Viorel Darie — Adoris si Kromia

Viorel Darie 


ADORIS Şi KROMIA 


- Roman - 


În memoria fiicei mele Corina 


1 


Dacă spiritul cititorului din zilele noastre ar putea face 
abstracție de tot ce s-a creat în lumea largă în ultimele două 
milenii; dacă s-ar putea imagina o lume fără fascinantele 
realizări de talia romanelor lui Balzac, Dumas, Tolstoi, fără 
genialele simfonii ale lui Bethoven sau fără luminoasele picturi 
ale lui Raphael şi Leonardo da Vinci; dacă s-ar mai putea 
închipui o Italie fără grandoarea Veneţiei şi candoarea Genovei; 
dacă s-ar putea închipui o veche Eladă cu celebrele capodopere 
ale lui Phidias şi cu Acropole cea nouă încă necreate; ei bine, 
poate doar atunci spiritul - purificat de imagini şi concepte - ar 
putea ajunge la acel izvor de lumină străveche după a cărei 
puritate tânjim şi astăzi. 

Doar într-o astfel de lume, imaginată în zorii civilizaţiei de la 
Marea Mediterană s-ar putea clădi - prin ficţiune - povestea 
pură, aproape ireală, ce face să credem în locuri şi întâmplări 
care de fapt nici n-au existat. 

Firul povestirii noastre începe dintr-un loc nu departe de 
portul Pireu de astăzi - poarta cea mare a oraşului Atena 
dinspre mare - loc în care ţărmul înalt şi ars de soare al Eladei 
se înclină în faleze spre înspumata mare. 

Din acel loc - destul de înalt, ca o colină răcorită de briza 
mării - privind în vale spre falezele şi plajele din port, puteai 
avea panorama unui vacarm de nedescris, un fel de iad pe 
pământ, acolo unde, într-o învălmăşeală chinuitoare de lucruri, 
culori, zgomote şi vociferări se construiau corăbiile atenienilor. 

Pe bună dreptate, impresia lăsată la vederea unui astfel de 
şantier era una de neuitat. Se auzeau loviturile sacadate, 
adormitoare ale ciocanelor, plesnitul scândurilor aruncate în 
grămezi, părâitul pârghiilor, scârţâitul catargelor, zbaterile în 
vânt ale velelor, ţipetele stăpânilor, dar şi vociferările şi urletele 
îndurerate ale sclavilor puşi să muncească. Se vedea fumul 
negru şi înecăcios de catran şi smoală înfăşurându-se în bucle 
negre spre cer. Colo doi sclavi biciuiţi pentru nesupunere, 
lipăitul nenumăratelor vâsle ale bărcilor mici şi negre, cu 
năvoadele aruncate prin preajma corăbiilor înalte şi trase de 


pescari bărboşi, încruntaţi, arşi de soare, culegând roadele 
trudei lor. Pe țărm, o corabie nouă, de lemn galben, frumoasă, 
armonios îmbinată, trasă cu frânghii până se prăvăleşte în apă, 
împroşcând toată plaja cu un plescăit puternic în chiotele 
însufleţite ale marinarilor ce salută noua cetate plutitoare pe 
ape. Un antreprenor certându-se gălăgios cu un grup de meşteri 
şi lucrători... 

Chiar şi păsările, gălăgioase şi neastâmpărate ocoleau pe 
departe vacarmul şantierului. Doar câteva, dintre cele mai 
sprintene, se furişau prin popasuri pe unde lucrătorii îşi ţineau 
merindele. 

In cealaltă parte a locului de unde se vedea şantierul 
începea o întindere de câmpie, vlăguită de arşiţa soarelui, o 
privelişte cenuşie de lut sub cerul albastru, presărată cu ierburi 
galbene, înalte, cu vârfurile  mătăsoase  unduind la 
imperceptibilele pale de vânt. In zarea orizontului acestui peisaj 
se întrezăreau colinele domoale, presărate ici-colo cu colțuri 
albe de stânci. 

Arareori peisajul din jur, ars de soare, era întunecat de câte 
o siluetă de măslin ale cărui contururi, ca şi întreaga linie a 
orizontului, fremătau în tremurul fierbinte al văzduhului. 

La acel ceas pustiu de zi, când întinderea câmpiei părea 
lăsată pradă liniştei şi nepăsării, prin acest peisaj de ierburi 
galbene şi colţuri de stânci albe, se vedea înaintând anevoios o 
trâmbă de praf alb. Când începu să fie desluşită mai bine, 
trâmba se dovedi a fi praful răscolit din colbul drumurilor uscate 
de copitele şi roţile unui car tras de o pereche de boi. Boii - 
ciolănoşi şi suri precum stâncile, cu coamele late, întunecate şi 
întoarse ca nişte arcade, cu ochi vineţii şi bulbucaţi - se 
opinteau chinuitor pe picioarele de dinainte, trăgând epuizați 
povara carului prea încărcat. In partea din faţă şedea amortit 
stăpânul carului şi al boilor, prăfuit şi el din cap şi până-n 
picioare, ţinând strâns biciul şi hăţurile în mâini. Carul înainta 
din ce în ce mai greu, scârţâind, cu osiile roţilor fluierând la 
multele cotituri de drum, aruncând scântei când roţile se loveau 
de pietrele de cremene. Când şi când biciul usturător al 
stăpânului reamintea animalelor să-şi facă datoria fără răgaz şi 
fără mântuire. 

Departe până-n zarea orizontului pustiu puteau fi văzute şi 
alte trâmbe de praf răscolite de care trase de boi, care se 


apropiau încet pe drumurile ce se prelungeau până în port. 

lată, carul din faţă s-a apropiat de faleza țărmului. Boii, 
învioraţi de briza mării, încep să tragă mai sârguincioşi, pe 
întrecute. Ajungând însă în locul din care se zărea panorama 
şantierului boii se opriră fără încuviințarea stăpânului şi părea 
că nu s-ar mai fi urnit din loc pentru nimic în lume. 

Stăpânul - om gospodar, care ştia ce-i mântuirea - îi lăsă în 
pace, agăţă hăţurile, cobori de pe car scuturându-se de praf, 
slobozi animalele din jug, iar acestea o şi luară din loc, la pas 
întins, în căutarea smocurilor de iarbă. Omul mai zăbovi prin 
preajma carului, îşi potrivi pe el hainele de lână şi din piele de 
oaie, scoase de pe cap căciula miţoasă şi-şi şterse cu dosul 
mâinii sudoarea care-i şiroia pe frunte. Păru-i negru, faţa-i 
smeadă, arsă de soare, îl înfăţişau ca pe un ins dârz, deşi avea 
privirea întunecată şi istovită de osteneala drumului. Şi, de 
parcă n-ar fi avut timp să vadă şi să aprecieze transportul său - 
trei trunchiuri groase de pin, de toată frumuseţea, care erau 
atât de căutate de constructorii de corăbii - dădu încă o dată 
ocol carului, cercetând cu atenţie încărcătura cu care ostenise zi 
şi noapte timp de o săptămână pe drumurile pietroase ce 
veneau tocmai din munţii Pindului. În cele din urmă cărăuşul 
zâmbi mulţumit. Ştia bine că fără asemenea trunchiuri falnice n- 
ar pluti pe mare atâtea corăbii semeţe, elegante şi sprintene. 

In acest timp boii păşteau în linişte printre smârcurile din 
preajmă. Cărăuşul hotărî să-şi îngăduie o clipă de răgaz. Îşi 
scoase pieptarul de miel de pe spate, îl împături frumos, îl 
aşternu la picioare şi se aşeză pe el, privind cu admiraţie 
şantierul din vale, aşa cum obişnuia să facă de fiecare dată când 
sosea la țărm cu câte un nou transport. Nu se mai sătura 
admirând frumoasele corăbii, cu perfectele lor rânduri de vâsle 
lovind armonios apa mării. 

Nu-i era însă dat să stea şi să privească prea mult feeria din 
port căci dinspre vale, din dreptul şantierului, doi inşi zăriră 
sosirea noului transport de lemn şi alergau gâfâind la deal, în 
întâmpinarea cărăuşului. Cei doi - un bătrân cu părul cărunt şi 
un tânăr vioi, ambii antreprenori pe şantierul de corăbii - se 
întreceau să ajungă unul înaintea celuilalt la carul cu 
trunchiurile de pin. 

Cel tânăr îşi lăsă cu mult în urmă rivalul mai vârstnic. De 
cum ajunse lângă car se şi repezi la cărăuş, implorându-l să-i 


vândă încărcătura. Cărăuşul însă - om simplu, dar umblat prin 
lume - nu se grăbi să-i ofere acestuia preţioasele sale trunchiuri 
de pin, căci oferta antreprenorului cel tânăr i se păru una prea 
slabă, iar el se chinuise îndelung să ajungă cu transportul până 
în port şi, pe deasupra, era nevoiaş iar acasă îl aşteptau nevasta 
şi copiii, sperând ca el să aducă un câştig bun. 

Intr-un târziu sosi şi antreprenorul cel vârstnic, gâfâind de 
năduf, mai-mai să leşine. Deşi părea că nu mai are vlagă să se 
tocmească, ochii îi luciră de cum zări trunchiurile de pin. Oferta 
lui fu una grasă, de vreme ce cărăuşul se lumină de bucurie 
când văzu în palmele sale înnegrite poposind cei câţiva gologani 
lucioşi. 

Văzându-şi adjudecată încărcătura, omul în vârstă căzu 
frânt pe iarbă. Abia acum sosise ceasul să se odihnească. Erau 
vremuri grele pentru el. Imbătrânise, iar stăpânul său devenise 
tare lacom, cerându-i mereu să facă rost de lemn şi iar lemn, 
concurenţa între antreprenori crescând mult, încât de-abia mai 
ajungea să câştige trei drahme din cele zece pe care i le dădea 
stăpânul său să cumpere trunchiuri de lemn. Izbutise şi de data 
asta şi se bucură când văzu cât de bine arătau trunchiurile 
cumpărate. 

Rămas fără încărcătură şi fericit că şi-a vândut marfa atât 
de repede şi de bine cărăuşul se gândi să caute un han la care 
să tragă şi să se odihnească înainte de a face cale întoarsă. 
Tocmai în acea clipă însă simţi o schimbare bruscă în vacarmul 
de pe şantier: vocile gălăgioase amuţiră dintr-odată, comenzile 
meşterilor se ordonară, ciocanele începură să bată mai abitir iar 
focurile de sub cazanele cu smoală şi catran se înteţiră. Pricina 
acestei neaşteptate metamorfoze nu era alta decât vestea 
adusă de cineva pe şantier că sosise fastuoasa şaretă a lui 
Atridas, trasă de şase cai zvăpăiaţi ca nişte zmei, cu căpăstrele 
şi hamurile aurite. Şareta tocmai se opri, iar slujitorii pregătiră 
degrabă lectica în care să urce marele armator al Atenei. 

Maiestuos, îmbrăcat în purpură şi aur, purtat mereu de 
sclavi destoinici în lectici aurite, Atridas avea obiceiul să-şi 
viziteze des şantierele sale din Pireu, şantiere din care ieşeau 
cele mai multe şi cele mai bune corăbii de pe întreg întinsul 
Mării Mediterane. Corăbiile sale erau atât de sprintene pe 
valurile apelor, atât de elegante şi de armonios lucrate, încât nu 
se puteau compara cu niciunele dintre cele făcute de alţii. El 


însuşi, Atridas, era un bărbat falnic, înalt şi puternic ca un zeu, 
stăpân neînduplecat cu care nu se încumeta să se tocmească 
nimeni. Era om de vază în adunările poporului atenian. Însuşi 
basileul oraşului îi respecta părerile şi îi îndeplinea dorinţele. 

În urma lecticei sale venea o ceată de antreprenori şi 
meşteri, neliniştiţi, gata să îndeplinească pe loc orice poruncă a 
stăpânului lor. Atridas privea cu semeţie şi îngâmfare prin 
fereastra lecticei sale trufaşa amploare a portului său, cu 
rândurile nesfârşite de corăbii înşirate de-a lungul țărmului. li 
plăcea să vadă peste tot lucrându-se, s-audă comenzile 
meşterilor şi biciul atingând spinările sclavilor atunci când nu se 
înghesuiau la lucru de bună voie. Pe unde trecea armatorul 
mulţimea îl aclama iar meşterii şi antreprenorii se închinau până 
la pământ. 

La un moment dat ceva îi atrase atenţia şi nu-i fu pe plac 
aprigului Atridas, căci porunci pe dată să-i fie lăsată lectica jos, 
iar el porni furios pe jos, cercetând totul în cale. 

— Să fie duşi la trireme!... porunci el unui meşter ai cărui 
lucrători nu păreau prea pricepuţi în călăfătuirea vaselor. 

Mai departe, porunci să fie biciuiţi sclavii care împingeau cu 
prea puţin zel o barcă. Ceilalţi, văzând toate acestea, luară 
aminte şi trebuiră să se supună întocmai voinţei stăpânului lor. 

De pe înălţimea colinei de unde privea acest spectacol 
cărăuşul rămase uimit de aceste întâmplări, mai ales că avusese 
prilejul să-l vadă pentru prima oară pe temutul Atridas. Nu mică 
îi fu mirarea când sesiză că, în cinstea sosirii marelui armator, 
pe țărm se pregătea lansarea la apă a unei corăbii impunătoare. 
Trasă de zeci de oameni corabia, nou-nouţă, frumos şi armonios 
construită din lemn galben-auriu şi împodobită cu multe 
ornamente, se scurse în apă iar măiastra sa siluetă începu să se 
legene pe valuri. Apoi, slobozite din frânghii, pânzele ei 
frumoase începură să se umfle în adierile vântului. 

Atridas păru satisfăcut, dar nu putu să nu observe că, deşi 
armonioasă şi frumos lucrată, corabia avea creasta păsării de la 
prova puţin cam înaltă iar catul de jos al vâslaşilor părea strâmt. 

— De, probleme de-ale tinereţii!... îşi zise acesta în gând, 
îngăduitor. 

Pe puntea noii corăbii un tânăr, agitat precum argintul viu, 
frumuşel, ambițios, dar părând prea îngâmfat totuşi pentru 
vârsta lui, umbla în pripă de la prova la tribord şi dădea într-una 


dispoziţii celor din jur. Se părea că meşterii pe care-i avea la 
îndemână se străduiau să-i între în voie la fiecare pas, spre 
marea satisfacţie a lui Atridas care privea totul, cu admiraţie, de 
pe țărm. 

Într-o margine de şantier de la poalele colinei doi negustori 
străini discutau de zor, cu glas tare încât puteau fi auziţi chiar şi 
de cărăuşul care privea cu sufletul la gură cele ce se întâmplau 
în fundul văii. 

— Vezi, acolo, tânărul acela ţanţoş de pe corabia proaspăt 
lansată pe apă? 

— Da, îl văd. Ce-i cu el? 

— Tânărul acela e Adoris, fiul lui Atridas! 

— Vorbeşti serios? De aceea e atât de înfumurat? 

— Cum să nu fie înfumurat, dacă însuşi tatăl său îi intră în 
voie, lăsându-l să-şi construiască corăbii de capul lui?... 

— Cred şi eu! Dacă-i aşa de bogat şi are bani de pierdut! 

— Chiar că-i aşa! Ce mare lucru îl costă pe Atridas dacă 
Adoris al lui încearcă şi nu izbuteşte să termine o corabie? 

— Dar, văd că asta de acum pare destul de reuşită... 

— Într-adevăr, de data asta a reuşit. 

— Şi-atunci de ce n-ar mai încerca? 

— Ştii că într-o zi tânărul acesta a pedepsit la galere trei 
meşteri care nu i-au executat lucrarea întocmai cum a vrut el? 

— Chiar aşa de rău e?! De fapt, se şi vede ambiția cu care 
se zbate şi cu care-şi struneşte oamenii!... 

Bogatul şi puternicul Atridas părea mulţumit de fiul său 
care, chiar dacă nu ştia încă să construiască perfect o corabie, 
totuşi, prin râvnă şi pricepere, promitea să-i moştenească într-o 
zi, în mod vrednic, şantierele, corăbiile şi multele sale avuţii. 


2 


Ultimele semne ale zilei se stinseră demult. Cornul lunii 
cobori tăcut în vârful orizontului. Himera întunericului cufundă în 
beznă stâncile țărmului şi întinderile nesfârşite de ape. 

De la o vreme cerul se mai lumină şi roiuri nenumărate de 
stele începură să dea contur crestelor de valuri şi colinelor de pe 
țărm. Când constelația Orion se înalţă de trei catarge deasupra 
liniei mării era semn că ceasul trecuse de miezul nopţii. Odihna 


plăcută şi dulce cobori asupra mării şi a țărmului căci, la acel 
ceas de noapte, dormeau şi peştii, şi păsările, şi lucrătorii din 
porturi, şi sclavii şi stăpânii deopotrivă. Insuşi Zeus dormea un 
somn profund, legănat de cântecul soţiei sale, Hera... 

Lângă țărm, unde copacii stufoşi umbreau malurile line ale 
micuţului golf, întunericul deveni şi mai de nepătruns. In 
apropierea liniei malurilor, acolo unde apa mării se aduna în 
bulboane adânci, se auziră clipocind vâslele unei corăbii. 
Crengile prelungi ale sălciilor stăteau aplecate mult asupra 
mării, mai-mai să atingă bordul corăbiei pe puntea căreia 
pâlpâiau două lumini ca doi ochi de lup furişându-se prin beznă. 

Deodată clipocitul vâslelor încetă. Numai silueta corăbiei se 
mai mişca, legănată încet de valuri. Pânzele erau prinse strâns, 
cu frânghii, de lemnul catargelor. Ciocul înalt de la prova, ca de 
pasăre, se mişca şi el, legănat în balansul apelor. 

Plutea o corabie pustie pe ape? Nu, nu era o corabie pustie! 
Catul de jos, cel al vâslaşilor, aburea de suflarea fierbinte a 
voinicilor de la vâsle, care abia acum prinseseră prilej de 
odihnă. Pe punte se auzeau răsunând paşi nerăbdători. In 
plinătatea nopţii, în lumina slabă a cerului, pe corabie se 
desluşeau siluetele agitate ale unor oşteni care purtau sulițe şi 
coifuri. Când şi când se distingeau voci. g 

Una din siluetele de pe punte părea mai vioaie. In lumina 
cerului înstelat i se zărea armura de pe piept şi coiful sclipind în 
puterea nopţii. Se plimba nervoasă de la prova la pupa şi înapoi, 
aplecându-se uneori peste bord şi scrutând întunericul. Intr-un 
târziu începu să dea semne vădite de nerăbdare. Două frânghii 
se desfăşurară peste bord şi în mreaja lor cobori o barcă 
zbătându-se uşor pe oglinda tăcută a apei. Apoi, silueta de pe 
punte se prinse de frânghii şi cobori în barcă. 

— Unde pleci, Adoris? rosti vocea răguşită a unui flăcău 
care, trezit în miez de noapte din somnul lui sănătos lângă 
cotlonul cu blănuri de la rădăcina catargului, se ridică şi veni 
împleticindu-se spre bord, scrutând cu privirea în apa 
întunecată. 

— Mincinoşii! sună din barcă vocea mânioasă a lui Adoris. 
N-au pic de cuvânt! Aştept în zadar de o jumătate de noapte!... 

Tânărul abia trezit din somn era Tezeu. Îşi frecă pleoapele 
care i se deschideau greu şi, încă nedumerit, continuă cu o 
tiradă de întrebări: 


— E chiar atât de târziu? Cât e ceasul? Nu era vorba să ne 
întâlnim după miezul nopţii? 

Adoris, apucând hotărât o vâslă, începu să lovească apa 
când într-o parte, când într-alta, îndreptând barca spre țărm. Se 
întoarse apoi o clipă şi-i strigă lui Tezeu: 

— Mă duc pe uscat, pe piscul acela, să cercetez largul mării. 
Ai grijă să fie linişte pe corabie şi să-mi dai de ştire când vezi 
ceva. 

Apoi vâsli grăbit până dispăru în întunericul dinspre mal. 
Peste câteva clipe umbra sa apăru pe ţărmul stâncos, cercetând 
întinderile apelor. La mai bine de un ceas după aceea se auzi 
din nou clipocitul bărcii apropiindu-se de pupa corăbiei. 

— Ei, ce se-aude? întrebă Tezeu căruia somnul îi pieri. 

— Fir-ar să fie! Nimic! Nici urmă de tovarăşii noştri!... 

— Hai să mai aşteptăm, propuse Tezeu. Poate reuşim să 
mai tragem un pui de somn... 

Adoris urcă pe punte, mânios şi neliniştit. 

— Tezeu, nu credeam că-mi va fi aşa de greu să pornesc 
voinţa câtorva tinerei care până mai ieri păreau dornici cu toţii 
de isprăvi nemaipomenite!... 

Răsucindu-se în somn, un tânăr care dormea pe un cojoc 
întins pe punte atinse o suliță rezemată de parapet. Aceasta 
căzu şi făcu ţăndări o carafă de lut plină cu vin, uitată de la 
cheful din seara trecută, reuşind să-i trezească şi pe alţii din 
somn. 

— Ce e? Ce se-ntâmplă? bâiguiră unii mai mult somnoroşi 
decât speriaţi. 

— Nu faceţi gălăgie! Aţi uitat consemnul? îi luă la rost 
Adoris, cu glas destul de ridicat ca să fie auzit de toată lumea. 

Când auziră porunca, recunoscură îndată vocea lui Adoris şi 
se liniştiră, încercând să se retragă prin cotloanele lor ca să-şi 
reia somnul întrerupt. 

Adoris se linişti şi el. În răstimpuri însă, păşea pe punte, 
tăcut, scrutând în gol întunericul golfului. 

— Nimic? întrebă Tezeu care privea peste bord spre barca 
legată de corabie. 

— Nicio veste! răspunse Adoris, privindu-şi încruntat prea 
somnoroşii săi tovarăşi. 

— Oare paza portului să le fi oprit corăbiile? 

— Mai ştii? Bănuiesc totuşi că vitejii noştri dorm acum fără 


grijă pe la casele lor, visând aventuri peste mări îndepărtate... 

Nu mai era nimic de făcut. Singură corabia lui Adoris nu 
putea pleca! Şi cu cât entuziasm juraseră băieţii să-l însoţească, 
cât de mult le surâdea ideea unei aventuri departe de casă! 

Tezeu tocmai căuta să-l încurajeze pe Adoris, când tresări 
deodată. | s-a părut că a surprins o mişcare în negura mării. O 
umbră? Sau poate o fantomă? Din nefiinţa întunericului răsări 
subit, mare cât o casă, silueta unei corăbii. 

— Adoris! Priveşte acolo!... strigă Tezeu. 

— Cum? Au venit?! exclamă Adoris. 

— Uite, acolo!... O corabie!... 

— Da! Văd! Dar cum putem şti oare ce corabie este? 

— Să le facem semnele stabilite, cu făclia... 

— lată, şi ei ne fac semne, aşa cum ne-am înţeles! 
Recunoşti corabia lui Mitridates? 

Adoris, radiind de bucurie, zise: 

— Hai să trezim oamenii! Ceilalţi vin, iar noi dormim încă! 
Halal vitejie! 

Adoris pregăti din nou barca, se urcă în ea şi se îndreptă 
spre corabia care se apropia. Ajuns la bordul acesteia urcă 
sprinten pe punte, îmbrăţişându-l pe prietenul său Mitridates. 

— Oh! Ce bine-mi pare că te-ai ţinut de cuvânt! zise Adoris 
către căpetenia echipajului proaspăt sosit. 

— Credeai, poate, că n-o să vin? Doar am jurat, ca între 
războinici! îi replică Mitridates. 

— Aşa e! Şi totuşi, cât de mult am mai aşteptat!... 

— Vezi tu, Adoris? Pui prea mult suflet în aventura asta! 

— Parcă tu nu simţi la fel ca mine? 

— Ba da! Dar, ca unul care am colindat atâta mările astea, 
te sfătuiesc să laşi voinicii să mai doarmă un pic. 

— Să ştii, totuşi, dragul meu Mitridates, că nu avem prea 
mult timp de pierdut. 

— Ei! mai avem. De-abia e trecut de miezul nopţii... 

— Ştii ceva de Aias? îl întrebă Adoris pe prietenul său. 

— Poate n-a reuşit încă să treacă de paza portului, îşi dădu 
cu părerea Mitridates. 

— Se prea poate. Dar spune-mi, voi cum aţi trecut? 

— Ne-am descurcat de minune! l-am spus 
supraveghetorului din port că ne ducem la peţit pe o insulă din 
apropiere şi că vrem să ajungem repede. lar el, văzând cât de 


serios îi vorbim, ne-a crezut. 

Cei doi prieteni discutau veseli şi măsurau cu paşii puntea 
vasului, de la un capăt la altul. Din când în când mai aruncau 
câte o privire peste bord, acolo peste valurile care licăreau încet 
în lumina stelelor legănând vâslele adormite. 

Într-un târziu Adoris îi zise lui Mitridates: 

— Trebuie să mă întorc pe corabia mea. 

Apoi cobori în barcă şi ajunse îndată pe puntea vasului său. 
În urma lui, pe corabie se lăsă din nou o linişte deplină, căci 
toată lumea aţipise la loc. Numai paşii săi lui Adoris, reluând 
plimbarea agitată pe punte, avură darul să-i mai trezească pe 
unii, care se întrebară somnoroşi, dar plini de curiozitate: 

— A sosit vreo corabie? 

— Cine? Mitridates sau Aias?... 

— Dar Aias nu mai vine? 

Adoris simţi că nu mai are răbdare. Măsura des tăria brizei 
cu palma întinsă peste bord. Vremea părea atât de prielnică 
plecării!... Numai că Aias întârzia să apară! 

Dinspre răsărit şi miazănoapte începu să apară primele 
semne ale zorilor. Adoris răbufni, dintr-odată: 

— E limpede! Va trebui să plecăm fără Aias! Ce om fără de 
cuvânt! 

Luă în mână o torţă şi începu să semnalizeze către corabia 
lui Mitridates, înştiinţând-o să înceapă pregătirile de plecare. 

Treziţi din somn, soldaţii şi-au căutat lăncile şi şi-au pus 
armurile, iar echipajul a tras ancorele sus pe punte. La porunca 
lui Adoris vâăslaşii au început să lovească ritmic apa. Impinsă de 
puterea vâslelor corabia începu să înainteze fără ajutorul 
velelor. 

În urma corăbiei lui Adoris venea corabia lui Mitridates ale 
cărei vâsle o puseseră în mişcare aproape o dată. Zorile mijiră 
de-a binelea iar priveliştea de pe mare se lumină şi se lărgi în 
depărtare. Fără ajutorul pânzelor cele două corăbii înaintau cu 
greu, cu toate că vâslaşii trudeau din răsputeri. In sfârşit, 
reuşiseră să iasă din golf şi să se îndepărteze în larg. 

Când nimeni nu se mai aştepta, dinspre corabia lui 
Mitridates veni un strigăt asurzitor. Auzindu-l, Adoris se repezi 
spre bord scrutând marea. 

— Ce minune! îşi zise ca pentru el, după ce observă că din 
larg se apropiau trei corăbii, una după alta, cu pânzele arcuite 


sub puterea vântului. 

— Pe Zeus cel bun! Ce mai e şi asta? se întrebă el, 
nedumerit. 

Văzând şi el corăbiile, Tezeu se grăbi să se apropie de 
Adoris şi-i zise: 

— Ce poate fi? Oare au aflat aşa de repede de fuga noastră 
şi acum ne urmăresc? 

— Ce ne facem? întrebă neliniştit Adoris. 

Dar Tezeu, care continua să cerceteze cu atenţie siluetele 
celor trei corăbii, strigă străfulgerat de bucurie: 

— Priveşte la ei, Adoris! Pe toţi zeii, dacă prima din cele trei 
corăbii nu-i chiar a lui Aias! îi cunosc bine corabia!... 

Adoris privi mai întâi mirat spre Tezeu, apoi, când îşi dădu 
seama că vorbeşte serios, îl îmbrăţişă de-a binelea şi strigă şi el 
cât putu de tare, cu nespusă bucurie în glas: 

— lată că a venit şi Aias! Bravo! S-a ţinut de cuvânt!... Dar 
nu înţeleg de ce vine cu trei corăbii în loc de una?!... 

Tezeu păru că meditează puţin la această întrebare, apoi 
zise, încrezător: 

— Cum? Nu vezi? Cei ce vin după Aias sunt verii lui din 
Salamina! 

— Uraaa! strigă Adoris de bucurie. Prin urmare, Aias şi-a 
lămurit şi verii să ne urmeze?!... 

După ce toate cele trei corăbii se alăturară şi prietenii se 
salutară cu căldură, Adoris îngădui să fie dezlegate pânzele de 
pe corabia sa şi de pe cea a lui Mitridates. Pânzele se umflară de 
îndată sub tăria brizei, spre marea uşurare a celor de la vâsle. 

— Să pornim, aşadar, către insula Rodos! porunci ferm 
Adoris, iar corabia sa trecu în fruntea celorlalte. 

Pusă în mişcare de puterea vântului flota cu cele cinci 
corăbii ateniene făcu o voltă elegantă spre stânga, apoi alta 
spre dreapta şi se pierdu după linia orizontului. 


3 
SPIRITUL UNIVERSAL 


Dezleagă mânzul tânăr din frâul hain ce-i fură libertatea! 
Fă-l să zburde vesel pe coline, cu coama-i fluturând în vânt! Nu 
ţine închis un tânăr vânjos, torturându-l cu poveţe bătrâneşti. 


Lasă-i libertatea să întindă braţul lui elastic iar ochiul lui ager să 
urmărească săgeata slobozită din arc. Fă-l să tresalte de bucurie 
că există şi că e tânăr. Să-şi dorească să se înalțe precum 
albatrosul, visând sub a cerului cupolă. Lasă-l, cât e tânăr, să 
tragă voiniceşte din lopeţi. Pune-i pânzele să fâlfâie umflate de 
vânt, pe catargul cel mai înalt. Lasă-l să guste fericit, cu 
simţurile-i tinereşti, ale vântului adieri, panorama orizontului şi 
nostalgia depărtărilor. 

Tumulturi necuprinse de ape limpezi să strălucească, 
precum argintul din soarele amiezii. Ori întinderi tainice ale 
călătoarelor valuri să murmure în a nopţii putere, valuri ce unele 
pe altele se alungă şi se reîntorc apoi pe la capătul pământului. 
Lopeţile bărcilor adânc să se scufunde în apa sărată a mării, 
aruncând pe punte stropi reci. Să întinzi mâna în apă şi să prinzi 
mici peşti rătăcitori pe ale valurilor creste. În mare să te afunzi 
coborând în adâncuri, acolo unde se întrezăresc stâncile şi aurul 
corăbiilor înecate de furtuni. Să asculţi marea susurând cântece 
de dor, adormitoare, liniştind închipuirile. 

Să abunde în văzduh fâlfâiri de aripi albastre, verzi, galbene 
şi roşii, de păsări mari şi păsări mici, cu ciocuri negre şi piepturi 
albe, ce plutesc în zbor în preajma țărmului şi a catargelor, 
făcând ocoluri largi şi poposind pe coamele valurilor. Păsări 
înotând cu pieptul scufundat în apă, în ciocul cărora strălucesc 
peşti argintii. Să împânzească rândunicile malurile ostroavelor 
cu ciorchini de cuiburi şi să se avânte uşor şi grațios, atingând 
luciul mării, ca să se înalțe apoi spre cer în acrobatice cercuri. 
Să zboare aproape, aşezându-se lin în palme. Apoi să colinde 
zările, aducând ramuri de măslin de pe ostroave înverzite. 

Salutare splendorii cetăților albe, de marmură, ridicate 
maiestos deasupra ţărmurilor înalte ale mării! Acolo unde 
zidurile de granit îmbrăcate în iederă aurie sunt puse strajă 
comorilor, hambarelor cu grâu şi amforelor cu vin din casele 
îmbelşugate. Cetăți, acolo unde călătorul caută veşti şi odihnă. 
Cetăți cu porturi ticsite de oameni şi bărci pescăreşti. Vesele şi 
triste cetăţi, acolo unde se despart cu bărbăţie ori se revăd cu 
lacrimi în ochi voinicii care pleacă pe mare. Fie ca nostalgia ţării 
şi lacrimile mamelor să-i facă pe cei tineri să nu uite frumoasele 
temple şi păduri de măslin! 

Bine e să te ştii răsfăţul zeilor! Să simţi puterea zvâcnind în 
braţe şi-n umeri, să fii iscusit în aruncarea săgeţilor, iar sulița 


slobozită de braţul tău să le întreacă pe toate. Să te arunci 
înflăcărat în luptă, scăpându-ţi tovarăşii de primejdie. Să 
năvăleşti chiuind în cetatea duşmană, ca trufaşul Ulise. Să te 
întorci apoi victorios în cetatea ta, cu laurii izbânzii 
împodobindu-ţi fruntea. Poporul să te preamărească, ca pe un 
erou, cântându-ţi faptele de vitejie. Să ajungi zile multe şi 
tihnite, aducându-ţi aminte de isprăvile şi chefurile tale de 
demult, cu prietenii tăi. 

Aprigule călător pe ape, nu-ţi este de ajuns să-ţi stângi 
setea doar cu picături de rouă! Tu cauţi vâltori furioase, ca nişte 
mânji sălbatici ce saltă corăbiile precum nişte coji de nucă! 
întunericul să vină crunt, din toate părţile, iar valurile de la 
prova să fiarbă. Rafale grele de vânt cu ploaie să sfâşie pânzele 
de la catargul cel mare. Corabia să pornească în goană nebună, 
ca o nălucă, printre neguri. Pe cer sau pe ape să nu străbată pic 
de lumină, iar tunetele norilor şi mugetul apelor să-ţi aducă 
spiritul la disperare. Să ceri îndurare lui Poseidon, implorându-l 
să certe furtuna şi să stângă clocotul de ceaţă şi ape. Liniştea 
cerului să pogoare asupra luminoaselor ţărmuri din zare. Să 
începi de îndată să dregi catargele rupte... 

Ostroave unde zburdă miei cu lână de aur, Zeus, te implor 
să scoţi în calea mea! Să ajung pe ţărmul vrăjit, cu râuri limpezi 
şi păduri de măslin. Capre sălbatice să cutreiere nestingherite 
abisurile înaltelor stânci, sărind sprintene peste pietre. Colo, pe 
un mal verde, căprioara gingaşă să privească valurile mării 
sosite la țărm. Picioarele-i fine şi ochii ei blânzi să tresară ca la 
un copil, când vreo undă e stârnită pe luciul apelor. Nu te 
înfiora, gingaşă făptură, de furia şi viclenia duhurilor mării! 
Priveşte în linişte, de pe malul cel verde şi însorit şi de nimic să 
nu-ţi fie teamă!... 

Puterea şi voinţa să-ţi sporească privind chipurile 
tovarăşilor de luptă care stau fără grijă tolăniţi pe punte. Cei 
vânjoşi şi cu minte puţină să se zbenguie în trânte şi să 
privească, precum proştii, la peştii din apă. Cei leneşi şi slabi de 
înger să scruteze, plictisiţi, orizontul, adăstând mântuire. Flăcăii 
cei vrednici să doarmă duşi, fără griji, pe cojoacele de oaie 
întinse pe sub catarge. Numai vântul să se joace alene cu 
pletele lor tinere. Cuprinşi cu toţii să fie de joacă, până nu s-a 
trezit în ei dorul de mame şi nu se simt vinovaţi de fuga de- 
acasă. De cum se vor trezi, să se întreacă într-una, aruncând 


cuţitele şi suliţele în trunchiurile catargelor. Ce dragi îmi sunt 
băieţii, cu toţii! Şti-vor ei să se-avânte, cu pricepere, în 
vâltoarea luptei? 

Atena! Atena! Cetate a înţelepciunii! Strălucire şi măreție e- 
n tot ce cuprinzi! Dar câte noi străluciri şi bucurii izvorăsc din 
mintea înţelepţilor tăi! în arene şi-n agore poeţii declamă 
versuri, iar fetele brodează pânzele albe şi proslăvesc în cântece 
eroii cetăţii. Temple elegante, zidite din marmură pură, răsună 
de discursurile filosofilor şi de murmurul discipolilor. 

Adio dar pieţelor de marmură şi recitatorilor de poeme! 
Măreţia cetăţii Atena e în faptele vitejilor ei, pe mare! 

Numai astfel, înfruntând marea şi aducând cetăţii tale 
izbânzi vitejeşti, poporul nu te va uita veşnic, pe tine, Adoris, fiul 
lui Atridas! 

Poate astfel simțeau Adoris şi tovarăşii săi, plutind 
nestingheriţi şi liberi cu corăbiile lor sub bolta cerului albastru, 
spintecând valurile străvezii şi însorite. Cei mai mulţi dintre 
voinicii îmbarcaţi pe corăbii nu-şi făceau prea mari griji. 
Dormeau pe întrecute, chefuiau, se hârjoneau, ţinându-se de tot 
felul de farse, în schimb, cei de la vâsle trudeau din greu, căci 
vântul era slab iar Adoris vroia să ajungă cât mai repede în 
marea necunoscută. Noaptea însă aruncau ancorele şi se 
odihneau cu toţii. 

Aproape că uitară țărmurile patriei şi portul Pireu de care se 
tot îndepărtau. Nu se mai vedeau nici zidurile, nici templele albe 
sclipind pe colinele înalte, înghiţite rând pe rând de orizontul 
anonim. 

Apoi, încetul cu încetul, în faţa ochilor începură să li se 
perinde nenumărate insule din apele sudice, mereu alte ţărmuri, 
cu alte case şi alte peisaje minunate. Tinerii călători ar fi vrut să 
se oprească mai des prin acele meleaguri fermecate, însă Adoris 
o ţinea morţiş că flota trebuie să înainteze cât mai mult fără să 
zăbovească pe undeva pentru a nu fi recunoscută. Erau pe 
corăbii şi tineri care ieşiseră pentru prima dată pe mare. Pentru 
ei era pitoresc tot ce vedeau, încât nu se mai săturau privind 
peisajele fascinante şi măreţia apelor necuprinse. Dar la cârma 
vaselor existau şi marinari încercaţi, care călătoreau pe mare de 
zeci de ani şi care cunoşteau ca-n palme teritoriile pe care le 
străbăteau printre aceste minunate insule mărunte. 

Dacă la început vremea se arătase blândă pentru navigatori 


- chiar era vizibilă lipsa vântului - iată însă că au venit şi zile de 
grele încercări, zile de adevărate furtuni în mijlocul mării. Deşi 
încă pe senin, cerul şi aerul s-au mohorât dintr-odată iar valurile 
au început să se neliniştească şi să se ridice din ce în ce mai 
sus. Velele dădeau semne că se împotrivesc cârmelor, corăbiile 
se mențineau apropiate una de alta cu mare dificultate. 

Spre seară orizontul s-a întunecat de-a binelea şi un vânt 
prevestitor de rele a început să sufle cu putere dinspre sud. 
Norii sau ridicat ameninţători, întunecând bolta cerului, iar 
valurile au început să fiarbă şi să se rostogolească cu furie. 
Corăbiile erau legănate încolo şi încoace, ca nişte jucării, gata să 
se scufunde. 

Alarmaţi de furtună marinarii începură să strângă pânzele, 
ca să poată rezista vântului. Dar valurile se rostogoleau şi mai 
amenințătoare şi împingeau corăbiile cu repeziciune. 

Toate aceste temeri au durat câteva ceasuri. După aceea, 
vântul a încetat ca prin farmec şi valurile s-au mai muiat. Când 
ceața se mai risipi, toţi s-au putut lămuri că intraseră într-un golf 
al unei insule sălbatice şi plină de stânci. Ploaia care tocmai 
începu să şiroiască potopea punţile corăbiilor. Apoi totul se 
cufundă în linişte şi întuneric până a doua zi când cei de pe 
corăbii constatară cu mare bucurie că n-au pâţit nimic, că erau 
teferi cu toţi. 

Au zăbovit două zile în preajma golfului, deoarece în larg. 
Deşi furtuna încetase, valurile păreau încă amenințătoare. 

În prima dimineaţă liniştită şi senină şi-au reluat călătoria, 
navigând în voie vreo cinci zile una după alta, până când simţiră 
că marea dădea semne de apropiere de un pământ întins. 

Intr-adevăr, în acea după amiază cârmacii vestiră că peste 
câteva ceasuri urma să apară la orizont ţărmul insulei Rodos. Se 
şi presimţea acest lucru, după direcţia de zbor a păsărilor şi 
după şirurile lungi şi înspumate ale valurilor. În zare se 
distingeau ţărmuri întinse de care se spărgeau valurile. 
Deasupra ţărmurilor ca de cretă se înălţau coline verzi şi blânde, 
iar în depărtare se vedeau, întunecate şi înalte, culmile 
împădurite ale munţilor. 

Adoris socoti că nu e bine să dea de ştire paznicilor insulei 
de prezenţa corăbiilor sale, aşa că porunci ca toate vasele să fie 
ţinute pe loc, la mare depărtare de țărm, până la înserare. Mai 
porunci ca toate pânzele corăbiilor să fie strânse, căci în 


preajma țărmului erau în pericol de a fi văzute. 

În sfârşit, când se înserase de-a binelea vâslaşii au împins 
corăbiile aproape de țărm, sub un mal scund, în spatele căruia 
păreau că se întind păduri întunecoase. Prin preajmă nu se 
vedea nici ţipenie de om şi nicio casă. După ce au tras în acest 
adăpost liniştit s-au pregătit să debarce. 

O dată cu lăsarea întunericului căldura zilei se mai domoli 
iar voinicii, chinuiţi de atâta vreme pe corăbii, nu au mai stat pe 
gânduri şi s-au risipit în apa golfului. Adoris însuşi le-a consimţit 
această ispită. Chiar şi el şi-a scos armura şi veşmintele şi s-a 
cufundat într-o hulboacă adâncă, în apa caldă şi plăcută. 
Curând, plaja nisipoasă de lângă pădure se umplu de războinici 
de pe corăbiile ateniene, tineri, veseli şi distractivi. 

Pe Adoris însă nu-l părăseau gândurile cu care venise pe 
insulă, aşa că ieşi primul din apă şi porunci de îndată flăcăilor să 
se pregătească pentru îndeplinirea poruncilor. Mai întâi chemă 
la el căpeteniile vaselor, călăuzele şi încă vreo câţiva tovarăşi 
destoinici cu gândul de a se sfătui asupra celor ce urmau să 
facă. În acest scop au ridicat un cort mare lângă care au aprins 
un foc din ramuri uscate. În jăratec au început să sfârâie 
fripturile de berbec. 

— Hei, Adoris, petreci straşnic! salută Aias în chip de viteaz 
falnic, cu armura sclipind în bătaia flăcărilor, sosind la cortul 
prietenului său. 

— Te salut, Aias! îi răspunse Adoris cu bucurie în glas. Te 
aşteptam la sfat! 

— Bine faci, fiul lui Atridas! lată-mă, am sosit! 

— Dar cârmacii tăi nu vin? îl întrebă Adoris, nerăbdător să 
înceapă o dată sfatul. 

Aias se uită în direcţia oamenilor săi, fluieră de trei ori şi 
strigă să vină de îndată cârmacii săi. Apoi, către Adoris: 

— În două clipe sunt aici, fii fără grijă! 

Rând pe rând, toţi cei chemaţi se adunară la sfat, în jurul 
focului din faţa cortului. 

— Lipseşte Mitridates? întrebă Adoris. 

— L-am văzut înotând în largul apelor, zise un cârmaci. 

— Hai să începem, că apare şi el de îndată, rosti Aias cu 
încredere. 

— Aşadar, voi, feciori ai Atenei, începu Adoris, v-am chemat 
să ne sfătuim cum e bine să procedăm mai departe... 


— Dacă e să ne sfătuim, interveni Aias a cărui statură 
arătoasă se profila măreaţă în lumina flăcărilor, eu zic să 
dormim aici, la adăpost, iar mâine să ieşim în larg, apoi năvălim 
pe insulă, fără a da de veste, dărâmăm templul lui Apollo, jefuim 
ce putem şi o ştergem imediat înapoi pe mare! 

Mai multe priviri se opriră dintr-odată pe chipul lui Adoris să 
întrevadă ce avea de spus despre cele propuse de Aias. 
Mitridates sosi tocmai în acele clipe, cu părul încă ud, dezbrăcat 
încă şi fără armură, venind direct din apă. Se aşeză în preajma 
lui Adoris. Umbra lui, ca a unui Prometeu despuiat, se proiecta 
mare şi lungă pe stânca din faţa golfului. 

— Ce zici, Mitridates de planul lui Aias? întrebă Adoris. 

Mitridates, după ce se lămuri cu cele spuse de prietenul său 
Aias, răspunse: 

— Nu! Aşa nu e bine! Gândiţi-vă ce-ar însemna cinci corăbii 
necunoscute, cu velele întinse, apropiindu-se de o insulă numai 
într-atât încât să nu fie descoperite. Nici n-am pune bine piciorul 
pe țărm că ne-ar şi întâmpina întreaga oştire de pe insulă!... 

— Ce? Ţi-e frică poate de căprarii ăştia de pe insulă? Despre 
ce oştire vorbeşti? izbucni Aias, parcă nesuportând să fie 
contrazis. 

— Potoliţi-vă, aprigi viteji ai Atenei! căută să-i domolească 
Adoris. Nu trebuie să ne mâniem, ci să găsim planul cel mai 
potrivit. Dar să ascultăm şi părerile altora, de pildă cea a 
cârmacilor noştri. Tu ce zici, bătrânule Panteleu? 

Panteleu, un bărbat mărunt cu barbă mică şi îngustă, cu 
ochii adânciţi în orbite, chel pe deasupra, deşi pe la poalele 
capului se mai zărea câte un pic de păr negru, clătină cumpătat 
din cap şi zise: 

— Ce e rău în toată treaba asta este că de aici şi până la 
templul lui Apollo va trebui să mergem pe jos cam vreo două 
zile încheiate. Ori, în acest timp, oştirea lui Glaucon, regele 
insulei, ar afla cu siguranţa de prezenţa noastră şi ne-ar 
zădărnici planul. Poate ar fi fost mai bine să fi acostat într-un 
golf mult mai apropiat de templul lui Apollo... 

— Atunci de ce n-am ridica ancorele să căutăm un golf mai 
aproape de obiectivul nostru? propuse entuziasmat de idee 
Adoris. 

— Acum? E prea târziu! Şi oamenii sunt osteniţi. Unde să 
mai rătăcim pe întuneric acum? încercă din nou, tot mânios, 


Aias, să câştige încrederea celor din jur. 

— Bunule Aias, se strădui Adoris să-l îmblânzească, nu te 
supăra, dar trebuie să ascultăm şi părerile celorlalţi... 

— Vă temeţi şi de umbrele voastre! interveni brusc un văr 
de-al lui Aias, pe nume Piritou. Şi eu sunt de părere că nu 
trebuie să ne temem de nişte ciobani, care probabil că nu ştiu 
să ţină un arc în mână! 

Mitridates însă i-o întoarse tăios: 

— Nu-i chiar aşa cum crezi tu! Tare aş vrea să te văd cum ai 
ţine piept la vreo o mie de războinici din oastea lui Glaucon! 

Văzând că spiritele s-au întețit Adoris încercă din nou să le 
potolească: 

— Hai să nu ne certăm acum fără rost! mai bine să 
chibzuim un plan bun... 

— Spune-ne tu un plan bun, dacă al meu nu-ţi convine, 
rosti, răţoit şi de data asta, Aias. 

— Eu aş zice să ne odihnim câteva ceasuri aici, în golful 
acesta, unde cred că suntem bine protejaţi. lar imediat după 
miezul nopţii să ridicăm ancorele şi să dăm un ocol insulei, 
căutând un golf mai apropiat din care să putem ataca templul. 

Ceilalţi se uitară unii la alţii, vrând parcă să întrevadă 
părerile celorlalţi cu privire ca spusele lui Adoris. Părea cea mai 
acceptată idee, cu toţii simțeau cum le picură somnul pe la 
gene. 

Intr-un final au căzut de acord cu această propunere şi 
fiecare a plecat să se odihnească. Aias a plecat şi el urmat de ai 
săi, mormăind pe drum: 

— N-am mai văzut asemenea oşteni, să se teamă de nişte 
ciobani! 

Pe Adoris însă nu-l ispitea somnul de fel. Aştepta cu mare 
nerăbdare să se facă miezul nopţii ca să-şi trezească tabăra şi 
să se pregătească de plecare. 

Oştenii de pe cele cinci corăbii se treziră repede, cu zarvă, 
dar fără prea multă tragere de inimă. Se îmbarcară cu toţii, iar 
corăbiile ateniene, împinse de vâsle şi de vele, începură să se 
strecoare grăbit de-a lungul țărmului întunecat al insulei. Inspre 
zori s-au apropiau de un golfuleţ liniştit, ascuns sub o colină 
abruptă şi împădurită. S-au oprit la acest nou adăpost, oştenii 
au debarcat în tăcere pe țărm şi şi-au instalat corturile pe un 
tăpşan plin de iarbă de la poalele pădurii. 


Adoris şi-a adunat din nou căpeteniile la sfat şi le-a zis: 

— Rămâneţi aici, în linişte, până mă întorc. Voi pleca însoţit 
de douăzeci de oşteni să cercetăm împrejurimile. Vegheaţi 
asupra ordinii şi disciplinei! 

După ce Adoris şi însoțitorii lui au dispărut în pădurea 
deasă, ceilalţi au început să-şi vadă de treburile lor, într-o linişte 
desăvârşită. Unii şi-au căutat merinde prin amforele de pe 
corăbii. Alţii s-au întins să-şi mai prelungească somnul. O parte 
din oamenii lui Aias s-au pus pe chef, fără însă să facă prea 
multă zarvă. 

În acest timp, grupul lui Adoris a urcat pe culmea colinei şi 
s-au oprit într-o poiană din care se dezvăluia întreaga privelişte 
spre interiorul insulei. Culmile munţilor, pe crestele cărora se 
vedeau stânci răzlețe şi pini singuratici, tocmai se aprindeau de 
văpăile primelor raze de soare, în timp ce golful din vale 
rămânea încă întunecat. Răsărind soarele, peisajele se 
transfigurară, devenind dintr-odată pline de culoare. Cerul se 
făcu de un albastru-deschis, ca de faianţă, colinele păreau de un 
verde-transparent şi exotic precum o frunză tânără privită 
bătaia unei raze puternice de lumină. 

Insula era într-adevăr fascinantă. Dinspre vetrele satelor din 
vale şi până sus spre crestele munţilor urcau multe cărări 
şerpuitoare, întrerupte ici-colo pe la câte un izvor, prin poiene, 
ori prin pâlcuri de pădure. Prin văgăunile văilor sau pe tăpşanele 
înverzite ca nişte terase erau aşezate mici case albe de piatră, 
ori colibe păstoreşti de lemn. La capătul văii, aproape de țărm, 
se putea zări o parte din întinsa cetate a regelui Glaucon. 

Mai presus de frumuseţea priveliştilor părea însă splendida 
siluetă alb-strălucitoare, suplă şi elegantă, a templului lui Apollo. 
Aşezat într-un loc feeric, pe o colină verde de o suavă candoare, 
templul era înconjurat de arbori de cedru, zvelţi şi fermecători. 
La vederea unei asemenea frumuseți inima lui Adoris tresări 
exaltată. Nu-şi putea imagina o asemenea splendoare. Nici nu 
bănuia măcar că templul lui Apollo din insula Rodos putea fi atât 
de desăvârşit! 

Cum ar putea cineva, gândi Adoris, să distrugă o asemenea 
bijuterie? Cum de s-ar încumeta chiar el să se atingă de acest 
lăcaş sacru, tocmai el? Tocmai ei, nişte atenieni, crescuţi în 
miezul celor mai luminoase şcoli ale spiritului? 

Şi totuşi, venise în insula Rodos anume să se răzbune pe 


Craton, fiul regelui Glaucon. Şi nu găsea alt mijloc mai bun 
pentru a face asta decât să-i pângărească templul. Adoris jurase 
să se răzbune, încă de la jocurile atletice din Olimpia, care 
avuseseră loc cu un an în urmă. Nu-l durea atât de mult că 
fusese învins de Craton în luptele cu sabia, cât cuvintele 
acestuia după ce-şi luă coroana de lauri: „Adoris? Doar lauda-i 
de el! Dar în luptă se comportă ca un ţânc!...”. 

Aşa insultă nu putea ierta niciodată Adoris. Pregătindu-se să 
se întoarcă la corăbii, le spuse hotărât tovarăşilor de drum: 

— Nu vom dărâma templul lui Apollo, că-i prea frumos! în 
schimb, îl vom ataca şi-l vom jefui de podoabe şi de statuie, apoi 
ne vom retrage... 

Plini de avânt, coborâră de îndată spre tabără. Când au 
ajuns în vale îi aşteptau o dezamăgire cruntă: Aias şi verii săi îşi 
îmbarcaseră oamenii pe cele trei corăbii ale lor şi plecaseră, 
dispărând în largul mării, fără să lase vorbă de vreo motivaţie 
serioasă. Hotărâseră, ziceau cei care au auzit, că răzbunarea lui 
Adoris asupra lui Craton nu-i priveşte pe ei. 

Descumpănit de această neaşteptată trădare Adoris a mai 
avut doar tăria să spună: 

— Plecat-au, deci? Dezonoare lor! Vor fi, prin urmare, mai 
puţini laşi printre noi când lupta va începe! 

După ce îşi mai potoliră mânia, Adoris şi Mitridates şi-au 
adunat oştenii care le-au mai rămas şi au început să se 
strecoare pe insulă, urcând povârnişul împădurit spre locul de 
unde plănuiau să atace templul, sperând să nu fie descoperiţi. 


5 


O turmă de capre lacome năpădi creasta stâncoasă a unui 
povârniş de munte, devorând cu agilitate tufele de zmeuriş şi 
smocurile rare de iarbă ce se iţeau ici-colo printre bolovani. 
Soarele, răsărit doar de câteva clipe, revărsa văpăi aurii asupra 
peisajului darnic în pietre, îndemnând la joacă iezii plăpânzi ai 
turmei. Mai în vale, pe un tăpşan cu iarbă verde dormea dus, 
învelit într-un cojoc, un flăcău de vreo cincisprezece ani, 
păstorul turmei. Alături dormita conştiincios cu botul pe labe un 
dulău negricios. 

Cerul era senin, soarele încălzea timid coroanele pinilor 


aurii din preajmă. Când şi când răzbătea câte o pală uşoară de 
vânt dinspre marea încă întunecată din depărtare. 

Un ied mic, alb ca neaua şi neastâmpărat, sări de pe o 
piatră pe alta, căznindu-se să prindă un smoc de iarbă aflat mai 
sus decât el. Din joacă, o pietricică se desprinse şi se rostogoli la 
vale, oprindu-se pe tăpşanul unde dormea păstorul. Piatra 
atinse cojocul şi îl trezi din somn pe cioban, care se ridică într-un 
cot şi privi nedumerit în jur. 

Totul părea linişte şi pace. Turma de capre păştea de zor, 
dulăul dormita încă netulburat, ciulind din când în când câte o 
ureche spre a desluşi cel mai mic zgomot din jur. 

Păstorul se trezi însă de-a binelea. Işi aruncă privirea 
împrejur, spre pădure, la poalele muntelui şi spre satele risipite 
din vale care începeau să fie din ce în ce mai luminate de 
soarele dimineţii. Era încântătoare priveliştea pe care o avea în 
faţa ochilor. În vale se vedeau turme urcând pe munte, la 
păscut. Se vedeau ţărani care ieşiseră dis de dimineaţă pe 
câmp. Nu departe de țărm se putea vedea strălucind cetatea 
regelui Glaucon, încă adormită. In interiorul ei se desluşeau 
siluete minuscule de oştenilor, aflaţi pe meterezele zidurilor şi 
prin curţile pavilioanelor, în depărtare se vedea marea, de acum 
luminată pe toată întinderea de strălucitoarele raze ale soarelui. 
Redevenise albastră, cu sclipiri dese ale măruntelor valuri, atât 
cât puteai cuprinde cu ochii. 

Însă nu splendoarea mării îi atrase în mod deosebit 
păstorului atenţia, ci două corăbii mari, cu pânzele albe precum 
aripile lebedelor, legănându-se uşor în apele golfului de la 
adăpostul pădurii. Le privi îndelung, nevenindu-i să creadă 
ochilor că erau străine. Păreau mult mai mari şi mult mai 
frumoase decât cele pe care le vedea el des pe țărmurile insulei. 
Nu înţelegea deloc ce căutau ele acolo, în acel loc nu prea 
obişnuit pentru acostare. 

După o vreme, sătul de acea privelişte, îşi mută gândul mai 
întâi la turma sa, apoi dorind să tragă o fugă până în vale, în sat, 
simțind că foamea îi dădea ghes. Îşi trezi dulăul, îi încredinţă 
paza turmei, îşi lăsă ca zălog cojocul şi căciula şi apoi se lăsă în 
fugă la vale, pe cărarea abruptă. 

Coborând muntele şi ajungând în drumul său spre sat lângă 
un pârâu, rămase uluit când, lângă un trunchi de stejar doborât 
de-a lungul cărării, desluşi geamătul unui bătr în care părea 


rănit. Făcu câţiva paşi spre el, dar se opri aproape, îngrozit, 
privind nedumerit adâncitura rănii din dreptul coapsei acestuia. 
Deşi în vârstă, era îmbrăcat în straie de oştean. Avea o privire 
înceţoşată şi, încercând din răsputeri să-şi învingă durerea, reuşi 
să spună: 

— Oh, omule milostiv, adu-mi puţină apă! 

Păstorul nu stătu mult pe gânduri. Se repezi la izvor şi 
reveni îndată cu apă într-o frunză de brusture făcută pungă. 
După ce sorbi, oşteanul rănit păru că-şi mai vine în fire şi zise: 

— Tinere, am mare nevoie de ajutorul tău... Mergi degrabă 
în cetate şi spune străjerilor că templul lui Apollo a fost prădat! 

Păstorul îl privi cu neîncredere drept în ochi. 

— Hai, du-te repede... te rog!... insistă oşteanul. 

Flăcăul păru în cele din urmă lămurit şi, fără să pună nicio 
întrebare, se urni din loc, hotărât să alerge spre porţile cetăţii. 
Ceea ce şi făcu de îndată, încredinţându-se mai întâi că vorbele 
bătrânului soldat erau dintre cele mai credibile. 

Ajuns în pragul cetăţii, unul dintre străjeri se răsti la el: 

— Hei! Unde vrei să intri cu aşa mare grabă? Opreşte-te! 

Păstorul se opri speriat, rămas cu gura căscată, holbându- 
se la străjerul din faţa lui. 

— Ce e? Unde vrei să ajungi? îl întrebă din nou străjerul. 

— Am asistat la ceva groaznic... un soldat rănit m-a trimis 
să spun că a fost prădat templul lui Apollo... abia bâigui flăcăul 
cu răsuflarea aproape tăiată. 

— Ce tot spui? Templul lui Apollo? Dar aşa ceva nu e 
posibil! Crezi că ne arde de glumele tale prosteşti? 

— Nu glumesc... 

— Hai, pleacă de aici! Nu-i asta treaba ta!... 

Nefiind crezut şi luat în seamă de niciunul dintre străjeri 
tânărul aproape că se hotărî să plece. Dar, amintindu-şi vorba 
insistentă a soldatului rănit, cuteză să se întoarcă şi să adauge: 

— Vă spun adevărul... am văzut eu, cu ochii mei, două 
corăbii străine!... 

— Unde ai văzut tu corăbii străine? se răsti din nou la el 
acelaşi străjer de mai înainte, nemulţumit că-şi găsise beleaua 
cu flăcăiaşul acesta nerod. 

— In golful de dincolo de pădure... îi strigă tânărul cu mâna 
întinsă spre dealul pe care tocmai îl coborâse. 

— Hai, şterge-o, o dată, că spui nerozii! 


După ce flăcăul dădu colţul zidului cetăţii, străjerii se priviră 
miraţi unul la altul. 

— Eh, sfântă Afrodita, ce-o fi asta? 

— Pare ciudat!... 

— Hai să anunţăm totuşi vreo căpetenie! 

Până la urmă spusele păstorului fuseseră luate în seamă, de 
vreme ce prin cetate începuse o zarvă mare, cetele de oşteni 
deveniseră deodată neliniştite iar câţiva cetăţeni chiar au 
zbughit-o pe poartă, îndreptându-se spre templu. Nici n-a fost 
nevoie să ajungă până acolo că în calea lor întâlniră oameni 
îngroziţi care le veneau în întâmpinare, aducându-le cumplita 
veste. Un paznic rănit le confirmă nesăbuita ispravă a unor 
străini la templu. Într-adevăr, templul fusese jefuit. Dar cine 
îndrăznise să facă una ca asta? 

Unii au urcat îndată dealul să vadă, aşa cum se zvonise, că 
sunt nişte corăbii străine ancorate în golf. Tot mai mulţi 
susțineau că nişte pirați, ajunşi în apele golfului, cel mai 
aproape de templu, l-au atacat şi l-au prădat de podoabe şi de 
statuie. Atacul venise dinspre pădure. 

Cetele de oşteni din cetate care au ajuns în vârful dealului 
au rămas uluite, făcând semne disperate celor din urmă că se 
văd pe mare, foarte aproape de țărm, două corăbii străine. 
Printre ei se afla şi Craton, fiul regelui Glaucon. Văzând corăbiile 
aproape pustii prinţul porunci de îndată să fie slobozite săgeți 
către punţile acestora. La scurt timp, corăbiile părând părăsite, 
Craton porunci: 

— Mergeţi şi trageţi corăbiile la mal! 

Cei peste o sută de oşteni, la porunca lui Craton, s-au 
năpustit în apă, au înotat până la bordul corăbiilor, au urcat pe 
punţile acestora, i-au prins şi i-au legat fedeleş pe cei câţiva inşi 
rămaşi să vegheze până la întoarcerea oştirii lui Adoris. Apoi au 
legat corăbiile cu frânghii groase şi au început să le tragă la mal. 

Craton şi ceilalţi recunoscură îndată că cele două corăbii 
sunt ateniene. Niciun prizonier nu vru să-şi demaşte stăpânul, 
deşi unii au fost supuşi pe loc la torturi. Neaflând însă unde sunt 
ceilalţi pirați şi care-i căpetenia lor, Craton hotărî că ar fi mai 
bine să dea foc corăbiilor. Aşa încât porunci oştenilor să aducă 
vreascuri şi lemne uscate din pădure şi să aprindă corăbiile. 

Flăcările uriaşe se înteţiră repede, mistuind crengile uscate, 
dar şi catargele şi punţile vaselor. Când smoala a început să se 


topească şi să fumege învolburată pe la încheieturi lemnăria a 
cedat, desfăcându-se încetul cu încetul, cu pârâituri şi trosnituri 
largi, în miezul flăcărilor înalte şi într-un fum gros şi înecăcios, 
iar bucăţi şi mari şi mici s-au prăbuşit în apa mării. 


6 


Părea că expediţia lui Adoris mergea cum nu se putea mai 
bine. Toate ieşiseră aşa cum fusese prevăzut. Au urcat prin 
pădure la adăpostul versanților, nevăzuţi de nimeni şi au ajuns 
sus, pe creasta de deal, exact în dreptul templului. Spre marea 
lor uimire acesta era păzit doar de vreo cinci-şase paznici care 
nici prin cap nu le-ar fi trecut că tocmai în dimineaţa aceea 
aveau să fie atacați de duşmani veniţi dinspre pădure. Aşa că, 
au fost luaţi prin surprindere, dezarmaţi repede şi fugăriţi. Uşa 
templului nu au putut-o deschide decât după ce au aplicat 
lovituri puternice în ea cu trunchiuri de lemn, până când a 
cedat. 

Oamenii lui Adoris au năvălit în templu şi au jefuit tot ce s-a 
putut: podoabe de prin altare şi strane. Apoi, la comanda lui 
Adoris, au dat jos statuetele capitelurilor şi marmura frescelor. 
La plecare au smuls şi au luat cu ei statuia lui Apollo. 

Retragerea spre corăbii s-a făcut cam pe acelaşi drum pe 
care au venit. Rămas mai în urmă, Adoris se bucura de 
priveliştea jalnică a templului jefuit. Era fericit că totul 
decursese fără mari dificultăţi şi, mai ales, fără a-şi primejdui 
vieţile! 

Când aproape că străbătuseră toată pădurea şi mai aveau 
puţin până să ajungă la țărm, preocupaţi să-şi ducă prada, abia 
au observat, stupefiaţi şi îngroziţi că corăbiile lor erau în flăcări 
şi multă lume se agita pe țărm. 

— Vai! Ce-mi văd ochii? exclamă Adoris cuprins de 
presimţiri de groază. 

Se lămuri într-o clipă cum stau lucrurile şi începu să urle 
deznădăjduit: 

— Nu, Zeus! Nu poate fi adevărat! Vai! Ticăloşii!... Se repezi 
înspre corăbii, hotărât să apere ce se mai putea apăra. Tovarăşii 
săi însă, descumpăniţi de groază, au aruncat prada, la 
întâmplare, şi au sbughit-o înapoi să se ascundă în pădure. Doar 


câţiva dintre cei mai curajoşi şi mai stăpâni pe ei l-au urmat pe 
Adoris să-l sprijine. Printre aceştia se aflau Tezeu şi Mitridates. 

Erau hotărâți să se lupte cu îndârjire, să-şi salveze corăbiile 
din flăcări. Dar, când s-au apropiat de țărm, au fost repede 
înconjurați de cei peste o sută de oşteni de pe insulă. 

— Aşa! Pui de şarpe ce eşti!... strigă Craton către Adoris, 
după ce l-a recunoscut. Ai ajuns să-mi dărâmi templele?... 

— Ba tu, năpârcă, o să mi-o plăteşti cu vârf şi îndesat 
pentru câte mi-ai făcut! răcni Adoris năpustindu-se asupra lui 
Craton. 

Începu lupta între atenieni şi oştenii lui Craton. Atenienii s- 
au luptat vitejeşte, însă fără a avea vreo şansă de biruinţă, căci 
erau copleșiți de numărul mare de oşteni de-ai lui Craton. 

Mitridates căzu până la urmă lovit de un paloş. Nu departe, 
Tezeu, rănit şi el, abia mai putea ţine piept luptătorilor care îl 
înconjurase. 

— Predaţi-vă, atenienilor! porunci Craton. 

— Ai vrea tu! îi întoarse vorba Adoris. Las’ că-ţi arăt eu, 
pentru că ai îndrăznit să-mi arzi corăbiile! 

— Dar corăbiile tale ce-au căutat pe ţărmul meu? i-o reteză 
imediat Craton. 

Lupta dintre Craton şi Adoris a început aprig. Câţiva oşteni 
săriră să-l ajute pe Craton, înconjurându-l din toate părţile pe 
atenian, dar prinţul din insulă le porunci imediat: 

— Daţi-vă la o parte! Am eu grijă de el! 

Oştenii săi îi respectară porunca, retrăgându-se pe margini, 
în timp ce vitejii eroi reîncepură lupta cu săbiile. Scuturile se 
izbeau cu tărie de fierul paloşelor. 

În urma unui atac avântat al lui Craton scutul lui Adoris fu 
izbit puternic şi căzu. Cu privirile trimițând fulgere Adoris se 
recunoscu învins şi rosti înciudat către Craton: 

— De două ori m-ai învins şi m-ai umilit până acum! N-am 
să ţi-o iert vreodată! 

Craton, oprind lupta, îi răspunse: 

— Fii bărbat, Adoris! Apoi, privind către ceilalţi prizonieri, 
porunci: Legaţi-i pe toţi! 

Oştenii lui Craton se grăbiră să adune săbiile şi armurile 
piraţilor dezarmaţi, îi legară aşa cum se cuvine şi-i duseră în 
cetate, unde îi aruncară în temniţă. 

Înainte de a fi şi el azvârlit în temniţă, Adoris, aruncându-i o 


privire plină de ură lui Craton îi spuse: 

— Te implor, Craton, nu fi hain la suflet! Mi-ai rănit pe cei 
mai buni prieteni ai mei, Mitridates şi Tezeu. Dacă mai ai un pic 
de omenie în tine dezleagă-i pe cei răniţi şi tratează-i cum se 
cuvine! 

Trufaşul de Craton însă îi răspunse cu îngâmfare: 

— Nu le mai purta de grijă la câinii ăştia! Rudele lor sunt 
destul de bogate şi se vor grăbi să-i răscumpere sau să-i 
răzbune! 

Ceilalţi fugari de prin păduri nu au avut o soartă mai bună. 
Au fost prinşi repede, dezarmaţi şi aruncaţi şi ei în temniţă. 

Înfierbântat de întâmplările nefaste ale acelei dimineţi 
Adoris, văzându-se închis în temniţă, crezu că ziua nu se va mai 
sfârşi. Abia la sosirea nopţii, când răcoarea începu să-i mai 
limpezească gândurile, începu să cugete la cele întâmplate. 

Cum de s-a sfârşit totul atât de prost? Părea că totul 
mergea strună, conform planul său, şi dintr-odată!... Cât de 
puţin lea lipsit ca totul să le reuşească de minune! Ce s-a ales 
din ambițiosul lui plan? Oare a fost vorba de o trădare?! O 
mulţime de prieteni au fost pierduţi sau au căzut în temniţă! 

Cel mai greu îl durea gândul închipuindu-şi ruşinea căzută 
asupra lui în faţa cetăţenilor mândrului oraş Atena. Cum va 
putea da ochii cu prietenii din cetate? Ori cu ai săi? Ce le va 
spune? 

Abia acum, în aceste clipe grele de cumpănă reuşi să 
înţeleagă nesăbuinţa gestului său. Cum de i-a trecut prin minte 
să ruineze un templu închinat unui mare zeu? 

Până în zorii zilei nu reuşi să aţipească deloc, plin de 
mustrări de conştiinţă, chinuit de gânduri care abia acum se 
limpezeau şi-i arătau grozăvia faptelor sale. Măcar Aias, cu cele 
trei corăbii ale sale, presimţind parcă ce va urma, reuşise să se 
salveze de umilinţa aceasta! Adoris se simţea ca un vultur tânăr 
închis în colivie, înfrânt şi umilit. 


7 
Împovărat de ani şi lipsit de vlagă Glaucon, regele insulei, 


îşi pierdea zilele cu fleacuri şi pricini iscate din cine ştie ce 
motive pe propria sa moşie ori pe moşiile unor aristocrați de-ai 


săi. De faima sa de odinioară mai aminteau doar veşmintele lui 
vechi, de purpură, vărgate, lustruite de vremuri. Înnegrite de 
zile multe în sala tronului abia se mai desluşeau firele aurite de 
pe căptuşeala mobilelor. Regele îşi punea coroana pe cap doar 
cu prilejuri deosebite, când trebuia să primească cine ştie ce soli 
străini, moţăind chiar şi atunci pe tronul său. 

— Ce? Cum? Cine? Acestea îi erau vorbele cele mai des 
scoase din gura sa atunci când discuta cu solii străini, trudindu- 
se uneori chiar să-şi înţeleagă proprii tălmaci. Uneori dădea 
semne că înţelege tot ce i se spune şi că-şi aduce aminte de o 
mulţime de lucruri din trecut. Dar, în faţa solilor, cel mai adesea 
reuşea să aţipească pe tron, lămuririle şi rezolvările necesare 
urmând să fie date chiar şi la o zi, două după aceea. 

De altfel, vara, când era plăcut de umblat pe afară, regele 
rătăcea prin grădini, dar mai ales pe la grajdurile sale. Pur şi 
simplu îi plăcea să-şi vadă de cai şi să stea de vorbă cu ei. 

De fapt, în zilele de linişte treburile mergeau bine de la sine 
în regatul său. Păstorii îşi păzeau turmele cu grijă, ţăranii se 
îngrijeau de ogoare şi de munca lor, bogătaşii îşi îndesau 
recoltele în hambare iar negustorii plecau şi veneau de pe mări, 
sporindu-şi averile. Pe insulă erau de toate: păduri, grâne, 
măsline, smochine, vin. Nu duceau lipsă nici de turme de oi sau 
capre, nici de cirezi mari de vite. lar caii zburdau slobozi pe 
întinsele coline din insulă. 

Ce-l obosea însă cel mai mult pe regele Glaucon erau 
veştile venite din afara insulei, căci era nespus de greu să ştie şi 
să ţină minte toate schimbările care se petreceau în lume, să 
ştie ce neamuri se mai războiau, cine şi pe unde mai era 
suveran şi ce viclenii mai ţeseau unii împotriva altora. Ştia doar 
că duşmanii lui sunt statornici şi că în prieteni nu e bine 
niciodată să te încrezi prea mult. 

Uf! Şi câte treburi mai erau de rezolvat, chiar şi în ţărişoara 
lui mică: jafuri ale piraţilor, tot felul de coaliţii care-i solicitau 
luptători, certuri între supușii săi... 

Părea înglodat de mulţimea de treburi care se adunau zilnic 
pe capul lui. De aceea, o bună parte din treburi precum cele 
privind instruirea ostaşilor şi apărarea împotriva piraţilor le 
dăduse demult în sarcina vrednicului său fiu Craton. 

Într-adevăr, Craton era braţul tânăr şi puternic al bătrânului 
rege. El avea grijă de oaste, organiza străjile palatului, veghea 


asupra stării corăbiilor comerciale şi ale celor de război, 
reparându-le pe cele şubrede şi punând să fie construite altele 
noi, şi multe alte treburi bărbăteşti de-ale regatului. 

Craton, oştean înalt, falnic şi sobru, cu coiful său împodobit 
cu pene de vultur şi cu armura sa solidă, era întruchiparea 
vrednică a zeului Ares. Avea fruntea înaltă, pe care stăteau 
răsfirate smocuri de păr negru ce păreau că întunecă şi mai 
mult privirea sa maiestuoasă şi impunătoare. La vorbă era 
zgârcit, dar mereu drept cu cei vrednici şi aspru cu duşmanii. 
Mult prea tăcut, avea totuşi o judecată matură şi nobilă şi-şi 
chibzuia îndelung răspunsurile înainte de a le scoate din gură. 
Nu admitea să vadă niciun fel de linguşire din partea supuşilor 
săi. 

Deşi autoritatea regelui era păstrată neştirbită, aşa cum era 
ea în vremurile de demult, totuşi solii străini ştiau bine, sau erau 
îndrumați ca la sosirea şi la plecarea de la curtea regelui 
Glaucon era indicat să-i facă o vizită şi fiului acestuia. Tânărul 
prinţ le asculta problemele, judeca temeinic asupra lor în timp 
ce aceştia pierdeau vremea cu ceremonii şi vizite în palatul 
regal, iar la plecare le oferea lămuriri suplimentare privind ce 
anume ar trebui să înţeleagă din întrevederea cu regele insulei. 

Ca orice tânăr voinic şi cutezător din vechea Eladă, Craton 
avea un cult deosebit pentru jocurile olimpice. El însuşi se ocupa 
să organizeze des, chiar în cetatea din Rodos, întreceri de genul 
celor de la olimpiade între voinicii insulei şi alţi tineri veniţi de 
pe alte tărâmuri. 

Era ziua, după ora prânzului, când dalele de piatră năpădite 
de buruieni din curtea închisorii în care zăceau Adoris şi 
tovarăşii săi răsunară de paşii apăsaţi ai lui Craton. Intrând în 
închisoare Craton chemă un temnicer şi ceru să fie descuiată 
uşa încăperii unde fusese închis Adoris. 

Zăvorul uşii scârţâi şi uşa grea a fost dată în lături. În 
spaţiul larg al încăperii Adoris zăcea pe o lespede, întunecat de 
gânduri triste. Zgomotul uşii îl trezi. Când văzu silueta înaltă a 
lui Craton străduindu-se să între, îi aruncă o privire plină de ură 
şi-l întrebă: 

— Ce ai de gând cu mine? 

— Rațiunea, şi nu mila, m-a adus aici la tine! îi răspunse 
calm Craton, cu destulă ironie în glas, aşezându-se apoi precaut 
pe pragul încăperii. 


— Care rațiune?! M-ai umilit, iar pentru asta am să te urăsc 
cu toată puterea fiinţei mele, toată viaţa! 

— Dar cu ce drept ai venit tu să devastezi templul lui 
Apollo, templul nostru sfânt? Aşa te-au învăţat filozofii din 
Atena? 

Adoris îşi întoarse privirea plină de mânie, strângând din 
dinţi, fără să fie în stare să răspundă nimic la reproşul lui 
Craton. 

— Adoris! zise Craton hotărât, încercând să se ridice pentru 
a se pregăti de plecare. Am de gând să-ţi ofer o şansă pentru a- 
ţi recâştiga libertatea şi, poate, şi cinstea pătată, fără sprijinul 
bogătaşilor din Atena!... 

Adoris îi întoarse o privire nedumerită, aşteptând lămuriri. 

— Dacă mă învingi într-o luptă dreaptă cu sabia, vei fi liber! 

Rostind aceste vorbe Craton, fără să mai aştepte răspuns, 
se ridică de pe lespedea de piatră şi plecă. Paşii lui se auziră din 
nou zgomotos, îndepărtându-se în catacombele închisorii. 

Tulburat de vizită şi, mai ales, de neaşteptata propunere a 
duşmanului său de moarte, Adoris fu cuprins de cele mai 
nelimpezi  simţăminte. Ce însemna gestul lui Craton? O 
provocare? O nouă insultă? O nouă umilinţă? Cel liber îşi bate 
joc de cel închis? 

Incercă să găsească o explicaţie la vorbele lui Craton, însă 
toate eforturile îl aduceau la una şi aceeaşi concluzie: Craton 
era trufaş, nemilos şi pe deasupra, sarcastic! 

Ochii lui Adoris scânteiau de flăcările răzbunării. Dinţii îi 
scrâşneau de ură şi din când în când se arunca şi lovea cu 
pumnii lespezile încăperii. Într-un final, simţi cum creştea în el 
dorinţa de răzbunare, de a se bate cu înverşunare cu odiosul 
Cratron, să-l învingă odată pentru totdeauna. 

Când mai erau trei ceasuri până la apusul soarelui zăvorul 
încăperii sale fusese din nou descuiat şi temnicerul îi strigă prin 
uşă: 

— Dacă te-ai hotărât, Craton vrea să vă luptaţi acum! 

Adoris se deşteptă din amorţire. În ochii lui străluceau 
văpăi. Muşchii săi adormiţi începură să-i zvâcnească. În drumul 
pe care îl conduse temnicerul se opri la havuzul închisorii să se 
spele pe faţă şi pe piept. Un sclav îi aduse un prosop, un altul îi 
înapoie armele sale, confiscate încă de pe țărm când încercase 
să se împotrivească prin luptă. 


Îmbrăcându-şi armura, simţi cum forţa şi încrederea în sine 
îi sporesc. Făcu câteva exerciţii simple cu sabia prin aer până ce 
se încredinţă că e în stare să se lupte cu oricine. 

— Unde e Craton? Să ne luptăm, dară! îşi zise ca pentru 
sine, nerăbdător să înceapă duelul în care îşi pusese mari 
speranţe. 

A fost condus într-o curte mare şi netedă, pavată cu dale de 
marmură, în mijlocul căreia îl aştepta Craton. Acesta, văzându-l 
pe Adoris, deveni dintr-odată solemn, dârz, se apropie de el şi-i 
zise cu semeţie în glas: 

— Te lupţi cu mine? iar după ce Adoris încuviinţă din cap, 
adăugă scurt: Atunci aşteaptă puţin să mă pregătesc şi eu! 

Dădu câteva dispoziţii scurte supuşilor săi, apoi trimise să 
fie aduse mai multe armuri şi săbii. După ce şi-a ales armele, şi- 
a îmbrăcat armura şi şi-a potrivit cu grijă coiful pe cap, zise din 
nou către Adoris: 

— Alege-ţi scutul şi sabia! 

— Le păstrez pe ale mele! îi răspunse Adoris. 

— Atunci e-n regulă! consimţi Craton. 

Mulțimea de curioşi s-a adunat de îndată în jur să privească 
neobişnuita luptă între cei doi atleți duşmani de moarte. Craton 
însă i-a îndemnat să se îndepărteze dincolo de gard. 

Şi lupta începu. Săbiile răsunau zgomotoase, la intervale 
regulate de timp. Apoi loviturile se înteţiră din ce în ce mai mult. 
Săreau o mulţime de scântei din lamele oţelite ale armelor. 
Când unul, când celălalt, se avântau în asalturi furibunde, mai- 
mai să-şi doboare adversarul printr-o lovitură decisivă. Celălalt 
însă revenea la timp, se apăra, reataca şi mai furios şi 
reechilibra bătălia. 

Adoris lupta, decis să învingă - i se vedea întreaga ură pe 
faţă - vrând cu tot dinadinsul să răzbune umilinţa la care fusese 
supus. Dar Craton, mai înalt şi mai calm, se apăra impecabil şi 
aplica la rândul său aprige lovituri adversarului. 

În timp ce lupta se aprindea tot mai tare Adoris încerca din 
răsputeri să-şi surprindă adversarul cu o lovitură decisivă. Însă 
loviturile sale păreau din ce în ce mai slabe şi se simţea că 
pierde teren. Craton parcă aştepta să-l sleiască de toate 
puterile, ca apoi să se arunce definitiv asupra adversarului şi să- 
| învingă. 

Trecându-i prin gând, pentru o clipă, că va fi iarăşi rănit şi 


umilit, Adoris se dovedi capabil de o ultimă zvâcnire, disperată 
şi plină de ură. Se năpusti cu toată forţa asupra lui Craton şi, cu 
o mişcare rapidă, aruncă o lovitură atât de puternică încât reuşi 
să-i sfârtece scutul. In acelaşi timp sabia lui Craton zbură din 
mâini, iar cea a lui Adoris a atins în bolta ei prin aer tunica de 
sub armura potrivnicului său. Craton gemu de durere, privirea i 
se împăienjeni şi se retrase mult pentru a se rezema resemnat 
de zidul fântânii din apropiere. 

Supuşii lui Craton se năpustiră de îndată spre stăpânul lor, 
să înţeleagă dacă acesta era deznodământul luptei. Rămas 
deoparte şi nemişcat, Adoris radia de fericire. În sfârşit îşi 
răscumpărase demnitatea de luptător al Atenei! 

O mulţime de lume din cetate se adună în preajma lui 
Craton. Era rănit cu adevărat. Adoris ştia bine acest lucru, dar 
iată că, în mod curios, simţi dintr-odată că înverşunata ură 
pentru duşmanul său îl părăseşte. Se apropie şi el de Craton, 
aruncându-şi pe iarba din drum scutul, sabia şi coiful. 

Craton tocmai era dezbrăcat de haine de către supuşii săi 
pentru a i se îngriji rana. Văzându-l pe Adoris, îi reveni puterea 
în glas şi-i spuse: 

— M-ai învins, eşti un om liber! 

Dar Adoris nu se grăbi să-i mulţumească şi nici să se 
retragă şi-i zise, cu demnitate, dar fără pic de mânie în voce: 

— Mai bine mi-ai spune dacă îmi eliberezi din temniţă şi pe 
tovarăşii mei, care n-au nicio vină decât aceea că mi-au urmat 
porunca? se interesă Adoris, amintindu-şi de prietenii şi oştenii 
săi. 

— Nu duce grija lor, îi spuse Craton, se vor grăbi familiile lor 
bogate din Atena să-i răscumpere! 

Chipul lui Craton fusese cuprins de tristeţe dar nu era 
momentul să continue disputa pe această temă. În acest timp 
fusese chemat un vraci pentru a-i curăța şi pansa rana lui 
Craton. 

— Nu e chiar atât de grav, concluzionă acesta. 


* 


Înfuriat de cele petrecute la curtea sa, regele Glaucon, care 
tocmai aflase întâmplările, porunci ca Adoris să fie legat şi adus 
de îndată în faţa sa. Mai ceru să-i fie aduse la cunoştinţă toate 


amănuntele celor petrecute. După ce află întregul adevăr, 
regele îşi mai potoli mânia şi i se adresă lui Adoris: 

— Dacă fiul meu ţi-a promis libertatea, atunci eşti liber! Nu 
pot trece cu uşurinţă peste cuvântul urmaşului meu la tron. 
Chiar mâine te voi trimite cu o corabie spre Atena! 

Adoris care se simţea eliberat de orice urmă de mânie 
asupra lui Craton, văzând atât de apropiată perspectiva 
repatrierii sale, simţi că nu e de fel mulţumit de sine. Fu cuprins 
de un mare gol în suflet. Invinsese, era adevărat, dar se întorcea 
în cetatea sa fără glorie. Nu aşa visa să se vorbească despre el 
în Atena! 

După aceste gânduri Adoris luă deja o hotărâre: îi spuse 
regelui că nu va părăsi Rodosul până ce nu va vedea rana lui 
Craton vindecată şi până ce nu vor fi răscumpăraţi toţi tovarăşii 
săi care au fost făcuţi prizonieri. 

Atitudinea sa reuşi să-l emoţioneze pe rege. Nici Craton nu-l 
ura pe Adoris. Dimpotrivă, îi admira curajul, spiritul său de 
aventurier, orgoliul său de luptător atenian, înverşunarea dar şi 
demnitatea sa. După aceste întâmplări din viaţa lor cei doi tineri 
curajoşi şi demni au începuseră să se respecte mai mult unul pe 
celălalt. Se apropiară sufleteşte, sfârşind în cele din urmă prin a 
deveni prieteni adevăraţi. 

Cât a stat la curtea regelui Glaucon, Adoris a avut ocazia să 
afle, de la nişte soli sosiți din mai multe părţi ale lumii, că 
rodosienii sunt îndemnați să ia parte la o coaliţie a regilor din 
Asia Mică şi din Marea Egee împotriva regelui Agatos al Atalyei, 
cel care îşi întărise mult regatul în ultima vreme şi se părea că 
ar râvni la hotarele altor popoare. Regele Glaucon acceptase 
învoiala şi dădu poruncă să se pună la punct planurile coaliţiei. 
Insuşi Craton, deşi încă nu pe deplin vindecat, primi sarcină de 
la tatăl său să se ocupe de expediţia care urma să se pună la 
cale în cadrul noii coaliţii. Acesta, văzându-l pe Adoris 
încredinţat şi interesat de aceste noi rânduieli, l-a invitat să i-a 
parte la planurile lor. Într-o zi, după multă chibzuinţă, Craton i-a 
zis direct: 

— Vrei să mă urmezi în războiul împotriva lui Agatos? 

Adoris, parcă aşteptând demult o astfel de şansă, păru 
fericit de o asemenea perspectivă, îi zâmbi cu recunoştinţă 
noului său prieten şi-i spuse: 

— Pe Zeus! îmi place tare mult propunerea ta! Te voi urma, 


dacă va fi nevoie, şi la capătul pământului! 

Craton îl îmbrăţişă ca pe un frate, şi-i mărturisi: 

— De fapt, mă gândesc demult la soarta ta, Adoris. Ştiu că 
inima ta suferă că nu poţi să te întorci cu glorie în cetatea ta de 
baştină. Ştiu că pentru voi, atenienii, gloria este mai presus de 
orice. Mă gândisem eu că, prin această expediţie şi prin riscul la 
care vă veţi expune tu şi oamenii tăi, veţi putea să vă 
redobândiţi gloria şi să vă întoarceţi acasă pe scut, iar atenienii 
să vă întâmpine ca pe nişte eroi în carne şi oase! Oare nu acesta 
este țelul unui războinic? 

Recunoscător pentru această grijă frăţească pe care i-o 
purta fostul său rival şi actualul său prieten, Adoris se dedică cu 
totul pregătirilor de plecare în expediţie. Între timp, prietenii săi 
Tezeu şi Mitridates fuseseră eliberaţi şi ei din temniţă, dar nu au 
vrut nici în ruptul capului să se îmbarce pe corabie pentru a se 
întoarce la Atena, ci au dorit cu tot dinadinsul să rămână alături 
de el şi numai împreună să se întoarcă vreodată în patria lor. 


8 


Cu treizeci ani în urmă, atunci când slujitorii îi aduseseră 
regelui Glaucon vestea că soţia sa Dinona îi născuse un fecior 
zdravăn şi frumos, trâmbiţele se grăbiră să răspândească vestea 
în toată insula iar solii ce soseau şi plecau din cetate duceau 
peste tot spiritul bucuriei neţărmurite a regelui. Pe noul născut l- 
au numit Craton şi, în cinstea acestui eveniment, la curtea 
regelui Glaucon petrecerile s-au ţinut lanţ timp de câteva 
săptămâni. 

Anii care au urmat au fost însă amăgitori pentru bătrânul 
rege, ca şi pentru supuşii săi, căci copilul, deşi creştea mai 
repede decât alţii de vârsta lui, fusese urgisit de nu se ştie ce 
zei cu o meteahnă cumplită: nu vorbea deloc, nu putea scoate o 
vorbă din gură. În plus, nu-i plăcea să se joace cu ceilalţi copii. 
Privea atent joaca celorlalţi, ochii lui urmăreau tot ce se 
întâmpla în jocurile copiilor dar refuza să între şi el în joc şi, cel 
mai dureros, nu scotea niciun cuvânt. 

Mâhnit peste măsură, regele Glaucon nu contenea să 
implore zeii să se înduplece de soarta fiului său, aducându-le 
nenumărate ofrande şi jertfe. Toate aceste străduinţe au avut, 


în cele din urmă, darul să-i îmbuneze pe zei şi, într-o zi, în faţa 
altarului zeiţei Hera, frumosul copil de şase ani, cu părul buclat, 
a fost auzit pentru prima oară îngăimând câteva cuvinte. Aceste 
cuvinte au fost, aşa se povestea la curte şi peste tot în lume 
unde a ajuns ciudata poveste, cu totul şi cu totul neaşteptate: 

— Tată, văd cai! rostise Craton atunci, înfăptuindu-se, o 
dată cu aceste prime cuvinte, o adevărată minune. 

Şi nici nu se putea să fie o minune mai mare pe întreg 
cuprinsul insulei lui Glaucon! Vestea s-a răspândit cu 
repeziciunea unui fulger, pretutindeni. Multă lume îl aprecia pe 
regele Glaucon, îl preţuia ca pe un rege drept şi cinstit, bun şi 
îndurător, şi toţi s-au bucurat de minunea de care au aflat 
atunci. 

În scurtă vreme Craton i-a ajuns din urmă pe ceilalţi copii 
de vârsta lui, ba chiar i-a şi întrecut. Vorbirea lui era una 
limpede, apăsată, doar că vorbele îi erau rare şi bine gândite. 

Plăcerea de a se juca, însă, aşa cum o făceau ceilalţi copii 
de la curte, nu i-a mai revenit niciodată lui Craton. Prefera, 
adesea, să privească totul în jur cu multă curiozitate şi să fie 
nelipsit printre îngrijitorii de cai. Uneori dormea ziua în câte o 
căruţă cu snopi în mijlocul holdelor galbene. Alteori speria 
dropiile din cuiburile lor, sau ţintea cu arcul vârful copacilor. 
Tăcut şi retras, căuta mai degrabă singurătatea. O dată a fost 
găsit la miezul nopţii adormit lângă un izvor. Altădată s-a 
încumetat să plece singur cu barca în larg şi, spre marele lui 
noroc, căci tocmai se abătuse ca din senin o furtună, scăpase 
din pericol, barca fiind aruncată pe țărm. 

Abia pe la vreo cinsprezece ani, acest copil ciudat începu 
să-şi facă prieteni. O făcea însă dintr-o ciudată dorinţă de a se 
întrece cu armele. Era prezent oriunde erau prilejuri de lupte 
sau de întreceri sportive. Însuşi regele Glaucon era mândru de 
cât de priceput şi destoinic era fiul său în mânuirea armelor. 

Craton deveni un flăcău chipeş, plăcut la înfăţişare, înalt, 
zvelt, cu umerii armonios arcuiţi, cu braţe puternice, cu păr 
negru şi bogat, cu nasul drept şi faţa cu accente creole, cu ochi 
blânzi, migdalaţi şi cu o privire semeaţă. Toată lumea era de 
acord că fiul regelui din Rodos este o frumuseţe de bărbat. Cu 
trecerea anilor a devenit şi mai chipeş şi impunător, asemenea 
unui falnic faraon, ca să nu mai punem la socoteală că şi mama 
sa, Dinona, era la origine o prinţesă din îndepărtatul Egipt. 


Craton deveni un luptător priceput şi neîntrecut. În timpul 
luptelor ochii săi vărsau flăcări ce hipnotizau parcă adversarii. 
Câştiga, de regulă, toate luptele, devenind din ce în ce mai sigur 
pe el şi mai mândru. Văzându-l atât de destoinic, regele Glaucon 
îl chemă într-o zi la el şi-i spuse: 

— Fiul meu, cred că ar fi de mare cinste insulei tale şi ţie 
însuţi dacă te-aş trimite la jocurile olimpice care vor începe în 
curând. 

Hotărârea părintelui său îl bucură nespus demult. 

— Dacă voia ta este să merg la întreceri, atunci voi merge 
cu mare plăcere! 

Jocurile olimpice îl umplură de glorie pe Craton, căci se 
întorsese încununat cu lauri iar poporul din insulă l-a sărbătorit 
câteva zile la rând cu mare cinste. Din acel an chipul lui s-a 
maturizat complet, a căpătat deplină stăpânire de sine şi a 
început să fie din ce în ce mai preocupat de treburile de la 
curtea tatălui său. Mândru de încrederea ce i se acorda, a 
învăţat repede treburile instruirii oştirii şi a organizat cum nu se 
putea mai bine flota. De atunci regele i-a acordat deplină 
încredere şi l-a însărcinat cu multe treburi ale cârmuirii. 

Intr-o zi se petrecu o întâmplare ciudată. Pe când stătea pe 
țărm şi admira visător catargele vaselor din port, Craton se 
pomeni cu un grup vesel de fete care se întorceau cu pânzele 
albite de la răul ce se vărsa în mare chiar în apropiere. Văzându- 
| pe Craton, fetele şi-au întețit chicotele şi au început să-i atragă 
atenţia prin veselia lor care lui Craton i se părea exagerată. 

— Hei, Craton! i-au plecat corăbiile? La ce tot priveşti 
înspre larg? îl ispiti la vorbă una din ele. 

— Mai bine m-ai lua în braţe şi m-ai duce până în cetate, că 
mă dor picioarele, chicoti alta. 

— Vai! Nu vezi cât de serios ne priveşte? se strâmbă a treia. 

— Craton, chiar nu-ţi plac fetele? îl întărâtă una direct în 
faţă, apropiindu-se la doi paşi de el. Şi hohotele de râs ale 
fetelor răsunau ca nişte clopoței în liniştea țărmului. Cele mici 
păreau mai îndrăzneţe şi se apropiară de flăcău, imitând fel şi 
fel de gesturi cu care să-i atragă atenţia. Cele mari erau mai 
liniştite, dar îl iscodeau cu coada ochiului pe frumosul prinţ al 
insulei. 

Craton îndură o vreme toate aceste zvăpăie li ciudate ale 
tinerelor. In cele din urmă însă, nu mai suportă şi, luând o mână 


de pietricele din prund, începu să arunce după ele. Speriate, 
fetele o luară la fugă, care încotro. Numai una dintre ele, cea 
mai veselă şi mai zglobie, se poticni şi căzu pe nisip, în timp ce 
celelalte se îndepărtaseră. Din câteva salturi Craton ajunse 
lângă ea şi o prinse de mână, zicându-i: 

— Aşa, mică obrăznicătură! Acum să te văd că glumeşti din 
nou pe seama mea! 

Fata începu să tremure, văzând că nu e de glumit. Însă 
Craton, de cum îi descoperi părul auriu şi mai ales ochii, mari şi 
verzi, care parcă implorau îndurare, se domoli pe loc, o ajută să- 
şi adune pânzele căzute pe jos şi o sfătui calm să se 
îndepărteze. 

Fata plecă, mergând alene şi privind mirată în urmă, apoi se 
grăbi să le ajungă pe celelalte. Acestea, de cum o văzură 
aproape, au început să o tachineze cu tot felul de întrebări 
ciudate: 

— Te-a bătut, nebunul? 

— Ce nătângă eşti! Tocmai acum ţi-ai găsit să te împiedici? 
Dacă nu ştii să fugi, nu te apuca a slobozi atâtea vorbe de ocară 
pe gură! 

Fata suportă cu stoicism toate reproşurile. Grupul a 
redevenit voios, ca un stol de păsări ciripitoare, dispărând în 
veselie în cetate. 

Poate că întâmplarea ar fi trecut fără prea mare importanţă, 
ca o uşoară pală de vânt în imensitatea văzduhului, sau poate 
precum un val de pe nemărginita mare, dacă într-o zi de 
sărbătoare Craton n-ar fi văzut-o din nou pe fata aceea pe care 
o scăpase de pedeapsă. Juca pe o scenă în aer liber rolul unei 
nimfe mici, vioaie şi surâzătoare. Îşi juca rolul cu multă 
dezinvoltură şi atrăgea atenţia tuturor celor care căscau gura pe 
acolo. Ochii ei mari şi verzi străluceau de bucurie. La încheierea 
piesei primi pe merit ovaţiile mulţimii de admiratori. 

Lui Craton i se păru la un moment dat că ochii fetei îl 
căutau pe el. Un zâmbet fermecător pe chipul ei îi atrase în mod 
deosebit atenţia. E posibil oare ca o floare să clatine o stâncă, 
sau o pasăre să doboare un urs? Acel zâmbet nevinovat îi 
metamorfoză profund mintea şi simţurile lui adormite... 

Totul a început prin a nu mai reuşi să-şi mai găsească 
starea. Nici măcar ceasurile petrecute printre oşteni sau pe la 
herghelii, nici luptele de antrenament cu voinicii şi nici serbările 


nu reuşeau să-l scoată din noile sale gânduri şi frământări. 

Într-o zi, în timp ce încerca să strunească un cal nărăvaş în 
curtea hergheliei, o văzu din nou pe tânăra fată care trecea 
întâmplător pe acolo. Nu apucă nici măcar să o salute că fata şi 
dispăru repede, îmbujorată toată la faţă şi emoţionată la 
întâlnirea privirii lui insistente. Craton întrebă de îndată pe unul 
din tovarăşii săi: 

— Spune-mi, cine era fata care tocmai a trecut? 

— Se poate, Craton, să nu o ştii? răspunse cel întrebat. E 
Danae, fata preotului Harus, cel care slujeşte în templul lui 
Apollo. 

— Ea e Danae? Păi, ştiu de Danae, am auzit de ea, dar 
ştiam că e doar o copilă, se miră Craton. 

— Te miri? Păi, nu mai e deloc o copilă! Ce, parcă tu mai 
eşti copil? 

Craton simţi cum îl mistuie un foc în suflet, din ce în ce mai 
aprins, aşa cum nu simţise niciodată până atunci. Îşi dădu 
seama de ignoranţa sa în faţa unei asemenea frumuseți. De ce 
oare a fost surd şi orb?! Cât de uimitor scânteiau ochii aceia ori 
de câte ori avea să-l revadă, prefăcându-şi trecerea 
întâmplătoare prin preajmă! _ 

A trecut aproape un an de la aceste întâmplări. Intre Craton 
şi Danae, care se vedeau des fără să-şi vorbească, s-a înfiripat o 
idilă. Se priveau de la distanţă cu încântare, îşi zâmbeau, apoi 
se despărţeau pentru a-şi trăi fiecare în parte nostalgia ultimei 
revederi. Pe zi ce trecea Danae căpăta trăsăturile mândre ale 
unei fete frumoase. Pentru Craton toate luptele, toate întrecerile 
atletice şi toate treburile statului nu mai însemnau mare lucru 
faţă de dorul ce-l mistuia zi şi noapte. 

Într-o zi, la o serbare de la palatul regelui Glaucon, fusese 
invitată şi Danae, care veni însoţită de tatăl ei, preotul Harus. La 
petrecerea care a urmat, poate din întâmplare sau poate nu, 
Danae şi Craton au fost invitaţi să se aşeze la masă unul lângă 
celălalt. Craton a fost nespus de fericit. Toată ziua o căutase cu 
privirea. Văzând-o atât de aproape de el, a cutezat să-i spună: 

— Ce mare şi frumoasă te-ai făcut, Danae! 

Fata, înfiorată de emoție, clipind din genele-i mari care-i 
luminau privirile pline de farmec, îi mulţumi pentru cuvintele 
frumoase şi îl întrebă pe neaşteptate: 

— Craton, de ce nu vrei niciodată să vorbeşti cu mine? 


Surprinzând limpede flăcările din privirile copiilor lor, regele 
Glaucon şi preotul Harus, aşezaţi şi ei aproape unul de altul la 
acea masă, găsiră de cuviinţă să se sfătuiască mai îndelung faţă 
de cum o făceau altădată. Era limpede că trebuiau să-şi facă 
unele planuri. In cele din urmă au ajuns împreună la concluzia 
că era indicat să mai lungească o vreme starea de euforie a 
copiilor lor înainte de a se gândi la o căsătorie, mai ales că fata 
era încă prea fragedă în ale vârstei. 

La scurt timp după aceea viaţa liniştită a locuitorilor insulei 
a fost adânc tulburată de o întâmplare nefericită. Într-una din 
zile regele Glaucon se gândi că n-ar strica dacă feciorul său, 
moştenitorul tronului, ar ieşi puţin în lume să vadă ce mai e nou 
pe la curţile altor împărăţii. Aşa că îi sugeră şi îl pregăti să-l 
trimită tocmai în Egipt, cu misiunea de a deprinde obiceiurile de 
la curtea faraonilor şi înţelepciunea de a cârmui o ţară. In felul 
acesta Glaucon spera ca moştenitorul său să-şi sporească 
cunoştinţele şi să-şi câştige faima în ochii propriului său popor. 

Craton, deşi nu i-a prea convenit să plece în această 
călătorie, a pornit totuşi pe mare, în fruntea a zece corăbii, toate 
încărcate cu daruri şi oşteni destoinici. S-a despărţit greu de 
Danae, lăsând-o aproape înlăcrimată pe țărm şi promiţându-i că 
se va întoarce cât de repede va putea. Tânăra a rămas şi a privit 
îndelung catargele corăbiilor pe care fâlfâiau pânze colorate, 
până ce acestea s-au pierdut la orizont, în depărtarea mării. 

Călătoria lui Craton a durat mult. Din cauza peripeţiilor pe 
care le-a întâmpinat pe mare şi, în special datorită misiunii pe 
care o avea de îndeplinit în Egipt, de la plecare şi până la 
vremea reîntoarcerii s-au scurs aproape doi ani. In tot acest 
timp Danae, cuprinsă de un dor cumplit, scruta zi de zi zările, şi 
pe vreme de ploaie şi pe vreme însorită, aşteptând să zărească 
întorcându-se corăbiile lui Craton sau corăbii care să-i aducă 
veşti de la iubitul ei. i 

Dar marea nu a vrut să fie aşa de darnică. In zadar întreba 
şi regele Glaucon dacă printre numeroasele catarge de pe mare 
n-au fost zărite şi cele aurite ale lui Craton. In zadar aştepta zi 
de zi, pe țărm credincioasa Danae, cu inima neliniştită, cuprinsă 
de dor şi speranță. Pesemne că zeiţa Afrodita s-a mâniat pe 
lume, trimițând deznădejde şi durere în sufletul ei. Luminile din 
frumoşii ochi ai credincioasei Danae slăbeau pe zi ce trecea în 
dorul ei neînduplecat. In fiecare zi, după ce scruta ca de obicei 


zările, sărmana Danae părăsea ţărmul mării cu tristeţea şi 
disperarea în suflet. Sufletul ei suav şi plăpând ca o adiere de 
mare, îi întrista chipul, suspinele erau din ce în ce mai adânci iar 
dorul după iubitul ei pierdut pe necunoscute ţărmuri nu-i mai 
dădea pace. 

Când, în cele din urmă, catargele aurite şi pânzele colorate 
ale flotei lui Craton apărură semeţ la linia orizontului, se 
apropiau şi se pregăteau să acosteze pe ţărmul înfiorat de 
linişte al Rodosului, vestea căzu ca un trăsnet în sufletul celor 
abia întorși de la mari distanţe. Nimeni nu i-a aşteptat pe țărm. 
Acostând în singurătate, neliniştea spori şi mai mult pe chipul lui 
Craton. Alergă cât putu de repede spre porţile cetăţii şi se repezi 
ca un vultur asupra prăzii pe scările palatului tatălui său. Aici 
întâlni mare jale. Regele îl aştepta cu inima mâhnită, alături de 
preotul Harus şi de sfetnicii lor tăcuţi. 

— Unde e Danae? strigă Craton, cuprins parcă de o nelinişte 
prevestitoare de rele. 

Nimeni însă nu vroia să-i răspundă. Privirile le erau 
înlăcrimate şi îl urmăreau, temătoare. Femeile plângeau de zor 
şi tot palatul era într-un bocet. 

— Pe Zeus, vă implor, daţi-mi-o pe Danae! 

Ochii regelui Glaucon se adânciră şi mai mult în lacrimile pe 
care nu le putea potoli. Plângea şi preotul Harus, plângeau şi 
ceilalţi din preajmă. 

— Unde aţi ascuns-o pe Danae?! striga necontenit Craton, 
la limita disperării, prin saloanele imense ale palatului. 

Atunci preotul Harus, pentru a cruța sufletul sfâşiat al lui 
Craton, se apropie de el, îi cuprinse părinteşte mâna într-ale lui 
şi-i spuse: 

— Danae a părăsit tărâmul acestei lumi. Ochii ei au rămas 
până la sfârşit aţintiţi în larg, aşteptând întoarcerea ta. S-a 
sfârşit, biata mea fată, cu numele tău pe buze... 

Craton rămase fără vlagă. Dinona, mama lui, l-a prins în 
braţe şi l-a sprijinit să nu se prăbuşească. Insă Craton s-a smuls 
din mâinile tuturor, a ţâşnit pe poarta palatului şi s-a oprit singur 
pe malul mării. Aici s-a prăvălit în nisip şi a izbucnit, ca un copil, 
în lacrimi. 

Multă vreme după aceea a fost doliu la palat. Craton a 
zăcut mult la pat, bolnav de nici cei mai buni vraci nu mai ştiau 
ce să-i facă. Toţi au vegheat la căpătâiul lui, l-au îmbărbătat 


cum au putut, iar el, doar de mila bătrânului său tată care era 
sfâşiat de durere şi bocea ca un sclav pe holurile palatului, a 
început să se mai pună pe picioare. 

De atunci inima lui Craton s-a închis pentru totdeauna, s-a 
împietrit pentru veşnicie în dragoste. Numai judecata şi-o mai 
păstrase întreagă. S-a luat apoi cu treburile palatului şi a 
început să se liniştească şi chiar să reuşească uneori să uite prin 
ce-a trecut. 

În urma acestor împrejurări tragice, însuşi regele Glaucon 
fusese cuprins de o boală căreia nu i se cunoştea leacul. Intr-un 
fel părea bine dispus, mânca orice, bea, se distra. Dar uneori 
mintea sa aiura puternic. Avea şi clipe lungi de luciditate, iar 
câteodată parcurgea şi crâmpeie de virtute. Insă, din ce în ce 
mai des, îl cuprindeau stările de rătăcire. 

Craton înţelesese bine că toate treburile cârmuirii trec pe 
seama lui. Însă făcea asta în aşa fel încât să nu fie ştirbit cu 
nimic bunul prestigiu al tatălui său. Vroia ca părintele său să se 
bucure, printre ceilalţi cârmuitori din lume care-l ştiau, de 
aceeaşi faimă ca şi până atunci. Dar în adâncul inimii sale 
Craton îşi dorea o bătălie, un război la care să participe cu 
dârzenie, să-şi înfrângă durerea, să se avânte cu toată puterea 
şi să biruiască precum un semizeu, ori să piară. 


9 


La ceasul când glasul piţigăiat şi afurisit al cocoşilor strică 
liniştea dimineţii şi dulceaţa viselor Adoris ar fi vrut să mai 
doarmă încă, fără griji, în tinda răcoroasă a foişorului de lângă 
palat, de n-ar fi fost trezit de zăngănitul armelor, de nechezatul 
cailor şi de vocile tunătoare ale sutaşilor care zguduiră 
pavilioanele înţesate de oşteni. 

Asemenea zarvă tulbura liniştea cetăţii lui Glaucon din ce în 
ce mai des. Cu precădere, în ultimul timp, mai precis de când 
Craton fusese cuprins de o râvnă nemaiîntâlnită la alţii de a-şi 
instrui oştenii în chip desăvârşit şi de a-i deprinde să poarte cu 
vrednicie armele. Zarva dură numai o jumătate de ceas, până 
când pavilioanele se goliră de oşteni, care porniră cu toţii în 
grup spre plaja mării. 

Încă ametit de somn, Adoris se îmbrăcă cu silă în dimineaţa 


aceea. Îşi căută armura şi spada, apoi porni şi el fără prea mult 
ghes în urma celorlalţi. 

Dinspre mare adia o briză înviorătoare, tocmai potrivită ca 
să-i mai revigoreze pe somnoroşi. Soarele încă nu răsărise iar 
valurile prelungi, rare la acea oră, călătoreau încet pe marea 
verzuie şi lucitoare. 

Adoris păşi până aproape de apă, îşi aruncă pe nisip armura 
şi hainele şi se afundă în mare, scufundându-se în imensitatea 
apei răcoritoare care-l cuprinse repede într-o voluptate rar 
întâlnită. Înotă vânjos departe în larg, atât cât de pe țărm de- 
abia de i se mai vedea capul deasupra crestelor de valuri. 

Ceilalţi oşteni, încă mai erau pe plajă, acolo unde zelosul 
Craton îi urmărea cum se antrenează şi cum mânuiesc armele. 
Curând răsări soarele, pâlpâind ca un foc auriu la orizont, 
deasupra mării. Puterea razelor sale începu să se simtă din 
primele clipe. 

Craton porunci ca toată oştirea să-şi aşeze în ordinea cea 
mai desăvârşită armele pe plajă înainte de a intra în apă. Nici nu 
se putea o bucurie mai mare pentru oştenii care aşteptau cu 
nerăbdare, în fiecare zi, o astfel de poruncă! Se repeziră cu toţii 
în apă, înotând care mai de care spre larg. 

În cetate sclavii şi slujitorii nu au avut nici ei parte de prea 
multă tihnă. Au fost treziţi dis de dimineaţă ca să hrănească, să 
adape şi să ţesale caii de prin grajduri, care nechezau furioşi şi 
se muşcau de urechi. Sclavele, trezite de strigătele stăpânilor, s- 
au apucat degrabă de treabă, să aţâţe focurile din vetre şi să 
gătească hrană pentru veşnic flămânzii oşteni care urmau să 
năvălească din clipă în clipă în bucătăriile palatului. 

Altarele templelor din preajma cetăţii fumegau de ofrandele 
pe care preoţii le închinau zeilor. Animalele sacrificate erau 
fripte pe focuri mari şi aduse spre a fi puse pe masă. 

Sclavii bătrâni scoteau din beciurile mărinimosului rege 
amfore pântecoase de vin pentru a le aşeza la îndemână. 

Când oştenii au năvălit dinspre plajă, masa era gata 
pregătită. Fiecare din ei era în stare să mănânce cât zece, aşa 
încât sclavele au trebuit să zorească treburile în a le aduce 
destule bucate pe masă. Băieţii îşi astâmpărau setea dând peste 
cap câte un ulcior de vin răcoritor. Craton însă avu grijă să 
poruncească să nu se bea peste măsură. 

Multe din privilegii nu mai erau ca înainte! Altădată se 


dormea până târziu, iar gustarea de dimineaţă era un ospăț în 
toată regula, care începea spre prânz şi se încheia după-amiază. 
Apoi, cu câteva intermitențe, uneori continua până seara târziu, 
numai cu cei care reuşeau să rămână treji. 

Acum însă oştenii trebuiau ca, de îndată ce masa de 
dimineaţă era terminată, să iasă iarăşi în incintele pavilioanelor, 
să-şi caute armele şi să le curețe, să încalece pe cai şi să o ia la 
trap până spre poalele dealurilor, apoi să se întoarcă în cetate în 
galop. 

In acest timp trebuiau să tragă cu arcul, să arunce la ţintă 
cu sulițe lungi şi să mânuiască săbiile din goana cailor. Această 
corvoadă ţinea până ce soarele se înălța de-a binelea pe cerul 
dogoritor al insulei. Nici spre prânz nu scăpau de chinuitoarele 
antrenamente la care îi supunea prinţul Craton. Porneau spre 
mare, de data asta se opreau în port unde trebuiau să facă 
nenumărate exerciţii, să se caţere la bordul navelor, pe funii sau 
pe odgoane, să împingă bărci şi să tragă la vâsle, să mânuiască 
velele şi să se aşeze în dispozitive de luptă pe corăbii. Chiar 
dacă soarele frigea nemilos, trebuiau să reziste şi să-şi ducă 
treaba până la capăt. Rar li se permitea să fie lăsaţi să se 
arunce şi să se bălăcească prin apă în jurul vaselor. 

Dacă pe câmpurile de instrucţie se muncea din greu, nici 
prin pavilioanele regelui nu era timp de răgaz. Regele Glaucon 
se trezea cam atunci când soarele dogorea deja pe cer, mânca 
în fugă şi, încă purtând pe cap fesul cu care dormise, pornea să 
cutreiere incintele şi grajdurile pavilioanelor sale. Şi vai de 
slujitorul acela care-i ieşea în cale, dacă regele găsea ceva pe 
undeva în neregulă, sau dacă vedea vreun cal şchiop ori prost 
îngrijit! Când îl simțeau prin preajmă slujitorii îşi căutau 
numaidecât de lucru, cărând vedre cu apă ori mutând bârne, 
paie şi alte obiecte de colo-colo. Sfetnicii care trebuiau să-l 
însoţească pe rege în preumblările sale zilnice prin cetate 
descoperiseră o bună metodă de a-l abate de la impetuoasele 
sale inspecții de dimineaţă: îi trimiteau în cale câte o fetişcană 
frumoasă care se prefăcea a căra apă cu vadra şi care poposea 
- ca din întâmplare - pe câte o lespede de piaţă spre a se 
odihni. De cum o vedea, regele se înduioşa, se aşeza alături de 
fată, o mângâia părinteşte şi îşi deplângea bătrâneţea. Apoi, 
obosit, era condus de slujitorii săi în încăperile palatului unde îşi 
reîntregea somnul până la amiază. 


În ziua aceea însă, somnul de amiază al locuitorilor cetăţii 
fusese tulburat de răsunetul trompetelor străjerilor care 
vegheau în turnuri. În zare, pe întinsul mării fuseseră văzute 
două vase arătoase care se apropiau de țărm. Străjerii 
recunoscură de îndată că cele două corăbii erau tocmai cele 
care fuseseră trimise cu soli ai regelui Glaucon în ţara Lidiei. 
Craton şi garda sa - treziţi din somnul de prânz - au plecat de 
îndată în întâmpinarea solilor. 

În port, Craton găsi cele două corăbii deja acostate, iar solii 
tocmai puneau piciorul pe uscat, ajutaţi fiind de cei aflaţi acolo 
la acea oră. La coborârea pe țărm solii îngenunchiară şi sărutară 
pământul scump al ţării lor, bucuroşi că zeii le oferiră o călătorie 
liniştită. Craton se îndreptă spre cei sosiți şi-i îmbrăţişă. 

Primul dintre soli, cel mai de vază şi cel mai în vârstă, era 
Amfion, unchiul lui Craton din partea tatălui, un bărbat 
mătăhălos, volubil, cu barba stufoasă ce se revărsa pe tot 
pieptul până la burtă. Privirea sa iscoditoare îl făcea şi mai 
impunător, datorită sprâncenelor mari care exprimau, după 
situaţie, când nedumerire, când voioşie, când încruntare ori 
indignare. 

Craton le rosti urarea: 

— Zeus din Olimp fie preamărit, căci ne-a oferit bucuria să 
vă revedem întorşi sănătoşi pe pământul strămoşilor noştri! 

Amfion, nu mai puţin emoţionat, răspunse în numele 
celorlalţi: 

— Bine te-am regăsit, vrednice fiu al lui Glaucon! într- 
adevăr, zeii au fost îndurători cu noi şi de data aceasta! 

— Nici nu ştii cât de bine-mi pare că te revăd, unchiule! 

— Şi tu, Craton, arăţi acum ca un adevărat conducător de 
oşti, dârz, hotărât şi impunător! zise Amfion, admirând statura 
falnică a nepotului său. 

— Ei! mai lasă laudele, unchiule. Mai bine spune-ne cum a 
fost îndelungata voastră călătorie. 

— Totul a decurs cum nu se poate mai bine! îţi voi povesti 
însă pe-ndelete... 

— Totuşi, ştiţi ce? Hai să mergem chiar acum în palat, 
pesemne că sunteţi istoviţi de drum. Vom avea tot timpul să vă 
ascultăm povestea. Şi-o va asculta totodată şi regele... 

— Ai rostit înţelept! Hei, să ne grăbim să-l vedem pe regele 
nostru, încheie Amfion. 


Craton porunci supuşilor să descarce şi să aducă în cetate 
numeroasele daruri pe care le primiseră pentru regele 
Rodosului. Slujitorii descărcară pe deasupra şi o mulţime de 
lucruri pe care Amfion, ca un bun negustor ce era, le dobândise 
prin cetăţile de pe continent, în călătoria spre Sardes. 

În salonul regelui Glaucon zarva se înteţi de îndată ce solii 
au păşit înăuntru. Se adunară o mulţime de curioşi, dornici să 
afle ştirile aduse de aceştia. Animaţia era cu atât mai 
nefirească, cu cât, în alte zile, la acest ceas de după amiază, nu 
se vedea nici ţipenie de om prin salon. 

Trezit din somnul lui cel mai odihnitor de la acele ore regele 
rămase surprins de reîntoarcerea solilor. Se ridică din pat, lăsă 
slujitorul care răspundea de vestimentația sa să-i aranjeze 
ţinuta şi se repezi în salonul în care trebuia să sosească Amfion 
cu însoțitorii lui. Slujitorii aduseră regelui un jilţ îmbrăcat în 
purpură, pe care acesta se tolăni şi, clipind din ochii lui mici şi 
somnoroşi, abia se stăpâni de nerăbdarea de a vedea mai 
degrabă solii intrând. 

Când Amfion apăru regele sări din jilţul său să-l îmbrăţişeze. 
Amfion, la rândul său, l-a cuprins în braţe pe cumnatul său, 
scundul şi dolofanul rege al Rodosului, zicându-i: 

— Să ne trăieşti o mie de ani, întru veşnică mărire şi 
cinstire, prealuminate şi preaputemice rege al insulei Rodos! 

Auzind asemenea cuvinte calde, regele nu se putu abţine şi 
îi dădu de îndată răspuns inimosului său cumnat: 

— Mulţumesc ţie, vrednicule Amfion! Fie zeii proslăviţi, căci 
te purtară cu bine peste mări şi ţări şi te-ai întors teafăr la ai tăi! 


Amfion a fost îndemnat să înceapă să povestească 
peripeţiile din călătoria sa. Dar nu apucă să spună încă mare 
lucru, că în salon apăru şi regina, urmată de tot alaiul ei vesel. 
Vestea reîntoarcerii lui Amfion se răspândise cu repeziciune în 
tot palatul, şi cu toţii - sfetnici şi slujitori - se grăbiră să-l 
întâmpine şi să-i afle povestea. Nici măcar nu apucase să 
înceapă că povestirea a trebuit să fie întreruptă. 

Regele ceru, în cele din urmă, să se facă linişte: 

— Ajunge-vă! Potoliţi-vă! Dară lăsaţi bieţii oameni să-şi 
tragă răsuflarea, să se odihnească şi să apuce să ne 
povestească! 

Au fost aduse jilţuri solilor osteniţi, iar prin numeroasele uşi 


ce dădeau în salon începură să apară sclavii cu bucate 
proaspete şi cupe de vin rece. Salonul vuia de zarvă şi bucurie. 
Din când în când regele îşi îndemna supuşii să cinstească în 
sănătatea celor sosiți de departe: 

— În cinstea zeilor din Pantheon şi a voastră care v-aţi 
învrednicit să călătoriţi pe drumuri îndepărtate!... 

Amfion fusese poftit să-şi spună, de la capăt, tot firul 
povestirii sale - ce promitea mult haz şi interes - spre a fi auzit 
de toţi cei care-l priveau cu mare admiraţie. Dădu peste cap 
cupa de vin pe care o avea în mână şi, după ce termină de 
înfulecat halca de friptură din faţa sa, îşi întinse picioarele 
dolofane sub masă, se afundă mai adânc în jilţ şi începu să 
povestească: 

— După cum ţi-a fost porunca, mărite rege al insulei Rodos, 
eu, Amfion, cumnatul şi sfătuitorul tău, mare proprietar de 
pământuri de pe aceste meleaguri ale noastre, mi-am ales 
tovarăşii care să mă însoţească în îndelungata călătorie până la 
Sardes, unde domneşte regele Lidiei, ca să aflăm amănunte cu 
privire la expediţia coaliţiei împotriva lui Agatos, regele Atalyei. 
Pornind în larg, cele două corăbii ale noastre au înaintat încet, 
căci nu am avut vânt bun şi vâslaşii a trebuit să trudească din 
greu ca să nu stăm pe loc. După trei zile vântul s-a mai întețit, 
spre bucuria noastră, şi am început să gonim spre ţinutul Lidiei. 
Peste alte trei zile am zărit țărmurile înalte şi şerpuitoare ale 
Asiei Mici. Am mai mers aşa, dea lungul coastelor, încă vreo 
cinci zile, până am ajuns în preajma oraşului Milet... 

— Milet?! exclamă încântat regele Glaucon. Comoara 
țărmului Asiei Mici, nu-i aşa?... 

— După cum ai auzit bine, slăvite rege! Da, ajunseserăm în 
portul oraşului Milet... în acest minunat port ne-au luat în 
primire paznicii şi vameşii, care ne-au cerut să le dovedim cine 
suntem şi către unde mergem. A trebuit să le arătăm hrisoavele 
noastre ca să i lămurim cine suntem şi unde mergem. Până la 
urmă am căzut la învoială cu vameşii şi am aranjat să lăsăm în 
portul lor cele două corăbii ale noastre, până ne întoarcem de la 
Sardes. Începurăm deci să tocmim cupeuri şi echipaje de cai, 
dar şi călăuze de asemenea, care să ne ducă la destinaţie. Când 
totul a fost pregătit, am pornit la drum... 

— Stai! interveni regele Glaucon. Parcă v-am poruncit să 
duceţi urările şi darurile mele şi regelui Miletului... 


— Să ne fie cu iertare, mărite rege - continuă Amfion - dar 
când am cerut să intrăm la regele Miletului, tocmai atunci 
slujitorii lui ne anunţară că regele este bolnav, la pat. Aşa că noi 
am lăsat darurile să-i fie încredințate acestuia din partea ta, 
mărite stăpân, apoi am plecat pe drumul spre Sardes... 

— Cum e cu tâlharii la drumul mare prin acele locuri? 
întrebă unul din sfetnici. 

— Tâlhari? se miră Amfion. Chiar dacă erau, le-ar fi fost 
frică de noi, căci eram destui şi bine înarmaţi şi mai aveam şi 
călăuzele ca ajutoare... 

— lartă-mă unchiule, îl întrerupse Craton. Cum ţi s-au părut 
oştile pe care le-ai văzut prin cetăţi? 

— Bineînţeles, m-am interesat şi de oşti. Însă pe drumul 
nostru am găsit cetăţi slab apărate, doar pe ici, pe colo se vedea 
câte un oştean pe meterezele zidurilor. Altfel însă am găsit 
treburile după ce am intrat în ţara Lidiei. Am fost încântați de 
ţinuturile acelea frumoase, cu multe case şi bine zidite, cu mult 
norod. lată-ne, aşadar, ajunşi la porţile cetăţii Sardes, unde am 
şi fost opriţi de gărzi. Nu inspiram prea multă încredere 
paznicilor cetăţii. Aşa că au trimis după căpetenia lor care, la 
rândul ei, a înştiinţat pe mai marele apărător al cetăţii. În cele 
din urmă au înţeles că trebuia să ne primească. Am intrat în 
cetatea strâmtă, cu case înalte şi foarte aglomerată şi am fost 
conduşi într-un pavilion al oştirii... 

— Cum se poate aşa ceva?! Nu v-au primit cum se cuvine, 
în palatul solilor? întrebă indignat regele Glaucon. 

— După cum vezi, măria ta! Ne-au ţinut aproape o 
săptămână în acel prăpădit de pavilion, laolaltă cu alte solii care 
se adunau pe acolo. O dată eu chiar mi-am pierdut cu totul 
răbdarea şi, ieşindu-mi din fire, am cerut răspicat să fiu primit la 
rege. Mai marele gărzilor însă mi-a cerut să mai aştept doar... 
trei zile... 

— Of! se văită regele Glaucon. Ăştia vor fi aliaţii noştri? Nici 
păgânii sirieni nu ne-ar fi primit solii cu mai puţin respect!... 

— Ehe! Asta încă nu-i nimic! Să vezi, măria ta, câte ne-au 
mai văzut ochii pe-acolo. Câtă barbarie, câte obiceiuri... Cei din 
Sardes se cred mari bogătaşi căci, într-adevăr, au mulţi bani. 
Dar, de fapt, nu găseşti unul mai înstărit, să aibă şi el o vită 
acolo, un animal al lui. La ospăț ar fi în stare să împartă o oaie la 
o sută de inşi... 


— Ha! Ha! Ha! Ce sărăntoci! răsunară vocile celor de faţă, 
înveselite de hazul cu care povestea Amfion. 

Acesta, simțind că e în apele lui, în plină vervă, continuă: 

— ...0 duc mai mult într-un post şi fac prea des foametea. 
Mănâncă te miri ce, colea nişte smochine şi curmale, iar de 
băut, de-abia gustă câte o gură de vin, cu prostul obicei de a 
bea toţi din aceeaşi carafă... 

— Bravo, Amfion! Frumos le mai zici! îl susțineau frenetic 
vocile celor ce-l ascultau. 

— Şi sunt răspândite pe acolo tot felul de erezii, care mai de 
care mai năzdrăvane. De pildă, unele propovăduiesc cumpătare 
şi stoicism. Oamenii aceia ştiu să zvârle bani mulţi pe tejghele, 
fără să ştie prea bine pe ce îi aruncă. Se vede că au mult aur. 
Însă prin hambarele lor cam bate vântul... 

— Uraaa! Grozav! aclamau plini de entuziasm cei de faţă. 

Numai regele Glaucon asculta cu sufletul la gură povestea 
cumnatului său şi aştepta cu nerăbdare să afle ceva care îl 
interesa foarte mult. De aceea, la un moment dat ceru să se 
facă linişte şi spuse, cu glas tare: 

— Ai mult haz când povesteşti cele văzute, Amfion! Dar 
spune-ne mai repede cum a fost până la urmă întrevederea cu 
regele Lidiei... 

— Îmi cer iertare, bunule rege! Să vedeţi câte au mai fost: 
după ce pierduserăm orice speranţă tot aşteptând, am fost 
vestiți prin slujitori că suntem chemaţi în pavilionul solilor. Ne 
ducem acolo încă de dimineaţă, intrăm în sala soborului - o sală 
înaltă, maiestuoasă - unde ne punem iarăşi pe aşteptat. Aflăm 
însă că avem mult şi bine de aşteptat, că regele se dusese mai 
întâi să-şi vadă templele sale şi se va întoarce abia pe la prânz. 
În fine, pe la prânz s-au adunat o mulţime de solii în sala 
soborului şi iată că regele Lidiei a binevoit de data asta să-şi 
facă prezenţa. Sosit-au toţi? a întrebat el. Da! i-au răspuns 
sfetnicii. Atunci să deschidem soborul... Şi regele ne ţinu o 
predică lungă, bine chibzuită de altfel, în care îşi îndemna aliaţii 
să fie uniţi şi să pornească hotărâți cu oştirile asupra regelui 
Agatos, cel care întrecuse măsura râvnind la graniţele altor 
regate vecine. 

În timp ce Amfion îşi continua lunga expunere începând să 
înşire o sumedenie de nume de persoane şi de oraşe, de 
amănunte fără prea mare semnificaţie pentru cei care-l 


ascultau, pe regele Glaucon îl fură somnul şi aţipi în jilt, sforăind 
încetişor. 

— Vedeţi, regele a adormit!... şopti cineva ca să-l audă 
Amfion. 

— Vorbeşte înainte, îl îndemnă Craton pe Amfion, căci mai 
degrabă liniştea l-ar trezi!... 

În răstimpul îndelungatei sale relatări Amfion mai sorbi o 
înghiţitură din carafa de vin pe care i-o adusese o sclavă. La 
buna dispoziţie care s-a stârnit, regele Glaucon, care probabil că 
visă ceva vesel, se trezi dintr-odată, privi nedumerit în jur şi 
zise: 

— Cum ai zis, Amfion? Că ar fi ăia din Sardes în stare să 
împartă un berbec la o sută de inşi? Ha! Ha! Ha! Grozav ai mai 
înflorit-o!... 

Amfion n-ar fi sfârşit de povestit niciodată, însă în sală se 
stârnise prea multă rumoare, nimeni nu mai asculta povestea 
atent şi mulţi dintre sfetnicii prezenţi puseseră mâna pe carafele 
pline de vin şi discutau între ei mai degrabă decât ascultau 
povestea sa. Regele însuşi îl opri până la urmă din povestit şi 
hotărî să continue altădată. 

Craton, ciocnind cu el o carafă de vin, îl întrebă, foarte 
interesat să afle un răspuns: 

— E adevărat, unchiule, că vom avea război cât de curând 
cu regele Atalyei? 

— Da, tinere Craton, este foarte adevărat, îi răspunse 
Amfion foarte sigur pe ceea ce spune. Din nefericire! Fii 
pregătit, deci, să pleci cu oştile de îndată ce vom primi 
semnalul. 

La rândul lui, Amfion, aducându-şi aminte de ceva, îl întrebă 
pe Craton: 

— Spune-mi, rogu-te, cine este tânărul acela cu chipul lui 
Apollo, tare tăcut, care stă îngândurat lângă fereastră? 

— Tânărul acela? E Adoris, fiul armatorului Atridas din 
Atena. Deşi a venit cu gânduri duşmănoase la noi, acum mi-a 
devenit un bun prieten... 


10 


Într-o seară de toamnă, pe când ramurile viței de vie 


gemeau grele de rod bogat şi culegătorii de măsline umpleau 
amforele cu roadele livezilor, şi pe când vânturile străine 
începeau să tulbure lumea tihnită a apelor pe vârfurile munţilor 
de pe țărmurile îndepărtate începură să fie văzute focuri 
pâlpâitoare, agăţate parcă sus de tot, pe cer, căci munţii pe 
care ardeau ele erau înalţi şi contopiţi cu cerul întunecat. Acele 
focuri stranii au fost văzute câteva nopţi în şir. 

Pretutindeni în lumea insulelor erau paznici care vegheau 
necontenit semnalele focurilor de noapte. Şi de data asta, de 
cum văzură focurile, paznicii îl vestiră degrabă pe Craton. 

Aflând asemenea veste, Craton a urcat în seara următoare, 
în fruntea unui grup de călăreţi, spre piscul cel mai înalt al 
munţilor din insulă pentru a se convinge el însuşi că semnalele 
sunt adevărate şi nu sunt doar o iluzie cum s-a mai întâmplat şi 
altădată. 

Printre cei care l-au însoţit erau şi Amfion şi Adoris. 
Ajungând pe creasta muntelui nu le-a rămas decât să aştepte să 
se întunece. Şi, când noaptea a pus de tot stăpânire pe 
întinderile din jur, rând pe rând, focurile au început să răsară în 
îndepărtările întunecate. 

— Nu ar trebui să aprindem şi noi focul? îl întrebă Adoris pe 
Amfion, ştiind şi el câte ceva, dar puţin, despre aceste semne. 

— Fără îndoială, răspunse Amfion. Transmiterea ştirilor prin 
flăcările focului e lege în toată Elada. 

La porunca lui Craton oştenii au dat foc unui rug imens pe 
care l-au pregătit pe vârful muntelui, într-un loc ales de Amfion. 
Focul s-a aprins degrabă şi a început să ardă puternic movila de 
trunchiuri uscate şi smoală încinsă. Vuietul lui se înteţi şi 
flăcările dogoreau până la mare depărtare. 

Dinspre satele şi cetăţile insulei se adunară în preajma 
focului o mulţime de curioşi. De la distanţă li se vedeau feţele 
înroşite de flăcările purpurii şi înalte. 

Adoris, admirând măreţele pălălăi din faţa sa, s-a apropiat 
de Amfion, vrând să înţeleagă mai îndeaproape cu rostul 
focurilor. 

— Cum poate cunoaşte cineva, precis, de la asemenea 
distanţe, ce reprezintă focurile? Un foc ce vesteşte războiul 
contra regelui Atalyei nu poate semnifica la fel de bine, spre 
exemplu, că barbarii au intrat în Atena? 

Amfion se grăbi să-i explice, constatând că Adoris nu prea 


ştia mare lucru despre semnificaţia focurilor: 

— Vezi, tu, Adoris, voi, atenienii, care vă sosesc zilnic în 
port sute de corăbii venite din toată lumea, aveţi privilegiul de a 
primi veşti destul de repede din orice colţ al lumii. Gândeşte-te 
însă la acea puzderie de insulițe risipite în largul mării, în care 
rar poposeşte câte o corabie. Cât de important este ca şi 
locuitorii acestora să afle repede ce se întâmplă în lume. De 
fapt, chiar şi în oraşul vostru există paznici pe înălțimile 
crestelor care veghează neîncetat focurile... 

— Ştiu asta! Ceea ce nu ştiu este cum de pot fi înţelese cu 
atâta exactitate aceste semne, repetă Adoris nedumerirea sa. 

— Nu trebuie să te miri! reluă Amfion. E foarte simplu: sunt 
doar câteva situaţii în care veştile se transmit prin focuri. 
Oricare dintre ele se deosebeşte de celelalte prin numărul lor şi 
momentele nopţii când se aprind. De asemenea, deosebirile 
sunt date şi de numărul de nopţi în care ele se repetă... 

— Vrei să zici că încă nu putem şti exact ce reprezintă 
focurile de-acum? întrebă Adoris, încă needificat. 

— După felul în care s-au aprins ele aseară, se prea poate 
ca ele să însemne plecarea popoarelor la război, conform 
înţelegerii. leri noaptea au fost aprinse trei focuri la răstimpuri 
de câte două ceasuri. Dacă noaptea aceasta ele se vor aprinde 
de două ori la răstimpuri de trei ceasuri, vom fi siguri că este 
vorba de plecarea noastră la luptă. 

— Da, acum sunt lămurit! spuse Adoris mulţumit. Când ai 
să ai timp o dată, te rog să mă înveţi şi pe mine să recunosc 
focurile şi toate înțelesurile lor. 

Mulțimea de curioşi a rămas pe munte până după miezul 
nopţii, dornică să afle complet conţinutul mesajul. La o oarecare 
depărtare de focul deja aprins, stăteau pregătite şi alte ruguri, 
care urmau a fi aprinse când avea să sosească momentul 
potrivit. 

După ce flăcările celui de-al doilea rând de focuri s-au stins, 
la trei ceasuri de aşteptare cei prezenţi s-au putut edifica 
complet că tâlcul mesajului transmis era acela de plecare la 
război împotriva regatului Atalyei. Era semnul convenit de regi 
în cadrul convenției de la Sardes. 

Nu era o veste bună, susțineau aproape toţi cei prezenţi. 
Războiul nu era o bucurie pentru nimeni. Neliniştită, mulţimea 
de curioşi de pe vârful muntelui a început să se destrame, toţi 


se îndreptară spre la casele lor. 

Şi totuşi, o parte dintre soldaţi s-au bucurat la aflarea veştii 
că războiul va începe în curând. De multă vreme aşteptau acest 
prilej, pentru a le mai creşte simbria, dar şi pentru a se umple 
de glorie, de fapte de vitejie, sau cine ştie din ce alte motive. 

Craton şi însoțitorii lui şi-au luat caii de căpăstre, căci era 
întuneric şi drumul nu putea fi desluşit de cai, şi coborâră în 
tăcere spre cetate. 

Focurile s-au mai repetat după aceea câteva nopţi la rând, 
cu aceeaşi semnificaţie. Zilele care au urmat au fost încărcate 
de treburile pregătirilor pentru plecarea pe mare a oştilor lui 
Craton. S-a făcut mai întâi aprovizionarea expediției. Multe 
turme de oi şi de vite au fost adunate laolaltă de prin satele 
insulei şi cumpărate pentru a fi luate pe corăbii pentru hrana 
soldaţilor. Multe amfore cu fructe, butoaie pline cu vin şi alte, 
multe alte lucruri folositoare unei armate care se îndrepta spre 
câmpul de bătălie. Corăbiile mai vechi au fost reparate şi 
încleiate bine cu smoală. Apoi, au fost lustruite, ascuţite şi 
probate armele fiecărui oştean în parte, armurile, lenjeria, au 
fost numărate şi încărcate pe corăbii corturile de campanie. 
Toate proviziile au fost cărate, încărcate şi aşezate cu grijă pe 
corăbii. Corăbii separate, mai mari şi mai elegante, au fost 
pregătite pentru îmbarcarea luptătorilor. În total, douăzeci de 
corăbii urmau să plece în expediţie încărcate cu oşteni, şi încă 
zece încărcate cu provizii. Dintre toate, cea mai zveltă şi mai 
frumoasă era trirema pe care urma să se îmbarce Craton şi 
apropiații săi. Acum el veghea cu multă stăruinţă ca toate 
corăbiile să fie pregătite aşa cum se cuvine, să nu fie făcut ceva 
în pripă sau greşit, nici măcar din întâmplare. 

Era un spectacol magnific să priveşti vasele ancorate în 
apropierea portului, perfect aliniate, aşezate în ordinea 
importanţei lor, renovate şi lustruite de parcă ar fi fost toate noi. 
Pe catargele lor înalte sclipeau pânze albe, încercate din vreme 
pentru a fi se vedea comportarea în puterea vântului. 

În sfârşit, sosi şi mult aşteptata zi a plecării. Pavilioanele 
regelui vuiau de zăngănit de arme, de nechezatul cailor şi de 
dispoziţiile căpeteniilor. Pe la porţi şi pe la fântâni se iviră 
mulţimi de copii, femei şi bătrâni să asiste la marea îmbarcare, 
să-i îmbărbăteze pe soldaţi, să le dea curaj şi însufleţire şi să-şi 
ia rămas bun. 


Craton, după ce a adunat toate căpeteniile de pe fiecare 
vas, a dat ultimele porunci înainte de plecare. În tot acest timp 
pe altarele templelor din apropierea cetăţii erau aduse fără 
încetare jertfe ce aveau menirea să îmbuneze zeii şi să-i implore 
să le aducă izbândă şi faimă vitejilor. 

Când s-a dat semnalul trâmbiţele sunară, adunând lumea la 
ospăţul de prânz, ultimul înainte de îmbarcare. Aşa cum era 
obiceiul ospăţul pentru cei de rând era întins pe plajă până în 
port, încât slujitorii regelui trebuiau să aducă de departe bucate 
şi băutură pentru toţi oştenii. S-au împărţit berbeci şi viței fripţi, 
iar oştenii s-au înfruptat cu lăcomie din toate. Sclavele aduceau 
permanent vedre cu vin şi smochine, împărțindu-le la toată 
lumea, la oşteni, dar şi la rudele acestora care năvăliră şi ei să 
asiste la îmbarcarea armatei. 

Împotriva obiceiului său din ultimul timp de a dormi până 
spre prânz, regele Glaucon s-a trezit de cum s-au ivit zorile în 
acea dimineaţă şi n-a mai avut pic de somn. Era emoţionat de 
trimiterea, pentru prima dată, a fiului său la război, în fruntea 
oştirii sale. Porunci morocănos să i se aducă armurile sale vechi. 
Ceru să fie ajutat să-şi pună armura sa veche, care însă îi 
strângea cumplit pântecele. Când descoperi că nu i se mai 
potriveşte, renunţă la armură şi îşi păstră numai tunica uşoară, 
împodobită cu găitane aurite, peste care şi-a pus mantaua sa 
lungă, regească, ce-i atârna până la călcâie. Coroana, în schimb, 
îi venea întotdeauna bine pe cap. Şi-a luat sabia şi şi-a spus să 
dea mai întâi o raită printre oştenii din curtea sa. 

A hotărât chiar în dimineaţa aceea ca Amfion, cumnatul lui, 
să nu plece la război, ci să rămână pe insulă, unde regele avea 
nevoie de sfaturile sale şi de sprijinul său. În schimb, acesta şi-a 
înrolat în armată, sub comanda directă a lui Craton, cei doi fii ai 
săi, cu toate că nu erau tocmai copti pentru o astfel de ispravă. 

Adoris privea cu admiraţie toate pregătirile de plecare. 
Dacă pentru soldaţi putea însemna o despărţire tristă de cei 
dragi dar şi o nestăpânită dorinţă de a deveni mai bărbaţi, 
pentru el plecarea aceasta însemna o posibilitate de izbăvire, de 
ispăşire a unei pedepse meritate, o posibilitate unică de a-şi 
răscumpăra o parte din greşelile tinereţii. Venise pe această 
insulă cu gânduri de tâlhar, dar iată că oamenii aceştia l-au 
tratat ca pe un oaspete scump, chiar ca pe un rege şi l-au pus, 
aproape de necrezut, pe lista lor de prieteni. Craton, fiu cu 


sânge de rege în vene, îi dăduse o şansă unică de a deveni alt 
om. S-a lăsat impresionat o vreme de frumuseţea şi liniştea 
insulei, a văzut ce viaţă fericită duc locuitorii ei, a simţit rostul şi 
bunătatea acestei seminţii pe care nu o cunoştea decât din 
auzite. Acum inima îi tânjea cu adevărat după fapte de glorie, 
visa lupte adevărate, visa laurii victoriei, virtuţi bărbăteşti, 
civilizaţie şi multă, multă recunoştinţă pentru cei care i-au 
dăruit, cu atâta încredere, prietenia lor. g 

Adoris tresărea de bucurie la gândul apropiatei călătorii. li 
era nespus de îndatorat lui Craton că îi oferise această şansă, o 
dată cu perspectiva unei afirmări atât de luminoase. Simţea că, 
mai degrabă ar consimţi să moară decât să se întoarcă în Atena 
fără glorie, fără onoare, fără prestigiu. 

Pentru Craton plecarea pe mare însemna o acţiune 
chibzuită, în care îşi concentra întreaga energie şi întreaga 
abilitate a minţii sale, ca pregătirile să se desfăşoare perfect, 
conform obiceiurilor şi ritualurilor moştenite din timpuri 
străvechi, ca expediţia să reuşească şi să se întoarcă acasă cu 
armata sa fără prea multe pierderi de vieţi omeneşti şi, pe cât 
posibil, cu cât mai multă glorie pentru el şi pentru soldaţii săi. 
Pentru prima dată conducea armata tatălui său într-o expediţie 
de luptă şi pentru prima dată simţea pe umeri o grea povară dar 
şi o mare responsabilitate. 

Adoris era pregătit de plecare chiar de la primul ceas al 
dimineţii. Fiindcă nu mai avea prea multe treburi de făcut, se 
plimba pe platoul pe care urma să se alinieze armata pentru 
îmbarcare. Admira cu dragoste vasele de război, semete, 
orânduite în lungul şirag pe țărm. Privea colinele verzi din 
preajma cetăţii, acolo pe unde şi-a plimbat primii paşi când a 
aterizat pe insulă. l-a strâns lângă el pe toţi prietenii săi, pe 
Tezeu şi pe Mitridates, dar şi pe ceilalţi treizeci de soldaţi care 
rămăseseră cu el pe insulă. l-a strâns pe toţi cei ai lui care au 
fost prizonieri şi captivi în temniţă şi pe care Craton i-a eliberat, 
pe rând, de multă vreme, fără nicio condiţie, numai în baza 
cuvântului său. l-a strâns să le spună ce crede el despre această 
călătorie, dar şi să le afle gândurile. Le-a spus că nimeni nu e 
obligat să-l urmeze, că vor urma dificultăţi şi primejdii reale şi 
dacă cineva vrea să se răzgândească, era momentul să o facă 
imediat. Nimeni însă nu s-a opus plecării pe acest drum plin de 
riscuri. Ca şi Adoris, fiecare dintre ei dorea să-şi poată 


răscumpăra onoarea şi să se umple de glorie. 

Craton încă se afla în palatul tatălui său, prins la ospăț 
alături de rege, când a trimis un slujitor să-l caute pe Adoris şi 
să-l invite la masa lor. Adoris apăru de îndată iar regele se 
bucură sincer văzându-l şi-i spuse: 

— Aşează-te la masă cu noi, voinice! 

— Mulţumesc de onoare, măria ta, îi răspunse plin de 
amabilitate Adoris. 

— Stai aici, lângă mine, scumpule Adoris! Mi-aş simţi inima 
foarte împăcată dacă aş şti că vei veghea asupra fiului meu cel 
drag, să nu i se întâmple ceva rău. Şi să-i mai aminteşti, când şi 
când, că tatăl lui, bătrânul Glaucon, îl aşteaptă acasă cu 
bătrâneţile lui. Să nu se arunce în luptă fără a cugeta, căci îl ştiu 
aprig şi neînduplecat la mânie. Poate îmi promiţi, scumpule 
Adoris, că vei veghea la toate acestea? 

— Fără îndoială, mărite rege, îşi promit! răspunse Adoris, 
privind cu înflăcărare ochii regelui aproape inundaţi de lacrimi şi 
speranţă de bun părinte. 

Regele Glaucon se mai linişti, devenind iarăşi vesel şi 
vorbăreţ. Luă o carafă, turnă el însuşi lui Adoris o cupă de vin şi 
cinstiră în sănătatea celor care se pregăteau de plecare. 

— Unde e Craton şi căpeteniile oştenilor? întrebă regele. Ei 
n-au încă timp de ospăț? 

— Eram aici, tată, răspunse Craton, nu de departe. 

— In sănătatea ta, Craton, şi a celor care pleacă cu tine! ură 
regele. Şi să vă reîntoarceţi victorioşi! 

Cei prezenţi aclamară de îndată, în cor. Peste vocile tuturor 
se auzi limpede vocea groasă a lui Amfion care tocmai intrase în 
salon cu cei doi fii ai săi echipați şi gata de plecare în marea 
expediţie a vieţii lor. 

— S-aducă zeii bucurie la toată lumea! strigă Amfion celor 
de faţă. Ah! lartă-mă, rege Glaucon! Erai aici? Te-ai trezit azi 
înainte de ora prânzului? 

— Parcă mai poţi dormi acum, când ne pleacă feciorii? 
spuse aproape în acelaşi spirit de glumă regele. 

— Dar ce-i liniştea asta?! se alarmă Amfion. Unde-s carafele 
cu vin? Ce fac sclavele noastre? A! Uite-l pe Craton! Ti-am adus 
pe cei doi feciori ai mei, falnici şi voinici ca doi urşi dar încă 
cruzi. Să ai grijă de ei şi să-i foloseşti cum îţi spune 
înţelepciunea ta!... 


Amfion dădu o raită prin salon. Se opri lângă nişte fripturi 
mari de berbec care tocmai picaseră din bucătăriile regelui. 

— Da, e timpul să gustăm bucatele! zise regele Glaucon, 
punând mâna mai întâi pe o carafă cu vin. In sănătatea 
căpeteniilor şi a voinicilor noştri)... 

— Să ne dea zeii! întări Amfion, împărțind din bucate celor 
doi feciori ai săi ruşinoşi ca nişte fete mari. 

— Tu nu bei cu noi? întrebă Glaucon pe Adoris, văzându-l 
cam abătut. 

Adoris luă o cupă de vin şi rosti: 

— Întru sănătatea ta, mărite rege al insulei Rodos, şi întru 
cât de curând izbânda noastră! 

Dar, iată, că până la urmă ospăţul a luat sfârşit. Sosise 
momentul cel aşteptat cu emoţii mari al despărțirii. Din nou 
răsunară trâmbiţele îndelung, sus pe meterezele cetăţii, 
chemătoare la marea adunare a armatei. 

Oştenii se repeziră la arme, se adunară cu toţii pe aleile 
dinspre port alăturându-se celor care aşteptau deja, rânduiţi în 
cete. 

O mulţime imensă de coifuri şi sulițe strălucea în soarele 
amiezii. Dintr-odată s-au înmulţit bocetele mamelor şi suspinele 
celor dragi care se despărţeau. 

Craton dădu semnalul de îmbarcare. Regele sosi pe platou 
exact când oastea dădea onorul şi se îndrepta spre corăbii. Era 
vioi, într-o ţinută care-i dădea măreție. Era purtat pe o lectică 
susţinută de şase sclavi. 

Adoris a fost îmbarcat pe aceeaşi corabie cu Craton, pentru 
a-i fi sfetnic şi tovarăş apropiat. Nu i se dăduse o 
responsabilitate de căpetenie, iar grupul său de soldaţi a fost 
îmbarcat pe altă corabie, sub comanda lui Tezeu şi Mitridates. 

Când oastea a fost complet îmbarcată, regele nu se mai 
putu abţine şi îi dădură lacrimile. De multă vreme oastea aceea 
nu mai plecase la vreun război. lar acum pleca, pentru prima 
dată fără el, condusă de fiul său, moştenitorul tronului său. 

Craton l-a îmbrăţişat pentru ultima oară pe rege. Acesta s-a 
ridicat în picioare, şi-a cuprins înaltul său fiu de după gât, l-a 
tras puternic la pieptul său şi, văicărindu-se ca un copil, îi spuse: 

— Du-te, fiul meu, dar să nu uiţi că ai lăsat pe această 
insulă pe bătrânul tău tată! 

Pe Craton, aceste cuvinte îl mişcară mult şi-i răspunse 


părintelui său: 

— Nu fi îngrijorat, tată! Vom învinge şi ne vom revedea în 
curând! 

Apoi se desprinse brus din îmbrăţişare şi porni grăbit la 
bordul corăbiei sale. Acolo, sus pe punte, salută cu amândouă 
braţele ridicate, pe rege, pe regină şi pe toţi cei rămaşi pe 
ţărmul de care se despărţea. La fel salutau mulţimea de pe mal 
şi ceilalţi de pe toate corăbiile pregătite de plecare. 

Pe vastul cer senin se iveau şi dispăreau nori albi. Soarele 
lumina cu blândeţe micile valuri ale mării, iar pescăruşii fâlfâiau 
prin preajma malurilor. 

La semnalul lui Craton, a cărui siluetă puternică se 
distingea mândră la bordul corăbiei sale, rând pe rând au fost 
desprinse şi ridicate de frânghii pânzele catargelor. Vântul luă în 
primire pânzele libere şi le umplu cu aer ca pe nişte aripi uriaşe. 
Ancorele grele au fost trase la bord. Una după alta, corăbiile 
începură să se pună în mişcare şi să se îndepărteze de mal, 
rândurile de vâsle începură să lucreze harnice, zorite de vocile 
sacadate ale supraveghetorilor. 

La bordul vaselor oştenii adunaţi strigau într-un glas: 

— Victorie! Glorie!... 

După o jumătate de ceas, una câte una, corăbiile au început 
să dispară dincolo de linia orizontului. Lacrimi multe şi tristeţe 
rămăsese pe malul pustiit de durere. 


11 


Norii învolburaţi, zbuciumaţi şi alergători se îngrămădeau în 
înaltul  văzduhului  insuflând fiori de teamă, atârnând 
ameninţători peste orizontul neliniştit, pretutindeni în jur, şi 
deasupra țărmului tăcut şi peste marea răzvrătită. Potoliţi din 
zbor de furia furtunii pescăruşii tăceau ascunşi în cuiburile 
cocoţate pe stâncile sure de pe țărm. Rar mai vedeai vreun 
albatros rătăcit, înfruntând  întinderile apelor în ţipătul lui 
ascuţit. 

Dincolo de stâncile înalte, năpădite de tot soiul de păsări, se 
afla plaja de nisip spălată de amar de vreme de furia valurilor. 
Pornind de la ea se vedea o câmpie nemărginită, argiloasă pe 
alocuri, pe care creşteau în voie ciulini şi rapiţă şi pe care ici- 


colo întâlneai mlaştini acoperite de stuf. Câmpia mustea acum 
în şuvoaie şi bălți. Chiar şi cele mai neînsemnate viroage, seci 
de obicei, vuiau de şuvoaie revărsate din norii grei. 

Pe ţărmul nisipos şi spălat de valuri reci şi înspumate, 
cotropit în răstimpuri de negura nestatornică a ceţii se vedeau, 
ca nişte siluete înalte şi negre sau ca nişte stânci răzlețe, corăbii 
trase pe uscat. Asemenea năluci negre se desluşeau şi pe mare, 
nu departe de mal. Erau corăbiile împotmolite în nisipul din 
apropierea țărmului. Prin ceața care învăluia totul în jur se putea 
întrezări jalnica privelişte a acestor corăbii, cu vâslele sfărâmate 
atârnând la întâmplare, cu catargele rupte, cu pânzele sfâşiate 
fâlfâind încă tremurătoare şi albe ca nişte nostalgice zdrenţe 
aruncate pe catargele dărâmate. 

Când negura se mai risipi prin preajma corăbiilor se puteau 
distinge palide lumini ale unor focuri mocnite, în jurul cărora 
rătăceau umbre şterse de oameni. Incă se mai simţea suflul 
unui vânt intens, care alunga ceața groasă în mare, departe de 
plajă. Începeau să se vadă mai bine contururile țărmului şi ale 
câmpiei, deşi toate aveau nuanţe întunecate. De un verde 
întunecat, marea vuia necontenit, cu înfiorare, iar orizontul, deşi 
în parte luminat, arăta înfăţişarea stranie a bolţii întunecate şi a 
pământului cuprins de fiori. 

La un moment dat întreaga panoramă a țărmului deveni 
străvezie. Pe plajă şi în apă se puteau distinge acum vreo 
douăzeci de corăbii aşezate în poziţii dintre cele mai nefireşti, cu 
catargele şuierând a pustiu. În preajma lor foiau umbre negre şi 
mărunte de oşteni. 

La două ceasuri înainte de apusul soarelui îngrămădirile 
negre de nori începură a se ridica, iar pe sub streaşina lor apăru 
colţul unui soare auriu, ale cărui raze transfigurară de îndată 
totul, înviorând contururile țărmului şi ale lucrurilor. 

Câmpia, din mohorâtă cum părea, deveni aurie, cu bălți 
sclipitoare. Până şi siluetele corăbiilor se poleiră cu o lumină 
galbenă, iar fâşiile pânzelor deveniseră de un alb strălucitor. 

Aceeaşi metamorfoză preschimbă şi oamenii, semeţindu-le 
armurile şi aducând speranţă în inimi. Poruncile căpeteniilor, 
rând pe rând, începură să fie auzite din ce în ce mai răspicat. 

Curând, fâlfâirile nenumăratelor aripi albe ori colorate 
umplură vesele larga câmpie şi marea cu valurile încă 
întunecate. 


Însoţit de Adoris şi căpeteniile oştirii sale, Craton încerca să 
se lămurească asupra dezastrului suferit de flota sa. Ce se 
întâmplase? Mai erau puţine ceasuri până ce şirul de corăbii 
urma să acosteze într-un loc stabilit de pe ţărmul Asiei Mici. 
Zăriră de mai multe zile ţărmul continentului, însă navigară de-a 
lungul lui pentru a se apropia de ţinta expediției. S-au trezit însă 
că cerul, limpede şi senin până atunci, începu să se întunece 
dintr-odată, apele începură să fie cuprinse de o negură 
neliniştitoare, orizontul deveni închis, totul semănând cu nişte 
ameninţări sinistre, înteţindu-se, vântul începu să ridice valuri 
din ce în ce mai îndrăzneţe, care se întindeau cu repeziciune pe 
cuprinsul mării, mai înalte şi mai învolburate. 

Simţind pericolele care veneau din cauza furtunii, Craton 
porunci echipajelor să se străduiască cu tot dinadinsul să se 
apropie cât mai iute de țărm. Câteva corăbii au reuşit să atingă 
ţărmul la timp, reuşind să fie trase spre plajă. Celelalte însă, 
surprinse în larg în plină furtună, începură să fie purtate la voia 
întâmplării, reuşind, cu greu să ajungă în părţile mai joase ale 
țărmului şi să fie aruncate de valuri pe plaja nisipoasă. Unele 
însă s-au sfărâmat, lovindu-se cu putere de stânci. 

Practic, nu s-a putut face nimic pentru a salva unele corăbii 
de la naufragiu, atâta timp cât furtuna era încă în toi. Abia spre 
seară, când urgia încetă, Craton trimise cercetaşi pentru 
căutarea corăbiilor rătăcite şi oameni pentru recuperarea 
proviziilor, a oamenilor, a hranei şi animalelor aruncate de valuri 
şi de vânt. Patru vase au fost pierdute atunci, zăcând acum într- 
o stare jalnică pe țărm sau între stânci. Nicio pierdere nu s-a 
constatat în rândul soldaţilor, în schimb opt oameni dintre 
membrii echipajelor fuseseră înghiţiţi de apele învolburate. 

Dând ocol corăbiilor sale Craton îşi dădu seama că, deşi o 
parte din ele arătau parţial distruse, erau şanse mari să le 
repare, doar luaseră de acasă şi meşteri pricepuţi în întreţinere, 
deşi asta însemna să mai întârzie câteva zile prin acele locuri. 

În scurt timp, principalele corăbii aveau catargele 
îndreptate iar pânzele înlocuite cu alte noi începură să fluture 
iarăşi pe rame. Au fost reparate şi o bună parte din vâsle, 
încheieturile şubrezite de izbiturile de maluri în timpul furtunii şi 
multe altele care s-au dovedit necesare. 

După nicio săptămână iscoadele trimise de Craton pe țărm 
s-au întors cu veşti despre oştile regelui Lidiei. Craton avea 


poruncă să-şi îndrepte oastea degrabă spre zidurile cetăţii 
Atalya, urmând să facă joncţiunea, în timpul marşului, cu alte 
două oştiri ale coaliţiei. Iscoadele mai aflară că oştile aliaţilor se 
aflau pe drum, iar unele întâmpinaseră rezistenţă din partea 
armatei lui 

Agatos în mai multe cetăţi din vecinătate. Se părea că 
Agatos nu se grăbea să atace decisiv, vrând parcă cu tot 
dinadinsul să cunoască mai bine puterea cu care se confruntă şi 
intenţiile acesteia. Aşa se explica de ce oastea lui Craton nu 
fusese atacată de îndată după naufragiul vaselor sale pe țărm, 
lăsându-i un bun răgaz pentru a-şi reface pierderile. 

Veştile despre luptele din mai multe cetăţi avură darul să 
înfierbânte spiritele oştenilor lui Craton. Era, în sfârşit, o 
schimbare şi trăgeau nădejde să dea piept cu duşmanul, cât mai 
curând. 

Şi Adoris era animat de aceleaşi vise înfierbântate de 
măreție, deşi, într-un fel, mersul evenimentelor îl cam 
dezamăgeau. El, care nu visa decât vitejie şi glorie, trăia o mare 
nerăbdare, aştepta chinuitor zile în şir - prin nisipuri, pietre şi 
mlaştini - veşti de la fantomaticele oştiri ale coaliţiei, ziua când 
bătălia va începe. 

In ziua când Craton hotărî pornirea marşului asupra cetăţii 
Atalya spiritele s-au aprins dintr-odată, iar mersul pe jos i-a 
înviorat pe toţi. Numai că avântul ţinu puţin, deoarece drumul 
nu era tocmai uşor, au apărut dificultăţile inerente unui drum 
lung şi obositor, pe ploi abundente şi furtuni, pe zile foarte 
călduroase, pe vântul stepelor care seca repede bălțile şi 
şuvoaiele de ploaie, prin praf şi prin arşiţă. 

Două iscoade tocmai se întorseseră călări, val-vârtej, 
aducându-i vestea lui Craton că dinspre cetatea Atalya se 
apropie o oaste însemnată de pedestraşi însoţită de călărime. 

Vestea îl puse pe gânduri pe Craton. Regele Agatos se 
decisese oare să atace, sau era numai o înscenare? Pentru 
prima situaţie îşi dorea ca măcar să aibă timp să facă joncţiunea 
cu ceilalţi aliaţi ai săi. Ştirile aduse de iscoade erau cu atât mai 
alarmante, cu cât nu primeau nicio veste de la vreuna din oştile 
regilor aliaţi, deşi aceştia trebuiau să fie prin apropiere. 

Craton fu interesat să afle şi alte lucruri de la iscoadele 
sale, aşa că le chestionă: 

— Cât de mare este oastea trimisă de regele Agatos? 


— Cam treizeci de pâlcuri de pedestraşi, deci vreo trei mii 
de soldaţi. 

— Şi călăreţi? 

— Nu mai mult de patru sute. 

— N-ar fi mulţi, aprecie Craton. Apoi adăugă, ca pentru el: 
Mai rău e că noi n-avem deloc călăreţi. 

Şeful armatei îşi privi căpeteniile pe rând, vrând să le 
ghicească părerile. Aceştia dădeau a înţelege că oastea lor e 
cam mică faţă de cea a lui Agatos şi că fără călăreţi erau şi mai 
dezavantajaţi. 

În cele din urmă Craton se sfătui cu Adoris: 

— Tu ce părere ai în privinţa şanselor noastre? 

Adoris nu era obişnuit să facă judecăţi de o asemenea 
importanţă, totuşi zise: 

— Oştenii tăi sunt neînfricaţi şi doritori de luptă. Totuşi, îmi 
pare că sunt printre ei prea mulţi tineri, care n-au suficientă 
experienţă în luptă. 

Craton era şi el de aceeaşi părere: 

— Într-adevăr, starea oştirii noastre e cam precară în acest 
moment. Şi nici nu putem spera să ne sosească ajutoare din 
partea aliaţilor, în următoarele zile. 

— Ce neghiobie! îşi ziceau înciudat căpeteniile. Cum de n- 
au venit toate oștile aliaţilor în acelaşi timp? 

In cele din urmă Craton se decise: 

— Cel mai bine ar fi să ne întoarcem la corăbiile noastre şi 
să aşteptăm mersul lucrurilor! între timp, mai trimitem iscoade 
să aflăm cum stau treburile războiului. Nu cred că Agatos ne va 
ataca pe țărm sau pe apă, nu e pregătit pentru asta. 

— Da, întări şi Adoris, într-adevăr, reîntoarcerea la corăbii 
ne-ar putea scăpa de multe primejdii. 

Cum şi celelalte căpetenii erau de aceeaşi părere, Craton 
porunci: 

— Atunci ne retragem cât mai repede spre țărm! Vom 
continua să ne punem la punct corăbiile avariate şi să ne 
pregătim mai bine. 

Nu au făcut nici jumătate din drumul de întoarcere la 
corăbii că oamenii lui Craton au fost ajunşi din urmă de pâlcuri 
de călăreţi din oştirea lui Agatos, trecând în galop şi slobozind o 
ploaie de săgeți. Craton trebui să încetinească retragerea 
pentru a-şi pune oamenii la adăpost. 


Atacul călăreţilor duşmani se înteţi până la sfârşitul zilei, 
ceea ce a făcut retragerea un calvar. Au fost nevoiţi să fugă pe 
alocuri, chiar şi noaptea, ca să ajungă mai repede la țărm. 

li mai despărţea doar o jumătate de zi până la corăbii, când 
oştile lui Craton fură atacate din nou de cete de călăreţi, cu mult 
mai numeroase decât în zilele precedente. Lupta dintre 
pedestraşii lui Craton şi călăreţii lui Agatos s-a transformat dintr- 
odată întruna dârză. Aproape că nu mai puteau înainta deloc. Pe 
deasupra, trebuiau să se îngrijească acum şi de răniţi. Aşa se 
face că, pe neaşteptate, pedestrimea regelui Agatos a ajuns din 
urmă ceata lui Craton, apropiindu-se periculos de aproape. 

Din fericire pentru oamenii lui Craton, nu mai era mult până 
la țărm unde-i aşteptau corăbiile. Numai că, apropiindu-se de 
țărm, oamenii lui Craton au fost întâmpinați de o privelişte de 
groază. Călăreţii duşmani ajunseseră înaintea lor la corăbii şi au 
reuşit să dea foc la o parte din ele, cele mai aproape de țărm. 
Numai vreo opt corăbii păreau neatinse de furia duşmanilor. 

Bătălia între cele două tabere a început îndârjit. Oamenii lui 
Craton luptau din răsputeri să-şi croiască drum spre vasele care- 
i aşteptau aproape de țărm. Săgeţile curgeau ca grindina dintr-o 
parte în alta, iar suliţele grele se izbeau puternic în platoşe şi în 
bordurile vaselor. 

Tezeu şi Mitridates luptau cu îndârjire de pe corăbiile lor în 
timp ce Craton şi Adoris luptau şi ei eroic cu năvălitorii, unul 
lângă altul, biruind împreună şiruri întregi de asaltatori. Când s- 
au apropiat pedestraşii lui Agatos armata lui Craton a fost 
copleşită de numărul mare al duşmanilor. Se părea că vor 
pierde bătălia, dar eroii Rodosului se apărau cu dârzenie, făcând 
adevărate fapte de vitejie. Păreau hotărâți să nu cedeze teren 
decât cu preţul vieţii lor. 

Adoris tocmai îşi făcu o cărare prin mijlocul unui pâlc de 
atacatori din faţa sa. Dar, când întoarse privirea, îl zări pe 
Craton luptând din răsputeri şi fiind înconjurat de o mulţime de 
duşmani, gata-gata să fie doborât de aceştia. Adoris nu stătu 
mult pe gânduri, îşi strânse cu putere sabia în mână şi se avântă 
în ajutorul lui Craton. În doi lupta a devenit dintr-odată inegală şi 
duşmanii din jurul lor au fost seceraţi în doar câteva minute. 
Reuşiseră să scape de furioşii lor atacatorii. 

Bătălia era cruntă, iar eroii luptau cu îndârjire. Numai că, în 
timp ce oştenii lui Craton se răreau, duşmanii soseau în număr 


şi mai mare. Adoris a înţeles că sfârşitul luptei este aproape şi i- 
a strigat lui Craton: 

— Scapă-ţi, prietene, oamenii care ţi-au mai rămas! Trimite- 
i spre bărci! 

Craton strigă să se îmbarce şi ultimii dintre luptătorii care 
mai puteau răzbate până la vase. Dar pedestrimea lui Agatos 
atacă şi mai înverşunat, încercând să le taie retragerea. Craton 
însuşi lupta din răsputeri să-şi ajute oamenii să ajungă la 
corăbii. In vâltoarea acestei lupte reuşi totuşi să-l vadă pe Adoris 
căzând la pământ, după ce o suliță l-a lovit puternic în coif. 
Inima lui Craton zvăcni de durere văzându-şi prietenul doborât. 
Ar fi vrut să ajungă la el şi să-l apere cu braţele sale. Insă era 
prins în luptă cu duşmanii şi nu avea nicio şansă să scape din 
încercuire. De pe corabia din spatele lui au coborât de îndată 
câţiva oşteni ca să-şi apere comandantul. Şi iată, până la urmă, 
după o luptă înverşunată, Craton şi ceilalţi au reuşit să se 
salveze şi să se urce pe puntea corăbiei. 

Lupta a mai continuat o vreme, până când vâăslaşii au reuşit 
să despotmolească vasele din nisipul apei şi să le împingă în 
apă. De acolo, de la înălţimea punților corăbiilor, oamenii lui 
Craton reuşeau să se apere cu mai mult succes în faţa 
duşmanului. 

Cele opt corăbii au reuşit astfel să se îndepărteze de 
inamic, înaintând în apele adânci ale mării. Dar bilanţul era unul 
tragic: oştenii lui Craton se împuţinară într-atât demult că 
încăpeau acum cu toţii în cele opt corăbii care le mai 
rămăseseră. lar printre ei erau şi mulţi răniţi. 

Craton, cu inima îndurerată, privea de la înălţimea bordului 
corăbiei sale tragicul câmp de luptă care i-a decimat armata. Cel 
mai mult îl durea sufletul pentru prietenul său Adoris, cel care, 
ca un adevărat erou, îl apărase de furia duşmanilor cu preţul 
vieţii sale. 

In timp ce corăbiile lui Craton se îndepărtau de țărm una 
după alta luând direcţia insulei Rodos oştenii lui Agatos se 
apucară să prăduiască ce mai rămăsese din corăbiile inamice şi 
de la leşurile împrăştiate pe câmpul de luptă. 

Trupul lui Adoris zăcea într-o groapă de nisip. Dariată că au 
apărut doi oşteni care se pregăteau să-l jefuiască de armura lui 
lucitoare şi de coif. 

— Lasă-mi mie coiful! Tu ia armura! spuse unul din ei. 


— Pare a fi o căpetenie importantă, nu-i aşa? Observă şi 
celălalt. 

— Să plecăm repede! Să nu ne prindă careva jefuind o 
căpetenie, căci pedeapsa e mare, doar ştii! 

— Şi ce dacă-i căpetenie? 

— Bine, atunci să-l golim! Dar repede! 

În timp ce unul din cei doi soldaţi se apucă să tragă de 
tunica mortului ca să i-o smulgă se întâmplă să treacă pe lângă 
ei un sutaş. Cuprinşi de panică, cei doi se opriră din treabă şi se 
prefăcură că doar studiau cadavrul celui care părea a fi o 
căpetenie. 

— Vino până aici, sutaşule! Pare că aici avem de-a face cu 
un trofeu important! Cred că e o căpetenie de seamă. 

Sutaşul se apropie neîntârziat şi privi chipul celui căzut. 

— Da, este o căpetenie, zise acesta. Şi cred că e chiar una 
importantă. Să fie pus într-un car şi dus la comandantul nostru. 

Cei doi oşteni au cărat cadavrul până la un car, iar acesta a 
plecat în trombă, ocolind trupurile celor căzuţi şi luând-o peste 
câmp, până la cortul comandantului. Pe drumul plin de 
hurducături, pe care carul alerga grăbit, se întâmplă ca Adoris, 
care fusese doar ameţit de lovitura puternică pe care o primise 
la cap, să-şi revină. El se trezi, se ridică în mijlocul carului şi 
strigă nedumerit, nerealizând unde este şi ce caută el pe acolo: 

— Unde mă duceţi?!... 

Oştenii care mânau caii s-au speriat de aşa minune, căci îl 
credeau mort pe cel din car. Însă s-au dezmeticit repede, au 
oprit carul, l-au imobilizat şi l-au legat fedeleş cu funii. Apoi şi-au 
îndreptat carul cu preţiosul trofeu către cetatea Atalya, sperând 
să obţină de la rege o recompensă bună. 


12 


Primele crâmpeie de lumină pătrunseseră târziu, abia spre 
amiază, în încăperea subterană în care fusese aruncat Adoris. 
Ajunsese noaptea în cetatea Atalya şi, cu toată împotrivirea sa, 
fusese aruncat direct în temniţă, fără a-i lua nimeni în seamă 
vreo altă tocmeală sau rugăminte de-a sa. 

Sinistra încăpere a închisorii era atât de întunecată, încât o 
privire omenească ar fi putut desluşi toate ungherele ei doar 


după o îndelungă adaptare cu întunericul. Era întins pe o piele 
de vită, roasă de vremuri şi mucegăită pe alocuri, aruncată pe o 
ridicătură de pământ dintr-un colţ al încăperii care probabil că 
ţinea loc de pat. Intr-un alt ungher se afla un bolovan colţuros, 
uitat acolo din cine ştie ce pricină, pe jumătate îngropat în lut. 
Cu formele lor noduroase pereţii de piatră îngustau şi mai mult 
puţinul spaţiu din încăpere. Tavanul era o îngrămădire de 
buşteni vechi şi mucegăiţi, peste care apăsau lespezi masive de 
piatră. El părea a fi paradisul urechelnițelor şi al nenumăratelor 
specii de miriapode. 

Pe latura dinspre coridor se afla un soi de uşă, din fier 
ruginit care era susţinută din exterior de o lespede grea. Cu 
toate  precauţiile posibile ale ziditorului temniţei, uneori 
pătrundea câte o vagă luminiţă gălbuie de afară, prin canaturile 
uşii care dădea în coridor, de acolo de unde se auzeau din când 
în când paşii grei ai temnicerilor. Şi printr-o fisură a peretelui 
opus uşii, când şi când se puteau distinge frânturi de raze de 
soare, care luminau numai o părticică dintr-o grindă a tavanului. 
lar atunci când se întâmpla ca soarele să treacă chiar prin 
dreptul fisurii, razele se înteţeau, din cenuşii se făceau aurii, 
încât se puteau observa firele de praf dând ocol încet, încăperii. 
In asemenea momente, nenumăratele fiinţe care mişunau pe 
tavan se puneau în alertă, îndreptându-se grăbite spre locurile 
mai întunecoase şi mai tihnite. 

Cu excepţia zgomotelor paşilor grei ai temnicerilor de pe 
culoar, a scârţâitului uşilor deszăvorâte şi a lespezilor care 
închideau la loc uşile, în temniţă era o linişte desăvârşită. Când 
şi când se întâmpla să ajungă până la urechile întemniţatului 
ropotul copitelor de cai de undeva din interiorul cetăţii. În 
răstimpuri mai mari se mai auzea şi câte un strigăt disperat al 
vreunui condamnat, uitat de cine ştie când în hrubele acelea 
subterane. 

Prima zi petrecută în temniţă a fost una cumplită. După ce 
se dezmetici din şirul de întâmplări care-l aduseseră acolo, simţi 
capul vâjâindu-i necontenit, urechile îi zvâcneau cu putere şi îi 
ţiuiau. De-a lungul întregului trup simţi o mare slăbiciune. Mai 
apoi însă, întunericul şi răcoarea încăperii îi alinară fierbinţeala 
trupului. Nu mai simţea dureri în picioare iar auzul parcă i se 
mai ascuţise. Numai capul îl durea cumplit. Obosit, se târî într- 
un colţ al încăperii unde dibui părul lucios al pielii de vită. Se 


ghemui acolo şi, în sfârşit, reuşi să adoarmă. 

Când se trezi, avu surpriza să constate că durerea de capii 
încetase ca prin farmec. Scrută încăperea, pe de-a întregul, 
încercând să se lămurească asupra situaţiei în care se afla. 
Cercetă pe îndelete zidurile, uşa şi tavanul. Toate păreau 
masive, imposibil de clintit. Era prins acolo fără nicio speranţă 
de evadare. Respira cu greu aerul înţepător din încăpere, cu iz 
de lut, mucegai şi umezeală. 

Disperarea se cuibări din ce în ce mai mult în sufletul său. 
În timp ce lacrimile i-au inundat ochii, se aşeză pe lespedea de 
piatră din fundul încăperii. De când plecase de acasă, cu mintea 
nesăbuită, îndreptată numai spre aventură, iată-l pentru a doua 
oară aruncat în temniţă, doborât, umilit, deznădăjduit. Cât de 
mult şi-ar fi dorit în aceste momente să fi pierit mai degrabă în 
luptă, păstrându-şi astfel intactă demnitatea, în loc să suporte o 
asemenea umilinţă! Hotărât lucru, zeii îl prigoneau, însă fără să-l 
piardă, ci doar umilindu-l! 

Apoi, aproape uitând de propria sa nenorocire, Adoris 
încerca să-şi amintească ce s-a întâmplat cu Craton şi oastea sa. 
Nu ştia nici măcar dacă reuşise să se salveze şi să se îmbarce, 
el şi armata lui. Nu ştia nimic despre prietenii săi Tezeu şi 
Mitridates, dacă se salvaseră! Ultima dată îi văzuse pe corăbiile 
lor luptând din răsputeri cu duşmanii care i-au atacat. Nu ştia 
nimic nici despre soldaţii săi atenieni care luptaseră şi ei cu 
îndârjire, pentru o cauză care nici măcar nu era a lor! Oare câţi 
dintre ei s-au salvat? Pe cine putea să întrebe toate astea? De la 
cine putea afla? De la temniceri? Nicidecum. Aceştia, ori nu 
ştiau, ori n-ar fi vrut să spună! 

Gândurile îi alunecau uneori la timpurile de demult. Îşi 
rememora viaţa sa liniştită din glorioasa cetate Atena, alături de 
anturajul său de prieteni, de familia sa bine cunoscută şi 
respectată în cetate. Îşi rememora zilele însorite, cu cerul 
albastru, pe care le petrecea în rada portului Pireu. Revedea 
acele paradisuri veşnic vii ale livezilor de măslin de pe colinele 
Acropolei. În mintea sa se perindau imagini ale saloanelor şi ale 
amfiteatrelor Atenei, măreţia şi fastul de sărbători şi din zilele 
obişnuite ale atenienilor. 

Clipele treceau încet şi plictisitor. Adoris era încă convins că 
totul se va limpezi într-o zi, când temnicerul îl va duce în faţa 
regelui. Aştepta cu înfrigurare ziua aceea, iar speranţa devenea 


din ce în ce mai mare pe măsură ce timpul se scurgea. 

Într-una din zile, iată că întunericul închisorii fu dat la o 
parte, uşa temniţei se deschise larg şi lumina pătrunse subit 
prin toate ungherele încăperii. Adoris tresări ca trezit brusc 
dintr-un somn adânc şi se ridică încă de cum auzi paşii 
temnicerului răsunând pe coridor. Avea multe întrebări de pus, 
de îndată ce temnicerul avea să pătrundă în celula sa. Il va 
întreba cât mai avea de stat în temniţă. Îl va întreba ce s-a 
întâmplat cu armata rodosienilor, îl va întreba multe lucruri. 
După ce lespedea sprijinită de uşă fu răsturnată şi zăvorul tras, 
temnicerul împinse uşa ca să-i strecoare înăuntru un vas cu apă 
şi un ştergar cu ceva merinde în el, apoi se pregăti să plece. 

Înţelegând că se afla din nou în faţa unei deziluzii Adoris 
sări la uşă şi-l întrebă pe paznic, cu disperare în suflet: 

— Temnicerule, fie-ţi milă! Spune-mi ce mă aşteaptă! Ce 
vor de la mine? Mă vor elibera sau nu? 

Acesta trânti uşa după el şi trase furios zăvorul împingând 
la loc şi lespedea de piatră, apoi strigă la el cu o voce deloc 
prietenoasă: 

— Nu avem voie să discutăm cu cei întemnițați! 

În urma acestui eşec Adoris simţi stingându-se în inima sa şi 
ultimele raze de speranţă. Era azvârlit în întuneric, în cea mai 
ignorantă şi neomenească uitare. 

Noaptea cuprinsese totul în tăcerea ei. Adoris simţea cum 
răcoarea i se strecoară în şira spinării şi în oase. Se înfăşură în 
pielea aceea de vită ca să-i treacă senzaţia de frig. 

Nu ştia cum a reuşit să adoarmă. Dimineaţa s-a trezit 
amorţit, cu mâinile şi picioarele aproape îngheţate. Incepea o 
nouă şi chinuitoare zi, plină de încredere, sperând că de data 
asta iluziile sale să nu-i fie din nou înşelate. Şi au mai trecut încă 
multe astfel de zile. Deja mintea sa începuse să se obişnuiască 
cu o nefirească resemnare, el însuşi devenind mai pasiv, mai 
inert, mai lipsit ca niciodată de orice urmă de încredere. Curând 
pierdu chiar şi şirul zilelor. Nu le mai ţinea deloc socoteala. 

De la o vreme i se păru că frigul din timpul nopţii e mai 
îndurător, iar zilele deveniră mai călduroase. Işi imagină că 
afară se apropia vara. În închipuirea sa îşi imagina soarele cald, 
cu razele sale strălucitoare. Vedea coroanele verzi ale pinilor 
clătinându-şi ramurile spre cerul senin. Vedea grupuri de fete în 
veşminte de vară jucându-se în jurul fântânilor. Vedea ţăranii cu 


poalele cămăşilor suflecate, împrăştiind grăunţe pe câmpii 
proaspăt arate, vedea valurile albastre şi tremurătoare în 
nemărginirea mării. 

Inima lui tânjea după toate aceste însemne ale libertăţii! Se 
simţea ca un leu în cuşcă. Cât de mult îşi dorea să poată avea 
acea putere supraomenească, precum cea a lui Hercules, să-şi 
poată sprijini umerii de tavanul temniţei, să ridice clădirea cu 
totul, s-o sfărâme, să iasă triumfător din ea şi să se răzbune pe 
toţi cei ce-l ţineau în captivitate! El trebuie să fie o pasăre 
liberă! 

Ispăşi în temniţa aceasta încă o vară, apoi încă o iarnă şi iar 
o vară, şi tot nu mai sosea nicio veste de nicăieri. Pierdu până la 
urmă orice speranţă de a fi găsit în temniţa acestui oraş de 
către vreo rudă de-a lui care s-ar fi străduit, în cele din urmă, să 
se intereseze de soarta lui şi să-l răscumpere. De bună seamă, 
zăcea acolo neştiut de nimeni! Desigur, se gândea că unii îl 
credeau mort. Ar fi preferat de o mie de ori mai mult să fi fost 
pedepsit ca un tâlhar obişnuit, să fi fost bătut şi schingiuit, decât 
să zacă uitat de toată lumea în acea înfricoşătoare singurătate! 
Singura fiinţă omenească pe care o vedea în faţa ochilor era 
temnicerul său, care deschidea zilnic uşa încăperii, aducându-i 
hrană şi apă. În rest, uitase cu totul lucrurile de afară. Uitase 
până şi conturul copacilor, a caselor, chipul oamenilor. Mânca 
blestemând pâinea ce i se aducea zilnic, pe care o ducea la gură 
mai mult din instinct, aproape împotriva voinţei sale. 

O dată, însă, se întâmplă să audă din afara temniţei 
şiroaiele de ploaie lovind zidurile şi scurgându-se de pe la 
streşini. Într-un colţ al celulei desluşi un sunet cristalin, foarte 
ciudat, aşa cum nu mai auzise până atunci. Curiozitatea l-a 
îndemnat să se apropie de acel loc. Şi mâinile sale descoperiră 
un firicel de apă ce se prelingea pe peretele de piatră. Mai apoi 
firicelul crescu, se lărgi şi Adoris simţi cum apa din încăpere 
începe să se adune peste tot, crescând ameninţător şi urcând 
până deasupra gleznelor, apoi peste genunchi... Simţi cum 
creşte, o dată cu apa, şi răcoarea din celulă. O clipă fu străbătut 
de speranţa că apa aceea va umple toată încăperea şi-i va 
sfârşi, odată pentru totdeauna, chinul. Era numai o nouă 
deziluzie, căci apa, ajungând la nivelul genunchilor, nu mai spori 
deloc, ba dimpotrivă, la numai o zi după aceea scăzu şi fu 
înghițită aproape complet în pământul lânced al celulei sale. 


13 


Somptuoasele coroane ale cedrilor fremătau deasupra 
înaltelor ziduri crenelate ale cetăţii, străjuind o lume de basm ce 
răsărea ca un miraj acolo, la întâlnirea continentului cu marea 
învolburată. Prin cetate alei largi şi drepte străbăteau pajiştile cu 
iarbă verde, cu ornamente de flori, răcorite toate de şuvoaiele 
fântânilor arteziene, alei ce duceau departe până la colinele 
împădurite şi livezile roditoare din fundul curţii. Vlăstari viguroşi 
de viţă de vie, precum şi iedera cu şuvoaiele roşii şi aurii ale 
frunzelor, se agăţau cu elan de ziduri ori de trunchiurile pletoase 
ale sălciilor. 

Zidurile semeţe înconjurau larg întreaga întindere a cetăţii, 
urcând culmile domoale ale colinelor ca apoi să coboare lin spre 
ţărmul mării. Acolo, între ziduri şi mare, se întindea un falnic 
oraş, cu nenumărate palate şi temple. In mijlocul lui, străjuite de 
şiruri de castani zvelţi, se ridicau somptuoasele palate ale 
regelui Agatos, atât de sclipitoare, încât oricine apropiindu-se de 
ele, s-ar fi simţit dominat de admiraţie. 

Palatele regelui Agatos din Atalya, superbe, cu frontispicii 
impresionante străjuite de pridvoare cu coloane înalte toate din 
marmură albă, cu cornişele de sus ale acoperişurilor împodobite 
cu statui reprezentând minotauri, lei, tigri sau chipurile zeilor 
înaripaţi şi a zeiţelor surăzătoare din Olimp, toate încântau 
privirea oricărui călător. Dinspre intrările aurite ale palatelor şi 
templelor trepte multe împodobite cu ornamente de marmură 
colorată urcau spre lăcaşuri atrăgătoare. În preajma palatelor 
erau bazine cu apă limpede, din mijlocul cărora ţâşneau fântâni 
arteziene, iar printre siluetele copacilor se întrezăreau statui 
albe şi locuri ispititoare de popas. 

Palatele şi templele cele mari şi strălucitoare erau bine 
păzite de străjeri vigilenţi, bine antrenați să protejeze 
proprietăţile puternicului rege. 

Cel mai mare dintre palate, zidit în aur şi marmură, era cel 
al tronului. Era un privilegiu pentru cineva să poată intra în sălile 
acestuia. Urcând multe rânduri de trepte albe, trecând printr-un 
culoar de statui şi basoreliefuri se dezvăluiau de o parte şi de 
alta inimaginabile frumuseți. Bolta amplă a sălii, susţinută de 


ziduri şi şiruri de coloane înalte şi ornamentată fastuos cu 
fresce, statui şi basoreliefuri, era viu luminată prin ferestrele de 
sus, ingenios camuflate printre scene şi decoraţiuni. Din spatele 
sălii porneau noi şiruri de coloane ce conduceau spre celelalte 
aripi ale palatului. 

Situat în mijlocul sălii, înveşmântat cu eleganţă în purpură 
şi postavuri scumpe, împodobit cu aur şi nestemate se înălța 
strălucitor şi măreț divanul tronului. În jilţul cel mai înalt al 
tronului, spre care putea sui în trepte sub privirile sfidătoare ale 
sfetnicilor, domnea regele Agatos. În jurul lui şi prin întinsa sală 
a tronului, roiau mulţimi de slujitori care se străduiau să între în 
voia celor prezenţi. 

Suveranul, în deplină putere, înalt şi frumos la chip, cu 
priviri inteligente şi înflăcărate, având o voce calmă şi plăcută îşi 
impunea uşor superioritatea în faţa celor care-l slujeau. Aidoma 
glasului zeilor rostirile sale erau ascultate cu multă luare 
aminte, chiar dacă  sentinţele erau uneori grele şi 
cutremurătoare, alteori spirituale şi patetice. In toate situaţiile 
însă, acestea erau pătrunse de un adânc spirit de dreptate şi 
înţelepciune. 

Se înţelege cât de descumpănit putea fi cineva care intra 
pentru prima dată în sala tronului, căci în mintea lui se petrecea 
o luptă între a putea urmări neclintit rostirile regelui şi a nu fi 
furat de farmecul extraordinar al priveliştii. Se întâmpla uneori 
ca vreunul să fie într-atât de încântat de aspectul sălii, de 
podoabele ce străluceau peste tot, încât să nu mai urmărească 
discuţiile purtate în divan. Dacă-l descoperea, regele îl urmărea 
cu privirea, apoi îl mustra, încruntându-se. Se ştia însă că în 
asemenea împrejurări mânia regelui nu ţinea mult, nu era 
neiertătoare, redevenind la scurtă vreme plin de voie bună şi 
generozitate. 

Ca nimeni altul, regele Agatos se pricepea foarte bine să 
audieze şi să înţeleagă rapoartele supuşilor săi şi problemele 
solilor străini. Asculta atent, cu răbdare, spre a înţelege în 
fiecare moment adevăratul sens al cuvintelor ceremonioase, 
prea des vădit protocolare. In timp ce asculta, chipul lui se 
lumina ori se încrunta, după cum desluşea câte un adevăr sau 
câte o minciună în cele ce i se relatau. 

Deciziile sale însă erau limpezi, exprimate cu hotărâre. De 
multe ori cei ce plecau de la divanul regelui li se putea citi pe 


chip mulţumirea şi proslăveau înţelepciunea regelui. 

Într-o zi senină, când lumina vie pătrundea în sala tronului 
prin vitraliile ce înviorau frescele în nuanţe exotice, regele se 
decise să-şi amâne treburile divanului şi în acest scop porunci să 
se facă pregătiri pentru o plimbare în incinta cetăţii. Sfetnicii şi 
slujitorii se bucurară şi ei de acest prilej, aşa că erau voioşi să-l 
însoţească pe rege în plimbarea sa, în exuberanta şi luminoasa 
atmosferă de afară. 

În acea zi plină de limpezimea cerului şi a văzduhului, 
siluetele templelor de pe colinele oraşului păreau însufleţite. 
Solitare, elegante şi somptuoase, templele păreau nestemate 
rare, încadrate de peisaje naturale armonioase. De pe înălţimea 
colinelor pe care se aflau se deschideau privelişti încântătoare 
asupra întregului oraş şi asupra mării din apropiere. 

Pe o pajişte frumoasă şi întinsă, situată chiar la poalele unei 
coline vecine cu palatele regelui se afla templul lui Zeus, o zidire 
înaltă, din marmură aurie şi roşie, cu coloane albe. Pe o altă 
colină mai înaltă decât aceasta, pe crestele căreia se vedeau 
stânci cenuşii, printre coroanele castanilor şi verzilor pini se 
întrezărea silueta albă, armonioasă şi elegantă, a templului lui 
Apollo. Undeva în stânga, pe o colină nu prea înaltă, situată 
chiar la ţărmul mării, se înălța un alt templu de vis, cu multe 
coloane albe, cu acoperiş albastru şi împodobit cu ornamente şi 
statui, era templul lui Poseidon. 

Regele Agatos se bucura nespus, ori de câte ori revedea 
aceste temple, rodul imaginaţiei şi a străduinţelor sale şi a 
arhitecţilor săi, toate atât de armonios încadrate în peisajul 
natural al ținutului. Studia cu asiduitate şi cu un expert ochi de 
artist gândurile şi simţămintele pe care templele le insuflau 
spiritului omenesc. 

Însoţit de cei mai apropiaţi sfetnici regele urcă încet până 
spre culmea uneia dintre cele mai frumoase coline din cetate, 
de pe înălțimile căreia puteai avea o perspectivă minunată 
asupra întregului oraş şi asupra mării. Ajuns în vârf regele 
Agatos inspiră profund în piept aerul curat al înălţimii, 
contemplă larga privelişte din jur care cuprindea şi exteriorul 
cetăţii, departe, peste câmpul cu holde aurii, până la nostalgica 
linie a orizontului de deasupra mării. 

Reflectând îndelung, chipul regelui fu luminat atunci de o 
nouă idee, diafană şi fascinantă. Inima şi gândurile i se umplură 


de hotărâre, de înflăcărare şi rosti celor ce-l însoțeau: 

— Aici voi zidi templul cel nou, care le va întrece pe toate în 
măreție şi frumuseţe! 

Văzând că sfetnici priveau nedumeriţi şi că n-au înţeles 
rostul vorbelor sale Agatos surâse misterios, în timp ce cobora 
pajiştea domoală a colinei. Când paşii îl purtau încă pe aleile de 
marmură ale oraşului chipul său părea că mai străluceşte la 
ideea cea nouă şi înălţătoare. 

Poate că farmecul neobişnuit al acestei zile se datora şi 
freamătului pregătirilor ce aveau loc în cetate, în ajunul 
apropiatelor sărbători dionisiene care, în cetatea lui Agatos, li se 
acordau întotdeauna o deosebită atenţie şi amploare. Prin uşile 
templelor larg deschise se vedeau pâlpâind torţe mari. Prin 
preajma acestora mulţimi de oameni păreau că îşi petrec timpul 
travestiţi în personaje mitologice şi jucând teatru. Pe culmile 
colinelor se înălţau trâmbe albe ori sinilii de fum. In arenele din 
cetate se făceau ultimele amenajări, iar voinicii se antrenau. În 
apropierea templului lui Zeus se adunase o mulţime de orăşeni 
dornici să-l vadă pe rege. Preoţii templului ieşiseră şi ei în 
întâmpinarea sa. 

Impresionat de primirea caldă a supuşilor săi, regele le rosti 
cu glas binevoitor: 

— Ferice de voi, locuitori ai Atalyei! 

— Să ne trăieşti în veci, preaslăvite stăpâne! îi răspundeau 
oamenii, cu entuziasm. 

— Cum merg pregătirile pentru sărbători? 

Din grupul de preoţi un tânăr chipeş ieşi în faţă şi-i 
răspunse: 

— Să fii binecuvântat, măria ta! Cu voia lui Zeus, toate 
merg aşa cum trebuie şi cum e dorinţa ta, slăvite rege! 

Mulţumit, suveranul plecă mai departe îndreptându-se către 
palatele sale. Orăşenii, copiii, femeile şi oştenii, se opreau din 
mers când îl vedeau, i se închinau şi-l binecuvântau. 

Spre prânz, când razele soarelui începură să încălzească 
intens, regele poposi pe o bancă în preajma unei fântâni frumos 
amenajate. Era ostenit, dar mulţumit. Ceru să fie adusă lectica. 
Urcat în ea, regele fu adus înapoi în palatul său, oprindu-se apoi 
în sala tronului la treburile sale. 

Când sosi ora amiezii iar regele fusese chemat să meargă la 
ospăţul prânzului, un dregător de-al său sosi agitat şi-i şopti la 


ureche o veste importantă, fapt care-l făcu pe suveran să 
părăsească prânzul iute şi îngândurat. Reveni în sala tronului. 
Curând, dinspre porţile cele mari glasul trompetelor răsună 
solemn vestind ivirea, în apropierea cetăţii, a unui lung cortegiu 
de străini ce sosea în goană. Pe alei şi prin preajma porților 
zarva crescu iar mulțimile de orăşeni fremătau dornice să nu 
scape nimic din cele ce se întâmplau. Cei care vegheau pe ziduri 
transmiseră către rege ştirea că spre cetate se îndreaptă 
rădvane elegante, urmate de cete de călăreţi în haine 
strălucitoare. După flamurile pe care văzură că le poartă 
socoteau că erau soli tocmai din îndepărtata Persie. 

In primul moment regele păru neliniştit. Lăsă treburile 
divanului şi urcă pe o terasă a palatului, de unde putea privi 
cetatea până spre mare. Văzându-şi frumoasele palate şi 
temple, precum şi armonia plăcută din jur, regele se reculese, 
păru că îşi redobândeşte încrederea şi cobori iarăşi în sala 
tronului, poruncind să se facă pregătirile cuvenite pentru 
întâmpinarea înalţilor soli. 

Peste un ceas trompetele de la intrarea în cetate răsunară 
din nou, cu şi mai multă solemnitate. La poarta cea mare a 
oraşului dinspre răsărit apăru, cu mare pompă, alaiul solilor 
perşi. Acesta pătrunse în cetate cu carete mari şi sclipitoare 
trase de cai superbi, strălucind de lux şi aur. În urma caretelor şi 
alături de ele veneau la trap grupuri de călăreţi, înzorzonaţi care 
mai de care cu ciucuri, paftale şi chimire de aur. Poporul, adunat 
pe la porţi şi pe aleile din drum, îi privea cu admiraţie şi-i 
aclama. 

Ajungând în preajma palatului, somptuoasele carete ale 
perşilor întoarseră şi se opriră. Din ele începură să coboare 
persoane bizare, cu veşminte atârnând grele de aur şi de 
podoabe. Salutând cu plecăciune mulţimea care-i întâmpina, 
solii Persiei fuseseră poftiţi să între în sala tronului regelui 
Agatos. 


14 


Când solii Persiei au intrat în sala maiestuoasă a tronului, 
regele Agatos şedea demn în jilţul său înalt, înconjurat cu mare 
pompă de sfetnicii săi. In urma solilor nu au avut voie să între 


decât slujitorii care purtau darurile. Ceilalţi însoțitori, precum şi 
oştenii, au rămas aşteptând în curtea palatului. 

Solii se apropiară încet, cu sobrietate, de primele trepte ce 
urcau spre tron, apoi se opriră, înclinându-se puţin, aşa după 
cum cerea datina. Trei dintre ei s-au apropiat la câţiva metri de 
rege. După veşmintele bogate şi insemnele pe care le purtau se 
vedea că erau trei persoane importante. Conform rangului înalt 
al acestora regele se ridică în picioare ca să-i întâmpine. 

După rostirea urărilor de bun venit regele Agatos ceru să 
asculte mesajul solilor. 

Primul sol, pe nume Artaban, era un bătrân înalt şi cărunt, 
care părea a-şi păstra încă supleţea tinereţii. El era unul dintre 
renumiţii înţelepţi ai Orientului, filosof, astrolog şi poet în acelaşi 
timp. Purta veşminte alese, manta albastră, sabie bătută în 
nestemate, prinsă de brâul plin de podoabe. Era unul dintre cei 
invitaţi adesea la sfaturile importante de pe la curţile 
suveranilor din Orient. 

Alături de el se afla un ins mătăhălos, din cale afară de 
gras, cu o barbă neagră şi ţepoasă, cu sprâncene stufoase şi 
încruntate deasupra unor ochi mari şi negri. Clipea des din 
pleoape, iar pântecele voluminos îi încăpea cu greu în 
veşmintele lui largi, brodate cu aur, împodobite cu paftale şi 
strălucind de briliante. În ciuda masivităţii sale se mişca destul 
de bine şi părea sprinten la vorbă. Se numea Arbatis şi era vestit 
şi stimat în lumea sa, fiind unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
Orient, averile sale fiind într-atât de vaste că nici măcar el nu le 
ştia pe toate. 

În fine, cel de-al treilea sol era un prinţ persan, pe numele 
lui Kirvan, fiul prea puternicului împărat al Persiei. Era tânăr, cu 
un corp atletic şi puternic, îmbrăcat de asemenea în haine 
impunătoare de ostaş, cu insemnele militare lucind de 
nestemate. Era elegant şi plăcut la înfăţişare şi emana o 
oarecare doză de înfumurare, ceea ce nu mira pe nimeni, ţinând 
seama de rangul său atât de înalt. 

În alte împrejurări solii perşilor ar fi putut să-şi rostească 
mesajul cu suficientă aroganță şi cu vorbe aspre, menite să 
intimideze ascultătorii. De data aceasta însă, impresionați de 
ceea ce văzuseră de cum intrară pe porţile cetăţii, îşi domoliră 
îngâmfarea şi rostiră solia cu mai multă bunăvoință în glas, cu 
cuvinte alese şi potolite, lăudând măreţele realizări ale regelui 


Agatos. 

Insă regele înţelesese deja că solii nu bătură degeaba atâta 
drum, că vor, ca de fiecare dată, supunere în faţa împăratului 
persan. De aceea, cunoscut ca neîntrecut în a ticlui răspunsuri 
cu mai multe înţelesuri, obişnuind să vorbească în pilde măreţe 
şi şarade, regele se avântă cu solii într-un discurs de înaltă 
ţinută, încât aceştia, impresionați de personalitatea sa şi vrăjiţi 
de ţinuta lui plină de demnitate şi înţelepciune, se lăsară de-a 
dreptul cuceriţi. 

Regele Agatos i-a înştiinţat pe solii persani că peste câteva 
zile urmau să aibă loc mult aşteptatele sărbători dionisiene şi le- 
a propus să rămână până atunci şi să asiste la festivități. lar solii 
au primit cu bucurie invitaţia. 

Solii au fost găzduiţi în somptuosul palat al regelui, în care 
s-au întețit petrecerile în cinstea acestora. Bogăția şi 
grandoarea de la curtea regelui se observau la tot pasul, 
belşugul bucatelor şi băuturilor de asemenea, rafinamentul 
obiceiurilor şi muzicii au răsunat permanent prin saloane. 
Agatos i-a însoţit personal a doua zi pe oaspeţi să le arate oraşul 
şi templele sale. 

Deşi obişnuiţi cu semeţia şi bogăţia curților înalţilor 
demnitari ai lumii acelor vremuri, solii Persiei au fost realmente 
impresionați de elegantele alei ale oraşului, pavate cu marmură 
lucioasă şi împodobite cu minunate arabescuri şi ornamente, de 
eleganța nemaiîntâlnită a templelor, de bogăţia şi luxul 
parcurilor şi palatelor, de câtă solemnitate, strălucire, culoare, 
nobleţe şi vigoare emana spiritul acestui popor! Unii oaspeţi se 
întrebau dacă nu cumva în acest oraş există un spirit superior 
altor spirite ale lumii. 

Tulburarea a sporit şi mai mult în inima acestora în timp ce 
păşeau încet, alături de rege, pe treptele de marmură care 
urcau spre templul lui Poseidon. Ajunşi sub şirurile de coloane 
ce străjuiau intrarea în somptuoasa clădire oaspeţii începură să 
simtă o adiere plăcută a brizei de mare care le răcorea frunţile 
asudate. De pe colina pe care era aşezat templul se vedeau 
valurile liniştite ale mării clătinând încet corăbiile cu pânzele 
albe. Templul părea înalt şi viu colorat, deosebit de celelalte de 
jos. Pe fațadele sale se vedeau zugrăvite corăbii cu linii aurite. 
Sus, pe cornişele din faţă, străjuiau două statui de marmură 
albă, una a lui Poseidon şi una a lui Helios, cu aripile întinse, 


gata să-şi ia zborul peste necuprinsul mării. Păşind în interiorul 
templului solii au rămas şi mai uimiţi de cele ce li se oferea 
privirilor: niciodată nu s-ar fi aşteptat la o atât de viguroasă 
izbucnire a luminilor şi a culorilor, ca cele ce se revărsau de pe 
pereţii şi de pe bolta templului, stăpânite pe de-a întregul de 
scene grandioase, înfăţişând episoade fascinante din legendele 
mărilor. lată, colo, o scenă grandioasă, în care zeul Poseidon 
ţine într-o mână tridentul, iar în cealaltă ancora unei corăbii 
nerăbdătoare să-şi ia zborul, cu pânzele umflate de vânt. 
Tabloul simboliza lupta dramatică între ape şi pământuri şi 
impresiona mai cu seamă prin valurile albe şi înspumate care 
loveau aproape ca în realitate stâncile cenuşii ale țărmului. 

Acest spectacol feeric i-a determinat pe oaspeţi să creadă 
că în cetatea Atalya se săvârşesc minuni, cu toate că, în mintea 
lor, îl considerau pe Agatos un păgân. Inţeleptul Artaban - care 
văzuse şi simţise multe în viaţa sa plină de peregrinări - se simţi 
copleşit de vigoarea noilor sentimente care îi tulburau sufletul. 
Încerca să găsească o dezlegare în mintea sa la toate tainele pe 
care le descoperea. Toate aceste frumuseți care i se ofereau 
privirilor erau ispite sau nu? Există pe lume ceva care să fie 
agreat, deopotrivă, de zeii tuturor popoarelor? Există ceva 
sublim în Univers, un adevăr care să fie acceptat de toţi zeii? 
Dacă ar fi aşa, ce bine s-ar potrivi în inima sa toate aceste 
sentimente laolaltă! Atunci poate l-ar înţelege perfect pe 
ambițiosul rege Agatos! 

Regele însă, deşi nu înceta să pară vesel şi deschis cu 
oaspeţii săi, era plin de gânduri întunecate şi îngrijorări şi nu 
înceta să spună rugăciuni zeilor săi. Dacă altora ar fi scăpat 
neobservată uşoara sa stare de frământare, înțeleptul Artaban 
sesiză toate acestea din sclipirile privirilor sale. Spirit plin de 
profunzime, bătrânul şi vicleanul Artaban - versat în a citi cele 
ce se petrec dincolo de masca chipului uman - încerca să 
pătrundă şi să înţeleagă gândurile şi îngrijorările acestui om 
deosebit, pe care deja începuse să-l admire. leşind din templul 
lui Poseidon înțeleptul se hotărî să aibă îndrăzneala de a se 
lămuri, sperând că va reuşi să dezlege taina celor ce se 
petreceau în inima regelui Agatos: 

— Luminate Agatos, rege şi stăpân, este adevărat ori nu, se 
pare că mintea şi mai ales inima ta nu par îndeajuns de 
mulţumite de cele câte ai realizat până acum? 


Regele Agatos se opri o clipă din mers, privind cu uimire 
faţa iscusitului Artaban. 

— Poţi tu, oare, fiu al Răsăritului şi al stepelor, să ghiceşti 
gândurile altora? 

Dar versatul Artaban nu se pierdu cu firea la reacţia 
neaşteptată şi răspunsul chibzuit al omului de lângă el. Făcu un 
pas în faţa sa, se înclină cu respect şi surâzând ceremonios, 
spuse: 

— Sunt de-a dreptul uimit şi entuziasmat de toate câte îmi 
văd ochii şi mintea în cetatea ta! Nici n-aş fi crezut că pot întâlni 
atâtea frumuseți. Şi totuşi, sunt intrigat, luminate rege! Căci te 
văd îngândurat, ros parcă de o taină ascunsă. Mintea ta este 
tulburată de ceva măreț în închipuirea ei. Ochii tăi susţin acelaşi 
lucru. Nu sunt toate astea semne de sublimă revelaţie? lar în 
spiritul tău, revelaţia nu înseamnă şi hotărâre? 

Din senină şi luminată fruntea regelui deveni dintr-odată 
întunecată, iar sprâncenele îi trădară o scurtă încruntare. Înaintă 
câţiva paşi alături de însoţitorul său şi zise: 

— Da, ai dreptate, înţeleptule Artaban! 

Cei doi se priviră lung şi multe întrebări şi răspunsuri şi-au 
găsit exprimarea în această confruntare vizuală. Era un joc lipsit 
de cuvinte al celor doi mari înţelepţi. 


15 


Oraşul Atalya părea mai strălucitor ca oricând în dimineaţa 
primei zile a sărbătorilor dionisiene - prilej de bucurie pentru 
toate popoarele elene răspândite în lumea largă. Ţărmurile 
aburinde ale mării, coloanele albe de marmură reflectând razele 
de lumină, scânteietoarele ramuri ale măslinilor de pe înălţimi, 
toate însufleţeau ambianța de sărbătoare a cetăţii. 

Cetatea însăşi fremăta în aerul de sărbătoare, templele 
erau înţesate de lume admirând ceremoniile închinate zeilor. Pe 
pajiştile prin preajma templelor se puteau vedea multe 
spectacole oferite de artişti pe teme mitologice. La tot pasul 
întâlneai chipuri înfăţişând regi şi prinți, zeițe şi eroine, având 
cununi de lauri pe cap şi zâmbete înfloritoare pe buze. Pe la 
pridvoarele templelor, prin chioşcurile din pieţe şi pe la uşile 
caselor peste tot erau atârnate ramuri încărcate cu flori. Aripile 


diafane ale porumbeilor sloboziţi spre azurul cerului pluteau 
spre înălţimi, spre a se aşeza apoi uşor, pe ramurile cedrilor. 

Când soarele s-a înălţat pe bolta cerească regele Agatos îşi 
invită oaspeţii să ia parte la ceremoniile din templul lui Zeus. 
Conduşi chiar de rege, solii perşilor s-au apropiat de incinta 
impozantului templu unde, ca de obicei în aceste zile de 
sărbătoare, se adunase o mulţime de curioşi dornici să vadă 
chipurile şi veşmintele ilustrelor personaje şi să le asculte 
rostirile. Temători întrucâtva, oaspeţii păşiră pragul templului în 
care ceremoniile erau în toi. Preoţii încetară o clipă ritualul 
pentru a-i saluta pe soli şi pe rege, apoi reluară ceremonia cu şi 
mai mare însufleţire. 

Ca şi în templul lui Poseidon oaspeţii păreau uimiţi de cele 
ce vedeau. In templul lui Zeus impresionau mai ales grandoarea 
şi rafinamentul zidirii. Inaltă, somptuoasă, cu şiruri de coloane 
bogat ornamentate, cu altare arătoase, edificiul templului nu 
părea a fi zidit de mână omenească. Oaspeţii simțeau din plin 
grandoarea divinității lui Zeus, puternicul zeu al păgânilor. Ochii 
lor rătăceau uimiţi pe bolțile înalte, bogate în ornamente şi 
fresce armonios colorate, strălucind demult aur. Impresiona mai 
ales lumina vie, nefirească, ce lumina templul din înaltul 
vitraliilor. Datorită acestui meşteşug, încetul cu încetul, oaspeţii 
au început să-l admire pe regele ai cărui oaspeţi erau acum. 

Solii priveau cu încântare bogăţia ceremonialului şi 
veşmintele pe care le purtau preoţii. Vocile preoţilor, mai ales, 
amplificate de miraculoasele bolți ale clădirii, dădeau un aer şi 
mai solemn ritualurilor, făcând templul să răsune în sonorele 
rezonanţe. 

Regele Agatos tinu să le explice oaspeţilor în şoaptă: 

— Preotul cel tânăr şi chipeş este Piratos, mai marele 
preoţilor din acest templu pe care îl socot cel mai talentat şi 
stimat dintre preoţii ţării mele! 

Părăsind într-un târziu templul lui Zeus oaspeţii au rămas 
din nou surprinşi de metamorfozele care se petreceau cu oraşul. 
Din liniştite şi preocupate pieţele şi aleile deveniră înţesate de 
freamătul mulţimii. Locuitorii oraşului ieşiră cu însufleţire pe 
străzi, îmbrăcaţi în veşminte alese, bogate şi strălucind de 
fireturi aurii, sau mai simple dar de o albeaţă imaculată. 
Vârstnici şi copii, femei şi bărbaţi se plimbau ca într-un furnicar 
prin pieţe şi prin faţa chioşcurilor de pe la răspântiile străzilor. 


Peste toată această larmă răsunau diafanele sunete ale 
instrumentelor muzicale de tot felul. Prin arene vestite, ticsite 
de lume, se desfăşurau reprezentații teatrale care ţineau 
spectatorii cu sufletul la gură. 

Solii Persiei aduseseră cu ei, la sosire în cetate, un întreg 
alai de negustori. Şi, în timp ce poporul din cetate se bucura de 
grandoarea spectacolelor, negustorii, care îşi întinseseră 
tarabele prin pieţe şi pe la porţile cetăţii, începură să strige tare, 
în felurite limbi, să-şi laude mărfurile. lar norodul cetăţii dădu 
năvală spre tarabele acestora pentru a-şi cumpăra tot felul de 
lucruri care li se păreau deosebite: podoabe pentru femei, 
țesături fine, şaluri, paftale şi cuțite şi multe altele. 

Regele Agatos părea mulţumit văzându-şi poporul în 
sărbătoare. Venise, în sfârşit, bucuria şi în casele oamenilor 
simpli şi nevoiaşi. Pretutindeni se bea şi se ospăta, după datină. 
Se făceau prelungi plimbări în bărci ori în corăbii, în largul mării. 
lar pe înălțimile colinelor se aprindeau focurile nedeielor. 


16 


Vitraliile înalte ale templului zeiţei Afrodita luminau cald 
sala cu reflexe de sidef. În această sală se prezentau cele mai 
elevate spectacole, organizate cu migală şi pricepere de însăşi 
soţia regelui Agatos, regina Ariadna, o femeie vestită prin 
frumuseţea ei, cultă şi cu simţ înnăscut spre artă şi perfecţiune. 
Sala de reprezentații din templu era finisată cu cea mai mare 
grijă, toate detaliile se armonizau perfect cu spectacolele ce 
aveau loc aici. 

Regele Agatos şi înalții soli ai Persiei fuseseră invitaţi de 
regină să ocupe locurile de onoare ale sălii de spectacol. Sala 
era cochetă, nu prea mare, dar fastuos ornamentată. Regina 
Ariadna, laolaltă cu soțiile înalţilor demnitari, se afla într-o lojă 
separată, mai înaltă, de unde urmărea şi dirija cu amănuntul 
reprezentaţia ce avea loc pe scenă. 

O cortină albă ce împărțea sala în două nu reuşea să 
camufleze întru totul privirilor scena ai cărei stâlpi zvelţi de 
susţinere erau luminaţi prin ferestrele laterale şi din înaltul 
acoperişului, creând în spatele cortinei o atmosferă de mister. 
Faldurile cortinei se legănau unduioase, mişcate de curenţii de 


aer şi de razele luminii. 

La un moment dat, câţiva copii au tras cortina într-o parte. 
Lumina şi splendoarea scenei a inundat dintr-odată întunericul 
din sală. Printre coloanele înalte ce susțineau bolta scenei se 
vedeau decoruri minunate, desene şi pânze redând un peisaj 
încântător, misterios, ireal. Diafanul peisaj, cu pajişti şi flori, 
bogat în cortine colorate, prezenta scene vii şi captivante, într-o 
metamorfoză continuă. Se imaginau stânci albe, corăbii pe ape 
cu pânzele întinse, fluturări de aripi şi duhuri cereşti vag 
perceptibile. Din adâncul scenei izvorau calde sunete 
armonioase de flaut, de harpe şi chitare, ale căror rezonanţe 
divine  înfiorau inimile din sală. Vocile actorilor răsunau 
melodioase, abia şoptite, ori răscolitoare, aproape de public ori 
îndepărtate, parcă venind dintr-o altă lume. Nu era cu putinţă ca 
o inimă omenească să nu fie pătrunsă fierbinte de aceste sunete 
şi glasuri! 

Se interpreta o piesă recentă, o capodoperă care, cu o forţă 
dramatică impresionantă, inventa o poveste de dragoste dintre 
un tânăr poet din Corint şi fiica unui bogat rege din Milet. În 
spiritul puterii şi aroganţei sale regele din Milet cerea tânărului 
să îndeplinească o mulţime de dorinţe, care mai de care mai 
extravagante, una dintre ele fiind aceea ca să-şi renege părinţii 
şi originea sa modestă. În culmea disperării tânărul, luptându-se 
cu propria conştiinţă, imploră zeii şi le ceru ajutorul. Insă aceştia 
rămâneau surzi. Fiica de rege, care începuse prin a se îndrăgosti 
nespus demult de poeziile eroului nostru poet, încerca şi ea din 
răsputeri să ceară îndurarea zeilor. In cele din urmă tânăra 
nevinovată s-a refugiat în templul zeiţei Afrodita, pentru a-i cere 
cu stăruinţă ajutorul. 

Pe scenă au apărut la un moment dat o mulţime de cortine 
sumbre care au întunecat întreaga sală şi au strâns inimile 
spectatorilor. Apoi, încet, o lumină pură precum albul zilei a 
pătruns biruitor pe scenă, dezvăluind cortine azurii care 
tremurau în adierea vântului şi luminau un peisaj feeric. Pe o 
pajişte dulce, de un verde pur, presărată cu flori gingaşe cobori 
din cer o zeiţă. Răsuflarea spectatorilor a încetat brusc. Era 
măreţia însăşi! Zeita în veştmânt alb, diafană, cu cingătoare 
strălucind de diamante! Cu picioarele fine păşind jucăuş pe 
pajişte, abia atingând pământul. Cu mâinile nobile şi mlădioase, 
întinse armonios în arc deasupra capului, fermecătoare prin 


eleganța mişcărilor. Chipul zeiţei de pe scenă era de o 
perfecţiune aproape sacră, cu faţa de o frumuseţe tulburătoare, 
cu zâmbet de copil şi cu o privire luminoasă. Părul negru, lucios 
şi ondulat se revărsa unduitor pe umerii perfecţi ai acestui 
giuvaer feminin, copil încă, dar cuceritor prin strălucirea sa. Oh, 
Zeus! De unde ai cunoscut tu taina supremei frumuseți? Este 
închipuirea ta sau este însăşi „spiritul universal”? 

Interpretarea rolului zeiţei Afrodita avea măreţia şi 
strălucirea care trimiteau spectatorii direct în lumea extazului! 
Cei care o priveau trăiau cu vie emoție fiecare clipă... 

Felul strălucit în care zeiţa Afrodita şi-a jucat rolul l-a 
convins până şi pe Zeus, care s-a lăsat înduplecat să ajute tinerii 
îndrăgostiţi. Regele înfumurat din Milet a fost convins să 
înţeleagă şi să accepte dragostea de neclintit a celor doi tineri şi 
a renunţat în cele din urmă la pretenţiile sale absurde. Povestea 
s-a încheiat cu bine, spre fericirea nespusă a spectatorilor care 
au izbucnit în aplauze nesfârşite. Prinţul Kirvan în persoană găsi 
prilej să se aplece la urechea lui Artaban şi să-l întrebe, aproape 
la limita naivităţii: 

— A fost o fată oarecare, sau chiar era zeiţă cea care a 
jucat rolul Afroditei? 

Bătrânul Artaban zâmbi cu subînţeles, văzând nepriceperea 
tânărului său prinţ, şi-i răspunse în şoaptă: 

— Era Kromia, cea mai strălucită dintre fiicele regelui 

Agatos! 

Înfumuratul Kirvan simţi că inima începu să-i bată puternic 
în piept. De abia reuşi să-i răspundă vârstnicului său 
concetăţean: 

— Pe cuvânt! Am crezut că era o zeiţă!... 

Frumoasa Kromia apăru chiar atunci radioasă, din spatele 
scenei şi se opri în loja reginei Ariadna. Aplauzele din sală se 
declanşară din nou. Mulțumită, regina Ariadna zâmbea cu 
voioşie, mângâind cu gingăşie părul buclat şi minunat de frumos 
ce împodobea chipul de înger al fiicei sale, mândră de proaspăta 
ei reuşită de pe scenă. 

Cu aceeaşi gingăşie şi dragoste o înconjurară şi celelalte 
femei din anturajul reginei, precum şi o mulţime de alte fete, 
aproape toate de seama Kromiei, care tocmai invadaseră loja 
reginei şi o îmbrăţişau maiestuos. 


17 


Zilele senine şi plăcute însoțeau fără încetare frumoasele 
sărbători închinate zeului Dionisis. Aerul pur şi răcoritor, cu 
nuanţe cristaline se scurgea plăcut din înaltul albastru al cerului 
peste galbenul-auriu al toamnei, dând o înfăţişare de vis 
grandioaselor arene din partea de răsărit a cetăţii Atalya. 
Castanii rămuroşi, plopii cu freamătul neliniştitor al frunzelor, 
înşiraţi de-a lungul aleelor, delimitau ingenios fastuoasele arene, 
făcându-le cochete, elegante, mult îndrăgite de cei care le 
vedeau. Arenele - cu multe şiruri de bănci albe aşezate în 
semicercuri, înălțându-se din ce în ce mai sus până pe coama 
colinelor - erau foarte familiare localnicilor, datorită intimităţii şi 
farmecului lor. Spațiile din faţa lor erau ornamentate cu 
marmură albă, fiind aproape în exclusivitate rezervate regelui şi 
sfetnicilor săi de vază. 

În zilele obişnuite arenele erau aproape pustii, doar ici-colo 
se vedeau lucrători meşterind câte ceva. Acum însă, cele mari 
răsunau de strigătele mulţimii agitate care era entuziasmată şi 
ovaţiona în picioare cu frenezie. 

Într-una din aceste arene rumoarea mulţimii tocmai se 
înteţi dintr-odată iar aplauzele se ţineau lanţ, imediat după ce 
apărură mai multe cupeuri strălucitoare, trase de cai superbi, 
împodobiţi cu ciucuri împletite în fir de aur, din care cobori 
regele urmat de sfetnicii săi. Fiind un mare pasionat al 
întrecerilor sportive şi unul din animatorii acestora, regele 
Agatos sosi de la o altă arenă, unde asistase la cursele de cai. 
Acum era nerăbdător să urmărească întrecerile de aruncare a 
discului şi suliţei. 

La întrecerile din ultima zi fuseseră invitaţi şi oaspeţii de 
vază din Persia. Aceştia ocupaseră loc la tribună, alături de rege. 
Întrecerile erau astfel orânduite încât regele şi publicul să poată 
prinde desfăşurarea celor mai importante momente din fiecare. 

Cea mai importantă şi aşteptată probă care se desfăşura la 
această arenă era cea de aruncare a suliţei. La această probă 
sosiseră atleți bine cunoscuţi şi cotaţi în lumea olimpiadelor şi a 
întrecerilor sportive. În fruntea lor se afla, desigur, neînvinsul 
Filoctet din Sparta, câştigător în mai multe rânduri al jocurilor 
din Olympia. Era un atlet înalt, robust, cu muşchii ca de bambus 


ce-i jucau neastâmpăraţi de-a lungul braţelor. Privindu-l numai, 
ajungeai să-i recunoşti calităţile sale de excepţie. Bine clădit, cu 
părul blond şi cârlionţat, părea a fi însuşi o forţă a naturii. 

Au mai venit şi alţi doi sportivi din cetatea Syracuzei, nişte 
namile de atleți pe nume Cilix şi Cadmos, care porneau favoriţi 
de fiecare dată în întrecere însă, fie din neîndemânare, fie din 
ghinion, pierdeau cam de fiecare dată. Insă publicul ţinea cu ei, 
indiferent de rezultate, pe tot parcursul întrecerii. 

Mai era prezent şi prinţul Eson din Milet, un atlet desăvârşit, 
bărbat chipeş, cu o eleganţă şi o dexteritate remarcabilă în 
aruncarea suliţei, părând că atunci când zbura din mâna lui, 
sulița spinteca văzduhul până la cer, apoi cădea departe, 
armonios. 

Lista atleţilor dornici de întrecere dreaptă era mare. Una 
dintre surprizele importante, care reuşise să stârnească multe 
controverse şi se afla pe buzele tuturor, a fost aceea că la proba 
aruncării cu sulița participa însuşi prinţul Kirvan, cel care făcea 
parte din delegaţia de soli ai Persiei. Deşi nu era slujitor al lui 
Zeus, i s-a făcut această onoare, în calitatea lui de oaspete 
însemnat al regelui. 

lată că întrecerea mult aşteptată începu, fiind anunţată de 
trâmbiţe. Sorţii au decis că, cel ce urma să facă prima aruncare 
era faimosul Filoctet din Sparta. Atletul intră în arenă, mânaru şi 
etalându-şi tacticos muşchii, hotărât să arate că este cel mai 
îndreptăţit să câştige trofeul la această încercare. Işi fixă bine 
sulița în mână, cumpănind-o înainte şi înapoi. Apoi se avântă, 
corpul încordat i se destinse ca un arc şi sulița, zburând din 
mâna lui şi 

Înălţându-se spre cer, străpungând cu vârful strălucitor 
văzduhul şi şuierând din coadă, făcu o boltă în aer apoi se răsuci 
şi începu să coboare lin, vibrând în răsucirea ei, sfârşind prin a 
cădea undeva departe pe câmp. Toată lumea a urmărit cu 
răsuflarea tăiată zborul suliţei prin aer. 

A doua aruncare a lui Filoctet, deşi mult mai joasă, reuşi 
totuşi să atingă pământul cu un pas mai departe. Pe drept 
cuvânt, falnicul Filoctet se retrase mulţumit în aplauzele 
mulţimii. Cine oare va mai reuşi o astfel de ispravă? 

Apoi, încercară, pe rând o mulţime de alţi atleți, dar 
aruncările lor au fost mult mai scurte faţă de cea a lui Filoctet. 
Dar iată că, pe locul de aruncare apăru elegantul Eson din Milet. 


Curioşii din tribune încetară dintr-odată şuşotelile şi şi-au aţintit 
privirile spre centrul arenei, acolo unde Eson se pregătea de 
aruncare. 

Suliţa porni din braţul său îndemânatic precum o săgeată 
slobozită din arc, răsucindu-se încet în aer, cu vârfu-i sclipind în 
razele soarelui apoi, planând îndelung ca o libelulă, se aşeză lin 
pe pământ. Însă aruncarea sa căzuse cu o palmă în urma celei a 
lui Filoctet. La a doua aruncare prinţul Eson a avut şi mai mare 
ghinion: sulița se oprise şi mai aproape. 

Îi veni rândul prinţului persan să-şi încerce forţa şi 
îndemânarea. Kirvan îşi cumpăni sulița deasupra capului, îşi luă 
elan şi aruncă. Privirile tuturor urmăreau sulița care îşi făcea 
raidul prin văzduh. Fusese o aruncare bună, dar nu chiar atât 
cât cea a lui Filoctet, ba chiar şi sub cea a lui Eson. lar a doua 
încercare a fost ratată complet. 

Emoţia spectatorilor părea că a ajuns la mare încordare 
când le-a venit rândul la aruncare celor doi fraţi din Syracuza. 
Cilix, primul care a fost la rând, a aruncat sulița prea sus, aşa 
cum o făcea de fiecare dată, iar aceasta căzu în cele din urmă 
fără forţă, întoarsă parcă de palele vântului. Nici cea de-a doua 
încercare a sa nu a fost mai reuşită. Apoi urmă prima aruncare a 
lui Cadmos, care nici ea nu fusese deosebită. In schimb, cea de- 
a doua reuşi să amuţească tribunele. Suliţa slobozită de braţul 
lui viguros descrise o boltă perfectă şi se înfipse puternic în 
pământ, la o lungime de suliță mai mult faţă de cea a marelui 
Filoctet. Publicul, în delir, aplauda frenetic incredibila reuşită a 
acestuia. Regele Agatos în persoană se înălţase în picioare şi 
aplauda cu entuziasm. 

Încercările care au mai urmat nu au reuşit niciuna să 
depăşească performanţa lui Cadmos. Aşa încât, în final, 
Cadmos, pentru prima dată de când participa în aceste arene, a 
fost declarat învingător. Mulțimea din tribune - văzându-l pe 
Cadmos ca şi câştigător - dădu semne de nerăbdare, 
pregătindu-se să alerge cât mai repede să ocupe un loc bun într- 
o altă arenă, unde urmau să aibă loc interesantele lupte între 
voinici. Chiar şi regele făcea semne să fie grăbită premierea 
învingătorilor din această arenă, ca să poată asista şi la celelalte 
întreceri care mai urmau. 

Dar iată că Arbatis, care stătuse tăcut la locul lui tot timpul 
cât tinu întrecerea, se ridică dintr-odată de pe scaun, sări direct 


în arenă şi începu să-şi lepede de pe el o parte din veşminte. 
Publicul privea amuţit întreaga scenă. De sub veşmintele sale 
care acopereau un corp ce părea al unui grăsan, ieşiră la iveală 
braţele groase şi musculoase, un piept puternic acoperit cu păr 
negru. Păşi hotărât spre locul de aruncare şi ceru să i se dea o 
suliță. Ridică în sus braţul care ţinea strâns sulița, făcu un pas 
înapoi, apoi câţiva în viteză înainte. Corpul lui viguros se încordă 
agil şi braţul slobozi sulița care porni ca un fulger, sclipind cu 
întreruperi pe seninul cerului, şuierând din vârf şi zbârnâind din 
coadă, aproape pierzându-se în înălţimi. Apoi căzu departe de 
toate celelalte aruncări, înfigându-se puternic în pământ şi 
frângându-se din coadă precum un vreasc uscat şi putred. 

Mulțimea din tribune privi amuţită toată această 
nemaiîntâlnită ispravă. Nu aplauda nimeni, căci nimănui nu-i 
venea să creadă cele petrecute. Cine era atletul acesta cu o aşa 
mare forţă? 

Potolit, dar ferm, Arbatis îşi puse straiele la loc pe el şi se 
întoarse în tribună. 

La festivitatea de acordare a cununei de lauri Arbatis refuză 
să primească cununa învingătorului, căci el considera că nu 
fusese înscris în concurs şi apoi nu i se cade tocmai lui, un 
slujitor al zeului perşilor, să primească un trofeu oferit în cinstea 
unui zeu păgân. Cununa de lauri i-a fost atribuită, până la urmă, 
tot lui Cadmos. 

La ieşirea din arenă, când regele Agatos îi întinse mâna şi-l 
felicită pe Arbatis, publicul îşi reveni din uimire şi se porni pe 
aplauze. Urmă un ospăț pe cinste, oferit de rege la sfârşitul 
serbărilor închinate zeului Dionisis. 

În timpul ospăţului prinţul Kirvan pândi un prilej s-o poată 
revedea pe fermecătoarea Kromia, a cărei imagine luminoasă 
nu-i mai dispărea din minte. Bătrânul Artaban încă nu era pe 
deplin edificat dacă tot ceea ce văzuse până atunci în casa 
regelui Agatos era într-adevăr creaţia unui spirit mai presus de 
toate spiritele pe care le cunoscuse în lungile sale peregrinări pe 
la multele curţi şi cetăţi de scaun ale suveranilor lumii. Încerca 
să ghicească izvorul de inspiraţie a acestui spirit novator pe 
care-l vedea prezent la tot pasul în cetatea Atalyei. 

Într-un final reuşi să găsească răspunsuri la chinuitoarele 
sale întrebări. Urmărind, ascultând şi analizând totul, înţelesese, 
în sfârşit, că iniţiativele şi realizările lui Agatos au la bază spiritul 


şi înclinația spre sublim şi iluminare a încântătoarei sale regine 
Ariadna. Inţeleptul Artaban ajunsese singur la această concluzie, 
de care era entuziasmat. Recunoscu astfel că cetatea Atalyei, în 
care spiritul continentului se îmbina atât de armonios cu 
fantezia nemăsurată a mării, se afla sub binecuvântarea 
sublimă a unui miracol. 


18 


Sosi şi ziua în care înalții soli ai Persiei se pregăteau de 
plecare. Agatos îi invită iarăşi în sala tronului, îndemnându-i să 
se aşeze în jilţurile cele mai apropiate de al său. În jurul regelui 
se adunaseră deja cei mai de seamă dregători ai săi în timp ce, 
pe lângă pereţii sălii şi pe la uşile de la intrare se îndesau 
slujitorii pregătiţi în orice clipă să îndeplinească poruncile. 
Frumoasele sclave se aflau prin preajmă, îmbiindu-i pe cei 
prezenţi să guste din bunătăţile pe care le aduceau pe tăvi 
aurite. 

Chipul regelui Agatos era luminat de mulţumire şi stăpânit 
de gânduri bune. Avea din nou alura unui suveran semet, bine 
calculat în vorbe, pe faţa căruia se putea citi temeinicia tuturor 
împlinirilor sale. 

Agatos începu prin a formula răspunsul pe care solii urmau 
să-l ducă împăratului Persiei. Cei trei soli importanţi, văzând că 
în răspunsul său regele nu prea ţinea seamă de amenințările 
voalate şi de îndemnurile la supunere cu care veniseră din 
partea împăratului lor, deveniră pe dată îngrijoraţi şi uimiţi de 
îndrăzneala acestuia. Au schimbat între ei priviri întrebătoare, 
dar niciunul nu a îndrăznit să-şi exprime gândurile şi să-i atragă 
atenţia că răspunsul pe care îl dă împăratului nu e întocmai în 
concordanţă cu ceea ce solicitase marele împărat al Persiei. 

După ce termină de dictat răspunsul şi de sigilat mesajul 
său către împărat regele Agatos trecu să discute cu oaspeţii, 
îndeobşte cu Artaban. Arbatis, văzând că discuţia nu îl priveşte 
decât prea puţin, se retrase deoparte încercând cu nişte 
dregători să mai înţeleagă unele din rosturile măreţiilor la care 
au asistat în aceste zile în ţara Atalyei. La rândul său, prinţul 
Kirvan se convinsese repede şi el că subiectul discuţiei nu-l 
priveşte. El ar fi preferat mai degrabă să fie adusă vorba despre 


viitorul acelei copile frumoase, fiica regelui, căci în cele câteva 
zile cât stătuse acolo inima lui reuşise să fie subjugată acestei 
făpturi fără seamăn. Cum nimeni nu se grăbea să-i ofere acest 
prilej, nu-i rămânea decât să aştepte, poate va apărea din nou 
prin preajmă chipul acela minunat care reuşise să-i sucească 
mintea. Ştiind însă că e încă o copilă, nu îndrăzni să-i treacă prin 
cap că ar fi indicat să-i ceară mâna fetei cu această ocazie. Se 
gândi că va face tot posibilul să revină peste un an sau doi să-şi 
ducă la bun sfârşit acest tulburător vis. 

Din vorbă în vorbă, discuţia dintre regele Agatos şi 
înțeleptul Artaban a ajuns la problema darurilor care se 
cuveneau a fi trimise marelui împărat al Persiei. Când regele 
dădu citire listei cu darurile, Arbatis, trăgând cu urechea, se 
trase mai aproape ca să audă mai clar, pentru că urechea sa 
sensibilă deja prinsese de departe din zbor că se spuneau vorbe 
ispititoare despre „aur”, „talanţi”, „amfore cu vin” şi altele. 
Bogăţiile pe care le dăruia Agatos erau, într-adevăr, 
semnificative. Agatos se dovedea un rege darnic iar el, Arbatis, 
îşi mângâia cu satisfacţie barba, cumpănind la valoarea 
acestora. 

Artaban simţi că o grea povară i s-a ridicat de pe suflet o 
dată cu constatarea însemnatelor daruri pe care regele Agatos i 
le trimitea împăratul său. Se gândi că asta ar putea să-l mai 
îmbuneze pe împărat, căci răspunsul la porunca de supunere nu 
era tocmai în măsură să-l convingă. 

În cele câteva zile pe care le petrecuse la curtea regelui 
Atalyei bătrânul înţelept Artaban înţelesese că acest suveran 
este dedicat trup şi suflet zidirii de temple şi monumente 
grandioase şi nu avea dorinţă mai mare decât aceasta. 
Înțeleptul se chinuia acum să găsească un nou prilej de a 
reînnoda firul discuţiei cu privire la proiectul noului templu. 

— Slăvite rege Agatos, îndrăzni în cele din urmă bătrânul 
Artaban să stârnească discuţia, într-una din zilele trecute am 
înţeles că vroiai să-ţi dezvălui câteva gânduri cu privire la 
templul cel grandios pe care plănuieşti să-l înalţi... 

Regele Agatos, care parcă abia aştepta un asemenea prilej, 
se lumină la faţă şi rosti încet, cu zâmbetul pe buze: 

— Aşa aş vrea! Şi dacă va fi, cu voia lui Zeus, voi putea 
începe cât de curând să-mi realizez acest vis îndrăzneţ. 

Regele înţelesese că bătrânul vulpoi aştepta cu răbdarea 


orientalului ca el să-şi dezvăluie, încetul cu încetul, planurile. 
Dar nu se temea de asta, căci îşi conducea foarte atent 
gândurile. Numai că Artaban continua să-l descoase cu 
iscusinţă: 

— Din îndepărtata Persie am aflat dorinţa ta, mărite rege, 
de universalizare a spiritului, de a recunoaşte existenţa unei 
părţi a binelui, aceeaşi pentru toate popoarele lumii. De aceea 
preţuim cât se poate demult minunatele voastre binefaceri de 
până acum, care ne-au uimit, şi asta pe bună dreptate!... 

— Aşa-i, încuviinţă regele. Parcă îmi ghiceşti gândurile!... 

Artaban încercă să se apropie şi mai mult de ceea ce ar fi 
vrut să audă: 

— Mărite rege, mă întreb numai dacă pentru grandioasa 
lucrare pe care o ai în mintea ta luminată, vei avea suficiente 
mijloace pentru a o duce la împlinire!? 

Agatos, reflectă un timp, apoi răspunse calm: 

— Resursele regatului meu sunt nelimitate! Aşa îmi place să 
cred! Poate că într-un anume moment să nu dispun de tot ce-mi 
trebuie. Dar în timp, voi avea tot ceea ce-mi va trebui... 

Răspunsul acesta a fost suficient ca Artaban să creadă că 
sa apropiat şi mai mult de țelul său. Ca urmare, reluă repede: 

— Cum adică într-un anume moment? Te referi, mărite 
rege, la faptul că ţi-ar prinde bine, să zicem, un împrumut din 
afară, care s-ar putea recupera cu timpul din resursele 
regatului? 

Regele îl privi cu ochii mari de uimire, neaşteptându-se ca 
discuţia să avanseze în această direcţie. 

— M-ai ghicit iarăşi gândurile, înţeleptule! recunoscu el 
resemnat, văzând că lucrurile ajunseseră să fie exprimate pe 
faţă. 

Se lăsă o tăcere de câteva clipe. Apoi Artaban, care părea 
că triumfă pentru succesul repurtat, reluă tirul întrebărilor: 

— Prin urmare, mărite rege, îţi este necesar un împrumut în 
aur, pe care-l vei putea înapoia în timp? 

— Da, aşa s-ar putea spune! Văd că le ştii pe toate! 

Vicleanul Artaban, măgulit de bunul rege care-i aprecia 
calităţile sale de om înţelept continua însă să-şi ducă planul 
până la capăt: 

— Şi cât zici, rege al Atalyei şi făuritor de temple, că ţi-ar fi 
necesar ca să poţi zidi noul templu? 


Deşi de data asta se aştepta la o asemenea întrebare, 
regele încruntă sprâncenele şi, fără a i se vedea zbuciumul 
inimii, rosti cu prefăcută simplitate şi foarte sigur pe el: 

— Zece mii de talanţi! 

— Zece mii de talanţi de aur?! repetă aproape perplex 
Artaban, al cărui chip deveni pe dată cât se poate de serios. 

— Zece mii?! făcu mirat şi Arbatis care, trăgând cum îi era 
obiceiul cu urechea, discuţia îi captă pe dată interesul şi se 
apropie de cei doi. 

— Păi, nici împăratul Persiei n-ar putea oferi atâta aur! zise 
Artaban. Ce fel de templu vrei să faci, mărite rege, că de aşa 
ceva n-am mai auzit? Numai marmură şi aur până la cer? 

— Cam aşa ceva! rosti Agatos cu aceeaşi simplitate 
dezarmantă în glas. 

Oaspeţii se priveau unul pe altul uimiţi, năuciţi de-a binelea 
de neprevăzuta sumă aruncată de regele Atalyei. Planul lui 
Artaban risca să se ducă de râpă. Totuşi, cu un ultim efort, 
acesta mai reuşi să întrebe: 

— Oare cine ar putea oferi fără risc o asemenea sumă? 

— Cred că nimeni nu s-ar angaja într-o treabă atât de 
riscantă! zise şi Arbatis care-şi răsturnă corpul masiv în jilţ, unde 
se trezi cumplit de înghesuit. 

— Eh! Cum aşa, Arbatis? zise intrigat Artaban. Cum chiar 
nimeni? la mai gândeşte-te!... 

Simţindu-se  dintr-odată vizat, Arbatis începu să se 
înghesuie şi mai mult în spaţiul strâmt oferit de jilţul său şi să 
dea din colţ în colţ: 

— Cum? Te referi cumva la mine? Lăsaţi-mă în pace! Cum 
aş putea să râse eu o asemenea cantitate de aur?!... 

— Tu, care nici nu-ţi mai ştii bogăţiile, să rişti?! i-o întoarse 
Artaban. Nu pot să cred... 

Arbatis abia putuse răspunde: 

— Nu mă grăbesc să promit! De fapt, cred că nu m-aş hotărî 
nici în ruptul capului să risc în aşa hal! 

Înţelegând cât de greu îi venea lui Arbatis să se decidă 
pentru a investi într-o afacere atât de importantă, regele Agatos 
îi zise cu demnitate: 

— Nu-ţi face sânge rău, dragule Arbatis! Dacă nu poţi să ne 
ajuţi cu acest împrumut, înseamnă că nu poţi, şi gata! Se 
înţelege! Voi încerca alte căi pentru a-mi realiza planurile. 


Aceste ultime cuvinte avuseseră darul de a declanşa o 
tresărire de orgoliu în conştiinţa bogătaşului Arbatis. Şi apoi, se 
vedea că nu-i plăcea să fie catalogat drept neputincios când era 
vorba de o cantitate însemnată de aur. Aşa că interveni iute: 

— N-am spus că n-aş putea împrumuta zece mii de talanţi. 
Lăsaţi-mă însă să chibzuiesc mai temeinic!... 

— Ce să mai chibzuieşti? sări cu vorba Artaban, care 
întrezări posibilitatea să-şi împlinească visul. Ce mai stai pe 
gânduri! Poţi câştiga o avere! Aproape două mii de talanţi, şi 
asta doar într-un singur an! 

— Aşa-i! confirmă şi regele Agatos. Vei primi camăta după 
cum ai auzit! 

— Văd şi eu că este o perspectivă frumoasă de câştig. Dar 
lăsaţi-mă o vreme să mă obişnuiesc cu gândul ăsta! ceru 
Arbatis. 

— Desigur, te lăsăm, zise Artaban, simțind victoria pe 
aproape. Însă nu zăbovi prea mult, că nu te întâlneşti în fiecare 
zi cu un asemenea noroc! 

Arbatis, ca să scape cât mai repede de jilţul acela în care 
era prea înghesuit, zise repede şi se îndepărtă: 

— Bine! Voi da un răspuns definitiv după ce voi chibzui pe 
îndelete! 

La plecare, oaspeţilor li se acordă cinstirea cuvenită unor 
regi. Oştenii lui Agatos însoţiră alaiul oaspeţilor şi al carelor cu 
daruri. 


19 


În singurătatea unui cătun ascuns în pădurile munţilor 
Anatoliei, retras din preajma caselor de păstori şi situat 
deasupra unei văi prăpăstioase străjuia un mic templu de lemn 
pe care localnicii îl vizitau rar, doar cu prilejul sărbătorilor mai 
importante, în acest templu, nu mai mare decât un schit, mâna 
tremurândă a unui preot bătrân purta, seară de seară, în jurul 
unui altar auster de piatră, flăcăruia plăpândă a unei torţe. Torța 
aceasta nu înceta să pâlpâie în schit nici primăvara când 
zburdau miei pe pajiştile înverzite, nici în iernile geroase când 
îngheţau izvoarele iar potecile cătunului se acopereau de 
ninsoare. 


Veghind, bătrânul preot îşi îndeplinea slujba aşa cum o ştia 
el, cu desăvârşită evlavie şi neprihănire, sfătuindu-se cu stihiile 
pădurilor şi cu stelele de pe cerul nopţilor geroase. lar locuitorii 
cătunului îi preţuiau mult dăruirea cu care se ocupa de cele 
sfinte, şi, mai ales, omenia adânc sădită în inima sa curată. 

Într-una din seri ochii săi obosiţi desluşiră în semiîntunericul 
templului două sclipiri stranii, pătrunzătoare. Era pentru prima 
oară când bătrânul preot avusese impresia că în acel templu se 
întâmplă ceva nedesluşit. În puţina îndrăzneală ce-i mai 
rămăsese îşi luă ca tovarăş făclia cu lumină şi porni să cerceteze 
întunericul din încăpere. La scurtă vreme avu impresia că în faţa 
lui zăreşte o mogâldeaţă întunecată din care răsăreau două 
lumini. Abia atunci se cutremură şi strigă: 

— Cine eşti tu, de acolo?!... 

Din locul spre care privea cu atenţie nu întârzie să se audă 
o voce subţire, cristalină, ca de copil. 

— Eu sunt!... 

Preotul se aştepta la orice, numai să audă o voce ca a unui 
copil nu se aştepta. De aceea rămăsese atât de surprins, încât 
toate membrele corpului său porniră să-i tremure cu putere. 
Speriat ca de o fantomă, aflându-se însă în templul închinat lui 
Zeus, bătrânul consideră de datoria lui să-şi facă curaj şi să 
desluşească mai departe lucrurile. Porni deci încet şi prevăzător 
spre mogâldeaţa pe care o fixase. Incepu să întrevadă mai bine, 
deşi încă nu era dumirit asupra celor ce se întâmplau. Când se 
apropie observă că în faţa sa, cu coatele sprijinite pe o bancă şi 
cu palmele ţinute peste cap se afla un copil care stătea 
îngenunchiat şi care, cu ochii săi mari şi frumoşi, privea ţintă 
înainte. 

— Ce cauţi tu aici, puştiule? Al cui eşti? întrebă preotul, 
neştiind ce să creadă despre apariţia asta care îl panicase într- 
atât, că era cât pe ce să creadă că are de-a face cu o fantomă. 

Copilul nu părea a fi speriat de vocea preotului. Fără a-şi lua 
privirea de la el se ridică în picioare, îşi potrivi cârlionţii din păr 
şi zise cuviincios: 

— Sunt Piratos, băiatul văduvei Medeea. 

Preotul cel bătrân îşi recăpătă pe de-a întregul stăpânirea. 
Cunoştea pe toţi enoriaşii săi, cunoştea şi pe biata văduvă 
Medeea. Cunoştea prea bine şi pe acest Piratos, copilul cuminte 
pe care îl remarcase de multă vreme pentru atenţia cu care 


urmărea ceremoniile sale. Îi lumină cu făclia chipul mai bine ca 
să se convingă că el este şi-i zise cu glas domol: 

— Ce cauţi tu aici, în întunericul nopţii? 

Băiatul îl privi cu sfială, se dădu un pas înapoi şi îşi începu 
temător implorarea: 

— Te rog, îndură-te de mine! Nu mă alunga, bunule preot, 
îmi place atât de mult să privesc ritualul de seară! 

Preotul căruia îi dispăruse şi ultimul crâmpei de teamă de 
duhuri necurate, reveni la starea de spirit firească. Ocoli banca 
ce-l despărţea de copil, îi mângâie capul cu păr mătăsos şi-l 
întrebă cu glas părintesc: 

— Chiar simţi tu atâta plăcere, urmărind ritualurile din 
slujbele de seară? 

— O! Nici nu-ţi închipui, bunule preot! întreaga mea fire e 
stăpânită de mirare, de dorinţa pătrunderii acestor taine. Aş 
putea să-ţi ascult ritualul ore în şir!... 

— Bietul de tine! Fie! Mă învoiesc! De acum înainte îţi dau 
voie să-mi urmăreşti ceremoniile. Acum însă, du-te degrabă 
acasă, s-ar putea ca mama să-ţi fie îngrijorată de lipsa ta sau să 
aibă nevoie de ajutorul tău... 

Copilul îi împlini sfatul pe loc, după ce mulţumi şi ieşi afară, 
alergând către casă pe o cărare luminată de cerul plin de stele 
al nopţii de iarnă. Bătrânul îl urmări o vreme, făcându-i semne 
de binecuvântare, să nu i se întâmple ceva rău. 

Nu mai zăbovi mult în templu. Stinse cu grijă luminile, trase 
zăvorul de la uşa templului şi se îndreptă spre chilioara lui. Aici 
se apucă să-şi taie un braţ de lemne şi să le pună pe foc, ca să 
dezmorţească un pic încăperea. 

Din acel moment Piratos, copilul care îl speriase, a devenit 
nelipsit la ceremoniile sale de sărbători şi din zilele obişnuite. 
Copilul căuta cu tot dinadinsul să pătrundă tainele acestor 
slujbe. Adevărata sa fericire începea abia seara, când întunericul 
stăpânea totul în jur iar glasul preotului devenea mai melodios 
şi mai pătrunzător. 

Piratos era nespus de bucuros când preotul socotea de 
cuviinţă să-şi ducă ucenicul afară sub cerul liber şi să-l iniţieze în 
nenumăratele taine care erau ascunse în plasa ispititoarelor 
constelații. 

Aşa au mers lucrurile, începând din iarna aceea, până în 
vara anului următor. Piratos era nelipsit din preajma schitului, 


aprofundând cu perseverenţă toate câte era în stare să-l înveţe 
bătrânul preot. 

Se întâmplă însă, ca timp de o săptămână de zile, băiatul să 
înceteze să mai vină pe la templu. De bună seamă, bătrânul 
preot era nespus de îngrijorat de această situaţie. S-ar fi dus 
acasă la 

Piratos să vadă ce s-a întâmplat, de ar fi avut cine să 
păzească templul şi de ar fi avut destulă putere să ajungă până 
acolo. După o săptămână, când preotul era preocupat de 
ceremonialul obişnuit la altar, Piratos apăru în uşa templului cu 
lacrimi în ochi şi cu sufletul răvăşit. 

Grijuliu, preot îl întrebă neîntârziat: 

— Ce e cu tine, copile? 

Piratos îi răspunse: 

— Mama mea! E tare bolnavă!... 

Inima cea bună a preotului înţelese îndată deznădejdea 
copilului. Cum slujba din dimineaţa aceea era pe sfârşite, 
preotul scurtă ritualul, adresă câteva semne de îndurare zeilor, 
încuie uşa templului şi porni la drum în urma copilului, spre casa 
acestuia. 

Ajunseră destul de anevoios la locuinţa văduvei Medeea. 
Totuşi au ajuns la timp ca să mai poată prinde ultimele pâlpâiri 
din suflarea femeii. Încetul cu încetul chipul ei se întunecă, 
tremurul îi cuprinse trupul, privirea îi rămase neclintită 
urmărindu-l în disperarea ei copilul. In câteva minute îşi dădu 
obştescul sfârşit. 

Adânc mişcat de această tragedie preotul hotărî să ia sub 
ocrotirea sa copilul rămas orfan. In aceeaşi zi l-a instalat pe 
Piratos în chilioara sa, mică dar primitoare. 

Sub grija mai mult decât părintească a bunului preot, 
Piratos a crescut an de an, ocrotit şi lipsit de griji, ajungând să 
cunoască toate tainele slujirii la templu. Şi astfel, o dată cu 
trecerea anilor, Piratos crescu şi deveni un tânăr înalt, frumos, 
întru totul pătruns de cele sfinte, ajungând să fie admirat şi 
lăudat de toţi cei ce veneau să se închine în templu. g 

Mai presus de orice Piratos avea o voce minunată. li plăcea 
foarte mult să-i fie alături preotului cu vocea lui deosebită, aşa 
încât ţinea să recite şi să cânte chiar şi rugăciunile cele mai 
simple. 

Bătrânul preot, văzând cum puterile îi scădeau şi simțind că 


reuşea să ducă la bun sfârşit din ce în ce mai anevoie 
ceremonialul, se gândi să-l lase pe Piratos preot în locul său. 
Cugetul îi spunea însă că, deşi Piratos a ajuns să cunoască toate 
tainele slujirii la templu, totuşi tânărul ar trebui să primească 
îndrumarea unor dascăli de la şcolile de preoţi pentru a fi 
îndrumat mai profund asupra adevăratelor reguli ale slujirii şi 
pentru a fi ferit de păcatul denaturărilor şi al ereziilor. 

Aşa se face că, de îndată ce găsi un înlocuitor tinerel care 
tocmai terminase anii de ucenicie într-ale preoţiei, bătrânul 
preot îl chemă la el pe Piratos, îl îmbrăţişă, şi-i zise: 

— Bietul meu copil, a sosit clipa să ne despărţim pentru ca 
tu să mergi la o şcoală pe care trebuie să o facă toţi cei care vor 
să devină preoţi. Vor urma deci zile când vei trăi departe de 
mine. Te binecuvântez şi nădăjduiesc să devii un preot 
desăvârşit! 

— Să te părăsesc, tocmai acum când ai nevoie de sprijinul 
meu? protestă Piratos. 

— Se va îndura bunul Zeus de toate! Pentru viitorul tău e 
bine să pleci la această şcoală. 

Piratos care ar fi dorit să rămână mereu acolo unde era, 
înţelese până la urmă intenţiile preotului, aşa că acceptă să 
urmeze întocmai îndemnul înţeleptului său protector. 

Primele luni petrecute între zidurile şcolii au fost cât se 
poate de interesante. Progresele pe care le-a făcut erau 
uimitoare. Ştia deja toate tainele preoţiei şi toate istoriile ţesute 
în jurul Olimpului. Descoperea cu mare pasiune nenumăratele 
îndeletniciri filozofice pe care şi le însuşea cu uşurinţă. A învăţat 
o mulţime de lucruri despre mersul aştrilor de pe cer, despre 
anotimpuri, despre legile construcţiilor. A învăţat despre teatru, 
poezie şi istorie. Cu mintea lui neobosită reuşi în scurt timp să-şi 
întreacă tovarăşii de ucenicie. lar vocea lui minunată era ceea 
ce-l făcea şi foarte îndrăgit de ceilalţi. 

Când isprăvi de învăţat tot ce se putea învăţa, mintea lui 
începu să mediteze asupra unor porniri de caracter pe care le 
analiza la tovarăşii săi de şcoală. Astfel, a ajuns repede la 
concluzia că mulţi dintre colegii săi nu sunt îndeajuns de 
devotați scopului pentru care fuseseră aduşi la şcoala de preoţi. 
Aveau înclinații mult prea lumești, unii erau invidioşi sau chiar 
trăiau în desfrâu. Cugetul său curat se umplea de indignare, căci 
Piratos dorea ca fiecare să aibă o atitudine demnă, devotată 


celor sfinte, să fie plin de omenie, întocmai cum îl îndemnase 
bătrânul preot care i-a fost protector. 

Indignarea lui crescu şi mai mult când începu să vadă că şi 
unii dascăli care-i iniţiau în cele sfinte nu erau prea departe de 
porniri rele. l-a surprins uneori, de pildă, certându-se de la 
împărţirea darurilor. Sau, văzând cum preotul cu rangul cel mai 
înalt din şcoală nedreptăţeşte nişte lucrători care munciseră o 
vară întreagă ca să înalțe un pavilion din curtea templului, 
Piratos simţi că nu poate suporta aceste nedreptăţi. O dată, 
izbucni: la un sobor al dascălilor şi învăţăceilor ceru cuvântul şi, 
invocând zeii din Olimp, începu să dea în vileag toate cele câte 
văzuse şi i se păruse în neregulă. Surprinderea pe chipul 
preoţilor a fost aşa de mare, încât niciunul nu a îndrăznit atunci 
să spună ceva. În cele din urmă, au sfârşit prin a-şi recunoaşte 
fiecare din ei vina. Atunci soborul a hotărât să facă îndemnuri 
spre îndreptarea moravurilor şi spre o dedicare totală întru cele 
sfinte. 

În urma acestor întâmplări faima lui Piratos crescu şi mai 
mult, cu toate că era pizmuit şi clevetit din umbră. El a rămas 
totuşi cel mai merituos şi cel mai neprihănit dintre elevii şcolii 
de preoţi. 


20 


Cu câţiva ani în urmă, când regele Agatos încheie zidirea 
somptuosului templu închinat lui Zeus şi pe când urma să-l 
inaugureze, anumite soboruri ale templelor mai mari din ţară 
primiră poruncă să aleagă dintre preoţii lor pe cei mai destoinici, 
care ar merita să oficieze ceremoniile în noul templu. 

Soborul şcolii unde încă mai învăţa Piratos primi şi el 
această poruncă şi, deşi unii preoţi instructori nu-l prea aveau la 
inimă pe Piratos totuşi, ţinând seamă de importanţa deosebită a 
cerinţei regelui, au lăsat de o parte invidiile şi, cu bună credinţă, 
l-au desemnat pe Piratos ca pe cel mai destoinic slujitor al lui 
Zeus din şcoala lor. Astfel, tânărul Piratos avu norocul să ajungă 
să slujească în cel mai de seamă templu zidit de Agatos. 

Succesul îl ului chiar şi pe Piratos. Ajuns în noul templu, uită 
cu desăvârşire de toate treburile pur omeneşti şi se dedică total 
celor sfinte. Erau deosebiri mari între ceremoniile dintr-un 


templu cu multă faimă şi unul de rând. Totul se petrecea într-o 
grandoare nemaipomenită, care se revărsa generos asupra 
tuturor oamenilor şi sufletelor. 

În preajma atâtor preoţi aleşi Piratos înţelesese ce trebuia 
să înveţe cu adevărat. Avu de descifrat încă multe taine 
însemnate în domeniul astrologiei şi filozofiei. Invăţă mai multe 
limbi şi felurite scrieri ale popoarelor de seamă din acea vreme. 
Învăţă principiile de bază pe care se sprijinea credinţa în zeii din 
Olimp, în comparaţie cu credinţele altor popoare. lar mai presus 
de toate, templul cel mare al lui Zeus îi oferea un prilej 
nemaipomenit să-şi pună în valoare vocea sa neasemuit de 
frumoasă şi sonoră, ce se înălța solemnă şi pătrunzătoare prin 
toate bolțile şi stranele măreţului templu. 

Nu a întârziat deloc momentul când talentul său de 
excepţie a fost remarcat chiar de rege în persoană, pe când 
asista la ceremoniile din templul său preferat. Regele a rămas 
uluit de glasul de excepţie al acestui tânăr, de măreţia şi 
farmecul procesiunilor închinate lui Zeus. 

De multe ori regele Agatos părea că vine în templu anume 
pentru a-l urmări şi admira pe acest excepţional preot tânăr, cel 
mai rafinat şi cel mai captivant dintre preoţii care slujeau în 
templu. Uneori regele venea aici însoţit chiar de preafrumoasa 
sa fiică, Kromia, străduindu-se parcă să-i atragă atenţia asupra 
talentului nemaipomenit al tânărului preot. 

Piratos remarcă şi el impresia deosebită pe care o lăsase 
asupra regelui. Simţea cum acesta îl îndemna să fie desăvârşit 
şi neîntrecut. Şi ceilalţi preoţi au simţit că Piratos era în grațiile 
regelui, dar au înţeles să privească lucrurile cu detaşare, astfel 
că Piratos a devenit în scurt timp cel mai de seamă slujitor al 
templului lui Zeus. 

Tânărul Piratos se străduia cât putea să fie la înălţime, 
căutând să dea strălucire cât mai clară ceremoniilor pe care le 
oficia. Dar cel mai mult se îndemna să vegheze asupra 
desăvârşirii artei sale, mai ales când se întâmpla să apară în 
templu Kromia însoţită de tatăl ei. Atunci mintea lui Piratos 
devenea dintr-odată înflăcărată, luminată de visuri de măreție. 
Aşa se explică de ce talentatul de el aproape că uită chipul 
îndepărtat al bătrânului preot din schitul de la munte, cel care-l 
ocrotise în copilărie. lar când primi vestea că bunul său ocrotitor 
s-a sfârşit din viaţă, Piratos nu şi-a mai găsit nicicând timp să 


facă o călătorie până la mormântul acestuia, deoarece, chiar 
atunci, în somptuosul templu al lui Zeus urma să oficieze o 
importantă ceremonie care era urmărită de însuşi regele Agatos 
şi de fiica sa. 


21 


Demult, tare demult, într-o cetate semeaţă adăpostită între 
meterezele munţilor Taurus, domnea peste ţara Lycaoniei un 
rege inimos şi viteaz. Supuşii acestuia trăiau cu demnitate, 
îndeplinind treburile lor zilnice, ştiind însă să sară în apărarea 
ţării lor ori de câte ori vreun duşman îi încălca hotarele. 

Dar mai presus decât faima regelui viteaz al acestei ţări se 
răspândi faima frumuseţii fără de seamăn a ficei sale, Ariadna, 
veste ce dădu ocol lumii, iar o mulţime de regi şi prinți au căutat 
să-i între în voie regelui, nădăjduind să aibă prilejul de-a o vedea 
pe mândra lui fiică. 

Ariadna, spirit însufleţit, plină de demnitate şi rafinament, a 
cărei inimă şi gând erau fără încetare preocupate de sublima 
străduinţă de cunoaştere a tot ce era frumos, asculta cu 
entuziasm legendele de vitejie ale trecutului, admira 
misterioasele bolți ale cerului albastru de vară şi se străduia să 
înţeleagă rostul stelelor pe bolta cerului de noapte, acele stele 
care aveau darul să prezică soarta oamenilor. 

Tânăra fată de rege, fără seamăn de frumoasă, mlădioasă, 
cu ochii albaştri şi luminoşi în care se reflectau ca un mister 
culmile munţilor împodobiţi de cedri ori piscurile înzăpezite, era 
surâzătoare şi romantică. lnima ei curată tresărea de 
simţăminte înalte. Ochii ei mari contemplau cu încântare şi 
fericire plăcutele împrejurimi din jurul cetăţii. leşea cu dragoste 
în întâmpinarea tatălui ei, îmbrăţişându-l cu drag ori de câte ori 
vrednicul rege se întorcea între zidurile cetăţii! 

În zilele senine de vară, când vântul străin aducea o boare 
necunoscută din ţinuturi îndepărtate chipul romanticei fiice de 
rege devenea înnobilat de doruri nostalgice, reflectând la 
perfecțiunea spiritului şi la acele nenumărate căi ale viitorului, 
dintre care doar una avea menirea să devină realitate. 

Nu împlinise frumoasa fiică a regelui Lycaoniei nici 
şaisprezece primăveri când soarta se grăbi să schimbe cu totul 


felul de viaţă al acestui frumos trandafir ce încă nu părăsise 
gândurile copilăriei şi care se simţea atât de bine şi de duios 
ocrotită în cetatea tatălui ei. 

Regele Lycaoniei află, cu adâncă nelinişte şi întristare, că 
regatul său, în partea de miazăzi a hotarelor, deveni vecin cu 
hotarele regelui Agatos, cel care domnea în cetatea Atalya şi 
care, în scurt timp, cuceri toate ţinuturile ce despărţeau cele 
două ţări. În acele vremuri regele Agatos era un tânăr ambițios, 
un războinic aprig, dornic de cuceriri şi mărire. De aceea regele 
Lycaoniei îşi pregăti ţara temeinic pentru apărare. 

Au început astfel războaie crâncene şi de lungă durată între 
cele două ţări. Regele Agatos a repurtat câteva victorii 
importante, dar regele din munţii Taurus îşi apăra încă cu 
dârzenie ţara. 

În aceste vremuri, în numeroase temple şi oracole 
începuseră să se facă proorociri sumbre asupra viitorului acelor 
ţărişoare dezbinate din Asia Mică. Întrucât dinspre răsărit erau 
semne certe ale creşterii fără seamăn a puterii perşilor, mulţi 
înţelepţi din cetatea grecească Milet au găsit de cuviinţă că 
luptele dintre oştile Lycaoniei şi ale Atalyei trebuiau să înceteze. 

Găsind dezlegare în această privinţă şi ştiind că regele 
Agatos nu era însurat, iar Ariadna, fiica regelui Lycaoniei, era 
neîntrecută în frumuseţe, înţelepţii din Milet au transmis 
sugestia să fie trimişi peţitori spre ţara Lycaoniei, din partea 
regelui Agatos. 

Când solii sosiră în cetatea dintre crestele munţilor Taurus, 
regele Lycaoniei găsi propunerea întemeiată şi înţeleaptă. Ea 
promitea o pace statornică între două regate vecine. Urma doar 
să vadă dacă fiica sa va voi să dea curs solicitării. 

Această veste a tulburat nespus demult gândurile 
copilăreşti ale Ariadnei. Pentru ea vestea suna cumplit. Cum să 
se mărite cu un rege care era duşmanul tatălui ei? Cum să plece 
din cetatea care-i era atât de dragă? 

Datorită stăruinţelor părinţilor ei care i-au descris în detaliu 
perspectivele luminoase care veneau dinspre viitor, frumoasa 
Ariadna a acceptat în cele din urmă să urmeze sfatul acestora, 
pentru a nu mai fi o piedică în calea păcii ce urma să se 
instaureze între cele două ţării vecine. 

Astfel că, într-o bună zi alaiul prinţesei Lycaoniei s-a 
apropiat de cetatea Atalyei dimpreună cu zestrea şi darurile 


cuvenite. Înainte de a intra în cetate alaiul a fost întâmpinat de 
un grup numeros de călăreţi avântaţi care alergau în faţa unui 
cupeu somptuos care oglindea bogăţie şi strălucire. Aşa încât, 
când au ajuns faţă în faţă, cele două alaiuri s-au oprit şi din ele 
s-au desprins ca să se întâlnească cei doi miri, prinţesa 
Lycaoniei şi regele Atalyei. 

Tânăra fată, pe a cărei chip încă se desluşeau urme de 
lacrimi şi de suspin, văzându-l pe viitorul ei soţ, se linişti. 
Contrar renumelui acestuia de războinic nemilos, tânărul rege 
Agatos avea o figură prietenoasă, era elegant, distins şi rafinat 
în comportament. 

Curând, larma din noua cetate, mulţimea de oameni de pe 
străzi, apoi pregătirile şi fastul zilelor de nuntă, au luat-o pe 
biata fată prea repede, încât nu a mai avut timp să se 
gândească decât la zilele care urmau, nu şi la cele din trecut. 

Abia după ce au trecut toate evenimentele importante avu 
timp să se mai gândească şi la sufletul ei. Trecuseră şase luni de 
la sosirea ei în Atalya şi totul i se părea trist şi străin. Peisajele îi 
păreau reci şi neînsemnate, în comparaţie cu cele cu care 
fusese obişnuită în copilărie. Zidurile cetăţii păreau vechi şi 
dărăpăânate. Casele, deşi erau mari, n-aveau nici pe departe 
armonia caselor de la munte. Chiar şi curtea regelui, 
pavilioanele oştilor, însăşi palatul regal, i se păreau lipsite de 
farmec. Colinele din jurul cetăţii, frumoase întrucâtva, n-aveau 
nici pe departe grandoarea munţilor încununaţi de piscuri 
înzăpezite şi stânci semeţe. 

Apăruse totuşi în viaţa ei o schimbare, un decor nou: 
marea! Privită de pe colinele mai înalte, acea mişcare 
adormitoare a valurilor ce se spărgeau necontenit de țărm, era 
un peisaj nou pentru închipuirea ei, care venea ca o alinare a 
suferinţei, ca o ispăşire înceată a unei soarte ostile şi 
neîndurătoare. 

Regele Agatos nu putea să nu observe suferinţa ascunsă de 
pe chipul frumoasei sale soţii. Fire grijulie, prietenoasă, el 
încerca să facă orice pentru a proteja liniştea acesteia. Tânăra 
Ariadna vedea străduinţele soţului ei de-a o înveseli, de a-i reda 
gândurile fericite de odinioară. Şi uneori reuşea să se împace cu 
credinţa şi cu preocupările cetăţii în care locuia. 

Nu se ştie dacă intenţionat sau nu regele Agatos ceru o 
dată părerea soţiei sale cu privire la locul cel mai potrivit în care 


să înalțe un templu în cetatea Atalya, ţară în care nu erau, după 
părerea lui, destule temple. Locul trebuia ales cât mai aproape 
de malul mării, dar la o oarecare înălţime, cât mai potrivită. 

Mirată de această bunăvoință a regelui de a o consulta, 
regina Ariadna, după o lungă chibzuinţă, se hotărî să-şi spună 
părerea. Mintea ei îşi găsise deja o preocupare şi era fericită. 
Căuta locul cel mai potrivit pentru zidirea templului. Aşa că, a 
început prin a colinda toate colinele, analizând priveliştile, 
urmărind întinderile mării şi ascultând vuietul valurilor, dar şi 
foşnetul vântului în ramurile copacilor. După câteva zile, reuşi să 
se hotărască şi-i comunică regelui alegerea ei. 

lar regele i-a dat perfectă dreptate. Locul ales părea cel mai 
potrivit pentru înălţarea templului, iar Agatos a fost nespus de 
mulţumit de priceperea soţiei sale. 

încurajată de această ispravă regina începu să se simtă 
înflăcărată de planurile soţului ei. Regele îşi frământa deseori 
mintea, închipuindu-şi cum ar putea fi zidit un templu fără 
seamăn de frumos. Nu era încă prea priceput în zidirea de 
temple, el care, mai degrabă se pricepea la instruirea oştilor şi 
la dusul războaielor decât la construcţii paşnice. 

Regina Ariadna a fost aceea a cărei minte şi simţire l-a 
ajutat pe rege să-şi ducă visurile la bun sfârşit. Gândurile ei erau 
tezaur de închipuiri pline de frumuseţe, rafinament, amploare şi 
puritate. Acestea deveneau apoi coloane şi capiteluri ale 
templului ridicat şi, mai ales, fresce şi decoruri încântătoare din 
interior. 

Devenind ea însăşi fericită şi mulţumită de realizările care 
reflectau fidel imaginaţia ei, începu să-l sfătuiască pe rege să 
zidească şi alte temple, care mai de care mai somptuoase şi mai 
luminoase. Aşa s-au născut templele închinate zeului Poseidon 
şi lui Apollo, devenind la acea vreme adevărate capodopere ale 
artei şi cutezanţei omeneşti. 

Şi el uimit şi însufleţit de succesele repurtate într-un 
domeniu în care nu se credea de folos, suveranul Atalyei, având 
alături spiritul soţiei sale, trecu la rezidirea cetăţii sale. Rând pe 
rând, zidurile întineriră, înălțându-se zvelte, aleile se lărgiră 
umplându-se de flori, palatele regale fuseseră reconstruite din 
temelii, încât acum cetatea strălucea de eleganţă şi armonie, 
străjuită de minunatele privelişti naturale din jur. 

O dată cu trecerea anilor frumoasa fată din cetatea regelui 


Lycaoniei a devenit o regină fericită în oraşul pe care-l reclădea 
după închipuirea ei, dar şi faimoasă. In tot acest timp Ariadna 
deveni şi mamă a mai multor fete drăgălaşe pe care regele 
Agatos le îndrăgea nespus demult, deşi regreta enorm în sinea 
lui că nu avea nici măcar un singur băiat. 

Printre cele trei fete pe care regina Ariadna le adusese pe 
lume ca daruri nespus de preţioase soţului ei, era şi una 
neînchipuit de frumoasă, pe care au numit-o Kromia şi care, 
încetul cu încetul, a pus stăpânire pe toată dragostea reginei şi 
a regelui. 

Kromia, de o frumuseţe de excepţie, deveni repede agreată 
în toată cetatea. Regina începu să-şi depună tot interesul în 
educarea ei cât mai aleasă. Contrar obiceiului acelor timpuri, 
regina îşi deprinse fetele să scrie şi să citească. Pentru educarea 
fiicelor sale, regina l-a convins pe suveran să zidească încă un 
templu, care să fie închinat zeiţei Afrodita, zeiţa frumuseţii şi a 
dragostei, în care să se desfăşoare pregătirile şi spectacolele de 
teatru şi poezie. 

Incă era o copilă când, într-o bună zi, mama ei i-a 
descoperit talentul de actriţă. Kromia reuşea să interpreteze 
ideal diferite roluri pe care le juca pe scenă. Era spontană în tot 
ce făcea, manifesta mult entuziasm şi pricepere în rolurile pe 
care le juca, încât mulţi autori renumiţi de drame veneau să o 
vadă jucând şi erau inspirați apoi să creeze noi piese, scrise 
special pentru a fi interpretate de tânăra prinţesă. 

Şi regele Agatos era tare încântat de talentul copilei sale. 
Dintr-o fire războinică şi ambițioasă cum era ştiut, a devenit 
generos, bun ocrotitor al artelor, având o dorinţă nestrămutată 
de a construi lucruri noi, de a se întrece pe sine însuşi. Oştile 
sale nu se mai luptau acum decât pentru păstrarea neştirbită a 
graniţelor ţării şi nu mai încălcau fără temei ţinuturile regilor 
vecini. lar aceştia îl respectau pentru că trăiau cu toţii în pace şi 
înţelegere. 


22 


Cerul de catifea neagră, pe care luceau aprinse ici-colo 
stele mari, ori mici şi nenumărate, călătorind toate încet şi tăcut 
spre apus precum o colonie de licurici, îşi desfăşura ritualul cel 


tainic, antrenând universul într-o veşnică horă siderală. Ici-colo 
mai cădea câte-o stea, revoltată pe rânduiala veşniciei 
molcome. Cum se revolta, se şi prăpădea, înghițită de neant, 
pedepsită pe vecie. 

Mai misterioşi însă erau luceferii care cutezau să aibă 
mişcarea lor aparte pe bolta cerească. Aceşti mesageri ai cerului 
erau atât de neprevăzuţi în mişcările lor, încât abia începeai să 
crezi că ai desluşit misterul traiectoriei, ca să constaţi în 
următoarele seri că te-ai înşelat, că ei nu-şi mai repetau 
mişcarea la fel poate niciodată. 

Acolo la marginea cetăţii, înălţat pe un colţ de stâncă 
deasupra mării, se afla un turn zvelt, păstrat din vremuri 
străvechi, cu treptele din piatră urcând spre vârf către nişte 
cămăruţe stranii, luminate tainic noaptea de o făclie care 
pâlpâia numai pentru câteva momente. 

Nu mult după lăsarea întunericului o umbră omenească, în 
veşmânt lung şi întunecat se-apropie de turn, urcă treptele 
anevoioase spre terasă, aprinse o torţă şi descuie uşa tainică a 
unei cămăruţe întunecoase. Apoi lumina torţei se stinse şi 
umbra nu se mai văzu mult timp după aceea. Răsări totuşi 
undeva sus, pe crenelurile turnului, la fel de misterioasă. Un 
ochi obişnuit să vadă la lumina aştrilor de pe cer ar fi putut 
desluşi pe terasa turnului mai multe unelte, unele dintre ele atât 
de ciudate că nu le-ar fi priceput nicidecum rostul. Era, de pildă 
o piatră înaltă de forma unei seceri, gradată cu nişte liniuţe 
bizare. Alături erau două ziduri subţiri, paralele, cu ferestruici 
pline de instrumente de măsurat depărtările de pe cer. Pe 
mesele de piatră erau mai multe vase cu apă. 

Printre acele lucruri misterioase, de neînțeles pentru un 
muritor de rând, se plimba cu mult calm un om singuratic. Se 
oprea uneori şi se aşeza o vreme gânditor la o masă. Se ridica, 
lua o linie şi privea în lungul ei ţintind câte un astru. Apoi 
însemna ceva pe zid. Repeta de câteva ori operaţia. In sfârşit, 
aprindea făclia şi cobora câteva scări descuind o cămăruţă 
întunecată. Micile ferestruici deveneau dintr-odată luminate 
pentru câteva clipe. Apoi, lumina acea palidă se stingea din nou, 
iar umbra reapărea pe creasta turnului, reluându-şi tainicele 
îndeletniciri. 

În cele din urmă omul de pe crenelurile turnului tresări, 
părându-i-se că aude un foşnet îndeajuns de aproape, undeva 


pe scări. Rămase nemişcat, încercând să desluşească mai bine 
rostul acelui foşnet. În acel moment simţi că o misterioasă fiinţă 
omenească se strecoară pe terasa turnului. Observă pe sub 
poalele mantalei lungi un veşmânt alb şi nişte sandale fine. 

— Cine-i acolo? N-am dat poruncă să nu mă caute nimeni în 
turn atunci când studiez cerul? rosti aspru omul de pe terasă. 

Însă umbra care sosea, mai înaintă un pas şi răspunse, cu 
un glas melodios: 

— Tată, sunt eu, Kromia... 

— Kromia? Dar ce cauţi, fiica mea, în turn, la ceasul acesta 
atât de târziu din noapte? De ce nu dormi, aşa cum doarme 
toată lumea şi precum dorm şi surorile tale? 

— lartă-mă, tată! Ştiu că nu-ți este pe plac să fii tulburat 
când priveşti cerul. Însă am simţit o mare dorinţă de a veni aici 
în turn, să văd şi eu cum faci toate astea. In drum spre tine, 
parcă mi s-a părut că văd turnul mistuit de flăcări tainice... 

— Ei, lasă asta! Nu-i o treabă potrivită pentru o tânără fată 
ca tine! Trebuia să dormi acum liniştită în palat. Mă mir cum de 
te-au lăsat să urci şi să ajungi până aici!... 

Kromia, care vorbise până atunci cu nelinişte, cu o oarecare 
teamă în suflet, acum prinse curaj şi se apropie de tatăl ei. Ştia 
de multă vreme pasiunea sa de astrolog, ştiinţă pe care o 
moştenise de la străbunii săi. Şi astfel, intuind că tatăl ei nu-i 
poartă supărare de a fi fost stingherit, deveni încrezătoare şi-i 
zise: 

— La început au vrut să nu-mi dea voie să vin. Dar după ce 
m-au recunoscut, mi-au dat voie să vin până la tine şi mi-au 
explicat şi cum trebuie să procedez. Sper însă să nu-i 
pedepseşti, tată... 

— Şi nu ţi-a fost frică să te caţeri pe crestele turnului, ca o 
pisică, până aici, sus? 

— Aş minţi dacă aş spune că n-am avut fiori urcând scările. 
Dar, ştiindu-te aici, m-am simţit în siguranţă! 

— Ce anume te-a ispitit să vii la mine, aici? 

— Tată, vreau să văd şi eu tot ce vezi tu, noaptea, din acest 
turn, dacă nu-ţi e cu supărare... 

— Curios lucru! Te pricepi tu, sau vrei să te pricepi la aştrii 
cerului? La ce ţi-ar folosi, ţie, frumoasa mea copilă, să-ți 
destăinui tainele astrologiei? Pe lumea asta femeile nu poartă 
astfel de griji! 


— Nu ştiu nici eu, tată! Dar ceva îmi dă ghes să aflu toate 
astea! Aş vrea să văd... să ştiu... să aflu... 

Cât de puţin obişnuit trebuia să pară acest început de 
dialog între regele Agatos, în postura sa ciudată de astrolog şi 
fiica sa cea mai alintată, cea mai frumoasă, dar şi cea mai 
deşteaptă, Kromia! 

După cuvintele rostite, Kromia se apropie cutezătoare de 
tatăl ei, puse uşor o mână pe veşmintele lui neobişnuite şi-i zise, 
cu glasul fermecător al unui copil dulce: 

— Tată! N-am glumit spunând că vreau să ştiu tot ce se 
întâmplă pe bolta cerului. Imi place atât de mult cerul plin de 
podoabe lucitoare... A! Uite, a căzut chiar acum o stea!... 

— Nu-ţi fie frică, fiica mea! Aşa cad ele, seară de seară. Şi, 
după cum vezi, cerul nu sărăceşte deloc. Uite, colo, deasupra 
noastră, unde se vede fâşia aceea albă... 

— Da, văd... Ah! Ce de stele! 

— Fâşia aceea albă se numeşte „Calea laptelui” sau 
„Drumul robilor”. Vezi ce puzderie de stele sunt acolo? 

— Ce minunată e bolta, tată! Aş sta nopţi întregi aici să le 
privesc!... 

Şi astfel, Kromia, cu privirea aţintită spre stele şi cu o 
dorinţă de nestrămutat, ca acea a unui copil care descoperise o 
jucărie nouă, se bucură de frumuseţea şi limpezimea unor nopţi 
fermecătoare în turn, alături de tatăl ei. 

O dată însă, regele o surprinse că devenise tăcută. Se 
apropiase de marginea terasei scrutând gânditoare întunericul 
în depărtare, acolo dinspre unde marea clipocea uşor. 

— Ce e cu tine, Kromia? De ce te-ai întristat? 

Fata cobori pleoapele. Căzându-i pe umeri, pelerina 
întunecată îi dezveli frumosul chip care, la lumina stelelor, luci 
diafan. Străduindu-se să nu dea curs lacrimilor, fata privi în ochii 
tatălui ei şi-i spuse: 

— Tată, nu ştiu dacă doar mi se pare, dar am încetat oare 
să mai fiu copilul tău preferat?... 

Regele tresări, uitându-se consternat la fiica lui: 

— Kromia, de ce spui asemenea vorbe? 

— Nici eu nu ştiu... Aşa mi-a venit! 

Zicând acestea, fata îşi ridică privirea iarăşi spre tăcutele 
depărtări întunecate şi se scutură senin pentru a-şi stăpâni 
lacrimile. 


Regele Agatos îi urmări neliniştit mişcările, tăcut şi 
nedumerit, aşteptând cuvintele ei lămuritoare. Într-un târziu ea 
se întoarse spre el şi privindu-l în ochi, i-a spus: 

— Tată, mi-e teamă! 

— Teamă? făcu regele neştiind ce să creadă la auzul acestei 
vorbe. De ce sau de cine să-ţi fie teamă, fata mea? 

— De Piratos!... 

— De Piratos?! exclamă regele Agatos, de data asta foarte 
surprins, trăgându-se doi paşi înapoi. 

Kromia începu să suspine. Genele îi clipeau des iar în ochii 
ei mari se iviră, de data asta de-adevăratelea, lacrimile. Se 
aşeză descumpănită pe o bancă de piatră. Regele se aşeză 
alături de ea, îngrijorat în continuare. 

— Spune-mi, scumpa mea Kromia, spune-mi tot ce ai pe 
suflet! o îndemnă el părinteşte. 

— O să mă ierţi pentru cele ce-ţi voi spune? 

— Desigur, copila mea! 

Kromia răsuflă adânc apoi, mai liniştită şi cu multă gingăşie 
în glas, îşi începu destăinuirea: 

— Tată! Eşti un rege ilustru şi puternic! Puterea ta este 
oştirea, dar mai cu seamă felul în care o cârmuieşti tu. Tu eşti 
dator să aperi prestigiul tău şi al ţării tale, dar şi pe noi toţi, 
până la cel mai umil slujitor al tău. În faţa acestei raţiuni, ce mai 
contează oare voinţa mea, visurile mele, ce se găsesc cu zecile 
la curtea oricărui rege şi sunt folosite atât de des ca daruri între 
regi? 

Agatos clătină din cap şi încuviinţă: 

— Mda! exclamă aproape suspinând regele. Văd că înţelegi 
bine unele treburi ale cârmuirii unui regat!... 

Kromia deveni mai stăpână pe ea, iar lacrimile i se opriră, 
îşi reluă curajul şi continuă: 

— Ştii ce am auzit şoptindu-se prin ungherele palatului? 

— Ce anume, fiica mea? 

— Am auzit, tată, că plănuieşti să mă dai de soţie lui 
Piratos!... 

Kromia încheie aceste vorbe privind pătrunzător în ochii 
tatălui ei. Regele, surprins de această neaşteptată mărturisire, 
spuse mirat, dar deopotrivă şi intrigat: 

— la te uită!? Ca să vezi cum se răspândesc prin ungherele 
palatului chiar şi gânduri nerostite niciodată de rege! De la cine 


ai aflat toate astea? 

Pornită să se confeseze până la capăt tatălui ei în care avea 
deplină încredere, Kromia îi zise: 

— Deşi mi-e greu să-ţi spun tot ce am auzit, totuşi o fac, 
pentru ca să mă poţi înţelege mai bine. Astăzi treceam prin 
grădina palatului, căutându-mi de lucru printre tufele de crin. Pe 
când mă aflam acolo, pe o bancă de pe alee, foarte aproape de 
mine, s-a aşezat un negustor stând de vorbă cu un sutaş din 
garda ta. Deodată însă, sutaşul sări ca ars în picioare şi salută 
pe cineva care trecea pe acolo, ca pe un mare demnitar. Cred 
că-ţi închipui cine era acel... demnitar... 

— Piratos, cumva? 

— Da! Chiar el era! Trecea mândru, păsându-i prea puţin de 
cei doi care îl salutară de pe bancă. Abia după ce a trecut, în 
urma lui cei doi îndrăzniră să continue discuţia: 

— Piratos!... L-ai văzut? 

— Da. Grozav om! 

— Ce mai! Preot desăvârşit! 

— Şi nu pare deloc preocupat de cele pământeşti. 

— Ba mie mi se pare puţin cam încrezut şi prea plin de sine. 

— Ce vrei? Dacă regele îi acordă atâtea favoruri!... 

— Pesemne slăvitul rege vrea să-l facă cel mai mare 
demnitar al regatului. Şi nu se înşală, cred! 

— Ai auzit şi tu? 

— Ce să aud? 

— Eh, nimica toată! Nişte zvonuri! 

— Ce zvonuri? 

— Cum? N-ai aflat? Cică regele nu-l susţine de pomană pe 
Piratos... 

— Nu ştiu ce vrei să spui! Vorbeşte mai lămurit! 

— Stai să-ţi spun! Ingăduie-mi doar să mă uit puţin în jur, să 
mă asigur că nu ne aude nimeni! 

— Nu ne aude nimeni, fii liniştit! 

— Ştii planul regelui cu privire la fiica sa, la Kromia? 

— Kromia?! Sufletul regelui?! 

— Da, întocmai cum ai auzit! 

— Ehei! Cam bănuiesc ce vrei să zici. Aşa-i? 

— Ssst! Fii mai cu băgare de seamă să nu ne audă careva! 

— Fii pe pace, nu ne vede şi nici nu ne aude nimeni! 

— Bănuiesc că... măritul nostru rege plănuieşte o căsătorie 


între... 

— Exact! între Piratos şi Kromia! 

— Întocmai!... Ssst!... vorbeşte mai încet!... Mi s-a părut că 
aud ceva! 

— Te temi şi de umbre! Fii liniştit! 

— Ceea ce nu pot înţelege este de ce regele nostru îl 
acoperă cu atâta cinste pe acest Piratos şi de ce caută să-l ridice 
la rangul de cel mai important demnitar al ţării? Şi, mai ales, de 
ce vrea să-i dea de soţie chiar pe fata lui cea mai dragă, când ar 
putea s-o dea de soţie oricărui alt mare rege de pe lumea asta... 

— Ei, şi tu! Parcă poţi pătrunde gândurile regilor? 

Agatos ascultă cu mare atenţie toate aceste dezvăluiri din 
gura fiicei sale. Inima lui de părinte era cumplit de tulburată, 
ascultând înfiorătoarea poveste a Kromiei. Ea tocmai îşi cobori 
genele privirilor, doar pentru o clipă, ca imediat să le ridice la 
loc cu îndrăzneală şi să-şi continue destăinuirile: 

— Această discuţie la care am asistat întâmplător în miez 
de zi, m-a zguduit cumplit, tată! Am fost zguduită de astfel de 
zvonuri, mai ales că multă lume probabil are cunoştinţă de ele, 
în timp ce eu, tocmai eu cea implicată, nu. De nopţi întregi nu 
mai dorm şi gândurile rele nu mă mai părăsesc. Parcă îl şi văd 
pe Piratos trecând mândru, plin de sine, pe aleile palatului tău, 
iar lumea i se apleacă până la pământ ca şi când el ar fi 
suveranul. Parcă îi aud vocea lui Piratos, îndrăznind să-mi zică: 
„Pregăteşte-te de cele sfinte!” 

— Şi străjerii nu te-au oprit? o întrebă dintr-odată regele 
Agatos, parcă într-adins alegând alt subiect de discuţie ca să nu 
fie nevoit să dea vreo replică la trista poveste a fiicei sale pe 
care abia o ascultase. 

— Ba da, dar s-au speriat văzându-mă ieşind din palat în 
plină noapte. Le-am spus că vreau, cu orice chip, să ajung la 
tine... 

— Înţeleg, fiica mea prea vrednică şi prea îndrăgită!... 

Regele Agatos căută să-şi liniştească fiica mângâind-o 
părinteşte pe părul ei frumos. Fata dădu din nou drumul la 
lacrimi, care acum păreau greu de oprit. Se vedea cât de tristă 
este şi câtă nevoie avea de ocrotire. Când sesiză că s-a mai 
potolit, ştiind cât de mult îşi dorea ea să audă cuvintele lui, se 
hotări şi-i zise: 

— Ştiu, Kromia, fata mea dragă! Nici presupunerile 


oamenilor, nici presimţirile tale nu sunt întru totul lipsite de 
temei. Dacă ai fi destul de pregătită să asculţi cele ce aş vrea 
să-ţi spun, ţi-aş putea destăinui pe larg întreaga mea judecată... 

La auzul acestor vorbe Kromia încercă pe loc să se 
liniştească. Deşi ceea ce putea urma ar fi fost de aşteptat să o 
înfioare, preferă să afle totul până la capăt. De aceea avu tăria 
să spună: 

— Te ascult, tată. Până la capăt. Poţi să-mi spui orice... 

Regele, încruntându-şi sprâncenele ca pentru a-şi aduna 
gândurile, începu lămuririle pe îndelete: 

— Pe tine, Kromia, te-am îndrăgit de când erai mică. Erai un 
copil jucăuş, cu ochii mari, cu părul buclat ce strălucea în lumina 
soarelui. Celelalte fete ale mele erau mai zburdalnice, mai 
voioase. Mi-a plăcut să descopăr că, în timp ce surorile tale erau 
doar cu gândul la joacă, tu te opreai deseori, mă căutai pe furiş 
cu privirea, şi dispăreai în taină în grădină. lar acolo, pe 
neaşteptate, alergai printre tufele de flori şi-mi cădeai mereu în 
spate, înlănţuindu-mă de gât. Simţind cât de mult te apropii de 
mine, de atunci am început să te îndrăgesc mult de tot, şi nu mă 
săturam niciodată urmărindu-te crescând, an de an. Pe când 
surorile tale creşteau, vesele şi zburdalnice, şi căutând mereu 
să se împodobească, ca fete de rege ce sunt preocupate de 
viitorul lor, tu creşteai frumoasă, izolată şi liniştită, cu o 
delicateţe care mi-a tulburat mereu sufletul!... 

Spunând aceasta, regele suspină adânc, privind chipul drag 
al fiicei sale, apoi reluă: 

— De-ai şti, Kromia, cât mă preocupă viitorul tău! Caut să- 
mi închipui ce se va întâmpla cu tine după ce te vei mărita. Cum 
aş putea să mă despart de tine într-o bună zi? Te-ai gândit la 
viitorul tău? Tu, o splendoare, o frumuseţe! Aş putea să te dau 
ca soţie unuia dintre cei mai faimoşi şi mai luminaţi regi din 
lume. Acolo, în palatele lor de lumină şi bogăţie, prin frumuseţea 
ta ai putea cuceri bunăvoința şi admiraţia tuturor. Dar această 
viaţă printre păgâni şi moravuri barbare ar putea să-ţi clintească 
încrederea tine şi în farmecul tău. Atunci ai fi pierdută! Singură 
şi fără înţelegerea celor dragi, a rudelor, văzându-ţi regele soţ 
cum dintr-un capriciu şi-ar schimba atitudinea faţă de tine, 
poate chiar punându-te la concurenţă cu alte femei vulgare şi 
răutăcioase din harem! Atunci, mai mult ca sigur, sufletul tău ar 
tânji după libertate. N-ai găsi în jurul tău decât ură, viclenie, 


prefăcătorie, deşi vei trăi în palate somptuoase... 

Regele tăcu. În jur era o linişte deplină. Doar departe, 
vuietul mării se auzea înteţindu-se, valurile clipoceau mai 
neliniştite. Lumina stelelor pe cer parcă păli. 

— Şi te-ai gândit, tată, că mă vei izbăvi astfel de viitorul 
acela cumplit, legându-mi soarta de aceea a mai marelui tău 
preot? rosti Kromia, hotărâtă şi fermă în vorbele ei. 

Surprins de vorbele ei îndrăzneţe regele cercetă îndelung 
privirea fiicei sale, apoi adăugă încruntat: 

— Nu înţeleg de ce planul meu ţi se pare atât de 
monstruos! E adevărat, îmi place de Piratos şi l-am sprijinit mult 
pe acest tânăr să ajungă acolo unde este acum. De altfel cred 
că şi merită. Are calităţi deosebite, e conştiincios, are o voce 
superbă şi face cinste regatului meu. Ce cusur i-aş fi putut găsi? 

— Tată, nu zic că e rău, sau că nu-i îndeajuns de chibzuit 
planul tău. Trebuie să recunosc, îmi hărăzeşti favoruri pe care 
nici un alt rege nu s-ar osteni să le ofere fiicei sale. Am 
speranţa, totuşi că ascultând şi părerea mea, vei începe să 
judeci lucrurile puţin altfel. Piratos, cel creat de tine, este 
perfect, este înţelept, este evlavios, de bună cuviinţă. Dar, 
poate, tocmai de aceea, că e prea perfect, nu reuşesc eu să-l 
înţeleg bine! L-am urmărit adesea oficiind slujbele cele mai 
importante din templul lui Zeus. Îşi face impecabil datoria, ca un 
elev conştiincios, cu hărnicie şi ca un om care îţi urmează întru 
totul sfaturile. Curtenii şi norodul îl admiră, ştiu asta. Şi totuşi, 
bunul meu tată, inima-mi spune că acest om nu este ideal, are 
ceva pe suflet care nu-mi place! Are o anumită aroganță care nu 
mi se pare potrivită la unul ca el. Îmi pare prea plin de el în tot 
ceea ce face, are prea multă grijă de cele cereşti şi prea puţină 
grijă de cele pământeşti!... 

— Cum?! Piratos? De el vorbeşti? Despre el spui aceste 
lucruri?! Alesul meu? Speranţa mea? rostea, necontenit şi 
consternat de uimire, regele. 

— Da, tată! îmi pare rău să-ţi zădărnicesc speranţele. Şi eu, 
la început, ca mai toată lumea, l-am admirat pe Piratos. Dar abia 
când ajunsese să-mi pară un om perfect, s-a întâmplat să-l pot 
urmări mai îndeaproape la ceremonii şi să constat că greşesc. 
Nu ştiu cum anume, dar ştiu că am greşit socotindu-l perfect. De 
pildă, s-a întâmplat la un moment dat să asist la o scenă care 
nu-mi mai iese din minte. Era la o ceremonie prilejuită de 


sărbătorile primăverii. După ce a rostit rugăciuni impresionante, 
lui Piratos i sa adus un miel alb, ca să fie jertfit lui Zeus. 
Intâmplător, eram foarte aproape de altar şi aşteptam cu 
strângere de inimă momentul sacrificiului. Încheind cu glas 
înălţător rugăciunea, s-a oprit, a cerut un cuţit pe care l-a sfinţit. 
Apoi a sacrificat blândul animal. Am urmărit cu inima strânsă 
sacrificiul acela. Am aşteptat să văd pe faţa lui vreo tresărire, un 
crâmpei de milă, oricât de mic ar fi fost... Dar nimic! Faţa lui a 
rămas senină tot timpul! Viaţa acelui biet animal sacrificat nu l-a 
impresionat câtuşi de puţin... 

— Dar, fiica mea dragă, chiar aşa şi trebuie să procedeze un 
preot desăvârşit! căută regele să-i ia apărarea lui Piratos. 

— Da, înţeleg, poate aşa şi trebuie să oficieze preoţii 
desăvârşiţi ca să le fie primită jertfa. Dar asta nu stă în firea 
pământenilor. Înseamnă că el nu este un pământean de-al 
nostru. Oricare pământean ar fi, nu pot să cred că nu are în el 
simţirea omenească să nu i se trădeze pe chip măcar o 
tresărire, o remuşcare, sau un dram de milă atunci când sfâşie 
cu cuțitul un biet animal nevinovat. Ştiu, o inimă de rege simte 
cu totul altfel decât a mea. Însă pentru mine acea seninătate, 
acea nepăsare desăvârşită pe care am văzut-o pe chipul lui 
Piratos atunci când a împlântat cuțitul în inima animalului, acea 
întâmplare îmi pare o prevestire rea. Piratos e un sfânt, poate e 
un zeu, dar nu e om! Aşa îmi spune inima mea! 

Regele era din ce în ce mai impresionat de cuvintele fiicei 
sale. Cu mânia potolită, îi răspunse: 

— Sunt de-a dreptul uluit! Ai văzut tu toate acestea? Se 
cade să-mi nărui speranţele, întreaga mea străduinţă de a-ţi croi 
un viitor demn? Poţi spulbera totul într-o singură clipă? 

— N-am nicio putere, tată, să-ţi destram planurile. Tu 
porunceşti, aşa cum numai un rege poate să o facă. Ce e bine şi 
ce e rău numai tu socoteşti! lar eu mă voi supune poruncii tale. 
Dar am vrut să ştii şi părerea mea, dacă nu ţi-a fost cu prea 
mare supărare. Am vrut să ştii că, pe această cale, fiica ta nu-şi 
va găsi fericirea niciodată... 

— Linişteşte-te, Kromia... 

— Tată, salvează-mă dacă mai e cu putinţă! se rugă ea cu 
stăruinţă. 

— lţi promit că mă voi gândi la tot ce mi-ai spus, îi răspunse 
regele, dorind cu tot dinadinsul s-o îmbuneze. Dar acum e 


timpul să te duci şi să te odihneşti, aşa cum o face toată lumea 
la această oră. Şi să nu-ţi mai fie niciodată teamă să vorbeşti cu 
mine! 

La auzul acestor cuvinte Kromia se aruncă în genunchi, 
mulţumindu-i prin cuvinte înflăcărate: 

— Nici nu ştii de ce chinuri cumplite mă izbăveşti! Eşti cel 
mai bun rege de pe pământ, tată! 

Între timp, pe neobservate, luna începu să răsară la orizont. 
Regele o pofti pe fată să se ridice şi să stea alături de el, 
învelind-o mai bine cu mantaua. Privea şi el plin de încântare şi 
dragoste părintească, chipul ei gingaş, încă al unui copil, chip 
ale cărei frumuseţe şi delicateţe erau atât de clare, încât toată 
lumina din jur pălea lângă el. 

Kromia nu mai putea de fericire, parcă descoperind abia 
atunci luna apărând deasupra valurilor îndepărtate, şi zise: 

— Ce fericită sunt, tată! Nu ţi se pare că totul poate deveni 
dintr-odată luminos când spui tu nişte cuvinte? 

Regele avu dintr-odată o idee: 

— Nu eşti curioasă să vezi ce se află pe lună? 

— Ba cum să nu fiu! Aş face orice ca să pot urca sus, până 
la ea! 

— Atunci, hai să coborâm din nou în încăperea din turn. 

Coborând un rând de scări au deschis uşa de lemn a 
încăperii şi au intrat cu grijă, ca să nu se lovească cu capul de 
pragul de sus. Acolo s-au aşezat pe o bancă de lemn. Apoi 
regele a tras un oblon care descoperi o mică fereastră prin care 
intra lumina lunii în încăpere. În dreptul ei se afla o piatră 
străvezie, ca un smarald. 

— Priveşte, Kromia! 

— Da, văd tată! Par a fi nişte munţi galbeni acolo pe lună. E 
o ţară de aur? întrebă ea extaziasmată de priveliştea din faţa 
ochilor. 

— Nu e o tară pământeană, fata mea! Toate acele minunăţii 
nu sunt ca acestea de pe pământ! Vezi piatra asta? Este un 
smarald curat. Ea ne face să putem vedea luna mai mare decât 
apare ea pe cer... 

— Parcă-i o ţară de basm! Câtă splendoare! 

— Întocmai, Kromia! Asta este o mare taină pe care nu o 
cunoaşte nimeni. Toţi cred că luna e un bulgăre de foc. Ei nici nu 
ştiu măcar că-i o ţară întinsă, poate mai întinsă ca orice ţară de 


pe Pământ şi, pe deasupra, poate şi mult mai bogată! Te rog, 
dară, să nu sufli nimănui o vorbă despre cele ce ai văzut, căci e 
o mare taină. Să nu uiţi asta! 

— Acum înţeleg de ce-ţi place atât de mult să-ţi petreci 
nopţile în turnul acesta! Parcă nici nu poţi să te saturi de atâta 
frumuseţe şi miraj! 

Luna îşi revărsa razele aurite asupra zidurilor şi grădinilor 
cetăţii. Departe, pe întinderea mării, cu reflexele lor aurii 
valurile murmurau necontenit. Uşa cea tainică din turn se 
închise încet şi cele două umbre coborâră scările şi se pierdură 
pe aleea ce ducea spre palat. 


23 


Kromia, moştenind firea mamei, era o fiinţă suavă, dornică 
de căldură sufletească şi prietenie. Încă din fragedă copilărie 
tânjea după toate lucrurile frumoase, adora legendele învăluite 
de mister, îi plăceau teatrul şi poezia. 

Frumuseţea ei îi încânta pe toţi. Fiecare se străduia să-i 
între în voie. Chiar şi feţele cele mai posomorâte dintre sfetnicii 
regelui, văzând-o, se bucurau de farmecul ei. 

Aşa se face că fetiţa zglobie ajunsese să fie răsfăţată şi 
adorată de toată lumea. Atunci când regele Agatos nu-şi mai 
vedea capul de treburi în palatul tronului, Kromiei îi plăcea să 
rătăcească de una singură prin cetate, dornică să vadă şi să 
admire singură totul, să iscodească şi să pătrundă orice taină, 
să cutreiere templele şi aleile minunate cu arbori şi flori. 

O dată, rătăcind prin oraş, Kromia descoperi un bătrân 
oştean care o cuceri prin darul lui de a spune poveşti. Pe numele 
său Meneus, îmbătrânit demult în slujba lui Agatos, bătrânul era 
unul dintre cei mai de respectaţi oameni din regat, fiind chiar 
comandantul oştii care apăra cetatea Atalya, supraveghind şi la 
bunul mers al acesteia. 

Kromia pândea momentul când bătrânul Meneus îşi făcea 
apariţia în faţa pavilionului cel mare destinat oştilor şi, când îl 
surprindea aşezându-se pe bancă la soare se ducea la el. 
Bătrânul, înalt şi încă vânjos, cu faţa arsă de soare şi brăzdată 
de multe semne ale luptelor din tinereţe, era iubit de Kromia ca 
un părinte. El se prefăcea că doarme dus, dar Kromia, 


nemaiavând răbdare să se plimbe prin preajmă, se furişa lângă 
el şi îl prindea în glumă de creasta coifului. 

— Ei, bătrâne! Ce faci? lar dormi? 

Meneus se prefăcea că se trezeşte cu greu din somnul său 
adânc şi-i zicea, părând surprins de apariţia ei neaşteptată: 

— A! Pe cine-mi văd ochii? Tu erai, frumoasă fetiţă? 

— Nu dormeai, ştiu eu! îţi place să râzi de mine! 

Apoi îl îmbrăţişa cu alint. Se aşeza alături de el şi începea 
nerăbdătoare: 

— Ce poveste despre oşteni şi faptele lor de vitejie mai ştii? 

Bătrânul Meneus, comoară nesecată de poveşti, legende şi 
istorii tulburătoare mai vechi şi mai noi, începea să-i depene pe 
îndelete o poveste lungă şi încurcată despre vremuri şi fapte de 
demult. Sau inventa pe loc o istorioară nouă, plină de farmec şi 
neprevăzut. 

O dată, în timp ce bătrânul Meneus tocmai se pregătea să-i 
ticluiască o nouă poveste, Kromia îl întrerupse brusc, aducându- 
şi aminte de o promisiune mai veche pe care i-o făcuse, şi-i zise 
cu înflăcărare: 

— lartă-mă, bunule Meneus. Dar, chiar acum mi-am amintit 
că mi-ai promis să-mi arăţi într-o bună zi închisoarea, cu toate 
tainele ei... 

— Ce-ţi veni aşa, deodată, fetiţă frumoasă? Chiar atât de 
mult vrei să ştii toate câte se întâmplă pe lumea asta? 
închisoarea nu e un loc tocmai plăcut!... 

— Chiar aşa?! Dar mi-ai promis! Vreau să ştiu tot! veni pe 
dată replica ei hotărâtă. 

— Vai, vai! La ce grele încercări mă supui, fetiţă scumpă! 

— Adică de ce? Doară mi-ai promis. M-ai promis că-mi vei 
arăta pavilionul închisorii, atunci când va fi o zi frumoasă! Şi vezi 
ce senină e ziua de azi? 

Aceste vorbe hotărâte, de copil mofturos, îl cam luară prin 
surprindere pe bătrânul Meneus, care acum nu mai avea 
încotro. Vedea că nu o mai poate duce cu vorba la nesfârşit. Aşa 
că îi zise răsfăţatei prințese: 

— Mi-e teamă însă că îi vei sufla vreo vorbă tatălui tău 
despre această poveste. Sunt convins că regele n-ar admite, din 
capul locului, ca fiica sa să se apropie de întunecata închisoare! 


— Nu te teme fără rost. O să tac, precum un peşte. Îți 


promit! Doar du-mă mai repede acolo! spuse ea cu nerăbdarea 
şi entuziasmul pe care le exprima în faţa oricărui lucru nou, care 
îi stârnea curiozitatea. 

Meneus nu mai putea da înapoi. Totuşi, mai încercă o mică 
amânare, propunându-i: 

— Kromia, du-te şi te joacă până se face amiază, apoi revin- 
o aici. 

— Mulţumesc, Meneus! Eşti un om bun! Nici nu ştii ce 
bucurie îmi faci!... 

ÎI îmbrăţişă şi fugi zglobie spre aleile cu flori şi bazinele cu 
apă limpede în care înotau peşti colorați. 

Deşi spera ca fata să uite, pe la ora prânzului Meneus se 
trezi cu ea în faţa pavilionului său. Kromia îl aştepta deja de 
ceva vreme şi chiar îl mustră, prefăcându-se supărată: 

— Credeam că m-ai amăgit iar, viclean bătrân ce eşti! ` 

Meneus râse cu bunătate. Era totuşi pregătit de vizită. Işi 
potrivi mai întâi coiful pe cap, la fel şi armura şi sabia de la 
cingătoare. Nu de alta, dar îi plăcea să aibă o ţinută ireproşabilă 
când se prezenta în faţa supușilor săi. 

O luă pe Kromia de mână şi porniră decişi spre pavilionul 
închisorii. Acesta ocupa o parte a cetăţii, deloc invidiată de 
careva, care - aşa cum se mai spunea în glumă dar era şi o 
cruntă realitate - avea multe uşi de intrare şi mai niciuna de 
ieşire. 

Kromia ştia de multă vreme că de această parte a cetăţii nu 
are voie să se apropie. Regele o avertizase în privinţa asta de 
multe ori. Dar sufletul ei de copil curios mereu a dorit să ştie ce 
se petrece acolo. În mintea ei se ţeseau gânduri şi taine pe care 
ar fi vrut să le pătrundă neapărat. 

Meneus, cunoscând bine firea Kromiei, era conştient că 
toate cunoştinţele ei despre temniţă, ceea ce de fapt ştia din 
auzite, nu sunt tocmai potrivite. Dar, oare, ar fi putut să nu-i 
îndeplinească acum acest capriciu? 

Condusă de impozantul şi neînfricatul Meneus, Kromia păşi 
fără teamă pe poarta pavilionului. De cum intrară împreună pe 
primul coridor sumbru şi răcoros, avântul Kromiei păli subit şi 
începu să păşească dintr-odată mai prevăzătoare şi să se ţină 
strâns de braţul protector al lui Meneus. 

Străbătură un coridor, apoi un altul, ambele întunecoase şi 
reci. Kromia tremura, înfricoşată, simțind izul pământului umed 


şi aerului sufocant. Bătrânul înţelegea că fata, cu toată 
imaginaţia ei bogată, nu putea intui întru totul fiorii reci care o 
străbăteau în incinta închisorii. Pentru ea temniţa era mai 
degrabă un sac cu poveşti, cu întâmplări şi mister, decât un 
lăcaş de tristeţe, durere, degradare şi urâţenie. 

Pentru a-i mai insufla curaj Meneus căută să o mai 
înveselească, povestindu-i tot felul de lucruri interesante, dar 
vesele, despre captivi şi faptele lor. De bună seamă, multe din 
aceste povestiri erau scornite şi înflorite, căci nici Meneus nu 
mai ştia pricina pentru care au fost închişi acolo acei chiriaşi. 

Uneori Meneus era nevoit să dea porunci temnicerilor să 
deschidă câte o uşă la anumite celule în care zăceau nefericiţii 
uitaţi în hrubele întunecoase. Nevrând s-o înspăimânte pe 
Kromia, îi arăta doar ceea ce credea el de cuviinţă. 

Kromia tremura, înfrigurată ca într-o peşteră. O înfiorau 
pereţii umezi şi lanţurile grele ce cădeau cu zgomot când 
temnicerii descuiau vreo uşă. De aceea se hotărî să nu mai 
lungească şederea lor în acele locuri de coşmar, îndreptându-se 
spre ieşire. Înainte însă de a străbate ultimul coridor, Meneus se 
gândi totuşi să-şi mai ilustreze explicaţiile cu încă un caz 
deosebit, şi-i spuse fetei, arătând cu degetul spre o celulă din 
drumul lor: 

— lată, de pildă, în celula asta se află unul dintre duşmanii 
cei mai odioşi şi mai periculoşi ai regatului nostru!... 

Temnicerii care-i însoțeau primiră poruncă să descuie 
zăvorul uşii de la acea celulă. Lanţurile căzură cu zgomot, 
zăvoarele şi canaturile ruginite pârâiră sinistru. Făclia unui 
temnicer lumină pe jumătate încăperea îngustă şi rece. 

Dacă în celelalte celule pe care le descuiară temnicerii, 
Kromia nu a putut vedea mare lucru, de-abia aici distinse o 
mogâldeaţă cu chip de om care prinse a se mişca pe o lespede 
de piatră. La lumina făcliei putu desluşi mai bine interiorul 
celulei. Intimidată de grozăvia a ceea ce-i puteau vedea ochii, 
Kromia păru că a căpătat mai multă îndrăzneală şi avu curajul 
să se apropie şi mai mult de fiinţa aceea care zăcea aproape 
inertă pe lespedea aceea de piatră. Păşind pragul uşii privi 
atent, cu ochii mari şi buzele întredeschise, să desluşească dacă 
acea mogâldeaţă era un animal sau o fiinţă omenească. 

Lumina făcliei îl făcu pe întemnițat să tresară din amorţire 
şi să se ridice în grabă în picioare. Kromia începu să desluşească 


faţa unui tânăr cu fruntea înnegurată şi cu o tristeţe nemăsurată 
pe faţă. Cămaşa-i albă, nu murdară dar sfâşiată pe alocuri, îi 
dezvăluia o statură atletică bine proporţionată, nişte muşchi 
care mai sugerau forţă şi mobilitate, dar toată fiinţa aceea părea 
că era plină de oase care ieşeau proeminent din ungherele lor şi 
o înfiorau. Faţa sa nu arăta deloc duşmănie. Părul, încâlcit 
oarecum, în care se mai distingeau nişte bucle ondulate, era 
netuns de multă vreme. Ochii fetei a putut distinge trăsăturile 
încă fine ale chipului, pieptul său frumos arcuit care părea că 
provine dintr-unul cu multă armonie, mişcările care conţineau 
un anumit rafinament. 

Privirea întemniţatului era întunecată şi rătăcită, însă la 
vederea frumosului chip al Kromiei parcă se însufleţi dintr- 
odată. Faţa lui radia acum o lumină curată. Fără a fi în stare să 
scoată din gură un singur cuvânt, privea cu încântare chipul 
divin apărut precum o minune în faţa sa. 

La rândul ei, Kromia, hipnotizată parcă de transfigurarea 
aceea neaşteptată a tânărului, îl privea încremenită. Uitase de 
întunericul şi de răcoarea încăperilor prin care trecuse, ale 
aceleia în care se afla, şi nu-şi mai putea desprinde ochii de la 
chipul acela plin de tristeţe şi suferinţă, dar semet şi demn în 
înfăţişarea sa. 

Bătrânul Meneus a fost cel al cărui prezenţă de spirit i-a 
scos din impas. O luă pe Kromia de mână şi porunci temnicerilor 
să încuie cu nădejde uşa celulei. Uşa se trânti cu zgomot la loc, 
zăvoarele şi lanţurile scrâşniră iarăşi şi totul se cufundă într-o 
linişte apăsătoare. 

leşind din închisoare prin uşa de la capătul culoarului, 
Kromia fusese surprinsă de bogăţia de lumină şi căldură care îi 
inundară chipul. 

— Uf! răsuflă uşurat Meneus. Ce bine-i aici, afară! 
întunericul şi frigul temniţei mi-au pătruns în toate oasele! 

Afară era într-adevăr cald şi plăcut. Dar inima Kromiei tot 
mai bătea neliniştită de cele văzute şi simţise între zidurile 
închisorii: 

— Spune-mi, bunule Meneus, chiar aşa de groaznic este 
acel tânăr pe care-l ţineţi acolo, în încăperea aceea rece şi 
întunecoasă? 

— Eh, fetiţă dragă! Tânărul a fost, pesemne, vreo căpetenie 
a oştirii care a atacat hotarele ţării. De aceea e socotit un mare 


duşman al părintelui tău... 

— Ai văzut, totuşi, zise din nou Kromia, ce privire blândă şi 
tristă avea? Nu semăna deloc cu cea a unui răufăcător oarecare, 
nu-i aşa? 

— Vrei să ştii părerea mea? zise Meneus. Eu cred că acel 
tânăr nu e decât un fanfaron care a căzut în mare necaz datorită 
nesăbuinţei sale. Este totuşi posibil ca dintr-o greşeală regele 
să-l fi pedepsit prea aspru. După câte ţin eu minte, tânărul zace 
în închisoare de aproape doi ani... 

Cei doi se despărţiră, Kromia mulţumindu-i pentru că i-a 
împlinit dorinţa şi promiţându-i că nu va afla niciodată regele de 
escapada lor neautorizată la închisoare iar Meneus pornind spre 
pavilionul gărzilor să-şi vadă de treburile lui. 


24 


Au trecut câteva zile de când Kromia, însoţită de bătrânul 
Meneus, făcuse ciudata descindere în spaţiul sumbru şi rece al 
închisorii. Aproape uitase impresiile acelei vizite, gândurile şi 
preocupările ei redeveniră vesele, luminoase, nevinovate şi 
pline de farmec. 

Într-o noapte însă, un vis neobişnuit a pus stăpânire pe 
liniştea spiritului ei copilăresc. Se afla pe malul mării şi se juca, 
aruncând pietricele în vâltoarea valurilor înspumate. Valurile 
călătoare se spărgeau în faţa ei, sub lumina albă a soarelui, 
împroşcând stropi peste tot. Deasupra orizontului vaporii creau 
un curcubeu feeric ce se arcuia maiestuos peste valuri, ca o 
cortină în spatele căreia se ţesea o fantastică poveste. Cortina 
aceea se înălța parcă, devenea şi mai colorată dar, în acelaşi 
timp, în spatele ei creştea o umbră albastră şi întunecată, ca o 
taină rece. 

lată însă că valurile din spatele cortinei au început dintr- 
odată să se lumineze, devenind străvezii ca sideful, apoi precum 
strălucirea zilei. Pe fundul mării vălurite, mai întâi vag precum o 
iluzie, apoi din ce în ce mai intens, apăru chipul unui tânăr 
strălucitor, având măreţia zeului Apollo. Imbrăcat într-o cămaşă 
albă şi lungă până la genunchi, încins cu un brâu pe care atârna 
tolba cu săgeți şi ţinând în mâini un arc de argint, privea cu 
chipu-i senin şi liniştit un punct nevăzut aflat undeva pe valurile 


mării. Privirea lui caldă şi vie, izvorând din umbra genelor lungi 
şi catifelate, creea pe chipul său încadrat de buclele lucioase ale 
părului o armonie deplină. 

Apollo cel din vis, luând o săgeată din tolbă, o instală cu 
grijă în arcul său, apoi întinse coarda şi ţinti. Pe chipul tânărului 
apăru un surâs armonios, urmărind cu încântare săgeata ce 
zbura peste ape. Apoi, grăbit parcă, dispăru în marginea cortinei 
multicolore. 

Visul acesta ciudat a reuşit să pună stăpânire pe închipuirile 
romanticei copile, încât nu l-a putut uita nici în zilele care 
urmară. Revedea întocmai cortina aceea feeric colorată, cu 
chipul tânărului care semăna cu Apollo răsărind din valuri. 

Fire dornică de a cunoaşte frumuseți fără seamăn, Kromia 
şi-a reluat îndeletnicirile ei preferate, admirând pajiştile cu flori, 
învățând noi roluri pentru a le juca pe scenă, admirând cerul 
azuriu de deasupra livezilor de măslin şi de pe culmile 
dealurilor. Totuşi, din când în când, mângâind uşor petalele 
florilor sau privind neantul cerului, în ochii ei mari, înnobilaţi de 
mister apărea câte o undă de melancolie, precum o pală uşoară 
de vânt într-un ocean de căldură. În acele momente chipul ei 
diafan tresărea şi suspina cuprins parcă de tristeţi nebănuite. 

Era stăpânită de melancolii mai ales când îşi aducea aminte 
de visul acela. Atunci, gândul ei încerca să reîntregească un 
lucru îndepărtat, ceva vag şi uitat demult. Ceva anume îi era 
familiar din chipul acelui tânăr din visul ei în care semăna cu 
Apollo. Mai văzuse ea oare undeva chipul acela? Unde-l mai 
întâlnise? Din ce legendă îl ştia? Revenea însă repede din 
tulburarea acestor gânduri şi-şi relua de îndată preocupările ei 
nevinovate. 

În peregrinările ei pe țărmurile mării şi prin grădinile 
parfumate ale palatului poposi într-o zi în preajma unui havuz ce 
răcorea cu apa sa rece locul acela. Vaporii din preajmă 
răspândeau o ceaţă ca o perdea străvezie. Apropiindu-se şi mai 
mult, Kromia rămase uimită întrezărind un curcubeu frumos 
peste perdeaua de valuri. Uimirea îi fu şi mai mare când 
observă, în spatele curcubeului, clădirea mohorâtă a închisorii 
cetăţii. Inima îi tresări de mirare, căci i se păru că revede, pas 
cu pas, din nou visul acela cu tânărul care împrumutase chipul 
lui Apollo. Însă acelaşi chip parcă îl văzuse şi în realitate. Tocmai 
privea cu încântare noua minune care i se arăta în faţa ochilor, 


havuzul, curcubeul, grădina, închisoarea. Oare visa din nou? 

Această nouă revelaţie avusese darul să-i limpezească 
mintea ei preocupată să găsească o logică potrivită cu privire la 
chipul acela care-i bântuia imaginaţia de atâta vreme. Işi 
reaminti, deodată, cu înfiorare, că tânărul din vis semăna foarte 
mult cu cel pe care îl văzuse în temniţă. Asemănarea i se păru 
de-a dreptul izbitoare. Surâsul acela scurt pe care îl întrezărise 
pe chipul lui atunci în închisoare era leit acelaşi cu cel al 
tânărului din visul ei: radia acelaşi farmec, provenea dintr-o 
privire la fel de blândă şi de ocrotitoare. 

Neaşteptata revelaţie reuşi însă să o neliniştească şi mai 
mult pe biata fată. Chipul acela avea o prea adâncă înrâurire 
asupra întregii ei făpturi. Dacă despre un vis putea accepta că 
era rodul imaginaţiei şi fanteziei sale, putea să accepte că 
rămâne imaterial şi intangibil, în schimb chipul acela era o 
realitate la fel de vie ca oricare alta din jurul ei. Incepu să-şi 
amintească, cu aceeaşi înfiorare, împrejurările în care îl văzuse 
pe tânărul din temniţă. Îşi aminti clar că suferise, chiar atunci, 
pe loc, o metamorfoză ciudată, în locul frigului şi răcorii simţise 
atunci căldură şi binecuvântare, chiar dacă se afla în spaţiul 
închis şi insalubru al închisorii. Mirarea sa deveni acum legată 
de nedumerirea că uitase imediat totul după ce a părăsit acel 
loc, uitase de tânărul acela deznădăjduit, care se luminase dintr- 
odată când i-a surprins chipul, uitase şi că a fost în acel oribil 
lăcaş al celor condamnaţi la lipsă de libertate. 

In zilele următoare încercă mai des să revină în preajma 
havuzului şi, de fiecare dată cu fidelitate, chipul tânărului îi 
apărea mereu acelaşi, plin de bunătate şi strălucire, cu surâsul 
trist dar armonios şi demn, cu durere cicatrizată pe întreaga-i 
făptură dar şi cu linişte şi semeţie pe faţă. Işi aminti de cuvintele 
lui Menus, de atunci, când îl descrisese pe tânăr drept un 
răufăcător, un duşman de moarte al regelui Atalyei, crud şi 
periculos. Aştepta însă cu înfrigurare noi dovezi că acest tânăr e 
plin de răzbunare, are vădite izbucniri de răutate ale unui tâlhar 
înrăit sau este un duşman feroce care atentase la regatul tatălui 
ei. Aştepta dovezi pentru toate acestea, când toată fiinţa ei nu 
putea crede mai nimic. Dimpotrivă, tânărul acela deznădăjduit 
care de doi ani îşi irosea viaţa între zidurile umede şi întunecate 
ale închisorii tatălui ei i se părea că are lumină la faţă, că 
zâmbeşte cu demnitate, curat şi curajos, că i se citeşte pe faţă 


bunătatea din suflet. Nu se poate - îşi zicea - ca un om cu o 
astfel de privire să fie un om periculos, nu poate fi acesta un 
duşman atât de crâncen al tatălui meu. Mintea ei deja găsise o 
explicaţie pentru toate aceste nelămuriri: de bună seamă, 
tânărul acela ajunsese cu totul nevinovat în temniţă, acuzat pe 
nedrept şi atribuindu-i-se tot felul de vini închipuite. Să fie oare 
o nedreptate din partea tatălui ei? 

Kromia îndrăgea mult locul din preajma havuzului. Venea 
acolo în fiecare zi, bucurându-se de frumuseţile naturii, dar 
liniştindu-şi frământările în legătură cu noile sale gânduri şi griji. 
Pentru a-şi justifica desele prezenţe acolo, începuse să 
îngrijească gingaşele flori din grădină. Făcea acest lucru cu 
conştiinciozitate, cu entuziasmul şi bucuria nemărginită din 
sufletul ei de copil. 

Uneori însă îşi propunea să uite întâmplările acelea ciudate 
din viaţa ei. Se gândi că diviniza poate pe nedrept o iluzie, o 
himeră din visul ei cu Apollo, când de fapt, în spatele acelor 
ziduri întunecate, era numai un tânăr oarecare, care trăia închis, 
ascuns de privirile oamenilor şi de lumina soarelui. 

Altădată ar fi trecut nepăsătoare prin preajma zidurilor 
închisorii, când ştia că acolo stau închişi cei mai odioşi duşmani 
ai tatălui ei. Acum, de fiecare dată când trecea prin preajmă, 
inima ei se strângea de emoție. Simţea o mâhnire grea pentru 
soarta tânărului închis în temniţă. Dacă totuşi e nevinovat? Nu 
se putea obişnui cu gândul că, în timp ce ea se plimbă prin 
palate şi temple, ori privea corăbiile plutind pe mare, el 
rămânea mereu închis, lipsit de lumina soarelui şi neavând 
niciun drept să se bucure de viaţă. 

În zilele care au urmat Kromia a devenit tristă. Nu mai avea 
tragere de inimă să îngrijească florile, nu mai avea chef să 
repete roluri pentru teatru, nu mai avea nici poftă dejoacă şi nici 
de mâncare. Se plimba des pe alei şi pajişti, privind cu durere în 
inimă zidurile întunecate ale închisorii şi cerul senin de deasupra 
ei cutreierat de nori albi. 

Avea o nelămurită reţinere în a da ochii şi cu bătrânul 
Meneus. În zadar aştepta acesta pe banca din faţa pavilionului 
său, sperând s-o vadă sosind pe prinţesa cea zglobie, căreia îi şi 
pregătise o nouă poveste. Bătrânul soldat îşi dădea seama că în 
inima fiicei lui Agatos se petrec transformări importante. Ce 
anume însă? Nu avea cum să bănuiască bătrânul comandant de 


oşti. 

Într-o zi, Kromia, nemaiputând îndura singurătatea şi 
tristeţea, se hotărî să se ducă direct la bunul ei sfătuitor, 
Meneus, şi să-i mărturisească toate neliniştile ei. Nu i-a fost greu 
să-l găsească, aşa că, de cum ajunse lângă el, în îmbrăţişă, spre 
marea satisfacţie a acestuia. 

— Fii binecuvântată, scumpă copilă! Unde ai lipsit atâta 
amar de vreme? M-ai uitat oare? spuse Meneus, ocrotind cu 
privirea chipul diafan al fiicei lui Agatos. 

Kromia se aşeză cuminte lângă el pe bancă şi-i răspunse: 

— Să nu crezi, Meneus, că am devenit nerecunoscătoare, 
ori leneşă. 

Suspină. Nu-şi găsea cuvintele potrivite pentru a începe să- 
şi mărturisească frământările ei. Buzele ei gingaşe, frumos 
arcuite, erau pregătite să spună ceva. Tăcea însă. 

— Kromia, zise Meneus, bănuiesc că te-a impresionat 
nespus demult acea vizită în temniţă. 

Kromia  tăcea în continuare, privindu-l  rugătoare, 
implorându-i înţelegere. Nu ştia ce să-i spună. Intreaga ei fiinţă 
era cuprinsă de o dezorientare tainică pe care se temea să n-o 
profaneze, exprimând-o cu glas tare. 

Din ce în ce mai îngrijorat de tăcerea Kromiei, bătrânul o 
privi cu compătimire. Încercă să-i afle taina, punându-i întrebări: 

— Nu cumva acea vizită în închisoare te-a tulburat aşa de 
mult? 

Ea ridică privirea şi-i răspunse, surâzând: 

— Da. Este adevărat! 

— Te-a impresionat poate soarta acelui tânăr pe care l-ai 
văzut atunci în temniţă? 

Kromia tresări, surprinsă că bătrânul îi citise prea exact 
gândurile ei intime, şi rosti încet: 

— Da. 

În mintea lui Meneus misterul aproape că fusese lămurit. 
Alte cuvinte ar fi fost de prisos. Totuşi, pentru a ieşi din impasul 
discuţiei, îi propuse: 

— Hai să-ţi spun o poveste frumoasă! Doreşti s-asculţi? 

— Da, vreau! zise ea, înflăcărându-se, nerăbdătoare să afle 
o nouă născocire a fanteziei de nesecat a bătrânului oştean. 

Fata asculta atentă, liniştită, povestea frumos ticluită de 
Meneus, uitând curând neliniştile ei. Apoi, împăcată şi bine 


dispusă, Kromia îi mulţumi şi plecă. Meneus se ridică de pe 
bancă şi porni încet spre pavilionul său, bombănind nemulţumit: 
„Aşa-mi trebuie, bătrân neghiob ce sunt! în loc să-mi văd de 
treburi, am găsit de cuviinţă să plimb fiice de regi prin hrubele 
închisorilor. Halal bătrân fără de minte ce sunt! Oare ce-ar zice 
regele Agatos dacă ar afla această ispravă a mea?”. 

Kromia ajunsese în palat. Văzând-o, regina Ariadna care o 
veghea cu multă grijă şi venerație nu putu să nu-i observe 
uşoara paloare a chipului şi tainica ei nelinişte din priviri. 
Admirându-i silueta mlădioasă, în veşmânt alb, pe care sânii ei 
diafani îl atingeau uşor, regina puse mâna ei mângâietoare pe 
fruntea fiicei sale, întrebând-o cu o adâncă tandreţe: 

— Ce e cu tine, scumpa mea fetiţă? 

— Nimic, mamă... 


25 


Pentru simţirile cu adevărat nobile, fericirea poate însemna 
chiar şi o scânteie de lumină, o mângâiere uşoară, ori un gând 
nou dătător de speranţă. Acel grăunte de optimism devine de 
îndată un univers sublim, de infinită candoare, în care 
entuziasmul şi devotamentul se revarsă cu generozitate spre 
depărtările lumii, într-acolo unde orizontul planetei se scufundă 
în azurul cerului şi unde vântul îndeamnă spre casă pânzele albe 
ale corăbiilor. 

Adoris, uitat de aproape doi ani în întunericul cel mai 
deprimant al închisorii, copleşit de deznădejde, cu sufletul 
zdrobit şi toate speranţele zdruncinate, urma să aibă parte în 
curând de o asemenea lumină ce-i va reînvia spiritul. 

Lanţurile de la uşa beciului întunecat în care zăcea căzură 
grele într-o zi, iar zăvoarele şi ţâţânele uşii scârţâiră asurzitor, 
mai tare ca de obicei, în timp ce în pragul uşii se iviră doi 
temniceri înarmaţi, întrebându-se unul pe celălalt: 

— Aici să fie? 

— S-ar putea... Hei!... Cine-i acolo?... 

— El e? 

— Da, ăsta-i! Haide cu el!... 

— Fii cu luare aminte! Asta-i dintre cei înrăiţi!... 

Cei doi îndrăzniră să între împreună mai adânc 


A 


năuntru 


hrubei întunecate. 

— Fără doar şi poate, el este!... 

— Atunci să-l luăm cu noi! 

Adoris, care zăcea în temniţă fără să se aştepte la astfel de 
vorbe, tresări la această veste. Se ridică încet de pe lespedea pe 
care stătea şi ieşi poticnindu-se în urma temnicerilor. - Treci 
între noi! rosti cu asprime unul dintre temniceri. 

Mintea lui Adoris străfulgeră la gândul eliberării, pentru că, 
departe, la capătul culoarului acela, se vedea o lumină 
adevărată. Dar îşi zise de îndată că nu putea fi adevărat. Poate 
sosise ceasul condamnării la moarte, sau cine ştie ce altceva. 
Oricum, nu aşa va fi eliberat din temniţă! 

Şi totuşi, ce se petrece? se mai întrebă el. Nu făcu nici 
douăzeci de paşi şi, cotind pe un culoar mai larg şi ceva mai 
luminat, văzu o uşă masivă larg deschisă. 

— Intră aici! porunci temnicerul care mergea în faţa lui. 

— Să zăvorâm cu nădejde uşa! bolborosi celălalt, după ce-l 
azvârli pe întemnițat în mijlocul încăperii. 

Temnicerii dispărură. Însă nu trecu mult şi reveniră, 
aducând cu ei o cămaşă, un brici şi un vas cu apă. Înţelese că 
trebuie să-şi îngrijească ţinuta pentru un eveniment mai special. 
O vizită poate a vreunei rude sau a vreunui prieten care îl 
descoperise, în sfârşit, şi avea să negocieze cu stăpânii cetăţii 
eliberarea sa. O nouă speranţă îi învălui mintea. Temnicerii 
încuiară iarăşi uşa. Pe coridoare larma se înteţi o vreme, apoi se 
făcu o linişte deplină. 

Adoris nu-şi putea explica pe deplin toate aceste schimbări 
petrecute cu el. Oare chiar se pregăteau să-l elibereze? De atâta 
vreme îşi pierduse speranţa că va mai vedea vreodată lumina 
zilei! Pesemne că se petrece o farsă. Sau poate aşa se 
procedează cu cei întemnițați, la anumite perioade de timp: li se 
schimbă celula, aşternutul, hainele. 

Măcar noua sa celulă arăta mai omeneşte, zidurile erau mai 
drepte, mai uscate, iar sus de tot, chiar sub tavan, se vedea o 
mică ferăstruică prin care pătrundea de afară puţină lumină. 
Părea că avusese ceva noroc, că temnicerii îi dădură o celulă 
mult mai bună, poate din greşeală, cine ştie! 

După un timp însă, simțind liniştea apăsătoare acoperind 
totul şi văzând iluzia eliberării sale spulberându-se, puţinul 
avantaj datorat schimbării celulei începu să fie estompat încetul 


cu încetul, iar deznădejdea şi întunericul îl înlănţuiră mai greu şi 
mai apăsător ca înainte. 

Peste temniţă cobori din nou aceeaşi mohorâtă tăcere. Într- 
un târziu tresări, amintindu-şi din nou întâmplarea aceea care şi 
astăzi i se mai pare un vis. Îşi reaminti paşii de la uşa încăperii 
sale. Işi reaminti cum uşa fu larg descuiată şi cu zgomot, iar prin 
ea o lumină puternică i-a inundat încăperea. În prag apăru 
atunci chipul sever al unui comandant, având o armură 
strălucitoare şi un coif semeţ, expunându-şi impozanta statură 
de oştean în vârstă, cu mustăţi încărunţite şi priviri aspre. Apoi, 
statura semeaţă a soldatului se dădu la o parte şi din spatele ei 
apăru atunci, precum o lumină albă, pură şi strălucitoare, chipul 
unei tinere cu o înfăţişare de vis. Şi astăzi mai crede că a fost un 
vis. Chipul din faţa de atunci a părut totuşi aievea. A strălucit 
precum o divinitate poposită o clipă în faţa lui să-i lumineze 
cugetul în clipele sale prea multe şi prea lungi de nefericire. Cât 
farmec a cuprins acea făptură, câtă lumină a emanat şi cât 
mister! A fost de neimaginat! în faţa sa a strălucit însăşi zeiţa 
frumuseţii în veşmântul ei alb, diafan! Ochii ei mari şi luminoşi, 
buzele fine, de o perfecţiune încântătoare. Părul care se revărsa 
ondulat peste umeri, negru şi ameţitor. 

Adoris îşi reaminti extaziat chipul acela, nereuşind să-şi 
revină. Era cuprins de emoție, îi vedea lumina fantastică din 
ochi, îi simţea respiraţia uşoară precum o adiere, îi simţea 
tremurul uşor al mâinilor şi umbra de nelinişte de pe chipul şi de 
pe buzele ei. 

Avusese oare teamă de el? Poate că da. Cât de frumoasă 
era! Fără să-şi dea seama, îşi amintea că inima lui a început 
atunci să-i bată cu tărie. A simţit că trebuia să facă ceva, să 
protejeze cumva gingaşa fiinţă din faţa lui. De s-ar fi simţit 
demn s-o poată ocroti prin mângâierea sa, ar fi sărit de îndată 
să o facă. Ştia însă că acest lucru nu se cuvinea. Aşa că nu i-a 
rămas atunci decât să privească în tăcere, fericit şi ocrotitor, 
acel chip încântător care l-a fericit cu norocul de a poposi atunci 
în celula lui. 

Poate a fost numai un vis, sau chiar s-a întâmplat aievea? 
Adoris se gândi că mintea sa începea să se tulbure. 

Atunci, după plecarea ei, Adoris a rămas mult timp țintuit 
locului, rotind doar privirile prin celulă pentru a mai prinde câte 
un crâmpei din lumina diafană pe care fiinţa aceea sublimă o 


răspândise în jur. S-a aşezat târziu pe scândura de lemn din 
încăpere, căutând să păstreze cât mai mult timp în minte 
imaginea aceea desăvârşită. Astfel a adormit multe nopţi după 
aceea, cufundat timp îndelungat în vise frumoase. 

Trezindu-se, privi iscoditor în jurul lui. Era tot în temniţă, 
însă câtă lumină în încăpere! lată o ferăstruică, acolo sus, prin 
care soarele îşi trimite o rază aurie, prelungindu-se generos 
până în peretele opus. Îi venea să sară în sus de bucurie! Luă 
raza în mâini, o îmbrăţişă şi o sărută îndelung. Simţea o bucurie 
atât de puternică renăscându-i în suflet, încât nu se mai sătura 
jucându-se cu acea rază. Abia când soarele dispăru spre asfinţit 
iar raza aceea dispăru şi ea nemaipătrunzând înăuntru prin 
micuța fereastră, abia atunci se linişti cu adevărat. Păşind însă 
spre fereastră şi ridicându-se puţin în vârful picioarelor, 
descoperi o nouă bucurie: putea vedea lesne afară. 

O, ce minunăţie se mai petrecuse! Nu-şi putea veni în fire 
pentru minunile pe care le vedea înfăptuite în jurul lui. Era 
aievea, ori doar închipuire de-a lui? Erau oameni aceia care 
umblau încoace şi încolo pe afară, pe aleile frumos pietruite? De 
multă vreme nu mai văzuse oameni, alei, copaci, flori! 

Privind şi sorbind totul cu nesaţ şi încântare, precum un 
copil care vede pentru prima dată un lucru atrăgător, pe Adoris 
îl străfulgeră un gând care reuşi din nou să-l tulbure. Oare pe 
fereastra aceea avea şanse să o revadă pe fata care i-a cucerit 
inima şi gândurile? 

Sub imboldul acestui gând luă scândura din încăpere şi o 
aşeză peste nişte pietre de sub fereastra celulei sale. Acum 
putea urmări la nesfârşit tot ce se întâmpla pe aleile de afară, 
stând aproape comod pe marginea scândurei. 

Până când s-a întunecat afară nu a avut norocul să revadă 
chipul enigmaticei fete. Pe alei au mai trecut multe siluete 
feminine îmbrăcate în veşminte albe, dar printre ele nu 
recunoscu chipul pe care îl vroia inima sa. Nu fu descurajat însă. 
O va aştepta răbdător în fiecare zi, de cum se vor ivi zorile. 

intunericul s-a lăsat încet, dar hotărât. La capetele 
îndepărtate ale aleilor au apărut câteva lumini de făclii. Apoi, în 
noaptea târzie luminile dispărură iar în locul lor apărură câteva 
stele mari şi strălucitoare, care scânteiau voioase pe cer. Adoris 
adormi târziu în noaptea aceea, nemaiputând să se dezlipească 
de fereastră. Avea permanent în minte imaginea chipului acela 


de zeiţă. O revedea luminoasă, împrăştiind grațios farmec în jur. 
Frumuseţea ei hipnotizantă însemna totul pentru el. 

Când începură să se reverse zorile unei noi dimineţi, Adoris 
era deja pregătit să vegheze aleile de afară de la fereastra lui. 
Aşteptă un timp până ce oraşul se trezi la viaţă şi trecătorii 
urmau grăbiţi aleile cetăţii. Stătu veghind până la amiază, apoi 
din nou până la lăsarea serii. Zile întregi reluă cu asiduitate 
noua sa preocupare. Aştepta cu sufletul la gură clipa când va 
revedea chipul acela care îi stăruia în minte. 

lată însă că sosi şi mult aşteptata zi, ziua supremei bucurii. 
Pe pajişte apăru ea, în toată splendoarea. Era ea, cu siguranţă, 
îmbrăcată într-o rochie albastră, cu mişcări graţioase, cu acelaşi 
păr negru strălucindu-i pe umeri. Ochii ei păreau că privesc cu 
adoraţie copacii, florile şi cerul albastru. Mâinile ei atingeau cu 
duioşie firicelele de apă ale havuzului lângă care se oprise, ori 
petalele gingaşe ale florilor. 

Adoris era îmbătat de fericire. Era fericit că devotamentul 
lui de a o aştepta să apară a fost în sfârşit răsplătit pe deplin. 
Cât de generoşi erau zeii lui dăruindu-i această bucurie! Darul 
lor era nepreţuit şi de aceea îşi spuse, pentru prima dată după 
atâta amar de vreme, că trebuie să facă totul să trăiască! 

Revăzând-o, simţi că strălucirea din jurul ei era mai vie, mai 
plină de frumuseţe. Era cuprins de o emoție puternică, aşa cum 
niciodată nu i s-a întâmplat. O vedea aievea, fascinantă, zglobie, 
pură ca un cristal, entuziasmată ca un copil de orice lucru 
gingaş care îi răsărea în cale. 

A revăzut-o apoi şi în zilele următoare, şi în multe altele 
după aceea. Din când în când ea trecea în plimbări scurte pe 
liniştitele alei. Adoris o putea admira cum îngrijeşte atent florile, 
cât de graţioase îi sunt mişcările, gesturile, privirile rătăcite pe 
dealuri şi prin depărtări. 

După ce ea dispărea, el rămânea în universul fascinant al 
gândurilor sale şi încerca cu mintea să reconstituie toate 
momentele sublime la care asistase, până seara târziu când se 
lăsa întunericul şi când el, ameţit de fericire şi de visări 
frumoase, adormea în pace, legănat de aceste amintiri atât de 
duioase. 

Uneori se cutremura la gândul că într-o zi ar veni cineva să-l 
elibereze din temniţă, să-l îmbarce într-o corabie şi să-l trimită 
departe acasă. Ar fi pierdut poate pentru totdeauna prilejul de a 


mai revedea chipul acela! Nu, nicidecum nu vroia să fie dus de 
acolo! Vroia să rămână mai departe în temniţă, în această 
temniţă şi nu într-alta, numai în temniţa în care era fericit că 
putea vedea în fiecare zi făptura aceea minunată. 

Intr-o zi însă, i se păru că în sufletul fetei se petrecu o 
schimbare. Venise, ca şi altădată, până în preajma straturilor cu 
flori şi le mângâia. Insă privea cu melancolie zările şi marea ce 
unduia în depărtare. Privea visătoare azurul cerului şi ramurile 
pomilor. Părea stăpânită de nelinişte în faţa frumuseţilor naturii. 
Simţea dorul de a fi perfectă în gesturile şi gândurile ei, dar 
parcă braţele ei întinse implorau îndurare. Adoris, remarcând 
aproape imperceptibila ei suferinţă, uită cu totul de sine. Până 
acum căutase să fie recunoscător zeilor care-l protejară şi-l 
trimiseră să vadă chipul acela fermecător. Acum, însă, toate 
gândurile şi dorinţele lui erau dedicate mai ales alinării neliniştei 
de care era ea cuprinsă. Ar fi vrut cu ardoare să afle motivul 
schimbărilor acelea din sufletul 

Mai târziu se întâmplă să descopere că fata aceea nu mai 
venea la fel de des să vadă florile din faţa temniţei. Ce se 
întâmpla oare? Apărea rar, dar lui Adoris i se părea că o face în 
fugă, pe furiş, şi numai la câte un capăt de alee. Era mai 
temătoare, chinuită de câte un gând. Uneori era mai veselă, 
alteori însă părea preocupată şi tristă. 

Cât ar fi vrut să-i poată alina suferinţele! Adoris simţea în 
inima sa renăscând o bucurie tainică şi o speranţă ce-l făceau să 
creadă că tânăra aceea minunată se gândea şi suferea pentru 
el. 


26 


Carierele de piatră din munţii Taurus deveniră curând 
neîncăpătoare pentru noii lucrători sosiți de pretutindeni, atraşi 
de promisiunile unor câştiguri fabuloase, aşa cum se răspândise 
vestea despre carierele regelui Agatos. Ca să poată lucra şi noii 
sosiți, au trebuit să fie deschise noi cariere, mai aproape de 
povârnişurile stâncoase ale munţilor. 

De unde până atunci văile sălbatice ale acestor munţi nu 
erau tulburate decât de foşnetul conurilor de pin căzând printre 
crengile uscate ori de ţipătul acvilelor ce roteau deasupra 
prăpăstiilor, acum deveniră adevărate infernuri de zgomot de la 


cremenea sfărâmată, de la loviturile baroaselor, a dălţilor şi 
ciocanelor, de la vacarmul ce răscolea liniştea până la mari 
depărtări. 

În aceste şantiere asurzitoare, sub arşiţa apăsătoare a zilei 
trudeau din greu lucrătorii cu pielea tăbăcită de soare şi sudoare 
pentru a desprinde din stânci blocuri impresionante de cremene. 
Sub loviturile baroaselor săreau în jur scântei şi aşchii de piatră. 
Stânca dură trebuia lovită cu putere şi cu insistenţă, până se 
despica puţin ca apoi, folosind iscusinţa lucrătorilor, din ea să se 
poată desprinde blocuri mari de piatră cenuşie. 

Blocurile de cremene trebuiau cioplite şi şlefuite pentru a 
deveni potrivite ca mărime şi netede perfect. Supraveghetorii 
urmăreau ca toate aceste blocuri să aibă aceeaşi mărime şi să 
fie bine cioplite şi şlefuite. Abia după aceea blocurile urmau să 
fie urnite, trimise să ajungă pe drumuri întortocheate până la 
mare, în cetatea Atalya. Greutatea lor era atât de mare, încât 
sute de lucrători trebuiau să le împingă până în preajma 
drumurilor de piatră, folosind funii, trunchiuri de copaci şi 
pârghii. De aici erau ridicate anevoie pe care mari, trase de 
şiruri întregi de perechi de boi. Carele porneau încet pe drumuri 
lungi şi în câteva săptămâni ajungeau la destinaţie. 

Funcţionarii desemnaţi cu plata lucrătorilor răzbăteau cu 
greu prin atâtea locuri ca să plătească miile de oameni care-i 
aşteptau la răstimpuri cu sufletul la gură. Dacă întârziau vreo 
câteva zile şi se adunau multe blocuri de piatră prelucrate şi 
neplătite lucrătorii deveneau neliniştiţi, erau permanent atenţi 
să vadă dacă nu sosesc funcţionarii, sau şedeau pur şi simplu 
tolăniţi la umbra copacilor aşteptând ca lăncile soarelui să se 
mai domolească. Când apăreau cei cu plata, toate şantierele se 
animau, reluându-se cu sârg lucrul. Funcţionarii ţineau o 
socoteală foarte amănunţită asupra lucrărilor şi plăteau 
muncitorii cu mare conştiinciozitate. Monedele regelui Agatos 
erau ispititoare. Erau de argint strălucitor sau chiar de aur. 
Palmele bătătorite şi înnegrite ale lucrătorilor primeau cu 
adâncă bucurie bănuţii lucioşi pe care îi meritau. Îi încercau 
între dinţi, pe îndelete, cu suspiciune, ca să se convingă că sunt 
veritabili. De fapt, niciodată nu s-a întâmplat ca monedele 
primite de la regele Agatos să fie false; însă niciun lucrător nu s- 
ar fi lipsit de nestăpânita plăcere de a verifica veridicitatea 
monedelor. 


Munceau pe acolo şi sclavi, dar cum aceştia nu se 
pricepeau prea bine la muncile care presupuneau o oarecare 
fineţe, regele prefera să plătească oameni calificaţi, pentru a nu 
strica o groază de materiale şi, mai ales, pentru a nu întârzia 
lucrările. 

Cete de corăbii ale regatului sau închiriate trudeau şi ele pe 
apele mărilor pentru a căra blocuri şi lespezi de marmură din 
ostroavele stâncoase îndepărtate. Marmura descărcată, albă ca 
neaua, sau roşie ca mărgeanul, ori senină ca cerul, era 
depozitată rânduri-rânduri în stive mari, nu departe de port. Alte 
corăbii călătoreau apoi mai departe până la țărmurile 
îndepărtate ale Răsăritului, de unde aduceau preţiosul lemn de 
cedru şi de pin. 

Marea era cutreierată în lung şi-n lat de corăbiile lui Agatos 
sau de cele tocmite, şi nu se temeau nici de stâncile 
ostroavelor, nici de furtuni, deşi erau încărcate, de cele mai 
multe ori, peste măsură. Şi chiar de se mai întâmpla ca vreo 
corabie să se scufunde de prea multă greutate, ori să fie înecată 
de furioasele valuri ridicate de furtuni, oricare truditor al mării 
ştia că asemenea lucruri sunt fireşti, iar corăbiile cele multe 
continuau să-şi vadă nestingherite de rostul şi rolul lor. 

Trecu mai bine de un an de când se tot cărau blocurile mari 
de piatră şi de când corăbiile tot descărcau marmura şi lemnul 
adus de peste mări. Toate aceste materiale erau stivuite cu grijă 
pe platourile din preajma cetăţii. Terenurile din acea parte a 
cetăţii gemeau de greutatea blocurilor de piatră şi de stivele de 
trunchiuri de lemn. 

Toate pregătirile erau făcute în vederea începerii ridicării 
mult doritului templu, menit de regele Agatos să devină cel mai 
mare şi cel mai impunător din câte s-au zidit vreodată pe lume! 

O dată decis să-şi înceapă măreaţa lucrare, regele se 
dedică trup şi suflet scopului său. Cel mai mult însă îl 
nemulţumea faptul că visteria sa bogată începu să scadă, încet, 
dar sigur. Asta devenise deja o nelinişte a regelui, un gând urât 
asupra destinului tezaurului său, gând care nu-l lăsa să doarmă 
în pace, nici zi şi nici noapte. Regele nu mai avea stare, 
supraveghea neîncetat lucrările, poruncea ca ele să fie grăbite, 
pedepsea aspru pe toţi cei delăsători şi-i sprijinea cum putea 
mai bine pe cei harnici. 

Fusese deja nevoit să-şi schimbe planul iniţial cu privire la 


locul de înălţare a noului templu. La început voise să-l înalțe pe 
o colină falnică din incinta cetăţii, de unde avea o frumoasă 
privelişte asupra mării. Mai apoi însă şi-a dat seama de 
amploarea zidirii celei noi, care ameninţa să nu încapă în spaţiul 
restrâns pe care i-l destinase. În plus, nici nu avea unde să 
adăpostească munţii de blocuri de piatră, marmură, lemn şi 
celelalte materiale, precum şi nenumăratele tabere de lucrători. 

Însă, împreună cu regina şi cu sfetnicii săi regele Agatos 
cercetară şi hotărâră să înalțe noul său templu în partea liberă 
dinspre apus, din afara oraşului. Locul ales era unul plăcut, pe o 
colină întinsă şi destul de înaltă, de pe care aveai o minunată 
panoramă a împrejurărilor. Locul era suficient de mare pentru a 
oferi spaţiu pentru înălţarea templului, dar şi altor numeroase 
zidiri şi parcuri înconjurătoare. 

Alegându-şi locul pentru noul său templu, tot cu ajutorul 
reginei Ariadna, în mintea regelui Agatos se născură multe alte 
planuri grandioase pentru înflorirea împrejurimilor templului. Se 
cerea, întâi şi-ntâi, ca zidul cel vechi al cetăţii să fie extins mult 
spre apus, pentru a cuprinde în întregime noul templu cu 
împrejurimile sale. De asemenea, în jurul templului urmau să fie 
amenajate parcuri, arene şi grădini cu flori. Templul trebuia să 
se vadă semeţ în mijlocul acestor locuri minunate, încât de 
oriunde ar fi fost el contemplat, de pe mare ori de pe câmpie, 
acoperişul lui trebuia să se vadă strălucind măreț, cu 
ornamentele poleite în aur, prevestind de departe măreţia 
cetăţii. Coloanele cele înalte şi albe de marmură trebuiau, de 
asemenea, să fie fără seamăn în strălucire şi armonie. Pădurile 
din preajmă trebuiau să fie cele mai frumoase, să răsune de 
cântecele păsărilor, să strălucească în lumina soarelui de 
dimineaţă. Parcurile trebuiau să răsune de armonia sunetelor 
instrumentelor muzicale, proslăvind natura, eroii din trecut, 
artele şi iubirea. Toate trebuiau să fie fără seamăn pe lume, să 
reprezinte spiritul universal în toată puritatea lui. 

Într-o zi regele a dat ordin să înceapă lucrările de zidire ale 
măreţului templu. Din toate colţurile lumii fuseseră aduşi cei 
mai pricepuţi meşteri şi lucrători destoinici. Pe zi ce trecea, 
numărul lor sporea şi mai mult. 

Mai întâi a trebuit să fie înălţat zidul cel lung şi puternic 
care înconjura toate împrejurimile viitorului templu şi la care au 
muncit mii de lucrători. În acelaşi timp, alte câteva mii de 


muncitori au săpat şi au aşezat temelia templului. Când temelia 
a fost aşezată temeinic, începură să fie ridicate coloanele şi 
zidurile care urmau să sprijine, întreaga construcţie. Blocurile 
uriaşe de piatră erau împinse în apropierea zidurilor ce se 
înălţau văzând cu ochii, erau ridicate de sute de mâini ajutate 
de frânghii puternice şi pârghii de tot felul. Ridicarea pietrelor 
era o treabă foarte grea. Pe măsură ce templul se înălța urcarea 
blocurilor devenea şi mai anevoioasă. 

Dar iată că, pe când lucrările de construire a zidurilor 
edificiului erau în toi, datorită scăderii visteriei regelui au apărut 
şi primele mari nelinişti. Plăţile lucrătorilor au început să fie mai 
des amânate. Incepu să se şoptească pe la colţuri cum că regele 
Agatos sărăcise, că visteria sa era goală şi că lucrările vor 
înceta. Mulţi dintre lucrători plecară, iar cei care mai rămăseseră 
se văicăreau deseori că nu erau plătiţi. Numai cu sclavii nu se 
puteau duce la bun sfârşit lucrările. 

Numai că într-o bună zi la poarta regelui sosi un mare alai 
alcătuit dintr-un şir lung de carete elegante, aducând lăzi multe 
cu aur, escortate de cete de oşteni persani. Bucuria a fost 
imensă şi trei zile întregul regat a sărbătorit evenimentul. 
Templul avea viitor. Muncitorii care plecară între timp, cum au 
aflat vestea au revenit, şi s-au bucurat că regele i-a reprimit la 
lucru. După aceea, lucrările au fost reluate cu şi mai mult sârg. 

Regele Agatos deveni însă mai chibzuit cu banii, cheltuia 
mai cu folos fiecare talant din aurul primit. Era cât se poate de 
recunoscător bogatului Arbatis, prietenul său din Suza, pe care îl 
iubea ca pe un frate! 

Cu noul entuziasm al lucrătorilor silueta grandiosului templu 
prindea contur pe zi ce trecea. Zidurile înalte, cenuşii, strecurau 
fiori numai privindu-le de jos, iar lucrătorii de pe vârful schelelor 
de abia se mai zăreau. Incepu şi lucrarea cea mai anevoioasă, 
cea de ridicare a acoperişurilor largi, pe care urmau apoi să fie 
aşezate cornişele. Incă nu se desluşea prea bine la ce vor folosi 
cutare sau cutare coloane şi ziduri dar, cu timpul, totul începea 
să devină limpede. Căci iată, într-o zi înălţarea zidurilor, a 
coloanelor şi a acoperişurilor fuseseră încheiată. 

Cu toate acestea lucrările la măreţul templu nu erau nici pe 
departe isprăvite. Abia acum începeau lucrările cele mai 
preţioase, când silueta templului trebuia îmbrăcată în plăci de 
marmură albă, şlefuită. lar acolo unde o cereau basoreliefurile 


se folosea marmura colorată pentru a realiza feerii de vis într-o 
structură şi armonie perfecte. 

Regele Agatos aproape că nu se mai îndura să se despartă 
de locul unde se înălța templul. Adesea venea şi regina Ariadna 
pentru a-şi exprima viziunea ei despre realizarea ornamentelor, 
a frescelor şi a statuilor. Inimile lor fremătau de entuziasm 
văzând realizându-se aievea proiectele acelea atât de 
îndrăzneţe. Şi cât de pură şi plină de strălucire era marmura 
proaspăt şlefuită! Cât de izbutite erau statuile care se 
construiau, cu sutele, pentru a îmbogăţi cornişele şi pridvoarele 
templului! Ce graţioase şi expresive erau acele divinităţi cu 
aripile întinse aşezate pe cornişele înalte! Pereţii templului, 
îmbrăcaţi în plăci de marmură lustruită, reflectau fantastic 
coloanele albe de afară, precum şi strălucirea de azur a cerului 
şi a valurilor mării. 

Chiar dacă nu începură încă lucrările de mare fineţe, cele 
de poleire cu aur a acoperişului şi a cornişelor, totuşi, templul 
cel nou începea să arate grandios şi nu părea a avea asemănare 
cu nici o altă zidire din lume. 

În mintea sa înflăcărată regele concepea mereu alte şi alte 
planuri, pe care încă nu le dezvăluise nimănui pe de-a întregul. 
Nu se ştiau încă prea bine intenţiile sale privitoare la acele 
numeroase amenajări din interiorul templului şi, mai ales, cele 
privitoare la împrejurimile sale, în care peisajul naturii nu va 
trebui să fie mai prejos decât templul şi toate să fie atât de 
măreţe, încât să impresioneze pe oricine. 

Abia când toate detaliile ornamentelor de pe cornişe şi de 
pe frontoanele somptuosului templu se vor termina, când totul 
va străluci în marmură şi aur, abia atunci va vedea lumea cea 
vrut, de fapt, marele regele Agatos! 


27 


Piratos, care până nu demult strălucea în măiestria oficierii 
ceremoniilor fastuoase şi solemne din templul lui Zeus, începuse 
să întrevadă unele semne neliniştitoare cu privire soarta sa. 
Dacă până atunci a progresat repede şi fără stavile, ca protejat 
al regelui şi al zeilor, acum simţea că pământul nu mai e chiar 
atât de sigur sub picioarele sale. Chiar şi bolțile aurite ale 
spaţiosului templu se goliră parcă de muze şi de harul zeiesc. In 


zadar se străduia să-şi amplifice şi să-şi rotunjească vocea, că 
încăperile templului nu-i mai răspundeau cu acelaşi timbru 
solemn, cu acelaşi aplomb. 

| se părea că şi regele remarcase strania pierdere de 
însuşiri ale cupolei templului său, atât de prețuit până atunci. 
Regele trecea pe acolo mai rar, aşezându-se sobru în strana sa, 
ascultând slujba sub un chip grav, aproape încruntat. Alteori 
venea numai să cerceteze bolțile care-şi pierduseră răsunetul, 
apoi pleca în pripă din templu, îmbufnat. 

În orice caz, se vedea lesne că în ochii regelui dispărură, 
rând pe rând, entuziasmul, bunăvoința şi plăcerea cu care 
urmărea cândva ceremoniile oficiate de Piratos. Acum venea 
parcă doar să-l urmărească, să-l spioneze, apoi pleca mohorât. 

Trecură aşadar acele fericite zile pentru Piratos când regele 
se entuziasma de talentul său, când intra mândru în templu 
însoţit de fiica sa Kromia şi atenţionând-o asupra calităţilor 
excepţionale ale mai marelui preoţilor săi... 

Kromia însăşi apărea foarte rar în pragul templului, iar 
atunci când o făcea, părea că o face cu şovăire. Părea că 
suportă foarte greu ceremonia, iar ochii ei ocoleau ostentativ 
privirile lui Piratos. Era limpede, aştepta cu multă nerăbdare să 
părăsească acel lăcaş, altădată loc în care petrecea multe 
ceasuri. 

Piratos nu putea lămuri nimic din această bruscă schimbare 
în atitudinea regelui şi a fiicei sale. Avea oare acum mai puţine 
calităţi ca altădată? îl supărase cu ceva pe rege? Desigur, cel 
mai mult îl durea inima văzând-o pe Kromia tăcută, gânditoare, 
cu privirile îndreptate mai mereu în altă parte decât la el. Pe 
măsură ce privirile regelui şi ale fiicei sale îl ocoleau, Piratos 
simţi că vocea îi devine din ce în ce mai palidă şi mai puţin 
stăpână pe ea. lar regele se posomora şi mai mult, nemulţumit 
de serviciul celui pe care îl protejase până atunci. 

Era de vină cumva templul cel nou, mult mai maiestuos, pe 
care îl zidea acum regele Agatos? Cândva, regele îl chema 
pentru a se sfătui asupra lucrărilor ce le făcea. Acum însă nicio 
vorbă, niciun prilej măcar de a-şi spune părerea cu privire la 
noul templu. 

Hotărât lucru, nu mai avea nicio influenţă asupra regelui! 
Redeveni în ochii lui un sărac, un prăpădit, aşa cum ştia că a 
fost în copilărie. Desigur, i-a trecut prin gând că nu avea să fie 


promovat să oficieze în templul cel mare care se înălța sub ochii 
tuturor din acel colţ de lume!... Dar gândul că vor veni vremuri 
când templul cel nou va fi inaugurat iar el, Piratos, nu va fi ales 
printre preoţii care să oficieze în acel lăcaş îl umplu de mâhnire 
şi de gelozie. Se dezvăţase demult să vadă vreun alt preot mai 
presus decât el. 

Şi totuşi pe care alt preot se va putea baza regele Agatos 
de aici înainte? Care oare va fi apreciat mai destoinic decât el? 
Unul care nu-şi mai ştia de grija numeroaselor moşii şi turme? 
Sau unul, tânăr şi deşirat, care nu ştie a scoate un sunet mai ca 
lumea din gâtlejul lui uscat? Sau poate un flecar de preot 
încărunţit, care pândeşte din umbră şi, dându-i bineţe, de fapt în 
sinea lui l-ar mânca de viu pe Piratos că nu-i lasă vreo şansă să 
devină cel mai talentat dintre preoţi? Punându-şi atâtea 
întrebări şi spunându-şi atâtea vorbe Piratos simţi crescând în el 
amărăciunea, înțelegând că este nedreptăţit de către rege. 
Asemenea gânduri, trezite în mintea sa, se înmulţeau zilnic, îl 
învrăjbeau şi sfârşiră prin a-l umple cu totul de amărăciune şi 
furie. 

Pe de altă parte, Piratos începu să cugete altfel despre 
mersul lucrurilor în privinţa înălţării noului templu. Inţelept cum 
era îşi dădu seama de primejdiile prin care trecea această zidire 
dacă visteria regelui începea să dea semne de suferinţă. E 
drept, situaţia s-a îndreptat dintr-odată prin vărsarea acelui 
belşug de aur împrumutat de la perşi. Dar oare acesta va ajunge 
pentru câtă vreme? Cu toate aceste gânduri în care întrezărea o 
oarecare speranţă, singur a ajuns la concluzia că, adevăratul 
mod prin care ar putea face ceva concret să-şi apere cauza era 
acela de a împiedica lucrările la noul templu. Ideea i se păru 
grozavă. Dar cum să o pună în practică? Cum să facă asta? 
Regele este încă plin de bani, are multă vigoare şi veghează 
personal aproape permanent la treburile acelea de pe şantier. 

Regele împrumutase mult aur de la perşi, iar acest aur va 
trebui înapoiat până la urmă. Cum o va putea face? Va pune 
biruri mai grele pe bietul popor? Va pune poporul să muncească 
şi mai din greu ca să scoată aur, din pământ, din piatră seacă? 
Va cuceri el noi regate din jur ca să facă rost de aur? Cum îşi va 
întreţine oştirea? Dacă vreun duşman oarecare s-ar încumeta 
să-i atace regatul? 

Piratos era convins că existau o mulţime de mijloace care-l 


puteau opri pe rege să-şi ducă la îndeplinire planurile. Începu să 
ticluiască noi idei. Mintea lui ageră şi iscoditoare începu să 
caute asiduu căi pentru a-şi atinge scopurile. 

Şi-ar fi dorit, de pildă, să vadă poporul oprimat răsculându- 
se furios, alungându-i pe cei bogaţi de pe moşiile lor, fără număr 
şi fără margini. Piratos vedea în mintea lui moşiile regelui şi ale 
marilor preoţi luând foc. Se bucura fie şi numai la posibilitatea 
să-i vadă pe aceşti hoţomani fugind de pe moşiile lor doar ca să- 
şi scape pielea. El personal, deşi se cocoţase destul de sus în 
ierarhia preoţilor, era lipsit de averi, niciodată nu-şi dorise 
bogăţia şi nici măcar un singur sclav nu avea ca să-l slujească. 
Tot ce avea era chilia în care locuia, cea de lângă templul lui 
Zeus. Nu visase niciodată să agonisească avere iar veniturile de 
la templul în care slujea erau mai degrabă destinate pentru 
folosul obştei, spre marea nemulţumire a celorlalţi preoţi ai 
templului. 

Cum ar fi putut el să facă aşa fel încât regele să-şi piardă 
autoritatea în faţa mulţimii? Doară regele era puternic, avea 
oştiri numeroase în întreaga ţară. E drept, avea şi câţiva 
duşmani, iar dintre aceştia unii erau chiar la graniţele regatului 
său. Apoi mai erau acele mulţimi asuprite de sclavi, chiar în 
sânul regatului, gata oricând să izbucnească dacă li s-ar fi oferit 
prilejul. Dar cum să profite de toate aceste posibilităţi? Mintea 
lui Piratos croia numeroase planuri cu care ar fi putut să-l 
oprească pe rege din nesăbuita lui îndepărtare de la cele sfinte 
de altădată în legătură cu persoana sa, dar nu găsea niciunul 
prea potrivit. După multă frământare şi chibzuinţă, iată că, într- 
un târziu, reuşi să găsească ceva. Seara târziu, după ce lucrul 
pe şantier încetă şi după ce s-au aprins focurile la lumina cărora 
lucrătorii îşi pregăteau bucatele, ori se odihneau sfârşiţi de 
oboseala din timpul zilei, Piratos se strecură îmbrăcat în straie 
de lucrător printre copacii din tabără şi, prefăcându-se a fi unul 
dintre muncitorii de acolo, încercă să între în tovărăşia unora 
tolăniţi prin preajma unui foc. 

Se opri aproape de foc şi ceru o smochină de la unul care 
stătea întins. Fără a aştepta vreo invitaţie se aşeză lângă foc 
alături de ceilalţi. Se feri să i se vadă cât mai puţin mâinile, prea 
albe pentru un lucrător de pe şantier. Nici faţa nu-i era arsă de 
soare şi nici părul nu-i era îndeajuns de răvăşit. De aceea, 
avusese grijă să-şi mânjească părul, faţa şi mâinile cu nisip şi 


var, ca să nu dea de bănuit. 

Se aşeză deci lângă focul în preajma căruia stăteau tolănite 
mai multe trupuri de bărbaţi tuciurii, despuiaţi de cămăşi, 
odihnindu-şi oasele trudite în arşiţa zilei. 

— Aici eraţi? începu intrusul cu o voce nu prea sigură. 

— Pe cine cauţi, străine? îl întrebă un muncitor mai în 
vârstă cu bustul slăbănog dezgolit, cu orbitele ochilor adâncite 
şi cu părul vâlvoi, care se ridică de la pământ ca să-l vadă mai 
bine pe cel abia sosit la focul lor. 

— Îl caut pe meşterul Dinaris. Nu-i aici? întrebă cu naivitate 
intrusul. 

— Măi, omule! Cine-i acest Dinaris, că noi nu-l ştim? mormăi 
cel ridicat în picioare, înjurând ceva şi culcându-se la loc lângă 
foc. 

— lertaţi-mă! Poate am greşit! spuse Piratos, prefăcându-se 
că pleacă să-l caute în altă parte pe cel pe care spusese că-l 
căuta. 

— Umblă sănătos! îi zise un altul, furios şi el că fusese trezit 
din aţipire. 

— A! Stai o clipă! s-a grăbit să-i zică, ridicându-se în coate, 
un al treilea muncitor cu privirea tulbure şi părul încâlcit. Ce s- 
aude pe la voi, ne dă regele plata, ori ba? 

Era tocmai ce-şi dorea Piratos, să între în vorbă cu cei din 
preajma focului. Aşa că se grăbi să-i răspundă: 

— Hm! Ştiu eu? S-ar zice că ne plăteşte. Deşi am auzit că 
visteria regelui e goală cam de multă vreme şi tărăgănează 
plăţile ca să-i mai lucrăm de pomană. 

Apoi, simțind că indivizii începuseră să muşte din momeală, 
ca să-i stârnească şi mai mult dădu iarăşi să plece. 

— la-la-la!... Mai stai cu noi o clipă! zise muncitorul tuciuriu, 
mieros de data asta, cu albul ochilor lucindu-i în orbite. Şi ce se 
mai aude?... Mai ia, colea, nişte smochine... 

De hatârul lor, intrusul se prefăcu în continuare grăbit, dar 
păru că se dă bătut şi se aşeză iarăşi lângă ei. Avu însă grijă ca 
faţa să-i fie mai tot timpul ascunsă în umbră. 

— Spune-ne, ce se aude cu birurile cele noi? întrebă unul 
care dormise până atunci, dar acum se ridică, parcă trezit de 
vorbe ciudate, dar interesante pentru urechile lui. 

— Ştiu eu? Se zice că se vor dubla! mai ales asupra 
meseriaşilor, negustorilor şi a plugarilor. Se vor adăuga încă 


zece drahme în plus, peste birurile de acum. Ar pune ei biruri şi 
peste sărăcime, dar de la ei ce să mai ia? 

— Carevasăzică, regele, cu o mână se preface că ne dă, iar 
cu cealaltă vine şi ne ia tot! se înfurie de-a binelea primul 
meşter, cel slăbănog şi arţăgos. Başca ne mai şi tărăgănează cu 
plata!... 

— Şi se mai zice, continuă şi mai apăsat să încingă spiritele 
meşterul necunoscut, că regele va spori numărul de zile de 
muncă fără plată la lucrările lui, punând sărăcimea şi sclavii la 
robie şi mai grea, că şi aşa nu poate scoate bani de la ei. 

— Să ne pună la muncă fără plată?! săriră revoltați vreo doi 
vlăjgani despuiaţi, mai să sară la bătaie de-ar fi apărut pe-acolo 
vreun supraveghetor. Să vină la noi regele, să vadă cum 
arătăm, zdrobiţi de muncă şi de arşiţă! Să ne vadă pielea 
umflată de răni şi bătături! 

Necunoscutul, simțind că mânia lucrătorilor este încordată 
îndeajuns, se ridică, îşi luă rămas bun de la ei şi dispăru în 
noapte. 

Bezna învăluia destul de bine întreaga tabără. Travestitul 
meşter ocolea, pe cât cu putinţă, focurile de tabără, furişându- 
se prin dosul tufărişului, cu multă grijă, ca să nu atragă deloc 
atenţia. Şi cum mergea el pitulându-se, deodată ciuli urechile, 
pentru că i se păru că aude printre boscheţi vorbindu-se pe 
şoptite într-o limbă străină. 

Fu curios să afle ce se întâmplă acolo, aşa că se apropie şi 
rămase cu urechile ciulite să asculte discuţia aceea ciudată 
peste care avusese surpriza să dea întâmplător. Cei ce discutau 
pe şoptite erau doi lucrători îmbrăcaţi în haine destul de bune. 
Pesemne că erau meşteri mai înstăriți. Recunoscu şi limba în 
care discutau cei doi străini: era cea a perşilor, pe care Piratos o 
înţelegea destul de bine. Auzi pe unul dintre ei spunându-i 
celuilalt: 

— Ai mai aflat ceva nou, Taraxes? 

— Ceva nou, m-ai întrebat, Medares? Nu! Toate-s după cum 
ştii. Sclavii suportă cu greu robia de pe şantier, răspunse 
Taraxes privind scrupulos întunericul din jur. 

— Când trimitem curierul? 

— Peste două zile, să aibă timp să prindă diligenţa care vine 
de la Milet. 

— Of! De-ar veni mai repede! Nu mai pot suporta să stau pe 


şantierul ăsta. Parcă-i iad!... 

— Nădăjduiesc că încă nu şi-au dat seama că nu mă pricep 
la sculptură... 

— Te pricepi la sculptură, aşa cum mă pricep şi eu la șlefuit 
marmura... 

— Ce să-i faci? Răbdare, Medares! 

Printre boscheţi apăru o altă umbră, care se tolăni alături 
de cei doi. 

— Vai ce ne-ai speriat! Tu erai, Solixes? Cum a fost? întrebă 
cel ce se numea Taraxes. 

— Veşti bune până acum! Am ascultat la câteva focuri şi 
peste tot lucrătorii fierb de mânie. Cică familiile lor suferă de 
foame, iar regele îi obligă să muncească fără plată. 

— Aşa, da! Merge strună! Mă mir cum or mai putea răbda. 

— N-ar răbda, săracii de ei! Totuşi se tem de oştile regelui. 

— Care oşti? De-abia sunt de o cohortă în cetate şi nici 
aceia nu şi-au luat leafa în ultimul timp. 

— Să-ţi poleiască gura cu aur bunul nostru zeu! Nu ştiu ce 
mai aşteaptă perşii noştri de nu atacă încă acest regat!... 

— Hai să-i anunţăm pe mai-marii noştri, cât mai repede, 
căci nu mai e timp de pierdut! 

Piratos se minună tare la auzul acestor vorbe. Erau de o 
nemăsurată gravitate. Altădată l-ar fi înştiinţat imediat pe rege 
că e în pericol regatul, dar acum? Se părea că era exact ceea ce 
căuta. Făcând un pas nu îndeajuns de atent, călcă un vreasc, 
care trosni, atrăgând atenţia străinilor. Aceştia tresăriră şi îşi 
aţintiră privirile spre locul de unde auziră zgomotul. O umbră 
răsări atunci din boscheţi şi se îndreptă spre ei. 

— Aoleu! Ce-i asta? Dacă ne-a auzit, s-a zis cu noi! Ce ne 
facem? se sperie unul dintre ei. 

Piratos, dându-şi seama cu cine are de-a face, le dădu 
bineţe, apoi se aşeză lângă ei şi le zise cu voce înceată, chiar în 
limba lor: 

— De ce v-aţi speriat aşa? Fiţi liniştiţi, nu vă vreau niciun 
rău!... 

— Cum să nu ne temem? Ai auzit ce-am vorbit mai înainte? 

— Liniştiţi-vă! Veţi vedea că vă doresc numai binele, zise 
Piratos, deşi am auzit o bucată din discuţia voastră!... 

— Vai! Vai! Ce ne facem? 

— Nu vă văicăriţi atâta! Veniţi-vă în fire, o dată! 


— Ne liniştim pe dată, dar, te implorăm, nu ne demasca!... 

— Pe cuvântul meu de onoare, nu vă voi face nici cel mai 
mic rău! însă şi voi trebuie să ţineţi în taină că eu am trecut pe 
aici... 

— Bine, bine! Dar cine eşti? 

— la staţi, oameni buni! Mi se pare că-l cunosc! răspunse 
Solixes. Nu cumva eşti Piratos, preotul cel de seamă de la 
templul lui Zeus? 

— Ba da, chiar eu sunt! 

— Şi ce cauţi aici la noi, în noapte? întrebă Taraxes. 

Piratos începu să le povestească totul cu vorbe de înţeles. 

Le destăinui motivul exact pentru care se afla el acolo: 

— E adevărat, sunt marele preot al templului lui Zeus, zidit 
de regele Agatos. Sunt însă foarte nemulţumit de mersul 
lucrurilor de acum din cetate! Am fost jignit cum nu se poate de 
rege, aşa că m-am săturat de samavolniciile lui. Il urăsc din 
toată inima şi vreau să vă ajut să-l puteţi ruina! 

Străinii începură să se privească cu tâlc. Chibzuiau şi ei ce 
putea ascunde toată treaba asta. 

— Şi tu ce crezi, mare preot, ne poţi ajuta? 

— Nu prea mult. Totuşi, vă pot trimite din când în când ştiri 
despre felul cum merg treburile la curtea regelui... 

— Minunat! îşi ziseră misterioşii perşi. Ne-nvoim! Lasă-ne 
totuşi puţin timp să mai cugetăm. Ne este teamă să nu fim traşi 
pe sfoară! 

— Se poate să credeţi una ca asta? zise Piratos, simulând 
indignarea sa. Sunt un preot, nu un oarecine. Şi încă unul de 
vază! Ar trebui să aveţi mai multă încredere într-un preot cinstit 
ca mine! 

Piratos dădu să plece, dar îşi aminti că nu stabiliseră felul în 
care urmau să ţină legătura. 

— Am uitat să vă întreb, prin ce mijloace ne vom transmite 
veştile? întrebă el. 

— Ştim noi un mijloc bun: în templul lui Zeus, la intrare, 
există, lângă peretele din stânga, trei vase. Vom pune mesajele 
în vasul cel mic, cel de lângă fereastră. 

Totul fusese stabilit. Piratos se ridică mulţumit, schimbă 
salutul de despărţire cu străinii, le strânse mâinile şi plecă. 

Mergea cu teamă în suflet, mereu la adăpostul boscheţilor, 
la umbra zidurilor. Când a ajuns departe de taberele lucrătorilor, 


scoase dintr-o tufă ştiută o legătură cu hainele sale bune, le 
îmbrăcă iute, le aruncă pe cele de lucrător şi intră grăbit pe 
aleile întunecate ale oraşului, furişându-se spre chilia care-i 
folosea de adăpost. 


28 


Kromia, copilul răsfăţat al suveranului şi alintat de toţi 
locuitorii cetăţii devenea, pe zi ce trece, mai visătoare şi mai 
preocupată. Privirea îi devenise prea melancolică. Cei din jur nu 
puteau să nu observe. Dar farmecul ei tulburător, frumuseţea ei 
care atingea perfecțiunea cucerea inimile de la prima vedere. 
Mijlocul îi devenise mai mlădios, mâinile păreau a urmări 
exprimările cele mai delicate, paşii uşori şi plini de farmec o 
făceau să nu mai pară deloc un copil. Ochii ei mari şi tulburători 
începură să pară mistuiţi de candoarea unei pasiuni pure, 
înflăcăraţi de atracţia unor taine pe care numai inima ei le ştia. 

Motivul neliniştilor ei nu era altul decât soarta nefericită a 
acelui tânăr ţinut fără milă în temniţa tatălui ei, deşi poate nu 
săvârşise cine ştie ce fapte oribile. Era atât de pătrunsă de 
aceste gânduri, că simţea o tristeţe apăsătoare în inima ei ori de 
câte ori îşi amintea faţa tânărului. Îi trecu prin gând că şi ea este 
de vină pentru nefericirea lui de acum, de vreme ce nu a 
încercat să facă nimic pentru el. 

Ar fi vrut să-şi mărturisească cuiva gândurile, să găsească 
pe cineva care s-o înţeleagă. Ar fi dorit să-l roage pe tatăl ei ca 
tânărul acela să fie iertat şi eliberat şi să i se dea voie să-şi 
revadă familia şi pe toţi cei dragi ai lui. 

Cine era însă acest tânăr? De ce fusese închis? Cine-i erau 
părinţii şi de unde era? Oare pe cine să întrebe toate astea? 

Avea de gând să treacă peste sfială şi să meargă hotărâtă 
la mama ei, regina, sau chiar la rege, să se folosească de tot 
farmecul ei pentru a-i îndupleca să-l elibereze pe neîndreptăţitul 
tânăr pentru care ea suspina de grijă. Totuşi, o vagă reţinere o 
făcea să nu îndrăznească să-şi exprime decis dorinţa, şi mai ales 
să explice motivul pentru care o face. Aşa că, până una alta, se 
gândi să se confeseze doar bătrânului Meneus, cel căruia simţea 
c-ar fi în stare să-i spună orice. _ 

Bătrânul Meneus, ca de obicei, nu era prea greu de găsit. Il 


găsi iarăşi acolo, în acelaşi loc, prin preajma pavilionului său. De 
cum o văzu, începu să se bucure şi să-i afle cu nerăbdare acea 
vagă stare de nelinişte care i se putea citi pe chip. li zise: 

— Tu erai, Kromia? 

— Precum vezi, zise ea. Am venit să-ţi cer sfatul. 

— Dar ce te nelinişteşte? o întrebă el duios. 

— Cred că ştii despre ce e vorba, zise ea. 

— Constat cu grijă, începu să-i spună bătrânul, că eu sunt 
de vină pentru neliniştea ta de acum. Poate c-ar fi fost mult mai 
bine dacă îl uitai pe tânărul acela din temniţă. Fiecare om are o 
soartă a lui, iar o fată de rege are un viitor unic al ei, în care se 
întrezăresc numai minunăţii, căci tu, la cât eşti de frumoasă, 
nenumărate priviri de neam regesc se vor aţinti asupra ta. Și 
atunci, de ce să-ţi baţi capul cu gândul la un tânăr oarecare, 
care mai e pe deasupra şi în închisoarea tatălui tău? S-ar putea 
ca însuşi regele să fie cu totul împotriva dorinţei tale... 

Kromia îşi lăsă ochii în pământ. Genele ei lungi şi fine, care-i 
protejau ochii de prea multele raze ale soarelui, îi clipeau uşor. 
Incercă să-şi explice gândurile. 

— Poate ai dreptate, bunule Meneus. Totuşi, nu ştiu de ce, 
privirea atât de omenească a acelui tânăr era caldă şi 
ocrotitoare. l-am văzut bunătatea din suflet, dar şi bucuria 
nemăsurată, deşi avea toate motivele să fie nefericit. Aş dori 
mult să pot să-i fac un bine! 

Meneus o asculta ca un părinte, convins fiind şi de data 
asta de justeţea gândurilor ei. De aceea îi răspunse: 

— De-ai şti cât farmec este în sufletul tău, Kromia! Te admir 
ca pe o minune! Nici nu ştiu cu ce-aş putea să te ajut. Oricât m- 
aş strădui, n-aş putea să-i cer regelui să-şi schimbe gândurile în 
privinţa unui întemnițat, iar să-l eliberez fără ştirea lui, de 
asemenea nu pot. Deşi, unul bătrân ca mine, n-ar trebui să se 
mai teamă atâta pentru viaţa lui. Ceea ce mă opreşte, de fapt, 
să-l eliberez, este cinstea cu care îl slujesc pe regele meu, cinste 
care e mai presus de orice. 

Kromia asculta cu atenţie spusele bătrânului şi, mai-mai să 
izbucnească în lacrimi, îi zise: 

— Şi chiar nu se poate face nimic pentru nefericitul acela 
din temniţă? 

Meneus se mâhni văzând-o atât de dezamăgită şi începu s- 
o liniştească din nou: 


— Nu fii tristă, frumoasă Kromia! Am o idee. Poate doreşti 
să-i scrii tânărului câteva rânduri, să-l întrebi cine e, de unde e, 
şi cum de-a ajuns în temniţă? Căci mintea mea obosită nu-şi mai 
aminteşte de ce a fost aruncat el acolo. lar mie, probabil, n-are 
să-mi spună adevărul adevărat... 

Auzind aceste cuvinte Kromia se lumină pe dată la chip, 
redevenind luminoasă şi radiind de bucurie. li mulţumi şi-l 
mângâie pe obraz pe Meneus, cel care o înţelegea şi care era 
atât de bun cu ea. 

— Eşti adorabil! Cel mai adorabil oştean! Ştiam că nu mă 
vei lăsa pradă deznădejdii! 

— Mă simt fericit să fiu măgulit de tine, cea mai strălucită 
fiică a regelui! De aceea accept să mai săvârşesc o mică 
abatere de la poruncile scumpului meu rege. 

Kromia îl părăsi fericită, iar a doua zi reveni şoptindu-i: 

— lată scrisoarea mea! 

Meneus zâmbi. Luă scrisoarea şi o ascunse cu grijă în tunica 
sa. Apoi chemă pe unul din temnicerii lui de încredere şi-i 
explică ce trebuie să facă şi cum trebuie să procedeze. 

In felul acesta se-ndură cerul ca Adoris să poată vedea într- 
o zi uşa celulei sale deschizându-se din nou, iar un temnicer, nu 
dintre cei care-i aducea zilnic hrana, îl chemă mai aproape şi-i 
înmână un papirus alb, răsucit ca un sul legat cu un fir de 
mătase şi plăcut mirositor. 

Adoris, uimit cât se poate de tare, deschise papirusul în 
mare grabă şi începu să admire minunatele cuvinte, scrise de o 
mână delicată, care spuneau astfel: 


„Tinere necunoscut. M-ai emoţionat nespus când te-am 
văzut în temniță. Mi s-a spus că eşti un dușman înrăit şi 
primejdios al tatălui meu şi al ţării mele. Totuşi, tind să cred că 
nu-i adevărat. Aveai un chip prea senin şi nevinovat, atunci 
când te-am văzut. 

Simţind nedreptatea ce ti s-a făcut mi-e cugetul revoltat. 
Nu-mi place să văd oameni în suferință nedreaptă. Şi sunt tristă, 
de câteva zile, din cauza asta. 

Aş fi vrut să fac ceva să te ajut în suferința ta, să înduplec 
pe mai marii cetății să te elibereze. Şi totuşi, nu am destulă 
îndrăzneală să o fac. Nădăjduiesc că zeii nu se vor supăra pe 
mine pentru lipsa mea de hotărâre! 


Sunt însă nerăbdătoare să aflu cine eşti, care e ţara ta, în 
ce oraş ai copilărit şi trăiesc ai tăi. Nici nu ştiu cum te cheamă şi 
pentru ce fapte ai fost întemnițat. Poate dacă aş şti mai multe 
despre tine, ți-aş putea fi de vreun folos. 

Aş vrea să-ți pot alina suferința, să-ți trimit o rază de lumină 
şi de căldură în celula ta unde e atât de întuneric şi de răcoare. 
Imi doresc să redevii liber, să te poți plimba nestingherit pe 
malul mării, să-ţi revezi părinţii, în orice colț de lume ar fi ei)... 

Sufletul meu este alături de tine! 


n 


Kromia 


Surpriza şi emoția din inima lui Adoris au fost atât de mari, 
că nici măcar nu înţelegea cuvintele pe care le citea şi le recitea 
cu nesaţ, la nesfârşit. Erau ca un dar nepreţuit, ca o scufundare 
într-un ocean cald şi liniştit, nemărginit în generozitate. Abia 
târziu începu să priceapă rostul celor citite. Orice cuvânt era o 
binefacere pentru el, întocmai realizării nesperate a unui vis. 
Deci fata aceea era interesată de persoana lui? Atunci înseamnă 
că nu s-a înşelat când a văzut-o în parc plină de frământări 
sufleteşti. In plus, acum îi ştia şi cum o chemă: Kromia! Ce nume 
frumos! 

Era de neînchipuit câtă fericire putea să se abată asupra 
unui biet pământean! Cum va putea fi el recunoscător zeilor 
pentru această neîntrecută şi neasemuită bunătate? 

Citi şi  răsciti de nenumărate ori scrisoarea aceea, 
bucurându-se ca un copil de fiecare dintre cuvintele calde 
aşternute în ea. Observă că, o dată cu scrisoarea ei, temnicerul 
îi lăsase în celulă şi câteva instrumente de scris. Parcă aştepta 
un răspuns. Aşa că se grăbi să-l scrie, temându-se ca ea să nu-i 
aştepte prea mult răspunsul lui. Chibzui îndelung fiecare cuvânt 
înainte de a-l scrie, ca şi cum fiecare din ele ar fi putut însemna 
o sentinţă asupra viitorului său. Târziu, spre seară, când 
temnicerul reapăru, Adoris fusese în măsură să-i înmâneze 
papirusul în care scrisese: 


„Kromia! Chip divin, coborâtor din zei! Fata cu privirea 
senină precum cerul, mai gingaşă decât florile şi mai frumoasă 
decât diafanul trandafir! 

Ai făcut pentru mine ceea ce nimeni n-ar fi putut să facă 
vreodată. Mi-ai sădit în suflet atâta bucurie, atâta speranță, cum 


n-aş fi visat niciodată. De când te-am văzut, soarta mi s-a 
îndulcit, preschimbând nefericirea nemiloasă a întemniţării în 
fericirea mea supremă a fiinţei mele. 

Te-am privit, zi de zi, prin fereastra mică a celulei mele, 
făcându-ți plimbarea zilnică pe aleile din fața închisorii. Chipul 
tău rămâne în fiece clipă în mintea mea, indiferent că sunt treaz 
în celulă sau în visurile din somn. Cred că ai un suflet plin de 
bunătate şi o generozitate cerească. 

Deşi te admir zilnic ca pe o lumină dătătoare de viață, ca pe 
o floare de lotus rară şi pură, mi-e tare teamă să nu te înşeli în 
privința mea, zdruncinându-ţi încrederea pe care mi-o acorzi. 
Căci, oare, sufletul tău de zeiță a dragostei, cea mai frumoasă 
dintre fete, oare nu merită mult mai mult decât prietenia unui 
necunoscut întemnițat! 

Nu sunt un tâlhar pătimaş şi nici n-am vrut să-l ruinez pe 
regele  Atalyei. Relele mele le-am săvârşit din dorința 
nebunească de a înfăptui isprăvi fără seamăn. 

ȘI totuşi, de când te-am văzut, zilele îmi par atât de fericite, 
încât am început să îndrăgesc celula asta din care pot uneori să 
te văd. Aş dori să rămân aici la nesfârşit, doar să am privilegiul 
să te văd o dată pe zi. 

De aceea, te implor să ai milă de mine, să mă laşi aici unde 
sunt. Mă simt cel mai fericit om de pe pământ, văzânau-te în 
plimbarea ta printre straturile cu flori. Acesta e motivul pentru 
care te implor să nu te superi că nu-ţi dezvălui cine sunt şi din 
ce țară sunt părinţii mei. Mi-e teamă să nu fiu eliberat şi trimis 
acasă. Căci, deşi mi-aş revedea părinții, prietenii, pe top cei 
dragi, totuşi la ce bun dacă te-aş pierde pe tine? 

Te rog, fii îndurătoare cu mine, nu încerca să mă scop de 
aici, unde mă simt atât de fericit! 

Numele pot să ţi-l spun: Adoris” 

Se înţelege cu câtă strângere de inimă a citit Kromia aceste 
cuvinte. In mintea ei începea să se mai dezlege o taină. Tânărul 
o adora. Nu se înşelase cu nimic, inima lui era caldă şi bătea 
pentru ea, ce putea fi mai frumos? Nu era un tâlhar înrăit, aşa 
cum şi ea intuise, nu era decât un om ca toţi ceilalţi. Câte temeri 
s-au risipit dintr-odată din inima ei! 

Inţelegea teama lui de a nu-şi da în vileag originea. Dar, cel 
puţin, i-a aflat numele: Adoris! Un nume frumos! Emoţia ei era 


atât de mare atunci când îl rosti! 

Ar fi vrut să-l ajute într-un fel pe Adoris, de care îşi simţea 
legată inima din ce în ce mai profund. În ciuda faptului că 
susţinea că-i atât de fericit în temniţă ştiind-o pe ea pe aproape, 
ar fi vrut totuşi să-l izbăvească de pedeapsă, să-l vadă păşind pe 
culmile cele mai înalte ale libertăţii, onoarei şi fericirii. 


29 


Nici zorile aurite, nici liniştea calmă a dimineţii nu 
prevesteau înfricoşătoarea furtună ce urma să se abată în ziua 
aceea asupra cetăţii lui Agatos. 

Ca-n fiecare zi, Adoris, cu totul nepăsător la neajunsurile 
vieţii sale din temniţă unde zidurile şi zăvoarele îl ţineau captiv 
într-o lume deprimantă şi întunecoasă, îşi dădu din nou frâu 
liber imaginaţiei care-l purta pe minunatele tărâmuri ale visării. 
Pentru el nu mai exista decât o lume pasionantă, a gândurilor 
sublime, a abnegaţiei şi a optimismului. Parcă nici nu mai trăia 
pentru el. Deşi neîndreptăţit, simţea în el o voinţă nemărginită 
de a-şi apăra, chiar şi cu preţul vieţii, acea bucurie zilnică a 
gândului său, acea rază de lumină şi de dragoste care era 
Kromia. 

Transpus fiind în această lume delicată a visurilor, nici nu 
simţi momentul când temnicerul încerca să descuie zăvorul 
celulei sale ca să-i strecoare prin uşă obişnuita hrană zilnică. De 
abia apucă să deschidă vreunul din zăvoare că un strigăt 
puternic se răspândi cu groază prin galeriile temniţei: 

— Sclavii!... S-au răsculat sclavii!... 

Auzind această veste picată ca un trăsnet, temnicerul scăpă 
din mână vasul de lut în care aducea hrana şi alergă pe culoar 
speriat. Paşii lui răsunători au fost urmaţi de alţi paşi ai altor 
temniceri, de tropotele celor care se adunau îngroziţi pe 
culoarele închisorii. Cu sclavii nu era de glumit, ştiau bine asta, 
aşa că trebuiau să se grăbească. In curtea temniţei erau 
aşteptaţi de comandantul închisorii care i-a îndemnat să se 
înarmeze de îndată şi să-l urmeze. Au plecat în fugă pe aleile 
care duceau spre partea de răsărit a oraşului. Adoris nu ştia ce 
să creadă. Sări în picioare şi se repezi să se uite prin mica 
ferestruică a celulei. Privi cu teamă afară unde mai marele 
temnicerilor tocmai pleca în marş în fruntea oamenilor săi. După 


aceea nu se mai văzu nici ţipenie de om şi nici urmă de luptă în 
toată acea parte a oraşului. 

Adoris ştia prea bine ce însemnau răscoalele sclavilor, care 
nu erau chiar rare în lumea de atunci. Era momentul când 
sclavul, fiinţă puternică, cu palmele goale, care trudea fără 
încetare sub ameninţarea biciului şi a foamei, care vedea la tot 
pasul strălucirea şi trufia stăpânilor lor şi care, nemaiputând 
suporta harapnicul supraveghetorului, nu se mai mulțumea să 
mârâie doar pe furiş ci, cuprins de furie, îşi desfăcea ghearele şi 
ataca dârz, ca o fiară încolţită, într-o luptă crâncenă pe viaţă şi 
pe moarte. Orice sclav răsculat ştia că pentru nu există decât 
calea învingătorului sau, mai degrabă, cea a morții. Căci încă nu 
se pomenise vreodată ca sclavii răsculați şi înfrânți să fie iertaţi. 

Mintea lui Adoris începu să-şi dea seama de gravitatea 
momentului. Nu de soarta lui îi era teamă, ci era cuprins deo 
cumplită grijă faţă de soarta Kromiei. Ştia că este fiica regelui şi, 
ca atare, se afla în pericol. De nenumărate ori îşi spusese în 
gând că şi-ar da bucuros viaţa pentru a o apăra pe ea din orice 
mare primejdie. lată, chiar acum, un astfel de moment! 

Ce să facă însă când era înlănţuit între zidurile închisorii? se 
gândi întâi că ar putea ieşi afară prin fereastră, dacă ar reuşi să- 
i spargă gratiile acelea. incepu să izbească puternic cu pumnii în 
gratiile metalice, dar acestea nu cedară. 

Fu cuprins de furie văzând neputinţa sa. Disperat, izbi 
puternic cu umărul în uşa celulei. lar uşa, minune, nemaifiind 
complet zăvorâtă, se întredeschise. Dintr-o a doua lovitură, uşa 
se rupse de tot din lăcaşul ei şi se prăbuşi în mijlocul holului. 
Trezindu-se pe culoar, Adoris nu stătu prea mult pe gânduri şi se 
năpusti afară. În drumul său desferecă toate uşile pe care le 
întâlni în cale. 

lată-l, în sfârşit, liber, inspirând în piept aerul curat din afara 
închisorii. Ar fi putut lesne să fugă şi să părăsească în taină 
cetatea. Insă nu pentru a fugi evadase el din celula sa. Trebuia 
să se grăbească şi să găsească o cale pentru a-i veni Kromiei în 
ajutor! 

Văzându-se la lumina zilei, deşi cuprins de elan, Adoris îşi 
dădu seama de aspectul său vestimentar. Cum se va prezenta 
în faţa Kromiei fără arme şi doar în cămaşa acea ruptă de pe el! 
De aceea, alergă degrabă în foişorul părăsit de temniceri, 
scotocind după haine şi arme. Din fericire găsi o tunică 


ostăşească potrivită şi un coif, pe care le îmbrăcă îndată. Luă în 
fugă o sabie, un scut şi un arc cu o tolbă de săgeți. Apoi se 
năpusti decis pe una din alei, într-acolo unde i-a văzut pe 
temniceri că se îndreaptă. 

Însă nicăieri nu se vedea ţipenie de om, şi nici urmă de 
răsculați sau de luptă nu se zărea pe undeva. Mai rătăci puţin 
încercând să găsească explicaţii la adânca linişte din preajma 
sa. 

Dintr-odată însă descoperi că dinspre partea de răsărit a 
oraşului se înălţau dâre subţiri de fum, strălucind în clarul 
cerului. Acolo părea că sclavii şi sărăcimea oraşului se 
adunaseră, lângă poarta de răsărit a cetăţii. Oştenii din cetate, 
nu prea numeroşi, plecară într-acolo să le ţină piept. Nici nu era 
de mirare că oraşul părea pustiu, căci aristocrații şi negustorii se 
zăvorâseră bine prin casele lor, de teama răsculaților, sau 
fugiseră spre ţinuturi mai sigure. 

Fumul, care la început părea firav şi alb, deveni dintr-odată 
gros şi înecăcios, ridicându-se învolburat spre cer şi umplând 
văzduhul de întuneric şi groază. 

Adoris începu să rătăcească pe aleile din faţa lui, neştiind 
încotro să se repeadă mai întâi şi unde anume să o caute pe 
Kromia, în mijlocul infernului care se stârnise. Se afundă şi mai 
tare în negura din cetate, sărind peste bănci şi havuze, pe care 
le desluşea în calea sa ca pe nişte năluciri. 

Ajunsese, în sfârşit, într-o piaţă largă, străjuită de palate 
înalte. Piaţa gemea de vacarmul unei mulţimi înfuriate care 
năvălea spre intrările palatelor, aruncând cu pietre, aducând 
scări şi făclii. Mulțimea lovea, înjura, blestema, spărgea statui, 
dădea foc. 

Adoris se repezi şi el în mulţime, urlând fioros şi lovind cu 
sabia în toate părţile. Dar mulţimea nici nu se sinchisea. Cădeau 
mulţi, e drept, însă ceilalţi îşi vedeau îndârjiţi de prăpădul pe 
care îl începuseră. 

Tânărul simţea că-şi iese din minţi. Nu aşa o va putea apăra 
pe Kromia! Trebuia neapărat să-şi facă un plan! Unde oare era 
Kromia, în oraşul acesta invadat de fum şi arme? în care palat s- 
a ascuns oare? 

Flăcările începură să cuprindă magaziile din preajma unei 
clădiri arătoase din piaţă. Alergă într-acolo. Ce putea să facă? 
Putea stinge el focul pe care miile de răsculați se încăpăţânau 


să-l aţâţe? Se retrase pe o alee mai liniştită, pierzând orice 
nădejde de-a o găsi pe Kromia. Îşi pierduse elanul, nici nu mai 
putea gândi. Duşmanul acesta, fumul, toate îl descumpăneau. 

Deodată însă văzu o fată fugind din calea trâmbelor alburii 
de fum ce se năpusteau asupra aleilor întunecate, stăpânită de 
o vădită nelinişte. Era chiar Kromia, o recunoscu imediat! lată că 
norocul îi surâse din nou: a găsit-o! Zeii aceştia ai lui erau tare 
buni cu el! 

Fata fugea speriată şi, nu departe în urma ei, năvălea o 
gloată de răsculați urlând înspăimântător. Dintr-un salt Adoris a 
ajuns lângă ea, i-a cuprins cu un singur braţ umerii ei firavi, 
pregătit să o apere. Simţind gloata năpustindu-se pe urmele lor, 
Adoris îi şopti cu înflăcărare, căutând s-o liniştească: 

— Nu-ţi fie teamă! Sunt eu, Adoris! Te voi apăra! 

Adoris o luă de mână şi fugiră împreună în spatele unei 
fântâni. Scosese arcul şi săgețile şi începu să tragă grăbit în 
gloata de răzvrătiți. Câţiva din primele rânduri căzură, domolind 
o clipă avântul celorlalţi. 

— Hai să fugim, acum, repede, în templul zeiţei Afrodita, 
care e pe aproape! îndemnă Kromia. Zeița ne va apăra! 

Folosindu-se de clipa de acalmie, Adoris mai slobozi câteva 
săgeți apoi, protejând-o cu scutul lui, la adăpostul perdelelor de 
fum, ajunseră în câteva clipe la uşa templului. Gloata furioasă îi 
urmărea însă îndeaproape. 

— Kromia, intră degrabă în templu şi închide bine uşa în 
urma ta! îi zise Adoris îngrijorat, dar ferm. 

De cum fusese deschisă uşa templului mai multe voci 
ascuţite de femei şi copii se auziră dinăuntru îngrozite, părându- 
li-se că sclavii au fost aceia care au deschis-o. Mai presus de 
toate însă, răsună fericită vocea unei mame: 

— Kromia!! Biata de tine! Eram înnebunită de grija ta!... 

Era mama ei. Adoris, înțelegând bine situaţia şi văzând felul 
în care se aşteptau să fie izbăviţi cei refugiaţi în templul 
Afroditei din faţa mulţimii răsculate, hotărî să rămână în faţa uşii 
şi s-o apere atât cât îi va sta în putere. 

Din spatele uşii Kromia bătea disperată cu pumnii ei mici, 
strigând: 

— Adoris, te implor, adăposteşte-te în templu! 

EI îi răspunse: 

— Vin îndată! Doar să-i înfrunt un pic pe aceşti nemernici! 


Cu sabia în braţul lui vânjos, se năpusti ca un leu în 
mulţime. Loviturile sale cădeau năpraznice şi sigure asupra 
duşmanilor. Mulțimea se împrăştia ca pleava în faţa sa. Scutul şi 
coiful îl apărau de pietrele azvârlite din mulţime. Lovea mai ales 
pe cei care încercau să atârne scări de zidurile templului, 
străduindu-se să dea foc. Spatele îi era apărat de zid. Se 
năpustea spre cei înrăiţi din mulţime. Cei laşi se risipeau în fugă. 
Dar erau încă mulţi învrăjbiţi, care atacau cu furie. 

Ţipetele disperate ale femeilor şi copiilor din templu nu 
încetau. Printre ele se auzea şi un glas duios care striga 
necontenit: Adoris! Adoris! 

El auzea acea voce care îi dădea şi mai mare curaj, îl 
îmbărbăta şi mai mult şi-i dădea avânt. Lupta disperată mai ţinu 
o vreme până când fumul întunecat începu să se risipească, 
devenind mai străveziu. Dintr-o parte a pieţei începură să se 
audă tropote de paşi şi zăngănit de arme. Soseau oştenii regelui 
în ajutor. Luată prin surprindere, mulţimea răsculată începu să 
dea înapoi şi să se împrăştie. Oştenii, bine înarmaţi, se aruncară 
decişi pe urmele gloatei. Câteva minute mai târziu fumul şi 
mulţimea aceea amenințătoare fuseseră spulberate. 

Epuizat de crâncena încleştare cu duşmanul pe care o 
dusese de unul singur Adoris, o dată ce văzu ajutoarele sosind, 
căzu aproape epuizat în faţa uşii templului pe care îl apărase cu 
atâta dârzenie, leşinând. Câţiva dintre oşteni se opriră lângă el, 
îl ridicară în braţe şi-l aşezară pe cea mai apropiată bancă. Apoi 
porniră să dea ajutor celor plecaţi în urmărirea fugarilor. 

Simţind linişte în jurul templului, cei refugiaţi înăuntrul lui 
deschiseră temători uşa şi priviră afară. Erau speriaţi, dar s-au 
speriat şi mai tare după ce au văzut prăpădul din jur. Femeile şi 
copiii avuseseră dreptate căutând scăpare înăuntrul templului 
căci, iată, minunea salvării se înfăptuise. Zeiţa Afrodita le-a 
venit în ajutor şi i-a salvat! 

Kromia a fost cea dintâi care a ieşit în fugă din templu, 
căutându-l pe Adoris. Alergă cu disperare, peste morţi şi răniţi, 
spre banca unde doi oşteni îi acordau ajutor. Se apropie de el, 
cu teama în suflet şi ar fi vrut să se convingă că mai trăieşte. 

— Nu, n-a murit! Doar a leşinat, spuse unul dintre oşteni 
care o recunoscuse pe prinţesă. 

— Pesemne i-a sângerat mult piciorul rănit, remarcă cel 
deal doilea oştean, care mai încerca încă să-i panseze rana lui 


Adoris. 

Kromia veni într-un suflet lângă el, zicându-i: 

— Adoris, de ce nu m-ai ascultat? 

Tânărul, auzind vocea ei caldă îşi reveni din leşin, deschise 
ochii mari şi se bucură nespus când o văzu. Ridică mâna 
atingându-i faţa drăgăstoasă, reuşind să întrebe: 

— Oare visez? Am învins? 

— Da, am învins! Suntem salvaţi! 

leşind din templu, mulţimea de refugiaţi se adună în jurul 
lui Adoris. Apăru şi regina Ariadna să vadă cele întâmplate şi 
cele de care părea atât de preocupată fiica ei. 

— Mamă! o întâmpină Kromia. El e tânărul care ne-a salvat! 

Regina, încă tulburată de evenimentele prin care trecuse, 
începu să se liniştească. Era însă foarte mirată când o auzi, 
pentru prima oară, pe Kromia spunându-i ceva despre un tânăr. 
La drept vorbind, nici n-o crezu în stare pe fiica sa să depună 
atât de mult suflet pentru un biet rănit care apărase templul, 
care, fără îndoială, salvase viaţa atâtor oameni, inclusiv a 
familiei regale. 

Dar regina îşi învinsese, pe moment, noua sa emoție. Nu 
putea fi lipsită de omenie, încât să nu dea dispoziţie ca tânărul 
să fie adus înăuntrul templului pe care-l apărase, unde să fie 
îngrijit cum se cuvine. 

La scurt timp după ce-l adăpostiră pe Adoris în templu, sosi 
în grabă şi regele Agatos, îngrijorat şi nerăbdător să afle ce se 
întâmplase acolo unde îşi îndrumase familia sa şi pe cele ale 
dregătorilor săi cei mai de încredere să se adăpostească. Regele 
fusese tare surprins de izbucnirea răscoalei. Se afla în clipa 
aceea în sala tronului punând la cale să lămurească nişte detalii 
cu privire la ornamentele noului său templu care se construia. 
De cum a aflat de revoltă începu să dea porunci armatei sale, 
dar panica era atât de mare, încât evenimentele l-au luat 
aproape pe nepregătite. În primul moment, nici nu ştia ce ar 
trebui făcut. Nu-şi amintea ca vreodată să fi fost la curtea vreo 
revoltă a sclavilor. A ieşit pe străzi, strângându-şi gărzile cu care 
a pornit apoi să-şi apere templele şi palatele. Fumul cel mare 
zăpăci însă totul, încât, de la o vreme, nici nu mai ştia ce se 
întâmplă cu adevărat în oraşul său. 

Trimise o ceată de oşteni să-i adune familia şi s-o protejeze 
de furia răsculaților. Dar oştenii au căutat în van în palat 


deoarece regina îşi luase singură fiicele şi s-au refugiat în 
templul Afroditei pe care îl ştiau ca fiind un adăpost sigur. 
Numai pe Kromia nu o găsise, aşa că s-au văzut nevoite să se 
ascundă fără ea. 

Regele nu şi-a dat seama prin ce primejdie trecuse familia 
sa în templul în care s-au refugiat. De-abia după ce văzu 
prăpădul din faţa lui a înţeles ce bătălie cruntă s-a dat acolo cu 
răsculații. 

Cum fusese apărat templul şi de către cine nu ştia nimeni, 
nici măcar cei dinăuntrul ascunzătorii. Doar Kromia ştia totul, ea 
care trăise grozăvia acelor clipe de crâncenă luptă. Văzându-l pe 
regele Agatos viu şi nevătămat regina şi fiicele sale i-au venit 
degrabă în întâmpinare şi l-au îmbrăţişat cu lacrimi de bucurie 
în ochi. Regele, la rândul lui, era nespus de fericit că îşi vede 
întreagă familia după primejdiile care se abătuseră asupra lor. 
Plecă însă grabnic, căci avea de dat o mulţime de porunci. 
Trebuia să trimită o parte din oastea sa pe urmele răsculaților 
fugari, să-i captureze pe toţi şi să-i pedepsească pentru 
nesăbuinţa lor. In felul acesta va putea preveni noi răscoale în 
alte cetăţi ale regatului şi va putea stăvili lăcomia acelor şacali 
din afara graniţelor ţării care abia aşteptau un prilej favorabil să 
atace regatul. De asemenea, porunci să fie pusă o pază 
straşnică în jurul noului templu care se zidea. 

Seara acelei zile găsi oraşul lui Agatos la fel de liniştit ca la 
începutul zilei. Era doar o linişte aparentă, pentru că în interior 
erau multe frământări. Nici morţii nu fuseseră toţi îngropaţi. Prin 
casele celor bogaţi, dar mai ales prin cele ale săracilor se 
auzeau bocetele celor ce-şi jeleau morţii, copiii ori fraţii pierduţi 
în vârtejul scurtei dar pârjolitoarei răscoale. Nu se putea spune 
deloc că cei săraci care participaseră la revoltă s-au ales cu 
ceva de pe urma răscoalei, decât că cina la care îşi chemau 
copiii era şi mai sărăcăcioasă, pedepsele urmau să fie mari, iar 
munca trebuia să le devină şi mai istovitoare. 


30 


Adoris se trezi a doua zi destul de târziu. Privirile îi luceau 
încântate, cercetând vitraliile luminoase ale templului în care 
era adăpostit. Totul părea un vis, o feerie, ceva atât de ireal 
care, la o singură tresărire de gene sau la cel mai mic foşnet s- 


ar fi putut destrăma şi ar fi dispărut ca şi cum n-ar fi fost 
niciodată. Şi asta în pofida faptului că revedea totul în faţa 
ochilor. 

Soarele îşi trimitea razele aurii fără ca cerul care se vedea 
prin vitralii să-şi piardă strălucirea albastră. Dimpotrivă, razele îl 
făceau mai luminos şi mai pur, încât scenele zugrăvite pe bolțile 
templului păreau vii, în culori jucăuşe, clare şi încântătoare. 

Ochii tânărului străluceau iar obrajii îi erau aprinşi ca de o 
uşoară febră. Mintea îi era stăpânită de închipuiri nenumărate, 
precum formele flăcărilor unui foc de vreascuri, sau cele ale 
norilor călători pe bolta senină. Vârtejul iluziilor sporeau din ce 
în ce mai mult, iar realitatea se scufunda în himere palide. 
Lumina însă nu se pierdea, ci doar lua înfăţişări dintre cele mai 
fascinante. 

De la o vreme lumina începu să se ordoneze, iar închipuirile 
şi jocul iluziilor începu să se potolească. In locul lor apăru o 
lumină curată, cea a cerului pur în adierea unui vânt uşor. 
Lumina aceea mângâietoare răsărea încet, aproape de privirile 
lui. Simţi adierea blândă a unei suflări calde, de vară, 
mângâindu-i fruntea şi obrajii. Printre acele mângâieri uşoare se 
auzeau parcă dulci cuvinte precum şoaptele mării într-o zi 
însorită: 

— Adoris!... Adoris!... 

Acele chemări calde, grijulii, şoaptele acelea diafane, îl 
făceau să-şi simtă spiritul odihnit şi nălucirile îndepărtându-se. 
Deschise ochii mari dintr-odată, arzând ca nişte flăcări, uimiţi şi 
recunoscători. In faţa sa se afla Kromia, care îi mângâia fruntea 
cu grijă, cu degetele ei fine şi prietenoase. 

— Mamă! rosti ea încet şi îngrijorată. Îmi pare că-i ard 
obrajii şi fruntea!... 

— Cred, Kromia! spuse miloasa regină. Nici nu-i de mirare 
după cele îndurate ieri. Mai e şi rana asta groaznică de la picior, 
care-i provoacă febra... 

In veşmânt albastru, cu chipul sublim, cu lumina caldă şi 
fascinantă a ochilor, cu buzele-i roşii şi delicate, Kromia veghea 
asupra tânărului, stăpânită de emoţiile unei duioase îngrijorări. 
Glasul ei, mai tămăduitor ca un balsam, rosti din nou: 

— Ar trebui să primească îngrijiri de la un vraci, cât mai 
repede! 

— Sigur, zise regina ca să o liniştească. Voi chema unul 


chiar acum, draga mea! Şi voi porunci sclavelor să se ocupe 
îndeaproape să-l îngrijească... 

Dar Kromia era atât de binevoitoare în a-i alina suferinţele, 
încât răspunse: 

— Mamă, voi avea eu grijă de rana lui! 

Regina, care urmărea atent starea de îngrijorare a fiicei 
sale, era cu adevărat emoţionată de avântul ei pătimaş. Ştiind 
însă măsura în toate, îi zise: 

— Până se va face sănătos îl vei putea veghea şi tu adesea. 
Totuşi, tu nu ştii să îngrijeşti o rană. Aşa că, ar fi mai bine să se 
ocupe de asta alţii mai pricepuţi... 

Regina dădu poruncă de îndată ca rana tânărului să fie 
îngrijită aşa cum se cuvine, cu leacurile cele mai potrivite, de 
vracii de la curtea regelui. Însă nimic nu era mai binevenit 
pentru ca rana lui Adoris să se vindece, decât privirile duioase şi 
devotate ale Kromiei, vorbele ei calde, blândeţea mângăierilor 
ei. Când o vedea îi şoptea cu senină şi adâncă recunoştinţă în 
glas: 

— Kromia, eşti mai dulce ca o zeiţă trimisă să-mi aline 
suferinţa! 

Şi astfel, rana de la piciorul lui Adoris se vindeca văzând cu 
ochii. Pe măsură ce viaţa nu-i mai era în primejdie Kromia 
devenea din ce în ce mai emoţionată, mai sfioasă şi nici nu mai 
îndrăznea să-l mângâie aşa cum o făcuse adesea atunci când el 
se afla în clipe de agonie. Privirea ei îl sorbea cu nesat, 
devenind ea însăşi mai tulburată. 

La rândul lui, Adoris, simțind această schimbare în ochii ei, 
începea să o privească cu şi mai mult respect, divinizând-o. 
începea să înţeleagă mai profund înălţimea spiritului ei, să 
întrevadă minunatele trepte care-i subliniau candoarea, chipul 
perfect, idealurile înalte, chiar dacă se vedea clar că abia 
depăşise vârsta copilăriei. Când rămânea singur în templu, 
încerca să chibzuiască temeinic despre ce ar putea urma în 
destinul său. 

Adoris înţelese că Kromia era o prinţesă, cea mai frumoasă 
prinţesă de la curtea regelui Atalyei. Inţelese că frumoasa regină 
Ariadna era mama ei. Într-o zi, când Kromia şi mama ei veniră 
să-l vadă, Adoris le zise decis: 

— Vreau să mă întorc înapoi în temniţă! De acolo am fugit. 

Nici că se putea o surpriză mai mare pentru regină, decât 


auzindu-l pe  Adoris spunând asemenea cuvinte. Aşa că, 
exclamă, aproape indignată: 

— În temniţă?! De ce în temniţă?! 

Adoris îşi menţinu ferm atitudinea şi începu să dea lămuriri: 

— De fapt, n-am fugit de temniţă. Am ieşit de acolo când 
am văzut că temnicerii au plecat să oprească răscoala, uitând în 
graba lor uşile deschise prin închisoare şi, mai ales, după ce mi- 
am dat seama că viaţa Kromiei este în primejdie... 

— Ah, prea adorata Afrodita! Cum aşa?! exclamă iarăşi 
regina, deşi ea ştia câte ceva despre tânărul din temniţă, dar 
numai atât cât îi destăinuise Kromia. A 

— Nu vă fie cu mirare, zise Adoris cu sfială. Intr-adevăr, eu 
de acolo, din temniţă, priveam pe fereastră în grădina palatului, 
aşteptând cu nespusă emoție fericitele clipe când apărea 
încântătoarea Kromia. lar când se lăsa noaptea, fie că dormeam, 
fie că vegheam cerul înstelat, retrăiam mereu clipele acelea de 
fericire fără margini, de care nimeni pe lumea asta n-a avut 
parte cât mine. Închipuiţi-vă, ce s-ar alege de mine, dacă n-aş 
putea s-o mai văd pe Kromia, o zi numai... 

Mişcată de această izbucnire de devotament a unui suflet 
curat, regina recunoscu în sinea ei că tânărul avea oarecare 
dreptate. Erau înduioşătoare entuziasmul şi voinţa lui! Aflase de 
la Kromia că tânărul este hotărât să nu-şi dezvăluie originea, de 
teamă să nu fie îndepărtat din cetate. De asemenea, aflase şi 
întreaga poveste a vizitei pe care Kromia, însoţită de Meneus, a 
făcut-o în tenebrele temniţei. Prin urmare lucrurile se lămureau 
întrucâtva. 

Însă, deşi lucrurile începeau să se limpezească, regina nu 
putea înţelege unul anume: 

— De ce vrei înapoi în temniţă şi nu ai vrea, poate, să rămâi 
un om liber? Oricum îţi suntem recunoscători pentru că ţi-ai 
riscat viaţa ca să ni le salvezi pe-ale noastre. lar pentru asta nu 
se cuvine să te ţinem zăvorât în temniţă, tocmai pe tine care ne- 
ai apărat în vremea unei cumplite primejdii? 

— Pentru că, aşa cum am spus, mi-este tare teamă să nu 
pierd privilegiul de-a o mai vedea pe Kromia, zise sec Adoris. 
Mai bine rămân închis în temniţă, de unde pot să o mai văd pe 
Kromia, decât în libertate, dar departe de ea! 

— Bietul de el! zise regina emoţionată. Şi nici măcar nu vrei 
să ne spui cine eşti şi din ce ţară sunt părinţii tăi!... 


Adoris consimţi cu greu să-şi spună istoria, abia după ce 
obţinu promisiuni că nu va fi îndepărtat din cetate. Le povesti pe 
larg cele mai importante momente din viaţa sa, despre părinţi şi 
prietenii săi, despre oraşul Atena, despre peripeţiile din insula 
Rodos. Povesti şi despre nefericita expediţie armată asupra 
regatului Atalya, recunoscând că multe din câte a făcut până 
atunci erau doar aventuri, datorate elanului său tineresc. 
Mărturisi că şi-a dat seama de toate greşelile sale abia după ce 
a ajuns în temniţă, dar mai cu seamă după ce a văzut-o întâia 
oară pe Kromia, cea care i-a schimbat dintr-odată toate 
gândurile şi visele. 

Kromia urmărea cu sufletul plin de emoție calda istorisire a 
lui Adoris. Cu ochi mari, transpusă de încântare, asculta o 
poveste de peste mări îndepărtate, ca pe o enigmatică epopee. 
Ochii ei erau luminoşi, strălucind de bucuria proaspetelor taine 
desluşite, pe care de multă vreme ar fi vrut să le afle. Multe din 
îndoielile ei se spulberară chiar atunci. Acum închipuirile ei 
colindau spre țărmurile şi mări îndepărtate, căutând să cuprindă 
toate minunăţiile pe care le auzea din glasul nespus de duios al 
lui Adoris. 

Regina, la rândul ei, era captivată de istorisirea lui Adoris. O 
interesau, mai ales, exprimările şi atitudinile oneste din cele ce 
auzea povestite, care pentru ea aveau mare însemnătate. O 
impresionă zbuciumul dorințelor sale de a călători şi de a face 
lucruri îndrăzneţe şi neobişnuite. Acea aparentă nebunie 
tinerească, o înţelegea şi o preţuia mai bine ca nimeni altul. 
înţelegea la fel de bine, chiar şi nebunia Kromiei de a vizita o 
temniţă întunecoasă şi fioroasă. Şi astfel, în inima reginei 
răsăriră  sclipirile unei  nădejdi tainice, ca o încredere 
nemărturisită, ce n-o va mai părăsi de acum înainte. 

Într-una din zile, pe când Adoris se străduia să meargă pe 
picioarele lui, fără sprijin, se întâmplă să treacă în vizită pe la 
templu însuşi regele Agatos, însoţit de regina şi fiica sa Kromia. 
De bună seamă, regele ştia multe despre Adoris, căci regina îi 
povesti tot ce aflase. Numai că nu ştia nimic de pasiunea fiicei 
sale adorate pentru acest tânăr erou. 

Când intră regele, Adoris, care îi recunoscu de îndată 
însemnele şi ţinuta regească, se ridică repede în picioare, apoi 
se înclină şi zise: 

— Slavă ţie, mărite rege al Atalyei şi stăpân atotputernic! 


Simţind însă tulburarea din inima tânărului, regele îi zâmbi 
încurajator şi-i zise: 

— Tu eşti Adoris, eroul care a apărat templul Afroditei de 
furia răsculaților? 

Emoţionat, Adoris recunoscu, căutând să pară cât mai 
modest în exprimare: 

— Da, mărite rege!... 

— Şi, cine ai spus că e tatăl tău? 

— Sunt fiul lui Atridas, armator în oraşul Atena, răspunse 
Adoris cu fruntea în pământ, simțindu-se ruşinat că numele 
tatălui său era nevoit să fie pus alături de al său, cel care făcuse 
atâtea nerozii. 

— Atridas ai spus?! Din Atena?! Ce caută în beciurile 
închisorii mele fiul marelui armator Atridas din Atena?... 

Genele lui Adoris clipeau des, mai să dea drumul la lacrimi, 
aflând că numele tatălui său ajunsese să fie cunoscut poate din 
cauza nesăbuinţelor lui. 

Cu glasul înmuiat şi cu multă sfială, Adoris încercă să se 
dezvinovăţească, începând să explice în câteva cuvinte istoria 
sa. Dar regele îl opri cu blândeţe: 

— Cunosc povestea ta, tinere! îţi  datorez multă 
recunoştinţă pentru că mi-ai apărat familia prin faptele tale 
curajoase. Gândeşte-te bine şi cere-mi o răsplată! 

Adoris, trecându-i prin minte ceea ce ar fi vrut să rostească, 
îşi simţi inima stăpânită de o mare tulburare, de parcă pământul 
se învârtea cu el. Regele, văzându-i paloarea, încercă să-l 
îmbărbăteze: 

— Hai tinere, alege-ţi dorinţa! Nu te sfii! 

Încurajat de bunăvoința regelui, Adoris îndrăzni într-un 
târziu: 

— Slăvite şi prea bunule rege! Aş vrea să mă faci oştean, 
apărător al cetăţii tale!... 

Agatos, care ardea de nerăbdare să afle alegerea tânărului, 
auzind răspunsul lui, ridică din sprâncene a mirare şi rosti: 

— Cum? Nu-mi ceri să te eliberez pe dată şi să pleci pe 
mare ca să te întorci în Atena, la ai tăi?... 

Adoris se înclină din nou cu demnitate şi răspunse, de data 
asta ceva mai convingător: 

— Încă nu pot da ochii cu locuitorii Atenei, ca urmare a 
nesăbuinţelor mele. Dar, motivul adevărat al faptului că vreau 


să rămân aici este acela că, dacă aş prefera să plec departe de 
cetatea ta, n-aş putea s-o mai văd pe Kromia, prea frumoasa ta 
fiică... 

Regele se tulbură dintr-odată la auzul acestor vorbe. 
Gândurile i se zbăteau încurcate în mintea sa. Îl ştia, după 
renume, destul de bine pe Atridas din Atena. Fiul său nu-i 
displăcea deloc prin atitudinea sa curajoasă şi prin vorbele sale 
hotărâte. In acelaşi timp, încerca să înţeleagă cele ce se 
petreceau în sufletul Kromiei, fiica sa dragă. O vedea pregătită 
să-l apere pe Adoris şi îi înţelegea spiritul ei bătăios. Dar acum o 
vedea capabilă de simţăminte profunde, de devotament 
nestrămutat. lar în ce-l privea pe Adoris, îşi zise că acesta ar 
merita să fie pus la încercare! Se întoarse deci spre el şi-i zise: 

— Fie! îţi îndeplinesc această dorinţa! Până una alta, te 
numesc căpetenie peste o sută de oşteni din garda cetăţii! 

Adoris sări în sus de bucurie, dar îşi reaminti pe dată în faţa 
cui se afla, făcu o plecăciune şi i se închină regelui, neştiind însă 
cu ce cuvinte să-şi exprime gratitudinea. 

Când o privi pe Kromia, regele Agatos înţelese din ochii ei 
care străluceau de recunoştinţă, ceea ce îl făcu să fie mulţumit 
de hotărârea sa. Apoi, însoţit îndeaproape de regină şi de fiica 
sa, părăsiră templul, lăsându-l pe Adoris în exuberanta clipelor 
celei mai nepreţuite fericiri. 


31 


Nu se poate spune că Piratos nu era mulţumit de mersul 
lucrurilor din ultima vreme. Răscoala sclavilor şi a sărăcimii, 
chiar dacă fusese înfrântă, avusese darul să zădărnicească 
lucrările de înălţare a noului templu. lar pentru ca lucrurile să 
meargă în această direcţie, îi părea că şi el contribuise 
îndeajuns. Prin urmare, până una alta, se simţea răzbunat pe 
îngâmfatul rege la Atalyei, cel care îl umilise în ultima vreme 
nesocotindu-i meritele. 

În sinea sa simţea şi o strângere de inimă, cu gândul la 
soarta multor robi şi nevoiaşi care îşi pierduseră viaţa, ori luară 
calea pustiurilor în urma represaliilor care au urmat. Totuşi, nu 
se lăsă descumpănit într-atât încât să facă o tragedie din asta. E 
bună la ceva şi sărăcimea de vreme ce el îşi atinsese prin 
intermediul ei măcar o parte din scop. 


Simţea cum, pe zi ce trecea, îşi recăpăta cumpătul şi buna 
dispoziţie, iar vocea îi răsuna parcă mai înălţător sub bolțile 
aurite ale templului lui Zeus. Ştia bine cum să-şi manevreze 
vocea ca să-i sporească sonoritatea şi cum să taie elanul vocilor 
celorlalţi preoţi invidioşi, care încercau să-l ajungă din urmă în 
privilegii. Nu-i mai era frică deloc de concurenţa lor. lar mintea 
lui ageră, capabilă de ample judecăţi, lucra din plin, socotind şi 
plănuind mersul evenimentelor. Astfel că, toate păreau că-i 
merg nespus de bine. 

Pe Kromia, ştia că o pierduse definitiv. Regele Agatos, 
mândru şi nestatornic, de bună seamă se jucase cu inima lui un 
timp, sădindu-i o iluzie deşartă pe care tot el o trădase. Mai 
apoi, amintindu-şi că el, Piratos, nu e decât un fost copil sărac, 
adunat de pe drumuri şi că nici acum nu este cu mult mai bogat 
decât înainte, regele probabil se răzgândise în privinţa viitorului 
ficei sale. Deh! Fiecare rege îşi face socotelile lui şi nu îi poţi 
impune dorinţele tale cu de-a sila! 

Piratos încerca să se consoleze cu gândul că va trebui să 
uite toate astea, ca să vegheze în a-şi păstra măcar rangul de 
mare preot, rang pe care talentele sale îl meritau pe deplin. 

Şi totuşi, când o revăzu într-o zi pe Kromia la o serbare, mai 
frumoasă ca întotdeauna, surâzând fericită în compania unui 
tânăr comandant de oşti împopoţonat în ţinuta-i semeaţă şi 
purtând un coif aurit cu pene arătoase şi o tunică numai fireturi 
de aur bogat meşteşugite, inima suferindă a lui Piratos răbufni 
din nou într-o gelozie adâncă, ce îi tulbură mintea pe de-a 
întregul. De unde mai răsărise şi filfizonul acela? Cine o fi şi de 
ce-şi dă atâtea aere? Cum de câştigase încrederea în ochii 
regelui? 

Piratos se consideră din nou aspru umilit, cel mai vitregit de 
soartă de pe faţa pământului. Privirile i se întunecară la loc şi 
simţi cum totul devine confuz şi trist, cum pământul porneşte să 
se învârtă ameţitor o dată cu el şi să i se scufunde de sub 
picioare. Încleştându-şi pumnii, ieşi furios din sala spectacolului, 
retrăgându-se ca o nălucă să-şi caute adăpost printre altarele 
templului în care slujea. La ceasul acela templul era pustiu, 
întunecat şi sinistru. Se prăbuşi pe o piatră rece, într-un colţ 
ascuns. Lacrimile îi şiroiau iar pieptul îi era sfâşiat de durere. 

Într-un târziu, lacrimile din ochi i-au secat. Îşi roti privirea 
tristă în jur şi simţi o ură înverşunată asupra stâlpilor de 


marmură şi a statuilor din jur care parcă râdeau de el. Vedea 
umbre  batjocoritoare în toate colțurile întunecate ale 
încăperilor, care parcă îl îngânau şi îl întărâtau. Ce mult şi-ar fi 
dorit să fi pierit în clipele acelea! 

Se ridică de pe lespede tremurând, păşind anevoie. Ocoli 
stâlpii şi băncile până ajunse într-un colţ anume al încăperii. Mai 
mult ghicea lucrurile decât le vedea. Pipăia totul în jur. Mâinile 
lui înfierbântate şi umezite atinseră un vas rece ca gheaţa, 
înfiorându-i trupul. Căută încet, pipăind, spre gura acestuia. 
Ridică capacul greu ce-l acoperea, cu mâna tremurândă, 
zăngănindu-l fioros de marginea vasului. Zgomotul metalic al 
capacului îi readuse luciditatea. Privi în jur, cu luare aminte, 
temându-se să nu fie văzut de cineva. Nu, în încăpere nu era 
nimeni. Cu mâna liberă căută în adâncul vasului. Ţipă, speriat, 
ca după o muşcătură de şarpe, scoțând repede mâna din vas. 
Însă, după câteva clipe, curiozitatea îi reînvie curajul. Duse 
mâna cu siguranţă în vas scoțând la iveală un mic sul. Inima îi 
bătea puternic, mai să-i spargă pieptul. Il cuprinsese o nouă 
nelinişte: primise un mesaj de la persanii ce spionau cetatea! 
Era primul mesaj de acest fel şi se simţea sugrumat de emoție. 
Oare ce-l aştepta? 

Ardea de nerăbdare să dezlege cât mai repede conţinutul 
misteriosului mesaj. Nu cuteza să aprindă nicio făclie, de teamă 
să nu fie surprins de cineva. De aceea, ascunse sulul cu grijă 
sub mantie şi ieşi din templu pe o uşă dosnică. Se strecură ca o 
umbră pe lângă ziduri, până la marginea unei livezi de măslini. 
Acolo, la lumina razelor lunii, deschise sulul şi citi următorul 
mesaj, scris în limba străinilor: 


„la aminte, Piratos, că ai încheiat o convenţie cu noi, pe 
care trebuie să o respecţi întocmai. Nu incerca să ne tragi pe 
sfoară sau să ne duci cu vorba. Nu încerca să ne minţi, căci vei fi 
prins şi aspru pedepsit! 

Vrem să ştim, cât mai curând, dacă regele Agatos va putea 
să înapoieze perşilor cele zece mii de talanti, cu dobânda 
aferentă, aşa cum a fost stabilit la împrumut. Nu-ţi fie teamă, te 
vom proteja! Fă-ne cunoscute din timp toate persoanele care te- 
ar putea bănui în slujba noastră şi ele vor fi reduse la tăcere. 

Ai avut dreptate, a ieşit grozav povestea aceea cu răscoala 
sclavilor! Şi totuşi, nu pune la încercare răbdarea noastră, ci 


trimite-ne cât mai repede veşti. 
Amicii de la Răsărit” 

Papirusul tremura încă în mâinile sale înfrigurate şi 
răcoarea îi pătrunsese până în măduva oaselor. Oare ce 
nefericiri îl mai aşteptau? Cine l-a îndemnat să se bage în 
această afacere primejdioasă cu nişte străinii? Ce mai putea 
face acum? Mai putea, oare, da înapoi? Nu! înapoi nu mai putea 
da! Era ameninţat şi urmărit! Se înţelegea clar că era la 
cheremul păgânilor! 

Mototoli cu multă ciudă papirusul cel aducător de veşti rele 
şi de necazuri. Porni, tremurând, spre chilia care-i era adăpost, 
unde se prăbuşi înfrânt pe pat, cu capul cuprins de febră. Mintea 
îi chinuia mii de gânduri şi planuri în privinţa celor ce urma să 
facă şi să trimită ca răspuns. 

Se gândi să le scrie chiar atunci. Dar ce anume să le scrie? 
Să încerce să dea un răspuns evaziv, fără să spună ceva 
concret? Să ticluiască o minciună bine camuflată? Dar dacă 
spionii se dumiresc şi îşi vor da seama că i-a dus de nas? 

A naibii încurcătură în care intrase! Se chinui toată noaptea 
să găsească un răspuns mulţumitor, dar nu reuşi. Până la urmă 
hotărî să recurgă la un vicleşug. Şi anume, să scrie ceva care să 
le placă, pe moment, perşilor. Vor fi orbiţi de plăcere şi vor 
deveni mai puţin suspicioşi. Spera ca astfel să-i mai rămână un 
timp de gândire... 

Spre zorii zilei, cu mintea muncită de gânduri negre, cu 
ochii înroşiţi de nesomn şi de febră, Piratos se hotărî să scrie, la 
lumina încă palidă a lunii, pe o măsuţă mică de lângă fereastră, 
răspunsul pe care să-l dea perşilor: 


„Dacă vă interesează planurile regelui Agatos trebuie să 
încep prin a vă spune că nici eu nu le cunosc încă! Dar ştiu sigur 
că regele nu mai are niciun ban în visteria sa. Micile sale venituri 
de-abia vor ajunge să-şi plătească oştirea care îi păzeşte 
hotarele regatului. 

De aceea sunt sigur că regele nu va putea înapoia curând 
cele zece mii de talanti împrumutați, căci nu ar avea de unde. 
Chiar se vorbeşte pe la colțuri despre asta. Aurul împrumutat a 
fost cheltuit în întregime pentru zidirea templului care încă nu a 
fost terminat. În ultimul timp nu-şi mai poate plăti lucrătorii, şi o 


bună parte dintre ei s-au revoltat sau se pregătesc de revoltă. 
Vă voi comunica la timp tot ce voi afla nou şi care ar putea 
să vă intereseze. 
Prietenul vostru care vă doreşte o grabnică izbândă, 
Piratos” 


Piratos luă papirusul primit de la perşi şi îl aruncă în foc 
peste ultimii tăciuni care mai mocneau în vatră. După ce 
termină de scris, sigilă răspunsul şi, de cum se lumină de ziuă, 
se opri la templu. Aici, căutându-şi ceva de lucru, se apropie de 
vasul din care luase mesajul de la „amicii de la Răsărit”, îi ridică 
zăngănitorul capac şi strecură înăuntru pergamentul cu mesajul 
său de răspuns. ă 

Chinurile din sufletul său nu încetară însă. li era nespus de 
teamă să nu-i fie descoperit mesajul, chiar şi numai întâmplător, 
de către cineva care ar căuta prin acel vas. De aceea, în timpul 
ceremoniei sale de dimineaţă îşi aruncă destul de des privirea, 
cu coada ochiului, spre colţul în care se afla vasul, pentru a 
vedea dacă nu se atinge altcineva de el. Apoi zile în şir, pe la 
sfârşitul ceremoniilor, căuta pe ascuns în vas să vadă dacă 
mesajul fusese ridicat. Dar mesajul se afla tot acolo, aşa cum l-a 
pus. 

A patra zi însă, în toiul ceremoniei, aruncând priviri spre 
pridvorul templului, iată că văzu un măturător al templului, unul 
pe care îl cunoştea bine de multă vreme, prefăcându-se a 
schimba apa din nişte carafe de pe pervazul ferestrei, ridică 
capacul vasului acela, scoase mesajul şi îl strecură cu abilitate 
în sân, ieşind grăbit afară. Piratos era cât pe ce să se dea în 
vileag totul, lăsând baltă ceremonia şi repezindu-se în urma 
omului care plecase cu mesajul, îşi învinsese în ultima clipă 
acest impuls, întorcându-se şi reluându-şi treaba de acolo de 
unde o lăsă, dar trudindu-se din greu să pară liniştit. Il 
cuprinsese o frică fără margini: dacă mesajul său va fi dus 
regelui iar el va fi demascat? 

Trăi asemenea nelinişti câteva zile la rând, până când găsi 
în vas un nou mesaj: 


„Am primii veştile tale. Suntem mulțumiți de ele. veghează 
să fii la fel de folositor şi pe mai departe. 
Amicii de la Răsărit” 


Piratos aproape că nu-şi mai revenea în urma întâmplărilor 
din ultima vreme. Vasăzică, chiar măturătorul de la templu, cel 
pe care îl ştia de om cumsecade, tocmai el e unealta trădării în 
slujba perşilor? 

Toate gândurile acestea îl făceau să simtă lanţurile din jurul 
său strângându-se şi mai tare, căci nu mai putea face ni ci un 
pas fără să se simtă supravegheat. Avea totuşi consolarea că, 
chiar şi în această situaţie, îşi putea arunca răzbunarea sa într- 
un fel anume pe nesăbuitul rege Agatos. 


32 


Cerul sterp şi veştejit de lumina chinuitoare a zilei, de praful 
dunelor de nisip răscolite de copitele nesfârşitelor turme de 
dobitoace şi de vântul pustiurilor, părea o cupolă de lut încinsă 
de arşiţa dogoritoare a astrului zilei care frigea ca un cuptor 
oraşul cel mare, Suza, cetatea de scaun a împăraţilor Persiei. 
Câmpiile întinse, prăfuite şi pietroase, rareori scoteau la iveală 
câte un copac întunecat, singuratic şi tremurător, întocmai ca 
aerul orizontului dogorit de soare. 

Pe sub bolțile înalte ale porţilor uriaşe ale zidurilor ce 
străjuiau întinsa cetate intra în ritm monoton o caravană de 
aproape o mie de cămile care părea că nu se mai sfârşeşte. 
Cămilele, zvelte şi răbdătoare, erau încărcate cu lăzi şi baloturi 
impunătoare, toate albe ori aurite. La fiecare zece una era 
călărită de câte un negustor în straie bogate, cu turban alb pe 
cap. 

O dată intrate în cetate cămilele luau drumul uliţelor 
strâmte, printre ziduri şi pavilioane, nimerind şi înghesuindu-se 
într-o curte largă cât o câmpie întinsă dar insuficientă pentru 
atâtea suflete. Aici se năpusteau slujitorii care prindeau cămilele 
de căpăstru şi le descărcau de împovărătoarele lăzi şi baloturi. 
Alţii, de rang mai înalt, începeau meticuloasa muncă de 
numărare şi evaluare a bogățiilor aduse de caravană, muncă ce 
dura nespus demult şi care nu dădea semne că s-ar putea sfârşi 
vreodată. 

În acest timp, într-o grădină minunată, cu multe havuzuri de 
apă curată şi răcoritoare, cu ramuri pline de rod aplecate 
deasupra aleilor parfumate, cu umbrare de smochin şi viţă de 


vie, un om se tânguia nemângâiat, smulgându-şi părul din cap şi 
din barbă şi blestemând zilele care i-au fost date. Durerea lui nu 
putea fi alinată nici de comorile descărcate la nesfârşit din 
caravane, nici de veselia celor cinci sute de neveste din harem, 
nici de frumuseţea grădinilor şi palatelor sale. 

Nefericitul acela nu era nimeni altul decât Arbatis, cel mai 
mare bogătaş al împărăției, cel cu care doar împăratul Persiei se 
mai putea măsura în avuţie. Arbatis plângea cu lacrimi amare, 
iar trupul lui masiv se scutura de tremurul bocetului. Şi nu putea 
fi potolit, căci oamenii lui tocmai i-au adus nefericita veste din 
ţara lui Agatos, care-l făcea să creadă că imensa cantitate de 
aur pe care i-o împrumutase acestuia a fost pierdută cu 
desăvârşire. El, Arbatis, care adunase cu greu averi peste averi, 
care ţinea atât de mult la fiecare bănuţ, fie el chiar şi de argint, 
să piardă acum, dintr-odată, atâta avere? Cum de se lăsase 
prostit într-atâta încât să rişte o cantitate atât de însemnată de 
aur? S-a lăsat ispitit de dobânda grasă care i-a fost promisă? Nu 
ar fi fost oare mai cuminte să fi avut răbdare să câştige comori, 
ca şi până atunci, din negoţ cinstit? Ce i-a trebuit lui câştig 
fabulos, aşa peste noapte? Cum de reuşise să-l prostească 
regele acela, Agatos, cu şărlătănia lui? Cum de a fost în stare să 
se întovărăşească la drum cu bătrânul nătâng Artaban, fără de 
care poate că nu s-ar fi păcălit într-atât niciodată? Ducă-se în 
abis de mare acel Agatos, cu templele lui cu tot şi cu moşneagul 
de Artaban laolaltă! 

Colac peste pupăză, ca şi cum sfârşeala şi deznădejdea lui 
nu ar fi fost destule, pică şi vestea la poarta grădinei sale cum 
că bătrânul Artaban aşteaptă să fie poftit să între. Vestea Îl 
mânie peste măsură pe Arbatis care, foc şi pară, răcnea disperat 
prin toată grădina. Dar, în cele din urmă nu avu încotro şi 
încuviinţă ca Arbatan să poftească. 

Presimţind furtuna, vicleanul Artaban se pregăti sufleteşte 
îndelung înainte de-a intra pe poarta lui Arbatis. De cum îl zări, 
Arbatis se porni şi mai tare pe văicăreli: 

— Vai, vai, vai! Ce mă fac? Ce mă fac? S-a dus averea mea 
de râpă! Aoleo! Vai, ce prostie am putut să fac!... 

— Hei, omule! Vino-ţi în fire! rosti Artaban, cu curaj. 

— Tu m-ai nenorocit, bătrân neghiob ce eşti! Cine mi te-a 
scos în cale şi m-a pus să las din mână atâta aur? Din cauza ta... 

Artaban, simțind că bogătaşul e aproape epuizat de atâta 


zbucium şi tânguire, îndrăzni să-i mai spună: 

— Fii om în toată firea, Arbatis! Nu boci în halul ăsta! 
Tocmai tu, care ai bogății pe care nici nu le ştii a le măsura 
vreodată? Tu, căruia îi sosesc neîncetat caravane întregi 
descărcând noi şi noi bogății, care nici nu mai încap în cetatea 
asta a ta? Chiar într-atât te-au doborât cei zece mii de talanţi?! 


— Oh! Cum poţi spune asta, Artaban, neîndurătorule? Cum 
poţi gândi aşa? Pesemne tu nici nu ştii că o dată cu cele zece 
mii de talanţi de aur s-a dus şi o parte însemnată din inima mea! 
Ca şi cum mi-aş fi smuls un mădular şi l-aş fi aruncat la câini! Ce 
poţi înţelege tu din zbuciumul meu?... 

— Vezi? Vezi cum eşti?! Dar când te gândeai la câştiguri, 
două mii de talanţi de aur de la cele zece mii împrumutate, doar 
într-un singur an, atunci inima ta ce spunea?!... 

— Nu! Nu-i drept! Căci încă de la început am presimţit tot 
răul ăsta, cu fanfaronul acela de rege al Atalyei! Tu m-ai împins 
spre această groaznică nesăbuinţă! 

— Nu mai pune chiar aşa orice la inimă, frate Arbatis! Fii 
înţelept! Abate-ţi gândurile la alte treburi! îl povăţui sincer şi cu 
milă înțeleptul Artaban pe acest fiu al averilor. 

Arbatis începu iarăşi să verse lacrimi, ca un copil nepotolit. 

— Haide, o dată! Fii bărbat! Nu mai boci ca o muiere! 
Lucrurile încă se mai pot drege! se strădui Artaban să-l împace. 

Printre lacrimi şi suspine Arbatis abia reuşi să mai zică: 

— Spune-mi tu, care zici că eşti înţelept, cum aş mai putea 
redobândi măcar o parte din averea pierdută? 

Artaban, simțind că acest uriaş Arbatis a început să se 
înmoaie încetul cu încetul, începu să-l aducă iarăşi, puţin câte 
puţin, sub influenţa sa, încercând să-l liniştească: 

— Ei, vezi? începi să-mi placi! Văd semne c-ar începe să-ţi 
vină mintea la loc! De fapt, lucrurile se mai pot schimba, iar 
soarta ar putea să-ţi surâdă din nou! Gândeşte-te că Agatos nu 
va îndrăzni să nu-ţi înapoieze măcar o parte însemnată din 
împrumut. Va face tot ce-i va sta în putinţă să-ţi înapoieze aurul. 
Nu-i dă lui mâna să se pună rău cu perșii! La asta nu te-ai 
gândit? 

— Chiar aşa!... Ce nătâng mai sunt!... 

— Ei, vezi! Am dreptate? 

— Ai multă dreptate! Totuşi, vezi, dacă Agatos nu mai are 


putere să adune bănetul risipit... nu văd cum va putea să-mi 
înapoieze datoria!... 

Artaban, pentru a nu-l scăpa din nou pe Arbatis în 
deznădejdea din care tocmai îl scosese se grăbi să-i spună, din 
ce în ce mai mângâietor: 

— Nu te mai pierde cu firea, frate Arbatis! Aşteaptă puţin 
până s-or mai limpezi lucrurile! De fapt, încep să-mi apară în 
minte unele idei... 

— Ţie? Ce fel de idei?!... 

— la, ascultă! Ce-ar fi să nu te mai perpeleşti degeaba 
aşteptând să ţi se înapoieze aurul, ci să te duci să-l iei singur?... 

— Eu? Cum adică să-l iau singur?... 

— Ei! M-am gândit să trimitem oşti care să-l alunge pe 
regele Agatos de pe tronul său, apoi să-i jefuim ţara şi averile... 

Văzând ochii mici ai lui Artaban sclipind de lăcomie, Artabis 
era gata-gata să-şi vină în fire. Totuşi, mai zise, încă 
neîncrezător: 

— Nu, aici greşeşti, bătrâne Artaban! Crezi poate că de 
dragul nostru îşi va risipi împăratul Persiei oştirea ca să-l 
pedepsească pe Agatos? 

Văzând că interlocutorul său persistă în scepticism 
aşteptând o minune care să-l lămurească, Artaban îşi unse 
limba cu miere şi zise: 

— Stai! Nu te grăbi, Arbatis! Cunosc eu un mijloc de al 
îndupleca până şi pe împăratul Persiei ca să lucreze în folosul 
tău! 

— Mă uimeşti, bătrâne! Pe toate le ştii?... - Eu să nu ştiu? 
Altfel m-ar mai socoti lumea înţelept? Spre exemplu, ştiu că 
tânărul nostru prinţ, Kirvan, deşi este asaltat de atâtea 
propuneri de a se însura cu cele mai strălucite fiice de împărat, 
ei, bine, tânărul nostru prinţ suferă şi tânjeşte după ochii fetei 
regelui Agatos, de care s-a îndrăgostit atunci şi aşteaptă un 
prilej ca să viziteze din nou Antalya... 

— Oh! Spui adevărul? Nu-mi vine să cred!... 

— Da! Aşa-i, cum îţi spun! Şi mai ştiu că regele Agatos nu 
şi-ar da fiica nici în ruptul capului de soţie prinţului nostrul!... 

— Cum?! Ar cuteza să se măsoare cu împăratul Persiei?! 

— Da! Vezi bine că ar fi în stare! 

— Inseamnă că-i nebun de legat! Dar cum de ştii toate 
astea? 


— Nu mă cunoşti îndeajuns! Am şi eu iscoadele mele în 
cetatea Atalyei! Ele mi-au dat de ştire că regele acordă mare 
atenţie acum unui tânăr, unui atenian pe care l-a pus căpetenie 
de oşti în cetatea sa şi că ar vrea să-i dea fiica de soţie. 

— Mulţumesc de aşa ştire, bătrâne Artaban! Dar dacă 
regele Agatos se va învoi totuşi să-şi dea fiica prinţului Persiei? 
Atunci, eu cum îmi mai recuperez pagubele? 

— Eu n-aş crede lucrul ăsta! Doar ştiu cât de încăpățânat e 
regele Agatos! 

Arbatis părea, în sfârşit, dezarmat în faţa înţeleptului 
Artaban. Începu să se mai învioreze şi îşi comunică astfel 
gândurile prietenului său: 

— Ar fi grozav dacă tu, înţeleptule Artaban, ai reuşi să-l 
îndupleci pe împărat să pornească război împotriva lui Agatos! 

— Nu-i aşa? îi zise Artaban surâzând. De fapt ştiu că 
împăratul Persiei plănuieşte de multă vreme să cucerească 
toate acele regate până la Marea cea Mare. lar prilejul oferit de 
păţania ta cu cei zece mii de talanţi ar fi un pretext grozav!... 

— Eşti o comoară de înţelepciune, frate Artaban! Te stimez 
pentru asta! Totuşi, dacă presupunem că oştile Persiei cuceresc 
regatul Atalyei, cum crezi că-mi voi putea redobândi averea? 

— larăşi te grăbeşti, Artabis! Am de gând să mă înfăţişez la 
împăratul Persiei şi să-l povăţuiesc să pornească degrabă război 
asupra ţărilor de pe ţărmul apusean al Asiei Mici. lar ţie, în 
schimbul averii pierdute, am să-i cer să-ţi lase privilegiul, 
neînsemnat la prima vedere, de a fi stăpân pe tot negoţul din 
acea parte a lumii şi pe negoţul corăbiilor de pe Marea cea Mare 
care, o dată luată regilor acelora, îţi va reveni ţie în întregime. 

— Să te binecuvânteze zeul nostru Ahura, pentru aşa 
gânduri bune! Dar de la cine voi câştiga eu banii, de vor fi 
zdrobite toate acele regate? 

— Tot naiv ai rămas! Gândeşte-te că Marea cea Mare este 
împânzită de drumurile corăbiilor din toată lumea, care duc în 
ele bogății fără de sfârşit. Socoteşte şi tu: dacă trimiţi doar o 
sută de cămile în fiecare port din cele înşirate pe ţărmul acelei 
mări şi dacă fiecare ar câştiga măcar un talant într-o lună, 
gândeşte-te unde ai ajunge numai într-un an!... 

— Nemaipomenit! Numai vorbe de aur îţi ies din gură!... 

Entuziasmul lui Arbatis creştea fără margini, iar pântecele 
său uriaş se cutremura de plăcere. Ochii cei mici şi şireţi ai 


bătrânului Artaban se închideau şi mai mult, în timp ce buzele-i 
continuau să rostească lucruri nemaipomenite, ca nişte profeţii, 
despre negoţ, averi şi aur: 

— Peste zece ani numai, te văd bogat cum n-a mai fost 
nimeni pe lumea asta, stăpân peste toate caravanele din 
pustiuri şi peste toate corăbiile de pe mări. Atunci nu-ţi vor mai 
încăpea turmele de cămile în cetate şi nici măcar aurul nu-ţi va 
încăpea în palatele tale! Atunci vei fi fericit împreună cu supușii 
şi cămilele tale. lar leul persan va fi mai puternic ca orice taur 
din Apus sau tigrul din Bengal sau orice zeu de peste mări!... 

— Aşa să mă binecuvânteze zeul Ahura! încheie Arbatis, 
înclinând într-o parte, a mulţumire şi recunoştinţă, capul său cel 
mare cu barba neagră şi ţepoasă. 


33 


După vremurile liniştite şi prospere veniră şi zile grele, de 
cruntă încercare, pentru regele Agatos şi supuşii săi. De bună 
seamă, revolta furtunoasă a sclavilor zădărnicise pentru 
moment desăvârşirea zidirii grandiosului templu. Regele însă nu 
prea era mulţumit de mersul lucrărilor nici înainte, deoarece 
mulţimea de meşteri era pricepută mai degrabă să zidească 
temple obişnuite şi mai puţin în înălţarea unor edificii atât de 
grandioase. Păreau descumpăniţi de imensitatea coloanelor, de 
ameţeala înălțimilor şi aveau teamă de întinderea bolților. In 
schimb, erau neîntrecuţi în a cere bani mulţi pentru ceea ce 
făceau, fără a risca prea mult, fără să cugete îndeajuns la 
măreţia şi armonia construcţiei. Regele însuşi era nevoit să 
intervină, cu forţa spiritului său, pentru a da curaj meşterilor şi 
lucrătorilor şi pentru a-i îndemna să îndrăznească mai mult să 
se pună, în sfârşit, pe treabă serioasă. 

Dar, în acelaşi timp, tezaurul cel mare al visteriei sale 
începu să scadă îngrijorător. La fel se întâmpla şi cu acea mare 
cantitate de aur împrumutată de la perşi. Presimţind că visteria 
se va goli înainte de încheierea lucrărilor la templu regele 
deveni mai prevăzător. Cheltuia mai puţin, începu să-şi 
obişnuiască meşterii şi lucrătorii să mai aştepte înainte de a-şi 
lua plata. O făcea chiar şi pentru motivul de a le încerca voinţa 
şi răbdarea, reuşind uneori să scape de cei prea avizi de bani şi 
de cei care le păsa mai puţin de soarta templului. Chiar plănuia 


să oprească toate lucrările când va fi ajuns la jumătatea celor 
zece mii de talanţi de aur Împrumutați de la Arbatis, ca să le 
reînceapă de îndată ce visteria se va umple din nou la loc. A dat 
poruncă ca toate corăbiile pe care le-a folosit pentru a căra 
marmură pentru construirea templului să plece spre tărâmuri 
îndepărtate ca să facă negoţ şi să aducă profituri. A mai dat o 
poruncă, dar tainică, ca aurul ce-i mai rămăsese să fie adăpostit 
în încăperi ascunse, pentru a nu crea prilejul unor eventuali 
trădători să cunoască precis starea visteriei sale. Avea de gând 
să înapoieze lui Arbatis o jumătate din aurul împrumutat, de 
îndată ce va reuşi să obţină un câştig însemnat de pe urma 
negoţului pe mare. 

Ducea sfaturi permanente la un loc cu sfetnicii săi pentru a 
găsi mijloace de sporire a veniturilor visteriei prin aşezarea unor 
noi biruri asupra locuitorilor satelor şi cetăților. Aici însă era 
marele necaz, căci nu puteau mări prea mult birurile întrucât 
poporul, şi aşa destul de asuprit, n-ar mai fi putut să suporte o 
nouă povară. Cu toate acestea, socoti că împrejurările grele o 
impuneau, deci trebuia încercată şi această cale. Puţinul spor ce 
sar fi putut obţine, i-ar fi folosit pentru întărirea oştirii. 

Ani în şir regele îşi apărase ţara prin mijloacele diplomaţiei. 
Acum însă vedea limpede că treburile oştirilor sale fuseseră un 
pic neglijate, că cei mai mulţi se învăţaseră să mănânce pâine 
de pomană, fără a-şi primejdui viaţa pe vreundeva. Ştia că 
oştenii se dezvăţaseră să lupte, că nu erau antrenați suficient de 
bine şi că săbiile şi scuturile le erau ruginite iar dezordinea era 
evidentă. De aceea dădu poruncă hotărâtă ca armata să fie 
reorganizată iar oştenii să fie instruiți şi disciplinaţi. 

Ştirile neliniştitoare nu s-au lăsat prea mult aşteptate. 
Dintre toate cele rele, una era foarte gravă: perşii începuseră să 
se războiască cu câteva din măruntele regate de pe coasta 
apuseană a Asiei Mici, încercând să le cotropească. Aceste 
regate, în loc să se unească şi să se apere împreună, au fost 
surprinse în războaie crâncene, învrăjbite unele împotriva altora, 
slăbindu-se astfel puterea lor comună. Starea lor era, aşadar, 
nespus de gravă. 

Intr-o zi sosi o veste tristă, care îl posomori cumplit pe 
regele Agatos: perşii, aflaţi în război cu regele Antiohiei, ieşiră 
învingători, ocupaseră cetatea de scaun a regelui şi pustiiră 
oraşul, trecând totul prin foc şi sabie. Bogăţiile cele mari ale 


oraşului fuseseră jefuite, locuitorii prinşi şi vânduți ca robi în 
pustiurile îndepărtate ale Persiei. 

Ceea ce neliniştea cel mai mult în urma acestei veşti era 
faptul că perşii ajunseseră la mare, punând stăpânire şi pe 
corăbiile din porturi. Acum deveniră un duşman de temut, 
începând să amenințe marea, să prade corăbiile şi să dea foc 
cetăților. Şi nu găsea nimeni un mijloc prin care să le stea 
împotrivă. 

Vestea dădu ocol tuturor ostroavelor şi porturilor de la 
Marea cea Mare, aducând panică şi jale în inimile locuitorilor de 
pe aceste meleaguri. Oamenilor începea să le fie teamă să mai 
iasă pe străzi, ţineau deseori închise obloanele ferestrelor, chiar 
şi în mijlocul zilei. Incepuse să sosească zvonuri că oştile perşilor 
porniseră spre Apus. lar oraşele din Asia Mică, rând pe rând, 
cădeau în mâinile năvălitorilor şi nimeni nu reuşea să-i 
oprească. 

Aflând aceste veşti cutremurătoare regele Agatos porunci 
să înceapă pregătirile de apărare. Trimise oştirile sale în 
trecătorile dinspre munţii Taurus ca să preîntâmpine năvălirea 
duşmanilor şi să păzească coastele mării dinspre răsărit. Porunci 
ca toate corăbiile care se aflau ancorate aproape de țărmurile 
Atalyei să fie echipate cu luptători vrednici, care să încerce să 
reziste atacului corăbiilor persane. Mai porunci să fie ascunse, în 
locuri tainice, comorile cele mai însemnate din palate şi temple, 
statuile şi obiectele de preţ, iar porţile să fie ţinute închise şi să 
nu poată ieşi nimeni prin ele fără a fi cercetat. A sporit numărul 
oştenilor din paza personală, la fel şi al străjilor de pe 
meterezele cetăţii. Apoi a trimis soli spre ţara vecină, Lycaonia, 
unde domnea socrul său, stabilind o alianţă cu armatele sale. A 
mai trimis şi alte solii către regii ostroavelor de peste mare, 
cerându-le sprijin. 

Şi, ca şi cum n-ar fi fost destule veşti de nelinişte şi panică, 
iată că în portul Atalyei apărură două corăbii din Antiohia, 
scăpate prin nu se ştie ce minune de furia perşilor, încărcate 
ochi cu refugiaţi: oşteni, femei, copii, chiar şi răniţi, care cerură 
cu toţii regelui Agatos îndurare şi adăpost în cetatea sa. Regele 
nu putea rămâne nepăsător la aşa nenorocire şi porunci ca 
refugiații să fie primiţi şi adăpostiţi. 

Cei scăpaţi prin fugă din Antiohia, cuprinşi de spaimă, 
povesteau grozăvii din războiul cu perșii şi peripeții cumplite pe 


mare. Poporul din Atalya, adunat în număr mare să asculte 
aceste întâmplări, se înduioşă trecând să-i ajute pe fugari cu 
toate cele trebuincioase. Totuşi, pentru a nu spori şi mai mult 
panica în cetatea sa, regele porunci ca cei din Antiohia să fie 
ţinuţi deoparte şi să nu mai pomenească nimănui grozăviile 
îndurate. 

Zidurile cetăţii au fost pregătite cu toate cele necesare 
pentru a ţine piept vreunui potenţial atac al duşmanilor: pietre, 
vase cu smoală, sulițe, săgeți, aruncătoare. 

Printre cei ce trebuiau să apere zidurile se afla şi Adoris cu 
cei o sută de oşteni ai săi. El îşi făcea conştiincios datoria. 
Veghea permanent poarta cea mare a cetăţii, îşi antrena zilnic 
soldaţii, se purta omeneşte cu ei, dar se şi bucura de mare 
încredere în rândul lor. 


34 


Şuvoaiele înviorătoare ale ploii de amiază fuseseră înghiţite 
de pământul avid. Norii fugari se risipiră iar cerul senin şi liber 
promitea o după-amiază liniştită şi plăcută. Astrul zilei, cel cu 
nesfârşite nuanţe de foc alb, îşi revărsa cu generozitate razele 
cristaline de lumină ce iscodeau harnic perdelele de ramuri şi 
frunze din desişul pădurilor de leandri şi chiparoşi. 

Pătruns de măreţia de excepţie a naturii din acea după- 
amiază, Adoris privea cu evlavie bogăţia frumuseţilor din jurul 
său, asculta trilurile avântate ale păsărilor jucăuşe dintre ramuri, 
urmărea ardoarea cu care nenumăratele insecte din poiană îşi 
împlineau eternele lor îndeletniciri, admira ademenitoarele 
sclipiri ale picăturilor de rouă din iarbă şi ramuri, trecute în 
vileag de razele iscoditoare ale soarelui. Şi, fascinat de sclipirile 
din jur, de zumzetul insectelor, de ciripitul păsărilor, se simţea 
ca un copil rătăcit pe pajişte, care uitase să se ducă acasă 
continuându-şi joaca, şi care visează doar cum să descopere o 
scară pe care să urce spre cupola cerului albastru. 

Din marginea pajiştii se putea vedea către vale o altă 
privelişte de vis. Acolo jos, aproape de ţărmul mării, printre 
tulpinile pinilor de culoarea smaraldului strălucea silueta zveltă 
de marmură albă a unui templu somptuos. Pescăruşii, cu 
marginile aripilor sclipind în reflexe azurii planau acrobatic 
deasupra acestuia şi deasupra țărmului şi se pierdeau peste 


întinderile valurilor lucitoare. 

Era încă vrăjit de tainele nesfârşite pe care natura 
generoasă i le dezvăluia în acea zi, ca pe un privilegiu. Totuşi, 
inima sa tânără aştepta cu ardoare ivirea unui semn luminos, ca 
o scânteie ce aprinde dintr-odată totul, răsărind undeva printre 
florile din pajişte sau scânteind printre ramurile pădurii. 

lată, colo în vale, la marginea aleilor verzi, acel semn răsări. 
Precum un Apollo cu aripile întinse, Adoris îşi luă zborul de sus şi 
în câteva clipe braţele sale cuprinseră făptura mlădioasă a unei 
zeițe tinere, adorabile, cu inima fremătând de iubire. 

După ce o îmbrăţişă cu avânt începu s-o admire cu 
încântare. Da, era ea, Kromia, cu acelaşi chip minunat, cu 
aceeaşi privire înfiorată! Şi totuşi, apărea altfel de fiecare dată. 
Uneori părea un copil alintat căruia îi place să se împodobească 
punându-şi flori în păr şi veşminte cu voaluri. Se simţea în voie 
jucându-se, zburdând, ascultând tot felul de lucruri copilăreşti. 
Alteori părea maiestuoasă, rafinată, emanând puritate şi 
frumuseţe. Devenea elegantă, transpusă în visări sublime, 
îmbujorată de pasiune, pură ca un crin, inspirând celor din jurul 
ei acea nelinişte pe care adoratorii o simt mereu. 

Revenindu-şi din emoția îmbrăţişării privi cu dragoste în 
ochii lui Adoris şi-i zise: 

— În braţele tale m-ai purtat sau a fost un zbor spre cer? 

lar Adoris, admirând cu încântare şi patimă chipul suav şi 
dulce al fetei, îi răspunse: 

— Într-adevăr, Kromia, şi eu cred că a fost un zbor până în 
înaltul cerului! 

Kromia era fericită. Veşmântul ei alb, diafan şi imaculat, 
punea în evidenţă şi mai mult noblețea trăsăturilor de o 
perfecţiune zeiască, făcând-o cea mai desăvârşită fiică de rege. 
Adoris era mistuit de bucuria supremă a unui pământean, 
văzând-o atât de nobilă, înfiorată de dragoste şi fericită alături 
de el. Kromia, la rândul ei, începea să înţeleagă farmecul 
ademenitor al acelor legende şi poeme care îl descriau pe 
Apollo, zeul cel frumos, căci privindu-l pe Adoris vedea că iubitul 
ei, chiar dacă nu era un zeu adevărat, avea farmecul şi 
frumuseţea lui Apollo. Cât de delicat şi de bun la inimă era acest 
tânăr din Atena! 

— Te aşteptam cu nerăbdare! Simţeam că mă sfârşesc de 
dor! îi şopti Adoris, continuând să-i privească cu dragoste chipul. 


— Şi eu am aşteptat cu nerăbdare să treacă ploaia şi să pot 
veni! răspunse cu aceeaşi pasiune Kromia, înfiorată de plăcerea 
de a-şi simţi mâinile cuprinse în mâinile calde şi prietenoase ale 
lui Adoris. 

În mijlocul acestor splendori ale naturii Kromia părea 
simbolul vieţii şi al frumuseţii. Privind în jur, ochii ei scânteiau de 
fericire. Redeveni copilul jucăuş, dornic să le afle pe toate. 

Văzând-o veselă şi fericită, Adoris îi zise: 

— În timp ce te aşteptam am admirat cât de darnică este 
natura şi cât de desăvârşite sunt toate făpturile ei. Şi totuşi, 
chiar în mijlocul unei privelişti ca aceasta, un om n-ar putea să 
afle ce-i adevărata frumuseţe de n-ar avea prilejul să te vadă pe 
tine măcar o singură dată! 

— Să te cred? Poţi să-mi spui ce nu era perfect la natură de 
n-aş fi apărut eu? îl întrebă Kromia zâmbind, cu o fină nuanţă de 
cochetărie pe chipul ei de copil. 

Adoris protestă cu înflăcărare: 

— Cum? Fără tine? Nici nu-mi pot închipui! Ar fi fost precum 
zorii unei zile fără răsăritul soarelui, precum o sărbătoare fără 
cântece, precum o arenă de teatru fără actori, sau precum o 
victorie fără cunună de lauri, sau încă precum un vas frumos 
fără vin, sau încă precum o casă frumoasă fără copii... 

— Ah, cât eşti de generos, iubitul meu! Văd că ai prefera să 
te lipseşti de toate cele câte ai rostit, numai să mă vezi pe mine! 
continua ea să-l ispitească, cu acelaşi chip voios care o prindea 
atât de bine. 

Dar Adoris continuă să-i declame înflăcărat: 

— De-ai şti cât însemni tu pentru mine! Ca să te pot vedea 
în fiecare zi aş putea sta singur într-un pustiu, fără apă, fără 
flori, fără iarbă, fără cântecul păsărilor. lar privind în ochii tăi aş 
vedea un univers în culori, aş simţi răcoarea unui izvor de 
munte şi, mai ales, căldura prieteniei. Glasul tău, şoptindu-mi 
dulci vorbe de dragoste, ar fi mai presus de cântecul păsărilor. 
lar tu, Kromia, zeiţă cu faţa îmbujorată, cu mijlocul mlădios şi 
braţele delicate, eşti mai presus de orice floare, de orice vis, eşti 
un ideal născut din dragoste şi perfecţiune!... 

Kromia, era atât de fericită auzindu-i vorbele alese, încât îi 
zise în cele din urmă: 

— Ajunge, Adoris! încep să cred că mă iubeşti într-atât de-ţi 
par mai frumoasă ca însăşi natura!... 


Adoris se înduplecă cu greu să-şi încheie avalanşa de 
declaraţii şi complimente pe care le rostea cu cea mai pură 
sinceritate. Privind mereu în ochii iubitei sale era mult prea 
convins că avea dreptate în tot ce spunea. Şi nu găsea atâtea 
cuvinte câte ar fi avut nevoie pentru a descrie farmecul ochilor 
ei. Erau o nesfârşită feerie de culori şi lumini, de sinceritate şi 
nobleţe, de seninătate şi melancolie. Păreau că reflectă 
imaginile vii ale pajiştilor verzi din preajmă. Acea lumină verde, 
vie şi plăcută era fascinantă, mai ales datorită scânteierilor aurii 
din irişi. Ochii ei se armonizau perfect cu întreaga făptură, cu 
părul ei negru şi lucios, peste care era aşezată cu grijă diadema 
de aur şi diamante ce-i punea în evidenţă noblețea regească. 
Kromia, ar fi fost superbă chiar şi fără aceste podoabe, dar ea, 
în cochetăria sa parcă de copil, dorea să dea strălucire de 
excepţie zilelor în care se întâlnea cu Adoris! 

Văzând-o frumoasă şi fericită, veselă şi zburdalnică, Adoris 
o privea cu adâncă fascinaţie, gândind dacă el merită cu 
adevărat să iubească şi să fie iubit de ea. Cu ce era el mai bun 
decât ceilalţi pentru a o merita? 

Însă ea era atât de fericită! îi era atât de drag să fie lângă 
Adoris, să-i vadă chipul frumos şi bunătatea zeiască a inimii 
sale! întreaga ei făptură se simţea la adăpost în inima lui care, 
prin dragoste, dovedea îndeajuns că este un protector ideal 
pentru ea. 

Privindu-i neîncetat chipul Kromia îşi apropie faţa ei caldă 
de emotie, cu ochi arzători, atingând obrajii lui Adoris cu genele 
ei lungi. Acesta o cuprinse în braţe şi o strânse cu gingăşie la 
piept. 

Braţele ei îi înlănţuiră umerii, iar ochii i se înălţară lângă 
ochii lui negri şi aprinşi. 

Trăiau împreună bucuria îmbrăţişării, mângâierea genelor 
lungi şi catifelate, unduirile buclelor mătăsoase ale părului, 
răsuflarea întretăiată de emoție a fiinţei dragi. 

Şi-ar fi dorit ca acele clipe să nu se mai sfârşească, căci ce 
poate fi mai de preţ decât ochii apropiaţi strălucind de emoție, 
căldura buzelor şi îmbrăţişările ameţitoare pe care le primeşti în 
dar de la fiinţa iubită? Adoris cuprinse cu mâinile lui mijlocul 
subţire şi fragil al Kromiei. Ea îi mângâie faţa cu palmele. Se 
priveau la nesfârşit unul în ochii celuilalt. Erau atât de scumpe 
clipele acestea, că nici nu îndrăzneau să-şi vorbească pentru a 


nu le întrerupe. 

Simţind-o aproape de el, mângâietoare şi caldă, cu formele 
făpturii ei atât de perfecte, admirându-i pieptul pe care 
veşmântul alb şi imaculat tresărea uşor când respira făcând să i 
se întrevadă formele gingaşe ale sânilor şi liniile cu curburi 
ideale ale umerilor şi gâtului, Adoris căzuse într-atât în extaz 
încât, după un timp, se decise să-i spună: 

— Kromia, oare pot spera vreodată să fiu alesul definitiv al 
inimii tale? 

Ea auzind aceste cuvinte pătrunse de căldură şi dragoste, îi 
răspunse cu neţărmurită candoare: 

— Inima mea te-a ales pe tine, Adoris, demult, de când 
team văzut întâia oară! 

El o cuprinse iarăşi în braţe, ca pe cea mai sfântă comoară 
de care nu vroia să se mai despartă şi-i rosti, cu o infinită 
bucurie: 

— O! Nici nu pot crede acest lucru! E ceva prea mult şi prea 
măreț ca să merit asta! 

Ea îl mângâia cu aceeaşi dragoste şi-i spuse emoţionată: 

— Tu meriţi din plin iubirea mea! Fie chiar şi pentru acea 
clipă când te-am văzut întâia dată în temniţa aceea întunecată. 
Deşi erai cuprins de deznădejde, de cum m-ai văzut, privirea ta 
m-a divinizat, am simţit pe deplin asta, căutând să mă mângâie 
şi să mă protejeze. Pentru acest motiv, inima mea te-a ales 
pentru veşnicie chiar de atunci... 

Adoris, pentru a înlătura şi ultimele umbre de îndoială, mai 
zise: 

— Frumoasă şi prea adorată zeiţă, mi-aş da bucuros viaţa 
pentru tine!... 

Kromia continua să-i alunge gândurile de neîncredere, 
mângâind cu dragoste faţa şi şuviţele negre ale părului şi-i 
spuse: 

— La tine am simţit chiar de la început acea protecţie, acea 
grijă care mă face să mă încred pe deplin în tine. Stăruinţa şi 
devotamentul tău mă convinge că alături de tine voi fi fericită, 
că îmi vei apăra fiinţa, gândurile, idealurile... 

— Sunt copleşit de mângâierile şi de vorbele tale pline de 
iubire, încât simt că n-aş putea trăi fără ele. Mi-e teamă totuşi, 
că regele, tatăl tău, va avea alte gânduri pentru viitorul tău. Ce 
m-aş face într-o asemenea situaţie? 


Văzându-l atât de zbuciumat de asemenea îndoieli, Kromia 
simţi cu putere cât îi este de drag: 

— Nu te nelinişti, iubitul meu! Din sinceritatea şi delicateţea 
cu care au grijă de mine părinţii mei, îmi dau seama că sunt 
mulţumiţi de alegerea mea şi că te iubesc şi pe tine ca pe un 
copil al lor!... 

— Kromia, de-ai şti câte nelinişti îmi alungi din inimă rostind 
aceste cuvinte! Şi totuşi, cum pot fi sigur de intenţiile lor, dacă 
nu i-am auzit niciodată exprimându-şi astfel gândurile? 

— Eşti neîncrezător precum un copil! Oare nu-mi cunosc eu 
mai bine părinţii? Oare nu-mi ştiu şi ei dorinţele mele? Crezi că 
dacă n-ar fi mulţumiţi de tine, am fi putut să stăm împreună, 
aici, nestingheriţi, pe această pajişte minunată? 

— Da, ai dreptate. Poate că aşa stau lucrurile! Oh, cât de 
bun e cerul cu mine! spuse el, îmbrăţişând-o din nou. 

Imbătat de fericire se uită în ochii ei şi adăugă: 

— Ce minune! Hai să ne plimbăm puţin pe pajişte! 

O luă de mână şi porniră veseli pe alee. Ea se oprea ici şi 
colo, privea florile şi le mângâia. El făcea la fel, tot atât de bine 
dispus ca ea. Se priveau în ochi, se dezmierdau şi se îmbrăţişau. 
Au ajuns astfel la marginea pajiştii de unde se putea vedea 
splendida panoramă a mării. 

— ţi place să priveşti marea? o întrebă Adoris. 

— Sigur că-mi place! Marea înţesată de doruri călătoare!... 
răspunse ea, încântată de frumuseţea la care privea. 

Un vânt cald, ca o adiere, începu să fie simţit dinspre țărm. 
Stropii de rouă de pe pajişte se uscară demult. Acum cerul 
deveni de un albastru intens. Marea deveni şi ea albastră. Sub 
cerul de o puritate desăvârşită se vedeau valuri uşoare, ca nişte 
unde perfecte. Doar ici-colo se ridicau creste înspumate din 
albul acela pur. Priveau cu încântare marea. De la o vreme însă, 
ochii lui Adoris nu mai încetau să-i privească, cu fascinaţie, pe 
cei ai iubitei sale. 

— Kromia, văd o minune! Ce se întâmplă cu ochii tăi? 

— Ochii mei? Vezi tu ceva deosebit în ei? rosti ea, surăzând, 
părând că înţelege nedumerirea lui. 

— Ştii că ochii tăi au devenit acum albaştri? Până acum am 
crezut că ochii tăi sunt verzi! 

— Cum îţi plac mai mult ochii mei, verzi sau albaştri? îl 
întrebă ea cu alint. 


— Eşti sublimă în toate ipostazele! Mă fascinează într-atât 
demult acest farmec deosebit al ochilor tăi, încât îmi par că sunt 
adevărate minuni! 

Ochii Kromiei deveniră într-adevăr albaştri, întocmai ca 
cerul şi marea, de un albastru intens şi luminos, ca nişte raze 
vii. Să aibă oare ochii ei câteodată aceste reflexe, amintind de 
ochii frumoşi, albaştri, ai mamei ei? 

Adoris nu se mai sătura admirând schimbarea miraculoasă 
a ochilor ei. Într-un târziu ajunseră la un loc de popas de unde 
puteau vedea toată splendoarea oraşului şi a portului. Aşezaţi 
pe o bancă îşi povesteau o mulţime de întâmplări din viaţa lor. 
Aşezând capul de umărul lui Kromia îi zise: 

— Te rog, Adoris, povesteşte-mi ceva despre Atena, oraşul 
în care ai crescut. 

— Ce anume să-ţi vorbesc? Despre case, temple, oameni? 

— Despre oamenii de acolo. 

— Oameni? Sunt aceeaşi oameni ca în orice cetate, ca şi pe 
aici. Doar că sunt ceva mai grăbiţi şi, poate, din acest motiv, 
ceva mai nervoşi... 

— Şi le plac legendele, poemele, teatrele? 

— Da, desigur! Atenienii îşi iubesc foarte mult arenele din 
cetatea lor. Au zeci de teatre, poeţi talentaţi care compun 
poeme, vestite în toată lumea, atât de frumoase de par oferite 
în dar chiar din Olimp. 

Kromia închise uşor genele imaginându-şi cum ar putea 
arăta acele teatre din Atena cu lume multă şi actori iscusiţi. 

— Dar casele cum arată? 

— Casele? Unele sunt impozante, somptuoase, cu faţade 
ornamentale cu coloane şi porticuri, poleite cu aur, înconjurate 
de alei şi statui. Dar sunt şi altele mai mici şi mai prăpădite, 
înşirate de-a lungul unor uliţi strâmte, în care locuiesc cei 
săraci... 

— Spune-mi, ce se învaţă de obicei în temple? 

— Acelaşi lucru ca şi pe la voi! Doar că mai sunt unele 
temple mai deosebite, numite şcoli, unde o ceată de învăţători 
tineri se adună în jurul unor dascăli bărboşi şi în vârstă care-şi 
zic filosofi şi care vorbesc în silogisme, în cuvinte preţuite, 
rostesc şi analizează mari adevăruri, despicând cuvintele ca şi 
când ar găsi nestemate în ele! 

Kromia se înveseli iarăşi. li plăcea glasul lui Adoris, îi plăcea 


să-l asculte. Într-adevăr, minunată trebuie să fie Atena. Ochii ei 
continuau să trimită raze albastre de lumină, privea marea cu 
nostalgie dar şi chipul lui Adoris. 

— Ştii la ce mă gândesc, Adoris? 

— La ce, iubita mea? 

— Să presupunem că într-o zi ne vom uni destinele şi vom fi 
împreună. Te-ai gândit în ce ţară vom locui? 

— Pentru mine n-are importanţă! Voi fi la fel de fericit 
oriunde aş fi în lume, doar dacă aş fi cu tine! 

— Ce bun eşti, Adoris! Totuşi, nu ţi-e dor de ai tăi? 

— Ba da. Nici nu-ţi imaginezi cât de mult îmi doresc să-i 
revăd! 

— Atunci, cum poţi să stai atât de departe de ei? 

Adoris fusese oarecum surprins de aceste gânduri, căutând 
dezlegare în ochii luminoşi ai iubitei sale. În cele din urmă îi 
spuse cu seninătate: 

— Înainte de cununia noastră vom face o călătorie lungă, 
într-o corabie, până la Atena. Acolo vei cunoaşte oraşul şi 
părinţii mei. Fără îndoială, vor fi foarte fericiţi să te ştie soţia 
mea. 

— Ah! Cât îmi doresc o călătorie până la Atena! Nici nu-ţi 
închipui! 

— Va fi întocmai cum vrei tu! Totuşi, ca să fii mai fericită, 
voi accepta să locuim în cetatea tatălui tău. Dar vom folosi toate 
prilejurile de a călători cât mai des până la Atena. 

Kromia se bucură de generozitatea lui. Îl îmbrăţişă cu 
patimă, zicându-i: 

— Te iubesc mult, zeul meu! 

— Şi eu te iubesc la fel demult, zeiţa mea frumoasă! 

Soarele se pregătea să apună, dar tinerii încă nu se îndurau 
să se despartă. Dinspre palatul regelui sosiră două fete zglobii, 
prietenele  Kromiei, care aduseseră poruncă din partea 
suveranilor: 

— Regele şi regina poruncesc ca tinerii să vină în palat, căci 
se lasă răcoarea serii! 


35 


Un vânt puternic şi ascuţit se pornise dinspre mare, 
tulburând liniştea valurilor. Catargele  corăbiilor şuierau, 


prevestind tristeţe şi nelinişte. Aidoma catargelor, siluetele 
înalţilor chiparoşi şi platani ce străjuiau culmile colinelor se 
clătinau adânc, foşnind puternic, adormitor şi trist. 

Pe aleile şi cărările oraşului vântul puternic ridică cu de-a 
sila scaieţii, veştedele ramuri, frunzele şi colbul aruncându-le 
prin şanţuri, cuprinzându-le în vârtejuri violente şi ducându-le 
mai departe peste câmpuri, în pustietăţi. 

Spre seară vântul se mai potoli. Dar zarea cerului în amurg 
se întunecă laolaltă cu noiane de nori negri şi înspăimântători, 
care înteţiră negura de deasupra oraşului. Apoi primele picături 
de ploaie începură să lovească acoperişurile uscate ale caselor. 

Dar nu furtuna şi zbaterile corăbiilor ancorate în port erau 
cele care răspândeau atâtea nelinişti în sumbrele case 
scufundate în întuneric din care arareori clipocea câte o lumină 
slabă a opaiţelor de undelemn, cât veştile neliniştitoare care 
începeau să se furişeze în oraş, de pretutindeni. 

Mai întâi se răspândi ştirea cum că oştile perşilor porniră în 
puhoi mare spre apus cu gândul de a cuceri cetăţile cele multe 
de la mare. Regele Agatos, aflând aceste ştiri, îşi pregăti oştirile 
şi instală grosul lor în trecătorile dintre munţi ca să împiedice 
năvălirea perşilor în ţara sa. 

Aşa după cum se zvonise, oştile perşilor nu întârziară să 
apară la hotarele ţării lui Agatos. Au apărut în şiruri nesfârşite şi 
îşi făcură tabără chiar în preajma oştilor lui Agatos. Câteva zile 
la rând cele două oştiri s-au tatonat reciproc, dar au rămas faţă 
în faţă, neîndrăznind niciuna să declanşeze marea ofensivă. 
Numai că, în timp ce tabăra regelui Agatos rămânea constantă, 
atâta câtă era, cea a perșilor se tot înmulţea de la o zi la alta. 
Apoi se porniră luptele. Şi nu se poate spune că oştile lui Agatos 
nu se luptară vitejeşte pentru apărarea trecătorilor. 

Totuşi, cetele de oşteni aflaţi în slujba lui Agatos se răreau, 
pe când cele ale perşilor creşteau într-una. Luptele deveniră 
dârze, asalturile călăreţilor au fost cumplite, carele de luptă se 
izbeau, se răsturnau, caii nechezau şi o luau razna peste 
câmpuri. 

Dar oştile perşilor găsiră şi alte poteci şi se strecurară în 
număr mare în spatele trecătorilor. Oştenii lui Agatos au fost 
încercuiți, înfrânți şi se risipiră care încotro, cei mai mulţi 
găsindu-şi sfârşitul în acele tragice bătălii. 

Puhoiul călăreţilor perşi cotropeau întreg câmpul de luptă, 


copleşind cu numărul lor toate cetele oştirii lui Agatos care 
încercau să se retragă. Satele şi câmpurilor regatului au fost 
cotropite, jefuite, arse, iar nefericiţii locuitori care mai scăpaseră 
cu viaţă s-au împrăştiat în lumea mare. 

In cetate se ştia încă prea puţin despre dezastrul oştilor lui 

Agatos. Mulţi mai credeau că luptele se mai dădeau cu îndârjire 
pe undeva. Totuşi, cetatea fusese bine pregătită pentru apărare, 
în eventualitatea că perşii vor ajunge chiar sub zidurile ei. Se 
ştia că acest război va fi unul lung şi crâncen. Locuitorii cetăţii 
mai nădăjduiau ceva sorţi de izbândă. Regele Agatos însuşi, 
aflând dezastrul oştilor sale, veghea cu nelinişte câmpul dinspre 
miazănoapte de zidurile cetăţii. Spera să vadă apărând în zare 
măcar mici rămăşiţe din oştirea sa, care ar fi trebuit să se 
refugieze la adăpostul zidurilor cetăţii. Dar în loc de oşteni, spre 
cetate soseau cete de ţărani înspăimântați, cu copii şi cu vite, 
implorând adăpost. Pe cât a fost cu putinţă, regele le-a îngăduit 
acestor nefericiţi să fie adăpostiţi în cetate, deşi, la drept 
vorbind, ar fi preferat ca în locul acestor guri în plus de hrănit şi 
de păzit, să fi adunat în cetate mai mulţi apărători. 
_ Bătrânul Meneus îşi luă în serios rolul de apărător al cetăţii. 
Işi orândui ostaşii pe meterezele zidurilor, mai ales în preajma 
porţilor dinspre intrarea în oraş. De asemenea, avusese grijă să 
sporească numărul străjilor în preajma templelor şi palatelor 
regelui. Paza vigilentă era strict necesară, pentru a preveni 
faptele unor uneltitori care ar fi putut prilejui multe nenorociri 
cetăţii. 

Meneus îi încredinţă lui Adoris şi oamenilor săi un rol de 
seamă în apărare, anume păzirea porţii mari de la intrarea în 
cetate. Avea mare încredere în virtuțile şi devotamentul lui, deşi 
ar fi vrut să-l menajeze mai mult. Dar la ce ar fi folosit să-l cruţe, 
dacă perșii ar pătrunde în cetate iar locuitorii Atalyei ar cădea în 
mâinile lor? 

In faţa primejdiei templele nu au rămas nepăsătoare. Preoţii 
nu mai pridideau să aducă jertfe zeilor şi să rostească vorbe de 
încurajare sutelor de nefericiţi ce-şi căutau alinare şi speranţă în 
rugăciunile lor. 

Piratos, slujind în templul lui Zeus, făcea la fel, deşi cineva 
mai atent ar fi putut să-şi dea seama că era mai degrabă o 
prefăcătorie decât un lucru adevărat efortul lui de a încuraja 
lumea. Urmărea atent toate mişcările şi dispoziţiile regelui, ori 


de câte ori acesta venea în templu pentru a implora zeii să-i 
salveze cetatea şi ce a mai rămas din regatul său. 

Regele cugetase îndelung asupra mijloacelor prin care îşi 
putea apăra cetatea, în pofida faptului că perşii, înainte de a 
ajunge la graniţele ţării sale, cuceriseră multe ţări şi cetăţi, 
unele din ele chiar bine apărate. Spera încă să primească 
ajutoare din ţara Lycaoniei ori din ţările prietene de peste mări 
cu care, desigur, şi-ar spori şansele să reziste şi chiar să-i 
înfrângă pe duşmani. 

S-a gândit chiar şi la posibilitatea refugierii pe mare, 
folosind numeroasele sale corăbii din port. Dar asta ar fi 
însemnat laşitate curată, abandonarea în mâna duşmanilor a 
tuturor templelor şi palatelor sale atât de sârguincios zidite, pe 
care hoardele perşilor le-ar preface degrabă în ruine, dărâmând 
şi trecând totul prin foc. Era decis să apere cu orice preţ rodul 
strădaniei sale şi a poporului său, căci pentru el nici nu exista 
altă rațiune decât aceea de a-şi apăra, chiar şi cu preţul vieţii, 
tot ceea ce era proprietatea lui. 

Piratos jubila în sinea lui văzând cât de pios devenise regele 
în ultimul timp, de când cetatea Atalya era ameninţată să fie 
cucerită de perşi. Abia aştepta un prilej de a-şi da arama pe 
faţă, să treacă făţiş de partea duşmanului. Abia atunci 
răzbunarea sa va fi completă. Şi nu se putea spune că 
speranţele sale erau deşarte, de vreme ce primise de curând un 
mesaj încurajator din partea „Amicilor de la Răsărit”, mesaj care 
suna astfel: 


„Ajută-ne să-l răsturnăm pe regele Agatos. Perșii te vor 
ocroti şi te vor aşeza bazileu pe tronul cetății Atalya, căci meriti 
din plin şi ne-ai fost de mare ajutor până acum. Fă deci mai 
departe tot ce poti ca să ne ajuţi să cucerim cetatea. 

Nu uita că «Amicii de la Răsărit» au nevoie de tine!” 


Nu se putea afirma că Piratos se încredea prea mult în 
perşi, însă flatat într-atât pentru serviciile pe care le aducea 
acestora, se simţi nespus de măgulit de ispititoarele promisiuni 
ale străinilor. Cu mintea sa vie şi iscoditoare, apreciase deja că 
resursele apărării cetăţii Atalya, în cazul unui asediu, erau foarte 
puţine şi simţea coarda neliniştii întinsă la maxim. Ce ar fi putut 
face totuşi ca să destrame cât mai repede baza de apărare a 


oraşului? Chibzui adânc la acest subiect, timp de câteva zile şi, 
în sfârşit, se decise să ticluiască perşilor următorul răspuns: 


„Ce îmi cereti voi este greu de înfăptuit, iar eu imi risc 
viața! Totuşi, răsplata pe care mi-o făgăduiți mă ispiteşte atât 
de mult, încât m-am decis să vă ajut în orice condiții şi nu mă 
voi simţi răzbunat pe deplin, dacă nu-l voi vedea pe îngâmfatul 
de Agatos alungat de pe tronul său. 

Mă bazez pe următorul plan: să strecurăm în cetate nişte 
presupuşi refugiați din Antiohia, scăpați de naufragiu, care să 
scoată veşti despre corăbii nenumărate ale voastre care se 
apropie de portul cetății Atalya. Ar fi de aşteptat ca vestea asta 
să stârnească mare panică în cetate. 


Pesemne că pentru perşi nici că se putea găsi o idee mai 
potrivită, de vreme ce, a doua zi, fuseseră pescuiţi în mare trei 
inşi agăţaţi de o barcă spartă şi care se căzneau să ajungă la 
țărm. Cei trei presupuşi naufragiaţi aveau graiul şi hainele ce 
aduceau cu ale unor cetăţeni din Antiohia. Incepură să înşire 
prin port o poveste tragică despre o corabie fugită din Antiohia 
în flăcări, care a rătăcit timp de mai multe zile pe mare şi care, 
distrusă de furtună, s-a scufundat şi numai cei trei reuşiseră să 
se salveze. Descriau cu groază dar şi cu multe detalii pădurile 
de catarge ale corăbiilor persane pe care le văzuseră 
îndreptându-se spre apus şi care, din moment în moment, 
amenințau să acosteze pe ţărmul Atalyei. 

Groaznica poveste fusese ascultată de mulţime cu gura 
căscată. Naufragiaţii au fost duşi de îndată în cetate unde li s-au 
alăturat celorlalţi refugiaţi antiohieni. Aceştia reamintindu-şi 
împrejurările tragice prin care trecuseră înainte de a fugi din 
cetatea lor pârjolită, se cutremurară de groază auzind că perşii 
se îndreaptă cu flota lor spre Atalya. Un atac al perşilor de pe 
uscat ar mai fi dat încă nişte şanse dar unul de pe mare le-ar fi 
năruit şi cea mai mică speranţă de salvare. Inspăimântaţi, se 
înfăţişară la regele Agatos implorându-l să fie lăsaţi să plece din 
cetate, împreună cu corăbiile pe care veniseră ca refugiaţi, spre 
alte tărâmuri mai sigure, acum cât mai era încă timp. 

Regele nu se gândi să-i oprească. Cele două corăbii au fost 
pregătite de plecare, încărcate ochi cu refugiații antiohieni, apoi 
au pornit în voltă pe marea care încă era în stare să le asigure 


liniştea. 

Dar pânzele mari şi albe ale celor două corăbii ce se 
îndepărtau de ţărmul nesigur al Atalyei fuseseră doar nişte 
scântei care au reuşit să aprindă spiritele şi să amplifice şi mai 
mult neliniştea locuitorilor din ţinut. Amenințarea cu invazia 
perşilor de pe mare reuşise să stârnească atâta patimă încât 
forfota devenise de-a dreptul insuportabilă. Aşa se face că, în 
noaptea care a urmat, câteva corăbii se făcură nevăzute la 
dosul întunericului cu întregul lor echipaj şi cu o mulţime de 
pasageri adunaţi ad-hoc pe ele în mare taină. Fuga pe mare 
molipsi întregul oraş, înspăimântat de iminenţa unui dezastru, 
aşa că, până în dimineaţa zilei următoare na mai rămas nici o 
singură corabie în port. Doar ici-colo se mai vedea vreuna 
abandonată, împotmolită lângă maluri. Dispăruseră totodată şi o 
bună parte dintre cele mai neînsemnate ambarcaţiuni. 

Nu putea stăvili nimeni nebunia celor care fugeau, care se 
agăţau disperaţi de orice corabie, de orice barcă, căutând să-şi 
salveze viaţa şi cele câteva bunuri agonisite cu trudă. 

Nu se poate povesti îndeajuns jalea celor rămaşi în cetate, 
în portul pustiu, fără nicio corabie. Cine va mai apăra portul? 
Numărul şi aşa mic al apărătorilor scădea şi mai mult. Chiar şi 
oştenii de pe ziduri se răriră îngrijorător demult. 

La două zile de la fuga corăbiilor, din înălţimea turnurilor 
cetăţii începură să se vadă în depărtare nori de praf. Apoi 
trâmbele de praf se mutară în câmpiile din faţa cetăţii şi, în 
scurt timp, începură să se ivească cete mari de călăreţi 
apropiindu-se de zidurile cetăţii. S-au oprit însă nu departe de 
ziduri şi au descălecat să-şi întindă taberele. Din spatele lor 
soseau alte cete, umplând toată întinderea câmpiei din faţa 
cetăţii. 

Cei din cetate au ferecat bine toate porţile. De acum înainte 
aceste porţi nu mai trebuiau să permită nimănui să între sau să 
iasă! 

In dimineaţa zilei următoare asediul cetăţii a început. 
Puhoiul oştilor persane s-a năpustit furibund spre porţi şi spre 
ziduri, aruncând potop de săgeți, sulițe şi pietre. Incercară să 
deschidă porţile izbindu-le cu catapulte puternice. Insă nu avură 
succes, căci zidurile şi porţile erau înalte şi groase, puternice şi 
rezistente iar apărătorii de pe crestele lor îşi făceau datoria cu 
prisosinţă, aruncând ploaie de săgeți, sulițe, pietre, smoală sau 


apă clocotită. Perşii au înţeles că lupta va fi mai grea şi mai 
îndelungată decât au sperat, aşa că s-au retras de sub ziduri în 
tabere, aşteptând noi soluţii şi noi ordine. 


36 


Cetatea cea mândră peste care domnea regele Agatos 
fusese înconjurată de oştirile perşilor pe toată întinderea 
zidurilor dinspre uscat. Nici pe mare nu mai exista vreo speranţă 
de a părăsi cetatea căci portul rămăsese pustiu după dispariţia 
mişelească a corăbiilor regelui şi a celorlalte ambarcaţiuni. 

Curând chiar şi iluzia unei evadări pe mare fu spulberată 
căci dinspre larg câteva corăbii persane sinistre, cu catarge 
înalte şi ţuguiate îşi făcuseră apariţia împânzind ţărmul spre 
orizont şi apropiindu-se amenințătoare de portul cetăţii. 

Apărătorii cetăţii au ieşit degrabă la luptă. Săgeţile şi lăncile 
zburau şuierând de pe ziduri. Perşii se apropiau de ziduri în 
bărci, dar se loveau de lanţuri şi pilaştri de la țărm, iar apărătorii 
le întâmpinau cu săgeți, sulițe şi focuri de torţe, le răsturnau şi 
le înecau. Perşii prinşi lângă mal erau repede învinşi, căci 
niciunul nu mai reuşea să se întoarcă viu la corăbia lui. 

Dinspre uscat ca şi dinspre mare oştirile perşilor nu izbutiră 
mare lucru în faţa cetăţii, întâmpinând o rezistenţă crâncenă din 
partea bravilor apărători ai Atalyei. Duşmanul începu a pierde 
mult din elanul primelor atacuri. E adevărat, perşii spărseseră 
multe cetăţi bine apărate de pe ţărmul apusean al Asiei Mici, dar 
zidurile Atalyei erau mult prea înalte şi puternice şi se dovedeau 
prea greu de cucerit. După primele bătălii asediul începu să 
lâncezească, să scadă în vigoare, devenind mai degrabă o luptă 
de tatonare îndelungată, de şiretlicuri şi de răbdare. 

Oştenii din cetate conduşi de Adoris se luptau cu vitejie pe 
ziduri şi în raza portului de fiecare dată când duşmanii porneau 
atacuri înverşunate cu intenţia de a pătrunde în cetate. Dacă 
perşii ar fi năvălit puternic, poate că soarta oraşului ar fi fost 
pecetluită, datorită numărului lor copleşitor. Dar se părea că nu 
intenționau asta. 

Presimţind că asediul se va prelungi mult, regele Agatos 
porunci cum anume trebuie să se apere. in primul rând nu 
trebuiau să se risipească săgețile şi suliţele. Apoi nu trebuiau să 
se expună fără apărare în faţa armelor duşmane. La rândul său 


Adoris îşi sfătui tovarăşii de luptă să-i lase pe duşmani să se 
caţere cât mai sus pe zid şi să aibă iluzia că vor izbuti. Abia 
atunci trebuiau loviți şi răsturnaţi de pe scări. lar cei căzuţi de la 
înălţime n-ar mai fi îndrăznit prea repede să se avânte din nou. 

Mai grea decât apărarea zidurilor era însă apărarea 
ţărmurilor din port. Bărcile inamice atacau înverşunat şi în mare 
număr. In preajma țărmului se dădeau lupte crâncene. Nu 
trebuia lăsat nici măcar un duşman să ajungă la țărm. De bine, 
de rău, apărătorii reuşeau să respingă aproape toate atacurile 
dinspre mare. 

Insă asediul îndelungat începu să-şi arate colții. Rând pe 
rând, în timp ce perşii îşi sporeau rândurile, în tabăra 
apărătorilor, orice oştean căzut nu mai putea fi înlocuit. De 
asemenea, scădeau grav şi depozitele cu merinde. 

De fapt, perşii erau aceia care hotărau momentul şi 
amploarea luptelor. Ei se puteau odihni oricând, după voie, în 
timp ce asediaţii trebuiau să vegheze zi de zi, noapte de noapte, 
ceas de ceas. In cele din urmă, lipsurile şi oboseala începură să 
se transforme în deznădejde în interiorul cetăţii. Luptele 
deveneau tot mai anevoioase, apărătorii sufereau şi ei pierderi 
îngrijorătoare. 

Într-una din nopţi, perşii dezlănţuiră un atac furibund 
asupra cetăţii, atât pe uscat, cât şi pe mare. Poarta cea mare de 
intrare în oraş, păzită de Adoris şi oamenii săi, nu cedă nici de 
data asta. Se treziră cu o puzderie de duşmani năvălind spre 
porţi, cu bârne, catapulte, pietre şi făclii aprinse. Povăţuiţi bine 
de Adoris, apărătorii, ascunşi după crenelurile zidurilor, ţinteau 
cu sulițe şi arcuri cu precădere în duşmanii cei mai puternici şi 
mai curajoşi. Aceştia căzând, ceilalţi mai fricoşi o luau la goană 
înapoi. 

Dar puhoiul pornit dinspre corăbii era mult mai greu de 
stăvilit. Din cauza întunericului, oştenii din port începură să 
cadă, unul câte unul iar perşii, în număr mare, au şi reuşit să 
ajungă la țărm. S-a încins o luptă disperată, pe viaţă şi pe 
moarte. 

Apărătorii din port apelară la ajutoare din cetate. Un 
mesager a ajuns la Adoris care, simțind că duşmanii se 
pregătesc să părăsească zidurile, lăsă doar o parte din oamenii 
săi pentru a continua lupta, iar cu ceilalţi ostaşi se repezi să sară 
în ajutorul celor din port. Atacul lui Adoris, purtat cu vitejie şi în 


mare viteză îi descumpăni pe perşii debarcaţi. Aceştia au fost 
vânturaţi repede, cei mai mulţi dintre ei reuşind să fugă din 
calea furiei. Mai mult chiar, câţiva bravi oşteni ai lui Adoris, 
folosindu-se de bărcile părăsite de perşi, au reuşit să se apropie 
şi să incendieze câteva corăbii duşmane care se aflau mai 
aproape de țărm. Cu multe sacrificii şi de această dată, vajnicii 
apărători ai Atalyei reuşiseră să respingă duşmanul. 

Din nefericire însă, rândurile apărătorilor scădeau într-una. 
Simţământul de teamă că vor fi până la urmă copleșiți, a pus 
stăpânire pe cugetele şi inimile multor asediați. Dacă nu se va 
întâmpla o minune ca nişte ajutoare să le sosească degrabă, de 
undeva, de oriunde, vor fi biruiţi de duşmani, cu siguranţă. 

Se întâmplă însă ca într-o zi liniştită şi fără lupte, pe câmpul 
din faţa taberelor duşmane să fie zărit un grup de călăreţi 
purtând un stindard alb. Cei care vegheau pe zidurile cetăţii 
înţeleseră că perşii pregătesc să trimită o solie aşa că, în scurt 
timp, căpeteniile cetăţii şi însuşi Meneus au fost înştiinţaţi. Intr- 
adevăr, ceata de călăreţi a ajuns la poarta cetăţii unde veghea 
Adoris cu oamenii lui şi ceru să între înăuntru ca soli. Au fost 
duşi de îndată în faţa regelui Agatos care a încuviinţat ca 
aceştia să-şi rostească mesajul. Ei începură astfel: 

— la aminte, rege al cetăţii Atalya, la cuvintele pe care le 
vom spune şi care sunt voinţa prinţului Kirvan, fiul celui mai 
mare împărat al lumii. Aminteşte-ţi că eşti prins în capcană, fără 
nădejde de salvare! 

— Ştiu prea bine starea cetăţii mele, chiar dacă prinţul 
Kirvan se străduieşte să mi-o arate cu de-a sila! îşi permise să 
întrerupă cu demnitate regele Agatos începutul acela arogant al 
mesajului perşilor. 

— la seama bine la vorbele stăpânului nostru! Nu fi 
încăpățânat! Fii înţelept şi ascultă solia noastră!... 

— Ascult! S-auzim... 

— lată solia: Dacă tu, rege Agatos, predai fără întârziere 
cetatea şi vei binevoi a-i da pe fiica ta, Kromia, de soţie, 
prinţului nostru, el va cruța cetatea şi te va lăsa să domneşti 
mai departe în Atalya. Dacă vei face altfel, mânia sa şi a oştilor 
noastre va fi atât de mare că vom dărâma tot ce-a fost zidit în 
cetate şi nimeni nu va fi cruțat! 

Regele Agatos, care se aştepta să primească o astfel de 
solie de la perşi, cu mesajul care să-i ceară capitularea, le 


răspunse calm solilor: 

— Asta binevoieşte a-mi cere prinţul Kirvan? S-o dau pe 
scumpa mea Kromia unui păgân, cu sila, celui care mi-a 
sfărâmat ţara şi-mi distruge truda muncii mele? 

— Ai ascultat solia! Aşteptăm răspunsul tău! îi vorbiră ritos, 
aproape în cor, solii. 

Regele se posomori. Deşi mai păstrase încă speranţa unei 
minuni, acela că va veni vreun ajutor de undeva din afara 
cetăţii, înţelegea acum foarte bine că încercarea de apărare cu 
orice preţ este o adevărată nebunie. Dar ce putea să facă? Să-şi 
sacrifice oare copilul pentru a intra în voia duşmanului ca să 
salveze ce mai rămăsese din cetate? 

— Fie! Chemaţi-o pe Kromia! rosti regele, cutremurat de 
gândul la momentele care vor urma. 

Kromia sosi de îndată, înfiorată de o presimţire ciudată, mai 
cu seamă atunci când putu citi încordarea pe chipul tatălui ei. 
Deşi tulburat, regele se străduia să-i vorbească părinteşte, 
pentru a nu o speria: 

— Te-am chemat, iubita mea fiică pe care o iubesc mai mult 
decât toate comorile şi toate templele mele, mai presus de 
propria-mi viaţă. Au venit însă nişte vremuri de cumplită 
nenorocire, când prinţul Kirvan ne-a asediat cetatea cu oştile 
sale şi ne trimite solie că ne va cruța cetatea şi oamenii dacă tu 
încuviinţezi să-i devii soţie. Gândeşte-te bine, fiica mea şi 
răspunde aşa cum te îndeamnă inima. 

Kromia, vizibil speriată, încercă să-şi stăpânească lacrimile 
care se dezlănţuiseră în şuvoaie pe faţa ei, şi zise printre 
sughiţuri: 

— Tată, voi face cum va fi porunca ta! Numai să nu-mi ceri 
să urmez de bună voie o asemenea cale! 

Agatos, simțind deznădejdea şi oprobriul din inima ei, se 
ridică mândru şi hotărât în picioare şi rosti solilor răspicat, 
astfel: 

— Spuneţi prinţului Kirvan că nici eu, nici fiica mea Kromia 
nu-i putem îndeplini dorinţa! 

Solii rămaseră perplecşi la auzul acestui răspuns şi la marea 
îndrăzneală din răspunsul regelui. Se ridicară şi plecară furioşi, 
amenințând şi înjurând: 

— Vei regreta vorbele pe care le-ai rostit! 

lar regele mai adăugă, cu aceeaşi demnitate în glas: 


— Zeus din Olimp ne va îmbărbăta să ne apărăm şi să 
murim cu cinste, dacă aşa ne-a fost sortit! 

După ce solii plecară, Kromia se avântă pur şi simplu în 
braţele tatălui ei, copleşindu-l cu sărutări şi îmbrăţişări. 

— Tată! Ai avut curata strălucire a zeului din Olimp! Nu-mi 
mai este frică de perşi! Vom învinge, vei vedea! 


37 


Ascuns sub masca sa de mare preot, Piratos avea toate 
motivele să nădăjduiască că în curând va fi răsplătit cu mult 
râvnita funcţie de bazileu, de îndată ce perşii vor intra în cetate. 
După cum mergeau treburile, evenimentul nici nu putea să 
întârzie mult. Se şi simţea stăpân al oraşului, dispunând în voie 
de averile şi de soarta muritorilor de rând. 

Regele Agatos deveni şi mai evlavios de când perșii reluară 
atacurile înverşunate iar apărarea cetăţii devenise mult mai 
anevoioasă. Venea des în templul său preferat să aducă jertfe 
zeilor implorând izbăvirea neamului său. 

Piratos, simțind o oarecare schimbare în atitudinea regelui, 
nu se arătă prea mulţumit de asta. Ba mai mult, îl condamna şi 
îl socotea un nestatornic. Îl ura în continuare cu aceeaşi 
înverşunare. Agatos era singura piedică în afirmarea sa 
definitivă. Dar, în curând, îl va învinge! Copilul sărac din munţii 
Taurus va fi, în sfârşit, răzbunat! 

Într-o zi, în timp ce-l urmărea pe Piratos făcându-şi ritualul 
la o serbare închinată lui Zeus, regele Agatos îşi aminti că 
fusese întrucâtva drept cu Piratos pe care, dintr-o slăbiciune 
inexplicabilă, îl susţinuse în postul său, post pe care, de altfel, îl 
merita. Şi cât îl ridicase pe acest Piratos, cât de mult îi dorise un 
viitor strălucit! Ce s-a ales din toate acele vechi intenţii? 

Desigur, regie nu ştia mai nimic despre ticăloşiile pe care 
Piratos le săvârşise în ultimul timp. Rememorând acele vremuri 
când îl susţinuse, regele simţi cum o lacrimă încearcă să-i picure 
din ochi, pe care însă şi-o stăpâni la timp, dându-şi seama că 
aceste gânduri vechi sunt nedemne. Totuşi, gândi el, acest 
Piratos ar merita o mică reabilitare. De aceea, aşteptând un 
răgaz în cursul ceremoniei, Agatos se apropie de Piratos, 
adresându-i-se direct: 

— Ce crezi tu, Piratos? Ne va ajuta Zeus să apărăm 


cetatea? 

Piratos, surprins de întrebarea neaşteptată venită din 
partea regelui, reuşi cu greu să-şi stăpânească emoția şi să-şi 
reia înfăţişarea cuvenită ca să-i răspundă: 

— Nu suntem noi oamenii în măsură să înfrângem voinţa lui 
Zeus! 

In sinea sa însă, Piratos, gândea: „Aha! Ai început să devii 
umil?! Tu care m-ai nesocotit, în trufia ta fără margini!” 

Regele, căutând să-şi adune gândurile, zise: 

— Dacă vom învinge şi dacă îmi voi putea continua zidirea 
templului cel mare, îţi promit că te voi pune mare preot al 
acestuia! 

Piratos rămase pur şi simplu fără grai! îşi aduse însă la timp 
aminte că trebuie să se prefacă bucuros de promisiunea regelui. 
Schiţă un zâmbet pe buze ca să zică: 

— Mulţumesc, mărinimosule rege! Zeii să-ţi împlinească 
gândurile! 

Regele plecă ceva mai consolat la sfârşitul ceremoniei. Pe 
Piratos însă îl năpădiră gânduri ciudate. Nu ştia ce să creadă. 
Avea oare regele vreun temei oarecare, încercând să-l 
reabiliteze? îşi schimbase oare el intenţiile în privinţa Kromiei? 
Sau poate este numai o nouă toană a sa, căutând să pară 
generos din când în când? 

Asemenea gânduri întunecate îl chinuiră până seara târziu, 
şi nici noaptea n-a fost părăsit de ele. Chiar şi atunci când, într- 
un târziu, reuşise să adoarmă, visase ceva straniu. Se părea că 
un om bătrân venise din munţi, căutându-l cu sfială la uşa 
templului. Era ca o fantomă, dar una blândă şi omenoasă. Se 
trezi de-a binelea, zbuciumat. Se strădui să-şi amintească visul, 
încercând să-şi dea seama cine era fantoma cu chipul atât de 
cunoscut lui. Parcă era un bătrân în straiele unui om de la 
munte. Ce-i amintea acel chip? Cu cine semăna oare? Ah, da, 
dintr-odată îşi aminti! Era chipul bătrânului preot de la schitul 
din munţii Taurus, cel care îl ocrotise şi-l îndrumase atâţia ani 
din copilăria sa! Aproape că îl uitase. Cum a fost posibil să nu se 
mai gândească la el atâţia ani? 

Chipul bătrânului începu să-i apară seară de seară, de 
îndată ce reuşea să adoarmă. De la o vreme însă bătrânul, în loc 
să i zâmbească părinteşte, se uita acum încruntat la el, cu 
sprâncenele răvăşite şi părând indignat. Privirea lui mânioasă 


părea a-l întreba de fiecare dată: „Ce ai făptuit, fiul meu 
Piratos?”. 

Se trezea speriat din somn, chinuit de friguri. Amintirile 
vechi şi tulburi începeau să-i răscolească mintea. Revedea 
limpede toate treptele afirmării sale. Ce vise luminoase îşi 
făurise! Şi cât era el de respectat, chiar şi de către regele său! 

Cum de ajunsese într-o stare atât de josnică, capabil să 
săvârşească fapte atât de reprobabile? Cum de încăpuse pe 
mâna unor ticăloşi care-şi ziceau „Amicii de la Răsărit” şi care 
acum parcă îi râdeau în nas? Cum a uitat soarta miilor de săraci 
de partea cărora ar fi trebuit să fie el, slujitor al templelor şi 
povăţuitor al lor? Cum de-a cutezat să zădărnicească planurile 
regelui său care, se vede bine acum, sunt închinate proslăvirii 
zeilor şi prestigiului poporului său? Şi ce mândră era ţara asta 
până nu demult! 

Mintea lui care măcina gânduri ziua şi noaptea începuse să 
scoată la iveală, una câte una, rătăcirile sale. Da, încet-încet, 
ajunsese să-şi dea seama de începutul relelor pe care le 
acceptase în viaţa sa. Recunoştea că, mai presus de judecata 
minţii sale şi de farmecul său, a fost trufia din inima sa! Se 
credea în stare să săvârşească orice numai cu mintea şi cu 
ambiția sa. Dar nu ştiuse să-şi înfrâneze dorinţele la timp, 
pentru a rezista ispitei de mărire cu orice chip! 

E drept, poate că ar fi reuşit să-şi menţină cumpătul şi 
spiritul cel drept de nu ar fi venit împrejurările în care, văzând-o 
pe frumoasa fiică a regelui şi simțind încurajările promițătoare 
ale suveranului, începuse să râvnească la ceva ce nu i se 
cuvenea. N-a ştiut să se resemneze la timp şi să înţeleagă că 
fata trebuia să aibă un alt viitor, mai presus de gândurile sale. 
Da, acum ştie, atunci îşi pierduse judecata cea dreaptă şi-şi 
vânduse sufletul păgânilor! 

Vedea acum clar că, de fapt, regele se purtase întotdeauna 
mărinimos cu el, chiar şi atunci când îşi schimbase planurile cu 
privire la fiica sa. Agatos nu-i dorise nicicând răul. Piratos 
recunoştea că regele avea o inimă de aur, pe când inima sa era 
haină, ca de fiară. Ce putea dovedi mai mult acest fapt, decât 
noua promisiune a regelui de a-l face mare preot în noul său 
templu care nu mai avea mult ca să fie gata? Templul acela îi va 
aduce lui un mare renume, pe care el se străduise de atâta 
amar de vreme să-l aibă ca şi cum i se cuvenea de drept! 


— Sunt cel mai mare ticălos! Cum de am putut să-mi vând 
poporul, credinţa, idealurile?... Zeus, iartă-mă Zeus!... 

Şi se căia amarnic, zilnic, implorând cu pioşenie iertarea 
faptelor sale. Acum dorea din toată inima ca cetatea Atalya să 
reziste şi ţara să fie mântuită. 

Deşi se simţea atât de ticălos în câte înfăptuise, Piratos îşi 
ascundea căinţa. Părea stăpân pe sine atunci când oficia 
solemnele ceremonii. Numai când rămânea singur începea să 
rostească rugăciuni pline de smerenie, nădăjduind să obţină 
iertarea zeilor din Olimp şi să-i fie iertate şi uitate nenorocirile 
pe care le provocase poporului său. 

Nu se putea spune că aceste rugăciuni aveau darul să-l 
liniştească, căci însuşi Piratos cu greu îşi putea ierta păcatele. 
Ceea ce-i sporea şi mai mult neliniştea era faptul că revedea în 
vis, tot mai des, chipul bătrânului preot din munţii Taurus, 
mereu  încruntat, pândindu-l parcă din spatele coloanelor 
templului. 

Piratos se decise să renunţe la culmile gloriei spre care 
perşii şi acei „Amici de la Răsărit” îl împingeau. Nu-l mai 
interesa nicio răsplată din partea lor. Vroia doar să ajungă să 
vadă oraşul Atalya ieşit de sub asediu. După ce va fi văzut acest 
sfârşit luminos, avea de gând să renunţe la toate favorurile 
acestei lumi. Se va retrage în schitul cel pustiu din creştetul 
munţilor unde trăise în evlavie în copilăria sa. Acolo, în umilinţă 
şi rugăciune până la sfârşitul zilelor sale, va rosti rugăciuni zeilor 
pentru iertarea cumplitelor sale rătăciri. 


38 


Presimţind sfârşitul apropiat al cetăţii, perşii nu-şi mai 
riscau fără rost viaţa pe sub ziduri ci aşteptau, cu răbdarea lor 
orientală, ca în interior lipsa de hrană şi de alte materiale 
necesare să devină din ce în ce mai acută şi să hotărască soarta 
bătăliei. 

În scurt timp, nu atât luptele de pe ziduri cât foamea 
îndrepta cetatea Atalya spre un sfârşit tragic. Din fericire, apă 
era suficientă, căci în cetate existau multe fântâni care erau 
permanent păzite pentru a nu fi otrăvite de iscoadele perșilor. 

In oraşul asediat merindele se scumpiră atât de cumplit, 
încât cei săraci nu mai aveau cu ce-şi cumpăra nici pâinea. Cei 


bogaţi însă ţineau cu îndărătnicie la proviziile lor şi nu erau 
doritori în niciun chip să le împartă cu alţii. Cei flămânzi, 
nemaiputând îndura foamea, au încercat în mai multe rânduri să 
devasteze depozitele celor bogaţi, furând şi făcându-şi singuri 
rost de hrană. 

Despre faptul că în cetate existau iscoade şi trădători s-au 
putut convinge cu toţii atunci când paznicii unui hambar de grâu 
prinseseră trei inşi în timp ce dădeau foc hambarului. Cei prinşi 
erau doi lucrători de la noul templu şi un oştean din cetate care 
părăsiseră credinţa în Zeus, adoptând credinţa zeităților 
răsăritene. Asemenea indivizi trădători puteau fi mulţi - dispuşi 
să-i ajute pe duşmani ca aceştia să pătrundă cât mai repede în 
cetate. După depistarea câtorva cazuri de trădători regele 
deveni şi mai neliniştit şi porunci să fie întărită paza tuturor 
depozitelor, pentru a nu pierde şi puţinul ce-a mai rămas. Dar 
mai porunci şi ca cei presupuşi a fi iscoadele perşilor să fie 
aruncaţi în temniţă şi chiar ucişi de îndată. 

Spre nemulţumirea celor avuţi, regele Agatos a hotărât ca 
toate proviziile care existau în cetate să fie adunate la un loc 
pentru a fi împărţite cu chibzuinţă. Se înţelege, sărăcimea 
primea cel mai puţin, doar atât cât să nu moară de foame. 
Dintre cei privilegiați făceau parte, în primul rând, luptătorii de 
pe ziduri şi din port. În aceste zile de lipsuri mulţi copii, femei şi 
răniţi se prăpădiră. Cei rămaşi în cetate se chinuiau îngrozitor 
să-şi amâne foamea. 

Trecând pe lângă un chioşc pustiu Kromia văzu şezând pe o 
lespede de piatră doi copii: o fetiţă de vreo şase ani, slăbuţă, cu 
mânuţele firave şi cu ochii mari care încerca să-şi aline frăţiorul 
mai mic ce scâncea nepotolit din cauza foamei. Scena o 
impresionă nespus demult pe Kromia care lăsă la o parte alte 
treburi şi veni degrabă lângă cei doi copii aşezându-se alături de 
ei şi încercând să înţeleagă mai bine care era cauza 
frământărilor lor. Copiii privind în ochii ei luminoşi uitară pentru 
moment de foame. 

— De ce plânge băieţelul? întrebă Kromia cu blândeţe. 

— Îi este foame! Nu ştie să îndure! răspunse fetiţa cu vocea 
stinsă şi răguşită. N-a mai mâncat nimic de alaltăieri!... 

— De alaltăieri? Ah, cerule! exclamă Kromia impresionată 
de cele auzite. 

Mângâindu-i, Kromia, încercă să-i liniştească: 


— Nu mai plângeţi! 

Apoi îi veni o idee şi zise: 

— Copii, staţi aici cuminţi un pic! Nu plecaţi!... 

Se ridică mlădioasă de lângă ei şi se pierdu tainic în palat. 
Nu trecu mult şi reapăru cu o tipsie de argint strălucitor pe care 
erau aşezate mai multe feluri de bucate luate în grabă şi 
aranjate de-a valma, unele peste altele: friptură de berbec, 
pâine, smochine, adică din cele ce se mai aflau la masă în casa 
regelui. 

Văzând aşa minune copiii rămaseră fără grai, cu ochii mari 
scăpărând spre tipsia de argint şi bucatele ispititoare de pe ea. 

— V-am adus ceva de mâncare, copii! Luaţi cu grijă şi să nu 
scăpaţi bucate pe jos! îi povăţui Kromia. 

Nici ea nu ştia prea bine cum ar trebui hrăniţi nişte copii 
înfometați, căci aceştia nu aşteptară deloc o nouă invitaţie şi se 
repeziră spre bucate. Frăţiorul cel mic se năpusti asupra bucății 
celei mari de pâine, punând stăpânire pe ea, dosind-o şi 
mâncând cu înfrigurare şi pe furiş din ea, fără să se gândească 
că surioarei îi era la fel de foame. 

— Nu fii rău! Dă-i şi surioarei tale din pâine! Nu vezi ce 
flămândă e? încercă să mai repare situaţia Kromia. 

Băieţelul a înţeles despre ce era vorba însă abia după ce a 
mâncat lacom o bucată din pâine i-a dat din ce mai rămăsese şi 
surioarei lui. 

Kromia veghea ca ei să mănânce îndeajuns şi cu parte 
dreaptă. Se vedea însă, copiii nu mai fuseseră chemaţi demult 
pe la masă, căci nici nu mai ştiau să mulţumească pentru o 
astfel de binefacere. Kromia aştepta să audă mulţumiri de la 
aceşti copii săraci, dar a trebuit să rămână contrariată că ei nu 
au făcut asta... 

— Mda! Aşa-i! Copii de săraci! La ce să te aştepţi de la ei? 
îşi zise resemnată. 

Intrucâtva dezamăgită de purtarea lor privi spre bucatele 
care au mai rămas pe tipsie şi zise totuşi, cu generozitate: 

— Duceţi părinţilor voştri bucatele care au mai rămas! 
Poate că şi lor le e foame! 

Dar ochii fetiţei se întunecară şi coborând capul în piept, 
zise: 

— Nu. Nu putem duce bucatele tale... păstrează-le... 

— De ce nu puteţi? întrebă Kromia contrariată. 


— Fiindcă nu mai avem părinţi! răspunse băieţelul cu vocea 
lui firavă. 

— Da... aşa e... nu mai avem părinţi... recunoscu şi fetiţa, 
cu lacrimi în ochi. 

— Cum? Nici mamă, nici tată? izbucni Kromia, consternată 
de cele auzite. 

— Mama a plecat la târg să cumpere smochine, răspunse 
grăbit micul frăţior căruia îi apărură şi lui lacrimi în ochi. 

— Nu! veni fetiţa cu precizări, părând că ştie mai bine 
situaţia. Mama a murit! A fost bolnavă multă vreme. Nu aveam 
hrană, iar din puţinul pe care-l aveam, mama ne dădea numai 
nouă. Nu oprea nimic pentru ea... 

— Şi ne-a dat un ban! interveni iarăşi băieţelul în vorbă. 

— Da! recunoscu şi fetiţa. Înainte de a muri ne-a pus să 
scoatem o lădiţă de sub pat din care ne-a arătat un ban mare, 
de argint şi ni l-a dat zicând:” Ţineţi banul ăsta să vă cumpăraţi 
pâine după ce eu nu voi mai fi... 

— Şi unde-i banul acela? întrebă Kromia, profund 
impresionată de povestea asta. 

— Ni l-a furat un negustor! interveni din nou în vorbă 
băieţelul. 

— Nu! îl corectă iarăşi fetiţa. Am dat banul unui negustor ca 
să cumpărăm o pâine. Negustorul a luat banul, ne-a dat pâinea 
şi nu ne-a mai dat restul, zicând că atât costă pâinea. Aşa am 
rămas fără banul mamei. 

— Nenorocitul! îl vom pedepsi pe acel negustor dacă mă 
ajutaţi să-l aflăm! zise foarte indignată Kromia care, de fapt, nici 
nu prea cunoştea cât de scumpe ajunseseră bucatele în cetate. 

— Nu ştim unde să-l găsim. A doua zi n-am mai văzut 
taraba acelui negustor, zise fetiţa. 

— Şi tatăl vostru? dori să afle Kromia mai multe amănunte. 

— Tata s-a înecat în mare! o luă băieţelul pe dinainte cu 
explicaţiile. Fetiţa însă aduse lămuriri suplimentare: 

— Tata a plecat pe o corabie, într-o noapte şi nu s-a mai 
întors. Nu mai ştim nimic de el. Mama zicea că a plecat pe furiş, 
fără să spună un cuvânt. A doua zi s-a auzit că multă lume a 
fugit pe mare, cu corăbiile. 

— Bieţii de voi! îi mângâie Kromia văzându-i cât de 
nefericiţi sunt. _ 

Îi cuprinse pe copii pe după umeri. Îi simţi cuminţi, 


tremurând de gustul protecţiei. Poate tocmai asta era dovada 
celei mai mari recunoştinţe pentru bunătatea ei. Kromia înţelese 
că, mai presus de educaţie şi de bunele maniere era soarta 
nefericită a acestor făpturi omeneşti mici şi fără sprijin, fără 
hrană şi poate fără adăpost. Îi mângâie într-una, ca o mamă. 
Dar, la un moment dat, îşi aduse aminte că trebuia să se- 
ntoarcă în palat unde era aşteptată. Mângâind pe creştet pe cei 
doi copii, le zise: 

— Mergeţi acasă şi mâine să veniţi din nou aici. Am să vă 
mai aduc ceva bun! 

— Noi... noi nu avem casă... răspunse fetiţa, cu teamă 
parcă să n-o supere pe prea frumoasa lor protectoare. 

— Cum? Nici casă n-aveţi? Dar părinţii unde au locuit până 
acum? exclamă Kromia în culmea nedumeririi. 

— Am avut şi noi casă, dar acum n-o mai avem, zise fetiţa 
cu tristeţe în glas. Au venit nişte refugiaţi dintr-un sat pe care 
părinţii i-a adăpostit în căsuţa noastră. Însă, după ce-a fugit tata 
şi după ce mama a murit, am fost alungaţi din casă de oamenii 
aceia răi... 

— Ah! Ticăloşii!... Vă promit că oamenii aceia la fel şi 
negustorul acela, vor fi crunt pedepsiţi! Ar merita să fie 
spânzurați pentru faptele lor! rosti Kromia indignată. 

Se ridică în grabă pentru a pleca. Văzând însă copiii pe care 
îi lăsa singuri şi trişti, Kromia îi luă de mână şi le zise: 

— Haideţi cu mine! Am să vă găsesc un adăpost! 

Ajungând la palat, Kromia intră cu cei doi copii pe o uşă 
lăturalnică, îi conduse într-o cameră mică, dar înaltă şi 
împodobită toată cu aur, covoare de preţ, tapete şi perne de 
puf. Puse degetul la buze şi zise copiilor în şoaptă: 

— Rămâneţi cuminţi în camera asta! Am să mai vin să văd 
ce faceţi, da? 

Apoi alergă grăbită pe culoar căutând-o pe mama ei. 
Îmbujorată la faţă, când o găsi, îi zise: 

— Mamă, vreau să-ţi spun o taină! Am poftit în palat doi 
musafiri neobişnuiţi, doi copii nenorociţi, fără părinţi, lihniţi de 
foame şi fără adăpost. Vino cu mine să ţi-i arăt chiar acum! 

Regina, luată prin surprindere de fiica ei, nu avu încotro şi a 
trebuit să o urmeze. Kromia deschise uşa camerei în care îi 
lăsase pe copii şi apoi îi prezentă: - l-am găsit adăpostiţi într-un 
chioşc, lihniţi de foame... 


Regina înţelese pe dată ce fel de musafiri îi adusese fata ei. 

E drept, era uimită. Dar camera aceea nu o găsi prea 
potrivită pentru a adăposti nişte copii de oameni săraci. Cu 
toate acestea, regina se linişti: fiica ei, la care ţinea atât de 
mult, avea un suflet bun! Şi aceasta o făcea să-i ierte mereu 
micile ei nebunii. O luă deoparte şi-i zise: 

— Ai făcut o faptă bună, frumoasă şi dreaptă! însă copiii va 
trebui să-şi schimbe hainele, să fie spălaţi şi supravegheați ca 
să nu facă cine ştie ce năzbâtii prin palat. Regele s-ar supăra 
dacă ar afla că bucatele destinate oştenilor săi truditori sunt 
risipite în aceste zile pentru hrănirea săracilor. 

Regina dădu porunci slujitorilor care schimbară de îndată 
înfăţişarea celor doi copii, de nu-i mai recunoşteai. 


* 


Când îi veni rândul să se odihnească Adoris veni la palat, s- 
o revadă pe Kromia. Ea îl aştepta cu nerăbdare să-i comunice 
noutăţile pe care le avea şi care i se păreau deosebite: 

— Vino să-ţi arăt ceva la care nici nu te-ai gândit! 

Şi Kromia îl conduse până în camera în care cei doi copii 
stăteau cuminţi, în hăinuţe de prinţişori, privind cu ochii lor 
mari. 

Adoris se bucură nespus de fapta iubitei sale, înțelegând şi 
apreciind bunătatea fără margini şi noblețea din sufletul 
Kromiei. O bunătate zeiască, mai presus de lipsurile şi 
necazurile acestei lumi. 

Mai târziu, aşa cum era de aşteptat, află şi regele de cei doi 
protejaţi ai Kromiei. Deşi a avut de bombănit ceva mai întâi, 
până la urmă a aprobat şi el gestul fiicei sale. 

Într-una din zile Adoris a trăit momentele unei mari emoţii. 
Tocmai participa la lupta de pe ziduri ca să-i împiedice pe perși 
să pătrundă în cetate. Duşmanii atacau furios, curgeau ploi de 
săgeți şi sulițe printre crenelurile zidurilor şi peste ziduri. Dar 
năvălitorii nu reuşiseră mare lucru nici de data asta. Se vedea 
că trebuia să se retragă cât mai repede în taberele lor. 

Într-o clipă de răgaz Adoris privi de pe zid în interiorul 
cetăţii şi rămase înmărmurit: Kromia, însoţită de cei doi copilaşi 
îmbrăcaţi în alb ca nişte fluturi adunau de pe jos săgețile trase 
de arcurile persane peste zid, le făceau snopuri, iar Kromia le 


aşeza frumos în stive, pe iarbă. Nici Kromiei, nici celor doi copii 
nu le păsa că în preajma lor zburau săgeți. Îşi vedeau 
netulburaţi de treaba lor. 

Adoris, până atunci atent la lupta cu duşmanii, păşi pe zid 
până se apropie de locul unde era Kromia, şi-i strigă cu 
disperare: 

— Kromia! Te rog din tot sufletul, îndepărtează-te de ziduri! 
Sunteţi în mare primejdie să fiţi atinşi de săgeți! 

Kromia însă privi fericită la el, zâmbindu-i cu nevinovăție, şi- 
| zise: 

— Parcă tu nu eşti în primejdie, acolo sus? Uite, noi aici am 
adunat o mulţime de săgeți! 

— Da, viteaza şi frumoasa mea Kromia! Totuşi, pentru 
liniştea mea, te implor mult, îndepărtează-te de ziduri, chiar 
acum! 

— Bine, plec! răspunse Kromia, nemulțumită totuşi că nu 
are voie să facă ceea ce ar fi vrut. Totuşi, trimite un oştean să ia 
săgețile adunate de noi! 

— Negreşit, ne vor fi de folos! Dar acum, te implor, 
îndepărtează-te de zidurile acestea primejdioase! 

Meneus trecu pe acolo şi văzând-o pe Kromia, o sfătui 
degrabă să plece din locul acela periculos. După plecarea ei, 
Adoris trimise un oştean să aducă săgețile adunate de Kromia şi 
de copii. 


39 


De îndată ce mulţimea norodului şi a preoţilor se risipise pe 
la casele lor la lăsarea întunericului Piratos rămase însingurat 
printre coloanele şi altarele întunecate ale templului, căindu-se 
amarnic şi implorând în chip sfâşietor iertarea păcatelor. Căinţa 
lui era una sinceră. Gândea că de ar fi avut-o mai dinainte, 
niciodată n-ar fi ajuns la acele fapte abominabile pe care le-a 
săvârşit. 

Ceea ce-i tulbura însă tihna căinţei era o oarecare nelinişte, 
ca o presimţire că în templu, din dosul coloanelor de marmură, îl 
pândeşte cineva. Poate i se păruse numai, căci în templu nu 
putea fi nimeni la ora aceea. Pentru a se putea convinge de 
asta, cercetă pretutindeni, fără însă a descoperi ceva suspect. 

Mai târziu i se întâmplă din nou să aibă aceeaşi viziune. 


Tresări, părându-i-se că o ciudată vedenie se strecoară pe lângă 
zid, încet, oprindu-se în dreptul vasului în care schimbase de 
câteva ori până atunci mesaje cu perşii. Dar numai cât întoarse 
capul şi vedenia aceea dispăru. Cuprins de o tulburare 
nemărginită, începu să tremure. 

Se săturase de toate! Jurase în sinea lui să nu mai aibă 
deloc de-a face cu „Amicii de la Răsărit”! Vroia doar să fie lăsat 
în pace, să-şi vadă de ale lui! Nu mai vroia nicio răsplată de la 
perşi! Să fie ei mulţumiţi câte hatâruri le-a făcut el până atunci! 

Neliniştea care i se strecurase în suflet era una pe care abia 
o mai putea suporta. Înainte de a închide uşile templului şi de a 
se îndrepta spre locuinţa sa Piratos, ros de curiozitate, păşi spre 
vasul cu pricina. Cu teamă în suflet întinse mâna, ridică 
zăngănitorul capac şi pipăi în interiorul vasului. În pântecul lui se 
afla un nou pergament! Cuprins de emoție, cu mâinile 
tremurând, desfăcu sulul şi citi: 


Vrei să le ungem bazileu în oraşul Atalyei? încrede-te în noi! 
Pentru asta vei primi o ultimă sarcină, foarte importantă, pe 
care nu cumva să n-o îndeplineşti! Aşadar, ai poruncă să faci ca 
regele Agatos să fie otrăvit. Vei proceda astfel: când regele va 
veni să aducă ofrande în templul lui Zeus şi va cere o carafă cu 
vin, tu îi vei întinde carafa care se va afla pe pervazul ferestrei. 

Nu-ţi fie teamă şi nici milă nu purta regelui tău! Destule rele 
şi nedreptăți a făcut, doar ştii şi tu asta! 

Nu uita că „Amicii de la Răsărit” veghează! 


Piratos simţi că se sufocă de emoție, într-atât i se zbăteau 
mâinile şi inima din piept. Nici nu mai nimeri să închidă ca 
lumea uşile templului. leşi năucit afară, sperând că îşi va alina 
suferinţa în răcoarea serii. 

Orice s-ar mai întâmpla, de aici înainte avea de gând să nu 
mai slujească poftele perşilor în niciun fel! Chiar se gândi să se 
ducă la rege, să-i mărturisească ticăloşeniile pe care le făcuse şi 
să i destăinuie noua ameninţare pusă la cale de perşi. li era însă 
teamă din cale afară de rege şi îi venea nespus de greu să se 
dea singur în vileag. Nu se simţea în stare să îndure nicicum 
previzibila consternare de pe faţa regelui când îi vor fi rostite 
asemenea cutremurătoare adevăruri. Şi, mai ales, se temea de 
izbucnirea furioasă a regelui şi de pedeapsa cumplită pe care i-o 


va administra atunci când va afla groaznice lui destăinuiri. De 
aceea, se gândi să nu facă acest pas, să lase mai degrabă ca 
lucrurile să meargă de la sine. 

A sosit şi ziua în care regele Agatos, potrivit obiceiului său, 
veni în templul lui Zeus pentru a aduce ofranda zeilor şi pentru 
a se reculege. Ca de obicei, Piratos oficia ritualul închinat zeilor, 
ritual pe care regele îl urmărea cu evlavie. 

Cum era de prevăzut, în timpul ritualului, regele ceru la un 
moment dat o carafă cu vin pentru a cinsti zeii. Piratos, neavând 
prin preajmă o carafă cu vin, o văzu pe cea de pe pervazul 
ferestrei, ştiind că era acolo pregătită de o mână criminală. 
Apucând carafa cu vin, mâna lui Piratos începu să tremure atât 
de tare, încât scăpă carafa prefăcând-o în ţăndări, exact în 
momentul în care regele întinsese mâna să o ia. 

Piratos rămase înmărmurit de isprava lui. Regele, văzând în 
asta un semn rău, părăsi nemulţumit templul chiar înainte de 
sfârşitul ceremoniei. De bună seamă, Piratos răsuflă uşurat că 
nu săvârşise fărădelegea cea mare! De acum înainte puţin îi va 
păsa ce va zice regele de neîndemânarea sa. 

Se apropia sfârşitul zilei. Rămânând singur în templu Piratos 
se chinuia să şteargă bine urmele carafei sparte. Simţind însă 
din nou o umbră strecurându-se printre coloanele templului, se 
ridică cu teamă să observe mai bine. O boare de aer rece 
pătrunse chiar în clipa aceea înăuntrul templului, ca şi cum uşa 
ar fi fost crăpată. Da, iată, Piratos văzu din nou vedenia aceea în 
spatele coloanelor. De data asta îi văzu mai bine chipul care 
semăna cu cel al măturătorului său din templu. Chipul înainta 
încet şi se apropia de el cu o faţă întunecată şi aspră. Apoi ridică 
în sus braţele care întindeau un arc din care porni o săgeată ca 
fulgerul. 

Piratos căzu. Vedenia veni deasupra lui, privindu-i chipul şi 
rostind ca o sentinţă: 

— Ai trădat „Amicii de la Răsărit”? Mori, nemernicule! 


* 


Trupul lui Piratos a fost găsit neînsuflețit în mijlocul 
templului, chiar a doua zi dimineață. Regele Agatos a fost de 
îndată înştiinţat. Moartea lui Piratos părea cât se poate de 
stranie şi învăluită în mister. Totuşi, găsindu-se asupra sa ultima 


scrisoare din partea „Amicilor de la Răsărit”, lucrurile au mai 
fost clarificate. 

Regele Agatos, privind chipul neînsufleţit al lui Piratos şi 
făcând legătura cu evenimentul cu carafa din ziua anterioară, 
gândi în sinea sa:” Asta trebuie să fi fost şi tâlcul carafei sparte 
în timpul ceremoniei de ieri! însă, amintindu-şi de vremurile 
când îl proteja pe acest preot al său, rosti, mai mult ca pentru 
sine: 

— Bietul păcătos! Cumplită pedeapsă i-au hărăzit zeii! 


40 


Ziua se îndrepta spre asfinţit. Deasupra malurilor din port 
cu aripile scânteind trecu în zbor lin un pescăruş pierzându-se în 
largul mării. Soarele se aşeză tremurând pe creasta învăpăiată a 
orizontului roşu şi se scufundă în adâncul apelor. 

Inainte de lăsarea întunericului, cerul deveni purpuriu- 
deschis. Pescăruşul cu aripile albe reveni de pe mare şi zbură 
deasupra cetăţii, apoi dădu un larg ocol zidurilor, planând peste 
colinele de deasupra țărmului. 

Un paznic bătrân din cetate văzu zborul pescăruşului şi îşi 
zise că era un semn bun. Şi totuşi situaţia cetăţii era disperată: 
ajutoarele nu soseau, nici de pe mare, nici de pe uscat; iar forţa 
apărării din cetate scăzuse îngrijorător, încât abia se mai putea 
nădăjdui că se va mai rezista două-trei zile, iar asta numai în 
situaţia în care perşilor nu le va trece prin cap să atace viguros. 

Incă o noapte cobora peste cetate, cufundând în beznă atât 
pe asediatori cât şi pe asediați. Numai siluetele negre ale 
corăbiilor duşmane se  distingeau stranii, clipocind pe 
întunecatele valuri. 

In cetate numărul apărătorilor scăzu atât de mult, încât au 
mai rămas aproape numai luptătorii de pe ziduri şi doar câteva 
străji şi câţiva paznici în faţa porţilor şi uşilor. Nu numai luptele îi 
obosiseră pe toţi apărătorii, dar şi veghea nesfârşită la care erau 
supuşi zi şi noapte. Erau puţini apărători în cetate. Şi totuşi, cei 
rămaşi erau dări, iscusiţi în luptă şi devotați regelui lor. 

Unul dintre aceşti ostaşi destoinici era şi Liton, căruia i se 
încredinţase să vegheze noaptea acea parte a zidului care se 
termina în mare. Liton îşi luase în primire postul încă de la 
lăsarea amurgului şi, în toiul nopţii, continuă să scruteze cu 


aceeaşi agerime orice mişcare, orice umbră de pe țărm şi de pe 
mare. Avea o lance şi un arc gata pregătite să le folosească la 
ivirea primului duşman care ar cuteza să se furişeze spre cetate. 

Toată seara stâncile şi pietrele asupra cărora veghea Liton 
rămăseseră neclintite. Doar vuietul veşnic al valurilor mării se 
auzea necontenit, adormitor. Dar iată că, la un moment dat, 
lângă o stâncă colţuroasă aproape de malul mării o umbră păru 
că se furişează! 

Lui Liton nu-i veni să creadă: deschise ochii mari şi începu 
să urmărească umbra aceea, cu inima zbătându-i-se de emotie. 
După o aşteptare destul de lungă umbra făcu un salt şi dispăru 
din nou. Liton îşi trase mai la îndemână lancea şi potrivi o 
săgeată în arc pregătindu-se să ţintească de îndată ce umbra 
avea să-şi facă din nou apariţia. Nu dură mult şi umbra reapăru. 
Dintr-odată săgeata din arcul lui Liton porni şuierând, în timp ce 
umbra se mişca în dosul unei stânci. Mişcarea umbrei fusese 
însă atât de neprevăzută şi de rapidă că Liton trase aproape la 
întâmplare iar săgeata nimeri în stâncă. Umbra continua să se 
ascundă în spatele stâncii, acolo unde săgeata lui Liton n-o 
putea ajunge. 

Liton însă era un ostaş încercat şi nu-şi părăsi postul să se 
aventureze în căutarea insolitului invadator, ci pândi mai 
departe orice mişcare, cu o nouă săgeată pregătită în arc. ŞI 
cum stătea în aşteptare cu arcul întins, i se păru că desluşeşte 
un glas şoptit dinspre stânca după care se ascunsese umbra. 
Ascultă încordat mai departe. lar după câteva clipe glasul acela 
se auzi din nou: 

— Lasă-mă să intru în cetate! Aduc veşti! 

Lui Liton îi trebui ceva vreme să se dumirească. Apoi rosti, 
tot în şoaptă: 

— Cine eşti tu?! 

— Sunt Enea, solul regelui din Rodos, veni răspunsul, şoptit 
şi de data asta dintr-acelaşi loc. 

Lui Liton, întâmplarea îi păru de-a dreptul ciudată, aşa că 
strigă, de data asta cu glas puternic, necunoscutului din 
întuneric: 

— Stai pe loc! Nu mişca! 

Apoi scoase un fluierat uşor şi de pe coama zidului apărură 
două străji cu armele gata pregătite. 

— Ce s-a întâmplat? cerură ei lămuriri în şoaptă. 


— Priviţi acolo, după stânca aceea! le făcu semn Liton. E 
cineva care zice că-i un sol venit din insula Rodos... 

— Să iasă la vedere! ziseră cele două străji care se 
apropiară. 

— Lasă-te prins! îi strigă Liton. 

Încrezător, omul de după stâncă ieşi la vedere, lepădându-şi 
armele şi apropiindu-se de zid. Protejat de cei doi străjeri Liton 
cobori câteva trepte de pe zid şi îl legă de mâini pe necunoscut 
cu o frânghie. Apoi îi ridică armele şi porni în spatele lui să-l 
conducă către cei doi străjeri de pe zid. 

— Unul dintre noi va merge cu el în cetate, împreună cu 
tine, Liton! 

— Vino cu noi! îi zise unul dintre soldaţi solului necunoscut. 
Tu, Liton, hai cu mine! 

Solul necunoscut, urmat de Liton şi de tovarăşul său, 
coborâră creasta zidului şi se pierdură în întunericul aleii din 
cetate. 

Înţelegând despre ce era vorba căpetenia străjilor hotărî ca 
solul să-l urmeze până la foişorul în care Meneus se odihnea. 
Bătrânul comandant sări ca ars imediat ce auzi neaşteptata 
veste. Se grăbi de îndată să-l descoase pe misteriosul sol: 

— Cine eşti şi de unde vii? 

La lumina opaiţului care pâlpâia în odaie solul, un individ 
mic de statură însă bine legat la trup, cu o barbă neagră şi 
scurtă şi cu ochi vioi, păru netulburat de prezenţa celor de faţă 
şi răspunse ferm: 

— Sunt Enea, cârmaci pe una din corăbiile din Rodos. 
Regele Craton m-a trimis la voi ca sol cu o veste importantă 
pentru regele Agatos. 

Meneus, neîncrezător după cum îi era felul, îl întrerupse, 
zicându-i: 

— Stai, stai! Uşurel! întâi convinge-mă că spui adevărul! 

Solul necunoscut nu se aşteptase la o astfel de piedică, aşa 
că începu să se apere contrariat: 

— Cum? Nu mă credeţi? Vă jur... pe zeul Poseidon, pe viaţa 
mea! 

Meneus însă îl luă cu binişorul: 

— Nu! Nu aşa, frăţioare! Aşa jură şi trădătorii. Vrem o 
dovadă palpabilă, înţelegi? 

Necunoscutul, iritat de piedicile neaşteptate ce i se puneau, 


începu să devină neliniştit. Apoi se încumetă să spună: 

— Nu am ce dovadă să vă aduc. Dar, chiar dacă nu demult 
am luptat împotriva voastră totuşi, nu vă suntem duşmani. Am 
aflat de la nişte refugiaţi de-ai voştri că un bun prieten de-al 
regelui nostru Craton, pe numele lui Adoris, despre care noi am 
ştiut că a murit în bătălia cu voi, ar trăi în cetatea voastră... 

— Adoris ai spus?! exclamă Meneus, înseninându-se la 
auzul acestui nume. Stai un pic! Chiar îl cunoşti pe Adoris?... 

Meneus făcu semn unei străji să-l caute pe Adoris, în timp 
ce el continuă să-l descoase pe Enea, pretinsul sol din Rodos. 

Dar Adoris, care era de veghe în noaptea aceea, sosi 
imediat, cu ochii obosiţi de lungile nopţi de nesomn. 

— Ce s-a întâmplat? zise el neliniştit. 

— lată de ce te-am chemat din post la ora asta! îi zise 
Meneus, cu gravitate. Acest individ pretinde că te cunoaşte şi 
zice că e un sol care vine din insula Rodos... 

Adoris îndreptă privirile spre necunoscut care la rândul său 
îl studia cu ochi mari şi lacomi. 

— Adoris! Tu eşti, copilule? Trăieşti? izbucni cu bucurie în 
suflet necunoscut acela care avea încă mâinile legate la spate. 

— lar tu eşti Enea, cârmaciul, nu-i aşa?! exclamă, la fel de 
bucuros, Adoris. 

— După cum vezi, dragul meu! zise însufleţit Enea. 

— Cum de ai venit aşa, în miez de noapte? îl întrebă Adoris 
pătruns încă de emoție dar şi bucuros că îşi vede o cunoştinţă 
veche din Rodos. 

— Ehe, băiete! Numai noaptea mai poţi ajunge aici, aşa se 
pare! îi răspunse Enea. Am aflat şi noi de asediul perşilor şi am 
adus veşti însemnate... 

— Ce veşti? Spune degrabă! zise Adoris, foarte nerăbdător 
să le afle cât mai repede. 

interveni însă Meneus, care porunci să-i fie dezlegate 
mâinile solului. Apoi zise: 

— De vreme ce veştile tale, Enea, sunt atât de importante 
pentru cetatea noastră, merită să le relatezi direct în faţa 
regelui! 

— Chiar aşa am poruncă să şi fac! Adică să-mi rostesc solia 
în faţa regelui vostru, zise Enea. 

Regele Agatos, înştiinţat de Meneus, dădu poruncă să-i fie 
înfăţişat numaidecât solul din Rodos. Enea, însoţit de Meneus, 


Adoris şi de străji se înfăţişară de îndată în faţa regelui în palatul 
acestuia. 

— Enea zici că te cheamă? îl întrebă regele pe necunoscut. 
Bun venit în cetatea mea, din păcate, asediată, după cum vezi. 

— Întocmai, prea luminate rege al Atalyei! îi răspunse 
acesta, înclinându-se cuviincios. 

— Să-ţi auzim solia! îl îndemnă regele, şi el nerăbdător să 
afle noutăţi din afara graniţelor ţării sale despre care nu mai 
ştiuse de multă vreme. 

— Preamărite rege al Atalyei! Să-mi fie iertată intrarea în 
cetate în toiul nopţii, precum un hoţ, dar altfel nu puteam 
ajunge, căci cetatea e înconjurată din toate părţile de oştirile 
duşmane... Regele Craton din Rodos m-a trimis să te înduplec să 
binevoieşti a face astfel încât să-l putem răscumpăra pe Adoris, 
în schimbul multor daruri. Regele nostru doreşte nespus demult 
să-şi recupereze prietenul său drag!... 

Regele Agatos a înţeles pe dată mesajul. Se încruntă însă la 
chip şi zise solului, cu asprime în glas: 

— Aşa solie-mi trimite Craton? Aur ne trebuie în clipele 
acestea disperate pe care le trăim noi? Vreţi să-mi lipsiţi 
cetatea, tocmai acum, de sprijinul celui mai devotat apărător al 
ei? 

Învinuirile cădeau grele, ca un trăsnet, pe capul lui Enea 
care nu mai ştia ce să mai răspundă. Când regele tăcu, el cuteză 
să lămurească gândurile stăpânului care l-a trimis aici: 

— Te implor, slăvite şi prealuminate rege, să nu te mânii pe 
tânărul rege Craton, nici pe solul său. Când am plecat din Rodos 
ştiam că sunteţi în război cu perşii dar nu ştiam că sunteţi 
asediați. Şi apoi, nu ştiam nimic clar despre Adoris, decât că 
trăia la curtea domniei voastre. Aflaserăm câte ceva despre 
invazia perşilor, dar abia când am întâlnit corăbii cu refugiaţi 
fugind spre apus atunci ne-am dat seama de amploarea 
invaziei. Corăbiile cu care am venit cu greu s-au putut apropia 
de țărm... 

Spusele lui Enea avuseră darul de al mai linişti pe rege care 
i se adresă mai puţin nervos: 

— Înţeleg strădania voastră! Doar că împrejurările sunt atât 
de nefaste, că numai printr-o minune mai rezistăm câteva zile... 

Enea înţelesese bine necazurile regelui Agatos, aşa că se 
decise să-i destăinuie tot ce-i zisese la plecare Craton: 


— Îmi cer iertare, prea luminate rege, că nu rostisem de la 
început tot ce mi-a poruncit regele meu. Căci stăpânul meu mi-a 
mai spus: dacă regele Agatos şi cetatea sa se află în mare 
primejdie atunci cele două corăbii cu care am venit să sară de 
îndată în ajutor, cu tot ce va putea, cu hrană, soldaţi şi arme. De 
altfel regele Craton vă mai informează că, deşi nu ştie încă 
proporţiile dezastrului în urma invaziei perşilor, ştie bine că 
cetatea Atalyei este în primejdie şi au fost trimise de pe munţi 
mesaje prin focuri de noapte care să de-a de ştire celelalte 
insule şi pe continent. Apoi, dacă îi vom spune că va fi nevoie, el 
însuşi cu armata sa va veni în ajutor... 

— Astea sunt cuvintele lui Craton? sări încântat regele 
Agatos, nemaiputând să-şi stăpânească emoţiile. 

— Da, aşa a zis regele Craton să vă spun! Vrem să ştim deci 
cum am putea să vă fim de folos! se grăbi Enea să-şi termine 
mesajul, simțind cum a intrat imediat în grațiile regelui Agatos. 

Regele, din ce în ce mai animat, zise după câteva clipe de 
cugetare: 

— Da, sună prea frumos mesajul de la regele tău şi-i 
mulţumim tare mult pentru aceste vorbe. Dar acest ajutor vine 
prea târziu pentru noi. Nu mai e timp să aşteptăm ajutoare de 
nicăieri. Şi atunci am un alt plan! 

— Ce plan, măria ta? îl putem auzi şi noi? i se adresară cei 
de faţă, vădit curioşi. 

— O să vi-l spun de îndată! continuă regele să-şi exprime 
gândurile. Am putea folosi cele două corăbii din Rodos ca să 
fugim pe mare... Şi aşa, după câte se pare, nu mai putem apăra 
cetatea. lar dacă fugim, am putea salva măcar nişte suflete 
nevinovate, evitând deznodământul tragic de a cădea în 
batjocura păgânilor! 

Vorbele sale i-a lăsat pe unii cu privirile înflăcărate de 
tentaţia unei posibile evadări. Dar Enea interveni şi spuse: 

— Dar corăbiile noastre sunt pline de provizii! Ar trebui mai 
întâi să le descărcăm! zise Enea, din ce în ce mai devotat cauzei 
celor asediați. Am şi eu o părere despre planul ăsta al vostru... 

— Ai o părere? S-auzim! se-nvoi regele. 

— S-auzim! S-auzim! exclamară şi ceilalţi. 

— Corăbiile noastre nu pot intra în portul cetăţii fără să fie 
văzute de perşi. Dar s-ar putea ajunge la ele, acolo unde se află 
acum ascunse, într-un golf întunecat nu departe de aici, 


aproape de țărm. Dacă v-aţi putea strecura nevăzuţi până acolo, 
aţi fi ca şi salvaţi! 

— Grozavă idee! exclamă Meneus. Dar cum poate trece un 
oraş întreg pe sub nasul străjilor persane fără să fie măcar simţit 
dacă nu văzut? 

— Ce zici, Enea, de asta? îl întrebă regele cuprins de 
aceeaşi nedumerire. 

— Pe aceeaşi cale pe care am venit şi eu în noaptea asta! 
răspunse Enea fără şovăire. 

— Adică pe acolo unde zidul se îmbină cu marea! preciză 
Meneus către rege. 

— Întocmai! zise Enea. Se pare că străjile perşilor nu 
veghează atât de atent împrejurimile, mai ales acel loc uitat, 
unde se îmbină ţărmul cu marea. Şi-au aşezat corturile mai 
departe de țărm, iar de pe corăbiile lor nu se vede prea bine ce 
se întâmplă pe mal... 

— Da, are dreptate! Se pare că pe-acolo ne-am putea 
refugia noaptea! rosti regele însufleţit de cele auzite. 

— Totuşi, noaptea nu se poate face nimic! îşi exprimă 
părerea Meneus. Închipuiţi-vă, cum am putea să ne strecurăm 
printre străjile perşilor fără să fim văzuţi? Dacă se iscă cumva 
zarvă, ţipete, zgomote sau mai ştiu eu ce întâmplare nefericită 
se petrece? 

— Aşa este! Dară să lăsăm treaba asta pentru noaptea de 
mâine ca să ne pregătim mai serios? întrebă regele asistenţa. 

— Aşa e cel mai bine! zise şi Enea care aproape că se 
pregătea de plecare. Acum însă, când o să mă întorc la corăbiile 
noastre, voi avea grijă să cercetez din nou felul în care străjile 
perşilor îşi veghează posturile. lar mâine seară, de cum se va 
întuneca, voi fi prezent iarăşi aici. 

— Pleci, Enea? interveni Adoris. Aveam să te întreb o 
groază de lucruri!... 

— Ai dreptate! Până în zori mai e mult! zise şi Meneus. 


41 


— Aş fi bucuros să vă pot povesti tot ce ştiu. Ce să vă spun 
mai întâi? îi întrebă Enea. 

— Spune-ne ce mai e nou prin cetatea regelui Glaucon din 
Rodos, îl rugă Adoris. 


— Regele Glaucon? înseamnă că încă n-aţi aflat! Regele 
Glaucon s-a sfârşit din viaţă de mai bine de o jumătate de an! 

— Adevărat? zise consternat Adoris. De aceea ai rostit tu de 
mai multe ori: regele Craton? 

— Întocmai! Tânărul Craton este acum rege al Rodosului, pe 
tronul părintelui său! răspunse Enea. 

— Deci Glaucon nu mai trăieşte! rosti mirat şi regele 

Agatos. 

— Şi a murit de moarte bună? întrebă Adoris. 

— Da, a murit de moarte bună! 

Emoţionat de evenimentele pe care le află că se petrecură 
pe insula Rodos, Adoris îl întrebă din nou pe solul Enea: 

— Ce anume l-a îndemnat pe regele Craton să trimită solie 
în cetatea Atalya? 

Enea oftă adânc şi gânditor, apoi zise: 

— Ei, aici e cam mult de povestit! N-aş dori să-l obosesc pe 
luminatul rege cu o poveste atât de întortochiată... 

— Dimpotrivă, spune-ne tot ce ştii! îl îndemnă regele, vrând 
să afle şi el cât mai multe veşti din afară. 

Cei din palat dormeau deja demult, dar parcă presimţiseră 
că în cetate se petrecea ceva însemnat, căci uşile odăilor 
începură să se deschidă, făcliile începură să se aprindă, iar în 
salon începură să se furişeze umbrele prinţeselor şi cea a 
reginei şi a multor slujitori. 

Trezită din somn, Kromia apăru şi ea în prag. Văzându-l pe 
Adoris, veni drept spre el. 

— Ce s-a-ntâmplat, spune-mi şi mie Adoris? îl întrebă ea 
cuprinsă de curiozitate şi nelinişte. 

— Fii liniştită, frumoasa mea Kromia! Au sosit veşti 
importante din insula Rodos! Ne sunt prieteni! o încurajă el 
duios. 

Dar regele deveni nemulţumit de atâta zarvă şi lumină în 
palat. De aceea porunci ca fiicele sale şi slujitorii să plece în 
odăile lor, uşile să fie închise, iar făcliile stinse, ca să nu prindă 
cumva perşii de veste că în cetate se petrec lucruri ciudate şi să 
le dea vreo bănuială. Nu de alta, dar în cetate puteau să mai fie 
iscoade de-ale duşmanilor. 

— Tu, Kromia, poţi rămâne cu noi dacă vrei să asculţi 
povestea lui Enea! îi propuse regele fiicei sale. 

Kromia se bucură mult de favorul ce i-a fost făcut şi-şi căută 


locul cel mai potrivit ca să poată auzi cât mai bine tot ce avea 
de povestit Enea. 

— Ei, acum poţi începe povestea! zise regele către Enea. 

Cei de faţă aşteptau nerăbdători să afle tainele pe care 
urma să le destăinuie solul din Rodos şi erau numai ochi şi 
urechi. lar el începu: 

— Slăvite rege, slăvită regină şi celelalte persoane de vază! 
îmi cer iertare pentru vorbele pe care am să le rostesc, dacă vă 
vor supăra cu ceva, căci multe am săvârşit dintre cele care nu 
pot fi pe placul măriilor voastre şi pentru care aş putea să 
plătesc cu capul. Dar voi spune totul, fără ascunziş şi ocoliş, căci 
aşa îmi e firea... 

— Spune-ne dară totul, numai să fie adevărat! preciză 
regele cu chip serios. 

— Aşa voi face, fiţi convinşi, zise Enea. Povestea mea 
începe încă din ziua când Craton fusese învins de oştile măriei 
tale şi cu greu izbutise să fugă pe mare cu cele câteva corăbii 
care i-au mai rămas. Pe atunci eram cârmaci pe una din 
corăbiile sale. După ce prinţul nostru a pornit pe uscat spre 
Atalya cu oştile sale, m-a lăsat pe țărm, la corabia mea, ca să 
veghez să nu vină cineva şi să pună flota în pericol... 

— Cum? Ai fost lăsat singur să aperi corăbiile? întrebă unul 
dintre cei de faţă. 

— Nu, nu eram singurul care vegheam la vasele noastre. 
Eram vreo douăzeci de inşi, lăsaţi de pază, câte unul la fiecare 
vas, pentru a le putea supraveghea în împrejurarea că cineva le- 
ar da târcoale în lipsa oştilor noastre. Craton pornise cu gândul 
să întâlnească alte oştiri ale coaliţiei... Să ne fie cu iertare, 
mărite şi atotputernice rege al Atalyei, nu vreau să supăr pe 
nimeni cu vorbele mele, doar că am jurat să spun adevărul, aşa 
cum a fost... 

— Spune! Spune totul, fără teamă! îi dădu dezlegare 
bătrânul Meneus, convins fiind că regele e în acelaşi gând cu el. 

— Aşa, deci, Craton, cu oştile lui, a plecat în zorii dimineţii 
peste câmpiile cele întinse, pe care nu se zăreau decât mirişti şi 
boscheţi. 

— Adoris, erai şi tu printre ei? interveni aproape şoptit 
Kromia, plină de curiozitate, urmărind cu mare emoție povestea. 

— Da, am fost şi eu plecat cu oştile lui Craton, îi răspunse 
Adoris, mângâind-o cu privirea. 


— Aşa cum ziceam, continuă Enea, Craton cu cea mai mare 
parte a oştirii era plecat de patru zile prin ţinuturile pustii... ca 
să întâlnească oştile coaliţiei... 

— Aha! Deci nu prea era înţelegere între aliaţii porniţi să-mi 
uzurpe tronul! exclamă regele, schimbând cu subinţeles o 
privire cu Meneus. 

— Într-adevăr, preamărite rege... Craton n-ar fi pornit în 
războiul ăsta de nu-l obliga liga de la Sardes, căci nu avea deloc 
un interes anume... 

— Aţi păţit-o urât atunci! îşi aminti Meneus de dezastrul 
oştilor adverse din acea expediţie. 

— Să lăsăm omul să-şi spună toată povestea, căci n-o mai 
sfârşim nici până la ziuă! a fost de părere regina. 

— Mda! Continuă-ţi povestea! porunci regele. 

Enea, intimidat de mersul anevoios al povestirii dat fiind 
desele întreruperi, continuă cu şovăire în glas: 

— Cinstiţi şi iluştri cârmuitori! Vă spuneam că, în timp ce 
oştile lui Craton erau plecate, noi, cei de la corăbii, am rămas 
puţini şi singuri, şi ne temeam sincer de soarta lui Craton, a 
noastră şi a corăbiilor noastre. Era cumplit să stai şi să aştepţi, 
neştiind nimic din ceea ce se petrece pe câmpul de luptă. După 
vreo patru zile de aşteptare am zărit dintr-odată o ceată mare 
de călăreţi alergând spre noi cu arcurile pregătite şi cu torţele 
aprinse. 

— Groaznic! Simt că mi-e frică! Cine erau? întrebă Kromia 
înfiorată de descrierea imaginii acelui atac. 

— Nu-ţi fie teamă, preafrumoasă domniţă, acei călăreţi erau 
chiar din oastea regatului vostru. Veniseră însă atât de furioşi, 
că abia am avut timp să ne pregătim apărarea, unii în faţa 
vaselor, alţii pe punți, de acolo de unde era mai lesne de luptat 
cu arcuri şi cu sulițe. Am fost însă învinşi repede... 

— Bravo! Aşa călăreţi mai zic şi eu! Frumos atac a fost 
acela şi bine gândit! rosti regele cu entuziasm, măgulindu-şi 
propriul său orgoliu. 

— Să ne fie iertată nemernicia noastră de atunci, eram 
puţini şi abia de mai rezistam... 

— Da, continuă! rosti regele, îmbujorat de voie bună. 

— Vă spuneam că am fost cuceriţi de călăreţii măriei tale 
care începuseră să dea foc corăbiilor noastre, spre marea 
noastră disperare... 


— Şi cum ai scăpat atunci? se grăbi Meneus să-l întrebe. 

— Eu eram în faţa corăbiei mele căutând s-o apăr cu scutul 
şi cu sabia... dar am fost doborât de o lovitură puternică. 
Încercam să mă ridic în picioare... 

— Bietul de el! făcu regina miloasă. 

— Aşa-mi trebuia, căci veniserăm în ţara ta, mărite rege, s- 
o cotropim şi meritam asta. Aşa că, abia mă ridicasem în 
picioare şi încă nu pusesem din nou mâna pe scut, când am 
simţit două braţe vânjoase apucându-mă, legându-mă strâns cu 
frânghii, apoi m-a târât şi aruncat într-un car de luptă. De-abia 
reuşisem să mai văd cum soseau dinspre câmpie în fugă, cete 
de pedestraşi... 

— Eram noi, oştirea lui Craton, interveni Adoris ca să 
întregească relatarea lui Enea. 

— Nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea pe câmpul 
de luptă. Ştiu doar că am stat legat o vreme în acel car 
întunecat. Apoi am simţit, spre seară, cum carul a pornit la 
drum, hodorogind toată noaptea până am ajuns undeva într-o 
tabără sau poate la vreun han undeva... 

— Ai ajuns în tabăra cavaleriei de vest a regatului! preciză 
Meneus, bun cunoscător al orânduirii oştii regelui. 

— Nu înţeleg! Ce vroiau de la tine? întrebă regele pe Enea. 

— Îmi cer iertare, pesemne fusesem prins ca să scoateţi de 
la mine ceva informaţii, căci la scurt timp după aceea am fost 
obligat să spun tot ce ştiam despre oştile lui Craton şi despre 
coaliţie... 

— Şi cum ai suportat interogatoriul? întrebă Meneus, cu un 
zâmbet abia perceptibil pe vârful buzelor. 

Simţindu-se încolţit, Enea abia reuşi să spună: 

— Ce puteam să fac? M-am străduit să îndur toate chinurile 
la care am fost supus, atât cât am putut răbda, fără să trădez 
mare lucru. Mai apoi, văzând că acei care mă interogau ştiau 
mai totul despre ai noştri, am recunoscut şi eu cam cum stăteau 
lucrurile... De fapt, nu mai aveam nimic de tăinuit. 

— Ce s-a întâmplat apoi cu tine? întrebă regele, nu prea 
edificat că cel interogat avusese o comportare tocmai demnă. 

— M-au legat iarăşi, m-au aruncat pe fundul unui rădvan şi 
m-au adus aşa, cam o săptămână, fără să pot vedea nimic, până 
în această cetate... 

— Adoris, parcă aşa te-au adus şi pe tine, adăugă Kromia 


care asculta atentă relatarea lui Enea dar îşi amintea şi de 
povestea pe care o ştia de la Adoris. 

— Se prea poate să fi fost chiar acelaşi rădvan întunecos, 
îmi amintesc că nu am văzut nimic în jur. 

— Nici eu nu am văzut nimic, continuă Enea, căci eram 
legat la gură şi la ochi, de-abia mai puteam răsufla. Aşa am 
ajuns în cetate... 

Apoi, după ce făcu o pauză ca pentru a-şi trage sufletul, 
continuă: 

— Ziceam că, o dată ajuns în cetate, am mai fost ţinut vreo 
două zile într-o încăpere întunecoasă, probabil într-un foişor, 
legat la mâini, şi iarăşi am trecut prin interogatoriu. Mi s-au pus 
aceleaşi şi aceleaşi întrebări de sute de ori. 

— Şi? După aceea? interveni din nou regina părând 
nerăbdătoare să afle finalul acestor întâmplări. 

— Am fost întemnițat imediat după ce s-au convins că nu 
mai spuneam nimic nou, oricât m-ar fi silit. Nu pot aprecia cât 
timp am stat în întunericul acela din închisoare. Într-o zi însă, 
mi-a trecut prin cap să evadez. M-am gândit să încerc ceva ca 
să pot ieşi din temniţă. Am început prin a zgâria cu unghiile şi cu 
degetele pietrele dintr-un colţ al celulei mele. Nu aveam însă 
spor. Abia după câteva luni am reuşit să fac o adâncitură între 
două pietre ca să pot apuca mai bine de margini. După alte 
câteva luni am reuşit să scot o piatră din zid şi, încurajat de 
această ispravă, m-am apucat să sap cu unghiile mai departe, 
de data asta mai cu spor. Şi la un moment dat degetele mele au 
dat de ceva de fier, ca o lamă ruginită. Când m-am dumirit că 
era un vârf de lance, inima mea a început să-mi bată cu putere, 
de parcă pusesem stăpânire pe cine ştie ce comoară... 

— Un vârf de lance? făcu nedumerit Meneus. Poate să fi fost 
uitat acolo de vreun lucrător pe când muncea la zidirea 
închisorii? 

— Să mă iertaţi că am folosit acel vârf de lance! Am început 
să desprind bolovanii din zidul încăperii, rând pe rând. Rând pe 
rând bolovanii zidului s-au dat bătuţi. Imi era frică să nu fiu 
descoperit şi să nu-mi fie zădărnicit planul de evadare şi rodul 
întregii mele strădanii. De aceea am lucrat cu băgare de seamă 
numai noaptea, iar înspre zori aşezam bolovanii la loc şi îi 
tencuiam, ca nimic să nu se observe. A trecut mult timp de când 
făceam această muncă, însă, într-o zi, inima mi-a tresărit de 


bucurie, căci vârful acela de lance a dat de pământ, adică de lut 
amestecat cu pietriş. Eram ca şi evadat!... 

— Nu cred! Nu pot crede aşa ceva! izbucni disperat 
Meneus. 

— Şi ce a mai urmat? îl îndemna regele pe Enea să 
continue, bucuros că l-a prins cu mâţa în sac pe abilul Meneus. 

— Am mai săpat apoi, cu sârg, încă două nopţi încheiate, iar 
într-a treia am simţit pământul din tunel năruindu-se peste 
mine. Deasupra mea însă am zărit stele pe cer. Eram aşadar 
afară, în întunericul răcoros, nu mai eram în închisoare! 

— Nu-i adevărat! Nu cred că a fugit cineva din închisoarea 
noastră vreodată! se apăra Meneus, cu încăpățânare, pe cât 
putea. 

— Ai răbdare! Să vedem ce ne mai spune omul ăsta! jubila 
regele. 

— V-am mai spus, nu vreau să supăr pe nimeni cu vorbele 
mele... Deci am ieşit din tunel şi m-am trezit într-o grădină. Am 
avut însă grijă să astup bine tunelul la loc, cu bolovani şi 
pământ, am refăcut iarba în partea pe unde ieşisem şi m-am 
furişat prevăzător pe lângă zidul cetăţii, cu speranţa că voi găsi 
un prilej să ies pe poartă a doua zi dimineaţă când se va 
deschide. Dar ar fi trebuit să-mi procur nişte haine potrivite... 

— Cum de nu m-au anunţat temnicerii a doua, a treia zi, 
văzând lipsa unui condamnat? se tângui Meneus, întrerupând 
din nou povestirea fiindcă îşi simţea reputaţia puţin întinată. 

— Pesemne că, văzând cât de abil a reuşit să dispară un 
întemnițat de sub nasul lor şi descoperind poate târziu asta, ca 
să nu fie pedepsiţi pentru neglijenţă, au preferat să tăinuiască 
faptele. Mai mult, poate chiar ei au acoperit urmele evadării, 
cine ştie? 

Toate aceste vorbe grele fuseră spuse de rege, care era 
aproape convins că e singura explicaţie plauzibilă pentru aceste 
întâmplări. 

— Nenorocitul de mine! se jelui în continuare Meneus. 

— Acum vezi, Meneus? Vezi câţi netrebnici hrănim din 
visteria noastră? rosti dojenitor regele, de data asta cu vocea 
mai aspră, dar care îi mai alină un pic din neliniştea lui Meneus. 

— Nu înţeleg, de ce v-aţi apucat acum să vă sfădiţi între 
voi? căută să potolească spiritele regina. Poate ar trebui să ne 
pară bine că a scăpat un om din temniţele voastre groaznice! 


Kromia, care ştia cât de înfiorătoare este închisoarea aceea, 
era bucuroasă văzându-l pe bietul Enea scăpat, dar în acelaşi 
timp îl compătimea pe bunul Meneus, încolţit urât de mersul 
lucrurilor din povestea acestuia. Aşa că se bucură când regele 
isprăvi cu ciondăneala. 

— Spune-mi, Enea, ce a mai urmat după ce ai ieşit din 
temniţă? întrebă regele. Străjile mele de la poartă nu te-au 
simţit? 

— N-am ieşit pe poartă, măria ta, zise senin Enea, precaut 
ca să nu-l jignească pe sfetnicul regelui. A doua zi dimineaţă, 
când s-a deschis poarta cea mare şi când s-a aglomerat de 
trecători, cred că tocmai găsisem un moment prielnic să ies. Dar 
am socotit că era mai riscant. Şi atunci am preferat altă soluţie: 
am ieşit pe aceeaşi cale pe care am intrat în cetate în noaptea 
asta! 

— Vezi, Meneus? Mai ai de dublat şi străjile în partea aceea 
a zidului cetăţii! rosti regele, care mai găsise o imperfecţiune în 
sistemul său defensiv. 

Apoi, adresându-se lui Enea, îl rugă din nou să continue. 

— Ajuns în afara cetăţii am mers o vreme pe furiş, pe la 
dosuri, cu gândul să-mi găsesc haine potrivite. Nu-mi lipsea 
hrana, căci găseam rod bogat în livezile de smochini, iar din 
mare prindeam destui peşti. Umblând aşa, iată, pe o margine de 
drum, văd ceva strălucitor în lumina lunii. Era un ban frumos, de 
aur, pierdut pesemne dintr-un car al vreunui negustor. Luasem 
banul cu mine. Era din aur curat. Mergând mult timp pe lângă 
țărm, zăresc o barcă pitită lângă mal. Nu era nimeni prin 
apropiere. Imi zic: „Barca asta e tocmai ce-mi trebuie”. De 
bucurie, sar în ea şi pun mâna pe lopeţi. Constat că barca era în 
stare bună, deşi nu arăta grozav de departe. Erau şi nişte haine 
vechi pescăreşti în ea. Şi acelea mi-au prins de minune! M-am 
întors totuşi la mal şi am lăsat banul pe țărm, învelit într-o fâşie 
de pânză, cât mai aproape de locul unde se afla barca. Apoi am 
pornit pe mare, cu gândul că voi întâlni vreo corabie în calea 
mea... 

Meneus, simțind că firul povestirii se mutase definitiv în 
afara cetăţii al cărei păzitor era, s-a mai însufleţit şi, prinzând 
curaj, îndrăzni să-l întrebe pe Enea: 

— De ce ai pornit-o pe mare şi n-ai luat-o pe uscat, prin sate 
şi peste câmpuri? Pe uscat ajungeai lesne departe ca să te poţi 


apoi îmbarca pentru Rodos... 

— Am ales marea pentru că o cunosc cel mai bine. Dacă aş 
fi mers pe uscat, aş fi avut de înfruntat mult mai multe primejdii, 
răspunse Enea. Am plecat deci cu barca... Am tras vânjos la 
rame, o noapte şi o zi întreagă, cu speranţa să ies în largul 
mării, acolo pe unde trec mai des corăbiile. Credeam că una din 
ele se va îndura să mă ia pe punte. Şi iată că, în cele din urmă, 
zăresc o corabie apropiindu-se. Am început să vâslesc puternic 
spre ea, să-i pot ieşi în cale, strigând ca să fiu auzit. Însă ori nu 
m-au auzit, ori nu m-au luat în seamă, căci n-au oprit. Disperat, 
am început să vâslesc în urma corăbiei. Abia după încă o 
jumătate de zi, văd din nou catargele aceleiaşi corăbii. Am vâslit 
cu ultimele puteri ca să ajung la pupa vasului şi să mă poată 
zări cei de pe punte... 

— Cum se poate să nu fie văzută o barcă de marinarii unei 
corăbii care trece pe lângă ea? întrebă Adoris. 

— Uite, exact aşa cum v-am povestit! Dar la un moment dat 
m-au zărit, iar mie mi se părea că nu mă iau în seamă. Pesemne 
că prea amărâtă îmi era barca, ca să-i ispitească. La fel şi 
veşmintele de pe mine. Am început să-i rog în disperare să mă 
ia pe punte... Până la urmă şi-au făcut milă de mine şi mi-au zis: 
Te luăm, căci avem nevoie de un vâslaş! Dar barca ta o lăsăm 
pe apă! Evident, nam mai catadicsit nimic: Fie, primesc... le-am 
răspuns. Am fost ajutat să urc pe punte. Aici ce să văd?... Pe 
corabie se aflau grămezi de vase de aur, de postavuri scumpe, 
de carafe cu vin şi ulei şi bucăţi de statui! Dacă te uitai bine la 
cei de pe punte, vedeai doar feţele lor aspre, arse de soare, 
bărbi întunecate, fioroase şi nepieptănate. Peste vâslaşi trona 
un vătaf, o fiară de om, care răcnea şi biciuia spinările goale ale 
bieţilor trăgători la rame. Vino aici şi ia locul acelui prăpădit! mi- 
a poruncit vătaful acela, împingându-mă şi legându-mi mâinile 
de o laviţă pe care stăteau vâslaşii, ca să nu fug. Mă aflam deci 
pe o corabie de pirați... 

— Şi ziceai că-i mai sigură călătoria pe mare decât pe 
uscat! îl înţepă Meneus pe Enea, părând că-i poartă ceva pică. 

— E mai sigur pe mare, vă jur! continuă să susţină solul 
rodosian. Doar că eu avusesem ghinion nimerind tocmai în 
braţele unor tâlhari de mare... însă bunul Poseidon s-a îndurat 
de mine, că n-am suferit prea multe chinuri atunci. A doua zi, 
corabia piraţilor a atacat o altă corabie de pe mare, una joasă, 


părând prăpădită, butucănoasă şi grea, care înainta spre noi 
fără oprire. Am simţit o izbitură cumplită şi, în urma coliziunii, 
corabia noastră s-a sfărâmat în bucăţi, iar cea mică şi 
butucănoasă şi-a continuat drumul, nestingherită. Oalele şi 
statuile de pe vasul piraţilor au zăngănit atunci înfiorător, s-au 
făcut ţăndări, s-au împrăştiat peste tot şi s-au scufundat în 
mare... 

— Şi cu oamenii ce s-a întâmplat? întrebă Kromia înfiorată. 

— Oamenii? S-au înecat cu toţii, şi piraţii şi vâslaşii. La 
început m-a tras şi pe mine corabia spre fundul mării. Însă mai 
apoi m-am pomenit că ceva mă trage din nou în sus. Scândura 
de care eram legat cu lanţuri m-a scos la suprafaţa apei... 

— Aşa aventură mai zic şi eu! îşi zise Adoris, în şoaptă, mai 
mult pentru sine, ascultând cu emoţii minunata poveste a 
vrednicului Enea. 

— Se îndurase încă o dată Poseidon de mine, continuă 
bătrânul din Rodos, căci spre seară avusesem norocul să fiu 
văzut de o altă corabie care trecea pe acolo. Zărindu-mă, 
marinarii m-au ridicat pe punte, aşa legat de scândura aceea 
cum eram şi cum mă prinsese naufragiul. 

— Te-au socotit, pesemne, un pirat sau un vâslaş de-al 
piraţilor, nu-i aşa! îşi exprimă părerea regina Ariadna. 

— Întocmai! Aşa meritam, îmi ziceau marinarii, de vreme ce 
m-am dat de partea tâlharilor mării. Nu au crezut deloc 
povestea mea. M-au reţinut totuşi, punându-mă la rame. Aşa 
puteau să-şi mai odihnească din vâăslaşi. S-a întâmplat însă la un 
moment dat să-l văd pe cârmaciul vasului coborând la catul 
vâslaşilor şi mi s-a părut că-l recunosc. Îmi zic: Asta-i Diogenes! 
Era el, într-adevăr! Era cârmaci de multă vreme, ca şi mine, şi 
chiar fusese comandant pe una din corăbiile lui Glaucon, regele 
nostru din Rodos. Il cunoşteam bine de pe acea vreme. Din nou 
o şansă minunată îmi surise. Ce bucurie pe mine! încercam însă 
să mă rog de vătaf să mă lase să vorbesc cu Diogenes, dar 
acesta nu vroia nici în ruptul capului. Ba chiar mă şi croia cu 
biciul peste spinare. Mai apoi am îndrăznit să strig tare: 
Diogenes! Şi iată că Diogenes a întors capul spre mine, m-a 
văzut şi m-a privit lung. L-am întrebat: Mă cunoşti, Diogenes? 
Sunt eu, Enea? Enea din Rodos. lar el s-a dat doi paşi înapoi şi a 
zis: Nu te cunosc! apoi a plecat repede la bordul navei... 

— Numai ghinioane pe mare! îl întărâtă iarăşi Meneus. Şi 


mai zici că e mai sigur decât pe uscat!... 

— De obicei pe mare e mai sigur! nu se dădu bătut Enea. 
Doar că de mine se ţineau lanţ nişte ghinioane... Avusesem însă 
şi multe şanse, nu credeţi? 

— Şi, deci, unde mergea corabia asta? întrebă regele dorind 
să zorească mersul povestirii. 

— Spre marele meu nenoroc, corabia aceea se îndrepta 
spre Atalya... Adică mă aducea înapoi la închisoare!... 

Un murmur prelung străbătu întregul salon. Toţi au rămas 
uimiţi de întorsătura pe care o lua povestea aceea care le 
reţinuseră atâta vreme atenţia. 

— Cum? Nemaipomenit! sări ca ars Meneus, pomenindu-se 
că acţiunea se mută iarăşi în cetatea pe care el avea menirea să 
o apere. 

— Da. Exact! Ne-am întors în Atalya, unde am ajuns repede. 
Aici am început să descărcăm o mulţime de lucruri: marmură, 
ulei, grâne. Am stat o zi fără să cobor de pe corabie, mai mult 
ascuns prin chilă decât la vedere. Apoi am pornit din nou pe 
mare. În vreo douăsprezece zile am ajuns, în sfârşit, în insula 
Rodos. 

— Şi? Te-au recunoscut cei din Rodos? căută să afle cât mai 
repede Adoris cele întâmplate pe locurile atât de cunoscute lui. 

— Bineînţeles că m-au recunoscut! Ba chiar vicleanul de 
Diogenes m-a recunoscut, căci, de cum pusesem piciorul pe 
uscat, m-a luat frumuşel, a pus să-mi fie scoase lanţurile cu care 
fusesem legat la vâsle şi m-a adus în faţa lui Craton. 

— Ah! Acum înţeleg de ce nu te-a recunoscut Diogenes. Tea 
crezut că eşti şi tu un pirat! zise regina. 

— Întocmai, prea luminată regină! Diogenes m-a bănuit că 
am ajuns pirat şi a vrut ca eu să răspund de faptele mele în faţa 
lui Craton... De fapt, m-a predat lui Craton cu gândul să mă 
pedepsească... 

— Şi l-ai convins pe Craton? întrebă regele. 

— A fost foarte simplu să-mi dovedesc nevinovăția. Am 
povestit prinţului toate întâmplările prin care am trecut. Şi m-a 
crezut! lar dacă nici voi nu mă credeţi, atunci am de gând să vă 
duc şi să vă arăt moneda aceea pe care am lăsat-o pe ţărmul 
vostru... 

— Bravo, Enea! Frumoasă poveste! aprecie regina. Eşti un 
adevărat erou. Eu te cred pe cuvânt! 


— Dar Craton ce-a spus aflând toată istoria asta? întrebă 
Adoris în culmea nerăbdării. 

— S-a bucurat nespus că scăpasem din mâna duşmanilor şi 
că am ajuns, după lungi peripeții, sănătos acasă. În plus îi 
aduceam atâtea veşti noi din tabăra adversă... De curând, aşa 
cum v-am mai spus, am aflat de la refugiații voştri că Adoris 
trăieşte la curtea regelui Atalyei. Noi toţi, inclusiv Craton, de 
multă vreme credeam că Adoris murise, deoarece mulţi tovarăşi 
de luptă au povestit că l-au văzut atunci, în războiul cu voi, 
doborât de o suliță... lar tu eşti aici, teafăr, dragul meu Adoris! 

— Şi ce-a mai zis Craton? interveni regina. 

— Bunul rege Craton a plâns de bucurie atunci când a aflat 
vestea cu Adoris! Din clipa aceea nu mai ştia ce să mai 
născocească ca să-şi ducă visul la îndeplinire, anume să-l 
recupereze pe Adoris. Deşi era îndurerat de dispariţia subită a 
bunului său părinte, regele Glaucon, Craton a hotărât să 
găsească o cale de a mijloci salvarea lui Adoris. A vrut să trimită 
o corabie plină cu daruri scumpe, drept răscumpărare. Însă am 
aflat cu toţii de marea invazie a perşilor şi a trebuit să gândim 
alte căi. Nu ştiam prea precis ce se întâmplă în cetatea Atalya... 

— Şi eu, care-l socoteam un duşman pe acest Craton! rosti 
un pic înduioşat regele Agatos. 

— Şi Craton ce-a spus când a aflat de invazia perşilor? 
întrebă şi Adoris, dorind să schimbe subiectul discuţiei. 

— Craton se teme că nu ştie cum să procedeze mai bine, 
reluă Enea. Mai întâi doreşte mult să-şi salveze prietenul, dar şi 
să ajute, dacă e nevoie, Atalya, în războiul împotriva perşilor. 
Văzând mersul nesigur al evenimentelor, regele meu a hotărât, 
aşa cum v-am mai spus, să trimită cele două corăbii. M-a pus pe 
mine să conduc expediţia, fiindcă eu ştiam într-un fel cetatea. 
Am pregătit în grabă echipajele, şi regele meu mi-a zis: Du-te, 
Enea, cercetează mersul lucrurilor şi propune-i din partea mea 
regelui Atalyei răscumpărarea lui Adoris. lar de-l vei găsi pe 
regele Agatos la mare strâmtorare în bătălia cu perşii, aşa cum 
se aude, caută de-l ajută cât poţi şi dă-ne şi nouă de ştire! 

— Mă uimeşte mult atitudinea regelui Craton! se miră din 
nou regele Atalyei. 

— Şi dacă îmi daţi voie să duc povestea la capăt, reluă Enea 
fără a ţine seamă se spusele regelui, am să vă spun că am 
pornit pe mare cu cele două corăbii, ajungând după câtva timp 


în preajma cetăţii Atalyei. Dar privind bine catargele din port ne- 
am dat seama că toate corăbiile erau ale perşilor. Şi ne-am pus 
întrebarea unde se află atunci flota regelui Atalyei? Nu puteam 
deloc pătrunde în port, aşa că a trebuit să ne ţinem departe de 
țărm. Am aşteptat în larg să coboare întunericul nopţii, apoi ne- 
am furişat într-un golfuleţ pustiu, nu departe de aici. lar de aici 
înainte cunoaşteţi deja ce s-a întâmplate! 

Astfel încheie, în sfârşit, Enea lunga sa poveste. 

— Bravi marinari, nimic de zis! recunoscu Meneus, aducând 
elogii sincere acestui om vrednic al mării. 

— Toate-s bune şi făcute cu inimă! Dar să vedem cum ne 
vor folosi toate astea! rosti regele la încheierea povestirii, 
gândind că multe lucruri îşi caută încă dezlegare. 

— Tată! Ce vom face? Vom fugi pe mare? întrebă Kromia 
fără ocolişuri şi plină de îndrăzneală. 

— Toate la timpul lor! Acum mergeţi cu toţii la culcare. Și 
nu uitaţi, nu rostiţi nicio vorbă despre cele auzite aici! expedie 
regele ultimele indicaţii tuturor celor care părăseau salonul. 

— Nu vrei să rămâi la noi peste noapte, cutezătorule Enea? 
îl îmbie Meneus, căruia începuse să-i devină simpatic acest 
omuleţ din Rodos, în pofida unor lucruri pe care le demascate 
prin povestea sa şi care i-au fost incomode. 

— Eu socot că trebuie să mă întorc la corăbiile mele, ca să 
aduc la cunoştinţă hotărârile regelui. Prin urmare, mă voi 
întoarce la ai mei. lar mâine seară, pe întuneric, aşa cum am 
promis, voi reveni ca să vă călăuzesc! zise Enea pregătindu-se 
de plecare, şi bucuros că-l convinsese pe regele Agatos să 
accepte această soluţie. 

— Zeii să te aibă în pază! rosti regele Agatos. 

Adoris l-a îmbrăţişat pe Enea ca pe un părinte, zicându-i 
recunoscător: 

— Îţi mulţumesc din toată inimă pentru câte ai făcut pentru 
mine şi pentru prietenii mei! 

— lar zeii să-ţi ofere viaţă lungă şi fericită, om bun ce eşti! 
tinu să completeze şi Kromia din toată inima cele spuse de 
Adoris. 

Rând pe rând uşile palatului s-au închis, fiecare retrăgându- 
se să-şi continue somnul sau îndreptându-se spre datorie. Enea 
porni spre corăbii pe calea ştiută, însoţit de aceeaşi oşteni cu 
care venise. Adoris s-a dus să vegheze pe zidurile cetăţii, acolo 


de unde plecase atunci când sosise solia din Rodos. 
42 


Perspectiva părăsirii imediate a cetăţii sale pe care atâţia 
ani se trudise să o zidească cu patimă îl copleşea de mâhnire pe 
rege. Dar altă ieşire din disperata situaţie în care se afla cetatea 
sa nu mai era. Cei asediați ar fi putut respinge doar nişte atacuri 
neînsemnate, nicidecum n-ar fi putut stăvili un atac puternic al 
duşmanului, dinspre uscat şi dinspre mare. 

Agatos socotea că locuitorii cetăţii aveau totuşi un pic de 
noroc, întrucât bunul Poseidon nu a lăsat-o de tot pradă celui 
mai cumplit asediu din câte s-au cunoscut în ultima sută de ani. 
Se născuse o firavă speranţă care, dacă s-ar putea împlini, ar 
salva câteva sute de suflete care mai rămăseseră încă în viaţă 
în cetate. 

Regele se frământa încă, muncit de gânduri şi dileme 
cumplite. Cum ar fi trebuit să procedeze? Au existat sau există 
alte soluţii şi el nu le-a întrevăzut? Cum vor putea ieşi din cetate 
fără să fie văzuţi şi fără ca vreo întâmplare neînsemnată să-i 
dea de gol? 

Deşi oraşul era aproape pustiu, căci o mare parte a 
locuitorilor fugiseră încă înaintea blocării portului şi a cetăţii, 
mulţi atalyeni pieriseră în lupte. Cu toate acestea numărul celor 
rămaşi era mai mare decât puteau cuprinde cele două corăbii 
trimise de bunul Craton. Cum ar trebui să procedeze ca să-i 
salveze pe toţi? În niciun caz nu se îndura să lase pe cineva 
pradă mâniei duşmanilor. Deci, cine va urca pe corăbii şi cine 
nu? 

Astfel de gânduri l-au muncit pe rege toată noaptea şi toată 
dimineaţa zilei care a urmat. Trebuiau luate grabnic hotărâri 
importante. 

Primul lucru care i se păru vrednic de luat în considerare 
era să întărească şi să sporească vigilenţa paznicilor de pe 
ziduri şi din cetate, ca să zădărnicească orice încercare a 
vreunui trădător să dea de ştire perşilor asupra celor ce se 
petrec în cetate. Înconjurat de puţinii sfetnici care i-au mai 
rămas, căci o parte dintre ei fugiseră pe mare înainte de asediu, 
regele Agatos trecea gânditor pe străzile oraşului său care îi era 
atât de drag. Nicicând templele şi colinele din jur nu i s-au părut 


mai frumoase ca atunci. Nu-i venea să creadă că zidirile sale 
superbe, aleile, pajiştile împrejmuite de leandri şi pini, s-ar 
putea în câteva zile să fie distruse complet de duşmanii de la 
poarta cetăţii, de hoardele acelea sălbatice ale perşilor, care 
pândeau să dea năvală în oraş. Oare va putea să-şi mai revadă 
vreodată cetatea dacă la noapte o va părăsi? 

Urcă treptele superbului templu închinat lui Poseidon. 
Acolo, în faţa altarului, se rugă solemn, cu patimă, puternicului 
zeu, să se înduplece şi să-i apere poporul, să-l ajute să-şi 
redobândească cetatea pe care astăzi va fi nevoit să o lase în 
mâna păgânilor. Coborând apoi de pe colina templului regele 
avea chipul omului împăcat, care ştia bine ce are de făcut. 

Intâi de toate era convins că nu trebuie să dezvăluie 
nimănui taina plecării înainte de a fi neapărată nevoie, tocmai 
ca să împiedice orice trădare. De asemenea, trebuia evitată 
neorânduiala şi panica ce s-ar fu putut naşte dacă s-ar şti 
dinainte planul retragerii. 

De aceea regele îl chemă de îndată pe Meneus la el şi-i 
dădu poruncă să adune în templul lui Poseidon toată gloata care 
mai rămăsese în cetate. Aici fiecare urma să primească merinde 
din rezervele cetăţii şi să se roage neîncetat pentru salvarea 
sufletelor. 

Meneus duse pe dată la îndeplinire porunca regelui. lar 
împrejurul templului a pus strajă bună, ca nimeni să nu-l poată 
părăsi fără ştirea lui. Rămăseseră prin cetate doar paznicii cei 
mai destoinici şi luptătorii de pe ziduri. 

Adoris şi tovarăşii săi rămăseseră neclintiţi pe crestele 
zidurilor pentru a veghea orice mişcare în tabăra duşmanilor. 

Perşii, presimţind probabil că sfârşitul cetăţii e aproape, nu 
mai încercau să pătrundă prin luptă în cetate, ci aşteptau mai 
degrabă ca să se epuizeze proviziile celor din interior şi să 
capituleze necondiţionat. 

Ziua aceasta, plină de zbucium şi de nelinişte pentru 
Agatos, se apropia de sfârşit. Din motive lesne de înţeles, puţini 
au fost aceia cărora regele le împărtăşi planurile sale. 


43 


O dată cu lăsarea serii inima regelui, ca şi a celor care se 
pregătiseră de evadare, pâlpâia de emoție. Oare Enea va reveni 


la ora stabilită? 

Agatos nu ştia încă prea bine cum trebuie să procedeze ca 
supuşii săi să se strecoare în afara cetăţii fără să fie văzuţi şi 
fără a se demasca în vreun fel. Riscul ca străjile perşilor să-i 
observe pe cei care se refugiază era nespus de mare. Şi apoi 
mai era şi pericolul ca cineva să dea în vileag totul printr-un 
zgomot necontrolat. Copiii, de pildă, sau femeile, puteau să se 
sperie de ceva, să ţipe, să atragă involuntar atenţia străjilor 
duşmane. 

Cu toate aceste posibile riscuri, ele trebuiau acceptate căci 
nu exista altă cale de ales. Numai calea riscului le rămăsese. În 
acest scop regele gândi ca ieşirea din cetate să se facă în 
grupuri mici, în cea mai desăvârşită linişte, cu gura şi limba bine 
ferecate, sub îndrumarea unor călăuze de ispravă care, printre 
altele, trebuia să aibă grijă ca totul să decurgă în deplină 
securitate. 

După lăsarea întunericului peste oraş a sosit un ajutor 
nesperat: ceața. Se făcu o ceaţă deasă, care umplu totul de 
negură, de nu se vedea nici la câţiva paşi. Numai rareori, când 
ceața se mai rărea ici-colo, pe cer se mai vedea câte o stea, 
dintre cele mai strălucitoare. 

— Da! zise regele câtre Meneus, Poseidon ne sprijină din 
plin! Totuşi, va fi cumplit de greu să urmăm drumul în afara 
zidurilor cetăţii pe un astfel de întuneric!... 

— Mă voi strădui să rânduiesc din loc în loc călăuze care să 
ştie amănunţit drumul ce-l vom străbate când vom trece de zid, 
promise Meneus. Aşteptarea deveni lungă şi apăsătoare. Oare 
de ce întârzia Enea? Trebuia să vină, căci era o ocazie perfectă 
ca să se refugieze în plină ceaţă şi întuneric! 

Când aproape îşi pierduseră speranţa, iată că străjile 
apărură în palat aducându-l pe Enea. Chipul regelui se însenină 
văzându-l. 

— Cum merg treburile, neînfricatule Enea? îl întrebă. 

— Fie ca voia zeilor şi a măriei tale să se împlinească 
întocmai! Toate sunt aşa cum am discutat noaptea trecută! 
răspunse Enea, bucuros de felul prietenos în care i-a vorbit 
regele. 

— Înseamnă că acum suntem aşteptaţi în golf de corăbiile 
voastre? 

— Intocmai, corăbiile vă aşteaptă nu departe de aici... 


— Cum e drumul prin ceața de afară? mai întrebă Agatos. 

— Ceaţa ne va ajuta! răspunse Enea. Totuşi va fi greu 
pentru copii şi femei. 

Regele îl întrebă pe Meneus dacă au fost orânduite călăuze 
de încredere de-a lungul traseului de trecere a zidului. Aflând de 
la acesta că totul a fost îndeplinit întocmai, regele dezvălui 
primul lucru de făcut, potrivit planului său: 

— Socot înainte de toate că trebuie să scoatem din cetate şi 
să-i îmbarcăm mai întâi pe cei răniţi! 

— Se înţelege! consimţi Meneus. 

— Atunci purcedeţi chiar acuma! porunci regele. De vrei, 
însoţeşte-i tu, Enea, drept călăuză principală!... 

Meneus şi Enea plecară să îndeplinească porunca regelui. 

Trecu destul timp până ce Meneus şi Enea reveniră, cu 
feţele voioase. 

— Luminate rege, a mers de minune totul până aici! îi vesti 

Meneus. 

— Aţi reuşit?! Ah,  mulţumescu-ţi, Poseidon, zeu 
atotputernic, că ţii cu noi! exclamă regele. Ce se aude în tabăra 
adversă? 

— Perşii dorm liniştiţi în corturile lor. Nici n-au observat că 
le-au dispărut cele două străji de lângă țărm! 

— Aha! Bine aţi făcut! rosti regele. Acum tu, Enea, întoarce- 
te la corăbii şi veghează ca îmbarcarea să se facă în linişte. 

— Plec chiar acum, măria ta! însă, vă implor, nu zăboviţi 
prea mult! zise Enea şi se pierdu în bezna ceţii din afara 
palatului. 

Sosi clipa hotărâtoare când regele Agatos şi familia sa 
trebuiau să părăsească cetatea. Adoris, chemat de rege, lăsă 
doar vreo cincizeci de oşteni să păzească zidul, aşa cum i se 
porunci, şi veni să îndeplinească dispoziţiile regelui. 

— Ceva nou pe ziduri? îl întrebă regele. 

— Întuneric beznă! răspunse Adoris. Nu se ude niciun 
zgomot. 

Regele îl trimise pe Adoris în locuinţa vistiernicului său, 
zicându-i: 

— Trezeşte-l pe vistiernic şi spune-i să ia zece oşteni, cât 
mai zdraveni şi să scoată din cetate câţiva saci cu galbeni, 
dintre cei de aur! Hai, du-te repede! 

— Am plecat! răspunse Adoris ieşind pe dată. 


În salonul regelui, luminat de un mic opaiţ, intră Meneus 
care anunţă că rânduise modul în care se vor retrage oştenii de 
pe ziduri. 

Agatos era mulţumit, aşa că-i porunci din nou: 

— Trezeşte în taină sfetnicii mei şi spune-le să se 
pregătească de plecare cu familiile lor. 

Meneus chemă câte doi oşteni din garda cetăţii şi le 
încredinţă misiunea de a călăuzi familiile, până vor ajunge 
dincolo de ziduri. 

Între timp, se întoarse Adoris şi zise: 

— A fost îndeplinită voia măriei tale! 

— Grozav! Chiar ne surâde şansa, aşa se pare, nu? rosti 
Agatos din ce în ce mai fericit, văzând că se poate totuşi trece 
pe lângă paza duşmanilor. Căpătând şi mai multă încredere, luă 
hotărârea cea mare: 

— Adoris, a sosit clipa să plecăm şi noi! Te rog să ai grijă de 
fiicele mele, să nu li se întâmple ceva când vom trece zidul. Ele 
trebuie să ajungă pe corabie şi să fugă cu orice preţ, chiar şi în 
situaţia în care noi ceilalţi am fi prinşi. Ai înţeles? 

— Am înţeles, măria ta! îmi voi da şi viaţa ca ele să ajungă 
tefere pe corabie, răspunse  Adoris, impulsionat de 
devotamentul pe care îl simţea în inimă pentru Kromia. 

Agatos porunci să fie treziţi cei ai lui şi slujitorii şi să fie de 
îndată gata de plecare. Regele îi mai spuse lui Adoris: 

— Te rog să fii cât mai aproape de noi şi să ne călăuzeşti. 

— Fii fără teamă! Cunosc drumul şi voi fi alături de toţi cei 
ai tăi. 

Saloanele regelui deveniră cuprinse de o forfotă neobişnuită 
la acel ceas din noapte. Adunându-i pe ai lui în jurul său, mai 
mult pe întuneric decât pe lumină, regele îi povăţui să fie cu 
băgare de seamă şi să nu care cumva să scoată vreo vorbă sau 
să facă vreun zgomot. 

Kromia, apropiindu-se de Adoris în salonul regelui îi zise: 

— Plecăm chiar acum, Adoris? 

— Da, frumoasa mea! Vom pleca chiar acum! Te rog să fii 
liniştită şi să nu te sperii de întuneric. 

N-a mai durat mult până când regele şi toţi cei de lângă el 
au fost gata de plecare. Au stins aproape toate luminile, apoi au 
părăsit palatul. 

Afară era un întuneric desăvârşit, încât nu se zăreau nici la 


câţiva paşi palidele lumini, ici-colo, de prin casele din cetate. Nu 
se vedea nici măcar pe unde păşeai aşa că, pentru a merge pe 
alei, pe lângă copaci şi ziduri, trebuia neapărat să fii îndrumat 
de călăuze care ştiau toate obstacolele din drum sau, pur şi 
simplu, să te ţii de ziduri, copaci sau pietre. 

Pe potecile care se apropiau de țărm ceața era la fel de 
deasă, dar până acolo ochii se obişnuiseră cu întunericul şi mai 
puteau desluşi câte ceva în jur. Pe întregul parcurs călăuzele 
puse de Meneus îndrumau atent paşii refugiaților din cetate, 
rostindu-le totodată şi şoapte de încurajare. 

Adoris, care primise poruncă să vegheze cu străşnicie 
asupra fiicelor regelui pe tot parcursul anevoiosului drum, era 
atent la fiecare pas şi pregătit de orice înfruntare în orice clipă. 
Lângă el, Kromia era înfiorată de teamă şi de răcoarea 
întunericului. Adoris o înveşmântă cu mantaua sa ca să o 
protejeze de frigul nopţii. Deşi el ştia drumul chiar şi pe 
întuneric, totuşi prezenţa călăuzelor şi îndrumările lor se dovedi 
a fi tare de folos! 

Păşeau toţi cu inimile cât un purice, zvâcnind de emoție, de 
teamă să nu stârnească vreun zgomot care să se audă în tabăra 
perşilor ce trebuia să fie pe undeva pe aproape. Foarte aproape 
în urma lor, veneau regele şi regina, însoţiţi îndeaproape de 
străji şi în faţa şi în spatele lor. 

Drumul parcurs era şi mai anevoios datorită întunericului, a 
stâncilor şi a pietrelor pe care le ocoleau, dar mai ales datorită 
spaimei de a nu da de bănuit în tabăra duşmană. 

Merseră prin ceața adâncă până când auziră aproape 
clipocitul valurilor mării. Atunci desluşiră ceva ca o umbră înaltă 
şi întunecată. Era zidul cetăţii. Călcând pe prundişul țărmului se 
apropiară de zid şi începură să urce câteva trepte întunecoase şi 
reci săpate în zid. Apoi coborâră la fel de anevoie dincolo de zid. 
Aici ceața parcă se risipise dintr-odată. Abia acum puteau să 
respire aerul proaspăt de pe malul mării. 

Între timp începu să adie o briză uşoară dinspre uscat. Pe 
cer începură să răsară stelele. lată că lângă mal zăriră câteva 
bărci şi dinspre ele apărură înaintea lor Meneus şi Enea. 

Adoris, văzându-se în afara cetăţii alături de Kromia pe care 
continua încă să-i ofere protecţie, simțind că lungul coşmar al 
asediului rămâne în urmă şi că reuşita este aproape, nu se mai 
putu abţine şi o cuprinse în braţe nespus de fericit: 


— Kromia! Suntem salvaţi! 

— Da, suntem salvaţi! spuse şi ea vădit surprinsă de 
neaşteptata izbucnire de bucurie a iubitului ei. Nici nu-mi vine a 
crede! 

Bărcile care urmau să-l ducă la corăbii pe rege şi pe ai lui 
aşteptau cu vâăslele pregătite. Adoris o ajută pe Kromia să urce 
întruna din bărci. Dar nici nu apucă barca să se îndepărteze de 
mal, când Kromia exclamă cu disperare în glas: 

— Adoris, dar copiii? Unde sunt copiii?!... 

— Copiii? se nelinişti dintr-odată Adoris, tresărind speriat şi 
privind în jur. Nu văd copiii nicăieri! 

— Am uitat de bieţii copii! Cum de-am putut să-i uităm? zise 
Kromia, cu ochii în lacrimi. 

Într-adevăr, Adoris şi Kromia, atât de preocupaţi de 
pregătirea retragerii şi de drumul spre libertate, uitaseră de cei 
doi copii. Aceştia rămaseră dormind în cămăruţa lor din palat. 

— Mă voi întoarce să-i caut! zise cu hotărâre în glas Adoris, 
pregătindu-se să sară din barcă în apă ca să ajungă înapoi la 
țărm. 

— Nu te duce singur! zise Kromia speriată de perspectiva 
de a-l şti întorcându-se în primejdia din cetate. Merg şi eu cu 
tine! 

— Nu, Kromia! Nici nu te gândi să faci una ca asta! Mă voi 
descurca şi singur. Voi plecaţi cât mai repede la corabie. 

— Are dreptate! interveni regele. Va merge doar el, iar noi îl 
vom aştepta aici, aproape de mal. 

— Ah, dragul meu Adoris! Ai grijă să nu ţi se întâmple ceva! 
spuse din toată fiinţa Kromia. 

Adoris se pierdu în întuneric, îndreptându-se spre cetate. 
Timpul trecea apăsător de încet în aşteptarea întoarcerii sale. 
Abia într-un târziu apăru o siluetă de undeva din întunericul 
malului. Era el, ţinând la piept, în fiecare braţ, câte un copil. 
Băieţelul cel mic dormea, fetiţa stătea lipită şi zgribulită la 
pieptul lui Adoris. 

Kromia exaltă de bucurie văzându-l revenind teafăr şi cu cei 
doi copii în braţe. Nici nu aşteptă bine ca barca în care se afla să 
atingă malul şi sări din ea cu picioarele în apă, repezindu-se să-i 
îmbrăţişeze pe cei doi copii salvaţi, dar şi pe mult adoratul ei 
erou. 

— Dragul meu Adoris, nici nu ştii câtă bucurie mi-ai făcut! 


Te iubesc! zise ea cu elan, luând copii din braţele lui şi 
aşezându-i cu grijă în barcă. 

De-abia acum se puteau socoti salvaţi! Corăbiile care îi 
aşteptau se vedeau impunătoare nu departe, tăinuite în golful 
mic deasupra căruia umbreau cu siluetele lor negre un pâlc de 
pini. 

O dată cu destrămarea ceţii trecerea zidului devenise mai 
uşoară. Ultimii refugiaţi sosiră şi ei şi fuseseră îmbarcaţi. 

Regele cu ai lui urcară deja pe corăbii. lar Meneus, care 
rămăsese pe mal, a trimis poruncă printr-o călăuză, că acum 
puteau veni şi cei rămaşi în templul lui Poseidon. Oştenii care se 
mai aflau pe ziduri primiră şi ei ordin să coboare şi să vină la 
corăbii, dar şi să-i îndrume pe ceilalţi şi să vegheze trecerea 
micilor grupuri spre corăbii. Nu era timp îndeajuns ca fugarii să 
treacă pe la casele lor şi să-şi ia unele lucruri cu ei. Ar fi fost cu 
risc prea mare şi un timp pierdut. Ceaţa deja începea să dispară 
de peste tot, iar drumurile începeau să se lumineze. 

Ca printr-o adevărată minune nimic nu tulbură trecerea 
refugiaților peste zidul cetăţii. Cetele tăcute apăreau din 
întuneric, înspăimântate, dar la capătul drumului bucuria 
fiecăruia era maximă. Cei sosiți erau transportaţi de îndată cu 
bărcile la corăbii. 

De la o vreme însă cele două corăbii, ticsite de lume, 
deveniră neîncăpătoare pentru noile cete de refugiaţi. Pentru 
ultimele grupuri care sosiră şi nu mai aveau loc în corăbii, 
Meneus, care îi întâmpina, scotea câte un pumn de galbeni din 
sacii pe care cei zece oşteni îi aduseseră din vistierie şi-l dăruia 
fiecărui refugiat în parte, rostindu-le câteva vorbe aşa cum îi 
poruncise chiar regele Agatos personal: 

— Fiindcă nu mai este niciun pic de loc pe corăbii, regele 
vostru vă porunceşte să o luaţi pe țărm ca să vă îndepărtați de 
duşmani. El vă dăruieşte acest aur ca să aveţi pentru nevoile 
voastre cât timp veţi fi refugiaţi, departe de casele voastre. 
Plecaţi cât mai repede, împrăştiaţi-vă prin păduri şi munţi, 
căutaţi-vă un adăpost. Nu va trece mult timp şi regele vostru se 
va întoarce să vă ocârmuiască din nou! 

Perşii nu sesizară fuga locuitorilor din oraşul Atalya nici 
când trecură ultimele cete de refugiaţi. Planul de ieşire din 
încercuire reuşise de minune! 

Meneus urcă în ultima barcă, însoţit de ultimul oştean care 


călăuzea evadarea. 

— Stăpâne! Totuşi au mai rămas în cetate cei închişi în 
temniţă! zise oşteanul către mai marele cetăţii. 

— De ei se vor îngriji perşii, când vor năvăli în cetate! 
răspunse Meneus, cu tâlc, socotind că o orânduială mai bună 
nici că se putea în privinţa celor din temniţă. 


44 


În tabăra perşilor întunericul şi toropeala somnului apăsau 
chinuitor firile leneşe ale străjilor ca şi ale dobitoacelor. Doar ici- 
colo câte un cal priponit, trezit din somn, rodea furios zăbalele, 
nemulţumit de-a fi împiedicat să rătăcească în voie prin tabără, 
ori pe miriştile de sub zidul cetăţii. 

La ceasul de miază-noapte un oştean care stătea de strajă 
în faţa unui cort impunător, strălucind de aur chiar şi în lumina 
stelelor, bătu la uşa stăpânului său: 

— Stăpâne!... Stăpâne.!... 

Dar înăuntrul cortului era linişte desăvârşită. 

— Stăpâne! Mi-ai poruncit să te trezesc la miezul-nopţii! 
zise din nou străjerul care bătu la uşă. 

După o lungă aşteptare, o voce îi răspunse din interior: 

— Cine-i acolo? 

— Sunt straja măriei tale! 

— Aşteaptă! îi zise aspru vocea. 

Apoi cineva veni şi deschise uşa cortului: 

— Intră! Te cheamă stăpânul... 

Străjerul intră însoţit de cel ce-i deschisese uşa. 

— Ce vrei tu? răcni la el Kirvan, nemulţumit că fusese trezit 
din somn. 

— Stăpâne, e miezul-nopţii. Mi-aţi poruncit să vă trezesc 
când va fi miezul-nopţii. 

— Aşa ţi-am poruncit! confirmă ursuz Kirvan. la stai! Cum e 
afară? 

— Ceaţă a fost până mai adineauri, dar acum s-a cam 
risipit, răspunse străjerul. 

— E bine! Dar străjile noastre ce fac? rosti iarăşi Kirvan. 

— Fiecare la postul lui! asigură straja. 

— Spune-le că porunca mea este să fie păzită straşnic 
cetatea, să nu fugă vreunul! rosti cu glas tare Kirvan. 


— Da, prea luminate stăpâne! Aşa voi face! 

— Du-te chiar acum! Şi să mă trezeşti din nou, când va fi 
constelația leului drept deasupra cortului meu! 

Chiar când sosi momentul cerut străjerul bătu iarăşi la uşa 
cortului stăpânului său: 

— Stăpâne! S-a făcut ceasul când mi-aţi poruncit să vă 
trezesc! 

De data aceasta răspunsul veni imediat, căci însuşi Kirvan 
răspunse cu vocea-i tunătoare: 

— Sunt treaz! Să se pregătească de atac toată suflarea din 
tabără, de pe uscat şi de pe corăbii! 

Porunca temutului Kirvan se auzi repetată fulgerător din 
cort în cort, din hoardă în hoardă. O zarvă de nedescris puse 
stăpânire peste oştile din tabăra perşilor. Soldaţii treziţi se 
repeziră în grabă la suliţele, scuturile, arcurile şi tolbele cu 
săgeți, ieşind în fugă din corturi. 

Prinţul Kirvan ieşi echipat în mijlocul mulţimii, strunind de 
căpăstru armăsarul său alb, iute ca focul şi porunci: 

— Chiar în această noapte va trebui să năvălim în cetatea 
Atalyei şi s-o cucerim definitiv, cu orice risc! Nu vă speriaţi de 
săgețile şi suliţele celor din cetate, căci puţini sunt cei care au 
mai rămas! Şi nu uitaţi, oraşul e al vostru, puteţi lua din el tot ce 
doriţi, de veţi fi vrednici să-i treceţi zidurile! 

Mulțimea cea mare de oşteni, plictisită de lungul asediu, 
chiui înfiorător de bucurie. Văzându-le marea nerăbdare, prinţul 
Kirvan strigă: 

— Daţi năvală cu toţii asupra cetăţii! 

Mulțimea turbată se puse în mişcare, precum puhoiul 
apelor. Apucară scări, frânghii, trunchiuri de lemn, topoare şi 
făclii, şi porniră în iureş spre zidul cetăţii. 

Ajunseră la porţile cetăţii pe care bolovanii, topoarele, 
trunchiurile de lemn, începură să le izbească furios. Dar porţile 
erau solide şi nu cedară. Atunci, cei mai sprinteni şi mai 
nerăbdători începură să se caţere pe ziduri cu ajutorul scărilor şi 
a frânghiilor. Aruncau necontenit, dincolo de zidul cetăţii, făclii 
aprinse şi potop de săgeți. Primii hrăpăreţi se şi aflau înăuntrul 
cetăţii. 

Nu era însă uşor pentru oricine să se caţere pe zid, aşa că 
puhoiul cel mare de năvălitori izbea în continuare şi cu furie în 
porţile îndărătnice ale cetăţii. În sfârşit, două din ele cedară, ca 


prin minune, s-au deschis larg, iar cohortele de năvălitori 
tăbărâră furibund înăuntru, jefuind şi incendiind tot ce le ieşea 
în cale şi încercând să-i întreacă pe cei care le-o luaseră înainte 
escaladând zidurile. Urlau fioros, se călcau în picioare, trăgeau 
la întâmplare cu arcurile şi dădeau foc la ce apucau. 

Cei mai neîndreptăţiţi de felul cum oştile se năpustiră să 
prade cetatea se considerau cei de pe corăbii. La vestea 
atacului, cei dintâi porniră în iureş sălbatic, cu bărci, asupra 
cetăţii. Dar atraşi de jafuri şi pârjoluri, uitară să aducă înapoi 
bărcile pentru cei ce rămăseseră încă pe corăbii. Aceştia urlau 
furioşi, văzând cum ceilalţi pradă oraşul iar ei stau neputincioşi 
departe de țărm. Cei mai voinici dintre ei se aruncară în valuri 
înotând până la mal şi se năpustiră să-i întreacă în prăpăd pe cei 
ce ajunseseră înaintea lor. 

Mulțimea de jefuitori şi devastatori, îmbătată de succes, 
credea că a săvârşit o faptă de glorie, nebăgând de seamă că 
năvăliră într-un oraş pustiu. În zarva lor furibundă, într-atât se 
străduiau să alerge şi să năvălească primii, să se caţere pe 
ziduri, că nici măcar nu au băgat de seamă că nu-i aştepta nicio 
primejdie de nicăieri, nu era niciun apărător pe niciunde. Totul 
era pustiu, numai câţiva câini şi câteva păsări fugeau din calea 
lor. 

Abia când cetele din jurul prinţului Kirvan primiră poruncă 
să-l găsească şi să-l aresteze pe regele Agatos şi familia 
acestuia, apoi să-i fie aduşi de vii în faţa lui, ieşi la iveală că în 
oraş nu mai era nici ţipenie de om şi că se luptau cu pustiul. 

Cei ce-l căutau pe regele Agatos se întoarseră la prinţul 
Kirvan ca să-i aducă trista veste: 

— Măria ta, regele Agatos e de negăsit! Şi nici ceilalţi nu 
mai sunt. Doar în închisoare am mai găsit câteva suflete de 
întemnițați! 

— Cum? Agatos fugit?! Nu se poate! Veţi fi pedepsiţi cu toții 
pentru neglijenţa voastră! urlă cât îl ținu gura Kirvan. 

Înnebuniţi, oamenii gărzii lui Kirvan scotoceau în continuare 
prin întreaga cetate, sperând că îi vor descoperi pe Agatos şi pe 
ai lui ascunşi pe undeva. Insă concluzia care se desprindea era 
din ce în ce mai clară: regele şi toţi ai lui, inclusiv armata care 
apărase cetatea până mai ieri intrară parcă în pământ! 

— Unde poate fi regele? Unde sunt învinşii noştri?! urla în 
disperare prinţul Kirvan. 


Dar oştenii şi sfetnicii lui plecau capetele în faţa sa şi 
continuau să-i spună: 

— Toţi locuitorii au dispărut! Regele şi familia sa sunt şi ei 
de negăsit! 

— Vreţi să ziceţi, netrebnicilor, că au fugit? Pe unde? lar voi 
ce aţi vegheat? răcnea ca un leu rănit prinţul. 

Supuşii tremurau în faţa lui, nefiind în stare să mai scoată o 
vorbă. 

— Opriţi jafurile, nemernicilor! Nu meritaţi nimic! Asta nu e 
victoria voastră! încetaţi imediat jafurile. Tot ce e aici aparţine 
împăratului. Mergeţi de îndată şi căutaţi-l pe rege, pe mare şi pe 
uscat, pe oriunde ar putea fi nemernicul ăsta! porunci turbat de 
mânie prinţul Kirvan. 

Misterul dispariţiei regelui îi năuci pe toţi. Cu toţii au sperat 
să între în oraş ca învingători, cu alai şi tot ce însemna o victorie 
răsunătoare. Sperau să-l prindă de viu pe rege, pe toţi ceilalţi 
din familia lui, pe prinţesa Kromia pe care o dorea atât de mult 
prinţul lor. Sperau să se răzbune crunt pentru cele câteva 
atacuri respinse, pentru prelungirea prea mult a asediului şi 
pentru toţi morţii şi răniții lor de până atunci, care nu erau deloc 
puţini. 

— Să fie ucis orice oştean de-al nostru care va fi văzut 
jefuind! Să fie adus viu în faţa mea orice prizonier dacă va fi 
prins pe vreundeva! 

Acestea erau noile porunci ale prinţului Kirvan către 
nălucită sa oştire risipită prin întunericul de afară. 

Dar puhoiul de jefuitori era greu de oprit. Tentaţia jafului 
era într-atât de mare, că nicio poruncă nu-i mai putea opri. După 
ce jefuiră în voie tot ce le ieşea în cale oştenii se strecurau afară 
din oraş, cărând în tabără şi punându-şi la adăpost poverile mari 
din urma jafului. Templele fuseseră despodobite, hambarele 
golite, palatele şi casele fuseseră prădate şi incendiate. Nu 
trecuse mult timp de când năvăliră, că marele oraş al lui Agatos 
fumega din toate părţile, trosneau peste tot flăcări, se năruia ca 
un munte sub vreascuri aprinse, pretutindeni se vedeau focuri şi 
flăcări uriaşe. 

Şi astfel, întreaga strădanie şi pricepere a lui Agatos de a 
zidi temple şi palate a fost distrusă într-o singură noapte de 
poftele sălbatice ale hoardelor păgâne, lacome şi neînfrânate. 


45 


Marea suspina larg în miez de noapte, cu un murmur 
necontenit, cu valurile unduind în lumina luceferilor de pe cer. 
Într-o margine a nesfârşitei întinderi de ape se legănau tainic 
două corăbii, precum două fantome. 

Dinspre mal, lângă pupa corăbiei pe care se îmbarcase 
familia regală apăru unda unui obiect negru şi plutitor: era o 
barcă ce se apropia. Trăgând barca la bord, cei de pe punte se 
grăbiră să-i ajute să urce pe cei câţiva indivizi din ea. 

— Sosit-au toţi? întrebă regele aflat lângă bord. 

— Da, măria ta! Suntem toţi! răspunse vocea lui Meneus, 
cel din urmă urcat la bord. 

— Atunci să pornim neîntârziat! hotărî suveranul. 

Fără alte porunci şirurile de vâsle se puseră în mişcare 
lovind ritmic apa valurilor şi reuşind încet-încet, să urnească 
corăbiile din loc. Vâslaşii trudeau greu la rame, ca să împingă 
cele două corăbii mari şi prea încărcate, să se îndepărteze 
repede de maluri. Au reuşit să ajungă în largul mării de unde 
țărmurile se vedeau micşorându-se şi unindu-se continuu cu 
linia întunecată a orizontului. 

La bordurile acestor corăbii fără lumini se distingeau 
chipurile neliniştite dar fericite ale refugiaților din Atalya, privind 
ţintă cu toţii într-acolo unde dispărea linia țărmului, cu portul 
împresurat de corăbiile duşmane. 

Pe măsură ce fugarii îşi recunoşteau vocile unul la altul 
venite din întunericul de pe punți, spaimele se mai domoleau, 
iar spiritele tresăltau de nădejdea izbăvirii. Kromia, încă 
stăpânită de emoția primejdiilor prin care trecuse ea şi toţi cei 
dragi ai ei, precum şi de răcoarea şi necunoscutul întunericului, 
căuta în continuare ocrotire din partea lui Adoris, sprijinindu-se 
de braţul lui protector. 

— Adoris, oare mai suntem în primejdie? îl întrebă ea încă 
nesigură de ce va fi în viitorul lor. 

— Nu, frumoasa mea Kromia! Acum suntem în largul mării! 
îi răspunse Adoris, liniştind-o. 

— Nici nu ştii cât de fericită sunt că suntem împreună! Ce 
m-aş fi făcut cu fără tine? Prin câte am mai trecut împreună! 

— Aşa e! Acum poţi fi liniştită! 

Recăpătându-şi încrederea şi stăpânirea de sine, s-au 


apropiat de bordul vasului unde regele, regina şi Meneus 
priveau întunericul, în acea parte în care era oraşul Atalya. 
Departe de tot se mai vedeau încă, vag, în întuneric, unele 
crâmpeie luminate - poate zidurile cetăţii, ori catargele 
corăbiilor duşmane. 

Cum priveau ei astfel ţărmul îndepărtat, deodată Kromia 
exclamă: 

— Priviţi acolo! Se vede o lumină puternică! 

Atenţia fugarilor se aţinti într-acolo unde arăta degetul 
prinţesei. Într-adevăr, Kromia avea dreptate! în puterea nopţii, 
undeva în partea dinspre cetate, apăru o luminiţă firavă şi 
pâlpâitoare. Apoi sursa aceea de lumină crescu mai mult, tot 
mai mare, devenind din ce în ce mai vizibilă. Dar dintr-odată, pe 
lângă luminiţa aceea începură să răsară din întuneric alte 
lumini, care se înmulţiră şi deveniră vâlvătăi de focuri 
amenințătoare, amestecate cu trâmbe groase de fum albicios ce 
se aşterneau peste cerul negru. 

Izbucniră mai multe ţipete printre cei de pe punte. 

— Îngrozitor! Perşii au intrat în cetate! exclamă regina cu 
nelinişte în glas. 

— Au început să prade şi să incendieze templele şi palatele 
noastre! rosti Meneus, încercând să fie calm. 

— Tâlharii! Cum distrug ei rodul atâtor ani de trudă! strigă 
regele adânc îndurerat, văzând vâlvătăile de focuri cu limbile lor 
amenințătoare pustiind oraşul său. 

— Resemnează-te, mărite Agatos! Să ne bucurăm că am 
scăpat cu viaţă şi la momentul potrivit, împreună cu copii noştri! 
încercă regina să aline jalea din inima regelui. 

Flăcările incendiilor creşteau necontenit, luminând ţărmul şi 
zidurile oraşului. Chiar şi mulţimea corăbiilor duşmane se 
distingea bine la lumina flăcărilor roşii şi uriaşe. 

— Au aflat pesemne de fuga noastră! zise Meneus către 
rege, înfricoşat la gândul că duşmanii ar putea să înceapă să-i 
urmărească pe mare cu corăbiile lor. 

— Da. Cu siguranţă! Ce mânios trebuie să fie Kirvan văzând 
că am scăpat din ghearele sale! zise regele mâhnit în continuare 
de soarta cetăţii sale. 

— Crezi că era mai puţin crud dacă punea mâna pe noi? 
întrebă Meneus. 

Regele tăcu multă vreme. Apoi zise evlavios: 


— Slavă ţie, Zeus, că ne-ai dat tărie să nu cedăm 
amenințărilor trufaşului păgân! Şi ne-ai ajutat să scăpăm teferi! 

Murmurele de mulţumire adresate zeilor nu conteneau să 
se audă din gura celor ale căror chipuri se distingeau rugătoare 
pe corăbiile luminate de incendiile din depărtare. 

— Crezi, mărite rege, că hoardele furiosului Kirvan se vor 
mulţumi doar cu jefuirea palatelor şi a templelor noastre? 
întrebă din nou Meneus. 

— Oare îi satură vreodată ceva pe aceşti tâlhari? veni 
replica crudă a regelui. Cât ar mai fi vrut blestematul de Kirvan 
să ne prindă de vii! mai ales pe mine şi pe copiii mei! 

Privirile tuturor erau aţintite în continuare asupra vâlvătăilor 
de pe țărm ale flăcărilor înalte, roşii şi galbene. Unele dintre 
focuri se prăbuşeau, aproape să se stângă. Altele ardeau, parcă 
atunci aprinse, fără vreun semn să se potolească. 

— Pleca-vor oare în căutarea noastră? voise regele să afle 
părerea lui Meneus. 

— S-ar putea! Kirvan trebuie să fie turbat acum. Va da 
poruncă, fără îndoială, să fim căutaţi peste tot! fusese părerea 
lui Meneus. 

Regele tăcu iarăşi preţ de câteva clipe. 

— Totuşi, corăbiile lor nu s-au mişcat din port. Şi apoi, ei 
sunt acum preocupaţi de jaf. Puţini dintre ei ar lăsa de-o parte 
plăcerea jafului pentru a ne căuta pe noi orbeşte pe mare, în 
plină noapte! Nici măcar nu pot bănui în ce parte ne îndreptăm! 
zise regele. 

— De altfel, nici nu ne-ar găsi! Cine poate găsi o corabie 
neluminată noaptea, pe mare? îşi dădu din nou cu părerea 
Meneus, din ce în ce mai optimist. lar până în zori, vom fi deja în 
largul mării, departe, pierduţi printre atâtea corăbii care mişună 
pe mare. 

În timp ce discutau astfel, un nou spectacol apăru în faţa 
ochilor îngroziţi ai fugarilor. Pe neaşteptate, dinspre partea de 
apus a oraşului, se aprinseră flăcări mari, aurii, care urcau ca 
nişte bârne aprinse spre cer. Jocul uriaşelor flăcări lămuri curând 
misterul lor: 

— Au dat foc templului cel nou! Puternice Zeus, nu-i lăsa 
nepedepsiţi pe păgâni! strigă furios regele, cu inima-i sfâșiată 
de durere. 

Într-adevăr, perşii dădură foc schelelor de lemn care 


îmbrăcau silueta templului cel mare şi încă neterminat. Flăcările 
roşii şi aurii ale bârnelor aprinse de pe schele luminau feeric 
trupul de marmură al falnicului templu. Era cu adevărat un 
spectacol impresionant! Cerul şi marea se luminară de tăria 
flăcărilor. Chiar şi regele care privea consternat grandiosul 
prăpăd admira flăcările arzând, ridicându-se până la cer. 

Curând inima regelui prinse o nouă pâlpâire, uitând 
mâhnirea de care fusese cuprins până atunci. Înălţă capul sus, 
cu demnitate, ca în faţa unei mari revelații. Un gând strălucit 
părea că îi luminează chipul. Admirând silueta măreaţă a 
templului de marmură albă împodobit acum cu flăcări înalte, 
regele rosti măreț: 

— Aşa mi-ar fi plăcut să arate templul meu, îmbrăcat în aur 
şi lumină. Dar se pare că mi-au luat-o perșii înainte!... 

Mai apoi, în deplina măreție a incendiului peste silueta 
templului, întregul eşafodaj al flăcărilor se prăbuşi, luminile se 
risipiră iar întunericul puse din nou stăpânire peste cetate. Un 
întuneric şi mai mare se aşternu deopotrivă peste port şi peste 
cetate, ca şi peste apele dinspre ţărmul Atalyei. 

Simţind că nu ar mai exista nicio primejdie, corăbiile fugare 
primiră încuviințarea să-şi desfăşoare pânzele. Deveniră astfel 
dintr-odată uşoare şi alunecoase pe marea cea liberă. 

Venise şi timpul să aprindă câteva făclii şi să lumineze 
punţile. Chipurile fugarilor, încă înspăimântate, începură să se 
lumineze, bucurându-se din suflet de izbânda evadării. Abia 
acum buzele tuturor începeau să murmure, cu mulţumiri aduse 
zeilor din înaltul Olimp, zeii lor îndurători care nu i-au lăsat pe 
mâna ucigaşilor şi care îi va proteja şi de acum înainte în drumul 
lor lung de pribegie. 

Acum, pe mare, erau liberi cu adevărat, cum nu cu mult 
timp în urmă nu mai sperau să fie! 


46 


Soarele cald şi blând alina suferinţele încă vii ale fugarilor, 
precum o mamă bună şi milostivă. Marea, cu vârfurile valurilor 
sclipind pe toată întinderea ei, cu vuietul necontenit, legăna 
odihnitor, şoptind poveşti din tainicile împărăţii ale lui Poseidon. 

Trezită sub mângăierile dulci ale razelor de soare Kromia 
privea cu entuziasm spectacolul mării. Era prima ei călătorie pe 


o corabie, departe de palatul în care se născuse. Ochii ei mari 
admirau cu aviditate şirul minunăţiilor mării, pe care le oferea 
plutirea pe ape. Îi plăcea atât de mult să urmărească valurile 
înalte şi rare, cu crestele lor unduioase alb-albastre, sosind 
necontenit din depărtările infinite ale orizontului. Peste 
întinderile de ape nesfârşite, lipsite de orice crâmpei de uscat, 
veghea cupola cerului de un albastru-pur. 

Curioasă ca un copil, îi plăcea mult să privească acele fiinţe 
mărunte, crinii de mare, scoicile, peştii mărunți, care se 
perindau necontenit pe luciul apei. 

Tresări uşor atunci când văzu un peşte răpitor, destul de 
mare şi fioros, care zbura înalt deasupra apei oferind privirilor 
corpul său strălucitor, cu pieptul alb şi creasta albastră a 
spinării. Totul a durat doar câteva clipe, căci peştele s-a afundat 
în adâncul apelor. Numai undele mărunte, în cercuri, mai jucau 
încă în locul unde dispăruse vietatea. 

Adoris retrăia şi el cu bucurie libertatea de pe ape. 
Surprinse însă tresărirea Kromiei, dar i se păru şi mai 
încântătoare în ipostaza aceea sublimă. Era atât de fericită în 
dorinţa ei de a vedea cât mai multe şi de a admira cu entuziasm 
toate frumuseţile pe care ochii ei parcă atunci născuţi 
cuprindeau. Adoris îi luă mâna între ale lui şi o întrebă: 

— Îţi place pe mare? E aşa cum ţi-ai închipuit-o? 

— Da! îmi place foarte mult, îi răspunse ea surâzând dulce, 
ca un copil recunoscător, învăluindu-l cu privirea ochilor ei în 
care se reflectau cerul şi marea. Da, îmi place nespus demult! E 
aşa cum am visat-o întotdeauna! 

— Şi care-i motivul pentru care îţi place aşa de mult? 
încercă Adoris să o determine să povestească mai mult. 

— Fiindcă e atât de frumoasă, de proaspătă, cu toată 
întinderea asta de valuri albastre, cu puritatea cerului de 
deasupra şi cu zbaterile pânzelor de pe catarge... îmi place mult 
însă şi ceea ce aşteptăm să vedem... după o aşteptare 
îndelungată, adică un țărm îndepărtat cu palmieri, o cetate nouă 
pe o colină înaltă, un catarg alb al unei corăbii răsărind de la 
marginea lumii... 

Adoris era fericit şi se bucura de frumoasele gânduri şi 
vorbe pure ale minunatei lui iubite. Priviră împreună îndelung 
zările şi se încălziră mult sub soarele cel dulce. Erau mângâiaţi 
împreună de briza mării şi de visuri frumoase. Adoris i-a propus 


Kromiei la un moment dat să vadă ce se mai întâmplă pe 
corabie. 

— Chiar! Hai să vedem ce fac copiii! zise ea, parcă în 
acelaşi gând cu Adoris. 

Îi găsiră culcaţi, sub adăpostul catargului de la proră. 

— Vezi, Adoris, cât de frumos dorm ei! zise Kromia, 
aplecându-se asupra feţelor lor şi mângâindu-i cu candoare, 
încet, să nu-i trezească. 

— Bieţii de ei! Ce noroc au avut că te-ai întors după ei! zise 

Kromia. 

— Oare ce s-ar fi ales de ei dacă nu îi găseam? se întrebă 
Adoris, amintindu-şi momentele de atunci când s-a întors după 
ei în cetate. 

— Vai! Nici nu pot să-mi imaginez, când mă gândesc ce s-ar 
fi ales de ei dacă îi prindeau perșii! spuse Kromia, 
cutremurându-se înfiorată. 

— Şi când te gândeşti că era cât pe ce să-i uităm acolo! 
Eram atât de preocupaţi, că şi uitasem de bieţii de ei. 

— Da. Însă e meritul tău până la urmă că tu ai fost acel care 
ţi-ai riscat viaţa întorcându-te în cetate, ca să-i salvezi! zise 
Kromia, mângâindu-l şi pe iubitul ei pe obraji, aşa cum o făcuse 
şi cu copiii adormiţi. 

Adoris, neştiind ce replică să-i dea, zise totuşi: 

— Kromia! Cum aş fi putut să fac altfel? Gândeşte-te, peste 
ani, oricât de fericită ai fi fost, oare nu ţi s-ar fi întunecat fruntea 
şi nu ţi s-ar fi mâhnit inima amintindu-ţi de bieţii copilaşi rămaşi 
pradă mâniei duşmanilor? 

— Aşa e! Ai dreptate! zise ea mângâindu-i din nou, de data 
asta părul buclat de pe frunte. 

Pe măsură ce soarele se ridica pe cer şi căldura zilei 
creştea, se înteţi şi zarva pe puntea vasului. Cei doi copii, care 
şi-au prelungit mult somnul după tot zbuciumul din timpul 
nopţii, s-au trezit şi ei. Primul lucru pe care l-au făcut după ce s- 
au ridicat în picioare pe punte a fost acela de a-i căuta pe 
Kromia şi pe Adoris, pentru a primi mângâierile lor cu care 
începuseră să se obişnuiască şi să le dorească. 

— Unde mergem noi acum? întrebă fetiţa, surprinsă de atât 
de neaşteptata schimbare a decorului. 

— Pe mare! Nu vezi? se grăbi s-o lămurească frăţiorul ei. 

— Aşa e! Călătorim departe, departe, ca în poveşti! o lămuri 


imediat Kromia, iar Adoris surâse şi el, mirat un pic de instinctul 
de marinar al micuţului băiat. 

Copii se obişnuiseră să se joace şi, în cele din urmă, 
puseseră stăpânire pe toată puntea vasului, care începu să 
răsune de chiotele şi de joaca lor. 

Pe la amiază se petrecu un fapt deosebit. În catul de jos al 
corăbiei unul din vâslaşi care asuda din greu trăgând la rame, 
rămase nemişcat o clipă, căutând să desluşească sunetele care 
veneau de pe punte. | s-a părut că aude nişte glasuri ce-i sunt 
cunoscute. Atunci lăsă vâslele din mâini şi, cum nu era legat cu 
lanţuri aşa cum se obişnuia pe mai toate corăbiile, sări de la 
locul lui fără ca supraveghetorul vâslaşilor să aibă timp să-l 
oprească şi dădu fuga pe puntea vasului. 

Cum dădu cu ochii de cei doi copii îmbrăcaţi în hăinuţe 
frumoase şi curate vâslaşul îi recunoscu pe dată şi, deschizând 
larg braţele sale mari, se năpusti asupra lor strigând: 

— Copiii mei! Copiii mei cei dragi! 

lar copiii, fără a fi speriaţi de chipul întunecat al vâslaşului, 
de părul lui negru şi vâlvoi şi de barba ţepoasă, izbucniră la 
rândul lor într-un glas de bucurie: 

— Tata! E tata! 

Marinarul îi cuprinse în braţele sale cu patimă pe cei doi 
copii. La rândul lor copii îl înlănţuiră pe după gât, cu mâinile lor 
firave. Era greu de stăvilit bucuria copiilor şi a bietului marinar, 
care nu se mai sătura îmbrăţişându-i. 

— Tată, de ce-ai întârziat atât de mult să vii acasă? întrebă 
fetiţa. 

— Dacă ai şti, tată, ce foame ne-a fost după ce ne-ai 
părăsit! zise şi băiatul cuibărit la pieptul părintelui regăsit. 

Se-ntâmplă ca la această emoţionantă regăsire să sosească 
chiar regele Agatos, însoţit de regina Ariadna. De bună seamă, 
ei aflaseră împrejurările în care dispăruse tatăl copiilor. 

— Cum ai avut inimă, omule, să-ţi părăseşti copiii? îl luă la 
rost indignată, regina. 

— Chiar! Ai merita să primeşti o sută de bice pe spinare! 
Sau să fii legat într-un sac şi aruncat în mare! De ce-ai făcut 
asta? întrebă la rândul său regele, cu o privire care scăpăra de 
mânie. 

Marinarul căzu umil în genunchi şi ceru îngăduinţă să 
povestească motivul pentru care s-au întâmplat toate. Nu. Nu 


voise să-şi părăsească nici copiii şi nici nevasta, aşa cum se 
vorbeşte. A fost trezit în miez de noapte de un tovarăş de-al 
său, vâslaş de meserie, ca şi el. A fost chemat degrabă pe 
corabie de stăpânul său. Nu ştia ce se pregăteşte. leşi din casă 
noaptea. Abia ajunsese pe corabie, că şi plecară în grabă. 
Muncise aprig la vâsle, toată noaptea, biciuit necontenit de 
vătaful văslaşilor. Doar a doua zi a aflat că cei de pe punte sunt 
nişte fugari. Prin urmare, corabia nu mai avea de gând să se 
întoarcă în portul Atalya care era la vremea aceea ameninţat de 
perşi. Au înaintat disperaţi, prin truda lor, a vâslaşilor, căci 
vântul nu reuşea deloc să umfle pânzele. După multe zile 
chinuitoare au ajuns în portul din Rodos, unde urmau să 
poposească o vreme. 

Însă el, disperat de soarta celor ai lui rămaşi în Atalya, nu 
ştia cum să facă să găsească o soluţie pentru a se întoarce 
acasă. De bună seamă, stăpânul corăbiei nu s-ar fi îndurat cu 
niciun chip să-i dea drumul să plece acasă. De aceea nu a suflat 
nicio vorbă nimănui despre intenţiile sale. Intr-o noapte, 
profitând de zarva celor ce plecau şi se întorceau de pe mal, sări 
în apă şi se făcu nevăzut în întuneric. A ajuns pe uscat şi a 
început să caute o cale de înapoiere în Atalya, la copiii şi la 
nevasta lui. Dar nu reuşea nicicum să găsească o corabie care 
să plece spre răsărit, căci toate, speriate de ameninţarea 
perşilor, fugeau spre apus. 

Într-un târziu a aflat de cele două corăbii care urmau să 
plece spre Atalya şi, după îndelungi stăruinţe, a fost primit ca 
vâslaş pe una din ele. Ajungând aproape de ţărmul Atalyei, 
echipajele au aflat cu tristeţe de soarta oraşului încercuit de pe 
mare şi de pe uscat de oştirile duşmane. Nu mai ştia nimic 
despre copiii lui dragi. Nu i-au fost luate în seamă nici 
rugăminţile de a fi lăsat la mal să încerce să se strecoare în 
cetate, de teamă să nu fie prins şi să compromită planul 
expediției lui Craton. Şi iată, că zeii au fost buni cu el şi l-a făcut 
fericit acum, că şi-a găsit copiii! 

Povestirea vâslaşului înduioşă pe toţi cei de faţă. Regele îşi 
veni în fire cel dintâi, şi rosti: 

— Bine, omule! Te voi ierta! lar de îndată ce vom sosi în 
insula Rodos, vei fi eliberat din munca ta de vâslaş, ca să poţi 
avea grijă de copiii tăi! 

Vâslaşul mulţumi din tot sufletul sărind în genunchi la 


picioarele regelui. 

Cei doi copii ascultară şi ei cu mare atenţie toate prin câte 
trecuse tatăl lor. Apoi, neîncetând să-l mângâie şi să-l 
îmbrăţişeze, au început să-i povestească cât de mult au suferit 
după plecarea lui, cum le-a murit mama şi cum au fost alungaţi 
din casa lor. 

Când ajunseră la episodul salvării lor de către fiica regelui, 
copiii părăsiră o clipă pe tatăl lor, alintându-se în jurul Kromiei, 
spunând: 

— Tată! Ea ne-a salvat! Şi a fost atât de bună cu noi! 

Văslaşul, mâhnit de moartea soţiei sale, era totuşi fericit 
văzând veselia pe chipul copiilor săi, pe care zeii i-au redat prin 
nemărginita lor bunătate, după atâtea zile de zbucium. 


47 


Zilele se succedau una după alta, calme şi netulburate de 
furtuni şi de primejdii noi. Razele soarelui continuau să fie calde, 
iar vântul plăcut al mării mângâia pânzele corăbiilor. 

Regele Agatos era însă mai tot timpul gânditor, grav, 
privind din răstimp în răstimp într-acolo unde se pierduse la 
orizont ţărmul ţării peste care fusese stăpân atâta vreme. 
Mintea lui era frământată de planuri complicate, nutrind 
speranţa de a găsi sprijin printre regii şi bazileii altor tărâmuri, 
care să-şi unească oştirile şi să pornească într-un război decis, 
pentru a-i scoate pe păgâni de pe locurile sfinte pe care le-au 
cotropit. 

Nici alţii de pe cele două corăbii nu erau prea fericiţi, căci 
mulţi dintre ei pierduseră în împrejurări tragice pe cei dragi ai 
lor, din familie sau dintre prieteni. Unii, de pildă, gândeau cu 
tristeţe la averile şi la casele lor arătoase rămase pradă jafului şi 
focului în Atalya cucerită de duşmani. Cum vor fi primiţi ei oare 
pe meleagurile spre care se îndreptau acum? Pentru copii şi 
pentru cei tineri însă, lucrurile păreau mai puţin tragice. 

Mai trecură vreo zece zile de călătorie pe mare, şi iată că 
într-o după amiază cârmacii celor două vase anunţară vestea 
cea mult aşteptată că la orizontul auriu începură să se vadă 
țărmurile unei insule întinse. 

— lată țărmurile insulei Rodos! strigă cârmaciul Enea, 
bucuros că îşi dusese misiunea spre un atât de fericit sfârşit. 


Auzind această veste îmbucurătoare călătorii celor două 
corăbii se adunară degrabă la borduri, scrutând cu privirile într- 
acolo unde arătau cârmacii. Ţărmurile albe ale insulei acoperite 
cu păturile verzi ale pajiştilor se apropiau repede. Începură să se 
vadă munţii insulei, cu crestele lor stâncoase şi povârnişurile 
împădurite. 

Apropiindu-se şi mai mult, locurile începură să-şi arate 
frumuseţile atât de clar, întocmai ca pe un vas smălţuit: 
căsuţele mici şi albe, cu acoperişuri cenuşii, micuţe ca nişte 
jucării şi împrăştiate pe coamele şi pe la poalele dealurilor. Apoi 
siluetele verzi ale smochinilor singuratici străjuind câmpiile largi, 
bogate în grâne şi pajişti. 

Mai plutiră o vreme ocolind un colţ de țărm care înainta în 
mare. În spatele acestuia zăriră o cetate întinsă, cu ziduri 
umbrite de şiraguri de salcâmi şi castani zvelţi. Avea porţi înalte 
care păreau impresionante de la acea distanţă dinspre mare. 

— lată cetatea din Rodos peste care domneşte regele 
Craton! îşi înştiinţă pasagerii cârmaciul Enea. 

Intr-adevăr, spectacolul insulei şi al cetăţii era minunat! 
Kromia, cu adevărat impresionată de priveliştea nemaipomenită 
din faţa ochilor ei, simţi o strângere de inimă contemplând 
cetatea străină armonios îmbinată cu peisajul insulei. 

Simţind cât de încântat este Adoris revăzând acest mirific 
spectacol, se uită în ochii lui şi-i zise: 

— Adoris! îmi pare că-ţi face multă plăcere să revezi aceste 
locuri! Pe când eu, mă simt atât de stingheră, atât de străină, 
dar plăcut impresionată de tot ce văd! 

— Kromia, minune a frumuseţii, rivala zeiţei Afrodita! spuse 
el candid, cu o privire ocrotitoare. Tu eşti însăşi frumosul sublim 
al întregii lumi! Prin urmare, trebuie să te simţi binevenită în 
oricare loc minunat de pe Pământ! 

— De-ai şti cât de fericită mă simt că sunt alături de tine! îi 
spuse Kromia, mulţumită de atenţia cu care el o veghea. 

Cele două corăbii înaintau repede spre port, împinse de 
puterea vântului. Pentru a le încetini alunecarea, marinarii 
începură să strângă de zor pânzele neastâmpărate ale 
catargelor. Numai lopeţile vâslelor au rămas să apropie corăbiile 
de țărm. 

Regele Craton, care fusese înștiințat de ivirea a două 
corăbii dinspre răsărit, porni cu nerăbdare spre port. Recunoscu 


de îndată cele două vase trimise spre Atalya în căutarea lui 
Adoris iar acum aştepta cu mare înfrigurare să afle de la cei 
întorşi rezultatul expediției. 

Nici nu începură călătorii celor două corăbii să coboare pe 
mal când Craton îl şi recunoscu pe Adoris la bordul uneia dintre 
ele. Ar fi sărit în sus de bucurie şi s-ar fi repezit spre scumpul 
său prieten, pe care atâta timp îl crezu dispărut, dar care, iată, 
se întoarce în insulă viu şi nevătămat! Numai faptul că trebuia 
să-şi păstreze demnitatea de rege şi, mai ales, faptul că vedea 
lângă Adoris multe persoane necunoscute ce păreau a fi de rang 
înalt, îl opriră pe Craton să-şi stăpânească pornirea firească de a 
topăi de bucurie şi de a alerga să-şi îmbrăţişeze prietenul. Era 
surprins să-l vadă pe prietenul său preocupat să ajute la 
coborâre persoane de vază. 

În sfârşit, când Adoris coborî pe uscat, ajutând o tânără 
tulburător de frumoasă, Craton simţi că trebuie să se 
stăpânească şi mai mult, să amâne momentul exuberant al 
îmbrăţişării vechiului său prieten. 

Numai că Adoris, presimţind nerăbdarea lui Craton de a-i 
sări în braţe, zise cu mult tremur în glas: 

— Bunul meu Craton! Nu pe mine se cade să mă saluţi mai 
întâi, ci pe regele Agatos în persoană, împreună cu familia sa, 
care din acest moment au devenit oaspeţii tăi! 

Craton, uluit de rangul înalt al oaspeţilor săi, înţelese 
imediat gestul şi comportarea prietenului său. Semeţindu-şi 
chipul, pentru a-şi relua demnitatea în înfăţişare, regele Craton 
rosti către cei sosiți urarea sa de bun venit: 

— Slăvite rege Agatos al Atalyei! Fii binevenit ca oaspete de 
seamă al meu, împreună cu ai tăi! Zeii din Olimp să vă 
ocrotească! 

Regele Agatos, căruia îi plăcură aceste cuvinte, îi răspunse 
la rândul lui, calm şi cu întreaga sa demnitate regească: 

— Te salut, tinere şi inimosule Craton, rege al insulei Rodos, 
peste care a domnit cu strălucire părintele tău Glaucon! Nu-ţi fie 
teamă, n-am venit să-ţi cucerim ţara cu puţinii oşteni care mă 
însoțesc. Am venit doar să-ţi cerem adăpost o perioadă de timp, 
ca refugiaţi din ţara noastră cotropită de duşmanii perși! 

Craton, auzind aceste vorbe cutremurătoare din însăşi gura 
regelui Agatos, pe care nu putea să nu-l stimeze fiindcă însuşi 
prietenul său Adoris era prietenul lui de nădejde, se înclină şi 


zise: 

— Te voi primi cu cel mai mare drag, pe tine şi pe toţi ai tăi! 
Vor fi cu toţii cei mai buni prieteni ai noştri! Doar dacă vei putea 
uita, slăvite rege, războiul nedrept pe care l-am pornit asupra 
ţării tale cu câţiva ani în urmă, alături de cei din Liga de la 
Sardes! Nu am dorit acest război! Am fost doar obligaţi de legile 
coaliţiei... 

— Adevărat, prea dreptule Craton! Aflat-am că n-ai pornit 
de bună voie acest război! replică regele Agatos. lar pentru 
asta, ţie şi poporului tău, îţi suntem recunoscători! Şi să nu 
uităm niciodată că popoarele noastre sunt de un singur sânge şi 
suntem neamuri din moşi şi strămoşi... 

— Prin urmare, mă vei putea ierta pentru fapta mea de 
atunci? întrebă chipeşul şi viteazul rege al Rodosului. 

— Te-am şi iertat de multă vreme! răspunse regele Agatos 
cu toată sinceritatea. 

— Mă bucură mărinimia ta! Dar mai ales, nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc că mi l-ai adus viu şi nevătămat pe Adoris, prietenul 
meu cel mai bun! rosti Craton abia stăpânindu-şi emoția şi 
sărind abia acum să-l îmbrăţişeze pe Adoris cu bucurie 
nemărginită. 

— După cum vezi! zise Agatos impresionat de prietenia 
celor doi tineri despre care aflase multe de la Adoris. 

In sfârşit, cei doi prieteni se îmbrăţişară adânc şi cu căldură, 
ca doi fraţi care nu s-au mai văzut de un amar de vreme. 

— Ce zi mare mi-a fost dat să trăiesc astăzi! zise Craton, cel 
dintâi, cu inima-i palpitând de emoție. Multă vreme mi-am 
pierdut speranţa să te mai revăd vreodată!... 

— Şi eu m-am îndoit de multe ori că voi mai ajunge 
vreodată să te reîntâlnesc! răspunse Adoris, privindu-l adânc şi 
cu seninătate în ochi. 

Când îl văzu pe Enea, cârmaciul cel de ispravă al său, care 
şi-a dus cu succes la îndeplinire misiunea încredinţată, Adoris îi 
zise lui Craton: 

— Acest bătrân inimos, Enea, a fost ca un al doilea părinte 
pentru mine! Fără el şi fără ajutorul lui n-am fi putut să ne 
salvăm din ghearele perşilor care tocmai ne pregăteau sfârşitul! 

Bucuria reîntâlnirii celor doi prieteni era entuziasmantă 
pentru toată lumea. 

— Craton! Nu ştiu în ce cuvinte şi în ce fel ar trebui să-ţi 


prezint nemăsurata candoare şi strălucire a iubitei mele Kromia, 
fiica regelui Agatos, şi a reginei şi fiicelor sale! începu Adoris 
prezentările celorlalţi. 

— Tocmai de aceea vă poftesc să intraţi în umilul meu 
palat, ca să ne cunoaştem mai bine! rosti Craton, arătând 
oaspeţilor cetatea sa de scaun. Ard de nerăbdare să aflu toate 
întâmplările prin care aţi trecut! 

Kromia, care avusese o oarecare strângere de inimă când 
păşi pe insulă, acum era liniştită, surâzând prietenoasă şi 
simțind căldura cu care mărinimosul rege Craton şi locuitorii 
insulei i-au întâmpinat, mai întâi pe Adoris, apoi întreaga suită a 
tatălui ei. Incurajată de prietenia emoţionantă dintre cei doi 
tineri, Kromia i se adresă lui Craton: 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumim pentru această deosebită 
primire pe care ne-aţi făcut-o, pentru prietenia şi devotamentul 
pe care le împărtăşiţi pentru iubitul meu Adoris şi pentru noi 
toţi! 

— Mă bucură nespus mulţumirile tale! Trebuie să ştii însă că 
şi el mi-a salvat cândva viaţa, chiar acolo pe ţărmul Atalyei, iar 
un rodosian nu uită asta niciodată! dădu Craton, cu respectul 
cuvenit, răspunsul său frumoasei tinere din faţa sa pe care 
prietenul său Adoris nu o mai desprindea din mână. 

Pe măsură ce călătorii celor două vase coborau din corăbii 
şi mulţimea curioşilor de pe insulă sporea, zarva generală 
crescuse pe țărm. Urările de bun venit, întrebările şi povestirile 
se înmulţiră, ceea ce făcea ca buna dispoziţie şi speranţele 
refugiaților atalyeni să reînvie. 

— Oaspeţii să fie primiţi în palatele şi în casele noastre şi să 
fie ospătaţi aşa cum se cuvine! hotărî Craton, văzând că forfota 
care nu mai contenea şi vrând să-şi conducă oaspeţii în 
interiorul cetăţii sale. 

Şi astfel, la întinsele ospeţe oferite de regele Craton, prin 
saloane, prin grădinile umbrite de chiparoşi şi castani, s-au 
încins discuţii aprinse, fără sfârşit, în care s-au povestit şi 
răspovestit toate întâmplările şi suferinţele prin care trecuseră 
refugiații din Atalya. Pe obrajii unora dintre cei care ascultau 
curgeau lacrimi, de emoție şi de compătimire. 

Şi au mai fost repovestite de-a fir-a-păr toate întâmplările 
când în Ahora cetăţii lui Craton năvăli Amfion, unchiul lui Craton, 
însoţit de glasurile gălăgioase a puzderiei fiilor şi fiicelor sale, 


vesele şi guralive. lar de fiecare dată când se sfârşea o poveste, 
ascultătorii retrăiau bucuria amănuntelor savuroase din ea, a 
reuşitelor, şi nu mai conteneau să-l laude pe Adoris şi pe 
vrednicul cârmaci Enea. 

Craton, care trăia şi el o zi nespus de fericită, era totuşi 
uimit de comportarea lui Adoris, care acorda atâta atenţie 
frumoasei prințese pe care, de bună seamă, credea că o iubea şi 
o adora nespus demult. Ar fi vrut, poate, ca Adoris să stea mai 
mult de vorbă cu el, să se sfătuiască şi să se bucure împreună la 
petreceri, ca doi buni prieteni ce erau. Dar în faţa frumuseţii şi 
delicateţii acelui chip, trebuia să îl înţeleagă mai mult pe Adoris 
şi să-l ierte. 

În timpul bogatului ospăț care s-a prelungit până târziu în 
noapte, ochii înflăcăraţi ai Artemei, fiica cea mare a regelui 
Agatos, prinţesă la fel de veselă şi frumoasă ca şi Kromia, 
urmăreau insistent chipul fascinant, statura şi trăsăturile de 
faraon ale enigmaticului Craton. Părea vrăjită cu totul de tânărul 
rege şi parcă se topea după chipul lui. Insă Craton, deşi i-a 
surprins destul de des privirea ei îndrăzneață şi duioasă, ofta 
încă îndurerat, cu inima şi gândurile răscolite de amintiri triste 
de demult... 

Oaspeţii se simțeau cum nu se putea mai bine în 
primitoarea cetate din Rodos. Au fost omeneşte găzduiţi, iar 
localnicii i-au făcut să uite repede suferinţele prin care au trecut. 

La câteva zile după aceea lui Adoris i s-a făcut dintr-odată 
dor de Atena. Dorul a început să-l bântuie şi să se înteţească în 
fiecare zi, mai ales că şi Kromia i-a spus în mai multe rânduri că 
ar trebui să-şi continue într-o bună zi călătoria sa spre apus, 
până în cetatea Atenei. Şi ea era dornică să-i cunoască patria 
iubitului ei, mai ales că auzise multe lucruri deosebite despre 
oraşul Atena şi era nerăbdătoare să-l cunoască Şi, spre 
surprinderea generală, însuşi regele Agatos ar fi vrut să-şi 
continue călătoria, nerăbdător şi el să ajungă în Atena, de unde 
să-şi ducă la îndeplinire planurile sale măreţe de recucerire a 
ţării sale pierdute. 

Craton, care-ar fi fost bucuros să-l aibă pe Adoris şi pe 
regele Agatos oaspeţi pentru multă vreme, înţelegea graba lor 
de a pleca spre marele oraş al lumii. A promis, totuşi, cu multă 
generozitate, că acelora din suita regelui Agatos care doresc să 
rămână pe insula le va dărui pământ şi materiale ca să-şi poată 


zidi case şi să-şi facă un rost. 

Propunerea lui Craton a fost bine primită de însuşi regele 
Agatos. Câţiva chiar îşi exprimaseră opţiunea de a rămâne pe 
insulă, îndeobşte negustorii şi mulţi dintre cei săraci. Dar cei mai 
mulţi, oştenii mai ales, s-au decis să-l însoţească pe rege 
oriunde acesta s-ar duce în peregrinările sale. 

Cei doi regi hotărâră ca vâslaşul cel bărbos, cu cei doi copii 
ai săi, să primească o căsuţă şi un mic ogor, undeva în 
apropierea cetăţii, ca în acest fel tatăl să-şi poată creşte copiii 
fără a mai fi nevoit să cutreiere mările. 


48 


Începuse o dimineaţă senină, îmbietoare, când oaspeţii lui 
Craton şi-au luau rămas bun şi s-au urcat la bordul elegantelor 
corăbii oferite spre a-i duce la Atena. Ziua aceea, la fel şi zilele 
care urmară, au fost nespus de frumoase, pătrunse de o lumină 
nouă, pură, ca seninul curat al depărtărilor. Briza mării, uşoară, 
adia mângâietoare, umflând pânzele albe şi zvelte ale corăbiilor 
ce lunecau lin, ca lebede semeţe pe apele sclipitoare. 

Pluteau călătorind mereu spre apus, admirând ostroave 
paşnice care le trimiteau salutul lor cu căldură. Erau 
nenumărate ostroave, întinse şi verzi, cu cetăţi albe zidite pe 
crestele stâncilor. Sau ostroave mici, acoperite cu ierburi 
galbene, pe care rătăceau în voie turme de capre. 

Nici marea nu mai era pustie. Era cutreierată în lung şi în lat 
de multe corăbii, grăbite să atingă depărtările, ori nerăbdătoare 
să se întoarcă acasă, străduindu-se, toate, să îmbogăţească ori 
să ruineze pe stăpânii lor. 

Călătoria părea atât de deosebită, chiar şi pentru Adoris şi 
pentru cei din anturajul regelui Agatos, care mai călătoriseră de 
multe ori pe mare. De pe bordul corăbiilor scrutau feeria mării, 
urmărind nostalgic cu privirea orizontul nemărginit. 

Kromia era entuziasmată şi emoţionată de frumuseţile de 
excepţie pe care le întâlnea la tot pasul. Capul ei frumos, cu 
părul negru şi strălucitor mângâindu-i umerii, se sprijinea mai 
tot timpul pe pieptul sau pe braţele lui Adoris. Cât de pură părea 
marea cu valurile albastre ori verzi, vuind adormitor şi cerul 
senin şi cristalin cu reflexe verzui la orizont, de acolo de unde 
răsar, ca în poveşti, trunchiurile înalte ale chiparoşilor, 


dezvăluind tainele ostroavelor necunoscute. 

Adoris, admirând chipul acoperit de fericire al frumoasei 
Kromia, retrăia şi el cu mare emoție apropierea de casă. Scruta 
depărtările cu inima strânsă şi cu nerăbdare. Toate îi păreau 
atât de familiare, atât de primitoare, şi totuşi scăldate într-o 
lumină atât de neobişnuită. Plecase din Atena ca aventurier şi se 
întorcea după câţiva ani ca erou şi ca prieten al multor lumi pe 
care le cunoscuse, dar şi ca îndrăgostit care îşi găsise în 
drumurile sale necunoscute aleasa inimii sale şi o purta tot 
timpul cu el ca pe un giuvaer. 

Îşi simţea inima cuprinsă de fiorii plăcuţi ai aducerilor 
aminte. Recunoştea zborul vesel al rândunelelor de mare 
jucându-se pe crestele valurilor. Şi apa mării, şi vietăţile din 
adâncurile ei începeau să-i fie cunoscute. Îi părea cunoscut şi 
vântul ce începu să adie dinspre Corint, acel vânt aducător de 
zile luminoase şi clare, precum o cupă de cristal. 

Zărind una din multele corăbii de pe întinsul apelor, Adoris 
tresări: Hei! Vere Orestes! Mă recunoşti? Sunt Adoris, vărul tău! 
Unde pleci tocmai acum când eu mă întorc acasă? 

Corabia lui Orestes însă trecu grăbită departe de ei, 
pesemne mult prea departe ca vărul său să-l poată auzi. 
Curând, foarte curând, ar trebui să apară la orizont pământul 
sfânt al Atenei. Nu se zăreşte încă? întârzie el să-l întâmpine? 
Puţină răbdare, Adoris! Curând vei revedea chipul strălucit al 
patriei tale! 

Ah! lată minunea! S-au îndurat, în sfârşit, zeii Olimpului de 
sufletul meu rătăcitor? Zăresc, colo departe, spre miază-noapte, 
piscurile albe ale muntelui Pamas, scânteind luminate de soare! 
Şi, iată, încep să zăresc panglica şerpuitoare, lucioasă şi albă a 
ţărmurilor din Pireu! 

Apropie-te, pământ drag! Apropie-te! Apropie-te, casă 
părintească! Ah! lată! Acum zăresc Acropole strălucind 
deasupra oraşului! Ce minunăţie! Te salut, semeaţă zidire, albă 
şi încântătoare mândrie a atenienilor! 

Cât de mult vă îndrăgesc poteci domoale ce urcați încet 
spre culmile oraşului, printre zidurile cele mari! Aud şi sunetele 
tălăngilor de la turmele de oi adăpostite de umbra zidurilor! Ce 
întinerit îmi pare portul, cu căsuţele lui albe aşezate în trepte 
de-a lungul teraselor țărmului! 

Aud şi sunetele atât de limpezi şi plăcute ale flautelor, 


venind de pe plajele însorite, închinate valurilor de o inimă 
simţitoare şi gingaşă! 

lar sus, acolo, în cetatea Atenei, negreşit, mă aşteaptă cei 
dragi. Poseidon, tu zeu al mărilor, zoreşte corabia, căci ard de 
nerăbdare să-mi revăd părinţii şi locurile în care am copilărit! 

Fremătând de nerăbdare şi fericire, Adoris privea în ochii 
nespus de dragi ai Kromiei şi gândea cu glas tare. Lumina 
ochilor ei atât de enigmatică, chipul ei de zeiţă a frumuseţii, cu 
obrajii îmbujoraţi de emoție reflectau puritatea cerului senin şi 
frăgezimea pajiştilor verzi. Era atât de fericită, avea atâta 
încredere în viitorul ei alături de Adoris! 

Scrutând minunile oferite privirilor, vedea totul într-o lumină 
atât de nouă, atât de caldă, cum nu şi-ar fi putut închipui 
vreodată. Ce albe erau coloanele şi acoperişurile palatelor ce se 
întrevedeau printre coloanele verzi ale chiparoşilor! Parcă 
străluceau ca poleite cu aur! Ce curioase erau casele cele 
nenumărate, risipite pe povârnişurile colinelor, înălțându-se în 
trepte spre Acropole! Ce albastre i se păreau valurile care 
scăldau stâncile albe ale ţărmurilor! 

Ochii ei mari, adânci, tulburători şi visători, concentrând 
toate frumuseţile din jur, pătrundeau dincolo de linia orizontului, 
atingând cupola curată a cerului. Îşi închipuia un vis care s-o 
poarte acolo sus, în munţii din lăcaşul zeilor. De acolo să 
coboare agale, pe o pajişte verde, admirând pădurile de cedri şi 
coloanele templelor de marmură. Apoi, braţ la braţ cu Adoris - 
alesul inimii ei, cel mândru precum Apollo în ţinută de prinţ - să 
coboare distinsă treptele albe, de marmură pură, până în Agora, 
piaţa cea mândră a cetăţii. Şi toate privirile ateniencelor 
oacheşe s-o urmărească când trece frumoasă, îmbrăcată în 
veşmânt alb diafan, purtând diademă cu briliante pe frunte, 
generoasă şi cea mai adorată în mulţimea rafinată şi elegantă a 
anticei lumi! 


Corăbiile se îndreptau încet şi liniştit spre țărm, făcându-şi 
loc printre nenumărate alte vase din port. Regele Agatos veni 
mai aproape de Adoris şi Kromia şi le cuprinse la amândoi 
mâinile în mâinile sale, admirând împreună spectacolul oraşului 
ce se desfăşura pe înălţimi. 


Sosi în rând cu ei şi regina Ariadna. Pentru moment uitaseră 
cu toţii nefericirea izgonirii din Atalya. Erau visători, fericiţi şi se 
bucurau că au ajuns cu bine pe ţărmul Atenei - sfânta cetate, 
măreaţă şi ocrotitoare. 


49 
ODĂ PĂRINTELUI CU INIMA DE AUR 


În timp ce soarele blând şi cald al Eladei revarsă candidele 
sale raze peste ţărmul mării, în timp ce valurile argintii clipocesc 
legănând corăbiile... în portul Pireu, un bătrân singuratic 
scrutează întinderile pustii ale mării. 

Veghind neclintit pe-o colină stâncoasă, ce străjuie ţărmul... 

Şi nu s-ar îndura să lase locul de veghe nici când apune 
soarele. 

Şi nu l-ar părăsi nici noaptea, de n-ar veni să-l ia acasă 
rudele, fără voia lui... 

Bietul bătrân se întoarce îndârjit să vegheze, dis-de- 
dimineaţă, în fiecare zi. 

Cu aceeaşi neclintită răbdare chiar dacă vremea e bună sau 
rea!... Cine eşti tu, bătrân nemângâiat, ce înduri atâta suferinţă, 
întristat. Ce regreţi, cu lacrimi amare, când soarele se îndreaptă 
spre apus. Dar pentru care neclintita veghe e mai sfântă decât 
tihna trupului său?... 

Este Atridas, armatorul cetăţii Atena, tatăl rătăcitorului 
Adoris. 

Pe care nemiloasa soartă l-a pedepsit atât de crunt!... 

Umilind trufia acestui falnic cetăţean din cea mai măreaţă 
cetate a Eladei 

Căruia odinioară, chiar şi duşmanii îi rosteau numele în 
şoaptă!... Haină şi neîndurătoare Soartă! De ce ai umilit într-atât 
inima unui părinte. 

Răpindu-i din căminul familiei pe fiul cel nespus de iubit... 

Punând în capul copilului drag ideea neroadă de a fugi pe 
mare, în taină, într-o noapte plină de mister, aşa cum pleacă pe 
mare tâlharii... 

Şi-n locul chipului cel drag al băiatului, împodobit cu plete 
frumoase. 

Cu care atât se mândrea bătrânul tată, adorându-şi 
moştenitorul... Lăsat-ai priveliştea mării pustii, ce-şi mână fără 


rost valurile reci, pe care ochii bătrânului le cercetează avid în 
fiecare clipă, Vărsând necontenit lacrimi amare ce-i brăzdează 
faţa cuprinsă în mâini!... 

Soartă haină şi mincinoasă! Tu care zilnic îl amăgeşti pe 
bătrân  Făcându-l să spere că poate va veni vestea 
mângâietoare... 

Dar tu îl minţi fără ruşine pe nefericitul om. 

Făcându-l să tresalte la ivirea vreunui catarg din 
necuprinsul mării 

ŞI-I faci să se repeadă cu speranţă spre port când corabia 
ajunge la mal... 

Dar nimeni dintre truditorii mării n-aduce vestea ce-atât o 
adastă şi inima mai mult i-o-ntuneci şi-l faci să urce iarăşi pe 
colina pietroasă. 

De pe care îndureratul tată continuă să vegheze!... 

Sărmanul bătrân! Nu-l mai mângâie nici sfaturile prietenilor, 
nici consolările rudelor... 

Nu mai ia în seamă nici măcar insistentele sfaturi de 
resemnare ale soţiei sale. 

Grijulie şi simţitoare, Andromaca, cea care atât de mult îl 
răsfăţase pe Adoris... 

Şi care încearcă zadarnic, de ani, să-şi potolească jalea de 
mamă. Dar care nu-l uită nici pe Atridas, implorându-l să vină 
acasă. 

Să nu răcească stând zilnic pe țărm în bătaia vijeliilor 
mării... Atridas însă e surd la stăruinţe, căci pentru el, mai 
presus de orice. 

Este imaginea frumosului său copil dispărut pe întinderile 
mării... Şi pe care aprigul său dor şi adânca nerăbdare, îl 
îndeamnă întruna s-aştepte, plin de speranţe, să-l vadă 
întorcându-se acasă... 

Oh! Soartă! Cum de l-ai furat tu din căminul atât de fericit 
pe singurul copil mult îndrăgit căruia i se făceau toate dorinţele? 
Şi ce cumplită veste căzuse, în casa părinţilor a doua zi Când 
aflară de fuga nechibzuită, pe mare, a lui Adoris! 

Veste mai rea decât dacă un foc ar fi pârjolit corăbiile din 
Pireu! 

Şi nu te-ai îndurat, pizmaşă Soartă, s-aduci o veste mai 
bună. Când Atridas poruncise să plece pe mare corăbiile şi 
cercetaşii Să-l afle de îndată pe Adoris şi să-l aducă acasă... 


Dar care umblat-au zadarnic, pierzând de pomană vremea. 

Şi se întorceau în port mai triste de cum plecaseră 
Neputând niciuna să-i afle pe fugari! 

Şi sporit-ai apoi şi mai tare disperarea şi umilinţa 
nefericitului Atridas 

Când se întoarseră-n cetate gălăgioasele cete ale lui Aias... 

Cei ce dădură bir cu fugiţii când Adoris se ataca insula 
Rodos şi netoţii râdeau şi cleveteau nesăbuinţa lui Adoris. 

Pe când ei rătăciseră şi chefuiseră în voie îndelung prin 
ostroave! Atridas, aflând motivul pentru care fugise Adoris de- 
acasă, Trimise degrabă la regele Glaucon corăbii şi multe daruri 
să-l implore să ierte nebunia fiului său, să-l răscumpere de se 
poate... 

Dar corăbiile se întorseseră iarăşi, triste, căci până ajunseră 
în cetatea Rodos. 

Adoris plecase pe mare, pentru al însoţi pe Craton, în alte 
vâltori nebune, de-a cuceri cetatea regelui Agatos... 

Atridas fusese lovit şi mai crunt la întoarcerea solilor trimişi 
în Atalya. 

Când vestea lor a fost că nimeni în cetate nu ştie ceva de 
Adoris! Pesemne, bietul de el, pierise în luptă, nerecunoscut de 
nimeni, Precum sfârşesc miile de oşteni trimişi în vâltorile 
bătăliei... 

Căci regele Agatos, de-ar fi fost viu Adoris, s-ar fi 
înduplecat, Şi-ar fi înapoiat părintelui său copilul rătăcitor... 

Bietul Atridas, cu inima.-i lovită din toate părţile, cum lovesc 
valurile 

O stâncă în mijlocul mării, se înverşună împotriva nedreptei 
Soarte.. 

Şi tot mai spera ca zeii să înfăptuiască o minune. 

Şi nu se putea resemna nicicum să-l creadă pierit pe Adoris! 

Cu ochii lui înroşiţi de lacrimi, cu părul cărunt Veghea fără 
istovire orice mişcare pe mare în nesfârşitele-i prefaceri 

Aşteptând vestea milostivă venită de la orizontul mării care 
să prefacă în ruşine flecărelile celor ce se bucurau de 
nenorocirea lui 

Şi care să-i bucure inima neclintită în dragostea lui pentru 
copilul pierdut. 


Tu, chip de tată, cu faţa arsă de soare şi de asprimea brizei 
mării, Neclintit în credinţă, inimă preacinstită, pentru care toate 
sunt mai prejos 

Decât chipul fiului tău drag ce-ţi încânta cu inocenţă 
privirea!... Tu, ce pândeşti necontenit dansul catargelor pe 
orizontul mărilor Tu, ce ai învins proorocirile rele şi furtunile 
aspre dinspre mare! Ridică-te cu evlavie pe pietrele stâncii ce-ţi 
strălucesc sub picioare ca un piedestal de marmură... 

Îndreaptă-ţi privirea spre largul orizont al mării. 

Pentru a vedea o minune, cu chipul alb şi strălucitor ce se 
apropie falnic, inundând totul în splendoarea ei pură şi se 
îndreaptă triumfal spre portul țărmului tău! 

Umple-ţi de bucurie inima ce-ţi tresaltă de emoție 

Deşi slăbită-i de lacrimi şi aşteptare! 

Întinde-ţi braţele şi aleargă spre țărm să îmbrăţişezi pe noii 
sosiți! Strânge cu dragostea-ţi părintească nestăvilită Umerii cei 
dragi ai lui Adoris, copilul tău iubit 

Ce se întoarce teafăr la tine! 

Admiră frumuseţea şi gingăşia fără seamăn a Kromiei. 

A celei pe care zeiţa Afrodita ţi-a dăruit-o ca noră! 

Uită durerea, îndreaptă-ţi chipul, dă glas mărinimiei şi 
faimei tale de altădată... 

Pentru a fi la înălţime să oferi înaltă cinstire şi adăpost 
Slăvitului rege Agatos, frumoasei regine Ariadna şi copiilor lor 
Aşa cum se cuvine înaltului lor rang regesc! 

lar tu, Atridas, fii fericit, cum alţii pe lume n-au fost Căci tu, 
suflet sublim, părinte mărinimos şi statornic, le meriţi din plin! 


EPILOG 


Nu a trecut mult timp de la emoţionanta întâmplare de pe 
pământul luminoasei Elade, şi iată că a venit ziua în care a fost 
pregătită cea mai strălucită nuntă din câte s-au pomenit în 
faimoasa cetate Atena, nuntă cu cei mai puri dintre miri: Adoris 
şi Kromia. La nunta lor sosiră atâţia regi şi regine, îmbrăcaţi în 
aur şi purpură, atâţia prinți şi prințese chipeşi şi eleganţi, că 
nicicând cetatea Atena nu a cunoscut clipe mai înălţătoare. 

După nuntă Adoris şi Kromia, fericiţi din cale afară şi 


strălucind în frumuseţea chipurilor şi în noblețea spiritului lor, au 
plecat adesea în lungi călătorii pe mare, poposind pe multe 
ostroave minunate. Dar cel mai adesea, în călătoriile lor pline de 
poezie şi farmec poposeau în cetatea lui Craton din Rodos. 

Craton se bucura nespus de fiecare dată revăzându-i, îi 
îmbrăţişa şi îi primea cu fastul ce li se cuvine doar regilor. În 
acest timp regina Ariadna, împreună cu Andromaca - mama lui 
Adoris şi cu Dinona - mama lui Craton, au încercat îndelung să-l 
convingă pe Craton s-o uite pe Danae cea blondă şi cu ochii 
verzi care nu mai era de multă vreme în lumea viilor, şi s-o 
îndrăgească în schimb pe frumoasa Artema, fiica regelui Agatos. 
Dar pe Craton cu greu îl putea convinge cineva sau ceva anume 
ca s-o uite pe Danae. Tot ce s-a reuşit până la urmă a fost doar 
promisiunea lui, smulsă din cauză că i s-a cerut insistent să dea 
cetăţii Rodos un moştenitor, că se va mai gândi. 

Zeii din înaltul Olimp au decis repede ca regele Agatos, 
sprijinit de puternicul armator Atridas şi de mai marii cetăţii 
Atena, să-şi poată recuceri tronul şi strălucirea domniei sale în 
cetatea Atalyei, după care nu încetase nicio clipă să suspine în 
timpul şederii în capitala Eladei. Astfel că regele Agatos îşi reluă 
domnia plină de măreție, reuşind să-şi redobândească puterea 
şi mijloacele pentru desăvârşirea frumoaselor sale visuri ca 
ziditor de palate şi temple. 

După multă vreme - obosit de fericire, bogăţie şi de 
mulţimea anilor - slăvitul rege Agatos s-a stins din viaţă. În 
ceasul sfârşitului, însă, şi-a chemat la căpătâi copiii, soţia şi pe 
toţi cei dragi şi şi-a exprimat dorinţa ca Adoris să-l urmeze la 
tron, cel pe care întreaga familie regală, precum şi întregul 
popor al Atalyei îl iubeau din toată inima. 

Şi astfel, Adoris, alături de Kromia, preafrumoasa lui soţie, 
domniră îndelung în strălucire şi fericire, realizând multe fapte 
demne de legende şi de toată lauda, construind şi ei noi temple 
şi palate neîntrecute în frumuseţe. 


- SFÂRŞIT -