. 

Nu-i nimic. Mâine se vor întoarce cu steagurile lui Mirski şi 
Stankiewicz... Hei, Chartamp a pierit! ... Nu! Se ridică, e 
rănit... Sunt aproape de poartă... Ce-i asta? le pomeneşti 
că şi străjile scoțiene se alătură ungurilor, pentru că 
deschid poarta... De cealaltă parte a porţii se ridică nori de 
praf. Îl văd pe Kmicic! Kmicic! Kmicic se năpusteşte 
înăuntru cu călărimea! 

De partea cui e? Cu cine ţine? întrebă Zagtoba. Un răstimp 
scurt jupân Michat nu-i răspunse; vânzoleala, scrâşnitul 
fierului şi strigătele răsunau cu putere îndoită. 

S-a zis cu ei! strigă Wotodyjowski înfricoşat. 

Cu cine? Cu cine? 

Cu ungurii! Călărimea i-a răzbit, îi calcă în picioare, îi 
hăcuieşte. Flamura e în mâna lui Kmicic! ... S-a sfârşit, s-a 
sfârşit! ... 

Spunând acestea, jupân Michal se lăsă să alunece din 
firida ferestrei şi căzu în braţele lui Skrzetuski. 

Loviţi-mă, bateţi-mă, pentru că eu l-am avut în vârful 
sabiei pe acest om şi l-am lăsat în viaţă, eu i-am dat 
împuternicirea de a strânge oşteni! Datorită mie a adunat 
steagul acesta cu care va lupta împotriva ţării. A ştiut el pe 
cine alege, feciori de câini, spânzurați, lotri şi ucigaşi ca şi 
el. A, de mi-aş mai încrucişa o dată sabia cu el... Lungeşte- 
mi, Doamne, viaţa întru pierderea acestui trădător şi mă jur 
că nu va mai scăpa viu din mâinile mele... 

Între timp, strigătele, tropotul copitelor şi pocnetele 
împuşcăturilor continuau să se audă cu toată puterea, dar 
treptat începură să slăbească şi după un ceas, în castelul de 
la Kiejdany se înstăpâni liniştea, întreruptă doar de paşii 
măsurata ai străjerilor scoțieni şi de ecoul poruncilor. 


Jupâne Michal, uită-te să vezi ce s-a mai întâmplat, ie rugă 
Zagtoba. 

La ce bun? răspunse micul cavaler. Orice oştean de 
meserie ştie ce s-a întâmplat. De altfel, i-am văzut 
împrăştiindu-se... Kmicic biruie! 

Să dea Dumnezeu să-l răjghine cu caii pe diavolul asta 
turbat! S-ajungă să păzească haremul vreunui tătar! 

Capitolul XVI. 

Jupân Michat avea dreptate. Kmicic biruise. Ungurii şi o 
parte din dragonii lui Mieleszko şi Chartamp, care se 
uniseră cu ei, acopereau curtea castelului cu trupurile lor. 
Doar câteva zeci din ei izbutiră să scape şi se împrăştiară 
prin împrejurimi şi prin târg urmăriţi de călărime. Mulţi 
fură prinşi dar ceilalţi nu se opriră decât în tabăra lui Pawel 
Sapieha, voievodul de Witebsk, căruia cei dintâi îi aduseră 
vestea despre trădarea marelui hatman, trecerea lui la 
suedezi, întemnițarea polcovnicilor şi răzvrătirea 
steagurilor polone. 

În acest timp, Kmicic, plin de sânge şi de praf, se înfăţişă 
cu flamura ungurilor în mână înaintea lui Radziwit, care-l 
primi cu braţele deschise. Dar jupân Andrzej nu era îmbătat 
de izbândă. Dimpotrivă, era întunecat şi furios, ca şi cum ar 
fi luptat împotriva dorinţei lui. 

Luminăţia ta! Nu vreau să mă lauzi! Aş fi fost de o sută de 
ori mai bucuros să lupt cu vrăjmaşul Republicii, decât cu 
nişte oşteni care ar fi putut să-i fie de folos. Aşa, parcă mi-aş 
fi vărsat propriul sânge. 

Păi a cuie vina, dacă nu a răzvrătiţilor acestora? răspunse 
prinţul. Aş fi vrut şi eu mai degrabă să-i conduc la Wilno, că 
aşa mă gândisem să fac... dar ei au socotit că e mai bine să 
se ridice împotriva mea. Ce-a fost, a fost. Vor sluji drept 
pildă de acum înainte. 

Luminăţia ta, ce vrei să faci cu prinşii? 

La unu din zece, un plumb în cap, iar ceilalţi să se verse la 
celelalte polcuri. Astăzi pleci la steagurile lui Mirski şi 
Stankiewicz şi le porunceşti din partea mea să fie gata de 


drum. Te numesc mai mare peste aceste două steaguri şi 
peste al lui Wotodyjowski. Înlocuitorii polcovnicilor ţi se vor 
supune şi te vor asculta în totul. La început voiam să-l trimit 
pe Chartamp, dar el nu mi se pare potrivit... M-am 
răzgândit. 

Şi dacă se împotrivesc? În steagul lui Wotodyjowski sunt 
laudanieni care mă urăsc grozav. 

Le spui că Mirski, Stankiewicz şi Wotodyjowski vor fi 
împuşcaţi numaidecât. 

Atunci vor porni cu toţii la Kiejdany să-i scape, în steagul 
lui Mirski slujesc numai şleahtici de mâna întâi. 

lei cu tine un polc de pedestraşi scoțieni şi unul de nemți. 
Îi împresori şi pe urmă le vesteşti porunca. 

Voi face cum doreşti, luminăţia ta. 

Radziwilt îşi sprijini palmele pe genunchi şi căzu pe 
gânduri. 

Pe Mirski şi pe Stankiewicz i-aş împuşca bucuros, dacă n- 
aş şti că au mare trecere printre oşteni... Mă tem de zarvă 
şi răscoală pe faţă, cum am avut şi aici... Din fericire, 
datorită ţie au primit o bună învăţătură şi fiecare steag se 
va gândi de două ori înainte de a se răzvrăti. Trebuie doar 
să facem totul cât se poate de repede, ca cei mai îndărătnici 
să nu fugă la voievodul de Witebsk. 

Luminăţia ta, ai vorbit numai de Mirski şi Stankiewicz, dar 
n-ai pomenit de Wotodyjowski şi de Oskierko. 

Sunt nevoit să-l cruţ pe Oskierko, fiindcă e un om de 
seamă şi cu multe rubedenii, dar Wotodyjowski vine din 
Rutenia şi n-are legături aici. Adevărat, e un oştean iscusit 
şi am contat pe el... Cu atât mai rău pentru el că m-a 
dezamăgit. Dacă nu i-ar fi adus diavolul pe veneticii ăia, 
prietenii lui, poate că s-ar fi purtat altfel, dar după cele 
întâmplate, îl aşteaptă un plumb în cap, ca şi pe cei doi 
Skrzetuski şi pe taurul acela care a mugit cel dintâi: 
„Trădătorule! Trădătorule!”. 

Jupân Andrzej zvâcni în sus, de parcă l-ar fi ars cu focul 
TOŞu. 


Luminâăţia ta, oştenii vorbesc că Wotodyjowski ţi-a scăpat 
viaţa la Cybichow. 

Şi-a făcut numai datoria şi pentru asta am vrut să-i 
dăruiesc moşia Dydkiemie... Acum m-a trădat şi voi porunci 
să fie împuşcat. 

Ochii lui Kmicic scânteiară, iar nările începură să-i 
freamăte. 

Luminăţia ta, nu se poate! 

Cum adică nu se poate? întrebă Radziwilt, încruntându-şi 
sprincenele. 

Te rog din tot sufletul, luminăţia ta, spuse Kmicic cu 
înflăcărare, să nu clinteşti nici un fir de păr din capul lui 
Wotodyjowski. lartă-mă, luminăţia ta, te rog! ... 
Wotodyjowski putea să nu-mi dea împuternicirea să strâng 
oşteni, fiindcă luminăţia ta i-ai trimis-o lui, poruncindu-i să 
facă ce va crede de cuviinţă. Dar mi-a dat-o! ... Elm-a 
scăpat din vâltoare... şi aşa am trecut sub oblăduirea 
luminăţiei tale... N-a şovăit să mă scape, deşi ţinea şi el la 
jupâniţa mea... Îi sunt dator recunoştinţă şi m-am jurat că 
am să mă plătesc cândva! ... Luminăţia ta, fă asta pentru 
mine, nu abate pedeapsa asupra lui şi a prietenilor lui. Nu 
trebuie să li se întâmple nimic şi, pe viul Dumnezeu! nu li se 
va întâmpla, atâta vreme cât eu mă aflu în viaţă! ... le rog, 
luminăţia ta! 

Jupân Andrzej se ruga şi îşi împreuna mâinile, dar în 
cuvintele lui răsunau fără voie semne de mânie, ameninţare 
şi revoltă. Firea-i nestăpânită învingea. Stătea asupra lui 
Radziwil cu chipul aidoma răpitoarei întărâtate şi ochii 
scăpărând scântei. Dar şi pe faţa hatmanului se vedea 
furtuna. Până atunci se încovoiaseră cu toţii înaintea voinţei 
lui tiranice, în toată Lituania şi Rutenia; nimeni nu cuteza să 
i se împotrivească sau să-l roage să ierte nişte osândiţi, iar 
acum Kmicic îl ruga doar de ochii lumii, căci în fapt îi 
impunea voinţa lui. Şi, din pricina împrejurărilor, nici măcar 
nu putea să-l refuze. 


Tiranul vânzător înţelegea astfel de la bun început că 
deseori va fi silit să se supună şi el tiraniei oamenilor şi a 
împrejurărilor, că va trebui să ţină cont de sprijinitorii lui, 
chiar dacă sunt mai prejos, că acest Kmicic pe care voia să-l 
preschimbe într-un câine credincios, va fi mai degrabă un 
lup îmblânzit care, zădărit, e gata să înşface cu dinţii mâna 
stăpânului. 

Toate acestea răscoliră sângele trufaş al lui Radziwilt. De 
aceea, împins şi de firea-i răzbunătoare, hotări să se 
împotrivească. 

Wotodyjowski şi ceilalţi trei vor trebui să plătească cu 
viaţa! spuse cu glasul ridicat. 

Dar parcă aruncă gaz peste foc. 

Dacă nu i-aş fi zdrobit pe unguri, nu ei ar fi plătit cu viaţa! 
se repezi Kmicic. 

Cum aşa, nu mai vrei să mă asculţi? întrebă hatmanul 
ameninţător. 

Luminăţia ta, răspunse jupân Andrzej cu mânie, nu-i aşa... 
Te rog... Te rog din tot sufletul... Nu se poate întâmpla una 
ca asta. Oamenii ăştia sunt vestiți în toată Polonia... Nu se 
poate! Nu se poate! ... Nu pot fi luda pentru Wotodyjowski. 
Sar şi în foc pentru luminăţia ta, dar nu-mi refuza iertarea 
lor. 

Şi dacă refuz? 

Atunci porunceşte să fiu împuşcat şi eu! ... Nu mai vreau 
să trăiesc! ... Să mă trăsnească! ... Să mă ia toţi dracii! ... 

la seama, nefericitule, înaintea cui te afli! 

Luminăţia ta, nu mă duce la deznădejde! 

La rugăminţi aş putea să-mi plec urechea, dar de 
ameninţări nu-mi pasă. 

Te rog, luminăţia ta... te rog din toată inima! ... 

Şi jupân Andrzej se aruncă în genunchi. 

Luminăţia ta, îngăduie-mi să te slujesc şi cu sufletul, nu 
numai de nevoie, că altfel mă apucă nebunia! 

Radziwilt nu răspunse nimic. Kmicic sta în genunchi, 
făcând feţe-feţe. Era limpede că în curând avea să 


izbucnească. 

Ridică-te! spuse Radziwitt. 

Jupân Andrzej se ridică. 

Te pricepi să-ţi aperi prietenii... rosti prinţul. Acum, am 
dovada că vei şti să mă aperi şi pe mine şi nu mă vei părăsi 
niciodată. Numai că Dumnezeu te-a făcut din silitră, nu din 
carne şi oase, aşa că vezi să nu iei foc. Nu pot să-ţi refuz 
nimic. Ascultă-mă bine: pe Stankiewicz, pe Mirski şi pe 
Oskierko vreau să-i trimit suedezilor la Birze; să plece cu ei 
şi Wotodyjowski cu cei doi Skrzetuski. N-o să le ia capul 
acolo; e chiar mai bine aşa, fiindcă vor sta liniştiţi tot timpul 
războiului. 

Luminăţia ta şi părinte, îţi mulţumesc! se bucură jupân 
Andrzej. 

Domol! ... spuse prinţul! Eu ţi-am respectat jurământul cu 
vârf şi îndesat, acum respectă-l şi tu pe al meu... 
Şleahticului ăluia bătrân... am uitat cum îi zice... diavolului 
acela mugitor care a venit aici cu Skrzetuski, i-am jurat 
moartea în adâncul inimii mele îl a fost cel dintâi oare m-a 
numit trădător, el m-a bănuit că am fost plătit, el i-a aţâţat 
pe ceilalţi; poate că nu s-ar fi ajuns la răscoală, clacă nu era 
obrăznicia lui! Prinţul izbi cu pumnul în masă. Mă aşteptam 
mai degrabă la moarte sau la sfârşitul lumii, decât să cuteze 
cineva să-mi strige în faţă, mie, Radziwilt: „Trădătorule!” în 
văzul tuturor! Nu se află moarte şi chinuri care să plătească 
o nelegiuire ca asta. Să nu mă rogi pentru el, că va fi în 
zadar. 

Dar jupân Andrzej nu se descuraja chiar atât de uşor când 
îşi punea ceva în cap. De astă dată nu se mai înfurie şi nu 
mai răbufni ca înainte. Din contră, luându-i mâna prinţului, 
începu s-o sărute şi să se roage cum se pricepea mai bine. 

Luminăţia ta, cu nici o frânghie, cu nici un lanţ nu mi-ai 
lega mâna, cum ai lega-o prin această dovadă de 
bunăvoință. Dar n-o face doar pe jumătate. Luminăţia ta, 
şleahticul ăsta a spus ieri ce gândea toată lumea. Şi eu am 
crezut la fel, până când luminăţia ta mi-ai deschis ochii... Să 


mă ardă focul, dacă n-am gândit şi eu la fel... Prostul n-are 
nici o vină că e prost. lar şleahticul ăsta măi era şi ameţit, 
aşa că a spus tot ce avea pe inimă. A crezut că astfel îşi 
apără Republica, şi e greu să osândeşti pe cineva pentru 
dragostea de ţară. A ştiut prea bine că îşi pune viaţa în 
primejdie şi tocmai de aceea şi-a spus tot clocotul inimii. 
Mie nu-mi pasă de el, dar jupân Wotodyjowski ţine la el ca la 
un frate sau părinte. Ar suferi foarte mult din pricina lui şi 
eu nu doresc asta. Aşa mi-e firea, când vreau binele cuiva, 
apoi sunt în stare să-mi dau şi sufletul pentru el. Dacă 
cineva m-ar cruța pe mine, ca să-l omoare pe prietenul 
meu, mai bine să se ducă dracului cu bunătatea lui cu tot. 
Luminăţia ta, părinte, binefăcătorule, fă lucrul până la 
capăt, dăruieşte-mi-l pe şleahticul ăsta, iar eu am să-ţi 
dăruiesc tot sângele meu, fie şi mâine, azi, acum! 

Radziwilt îşi muşcă mustaţa. 

Ieri i-am jurat moartea. 

Ceea ce a jurat hatmanul şi voievodul de Wilno, marele 
prinţ al Lituaniei şi, dă, Doamne, viitorul rege al Poloniei, ca 
un stăpânitor bun, poate să treacă eu vederea... 

Jupân Andrzej spunea sincer tot ce simţea şi ce gândea. 
Dai nici cel mai îndemânatic curtean n-ar fi putut găsi un 
argument mai puternic în apărarea prietenilor săi. Faţa 
mândră a magnatului se lumină şi îşi miji ochii, voind parcă 
să mai audă o dată rangurile pe care avea să le capete. 
După o clipă spuse: 

Aşa de bine ai adus-o din condei, că nu mai pot să-ţi refuz 
nimic. Vor pleca toţi la Birze. N-au decât să plătească 
suedezilor pentru vinovăția lor, iar când se va întâmpla ce-ai 
spus, să vii să-mi ceri iertarea lor. 

Pe legea mea că am să vin, deie Domnul să fie cât mai 
repede! răspunse Kmicic. 

Acum du-te şi spune-le vestea bună! 

Vestea bună e numai pentru mine, nu şi pentru ei. 
Gândesc că ei nu vor fi prea mulţumiţi, mai ales că nu se 
aşteptau la primejdia care-i ameninţa. Luminăţia ta, nu mă 


duc la ei; ar putea crede că vreau să mă laud cu tot ce am 
făcut pentru ei. 

Fă cum vrei. Dar dacă-i aşa, nu mai pierde timpul şi du-te 
după steagurile lui Mirski şi Stankiewicz, fiindcă pe urmă te 
aşteaptă altă poruncă pe care vei fi prea bucuros s-o 
îndeplineşti. 

Ce poruncă, luminăţia ta? 

Te vei duce să-l pofteşti din partea mea pe jupân Billewicz, 
spătarul de Rosienie să vie la Kiejdany cu nepoata şi să se 
adăpostească aici în timpul războiului. Pricepi? 

Kmicic rămase descumpănit. 

N-o să vrea să vină... A părăsit Kiejdany plin de mânie. 
Nădăjduiesc că până acum i-a trecut mânia; în orice caz 
vei lua oşteni cu tine şi, dacă nu vor să vină de bunăvoie, îi 
urci în caleaşcă, îi înconjuri cu dragoni şi îi aduci cu forţa. 

Şleahticul era moale ca ceara; când am vorbit cu el, se 
ruşina ca o jupâniţă şi făcea temenele până la pământ; s-a 
înspăimântat de suedezi ca diavolul de apa sfinţită şi a 
plecat. Trebuie să-i am aici, pentru mine şi pentru tine. Tot 
mai nădăjduiesc să fac din ceara asta o lumânare aşa cum 
îmi place mie şi să dau foc cu ea cui vreau. Dacă se va 
întâmpla aşa, va fi cu atât mai bine... lar dacă nu, voi avea 
un ostatec. Billewiczii au multă putere în Samogiţia, fiindcă 
sunt înrudiţi aproape cu toţi şleahticii. Când am să-l am în 
mână pe cel mai însemnat, ceilalţi se vor gândi de două ori 
înainte de a întreprinde ceva împotriva mea. În spatele lor 
şi al jupâniţei tale mişună tot furnicarul din Lauda, care, 
dacă s-ar duce la voievodul de Witebsk, ar fi primit cu 
braţele deschise. E o treabă atât de însemnată, încât mă 
gândesc dacă n-ar fi mai bine să începi cu Billewiczii. 

În steagul lui Wotodyjowski sunt numai laudanieni. 
Ocrotitorii jupâniţei tale. Dacă-i aşa, să începem prin a o 
aduce aici. Dar ascultă-mă bine, eu am să încerc să-l atrag 
pe spătar de partea noastră, iar fata rămâne s-o câştigi tu, 
cum te-oi pricepe mai bine. După ce am să-l convertesc pe 
spătar, o să te ajute şi el s-o îndupleci pe jupâniţă. Dacă va 


consimţi, vă fac nunta numai-decât... Dacă nu, ai s-o iei şi 
aşa. După cununie, n-o să mai zică nimic... Cu femeile aşa 
trebuie să te porţi. O să plângă deznădăjduită când o vor 
târi în faţa altarului, dar a doua zi o să-şi spună că dracul 
nu-i chiar atât de negru cum se vorbeşte, iar a treia zi va fi 
chiar bucuroasă. Cum v-aţi despărţit ieri? 

Parcă mi-ar fi dat peste gură! 

Ce-a zis? 

M-a numit trădător... Cât pe ce să mă apuce damblaua. 

Aşa-i de înverşunată? Când ai să fii bărbatul ei, să-i spui că 
soțiilor le stă mai bine cu furca, decât cu treburile publice, 
şi s-o ţii din scurt. 

Luminăţia ta n-o cunoşti. Ea una ştie: cinste sau necinste, 
şi după asta te judecă; cât despre minte, mulţi bărbaţi ar 
putea-o invidia. N-apuci să te dezmeticeşti bine, că ea a şi 
ajuns la temeiul lucrurilor. 

Cum a ajuns şi la inima ta... Caută să ajungi şitulaaeei. 

Unde nu dă Dumnezeu, luminăţia ta. Am răpit-o o dată cu 
puterea armelor, dar pe urmă mi-am făgăduit că altă dată 
nu se va mai repeta... Luminăţia ta mă sfătuieşti s-o duc cu 
forţa la altar, dar eu nu-mi doresc aşa ceva, fiindcă m-am 
jurat şi faţă de ea că n-am s-o mai asupresc... loată 
nădejdea mea e că luminăţia ta îl vei convinge pe spătar 
cum că nu suntem nişte trădători, ci dorim izbăvirea ţării. 
Dacă se va convinge el, apoi o va convinge şi pe ea şi atunci 
se va uita altfel la mine. Acum mă duc la Billewicze şi-i aduc 
pe amândoi aici, fiindcă mi-e frică să nu intre la vreo 
mânăstire... Îţi spun luminăţiei tale tot adevărul, cu toate că 
sunt fericit, când o văd, mai degrabă m-aş năpusti asupra 
unei armii de suedezi, decât să mă înfăţişez acum înaintea 
ei, pentru că ea nu-mi cunoaşte gândurile cinstite şi mă 
socoteşte un trădător. 

Dacă vrei, trimit pe altcineva, pe Chartamp sau pe 
Mieleszko. 

Nu, mai bine mă duc eu... De altfel, Chartamp e rănit. 


Cu atât mai bine. Pe Chartlamp voiam să-l trimit ieri să 
preia conducerea steagului lui Wotodyjowski şi la nevoie să-i 
silească să se supună, dar e un om nu prea îndemânatic şi s- 
a arătat că nu-i poate ţine în frâu nici pe oamenii lui. N-am 
încredere în el. Du-te întâi la spătar şi ia jupâniţa şi după ce 
te întorci, ai să aduci şi steagurile. Dacă nu se poate altfel, 
nu cruța pe nimeni, căci trebuie să le arătăm suedezilor că 
suntem tari şi nu ne temem de răzvrătire. Pe polcovnici am 
să-i trimit îndată sub pază bună; cred că Pontus de la 
Gardie va vedea în asta dovada sincerităţii mele... Îi va 
conduce Mieleszko. La început o să fie greu! Tare greu! 
Parcă văd că jumătate din Lituania va porni împotriva mea. 

Nu-i nimic, luminăţia ta! Cine are cugetul curat, acela nu 
se teme de nimic. 

Gândeam că cel puţin Radziwiltii vor fi cu toţii de partea 
mea şi când colo, uite ce-mi scrie stolnicul de la Nieswiez. 

Hatmanul îi întinse lui Kmicic scrisoarea lui Kazimierz: 
Michal. 

Kmicic se uită peste ea. 

Dacă n-aş cunoaşte gândurile luminăţiei tale, aş crede că 
are dreptate şi că e cel mai vrednic stăpân. Să-i dea 
Dumnezeu numai bine! ... Spun ce cred. 

Acum du-te! îl îndemnă hatmanul nerăbdător. 

Capitolul XVII. 

Cu toate acestea, Kmicic nu plecă nici în ziua aceea şi nici 
în cea următoare, deoarece la Kiejdany începură să 
sosească din toate părţile ştiri îngrijorătoare. Spre seară, 
un olăcar adusese vestea că steagurile lui Mirski şi 
Stankiewicz au pornit singure spre reşedinţa hatmanului, 
gata să-şi ceară polcovnicii cu puterea armelor; că sunt cu 
toţii grozav de mânioşi şi au repezit gonaci spre toate 
steagurile care se află aproape de Kiejdany şi mai departe, 
până la Zabtudâw în Podlasie, ca să vestească trădarea 
hatmanului şi să cheme toţi oştenii să se unească pentru 
apărarea ţării. Pe de altă parte, era uşor de presupus că o 
mulţime de şleahtici se vor alătura steagurilor răsculate, 


alcătuind o oştire însemnată, împotriva căreia se vor apăra 
cu greu într-o cetate neîntărită, cum era Kiejdany, mai ales 
că prinţul Radziwilt nu era sigur nici de toate polcurile pe 
care le avea la îndemână. 

Toate acestea schimbară socotelile şi planurile hatmanului, 
dar în loc să-l descurajeze, parcă îl îndârijiră şi mai mult. 
Hotări să pornească el însuşi în fruntea polcurilor scoțiene 
credincioase, a raitierilor şi tunarilor, împotriva răzvrătiţilor 
şi să smulgă răul de la rădăcină. Ştia că oştenii fără 
polcovnici erau asemenea unei gloate învălmăşite care se va 
împrăştia îngrozită numai la auzul numelui, hatmanului. 

Hotări, de asemenea, să nu cruţe pe nimeni şi să dea o 
pildă înfricoşătoare întregii oştiri, tuturor şleahticilor, 
Lituaniei întregi: să nu mai cuteze nimeni să crâcnească 
sub braţu-i de fier. Avea să ducă la bun sfârşit tot ce-şi 
pusese în gând cu propriile forţe. 

În aceeaşi zi, câteva din căpeteniile străine plecară în 
ţinuturile prusiene să strângă oşteni, în timp ce Kiejdany 
gemea de oameni înarmaţi. Polcurile scoțiene, raitierii 
străini, dragonii lui Mieleszko şi Chartamp şi tunarii lui Korf 
se pregăteau de marş. Haiducii prinţului, slujitorii şi 
târgoveţii din Kiejdany aveau să împlinească forţele 
hatmanului. În cele din urmă, hotărâră să grăbească şi 
trimiterea polcovnicilor întemnițați la Birze, unde aveau să 
fie păziţi mai bine decât la Kiejdany. Prinţul nădăjduia cu 
drept cuvânt că trimiterea lor într-o fortăreață îndepărtată 
în care, potrivit înţelegerii, trebuia să se afle acum o 
garnizoană suedeză, va spulbera speranţa oştenilor 
răsculați de a-i elibera, lipsind astfel însăşi răzvrătirea de 
orice temei. 

Jupân Zagtoba, cei doi Skrzetuski şi Wotodyjowski aveau să 
împărtăşească soarta celorlalţi. 

Se lăsase seara când în pivniţa în care se aflau toţi patru 
intră un porucinic cu felinarul în mână şi spuse: 

Domniile voastre, pregătiţi-vă să veniţi cu mine. 

Unde? întrebă jupân Zagtoba neliniştit. 


Asta se va vedea... Mai repede, hai, mai repede! 

Mergem. 

leşiră. Pe coridor îi înconjurară scoţienii înarmaţi cu 
muschete. Zagtoba era tot mai neliniştit. 

Doar nu pot să ne ducă la moarte fără duhovnic, fără 
spovedanie, şopti la urechea lui Wotodyjowski. 

După care se întoarse spre porucinic: 

Care-i numele domniei tale, rogu-te? 

Ce te priveşte pe domnia ta? 

Am sumedenie de rude în Lituania şi e bine să ştii cu cine 
ai de-a face. 

Nu e timpul de prietenie acum, dar e un prostănac acela 
care se ruşinează de numele lui. Dacă domnia ta vrei să ştii, 
sunt Roch Kowalski. 

E un neam vrednic! Bărbaţii sunt oşteni de nădejde, iar 
femeile virtuoase. Bunica mea era o Kowalska, dar m-a lăsat 
orfan înainte de a veni pe lume... Dar domnia ta din ce 
ramură te tragi, din Wierusz sau din Korab? 

Ce mă tot iscodeşti acuma noaptea, domnia ta? 

Fiindcă mai mult ca sigur că-mi eşti rudă, că şi la făptură 
semănăm. Domnia ta ai oasele groase şi umerii laţi ca ai 
mei, iar eu am mogştenit-o pe bunica în această privinţă. 

Ei, o să mai vedem pe drum... Avem destulă vreme! 

Pe drum? întrebă Zagtoba. 

Şi o mare greutate i se luă de pe piept. Răsuflă ca nişte 
foaie şi îi veni inima la loc. 

Jupâne Michal, şopti, nu ţi-am spus eu că n-o să ne taie 
capul? 

leşiră în curtea castelului. Se făcuse întuneric de-a 
binelea. Doar ici şi colo ardeau făclii roşietice sau licăreau 
felinarele, aruncând luciri nesigure asupra grupurilor de 
oşteni călări şi pedestraşi din diferite steaguri. Toată curtea 
era înţesată de oşteni. Pesemne că se pregăteau de drum, 
fiindcă pretutindeni era mare mişcare. Unde şi unde prin 
întuneric luceau sulițe şi ţevi de muschete, copitele cailor 


hârşcâiau pe caldarâm; câte un călăreț alerga de la un 
steag la altul; erau căpeteniile care împărțeau poruncile. 

Kowalski îşi opri oştenii şi pe cei arestuiţi lângă un car 
uriaş, cu loitre, la care erau înhămaţi patru cai. 

Urcaţi-vă, domniile voastre! spuse. 

Aici mai e cineva, zice Zagtoba, căţărându-se cu greutate. 
Dar lucrurile noastre unde sunt? 

Sub paie, răspunse Kowalski. Mai repede, hai, grăbiţi-vă! 

Dar cine-i aici? întrebă Zagtoba, uitându-se cu luare- 
aminte la oamenii întinşi pe paie. 

Mirski, Stankiewicz, Oskierko! răspunseră. 

Wotodyjowski, Jan Skrzetuski, Stanistaw Skrzetuski, 
Zagtoba! spuseră cavalerii noştri. 

Închinăciune! închinăciune! 

Ne închinăm aşijderea! Ne aflăm într-o vrednică tovărăşie. 
Domniile voastre, nu ştiţi cumva unde ne duc? 

Mergem la Birze! răspunse Kowalski. 

Spunând acestea, dădu porunca de plecare. Cei cincizeci 
de dragoni înconjurară carul şi porniră. 

Cei arestuiţi începură să vorbească încet între ei. 

Ne dau pe mâna suedezilor! spuse Mirski. Mă aşteptam la 
asta. 

Mai bine stau printre duşmani decât printre trădători! 
răspunse Stankiewicz. 

Iar eu aş fi mai mulţumit să capăt un plumb în scăfârlie, 
decât să stau cu mâinile încrucişate în vreme de război! 
strigă Wotodyjowski. 

Nu huli, jupâne Michalt, răspunse Zagtoba, fiindcă la timpul 
potrivit poţi să-ţi iei tălpăşiţa din car, ca şi de la Birze, pe 
când cu un plumb în cap e cam greu să mai fugi. Eu am 
ştiut dinainte că trădătorul nu va cuteza să ne omoare. 

Radziwitt să nu cuteze! se miră Mirski. Se vede că domnia 
ta ai venit de departe şi nu-l cunoşti. Când jură să se 
răzbune pe cineva, apoi acela e ca şi mort; nu-mi aduc 
aminte să fi iertat pe cineva vreodată. 


Cu toate acestea, asupra mea n-a îndrăznit să ridice mâna! 
răspunse Zagtoba. Cine ştie dacă domniile voastre nu-mi 
datoraţi viaţa tot mie. 

Cum se poate? 

Hanul de la Crâm mă are tare drag, pentru că am 
descoperit o uneltire împotriva lui pe când mă aflam în 
robie la Crâm. Iar stăpânul nostru milostiv Johannes 
Casimirus ţine şi el la mine. Câinele de Radziwilt n-a vrut să 
se pună în poară cu asemenea magnați care l-ar putea 
pedepsi şi în Lituania. 

E, ce vorbeşti, domnia ta! El îl urăşte pe rege, cum urăşte 
dracul apa sfinţită, şi s-ar fi arătat şi mai îndârjit împotriva 
domniei tale, dacă ştia că eşti prietenul măriei sale, 
răspunse Stankiewicz. 

Eu cred, zise Oskierko, că hatmanul n-a vrut să-şi 
mânjească mâinile cu „sângele nostru, ca să nu atragă 
odium1 19 asupră-şi, dar sunt gata să jur că porucinicul 
duce suedezilor de la Birze porunca să ne împuşte 
numaidecât. 

Vai de mine! oftă Zagtoba. 

Tăcură o vreme; în acest timp carul intră în piaţa târgului. 
Toată lumea dormea, ferestrele erau întunecate, numai 
câinii lătrau furioşi la convoiul care trecea pe dinaintea 
caselor. 

Tot un drac! spuse Zagtoba. Oricum, am mai câştigat puţin 
timp, poate ne va sluji întâmplarea sau poate ne-o veni în 
minte vreun şiretlic. 

Aici se întoarse spre polcovnicii mai vârstnici: 

Domniile voastre nu mă cunoaşteţi prea bine, dar 
întrebaţi-i pe tovarăşii mei în ce primejdii am fost şi 
totdeauna am scăpat cu faţa curată. Spuneţi-mi şi mie, ce 
fel de om e porucinicul care ne conduce? N-am putea să-l 
convingem să se lepede de vânzător şi să treacă de partea 
țarii, unindu-se cu noi? 

E Roch Kowalski din ramura Korabilor, răspunse Oskierko. 
Îl cunosc bine. Tot atât de greu i-ai putea convinge şi calul, 


căci nu ştiu care-i mai prost dintre ei. 

Pai cum l-au făcut porucinic? 

Duce flamura în steagul lui Mieleszko şi pentru asta n-are 
nevoie de prea multă minte. L-au făcut porucinic, fiindcă 
prinţul l-a îndrăgit pentru puterea lui uriaşa: frânge 
potcoava în mână şi se ia la trântă cu urşii îmblânziţi: până 
acum n-a aflat niciunul pe care să nu-l biruie. 

Aşa-i de puternic? 

Că-i puternic, nu mai încape vorbă, iar dacă i s-ar porunci 
să se dea cu capul de perele, n-ar sta o clipă la îndoială. I-au 
spus să ne ducă la Birze şi ne va duce, de-ar fi să se 
scufunde pământul. 

Ia te uită! rosti Zagtoba care ascultă cu luare-aminte. E un 
flăcău hotărât! 

Păi la el hotărârea e totuna cu prostia. De altfel, când are 
timp şi nu mănâncă, doarme tot timpul. Aflaţi un lucru de 
mirare, pe care n-o să vă vină să-l credeţi: odată a dormit 
patruzeci şi opt de ceasuri la spătărie şi, când l-au sculat 
din pat, tot mai căsca de somn. 

Porucinicul ăsta e pe gustul meu, zise Zagtoba. Îmi place 
totdeauna să ştiu cu cine am de-a face. 

Apoi se întoarse spre Kowalski. 

Apropie-te, domnia ta! îl chemă cu glas proteguitor. 

Ce-i? întrebă Kowalski, întorcându-şi calul. 

N-ai horilcă? 

Ba am. 

Dă-o încoace! 

Cum aşa, dă-o încoace? 

Domnia ta, uite cum stă treaba, dacă nu era voie, primeai 
poruncă să nu mi-o dai, dar cum n-ai poruncă, înseamnă că 
trebuie să mi-o dai. 

Ce? se minună jupân Roch. Pe legea mea! Păi aşa cu forţa? 

Forţă sau nu, dacă poţi, se cuvine să-ţi ajuţi ruda mai în 
vârstă, care dacă s-ar fi însurat cu mama domniei tale, ar fi 
putut să-ţi fie tată. 

Ce rudă mai eşti şi domnia ta. 


Află domnia ta că neamul Kowalski se împarte în două 
ramuri. Unii au ca blazon Wieruszowa, o capră închipuită 
pe scut cu piciorul dinapoi ridicat, iar ceilalţi au Corabia cu 
care strămoşul lor a venit pe mare din Anglia până în 
Polonia şi din aceasta mă trag şi eu prin bunica, aşa că am 
şi eu tot o Corabie pe blazon. 

Pentru Dumnezeu, atunci domnia ta eşti într-adevăr rudă 
cu mine! 

Te tragi şi tu tot din Korabi? 

Tot. 

Sânge din sângele meu, pe legea mea! strigă Zagtoba. 
Bine că ne-am întâlnit, fiindcă, la drept vorbind, eu am venit 
în Lituania după neamuri şi cu toate că mă aflu la ananghie, 
iar tu pe cal şi slobod, te-aş îmbrăţişa cu drag pentru că 
oricum, ruda tot rudă rămâne. 

Cum pot să te ajut eu, domnia ta? Mi-au poruncit să vă duc 
la Birze, o să vă duc... Rudenia ca rudenia, dar slujba-i 
slujbă. 

Zi-mi unchiule! îl rugă Zagtloba. 

Uite horilca, unchiule! încuviinţă jupân Roch. Asta am voie. 

Zagtoba luă plosca bucuros şi trase câteva înghiţituri 
zdravene. Curând, o căldură plăcută începu să i se 
răspândească în toate mădularele şi mintea i se limpezi. 

Coboară de pe cal, îl îndemnă pe jupân Roch, şi urcă puţin 
în car, să mai stăm de vorbă; aş vrea să-mi povesteşti câte 
ceva despre familie. Eu respect slujba, dar asta ai voie. 

O vreme Kowalski nu răspunse. 

N-am primit poruncă să nu mă sui în car! spuse în cele din 
urmă. 

Şi se aşeză, mai degrabă se lungi pe paie lângă Zagtoba, 
Acesta îl îmbrăţişa din toată inima. 

Ce mai face tatăl tău? ... Bătu-l-ar să-l bată, că i-am uitat 
numele. 

Tot Roch. 

Aşa, aşa-i, Roch l-a zămislit pe Roch... Cum scrie la Biblie. 
Şi tu trebuie să-i dai feciorului tău acelaşi nume, ca tot 


ciocârlanul să-şi aibă moţul lui. Eşti însurat? 

Sigur că sunt! Eu sunt Kowalski şi asta-i jupâneasa 
Kowalska. Alta nu-mi trebuie. 

Spunând acestea, tânărul porucinic îi arătă lui jupân 
Zagtoba mânerul sabiei grele de dragon şi repetă: 

Alta nu-mi trebuie! 

Ai dreptate! zise Zagtoba. Îmi placi grozav, Roch, fiu al lui 
Roch. Un oştean de nădejde are nevoie de asemenea soţie. 
Îţi mai spun că mai degrabă ea o să rămână văduvă după 
tine, decât tu după ea. Îmi pare rău doar că n-o să ai copii 
cu ea, fiindcă văd că eşti un cavaler iute, şi e păcat să-ţi 
pierzi neamul. 

Ehe, mai va! îl linişti Kowalski. Suntem şase fraţi. 

Şi pe toţi îi cheamă Roch? 

Chiar aşa, unchiule, toţi au primul, sau, dacă nu, al doilea 
nume Roch: e patronul nostru cel mai bun. 

Hai să mai bem! 

Că bine zici. 

Zagtoba duse iarăşi plosca la gură, dar n-o bău pe toată, i- 
o întinse apoi porucinicului, zicându-i: 

Până la fund, până la fund! 

Păcat că nu pot să te văd adăugă. Noaptea-i atât de 
neagră, de-ţi bagi degetele în ochi. Nu-ţi mai zăreşti nici 
vârful nasului. Ascultă, Roch. Încotro se pregăteau să plece 
oştenii de la Kiejdany când am plecat noi? 

Asupra răzvrătiţilor. 

Numai Dumnezeu ştie cine-i răzvrătit, tu sau ei?! 

Eu răzvrătit? Cum vine asta? Eu îndeplinesc poruncile 
hatmanului. 

Dar hatmanul nu face ce-i porunceşte regele, fiindcă e 
sigur că nu i-a dat poruncă să se alăture suedezilor. N-ai 
vrea mai bine să-i baţi pe suedezi, decât să mă dai pe mine, 
ruda ta, pe mâinile lor? 

Poate că aş vrea, dar porunca e sfântă! 

Şi jupâneasa Kowalska ar vrea. O ştiu eu. Între noi fie 
vorba, hatmanul s-a răsculat împotriva regelui şi a 


Republicii. Să nu mai spui la nimeni, dar aşa este. lar voi cei 
care-i păstraţi credinţă, sunteţi toţi nişte răzvrătiți. 

Nu se cuvine să ascult asemenea vorbe. Hatmanul îşi are 
mai-marii săi, iar eu pe al meu, pe hatman, şi m-ar pedepsi 
Dumnezeu, dacă m-aş pune împotrivă. Nemaipomenit! 

Vorbeşti cu dreptate... Dar ia aminte, Roch, dacă tu vei 
cădea în mâinile răsculaților, eu aş fi slobod şi asta n-ar mai 
fi din vina ta, fiindcă nec Hercules contra plures120! ... Nu 
ştiu unde se află steagurile acelea, dai tu trebuie să ştii... şi, 
vezi tu, am putea să ne abatem din drum... 

Cum aşa? De ce? 

Ca să ieşim în întâmpinarea lor. Tu n-ai avea nici o vină, 
dacă ne-am slobozi. Nu m-ai avea nici pe mine pe 
conştiinţă... şi, ascultă-mă pe mine, e tare greu să aio rudă 
pe conştiinţă. 

E, ce tot vorbeşti, unchiule! Pe legea mea, acum mă dau 
jos din car şi încalec pe cal. Hatmanul o să te aibă pe 
conştiinţă, nu eu. Cât mai sunt în viaţă, aşa ceva nu poate fi! 

Dacă-i nu, fie şi nu! zise Zagtoba. Îmi place că mi-o spui 
deschis, deşi eu eram unchiul tău înainte ca hatmanul să te 
ia în slujba lui. Tu ştii, Roch, ce va să zică unchi? 

Unchiul e unchi. 

Ai potrivit-o de minune, dar şi Scriptura spune că atunci 
când nu ai tată, trebuie să asculţi de unchiul tău. Unchiul, 
Roch, are puterea unui părinte şi e păcat săite 
împotriveşti... Mai bagă de seamă şi că dacă cineva se 
însoară, poate să fie şi el tată, pe când unchiul e de acelaşi 
sânge cu mama. E adevărat, nu sunt fratele mamei tale, dar 
bunica mea trebuie să fi fost mătuşa bunicii tale. Află dar că 
în mine stă puterea câtorva rânduri de lume, fiindcă de 
vreme ce suntem cu toţii muritori pe lumea asta, ea trece 
de la unul la altul şi nici cea a hatmanului sau a regelui nu 
pot s-o tăgăduiască ori să silească pe cineva să i se opună. E 
lucru sfânt! Are oare marele hatman sau, să zicem, cel de 
câmp dreptul de a porunci, nu numai unui şleahtic sau unui 
oştean de elită, dar şi unui slujitor de rând, să ridice mâna 


asupra tatălui şi a mamei, a bunicului sau a bunicii care a 
orbit? Răspunde, Roch, are dreptul? 

Cum? întrebă Kowalski somnoros. 

Asupra bunicii care a orbit! repetă jupân Zagtoba. Cine ar 
mai vrea atunci să se căsătorească, sa zămislească plozi şi 
să mai aştepte nepoți? ... Răspunde, Roch! 

Eu sunt Kowalski, iar asta e jupâneasa Kowalska, mormăi 
porucinicul cu ochii cârpiţi de somn. 

Dacă vrei tu, fie şi aşa! răspunse Zagtoba. E chiar mai bine 
că nu vei avea copii, fiindcă o să fie mai puţini prostănaci pe 
lume. Nu-i aşa, Roch? 

Zagtoba îşi ciuli urechile, dar nu mai auzi nici un răspuns. 

Roch, Roch! strigă încet. 

Jupân Roch dormea ca un buştean. 

Dormi? ... mormăi Zagtoba. Aşteaptă să-ţi scot găleata asta 
de fier de pe cap, ca să stai mai bine. Mantaua te strânge la 
gât şi o să ţi se urce sângele la cap. Ce fel de rudă aş mai fi, 
dacă nu te-aş ajuta. 

Mâinile lui jupân Zagtoba începură să umble cu mare grijă 
la gâtul lui Kowalski. Ceilalţi se cufundaseră cu toţii într-un 
somn adânc. Oştenii se legănau şi ei în şa, doar cei care 
mergeau în frunte cântau încetişor, uitându-se cu luare- 
aminte la drum, pentru că noaptea, deşi nu ploua, era 
foarte întunecoasă. 

Totuşi, după un răstimp, oşteanul care călărea în spatele 
carului desluşi în întuneric mantia şi coiful luminos al 
porucinicului. Fără să mai oprească. Kowalski alunecă din 
car şi făcu semn să i se dea calul. 

După o clipă era călare. 

Jupâne porucinic, unde facem popas? întrebă vagmistrul.. 
Apropiindu-se de el. 

Jupân Roch nu-i răspunse nimic, îşi îmboldi calul înainte, 
trecu încet de călăreţii din frunte şi pieri în beznă. 

Dragonii auziră deodată tropotul calului în goană. 

Porucinicul a pornit la galop! îşi spuseră. Vrea să vadă 
dacă nu-i vreo cârciumă prin apropiere. E timpul să lăsăm 


caii să se odinească! 

Se scurse o jumătate de ceas, un ceas, două, dar pesemne 
că jupân Kowalski gonea tot înainte, pentru că nu se vedea 
venind. Caii erau osteniţi, mai ales cei de la car, aşa că 
mergeau la pas. Stelele se stingeau pe cer. 

Să dea fuga unul din voi după porucinic, zise vagmistrul, şi 
să-i spună că fugarii noştri abia îşi mai târăsc picioarele, iar 
cei de la ham au stătut de tot. 

Un oştean porni înainte, dar după un ceas se întoarse tot 
singur. 

Nu se vede nici urmă de porucinic, spuse. Cred că e cu 
vreo milă înaintea noastră. 

Oştenii începură să murmure nemulţumiţi. 

Ce-i pasă lui, el a dormit toată ziua şi s-a mai culcat şi în 
car, iar tu, oştene, orbecăieşte noaptea până când ţi-o 
cădea calul pe drum. 

E o cârciumă la vreo jumătate de verstă de aici, se 
amestecă oşteanul care căutase pe porucinic. Am crezut că- 
l| găsesc acolo, dar de unde! ... Am ascultat să văd, nu 
cumva se aude tropotul calului... dar n-am auzit nimic. 
Dracu ştie încotro a apucat-o. 

Facem popas acolo şi fără el! hotări vagmistrul. Trebuie să 
lăsăm caii să răsufle. 

Opriră într-adevăr carul înaintea cârciumii. Oştenii 
descălecară, unii se duseră să bată la uşă, iar ceilalţi 
dezlegară fânul chitit la spate lângă şa, ca să dea cailor să 
mănânce din mână. 

Când trăncănitul carului conteni, se treziră şi polcovnicii 
aflaţi sub pază. 

Încotro mergem? întrebă bătrânul Stankiewicz. 

Nu pot să-mi dau seama pe întuneric, răspunse 
Wotodyjowski, mai ales că nu mergem spre Upita. 

Totuşi, ca să ajungi la Birze de la Kiejdany, trebuie să treci 
pe la Upita, nu-i aşa? întrebă Jan Skrzetuski. 

Chiar aşa. Dar la Upita se află steagul meu şi se vede că 
prinţul, temându-se de împotrivire, a poruncit s-o luăm pe 


alt drum. Când am ieşit din Kiejdany, am cotit-o îndată spre 
Daln6w şi Kroki, iar de acolo vom merge prin Bejsagola şi 
Szawle. O să ocolim într-adevăr, dar o să lăsăm Upita şi 
Poniewiez la dreapta. Pe acest drum nu se află nici un 
steag, toate câte erau au fost chemate la Kiejdany, ca să le 
aibă la îndemână. 

Jupân Zagtoba, spuse Stanistaw Skrzetuski, doarme tun şi 
horcăie. În loc să născocească ceva, cum ne-a făgăduit. 

Lasă-l să doarmă... Se vede că l-a apucat somnul, tot 
sporovăind cu prostul ăsta de porucinic cu care s-a găsit 
rudă. O fi vrut să-l câştige de partea noastră, dar nu-i nimic 
de făcut. Cine nu s-a lepădat de Radziwilt pentru ţară, n-o 
să-l părăsească nici pentru o rudă. 

Sunt înrudiţi într-adevăr? întrebă Oskierko. 

Ei? Sunt şi ei cum sunt eu cu domnia ta, răspunse 
Wotodyjowski. Nu-i nimic adevărat din tot ce a spus jupân 
Zagtoba despre blazon, pentru că eu ştiu prea bine că al lui 
se cheamă Wczele. 

Dar unde-i jupân Roch? 

Trebuie să fie cu oştenii sau în cârciumă. 

L-aş ruga să-mi îngăduie să încalec pe calul vreunui 
dragon, zise Mirski, fiindcă am înţepenit. 

N-o să consimtă în ruptul capului, răspunse Stankiewicz. E 
întuneric beznă şi lesne poţi să dai pinteni calului şi s-o 
ştergi. Cine să te mai ajungă! 

Am să-i dau cuvântul de cavaler că nu voi încerca să fug, 
de altminteri o să înceapă să se lumineze. 

Hei, oştene, unde-i porucinicul? întrebă Wotodyjowski, 
care era mai aproape de dragoni. 

Cine să-l ştie? 

Cum, cine să-l ştie? Când îţi spun să-l chemi, apoi cheamă-l 
îndată! 

Nu ştim nici noi unde se află, jupâne polcovnic! răspunse 
dragonul. De când a coborât din car şi a plecat înainte, nu l- 
am mai văzut. 

Când se întoarce, spune-i că vrem să vorbim cu el. 


La porunca înălţimii tale! răspunse oşteanul. 

Polcovnicii tăcură. 

Din când în când, în car se auzea cum căsca cineva; în 
apropiere caii ronţăiau fân. Oştenii care înconjurau carul 
moţăiau rezemaţi în şa. Ceilalţi tăifăsuiau încet sau mâncau 
fiecare ce avea, întrucât cârciuma era părăsită şi nu mai sta 
nimeni în ea. 

Noaptea începuse să pălească. Spre răsărit, bolta 
întunecată devenea cenuşie, stelele se stingeau treptat, 
luminând cu licăriri nesigure. Acoperişul cârciumii se făcu 
vânăt, iar copacii care creşteau împrejur începură să se 
tivească cu argint. Cai şi oameni păreau că ies dintr-o pânză 
de umbre, în curând se puteau desluşi chipurile oştenilor şi 
culoarea galbenă a mantiilor. Coifurile răsfrânseră primele 
luciri ale dimineţii. 

Wotodyjowski îşi desfăcu braţele şi se întinse căscând cu 
gura până la urechi, după care se uită la jupân Zagloba 
care dormea; deodată se trase îndărăt şi strigă: 

Bătu-l-ar ghiulele! Pe viul Dumnezeu, ia priviţi, domniile 
voastre! 

Ce s-a întâmplat?. Întrebară polcovnicii, deschizând ochii. 

Uitaţi-vă, uitaţi-vă colo! îi îndemnă Wotodyjowski, 
arătându-le cu degetul pe cel care dormea. 

Priviră cu toţii încotro le arăta şi pe feţele lor se întipări o 
uimire fără margini; sub burcă121 şi cu căciula lui Jupân 
Zagtoba pe cap dormea somn nevinovat Roch Kowalski, iar 
Zagtoba nu mai era nicăieri. 

A spălat putina, pe legea mea! se miră Mirski, uitându-se 
în toate părţile, de parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

E dracu gol, bătu-l-ar! strigă Stankiewicz. 

I-a luat coiful şi mantia galbenă nătărăului ăstuia şi-a tulit- 
o pe calul lui! 

Parcă s-ar fi dat la fund! 

Păi v-a spus el c-o să scape printr-un şiretlic. 

Atât i-a fost. 


Domniile voastre, nu-l cunoaşteţi pe jupân Zagtoba, spuse 
Woltodyjowski cu înflăcărare. Sunt gata să jur că tot astăzi o 
să ne scape şi pe noi. Nu ştiu cum, când şi în ce chip, dar 
aşa va fi! 

Pentru Dumnezeu, nu-mi vine să-mi cred ochilor, zise 
Stanistaw Skrzetuski. 

Oştenii înţeleseră şi ei ce se întâmplase şi începură să 
murmure. Se buluciră cu toţii spre car şi făcută ochii cât 
cepele la vederea porucinicului îmbrăcat în burca de cămilă 
şi cu calpacul de râs pe cap, care dormea adânc. 

Vagmistrul începu să tragă de el cu putere: 

Jupâne porucinic! Jupâne porucinic! 

Eu sunt Kowalski... iar asta e jupâneasa Kowalska, mormăi 
jupân Roch. 

Jupâne porucinic, a fugit un ostatec! 

Kowalski se ridică în capul oaselor şi deschise ochii: 

Ce? 

A fugit un ostatec, şleahticul cel gras, care a vorbit cu 
înălţimea ta. 

În sfârşit, porucinicul înţelese. 

Nu se poate! strigă cu glas înfricoşat. Cum aşa? Ce s-a 
întâmplat? Cum a izbutit să fugă? 

În coiful şi mantia înălţimii tale; oştenii nu l-au recunoscut, 
era prea întuneric. 

Unde mi-e calul? răcni Kowalski. 

Nu e nicăieri. Şleahticul a şters-o cu el. 

Cu calul meu? 

Întocmai! 

Kowalski se luă cu mâinile de păr. 

Isuse din Nazaret! Rege al ovreilor! ... 

După o clipă strigă iar: 

Aduceţi-l aici pe netrebnicul care i-a dat calul! 

Jupâne porucinic! Oşteanul n-are nici o vină. Noaptea era 
atât de întunecoasă, încât puteai să-ţi bagi degetele în ochi, 
iar el a plecat cu coiful şi mantia înălţimii tale. A trecut pe 


lângă mine şi nici eu nu l-am recunoscut. Dacă înălţimea ta 
nu te suiai în car, n-avea cum să facă una ca asta. 

Loveşte-mă, bate-mă! strigă nefericitul porucinic. 

Ce facem, înălţimea ta? 

După el, prindeţi-l! 

Nu mai e nimic de făcut. El e pe calul înălţimii tale, care-i 
cel mai bun. Ai noştri cad din picioare, iar el a fugit la 
primul cântat al cocoşilor. Nu-l mai ajungem! 

Caută vântul pe câmp! râse Stankiewicz. 

Kowalski se întoarse spre polcovnici cu mânie: 

Domniile voastre l-aţi ajutat să fugă! O să vă arăt eu... 

Îşi încleşta pumnii uriaşi şi începu să se apropie de ei. 
Deodată Mirski îi spuse ameninţător: 

Nu striga, domnia ta, şi ia aminte că vorbeşti unor oameni 
cu care nu eşti de-o seamă. 

Jupân Roch se cutremură şi se îndreptă fără să vrea, 
pentru că rangul lui nu însemna într-adevăr nimic pe lângă 
al lui Mirski, căruia până şi polcovnicii ceilalţi îi arătau un 
respect deosebit. 

Stankiewicz adăugă: 

Du-ne unde ţi s-a poruncit, dar să nu ridici glasul, fiindcă 
mâine poţi să te afli sub conducerea fiecăruia dintre noi. 

Jupân Roch holba ochii şi tăcea. 

Ce mai tura-vura, jupâne Roch, ai să plăteşti cu capul, zise 
Oskierko. E o prostie ce spuneai mai înainte, că l-am ajutat 
noi, pentru că am dormit şi noi, ca şi tine, iar în al doilea 
rând, fiecare s-ar fi ajutat mai întâi pe el însuşi. Ce mai 
vorbă, ai să plăteşti cu capul! Nimeni n-are nici o vină, 
numai tu eşti vinovat. Aş fi cel dintâi care ar da poruncă să 
fii împuşcat. E un lucru nemaipomenit, nu s-a mai văzut de 
când lumea ca un porucinic să doarmă ca un bursuc şi să 
lase prinsul să fugă în coiful şi mantia lui, ba mai mult, chiar 
cu calul lui! 

Vulpoiul bătrân l-a păcălit pe cel tânăr! zise Mirski. 

Isuse, Marie, mi-a luat şi sabia! strigă Kowalski, Păi el n- 
are nevoie de sabie? zise Stankiewicz zâmbind. Jupân 


Oskierko vorbeşte cu dreptate, ai să-ţi pierzi capul, 
cavalere. Cred că ai avut şi pistoale în coburi? 

Am avut! ... răspunse Kowalski aproape fără să mai ştie ce 
vorbeşte. 

Deodată se luă cu amândouă mâinile de cap. 

Şi scrisoarea prinţului către căpetenia de la Birze! Ce să 
mă fac, nefericitul de mine?! ... Sunt pierdut pe vecie! ... Un 
plumb în cap şi... 

De asta tot n-o să scapi! rosti Mirski serios. Cum o să ne 
mai duci acum la Birze? ... Ce se va întâmpla, dacă tu ai să 
spui că ne aduci sub pază, iar noi, mai mari ca tine, osă 
spunem că tu trebuie să fii aruncat în temniţă? Cui gândeşti 
că o să i se dea crezare? ... Socoteşti oare că suedezii ne 
vor arestui numai pentru că-i roagă jupan Kowalski? Mai 
degrabă o să ne creadă pe noi şi o să te închidă pe tine. 

Sunt pierdut, sunt pierdut! gemu Kowalski. 

Prostii! se împotrivi Wotodyjowski. 

Ce facem, jupâne porucinic? întrebă vagmistrul. 

Du-te dracului! ţipă Kowalski. Eu ştiu ce să facem? ... 
Încotro s-o apucăm? ... Trăsni-te-ar să te trăsnească! 

Du-te... du-te la Birze... şi ai să vezi, spuse Mirski. 

Înapoi la Kiejdany! ... porunci Kowalski. 

Dacă acolo n-o să te pună la zid şi n-o să te împuşte, să-mi 
zici ce-oi vrea! îl preveni Oskierko. Cum o să te înfăţişezi 
înaintea hatmanului? Ptiu! Nu te aşteaptă decât ruşinea şi 
un plumb în cap! 

Nici nu merit mai mult! strigă nefericitul tânăr. 

Prostii, jupâne Roch! Numai noi putem să te scăpăm, îi 
spuse Oskierko. Ştii că eram gata să-l urmăm pe hatman 
până la capătul lumii şi să pierim pentru el. Meritele şi 
rangurile noastre erau mai mari ca ale tale. Ne-am vărsat 
nu o dată sângele pentru ţară şi o să-l mai vărsăm, dar 
hatmanul a trădat Republica, a dat ţara în puterea 
duşmanului, s-a înhăitat cu ei împotriva milostivului nostru 
stăpân, căruia i-am jurat credinţă. Crezi că unor oşteni ca 
noi le-a fost uşor să nu-şi mai asculte căpetenia şi să se 


pună împotriva propriului hatman? Acum însă, cine-i alături 
de hatman, este împotriva Măriei Sale! Cine ţine cu 
hatmanul, acela îşi trădează regele şi Republica! ... lată de 
ce i-am zvârlit buzduganele la picioare; aşa ne-au poruncit 
virtutea şi datoria, credinţa şi cinstea noastră. Şi doar n-am 
făcut-o numai eu! Au făcut-o şi jupân Mirski, şi jupân 
Stankiewicz, cei mai buni oşteni, oamenii cei mai vrednici! 
„.. Cine a rămas alături de el? Nemernicii! ... Dacă-i aşa, tu 
de ce să nu calci pe urmele celor mai buni, mai înţelepţi şi 
mai vârstnici decât tine? Vrei să-ţi faci numele de ocară, să 
fii socotit trădător? ... Gândeşte-te bine, întreabă-ţi 
conştiinţa ce trebuie să faci: rămâi alături de hatmanul 
trădător, sau mergi cu noi care vrem să ne dăm şi ultima 
suflare pentru ţară, să ne vărsăm pentru ea ultima picătură 
de sânge? Mai bine să ne fi mâncat pământul înainte de a 
ne fi lepădat de hatman... Dar să dea Dumnezeu ca 
sufletele noastre să nu mai iasă din iad dacă vom trăda ţara 
şi regele pentru interesele lui Radziwit! ... 

Vorbele lui Oskierko părură să-l descumpănească pe Roch. 
Îşi holbă ochii, deschise gura şi spuse după un răstimp: 

Domniile voastre, ce vreţi de la mine? 

Să mergi cu noi la voievodul de Witebsk care va lupta 
pentru Republică. 

Păi dacă eu am poruncă să vă duc la Birze? 

Vorbeşte cu unul ca el! se descurajă Mirski. 

Tocmai, vreau să nu asculţi porunca! ... Să-l părăseşti pe 
hatman şi să mergi cu noi, pricepe odată! îşi pierdu 
răbdarea Oskierko. 

Domniile voastre n-aveţi decât să spuneţi ce vreţi, dar 
degeaba... Eu sunt oştean! La ce-aş mai fi bun, dacă l-aş 
părăsi pe hatman? Eu ascult de mintea şi voinţa lui, nu de 
ale mele. Dacă el păcătuieşte, tot el va răspunde pentru 
amândoi, iar datoria mea e să-l ascult ca un câine! ... Sunt 
un om simplu, ce nu pot să fac cu mâna, nu fac nici cu 
capul... Dar ştiu că trebuie să mă supun şi basta. 

Fă ce vrei! strigă Mirski. 


E numai vina mea, urmă Roch, că am poruncit să ne 
întoarcem la Kiejdany, când mi s-a spus să merg la Birze... 
M-am prostit din pricina şleahticului care, deşi rudă, m-a 
băgat în bucluc mai abitir ca un străin... Dacă măcar nu mi- 
ar fi fost rudă, dar era! S-a purtat ca un păgân; mi-a luat 
calul, m-a lipsit de bunăvoința hatmanului şi a abătut 
pedeapsa asupra capului meu... Aşa rudă! Dar domniile 
voastre o să ajungeţi la Birze, fie ce-o fi! 

Îţi răceşti gura de pomană, jupâne Oskierko, spuse 
Wotodyjowski. 

Înapoi spre Birze, câinilor! strigă Kowalski la dragoni. 

Şi iarăşi se întoarseră din drum. Roch porunci unui dragon 
să urce în car, iar el încalecă pe calul lui şi porni pe lângă 
car, repetând: 

Rudă, şi să-mi facă una ca asta! 

Auzindu-l polcovnicii, deşi nesiguri şi foarte îngrijoraţi de 
soarta lor, nu puteau să-şi stăpânească râsul. În cele din 
urmă, Wotodyjowski zise: 


Domnia ta, nu pune la inimă, pentru că bărbatul acela a 
păcălit pe mulţi... L-a întrecut în şiretenie până şi pe 
Chmielnicki, fiindcă în ceea ce priveşte viclenia, nu poate 
nimeni să se pună cu el. 

Kowalski nu răspunse nimic, se depărta doar puţin de car 
de teama batjocurii. De altminteri, se ruşina şi faţă de 
polcovnici, şi faţă de proprii oşteni, arăta atât de abătut, de- 
ţi era milă să te uiţi la el. 

În acest timp, cei arestuiţi, vorbeau despre jupân Zagtoba 
şi despre fuga-i de pomină. 

E într-adevăr un lucru fără asemănare, se minună 
Wotodyjowski. Nu se află primejdie pe lume din care acest 
om să nu izbutească să scape. Când vitejia şi puterea nu 
mai ajută la nimic, se foloseşte de şiretenie. Unii îşi pierd 
cumpătul, când îi ameninţă moartea, sau se încredinţează 
lui Dumnezeu, aşteptând ce se va întâmpla. El însă începe 
să-şi muncească mintea şi totdeauna născoceşte ceva. La 
nevoie, se arată viteaz precum Ahile, dar merge mai 
bucuros pe urmele lui Ulise. 

N-aş vrea să-l păzesc, chiar dacă ar fi cetluit în lanţuri, 
spuse Stankiewicz, fiindcă nu numai că fuge, dar te mai 
face şi de râsul lumii. 

Chiar aşa! se miră jupân Michat. Acum îşi va bate joc de el 
cât va trăi şi Doamne fereşte să intri în gura lui, că are cea 
mai ascuţită limbă din toată Republica... Şi când mai începe 
să le şi umfle, moare lumea de râs... 

Dar la nevoie, domnia ta spui că se pricepe să se apere şi 
cu sabia? întrebă Stankiewicz. 

Nici vorbă! Păi nu l-a tăiat el la Zbaraz pe Burtaj în faţa 
întregii oştiri? 

Ei nu, pe legea mea! strigă Stankiewicz. Unul ca el n-am 
mai văzut! 

Ne-a făcut un mare serviciu cu fuga lui, spuse Oskierko, 
deoarece a luat şi scrisorile hatmanului şi cine ştie ce mai 
scria în ele împotriva noastră. Nu cred că la Birze căpetenia 
suedezilor şi-ar fi plecat urechea la ce spunem noi şi nu l-ar 


fi ascultat pe Kowalski. Nici n-avea cum, de vreme ce noi 
veneam sub pază, iar el era căpetenia dragonilor... Dar nu 
mai încape îndoială că acolo nu vor şti ce să facă cu noi. În 
orice caz, nu pot să ne taie capetele şi ăsta e lucrul de 
căpetenie. 

Am zis şi eu numai aşa, răspunse Mirski, ca să-l sperii pe 
Kowalski... Dar ce spui domnia ta, că nu ne vor tăia 
capetele, pe legea mea, nu e o mângâiere prea mare. Parcă 
toate te îndeamnă să-ţi spui că ţi s-a urât cu viaţa; acum e 
sigur că va izbucni al treilea război, şi încă unul civil, care 
va însemna pierzania noastră. Ce-mi trebuie mie, om 
bătrân, să mai trăiesc asemenea lucruri? 

Sau eu, care-mi aduc aminte de alte vremuri! zise 
Stankiewicz. 

Domniile voastre, nu se cuvine să spuneţi una ca asta, 
fiindcă mila lui Dumnezeu e mai mare decât răutatea 
omenească, iar braţu-i atotputernic poate să ne scape de 
necaz tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. 

Vorbele domniei tale sunt sfinte, zise Jan Skrzetuski. Şi 
nouă, celor din steagurile răposatului prinţ Jeremi, ne e 
greu să trăim acum, pentru că eram învăţaţi să învingem 
totdeauna; vrem şi acum să ne slujim ţara, numai să ne dea 
Dumnezeu, în sfârşit, o căpetenie adevărată, nu un 
trădător, ci unul căruia să i te poţi încredința cu sufletul şi 
inima. 

Ei, aşa-i, aşa-i! întări Wolodyjowski. Aş lupta şi ziua şi 
noaptea. 

Domniile voastre, zise Mirski. Eu cred că oamenii sunt 
deznădăjduiţi, fiindcă orbecăiesc parcă prin întuneric, se 
întreabă unul pe altul: ce să facem? ... şi au ajuns să se 
îndoiască de toate. Nu ştiu ce gândiţi domniile voastre, dar 
eu sunt tare neliniştit... Şi când îmi aduc aminte că eu mi- 
am zvârlit buzduganul la picioarele hatmanului, că eu sunt 
pricina împotrivirii şi a răzvrătirii, bruma de păr cărunţiu 
care mi-a mai rămas mi se face măciucă în vârful capului de 
groază. Chiar aşa! ... Dar ce altceva puteam să fac, când 


trădarea era limpede? Fericiţi cei care nu trebuie să-şi 
pună asemenea întrebări şi să caute răspunsul în cugetul 
lor! 

Dumnezeule milostiv, dă-ne o căpetenie! se rugă 
Stankiewicz, înălţându-şi ochii spre cer. 

Se vorbeşte că voievodul de Witebsk ar fi un om tare 
cinstit, spuse Stanistaw Skrzetuski. 

Asta aşa este! răspunse Mirski. Dar el nu este nici mare 
hatman şi nici hatman de câmp, şi până să capete 
buzduganul de la rege, poate să lupte numai pe socoteala 
lui. El nu se va duce la suedezi şi nici în altă parte, asta-i 
sigur! 

Pan Gosiewski, hatmanul de câmp, se află arestuit de 
Radziwilt. 

Pentru că şi el e un om vrednic, răspunse Oskierko. Când 
am auzit una ca asta, am rămas îngrijorat şi am presimţit că 
nu-i a bună. 

Jupân Michat se cufundă în gânduri şi după o clipă zise: 

Am fost o dată la Varşovia şi am intrat în încăperile regelui, 
iar stăpânul, nostru milostiv, cum ţine la oşteni şi m-a lăudat 
după bătălia de la Beresteczko, m-a recunoscut îndată şi 
mi-a poruncit să viu la masă la prânz. Atunci l-am văzut şi 
pe jupân Czarniecki, fiindcă ospăţul era în cinstea lui. 
Regele era foarte înduioşat, i-a luat capul lui Czarniecki în 
mâini şi i-a spus: „Chiar dacă va veni o vreme când mă vor 
părăsi toţi, tu îmi vei păstra credinţă! L-am auzit cu urechile 
mele, vorbea ca un prooroc. Jupân Czarniecki era atât de 
mişcat, încât nu mai era în stare să scoată o vorbă, repeta 
numai: „Până la ultima suflare! Până la ultima suflare!” Iar 
regele a început să plângă... 

Cine ştie dacă proorocirea nu se va împlini, căci vremea 
nenorocirilor a venit! spuse Mirski. 

Jupân Czarniecki e un mare oştean! răspunse Stankiewicz. 
În toată Republica nu se află om care să nu-i repete numele. 
Se spune, zise Skrzetuski, că tătarii care îl ajută pe jupân 
Rewera Potocki împotriva lui Chmielnicki, l-au îndrăgit atât 


de mult pe jupân Czarniecki, încât nu se mai duc nicăieri 
fără el. 

E adevărul curat, întări Oskierko. Am auzit chiar eu la 
Kiejdany, când vorbeau aşa faţă de prinţ: l-au lăudat cu toţii 
pe jupân Czarniecki, dar asta nu i-a prea plăcut marelui 
hatman, pentru că s-a încruntat şi a rostit: „Este hatmanul 
de tabără al coroanei, dar la mine la 'Tykocin ar putea să fie 
ajutor de staroste.” 

Se vede că-l rodea invidia. 

Se ştie doar că ruşinea nu suferă lumina virtuţii. 

Astfel vorbeau între ei polcovnicii arestuiţi; apoi iarăşi veni 
vorba de jupân Zagtoba. Michat Wolodyjowski îl asigură că 
le va veni în ajutor, fiindcă nu era omul care să-şi 
părăsească prietenii în nenorocire. 

Nu mă îndoiesc, spuse, că a fugit la Upita, unde-i va găsi 
pe oamenii mei, dacă nu i-au împrăştiat sau nu i-au dus cu 
forţa la Kiejdany până acum. Va veni să ne scape în fruntea 
lor; va face altfel numai dacă ei nu-l vor urma, lucru la care 
nu mă aştept din partea lor, pentru că steagul e alcătuit mai 
mult din laudanieni care ţin la mine. 

Dar sunt şi oamenii lui Radziwitt mai demult! observă 
Mirski. 

E adevărat, dar, când vor afla de alipirea Lituaniei la 
Suedia, de întemnițarea hatmanului de câmp, a cavalerului 
Judycki, a domniilor voastre şi a mea, îşi vor întoarce inimile 
de la Radziwit. Sunt şleahtici cinstiţi, iar jupân Zagtloba va 
face totul, ca să-l înnegrească pe hatman cât mai mult, 
treabă la care se pricepe mai bine decât oricare dintre noi. 

Da, adeveri Stanistaw. Dar în acest timp noi o să ajungem 
la Birze. 

Asta nu e cu putinţă, pentru că noi ocolim, ca să nu trecem 
pe la Upita, iar de la Upita e drum drept. Dacă ar porni cu o 
zi mai târziu, cu două chiar, tot ar putea să ajungă la Birze 
înaintea noastră şi să ne iasă dinainte. Noi mergem acum 
spre Szawle, de unde o luăm drept spre Birze; aflaţi 


domniile voastre că Upita e mai aproape de Birze decât 
Szawle. 

De bună seamă, e mai aproape şi drumul e mai bun! 
adeveri Mirski. 

Cum vă spuneam, iar noi n-am ajuns încă la Szawle. 

Într-adevăr, abia spre seară zăriră muntele Saltuwes- 
KatnaS. La poalele căruia se întindea Szawle. Pe drum, 
băgară de seamă că satele şi târgurile prin care treceau 
erau neliniştite. Se vede că ştirea trecerii hatmanului 
alături de suedezi se răspândise în toată Samogiţia. Când şi 
când oştenii erau întrebaţi dacă-i adevărat că ţara va fi 
ocupată de suedezi; unde şi unde se vedeau gloate de 
ţărani care-şi părăseau satele cu nevestele, copiii şi tot 
avutul, fugind în bungetul codrilor care acopereau din 
belşug întregul ţinut. Pe alocuri ţăranii se arătau 
ameninţători, luându-i pe dragoni drept suedezi. Prin 
aşezările şleahticilor îi întrebau de-a dreptul cine sunt şi 
încotro se duc, iar când Kowalski, în loc să răspundă, 
poruncea să se dea la o parte, se ajungea la certuri, şi 
ameninţări făţişe; atunci îşi deschideau drum cu ajutorul 
muschetelor îndreptate spre îndărătnici. 

Drumul larg care ducea de la Kowno, prin Szawle, spre 
Mitowa era înţesat de care şi căleşti încărcate cu soțiile şi 
copiii şleahticilor care fugeau să se adăpostească de urgia 
războiului la moşiile din Kurlandia. La Szawle, proprietate a 
regelui, nu se afla niciunul din steagurile hatmanului, aici 
însă polcovnicii văzură pentru prima oară o ceată de 
suedezi alcătuită din douăzeci şi cinci de raitieri care 
plecaseră de la Birze să cerceteze împrejurimile. Mulțimea 
de ovrei şi târgoveţi îi priveau cu luare-aminte, ca pe nişte 
oameni necunoscuţi, în vreme ce polcovnicii făceau şi ei la 
fel, mai ales jupân Wotodyjowski care nu mai văzuse suedezi 
până atunci. Se uita la ei cu priviri lacome, cum se uită 
lupul la turma ele oi, şi mişca din mustăcioară. 

Kowalski vorbi cu mai-marele lor; îi spuse cine este, unde 
merge, pe cine însoţeşte şi-i ceru să i se alăture cu oamenii 


lui pentru mai multă siguranţă. Acesta însă îi răspunse că 
are poruncă să pătrundă cât mai departe în acest ţinut şi să 
se convingă în ce stare se află, aşa că nu poate să se 
întoarcă la Birze; în schimb, îl asigură că drumul e fără 
primejdie, fiindcă podghiazurile trimise de la Birze străbat 
olatul în toate părţile, unele ajungând până la Kiejdany. 
După ce se odihniră până la miezul nopţii şi lăsară caii 
trudiţi să pască în voie, jupân Roch porni cu polcovnicii mai 
departe, cotind la Szawle spre răsărit prin Johanrszkiele şi 
Poswot spre Birze, ca să ajungă la drumul drept dinspre 
Upita şi Poniewiez. 

Dacă jupân Zagtoba va veni în ajutorul nostru, spuse 
Wotodyjowski în zori, apoi pe drumul ăsta îi va fi cel mai 
uşor să ne iasă înainte, pentru că putea să ajungă până 
acum de la Upita. 

Poate că stă la pândă pe undeva! zise Stanistaw 
Skrzetuski. 

Câtă vreme nu-i văzusem pe suedezi, mai trăgeam 
nădejde, răspunse Stankiewicz, dar acum mi se pare că nu 
mai avem scăpare. 

E treaba lui jupân Zagtoba să-i ocolească sau să-i 
păcălească, iar la asta e tare priceput. 

Numai că nu prea cunoaşte locurile... 

Le cunosc laudanienii, fiindcă pe aici duc cânepa, doagele 
şi smoala până la Riga, iar în steagul meu sunt destui. 

Suedezii trebuie să ocupe toate târgurile de lângă Birze. 

Sunt oşteni arătoşi; cei pe care i-am văzut la Szawle 
trebuie să recunosc, spuse micul viteaz, erau tot flăcăi aleşi 
pe sprânceană! ... Aţi băgat de seamă ce cai mari au? 

Sunt cai letonieni, foarte puternici, spuse Mirski. Husarii şi 
cuirasierii noştri îşi iau caii tot din Letonia, fiindcă ai noştri 
sunt prea mărunți. 

Domnia ta vorbeşte mai bine de pedestraşi! se amestecă 
Stankiewicz. Călărimea, deşi arată bine, nu prea face 
parale. Când un steag de-al nostru, mai ales din cele grele, 


se năpusteşte asupra raitierilor, nu-i ţin piept nici cât ai 
spune de două ori Tatăl nostru. 

Domniile voastre aţi văzut mai demult ce le poate pielea, 
răspunse micul cavaler, pe când eu trebuie să înghit în sec. 
Vă spun, domniile voastre, când i-am văzut la Szawle cu 
bărboaiele galbene ca nişte caiere, am simţit mâncărime 
până în vârful degetelor. Ehei, sufletul îmi zboară la luptă, 
iar eu trebuie să stau şi să oftez în carul ăsta! ... 

Polcovnicii tăcură, dar se vede că Wotodyjowski nu era 
singurul care nutrea asemenea simţăminte de prietenie 
pentru suedezi, fiindcă în curând la urechile polcovnicilor 
ajunseră vorbele dragonilor care înconjurau carul: 

I-aţi văzut pe câinii ăia de păgâni? întrebă un oştean. 
Trebuia să ne batem cu ei, şi acum o să le ţesălăm caii... 

Lovi-i-ar trăsnetul să-i lovească! bodogăni al doilea 
dragon. 

Tacă-ţi fleanca! O să te înveţe suedezul cu mătura să te 
porţi frumos. 

Sau eupeel. 

Prost mai eşti! Au vrut să se arunce asupra lor alţii mai 
căpoşi ca tine, şi uite ce s-a întâmplat! 

Le ducem plocon pe cei mai mari oşteni, parcă i-am băga 
în gura lupului. Ştiu că vor osteni chinuindu-i, mama lor de 
ovrei! 

Cu nemţoteii ăştia nu te înţelegi fără ovrei. La Szawle 
porucinicul a fost nevoit să trimită după un ovrei. 

Lovi-i-ar ciuma! 

Aici, primul dragon cobori puţin glasul şi întrebă: 

Se zvoneşte că niciunul dintre oştenii cei mai buni nu vrea 
să slujească alături de ei împotriva stăpânului propriu? 

Păi cum altfel! Tu nu i-ai văzut pe unguri, nu ştii că 
hatmanul a pornit cu oastea împotriva celor care i-au 
răsculat? Nu se ştie încă ce se va întâmpla. Mulţi dintre 
dragonii noştri au trecut de partea ungurilor şi gândesc că-i 
vor împuşca pe toţi. 

lată răsplata pentru slujba cu credinţă! 


Ducă-se dracului asemenea slujbă! 

Slujbă de ovrei! ... 

Stai! răsună deodată glasul lui Roch care mergea în 
frunte. 

Dar-ar Domnul să ţi se oprească un plumb în bot mormăi 
un dragon de lângă car. 

Ce-i acolo? se întrebau oştenii. 

Stai! răsună porunca a doua oară. 

Carul se opri. Oştenii îşi struniră caii. Ziua era senină, 
luminoasă. Răsărise soarele şi în strălucirile lui se vedeau în 
faţă trâmbe de praf care se înălţau pe drum, de parcă cirezi 
de vite sau vreo oştire năvăleau asupră-le. 

Curând, în tăvălugul de pulbere se iviră luciri mişcătoare, 
ca şi cum cineva ar fi împrăştiat jerbe de scântei în 
trâmbele de praf, şi luminiţele începură să licărească tot 
mai limpede, aidoma unor luminări aprinse înconjurate de 
fum. 

Vârfurile suliţelor lucesc aşa! strigă Wotodyjowski. 

Sunt oşteni. 

Nici vorbă, vreun podghiaz suedez. 

La ei numai pedestrimea are sulițe, iar pulberea se 
apropie prea repede. Sunt călăreţi de-ai noştri! 

Ai noştri, ai noştri! repetară dragonii. 

Strângeţi rândurile! răsună glasul lui jupân Roch. Dragonii 
făcură cerc în jurul carului. Wotlodyjowski avea flăcări în 
ochi. 

Sunt laudanienii mei cu Zagtoba! Altfel nu se poate! 

Îi mai despărţeau de car doar câteva sute de paşi şi 
depărtarea se micşora văzând cu ochii, fiindcă cei din faţă 
veneau în trap întins. În cele din urmă, din norul de pulbere 
se desprinseră mai multe sute de călăreţi care înaintau în 
ordine de atac. După o clipă se aflau şi mai aproape. În 
rândul din faţă, puţin spre dreapta, se vedea sub tuiuri un 
bărbat puternic, cu buzduganul în mână. Wotodyjowski abia 
se uită la el, că şi strigă: 


Asta-i jupân Zagtoba! Pe Dumnezeul meu, e jupân 
Zagtoba! 

Zâmbetul lumină chipul lui Jan Skrzetuski. 

El e! Nu e altul! întări. Şi încă sub flamură! S-a şi uns 
hatman. L-aş recunoaşte pretutindeni după asemenea 
cutezanţă... Omul ăsta o să moară cum s-a născut. 

Să-i dea Dumnezeu sănătate! spuse Oskierko. 

După care îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi începu să 
strige: 

Jupâne Kowalski! îţi vine ruda în vizită! 

Dar jupân Roch nu auzi, fiindcă tocmai îşi muştruluia 
dragonii. Ce-i drept, cu toate că n-avea decât o mână de 
oameni, iar asupra lui năvălea un steag întreg, nu-şi pierdu 
cumpătul şi nu se înfricoşa deloc. Îşi aşeză dragonii pe două 
rânduri înaintea carului, în timp ce potrivnicii începură să 
se apropie ca tătarii, lărgindu-se într-o jumătate de cerc 
care cuprindea amândouă laturile drumului. Se vede însă 
că voia să negocieze mai întâi, deoarece începură să fluture 
steagul şi să strige: 

Stai! Stai! 

La pas, înainte! porunci jupân Roch. 

Predaţi-vă! strigară noii sosiți. 

Foc! porunci Kowalski drept răspuns. 

Se aşternu o tăcere surdă, nici un dragon nu apăsă pe 
trăgaciul muschetei. 

Jupân Roch încremeni şi el o clipă, apoi se aruncă turbat 
asupra propriilor dragoni. 

Foc, câinilor! mugi cu glas înfiorător şi cu o lovitură de 
pumn îl dobori de pe cal pe oşteanul cel mai apropiat. 

Ceilalţi începură să dea înapoi în faţa bărbatului mânios, 
dar niciunul nu ascultă porunca. Deodată se risipiră ca un 
cârd de potârnichi speriate cât ai bate din palme. 

Dac-aş avea astfel de oşteni, aş porunci să-i împuşte! 
mormăi Mirski. 

În acest timp, Kowalski, văzând că dragonii îl părăsesc, 
întoarse calul spre rândurile atacatorilor: 


Acolo mi-e moartea! strigă cu glas înfricoşător. Şi se 
aruncă asupra lor ca trăsnetul. 

Dar nu apucă să străbată nici jumătate din drum, când în 
rândurile lui Zagtoba răsună o împuşcătură; sfărâmăturile 
de fier ropotiră în pulberea drumului, calul lui jupân Roch 
se prăbuşi cu nările în pământ, odată cu călăreţul. 

În aceeaşi clipă, un oştean din steagul lui Wotodyjowski 
ţâşni ca un fulger înainte şi-l înşfacă de grumaz pe 
porucinicul care se ridica: 

E JOzwa Butrym! strigă Wotodyjowski. Jozwa Beznogi! 

Jupân Roch îl înhaţă şi el pe Jozwa de poala veşmântului şi 
rămase cu ea în mână, după care se încăierară ca doi ereţi 
furioşi, fiindcă amândoi aveau o putere uriaşă. Scara lui 
Butrym se rupse şi călăreţul căzu răsturnându-se, dar nu-i 
dădu drumul lui Roch şi amândoi începură să se 
rostogolească prin praful drumului ca o ghiulea. 

Dădură fuga şi alţii. Ca la douăzeci de mâini îl înşfăcară pe 
Kowalski care se zbătea şi se smucea ca un urs în capcană; 
arunca oamenii de pe el, cum aruncă mistrețul câinii, se 
ridica iarăşi şi nu se da bătut. Voia să moară, dar împrejur 
se auzeau zeci de glasuri care repetau: „Luaţi-l viu, luaţi-l 
viu!” 

În cele din urmă, îl părăsiră puterile şi leşină. 

În această vreme, jupân Zagtoba ajunse lângă car, mai 
degrabă în car, şi îi luă în braţe pe cei doi Skrzetuski, pe 
micul cavaler şi pe jupân Mirski, pe jupân Stankiewicz şi pe 
Oskierko, strigând cu glas sugrumat: 

E, nu-i aşa că şi Zagtoba mai poate fi bun la ceva? Acum o 
să-i dăm cu tifla lui Radziwilt. Domniile voastre, suntem 
liberi şi avem şi oameni la îndemână. Pornim îndată: să-i 
pustiim moşiile. E, nu-i aşa că mi-a izbutit şiretlicul? ... Dacă 
nu izbutea, născoceam eu altceva ca să mă scap pe mine şi 
pe domniile voastre! ... Abia mai pot să-mi trag sufletul. S-o 
apucăm spre moşiile lui Radziwilt, domniile voastre, să 
pornim fără zăbavă! ... Încă nu ştiţi despre el tot ce ştiu eu! 


Răbufnirile de bucurie le fură întrerupte de laudanienii 
care alergară cu toţii să-şi întâmpine polcovnicul. Butrymii, 
Gosciewiczii afumaţi, Domaszewiczii, Stakjenii, Gasztowţii 
se buluciră în jurul carului, strigând cât îi ţinea gura: 

Vivat! Vivat! 

Domniile voastre! spuse micul viteaz după ce se mai 
potoliră. Fraţii mei iubiţi, vă mulţumesc pentru dragostea 
voastră! ... E îngrozitor că trebuie să nu ne mai supunem 
hatmanului şi să pornim împotriva lui, dar când trădarea e 
limpede, nu putem face altfel. Nu ne vom lepăda de ţară şi 
de milostivul nostru stăpân... Vivat Johannes Casimirus rex! 


Vivat Johannes Casimirus rex! repetară trei sute de 
glasuri. 

Să încălcăm moşiile lui Radziwitt! striga Zagtoba. Să dăm 
iama în cămările şi pivnițele pline! 

Aduceţi caii, porunci micul cavaler. 

Câţiva se repeziră să îndeplinească porunca, în acest timp, 
Zagtoba zise: 

Jupâne Michat! 'Ţi-am condus oamenii în lipsa ta şi 
recunosc cu plăcere că s-au purtat cu vitejie... Dar acum 
eşti slobod, aşa că ţi-i încredinţez din nou. 

Domnia ta, se întoarse jupân Michat spre Mirski, te rog să 
preiei conducerea, ca cel mai în vârstă. 

Nici nu mă gândesc, la ce-mi trebuie! răspunse bătrânul 
polcovnic. 

Atunci jupân Stankiewicz... 

Eu îmi am steagul meu, n-o să-liau pe al altcuiva! Rămâi 
tot domnia ta în fruntea lor; cu paie tocate, scuteşti ovăzul! 
Îți cunoşti oamenii, ei te cunosc pe domnia ta şi vor lupta cu 
mai mare avânt sub conducerea domniei tale. 

Fă aşa, Michat, că ştiu că n-o faci din lăcomie! îl îndemnă 
Jan Skrzetuski. 

Fie! 

Spunând acestea, jupân Michalt luă buzduganul din mâinile 
lui Zagtoba, încolonă într-o clipă steagul pentru marş şi 


porni cu ceilalţi polcovnici în fruntea lor. 

Încotro mergem? întrebă Zagloba. 

Să vă spun drept, nici eu nu prea ştiu, pentru că nici eu nu 
m-am gândit, răspunse jupân Michal. 

Se cuvine să chibzuim ce avem de făcut, spuse Mirski, 
trebuie să ne sfătuim degrabă. Mai înainte însă, îngăduiţi- 
mi să-i mulţumesc lui jupân Zagtoba, în numele tuturor, că 
nu ne-a uitat şi, în rebus augustis122 ne-a scăpat. 

Păi cum? răspunse jupân Zagtoba cu trufie, ridicându-şi 
capul şi răsucindu-şi mustaţa. Fără mine aţi fi ajuns la 
Birze! Dreptatea ne impune să recunoaştem că ce nu sunt 
în stare să născocească alţii, născoceşte Zagtoba... Jupâne 
Michat, am avut noi necazuri şi mai mari! Îţi aduci aminte 
cum te-am scăpat când fugeam cu Halszka dinaintea 
tătarilor, ai? 

Jupân Michat i-ar fi putut răspunde că atunci nu jupân 
Zagtoba l-a scăpat pe el, ci, dimpotrivă, el pe jupân Zagtoba, 
dar se mulţumi să tacă şi să mişte din mustăcioară. lar 
bătrânul şleahtic vorbi mai departe: 

Nu trebuie să-mi mulţumiţi, domniile voastre, eu v-am 
ajutat acum, domniile voastre o să mă ajutaţi altă dată, că n- 
o să mă părăsiţi cu toţii la ananghie. Sunt atât de bucuros 
că vă văd slobozi, de parcă aş fi câştigat o mare izbândă. Se 
arată că nu mi-au îmbătrânit prea rău nici capul şi nici 
braţul. 

Domnia ta, cum ai nimerit atât de repede la Upita? îl 
întrebă jupân Michal. 

Păi unde trebuia să nimeresc, la Kiejdany? Să intru în gura 
lupului? Sigur că am alergat la Upita şi puteţi să mă credeţi 
că nu mi-am cruțat calul, că de soi mai era, împieliţatul. Ieri 
dimineaţă am ajuns la Upita, iar la amiază am plecat spre 
Birze, îndreptându-ne spre locurile acestea, unde mă 
aşteptam să vă întâlnesc. 

Şi oamenii mei te-au crezut de la început? îl mai întrebă 
jupân Michalt. Doar pe domnia ta nu te cunoşteau decât 
vreo doi sau trei care te-au văzut la mine. 


La drept vorbind, n-am întâmpinat nici cea mai mică 
greutate, pentru că, mai întâi, aveam inelul tău, jupâne 
Michat, iar în al doilea rând, laudanienii tocmai aflaseră 
despre arestuirea noastră şi trădarea hatmanului. Am găsit 
acolo o deputăţie de la steagurile lui jupân Mirski şi jupân 
Stankiewicz, care-i chema să se unească împotriva 
hatmanului trădător. Când le-am spus deci că vă duc la 
Birze, a fost ca şi când aş fi răscolit cu băţul un muşuroi de 
furnici. Caii erau la păşune, au trimis numaidecât slujitorii 
să-i aducă şi la amiază am pornit la drum. Fireşte, am luat 
eu conducerea, fiindcă mi se cuvenea. 

Dar tuiul de unde l-ai luat, tătucă? întrebă Jan Skrzetuski. 
De departe gândeam că e vreun hatman. 

Ce? Nici vorbă că semănăm! De unde am luat tuiul? Uite 
de unde: odată cu deputăţia steagurilor răzvrătite, a sosit şi 
jupân Szczyt cu porunca hatmanului către laudanieni de a 
se duce la Kiejdany şi cu tuiul ca să aibă mai multă trecere 
în ochii oamenilor. Am poruncit să-l arestuiască numaidecât, 
iar tuiul l-am luat cu mine, ca să-i înşelăm pe suedezi. 

Pe legea mea, că bine le-ai mai potrivit pe toate! strigă 
Oskierko. 

Mai dihai ca Solomon! adăugă Stankiewicz. 

Jupân Zagtoba era grozav de măgulit. 

Acum să chibzuim ce trebuie să facem! spuse în sfârşit. 
Dacă domniile voastre vreţi să mă ascultați cu răbdare, am 
să vă spun ce-am plănuit pe drum. N-aş fi de părere să ne 
punem în bețe cu Radziwilt şi asta din două pricini: întâi 
pentru că, fără să umflam lucrurile, el este ştiuca, iar noi 
bibanul. Pentru bibani e mai bine să nu se întoarcă 
niciodată cu capul spre ştiucă, fiindcă poate să-i înghită fără 
greutate; trebuie să stea mereu cu coada spre ea, deoarece 
atunci îi apără ascuţişul branhiilor. Să-l pună dracul la 
frigare cât mai repede şi să-l stropească cu smoală, ca să nu 
se scrădească prea tare. 

Şi în al doilea rând? 


În al doilea rând, răspunse Zagtoba, pentru că în casus că 
am cădea în mâinile lui, ne-ar da un asemenea bobârnac, 
de-ar avea ce să trâăncăânească toate coţofenele din 
Lituania... Uitaţi-vă şi domniile voastre ce e în scrisoarea pe 
care Kowalski o ducea căpeteniei suedeze la Birze şi 
cunoaşteţi cine este voievodul de Wilno, dacă n-aţi ştiut 
până acum. 

Spunând acestea, îşi descheie jiletca şi scoase din sân 
scrisoarea pe care i-o dădu lui Mirski. 

Ei, e în nemţească sau în suedeză? întrebă bătrânul 
polcovnic. Cine dintre domniile voastre o s-o citească? 

Se arătă că numai jupân Stanistaw Skrzetuski ştia puţin 
nemţeşte, fiindcă se ducea deseori la Ioruri, dar scrisul nu 
putea să-l citească nici el. 

Atunci am să vă spun tot eu, zise Zagloba. În timp ce 
aşteptam la Upita să vină caii, am avut puţină vreme şi am 
poruncit să aducă de zulufi un ovrei de care spun toţică e 
grozav de deştept; mi-a citit totul expedite123, cu sabia în 
grumaz, şi m-a lămurit ce scria. Hatmanul îl roagă pe 
căpetenia de la Birze şi, pentru binele regelui Suediei, îi 
porunceşte să trimită dragonii înapoi, apoi să dea poruncă 
să ne împuşte pe toţi, fără să lase pe nimeni în viaţă, dar să 
aibă grijă să nu se răspândească vestea. 

Polcovnicii rămaseră stană de piatră, afară de Mirski care 
clătină din cap şi zise: 

Şi mie, care-l cunosc, mi s-a părut ciudat şi n-am priceput 
de ce ne lasă să ieşim vii din Kiejdany. Trebuie să fi avut 
niscaiva pricini pe care nu le ştim noi şi pentru care n-a 
putut să ne osândească la moarte. 

Sigur că a avut în vedere părerea oamenilor. 

Se prea poate. 

Mai mare mirarea ce îndârjit poate să fie! spuse micul 
cavaler. Că doar, fără să mă laud, eu i-am scăpat viaţa nu 
demult împreună cu Ganchof. 

Iar eu am cincizeci de ani de când slujesc, mai întâi în 
steagurile tatălui, apoi în ale lui! spuse Stankiewicz. 


Îngrozitor om! adăugă Stanistaw Skrzetuski. 

Unuia ca el e mai bine să nu-i cazi în gheare zise Zagtloba. 
Lua-l-ar toţi dracii! Să ne ferim să ne batem cu el, în 
schimb, moşiile din drumul nostru să le pustiim 
accurate124. Să mergem la voievodul de Witebsk, ca să 
avem o acoperire şi un stăpân deasupra capului, iar pe 
drum să luăm ce-om putea din hambare, grajduri, ocoale, 
cămări şi pivnițe. Îmi râde inima de mulţumire când mă 
gândesc şi mai mult ca sigur că n-o să mă las întrecut de 
nimeni. Dacă o să punem mâna şi pe ceva bani, n-o să fie 
rău. Când o să ajungem la voievodul de Witebsk încărcaţi de 
pradă, o să ne primească cu braţele deschise. 

Şi aşa o să fie prea bucuros, răspunse Oskierko Dar sfatul 
de a merge la el îl găsesc potrivit şi altul mai bun nu se află. 

Toţi suntem de aceeaşi părere, adăugă Stankiewicz. 

Pe legea mea! spuse jupân Michat. Atunci, la voievodul de 
Witebsk! Să fie el căpetenia pentru care ne-am rugat lui 
Dumnezeu. 

Amin! rostiră ceilalţi. 

Şi, o vreme, călăriră în tăcere, până când, într-un târziu, 
Michat începu să se tot răsucească fără astâmpăr în şa. 

Ce-ar fi să-i chelfănim pe undeva pe suedezi? întrebă în 
sfârşit, întorcându-se spre însoțitorii săi. 

Sfatul meu e să nu ne dăm în lături, dacă ne va sluji 
întâmplarea! răspunse Stankiewicz. Nu încape îndoială că 
Radziwilt i-a asigurat pe suedezi că are toată Lituania în 
mână şi toţi îl părăsesc pe Jan Kazimierz; să se arate că nu-i 
adevărat! 

Pe drept cuvânt! consimţi Mirski. Dacă vom nimeri peste 
vreun podghiaz, să-l facem una cu pământul. Gândesc şi eu 
că nu-i bine să pornim asupra prinţului, fiindcă nu ne putem 
măsura cu el. E un mare războinic! Dar ferindu-ne de 
bătălie, n-ar îi rău să ne învârtim câteva zile pe lângă 
Kiejdany. 

Ca să-i pustiim moşiile? întrebă Zagtoba. 


Asta nu, dar am putea să strângem mai mulţi oşteni. 
Steagul meu şi al lui jupân Stankiewicz se vor strecura spre 
noi. lar dacă au fost risipite, ceea ce se prea poate, şi aşa 
oamenii vor veni câte unul tot la noi. Nu mai vorbesc că se 
vor aduna şi şleahtici. Să-i ducem lui jupân Sapieha o 
putere mai mare, cu care să poată face ceva. 

Într-adevăr, socoteala era bună, drept pildă puteau să 
slujească dragonii lui jupân Roch, care se alăturaseră cu 
toţii lui jupân Michat, afară doar de căpetenie. Asemenea 
oşteni ar putea să se găsească mai mulţi în oştirea lui 
Radziwit. În plus, se mai putea presupune că primul atac 
asupra suedezilor avea să stârnească răscoala în întreaga 
ţară. 

Jupân Wotodyjowski hotărî dar să pornească noaptea spre 
Poniewicz, să strângă câţi şleahtici vor mai putea în 
împrejurimile Upitei, iar de acolo să se afunde în codrul 
Rogowska, în care se aştepta să se adăpostească şi 
rămăşiţele steagurilor răzvrătite. 

Între timp, poposi lângă râul Lawecza, ca să lase oamenii 
şi caii să se odihnească. 

Acolo statură până noaptea, supraveghind din tufele de 
aluni drumul larg, înţesat de gloatele de ţărani care fugeau 
în păduri dinaintea năvălirii suedezilor. 

Oştenii trimişi spre drum aduceau din când în când câte 
un ţăran, ca să afle ştiri despre suedezi, dar fără prea mari 
foloase. 

Ţăranii erau înfricoşaţi şi repetau cu toţii că suedezii sunt 
pe aproape, dar lămuriri mai precise nu era în stare 
niciunul să dea. 

Când se întunecă de-a binelea, Wotodyjowski porunci 
oamenilor să încalece, dar înainte de a porni la drum, 
auziră cu toţii dangătul clopotelor. 

— Ce-i asta? întrebă Zagtoba. Pentru rugăciunea îngerul 
Domnului e prea târziu! 

Jupân Wotodyjowski ascultă o clipă cu luare-aminte. 

Sună de alarmă! spuse. 


După care îşi îmboldi calul de-a lungul rândurilor şi 
întrebă: 

Nu ştie careva din voi ce sat sau târg se află într-acolo? 

Klewany, jupâne polcovnic! răspunse unul dintre 
Gosciewiczi. Noi cărăm pucioasă pe acolo. 

Auziţi clopotele? 

Le auzim! Nu bat ca de obicei! 

Jupân Michalt făcu semn trâmbiţaşului şi sunetul trâmbiţei 
răsună deodată printre tufărişurile întunecate. Steagul 
porni înainte. 

Ochii tuturor erau aţintiţi în direcţia de unde se auzea tot 
mai tare bătaia clopotelor. Nu priveau degeaba, întrucât în 
zare luci curând o lumină roşietică ce creştea din ce în ce 
mai mult. 

Au dat foc! şopteau oştenii. 

Jupân Michat se aplecă spre Skrzetuski: 

Sunt suedezii! îi spuse. 

Să ne încercăm puterile cu ei! răspunse jupân Jan. 

Mă mir că au dat foc. 

Se vede că li s-a împotrivit vreun şleahtic sau ţăranii s-au 
ridicat, văzând că jefuiesc biserica. 

Ei, o să vedem! zise jupân Michal. Şi răsuflă cu mulţumire. 

Jupân Zagtoba veni alături de el. 

Jupâne Michat! 

Ce e? 

Văd că ţi s-a făcut dor de carne de suedez. Ne vom bate, 
nu-i aşa? 

Unde nu dă Dumnezeu! Unde nu dă Dumnezeu! 

Şi cine-l va păzi pe ostatic? 

Care ostatic? 

Că doar nu pe mine, ci pe Kowalski. Vezi tu, Michat, e un 
lucru foarte însemnat ca el să nu fugă. Adu-ţi aminte că 
hatmanul nu ştie nimic din cele ce s-au petrecut, şi nu va 
afla de la nimeni, numai dacă nu-i va spune chiar Kowalski. 
Trebuie să punem nişte oameni de nădejde să-l păzească, 


fiindcă în timpul bătăliei e uşor să spele putina, mai ales că 
s-ar putea folosi şi de şiretenie. 

E-n stare el de şiretenie, ca şi carul în care stă. Dar, 
domnia ta, ai dreptate că trebuie să lăsăm pe cineva lângă 
el. Nu vrei, domnia ta, să ai grijă de el? 

Hm! îmi pare rău de bătălie! ... E adevărat că noaptea, la 
lumina focului, nu mai văd aproape nimic. Dacă era ziua, n- 
ai fi izbutit să mă convingi niciodată... Dar de vreme ce 
publicum bonum125 o cere, fie şi aşa! 

Bine. Îţi las vreo cinci oameni într-ajutor, iar dacă vrea s-o 
şteargă, trageţi-i un plumb în cap. 

Am să-l moi între degete ca pe ceară, nu te teme! ... Dar 
jariştea focului creşte întruna. Unde să mă opresc cu 
Kowalski? 

Unde vrei domnia ta. Acum nu am timp! zise jupân Michat. 

Şi porni înainte. 

Pârjolul se întindea tot mai mult. Vântul bătea dinspre foc 
şi odată cu dangătul clopotelor aducea şi pocnetul 
împuşcăturilor. 

În trap întins! porunci Wotodyjowski. 

Capitolul XVIII. 

Când ajunseră aproape de sat, îşi încetiniră mersul şi 
văzură uliţa largă atât de bine luminată de flăcări, încât 
puteai să aduni şi firele de iarbă de pe jos, fiindcă pe 
amândouă părţile ardeau câteva case de la care focul 
trecea încet la celelalte. Vântul era destul ele puternic şi 
purta scânteile, jerbe întregi, aidoma unor păsări de foc, 
spre acoperişurile învecinate. Pe uliţă, vâlvătaia lumina 
grupuri mai mici şi mai mari de oameni care se mişcau cu 
iuţeala în toate părţile. Strigătele oamenilor se amestecau 
cu bătaia clopotelor ascunse printre copacii bisericii, cu 
mugetele vitelor, lătratul cânilor şi cu pocnetele rare ale 
armelor de foc. 

Apropiindu-se şi mai mult, oştenii lui Wotodyjowski îi 
văzură pe raitierii care purtau pălării cu boruri late; nu 
erau prea mulţi. Unii luptau cu ţăranii înarmaţi cu îmblăcie 


şi furci, trăgând în ei cu pistoalele şi respingându-i în 
grădinile din spatele caselor; alţii scoteau pe uliţă vacile, 
boii şi oile, împingându-le cu rapierele. Alţii, în sfârşit, abia 
se mai vedeau în norul de pene împrăştiate; îşi agăţaseră 
de gât păsări de casă care mai băteau din aripi în 
zvârcolirile dinaintea morţii. Vreo cincisprezece ţineau caii, 
fiecare câte doi sau trei; se vede că erau ai tovarăşilor care 
jefuiau casele. 

Drumul spre sat cobora puţin printr-o pădurice de 
mesteacăn, astfel că laudanienii, fără să fie văzuţi, aveau în 
faţa ochilor priveliştea satului atacat de vrăjmaşi, luminat 
de pojarul în strălucirile căruia se puteau desluşi bine 
oştenii străini, ţăranii, femeile îmbrâncite de raitieri şi 
grupurile învălmăşite ale bărbaţilor care se apărau. Toate 
acestea se mişcau cu repeziciune, aidoma păpuşilor dintr-o 
piesă cu irozi, strigând, blestemând şi văicărindu-se. 

Focul distrugea casele, cutremurându-şi coama de flăcări 
şi trosnind tot mai înspăimântător. 

Jupân Wotodyjowski se apropie cu steagul de rohatca126 
deschisă la perete şi dădu poruncă să înainteze mai încet. 
Putea să dea năvală şi să zdrobească dintr-o lovitură pe 
vrăjmaşul care nu se aştepta la nici o primejdie, dar micul 
cavaler hotărâse să-i „încerce pe suedezi” în lupta deschisă, 
aşa că făcu totul ca să fie văzut. 

Într-adevăr, câţiva raitieri, care se aflau nu departe de 
rohatcă, zăriră steagul ce se apropia. Unul dintre ei alergă 
la căpetenia care stătea cu sabia scoasă pe uliţă în mijlocul 
unui grup mai mare de călăreţi, şi începu să-i spună ceva, 
arătând cu mâna spre partea pe unde cobora jupân 
Woltodyjowski cu oamenii săi. Căpetenia îşi duse mâna 
streaşină la ochi şi se uită o clipă, apoi făcu un semn şi 
deodată, glasul răsunător al trâmbiţei acoperi strigătele 
oamenilor şi mugetele vitelor. 

Oştenii polonezi putură să admire în voie îndemânarea 
suedezilor; abia începuse trâmbiţa să sune, când raitierii, 


ieşind din case într-un suflet sau lăsând baltă lucrurile şi 
vitele jefuite, alergară la cai. 

Cât ai bate din palme se aşezară în rânduri, la vederea 
cărora inima micului cavaler se umplu de admiraţie; erau 
parcă aleşi pe sprânceană. Toţi flăcăi înalţi şi puternici, 
îmbrăcaţi în caftane cu curele trecute peste umăr, care 
purtau pe cap pălării negre cu borul ridicat în partea 
stângă; toţi călăreau pe cai murgi şi stăteau ca un zid, cu 
rapierele la umăr, privind spre drum cu luare-aminte, dar 
liniştiţi. 

Dintre rânduri ieşi înainte căpetenia însoţită de trâmbiţaş, 
vrând pesemne să întrebe cine erau cei care se apropiau 
atât de încet. 

Gândea, se vede, că e vreunul din steagurile lui Radziwilt 
şi nu se aştepta la luptă. Începu dar să facă semne cu 
rapiera şi pălăria, în timp ce trâmbiţaşul suna mereu, 
arătând că vor să stea de vorbă. 

Trage unul în ei cu muscheta, porunci micul viteaz, ca să 
ştie la ce să se aştepte din partea noastră! 

Împuşcătura porni, dar sfărâmăturile de fier nu ajunseră 
la ţintă, deoarece era prea departe. Căpetenia suedeză 
gândea pesemne că e vreo neînțelegere la mijloc, căci 
începu să strige mai tare şi să facă semne cu pălăria. 

Mai trage o dată! tună Wotodyjowski. 

După a doua împușcătură, căpetenia suedeză întoarse 
calul şi porni, nu prea grăbit, spre oştenii lui, care se 
apropiau şi ei în trap întins. 

Primul rând de laudanieni tocmai trecea de rohatcă. 

Ajungând la ai lui, suedezul strigă o poruncă; rapierele 
care erau îndreptate cu vârful în sus lângă umărul 
raitierilor se plecară şi rămaseră agăţate de curele, în 
vreme ce toţi deodată scoaseră pistoalele din coburi şi le 
sprijiniră cu ţeava în sus de oblâncul şeii. 

Oşteni de mâna întâi! murmură Wolodyjowski, văzând 
iuţeala şi îndemânarea aproape mecanică a mişcărilor. 


Apoi se uită peste oamenii lui să vadă dacă rândurile sunt 
în ordine, se îndreptă în şa şi porunci: 

Înainte! 

Laudanienii se aplecară pe grumazul cailor şi porniră ca 
vijelia. 

Suedezii îi lăsară să se apropie şi traseră cu pistoalele, dar 
plumbii nu vătămară prea mult pe laudanienii ascunşi după 
capetele cailor; doar câţiva dintre ei scăpară dârlogii din 
mână şi căzură pe spate, în timp ce ceilalţi ajunseră şi se 
izbiră piept în piept cu raitierii. 

Steagurile uşoare din Lituania se mai foloseau încă de 
sulițe, care în oştile coroanei slujeau numai husarilor, dar 
Wotodyjowski, aşteptându-se la o luptă de aproape, 
poruncise, să le înfigă mai înainte la marginea drumului, 
astfel că îndată începu lucrul săbiilor. 

Primul avânt nu izbuti să-i înfrângă pe suedezi, dar îi dădu 
înapoi; începură să se retragă, izbind şi împungând cu 
spadele; laudanienii îi împingeau cu înverşunare înaintea 
lor de-a lungul uliţei. Cădeau tot mai mulţi, înghesuiala era 
din ce în ce mai mare; scrâşnetul săbiilor speriase ţăranii, 
alungându-i de pe uliţa largă, dar căldura împrăştiată de 
clădirile care ardeau nu mai putea fi îndurată, deşi casele 
erau despărțite de drum şi de îngrădituri prin grădiniţe. 

Suedezii, împinşi tot mai puternic, se retrăgeau încet, dar 
îşi păstrau rândurile dinainte. De altminteri, le-ar fi venit 
greu să se risipească, deoarece gardurile puternice 
închideau drumul din amândouă părţile. Din când în când, 
încercau să-i oprească pe atacatori, dar nu izbuteau. 

Era o bătălie ciudată în care, din pricina locului îngust, 
luptau-numai primele rânduri, celelalte putând doar să le 
împingă pe cele dinaintea lor. Tocmai de aceea lupta se 
preschimbă într-un măcel îndârjit. 

Wotodyjowski îi rugase de la început pe polcovnicii mai în 
vârstă şi pe Jan Skrzetuski să aibă grijă de oşteni în timpul 
atacului, aşa că acum făcea prăpăd în rândul din faţă. În 
fiecare clipă, câte o pălărie suedeză cădea în îmbulzeala 


dinaintea lui, de parcă intra în pământ; din când în când, 
câte o spadă smulsă din mâna raitierului zbura pe deasupra 
oştenilor şi în acelaşi timp răsuna un strigăt omenesc 
înfricoşător şi iarăşi cădea o pălărie; o înlocuia a doua, pe a 
doua a treia, dar Wolodyjowski înainta mereu, iar ochişorii îi 
luceau ca două scântei amenințătoare; nu se lăsa furat de 
înflăcărare, nu-şi pierdea cumpătul, nu da cu sabia cum dai 
cu îmblăciul; la răstimpuri, când nu mai avea pe nimeni 
înaintea lui la o lungime de sabie, îşi întorcea faţa şi lama 
spre stânga sau spre dreapta şi-l dobora într-o clipită pe 
raitier printr-o mişcare în aparenţă neînsemnată; era 
înspăimântător cu mişcările acestea mărunte dar 
fulgerătoare, aproape neomeneşti. 

Cum se afundă culegătoarea în tarlaua de cânepă care o 
acoperă cu totul şi-i cunoşti drumul numai după vârfurile 
care se zbat şi dispar, tot aşa şi el pierea pentru o clipă în 
îmbulzeala bărbaţilor năprasnici, dar acolo unde capetele 
cădeau ca spicele retezate de secerător, acolo era el. Jupân 
Stanistaw Skrzetuski şi mohorâtul Jozwa Butrym, poreclit 
Beznogi, mergeau în urma lui. 

În cele din urmă, rândurile dinapoi ale suedezilor ieşiră 
dintre garduri şi intrară în livada largă din faţa bisericii şi a 
clopotniţei, urmate îndată de cele dinainte. Răsună porunca 
scurtă a căpeteniei, care voia să-şi conducă toţi oştenii în 
luptă, şi dreptunghiul raitierilor, alungit până atunci, se 
răsfiră cât ai bate din palme într-o linie lungă, vrând să-i 
stăvilească astfel pe atacatori. 

Jan Skrzetuski însă, care veghea asupra desfăşurării 
bătăliei şi conducea fruntea steagului, nu urmă pilda 
suedezului şi se năpusti înainte cu tot avântul; coloana 
îngustă năvăli peste zidul subţiat al suedezilor şi-l răzbi 
într-o clipită, apoi coti în goană spre biserică, învăluind prin 
această mişcare jumătatea stângă a suedezilor, în timp ce 
asupra aripii drepte se repeziră Mirski şi Stankiewicz cu 
rezerva alcătuită dintr-o parte din laudanieni şi toţi 
dragonii lui Kowalski. 


Se încinseră două bătălii, dar nu durară prea mult. Aripa 
stângă, pe care o înconjurase Skrzetuski, nu mai avu când 
să schimbe frontul de luptă şi se împrăştie; cea dreaptă, în 
care se afla şi căpetenia, se împotrivi mai mult, dar prea 
alungită, începu să se frângă şi să se amestece până când o 
luă şi ea pe urmele celei stângi. 

Livada largă era, din nefericire, îngrădită din toate părţile 
cu un gard înalt, iar slujitorii bisericii, văzând ce se petrece, 
închiseseră uşa din spate şi o proptiseră cu pari. 

Suedezii risipiţi fugeau în cerc, urmăriţi de laudanieni, Ici- 
colo luptau grupuri mai mari de zece-doisprezece oşteni, 
săbii contra rapiere; în alte părţi lupta se transformase într- 
un şir de dueluri şi bărbatul se încleşta cu bărbat, rapiera 
se încrucişa cu sabia sau se auzeau pocnete de pistoale. Ici 
un raitier, scăpând de o sabie, era îndată întâmpinat de 
alta; colo un suedez sau lituanian, ieşind de sub calul căzut, 
se prăbuşea numaidecât sub loviturile săbiilor care-l 
aşteptau. 

Prin mijlocul livezii alergau caii dezlănţuiţi, fără călăreţi, 
cu nările fremătând de spaimă şi coamele în vânt; unii se 
muşcau, alţii, orbiţi şi înnebuniţi, se întorceau cu picioarele 
dinapoi spre luptători şi-i loveau cu copitele. 

Jupân Wotodyjowski, răsturnând din şa pe raitierii care-i 
stăteau în cale, căuta din ochi prin toată livada pe căpetenia 
suedezilor; în cele din urmă, îl văzu apărându-se de doi 
Butrymi şi sa repezi spre ei. 

În lături! le porunci Butrymilor. În lături! 

Oştenii ascultători săriră la o parte, iar micul cavaler se 
izbi cu suedezul, de se ridicară caii în două picioare. 

Căpetenia voia pesemne să-şi răstoarne potrivnicul de pe 
cal printr-o împunsătură de spadă, dar Wotodyjowski îl 
prijoni cu mânerul sabiei de dragoni, răsuci fulgerător o 
jumătate de cerc şi spada zbură. Căpetenia se aplecă spre 
coburi, dar în aceeaşi clipă, crestat în obraz, dădu drumul 
la dârlogi din mâna stângă. 


Prindeţi-l viu! strigă Wotodyjowski la Butrymi. Laudanienii 
îl înhăţară pe rănit şi-l ţinură în şa, iar micul viteaz se 
îndreptă spre fundul livezii, stingându-i pe raitierii pe care-i 
întâlnea ca pe nişte lumânări. 

Suedezii însă începură să dea înapoi pretutindeni în faţa 
şleahticilor mai îndemânatici în lupta în doi. Unii, apucând 
lama spadei, o îndreptau cu mânerul spre potrivnici, alţii îşi 
aruncau armele; cuvântul „pardon!” se auzea tot mai des 
pe câmpul de bătaie. Dar laudanienii nu-i luau în seamă, 
căci Wotodyjowski poruncise să fie cruţaţi doar câţiva. 
Suedezii, văzând că se roagă în zadar, săreau iarăşi la luptă 
şi mureau ca nişte oşteni adevăraţi, după o apărare 
deznădăjduită, plătindu-şi din belşug moartea cu sânge. 

Un ceas mai târziu mai rămăseseră foarte puţini în viaţă. 

Ţăranii se repeziră cu toţii în livadă, pe drumul dinspre 
sat, să prindă caii, să-i omoare pe răniţi şi să-i jefuiască. 

Aşa se sfârşi prima ciocnire a lituanienilor cu suedezii. 

În acest timp, jupân Zagtoba, stând în crângul de 
mesteacăn lângă carul în care zăcea Roch, era nevoit să-i 
asculte învinuirile amare pentru că, fiindu-i rudă, se purtase 
totuşi atât de urât cu el. 

M-ai nenorocit, unchiule; nu numai că la Kiejdany mă 
aşteaptă un plumb în cap, dar şi ruşinea îmi va păta numele 
pentru totdeauna. De acum încolo, cine vrea să spună 
nătărău, poate să zică doar: Roch Kowalski. 

Ce-i drept, nu vor fi prea mulţi cei care se vor împotrivi, 
răspunse Zagtoba. Cea mai bună dovadă e mirarea ta că te- 
am dus de nas, eu, care l-am sucit ca pe-o păpuşă pe însuşi 
hanul de la Crâm. Ce credeai tu, mă, năpârstocule, că am 
să-ţi îngădui să mă duci la Birze în tovărăşia unor oameni 
vrednici, să arunci în ghearele vrăjmaşului pe cei mai mari 
bărbaţi, decus 127 acestei Republici? 

Păi eu nu vă duceam pe domnule voastre acolo după voia 
mea! 

Da, dar erai slujitorul unui călău şi asta e o ruşine pentru 
un şleahtic, ruşine pe care trebuie s-o speli, altfel mă lepăd 


de tine şi de tot neamul Kowalski. E mai râu să fii trădător 
decât ucigaş, dar să fii ajutorul unuia mai rău decât un 
ucigaş, e prea mult! 

Eu l-am slujit pe hatman! 

lar hatmanul diavolului! Acum ai găsit ce-ai căutat! ... 
Roch, află o dată pentru totdeauna că eşti un prost şi nu 
mai încerca să te împotriveşti, iar pe mine să mă ţii de poala 
caftanului şi ai să ajungi om, pentru că află că nu puţini au 
înaintat datorită mie. 

Vorbirea le fu întreruptă de împuşcături, fiindcă în sat 
tocmai începuse lupta. Apoi împuşcăturile conteniră, dar 
larma continua şi strigătele ajungeau până la locul acesta 
ferit, din mestecăniş. 

Jupân Michat a început să trebăluiască, spuse Zagtoba. Nu 
e prea arătos, dar înţeapă ca o viespe. O să-i bată pe diavolii 
ăştia de peste mare ca pe mazăre. Mai bine aş fi acolo decât 
aici, dar din pricina ta sunt silit să ascult de-aici ce se 
întâmplă. Asta ţi-e recunoştinţa? Spune şi tu, asta e faptă 
vrednică de o rudă? 

De ce trebuie să-ţi fiu recunoscător? 

Pentru că nu mai tragi ca un bou în jugul trădătorului, deşi 
eşti cum nu se poate mai potrivit pentru arat, fiindcă eşti 
prost şi sănătos, pricepi? ... Ehei, acolo se îngroaşă gluma... 
Auzi? Cred că suedezii zbiară ca viţeii la păşune. 

Jupân Zagtoba se posomori, era puţin neliniştit; deodată îl 
întrebă pe Roch, privindu-l aprig în albul ochilor: 

Cine vrei să biruie? 

Cum cine? Ai noştri! 

Păi vezi! De ce nu suedezii? 

Pentru că şi eu aş vrea să-i altoiesc. Ai noştri, sunt ai 
noştri! 

Se trezeşte conştiinţa în tine... Atunci cum puteai să le 
duci suedezilor sângele tău? 

Aşa era porunca. 

Şi acum nu mai ai poruncă? 

Păi, nu mai am. 


Acum mai marele tău e jupân Wolodyjowski, nimeni altul! 

Cam aşa! 

Ai să faci ce-ţi va porunci jupân Woltodyjowski. 

Dacă trebuie. 

O să-ţi spună să te lepezi mai întâi de Radziwill, să nu-l mai 
slujeşti pe el, ci Republica. 

Cum aşa? întrebă Roch, scărpinându-se în cap. 

Asta-i porunca! tună Zagtoba. 

Ascult! răspunse Roch. 

Prea bine! La cel dintâi prilej ai să-i altoieşti pe suedezi! 

Dacă aşa-i porunca! răspunse Kowalski şi răsuflă adânc, ca 
şi când i s-ar fi luat o greutate uriaşă de pe piept. 

Zagtoba era şi el prea mulţumit, fiindcă îşi avea planurile 
lui cu Roch. Ascultară deci împăcaţi zgomotele luptei un 
ceas şi mai bine, până când se linişti totul. Bătrânul şleahtic 
era tot mai îngrijorat. 

Să nu fi izbutit oare? 

Unchiule, domniţi ta eşti un oştean cu experienţă, cum poţi 
să vorbeşti aşa? Dacă-i răzbeau, ar fi trecut pe lângă noi în 
neorânduială... 

Adevărat! ... Vad că şi mintea ta e bună la ceva. 

Acum auzi tropotele? Merg încet. Cred că i-au înfrânt pe 
suedezi. 

Da, dar sunt ai noştri? Mă duc să văd. 

Spunând acestea, jupân Zagtoba îşi lăsă sabia să atârne de 
cureluşa gărzii, luă pistolul în mână şi porni înainte. 

În curând văzu în faţă o mulţime negricioasă de oameni 
care mergeau încet pe drum şi auzi murmurul vorbelor. 

În frunte călăreau câţiva oşteni care discutau între ei cu 
voce tare şi la urechile lui Zagtoba ajunse deodată glasul 
cunoscut al lui jupân Michat care spunea: 

Sunt băieţi buni! Nu ştiu cum sunt pedestraşii, dar şi 
călărimea e de mâna întâi! 

Zagtoba îşi împunse calul cu pintenii. 

Ce faceţi?! Sunteţi bine?! N-am mai avut răbdare şi 
veneam să mă arunc în luptă. E vreunul rănit? 


Slavă Domnului, toţi suntem sănătoşi! răspunse jupân 
Michat, dar am pierdut vreo douăzeci şi ceva de oşteni. 

Şi suedezii? 

I-am tăiat pe toţi. 

Jupâne Michal, nici vorbă, te-ai săturat de luptă. Se cuvine 
oare sa laşi de, strajă un om bătrân ca mine? Ptiu! Aveam o 
poftă de carne de suedez! I-aş fi înfulecat de vii! 

Poţi să-i mănânci şi fripţi, fiindcă unii s-au prăjit în foc. 

Ba să-i ronţăie câinii! Prinşi aţi luat? 

Am luat; rotmistrul şi şapte raitieri. 

Şi ce vrei să faci cu ei? 

Aş da poruncă să-i spânzure, pentru că au năvălit ca nişte 
hoţi asupra unui sat nevinovat şi au ucis ţăranii... Dar Jan 
zice că nu se cade. 

Domniile voastre, ascultați ce-mi trece prin cap. Să nu-i 
spânzurăm, dimpotrivă, să-i lăsăm slobozi, să plece, cât mai 
repede la Birze. 

Ce rost ar avea? 

Până acum m-aţi cunoscut numai ca oştean, acum o sămă 
cunoaşteţi şi ca pe un cârmuitor. Le dăm drumul suedezilor, 
dar nu le spunem cine suntem cu adevărat. Din contră, să le 
spunem că suntem oamenii lui Radziwitt, că i-am zdrobit din 
porunca hatmanului şi de acum înainta îi vom nimici pe toţi 
cei pe care-i vom întâlni, deoarece hatmanul s-a prefăcut 
doar că trece de partea suedezilor. O să se ia cu mâinile de 
păr şi încrederea în hatman o sa scadă grozav. Dacă gândul 
meu nu face mai mult decât biruinţa voastră, să dea 
Dumnezeu să-mi crească o coadă de cal. Luaţi aminte că în 
acest fel lovim şi în suedezi, şi în Radziwilt. Kiejdany e 
departe de Birze, iar de la Radziwitt la Pontus e şi mai 
departe. Până să se lămurească ce s-a petrecut, o să se ia la 
bătaie! Domniile voastre, dacă îl încăieram pe trădător cu 
năvălitorii, în folosul cui va fi, dacă nu al Republicii? 

Sfatul e grozav şi face cât o izbândă, bătu-l-ar ghiulele! 
spuse Stankiewicz. 


Domnia ta ai minte de cancelar, adăugă Mirski. E prea 
adevărat că li se vor încurca iţele. 

Sigur că aşa va trebui să facem, consimţi jupân Michat. O 
să le dau drumul mâine, iar acum nu mai vreau să ştiu de 
Nimic, fiindcă sunt tare trudit... Pe uliţă era o căldură de 
cuptor... Of, mi-au amorţit braţele! ... Rotmistrul n-ar putea 
nici el să plece astăzi cu obrazul scrijelit. 

Ce zici, tătucă, în ce limbă o să le spunem toate astea? 
întrebă Jan Skrzetuski. 

M-am gândit eu şi la ăsta, răspunse Zagtoba. Kowalski mi-a 
spus că printre dragonii lui se află doi prusieni mai 
dezgheţaţi care ştiu bine nemţeşte. Nu încape vorbă că 
suedezii au învăţat şi ei limba de atâţia ani de când se 
războiesc pe acolo. Kowalski e acum de-al nostru. E un 
flăcău grozav şi o să am multe foloase de pe urma lui. 

Bine! zise Wotodyjowski. Unul dintre domniile voastre să 
aibă grijă de treaba asta, că mie mi se încleiază limba în 
gură de osteneală. Oamenii ştiu că rămânem în crângul de 
mesteacăn până dimineaţa. O să ne aducă de mâncare din 
sat, iar acum la culcare! De străji o să se îngrijească 
porucinicul meu. Pe legea mea, nici nu vă mai văd bine, mi 
se lipesc pleoapele... 

Domniile voastre, spuse jupân Zagtoba, nu departe de aici 
e un stog, să mergem acolo! O să dormim împărăteşte, iar 
mâine pornim la drum... N-o să ne mai întoarcem pe aici 
decât cu jupân Sapieha împotriva lui Radziwilt. 

Capitolul XIX. 

Aşadar, în Lituania începu războiul civil care, alături de 
cele două încălcări ale graniţelor Republicii şi de războiul 
tot mai încrâncenat din Ucraina, împlini măsura 
nenorocirilor. 

Oştirea lituaniană regulată, care şi aşa nu era în stare să 
facă faţă cum trebuie nici unuia dintre vrăjmaşi, se împărţi 
în două tabere. O parte din oşteni, îndeosebi polcurile 
străine, trecură de partea lui Radziwilt; ceilalţi, în schimb, 
mai mulţi la număr, numindu-l pe hatman trădător, se 


împotriveau cu puterea armelor unirii cu Suedia, dar erau 
dezbinaţi şi n-aveau o căpetenie şi planuri chibzuite 
dinainte. Putea să fie căpetenie voievodul de Witebsk, dar 
acesta era prea prins acum cu apărarea Bychowului şi cu 
luptele deznădăjduite din lăuntrul ţării, ca să se pună de la 
început în fruntea mişcării împotriva lui Radziwill. 

În acest timp, şi năvălitorii, socotind fiecare că toată ţara e 
proprietatea lui, începură să se amenințe unul pe altul prin 
solii. Neînţelegerile dintre ei puteau să ducă în viitor la 
izbăvirea Republicii, dar înainte de a se ajunge la ciocniri 
făţişe, în toată Lituania se înstăpâni o învălmăşeală 
cumplită. Radziwilt, înşelat în aşteptările lui cu privire la 
oştire, hotări s-o supună cu forţa. 

Wotodyjowski abia ajunsese cu steagul său la PoniewieZ. 
După lupta de la Klewany, când află de nimicirea de către 
hatman a steagurilor lui Mirski şi Stankiewicz. O parte din 
oşteni fuseseră încorporaţi cu forţa în polcurile lui 
RadziwiH, iar ceilalţi risipiţi în cele patru vânturi. Cei care 
scăpaseră rătăceau de unul singur sau în grupuri nu prea 
mari prin sate şi păduri, căutând un loc unde să se 
adăpostească de răzbunarea prigonitorilor. 

În fiecare zi veneau fugari în steagul lui jupân Michat, 
mărindu-i puterea şi aducându-i totodată ştiri din cele mai 
felurite. 

Cea mai însemnată era vestea răzvrătirii steagurilor 
regulate care se aflau în Podlasie la Bialystok şi la Tykocin. 
După ocuparea oraşului Wilno de oştile moscovite, acele 
steaguri aveau să închidă intrarea în ţinuturile coroanei. 
Aflând însă de trădarea hatmanului, alcătuiră o 
confederație în frunte cu doi polcovnici, Horotkiewicz şi 
Jakub Kmicic, vărul celui mai credincios tovarăş al lui 
Radziwitt, Andrzej. 

Numele celui din urmă era repetat cu groază de toţi 
oştenii. El ajutase la înfrângerea steagurilor lui Stankiewicz 
şi Mirski, împuşcându-i fără milă pe răzvrătiţii care-i cădeau 
în mână. Hatmanul avea o încredere oarbă în el şi în 


vremea din urmă îl trimisese asupra steagului lui 
Niewiarowski care, neurmând pilda polcovnicului vânzător, 
se răsculase. 

Jupân Wotodyjowski ascultă cu multă luare-aminte vestea 
din urmă, după care se întoarse către tovarăşii chemaţi la 
sfat şi spuse: 

Ce-aţi zice, domniile voastre, ca în loc să mergem la 
Bych6w, la voievodul de Witebsk, să ne ducem în Podlasie, la 
steagurile care s-au unit în confederație? 

Parcă mi-ai luat vorba din gură! răspunse Zagtoba. Acolo 
vom fi mai aproape de locurile noastre şi, oricum, te simţi 
mai bine printre ai tăi. 

Fugarii mai ziceau, se amestecă Jan Skrzetuski, că au 
auzit cum că regele a poruncit câtorva steaguri să se 
întoarcă din Ucraina şi să-i oprească pe suedezi la Vistula. 
Dacă ştirea se va adeveri, atunci am putea să ne regăsim 
vechii tovarăşi, ca să nu mai rătăcim pe-aici dintr-un loc în 
altul... 

Şi cine va conduce polcurile acelea? Domniile voastre nu 
ştiţi? 

Se zvoneşte că hatmanul de tabără al coroanei, răspunse 
Woltodyjowski, dar oamenii mai mult încearcă să ghicească 
decât ştiu cu adevărat, deoarece veşti sigure n-aveau cum 
să sosească până acum. 

Oricum o fi, zise Zagtoba, sfatul meu e să ne strecurăm în 
Podlasie. Am putea să punem mâna pe steagurile lui 
Radziwitt, care s-au răsculat, şi să i le ducem regelui; sunt 
sigur că asemenea faptă n-ar rămâne fără răsplată. 

Fie şi aşa! consimţită Oskierko şi Stankiewicz. 

Nu e lucru prea uşor, vorbi micul viteaz, să te furişezi până 
în Podlasie, pentru că va trebui să ne strecurăm printre 
degetele hatmanului, dar să încercăm. Dacă ne-ar ajuta 
norocul şi l-am prinde pe Kmicic pe drum, i-aş spune câteva 
vorbe la ureche, de-ar înverzi pielea pe el... 

O şi merită! zise Mirski. Nu mă mir că unii oşteni mai 
vârstnici, care l-au slujit o viaţă pe Radziwit, ţin partea 


hatmanului, dar zvânturatul acela îl slujeşte numai pentru 
folosul lui şi pentru plăcerea pe care o află în trădare. 

Va să zică, mergem în Podlasie? întrebă Oskierko. 

În Podlasie... În Podlasie! strigară cu toţii. 

Dar lucrul nu era chiar atât de uşor, cum zicea şi 
Woltodyjowski, fiindcă dacă voiau să ajungă în Podlasie, erau 
nevoiţi să treacă prin apropiere de Kiejdany, deci pe lângă 
bârlogul în jurul căruia dădea târcoale leul. 

Drumurile şi dâlmele de păduri, târgurile şi satele erau 
toate în stăpânirea lui Radziwilt; nu prea departe de 
Kiejdany se găsea Kmicic cu călărimea, pedestrimea şi 
tunurile. Hatmanul aflase şi el de fuga polcovnicilor, de 
răscoala steagului lui Wotodyjowski şi de lupta de la 
Klewany. Mai ales aceasta din urmă îl mâniase cumplit, 
primejduindu-i viaţa, fiindcă astma îi astupase răsuflarea. 

Avea într-adevăr pricini îndreptăţite să se înfurie, ba chiar 
să deznădăjduiască, întrucât bătălia aceea abătuse asupra 
capului său furtuna suedeză. Mai întâi că îndată după aceea 
cetele mai mici de suedezi începură să fie zdrobite. Deşi îi 
atacau ţăranii şi şleahticii fără îndemnul nimănui, suedezii îl 
socoteau vinovat pe Radziwilt, mai ales că rotmistrul şi 
oştenii trimişi la Birze de Wotodyjowski îi spuseră căpeteniei 
că au fost loviți de un steag al lui Radziwitt şi la porunca lui. 

După vreo săptămână veni o scrisoare de la căpetenia 
garnizoanei de la Birze, iar după zece zile una de la însuşi 
Pontus de la Gardie, mai-marele oştirii suedeze. „Sau 
luminăţia ta nu ai nici o putere şi însemnătate, scria cel din 
urmă, şi în acest caz, cum ai putut să iscăleşti înţelegerea în 
numele întregii ţări, sau vrei să duci la pierzanie prin 
şiretlicuri oastea măriei sale! Dacă-i aşa, bunăvoința 
stăpânului meu nu te va mai apăra şi pedeapsa te va ajunge 
în curând, dacă nu vei arăta căinţă şi supunere şi nu-ţi vei 
şterge păcatele prin slujbă credincioasă...” 

Radziwilt trimise gonaci numaidecât, cu lămuriri despre 
cele întâmplate, dar spinul rămase în sufletu-i trufaş şi rana 
arzătoare începu să-l chinuie şi mai rău. EL, al cărui cuvânt 


cutremura până nu demult o ţară mai întinsă decât toată 
Suedia, el, cu jumătate din avuţiile căruia putea să cumpere 
averile tuturor magnaţilor suedezi, el, care se împotrivise 
regelui său, socotindu-se de-o seamă cu monarhii, care îşi 
lăţise faima în toată lumea cu ajutorul izbânzilor, strălucind 
ca un soare de propria trufie, era silit acum să asculte 
amenințările unui ghinărar suedez, să-i asculte lecţia de 
credinţă şi umilinţă. E adevărat că ghinărarul acela era 
cumnatul regelui, dar cine era acel rege, dacă nu unul care 
îşi însuşise tronul ce i se cuvenea prin lege şi sânge lui Jan 
Kazimierz? 

Înverşunarea hatmanului se descarcă mai întâi asupra 
acelora care erau pricina acestor umilinţe şi se jură să-i 
calce în picioare pe Wolodyjowski, pe polcovnicii care erau 
cu el şi tot steagul din Lauda. În acest scop, porni împotriva 
lor şi, aşa cum înconjură vânătorii pădurea cu plase, ca să 
prindă lupul în bârlog, tot aşa îi înconjură şi el, gonindu-i 
fără odihnă. 

În acest timp îi veni veste că Kmicic nimicise steagul lui 
Niewiarowski, risipise oştenii sau îi tăiase, luându-i pe 
slujitori în steagul lui, astfel că hatmanul îi porunci să-i 
trimită o parte din oastea lui, ca să fie şi mai sigur de 
izbândă. 

„Oamenii aceia, scria hatmanul, pentru viaţa cărora ne-ai 
asuprit atâta, cu osăbire Wotodyjowski şi celălalt venetic, au 
izbutit să scape în drumul spre Birze. I-am trimis înadins cu 
cel mai nătărău dintre porucinici, ca să nu-l poată câştiga, 
dar şi acesta ne-a vândut, sau l-au înşelat. Acum 
Wotodyjowski are cu el tot steagul laudaniun şi fugarii îl 
aţâţă. La Klewany a tăiat o sută douăzeci de suedezi, 
spunând că o face din porunca noastră, din care pricină 
între noi şi Pontus s-au ivit mari neînţelegeri. Toată treaba 
poate fi stricată de aceşti trădători, cărora fără proteguirea 
ta, am fi dat poruncă să le taie capetele. Astfel suntem 
răsplătiți pentru îndurarea noastră, dar avem credinţa că în 
curând ne vom răzbuna. Avem ştire, de asemenea, că la 


Billewicze şleahticii se adună la spătarul de Rosienie şi 
uneltesc împotriva noastră; trebuie să punem capăt acestei 
răzvrătiri. Trimite-ne toată călărimea, iar pedestraşii să 
plece la Kiejdany să apere castelul şi târgul, fiindcă ne 
putem aştepta la orice din partea acestor trădători. Tu 
opreşte-ţi câteva zeci de călăreţi şi du-te la Billewicze să-i 
aduci la Kiejdany pe spătar şi pe jupâniţă. Acum nu e numai 
în folosul tău, ci şi într-al nostru, deoarece acela care-i are 
în mână, stăpâneşte toată Lauda în care şleahticii încep să 
se răscoale împotrivă-ne sub conducerea lui Wotodyjowski. 
Pe Harasimowicz l-am repezit la Zabtudow, învăţându-l mai 
înainte cum să se poarte cu confederaţii de acolo. Vărul său, 
Jakub, se bucură de multă trecere printre ei; scrie-i şi tu, 
dacă socoteşti că poţi să-l câştigi astfel. 

Aducându-ţi la cunoştinţa bunăvoința noastră statornică, 
te lăsăm în paza lui Dumnezeu.” 

Citind scrisoarea, Kmicic se bucura în adâncul sufletului că 
polcovnicii au izbutit să scape din mâinile suedezilor şi le 
dorea să scape şi de Radziwilt. Cu toate acestea, îndeplini 
întocmai poruncile prinţului: îi trimise călărimea, aşeză 
pedestraşii la Kiejdany şi începu să sape şanţuri în jurul 
castelului, făgăduindu-şi în gând să pornească la Billewicze 
după spătar şi jupâniţă când va sfârşi treaba. 

„N-am să folosesc forţa decât la mare nevoie, îşi spunea. - 
în nici un caz n-o voi asupri pe Olenka. La urma urmelor, nu 
fac decât să îndeplinesc porunca prinţului. Ştiu că n-o să mă 
primească prea bine, dar va da Dumnezeu să se convingă 
cu vremea că nu-l slujesc pe Radziwilt împotriva ţării, ci 
numai pentru izbăvirea ei”. 

Cugetând astfel, muncea de zor la întăriturile de la 
Kiejdany care în viitor avea să fie reşedinţa Olenkăi lui. 

Între timp, Wotodyjowski se ferea mereu de hatmanul 
care-l gonea cu înverşunare. Jupân Michat se simţea totuşi 
tare strâmtorat, fiindcă de la Birze porniseră spre miazăzi 
cete însemnate de oşteni suedezi, ţinuturile din răsărit erau 


cotropite de oştile ţarului, iar pe drumul spre Kiejdany 
pândea hatmanul. 

Jupân Zagtoba era foarte nemulţumit de asemenea stare 
de lucruri şi-l năpădea cu întrebări pe Wotodyjowski. 

Jupâne Michat, pentru mila lui Dumnezeu, străpungem 
plasa, ori n-o străpungem? 

Nici vorbă nu poate fi de străpungere, răspundea micul 
cavaler. Ştii şi domnia ta că nu sunt un fricos şi dau năvală 
asupra oricui vrei, fie şi asupra diavolului... Dar hatmanului 
nu pot să-i ţin piept, că nu sunt de-o seamă cu el! ... Chiar 
domnia ta ai spus că noi suntem bibanii şi el ştiuca. O să fac 
tot ce stă în puterea mea, ca să nu dau ochi cu el, dacă va 
trebui să ne batem, ţi-o spun deschis că ne va învinge. 

Şi pe urmă o să dea poruncă să ne taie în bucăţi şi să ne 
arunce câinilor. Pe legea mea, mai bine-am cădea în mâinile 
suedezilor decât în ale lui Radziwilt! ... N-ar fi oare mai bine 
să ne întoarcem din drum şi să ne ducem la jupân Sapieha? 

Acum e prea târziu, fiindcă oştile hatmanului şi cele 
suedeze ne închid calea. 

Dracu m-a pus să-i îndemn pe cei doi Skrzetuski să vie la 
Radziwilt! rosti jupân Zagtoba cu deznădejdea în suflet. 

Dar jupân Michat nu pierduse orice speranţă, mai ales că 
şleahticii şi ţăranii îl preveneau în legătură cu mişcările 
hatmanului; toate inimile se îndepărtaseră de Radziwilt. 
Astfel că Wotodyjowski se ferea şi el cum se pricepea şi se 
pricepea cum nu se poate mai bine, întrucât aproape din 
anii copilăriei se obişnuise să-l hărţuiască pe duşman în 
luptele cu tătarii şi cazacii. Odinioară, pe când slujea în 
oastea lui Jeremi, se umpluse de faimă prin marşurile 
înaintea ciambulurilor128, apropierile, atacurile 
neaşteptate şi retragerile fulgerătoare în care nu-şi găsea 
pereche printre celelalte căpetenii. 

Acum, închis între Upita şi Rogow, de o parte, şi Niewiaza, 
de cealaltă, era silit să se furişeze într-un ţinut de numai 
câteva mile, ferindu-se mereu de luptă, chinuind steagurile 
lui Radziwitt, muşcând chiar uneori din ele, ca lupul urmărit 


de ogari, care se strecoară adesea în apropierea 
vânătorilor, iar când câinii îl îmbulzesc prea tare, se 
întoarce şi îşi arată colții albi. 

Dar, după ce sosi călărimea lui Kmicic, hatmanul astupă cu 
ea şi cele mai înguste locuri de trecere şi plecă el însuşi să 
vegheze, ca cele două capete ale năvodul să se împreună 
unul cu celălalt. 

Acestea se petreceau la Niewiaza. 

Polcurile lui Mieleszko, Ganchof şi cele două steaguri de 
călărime aflate sub conducerea prinţului formau parcă un 
arc a cărui coardă era râul. Wotodyjowski cu polcul său se 
găsea în mijlocul cercului. Avea într-adevăr înainte un 
singur loc de trecere care ducea prin smârcurile râului, dar 
pe malul celălalt aşteptau două polcuri scoțiene şi două sute 
din cazacii lui Radziwil cu şase tunuri mici de câmp, 
îndreptate în aşa fel, încât nici un om singur n-ar fi izbutit 
să treacă râul sub focul lor. 

Arcul începu să se strângă. Mijlocul era condus de 
hatmanul însuşi. 

Din fericire pentru Wolodyjowski, întunericul şi furtuna 
urmată de ploaie întrerupseră marşul. În schimb, cei 
împresuraţi mai aveau ca la o milă pătrată de luncă 
acoperită de răchită, între semiluna oştilor lui Radziwilt şi 
râul păzit de cealaltă parte de scoțieni. 

A doua zi, când lucirile dimineţii albiră vârfurile tufelor de 
răchită, polcurile porniră mai departe şi merseră până la 
râu, unde se opriră mute de uimire. 

Jupân Wotodyjowski parcă intrase în pământ; în stufărişuri 
nu era picior de om. 

Hatmanul însuşi rămase mirat şi îşi vărsă mânia asupra 
căpeteniilor care conduceau polcurile ce supravegheau 
trecerea. Îl apucă iarăşi un atac de astmă atât de puternic, 
încât cei de faţă se temură pentru viaţa lui. Dar nici măcar 
astma nu-i potoli furia. Cei doi polcovnici cărora li se 
poruncise să vegheze pe malul râului urmau să fie 
împuşcaţi, dar Ganchof îl convinse, în sfârşit, pe prinţ sa 


cerceteze mai întâi cum a izbutit fiara încolţită să scape din 
capcană. 

Se arătă că Wotlodyjowski, folosindu-se de întuneric şi de 
ploaie, intrase cu steagul în apă şi înotând sau afundându- 
se prin smârcuri, se strecurase pe lângă aripa dreaptă a 
oştilor lui Radziwilt, care ajungea până lângă albia râului. 
Câţiva cai, împotmoliţi până ta burtă în noroi, arătau locul 
în care ajunsese pe malul drept. 

După urme se vedea limpede că au pornit în goană spre 
Kiejdany. Hatmanul înţelese dintr-o dată că voiau să ajungă 
în Podlasie la Horotkiewicz şi la Jakub Kmicic, Dar, trecând 
pe lângă Kiejdany, nu vor da oare foc oraşului, nu vor fi 
ispitiţi-să jefuiască avuţiile de la castel? 

Inima prinţului se strânse de teamă. Cea mai mare parte 
din vistierie şi lucrurile de preţ se aflau la Kiejdany. Kmicic 
trebuia într-adevăr să ducă pedestraşii la Kiejdany, dar 
dacă n-o făcuse, castelul fără apărare putea să cadă lesne 
în mâinile cutezătorului polcovnic. Fiindcă Radziwilt nu se 
îndoia că lui Wolodyjowski nu-i va lipsi curajul de a năvăli 
asupra reşedinţei de la Kiejdany. Ar fi avut vreme destulă, 
întrucât, furişându-se la începutul nopţii, se afla cu cel puţin 
şase ceasuri înaintea urmăritorilor. 

În orice caz, se cuvenea să pornească degrabă la Kiejdany. 
Prinţul lăsă pedestrimea şi plecă în goană cu toată 
călărimea. 

Ajungând la Kiejdany nu-l găsi pe Kmicic, dar toate se 
aflau în bună rânduială şi părerea pe care o avea despre 
îndemânarea tânărului polcovnic se întări şi mai mult în 
mintea lui la vederea şanţurilor şi a tunurilor de câmp 
aşezate în ele. În aceeaşi zi le cercetă împreună cu Ganchof, 
iar seara îi spuse: 

A făcut-o din mintea lui, fără porunca mea, şi le-a plănuit 
atât de bine, că aş putea să mă apăr aici multă vreme şi 
împotriva tunurilor. Dacă omul acesta nu-şi va răsuci 
grumazul în tinereţe, va ajunge departe. 


Mai era încă un om la amintirea căruia hatmanul nu-şi 
putea stăpâni o anume admiraţie ce se amesteca în sufletul 
lui cu mânia înverşunată, căci omul acesta era Michat 
Wotodyjowski. 

Aş fi isprăvit la repezeală cu răscoala, îi spuse lui Ganchof, 
dacă aş fi avut doi slujitori ca el... Kmicic e poate mai 
viforos, dar nu are experienţa lui, a crescut doar în şcoala 
lui Jeremi, dincolo de Nipru. 

Luminăţia ta, nu porunceşti să-l urmărească? întrebă 
Ganchof. 

Prinţul se uită la el şi răspunse apăsat: 

Pe tine te-ar birui, iar de mine fuge. 

Dar după o clipă se încruntă şi rosti: 

Aici e linişte acum, dar va trebui să pornim în curând spre 
Podlasie, ca să sfârşim odată cu cei de acolo. 

Luminăţia ta! zise Ganchof. Dacă plecăm de aici, vor pune 
toţi mâna pe arme împotriva suedezilor. 

Care toţi? 

Şleahticii şi ţăranii. Şi nu se vor mulţumi numai cu 
suedezii, se vor întoarce şi asupra celor de altă credinţă, 
fiindcă dau vina acestui război pe seama calvinilor, spunând 
că noi am trecut de partea vrăjmaşului şi i-am chemat aici. 

E vorba de vărul Bogustaw. Nu ştiu dacă va putea să se 
descurce cu confederaţii în Podlasie. 

E vorba de Lituania pe care trebuie s-o ţinem sub 
ascultarea noastră şi a regelui suedez. 

Prinţul începu să umble prin încăpere spunând: 

Dacă aş pune mâna cumva pe Horotkiewicz şi pe Jakub 
Kmicic! ... Îmi încalcă moşiile, distrug, jefuiesc, nu lasă 
piatră pe piatră. 

Poate că ne înţelegem cu ghinărarul Pontus să trimită aici 
o garnizoană cât timp vom fi noi în Podlasie. 

Cu Pontus... niciodată! răspunse Radziwitt, căruia i se urcă 
sângele la cap. Dacă e nevoie, mă voi înţelege cu regele. Nu 
vreau să negociez cu slujitorii, când pot să stau de vorbă cu 
stăpânul. Dacă regele i-ar porunci lui Pontus să-mi pună la 


îndemână vreo două mii de călăreţi, ar fi altceva... Pe 
Pontus însă n-am să-l rog. Trebuie să trimitem pe cineva la 
rege, e timpul să începem negocierile cu el. 

Faţa suptă a lui Ganchof se rumeni uşor, iar ochii îi sticliră 
de poftă. 

Dacă luminăţia ta porunceşti... 

Tu te-ai duce, ştiu, dar nu sunt sigur că ai şi ajunge. Eşti 
neamţ şi e primejdios pentru un străin să călătorească 
printre răzvrătiți. Cine poate şti unde se află regele acum şi 
unde se va afla peste două săptămâni sau peste o lună? 
Trebuie să umbli peste tot... Şi pe urmă... nu se poate!... 
Tu nu poţi să mergi, fiindcă se cuvine să trimit un om al 
meu şi o rudă, ca să-l conving pe rege că nu m-au părăsit 
toţi şleahticii. 

Un om fără experienţă ar putea să facă multă pagubă, 
cuteză Ganchof. 

Solul nu va avea altceva de făcut, decât să înmâneze 
scrisorile mele şi să-mi aducă respons, căci oricine e în 
stare să aducă la cunoştinţa regelui că nu eu am poruncit 
să-i bată pe suedezi la Klewany. 

Ganchof tăcea. 

Prinţul începu iarăşi să se plimbe cu paşi neliniştiţi prin 
încăpere şi pe fruntea lui se citea lupta neîntreruptă a 
gândurilor. De când iscălise înţelegerea cu suedezii, nu mai 
cunoscuse o clipă de linişte. Îl mustra conştiinţa, îl chinuiau 
trufia rănită, împotrivirea neaşteptată a ţării şi a oştenilor; 
îl înspăimântau viitorul nesigur şi ameninţarea înfrângerii. 
Se zvârcolea în nopţi de nesomn şi se chinuia 
zdruncinându-şi sănătatea. Ochii i se înfundaseră în orbite; 
faţa, altădată roşie, i se învineţise şi numărul firelor argintii 
din mustață şi de la tâmple creştea aproape cu fiecare clipă. 
Într-un cuvânt, trăia într-un zbucium neîntrerupt şi se 
îndoia sub povară. 

Ganchof îl urmărea cu privirea, nădăjduind că prinţul se 
va răzgândi şi-l va trimite pe el. 


Dar prinţul se opri deodată şi se lovi cu palma peste 
frunte. 

Să încalece numaidecât două steaguri de călărime! Le voi 
conduce eu. 

Ganchof îl privi cu mirare. 

Plecăm iar? îi scăpă fără voie. 

Du-te! îl grăbi prinţul. Să dea Dumnezeu să nu fie prea 
târziu. 

Capitolul XX. 

După ce sfârşi şanţurile şi pregăti Kiejdany împotriva unui 
atac neaşteptat, Kmicic nu mai putu să-şi amâne plecarea la 
Billewicze, la spătarul de Rosienie şi la Olefka, mai ales că 
hatmanul îi poruncise limpede să-i aducă la Kiejdany. Dar 
jupân Andrzej nu se prea simţea în apele lui, iar când porni 
în cele din urmă, în fruntea celor cincizeci de dragoni, îl 
cuprinse teama, de parcă se ducea la pierzanie. Îşi 
închipuia că acolo nu va fi întâmpinat cu bucurie şi tremura 
la gândul că şleahticul se va împotrivi cu puterea armelor şi 
atunci va trebui să întrebuinţeze forţa. 

Hotări totuşi ca la început să-l la cu binişorul şi să-l roage. 
În acest scop, ca să nu pară că năvăleşte înarmat, îşi lăsă 
dragonii la cârciuma care se afla la un sfert de verstă de sat 
şi la încă pe atâta de conac; însoţit numai de vagmistru şi de 
un slujitor, plecă înainte, poruncind să-l urmeze îndată 
caleaşca pregătită dinainte. 

Trecuse de mult de amiază şi soarele coborâse bine spre 
scapăt, dar după o noapte cu ploaie şi furtună ziua era 
frumoasă şi cerul curat, împestriţat doar din loc în loc spre 
apus cu nouraşi trandafirii care se pierdeau încet în zarea 
albăstrie, asemenea unei turme de oi care dispare în 
depărtare. Kmicic trecu prin sat cu inima înfiorată de 
nelinişte, ca un tătar care, intrând în sat înaintea 
ciambulului, se uită în toate părţile de frică să nu 
nimerească în capcana unor oameni înarmaţi. Dar cei trei 
călăreţi treceau aproape neobservaţi; doar copiii cu 
picioarele goale fugeau dinaintea cailor, în timp ce ţăranii, 


văzând un polcovnic atât de arătos, i se căciuleau până la 
pământ. După ce ieşi din sat, Kmicic zări înainte conacul, 
vechiul cuib al Billewiczilor, înapoia căruia se întindeau 
livezile până hăt la luncile joase. 

Îşi încetini mersul şi începu să vorbească de unul singur; 
se vede că se pregătea să răspundă la tot felul de întrebări, 
în vreme ce privirea-i îngândurată aluneca peste clădirile 
din faţa lui. Nu arăta chiar ca o reşedinţă de magnat, dar de 
la prima aruncătură de ochi se ghicea că aici trebuie să 
locuiască un şleahtic cu o avere mai mare decât cele de 
mijloc. Casa, aşezată cu spatele spre livadă şi cu faţa spre 
drum, era uriaşă, deşi de lemn. Trunchiurile de pin din care 
erau întocmiţi pereţii înnegriseră de bătrâneţe atât de mult, 
încât, alături de ele, geamurile ferestrelor păreau albe. 
Deasupra pereţilor se înălța acoperişul uriaş cu patru 
coşuri la mijloc şi două porumbare la colţuri. Stoluri de 
porumbei albi se învălătuceau deasupra acoperişului, ba 
înălțându-se cu bătăi de aripi, ba acoperind şindrila neagră 
cu pete albe ca zăpada sau zburând în jurul stâlpilor care 
sprijineau pridvorul. 

Împodobit cu un turnuleţ pe care erau înfăţişate 
însemnele Billewiczilor, pridvorul acesta strica toată faţa 
casei, întrucât nu era aşezat la mijloc, ci mai într-o latură. 
Odinioară, clădirea fusese pesemne mai mică, dar mai apoi 
se mărise numai într-o parte, cu toate că pereţii mai noi se 
înnegriseră şi ei în curgerea anilor, ajungând să nu se mai 
deosebească de cei vechi. Pe amândouă laturile conacului 
se înălţau două rânduri de acareturi, alcătuind împreună cu 
clădirea din mijloc un fel de potcoavă. 

Aici se aflau încăperile pentru oaspeţi, folosite atunci când 
se aduna multă lume, cuhniile, magaziile, şoproanele 
pentru căruţe, grajdurile pentru caii de ham, pe care 
stăpânii voiau să-i aibă la îndemână, odăile slujbaşilor, ale 
slujitorilor şi ale străjerilor cazaci. 

În mijlocul ogrăzii largi creşteau tei bătrâni, în care îşi 
făcuseră cuibul berzele; mai jos, între copaci, era legat un 


urs pe o roată. Cele două fântâni cu cumpene de la 
marginile curţii şi crucea cu Isus răstignit între două sulițe 
de la poartă întregeau priveliştea reşedinţei acestui bogat 
neam de şleahtici. În dreapta casei, printre teii deşi, se 
înălţau acoperişurile de paie ale şurilor, ale hambarelor, 
staulul vitelor şi ocolul oilor. 

Kmicic intră pe poarta deschisă la perete, ale cărei 
canaturi semănau cu braţele desfăcute ale unui şleahtic ce- 
şi aştepta oaspeţii. Clinii de vânătoare care rătăceau prin 
ogradă vestiră sosirea unor străini şi din aripa slugilor 
ieşiră îndată doi feciori, ca să le ţină caii. 

Totodată, în uşa clădirii de la mijloc se ivi o făptură 
femeiască în care Kmicic o recunoscu numaidecât pe 
Olenka. Inima începu să-i bată cu putere şi, aruncându-i 
feciorului dârlogii, porni spre pridvor cu capul gol, ţinându- 
şi într-o mână chipiul, iar pe cealaltă rezemând-o de 
mânerul sabiei. 

Jupâniţă întârzie o clipă ca o vedenie minunată, apărându- 
şi ochii cu mâna de lumina soarelui care apunea, apoi 
dispăru deodată înfricoşată parcă de vederea musafirului 
care se apropia. 

„Nu-i a bună!” se gândi jupân Andrzej. „Se ascunde de 
mine!” 

Şi se întristă, cu atât mai-mult, cu cât înainte de scăpătatul 
soarelui, priveliştea conacului şi tihna care domnea 
împrejur îi umpluseră inima de bucurie, deşi poate că jupân 
Andrzej nu-şi dădea seama de asta. 

Până acum se amăgea că vine la logodnica lui care-l va 
întâmpina rumenă în obraji şi cu ochii strălucitori de 
bucurie. 

Dar nădejdile se spulberau. Abia îl zărise şi fugise ca la 
vederea unui duh rău; în locul ei îi ieşi înainte spătarul cu 
faţa neliniştită şi nouroasă. 

Kmicic se închină şi-i spuse: 

Domnia ta, voiam demult să-ţi aduc închinăciunea 
cuvenită, dar n-am putut să vin până acum în aceste 


vremuri tulbure, cu toate că bunăvoința nu mi-a lipsit. 

Foarte bucuros de oaspeţi, pofteşte domnia ta înăuntru, 
răspunse spătarul, mângâindu-şi ciuful de pe cap, lucru pe 
care-l făcea de obicei când era încurcat sau nu prea sigur 
pe el. 

Şi se dădu la o parte din faţa uşii, ca să-l lase pe oaspete să 
intre înainte. 

La început, Kmicic se codi să intre primul şi se poftiră unul 
pe altul; în sfârşit, jupân Andrzej o luă înainte şi după o 
clipă se aflau înăuntru. 

Aici găsiră doi şleahtici: unul, om în puterea vârstei, era 
jupân Dowgird de Plemborg, vecin de mejdină cu Billewicz, 
iar celălalt, jupân Chudzynski, arendaşul de la Ejragola. 

Kmicic băgă de seamă că la auzul numelui său chipul li se 
întunecă şi se înfoiară amândoi ca doi câini ciobăneşti la 
vederea lupului. Îi privi însă dispreţuitor, apoi nu se mai 
uită la ei, prefăcându-se că nu-i vede. Urmă o tăcere 
stânjenitoare. 

Jupân Andrzej începea să-şi piardă răbdarea şi îşi rodea 
mustaţa, cei doi musafiri continuau să-l privească pe sub 
sprâncene, iar spătarul îşi tot mângâia ciuful. 

Domnia ta pofteşte şi bea cu noi un pahar din miedul casei 
noastre, îl îndemnă, în sfârşit, arătându-i urciorul şi 
paharele. Pofteşte! Pofteşte! 

Cu domnia ta beau! răspunse Kmicic destul de aspru. 

Jupân Dowgird şi ChudzyAski începură să răsufle adânc, 
socotindu-i răspunsul drept un semn de dispreţ faţă de ei, 
dar nu voiau să înceapă cearta în casa unui prieten, mai 
ales că era vorba de un om cu o faimă înfricoşătoare în 
toată Samogiţia. Cu toate acestea, jignirea îi răscoli. 

În acest timp, spătarul bătu din palme şi porunci 
slujitorului să aducă încă un pahar, apoi turnă mied, îl ridică 
la gură pe al său şi rosti: 

În sănătatea domniei tale... Sunt bucuros să te văd în casa 
mea. 

M-aş bucura din toată inima, dacă ar fi aşa! 


Oaspetele e totdeauna binevenit... răspunse spătarul 
sentenţios. 

După o clipă simțind pesemne că e de datoria lui de gazdă 
să nu lase vorbirea să lâncezească, întrebă: 

Ce se mai aude la Kiejdany? Hatmanul e sănătos? 

Nu prea, jupâne spătar şi binefăcător al meu, răspunse 
Kmicic, şi în timpurile acestea de nelinişte nici nu poate fi 
altfel... Prinţul are o mulţime de griji şi necazuri. 

Cred şi eu! zise jupân Chudzyhski. 

Kmicic se uită o clipă la el, apoi se întoarse iarăşi spre 
spătar şi-i vorbi mai departe astfel: 

Având auxilia făgăduite de Măria Sa regele Suediei, 
prinţul se aştepta să pornească fără zăbavă asupra 
vrăjmaşului la Wilno şi să răzbune mormanele de cenuşă 
calde încă. Domnia ta trebuie să ştii că acum la Wilno n-a 
mai rămas nici o casă întreagă, deoarece a ars 
şaptesprezece zile. Lumea vorbeşte că printre dărâmături 
mai înnegresc doar gurile pivniţelor care fumegă mereu... 

Mare nenorocire! îl întrerupse spătarul. 

Nici vorbă că e o mare nenorocire care, dacă n-a putut fi 
oprită, se cuvenea măcar răzbunată; oraşul de scaun al 
duşmanului trebuia făcut scrum. Şi, aşa s-ar fi întâmplat, 
dacă nu erau răzvrătiţii care, bănuind că cel mai vrednic 
stăpân are gânduri rele, l-au numit trădător şi-i stau 
împotrivă cu puterea armelor, în loc să pornească împreună 
asupra vrăjmaşului. De aceea, nu e de mirare că sănătatea 
prinţului nu mai e cum trebuie, atunci când el, pe care 
Dumnezeu l-a făcut pentru fapte mari, vede că răutatea 
omenească îi pregăteşte alte şi alte impedimenta care pot 
să ducă de râpă toată lucrarea. Cei mai buni prieteni, pe 
care conta cel mai mult, l-au dezamăgit, s-au lepădat de el 
ori au trecut de partea duşmanilor lui. 

Aşa s-a întâmplat! rosti spătarul mohorât. 

De aceea e tare îndurerat! urmă Kmicic. Eu însumi l-am 
auzit pe prinţ când spunea: „Ştiu prea bine că şi cei cinstiţi 


mă judecă rău, dar de ce nu vin la Kiejdany să-mi spună pe 
faţă ce au împotriva mea şi să-mi asculte lămuririle?” 

La cine se gândeşte prinţul? întrebă spătarul. 

În primul rând la domnia ta, binefăcătorule, pentru care 
prinţul nutreşte un respect adânc, căci bănuieşte că te 
numeri printre duşmanii lui... 

Spătarul începu să-şi mângâie ciuful cu sârg, apoi, văzând 
că discuţia se îndreaptă pe un făgaş nedorit, bătu din 
palme. 

Feciorul de casă apăru în pragul uşii. 

Nu vezi că se întunecă? ... Lumină! strigă spătarul. 

Dumnezeu mi-e martor că voiam să vin să mă închin 
domniei tale, dar acum am venit şi din porunca prinţului 
care s-ar fi ostenit singur până la Billewicze, dacă timpul i- 
ar fi îngăduit. 

Casa mea e mult prea mică pentru el! răspunse spătarul. 

Domnia ta să nu vorbeşti cu păcat, fiindcă e un lucru prea 
obişnuit ca vecinii să-şi facă vizite, numai că prinţul n-are o 
clipă liberă, aşa că mi-a zis: „Roagă-l pe Billewicz să mă 
ierte că nu pot să mă duc eu la ei, dar să vină ella mine cu 
ruda lui, şi asta fără întârziere, deoarece mâine sau 
poimâine nici eu nu ştiu pe unde voi fi! Aşadar, domnia ta, 
vin să vă poftesc la prinţ şi mă bucur că vă aflu sănătoşi pe 
amândoi, fiindcă am văzut-o pe jupâniţa Aleksandra în uşă 
când am venit, deşi a pierit numaidecât ca ceața de pe 
luncă. 

Aşa-i, întări spătarul, chiar eu am trimis-o să vadă cine a 
venit. 

Aştept răspunsul domniei tale, jupâne spătar şi 
binefăcătorule! zise Kmicic. 

În clipa aceea, slujitorul aduse un sfeşnic şi-l aşeză pe 
masă; la lumina luminărilor, chipul spătarului arăta foarte 
îngrijorat. 

E o mare cinste pentru mine, rosti. Dar... acum nu pot... 
Vezi şi domnia ta că am oaspeţi... Roagă-l pe prinţul hatman 
să mă ierte... 


Jupâne spătar, asta nu-i nici o piedică, fiindcă domniile lor 
vor da întâietate prinţului. 

Avem şi noi limbă şi putem să răspundem pentru noi! se 
amestecă jupân Chudzynski. 

Fără să aşteptăm ca să hotărască altul în ce ne priveşte! 
adăugă jupân Dowgird de Plemborg. 

Vezi, jupâne spătar, răspunse Kmicic, prefăcându-se a lua 
drept bune vorbele mormăite ale şleahticilor. Am ştiut eu că 
sunt nişte cavaleri binecrescuţi. De altminteri, ca să nu-i 
jignesc cu ceva, îi poftesc şi pe ei la Kiejdany în numele 
prinţului. 

De prisos! răspunseră amândoi. Avem altceva de făcut. 

Kmicic îi privi într-un fel anume, apoi spuse cu răceală, 
întorcându-se parcă spre altcineva: 

Când prinţul pofteşte, nu poate fi refuzat! 

La aceste cuvinte, şleahticii se ridicară de la masă. 

Aşadar cu forţa? întrebă spătarul. 

Jupâne spătar şi binefăcătorule! răspunse Kmicic repede. 
Domniile lor, cu voie sau fără voie, tot o să meargă, pentru 
că aşa vreau eu, dar în ceea ce te priveşte pe domnia ta nu 
vreau să întrebuinţez puterea şi te rog cu toată umilinţa să 
binevoieşti a da ascultare dorinţei prinţului. Eu sunt oştean 
şi am poruncă să te duc la castel, dar n-am să încetez sa te 
rog, atâta vreme cât mai nădăjduiesc că rugăminţile mele 
nu vor fi zadarnice; îţi jur domniei tale că acolo nu ţi se va 
clinti nici un fir de păr din cap. Prinţul vrea să se 
lămurească cu domnia ta şi mai doreşte ca în aceste 
vremuri tulburi, când până şi ţăranii se adună în grupuri 
înarmate şi jefuiesc la drumul mare, să locuieşti la Kiejdany. 
Asta-i toată treaba! Acolo vei fi socotit cu respectul cuvenit 
unui oaspete şi prieten, îţi dau cuvântul meu de cavaler. 

Ca şleahtic mă împotrivesc! se sumeţi spătarul. Şi legea e 
de partea mea! 

Şi săbiile! strigară Chudzynski şi Dowgird. 

Kmicic izbucni în râs, se încruntă şi zise: 


Domniile voastre, ascundeţi săbiile, că poruncesc să vă 
ducă pe amândoi în spatele şurilor şi să vă împuşte. 

La asemenea vorbe, şleahticii înlemniră şi începură să se 
uite unul la altul şi la Kmicic, iar spătarul strigă: 

Asta înseamnă siluirea libertăţilor şi a privilegiilor noastre 
de şleahtici! 

Nu va fi nici o siluire, dacă domnia ta va asculta de 
bunăvoie, răspunse Kmicic. Află, domnia ta, că tocmai de 
aceea am lăsat dragonii în sat şi am venit singur să te 
poftesc ca pe un vecin. Binevoieşte şi dă-mi ascultare, 
fiindcă trăim timpuri în care e greu să ţin seama de dorinţa 
domniei tale. Prinţul însuşi se va ruga de iertare şi poţi să fii 
sigur că vei fi primit ca un vecin şi prieten, înţelege, domnia 
ta, că dacă ar fi fost să fie altfel, aş fi fost mai bucuros să 
capăt un plumb în cap, decât să vin aici. Cât trăiesc, nimeni 
nu se va atinge de un fir de păr din capul unui Billewicz! 
Adu-ţi aminte cine sunt, gândeşte-te la jupân Herakliusz, la 
testamentul lui şi socoteşte şi domnia ta că hatmanul nu 
putea să aibă gânduri rele, de vreme ce m-a trimis pe mine. 

Atunci ce va să zică silnicia asta; de ce trebuie să merg cu 
forţa? ... Cum pot să mă încred în el, când toată Lituania se 
plânge de asuprirea în care trăiesc la Kiejdany atâţia 
oameni vrednici? 

Kmicic răsuflă uşurat, fiindcă din cuvintele şi glasul 
spătarului înţelese că împotrivirea lui începe să se clatine. 

Binefăcătorul meu! spuse aproape cu veselie. Între vecini, 
de multe ori silnicia îşi are initium129 în dragoste. Când 
domnia ta porunceşti să se scoată roata de la şareta unui 
oaspete drag şi îi închizi coşul de nuiele în şopron, nu e asta 
tot o silnicie? Şi când îi porunceşti să bea, deşi vinul i se 
scurge pe nas, nu înseamnă silnicie? Cunoaşte domnia ta că 
dacă voi fi silit să te duc legat între dragoni la Kiejdany, 
chiar şi atunci asta va fi spre binele domniei tale... la 
aminte numai: oştenii răsculați umblă pe toate drumurile şi 
făptuiesc tâlhării de tot felul, ţăranii se strâng în cete, oştile 
suedeze se apropie, iar domnia ta crezi că în fierberea asta 


o să te ocolească primejdia, că azi sau mâine, unii sau alţii, 
nu te vor călca, nu-ţi vor jefui averea şi nu-ţi vor da foc, 
ridicând mâna asupra domniei tale? ... Doar Billewicze nu-i 
o fortăreață! Te poţi apăra aici? Ce doreşte prinţul? Să te 
afli în siguranţă, pentru că numai la Kiejdany nu te 
ameninţă nimic. Aici vor rămâne oştenii prinţului, care vor 
păzi conacul ca ochii din cap de orice samavolnicie, şi, dacă 
se va pierde o singură furcă, te învoiesc să pui poprire pe 
toată averea mea. 

Spătarul începu să se plimbe prin încăpere. 

Pot oare să mă încred în cuvântul domniei tale? 

Ca într-al lui Zawisza! răspunse Kmicic. 

În clipa aceea, intră jupâniţa Aleksandra. Kmicic se 
îndreptă repede spre ea, dar îşi aminti deodată ce se 
petrecuse la Kiejdany şi înfăţişarea rece a Olefkăi îl ţintui 
locului, aşa că se înclină tăcut de departe. 

Spătarul se opri înaintea ei. 

Trebuie să plecăm la Kiejdany! spuse. 

Şi de ce, mă rog? întrebă jupâniţa. 

Pentru că ne pofteşte hatmanul... 

Cu toată cuviinţa... ca pe nişte vecini! ... adăugă Kmicic. 

Aşa-i, cu toată cuviinţa, întări spătarul cu amărăciune. Dar 
dacă nu mergem de bunăvoie, cavalerul ăsta are poruncă 
să ne înconjure cu dragonii şi să ne ia cu forţa. 

Să dea Dumnezeu să nu ajungem până acolo! zise Kmicic. 

Vezi, unchiule, rosti jupâniţa Aleksandra, nu ţi-am spus eu 
să fugim mai departe fiindcă aici n-o să ne lase în pace? ... 
Uite că s-a adeverit! 

Acum ce să mai facem, că silnicia n-are leac! se văietă 
spătarul. 

Asta aşa-i, răspunse Olenka, dar noi nu trebuie să mergem 
de bunăvoie în casa aceea a ruşinii. Lotrii ăştia n-au decât 
să ne ducă legaţi... Nu suntem singurii care îndurăm 
prigoana, răzbunarea trădătorilor nu ne va ajunge numai 
pe noi, să afle însă că între ruşine şi moarte o alegem pe 
cea din urmă. 


Aici se întoarse dispreţuitoare spre Kmicic: 

Leagă-ne, jupâne polcovnic sau jupâne călău, şi 
porunceşte să ne ducă între cai, că altfel nu mergem. 

Lui Kmicic îi năvăli sângele în obraji, mânia năprasnică era 
gata să răbufnească, dar cavalerul se stăpâni. 

Ah, jupâniţă scumpă! rosti cu glasul înăbuşit. Se vede că 
nu-mi eşti deloc binevoitoare, de vreme ce vrei să faci din 
mine un tâlhar şi un trădător. Dumnezeu să judece, care din 
noi are dreptate: eu, care-l slujesc pe hatman, sau tu care 
mă umileşti ca pe un câine. Dumnezeu te-a dăruit cu 
frumuseţe, dar ai inimă încrâncenată şi neiertătoare. Eşti în 
stare să suferi tu însăţi, numai ca să-mi umpli sufletul de 
durere. Întreci măsura, jupâniţă, pe legea mea, întreci 
măsura, dar nu-i nimic! 

Fata vorbeşte cu dreptate! strigă spătarul, căruia îi 
revenise curajul dintr-odată. Nu mergem de bunăvoie! ... 
Cheamă-ţi dragonii. 

Dar Kmicic nu-l luă în seamă, atât era de revoltat şi de 
jignit. 

Îţi place să scormoneşti durerea altuia, îi spuse mai 
departe Olenkăi. M-ai numit trădător, fără să fiu judecat, 
neascultându-mi lămuririle, neîngăduindu-mi să rostesc nici 
un cuvânt în apărarea mea. Fie şi aşa! ... Dar la Kiejdany tot 
ai să mergi... cu voie, fără voie, mi-e totuna! Acolo gândurile 
mele vor ieşi la iveală şi ai să cunoşti, dacă m-ai nedreptăţit 
sau nu, acolo conştiinţa îţi va spune care dintre noi doi a 
fost călău! Altă răzbunare nu-mi doresc... Dumnezeu să fie 
cu tine, dar măcar atâta mulţumire trebuie să am şi eu. 
Altceva nu mai vreau de la tine, pentru că ai întins coarda 
până ai rupt-o... Frumuseţea ta, ca şi floarea, ascunde un 
şarpe! Bătu-te-ar să te bată! 

Nu mergem! repetă spătarul şi mai hotărât, Aşa-i! strigară 
jupânii Chudzyiski şi Dowgird de Plemborg. 

Atunci Kmicic se întoarse către ei palid ca ceara, fiindcă îl 
înăbuşea mânia şi clănţănea din dinţi de parcă-avea 
fierbinţeală. 


Ei, spuse, să nu cutezaţi Se aude tropotul cailor, vin 
dragonii mei! Să mai spună unulcă nu merge! 

Într-adevăr, afară se auzea tropotul unei cete de călăreţi. 
Se convinseră cu toţii că nu mai e nimic de făcut, iar Kmicic 
zise: 

Jupâniţă, cât ai spune de două ori Tatăl nostru, trebuie să 
fii în caleaşca, altfel unchiul va căpăta un plumb în cap. 

Se vede că îl stăpânea o furie tot mai sălbatică, deoarece 
răcni deodată de zăngăniră geamurile ferestrelor: 

La drum! 

Dar uşa de la tindă se deschise fără zgomot şi un glas 
străin întrebă: 

Şi încotro, mă rog, jupâne cavaler? 

Rămaseră cu toţii împietriţi de mirare; toate privirile se 
îndreptară spre uşa în care stătea un omuleţ cu platoşe şi 
cu sabia goală în mână. 

Kmicic se dădu un pas înapoi, ca şi când ar fi văzut un 
strigoi. 

Pan... Wotodyjowski! strigă. 

La poruncă! răspunse omuleţul. 

Şi înaintă spre mijlocul încăperii, urmat de Mirski, 
Zagtoba, cei doi Skrzetuski, Stankiewicz, Oskierko şi jupâni 
Roch Kowalski. 

Hei! spuse Zagtoba. Pe tătar cazacul prinde, tătarul de cap 
îl ţine. 

Spătarul de Rosienie începu să vorbească. 

Cavaleri, oricine aţi fi scăpaţi un şleahtic pe care, 
împotriva legii, a sângelui şi a rangului, vor să-l arestuiască 
şi să-l lege. Domniile voastre, fraţilor, apăraţi libertatea 
şleahticilor. 

Nu te teme, domnia ta! răspunse Wotodyjowski. Dragonii 
prigonitorului sunt legaţi fedeleş, iar de ajutor are mai 
multă nevoie el decât domnia ta. 

În primul rând de un duhovnic! interveni Zagloba. 

Jupâne cavaler, vorbi Wotodyjowski, întorcându-se spre 
Kmicic. Cu mine n-ai noroc, îţi ies în cale a doua oară... nu 


te aşteptai să mă vezi, nu-i aşa? 

Aşa este! răspunse Kmicic. Credeam că domnia ta ai căzut 
în mâinile prinţului. 

Tocmai i-am scăpat printre degete... şi ştii şi domnia ta că 
drumul spre Podlasie trece pe aici... Dar să lăsăm, asta. 
Când ai răpit-o întâia oară pe jupâniţă, te-am chemat la 
lupta cu sabia... e adevărat? 

Adevărat, întări Kmicic, ducându-şi fără să vrea mâna la 
cap. 

Acum e altă poveste. Atunci erai un ucigaş, lucru nu prea 
rar printre şleahtici, dar care mai putea fi îndreptat! ... 
Acum însă nu mai eşti vrednic să te baţi cu un om cinstit. 

Şi de ce, mă rog? întrebă Kmicic. 

Şi îşi înălţă capul cu mândrie, privindu-l pe Wotodyjowski 
în ochi. 

Pentru că eşti un trădător şi pentru, că ţi-ai călcat 
jurământul! răspunse Wotodyjowski. Pentru că ai tăiat nişte 
oşteni credincioşi ţării, pentru că din vina domniei tale 
pământul acesta nenorocit geme acum sub un nou jug! ... 
Pe scurt: alege-ţi moartea, fiindcă ţi-a sosit ceasul de pe 
urmă. 

Cu ce drept vreţi să mă judecaţi şi să mă omori ţi? întrebă 
Kmicic. 

Domnia ta, se amestecă Zagtoba fără urmă de zâmbet, în 
loc să ne întrebi ce drepturi avem, mai bine ţi-ai rosti 
rugăciunea... lar dacă ai ceva de spus în apărarea domniei 
tale, spune repede, fiindcă n-ai să găseşti pe nimeni care s-o 
facă. Am auzit că jupâniţa aci de faţă te-a scăpat o dată din 
mâinile lui Wotodyjowski, dar după ce i-ai făcut acum, nici 
ea nu mai ţine cu tine. 

Ochii tuturor se întoarseră fără voie spre Billewiczowna, a 
cărei faţă era în clipa aceea parcă cioplită din piatră. Sta 
nemişcată, cu pleoapele lăsate, rece ca gheaţa; nu făcu nici 
un pas şi nu răspunse nimic. 

Tăcerea fu întreruptă de glasul lui Kmicic: 

Nici eu n-o rog să-mi ia apărarea! 


Jupâniţa Aleksandra tăcea. 

La mine! tună Wotodyjowski, întorcându-se spre uşă. 

Se auziră paşi grei, însoţiţi de clinchetul pintenilor, şase 
oşteni în frunte cu Jozwa Butrym intrară în încăpere. 

Luaţi-l! porunci Wotodyjowski. Duceţi-l la marginea satului 
şi trageţi-i un plumb în cap! 

Braţul greu al lui Butrym se lăsă pe gulerul lui Kmicic, 
urmat îndată de alte două. 

Nu îngădui să fiu târât ca un câine! îl rugă jupân Andrzej 
pe Woltodyjowski. Merg şi singur. 

Micul cavaler făcu un semn oştenilor care îi dădură 
drumul şi îl înconjurară. Kmicic ieşi liniştit, fără să mai 
spună nimănui nimic, îngâna doar vorbele rugăciunii. 

Jupâniţa Aleksandra plecă şi ea spre celelalte încăperi. 
Trecu printr-una, prin a doua, întinzând braţele înainte; 
deodată i se întunecă înaintea ochilor, i se tăie răsuflarea şi 
căzu leşinată. 

În acest timp, în odaia în care se aflau cavalerii se 
înstăpânise o tăcere adâncă; o întrerupse într-un târziu 
spătarul de Rosienie. 

Oare nu mai putem face nimic pentru el? întrebă. 

Îmi pare rău de el, răspunse Zagtoba, fiindcă s-a arătat 
curajos în faţa morţii. 

La care Mirski: 

A împuşcat peste zece oşteni de elită din steagul meu, 
afară de cei care au căzut în luptă. 

Şi din al meu la fel! adăugă Stankiewicz. lar din oamenii 
lui Niewiarowski cred că n-a mai rămas niciunul. 

Aşa i-o fi poruncit Radziwilt! spuse jupân Zagtoba. 

Domniile voastre, răzbunarea lui Radziwilt se va abate 
asupra capului meu! observă spătarul. 

Domnia ta trebuie să fugi. Noi mergem în Podlasie, fiindcă 
steagurile de acolo s-au răsculat împotriva trădătorilor, vino 
deci şi domnia ta cu noi. Altfel nu se poate. Poţi să te 
adăposteşti cu jupâniţa la Biatowieza, unde stă o rudă a lui 


jupân Skrzetuski, starostele de vânătoare. Acolo n-o să vă 
găsească nimeni. 

Dar moşia mea se va duce pe apa sâmbetei. 

Republica ţi-o va da înapoi. 

Jupâne Michal, zise Zagtoba deodată, dau fuga să văd dacă 
nefericitul acela n-are niscaiva porunci ale hatmanului. 
Ţineţi minte ce-am găsit la Roch Kowalski? 

Încalecă, domnia ta. Mai ai vreme, fiindcă mai târziu 
hârtiile se vor umple de sânge. Am poruncit înadins să-l 
ducă la marginea satului, ca să nu se înspăimânte jupâniţă 
de pocnetele muschetelor, că de, femeile sunt simţitoare şi 
sperioase. 

Zagtoba ieşi şi după o clipă se auzi tropotul calului cu care 
pleca, iar Wolodyjowski se întoarse spre spătar: 

Ce face ruda domniei tale? 

Mai mult ca sigur că se roagă pentru sufletul care se va 
înfăţişa curând înaintea judecății lui Dumnezeu... 

Dumnezeu să-l odihnească! spuse Jan Skrzetuski. Dacă nu 
l-ar fi slujit de bunăvoie pe Radziwill, i-aş fi luat cel dintâi 
apărarea; n-a vrut să lupte pentru ţară, dar putea cel puţin 
să nu-şi vândă sufletul lui Radziwill. 

Asta aşa-i! răspunse Wotodyjowski. 

E vinovat şi îşi merită moartea! rosti Stanistaw Skrzetuski, 
deşi aş fi fost mai bucuros să-l văd în locul lui pe Radziwill 
sau pe Opalinski! ... Oho, Opalinski!! 

Cât e de vinovat, se amestecă Oskierko, se poate vedea şi 
din faptul că nici jupâniţă, care-i era logodnică, n-a găsit 
nici un cuvânt pentru apărarea lui. Am văzut bine cât de 
mult se chinuia, dar a tăcut; cum putea să mai apere un 
trădător?! 

Cândva îi era tare drag, ştiu prea bine! spuse spătarul - 
îngăduiţi-mi, domniile voastre, să văd ce se întâmplă cu ea, 
trebuie să sufere foarte mult. 

Şi pregăteşte-te de drum, domnia ta! îl grăbi micul 
cavaler, fiindcă după ce se odihnesc caii, noi plecăm mai 


departe. Aici e prea aproape de Kiejdany şi până acum 
gândesc că Radziwilt trebuia să fie acolo. 

Prea bine! zise şleahticul. 

Şi ieşi din încăpere. 

După o clipă, se auzi un strigăt înfricoşat. Cavalerii se 
repeziră într-acolo, neînţelegând ce se petrecuse, slujitorii 
aduseră lumânări aprinse şi atunci îl văzură cu toţii pe 
spătarul care o purta pe braţe pe Olefka; o găsise pe jos, 
fără simţire. 

Woltodyjowski sări să-i ajute şi amândoi o culcară pe o 
canapea şi începură s-o readucă la viaţă. Veni în grabă şi 
bătrâna chelăreasă, care îi dădu o băutură întăritoare şi, în 
sfârşit, jupâniţa deschise ochii. 

Domniile voastre nu mai aveţi ce căuta aici, îi goni 
chelăreasa. Duceţi-vă în odaia cealaltă, că aici ne 
descurcăm noi şi singure. 

Spătarul îi conduse pe oaspeţi. 

Ar fi fost mai bine ca toate acestea să nu se în-tâmple aici, 
zise gazda îngrijorată. Puteaţi să-l luaţi pe nefericitul acesta 
cu domniile voastre şi să-l împuşcaţi pe undeva pe drum. 
Cum să mai plec acuma, când fata abia îşi mai trage 
sufletul? ... le pomeneşti că se îmbolnăveşte. 

S-a întâmplat şi basta, răspunse Wotodyjowski. Pe jupâniţă 
o s-o urcăm în caleaşcă, pentru că domniile voastre musai 
să fugiţi; răzbunarea lui Radziwitt nu cruţă pe nimeni. 

Poate că şi jupâniţa o să-şi vină repede în fire! zise Jan 
Skrzetuski. 

Caleaşca aşteaptă gata pregătită şi cu caii înhămaţi; a 
adus-o Kmicic! adăugă Wotodyjowski. Domnia ta, spătare, 
du-te şi spune-i jupâniţei cum stă treaba, musai să-şi adune 
toate puterile şi să fugiţi fără pic de zăbavă. Noi trebuie să 
plecăm, căci până mâine dimineaţă oamenii lui Radziwilt pot 
să ajungă aici. 

Adevărat! consimţi spătarul. Mă duc! 

Plecă şi, după un răstimp, se întoarse cu jupâniţa care nu 
numai că-ţi recăpătase puterile, dar se şi îmbrăcase de 


drum. Doar obrajii îi ardeau ca focul şi ochii-i străluceau. 

Să mergem, să mergem! ... repetă Olenka intrând. 

Wotodyjowski ieşi în tindă să trimită pe cineva după 
caleaşcă, apoi se întoarse şi începură cu toţii să se 
pregătească de drum. 

Nu trecuse un sfert de ceas, când afară se auzi uruitul 
roţilor şi tropotul copitelor pe caldarâmul dinaintea 
pridvorului. 

Să mergem! spuse Olenka. 

La drum! strigară polcovnicii. 

Deodată uşa se deschise la perete şi jupân Zagtoba dădu 
buzna înăuntru. 

Am oprit îndeplinirea osândei! strigă. 

Din stacojie Olenka se făcu albă ca varul, părea că va 
leşina iarăşi, dar nimeni nu băgă de seamă, întrucât toţi 
ochii erau îndreptaţi spre Zagtoba care răsufla ca o balenă, 
încercând să se liniştească. 

Domnia ta ai oprit îndeplinirea osândei? întrebă uimit 
Wotodyjowski. Şi pentru care pricină? 

Pentru care pricină? ... Stai să-mi vin în fire... Dacă nu era 
Kmicic, dacă nu era acest cavaler destoinic, aflaţi că acum 
am fi atârnat cu toţii în copacii de la Kiejdany... Of! ... 
Domniile voastre, era cât pe-aci să-l omorâm pe 
binefăcătorul nostru! ... 

Cum e cu putinţă una ca asta? strigară toţi deodată. 

Cum e cu putinţă? Citiţi scrisoarea asta şi veţi avea 
răspunsul gata. 

Jupân Zagtoba îi întinse scrisoarea lui Wotodyjowski care 
începu să citească, întrerupându-se din când în când şi 
uitându-se mirat la cei de faţă, deoarece avea în mână 
scrisoarea în care Radziwilt îi reproşa lui Kmicic că numai 
stăruința lui îi scăpase de la moarte la Kiejdany. 

Ei vedeţi? repeta jupân Zagtloba la fiecare întrerupere. 

Scrisoarea se sfârşea, cum se ştie, cu porunca de a-i aduce 
pe spătar şi pe Olenka la Kiejdany. Pesemne că jupân 


Andrzej o luase cu el, ca la nevoie s-o arate spătarului, dar 
nu mai apucase. 

Aşadar, nu mai rămâne nici umbră de îndoială că, dacă n- 
ar fi fost Kmicic, cei doi Skrzetuski, Wotodyjowski şi Zagtoba 
ar fi fost ucişi fără milă la Kiejdany îndată după iscălirea 
pactului cu Pontus de la Gardie. 

Domniile voastre, zise Zagtoba, dacă şi acum o să porunciţi 
să fie împuşcat, pe legea mea că vă părăsesc şi nu mai 
vreau să vă cunosc! ... 

Nici nu mai poate fi vorba de una ca asta, răspunse 
Wotodyjowski. 

Of! se bucură Skrzetuski, luându-şi capul în mâini. Ce 
noroc că tătuca a citit scrisoarea pe loc şi nu s-a grăbit să 
vină cu ea la noi... 

Domnia ta te-ai hrănit numai cu grauri în tinereţe! strigă 
Mirski. 

Ai! Ehe! răspunse Zagtoba. Altul în locul meu ar fi venit să 
citească scrisoarea cu voi, iar în acest timp căpăţâna 
nefericitului ar fi fost împănată cu plumbi. Cum mi-au adus 
scrisoarea pe care o găsiseră asupra lui, parcă am avut o 
presimţire; de altfel sunt şi tare curios din fire. Doi oşteni 
mergeau cu felinarele înainte şi ajunseseră la luncă. Le-am 
zis dar: Luminaţi-mi, să văd ce scrie aici... Şi am început să 
citesc... Domniile voastre, cât pe ce să mi se facă întuneric 
înaintea ochilor, parcă m-a lovit cineva drept în moalele 
capului. Pentru Dumnezeu! Zic, „Jupâne cavaler, de ce n-ai 
arătat scrisoarea?!” Iar el: „Pentru că n-am avut chef!” 
Trufaş, împieliţatul, şi în ceasul morţii! Şi unde nu mă reped 
la el şi încep să-l îmbrăţişez. „Binefăcătorule, îi zic, dacă nu 
erai tu, ne ciufuleau ciorile!” Am poruncit să-l aducă înapoi, 
iar eu am gonit calul cât am putut, ca să vă spun mai 
repede ce s-a întâmplat... Of! ... 

E un om tare ciudat, în care îşi au lăcaşul şi binele şi răul! 
rosti Stanistaw Skrzetuski. 

Dacă asemenea oameni n-ar vrea... 


Dar înainte de a-şi sfârşi vorba, se deschise uşa şi oştenii îl 
aduseră pe Kmicic. 

Eşti slobod, jupâne cavaler, îi spuse Wotodyjowski, şi cât 
vom trăi, niciunul dintre noi nu va mai ridica braţul asupra 
domniei tale. De ce nu ne-ai arătat scrisoarea de la început? 
Nu te-am mai fi năpăstuit degeaba. 

Aici se întoarse spre oşteni: 

Lăsaţi-l şi încălecaţi cu toţii! 

Oştenii se retraseră şi jupân Andrzej rămase singur în 
mijlocul încăperii. Avea faţa liniştită, dar nouroasă şi privea 
cu mândrie la polcovnicii care stau înaintea lui. 

Eşti slobod! repetă Wotodyjowski. Du-te unde vrei, fie şi la 
Radziwil, deşi mă doare sufletul când văd un cavaler de 
neam mare ajutând un trădător. 

Domnia ta, gândeşte-te bine, răspunse Kmicic, fiindcă nu 
mă ruşinez s-o spun că mă voi întoarce la el! 

Vino alături de noi, trăsni-l-ar să-l trăsnească pe tiranul de 
la Kiejdany! strigă Zagtoba. Vei fi tovarăşul şi prietenul 
nostru cel mai drag, iar ţara mamă îţi va ierta păcatele pe 
care le ai faţă de ea. 

Pentru nimic în lume! se împotrivi Kmicic cu hotărâre. 
Dumnezeu să judece care dintre noi îşi slujeşte ţara mai cu 
folos, domniile voastre, care iscaţi războiul civil cu de la voi 
putere, sau eu, care-mi slujesc stăpânul, singurul în stare să 
izbăvească Republica nefericită. Mergeţi pe drumul pe care 
aţi apucat-o, iar eu merg pe al meu! Nu e timpul potrivit 
pentru a vă convinge şi nici n-ar fi de nici un folos, vă spun 
numai din adâncul sufletului: domniile voastre pierdeţi ţara, 
punându-vă de-a curmezişul scăpării ei. Nu vă numesc 
trădători, pentru că ştiu că aveţi gânduri dintre cele mai 
bune, dar ţara se îneacă, Radziwilt îi întinde mâna, iar 
domniile-voastre daţi cu săbiile în această mână şi în 
orbirea voastră îl socotiți trădător pe el şi pe toţi cei care 
luptă alături de el. 

Pentru Dumnezeu! se oţări Zagtloba. Dacă n-aş fi văzut cât 
de curajos ai înfruntat moartea, aş crede că ţi-ai pierdut 


minţile. Cui i-ai jurat credinţă, lui Radziwitt sau lui Jan 
Kazimierz? Suediei sau Republicii? Ţi-ai pierdut orice 
judecată? 

Am ştiut că-mi bat gura de pomană! ... Rămâneţi sănătoşi! 

Stai puţin, îl opri Zagtoba, că e vorba de un lucru 
însemnat. Spune-mi, jupâne cavaler, dacă atunci când l-ai 
rugat la Kiejdany să ne ierte, Radziwill ţi-a făgăduit că ne va 
cruța? 

Întocmai! răspunse Kmicic. Trebuia să rămâneţi la Birze 
tot timpul războiului. 

Atunci cunoaşte cine-i Radziwitt al tău, care nu-şi trădează 
numai ţara şi regele, ci le înşeală până şi pe slugile lui. 
Citeşte scrisoarea către căpetenia garnizoanei de la Birze, 
pe care am găsit-o la porucinicul dragonilor care ne 
însoțeau. Citeşte! 

Spunând acestea, jupân Zagtoba îi întinse lui Kmicic 
scrisoarea hatmanului. Acesta i-o luă din mână şi-şi aruncă 
privirile peste ea. Pe măsură ce citea, sângele îi năvălea în 
obraji şi roşeaţa îi împurpura fruntea de ruşine pentru 
căpetenia pe care o slujea. Deodată mototoli scrisoarea în 
mână şi o aruncă pe jos. 

Rămâneţi cu bine! rosti. Era mai bine dacă pieream de 
mâna domniilor voastre! 

Şi părăsi încăperea. 

Domniile voastre, zise Skrzetuski după o clipă de tăcere, e 
tare greu să-l convingi pe omul ăsta care crede în Radziwilt 
ca un turc în profetul său. Gândeam şi eu că îl slujeşte 
pentru cine ştie ce foloase sau pentru ambiţie, dar nu este 
aşa. Nu e un om râu, dara rătăcit drumul. 

Dacă i s-a închinat lui Mahomed până acum, zise Zagtoba, 
apoi ştiu că i-am cam subţiat credinţa. Aţi văzut cum s-a 
schimbat la faţă când a citit scrisoarea? Se vor gâlcevi, nu 
glumă, fiindcă flăcăul ăsta e în stare să-l ia de piept până şi 
pe diavol, nu numai pe Radziwitt. Pe legea mea, dacă-mi 
dăruia cineva o herghelie turcească, nu mă bucuram mai 
mult ca acum că l-am scăpat de la moarte. 


E adevărat, întări spătarul, că domniei tale îţi datorează 
viaţa; asta nu poate nimeni s-o nege. 

Dumnezeu să-l aibă în pază! spuse Wolodyjowski. Hai să 
chibzuim ce să facem. 

Cum, ce să facem? Să încălecăm şi să plecăm... Caii s-au 
odihnit şi ei! răspunse Zagtoba. 

Chiar aşa. Să plecăm cât mai repede! Domnia ta mergi cu 
noi? îl întrebă Mirski pe spătar. 

Aici n-o să mai ştiu ce e liniştea şi va trebui să plec şi eu... 
Dar dacă domniile voastre vreţi să porniţi numaidecât la 
drum, mi-ar fi cam peste mână să vă însoțesc. De vreme ce 
Kmicic a plecat teafăr, n-o să se mai grăbească să-mi dea 
foc şi să mă ucidă, iar pentru o călătorie ca asta trebuie să 
mă îngrijesc şi eu ba de una, ba de alta... Dumnezeu ştie 
când am să mă întorc... Trebuie să-mi rânduiesc treburile, 
să ascund lucrurile mai bune, să trimit vitele la vecini, să 
strâng calabalâcul... Mai am şi ceva parale pe care n-aş 
vrea să le iau în car. Până mâine în zori aş putea să fiu gata, 
dar aşa deodată nu pot să merg. 

Nici noi nu mai putem aştepta, fiindcă paloşul atârnă 
deasupra noastră, răspunse Wotodyjowski. Dar domnia ta 
unde vrei să cauţi adăpost? 

În pădure, cum m-aţi sfătuit... Cel puţin am s-o duc pe fată 
acolo; eu nu mă simt prea bătrân şi săbioara mea mai poate 
să se arate de folos ţării şi regelui. 

Atunci, rămâi domnia ta sănătos... Să dea Dumnezeu să ne 
întâlnim în vremuri mai bune! 

Domnul să vă răsplătească, pentru că mi-aţi sărit în ajutor! 
Nici vorbă că ne vom vedea pe câmpul de luptă. 

Multă sănătate! 

Drum bun! 

Şi începură să-şi la rămas bun, apoi fiecare veni şi se 
închină înaintea jupâniţei Aleksandra. 

Jupâniţă, în pădure ai s-o afli pe soţia mea cu flăcăii, 
îmbrăţişează-i din partea mea şi înfloreşte sănătoasă! spuse 
Jan Skrzetuski. 


Adu-ţi aminte câteodată şi de oşteanul care, deşi n-a avut 
noroc, ar fi în stare totdeauna să-ţi aducă raiul pe pământ! 
adăugă Wotodyjowski. 

După ei se apropiară şi ceilalţi. În cele din urmă, veni şi 
rândul lui jupân Zagtoba. 

Frumoasă floricică, îngăduie-mi şi mie să-mi iau rămas 
bun! îmbrăţişeaz-o pe jupâneasa Skrzetuska şi pe ştrengarii 
mei. Sunt nişte băieţi grozavi! 

În loc de răspuns, Oleika îi luă mâna şi îşi apăsă buzele pe 
ea în tăcere. 

Capitolul XXI. 

În aceeaşi noapte, la cel mult două ceasuri după plecarea 
steagului condus de Wolodyjowski, sosi la Billewicze în 
fruntea călărimii însuşi Radziwil, care venea să-l ajute pe 
Kmicic, temându-se să nu cadă în mâinile lui Wotodyjowski. 
Aflând ce se întâmplase, îi luă pe spătar şi pe Olefka şi, fără 
să mai lase caii să răsufle, se întoarse la Kiejdany. 

Hatmanul se înfurie grozav ascultând istorisirea spătarului 
care-i povesti totul pe larg, vrând să abată gândurile 
înfricoşătorului magnat în altă parte. Din aceeaşi pricină nu 
îndrăznise să se împotrivească plecării la Kiejdany, fiind 
prea bucuros că furtuna se sfârşise numai cu atâta. Cât 
despre Radziwill, cu toate că îl bănuia pe spătar de uneltiri 
şi înţelegeri cu alţii, avea într-adevăr prea multe griji ca să- 
şi mai amintească şi de el. 

Fuga lui Wolodyjowski putea să schimbe faţa lucrurilor în 
Podlasie. Horotkiewicz şi Jakub Kmicic, care se aflau în 
fruntea steagurilor unite împotriva hatmanului, erau oşteni 
pricepuţi, dar nu destul de însemnați, de aceea toată 
confederaţia lor nu era de temut. Cu Wotodyjowski fugiseră 
însă oameni ca Mirski, Stankiewicz şi Oskierko, fără să-l mai 
punem la socoteală pe micul cavaler, polcovnici de primă 
mână cu toţii şi îndrăgiţi de oşteni. 

Fireşte, în Podlasie se afla şi prinţul Bogustaw, care 
opunea confederaţilor steagurile de simbriaşi, adăstând 
mereu ajutorul unchiului elector; acesta întârzia însă, 


aşteptând şi el curgerea întâmplărilor, în timp ce oştile 
răsculate creşteau în putere, primind zilnic noi întăriri. 

O vreme hatmanul vru să pornească el însuşi în Podlasie şi 
să zdrobească dintr-o singură lovitură pe răzvrătiți, dar se 
răzgândi, cugetând că după plecarea lui din Samogiţia, 
toată ţara se va ridica şi în asemenea împrejurare puterea 
lui Radziwilt avea să scadă şi mai mult în ochii suedezilor. 

Voievodul se gândea dacă n-ar fi mai bine să renunţe 
deocamdată la Podlasie şi să-l cheme în Samogiţia şi pe 
prinţul Bogustaw. 

Era o treabă necesară şi grabnică, întrucât, pe de altă 
parte, primea veşti amenințătoare despre cele ce făptuia 
voievodul de Witebsk. Hatmanul încercase să se apropie de 
el şi să-l câştige pentru planurile sale, dar Sapieha îi 
înapoiase scrisorile fără răspuns. Acum se vorbea că vinde 
la licitaţie tot ce poate, topeşte argintăria şi toarnă monede, 
e gata să dea oricui vitele pentru bani peşin, amanetează 
covoarele şi chilimurile ovreilor, îşi arendează moşiile şi 
strânge oşteni. 

Hatmanul, lacom din fire şi incapabil de jertfe băneşti, nu 
credea la început că cineva e în stare să-şi arunce întreaga 
avere pe altarul patriei, dar se convinse cu timpul că era 
într-adevăr aşa, fiindcă puterea lui Sapieha creştea cu 
fiecare zi tot mai mult. 1 se alăturau fugarii, şleahticii, cei cu 
dragoste de ţară, duşmanii lui Radziwitt, ba, mai rău, chiar 
şi vechii lui prieteni şi, mai mult decât atâta, până şi rudele 
hatmanului, cum era prinţul Michat, starostele de 
vânătoare, despre care se vorbea că poruncise ca tot 
venitul moşiilor sale neîncălcate de vrăjmaşi să fie trimis 
voievodului de Witebsk pentru oaste. 

Astfel se înfăţişa şi se clătina din temelii zidirea ridicată de 
trufia lui Janusz Radziwitt. În planurile lui trebuia să încapă 
întreaga Republică, dar se arătă în curând că nici măcar 
Samogiţia nu putea fi cuprinsă. 

Situaţia semăna tot mai mult cu un cerc al greşelilor, 
deoarece, de pildă, împotriva voievodului de Witebsk, 


Radziwitt ar fi putut să cheme oştile suedeze care cotropeau 
din ce în ce mai multe ţinuturi, dar asta însemna să-şi 
recunoască propria neputinţă. De altfel, legăturile 
hatmanului cu marele ghinărar suedez, datorită lui jupân 
Zagtoba, se subţiaseră mult, de când cu ciocnirea de la 
Klewany şi, cu toate lămuririle date, între ei îşi făcuseră loc 
supărarea şi neîncrederea. 

Venind în ajutorul lui Kmicic, hatmanul nădăjduia să-l 
prindă şi să-l nimicească pe Wotodyjowski, dar când 
speranţa i se spulberase, revenise la Kiejdany mânios şi 
întunecat. Era tare mirat că nu-l întâlnise pe Kmicic pe 
drumul spre Billewicze, dar aceasta se întâmplase pentru 
că jupân Andrzej, ai cărui dragoni Wolodyjowski îi luase cu 
sine, întorcându-se de unul singur, alesese drumul cel mai 
scurt, prin pădure, ocolind Plemborg şi Ejragola. 

După o noapte petrecută în şa, în ziua următoare, 
hatmanul ajunse cu oştenii la Kiejdany pe la amiază şi 
întrebă în primul rând de Kmicic. I se răspunse că se 
întorsese, dar fără dragoni. Hatmanul ştia şi el acest lucru, 
dar era curios să audă din gura lui Kmicic ce se întâmplase, 
şi porunci să-l cheme numaidecât, N-ai izbutit, cum n-am 
izbutit nici eu, îi spuse când Kmicic se ivi înaintea lui. 
Spătarul de Rosienie mi-a povestit că ai căzut în mâinile 
acelui mic diavol. 

Aşa este! adeveri Kmicic. 

Şi scrisoarea mea te-a scăpat? 

Luminăţia ta despre care scrisoare vorbeşti? Pentru că 
citind-o singuri pe cea care au găsit-o la mine, drept 
răsplată mi-au citit alta, aceea pe care luminăţia ta ai 
trimis-o căpeteniei din Birze. 

Chipul mohorât al lui Radziwilt parcă se acoperi cu un nor 
sângeriu. 

Aşadar ştii? 

Ştiu! răspunse Kmicic nestăpânit. Cum ai putut, luminăţia 
ta, să te porţi astfel cu mine? Mai mare ruşinea când un 


şleahtic de rând nu-şi respectă cuvântul, ce să mai vorbim 
de un prinţ şi o căpetenie... 

Tăcere! porunci Radziwilt. 

N-am să tac, pentru că acolo mi-a crăpat obrazul de ruşine 
pentru luminăţia ta. Au încercat să mă atragă de partea lor, 
dar n-am vrut şi le-am spus: îl slujesc pe Radziwit, fiindcă 
dreptatea şi virtutea sunt alături de el! Atunci mi-au arătat 
scrisoarea: „Uite cum e Radziwiltt al tău!” iar eu am fost silit 
să tac şi să înghit ruşinea... 

Buzele, hatmanului începură să tremure de mânie. Simţi o 
dorinţă sălbatică de a suci grumazul acesta cutezător şi 
ridică mâinile să cheme slujitorii. Furia îi întuneca privirea, 
astupându-i răsuflarea, şi Kmicic şi-ar fi plătit scump 
îndrăzneala, dacă chiar în clipa aceea prinţul n-ar fi fost 
apucat de un atac de astm. Faţa i se învineţi, se ridică de pe 
scaun şi începu să bată aerul cu braţele, ochii îi ieşiră din 
orbite, iar din gâtlej îi ieşea un geamăt hârâit, în care 
Kmicic abia înţelese: 

Mă înăbuş! ... 

Se iscă larmă, alergară slujitorii, doftorii de la curte şi 
începură să-l readucă la viaţă pe prinţul care îşi pierduse 
cunoştinţa. Osteniră un ceas şi mai bine, iar când începu să 
dea semne de viaţă, Kmicic ieşi din încăpere. 

Pe coridor se întâlni cu Chartamp care se vindecase după 
loviturile primite în lupta cu ungurii răzvrătiți ai lui 
Oskierko. 

Ei, ce se mai aude? întrebă mustăciosul. 

Şi-a venit în fire! răspunse Kmicic. 

Hm! într-o bună zi s-ar putea să nu-şi mai revină! Va fi 
spre răul nostru, jupâne polcovnic, fiindcă faptele lui se vor 
răsfrânge asupra noastră. Toată nădejdea mea e în 
Woltodyjowski; gândesc că îşi va apăra vechii tovarăşi, de 
aceea îţi spun domniei tale, aici Chartamp cobori glasul, 
sunt bucuros că a scăpat. 

Era chiar atât de strâmtorat? 


Ce înseamnă strâmtorat? închipuie-ţi, domnia ta, lupii din 
tufele de răchită în care era încercuit n-au putut să se 
furişeze, iar el s-a furişat. Bătu-l-ar ghiulele! Cine ştie, cine 
ştie dacă nu va veni timpul să ne agăţăm de poala lui, 
pentru că pe la noi lucrurile cam şchioapătă. Şleahticii se 
îndepărtează de prinţul nostru, spunând cu toţii că vor mai 
bine un duşman adevărat, pe suedezi sau chiar pe tătari, 
decât un trădător. Asta este! Iar prinţul porunceşte întruna 
să prindă şi să întemniţeze nişte oameni cumsecade, ceea 
ce, între noi fie vorba, e împotriva legii şi a dreptăţii. Astăzi 
l-au adus pe spătarul de Rosienie! ... 

L-au adus şi pe el? 

Păi cum altfel? Şi încă şi cu o jupâniţă ca migdala! Meriţi 
firitiseli, domnia ta! 

Şi unde i-au dus? 

În aripa dreaptă. Li s-au dat odăi foarte bune, nu se pot 
plânge de nimic, afară poate de străjile care se plimbă pe 
dinaintea uşii. Pe când nunta, jupâne polcovnic? 

Pentru nunta asta nici capela nu s-a arvunit. Rămâi 
sănătos, domnia ta! spuse Kmicic. 

După ce se despărţi de Chartamp, Kmicic se duse la 
cvartirul lui. Noaptea nedormită, peripeţiile de pomină şi 
întâmplarea din urmă cu prinţul îl vlăguiseră de tot, încât 
abia se mai ţinea pe picioare. Sufletul îi era îndurerat, 
asemenea trupului istovit şi bătut, căruia orice atingere îi 
provoca durere. Întrebarea nevinovată a lui Chartamp: „Pe 
când nunta?” îl străpunsese ca un cuţit, aducându-i înaintea 
ochilor faţa de gheaţă a Olefkăi şi buzele strânse, a cărei 
tăcere întărise atunci osândirea lui la moarte. Nu mai avea 
nici o însemnătate dacă rugăminţile ei ar fi putut să-l scape 
sau dacă Woltodyjowski ar fi ascultat-o. Jalea şi durerea pe 
care Kmicic le simţea în această clipă izvorau din faptul că 
ea nu rostise nici un cuvânt! Mai înainte îl scăpase totuşi de 
două ori. Asemenea prăpastie se adâncise între ei; secase 
oare nu numai dragostea din inima ei, dar şi bunăvoința pe 
care se cuvine s-o arăţi şi unui străin, mila pe care trebuie 


s-o nutreşti pentru toţi semenii? Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât Olenka i se părea mai rea, cu atât mai mare era 
părerea de rău, cu atât mai adâncă jignirea. „Ce-am făcut, 
se întreba, de mă dispreţuieşte ca pe un blestemat din 
amvon? Chiar dacă ar fi rău că îl slujesc pe Radziwitt, eu mă 
simt nevinovat, fiindcă pot să spun cu mâna pe conştiinţă că 
nu-l slujesc pentru folosul meu, pentru câştiguri şi avuţie, ci 
pentru că văd în asta folosul ţării; de ce am fost osândit fără 
judecată? 

Bine, prea bine! Fie şi aşa! N-am să-i cer iertare pentru 
vini pe care nu le-am făptuit, n-am să mă rog în genunchi să 
se îndure de mine!” îşi repeta de o mie de ori. 

Cu toate acestea, durerea nu contenea, dimpotrivă, 
creştea tot mai mult. Întorcându-se la cvartirul său, jupân 
Andrzej se aruncă pe pat şi încercă să adoarmă, dar cu 
toată truda, nu putu să închidă ochii. După un răstimp se 
sculă şi începu să umble prin încăpere. Din când în când îşi 
ducea mâinile la frunte şi vorbea cu glas tare: 

Altfel nu poate fi, are inimă de piatră! 

Şi iarăşi: 

La una ca asta, jupâniţă, nu m-am aşteptat... Să te 
răsplătească Dumnezeu! ... 

Tot cugetând aşa, se scurse un ceas şi încă unul, până 
când îl lăsară puterile şi începu să moţăie aşezat pe pat. 
Dar înainte de a aţipi, îl trezi unul dintre curtenii prinţului, 
jupân Szkitadz, şi-l chemă la prinţ. 

Radziwilt se simţea mai bine şi răsufla mai liniştit, dar pe 
faţa-i plumburie se citea istovirea Şedea într-un jilţ adânc 
bătut cu piele, avându-l alături pe doftorul căruia îi spuse să 
iasă când intră Kmicic. 

Am fost cu un picior pe lumea cealaltă şi asta numai din 
pricina ta! îi zise lui jupân Andrzej. 

Luminăţia ta, nu e vina mea; am spus ce-am gândit.! 

Altă dată să nu se mai întâmple. Nu mai apăsa şi tu peste 
povara pe care o port şi află că pe altul în locul tău nu l-aş fi 
iertat. 


Kmicic tăcea. 

Dacă am poruncit, rosti prinţul după o clipă, să-i împuşte 
la Birze pe oamenii pe care, la rugămintea ta, i-am iertat la 
Kiejdany, n-am făcut-o pentru că voiam să te înşel pe tine, ci 
numai ca să-ţi cruţ durerea. M-am prefăcut că te ascult, 
fiindcă am slăbiciune pentru tine... Dar moartea lor era 
necesară. Sunt oare un călău, crezi că vărs sângele numai 
ca să-mi satur ochii de culoarea roşie? ... Când ai să fii mai 
în vârstă, ai să cunoşti că, dacă vrei să făptuieşti ceva pe 
lumea asta, nu-ţi este îngăduit să jertfeşti lucrurile mari 
pentru cele mici. Oamenii aceia trebuiau să piară aici, la 
Kiejdany, căci uite unde a dus mila ta: în ţară a izbucnit 
răscoala, războiul civil a început, iar prietenia cu suedezii 
se clatină; faptele lor slujesc drept pildă şi altora şi 
răzvrătirea se lăţeşte ca boala rea. Mai mult, chiar eu a 
trebuit să pornesc împotrivă-le şi să mă acopăr de ruşine în 
faţa oştenilor, în vreme ce tu erai cât pe ce să mori de mâna 
lor; acum se vor duce în Podlasie şi se vor pune în fruntea 
răscoalei. la aminte şi învaţă! Dacă piereau la Kiejdany, n-ar 
mai fi fost toate astea. Dar tu, rugându-te pentru ei, te ai 
gândit numai la prietenia ce le-o porţi. Eu însă i-am trimis 
să moară la Birze, pentru că am mai multă experienţă şi văd 
mai departe, pentru că ştiu că cine se împiedică, fie şi de-o 
pietricică în timp ce goneşte, acela poate să cadă, iar cine 
cade, poate să nu se mai ridice niciodată, mai ales dacă 
fugea prea repede mai înainte... Oamenii aceştia ne-au 
făcut mult rău. 

N-au ei atâta însemnătate, încât să strice cu totul treaba 
începută de luminăţia ta. 

Chiar dacă n-ar mai face nimic de acum înainte, 
neîncrederea care s-a ivit între Pontus şi mine din pricina 
lor este o pagubă destul de mare. Acum s-a lămurit că nu 
erau oamenii mei, dar scrisoarea cu ameninţări pe care mi- 
a trimis-o Pontus a rămas şi asta n-am să i-o iert niciodată... 
O fi Pontus cumnatul regelui, dar mă îndoiesc că ar putea fi 


şi al meu, căci gândesc că neamul lui Radziwilt nu-i de nasul 
lui... 

Luminăţia ta, poţi să te înţelegi cu regele, fără să mai treci 
pe la slugile lui. 

Aşa şi vreau să fac... Şi dacă n-o să mă doboare necazurile, 
am să-l învăţ eu pe suedezul asta să-şi cunoască lungul 
nasului... Dacă n-am să mor de inimă rea, căci cine ştie 
dacă n-am să sfârşesc astfel; aici nu mă fereşte nimeni de 
spini şi amărăciune... Mi-e greu, tare greu! ... Cine-ar putea 
crede că sunt tot eu acela care am fost la Lojowe, Rzeczyca, 
Mozyrz, TurOw, Kiev şi Berestoczko? ... Toată Republica se 
uita la mine şi la Wisniowiecki ca la doi luceferi! ... 
Tremurau cu toţii înaintea lui Chmielnicki, iar el tremura de 
frica mea. Aceiaşi oşteni, pe care în vreme de cumpănă i-am 
condus din izbândă în izbândă, m-au părăsit acum şi ridică 
mâna asupra mea ca nişte ucigaşi împotriva părintelui lor. 

Nu toţi, fiindcă mai sunt şi din aceia care cred încă în 
luminăţia ta! spuse Kmicic nestăpânit. 

Cred încă... până când vor înceta sa creadă! răspunse 
Radziwilt cu amărăciune. Ce binevoitori sunt! ... Să nu-mi 
stea în gât bunăvoința lor... Toţi înfigeţi pumnal după 
pumnal în inima mea, cu toate că multora nici nu le trece 
prin gând s-o facă... 

Luminăţia ta, să nu iei în seamă vorbele noastre, ci numai 
dorinţa noastră. 

Îţi mulţumesc pentru sfat... De acum încolo am să privesc 
cu luare-aminte faţa fiecărui făţarnic... şi am să mă 
străduiesc să fiu pe placul tuturor... 

Sunt vorbe amare, luminăţia ta. 

Păi viaţa e dulce? ... Dumnezeu m-a făcut pentru lucruri 
mari, iar eu trebuie să-mi risipesc forţele într-un război fără 
însemnătate, aidoma cu cel dintre două aşezări de şleahtici. 
Am vrut să mă iau de piept cu stăpânitorii cei puternici şi 
uite că am decăzut într-atâta, încât mă văd silit să-l vânez 
pe unul ca Wotodyjowski pe propria-mi moşie. În loc să 
rămână mută de uimire în faţa puterii mele, lumea se miră 


de slăbiciunea mea; în loc să plătesc cenuşa de la Wilno cu 
cenuşa Moscovei, trebuie să-ţi mulţumesc că ai săpat 
şanţuri la Kiejdany... Sunt la strâmtoare... şi mă înăbuş... 
nu numai din pricina astmei... Mă ucide neputinţa... şi 
pierderea de vreme... Sunt strâmtorat şi-mi este tare greu! 
... înţelegi? ... 

Şi eu am crezut că va fi altfel spuse Kmicic posomorât. 

Radziwilt începu să răsufle cu greutate. 

Înainte de a ajunge la coroana adevărată, mi s-a pus pe 
cap una de spini. I-am poruncit pastorului Aders să citească 
stelele... Mi-a desemnat îndată horoscopul şi mi-a spus că 
aşezarea astrală îmi este neprielnică, dar asta va trece. 
Între timp, mă doboară suferinţa... Noaptea nu pot să pun 
geană pe geană, ceva umblă prin încăpere... Chipuri 
nedesluşite mă plivesc în pat şi uneori mi se face frig 
deodată... Înseamnă că moartea îmi dă târcoale... Sufăr 
peste poate... Trebuie să fiu pregătit şi împotriva trădării, 
fiindcă ştiu că sunt şi din aceia care şovăie. 

Nu mai sunt! răspunse Kmicic. Cine a vrut să se lepede de 
luminăţia ta, a făcut-o mai demult! 

Nu mă păcăli, vezi şi tu că polonezii încep să se depărteze 
de mine. 

Kmicic îşi aduse aminte de ce-i spusese Chartamp şi tăcu... 

Dar nu-i nimic! rosti Radziwitt. E greu, straşnic de greu, 
dar trebuie să răbdăm. Nu mai spune nimănui ce ai auzit de 
la mine... Bine că atacul de astm a trecut cu bine, fiindcă un 
timp nu se va mai repeta, iar astăzi am nevoie de putere. 
Vreau să dau un ospăț şi oamenii trebuie să mă vadă vesel, 
ca să nu-şi piardă curajul! ... Descreţeşte-ţi şi tu fruntea şi 
nu spune nimănui nimic; eu mă destăinuiesc, ca măcar tu să 
nu mă mai chinuieşti... Astăzi m-am lăsat dus de mânie... Ai 
grijă să nu se mai repete, fiindcă e vorba de capul tău. Dar 
te-am iertat... Cu şanţurile pe care le-ai săpat la Kiejdany 
nu i-ar fi fost ruşine nici lui Peterson... Du-te acum şi 
trimite-mi-l pe Mieleszko. Au adus azi fugari din steagul lui, 
toţi sunt nişte prefăcuţi. Am să dau poruncă să-i spânzure 


până la cel din urmă... Să slujească drept pildă... Du-te cu 
bine... Astăzi are să fie vesel la Kiejdany. 

Capitolul XXII. 

Spătarul de Rosienie avu mult de furcă cu jupâniţa 
Aleksandra până când o convinse să ia parte la ospăţul pe 
care hatmanul îl dădea în cinstea oamenilor săi. Fu nevoit s- 
o roage aproape cu lacrimi în ochi pe îndărătnica şi 
îndrăzneaţa jupâniţă, jurându-i că e în joc viaţa lui, că nu 
numai oştenii, ci şi toţi şleahticii care trăiau aproape de 
Kiejdany sub ocrotirea prinţului aveau să se înfăţişeze, 
altminteri atrăgând asupră-le mânia lui Radziwitt. Cum dar 
puteau să se împotrivească tocmai ei care se aflau la castel 
în puterea înfricoşătorului hatman? În cele din urmă, 
jupâniţa consimţi, nevrând să primejduiască viaţa unchiului. 

Se strânse într-adevăr lume multă, pentru că veniră mulţi 
dintre şleahticii din împrejurimi cu nevestele şi fiicele lor. 
Oştenii erau însă cei mai numeroşi, mai ales căpeteniile 
străine, care rămăseseră alături de prinţ. Înainte de a se 
arăta oaspeţilor, Radziwilt îşi pregăti o înfăţişare senină, ca 
şi când nu-l apăsa nici o grijă, deoarece cu ajutorul acestui 
ospăț nu voia numai să îmbărbăteze inimile prietenilor şi 
ale oştenilor, ci să se şi convingă că cei mai mulţi şleahtici 
sunt de partea lui, doar răzvrătiţii împotrivindu-se unirii cu 
Suedia; dorea să arate că ţara se bucură odată cu el, aşa că 
nu se zgârci la osteneală şi cheltuieli, pentru ca ospăţul să 
fie îmbelşugat, şi vestea lui să se împrăştie cât mai departe. 
Abia se lăsase înserarea peste pământ şi sute de butoiaşe 
cu smoală fură aprinse pe drumul ce ducea la castel şi în 
curte; din când în când bubuiau treascurile, iar oştenii 
aveau poruncă să scoată strigăte de bucurie. 

Caleştile, şarabanele şi briştile soseau dar una după alta, 
aducând oaspeţii de vază din împrejurimi şi pe şleahticii 
mai mărunți. Curtea gemea de carete, cai şi slujitorii care 
însoţiseră musafirii sau erau ai casei. Mulțimea, împodobită 
în mătăsuri, catifele şi blănuri de mare preţ, umplu sala „de 
aur”, iar când prinţul se arătă în sfârşit, strălucind tot de 


pietre scumpe şi cu un zâmbet binevoitor pe faţa-i de obicei 
mohorâtă, iar acum slăbită de boală, căpeteniile strigară 
într-un glas: 

Să trăiască prinţul hatman! Trăiască voievodul de Wilno! 

Radziwilt îşi aruncă privirile peste şleahticii adunaţi, vrând 
să se convingă dacă aceştia urmau pilda oştenilor, într- 
adevăr, vreo cincisprezece glasuri din cele mai temătoare 
repetară urarea, iar prinţul începu îndată să se încline în 
toate părţile şi să mulţumească pentru dragostea „tuturor”. 

Cu ajutorul domniilor voastre, spuse, vom putea înfrunta 
pe aceia care vor să piardă ţara! Să vă răsplătească 
Dumnezeu! ... Dumnezeu să vă răsplătească! ... 

Şi porni să facă înconjurul sălii, oprindu-se înaintea 
cunoscuţilor şi nearătându-se zgârcit în vorbe măgulitoare 
ca „frate” şi „vecine dragă”, astfel că nu puţine chipuri se 
înseninară sub înrâurirea razelor calde ale bunăvoinţei 
magnatului. 

Nu e cu putinţă, spuneau cei care până nu demult priveau 
chiorâş la faptele lui, ca un asemenea stăpân şi senator 
însemnat să nu dorească binele ţării; ori n-a putut să facă 
altfel decât a făcut, ori în purtarea lui sunt niscaiva 
arcana130 care se vor arăta în folosul Republicii. 

Într-adevăr, acum avem mai multă linişte de la al doilea 
vrăjmaş care nu vrea să se măsoare cu suedezii din pricina 
noastră. 

Să dea Domnul să se schimbe toate în bine! 

Erau totuşi şi unii care clătinau din cap sau îşi 
împărtăşeau din priviri: „Am venit aici, fiindcă ni s-a pus 
cuțitul în gât!” 

Dar aceştia tăceau, în vreme ce alţii, mai uşor de îmbunat, 
vorbeau tare, chiar foarte tare, ca să-i audă prinţul: 

Mai bine să schimbăm stăpânul, decât să ducem Republica 
de râpă. 

Coroana să se descurce cum o vrea, noi trebuie să ne 
gândim la pielea noastră. 

La urma urmei, cine ne-a dat pilda, dacă nu Wielkopolska? 


Extrema necessitas extremis nititur rationibus! 131 

Tentanda omnia! 132 

Să ne punem toată încrederea în prinţ şi să ne lăsăm în 
seama lui. Să aibă puterea şi Lituania în mână. 

E vrednic şi de una şi de alta. Dacă nici el nu ne va scăpa, 
vom pieri... În el e salus... 

El e mai aproape de noi decât Jan Kazimierz, fiindcă e 
sânge din sângele nostru! 

Radziwitt asculta cu lăcomie vorbele acestea dictate de 
teamă sau de linguşire şi nu se gândea că erau rostite de 
oameni slabi care l-ar fi părăsit cei dintâi la vreme de 
primejdie; de oameni a căror credinţă se clătina la orice 
adiere de vânt. Se îmbăta cu asemenea vorbe şi îşi înşela 
propria conştiinţă, repetând părerile care-i arătau 
dreptatea lui: „Extrema necessitas extremis nititur 
rationibus!” 

Iar când trecu pe lângă un grup mai mare de şleahtici şi-l 
auzi pe jupân Jurzyc spunând: „El e mai aproape de noi 
decât Jan Kazimierz!” faţa i se însenină cu totul. Se simţea 
nespus de măgulit în trufia lui ca fusese pus alături de rege, 
aşa că se apropie îndată de jupân Jurzyc şi-i zise: 

Ai dreptate, frăţioare, pentru ca într-o garniţă din sângele 
lui Jan Kazimierz numai o oca este lituanian, pe când al meu 
e lituanian în întregime. lar dacă până acum ocaua a 
poruncit garniţei, apoi, fraţii mei, numai voi puteţi face să 
fie altfel. 

Noi suntem gata să bem cu garniţa în sănătatea luminăţiei 
tale! răspunse Jurzyc. 

Aşa, domnia ta, ai nimerit-o cum nu se poate mai bine! 
Petreceţi, fraţilor! Aş vrea să poftesc toată Lituania la masa 
mea! 

Atunci ar trebui să fie mai bine împărţită, se amestecă 
jupân Szczaniecki de Dalnw, un om cutezător şi cu limba 
ca briciul. 

Ce vrei să spui, domnia ta? întrebă prinţul, aţintindu-l cu 
privirile. 


Că inima luminăţiei tale e mai largă decât Kiejdany. 

Radziwill se forţă să zâmbească şi plecă mai departe. În 
clipa aceea se apropie şambelanul şi-i spuse că cina e gata. 
Mulțimea începu să se scurgă în urma prinţului ca un râu, 
îndreptându-se spre aceeaşi sală în care fusese vestită 
unirea cu suedezii. Acolo şambelanul aşeză musafirii la 
locurile cuvenite, strigând numele şi rangul fiecăruia. Dar 
se vede că urma întru totul poruncile prinţului, deoarece 
Kmicic nimeri între spătarul de Rosienie şi jupâniţa 
Aleksandra. 

Amândoi se înfiorară când îşi auziră numele strigate 
alături şi la început şovăiră, dar se gândiră pesemne că, 
împotrivindu-se, ar fi atras asupra lor luarea-aminte a 
tuturor celor de faţă, astfel că se aşezară unul lângă 
celălalt. Niciunul nu se simţea în apele lui. Jupân Andrzej se 
hotări să se arate nepăsător, ca şi când s-ar fi aflat lângă o 
străină. Înţelese însă curând că nici el nu putea fi nepăsător 
şi nici vecina lui nu era atât de străină, încât să înceapă 
vorba ca doi oameni care abia se cunoşteau. Dimpotrivă, 
amândoi îşi dădeau seama că în mijlocul acestei mulţimi, 
printre atâtea simţăminte felurite, pricini şi vrăjmăşii, el se 
gândea numai la ea şi ea numai la el şi tocmai de aceea le 
venea peste mână. Pentru că niciunul dintre ei nu voia şi nu 
putea să spună limpede şi pe faţă tot focul inimii. Aveau 
înapoia lor trecutul, dar nu aveau viitor. Vechile simţăminte, 
încrederea şi prietenia dintre ei se zdruncinaseră. Nu le 
mai rămăsese nimic care să fie numai al lor, afară de jale şi 
dezamăgire. Dacă n-ar fi fost nici acestea, s-ar fi simţit mai 
slobozi, dar numai timpul putea să aducă uitarea, acum era 
însă prea devreme... 

Kmicic era atât de încurcat, încât aproape că suferea, deşi 
pentru nimic în lume n-ar fi schimbat locul pe care i-l 
dăduse şambelanul. Îi asculta foşnetul rochiei şi-i pândea 
fiecare mişcare, dar se prefăcea nepăsător; simţea căldura 
care venea dinspre ea şi toate acestea îi produceau o 
desfătare dureroasă. 


Curând îşi dădu seama că şi jupâniţa îl urmărea încordată, 
deşi părea că nu se gândeşte la el. Îl cuprinse o dorinţă 
nestăpânită să se uite la ea, începu dar să privească cu 
coada ochiului până când îi zări fruntea luminoasă, ochii 
acoperiţi de genele negre şi faţa albă, nepomăduită ca la 
alte jupâniţe. 

Chipul acesta fusese întotdeauna atât de ademenitor 
pentru el, încât inima bietului cavaler se înfiora de păreri 
de rău şi de durere... „Cum poate o frumuseţe îngerească 
să ascundă asemenea îndârjire!” se gândi. Dar jignirea era 
prea adâncă şi adăugă: „Nu-mi mai trebuieşti n-are decât 
să te ia altul!” 

Dar simţi deodată că dacă acel „altul” ar fi încercat să 
profite de îngăduinţa lui, l-ar fi făcut bucățele. Îl cuprindea 
o mânie grozavă numai când se gândea. Se linişti abia când 
îşi aduse aminte că el şi nu altcineva sta lângă ea şi nimeni 
nu vrea să i-o răpească, cel puţin acum... Mă maiuito dată 
la ea, apoi mă întorc spre partea cealaltă”, se gândi. 

Şi iarăşi începu să tragă cu coada ochiului, dar tocmai 
atunci făcea şi ea la fel şi amândoi îşi coborâră în grabă 
privirile, grozav de umiliţi, ca şi când cineva i-ar fi fost prins 
asupra faptului. 

Jupâniţa Aleksandra se lupta şi ea cu sine. Din toate câte 
se întâmplaseră, din purtarea lui Kmicic la Billewicze, din 
vorbele lui Zagtoba şi ale lui Skrzetuski pricepuse că Kmicic 
greşea, dar nu era chiar atât de vinovat, nu merita atâta 
dispreţ şi asemenea aspră osândire, cum socotise mai 
înainte. Doar el era acela care-i scăpase pe polcovnici de la 
moarte şi dovedise atâta falnică mândrie când se afla în 
mâinile lor, încât, având scrisoarea care ar fi putut să-i 
micşoreze vina sau cel puţin să-l ferească de moarte, n-o 
arătase, nu rostise un singur cuvânt şi plecase să-şi 
primească pedeapsa cu fruntea sus. 

Olefka, crescută de un oştean bătrân care aşeza disprețul 
faţă de moarte înaintea tuturor virtuţilor, admira bărbăţia 
din tot sufletul, astfel că nu se putea împotrivi să nu-i 


admire fără să vrea curajul nebunesc: numai moartea putea 
să-l mai schimbe. 

Acum îi era limpede că dacă Kmicic îl slujea pe Radziwik, 
apoi o făcea cu bună-credinţă, astfel că bănuiala de trădare 
trebuie să-l fi jignit adânc. Şi tocmai ea fusese aceea care-l 
nedreptăţise cea dintâi, nu se zgârcise cu vorbele de ocară 
şi dispreţ şi nu voise să-l ierte nici înaintea „morţii. 

„Îndreaptă-ţi greşeala, o îndemna inima. Între voi totul s-a 
sfârşit, dar trebuie să recunoşti în faţa lui că l-ai judecat 
strâmb. Eşti datoare şi faţă de tine însăţi...” 

Jupâniţa era însă şi tare mândră, poate chiar puţin 
îndârjită, aşa că îi trecu prin minte că tânărul n-are nevoie 
de lămuririle ei şi roşi toată. 

„De vreme ce n-are nevoie, să-mi dea pace!” îşi zise în 
sinea ei. 

Dar conştiinţa îi spunea că, dacă cel nedreptăţit are sau nu 
are nevoie să i se recunoască dreptatea, lucrurile trebuie 
totuşi limpezite. De cealaltă parte şi mândria îi înfăţişa alte 
argumenta: „în caz că n-ar vrea s-o asculte, ceea ce se prea 
poate, ar avea parte numai de ruşine. lar în al doilea rând, 
vinovat sau nu, dacă o face dinadins sau din orbire, ajunge 
că ţine cu trădătorii, cu duşmanii ţării şi-i ajută s-o piardă. 
Pentru ţară e totuna dacă el e lipsit de cinste sau de 
înţelepciune. Numai Dumnezeu poate să-l socotească 
nevinovat, oamenii se cuvine şi trebuie să-l osândească şi 
cuvântul trădare va rămâne alături de numele lui. Asta 
este! Şi chiar dacă nu e vinovat, oare nu merită tot 
disprețul, pentru că nu e în stare să deosebească răul de 
bine, nelegiuirea de virtute? ...” 

Jupâniţa se înfurie şi obrajii începură să-i ardă. „Am să tac! 
îşi spuse. N-are decât să sufere, şi-a făcut-o cu mâna lui. 
Atâta vreme cât nu-l văd că se căieşte, am dreptul să-l 
osândesc...” 

După care îşi întoarse ochii spre Kmicic, vrând parcă să se 
convingă dacă pe faţa lui nu se vedea părerea de rău. 


Tocmai atunci privirile lor se întâlniră şi rămaseră amândoi 
tare ruşinaţi. 

Poate că Olenka nu văzu căinţa pe chipul cavalerului dar în 
locul ei citi durerea şi truda nespusă; văzu că faţa tânărului 
era palidă ca după boală şi o cuprinse mila: ochii i se 
umplură de lacrimi şi se aplecă peste masă, ca să-şi 
ascundă tulburarea. 

În acest timp, ospăţul se înviora cu încetul. 

La început, parcă simțeau cu toţii o povară apăsătoare, 
dar pe măsură ce se goleau paharele, mesenii prindeau tot 
mai mult curaj. Murmurul creştea. 

În cele din urmă, prinţul se ridică în picioare. 

Domniile voastre, vă rog să-mi daţi ascultare! 

Prinţul vrea să vorbească! ... Prinţul vrea să vorbească! 
strigară din toate părţile. 

Ridic primul pahar în sănătatea prealuminatului rege al 
Suediei, care ne dă ajutor împotriva vrăjmaşului şi, 
stăpânind deocamdată aceste pământuri, nu se va lăsa, 
până nu va face linişte. Ridicaţi-vă, domniile voastre, pentru 
că acest pahar se cuvine să-l bem în picioare. 

Toţi bărbaţii se ridicară şi goliră paharele, dar fără să 
strige cu înflăcărare. Jupân Szczaniecki din Daln6w mormăi 
ceva la urechea vecinilor, iar aceştia îşi muşcară sfârcul 
mustăţilor ca să nu râdă: se vedea că îl luaseră în râs pe 
regele suedez. 

Abia când prinţul ridică al doilea pahar în sănătatea 
„oaspeţilor dragi”, binevoitori faţă de Kiejdany, care 
veniseră din locuri îndepărtate să-şi dovedească încrederea 
în planurile gazdei, îi răspunseră cu strigăte uriaşe: 

Mulţumim, mulţumim din toată inima! 

În sănătatea prinţului! 

A lui Hector133 al nostru din Lituania! 

Să trăiască! Trăiască prinţul hatman, voievodul nostru! 

Deodată, jupân Jurzyc, cum era puţin ameţit, strigă cât 
putu de tare: 

Trăiască Janusz I, marele prinţ de Lituania. 


Radziwilt roşi tot, ca o jupâniţa căreia îi veniseră peţitorii, 
dar văzând că tăceau cu toţii şi se uitau la el cu mirare, 
spuse: 

Totul stă în puterea voastră, dar o prea devreme, jupâne 
Jurzyc, prea devreme! 

Trăiască Janusz I marele prinţ, de Lituania! repetă Jurzyc 
cu încăpăţinare de beţiv. 

Jupân Szczaniecki se ridică la rândul lui şi spuse: 

Aşa este! rosti cu sânge rece. Marele prinţ de Lituania, 
regele Poloniei şi împăratul nemților! 

Iarăşi se aşternu o clipă de tăcere, apoi musafirii izbucniră 
în hohote de râs. Ochii le ieşeau din orbite, mustăţile se 
mişcau avan pe chipurile înroşite şi trupul li se cutremura 
de râs; ecoul hohotelor răsună multă vreme sub bolțile sălii, 
până când încetă deodată, aşa cum începuse, la vederea 
hatmanului care făcea feţe-feţe. 

Radziwilt îşi stăpâni mânia năprasnică ce-i apăsa pieptul şi 
spuse: 

Oricine poate să glumească, jupâne Szczaniecki! 

Şleahticul îşi şnurui buzele şi răspunse fără să-şi piardă 
cumpătul: 

Şi acesta e un tron pe bază de alegeri, altceva mai bun nu 
putem să-ţi urăm, luminăţia ta. Dacă, şleahtic fiind, 
luminăţia ta poţi să ajungi rege al Poloniei, ca prinţ al 
imperiului nemţesc ai dreptul să râvneşti la coroana de 
împărat. Şi de una, şi de alta eşti tot atât de aproape sau de 
departe, iar cine nu-i doreşte luminăţiei tale aceste ranguri, 
să se scoale în picioare şi-l vom lua îndată în săbii. 

Apoi se întoarse către oaspeţi: 

Acela care nu-i doreşte voievodului de Wilno coroana 
imperiului nemţesc, să se ridice în picioare! 

Fireşte, nu se ridică nimeni. Nimeni nu mai râse de astă 
dată, fiindcă în glasul lui jupân Szczaniecki era atâta 
batjocoră, încât inima tuturor se umpluse de teamă în 
aşteptarea celor ce aveau să se întâmple... 


Nu se întâmplă însă nimic, doar oaspeţilor le pieri tot 
cheful de petrecere. În zadar slujitorii umpleau mereu 
paharele. Vinul nu putea să alunge gândurile negre din 
mintea şleahticilor şi nici temerile din ce în ce mai mari. 
Radziwilt îşi ascundea cu greu mânia, fiindcă simţea că 
urările nesăbuite ale lui jupân Szczaniecki îl scăzuseră în 
ochii tuturor şi că înadins sau fără voie, şleahticul întărise 
convingerea musafirilor că voievodul de Wilno este tot atât 
de departe de tronul de mare principe al Lituaniei, ca şi de 
coroana de împărat al nemților. Totul fusese rostit în glumă, 
dar în mare parte ospăţul avea drept scop să obişnuiască 
spiritele cu viitoarea domnie a lui Radziwitt. Mai mult, 
prinţul se temea că asemenea luare în râs a nădejdilor sale 
să nu aibă o proastă înrâurire asupra căpeteniilor care 
ştiau cum stau lucrurile, Pe feţele lor se citea într-adevăr 
descurajarea. 

Ganchof golea pahar după pahar şi se ferea să întâlnească 
privirea prinţului. Kmicic nu bea, dar sta cu ochii pironiţi pe 
masă şi sprâncenele încruntate, ca şi când se gândea la 
ceva sau se lupta cu propria conştiinţă. Radziwilt se 
cutremură la gândul că mintea cavalerului poate să se 
lumineze dintr-odată şi să aleagă adevărul de minciună, 
fiindcă atunci acest polcovnic care slujea drept legătură 
între steagurile poloneze, pe care le mai avea, şi cauza lui 
Radziwitt, va rupe şi aceasta verigă, de-ar fi să-şi smulgă şi 
inima din piept odată cu ea. 

Kmicic devenise o mare greutate pentru Radziwitt şi, dacă 
n-ar fi avut acea importanţă pe care i-o dădea curgerea 
întâmplărilor, ar fi căzut demult victima cutezanţei proprii 
şi a mâniei hatmanului. Prinţul greşea însă bănuindu-l acum 
de gânduri vrăjmaşe cauzei lul. Deoarece jupân Andrzej era 
prins în întregime de Olenka şi de supărarea care-i 
despărţea. 

Uneori i se părea că jupâniţa care sta lângă el îi e mai 
dragă decât orice pe lume, apoi iarăşi simţea asemenea 
ură, că ar fi fost în stare s-o ucidă, murind şi el odată cu ea. 


Drumurile se încurcaseră într-atâta, că viaţa devenise o 
povară pentru această fire dintr-o bucata. Simţea şi el ce 
simte fiara încurcată în plasa din care nu mai poate să 
scape. 

Mohoreala neliniştită a oaspeţilor îl aţâţa şi mai mult. Nu 
mai putea îndura. 

Voia bună scădea cu fiecare clipă. Cei de faţă aveau 
impresia că petrec sub un acoperiş de plumb, pe care-l 
sprijineau cu capetele lor. 

În acest timp, un oaspete nou intră în sală. Când îl văzu, 
prinţul strigă: 

E jupân Suchaniec, vine de la vărul Bogustaw! Îmi aduci 
scrisori, nu-i aşa? 

Noul-sosit se închină până la pământ. 

Întocmai, luminăţia ta! ... Vin drept din Podlasie. 

Dă-mi scrisorile şi aşează-te la masă. Domniile voastre să 
mă ierte că nu mai amân citirea lor, cu toate că ne aflăm la 
ospăț; poate că sunt niscaiva noutăţi şi aş vrea să le 
împărtăşesc şi domniilor voastre. Jupâne şambelan, te rog 
să ai grijă de trimis. 

Spunând acestea, prinţul luă vraful de scrisori din mâinile 
lui jupan Suchaniec şi începu să rupă în grabă pecetea celei 
de deasupra. 

Cei de faţă îşi aţintiră curioşi privirile spre el, străduindu- 
se să ghicească pe chipul lui cuprinsul scrisorilor. Se vede 
însă că prima scrisoare nu vestea nimic bun, deoarece 
sângele năvăli în obrajii prinţului şi ochii i se aprinseră de 
mânie sălbatică. 

Fraţilor! spuse hatmanul. Prinţul Bogustaw îmi dă de ştire 
că aceia care au vrut mai degrabă să se unească împotriva 
mea, decât să meargă la Wilno asupra vrăjmaşului, pustiesc 
acum moşiile mele din Podlasie. E mai lesne să te baţi cu 
muierile prin sate! ... Vrednici cavaleri, n-am ce zice! ... Dar 
nu-i nimic! îşi vor primi răsplata! ... 

Luă a doua scrisoare şi abia apucă să-şi arunce ochii peste 
ea că un zâmbet de izbândă şi bucurie îi strălumina faţa. 


Ţinutul Sieradz s-a predat suedezilor! strigă şi, urmând 
pilda Wielkopolskăi, a primit oblăduirea lui Carol Gustav. 

Apoi după o clipă: 

lată şi noutăţile! Domniile voastre, veşti bune! Jan 
Kazimierz a fost înfrânt la Widawa şi Zarn6w! ... Oştirea îl 
părăseşte! Se retrage aproape singur la Cracovia cu 
suedezii în urma lui. Vărul meu îmi scrie că şi Cracovia va 
cădea. 

Să ne bucurăm, domniile voastre! spuse cu glas ciudat 
Szczaniecki. 

Aşa-i, să ne bucurăm! repetă hatmanul, neluând în seamă 
tonul cu care vorbise Szczaniecki. 

Prinţul era tot numai bucurie, faţa-i parcă întinerise dintr- 
odată şi ochii îi străluceau; cu mâinile tremurând de fericire 
rupse pecetea ultimei scrisori, o desfăcu, se lumină ca 
soarele şi strigă: 

Varşovia a căzut! ... lrăiască Carol Gustav! 

Abia acum băgă de seamă că la auzul veştilor, impresia 
celor de faţă era cu totul alta decât cea pe care o încerca el. 
Tăceau cu toţii, aruncând priviri nesigure înaintea lor. Unii 
se posomorau, alţii îşi ascundeau faţa în mâini. Până şi 
curtenii hatmanului sau cei mai slabi de înger nu cutezau să 
imite bucuria prinţului auzind că Varşovia căzuse, Cracovia 
trebuia să cadă şi ea, iar ţinuturile se lepădau unul după 
altul de stăpânul legiuit şi se predau duşmanului. Era ceva 
neomenesc în mulţumirea cu care căpetenia unei jumătăţi 
din oştirea ţării şi unul dintre cei mai de vază senatori 
anunţa tuturor nenorocirile Republicii. Prinţul înţelese că se 
cuvine să îndrepte lucrurile. 

Domniile voastre, zise, aş fi cel dintâi care ar plânge odată 
cu voi, dacă ar fi vorba de paguba Republicii, dar de astă 
dată Republica nu are nimic de suferit, căci îşi schimbă 
doar stăpânul. În locul lui Jan Kazimierz, rege lipsit de 
noroc, va căpăta un războinic mare şi cu mai mult noroc. 
Parcă văd toate războaiele încheiate şi toţi duşmanii biruiţi. 


Luminăţia ta ai dreptate! răspunse Szczaniecki. Tot aşa 
vorbeau la Ujscie Radziejowski şi Opaliiski... Să ne 
bucurăm dar, domniile voastre! Moarte lui Jan Kazimierz! ... 

Acestea zicând, jupân Szczaniecki împinse scaunul cu 
zgomot, se ridică şi ieşi din sală. 

Aduceţi cele mai bune vinuri din pivniţă! strigă prinţul. 
Şambelanul alergă să îndeplinească porunca voievodului. 
Sala zumzăia ca un stup. După ce prima impresie se şterse, 

şleahticii începură să vorbească despre ştirile aflate. îi 
cerură lui jupân Suchaniec amănunte în legătură cu cele ce 
se petreceau în Podlasie şi în Mazowsze care căzuse în 
mâna suedezilor. 

În curând aduseră de-a dura butoiaşe smolite şi începură 
să le scoată cepurile. Oaspeţii se înviorară; voioşia creştea 
tot mai mult. 

Tot mai multe erau glasurile care repetau: „S-a întâmplat 
şi basta! Nu mai e nimic de făcut!” - „Poate că va fi mai 
bine! Se vede că aşa ne-a fost soarta!” -,Prinţul nu ne va 
lăsa!” - „Alţii o duc şi mai rău” Trăiască Janusz Radziwiltt, 
voievodul, hatmanul şi prinţul nostru!” 

Marele prinţ al Lituaniei! strigă iarăşi jupân Jurzyc. 

De astă dată nu-i mai răspunseră tăcerea şi hohotele de 
râs, din contră, câteva zeci de gâtlejuri răguşite răcniră 
într-un glas: 

Aşa să fie! I-o dorim din toată inima! Să ne trăiască! Să 
domnească! 

Magnatul se ridică cu faţa roşie ca purpura. 

Vă mulţumesc, domniile voastre şi fraţilor! ... rosti aşezat. 

În sală aerul devenise înăbuşitor ca într-o baie din pricina 
luminărilor şi a răsuflărilor omeneşti. 

Jupâniţa Aleksandra se aplecă spre Kmicic şi-i spuse 
spătarului de Rosienie: 

Mi-e rău, să mergem de aici. 

Faţa îi era palidă şi pe frunte îi luceau broboane de 
sudoare. 


Spătarul de Rosienie se uită cu priviri neliniştite la 
hatman, de teamă că acesta îi va socoti plecarea de la ospăț 
drept o jignire. Pe câmpul de luptă era un oştean vajnic, dar 
se temea ca de foc de Radziwitt. 

Tocmai atunci, colac peste pupăză, hatmanul spuse: 

Cel care nu închină cu mine, acela este duşmanul meu; 
astăzi sunt vesel. 

Auzi, Olefka? răspunse spătarul, Unchiule, nu pot să mai 
stau, mi-e rău! rosti jupâniţa cu priviri rugătoare. 

Atunci du-te singură, se supără spătarul. Jupâniţa se sculă 
de pe scaun, vrând să se strecoare nebăgată în seamă de 
nimeni, dar o lăsară puterile şi se prinse de spătarul 
scaunului. 

Deodată o cuprinse braţul puternic al unui cavaler şi o 
sprijini. 

Te conduc eu, jupâniţa! şopti jupân Andrzej. 

Şi fără să-i mai ceară îngăduinţa, îi cuprinse mijlocul ca 
într-un cerc de fier; dar Olehka devenea tot mai grea şi, 
înainte de a ajunge la uşă, se lăsă moale pe braţul lui. 
Atunci Kmicic o luă în braţe, ca pe un copil, şi o scoase din 
sală. 

Capitolul XXIII. 

În aceeaşi seară, după ospăț, jupân Andrzej dori să se 
vadă neapărat cu prinţul, dar i se răspunse că prinţul se 
sfătuieşte în taină cu jupân Suchaniec. 

Veni dar a doua zi de dimineaţă şi fu primit îndată. 

Luminăţia ta, îi spuse, am venit cu o rugăminte. 

Ce vrei să fac pentru tine? 

Nu mai pot să trăiesc aici. Plecare zi înseamnă pentru 
mine chinuri de neîndurat. Nu mai am ce face la Kiejdany. 
Luminăţia ta, găseşte-mi şi mie vreo însărcinare, trimite-mă 
undeva, unde ţi-e voia. Am auzit că polcurile vor porni 
asupra lui Zoltarenko. Mă duc şi eu. 

Zoltarenko s-ar lua bucuros la sfadă, dar îi vine cam peste 
mână, pentru că noi ne aflăm sub proteguirea suedezilor, 
fără învoirea cărora nu putem nici noi să pornim asupra 


lui... Graful Magnus se mişcă grozav de încet şi se ştie de 
ce! Nu mai are încredere în mine. Dar ţi-e chiar atât de rău 
la Kiejdany alături de mine? 

Luminăţia ta eşti bun cu mine şi, cu toate acestea, nici nu 
sunt în stare să spun cât de greu îmi este. La drept vorbind, 
credeam că toate vor fi altfel... Credeam că ne vom bate, că 
vom trăi numai în foc şi fum, zi şi noapte în şa. Pentru asta 
m-a potrivit Dumnezeu. Aici însă stau şi ascult vorbe de 
clacă, lâncezesc fără să fac nimic şi vânez pe ai noştri, în loc 
să lupt cu duşmanul... Nu mai pot să îndur, nu mai pot... Pe 
legea mea, mai bine să mor de o sută de ori! Mai mare 
chinul! 

Ştiu eu de unde-ţi vine deznădejdea asta. Dragostea, asta 
este. Când o să mai îmbătrâneşti, o să râzi singur de 
zbuciumul tău. Am văzut ieri că sunteţi supăraţi. 

Nu mai am nimic cu ea şi nici ea cu mine. Ce-a fost, s-a 
sfârşit! 

S-a îmbolnăvit? 

Întocmai. 

Prinţul tăcu o vreme. 

Te-am mai sfătuit o dată şi ţi-o repet, zise hatmanul. Dacă 
vrei să fie a ta, ia-o cu voia sau fără voia ei. Am să 
poruncesc să vă cunune. O să plângă puţin, o să se vaiete, 
dar se va sfârşi cu bine. După nuntă o iei în cvartirul tău... 
şi dacă a doua zi va mai plânge, înseamnă că... 

Luminăţia ta, eu te rog să-mi afli vreo însărcinare de 
oştean, nu să mă cununi! răspunse Kmicic apăsat. 

N-o mai vrei? 

Nu. Nici eu pe ea şi nici ea pe mine! Să ştiu că mi se rupe 
inima şi tot nu vreau s-o mai rog nimic. Aş vrea să fiu cât 
mai departe, ca să uit de toate înainte de a-mi pierde 
minţile. Aici nu mai e nimic de făcut, iar când stau degeaba, 
gândurile rele mă macină ca o boală. Adu-ţi aminte, 
luminăţia ta, cât de mult sufereai înainte de a primi veştile 
bune... Aşa sufăr şi eu acum. Ce să fac? Să-mi strâng capul 
în mâini, ca să nu plesnească de atâtea griji, ori să stau aici? 


La ce bun? Dumnezeu ştie ce timpuri mai sunt şi astea, ce 
fel de război mai e şi ăsta pe care nu pot să-l înţeleg şi să-l 
cuprind cu mintea mea! ... Din această pricină îmi este şi 
mai greu. Pe legea mea, dacă luminăţia ta n-ai să mă 
foloseşti în nici un fel, am să fug, am să adun o ceată de 
oşteni şi am să mă bat... 

Cu cine? întrebă prinţul. 

Cu cine? Mă duc la Wilno şi-am să-l hăituiesc pe vrăjmaş, 
cum l-am hăituit şi pe Chowafski. Dă-mi steagul meu şi 
războiul va începe! 

Steagul tău îmi trebuie aici împotriva duşmanului 
dinăuntru. 

Asta-i durerea şi chinul meu, că trebuie să stau cu mâinile 
încrucişate la Kiejdany sau să alerg după unul ca 
Wotodyjowski pe care l-aş vrea mai degrabă scară lângă 
scară în luptă! 

Am o însărcinare pentru tine, spuse prinţul. Nu te învoiesc 
să te duci la Wilno şi nici steagul nu ţi-l dau. Dacă nu mă 
asculţi şi pleci să strângi oşteni, află că astfel încetezi de a 
mă sluji pe mine. 

În schimb, am să-mi slujesc ţara! 

Ţara şi-o slujeşte acela care mă slujeşte pe mine. Te-am 
convins odată. Adu-ţi aminte ce mi-ai jurat. În sfârşit, dacă 
vei lupta de capul tău, nu te vei mai afla sub ocrotirea mea 
şi ştii că judecăţile te aşteaptă... Pentru binele tău nu 
trebuie să faci una ca asta. 

Ce însemnătate mai au judecăţile acum! 

Dincolo de Kowno niciuna, dar aici, unde ţara e liniştită, n- 
au încetat să-şi facă treaba. Fără îndoială, poţi să nu te 
înfăţişezi, dar sentinţele se vor pronunţa şi osânda te va 
urmări până când va fi împlinită în vremuri mai bune. Cine 
a fost osândit o data, îl ajunge pedeapsa şi peste zece ani, 
iar şleahticii din Lauda o să aibă grijă să nu uite nimic. 

Ca să-ţi spun drept, luminăţia ta, daca va trebui să-mi 
plătesc păcatele, apoi am sa le plătesc. Odinioară eram gata 
să mă lupt cu întreaga Republica şi să nu port grija 


condamnărilor, ca şi răposatul jupân Laszcz, care a poruncit 
să i se căptuşească mantia cu ele... Acum însă a început să 
mă apese conştiinţa. Mă tem să nu ajung mai departe decât 
vreau şi sunt tare neliniştit. 

Atât de mult te mustră cugetul? Dar să lăsăm asta! [i-am 
spus că dacă vrei să pleci de aici, am o însărcinare de 
seamă pentru tine. Ganchof se dă în vânt după ea şi mi-o 
aminteşte în fiecare zi. Mă şi gândeam să i-o dau lui. Dar nu 
e cu putinţă, fiindcă e nevoie de un om mai însemnat, care 
să aibă un nume de vază şi să nu fie străin, ci polonez, în 
scurt, care să dovedească acolo că nu m-au părăsit cu toţii 
şi că mai sunt destui magnați care ţin cu mine... Tu te 
potriveşti de minune, mai ales că eşti şi destul de curajos şi 
vrei mai degrabă să se ploconească alţii înaintea ta, decât s- 
o faci tu înaintea altora. 

Despre ce e vorba, luminăţia ta? 

Trebuie să pleci într-o călătorie mai lungă. 

Sunt gata şi astăzi! 

Şi pe cheltuiala ta, pentru că eu cam duc lipsă de bani. 
Unele moşii au fost cotropite de vrăjmaşi, altele le pustiesc 
ai noştri, iar veniturile nu mai ajung la vreme; în schimb, 
toată oastea care mi-a mai rămas a trecut în socoteala mea. 
Nici vorbă, vistiernicul, pe care-l ţin sub cheie, n-o să-mi 
dea nici o para, întâi pentru că nu vrea şi apoi pentru că nu 
are nici el. Cât despre banii obştii, îi iau fără să mai întreb, 
dar sunt prea puţini. lar de la suedezi capeţi orice, afară de 
bani, fiindcă şi lor le tremură mâna când văd un şiling. 

Luminăţia ta, nu mai e nevoie de atâtea lămuriri! Dacă 
plec, plec pe cheltuiala mea. 

Da, dar acolo va trebui să te înfăţişezi cu mare fală, să nu 
te zgârceşti! ... 

Nu mă voi arăta zgârcit la nimic! 

Faţa hatmanului se lumină, pentru că într-adevăr stătea 
prost cu banii, cu toate că jefuise Wilno nu prea demult, dar 
pe deasupra era şi lacom din fire. Era adevărat, de 
asemenea, că veniturile de pe mogşiile-i nenumărate, care se 


întindeau din Letonia până la Kiew şi de la Smolefsk până 
în Mazowsze, încetaseră să sosească, iar cheltuielile oştirii 
creşteau cu fiecare zi. 

Asta-mi place! spuse. Ganchof mi-ar fi cerut bani 
numaidecât, dar tu eşti altfel de om. Uite despre ce e vorba. 

Ascult cu luare-aminte. 

Întâi ai să te duci în Podlasie. E un drum cu primejdie, 
deoarece acolo se află confederaţii care au părăsit tabăra şi 
luptă împotriva mea. Cum ai să scapi de ei, e treaba ta. 
Jakub Kmicic poate că te-ar cruța, dar păzeşte-te de 
Horotkiewicz, de Zeromski şi mai ales de Wolodyjowski şi de 
laudanienii lui. 

Am mai fost o dată în mâinile lor şi nu mi s-a întâmplat 
NIMIC. 

Asta-i bine. Te vei duce la Zabtudow, unde se află 
Harasimowicz. Îi spui să strângă toţi banii din veniturile 
moşiilor, din dările publice şi ori de unde poate şi să mi-i 
trimită, dar nu aici, ci la Tylza, unde au şi ajuns lucrurile 
mele. Ce poate să amaneteze din bunuri sau din vite, să 
amaneteze, dacă poate să ia ceva de la ovrei, să ia... În al 
doilea rând, să se gândească la confederați, să-i piardă în 
vreun fel. Asta însă nu te mai priveşte pe tine, am să-i scriu 
eu ce să facă. Tu să-i dai scrisoarea şi să pleci numaidecât la 
Tykocin, la prinţul Bogustaw. 

Hatmanul se întrerupse şi începu să răsufle adânc, fiindcă 
dacă vorbea prea mult, i se făcea rău. Kmicic se uita cu 
lăcomie la el, fiindcă tare mult voia să plece şi simţea că 
această călătorie, plină de peripeții, va fi un adevărat 
balsam pentru necazurile lui. 

După o clipă, hatmanul începu să vorbească astfel: 

Mă tot întreb de ce mai stă prinţul Bogustaw în Podlasie? 
„.„. Pentru Dumnezeu, poate să mă piardă pe mine şi pe el. 
Ascultă cu luare-aminte ce-ţi spun, pentru că deşi ai să-i dai 
scrisorile mele, trebuie să ştii să le sprijini prin viu grai şi 
să-i lămureşti ce nu pot să-i scriu eu. Află dar că veştile de 
ieri au fost bune, dar nu chiar atât de bune cum le-am spus 


şleahticilor, ba chiar nici măcar atât de bune cum am crezut 
eu însumi la început. Suedezii sunt într-adevăr învingători, 
au ocupat Wielkopolska, Mazowsze şi Varşovia, ţinutul 
Sieradz li s-a supus de bunăvoie, iar pe Jan Kazimierz îl 
gonesc spre Cracovia, unde îl vor împresura, pe legea mea. 
Are să-l apere Czarniecki, senatorul acela proaspăt uns, 
care trebuie să recunosc, e un oştean iscusit. Cine poate să 
prevadă ce se va întâmpla? ... Suedezii se pricep într- 
adevăr să cucerească cetăţile, iar Cracovia nici n-a avut 
când să se întărească. Cu toate acestea, nepricopsitul de 
castelan s-ar putea apăra acolo o lună, două, trei. 
Câteodată se întâmpla adevărate minuni, cum a fost aceea 
de la Zbaraz... Aşa că dacă va rezista cu înverşunare, 
lucrurile pot să ia o întorsătură nedorită. Trebuie să cunoşti 
tainele politiceşti. Află dar mai întâi că la Viena nu vor privi 
cu ochi buni cum creşte puterea suedeză şi s-ar putea să le 
dea ajutor... Tătarii, o ştiu prea bine, sunt înclinați să-l ajute 
pe Jan Kazimierz, năvălind asupra cazacilor şi a Moscovei, 
iar atunci oştile ucrainene, conduse de Potocki, le vor veni 
în ajutor. Astăzi Jan Kazimierz se află într-o stare 
deznădăjduită, dar mâine poate să aibă mai mult noroc... 

Prinţul se opri iarăşi să mai răsufle, iar jupân Andrzej 
încercă un simţământ ciudat, de care deocamdată nici el 
nu-şi dădea prea bine seama. El, partizanul lui Radziwit şi 
al suedezilor, se bucura că norocul s-ar putea să-i 
părăsească pe suedezi. 

Mi-a spus Suchaniec, zise prinţul, cum a fost la Widawa şi 
la Zarn6w. În prima ciocnire, avangărzile noastre... voiam 
să zic poloneze... i-au făcut harcea-parcea pe suedezi. Acum 
n-au mai avut de-a face cu şleahtici fără experienţă... şi 
suedezii şi-au mai coborât nasul. 

Da, dar izbânda a fost de partea lor, nu-i aşa? 

A fost, pentru că steagurile lui Jan Kazimierz s-au 
răzvrătit, iar şleahticii au spus că vor sta în ordine de 
bătaie, dar nu vor lupta. Oricum, s-a arătat că pe câmpul de 
bătălie suedezii nu ştiu mai mult decât oştile regale. Dacă 


vor fi înfrânți o dată sau de două ori, îşi vor pierde curajul. 
lar dacă Jan Kazimierz va primi ajutoare băneşti, ca să-şi 
poată plăti oamenii, aceştia nu se vor mai răzvrăti. Potocki 
n-are prea mulţi oameni, dar steagurile lui sunt foarte bine 
muştruluite şi înţeapă ca nişte viespi. Tătarii vor veni cu el, 
iar electorul nu se arată prea săritor. 

Cum aşa? 

Şi eu şi Bogustaw am crezut că se va unicu noi 
numaidecât, deoarece ştim ce trebuie să gândim despre 
dragostea lui faţă de Republică... Dar e prea prevăzător şi 
nu are în vedere decât binele lui. Aşteaptă să vadă ce se va 
întâmpla, unindu-se între timp cu oraşele prusiene care i-au 
rămas credincioase lui Kazimierz. Socotesc că e vorba de 
vreo înşelăciune, poate doar dacă electorul n-ar mai fi el 
însuşi sau s-ar îndoi de norocul suedezilor. Dar până să se 
lămurească lucrurile, înţelegerea împotriva suedezilor 
rămâne în picioare şi, dacă aceştia se vor poticni în 
Matopolska, se vor ridica îndată Wielkopolska şi Mazowsze, 
prusienii vor trece de partea lor şi s-ar putea întâmpla... 

Prinţul se cutremură înfricoşat parcă de asemenea 
presupunere. 

Ce-ar putea să se întâmple? întrebă Kmicic. 

S-ar putea întâmpla să nu mai rămână picior de suedez în 
toată Republica! răspunse prinţul întunecat. 

Kmicic se încruntă şi tăcu. 

Atunci, vorbi mai departe hatmanul cu glas coborât, şi 
norocul nostru ar cădea tot atât de jos pe cât era înainte de 
sus... 

Jupân Andrzej zvâcni de la locul lui cu ochii scânteietori, 
roşu la faţă, şi strigă: 

Luminăţia ta, cum se poate una ca asta? ... Nu demult mi- 
ai spus că Republica e la pământ şi că numai luminăţia ta, 
alături de suedezi, mai poate s-o scape... Care-i adevărul? 
Acela pe care l-am auzit atunci, sau cel de astăzi? lar dacă-i 
aşa cum zici astăzi, de ce mai ţinem cu suedezii, în loc să ne 
batem cu ei? ... Îmi vine să şi râd! 


Radziwil se uită cu asprime la tânăr. 

Eşti îndrăzneţ! spuse. 

Dar Kmicic se lăsă purtat de propria înflăcărare. 

Vorbim după aceea cum sunt eu! Acum luminăţia ta să-mi 
responsis la ce te-am întrebat. 

Răspunsul este, rosti apăsat Radziwit, că dacă lucrurile 
vor lua asemenea întorsătură, atunci vom începe să luptăm 
cu suedezii. 

Jupân Andrzej încetă să mai bufnească pe nări, se lovi cu 
palma peste frunte şi strigă: 

Sunt un nătărău! Sunt un nătărău! 

Nu zic nu, consimţi prinţul, şi adaug că îndrăzneala ta a 
început să întreacă măsura. Află că tocmai de asta te trimit 
acolo, ca să vezi încotro se îndreaptă lucrurile. Vreau numai 
binele ţării, nimic mai mult. 'Toate câte ţi le-am spus, nu sunt 
decât presupuneri care pot să se adeverească şi mai mult 
ca sigur că se vor adeveri. Dar trebuie să fim prevăzători. 
Cine vrea să nu-lia apa trebuie să ştie să înoate, iar cine 
merge printr-o pădure fără poteci, acela trebuie să se 
oprească deseori şi să chibzuiască în ce parte s-o apuce... 
Pricepi? 

E limpede ca lumina soarelui. 

Ne este îngăduit şi chiar trebuie recedere134, dacă este 
spre binele ţării, dar nu vom putea s-o mai facem, dacă 
prinţul Bogustaw zăboveşte prea mult în Podlasie. Şi-a 
pierdut capul pesemne. Câtă vreme stă acolo, trebuie să se 
arate de partea cui este, de partea suedezilor sau a lui Jan 
Kazimierz, iar asta ar fi lucrul cel mai rău. 

Sunt un prost, luminăţia ta, că iar nu înţeleg! 

Podlasie se află aproape de Mazowsze şi ori ţinutul va fi 
încălcat de suedezi, ori oraşele prusiene vor trimite 
ajutoare împotriva suedezilor. Iar atunci va trebui să 
aleagă. 

Şi de ce prinţul Bogustaw nu trebuie să aleagă? 

Pentru că atâta timp cât el nu se va arăta de partea 
nimănui, suedezii vor fi nevoiţi să ţină seama de noi şi la fel 


electorul. Dacă însă vom fi siliţi recedere şi să ne întoarcem 
împotriva suedezilor, atunci el va fi veriga de legătură între 
mine şi Jan Kazimierz... El are să-mi uşureze întoarcerea, 
lucru pe care n-ar mai putea să-l facă, dacă ar trece înainte 
de partea suedezilor. Şi, de vreme ce în Podlasie va fi silit în 
curând să aleagă, mai bine să se ducă la Tylza, în Prusia, şi 
să aştepte acolo ce se va întâmpla. Or, cum electoral 
întârzie în domeniile lui, Bogustaw va rămâne cel mai mare 
în rang în toată Prusia, putând astfel s-o ia în stăpânire, să- 
şi înmulțească oştenii şi să stea în fruntea unei puteri mai 
mari... Atunci şi unii şi ceilalţi ne vor da ce vrem, numai să 
ne aibă pe amândoi de partea lor, iar neamul nostru nu 
numai că nu va scădea, dar se va ridica şi mai mult; ăsta-i 
lucrul de căpetenie. 

Luminăţia ta mi-ai spus că lucrul cel mai însemnat este 
binele ţării... 

Nu te mai lega de fiecare cuvânt, ţi-am spus o dată că e 
totuna, aşa că ascultă mai departe. Ştiu bine că prinţul 
Bogustaw, cu toate că a iscălit pactul cu Suedia la Kiejdany, 
nu trece drept partizanul lor. Spune-i să răspândească 
vestea că l-am silit să iscălească împotriva inimii lui, iar tu 
să faci acelaşi lucru pe drum. Oamenii vor crede, fiindcă nu 
o dată se întâmplă ca până şi fraţii de acelaşi sânge să ţină 
de facţii diferite. În acest fel va putea să intre în legătură cu 
confederaţii, să cheme căpeteniile la el, chipurile pentru 
negocieri, să le prindă şi să le ducă în Prusia. Este mijlocul 
cel mai bun pentru folosul ţării, fiindcă altminteri oamenii 
aceştia o vor preda cu totul. 

Asta-i tot ce trebuie să fac? întrebă Kmicic dezamăgit. 

E numai o parte şi nu cea mai însemnată. De la prinţul 
Bogustaw ai să pleci cu scrisorile mele de-a dreptul la Carol 
Gustav. Nu mai pot să mă înţeleg cu graful Magnus de când 
cu ciocnirea de la Klewany. Se uită chiorâş la mine şi se 
gândeşte întruna că, dacă suedezii se vor poticni, iar tătarii 
vor porni asupra celuilalt vrăjmaş, mă voi întoarce şi eu 
împotriva suedezilor. 


Judecând după cele ce spuneai luminăţia ta mai înainte, 
cam are dreptate. 

Are sau nu are, nu vreau să ştie ce fac. Pe de altă parte, şi 
personaliter135 e un om care nu-mi doreşte binele. Nu mă 
îndoiesc că-i scrie regelui vrute şi nevrute despre mine, că 
sunt slab sau că nu are încredere în mine. Toate astea 
trebuie să înceteze. Îi vei da scrisorile mele regelui; dacă te 
va întreba de lupta de la Klewany, ai să spui numai 
adevărul, fără să scazi, ori să adăogi nimic. Poţi să-i 
mărturiseşti că eu i-am condamnat pe oamenii aceia la 
moarte, iar tu le-ai dobândit iertarea. Nu ţi se va întâmpla 
nimic, din contră, sinceritatea ta ar putea chiar să le placă. 
Cât despre Magnus, să nu-l învinovăţeşti înaintea regelui, 
pentru că e cumnatul lui... Dar dacă te întreabă, fie şi în 
treacăt, ce gândeşte lumea pe aici, spune-i că oamenilor le 
pare rău că graful Magnus nu-l răsplăteşte cum se cuvine 
pe hatman pentru prietenia-i neprefăcută faţă de suedezi, 
că însuşi prinţul, adică eu, suferă foarte mult din această 
pricină. Dacă te mai întreabă de-i adevărat că m-au părăsit 
toate steagurile regulate, să-i spui că nu-i adevărat şi să te 
dai drept pildă pe tine. Spune-i că eşti polcovnic, cum de 
altfel şi eşti... Mai spune-i că sprijinitorii lui jupân Gosiewski 
au aţâţat oştirea să se răscoale, dar adaugă că între mine şi 
el domneşte o vrăjmăşie de moarte. Să afle că dacă graful 
Magnus mi-ar fi trimis ceva tunuri şi călărime, i-aş fi nimicit 
de mult pe confederați... Asta e părerea tuturor. la seama la 
toate, trage cu urechea la ce vorbesc cei din preajma 
regelui şi vesteşte-mă nu pe mine, ci, dacă se iveşte prilejul, 
pe prinţul Bogustaw în Prusia. Ai putea să faci asta şi prin 
oamenii electorului, dacă dai peste ei. Nemţeşte cred că 
ştii? 

Am avut ca tovarăş un şleahtic din Kurlandia, un anume 
Zend, pe care mi l-au tăiat oamenii din Lauda. De la el am 
învăţat destul de bine nemţegşte. Iar în Letonia mă duceam 
foarte des... 

Atunci e bine. 


Luminâăţia ta, dar unde am să-l găsesc pe regele suedez? 

Acolo unde va fi. În timp de război, azi poate să fie aici, iar 
mâine cine ştie unde. Dacă dai de el la Cracovia, e chiar mai 
bine, pentru că ai să duci scrisori şi altora care trăiesc prin 
părţile acelea. 

Trebuie să merg şi la alţii? 

Întocmai. Va trebui să ajungi până la Lubomirski136 
mareşalul coroanei, care tare aş vrea să treacă de partea 
noastră. E un om puternic şi multe atârnă de el în 
Matopolska. Dacă el ar vrea cu adevărat să se alăture 
suedezilor, atunci Jan Kazimierz n-ar mai avea ce face în 
Republică. Nu-i ascunde nici regelui suedez că te-am trimis 
şi la Lubomirski să-l câştigi de partea suedezilor... Fireşte, 
nu trebuie să vadă că o spui înadins, strecoară-i-o printre 
altele. Se va bucura grozav. Unde nu dă Dumnezeu ca pan 
Lubomirski să vină alături de noi. O să şovăie, ştiu prea 
bine, dar mă aştept ca rugămintea mea să-l convingă, 
deoarece are o pricină pentru care trebuie să-mi câştige 
bunăvoința. Îţi spun şi ţie despre ce e vorba, ca să ştii ce ai 
de făcut acolo. Mai demult, mareşalul m-a vizitat ca pe un 
urs în bârlogul lui şi s-a străduit să priceapă, luându-mă pe 
ocolite, dacă aş da-o pe singura mea fiică fiului său 
Herakliusz. Sunt încă nişte copii, dar am putea să încheiem 
o înţelegere care-l interesează pe mareşal mai mult decât 
pe mine, fiindcă o moştenitoare mai bogată nu află în toată 
Republica, iar dacă s-ar uni cele două averi, nici în lumea 
întreagă... E o nadă foarte ademenitoare! Ce să mai vorbim 
de împrejurarea când mareşalul ar putea nădăjdui să 
capete drept zestre şi coroana de mare prinţ pentru fiul 
său! ... Stârneşte-i această nădejde şi se va lăsa ispitit, pe 
legea mea, fiindcă se gândeşte mai mult la neamul lui decât 
la Republică... 

Ce trebuie să-i spun? 

Tot ce nu pot să-i scriu eu... Dar trebuie să i le aduci la 
cunoştinţă cu multă îndemânare. Ferească Dumnezeu să te 
trădezi că ai auzit de la mine, cum că aş dori coroana 


pentru sine. Pentru asta e încă prea devreme... Spune-i însă 
că toţi şleahticii din Samogiţia şi Lituania vorbesc despre 
asta şi se bucură că suedezii nu se sfiesc s-o spună în gura 
mare; ai auzit-o de la cei ce-l înconjură pe rege... Ai să bagi 
de seamă care dintre curteni este prieten apropiat cu 
mareşalul şi-i strecori la ureche: Lubomirski să treacă de 
partea suedezilor şi să ceară în schimb căsătoria lui 
Herakliusz cu fiica lui Radziwitt, apoi să-l sprijine pe hatman 
să capete rangul de mare principe al Lituaniei, pe care-l va 
moşteni cu vremea Herakliusz. Mai mult, spune-i şi că dacă 
Herakliusz îşi va pune pe cap coroana Lituaniei, mai târziu 
va putea dobândi şi tronul Poloniei, unirea celor două 
neamuri însemnând astfel reuniunea celor două coroane. 
Dacă „nu vor primi cu amândouă mâinile această 
propunere, se vor dovedi nişte oameni nimicnici. Cine nu 
ţinteşte sus şi se teme de gândurile măreţe, n-are decât să 
se mulţumească cu bastonul, buzduganul sau rangul de 
castelan, să facă sluj şi să-şi plece grumazul, dobândind 
bunăvoința stăpânilor cu ajutorul slujitorilor, că altceva nici 
nu merită! ... Pe mine m-a croit Dumnezeu pentru altă 
soartă şi de aceea cutez să întind mâna spre tot ce stă în 
puterea omului, ca să ajung la hotarul pe care însuşi 
Dumnezeu l-a pus vrerilor omeneşti! 

Prinţul întinse într-adevăr mâinile ca şi când ar fi vrut să 
pună mâna pe coroana nevăzută. Se înflăcăra ca o torţă, 
dar, fiind prea mişcat, i se opri răsuflarea în piept. 

Îşi reveni însă curând şi rosti cu glasul întretăiat: 

Vezi şi tu... sufletul zboară spre soare... iar boala îţi spune 
memento1 37... Fie ce o fi... Aş vrea ca moartea să mă 
găsească mai bine pe tron decât în antecamera regelui. 

Să chem doftorul? întrebă Kmicic. 

Radziwilt se împotrivi dând din mână. 

Nu e nevoie... nu e nevoie... Mi-e mai bine... Asta-i tot ce 
voiam să-ţi spun. Ţine ochii şi urechile deschise... la seama 
şi ce va face Potocki. Ei sunt uniţi, credincioşi familiei 
Waza... şi puternici... Nici neamurile Koniecpolski şi 


Sobieski nu se ştie încotro vor înclina... Priveşte şi învaţă... 
Uite că şi astma mi-a trecut... Ai înţeles totul expedite? 138 

Întocmai. Dacă voi greşi cu ceva, apoi va fi numai din vina 
mea. 

Scrisorile le-am scris, mai am doar câteva. Când vrei să 
pleci? 

Şi astăzi! cât se poate de repede! ... 

N-ai nici o rugăminte? 

Luminăţia ta! ... începu Kmicic. Şi se întrerupse brusc. 

Cuvintele îi ieşeau cu greutate din gură, se vedea cât de 
colo că-i vine greu să vorbească şi e tare încurcat. 

Haide, îndrăzneşte! îl îndemnă hatmanul. 

Te rog ca spătarul de Rosienie şi ea să nu cunoască nici o 
strâmbătate! ... 

N-ai nici o grijă. După câte văd, tot mai ţi-e dragă fata. 

Nu e cu putinţă! răspunse Kmicic. Dar parcă eu mai ştiu! 
„„„ O dată mi-e dragă, o dată o urăsc... Dracu ştie! Totul s-a 
sfârşit, cum am zis... dar chinurile au rămas... Eu n-o mai 
vreau, dar nici altuia nu i-o las... Luminăţia ta, să nu îngădui 
una ca asta... Nici eu nu mai ştiu ce vorbesc... Trebuie să 
plec, să plec cât mai repede! Nu lua în seamă vorbele mele, 
luminăţia ta. Dumnezeu îmi va limpezi mintea când voi ieşi 
pe poarta castelului... 

Înţeleg că atâta vreme cât dragostea nu s-a stins, chiar 
dacă fata nu-ţi mai place, nu poţi rămâne nepăsător la 
gândul că va fi a altuia. Fii liniştit, n-am să las pe nimeni să 
se apropie de ea, iar de plecat, nu vor pleca de aici. În 
curând drumurile se vor umple de oşteni străini şi, ca să 
înlătur orice primejdie, o voi trimite la Taurogi, lângă Tylza, 
unde se află şi prinţesa... Fii fără grijă, Jedrek! ... Du-te, 
pregăteşte-te de drum şi vino să prânzeşti cu mine... 

Kmicic se înclină şi ieşi, iar Radziwilt răsuflă uşurat... Se 
bucura de plecarea lui Kmicic. Îi rămâneau steagul şi 
numele lui; ca sprijinitor al său, omul îl interesa mai puţin. 

Dimpotrivă, plecând, Kmicic putea să-i aducă foloase 
însemnate; la Kiejdany începuse să-l încurce de mult. 


Hatmanul era mai sigur de el dacă se afla departe, decât 
dacă îl ştia în apropierea lui. Curajul nebun şi nestăpânirea 
lui Kmicic puteau să ducă oricând la o izbucnire şi la o 
ruptură definitivă, destul de primejdioase pentru amândoi. 
Plecarea lui îndepărta acest pericol. 

Pleacă, diavole, şi slujeşte-mă! mormăi prinţul, uitându-se 
la uşa pe care ieşea stegarul de Orsza. 

Apoi chemă feciorul de casă şi-i porunci să-l poftească la el 
pe Ganchof. 

Vei prelua steagul lui Kmicic, îi spuse, şi conducerea 
călărimii. Kmicic pleacă în călătorie. 

Pe faţa aspră a lui Ganchof fulgeră o lucire de bucurie. 
Pierduse însărcinarea, dar căpătase un rang mai mare. Se 
înclină deci în tăcere şi spuse: 

Voi răsplăti bunătatea luminăţiei tale prin slujbă 
credincioasă! 

După care se îndreptă şi aşteptă. 

Ce vrei să-mi mai spui? întrebă prinţul. 

Luminăţia ta, azi de dimineaţă a venit aici un şleahtic din 
Wilkomierz, care a adus vestea că jupân Sapieha vine cu 
oştile asupra luminăţiei tale. 

Radziwill se înfioră, dar se stăpâni într-o clipită. 

Poţi să pleci! îi zise lui Ganchof. Apoi se cufundă în 
gânduri. 

Capitolul XXIV. 

Kmicic începu în grabă pregătirile pentru călătorie, 
alegându-şi oamenii care aveau să-l însoţească; hotărâse să 
plece întovărăşit de o suită, din două pricini: mai întâi avea 
să-l apere de primejdii, iar în al doilea rând, avea să crească 
fala cuvenită unui sol. Se grăbea, fiindcă voia să plece în 
noaptea aceleiaşi zile sau, dacă zloata nu se oprea, a doua 
zi de dimineaţă. Până la urmă, alese şase oameni de 
nădejde, săbieri încercaţi din Orsza, gata să-l urmeze până 
la capătul lumii, care-l slujiseră şi mai înainte, în vremurile 
bune când, înainte de a veni la Lubicz, dădea târcoale lui 
Chowanski. Erau cu toţii şleahtici, boierinaşi de la drumuri, 


ultimii care mai rămăseseră din ceata zdrobită de Butrymi. 
În fruntea lor se afla vagmistrul Soroka, vechi slujitor al lui 
Kmicic, oştean cu experienţă şi foarte îndemânatic, cu toate 
că era împovărat de multe condamnări pentru şi mai multe 
samavolnicii. 

După prânz, hatmanul îi dădu lui Kmicic scrisorile şi un 
bilet de liberă trecere pentru căpeteniile suedeze pe care 
tânărul trimis putea să le întâlnească în oraşele mai mari; 
îşi luă apoi rămas bun destul de înduioşat, aproape 
părinteşte, sfătuindu-l să fie prevăzător şi să cumpănească 
bine tot ce va face. 

Spre seară, cerul începu să se lumineze, soarele palid de 
toamnă se arătă deasupra castelului de la Kiejdany şi 
scăpată înapoia norilor roşietici care se întindeau în fâşii 
lunguieţe spre apus. 

Erau gata de drum. Kmicic tocmai bea ultimul pahar la 
botul calului cu Ganchof, Chartamp şi alte căpetenii, când, 
după lăsarea întunericului, intră Soroka şi întrebă: 

Plecăm, jupâne polcovnic? 

Peste un ceas, răspunse Kmicic. 

Caii şi oamenii sunt gata, aşteaptă în curte... Vagmistrul 
ieşi, iar ei începură să ciocnească de zor paharele, deşi 
Kmicic mai mult se prefăcea că bea, decât bea cu adevărat. 
Nu-i plăcea vinul şi nu i se urca la cap, nu-l înveselea, în 
vreme ce Chartamp şi ceilalţi se cam ameţiseră. 

Jupâne polcovnic! spuse Ganchof. Aminteşte-i prinţului 
Bogustaw de mine... E un mare cavaler, cum nu se mai află 
altul în Republică. Când ai să ajungi acolo, ai să te simţi ca 
în ţara franţujilor. Altă limbă, alte obiceiuri şi, dacă e vorba 
de purtările alese, apoi acolo ai mai multe de învăţat decât 
la curtea regelui. 

Îl ţin minte pe prinţul Bogustaw de la Beresteczko, spuse 
Chartamp. Avea un polc de dragoni înţolit şi muştruluit 
după moda franţuzească; oştenii erau şi pedestraşi şi 
călăreţi. Cele mai multe căpetenii erau franţuji, afară de 
câţiva olandezi, ca şi oştenii. 'Toţi arătau ca nişte filfizoni; 


miroseau a tot felul de arome, ca la spiţerie. În bătălie 
împungeau grozav cu spadele şi se spunea despre ei că ori 
de câte ori străpungeau pe cineva, rosteau îndată 
Pardonnez-moil39 chiar atunci când aveau de-a face cu 
gloatele. Iar prinţul Bogustaw călărea printre ei cu năframa 
la spadă, totdeauna zâmbitor, de-ar fi fost în vânzoleala cea 
mai cumplită, deoarece după obiceiul franțuzesc se cuvine 
să râzi în timpul măcelului. Avea faţa dată cu pomadă, iar 
sprâncenele înnegrite cu cărbunele, lucru pe care oştenii 
mai vârstnici nu-l prea vedeau cu ochi buni şi-l porecliseră 
„codoaşca”. După bătălie îi aduceau de fiecare dată gulere 
noi de dantelă, ca să fie totdeauna gătit ca la ospăț, şi-i 
făceau tot felul de bucle cu fierul încălzit. Era totuşi un 
bărbat viteaz şi întotdeauna intra în foc cel dintâi... L-a 
chemat să se bată cu el şi pe jupân Kalinowski, pentru că nu 
ştiu ce i-a zis, de-a trebuit să-i împace regele. 

Nici vorbă! zise Ganchof. Domnia ta ai să cunoşti acolo o 
mulţime de lucruri vrednice de tot interesul, ai să-l vezi pe 
regele suedez care-i cel mai mare războinic după prinţul 
nostru. 

Şi pe jupân Czarniecki, adăugă Chartamp. Lumea vorbeşte 
tot mai mult despre el. 

Jupân Czarniecki se află de partea lui Jan Kazimierz şi este 
neprietenul nostru! răspunse Ganchof cu asprime. 

Ciudate lucruri se mai petrec pe lumea asta, zise 
Chartamp îngândurat. Dacă acum un an sau doi ne-ar fi 
spus cineva suedezii vor veni aici, am fi crezut cu toţii că ne 
vom bate cu ei. Când colo, vedeţi şi domniile voastre... 

Nu numai noi i-am primit cu braţele deschise, ci întreaga 
Republică! se împotrivi Ganchof. 

Aşa-i, pe legea mea! rosti Kmicic dus pe gânduri. 

Afară de jupân Sapieha, Gosiewski, Czarniecki şi hatmanii 
coroanei! adăugă Chartamp. 

Mai bine să nu mai vorbim despre asta! răspunse Ganchof. 
Ei, jupâne polcovnic, să te întorci sănătos... te aşteaptă 
înaintarea în rang. 


Şi jupâniţa Billewicz, mai spuse Chartamp. 

Domnia ta să nu te legi de jupâniţa Billewicz! se oţări 
Kmicic. 

Sigur că nu mă leg, sunt şi prea bătrân. Ultima oară... la 
staţi, domniile voastre... Când a fost asta? ... Aha, în timpul 
alegerilor milostivului nostru rege Jan Kazimierz... 

Domnia ta, dezvaţă-te să mai vorbeşti aşa! îl întrerupse 
Ganchof. Acum milostivul nostru rege e Carol Gustav. 

Adevărat! ... Consuetudo altera natura... Aşadar, în timpul 
alegerii lui Jan Kazimierz, fostul nostru rege şi mare prinţ 
de Lituania, mă îndrăgostisem la cataramă de o jupâniţa din 
suita prinţesei Wisniowiecka. Era atât de ademenitoare, 
împieliţata... Dar de fiecare dată când voiam să-i văd 
ochişorii mai de aproape, jupân Wolodyjowski îmi punea 
sabia în cale. Trebuia să mă bat cu el, dar a intrat Bohun 
între noi, pe care Wolodyjowski l-a crestat ca pe un iepure. 
Dacă nu era cazacul, nu mă mai vedeaţi viu acum. lar pe 
vremea aceea eram gata să mă bat şi cu diavolul. De altfel, 
Wotodyjowski o apăra numai per amicitiam 140 fiindcă ea 
era înţeleasă cu un săbier şi mai grozav... Ehei, vă spun 
domniilor voastre, credeam că mă usuc, nu alta... Nu-mi 
mai păsa nici de mâncare, nici de băutură... Abia când 
prinţul nostru m-a trimis de la Varşovia la Smolefsk, m-am 
dezbărat de dragoste în timpul călătoriei. E cel mai bun 
leac împotriva necazurilor. Nu apucasem să fac nici o milă 
din drum şi parcă mă simţeam mai uşurat, iar înainte de a 
ajunge la Wilno îmi şi zburase din minte; de atunci am 
rămas holtei. 

Asta e! Cel mai bun leac împotriva dragostei nefericite e 
călătoria! 

Domnia ta aşa crezi? întrebă Kmicic. 

Pe legea mea! Negricioşii n-au decât să răpească toate 
ochioasele din Lituania şi coroană, că mie nu-mi mai 
trebuiesc., Şi ai plecat fără să-ţi iei rămas bun? 

Chiar aşa, am aruncat doar o panglică roşie în urma mea, 
cum mă sfătuise o jupâneasă mai în vârstă, tare pricepută 


în treburi de dragoste. 

În sănătatea domniei tale, se amestecă Ganchof, 
întorcându-se iarăşi spre jupân Andrzej. 

Noroc! răspunse Kmicic. Îţi mulţumesc din toată inima. 

Până la fund! Până la fund! E timpul să încaleci, domnia ta, 
că şi pe noi ne cheamă slujba. Dumnezeu să te călăuzească 
şi să te aducă înapoi cu bine! 

Rămâneţi sănătoşi! 

Să arunci o panglică roşie în urma domniei tale, spuse 
Chartamp sau la primul popas să stingi focul cu o găleată de 
apă. [ine minte, domnia ta... dacă vrei să uiţi! 

Domnia ta, rămâi cu bine! 

N-o să ne revedem prea curând! 

Poate că ne vom întâlni pe câmpul de luptă, adăugă 
Ganchof. Să dea Dumnezeu să fim umăr la umăr, nu unul 
împotriva altuia. 

Altfel nici nu se poate! răspunse Kmicic. 

Şi căpeteniile ieşiră. 

Orologiul din turn bătu şapte ceasuri. În curte, caii izbeau 
pietrele caldarâmului cu copitele, iar pe fereastră se 
vedeau oamenii care aşteptau. O nelinişte ciudată îl 
cuprinse pe jupân Andrzej. Repeta întruna: „Plec! plec!” 
închipuirea îi perinda pe dinaintea ochilor pământuri 
necunoscute şi o mulţime de feţe pe care avea să le vadă. În 
acelaşi timp însă era foarte uimit de această călătorie, ca şi 
când nu s-ar fi gândit niciodată la ea. 

„Trebuie să încalec pe cal şi să plec, întâmplă-se ce se va 
întâmpla... Fie ce-o fi! se gândea. 

Acum însă, când caii sforăiau afară şi sosise ceasul 
plecării, simţea că viaţa aceea îi va fi străină, că tot ce trăise 
şi deprinsese până acum, ce crescuse fără voie în sufletul şi 
inima lui, va rămâne aici, în această ţară, în oraşul acesta. 
Kmicic cel de altădată va rămâne şi el aici, iar acolo va 
pleca parcă un alt om, străin de toţi şi de toate. Acolo va 
trebui să înceapă o viaţă nouă şi numai unul Dumnezeu ştia 
dacă va mai găsi în el puterea pentru asemenea schimbare. 


Sufleteşte, jupân Andrzej era trudit de moarte, de aceea 
se simţea acum atât de neputincios faţă de oamenii şi 
locurile noi care-l aşteptau... Se gândea că aici nu i-a fost 
prea bine, dar nici acolo nu se va simţi în apele lui şi-i va 
veni tare greu. 

„E timpul, e timpul! Trebuie să-mi iau căciula şi să plec! 

Fără să-mi iau rămas bun? 

E oare cu putinţă ca ea să fie atât de aproape şi eu să plec 
fără un cuvânt? Uite unde am ajuns! Dar ce pot să-i spun? 
„„„ Să mă duc la ea şi să-i spun: „Jupâniţa, totul s-a stricat 
între noi... să mergem fiecare pe drumul lui!” La ce bun, la 
ce bun să-i mai spun, când şi aşa nu se mai poate îndrepta 
nimic. El nu mai este logodnicul ei, iar ea nu-i va fi soţie. Ce- 
a fost, s-a dus şi nu se va mai întoarce. Păcat de vreme, de 
vorbe şi de alte chinuri. Nu mă duc!” îşi spuse Kmicic. 

Pe de altă parte însă, îi unea şi acum dorinţa răposatului. 
Trebuiau să vorbească limpede şi fără mânie, să-şi spună că 
se vor despărţi pentru totdeauna... Jupâniţă, îi va zice, 
domnia ta nu mă mai vrei, de aceea îţi întorc cuvântul dat. 
Să socotim amândoi că n-a fost nici un testament... şi 
fiecare să-şi caute fericirea încotro vede cu ochii.” 

I-ar putea răspunde: „Eu te-am vestit pe domnia ta mai 
demult, de ce să mai vorbim încă o dată?” „Nu mă duc! Fie 
pe voia ei!” îşi repeta Kmicic. 

Şi, înfundându-şi căciula pe cap, ieşi în tindă. Voia să 
încalece pe cal şi să se afle cât mai repede dincolo de 
poarta castelului. 

În tindă, parcă se simţi deodată oprit de cineva... Îl 
cuprinse o dorinţă atât de mare s-o vadă şi să-i vorbească, 
încât încetă să se mai gândească dacă să se ducă sau nu, 
încetă să mai judece şi alergă, mai bine zis o luă la goană cu 
ochii închişi, de parcă voia să se arunce în apă. 

În faţa uşii, dinaintea căreia fuseseră retrase străjile, 
nimeri peste feciorul de casă al spătarului de Rosienie. 

Spătarul este acasă? întrebă. 

Jupânul spătar este la armurărie cu căpeteniile. 


Dar jupâniţa? 

Jupâniţa este. 

Du-te şi spune-i că jupân Kmicic pleacă într-o călătorie 
lungă şi vrea să o vadă. 

Slujitorul ascultă porunca, dar înainte de a se întoarce cu 
răspunsul, Kmicic apăsă clanţa şi intră fără să mai bată la 
uşă. 

Jupâniţă, vin să-mi iau rămas bun de la domnia ta, spuse, 
fiindcă nu ştiu dacă o să ne mai vedem vreodată. 

Apoi se întoarse deodată spre copilul de casă: 

De ce mai stai aici? 

Jupâniţă dragă! vorbi mai departe Kmicic când uşa a 
închise în urma slujitorului. Voiam să plec fără să-mi iau 
rămas bun, dar n-am fost în stare. Numai Dumnezeu ştie 
când am să mă întorc şi dacă am să mă mai întorc, pentru 
că primejdiile pândesc la tot pasul. Mai bine să nu ne 
despărţim cu mânia în inimi şi cu supărare, să nu se abată 
pedeapsa lui Dumnezeu asupra vreunuia dintre noi. Ei, 
multe ar fi de spus, dar limba nu le poate spune pe toate. N- 
am avut noroc: se vede că aşa a vrut Dumnezeu. lar acum, 
omule, poţi să te dai cu capul de pereţi, nu mai e nimic de 
făcut! Să nu arunci vina pe mine, jupâniţă, fiindcă nici eu nu 
te voi învinui pe domnia ta. Nu trebuie să te mai gândeşti la 
testament, pentru că voinţa oamenilor nu se poate pune 
împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu să-ţi aducă fericirea şi 
alinarea. Lucrul de căpetenie este să ne iertăm unul pe 
altul. Nu ştiu ce mă aşteaptă acolo unde mă duc... Dar nici 
aici nu mai pot să îndur atâtea chinuri, ceartă şi durere... 
Mă zbucium fără istov între cei patru pereţi ai cvartirului, 
dar degeaba, jupâniţă, degeaba! ... Aici n-am nimic de 
făcut, şi nu-mi rămâne decât să mă las în seama gândurilor 
negre, să mă tot gândesc ziua întreagă la necazurile mele, 
până-mi plesneşte capul şi să nu născocesc nimic... Am 
nevoie de călătoria asta ca peştele de apă, ca pasărea de 
aer, pentru că altminteri îmi pierd minţile. 


Să-ţi dea Dumnezeu fericire şi domniei tale! răspunse 
jupâniţa Aleksandra. 

Şi sta în faţa lui încremenită de vestea plecării, de 
înfăţişarea şi cuvintele lui jupân Kmicic. Pe chipul ei se citea 
descumpănirea şi uimirea, se vedea că încearcă să-şi 
revină, în timp ce se uita cu ochii larg deschişi la tânărul 
îndrăzneţ. 

Eu nu-ţi port supărare domniei tale... rosti după o clipă. 

De n-ar fi fost toate acestea! răspunse Kmicic. Parcă a 
venit un duh rău şi a aruncat între noi o mare plină de 
talazuri. Nu poţi să străbaţi atâta amar de apă şi nici s-o 
ocoleşti... N-am făcut niciodată ce-am vrut cu adevărat, n- 
am ajuns unde mi-a fost voia, parcă m-a împins mereu 
cineva de la spate, până când ne-am rătăcit amândoi. Acu, 
de vreme ce nu ne vom mai vedea, e mai bine să ne strigăm 
de departe: „Dumnezeu să te călăuzească!” Căci trebuie să 
ştii, jupâniţă, că supărarea şi mânia sunt una, iar părerea 
de rău, alta. De mânie am scăpat, dar părerea de rău stă 
cuibărită în inima mea, dar nu pe domnia ta te învinuiesc. 
Mai ştiu şi eu pe cine şi de ce? ... Cu gândurile nu ajungem 
la nimic, de aceea mi se pare că ne va fi mai uşor la 
amândoi, dacă o să ne lămurim. Domnia ta mă socoteşti un 
trădător... şi asta mă doare cel mai mult, pentru că, pe 
mântuirea sufletului meu, n-am fost şi nu voi fi trădător 
niciodată! 

Acum nu mai cred aşa! ... spuse Olenka. 

Cum de ai putut să crezi măcar un ceas una ca asta... Doar 
mă cunoşteai mai demult, ştiai că sunt în stare de orice 
samavolnicie, să omor cu sabia, să dau foc şi să împuşc pe 
cineva, dar să trădez pentru folosul meu, pentru ranguri, 
niciodată! Dumnezeu să mă apere şi să mă judece! ... 
Domnia ta eşti femeie şi nu poţi pricepe în ce stă scăparea 
ţării, de aceea nu-ţi este îngăduit să osândeşti. De ce dar m- 
ai osândit? ... De ce m-ai condamnat? ... Dumnezeu să, te 
aibă în pază! ... Află că scăparea este în Radziwit şi în 
suedezi, iar cine gândeşte şi mai ales face altfel, acela duce 


ţara la pierzanie. Dar acum nu e vremea potrivită pentru 
cuvântări, fiindcă trebuie să plec. Află doar că nu sunt 
trădător. Mai bine să pier, decât să ajung aşa ceva! ... Află 
că m-ai disprețuit pe nedrept şi pe nedrept m-ai condamnat 
la moarte... Asta ţi-o spun sub jurământ şi înainte de 
plecare, ţi-o spun doar ca să adaug: te iert din toată inima, 
dar să mă ierţi şi tu! 

Jupâniţa Aleksandra îşi revenise cu totul. 

E adevărat ce spui dumneata, că te-am bănuit pe nedrept, 
e vina mea, pe care o recunosc... şi mă rog de iertare... 

Glasul începu să-i tremure, ochii albaştri i se umplură da 
lacrimi şi strigă cu înflăcărare: 

Te iert, te iert, ţi-aş ierta şi moartea mea! ... 

Dumnezeu să te călăuzească şi să te îndrepte pe drumul 
cel bun, să te ajute să-l părăseşti pe cel pe care rătăceşti 
acum. 

Dă-mi pace, dă-mi pace! strigă Kmicic în grabă. Să nu ne 
mai certăm iarăşi. Rătăcesc sau nu, să nu mai vorbim 
despre asta. Să meargă fiecare pe unde crede de cuviinţă. 
Ce bine că am venit aici, că n-am plecat fără să-mi iau 
rămas bun. Dă-mi mâna, măcar acum de plecare... Asta mi- 
a mai rămas, pentru că mâine nu te voi mai vedea, nici 
poimâine, nici peste o lună, poate niciodată. Ei, Olenka, mi 
se tulbură minţile... Olenka! N-o să ne mai vedem oare 
niciodată? ... 

Lacrimi bogate se desprinseră dintre gene, rostogolindu- 
se ca perlele pe obraji. 

Jupâne Andrzej! ... Leapădă-te de trădători... şi totul se 
poate întoarce! ... 

Taci... taci! ... răspunse Kmicic cu glasul întretăiat. Nu se 
poate. Nu pot... Mai bine nu mai spune nimic. Mai bine mă 
ucideau! Chinul ar fi fost mai mic... Pentru Dumnezeu, de ce 
ni se întâmplă nouă toate astea?! ... Rămâi sănătoasă! ... E 
ultima oară... Pe urmă, moartea n-are decât să-mi închidă 
ochii... De ce plângi? ... Nu mai plânge, că înnebunesc! ... 


Şi fără să-şi mai dea seama ce face, o luă în braţe cu forţa 
şi, cu toate că se împotrivea, o sărută pe ochi, pe gură şi i se 
aruncă la picioare. În cele din urmă, zvâcni ca un nebun şi, 
apucându-se cu mâinile de păr, se repezi afară, strigând: 

Nici dracu nu mai poate face nimic, darmite un firicel 
roşu?! ... 

Olenka îl mai văzu pe fereastră cum încalecă în grabă pe 
cal, apoi cei şapte călăreţi porniră. Străjile scoțiene 
prezentară armele şi poarta se închise după călăreţii care 
pieriră printre copaci pe drumul întunecat. 

Beznele nopţii se lăsară peste pământ. 

Capitolul XXV. 

Kowno şi toate ţinuturile de pe malul stâng al Wiliei, toate 
drumurile, erau ocupate de vrăjmaş, aşa că jupân Kmicic, 
neputând să ajungă în Podlasie pe drumul mare care ducea 
de la Kowno la Grodno şi de acolo până la Bialystok, o luă 
pe căi lăturalnice, de la Kiejdany în jos, de-a lungul 
Niewiazei, până la Niemen, pe care, trecându-l nu departe 
de Wilki, ajunse în olatul Troki. 

Această bucată de drum, nu prea mare, o străbătu în 
linişte, deoarece se afla sub oblăduirea braţului lui 
Radziwilt. 

Târgurile şi, din loc în loc şi satele, erau ocupate de lefegiii 
hatmanului sau de cete mici de raitieri suedezi, pe care 
prinţul îi împinsese înadins atât de departe împotriva 
hoardelor lui Zottarefiko, care se aflau dincolo de Wilia, ca 
să se ajungă mai uşor la ciocniri şi să-i dea astfel prilejul de 
a începe războiul. 

Şi Zoltarenko ar fi fost bucuros să se ia la „sfadă” - cum 
zicea hatmanul - cu suedezii, dar cei pe care îi ajuta, nu 
vroiau să se bată cu ei, ci doreau cel puţin să amâne cât mai 
mult războiul; Zoltarenko primise deci poruncă aspră să nu 
treacă râul, iar în cazul că însuşi Radziwil, unit cu suedezii, 
avea să pornească asupra lui, trebuia să se retragă cât mai 
repede. 


Din aceste pricini, pe malul drept al Wiliei era linişte, dar 
pentru că străjile cazace, de o parte, şi cele suedeze şi ale 
prinţului, de cealaltă, stăteau faţă în faţă, despărțite doar 
de apa râului, era de ajuns o singură împuşcătură de 
muschetă şi războiul cumplit s-ar fi dezlănţuit. 

De teamă, oamenii se adăpostiseră din vreme în locuri fără 
primejdie. Astfel că ţara era liniştită, dar şi pustie. 
Pretutindeni jupân Andrzej vedea târguri părăsite, 
obloanele ferestrelor închise cu drugi de fier şi sate întregi 
fără picior de om. 

Câmpurile păreau şi ele părăsite, deoarece ţăranii nu mai 
ridicaseră căpiţe. Oamenii simpli se adăposteau în 
bungetele pădurilor, unde-şi duceau tot avutul, iar şleahticii 
fugeau în ţinuturile electorului, deocamdată neameninţate 
de primejdie. Astfel că pe drumurile şi şleaurile de prin 
codri era o mişcare neobişnuită, fiindcă numărul fugarilor 
se mărea cu cei care izbuteau să treacă râul de pe malul 
stâng al Wiliei, scăpând de asuprirea lui Zoltarenko. 

Aceştia erau foarte mulţi, îndeosebi ţărani, căci şleahticii 
care nu putuseră să treacă apa fuseseră luaţi în robie sau 
îşi pierduseră viaţa în pragul caselor. 

Jupân Andrzej întâlnea mereu grupuri întregi de ţărani cu 
neveste şi copii, care mânau înaintea lor turme de oi, cai şi 
vite. Partea aceasta a olarului Troki, care se învecina cu 
Prusia electorului, era bogată şi mănoasă, oamenii înstăriți 
aveau ce să ascundă şi să păstreze. larna care se apropia 
nu-i speria pe fugarii care preferau să aştepte zile mai bune 
prin desişurile pădurii, în colibe acoperite de zăpadă, decât 
să moară de mâna vrăjmaşului în satele natale. 

Kmicic se apropia deseori de grupurile de fugari sau de 
focurile care luceau noaptea în desişul pădurilor. Peste tot, 
unde întâlnea oameni de pe malul stâng al Wiliei, pe lângă 
Kowno sau mai departe, asculta povestiri înfricoşătoare 
despre cruzimile lui Zottarenko şi ale celor care se uniseră 
cu el, care ucideau pe oricine, fără să mai ţină seama de 
vârstă, dacă era bărbat sau femeie. Ardeau satele, tăiau 


până şi copacii de prin livezi, lăsând numai pământul şi apa. 
Nicăieri urdiile tătarilor nu lăţiseră asemenea pustiire. 

Oamenii nu numai că erau omorâţi, dar înainte de a muri, 
îndurau chinuri înspăimântătoare. Mulţi dintre ei fugiseră 
cu minţile rătăcite, umplând noaptea adâncurile pădurii cu 
strigăte înfricoşătoare; alţii, cu toate că trecuseră Niemenul 
şi Wilia, cu toate că pădurile şi mlaştinile îi despărţeau de 
cetele lui Zoltarenko, trăiau mereu îngroziţi în aşteptarea 
atacului. Mulţi îşi întindeau mâinile spre Kmicic şi însoțitorii 
săi de la Orsza, cerşind milă şi scăpare, ca şi când ar fi fost 
ameninţaţi de vrăjmaşi. 

Spre ţinuturile prusiene se îndreptau şi carâte de şleahtici 
pline de bătrâni, femei şi copii; în urma lor veneau carele cu 
slujitorii, calabalâcul, rezervele de hrană şi vitele. Cu toţii 
erau înspăimântați şi copleşiţi de durere că porniseră pe 
drumul pribegiei. 

Jupân Andrzej încerca uneori să-i liniştească pe aceşti 
nefericiţi, spunându-le că în curând suedezii vor trece râul 
şi vor alunga pe vrăjmaşul de acolo. Atunci fugarii îşi înălţau 
braţele spre cer şi se rugau: 

— Dă-i, Doamne, sănătate şi noroc prinţului voievod, că a 
adus în apărarea noastră un popor cu creştere aleasă! 
Când vor veni suedezii, o să ne întoarcem acasă, la cenuşa 
noastră... 

Şi pretutindeni îl binecuvântau pe prinţ. Zvonul trecea din 
gură în gură, vestind că de pe o zi pe alta va trece Wilia în 
fruntea steagurilor sale şi ale suedezilor. Fără să-i 
cunoască, îi lăudau pe suedezi pentru lipsa lor de lăcomie, 
pentru disciplina şi felul cum se purtau cu locuitorii. Pe 
Radziwit îl numeau Gedoon al Lituaniei, Samson, 
izbăvitorul lor. Oamenii aceştia, care veneau din ţinuturile 
trecute prin foc şi sabie, îl aşteptau ca pe un mântuitor. 

Ascultând binecuvântările, dorinţele şi rugile lor, Kmicic se 
întărea şi mai mult în credinţă faţă de Radziwilt şi repeta în 
gând: „lată stăpânul pe care-l slujesc! Închid ochii şi merg 
orbeşte după norocul lui. Uneori e înfricoşător şi de 


neînțeles, dar e mai deştept decât alţii, ştie mai bine ce 
trebuie şi numai el ne poate izbăvi.” 

Gândurile îi înseninară sufletul, se simţea mai uşurat şi 
călărea cu mai multă plăcere, împărţindu-şi inima între 
dorul de Kiejdany şi nenorocirile ţării. 

Dorul creştea tot mai mult. Nu aruncă panglica roşie în 
urma lui; la primul popas, nu stinse focul cu o căldare de 
apă, pentru că, mai întâi, simţea că nu va fi de nici un folos, 
iar în al doilea rând, nu mai voia. 

— Ei, dacă ea ar fi fost aici, să audă plângerile şi gemetele 
oamenilor nu l-ar mai fi rugat pe Dumnezeu să mă întoarcă 
pe calea cea bună, n-ar mai fi crezut că sunt un rătăcit, 
asemenea ereticilor, care s-au lepădat de credinţa cea 
adevărată. Dar, nu-i nimic! Mai devreme sau mai târziu se 
va convinge, va cunoaşte că mintea n-a ajutat-o să 
priceapă... lar atunci va fi ce-o vrea Dumnezeu. Pentru că o 
să ne mai întâlnim în viaţă. 

Şi dorul creştea în sufletul tânărului cavaler, iar 
convingerea că porneşte pe drumul cel bun îi dădea o 
linişte pe care n-o mai cunoscuse. Zbuciumul gândurilor, 
suferinţa şi îndoielile se îndepărtau cu încetul. Mergea 
înainte, afundându-se în pădurile nemărginite aproape 
vesel. Nu se mai simţise atât de bine de pe vremea când 
venise la Lubicz, după faimoasele hărţuieli cu Chowanski, 
Mustăciosul Chartamp avusese dreptate că împotriva 
grijilor şi temerilor sufletului nu se află un leac mai bun 
decât călătoria. Jupân Andrzej avea o sănătate de fier, iar 
curajul şi plăcerea peripeţiilor îi reveneau tot mai mult. Le 
bănuia, zâmbea şi gonea fără încetare, abia oprindu-se la 
popasurile scurte de noapte. 

Înaintea ochilor o vedea mereu pe Olenka, plânsă, 
tremurând în braţele lui ca o pasăre speriată, şi îşi spunea: 
„am să mă întorc”. 

Câteodată îi apărea înainte făptura hatmanului, 
posomorâtă, uriaşă, amenințătoare. Dar poate tocmai 
pentru că se depărta tot mai mult de el, hatmanul îi 


devenea din ce în ce mai drag. Până atunci se plecase în 
faţa lui Radziwilt, acum începea să ţină la el. Până atunci, 
Radziwit îl purtase cu el, cum poartă sforul puternic al apei 
tot ce intră în albia lui; acum, Kmicic simţea că doreşte din 
toată inima să înoate alături de el. 

De departe, uriaşul voievod creştea tot mai mult în ochii 
tânărului cavaler, luând proporţii supraomeneşti. Deseori, 
la popasurile de noapte, când jupân Andrzej închidea ochii 
să doarmă, îl vedea pe hatman stând pe un tron mai înalt 
decât vârfurile pinilor. Avea coroana pe cap, faţa de 
totdeauna, posomorâtă, uriaşă, spada şi sceptrul în mână, 
iar la picioare întreaga Republică. 

Şi se pleca până la pământ înaintea măreției lui. 

A treia zi lăsară departe, în urmă, râul Niemen şi intrară 
într-un ţinut acoperit de păduri şi mai dese. Pe drum 
întâlneau mereu grupuri întregi de fugari. Şleahticii, care 
nu mai erau în stare să mânuiască armele, fugeau aproape 
toţi în Prusia dinaintea podghiazurilor vrăjmaşe care, 
neţinute pe aici în frâu, ca pe malurile Wiliei, de polcurile 
suedeze şi ale lui Radziwil, năvăleau uneori în adâncul ţării, 
ajungând până la hotarul ținuturilor stăpânite de elector. 
Umblau după pradă. 

Nu o dată păreau cete care ţineau de oştile lui Zottareiko, 
în fapt însă nu recunoşteau puterea nimănui, erau 
adunături de jefuitori numite „facţii”, conduse de multe ori 
de tâlhari din partea locului. Acestea, ferindu-se să dea ochi 
cu oştirea sau chiar cu slujitorii de prin târguri, atacau 
satele mai mici, conacele şi călătorii. 

Şleahticii îi nimiceau pe socoteala lor cu ajutorul 
slujitorilor şi împodobeau cu ei pinii de pe marginea 
drumului. Cu toate acestea nu era prea greu să nimereşti în 
pădure peste vreo ceată mai numeroasă, aşa că jupân 
Andrzej trebuia să fie foarte prevăzător. 

Ceva mai departe însă, la Pilwiszki, pe malul Szeszupel. 
Locuitorii stăteau liniştiţi. Cu toate acestea, târgoveţii îi 
povestiră lui Kmicic că numai cu câteva zile în urmă 


năvălise asupra stărostiei un detaşament puternic al lui 
Zoltarenko, de vreo cinci sute de oameni, care ar fi ucis ca 
de obicei oamenii şi ar fi dat foc târgului, dacă n-ar fi sosit 
un ajutor neaşteptat, căzut parcă din cer. 

Ne încredinţaserăm cu toţii sufletele lui Dumnezeu, spuse 
arendaşul hanului la care se oprise jupân Andrzej, când 
sfinţii părinţi ne-au trimis un steag de călăreţi. La început, 
credeam că sunt alţi vrăjmaşi, dar erau de-ai noştri. S-au 
repezit îndată asupra tâlharilor lui Zottarenko şi într-un 
ceas i-au tăiat pe toţi, ajutaţi fiind şi de oamenii noştri. 

Ce steag era? întrebă jupân Andrzej. 

Dumnezeu să le dea sănătate! ... N-au spus cine sunt, iar 
noi n-am cutezat să-i întrebăm. Au lăsat caii să pască, au 
luat fân şi hrană şi au plecat. 

De unde veneau şi încotro s-au dus? 

Au venit dinspre Kostowa Ruda şi-au apucat-o spre 
miazăzi. Toţi cei care voiam mai înainte să fugim în pădure, 
ne-am răzgândit şi am rămas, fiindcă ajutorul de staroste 
ne-a spus că după asemenea învăţătură de minte, duşmanul 
nu va călca prea curând pe la noi. 

Kmicic era foarte interesat de vestea bătăliei şi întrebă 
mai departe: 

Şi nu ştiţi cine conducea steagul? 

Nu ştim, dar pe polcovnic l-am văzut, a vorbit cu noi 
dimineaţa. E tânăr şi măruntac, ca un ac. Nu arată deloc ca 
un războinic grozav cum este... 

E Wotodyjowski! strigă Kmicic. 

Woltodyjowski sau altul, să-i fie mâinile sfinţite şi să dea 
Dumnezeu să ajungă hatman! 

Jupân Andrzej căzu adânc pe gânduri. Se vede că mergea 
pe drumul pe care cu câteva zile în urmă trecuse 
Wotodyjowski cu oamenii din Lauda. Era în firea lucrurilor 
să fie aşa, întrucât amândoi se duceau în Podlasie. Lui jupân 
Andrzej îi trecu prin minte că, dacă se grăbea, putea să dea 
peste micul cavaler şi să cadă în mâinile lui, iar în asemenea 
împrejurare toate scrisorile lui Radziwit ar ajunge odată cu 


el în puterea confederaţilor. O întâmplare ca asta putea să-i 
dea peste cap însărcinările primite şi să aducă cine ştie ce 
pagube cauzei lui Radziwilt. Din această pricină, jupân 
Andrzej hotărî să rămână câteva zile la Pilwiszki, pentru ca 
steagul laudanienilor să aibă vreme să se depărteze. 

De altminteri, oamenii şi caii, care goniseră aproape fără 
oprire de la Kiejdany şi făcuseră doar popasuri foarte 
scurte, aveau mare nevoie de odihnă. Jupân Andrzej 
porunci dar oştenilor să dea jos desagii de pe cai, pentru că 
vor poposi mai îndelung aici. 

A doua zi se convinse că procedase nu numai bine, dar şi 
cu înţelepciune, deoarece abia apucase să pună ceva pe el 
de dimineaţă, când hangiul se ivi înaintea lui. 

Aduc veste, înălţimea ta! spuse. 

Bună? 

Nici bună, nici rea; avem oaspeţi. Un alai grozav a sosit cu 
noaptea în cap şi s-a oprit în casa starostelui. Un polc de 
pedestraşi şi ce de mai călărime, carâte, de slujitori! ... 
Oamenii credeau că a venit chiar regele. 

Care rege? 

Cârciumarul începu să-şi învârte căciula în mână. 

Aşa-i, că acum avem doi regi, dar n-a venit niciunul dintre 
ei, ci doar prinţul comis... 

Kmicic sări în picioare. 

Cum prinţul comis, prinţul Bogustaw? ... 

Întocmai, înălţimea ta. Vărul prinţului voievod de Wilno. 

Jupân Andrzej aproape că bătu din palme de uimire. 

Ehei, atunci o sa ne întâlnim! 

Înţelegând cu oaspetele lui este un cunoscut al prinţului 
Bogustaw, se ploconi mai adânc decât în ziua dinainte şi ieşi 
din încăpere, iar Kmicic începu să se îmbrace în mare grabă 
şi, după un ceas, se afla în faţa casei starostelui. 

Tot târgul roia de oşteni. Pedestraşii îşi rezemau 
muschetele una de alta în piaţă; călărimea descălecase şi 
ocupase casele din împrejurimi. Oşteni şi curteni în straie 
felurite stăteau în faţa caselor sau se plimbau pe uliţă. 


Căpeteniile vorbeau franţuzeşte şi nemţeşte. Nicăieri nici 
urmă de oştean sau de mundir polonez, muschetarii şi 
dragonii aveau haine ciudate, altele decât cele pe care 
jupân Andrzej le văzuse la steagurile străine de la Kiejdany, 
pentru că nu erau îmbrăcaţi ca nemţii, ci după şartul 
franțuzesc. Cu toate acestea, oştenii, atât de arătoşi, încât 
oricine putea fi luat drept căpetenie, bucurară ochii lui 
jupân Andrzej. Căpeteniile se uitau şi ele la Kmicic cu luare- 
aminte, fiindcă se gătise în veşminte de brocart şi catifea, 
iar cei şase oameni care-l însoțeau aveau şi ei haine noi. 

În curtea stărostiei umblau de colo-colo oamenii de la 
curte, înţoliţi cu toţii după moda franţuzească: pajii purtau 
berete cu pene, slujitorii caftane de catifea, iar rândaşii 
erau încălţaţi în cizme înalte, suedeze, cu tureatca 
răsfrântă. 

Se vede că prinţul nu dorea să stea prea mult la Pilwiszki 
şi se oprise numai pentru popas, deoarece caretele nu 
fuseseră duse în şopron, iar rândaşii dădeau cailor să 
mănânce din sitele de tablă pe care le ţineau în mână. 

Kmicic îi spuse căpeteniei străjerilor cine este şi de ce 
vine, iar acesta se duse să-l vestească pe prinţ. Se întoarse 
repede, după o clipă, cu ştirea că prinţul doreşte să-l vadă 
grabnic pe trimisul hatmanului şi, arătându-i drumul lui 
Kmicic, intrară împreună în casă. 

Din tindă intrară în prima sală de ospeţe, unde găsiră 
câţiva curteni moţăind cu picioarele întinse pe scaune; 
pesemne că plecaseră pe întuneric de la ultimul popas. 

Înaintea uşii de la odaia vecină, căpetenia se opri şi, 
închinându-se în faţa lui jupân Andrzej, rosti în nemţeşte: 

Prinţul e aici. 

Jupân Andrzej intră şi se opri în prag. Prinţul se afla 
înaintea oglinzii aşezate în colţul încăperii şi îşi privea cu 
atâta luare-aminte faţa proaspăt unsă cu alifie, încât nu-l 
văzu pe noul-venit. Doi slujitori, îngenuncheaţi înaintea lui, 
îi strângeau cataramele la încheietura cizmelor înalte de 
călătorie, în vreme ce el îşi trecea degetele prin coama 


bogată, retezată scurt deasupra frunţii, a perucii blonde 
sau, poate, a părului său. 

Era un bărbat încă tânăr, de treizeci şi cinci de ani, care 
arăta cel mult de douăzeci şi cinci. Kmicic îi cunoştea, dar îl 
privise întotdeauna cu interes, mai întâi pentru faima de 
mare oştean, care-l înconjura pe prinţul Bogustaw şi pe 
care şi-o dobândise mai ales în duelurile cu diferiţi magnați 
străini, iar în al doilea rând pentru înfăţişarea deosebită pe 
care o avea, datorită căreia cine-l vedea o dată, nu-l mai 
uita. Fiindcă prinţul era înalt şi bine alcătuit, dar deasupra 
umerilor largi se înălța un cap atât de mititel, de parcă era 
al altui trup. Avea faţa deosebit de îngustă, aproape 
tinerească, ce nu se potrivea cu nasul mare, roman, şi ochii 
uriaşi de o frumuseţe şi strălucire neasemuite, cu o privire 
aproape vulturească. Faţă de ochi şi de nas, restul chipului, 
care mai era înconjurat şi de bucle numeroase şi alungite, 
aproape nu se mai vedea: gura ca de copil era străjuită de o 
mustăcioară care abia îi acoperea buza de sus. Gingăşia 
pielii pomăduite îl făcea să semene cu o jupâniţă, dar în 
acelaşi timp cutezanţa, trufia şi siguranţa de sine, care i se 
citeau pe chip, nu îngăduiau să se uite că e acel cunoscut 
chercheur de noises141, cum i se spunea la curtea 
franceză, omul din gura căruia cuvântul aprig ieşea cu 
multă uşurinţă, iar spada din teacă şi mai lesne. 


În ţara nemţească, în Olanda şi în Franţa se povesteau 
adevărate minuni despre faptele-i războinice, certuri, 
peripeții cu primejdie şi dueluri. În Olanda se aruncase în 
iureşul luptei între neîntrecutele polcuri ale pedestrimii 
spaniole şi cucerise cu propria mână flamuri şi tunuri; îi 
fruntea steagurilor principelui de Orania pusese mâna pe o 
baterie socotită de către căpetenii cu experienţă de 
necucerit; la Rin, conducând muschetarii francezi, 
împrăştiase pe cuirasierii nemți în războiul de treizeci de 
ani; în Franţa îl rănise în duel pe prinţul de Fremouille, cei 
mai vajnic mânuitor de spadă: un alt săbier faimos, baronul 
von Goetz, îl rugase în genunchi să-i dăruiască viaţa: îl 
rânise pe baronul Grot, faptă pentru care fusese aspru 
dojenit de vărul Janusz, fiindcă îşi înjoseşte rangul de prinţ 
luptând cu oameni care nu-i erau de-o seamă; în sfârşit, în 
văzul întregii curţi franceze, la balul de la Louvru, îl lovise 
în faţă pe margraful de Rieux pentru că îi vorbise „urât”. 

Duelurile pe care le avusese incognito prin târguri şi 
hanuri nu se puneau, fireşte, la socoteală. 

Era plămădit dintr-un amestec de frăgezime femeiască şi 
curaj nebunesc. În timpul vizitelor scurte pe care le făcea în 
ţară din când în când, îşi petrecea timpul cu vânătorile şi 
procesele cu neamul Sapieha. Atunci însă pădurarii 
trebuiau să-i caute ursoaice cu pui, a căror îndârjire mărea 
primejdia, şi pe care le ataca înarmat numai cu sulița. De 
altminteri, i se ura repede în ţară şi, cum am mai spus, 
venea foarte rar, de cele mai multe ori în timp de război; 
arătase o vitejie fără seamăn la Beresteczko, Mohylew şi la 
Smoleisk. Lupta era viaţa lui, cu toate că mintea ageră şi 
mlădioasă îl făcea potrivit şi pentru zâzanii de tot felul şi 
şiretlicuri politiceşti. 

În asemenea împrejurări era răbdător şi stăruitor, mult 
mai stăruitor decât în „amorurile” al căror şir lung împlinea 
viaţa lui Bogustaw Radziwitt. Pe la curţile pe unde umblase, 
era spaima bărbaţilor care aveau soţii frumoase. De aceea 
rămăsese până acum neînsurat, cu toate că naşterea aleasă 


şi averea nemărginită făceau din el una din cele mai râvnite 
partide din Europa. Îl peţiseră regii Franţei, Maria 
Ludovica din Polonia, principele de Orania şi unchiul său, 
electorul de Brandenburg, dar el preferase să rămână 
slobod. 

N-am nevoie de zestre, spuse sfidător. Cât despre 
mângâieri, nu duc lipsă. 

Şi aşa ajunsese la vârsta de treizeci şi cinci de ani. 

Stând în prag, Kmicic se uita cu interes la chipul prinţului, 
răsfrânt în oglindă, în vreme ce acesta îşi răsfira pe gânduri 
părul deasupra frunţii; în cele din urmă, când jupân Andrzej 
îşi drese glasul o dată, de două ori, rosti fără a întoarce 
capul: 

Cine-i acolo? Trimisul prinţului voievod? 

Nu sunt trimisul prinţului voievod, deşi vin de la el! 
răspunse Kmicic. 

Prinţul îşi întoarse capul şi, zărindu-l pe tânărul arătos, 
înţelese dintr-o dată că nu are de-a face cu un slujitor 
obişnuit. 

Mă rog de iertare, jupâne cavaler, spuse îndatoritor, 
fiindcă cred că m-am înşelat în privinţa rangului domniei 
tale. Chipul domniei tale îmi pare cunoscut, deşi nu-mi aduc 
aminte numele. Domnia ta eşti curteanul prinţului hatman. 

Mă numesc Kmicic, răspunse jupân Andrzej, şi nu sunt 
curtean, ci polcovnic, de când i-am adus prinţului hatman 
steagul meu. 

Kmicic! strigă prinţul. Acelaşi Kmicic cunoscut din ultimul 
război, care l-a hăituit pe Chowafski, luptând apoi pe 
socoteala lui? ... Am auzit o mulţime de lucruri despre 
domnia ta. 

Spunând acestea, prinţul se uită mai cu luare-aminte şi cu 
anume plăcere la jupân Andrzej, fiindcă judecind după cele 
auzite, îl socotea un om de acelaşi soi cu el. 

Şezi, jupâne cavaler, îl îndemnă. Sunt bucuros să te cunosc 
mai de aproape. Ce se aude la Kiejdany? 

lată scrisoarea prinţului hatman, răspunse Kmicic. 


Slujitorii, care încheiau încălţările prinţului, ieşiră; 

Bogustaw rupse pecetea şi începu să citească. Curând, pe 
faţa lui se răsfrânse plictisul şi descurajarea. Zvârli 
scrisoarea, sub oglindă şi zise: 

Nimic nou!. Prinţul voievod mă sfătuieşte să mă mut în 
Prusia, la Tylza sau la Taurogi, ceea ce şi fac după cum vezi 
şi domnia ta. Ma foi! 142 nu-l înţeleg pe vărul meu... Îmi dă 
de ştire că electorul e în landul lui şi nu poate ajunge în 
Prusia din pricina suedezilor, dar în acelaşi timp îmi scrie că 
i se face părul vâlvoi că nu mă înţeleg cu el cu privire la de 
succursu sau de receptul143. Păi, ce pot să fac eu? Dacă 
electorul nu poate veni din pricina suedezilor, trimisul meu 
cum va izbuti să se strecoare până la el? Am stat în 
Podlasie, fiindcă n-am avut ce face. Îţi spun, jupâne cavaler, 
că m-am plictisit îngrozitor. Urşii din împrejurimile 
Tykocinului i-am vânat pe toţi; femeile duhnesc a cojoc şi 
nările mele nu pot suferi mirosul ăsta... Dar, jupâne cavaler, 
domnia ta înţelegi franţuzeşte sau nemţeşte? 

Înţeleg nemţeşte, răspunse Kmicic. 

Slavă Domnului! ... Am să vorbesc atunci nemţeşte, fiindcă 
mi se umflă buzele din pricina limbii de aici. 

Prinţul îşi scoase înainte buza de jos şi o atinse uşor cu 
degetele, vrând parcă să se convingă dacă nu se umflase 
într-adevăr sau nu crăpase, apoi se uită în oglindă şi vorbi 
mai departe: 

Mi-a ajuns la ureche că nu departe de Lukow, şleahticul 
Skrzetuski are o soţie foarte frumoasă. Nu e prea aproape! 
„„. Am trimis totuşi oameni s-o răpească şi să mi-o aducă... 
Când colo, n-ai să mă crezi, jupâne Kmicic, n-au găsit-o 
acasă! 

Din fericire, spuse jupân Andrzej, fiindcă e soţia unui 
cavaler vrednic, luptător vestit de la Zbaraz, care s-a furişat 
printre gloatele lui Chmielnicki. 

Soţul a fost împresurat la Zbaraz, iar eu aş fi împresurat-o 
pe soţie la Tykocin... Domnia ta gândeşti că s-ar fi apărat cu 
tot atâta îndârjire? 


La asemenea împresurare, luminăţia ta, n-ai nevoie de 
sfatul de război, socot dar că nu ai trebuinţă nici de părerea 
mea! răspunse Kmicic apăsat. 

E adevărat, n-are rost să mai vorbim despre asta, 
răspunse prinţul. Să revenim la treburile noastre! Domnia 
ta mai ai şi alte scrisori? 

Ce-am avut pentru luminăţia ta, ţi-am dat: mai am una 
pentru regele suedez. Luminăţia ta, nu ai ştiinţă unde poate 
fi găsit? 

Habar n-am. De unde să ştiu eu? La Tykocin nu este, poţi 
să fii sigur, fiindcă dacă ar fi venit măcar o dată acolo, s-ar fi 
lepădat de toată Republica. Varşovia a căzut în mâinile 
suedezilor, cum v-am mai scris, dar nici acolo n-o să-l 
găseşti pe rege. Trebuie să fie lângă Cracovia sau chiar în 
Cracovia, dacă n-a pornit până acum spre Prusia regală. La 
Varşovia o să le afli pe toate. După părerea mea, Carol 
Gustav trebuie să se gândească la oraşele prusiene, pentru 
că nu poate să le lase înapoia lui. Cine ar fi crezut că atunci 
când toată Republica îşi părăseşte stăpânul, când toţi 
şleahticii se cunosc cu suedezii, când ţinuturile se predau 
unele după altele, tocmai oraşele prusiene, numai nemți şi 
protestanți, să nu vrea să audă de suedezi şi să se 
pregătească de luptă. Ei vor să rămână credincioşi, să 
scape Republica şi să-l păstreze pe Jan Kazimierz! Când am 
început treaba asta, gândeam că va fi altfel, că ei vor fi cei 
dintâi care ne vor ajuta, pe noi şi pe suedezi, să 
îmbucătăţim pita pe care voi o numiţi Republică. Dar nici 
gând! Norocul nostru că prinţul elector veghează asupra 
lor. Le-a făgăduit ajutor împotriva suedezilor, dar locuitorii 
din Gdafsk n-au încredere în el, spunând că se vor 
descurca şi singuri... 

Asta se ştia şi la Kiejdany, spuse Kmicic. 

Dacă n-au destule forţe, oricum au miros bun, urmă 
prinţul, râzând, pentru că unchiului elector îi pasă de 
Republică, socotesc, tot atâta cât îmi pasă mie şi prinţului 
voievod de Wilno. 


Luminăţia ta, îngăduie-mi să mă împotrivesc, nu se putu 
stăpâni Kmicic. Prinţul voievod de Wilno are în vedere 
numai Republica, pentru care e gata oricând să-şi dea 
ultima suflare şi să-şi verse ultima picătură de sânge. 

Prinţul Bogustaw izbucni în râs. 

Eşti tânăr, cavalere, eşti prea tânăr! Dar să lăsăm asta! 
Unchiul elector nu vrea decât să pună mâna pe Prusia 
regală şi numai în acest scop le oferă ajutorul său. După ce 
se vor afla în stăpânirea lui şi va aşeza garnizoane în toate 
oraşele, a doua zi va fi gata să se înţeleagă cu suedezii, ba 
chiar cu turcii şi cu diavolul. Dacă suedezii i-ar mai da încă 
o bucăţică din Wielkopolska, i-ar ajuta din răsputeri să 
cucerească restul ţării. Numai că suedezii ar vrea şi ei să 
pună stăpânire pe Prusia şi de aici neînțelegerile dintre ei şi 
elector. 

Sunt tare uimit de vorbele luminăţiei tale! spuse Kmicic. 
În Podlasie, răspunse prinţul, îmi venea să urlu că trebuie 
să stau atâta vreme cu mâinile încrucişate... Dar ce puteam 

să fac? M-am înţeles cu prinţul voievod că eu nu voi trece 
pe faţă de partea suedezilor, până când nu se vor limpezi 
lucrurile în Prusia. Şi pe bună dreptate, deoarece în acest 
fel rămâne o portiţă de scăpare. Am trimis în mare taină 
olăcari la Jan Kazimierz să-i dea de ştire că sunt gata să 
chem şleahticii la oaste în Podlasie, dacă-mi trimite 
poruncă. Regele, ca regele, poate că s-ar fi lăsat dus de nas, 
dar pesemne că regina nu are încredere în mine şi l-a 
sfătuit să nu facă nimic. Dacă n-ar fi fost femeia asta, astăzi 
m-aş fi aflat în fruntea tuturor şleahticilor din Podlasie, iar 
confederaţii aceia, care pustiesc acum moşiile prinţului 
Janusz, n-ar fi avut încotro şi ar fi trebuit să vină sub 
conducerea mea. M-aş fi declarat partizan al lui Jan 
Kazimierz, iar în fapt, având puterea în mână, m-aş fi 
târguit cu suedezii. Dar femeia asta le ştie pe toate şi e în 
stare să ghicească şi cel mai tainic gând. Ea e adevăratul 
rege! Are mai multă minte în degetul cel mic decât Jan 
Kazimierz în tot capul lui. 


Prinţul voievod... începu Kmicic. 

Prinţul voievod, îl întrerupse Bogustaw nerăbdător, 
întârzie mereu cu sfaturile lui; în fiecare scrisoare îmi scrie: 
„fă aşa, fă pe dincolo”, când eu i-am luat-o demult înainte. 
Afară de asta, prinţul voievod îşi pierde capul... Ascultă şi 
domnia ta, cavalere, ce-mi mai scrie... Prinţul luă hârtia şi 
începu să citească cu voce tare: „Pe drum fii, domnia ta, cu 
multă prevedere şi gândeşte-te să-i împrăştii pe 
confederaţii aceia care s-au răsculat împotriva mea şi îşi fac 
de cap în Podlasie, ca să nu se ducă la rege. Se pregătesc să 
atace Zabtud6w, iar acolo berea e foarte tare; când se vor 
îmbăta, să-i căsăpească gazdele la care vor fi cartiruiţi! 
Pentru că altceva mai bun nici nu merită; luându-le 
capita144, ceilalţi se vor împrăştia.” 

Bogustaw aruncă iarăşi scrisoarea pe masă. 

Ascultă, jupâne Kmicic, rosti, aşadar, eu trebuie să plec în 
Prusia şi, în acelaşi timp, să pun la cale măcelul de la 
ZabtudOw. Să mă prefac că sunt sprijinitorul lui Jan 
Kazimierz şi iubitor de ţară şi să-i spârcuiesc pe oştenii care 
nu vor să-l vândă pe rege şi Republica? Are vreun înţeles? 
Se leagă oare una de alta? Ma foi, prinţul hatman îşi pierde 
capul. Nu prea demult, când veneam spre Pilwiszki, am 
întâlnit un steag răzvrătit care se îndrepta spre Podlasie. L- 
aş fi făcut bucuros harcea-parcea, fie şi numai pentru 
plăcerea mea, dar atâta vreme cât pe faţă mai sunt 
partizanul suedezilor, iar unchiul elector rămâne, chipurile, 
alături de oraşele suedeze, deci ţine cu Jan Kazimierz, nu 
pot să-mi îngădui asemenea bucurie, pe legea mea, nu 
pot... Ce-am putut să fac, a fost să mă port îndatoritor cu 
acei răzvrătiți, cum s-au purtat şi ei, bănuindu-mă într- 
adevăr că sunt înţeles cu hatmanul, dar neavând dovada 
negru pe alb. 

Prinţul se aşeză mai bine în jilţ. Îşi întinse picioarele şi, 
împreunându-şi fără grijă mâinile sub cap, repetă: 

Ehei, învălmăşite mai sunt lucrurile în Republica asta a 
voastră, tare învălmăşite! ... Una la fel nu se mai află în 


toată lumea! ... 

Apoi tăcu un răstimp. Se vede că-i trecea ceva prin gând, 
fiindcă se lovi cu palma peste perucă şi întrebă: 

Domnia ta nu te duci în Podlasie? 

Ba mă duc! răspunse Kmicic. Trebuie să mă duc, pentru că 
am 0 scrisoare cu porunci către Harasimowicz, ajutorul 
starostelui de Zabtudow. 

Pentru Dumnezeu! sări prinţul. Harasimowicz e aici, cu 
mine. Cară avutul hatmanului în Prusia, fiindcă ne temeam 
că va încăpea pe mâna confederaţilor. Aşteaptă, domnia ta, 
poruncesc să-l cheme numaidecât. 

Prinţul chemă slujitorul şi-i dădu poruncă să-l aducă pe 
ajutorul de staroste, apoi spuse: 

Se potriveşte de minune! Scapi de o parte din drum... 
Deşi... poate că ar fi fost mai bine să te duci în Podlasie, 
deoarece printre capii confederației se află şi o rudă a ta... 
Ai fi putut să-l câştigi de partea noastră. 

N-aş fi avut când, zise Kmicic, fiindcă mă grăbesc să ajung 
la regele Suediei şi la jupân Lubomirski. 

Ai scrisori şi pentru mareşalul coroanei? Ei, ghicesc eu 
despre ce e vorba... Odinioară mareşalul se gândea s-o 
peţească pe fiica lui Janusz pentru fiul său... Nu cumva 
hatmanul vrea să înceapă negocierile pe ocolite? 

Chiar despre asta-i vorba. 

Sunt amândoi nişte copii... Hm, e o însărcinare gingaşă, 
întrucât nu se cuvine ca hatmanul să-l roage primul. Pe 
urmă... 

Prinţul îşi încruntă sprâncenele. 

Pe urmă, n-o să se aleagă nimic din toate astea. Fiica 
prinţului hatman nu e de nasul lui Herakliusz. Ţi-o spun eu! 
Prinţul hatman trebuie să înţeleagă că averea lui se cuvine 
să rămână în mâinile unui Radziwit. 

Kmicic privea uimit la prinţul care mergea cu paşi tot mai 
grăbiţi prin încăpere. Deodată, se opri înaintea lui jupân 
Andrzej şi zise: 


Dă-mi cuvântul de cavaler că-mi vei spune numai 
adevărul! Vreau să te întreb ceva. 

Luminâăţia ta, răspunse Kmicic, mint numai aceia care se 
tem, iar eu nu mă tem de nimeni. 

Prinţul voievod nu ţi-a poruncit cumva să păstrezi taină în 
privinţa negocierilor cu Lubomirski? 

Dacă-mi poruncea, nici n-aş fi pomenit de jupân 
Lubomirski. 

Ar fi putut să-ţi scape fără să vrei. Dă-ţi cuvântul! 

Mi-l dau, consimţi Kmicic, împreunându-şi sprâncenele. 

Mi-ai luat o piatră de pe inimă, fiindcă o clipă am crezut că 
prinţul voievod face un joc dublu şi cu mine. 

Luminăţia ta, nu pricep. 

În Franţa n-am vrut să mă căsătoresc cu fiica lui de Rohan, 
de alte aproape treizeci de prințese care m-au petit, nu mai 
vorbesc... Ştii oare de ce? 

Nu ştiu. 

Fiindcă m-am înţeles cu prinţul voievod ca fata şi averea 
lui să crească pentru mine. Ca slugă credincioasă a casei 
Radziwitt, trebuie să le ştii pe toate. 

Mulţumesc pentru încredere. Dar luminăţia ta greşeşti... 
Nu sunt sluga casei Radziwill. 

Bogustaw deschise ochii larg. 

Atunci ce eşti? 

Nu sunt curtean, sunt polcovnic la porunca hatmanului şi 
în plus ruda prinţului voievod. 

Ruda? 

Am legături de sânge cu neamul Kiszka, iar hatmanul s-a 
născut dintr-o Kiszczankă. 

Prinţul Bogustaw se uită o clipă la Kmicic, pe faţa căruia 
apăru o roşeaţă uşoară. Îi întinse brusc mâna şi-i zise: 

lartă-mă, vere, se cuvine să te firitisesc pentru asemenea 
înrudire. 

Cuvintele din urmă fură rostite cu o bună-cuviinţă 
nepăsătoare, care-l îndurera pe jupân Andrzej. Obrajii i se 


roşiră şi mai mult. Era gata să răbufnească, dar se deschide 
uşa şi Harasimowicz se arătă în prag. 

Ai o scrisoare, domnia ta, îl întâmpină prinţul Bogustaw. 

Harasimowicz se înclină prinţului, apoi lui jupân Andrzej 
care-i întinse scrisoarea prinţului. 

Citeşte, domnia ta! porunci prinţul Bogustaw. 

Harasimowicz începu să citească. 

„Jupâne Harasimowicz, a venit vremea să-ţi dovedeşti 
credinţa şi bunăvoința faţă de stăpânul tău. Toţi banii pe 
care poţi să-i strângi domnia ta la Zabtudow şi jupân 
Przynski la Orzet...” 

Pe jupân Przyâski l-au tăiat confederaţii la Orzet, îl 
întrerupse prinţul, tocmai de aceea spală putina şi jupân 
Harasimowicz... 

Ajutorul de staroste se înclină şi citi mai departe: „...şi 
jupân Przyiski la Orzet, din dările publice, biruri sau 
arenzi...” 

Au căzut în mâna confederaţilor... îl întrerupse iarăşi 
prinţul Bogustaw. 

„...trimite-mi-i cât mai degrabă, citi mai departe 
Harasimowicz. Poţi să zălogeşti vecinilor sau târgoveţilor 
niscaiva sate, luând cât mai mulţi bani pentru ele; dă-ţi 
silinţa să faci rost de ei cum poţi şi să mi-i trimiţi. Caii şi 
toate lucrurile de preţ care se află acolo, policandrul cel 
mare de la Orzet şi celelalte, icoane şi podoabe, dar mai 
ales tunurile din tinda cetăţii, trimite-le vărului meu, 
prinţul, pentru că trebuie să ne temem de jefuitori! ... 

Iar a întârziat cu sfaturile, fiindcă tunurile sunt cu mine! 
spuse prinţul. 

„..„„Dacă afeturile sunt prea grele, ia numai ţevile şi 
acopere-le, ca să nu se ştie ce duci. lar lucrurile să le treci 
cât mai repede în Prusia, ferindu-te de acei trădători care, 
răzvrătind oştirea, îmi calcă stărostiile...” 

Asta-i prea adevărat! Le storc ca pe caş! îl întrerupse 
prinţul din nou. 


LL 


„...îmi calcă stărostiile şi se pregătesc să năvălească la 
ZabtudOw, ducându-se la rege. E greu să te baţi cu ei, 
pentru că sunt destul de mulţi, aşa că ori îi laşi să intre, îi 
îmbeţi frumuşel şi noaptea le tai gâtul - poate s-o facă 
fiecare gazdă - ori îi otrăveşti cu bere tare sau îţi tocmeşti o 
ceată de ucigaşi, ceea ce nu-i prea greu acolo, care să-i 
vâneze unul câte unul...” 

Ei, nimic nou! spuse prinţul Bogustaw. Jupâne 
Harasimowicz, poţi să mergi mai departe cu mine... 

Mai e un adaos, răspunse ajutorul de staroste. Şi citi cele 
ce urmează: „...Vinul, dacă nu poţi să-l iei cu tine, fiindcă pe 
aici ducem mare lipsă, vinde-l îndată cu bani gheaţă...” 

Jupân Harasimowicz se întrerupse şi se luă cu mâinile de 
păr: 

Pentru Dumnezeu, vinul se află la o jumătate de zi în urma 
noastră şi mai mult ca sigur că a căzut în mâinile steagului 
acela de răzvrătiți, care a trecut pe lângă noi. Ne vor 
păgubi de vreo mie de zloți de aur. Luminăţia ta, să pui 
mărturie că mi-ai poruncit să aştept până când încarcă 
butoaiele! 

Spaima lui jupân Harasimowicz ar fi fost şi mai mare, dacă 
l-ar fi cunoscut pe jupân Zagtoba şi ar fi ştiut că se afla 
tocmai în steagul cu pricina. În acest timp, prinţul Bogustaw 
izbucni în râs şi spuse: 

Să-l bea sănătoşi! Citeşte mai departe! „...Dacă nu vei găsi 
cumpărător...” Prinţul Bogustaw mai să se înece de râs. 

S-a şi găsit, zise, dar va trebui să i-l dai pe datorie. 

„..„„.Dacă nu vei găsi cumpărător, citi Harasimowicz cu 
glasul jalnic, atunci îngroapă-l în pământ, dar fără să se 
vadă, şi să nu ştie de asta mai mult de doi oameni. La 
Zabludow şi la Orzel să laşi câte un butoi din cel mai bun şi 
mai dulce, la care s-ar putea lacomi, şi să pui otravă multă, 
ca măcar căpeteniile să crape; atunci se vor împrăştia şi 
oştenii. Pentru Dumnezeu, slujeşte-mă cu credinţă şi în 
taină, pentru mila lui Dumnezeu! ... Arde scrisoarea şi 


repede-mi pe oricine cu ştiri. Fie că vor găsi singuri vinul şi- 
l vor bea, fie că îl vor căpăta în dar...” 

Ajutorul de staroste sfârşi de citit şi îşi aţinti privirea 
asupra prinţului Bogustaw, aşteptând parcă porunci, dar 
acesta zise: 

Văd că vărul meu se gândeşte prea mult la confederați, 
păcat însă că e prea târziu, ca de obicei! ... Dacă i-ar fi venit 
gândul ăsta cu două săptămâni în urmă, ori măcar cu o 
săptămână, am fi putut să încercăm. Acum du-te, jupâne 
Harasimowicz, că nu mai am trebuinţă de domnia ta. 

Harasimowicz se înclină şi ieşi. 

Prinţul Bogustaw se opri înaintea oglinzii şi începu să-şi 
privească chipul cu luare-aminte, mişcându-şi uşor capul 
spre dreapta şi la stânga; aci se depărta de oglindă, aci se 
apropia, clătinându-şi buclele şi uitându-se cu coada 
ochiului, fără să-l ia în seamă pe Kmicic care stătea cu 
spatele la fereastră. 

Dacă ar fi aruncat fie şi o singură privire pe faţa lui alpin 
Andrzej, ar fi priceput că în sufletul tânărului trimis se 
petrecea ceva ciudat, deoarece chipul lui Kmicic pălise, 
fruntea i se îmbrobonase de sudoare, iar mâinile îi 
tremurau spasmodic. Se ridică de pe scaun şi se aşeză 
iarăşi, ca un om care se luptă cu sine, stăpânindu-se să nu 
izbucnească de mânie sau deznădejde. În cele din urmă, 
trăsăturile i se destinseră; îşi poruncise pesemne cu toată 
puterea voinţei să se liniştească şi îşi recăpătase sângele 
rece. 

Luminăţia ta, rosti, din încrederea pe care mi-o arată 
prinţul hatman poţi să vezi că nu-mi ascunde nimic. Sunt cu 
sufletul şi avutul pentru cauza lui; alături de norocul 
luminăţiilor voastre, poate că va creşte şi al meu, de aceea 
vă voi urma oriunde... Sunt în stare de orice! Dar cu toate 
că slujesc de multă vreme şi am de-a face cu treburile 
luminăţiilor voastre, mintea mea slabă nu poate să cuprindă 
şi să înţeleagă toate planurile. 


Şi ce doreşti, jupâne cavaler, sau mai degrabă, chipeşule 
văr? întrebă prinţul. 

Luminâăţia ta, te rog să mă lămureşti şi pe mine, fiindcă mi- 
ar fi ruşine să nu învăţ nimic trăind alături de asemenea 
cârmuitor. Nu ştiu dacă luminăţia ta ai să binevoieşti să-mi 
spui adevărul. 

Asta atârnă de întrebările domniei tale şi de voinţa mea, 
răspunse Bogustaw, uitându-se mereu în oglindă. 

Ochii lui Kmicic străluciră o clipă, dar vorbi liniştit mai 
departe: 

lată despre ce e vorba. Prinţul voievod de Wilno îşi sprijină 
toate faptele pe binele şi mântuirea Republicii. Vorbeşte 
mereu numai de Republică. Binevoieşte, luminăţia ta, şi 
spune-mi şi mie care-i adevărul; prinţul hatman se preface 
de nevoie sau nu urmăreşte într-adevăr decât binele 
Republicii? ... 

Bogustaw aruncă spre jupân Andrzej o privire fugară, 
cercetătoare. 

Şi dacă ţi-aş răspunde că se preface, ne-ai mai ajuta? 

Kmicic ridică din umeri cu nepăsare. 

Ba bine că nu! Am spus doar că norocul meu va creşte 
alături de luminăţiile voastre. De aceea mi-e tot una! 

Ai să ajungi om mare! Să nu uiţi că eu ţi-am prezis-o. Dar 
de ce vărul meu n-a vorbit niciodată pe faţă cu domnia ta? 
Ştiu şi eu? Poate pentru că e un om mai închis sau poate 

pentru că n-a venit vorba de asta! 

Ai mintea ageră, cavalere, fiindcă e prea adevărat că e 
ascuns şi nu-şi deschide sufletul în faţa oricui. Pe legea 
mea! Aşa-i firea lui. Câteodată şi faţă de mine, când se ia cu 
gândurile, începe să-şi umfle vorbele cu dragostea de ţară. 
Abia când vede că încep să râd, îşi ia seama. Adevărat! 
Adevărat! 

Aşadar se preface numai? întrebă Kmicic. 

Prinţul întoarse scaunul, se aşeză călare pe el şi, 
sprijinindu-se cu mâinile de spătar, tăcu o vreme, şovăind 
parcă, apoi spuse: 


Ascultă, jupâne Kmicic! Dacă Radziwiltii ar trăi în Spania, 
în Franţa sau în Suedia, unde fiul urmează tatălui şi unde 
dreptul regelui vine drept de la Dumnezeu, atunci, fără să 
punem la socoteală războaiele civile, stingerea neamului 
regal sau alte întâmplări neobişnuite, ne-am sluji fără 
îndoială regele şi ţara, mulţumindu-ne cu dregătoriile cele 
mai înalte care se cuvin neamului şi avuţiei noastre. Dar 
aici, în această ţară, în care regele nu are de partea lui 
dreptul lui Dumnezeu, fiind ales de şleahtici, în care totul 
depinde de în liberis suffragiis145, ne-am pus cu drept 
cuvânt întrebarea: de ce trebuie să domnească Waza şi nu 
Radziwitt? Măcar Waza se trage dintr-un neam de regi, dar 
cine poate să ştie dacă, după Waza, şleahticilor nu le va 
trăsni prin cap să aşeze în jilţul regal şi cel de mare prinţ fie 
şi pe jupân Harasimowicz, pe jupân Mieleszko sau pe jupân 
Piegtasiewicz din Psia W6lka. Ptiu! Sau mai ştiu eu pe cine? 
... Iar noi, Radziwiltii, şi principii imperiului nemţesc, avem 
să pupăm mai departe mâna măriei sale Piegtasiewicz? ... 
Ptiu, pe toţi dracii, cavalere, e vremea să sfârşim cu această 
stare de lucruri! ... Pe când nemţii? Câţi principi de sânge, 
având în vedere averea lor, n-ar putea fi ajutor de staroste 
la noi. Şi doar sunt prinți de sânge, poartă coroane pe cap 
şi ocupă locurile dinaintea noastră, deşi le-ar sta mai bine 
să ne ţină poala mantiei. 

Prinţul se înflăcără, se sculă de pe scaun şi începu să se 
plimbe prin încăpere. 

Fireşte, vom întâmpina multe greutăţi şi piedici, îşi urmă 
vorba, deoarece Radziwilttii din Olyka şi Nieswiez nu vor să 
ne ajute. Ştiu că prinţul Michat i-a scris vărului meu că ar fi 
mai bine să ne gândim la rantia de tort decât la mantia de 
gală. N-are decât sa se gândească el la rantie şi căinţă, să 
stea în cenuşă şi să-i tăbăcească iezuiţii pielea cu gârbaciul: 
dacă el se mulţumeşte să fie stolnic, n-are decât să taie 
claponi vrednici toată viaţa-i cinstită până când o muri! O să 
ne descurcăm fără ei şi n-o să ne descurajăm, pentru că 
acum e timpul potrivit. Republica o s-o ia dracu, e atât de 


vlăguită şi a căzut atât de jos, încât nu mai e în stare să se 
împotrivească nimănui. Toţi dau buzna pe la hotare ca 
printr-un gard rupt. Ceea ce s-a întâmplat cu suedezii, nu s- 
a mai pomenit de când lumea. Noi, jupâne cavaler, putem 
într-adevăr să cântăm Te Deum laudamus!, dar asemenea 
lucru nu s-a mai auzit... Năvălitorul încalcă ţara, năvălitor 
bine cunoscut prin lăcomia lui, şi nu numai ei nu întâmpină 
împotrivire, dar toţi îşi părăsesc fostul stăpân şi se grăbesc 
spre altul nou: magnates şi şleahtici, oştirea, cetăţi şi oraşe, 
cu toţii! ... fără ruşine, fală şi cinste! ... Asemenea pildă nu 
se mai află în toată istoria! Ptiu! Ptiu! Jupâne cavaler, 
nemernicii trăiesc în ţara noastră fără conştiinţă şi ambiţie! 
„„.„ Oţară ca asta mai poate să dureze? S-au lăcomit la 
bunăvoința suedezului! O să se sature de atâta bunăvoință. 
În Wielkopolska, suedezii au început să le strivească 
şleahticilor degetele în cocoşul muschetelor! ... Şi aşa se va 
întâmpla în toate părţile, altfel nu se poate, fiindcă un norod 
ca ăsta trebuie să piară, trebuie să ajungă de râsul şi în 
slujba vecinilor! ... 

Kmicic pălea tot mai mult şi se ţinea în frâu să nu 
izbucnească furios, dar prinţul, luat de înflăcărare, se 
îmbăta de vorbele şi înţelepciunea proprie şi continua fără 
să mai ia seama la ascultătorul său: 

În ţara asta, jupâne cavaler, este obiceiul ca, atunci când 
cineva e pe moarte, rudele să-i smulgă perna de sub cap în 
ultima clipă, ca să nu se chinuie prea mult. Eu şi prinţul 
voievod de Wilno am hotărât să facem acest bine Republicii. 
Dar pentru că o mulţime de păsări răpitoare pândesc 
moştenirea, iar noi nu putem să punem mâna pe tot, vrem 
să ne revină o parte cât mai mare cu putinţă. Ca rude, avem 
acest drept. Dacă n-am izbutit să te fac să înţelegi cu 
ajutorul acestei asemuiri, am să-ţi spun altfel. Republica e o 
bucată de postav roşu de care trag suedezii, Chmielnicki, 
hiperboreii, tătarii, electorul şi ceilalţi vecini. Eu şi prinţul 
voievod de Wilno ne-am spus că din acest postav trebuie să 
ne rămână şi nouă măcar atâta cât să ne ajungă pentru 


mantie, iată de ce nu-i împiedicăm pe alţii, ba din contră, 
tragem şi noi cât putem. Chmielnicki n-are decât să rămână 
în Ucraina, suedezii să se răfuiască cu brandenburghezii 
pentru ţinuturile prusiene şi cele din Wielkopolska. 
Matopolska s-o ia Rakoczi sau altcineva, dar Lituania 
trebuie să rămână prinţului Janusz, iar prin fiica lui, mie! 

Kmicic se ridică deodată. 

Mulţumesc, luminăţia ta, asta am vrut să ştiu! 

Pleci, jupâne cavaler? 

Întocmai. 

Prinţul se uită mai cu luare-aminte la Kmicic şi abia în 
clipa aceea văzu cât era de palid şi de revoltat. 

Ce ai, jupâne Kmicic? îl întrebă. Arăţi ca Piotr... 

M-a doborât osteneala şi mi se învârte capul. Rămâi 
sănătos, luminăţia ta! Înainte de plecare am să viu să-mi iau 
rămas bun. 

Să te grăbeşti, fiindcă după-amiază plec şi eu. 

Am să viu cel mult după vreun ceas. 

Spunând acestea, Kmicic se înclină şi ieşi. 

În odaia alăturată, slujitorii se ridicară la vederea lui, dar 
el trecu buimac pe lângă ei fără să se uite la nimeni, în prag 
se luă cu amândouă mâinile de păr şi începu să repete 
aproape gemând: 

Isuse din Nazaret, rege al ovreilor! Isuse, Mărie, sfinte 
Ilosife! 

Trecu clătinându-se prin curte pe lângă straja alcătuită din 
şase halebardieri. La poartă îl aşteptau oamenii lui în frunte 
cu vagmistrul Soroka. 

După mine! porunci Kmicic. 

Şi porni prin târg spre han. 

Soroka, vechi oştean al lui Kmicic, care-l cunoştea de 
minune, înţelese îndată că se petrecea ceva ciudat cu 
tânărul polcovnic. 

Luaţi aminte! le spuse încet celorlalţi. Vai de cel asupra 
căruia se va descărca mânia lui! 


Oştenii grăbeau în tăcere, iar Kmicic nu mergea, ci 
aproape alerga înainte, dând din umeri şi repetând cuvinte 
fără şir. 

La urechea lui Soroka ajungeau doar vorbe fără legătură: 
„Otrăvitori, sperjuri, trădători... Nelegiuit şi trădător... 
Amândoi sunt la fel...” 

Apoi jupân Kmicic începu să-şi pomenească vechii tovarăşi. 
Numele lui Kokosiiski, Kulwiec, Ranicki, Rekuc şi altele îi 
ieşeau din gură unul după altul. De câteva ori îşi aduse 
aminte şi de Wotodyjowski. Soroka asculta cu uimire şi se 
îngrozea tot mai mult, spunându-şi în gând: „Aici va curge 
sânge... Altfel nu se poate...” 

Ajunseră la han. Kmicic se încuie îndată în odaia lui şi 
vreun ceas nu mai dădu nici un semn de viaţă. 

În acest timp, oştenii strânseră lucrurile şi puseră şeile pe 
cai. 

Soroka le spuse: 

Nu strică să fim pregătiţi pentru orice. 

Noi suntem gata! răspunseră săbierii, mişcându-şi 
mustăţile. 

În curând se arătă că Soroka îl cunoştea într-adevăr bine 
pe polcovnicul său, fiindcă Kmicic se ivi deodată în tindă, 
fără căciulă, numai în cămaşă şi nădragi: 

Puneţi şeile pe cai! Răcni. 

Le-am pus! 

Strângeţi lucrurile! 

Le-am strâns! 

Un ducat de căciulă! strigă tânărul polcovnic care, cu tot 
zorul şi clocotul din suflet, băgă de seamă că oştenii aceştia 
îi ghiceau gândurile numaidecât. 

Mulţumim, înălţimea ta! strigară toţi în cor. 

Doi oameni să ia caii de povară şi să plece îndată din târg 
spre Debowa. Prin târg să meargă încet, iar de la margine 
să pornească în goană şi să nu se oprească până în pădure. 

La poruncă! 


Ceilalţi patru să încarce puştile cu sfărâmături de fier. 
Pentru mine înşeuaţi doi cai, ca să am unul gata pregătit. 

Am ştiut eu că se va întâmpla ceva! mormăi Soroka. 

Şi acum, vagmistrul la mine! strigă Kmicic. 

Şi aşa, dezbrăcat, numai în nădragi şi cu cămaşa desfăcută 
la piept, ieşi din tindă, urmat de Soroka care-şi holbase 
ochii de mirare; aşa ajunseră la fântâna cu cumpănă din 
curtea hanului. Aici Kmicic se opri şi, arătându-i ciutura 
legată de cumpănă, îi spuse: 

Toarnă-mi apă pe cap! 

Vagmistrul ştia din experienţă cât de primejdios era să 
întrebe de două ori care-i porunca, aşa că puse mâna pe 
prăjină şi cufundă ciutura în apă, apoi o scoase în grabă şi, 
apucând-o de toartă, o vărsă în capul lui jupân Andrzej care 
începu să forăie şi să împroaşte apa în jurul lui ca o balenă 
şi, după ce îşi netezi pârul ud cu palmele, strigă: 

Încă una! 

Soroka repetă treaba o dată, de două ori, aruncând apa cu 
toată puterea, ca şi când ar fi vrut să stingă o vâlvătaie. 

Ajunge, spuse Kmicic în sfârşit Hai cu mine să mă ajuţi să- 
mi pun hainele! 

Şi porniră amândoi spre han. 

În poartă se întâlniră cu doi din oamenii lor care plecau cu 
caii de povară. 

Prin târg mergeţi încet, iar de la margine în galop! repetă 
Kmicic porunca. 

Şi intră în odaie. 

După o jumătate de ceas, se arătă iarăşi îmbrăcat şi gata 
de drum; purta cizme din piele de căprioară şi o tunică de 
elan strânsă pe trup cu o cingătoare de piele, în care îşi 
înfipsese un pistol cu ţeava retezată. 

Oştenii văzură, de asemenea, că de sub tunică îi ieşeau 
marginile cămăşii de zale, de parcă pleca la bătălie. Sabia 
era şi ea prinsă mai sus, ca să-i fie mai uşor să apuce 
mânerul; faţa îi era liniştită, dar aspră şi amenințătoare. 


Aruncând o privire cercetătoare asupra oştenilor să vadă 
dacă erau gata şi înarmaţi cum trebuie, încalecă şi ieşi din 
han, nu înainte de a-i da hangiului un ducat. 

Soroka mergea alături de el, ceilalţi trei în spate, aducând 
şi calul de rezervă. Ajunseră curând în piaţa care mişuna de 
oştenii lui Bogustaw. Din frământarea lor, se vedea că 
primiseră poruncă să se pregătească de drum. Călăreţii 
strângeau chingile şi puneau căpeţele cailor, iar 
pedestrimea îşi lua muschetele rezemate una de alta 
înaintea caselor, în timp ce la care se înhămau caii. 

Kmicic îşi reveni din îngândurare. 

Ascultă, bătrâne, îi spuse lui Soroka, mi se pare că de la 
casa starostelui drumul merge înainte şi nu mai trebuie să 
ne întoarcem prin piaţă. 

Dar încotro mergem, jupâne polcovnic? 

Spre Debowa! 

Atunci, din piaţă trebuie să trecem pe lângă casa 
starostelui. Piaţa va rămâne în urma noastră. 

Bine! răspunse Kmicic. 

Apoi murmură de unul singur cu jumătate de glas: 

Ei, dacă mai erau în viaţă şi ceilalţi! Am prea puţini oameni 
pentru asemenea treabă! 

Trecură prin piaţă şi cotiră spre stărostia care se afla la 
vreo sută de paşi lângă drum. 

Stai, porunci deodată Kmicic. 

Oştenii se opriră, iar el se întoarse spre ei. 

Sunteţi gata să muriţi? întrebă scurt. 

Suntem gata! răspunseră săbierii din Orsza într-un glas. 

Am intrat noi şi între fălcile lui Chowanski şi tot nu ne-a 
mâncat... Ţineţi minte? 

Ţinem! 

Astăzi va trebui să facem un lucru mare... Dacă izbutim, 
milostivul nostru rege va face din noi magnați puternici... V- 
o făgăduiesc! ... lar dacă nu vom izbuti, veţi fi traşi în ţeapă! 

De ce să nu izbutim? zise Soroka, ai cărui ochi sticliră ca ai 
lupului. 


Vom izbuti! repetară ceilalţi trei: Bilous, Zawratynski şi 
Lubieniec. 

Trebuie să-l răpim pe prinţul comis! le spuse Kmicic şi 
tăcu, vrând să vadă impresia pe care o făcea asupra 
oştenilor asemenea gând nebun. Dar tăcură şi ei, uitându- 
se la el ca la un soare; doar mustăţile li se mişcau avan, iar 
chipurile deveneau amenințătoare şi hoţeşti. 

Ţeapă e mai aproape decât răsplata! îi preveni Kmicic. 

Suntem prea puţini! mormăi Zawratyski. 

O să fie mai greu decât cu Chowanski! adăugă Lubieniec. 

Toţi oştenii, sunt în piaţă, iar la stărostie se află doar vreo 
douăzeci de străjeri şi curteni, spuse Kmicic, care nu se 
aşteaptă la nimic şi n-au nici săbiile la ei. 

Dacă înălţimea ta îţi pui capul în primejdie, de ce sănu ni 
le punem şi noi? răspunse Soroka. 

Ascultă-mă! porunci Kmicic. Nu putem să-l prindem decât 
prin viclenie. Uite cum facem! Eu am să intru în casă şi 
după o clipă am să ies cu prinţul... Dacă prinţul va încăleca 
pe calul meu, atunci eu am să încalec pe celălalt şi pornim... 
După vreo sută sau o sută cincizeci de paşi, îl luaţi doi inşi 
de subsuori şi... în goană! 

La poruncă! zise Soroka. 

Dacă n-o să mai ieşim, vorbi mai departe Kmicic, şi veţi 
auzi o împuşcătură înăuntru, atunci să trageţi în străjeri şi 
să-mi aduceţi calul când o să dau buzna afară. 

Aşa vom face, înălţimea ta! răspunse Soroka. 

Înainte! porunci Kmicic. 

Porniră şi după vreun sfert de ceas ajunseră la poarta 
stărostiei. Ca şi mai înainte se aflau aici şase halebardieri, 
iar doi stăteau la uşa pridvorului. Prin curte trebăluiau în 
jurul caretei câţiva rândaşi şi vizitii pe care îi supraveghea 
un curtean falnic, străin, după cum îl arătau straiele şi 
peruca. 

Mai departe, lângă şopron, înhămau caii la încă două 
căleşti în care paicii146 uriaşi cărau legături cu lucruri şi 


sipete Aceştia erau vegheaţi de un om îmbrăcat tot în 
negru, care semăna cu un doftor sau astronom. 

Kmicic înştiinţă ca şi prima oară pe căpetenia străjilor, 
care se întoarse în curând şi-l chemă la prinţ. 

Ce mai faci, cavalere? îl întâmpină vesel prinţul. Ai plecat 
atât de repede, încât am crezut că vorbele mele ţi-au 
răscolit conştiinţa şi nu mă aşteptam să te mai văd. 

Cum puteam să nu-mi iau rămas bun înainte de a pleca! se 
miră Kmicic. 

Şi pe bună dreptate, fiindcă m-am gândit şi eu că prinţul 
voievod ştie să-şi aleagă oamenii pentru însărcinările de 
încredere. Mă voi folosi şi eu de domnia ta, dânduc-ţi nişte 
scrisori către regele suedez şi alte câteva persoane 
însemnate. Dar de ce te-ai înarmat aşa, de parcă te duci la 
bătălie? 

Pentru că voi calări printre confederați; am auzit că şi pe 
aici, prin târg, mi-ai spus şi luminăţia ta, a trecut nu demult 
un steag de confederați. Chiar la Pilwiszki i-au spârcuit 
grozav pe oamenii lui Zoltareiko, fiindcă steagul era 
condus de un oştean înnăscut. 

Cine-i acela? 

Pan Wolodyjowski, iar cu el se aflau Jupân Mirski, jupân 
Oskierko şi cei doi Skrzetuski; unul e luptătorul de la 
Zbaraz, a cărui soţie voia luminăţia-ta s-o „asedieze” la 
Tykocin. 'Toţi s-au răzvrătit împotriva prinţului voievod; 
mare păcat, căci sunt oşteni destoinici. Ce să-i faci? Mai 
sunt destui nătărăi în Republica asta, care nu vor să tragă 
de postavul roşu alături de cazaci şi de suedezi. 

Astfel de oameni sunt pretutindeni, dar mai ales în ţara 
asta! spuse prinţul. Uite scrisorile, dar când ai să-l vezi pe 
rege, spune-i la ureche că în sufletul meu sunt şi eu de 
partea lui, cum e şi vărul meu, dar sunt nevoit să mă prefac 
o vreme. 

Cine nu trebuie să se prefacă! răspunse Kmicic. 'Toţi se 
prefac, mai ales dacă vor să înfăptuiască ceva de seamă. 


Chiar aşa. Jupâne cavaler, slujeşte-mă bine şi-ţi voi fi 
recunoscător, iar răsplata mea nu va fi mai mică decât a 
voievodului de Wilno. 

Dacă asta e vrerea luminăţiei tale, atunci eu cer răsplata 
înainte. 

la te uită! se vede că prinţul voievod nu s-a arătat prea 
darnic cu banii de drum. Prin visteria lui suflă vântul. 

Dumnezeu să mă ferească, eu nu cer bani, n-am luat de la 
prinţul hatman şi n-am să iau nici de la luminăţia ta. Slujesc 
pe socoteala mea şi aşa vreau să fac şi de acum încolo. 

Prinţul Bogustaw se uită cu mirare la tânărul cavaler. 

Ehe, văd că cei din neamul Kmicic nu sunt dintre aceia 
care se uită la mâna altuia. Atunci despre ce-i vorba, jupâne 
cavaler? 

Luminăţia ta, iată care-i treaba! Fără să mă gândesc prea 
mult, la Kiejdany am luat cu mine im armăsar de sânge ales, 
ca să mă fălesc înaintea suedezilor. Nu spun o minciună, 
când zic că altul mai bun nu se află în grajdurile de la 
Kiejdany. Acum însă îmi pare rău de el şi mi-e frică să nu se 
îmbolnăvească de trudă pe drum sau pe la vreun han 
prăpădit. Pe de altă parte, cum întâmplările cu primejdie nu 
lipsesc, ar putea să cadă în mâinile vrăjmaşului, ale acelui 
Wotodyjowski, de pildă, care personaliter e grozav de 
înverşunat împotriva mea. M-am gândit deci să te rog pe 
luminăţia ta să binevoieşti a-l lua în păstrare şi a-l folosi 
până când îl voi cere înapoi. 

Mai bine vinde-mi-l. 

Nu e cu putinţă, pentru că asta ar fi ca şi cum mi-aş vinde 
prietenul. Calul ăsta m-a scos pe puţin de o sută de ori din 
cea mai aprigă vânzoleală, fiindcă în bătălie are obiceiul să 
muşte vrăjmaşii. 

E chiar atât de grozav? întrebă prinţul Bogustaw cu 
interes. 

Chiar atât de grozav? Dacă aş fi sigur că luminăţia ta nu te 
superi, aş pune rămăşag pe o sută de galbeni că în 
grajdurile luminăţiei tale nu ai un cal ca ăsta. 


Poate că şi eu m-aş încumeta; dacă ar fi timpul potrivit, să 
ne luăm la întrecere cu caii. Ţi-l păstrez cu plăcere, cu toate 
că, dacă s-ar putea, aş prefera să-l cumpăr. Dar unde se află 
minunea asta? 

E la poartă, unde-l ţin oamenii mei. E într-adevăr o 
minune, pentru că, fără să umflam lucrurile, şi sultanul 
poate să mă invidieze pentru asemenea fugar. Nu e de pe la 
noi, ci din Anatolia, dar cred că şi pe acolo nu sunt prea 
mulţi ca el. 

Să mergem să-l vedem. 

La porunca luminăţiei tale. 

Prinţul îşi puse pălăria şi ieşiră. 

În faţa porţii, oamenii lui Kmicic ţineau doi cai de schimb, 
înşeuaţi gata, dintre care unul era într-adevăr de soi ales, 
negru ca pana corbului, cu o săgeată în frunte şi un cerc alb 
sub chişiţa dreaptă; armăsarul necheză încet la vederea 
stăpânului. 

Cred că ăsta e! spuse prinţul Bogustaw. Nu ştiu dacă e 
chiar atât de firoscos, cum l-ai lăudat, dar e într-adevăr 
foarte arătos. 

Plimbaţi-l! strigă Kmicic. Sau nu, mai bine încalec eu! 

Oştenii îi dădură calul, iar jupân Andrzej încalecă şi începu 
să gonească pe dinaintea porţii. Mânat de un călăreț 
îndemânatic, armăsarul părea de două ori mai frumos. 
Când alerga în trap întins cu coama fluturând în vânt, îşi 
juca splina, ochii începeau să strălucească şi părea că varsă 
foc pe nări. Jupân Kmicic făcu câteva ocoluri, schimbă de 
mai multe ori umbletul calului, apoi se năpusti asupra 
prinţului; dar când nările ajunseră la un pas de faţa 
acestuia strigă: 

Alt! 

Calul se propti pe cele patru picioare şi încremeni locului. 

Ei, cum e? întrebă Kmicic. 

Cum spune proverbul: ochi şi picioare, de gazelă, mers de 
lup, nări de elan şi piept de femeie! răspunse prinţul 


Boguslaw. Are tot ce-i trebuie. Înţelege şi poruncile 
nemţeşti? 

Înţelege, fiindcă l-a învăţat îmblânzitorul meu de cai, Zend, 
care era din Kurlandia. 

Şi e iute bidiviul? 

Luminăţia ta, e mai iute ca vântul! Nici tătarul nu-i scapă! 

Trebuie să fi avut un îmblânzitor tare priceput. E foarte 
ascultător! 

Ascultător? Luminăţia ta, n-ai să crezi, dar când merge în 
rând cu alţi cai şi pornesc în galop, poţi să dai drumul la 
dârlogi că nu iese înaintea rândului nici cu o jumătate de 
nară. Dacă luminăţia ta doreşti să-l încerci şi dacă după 
câteva sute de paşi iese înainte măcar cu o jumătate de cap, 
ţi-l dau pe gratis. 

Ar fi cu adevărat nemaipomenit să n-o ia înainte cu 
dârlogii slobozi. 

Şi nemaipomenit, dar şi de mare folos, pentru că 
amândouă mâinile rămân libere. Nu o dată, într-o mână 
ţineam pistolul, în cealaltă sabia, iar calul mergea singur. 

Şi dacă şirul de călăreţi se întoarce? 

Se întoarce şi el, fără să strice linia. 

Nu se poate! zise prinţul... Nici un cal nu e în stare de aşa 
ceva. Am văzut în Franţa caii muschetarilor regelui, 
muştruluiţi înadins cu mare grijă, ca să nu strice 
ceremoniile de la curte, dar trebuiau să-i conducă din 
dârlog. 

Calul ăsta are minte de om... încearcă-l singur, luminăţia 
ta! 

Dă-l încoace! consimţi prinţul după un răstimp de gândire. 

Kmicic îi ţinu calul, iar prinţul sări uşor în şa şi începu să 
bată cu palma grumazul lucios al armăsarului. 

Ciudat lucru! se miră. Şi celor mai buni cai le creşte părul 
toamna, dar ăsta parcă a ieşit din apă. Încotro pornim? 

La început să mergem în linie şi, cu voia luminăţiei tale, s-o 
luăm în partea cealaltă, spre pădure. Drumul e neted şi larg 
într-acolo, pe când spre târg am putea întâlni niscaiva care. 


Fie şi spre pădure! 

Vreo cinci sute de paşi! Luminăţia ta, lasă dârlogii slobozi 
şi în galop... Doi dintre oamenii mei o să călărească într-o 
parte şi alta, iar eu puţin mai în spate. 

Alinierea! porunci prinţul. 

Rândul se alcătui cu faţa spre pădure. Prinţul se afla la 
mijloc. 

Înainte! adăugă. Şi la galop! ... 

Rândul porni şi după o clipă gonea ca vijelia. În curând, 
pieriră din ochii curtenilor şi ai rândaşilor care se 
adunaseră grămadă înaintea porţii şi priveau cu interes la 
călăraşii care se depărtau în nori de pulbere. Muştruluiţi 
bine, caii străbătuseră în goană, fornăind din cauza 
sforţării, două sute de paşi şi mai bine, iar armăsarul 
prinţului, deşi nestrunit cu dârlogii, nu ieşise înainte nici cu 
un deget. Străbătură încă două sute de paşi, când Kmicic se 
întoarse în şa şi, văzând în urma lor numai trâmbele de 
praf, prin care abia se mai zărea stărostia, strigă cu glas 
năprasnic: 

Luaţi-l! 

În aceeaşi clipă, Bilous şi uriaşul Zawratynhski îl înhăţară 
de braţe pe prinţ, de-i trosniră oasele, şi ţinându-l în 
strânsoare de fier, îşi îmboldiră caii cu pintenii. 

Fugarul prinţului păstra mereu alinierea, nu ieşea înainte 
şi nu rămânea deloc în urmă. Uimirea, spaima şi vântul 
care-l izbea în obraz pe prinţul Bogustaw îi luară glasul. Se 
smuci o dată, de două ori, fără nici un rezultat; simţi numai 
durerea braţelor răsucite, străpungându-l ca un cuţit. 

Ce-i asta, lotrilor? ... Nu ştiţi cine sunt? ... strigă în cele din 
urmă. 

Atunci Kmicic îl împunse cu ţeava pistolului între spete. 

Nu-ţi slujeşte la nimic împotrivirea, vei căpăta doar un 
plumb în spinare! strigă. 

Trădătorule! spuse prinţul. 

Dar tu ce eşti? îl întrebă Kmicic. Şi goniră mai departe. 

Capitolul XXVI. 


Alergară multă vreme prin pădure, gonind cu atâta râvnă, 
încât pinii de pe marginea drumului păreau că fug speriaţi 
înapoi; treceau pe lângă cârciumi, colibe, păcurării şi 
câteodată pe lângă căruţe care se îndreptau câte una sau 
mai multe spre Pilwiszki. Din când în când prinţul Bogustaw 
se apleca în şa, vrând parcă să încerce puterea 
potrivnicilor, dar atunci braţele i se răsuceau şi mai dureros 
în mâinile de fier ale oamenilor lui Kmicic, iar jupân Andrzej 
îl împungea din nou cu ţeava pistolului între spete şi 
alergau mai departe. Prințului îi căzuse pălăria de pe cap, 
vântul îi răsfira buclele bălaie ale perucii, dar goniră înainte 
până când caii se umplură de spumă. 

În cele din urmă, fură nevoiţi să încetinească goana, 
deoarece oamenii şi caii aveau nevoie de odihnă, iar 
stărostia de la Pilwiszki rămăsese atât de mult în urmă, 
încât nu mai era nici o primejdie de a fi urmăriţi. Un timp 
merseră la pas în tăcere, acoperiţi de aburii care ţâşneau 
din nările cailor. 

Multă vreme prinţul nu mai scoase o vorbă; se străduia 
pesemne să se liniştească şi să-şi recapete sângele rece. 
Când izbuti să se stăpânească întrebă: 

Unde mă duceti? 

Luminăţia ta ai să afli la capătul drumului! răspunse 
Kmicic. 

Bogustaw tăcu, dar după o clipă spuse iarăşi: 

Cavalere, porunceşte neciopliţilor acestora să-mi dea 
drumul, pentru că o să-mi sucească braţele. Dacă le 
porunceşti, în loc să fie traşi în ţeapă, vor fi spânzurați. 

Sunt şleahtici, nu ţărani! îl îndreptă Kmicic. Iar în privinţa 
pedepsei cu care luminăţia ta îi ameninţi, nu se ştie la cine 
va ajunge moartea mai întâi. 

Voi ştiţi asupra cui aţi cutezat să ridicaţi mâna? întrebă 
prinţul, întorcându-se spre oşteni. 

Ştim, răspunseră aceştia. 

Un milion de draci! răbufni Bogustaw. Nu porunceşti odată 
oamenilor acestora să slăbească strânsoarea? 


Am să poruncesc să-ţi lege mâinile la spate, luminăţia ta, 
căci aşa va fi mai bine. 

Nu se poate! ... O să-mi sucească braţele de-a binelea! 

Pe altul l-aş fi lăsat slobod, dacă mi-ar fi făgăduit că nu 
fuge, dar voi ştiţi să vă călcaţi cuvântul dat! zise Kmicic. 

Eu îţi făgăduiesc altceva! răspunse prinţul. Nu numai că 
voi încerca să scap din mâinile tale oricând voi putea, dar 
voi da poruncă să te răjghine cu caii când ai să te afli în 
puterea mea! 

Acum, ce-o da Dumnezeu! i-o întoarse Kmicic. Decât nişte 
făgăduieli mincinoase, mai bine o ameninţare sinceră! 
Lăsaţi-i mâinile şi duceţi-i calul de dârlogi, iar luminăţia ta 
uită-te aici! Ajunge să apăs pe trăgaci, ca să-ţi trimit un 
plumb în spinare şi, pe legea mea, n-am să greşesc ţinta, 
fiindcă nu dau greş niciodată. Stai liniştit pe cal şi să nu 
încerci să fugi! 

Puţin îmi pasă, cavalere, de tine şi de pistolul tău... Prinţul 
îşi întinse braţele ca să şi le dezmorţească, iar oştenii 
apucară de amândouă părţile dârlogii calului şi merseră 
mai departe. 

Bogustaw spuse în curând: 

Jupâne Kmicic, nu îndrăzneşti să mă priveşti în ochi, de te 
ascunzi în spatele meu? 

Dimpotrivă! răspunse jupân Andrzej şi, îndemnându-şi 
calul, îl dădu pe Zawratyhski la o parte şi, apucând dârlogul 
calului, i se uită drept în albul ochilor. Cum îţi place calul 
meu? Te-am minţit măcar cu o iotă? 

Calul e bun! răspunse prinţul. Dacă vrei, ţi-l cumpăr. 

Mulţumesc! Calul ăsta merită o soartă mai bună, decât să 
poarte un trădător la moarte. 

Eşti un prost, jupâne Kmicic! 

Pentru că m-am încrezut în Radziwilt! 

Iarăşi se aşternu tăcerea pe care o întrerupse tot prinţul. 

Spune-mi, jupâne Kmicic, întrebă, nu-i aşa că nu eşti în 
toate minţile? Te-ai întrebat oare, om nebun, ce-ai făcut, pe 
cine ai răpit, asupra cui ai ridicat mâna? Nu ţi-a trăsnit prin 


cap că acum ar fi fost mai bine să nu te fi născut? Că nu 
numai în Polonia, dar şi în toată Europa n-ar fi cutezat 
nimeni să facă una ca asta? 

Se vede că Europa e cam lipsită de curaj, luminăţia ta, 
fiindcă eu te-am răpit şi nici nu mă gândesc să-ţi dau 
drumul. 

Nu se poate, am de-a face cu un nebun! strigă prinţul 
parcă numai pentru sine. 

Luminăţia ta, răspunse jupân Andrzej. Împacă-te cu 
gândul că te afli în mâinile mele şi nu mai pierde timpul cu 
vorbele! Urmăritorii nu vor veni după noi, fiindcă oamenii 
luminăţiei tale cred că ai plecat de bunăvoie. Când oamenii 
mei te-au luat de subsuori, n-a văzut nimeni, pentru că ne 
ascundea praful, dar chiar dacă nu era praful, ne aflam 
prea departe, ca să ne mai poată zări rândaşii şi străjerii de 
la poartă. Vor aştepta vreo două ceasuri, al treilea se vor 
nelinişti, al patrulea şi al cincilea se vor speria de-a binelea 
şi abia în al şaselea ceas vor trimite oamenii să vadă ce s-a 
întâmplat. Până atunci noi vom ajunge dincolo de 
Mariampol. 

Şi ce-i cu asta? 

Asta vrea să însemne că nu ne vor urmări şi chiar dacă ar 
porni după noi, tot nu ne-ar ajunge, deoarece caii voştri 
sunt trudiţi de pe drum, iar ai noştri sunt odihniţi. Dacă 
totuşi, prin cine ştie ce minune, ne-ar ajunge, nici asta nu 
înseamnă nimic, pentru că, aşa cum mă vezi, îţi trimit un 
plumb în cap... lucru pe care am să-l fac, dacă nu voi avea 
încotro. Asta este! Radziwilt are o curte, oaste, tunuri şi 
dragoni, iar Kmicic numai şase oameni şi, cu toate astea, 
Kmicic îl ţine de grumaz pe Radziwill. 

Şi mai departe? întrebă prinţul. 

Mai departe nu mai e nimic! O să mergem înainte, încotro 
voi pofti eu. Luminăţia ta, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că 
eşti încă în viaţă, că dacă n-aş fi poruncit să-mi toarne azi- 
dimineaţă vreo zece găleți de apă în cap, acum te-ai fi aflat 


pe lumea cealaltă, alias147 în iad, din două pricini: ca 
trădător şi calvin ce eşti. 

Ai fi cutezat să mă omori? 

Luminăţia ta, nu mă laud, dar n-o să găseşti prea uşor o 
faptă pe care n-aş cuteza s-o fac; cea mai bună dovadă o ai 
în starea de acum a luminăţiei tale. 

Prinţul se uită mai atent la chipul cavalerului şi spuse: 

Cavalere, diavolul ţi-a scris pe faţă că eşti în stare de orice 
şi ai dreptate că pilda cea mai bună e starea mea de acum... 
Îţi spun că ai izbutit chiar să mă uluieşti şi pe mine cu 
îndrăzneala domniei tale, iar asta nu-i prea uşor! 

Mi-e totuna, luminăţia ta! Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că 
eşti încă viu şi basta! 

Nu, jupâne cavaler! Mai întâi mulţumeşte-i domnia ta, 
fiindcă dacă un singur fir de păr s-ar clinti de pe capul meu, 
află că Radziwilii te-ar găsi şi în gaură ele şarpe. Dacă te 
gândeşti că acum a intrat dihonia între noi şi că cei de la 
Nieswiez şi Olyka nu te vor urmări, te înşeli amarnic. 
Sângele Radziwiltilor trebuie să fie răzbunat, trebuie să se 
dea o pildă înfricoşătoare, altfel n-am mai putea trăi în 
Republica asta. N-ai să te poţi ascunde nici în afara 
hotarelor! Împăratul nemților te va izgoni, fiindcă eu sunt 
prinţ al imperiului, electorul de Brandenburg e unchiul 
meu, prinţul de Orania e cumnatul lui, regii Franţei şi 
dregătorii lor sunt prietenii mei. Unde ai să te ascunzi dar? 
„„. Turcii şi tătarii te-ar vinde, de-ar fi să te plătim cu 
jumătate din averea noastră. N-ai să găseşti nici un colţişor 
pe pământ, nici o pădure, nici un popor... 

Mă mir numai, zise Kmicic, că luminăţia la te îngrijeşti 
dinainte de viaţa mea. Radziwill e cineva! ... Ajunge însă o 
apăsare uşoară pe trăgaci... 

Nu mă împotrivesc. S-a mai întâmplat de multe ori ca un 
mare om să piară de mâna unui neisprăvit. Pompei a fost 
ucis de un oştean de rând, regii Franţei au murit de mâna 
unor oameni de jos, dar să nu căutăm prea departe, marele 
meu părinte a păţit-o la fel... Te întreb doar, ce va urma? 


Ce-mi pasă? N-am purtat niciodată grija zilei de mâine 
Dacă va trebui să mă iau la harţă cu toţi Radziwittii, numai 
Dumnezeu ştie care va ieşi deasupra. De multă vreme îmi 
atârnă sabia deasupra capului şi cu toate astea, cum închid 
ochii, adorm ca un copil. Şi pe urmă, dacă nu-mi va ajunge 
un Radziwill, îl voi răpi şi pe al doilea... şi pe altreilea... 

Pe legea mea, cavalere, aşa-mi placi! ... Pentru că ţi-o 
repet, în toată Europa numai tu eşti în stare să îndrăzneşti 
una ca asta. Habar n-are de ce-i va aduce ziua de mâine, 
nu-i pasă! Îmi plac oamenii cutezători, dar sunt tot mai 
puţini pe lume... Ia te uită. A răpit un Radziwitt şi-l 
socoteşte robul lui... Unde-ai crescut, cavalere? De unde 
eşti? 

Sunt stegarul de Orsza! 

Jupâne stegar de Orsza, îmi pare rău că Radziwiltii pierd 
un om ca domnia ta, deoarece cu asemenea slujitori poţi să 
înfăptuieşti o mulţime de lucruri. Dacă nu era vorba de 
mine... Hm, n-aş fi cruțat nimic, ca să te câştig de partea 
mea... 

Prea târziu! spuse Kmicic. 

Se înţelege! răspunse prinţul. Mult prea târziu! Îţi 
făgăduiesc însă că am să poruncesc să te împuşte, pentru 
că eşti vrednic să mori ca un oştean... Ce împieliţat! Auzi, să 
mă răpească din mijlocul oamenilor mei! 

Kmicic nu nud zise nimic, iar prinţul căzu o vreme pe 
gânduri, apoi strigă: 

În sfârşit, lua-te-ar dracii să te ia! Dacă-mi dai drumul 
numaidecât, n-am să mă răzbun! Să-mi dai numai cuvântul 
de cavaler că n-ai să sufli o vorbă despre cele întâmplate şi 
ai să le porunceşti oamenilor să facă la fel. 

Nu e cu putinţă! se împotrivi Kmicic. 

Vrei răscumpărare? 

Nu vreau. 

Atunci de ce dracu m-ai răpit? Nu mai pricep nimic! 

Ar fi multe de spus! o să afli luminăţia ta mai târziu. 


Şi pe drum ce-o să facem, dacă n-o să vorbim? 
Recunoaşte, cavalere, un singur lucru: m-ai răpit într-o 
clipă de nebunie şi deznădejde... şi acum nici domnia ta nu 
prea ştii ce să faci cu mine. 

Asta-i treaba mea! răspunse Kmicic. Se va arăta în curând, 
dacă ştiu sau nu ce fac. 

Nerăbdarea se răsfrânse pe chipul prinţului Bogustaw. 

Nu eşti din cale-afară de vorbăreţ, jupâne stegar de Orsza 
- zise, dar răspunde-mi fără ocolişuri la o singură întrebare: 
când ai plecat de la Kiejdany, voiai să vii la mine în Podlasie, 
ca să ridici mâna asupra mea, sau gândul ăsta ţi-a venit în 
cap mai târziu, în ultima clipă? 

Am să-ţi răspund aşa cum a fost, luminăţia ta, că şi pe 
mine mă mănâncă limba să-ţi spun de ce v-am părăsit şi de 
ce n-am să mă întorc alături de luminăţiile voastre câte zile- 
oi avea. Prinţul voievod de Wilno m-a înşelat şi m-a făcut să 
jur înainte, cu mâna pe cruce, că n-am să-l părăsesc până la 
moarte... 

Şi mult ţi-ai mai ţinut jurământul... N-am ce spune! .... 

Aşa este! strigă Kmicic cu putere. Dacă mi-am pierdut 
sufletul, dacă trebuie să fiu osândit, apoi asta e numai din 
pricina voastră... Dar mă las în seama lui Dumnezeu cel 
îndurător... şi mai bine să-mi pierd sufletul, mai bine să mă 
perpelesc veşnic în focul iadului, decât să păcătuiesc mai 
departe cu bună ştiinţă şi de bunăvoie, decât să mai slujesc, 
ştiind că slujesc păcatul şi trădarea. Dumnezeu să se 
milostivească de mine... Mai bine în iad! Mai bine de o sută 
de ori în iad... pentru că şi dacă aş fi rămas lângă voi, tot 
acolo aş fi ajuns. Nu mai am nimic de pierdut... Aşa cel 
puţin am să pot spune înaintea judecății lui Dumnezeu: „N- 
am ştiut pentru ce jur, iar când am înţeles că am jurat să-mi 
trădez ţara şi numele de polonez, atunci mi-am călcat 
jurământul! ... Acum, judecă-mă, Doamne, cu dreptate 

Treci la fapte! îl îndemnă liniştit prinţul Bogustaw. 

Dar jupân Andrzej răsufla greu, şi o vreme călări în tăcere, 
cu sprâncenele încruntate şi cu privirile în pământ, ca omul 


LLA 


covârşit de nenorocire. 

Treci la fapte! repetă prinţul Bogustaw. 

Kmicic parcă se trezi din somn, îşi scutură capul şi vorbi. 

M-am încrezut în prinţul hatman, cum nu m-am încrezut 
nici în părintele meu. Îmi aduc aminte de ospăţul la care ne- 
a spus prima dată că s-a unit cu suedezii, ce-am mai pătimit 
atunci, prin ce chinuri am trecut, Dumnezeu să mi le pună 
la socoteală. Ceilalţi, oameni dintr-o bucată, i-au zvârlit 
buzduganele la picioare, păstrându-şi credinţa faţă de ţară, 
iar eu am rămas stană de piatră, cu buzduganul şi ruşinea 
alături, umilit şi cu durerea în inimă... pentru că mi s-a spus 
în faţă: „Trădătorule!” Şi cine mi-a spus-o? ... Ehei... mai 
bine să nu-mi aduc aminte, ca să nu uit de mine, să nu-mi 
pierd minţile şi să-ţi trimit un plumb în cap... Voi, voi sunteţi 
trădătorii şi vânzătorii, din pricina voastră am ajuns aici! 

Jupân Kmicic îi aruncă prinţului o privire cumplită şi ura 
din adâncul sufletului i se revărsă pe faţă, ca un balaur care 
iese din vizuină la lumina zilei, în timp ce Boguslaw se uita 
liniştit şi fără teamă la el. În cele lin urmă, rosti: 

Jupâne Kmicic, mi-ai stârnit interesul... Spune mai 
departe... 

Kmicic dădu drumul la dârlogul calului pe care călărea 
prinţul şi îşi scoase căciula, vrând parcă să-şi râurească 
fierbinţeala capului. 

În aceeaşi noapte, zise, m-am dus la prinţul hatman, că 
poruncise şi el să mă cheme. Mă gândeam: lepăd slujba, îmi 
calc jurământul, îl sugrum cu mâinile mele, arunc în aer 
Kiejdany cu pulbere şi pe urmă, întâmplă-se ce s-o 
întâmpla. Ştia şi el că sunt în stare de orice, mă cunoştea 
bine! Îl vedeam cum stă cu mâna în cutia cu pistoale. Nu-i 
nimic, mi-am zis, din două una, ori nu mă nimereşte, ori mă 
ucide! Dar ela început să mă dojenească, să mi se 
înfăţişeze ca izbăvitorul ţării, şi ştii, luminăţia ta, ce s-a 
întâmplat? 

Tinerelul s-a lăsat convins! răspunse Bogustaw. 


I-am căzut la picioare, strigă Kmicic, văzând în el pe 
părintele şi mântuitorul Republicii, mi-am vândut sufletul şi 
trupul, pentru el, pentru cinstea lui m-aş fi aruncat cu capul 
în jos din turnul de la Kiejdany! 

Am ghicit că aşa se va sfârşi! observă Bogustaw. 

Nu mai spun ce am pierdut slujindu-l, dar a avut foloase 
însemnate de pe urma mea: am ţinut sub ascultare steagul 
meu, care a rămas acolo, şi să dea Dumnezeu să fie spre 
pierzarea vânzătorului, iar pe cele care s-au răzvrătit, le-am 
tăiat în mare parte... Mi-am mânjit mâinile cu sângele de 
frate, gândind că această aspră necesitas e spre binele ţării. 
Nu o dată mă durea sufletul, când porunceam să împuşte 
oşteni de nădejde; nu o dată firea de şleahtic mi se 
răzvrătea împotriva lui, când îmi făgăduia ceva şi nu se 
ţinea de cuvânt. Dar mă gândeam că eu sunt prost, iar el 
înţelept şi ştie ce face. Abia acum, când am aflat din scrisori 
despre planurile de otrăvire, mi-a îngheţat măduva în oase! 
Ce va să zică asta! Asta-i război? Vreţi să otrăviţi nişte 
oşteni! Aşa se poartă un hatman? Aşa se poartă Radziwittii? 
Şi tocmai eu să duc asemenea scrisori? ... 

Nu te pricepi la politicale, cavalere, îl întrerupse Bogustaw. 
Să le ia dracu! Să-şi bată capul cu ele italienii cei vicleni, 
nu un şleahtic pe care Dumnezeu l-a dăruit cu un sânge mai 
vrednic ca al altora şi l-a îndatorat să nu-şi ruşineze 

numele, să lupte cu sabia, nu cu spiţeria! 

Scrisorile acelea te-au speriat atât de mult, încât ai 
hotărât să te lepezi de noi? 

Nu scrisorile! Le-aş fi dat călăului sau le-aş fi zvârlit în foc, 
fiindcă eu nu sunt omul potrivit pentru astfel de însărcinări, 
dar nu sunt de vină scrisorile! Dacă era aşa, nu mai făceam 
pe trimisul, dar nu mă lepădăm de cauza prinţului. Ştiu şi 
eu?! Aş fi plecat la dragoni, ori aş fi adunat altă ceată şi l-aş 
fi hărțuit iarăşi pe Chowafski, cum făceam mai înainte. Dar 
mi-a venit deodată o bănuială în minte: dacă ei vor să 
otrăvească şi Republica întreagă ca pe oştenii aceia? ... A 
dat Dumnezeu de n-am răbufnit, cu toate că îmi simţeam 


capul ca o ghiulea, m-am stăpânit şi am mai avut puterea 
să-mi spun: trage-l de limbă şi ai să afli tot adevărul, nu-ţi 
deschide inima, prefă-te un nemernic mai mare decât 
Radziwit i şi trage-l de limbă. 

Pe cine? Pe mine? 

Întocmai! Şi Dumnezeu m-a ajutat. Eu, un om mărginit am 
dus de nas un mare cârmuitor. Luminăţia ta, crezându-mă 
un tâlhar, nu mi-ai ascuns nici o tâlhărie, ai recunoscut 
totul, mi-ai spus totul limpede ca lumina zilei! Mi s-a făcut 
părul măciucă, dar am ascultat până la sfârşit! ... A, 
trădătorilor! Diavolilor! Ucigaşi de mamă! ... Cum de nu v-a 
trăsnit până acum? Cum de nu v-a înghiţit pământul până 
acum? ... V-aţi înţeles cu Chmielnicki, cu suedezii, cu 
electorul, cu Rakoczi şi cu însuşi diavolul, ca să pierdeţi 
Republica? ... Vreţi să vă croiţi mantii din ea? S-o vindeţi? 
S-o împărţiţi? S-o sfâşiaţi pe mama voastră ca nişte lupi? 
Asta e recunoştinţa voastră pentru toate binefacerile de 
care aţi avut parte, pentru dregătoriile, cinstea, rangurile, 
moşiile şi stărostiile pe care le-aţi căpătat, pentru asemenea 
avuţii pe care le râvnesc până şi regii străini? ... Ce vă pasă 
vouă de chinurile şi lacrimile ei? Unde vă e conştiinţa? 
Unde vă e cinstea şi credinţa?! ... Ce monstra148 v-a adus 
pe lume? ... 

Jupâne cavaler, îl întrerupse prinţul Bogustaw cu răceală, 
sunt în mâna domniei tale şi poţi să mă ucizi, dar te rog un 
singur lucru, nu mă plictisi! 

Tăcură amândoi. 

Cu toate acestea, din vorbele lui Kmicic se vedea limpede 
că oşteanul izbutise să scoată tot adevărul de la prinţ şi că 
acesta făptuise un lucru necugetat, o mare greşeală, 
trădând cele mai tainice planuri ale lui şi ale hatmanului. Se 
simţea rănit în propria ambiţie şi nu binevoia să-şi ascundă 
ciuda. 

Jupâne Kmicic, spuse, faptul că ţi-am dezvăluit tot 
adevărul nu se datoreşte numai minţii domniei tale. Am 
vorbit deschis, pentru că am crezut că prinţul voievod se 


pricepe mai bine la oameni şi-mi trimite un om vrednic de 
toată încrederea. 

Prinţul voievod a trimis un om vrednic de încredere, 
răspunse Kmicic, pe care l-aţi pierdut. De acum înainte 
doar netrebnicii vor mai sluji pe Radziwitti! 

Dacă felul în care m-ai răpit n-a fost vrednic de un tâlhar, 
să dea Dumnezeu să mi se lipească spada de mână în prima 
bătălie. 

E vorba de un şiretlic pe care l-am învăţat într-o şcoală 
aspră. Luminăţia ta ai vrut să-l cunoşti pe Kmicic, iată-l! N- 
am să mă duc cu mâinile goale la milostivul Stăpân. 

Şi gândeşti că Jan Kazimierz se va atinge măcar de un fir 
de păr din capul meu? 

Asta e treaba judecății, nu a mea! 

Deodată Kmicic îşi opri calul. 

Stai! strigă. Unde-i scrisoarea prinţului voievod? E la 
luminăţia ta? 

Chiar dacă ar fi la mine, tot nu ţi-aş da-o! răspunse prinţul. 
Scrisorile au rămas la Pilwiszki. 

Căutaţi-l! tună Kmicic. 

Oştenii îl apucară iarăşi pe prinţ de braţe, iar Soroka 
începu să-l cotrobăiască prin buzunare. După o clipă găsi 
scrisoarea. 

lată o dovadă împotriva voastră şi a uneltirilor voastre, 
zise jupân Andrzej, luându-i-o. Regele Poloniei va afla astfel 
tot ce plănuiţi, va afla şi cel suedez că, deşi acum îl slujiţi, 
prinţul voievod se gândeşte recedere în caz de suedezii se 
vor poticni. Vor fi date în vileag toate înşelăciunile şi 
vicleniile voastre. Şi mai am şi alte scrisori, către regele 
suedez, către Wittemberg, către Radziejowski... Sunteţi 
mari şi puternici, dar nu ştiu dacă nu veţi fi strâmtoraţi, 
când cei doi regi se vor gândi să vă răsplătească. 

Ochii prinţului Bogustaw se umplură de luciri 
amenințătoare, dar îşi stăpâni în curând mânia şi rosti: 

Bine, cavalere! De-acum, pe viaţă şi pe moarte! ... Osă ne 
mai întâlnim! ... Poţi să ne sporeşti necazurile şi să ne faci 


mult rău, dar află de la mine că nimeni n-a mai cutezat să 
făptuiască asemenea nelegiuire în ţara asta, aşa cum ai 
făcut domnia ta, vai ţie! 

Am şi eu sabie să mă apăr, iar pe ai mei am cu ce să-i 
răscumpăr! se burzului Kmicic. 

Oho, mă ai şi pe mine ca ostatic! răspunse prinţul. 

Şi, cu toată mânia, răsuflă uşurat; acum era limpede că 
viaţa nu-i era ameninţată de nici o primejdie, fiindcă Kmicic 
avea nevoie de el. Hotări să întoarcă în folosul lui această 
împrejurare. 

Porniră iarăşi în trap întins şi după un ceas de drum zăriră 
doi călăreţi care duceau de frâu patru cai de povară. Erau 
oamenii pe care Kmicic îi trimisese înainte la Pilwiszki. 

Ce s-a întâmplat? îi întrebă Kmicic. 

Înălţimea ta, caii sunt grozav de osteniţi, pentru că până 
aici nu i-am lăsat să se odihnească. 

O să ne odihnim curând! 

Se vede un acoperiş la cotitură, poate că e vreo crâşmă. 

Vagmistrul să plece înainte să pregătească nutreţul. 
Cârciumă sau nu, trebuie să ne oprim... 

La poruncă, jupâne polcovnic. 

Soroka îndemnă calul înainte şi ceilalţi porniră încet în 
urma lui. Kmicic călărea într-o parte a prinţului, iar 
Lubieniec de cealaltă. Prinţul se liniştise cu totul şi nu-l mai 
apuca de vorbă pe jupân Andrzej. Părea istovit din pricina 
drumului sau a stării în care se afla; îşi lăsase capul pe piept 
şi ţinea ochii închişi. Cu toate acestea, arunca din când în 
când priviri piezişe spre Kmicic ori spre Lubieniec, care-i 
ţineau calul de dârlogi, socotindu-se parcă pe care dintre ei 
îl va dobori mai uşor, ca să scape. 

Între timp, se apropiară de clădirea care se înălţa lângă 
drum, la marginea pădurii. Nu era o cârciumă, ci o fierărie 
şi rotărie, în acelaşi timp, la care se opreau trecătorii să-şi 
potcovească la repezeală caii şi să-şi dreagă carele. Între 
fierărie şi drum se întindea un medean neîngrădit, acoperit 
cu iarbă călcată în picioare; rămăşiţe de care şi roţi stricate 


zăceau risipite ici şi colo pe medean. Nu se mai vedea 
nimeni, doar calul lui Soroka era legat de un stâlp. Soroka 
vorbea cu fierarul tătar şi cu cele două ajutoare ale sale. 

Nu vom avea un popas prea îndelungat, zise prinţul 
zâmbind. Aici nu sunt de niciunele. 

Avem horilcă şi hrană rece la noi, îl linişti Kmicic. 

Asta-i bine! Trebuie să ne refacem puterile. 

În acest timp, veniră şi ceilalţi. Kmicic îşi înfipse pistolul la 
cingătoare, sări din şa şi, lăsând bahmetul în seama lui 
Soroka, apucă iarăşi de dârlogi calul prinţului, pe care nici 
Lubieniec nu-l lăsa din mână de partea cealaltă. 

Luminăţia ta, binevoieşte şi descăleca! spuse jupân 
Andrzej. 

Şi de ce, mă rog? O să mănânc şi o să beau în şa, zise 
prinţul, aplecându-se spre el. 

Te poftesc să te dai jos! strigă Kmicic ameninţător. 

Iar cu te poftesc în pământ! răcni prinţul cu glas 
înfricoşător şi, smulgând cu iuţeala fulgerului pistolul de la 
cingătoarea lui Kmicic, trase drept în faţa acestuia. 

Isuse, Marie! strigă Kmicic. 

În aceeaşi clipă, calul prinţului, împins cu pintenii, se 
încordă şi se ridică pe picioarele dinapoi, iar prinţul se 
răsuci ca un şarpe în şa spre Lubieniec şi îl izbi cu toată 
puterea braţului cu ţeava între ochi. 

Lubieniec scoase un țipăt cumplit şi căzu de pe cal. 

Înainte ca ceilalţi să înţeleagă ce se petrece şi să-şi vină în 
fire, înainte ca strigătul de groază să le moară pe buze, 
Bogustaw trecu printre ei ca o furtună, ieşi de pe medean la 
drum şi porni ca vijelia spre Pilwiszki. 

Prindeţi-l! Loviţi-l! răsunară strigăte sălbatice. 

Cei trei oşteni, care se aflau încă în şa, porniră în 
urmărirea lui; Soroka luă muscheta rezemată de perete şi 
începu să-l ochească pe fugar sau mai degrabă armăsarul 
lui. 

Calul se întindea ca o căprioară şi fugea cu iuţeala săgeţii 
slobozite din arc. Împuşcătura bubui Soroka se repezii prin 


fum să vadă mai bine rezultatul, îşi duse mâna streaşină la 
ochi, privi o clipă şi strigă: 

Nu l-am nimerit! 

Bogustaw dispăru la cotitură cu urmăritorii în urma lui. 

Vagmistrul se întoarse atunci spre fierar şi ajutoarele sale, 
care înlemniseră de spaimă, şi strigă: 

Apă! 

Calfele fierarului se repeziră să scoată apă din fântână, iar 
Soroka îngenunche alături de jupân Andrzej care zăcea 
nemişcat. Faţa lui Kmicic era acoperită de pulbere arsă şi 
de sânge închegat; ţinea ochii închişi, sprinceana stângă, 
pleoapa şi mustaţa erau pârlite. Vagmistrul începu să-ii 
pipăie uşor capul cu degetele. Îl pipăi îndelung şi cu grijă, 
după care murmură: 

Capul e nevătămat... 

Dar Kmicic nu dădea nici un semn de viaţă şi sângele îi 
şiroia pe faţă. În acest timp, ajutoarele fierarului aduseră o 
găleată cu apă şi cârpe de şters. Soroka începu să spele cu 
aceeaşi încetineală faţa lui Kmicic. În cele din urmă, rana 
ieşi la iveală de sub pulberea şi sângele închegat. Plumbul 
îi, brăzdase adânc obrazul stâng şi-i smulsese vârful urechii. 
Soroka începu să cerceteze osul, vrând să vadă dacă nu era 
spart. 

Se convinse curând că era întreg şi răsuflă uşurat. Tot 
atunci, Kmicic, sub înrâurirea apei reci şi a durerii, începu 
să dea semne de viaţă. Faţa începu să-i tremure şi pieptul i 
se umflă de aer. 

Trăieşte! ... Nu va păţi nimic! strigă Soroka cu bucurie. 

Pe chipul hoţesc al vagmistrului se rostogoli o lacrimă. În 
acest timp, la cotitura drumului apăru Bilous, unul din cei 
trei oşteni care fugiseră după prinţ. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Soroka. 

Oşteanul dădu din mână. 

Nimic! 

Ceilalţi se întorc repede? 

Nu se mai întorc deloc. 


Vagmistrul aşeză cu mâini tremurătoare capul lui Kmicic 
pe pragul fierăriei şi zvâcni în picioare. 

Cum aşa? 

Jupâne vagmistru, e dracu gol! Zawratynski l-a ajuns cel 
dintâi, pentru că avea calul cel mai bun şi pentru că prinţul 
l-a lăsat să-l ajungă. I-a smuls sabia din mână sub ochii 
noştri şi la străpuns cu vârful. Abia am apucat să strigăm. 
Witkowski era mai aproape şi i-a sărit în ajutor... L-a tăiat în 
faţa mea... ca şi când l-ar fi lovit trăsnetul! ... Nici n-a mai 
suflat... Atunci nu mi-am mai aşteptat rândul... Jupâne 
vagmistru, e în stare să se întoarcă aici! 

Nu mai avem de ce sta aici! strigă Soroka. La cai! începură 
îndată să lege un fel de targa între cai pentru Kmicic. 

Doi oameni aşteptau cu muschetele la drum din porunca 
lui Soroka, de teamă să nu se întoarcă groaznicul bărbat. 

Dar prinţul Bogustaw, convins că Kmicic nu mai trăieşte, se 
întorcea liniştit la Pilwiszki. 

Odată cu lăsarea întunericului, se întâlni cu ceata de 
raitieri trimişi de Paterson care era tare îngrijorat de lipsa 
îndelungată a prinţului. 

Văzându-l pe prinţ, căpetenia se repezi spre el. 

Luminăţia ta... Nu mai ştiam ce... 

Nu-i nimic! îl întrerupse prinţul. Am plimbat calul 
tovărăşia cavalerului de la care l-am cumpărat. 

lar după un răstimp adăugă: 

Şi l-am plătit cum se cuvine. 


SFÂRŞIT 


1 ]. Krzyzanowski, Pasek şi Sienkiewicz, în vol. În cercul 
marilor realişti (W krgy wielkich realistow), Cracovia, 1962, 
p. 149 - 152. 


2 ]. Kleiner, „Potopul” de H. Sienkiewicz, în vol. Trilogia lui 
W. Sienkiewicz - studii, schiţe, polemici (Trylogia H. 
Sienkiewicza - studia, szkice, polemiki), Varşovia, 1962, p. 
485. 

3 S. Pigon, Pe drumurile şi cărările culturii populare. 
Schițe (Na drogach i manowcach kultury ludowej. Szkice), 
Lw6w, 1939, p. 24. 

4 P Chmielowski, H. Sienkiewicz în interpretare critică (H. 
Sienkiewicz w oswiet leniu krytycznym), Lwow, 1901, p. 
109. 

5 H. Sienkiewicz, Prin foc şi sabie. Roman. TraD. De Al. 
lacobescu, Bucureşti, 1940, 556 p.; H. Sienkiewicz, Potopul, 
Roman, traD. De Al. lacobescu, Bucureşti, 1941, 557 p.; H. 
Sienkiewicz, Pan Wotodyjowski, Roman, TraD. De Al. 
lacobescu, Bucureşti, 1942, 340 p. 

6 Henryk Sienkiewicz, Potopul. Traducere, prefaţă şi note 
de Olga Zaicik, vol. I-V, col. „Biblioteca pentru toţi”, 
Bucureşti, 1969. 

7 Unitate militară de 100-200 de oameni. 

8 Jan al II-lea Kazimierz (1609 - 1672) - rege al Poloniei 
între 1648-1668, fiul lui Zygmunt al III-lea de Waza, frate 
cu Wtadystaw a) IV-lea, căsătorit cu văduva acestuia, Maria 
Ludovica. În timpul domniei lui au loc răscoalele ţărăneşti 
din Ucraina şi războiul cu suedezii. Cu ajutorul Franţei, 
încearcă fără rezultat să introducă reforme care să 
întărească puterea monarhică. În 1665, Lubomirskj se 
ridică împotriva lui, în 1668 abdică şi pleacă în Franţa. 

9 Colonel. 

10 Iniţial slujbaş la odăile domnului, ulterior titlu onorific. 

11 Iniţial purtător al spadei domnului, ulterior titlu 
onorific. 

12 Ştefan Batory (1553-1586) - prinţ de Transilvania din 
1571, rege al Poloniei din 1576; fiul lui Ştefan, voievod de 
Transilvania. A purtat războaie cu Rusia, 1579-1582, 
cucerind Letonia. Renunţă la drepturile juridice ale regelui, 
constituind tribunalul şleahtei din Polonia (1578) şi Lituania 


(1581). În 1578 înfiinţează Academia de la Wilno. S-a 
străduit să întărească puterea monarhică, luptând 
împotriva aristocrației şi a samavolniciei şleahtei. 

13 Janusz Radziwitt (1612-1655) - prinţ, voievod de Wilno 
din 1653, mare hatman de Lituania din 1654. A luptat 
biruitor cu ostile lui Chmielnicki în Lituania, apoi cu cele 
ruseşti (a învins la Szktw în 1654). În timpul „potopului”, la 
10 aug. 1655, a trădat Republica şi a încheiat alianţă cu 
Carol Gustav la Kiejdany, recunoscând protectoratul 
suedezilor asupra Lituaniei. 

14 Mai-mare peste un ţinut, peste o stărostie. 

15 Începând din secolul al XV-lea, forma de stat specifică 
Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita), 
întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, 
care însă nu putea să la nici un fel de hotărâre fără 
aprobarea Seimului. La sfârşitul secolului al XVI-lea 
democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia 
aristocrației nobiliare, dar şleahticii îşi păstrează juridic 
drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. 
Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul 
exercitării puterii decât forma de stat. 

16 Comandant suprem al unei oştiri. 

17 Regiment 

18 Portdrapel într-o unitate militară; aici titlu onorific. 

19 Wincenty Gosiewski (n. 1662) - vistiernic şi hatman de 
câmp al Lituaniei. În timpul „potopului” luptă alături de Jan 
Kazimierz; mai târziu va fi ucis de oştenii răsculați. 

20 Adunarea (lat.). 

21 Trimişi, cei care duceau veştile, olăcari. 

22 Farmacie. 

23 Căpitan, comandantul unei companii, al unei roate. 

24 Oşteni din cavaleria uşoară. 

25 Locotenent. 

26 Flintă, puşcă. 

27 Cal frumos, de rasă spaniolă, italiană sau turcească. 

28 Stăpânul (lat.) 


29 Vin de miere, hidromel. 

30 Cal tătărăsc, mic şi rezistent. 

31 Oşteni din cavaleria grea. 

32 Soi de cai din stepele calmuce. 

33 Căciulă. 

34 Surghiuniţi (lat.). 

35 Cavalerii. 

36 Cetăți biblice distruse de focul cerului pentru 
destrăbălarea locuitorilor. 

37 Ajutoare (lat.) 

38 Bucurie (lat.). 

39 Funcţionar în orânduirea feudală care avea în grijă 
administraţia financiară şi vistieria ţării. 

40 Un fel de baltage. 

41 Butoiaş. 

42 Provizii, alimente pentru armată. 

43 Membrii sfatului administrativ în administraţia 
medievală 

44 Sergent major. 

45 Personaj biblic care şi-a ucis fratele. 

46 Iwan Chowanski (n. 1682) - iscusit comandat de oşti 
rus în războiul cu Republica din timpul domniei lui Jan 
Kazimierz. Încheiat prin tratatul de la Andrusz6w în 1667. 
Luptele de hărţuială conduse de Samuel Kmicic au avut loc 
după „potopul” suedez. 

47 Bohdan Chmielnicki (cca. 1595-1657) - hatman al 
cazacilor, din 1649; conducătorul răscoalei de eliberare 
naţională a poporului ucrainean. În fruntea oştilor cazace, 
aliate cu tătarii, a înfrânt armatele Republicii la Apele 
Galbene (16 mai 1648), Korsun (26 mai 1648) şi Pitawce 
(23 septembrie 1648). După negocieri zadarnice cu regele 
Poloniei, Jan Kazimierz, asediază cetatea Zbaraz, fără a o 
cuceri. După lupta de la Zborâw (15-16 august 1649) s-a 
încheiat pacea favorabilă cazacilor. Răscoala a izbucnit din 
nou în 1651 dar Chmielnicki a fost învins la Beresteczko 
(29- 30 iunie 1651). La începutul anului 1654, rupe 


legăturile cu Polonia, trecând ţinuturile ucrainene de pe 
malul stâng al Niprului în stăpânirea Rusiei. 

48 Începutul calamităţilor regatului (lat.). 

49 Pawel Sapieha (cca. 1600-1665) - voievod de Witebsk 
din 1646, mare hatman al Lituaniei din 1656. A luptat 
victorios cu Chmielnicki la Zborâw (1649) şi la Beresteczko 
(1651). Unul dintre puţinii magnați care rămân alături de 
regele Jan Kazimierz în timpul „potopului”. Ulterior, se 
ceartă cu regele şi se retrage de la curte. 

50 Ştefan Czarniecki (1599-1665) - voievod al Ruteniei din 
1657, hatman de câmp al coroanei din 1655. Participă la 
războiul cu suedezii (1626-1629) şi la luptele cu 
Chmielnicki. A rămas alături de Jan Kazimierz, ducând un 
război de gherilă cu suedezii. E socotit erou al „potopului” — 
perioadă de la jumătatea secolului al XVII-lea, când Polonia, 
atacată din toate partite, iese totuşi biruitoare. 

51 Zygmunt al III-lea de Waza (1566-1632) - rege al 
Poloniei din 1587. Neiubit de şleahtă pentru atitudinea 
ultracatolică, politica prohabsburgică şi războiul pentru 
tronul Suediei. Protector al artelor. 

52 Soldaţi din garda pedestră. 

53 Jeremi Wisniowiecki (1612-1651) - prinţ şi voievod al 
Ruteniei din 1646. A înăbuşit în sânge răscoalele cazacilor 
şi ale ţăranilor ucraineni. În războiul cu Bohdan Chmielnicki 
a jucat un rol de scamă în timpul asedierii Zbarazului; a luat 
parte şi la bătălia de la Beresteczko. 

54 Corect halt = stai (germ.) 

55 Răpirea de fecioară (lat.). 

56 Instrument muzical cu coarde; ucrainean. 

57 Căpetenie de cazaci, hatman. 

58 Cavalerist 

59 În miezul lucrurilor (lat.). 

60 Întârzierea e cu primejdie (lat.). 

61 Fapte de ruşine (lat.). 

62 Despre treburile publice (lat.). 


63 Bogustaw Radziwitt (1620-1666) - prinţ, mare comis al 
Lituaniei din 1646. A luat parte la luptele împotriva lui B. 
Chmielnicki. În războiul cu suedezii trece de partea lui 
Carol Gustav, dar în 1657 este reabilitat şi va lupta 
împotriva năvălitorilor. Protector al calvinismului. 

64 Personaj din antichitate renumit pentru credinţa lui 
faţă de Cresida 

6b Prinţesa. 

66 Secretar domnesc; aici titlu onorific. 

67 Gustav Adolf (1594-1632) - rege al Suediei între 1611 - 
1632. 

68 Hieronim Radziejowski (1622-1666) - vicecancelar al 
coroanei din 1651. Exilat în 1652 pentru insultarea regelui 
Jan Kazimierz, fuge în Suedia. În timpul „potopului” 
însoţeşte pe năvălitorii suedezi ca sfătuitor politic. Deşi 
reabilitat de Seim în 1662, numele lui a devenit sinonim cu 
trădarea de ţară. 

69 În ziua de 27 curent (lat.). 

70 Să nu întârzie la chemarea patriei (lat.). 

71 Carol Gustav (1622-1660) - palatin des Deux Ponts, 
după abdicarea reginei Cristina de Waza (1628-1689), fiica 
lui Gustav Adolf, în 1654, rege al Suediei. 

72 Krzysztof Opalinski (1609-1656) - voievod de Poznan 
din 1637, scriitor. A fost unul din conducătorii opoziţiei 
magnaţilor împotriva lui Wladystaw al IV-lea şi a lui Jan 
Kazimierz. În 1655 supune suedezilor Wielkopolska. În 
Satirele lui (1650) a criticat lipsurile sociale. 

73 Stăpân al unul castel - al pământurilor din jur; ulterior 
funcţie administrativă şi titlu. 

74 Domnia absolută (lat.). 

75 Prin foc şi sabie (lat.). 

76 Lipseşte (lat.). 

77 Joc de cuvinte; Grudziiski poate fi tradus prin 
Bulgărescu. 

78 Tun mic, folosit de obicei la serbări 

79 Tun mic, primitiv. 


80 Călărime în zale 

81 Mari epopei nordice. 

82 Unitate militară nu prea mare. 

83 Jude - conducător al unui judeţ. 

84 Mă opun (lat.). 

85 Libertăţile. 

86 Numărat - cântărit - împărţit 

87 Obişnuinţa e a doua natură (lat.). 

88 Împotriva năvălirii duşmanilor (lat.). 

89 Obosit (lat.). 

90 În împrejurări potrivnice (lat.). 

91 Voturi (lat.). 

92 Soldaţi mercenari 

93 Soldaţi din garda unui principe; halebardieri. 

94 Sala armelor. 

95 Demnitar care avea în grijă camera domnitorului; 
ulterior un fel de maestru de ceremonii şi titlu onorific. 

96 Adio, frate (fr.). 

97 înscris, act de danie. 

98 Apărătorul patriei (lat.). 

99 Vrăjmaşilor (lat.). 

100 Vot, voinţă (lat.). 

101 Sală de arme, arsenal. 

102 Cât poftesc (lat.). 

103 Excelenţi 

104 Maria Ludovica de Gonzague (1611-1667), prinţesă 
franceză, din 1645 regină a Poloniei, ca soţie a lui 
Wltadystaw al IV-lea, apoi a lui Jan Kazimierz. Ambiţioasă şi 
energică, a sprijinit alianţa cu Franţa şi a vru să introducă 
alegerea vivende rege; candidatul ei în tron era prinţul 
d'Enghien. 

105 Hanibal (147-183 î.e.n.) - general şi om de stat 
cartaginez. Declanşează al doilea război punic, îi bate pe 
romani la Trasimene (217 î.e.n.) şi la Cannes (216 î.e.n.); va 
fi învins la Zama (202 î.e.n.). Fuge apoi în Orient. 


106 Scipio Africanus (235-183 î.e.n.) - ca proconsul, 
contribuie la cucerirea Spaniei în timpul celui de-al doilea 
război punic, învingându-l pe Hanibal la Zama (202 î.e.n.). 

107 Piară duşmanii (lat.). 

108 Zygmunt al II-lea August (1520-1572) - rege al 
Poloniei de jure din 1529, de facto din 1548, mare prinţ de 
Lituania din 1529. A evitat războaiele religioase în Polonia 
şi a investit eforturi pentru alipirea Lituaniei. În timpul 
domniei lui se alipeşte Letonia (1561). Protector al artelor; 
în timpul lui înfloresc cultura, ştiinţele şi artele Renaşterii 
poloneze. 

109 Dregător care purta grija mesei domneşti. Ulterior, 
titlu onorific. 

110 De trei, de patru ori fericiţi (lat.). 

111 Scăparea (lat.). 

112 Wtadystaw Jagiello (1348-1434) - mare prinţ de 
Lituania între 1377-1401, rege al Poloniei din 1386. În 1387 
creştinează Lituania, în 1101 dă Lituania lui Witold cu care 
va învinge pe cavalerii teutoni la Grunwald. Realizează 
unirea cu Lituania (1413). Acordă privilegii nobilimii, 
îngrădind astfel puterea regelui. 

113 Eu care pe voi (lat.). Astfel ceartă Neptun Viaturile în 
Eneida, |. 

114 Nu vom întemniţa pe nimeni (lat.). 

115 Şarpe (lat.). 

116 Una din două (lat.). 

117 Mintea (lat.). 

118 Tunică ostăşească. 

119 Ura (lat.). 

120 Nici Hercule, nu poate lupta cu mai mulţi (lat.). 

121 Haină bărbătească îmblănită 

122 Într-o treabă cu primejdie (lat.). 

123 La iuţeală (lat.). 

124 'Temeinic (lat.). 

125 Binele obştesc (lat.). 

126 barieră 


127 Aici, faima (lat.). 

128 Unitate militară la tătari de câteva sute de oameni. 

129 Începutul (lat.). 

130 Secrete (lat.). 

131 împrejurările extreme necesită mijloace extreme 
(lat.). 

132 'Toate trebuie încercate (lat.). 

133 Erou din Iliada lui Homer. 

134 Să ne întoarcem, să revenim (lat.). 

135 Personal (lat.). 

136 Jerzy Sebastian Lubomirski (1616-1667) - mare 
mareşal al coroanei din 1650; hatman de câmp al coroanei 
din 1657. S-a distins în luptele cu năvălitorii suedezi (1655- 
1669). Potrivnic politicii Mariei Ludovica, este condamnat 
de Seim şi începe războiul civil, învingând armata regelui Ia 
Matwy (1666). 

137 “Ţine minte (lat.). 

138 Aici, limpede (lat.). 

139 lartă-mă! (fr.). 

140 Din prietenie (lat.). 

141 Care caută cearta (fr). 

142 Aici, pe legea mea (fr.). 

143 Aici, înaintare sau retragere (lat.). 

145 Votul liber (lat.). 

146 Soldat din garda unui stăpânitor. 

147 Adică (lat.). 

148 Monştri (lat.).