Vintila Corbul — Caderea Constantinopolelui — Vol.I (1976)

Vintilă Corbul 


Căderea Constantinopolelui 


Argument către cititor 


Din cartea de față, am vrea să-i subliniem 
cititorului câteva aspecte şi să-i explicăm câteva din 
rațiunile autorului în legătură cu procedările sale în 
compoziţia şi chiar în stilistica romanului. 

Mai întâi, semnul sub care se va desfăşura 
istorisirea în sutele de pagini ale cărții este acela al 
cruzimii lui Baiazid, care porunceşte cu sânge rece să 
fie ucişi prizonierii luați la Nicopole. Aici fusese şi 
Mircea cel Bătrân, iar Baiazid l-a urmărit apoi în 
propria ţară, la nord de Dunăre, ca să-i distrugă acolo 
corpul expediționar, scăpat în câmpiile Nicopolei. Dacă 
Mircea nu-şi conducea cu abilitate armata, la Nicopole, 
cădea şi aceasta în prizonierat, cum se întâmplase 
cavalerilor burgunzi. Pe teren propriu, bine cunoscut 
de oşteni şi de căpitanii steagurilor, de viteazul 
voievod, Baiazid n-avea nici o şansă şi a trebuit să 
renunţe. Bătălia aceasta din 1397 a fost crâncenă, se 
pare însă că nu atât cât cealaltă, de la 1394, la Rovine, 
despre care o cronică bulgară de epocă scria că „lăncii 
nenumărate s-au frânt atunci şi mulțimea săgeţilor a 
fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea 
vedea de desimea lor; şi râul acela curgea roşu de 
sângele ce ieşea din mulțimea trupurilor căzute”. E 
întocmai tabloul de sumbră vitejie pictat de Eminescu 
în Scrisoarea III. Toate acestea le cunoaştem, începând 
cu cartea de istorie din şcoala primară — însă ceea ce 
vrem să remarcăm aici e că asasinatul turcesc în masă 
cu care debutează romanul lui Vintilă Corbul defineşte 
zodia sub care trăia populaţia acestei părți din Europa, 
odată cu năvala în Balcani a ordiilor de ieniceri şi 
spahii. Cruzimea era legea epocii pentru cotropitori. 
Dacă am judeca azi, de la distanța a aproape şase 


secole, ne şi explicăm de ce otomanii practicau 
uciderile în masă: pentru ca oastea de mercenari, 
slujbaşi ai războiului, jafului şi crimei, sau cea de 
ieniceri, „copii de suflet ai lui Alah” — adică flăcăii 
furați mamelor de mici şi crescuţi ca ucigaşi, fără 
familie, fără altă patrie decât cortul său şi sabia — 
pentru ca aceşti profesionişti ai omorului să aibă cât 
mai puțini adversari viitori potenţiali şi ca să nu-şi 
adauge consumatori de hrană, dacă ar fi luat 
prizonieri. 

Legii de atunci a războiului instituit de oştile 
semilunii, i s-a răspuns cu aceeaşi lege — şi Mircea la 
Rovine, apoi tot el în noua expediţie turcească, după el 
Vlad Tepeş, când trage în țeapă o oştire întreagă, a lui 
Hamza Paşa, nu procedau altfel decât făcuseră 
osmanlâii cu cavalerii burgunzi şi cu ceilalți prizonieri 
de la Nicopole. Voievozii noştri trebuiau, la rândul lor, 
să-şi apere nu numai teritoriul ţării, dar şi pe oamenii 
ei, nu doar să alunge, dar şi să împuţineze numărul 
asasinilor strânşi armată, şi nu armata unei ţări, ci 
aceea mânată de o poftă neînfrântă de cucerire — 
asasini care, dacă ar fi rămas în viață, se regrupau şi 
veneau din nou să atace. Deosebirea aceasta e, între 
oastea de ţară a voievozilor noştri, care lupta să 
oprească valul mercenar şi ieniceresc, — şi oastea 
aceasta, lipsită de orice credinţă şi iubire, în afară de 
cea a crimei, jafului şi stăpânirii samavolnice. 

O a doua idee, pe care vrem s-o remarcăm, e că 
năvalei otomane de oameni înarmaţi până în dinți, la 
treapta celei mai înalte tehnici militare a epocii, 
educați să fie nu mulțime, ci corp de şoc ofensiv — 
țările noastre trebuiau să le opună tot armate 
organizate după regulile avansate ale tehnicii de luptă, 
atât cea din Europa, cât şi cea a invaziei sud-asiate. 


Imaginea că oastea voievozilor era a unor ţărani 
adunați în pripă de la plug şi sapă, cu coasele în spate, 
furci şi ţapine, cu ce mai găseau pe lângă casă, e o 
imagine falsă, cultivată mai mult pentru sugestiile ei 
decurgând din basm.  Oştile voievozilor români 
trebuiau să fie echipate cât şi ale adversarilor. Când 
Eminescu vorbeşte, de exemplu, de „scările de lemn” 
ale şeilor, trebuie înţeles bine că e vorba de cavaleria 
uşoară a lui Mircea, la care înlocuirea fierului cu 
lemnul şi, în continuare, eliminarea grelelor platoşe ale 
cailor, utilizarea sulițelor în locul săbiilor dădeau 
iuțeală mişcării de atac, permiteau manevrele rapide 
ale învăluirii, ţinerea adversarului la distanţă, — toate 
acestea după caz, după „specialitatea? corpului 
aruncat de acesta în luptă. 

O întreagă strategie şi tactică de epocă învie în 
aceste pagini, demonstrând şi pregătirile pe care erau 
obligați să le realizeze românii, pentru a putea face față 
navalei sultanilor asupra Europei, şi sacrificiile pe care 
le cerea un război de apărare, cum era acela pentru 
care ei se pregăteau. Inspecţia militară cu care se 
încheie primul volum al romanului lui Vintilă Corbul, 
când Mehmed II îşi trece în revistă imensa armată pe 
care o va dezlănţui asupra Constantinopolelui, e tot 
atât de rău prevestitoare ca şi asasinatul în masă din 
primele pagini ale romanului. Să ne gândim că aceşti 
cuceritori, deloc mai puţini şi nici mai osteniţi, sau cu 
poftele de jaf şi crimă potolite, se îndreptau, după două 
decenii, asupra Munteniei lui Vlad Tepeş şi asupra 
Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cititorul să vadă bine în 
fiecare ienicer pe un expediționar viitor, într-unul din 
principate, şi să măsoare ce potenţial trebuia să 
realizeze. Ţările Române s-au împotrivit acestor 
mulțimi dezlănţuite, care, vreme de secole, nu au 


întâlnit alt adversar în stare să-i oprească la portile 
Europei, decât pe români. Războiul de apărare nu era 
numai o hărțuială de retragere, cu incursiuni răzlețe, 
cu otrăvirea fântânilor, ascunderea vitelor şi recoltelor 
şi părăsirea satelor în cale; şi acestea însemnau 
prăpăd, căci reprezentau sute de kilometri parcurşi de 
convoiul năvălitor, prin trupul ţării, pe drumuri 
umblate şi prin sate, pe văi şi râuri, unde erau 
aşezările omeneşti, ca să aibă oastea străină unde-şi 
adăposti comandanții, când venea de exemplu însuşi 
sultanul cu suitele lui nesfârşite; dar un asemenea 
război presupunea obligatoriu şi o luptă — ca aceea 
dată de Mircea la Rovine, de Tepeş în puncte 
succesive, de Ştefan la Vaslui, apoi la Valea Albă. 

Când Vintilă Corbul desfăşoară larg tabloul 
cancelariilor europene, ale „marilor puteri” din epocă, 
prinse în tot felul de combinaţii politice, şi chiar al 
Constantinopolelui, care era înconjurat de otomani, 
dar dădea mai mare atenţie rivalităților interne decât 
primejdiei din afara zidurilor cetăţii — el face aceasta şi 
pentru ca să se vadă cum, prin opoziție, în ţările 
noastre aveau loc cele mai lungi domnii din istoria lor: 
a lui Mircea de 32 de ani, tot de 32 ani a lui Alexandru 
cel Bun, de 47 ani a lui Ştefan — exemple strălucite de 
dorință a stabilității, a întăririi interne şi a politicii 
externe dibace, pentru a se putea asigura potenţialul 
economic, militar şi uman al ripostei — al apărării. 

De aceea, Vintilă Corbul prezintă curțile regeşti şi 
domneşti, aşadar treptele supreme de guvernământ, la 
acelaşi nivel de strălucire, de forță, de capacitate 
administrativă şi diplomatică, la noi ca în Europa. Tot 
astfel şi armata; şi modul de a gândi treburile de stat, 
de a se comporta, de a vorbi. În genere autorul nu şi-a 
pus problema sugerării unui suflu arhaic de limbaj, el 


a mers numai în direcția realizării culorii locale prin 
descrieri de peisaj, fapte concrete de epocă, 
portretistică şi pictura costumelor, interioarelor etc. — 
toate în termenii şi cu înfăţişarea din timpul respectiv. 
Ca atare, în nomenclatura geografică, în desemnarea 
rangurilor politice, administrative, militare etc., 
autorul a consultat atlase şi crestomatții, reproducând 
numele din hărți şi texte de epocă, din cronici şi 
documente, enciclopedii şi dicționare, pornind numai 
de la etimologiile atestate istoric şi aparținând epocii şi 
locurilor. 

Exista însă o dificultate pe care autorul a rezolvat-o 
într-un chip original şi căutând o soluție modernă. În 
acest cadru şi în aceeaşi măsură şi-a pus el problema 
limbii pe care să o utilizeze, în relatările proprii, în 
vorbirea personajelor sale. Tradiţia cronicărească, 
ridicată la mare înălțime de Sadoveanu, instituise în 
ultimele trei sferturi de veac, la noi, ca pe o regulă, 
expresia de tipar asemănător cu al basmului popular 
cu a letopiseţelor. Dar voievozii şi demnitarii români 
erau cărturari întru nimic mai prejos de reprezentanții 
echivalenți ai Europei, decât corpul de trimişi 
acreditaţi pe lângă sultanii turci. Aceştia gândeau şi se 
exprimau în termenii epocii lor, care dădea cărturari 
de marcă, într-o limbă care, în epocă, era modernă: 
cea latină. Faţă de această expresie, mai era oare 
suficientă pronunția cu  mireasmă şi culoare 


moldovenească — aceasta devenită tradițională 
cronicilor — şi cu inflexiuni ţărăneşti, derivate din 
folclor? 


Vintilă Corbul a plecat de la un atare raționament. 
E o certitudine că în secolele XIV—XV limba 
cancelariilor, cea diplomatică, era în principal cea 
latină, astfel că neologismul de provenienţă franceză — 


derivat, la origine, din latină — răspunde în principiu 
deplin cerinţei de a sugera atmosfera cancelariilor şi de 
a fi instrumentul comunicării oficiale. Cum acţiunea 
romanului se poartă la nivele politice şi intelectuale 
ridicate (generali, miniştri, diplomaţi etc.) e logic ca 
sugestia principală urmărită să fie cea de 
intelectualitate, de cultură, nu de vorbire populară 
arhaică, având iz bisericesc sau cronicăresc. Problema 
a înțeles-o cam în acelaşi fel şi Camil Petrescu în 
romanul Un om între oameni; Vintilă Corbul a dus-o în 
toate implicaţiile ei, utilizând un limbaj intelectual cu 
totul modern. 

Pe de altă parte, şi-a spus autorul, limba română a 
început a primi multe elemente de nomenclatură slavă 
— nomenclatură, de asemenea modernă a epocii, 
oficială, diplomatică, de cancelarie, militară — abia 
atunci când statul moscovit şi-a extins raporturile 
politice spre est, deci cam odată cu vremea lui Ştefan 
cel Mare; până atunci brâul tătărăsc din Ucraina, de la 
mare până spre Polonia, făcea să fie slabe — la nivel 
cultural oficial — relaţiile de limbă, lăsând în schimb 
drum liber, în această epocă, influențelor latine în 
domeniul oficial-politic şi cultural, venite din sud şi 
chiar din ţări slave ca Polonia, Moravia, Boemia, unde 
limba cărturarilor şi limba oficiilor de stat era tot cea 
latină, ca în toată Europa. În orice caz, neologismele de 
origine latină, cu atestări în cronicile franceze, 
germane, italiene etc. — scrise şi acestea în limba 
latină —, frecventate în secolele XIV—XV, se pot 
justifica cel puţin tot atât cât termenii de sursă slavă, 
proveniți din cronici şi texte bisericeşti — care sunt 
toate ulterioare momentului 1453, când se încheie 
acest prim volum din ciclul epic Căderea 
Constantinopolelui. 


În plus, utilizând o nomenclatură predominant 
latină, autorul urmăreşte să contribuie şi pe această 
cale la o integrare europeană a Ţărilor Române — cea 
mai firească pentru secolele XIV-XV — degajarea lor 
dintr-un climat arhaic, de aparentă înapoiere, într-o 
epocă în care Muntenia şi Moldova erau singurele 
capabile să se opună militar, cu succese răsunătoare, 
celei mai mari puteri militare din acel moment. Pentru 
perioada 1390—1453, când e plasată epica romanului, 
noi nu avem atestări de limbă românească scrisă, 
astfel că, în lipsa lor, o carte literară îşi poate permite 
să inoveze într-un sens care duce la concluzia 
europenismului şi civilizației moderne la nivelul epocii. 
Aceasta e a treia chestiune pe care am dorit să o 
supunem cititorului. Iar ultima e una cu privire la 
documentaţie, la cadrul istoric şi la informaţie. 

S-a precizat mai sus că nomenclatura, geografia 
toată a romanului, e cea din acte şi hărți de epocă. 
Adăugăm că studiile de specialitate, străine şi 
româneşti, consultate de autor, sunt în număr 
apreciabil. Lucrul îşi are importanţa sa. Literatura lui 
Vintilă Corbul urmăreşte şi o exactă desfăşurare a 
istoriei reale, în cadrul căreia fantezia sa umple cu 
materia faptelor şi oamenilor — în spiritul ei — o istorie 
care, altfel, ar pluti tot în abstracții. Ca şi în ciclurile 
sale precedente — Dinastia Sunderland-Beauclair (vol. 
I-III) şi Păsări de pradă (vol. I-II), ambele apărute în 
curs de cinci ani, între 1966 şi 1971, dar consacrate 
Europei occidentale şi marilor ei convulsii politice şi 
social-economice, dinainte de Napoleon, până după 
căderea lui — Vintilă Corbul îşi construieşte cu o 
exactitate de om de ştiinţă panoramele istorice, în care 
apoi literatul face să trăiască aievea oamenii reali şi 
acei reconstituiți sau creați de imaginaţia sa. Istoria 


din cărțile sale e  reală;: problemele claselor, 
categoriilor sociale, statelor sunt autentice; închipuită 
e viața de fiece zi a oamenilor, luaţi ca indivizi, 
închipuite sunt sentimentele lor, vorbirea, 
îmbrăcămintea fiecăruia din ei — dar şi acestea sunt în 
deplină concordanţă cu istoria. Specia de roman istoric 
pe care autorul o cultivă e cea caracterizată de 
respectul integral faţă de stadiul de azi al interpretării 
istoriei şi față de realitatea vie a istoriei de odinioară. 

În literatura lui Vintilă Corbul, inaugurată în 1938 
în revistele Universul Literar şi Adevărul literar şi 
artistic, apoi marcată de romanele Babel-Palace (1939) 
şi Sclavii pământului (1945), se remarca imensa 
capacitate de invenţie epică a autorului, de creare a 
unei multitudini de personaje, destine, profiluri 
umane,  încrucişarea excepțională de traiectorii 
literare. Această disponibilitate de povestitor- 
inventator, fantezia disciplinată realist şi le-a pus în 
slujba evocării istoriei — nu în povestiri, ci în romane 
cu un predominant caracter documentar, o specie 
aparte, în care istoria, înviată din documente şi cu 
ajutorul lor, în spiritul lor, lunecă în literatură, prin 
simplul fapt că e viață, 

Cititorul e uimit şi cucerit de aparenta fantezie. De 
fapt e în fața istoriei înviate! Chiar acolo unde epica 
literară pare a se destrăma în episoade neesențiale sub 
raport estetic, lectura e atracțioasă, chiar acolo, şi 
instructivă, datorită mişcării vii a istoriei reale. Ca în 
filmele documentare; ca în muzee şi expoziții; ca în 
vechi oraşe care păstrează aidoma urmele civilizațiilor 
de demult. Perioada modernă a adus activ la ordinea 
zilei o atare literatură şi a atestat calitatea estetică a 
speciei. 


Cititorul romanului Căderea Constantinopolelui are 
prilejul să verifice el însuşi toate afirmaţiile de mai sus. 
Rândurile de faţă au vrut numai să-i solicite atenţia, 
pentru a avea în vedere, în timpul lecturii, problemele 
amintite. Aproape, am spune, că pentru a-l îndemna 
să nu se lase tot timpul copleşit de atracțiile şi emoția 
istoriei înviate în fața ochilor săi, ci să accepte cu 
luciditate adevărul de aici, delimitându-l de fanteziile 
altor lecturi, integrând aici ficțiunea cu realitatea, mai 
cu seamă în ce priveşte Ţările Române şi locul lor în 
istoria Europei. 

Căci, pentru Ţările Române, istoria exactă, 
reconstituită strict, este mai frumoasă, mai 
emoţionantă, mai plină de putere în a ne însufleți şi a 
ne da încredere, decât orice fantezie. 


Mihai Gafiţa 


Definesc Europa — ansamblul țărilor moştenitoare 
ale culturii elenice. 
Rene Grousset 


Cucerirea Constantinopolelui de către turci în mai 
1453 a fost unul dintre cele mai însemnate evenimente 
din istoria omenirii. A influențat prodigios destinele 
Europei. A înscăunat supremația turcilor în Orient timp 
de mai multe secole şi a avut semnificatia unei 
catastrofe supreme pentru lumea elenică. 

Gustave Schlumberger 


E lucru lămurit că din partea creştinilor din alte țări 
nu s-a făcut nimic... când sultanul a pornit asupra 
Constantinopolelui. 

Giorgios Sphrantzes 


(Căderea  Constantinopolelui)... cea mai mare 
nenorocire din câte s-au întâmplat în lume, pe toate le 
întrece prin suferință. 

Laonicos Chalcocondyles 


Tiranul (Mehmed al II-lea) l-a întrebat pe marele 
amiral (Notaras): „Spune-mi adevărat dacă acesta este 
capul împăratului tău”. Atunci, uitându-se bine la el, 
(Notaras) a răspuns: „Al lui este, doamne”. Şi l-au văzut 
şi alții şi l-au cunoscut. Atunci au pironit capul pe 
coloana din piața Augusteon şi acolo a rămas până 
seara. După aceea, jupuindu-i pielea, a împăiat-o şi a 
trimis-o peste tot locul, arătând-o domnului perşilor şi al 
arabilor şi altor turci ca semn al biruinței. 

Ducas 


Bizanțul a fost Roma cea nouă. 


Sir Galahad 


Trebuie să restabilim în drepturile sale şi în toată 
amploarea ei una din cele mai mari civilizații ale lumii, 
civilizația bizantină. 

Nicolae Iorga 


Ziua de 29 mai 1453 înseamnă o cotitură a istoriei. 
Steven Ruciman 


Bizanțul a protejat şi educat națiunile occidentale, 
care l-au răsplătit doar cu ingratitudine. 
Auguste Bailly 


SE ADUNĂ NORII 


1396-1404 


Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind 
în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul 
omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale 
plesniră, măduva  şirei spinării se  înfrăți cu 
sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă, 
muşchii gâtului fură secționaţi într-o frântură de 
secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul 
securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge, 
sub pulsațţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea. 
Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua 
eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile 
împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la 
picioarele  călăului,  contorsionându-se spasmodic. 
Treptat, zvârcolelile-i încetară. 

Sus de tot, în înălțimile albastre ale văzduhului, se 
roteau stoluri cernite de corbi. 

Călăul apucă de păr capul decapitatului şi-l ridică 
în aer, spre a fi văzut de împăratul împăraţilor, de 
Regele Regilor. de Sultanul Sultanilor, Prea Măritul 
Padişah Baiazid I-ul, poreclit Ildirim, „Fulgerul”. 

De pe estrada sa, învăluită în covoare nestemate de 
Buhara şi de Şiraz, de Ispahan şi Belucistan, sultanul 
privi o clipă capul însângerat, apoi ridică încet mâna 
dreaptă, împodobită cu inele grele de aur, încrustate 
cu smaragde şi rubine 

Cele două ajutoare ale călăului apucară de umeri şi 
de picioare leşul decapitatului şi-l aruncară peste alte 
zeci de  leşuri decapitate, înveşmântate în zale 
maculate de sânge. Movila aceasta de ghiauri văduviți 
de capete creştea în dreapta eşafodului; în curând avea 
să-l întreacă în înălțime. Călăul se mai uită o dată la 
țeasta pe care o ţinea suspendată în aer, apoi o zvârli 
cu dispreţ peste movila de ţeste — din care se scursese 
tot sângele — aruncate de cealaltă parte a platformei. 


Tobele mânuite de soldații din fanfara militară a 
sultanului răpăiră ca o grindină. 

Din rândurile celor optzeci de cavaleri creştini 
prizonieri, care aşteptau cu mâinile legate la spate să li 
se reteze capul, se mai desprinse unul. Cu fruntea sus, 
cu pieptul scos înainte, mândru ca la paradă, se 
îndreptă  călcând apăsat spre scara îngustă a 
eşafodului. Când puse piciorul pe prima treaptă, văzu 
dedesubtul platformei înalte picături de sânge 
prelingându-se printre scândurile groase, negeluite. În 
curând şi sângele lui avea să curgă. Dar nu pe câmpul 
de bătălie, aşa cum i se cuvine unui cavaler, ci pe 
butuc, asemenea nelegiuiților condamnați la moarte 
pentru a-şi ispăşi crimele. Dar aşa voise padişahul. 
Cavalerul urcă treptele. Un vânticel cu parfum de 
iasomie îi răcori fruntea şi i se jucă o clipă prin inelele 
părului lăsat pe umeri. Când ajunse în fața călăului, 
se opri, îi privi ţeasta rotundă, rasă, lucie ca o bilă de 
fildeş, ochii mici, nasul turtit, fălcile puternice, buzele 
groase, umerii lați şi braţele atât de vânjoase, încât ar 
fi doborât cu uşurinţă un taur. Călăul se sprijinea cu 
mâinile de căpătâiul cozii securii, proptită în pământ 
ca un toiag de arhiereu. Era ostenit fiindcă scurtase cu 
un cap o sută douăzeci de cavaleri francezi, germani şi 
burgunzi. Dar nu lăsa să i se citească pe chip 
oboseala, fiindcă se afla de față însuşi padişahul şi-i 
admira desigur destoinicia şi iuțeala cu care trimitea 
în imperiul morților pe aceşti ghiauri nelegiuiți. 

Călăul padişahului era un aristocrat printre cei de 
o seamă cu el. Numai lui i se încredința 
descăpățânarea oamenilor cu vază, fie ei înalți 
demnitari turci sau prizonieri creştini cu sânge aşa-zis 
nobil. Celorlalți călăi — căci erau o armată întreagă — li 
se încredințase uciderea a trei mii de militari creştini, 


toți oameni de rând, căzuți în captivitatea 
invincibilului sultan Baiazid. Aceşti trei mii de inşi 
erau ultimele resturi ale unei armate mândre, care 
venise să îşi încerce puterile cu oştile Fulgerului. 

Cavalerul contemplă pentru ultima dată cerul, 
care-i hrănise visurile, şi pământul, în sânul căruia 
avea în curând să se întoarcă. Rosti o rugăciune 
scurtă, apoi  îngenunche,  lăsându-şi obrazul 
nebărbierit pe butucul lipicios de atâta sânge. Călăul 
nu-l zori. Nu-şi grăbea niciodată victimele. Le lăsa să- 
şi scalde pentru ultima oară ochii în lumina soarelui. 
Această îngăduinţă ascundea şi o umbră de cruzime 
rafinată. Le permitea să admire lumea pe care aveau 
să o părăsească. 

Călăul şterse cu cochetărie sângele de pe secure. 
Metalul dătător de moarte trebuia să fie neîntinat, 
altfel n-ar mai fi strălucit împrumutând lumină din 
văpaia soarelui. Ridică securea, apoi, cu o încordare a 
muşchilor, o cobori fulgerător, îndeplinindu-şi cu 
aceeaşi măiestrie sarcina. 

Apucă de păr capul retezat şi îl arătă sultanului, 
potrivit datinii. Deodată privirea călăului se întunecă. 
Padişahul, stăpânul său, se uita în altă parte... 

Baiazid Ildirim se plictisise. Văzuse atâtea capete 
căzând, încât spectacolul acesta nu-i mai trezea 
interesul. Asista însă la execuțiile mărimilor, fiindcă 
aşa impuneau ceremonialul şi tradiția. Sângele 
duşmanilor căzuţi dădea puteri musulmanilor drept- 
credincioşi. Padişahul nu mai avea însă nevoie de 
acest întăritor. Setea de putere, setea de luptă, setea 
de sânge îşi aveau obârşia în propria lui fire. Nu-i 
trebuiau îndemnuri din afară spre a ucide, spre a-şi 
nimici duşmanii, spre a purta mai departe steagul 
verde al Profetului. 


Ceremonia acestor execuţii în masă avea să mai 
dureze ore întregi. „Meseria” lui de împărat îi impunea 
să asiste cu răbdare la asemenea corvezi, chiar dacă 
nu îi mai făceau plăcere. Privirile lui se plimbară cu 
încetineală asupra celor trei sute de mii de ostaşi ai 
săi, dispuşi într-un careu cu laturi de mai bine de un 
kilometru. Veşmintele lor bogate străluceau în soare. 
Toţi erau mândri şi frumoşi. Inima lui se încălzi. Un 
zâmbet îi lumină fața gălbuie, cu pomeţi proeminenţi 
şi nas încovoiat, ascuţit. Ochii, umbriţi de sprâncene 
groase, scăpărau ca nişte tăciuni aprinşi. 

Era mândru fiindcă îşi purta armatele din victorie 
în victorie. Paşalele sale, nevrednice uneori de 
încrederea pe care le-o acorda, pierdeau câte o luptă. 
Dar el intervenea în ultimul moment şi câştiga 
războiul. Se ştia invincibil. Allah şi Mahomed, profetul 
său, îl aleseseră, încredințându-i nobila misiune de a 
extinde fruntariile Islamului până la marginile lumii şi 
Baiazid era hotărât să nu le înşele încrederea. 
Armatele lui cotropiseră Serbia, anexaseră Bulgaria, 
pătrunseseră adânc pe teritoriul anticei Elade, 
străbătuseră istorica trecătoare de la Termopile, 
subjugaseră Bosnia, iar vârfurile lor trecuseră 
Dunărea,  înfigându-se ca un pinten în trupul 
principatului valahilor. În Asia cuceriseră în cursul 
câtorva campanii fulger mai toate emiratele turceşti 
crescute ca ciupercile pe ruinele Imperiului Bizantin, 
impunându-i autoritatea asupra Anatoliei până în 
munții Taurus, până la poalele masivului Armeniei şi 
până la lanțul pontic. Se gândise apoi să îşi 
încununeze opera luând cu asalt Constantinopolele. 
Dar tocmai când armatele lui asediau capitala 
străvechiului Bizanţ, ghiaurii de la soare-apune 
porniseră cu armatele lor împotriva Imperiului 


Otoman; în nebuneasca lor iluzie, îşi închipuiseră că 
vor reuşi să pună stavilă revărsării musulmanilor 
asupra Europei. După câteva succese efemere, 
trebuiseră să facă față ienicerilor săi. El, Baiazid, 
ridicase asediul Constantinopolelui spre a ieşi în 
întâmpinarea cavalerilor înveşmântaţi în fier. Chipul 
sultanului se schimonosi într-un fel de zâmbet în care 
cruzimea şi triumful se îmbinau cu exaltarea mistică. 
Carapacele de fier ale cavalerilor de la soare-apune se 
zdrobiseră de piepturile goale ale războinicilor turci, 
oțeliți însă de binecuvântarea lui Mahomed. 
Necredincioşii, cosiți ca firele de iarbă, muşcaseră 
tăārâna călcată de tălpile neînvinşilor osmanlâi, înainte 
de a-şi da sfârşitul. lar cei care scăpaseră cu viaţă, 
fiindcă destinul hotărâse a le întârzia cu câteva ore 
sfârşitul, se înfrățeau acum prin moartea dată de 
securea călăului cu camarazii lor care pieriseră pe 
câmpul de bătălie. 

Privirile sultanului  alunecară  piezişe asupra 
grupului de căpetenii creştine, orânduite în stânga 
estradei sale. Erau douăzeci şi patru la număr. Numai 
aceşti douăzeci şi patru de inşi aveau să 
supraviețuiască miilor de prizonieri pe care călăii 
sultanului îi expediau acum în împărăţia umbrelor. 
Aşa hotărâse padişahul. lar hotărârile lui erau 
sacrosancte. 

Pleoapele sale păreau să se lase grele asupra 
ochilor obosiţi. Cei care nu-l cunoşteau ar fi fost ispitiți 
să creadă că sultanul dormita. Era însă mai treaz, mai 
lucid ca niciodată; îşi savurase un timp victoria, 
delectându-se cu supliciul ghiaurilor. Apoi fuiorul 
minții sale prinsese să toarcă rapid firul gândurilor. 
Uciderea în masă a prizonierilor era o cruzime 
inutilă?... Nu! Era un act politic cu o semnificaţie 


precisă. Căpeteniile lumii occidentale erau înştiințate 
pe această cale că sultanul Baiazid le arunca mănuşa 
şi că gestul lui echivala cu o provocare adresată 
întregii creştinătăţi. Nu trimisese el un mesaj plin de 
sfidare regelui Sigismund al Ungariei, prin care îl 
prevenea că, după cotropirea pustei maghiare, nu se 
va opri decât la Roma, unde va transforma altarul 
bisericii San Pietro în iesle pentru cai? Rupea toate 
punţile fiindcă nu se temea de nimeni şi de nimic. 
Privirile lui Baiazid întârziară câteva clipe asupra 
tânărului în armură aurită, care avusese prezumția de 
a se intitula şef al corpului expediționar francez. Acum 
acesta stătea cu mâinile prinse în lanţuri şi se uita 
cutremurat de milă şi de spaimă la descăpățânarea 
oştenilor săi, pe care-i mânase la dezastru. Cum îl 
chema? Ah, da! Jean, conte de Nevers!... Sultanul îşi 
aminti numele pe care i-l repetaseră interpreţii săi 
latini. Jean de Nevers! Ciudate nume mai au şi 
francezii aceştia! Greu de ţinut minte... I se spusese că 
Jean de Nevers era fiul unui mare şi puternic senior, 
ducele de Bourgogne, şi că regele Franţei, Charles al 
VI-lea, îi era unchi. Acum, acest vlăstar regesc se afla 
la cheremul sultanului. Era destul ca el, Baiazid, să 
schițeze un gest, şi capul trufaşului şef al ostaşilor 
francezi s-ar rostogoli pe eşafod. Îi acordase viața nu 
fiindcă i-ar fi fost milă de tinereţea lui. Avea însă 
nevoie de aur, de mult aur. Şi regalele rude ale 
tânărului cu nume atât de complicat se vor da peste 
cap spre a procura preţul de răscumpărare. Ceilalţi 
douăzeci şi trei de prizonieri cărora padişahul le 
îngăduise să împărtăşească soarta şefului lor erau de 
asemenea nobili cu situaţii strălucite acolo, în 
Occident. Unul era conetabil. Altul, amiral. Conţii dEu 
şi de la Marche, baronul de Coucy, Guy de la 


Tremoille, Henri de Bar... Pe aceştia reuşise să-i ţină 
minte. Pe ceilalți nu se mai obosea să-i memoreze. 
Demnitarii săi vor avea grijă să negocieze 
răscumpărarea acestor creştini nevolnici. 

Sultanul le acordase viața, dar nu şi onorurile 
cuvenite unor învinşi. Până în clipa eliberării vor fi 
supuşi unui regim penitenciar cu nimic deosebit de al 
întemnițaţilor de rând. Nu li se va face nici o concesie. 
Vor zăcea în lanțuri, pe paie, în răceala umedă şi 
pestilențială a celulelor subterane. Când se vor înapoia 
acasă — dacă vor mai apuca să se înapoieze — să 
istorisească, plini de spaimă, ce soartă cumplită îi 
aşteaptă pe nenorociţii care cutează să înfrunte pe 
marele Baiazid Ildirim. 

Jean de Nevers stătea drept ca o lumânare. Nici un 
muşchi de pe chipul lui nu se clintea. 

„Are curaj, câinele! cugetă sultanul, în vreme ce îl 
privea pe sub streaşină stufoasă a sprâncenelor. Are 
curaj, dar n-o să-l mai ţină mult!” 

Imobilitatea tânărului francez avea o explicaţie. Ştia 
că sultanul îl priveşte şi se comporta ca un viteaz pe 
care nimic nu-l înspăimântă. Dar acest calm de fațadă 
ascundea o mistuitoare agitație lăuntrică. Moartea 
ostaşilor săi, la care asista neputincios, îl copleşea. 
Priveliştea acestor oameni cărora le zburau pe rând 
capetele îl năucise. Pe deasupra, îl mai chinuia şi 
căldura. Deşi era către sfârşitul lui septembrie, 
soarele, aninat de bolta unui văzduh albastru, fără 
strop de nor, frigea ca în toiul verii, încingându-i 
armura. Simţea că se sufocă. Transpiraţia i se scurgea 
gârlă pe trupu-i înfierbântat. Cămaşa udă i se lipise de 
pielea iritată. Se uita cu coada ochiului la celelalte 
căpetenii ale corpului expediționar francez, care-i 
împărtăşeau acum destinul. Sânge închegat, 


amestecat cu ţărână, le mânjea armurile scofâlcite de 
loviturile primite în timpul bătăliei. Toţi erau abătuţi şi 
stăteau cu privirile aţintite în pământ. Lângă el se afla 
bătrânul baron de Coucy. Îi simţea mai degrabă 
prezenţa, fiindcă nu îndrăznea să-l privească în ochi. 
Dacă ar fi dat ascultare poveţelor baronului şi ale 
Voievodului Valahiei, alta ar fi fost acum soarta lor. 

Îi revenea în minte, cu dureroasă acuitate, ospăţul 
acela plin de veselie din cortul regelui Ungariei. 
Sărbătoreau căderea Vidinului, a cărui garnizoană 
turcă se predase după câteva zile de asediu. Ofițerii 
vârstnici şi cu experiență nu făcuseră mult caz de 
această ispravă militară, pe care o socoteau de minimă 
importanță. Apărătorii turci fuseseră puţini la număr, 
iar rezistența lor, mediocră. Tinerii cruciați, care-şi 
făcuseră cu acel prilej botezul focului, se ambalaseră, 
lăsându-se cuprinşi de o adevărată isterie războinică. 
Acolo, în preajma fortăreței, regele Sigismund îl 
armase cavaler pe Jean de Nevers. Stindardele fâlfâiau 
în vânt. Lăncile ridicate la verticală aveau aspectul 
unor uriaşe perii cu fire de fier. Armurile şi zalele 
scânteiau orbitor în soare. Printre tineri — majoritatea 
cruciaților abia dacă depăşiseră 20 de ani — domnea 
un entuziasm indescriptibil. Câteva zile mai târziu, 
cinci sute de călăreţi francezi — avangarda corpului 
expediționar aliat — luaseră cu asalt Rahova, localitate 
fortificată, apărată de o garnizoană turcă ceva mai 
puternică. Osmanlâii căzuţi în captivitate fuseseră 
executaţi din porunca regelui Ungariei... 

Expediția începea sub cele mai frumoase auspicii. 
Optimiştii pretindeau că operațiile militare se vor 
reduce la o încântătoare promenadă, care se va încheia 
cu căderea Adrianopolelui, capitala europeană a 
Imperiului Otoman. Jean de Nevers se şi vedea 


înapoindu-se la Paris, având fruntea încununată cu 
lauri, asemenea căpeteniilor militare romane, care-şi 
sărbătoreau triumful după ce zădărniceau incursiunile 
barbarilor puşi pe cuceriri şi pe jaf. 

Ajunseseră apoi sub zidurile  Nicopolelui, 
împrejmuit de un puternic sistem de fortificații. 
Iscoadele trimise înainte aduseseră veşti importante. 
Garnizoana turcă, alcătuită din zece mii de oameni, se 
afla sub comanda lui Dagan Bey, un bătrân, dar foarte 
experimentat militar. Regele Sigismund convocase în 
cortul său pe căpeteniile corpurilor expediționare 
străine, constituite din francezi, români, bavarezi şi 
teutoni. Acolo hotărâseră să ia cu asalt Nicopolele, a 
cărui captură ar fi creat o fisură primejdioasă în 
sistemul de poziții înaintate ale turcilor. O armată 
otomană de douăzeci de mii de oameni, trimisă spre a 
despresura oraşul asediat, fusese surprinsă de 
baronul de Coucy, un foarte talentat tactician, care, 
folosindu-se de numai cinci sute de călăreți francezi, 
reuşise să cadă în spatele inamicului şi să-l pună pe 
fugă. Leşurile a peste cincisprezece mii de turci 
rămăseseră pe câmpul de bătălie. Succesul acesta 
remarcabil stârnise un entuziasm delirant printre 
tinerii cruciați. Banchetele se ţineau lanţ, sărbătorind 
cu anticipație o victorie pe care toţi o socoteau sigură. 
Jean de Nevers încercase în acele zile frigurile plăcute 
ale luptătorului angajat în înfruntarea cu inamicul. 

Dar asediul, care, potrivit concepţiilor lui 
Sigismund şi ale generalilor săi, ar fi trebuit să dureze 
maximum cinci zile, se prelungise peste două 
săptămâni. Garnizoana turcă rezistase cu succes 
asalturilor repetate ale aliaților. Spre a evita o pierdere 
inutilă de oameni, regele Sigismund hotărâse să 
cucerească cetatea prin înfometarea apărătorilor turci. 


Cavalerii cruciați o ţineau în acel timp numai în 
petreceri. Expediția îmbrăcase aspectul unei excursii 
militare. Comandanții trupelor aliate priveau cu linişte 
şi încredere viitorul, fiindcă, potrivit informațiilor 
obținute, sultanul se războia undeva prin Asia Mică. 

Într-o zi scăldată într-un soare torid, cavalerii se 
ospătau în corturile lor, când iscoadele aduseseră o 
veste uluitoare. O armată turcă, numărând peste 
patru sute de mii de oameni, se apropia în marş forțat 
de Nicopole. Avangărzile inamice ajunseseră la cinci 
leghe de oraş. 

Cruciații încercaseră o surpriză penibilă. Cavalerii, 
îngreunaţi de ospățul copios şi ametțiți de vinurile tari, 
consumate fără măsură, se ridicaseră repede de la 
mesele lor şi îşi îmbrăcaseră armurile. În tabăra 
creştină se dăduse alarma. Regele Sigismund 
convocase în cortul său pe căpeteniile corpurilor 
expediționare. Mircea Voievod, Domnul Valahiei, 
căruia i se dăduse cel dintâi cuvântul, propusese cu 
glasul lui molcom, dar hotărât, de om cu experienţă şi 
stăpân pe sine, să i se încredințeze avangarda 
armatelor aliate, astfel încât românii să angajeze lupta 
cu unitățile de infanterie ale inamicului. Cavaleria 
grea, alcătuită din francezi, avea să intervină în 
acțiune abia după ce ienicerii turci — trupele de elită 
ale sultanului — vor trece la atac. Baronul de Coucy şi 
amiralul de Vienne se raliaseră opiniei domnului 
român, dar  conetabilul conte dEu, mareşalul 
Boucicault şi Guy de la Tremoille, susținuți de 
cavalerii francezi tineri, pretinseseră să deschidă lupta 
cu o şarjă de cavalerie, menită să zdrobească forțele 
otomane. Trupele româneşti şi ungare vor interveni 
doar spre a curăța terenul de ultimele elemente 


turceşti care vor supraviețui impetuosului atac al 
cavaleriei grele. 

Jean de Nevers ascultase discuţia aprinsă, 
cumpănind, pro şi contra, argumentele aruncate în 
balanță de cele două tabere; în calitatea lui de 
comandant nominal al corpului expediționar francez, îi 
revenea sarcina să se pronunţe ultimul. În cele din 
urmă, impetuozitatea tinereţii învinsese înţelepciunea 
prudenţei. Se  raliase părerii conetabilului şi a 
mareşalului Boucicault. 

Regele Ungariei, comandantul suprem al armatelor 
aliate, sprijinise părerile lui Vodă Mircea şi ale 
vârstnicilor cavaleri francezi, în frunte cu baronul de 
Coucy. Jean de Nevers, făcându-se interpretul opiniei 
potrivnice, amenințase că se va retrage, împreună cu 
întreaga cavalerie franceză, dacă nu va fi acceptat 
punctul său de vedere. Regelui Sigismund nu-i 
rămăsese decât să se supună ultimatumului... 

Acum, când Jean de Nevers asista la 
descăpăţțânarea cavalerilor săi, ruşinea şi ciuda îi 
învăpăiau obrajii şi îi îngreunau ca o piatră sufletul. 
Dând dovadă de uşurinţă, de înfumurare, determinase 
răsturnarea situației în defavoarea aliaţilor. 

Nu-şi ierta lipsa de discernământ şi nebuneasca 
trufie. După ce armatele creştine se orânduiseră în 
dispozitiv de bătălie, el, Jean de Nevers, ridicase sabia, 
dând semnalul dezlănțuirii şarjei cavaleriei grele. 
Ostaşii turci, mulți ca nisipul mărilor, stăteau 
neclintiți, împânzind zarea. Formațţiile lor impecabile, 
încununate de stindardele Islamului, aşteptau şocul 
cu un calm impresionant. 

Cavaleria grea a francezilor se urnise asemenea 
unui uriaş val, destinat să înlăture orice obstacol. 
Ropotul potopitor al copitelor făcea să se cutremure 


pământul, ca şi când un tunet asurzitor s-ar fi 
rostogolit peste câmpia cu ondulațţii largi. Sulițele, 
plecate la orizontală, ţinteau cu vârfurile lor piepturile 
ostaşilor turci din prima linie. Masa uriaşă de fier se 
deplasa în galopul cailor, apropiindu-se de zidul uman 
al osmanlâilor. Sunetele ascuţite ale trompetelor 
spintecau văzduhul. 

Ciocnirea dintre puhoiul de călăreţi înveşmântaţi în 
fier şi prima linie a infanteriei turceşti fusese cumplită. 
În iureşul ei impetuos, şarja trecuse peste trupurile 
soldaților vrăjmaşi, zdrobindu-le ca pe nişte jucării. A 
doua linie de infanterişti turci avusese aceeaşi soartă. 
Călăreţii francezi înaintau, cuprinşi de un adevărat 
delir. Părea că nimic nu le va mai putea stăvili avântul. 

„Vive Saint Denis! Vive Saint Denis et Saint Georges! 
Tue! Tue! Tue!” strigau cavalerii înveşmântaţi în fier, în 
vreme ce brațele lor, înarmate cu săbii grele şi cu lăncii 
lungi, ucigaşe, împrăştiau moartea în dreapta şi în 
stânga. 

Deodată, în drumul lor se ridicase o barieră 
neprevăzută: un val de ţepuşe paralele, implantate 
oblic în pământ, astfel ca vârfurile lor să se înfigă în 
pieptul cailor. Puhoiul călăreţilor nu mai putea fi oprit. 
Chiar dacă cei din prima linie ar fi încercat să facă 
stânga împrejur, i-ar fi împins din spate escadroanele 
din urmă. Impactul dintre cai şi rândul de ţepuşe a 
fost îngrozitor. Vârfurile ascuţite li se împlântau în 
piept sau în pântece, sfâşiindu-le pielea, pătrunzând 
adânc în măruntaie, spintecându-le, încurcându-se în 
intestine. Cavalerii, aruncați din şa din cauza violenţei 
şocului, se rostogoleau în iarbă, dincolo de bariera de 
țepuşe. Un rând de cai, alt rând şi încă unul se 
înțepeniră în  ţepuşele  dătătoare de moarte. 
Escadroanele din urmă trecură însă peste această 


cumplită barieră şi se avântară mai departe, călcând 
sub copite trupurile cavalerilor prăvăliți. Potcoavele se 
loveau de armurile căzuţilor, scoțând scântei. Sub 
presiunea uriaşă, pieptarele de fier se scofâlceau, 
strivind  cărnuri,  zdrobind coaste, amestecând 
frânturile de oase cu bronhiile gingaşe ale plămânilor, 
transformând totul într-o masă moale, însângerată. 

Şarja continua cu impetuozitate, doborând zid, 
după zid de infanterişti turci. Dar această irezistibilă 
cursă a morții cerea sacrificii. Mulţi francezi se 
prăbuşiseră secerați de bariera ţepuşelor, alții se 
rostogoleau loviți de ghioagele, iataganele, sulițele şi 
securile pedeştrilor osmanlâi. 

Avalanşa francezilor întâlni primele elemente de 
cavalerie vrăjmaşe. Luptele între călăreți se încinseră 
furioase.  Năvala cruciaților era însă atât de 
impetuoasă, încât cavaleria turcă intră în curând în 
derută. Cavalerii Soarelui Apune învinseseră pe 
călăreții Soarelui Răsare, încurajați de această suită de 
succese cruciații se avântaseră în urmărirea fugarilor. 
Erau încredinţaţi că vor ajunge la corturile sultanului, 
pe care-l vor trage în ţeapa lăncilor. 

În clipa aceea se produsese catastrofa. Cavalerii 
francezi măturaseră ultimele elemente ale cavaleriei 
inamice, când în fața lor apăru alt zid. Zidul 
ienicerilor! Cei mai vajnici ostaşi ai padişahului! 
lenicerii nu ştiau ce înseamnă înfrângerea. Pentru ei 
nu exista decât alternativa victorie sau moarte! 

Zecile de mii de ieniceri, orânduiţi într-o imensă 
potcoavă, cu laturile întinse ca nişte brațe asupra 
flancurilor cavaleriei franceze, se strânseseră într-un 
vast cerc, prinzând-o la mijloc, ca într-un cleşte. 
Cruciații se văzuseră deodată înconjurați de un zid de 
fier alcătuit din zeci de mii de lănci aţintite spre ei. 


Caii, obosiţi de eforturile de până atunci, nu mai 
fuseseră în stare să dărâme şi această ultimă barieră. 
Cercul de fier al ienicerilor se strângea implacabil. Abia 
atunci înţeleseseră cruciații ce mare primejdie îi 
amenința. Mareşalul Boucicault dăduse semnalul de 
retragere. Dacă nu izbuteau să iasă din încercuire, 
spre a se înapoia în tabăra aliată, erau pierduţi. 

Strădaniile cavalerilor de a-şi concentra forțele şi de 
a se înfige ca o pană în cercul trupelor de ieniceri, pe 
care să le disloce şi apoi să le străpungă, s-au dovedit 
infructuoase. Francezii se băteau acum cu energia 
disperării. Trebuia să reziste până ce infanteriştii 
români şi unguri vor reuşi să-i despresoare. Baronul 
de Coucy şi amiralul de Vienne şi-au dat cei dintâi 
seama că nu mai exista posibilitate de scăpare. 
Cavaleria franceză căzuse prosteşte în cursa întinsă cu 
abilitate de sultan. Cruciații se avântaseră imprudent 
la atac şi acum sufereau consecinţele. 

Între timp, cercul ienicerilor se strângea necontenit. 
Călăreţii aveau la dispoziție un spaţiu din ce în ce mai 
restrâns în care să poată manevra. Lupta continua cu 
îndârjire. Cavalerii erau hotărâți să îşi vândă scump 
viaţa. Bătălia se transformase într-un adevărat măcel. 
lenicerii cădeau cu zecile, cu sutele, cu miile, păliți de 
săbiile, buzduganele şi securile francezilor, dar alți 
ieniceri ieşeau ca din pământ. 

Erau atât de mulți, încât păreau să nu se mai 
sfârşească. Pierderi din ce în ce mai mari înregistrau şi 
cruciații. Eforturile istovitoare depuse până atunci 
începeau să-şi dea roadele. Philippe, unul dintre cei 
doi frați de Bar, căzu doborât de buzduganul mânuit 
de un ienicer înalt cât un brad. Sabia lui Guillaume de 
la Tremoille se înfipse în spinarea ienicerului, dar în 
acelaşi timp o săgeată îi pătrunse prin deschizătura 


căştii, înfigându-se în ochi şi străpungând creierul. 
Cavalerul se prăbuşi din şa, dar piciorul îi rămase 
prins în scară. Armăsarul, panicat de zgomotul din jur, 
începu să alerge fără rost, sporind numărul cailor 
rămaşi fără stăpân, care se avântau încolo şi încoace, 
îngreunând mişcările călăreților. Amiralul de Vienne, 
care smulsese stindardul francez din mâna unui stegar 
lovit de moarte, reuşi să-l ţină sus, în vreme ce cu 
mâna rămasă liberă învârtea cu furie sabia, 
secerându-şi duşmanii. Vârful unei lănci inamice îi 
deschise însă armura, pătrunzându-i în pântece. Prins 
în ţeapă, se răsuci cu cal cu tot, apoi se prăvăli la 
pământ, laolaltă cu stindardul, care se rostogoli în 
țărână. Căzură şi alți cavaleri, după ce măcelăriseră 
atâta puzderie de ieniceri, încât picioarele cailor se 
afundau până la genunchi printre cadavrele calde 
incă. 

Sultanul dăduse poruncă să i se aducă un număr 
cât mai mare de prizonieri. lenicerii fanatizaţi se 
avântau asupra cavalerilor cu armuri mai arătoase, 
agățându-se  ciucure de caii cărora le retezau 
tendoanele spre a-i dobori. Cavalerii, imobilizaţi de zeci 
de braţe vânjoase, încercau zadarnic să se elibereze. 
Alţi ieniceri foloseau plase pe care le aruncau asupra 
francezilor izolați. Acest fantastic pescuit dădea 
rezultate. Francezii, prinşi în faldurile plaselor, se 
zbăteau inutil, până ce turcii îi încleştau, prăvălindu-i 
de pe cai şi scoțându-i din luptă. Bătălia era 
virtualmente terminată. Puţinii cruciați care mai 
rămăseseră pe cai formau mici grupuri izolate, 
asemenea unor insule bătute de valuri. 

Jean de Nevers căzuse printre ultimii în mâinile 
turcilor. Se bătuse cu bravură şi cu un dispreţ față de 
moarte de care numai tinerii sunt în stare. Isprăvile 


lui, care ar fi trezit admiraţia spectatorilor unui turnir, 
nu fuseseră de nici un folos pe câmpul de luptă; 
înțelesese abia atunci că un adevărat conducător de 
oşti trebuie să fie în primul rând un bun strateg şi 
numai în al doilea rând un nebiruit în înfruntări de la 
om la om. 

Se lăsase târât într-o aventură nebunească şi 
pierduse totul. Acum regretele erau tardive. Capetele 
francezilor cădeau fără oprire. Setea de sânge a 
sultanului părea să nu se mai potolească. Lui Jean de 
Nevers i se încrâncena sufletul când vedea trupurile 
decapitate zvârcolindu-se pe platforma de lemn a 
eşafodului, asemenea unor păsări cu capul tăiat, care 
se zbat în ghearele morţii. Venise rândul unui cavaler 
tânăr, cu plete negre şi cu un început de mustăcioară. 
Guy de Vitry. Prietenul său de joacă încă din copilărie, 
împreună  savuraseră aventurile minunate ale 
adolescenţei, împreună dăduseră iama prin 
domnişoarele de onoare de la Curte, împreună 
petrecuseră, împreună se perfecționaseră în mânuirea 
armelor de tot felul. Acum, el, Jean de Nevers, se 
despărțea de prietenul său, căruia călăul se pregătea 
să-i reteze grumazul. Când tânărul Guy de Vitry se 
urcă pe treptele eşafodului, privirile îi stăruiră câteva 
clipe asupra vechiului său prieten. Nevers îşi închipui 
că desluşeşte pe buzele lui umbra unui zâmbet. 
Cavalerul ridică mâna într-un ultim salut, apoi se 
îndreptă fără să şovăie spre butucul mânjit de sânge. 
Când călăul ridică securea, Jean de Nevers închise 
ochii. Auzi doar  bufnitura loviturii care-i 
descăpățânase prietenul... 

Din înaltul tronului său, sultanul îi surprinsese 
reacția întipărită pe chipu-i pustiit de durere şi de 
regrete. „Lecţia asta are să-i prindă bine, cugetă 


padişahul. Va avea ce povesti principilor din Apus. Toţi 
se vor cutremura de puterea mâniei mele.” 

Necuprinsă era ura lui împotriva creştinilor. l-ar 
decapita pe toţi, începând cu Papa de la Roma. Ar 
curăța Europa de necredincioşi şi în locul lor ar 
replanta colonişti turci. Gândurile acestea ţineau încă 
de domeniul visurilor. Vor veni însă vremuri când 
sultanii vor defila în fruntea ienicerilor pe străzile 
Vienei şi ale Cetăţii Eterne, ale Parisului şi — de ce nu? 
— şi pe ale capitalei regatului englez. Îi ura cu atâta 
îndârjire, încât i se răscula sângele în vine numai când 
rostea cuvântul de „ghiaur”. Nu putea să uite că tot un 
câine necredincios, pe nume Milos Obilici, îi ucisese în 
chip mârşav tatăl. Era pe câmpul de bătălie de la 
Kossovo. Turcii câştigaseră o victorie răsunătoare. 
Leşurile sârbilor ucişi zăceau fără număr pe pământul 
îngrăşat cu sânge. În cortul său de purpură, sultanul 
Murad primea omagiile paşalelor şi ale căpeteniilor 
religioase care-i însoţiseră armatele încărcate de glorie, 
precum şi ale câtorva căpetenii creştine care — de voie 
sau de nevoie — îmbrăţişaseră cauza osmanlâilor. 
Printre aceşti ghiauri păcătoşi se strecurase şi Milos 
Obilici. Prefăcându-se prietenos, se apropiase de 
sultan şi, cu un gest fulgerător, îi înfipsese jungherul 
în pântece. Înainte de a-şi da sufletul, padişahul 
ordonase uciderea nu numai a lui Milos Obilici, ci şi a 
lui Lazăr, regele Serbiei, căzut prizonier la turci. Apoi 
sultanul muribund  încredințase semnele domniei 
fiului său, Baiazid. Noul padişah jurase pe mormântul 
părintelui său să îngenunche creştinătatea. Şi era 
hotărât să îşi ţină legământul. 

Bătălia de la Kossovo fusese decisivă pentru soarta 
Europei Orientale. Dar oştile turceşti n-ar fi putut 
cuceri atât de repede Peninsula Balcanică dacă nu s-ar 


fi găsit contingente de creştini care să îngroaşe 
rândurile armatei otomane. El, Baiazid, avea un mare 
dispreț faţă de principii creştini care se aliau cu turcii, 
mânați fie de interese meschine, fie de frica unor 
represalii politice. Se folosea însă de serviciile lor. La 
Kossovo, de pildă, principele sârb Marko Kralievici şi 
ostaşii lui luptaseră alături de musulmani. Aici, la 
Nicopole, despotul Ştefan Lazarevici contribuise la 
victoria osmanlâilor. Bunicul său, sultanul Orkhan, nu 
pusese oare piciorul în Europa numai datorită 
disensiunilor dintre partizanii împăratului bizantin 
minor loannos al II-lea Paleologul şi tutorele acestuia, 
loannos Cantacuzino? Luptele fără rost dintre bulgari 
şi sârbi nu înlesniseră oare cuceririle de mai târziu ale 
sultanilor? Regele, sau cum i se mai spunea, Kral-ul 
Ştefan Duşan, nu visase să îşi dureze în Balcani un 
imperiu slavo-grec, în dauna vecinilor săi, fără să 
prevadă, în vana lui gloriolă, că nu vor trece mulți ani 
şi țara lui va cădea sub jugul cotropitorilor? loannos 
Cantacuzino crezuse că îşi slujeşte interesele apelând 
la puterea armelor turceşti. Când pusese mâna pe 
Coroana imperială graţie sprijinului osmanlâilor, nu îşi 
dăduse seama că în realitate se făcuse instrumentul 
ascensiunii sultanilor. Mai erau apoi cozile de topor, de 
seama lui Gian Galeazzo Visconti, ducele Milanului, 
care-l vestise pe el, Baiazid, că o nouă cruciadă se 
punea la cale împotriva otomanilor. Tot Gian Galeazzo 
îl ţinuse la curent cu deplasările armatelor regelui 
Sigismund. Biruinţa de la Nicopole s-a datorat în mare 
parte potentatului italian, care îi dăduse prilejul să 
cadă prin surprindere asupra aliaților creştini. Aceşti 
trădători erau demni de tot disprețul, dar utilitatea lor 
nu putea fi contestată. Gian Galeazzo era însetat de 
arginţi, de aceea pretindea ca serviciile lui să fie scump 


plătite. Dar în ziua când oştirile turceşti vor invada 
Lombardia, comorile ducelui vor intra în vistieriile 
imperiale. Aurul oferit lui Gian Galeazzo se va înapoia 
la matcă. Furat de gânduri, Baiazid uitase de 
spectacolul descăpățânărilor. Strigătele unui imberb 
cavaler francez, care  îngenunchease pe  eşafod, 
implorând să fie cruțat, îi  tulburară firul 
raționamentelor. Stoicismul cu care ceilalți cavaleri 
înfruntau  supliciul devenise monoton. Vitejia şi 
demnitatea îşi au rostul lor. Dar ceea ce prisoseşte 
strică. Laşitatea copilandrului mai înviora atmosfera. 
Era binevenită şi din alte pricini. Ostaşii turci puteau 
să se convingă că occidentalii nu erau nişte 
supraoameni care sfidau moartea. 

Baiazid făcu un semn. Doi ostaşi din garda sa 
personală alergară spre eşafod, îl luară pe tânărul 
cavaler şi îl aduseră târâş în fața sultanului. Chipul 
băiețţandrului, de o frumuseţe feminină, avea a paloare 
care-i scotea în evidență mărgeanul buzelor. Avea ochi 
albaştri, cu gene lungi, arcuite, şi părul blond, 
ondulat. Armura îi era maculată de ţărână şi de sânge. 
Sultanul îi privi îndelung, în vreme ce prizonierii îşi 
țineau respirația. Poate că  flăcăiandrul acesta 
înduioşător de tânăr va mlădia inima padişahului, care 
va ordona încetarea execuțiilor. 

Baiazid simţi instinctiv tensiunea din aer. Îşi 
aruncă privirile asupra captivilor, apoi se uită iarăşi la 
tânăr. Zâmbi. 

— Sarai! rosti fără să ridice glasul, dar în liniştea 
aceea  încremenită fu auzit până şi de grupul 
francezilor din jurul lui Jean de Nevers. 

Sultanul făcu iarăşi un semn. Supliciul fu reluat, în 
vreme ce soldații îl împingeau pe tânărul grațiat spre 
unul din corturile imperiale. 


Câţiva bătrâni din suita de demnitari turci grupaţi 
înapoia  padişahului se  încruntară  imperceptibil. 
Conservatori, judecau cu asprime gusturile sultanului, 
care devenise încă din tinereţe adept al unor moravuri 
aşa-zise greceşti, respinse cu scârbă de turcii cu 
principii morale severe. Dar nimeni n-ar fi îndrăznit să 
i le reproşeze fățiş. Mai-marele bisericii mahomedane 
cutezase odată — erau mulți ani de atunci — să-i 
recomande renunțarea la anumite plăceri ale trupului 
pe care morala le denunța cu străşnicie. Imprudenţa 
aceasta îl costase exilul. 

Sultanul, înzestrat — s-ar fi zis — cu un al şaselea 
simț, ce-i permitea să pătrundă gândurile celor din 
preajma lui, se întoarse spre demnitari. Aceştia plecară 
cu grăbită supunere capul. Baiazid zâmbi iarăşi. Un 
zâmbet care băga spaima în suflete. Privirile lui se 
îndreptară apoi spre parii înalți cu vârfuri ascuţite, pe 
care un detaşament de turci îi înfipseseră în pământ, 
dincolo de călăii ce tăiau capete. Erau vreo sută de 
pari, orânduiţi în şiruri de câte douăzeci şi cinci. 

La un nou gest al sultanului, soldaţii luară din 
mijlocul captivilor de rând, care îşi aşteptau cu 
îndobitocită resemnare descăpățânarea, o sută de 
oameni şi îi mânară ca pe o turmă spre pari. 

„Acum ne vom distra puţin!” reflectă Baiazid, 
adâncindu-se în pernele moi de mătase. Se uită din 
nou la căpeteniile franceze, în vreme ce turcii aşezară 
pe fiecare din cei o sută de captivi aleşi în dreptul câte 
unui stâlp. La un alt semn al sultanului, francezii fură 
luaţi pe sus şi, în ciuda împotrivirii lor disperate, 
încălecați pe vârfurile ascuţite ale parilor. Urletele celor 
traşi în ţeapă făcură să se încrânceneze pielea 
supraviețuitorilor. „Cine va mai îndrăzni să mă 
înfrunte aşa va păți!” murmură Baiazid pentru sine. 


Un paj îi aduse o narghilea şi i-o instală cu grijă la 
picioare. Padişahul îşi duse cu încetineală la gură 
muştiucul narghilelei. „Cea mai frumoasă zi a mea, 
cugetă el, va fi ziua în care îi voi trage în ţeapă pe 
Patriarhul din Constantinopole şi pe Papa din cetatea 
Romei, iar pe cele mai înalte turle ale bisericilor Sfânta 
Sophia şi San Pietro voi înfige semiluna”. 


kkk 


Împăratul Manuel al II-lea Paleologul se răsuci în 
somn şi suspină. Soarele se ridicase de o suliță şi 
razele lui răzbeau furişe printre draperiile de brocart în 
încăperea întunecată. Se deschise o uşă înaltă, cu 
două canaturi de stejar, lăsând să-şi facă apariția un 
majordom împodobit cu un colan greu, alcătuit din 
verigi mari, aurite, de care atârna un medalion lat cât 
o palmă, încrustat cu stema Paleologilor. Cu gesturi 
pline de solemnitate dădu la o parte draperiile, 
îngăduind luminii să invadeze încăperea străjuită de 
coloane tăiate în marmoră verde. Apoi puse în funcție 
mecanismul unui arbust de bronz, pe ale cărui ramuri 
canari imitaţi la perfecţie prinseră să cânte. 

Împăratul se trezi din somn şi deschise buimac 
ochii. Era obosit fiindcă aţipise doar către dimineaţă. 
Restul nopţii îl petrecuse stând cu ochii aţintiți în 
întuneric şi prefirându-şi gândurile. Slujitorul care ar 
fi trebuit să-l vegheze aţipise cu bărbia înfiptă în piept. 
Stătea ţeapăn pe scaunul în formă de „X”, în vreme ce 
razele soarelui îi mângâiau fruntea zbârcită. Se 
deşteptă abia când majordomul îl atinse pe umăr. 
Bătrânul îşi dădu imediat seama că săvârşise o 
greşeală de neiertat adormind în post. Confuz, se uită 
la împărat. Acesta îi făcu semn să nu se agite. Manuel 
era un fatalist convins. Dacă îi era scris sa piară 


asasinat, victimă a unui complot, nu bătrânul acesta 
avea sa-l scape. Îl păstra doar fiindcă aşa cerea 
tradiția. 

Era indispus, căci îl chinuise un vis urât. Se făcea 
că deasupra oraşului se lăsase un nor vânăt, de 
furtună. Vijelia se dezlănţuise aprigă, ridicând trombe 
de praf. Din văzduhul negru prinseseră să se 
rostogolească rafale de ploaie şi grindină, făcând să 
răsune acoperişurile asemenea unei multitudini de 
tobe. Apoi, fără veste, stropii îngheţaţi ai grindinii se 
transformaseră în semiluni minuscule. Semilunile 
cădeau pe străzi, pe acoperişuri, în curţi, iar în locurile 
în care luau contact cu pământul, proliferau alte 
semiluni. Semilunile acestea creşteau, se înmulțeau cu 
o iuţeală uluitoare. Treptat deveniseră atât de mari, de 
viguroase, încât întrecuseră în înălțime cipreşii din 
oraş. O fantastică pădure de semiluni înghiţise curând 
întregul Bizanţ. 

Împăratul credea în însuşirile premonitorii ale 
viselor. Chiar în dimineața aceasta va chema pe 
astrologul Curţii şi-i va cere să i-l interpreteze. 
Semnificația visului era străvezie. Spera însă că 
astrologul îi va găsi o tălmăcire mai puţin sinistră 
decât aceea pe care o dăduse el însuşi. 

Cobori din pat, apoi trecu în încăperea alăturată, 
unde îl aştepta o piscină de porfir cu apă încropită, 
tocmai bună pentru baie. Îi plăcea să se scalde. Apa îi 
liniştea nervii, îi limpezea gândurile, îi scotea oboseala 
din trup. Când cobora treptele piscinei şi se cufunda 
cu voluptate în undele stropite cu esenţă de trandafiri 
sau de crini, cu parfum de Tarsos ori de Metopion, se 
întreba dacă nu va împărtăşi destinul atâtor înaintaşi 
imperiali care pieriseră înecaţi, fiindcă mâini vrăjmaşe 
le ţinuseră capul sub apă până ce viața se scursese 


din ei odată cu ultimele expiraţii subacvatice. Uneori 
se uita la slujitorii din jur, încercând să le citească 
gândurile. Se afla printre ei vreunul — cumpărat de 
duşmani — care abia aştepta prilejul de a-l ucide? La 
porunca sa, istoricul palatului, doctul Xephilin, îi 
alcătuise o listă cuprinzând chipul în care îşi 
încheiaseră viața pământeană cei o sută patru 
autocraţi ai Bizanțului, predecesori ai săi. Şaizeci şi 
doi pieriseră prin otrăvire, mutilare, gâtuire sau 
sufocare; opt căzuseră pe câmpul de bătălie, ori 
fuseseră victimele unor accidente ale căror cauze 
puteau fi puse sub semnul întrebării. Numai treizeci şi 
patru se stinseseră, cum se spune, de „moarte bună”. 
Dacă ar fi pus la socoteală şi pe împărații Romei, 
statistica ar fi fost atât de sumbră, încât ar fi 
descurajat pe orice candidat la purpura imperială. Dar 
setea de mărire a oamenilor nu cunoaşte margini. 
Împăratul Manuel îşi termină baia într-o stare 
sufletească depresivă. Apa călduţă şi parfumată din 
piscină nu fusese în stare să-i izgonească melancolia, 
ceea ce i se întâmpla pentru prima dată. După ce 
sclavul nubian îi făcu masajul zilnic, îşi îmbrăcă 
halatul de mătase oarecum fanată, pe care-l purta 
numai în apartamentul său, apoi ieşi pe terasă spre a- 
şi umple plămânii cu aer curat. De acolo, de sus, i se 
înfățişa o privelişte atât de încântătoare, încât îi părea 
veşnic nouă. Poate că impresia aceasta avea un 
oarecare temei. Apele Cornului de Aur erau când 
albastre ca văzduhul senin, când verzi ca smaragdul, 
când cenuşii ca ochii mohorâţi ai unui bătrân, când 
purpurii ca o hlamidă imperială. Uneori se învăluia în 
tonuri intermediare, pastelate. Tot de acolo, de pe 
terasă, i se înfățişa şi spectacolul veşnic viu al 


Bizanțului, coborând într-un fantastic şi pestriț 
amfiteatru până la apele Bosforului şi ale Propontidei. 

Împăratul îşi plimbă privirile peste cupolele 
bisericilor, peste turnurile palatelor, peste 
monumentele  ciuntite ale  hipodromului, peste 
multitudinea de case mai modeste sau mai arătoase, 
pitite după pâlcuri de copaci, peste pieţele vaste şi 
peste grădinile luxuriante. Toate erau muiate într-o 
uşoară pâclă sidefie, care estompa imperfecțiunile 
peisajului şi îi accentua splendorile. De acolo de sus 
nu se desluşeau locuințele mizere, terenurile virane, 
parcurile lăsate în paragină, palatele pe jumătate 
năruite. Împăratul cunoştea şi aceste aspecte 
neplăcute. Din nefericire, nu putea face nimic spre a le 
înlătura. Tezaurul imperial era gol. 

Manuel se înapoie în camera sa de culcare, unde îl 
aştepta un mic dejun frugal. Până şi la acest capitol se 
făceau economii. Basileul mâncă un ou răscopt şi bău 
un pahar cu lapte, ca orice burghez din împărăţia lui. 
Dar când se ridică de la masă, omul simplu şi modest 
de până atunci se transfigura, luându-şi înfăţişarea 
mândră şi rece de autocrat al celui mai străvechi 
imperiu din Europa. 

Majordomul anunţase sosirea marelui logotet, cel 
mai înalt demnitar al Bizanțului, precum şi a 
principalilor dregători ai Curţii, desemnaţi a asista la 
toaleta matinală a basileului. Slujitori numeroşi, 
îmbrăcaţi în livrele somptuoase, dar roase în coate şi la 
genunchi, aduseră diferitele articole vestimentare pe 
care suveranul trebuia să le poarte în dimineaţa aceea. 
Manuel îşi puse o tunică lungă şi albă, din pânză de 
in, apoi slujitorii îi înfăşurară picioarele cu bentițe de 
purpură şi îl încălțară cu pantofi roşii, brodaţi cu 
vulturi de aur, atribute ale costumului de gală 


imperial, îl îmbrăcară apoi cu un saccoz, robă lungă şi 
rigidă de purpură, cu mâneci largi, bufante, şi îl 
încinseră cu o cingătoare împodobită cu perle şi cu 
diamante. Îi puseră pe deasupra hlamida imperială şi 
i-o prinseră pe umărul stâng cu o fibulă din filigran. 
Înainte de a-şi aşeza pe cap coroana, încrustată cu 
diamante, safire, smaragde, ametiste şi rubine, Manuel 
se închină în fața icoanei făcătoare de minuni din 
colțul încăperii. Luă apoi sceptrul şi globul pământesc 
şi se privi în oglinda mare de argint lustruit. Zâmbi 
mulțumit. Avea un aspect impozant, aşa cum se 
cuvine unui autocrator bizantin. Putea pleca acum 
spre sala tronului, unde avea să primească în audienţă 
pe mareşalul Boucicault, trimis de regele Franţei spre 
a sprijini cu armele Bizanțul primejduit de turci. 
Ceremonialul acesta complicat părea lui Manuel al II- 
lea vag comic. Comic nu fiindcă pompa imperială ar fi 
fost perimată. Continuator al unei tradiții milenare, 
avea tot respectul pentru ceremonialul greoi care 
exterioriza măreția suveranilor Bizanțului. Nepotrivită 
îi părea doar disproporția dintre impresionanta 
solemnitate şi importanţa considerabil diminuată a 
autorității imperiale. El, Manuel al II-lea, basileu şi 
autocrator, continuator al lui Caesar şi al lui 
Augustus, al lui Hadrianus şi al lui Constantinos cel 
Mare, al lui Justinianus şi al lui Basile al II-lea 
Bulgaroctonul, nu mai domnea acum decât peste 
Constantinopole şi peste câteva zdrențe de pământ, 
ultimele vestigii ale prodigiosului Imperiu Roman. În 
această tristă postură primea pe un mareşal francez, 
care venea în fruntea unui corp expediționar de o mie 
două sute de oameni — ridicolă cifră — spre a salva de 
la pieire Imperiul Bizantin. Toate acestea îi păreau 
acum jalnic de derizorii. Derizorii ca şi coroana-i 


imperială încrustată cu pietre false, căci cele veritabile 
intraseră demult în cuferele ghintuite ale cămătarilor 
venețieni şi genovezi. Manuel, prin mila lui Dumnezeu 
autocrator al Bizanțului, nu putea uita umilința 
încercată cu câţiva ani în urmă, când îl eliberase din 
închisoarea venețiană a datornicilor pe tatăl său, 
împăratul loannos al V-lea, aflat în acel timp într-o 
vizită „oficială? în Republica Dogilor. Manuel 
înstrăinase atunci cele mai multe din bijuteriile 
Coroanei şi cedase un întins teritoriu, spre a putea 
despăgubi pe creditori. O astfel de situaţie ar fi fost de 
neconceput chiar şi cu câteva decenii în urmă. 

Înconjurat de demnitari şi precedat de soldaţi din 
garda imperială, Manuel se îndreptă spre sala 
tronului. Parcurse câteva galerii, altădată de o 
incomparabilă somptuozitate, dar acum lipsite de 
statuile şi mozaicurile care le împodobiseră. Cavalerii 
latini cruciați, după ce cuceriseră Constantinopolele în 
primii ani ai secolului al XIII-lea, jefuiseră palatul 
imperial al Blachernelor, luând cu ei tot ceea ce li se 
păruse mai de preţ. Basileul intră în sala tronului. 
Proporţiile vaste ale încăperii, coloanele şi pardoseala 
de marmoră, porţile aurite, cupola ornată măiestrit cu 
flori de porfir şi de onix rămâneau încă impresionante. 
Pereţii erau însă acoperiți cu draperii de brocart care 
mascau locurile de unde fuseseră smulse 
basoreliefurile şi mozaicurile înfățişând momente din 
gloriosul trecut al Bizanțului. 

Manuel se instală pe tron. Renunţase la folosirea de 
artificii menite să-i impresioneze pe vizitatorii barbari 
cum ar fi fost, de pildă, ridicarea în aer a scaunului 
imperial cu ajutorul unui scripete nevăzut, astfel ca 
spectatorii să-şi închipuie că autocratorul Bizanțului 
este un personaj divin, cu puteri supranaturale. Nu 


mai folosea nici acel arbore cu frunze de aur, în 
ramurile căruia cântau păsări mecanice. În dormitorul 
său avea o replică mult mai modestă a acestei piese 
bizare, scăpată prin nu se ştie ce minune de lăcomia 
jefuitorilor latini. 

Înalţii demnitari se şi rânduiseră potrivit unui 
protocol strict, fixat în De Ceremoniis — Cartea 
Ceremonialului — scrisă de împăratul Constantinos al 
VII-lea Porfirogenetul. 

Uşile, altădată de bronz, acum de stejar aurit se 
deschiseră, iar în sala tronului intră mareşalul 
Boucicault, precedat de marele maestru al 
ceremoniilor şi urmat de principalii săi ofițeri. 

După o scurtă captivitate într-o fortăreață din 
preajma Brussei, fusese eliberat odată cu Jean de 
Nevers. Tatăl acestuia, ducele de Bourgogne, făcuse 
mari eforturi spre a plăti uriaşa sumă de 
răscumpărare pretinsă de Baiazid. Storsese pe 
contribuabilii de pe domeniile sale, procurase ajutoare 
băneşti de la regii Franţei şi Ungariei, se împrumutase 
la bancherii şi la neguţătorii italieni. În temniţele 
turceşti pieriseră baronul de Coucy şi conetabilul d'Eu. 
Înainte de a-l elibera pe Jean de Nevers, sultanul îl 
chemase în preajma sa şi îi vorbise prin intermediul 
unui interpret: „Conte de Nevers, ştiu că după cele ce 
ți s-au întâmplat, vei fi poate ispitit a-ți aduna o nouă 
armată spre a năvăli asupra imperiului meu. Nu mi-ar 
fi greu să te silesc a jura că nu vei porni niciodată un 
al doilea război împotriva ţării mele şi că nu te vei alia 
cu duşmanii mei. Dar nu o fac fiindcă îmi este 
indiferent dacă vei încerca să te răzbuni. N-ai decât să 
mă ataci din nou. Te voi aştepta pe câmpul de bătălie 
şi te voi învinge iarăşi. Aceasta fiindcă ştiu să mă bat 
şi fiindcă sunt destinat să cuceresc lumea.” 


Cuvintele lui aveau să se întipărească în mintea 
tânărului conte de Nevers. Se spunea că sultanul l-ar 
fi eliberat şi pentru alt motiv Astrologul său personal l- 
ar fi încredinţat ca Jean de Nevers va determina în 
cursul vieţii lui exterminarea mai multor creştini decât 
ar fi putut s-o facă trei campanii turceşti laolaltă. Jean 
de Nevers se înapoiase în Franța cumințit pentru o 
perioadă de timp. Boucicault revenise la 
Constantinopole în fruntea unei armate atât de mici, 
încât căpăta doar semnificația unui simbol față de 
imensa forță militară a osmanlâilor. 

După audiența solemnă din sala tronului, 
desfăşurată — potrivit protocolului — în cea mai 
deplină tăcere, personajele păstrând în cursul întregii 
ceremonii o rigiditate hieratică, împăratul şi mareşalul 
se retraseră în încăperea marelui consiliu, unde 
începură convorbirile oficiale. Mareşalul ceru scuze 
fiindcă se înfățişase la Constantinopole cu un 
detaşament militar atât de restrâns. Franța, deşi voia 
cu tot dinadinsul să sprijine Bizanțul, era lipsită de 
mijloacele corespunzătoare. El, Boucicault, se va 
strădui să obțină rezultate bune şi cu aceste trupe. 
Desigur, nu va fi în stare să deschidă o campanie de 
mare anvergură. Un război pornit în asemenea 
condițiuni ar echivala cu o sinucidere. Va iniția însă o 
serie de incursiuni asupra teritoriilor stăpânite de 
sultan, va nimici unitățile turceşti izolate, surprinse în 
cursul acestor razii, va incendia localități va stârni, în 
sfârşit o stare de nelinişte şi de confuzie în tabăra 
osmanlâilor de pe urma căreia bizantinii nu vor avea 
decât de câştigat. 

Planul, foarte îndrăzneţ, făgăduia unele rezultate. 
Mareşalul îşi inaugura activitatea luând cu asalt 
câteva localități de pe ţărmul asiatic al Mării de 


Marmara şi  înfrânse garnizoanele lovite prin 
surprindere. În Imperiul Otoman se dădu alarma. 
Baiazid, preocupat în acea epocă de expansiunea 
Imperiului Mongol care ameninţa fruntariile răsăritene 
ale ţării, nu întreprinse operaţiuni militare de mari 
proporţii împotriva lui Boucicault. Se mulțumi să 
întărească garnizoanele susceptibile a fi atacate şi să 
ordone câteva acţiuni de pedepsire împotriva 
Bizanțului. 

Boucicault înțelese curând că incursiunile sale nu 
vor mai avea sorți de izbândă şi că de îndată ce va 
socoti pericolul mongol înlăturat, Baiazid se va năpusti 
cu toate forțele asupra Bizanțului. În această 
eventualitate numai o nouă cruciadă puternică şi bine 
organizată, ar putea zădărnici inevitabilul asalt turcesc 
împotriva Constantinopolelui. Ingeniozitatea lui de 
militar cu experiență, deprins să găsească oricând 
soluții, îi sugeră o formulă pe care o împărtăşi 
împăratului. De ce n-ar face acesta un turneu prin 
Occident spre a pleda cauza apărării 
Constantinopolelui nu prin ambasadori — mai puţin 
ascultați — ci vorbind direct suveranilor, căpeteniilor 
bisericii catolice, oamenilor politici cu greutate. 
Prestigiul, autoritatea, importanța persoanei sale vor 
da o deosebită pondere argumentelor pe care le va 
folosi. Regii şi principii îl vor primi cu toate onorurile şi 
se vor grăbi să-l ajute. 

Ideea lui Boucicault surâse autocratorului. O 
călătorie în Occident ar putea da rezultate bune. 
Odinioară, un împărat al Bizanțului nu şi-ar fi 
îngăduit un asemenea gest. Lipsind din capitală, se 
expunea primejdiei de a i se uzurpa tronul de către 
cine ştie ce candidat avid de putere. Numai împărații 
care ieşeau din Constantinopole în fruntea armatelor 


aveau siguranța că în cazul unor complicaţii 
intervenite în capitală se puteau înapoia restabilindu- 
şi drepturile pe calea armelor. Basileii se temeau până 
şi de ambițiile propriilor membri de familie. Se spunea 
că Alexis I-ul Comnen nu pleca la drum fără a fi însoțit 
de împărăteasă, fiindcă îi cunoştea gândurile şi voia să 
o ţină tot timpul sub supraveghere. Cazurile vlăstarilor 
„născuţi în purpură” care încercaseră să îşi detroneze 
părinţii, spre a le lua mai repede locul, erau atât de 
numeroase, încât înşiruirea lor ar fi fost fastidioasă. 

Împăratul Manuel trăia însă în alte vremuri. 
Socotea că putea pleca liniştit, fiindcă sarcina domniei 
devenise atât de grea, încât numai un nesocotit ar fi 
putut-o râvni. Pentru că fiul său loannos era minor, 
asociase la tron pe un nepot, loannos al VII-lea, care, 
deşi îşi făcuse o reputaţie de tânăr desfrânat şi 
superficial, îi păruse totuşi demn de încredere. Cât 
priveşte împărăteasa, Manuel nu îşi făcea griji. Aceasta 
era o ființă apatică, ştearsă, foarte deosebită de 
înaintaşele ei care primejduiseră adeseori tronul 
datorită ambiţiei sau pasiunilor amoroase. 

În cele din urmă, împăratul hotărî să pornească la 
drum. De bună seamă, această călătorie îmbrăca 
aspectul unui pelerinaj la Canossa. El, autocrator 
ortodox, pleca să cerşească bani şi ajutoare în oameni 
şi armament de la nişte suverani catolici. Cât de 
deosebit era  voiajul acesta de fastuoasele şi 
impunătoarele deplasări pe care basileii le făceau 
odinioară înlăuntrul granițelor imperiului sau în afara 
lor. Cartea ceremonialului indica amănunţit tot ce 
trebuia luat, începând cu marile corturi ale 
autocratorului şi terminând cu  ustensilele de 
bucătărie.  Corturile personale ale împăratului îl 
aşteptau gata instalate la fiecare popas stabilit 


dinainte. Mobilierul, covoarele, obiectele de artă, 
necesare  delectării ochiului, erau transportate în 
furgoane trase de sute de cai. Treizeci de bidivii erau 
folosiți numai pentru garderoba împăratului, care 
cuprindea o întreagă gamă de costume, de la cele 
simple de interior şi până la veşmintele de gală. Toate 
erau cărate în cufere de marochin roşu, cu încuietori 
de metal aurit, în alte cufere se aflau flacoanele de 
parfum, rufăria de mătase — atât cea de pat, cât şi cea 
de corp — lumânările de ceară, cuverturile de blană, 
casetele cu bijuterii, darurile destinate diferitelor 
personaje, medicamentele folosite de împărat şi tot 
felul de nimicuri scumpe, menite să înfrumuseţeze 
existența autocratorului. Sacii cu monete de aur nu se 
bucurau de o îngrijire mai specială decât icoanele şi 
moaştele făcătoare de minuni. Nu lipsea nici tronul 
portabil, un jeţ de o somptuozitate orientală, încrustat 
cu pietre preţioase. Transportarea obiectelor de 
bucătărie, a  veselei imperiale, toată din aur, a 
hanapurilor împodobite cu perle şi rubine, a 
tacâmurilor, de asemenea din aur masiv, necesita alți 
optzeci de cai. Biblioteca de călătorie cuprindea lucrări 
literare, teologice, istorice şi de strategie militară. Un 
loc însemnat îl ocupau cărțile astrologice, precum şi 
cele care tălmăceau visurile. Baia de aburi portativă şi 
capela rezervată împăratului şi curtenilor din suita sa 
ocupau alte furgoane. Garda măreţului cortegiu era 
alcătuită din cinci sute de călăreți în uniforme 
strălucitoare. O întreagă armată de demnitari, clerici, 
paji, secretari, majordomi, bucătari, masori, actori, 
dansatoare, cântăreţi completa convoiul. 

Dar toate acestea erau splendori demult apuse. 
Împăratul Manuel era silit a se mulțumi cu mai puţin. 
Dintr-o singură trăsătură de condei aveau să fie 


suprimate  furgoanele destinate sacilor cu aur. 
Autocratorul pornea la drum cu puţini bani, dobândiți 
şi aceştia cu preţul unor mari strădanii. Subzistenţa 
urma să-i fie asigurată de suveranii şi conducătorii de 
republici pe care avea să-i viziteze. Obiectele de uz 
personal trebuiau să fie reduse la strictul necesar. La 
un singur capitol nu se realizaseră economii. 
Veşmintele împăratului şi ale persoanelor din suită 
trebuiau să fie cât mai somptuoase. Se impunea ca 
Manuel să apară în postura de solicitant demn, de 
suveran al unui imperiu ajuns, ce-i drept, la ananghie, 
dar care se bucura încă de un mare prestigiu. „Voi 
reuşi oare să-i fac a înţelege cât de indispensabilă este 
prezența unui Bizanţ independent la fruntariile de 
sud-est ale Europei? se întreba cu strângere de inimă. 
Voi reuşi oare să le demonstrez convingător că 
dispariția noastră ca stat va deschide turcilor drumul 
spre Occident?” Dintre toți monarhii pe care avea să-i 
viziteze, numai regele Franţei i se arătase întotdeauna 
binevoitor. Generos, acesta nu va cere avantaje politice 
în schimbul sprijinului său. Manuel se temea însă de 
exigenţele venețienilor şi ale genovezilor, toți de o 
lăcomie fără margini. În schimbul subsidiilor pe care 
vor catadicsi să i le acorde, vor pretinde, desigur, 
privilegii disproporționat de mari. La rândul său, Papa 
îi va cere concesiuni pe tărâm religios. 

Manuel îşi dădea seama însă că nu avea de ales. 
Trebuia să îşi plece grumazul şi să treacă pe sub 
furcile caudine. Asigurarea supraviețuirii Bizanțului 
impunea mari sacrificii. Şi el era hotărât să le facă... 


kkk 


Michele Steno, al XXI-lea Doge al Veneției, stătea 
cu picioarele în apă fierbinte, cu un halat gros de 


catifea căptuşit cu lână înfăşurat în jurul trupului, cu 
o scufie moţțată pe cap şi... transpira. Aburii se ridicau 
din ligheanul de faianță în volute bogate şi se 
împleteau printre braţele candelabrului cu zeci de 
lumânări aprinse. Se uita critic la picioarele lui 
noduroase. N-ar mai fi îndrăznit să le arate goale, aşa 
cum făcea în tinerețe. Pe atunci, femeile îndrăgostite 
de frumuseţea lui virilă i le admirau fiindcă erau 
puternice, lungi şi frumos modelate. Vârsta i le sluţise, 
după cum îi sluțise şi chipul. Fruntea i se încreţise ca 
la maimuțe, nasul i se borcănase, obrajii i se 
lăbărţaseră, făcuse pungi vinete sub ochi, iar bărbia i 
se ascuţise ca la babe. Dar când îşi punea pe cap zoia, 
cornul ducal, acea superbă tocă împodobită cu 
douăzeci şi patru de perle fine, cu un mare rubin la 
mijloc, estimat la 25.000 de ducați, cu o cruce din 
douăzeci şi opt de smaragde şi cu alte pietre preţioase 
în valoare de peste 200.000 de ducați, chipul lui 
căpăta un aer de măreție, de nobleţe, care impunea 
tuturor. Este adevărat că toca atârna atât de greu, 
încât, după ce o purta un timp, începea să îl doară 
cumplit grumazul. Predecesorul său, Antonio Venier, 
emisese un decret care prevedea reducerea cornului 
ducal la dimensiuni rezonabile, scăzându-se de 
asemenea şi greutatea nestematelor, astfel încât 
purtarea lui să nu mai necesite eforturi istovitoare. 
Pentru dogi, obligaţi să-şi etaleze costumele de 
ceremonie un anumit număr de zile pe an, prescrise 
riguros prin decret, greutatea tocei ducale reprezenta o 
chestiune de mare importanţă. 

Michele Steno îşi privi din nou picioarele afundate 
până la glezne în apa fierbinte. Prin asociaţie de idei 
evocă măreţia Veneţiei, care se clădea tot pe ape. Între 


Serenissima Republică şi doge exista în clipa aceasta 
un paralelism de-a dreptul tulburător. 

Un valet apăru cu o cofă de apă fierbinte şi o turnă 
pe jumătate în lighean. Dogele îşi bălăci picioarele, 
care începuseră să-l usture. Fierbinţeala apei îi făcea 
însă bine. Simţea cum sângele îi circulă mai activ. 
Răcise tocmai acum, când Serenissima Republică avea 
un oaspete de seamă, basileul Manuel al Bizanțului. 

În ajun, trirema imperială, pavoazată de 
sărbătoare, fusese primită la Veneţia cu toată pompa. 
Dogele îi ieşise în întâmpinare pe puntea navei sale de 
ceremonie  „Bucentaurul”, împodobită cu covoare 
scumpe, draperii de purpură şi tapiserii felurite, cu 
subiecte mitologice. Îl escortau şaisprezece cvadrireme, 
decorate cu aceeaşi somptuozitate. În larg, vasele 
venețiene şi trirema imperială se întâlniseră, oprindu- 
se bord la bord. În sunetele fanfarelor, dogele trecuse 
pe nava imperială, fiind primit de basileul Manuel, 
care, după saluturile de rigoare, îl invitase să ia loc pe 
un jeţ aurit, ceva mai scund decât tronul imperial. 
Dogele nu se  formalizase, fiindcă, potrivit 
ceremonialului, rangul său era inferior Papei, 
împăraților şi regilor. Nu avea întâietate decât față de 
ceilalți membri ai familiilor regale. 

După o scurtă conversaţie protocolară, împăratul şi 
dogele trecuseră pe „Bucentaur”, care îi adusese până 
la Riva deli Schiavoni, apoi debarcaseră pe Il Broglio, 
în sunetele de trompete ale ostaşilor din fanfara ducală 
şi în ovațţiile mulțimii. Michele Steno se pricepea să îşi 
primească fastuos oaspeţii. El însuşi era un sibarit, un 
îndrăgostit de artă şi de frumos. Palatul lui de pe 
Canale Grande era unul dintre cele mai frumoase din 
Veneţia, iar caii din grajdurile sale erau cunoscuţi şi 
prețuitți în întreaga Italie. 


Dacă el, Michele Steno, acceptase să îşi pună pe 
cap cornul ducal, nu o făcuse fiindcă voise să conducă 
Veneţia. Ştia că dogele este un personaj decorativ şi că 
rolul său în conducerea treburilor publice se reduce 
aproape la zero. Aristocraţia venețiană, dornică să îşi 
păstreze intact regimul oligarhic, se străduise să 
ştirbească treptat puterile şefului statului, spre a nu-i 
îngădui să impună un guvernământ tiranic, inspirat 
după exemplul altor principi din Italia. Dogele Marino 
Falier, care încercase să răstoarne supremaţia 
nobilimii venețiene şi să aservească Veneţia unui regim 
personal, autoritar, fusese acuzat de conspirație, 
judecat, condamnat la moarte şi executat. Michele 
Steno primise a fi ales doge numai fiindcă această 
demnitate îi conferea dreptul de a se înconjura de 
fastul cvasiimperial care constituia apanajul celei mai 
înalte magistraturi a Republicii. 

Când îşi aminti de Marino Falier, Michele Steno 
zâmbi. Episodul acesta trist, petrecut cu cincizeci de 
ani în urmă, era legat în parte şi de persoana lui. Intr- 
o oarecare măsură el însuşi îl provocase. Pe atunci era 
tânăr. Foarte tânăr. Frumusețea şi farmecul lui 
zăpăciseră pe mai toate femeile din Veneţia, care i se 
dăruiau cu frenezie. Printre nobilele doamne căzute în 
mrejele lui se număra şi Lodovica Gradenigo, tânăra 
soţie a dogelui Marino Falier. Dogele avea 73 de ani. În 
acea vreme discreția nu era una din însuşirile 
cardinale ale tinerilor nobili. În cursul unui bal la 
Palazzo Ducale, Michele Steno  istorisise unei 
domnişoare de onoare a dogaresei ultima lui aventură 
amoroasă, în care era implicată şi această mult 
respectabilă doamnă. Tânăra persoană aleasă de Steno 
drept  confidentă se  grăbise să  iîmpărtăşească 
senzaţionala noutate unor prietene. Din gură în gură, 


povestea ajunsese la urechea dogelui. Marino Falier nu 
era un personaj de rând. Descindea dintr-una din cele 
mai ilustre familii venețiene şi deținuse înalte 
demnități diplomatice şi politice. Indignat de 
comportarea uşuraticului Steno, care-i întina onoarea 
şi îi ştirbea prestigiul, îi poruncise să părăsească de 
îndată sala balului. Frivolul tânăr se executase, dar 
hotărâse să se răzbune. A doua zi trecătorii desluşiseră 
pe zidurile palatului ducal o inscripţie cu un conţinut 
insultător la adresa dogelui: 


„Marino Falier dala bella mugier 
Altri la gode e lui la mantien.” 


Autoritățile, sesizate de doge, deschiseseră o 
anchetă, descoperind în Michele Steno pe autorul 
injurioaselor versuri. Arestat, îndrăzneţul tânăr fusese 
judecat de Quarantia Criminale şi condamnat la 
numai câteva zile de carceră. Pedeapsa păruse 
derizorie dogelui față de gravitatea faptei. Apreciind că 
oligarhia venețiană îi adusese pe această cale un nou 
afront, care se adăuga unor restrângeri ale puterilor 
sale politice ordonate de Marele Consiliu, se hotărâse 
să treacă la represalii. Organizase un complot menit să 
răstoarne regimul aristocratic şi în locul lui să 
instaleze o guvernare a poporului, lui personal 
acordându-i-se puteri depline spre a curăța aparatul 
de stat de toate elementele indezirabile. Lovitura de 
stat fusese organizată cu minuţiozitate. Dar în ultimul 
moment intervenise unul din acele imponderabile care 
răstoarnă cele mai ingenioase planuri. Unul dintre 
conspiratori — milostiv la suflet — se dusese la naşul 
său — trecut pe lista personajelor care trebuiau 
arestate — şi îl sfătuise să stea ascuns câteva zile. 
Intrigat, acesta încercase să obţină informaţii 


suplimentare. Văzând că nu-i poate stoarce nici o 
lămurire în plus, îl denunțase pe fin Consiliului celor 
Zece, care îl arestase pe conspirator şi îl supusese 
torturilor. Nenorocitul dezvăluise până la urmă numele 
celorlalți conjuraţi. Luaţi prin surprindere, aceştia 
fuseseră arestaţi fără a opune rezistență. Anchetaţi şi 
judecaţi grabnic, terminaseră prin a-şi lăsa capul pe 
eşafod. Apoi venise rândul dogelui. Consiliul celor 
Zece, întrunit în secret, ordonase arestarea lui Falier. 
După un lung interogatoriu, acesta fusese îngropat 
sub greutatea probelor. În cele din urmă îşi 
recunoscuse vina. Condamnat la moarte, fusese 
decapitat chiar în palatul ducal, care-i servise până 
atunci drept reşedinţă. Dosarul procesului fusese apoi 
distrus, astfel încât să nu mai rămână nici o urmă a 
complotului. 

După încheierea tenebroasei afaceri, Michele Steno 
fusese sărbătorit cu entuziasm de tinerii nobili, care-i 
atribuiseră meritul de a fi contribuit hotărâtor la 
demascarea hainului Marino Falier. Acum, Steno, 
ajuns la rândul lui doge, privea cu alți ochi acele 
furtunoase evenimente din tinereţe. Îngrădirile aduse 
puterii ducale îl stinghereau şi pe el uneori, deşi în 
general le accepta cu seninătate. Faptul de a nu putea 
primi pe nimeni în audienţă fără a fi asistat de 
consilierii săi, care-i suspectau fiecare gest, fiecare 
cuvânt, îi punea uneori la încercare nervii. Dar se 
supunea regulilor jocului, care făceau din doge doar 
un simbol al puterii Serenissimei Republici. 

Uşa se deschise din nou şi  majordomul 
apartamentelor ducale intră grav, ca un prelat gata să 
oficieze slujba religioasă. Cu ton solemn, servitorul îl 
anunță că primul secretar roagă respectuos să fie 
primit de urgenţă. 


„Să aştepte până mă îmbrac”, zise dogele. Nu-i 
plăcea să apară în fața funcționarilor în postura 
aceasta arhidomestică. De servitori nu se jena. Aceştia 
ştiau să tacă. Se temea însă de gura primului secretar, 
un tânăr exaltat — cum fusese şi el pe vremuri — care 
n-ar fi şovăit să istorisească prietenilor că îl găsise pe 
doge stând cu picioarele în apă fiartă şi cu o scufie 
ridicolă pe cap. 

Căci Michele Steno avea simțul ridicolului, 
sensibilizat la maximum. De când îmbătrânise, se 
ferea să facă vreunul din acele gesturi care l-ar fi pus 
într-o situație grotescă. Deşi oboseala îi apăsa adeseori 
umerii, şi atunci simțea nevoia să îşi încovoaie 
spinarea şi să îşi târşâie picioarele, se silea să umble 
drept ca o lumânare. La prânz sau la cină nu molfăia 
în neştire, schimonosindu-şi chipul ca toţi ceilalți 
bătrâni lipsiți de  dantură. Prefera să  înghită 
nemestecat, dar să îşi păstreze rigiditatea feţei. Nu 
vorbea pițigăiat şi se ferea de ticuri. Nu umbla după 
femeile tinere de la Curte, pentru a nu se face de râs, 
ca dogele Andrea Dandolo, care închina înflăcărate 
scrisori de dragoste frumoasei Isabella Fieschi şi 
prepara tot felul de filtre magice spre a-i câştiga 
iubirea. Nu-şi îngăduia să îşi păteze cu mâncare 
hainele, aşa cum li se întâmpla atâtor semeni ai săi 
ajunşi la vârste matusalemice, şi nici nu-i maimuţărea 
pe tineri, purtând tunici scurte şi lăsându-şi picioarele 
la vedere. Nu făcea eforturi sportive, spre a nu gâfâi 
după vreun scurt asalt de scrimă, şi nici nu participa 
la vânători, fiindcă nu-l mai ajutau ochii. Singura 
plăcere la care nu putea să renunţe era călăria. 
Adeseori făcea lungi cavalcade pe terra firma şi chiar 
pe străzile prost pavate ale Veneţiei. Îi plăceau şi 
plimbările cu gondola, dar lipsite de acele nostalgice 


serenade ce-i încântaseră tinereţea. Ajutat de doi 
valeți, care-i uscară mai întâi picioarele cu un prosop 
mare şi pufos, îşi schimbă îmbrăcămintea de interior 
cu veşmintele de ceremonie, destinate a le purta la 
praznicul din aceeaşi seară, oferit în cinstea 
împăratului Manuel. Când se privi în oglinda de 
Murano şi se văzu în roba-i magnifică, brodată cu flori 
mari, stilizate, din aur, pe fond violet, îşi zise cu 
satisfacție că, în ciuda vârstei, păstra încă o prestanţă 
pe care mulți tineri ar invidia-o. 

Înainte de a-şi pune toca ducală şi mantia de 
purpură împodobită cu hermină, îngădui primului 
secretar să intre. 

Signor Francesco Donato, primul secretar al 
dogelui, era un tânăr ambițios, care visa să ocupe cele 
mai înalte demnități în Republică. Deşi față de doge 
avea comportarea unui slujitor devotat, prezenta în 
fiecare săptămână un raport secret asupra activității 
acestuia direct Consiliului celor Zece. Michele Steno 
cunoştea procedeul, căci îl aplicase şi el în tinereţe, 
dar se prefăcea a lua drept bune asigurările de 
devotament ale lui Donato. De data aceasta pe chipul 
secretarului se citea expresia unei mari agitaţii. Făcu o 
reverență profundă. 

— Ce s-a întâmplat, Donato? întrebă calm dogele. 

— Acum o jumătate de oră, în Rialto, nepotul 
Serenităţii-voastre s-a bătut cu secretarii 
ambasadorului Franței. 

Michele Steno se învineti. 

— A schimbat vorbe cu secretarii ambasadorului? 
întrebă alarmat. 

— N-a schimbat decât lovituri de spadă, 
Serenissime. Andrea Sanudo, care era de față, a reuşit 
să-i despartă. 


Dogele răsuflă uşurat. 

— Slavă Domnului! Slavă Domnului! 

Dacă nepotul său ar fi vorbit cu secretarii, lucrurile 
ar fi luat o întorsătură foarte urâtă. Nobilii venețieni 
nu aveau îngăduința să întreţină relaţii cu diplomaţii 
străini. Cei care contraveneau acestor dispoziţii erau 
straşnic pedepsiţi. Dacă nepotul dogelui ar fi fost prins 
stând de vorbă cu secretarii ambasadorului Franţei, 
nu numai că ar fi avut de suferit sancţiuni aspre, dar 
l-ar fi pus într-o situație delicată şi pe doge. 
Răuvoitorii ar fi pretins că tratase cu străinii chestiuni 
dăunătoare Republicii. 

Abia după ce se linişti în privinţa acestui aspect al 
afacerii, se interesă dacă nu cumva nepotul său fusese 
rănit. 

— S-a ales cu o simplă zgârietură la mână, explică 
primul secretar. Ambasadorul Franței a şi cerut 
reparații. 

Michele Steno făcu un gest de nepăsare. 

— Treaba aceasta o aranjăm noi. Dar din ce s-au 
încăierat? 

— Secretarii Ambasadei Franceze erau însoțiți de o 
curtezană cu care nepotul Serenităţii-voastre... se 
pare... că... 

Vorbele lui erau rostite la intervale tot mai lungi, ca 
şi când primul secretar s-ar fi temut să nu supere 
auzul dogelui cu explicaţii oarecum şocante. 

— Face dragoste cu ea, completă nerăbdător 
Michele Steno. Pune punctul pe i! Nu te mai învârti ca 
o pisică în jurul unui castron cu lapte. 

— Nu mă învârtesc, Serenissime, rosti ofensat 
Donato. 

— Ei, cum a fost cu acea... curtezană? 


— Nepotul Serenităţii-voastre s-a formalizat fiindcă 
a văzut-o în compania francezilor. 

— Şi? 

— S-a apropiat de ea, a apucat-o de mână şi i-a 
spus câteva vorbe tari. 

— Am înţeles, suspină dogele. Francezii au luat 
apărarea curtezanei, spadele au fost scoase din teacă 
şi gata încăierarea. Foarte urât din partea nepotului 
meu. 

Majordomul îi puse pe umeri mantia ducală. Dogele 
simți că se încovoaie sub greutatea ei. Se încordă însă 
şi rămase drept. Ştia că gulerul de hermină îi va ţine 
cumplit de cald în sala praznicelor, dar nu se putea 
dispensa de corvoada de a-l purta. O lege din anul 
1320 prevedea că dogele era obligat să arboreze mantia 
cu hermină de cel puțin zece ori pe an, chiar dacă 
acest lucru îl incomoda foarte. Michele Steno îşi puse 
şi toca ducală. 

— Sunt gata, rosti examinându-se pentru ultima 
dată în oglindă. 

— Consilierii vă aşteaptă în Sala dello Scudo, zise 
tânărul Donato. 

— Bine. Să mergem. 

Dogele ridică fruntea, îşi bombă pieptul şi, cu pas 
vioi, părăsi încăperea, urmat de primul secretar. Îşi 
schimbase întreaga atitudine, procedând asemenea 
actorilor care, înainte de a intra în scenă, se integrează 
în pielea personajului interpretat. Acum se simţea în 
elementul său. Îşi îndeplinea rolul decorativ de doge 
mai bine decât oricare din înaintaşii săi. Radia o 
măreție, o nobleţe calmă, o eleganţă solemnă, într- 
adevăr fără pereche. 

După ce părăsi apartamentul ducal şi traversă Sala 
dei Filosofi, unde ostaşii din gardă dădură onorul 


plecându-şi halebardele, ieşi în Sala dello Scudo. Acolo 
îl aşteptau consilierii şi detaşamentul din gardă care 
aveau să-l însoțească până în Sala del Major Consiglio, 
transformată pentru circumstanţă în sală de banchete. 
Trecerea lui prin Galleria d'Ingresso fu salutată de 
nobilii aliniați pe două rânduri, care se frânseră de 
mijloc,  măturând podeaua cu penele  tocelor 
împodobite cu nestemate. 

În uriaşa Sala del Major Consiglio fusese instalată o 
masă în formă de potcoavă, unde luaseră loc cele mai 
înalte personaje ale Republicii, împreună cu soțiile. 
Veşminte splendide de catifea, brocart sau mătase 
etalau o admirabilă gamă de nuanţe. Bijuteriile de 
valori inestimabile scăpărau în lumina revărsată din 
candelabrele şi aplicele de Murano. Rochiile doamnelor 
erau de o eleganţă rară. În occidentul Europei numai 
reginele şi-ar fi permis asemenea lux. Această 
splendoare ilustra cum nu se poate mai bine rolul de 
„Poartă a Orientului” pe care Veneţia îl juca atât de 
magistral. 

La intrarea dogelui, trompetele sunară, în vreme ce 
lumea se ridică în picioare. Trompetele îşi făcură din 
nou auzit glasul când, în pragul sălii, apăru împăratul, 
înconjurat de o suită strălucită. Dogele îl întâmpină 
zâmbind oarecum protector. Oferi mâna sa 
înmănuşată lui Manuel al Il-lea şi împreună se 
îndreptară spre locurile din capul mesei. Michele Steno 
era un rafinat cunoscător al pietrelor preţioase. Nu-i 
trebui decât o privire spre a-şi da seama că bijuteriile 
purtate de însoțitorii împăratului erau în majoritatea 
lor false. Decăzuse rău Bizanțul de vreme ce înalții 
demnitari ai Curţii ajunseseră într-o asemenea 
penurie. 


Dogele şi împăratul se aşezară în jilțuri, în vreme ce 
trompetele făceau să răsune sala cu acordurile lor. 
Apoi trompetele tăcură şi o orchestră de coarde prinse 
să cânte în surdină. Servitori în livrele viu colorate 
apărură, purtând pe _ tăvi de aur şi de argint 
mâncărurile şi vinurile pentru cei patru sute de convivi 
ai dogelui. 

Ceremonialul cu care Michele Steno îl primise pe 
împărat trebuia să demonstreze lumii întregi 
adâncimea şi trăinicia prieteniei dintre Veneţia şi 
Bizanţ, deşi Serenissima Republică jucase față de 
Imperiul Bizantin rolul unuia din acei slujitori 
pricepuţi în tot felul de matrapazlâcuri, care izbutesc 
încetul cu încetul să se substituie stăpânilor, 
deposedându-i de avere, de familie, de viață chiar. 
Totul începuse — paradoxal — sub dinastia 
Comnenilor, care, după o lungă epocă de frământări 
lăuntrice şi de războaie pustiitoare purtate la fruntarii, 
ridicaseră iarăşi Bizanțul pe culmi de glorie şi de 
înflorire. Manuel al II-lea încercase adeseori să judece 
imparțial gestul politic al împăratului Alexis Comnen, 
care, având de făcut față unui război purtat pe trei 
fronturi, găsise necesar să îşi asigure sprijinul flotei 
venețiene, oferind în schimb Serenissimei Republici — 
odinioară vasală a Bizanțului — scutirea de taxe 
vamale pentru orice mărfuri importate sau exportate 
din porturile greceşti. Manuel ştia azi că Alexis fusese 
cel puţin prost inspirat semnând un tratat care avea 
mai târziu să atârne ca un bolovan de gâtul unui 
candidat la înec. Dacă el, Manuel, s-ar fi aflat în locul 
lui Alexis, ar fi procedat altfel? Ar fi fost greu să dea un 
răspuns. 

Tratatul acela avusese urmări nefaste pentru 
Bizanţ. Veneţia se străduise ulterior să îşi sporească 


avantajele. Profitând de declinul imperiului, obținuse 
noi concesii comerciale, tot mai păgubitoare pentru 
bizantini. Lui Manuel i se strângea inima ori de câte 
ori recapitula acest şirag de evenimente nenorocite. 
Urmase apoi acea încercare disperată a basileilor de a 
crea o contrapondere Veneţiei, acordând avantaje 
oarecum similare Pisei şi Genovei, care dispuneau de 
flote maritime însemnate. „Infernul este pavat cu 
intenții bune”, îşi aminti un vechi dicton. Bizanțul, la 
început tributar numai al Veneţiei, intrase sub tutela 
şi a celorlalte două republici. Venețienii, genovezii şi 
pisanii se instalaseră ca la ei acasă în cele mai 
frumoase cartiere ale Constantinopolelui, atribuindu-şi 
mai târziu dreptul de a le stăpâni definitiv. Nu se 
mulțumeau cu scutirile de vamă, ci făceau 
contrabandă şi cu puţinele mărfuri asupra cărora 
împărații îşi  păstraseră monopolul. Bizanțul, 
pierzându-și comerțul, îşi pierduse şi independenţa 
economică. 

Manuel cunoştea eforturile repetate, dar inutile, ale 
predecesorilor săi de a se elibera de sub intolerabila 
apăsare. Una din aceste tentative avusese urmări 
catastrofale. Dogele Enrico Dandolo, temându-se să nu 
piardă privilegiile atât de avantajoase, determinase pe 
căpeteniile celei de-a patra cruciade să ia cu asalt 
Constantinopolele. Latinii, neciopliţi, brutali, 
hrăpăreţi, se abătuseră ca lăcustele asupra imperiului, 
jefuindu-l, pustiindu-l, instalând pe teritoriul acestuia 
o ciupercărie de principate, ducate, marchizate şi 
comitate feudale, toate anacronice, a căror existență 
efemeră avea să lase totuşi urme funeste. 

Manuel era mândru fiindcă un străbun al său, 
Mihail al VIII-lea, întemeietorul dinastiei Paleologilor, 
izgonise pe latini din Constantinopole şi pusese capăt 


imperiului edificat de cruciați. Dar această izbândă 
avea să fie un cântec al lebedei. Veneţienilor şi 
genovezilor, Paleologii n-au fost în stare să le smulgă 
privilegiile. Când Andronic al IV-lea a refuzat să 
reîinnoiască tratatul încheiat cu Serenissima 
Republică, dogele Pietro Gradenigo, în semn de 
represalii, a ordonat jefuirea şi devastarea insulei 
Prinkipo, din preajma Constantinopolelui. Basileul a 
cedat. Când loannos Cantacuzino a încercat să 
reconstituie flota bizantină, genovezii au atacat 
docurile instalate în Cornul de Aur şi au dat foc 
tuturor navelor aflate în construcție. 

Manuel se întreba adeseori dacă dinastia 
Paleologilor nu era blestemată. Umilinţele îndurate de 
împărații din familia sa erau fără număr. Atât de 
impotent devenise Bizanțul, încât venețienii şi 
genovezii ajunseseră să se bată între ei pe uscat şi pe 
mări, întrecându-se a smulge hălci din imperiul 
muribund. Manuel cunoştea jocul duplicitar al 
Serenissimei Republici, care se străduise în orice 
împrejurare să păstreze relaţii bune cu turcii, dar se 
prefăcea a-l ignora. Primejdia otomană era atât de 
iminentă, încât Bizanțul se văzuse silit să apeleze până 
şi la duşmanii lui nedeclaraţi oficial. 

Acum, în vreme ce nobilii venețieni ridicau paharele 
în cinstea lui şi a imperiului, gândul îi fugea la 
împărăteasă şi la copiii lui, pe care-i lăsase în grija 
fratelui său, despotul din Moreea. Câte griji şi temeri îi 
mai procurau vlăstarii aceştia născuţi în purpură, 
destinați prin stirpea lor să se bucure de toate 
bunurile acestei lumi, dar asupra cărora plana 
pericolul de a cădea oricând victime ale unei invazii 
turceşti. Ce soartă i-ar aştepta într-o asemenea 
eventualitate? Captivitatea, moartea sau, în cel mai 


fericit caz, exilul. Un exil trist, mizer, fiindcă basileii 
Bizanțului erau săraci. 

Viitorul Imperiului Bizantin îl preocupa şi pe 
Michele Steno. Dar pentru el răspunsul era limpede. 
Imperiul se afla în pragul sfârşitului. Veneţiei nu-i mai 
rămânea decât să ocupe cât mai multe insule din 
arhipelagul grecesc, spre a-şi crea avanposturi în calea 
tăvălugului turcesc. Dogele era încredinţat că într-o zi 
şi Veneţia va fi nevoită să înfrunte asaltul valurilor 
otomane. Până atunci însă se va mai scurge timp. Pe 
răbojul  osmanlâilor se afla în primul rând 
Constantinopolele. Ce va fi mâine? Steno zâmbi amar. 
Era prea bătrân ca să se mai gândească la ziua de 
mâine. Dogele nu era un om rău. Tragedia lui Manuel 
al II-lea, acest monarh rătăcitor, îl impresionase. Dar 
ce putea face? Era bucuros fiindcă greutatea 
hotărârilor nu apăsa pe umerii lui. 

După praznicul care dură trei ore încheiate — 
plăcerile gustative şi olfactive fiind îmbinate cu 
desfătări  erotico-vizuale, procurate de o foarte 
ispititoare trupă de balet — convivii trecură în Sala 
dello Scrutinio, amenajată pentru dans. Împăratul şi 
dogele se aşezară pe două jețuri instalate pe o estradă 
acoperită cu covoare. De pe acest loc elevat Manuel 
putea admira strălucirea unuia din acele neîntrecute 
baluri venețiene, a căror reputaţie stârnea ecouri în 
cele mai îndepărtate colțuri ale Europei. 

Michele Steno era mândru de prosperitatea vizibil 
afişată de nobilii locuitori ai oraşului lagunelor, fiindcă 
prosperitatea lor reflecta însăşi prosperitatea Veneţiei. 
Aici, în sala balului, eticheta severă care prezidase 
banchetul fusese abandonată. Majoritatea invitaţilor 
purtau măşti, iar la adăpostul lor îşi îngăduiau 
libertăți şi ghiduşii incompatibile în alt mediu. Se 


deghizau nu numai femeile şi tinerii, ci şi înalții 
prelați, care nu se sfiau să danseze alături de oițele 
lor, păstorite cu onctuozitate în timpul zilei. 

Deodată Michele Steno se încruntă. Zărise printre 
oaspeţi pe Giuliano, poznaşul său nepot, ce-i pricinuia 
numai griji. Rămas de timpuriu orfan, tânărul 
Giuliano fusese crescut de Michele Steno, care-l iubea 
şi îl răsfăţa ca şi pe propriii săi copii, îl răsfăța poate 
chiar mai mult decât pe aceştia, fiindcă Giuliano era 
încă un băiețandru, în vreme ce vlăstarii dogelui 
trecuseră demult pragul maturității şi îşi întemeiaseră 
familii. Bătrânul Steno s-ar fi simţit îngrozitor de 
singur dacă nu l-ar fi avut pe Giuliano în preajma lui. 
Îl iubea cu atât mai mult cu cât avea uneori senzaţia 
că se regăseşte în ființa acestui tânăr, care-i 
reproducea propria lui înfăţişare din tinereţe. 

Când îl zări, frumos, suplu, de o eleganță rafinată 
în costumul lui de brocart mulat pe corp şi atât de 
scurt încât îi dezgolea coapsele până aproape de şold, 
zâmbi cu indulgență, uitându-şi supărarea pe care i-o 
căşunase încăierându-se cu secretarii ambasadorului 
Franței. Când observă că unchiul său îl priveşte, 
Giuliano îşi flutură ispăşit genele. Dogele îl ameninţă 
uşor cu degetul, afectând de departe o severitate care 
în sufletul său nu-şi mai găsea de multă vreme locul. 

Se dansa cu mare avânt şi însuflețire la gaillarde. 
Giuliano se prinsese între două tinere împodobite cu 
fanteziste ghirlande de argint şi cu un fel de reţele din 
fir de asemenea de argint, care le prindeau părul 
bogat. Rochiile de mătase argintie, cu ample drapaje, 
aveau decolteuri îndrăzneţe, lăsând să se vadă umerii 
rotunzi şi începutul ispititor al sânilor. Dogele încercă 
o senzaţie ciudată. Fiindcă aventurile amoroase nu-i 
mai erau îngăduite, se bucura prin procură de 


farmecele tinerelor fete îmbrăcate în rochii argintii. 
Simţea parcă prin mâna lui Giuliano atingerea acestor 
brațe diafane, a acelor talii atât de subțiri şi de 
mlădioase. 

Mai erau acolo, în sală, şi femei planturoase, ce se 
apropiau de acei treizeci de ani mult cântaţi de poeti. 
Toate purtau toalete somptuoase, turbane din brocart 
presărate cu diamante, ori henin-uri excentrice, 
asemenea unor conuri foarte înalte, de vârful cărora 
atârnau văluri vaporoase, care în timpul dansului se 
roteau prin aer ca nişte aripi de ceaţă. Lui Michele 
Steno îi părea rău că Giuliano nu se lăsa atras de 
aceste frumuseți ce evocau caisele coapte, cu înveliş 
aurit de văpaia soarelui. Şi lui îi plăcuseră odinioară 
fetele tinere, abia formate. Dar gusturile îi evoluaseră. 
Acum înclina spre îmbrăţțişările femeilor voluptuoase, 
cu experiență, capabile să trezească instinctele 
amorţite. 

La gaillarde încetă. Orchestra atacă fără tranziție 
un alt dans, „pălăria”, care făcuse în scurtă vreme 
mulți prozeliți. Giuliano se plasă într-un cerc de tineri 
nobili, îmbrăcaţi de asemenea după moda spaniolă cu 
veşminte strânse pe corp şi exagerat de scurte. 
Mânecile erau vaste ca nişte baloane şi aveau 
despicături, lăsând să se vadă dantela cămăşii. 
Bătrânul Eugenio Gradenigo, membru al Consiliului 
celor Zece, un Cato Cenzorul redivivus, atacase nu 
demult, în plină şedinţă a consiliului, depravarea 
tinerilor venețieni: „Ar trebui să interzicem portul 
acestor veşminte neruşinate, ce expun fără nici o 
pudoare acele părți ale trupului pe care decenţa cere 
să le ascundem. Canonicul Musso mi-a vorbit deunăzi 
cu justificată indignare despre acest  dezmăţ 
vestimentar, ce nu mai poate fi tolerat.” Energica sa 


filipică nu avusese însă urmare. Ceilalți membri ai 
consiliului se arătaseră mai concesivi în ceea ce 
priveşte morala publică. Maurizio Morosini, membru al 
aceluiaşi consiliu, declarase cu cinism: „Să le lăsăm 
venețienilor preocupările legate de modă dacă le 
interzicem preocupările politice. Lumea are nevoie de 
derivative. Să nu uităm acest lucru!” 

În mijlocul cercului de tineri, legănându-se lent, 
evolua cu graţie o balerină, descriind piruete, glisade, 
cabriole şi oprindu-se, ca o gâză din zbor, când în 
dreptul unuia din dansatori, când al altuia. Dar de 
îndată ce privirile ei întâlniră chipul tânărului care-i 
plăcu mai mult, se înclină în fața acestuia şi îl sărută 
pe gură. Dogele se înfioră de plăcere. În aceeaşi clipă 
îşi aminti că în preajma lui se afla un om chinuit, 
frământat de temeri, de incertitudini. Se întoarse spre 
Manuel. Expresia tristă, pierdută, a ochilor acestuia îi 
dădu de înţeles că oaspetele său nu era într-o 
dispoziţie sufletească prielnică petrecerilor. Făcu un 
semn şi orchestra încetă să mai cânte. Manuel fu 
recunoscător dogelui, fiindcă îi îngăduia să se retragă. 
Era obosit şi simțea nevoia să îşi adune gândurile 
răvăşite de şirul neîntrerupt de ceremonii. Trompetele 
vestiră sfârşitul petrecerii. Palatul Dogilor, în care 
Manuel era adăpostit, se goli de invitați. Asupra 
imensei clădiri se lăsă în curând tăcerea. O tăcere 
adâncă, subliniată prin contrast de clipocitul apelor ce 
se loveau, molcom de chei, precum şi de paşii rari ai 
soldaților din gardă. 

Numai santinelele mai vegheau în palatul cufundat 
în noapte. Mai veghea şi împăratul. În ciuda oboselii — 
sau poate din cauza ei — stătea cu ochii deschişi şi 
privea absent tavanul împodobit cu sculpturi aurite... 


A doua zi de dimineaţă începură discuţiile oficiale. 
Tratativele purtate timp de o săptămână se încheiară 
fără rezultate importante. Manuel se alese cu multe 
încurajări, dar cu puţine făgăduieli concrete. Veneţia 
era dispusă să sprijine lupta pentru existență a 
Bizanțului, dar nu pe căi militare. Complicaţii pontice 
externe — conflictul cu Genova, cu Imperiul German, 
cu Milanul — o sileau să îşi îndrepte pentru moment 
eforturile în alte direcții. Serenissima Republică era 
însă gata să ia sub protecţie directă unele insule din 
arhipelagul grecesc, aflate mea sub dominație 
bizantină. Basileul era dispus să facă unele concesii, 
dar nu să cedeze porțiuni am imperiu. Dacă va fi să 
mai piardă teritorii, le va pierde numai prin luptă. 

Spre sfârşitul şederii sale la Veneţia, atmosfera 
prietenoasă din primele zile se răci. Venețienii se 
bucurau de vizita basileului, dar aveau şi alte treburi. 
Cei şase mari înţelepţi care conduceau treburile 
Serenissimei Republici îl povăţuiră să facă o vizită 
Înaltului duce al Milanului. Gian Galeazzo Visconti 
întreținea mai strânse relații de prietenie cu Franţa, 
aşa că putea oferi subsidii pentru Bizanţ, girate de 
către regele Charles al VI-lea. 

Manuel părăsi cu inimă grea Veneţia. Vor fi oare 
mai bine primiți în Apus? Franţa trimisese trupe care 
se luptaseră cu turcii la Nicopole. Poate va repeta 
gestul dacă i se va dovedi că Islamul reprezintă un 
mare pericol nu numai pentru Bizanţ, ci şi pentru 
intreaga Europă... 


kkk 


I se spunea „Omul cu mâinile pătate de sânge”. 
Când lui Gian Galeazzo Visconti îi ajungea la ureche 
această poreclă, râdea. Râdea mânzeşte, ca de o glumă 


nereuşită. Proşti mai erau şi oamenii. Se limitau să îşi 
manifeste nemulțumirea împotriva ocârmuirii sale 
biciuindu-l cu porecle şi cu anecdote — credeau ei — 
usturătoare, dar care mai mult sau mai puţin îl 
amuzau. Atâta vreme cât se mărgineau să-l atace cu 
vorbe spirituale, putea să doarmă liniştit. Le lăsa acest 
mijloc de a-şi descărca nădutul, fiindcă era mai puţin 
primejdios decât o conspirație tainică. Cinic, Gian 
Galeazzo Visconti chicotea în sinea lui. Cum se poate 
spune că am mâinile pătate de sânge, când eu nu îmi 
înlătur adversarii decât prin otrăvire? E de conceput o 
moarte mai curată? Curge vreo picătură de sânge? 
Victima se stinge lent, ca flăcăruia unei lumânări 
căreia i se termină fitilul. Se zbuciumă, se chinuieşte, 
aruncă o ultimă pâlpâire, apoi dispare, lăsând un 
plăpând firicel de fum. În curând se topeşte şi el în 
neant.” 

Unchiul său, Barnabo, îl acuzase odată că este 
lipsit de recunoştinţă, de simţul onoarei, că îşi încalcă 
sistematic angajamentele. Gian Galeazzo îl otrăvise, 
spre a-i confirma postmortem aprecierile. Barnabo 
avusese proasta inspirație să-l asocieze la domnie. 
Nepotul îşi manifestase gratitudinea trecându-l în 
regatul lui Hades nu numai pe unchi, ci şi pe fiii 
acestuia. 

Gian Galeazzo avea multiple legături de rudenie cu 
familia regală a Franței. Atât de multiple, încât îi creau 
unele complicații nedorite. Fusese căsătorit cu 
Isabella, sora răposatului rege Charles al V-lea al 
Franței, iar pe fiica sa Valentina o căsătorise cu Louis, 
duce d'Orleans, fratele regelui Charles al VI-lea.. 
Ghinionul făcuse ca Charles al VI-lea să se însoare cu 
Isabeau de Bavière, a cărei mamă — Thadea Visconti — 
era fiica lui Barnabo. Regina Isabeau nu-i putea ierta 


lui Gian Galeazzo uciderea bunicului ei. În acest chip 
ducele Milanului avea în familia regală a Franţei aliați, 
dar şi duşmani de moarte. Împăratul Manuel se 
adresase lui Gian Galeazzo, rugându-l să se folosească 
de creditul pe care-l avea la Paris, spre a sprijini cauza 
Bizanțului. Ducele, dornic să devină rege al Italiei, era 
dispus să joace rolul de arbitru în afacerile 
internaționale. Cu prilejul vizitei pe care basileul o făcu 
la Milano, Gian Galeazzo îi făgădui tot concursul. Dar 
ducele era un duplicitar fără pereche. Lua cu mâna 
stângă ceea ce dădea cu dreapta. În vreme ce ducea 
tratative cu Manuel al II-lea, transmitea sultanului 
Baiazid toate discuţiile purtate. De ce? Spre a lovi în 
regina  Isabeau, aliată cu ducele Philippe de 
Bourgogne, cel mai înverşunat duşman al ducelui 
d'Orleans. Când Jean de Nevers, fiul lui Philippe de 
Bourgogne, participase la cruciada organizată de regele 
Sigismund al Ungariei, Gian Galeazzo comunicase 
sultanului toate mişcările creştinilor, spre a submina 
autoritatea Casei de Bourgogne şi indirect puterea 
reginei Isabeau. 

Împăratul Manuel nu cunoştea jocul lui Gian 
Galeazzo. Dacă l-ar fi cunoscut, ar fi fugit de acesta ca 
de ciumă. Din nefericire pentru el, diplomaţii săi, 
lipsiți de fonduri băneşti, nu erau în stare să 
„cumpere” informații politice de o asemenea 
însemnătate. 

La Milano, împăratul se bucură de o primire 
fastuoasă, dar numai de atât. Interesele Bizanțului nu 
coincideau cu interesele lui Gian Galeazzo. Manuel nu 
era un naiv. Scurta-i şedere la Milano îi permise să 
ajungă la concluzia că şi aici, ca şi la Veneţia nu se 
alesese decât cu promisiuni goale, îşi luă rămas bun 
de la ipocrita sa gazdă şi porni spre Paris... 


kkk 


Regele Charles al VI-lea al Franţei se afla angajat 
într-o însuflețită partidă de jeu de paume când ducele 
de Bourgogne, unchiul său, îi aduse vestea că 
împăratul Bizanțului cerea permisiunea să-i facă o 
vizită. Regele se opri din joc, îşi puse sub braţ racheta 
şi, după ce îşi şterse cu batista fruntea asudată, se 
întoarse zâmbind spre curtenii care-i urmăriseră cu 
ostentativă admiraţie evoluţiile sportive. 

— Va trebui să ne pregătim sârguincios pentru a-l 
primi cu toată cinstea pe împăratul Manuel al II-lea, 
fratele nostru. 

Folosea cu plăcere în asemenea împrejurări formula 
care acorda un protocolar grad de rudenie monarhilor. 
Era cât se poate de flatat să întâmpine ca pe un frate 
pe autocratorul Imperiului Roman de Răsărit, urmaşul 
Caesarilor. 

Se adresă ducelui de Bourgogne: 

— Va trebui să renovăm o aripă a palatului Louvre. 
Numai aşa vom asigura împăratului o cartiruire 
demnă de înaltul său rang. 

Se întoarse apoi spre contele de Saint-Pol, 
partenerul său de joc: 

— Saint-Pol, continuăm partida! 

Mingea, lovită cu măiestrie de rachetele celor doi 
jucători, reîncepu să penduleze de la unul la altul, în 
vreme ce capetele privitorilor se întorceau când la 
dreapta, când la stânga, urmărindu-i cu atenţie 
încordată zborul ritmat. Când regele prindea cu 
dibăcie câte o minge dificilă şi o expedia vijelios 
partenerului, punându-l în dificultate, curtenii 
aplaudau cu fățiş entuziasm. 


Mai asistau la acest joc regina Isabeau, cu 
doamnele ei de onoare, precum şi câteva dintre cele 
mai înalte personaje din regat: Louis d'Orleans, 
tânărul şi încântătorul frate al regelui, împreună cu 
soţia sa, fiica faimosului Gian Galeazzo Visconti, ducii 
de Bourgogne, de Berri şi de Bourbon, unchii 
suveranului şi adevărații conducători politici ai ţării, 
numeroşi demnitari ai Curţii, ecleziaşti de seamă şi un 
stol de femei frumoase, la care se adăuga un grup 
numeros de tineri nobili, meniţi să creeze o companie 
antrenantă regelui. 

Charles mânuia cu abilitate racheta. Îl stimulau nu 
numai aplauzele  privitorilor, dar şi perspectiva 
serbărilor pe care avea să le ofere în onoarea lui 
Manuel al II-lea. Adora petrecerile şi distracţiile sub 
orice formă. Balurile pline de strălucire, cu dansatori 
îmbrăcaţi în cele mai mândre veşminte. Turnirurile 
impunătoare şi marţiale, unde cavaleri plini de curaj 
îşi arată măiestria în mânuirea armelor. Superbele 
cortegii care defilau pe străzile Parisului, oferind 
populaţiei bulucite de o parte şi de alta spectacolul 
magnific al auritelor litiere regale, anturate de curteni 
îmbrăcaţi în splendide costume de sărbătoare şi 
escortate de ostaşi din garda călare. Procesiunile 
religioase, cu impresionanta bogăţie a odăjdiilor, cu 
parfumul  mirodeniilor, cu încântătorul concert al 
clopotelor care fac să răsune văzduhul. Vânătorile 
călare, cu mistreți încolţiţi de haite de câini pe care să- 
i întărâte nu numai mirosul jivinelor pădurii, ci şi 
corul asurzitor al goarnelor şi strigătele excitate ale 
vânătorilor. Festinele cu bucate delicioase, savant 
preparate, menite să desfete văzul, mirosul şi gustul... 
Pe Charles îl mai încântau veşmintele somptuoase, 
împodobite cu  nestemate ce scăpărau dându-i 


înfăţişarea unui semizeu, îi plăceau toate acestea şi 
multe alte desfătări lumeşti, dar numai când avea 
mintea limpede. 

Când i se întuneca rațiunea, uita de petreceri, de 
lux, de găteli, se închidea în sine şi, învrăjmăşit cu toţi 
oamenii, vedea în jur numai duşmani dorindu-i 
moartea. Cât durau crizele, nu se mai dezbrăca, nu se 
mai spăla, aşa că după un timp îl potopeau păduchii şi 
jegul. Ca să-i schimbe hainele puturoşite de murdărie, 
persoanele din anturajul lui se îmbrăcau cu un fel de 
pieptare matlasate, spre a înfrunta loviturile de pumni 
ale nebunului dezlănţuit, apoi îl dezbrăcau cu sila, îl 
spălau şi îl primeneau, lăsându-l după aceea să-şi 
descarce furia în zvârcoliri, urlete şi blesteme. 

Împăratul Manuel era informat de crizele de 
demență ale regelui, înainte de a pleca în Franța, 
îngenunchease în fața icoanei făcătoare de minuni şi îl 
rugase pe Atotputernicul să-l ajute, limpezind mintea 
bietului monarh de la care aştepta izbăvirea. Spera să 
obțină sprijinul lui Charles, fiindcă acesta credea în 
cavalerism, în puterea binelui, în misiunea sfântă de 
apărare a creştinătăţii asumată de către Bizanţ, acolo, 
la fruntariile sud-estice ale Europei. 

Se pare că Dumnezeu ascultase ruga basileului. 
Charles îşi revenise după o lungă criză şi arăta acum 
mai zdravăn la minte ca niciodată. De însănătoşirea lui 
se bucurase nu numai împăratul Manuel, ci şi întregul 
popor al Franţei, care văzuse întotdeauna în regi pe 
apărătorii săi fireşti față de marea nobilime lacomă de 
bani, de putere. Dar aceasta nu însemna că Charles îşi 
reluase toate prerogativele regale. Medicii îl sfătuiseră 
să nu îşi obosească creierul ocupându-se de treburile 
publice, ci să se distreze cât mai mult, astfel încât 


Diavolul să nu mai găsească un teren prielnic în 
trupul său, spre a se instala ca la el acasă. 

Regele presimțea împanicat apropierea ceţurilor 
nebuniei, aşa cum epilepticii presimt apropierea 
crizelor care fac din ei nişte posedaţi ai Diavolului. În 
epocile de luciditate cerea îngrozit explicaţii medicilor, 
care îi expuneau cu gravitate teoriile lor: îndeobşte 
nebunii nu erau nişte bolnavi în sensul clinic al 
cuvântului, ci nişte biete ființe stăpânite de Necuratul. 
Nebunia scăpa astfel controlului medicilor şi intra în 
competenţa fețelor bisericeşti, care trebuiau să aplice 
exorcismul, adică să alunge pe Satana din trupul 
pacientului. Dacă lupta împotriva lui Lucifer dădea 
greş, singura soluție rămânea arderea pe rug. 
Discipolii lui Aesculap mai susțineau că posedaţii erau 
victimele a două categorii de demoni: incubii şi 
sucubii. Charles asculta înfiorat aceste denumiri, a 
căror simplă enunţare avea darul să împrăştie în jur 
efluvii de sulf, ţâşnite din măruntaiele Infernului. În 
cazul incubilor — îşi dezvoltau medicii susținerile — 
demonul poseda. În cazul sucubilor, demonul era cel 
posedat. Regele nu înţelegea prea bine aceste 
subtilități, dar le asculta copleşit de propria sa 
ignoranță. În ambele variante terapeutica era aceeaşi: 
exorcismul. Graţie acestui tratament energic, nebunii 
se răriseră considerabil. Exterminarea lor prezenta şi 
avantaje de ordin practic, pe care medicii se fereau să 
le aducă la cunoştinţa suveranului. Spitalele scăpau 
de corvoada de a-i îngriji, iar comunitatea realiza 
economii fiindcă nu mai avea obligaţia să-i întreţină. 

Un tânăr medic, recomandat regelui de către 
contele de Saint-Pol, îndrăznise să se ridice împotriva 
teoriilor enunțate cu patos de colegii săi de breaslă. 
Invocase autoritatea unui savant din secolul al II-lea al 


erei noastre, pe nume Caelius Aurelianus, care 
susținea că nebunul poate fi vindecat dacă va fi ținut 
într-un loc cu lumină puţină, cu temperatură potrivită 
şi mai ales dacă va fi ferit de violenţe şi de zgomot. 
Caelius Aurelianus preconizase crearea de aziluri 
pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Tânărul medic 
istorisise regelui că împăratul Zenon Isaurianul al 
Bizanțului, impresionat de argumentele lui Caelius, 
edictase — la două secole după moartea acestuia — un 
cod intitulat De privatis carceribus inhibendis, prin 
care interzicea sub cele mai grele pedepse sechestrarea 
nebunilor în clădiri particulare şi dispunea internarea 
lor în spitale, unde să fie îngrijiţi ca oricare alți 
bolnavi. 

Teza apărată de tânărul medic stârnise furtună de 
proteste printre colegi, care-l acuzaseră de erezie şi 
ceruseră trimiterea lui în judecata Tribunalului 
Inchiziției. Nu se ajunsese până acolo, fiindcă într-o 
noapte, pe când umbla pe străzile Parisului 
îndreptându-se spre locuința unui bolnav, tânărul 
medic fusese atacat de necunoscuţi şi ucis cu lovituri 
de pumnal. 

— Vreţi să mă ardeţi şi pe mine pe rug? strigase 
odată regele, înnebunit de spaimă. 

Medicii replicaseră cu onctuoasă morgă: 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Majestatea- 
voastră nu intră în categoria alienaților mintali 
obişnuiţi. Un rege este unsul lui Dumnezeu. Diavolul 
nu i se poate instala în trup, oricât s-ar strădui. 
Majestatea-voastră este victima unor umori trecătoare. 
Puţină odihnă şi multă distracţie constituie cea mai 
eficace terapeutică. Treburile regatului trebuie lăsate 
pe seama servitorilor credincioşi ai Majestăţii-voastre. 


Dacă prescripţiile noastre vor fi urmate cu exactitate, 
garantăm vindecarea Majestăţii-voastre. 

Medicii nu făcuseră decât să debiteze lecţia 
inspirată de unchii regelui. Nebunia lui Charles avea o 
anumită periodicitate, făcând să alterneze fazele de 
pierdere a raţiunii cu fazele de luciditate. Graţie acestei 
împrejurări, nu fusese înlăturat de la domnie, aşa cum 
unchii săi ar fi dorit, spre a deveni unicii stăpâni ai 
Franţei. 

Charles simțea instinctiv că nu este iubit de înalții 
seniori din anturajul său. Existenţa i se depăna într-o 
permanentă frică, încă de la vârsta de 12 ani, când se 
urcase pe tron — în urma morții părintelui său, 
înțeleptul Charles al V-lea — încercase senzaţia unui 
om pierdut într-o pădure uriaşă şi pândit de jivine. 
Impresia aceasta îi fusese întărită încă din primele zile 
ale domniei. Tatăl lui se înconţurase de sfetnici 
pricepuţi recrutaţi din rândurile nobilimii mărunte şi 
ale burgheziei, spre a crea o contrapondere înaltei 
nobilimi turbulente şi apucătoare. Înainte de a muri, 
înscrisese în testament porunca de a se constitui o 
regență încredințată reginei văduve, Jeanne de 
Bourbon, care avea să fie asistată de un consiliu regal, 
alcătuit din fraţii lui, ducii d'Anjou, de Berri, de 
Bourgogne şi de Bourbon, precum şi din vechii săi 
miniştri. 

Nu apucase să se stingă dangătul clopotelor care 
vestiseră Franţei schimbarea domniei, că unchii noului 
suveran se şi porniseră să facă orânduială în ţară aşa 
cum socotiseră de cuviinţă, încâlcind cu brutalitate 
voința cea de pe urmă a defunctului monarh. Charles 
nu putea să uite chipul cum unchii săi izgoniseră din 
consiliu pe vechii sfetnici regali, instaurând un 
guvernământ al bunului-plac. Dăduseră iama prin 


tezaurul statului, se grăbiseră să rupă ţinuturi întregi 
din domeniile Coroanei spre a-şi rotunji propriile 
fiefuri, iar după ce năruiseră echilibrul economic şi 
financiar al ţării, sporiseră vechile dări şi instituiseră 
altele noi. Câteva răscoale provocate de sărăcime 
fuseseră înecate în sânge. 

În acelaşi timp, palatul răsuna de violenţa 
certurilor iscate între cei patru duci de nesecata lor 
lăcomie. Charles asculta cu spaimă vorbele grele pe 
care şi le aruncau, amenințările şi insultele cu care se 
împroşcau, apriga lor târguire pe seama bogățiilor 
țării. Copilul încoronat înregistra toate aceste abuzuri 
fără să crâcnească. Dar îşi făgăduia să îndrepte 
scandaloasa stare de lucruri de îndată ce va fi 
proclamat major şi îşi va putea spune cuvântul. 
Charles avea un singur confident, pe fratele său, 
Charles de Touraine, duce d'Orleans. În tainicele lor 
conciliabule făceau planuri spre a se scutura de sub 
tutela unchilor. 

Conflictele dintre aceştia luau proporții homerice. 
Partizanii lor, constituiți în adevărate armate, 
provocau ciocniri sângeroase, încheiate cu morți şi 
răniți. Treptat, însă, apele tulburi din consiliu 
prinseseră într-un fel să se limpezească. Personalitatea 
puternică a ducelui de Bourgogne se impunea treptat 
în dauna fraților săi. 

Ducele d'Anjou cedase cel dintâi. Scârbit de opoziția 
sistematică a fraţilor lui, se retrăsese din consiliul 
regal şi se angajase în Italia într-o aventură militară, 
care, spera el, avea să-i aducă pe tavă tronul 
Neapolelui şi al Siciliei. Când îşi luase rămas bun de la 
augustul său nepot, rostise sibilin: „Să-ţi păzeşti 
moştenirea, Charles. Vulturii abia aşteaptă să ţi-o 
smulgă”. Charles urmărise cu atenţie desfăşurarea 


evenimentelor care tindeau să facă din unchiul său 
Philippe adevăratul stăpân al Franţei. Duplicitar, îi 
arăta tot respectul, dar se pregătea în umbră să-l 
lovească.  Aştepta doar momentul prielnic. Acest 
moment se ivise în ziua în care, potrivit legilor ţării, 
fusese declarat major. Îndată după preluarea oficială a 
puterii, îşi afirmase autoritatea ordonând reinstalarea 
în consiliu a foştilor sfetnici ai tatălui său. Ducele de 
Bourgogne resimţise hotărârea regală ca pe un afront 
adus lui personal, dar nu se revoltase, fiindcă nu se 
socotea încă pregătit spre a-l înfrunta fățiş pe rege. 
Ura lui se concentrase însă asupra lui Louis d'Orleans, 
care regizase din umbră lovitura. 

Sosise apoi timpul ca regele să se însoare. Abilul 
duce de Bourgogne îşi făurise un plan bine gândit. 
Dacă va instala pe tronul Franţei o candidată propusă 
de el, îşi va asigura recunoştinţa acesteia şi îşi va crea 
totdeodată o alianţă prețioasă în sânul familiei regale. 
În împlinirea acestei idei, înfățişase lui Charles în cele 
mai luminoase culori pe o tânără principesă a cărei 
frumuseţe triumfătoare ajunsese de pomină. Isabeau 
de Bavière, coborâtoare din străvechea familie de 
Wittelsbach, care dăruise împărați Germaniei, era o 
partidă potrivită sub toate aspectele. Isabeau era utilă 
ducelui de Bourgogne şi din alt motiv. Nepoată a lui 
Barnabo Visconti, personajul ucis de Gian Galeazzo 
Visconti, va fi o rivală declarată a fiicei acestuia, 
Valentina, căsătorită cu ducele d'Orleans. 

Când văzuse portretul pictat în ulei şi încadrat cu 
diamante al superbei Isabeau, regele Charles se 
aprinsese ca o pădure virgină ce ia foc de la o scânteie. 
Mistuit de dragoste — în culisele Curţii se şoptea căi 
se făcuseră farmece — grăbise ceremonia nupţială, care 


se încheiase într-o apoteoză de strălucire şi de veselie 
populară. 

S-ar fi zis că destinul oferise lui Charles numai 
bucurii. Domnea peste una din cele mai frumoase şi 
mai puternice ţări din Europa, autoritatea sa 
personală se fortificase, era iubit de popor, iar alături 
de el se afla o regină fermecătoare. Acest moment 
constituia din nefericire zenitul domniei, ce avea să fie 
urmat de un lanţ de dezastre. Prima verigă a acestui 
lanț era lsabeau de Bavière. Voluptoasă, de o 
senzualitate dezlănțuită şi mai ales pervers de falsă, 
reuşise să-şi subjuge soțul, care vedea în ea o ființă 
desăvârşită. 

Regele, deşi nu strălucea prin inteligenţă, se trezise 
treptat din aurita-i euforie, dându-şi într-un târziu cu 
groază seama că interesele contradictorii ale membrilor 
familiei şi urzeala de intrigi din jurul lor amenințau să- 
i surpe tronul. Dar nu ştia cum să reacționeze. 
Adeseori veghea până noaptea târziu, întrebându-se 
cum de reuşise părintele lui să îşi strunească atât 
frații, cât şi pe neastâmpărațţii săi vasali. 

Apoi intervenise prima criză de nebunie a regelui, 
acolo, la Amiens, unde avuseseră loc serbările 
încoronării. Charles îşi amintea cu spaimă senzația 
aceea bizară, încercată în timpul audienței acordate 
ambasadei trimise de regele Richard al II-lea al Angliei. 
Era în anul 1392. Participase personal la un turnir şi 
se simţea obosit. Asculta tocmai lectura mesajului de 
pace semnat de suveranul englez, când i se făcuse rău. 
O stare bizară de nelinişte, însoţită de palpitații 
puternice şi de nişte ecouri venite parcă din altă lume, 
ce se amplificau asemenea unor dangăte de clopot. 
Leşinase. Când îşi revenise din leşin, se afla într-un 


pat cu polog, înconjurat de figurile grave ale unor 
medici înveşmântați în robe ample, cernite. 

— Unde mă aflu? întrebase regele năuc, ducându-şi 
mâinile la cap. 

Bâjbâia printr-o pâclă cenugşie, care-l izola de restul 
lumii, aşa cum linţoliul izolează un cadavru de cei vii. 
Îl gâtuia o spaimă cumplită. Tot felul de arătări îi 
populau închipuirea bolnavă. 

Mai târziu, după ce i se limpezise mintea, i se 
explicase că indispoziţia sa, datorită probabil oboselii, 
durase câteva zile. Charles avea senzaţia că se 
deşteptase dintr-un coşmar. I se mai spusese că în tot 
timpul bolii fusese adăpostit în palatul episcopal din 
Beauvais, unde îl aduseseră pe targă. I se prescrisese o 
lungă perioadă de odihnă. Charles nu ţinuse seamă de 
recomandările medicilor. Un neastâmpăr inexplicabil îl 
îmboldea să se agite, să fugă de linişte, de cei patru 
pereţi ai încăperii în care zăcuse. 

În ciuda stăruințelor reginei, care îl implorase să 
rămână la Beauvais încă două sau trei săptămâni, 
hotărâse să participe personal la o campanie militară 
de pedepsire a ducelui de Bretagne, autorul unui 
atentat nereuşit împotriva conetabilului de Clisson, 
personaj de seamă în consiliul regal. Unchii regelui se 
opuseseră acestei expediţii, dar Charles, îndemnat de 
Louis d'Orleans, trecuse peste voința lor şi dăduse 
ordin trupelor să pornească la drum. 

Spre îngrijorarea curtenilor care-l însoțeau, regele 
se arătase extrem de surescitat. Escortat de un 
escadron din corpul de gardă, călărea în fruntea 
coloanei, dând tot felul de ordine contradictorii, spre a 
se cufunda apoi în tăceri prelungite. Această 
alternanță între perioadele de agitație şi de apatie îl 


pusese pe gânduri şi pe ducele d'Orleans, care-şi 
supraveghea alarmat fratele. 

În localitatea Le Mans, unde coloana făcuse un 
scurt popas, Charles rostise cuvinte incoerente, 
însoţite de gesturi dezordonate. Trupele părăsiseră 
apoi Le Mans, afundându-se în pădurile seculare ce se 
desfăşurau până dincolo de fruntariile ducatului de 
Bretagne. Era o zi caniculară de august. Cerul avea o 
luminozitate orbitoare. Atmosfera încărcată de 
electricitate sporea neliniştea regelui. Măreţia sălbatică 
a codrilor îi înfiora sufletul. În freamătul frunzelor — 
agitate de un curent de aer prevestitor de furtună — 
desluşea glasul  duhurilor pădurii; în umbrele 
desişurilor — ameninţări tainice; în pâcla verzuie care 
plutea zdrenţuită pe sub boltele coroanelor bogate ale 
copacilor —  siluetele strigoilor care încolțeau pe 
călătorii rătăciți, împingându-i la pieire. 

— Louis, strigase deodată regele, pădurea asta e 
bântuită de spiritul reginei Berthe! îi simt prezența! 
Da, da! I-o simt! Tu nu o simţi? 

Ducele d'Orleans zâmbise cu prefăcut calm. 

— Nu simt nimic, închipuirea ta e prea bogată, 
Charles. 

Regele aruncase în jur priviri de animal hăituit, 
apoi se uitase iritat la fratele său. 

— N-ai văzut nici monştrii cu înfăţişare de porci 
mistreți, care s-au strecurat pe lângă noi când am 
intrat în pădure? 

— Am văzut doar câteva veverițe, Charles. 

— Veverițţe? Astea-s spiritele malefice ale codrilor, 
Louis! Au îmbrăcat înfăţişarea de veverițe, ca să te 
înşele. La noapte se vor înapoia sub formă de lupi cu 
capete de oameni. 


Chipul i se crispase. Un tremur nestăpânit îi 
schimonosea gura. Mâinile i se încleştaseră pe dârlogi. 

— Într-o pădure ca asta am să mor, Louis. 
Asemenea lui Siegfried, eroul din Nibelungenlied. Ssst! 
Auzi cum şoptesc spiritele? 

— Armele noastre se izbesc de oblâncuri, Charles. 

Dintr-un desiş țâşnise un bătrân, înveşmântat într- 
o cămaşă lungă, aspră, din pânză de sac. Părul alb, 
nețesălat, ochii pătrunzători ca două sfredele, acoperiţi 
pe jumătate de sprâncene zburlite, obrajii brăzdaţi de 
încrețituri adânci îi dădeau o înfăţişare de iluminat. Se 
repezise la calul regelui şi îl înşfăcase de dârlogi. 

— Sire, să nu faci un pas mai departe! strigase 
poruncitor moşneagul, întoarce-te din drum! Dacă nu 
te întorci, vei pieri căci eşti înconjurat numai de 
trădători! 

Regele îl privea hipnotizat. 

— Înapoi, Sire! strigase iarăşi cu glas sepulcral 
bătrânul. Înapoi, înapoi, până nu va fi prea târziu! 

Mai înainte ca pajii din preajma suveranului să fi 
putut interveni, dăduse drumul dârlogilor şi dispăruse 
într-un desiş. 

— Puneţi mâna pe el! poruncise furios ducele 
d'Orleans. Pajii şi călăreţii din primele rânduri ale 
detaşamentului de gardă dăduseră să se repeadă pe 
urmele unchiaşului. 

— Lăsaţi-l! zbierase isteric regele. Lăsaţi-l! E un 
semn de la Dumnezeu sau de la Diavol! 

— Aş pune rămăşag pe o sută de ducați că este un 
om al unchiului nostru de Bourgogne, care vrea să te 
facă a renunţa la această expediţie, rostise cu scârbă 
fratele regelui, îi cunosc manevrele şi stilul de lucru. 

Regele îşi plecase abătut fruntea. Dăduse pinteni 
calului, pornind mai departe. 


— Cred că te înşeli, Louis. 

— Dacă m-ai fi lăsat să-l prind, ţi-aş fi dovedit că 
am dreptate. După cincizeci de bice, ar fi mărturisit 
totul. 

Regele nu răspunsese. Apariţia aceasta insolită îl 
impresionase puternic. Capătul coloanei ieşise într-un 
luminiş vast. După relativa răcoare din pădure, arşița 
se abătuse asupra călăreţilor ca un val de lavă topită. 
Amorțiţi de zăpuşeală, unii soldați abia se mai ţineau 
pe cai. Sudoarea li se scurgea gârlă pe obraji şi pe gât, 
prelungindu-se pe sub platoşele de fier încinse de 
razele soarelui. Un paj care călărea în urma regelui 
ațipise în şa. Într-un moment de neatenţie scăpase din 
nună lancea, care căzuse lovind cu zgomot metalic 
coiful unui alt paj. Charles tresărise. Privirile lui 
înspăimântate cătaseră în jur. Din orbitoarele şi 
jucăuşele reverberațţii solare se întrupaseră deodată tot 
felul de monştri, care se năpustiseră asupra lui. 
Urlând gutural, Charles scosese fulgerător sabia din 
teacă spre a se apăra. Spaima îi însutise puterile. 
Începuse să mânuiască disperat sabia, înfigând-o în 
dihăniile pe jumătate lupi, pe jumătate oameni care-l 
împresuraseră şi voiau să-l ucidă. Regele împlântase 
sabia în pieptul unui monstru! Simţise cum lama 
pătrunde până la prăsele în carnea blestematului 
trimis al lui Lucifer. Strigase triumfător: 

— Am nimicit un diavol! Am să-i nimicesc pe toţi! 
Panicaţi de furia dementă cu care regele îi ataca, pajii 
şi curtenii din preajma sa se risipiseră care încotro, în 
galopul cailor. Un ofițer din gardă şi un paj nu 
scăpaseră de urgia lui. Străpunşi de sabia 
suveranului, se prăbugşiseră din şa. Charles se repezise 
turbat de furie pe urmele celorlalți fugari. Ducele 
d'Orleans gonea de frica mortii, slujită acum de braţul 


regelui. Reuşise să scape, dar un alt curtean, mai 
puţin norocos, căzuse grav rănit. Regele îşi înfipsese 
apoi sabia în pântecele unui soldat, însă, când s-o 
tragă afară din trupul închircit în şa, calul i se 
smucise, făcându-l să scape arma din mână. Dăduse 
să smulgă din teacă un cuţit de vânătoare, dar un 
căpitan din gardă, pe nume Guillaume Martel, 
profitase de ocazie şi, năpustindu-se asupra lui, îi 
fixase brațele, prinzându-l pe la spate. Făcând spume 
la gură, suveranul se zbătuse spre a se elibera din 
încleştare, dar alţi curteni se abătuseră asupra lui şi, 
cu preţul unor mari sforțări, reuşiseră să-l imobilizeze, 
să-i smulgă armele şi să-l coboare de pe cal. Istovit de 
eforturile care-i consumaseră ultimele resturi de 
energie, Charles nu mai opusese rezistenţă. Soldaţii îl 
culcaseră pe iarbă. 

Philippe de Bourgogne, reluându-şi rolul de 
conducător al consiliului regal, ordonase trupelor să 
facă drumul întors. Suveranul fusese transportat cu o 
litieră la Le Mans, apoi la Chartres şi de acolo la Greii, 
unde avea să rămână până la vindecare... 

Un episod trist se încheiase. Noua criză de nebunie 
a regelui consternase întreaga Franță. O consecinţă 
imediată a îmbolnăvirii lui fusese reintrarea în arenă a 
unchilor regali. Ducele de Bourgogne şi frații săi 
convocaseră consiliul şi, fără să ţină seama de 
împotrivirea lui Louis d'Orleans, demiseseră pe 
sfetnicii reintrați în favoare, apoi hotărâseră trimiterea 
lor în fața unui tribunal extraordinar. După un 
simulacru de proces, toţi aceştia fuseseră condamnați 
la moarte. 

În preajma executării sentinţei, Charles îşi revenise 
la normal. Primul său gest de autoritate fusese 
semnarea unui decret de grațiere. Demnitarii salvaţi de 


la moarte n-aveau să îşi mai ocupe însă niciodată 
locurile în consiliu. Regele îşi dăduse seama că nu se 
mai putea împotrivi unchilor săi. Boala îi năruise 
încrederea în sine şi orice năzuinţă de a mai lupta. 
Urmase o perioadă de linişte. Charles se simţea 
sleit de puteri. Posibilitatea unei reveniri a bolii îi crea 
o stare sufletească deprimantă. Spre a-l smulge din 
marasmul gândurilor negre, Louis d'Orleans îşi 
asumase obligaţia de a organiza tot felul de petreceri. 
Din ordinul lui, serbările de la Curte fuseseră reluate 
cu  frenezie. Balurile, turnirurile, vânătorile se 
înşiruiau ca mărgelele pe aţă. În acest timp, războiul 
dintre Franța şi Anglia, pornit cu mai bine de o sută de 
ani în urmă, continua cu intermitențe. La un bal 
mascat oferit în palatul Saint-Pol, câţiva tineri nobili, 
la care se alăturase regele însuşi, se mascaseră în 
„sălbatici”, îmbrăcând pentru  circumstanță nişte 
combinezoane cusute pe corp şi unse cu răşină 
neagră, peste care presăraseră un strat flocos din câlți 
de lână, ce imitau blana. Un invitat — unii pretindeau 
că ar fi fost însuşi ducele d'Orleans — săvârşise o 
imprudență, apropiindu-se de ei cu o torță aprinsă 
spre a-i identifica. Câlţii luaseră foc, transformând pe 
tinerii „sălbatici” în facle vii. În faţa curtenilor 
înspăimântați se  desfăşurase o scenă atroce. 
„Sălbaticii” alergau printre invitați, urlând şi 
străduindu-se zadarnic să îşi smulgă combinezoanele 
de pe ei. Regele avusese norocul să fie salvat de 
mătuşa sa, ducesa de Berri, care — cu prezenţă de 
spirit — îi aruncase pe umeri mantia ei, stingându-i 
câlții aprinşi. Ceilalți nobili pieriseră în chinuri 
îngrozitoare. Şocul nervos provocat de acest holocaust 
făcuse ca regele să îşi piardă din nou mințile. Philippe 
de Bourgogne lăsase să se înțeleagă că Louis d'Orleans 


provocase nenorocirea, spre a moşteni tronul. 
Conflictul dintre Casele de Bourgogne şi d'Orleans 
luase proporţii, în orice domeniu ar fi încercat să se 
infiltreze fratele regelui, se ştia că unchiul avea să facă 
totul spre a-i zădărnici planurile. 

Revenirea la realitate după fiecare eclipsă mintală 
dădea regelui senzația că timpul, oprit în decursul 
crizelor, reîncepea să se scurgă, dar cu un decalaj care 
îl punea adeseori în situația de a nu mai recunoaşte 
lumea care îşi depăna viața în condiții normale. I se 
întâmplase să găsească noi personaje în anturajul său, 
fiindcă cele dinainte, ştiute de el, fie că muriseră, fie că 
fuseseră izgonite de preaputernicul său unchi de 
Bourgogne.  Simţea totdeodată şi o  înstrăinare 
sufletească tot mai pronunţată a reginei. Isabeau îşi 
ducea existența într-o lume a ei, foarte ciudată şi 
extrem de dubioasă, dar mai ales ruptă de cercurile 
oficiale ale palatului. 

Când îi fusese anunțată vizita împăratului Manuel, 
regele Charles se  bucurase sincer. Poate că 
schimbarea de atmosferă, de gânduri îl va smulge din 
profunda-i demoralizare, din ambianța tulbure în care 
se mişca asemenea unei fantoşe trase de sforile 
mânuite de fratele şi de unchii săi. 

În acest focar de intrigi şi de frământări meschine 
se pregătea să îşi facă intrarea împăratul Manuel, 
minat de speranţe care — după eşecurile întâmpinate 
la Veneţia şi la Milano — începeau să-i pară deşarte. 
Când pătrunse pe teritoriul Franţei, după o 
aventuroasă traversare a Alpilor, îl izbi neplăcut 
dezolarea peisajelor. Străbătu sate şi oraşe arse, 
pustiite, reduse la o îngrămădire de ruine. Printre 
dărâmăturile pe jumătate calcinate rătăceau ca nişte 
strigoi ființe omeneşti, acoperite de zdrențe şi cu 


înfăţişare de troglodiţi. La trecerea escortei imperiale, 
epavele umane fugeau înspăimântate şi se ascundeau 
prin cele mai tainice cotloane. 

Într-un sat din care nu mai rămăseseră în picioare 
decât turla bisericii şi câteva case cu acoperişurile 
arse, basileul văzu un bătrân ce abia se târa pe lângă 
ziduri. La ordinul său, soldaţii din escortă i-l aduseră 
pe sus. Când se trezi în fața împăratului, bătrânul 
înspăimântat se aruncă în genunchi, rugându-se să fie 
cruțat. 

— De ce ţi-e frică de mine? îl întrebă Manuel prin 
intermediul unui interpret. 

Încurajat de chipul blajin al basileului şi de moneta 
de aur pe care acesta i-o strecură în mână, omul îi 
spuse că pe acolo trecuseră şi soldaţii englezi, şi 
soldații francezi, şi tâlharii, şi, mai răi decât toti, 
mercenarii din semintii străine, care ucideau, jefuiau, 
violau, lăsând în urmă prăpădul. 

Împăratul era deprins cu pustiirile rămase de pe 
urma războaielor. Pe vremea când, ostatic fiind, 
comandase o mică unitate de cavalerie din armata 
sultanului, văzuse  devastări îngrozitoare. Ororile 
săvârşite de mercenarii catalani şi navarezi depăşeau 
însă cea mai bolnăvicioasă închipuire. Gata să îşi 
închirieze spada celui care-i plătea mai bine, treceau 
fără nici un scrupul dintr-o tabără într-alta, lovind 
necruţător pe prietenii de ieri şi fiind oricând gata să-i 
lovească pe cei de azi dacă interesele le-ar fi cerut-o. 

Se cunoşteau locurile pe unde trecuseră mercenarii 
pentru că erau pârjolite ca şi miriştile după foc. 
Târgurile şi satele ce avuseseră norocul să nu se afle în 
calea mercenarilor arătau mulțumitor. Primarii şi 
oficialitățile care-i ieşeau în întâmpinare rosteau 


cuvinte de bun sosit, fără a uita să sublinieze dorința 
de pace a cetăţenilor. 

Împăratul le înţelegea durerea. Din nefericire, 
lumea părea lovită de nebunie. Oamenii se băteau în 
numele unor principii religioase intransigente, se 
băteau fiindcă aşa le dictau interesele egoiste, se 
băteau pentru bani, ori din plăcerea de a mânui 
armele, se băteau spre a cotropi, se băteau pentru a se 
apăra... 

Manuel sosi la porţile Parisului în primele zile ale 
lunii iulie. Dacă îl încercaseră unele îndoieli în privința 
primirii ce avea să i se facă, realitatea depăşi 
aşteptările-i cele mai optimiste. La Charanton îl 
întâmpinară două mii de parizieni călări, care-i 
alcătuiră o sărbătorească escortă. În preajma fortăreței 
Bastilia îl aşteptau cancelarul Franţei, trei cardinali, 
numeroşi nobili şi cinci sute de soldați din garda 
regală. Cancelarul îi debită cu patos o cuvântare de 
bun sosit, împănată cu citate clasice, preamărind 
gloria milenară a Bizanțului, vitejia şi înțelepciunea 
basileului, forța morală a bizantinilor, care rezistau 
crâncenelor atacuri din afară. Apoi îl conduse cu toată 
pompa spre inima capitalei. Manuel rămase profund 
mişcat de manifestația de simpatie a locuitorilor 
Parisului, care se îmbulzeau pe străzile bogat 
pavoazate, ovaţionându-l. „Cauza Bizanțului nu este 
încă pierdută”, gândea, înfiorat de bucurie. Chipul lui 
nobil, barba înspicată de timpuriu cu fire argintii, 
atitudinea-i mândră, dar în acelaşi timp plină de 
curtenie, veşmântul alb, brodat cu aur, stârneau 
admiraţie. Banierele fâlfâiau în vânt, tapiserii, covoare, 
ghirlande de flori împodobeau balcoanele şi ferestrele, 
trompetele răsunau martial, străpungând văzduhul. 


Regele Charles îl primi la palatul Saint-Pol şi îl 
îmbrăţişă. Îi prezentă apoi cu tot ceremonialul pe cele 
mai înalte personaje de pe cuprinsul regatului. Când 
ajunse în dreptul contelui Jean de Nevers, împăratul îi 
dădu acolada, mulțumindu-i pentru participarea sa la 
ultima cruciadă. 

— Ştiu câte adversităţi aţi înfruntat, conte, pentru 
izbânda cauzei creştinătăţii. Bizanțul vă asigură prin 
mine de recunoştinţa sa. 

— Regret, Majestate, că lupta noastră nu a fost 
încununată de succes, se înclină Jean de Nevers, 
ducându-şi mâna la inimă. 

— Am fost înfrânți la Nicopole, dar nu am 
abandonat lupta, interveni ducele de Bourgogne. Nu 
vom avea linişte până când barbarii osmanlâi nu vor fi 
izgoniți din Europa. 

— Bunul meu unchi de Bourgogne a exprimat 
propriile mele gânduri, vorbi cu însuflețire regele 
Charles. 

Prezenţa împăratului bizantin în Franța căpăta 
pentru el semnificaţia împlinirii unui vis. În copilărie i 
se  povestiseră atâtea isprăvi extraordinare ale 
campionilor creştinătăţii în luptă cu sarazinii, încât nu 
se mai gândea decât la războaie şi la fapte vitejeşti. 

— Nu am făcut pentru ţara Majestăţii-voastre atâta 
cât ar fi trebuit să facem, reluă el. Rog pe Majestatea- 
voastră să fie încredinţată că vom depune pe viitor 
toate strădaniile pentru a salva Constantinopolele. 
Exuberant, se apropie de imperialul său oaspete şi îl 
sărută pe obraji. 

Ducele d'Orleans zâmbea amuzat de explozia de 
entuziasm belicos a fratelui său. În ceea ce-l privea, 
avea serioase rezerve. Franța nu trebuia să îşi 
irosească forțele pe meleagurile îndepărtatei Europe 


Răsăritene. Cruciadele nu-şi mai aveau rostul. Nu le 
era permis oamenilor de stat să se lase târâţi de 
idealurile desuete ale naivilor cavaleri care porneau să 
se războiască peste mări şi ţări cu sarazinii, 
sacrificându-şi interesele pământeşti pentru o ipotetică 
răsplată cerească. Eforturile Franței trebuiau 
canalizate spre cucerirea Italiei. Acolo avea el de gând 
să îşi făurească un regat, spre a precumpăni puterea 
crescândă a unchiului său, Philippe de Bourgogne. 

La ospăţul oferit de regele Franței se ridicară 
numeroase cupe pentru gloria Bizanțului şi a Franţei. 
În zilele următoare avură loc alte ospăţuri, vânători, 
turniruri, baluri, apoi lucrurile se mai liniştiră. 
Basileul vizită câteva aşezăminte religioase şi de 
cultură, fiind primit cu pompă şi cu înflorite discursuri 
de bun venit. 

Dar Manuel nu sosise la Paris ca să petreacă şi ca 
să-şi desfete spiritul în compania savanților. Grăbi 
inaugurarea discuţiilor politice, pentru a materializa 
făgăduielile atât de generoase ale lui Charles. Dar când 
fu să se treacă de la vorbe la fapte, se iviră primele 
dificultăți. Ducele de Bourgogne, atât de binevoitor 
până atunci, nu se grăbi să precizeze în ce va consta 
sprijinul pe care-l va acorda Bizanțului. Reticenţele lui 
erau  deconcertante. Împăratul Manuel angajă o 
convorbire amicală cu Nevers însuşi. Acesta se arătă 
dornic să reia lupta împotriva otomanilor, dar 
proiectele sale erau vagi. În realitate, entuziasmul 
tânărului conte pentru asemenea expediții scăzuse la 
zero. Trista sa experienţă de la Nicopole şi captivitatea 
de la Brussa îi strecuraseră în suflet o teamă 
nemărturisită faţă de puterea sultanului. Ducele de 
Berri — care acumulase averi incomensurabile 
storcându-şi de bani vasalii — oferi prin interpuşi 


împăratului un împrumut important, dar cu o 
dobândă exorbitantă şi cu garanții teritoriale excesive. 
Condiţiile acestea prohibitive împinseră negocierile 
într-un impas. Ducele d'Orleans făgădui un însemnat 
contingent de trupe, dar numai după ce îşi va 
consolida mozaicul domeniilor din Franţa şi de dincolo 
de hotarele ei. Regele Charles era singurul personaj 
care dorea cu toată sinceritatea să ajute Bizanțul, dar 
şi în direcţia aceasta se ridicau obstacole. Războiul 
dintre Anglia şi Franța încetase temporar datorită 
eforturilor comune ale lui Richard al II-lea şi ale lui 
Charles, care înțeleseseră că nu avea nici o rațiune să 
continue un măcel inutil. Din nefericire, la Londra 
exista un puternic partid belicist, care nu aştepta 
decât un prilej favorabil spre a redeschide ostilitățile. 
Franța nu se putea deci lipsi de nişte trupe pentru 
moment nefolosite, dar care puteau fi oricând chemate 
să apere hotarele ţării. 

Dacă personajele oficiale solicitate de împăratul 
Manuel păreau refractare unei intervenţii militare 
imediate, se găsiră destui particulari dornici să-i 
acorde sprijinul. Astfel, o nobilă doamnă trecută de 
prima tinerețe se oferi să pună la dispoziția 
împăratului toate giuvaerurile ei, precum şi o 
apreciabilă sumă de bani, cu o singură condiţie: 
basileul să o ia de nevastă şi să o încoroneze 
împărăteasă a Bizanțului. Manuel îi mulțumi 
curtenitor pentru ofertă, dar îi declară că nu avea de 
gând să se despartă de actuala lui soţie, cu care 
împărţise până atunci atâtea vicisitudini. 

Un individ i se înfățişă, afirmând că este posesorul 
unui deget de la piciorul Sf. Mihail, conducătorul 
oştirilor cereşti. Va fi destul ca degetul să fie arătat 
soldaților turci, ca aceştia să arunce înspăimântați 


armele; în schimbul preţioasei relicve cerea o 
importantă sumă de bani. Manuel respinse şi această 
ofertă. Deşi cruciații latini care cuceriseră 
Constantinopolele sustrăseseră nenumărate moaşte 
din tezaurele bisericilor bizantine, mai rămăseseră 
destule spre a fi întrebuințate cu efecte mai mult sau 
mai puţin sigure. 

Un spaniol cu nume mai răsunător decât dangătul 
unui clopot se oferi să furnizeze împăratului o armă 
nouă, care, pretindea el, depăşea în eficacitate focul 
grecesc. 

Un catalan — prezentându-se drept căpitan — 
făcuse oferta să recruteze trei companii de mercenari, 
cu o bogată experiență acumulată pe câmpurile de 
bătălie din Franţa, Italia, Germania, Țările Baltice şi 
Spania. Mulţi dintre ei se bătuseră şi cu arabii, aşa că 
le cunoşteau felul de a se lupta. Trei companii de 
ostaşi bine antrenați nu erau de lepădat. Din 
nenorocire, căpitanul pretinse lefuri care părură 
exorbitante împăratului. 

Se spune că ambasadorii sunt nişte spioni cu 
imunitate diplomatică. Reprezentanţii Imperiului 
Bizantin în Franţa nu dispreţuiau aceste practici. Deşi 
dispuneau de fonduri băneşti mai puţin importante 
decât agenţii diplomatici ai altor state, reuşiseră să 
recruteze câţiva informatori — puţini la număr, ce-i 
drept — dar care suplineau cantitatea prin calitate. 
Printre aceştia se afla şi un oarecare baron Reynaud 
de Roussillon, personaj cu reputaţie dubioasă, dar 
chipeş şi cu mare trecere la Curte. Se şoptea că ar fi 
amantul reginei Isabeau, care-i furniza subsidii 
generoase. Roussillon era un pătimaş adept al jocurilor 
de hazard şi îndeobşte pierdea. 


Într-o noapte, după un mare ospăț la palatul 
ducelui de Berri, emisarii împăratului Manuel i-l 
aduseră pe Roussillon, care — susțineau ei — putea 
furniza informaţii interesante. Tânărul aristocrat 
francez avea o siluetă elegantă, suplă, în contrast cu 
masivitatea atletică a majorităţii nobililor ce-şi făceau 
din mânuirea armelor raţiunea existenţei. Distincția 
manierelor sale era considerată efeminare de către 
brutalii cavaleri occidentali. Rafinaţii bizantini îl 
apreciau tocmai pentru aceste însuşiri, atât de 
disprețuite de „neciopliții” nobili francezi. Roussillon îl 
sfătui pe împărat să nu îşi facă iluzii în ceea ce 
priveşte unchii şi fratele regelui. Singurul personaj pe 
sinceritatea căruia se putea bizui era regele Charles. 
Dar şi acesta era slab, influenţabil. Împăratul trebuia 
să-şi facă un aliat la Curte, capabil să întrețină nestins 
entuziasmul lui Charles pentru cauza Bizanțului. Un 
astfel de aliat nu putea fi decât regina Isabeau. El, 
Roussillon, îşi asuma delicata misiune de a realiza un 
acord trainic între Isabeau şi împărat. Evident, aştepta 
ca serviciile sale să fie recompensate. Regina va avea 
grijă să determine pe suveran a îndrepta spre 
Constantinopole trupele pe care Louis d'Orleans voia 
să le folosească spre a-şi dura un regat în Italia. 
Roussillon îl mai povăţui pe împărat să păstreze taina 
în jurul acestor tratative. 

Înainte de a părăsi palatul Louvre, Roussillon primi 
de la împărat un diamant de mare preţ şi o pungă cu 
ducați. Darul acesta avea să fie reînnoit în ziua în care 
suveranul Franţei va porunci corpului expediționar să 
pornească spre Constantinopole. 

Câteva zile după convorbirea cu Roussillon, 
împăratul avu prilejul să constate că acesta nu se 
lăudase când lăsase a se înţelege că avea un puternic 


ascendent asupra reginei. În cursul unui bal oferit de 
contele de Saint-Pol, regele Charles îl luă deoparte pe 
împărat şi îl asigură că, în ciuda opoziţiei unora din 
consilierii săi, îi va pune la dispoziţie bani şi soldați. 

— Regina, continuă el cu înflăcărare, s-a înrolat 
printre apărătorii cauzei Majestăţii-voastre. Aseară, de 
pildă, mi-a vorbit îndelung despre necesitatea 
salvgardării Bizanțului. Să ştiţi că am o mare încredere 
în opinia reginei. Am să vă ajut. Vă rog să fiți 
încredințat că am să vă ajut. 

Manuel rămase atât de încântat de aceste 
făgăduieli, încât trimise nepotului său, ce-l suplinea la 
Constantinopole, un mesaj plin de optimism: 
„Numeroase sunt semnele de bunăvoință pe care mi le- 
a acordat gloriosul rege ale Franţei. Numeroase sunt şi 
asigurările obținute din partea rudelor sale, a 
demnitarilor Curţii şi a tuturor oamenilor de bine”. 
Manuel ştia că situaţia trandafirie zugrăvită în 
scrisoare nu corespundea în totul adevărului. Dar mai 
ştia că locuitorii Constantinopolelui aveau nevoie să li 
se ridice moralul. 

Ori de câte ori îl întâlnea, regina Isabeau îi 
manifesta simpatia. Cu prilejul unui banchet îi declară 
ferm: 

— Interesele Majestăţii-voastre sunt şi ale mele. 

Regele Charles întări spusele ei, afirmând cu patos: 

— Sire, aş dori să mă socotiți un cetăţean al 
Constantinopolelui. Voi face tot ce-mi va sta în putință 
spre a-l apăra de sarazini. 

Câteva zile mai târziu, împăratul fu invitat la un 
turnir. La această întrecere sportivă aveau să participe 
aşii Franței. Regele Charles, care urma să distribuie 
personal premii învingătorilor, fu cuprins în ultimul 
moment de o indispoziție bruscă. Sfătuit de medici, 


renunţă să mai asiste la competiţie. Dar îl trimise în 
locul său pe ducele de Berri, ordonându-i să facă 
onorurile cuvenite imperialului oaspete. 

Basileul se arătă foarte afectat de această veste. 

— Sper să nu fie nimic grav. 

— Avem un rege bun şi înțelept, replică unchiul 
suveranului. Din nefericire, are o fire bolnăvicioasă. 
Sperăm însă că Dumnezeu, în marea lui milă pentru 
Franţa, îl va întări, astfel încât să îşi ocârmuiască mai 
departe ţara, spre binele întregului popor... 

Împăratul căzu pe gânduri. Dacă regele s-ar 
îmbolnăvi mai înainte de a-şi trimite soldații în 
ajutorul bizantinilor, toate eforturile pe care el, 
Manuel, le făcuse spre a-i atrage bunăvoința ar 
rămâne sterile. Sprijinul reginei nu i-ar mai folosi la 
nimic. Din toate acestea se desprindea o concluzie. Nu- 
i era îngăduit să se rezume la ajutorul Franţei. Trebuia 
să solicite şi sprijinul altor monarhi din Occident, aşa 
cum îşi propusese, dealtfel, înainte de a porni în acest 
turneu. Ezitase să facă o vizită în Anglia — pe care o 
programase încă de la Constantinopole — fiindcă în 
ultima vreme interveniseră acolo mari frământări 
lăuntrice. Regele Richard al II-lea fusese detronat de 
Henry de Lancaster, care preluase domnia. Ex- 
suveranul Angliei fusese încarcerat într-un castel al 
Coroanei britanice. Cei mai mulți monarhi din Europa 
condamnaseră gestul uzurpatorului. Dar Manuel nu se 
lăsa călăuzit de idei preconcepute. Avusese o deosebită 
simpatie pentru Richard, însă aceasta nu însemna că 
se socotea obligat a nu stabili relaţii de prietenie cu 
noul suveran. Interesele imperiului îl preocupau în 
primul rând. Richard al II-lea îi făgăduise odinioară 
sprijin. Poate că Henry de Lancaster va continua 
aceeaşi politică binevoitoare faţă de Bizant. 


Către mijlocul lui decembrie, basileul îşi luă rămas 
bun de la regele Franţei şi de la curtenii săi, apoi plecă 
la Londra... 


kkk 


Din fundul celulei sale întunecoase şi umede, 
Richard al II-lea de Bordeaux, ex-rege al Angliei, auzi 
de la nişte gardieni care stăteau de vorbă pe coridorul 
de piatră al temniței vestea că autocratorul Imperiului 
Bizantin sosise în Anglia într-o vizită oficială. Richard 
zâmbi cu amărăciune. Tratative în legătură cu această 
vizită se purtaseră înainte de a-şi pierde tronul. Se 
scursese mult timp de atunci? Richard ştia doar că 
trecuse o iarnă, o vară şi acum intrase iarăşi în iarnă. 
După socotelile lui, să tot fi fost un an, un an şi ceva. 
Timpul este greu de măsurat în absența unor 
instrumente de precizie. Pentru acelaşi om se 
rostogoleşte rapid, asemenea unui puhoi de munte, 
sau se târăşte leneş, ca un râu şerpuit printr-un şes 
mlăştinos, cu papură multă, care tinde să-l înăbușe. 
Pentru el, Richard, intervalul petrecut între zidurile 
temniței fusese mai lung decât un mileniu. De la o 
vreme avea senzația stranie că este un cadavru viu, 
coborât într-o criptă de piatră. Nu ajungea până la el 
nici un zgomot în afară de vorbele zgârcite ale 
gardienilor ori de chițăitul şoarecilor. Mai auzea totuşi 
ceva! Bătăile propriei lui inimi, răsunând cu 
regularitate, asemenea unor lovituri de gong într-un 
templu părăsit. Ciudat! Desluşea bătăile acestea şi în 
tâmple, şi în carotide, şi în pântece, şi în urechi... 
câteodată şi în vârful degetelor... 

Celula rămânea cufundată ziua într-o penumbră 
cenuşie, iar noaptea era luminată câteva ore de un 
opaiț astfel potrivit, încât să se consume înaintea 


zorilor. Regele detronat stătea ore întregi în bezna 
aceea grea şi rece, ce-i popula închipuirea cu tot felul 
de scene, învălmăşind amintiri dureroase şi plăsmuiri 
bizare, izvorâte din mintea lui chinuită. N-ar fi resimţit 
orbirea, căci ochii tot nu-i mai slujeau la nimic. Când 
închidea obloanele pleoapelor, era în stare să vadă 
aievea câmpuri însorite copaci foşnind în adierea 
vântului, munți cu povârnişuri repezi mări albastre, cu 
valuri încununate de spumă, străzi cu case, cu 
oameni, cu animale... 

În celulă domnea un frig cumplit. Nici vara nu era 
cald. Atunci umezeala îl pătrundea insidios până în 
măduva oaselor. Iarna frigul era palpabil, de parcă 
trupul i-ar fi fost strâns într-un corset de gheaţă... 

Richard se întreba uneori cum de nu murise până 
acum. Se pare însă că încercările grele ale vieţii oțelesc 
corpul omenesc, dându-i resurse nebănuite de energie 
spre a se apăra. Uneori îşi blestema rezistența 
trupului, căci nu-l lăsa să moară. Moartea ar fi fost 
preferabilă suferințelor morale şi fizice îndurate. 
Câteodată se scurgeau zile întregi fără să se atingă de 
ciorba lungă adusă de gardian într-un castron de 
pământ, sau de pâinea rece, tare şi mucegăită, care îi 
era aruncată de parcă ar fi fost animal. Făcea greva 
foamei, dornic să se stingă, să pună capăt acestor 
torturi. Alteori voia să trăiască, să reziste, până ce 
partizanii săi vor veni să-l scoată din închisoare. În 
astfel de momente lăsa închipuirea să galopeze. Îi 
vedea cu ochii minţii pe gardieni fugind din calea 
oamenilor în zale, credincioşi lui, care invadau 
clădirea. Aceştia descuiau cu zgomot uşa, i se 
închinau, iar după ce îl îmbrăcau în veşminte regale, îi 
deschideau drum până afară din temniță. Acolo mii de 
călăreți îl ovaționau, vânturând banierele cu blazonul 


yorkist. În fruntea acestei armate pornea spre Londra. 
Prin satele şi târgurile străbătute de el, populaţia îl 
întâmpina cu ghirlande de flori şi cu strigăte de 
bucurie. La biserici băteau clopotele. Marşul triumfal 
se încheia în capitala ţării. Acolo ostașii îl arestau pe 
uzurpatorul Henry, îl dezbrăcau de  veşmintele 
scânteietoare, îi smulgeau însemnele regale şi îl 
aruncau apoi într-o celulă din Turnul Londrei. După 
ce îşi va relua tronul, el, Richard, se va feri să mai 
repete greşelile din trecut, îşi va regăsi soția, tânăra lui 
soție, şi... Trezirea din aceste visuri trandafirii era 
îngrozitoare. Contrastul dintre strălucirea închipuirilor 
şi realitatea hâdă era atât de copleşitor, încât îl 
cuprindea deznădejdea. Îşi îngropa capul în palme şi 
gemea ore întregi, ca un animal captiv, însetat de 
libertate. 

Alteori i se întâmpla să umble până la epuizare de 
la un capăt la celălalt al celulei. Căuta oboseala, spre a 
se cufunda în uitarea pe care numai somnul o acordă 
obidiților. Pleoapele i se îngreunau, picioarele abia i se 
mai târau, trupul istovit îl trăgea la pat. Abia se 
întindea însă pe scândurile de stejar, acoperite cu o 
velință nenorocită, că somnul îi fugea, gândurile se 
avântau iarăşi potopindu-l, deznădejdea, amorțită 
câteva clipe, prindea iarăşi să-i sape un gol în coşul 
pieptului. Răbufnea atunci mânios, blestemând pe 
Dumnezeu şi pe oameni, izbindu-se cu pumnii în cap 
ori sfâşiindu-şi hainele, în adevărate crize de demenţă. 

În celulă îşi făcuse un prieten, care-i mai izgonea 
singurătatea. Un şoricel!... Richard mânca pe o masă 
de lemn, lipită de unul din pereţii celulei. Firimiturile 
de pâine mucegăită atrăseseră un oaspete. Ex-regele 
morfolea un dumicat de carne aţoasă, fadă, cu un vag 
gust de putreziciune, când mica vietate apăruse între 


muchea tăbliei mesei şi perete. Nu i se vedeau decât 
căpşorul şi ochii vioi, lucioşi ca două mărgeluşe. Ar fi 
fost de-ajuns ca Richard să împingă puţin masa spre a 
strivi de zid minuscula vietate. Deşi fusese tentat să 
facă acest gest, se abţinuse. Se uitase lung la şoricel şi 
îşi spusese că legea ospitalităţii nu-i permitea să 
căşuneze un rău unei fiinţe venite spre a-i ţine de urât. 
Dornic să nu o sperie, îi împinsese încetişor câteva 
firimituri de pâine. Şoricelul dispăruse temător după 
muchea mesei, dar după câteva momente botişorul lui 
fremătând de emoție se ivise iarăşi. Adulmecase 
firimiturile şi, făcându-şi curaj, se urcase cu lăbuţele 
pe tăblia mesei. Se apropiase prudent, le mirosise, se 
uitase la fostul rege, apoi începuse să ronțăie una din 
ele. Din clipa aceea prietenia dintre mărunta rozătoare 
şi prizonier se închegase trainică. De câte ori Richard 
se aşeza să mănânce, şoricelul se itea pe buza mesei şi 
îşi ronţăia porţia. 

Apoi începuseră să înfiripe câte o scurtă 
conversație. Omul îi vorbea, iar şoricelul îi răspundea 
înclinând repede din cap, ori mişcându-şi jucăuş 
mustățţile. 

— Odinioară, cele mai înalte personaje din regat 
erau fericite dacă le pofteam la cină. Azi m-au uitat cu 
toții. Tu, şoricelule, ai rămas singurul oaspete al 
regelui Richard al II-lea. 

Odată, un gardian, auzindu-l vorbind, năvălise 
învrăjbit în celulă. 

— Cu cine ai stat la taifas? 

Ex-regele îl privise senin. 

— Cu mine însumi. 

Gardianul mormăise neincrezător şi cercetase din 
ochi ungherele celulei. 


— Nu încerca să-mi joci vreun renghi, că n-o să-ţi 
meargă! 

Fostul suveran zâmbise fără să-i răspundă. De 
atunci vorbea şoptit şoricelului. Şoricelul îl asculta cu 
atenţie, de parcă i-ar fi înţeles cuvintele. 

— Ce păcat că nu poți şi tu să-mi vorbeşti, îi spunea 
Richard. Pe tine nu te împiedică nimeni să ieşi din 
închisoare. Ai da câte o raită prin împrejurimi şi mi-ai 
aduce veşti. 

Şoricelul îşi mişca vioi mustăţile, în semn de 
încuviințare şi de regret că nu poate satisface dorinţa 
ilustrului conviv. 

— Ti-aş încredința mesaje către prietenii mei. Ar fi 
bucuroşi dacă le-aş da un semn de viaţă. Cred că 
aceştia nici nu ştiu în ce temniţă m-a aruncat Henry. 

Când rosti numele rivalului care-l deposedase de 
tron, Richard scrâşni furios: 

— Ticălosul!... Nu înţeleg cum de am putut fi atât de 
nesocotit, încât să nu-mi fi luat măsuri de apărare 
când am plecat în Irlanda. Cum? Cum? Cum? 

Îşi  frământa mâinile  scheletice, cu pielea 
bolnăvicios de albă. De undeva, de departe, auzi un 
dangăt repetat de clopote, apoi frânturi de cântece 
aduse pe aripile vântului. Cântecele erau atât de slabe, 
încât la un moment dat crezu că are halucinaţii 
auditive. Erau totuşi cântece adevărate! Cântece 
religioase! Cântece de Crăciun! 

Lui Richard i se strânse inima. Era a doua naştere 
a Domnului pe care o petrecea în temniţă. Cât de 
deosebit întâmpina Crăciunul pe când era încă rege al 
Angliei! Toţi baronii i se ploconeau. Baronii care mai 
târziu aveau să ridice armele împotriva lui. Şi femeile 
acelea frumoase de la Curte, care nu aşteptau decât 
un semn spre a se strecura voluptoase între 


cearşafurile patului său. Pe atunci ajunsese să se 
sature de îmbrăţțişările lor. Cum s-ar mai fi culcat cu 
ele acum! Era încă tânăr. Foarte tânăr... 

Auzi paşi pe coridor, apoi zăvoarele uşii grele, ce-l 
despărțeau ca o lespede de mormânt de restul lumii, 
făcură un zgomot metalic. Uşa se deschise şi în 
încăpere intră gardianul cu hrana de seară. De obicei 
Richard nu-l privea, îi repugna ochiul acela cu albeaţă, 
obrajii mâncaţi de vărsat, mâinile murdare, hainele 
puţind a sudoare. Şoricelul se făcuse nevăzut. 
Gardianul puse pe masă strachina cu mâncare. 
Richard simţi mirosul de lături al ciorbei lungi. În 
primele zile de captivitate zeama asta infectă îl 
îngrețoşase. Apoi se deprinsese cu ea. Omul se 
deprinde cu toate, chiar şi cu cele mai cumplite 
nenorociri. 

Richard îşi dădu brusc seama că ceva se 
schimbase. Mirosul de sudoare râncedă nu-i mai 
ofensă simțul olfactiv. Poate că omul se spălase în 
cinstea Crăciunului. Întoarse intrigat privirile spre 
gardian. Constată că are de-a face cu o figură nouă. 
Un bărbat între două vârste, al cărui chip, destul de 
comun, nu era sluțit de expresia bestială a celuilalt 
gardian. 

Noul-venit îşi duse degetul la buze, făcând semn 
regelui să nu ridice glasul. 

— Ce vrei? rosti încet Richard. 

— Gardianul Majestăţii-voastre este bolnav. Până se 
va însănătoşi, îi ţin eu locul. 

Richard crezu că visează. Pentru întâia dată după 
atâta amar de vreme i se adresa un om folosind 
titulatura regală. 

— Să nu vă pierdeţi speranța, Majestate. Prietenii 
Majestăţii-voastre veghează şi se pregătesc de luptă. 


Richard tresări. I se întindea o cursă? Voiau 
probabil să-l compromită, amestecându-l în înscenarea 
unui complot, spre a-l putea apoi condamna la moarte, 
având un temei care să justifice un asasinat juridic. 

Gardianul îi înțelese temerile, ezitările. Aruncă 
instinctiv o privire bănuitoare spre uşă, apoi scoase la 
repezeală din haină o hârtie împăturită şi o întinse 
regelui. 

— Citiţi! zise el. 

Richard despături hârtia. La lumina opaiţului 
aprins în grabă de gardian desluşi scrisul colțuros, 
atât de caracteristic. al prietenului său Thomas 
Mowbray, conte de Nottingham, pe care în ultimii ani 
ai domniei îl ridicase la rangul de duce de Norfolk, spre 
a-i răsplăti serviciile aduse Coroanei. 

„Sire, 

Vă rog să acordati toată încrederea purtătorului 
acestui mesaj. Vă va comunica prin viu grai ceea ce nu 
se poate transmite în scris, fiindcă ar fi primejdios. 
După ce veți citi aceste rânduri, vă rog să distrugeti 
biletul. Al Majestăţii-voastre preaplecat şi devotat 
servitor, Thomas Mowbray” 

Richard simţi o căldură binefăcătoare inundându-i 
ființa. Prietenii nu-l uitaseră. Avea în mână dovada 
palpabilă, întinse mesajul spre flăcăruia opaițului, 
vrând să-i dea foc. 

— Mă iertaţi, Majestate, obiectă gardianul. Dacă ar 
veni cineva să deretice prin celulă şi ar găsi resturi de 
scrum, şi Majestatea-voastră şi eu am fi pierduţi. 

— Atunci cum să-l distrug? Gardianul luă biletul. 

— Sunt mijloace mai sigure. 

Îl rupse în bucăţi, îl vâri în gură şi începu să-l 
mestece. După ce îl înghiți cu destulă greutate, se 
strădui să zâmbească. 


— În burtă n-are să mi-l caute nimeni. 

Richard era atât de fericit, încât îi venea să zburde. 
Îşi păstra însă demnitatea pe care un rege trebuie să o 
arboreze în orice împrejurare faţă de supuşii săi. Se 
mărgini să surâdă. 

— Cum te cheamă? 

— John, Sire. Sunt scutierul Înălțimii-sale contele 
de Nottingham. 

— Nu mai foloseşte titlul de duce de Norfolk? 

— Henry uzurpatorul l-a deposedat de acest titlu. 

— L-a pedepsit fiindcă îmi era devotat. Dar ceilalți 
prieteni ai mei cum se descurcă? Kent, de pildă? 

— Contele de Kent e mort, Sire. 

— Mort? 

— Decapitat, Sire. Decapitat împreună cu contele de 
Salisbury. 

— De ce? 

— Au participat la un complot pentru înlăturarea 
uzurpatorului. 

— Bieţii oameni! Dar Huntingdon? 

— Ucis. Din ordinul tânărului conte de Arundel. Şi 
contele de Huntingdon făcuse parte din complot. A fost 
asasinat în locul unde ostaşii Majestăţii-voastre l-au 
arestat pe ducele de Gloucester. 

— Când vor înceta aceste vărsări de sânge, John? 

— Vor înceta numai după răsturnarea 
uzurpatorului. 

— De Despenser ştii ceva? 

— Lordul Despenser a fost decapitat. 

— Tot pentru complot? 

— Tot. 

Richard clătină din cap. 

— Prietenii mei nu m-au dat uitării, rosti cu 
căldură. Ridică iarăşi privirile asupra gardianului. 


— Cum de a eşuat complotul? 

— Contele de Rutland a trădat. Richard îşi încreți 
sprâncenele. 

— Rutland? Cum se poate? Îl copleşisem cu onoruri, 
îl ridicasem la rangul de duce... 

— N-a meritat încrederea Majestăţii-voastre. 

— Şi Nottingham? 

.— Stăpânul meu s-a aliat cu înălțimea-sa ducele de 
Northumberland împotriva uzurpatorului. Richard se 
ridică brusc în picioare. 

— Northumberland l-a sprijinit pe Henry. Spune-i 
stăpânului tău să nu aibă încredere în 
Northumberland! 

— Înălţimea-sa ducele de Northumberland şi-a dat 
seama că a greşit. Acum încearcă să-şi răscumpere 
greşeala. 

— Atunci am să înalț rugi Domnului pentru izbânda 
lor. 

— Stăpânul meu nădăjduieşte să redea în scurtă 
vreme Majestăţii-voastre coroana şi sceptrul. Acum rog 
pe Majestatea-voastră să-mi îngăduie a mă retrage. N- 
aş vrea să dau de bănuit celorlalți gardieni. 

Scutierul se îndreptă spre uşă. 

— Încă un moment, John! Cum se numeşte temnita 
unde mă aflu? M-au adus aici noaptea, într-o caleaşcă 
închisă. 

— Castelul Pontefract, Sire. 

— Pontefract! repetă aproape în şoaptă ex-regele. 
Suspină adânc, apoi rosti cu măreție: Poţi să pleci, 
John. Dumnezeu să te ocrotească! 

Scutierul se ploconi adânc şi părăsi celula. 

Rămas singur, Richard dădu frâu liber emoţiei pe 
care se străduise până atunci să şi-o strunească. Ochii 
i se umplură de lacrimi, înălță privirile spre cer 


— Îţi mulţumesc, Doamne! Îţi mulţumesc!... 

Dangătele clopotelor se auzeau când mai tare, când 
mai încet, după cum le purtau rafalele de vânt. 
Richard ar fi vrut să ştie dacă afară ningea. Îi păru rău 
că nu-l întrebase pe scutier. Nu-l întrebase nici prin ce 
tertipuri reuşise să se angajeze gardian. 

Pentru prima dată în cele paisprezece luni de grea 
detenţiune ex-regele se pomeni fredonând un cântec. 
Avea senzaţia că se născuse din nou. Şoricelul apăruse 
iarăşi pe muchea mesei şi îl privea cu ochii lui vioi şi 
rotunzi ca două mărgeluşe. 

— Bine-ai venit, şoricelule, la praznicul de Crăciun 
al regelui Angliei! îi zâmbi Richard. 

Fuseseră zile când chemase moartea spre a-l izbăvi. 
Acum nu mai voia să moară. Trebuia să trăiască spre 
a-şi recâştiga Coroana furată de Henry de Lancaster. Îl 
pândea însă un mare pericol. Când uzurpatorul îşi va 
da seama că e pe punctul de a pierde partida, va 
ordona ca el, Richard, să fie ucis. Uneori se mira chiar 
că Henry nu-l lichidase, ca să scape astfel de prezența 
supărătoare a  regalului său prizonier. Richard 
cunoştea chipul în care străbunicul său, regele 
Edward, fusese asasinat în temniță din ordinul lui 
Mortimer, amantul reginei. Îl scuturau fiori când evoca 
bara de fier înroşită în foc pe care gardienii o vârâseră 
în anusul bietului suveran captiv. Când regele 
asasinat fusese expus publicului, nici o urmă de 
violenţă nu i se vedea pe față sau pe mâini. Se spusese 
că Edward murise de moarte bună. Oamenii care 
locuiau în preajma temniței îi auziseră însă urletul 
animalic când fierul roşu îi pătrunsese în măruntaic... 

Richard era chinuit de incertitudinea propriului 
său viitor. Care-i va fi sfârşitul dacă lovitura de stat a 
lui Nottingham va da greş? Cel puţin să nu-l 


chinuiască. Să nu moară în torturi, ca străbunicul 
său... Încercă să îşi izgonească gândurile negre. 
Nottingham şi Northumberland vor izbuti. Trebuiau să 
izbutească! Luă câteva firimituri de pâine şi le întinse 
şoricelului, care începu să le ronţăie. 

— Poftă bună, prietene! Este cam sărac banchetul. 
Să sperăm că la anul va fi altfel. Da, da, şoricelule, să 
sperăm... să sperăm... 

Sala de consiliu a castelului regal de la Eltham, 
durată toată din piatră, era mai rece, mai întunecoasă, 
mai neprimitoare decât o peşteră scobită în miezul 
munţilor. Din piatră erau stâlpii groşi, cu capiteluri 
romane, care susțineau bolțile adânci cufundate în 
întuneric. Şi pardoseala tocită alocuri tot din piatră 
era. Flăcările torțelor înfipte în suporturi de fier erau 
smulse încoace şi încolo de curentele înghețate de aer, 
care se vânzoleau prin uriaşa încăpere. Focul mare, ce 
mistuia butucii din căminul atât de înalt încât un om 
ar fi putut umbla cu capul sus, nu reuşea să 
încălzească atmosfera. 

În capul mesei lungi de stejar din mijlocul sălii 
stătea, pe un jilt cu spătar împodobit cu stema regală 
a Angliei, săpată în lemn, însuşi Henry al IV-lea 
Bolingbroke, din neamul Lancasterilor, rege al Angliei 
nu prin drept de moştenire, ci prin uzurparea tronului. 
Cu bărbia sprijinită în pumni, asculta întunecat 
raportul prezentat de Ralph Neville, conte de 
Westmoreland, omul său de încredere, pe care — 
îndată după ce îşi însuşise Coroana regală — îl ridicase 
la rangul de mare mareşal. Se mai aflau în jurul mesei 
şi alți consilieri ai regelui: Henry Percy, conte de 
Northumberland, numit conetabil, fiul acestuia, Henry, 
senior de Anglesey, devenit locotenent regal al Ţării 
Galilor de la Miazănoapte, apoi Thomas, conte de 


Worcester, ridicat la demnitatea de amiral şi locotenent 
regal al Ţării Galilor de la Miazăzi, precum şi 
arhiepiscopul Arundel, unul dintre cei mai neîmpăcaţi 
duşmani ai ex-regelui Richard al II-lea. 

Henry părea absorbit de expunerea marelui 
mareşal. Dar privirile lui, ascunse sub streaşina 
sprâncenelor stufoase, se plimbau neobservate de la 
un consilier la altul. Oamenii aceştia contribuiseră la 
înscăunarea lui pe tronul Angliei. Dar în câţi dintre ei 
mai putea avea încredere? Lui Westmoreland îi dăduse 
în căsătorie pe sora sa vitregă. Apropiindu-l de tron, îi 
strecurase poate în suflet pofta de a-şi însuşi la un 
moment dat Coroana în detrimentul cumnatului său. 
Dar Northumberland? Domeniile sale cuprindeau 
întreg nordul țării. Oştirile lui ţineau în frâu pe 
scoţienii prădalnici şi nedisciplinaţi. Această putere 
cvasiregală nu-i va stârni pofta de a deveni rege? 
Seniorul de Anglesey era un ambițios fără pereche. Se 
va mulțumi cu demnitatea de locotenent regal al Ţării 
Galilor din Miazănoapte, sau va ţinti mai sus? Care era 
limita  lăcomiei lui Worcester? Dar turbulentul 
arhiepiscop Arundel nu va începe să uneltească 
împotriva lui, aşa cum a uneltit în trecut împotriva lui 
Richard?... După ce se încoronase rege al Angliei, 
revărsase asupra tuturor partizanilor săi titluri 
nobiliare, domenii, înalte demnități, recompense 
băneşti. Ştia însă că oamenii aceştia sunt nesăţioşi. 
Richard îl înălțase pe contele de Rutland la rangul de 
duce d'Aumale şi îl acoperise cu daruri. Rutland îşi 
manifestase recunoştinţa trădându-l. Henry ştia că 
mulți dintre partizanii săi îl criticau cu violenţă. Unii îl 
dezaprobau fiindcă acorda o importanţă prea mare 
Parlamentului, alții îi reproşau indulgența față de 
sfetnicii fostului rege, care, pretindeau ei, ar trebui să 


fie judecaţi şi condamnaţi la moarte fără excepţie. 
Beliciştii îl blamau fiindcă întârzia să trimită trupe 
proaspete împotriva Franţei. Moderaţii erau profund 
şocaţi pentru că îndrăznise să-l detroneze pe Richard. 
Mulţi dintre susținătorii lui de ieri declarau fățiş că 
săvârşiseră o greşeală ajutându-l să pună mâna pe 
putere. Iscoade îl preveniseră că se punea la cale un 
nou complot pentru detronarea lui. Printre complotişti 
s-ar fi aflat câțiva baroni care i se arătaseră până 
atunci devotați. Henry se temea să ia măsuri severe 
împotriva acestora înainte de a i se aduce dovezi 
concludente. Nu era înțelept să îingroaşe numărul 
duşmanilor lovind fără discernământ în dreapta şi în 
stânga. 

Henry era uluit de ingratitudinea englezilor. În loc 
să-i fie recunoscători fiindcă îi scăpase de un tiran 
care năzuia să se proclame împărat, îi reproşau 
uzurparea tronului. În definitiv, şi el, Henry, şi Richard 
se trăgeau din acelaşi Edward al III-lea, învingătorul de 
la Crécy şi Poitiers. Richard cobora din Prinţul Negru, 
fiul cel mai mare al lui Edward, pe când el, Henry, era, 
feciorul lui John of Gaunt, duce de Lancaster, al 
treilea vlăstar al regelui. În vinele lui curgea acelaşi 
sânge regal ca şi în vinele lui Richard. 

—  Condamn cu toată asprimea cărpănoşenia 
Parlamentului, care se tocmeşte ca la tarabă, de parcă 
n-ar şti că un război necesită mari cheltuieli! rosti cu 
indignare Westmoreland,  trezind pe rege din 
vălmăşagul gândurilor. Ne batem cu francezii în 
Guyenne şi în Normandie, ne batem cu rebelul 
Glyndwr, care a ridicat Ţara Galilor împotriva noastră, 
ne batem în Irlanda cu ţăranii inculți şi sălbatici, ne 
batem la fruntariile de miazănoapte cu scoțienii 


turbulenti şi rapaci. Toate aceste operațiuni militare ne 
costă bani. 

— Să-mi fie cu iertare, Westmoreland, interveni 
acru ducele de Northumberland. Cheltuielile războiului 
cu Scoţia le-am suportat până acum numai eu. 
Coroana îmi datorează peste optzeci de mii de mărci, 
din care nu mi-a achitat nimic. 

— Pentru moment, Coroana nu îți poate acoperi 
cheltuielile. Ştii bine că veniturile Coroanei — care 
scapă cenzurii Camerei Comunelor — se ridică la 
numai optzeci de mii de mărci. Cheltuielile Curţii se 
cifrează la treizeci de mii de mărci, întreţinerea 
garnizoanei din Calais necesită patruzeci de mii de 
mărci. Ne mai rămân doar zece mii de mărci de care 
nu trebuie să dăm socoteală Parlamentului. În 
condițiile astea, Northumberland, cum vrei să-ți 
restituim sumele cheltuite în campaniile tale împotriva 
scoțienilor? replică Westmoreland iritat. 

— Sistemul e putred, opină Worcester. 

— Parlamentul trebuie silit să execute poruncile 
regelui, supralicită Anglesey. 

Henry clătină din cap, respingând soluţia propusă. 

— L-am înlăturat pe Richard de pe tron fiindcă a 
încălcat principiile înscrise în Magna Charta şi a ştirbit 
prerogativele Parlamentului. Când am acceptat 
Coroana, mi-am luat obligaţia, nu numai să respect 
legalitatea, dar şi să o fac respectată. 

Anglesey aruncă regelui o privire piezişă. 

— Sire, războiul nu se poartă cu menajamente, nici 
în afară şi nici înlăuntrul țării. 

Regele aşeză mâna-i mare şi puternică pe tăblia 
mesei, vrând parcă să dea mai multă tărie vorbelor 
sale. 


— Nu voi restrânge sub nici o formă drepturile 
Parlamentului. 

„Laşule! reflectă Anglesey. Îţi tremură inima ca o 
piftie, laşule! Când te-am adus pe tron, am făcut cea 
mai mare tâmpenie! Acum o plătim cu toţii: Laşule!” 

Henry îşi dădea seama că atitudinea pe care o 
adoptase risca să-i îndepărteze pe unii dintre partizanii 
săi. Menaja însă Parlamentul spre a-şi atrage simpatia 
burgheziei înstărite. Se ştia vulnerabil. O mare parte 
din populaţia ţării vedea în regele detronat un martir, 
iar în uzurpatorul său, un Lucifer cu chip de om. Până 
şi în străinătate actul său de curaj politic era 
condamnat cu asprime. Ducele d'Orleans fusese cel 
mai bun prieten al lui Henry pe timpul exilului 
acestuia. Când aflase însă că proscrisul de ieri se 
ridicase cu armele împotriva regelui său legitim, îl 
învinsese, îl întemnițase şi îi luase tronul. d'Orleans îşi 
schimbase atitudinea. Indignat de „felonia” lui Henry, 
îi trimisese un mesaj plin de insulte, provocându-l la 
duel. Noul suveran al Angliei răspunsese în scris 
ducelui francez că îi va oferi în curând prilejul să se 
întâlnească pe câmpul de bătălie. Dumnezeu va hotări 
de partea cui este dreptatea. Uzurpând tronul, Henry 
intrase în conflict şi cu regele Franţei. Fiica acestuia, 
Isabelle, era căsătorită cu Richard. Detronarea 
ginerelui îl afectase şi pe socru, care văzuse în alianța 
matrimonială dintre casele regale ale Franţei şi Angliei 
chezăşia unei păci trainice. Henry o expediase pe 
regina Isabelle la Paris, dar nu îi restituise şi zestrea, 
aşa cum pretinsese tatăl ei. Conflictul dintre cei doi 
suverani amenința să se învenineze. Ciocniri sporadice 
între trupele franceze şi engleze erau tot mai des 
semnalate. 


— Parlamentului nu-i este îngăduit să 
primejduiască soarta ţării, împiedicând înarmarea 
apărătorilor ei, interveni amiralul Worcester cu furie. 
Dacă se va încăpățâna a ne pune bețe în roate, vom şti 
să-i vârâm un căluş. 

Pe chipul arhiepiscopului Arundel se aşternu o 
paloare de cadavru. Ochii îi scăpărară. Se ridică de pe 
scaun ca împins de un resort. Cu glas metalic, vibrând 
de mânie, îl apostrofă pe Worcester: 

— Orice tentativă de a forța voinţa Parlamentului va 
provoca o răscoală generală. Vă previn! Nu vă jucaţi cu 
focul! Rezolvarea treburilor regatului atârnă în primul 
rând de Camera Lorzilor şi de Camera Comunelor. 
Regele Henry şi voi, sfetnicii săi, nu sunteți decât nişte 
împuterniciți ai Parlamentului. Nu vă este îngăduit să 
luaţi hotărâri fără a ţine seamă de recomandările şi 
consimțământul reprezentanţilor acestui popor. 
Parlamentul este suveran! 

Regele Henry plecă întunecat fruntea. Arundel îi 
amintea prea des că se află sub tutela Parlamentului. 
Prelatul acesta începea să-l irite. 

— Cu tot respectul cuvenit, vom cere Camerei 
Comunelor să sporească fondurile necesare continuării 
operațiilor militare, rosti cu calmă gravitate. 

Arundel se uită pe sub sprâncene le rege. „Şi tu 
începi să joci în ham ca predecesorul tău Richard? 
Prea le dai mână liberă oamenilor tăi! Păzea!” Adăugă 
cu glas tare: 

— Parlamentul nu-şi va dezlega punga pentru nişte 
inşi setoşi de aventuri militare! 

Worcester fu pe punctul de a riposta cu violenţă, 
dar se abținu. Atmosfera era şi aşa destul de 
încărcată. 


Regele găsi potrivit să pună capăt dezbaterilor mai 
înainte ca diferendul dintre cei doi bărbaţi de stat să ia 
proporții. 

— Cred că şedinţa aceasta a durat destul. În 
încheiere ţin să vă reamintesc să primiți cu toată 
cinstea pe împăratul Manuel al Bizanțului, care, după 
cum ştiţi, şi-a anunţat vizita în țara noastră. Când 
trebuie să sosească? se întoarse spre Westmoreland. 

— Mâine, Sire. 

— Sper că toate pregătirile sunt terminate, aşa cum 
am poruncit! 

— Corabia cu care călătoreşte împăratul va fi 
întâmpinată de nave ale flotei noastre militare, replică 
amiralul. 

— Împăratul Manuel este suveranul unei ţări mari, 
cu un trecut glorios, zise Henry. 

— Un eretic! rosti Arundel cu scârbă. Ortodoxismul 
este o erezie execrabilă. lar Manuel rămâne prin forța 
lucrurilor exponentul ortodoxismului. 

— Vine să ne ceară ajutor, spuse regele cu 
bunăvoință. Trebuie să-l ascultăm. Să nu se repete 
tragedia din secolele VII şi VIII, când arabii au pătruns 
cu armatele lor până în inima Europei. 

— Dumnezeu a pedepsit atunci popoarele creştine 
pentru rătăcirile lor, declară sentenţțios Arundel. A-l 
ajuta pe Manuel, ar însemna să dăm o primă de 
încurajare ereziei ortodoxe. 

— Bine. Vom reflecta asupra acestui aspect al 
chestiunii. Henry se ridică de la masă, punând capăt 
conferinței. 

Salută cu o fluturare a mâinii pe consilierii care se 
înclinară, apoi se îndreptă spre uşă. Când pajii de 
serviciu deschiseră cele două canaturi înalte, Henry se 
opri brusc şi se întoarse spre marele mareşal. 


— Westmoreland, mai avem ceva de vorbit. Te rog 
să mă însoţeşti. 

După ce regele şi marele mareşal părăsiră sala, 
ducele de Northumberland se întoarse spre fiul său şi 
îi şopti zâmbind enigmatic: 

— Lupul şi vulpea se duc să se sfătuiască în 
vizuină. Ce-or fi punând la cale? 

— Nimic bun, tată. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru. Dacă află că 
tratăm cu Nottingham, se încurcă rău lucrurile. 

— Nu va afla. 

— Crezi? Trădătorii foiesc. Pentru bani îşi vând şi 
sufletul... 

Regele şi Westmoreland pătrunseră într-o încăpere 
joasă, încălzită de un foc de butuci. Tapiserii cu 
subiecte cinegetice acopereau pereţii. O masă, câteva 
scaune în formă de „X” şi două lăzi bogat sculptate 
alcătuiau întreg mobilierul. Lumânări din ceară de 
albine cu fitil de bumbac, aduse tocmai din Sicilia, 
erau unicul lux. 

Henry se aşeză într-un jeț şi îşi întinse tălpile 
cizmelor spre foc, pentru a şi le usca. Înainte de 
şedinţa consiliului fusese la vânătoare. Se înapoiase la 
palat după ce ucisese o droaie de jivine. Lapoviţa îi 
udase veșmintele. Nu şi le schimbase, fiindcă era 
deprins cu asemenea neplăceri. Militarii se pot lipsi de 
comodități indispensabile civililor. 

Îl pofti pe Westmoreland să ia loc în preajma sa. Îşi 
aținti ochii asupra flăcărilor din cămin. Priveliştea 
unui foc îi activa procesul de gândire. Îl preocupa 
vizita împăratului Manuel. Avea toată simpatia şi 
înțelegerea pentru acest suveran care se războia cu 
turcii, dar nu-l putea ajuta deoarece el însuşi se 
prinsese într-un vârtej şi nu mai ştia cum să iasă. Îl va 


primi însă cu cinste, şi aceasta dintr-un motiv 
binecuvântat.  Suveranii Europei refuzaseră să-l 
recunoască rege al Angliei. Numai regii Portugaliei şi 
Castiliei, căsătoriți cu surori ale sale, îi manifestaseră 
o oarecare simpatie. Venind la Londra, basileul Manuel 
îi recunoştea implicit domnia. 

— Repet, Westmoreland, împăratul Bizanțului să fie 
cinstit aşa cum se cuvine. 

— Sire, ceremonialul costă scump, iar visteria 
regală este goală. 

Henry schiță un gest de nerăbdare. 

— Faceţi un împrumut la bancherii lombarzi. 

— Cămătarii aceştia, Sire, au început să pretindă 
dobânzi fabuloase. 

— Fabuloase sau nu, avem nevoie de bani. Vreau să 
arăt lumii că Henry al IV-lea ştie să îşi onoreze 
prietenii încoronați. 

Marele mareşal zâmbi în colțul gurii. „Prietenii 
încoronați” ai actualului suveran ai Angliei puteau fi 
numărați pe degetele unei singure mâini. Spre a-şi 
atrage simpatia şi a altor case regale, Henry plănuia să 
îşi căsătorească pe cele două fiice ale sale cu Rupert, 
Regele Romanilor, şi cu Eric al XIII-lea al Danemarcei. 
„Oricâţi regi şi-ar introduce în familie, uzurpatorul tot 
uzurpator rămâne”, reflectă Westmoreland cu cruzime. 
Răspunse cu voce tare: 

— Vom face astfel încât strălucirea serbărilor să fie 
la înălțimea prestigiului monarhiei engleze. 

Se uită la întunericul care îşi aşternuse asupra 
ferestrelor perdelele de catifea neagră. 

— Ce devreme se lasă noaptea! Regele îşi mângâie 
încet barba. 

— Eh, iarna! 


Făcu o pauză, apoi îşi întoarse privirile spre 
cumnatul său. 

— Ce mai e nou pe la Pontefract? 

— Se pare că lui Richard îi prieşte închisoarea, râse 
Westmoreland. Cred că are tot timpul să reflecteze 
asupra prostiilor pe care le-a făcut în viaţă. 

— Hm! Omul ăsta se bucură de o constituţie fizică 
excepţională. Altul, în locul lui, ar fi murit demult. 
Sper că nu i se aplică un regim de favoare. 

— Pontefract e închisoarea criminalilor primejdioşi. 
Acolo nu există regim de favoare. 

Henry îşi trase picioarele. Tălpile i se încălziseră 
prea tare. 

— I se face focul? întrebă. 

— Niciodată. 

— Şi rezistă? 

— Rezistă. 

— Ciudat. 

Westmoreland ştia unde voia regalul său cumnat să 
ajungă. Richard, viu, constituia o ameninţare 
permanentă pentru omul care îi luase tronul. Dacă ex- 
regele ar muri, amenințarea ar înceta automat. Dar el, 
Westmoreland, nu avea de gând să se facă 
instrumentul cumnatului său, ordonând uciderea 
fostului rege. Nu voia să îşi ia răspunderea în fața 
istoriei. 

— Parlamentul a fost prea blând condamnându-l la 
detenţiune pe viaţă. 

— Asta îmi spuneam şi eu, zise regele. 

— Din nefericire, hotărârea Parlamentului ne leagă 
de mâini şi de picioare. Trebuie să-l lăsăm pe Richard 
să trăiască. Dacă însă Majestatea-voastră ordonă... 

Henry se scutură ca şi când o reptilă i s-ar fi aninat 
de mânecă. 


— Nu ordon nimic... 

Îşi priponi din nou privirile asupra focului. Nici 
unul dintre nobilii aceştia pe care-i îndopase cu titluri 
şi donaţii nu cuteza să îşi asume răspunderea 
suprimării lui Richard. Nici tânărul conte Arundel, cel 
mai violent dintre toți. Nişte laşi. Toţi erau nişte laşi. 

— Poţi să pleci, Westmoreland. Surorii mele nu-i 
place să te laşi aşteptat. 

— Sire!... 

Marele mareşal se înclină şi părăsi camera. Îndată 
ce rămase singur, Henry se ridică furios din jeţ şi 
începu să se plimbe dintr-un capăt într-altul al 
încăperii. Trebuia totuşi să ia o hotărâre. Atâta vreme 
cât Richard va trăi, conspiraţiile care urmăreau să-l 
repună pe tron nu vor înceta să prolifereze... Una din 
acestea risca să reuşească... 

Agită clopoţelul de argint de pe masă. 

— Morton să vină la mine! ordonă slujitorului în 
livrea cu blazonul Casei de Lancaster brodat pe piept. 
Stai! îl opri. Comunică majordomului să vi se brodeze 
pe livrea stema Angliei. Hai, du-te! 

Câteva clipe mai târziu, Morton îşi făcu apariţia. 
Voinic ca un taur, cu un ochi scos şi cu obrazul stâng 
sluțit de cicatricea adâncă lăsată de o lovitură de 
sabie, Morton părea replica pământeană a lui Vulcan. 
Devotat stăpânului pe care îl urmase în toate 
aventurile şi bătăliile sale, executa ordinele fără să 
crâcnească. După ce devenise rege al Angliei, Henry 
nu-l numise în funcții înalte, căci Morton era prea 
limitat la minte spre a executa atribuţii complicate. 
Nici bani mulți nu-i dădea pe mână, fiindcă Henry era 
întotdeauna strâmtorat. Îi încredințase de atunci 
diferite sarcini tainice, de mare încredere, şi Morton le 
îndeplinise în chip exemplar. Omul acesta, care 


atrăgea toate privirile prin sluțenia lui, ştia să se facă 
neobservat când urmărea pe cineva. Se mai pricepea 
să ucidă fără zgomot, în umbră, astfel încât să nu se 
trădeze. 

Henry se uită crunt la slujitorul său, care plecă 
umil fruntea. 

— l-ascultă, Morton, dacă vreau să scap de un om 
cu o înaltă situaţie, ai să poţi îndeplini această 
sarcină? 

Morton îl privi cu naivă uimire. 

— Până acum ţi-am executat fără greş poruncile, 
Măria-ta. 

— Ştiu. De data asta însă e vorba de un înalt, de un 
foarte înalt personaj. 

— Nu mă dau înapoi de la nimic, Măria-ta. 
Niciodată nu m-am dat înapoi. Porunceşte! 

Henry păstră câteva clipe tăcerea, apoi rosti brusc: 

— Richard al II-lea de Bordeaux. 

O stupoare profundă se întipări pe chipul 
slujitorului. Bâigui: 

— Fostul rege?... 

— Ei, da! Te temi de el? Ţi-e frică de urmări? Nici o 
grijă! Te ocrotesc eu. 

— Porunca Măriei-tale este lege. 

— Poruncă? Nu-ţi dau nici o poruncă. Ti-am spus 
doar că aş vrea să scap de omul ăsta. 

Trăsăturile chipului lui Morton se înăspriră. Luase 
o mare hotărâre. 

— Ai să scapi, Măria-ta. Regele, îl privi lung. 

— Cadavrul lui are să fie expus în biserică, 
publicului. Aşa cere datina. Nu vreau să se observe pe 
trupul lui semne de violenţă, înţelegi? 

Morton râse. 


— Pe năsălie, trupul lui Richard de Bordeaux va fi 
neîntinat de vânătăi. 

— Cum ai să faci? 

— Îl bat peste şale cu săculeţi de nisip. Îi prăpădesc 
măruntaiele. Pe din afară nu se va vedea nimic... Dar 
voi fi lăsat să intru la el? 

— Ai să intri spre a te interesa de sănătatea lui. Voi 
da poruncă în acest sens. 

— În scris? 

— Nu. Verbal. Nimeni nu te va tulbura în timpul 
convorbirii cu Richard... 

— Prea bine, Măria-ta. Plec îndată la Pontefract. 

— Nu, Morton. Ai să faci treaba asta numai după 
plecarea împăratului bizantin. Ceremoniile prilejuite de 
vizita sa nu trebuie să fie tulburate de moartea lui 
Richard. 

— Am înţeles, Măria-ta. Nu sunt greu de cap. 

— Vreau să se spună că Richard a murit de moarte 
bună. 

— Aşa se va spune, Măria-ta. 

— Bine. Poţi să pleci. 

Morton puse un genunchi în pământ, plecă fruntea, 
apoi se ridică şi părăsi încăperea. 

Henry îşi încleştă mâinile şi le duse la buze. 

— Orice aş face, bănuielile tot vor cădea asupra 
mea. În fața istoriei voi apărea nu numai în postură de 
uzurpator, ci şi de ucigaş. 

Îşi desfăcu încet mâinile, apoi îşi lăsă braţele să 
atârne de-a lungul corpului. Părea vlăguit. Deodată îşi 
învârtoşă muşchii şi îşi încleştă pumnii. Ridică privirile 
spre cer şi clamă o imprecațţie teatrală, ca un cabotin 
de provincie: 

— lartă-mă, Doamne! Dar pentru Coroana Angliei 
aş fi în stare să-mi vând sufletul Diavolului însuşi... 


Împăratul Manuel şi curtenii lui puseră piciorul pe 
pământul Angliei în timpul sărbătorilor Crăciunului. 
Henry îl primi cu mare pompă la castelul Eltham. 
Basileul şi personajele din suita lui făcură impresie 
asupra nobililor englezi, care păreau nişte barbari în 
comparaţie cu rafinaţții seniori bizantini, înfăţişarea 
lui, de o inimitabilă măreție, dar mai ales reputația-i 
de apărător al creştinătăţii îi teşeau în jur o aură 
fabuloasă. 

Ca şi în celelalte ţări vizitate, basileul trebui să facă 
față unui lung şi obositor şir de ceremonii. Banchetele 
onorate în cursul peregrinărilor sale îi stricaseră 
stomacul. Nu se putuse acomoda cu  feluritele 
bucătării din Apusul Europei. Şi vârsta îşi cerea 
drepturile. Manuel nu mai era tânăr. Eforturile impuse 
de programul încărcat al călătoriei îi zdruncinaseră 
sănătatea. Inima îi dădea cel mai mult de lucru. Se 
străduia să îşi înfrângă slăbiciunile trupului folosindu- 
se de armele spiritului. Ştia că de reuşita misiunii lui 
atârna viața sau moartea Bizanțului. 

Regele Henry oferi în onoarea sa  festinuri 
agrementate de menestreli, jongleri şi bufoni. Se arătă 
extrem de  prevenitor. Manuel era satisfăcut de 
primirea făcută. La Londra, în ciuda vremii urâte — 
lapoviță, frig, zloată — lumea se înghesuia cu miile pe 
străzile parcurse de cortegiu. Basileul s-ar fi socotit şi 
mai mulțumit dacă manifestările platonice ar fi fost 
urmate de ajutoare palpabile pentru oropsitul Bizanţ. 
Complezenţa pe care o arătase proaspăt unsului rege 
nu era recompensată aşa cum s-ar fi cuvenit. Manuel 
era convins că Richard al II-lea ar fi fost mai darnic. 

Vizita începută în Anglia sub auspicii atât de 
frumoase se încheie în coadă de peşte. Henry făcu 
unele  făgăduieli, realizabile însă într-un viitor 


îndepărtat. Anglia — explicase el basileului — trecea 
printr-o mare criză. Războaiele pe care era nevoită să 
le poarte îi solicitau contingente de trupe mereu 
împrospătate. Dar oamenii erau puţini. Ciuma care 
bântuise ţara cu câteva decenii în urmă înjumătăţise 
populaţia. Şi banii erau puţini... 

Manuel înțelese că venirea lui în Anglia fusese 
zadarnică. Trist, dar nu descurajat, îşi luă rămas bun 
de la Henry şi se înapoie la Paris. Apartamentul său de 
la Louvre îl aştepta, căci regele Charles i-l pusese la 
dispoziţie pe termen nelimitat. Manuel nu se grăbea să 
se întoarcă la Constantinopole. Era hotărât să obţină 
rezultate cu preţul oricăror sacrificii. Ar fi fost gata să 
cedeze până şi tronul dacă ar fi găsit pe vreun suveran 
din Occident dispus să preia Coroana imperială, cu 
obligația de a apăra independența şi integritatea 
Bizanțului. Era hotărât să pledeze cauza ţării sale şi în 
fața lui Wenzel, rege al Boemiei şi al Germaniei. Praga 
era mai amenințată de turci decât Londra sau Parisul. 
Iminenţa pericolului îl va face poate mai receptiv pe 
Wenzel. Se va adresa şi regelui Sigismund al Ungariei 
şi lui Mircea-Voievod, domnul Valahiei. Va încerca să 
înjghebeze o nouă cruciadă împotriva Islamului. 
Imaginaţia îi crea viziuni măreţe, cu câmpuri de bătălie 
deasupra cărora  fâlfâiau victorioase  stindardele 
creştinătăţii, în vreme ce însemnele puterii otomane — 
steagurile verzi ale Profetului — erau strivite sub 
copitele cailor. 

Dar visurile nu durau mult. Manuel îşi dădea 
seama că marile ciocniri de interese politice şi 
dinastice din ţările Europei occidentale făceau ca 
necazurile Bizanțului să pară neglijabile. Înainte de a 
se înfățişa regelui Wenzel, la Praga, în calitate de 
solicitant, trebuia să  tatoneze terenul pe căi 


diplomatice. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi 
Germania era frământată de grave tulburări interne. 
Trimişii săi încercaseră în mai multe rânduri să fie 
primiți în audiență de suveranul german, dar de 
fiecare dată li se spusese că acesta lipsea din capitală. 

Curând după sosirea sa la Paris, Manuel află că ex- 
regele Richard murise în temniţă. Circula zvonul că 
fostul suveran al Angliei fusese asasinat din ordinul lui 
Henry al IV-lea. Versiunea oficială pretindea că 
Richard îşi dăduse sfârşitul în urma unei lungi şi 
încăpățânate greve a foamei. Unii simpatizanți ai 
fostului rege şopteau că acesta fusese lăsat să moară 
de inaniție. Alții răspândiseră vestea că Richard ar fi 
evadat din temniţă, s-ar fi refugiat undeva, în nordul 
Angliei, şi acolo îşi organiza o armată, cu ajutorul 
căreia avea să îşi recucerească tronul. Manuel nu 
credea în povestea evadării. Atât cât îl cunoscuse pe 
Henry şi judecând după cele ce auzise despre el, îşi 
formase convingerea că acesta nu se lăsa strunit de 
scrupule. Oricum, un episod trist, la care basileul 
fusese martor marginal, se încheiase... 


kkk 


Regele Wenzel al Boemiei simțea un gol dureros în 
capul pieptului ori de câte ori primea veşti proaste. Şi 
aceasta se întâmpla de la o vreme tot mai des. În 
ultimii ani ghinioanele se abătuseră grindină asupra 
lui. S-ar fi zis că destinul îi era duşmănos. Regina îşi 
permitea să-i toarne adevăruri pe care nici sfetnicii cei 
mai apropiaţi n-ar fi îndrăznit să i le spună. Îi reproşa 
comoditatea, lipsa de voință, apatia, egoismul, 
lăcomia, luxura, împletite cu un foarte accentuat 
orgoliu. Enumerarea acestor defecte stârnea îndeobşte 
mânia lui Wenzel, care părăsea apartamentele soției 


sale trântind uşile, bufnind şi fulgerând. Dar în 
momentele de linişte, când încerca să îşi analizeze 
firea, constata că regina avea într-un fel dreptate. 

Tatăl său, răposatul Karl al IV-lea, suveranul 
Sfântului Imperiu Roman, despre care toată lumea 
vorbea cu venerație, îi spusese odată mângâindu-l pe 
cap: 

— Wenzel, ai să fii un rege mare! Ai să faci cinste şi 
neamului tău şi acestei ţări! 

Se pare că pe împărat îl orbea dragostea paternă. 
Pe atunci Wenzel avea 16 ani. Era un adolescent 
chipeş, cu corp de efeb, care atrăgea privirile tuturor 
femeilor. Era atât de răsfățat de curteni şi de consilierii 
împăratului, i se făceau complimente atât de 
extravagante şi era ridicat cu atâta ostentaţie în slăvi, 
încât ajunsese să se socotească un egal al zeilor. Doi 
ani mai târziu fusese chemat să urce treptele tronului. 
Din nefericire, noul suveran nu avea să împlinească 
nici aşteptările supuşilor şi nici pe ale lui proprii. Încă 
din primii ani ai domniei se izbise de greutăți care-i 
păruseră de neînvins. 

— Tu nu eşti capabil să le învingi, îl apostrofa 
regina. Eşti prea leneş, prea lipsit de energie ca să te 
iei la trântă cu adversităţile soartei. Dacă în căsnicia 
noastră eu aş fi purtat pantalonii şi tu fusta, alta ar fi 
fost acum situația noastră. N-am fi trăit ca nişte 
prizonieri în castelul ăsta umed şi respingător. 

Adeseori, Wenzel o asculta placid, fără să 
protesteze. Mai ales în vremurile din urmă. Într-un fel, 
îi dădea dreptate. Recunoştea că poziția lui nu era de 
invidiat. Fraţii săi Sigismund şi Johann, precum şi 
verii Jobst şi Prokop îl ţineau sub o strictă tutelă, 
transformând castelul regal al Hradşinului într-un fel 
de temniţă cu gratii aurite. Nu era o situație potrivită 


pentru regele Boemiei şi urmaşul direct al împăratului 
Karl. Teoretic, suveranul Sfântului Imperiu Roman se 
bucura de puteri absolute. Divinitatea i le conferise şi 
numai divinitatea i le putea lua. În realitate, el, 
Wenzel, nu mai avea nici o putere. Cum de ajunsese 
aici? Poate că totul începuse în clipa în care bătrânul 
său părinte avusese nefericita idee de a încredința în 
deplină şi veşnică stăpânire lui Sigismund şi lui 
Johann teritorii vaste — marka Brandemburgului şi 
Lusatia — iar lui Jobst şi Prokop — marka Moraviei. El, 
Wenzel, rămăsese doar cu regatul Boemiei şi cu titlul 
discutabil de suveran al Regatului Romanilor. 
Germania era constituită dintr-un mozaic de ducate, 
principate, comitate, stăpânite de nobili trufaşi, foarte 
geloşi pe privilegiile lor şi gata oricând să se ia la harță 
cu propriul lor monarh, dacă interesele le-ar fi cerut-o. 

Îndată ce preluase sceptrul, el, Wenzel, se pomenise 
târât într-un torent de evenimente imposibil de 
stăpânit. Încercase senzațiile unui înotător prins fără 
scăpare într-o bulboană. Imperiul era zbuciumat de la 
un capăt la altul de războaie civile. Oraşele, constituite 
în ligi, se băteau cu principii care încercau să le 
supună. Principii se băteau între ei pentru întâietate şi 
pentru a-şi rotunji fiefurile, unul în dauna celuilalt. 
Marii electori, şapte la număr, care îl alegeau pe 
împărat potrivit prescriptiilor faimoasei Bule de Aur, 
dispuneau în mod practic de o autoritate egală, dacă 
nu superioară, autorității monarhului, suzeranul lor. 
Despotici,  turbulenţi, îşi apărau cu aroganță 
privilegiile, înfruntându-l adeseori pe şeful statului, în 
care nu vedeau decât un egal plasat de ei la cârma 
tării. 

Din indolență, sau poate dintr-o laşitate 
nemărturisită nici lui însuşi, Wenzel nu se amestecase 


în luptele lăuntrice ce însângerau Germania. „Prefer să 
păstrez o poziţie de arbitru suprem, care să-şi spună 
cuvântul când glasul armelor va înceta să se mai 
audă.” Îşi asumase rolul de judecător în conflictul 
angajat între ligile oraşelor şi principi abia după ce 
aceştia din urmă reuşiseră să învingă coaliția 
burghezilor în câteva bătălii rămase de pomină. Nu 
făcuse astfel decât să recunoască o stare de fapt. 
Locuitorii oraşelor, care se simțeau îndrituiți a fi 
apăraţi de rege, îi reproşau inerția, atribuindu-i vina 
de a se fi aliat cu principii spre a-şi împila poporul. 
Această impresie era întărită şi de faptul că Wenzel, 
sub presiunea ducelui de Bavaria, decretase că alianța 
oraşelor era contrară preceptelor bisericii apostolice, 
submina Sfântul Imperiu Roman şi încălca legile țării. 
Principii nu i se arătaseră recunoscători pentru 
ralierea sa la cauza lor, fiindcă o socoteau tardivă şi 
ineficientă. 

Când liga burghezilor din Bale, Zurich şi Luzerna 
aplicase o magistrală corecție ducelui Leopold de 
Austria în lupta de la Sempah, câştigându-şi 
independenţa, tot Wenzel fusese socotit țapul ispăşitor 
şi de o tabără, şi de alta. 

În timp ce sângele germanilor îngrăşa câmpurile de 
bătălie, regele oferea baluri curtenilor, se făcea 
remarcat prin aventurile-i galante şi se delecta citind 
povestirile Mesei Rotunde. Dacă nu era în stare să 
strălucească prin faptele lui de arme, se identifica în 
închipuire cu vajnicii eroi din romane. Trăia cu toată 
intensitatea isprăvile din Erec şi Ivain, din Wigamur şi 
Wigalois, din Parzival sau din Tristan şi Isolde. Era 
mare amator şi de fabule comice, care, pretindea el, îi 
mai descreţeau fruntea întunecată de griji. 


Trecuseră douăzeci şi mai bine de ani de când se 
urcase pe tron. Falnicul tânăr de odinioară se 
transformase într-un adult îmbătrânit înainte de 
vreme. Se lățise în şolduri, i se lăbărțase burta, 
picioarele i se uscaseră, subţiindu-se ca la fauni. 
Regina, scârbită de frenezia amoroasă cu care asalta 
pe doamnele de onoare şi pe slujnice — fără deosebire 
— îl apostrofa cu dispreţ: 

— Priveşte-te în oglindă, Wenzel, şi încetează să te 
mai înjoseşti făcând pe veşnicul îndrăgostit. Arăţi ca 
un clapon jumulit de pene. 

Regele resimţise cumplit afrontul. Mai cumplit 
decât umilinţele îndurate din partea puternicilor săi 
vasali. Dar amărăciunile datorate amorului propriu 
rănit se estompau repede. Înseninat, Wenzel relua 
petrecerile şi aventurile amoroase. În definitiv, nu avea 
a se plânge prea mult de fraţii şi de verii săi, care-i 
uzurpaseră puterea, îndeplinind obligaţiile politice care 
în mod firesc i-ar fi revenit lui, îl scuteau de oboselile 
inerente ocârmuirii imperiului. 

Lucrurile se complicaseră puţin când, în mintea lui 
Jobst markgraf de Moravia, încolţise ideea sporirii 
propriului patrimoniu în dauna regatului Boemiei. În 
fruntea trupelor făcuse o incursiune fulger până la 
Praga. Îl surprinsese pe Wenzel tocmai când acesta 
prezida un banchet la care asistau câteva femei 
frumoase din înalta aristocrație a Boemiei. Dornic să 
se facă remarcat prin comportamentul său cavaleresc, 
regele îl poftise pe văr în sala festinurilor, îi oferise un 
loc în stânga sa şi un hanap de aur plin cu vin 
rubiniu. 

Jobst acceptase cu zâmbetul pe buze cinstirea, dar 
aceasta nu-l împiedicase a-l declara arestat pe rege. 
Gata să se acomodeze în orice situație, Wenzel ar fi 


acceptat poate noul său capitis diminutio, cu atât mai 
mult cu cât arestarea se reducea doar la o îngrădire 
abia  sesizabilă a libertății. Palatul rămânea la 
dispoziţia lui. Nu avea însă permisiunea de a-l părăsi. 
În frumoasele încăperi ale Hradşinului, Wenzel îşi avea 
biblioteca, orchestra proprie, apartamentele tainice 
spre a-şi primi iubitele ocazionale, vinuri alese şi 
provizii la discreţie. Jobst îi lăsase în preajmă chiar şi 
pe regină, privilegiu de care Wenzel s-ar fi lipsit fără 
mare regret. 

Armata regală, mai demnă decât suveranul pe care- 
l apăra, ridicase armele împotriva uzurpatorului, dar, 
lipsită de căpetenii militare bine pregătite — Wenzel 
instalase în fruntea ei numai favoriți pricepuţi să-i 
cânte osanale — fusese înfrântă şi risipită. 

Intenția mărturisită a lui Jobst de a-şi însuşi 
Coroana regatului Boemiei — şi eventual sceptrul 
imperial — ameninţa să compromită echilibrul de forțe 
din sânul imperiului. Fraţii regelui şi ceilalți principi 
iritați de ambiția markgraf-ului de Moravia porniseră 
cu armatele împotriva acestuia. Se aprinsese astfel un 
război civil, în care aliaţii de ieri deveneau duşmanii de 
mâine şi viceversa. 

Germania fierbea aşa cum fierbe smoala în cazanele 
încinse de flăcările iadului. Numai Wenzel stătea 
impasibil şi se veselea cu puţinii prieteni care-i mai 
rămăseseră. Dacă ar fi avut spirit de inițiativă sau 
dacă ar fi dat dovadă de oarecare diplomaţie, ar fi 
putut să-şi manevreze astfel fraţii, verii şi pe ceilalți 
mari vasali, încât să-i învrăjbească şi mai rău, spre 
folosul său personal. Dar jocul ar fi necesitat eforturi 
prea mari. Wenzel prefera să rămână pasiv. „Zace în 
propria-i nesimţire ca un porc în cocină”, declarau cu 
dezgust sfetnicii imperiali înainte de a-l părăsi pe rând. 


— Coroana ai pierdut-o, îi reproşa exasperată 
regina, în curând ai să-ţi pierzi şi capul. la aminte la 
pilda lui Richard al Angliei. 

Wenzel râdea nepăsător: 

— Mie nu mi se poate întâmpla ceea ce i s-a 
întâmplat lui, fiindcă mă mlădii aşa cum se mlădie 
trestia în bătaia vântului. Toţi oamenii aceştia care se 
bat în jurul tronului se vor uza treptat. Eu am să le 
supraviețuiesc. Şi atunci am să le dau cu tifla la toți 
cei care m-au crezut incapabil. 

Adevărul este că în sinea lui Wenzel nu era atât de 
calm pe cât voia să pară. Câteodată se trezea din 
amorțeală. Undeva, în străfundul ființei lui, suna un 
clopoțel de alarmă. Atunci începea să umble agitat prin 
cameră şi îşi făgăduia solemn că va trece la acţiune. 
Dar momentele de ebulițiune nu durau mult. 
Indolența-i congenitală îl copleşea iarăşi, tăindu-i 
elanul, secătuindu-i resturile de energie, readucându-l 
la vechea-i stare de apatie. Îşi dădea atunci seama că 
era un ratat, că frica — o frică insidioasă care-l 
paraliza, materializându-se în coşul pieptului ca nişte 
colți de reptilă — îl împiedica să săvârşească acte de 
voință, să îşi asume responsabilități şi riscuri greu de 
calculat. 

Culmea este că politica lui de temporizare părea să 
înceapă a rodi. Forţele fraților şi verilor săi aflați în 
luptă dădeau semne de uzură. 

— Acum e timpul să intervii şi tu, îl îndemna cu 
înflăcărare regina, dornică să-l smulgă din nepăsare. 
Nu aştepta să-ţi vină totul pe tavă. Adu-ţi aminte de 
îndemnul lui Hristos: „Mişcă din mâini, Petre! Mişcă 
din mâini!” Eşti în ceasul al unsprezecelea, Wenzel. Ia 
aminte! 


Atunci se întâmplase un fapt care dăduse peste cap 
şi planurile candidaţilor la tronul Boemiei, şi 
aşteptările optimiste ale lui Wenzel. 

Ruprecht von Wittelsbach, unul dintre cei şapte 
principi electori, îşi zisese într-o zi — după o 
îndelungată chibzuinţă — că era stupid să se bată 
pentru apărarea intereselor altuia, când putea tot atât 
de bine să se bată pentru promovarea propriilor lui 
interese. Incapacitatea lui Wenzel era tot atât de 
păgubitoare imperiului ca şi lăcomia fraților şi verilor 
acestuia. Între familiile Wittelsbach şi Luxemburg 
domnea o veche şi neostoită ură. Detronarea lui 
Wenzel ar atrage după sine şi năruirea mult hulitei 
dinastii de Luxemburg. 

Ruprecht se pusese pe lucru. Priceput în jocul de 
culise, prinsese a trage la sfori, până ce izbutise să 
strecoare în mintea câtorva din marii electori ideea 
înlăturării de pe tron a lui Wenzel. 

Regele Boemiei se afla în acea epocă la Praga. Într-o 
seară pe când o trupă de comedieni interpreta la palat 
o piesă de Euripide, ducele Wilhelm de Altenburg- 
Delmond, unul dintre puţinii reprezentanţi ai marii 
nobilimi rămaşi credincioşi lui Wenzel, i se înfățişă şi, 
smulgându-l din mijlocul curtenilor îl trase deoparte: 

— Se petrec lucruri mari, Sire. La Oberlhanstein s- 
au întrunit cei trei mari electori clerici, arhiepiscopii de 
Mainz, de Trier şi de Köln, la chemarea lui Ruprecht 
von Wittelsbach spre a alege un nou suveran. 

— Şi cu mine ce au de gând să facă? se bâlbâi 
Wenzel. 

— Să te scoată în factor comun, Sire. 

— Ducele de Saxa ce spune? 


— Ducele de Saxa nu s-a pronunţat încă, dar opinia 
lui nu mai contează. La Oberlhanstein s-au întrunit 
patru electori din şapte. Au majoritatea. 

Wenzel se scărpină perplex în creştet. 

— Ce mă sfătuieşti să fac, Altenburg? 

— Să intri în acţiune, Sire. 

— Acum nu pot. Nu se cuvine să întrerup 
reprezentaţia teatrală, rosti cu toată seriozitatea. 

Principele avu senzaţia că i se toarnă în cap o 
găleată cu apă rece. 

— E în primejdie tronul, Sire! protestă. Dinastia! 
Wenzel se îmbufna ca un copil luat de la joacă şi trimis 
la culcare. 

— Nu pot să iau o hotărâre, aşa, stante pede. 
Trebuie să rumeg bine lucrurile. Afară de asta, ştii şi 
tu, mişcările mele sunt îngrădite. Fraţii mei şi Jobst... 

Interlocutorul îl întrerupse, plin de nerăbdare: 

— Când vor auzi că dinastia însăşi se află în joc, vor 
renunţa la vechile lor dezbinări. 

Wenzel conveni că raționamentul prietenului său 
era întemeiat. Fraţii şi verii lui se vor uni spre a apăra 
dinastia din care făceau parte. Pentru ei, un Wenzel de 
Luxemburg era preferabil unui exponent al familiei 
Wittelsbach. 

— Am să mă mai gândesc, da, am să mă mai 
gândesc, repetă mecanic regele. Acum să mergem în 
sala de spectacole. Pauza e pe terminate... 

Presupunerile lui Altenburg-Delmond se dovediră 
exacte. Frații şi verii lui Wenzel încheiară la repezeală 
un pact de familie şi se înfățişară lui Wenzel, cerându-i 
să pornească la luptă. Îl vestiră cu tot respectul că îi 
puneau armatele lor la dispoziţie. Wenzel primi cu 
plăcere supunerea lor, dar manifestă o mare 


nehotărâre în ceea ce priveşte organizarea unei 
expediţii militare. 

— Trebuie să ne îndreptăm în marş forţat spre 
Oberlhanstein, stărui Jobst. Să-i izgonim pe electori şi 
să înăbuşim în faşă un complot care ne ameninţă pe 
toţi în egală măsură. 

— Aş prefera să tratez diplomatic întreaga afacere, 
replică Wenzel. 

— Diplomatic? se burzului Johann, izbind cu 
pumnul său masiv în masă. 

Regele tresări. 

— Mai încet, Johann. Faci să-mi ţiuie urechile. 

— Dar bine, Wenzel, reveni la atac Jobst, nu înţelegi 
că nu e timp de tratative? Duşmanii noştri îşi 
mobilizează trupele. Alături de ei se află cele mai 
puternice familii: Wettin, Hesse, Hohenzollern, 
Wurtemberg... 

— Ei vezi, Habsburgii nu sunt cu ei! exclamă 
triumfător Wenzel. 

— Dar nu sunt nici cu noi. Îşi fac propriul joc. 

— Habsburgii se vor încaieră cu Hohenzollernii... 
Hohenzolernii îi vor trage după ei şi pe Wettini... Noi îi 
vom lăsa să se bată, să se uzeze... 

Jobst zbieră ca şi când l-ar fi cuprins turbarea: 

— Visezi cu ochii deschişi, Wenzel! Dacă nu mergi 
alături de noi, plecăm singuri la luptă. 

— Deschiderea unei campanii în prag de iarnă nu 
este un lucru uşor, se smiorcăi regele. 

Johann se ridică în picioare. Trupul său uriaş 
părea să nu se mai termine. Era îmbrăcat în negru, ca 
un cleric. Ochii îi scăpărau însă diavoleşte. 

— Alege, Wenzel! rosti cavernos. Cu noi sau fără 
noi! Dacă stărui să temporizezi, te detronăm! Noi, frații 
şi verii tăi! 


— Încă trei zile, se milogi Wenzel, speriat de 
amenințarea lui Johann. Încă trei zile! Apoi sunt al 
vostru. Cu trup şi suflet. 

Johann îl privi din înaltul staturii sale. 

— Fie. Trei zile. Dar nici o oră mai mult. Să mergem! 
se adresă celorlalți bărbaţi din jurul mesei. Să-l lăsăm 
pe Wenzel cu gândurile lui. Acum ştie ce-l aşteaptă. 
Mai mult decât atât nu putem face. leşiră zornăindu-şi 
pintenii. 

Când se văzu singur, Wenzel suspină amarnic. 
Frații şi verii lui erau nebuni. De ce să plece la război? 
lar dacă aveau poftă să se bată, de ce să-l ia şi pe el? 
„Vreau să evit o vărsare de sânge, îşi zise. Vreau să 
evit un masacru între oameni de acelaşi neam.” 

Îi plăcură frazele acestea umanitare. „Ce suflet 
mare am! se îmbătă de sublimul propriilor sale 
simțăminte. Dacă m-ar vedea în clipa asta răposatul 
meu tată, ar fi mândru de mine.” 

Undeva, în tainițele cele mai ascunse ale fiinţei lui, 
sună iarăşi clopoţelul care-i tulbura atât de inoportun 
liniştea. „Ţi-e frică, Wenzel! Ţi-e frică să pui mâna pe 
sabie! Ţi-e frică să te baţi pentru dreptul tău! Ţi-e frică 
de Dumnezeu, dar mai ales de oameni! Ţi-e frică, 
Wenzel! Ţi-e îngrozitor de frică!” 

A doua zi, în vreme ce regele se frământa chinuit de 
îndoieli, sosiră la Praga trimişii împăratului Manuel şi 
îi solicitară o audienţă. Wenzel îi primi cu pompă, 
fiindcă îi plăceau ceremoniile. Comportarea lui era 
plină de o inimitabilă graţie. Se pricepea să îşi 
îndeplinească îndatoririle formale. 

Şeful ambasadei bizantine, Petros Bryennios, îl 
flată, complimentându-l într-o lungă şi elaborată 
introducere. Intră apoi în subiect. Bizanțul, ameninţat 
de forțele Islamului, solicita sprijinul Sfântului Imperiu 


Roman şi al suveranului său, neîntrecutul paladin al 
creştinătăţii. 

Wenzel ascultă cu atenţie logosul şefului delegaţiei, 
apoi răspunse plin de candoare: 

— Sunt sufleteşte alături de voi. Înţeleg cât de grea 
este lupta voastră pentru păstrarea independenţei 
Bizanțului. Aş vrea să fac ceva pentru această ţară. 
Din nenorocire, în clipa de față Germania trece prin 
mari încercări. Grave frământări lăuntrice îşi cer 
tributul de sânge. Şi eu am puțini soldaţi. Totuşi, mă 
voi gândi la o soluție. Sunt dornic să vă acord tot 
sprijinul. Până una-alta, am să vă încredințez trupa 
mea de actori. O pun la dispoziţia împăratului Manuel. 
Sunt sigur că admirabilele piese din repertoriul lor vor 
risipi gândurile triste ale prea-augustului vostru 
suveran. Bănuiesc că împăratul Manuel cunoaşte 
limba germană. Mi s-a spus că este extrem de cult. 
Cunoaşte, pare-mi-se, şase sau şapte graiuri străine. 
Dacă nu stăpâneşte îndeajuns germana, puteţi să-i 
spuneți că actorii mei ştiu să şi danseze. Pot organiza 
splendide spectacole de balet. Cât mai rămâneţi la 
Praga”? 

Sufletul lui Bryennios era îndoliat. Cuvintele regelui 
Wenzel spulberau încă o speranţă. 

— Cu voia ta, Mărite Doamne, replică ambasadorul, 
vom mai zăbovi în frumoasa voastră capitală până la 
sfârşitul săptămânii. Poate că până atunci veţi lua în 
considerare un ajutor mai substanțial. 

— Nu cred că sfârşitul acestei săptămâni mă va mai 
găsi la Praga, grăi cu amărăciune regele. Mâine seară 
am să ofer însă în cinstea voastră un bal la curte, 
reluă însuflețindu-se la gândul petrecerii. Veţi avea 
prilejul să constataţi de câtă simpatie vă bucurati în 
ochii mei 


Bryennios nu mai avu prilejul să se bucure de balul 
proiectat. A doua zi, către ora prânzului, ajunse în 
capitala regatului Boemiei vestea că, la Oberlhanstein, 
Ruprecht von Wittelsbach fusese ales Rege al 
Romanilor şi viitor suveran al Imperiul Roman cel 
Sfânt, Wenzel fiind declarat nedemn de a mai păstra 
titlul de rege şi deci decăzut din toate drepturile sale la 
domnie. 

În aceeaşi zi, ambasadorul bizantin şi persoanele 
din suita lui părăsiră Praga. Bryennios nu se mai 
înfățişă lui Wenzel spre a-şi lua rămas bun. Prin 
această plecare intempestivă renunţase implicit şi la 
trupa de actori, care nu cunoşteau decât limba 
germană. Călătoriile se făceau în condiţii atât de grele, 
încât Bryennios nici nu se gândise a-şi complica 
existența cărând după el nişte artişti inutili. 

Destinația sa era Oberlhanstein. Spera să fie primit 
în audienţă de noul suveran al Germaniei şi să-l 
convingă a interveni în ajutorul Bizanțului. Dar când 
ajunse acolo, află că Ruprecht plecase la Nürnberg. 
Porni pe urmele lui. Când ajunse la Nürnberg, i se 
spuse că regele era în drum spre Aachen, unde avea să 
fie încoronat. După multe peripetii, culminând cu 
atacul unor mercenari rămaşi fără angajament, care-i 
scuturară de bani şi de îmbrăcăminte în inima unei 
păduri cu privelişti paradisiace, diplomaţii sosiră în 
fapt de seară la Aachen, unde-i aştepta o veste 
proastă. Oraşul refuzase să îşi deschidă porţile în calea 
noului suveran. Aruncând în joc toate resursele 
spiritului său inventiv, Bryennios izbuti să îşi procure 
fonduri băneşti de la un zaraf şi să pornească spre 
Köln, unde auzise că ar fi ajuns între timp regele. 
Peregrinările proaspătului monarh păreau să nu se 
mai termine. Informaţiile procurate de Bryennios cu 


destulă greutate nu erau de natură a-i uşura 
misiunea. Află astfel că Ruprecht îşi amanetase nu 
numai bijuteriile proprii, ci şi coroana pentru a-şi 
procura banii necesari lefurilor şi aprovizionării 
soldaților săi. Râvnitor să îşi creeze o strălucită 
reputație de general şi de diplomat, se pregătea să 
intervină în conflictul armat dintre Florenţa şi Milano. 
În acest chip nu numai că îşi afirma rolul de mediator 
în războaiele care bântuiau Italia, dar profita de ocazie 
spre a se încorona la Roma împărat al Sfântului 
Imperiu Roman. Dar treburile-i complicate refuzau a 
se lăsa descurcate. La Augsburg, unde-şi stabilise 
temporar reşedinţa, înainte de a-şi inaugura campania 
militară, Ruprecht află cu amărăciune că principii 
germani nu aveau de gând să se aventureze în Italia, 
iar Florenţa, care-i făgăduise subsidii importante în 
schimbul sprijinului său, întârzia să îşi execute 
obligațiile. 

Când Bryennios sosi, în sfârşit, la Augsburg, avu 
penibila surpriză să constate că regele Ruprecht, 
asemenea jidovului rătăcitor din legendă, îşi reluase 
peregrinările, îndreptându-se spre Italia. Ambasadorul 
bizantin plânse cu lacrimi amare: îşi ratase misiunea. 
Nu mai avea bani spre a se avânta pe urmele 
suveranului german. Nu-i rămânea decât să se 
înapoieze la Paris, spre a raporta basileului că eşuase 
pe toată linia. Dacă i se vor pune la dispoziţie fondurile 
corespunzătoare, se va aşterne iarăşi la drum. Dar 
perspectiva aceasta, dacă se ţinea seama de penuria 
împăratului Manuel, părea foarte îndepărtată. 

De soarta lui Wenzel von Luxemburg, regele 
detronat, nu se mai interesă. Dealtfel, chiar dacă ar fi 
vrut să afle ceva despre el, tot n-ar fi reuşit. Blajinul, 
şovăielnicul, fantascul Wenzel sombrase în neant... 


kkk 


Mircea-Voievod ridică solemn coroana de oțel 
deasupra creştetului fiului său îngenuncheat. Părul 
blond-auriu al plăpândului vlăstar domnesc strălucea, 
împrumutând lumină din snopul razelor de soare care 
pătrundeau pe fereastra cu vitralii colorate din stânga 
tronului. 

— lo Mircea, Mare Voievod şi Autocrator, Domn 
peste întreaga Țară a Ungro-Vlahiei, până dincolo de 
munți precum şi spre părțile tătăreşti, Prinț al 
Amlaşului şi Făgăraşului, Domn al Banatului de 
Severin, Stăpân peste toată Podunavia, până la Marea 
cea Mare, precum şi peste cetatea Dârstorului te 
încoronez pe tine, Mihai, în virtutea drepturilor pe care 
mi le-au conferit Dumnezeu şi ţara, Caesar şi coregent, 
încredințându-ţi puterile domneşti şi urându-ţi să le 
foloseşti spre binele statului şi ale poporului. 
Hotărârea mea a fost întărită de boierii țării, care ţi se 
închină. Cei ce nu ţi se vor supune în totul vor fi loviți 
de pedeapsa şi de urgia mea. Dumnezeu 
atotputernicul să te ajute şi să-ţi călăuzească paşii pe 
drumul glorios al înaintaşilor tăi. 

Lumina soarelui cădea acum şi pe hlamida 
imperială a domnului, unduind ape scânteietoare pe 
țesătura-i de aur. Mircea-Voievod puse cu fermitate 
coroana pe creştetul feciorului său, care îşi făcu 
semnul crucii, apoi rosti cu glas subțire, cutremurat 
de emoție: 

— Io Mihai-Voievod, preasupusul şi preaiubitorul 
tău fiu, uns al lui Dumnezeu şi ridicat de tine la 
rangul de Caesar şi coregent, îți jur credință veşnică, 
Mărite Doamne, şi mă leg să slujesc ţara şi neamul aşa 


cum numai tu şi vrednicii tăi înaintaşi aţi ştiut s-o 
slujiți. 

Purtând coroana pe cap, sărută mâna părintelui 
său, apoi, ajutat de acesta, se ridică în picioare. Vodă 
Mircea îl prinse de umeri şi îl întoarse cu fața spre 
sfetnicii tronului, spre curteni, spre căpeteniile militare 
şi spre înalții clerici, orânduiți în marea sală cu bolți 
înalte, de piatră, sprijinite de coloane masive, 
asemenea unor uriaşi trunchi de copaci. 

În aceeaşi clipă se dezlănţuiră avalanşe de ovaţii, 
care făcură să vibreze ferestrele. Boierii aclamau 
delirant pe domn şi pe feciorul său. Cei doi voievozi le 
primeau omagiile stând drepţi, neclintiţi, ca două 
statui de piatră. Tunicile lor scurte de brocart le 
subliniau siluetele de o supleţe tinerească. Broderiile 
de aur împletite în măiestre arabescuri, înfrumusețate 
de mărgăritare şi diamante, mantiile imperiale prinse 
pe umărul stâng cu fibule de aur, centurile cu paftale 
tot din aur, încrustate cu safire şi rubine, săbiile cu 
mânere în formă de cruce, dar mai ales coroanele 
mândre din oţel, semne ale regalității şi ale neatârnării 
țării, contribuiau a le făuri un nimb de o augustă 
splendoare. 

Aclamaţiile continuau să se înalțe, în vreme ce 
tunurile din curtea castelului  revărsau salve 
sărbătoreşti. Când potopul lor încetă şi liniştea 
solemnă se lăsă iarăşi asupra sălii, apăru în pragul 
uşii marele maestru de ceremonii. Lovi de trei ori cu 
toiagul său aurit în pardoseala de marmoră şi vesti: 

— Ambasada regatului Poloniei! 

Se trase deoparte, lăsând să pătrundă în sală un 
grup de nobili polonezi, în sclipitoare costume de gală. 
Contele Poniatowsky, şeful delegaţiei, străbătu spațiul 
liber, străjuit de curteni, ce ducea până la treptele 


tronului. Ajuns în fața lui Mircea şi a vlăstarului său, 
făcu o adâncă reverență, apoi grăi în latineşte: 

—  Mărite Doamne, luminatul meu stăpân, 
Majestatea-sa Regele Vladislav Jagello, suveran al 
Poloniei, al Podoliei şi al ținuturilor dinspre Marea 
Baltică, te salută cu regească frățietate şi îți urează ţie, 
Mărite Doamne, şi augustului tău fiu, Mihai-Voievod, 
viaţă lungă şi glorie nepieritoare, asigurându-te de 
prietenia sa veşnică. 

Mircea-Vodă înclină uşor capul. 

— Mulţumesc  Majestăţii-sale pentru frumoasele 
urări şi pentru asigurările de prietenie. Rog să fie 
încredințat că strânsa alianță statornicită de tratate 
între Ţara Românească şi Polonia nu poate decât să 
slujească interesele noastre comune şi să întărească 
creştinătatea. 

Mircea încercă în clipa aceea o adâncă satisfacție. 
Tratatul de alianță încheiat cu Polonia plasa Tara 
Românească pe picior de egalitate cu marele regat de 
la miazănoapte. Importantul document diplomatic 
cuprindea condiții extrem de favorabile românilor. 
„Dacă regele Poloniei va voi să pornească război 
împotriva regelui Ungariei, n-o va face înainte de a da 
de ştire lui Vodă Mircea. Dacă această clauză nu va fi 
respectată, Domnul Ţării Româneşti nu va avea 
obligația să-i vină în ajutor. Dacă Mircea-Voievod va 
încheia vreun tratat cu regatul Ungariei, va fi ţinut să 
primească încuviințarea aliatului său, regele Poloniei.” 

Domnul ării Româneşti juca astfel un rol de 
arbitru între cele două mari state. Înţeleapta politică a 
lui Mircea îşi dădea roadele. În vreme ce Domnul 
Moldovei accepta să fie vasalul lui Vladislav Jagello, el, 
Mircea-Voievod, promova o politică europeană, 
afirmându-se ca un egal al celor mai puternici 


suverani. Trecuse vremea vastelor proiecte orientale 
ale lui Cazimir cel Mare. Încercarea lui de a supune 
Valahia cu aproape cinci decenii în urmă se încheiase 
cu un dezastru. Regele Vladislav Jagello ducea o 
politică mai realistă. Presiunea exercitată de cavalerii 
teutoni la miazănoapte îşi găsea o replică în politica 
agresivă a Ungariei, care amenința fruntariile sudice 
ale Poloniei. Dacă se mai adăuga la aceasta şi 
amenințarea profilată dinspre soare-răsare — tătarii se 
pregăteau să invadeze Lituania — era lesne de înţeles 
graba cu care Vladislav Jagello îşi căuta alianţe în sud. 
Pe Mircea îl avantajau manevrele diplomatice ale 
regelui Poloniei, căci contracarau planurile de cucerire 
ale ungurilor, cu care Tara Românească avusese 
destule ciocniri. 

— Vă poftesc să fiți oaspeţii mei la serbările 
organizate în cetatea mea de scaun, se adresă Mircea 
trimişilor polonezi. 

—  Primim cu bucurie, Măria-ta, răspunse 
Poniatowsky. Nobilii cavaleri polonezi s-au şi înfățişat 
la Argeş spre a lua parte la turnirurile anunţate în 
cinstea graţiosului vostru fiu, Mihai-Voievod. 

— Voi asista cu plăcere, nobile ambasador, la 
întrecerea cavalerească dintre vitejii Poloniei şi vitejii 
Ţării Româneşti. 

Ambasadorul şi însoțitorii lui se înclinară, apoi 
trecură în locul din stânga tronului, rezervat agenţilor 
diplomatici prezenţi la serbări. 

Dinspre intrare se auzi din nou vocea gravă a 
maestrului de ceremonii, precedată de cele trei lovituri 
de toiag. 

— Ambasada regatului Ungariei! 

Contele de Szent-Gyorgiy, urmat de suită, se 
apropie băţos de scaunul domnesc. Deopotrivă cu toţi 


cei de față, purta veşminte occidentale bogat 
împodobite. Se opri în fața lui Mircea şi salută cu 
gravitate. 

— Mărite Doamne, graţiosul şi puternicul meu 
suveran, Majestatea-sa Sigismund de Luxemburg, rege 
al Ungariei, îți trimite salutul său frățesc... 

În vreme ce ambasadorul îşi continua tirada 
diplomatică, urând prosperitate şi necurmată fericire 
coregentului ării Româneşti, Mircea lăsa gândurile 
să-i fugă la Sigismund de Luxemburg şi la Vladislav 
Jagello, aceşti doi suverani pe care destinul, sau poate 
trufia şi iremediabila prostie omenească, îi aruncase pe 
unul împotriva celuilalt. Dacă duelul dintre ei s-ar fi 
desfăşurat într-un loc îngrădit şi ar fi pus în joc numai 
existența lor fizică, nimeni n-ar fi avut ceva de 
obiectat. Răfuiala dintre cei doi monarhi angaja însă 
popoare. Zeci de mii de oameni muriseră şi alte zeci de 
mii aveau să moară pe câmpurile de bătălie, dând o 
amploare dantescă unui conflict dinastic. Pricina 
zavistiei fuseseră o femeie şi un tron. Mircea evoca 
adeseori cu profund interes fazele acestei lupte dintre 
coloşi, care-i permisese — grație unui abil joc 
diplomatic şi militar — să afirme şi să consolideze 
puterea Ţării Româneşti, astfel încât să ajungă la un 
moment dat unul dintre arbitrii politici în Europa sud- 
estică. 

Relaţiile lui cu Sigismund înregistraseră suişuri şi 
coborâşuri. Regele Ungariei se socotea suzeranul lui 
Mircea, deoarece acesta deţinea feudele Amlaşului şi 
Făgăraşului, părți componente ale regatului unguresc. 
Mircea lepădase aceste legături de vasalitate, fiindcă 
socotea pe drept cuvânt Amlaşul şi Făgăraşul 
pământuri româneşti, care făceau parte din 


Transilvania românească, aflată temporar sub 
dominație străină. 

Politica lui fermă de a cuprinde sub acelaşi sceptru 
pe românii de pretutindeni nu putea decât să-l irite pe 
Sigismund. Mircea-Voievod reprezenta însă o forță de 
care regele Ungariei era obligat a ţine seama. Spre a-şi 
afirma independența, Mircea se intitula în 
documentele oficiale mare autocrator, formulă folosită 
de împărații bizantini. Ceva mai mult, când interesele 
țării o cereau, nu şovăia să se alieze cu Polonia 
împotriva Ungariei sau viceversa. Dacă n-ar fi existat 
la fruntariile de miazăzi ale Ţării Româneşti primejdia 
cotropirii de către armatele otomane, Mircea era 
convins că ar fi fost în stare să realizeze renaşterea 
marii Dacii. 

Se uită cu afecţiune la fiul său. Prinţişorul acesta 
plăpând se va maturiza, personificând virtuțile 
strămoşeşti. Dacă el, Mircea, nu va reuşi să îşi ducă la 
bun sfârşit misiunea pe care şi-o asumase, Mihai- 
Voievod îi va continua politica, izbândind acolo unde 
părintele său eşuase. 

Ambasadorul regatului Ungariei îşi încheie urările 
rostite însoţindu-le cu repetate rezerve mintale. În faţa 
suveranului Ţării Româneşti trecu acum ambasadorul 
venețian. În numele dogelui Michele Steno şi al 
Serenissimei Republici, mândrul diplomat prezentă 
felicitări pentru înălțarea lui Mihai-Voievod pe treptele 
tronului, alături de viteazul său părinte. Ca şi 
ambasadorii Ungariei şi ai Poloniei, adusese daruri 
scumpe pentru Mircea şi pentru feciorul său. 

Când se îndreptă spre grupul ambasadorilor spre a- 
şi ocupa locul cuvenit, veneţianul nici nu se uită la 
trimisul ungar. Conflictul dintre Serenissima 
Republică a Veneției şi regatul Ungariei cu privire la 


stăpânirea Dalmației nu se încheiase încă. Căutându- 
şi ieşire la Adriatica, Sigismund ocupa teritorii 
revendicate de Veneţia. Starea de încordare dintre cele 
două state nu putea decât să-i folosească lui Mircea, 
căci atrăgea atenţia ungurilor spre sud-vest. 

Se înfățişă apoi trimisul împăratului Baiazid. Selim, 
paşă cu două tuiuri, stătea băţos înaintea lui Mircea. 
Se înclinase voievodului, fiindcă aşa cerea protocolul, 
dar în sinea lui se socotea mai presus de acest 
principe creştin, pe care-l ura de moarte. Înainte şi 
după bătălia de la Nicopole — tragica hecatombă a 
cruciaților franco-burgunzi — Mircea fusese singura 
căpetenie creştină care se încumetase a se lupta cu 
sorți de izbândă împotriva otomanilor. Dacă n-ar fi 
existat acest ghiaur blestemat, care bătuse oştirile lui 
Baiazid la Rovine şi apoi în Dobrogea, demult ar fi 
fluturat steagul verde al Islamului pe clopotniţele 
bisericilor din Buda. 

Selim-Paşa fusese trimis în ambasadă fiindcă 
Baiazid voia să facă o tentativă de ultimă oră spre a-l 
atrage pe Mircea în orbita politicii sale, înainte de a 
porni o nouă expediție împotriva ungurilor. 
Ambasadorul turc ştia că misiunea lui era grea şi că 
Mircea nu se va lăsa uşor înduplecat. Selim era însă 
de părere că orice om — fie el monarh sau cerşetor — 
are prețul său. Dacă i se vor oferi lui Mircea 
compensaţii substanţiale, poate că va accepta să se 
rupă de cauza creştinătăţii, aşa cum procedase Ştefan 
Lazarevici, principele sârbilor. 

Selim s-ar fi tulburat dacă ar fi ştiut că Mircea îi 
citea gândurile ca într-o carte deschisă. Politeţea 
forțată şi atitudinea trufaşă a solului otoman îi 
dezvăluiau intenţiile ascunse sub învelişul înflorit al 
limbajului diplomatic. Era limpede că Baiazid, acest 


suveran care împletea calculat şiretenia, aroganţa şi 
brutalitatea, nu-şi trimisese ambasadorul la Argeş 
numai spre a-l firitisi pe Domn pentru asocierea la 
tron a fiului său. 

— Prealuminatul meu stăpân, reluă Selim-Paşa 
după ce încheie formula felicitărilor, a auzit cu interes 
de întrecerile vitejeşti organizate cu prilejul încoronării 
grațiosului tău fiu. Câţiva dintre supuşii săi, cu 
renume în mânuirea armelor, au fost trimişi spre a-şi 
măsura puterile cu vitejii tăi şi cu ceilalți cavaleri 
creştini. 

Arătă cu un gest larg pe cei zece turci în pitoreşti 
costume orientale şi cu săbii curbate atârnate la 
cingătoare. Printre ei se remarca un colos cu un cap 
mai înalt decât camarazii săi. Un munte de muşchi 
încorsetați într-o cămaşă de zale. 

Selim-Paşa îşi opri cu mândrie privirile asupra 
uriaşului, apoi le întoarse spre Mircea. 

— Măria-ta, acesta este Mustafa, neîntrecut în ţara 
mea la jocul bărbătesc al trântei. 

Domnul Ţării Româneşti zâmbi cu bunăvoință. 

— Ridicăm mănuşa, ambasadorule. Vitejii mei şi ai 
voştri se vor întâlni în întreceri. 

Selim-Paşa nu adusese daruri. Sultanul Baiazid era 
deprins să le primească, nu să le ofere. 

După generalul turc, urmară la rând trimişi din 
Franța, din Aragon, din Cipru, precum şi din ducatul 
de Bourgogne. Nu lipsi nici ambasada Bizanțului, 
dirijată de Nikiforos Lascaris, din marea şi glorioasa 
familie a  Lascarizilor. Importanța acordată unei 
ambasade era direct proporţională cu importanţa 
conducătorului ei. Trimiterea unui sol fără mare 
suprafață politică în ţara sa de baştină echivala cu o 
nesocotire adusă suveranului care îl primea. 


Lascaris nu venea la Argeş doar pentru a prezenta 
felicitări. Cu o zi înainte fusese primit în audienţă de 
Mircea-Voievod, de față fiind vornicul Bogdan, care 
avea în sarcină treburile externe, precum şi Radul, 
mare ban al Severinului. 

Lascaris  vorbise despre situația grea a 
Constantinopolelui şi ceruse ajutoare. 

— V-aţi adresat şi altor principi? îl întrebase Mircea. 

-— Ne-am adresat, dar n-au răspuns cu entuziasm. 
Se pare că n-au înţeles ce pericol reprezintă Islamul 
pentru Europa. 

— Cred că reținerea lor are alt temei, replicase 
Vodă. Trista experiență de la Nicopole le-a răcorit 
avântul, nobile ambasador. 

-— Dacă aliaţii v-ar fi ascultat atunci cuvântul, 
suspină Lascaris, alta ar fi fost soarta războiului. 
Mircea ridicase din umeri. 

— Regretele tardive sunt inutile. Aş voi să vă ajut, 
Clarissime. Dar dacă aş deschide o campanie 
împotriva turcilor, m-aş expune primejdiei de a fi 
atacat de unguri sau de poloni, care ar încerca să 
profite de faptul că trupele mele sunt angajate în altă 
parte. 

— Ştiam că relațiile Ţărilor Româneşti cu vecinii ei 
sunt prieteneşti. 

— Aparent, nobile ambasador. Aparent. 

— Trebuie să faci totuşi ceva pentru Bizanţ, Mărite 
Doamne. Cobori dintr-o principesă bizantină. Eşti 
Despot. Ai legături de sânge cu împărații Bizanțului. În 
mijlocul lumii slave şi în fața amenințării Islamului, 
voi, românii, şi noi, romeii, suntem urmaşii aceloraşi 
latini, încrucişați la voi cu dacii, iar la noi cu grecii. 

După plecarea trimişilor bizantini, Mircea vorbise 
cu tristeţe boierilor: 


— Ambasadorul bizantin pledează pentru o cauză 
pierdută. Şi el ştie acest lucru, dar continuă să lupte. 
Numai o minune îi mai poate salva. Bizanțul, acest 
glorios vestigiu al Imperiului Roman de Răsărit, este pe 
cale de a se stinge, ca o lumânare al cărei fitil se 
apropie de sfârşit. Nouă ne revine misiunea de a 
continua tradiția bizantină şi ortodoxismul, această 
emanațţie a geniului bizantin. Este mai mult decât o 
misiune. E o datorie sfântă, impusă de latinitatea 
noastră, aici, în estul Europei... 

Pe  Mihai-Voievod îl impresionase  masivitatea 
luptătorului turc. În timpul praznicului dat de Mircea 
în. cinstea delegațţiilor străine, vlăstarul domnesc se 
frământa, fără să-şi găsească liniştea. 

— De ce eşti îngândurat, fiul meu? îl întrebă Mircea. 
Toată lumea aceasta te sărbătoreşte, adăugă arătând 
mulțimea de boieri şi de nobili din alte ţări, care se 
veseleau în jurul meselor orânduite de-a lungul 
pereţilor de piatră ai sălii. Se bucură cu toţii, Mihai, 
numai tu nu te bucuri. 

— Mă gândesc la Mustafa, Măria-ta. N-aş vrea să-i 
bată pe ai noştri. 

Vodă îi surâse cu blândeţe. 

— Românii nu se dau bătuți. Să avem încredere în 
puterea lor şi în ajutorul Celui-de-Sus. Acum uită 
grijile şi veseleşte-te la rând cu toţi cei care te 
înconjoară cu atâta dragoste. 

Mircea-Voievod nu se lăsase totuşi numai în 
nădejdea ajutorului dumnezeiesc. După încheierea 
solemnităţii din sala tronului, îl chemase pe spătarul 
Stoica, purtătorul săbiei domneşti şi mai-marele 
armatelor ţării. 


— Stoica, printre ostaşii tăi nu ştii să se afle un 
flăcău în stare să-l înfrunte pe bătăuşul lui Selim- 
Paşa? 

Spătarul se scărpinase gânditor în bărbuţa-i scurtă 
şi roşcovană ca o coadă de vulpe. 

— Printre ostaşi nu ştiu să se afle asemenea 
minune. Dar m-am gândit la un om care ar putea să 
iasă cu fața curată. Îl cheamă Ieronim şi este păstor. 
Am dat peste el odată, la o vânătoare. Era zdravăn ca 
un trunchi gros de copac, înfipt cu rădăcini viguroase 
in pământ. 

Mircea îl privise cu îndoială. 

— Crezi că are să-l poată înfrunta pe turcul deprins 
cu toate tainele trântei? 

— Să facem o încercare, Mărite Doamne. Cu alţii nu 
mă încumet. 

Vodă încuviințase, clătinându-şi pletele înspicate 
cu argint. 

— Fie! Adu-l pe Ieronim al tău. În cât timp poate să 
fie aici? 

— Mâine la ceasul prânzului mă leg să-l înfățişez 
Măriei-tale. 

— Probele de trântă au loc dimineaţa. 

— Bine. Am să-i grăbesc sosirea, ca să ajungă aici 
la timp. Până acolo, în creierii munţilor, unde se află 
Ieronim, nu le trebuie oamenilor decât o jumătate de 
noapte. Altă jumătate îi va fi necesară păstorului ca să 
se înfățişeze aici. 

— Şi după ce va sosi, obosit după drumul lung, vrei 
să-l bagi în luptă? se mirase Vodă. 

— Păstorii noştri nu prea au timp de odihnă, Măria- 
ta. 


— Bine, dar să nu ne facă de ocară. N-aş vrea să ne 
ruşineze turcul punându-ne flăcăii cu umerii la 
pământ... 

Trei zile aveau să dureze întrecerile. Banierele 
nobililor care urmau să participe fluturau deja în 
dreapta şi în stânga tribunei rezervate lui Vodă şi 
oaspeţilor săi. În primele două ore ale dimineţii se 
desfăşurară tragerile cu arcul. Concurenţi de toate 
neamurile se înfruntară cu aprigă ambiţie. 

Firea era în sărbătoare, ca şi întreg poporul. Trupe 
orânduite într-un vast dreptunghi ţineau în frâu 
„prostimea” care se îmbulzea la atracţiosul spectacol. 
Bogatele veşminte arborate de nobili ofereau un feeric 
joc de culori, la care se adăugau argintiul armurilor şi 
exuberanta fantezie a blazoanelor brodate pe flamuri. 

Mircea-Voievod stătea pe un tron aurit, având în 
preajmă pe Doamna Mara, pe Mihai-Voievod, pe 
ambasadori şi pe demnitarii Curţii. Se mai aflau acolo 
şi oaspeţi cu vază veniți din toate colțurile lumii. 
Tribuna era împodobită cu covoare orientale şi cu 
tapiserii aduse tocmai din Flandra. 

Tragerile cu arcul se încheiară cu victoria unui 
tânăr boier român. Un nobil polonez se plasă pe locul 
al doilea. 

Urmau probele de trântă. Mustafa şi ceilalți 
concurenți se şi aliniaseră în fața tribunei domneşti. 
Un crainic dădea citire numelor, adăugând la fiecare 
palmaresul obținut la diferite competiții. Lista 
isprăvilor lui Mustafa era impresionantă. Ieronim 
întârzia. Mircea-Voievod aruncă o privire întrebătoare 
spătarului Stoica. Acesta îi zâmbi, sigur de sine. Părea 
să spună: „Omul nostru nu ne va face de râs!” 

Crainicul ajunsese către sfârşitul listei, când 
Ieronim se ivi la capătul terenului de întreceri, călărind 


pe deşelate un bidiviu înspumat, nu prea arătos, dar 
care gonea ca vântul. 

Călărețul îşi struni calul în faţa tribunei şi sări la 
pământ. Ridicându-şi cuşma, strigă fără sfială în glas: 

— Să trăieşti, Măria-ta! 

Mircea înclină din cap şi se întoarse spre Stoica 
spătarul. 

— Acesta-i leronim? 

— Acesta, Măria-ta. 

Vodă încercă o uşoară dezamăgire. Mult lăudatul 
Ieronim nu era înalt de statură. Părea, ce-i drept, bine 
legat. Cămaşa lui ţărănească, udă de transpiraţie, i se 
lipea de piept şi de spate. Avea înfăţişarea unui bărbat 
voinic, dar pe lângă Mustafa era ca şi inexistent. 

La chemarea crainicului, Mustafa făcu un pas 
înainte. Era gol până la brâu. Mugşchii îi jucau sub 
piele, umflându-se ca nişte cimpoaie. O tufă de păr 
negru, ca o minusculă coadă de cal, se ridica din 
creştetul capului ras şi rotund ca o bilă. Avea ochi 
mongoloizi, răi, iar de deasupra gurii cu buze 
cărnoase, porneau de o parte şi de alta şuvoaiele unei 
mustăţi negre, lăsate în jos până sub bărbie. În 
numele turcului, crainicul lansă provocarea. 

Ieronim se uita lung la mastodontul cu chip de om. 
Lui Vodă Mircea i se păru că desluşeşte în ochii 
păstorului o licărire şovăielnică. Se gândi că ar fi o 
crimă să-l expună unei trânte care risca să-l 
betegească, fără a-l întreba dacă primeşte de bunăvoie 
lupta. 

— leronime, întrebă de sus, de pe jilțul său, te 
încumeți să te iei la trântă cu turcul? 

Ieronim clătină din cap cu îndoială. 

— Ştiu eu, Măria-ta... 


Un murmur de dezamăgire făcu să freamăte 
mulțimea. 

— Dacă ţi-e teamă, leronime, spuse Vodă cu 
bunăvoință, nu eşti silit să te lupţi. Mai sunt destui 
concurenți. 

Ieronim ridică din umeri. 

— N-am spus că mi-e teamă, Măria-ta. Dar nu se 
cuvine să ucid un oaspete, chiar dacă este turc. 

Vodă clipi des. I se păru că nu auzise bine. 

— Dar dacă porunceşti Măria-ta, îl ucid. Căci la noi, 
în inima munților, nu ne batem în joacă. Când e să ne 
luăm la trântă cu urşii, nu ne întreabă nimeni dacă 
vrem sau nu să ne luptăm. Ne luptăm fiindcă aşa 
trebuie. lar omul, sau ursul, îşi lasă pielea. De obicei, 
ursul. 

Cu o mişcare rapidă îşi aruncă în iarbă cuşma şi îşi 
smulse cămaşa de pe trup. În faţa privirilor mulțimii 
apărură nişte muşchi noduroşi, asemenea rădăcinilor 
groase şi răsucite ale unui stejar bătrân. O 
muşchiulatură care nu se făcuse în jocuri. 

Răşchirându-şi picioarele şi îndepărtându-şi braţele 
vânjoase de trup, se întoarse spre turc. 

— Haide, păgânule, fă-te-ncoa” 

Ochii  turcului se  micşorară. Fiara din el 
adulmecase primejdia. Muşchii lui păreau netezi şi 
mătăsoşi ca nişte coapse de femeie pe lângă muşchii 
butucănoşi ai românului. 

Crainicul anunţă cu glas puternic numele omului 
care acceptase provocarea lui Mustafa. Trompetele 
sunară, vestind începerea luptei. 

Mustafa şi Ieronim se aşezară față în față. Stăteau 
încordați ca doi cocoşi gata să se încaiere. Se studiau 
din ochi. Deodată se înşfăcară. Mustafa încercă să-şi 
ridice în aer adversarul, spre a-l trânti apoi cu umerii 


jos. Dar românul nu se lăsa urnit. Părea şurupat în 
pământ. Strânsoarea lui devenea din ce în ce mai 
puternică. Mustafa îşi umflă plămânii spre a rezista 
presiunii braţelor adversarului. Avea senzaţia că e pe 
punctul de a plesni. Nu era deprins cu acest fel de 
luptă. Văzuse odată în Africa, unde-l mânase într-o 
vreme aventuroasa-i existenţă, un om zdrobit de un 
şarpe imens, care i se încolăcise în jurul trupului. 
Aceeaşi senzaţie îngrozitoare de sufocare o încerca şi el 
acum. Strânsoarea românului se accentua. Broboane 
fierbinți de sudoare se scurgeau pe trupul turcului, 
care se încorda într-o supremă sforțare. Simţea că 
rezistența lui este pe punctul de a se nărui. Se strădui 
să-l smucească pe adversar, dar nu izbuti nici de data 
asta să-l clintească. Vru să tragă aer în piept, dar nu 
putu. O pânză roşie i se lăsă peste ochi. Se înăbugşea. 
Deschise gura hăpăind în gol. Îi slăbeau puterile. O 
durere vie, fulgerătoare, însoțită de pârâitul unor oase 
rupte, îi inundă ființa. Braţele îi căzură moi. Suspină 
şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Ieronim îl lăsă să cadă ca pe o cârpă. Respirând 
greu, se întoarse spre Vodă. 

— Cred că l-am răpus, Măria-ta. 

Mircea-Vodă se uită la Selim-Paşa, care se 
înnegrise de ciudă, apoi se adresă cu bunăvoință 
păstorului: 

— L-ai răpus, leronime. Să trăieşti! 

Din rândurile spectatorilor izbucni furtună de 
aplauze. 

Ieronim îşi luă cămaşa de pe iarbă şi începu să se 
îmbrace domol. După ce îşi încheie şireturile de la gât, 
apucă şi cuşma şi şi-o îndesă pe cap. 

— Acum pot să mă întorc la stână? întrebă cu 
simplitate după ce ovaţiile se mai domoliră. 


— Aşteaptă să ţi se dea premiul! strigă arbitrul 
jocurilor! Uite, domnița din tribună îţi înmânează 
cununa de lauri! 

Ieronim se uită la domnița tânără şi frumoasă şi la 
cununa pe care aceasta o ţinea în mână. Un zâmbet 
şugubăţ îi lumină chipul brăzdat de cute. 

— Cunună!? Ce să fac cu ea? Mi-o mănâncă oile! 

Se proțăpi în fața lui Vodă. Glasul lui puternic 
răsună stârnind ecouri, aşa cum se întâmplă când 
păstorii strigă de pe un munte pe altul: 

— Să trăieşti, Măria-ta! Apăi te las cu bine! Îşi puse 
căciula şi dădu să se îndrepte spre calul lui. 

— Stai! strigă Selim-Paşa. 

Toate privirile se îndreptară spre trimisul turc. 

— Îl cumpăr pe omul ăsta, Măria-ta! Cât îmi ceri pe 
el? Îţi dau în schimb zece cai arabi. 

Mircea clătină din cap. 

— Ieronim nu este rob. La noi oamenii liberi nu pot 
fi vânduți. 

— Stăpânul meu, preaputernicul sultan Baiazid, ar 
fi mulțumit să-l aibă în slujba sa. 

leronim se oprise şi asculta curios dialogul purtat 
între Vodă şi Paşă. Mircea îi zâmbi cu prietenie: 

— Ce zici, leronime? Te învoieşti să intri în slujba 
Măritului Sultan? 

— Ba, Măria-ta! răspunse el sfătos, îmi place mai 
mult la oile şi la asinul meu. 

— Atunci, du-te sănătos, leronime! Dumnezeu să te 
ajute! Păstorul chiui munteneşte, apoi merse la calul 
său. Se aruncă pe spinarea lui şi porni agale spre 
ieşirea din teren. Acum nu mai avea rost să se 
grăbească. Bidiviul era ostenit, căci alergase mult, iar 
până la munte mai era cale lungă. 


Selim-Paşa îl urmări un timp cu privirile, apoi se 
adresă lui Vodă: 

— O ţară cu oameni ca leronim şi cu principi ca 
Măria-ta e mai înțelept să o ai prietenă decât 
duşmană... 


kkk 


Sigismund de Luxemburg, prin voința socrului său 
Ludovic cel Mare şi prin grația lui Dumnezeu, rege al 
Ungariei, se smuci uşor, astfel încât şoldul să i se frece 
de brăţarul aurit al tronului. În locul cu pricina îl 
înțepa un purice, care se găsise să-l chinuiască tocmai 
în timpul audienței solemne acordate trimisului 
extraordinar al Papei şi ambasadorilor Imperiului 
Bizantin. 

Pentru Sigismund, scărpinatul, atât de necesar în 
clipa aceea, constituia o problemă insolubilă. Cum să 
îşi potolească mâncărimea cumplită, când ţinea într-o 
mână sceptrul, iar în cealaltă sfera de aur simbolizând 
globul pământesc? Frecarea şoldului de brăţarul 
tronului era discretă, fiindcă participanţii la 
grandioasa ceremonie,  orânduiți în imensa şi 
impunătoarea sală, nu trebuiau să ştie că în asemenea 
momente solemne „unsul lui Dumnezeu” poate să fie 
incomodat de un vulgar purice, ca orice plebeu sau 
dulău de curte. 

Sigismund auzea ca prin vis frânturi din 
cuvântarea latinească a trimisului Papei: „Lupta 
creştinătăţii împotriva necredinţei... măreţul rol care 
revine regatului Ungariei... cruciada sfântă... 
imperioasa necesitate a  înfrânării  avântului 
musulman... strivirea duşmanului...” Regele suspină 
imperceptibil. Cum şi-ar mai fi strivit acum puricele! 
Cu ce voluptate l-ar fi căutat în izmene, l-ar fi prins şi 


i-ar fi pus capăt zilelor!... Îl simţea cum se deplasează 
pe şold, căutând un loc prielnic în care să-şi înfigă din 
nou mandibulele... Mâncărimea era atât de puternică, 
încât Sigismund avea impresia că îi arde şoldul, 
intreaga coapsă... 

— Sfântul Părinte, continuă legatul Papei, lansează 
un apel vibrant gloriosului rege Sigismund şi îl previne 
că ochii întregii creştinătăţi sunt aţintiți asupra lui... 

„Asta mi-ar mai trebui! reflectă amărât Sigismund. 
Să mă vadă întreaga creştinătate cum mă perpelesc ca 
pe grătar încins.” 

Se gândi să scurteze ceremonia, ca să se poată 
dedica apoi în intimitate hăituirii puricelui, dar îşi zise 
că legatul Papei ar atribui un înțeles răuvoitor 
gestului, socotindu-l ofensator la adresa Suveranului 
Pontif. Ar mai fi un mijloc. Să dea semne — prefăcute, 
desigur — că i se face rău. Ce vor zice însă duşmanii 
săi dinlăuntru şi din afara hotarelor ţării? Vor 
presupune că suveranul se află în pragul unei boli 
grave, sau al morții, şi vor dezlănțui o răzmeriță sau o 
criză dinastică. 

Nu! Categoric, nu! Trebuia să îşi suporte calvarul. 
Imposibilitatea folosirii firescului gest al scărpinatului, 
în anumite clipe ale vieţii, constituie unul din 
inconvenientele meseriei de rege. Dacă ar fi fost acum 
un simplu vagabond, oploşit pe sub vreun pod, s-ar fi 
scărpinat în voie. Uneori scărpinatul prilejuieşte 
adevărate delicii. „Poate fi ceva mai încântător decât o 
fecioară care-ţi strecoară prin păr degetele diafane, 
scărpinându-ţi tandru occiputul?” O nouă şi aprigă 
înțepătură îl smulse din visare, readucându-l la 
realitate. Suferea atât de cumplit, încât avea senzația 
că îi vine să explodeze. Sigismund avea impresia că 
ceremonia audienței dura de secole. Tirada 


ambasadorului bizantin, ca şi exortaţia legatului papal 
se desfăşurară haotic, într-o înşiruire de goluri şi de 
cuvinte ininteligibile. Înţelese totuşi că Bizanțul cerea 
un ajutor grabnic, că Suveranul Pontif îi încredința 
apărarea creştinătăţii. Sigismund ar fi preferat ca 
onoarea aceasta să fie încredințată altor suverani. 

Către sfârşitul ceremoniei, mâncărimile se mai 
liniştiră. Puricele îşi făcuse probabil preaplinul burții 
şi acum se odihnea, savurându-şi siesta, în vreo cută a 
rufăriei intime împărăteşti. Regele răsuflă uşurat şi 
acordă, în sfârşit, mai multă atenţie iluştrilor 
solicitanţi. Le răspunse apoi cu bunăvoință. Interesele 
creştinătăţii îl  preocupaseră întotdeauna. Nu 
organizase el cruciada care, din nefericire, se încheiase 
cu dezastrul de la Nicopole? Evident, această 
înfrângere sângeroasă nu constituia un titlu de glorie. 
Dezastrul nu putea fi însă atribuit decât 
conducătorilor francezi. El, Sigismund, era gata să 
participe la o nouă cruciadă, cu condiţia ca şi alte 
capete încoronate să-şi dea contribuţia. Ungaria, 
făgădui el, va furniza cel mai numeros contingent de 
trupe. 

În sinea lui se întrebă dacă o va face. Era animat de 
cele mai generoase intenții. Dar condiţiile politice 
existente îl sileau să-şi păstreze trupele la îndemână. 
Evenimentele din Sfântul Imperiu Roman luaseră o 
întorsătură gravă. Fratele său, incapabilul Wenzel, 
pierduse tronul Germaniei, pe care se instalase în 
sunete de surle şi trompete uzurpatorul Ruprecht von 
Wittelsbach. Înlăturarea dinastiei de Luxemburg îl 
duruse foarte tare pe Sigismund, fiindcă şi el era un 
Luxemburg. Fusese ispitit la un moment dat să 
intervină cu toate trupele sale, spre a înclina balanţa 
în favoarea lui Wenzel. Îi oferise chiar sprijinul său, 


dar se răzgândise între timp. Nu merita să se angajeze 
în luptă pentru a-şi salva fratele. Dacă împrejurările îi 
vor fi favorabile, el, Sigismund, se va instala mai târziu 
pe tronul Germaniei. Trebuia să îşi creeze mai întâi un 
grup puternic de partizani, acolo, în inima Sfântului 
Imperiu. Pe unguri nu se putea bizui. 

Îşi amintea cu amărăciune grelele condiţii în care 
ajunsese rege al Ungariei. Când Ludovic cel Mare, 
suveran al Ungariei şi al Poloniei, lipsit de o 
descendență masculină, dar tată a două fete, Maria şi 
Hedwiga, îl desemnase pe el, Sigismund, să fie soţul 
Mariei, moştenitoarea tronului, acceptase cu bucurie. 
Era preferabil să devină suveranul Ungariei, un regat, 
ce-i drept, de mâna a doua, decât să rămână posesorul 
unui apanaj oarecare în Germania, în calitatea sa de 
frate mai mic al lui Wenzel. Maria îl plăcuse fiindcă era 
falnic şi plin de eleganță. Sigismund, deşi afecta 
modestia în ceea ce priveşte fizicul său, încerca 
lăuntric o legitimă vanitate față de solicitările 
amoroase ale fiicelor Evei. Şi pe el îl atrăgeau femeile, 
dar îi plăceau mai mult lectura, operele de artă, 
muzica. Tatăl său, împăratul Karl al IV-lea, îl apreciase 
pentru calitățile sale intelectuale. 

Moartea lui Ludovic cel Mare, mai înainte de a se fi 
oficiat căsătoria dintre el, Sigismund, şi Maria, 
încurcase toate socotelile. Nobilii unguri nu doreau un 
rege cu sânge german. Nu-l dorea nici regina-mamă 
Elisabeta, care, după moartea soțului, Ludovic, se 
dedulcise a conduce ţara împreună cu favoritul şi 
amantul ei, nobilul şi chipeşul senior Nicolae de Gara. 
Nu-l doreau nici polonezii, care se rupseseră de 
Ungaria, alegând-o regină pe Hedwiga. El, Sigismund, 
îşi dăduse seama de antipatia polonezilor când 
încercase să se apropie de Hedwiga, după ce înțelesese 


că o căsătorie cu Maria devenise imposibilă. Ca să 
scape de el, polonezii îşi măritaseră la repezeală regina 
cu slavonul Vladislav Jagello, mare duce al Lituaniei, 

Numai Maria îi păstra o iubire nealterată de 
interesele meschine ale anturajului ei. Îi trimitea în 
taină scrisori de dragoste, în care îl numea „comoara 
sufletului meu” şi „lumina sfântă a ochilor”. 

Tocmai când se resemnase a rămâne un simplu 
vasal al lui Wenzel, intervenise un vârtej de 
evenimente, restabilind situaţia în favoarea sa. 
Puternica familie nobiliară Horvathyi se răsculase 
împotriva reginei-mame şi a favoritului ei. Războiul 
civil cuprinsese în scurt timp întreaga Ungarie. Regina- 
mamă  apelase atunci la ajutorul mult hulitului 
Sigismund, recunoscându-i, în acelaşi timp, potrivit 
voinţei defunctului Ludovic, titlul de rege şi de soț al 
Mariei. În ţară se instalase haosul. Luptele, 
asasinatele, capcanele, trădările se înşiruiau într-o 
sângeroasă sarabandă. Bătălia de la Djacovar păruse a 
soluţiona criza. Regina-mamă, favoritul ei şi regina 
Măria căzuseră în captivitatea lui Paul de Horvathyi. 
Acesta chemase pe tronul Ungariei pe Charles d'Anjou, 
din ramura italiană a Angevinilor. 

Atunci intervenise Sigismund, ca paladinul din 
poveste. În fruntea unei puternice armate năvălise în 
Ungaria şi, după câteva bătălii crâncene, îi pusese la 
pământ pe rebeli, eliberând-o din, temniţă pe devotata 
lui Maria. Cu acelaşi prilej aflase — cu secretă 
satisfacție — moartea reginei-mame, executată în 
închisoare, laolaltă cu favoritul ei. 

Totul se încheiase ca în romanele în care forțele 
binelui înving forțele răului. Devenit, în sfârşit, rege al 
Ungariei, căsătorit cu Maria, care-l diviniza, părea 


destinat să-şi depene firul existenței într-o ambianţă 
de pace şi de bucurii. 

Primejdia turcească, opoziția surdă a nobilimii 
ungare, apoi moartea neaşteptată şi prematură a 
reginei Maria, intervenită în urma unei căderi de pe 
cal, îi sugrumaseră fericirea. Dispariţia gingaşei fiinţe 
pe care o iubise cu adevărat nu numai că îi lăsase un 
foc în suflet, dar rupsese şi legătura ce-i legitima 
stăpânirea asupra Ungariei. 

Rămăsese un izolat în mijlocul unor curteni care-l 
acceptau ca pe o penibilă necesitate. Spre a restabili o 
legătură durabilă cu ţara, făcuse un pas socotit, la 
vremea lui, înțelept. Acum îl regreta din adâncul 
sufletului. Se însurase cu o unguroaică nu numai 
fascinant de frumoasă, dar şi coborâtoare dintr-o 
familie cu autentic sânge albastru, Barbara de Cyllyi. 
Primele săptămâni după nuntă se scurseseră într-o 
beţie a simţurilor. În ciuda vârstei ei — nu avea decât 
16 ani — Barbara era de o senzualitate dezlănțuită. 
„Eşti o curtezană înnăscută”, îi spunea el în glumă, 
fermecat de comorile acelui trup superb, care i se 
dăruia cu fervoare impudică. 

Într-o dimineaţă, tristă şi nefastă dimineaţă, găsise 
pe masa lui de lucru, printre documentele supuse spre 
semnare, un mesaj care făcuse să i se urce sângele în 
cap şi să i se împlânte în coşul pieptului cuțitul 
îndoielii. „Regina Barbara te înşală în văzul lumii, sire. 
Cum de eşti atât de orb şi nu vezi? Iubirea ţi-a 
întunecat într-atât rațiunea încât suporţi cu seninătate 
podoaba cornoasă de pe frunte? Trezeşte-te, sire! Nu 
mai îngădui să fii de râsul supuşilor! Trezeşte-te!” 

Sigismund avusese atunci senzaţia că i se scufundă 
pământul sub picioare. În primele clipe voise să cheme 
pe toți secretarii şi consilierii care aveau acces în 


cabinetul său de lucru şi să-i supună unui aspru 
interogatoriu. Fusese tentat chiar să ordone 
deschiderea unei anchete în văzul şi în auzul lumii. 
Apoi se răzgândise. Scandalul stârnit l-ar fi împroşcat 
cu noroi şi pe el, iar reputaţia reginei s-ar fi dus 
definitiv de râpă. 

Neobservat de nimeni, luase mesajul şi îl aruncase 
în cămin, urmărindu-l cu privirea până ce focul îl 
consumase. Îşi zisese că este mai cuminte să facă o 
anchetă personală. Poate că totul se reducea la o farsă, 
la o glumă proastă. De la aceşti neciopliți nobili 
maghiari se putea aştepta la orice. Evitase o 
confruntare imediată. Din laşitate sau din teama de a 
nu o pierde pe Barbara. Se gândise poate şi la 
consecințele care ar decurge dacă ar repudia-o. 
Familia de Cyllyi era puternică şi avea aliați numeroşi. 
Îndepărtând-o pe Barbara, şi-ar crea duşmani în 
însăşi tabăra care-l susținea. Ar risca să-şi piardă 
tronul, poate şi viața. Pilda reginei-mame şi a 
amantului ei ucişi în temniţă era grăitoare. Pe de altă 
parte, nu se cuvenea a se lăsa batjocorit, călcat în 
picioare de însăşi femeia idolatrizată... Căci acesta era 
adevărul. O  idolatriza! Aştepta îmbrăţişările ei 
neînfrânate aşa cum însetatul aşteaptă apa şi 
înfometatul pâinea. 

Trimişii Papei şi ai Bizanțului îi vorbeau de 
Constantinopole, în vreme ce gândurile lui răvăşite se 
învârtejeau în jurul unui singur şi chinuitor subiect: 
Barbara!... De ce nu se adresau ambasadorii aceştia 
regelui Poloniei, care nu găsise altceva mai bun de 
făcut decât să smulgă Galiția din trupul Ungariei, 
frământată în acea epocă de tulburări interne? De ce 
nu se adresau cavalerilor teutoni, a căror menire, 


declarată cu atâta emfază, era creştinarea popoarelor 
păgâne? 

Cereau ajutorul Ungariei şi al Ţării Româneşti! 
Gândul lui Sigismund zbură, prin asociaţie de idei, la 
Mircea-Voievod. Îl stima pe omul acesta viteaz, 
încercase să şi-l apropie, să şi-l facă prieten. Dar 
nobilii săi sfetnici nu concepeau să vadă în Valahia o 
aliată. După ce se instalaseră cu forța în Transilvania, 
supunând pe autohtonii coborâtori din daci, ungurii 
voiau să-şi întindă stăpânirea şi asupra Valahiei şi a 
Moldovei. Era firesc ca în aceste condiții Mircea să 
caute alianţa Poloniei. 

Câteodată, lui Sigismund i se făcea scârbă. Scârbă 
de tronul ungar, pe care-l ocupa fără a-şi fi atras 
simpatia  supuşilor, scârbă de Barbara, care îl 
dezonora culcându-se cu cine ştie ce filfizon, scârbă de 
oamenii meschini şi ingrați, care nu-şi dădeau seama 
de sacrificiile făcute de el pentru a reda coroanei 
Sfântului Ştefan strălucirea demult pierdută. 

După încheierea audienței solemne, se înapoie în 
apartamentul său. Se dezbrăcă de veşmintele de 
ceremonie, îşi puse un halat de casă şi se întinse pe 
pat, spre a se odihni înainte de banchetul ce urma să 
aibă loc după lăsatul serii. Se aşeză pe pântece — 
poziția lui preferată — îşi adânci obrazul în pernă şi 
încercă să ațipească. 

Se abținuse să facă o vizită Barbarei, în 
apartamentul ei din celălalt capăt al palatului. „Aici 
mi-am creat o oază de linişte, îi spusese Barbara. 
Detest agitația din jurul tău. Poate că, fără să-mi dau 
seama, sunt geloasă pe curtenii care se învârtesc în 
preajma ta ca fluturii atraşi de lumină, adăugase cu 
cochetărie. Poate că sunt geloasă pe doamnele de 
onoare. M-ar durea să văd că îţi pleci ochii asupra lor. 


Aici, în apartamentul acesta izolat, ne vom afla numai 
noi doi, ca într-un cuib de dragoste.” Vorbele acestea îi 
păruseră atunci mai încântătoare decât un poem de 
Petrarca. Acum le socotea vulgare. Se lăsase amăgit de 
o adolescentă cu chip angelic şi cu suflet de diavoliță. 

Îşi vâri mâinile sub pernă, căutând răcoarea 
plăcută de acolo. Obicei păstrat încă din copilărie. 
Deodată inima începu să-i bată cu putere. Degetele-i 
atinseseră marginea zgrunţuroasă a unui pergament. 
Îl smulse de sub pernă, îl duse în preajma lumânării 
de ceară care ardea pe un cassone aşezat lângă 
căpătâiul patului şi îl citi cu înfrigurare: 

„Când ai să te smulgi din ruşinea în care te 
complaci? Când ai s-o pedepseşti pe femeia ta, care 
trăieşte în păcat? Sau poate turpitudinea ei nu te 
tulbură? Îţi place să porţi coarne? Dacă Boccaccio ar 
mai fi trăit, ti-ar fi imortalizat complezenţa față de 
stricăciunea femeii tale într-una din nuvelele lui. Din 
fericire pentru tine, a murit. Nu te temi însă că se vor 
găsi rapsozi să-ți zugrăvească în slove nimicnicia? 
Trezeşte-te, Sigismund!” 

O sudoare rece i se aşternuse pe tâmplele care-i 
zvâcneau, ca şi când l-ar fi lovit în cap nişte ciocane. 
Începu să se învârtească furios prin cameră. Cine 
cuteza să-i strecoare mesajele acestea infame? Vreo 
doamnă de la Curte, pe care-o onorase, poftind-o în 
patul său, dornică să se răzbune pe Barbara? Vreo 
slugă nevrednică, plătită de duşmani? Vreun prieten 
adevărat, întristat de tragedia lui conjugală? 

Încercă să reconstituie întâmplări susceptibile să 
arunce o oarecare lumină asupra presupusei 
culpabilități a Barbarei. Îşi aminti că Barbara nu 
participa la ceremonii, la banchete, la marile vânători, 
fiindcă — pretindea ea — o oboseau, îi acceptase 


motivele pentru că o socotea încă o adolescentă 
răsfăţată. Dar pretextele ei păreau să ascundă dorința 
de a se elibera din când în când de prezenţa unui 
bărbat care nu juca decât rolul de paravan al unor 
relații adultere. 

Era îndurerat: în timp ce el se agita, cheltuindu-şi 
timpul şi energia în frământări domestice, Mircea- 
Voievod, acest conducător al unei ţări minuscule, 
repurtase izbânzi pe care principii creştini coalizaţi nu 
fuseseră în stare să le obţină. Mircea încheiase ultimul 
an al secolului al XIV-lea respingând invazia unor 
trupe turceşti şi inaugurase primul an al secolului 
următor  nimicind un corp expediționar otoman 
alcătuit din şaizeci de mii de oameni, care se înapoiau 
încărcați de pradă după o incursiune fulger în 
Ungaria. Agenţii diplomatici ai Veneţiei făcuseră mare 
publicitate acestui strălucit episod. Geloşi pe gloria lui 
Vodă Mircea, cronicarii maghiari îl trecuseră sub 
tăcere. 

Sigismund socotea că aliatul său valah îi dăduse o 
lecție. Va răspunde deci apelului Papei şi al lui Manuel 
al II-lea punând, împreună cu Mircea, temeiul unei noi 
cruciade, spre a elibera Balcanii de sub călcâiul 
musulman şi spre a-i arunca pe turci înapoi, în 
străfundurile Asiei, acolo de unde veniseră. 

Apoi gândul îi fugi iarăşi la Barbara. Dacă el va 
pleca la război, o va lăsa singură, pradă tentațţiilor. 
Închipuirea lui zămisli o scenă exasperantă. Barbara, 
înnebunită de luxură, se dăruia unui tânăr cu chip 
pierdut în ceață, dar cu un corp superb. Şi ea şi 
partenerul ei de desfrâu erau despuiaţi, ca Adam şi 
Eva înaintea săvârşirii păcatului ancestral. Perspectiva 
aceasta îi răsturnă toate hotărârile generoase de mai 
înainte. 


„Ducă-se dracului Papa! Ducă-se dracului Bizanțul! 
N-am să renunţ la Barbara pentru o nenorocită de 
expediţie militară împotriva lui Baiazid. În noaptea 
asta n-am să particip la banchet. Mă va reprezenta 
contele de Szent-Gyorgyi. Cred că cel mai nimerit lucru 
e să am o explicaţie cu Barbara. Dar dacă în acest chip 
creez o situaţie fără ieşire? Oh, Doamne, învață-mă ce 
să fac! Învaţă-mă!” 

Îşi îngropa capul în mâini şi izbucni în plâns. 
Corpul îi era zguduit de suspine amarnice: „Barbara! 
Barbara! Barbara!” 


e.o 


kkk 


Trist, Manuel se plimba pe malurile Senei. Se uita 
la apele cenugşii ale bătrânului fluviu, care-i aminteau 
prin ricoşeu apele albastre ale Bosforului. Văzută de 
sus, de la fereastra apartamentului său din palatul 
Louvre, Sena era redusă la proporţii meschine. 
Bosforul, privit de pe înălțimile Blachernelor, păstra o 
splendoare imperială. 

Dar comparatiile acestea estetice îl preocupau mai 
puţin decât gravele probleme în legătură cu apărarea 
Bizanțului. Colindase Europa în lung şi în lat, îşi 
prelungise şederea la Paris, în speranţa că va reuşi să 
facă ceva pentru ţara lui. Dar pentru lumea 
occidentală Bizanțul părea să se afle la celălalt capăt al 
lumii. Oamenii de toate rangurile erau absorbiți de 
propriile lor griji, care lăsau în umbră nenorocirile 
constantinopolitanilor. Până şi el, autocratorul 
Manuel, de când se afla la Paris, începuse să vadă cu 
alți ochi şirul de dezastre din îndepărtata sa patrie. 
Evenimentele desfăşurate în Franța şi în ţările 
învecinate îl captivaseră şi pe el prin amploarea şi 
gravitatea lor. Manuel întârziase în capitala Franţei şi 


din alte motive. Cei care nu-l cunoşteau îndeajuns ar fi 
putut să-l acuze de laşitate, în realitate, încerca o criză 
lăuntrică. Nu mai era în stare să asiste de aproape la 
lunga agonie a Bizanțului. Fiindcă nu se mai afla în 
miezul intrigilor care frământau societatea bizantină, 
analiza evenimentele la rece, eliberat de pasiuni şi 
prejudecăţi. La Constantinopole i se întâmplase nu o 
dată să se lase contaminat de acele frenezii 
bolnăvicioase ce puneau în fierbere periodic întreaga 
lume  constantinopolitană. O agitație  febrilă, 
neputincioasă, evocând zvârcolelile dezordonate ale 
unui ins gata să se înece. 

Aici, la Paris, privea cu alți ochi şi unirea 
catolicismului cu ortodoxismul, chestiune atât de 
controversată pe țărmurile Propontidei. Era destul de 
lucid spre a-şi da seama că divergenţele iscate dintr-o 
interpretare deosebită în ceea ce priveşte pâinea 
folosită la împărtăşanie — să fie nedospită, afirmau cu 
intransigență catolicii, să fie dospită, susțineau cu 
egală încăpățânare ortodocşii — erau lipsite de 
importanță reală şi că, pentru salvarea imperiului, 
ortodocşii habotnici ar fi putut ceda din pretenţiile lor, 
spre a se ajunge la un compromis cu Papa. Dacă el, 
Manuel, ar accepta printr-un act de autoritate 
supremaţia religioasă a Romei, ortodocşii fanatici ar 
declanşa o răscoală sângeroasă. Manuel înţelegea că 
se afla în fața unor piedici de neînvins. S-ar fi zis că 
Dumnezeu se coalizase cu turcii spre a nimici 
Constantinopolele. 

Când se plimba pe malurile Senei şi lăsa privirile 
să-i rătăcească pe suprafața netedă a apelor, gândurile 
i se mai limpezeau, o înseninare binevenită cobora 
temporar asupra lui. De când se afla la Paris, găsise 
chiar acea linişte atât de necesară procesului de 


creație al oamenilor de litere. Compusese o „Descriere 
a primăverii, aşa cum este ea redată pe o tapiserie din 
palatul Louvre”, mult lăudată de poeţii de la Curte, 
care-i relevaseră fantezia şi grația. Terminase şi 
„Apologia împotriva Islamului”, începută cu câţiva ani 
în urmă la Constantinopole. Dacă mai adăuga şi 
bogata corespondență purtată cu diverşi principi şi 
capete încoronate, putea afirma cu mândrie că nu 
rămăsese inactiv. 

Făcuse şi câteva vizite la Sorbonne. Îşi delecta 
spiritul, întreţinându-se cu savanţi şi cu poeţi. Spre a 
lăsa o mărturie tangibilă asupra şederii sale la Paris, 
dăruise monastirii Saint-Denis un manuscris 
împodobit cu miniaturi executate de Dyonisos 


Aeropagitos. 
In cursul plimbărilor lui solitare — care-i contrariau 
până la exasperare anturajul — colinda străzile 


oraşului, căutându-le mai ales pe cele puțin umblate. 
Îmbrăcat în veşminte simple, de burghez, spre a nu 
atrage atenția pungaşilor, nu se sfia să intre prin 
taverne, să se aşeze la câte-o masă şi să lege 
conversații cu localnicii. Avusese şi câteva aventuri 
sentimentale cu doamne din înalta nobilime. Era un 
bărbat atât de frumos, de falnic, încât sultanul 
Baiazid, văzându-i un portret, ar fi exclamat cu 
admirație, dar şi cu o umbră de gelozie: „Chiar dacă n- 
ai şti că poartă coroană imperială, ai spune că este 
împărat”. 

Câteodată Manuel se simțea apăsat de un 
simțământ de vinovăţie. Era nepermis să petreacă, să 
scrie, să facă dragoste, în vreme ce Constantinopolele 
abia îşi trăgea sufletul. Luă hotărârea să se înapoieze 
fără întârziere în patrie. Apoi se răzeândea, îşi găsea 
chiar scuze. Pe malurile Senei putea trage mai bine 


sforile în serviciul Bizanțului. Poate că pretextul era 
ieftin, îşi spunea cu tristeţe. Poate că îi era frică să se 
înapoieze la Constantinopole. 

Se afla de un an şi mai bine la Paris, când primi o 
veste alarmantă de la nepotul şi locţiitorul său, 
loannos al VII-lea. Baiazid asediase Constantinopolele. 
Închipuindu-şi că în absenţa lui Manuel va putea 
smulge mai uşor o capitulare a romeilor, trimisese lui 
loannos o somaţie. Dacă oraşul nu va fi predat imediat 
otomanilor, va fi cucerit pe calea armelor, iar populaţia 
civilă va suferi consecinţele. 

Padişahul se bizuise pe un întreg complex de 
împrejurări pe care le socotea favorabile lui. Forţele 
defensive bizantine erau neîndestulătoare şi în orice 
caz disproporţionate cu imensele lui resurse militare. 
Pe de altă parte, îl cunoştea pe loannos încă de pe 
vremea când acesta trăia la Adrianopole în calitate de 
zălog. Pe atunci, tânărul vlăstar imperial se făcuse 
remarcat printr-o viață dezordonată, prin cheltuieli 
nesăbuite şi încurcături sentimentale, dar mai ales 
printr-o supunere fără cârtire față de poruncile 
sultanului. Spre surprinderea şi mânia lui Baiazid, 
loannos nu numai că nu se lăsase intimidat de 
ultimatumul primit, dar îi dăduse un răspuns plin de 
îndrăzneală. „Te previn, Mărite Doamne, că, în pofida 
tuturor primejdiilor, îmi voi îndeplini până la capăt 
datoria. Apărătorii Constantinopolelui sunt puţini la 
număr, dar au încredere în Dumnezeu şi în Sfânta 
Fecioară, care le vor înarma brațul spre a dobori pe 
duşmanii Crucii, oricât ar fi aceştia de mulţi şi de 
puternici. Tu, Mărite Doamne, eşti liber să-ţi alegi 
calea pe care o vei socoti mai bună. Te asigur însă că 
oraşul nu va capitula, oricât de grave ar fi 
consecințele.” 


Manuel citi şi reciti mesajul nepotului. Plânse cu 
lacrimi fierbinţi destinul tragic al imperiului. Nu-i 
rămânea decât să se înapoieze fără zăbavă la 
Constantinopole, să ia comanda trupelor şi să moară 
apărând capitala şi tronul. 

Ordonă  curtenilor şi slujitorilor lui să se 
pregătească de drum. Făcu apoi o vizită la palatul 
Saint-Pol, spre a-şi lua rămas bun de la regele Charles. 
Spre nedumerirea lui, suveranul Franţei îl primi cu 
brațele deschise şi cu o expresie de mare bucurie 
întipărită pe chip. 

— Sire, Dumnezeu s-a milostivit şi a acoperit cu 
aripa sa proteguitoare capitala imperiului Măriei Tale. 

Manuel îi aruncă o privire întrebătoare. 

— N-ai aflat? exclamă Charles. Chiar acum am 
primit vestea. Timur Lenk, împăratul mongolilor, a 
atacat hotarele răsăritene ale Imperiului Otoman. 
Baiazid a renunţat la asediul Constantinopolelui. Am 
de gând să trimit lui Timur o ambasadă şi să-i propun 
încheierea unui tratat de alianță îndreptat împotriva 
turcilor. Providența i-a învrăjbit pe mongoli şi pe 
otomani. Ce spui de acest miracol? 

Cei doi suverani se îmbrăţişară. 

— Îţi mulţumesc pentru veste, Majestate, îi spuse 
Manuel, profund emoţionat. Plec imediat la 
Constantinopole. 

— Fireşte, te înţeleg. 

— Regret că va trebui să părăsesc Parisul, să mă 
despart de Măria-ta. Am petrecut aici clipe de neuitat. 

Manuel se înapoie la Louvre într-o stare de exaltare 
uşor de înțeles. Aici îl aştepta un mesager trimis de 
nepotul său. loannos îi relata cu bucurie extraordinara 
răsturnare de situație. „Constantinopolele este salvat, 
Sire. Poporul te aşteaptă spre a sărbători laolaltă cu 


> 


Măria-ta minunea dumnezeiască.” Manuel îşi şterse 
lacrimile de fericire ce-i împăienjeneau ochii. Acum se 
putea întoarce acasă. 


kkk 


Timur Lenk îşi opri calul cu o smucitură bruscă a 
dârlogilor, se ridică în scări şi, de pe înălțimea aceea 
acoperită cu vegetaţie săracă, privi îndelung puzderia 
de focuri care ardeau în tabăra turcească. Emirii săi, 
blindaţi cu platoşe de fier, zale şi căşti care le protejau 
urechile şi ceafa, stăteau neclintiți pe caii lor mărunți 
şi vioi. O pasăre de noapte străbătu văzduhul, țipând 
lugubru.  Vaietele ei se pierdură dincolo de 
avanposturile musulmane. 

— Cucuvaia zboară spre Baiazid. Îi cântă a jale, 
rosti Timur Lenk, abia mişcându-şi buzele subțiri, 
decolorate, ca nişte viermi de pământ. Mâine în zori un 
milion de oameni se vor bate. Pământul şi iarba se vor 
înroşi de sânge. Sângele duşmanului va mânji şi 
armurile noastre. Numai cerul va rămâne albastru şi 
senin, spre a sărbători victoria lui Timur Lenk, 
purtătorul de sabie al lui Allah împotriva 
necredinciosului Baiazid. 

Focurile din tabăra turcească sclipeau ca nişte 
rubine încrustate într-o diademă de întuneric. Dincolo 
de zare scăpărau diamantele stelelor, aninate de 
culmile văzduhului. 

— Stelele sunt mai multe decât focurile turcilor, 
adăugă Timur Lenk cu voce joasă, asemenea unui 
murmur. Chiar dacă ar fi fost mai puţine, tot n-aş fi 
şovăit să mă războiesc cu câinele ăsta, care şi-a uitat 
credința strămoşească. 

Silueta lui dreaptă se profila pe fundalul luminos al 
cerului şi al focurilor rubinii. 


— Ce spui, Altân? întrebă Timur Lenk, întorcându- 
şi privirile spre un bărbat scund, cu barbă sură şi ochi 
bridaţi, de mongol. 

Altân era un ulema respectat pentru vastele-i 
cunoştinţe teologice. Nimeni nu-l întrecea în 
interpretarea celor mai obscure texte religioase. Omul 
acesta, capabil să recite cu ochii închişi întreg 
Coranul, nu se grăbi să răspundă. Ştia că stăpânul 
său era iute la mânie şi că un cuvânt care nu i-ar fi 
plăcut atrăgea cumplite consecinţe. Altân mai ştia că 
Timur Lenk se năpustise asupra Imperiului Otoman 
sub pretextul executării unei misiuni sfinte: pedepsirea 
musulmanilor degeneraţi, ce ajunseseră să dirijeze 
destinele Asiei Mici. Aceeaşi misiune o invocase şi când 
trecuse ca un tăvălug peste Persia, peste India, peste 
Mesopotamia, lăsând în urmă numai ruine, dezolare şi 
moarte. Altân îi reproşa în tăcere stăpânului său că 
aceste expediții nu făceau decât să slăbească forța 
combativă a Islamului, care avea nevoie de energii 
intacte, spre a pune la pământ popoarele creştine din 
Europa. 

Altân plecă fruntea în semn de omagiu. 

— Allah şi Mohamed, profetul său, îți călăuzesc 
paşii, Măria-ta. Ceea ce trebuie să se întâmple se 
întâmplă. 

— Ai dreptate, Altân. Eu sunt mâna destinului. 
Timur Lenk se uită iarăşi la multitudinea de focuri. 

— Mâine noapte, tabăra turcească are să fie 
bântuită numai de corbi şi de jefuitori de cadavre. 

Dădu pinteni calului şi, urmat de statul-major, făcu 
drumul întors, îndreptându-se spre cortul său de 
mătase care-l aştepta în mijlocul taberei. Mergea la 
pas, uitându-se gânditor la soldaţii care dormeau în 
prejma armelor făcute piramidă şi a focurilor 


întreținute de câte o santinelă ce veghea cu rândul. 
Chipurile destinse ale luptătorilor ce se odihneau 
înaintea marii bătălii din dimineața următoare îl 
făcură să zâmbească. 

— l-am iubit întotdeauna pe soldaţi, vorbi emirilor. 
I-am iubit chiar şi pe aceia care luptau împotriva mea. 
Le datorăm toată recunoştinţa acestor oameni ce-şi 
sacrifică o viaţă fericită şi de lungă durată, 
mulțumindu-se cu câteva bunuri pieritoare. Ostagşii 
aceştia, de sub ochii voştri, sunt gata să jertfească 
totul pentru a-mi făuri o glorie ce va supraviețui 
veacurilor. Chiar şi soldatul care rămâne credincios 
stăpânului său are dreptul la stima şi la prietenia mea. 
Pe duşmanul înrolat în timp de pace sub steagurile 
mele l-am răsplătit după merit, făcându-i loc printre 
credincioşii mei. Dar pe soldatul care în viitoarea 
luptei şi-a părăsit generalul spre a veni la mine l-am 
socotit cel mai nemernic dintre oameni. În timpul 
războiului ce-am purtat împotriva lui Toktamiş-Khan, 
unii dintre emirii săi mi-au făcut în scris propunerea 
de a-şi pune serviciile la dispoziția mea. Săvârşeau o 
perfidie împotriva principelui lor, deşi acesta era şi 
duşmanul meu. Am fost atunci cuprins de indignare. 
Mi-am zis în sinea mea: „După cum l-au trădat pe 
stăpânul lor, aşa mă vor trăda şi pe mine”, în loc de 
răspuns, i-am blestemat. 

Luna arginta şi trupurile soldaţilor adormiţi, şi 
armele lor, şi caii adunaţi în parcuri, şi iarba rară, 
aproape arsă de arşița din timpul zilei, şi pământul 
pietros, sterp. Ajuns în fața marelui său cort, Timur 
Lenk sări de pe cal, în vreme ce slujitorii dădură la o 
parte draperiile grele de mătase de la intrare. Înăuntru 
îl aştepta o cină frugală, puţin deosebită de mâncarea 
soldaţilor. Făclii aprinse  luminau interiorul 


înfrumusețat de minunate covoare orientale, cu culori 
pastelate, odihnitoare. Câteva obiecte de artă de mare 
preţ erau  orânduite pe  măsuţele joase. Patul 
împăratului, adăpostit după o draperie de brocart 
bizantină, era pregătit pentru noapte. 

— Firuz, porunci Timur Lenk primului său 
aghiotant, să vină la mine Ceref ed Din. Să-şi ia cu el 
şi manuscrisele. 

— Îndată, Măria-ta. 

Aghiotantul alergă să execute porunca. 

Timur făcu semn emirului Şammelic să-l urmeze în 
cort. Ceilalți generali se ploconiră, apoi se retraseră 
tăcuţi. Împăratul se aşeză pe o sofa joasă, 
încrucişându-şi picioarele sub el. 

— Ia loc, Şammelic. 

Emirul, unul dintre cei mai valoroşi şi în acelaşi 
timp cei mai apropiați sfetnici ai lui Timur, se aşeză pe 
un covor întins direct pe pământ. 

— Te frământă gândurile, Şammelic, zâmbi 
împăratul. 

Luă dintr-o cupă de argint o stafidă, pe care începu 
s-o morfolească fără grabă. 

— Şi ţie ţi-e teamă de Baiazid? Emirul îşi bombă 
pieptul. 

— În lumea asta nu mi-e frică decât de Măria-ta şi 
de Allah. 

Timur îşi filtra privirile printre genele-i rare. 

— ÎI pui pe Allah în rangul doi? 

— Măria-ta poate ordona să mi se taie capul aici, pe 
loc. Allah, fie numele său în veci slăvit, mă va judeca 
după moarte. Se va mai scurge ceva timp până atunci. 

Timur râse. Îi plăceau glumele lui Şammelic, 
singurul emir ce-şi îngăduia să-i mai descreţească 


fruntea rostind vorbe de duh. Expresia de veselie se 
topi treptat. Fruntea i se încreți din nou. 

— Atunci de ce eşti îngrijorat? 

— Nu sunt îngrijorat. Cântăresc sorții lui Baiazid în 
bătălia care se va încinge mâine. 

— Crezi că are sorți de izbândă? Am zdrobit 
rezistența persanilor, i-am pedepsit pe tătarii Hoardei 
Albe, i-am călcat în picioare pe indieni, iar pe sirieni 1- 
am făcut una cu pământul. Asta nu-ţi spune nimic? 
De ce se tem generalii mei? Căci se tem. O simt. Şi 
simţurile mele nu mă înşală, Şammelic. 

Emirul clătină îndoielnic capul. 

— Hai, vorbeşte! îl zori Timur. De la cine vrei să aflu 
adevărul dacă nu din gura ta? 

— Persanii nu mai sunt decât nişte umbre ale 
războinicilor vajnici de odinioară. l-au moleşit huzurul, 
civilizaţia lor ajunsă pe culmile rafinamentului. Tătarii 
erau de acelaşi neam cu noi. Le cunoşteam metodele 
de luptă, slăbiciunile. Hinduşii de azi sunt doar 
coborâtorii decăzuţi ai unei lumi care a cunoscut cu 
milenii în urmă o strălucire inegalată. O strălucire însă 
care s-a stins. 

— Dar sirienii? Ce ai de spus de sirieni? 

— Pe sirieni nu-i trăgea inima să lupte. Ştiau că 
apără interesele sultanului din Cairo, cu care, între noi 
fie vorba, nu au nimic comun. 

Timur râse sarcastic. Nu-l încânta raționamentul 
emirului, dar îl urmărea fără să dea semne de iritare. 
La un moment dat nu se mai putu totuşi abtine. 

— După cum vorbeşti tu, Şammelic, s-ar putea 
trage concluzia că meritele noastre de până acum sunt 
relative. 

Emirul îşi dădu seama că se plasase imprudent pe 
muchie de cuțit. 


— Meritele Măriei-tale sunt foarte mari, fiindcă ai 
izbutit să-ți croieşti cu tăiuşul săbiei un imperiu cu 
nimic mai prejos de al marelui Gengis-Khan. 
Totdeauna ai răspândit cuvântul lui Allah, învăţăturile 
lui, curățate de orice erezii, până în cele mai 
îndepărtate colțuri ale Asiei. 

— Gengis-Khan şi-a impus stăpânirea, Şammelic, şi 
asupra Chinei. Eu n-am ajuns încă acolo. Şi asta mă 
roade, fiindcă timpul trece. lar anii nu se mai întorc. 

— Eşti încă tânăr, Doamne. 

— Am cincizeci şi şase de ani, Şammelic. La vârsta 
asta, oamenii care nu au apucat încă să moară îşi 
odihnesc oasele şi meditează asupra lungii călători pe 
care o vor întreprinde în imperiul întunericului. 

— Măria-ta vei fi tânăr şi la şaptezeci de ani. Nu eşti 
făurit din aceeaşi plămadă cu noi, muritorii de rând. 

Timur se încruntă. 

— De ce vrei să mă măguleşti, Şammelic? Ştii bine 
că nu îmi plac lingugşitorii. 

În sinea lui îi dădea însă dreptate. Ştia că Allah îl 
alesese spre a-i încredința o misiune unică. Pentru a-i 
da posibilitatea să o îndeplinească, îl înzestrase cu 
însuşiri refuzate celorlalți oameni. În primul rând îi 
dăruise geniul, astfel încât să poată făuri planuri 
grandioase, care altora ar fi părut de neconceput. Apoi 
îi dăruise tenacitatea, vitejia şi talentul de conducător, 
calități indispensabile unui făuritor de imperiu 
universal. 

— Şi atunci de ce se tem? repetă întrebarea. De ce? 
De ce? 

— Turcii nu sunt un popor de importanță 
secundară. 

— Perfect. Victoria noastră va fi cu atât mai 
strălucită. 


— Baiazid şi părintele său, Orkhan, au băgat 
spaima în întreaga Europă. Orkhan a câştigat treizeci 
şi şapte de bătălii, smulgând Imperiului Bizantin cele 
mai frumoase provincii. lar Baiazid a nimicit la 
Nicopole coaliția celor mai puternici principi din 
Occident. Ce să mai spunem despre marşurile lui 
triumfale în Balcani şi în Asia Mică! N-a pierdut o 
singură bătălie. 

Timur  scuipă stafida aproape de picioarele 
emirului, care tresări, îngălbenindu-se uşor. 

— Eu am pierdut vreo bătălie, Şammelic? Emirii mei 
au uitat că i-am dus din victorie în victorie, că i-am 
acoperit cu aur, că le-am oferit satisfacţii pe care 
puţini oameni pe pământul ăsta le-au gustat vreodată? 

Interlocutorul îşi plecă fruntea în semn de omagiu. 

— N-au uitat, Prea Mărite Doamne! De aceea te-au 
şi urmat cu credinţă. 

— Dar acum murmură! 

— Nu murmură, Măria-ta. Se frământă. Dar lasă-i 
să se frământe! Să nu ia nimic în glumă. Mâine, când 
se vor avânta în luptă, să ştie că au de a face cu un 
adversar-puternic. Să-şi calculeze loviturile ca şi 
jucătorii de şah, care ştiu dinainte ce mişcări vor face, 
fiindcă le-au gândit cu încordare şi le execută fără să 
şovăie... 

Timur se ridică în picioare, urmat de Şammelic. 

— Poate că ai dreptate, emirule. Acum pleacă să te 
odihneşti. Mâine vei avea nevoie de toate forțele tale. 

Şammelic ieşi de-a-ndăratelea, înclinându-se la 
fiecare pas. 

Îndată ce rămase singur, Timur îşi chemă servitorii, 
care-i scoaseră armura şi echipamentul de luptă, 
îmbrăcându-l cu un caftan de mătase grea, lucioasă ca 


oţelul lustruit. Un paj îi anunţă sosirea lui Ceref ed 
Din. 

— Să intre, zise Timur, aşezându-se iarăşi pe sofa. 

Nici nu se atinse de cină. De când vârsta începuse 
să-i aştearnă pe umeri ani tot mai grei, îl părăsise şi 
pofta de mâncare. Preţuia mai mult plăcerile spiritului 
decât ale trupului. Câteodată avea senzaţia, confuză la 
început, apoi tot mai pregnant reliefată, că se 
desprindea de carapacea de ţărână în care îi era 
întemnițat sufletul şi că se avânta pe aripi nevăzute 
spre culmi celeste. Medicul său personal, un persan 
din Ispahan, îi furniza nişte droguri cu proprietăți 
miraculoase. În acele momente de euforie, el, Timur, 
uita de oboseală, uita că îl împovărează bătrâneţea, 
uita de grijile politice, de complicațiile din sânul 
propriei sale dinastii... Uita tot ce este urât şi rău... 
Culmile văzduhului i se deschideau atunci primitoare, 
revărsând asupra lui evantaie de culori vii ca nişte 
mirifice cozi de păun. Gloria dumnezeirii îi devenea 
accesibilă. Spiritul său se înfrățea cu spiritul 
universal, care dirija nu numai destinele fiecărui 
popor, fiecărui individ, fie el cerşetor sau rege, ci şi pe 
ale celor mai plăpânde şi neînsemnate gâze... 

Intrarea lui Ceref ed Din îi tulbură reveria. Noul- 
venit avea înfăţişarea tipică a cărturarului care şi-a 
închinat existența cercetării bibliotecilor şi căutării 
neobosite a adevărului. Era îmbrăcat într-un caftan 
galben de o simplitate ascetică. Turbanul îi prelungea 
parcă fruntea înaltă. Ceref ed Din îngenunche în fața 
lui Timur. 

— Sărut pulpana Măriei-tale, Doamne. 

— Ridică-te, istoricule! îl pofti cu bunătate Timur. În 
noaptea asta va trebui să-mi ţii de urât. De la o vreme 
dorm foarte puţin. 


— Supuşii Măriei-tale trebuie să fie fericiți, fiindcă 
orele pe care le smulgi somnului le dedici bunului 
mers al împărăției. 

Timur îşi strânse caftanul de mătase în jurul 
trupului, care, odată cu trecerea anilor, începuse să se 
usuce, aşa cum se usucă arborii bătrâni, încetul cu 
încetul. 

— Să-mi citeşti, istoricule, câteva pagini despre 
ultima mea bătălie cu Toktamiş. Vreau să mai aud o 
dată povestea acelei victorii pe care cerul a dăruit-o 
celor mai vrednici fii ai săi... Stai acolo, lângă făclia 
aceea, căci are să-ți lumineze mai bine paginile... Şi să 
începi cu pasajul în care ai descris şarja comandată de 
Mirza Mohamed. 

Timur avea o memorie prodigioasă. Cunoştea pe 
dinafară textul pe care avea să i-l citească Ceref ed 
Din. Dar îi plăcea să-l asculte debitat de istoricul 
acesta bătrân şi înţelept, cu glas molcom şi atât de 
odihnitor. 

— „ŞI atunci, prea-viteazul Mirza Mohamed-Sultan, 
cel de-al doilea fiu al preamăritului şi invincibilului 
nostru stăpân, a ridicat sabia, dând semnalul 
atacului. Cei patruzeci de mii de călăreți de sub 
comanda sa au scos din piepturile lor oţelite un strigăt 
de luptă şi, invocând numele lui Allah, au înfipt 
pintenii în pântecele cailor. Escadroanele s-au urnit, 
făcând să duduie pământul sub grindina copitelor”... 

Dar Timur Lenk nu mai auzea glasul lectorului. 
Puhoiul năvalnic al gândurilor acoperise debitul verbal 
al venerabilului cărturar. Cu ochii minţii vedea aievea 
şarja aceea potopitoare, care se înfipsese ca un 
gigantic pinten în zidul alcătuit din cei două sute de 
mii de ostaşi ai lui Toktamiş. Şi atunci unii emiri 
cârtiseră împotriva acestei campanii, purtată la câteva 


mii de kilometri departe de Transoxiana natală. Dar 
imamul Seid Berke, coborâtor din profetul Mahomed, 
ceruse tuturor celor de față să-i de ascultare. După ce 
recitise primul capitol din Coran, spre a se înarma cu 
inspirația profetică, îngenunchease şi ridicase de jos 
un pumn de ţărână. Murmurase câteva cuvinte 
neînțelese, apoi aruncase țărână în direcţia oştirilor 
vrăjmaşe. „Fie ca acest pământ să înnegrească fața 
duşmanilor tăi, Prea-Mărite Doamne! i se adresase 
Seid Berke. Mergi într-acolo unde vei socoti că este mai 
bine! Victoria va fi a ta!” Bătălia durase trei zile 
încheiate. Copitele cailor avântaţi în şarje năvalnice 
ridicau trombe de praf care aşterneau imense perdele 
cenuşii peste obrazul soarelui,  întunecându-i 
strălucirea.  Scânteierile săbiilor mânuite cu furie, 
urletele  încrâncenate ale luptătorilor, zgomotul 
iataganelor, al buzduganelor, al lăncilor lovite de 
platoşe şi de scuturi se împleteau într-o măreață 
simfonie a morții. Bătălia se încheiase cu măcelărirea 
Hoardei Albe. Puținii supraviețuitori fugiseră în miez 
de noapte, pierzându-se în imensele păduri ale Rusiei. 
Câmpul de bătălie se transformase într-o mare de 
leşuri. Zile întregi mongolii lui Timur prădaseră tabăra 
părăsită a lui Toktamiş şi cadavrele tătarilor duşmani. 
Nu plecaseră de-acolo decât după ce stârvurile intrate 
în putrefacție ajunseseră să infecteze atât de cumplit 
aerul, încât îl făcuseră irespirabil. Timur îşi dusese 
oamenii pe Volga, şi acolo unde se ridica mândru 
oraşul de reşedinţă al imperiului lui Djochi, fiul lui 
Gengis-Khan, urcase treptele tronului ocupat până 
atunci numai de succesorii direcți ai marelui împărat 
mongol. Ostaşii săi dăduseră iama prin haremul lui 
Toktamiş, îi sfeterisiseră proviziile, îi jefuiseră vistieria 
şi toate bogăţiile adunate de pe urma prădăciunilor 


fără număr. Chiolhanurile, orgiile, violurile colective 
duraseră zece zile. Apoi Timur şi ostaşii lui se 
înapoiaseră la Samarkand, încărcați de comori... 
Bătrânul împărat răsufla adânc. Amintirile acestea 
erau atât de minunate, încât îl îmbătau mai straşnic 
decât cel mai amețţitor parfum. Zâmbi, gândindu-se că 
îl lăsase pe lector să-şi obosească fără rost gura. Îşi 
îndreptă privirile asupra lui Ceref ed Din. Istoricul 
adormise cu bărbia sprijinită în piept. Cartea nu-i 
scăpase din mâini. Stătea însă în echilibru nestabil, 
gata să cadă. 

Timur râse tăcut. Dacă Ceref ed Din ar fi fost 
soldat, i-ar fi tăiat imediat capul. Adormirea în post se 
pedepsea cu moartea. Istoricului îi ierta însă 
slăbiciunea. Timur ştia că poeţii şi savanții sunt 
oameni deosebiți. Lor trebuie să le treci cu vederea 
greşelile, aşa cum i le treci şi lui Allah, fiindcă sunt 
creatori. 

Un slujitor intră să strângă cina. Când văzu că 
stăpânul nu se atinsese de nici un fel, îl privi 
întrebător. 

— Poţi să iei totul, zise Timur. Dar să nu faci 
zgomot! Să nu-l trezeşti pe istoric! 

După plecarea servitorului, se întinse pe sofa. În 
potire mari de metal admirabil cizelat ardeau 
substanțe aromatice, răspândind miresme tari, în 
special mosc de China, care se spunea că are 
proprietăți afrodisiace. Ar fi vrut să doarmă, dar 
somnul refuza să vină. Se uită cu jind la Ceref ed Din. 
Istoricul răsufla regulat, făcând să-i tresalte mustaţa 
sură. Timur oftă adânc. Îi menaja pe oamenii de litere 
fiindcă  slovele lor  aşternute pe pergament 
supraviețuiesc generațiilor. De pana lor depinde 
reputaţia unui om. Scriitorii pot să i-o înnegrească sau 


să i-o lustruiască, făcând-o mai strălucitoare decât 
luna plină. El, Timur, ţinea să-şi asigure judecata 
favorabilă a posterităţii. De aceea la Curtea lui 
scriitorii şi savanții trăiau atât de bine. În privinţa lor 
stabilise o regulă pe care nimeni nu îndrăznea să o 
încalce. Când lua câte un oraş cu asalt, întreaga 
populaţie era trecută prin tăişul săbiei. Nu erau 
exceptaţi de la acest drastic tratament decât oamenii 
de litere, artiştii, constructorii şi savanții. Pe 
constructori îi trimitea la Samarkand, spre a înălța 
acolo edificii splendide, care să-i imortalizeze numele. 
Savanţii erau distribuiți pe la diferite şcoli înalte, spre 
a întări corpul profesoral. Pe oamenii de litere îi păstra 
însă în apropierea lui. Mai toți primeau sarcina să-i 
preamărească faptele de arme şi marile-i acte politice. 
Unii se achitaseră foarte bine de această obligaţie. 

Timur nu ştia să citească. Era însă dornic să se 
spună mai târziu despre el că a fost un suveran 
luminat, protector al artelor şi al frumosului sub orice 
formă. Care monarh ar fi fost în stare, asemenea lui, 
să recite din memorie delicatele poeme ale lui Saadi 
sau ale lui Hafiz? Care monarh s-ar fi putut lăuda, 
asemenea lui, că dintr-o capitală fără importanţă, cu 
modeste case de chirpici, înconjurate de locuri virane, 
a făcut peste noapte o metropolă cu măreţe edificii de 
marmoră şi cu parcuri luxuriante? Care cap încoronat 
i-ar fi putut egala isprăvile militare? Crease din nimic 
un uriaş imperiu. Numai Alexandru cel Mare şi 
Gengis-Khan s-ar mai fi putut ridica la înălțimea 
reputației lui. Dar toate aceste realizări fuseseră rodul 
unor strădanii supraomeneşti. 

Timur simţi un fior de plăcere. Dacă făcea bilanţul 
faptelor sale din anul când preluase domnia 
Transoxianei şi până în clipa de față, putea să constate 


că talerul succeselor nu era precumpănit de nici un 
eşec. Cu toate acestea, ar fi fost de-ajuns un pas greşit 
ca totul să se năruie. În războiul cu Toktamiş se aflase 
la un moment dat la un pas de dezastru. Restabilise 
însă la timp situaţia în favoarea sa, repurtând în final 
victoria. Mâine, de pildă, va sfida iarăşi destinul. Ştia 
că lupta cu Baiazid va fi grea, că va juca totul pe o 
aruncătură de zar. Doi suverani până atunci neînvinşi 
aveau să se încleşteze într-o bătălie pe viață şi pe 
moarte. Unul dintre ei trebuia să piardă. El, Timur, 
avea însă încredere în steaua lui. Allah nu-i va îngădui 
să îşi încheie cariera cu un eşec. Îl va învinge pe 
Baiazid. Iar musulmanilor habotnici care-l preveniseră 
că distrugerea Imperiului Otoman va avea drept 
consecință slăbirea Islamului le va da satisfacție 
atacând Smirna, această fortăreață înaintată a 
cavalerilor de Rhodos, pe care Baiazid, în ciuda 
experienţei sale militare, nu reuşise să-i expulzeze din 
Asia Mică. 

Timur se mai uită o dată la Ceref ed Din, care 
începuse să sforăie. Acum, în somn, chipul istoricului 
arăta jalnic de îmbătrânit. Obrajii îi atârnau, gura i se 
căscase pe jumătate, iar un fir de salivă gălbuie i se 
scurgea din colțul buzelor în barba lungă, colilie. 
Timur simţi o mare satisfacție. Era cam de aceeaşi 
vârstă cu Ceref ed Din. Poate chiar ceva mai bătrân. 
Dar în cazul lui se putea oare vorbi de bătrâneţe? 
Oamenii ajunşi pe panta coborâtoare a vieţii sunt 
istoviți, roşi de boli sâcâitoare, incapabili să scruteze 
viitorul, de la care ştiu că nu mai au nimic de aşteptat. 
Dezamăgiţi, înăcriți, trăiesc numai în trecut, îşi evocă 
tinerețea, amorurile, realizările. Plâng pe ruinele 
propriei lor vieţi, care le fuge printre degete asemenea 
nisipului fin dintr-o clepsidră. Pe când el, Timur, nu-şi 


simțea anii. Îl anima o energie vulcanică, o sete 
mistuitoare de a se împlini şi de a-şi împlini misiunea. 
Spre deosebire de bătrâni, privea numai în viitor. 
Trecutul nu-l interesa decât în măsura în care putea 
recapitula jaloanele unei cariere triumfale. 

Timur Lenk râse iarăşi. Râsul acela tăcut, 
enigmatic, care băga spaima în oameni, îi schimonosi 
fața ridată, dându-i o expresie diabolică. 

Era îndreptăţit să fie mândru de el. Vlăstar al unei 
familii nobile turceşti din Transoxiana — care, 
împreună cu  Turkestanul oriental,  constituise 
Khanatul lui Djagatai — izbutise printr-un îndrăzneţ 
joc politic, presărat, ce-i drept, cu primejdii mortale, să 
se substituie conducătorilor mongoli pe care-i 
doborâse pe rând, iar după ce îşi însuşise programul 
politic al lui Gengis-Khan, ţintind la hegemonia 
universală, se proclamase succesorul acestuia, grație 
unei pretinse legături de familie ticluite cu abilitate. 

O schimă ironică încreți şi mai tare chipul brăzdat 
de riduri al lui Timur Lenk. Reuşise să devină 
împăratul mongolilor fără a fi mongol şi purtătorul de 
steag al islamismului fără să creadă în Mahomed. Căci 
acesta era adevărul pur, pe care însă numai lui şi-l 
mărturisea. Îşi făurise din aceste idei cu un înalt 
potențial dinamic arme de care se slujise în 
prodigioasa-i ascensiune. Le aservise propriilor lui 
interese. Teologii savanţi manifestaseră adeseori o 
chinuită nedumerire față de inconsecvenţele lui Timur 
pe tărâmul politicii religioase. Furia cu care măturase 
de pe fața pământului state musulmane stăpânite de 
suverani  drept-credincioşi le părea inexplicabilă. 
Numai el, Timur Lenk, ar fi putut să-i lămurească. Dar 
n-o făcea. Secretul acesta îl va duce cu el în mormânt. 
Se mărginea să-i privească pieziş cum se frământă şi 


cum încearcă să dea justificări religioase actelor lui 
celor mai năstruşnice. Cât erau de proşti toţi oamenii 
aceştia! O turmă de oi! Nu avea consideraţie decât 
pentru soldați, unelte naive ale înălțării lui, pe care-i 
mâna cu dezinvoltură la moarte, precum şi pentru 
poeţii şi istoricii ce-i ridicau osanale. El, Timur Lenk, 
iubea „puterea” în sine. O adora ca pe o divinitate. 
Puterea aceasta de care uza şi abuza avea până şi 
proprietatea de a-i hrăni flacăra vieţii. 

Timur chicoti iarăşi. Se spunea că încă din fragedă 
copilărie se arătase zurbagiu. Avea dinți atât de 
puternici şi atâta forță în fălci, încât sfâşia sânii 
doicilor care-l hrăneau cu lapte. În copilărie nu-i 
plăcuseră decât jocurile războinice. Făcea în aşa fel 
încât el era întotdeauna şeful. Mai târziu, când 
începuse lupta serioasă pentru putere, nu ezitase să-şi 
suprime cumnatul, care începuse să-l jeneze. 
Straşnică tinerețe mai avusese! Suişurile şi 
coborâşurile se succedau cu iuțeală. El însă nu-şi 
pierduse niciodată stăpânirea de sine şi nici nu se 
lăsase pradă disperării. După ce răsturnase pe urmaşii 
lui Gengis-Khan din fostul Khanat al lui Djagatai, 
începuse cucerirea Persiei. Un sultanat după altul. Îşi 
aminti mesajul trimis sultanului din Şiraz, după ce-i 
distrusese câteva oraşe şi exterminase întreaga lor 
populaţie, inclusiv pruncii din leagăn: „Dumnezeu 
atotputernicul m-a desemnat să-ți fiu stăpân. După 
cum cred că ai aflat şi tu, m-am ridicat deasupra 
tuturor vrăjmaşilor mei, pe care i-am călcat în 
picioare, făcându-i una cu țărâna. Dacă nu vei ţine 
seama de pilda lor şi vei refuza să  recunoşti 
legitimitatea domniei mele asupra sultanatului tău, te 
previn că armatele mele sunt precedate de trei plăgi cu 
care va trebui să te lupţi: devastarea, secătuirea şi 


ciuma”. Sultanul, un rafinat om de litere, ce aprecia 
mai mult un poem de dragoste decât o paradă militară, 
răspunsese printr-un mesaj,  asigurându-l de 
supunerea lui necondiționată. „Ştii prea bine că nu m- 
am unit niciodată cu cei care ţi-au purtat duşmănie, 
deşi am fost adeseori îndemnat să pornesc război 
contra ta. Sunt bătrân şi cu un picior în groapă. 
Îngerul Azrael veghează spre a-mi închide ochii. Sper 
că fiii mei îmi vor împărtăşi sentimentele față de tine şi 
se vor comporta ca nişte vrednici slujitori ai măreției 
tale. Cruţă-i! Aceasta este singura favoare ce-ţi solicit.” 

Din nenorocire pentru sultanul Şirazului, înțeleptul 
bătrân îşi dăduse sfârşitul mai înainte ca el, Timur, să 
fi apucat a-şi instala trupele pe teritoriile cucerite fără 
luptă. Şah Mansur, fiul defunctului, a refuzat să ţină 
seama de negocierile purtate de acesta. Pătruns de un 
naționalism persan intransigent, n-a conceput să 
admită autoritatea supremă a unor mongoli neşlefuiți. 
Fiindcă sultanii din jurul ţării sale — înspăimântați de 
reputația cumplită a lui Timur — s-au temut să-l ajute, 
s-a hotărât să pornească singur la luptă. Fiindcă 
trupele lui erau mult inferioare numericeşte armatelor 
mongole, se folosise de o stratagemă, care şi acum, 
după trecerea anilor, îl făcea pe Timur să zâmbească 
apreciativ. Atunci însă îl usturase rău. 

Şah Mansur ordonase să se lege de coada unui cal 
un mare ceaun turnat din bronz. S-au dat bice calului, 
care a fost mânat spre tabăra tătărască. Soldaţii lui 
Timur, treziți în inima nopţii de acest vacarm atribuit 
unui atac inamic, au început să se bată, năuciţi, între 
ei. Înainte de a se dezmetici, mii de oameni muşcaseră 
țărâna. Profitând de această debandadă, şah Mansur a 
ordonat trupelor sale să pornească la atac. S-a încins o 
bătălie crâncenă. Ostaşii lui Timur aveau senzaţia că 


cerul explodase, iar spărturile se prăvăliseră asupra 
lor. Un emir al viteazului persan îi năruise însă 
planurile, trecând cu oamenii lui de partea 
invadatorilor. Datorită acestei trădări, el, Timur, 
restabilise situaţia în favoarea sa şi pusese capăt 
visurilor utopice de independenţă ale lui şah Mansur. 
Apoi, prin asociaţie de idei, gândul îi fugi de la Şiraz 
la Ispahan, oraşul trandafirilor, cum îl mai numeau 
persanii. Construcțiile  Ispahanului erau de o 
splendoare fără seamăn. Timur regreta că nu le putuse 
transporta piatră cu piatră la Samarkand. Şi 
Ispahanul îi trezea amintiri plăcute. Oficialitățile 
oraşului, înțelegând că o rezistență armată ar fi fost 
imposibilă, răspunseseră la somaţia generalilor lui 
Timur deschizând larg porțile. El însuşi ordonase ca o 
garnizoană mongolă să fie instalată în oraş. Populaţia 
locală, exasperată, pare-se, de unele excese ale prea 
lacomilor şi prădalnicilor ocupanţi, se ridicase la 
chemarea unui  pielar, luase prin surprindere 
garnizoana, o masacrase, apoi, temându-se de 
represalii, închisese porțile oraşului. Fapta lor nu 
putea rămâne nepedepsită. El, Timur, ordonase celor 
şaptezeci de mii de soldaţi ai lui să ia cu asalt 
Ispahanul şi să-i aducă şaptezeci de mii de capete 
tăiate ale locuitorilor care cutezaseră să se răscoale 
împotriva autorităţii sale. Rezistenţa populaţiei fusese 
zdrobită în câteva ore. După ce pătrunseseră în inima 
oraşului, tătarii dezlănțuiseră o aprigă vânătoare de 
oameni spre a-şi procura capete. Primii mongoli intraţi 
în Ispahan avuseseră posibilitatea să îşi procure un 
însemnat număr de căpăţâni şi le puseseră în vânzare. 
Pe măsură ce populaţia era scoasă din ascunzişuri şi 
descăpăţânările se înmulțeau, prețul capetelor scădea 
treptat, până ce bietele trofee ajunseseră să fie oferite 


pe nimic. Din aceste capete însângerate Timur ridicase 
patru piramide în cele patru puncte cardinale ale 
oraşului, spre a aminti trecătorilor isprăvile lui. După 
ce fiecare casă, fiecare edificiu public, fiecare lăcaş de 
rugăciune, fiecare prăvălie, fiecare palat fuseseră 
jefuite, tătarii dăduseră foc oraşului. Câteva cete de 
copii, scăpaţi din acest infern, rătăceau, năuciţi de 
spaimă, de frig şi de foame, prin împrejurimile oraşului 
lovit de moarte. Timur ordonase călăreţilor lui să 
treacă în goana cailor peste fragilele făpturi, care-şi 
încheiaseră existenţa făcându-se una cu pământul sub 
copitele cailor. 

Dar câte se puteau spune despre Sarai, capitala 
regatului mongol al Hoardei de Aur! El, Timur, nu 
lăsase piatră peste piatră din această metropolă 
împodobită cu palate adăpostind comori incalculabile, 
cu moschei îmbrăcate în faianță, cu monumente 
impunătoare, cu biserici bizantine şi cu bazaruri 
înţesate de mărfuri aduse din toate ungherele Asiei. 
După ce jefuiseră tot ce putea fi jefuit, mongolii 
incendiaseră oraşul, aşa cum făcuseră şi la Ispahan. 
Metropola arsese zile şi nopţi de-a rândul, asemenea 
unui imens rug. După ce constatase că nu mai 
rămăsese nici o clădire în picioare, Timur ordonase să 
se are cu plugurile locul în care se înălțase trufaşul 
Sarai... 

În India, locuitorii rajpuţi ai oraşului Bhatnir, 
asediat de tătari, îşi dăduseră seama că zidurile de 
apărare nu aveau să mai reziste  asalturilor 
duşmanului. Cuprinşi de disperare, îşi incendiaseră 
locuinţele, îşi înjunghiaseră femeile şi copiii, apoi se 
aruncaseră în flăcări, spre a nu fi schingiuiți sau luaţi 
robi... Timur nu putea să uite nici marşul irezistibil 
spre Delhi, avalanşa călăreților săi, ce zdrobeau 


armată după armată... Îi erau prezente în minte 
bătăliile cumplite încheiate cu hecatombe de indieni... 
Coloanele nesfârşite de prizonieri... Sutele de mii de 
captivi ucişi, pentru că încetineau ritmul înaintării 
tătarilor... Apoi Delhi... Perla Indiei... 

Un cal necheză, altul scormoni cu copita pământul. 
Timur auzi paşii unei santinele şi sfârâitul unui foc de 
vreascuri. Îi plăcea nespus de mult muzica molcomă a 
taberelor militare în timpul nopţii. 

Un zăngănit de arme în preajma cortului îl făcu să 
sară în picioare ca o pisică. Smulse o sabie curbată din 
panoplia de la capătul sofalei, dădu la o parte 
draperiile de mătase şi ţâşni afară. Află imediat 
explicația zgomotului. Uneia din santinele îi scăpase 
din mână lancea, care se izbise de scutul altei 
santinele. Şeful corpului de gardă era consternat. 

— Înseamnă că a adormit în post, rosti cu îngheţat 
calm Timur. Să i se taie capul! Pe loc! 

Vinovatul încremenise, copleşit de gravitatea faptei 
sale. Nu adormise. Îi scăpase doar arma din mâna 
amorțită. Fusese o greşeală, dar nu îndrăznea să se 
disculpe. Broboane mari de sudoare i se scurgeau pe 
frunte. 

Şeful corpului de gardă scoase sabia din teacă şi, 
cu o secerare, zbură de pe umeri capul soldatului. 
Trupul descăpăţânat rămase câteva clipe în picioare, 
în vreme ce sângele țâşnea din arterele secționate, apoi 
se prăvăli. Timur nu se mai uită la zvârcolelile lui. 
Şchiopătând, se înapoie în cort. 

Zgomotele de afară îl treziseră din somn pe 
venerabilul istoric. Tremurând ca o frunză de plop, 
stătea în picioare şi se uita înspăimântat spre intrarea 
cortului. Era încredinţat că Timur se mâniase fiindcă îl 
văzuse ațipind, şi acum ordona soldaților să-l ucidă. 


Împăratul îi zâmbi însă cu bunăvoință. 

— Te-a sculat din somn, păcătosul! 

— Iertare, Mărite Doamne! bâigui istoricul. 

Timur crezu că savantul îi implora mila pentru 
soldatul căzut în greşeală. 

— Iertare? Santinela care şi-a încălcat consemnul 
merită iertare? L-am şi expediat în imperiul duhurilor. 

Timur se aşeză pe sofa. 

— Stai jos, onorabile istoric! 

Ceref ed Din se execută înfiorat, înţelese că nu se 
aflase nici un moment în pericol. Dar emoția fusese 
atât de puternică, încât i se tăiaseră picioarele. 
Profitând de invitaţia lui Timur, se lăsă mai mult să 
cadă pe covor. 

— Acuma, fiindcă tot te-ai trezit, zise împăratul, 
citeşte-mi un pasaj din istoria ta asupra căderii 
oraşului Delhi! 

— Îndată, Mărite Doamne, răspunse savantul, 
răsfoind paginile de pergament scrise de mână şi 
împodobite cu miniaturi! şi arabescuri delicate. 

— Cum au pedepsit ostaşii mei oraşul, preciza 
Timur. 

Ceref ed Din găsi pasajul. Tuşi, spre a-şi drege 
glasul, apoi începu să citească anevoie, fiindcă îl 
sugruma încă emoția: 

— „Timp de trei zile, soldaţii mongoli au dat frâu 
liber mâniei lor. N-a existat cruzime de care să fie 
scutiți necredincioşii locuitori din Delhi. În această 
sângeroasă noapte de vineri, cincisprezece mii de 
soldați au ridicat bunuri, au incendiat şi au ucis pe 
păcătoşi, fără o clipă de răgaz. În mai multe puncte ale 
oraşului, hinduşii au încercat să se opună acestei 
dezlănțuiri furioase. Trei zile şi trei nopţi locuitorii au 
fost supuşi unei binemeritate terori. Fiecare soldat îşi 


lua sclavi, câte douăzeci la număr, măcelărind pe cei 
ce prisoseau. Familii întregi au fost exterminate, 
începând cu pruncii şi terminând cu bătrânii. Râuri de 
sânge impur curgeau pe străzi. Prada a fost 
neînchipuit de mare: pietre preţioase, bijuterii de toate 
soiurile, ţesături de mătase, vase şi cupe de aur şi de 
argint. Mongolii şi-au însuşit sume de bani imposibil 
de evaluat. Cele mai multe dintre femeile captive 
purtau la mâini brățări de aur, iar la degetele de la 
picioare inele încrustate cu diamante.  Într-a 
nouăsprezecea zi a lunii soldații au dat foc 
străvechiului Delhi, pentru că hinduşii supraviețuitori 
îşi căutaseră refugiu în Marea Moschee şi se pregăteau 
să-şi vândă scump viața. Dar soldaţii lui Timur au 
pătruns cu sabia în mână în acest lăcaş sfânt şi pe toţi 
necredincioşii i-au trimis în Infern. Cu zecile de mii de 
capete ale locuitorilor masacrați, mongolii au înălțat 
piramide înalte, iar trupurile celor ucişi au fost 
aruncate hrană fiarelor şi păsărilor de pradă. Mii de 
meseriaşi şi de muncitori calificați au fost scoşi din 
oraş şi trimişi la Samarkand”... 

Timur se scărpină în bărbuţa-i rară, cu fire lungi şi 
drepte ca nişte codițe subțiri de şoarece. 

— Dorinţa mea sinceră, istoricule, a fost ca 
populaţiei să nu i se facă vreun rău. Allah a hotărât 
însă ca oraşul să fie nimicit. Şi voinţa lui Allah a fost 
mai puternică decât a mea, rosti împăratul cu 
prefăcută smerenie. 

Ceref ed Din tăcu: încheiase lectura pasajului cerut 
de împărat. 

Timur izbucni deodată în râs. 

— Îţi aminteşti, istoricule, de faptele noastre de 
arme de la Meerut? După ce am distrus oraşul, am 
jupuit de vii pe locuitori, apoi am pus să-i ardă pe 


ruguri... Am aplicat propria lor datină. Religia 
brahmană nu impune oare văduvelor să fie arse pe rug 
odată cu cadavrele soţilor?... Rajahul de Jammnu, pe 
care l-am învins într-o bătălie purtată la lumina 
torțelor, s-a convertit la islamism ca să nu 
împărtăşească soarta supuşilor săi. Ce-am mai râs în 
sinea mea când i-am dat să mănânce carne dintr-o 
vacă sfântă. l-am lăudat hotărârea de a trece la religia 
mahomedană. Dar, crede-mă, istoricule, l-aş fi prețuit 
mai mult dacă ar fi ales să piară pe rug... 

Timur mai luă o stafidă din potirul de argint, jefuit 
din altarul unei biserici creştine. 

— Ce-ai zis, istoricule, de asediul Sebastei? Oraşul 
întărit al lui Baiazid, pe care l-am împresurat în cursul 
primei mele campanii împotriva otomanilor? 

— Ai săvârşit acolo, Mărite Doamne, fapte de arme 
pe care le-ar fi invidiat cei mai străluciți eroi ai 
Antichității. 

— Ce frumos vorbiti voi, savanţii!... La Sebasta m- 
am arătat milos față de garnizoana musulmană. Să se 
mai spună că nu-i menajez pe drept-credincioşi! În 
schimb, pe cei patru mii de armeni creştini, care au 
luptat cot la cot cu turcii, i-am îngropat de vii. Numai 
capetele le-am lăsat afară. Ca să moară cu toţii de 
foame şi de sete... Parcă era un câmp de pepeni, dar 
care se mişcau, gemeau şi implorau moartea... lar pe 
femeile lor le-am agăţat de cozile cailor noştri şi le-am 
târât printre pietre, până n-a mai rămas nimic din 
trupurile lor  spurcate... Şi-au meritat soarta, 
istoricule! Trebuia să dau o pildă pedepsind pe cei ce 
avuseseră cutezanţa a se măsura cu oştirile lui Timur 
Lenk, neînvinsul!... Dar Alepul şi Damascul, pe care 
mamelucii trufaşului sultan al Egiptului, în nefericita 
lor nesocotinţă, au încercat să le apere?... Alepul l-am 


ras de pe fața pământului, iar populaţia am măcelărit- 
o. Se poate spune însă că nu m-am arătat înțelegător 
față de savanți şi de literați? Nu i-am ferit oare de furia 
soldaţilor mei? Nu i-am invitat într-una din cele mai 
frumoase încăperi din citadela cucerită, nu i-am tratat 
cu bunătăţi şi nu am stat cu ei de vorbă ca de la egal 
la egal?... Apoi Damascul!... Am transformat Damascul 
într-un deşert cu ruine. După ce soldații mei l-au golit 
de comorile jefuite de mameluci, i-am dat foc. 
Populația a fost exterminată, îți aduci aminte, 
istoricule, cum ardeau palatele, şi moscheile, şi 
bazarurile?... Lemnăria de cedru şi de cipres, lustruită 
cu sumak şi sandarak, împrăştia un parfum ametitor, 
care îmbălsămase până şi câmpiile din jurul oraşului 
incendiat. Toţi cronicarii au descris acest fenomen. Am 
distrus acolo moscheea Ommeyazilor, acel blestemat 
simbol al puterii unei dinastii ce şi-a dezonorat 
numele, îndepărtându-se de la dogmele dreptei noastre 
credințe. Lovind Alepul şi Damascul, am lovit Siria. 
Crede-mă, istoricule, că am reflectat profund asupra 
nenorocirilor abătute asupra acestei ţări. Am săvârşit 
însă un act de justiție. Nu am putut să uit niciodată 
persecuțiile la care califii ommeyazi au supus pe 
rudele profetului nostru Mahomed, şi mai ales pe cei 
din ramura Alidă. Mi-am amintit că sirienii s-au 
asociat cu zel acestor persecuții. Am încercat o mare 
indignare când am auzit cum o naţiune pretinsă 
musulmană a năpăstuit pe rudele Profetului, căruia îi 
datorau convertirea la islamism şi mântuirea 
sufletelor. În miez de noapte odihna îmi era tulburată 
de ecourile vocilor plânse ale urmagilor lui Ali, care îmi 
cereau să răzbun urgia căzută asupra capului lor 
datorită nemerniciei sirienilor. Duhurile asupriților mi- 
au dat de veste că Allah şi Profetul său au hotărât să- 


mi încredințeze misiunea sfântă de a-i pedepsi pe 
descendenţii autorilor acestor nedrepte şi ticăloase 
oprimări. Eu sunt astăzi sabia lui Allah, eu mânuiesc 
trăsnetele răzbunării şi plăgile aducătoare de moarte... 

Timur tăcu. Chipul i se transfigurase. Vorbea ca un 
iluminat. După o pauză, adăugă solemn: 

— Să scrii tot ce ţi-am spus acum, istoricule! 
Posteritatea trebuie să cunoască mobilele adevărate ale 
actelor mele! Timur închise ochii, amintind un mediu 
care se străduieşte a ieşi din transă. 

Ceref ed Din îl privi critic. Avea destulă experienţă, 
cunoscuse prea mulți oameni, spre a nu-şi da seama 
că Timur juca teatru. Găsise un pretext care să 
justifice jefuirea Siriei şi masacrarea populaţiei 
siriene... Războiul sfânt purtat în numele lui 
Mahomed. 

Pe sub faldurile draperiilor de brocart se zări o 
geană de lumină cenuşie. 

— Se luminează de ziuă, istoricule! Înapoiază-te în 
cortul tău,  împrospătează-ţi puterile cu hrană 
substanţială, pentru că în curând va trebui să ai 
spiritul treaz şi mâna vioaie, spre a aşterne pe fâşiile 
tale de pergament impresii asupra bătăliei la care ai să 
asişti. Timur Lenk împotriva lui Baiazid. Hai, du-te! Să 
fii gata! 

Ceref ed Din se ridică de jos, se ploconi adânc în 
fața monarhului care întruchipa „sabia lui Allah”, apoi 
părăsi cortul. 

Deşi nu dormise în noaptea aceea, Timur se simţea 
proaspăt şi bine dispus. De la o vreme avea nevoie de 
tot mai puţin somn. Nici mâncarea nu-l mai ispitea, îşi 
redusese hrana zilnică la strictul necesar. 

După ce îşi îmbrăcă zalele şi platoşa de fier, îşi luă 
armele şi ieşi din cort. Emirii îl aşteptau, pregătiți de 


luptă. Căgştile, săbiile, pectoralele de fier, mânerele 
pumnalelor reflectau flăcările roşietice ale focului 
aprins dinaintea cortului împărătesc. 

Timur Lenk le comunică în fraze scurte, precise, 
planul său de bătălie. Pe nisipul din fața intrării 
cortului trase cu vârful săbiei amplasamentul trupelor 
aliate şi al celor inamice. Schiţă şi accidentele de teren, 
râpe, văi, înălțimi, care ar fi putut influența 
desfăşurarea bătăliei. Emirii îl ascultau cu atenţie. 
După ce îşi încheie ordinul de operaţii, ridică ochii 
cenuşii, iscoditori, asupra statului său major. 

— Ştiţi fiecare ce aveţi de făcut? 

— Ştim, Măria-ta! 

— Atunci Allah să vă înarmeze braţul şi să vă 
călăuzească paşii! Când soarele va răsări, începem 
lupta. La posturile voastre! 

Emirii se risipiră fără grabă. Toţi erau pătrunşi de 
importanța momentului. 

Şchiopătând, Timur Lenk se înapoie singur în cort. 
Îşi scoase casca, apoi bău o cană cu lapte de măgăriţă. 
Se trânti îmbrăcat pe sofa şi adormi. Odihna aceasta 
adâncă dură exact o jumătate de oră. Se trezi fără 
ajutorul nimănui. Ofițerii de stat-major îl aşteptau 
tăcuţi în faţa intrării cortului. În tabără domnea mare 
forfotă, dar această complexă şi disciplinată mişcare 
de furnicar se săvârşea în cea mai adâncă linişte. Lui 
Timur nu-i plăcea zgomotul inutil. 

Când zorile aşternură petalele lor roze peste bolta 
cenuşie a cerului, marele han al tătarilor îşi inspecta 
trupele instalate pe poziţiile de luptă. Numerosul lui 
stat-major şi un detaşament de gardă îl însoțeau, 
alcătuind o escortă puternică. „Bătrânul de la Munte” 
şi stolurile lui de asasini pieriseră, dar atentatele puse 
la cale de diverşi adversari — din afara sau dinlăuntrul 


hotarelor imperiului — nu se împuţinaseră. Suveranii 
erau obligați să păstreze permanent în preajma lor o 
ceată de ostaşi sau de slujitori verificaţi. 

După ce termină inspecția trupelor, Timur Lenk se 
plasă — împreună cu statul său major — pe o colină, 
spre a avea o privelişte de ansamblu asupra câmpului 
de bătălie. În curând soarele trebuia să-şi arate faţa 
dincolo de zare. Cerul se făcuse roşu, de parcă o 
cascadă de sânge s-ar fi revărsat din vămile 
văzduhului. Timur aruncă o ultimă privire asupra 
dispozitivului armatelor lui. Aripa stângă, pusă sub 
comanda fiului său Şah-Bakh, era alcătuită din o sută 
douăzeci de mii de războinici din Khorassan şi 
Bactriana, din Sogdiana şi Hircania. Mulţi dintre 
aceştia coborau din  sciții  neimblânziţi, care, 
pretindeau legendele, îşi fierbeau prizonierii în cazane, 
apoi beau fiertura spre a-şi însuşi calitățile răposaților. 
Aripa dreaptă, având în frunte pe Miran-Şah, fiul cel 
mai mare al lui Timur, cuprindea treizeci de mii de 
călăreți persani, neîntrecuți în mânuirea arcului, 
patruzeci de mii de georgieni, pricepuţi să despice cu 
sabia în lung un fir de păr, dar şi mai pricepuţi la 
jafuri, precum şi patruzeci de mii de pedestraşi din 
Armenia, din Kandahar, din Caucaz şi din Kabulistan. 
Corpul central, de sub comanda lui Mirza Mahomed- 
Sultan, avea în componența sa o sută de mii de 
războinici din Transoxiana, la care se adăugau masive 
contingente de masageţi, de circazieni, de siberieni şi 
de samoiazi. Timur reţinuse sub comanda sa directă 
rezerva — două sute de mii de tătari călări, căliți cu 
toții în expedițiile din Persia, Rusia meridională şi 
India. Unităţile acestea erau adăpostite după o perdea 
de copaci, care le ascundea vederii turcilor. Rezerva, 
această temută forță de şoc alcătuită din trupe de 


elită, urma să fie aruncată în luptă acolo unde se va 
produce prima fisură în frontul inamicului, spre ao 
lărgi, deschizând o spărtură vastă, prin care să se 
reverse grosul armatei mongole. 

Timur era într-o dispoziție sufletească excelentă. Îşi 
privea soldații zâmbind patern. Expresia nu era 
deplasată. Se simțea ca un tată față de toți aceşti 
oameni pe care-i mâna spre culmile gloriei, dar şi spre 
abisurile morții. Ca un adevărat părinte îi răsplătea 
pentru faptele de vitejie, dar îi şi pedepsea crunt 
pentru cea mai mică abatere. „Prima greşeală iertată o 
atrage pe a doua, spunea Timur. Răul trebuie distrus 
din clipa când a scos la iveală primele mlădițe. Dacă îl 
laşi să se dezvolte, este greu să-l mai smulgi din 
rădăcină.” 

În preajma lui se înălța stindardul Marelui Khan: o 
coadă de cal vopsită în roşu, având deasupra o 
semilună de aur. În momentele de grea cumpănă, 
fireşti în cursul marilor bătălii, generalii şi ostaşii îşi 
îndreptau privirile spre acest simbol al puterii lui 
Timur. Ştiau că acolo se află stăpânul şi veghează 
asupra lor. Reconfortaţi de prezenţa lui, se avântau din 
nou în luptă, hotărâți să învingă sau să moară. 

Miran-Şah aştepta emoţionat începerea bătăliei. 
Aripa dreaptă de sub porunca sa avea misiunea de a 
deschide lupta, executând o mişcare de învăluire a 
inamicului. O răspundere grea, de care era deplin 
conştient. 

Aşteptarea se prelungea, apăsătoare... Poziţiile 
inamice erau acoperite încă de o perdea fină de ceaţă, 
care se va risipi odată cu răsăritul soarelui. Timur ştia 
că armatele lui Baiazid erau bine antrenate şi îmbătate 
de succese. Atât de înspăimântătoare era reputaţia de 
invincibilitate a padişahului, încât ultimatumurile sale 


ajunseseră să fie urmate aproape invariabil de 
predarea necondiționată a celor ameninţaţi. Timur era 
însă sigur că îl va învinge. Nu pornise în această 
campanie decât după ce îşi constituise o armată 
uriaşă, dotată cu cele mai eficace mijloace de luptă. 
Cavaleriştii săi se foloseau de cai iuți, bine dresați, 
ocrotiți de platoşe din piele lăcuită, de culoare roşie, 
neagră, albastră sau galbenă, potrivit unităţii din care 
făceau parte. Fiecare soldat era înzestrat cu câte un 
arc astfel confecţionat încât să nu sufere din cauza 
umidității. Săgeţile prinse în tolbe acoperite cu huse de 
piele, spre a fi ferite de ploaie, erau calculate în aşa fel 
încât să poată lovi cu precizie ţinte aflate la depărtări 
imposibil de atins cu arcuri şi săgeți obişnuite. 
Unităţile de cavalerie grea dispuneau în plus de securi, 
buzdugane şi lănci. Nu-i lipseau nici piesele de 
artilerie, care începuseră să-şi facă apariția pe mai 
toate câmpurile de luptă. Dar elementul surpriză îl 
alcătuia corpul de elefanţi, purtând în spinare turnuri 
încărcate eu arcaşi de elită. Enormele pahiderme 
aveau menirea să năruiască zidul viu al ienicerilor, pe 
care până atunci nimeni nu-l răpusese. 

Timur se mai uită o dată la elefanții săi, ce evocau 
nişte movile cenuşii, mişcătoare. Îi inclusese în 
mijloacele sale de luptă, după ce le constatase 
eficacitatea în timpul campaniei din India. Acolo, 
soldaţii lui fuseseră pe punctul de a pierde una dintre 
cele mai însemnate bătălii din pricina acestor uriaşe 
viețuitoare, aruncate în luptă de sultanul din Delhi 
pentru a zădărnici atacurile infanteriei mongole. 

— Îi pregătesc lui Baiazid cea mai neagră zi a vieţii 
lui, grăi Timur, întorcându-se către generalii din 
preajmă. 


Dinţii lui albi, intacţi, în ciuda vârstei, apărură ca 
nişte colți în rama buzelor deschise într-un rictus de o 
drăcească veselie. 

Îşi îndreptă apoi privirile spre văzduhul învăpăiat 
de primele raze ale soarelui-răsare. 

— lar lui Ceref ed Din îi dau azi prilejul să scrie 
câteva pagini despre cea mai strălucită victorie a lui 
Timur Lenk... 

Sultanul Baiazid, călare pe un armăsar arab, mai 
alb decât zăpada de pe vârfurile munţilor Caucaz, îşi 
trecea în revistă trupele orânduite pe câmpul de 
bătălie. Veşmintele lui de brocart străluceau. Penele 
albe ce-i îimpodobeau turbanul erau prinse într-o broşa 
cu diamante de o uriaşă valoare. Şi diamantele, şi 
brocartul veşmintelor, şi calul alb proveneau din prada 
de război recoltată în cursul campaniei fulger 
dezlănțuită împotriva emirului Taherten, vasalul lui 
Timur Lenk. Pe atunci Timur bântuia India mai aprig 
decât ciuma. Când se înapoiase victorios la 
Samarkand şi aflase că în absența sa padişahul 
turcilor cutezase să-i maltrateze vasalul, convocase un 
consiliu de război, la care participaseră toate 
căpeteniile armatelor sale. Baiazid aflase prin agenţi 
scump plătiți că discuţiile fuseseră aprinse şi părerile 
împărțite. Unii emiri  propuseseră pedepsirea 
exemplară a agresorului. Alții, mai moderați, 
preconizaseră a se angaja negocieri diplomatice. 
Baiazid, opinau ei, reprezenta o forță de temut. 

„Le e frică de mine, îşi spusese cu trufie Baiazid. Nu 
cutează să-şi încerce puterile cu armatele mele, care 
nu au cunoscut vreodată înfrângerea.” 

Scurt timp după aceea sosise la Adrianopole un 
ambasador extraordinar al lui Timur, emirul Berlas, 
care avea reputația unui negociator înțelept şi a unui 


savant interpret al Coranului. Baiazid îl primise cu tot 
fastul, spre a-i prilejui să vadă nu numai strălucirea 
Curţii, dar şi forța sa militară. Cu ostentaţia unui 
parvenit care-şi etalează bogăţiile, invitase pe emir să 
asiste la o paradă a trupelor otomane concentrate la 
Adrianopole. Defilarea durase câteva ore. Prin fața 
ambasadorului se scursese un lung fluviu de ostaşi în 
veşminte mândre şi cu arme scânteietoare. După ce 
acordase emirului un răgaz de câteva zile, spre a-i 
îngădui să mediteze asupra forței Imperiului Otoman, 
Baiazid îl primise pe Berlas într-un cort de purpură 
brodată cu aur. Sfetnicii şi generalii sultanului erau 
acoperiţi cu pietre preţioase. 

Ambasadorul îngenunchease în fața „Sultanului 
Sultanilor” şi îi gâdilase vanitatea, aducându-i 
extravagante elogii. Exagerările lirice erau însă monetă 
curentă. Mai-matrii zilei luau drept fireşti cele mai 
exaltate complimente. Nici nu concepeau că ar putea fi 
altfel. Nu  dirijau ei după bunul-plac destinele 
omenirii? 

După ce oferise sultanului darurile trimise de 
Timur, emirul luase molcom cuvântul: 

—  Atotputernice padişah, fie ca Allah să te 
ocrotească şi Mahomed să te binecuvânteze! Sunt 
trimis de stăpânul meu pentru a-ți cere explicaţii 
asupra comportării tale față de el. În vreme ce marele 
Timur, emirul emirilor, stăpânul stăpânilor, îşi 
conducea armatele victorioase pe câmpurile de bătălie 
ale Asiei, tu ai lovit, fără a fi fost provocat, pe unul din 
vasalii săi. Ştii şi tu prea bine că marele Timur s-a 
străduit din răsputeri să cultive prietenia care-l lega de 
tine. Nu ţi-a atacat ţara şi nici popoarele de sub 
dominaţia ta. Deşi a fost adeseori solicitat de infideli — 
Allah să-i pedepsească — spre a le lua apărarea 


împotriva ta, a refuzat să dea urmare plângerilor lor. A 
urmărit, fără să fie ros de gelozie, succesele militare pe 
care le-ai obținut asupra unor ţări învecinate cu 
imperiul său. Nu s-a temut niciodată de consecinţele 
pe care aceste victorii ar putea să le aibă asupra 
Imperiului Mongol. Ceva mai mult, binecuvânta fără 
preget pe Allah, fiindcă avea convingerea că acţiunile 
tale glorioase erau destinate să sporească forțele şi 
prestigiul Islamului. Te socotea un erou căruia cerul îi 
dăruise viață pentru a îndeplini în Europa misiunea 
îndeplinită de stăpânul meu în Asia, şi anume 
implantarea steagului verde al Profetului pe ruinele 
regatelor curăţite de plaga ereziilor de tot felul. Nu te-a 
rugat în schimb decât să fii loial față de el, să nu 
încerci a-ţi extinde influența asupra ţărilor supuse 
stăpânirii sale şi să cruți principii pe care-i onora cu 
încrederea sa. Dar, spre amarnica lui surprindere, a 
aflat că tu ai încheiat o alianţă cu sultanul Bagdadului 
— Allah să-l trăsnească — şi că ai făcut pârjol în 
Armenia, al cărui rege era vasalul şi prietenul 
stăpânului meu, Allah să-l aibă în pază! În zadar 
marele Timur ţi-a făcut îndreptăţite reproşuri. Gravele 
preocupări prilejuite în ultimii ani de expedițiile sale 
războinice în cele mai îndepărtate şi inospitaliere 
colțuri ale Asiei l-au silit să-şi stăpânească mânia 
stârnită de faptele tale. Acum, după ce s-a înapoiat în 
mijlocul supuşilor săi, înnimbat de victoriile obţinute 
asupra unui mare număr de naţiuni şi strălucitor ca 
ziua ce se ridică în zare, a luat, în sfârşit, hotărârea 
să-şi exprime nemulțumirea şi să-ți facă unele 
propuneri. Tu, care eşti drept şi plin de înţelepciune, 
nu refuza să pleci urechea la recomandările lui. 
Stăpânul meu îţi cere să încetezi a mai acorda azil lui 
Kara lusuf, sultanul turkmenilor, să rupi alianţa cu 


sultanul din Bagdad, să restitui lui Taherten regatul 
Armeniei, să ridici blocada Constantinopolelui şi să 
trimiți la Samarkand pe doi dintre fiii tăi, spre a fi 
crescuți laolaltă cu propriii săi copii. 

La primele fraze ale ambasadorului, chipul lui 
Baiazid se posomorâse ca cerul în preajma unei vijelii. 
La început avusese impresia că îl înşală auzul. 
Aroganța mesajului transmis de emirul Berlas făcuse 
să i se ridice sângele în cap. Abia se abţinuse să nu-şi 
smulgă iataganul din teacă şi, cu o singură lovitură, să 
reteze capul  neobrăzatului sol al lui Timur. 
Rumegându-şi mânia, îl lăsase să spună tot ce avea de 
spus. Îl rodea curiozitatea să vadă până unde va merge 
cu îndrăzneala Timur, această căpetenie de nomazi, 
care avusese insolența de a-şi atribui calitatea de 
urmaş al lui Gengis-Khan. Ultimele cuvinte ale 
emirului se încheiaseră într-o tăcere de gheaţă. Vizirii 
şi generalii prezenţi la ceremonie stăteau nemişcaţi, 
aşteptând cu spaimă reacţia sultanului. 

— Ai mare noroc, ambasadorule, că eşti ocrotit de 
legea ospitalităţii, care nu-mi îngăduie să te izgonesc 
ca pe un câine râios! îl apostrofă Baiazid, vrând parcă 
să-l străpungă cu săgețile privirilor. Să-i spui 
stăpânului tău că nu cunoaşte bine nici pe Baiazid 
Fulgerul şi nici adevărata forță a turcilor. Îşi închipuie 
poate că are de-a face cu triburile din Caucaz, ori cu 
hinduşii care tremură de frică numai când îi aud rostit 
numele. Cu ce drept îmi pretinde să pun capăt 
cuceririlor mele, să renunţ a mai proteja pe nenorociţii 
refugiați sub aripa mea, spre a scăpa de sub teroarea 
regimului politic din ţara voastră? Ce interes are să-i 
susțină pe romeii infideli aflați atât de departe de el? 
Nu m-am amestecat niciodată în treburile lui din 
Tartaria sau din India. Să nu se amestece nici el într- 


ale mele. Să-i spui stăpânului tău că marele Baiazid 
nu se teme de nimeni pe lumea asta. Şi să-i mai spui 
ceva. Dacă va cuteza să mă atace, îl voi face să-şi 
regrete nesăbuinţa! 

El, Baiazid, se cutremura şi acum de mânie când 
îşi amintea vorbele ambasadorului. După acea 
audienţă de pomină, îl expediase la Samarkand, apoi 
începuse febril pregătirile de război. În primul rând 
întărise relațiile de prietenie cu sultanul Egiptului. 
Încheiaseră chiar o alianță  ofensivă-defensivă. 
Armatele lor îl vor prinde ca într-un cleşte pe Timur. 
Afrontul făcut de acest nomad barbar nu putea 
rămâne nepedepsit. Sfetnicii săi îl rugaseră să nu se 
pripească. Cunoşteau reputaţia militară a lui Timur şi 
voiau să evite o ciocnire între cele două imperii. 

—  Concepeţi că am putea pierde războiul? îi 
înfruntase Baiazid, mânat de lipsa lor de încredere în 
puterea Imperiului Otoman. Nu v-aţi gândit că 
armatele lui Timur s-au epuizat în sterilele campanii 
din stepele tătărăşti şi din sultanatele indiene? Trupele 
noastre sunt odihnite şi se bucură de un moral 
excelent. Trebuie să profităm de aceste avantaje şi să 
lovim. 

Zarurile fuseseră aruncate. Lumea aştepta cu 
sufletul la gură riposta mongolă. Dar reacția lui Timur 
întârzia. „Monegolul şi-a închipuit că mă sperie cu 
fanfaronadele sale, reflecta Baiazid. Dar s-a înşelat.” 
Sultanul îşi concentrase în Rumelia o formidabilă 
armată, şi pentru a nu o lăsa inactivă, accentuase 
presiunile asupra  Constantinopolelui. Capitala 
Imperiului Bizantin era în mod practic condamnată. 
Dar tocmai când Baiazid se socotea mai aproape ca 
oricând de împlinirea ţelului urmărit cu atâta râvnă — 
cucerirea Constantinopolelui — îi ajunsese la ureche o 


veste care semănase consternarea printre viziri. În 
fruntea unei armate de opt sute de mii de oameni, 
Timur năvălise asupra ținuturilor de la granița asiatică 
a Imperiului Otoman. Sebasta, fortăreață socotită 
inexpugnabilă, căzuse după un asediu de numai 
optsprezece zile. Malatia, a doua fortăreață, nu 
rezistase mai mult de douăzeci şi patru de ore. 

Dezorientat, Baiazid ridicase asediul 
Constantinopolelui şi îşi trecuse trupele în Asia Mică, 
spre a pune stavilă invaziei. Timur nu avea însă de 
gând să se afunde înlăuntrul Imperiului Otoman, 
lăsându-şi flancurile şi spatele descoperite. Înainte de 
a se ciocni cu forțele padişahului, năvălise în Siria. 
Mongolii se abătuseră ca lăcustele asupra Alepului, 
luându-l cu asalt. După scurt timp, Damascul avusese 
aceeaşi soartă. Timur se năpustise apoi asupra 
Mesopotamiei, a doua aliată a lui Baiazid. După un 
asediu de patruzeci de zile, Bagdadul capitulase. Aliaţii 
turcilor erau la pământ. Baiazid pierduse un prilej 
unic de a-şi surprinde adversarul în vreme ce acesta 
era angajat în luptă cu mamelucii sau cu oştirile 
sultanului din Bagdad. Timur, în schimb, printr-o 
serie de lovituri succesive foarte bine calculate, îşi 
nimicise inamicii unul câte unul. 

Urmase apoi o întrerupere a operaţiilor militare, 
datorită unei plăgi abătute asupra Asiei Mici: o 
epidemie de ciumă care îl determinase pe Timur să-şi 
retragă armatele înlăuntrul propriilor hotare. Nu 
concepea să-şi vadă soldații căzând pradă cumplitei 
boli. Era dispus să aştepte cu răbdare ora răfuielilor. 
Baiazid rămăsese nedumerit de manevrele şi contra- 
manevrele marelui său duşman. Nu cutezase să se 
avânte pe urmele mongolilor. Preferase să îşi 
concentreze forțele în Ancyra, în aşteptarea unei noi 


ofensive a lui Timur. În cursul suspendării ostilităților 
pregătirile continuaseră şi într-o tabără şi într-alta. 
larna se scursese într-o încordată expectativă. Odată 
cu mijirea primăverii sosiseră la cartierul general al lui 
Baiazid veşti grave. Timur declanşase operaţiuni 
militare de mare amploare, străbătând cu aproape un 
milion de oameni câmpia Erzendjanului şi pătrunzând 
tot pe la Sebasta în Imperiul Otoman. În mai puţin de 
o săptămână ajunsese în marş forțat la Cesareea din 
Cappadocia. 

Baiazid ordonase trupelor lui să pornească spre 
soare-răsare, spre a-l întâmpina pe inamic şi a-l 
distruge într-o bătălie hotărâtoare, cât mai departe de 
inima ţării, pe care voia să o ferească de devastările 
războiului. 

Spre surprinderea lui, avangărzile turceşti nu 
reuşiseră a stabili contactul cu mongolii, deşi se 
răspândiseră în evantai spre a cerceta zone cât mai 
vaste. Armatele sale ajunseseră la Sebasta fără să fi 
întâlnit umbră de duşman. Părea că pământul 
înghițise pe Timur şi pe soldaţii săi. Baiazid, care 
sperase să cadă în spatele armatelor lui Timur, se 
văzuse pus în situația de a face drumul întors. Se 
îndreptase în marş forțat spre Cesareea, închipuindu- 
şi că acolo va izbuti să-l surprindă pe Timur. Dar 
trupele mongole, după ce trecuseră prin acea zonă, se 
topiseră iarăşi în ţinuturile muntoase, sălbatice, din 
centrul Asiei Mici. În tot timpul deplasărilor, Baiazid 
avusese grijă să facă popasuri scurte, pe poziţii alese 
cu multă judecată, pentru a-l pune pe Timur într-o 
situație defavorabilă în cazul unei ciocniri neprevăzute. 

Tensiunea nervoasă a căpeteniilor militare turceşti 
atinsese paroxismul. Aveau impresia că se bat cu o 
armată de fantome, care se bucura de avantajul de a 


se putea materializa şi lovi la momentul ales. Tocmai 
când incertitudinea ajunsese pe punctul de a crea în 
sufletul turcilor un simțământ vecin cu panica, 
sosiseră de la Ancyra mesageri înspăimântați, 
anunțând apariția mongolilor în preajma oraşului. 
Timur, înşelând vigilenţța lui Baiazid, străbătuse 
ținuturile aride, cu drumuri aproape impracticabile, de 
la sud de râul Kissil Irmak. Turcii parcurseseră în sens 
invers drumurile de pe malul nordic al acestui râu. 
Astfel, Timur căzuse în spatele armatelor otomane, 
izolându-le de Europa şi deci de bazele de plecare şi 
aprovizionare. 

Baiazid ordonase imediat trupelor lui să se îndrepte 
în mare grabă spre Ancyra. Se făcuse vară. O vară 
uscată, caniculară, cum nu mai pomeniseră nici 
bătrânii. O arşiță atât de cumplită potopise natura, 
încât „păsările se prăvăleau moarte din văzduhul 
fierbinte”. În timpul marşului forțat spre Ancyra, mii 
de turci căzuseră victime insolației şi deshidratării. 
Timur ocupase în acest timp poziţii favorabile, lăsând 
turcilor o zonă care-i dezavantaja. Trupele otomane, 
supuse unui efort atât de mare, ajunseseră istovite în 
preajma Ancyrei. În noaptea din ajunul marii bătălii, 
Baiazid ţinuse un consiliu de război. După ce analizase 
posibilitățile armatelor proprii şi ale inamicului, 
precum şi ipotezele de luptă propuse de generalii săi — 
ipoteze care nu erau în realitate decât nişte soluții 
disperate de ultimă oră — ajunsese la concluzia că 
superioritatea inamicului era netă şi că dezechilibrul 
n-ar putea fi răsturnat decât printr-o minune. Trebuia 
să se ţină în primul rând seama de faptul că soldații 
săi erau sleiți de puteri, în vreme ce mongolii 
beneficiaseră de odihnă. Timur nu numai că se 
instalase în fosta tabără pe care Baiazid şi-o pregătise 


cu grijă înainte de a pleca de la Ancyra spre Sebasta, 
dar pentru a îngreuna şi mai mult situația turcilor, 
deturnase cursul râului ce străbătea câmpia 
Ciubukabad, astfel încât şi puţurile folosite de aceştia 
se uscaseră. Baiazid fusese obligat să aducă apă cu 
burdufurile de la mare distanţă... 

După ce ascultase încruntat părerile contradictorii 
ale generalilor, padişahul stabilise planul de luptă şi 
ordinea de bătaie. Trupele lui aveau să fie dispuse în 
formă de semilună. Spre a permite cele mai optime 
desfăşurări tactice, încredințase cumnatului său aripa 
dreaptă, alcătuită din patruzeci de mii de cavalerişti 
sârbi şi din cincizeci de mii de infanteriști turkmeni. 
Aripa stângă, având în componenţă trupe provenite 
din Pamphilia, Cappadocia şi Pont — optzeci de mii de 
călăreți şi o sută de mii de pedestraşi — urma să fie 
comandată de fiul său mai mare, Suleiman. Baiazid îşi 
rezervase comanda centrului, compus din ieniceri — 
elita armatei otomane — precum şi din unități speciale, 
aproximativ o sută cincizeci de mii de oameni, la care 
se adăugau formaţii auxiliare de sirieni şi de 
mesopotamieni, puse sub comanda altor trei fii ai săi. 

După încheierea dezbaterilor consiliului, padişahul 
se retrăsese în cortul său. Se întinsese pe o sofa şi 
încercase să ațipească. Nu-i fusese însă cu putinţă să 
închidă ochii. Îl sufoca mânia la gândul că se lăsase 
manevrat atât de copilăreşte de Timur. Îşi subestimase 
adversarul, altfel n-ar fi săvârşit greşeli atât de 
grosolane. Acum nu mai putea da înapoi. Să încerce o 
apropiere diplomatică de ultimă oră? Şi-ar fi descoperit 
şi mai mult slăbiciunea. 

Când se luminase de ziuă, ieşise din cort, 
încălecase, urmat de ofițerii din statul-major, spre a-şi 
trece într-o ultimă revistă trupele. Acum, când galopa 


prin fața soldaților care-l aclamau agitându-şi armele, 
era încolțit de îndoieli. Încrederea în destinul ce-i 
oferise cele mai depline satisfacţii începuse să se 
clatine. Pe măsură ce inspecta frontul, îşi dădea seama 
cu o şi mai dureroasă ascuţime de avantajele de care 
se bucura inamicul. 

Se opri pe culmea unei coline şi încercă să 
cuprindă cu privirea trupele lui Timur, desfăşurate de 
la un capăt la celălalt al zării. 

— Sunt mulţi, Hassan, foarte mulţi! se adresă unui 
general din suită. 

— Mulţi ca nisipul mării, stăpâne. Dar le venim noi 
de hac. La Nicopole am avut de înfruntat vrăjmaşi mai 
puternici. 

Baiazid se întrebă dacă Hassan nu îşi făcea iluzii 
comparând pe creştinii de la Nicopole cu tătarii lui 
Timur. Culmea era că în clipa aceasta se pregăteau de 
luptă doi turanici. Şi el, Baiazid, şi Timur erau de 
acelaşi neam. În vinele lor curgea aceiaşi sânge. Numai 
că Timur era un renegat, care lovea în propriii lui fraţi. 
Invocând numele lui Allah şi propovăduind războiul 
sfânt, săvârşea în realitate cea mai neruşinată trădare. 
Acest fiu de cățea trebuia să îşi primească pedeapsa. 

Soarele pornise să se cațere pe cer. Razele lui — 
deşi dimineaţa era doar la început — ardeau de parcă 
ar fi fost din aur topit. Baiazid simţea că se înăbuşă în 
armura grea care-i întemnița trupul. Ar fi preferat ca 
lupta să se angajeze imediat. Pe măsură ce soarele va 
urca spre zenit, canicula va creşte, sporind şi oboseala 
soldaților lui. Din nefericire, iniţiativa nu-i aparţinea. 
Trebuia să-l lase pe Timur să facă prima mişcare. 
Când trupele mongole în plin atac vor pătrunde în 
intrândul semilunei, flancurile acesteia se vor închide, 
aşa cum se închid petalele florilor carnivore asupra 


gâzelor aventurate în corolele lor. Aşa cum se 
întâmplase şi la Nicopole. 

Dar Timur întârzia să atace. Soarele torid se înălța, 
revărsând potop de fierbinţeală. S-ar fi zis că natura 
luase foc, aşa de tare ardea pământul. Imaginile 
deformate de reverberaţiile solare tremurau ca şi când 
ar fi fost lovite de delirium tremens. Timur aştepta... 

Baiazid se întoarse spre generalii săi. 

— Ce are de gând câinele ăsta? Va sta nemişcat 
toată ziua? 

Un paşă cu două tuiuri îşi duse mâna la frunte, la 
gură şi la piept, într-un salut plin de respect. 

— Să nu ordonăm atacul, Mărite Doamne? Şacalul 
aşteaptă să ne topim în armurile şi în zalele noastre. 

Baiazid clătină negativ capul. 

— Nu! Chiar dacă va fi să fierbem, nu vom face nici 
o mişcare. Nu putem câştiga bătălia decât speculând 
greşelile lui Timur. 

— E un ostaş hârşit în arta războiului, Înălțimea-ta, 
interveni Hassan-Paşa. 

— Îi întindem o cursă, Hassan. 

— Allah să ne ajute, Măria-ta, 

Calul sultanului zgâria nervos cu copita pământul 
ars, transmițând parcă neliniştea sa şi călăreţului. 
Secundele, minutele, ceasurile se scurgeau chinuitor 
de încet. Timur îi supunea unei rafinate torturi. 

— Credeţi că ei nu suferă? vorbi Baiazid, fără să se 
adreseze cuiva anume. Cel care va rezista mai mult în 
această bătălie a nervilor va câştiga prima etapă. lar 
prima etapă poate să fie hotărâtoare. 

Baiazid simţea că îl toropeşte căldura. Sudoarea îi 
udase până şi turbanul. Deodată, dinspre poziţiile 
inamice țâşniră argintii sunete de goarnă. 

Baiazid zâmbi. 


— Timur a cedat cel dintâi. Casca! ordonă. 

Un paj îi aduse casca de luptă. Sultanul îşi scoase 
turbanul şi îşi puse casca de fier atât de încinsă, încât 
îi arse aproape degetele. Baiazid scrută cu privirea 
linia frontului inamic. 

Cavaleria lui Timur pornise la atac. Era asemenea 
unui irezistibil flux care înainta impetuos, înghițind 
uscatul. Erau mulţi călăreții. Mulţi ca firele de iarbă 
ale unei câmpii. Sunetele de goarnă străpungeau 
văzduhul.  Ropotul cailor se apropia, evocând 
rostogolul unui tunet. Zarea întreagă se pusese parcă 
în mişcare. 

Primul obstacol care li se ridică în cale mongolilor 
fură călăreții sârbi, comandaţi de regele Ştefan, vasalul 
lui Baiazid. Ciocnirea dintre cele două armate fu 
urmată de o învălmăşeală indescriptibilă, din care nu 
se  desprindeau decât  scânteierile săbiilor, ale 
hangerelor şi ale lăncilor. 

— Regele Ştefan nu-şi dezminte credinţa jurată 
Înălțimii-tale, Doamne, zise Hassan, urmărind cu 
privirile îndârjita luptă a călăreţilor. 

— Acum Timur va avea prima surpriză, zise Baiazid. 

Cavaleria sârbească părea să şovăie sub presiunea 
escadroanelor tătăreşti. Rezistența-i din ce în ce mai 
slabă se transformă la un moment dat într-o mare 
derută. Regele Ştefan şi călăreții săi făcură stânga- 
mprejur şi o luară la fugă, urmăriţi de tătari. 

A doua linie de apărare — surpriza pregătită de 
Baiazid — era alcătuită din turkmeni înveşmântaţi în 
zale şi înarmaţi cu sulițe. Ei aveau să ridice un zid de 
fier în drumul cavaleriei uşoare tătăreşti. Sârbii 
executaseră o manevră iscusită spre a atrage pe 
duşman în mijlocul unui cleşte care avea să se strângă 
asupra lui. În momentul în care turkmenii vor angaja 


lupta cu mongolii, călăreţii sârbi se vor întoarce, 
căzând în flancurile duşmanului. 

— Lovitura aceasta va decide soarta bătăliei, zise 
Baiazid, urmărind cu privirile tăvălugul cavaleriei 
inamice. 

Unitățile turkmene îşi plecaseră  sulițele 
îndreptându-le spre călăreţii mongoli, care se apropiau 
în goana cailor, făcând să se cutremure cerul cu 
strigătele lor de luptă. 

— Tătarii vor fi luaţi ca în frigare! exclamă Hassan- 
Paşa. 

Deodată fruntea lui Baiazid se încreţi. În clipa când 
tătarii ajunseseră la câţiva zeci de metri de frontul 
turkmenilor, aceştia ridicaseră lăncile şi începuseră 
să-şi vânture mâinile. 

— Ce se întâmplă acolo, Hassan? tună Baiazid. Ce 
se întâmplă? 

Turkmenii îşi deschiseseră rândurile, lăsându-i pe 
tătari să treacă printre ei ca apa printr-o sită. 

— Trădare! exclamă Hassan uluit. 

— Trădare! Trădare, Înălțimea-ta! izbucniră ceilalți 
generali. 

— Ahmed-Paşa, strigă Baiazid întorcându-se spre 
una din căpeteniile militare din preajma sa, aleargă la 
fiul meu Suleiman! Să intervină cu unităţile lui de 
cavalerie! Înaintarea tătarilor trebuie oprită cu orice 
preţ! 

„Cursa pe care am întins-o lui Timur s-a întors 
împotriva noastră, gândi Hassan-Paşa consternat. 
Suntem pierduţi!” 

Se feri să-şi dezvăluie reflecţiile, căci Baiazid l-ar fi 
acuzat de defetism. 

Bătălia luase o întorsătură urâtă. Sârbii lui Ştefan, 
surprinşi de trădarea turkmenilor, care întorseseră 


armele împotriva foştilor camarazi, declanşară un 
contraatac disperat, încercând să oprească tăvălugul 
cavaleriei tătăreşti. Lipsiţi însă de sprijinul infanteriei, 
fură daţi peste cap, după o luptă îndârjită, dar care nu 
avu decât semnificația unui simbol. O rezistență 
serioasă devenea imposibilă. 

În acele momente de grea cumpănă Baiazid văzu 
marea de pedestraşi inamici punându-se în mişcare. 
Era asemenea unei uriaşe mase de lavă care se revărsa 
spre liniile turceşti. O forță care nu mai putea fi 
zăgăzuită. 

Bătălia se angajase pe tot frontul. Trupele turceşti, 
dispuse în semilună şi debordate de irezistibila 
presiune duşmană, evocau lui Hassan-Paşa un rac 
lovit de moarte, care îşi agită convulsiv şi ineficace 
cleştii. Primele unităţi de şoc tătăreşti reuşiseră să se 
infiltreze în dispozitivul de apărare turcesc, izolând 
flancul stâng de corpul ienicerilor. 

Baiazid îşi dădu seama de primejdie. Dacă nu va 
reuşi să restabilească frontul, folosindu-se de ieniceri, 
totul era pierdut. Făcu semn ofițerilor să-l urmeze, 
apoi, înfigându-şi pintenii în flancurile calului, se 
îndreptă în galop spre trupele sale de elită, care 
aşteptau să intervină în bătălie. 

În ziua aceea de iulie, zi memorabilă în analele 
Asiei, un milion şi jumătate de oameni se încleştaseră 
într-o luptă pe viață şi pe moarte. Sorții se 
pronunțaseră pentru Timur. Dar Baiazid nu concepea 
să fugă sau să capituleze. În fruntea ienicerilor, porni 
la contraatac. Se strădui zadarnic să restabilească 
joncțiunea cu flancul stâng. Tentativele de a sparge 
arcul de cerc care se strângea în jurul armatelor sale 
erau zdrobite pe rând. Bătălia devenise confuză. Norii 
de praf stârniți de şarjele cavaleriei erau atât de groşi, 


învălmăşeala atât de haotică, încât turcii, dezorientațţi 
de atacurile concentrice ale tătarilor şi de grindina de 
săgeți, ajunseseră să se bată între ei. Nu mai ştiau să 
facă deosebire între prieteni şi vrăjmaşi. 

Soarele se ridică la zenit, apoi prinse să coboare 
spre apus. Turcii se luptau cu disperare. Spre seară 
tătarii reuşiră să-i izoleze în insule care se apărau în 
continuare cu furie. Cavaleria grea a lui Timur se 
năpusti asupra focarelor de rezistenţă, stingându-le pe 
rând. Apoi interveniră elefanții, măturând ultimele 
cuiburi turceşti. Numai ienicerii se mai luptau cu o 
îndârjire care atingea frenezia. În nebunia lor 
sângeroasă refuzau să îşi recunoască înfrângerea. 

Când noaptea îşi pogori vălurile negre asupra 
câmpului de bătălie, un vânt de panică prinse să bată 
printre turcii care  supraviețuiseră masacrului. 
Ultimele formaţii capabile încă să se apere începură să 
se disloce. Profitând de întuneric, turcii şi aliaţii lor 
încercară să iasă din încercuiri şi să fugă. Mulţi 
răzbiră, dar şi mai mulți muşcară ţărâna înroşită de 
sânge. 

Printre ienicerii înconjurați de tătari, Baiazid se 
bătea ca un leu. Îşi dădea seama că pierduse partida. 
Dar mândria, orgoliul său nu-i îngăduiau să cedeze. 
De fiii lui nu mai ştia nimic. Numai doi sau trei ofițeri 
din statul său major i se mai aflau în preajmă. Restul 
pieriseră în luptă sau fugiseră. 

Într-un târziu Baiazid trebui să se încline în faţa 
evidenţei. Continuarea rezistenței era inutilă. Nu-i 
rămânea decât să fugă. După ce se va vedea în 
siguranţă, îşi va reconstitui armata şi va porni din nou 
la luptă. Deodată se simți obosit. Avu senzaţia că 
braţele îi erau grele ca nişte pietre de moară. Abia mai 
putea să ridice sabia. Spre a se mai uşura, aruncă 


platoşa, zalele, casca. Veşmintele îi erau sfâşiate şi 
pline de sânge. Gâfâind ca un animal ajuns la capătul 
puterilor, făcu un semn lui Hassan-Paşa, care îl 
urmase ca o umbră. În câteva cuvinte rostite printre 
gâfâieli, îi împărtăşi gândurile. Hassan-Paşa nu avea 
nevoie de explicații ample: îşi cunoştea atât de bine 
stăpânul, încât ajunsese să-i descifreze intențiile 
numai privindu-l în ochi. Chemă pe aga ienicerilor şi 
în câteva clipe puseră la punct un plan de acţiune. O 
formaţie de călăreți, sprijinită de un detaşament de 
ieniceri, va încerca să spargă încercuirea mongolă. Pe 
acolo se va strecura sultanul, împreună cu cei pe care 
va binevoi să-i ia cu el. 

Operația, executată expeditiv şi cu hotărâre, reuşi. 
Baiazid, însoţit de câţiva credincioşi, putu să străbată 
bariera vie şi să iasă la câmp deschis. Călare, se 
avântă în galop întins spre soare-apune. Spera să 
ajungă la Brussa şi acolo să organizeze o apărare 
eficace. 

Mongolii împânzeau însă câmpia. Siluetele fugarilor 
nu scăpară vigilenței oamenilor lui Timur. Pe urmele 
sultanului porniră sute de călăreţi inamici. Vânătoarea 
aceea infernală dură până la miezul nopţii. Când să 
treacă prin albia unui râu secătuit de secetă, calul lui 
Baiazid se poticni de un bolovan şi se prăvăli, 
aruncându-şi stăpânul peste un aşternut de pietre. 
Mongolii îl ajunseră din urmă şi se năpustiră asupra 
lui. Hassan-Paşa, observând ce se întâmplă, se 
întoarse din drum spre a-i veni în ajutor. După o luptă 
scurtă, se nărui străpuns de zeci de lovituri de sabie. 

Sultanul se gândi să-şi vândă scump viaţa. Dar 
urmăritorii săi îl voiau viu. Izbuti să răpună trei sau 
patru mongoli, dar în cele din urmă fu copleşit de 


superioritatea lor numerică. Cu mâinile legate la spate, 
ca un răufăcător, se văzu târât în tabăra tătărască. 

Încunoştinţat de capturarea vrăjmaşului său, 
Timur porunci să fie adus în prezenţa lui. Când îl văzu 
pe Baiazid Ildirim, sultanul sultanilor, împins de la 
spate de câțiva ostaşi de rând, îi veni să râdă. Omul 
ale cărui fapte de arme făcuseră să se cutremure 
Europa şi Asia Mică stătea acum în fața lui, mai 
neputincios decât un prunc. Plin de sânge, de praf, de 
sudoare, Baiazid emana un miros acru de tap, 
acoperind până şi  miresmele răspândite din 
potpuriurile de argint. Ochii lui mici, arzători ca doi 
tăciuni, fixau cu exasperată ură pe renegatul care 
fusese în stare să-l doboare. 

— Râzi de mine, bolborosi el tremurând de mânie. 
Faci rău că îți baţi joc de nenorocirea mea. Să nu uiţi 
că Allah distribuie imperiile doar celor pe care-i 
socoteşte vrednici de încrederea sa. lar mâine poate să 
le ia ceea ce le-a dăruit azi. 

Timur clătină din cap în semn de îndoială. 

— Foarte posibil. Asta însă nu mă poate împiedica 
să râd acum, când te văd în fața mea. Cred că Allah 
face prea puţin caz de aceste imperii, de vreme ce le 
dăruieşte unor inşi atât de sluți cum suntem noi. Un 
cocoşat ca tine şi un şchiop ca mine şi-au împărțit 
omenirea. Râse iarăşi, tăcut, fără veselie. Să nu mă 
învinuieşti că aş fi cauza nenorocirilor tale. Tu, 
Baiazid, ţi-ai săpat singur groapa, îţi aminteşti? 
Odinioară ţi-am oferit prietenia mea. Cum ai răspuns 
la mâna întinsă? Ai respins-o cu dispreţ, deşi voiam să 
te ajut în lupta împotriva necredincioşilor, duşmanii 
noştri comuni. Dacă tu m-ai fi învins pe mine, ştiu ce 
tratament mi-ai fi rezervat. Ştiu şi ce le-ai fi făcut 
soldaților mei. Eu am să fiu mai îngăduitor cu tine. Am 


să te ţin în preajma mea. Vei avea propriul tău cort, 
caleaşcă proprie şi propria ta gardă, comandată de 
emirul Berlas, care ţi s-a înfățişat nu demult, spre a-ţi 
propune în numele meu un pact de prietenie. Ori de 
câte ori am să te privesc, am să reflectez asupra 
deşertăciunii omeneşti şi asupra păcatului trufiei. 
Luaţi-l! porunci slujitorilor, 

Timur nu făcea făgăduieli deşarte. Baiazid avea să-l 
însoțească pretutindeni, până la moarte, spre a fi o 
pildă vie pentru toţi aceia cărora le-ar mai trece prin 
cap să-i imite nesăbuinţa. Şi pentru a-l feri de ispita 
evadării, îi pregăti o caleaşcă ciudată, cu gratii, care 
amintea mai degrabă o cuşcă destinată animalelor 
sălbatice. 

Timur avea toate motivele să fie încântat de noua 
lui achiziție. Muritorii de rând păstrau în preajma lor 
pisici, câini mai mari sau mai mici, papagali, maimute, 
peştişori şi tot felul de vietăţi drăgălaşe, destinate să le 
izeonească clipele de plictis. Maharajahii din India 
aveau tigri, lei şi elefanți. El, Timur, era mai presus de 
toți, fiindcă ţinea la picioarele sale un împărat 
autentic. Nu-i lipsea împăratului decât zgarda. 

Când Baiazid muri de inimă rea câteva luni mai 
târziu, Timur îl regretă sincer. Se gândi cu cine să-l 
înlocuiască şi ajunse la concluzia că cel mai potrivit ar 
fi împăratul Chinei... Începu deci să se pregătească de 
război... 


SE STÂRNESC VÂNTURILE 


1448-1453 


Împărăteasa Helena stătea dreaptă, neclintită, ca 
una din acele hieratice cariatide care împodobesc 
tribuna Coreelor din templul Erechtheion, şi privea 
undeva în gol, peste catafalcul monumental, străjuit de 
o pădure de lumânări, pe care zăcea trupul lipsit de 
viaţă al fiului ei, basileul loannos al VIII-lea. Un cernit 
sobor de călugări, cu bărbi şi plete albe, prosternațţi la 
căpătâiul autocratorului, rosteau monocord 
rugăciunea morților. Aerul era îmbălsămat de mirosul 
puternic al tămâii şi de miresmele florilor. Cu două 
decenii în urmă, împărăteasa Helena priveghease 
rămăşiţele pământeşti ale soţului ei, basileul Manuel 
al II-lea. Atunci succesiunea fusese asigurată. Opt fii 
avusese răposatul, dintre care şase erau în viaţă. 
loannos al VIII-lea murise însă fără a lăsa descendenți. 
Dintre frații lui, numai trei  supraviețuiseră 
frământărilor care făceau să se cutremure din temelii 
imperiul. 

Pe umerii slabi ai bătrânei împărătese apăsa în 
aceste clipe povara unor răspunderi care pe alți 
muritori i-ar fi zdrobit. Ea trebuia să vegheze ca 
transferul Coroanei să se facă fără tulburări dinastice 
şi mai ales fără vărsări de sânge. Imperiul avea nevoie 
de linişte lăuntrică spre a putea face față presiunilor 
formidabile din afară. 

Chipul împietrit al împărătesei nu reflecta nimic 
din îndoielile şi temerile ce-i răvăşeau sufletul. Soborul 
de episcopi şi mitropoliți care săvârşiseră serviciul 
religios, curtenii copleşiți de emoție, înalții demnitari 
apăsați de incertitudinea unui viitor ce se anunţa în 
culori foarte sumbre, căpeteniile militare ale unor 
armate fantomă, ostaşii din garda imperială, întunecaţi 
la chip şi cu lăncile plecate în semn de doliu, 
ambasadorii impresionați de măreţia spectacolului, 


toți, dar absolut toți cei prezenţi simțeau aproape 
instinctiv că se află în pragul unor mari şi hotărâtoare 
evenimente. 

Împărăteasa Helena înţelegea poate mai bine decât 
oricine cât de gravă era situația. Bătrâna aceasta 
firavă, care dusese până atunci o existență modestă, 
izolată, în ambianța aparent calmă a gineceului 
imperial, ieşise la lumină, îşi asumase din proprie 
inițiativă frâiele autorității supreme şi, în cadrul unui 
consiliu imperial extraordinar, luase toate măsurile 
pentru ca sceptrul să revină lui Constantinos, al doilea 
frate în viață al decedatului basileu, şi nu lui 
Demetrios, al treilea frate în viață, un ambițios fără 
pereche, ce aspirase să devină împărat graţie unor 
intrigi, unor perfidii şi unor jocuri de culise savante, 
procedee care în lumea bizantină ajunseseră de multă 
vreme monetă curentă. 

Împărăteasa Helena intervenise în ceasul al 
unsprezecelea spre a zădărnici manevrele acelora care 
năzuiau să ridice pe treptele tronului un om destinat 
să fie un simplu instrument politic în mâinile lor. 
Nimeni nu îndrăznise să-i conteste autoritatea. În 
Bizanţ o împărăteasă nu avea doar rolul de a aduce pe 
lume  vlăstari meniți să continue dinastia. Când 
basileul Theophilos, căutându-şi o tovarăşă de viaţă, a 
poftit la palat — potrivit tradiției — pe cele mai 
frumoase fete din imperiu, pentru a oferi un măr de 
aur aceleia pe care o va socoti demnă să poarte 
coroana de împărăteasă, una dintre candidate, pe 
nume Eikasia — o replică reuşită a prodigioasei Sapho 
din Lesbos — în cadrul unei scurte convorbiri cu 
suveranul asupra rolului femeii în căsnicie, i l-a 
descris în câteva cuvinte: „Femeia te ridică, femeia te 
coboară. Dintr-un rege poate face un cerşetor, iar 


dintr-un cerşetor poate face un rege”. Theophilos, 
neplăcut impresionat de acest exces de istețime, a 
preferat să ofere mărul de aur unei fiinţe mai modeste, 
Theodora. Mai târziu, Theodora avea să dea o lovitură 
mortală iconoclasmului proclamat de soțul ei. Dacă 
definiția  Eikasiei păcătuia prin exagerare când 
generaliza importanţa femeii în societatea bizantină, 
nu se îndepărta însă de adevăr dacă se referea la 
influența politică a basilisei şi la rostul ei în 
guvernarea statului. Autoritatea acesteia nu deriva din 
autoritatea împăratului, ci avea un caracter autonom. 
Împărăteasa Helena îşi amintea şi acum cu duioşie, 
dar şi cu legitimă mândrie, ceremonia care urmase 
după logodna cu Manuel. O principesă din casa 
domnitoare îi pusese în picioare pantofii de purpură cu 
vulturul bizantin brodat în perle, simbolul puterii 
imperiale. Încoronarea ei avusese loc înaintea nuntii, 
pentru a-i sublinia independența. Fusese învestită cu 
toate drepturile suverane înainte de a rosti în fața 
altarului sacramentalul da, care avea să-i confere titlul 
de soţie a autocratorului bizantin. Participarea ei la 
toate ceremoniile era indispensabilă. Când împăratul 
murea fără a fi lăsat un succesor, basilisei îi revenea 
rolul de a desemna pe viitorul purtător al sceptrului 
domnesc. Când împărăteasa Irina îşi  atribuise 
titulatura de „Rege atotputernic şi Autocrator al 
Romanilor”, nimeni nu găsise cu cale să-i conteste 
autoritatea. Theodora nu fusese o simplă tovarăşă de 
viaţă a lui Justinian, ci asociata acestuia la domnie. 
Nimeni nu cârtise când văduva lui Zenon proclamase 
împărat pe propriul ei amant. „lie, Augusta, îţi 
aparține puterea imperială!” strigase printre ovațţii 
mulțimea adunată în incinta hipodromului. 


Împărăteasa simţise în tot cursul ceremoniei 
funebre privirile încărcate de ură şi de furie 
neputincioasă cu care o bombardase Demetrios. Deşi îi 
era fiu, sânge din sângele ei, carne din carnea ei, îi 
recunoştea deschis defectele. Desfrânat, cheltuitor, 
superficial, arţăgos, influențabil, capricios, ar fi fost un 
împărat  detestabil. Odinioară, când imperiul era 
întins, puternic şi temut, învestirea unui astfel de om 
cu autoritatea supremă nu ar fi avut urmări prea 
grave. Mulţi depravațţi, vicioşi, degeneraţi purtaseră 
purpura imperială fără ca efemera lor domnie să ducă 
Bizanțul de râpă. Acum însă criza era atât de acută, 
existența Constantinopolelui atât de primejduită, încât 
numai un suveran vrednic, înțelept, ponderat ar fi 
putut face faţă periculoaselor probleme ale domniei. Şi 
acest om providenţial era numai Constantinos. 
Diplomat şi în acelaşi timp viteaz, înzestrat cu o 
inteligență superioară, dar şi cu modestie, se dovedise 
un sfetnic preţios şi un ostaş devotat al fratelui său, 
împăratul loannos. Din nenorocire, moartea 
autocratorului intervenise în absenţa lui Constantinos 
din capitală. Demetrios deținea în acea epocă 
demnitatea de guvernator al Selymbriei, fortăreață din 
apropierea  Constantinopolelui. Alesese acest post 
pentru a fi cât mai aproape de capitală în momentul 
morții împăratului. Planul lui era simplu. Ajutat de un 
grup de partizani şi de câteva unități din garda 
imperială, avea să pună mâna prin surprindere pe 
Coroană şi să se proclame autocrator. Demetrios nu 
ținuse seamă însă de un factor care-i zădărnicise toate 
socotelile: împărăteasa-mamă, Helena. 

Când el se înfățişase la palatul Blachernelor spre a- 
şi însuşi sceptrul, decrepita bătrână îl înfruntase, 
contestându-i dreptul de a se încorona împărat. 


Convocase apoi consiliul imperial şi, în prezenţa lui 
Demetrios, învineţit de mânie, pledase împotriva lui, 
convingând pe înalții demnitari — dispuşi până atunci 
a se înclina în fața faptului împlinit — să respingă 
candidatura guvernatorului Selymbriei şi să ofere 
Coroana lui Constantinos. Cu glas cutremurat de 
emoție, evocase actul de trădare al lui Demetrios, care 
cu câțiva ani în urmă încercase să-l detroneze pe 
fratele său şi să-şi însuşească puterea, ajutat de turci. 
Fapta lui fusese ulterior iertată. Împărăteasa Helena 
folosise cu durere acest suprem argument împotriva 
lui Demetrios. În ciuda cusururilor sale, rămânea 
totuşi fiul ei. O făcuse însă fiindcă îndatoririle ei de 
împărăteasă şi dragostea de ţară erau mai puternice 
decât simțămintele materne. 

Guvernatorul Selymbriei înghițise cu greu pilula 
amară a înfrângerii, aducând omagiu de supunere lui 
Constantinos. Ceremonia religioasă de la palatul 
Blachernelor se terminase. Marele logotet — primul- 
ministru — se apropie solemn de catafalc şi rosti cu 
glas sepulcral: 

— Basileule, părăseşte acest palat! Regele regilor, 
stăpânul stăpânilor, Dumnezeu cel atotputernic te 
cheamă! 

Căpeteniile militare luară pe umeri sicriul şi îl 
duseră afară din palat, îl aşezară în dreptul intrării 
principale, dominată de vulturul bizantin, sculptat în 
piatră. Acolo, membrii familiei imperiale, înalții 
demnitari şi curtenii sărutară pentru ultima oară 
mâna decedatului. Pentru cei mai mulţi gestul acesta 
nu mai avea decât semnificaţia unei simple formalităţi. 
Un împărat mort are mai puţină însemnătate decât un 
cerşetor viu. Prin fața sicriului defilă apoi ore întregi 
un fluviu de oameni simpli, dornici să vadă chipul 


încremenit al aceluia care fusese întruparea lui 
Dumnezeu pe pământ. 

Împărăteasa Helena îşi amintea cu melancolie că pe 
treptele acestei intrări îl întâmpinase pe soțul ei, 
Manuel, după călătoria lui în Europa. Cerul era 
zguduit de  uralele supuşilor entuziasmați de 
providenţiala ridicare a asediului capitalei. Copiii 
nevârstnici, adunaţi în jurul fustelor ei, se uitau cu 
uimire la impunătorul lor părinte, pe care-l revedeau 
după o absenţă de peste doi ani. Aproape că şi 
uitaseră cum arată la faţă. 

Trecuseră de atunci patru decenii şi mai bine. De 
pe aceste trepte asista acum la ceremonia funebră a 
fiului ei preferat. Înaltele personaje, care nu se puteau 
retrage mai înainte ca defunctul să fie coborât în 
cavoul imperial, începeau să ridice rugi către Cel-de- 
Sus ca perindarea aceasta lentă de plebei să:se 
termine mai repede. 

Soarele palid de toamnă târzie mângâia cu razele 
sale aurii şi obrazul savant machiat al mortului, şi pe 
mai-marii zilei, şi pe cei mărunți şi umili, ca şi când le- 
ar fi spus, folosindu-se de un limbaj simbolic: „în fața 
mea toţi sunteţi egali, iar existenţa voastră este egal de 
efemeră”. 

Apoi sicriul fu iarăşi ridicat pe umeri spre a fi 
transportat — cu acompaniamentul imnurilor funebre 
intonate de corurile bisericeşti — spre monastirea 
Pantocratorului, unde avea să fie înmormântat. 

Când sicriul cu rămăşiţele lumeşti ale suveranului 
se opri, în sfârşit, la poarta monastirii, se auzi iarăşi 
glasul marelui logotet pronunţând formula macabră 
impusă de protocol: „Intră, basileule! Regele regilor, 
stăpânul stăpânilor, Dumnezeu  atotputernicul te 
aşteaptă!” Apelul acesta straniu, venit parcă de dincolo 


de lume, înfiora sufletele celor de față. Iar când 
cadavrul fu adus la gura cavoului, strigătul se auzi 
pentru ultima oară: „Lipseşte-te de coroana imperială!” 

Ochii uscați ai împărătesei Helena se umeziră 
pentru prima oară. Fără să privească, intui gesturile 
acelora care luau coroana de pe capul fiului ei mort şi 
îi încingeau fruntea cu o fâşie lată de purpură, 
simbolul autorităţii pierdute. 

Sicriul fu coborât în întunericul umed al criptei, 
aşezat cu grijă, apoi uşile de fier se închiseră cu 
zgomot metalic, loannos al VIII-lea ieşise din viaţă şi 
intra în istorie... 


kkk 


Bolțile înalte ale catedralei, înnegrite de fumul 
lumânărilor, vibrau reflectând sonoritățile profunde ale 
corului care intona cu fervoare Kirie Eleison. Slujba 
religioasă, oficiată de mitropolitul Mistrei, asistat de un 
numeros sobor de preoți, se apropia de sfârşit. Noul 
suveran al Imperiului Bizantin, Constantinos al XI-lea 
Dragases, murmura cucernic o rugăciune, implorând 
cerul să-l întărească spre a-şi purta cu cinste Coroana, 
spre a păstra intactă independenţa ţării, spre a asigura 
fericirea supuşilor săi. Silueta-i înaltă, suplă, se 
contura pe fundalul aurit al catapetesmei împodobite 
cu icoane vechi. Pe frunte simțea apăsarea Coroanei 
imperiale, pe care o purtaseră atâţia înaintaşi glorioşi. 
Acum îi revenea lui, prin jocul unor forțe insesizabile, 
numite de oameni destin. Doi înalți demnitari, Manuel 
Paleologos lagros şi Alexios Lascaris Philantropenos, i- 
o aduseseră de la Constantinopole, pentru ca 
solemnitatea încoronării să se facă fără zăbavă. Aşa 
recomandase consiliul imperial prezidat de basilisa 
Helena, iar Constantinos socotise că aşa era bine. 


Existenţa ţării nu trebuia primejduită de un interregn 
susceptibil să genereze tot felul de intrigi, conspirații şi 
pactizări cu inamicul. Fusese informat de manevrele 
fratelui său Demetrios, şi aceasta îi  întărise 
convingerea că trebuia lucrat repede, înainte de a intra 
în catedrală, avusese o lungă convorbire cu cei doi 
demnitari. 

— Ştim că o încoronare în afara zidurilor capitalei 
constituie un fapt fără precedent, spusese lagros. Dar 
necesități stringente au impus această derogare. 

— Înţeleg, replicase Constantinos. 

— Chiar şi în cursul nefericitelor evenimente care 
au impus odinioară strămutarea vremelnică a capitalei 
la Niceea, încoronările se făceau între zidurile acelui 
oraş tocmai spre a se respecta tradiția, adăugase 
Lascaris. Evident, vom repeta solemnitatea încoronării 
şi la Constantinopole, spre a închide gura 
tradiționaliştilor şi a pescuitorilor în apă tulbure. 

— Dacă va fi nevoie, o vom repeta, replicase 
Constantinos. Important este să asigurăm 
continuitatea dinastiei şi stabilitatea internă. 

— Din ordinul împărătesei Helena au şi fost trimişi 
în capitalele europene agenți diplomatici spre a vesti 
urcarea pe tron a Majestăţii-tale, reluase lagros. 
Marele  şambelan Georgios Sphrantzes a primit 
misiunea să plece la Adrianopole, spre a-l încunoştința 
pe sultanul Murad. 

— Sphrantzes este un diplomat abil, replicase 
Constantinos. Cum a reacţionat Murad? 

— S-a arătat binevoitor. 

— În bunăvoința turcilor nu am nici o încredere, 
zâmbise cu amărăciune Constantinos. Abia aşteaptă 
să ne lovească... 


Într-adevăr, Islamul, asemenea unei uriaşe fiare 
apocaliptice,  înghiţise încetul cu încetul trupul 
Imperiului Bizantin. Constantinopolele, capul acestui 
trup nefericit, rămăsese încă afară, la lumină. Moreea 
şi cele câteva insule care mai alcătuiau rămăşiţele 
străvechiului Imperiu Roman de Răsărit nu prezentau 
importanță. Supravieţuirea Constantinopolelui era o 
chestiune de viață şi de moarte... 

Noul suveran se înapoie în capitala sa la bordul 
unei nave catalane. Autocratorul unui imperiu care 
dispusese odinioară de una dintre cele mai puternice 
flote militare din lume traversa acum mările stăpânite 
în trecut de Bizanţ în postura de pasager al unei 
corăbii sub pavilion străin. 

La Constantinopole i se făcu o primire entuziastă. 
Este adevărat că veşmintele de paradă ale curtenilor îşi 
pierduseră din strălucire, că uniformele ostaşilor din 
gardă erau roase până la urzeală, că tot mai mulți 
oameni umblau în zdrențe... Basileul încercă să nu 
mai vadă toate aceste semne ale unei decăderi lente şi 
iremediabile. Se bucură de bucuria supuşilor care-l 
întâmpinau cu urale, ca şi cum acest răsărit de 
domnie avea să aducă numai linişte şi prosperitate. 

La un moment dat imaginaţia lui Constantinos o 
luă razna. Nu mai era basileul unui imperiu 
muribund, ci un viteaz purtător al săbiei Sfântului 
Mihail. Înfrânsese pe duşmani şi se înapoia la 
Constantinopole în fruntea unui cortegiu triumfal. 
Soldaţi încărcațţi cu lauri defilau pe străzile împodobite 
de sărbătoare. O mare de cetățeni urmărea cu 
încântare parada. Unii stăteau ciucure la ferestre, alții 
umpleau balcoanele, foarte mulți se cățăraseră până şi 
pe acoperişuri. Cerul se cutremura de dangătul 
sărbătoresc al clopotelor, de uralele mulțimii, de 


ropotul bidiviilor călăriți de veterani cu cicatrice 
glorioase, de sunetele înalte ale trompetelor. 
Furgoanele încărcate cu pradă de război stârneau 
entuziasmul privitorilor. Captivi cu lanţuri la mâini, 
escortați de ostaşi învăluiți în zale, mergeau tăcuți, 
umiliți, rumegându-şi disperarea. Printre ei se afla 
însuşi sultanul Murad... 

Constantinos se trezi brusc din visare. Printre 
spectatori văzuse câţiva turci care-l priveau cu un fel 
de amuzament disprețuitor. Prezenţa lor în mijlocul 
constantinopolitanilor îi strică buna dispoziţie. Îi 
amintiseră că victoriile militare deveniseră pentru el 
nişte utopii. Trebuia să se socotească fericit dacă va 
izbuti să păstreze independenţa capitalei şi a peticelor 
de pământ din jurul ei. 

La palat îl aştepta un mare praznic. Toate mărimile 
imperiului erau acolo. Împărăteasa-mamă Helena 
făcuse rost de bani spre a-şi sărbători cum se cuvine 
fiul. Slujitorii aduceau mâncăruri alese şi vinuri 
străvechi. Muzicile cântau. Fete tinere, acoperite cu 
văluri diafane, aruncau flori asupra invitaţilor. 
Constantinos ştia că datora aceste onoruri mamei lui. 
O privi cu dragoste filială şi cu recunoştinţă. Basilisa îi 
zâmbi. Un zâmbet cald, plin de afecţiune, de sobră 
bucurie. Împărăteasa Helena încerca satisfacția 
misiunii îndeplinite. Acum putea să moară. Sceptrul 
încăpuse pe mâini bune. Poate că împăratul ar mai fi 
avut nevoie de sfaturile ei. Nu dobândise încă 
experiența domniei. Va şti însă să se descurce şi 
singur. 

Deodată închipuirea ei prinse să-i reînvie chipuri 
demult dispărute. În jilțul ocupat azi de Constantinos 
îl văzu aievea parcă pe socrul ei, împăratul loannos al 
V-lea. Bătrân, posomorât, taciturn, purta pe chipul lui 


răvăşit de ani pecetea insucceselor şi a încercărilor 
grele întâmpinate în cursul unei domnii de cincizeci de 
ani. Cincizeci de ani întristați de interminabile 
războaie civile, de repetate înfrângeri militare, de 
umilințe, de eforturi disperate spre a redresa o situație 
definitiv compromisă. Cu un an înainte de a muri, 
încercase să repare zidurile înconjurătoare ale 
Constantinopolelui şi să refacă o serie de fortificații 
căzute în ruină. lritat, sultanul Baiazid îi trimisese un 
mesaj ameninţător, pretinzând imediata încetare a 
lucrărilor. Atât de sleit de puteri era imperiul, încât 
bătrânul basileu se supusese. Această ultimă şi 
supremă umilinţă fusese pentru el lovitura de grație. 
Mai trăise câteva luni, apoi se stinsese, înăbuşit de 
conştiinţa propriei sale neputinţe. 

Împărăteasa Helena văzu apoi pe jilțul imperial 
umbra soțului ei, autocratorul Manuel. Atât de viu era 
chipul lui, încât basilisa îi desluşi pe buze un zâmbet 
plin de tristeţe. Inima ei se strânse îndurerată, aşa 
cum se strângea ori de câte ori soțul ei întâmpina 
eşecuri. În timpul celor treizeci şi patru de ani ai lui de 
domnie, trăiseră într-o atmosferă de amărăciune şi 
deznădejde. După înfrângerea otomanilor de către 
Timur Lenk, împăratul Manuel încercase să profite de 
răgazul pe care i-l acordau turcii, prinşi în vârtejul 
unor grave tulburări interne, spre a ridica un zid 
fortificat de-a lungul istmului Corint. Dar eclipsa 
osmanlâilor nu durase mult. Imperiul Otoman 
renăscuse din propria lui cenuşă. Sultanul Murad al 
II-lea îşi inaugurase domnia asediind 
Constantinopolul. Rezistenţa viguroasă a apărătorilor 
capitalei bizantine îi silise pe turci să dea înapoi. 
Mâniat de acest eşec, Murad se năpustise atunci 
asupra Peloponezului, nimicind zidul fortificat, trecând 


prin tăişul săbiei populaţia grecească rămasă fără 
apărare. 

Împărăteasa Helena suspină. Manuel fusese un soţ 
bun, un părinte afectuos şi un suveran devotat ţării şi 
poporului său. Îi lipsiseră mijloacele spre a acţiona aşa 
cum ar fi vrut. Cu chirpici nu poţi construi o catedrală. 

Ochii împărătesei Helena se înceţoşară. Chipul lui 
Manuel  dispăru, dar peste câteva clipe apăru 
luminoasă silueta lui loannos al VIII-lea, fiul ei. Îşi 
limpezi privirea spre a-l vedea mai bine. Şi el avusese o 
domnie lungă, dar, vai, atât de sterilă... Ca şi părintele 
său, colindase Europa, cerşind sprijinul creştinătăţii. 
O cruciadă inițiată de Papa Eugenius al V-lea se 
încheiase cu un dezastru. La Varna, turcii obţinuseră 
o victorie strălucită. Creştinii, înfricoşaţi de puterea 
Islamului, îşi ziseră că era mai cuminte să caute un 
modus vivendi cu osmanlâii. Dezinteresându-se de 
soarta Bizanțului, începuseră să facă avansuri 
prieteneşti sultanului. Se hrăneau cu iluzii... 

Împărăteasa Helena se smulse din urzeala visărilor. 
Îl văzu iarăşi pe Constantinos tronând în capul mesei 
imperiale. Fraţii săi, Thomas şi Demetrios, îl încadrau, 
fără a manifesta o simpatie deosebită noului suveran. 
Ultimii vlăstari din liota de copii dăruiți de ea lui 
Manuel. Câţiva dintre ei muriseră nevârstnici. Trecuse 
atâta timp de atunci, încât abia îşi mai amintea 
trăsăturile lor. Le auzea însă glasurile subțiri ca 
ciripitul unor păsărele. Theodoros trăise mai mult. 
Apucase să se şi însoare. Avea o fire închisă, 
bănuitoare, nimic nu-l mulțumea. Fiindcă fratele său 
mai mare, loannos, nu făcuse copii, îi aştepta cu 
nerăbdare moartea, spre a-i lua tronul. Destinul îi 
jucase farsa de a-l îmbolnăvi de ciumă cu trei luni 
înainte de moartea imperialului său frate. 


Andronikos era cu doi ani mai mic decât 
Theodoros. Slab, cocârjat, avea un umăr mai înalt 
decât celălalt şi picioarele în formă de paranteze. 
Maică-sa nu-l găsea chiar atât de urât. Îi descoperise 
chiar un oarecare farmec aparte. Părerile ei nu erau 
împărtăşite de nimeni, nici chiar de Manuel, părintele 
avortonului. Bărbat frumos, de o rafinată eleganţă, 
Manuel se uita cu mirare şi cu vagă aversiune la acest 
copil neisprăvit, care nu-i semăna sub nici un raport. 
Se spunea că Andronikos era simpluț la minte. Numit 
guvernator al Thessalonikului, se pricepuse totuşi să 
vândă oraşul venețienilor în schimbul a 50.000 de 
ducați. Dar euforia prilejuită de această bizară 
tranzacţie, care  scandalizase Bizanțul, se topise 
repede. Îl păliseră remuşcările. Atât de cumplit îl 
rodeau regretele, încât hotărâse să se pocăiască, 
îmbrăcând rasa monahală. Nici în monastire nu făcuse 
mare ispravă. Alterna crizele de ascetism cu răbufniri 
de pasiuni lumeşti. Organiza atunci chiolhanuri cu 
femei şi cu muzicanți care să-i înece în cântece 
aleanul. Starețul monastirii era un bun curtean. Într-o 
zi lansase zvonul că avea de gând să-l sanctifice pe 
fantascul călugăr. Dar Andronikos îl ferise de această 
dezonoare, murind fără veste după un foarte 
îmbelşugat praznic monahal. Numai împărăteasa 
Helena îi deplânsese sfârşitul. 

Constantinos părea să împlinească toate aşteptările 
ei. S-ar fi zis că pronia avusese grijă să-i înlăture pe 
toți fraţii care ar fi putut să-i împiedice accesul la tron. 
Bătrâna basilisă se întrebă la un moment dat cine va fi 
urmaşul lui Constantinos. Acesta împlinise 45 de ani, 
dar nu avea copii. Se căsătorise de două ori. Prima 
dată, cu Theodora Tocco, principesă de Kephalonia, iar 
a doua oară, cu foarte frumoasa Catherina Gattilusio, 


principesă de Lesbos. Amândouă muriseră lăsându-i 
domenii întinse, dar nu şi urmaşi. Basilisa era 
îngrijorată. „Să fie oare Constantinos steril? Poate că 
soțiile lui nu au fost în stare să conceapă vlăstari.” 
Împărăteasa îşi zise că fiul ei, basileul, trebuia să îşi 
caute o nouă nevastă. O obseda o întrebare 
chinuitoare: „Dar dacă nici a treia femeie nu-i va dărui 
copii? În cazul că ar muri fără descendenţi direcți, 
Demetrios ar prelua Coroana. Pentru Bizanţ, urcarea 
lui pe tron ar echivala cu un dezastru. Constantinos 
trebuia să aibă copii!” 

Basilisa Helena se strădui să pătrundă cu ochii 
minţii tainele viitorului. Să vadă chipul urmaşului lui 
Constantinos. Se spunea la Constantinopole, nu fără 
oarecare temei, că împărăteasa-mamă avea darul 
previziunii. Adevărul este că în copilărie se deprinsese 
să vadă dincolo de existența obiectivă. Stătea, de pildă, 
pe una din esplanadele împodobite cu trandafiri 
agățători din jurul castelului părintesc. Se uita la 
rozele învoalte, cu petale delicate ca obrazul unei 
fecioare, şi se întreba cum vor arăta mai târziu. Sub 
ochii ei, rozele păleau, se ofileau, frunzulițele se 
îngălbeneau, cădeau, lăsând ramurile goale. Mai 
târziu, îşi popula cu oameni închipuirile, dându-le un 
relief tot mai puternic. Cum va arăta pajul acesta, 
îmbujorat de sfiiciunea adolescenţei, când anii îi vor 
îngreuna umerii, îi vor aşterne omăt peste plete şi îi 
vor tulbura privirile? Îl vedea atunci îmbătrânit, 
târându-şi picioarele deformate de gută, respirând 
greu, astmatic. Apoi tentativele ei cuprinseseră un 
câmp mai larg. Se străduia să vadă cum va arăta 
logodnicul ei... Şi-l închipuia tânăr, frumos, mândru... 
Ajunsă la vârsta măritişului, constatase că Manuel, cel 
făgăduit ei, corespundea în totul imaginii pe care şi-o 


făurise. Între imaginaţie şi previziune, fruntariile erau 
anevoie de definit. I se întâmpla să vadă în viitor 
chipuri necunoscute. Se întreba ce reprezentau aceşti 
inşi iviţi parcă din neant? încerca să le interpreteze 
expresia feţei, gesturile, limbajul privirilor... Cu timpul, 
aceste vedenii prinseseră să capete consistenţă. Helena 
desluşea nu numai chipuri şi gesturi izolate, ci chiar 
grupuri compacte, episoade de viață... Multe dintre 
aceste scene ciudate le uita. I se întâmplase însă — nu 
o dată — să se pomenească în fața unui moment din 
viață care îi trezea brusc din  ascunzişurile 
subconştientului acele „plăsmuiri” îndepărtate, care 
acum se îmbinau uluitor cu realitatea. În felul acesta 
avusese ea revelația darului previziunii cu care o 
înzestrase Dumnezeu. Stăpânirea acestei fantastice 
puteri o îngrozise. Treptat, însă, se deprinsese cu ea. 
Basilisa Helena ştiuse, de pildă, că fiul ei Theodoros va 
muri în chinuri grele. Îl văzuse, cu câţiva ani înaintea 
înspăimântătorului său sfârşit, canonindu-se, acoperit 
de pete şi de pustule din care țâşnea puroiul. Mai 
ştiuse că fiul ei loannos se va prăpădi fulgerător, ca un 
copac lovit de trăsnet. Îl văzuse căzând, umflându-şi 
pieptul într-o ultimă şi căznită respiraţie. În general, 
nu căuta să afle prea multe din tainele viitorului. Îşi 
spunea că nu este firesc să concurezi dumnezeirea, să- 
i furi prerogativele... Acum, însă, la acest praznic 
împărătesc, simţi brusc dorința de a cunoaşte viitorul. 
De a vedea pe urmaşul lui Constantinos. Spera că fiul 
acestuia va prelua într-o zi sceptrul. Basilisa se 
surprinse înălțând o rugăciune fierbinte, dar mută, 
către Dumnezeu. Îl implora să-i dezvăluie chipul 
succesorului la tron... Chipul lui Constantinos începu 
deodată să-şi piardă contururile, consistenţa, să se 
topească asemenea unor aburi eliberaţi într-o încăpere 


rece. Apoi, fără veste, dispăru. Jilțul imperial rămase 
câteva clipe gol. Iar pe fundalul spătarului aurit apăru 
o umbră, sau un abur, care prinse a căpăta forme din 
ce în ce mai precise. Basilisa văzu un chip încă destul 
de confuz, ca şi când acesta ar fi fost oglindit pe 
învelişul unei ape străbătute de unde. Undele se 
liniştiră. Văzu un obraz tânăr, nişte trăsături 
frumoase, aproape seducătoare, şi ochi... Ochii aceia o 
înspăimântară. Aveau o expresie rece, crudă, 
neimpăcată... Pe fruntea acelui chip sclipea un 
diamant strălucitor ca un soare în miniatură... lar 
diamantul era prins într-un turban... 

Basilisa scăpă un țipăt şi îşi îngropă fața în 
mâinile-i bătrâne. 

— Ce s-a întâmplat? Ţi-e rău, mamă? strigă speriat 
împăratul, ridicându-se din jilt. 

Împărăteasa îşi lăsă încet mâinile pe masă. 
Degetele ei agitate îndeobşte de un uşor tremur nervos, 
erau acum nemişcate, ca şi când ar fi fost săpate în 
piatră. Pe chipul ei se aşternuse un calm desăvârşit. 
Ochii-i nu exprimau nimic. Erau seci. 

— Mulţumesc... Nu mi-e rău, rosti ea domol. A fost 
o indispoziţie trecătoare... 


kkk 


Sultanul Murad-Khan se simțea obosit. Foarte 
obosit. De la o vreme avea senzația ciudată că trupul îi 
atârnă atât de greu, încât părea turnat din plumb. 
Când se întindea pe sofa, credea că se scufundă în 
saltelele de fulgi ca într-un înveliş de nori, sub care se 
deschidea abisul. Uita până şi de propria sa fiinţă, 
pierdea noțiunea timpului, a mediului înconjurător. Se 
rostogolea în neant... Când îşi revenea, avea impresia 
că se trezeşte dintr-o amortțeală profundă, care nu 


fusese altceva decât preludiul morţii. Dar moartea nu 
venise la întâlnire. Îi mai acorda un răgaz spre a-l 
chinui, spre a-l face să treacă iarăşi prin vârtejul 
acelor senzaţii îngrozitoare, care-i aminteau de fiecare 
dată proximitatea inevitabilă a morţii. 

Când deschise ochii, văzu că se lăsase noaptea. La 
căpătâiul sofalei ardeau câteva lumânări de ceară. 
Licărirea plăpândelor flăcărui se reflecta în aurul 
sfeşnicului cu multiple braţe, în aurul care ţesea flori 
stilizate pe draperiile de purpură, în aurul armelor de 
paradă încrustate cu pietre scumpe de pe panopliile 
fixate de-a lungul pereţilor îmbrăcaţi în mozaicuri 
policrome. 

Priveliştea acestor splendori, dar mai ales a armelor 
damaschinate, în mijlocul cărora trona sabia lui 
Osman, semnul distinctiv al padişahilor, îl smulgea 
din anticamera imperiului umbrelor şi îl readucea la 
realitate, amintindu-i că şi el dirija un imperiu — 
perisabil, ce-i drept, ca tot ce este omenesc — dar care 
reprezenta în lumea celor vii o realizare de proporții 
uriaşe. La această realizare contribuise şi el, ca şi 
ceilalți înaintaşi ai lui. Dar strădaniile depuse îl 
istoviseră, îl sleiseră de puteri. Toţi supuşii din 
imensu-i imperiu erau — legalmente — sclavii lui. Avea 
asupra lor drept de viață şi de moarte. Toţi aceştia, 
începând cu marele vizir şi terminând cu ultimul ţăran 
din fundul Anatoliei, vedeau în el o forță căreia nimeni 
şi nimic nu 1 se puteau împotrivi. Dacă ar fi ştiut aceşti 
oameni cât de slab, cât de neajutorat se simţea uneori 
padişahul lor, şi-ar fi pierdut nu numai încrederea în 
atotputernicia şi infailibilitatea lui, ci ar fi lăsat să se 
năruie însuşi mitul autorităţii cvasi-divine a dinastiei 
şi a invincibilității imperiului. 


Spre a nu sfărâma iluziile supuşilor, spre a nu-şi 
compromite reputaţia de ales al lui Allah, de ființă 
înzestrată cu cele mai alese şi extraordinare însuşiri, 
se închidea în apartamentul său ori de câte ori se 
făceau simțite semnele premonitorii ale crizelor. Dădea 
atunci porunci straşnice ca nimeni, absolut nimeni să 
nu-i tulbure liniştea şi meditaţia. Celui care ar fi 
cutezat să încerce a ajunge la el trebuia să i se taie 
capul. Fără judecată. 

În tinerețe, când cunoscuse pentru întâia dată 
aceste momente de slăbiciune, îşi închipuise în trufia 
lui că Allah îi crea cu bună-ştiinţă starea-i bizară de 
transă, spre a-i da posibilitatea să intre în contact 
nemijlocit cu divinitatea. Nu se spunea oare că 
epilepticii se bucură de privilegiul de a comunica direct 
cu Dumnezeu? Credinţa aceasta o avuseseră romanii 
păgâni, se înrădăcinase în sufletul musulmanilor şi era 
împărtăşită chiar şi de spurcaţii creştini. 

Mai târziu, când înţelepciunea vârstei şi a 
experienţei îi mai risipise vanele fumuri ale tinereţii, îşi 
dăduse seama că nu era decât un om bolnav, istovit de 
eforturile impuse de ocârmuirea împărăției. 

Ridică încet capul de pe pernă şi se sprijini într-un 
cot. Simţea încă în cutia craniană un fel de gol dureros 
şi o accentuată slăbiciune în tot corpul. 

Odată chemase la căpătâiul său pe un medic evreu 
cu mare reputaţie. Stătuse cu el de vorbă între patru 
ochi, deşi aceasta constituia o gravă încălcare a 
protocolului. Îl prevenise. Nici un cuvânt din ceea ce 
aveau să discute nu trebuia să scape în afară. 
Nesocotirea opreliştii va atrage imediata-i pedepsire cu 
moartea. Medicul făgăduise că va avea gura pecetluită, 
apoi îl examinase fără să se grăbească, dând cea mai 
încordată atenţie tuturor simptomelor. La sfârşit îl 


asigurase că nu suferă de epilepsie, dar că organismul 
său este „slăbit” — o asemenea blasfemie rostită de un 
musulman ar fi fost pedepsită cu spânzurătoarea — că 
trebuia să acorde mai mult timp odihnei şi că ar fi 
indicat să reducă eforturile fizice şi intelectuale. Îi 
explicase că stările-i de slăbiciune temporară se 
datorau unui dezechilibru umoral, care influența 
psihicul. Expunerea fusese presărată cu termeni 
savanți, pe care medicul îi tălmăcise apoi în limbaj 
profan. Padişahul nu-şi mai amintea bine sensul lor. 
Îşi spusese atunci că nu va putea niciodată aplica 
prescripțiile medicului. Conducerea unei împărății nu-i 
îngăduia să se menajeze. Cei desemnaţi de destin a fi 
padişahi trebuie să ştie a muri la datorie. 

Îl lăsase pe medic să se retragă, după ce îl 
încărcase cu daruri. Acesta plecase bucuros, 
gândindu-se că şi-a asigurat un client darnic şi 
puternic. În vreme ce străbătea un coridor îmbrăcat în 
faianță cu motive împletite în diferite tonuri de verde, 
fusese înşfăcat de câţiva slujitori nubieni, împins într- 
o cămăruţă laterală, fără ferestre, şi sugrumat cu un 
şiret de mătase, moarte rezervată numai personajelor 
importante. Sultanul avusese delicatețea să acorde 
evreului medic un sfârşit onorabil. În felul acesta, 
secretul avea să moară odată cu el. 

Bizar, de la o vreme amintirile din tinereţe şi din 
copilărie se trezeau cu atâta intensitate şi fidelitate, 
încât avea impresia că le retrăia aievea. Mai ales când 
în cameră domnea o semiobscuritate calmă, ce-i 
permitea să îşi depene  netulburat gândurile. 
Fenomenul se petrecea din ce în ce mai frecvent, de 
când începuse să simtă apăsarea anilor. Împlinise 45 
de ani, ceea ce reprezenta o vârstă înaintată. După 
câte îşi amintea sultanul, puţini oameni depăşeau 


această limită. Bătrânii venerabili care atingeau şase 
sau şapte decenii puteau fi numărați pe degete. Şi 
tatăl său, padişahul Mehmed I-ul, murise tânăr. După 
o domnie scurtă, dar glorioasă, fusese doborât de 
apoplexie. Despre bunicul său, Baiazid, auzise doar că 
avusese un sfârşit dezonorant, într-o cuşcă prevăzută 
cu drugi de fier, ca pentru animale. Nici unchii săi — 
fiii lui Baiazid — nu se bucuraseră de zile multe. 

După dezastrul de la Ancyra, cei cinci feciori al lui 
Baiazid se risipiseră care încotro. Mustafa dispăruse 
pe câmpul de bătălie, Suleiman, antrenat în 
debandada supravieţuitorilor turci care fugiseră spre 
soare-apune, se retrăsese în Europa, sub protecţia lui 
Ştefan Lazarevici, salvat, de asemenea, din încercuirea 
mongolă. lIssa se refugiase în munţii Karamaniei. 
Mehmed — cel căruia Allah avea să-i călăuzească astfel 
paşii încât să se urce pe tronul străbunilor săi — îşi 
găsise ascunzătoare în regiunea muntoasă de la vest 
de Ancyra. 

După bătălie, tătarii pustiiseră Asia Mică. Mai 
târziu, Murad-Khan aflase de la martori ce cumplită 
anarhie se abătuse asupra Imperiului Otoman după ce 
oştirile lui Timur părăsiseră Anatolia, pentru a se 
avânta asupra Chinei. Fiii lui Baiazid nu găsiseră 
altceva mai bun de făcut decât să se bată între ei 
pentru tron. Issa şi Mehmed se războiseră multă 
vreme, până ce Mehmed ieşise învingător, stabilindu-şi 
capitala la Brussa. Căzut în luptă, Issa fusese scos din 
competiţie. În acel timp, Mussa se înapoiase din 
captivitate şi reuşise să-şi asigure sprijinul militar şi 
politic al lui Mircea, Voievodul Ţării Româneşti. 

Suleiman, un alcoolic şi un desfrânat fără pereche, 
solicitase protecția împăratului Manuel al II-lea, apoi 
ridicase armele împotriva fratelui său. Îndârjita bătălie 


de la Adrianopole se încheiase cu moartea lui 
Suleiman. Mussa rămăsese stăpânul posesiunilor 
otomane din Europa, iar Mehmed al celor din Asia 
Mică. Mehmed îşi trecuse trupele în Europa, folosindu- 
se de galerele bizantine. Bătălia hotărâtoare se 
angajase pe malurile râului Isker. Mussa, un sadic 
însetat de sânge, fusese trădat de ai săi. Dându-şi 
seama că pierduse totul, încercase să fugă, dar, 
urmărit de ostaşii învingătorului, se prăbugşise cu calul 
într-o mlaştină şi pierise înecat. Mehmed rămăsese 
astfel unicul stăpân al Imperiului Otoman... 

Acum, în semiintunericul propice evocărilor, Murad 
îl revedea, înalt, spătos, cu o figură deschisă, blândă. 
Îşi amintea vorbele sale molcome, sfaturile-i pline de 
înțelepciune, căldura simțămintelor lui de părinte 
iubitor. Copil fiind, Murad intra ţțanţoş în sala de 
consiliu. Pe atunci purta la sold o sabie minusculă, 
proporţionată cu trupu-i putintel. Vizirii se ploconeau 
în fața lui şi îi preziceau o domnie tot atât de glorioasă 
ca şi a părintelui său. Sultanul Mehmed îi asculta 
încântat,  îmbrăţişându-şi cu privirile feciorul şi 
mângâindu-l uşor pe obraz. 

Mehmed păstrase relaţii de prietenie cu Bizanțul. 
Se războise însă cu emirii din Karamania şi din 
Smirna, apoi înecase în sânge o răscoală provocată de 
ascetul  Beureklidji Mustafa, care  propovăduia 
egalitatea absolută între oameni şi comunizarea 
tuturor bunurilor materiale. Pornise o expediție şi 
împotriva ungurilor şi a valahilor, dar sorții nu-i 
fuseseră favorabili... 

Straniu! Faptele de arme săvârşite de părintele său 
îi apăreau lui Murad mai reale decât ale lui proprii. 
Împlinise tocmai 18 ani, când i se adusese la 
cunoştinţă moartea subită a sultanului Mehmed. Pe 


atunci era guvernator al Amassiei. Escortat de trupe, 
alergase la Adrianopole. Acolo nu  întâmpinase 
dificultăți. În cadrul unei ceremonii sobre, marele 
muftiu îl încinsese cu sabia lui Osman. Aşa îşi 
începuse domnia. O domnie pe care ar fi dorit-o 
paşnică — fiindcă era bun din fire — dar care avea să 
se dovedească mai furtunoasă şi mai istovitoare decât 
şi-ar fi închipuit vreodată... 

Auzi un ciocănit timid în uşă. Se ridică brusc în 
capul oaselor. Cine îndrăznea să-l tulbure la ora asta? 
Deodată mintea i se limpezi. Îşi aminti că dăduse 
poruncă marelui vizir să i se înfățişeze după lăsatul 
serii. Suspină. Nu-i era dat să aibă nici o clipă de 
răgaz. Şi mai ales acum avea atâta nevoie de linişte, de 
singurătate... Dar de ce îl chemase? Ah, da! Voia să-l 
anunţe ca doreşte să renunțe la domnie, că a hotărât 
să predea sabia lui Osman fiului său, Mehmed, Allah 
să-l aibă în pază! 

Bătu din palme. Uşa se deschise şi în prag apăru 
kapugibaşa Ferrid, şambelanul de serviciu. Demnitarul 
intră în încăpere frângându-se de mijloc, iar când 
ajunse în preajma sultanului, îngenunche, sărutându-i 
papucul brodat cu aur. 

— Înălţimea-ta, marele vizir aşteaptă să fie primit, 
spre a săruta poalele veşmântului Înălțimii-tale. 

Padişahul îşi petrecu mâna peste ochi, ca şi când 
ar fi vrut să şi-i desceţoşeze. 

— Mai multă lumină! porunci. lar Khalil să intre! 

— Îndată, Mărite Doamne! 

Se retrase de-a-ndaratelea, ţinându-şi tot timpul 
şalele frânte şi fruntea plecată, astfel încât privirile să 
nu i se ridice mai sus de picioarele padişahului. 

Slujitori tineri, în veşminte ţesute cu aur, aduseră 
în mare grabă, dar fără strop de zgomot, girandole 


venețiene cu lumânări albe de ceară, aprinse toate. 
Încăperea căptuşită cu faianţă multicoloră începu să 
sclipească. 

Marele vizir intră, făcând o adâncă plecăciune. 
Sărută cu umilinţă mâna întinsă alene de sultan. 

— Stai jos, Khalil! 

Marele vizir se ploconi din nou, apoi se aşeză cu 
picioarele cruciş pe o pernă pătrată, din mătase roşie, 
plasată în preajma sofalei sultanului. Tinea în mâna 
un lung sul de pergament. 

— Ce ai acolo? întrebă padişahul. 

— Un mesaj din partea lui Constantinos, împăratul 
Bizanțului. 

Îl desfăcu tacticos. 

— Pot să-i dau citire, Mărite Doamne? 

— Te ascult. 

Marele vizir îndreptă pergamentul astfel încât 
lumina să cadă în plin asupra slovelor frumos scrise şi 
cu capete de rânduri înflorate. 

„Noi, Constantinos al XI-lea, autocrator al 
Imperiului Roman...” 

— Lasă titlurile! îl repezi sultanul. 

Khalil se execută şi îşi coborî privirile asupra 
pasajului referitor la persoana padişahului. 

— „către Înălţimea-sa; Murad l-ul, gloriosul 
Sultan al Sultanilor...” 

— Sări peste epitetele laudative! reveni padişahul. 
Intră în subiect! 

Marele vizir trecu la pasajul următor, care conținea 
miezul expunerii: 

— „Acum, în pragul Domniei Mele, ţin să...” 

Murad îl întrerupse iarăşi: 

— Ai citit mesajul, Khalil? 

— De bună seamă, Măria-ta. 


— Atunci spune-mi-l pe scurt. 

Marele vizir tuşi spre a-şi drege glasul. În realitate, 
dorea să câştige timp spre a formula într-o singură 
frază lapidară conţinutul înfloritului şi foarte prolixului 
mesaj, alcătuit în stilul alambicat, îmbâcsit cu termeni 
exagerat de elogioşi, potrivit uzanțelor din acea vreme. 

— Basileul Constantin te asigură în zorii domniei 
sale de dorinţa-i vie de a păstra relații cordiale cu 
Înălţimea-ta, de a stabili între Imperiul Bizantin şi cel 
Otoman un climat de înțelegere şi pace... 

— Vorbe, vorbe, vorbe! rosti Murad sec. 

După ce fusese proclamat sultan, socotise că 
relațiile cu Bizanțul vor continua să fie bune, astfel 
încât să aibă mâinile libere în Asia. Dar împăratul 
Manuel, căruia răposatul sultan îi arătase numai 
simpatie, avusese îndrăzneala să-i ceară garanţii. 
Pretinsese să i se trimită zălog la Constantinopole 
tineri din familia imperială turcă. Socotea că numai în 
acest chip noul sultan îşi putea manifesta intenţiile 
paşnice. El, Murad, îi respinsese pretenţiile absurde. 
Din clipa aceea relaţiile dintre cele două state 
începuseră să se înrăutățească. Încordarea politică 
ajunsese la un moment dat atât de puternică, încât 
divanul se pronunțase pentru o imediată deschidere a 
ostilităților militare. Murad ordonase atunci armatelor 
sale să ia cu asalt Constantinopolele, acţiune de mare 
amploare, pe care nici unul dintre înaintaşii săi nu 
izbutiseră să o ducă la capăt. Oraşul acesta blestemat 
părea însă ocrotit de puteri supranaturale. Abia 
începuse asediul, când în tabăra turcească sosise o 
veste cutremurătoare. Mustafa, unul din fraţii săi, se 
răsculase, ocupând cu trupele sale Niceea. El, Murad, 
fusese nevoit să renunțe la continuarea asediului 
capitalei bizantine şi să pornească împotriva rebelului. 


Din fericire, campania nu durase mult. Victimă a unei 
trădări, Mustafa căzuse prizonier fără luptă. Din 
porunca fratelui său, fusese spânzurat fără nici un fel 
de judecată. În orice caz, el, Murad, nu va mai încerca 
să împresoare Constantinopolele. Va lăsa această 
inițiativă fiului său... 

— Constantinos pare mai înțelept decât tatăl lui, 
rosti sultanul. Dar aşchia nu sare departe de pom... Şi 
acum să-ți spun pentru ce te-am chemat, Khalil. 

— Ascult cu smerenie, Puternice Stăpâne. 

Marele vizir strânse cu grijă sulul. Sultanul rămase 
câteva clipe cu privirile aţintite asupra lumânărilor 
aprinse, ca şi când flăcăruile lor l-ar fi fascinat. 

— Am hotărât să renunţ definitiv la domnie. 

Marele vizir se feri să facă vreo schimă care să-i 
trădeze gândurile. Vorbele padişahului îl 
impresionaseră penibil. Îi stătu pe limbă să exclame: 
„larăşi, Mărite Doamne”?”, dar se abţinu. Sultanul ar fi 
socotit replica lipsită de respect. Se mărgini să plece 
supus fruntea. 

— Dorinţele Măriei-tale sunt legi pentru noi. Mi-aş 
îngădui însă — cu toată umilinţa — să te implor a-ţi 
pleca ochii asupra supuşilor, care nu se pot lipsi încă 
de înțeleapta-ți guvernare. Trăim clipe grele... ţara are 
nevoie de un cap luminat, de un braţ puternic să o 
apere... 

Sultanul  mormăi ceva neînțeles. Îl iritaseră 
obiecțiile marelui vizir, deşi într-o oarecare măsură le 
înțelegea. 

— Te-am ascultat cu bunăvoință, Khalil, acum 
patru ani, când mi-am exprimat pentru întâia dată 
dorința de a renunța la domnie. Am înțeles 
argumentele tale. Creştinii se abătuseră ca un nor de 
lăcuste asupra imperiului. Mi-am încins sabia şi am 


plecat la luptă. l-am întâlnit la Varna. Aş putea să 
repet cuvintele lui Caesar: „Veni, vidi, vici!” 

— Strălucită victorie, puternice stăpâne! rosti cu 
admiraţie bătrânul sfetnic. Pe măsura geniului Măriei- 
tale. 

Sultanului îi reveni în minte tabloul acelui devastat 
câmp de bătălie după stingerea ultimelor focare de 
luptă. Stoluri cernite de corbi potopeau cerul. Veneau 
dinspre miazănoapte, dinspre soare-apune şi dinspre 
miazăzi, atraşi de duhoarea hoiturilor intrate în 
putreziciune. Atât de multe erau hoiturile, încât nu se 
mai vedeau iarba şi pământul. Simbolizând victoria. 
un ienicer îi adusese în vârful unei sulițe capul 
desprins de trup al regelui Vladislav, căpetenia 
creştinilor. Sultanul nu putea sa uite expresia fixă, 
terorizată, a acelor ochi morţi, care reflectau desigur 
simțămintele încercate de suveran în ultimele lui 
clipe... Nu putea să uite nici picăturile de sânge care se 
mai scurgeau din vinele secţionate... obrajii livizi... 
buzele subțiri, încremenite într-un rictus... părul 
blond, răvăşit, întinat de noroi... 

— Vladislav şi-a meritat soarta, grăi el. Încălcase 
tratatul de pace încheiat cu noi, după ce jurase pe 
Biblie că îl va respecta... Şi eu am jurat pe Coran... 
Dar nu am ridicat sabia decât după ce am fost atacat... 

Luă de pe măsuţa joasă din abanos încrustat cu 
sidef, din apropiere, un şirag alcătuit din boabe de 
chihlimbar perfect lustruite şi atât de bătrâne, încât 
ajunseseră să bată în roşu. Începu să le plimbe printre 
degete. Sultanul încetase să îşi mai exprime prin viu 
grai gândurile. Khalil nu trebuia să ştie că la un 
moment dat, el, Murad, se temuse că va pierde bătălia. 
Din fericire, Vladislav repetase la Varna greşeala 
săvârşită de cruciații francezi la Nicopole... Vestea 


uciderii acestuia stârnise panică printre creştini. 
Victoria  aşteptată de căpeteniile ghiaurilor se 
transformase în derută... 

— Bătălia de la Varna a fost o strălucită izbândă a 
Măriei-tale, înclină iarăşi fruntea Khalil. 

Gândurile sultanului îşi  schimbaseră însă 
orientarea. Îi revenise în minte Magnesia, acea 
localitate paradisiacă de la picioarele muntelui Sipylus 
— sau Manisa Dag, cum îi spuneau turcii — unde se 
retrăsese spre a se odihni după oboselile campaniei 
din Bulgaria. Masivul sălbatic cu povârnişuri repezi 
era străbătut de cascade cântătoare, care-şi strecurau 
apele printre stânci, revărsându-se apoi în râul 
şerpuitor din fundul văii. Legendele acelor locuri 
imortalizau tragedia nefericitei Niobe, fiică a şi mai 
nefericitului rege Tantalus, ori reînviau evenimente 
demult intrate în istorie, ca, de pildă, bătălia dintre 
romani şi armatele lui Antiochus cel Mare, încheiată 
prin victoria Romei. 

Cât de dulce fusese odihna acolo... Lăsase grijile 
împărăției pe seama fiului său Mehmed, care împlinise 
tocmai 12 ani. „Trebuie să se deprindă din vreme cu 
grijile guvernării”, spusese el sfetnicilor. „La 
doisprezece ani eu luptam pe front, alături de tatăl 
meu, Allah să-l odihnească. Khalil, se adresase el 
marelui vizir, să-i îndrumezi paşii. Va avea nevoie de 
experienţa ta.” 

Eliberat de grijile domniei, se dedicase 
contemplaţiei, speculațiilor religioase şi filozofice. 
Nopțile şi le petrecea în braţele noii şi tinerei sale soții, 
fiica emirului  Candaroghlu, rămasă de curând 
însărcinată. Murad aştepta cu nerăbdare un vlăstar 
care să coboare şi în linie maternă dintr-o familie 
ilustră. Mama lui Mehmed era o sclavă cu sânge 


plebeu. Această împrejurare ştirbea oarecum şi 
prestigiul fiului ei. Evident, Mehmed nu putea fi 
învinovăţțit pentru asta. Faptul că nu se bucura de 
simpatii era datorit însă în primul rând lui însuşi. 
Autoritar, fantasc,  neconformist, de o ambiţie 
frenetică, indispusese prin excesele sale nu numai pe 
consilierii imperiali, ci şi armata. O revoltă a ienicerilor 
îl silise pe Murad să renunţe la odihna-i aurită şi să se 
întoarcă în mare grabă la Adrianopole. După ce 
zdrobise rebeliunea, reluase frâiele domniei şi îl 
expediase pe fiul său la Magnesia, într-un fel de exil 
deghizat. Se gândise chiar să-l dezmoştenească. 
Mehmed se arătase incapabil a conduce împărăţia. Noi 
şi grave complicaţii politice internaţionale îi atrăseseră 
însă atenţia în altă direcţie, loannos al VIII-lea, Iancu 
de Hunedoara, Skander-beg ridicaseră iar capul. 
Victoria de la Kossovo îi consolidase poziția, dar 
eforturile repetate, istovitoare îi surpaseră şi bruma de 
sănătate care-i mai rămăsese. Vlăguit, năzuia să se 
înapoieze la Magnesia şi acolo să-şi depene ultimii ani 
ai vieții. 

— Khalil, am să-ți pun o întrebare. Dar să-mi 
răspunzi sincer. Ştiu că fiul meu Mehmed nu se 
bucură de popularitate. De ce? 

Marele vizir răspunse diplomatic: 

— Poporul îl iubeşte pe tânărul său prinț. Dar, pe 
de altă parte, se teme de avânturile prea impetuoase 
ale tinereţii. 

— Trecerea anilor le mai astâmpără. 

— Prințul este la vârsta când avânturile ating limita 
lor maximă. 

— Să nu-mi spui, Khalil, că ienicerii s-au răsculat 
din cauza excesivei tinereți a prințului şi a avânturilor 
sale... 


— Să-mi fie cu iertare, Înălţimea-ta, dar acestea au 
fost adevăratele motive. 

Sultanul respiră adânc, spre a-şi struni mânia 
brusc trezită. Dacă şi-ar manifesta-o, poate că marele 
vizir n-ar mai vorbi. lar Murad voia să afle adevărul. 

— Fii mai explicit, Khalil. 

— lenicerii sunt soldaţi buni, dar au o vanitate 
copilărească, Mărite Doamne. 

— De asta s-au răsculat? De asta şi-au ucis ofițerii? 
De asta au înfruntat autoritatea imperială? 

— Ca orice copii, ienicerii au reacții imprevizibile, 
sunt violenti, sângeroşi, cruzi... 

— Copiii sunt cruzi, Khalil? 

— Foarte cruzi, Măria-ta. Nu i-ai văzut cu câtă 
voluptate smulg aripile la muşte, strivesc furnicile, 
chinuie animalele?... O fac instinctiv, fără să raţioneze. 
Aceste impulsuri primare i-au făcut şi pe ieniceri să-şi 
piardă cumpătul. Copiii nu trebuie conduşi tot de un 
copil. Cruzimile antagoniste ciocnindu-se — cruzimea 
conduşilor şi cruzimea conducătorului — ţâşneşte 
scânteia. 

— Scânteia rebeliunii, Khalil? 

— Exact, Măria-ta. 

Sultanul bolborosi ceva. Marele vizir înțelese că 
reuşise să adâncească neîncrederea padişahului în fiul 
său. Replica lui Murad îi demonstra temeinicia acestui 
raționament. 

—  Socoteşti, Khalil, că prinţul nu a corespuns 
aşteptărilor mele? 

Marele vizir îşi zise că nu trebuie să stăruie a-l 
denigra pe Mehmed, spre a nu se expune la o reacţie 
nedorită. Din spirit de contradicţie, sultanul ar putea fi 
tentat să ia apărarea prințului şi să se năpustească 
asupra detractorilor săi. Cel mai înţelept lucru era să-l 


lase a trage singur concluzii defavorabile asupra 
purtărilor fiului său. 

— Mărite Doamne, n-aş vrea să fiu înţeles greşit. 
Prinţul este înzestrat de Allah cu cele mai frumoase 
însuşiri. Ager, hotărât, aprig în luptă, înflăcărat, 
perspicace, mândru, ambițios... 

Înşiruise numai calități care subliniau totuşi o 
anumită trăsătură de caracter, o anumită stare de 
spirit. Contrar legilor algebrei, în cazul acesta plus cu 
plus era egal cu minus. Totalitatea însuşirilor puse cap 
la cap crea portretul unui om intransigent până la 
încăpățânare, de o trufie bolnăvicioasă şi puţin 
accesibil sfaturilor unor consilieri care se străduiau să- 
i sugereze o atitudine mai ponderată, o analizare mai 
profundă a problemelor politice, o frânare a pornirilor 
oarecum haotice, inerente, dealtfel, vârstei. 

Lui Khalil nu i se putea contesta abilitatea. Dacă i- 
ar fi lipsit această calitate, nu şi-ar fi păstrat atâta 
vreme sarcina de mare vizir, performanţă realizată de 
foarte puţini înaintaşi ai săi. Cuvintele-i meşteşugite, 
tonul cu care fuseseră rostite, subințelesurile, sporiră 
îndoielile sultanului în ceea ce priveşte capacitatea de 
conducător a fiului său. Intenţia, încă vag conturată, 
de a-l deposeda de dreptul la succesiunea tronului 
căpătă mai multă consistenţă. 

— Apreciez, Khalil, încercările tale de a-l pune într-o 
lumină frumoasă. Adevărat, are calităţi. Dar un şef de 
stat trebuie să fie nu numai energic, ci şi înțelept. Din 
nefericire, fiului meu îi lipsesc înțelepciunea, 
maleabilitatea, simțul diplomatic, duplicitatea 
indispensabilă unui monarh care trebuie să îşi joace 
cartea cu mare dibăcie. 

Îşi îndreptă privirile asupra săbiei imperiale pe care 
o păstra în preajma sa, apoi clătină din cap cu 


neîncredere. Khalil îi urmărea cu atenţie fiecare gest, 
fără să lase însă a se înţelege acest lucru. Consecvent 
rolului său, afectă o schimă chinuită, ca şi când s-ar fi 
luptat cu sine însuşi. 

— Vrei să-mi spui ceva, Khalil! Hai, nu mai şovăi! 
Ştii că îmi place să nu mi se ascundă nimic. Prefer 
adevărurile neplăcute unor minciuni menite să-mi 
adoarmă vigilenţa. Vorbeşte fără teamă! Este ceva în 
legătură tot cu fiul meu? 

Marele vizir păru să facă un şi mai chinuitor efort. 

— Vorbeşte, Khalil! repetă sultanul, întunecându- 
se. Îţi poruncesc! 

Marele vizir oftă, vădit îndurerat, ca şi când 
destăinuirea pe care avea să o facă l-ar fi costat foarte 
scump. 

— În sânul corpului venerabililor ulemas s-a creat 
un curent ostil prinţului moştenitor. 

— Ostil? De ce ostil? se învârtoşă sultanul. 

— Oameni de rea-credință, Mărite Doamne, au 
speculat anumite înclinări ale prinţului, scuzabile, 
desigur, dacă ne gândim la vârsta lui fragedă, la 
fireasca-i lipsă de discernământ. Evident, cu timpul, 
aceste încă inofensive încălcări ale unor reguli 
morale... 

Sultanul îşi încreți sprâncenele. 

— Ce încălcări? Vorbeşte deschis, omule! 

— Unii dintre tinerii nobili trimişi zălog la Curtea 
noastră, şi care trăiesc în preajma prințului 
moştenitor, i-au transmis gustul pentru anumite 
devieri... 

— Ce devieri? 

— Tânărul prinţ preferă compania masculină unor 
relații intime cu sexul opus. 


— La vârsta lui nu este de mirare că nu îi plac încă 
fetele. Fruntea sultanului se înnocura deodată: Sau vrei 
să spui că... înclinările lui pentru compania masculină 
au un sens mai deosebit?... 

Khalil înclină cu tristeţe capul. 

— Se spune că ar avea acest sens... Evident, Mărite 
Doamne, nu este vina prințului. Mediul înconjurător, 
moravurile tinerilor nobili romei, o anumită modă 
pernicioasă... 

Chipul sultanului se congestionă. Sodomia îi făcea 
oroare. Urâse întotdeauna atracţia sexuală anormală 
practicată de unii bărbați. Din nefericire, aceste 
obiceiuri importate din apus făceau tot mai mulți 
prozeliți. Bunicul său, Baiazid, îşi etala fără jenă 
înclinările contra naturii. Se spunea că nici tatăl său 
nu le privea cu ostilitate. 

— Khalil, nu vreau să iau măsuri grave mai înainte 
de a fi sigur că zvonurile corespund realității. Să faci o 
anchetă severă. Să nu menajezi pe nimeni. Nici chiar 
pe fiul meu. Vreau să stârpesc aceste obiceiuri 
murdare. Şi o voi face! Voi lovi fără milă! 

— Am înțeles, Mărite Doamne, se ploconi bătrânul 
sfetnic. Voi executa întocmai porunca. Voi scoate 
adevărul la lumină. Personal am însă convingerea că 
totul se reduce la nişte scorneli răuvoitoare... 

— Bine. Poţi să pleci, Khalil. 

Marele vizir sărută poalele caftanului imperial, apoi 
se retrase de-a-ndaratelea spre uşă. 

— Încă ceva, Khalil! strigă sultanul. Să transmiţi 
fiului meu porunca de a se retrage definitiv la 
Magnesia. Acolo, în singurătatea munţilor, să se 
reculeagă şi să mediteze adânc asupra greşelilor pe 
care le-a săvârşit până acum. lar pe tinerii desfrânați 
din preajma lui să-i îndepărtezi fără zăbavă. Ai înţeles? 


— Am înţeles, Mărite Doamne. 

Marele vizir se înclină pentru ultima oară şi părăsi 
smerit încăperea. În sinea lui exulta. Dăduse o lovitură 
de maestru. Lărgise prăpastia dintre tată şi fiu, făcând 
pe fiecare dintre aceştia să depindă de firele mânuite 
de el. Îndeobşte, cariera politică a unui înalt demnitar 
se încheie odată cu domnia suveranului ce i-a 
încredințat puterea. Khalil era însă hotărât să 
supraviețuiască domniei lui Murad, făcându-se 
indispensabil şi viitorului sultan. Pentru a realiza acest 
tur de forță, trebuia să îşi asigure încrederea, prietenia 
şi recunoştinţa prințului moştenitor, făcându-i servicii 
pe care acesta să i le răsplătească după ce se va urca 
pe tron, prelungindu-i mandatul de mare vizir. 

Khalil nu aşteptase ordinul sultanului Murad spre 
a face o anchetă discretă asupra componenţei 
anturajului prințului moştenitor. Aflase astfel că 
tânărul Mehmed arăta o prietenie mar mult decât 
firească unui băiețandru aproape de aceeaşi vârstă, 
dar frumos ca un zeu, pe nume Franco Acciaiuoli. 
Acest Franco era un important pion pe tabla de şah a 
politicii otomane. Nepot al lui Nerio al II-lea, duce de 
Athena, fusese luat zălog de către turci, care voiau să 
aibă un mijloc de presiune asupra unchiului, în cazul 
că acesta s-ar fi arătat ostil Sublimei Porți. 
Amenințarea de a fi înlăturat şi înlocuit cu tânărul 
Franco îl făcea pe Nerio să se arate foarte docil față de 
turci. Aceasta nu-l împiedicase să încerce a-şi otrăvi 
nepotul prin intermediul unui eunuc de la Curtea 
otomană. Tentativa dăduse greş. Eunucul fusese prins 
şi decapitat. Prinţul Mehmed ordonase ca paza din 
jurul lui Franco să fie întărită. Nu concepea să-şi 
piardă prietenul. 


Marele vizir cunoştea aceste amănunte şi multe 
altele. În partida care se angaja, avea avantajul de a se 
folosi de zaruri măsluite. 

A doua zi după convorbirea cu sultanul, făcu o 
vizită prințului moştenitor. Tânărul Mehmed îl primi 
cu obişnuita lui aroganță. Nici nu-l pofti să şadă. 
Marele vizir nu se formaliza. Ştia să-şi ascundă 
ghearele, chiar dacă îl contraria aerul de superioritate 
dispreţuitoare al prinţului. Era imperios să-i câştige 
simpatia. După socotelile sale, sultanul nu mai avea 
multe zile de trăit. Sănătatea lui părea serios 
zdruncinată. 

Khalil nu îşi făcea iluzii că va obţine cu uşurinţă 
prietenia prințului. Relaţiile lor se deterioraseră încă 
de pe vremea când Mehmed dirijase singur destinele 
imperiului. Conflictul izbucnise din cauza unui derviş 
persan, acuzat de erezie, care se aciuase pe lângă 
Mehmed. Marele muftiu Fahreddin şi venerabilii 
ulemas din jurul său nu văzuseră cu ochi buni 
influența dobândită de eretic asupra prinţului 
moştenitor. Somat de marele muftiu să ia măsuri, 
bătrânul Khalil încercase să explice lui Mehmed că nu 
era înțelept să acopere cu autoritatea sa activitatea 
primejdioasă a  dervişului. Imperialul adolescent 
respinsese sugestiile lui Khalil. Marele muftiu, sprijinit 
de conservatorii habotnici din Divan, revenise la atac. 
Khalil ceruse o nouă audienţă prinţului. Cu diplomatic 
tact îi expusese pericolele la care se expunea dacă 
stăruia să-l apere pe derviş. În primul rând risca să 
stârnească mânia sultanului, susținătorul politicii 
religioase a lui Fahreddin. Mehmed înțelesese că 
puterile sale aveau limite şi că nu trebuia să forţeze 
lucrurile. Îşi luase aripa protectoare de deasupra 
dervişului, care fusese ridicat din palat şi, după o 


judecată sumară, condamnat la arderea pe rug. Prinţul 
nu avea să uite niciodată această înfrângere. Khalil îi 
cunoştea resentimentele, dar dificultățile nu-l 
dezarmau. 

După ce rosti câteva complimente înflorite, potrivit 
datinii, îl informă pe prinţ că era purtătorul de cuvânt 
al Măriei-Sale sultanul Murad. Reţinut de treburile 
împărăției, acesta nu găsise timpul necesar pentru a-şi 
primi fiul şi a-i comunica personal hotărârile sale. 

Mehmed îşi încleştă fălcile. Pe chipul său 
adolescentin se aşternu o umbră de rău augur. 
Resimţise afrontul făcut de tatăl său. 

— Deapănă-ţi mesajul, Khalil! 

Marele vizir recunoscu în sinea lui că băiețandrul 
emana o autoritate nativă impunătoare. Afectând o 
vizibilă părere de rău, îi comunică hotărârea 
sultanului, folosind filistin termeni destinați să 
învenineze şi mai mult resentimentele tânărului. 

— Sunt gata să execut porunca Înălțimii-Sale 
Padişahul, rosti cu îngheţată linişte prinţul. Când 
trebuie să plec la Magnesia? 

— De îndată ce pregătirile de călătorie vor fi 
terminate. Dacă Măria-ta are de rezolvat anumite 
treburi aici, la Adrianopole, plecarea poate fi amânată 
cu câteva zile. 

— Prefer să pornesc cât mai repede la drum, vorbi 
sec prinţul. Mai ai ceva să-mi comunici? 

Marele vizir plecă mâhnit fruntea. 

— Ar mai fi ceva, Măria-ta. 

Mehmed replică aspru: 

— Dă-i drumul! M-am deprins cu veştile neplăcute. 

„Vestea asta chiar că nu are să-ți placă, 
prinţişorule”, rosti în sinea lui bătrânul demnitar. 


— Înălţimea-sa Padişahul, replică el cu glas tare, 
doreşte ca din suita Măriei-tale să nu facă parte 
anumite persoane... 

Privirile ascuţite ale tânărului se aţintiră asupra 
marelui vizir. 

— Înălţimea-sa Padişahul a fost informat că tineri 
din anturajul Măriei-tale se dedau la practici care intră 
în conflict cu unele principii de morală cuprinse în 
Coran. 

Prinţul îşi muşcă buzele spre a-şi stăpâni o explozie 
de mânie. 

— La ce practici se referă Înălţimea-sa? întrebă cu 
forțat calm. 

— Practici împotriva naturii, Măria-ta. Sper că 
Măria-ta nu mă va sili să intru în amănunte care îmi 
displac. În ceea ce mă priveşte, socotesc că nu am 
căderea să cenzurez comportarea Măriei-tale. Nu fac 
decât să transmit poruncile Înălțimii-Sale. 

— Tatăl meu a rostit nume? 

— Nu, Măria-ta. 

— Atunci de unde vrei să-i ştiu eu pe tinerii în 
chestiune? 

— Este cu neputinţă ca unii din ei să nu vă fi trezit 
bănuielile. Câţiva nici nu se sfiesc să-şi afişeze 
turpitudinea. Apreciez loialismul Măriei-tale faţă de 
prietenii săi. Ar fi însă mai înțelept ca Măria-ta să 
îndepărteze pe câţiva. 

Mehmed înțelese că marele vizir îi oferea 
complicitatea sa. Ce-i va cere în schimb? 

— Luând această măsură, Măria-ta va pune capăt 
unor critici pe care le dezaprob în totul, dar de care 
trebuie să ţin seama, fiindcă aceasta este dorința 
Înălţimii-Sale. 

Prinţul îl privi lung. 


— Te vei mulțumi cu cele câteva nume rostite de 
mine, Khalil? 

— Mi le voi însuşi, Măria-ta. Pe propria mea 
răspundere. 

Mehmed înţelese că marele vizir ştia mai multe 
decât voia să pară. Nu ignora desigur nici relațiile 
întreținute de el, prinţul, cu Franco Acciaiuoli şi cu alți 
tineri. Era ispitit să respingă mâna întinsă de Khalil. 
Acceptându-i-o, îşi recunoştea dependenţa față de un 
om care nu-i inspirase niciodată simpatie. Acum însă 
nu avea de ales. Pentru Franco era dispus să facă un 
sacrificiu. De Franco nu se putea lipsi. Alţii puteau să 
cadă. Franco trebuia să rămână în preajma lui. Afară 
de aceasta, alianța cu marele vizir prezenta şi alte 
avantaje, acum, când tatăl său i se arăta atât de 
duşmănos. De ce îl ura sultanul? Poate că îi ura 
tinerețea, viața ce i se deschidea înainte, puterea pe 
care o va dobândi după ce se va urca pe tron. Mehmed 
ştia că îşi făcuse mulți duşmani. Khalil îl va feri poate 
de unele capcane întinse de cei care-i doreau pieirea. O 
comunitate de interese nu putea decât să le folosească 
amândurora. 

— Khalil, diseară vei avea lista cu numele celor de 
care pot să mă lipsesc. 

Marele vizir îşi îngădui un zâmbet aproape 
imperceptibil. 

— Prea bine, Măria-ta. 

Se întrebă dacă n-ar fi cazul să-l asigure pe prinţ 
că-i va apăra interesele pe tot timpul absenței acestuia 
din capitală. Îşi zise că era totuşi preferabil să nu-şi 
manifeste prea de timpuriu devotamentul. Nu-i strica 
prințului o umbră de incertitudine. Va aprecia cu atât 
mai mult sprijinul bătrânului sfetnic. 

— Cer Măriei-tale permisiunea să mă retrag. 


Mehmed şovăi o frântură de secundă, apoi făcu 
primul pas în sensul unei apropieri mai strânse. 

— Dacă va fi nevoie să corespondăm, Khalil, pe ce 
căi o vom face? 

— Prin curierii mei personali, Măria-ta. Nimeni nu 
va îndrăzni să se atingă de corespondenţa prevăzută 
cu sigiliul meu. 

— Nu mă sfătuieşti să mă folosesc şi de curierii 
mei? 

— Când aveţi de trimis mesaje deosebit de 
importante, ar fi preferabil să-i evitați. 

— Este bine că m-ai prevenit, Khalil. 

— Sunt la ordinele Măriei-tale, Doamne. 

Marele vizir se ploconi până la pământ, apoi ieşi 
urmărit de privirile sfredelitoare ale tânărului prinţ. 
Făcuse un târg bun. În locul dervişului persan ars pe 
rug, i-l dăruise pe Franco Acciaiuoli... Prinţul avea 
oare să-i răsplătească acest gest de prietenie?... 
Rămânea de văzut... 


kkk 


Clikor Avakumian avea pielea măslinie datorită 
eredității. În tinereţe, străbunica sa, surprinsă într-un 
oraş luat cu asalt de arabi, fusese violată de o ceată de 
soldați. După nouă luni adusese pe lume un prunc 
negricios, cu părul creț ca blana de Karakul. Soţul, 
scăpat cu viață din prăpădul abătut asupra oraşului, 
avusese înțelepciunea să se încline în fața fatalităţii, 
recunoscând că nevasta lui nu era cu nimic vinovată 
fiindcă îi suplimentase turma de copii cu un pui de 
arab. Deoarece nici pruncului nu i se putea aduce vreo 
imputare, se resemnase să-l crească creştineşte în 
casa lui, alături de ceilalți vlăstari legitimi. 


Puiul de arab crescuse fără să ştie că intrase în 
familia părinţilor săi pe căi nu tocmai ortodoxe. Mai 
târziu se dovedise un fiu afectuos şi săritor la nevoie. 
Mai afectuos şi mai săritor chiar decât ceilalți fii. 
Îmbrăţişase meseria tatălui, pe care-l slujise cu 
credință şi cinstire până la adânci bătrâneţe, se 
însurase cu o armeanca vrednică şi iubitoare şi 
avusese la rândul său copii, nepoți şi strănepoți. 
Înainte de a-şi da sufletul, mama puiului de cuc îi 
destăinuise taina venirii lui pe lume. În momentul 
acela, îngăduitorul părinte trecuse demult în lumea 
drepţilor. Când îşi dăduse seama că nu era decât un 
intrus în familie, tânărul fiu de arab plânsese, iar după 
înmormântarea bătrânei, plecase în lume să îşi caute 
norocul. Evident, păstrase numele soțului mamei lui, 
căci pe al adevăratului tată nu-l cunoştea nimeni. 

Constantinopolele era pentru creştinii din Orientul 
Apropiat ceea ce era Mecca pentru mahomedani, ceea 
ce Roma era pentru creştinii de rit catolic. Armeanul 
cu sânge arab ajunsese singur în capitala Bizanțului, 
fiindcă tânăra-i soţie murise pe drum. Scrisoarea de 
recomandaţie încredințată de un unchi din orăşelul 
natal găsise ecou în sufletul unui văr al acestuia, pe 
nume Vardan Agopian, stabilit la Constantinopole încă 
din tinereţe. Agopian era văduv. Înainte de a muri, 
nevastă-sa îi dăruise o fiică, ajunsă între timp la vârsta 
măritişului. Bătrânul se îndeletnicea cu comerţul de 
mătăsuri. Avea prăvălie în apropierea măreţului Forum 
al lui Constantin. Vad bun, clientelă bogată. Afacerile 
mergeau strună. 

Agopian îl primise cu bunăvoință pe tânărul 
refugiat, angajându-l băiat de prăvălie pe lângă ceilalți 
doi, aflați deja în serviciul său. Armenii se ajutau între 
ei. Spre plăcuta surprindere a lui Agopian, proaspătul 


său colaborator se dovedise la înălțimea încrederii 
acordate. Atât de bine se comportase acesta, încât 
bătrânul îi dăduse mâna fiicei sale, asociindu-l mai 
târziu la conducerea firmei. Tânăra pereche avusese 
copii, nepoți şi strănepoțţi. 

Unul dintre nepoți era Clikor Avakumian, actualul 
patron al prăvăliei. Bunicul său nu îşi ascunsese 
originea. După ce îmbătrânise, ajunsese să încerce o 
adevărată voluptate ori de câte ori vorbea despre 
părintele său, arabul fără nume. Când Clikor îşi 
pierdea cumpătul şi se dezlănţuia în bruşte şi violente 
răbufniri de mânie, nevastă-sa îl dojenea, reproşându-i 
că a ieşit la lumină arabul din el. 

Clikor împlinise 45 de ani. Soţia pe care şi-o alesese 
era o grecoaică focoasă, tot atât de activă în dragoste 
cât şi în gospodărie. Când treburile îl mânau pe Clikor 
afară din oraş, ea îi ţinea locul la tejghea. Avea un 
pumn de fier şi o gură afurisită, ce băga spaima în 
băieţii de prăvălie. Prolifică, dăruise soţului ei trei fii şi 
patru fiice, toţi măslinii ca şi tatăl lor. În ciuda 
sângelui amestecat şi a faptului că reprezenta doar a 
doua generaţie din neamul său, născută şi crescută în 
capitala Bizanțului, Clikor se socotea un 
constantinopolitan tot atât de autentic ca şi cei ce 
coborau din întemeietorii magnificei metropole. 

Peste măsliniul pielii lui Clikor se aşternuse, de la o 
vreme, o tentă gălbuie, aproape pământie, ce-i 
întuneca şi mai vârtos chipul, amintind obrazul ars de 
soare şi tăbăcit de vânturi al unui mongol. Dar Clikor 
nu avea sânge mongol în vine. Tenta aceasta 
bolnăvicioasă se datora unei afecţiuni cronice de ficat 
care-l chinuia rău, deşi Clikor nu se întrecea cu 
băuturile alcoolice, evita mâncărurile grase, precum şi 
pe cele prea condimentate. O babă pricepută în 


vrăjitorii şi farmece se jura că fusese deocheat şi că 
numai descântecele ei ar putea să-l vindece. Un medic 
îi pusese un diagnostic precis: afecțiune hepatică 
subsecventă unor tulburări nervoase repetate. Îi 
recomandase şi un tratament adecvat: purgative 
uşoare şi o decocţiune din laur, castraveciori amari, 
mere acrişoare şi pepene galben nu prea copt, 
amestecate cu viperă pisată şi macerată în vin, 
combinația fiind aplicată sub formă de comprese în 
regiunea ficatului. Cura se completa cu două ridichi 
mari, negre, mâncate în fiecare dimineaţă pe stomacul 
gol. 

Clikor încercase şi leacurile băbeşti şi tratamentul 
medical, fără a i se uşura boala. O făcuse mai mult 
spre a închide gura nevestei, care-l sâcâia toată ziua, 
cerându-i să se „caute”. Clikor ştia că numai 
necazurile îi ruinaseră sănătatea şi că liniştea 
sufletească ar fi fost cel mai potrivit medicament. 
Comerțul său de mătăsuri, odinioară atât de înfloritor, 
cunoştea o mare criză. Clienţii se împuţinaseră, fiindcă 
sărăcia se întinsese ca pecinginea. Viaţa neguţătorilor 
şi a meseriaşilor nu fusese niciodată uşoară la 
Constantinopole. O reglementare administrativă foarte 
severă le încorseta activitatea, pentru ca beneficiile să 
fie reduse la un plafon modest, în scopul împiedicării 
acumulărilor de averi particulare, privite cu ochi răi de 
stat. 

Tocmai acum, când primise o comandă susceptibilă 
să-l scoată din marasm, nu găsea materialele 
trebuincioase. Umblase toată ziua de la un furnizor la 
altul, căutând zadarnic un brocart fin, cu un desen 
artistic din fire de aur şi argint. Dacă nici la Nikos 
Kalinikos nu va găsi aşa ceva, putea să-şi ia adio de la 
comandă. 


Atelierul lui Kalinikos se afla lângă Forumul lui 
Arcadius. Kalinikos lucra nişte brocarturi de toată 
frumuseţea, dar cerea prețuri exorbitante. De aceea îl 
şi lăsase cel din urmă. Dacă achiziționa mătasea de la 
Kalinikos, însemna că beneficiile lui aveau să scadă 
foarte tare. Până la Forumul lui Arcadius avea de 
străbătut drum lung, şi cum până la ora asta 
cutreierase în lung şi în lat Constantinopolele, 
picioarele i se îngreunaseră de oboseală, iar foamea 
începuse să-i dea ghes, vestindu-l prin chiorăituri 
jalnice în mate. 

Clikor se aşternu stoic la drum. Va lăsa pentru mai 
târziu îndestularea burții. Dacă pierdea comanda, era 
nenorocire. Ajunse istovit la atelierul lui Kalinikos. Îl 
găsi pe patron în prăvălie, petrecând cu un client. 
Clikor aşteptă cu răbdare până ce clientul nemulțumit 
părăsi cu mâinile goale prăvălia. 

— lată că şi Kir Clikor Avakumian mă cinsteşte, 
călcându-mi pragul atelierului, îl întâmpină jovial 
Kalinikos, fixându-l cu unicul lui ochi zdravăn. Cu ce 
te pot servi? 

Clikor se scărpină în barbă, arătându-se nu prea 
grăbit a încheia un târg. 

— Am nevoie de nişte brocarturi fine. Ştiu că la 
dumneata, Kir Kalinikos, pot găsi aşa ceva. 

— Cred că am ce-ţi trebuie, zise Kalinikos. Aşteaptă- 
mă. Intră în depozit şi, după câteva clipe, se întoarse 
cu o bucată de brocart. O întinse pe tejghea. 

— Ei, ce spui? exclamă cu mândrie. 

Clikor simţi că i se taie respirația. Demult nu mai 
văzuse ceva atât de frumos. Brocartul, de inspirație 
bizantino-sassanidă, înfățişa pe un fond albastru un 
decor alb cu verde şi roşu, împletit cu aur, alcătuit din 
vânători călare, în superbe costume stilizate, fugărind 


nişte lei cu coame bogate. Mătasea avea luciri calde, 
jucăuşe, şi o moliciune de catifea. 

— O cumpăr, zise Clikor cu hotărâre. Dă-mi şi alte 
mostre. 

— Pentru moment asta e tot ce am. 

Clikor îl privi bănuitor. 

— Hai, Kir Nikos, lasă-te de chestii d-astea. Plătesc 
bine. Am nevoie de material pentru zece caftane şi 
pentru nişte rochii de gală. 

— Bine că nu-mi ceri limbi de canar! exclamă 
Kalinikos, îngustându-şi ochiul teafăr. Manufactura de 
stat nu mi-a mai furnizat mătase de nu ştiu câtă 
vreme. 

Clikor luă brocartul de pe tejghea şi îl măsură. 

— Din bucata asta nu pot croi mai mult de două 
caftane. Şi asta cu economie. 

— Îmi pare rău, dar n-am ce-ţi face. 

Armeanul îl luă cu binişorul. 

— Ascultă, Kir Kalinikos, îți plătesc un supliment. 
Scoate-mi de unde ştii nişte brocarturi aşa cum le 
meştereşti numai dumneata. Senatorul Kalamides mi- 
a făcut o comandă importantă, pentru el şi pentru 
întreaga familie. În curând fiica sa, Irina, va împlini 
paisprezece ani. Vor să o sărbătorească împărăteşte. 
Senatorul nu se uită la cheltuieli. Ne umplem de bani 
amândoi. 

Kalinikos ridică din umeri. 

— Te cred. Fă-mi rost de mătase de la manufactură, 
şi ţi-o lucrez la repezeală, cu decorurile alese de 
dumneata. Îţi pun la dispoziţie planşele mele cu 
modele. Bineînţeles, are să te coste ceva mai scump. 
Oamenii mei vor trudi zi şi noapte. 

Aduse planşele făgăduite. Clikor le privi cu tainică 
admirație. 


— Mda, îmi plac, rosti cu jumătate glas. Merge! 

— Du-te la manufactură şi fă-mi rost de mătase. 
Altfel nu-ţi garantez să le termin înainte de o lună. 

— O lună? strigă alarmat Clikor. Într-o săptămână 
trebuie să le am gata. Am şi eu nevoie de timp ca să le 
croiesc, să le cos... Alerg la manufactură. 

Țâşni ca din arc, uitând să-l mai salute pe 
Kalinikos. Noroc că manufactura nu era prea departe. 
Cunoştea acolo pe un şef de atelier, pe care-l „unsese” 
de câteva ori spre a obţine grăbirea unor comenzi. 

Şeful de atelier, Dimitrios Frangopulos, un tip 
negricios. cu un smoc de păr în vârful nasului, îi 
explică dezolat: 

— Fă-mi rost de ţesături şi ţi le vopsesc cum îţi va 
plăcea. Sau măcar fă-mi rost de fire de mătase. 
Kalinikos mă cunoaşte. l-am furnizat cele mai 
frumoase mătăsuri. Nimeni nu le vopseşte ca mine. 

Clikor îşi duse exasperat mâna la cap. 

— Dumneata, de la manufactura de stat, îmi ceri să 
aduc ţesături? 

Frangopulos ridică braţele în semn de neputinţă. 

— Corporaţia ţesătorilor se plânge de criză. Nu mi- 
au mai furnizat mătase de două luni, deşi „Cartea 
prefectului” îi obligă să predea toate ţesăturile lor 
statului. 

— Birocraţia asta are să ne omoare! strigă Clikor 
furios. Plec să văd ce pot face. 

Nichitas Kostas, personaj cu vază în corporațţia 
țesătorilor, îi ascultă doleanţele, apoi făcu o mutră 
lungă, de înmormântare. 

— Cu ce să ţes mătăsuri, când nu avem fire? Du-te 
la cei din corporaţia achizitorilor de fire de la 
producători. Fă-mi rost de ce-mi trebuie şi te servesc. 


Deznădăjduit. Clikor lăsă braţele să-i cadă de-a 
lungul corpului vlăguit. 

— Renunţ! Prea multe formalități! Prea multe 
categorii de furnizori! 

Kostas replică mohorât: 

— Ce vrei, Kir Avakumian, suntem şi noi la 
cheremul statului. Vrea să câştigăm câte puţin, să nu 
ne îmbogățim. 

— Mai-marii zilei se îmbogăţesc fără ca nimeni să le 
ceară socoteală, mormăi mânios Clikor. 

— Ei fac legile, Kir Avakumian. Cine să le ceară lor 
socoteală? Împăratul sau Dumnezeu din cer? 
Împăratul are acum alte griji. Ilar Dumnezeu, oftă 
adânc ţesătorul, ne-a dat demult uitării... Fā şi 
dumneata, Kir Avakumian, ce fac ceilalți neguțători de 
veşminte... 

Kostas nu îşi încheie fraza, fiindcă era primejdios 
să discuți asemenea subiecte. Clikor ştia însă la ce se 
referea țesătorul. Opreliştile severe ale statului în ceea 
ce priveşte proprii săi cetățeni erau încălcate 
sistematic de neguțătorii venețieni şi genovezi, care 
făceau mare contrabandă cu mătasea, deşi acest 
articol constituia un monopol de stat. 

I se întâmplase şi lui să achiziționeze ţesături de 
mătase de la aceşti inşi certați cu legile ţării gazdă, dar 
o făcuse cu inima strânsă, fiindcă ştia că se expune 
unor pedepse grele, ce culminau cu scoaterea ochilor, 
cu tăierea braţelor sau chiar a capului. Dar ce nu 
încearcă omul spre a-şi asigura existența, mai ales 
când are o familie grea de întreţinut? 

Îşi luă rămas bun de la Kostas şi îşi zise că a doua 
zi va da o raită prin cartierul venețian din preajma 
Cornului de Aur... 


Poate că Clikor Avakumian nu s-ar fi vârât în 
asemenea afaceri dubioase dacă nevastă-sa nu l-ar fi 
îmboldit să se zbată mai mult pentru bunăstarea 
familiei. Fetele aveau nevoie de zestre, iar băieții 
trebuiau să umble prin şcoli înalte. Era dispusă să 
îngăduie unuia dintre ei a călca pe urmele paterne, 
ocupându-se în continuare de comerțul cu veşmintele 
de mătase. Ceilalţi aveau însă datoria să intre în 
rândurile cărturarilor, spre a face cinste familiei şi a-i 
spori faima. De ce n-ar ajunge episcopi, savanţi, poeţi 
sau înalți demnitari? În Bizanţ un grădinar putea 
aspira să pună mâna pe sceptrul de împărat. Că 
vlăstarii ei erau armeni, nu conta. Narses fusese 
armean. Asta nu-l împiedicase să fie ridicat la rangul 
de generalisim de către împăratul Justinian. Armeni 
fuseseră şi autocratorii Leon al V-lea, Basile I-ul, 
loannos l-ul Tzimisces şi Romanos l-ul. Bizanțul 
avusese şi un basileu cu sânge arab: Nicephoros I-ul. 
Dighenis Akritas, eroul celui mai popular roman 
bizantin, era fiul unui sarazin convertit. 

Împăratul Diocletianus decretase că feciorii să 
urmeze profesiunea tatălui. Fiul unui pielar trebuia să 
se facă pielar. Fiul unui neguțător trebuia să se facă 
neguțător. Clikor împărtăşea ideile lui Diocletianus. 
Era un conservator convins, un adept al păstrării 
tradițiilor. Din nefericire, decretul lui Diocletianus 
căzuse în desuetudine. Fumurile nevestei îl tulburau 
pe Clikor tot atât de mult ca şi combinaţiile suspecte 
cu contrabandiştii genovezi şi venețieni. Cercul otoman 
care se strângea treptat în jurul Constantinopolelui îi 
sporea neliniştea. În asemenea condiţii nu era de 
mirare că îl încolțise boala de ficat. 

Nenorocirile care se abăteau asupra semințţiei 
armene cu un fel de tragică periodicitate strecuraseră 


în sânul acestor oameni o teamă permanentă, 
comparabilă poate cu frica superstițioasă resimţită de 
popoarele din Antichitate în prezența forțelor 
dezlănțuite ale naturii. Această teamă ancestrală se 
reflecta şi în sufletul lui Clikor. Adeseori i se întâmpla 
să-i bată puternic inima, de parcă ar fi presimţit 
iminența unui dezastru. I se ridica atunci un nod în 
gât şi îl treceau fierbinţeli şi fiori de frig. 

Cu câțiva ani înainte de a se naşte, toate rudele lui 
din Armenia fuseseră exterminate. Tatăl său îi 
istorisise chipul cum verii săi şi copiii acestora 
pieriseră decapitaţi de soldaţii lui Timur Lenk, iar 
capetele lor întregiseră una din acele oribile piramide 
alcătuite din căpățâni omeneşti, înălțate în preajma 
Sebastei. 

Clikor ajunsese să fie recunoscător acelui arab fără 
nume, cauza indirectă a pribegiei „puiului de cuc”. 
Descendenții acestui biet copil din flori trăiau acum în 
linişte la Constantinopole, fiind ultimii supraviețuitori 
ai unei familii altădată atât de numeroase. 

Lui Clikor nu-i plăceau chiolhanurile, beţia, 
desfrâul, jocurile de noroc. Era un om aşezat, un 
gospodar dedicat alor săi şi profesiunii alese. 
Câteodată însă îl cuprindea amocul. Atunci se înfunda 
în câte-o cârciumă, unde ştia că poate întâlni oricând 
inşi din breasla lui, în tovărăşia cărora bea pahar după 
pahar, până ce alcoolul i se urca la cap, făcându-l să 
uite mizeriile vieții. Uneori îşi prelungea evadările din 
mediul familial, făcând câte un ocol prin cartierele 
deocheate din preajma portului. Descoperise un bordel 
cu fete tinere, aduse de prin mai toate unghiurile Asiei 
Mici. Avea până şi o preferată, pe Maria, o adolescentă 
cu sânge armenesc ca şi el. 


Patroana locantei se numea Theodora, ca şi vestita 
soţie a lui Justinian. Trecuse de 45 de ani. În lunga-i 
carieră dirijase armate de prostituate. Îl simpatiza pe 
Clikor fiindcă era potolit, evita scandalurile şi plătea 
fără să se tocmească amorul furnizat ca o marfă de 
către adolescenta cu sânge armenesc. 

Târziu, după miezul nopţii, pleca spre casă. Îl 
încolțeau atunci remuşcările, fiindcă se comporta 
deopotrivă cu desfrânaţii ce-şi neglijau familiile, 
cheltuindu-şi nebuneşte banii greu agonisiți. Se jura 
pe tot ce avea mai sfânt să nu mai calce strâmb. 
Treceau apoi săptămâni fără ca gândurile-i păcătoase 
să-l mai încolțească. Tocmai când se credea vindecat 
de patimi, îl cuprindea iar amocul, şi o lua de la 
început, beţivindu-se şi preacurvăsărind... 

Când se întoarse acasă, obosit, nemâncat şi foarte 
prost dispus după discuţiile purtate cu furnizorii de 
mătase, nevastă-sa îl întâmpină, spunându-i că aveau 
la masă un musafir, pe vara ei, care lucra la palatul 
Blachernelor. Un personaj stimat în sânul familiei 
Avakumian. Când sosea încărcată de veşti, ca albina 
de miere, mari şi mici se adunau în jurul ei şi o 
ascultau cu pasiune, ca şi cum vorbele ar fi fost rostite 
de un oracol. Verişoara nu era în realitate decât o 
simplă spălătoreasă. Deopotrivă cu ceilalți slujitori ai 
Curţii, cunoştea însă mai toate intrigăriile, maşinațţiile 
şi perfidiile de acolo. Uneori, spre a se face mai 
interesantă, născocea întâmplări năstruşnice, menite 
să dea mai multă culoare poveştilor ei. Îl ştia pe 
împărat încă de pe vremea când era un adolescent 
subțirel, cu fața plină de acnee. Acum însă o 
impresiona cu statura lui înaltă, cu măreţia-i augustă, 
cu eleganța gesturilor. Constantinos, spre deosebire de 
frații săi, care nu vedeau în slugi decât nişte obiecte 


grăitoare, se interesa de viața lor, le adresa câte un 
cuvânt bun şi îi ajuta când erau la ananghie. 

— Omul ăsta e un sfânt, le spuse ea după ce se 
aşezară la masă. Dumnezeu, în marea lui milă, ne-a 
blagoslovit cu un împărat care este nu numai 
stăpânul, ci şi părintele nostru. Fraţii lui sunt însă 
nişte nevolnici. Demetrios este mai viclean decât o 
vulpe, iar Thomas nu ştie decât să se ţină după 
muieri. Odată s-a dat şi la mine. Dar nu i-a mers. L- 
am pus la locul lui. Aşa cum mă vedeţi, ştiu să mă fac 
respectată. 

Clikor ar fi pus rămăşag pe toată averea lui că 
Thomas nu avusese niciodată de gând să atenteze la 
virtutea spălătoresei. Era mai plină la corp decât 
îngăduiau canoanele frumuseții feminine, sărise peste 
40 de ani, iar munca o deformase. Păstra însă o piele 
trandafirie şi un păr blond ca aurul. Grecoaică blondă. 
Poate că tatăl ei fusese unul din varegii spălăciți din 
garda imperială. Mercenarii aceştia nordici socoteau că 
totul le este permis. Dădeau iama printre slujnice, ca 
ereții printre păsările de curte. 

Viaţa sentimentală a lui Constantinos storcea 
spălătoresei lacrimi de duioşie. 

— Bietul om! A fost tare nenorocos în dragoste. A 
rămas de două ori văduv. Acum îşi caută o nouă soție. 
A trimis soli la Taranto, s-o peţțească pe Isabella 
Orsini. Se zice că italianca asta e foarte frumoasă. Are 
şi zestre mare. Dar se mai spune că nu-i surâde să fie 
împărăteasă a Bizanțului. Cică se teme să nu vină 
turcii peste ea şi să o ia în robie cu împărat cu tot. 
Trimişii lui Constantinos s-au înfățişat şi la Curtea 
Portugaliei. Au cerut mâna uneia din fetele regelui de 
acolo. Îi zice infantă. Dar şi infanta a strâmbat din 
nas. 


Spălătoreasa sorbi jumătate din paharul cu vin pe 
care Clikor i-l umpluse cu câteva clipe înainte şi se 
înfruptă din imam-baialdi-ul pregătit de vară-sa. 

— Unul din sfetnicii apropiaţi ai lui Constantinos a 
plecat în peţit după fata împăratului din Trapezunt. 
Dar şi ăsta se lasă greu. Cică ţinteşte la o partidă mai 
bună pentru fiica lui. Auzi neruşinare! Poate să existe 
pe lume o partidă mai bună decât împăratul nostru? 

Clikor oftă. 

— Din păcate, împărăţia lui s-a cam împuţinat. 

— Vina este a lui, sau a noastră, a romeilor? N-am 
fost în stare să ţinem piept turcilor spurcaţi! Ar trebui 
să ne fie ruşine, fiindcă punem mai mare preţ pe tihna 
şi pe bunurile noastre lumeşti decât pe mântuirea 
împărăției. 

Clikor o contrazise mintal: „N-ai avere şi nici 
familie. D-aia vorbeşti aşa. Dacă s-ar întâmpla ceva 
rău, ţi-ai ridica fustele în cap şi ai fraterniza cu 
duşmanul”. 

— Am să vă spun o veste neplăcută, rosti 
spălătoreasa. 

— Parcă până acum ne-ai spus vreuna plăcută? 
bodogăni neguţătorul de mătăsuri. 

— Clikor! rosti cu ton de dojana nevastă-sa. 

— Din noroi nu poţi să faci bici! ripostă vizitatoarea. 
Ca să vă aduc veşti bune, ar trebui să le născocesc. 

— Spune-o atunci pe aia proastă. 

— Împărăteasa-mamă e pe ducă. 

— Ei şi? exclamă Clikor. E destul de bătrână. 

— Bătrână, dar înţeleaptă, Clikor. Era cel mai bun 
sfetnic al lui Constantinos. Bătrâna asta, cum îi spui 
tu, a ştiut să strângă în jurul ei şi pe prietenii şi pe 
duşmanii unirii cu Roma. l-a sucit, i-a învârtit, până 
ce i-a făcut să se vrăjmăşească mai puțin şi să 


înțeleagă că numai dacă vor pune cu toții umărul la 
carul împărătesc îl vor putea scoate din clisă. Dacă 
moare ea, se termină şi cu împăcarea dintre oameni. 
Nu şi-a dat încă sufletul bătrâna basilisă, că marele 
amiral Notaras a şi început să se uite strâmb la 
Demetrios Cantacuzino, iar marele logotet Metochites 
să se zbârlească la stratopedarhul Paleologos. Mi se 
frânge inima de jale când îi văd cum se învrăjbesc. 

—  Mânjii zburdă în grajdul care arde! zise 
sentenţios Clikor. 

— Nu mai cobiţi atâta! interveni cu năduf nevastă- 
sa. D-aia vă merge prost. Clikor se descurcă tot mai 
greu cu prăvălia, iar tu, se adresă vară-si, laşi să 
treacă an după an, fără să-ţi pui pirostriile pe cap. Ce 
mai aşteaptă Zographos? Nu se mai hotărăşte odată să 
se însoare cu tine? 

— De când l-a făcut şef bucătar al cofeturilor, nu-şi 
mai vede capul de atâta lucru. După ce s-or mai linişti 
treburile... 

— Ai să îmbătrâneşti şi n-are să se mai uite nimeni 
la tine, adăugă aspru consoarta lui Clikor. Schimbă-l! 
Alege-ţi alt om, să te ducă în fața altarului... 

Clikor nu mai asculta convorbirea dintre cele două 
femei. Nu-l interesa idila dintre tomnaticii amorezi. Se 
gândea cu îngrijorare că mâine va trebui să dea ochi 
cu neguțătorii venețieni. După aceea se va duce la 
Maria. Îmbrăţişările ei plătite îl vor face să mai uite 
câteva clipe cât de mizerabilă este viața... 


kkk 


Nerio al II-lea Acciaiuoli, duce de Athena, stătea la 
picioarele  Parthenonului şi privea cu încântare 
armonia liniilor frontonului, care, printr-o firească 
iluzie optică, părea să se deplaseze într-o direcție 


contrară fundalului de nori albi, tiviti cu argint, ce se 
scurgeau de la răsărit spre apus. Nobilii din suita lui îl 
priveau deferenţi, gata să ridice în slăvi teoriile asupra 
artei, lansate adeseori cu complezenţă de duce. 

— Ce perfecţiune a proporţiilor! Ce concepţie 
magnifică! exclamă extatic Nerio. Cineva spunea că 
Parthenonul este un vis cristalizat în marmoră de 
Pentelic. 

— Phidias, Înălțimea-ta, îl completă cu zâmbitoare 
supunere Francesco Albizzi, un curtean cu barbă roşie 
ca un morcov. 

Episcopul latin de Athena se plecă spre urechea 
vecinului său, guvernatorul Thebei: 

— Oare Phidias a rostit realmente aceste cuvinte? 
murmură ironic. Dacă cineva ar interveni spre a 
preciza — poate pe drept cuvânt — că alt personaj ar fi 
autorul frazei, Albizzi ar susține sus şi tare că cel care 
a enunţat-o este Phidias, dar că documentul care îi 
imortaliza vorbele s-a pierdut în timpul ultimului 
război cu turcii. 

Nerio se întoarse spre un bărbat subțire, îmbrăcat 
în negru, cu părul argintat la tâmple, oarecum izolat 
de restul suitei. Între acesta şi duce exista o 
asemănare izbitoare. 

— Ei, vere Donato, ce părere ai de minunăţiile de pe 
Acropole? La Florenţa sau la Roma ai văzut asemenea 
opere arhitectonice? Asemenea splendori? Asemenea 
creații dumnezeieşti? 

Devenise liric. Monumentele de pe Acropole îl 
copleşeau cu incomparabila lor frumuseţe. Juca însă 
şi puţin teatru, spre a arăta însoţitorilor că este un 
suveran luminat, un protector al artelor. Nerio 
Acciaiuoli ajunsese duce de Athena printr-un complex 
fericit de împrejurări. Vărul său, bastardul Antonio, 


după o glorioasă, dar frământată domnie, care durase 
trei decenii, murise fără urmaşi în linie bărbătească. 
Urmaseră inevitabile conflicte de familie. Cu sprijinul 
turcilor, Nerio reuşise să se înscăuneze la cârma 
ducatului. Spirit realist, nu se lăsase îmbătat de 
fumurile măririi. Ştia că devenise duce numai graţie 
unor abile manevre de culise, unor compromisuri 
puţin onorabile. Atât de nesigură fusese propria-i 
poziție, încât, la un moment dat, fratele său, Antonio al 
II-lea, izbutise să-i uzurpe ducatul. Turcii se 
amestecaseră însă din nou în acest joc de basculă, 
răsturnându-l pe uzurpator şi reinstalând la putere pe 
Nerio. Spre a-şi manifesta recunoştinţa şi a le da în 
acelaşi timp garanţii în ceea ce priveşte devotamentul 
său, acesta trimisese zălog la Adrianopole pe Franco, 
nevârstnicul fiu al lui Antonio al II-lea. Când săvârşise 
acest gest, Nerio socotise că dăduse dovadă de o înaltă 
înțelepciune politică. Nu numai că îl îndepărta pe 
Franco de la Curtea ducală, dar îl şi izola în temniţa cu 
gratii de aur rezervată tinerilor zălogiți turcilor. Abia 
mai târziu Nerio avea să-şi dea seama că făcuse o 
mare şi ireparabilă greşeală. Franco era un copilandru 
de o frumuseţe care atingea culmi de miracol. 
Mehmed, moştenitorul tronului imperial, îl remarcase, 
luându-l în preajma sa. Prietenia înfiripată între cei doi 
adolescenţi luase proporții nedorite de Nerio. 
Surghiunitul, năpăstuitul Franco devenise primul 
favorit al viitorului sultan, perspectivă pe care Nerio o 
întrevedea cu tristețe şi îngrijorare. Ducele de Athena 
ştia că nu se putea culca pe proprii lauri. Precaritatea 
poziției sale îl făcea — pe de altă parte — să guste cu 
mai multă intensitate satisfacțiile puterii politice pe 
care şi-o însuşise. Acum, când vărul său Donato 
venise de la Florența spre a-l vizita şi a încheia 


totdeodată un acord comercial între Casa Acciaiuoli 
din Italia şi ducatul de Athena, Nerio nu se putea 
stăpâni să nu încerce a-şi epata vărul. În adâncul 
fiinţei sale — deşi n-ar fi conceput s-o recunoască — 
sălăşluiau încă  apucăturile unui parvenit. Cei 
cincisprezece ani de domnie nu reuşiseră să facă din el 
un nobil. Reminiscenţele burgheze rămâneau încă 
înrădăcinate, în ciuda străduinţelor lui de a se dezbăra 
de mentalitatea-i negustorească. Aspectul financiar al 
aventurii ateniene — căci în realitate se îmbarcase într- 
o aventură cu urmări imprevizibile — îl preocupa mai 
mult chiar decât aspectul politic. Se simțea flatat 
fiindcă era duce de Athena, fiindcă stăpânea 
Acropolele, fiindcă trata de la egal la egal cu căpeteniile 
altor state, fiindcă avea drept de viață şi de moarte 
asupra supuşilor săi, fiindcă putea distribui titluri de 
nobleţe, demnități şi recompense princiare. Era însă 
conştient că trăia într-o stare de provizorat. Cât va mai 
dura acest ducat al Athenei, n-ar fi fost în stare să 
spună. Puterea turcilor creştea amenințătoare. Când 
emirate, sultanate, regate şi imperii se năruiau în fața 
osmanlâilor ca nişte castele de nisip, când Europa 
întreagă le ştia de frică, îşi putea face el iluzii că va 
reuşi să păstreze integritatea ducatului? Italienii din 
jurul său nu aveau nici o afinitate cu populaţia 
grecească. Evident, n-ar fi fost imposibil ca un „Deus 
ex machina” să intervină în ultimul moment şi să 
schimbe situația cu o sută optzeci de grade în 
defavoarea turcilor. 

Nerio se uită zâmbind la vărul său Donato, care îşi 
plimba privirile asupra monumentelor arhitectonice de 
pe Acropole. 

— Îţi dai seama, Donato, cât de sus am ajuns noi, 
cei din neamul Acciaiuoli? Stăpânim azi Athena, 


leagănul culturii şi civilizației greceşti. Athena lui 
Pericle, a lui Platon, a lui Praxitele... Athena care s-a 
numărat printre giuvaerurile cele mai de preț ale 
Imperiului Roman... Aici au fost stăpâni basileii 
Bizanțului, cruciatul Geoffroi de Villehardouin, Othon 
de la Roche, apoi războinicii catalani... Urmaşii lor 
suntem noi, purtătorii unui nume care acum un secol 
nu era cunoscut decât înlăuntrul fruntariilor 
Florentei... 

— Un nume modest, dar purtat cu cinste de toți 
înaintaşii noştri. Ei au ştiut să facă din comerţ o artă, 
rosti Donato cu mândrie. 

Nerio îşi petrecu mâna peste verigile colanului său 
de aur. 

— Membrii familiei Acciaiuoli au făcut din comerț 
mai mult decât o artă, Donato. Negoţul a devenit în 
mâna lor o armă politică şi diplomatică. Dealtfel, nu 
suntem singurii care am ridicat comerțul la asemenea 
culmi. Gândeşte-te la cei din stirpea Medici, ori la cei 
din neamul Pitti! Cosimo di Medici, prietenul tău, 
stăpâneşte azi Florența. Veneția, Genova sunt 
republici ale  neguțătorilor... Neguţătorul Jacques 
Coeur dirijează destinele economice ale Franţei... 

Donato clătină cu îndoială din cap. 

— Coeur este pe punctul de a fi răsturnat de la 
putere. I se reproşează mari fraude. 

— Căderea lui Jacques Coeur n-ar fi decât un 
incident în procesul de ascensiune al oamenilor 
banului, Donato. Şi căderea templierilor — cavalerii 
neguțători — a fost un incident. N-ar fi exclus să ne 
prăbuşim într-o zi şi noi... Dar asta nu va însemna că 
ascensiunea neguţătorilor va fi frânată. Dimpotrivă! 

Un curier acoperit de praf se apropie în grabă de 
Nerio. Puse un genunchi în pământ, plecă fruntea într- 


un umil salut, apoi scoase din buzunarul dinăuntru al 
tunicii un mesaj făcut sul şi pecetluit cu ceară roşie. 

— Îmi permiti, Donato, zise maşinal Nerio. 

Desfăcu mesajul, ţinându-l astfel încât nimeni 
dintre cei de față să nu-şi poată arunca ochii asupra 
textului. După umbra aşternută brusc pe chipul său, 
curtenii îşi dădură seama că primise veşti proaste. De 
acum înainte trebuiau să se pună la adăpost. Când 
treburile nu-i mergeau după plac, Nerio îşi descărca 
mânia asupra anturajului. Curtenii se grăbeau să se 
facă nevăzuţi, până când stăpânul revenea la toane 
mai bune. Cei care prin funcţiile lor nu se puteau 
sustrage obligaţiilor de a-l servi în permanenţă se 
pregăteau să înfrunte cu stoicism grindina. 

Nerio era foarte tulburat. Agentul său florentin din 
Constantinopole, Messer Giaccomo Cherini, îl anunţa 
în limbaj convenţional că tentativa de a-l suprima pe 
Franco  Acciaiuoli, folosindu-se de un slujitor al 
acestuia, dăduse greş. Atentatorul, prins şi supus 
torturilor, sfârşise prin a-şi denunța complicii. Din 
verigă în verigă, anchetatorii aflaseră rolul jucat de 
Cherini în această afacere. Făcuseră demersuri pentru 
a obţine extrădarea lui, dar împăratul Constantinos 
refuzase să le satisfacă cererea mai înainte de a 
cerceta prin organele sale judiciare dacă faptele erau 
sau nu adevărate. Cherini încercase să părăsească în 
ascuns capitala Bizanțului, dar zbirii care-l ţineau sub 
urmărire îl împiedicaseră. Până acum Cherini nu 
scosese nici un cuvânt susceptibil să-i incrimineze 
stăpânul. Se temea însă că se vor face asupra lui 
presiuni şi că nu va fi în stare să reziste. 

Pe Nerio nu-l încânta perspectiva de a se vedea 
târât într-un scandal. Era informat că prințul 
moştenitor Mehmed se afla acum la Magnesia, într-un 


fel de exil aurit. Ce se va întâmpla însă după ce 
bătrânul Murad al II-lea va muri, iar pe tronul rămas 
vacant se va sui Mehmed? Se spunea că acesta avea 
deviza: „Nu uit şi nu iert”. 

Nerio se strădui să zâmbească vărului său. 

— Treburile de stat sunt complicate şi spinoase, 
Donato. Te fericesc fiindcă ai numai grija băncii şi a 
familiei tale. Şi acum să mergem la masă. 

Donato se despărţi cu greu de Parthenon. Începuse 
să-l iubească. Îşi va găsi el timp să-l cerceteze mai 
amănunțit în cele câteva zile pe care intenţiona să le 
mai petreacă la Athena. Nerio îl luă de braţ şi se 
îndreptă spre reşedinţa ducală, amenajată în Propylee 
de  înaintaşul său, bastardul Antonio. Edificiul 
construit de Mnesicles în secolul al V-lea fusese 
transformat într-un palat florentin de o somptuozitate 
rece. Aici se desfăşurau marile recepții. Când Nerio se 
sătura de pompa obositoare de la Curte, se retrăgea la 
vila sa din preajma fântânii Kallirhoe, unde ambianța 
era mai caldă, mai intimă. Şi proporţiile vilei erau 
inferioare Propyleelor. 

La praznic erau poftite numeroase personaje din 
lumea diplomatică, printre care şi loannos Phocides, 
ambasadorul basileului de la Constantinopole. 
Programul banchetului era complicat şi cuprindea pe 
lângă un lung şir de mâncăruri şi de vinuri alese, 
spectacole de balet, cântece, scamatorii, bufonerii, 
necesare bunei digestii a convivilor. 

După încheierea praznicului, urmă un turnir. Cei 
mai iscusiți şi bravi cavaleri aveau să se întreacă în 
lupte cu lancea, cu sabia şi cu buzduganul. Nerio şi 
invitații lui se instalară într-o tribună acoperită. Ziua 
era senină, răcoroasă. O vreme tocmai bună pentru 
jocurile vitejeşti. 


Nerio şi soţia sa, Chiara Giorgi, născută principesă 
de Bodonitza, stăteau ţepeni pe două jeţuri aurite, cu 
spătare înalte, împodobite cu coroana ducală. Ducesa 
de Athena se afla la acea vârstă periculoasă care 
împinge pe unele femei mature să săvârşească nebunii 
cu urmări regretabile. Era frumoasă. O frumuseţe 
amplă, planturoasă, de fruct zemos, bine copt, care nu 
aşteaptă decât să cadă de pe cracă în mâna primului 
venit. În tinerețe ducesa de Athena afişase o 
scrupuloasă corectitudine conjugală. Dar fusese de- 
ajuns să păşească pragul menopauzei, spre a se 
dezlănţui ca o bacantă. Îşi căuta satisfacţiile amoroase 
fără discernământ. Opera, ce-i drept, cu discreţie, 
lăsându-şi soțul — preocupat numai de treburile 
statului — într-o totală ignorare a noilor ei ocupaţii. La 
început se năpustise asupra pajilor adolescenţi, îi 
luase pe rând, spre a le desăvârşi educaţia, împrăştia 
nu numai mângâieri experte, ci şi daruri bogate. Dar 
vai de imprudentul care ar fi săvârşit vreo indiscreţie. 
Un paj scăpase câteva vorbe nelalocul lor în legătură 
cu înclinările pedofile ale ducesei. Într-o dimineaţă 
fusese găsit străpuns de câteva lovituri de pumnal pe o 
străduță  dosnică din Athena. Asasinul rămăsese 
necunoscut. Ducesa avusese grijă să împiedice 
desfăşurarea normală a anchetei. 

Apoi renunţase brusc la amorurile impuberilor, 
spre a se îndrăgosti de un tânăr nobil venețian, 
Bartolomeo Contarini. Pasiunea ei  nebunească, 
mistuitoare, atinsese frenezia. Perspectiva 
inevitabilului asfintit al vieţii ei sexuale o punea pe 
jăratic. Asemenea soarelui care, înainte de a apune, 
învăpăiază cerul şi pământul cu strălucirea lui 
sângerie, ducesa ardea pe rugul unei iubiri mai 
aprinse decât nişte flăcări reale. 


Bartolomeo Contarini era un tânăr cu multiple 
însuşiri fizice. La turniruri strălucea ca un astru. 
Adversarii săi muşcau invariabil ţărâna, sporindu-i 
palmaresul de victorii. La turnirul organizat din 
ordinul ducelui în cinstea lui Donato, Contarini îşi 
nărui toți rivalii, făcându-i să simtă, pe lângă tăria 
loviturilor lui imparabile, amărăciunea unor înfrângeri 
ce nu permiteau revanşe. Ducesa îi urmărea cu 
aviditate evoluțiile ecvestre, împletite cu măiestre 
isprăvi de arme. Pe un cavaler francez, cu o frumoasă 
reputație dobândită în nenumărate întreceri, 
venețianul Contarini îl dobori de pe cal cu o singură 
lovitură de lance încă de la prima ciocnire. Unui 
căpitan de mercenari care nu cunoscuse până atunci 
înfrângerea îi smulse din mână sabia graţie unei abile 
eschive, urmată de un contraatac şerpuitor ca un 
fulger. 

Bartolomeo Contarini primi din mâinile ducesei 
premiul învingătorului. Când îi înmână cununa de 
lauri, Chiara Giorgi îl învălui într-o privire înflăcărată. 
Chipul viril, bronzat al patricianului venețian, părul lui 
negru, inelat, umerii pătraţi, mijlocul subţire, şoldurile 
strâmte, braţele-i vânjoase, picioarele lungi, frumos 
proporţionate, o făcură să îşi îndrepte instinctiv ochii 
asupra soţului ei, ducele. Simţise nevoia să mai 
compare o dată însuşirile celor doi bărbaţi. Odinioară 
îl iubise pe Nerio, îi găsise calități multiple. Inteligență, 
îndrăzneală, dibăcie politică. Acum toate acestea 
fuseseră trecute în umbră de Bartolomeo, noul ei ales. 
Alături de venețian, Nerio era pirpiriu, chelbos, 
cocârjat, pungit la față, cu privirile stinse şi, mai rău 
decât toate, cu o burtă ţuguiată, revărsată ca un sac 
peste centura strânsă cu o palmă mai jos de ombilic. 
Nerio îi păru în clipa aceea mai grotesc decât bufonul 


Curţii. Se felicită, fiindcă relaţiile lor sexuale 
încetaseră. Puținele lui avânturi amoroase şi le 
cheltuia în scurte şi incomplete îmbrăţişări furate în 
miez de noapte unor doamne de la Curte, dornice să 
asigure soților complezenți o ascensiune politică 
rapidă şi compensații băneşti substanţiale. 

Nerio nu remarcă privirile — de data aceasta 
imprudent de elocvente — ale ducesei. Îl preocupau 
veştile primite de la Constantinopole şi întrevederea pe 
care intenţiona să o aibă cu ambasadorul bizantin. 

În clipa aceea ducesa simţi pentru întâia oară 
muşcătura urii. Avusese brusc revelaţia tinereţii ei 
irosite alături de un om incapabil să-i ofere satisfacţii 
depline în vreun domeniu. Ea, Chiara, cobora dintr-un 
neam princiar, aşa că tiara ducală a Athenei nu o 
impresionase în chip deosebit. Dacă Nerio ar fi fost 
regele Franței sau suveranul Sfântului Imperiu 
Roman, poate că l-ar fi stimat. Nici în cadrul relaţiilor 
intime ducele nu se dovedise la înălțime. Ce îi dăruise 
Nerio în afară de o existenţă ternă, lipsită de bucurii, 
într-un ducat de mâna a doua? 

Printr-una din acele farse jucate de închipuire celor 
mai raționale ființe, ducesa văzu în locul soțului pe 
Bartolomeo Contarini. Nerio căpătase trăsăturile 
venețianului, sau venețianul se substituise lui Nerio? 
Fantasma dură numai câteva secunde. Dar fu de- 
ajuns spre a-i îngădui să întrevadă fericirea refuzată 
până atunci. O străbătu un fior de o incredibilă 
voluptate când se văzu împărțind tronul ducal cu 
Bartolomeo Contarini. Patricianul acesta cu chip de 
arhanghel ar fi desigur capabil să ridice ducatul pe 
culmi nebănuite. În fruntea armatelor va cuceri 
Despotatul Mistrei, insulele din Arhipelagul Grecesc, 
Thessalonikul, Constantinopolele şi — de ce nu? — 


întreaga Anatolie, reconstituind Imperiul Roman de 
Răsărit. Bartolomeo va fi un nou Justinian, iar ea, 
Chiara, o Theodora rediviva... Din nefericire, în calea 
împlinirii visului ei se ridicau două obstacole. Pe de-o 
parte, Nerio, pe de alta, soția lui Contarini, o tânără 
incoloră, lipsită de importanţă. Pe când ea, Chiara, l-ar 
fi înarmat cu o ambiție nemăsurată, l-ar fi stimulat, i- 
ar fi pus la dispoziție mijloace spre a săvârşi fapte 
mari, demne să rămână însemnate cu litere de foc în 
istoria omenirii. 

Încununarea cu lauri a câştigătorului unic al 
turnirului avea să fie urmată de a doua parte a 
programului, dedicată unor lupte între fiare sălbatice, 
spectacol gustat cu deosebire de curtenii lui Nerio. În 
timpul pauzei, ducele se amestecă printre invitați. 
Manevră astfel încât să ajungă ca din întâmplare lângă 
ambasadorul lui Constantinos al XI-lea. După ratarea 
asasinării lui Franco şi din pricina animozităţii pe care 
avea să şi-o creeze în tabăra turcă, o apropiere de 
Constantinopole devenea poate necesară. Schimbă cu 
diplomatul bizantin câteva amabilităţi protocolare, apoi 
îl trase deoparte. Un slujitor îi servi cu vin de Chios, cu 
baclavale şi cu migdale în zahăr ars. 

Curtenii se uitau cu uimire la cei doi bărbaţi. Nerio 
era cunoscut pentru politica lui turcofilă. Atitudinea-i 
prietenoasă față de ambasadorul bizantin permitea tot 
felul de presupuneri. 

— În ultima vreme m-am gândit mult la propunerile 
de strângere a relaţiilor de prietenie dintre 
Constantinopole şi Athena, zise Nerio. Propuneri pe 
care împăratul — stăpânul dumitale — mi le-a făcut 
recent. Va trebui să mai stăm de vorbă. 

— Nu pot decât să laud hotărârea Înălțimii-tale, 
replică ambasadorul, înclinându-se. O alianță între 


Imperiul Roman de Răsărit şi Ducatul Athenei ar fi 
profitabilă ambelor părți. Islamul reprezintă un pericol 
comun. 

Nerio îşi muie buzele în paharul cu vin. 

— Relaţiile dintre ţările noastre nu s-ar fi deteriorat 
dacă Despotul Mistrei nu ar fi încercat să ne încalce 
graniţele şi să ne ştirbească teritoriile. 

— Ducele Antonio, predecesorul Înălțimii-tale, a dus 
o politică de prietenie față de turci, duşmanii noştri. 
Era firesc să rezulte unele fricțiuni... 

— Despotul Mistrei m-a atacat şi pe mine. De ce? se 
încruntă Nerio. 

— Înălțimea-ta nu trebuie să uite că Ducatul 
Athenei a făcut parte integrantă din Imperiul Roman 
de Răsărit. Despotul Mistrei a încercat să readucă la 
patria-mamă teritorii smulse odinioară de latini. 

— Existenţa unui Ducat al Athenei, independent de 
vecinii săi, este o realitate tangibilă. Trebuie să o 
acceptaţi ca atare. 

— Majestatea-sa împăratul Constantinos a înţeles 
acest lucru, Înălțimea-ta. 

— Era şi momentul. Dacă împăratul, stăpânul 
dumitale, nu renunţă la politica de recuperare a 
teritoriilor greceşti pierdute în ultimele doua secole, nu 
văd cum ar putea realiza o înţelegere cu noi. Începuse 
să se înfierbânte, uitând că el însuşi provocase această 
discuție. 

— Imperiul Otoman este atât de puternic, răspunse 
ambasadorul, încât în curând ne va înghiţi pe toţi dacă 
nu vom reuşi să punem stavilă neînțelegerilor care 
astăzi ne mai despart. 

—  Primejdia este mai mare pentru voi, 
ambasadorule. 


— Dacă Bizanțul va cădea, Ducatul Athenei nu-i va 
supraviețui mult. 

— Crezi, ambasadorule? rosti ironic Nerio. Astăzi 
suntem prietenii osmanlâilor. 

— Sultanii s-au folosit întotdeauna de principiul 
divide et impera când a fost vorba de creştini. Din 
nenorocire pentru noi, au izbutit. Întârzierea încheierii 
unui tratat defensiv-ofensiv între toate ţările creştine 
echivalează cu o sinucidere. 

— Care creştini, ambasadorule? Balcanii, cu 
excepţia Athenei şi a Peloponezului, sunt în mâinile 
otomanilor. 

— Ciprul este încă independent, Înălțimea-ta. Şi 
Creta este independentă. Şi insula Rhodos. Dacă ne- 
am uni forțele... 

Nerio îşi trecu mâna peste frunte. Fraza: „Dacă ne- 
am uni forțele” o auzise de nenumărate ori rostită de 
diplomaţii bizantini. Avu brusc revelația inutilității 
oricărui efort. Creştinii erau prea divizați. Ceea ce se 
întâmpla în mare pe tărâm internaţional îşi găsea 
reflectarea în frământările interne din însuşi Ducatul 
Athenei. Turcii stârneau zâzanie, ajutându-l pe Franco 
să uzurpe tronul athenian... 

— Mă tem că suntem condamnaţi, ambasadorule. 

— Se prea poate, Înălțimea-ta. Depinde însă numai 
de noi, creştinii, ca turcii să fie aruncaţi în Asia. 

Nerio zâmbi cu tristeţe. 

— Ce-a făcut împăratul vostru, Manuel al II-lea, 
după înfrângerea lui Baiazid la Ancyra? În loc să ridice 
armele împotriva otomanilor, a pactizat cu Suleiman, 
dându-i ajutor militar spre a-şi înfrânge frații. 

— Împăratul Manuel a încercat o politică de 
basculă... 


— O politică greşită, ambasadorule. O politică 
falimentară. Nerio clătină posomorât capul. Discuţia îi 
surpase şi mai vârtos moralul, atât de anemiat în 
ultima vreme. 

— Vom mai sta de vorbă, ambasadorule. Poate că 
Dumnezeu ne va lumina până atunci cugetul. 

Ambasadorul se înclină. 

— Să te audă  Cel-de-Sus,  Înălțimea-ta. 
Creştinătatea are nevoie mai mult ca niciodată de 
ajutorul Atotputernicului. Se pare că singură nu se 
mai poate ajuta... 

Nerio plecă fruntea fără să pronunţe un cuvânt. 
Salută mohorât, apoi se îndreptă spre soţia sa, care se 
întreținea amical cu Bartolomeo Contarini. 

— Ne întoarcem la palat, îi spuse el. Nu mai am chef 
să asist la încăierările dintre jivine. Mă doare capul. 
Nu mă simt bine. 

Ducesa îl privi cu reproş. 

— Vrei să plecăm tocmai acum, când urmează 
partea cea mai frumoasă a spectacolului... 

Sublinia astfel că întrecerile din care Contarini 
ieşise învingător nu îi treziseră prea mult interesul. 

— Dacă vrei să mai rămâi, replică el indispus, nu 
am nimic împotrivă. Are să mă însoțească Donato. Tot 
am să mai discut cu el unele chestiuni. La revedere, 
Doamnă! 


kkk 


Arhiepiscopul Jacques de Lusignan pătrunse tăcut 
şi modest în anticamera rezervată înalților demnitari, 
diplomaților şi persoanelor particulare care aşteptau a 
fi primite în audiență de regele Jean al II-lea, suveran 
al Ciprului. Eminentul ecleziast schimbă saluturi 
protocolare cu câteva dintre personajele prezente, 


gesturi de curtenie elementară la care se limitară toți 
cei în cauză. Nu adresă nimănui cuvântul şi nu-l 
interpelă nimeni. 

Arhiepiscopul era tânăr. Foarte tânăr. Înaltul său 
rang ecleziastic nu-l obținuse grație unor merite 
deosebite, ci datorită simplei împrejurări că în vinele 
sale curgea sânge regal. Jacques de Lusignan era fiul 
suveranului. Dar cu un corectiv. Venise pe lume fruct 
al unui adulter. În acele vremuri, bastarzii regali se 
bucurau de un statut aparte, cu privilegii remarcabile 
dacă, bineînţeles, tatăl îşi recunoştea în prealabil 
copilul din flori. În lipsa unor descendenţi legitimi, 
bastarzii moşteneau adeseori tronul patern. 

În cazul arhiepiscopului Jacques de Lusignan 
situația era mai delicată. Maică-sa, Mariette de Patras, 
făcea parte din acea modestă petite noblesse care 
furniza suveranilor cele mai credincioase şi statornice 
contingente de ostaşi. Sedusă de regele Jean, trăise în 
taină o încântătoare poveste de dragoste, ce avea să se 
termine în chip tragic. Regina Helene, fiica despotului 
Moreii, Theodoros al II-lea, era o ființă energică, 
voluntară, tiranică, o adevărată femme de tete, 
capabilă să-şi dirijeze cu mână de fier soţul, un molâu 
fără pereche. Când aflase că omul acesta, mediocru, 
lipsit de voinţă, de inițiativă, reuşise să întrețină mulți 
ani o legătură extraconjugală ascunsă cu dibăcie, 
fusese cuprinsă de o mânie fără margini. Nu o 
îndârjise gelozia, fiindcă îl dispreţuia pe rege în dubla 
lui postură de om şi de soţ. Încercase însă un 
simțământ de mândrie rănită. Această femeie 
inteligentă, calculată, în stare de cele mai rafinate 
disimulări, îşi pierduse brusc calmul şi, într-un acces 
de furie necontrolată, ordonase să i se taie nasul 
amantei regale. Apoi o surghiunise într-o monastire 


pierdută într-unul dintre cele mai sălbatice şi urâte 
colțuri ale Ciprului. Nici pe bastard nu-l iertase. 
Poruncise să fie ucis, pentru ca acesta să nu aibă 
vreodată pretenţii asupra tronului. 

Regele Jean suportase cu resemnare sluțirea şi 
îndepărtarea de la Curte a iubitei. Dar când aflase că 
regina intenționa să-i suprime bastardul, se trezise din 
amorțire, izbise cu pumnul în masă şi urlase ca un 
dement, amenințând cu moartea pe oricine ar îndrăzni 
să se lege de feciorul său. Regina, uluită de această 
neaşteptată explozie de autoritate, îşi retractase 
porunca, făcându-şi fireşti rezerve mintale. Chiar dacă 
bastardul avea să scape cu viață, existența lui nu 
trebuia să se prelungească mult. Se găseau destule 
mijloace pentru înlăturarea unui om jenant. Otravă, o 
lovitură de pumnal între coaste şi multe alte procedee 
mai expeditive sau mai lente, în funcţie de necesități, 
ce ar ascunde cât mai perfect o crimă. 

Regele îşi salvase feciorul. Era însă conştient că nu 
va reuşi să-l păstreze în viaţă dacă nu va accepta şi un 
compromis destinat să adoarmă în parte temerile 
reginei în legătură cu o eventuală candidatură la tron 
a bastardului. Îşi călugărise fiul, înălțându-l la rangul 
de arhiepiscop, fără respectarea stagiilor orânduite de 
canoane. Regina se prefăcuse a accepta formula, care 
prezenta avantajul de a mulțumi aparent pe toată 
lumea. Toţi cei interesați ştiau însă că soluția avea un 
caracter de provizorat şi că regina — mai devreme sau 
mai târziu — va lovi cu hotărâre. 

Tânărul arhiepiscop îşi dădea seama de primejdie. 
Nunţiul papal, prezent la hirotonisirea lui, fusese 
mişcat de tristețea întipărită pe chipul adolescentului 
şi, spre a-l mai consola, încercase să aibă cu el o 
explicaţie între patru ochi. Nunţiul, un venerat 


principe al Bisericii Catolice, era înzestrat cu vederi 
largi asupra lumii. 

— Nu trebuie să fii amărât, fiule. Crezi că situația 
unui principe laic este mai de invidiat decât a ta? Şi 
pentru tine şi pentru el, dragostea este un fruct oprit. 
Tu ai îmbrăcat rasa călugărească spre a sluji Biserica 
şi credinţa catolică. Castitatea pe care te-ai angajat s-o 
respecţi are o menire. Fiind lipsit de legături maritale, 
ce ţi-ar canaliza energiile în serviciul familiei, îţi 
mobilizezi toate forțele pentru apărarea şi sporirea 
bunurilor inalienabile ale Bisericii şi pentru 
îndeplinirea misiunilor ei în lume. Aceasta nu-i 
împiedică pe unii înalți ierarhi să angajeze legături 
ilicite cu femei, care nu joacă însă nici un rol în viața 
lor publică. N-aş vrea să mă înţelegi greşit, fiule. Nu-i 
aprob pe cei ce încalcă severa noastră disciplină, şi nu 
te sfătuiesc nici pe tine să o faci. Am vrut numai să-ți 
lămuresc unele lucruri indispensabile, tocmai fiindcă 
vei deține o înaltă demnitate în sânul Bisericii Catolice. 
Am afirmat ceva mai înainte că nici înaltei nobilimi nu- 
i este accesibilă dragostea adevărată. Funcţia 
economică a alianțelor matrimoniale în sânul acestei 
lumi privilegiate are un efect imoral asupra tainei 
căsătoriei, fiindcă o lipseşte de însuşi rostul ei: 
validitatea emoţională. Căsătoria din dragoste este în 
afara moravurilor acestei caste. Nobilii se însoară cu 
femeile care le pot aduce zestre fie titluri înalte, fie 
domenii vaste, fie un puternic sprijin politic. Nu 
importă dacă tovarăşele lor de viață sunt urâte. 
Biserica sfințeşte astfel o legătură între un bărbat şi o 
femeie apropiaţi doar de interese meschine. Nobilii îşi 
caută satisfacerea plăcerilor carnale în afara 
căsătoriei. Asemenea înalților prelați de care ţi-am 
vorbit. 


Cardinalul rămăsese câtva timp gânditor. O rază de 
soare cădea oblic pe calota lui de mătase violetă. 

— Tu, fiule, simți pe propria ta ființă urmările 
nefericite ale unor astfel de legături. În nenorocirea ta 
ai totuşi noroc. Te miră poate acest paradox. Am să-ţi 
explic. Faci parte dintr-o lume atât de înaltă, încât şi 
turpitudinea se sublimează. Împărații şi-au ridicat pe 
tron amantele. De ce? Au protestat împotriva 
obligațiilor tradiționale de a se căsători numai pentru a 
satisface interesele dinastice sau de stat. Copiii din 
flori reuşesc uneori să-şi pună pe cap Coroana regală. 
De ce acceptă lumea această încălcare a regulilor 
prestabilite? Fiindcă bastarzii sunt superiori copiilor 
legitimi, proveniţi din legături matrimoniale lipsite de 
orice atracţie fizică. 

Cuvintele nunţiului papal se întipăriseră adânc în 
conştiinţa tânărului arhiepiscop. Înţelesese rosturi 
până atunci lipsite pentru el de orice logică. 

Acum, când păşea printre ilustrele personaje 
adunate în anticamera regelui, avea capacitatea de a 
descifra interesele care fierbeau înapoia fațadei demne 
arborate de toţi aceşti oameni. Nu le vorbea şi nici ei 
nu-i vorbeau, deoarece se temeau să aibă relaţii cu un 
individ urât de regină. Teama lor era cu atât mai 
justificată cu cât regele era bolnăvicios, iar după 
moartea lui, ce nu putea întârzia, regina Helene avea 
să fie învestită regentă pe tot timpul minoratului 
moştenitoarei legale a tronului, principesa Charlotte. 
Căci perechea regală a Ciprului dăruise ţării o viitoare 
regină, aşa cum i se cade unei perechi regale. 
Principesa era destinată să preia sceptrul, deşi acesta 
— gândea arhiepiscopul Jacques — i se cuvenea lui, 
fiindcă îi era superior în vârstă, fiindcă era bărbat şi 
fiindcă natura îl înzestrase cu o inteligență sclipitoare, 


cu tenacitatea de a-şi urmări neobosit îndeplinirea 
țelurilor şi cu abilitatea de a-şi ascunde gândurile. 

Cât de ciudate erau căile acestei vieţi, reflectă 
tânărul arhiepiscop. Regina Helene îşi găsise în 
bastardul călugărit o replică vie a tuturor calităţilor şi 
defectelor care alcătuiau propria ei forță. Principesa 
Charlotte era tot atât de insignifiantă şi de superficială 
ca şi tatăl ei. Bătălia cea mare se va da între regina 
Helene şi arhiepiscopul Jacques. Bătrâna suverană se 
va lupta ca o leoaică pentru apărarea drepturilor fiicei 
ei. Dar bastardul va câştiga bătălia! 

Jacques de Lusignan zâmbi uşor. Nu ezita să 
folosească expresia „bastardul”, care în accepţia 
convențională avea un sens pejorativ. Dar în acest fel 
se autoflagela, îşi găsea un stimulent spre a nu-şi uita 
o clipă misiunea. 

Cât erau de mărunți sufleteşte toţi aceşti nobili cu 
nume ilustre, care evitau să-i arate simpatie, spre a 
nu-şi compromite situația la Curte. Se aflau printre ei 
marchizi, baroni, conți... Montfort, Porcelet, Ibelin, 
Bessan, Novare, Aleman, Picquigny, Blanchegarde, 
Montreal, Maraclee, Scandelion... Era de față şi un 
Morf, descendentul acelui Jean de Morf, conte de 
Rohas, care fusese amantul reginei Eléonore şi 
participase la complotul încheiat prin asasinarea 
regelui Pierre I-ul, unul dintre cei mai valoroşi 
suverani ai Ciprului. Atât de înăcrită fusese perechea 
regală de traiul ei în comun, încât regele îşi luase tot 
felul de amante, iar regina trăia în ochii lumii cu acest 
Morf, conte de Rohas. Cât de bine ilustraseră cu toții 
teoria bătrânului cardinal. 

Privirile bastardului căzură asupra chipului falnic 
al regelui Pierre I-ul, imortalizat în mozaic de marmoră 
pe unul din pereţii anticamerei. Fusese plasat acolo 


pentru ca, înainte de a intra la rege, toți demnitarii şi 
solicitanţii să îşi amintească epoca de glorie a Ciprului. 
„Imortalizat” este doar o figură de stil. După ce îşi 
uciseseră suveranul, atentatorii îi şterseseră chipul de 
pe toţi pereţii şi de pe toate monumentele. Mai târziu, 
portretul lui Pierre I-ul fusese pus iarăşi la loc de 
frunte. Aşa se scrie istoria. 

Şambelanul de serviciu, contele de Jaffa, se apropie 
de Jacques bastardul, îl salută cu răceală. 

— Rog pe Măria-ta să mai aibă puţină răbdare. 
Majestatea-sa se află în conferinţă cu ambasadorul 
Bizanțului. 

Bastardul înclină din cap cu bunăvoință. 
Şambelanul se grăbi a se depărta. „Au creat în jurul 
meu un cordon sanitar, reflectă tânărul arhiepiscop. 
Când voi ajunge regele Ciprului, îşi vor schimba 
purtarea. Dar va fi prea târziu.” 

Remarcă la un moment dat pe Thomas de Morée, 
şambelanul reginei, şi pe Jacques Urri, viconte de 
Nicosie, care stăteau lângă una dintre ferestrele 
încununate cu ogive şi îl priveau cu nedeghizată 
insolență. Amândoi făceau parte din tabăra reginei. 

„S-ar zice că vor să-mi caute râcă, reflectă 
arhiepiscopul”. Se prefăcu a nu le observa manevrele. 
„Nu trebuie să mă las antrenat în conflicte. Am altceva 
mai bun de făcut. Va sosi şi timpul meu. Atunci am să 
le arăt că am şi gheare.” 

În clipa aceea uşa camerei de lucru a regelui se 
deschise şi ambasadorul bizantin ieşi, precedat de 
şambelan. Avea o expresie dureros de preocupată. 

Bailul Veneţiei, care aştepta să fie primit în 
audienţă, se apropie grăbit de şambelan. 


—  Rugaţi, excelență, pe Majestatea-sa să mă 
primească dacă se poate mai repede. Am să-i fac o 
comunicare importantă. 

Podestaul Genevei se repezi între şambelan şi 
trimisul venețian: 

— Sunt înscris la audiență înaintea bailului 
Veneţiei, vorbi cu aroganță. Pretind să fie respectată 
ordinea! 

Era pus pe hartă. Abia aştepta ca veneţianul să 
riposteze cu asprime, ceea ce i-ar fi îngăduit să 
acționeze cu violență. Bailul se mărgini să-l privească 
de sus, cu scârbă, ca pe o jivină puturoasă. 

„Acum au să se încaiere”, zâmbi pentru sine 
Jacques bastardul. 

— Regret că nu vă pot satisface doleanţele, replică 
şambelanul, plictisit de necurmatele conflicte dintre 
cei doi reprezentanți ai republicilor rivale. 
Monseigneur, se adresă tânărului arhiepiscop, 
Majestatea-sa vă aşteaptă. 

Bastardul îi surâse, ca şi când i-ar fi fost profund 
recunoscător pentru favoarea acordată. Străbătu sala, 
în vreme ce lumea se dădea la o parte, de parcă s-ar fi 
ferit să nu fie contaminată de ciumă. Când intră în 
cabinet, îl găsi pe rege stând cu mâinile la spate, în 
dreptul unei ferestre deschise, şi uitându-se gânditor 
la marea ce-şi desfăşura până dincolo de zare apele 
albastre. Auzind paşii fiului său pe pardoseala de 
marmoră, se răsuci pe călcâie. Chipul regelui era 
pustiit nu atât de vârstă, cât de boala cronică de 
stomac care-l rodea de multă vreme. 

— Constantinos al XI-lea îmi cere ajutor, vorbi 
bastardului, intrând direct în subiect. Şi eu nu-l pot 
ajuta cu nimic. Sunt legat de mâini şi de picioare, 
Jacques. Sultanul Egiptului ne stă în coastă, aşa cum 


Murad al II-lea stă în coasta bizantinilor. Făcu o pauză 
şi se aşeză la masa de lucru, îngropându-şi capul în 
mâini. 

— Dacă regele, tatăl meu. ar fi avut generali mai 
buni, nu am fi suferit dezastrul de la Kherakotia. Cine 
ar fi crezut că după şaizeci de ani de la cucerirea 
Alexandriei de către Pierre I-ul, mamelucii îşi vor lua o 
revanşă atât de zdrobitoare, încât Ciprul nu va mai 
putea în veci să-şi vindece rănile? 

Arhiepiscopul ridică mâinile spre cer într-un gest 
de cucernică resemnare. 

— Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Fie numele 
Domnului binecuvântat! 

Regele îl privi pieziş. Se aşteptase la alt răspuns. 

— Sunt tocmai potrivite citatele tale biblice. Te-au 
îndoctrinat bine dascălii tăi. 

— N-am făcut decât să mă supun poruncilor tale, 
sire. 

Jean al II-lea zâmbi ironic. 

— Când te-am îndemnat să îmbraci rasa monahală, 
m-am temut că fac o greşeală. Te îndemnam să 
îmbrăţişezi o carieră pentru care nu aveai înclinare. De 
atunci lucrurile s-au schimbat, după câte ştiu. 

Un zâmbet şugubăţ lumină chipul ecleziastului. Şi 
chipul regelui se însenină. 

— Dar tu nu te-ai schimbat, Jacques. Mă bucur. 

— Am mulți duşmani, Sire. 

— Ştiu. M-am gândit adeseori să te trimit în Italia, 
ca să te scap din viesparul de aici. Dar nu m-am 
îndurat. Voiam să te ţin lângă mine. 

— Dorinţa mea cea mai vie este să rămân în Cipru, 
lângă Majestatea-Voastră. 


Regele râse tăcut. Se ridică şi se îndreptă iarăşi 
spre fereastră. Vorbi fiului său fără a-şi lua privirea de 
la marea albastră: 

— După ce am să mor, să o slujeşti cu credinţă pe 
Charlotte. Va avea nevoie de sprijinul tău. Eu am 
ajuns să nu mă mai încred în nimeni. 

Îşi puse mâinile la spate şi începu să se legene când 
pe vârfurile picioarelor, când pe călcâie. 

-— Am de gând să o mărit pe Charlotte cu Louis de 
Savoie, conte de Geneve. Ce părere ai? 

— Nu se putea o alegere mai judicioasă, sire. 
Contele de Geneve are multe însuşiri frumoase. 
Moderaţie, prudenţă, prevedere... Va fi un soţ. bun, 
liniştit, supus... 

— Culorile în care îl înfățişezi nu sunt tocmai 
trandafirii. Dacă faci bilanţul, culoarea rezultată e 
destul de cenugşie. Crezi că e un om mediocru? 

— N-am spus asta, Sire, 

— Regina Helene l-a ales. 

— Fiindcă e supus şi poate fi condus fără dificultăți, 
sire. 

— Să revenim la Bizanţ, Jacques. Ce mă sfătuieşti? 

— Dacă ne-am fi aflat în ceasul al unsprezecelea, 
mi-aş fi îngăduit a vă povăţui să-l ajutăm cu toate 
puterile. Din nefericire, mai este puţin şi va trece şi 
ceasul al doisprezecelea. 

— Vrei să spui că este prea târziu? 

— Mă tem că da, Sire. 

— Socoteşti că este preferabil să concentrăm forțele 
pentru apărarea regatului nostru, în eventualitatea 
unui atac turcesc, şi să lăsăm Constantinopolele în 
plata Domnului? 

— Dacă va cădea Constantinopolele, va veni şi 
rândul nostru, Sire. 


— Atunci, ce propui să fac? 

— Să acţionăm în sensul constituirii unei noi 
cruciade. Noi singuri nu vom putea face nimic pentru 
apărarea Constantinopolelui. 

— Consilierii mei pretind că cea mai înțeleaptă 
politică este să ne vedem de interesele noastre. 

— Consilierii Majestăţii-voastre nu văd mai departe 
de lungul nasului. 

Regele se întoarse brusc spre fiul său. 

— Aş vrea să mijlocesc o apropiere între tine şi 
regina Helene. 

Jacques recunoscu firea nestatornică a tatălui său, 
care trecea fără tranziţie de la un subiect la altul, fără 
a adânci pe vreunul. 

—  Poruncile Majestăţii-voastre sunt legi pentru 
mine. 

Regele îşi împreună mâinile. Era palid şi atât de 
slab, încât părea mai înalt decât în realitate. 

— Bine, Jacques, vom mai sta de vorbă. 

Bastardul înţelese că audiența se încheiase. Tatăl 
său îi permitea să se retragă, fără a fi căutat să ajungă 
la vreo concluzie. Atunci de ce îl mai chemase?... 
Ciprul avea nevoie de un suveran mai energic în aceste 
momente de criză. Ar fi preferat ca părintele său să fi 
fost plămădit din acelaşi aluat ca Pierre I-ul. Îi părea 
rău că era pus în situaţia de a-şi privi cu dispreţ tatăl. 
Ciudat! în copilărie îl socotise cel mai înțelept, cel mai 
puternic, cel mai bun dintre oameni. 

Salută, apoi părăsi încăperea. Străbătu anticamera 
fără să privească în dreapta sau în stânga. Traversă un 
şir de săli cu tavane înalte, cu pardoseală de piatră şi 
cu coloane gotice, ieşind, în sfârşit, în curtea palatului. 
Acolo îl izbi o scenă neplăcută. Slujitorii lui se sfădeau 
cu slujitorii lui Thomas de Morée. Toţi aceştia purtau 


pe piept blazonul casei de Morée. Tonul altercaţiei era 
foarte ridicat, iar unii din ei puseseră deja mâna pe 
sabie. La apariția sa, cearta încetă brusc. Un singur 
om din slujba şambelanului reginei, un fel de şef de 
gardă, judecând după platoşa şi casca mai bogat 
împodobite, stătea proțăpit în mijlocul curții şi îl privea 
provocator. 

Jacques nu-l luă în seamă, încălecă şi ieşi pe 
poarta cea mare, urmat de slujitorii lui — şase la 
număr — înarmaţi toți... În ziua aceea luă prânzul în 
compania nunţiului papal. Vorbiră îndelung despre 
situația disperată a constantinopolitanilor şi despre 
apatia Occidentului. Teoria bătrânului ecleziast era 
simplă. 

— Europa este lovită de orbire. Indiferenţa ei faţă de 
tragedia bizantină pare să dovedească temeinicia 
concepţiei fataliste, potrivit căreia dezastrele nu pot fi 
evitate fiindcă oamenii nu sunt în stare să le 
preîntâmpine. Am încercat să deschid ochii Sfântului 
Părinte şi ai cardinalilor de la Vatican. Pe toți nu-i 
preocupă decât revenirea  ortodoxismului sub 
autoritatea Bisericii Catolice. Subordonează acordarea 
unui sprijin material Bizanțului reunirii celor două 
credințe, ca şi când îndeplinirea acestei condiții 
spirituale ar avea cea mai mare importanţă. 
Primejduiesc existența creştinismului şi a Europei 
creştine, ignorând ameninţarea pe care o reprezintă 
Islamul în plin marş. Din nenorocire, glasul meu nu 
are destulă influență. Poate unindu-ne forțele, vom 
reuşi să urnim munţii inconştienței umane... 

După-amiaza Jacques şi-o dedică rezolvării 
treburilor bisericeşti legate de funcția sa. Cina o luă la 
palatul episcopal, iar după lăsarea noptii, se pregăti să 
iasă în oraş. Îşi schimbă veşmintele sacerdotale cu un 


costum sobru, laic. Se înarmă ca şi când ar fi trebuit 
să plece într-o expediţie, îşi aruncă peste umeri o 
mantie neagră şi trase pe ochi o pălărie cu boruri largi. 
Când se privi în oglindă, constată cu plăcere că era de 
nerecunoscut. 

Luna arunca ploaie de argint peste ulițele adormite, 
mărginite de clădiri din piatră. Toate storurile erau 
trase. Zece scutieri îl escortau. Noaptea era imprudent 
să te aventurezi afară din casă fără a-ți asigura o pază 
eficientă. 

Jacques avea o destinaţie agreabilă. Casa unei 
renumite curtezane, instalată la marginea oraşului. 
Circula zvonul că aceasta acumulase — închiriindu-şi 
farmecele — peste o sută de mii de florini. Nu era, 
dealtfel, singura curtezană capabilă să realizeze 
asemenea beneficii. 

O chema Rosalba, era blondă, iar pielea-i catifelată 
avea o tentă albă-aurie. Se spunea că maică-sa, 
înainte de a o naşte, admirase o statuie a lui Phidias, 
înfățişând o neasemuit de frumoasă Venera. Impresia 
lăsată asupra mamei fusese atât de puternică, încât 
Rosalba devenise replica faimoasei statui. 

Jacques bastardul era un client statornic al 
curtezanei. O acoperea cu daruri, cerându-i în schimb 
o discreție absolută. Rosalba îi respectase dorința. 
Slugile ei fuseseră însă mai guralive, aşa că destul de 
repede întreaga capitală a Ciprului începuse să 
comenteze escapadele tânărului arhiepiscop. 

Străzile pe care Jacques le străbătea spre a ajunge 
la locuinţa curtezanei erau îndeobşte pustii, căci, după 
ce se întuneca, bandiții bântuiau oraşul, silindu-i pe 
burghezii timoraţi să se încuie în casele lor. 
Arhiepiscopul avea însă încredere în propria-i stea şi în 
braţul oamenilor săi. 


Nu se îndepărtase prea mult de reşedinţa lui. 
Aproape de capătul unei stradele ce se îngusta ca şi 
gura unei pâlnii, văzu ţâşnind din întunericul unor 
ganguri câteva umbre. Tresări. I se întinsese o 
capcană? În urmă apăruseră alte umbre. Jacques 
bastardul îşi struni calul şi îşi pipăi mânerul săbiei. De 
undeva o căruță fu împinsă în calea călărețţilor. 
Bariera improvizată le tăie drumul. Se opriră. Altă 
căruță hurui în urmă, tăindu-le retragerea. Călăreții 
din escortă făcură cerc în jurul tânărului episcop. De 
sub pelerinele negre răsăriră lamele săbiilor şi ale 
pumnalelor. Îi împresuraseră treizeci sau patruzeci de 
haidamaci, pedestraşi şi călăreţi. 

Lupta se angajă rapid, stârnind tumult. Săbiile se 
ciocneau scoțând scântei. Copitele cailor ropoteau pe 
caldarâmul colțuros. Câteva obloane de la clădirile 
învecinate se deschiseră timid, apoi se închiseră 
repede. Localnicii ştiau că este mai cuminte să nu se 
amestece în treburi care nu-i privesc. 

În ciuda  inferiorităţii numerice, oamenii 
bastardului se descurcau admirabil. Mânuiau armele 
cu calm şi uşurinţă. Nici atacanţii nu erau novici. 
Lupta continua cu furie, înjurături, blesteme, 
chiuituri. Îndemnuri se împleteau cu clinchetul 
săbiilor şi cu bocănitul copitelor. Se auzi un strigăt. O 
umbră se rostogoli de pe cal şi rămase întinsă pe 
caldarâm. Mai căzu una. Şi încă una. Doi inşi din 
escorta bastardului se prăbuşiră din sa, străpunşi de 
lamele adversarilor. Ceilalți profitau de îngustimea 
străzii, care nu permitea să fie atacați de prea mulți 
duşmani deodată. Măiestria lor prinse în curând să-şi 
dea roadele. Rândurile agresorilor se răreau cu iuţeală. 
Conducătorul lor îşi dădu seama că săvârşise o 
greşeală tactică alegând acest loc îngust. Înjurând 


furios, îşi îndemna oamenii să îşi sporească vigoarea 
atacurilor. Bastardul nu îşi pierduse calmul. Mânuia 
cu dreapta sabia, iar cu stânga pumnalul, dirijându-şi 
din genunchi calul. Doborâse deja trei sau patru 
adversari. O lovitură de sabie bine plasată îi sfâşie 
capa neagră şi tunica în dreptul inimii, dar alunecă pe 
cămaşa de zale. Vârful unei rapiere lucitoare i se repezi 
spre frunte, dar Jacques plecă la iuțeală capul, astfel 
încât numai pălăria cu boruri largi fu luată ca în 
frigare. În acelaşi timp fandă, vârându-şi sabia în 
gâtlejul vrăjmaşului, care se rostogoli de pe cal 
vărsând sânge. 

Şeful bandei, un ins îndesat, cu coiful adâncit pe 
frunte, se avântă chiuind asupra arhiepiscopului. 
Ciocnirea, deosebit de violentă, se prelungi printr-un 
schimb de lovituri oarecum echilibrate. Bastardul îşi 
tatona adversarul, spre a-i ghici jocul. Când avea de a 
face cu un duelist de forță, folosea în prima fază un 
sistem de luptă defensiv. Îl lăsa să se obosească în 
atacuri viguroase şi repetate, blocate însă de o apărare 
surprinzător de eficace. Abia mai târziu, când socotea 
că energia rivalului a început să scadă, trecea la 
contraatac. 

Şi de data aceasta folosi aceeaşi tactică. O eschivă, 
urmată de o fandare fulgerătoare îl făcură să simtă 
vârful săbiei pătrunzând adânc în carnea adversarului. 
Acesta scăpă arma din mână, vâsli cu brațele aerul, 
lăsând să i se vadă gâtul descoperit, din care ţâşnea 
sângele, apoi se nărui din şa, rostogolindu-se printre 
picioarele cailor. Casca de metal îi sărise din cap. În 
acea frântură de secundă bastardul recunoscu chipul 
individului care-l privise cu atâta insolență de 
dimineaţă, la ieşirea din palat. 


„Omul  şambelanului reginei, reflectă încântat 
Jacques. Am să le-o plătesc şi lui de Morée şi 
protectoarei lui.” 

Când se văzură lipsiți de conducător, agresorii 
încetară lupta. Cei scăpaţi teferi o luară la fugă, 
topindu-se în noapte. Pierduseră doisprezece oameni. 
Rămas stăpân pe câmpul de luptă, bastardul îşi 
numără slujitorii. Şase se mai aflau în viaţă. Cobori de 
pe cal, îşi şterse lama mânjită de sânge cu pulpana 
pelerinei unuia dintre cei ucişi şi o vâri apoi în teacă. 

— Daţi căruţa la o parte! porunci. 

Se mai uită o dată la cadavre, făcu un rapid semn 
al crucii şi încălecă. Incidentul nu-i stricase buna 
dispoziţie. Era mai nerăbdător ca oricând să ajungă la 
Rosalba. Ridică braţul, făcând semn escortei să-l 
urmeze, dădu pinteni calului şi se avântă în galop spre 
marginea oraşului, pe drumul rămas acum liber... 


kkk 


Un curier imperial turc, cu turbanul şi cu hainele 
îmbibate de sudoare şi de praf, se îndrepta în galopul 
întins al calului spre Magnesia. Purta un mesaj de cea 
mai mare însemnătate, destinat prințului moştenitor 
Mehmed. I-l încredințase însuşi marele vizir Khalil, cu 
straşnică poruncă: 

— Până la Magnesia n-ai să cobori din şa. Caii de 
schimb te aşteaptă la locurile ştiute. Să zbori până la 
Măria-Sa Prinţul! 

Khalil ştia că se putea bizui pe Mustafa, sclavul 
nubian vestit prin rezistența-i fizică. Omul acesta era 
capabil să călărească zile şi nopţi, mulțumindu-se doar 
cu câteva înghiţituri de apă Şi cu un pumn de orez 
înfulecat la repezeală în timpul scurtelor popasuri 
când schimba caii. I se întâmpla câteodată să 


ațipească în şa, dar odihna aceasta furată nu dura 
decât câteva clipe. Pentru nubian, marele vizir Khalil 
era întruparea lui Dumnezeu pe pământ. Mustafa, deşi 
era răbdător şi supus până la anihilarea propriei lui 
personalități, avea momente când izbucnea în crize de 
o violență necontrolată, atingând dementa. În copilărie 
fusese luat în sclavie de o bandă de arabi, care 
făcuseră o razie prin satul lui natal. Împreună cu 
mama şi cu frații lui, fusese dus, în lanţuri, până la 
Alexandria. Acolo, la târgul de robi, îl cumpărase un 
neguțător turc şi îl adusese la Brussa. Neguţătorul, un 
sadic, încerca o exaltantă desfătare când îşi chinuia 
sclavii, când îi vedea smucindu-se sub loviturile de 
bici, când le citea suferinţele întipărite pe chip. Pe 
Mustafa îl tortura cu rafinament şi cu voluptate pentru 
nişte păcate imaginare. Stoicismul bietului rob îi 
înzecea plăcerea. Şi astăzi se mai vedeau pe spinarea 
nubianului cicatricele lăsate de loviturile bicelor cu 
noduri, ce-i sfâşiau nu numai pielea, ci şi muşchii. 
Patru ani îndurase Mustafa cumplitele cazne. Dar într- 
o dimineață, pe când stăpânul său îi aplica porţia 
săptămânală de lovituri de bici, se repezise ca o 
panteră asupra lui, îi smulsese pumnalul de la brâu şi 
i-l împlântase în piept. Totul se petrecuse cu atâta 
iuțeală, încât slugile şi robii aflaţi în curte nu 
avuseseră timp să intervină. 

Mustafa fusese judecat de kadiu şi condamnat la 
moarte prin spânzurătoare. Sentința urma să fie 
executată în piața publică, pentru a sluji drept pildă. 
În ziua sorocită îl duseseră cu alai la locul execuţiei. 
Gâdele îi petrecea tocmai lațul în jurul gâtului, când 
marele vizir Khalil trecuse întâmplător pe acolo. 
Bătrânul demnitar, izbit de atitudinea mândră, 
disprețuitoare a tânărului sclav, oprise calul şi ceruse 


lămuriri kadiului asupra celui condamnat. Kadiul îi 
explicase cazul, fără să omită partea de vină a 
neguțţătorului. 

Marele vizir se gândise câteva clipe, apoi ordonase 
ca execuția să fie amânată în vederea unui supliment 
de anchetă, care să stabilească precis vinovăţiile. 
Kadiul era un funcționar abil, care se pricepea să 
profite de ocaziile favorabile. Concluziile lui atribuiseră 
neguțătorului cea mai mare parte din vină. Martorii 
audiaţi relevaseră cruzimile lui gratuite. Autorităţile ar 
fi fost obligate să pună capăt acestor abuzuri, dar 
decedatul avusese legături sus-puse, fiind ferit de orice 
neplăceri. Kadiul îşi justificase noua hotărâre arătând 
că la prima judecată nu dispusese de toate probele. 

Marele vizir analizase dosarul nubianului, apoi 
ordonase să fie scos din închisoare. De atunci îl luase 
în slujba sa. Tânărul i se arătase recunoscător fiindcă i 
se făcuse dreptate. Dacă noul stăpân i-ar fi poruncit 
să-l ucidă pe sultan, ar fi făcut-o fără şovăire. Khalil 
avusese în mai multe rânduri prilejul să-i verifice 
devotamentul. 

Acum îi încredințase un mesaj sigilat pentru prinţul 
moştenitor. În afară de acesta, nu avea voie să-l 
deschidă nici beylerbeyul Anatoliei. Pe umerii lui 
Mustafa atârna o mare responsabilitate. Trebuia să 
călărească singur. O escortă ar fi atras atenţia 
autorităților. 

Mustafa ajunse la Magnesia târziu, după miezul 
nopţii. Comandantul gărzii avea ordin să vestească 
prințului moştenitor fără zăbavă sosirea oricărui curier 
trimis de marele vizir. La nevoie, putea să-l trezească 
din somn. 

Comandantul gărzii şi şambelanul de serviciu îl 
escortară pe Mustafa până în apartamentul lui 


Mehmed, care abia se culcase după o straşnică 
vânătoare cu  şoimi, încheiată cu un praznic 
sardanapalic. Ochii prinţului erau tulburi de somn. 
Mustafa îngenunche şi îi întinse mesajul. Şambelanul 
vru să-l ia spre a-l preda lui Mehmed, potrivit 
ceremonialului, dar nubianul îşi trase repede mâna. 

Prinţul zâmbi. Îi plăcuse zelul sclavului. Luă 
personal mesajul, îl desfăcu şi îşi aruncă maşinal 
privirile asupra lui. Deodată obrazul i se înăspri, iar 
ochii-i aruncară scântei. Somnul îi pieri ca prin 
farmec. Simţi că sângele începe să-i circule viforos prin 
vine. Marele vizir îi anunța moartea subită a sultanului 
Murad şi îl implora să vină în zbor până la 
Adrianopole, spre a prelua însemnele domniei mai 
înainte ca popoarele conlocuitoare pe teritoriul 
imperiului să afle vestea decesului. Nu omise a-l 
informa că ienicerii manifestau un neastâmpăr de rău 
augur şi că duşmanii dinastiei nu ar întârzia să ridice 
capul spre a profita de acest interregn care nu trebuia 
să se prelungească. 

Prinţul sări din pat şi, ajutat de un stol de slujitori, 
începu să se îmbrace. Dădu ordin şambelanului să 
convoace imediat pe principalii demnitari ai Curţii. 

— Şi să mi se înşeueze calul. Peste o jumătate de 
oră plec la Adrianopole, rosti cu glas aspru, metalic. 
Escorta să fie gata de drum. Executarea! 

Porunci unui eunuc să alerge la Franco Acciaiuoli. 

— Să vină îmbrăcat de călătorie. Fugi! 

Tânărul florentin îşi făcu în curând apariţia. Purta 
un costum european, care-i reliefa formele de o supleţe 
sculpturală, părul răvăşit îi cădea pe frunte în 
neorânduială, sporindu-i farmecul. 

Mehmed îl mângâie cu afecțiune pe obraz. 


— S-a terminat cu exilul, Franco. Plecăm la 
Adrianopole. Înainte, însă, îmbrăţişează-mă! 

Florentinul îl sărută tandru. 

— Ştii pe cine ai sărutat tu acum, Franco? Pe 
sultanul Mehmed-Khan, Padişahul Imperiului 
Otoman. 

În acelaşi moment şambelanul intră solemn. 

— Demnitarii Curţii aşteaptă în sala Divanului 
poruncile Măriei-tale. 

Franco se uită uluit la Mehmed. 

— Da, da! Ăsta e adevărul, îi spuse prinţul. De 
acum înainte vom trăi altă viață. Vino după mine! 

Urmat de Franco, de şambelan şi de comandantul 
gărzii, părăsi apartamentul său, străbătu câteva 
coridoare slab luminate, străjuite de spahii înarmaţi cu 
lănci şi iatagane — lui Mehmed îi plăcea să fie bine 
păzit — şi pătrunse în sala Divanului. Un grup alcătuit 
din şaisprezece bărbaţi, în costume de Curte, aştepta 
curios. Hotărâse oare prințul moştenitor să dea o 
lovitură de stat? Intenţiona să preia puterea din mâna 
sultanului? Convocarea aceasta în plină noapte părea 
să vestească evenimente mari. 

Mehmed se urcă pe treptele estradei imperiale, dar 
nu se aşeză pe tron. Aruncă asupra curtenilor o privire 
atât de mândră, de autoritară, încât aceştia se simţiră 
striviți. Cu voce clară, vibrantă, vorbi sacadat: 

— Înălţimea-sa Sultanul Murad al II-lea, imperialul 
meu părinte, a murit. În virtutea drepturilor conferite 
de primogenitură, de tradiția sfântă şi de legile acestei 
țări, preiau sabia lui Osman şi mă proclam Padişah al 
Imperiului Otoman. 

Deopotrivă cu toți cei prezenți, lusuf-Pasa, şeful 
casei militare a lui Mehmed, simţi un fior străbătându- 
i ființa. Îl zguduise nu numai tonul, dar şi calitatea 


vocii noului sultan: „Glasul lui răsună ca şi când ar 
vesti Judecata de Apoi. Ceva îmi spune că ne aflăm în 
pragul unei mari domnii”. 

Majoritatea demnitarilor prezenţi, partizani convinşi 
ai lui Mehmed, întrezăriră funcții înalte, recompense 
regeşti, satisfacţii necuprinse. Se socoteau îndrituiți să 
le aştepte. Nu-şi manifestaseră ei devotamentul, 
urmându-l pe prinț în acest deghizat exil? Nu-i 
satisfăcuseră toate dorinţele, nu-i împliniseră toate 
poruncile, nu i se închinaseră ca unui Dumnezeu? 

Plini de teamă erau doar acei demnitari care 
acceptaseră să joace rolul unor spioni pe lângă tânărul 
Mehmed,  pândindu-i mişcările, încercând să-i 
tălmăcească gândurile, spre a preveni pe divaniţii din 
Adrianopole în cazul că aici, la Magnesia, s-ar unelti 
împotriva autorității imperiale. Se întrebau acum dacă 
partizanii prinţului nu le descoperiseră jocul, dacă 
Mehmed însuşi nu-şi ascundea resentimentele, 
amânând ceasul răfuielilor, după ce va fi preluat oficial 
puterea”? 

Căpetenia spionilor era Guneyt-Aga, unul dintre cei 
şase comandanţi ai spahiilor şi aghiotant personal al 
lui Mehmed. Marele vizir Khalil îi încredinţțase această 
însărcinare delicată din ordinul suveranului defunct. 
Pe Aga Guneyt îl fulgeră un gând înspăimântător. Nu 
cumva prințul anunţase moartea sultanului Murad 
spre a se proclama padişah, deşi tatăl său domnea 
încă la Adrianopole? Se pregătea oare un nou război 
civil, şi el, Guneyt, era luat prin surprindere? De ce 
nu-i trimisese marele vizir şi lui instrucţiuni, în caz că 
Murad murise cu adevărat? Nu-i rămânea decât să-l 
urmeze pe Mehmed, şi pe drum să avizeze asupra 
măsurilor necesare. La nevoie să-l şi aresteze. 


Mehmed îşi încheie scurta cuvântare grăind cu 
fermitate: 

— În clipa aceasta plec la Adrianopole. Cine mă 
iubeşte mă urmează! 

Curtenii îl ovaţionară. Guneyt-Aga îi imită, dar 
numai cu jumătate de gură. 

Când Mehmed ieşi în curtea palatului, zorii mijeau, 
argintind zarea. Caii erau pregătiți de drum. Tânărul 
sultan se aruncă în şa. Înfipse pintenii în flancurile 
armăsarului său arab, care cabra nechezând, apoi se 
avântă spre porţile larg deschise. Şi Franco Acciaiuoli 
încalecă, repezindu-se încotro o luase protectorul său. 

Guneyt-Aga se strâmbă dezgustat. 

— Nici în asemenea momente Mehmed nu se poate 
lipsi de histrionii săi! 

Se aruncă la rândul lui în şa, odată cu spahiii din 
escortă şi cu ceilalți demnitari. Porniră cu toţii în galop 
pe urmele sultanului. Dar acesta se şi depărtase. 
Armăsarul lui fugea ca lumina. 

Mehmed exulta. În sfârşit, era padişah. Tatăl său 
nu se va mai întoarce din mormânt spre a-i relua 
tronul. Într-o vreme îl stimase. Nu-i putea însă ierta 
căsătoria pe care i-o impusese. El Mehmed, se ataşase 
de o sclavă, Gulbehar, care-l captivase cu fineţea 
trupului ei cu linii ceva mai suple. Nu-i plăceau 
formele femeieşti ultrapline, atât de apreciate de turci. 
Nu înţelesese niciodată concepţia celor ce preţuiau 
frumuseţea în funcție de amploarea şoldurilor şi de 
masivitatea rotunjimilor subdorsale. 

Tatăl său hotărâse să-l însoare cu Sitt Hatun, fiica 
prinţului turkoman Suleiman Zulkadroglu, personaj 
influent şi cu mari avuţii. Sânii îi erau voluminoşi ca 
două pepenoaice, iar pântecele, dolofan şi rotund ca o 
cupolă de moschee, tremura la fiecare mişcare ca un 


imens aspic. Pulpele, mai groase decât coloanele de la 
Baalbeck, susțineau şolduri atât de masive, încât 
lăsau în umbră până şi frontonul monumentalului 
mormânt roman din Milas. 

Când o văzuse pentru întâia dată, Mehmed avusese 
impresia că se află la picioarele muntelui Ararat; dar 
un munte de piftie. Serbările organizate la Adrianopole 
în cinstea nunții princiare duraseră trei luni de zile. 
Turcii de toate rangurile şi de toate vârstele îl fericeau 
pentru norocul de a fi fost blagoslovit cu o mireasă atât 
de planturoasă. Pentru Mehmed fusese o epocă 
neagră. Tatăl său o privea cu încântare pe Sitt Hatun, 
zicându-şi că făcuse mare ispravă dăruind fiului său o 
soţie atât de plină, care avea să-l dezbare cu siguranţă 
de preferinţele lui pentru amorul grec. 

Spre mijlocul lui decembrie, Murad îşi lăsase 
feciorul să se înapoieze cu soția la Magnesia. De îndată 
ce se văzuse în oraşul său de reşedinţă, Mehmed îşi 
zăvorâse nevasta în harem şi de atunci n-o mai 
chemase în prezenţa sa. 

S-ar putea spune că Sitt Hatun îi purtase într-un 
fel noroc. Foarte curând după nuntă, sultanul Murad 
plecase în călătoria cea mare, de unde nu se mai 
întoarce nimeni, lăsând tronul liber pentru fiul său. 
Mehmed zâmbi cu răutate. Are s-o păstreze pe Sitt 
Hatun în harem, aşa cum îşi păstrează ghiaurii 
moaştele în racle de sticlă. Departe de el, în siguranță 
şi izolare deplină. 

Vântul stârnit de galopul calului îi şuiera pe la 
urechi. Gusta goana aceasta ca pe un elixir. În urma 
lui nu mai auzea ropot de cai. Armăsarul se distanţase 
de escortă. Mehmed îşi dădea seama că săvârşise o 
imprudență avântându-se de unul singur pe drumurile 
Anatoliei. Sultanii nu erau iubiți de supuşi şi un 


atentat ar fi fost oricând posibil. El avea însă credința 
că o forță superioară îi călăuzea paşii, apărându-l de 
primejdii. 

Pintenii lui de argint se înfipseră adânc în pântecele 
armăsarului, care îşi spori iuțeala. Goana drăcească 
dură până aproape de prânz, când Mehmed se opri 
într-un sat de pe ţărmul mării, spre a-şi lăsa puţin 
calul să se odihnească. Descălecă în fața unui han 
lăsat pe-o rână, cu pietre răspândite pe acoperiş, ca să 
nu-l ia vântul. Pătrunse într-o încăpere scundă, unde 
se înghesuiau vreo douăzeci de țărani bărboşi, beau 
ceai şi sporovăiau pe întrecute. La intrarea lui 
Mehmed, învăluit într-o amplă manta de zibelină, sub 
care se vedeau veşminte brodate cu aur, clienţii şi 
hangiul amuţiră. De bună seamă, tânărul era un 
personaj important, nu numai după frumuseţea 
îmbrăcăminții, ci şi după privirea-i imperioasă, 
vulturească. Mehmed se aşeză la o masă, pe un 
scăunel liber, alături de trei bătrâni cu bărbi albe, 
puţind cumplit a capră. 

— Un ceai! ordonă. 

— Imediat, efendi, răspunse cu umilință hangiul, 
precipitându-se spre a executa comanda. 

Se întoarse cu o ceaşcă de ceai fumegând şi o aşeză 
atent pe masă. 

— Ai grijă să-mi buşumeze careva armăsarul! 
porunci iarăşi Mehmed. Du-i şi ceva grăunţe. 

Hangiul zâmbi sărman. 

— N-am decât puţin fân, efendi. Recolta n-a fost 
bogată anul ăsta. 

Mehmed încuviinţă cu o scurtă înclinare a capului. 
Îşi muie buzele în ceaiul fierbinte. Nu îi era frig, fiindcă 
îl încălzise zdravăn cursa. Dorea însă a-şi astâmpăra 


setea cu o băutură caldă. Dar ceaiul era fad, iar 
ceaşca, de o curăţenie îndoielnică 

Tânărul sultan îşi plimbă privirile asupra oamenilor 
din sală. Îşi zise că toţi aceştia, ca şi celelalte milioane 
de supuşi răspândiți pe întreg cuprinsul imperiului, 
erau robii lui. Cu un singur cuvânt îi putea expedia pe 
lumea cealaltă. Cu un singur cuvânt putea face dintr- 
un vizir un om de rând şi dintr-un om de rând un 
vizir. Înţelegea acum mai bine ca oricând imensa-i 
putere, o putere care-l punea oarecum pe picior de 
egalitate cu Allah. Firesc ar fi fost ca un personaj 
învestit cu asemenea privilegii să posede şi 
imortalitatea. Într-un fel se bucura şi de această 
favoare. Numai faptul că figura pe lista împăraților îi 
asigura atenția posterităţii. 

Reflecţiile-i dulci-amare fură întrerupte de intrarea 
în ceainărie a lui Franco Acciaiuoli şi a câtorva 
demnitari din suită. Gâfâiau cu toții şi aveau obrajii 
înroşiți de biciuirea frigului. 

— De ce aţi întârziat? întrebă Mehmed. 

— Escorta este înşiruită pe tot drumul, Mărite 
Doamne, replică eunucul Hrisafi, secretarul său 
personal. Nimeni nu s-a putut ţine după armăsarul 
Măriei-tale. 

Bărbia şi obrajii lui Hrisafi erau văduviți de 
pilozități. Avea forme pline ca femeile şi glas cu 
modulaţii de falset. Un zâmbet îmblânzi chipul lui 
Mehmed 

— Da, am un cal bun. Un cal foarte bun. Vezi să i se 
dea fân mult. 

Eunucul plecă genunchiul, salută ducându-şi 
mâna la inimă, la gură şi la frunte, apoi părăsi 
incăperea. 


— Ceaiuri pentru toată lumea, hangiule! ordonă din 
nou Mehmed. 

Ţăranii din preajma lui se ridicară temători, spre a 
face loc mărimilor din anturajul acestui tânăr, căruia 
eunucul îi spusese „Mărite Doamne”. Hangiul se 
făcuse mai galben decât dovlecii atârnaţți pe sfoară în 
preajma cuptorului. Picioarele-i dârdâiau în şalvarii 
peticiți. Deşi în ceainărie nu era prea cald, broboane 
de sudoare i se scurgeau de sub turbanul jegos. 

Mehmed zăbovi cam un sfert de oră, apoi se ridică, 
poruncind să i se aducă armăsarul. Când ieşi din sală, 
urmat de curteni, localnicii respirară uşurați. 

— Cine să fi fost? întrebă unul din ei, fără să se 
adreseze cuiva anume. 

— Aş pune rămăşag că este un mufetih trimis de la 
Adrianopole, opină hangiul. 

Se mai liniştise după plecarea neobişnuiţilor 
oaspeți. Țăranii din regiune trimiseseră de multă 
vreme jalbe la Curte, spre a se plânge de abuzurile 
săvârşite de autorităţi şi de către mărunţii tirani locali. 
Când plângerile se înmulțeau, marele vizir trimitea de 
la Adrianopole un mufetih, un inspector, care verifica 
temeinicia sesizărilor. Dacă nu erau gros mituiți de 
funcţionarii anchetați, întocmeau rapoarte severe, 
recomandând destituirea celor învinuiți, sau chiar 
sancţionarea lor penală. Dacă bacşişurile primite erau 
satisfăcătoare, redactau rapoarte elogioase, scoțând 
basma curată pe funcționarii abuzivi. 

Mehmed îşi continua frenetica-i cavalcadă, urcând 
spre nord de-a lungul ţărmurilor Anatoliei, până ce 
ajunse în dreptul Dardanelelor. Traversă strâmtoarea 
şi îşi îngădui un popas de o zi la Gallipoli, unde 
garnizoana i se alătură numaidecât. De acolo expedie 
curieri la Adrianopole, anunțând Divanul că în 


următoarele douăzeci şi patru de ore îşi va face 
intrarea solemnă în capitală. Mesajele primite de la 
marele vizir, îndată după debarcarea în Europa, nu 
erau liniştitoare. lenicerii amenințau cu răzmeriţa. În 
câteva unități militare fuseseră semnalate adunări de 
ostaşi ce îşi ridicaseră glasul împotriva ofițerilor şi a 
ocârmuirii statului. 

De la Gallipoli până la Adrianopole, Mehmed mai 
avea de străbătut o distanță bună. Zorind caii şi 
reducând  haltele la minimum, putea ajunge la 
destinaţie în timp util. Nu-l înspăimântau dificultăţile. 
Văpaia lui lăuntrică se transmisese pe căi nevăzute şi 
însoțitorilor, care-şi mânau caii dându-le parcă aripi. 

Locuitorii satelor străbătute ca un vifor de Mehmed 
îşi iteau cu teamă capul şi se trăgeau înapoi de îndată 
ce vedeau şirul de călăreţi cu mantii fluturând în vânt 
şi cu arme bogate atârnând la oblâncul şeilor. Se 
pornise o lapoviţă urâtă. 

Când drumul se alipi de albia râului Maritza, 
Mehmed acceleră galopul. Se apropiau de Adrianopole. 
Minaretele oraşului, coloane albe sprijinind cerul 
cenuşiu, se iviră în zare aproape de ora prânzului. În 
preajma capitalei, Mehmed fu întâmpinat cu mare alai 
de căpeteniile militare, politice şi religioase ale 
imperiului. Toţi înalții demnitari purtau veşminte 
cernite. Îndoliate le erau şi chipurile. 

Când Mehmed ajunse în dreptul lor, îngenuncheară 
în ţărână, îi sărutară mâna şi îl implorară să se 
milostivească asupra lor. În genunchi stăteau şi 
soldaţii, şi mulțimea de locuitori ai capitalei, gătiți în 
straie de sărbătoare spre a-l primi pe noul stăpân. Toţi 
voiau să-i câştige bunăvoința cu un ceas mai devreme. 
Până şi ienicerii se arătară supuşi. 


Străbătând în pasul calului viermuiala de oameni 
prosternaţi, Mehmed pătrunse în oraş. Cu fruntea sus, 
cu pieptul scos înainte, dominând cu privirile norodul, 
ridica din când în când braţul în semn de salut, 
asemenea împăraţilor romani primiți în triumf. La 
palat toate fuseseră orânduite spre a fi găzduit aşa 
cum se cuvine. 

În noaptea aceea Mehmed porunci să fie lăsat 
singur, cu gândurile şi cu durerea sa. Regimentul lui 
de gardă preluă paza palatului. Punctele strategice ale 
oraşului — pieţe publice, instituţii, bazaruri — fură 
ocupate de trupele sosite de la Gallipoli odată cu noul 
suveran. 

Printre căpeteniile împărăției domnea neliniştea. 
Nimeni nu cunoştea adevăratele intenţii ale lui 
Mehmed. Îndeobşte, în prag de domnie cădeau multe 
capete. Noul stăpân al ţării îşi afirma autoritatea. Îşi 
consolida puterea exterminând pe toți cei care nu-i 
conveneau. Piereau atunci vinovaţi, dar şi mulți 
nevinovați. 

A doua zi de dimineaţă urma să aibă loc ceremonia 
învestiturii noului padişah. Dregătorii Curții, membrii 
Divanului, căpeteniile militare, religioase şi 
judecătoreşti, agenţii diplomatici, personalitățile 
străine se adunară iarăşi sub cupola căptuşită cu 
mozaicuri multicolore a sălii tronului. Acum însă 
nimeni nu mai purta veşminte de doliu. Toţi arborau 
costume de ceremonie în cinstea noii domnii. 
„Padişahul a murit! Trăiască padişahul!” 

Contrar obiceiului, solemnitatea nu dură mult. 
Mehmed era nerăbdător să-şi atârne la brâu sabia lui 
Osman.  Onorurile îl interesau mai puţin decât 
realitatea puterii. Se urcă pe treptele tronului în 
uralele asistenţei, şi de acolo, de sus, o privi cu aspră 


îngândurare. Băgă de seamă că în dreapta estradei 
tronului se afla numai marele eunuc Şehab-ed-Din, 
omul său de încredere, şi lusuf-Paşa, generalul care-l 
urmase la Magnesia. Vizirii decedatului sultan stăteau 
umili deoparte. Printre ei se afla marele vizir Khalil, 
Sarudja-Paşa,  Ilşak-Paşa, Zaganos-Paşa, cei mai 
apropiați şi prețuiți sfetnici ai lui Murad al II-lea. 

Mehmed nu uitase că marele vizir Khalil 
contribuise odinioară la înlăturarea lui de la domnie şi 
la revenirea în fruntea treburilor statului a sultanului 
Murad, dar mai ştia că acelaşi mare vizir i-l lăsase mai 
târziu pe Franco şi i se arătase credincios. Khalil 
cunoştea bine treburile împărăției şi avea puzderie de 
partizani, gata să-l urmeze orbeşte. Trebuia încă 
menajat. Noul padişah se întoarse spre Şehab-ed-Din. 

— De ce stau deoparte vizirii tatălui meu? Cheamă-i 
aici, în dreapta mea. Locul marelui vizir Khalil este în 
preajma tronului. 

Divaniţii răsuflară uşurați. Tânărul padişah nu voia 
să rupă cu trecutul. 

Khalil se apropie de treptele tronului, se prosternă, 
atingând cu fruntea pământul, apoi sărută vârful 
cizmei aurii a padişahului. Mehmed îl ajută — simbolic 
— să se ridice în picioare. 

În aceeaşi zi avu loc prima şedinţă a Divanului. 
Deşi confirmase pe Khalil în funcţia de mare vizir, făcu 
schimbări printre ceilalți viziri. Pe Işak-Paşa, prietenul 
de casă al lui Khalil şi unul dintre cei mai credincioşi 
sfetnici ai defunctului sultan, îl numi beylerbey — 
guvernator — al Anatoliei, post de mare însemnătate în 
ierarhia demnităților statului. Şehab-ed-Din, Zaganos- 
Paşa şi Sarudja-Paşa fură numiţi viziri în cabinetul 
prezidat de Khalil. Padişahul mai încredinţă lui Işak- 
Paşa onoarea de a transporta la Brussa trupul 


neînsuflețit al lui Murad al II-lea şi a-l depune în 
mausoleul ridicat din ordinul sultanului însuşi înainte 
de a muri. Divanul trecu apoi la rezolvarea treburilor 
curente. 

După şedinţă, Mehmed chemă pe marele vizir în 
apartamentele sale. Ascultă complimentele ditirambice 
ale lui Khalil, fixându-l cu ochii-i sfredelitori, ce păreau 
să pătrundă până în adâncul sufletului. 

— Destul cu vorbele umflate, Khalil! Să trecem la 
lucruri mai serioase. Aş vrea să ştiu cum a murit tatăl 
meu. 

— A avut un sfârşit blând, Mărite Doamne. Obosit 
de ceremoniile nunţii Măriei-tale, s-a retras la vila sa 
din apropierea Adrianopolelui, spre a se odihni. 

— Vila pe care şi-a construit-o pe insulă? 

— Da. Acolo unde Maritza se desface în mai multe 
braţe. Era însoţit doar de câţiva curteni şi de o gardă 
restrânsă. Îi plăcea mult liniştea de pe insulă. Într-o 
seară, după o masă poate prea copioasă, a fost lovit de 
un atac de apoplexie. Medicii îi recomandaseră un 
regim alimentar strict, indicat pentru afecțiunea 
circulatorie de care suferea Înălțimea-sa. N-a bolit 
decât patru zile, fără să se chinuiască. În ciuda 
strădaniilor depuse de medici, şi-a dat obştescul 
sfârşit. Allah l-a blagoslovit cu o moarte uşoară, fiindcă 
sultanul Murad-Khan a fost cucernic, milostiv faţă de 
cei săraci, drept faţă de cei obidiţi, viteaz în războaie şi 
respectuos față de cuvântul dat. Un împărat mare, 
iubit de supuşii săi şi temut de duşmani. 

Mehmed clătină din cap. 

— Allah să-l primească la dreapta lui. 

— În privinţa haremului său ai luat vreo hotărâre, 
Măria-ta? 


— M-am gândit şi la asta. Mâine am să-ţi spun 
hotărârea mea. Acum poţi să pleci, Khalil. Trebuie să 
fii obosit după o zi atât de grea. 

— În slujba Înălţimii-tale nu îmi este îngăduit a mă 
lăsa pradă măruntelor slăbiciuni omeneşti. 

„Dar cu lăcomia de arginţi cum stai?” replică mintal 
padişahul. 

Khalil salută, rupându-se de mijloc, apoi se retrase. 
Rămas singur, sultanul izbucni în râs. Cât de vicleni 
erau oamenii aceştia. Dar el, Mehmed, îi întrecea pe 
toți. Bătu din palme. Un slujitor se ivi ca din pământ. 

— Cina! Cu tot ce trebuie! ordonă Mehmed. 
Slujitorul ştia că „tot ce trebuie” era un eufemism care 
îmbrăca într-o formulă vagă şi de neînțeles pentru 
neinițiați băuturile alcoolice, foarte apreciate de 
Mehmed, în ciuda opreliştilor Coranului. Îi mai 
porunci să cheme pe Franco Acciaiuoli şi pe toţi acei 
tineri prinți ce-i ţineau companie când era înclinat 
spre petrecere şi veselie. 

Franco sosi cel dintâi. Purta un costum de brocart 
foarte scurt şi strâns pe corp, după moda venețiană. 

Mehmed îl primi zâmbind şi îl pofti să se aşeze pe 
sofa, în preajma lui. 

— Ce  arătos eşti azi! exclamă  padişahul 
îmbrăţişându-l lacom cu privirea. 

— Mă gândeam să-ţi solicit o favoare, Doamne, şi 
tineam mai întâi să te cuceresc cu înfăţişarea mea. 

Mehmed râse cu poftă. 

— Cinismul tău este irezistibil, Franco. Spune ce 
doreşti. 

— Ducatul de Athena, Sire. Mi l-ai făgăduit de 
multă vreme. 

Veselia pieri de pe chipul sultanului. 

— Eşti atât de nerăbdător să te depărtezi de mine? 


— N-am vrut să spun asta, Mărite Doamne, se grăbi 
tânărul florentin să răspundă. Exemplul oferit de 
Înălțimea-ta m-a stimulat şi pe mine. Splendoarea 
tronului Măriei-tale mi-a adus aminte că am şi eu 
drepturi asupra tronului ducal al Athenei, mai modest, 
ce-i drept, dar foarte valoros pentru umilul tău serv, 
Franco Acciaiuoli. 

Sultanul îi puse mâna pe umăr. 

— Ţi-am făgăduit ducatul Athenei şi îl vei avea. Dar 
nu te grăbi. Ţi s-a urât să-mi fii prieten? Nu eşti 
înconjurat de un lux imperial? Nu ţi se împlinesc toate 
capriciile? O lume întreagă ţi se închină. Crezi că ai să 
te mai bucuri de asemenea privilegii când ai să te 
întorci la Athena? Ai să te urci pe treptele unui tron 
sărăcăcios, administrat acum pentru tine de unchiul 
tău Nerio. 

— Nerio are un copil nevârstnic. Potrivit legilor, 
acesta îi va moşteni ducatul. 

Mehmed făcu un gest de nepăsare. 

— Ştii cât de puţin importante sunt pentru mine 
legile succesorale ale vasalilor. Nerio va părăsi tronul 
Athenei când voi socoti eu de cuviință. Tu ai să-i fi 
succesor. Dar în ziua când vei pleca la Athena, să nu 
te bucuri prea mult. 

— De ce, Înălțimea-ta? 

— Va însemna că prietenia mea pentru tine a 
început să se răcească, de vreme ce am putut să mă 
lipsesc de prezenţa ta. 

Franco îşi dădu seama că insistase prea mult. 
Trebuia să-şi atingă scopul pe alte căi. 

— Atunci, Mărite Doamne, prefer să nu mă mai 
întorc niciodată la Athena. N-aş putea supravieţui 
pierderii prieteniei Înălțimii-tale. Amărăciunea m-ar 
ucide. 


Padişahul zâmbi enigmatic. Atât de enigmatic, încât 
Franco simți că îl trec răcorile. 

— Vrei să fii abil, Franco, dar pentru mine eşti mai 
transparent decât sticla. Din fericire pentru tine, îmi 
plac şi cusururile tale. 

— Iertare, Mărite Doamne! rosti florentinul, 
surâzând cu forţată veselie. 

— Gregşelile tale sunt iertate anticipat. Dar cât timp 
vor mai fi iertate? murmură Mehmed, privindu-l cu 
şiretenie. 

Sosiră şi ceilalți prinți. Toţi erau tineri, frumoşi şi 
supli ca nişte lame de spadă. Regii şi emirii vasali, 
dornici să capteze bunăvoința lui Mehmed, îi trimiteau 
ostatici pe cei mai superbi adolescenți. 

Înainte de cină, slujitori dirijaţi de bagheta marelui 
pivnicer — ciasneghirbaşi — aduseră în cupe de aur, 
încrustate cu pietre scumpe, cele mai alese vinuri. 
Mehmed ridică cea dintâi cupă: 

— Prieteni, în noaptea aceasta n-am să jelesc. Mă 
voi reculege, prefirând amintiri legate de viața 
nepreţuitului meu părinte, răposatul padişah, când voi 
fi singur cu gândurile mele. Acum să ne veselim, să 
cinstim cu fruntea senină şi cu sufletul deschis zorii 
domniei mele. Să vă bucuraţi cu toţii alături de mine şi 
să fiți vrednici şi mai departe de prietenia mea! 

Vorbele bune ale lui Mehmed erau întotdeauna 
dublate de aluzii obscure, de insinuări cu tâlc, ce 
băgau frica în interlocutori. 

Abdul Rahman, marele mareşal al Curţii — kislar 
agasi — şi şef al eunucilor, intră în sală călcând uşor, 
catifelat. Îngenunche în fața padişahului. 

— Ce vrei? îl repezi Mehmed. 

Mai-marele haremului imperial îşi plecă repede 
capul, ca şi când ar fi încercat să se ferească de o 


lovitură. Ştia că zilele funcţiunii sale erau numărate. 
Noul sultan avea să numească pe oamenii săi de 
încredere în toate  posturile-cheie.  Mai-marele 
haremului imperial deţinea o demnitate de cea mai 
mare importanţă, iar pe Abdul Rahman îl durea 
iminenta lui trecere în anonimat. 

— Sultana Kasseki Bullbul solicită favoarea de a 
prezenta Înălțimii-tale felicitări cu prilejul urcării pe 
tron... 

Mehmed se înnegri la față. Abdul Rahman săvârşise 
o mare gafă atribuind sultanei Bullbul titlul de 
Kasseki, acordat numai acelor soţii ale padişahului 
care aduceau pe lume prinți. Mehmed nu putea să 
ierte tatălui său intenţia exprimată odată în prezenţa 
lui Khalil, potrivit căreia fiul său mai mare — rezultat 
dintr-o legătură cu o sclavă — urma să fie înlăturat de 
la succesiunea tronului în favoarea copilului dăruit de 
Bullbul, această foarte onorabilă fiică de emir. Planul 
nu fusese pus în practică, fiindcă Murad al II-lea 
murise prea repede. Abdul Rahman sosise într-un 
moment puţin prielnic. Mehmed îşi adorase mama. 
Biata sclavă murise de inimă rea fiindcă Murad o 
neglijase, înlocuind-o cu Bullbul. 

— Mâine de dimineaţă, după şedinţa Divanului, am 
s-o primesc în audienţă, Abdul Rahman. Tot mâine de 
dimineață am să stau şi cu tine de vorbă. 

Şeful eunucilor atinse cu fruntea podeaua acoperită 
cu covoare. 

— Mă supun poruncii Înălțimii-tale. 

leşi tot atât de tăcut şi de umil precum intrase. 

În noaptea aceea padişahul bău vin şi alte alcooluri 
tari, savură cele mai fine şi mai savant elaborate 
mâncăruri, se desfrână în impudice şi nefireşti 


îmbrăţişări şi se culcă, stors de vlagă, abia la al doilea 
cântat al cocoşilor... 

Când se trezi din somn, soarele se ridicase cam de- 
o suliță. Deşi se afla după o noapte de orgii, se simțea 
mai proaspăt, mai odihnit ca niciodată. Capul îi era 
limpede şi mişcările vioaie. După ce i se făcu toaleta de 
dimineaţă, potrivit ceremonialului complicat de la 
Curte, îşi luă micul dejun, apoi chemă la sine pe Ali, 
marele portar. 

Ali, fiul lui Efrem, era un colos înzestrat cu o forță 
herculeană. Fiindcă îi cunoştea devotamentul, 
Mehmed îl folosea în misiuni tainice de mare 
importanţă. Padişahul îi dădu câteva instrucțiuni şi îi 
încredinţă un ordin scris prevăzut cu sigiliul imperial, 
apoi, urmat de alai, plecă spre sala Divanului. Şedinţa 
dură mult. Mehmed participă activ la dezbateri. 
Asculta opinia consilierilor, dar lua hotărâri 
independente de punctul lor de vedere. Spre deosebire 
de Murad, care dădea mână liberă marelui vizir în 
conducerea treburilor împărăției, Mehmed îşi anunţă 
sfetnicii că deciziile definitive îi reveneau numai lui. 
Vizirii înţeleseră că îşi găsiseră un stăpân incomod, că 
puterile lor discreţionare îşi aflaseră stavilă, că epoca 
de huzur şi de îmbogăţiri uşoare, caracteristică 
domniei lui Murad, se încheiase. 

După şedinţă, sultanul se înapoie în camera sa de 
lucru. Avea acolo o masă lungă cu tot felul de hărți şi 
de documente, un mare glob pământesc confecționat 
de un specialist din Florenţa, un dulap cu tomuri 
groase, frumos legate în piele de vițel, şi, drept 
podoabe, câteva arme scumpe, aninate pe pereți. 
Încăperea şi-o amenajase după gustul său încă de pe 
vremea când tatăl lui îi predase temporar conducerea 
împărăției. 


Aici primi Mehmed pe sultana Büllbül. Îi manifestă 
cea mai mare prietenie şi o asigură că îi va purta şi pe 
viitor de grijă, astfel încât să nu simtă prea greu 
pierderea soţului ei Murad. 

— Eşti încă tânără, sultană Bullbul, îi vorbi cu 
blândeţe. Ai toată viața înaintea ta. S-o trăieşti din 
plin. Să nu te privezi de bucuriile ei, afundându-te 
într-o sihăstrie prostească. Nu înseamnă că moartea 
soțului tău, care este şi tatăl meu, te obligă să fii o 
moartă printre cei vii. Ştii, sultană Bullbul, m-am 
gândit să contribui la refacerea vieţii tale, găsindu-ţi 
un soț potrivit cu rangul şi meritele tale. 

Sultana tresări înspăimântată. 

— Mulţumesc cu recunoştinţă Înălțimii-tale, dar am 
hotărât să mă dedic creşterii fiului meu şi operelor de 
binefacere. 

Evitase să spună „fiul sultanului Murad”, spre a 
nu-l indispune pe Mehmed. Îi cunoştea gelozia, căci 
Murad o prevenise. 

— Voi avea grijă şi de fiul tău, sultană Büllbül. În 
ceea ce priveşte căsătoria ta, te anunţ că am luat o 
hotărâre irevocabilă. Vreau să te fac fericită, la nevoie 
chiar împotriva voinţei tale. 

Sultana înțelese că orice opunere ar fi fost inutilă. 
Continuă totuşi să lupte, sperând, în chip absurd, că 
va reuşi să-l clintească. 

— Implor pe Înălțimea-ta să mă lase a-mi încheia 
zilele veghind la căpătâiul mormântului soțului meu. 
Mă lipsesc de măriri, de fericire... 

— Le vreau eu pentru tine! rosti domol padişahul. 

Glasul lui exprima o nestrămutată hotărâre, în 
ciuda aerului patern pe care-l adoptase. 

— ŢȚi-am şi găsit un soţ. Te va venera, îți garantez 
acest lucru. De fericirea ta va răspunde față de mine. 


Sultana i se aruncă la picioare. 

— Îndurare, stăpâne! 

— Soţul tău, continuă tânărul padişah fără să ridice 
tonul, va fi Işak, beylerbeyul Anatoliei. Veţi conduce 
împreună la Brussa trupul neînsufleţit al defunctului 
padişah. Vezi, sultană Bullbul, ţi-am îndeplinit până şi 
dorința de a veghea lângă mormântul fostului tău soţ. 
Evident, n-ai să-ți petreci tot timpul în umbra rece a 
mausoleului. Vei avea îndatoriri şi față de noul tău 
bărbat. Să i te supui şi să-i fii soţie iubitoare! 

Cu capul îngropat în mâini, sultana plângea încet. 

— Acum şterge-ți lacrimile, sultană Bullbul. 
Pregăteşte-te de căsătorie şi de drum. Mâine în zori ai 
să pleci cu soţul tău în Anatolia... 

În aceeaşi clipă, Ali, fiul lui Efrem, se înfăţişa la 
poarta haremului imperial şi cerea să fie primit de 
mai-marele eunucilor. Abdul Rahman îi ieşi în 
întâmpinare. Tremura, convins că Ali venise să-l 
aresteze. 

— Cu ce te pot servi, mare portar? întrebă cu glas 
stins. Picioarele i se înmuiaseră şi inima îi bătea tare, 
mai să-i spargă pieptul. 

— Să mă duci de îndată în prezenţa prinţului 
imperial Kuciuk Ahmed, fiul răposatului padişah şi al 
sultanei Bullbul. 

— Prințişorul se află în apartamentul din harem al 
sultanei. Nu pot să te duc acolo, se bâlbâi Abdul 
Rahman. Ştii prea bine că datina nu îngăduie 
bărbaților străini... 

Ali exhibă ordinul scris al padişahului. 

— Documentul ăsta îţi ajunge, kislar agasi Abdul 
Rahman? Mai-marele eunucilor îşi aruncă privirile 
asupra pergamentului prevăzut cu sigiliul sultanului. 
Ochii i se împăienjeniră, glasul i se împuţină: 


— Îmi ajunge... Pofteşte înăuntru... 

— Să mă conduci până la apartamentul prinţului. 

— Cum ţi-e voia, mare portar. Dacă binevoieşti să 
mă urmezi... 

— Lasă vorba şi ia-o înainte! 

Abdul Rahman plecă fruntea şi se îndreptă spre 
adâncurile haremului. Paşii lui nu se auzeau, dar 
călcătura masivă a lui Ali stârnea ecouri în sălile 
înmiresmate, căptuşite cu mozaicuri şi înfrumuseţate 
de fântâni arteziene, cu ape cristaline. La apariţia lui 
Ali, femeile întâlnite în drum îşi acopereau speriate 
faţa şi fugeau în camerele învecinate. Ali nu le acorda o 
privire. Mergea înainte ca un automat. Chipul îi era 
împietrit. 

Străbătură un şirag de săli şi de coridoare, unele 
mai încântătoare şi mai ornate decât altele, şi ajunseră 
în fața unei uşi de abanos încrustat cu flori de sidef. 

— Aici, rosti laconic Abdul Rahman, oprindu-se. 
Avea înfăţişarea jalnică a unui câine bătut. 

— Aşteaptă-mă! zise Ali. Apoi să mă îndrumezi până 
la ieşirea din harem. E greu să mă descurc singur prin 
labirintul ăsta. 

Abdul Rahman încuviinţă, plecând posomorât 
capul. 

Ali intră în apartament şi închise uşa în urma lui. 
Se afla într-un vestibul încăpător din marmoră verde. 
Era cald şi bine. De undeva îi ajunseră la ureche 
trilurile vesele ale unor canari. O uşă cu două canaturi 
deschise răspundea într-o încăpere îmbrăcată în plăci 
minuscule de faianță, feeric colorate. În a treia cameră, 
cu uşi de asemenea deschise, văzu o slujnică negresă, 
care se agita în jurul unui leagăn, pregătind pentru 
baie pe pruncul princiar. 


La vederea lui Ali, femeia scăpă un strigăt. O 
înspăimântase chipul lui întunecat ca noaptea. 

— Ce cauţi aici? îl apostrofă ea. leşi afară! Acum 
chem eunucii... 

Se aşezase ca o barieră între Ali şi leagăn. Încerca 
să apere cu trupul ei pruncul. Ali o îmbrânci, izbind-o 
de perete. Negresa icni, prăvălindu-se pe pardoseala de 
marmoră, dar se ridică repede de jos şi se avântă 
furioasă ca o tigresă asupra lui Ali. Acesta cuprinse 
într-o singură privire şi pe pruncul cu obraji trandafirii 
din leagăn, şi putina cu apă călduţă pregătită pentru 
spălat. Mâna dreaptă şi-o înfipse în gâtlejul femeii, 
ținând-o departe de el, astfel încât aceasta să nu-l 
împiedice a-şi îndeplini misiunea, iar cu stânga înşfăcă 
de ceafă pruncul din leagăn şi, ridicându-l în aer ca pe 
un căţel, îl plimbă până deasupra putinei, apoi îl vâri 
cu capul sub apă. Trupul micuţ se zbătu de câteva ori 
spasmodic, îşi închirci picioarele, braţele plăpânde, 
apoi încetă să se mai mişte. După ce îl mai ţinu cu 
capul sub apă încă un timp, spre a se asigura că orice 
pâlpâire de viaţă din trupul micut dispăruse, Ali îi 
dădu drumul în putină, apoi se întoarse spre negresă. 
Îi cuprinse cu amândouă mâinile gâtul şi strânse, 
strânse cu putere, până ce simţi  vertebrele 
sfărâmându-se sub degetele lui. Horcăind, femeia se 
prăbuşi. 

Ali o lăsă nepăsător să cadă şi, după ce verifică 
încă o dată moartea copilului, părăsi încăperea. Kislar 
agasi îl aştepta, cutremurat de spaimă. Auzise urletele 
disperate ale negresei şi le pătrunsese înţelesul. Năucit 
de emoție şi de frică, îl conduse pe Ali până la ieşirea 
din harem. 

— Să spui Înălţimii-Sale că nu am şovăit să-i execut 
porunca, bâigui, uitându-se umil la colos. 


— Bine, am să-i spun, rosti acesta cu superioritate. 

Ali se îndreptă spre apartamentul padişahului, spre 
a raporta îndeplinirea sarcinii. Mergea apăsat, 
triumfător, sigur că stăpânul său îi va încredința o 
funcţie corespunzătoare devotamentului său. Ostaşii 
care făceau de gardă la uşă îl lăsară să intre în 
anticameră. Acolo domnea o lumină slabă, roşiatică, 
izvorâtă dintr-o lampă de argint cizelat. Ali străbătu 
anticamera, apropiindu-se de uşa care răspundea în 
încăperea de primire a sultanului. Deodată simți o 
frânghie strângându-se în jurul gâtului. Din umbra 
anticamerei apăruseră nişte namile înveşmântate în 
negru, ce-l imobilizară, în pofida împotrivirii lui 
înverşunate. Laţul din jurul gâtului se strângea 
înăbuşindu-l. Ar fi vrut să tragă aer în piept, dar nu-i 
fu cu putinţă. Văzu miriade de stele, în vreme ce o 
suferință mistuitoare, incredibilă, îi potopea fiinţa. 
Braţele, gâtul, picioarele, capul îi erau prinse parcă în 
chingi de fier... Infernala tortură dură — pentru el — o 
eternitate... Apoi totul se făcu negru în jur şi nu mai 
simți nimic... În miez de noapte, cadavrul unui bărbat 
uriaş, neobişnuit de greu, fu aruncat dintr-o barcă în 
apele tulburi ale Maritzei. Pietroiul, legat cu un lanţ de 
grumaz, îl trase repede la fund... 

A doua zi de dimineaţă, după şedinţa Divanului, 
Işak, noul guvernator al Anatoliei, veni să-şi ia rămas 
bun de la Khalil, bunul lui prieten. Pe marele vizir îl 
frământau gândurile. Işak era încă buimac după 
intempestiva-i nuntă cu fosta sultană Bullbul. 

— Ar trebui să te felicit, Işak, pentru funcţia pe care 
ti-a încredinţat-o tânărul nostru sultan, zise Khalil, 
dar mai ales pentru frumoasa-ţi soţie. Dar mă reţine 
ceva. Ce anume, n-aş putea să-ți spun. 

— Te muncesc presentimente rele? 


Khalil ridică braţele către cer. 

— N-aş vrea să stârnesc mânia lui Allah cu jelaniile 
mele. Pe tine Mehmed te-a ridicat la rangul de 
beylerbey. Pe mine m-a reconfirmat mare vizir. Nu ne 
putem plânge, Işak. Ceva îmi spune însă că lucrurile 
nu merg tocmai bine. 

— Ştiu la ce te gândeşti, Khalil. După o colaborare 
strânsă şi fructuoasă de aproape două decenii, ne 
despărțim. Tu rămâi la Adrianopole, eu plec la 
Brussa... Alcătuiam o echipă puternică... 

— Prea puternică, lşak, zise marele vizir, 
mângâindu-şi cu gesturi automate barba moale, uşor 
ondulată. Atât de puternică, încât a deranjat anumite 
cercuri. De acum înainte va trebui să colaborez cu 
Zaganos-Paşa şi cu Sarudja-Paşa. Deşi amândoi l-au 
slujit cu credință pe fostul nostru stăpân — Allah să-l 
odihnească — pe mine nu m-au simpatizat niciodată. 

— Antipatia a fost reciprocă, zise Işak. Marele vizir 
suspină. 

— Voi avea doi spini în coastă. Ehe, este foarte 
iscusit tânărul nostru padişah. 

Işak replică, scăzându-şi timorat glasul: 

— Să nu te audă cineva, Khalil. Şi pereţii au urechi. 

— Ai aflat de moartea marelui portar Ali? 

— Am aflat. Dar n-am căutat să pătrund misterul 
morții lui. E mai prudent. 

— Nu crezi că există o legătură între dispariţia lui şi 
tragicul sfârşit al micului prinţ Ahmed? 

— Nu mă ispiti, Khalil. Marele vizir zâmbi trist. 

— Ai devenit un perfect curtean, Işak. Mai ales 
acum, după ce te-ai înrudit cu familia domnitoare. 

— De ce mă ironizezi, Khalil? 

Guvernatorul Anatoliei îşi îmbrăţişă prietenul. 


— Trebuie să plec, Khalil. Cortegiul funebru se va 
pune curând în mişcare. 

— Drum bun, Işak. Ție şi soției tale. Ah, să nu uit. 
Dacă ai să-l întâlneşti la Brussa pe Abdul Rahman, să- 
i transmiți complimentele mele. 

— Ce caută Abdul Rahman la Brussa? 

— Azi de dimineaţă i-am semnat ordinul de exilare. 

— A cui a fost inițiativa? 

— A marelui nostru padişah Mehmed. Nici n-am 
avut timp să-l salut pe fostul nostru kislar agasi. L-au 
luat pe sus. Astă-noapte. 

Işak-Paşa vru să spună ceva, dar se abținu. Rosti 
apoi sec: 

— Te las cu bine, Khalil. 

— La bună vedere, Işak. La bună vedere... 

În aceeaşi noapte marele vizir primi la reşedinţa sa 
o vizită simandicoasă. Dar nu pe uşa din faţă, aşa cum 
s-ar fi cuvenit, ci printr-o intrare dosnică. Vizitatorul, 
învăluit într-o capă amplă, ce-i lăsa numai ochii 
descoperiți, era senatorul Andreas Gudelis, 
ambasadorul împăratului Constantinos al XI-lea 
Paleologos al Bizanțului. Diplomatul fu introdus de un 
slujitor surd şi mut într-o cămăruță legată printr-un 
culoar secret de apartamentul marelui vizir. 

Focul din cămin încălzea plăcut încăperea, 
aruncând reflexe roşietice peste mozaicurile aşternute 
pe ziduri. Când se văzu în prezența lui Khalil, 
musafirul îşi scoase gluga şi salută ceremonios. 

— Bine ai venit, Excelență, rosti marele vizir. 
Dezbracă-ți pelerina. Aici e destul de cald. 

Ambasadorul îşi lepădă capa pe o ladă florentină 
lipită de perete. La invitația lui Khalil, se aşeză pe unul 
din jețurile libere din preajma căminului. 


În loc de orice alt preambul, ambasadorul scoase 
din buzunarul dinăuntru al tunicii cenuşii o punguţă 
de piele şi o deşertă pe cuvertura de catifea aşternută 
pe masa pătrată din apropierea sa. Un pumn de 
diamante, cu ape  scânteietoare şi dimensiuni 
prodigioase, atrase privirea interesată a marelui vizir. 

— Din însărcinarea împăratului meu, vă ofer acest 
modest dar, cu prilejul înnoirii mandatului de mare 
vizir. 

Khalil râse: 

— Fii sincer, Excelenţă! Dacă Zaganos-Paşa ar fi 
fost numit mare vizir, lui i-ai fi dus aceste nestemate? 

— Legăturile mele cu Zaganos-Paşa nu sunt atât de 
strânse ca prietenia dintre noi doi. 

Khalil îşi plimbă degetele subţiri şi uscate peste 
pietrele strălucitoare ca jăraticul. 

— Sunt frumoase, ambasadorule. Foarte frumoase. 
Ce-mi cere împăratul tău, de vreme ce mi-a trimis 
acest dar? Presupun că nu mi le-a oferit pe gratis. 

— Pietrele sunt doar un omagiu... 

— Bine, bine! Dacă aşa cere jocul, să ne supunem 
regulilor lui. Ce ar dori împăratul Constantinos? 

— Amânarea ad calendas graecas a unei 
confruntări între Bizanţ şi Imperiul Otoman. Cred că 
nu va fi prea greu. Noul padişah e tânăr şi înclinat 
spre desfătări... 

Marele vizir avea senzația că focul diamantelor îi 
încălzea mâna bătrână. 

— Înclinarea spre desfătări e numai o fațadă, 
ambasadorule. Noul stăpân al Imperiului Otoman este 
un om care ştie ce vrea. Îi place să se distreze, dar nu 
şi-a pierdut vremea în petreceri. Are o pregătire 
intelectuală solidă. Răposatul sultan a vrut să asigure 
fiului său o educaţie desăvârşită. Şi a reuşit. Ştii câte 


limbi cunoaşte tânărul nostru stăpân? Pe lângă turcă, 
limba maternă, vorbeşte curent greaca, franceza, 
latina, araba, persana şi ebraica. A studiat temeinic 
literaturile greacă, latină şi persană, iar ştiinţele 
pozitive şi filozofia nu mai au pentru el nici o taină. Nu 
ştiu dacă i-a plăcut să înveţe, ori dacă şi-a însuşit 
aceste cunoştinţe fiindcă se temea de părintele său. 
Importante sunt rezultatele. Am uitat ceva. Este expert 
în arta militară. Principiile de tactică şi de strategie le 
stăpâneşte în teorie, dar le-a aplicat şi pe teren. Nu 
trebuie să uiţi că defunctul sultan îşi lua cu el fiul ori 
de câte ori pleca la război. În ultimele campanii 
împotriva lui lancu de Hunedoara, actualul padişah a 
făcut parte din statul-major al părintelui său. A lucrat 
sub ordinele celor mai vestiți generali turci, dobândind 
o experiență pe care mă tem, ambasadorule, că o va 
folosi cu efecte nimicitoare pentru duşmanii lui. 

Khalil se uită iarăşi la diamantele care-l fascinau 
cu focul lor lăuntric. 

— Voi încerca să fac totuşi ceva pentru împăratul 
tău, spre a amâna scadenta. 

Andreas Gudelis îşi frecă gânditor bărbia. 
„Exagerezi însuşirile războinice ale suveranului tău, 
spre a-ţi spori meritele față de noi”, reflectă. Întrebă 
apoi cu glas tare: 

— Scadenţă? Care scadență? 

— Căderea Constantinopolelui. 

Ambasadorul îşi împreună mâinile pe masă. 

— Nu ne temem, Excelenţă, că ar putea să cadă 
Constantinopolele, vorbi cu neroadă vanitate. Capitala 
imperiului nostru a cunoscut nenumărate asedii, şi de 
fiecare dată le-a înfrânt. Constantinopolele romaic are 
o existență milenară. 


— Toate au un sfârşit, ambasadorule. Odinioară nu 
existau tunuri. Făcu o pauză, apoi ridică privirile spre 
vizitator: Dacă dublaţi cantitatea de diamante, 
declanşez un război de diversiune la fruntariile 
răsăritene ale imperiului nostru. Vă acord un respiro, 
ca să vă pregătiţi alianţe şi să vă reparațţi fortificațiile. 

Ambasadorul rosti stânjenit: 

— Mă tem, Excelenţă, că nu vom putea adăuga 
nimic la darul acesta. Diamantele pe care le vedeţi 
sunt printre ultimele bijuterii ale Coroanei. 

Marele vizir oftă, luă diamantele în pumn şi le 
strecură în buzunarul caftanului. 

— Nu vreau să ziceți că sunt hapsân. Mulţumesc 
împăratului Constantinos pentru darul său şi îl rog să 
fie încredinţat că voi face totul spre a-l servi. 

După plecarea ambasadorului, Khalil scoase 
diamantele din buzunar şi le întinse iarăşi pe masă. 
Ochii lui bătrâni scăpărau ca şi pietrele prețioase de pe 
cuvertura de catifea. Erau într-adevăr magnifice 
diamantele. Împăratul Constantinos sângerase 
vistieria spre a-i oferi aceste splendori. Khalil îi 
cunoştea bine posibilitățile financiare, fiindcă avea 
agenţi iscusiți la Constantinopole, care-i raportau 
totul. Cunoştea până şi numele femeilor cu care 
basileul burlac se culca din când în când. Avea agenți 
şi în celelalte ţări vecine. Aşa după cum el, Khalil, era 
plătit spre a face unele servicii, în acelaşi chip plătea şi 
el pe alţii, spre a obţine alte servicii. De data aceasta 
alese din grămăjoara de diamante patru pietre de 
mărime mijlocie, dar excepţional de limpezi, destinate 
să ajungă în mâna marelui vizir al turbulentului emir 
din Karamania. Regreta că trebuia să se despartă de 
aceste nestemate, dar jocul viclean al politicii înalte 
cerea sacrificii. Va semăna sămânța răscoalei printre 


emiratele Aydin şi Sermyon. Va atrage în vârtej şi 
emiratul Mentese. Va aprinde astfel la fruntariile 
orientale ale Imperiului Otoman focarul unui război de 
uzură, a cărui stingere va cere timp şi multe jertfe 
umane. Khalil cunoştea firea noului său stăpân. 
Mehmed nu se va mulțumi să lâncezească la 
Adrianopole, în vreme ce generalii săi se vor bate la 
graniță. Îşi va asuma comanda supremă a armatei şi 
va pleca să se lupte împotriva emirilor rebeli. El, 
Khalil, se va strădui ca războiul să dureze mult şi să-l 
rețină pe Mehmed departe de capitală. Între timp, al 
său mare vizir va avea libertatea să tragă sfori. Dacă 
Mehmed se va arăta incomod, cine ştie, va pieri poate 
otrăvit sau înjunghiat... Căi erau o mie. Iar viitorul 
padişah va fi o creatură a lui Khalil. Din clipa aceea, 
el, marele vizir, va fi adevăratul stăpân al imperiului... 

Manevrele lui Khalil avură efectul aşteptat. Anatolia 
orientală luă foc. Flăcările se întinseră cu repeziciune, 
ca şi când ar fi cuprins un depozit cu pulbere 
detonantă. Explozia făcu să se cutremure din temelii 
Turcia asiatică. lIsa-Bey, comandantul militar al 
regiunii, luat prin surprindere, nu fu în stare să facă 
față atacurilor venite din afara graniţelor, concertate 
cu răscoalele dinlăuntru. Trupele lui, debordate de 
răbufnirea violentă a ofensivei inamice, se repliară spre 
vest, suferind mari pierderi. Trebui să intervină însuşi 
Işak-Paşa, guvernatorul Anatoliei, cu grosul armatelor 
turceşti din Asia Mică, spre a frâna înaintarea 
inamicului. Informat de neaşteptata criză, Mehmed 
părăsi Constantinopolele în fruntea unui important 
corp expediționar, alcătuit din infanterie, cavalerie şi 
unități de artilerie, şi se îndreptă în marş forțat spre 
teatrul operaţiunilor. 


În capitală, Khalil îşi freca încântat mâinile. 
Maşinaţiile lui dădeau rezultate excelente. Mehmed 
avea să se afunde în nisipurile mişcătoare ale Asiei, 
care veniseră de hac atâtor cuceritori. Vulpea reuşise 
să-l manevreze pe leu. 

Khalil îşi dovedise încă o dată dibăcia politică. 
Mulţumirea lui ar fi fost deplină dacă nu l-ar fi avut în 
coastă pe Zaganos-Paşa, rămas la Adrianopole... 

Zaganos era kihayabeg — ministru al afacerilor 
interne — având şi titlul de mareşal al imperiului. 
Graţie acestei înalte funcțiuni, putea desfăşura în 
taină operaţii de „contramină”, îndreptate împotriva 
marelui vizir. Eunucul Şehab-ed-Din, care preluase 
atribuţiile exilatului Abdul Rahman, îi acorda tot 
sprijinul. Cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Zaganos 
proveneau din rândurile armatei. Familiarizați cu 
stricta disciplină militară, executau ordinele fără a cere 
explicaţii. În asemenea condiţii, lupta surdă angajată 
între marele vizir şi Zaganos-Paşa ameninţa să fie mai 
spectaculoasă decât o încăierare între două 
monstruoase reptile antediluviene. Peripeţiile ei n- 
aveau să fie cunoscute decât într-un cerc foarte 
restrâns de inițiați. Şi aceasta doar în preajma răfuielii 
celei mari... 


kkk 


Leandru Melissenos Comnen privea lumea şi 
evenimentele prin prisma celor 16 ani ai săi. Lipsa de 
experiență, tradusă printr-o ingenuitate adeseori 
înduioşătoare, dar mai ales acea înflăcărare 
entuziastă, rod al unei imaginații debordante şi al unor 
visări pline de fascinație, făceau ca raționamentele lui 
să fie de o originalitate socotită de adulți cel puţin 
barocă. 


Nu numai în sânul familiei, dar şi în casele 
prietenilor, la şcoală ori pe stradă, Leandru auzise tot 
felul de comentarii în jurul schimbării sultanilor de la 
Adrianopole. Răsăritul domniei adolescentului 
Mehmed al II-lea fusese primit cu un simțământ de 
uşurare de întreaga creştinătate. Îndeobşte ocârmuirile 
nevârstnicilor încoronați sunt plăcute ţărilor vecine. 
Tinerii suverani cărora abia le-a mijit mustăcioara 
preferă plăcerile trupeşti sâcâitoarelor treburi politice, 
lăsate îndeobşte pe seama sfetnicilor. Marele vizir 
Khalil, cunoscut pentru moderaţia sa, făcuse mare 
propagandă înclinărilor paşnice ale tânărului său 
stăpân. Campania din Anatolia — explicase el 
diplomaților străini acreditaţi la Adrianopole — nu era 
decât un incident de politică internă, emiratul 
Karamaniei având caracterul unui stat satelit. 

Leandru fusese întâmplător de față la câteva 
discuții purtate de părintele său, patricianul şi 
senatorul Constantinos Melissenos Comnen, cu diverşi 
bărbaţi politici veniţi în vizită. Toţi erau de părere că 
Imperiul Bizantin se va bucura de o perioadă de pace 
care va dura cel puţin zece ani. Leandru aprecia altfel 
evenimentele. Îşi împărţise prietenii de joacă în două 
tabere — bizantinii şi turcii — care se băteau, folosind 
în joacă arme adevărate. Se întâmpla să cadă şi câte 
un rănit. Dar asemenea incidente erau repede date 
uitării şi  încăierările  reîncepeau cu sporită 
înverşunare. Vastul parc al palatului Comnen din 
Constantinopole era teatrul acestor repetate bătălii. 

Odată, pe când se afla în mijlocul prietenilor, 
Leandru începu să peroreze cu însufleţire: 

— Dacă ar fi să urc pe tron, aşa ca Mehmed al Il- 
lea, mi-aş aduna soldații şi aş porni în iureş nebun de 
la un capăt la celălalt al lumii. Nu m-aş lăsa până nu 


mi-aş făuri un imperiu mai mare decât imperiul lui 
Alexandru Macedon. 

— Dacă ai avea un mare vizir iubitor de pace, ca 
bătrânul Khalil, ce-ai face? îl întrebă un camarad de 
joacă pistruiat, cu părul numai inele. 

— L-aş lăsa acasă la gura sobei, să-şi încălzească 
bătrâneţile, şi l-aş îndemna să-i ţină de vorbă pe 
diplomaţi, în vreme ce eu m-aş pregăti în taină de 
război... 

Vorbele-i ajunseră până la urechea tatălui său, care 
stătea pe o terasă din apropiere, în compania unor 
prieteni din Senat. 

— Aţi auzit cum judecă tinerii? se adresă Comnen 
senatorilor. Mehmed e aproape de aceeaşi vârstă cu 
fiul meu. Nu greşim oare când îi atribuim intenţiile 
paşnice anunțate cu atâta zgomot la Adrianopole? 

Leandru nu avea să afle niciodată că vorbele lui 
hrăniseră — pentru câteva momente — gândurile unor 
importanți demnitari ai imperiului. Căci trâmbiţatele 
asigurări de pace, împrăştiate cu dărnicie în lume de 
sultanul Mehmed şi de marele său vizir, îşi făceau 
efectul. Până şi la biserica Sfânta Sophia, Leandru şi 
prietenii lui auzeau aproape în fiecare duminică predici 
despre harul dumnezeiesc coborât asupra popoarelor 
însetate de pace. 

Este adevărat că Leandru nu acorda decât o atenţie 
marginală acestor înalte probleme politice. 
Preocupările lui se concentrau asupra altor chestiuni, 
mai arzătoare pentru el. Încurcăturile cu dascălii de la 
scoală, îngrijirea celor doi cai arabi primiţi în dar de la 
bătrânul său tată, sfadele-i fără de sfârşit cu copiii din 
cetele rivale, jocurile de circ, alergările de cai, dar, mai 
presus de toate, iubirea-i tainică pentru Irina, gingaşa 


fiică a senatorului Evghenis Chrisolora-Kalamides, fost 
logotet al tezaurului public. 

Era într-o duminică. În vreme ce arhiepiscopul 
constantinopolitan revărsa din înaltul amvonului izvor 
de cuvinte mângâietoare pentru auzul şi inima 
enoriaşilor smeriţi, Leandru se rupse din ambianța 
cucernică. Într-una din stranele bogat sculptate stătea 
Irina. O rază de soare se strecura printr-una din 
ferestrele înalte, strălucitor colorate, şi îi învăluia 
chipul gingaş într-un nimb de aur, cum aveau doar 
sfintele de pe icoane. Irina era mai frumoasă decât 
Maica Domnului însăşi. Gândul acesta păcătos — era o 
blasfemie să compari o biată muritoare cu Neprihănita 
Fecioară — îl făcu pe Leandru să se cutremure. Ceru 
iertare Divinei Imaculate, dar chipul angelic al Irinei îl 
îndepărtă iarăşi de la drumul cel drept. Era atât de 
minunată, încât şi sfinții din icoane rămâneau cu ochii 
ațintiți asupra ei. 

Tulburată de intensitatea privirilor lui, Irina tresări 
şi îşi întoarse ochii spre el. Nu-i fu greu să-l 
desluşească în mijlocul norodului înveşmântat de 
sărbătoare. Deşi varietatea de chipuri şi de culori ar fi 
trebuit s-o zăpăcească, obrazul lui trandafiriu, nasul 
fin, bărbia frumos modelată, părul ondulat se 
singularizau. Câteva momente lumea din jur se pierdu 
într-o ceață închipuită şi numai ei doi rămaseră să se 
soarbă din ochi. Un surâs plin de dulceaţă se aşternu 
pe buzele ei, iar în obraji îi apărură gropiţe. 

Deodată Irina îşi aminti că se afla în biserică şi că 
nu se cuvenea a-şi lăsa gândurile să o ia razna. Dacă 
ar fi bănuit ce se petrece în capul ei, maică-sa i-ar fi 
făcut o aspră observaţie. Irina îşi întoarse iarăşi ochii 
către amvon. Vraja privirilor ei tesute minunat cu 
privirile lui Leandru se rupse. Tânărul îndrăgostit se 


uită cu vădit resentiment la Cleope Kalamides şi se 
întrebă cum de era posibil ca o femeie atât de ţeapănă, 
de urâtă, cu pieptul scos înainte ca un cocoş fudul, să 
fie mama Irinei. Irina nu semăna nici cu tatăl ei, 
senatorul. Bătrânul Chrisolora-Kalamides era slab ca o 
undrea, avea ochiul aspru, buzele strânse, chipul 
anost, expresia înțepată, mersul ţanţoş şi verbul 
sonor. Tipul omului trufaş, care se socoteşte alfa şi 
omega într-o lume de neisprăviţi. Lângă Kalamides se 
aflau cei trei fii ai săi. Prâslea, Andreas, împlinise de 
curând 17 ani şi era cel mai înverşunat duşman al lui 
Leandru. Elevi la aceeaşi scoală, egal de ambiţioşi, se 
băteau pe aceleaşi premii şi distincţii. În lupta lor 
pentru întâietate îşi târâseră şi colegii, împărțindu-i în 
două tabere. Conflictele erau dese, iar după fiecare 
încăierare, combatanții se înapoiau acasă plini de 
vânătăi şi de zgârieturi. Părinţii celor doi rivali nu se 
amestecau în certurile copiilor. Se mărgineau să le 
recomande moderație, să-i mustre dacă încăierările 
depăşeau anumite limite, deşi în sinea lor erau mândri 
fiindcă odraslele se arătau pline de temperament 
războinic, aşa cum se cuvine unor tineri nobili 
destinaţi să-şi facă din cariera armelor supremul scop 
în viață. Relaţiile dintre cei doi senatori erau încordate. 
Membri ai Consiliului imperial, se plasau îndeobşte pe 
poziții diametral opuse, disputele lor luând adeseori 
proporţii nedorite. Basileul, dornic să păstreze armonia 
între sfetnicii, intervenea, poruncindu-le să îşi 
tempereze avânturile. În mai multe rânduri încercase 
să-i concilieze, dar tentativele lui dăduseră de fiecare 
dată greş. 

După încheierea serviciului religios, Leandru se 
plasă aproape de ieşire, astfel ca Irina să treacă prin 
preajma lui când va părăsi biserica, însoțită de părinții 


şi de fraţii ei. Enoriaşii erau într-o foarte optimistă 
stare de spirit. Comentau cu interes predica, făceau 
glume,  râdeau, vorbeau cu glas tare, potrivit 
importanţei pe care fiecare şi-o atribuia cu mai mult 
sau mai puţin temei. 

Leandru îşi expediase prietenii în piața din fața 
catedralei,  recomandându-le să-l aştepte acolo. 
Flăcăiandrii nu încercaseră să-l descoasă. Ştiau că cel 
mai sigur mijloc spre a-l face să se închidă în sine şi să 
păstreze o tăcere încăpățânată era să-i pună întrebări 
indiscrete. 

Leandru scoase un boboc de trandafir de la 
butoniera tunicii scurte, cu mâneci despicate de la 
umăr şi până la cot, şi se uită spre interiorul bisericii, 
pentru a descoperi pe Irina în şuvoiul compact de 
oameni ce se scurgeau spre ieşire. Deodată o zări. 
Inima începu să-i bată cu putere. Ochii îi străluciră. 
Emoţionat, îşi umezi cu vârful limbii buzele uscate. Şi 
Irina îl văzuse. Mironosiţă, plecase capul, mărginindu- 
se a-i arunca pe sub sprâncene priviri şăgalnice, 
neobservate de ai ei. 

Când trecu pe lângă Leandru, acesta profită de 
îimbulzeală şi îi strecură în mână bobocul de trandafir. 
Mâinile lor tinere se atinseră o frântură de secundă. 
Când Irina luă floarea, băiatul simți că îl îmbată 
fericirea. Nimeni în afară de ei doi nu surprinsese 
subtila manevră. Tânărul îndrăgostit rămase lângă uşă 
până ce Irina şi cu ai ei se pierdură în mulțime, apoi se 
îndreptă agale spre prietenii care-l aşteptau în piaţă. 
Stăteau lângă o fântână de piatră şi chicoteau. 

— Iubire, iubire, iubire! începu să fredoneze cel mai 
înalt dintre ei, un pistruiat cu părul roşu-foc. 


— Nu tachinaţi băiatul! interveni al doilea, vârându- 
şi mâna în cârlionții lui Leandru în semn de 
mângâiere. 

— Unde scrie că oamenii n-au voie să iubească? 
supralicită al treilea, scuturându-şi chica neagră şi 
creaţă. 

Avea o tipică înfăţişare de armean. 

În jurul lor se foiau tot felul de plimbăreţi 
duminicali, de toate vârstele, neamurile şi rasele. 
Făcându-şi loc printre lume, Andreas, fratele Irinei, se 
apropia bătăios de Leandru, urmat de unul din frații 
săi şi de patru prieteni cu mutre încruntate. 

— Fraţilor, miroase a păruială! exclamă pistruiatul, 
ducându-şi instinctiv mâna la stiletul prins în centură. 

— Sunt şase contra noi patru, replică negriciosul, 
uitându-se plin de sfidare spre grupul lui Andreas. N- 
avem ce alege din ei! 

Leandru îşi îngustă ochii. Apariția neaşteptată a 
fratelui Irinei nu prevestea nimic bun. 

Andreas se opri în fața lui Leandru. Ochii îi 
scăpărau. Mâna stângă se încleştase pe mânerul săbiei 
atârnate la şold. Scoase cu dreapta — din buzunarul 
dinăuntru al tunicii cu mâneci bufante — bobocul de 
trandafir pe care Leandru îl strecurase Irinei şi i-l 
aruncă la picioare. 

— Păstrează-ţi zarzavatul! rosti cu aroganță. lar pe 
viitor să nu te mai apropii de sora mea. În familia mea 
nu sunt iubiţi cei vânduți papistaşilor. 

Leandru se făcu vânăt. Tot sângele i se urcase în 
cap. Dădu să se repeadă asupra lui Andreas, dar 
pistruiatul şi armeanul îl prinseră de braţe. 

— Linişteşte-te, Leandru! Suntem în fața bisericii, 
ce Dumnezeu! îl preveni cu seriozitate pistruiatul. Nu 
se cade să vă bateţi tocmai aici. 


Leandru se eliberă cu o smucire bruscă. Duse 
mâna la garda săbiei. 

— Insulta asta ai s-o plăteşti cu sângele tău, 
Andreas! 

Lamele săbiilor lor ţâşniră brusc la lumină, 
încrucişându-se ca nişte şerpi de foc. În ochii tinerilor 
combatanți se citea o mânie ucigaşă. Clinchetul 
săbiilor atrase la repezeală lumea, care făcu cerc. 

— De ce se bat? 

—  Derbedeii ăştia nu mai respectă nici sfânta 
duminică! 

— Tocmai aici şi-au găsit să se ia la harță! 

— Blasfemie! 

— Să-i dăm pe mâna străjilor! 

— Nu le-a mijit bine mustața, şi se bat cu săbiile! 
Ruşine! 

— Edictele imperiale interzic duelurile! 

— Ruşine! 

— Ar trebui să li se dea o lecţie! 

— Din ce se luară? 

Exclamaţiile curioşilor ţâşneau ca nişte fuzee. Unul 
dintre însoțitorii lui Andreas, îngrijorat de ostilitatea 
privitorilor, dădu o explicaţie perfidă: 

— Andreas, fiul senatorului Kalamides, apărătorul 
adevăratei noastre credinţe ortodoxe, se bate cu fiul 
papistaşului Melissenos-Comnen. 

Murmure de mânie se ridicară din rândurile 
spectatorilor. 

— Ruşine papistaşilor! 

— Jos cu papistaşii eretici! 

— Jos cu vânduții Papei! 

O bâtă răsucită prin aer se abătu asupra săbiei lui 
Leandru, smulgându-i-o din mână. Prietenii lui, deşi 
speriați de  întorsătura gravă pe care o luase 


incidentul, îi săriră în ajutor. Şi însoțitorii lui Andreas 
se aruncară în învălmăşeala stârnită din senin. Câţiva 
partizani ai unirii cu Roma interveniră la rândul lor. Se 
iscă o mare busculadă. Profitând de confuzia creată, 
pistruiatul îl înşfăcă de braţ pe Leandru şi, cu prezenţă 
de spirit, izbuti să-l smulgă din îngrămădeală. Alergară 
spre o stradă laterală, urmaţi de ceilalți doi prieteni, 
scăpați şi ei din încăierare. 

Micşorară pasul abia după ce se îndepărtară bine 
de piaţă. 

— Ticăloşii! exclamă Leandru gâfâind. Am să i-o 
plătesc lui Andreas! 

— Bizuie-te pe noi, Leandru! replică negriciosul. N-o 
să ne scape el din mână! Dar acum să ne risipim pe la 
casele noastre. Ai mei mă aşteaptă cu masa. Dacă 
întârzii, îmi aplică tata o corecție zdravănă, indiferent 
de opiniile mele religioase. 

Flăcăiandrii izbucniră în râs. 

— De data asta am scăpat uşor, zise pistruiatul, 
scărpinându-se în cap. 

— Am tras o mare spaimă pentru tine, Leandru, 
spuse al doilea prieten, ştergându-şi cu dosul palmei 
sudoarea de pe frunte. Erau să te jupoaie de viu 
energumenii... 

— Iubire, iubire, iubire! fredonă iarăşi pistruiatul. 

— Dacă nimereau străjile peste noi, dădeam de 
dracul! opină armeanul. 

Îşi luară rămas bun, apoi plecară care încotro. 
Leandru se înapoie trist acasă. Ce se întâmplase cu 
Irina? Cum de ajunsese floarea în posesia lui Andreas? 

Nu suflă un cuvânt fraţilor săi despre neplăcuta-i 
aventură. Ar fi tare rău dacă arhontele imperial — şeful 
poliției constantinopolitane — ar afla că feciorii 
senatorilor Comnen şi Kalamides s-au bătut pe stradă, 


ca nişte zurbagii de rând. Ar aduce cazul la cunoştinţa 
marelui logotet, iar acesta ar chema pe cei doi senatori 
şi le-ar reproşa proasta educaţie a tinerilor, 
prevenindu-i totdeodată că pe viitor va lua aspre 
măsuri împotriva vinovaţilor, fără a ţine seamă de 
originea lor nobilă. Leandru ştia că tatăl său va 
muşamaliza şi acest scandal. Se va alege însă acasă cu 
o săpuneală penibilă. Leandru îşi iubea mult părintele, 
dar îi ştia şi de frică. Constantinos Comnen nu şovăia 
să pună mâna pe cravaşă şi să aplice corecții 
usturătoare nărăvaşilor săi copii. 

După cină, băieţțandrul trecu în camera lui şi se 
aşternu pe lucru. Avea de învăţat pe dinafară cincizeci 
de versuri din Iliada şi nişte plictisitoare teorii 
matematice ale lui Pitagora. Dar Leandru nu prea avea 
acum poftă de studiu. Gândul îi fugea fără voie la 
Irina. 

Odată Constantinos Comnen îl luase deoparte şi îi 
vorbise molcom, ca de la bărbat la bărbat: „Eşti cel mai 
mic dintre copiii mei. Frații tăi mai vârstnici mânuiesc 
cu dibăcie armele şi au dat în repetate rânduri dovadă 
de îndrăzneală, tenacitate şi spirit de inițiativă. Pe 
scurt, sunt nişte buni executanți. Ție, Leandru, ţi-a 
dăruit Dumnezeu o inteligență vie, superioară fraților 
tăi. Vreau să te ridici prin ştiinţă. Avem în familie un 
mare învăţat: pe episcopul Macarios Melissenos. Îi 
urez să-l depăşeşti. Apoi să nu uiţi că descinzi dintr- 
un neam de împărați. Strămoşii tăi au domnit pe 
tronul Bizanțului...” 

Leandru n-ar fi conceput să îşi dezamăgească 
părintele. Îi şi plăcea învăţătura. Până a nu o cunoaşte 
pe Irina, treburile merseseră foarte bine. Dar din ziua 
când o văzuse la serbarea din casa unchiului său, 
Demetrios Cantacuzino, îşi pierduse liniştea şi 


echilibrul sufletesc. Dacă studia Apologia împotriva 
Islamului sau analiza Consideraţiunile asupra educației 
unui împărat, vedea apărând printre rândurile scrise 
chipul surâzător al Irinei. O visa noaptea în somn, o 
vedea şi ziua, treaz, conturându-se peste chipurile 
interlocutorilor lui. Cea mai năstruşnică pățanie i se 
întâmplase cu câteva săptămâni în urmă. Se afla în 
plin examen. Deodată avusese impresia că peste 
obrazul aspru, ridat, ciupit de vărsat al rectorului — 
care prezida comisia de examinare — se suprapusese 
umbra chipului Irinei. Pierduse atunci şirul 
raționamentului şi bâiguise câteva vorbe neînţelese. 
Rectorul îl privise cu mirare şi cu vagă compătimire: 
„Mă tem că ai învăţat prea mult în ultima vreme, 
băiatule. Ar trebui să te mai odihneşti, să schimbi 
puţin aerul. Eşti palid. Nu-mi place. Să faci sport, să-ţi 
întăreşti şi trupul, nu numai spiritul.” 

Leandru simţise atunci că îl copleşeşte ruşinea. 
Niciodată nu-i vorbise un profesor cu atâta 
solicitudine. După o scurtă întrevedere cu rectorul, 
bătrânul Melissenos Comnen îl chemase în cabinetul 
său de lucru: „le oboseşte învățătura, fiul meu? 
Rectorul mi-a spus că eşti obosit. Eu n-am impresia 
asta. Dacă mă uit mai bine la tine, văd că ai culoare în 
obraji, ochii îți sclipesc... la dă mâna, nu ai cumva 
fierbințeală?... Hm, eşti rece! Rece ca o şopârlă. Ar 
trebui să te examineze medicul”. Băiețandrul se roşise 
ca o tomată straşnic coaptă. Spusese că n-are nimic şi 
că niciodată nu se simţise mai bine. Se ferise, totuşi, 
să-i vorbească despre Irina... 

Conflictele lui Leandru cu Andreas îşi aveau 
obârşia într-o rivalitate firească. Întâietatea şi-o 
disputau nu numai la învăţătură, dar şi în întrecerile 
sportive. Andreas era un adolescent armonios 


construit, cu un chip extrem de agreabil şi cu ochii de 
un albastru limpede ca apele Bosforului. Îl urâţea însă 
o expresie de aroganță şi de trufie. „Aerul familiei”, 
rostea persiflant pistruiatul, care nu-i putea suferi pe 
cei din neamul Kalamides. 

Câteva zile după incidentul din Piaţa Bisericii 
Sfânta Sophia, un servitor se înfățişă în camera lui 
Leandru şi îi spuse că este chemat de stăpân. Leandru 
simţi o vagă nelinişte. Bătrânul Melissenos Comnen îl 
primi stând în jeţul său cu spătar înalt, împodobit cu 
stema imperială a Comnenilor. Chipul îi era întunecat. 
Degetele mâinii drepte băteau darabana în braţul 
jilțului. 

— Azi de dimineaţă, Leandru, am avut o foarte 
penibilă convorbire cu arhontele imperial. Se pare că 
te-ai încăierat în mijlocul unei pieţe cu fiul lui 
Kalamides. Este adevărat? 

Băiatul plecă fruntea. 

— Adevărat. 

— Ştii că legile pedepsesc asemenea fapte? 

— Ştiu 

— Aţi încrucişat săbiile? 

— Da. 

— De ce? 

— Copilării... Mai mult în joacă... Nu ştiu de ce s-a 
dat atâta importanţă unui fleac. 

— Sunt informat că ţi-a adresat cuvinte grele. 

— N-am reţinut bine... 

— Ti-a spus că în familia lui nu sunt iubiți cei 
vânduți papistaşilor. Aşa este? 

— Aşa. 

Constantinos Comnen rămase câteva clipe tăcut, îşi 
muşcă buzele, apoi ridică privirile asupra fiului său. 


— Eşti destul de mare, Leandru, ca să afli anumite 
adevăruri. În primul rând nu este o ruşine să doreşti o 
apropiere între noi, bizantinii, şi Biserica Romei. 
Militez pentru unirea cu Roma fiindcă apreciez că 
numai Apusul ne poate salva. Dacă rămânem singuri 
în fața Islamului, suntem pierduţi. 

— Îţi împărtăşesc convingerile, tată. 

— Bun. Kalamides şi cei care gândesc ca el nu sunt 
în stare să vadă mai departe de lungul nasului... Şi 
acum spune-mi adevărul, Leandru.  Convingerile 
religioase au provocat conflictul tău cu fiul lui 
Kalamides? Sau acestea n-au fost decât un pretext? 

În clipa aceea Leandru se simţi foarte apropiat 
sufleteşte de părintele său. Fu ispitit să-i destăinuie 
iubirea lui pentru Irina. Îşi zise însă că era prea tânăr 
spre a-şi permite să vorbească tatălui său despre 
dragostea lui pentru o fată. Mai ales când această fată 
era fiica lui Kalamides, unul dintre cei mai înverşunațţi 
duşmani ai familiei Comnen. 

— Există o veche rivalitate între mine şi Andreas... 

— Ştiu. Asta e tot? 

— Tot. 

— Atunci am să-ţi dau un sfat, fiul meu. Când ai să 
te mai baţi cu Andreas, să n-o mai faci în locuri 
publice, căci riscaţi să nimeriți amândoi în închisoarea 
Blachernelor. Găsiţi un teren mai retras, cu martori 
puţini, care să ştie a-şi ține gura în caz că vreunul din 
voi ar cădea rănit. Asta nu înseamnă că trebuie să 
cauţi cu lumânarea motive de ceartă. Dar dacă 
onoarea ta şi a familiei tale sunt în joc, nu ezita să te 
baţi. Nu există o moarte mai frumoasă decât cu arma 
în mână pentru apărarea unei cauze drepte. 

În ziua aceea Leandru avu senzaţia că între el şi 
tatăl său se statorniciseră alte relații decât cele 


obişnuite între părinte şi fiu. Deşi nu împlinise încă 17 
ani, trecuse pragul bărbăţiei şi i se acorda cu încredere 
acest statut. 

În acelaşi an Leandru termină con brio şcoala 
superioară de pe lângă monastirea Pantocratorului şi, 
potrivit voinţei tatălui său, se înscrise la Universitatea 
imperială constantinopolitană, secția de filozofie. Ar fi 
putut să urmeze dreptul, dar nu avea de gând să se 
facă om de legi. Cunoaşterea filozofiei deschidea 
perspective promițătoare unui tânăr. „Aici, în Bizanţ, îi 
spusese odată părintele său, cariera armelor nu mai 
are viitor. De când imperiul şi-a pierdut cea mai mare 
parte din teritorii, forţele noastre armate s-au redus la 
efective derizorii. Comandamentele militare, puţine la 
număr, sunt suprasolicitate. Nobilii, lipsiţi de venituri 
funciare, în urma pierderii domeniilor, au ajuns a se 
mulțumi cu cele mai umile funcții militare şi 
administrative, rezervate altădată burgheziei mărunte. 
Nu se ştie ce ne pregăteşte viitorul. Poate că într-o zi 
va trebui să părăseşti Constantinopolele şi să-ţi cauţi 
norocul aiurea... Cine ştie?... 

Andreas se înscrisese la secţia de drept. „Îmi 
pregătesc fiul pentru cele mai înalte demnități 
politice”, trâmbiţța senatorul Kalamides. „Vreau să 
dăruiesc acestei ţări un legislator înţelept. Şi mai 
năzuiesc ceva”, adăuga el cu subtilitate. „În visurile 
mele îl văd pe Andreas compunând un «Tratat al 
Ceremonialului Curţii», care să lase în umbră Cartea 
Ceremonialului a lui Codinos. În anexă să enumere cele 
mai ilustre şi mai nobile familii, atribuind un loc de 
cinste familiei Chrisolora-Kalamides.” 

Câteodată venea în vizită la palatul Comnen 
episcopul Macarios Melissenos, savantul familiei. Toţi 
îl ascultau cu desfătare pe înaltul prelat vorbind cu 


nesecată vervă şi doctorală autoritate despre cele mai 
năzdrăvane şi complicate subiecte. Ştia, de pildă, cu 
precizie anul naşterii lui Abraham, discursul ţinut de 
Noe vietăților necuvântătoare înainte de a le îmbarca 
pe arca ce avea să le scape de la înec, numărul exact al 
penelor din aripile Sfântului arhanghel Mihail, sau 
vârsta lui Barac, feciorul lui Abinoam, când s-a suit pe 
muntele Tabor. 

În urma reducerii hinterlandului 
constantinopolitan la o fâşie de teritoriu cu câteva 
localități lipsite de importanţă, populaţia capitalei nu 
mai avea posibilitatea să îşi petreacă vilegiatura în 
stațiunile climaterice altădată foarte apreciate, dar 
astăzi aflate sub stăpânirea turcilor. Insulele Prinkipo 
nu puteau oferi un spaţiu îndestulător amatorilor de 
excursii în aer liber. Bogătaşii — împuţinați şi ei — îşi 
permiteau să facă unele călătorii în insulele Egeii ori în 
Italia. Sărăcimea — îngroşată de numeroşi nobili 
decăzuţi — era nevoită să îşi petreacă vara la 
Constantinopole, într-o atmosferă fierbinte, de etuvă, 
în palatele căzute în paragină. Tineretul petrecea 
organizând baluri, la care trataţia se reducea la o tavă 
mare cu pesmeţi, la câteva felii de pepene şi la o 
balercuţță cu vin ieftin. Aceasta era tot ce-şi mai 
îngăduiau latifundiarii de ieri. 

Reşedinţa  constantinopolitană a Comnenilor îşi 
păstra grandoarea de odinioară. Slugile erau mai 
puţine la număr, dar atâtea câte mai rămăseseră se 
întreceau a face încăperile să strălucească de 
curăţenie. Helena Melissenos Comnen, mama lui 
Leandru, era o femeie pricepută a-şi dirija autoritar 
gospodăria şi copiii. Relaţiile cu soțul ei nu se 
remarcau printr-o mare cordialitate. În primii ani după 
căsătorie se iubiseră cu pasiune. Dar vârsta le potolise 


treptat elanurile, făcându-i să-şi piardă nu numai 
ingenuitatea tinereţii, ci şi iluziile. Grijile, tot mai 
numeroase, mai apăsătoare, îi înăcriseră înainte de 
vreme. Voluntari, irascibili, posomorâți, se ciocneau ca 
două pietre egal de tari, scoțând scântei, spre spaima 
copiilor şi a servitorimii. Nici relaţiile dintre părinții 
Irinei nu erau mai călduroase. Cleope Kalamides, fiică 
de neguțători genovezi înnobilaţi cu un secol în urmă, 
adusese o zestre apreciabilă, pe care Evghenis 
Kalamides o folosise spre a-şi redobândi echilibrul 
financiar, într-o vreme foarte compromis. Despotică, 
arțăgoasă, trufaşă, nu pierdea ocazia să-i amintească 
rolul de înger salvator pe care-l jucase în primii ani ai 
căsniciei. De atunci Kalamides îşi înzecise averea, 
reuşind să devină unul dintre cei mai bogaţi oameni 
nu numai din Constantinopole, dar şi din Mediterana 
Orientală. 

Cleope Kalamides îşi crescuse odraslele insuflându- 
le aceeaşi imensă încredere în propriile lor calităţi. 
Inteligența strălucitoare a lui Andreas, de pildă, era 
precumpănită de un orgoliu şi de o impertinenţă 
insuportabile. Ceilalţi frați ai lui erau şi mai goi 
sufleteşte. Plini de ifose, capricioşi, violenţi, socoteau 
că totul li se cuvine. Numai Irina îşi păstrase 
simplitatea, simţul măsurii, delicateţea şi o ingenuitate 
cu totul deosebită. Idila ei cu Leandru, surprinsă de 
Andreas, stârnise mare furtună în sânul familiei 
Kalamides. 

— Cum ai putut să primeşti o floare de la fiul lui 
Comnen? îi reproşa, plin de indignare, bătrânul ei 
părinte. De la fiul unui romeu care şi-a trădat credinţa 
ortodoxă! 

Irina se uită mânioasă la Andreas, prezent la 
această scenă. 


— Faci rău, tată, că te iei după intrigile lui Andreas. 

— Îndrăzneşti să spui că nu e adevărat? 

Irina îi aruncă o privire plină de sfidare. 

— Şi dacă ar fi aşa? 

Senatorul izbi cu pumnul în masă. 

— Renunţă la tonul ăsta! Nu-l tolerez! 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. 

— Leandru mă iubeşte. 

— Da? Te iubeşte? replică sarcastic Kalamides. Îşi 
închipuie poate că am să i te dau de soţie... Află de la 
mine, fetițo, că n-am de gând să aduc în familie un 
sărăntoc. Foarte curând, toți cei din neamul 
Comnenilor nu vor mai avea nici un blid cu linte spre 
a-şi astâmpăra foamea. Crezi că sunt atât de prost 
încât să-i hrănesc pe toţi din munca mea? Crezi că am 
să plătesc cu aur greu mângâierile cu care va binevoi 
să te desfete fiul ereticului? Tonul lui persiflant se 
transformă brusc în furie: Dacă ţi s-a făcut de bărbat, 
am să-ţi găsesc eu soțul potrivit. Nu m-am gândit până 
acum la asta, deşi peţitorii n-au lipsit. Te-am socotit 
nevârstnică. Dar constat că eşti mai precoce decât mi- 
am închipuit. Trebuie să-i mulțumesc mamei tale, 
fiindcă ţi-a dat prea multă libertate. 

— Acum te legi de mine! exclamă vexată Cleope. Ca 
şi când n-aş fi destul de nefericită. Irina ar putea să 
năzuiască la un prinţ dintr-o casă domnitoare. 

Andreas râse batjocoritor. Chipul lui frumos se 
urâţise, reflectând tot veninul din suflet. 

— Prinț? Irina a preferat să se înhăiteze cu un 
derbedeu. 

Bătrânul Kalamides schimbă brusc frontul: 

— Cum îți permiți să foloseşti un limbaj atât de 
vulgar în prezența părinţilor tăi? Pentru asta ţi-am dat 


educaţie? Pentru asta te-am trimis în cele mai înalte 
şcoli? Ca să vorbeşti ca un hamal din port? 

Cleope ridică deznădăjduită ochii spre cer. 

— Oh, Doamne! Cu ce-am păcătuit ca să mă 
pedepseşti dându-mi copii atât de nevolnici? Oh, 
nenorocire mie! 

Accentele ei teatrale atingeau grotescul. Kalamides 
hotări să pună capăt acestei discuții. 

— Pe viitor să nu mai aud un cuvânt despre 
Leandru Comnen. Consider chestiunea definitiv 
închisă... Cleope, să te ocupi de trusoul fiicei tale. La 
toamnă o mărit. Zilele acestea îi voi prezenta 
logodnicul pe care i l-am ales. Până atunci să o ţii sub 
cea mai strictă supraveghere. Şi cu asta am terminat. 

Părăsi demn încăperea, trântind uşa în urma lui şi 
lāsând-o pe Irina pradă unei crize de plâns... 

A doua zi Andreas se grăbi să istorisească scena 
prietenilor săi. În curând povestea făcu ocolul 
oraşului. Printre cancanurile banale aflate în 
circulaţie, noul scandal făcu vâlvă. 

Supărat la culme, Leandru se înfățişă tatălui său şi 
îi repetă versiunea difuzată în public de Andreas. 

Bătrânul senator nu păru deloc impresionat. 

— Fiul meu, adevărul nu trebuie să te supere. 
Andreas şi tatăl său, nişte parveniţi care văd totul prin 
prisma banului, n-au făcut decât să repete ceea ce se 
ştie de multă vreme. Familia noastră trece printr-o 
criză financiară, consecinţă directă a marasmului 
economic abătut asupra lumii bizantine. Crezi că 
suntem singurii?... Domeniile noastre din Anatolia 
ocupată de turci sunt definitiv pierdute. Mai avem ceva 
pământuri în Peloponez, dar toate puţin productive. 
Maică-ta dispune încă de bijuteriile ei de familie. Dacă 
situația politică se va complica, vom apela la această 


ultimă resursă, vânzându-le pe un preţ acceptabil... 
Maică-ta şi cu mine facem adevărate scamatorii 
financiare spre a păstra aparenţa traiului îmbelşugat 
de odinioară. Fațada este încă arătoasă. Nu mă întreba 
însă ce se ascunde dincolo de ea. Se uită la splendidele 
tapiserii de pe pereţi, amenințate a fi scoase la mezat 
dacă situația nu se va ameliora. Nu ţi-am vorbit până 
acum despre încurcăturile noastre băneşti, fiindcă am 
socotit că ai nevoie de linişte spre a putea învăţa. Fraţii 
tăi mai mari ştiu că nu stăm pe roze. Sperăm că 
lucrurile se vor îndrepta. Din nefericire, mersul 
evenimentelor nu ne îngăduie să privim cu seninătate 
viitorul. Suntem pândiţi de o lentă şi iremediabilă 
sufocare. 

Leandru vru să spună ceva, dar era atât de 
emoționat, încât i se încurcau vorbele în gâtlej. 

— Tată, sunt alături de dumneata şi de mama. Dacă 
va fi nevoie, sunt gata să pun umărul, să fac orice... 

— Tu vezi-ţi de învățătură. Lasă celelalte griji pe 
seama noastră. O să ne descurcăm noi, zâmbi 
senatorul. 

Leandru ieşi din cabinetul de lucru şi închise 
încetişor uşa în urma lui. Comnen îi auzi paşii 
îndepărtându-se pe coridor. 

„Bun băiat, murmură el. Bun băiat. Trebuie să-i 
mulțumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a fericit cu trei 
vlăstare de nădejde.” 


kkk 


Nerio al II-lea, duce de Athena, era înspăimântat. 
Bunăvoința stranie pe care i-o arătau turcii după 
urcarea pe tron a lui Mehmed al II-lea nu-l lăsa să 
doarmă. „Când duşmanul îți declară iubire, să te 


fereşti mai mult ca oricând”, cugeta, încolțit de 
presimţiri rele. 

Îndată după înscăunarea noului sultan, îi trimisese 
în dar o lădiță cu ducați, şaluri şi covoare orientale, 
obiecte de artă din sticlă de Murano şi un set de 
volume cu isprăvile lui Alexandru cel Mare. Tânărul 
padişah îi răspunsese printr-un mesaj plin de 
bunăvoință, asigurându-l de dorinţa sa de a vedea 
statornicindu-se între Imperiul Otoman şi Ducatul 
Athenei relaţii de veşnică prietenie. Nerio cunoştea 
valoarea acestor legăminte. Perfidia turcilor întrecea 
până şi perfidia florentinilor. 

Lui Nerio i se năzărise că fiul său nu va apuca să 
moştenească ducatul. Se vor ivi piedici care-l vor face 
să se poticnească înainte de a pune mâna pe 
însemnele puterii. O ghicitoare tuciurie îi citise în 
palmă, şi acolo, în urmele numai de ea ştiute, văzuse 
silueta descărnată a Doamnei cu Coasa călcând peste 
un spic retezat de la pământ. Ce semnificaţie avea 
spicul? se întreba Nerio. Simboliza oare viața lui? Ori a 
dinastiei? După ce terminase cititul în palmă, ţiganca 
îi şoptise repede: 

— Să te fereşti de otrăvuri, Măria-ta. 

Nerio îngheţase. De atunci îşi pierduse şi bruma de 
linişte. Spre a se feri de surprize, angajase serviciile 
unui degustător care punea pe limbă orice aliment 
destinat mesei ducale. Omul, adus tocmai din Italia, 
acceptase  primejdioasa slujbă în schimbul unui 
salariu foarte gras. 

Nerio se simțea singur, îngrozitor de singur. 
Curtenii lui, originari din Italia şi din Spania, nu 
pierdeau ocazia să-i manifeste loialitatea. Dar Nerio 
mai ştia că toţi veniseră în Grecia numai spre a se 
căpătui şi că ar fi fost oricând gata să-l trădeze dacă s- 


ar fi ivit un candidat la tron dispus să le acorde 
avantaje mai mari. Nu se putea bizui nici pe 
mercenarii din garda sa personală, fiindcă le cunoştea 
mercantilismul. Funcţionarii din aparatul de stat, de 
asemenea străini de Grecia şi preocupaţi numai de 
propria îmbogăţire, jupuiau şapte piei de pe spinarea 
localnicilor. Nerio nu înţelegea cum reuşise înaintaşul 
său,  bastardul Antonio, să-şi ataşeze populaţia 
grecească. Ar fi fost o explicaţie. Antonio fusese 
concesiv în colectarea impozitelor. El, Nerio, trebuia să 
dea dovadă de intransigenţă, fiindcă mercenarii se 
arătau nesăţioşi. În repetate rânduri pretinseseră cu 
aroganță sporirea lefurilor şi a avantajelor făgăduite 
prin contract. Strâns cu uşa, ducele le satisfăcuse de 
fiecare dată pretenţiile. 

Nerio îşi găsise un sprijin moral — destul de fragil 
dealtfel — în soţia sa, Chiara. Ducesa, intuindu-i parcă 
frământările — pe care el nu i le împărtăşise spre a nu 
o înspăimânta — era mai atentă, mai binevoitoare ca 
niciodată. Recunoscător, ducele o acoperea cu daruri 
scumpe. Căsnicia lor — clădită pe temeiuri politice — 
nu fusese fericită. Ducesa îi dăruise un copil, 
asigurând continuarea dinastiei în linie bărbătească. 
Nerio, absorbit de problemele de stat, îşi neglijase 
soția. Când simțea nevoia să se destindă, prefera 
compania unor femei tinere, puțin complicate, 
recrutate de majordomul său dintr-un mediu cât mai 
obscur. De la o vreme nu-i mai făceau plăcere nici 
aceste rare aventuri amoroase. 

Era pur şi simplu obsedat de ameninţarea 
întruchipată de Franco. De ce întârzia nepotul lui să 
atace? Era imposibil ca tânărul ostatic de la Curtea 
otomană să nu fi aflat că moartea tatălui său, Antonio 
uzurpatorul, intervenise în condiții suspecte şi că lui 


Nerio i se atribuia un rol dubios. Ce lovitură de teatru 
pregătea Franco? Îl instiga desigur pe sultan... lar la 
momentul oportun se va răzbuna... 

Nerio nu era muncit de remuşcări, deşi dirijase din 
umbră asasinarea fratelui său. Deghizase însă cu 
abilitate crima într-un plauzibil accident de vânătoare. 
Acum aştepta... Aştepta inevitabilul... 

Dacă ar fi fost deplin sănătos, poate că nu ar fi 
privit cu atâta nelinişte viitorul. Îl submina însă boala, 
surpându-i moralul, slăbindu-i puterea de rezistenţă. 
Suferea de o veche afecţiune la rinichi, agravată în 
ultima vreme. Medicul său personal, un şarlatan 
originar din Pistoia, îi prepara tot felul de ceaiuri şi de 
poțiuni menite să-l însănătoşească. Rezultatele se 
lăsau aşteptate. Medicul avea însă talentul de a-l 
îimbrobodi cu tot felul de explicaţii elucubrante. 
Calmante tari, administrate în timpul crizelor, 
potoleau temporar suferințele bolnavului, care îşi 
închipuia că medicul său este cel mai strălucit urmaş 
al lui Aesculap. 

Boala făcea progrese. Când se deplasa, Nerio era 
nevoit să folosească o litieră purtată de doi sclavi 
abisinieni, nişte coloşi capabili să-l care pe distanţe 
mari, fără să resimtă oboseala. Deşi rinichii îl supărau 
tot mai tare, Nerio ieşea adeseori din palat spre a 
aspira aerul curat, dar mai ales spre a contempla 
templele de pe Acropole. Când vremea rea sau boala îl 
împiedicau să le viziteze, încerca o suferință fizică. 
Îndeobşte era însoţit de ducesa Chiara, de câţiva 
curteni şi de un detaşament restrâns, alcătuit din 
mercenari din garda ducală. 

Într-o sâmbătă după-amiază, pe când străbătea în 
litieră o stradă din centrul Athenei, un ţăran înfăşurat 
într-un cojoc mițos se repezi spre el. Luat prin 


surprindere, Nerio scăpă un strigăt de spaimă. Cu 
prezență de spirit, Bartolomeo Contarini, care călărea 
în preajma litierei, îşi smulse din teacă sabia şi îl 
trăsni în creştet pe ţăran, despicându-i ţeasta şi 
risipindu-i creierii. 

Urmă o anchetă. Unii curteni din suita lui Nerio 
fură de părere că ţăranul intenţionase să prezinte 
ducelui o suplică, pe care tocmai voia să o scoată de la 
brâu. Contarini pretinse însă că fusese vorba de o 
tentativă de asasinat. Argumentele lui părură să 
capete oarecare temei când soldații găsiră la brâul 
mortului, pe lângă suplică, şi un cuţit de vânătoare. 

Incidentul îl zgudui pe Nerio. Atribui atentatul 
nereuşit maşinaţiilor lui Franco. Ducesa Chiara, 
entuziasmată de gestul providenţial al tânărului 
venețian, propuse soțului ei să-l recompenseze. 
Impresionat, Nerio oferi nobilului venețian comanda 
gărzii ducale. Contarini mulțumi pentru onoarea care i 
se făcea, dar refuză postul, deoarece operaţiunile sale 
comerciale cu Levantul îi răpeau tot timpul. Atunci 
ducele îi propuse să deschidă o  reprezentanţă 
permanentă la Athena, asigurându-l totdeodată că îi 
va acorda sprijinul. Solicitat şi de ducesa Chiara, 
Contarini acceptă. 

Curând după acest eveniment, starea ducelui se 
înrăutăţi. Îl mistuiau dureri intestine atroce, însoţite 
de vărsături repetate. Deşi degustătorul mâncărurilor 
ducale nu manifestă tulburări gastrice, Nerio se plânse 
lui Contarini — care era văzut tot mai des la palat — că 
i se administra o otravă cu efecte lente, dar sigure. 

— Asta e opera nepotului meu Franco. Mi-a 
cumpărat servitorii, curtenii. Nu mai am încredere în 
nimeni. Sunt convins că urmăreşte de acolo, de la 
Adrianopole, agonia mea şi îşi freacă satisfăcut 


mâinile. Am să-i cer cu limbă de moarte fiului meu să 
mă răzbune. 

Leacurile şarlatanului din Pistoia nu mai reuşeau 
să-i uşureze durerile. Exasperat, Nerio îşi concedie 
medicul, înlocuindu-l cu altul, adus de Contarini de la 
Veneţia. 

În aceste împrejurări, ducesa Chiara manifestă 
soțului ei un devotament exemplar. Ore întregi stătea 
la căpătâiul lui, străduindu-se să-l reconforteze cu 
prezența şi afecțiunea ei. Arta medicală a noului 
specialist se dovedi neputincioasă față de progresele 
rapide ale bolii. Dându-şi seama că i se apropia 
sfârşitul, Nerio îşi făcu testamentul, desemnând-o pe 
ducesa Chiara regentă pe tot timpul minoratului fiului 
lor. Îi recomandă apoi să se ferească de Franco şi de 
turci, protectorii lui. La nevoie, să se alieze cu Bizanțul 
împotriva otomanilor. În noaptea următoare îşi dădu 
sufletul, torturat până în ultima clipă de dureri care-i 
smulgeau urlete animalice. 

După înmormântare, ducesa Chiara Giorgi luă în 
primire însemnele regenței, în cadrul unei ceremonii 
solemne. Cu această ocazie, curtenii remarcară 
prezența lui Bartolomeo Contarini în stânga noii 
stăpâne a ducatului Athenei... 


kkk 


La Constantinopole, consiliul imperial avea să se 
întrunească spre a analiza complicațiile de ordin politic 
şi militar semnalate la hotarele sud-estice ale Anatoliei 
otomane. Şedinţa ar fi trebuit să aibă loc în cursul 
dimineții, dar suferise o amânare, datorită sosirii în 
ultimul moment a unui mesaj cifrat, trimis din 
Adrianopole de un agent secret bizantin, Stavros 
Kakulia, care, sub paravanul unor afaceri de import- 


export, izbutise să se strecoare în intimitatea câtorva 
înalți funcţionari turci din Departamentul Afacerilor 
Externe. 

În aşteptarea descifrării şi a transcrierii mesajului, 
împăratul Constantinos se plimba gânditor prin parcul 
palatului Blachernelor, urmat în tăcere de aghiotanții 
săi şi de câţiva paji. Îl preocupau frământările din 
Imperiul Otoman, căci în funcţie de ele trebuia să 
adopte o atitudine cât mai potrivită intereselor 
Bizanțului. Se opri în dreptul unui bazin de marmoră, 
cu  măiestrite fântâni arteziene. Razele soarelui 
străbăteau snopurile de apă țâşnitoare, deschizând 
evantaie feerice în care se contopeau toate culorile 
curcubeului. Spectacolul ar fi fost magnific, dacă nu l- 
ar fi ştirbit întrucâtva postamentele din jur, văduvite 
de statui, toate furate încă de pe timpul cotropirii 
latine. Grădinarul-şef încercase să împlinească această 
lacună instalând, în locul sculpturilor dispărute, vase 
cu flori. Combinația, în ciuda unui oarecare exotism, 
rămânea hibridă. Câteva lebede negre, de o imperială 
eleganță, îşi plimbau siluetele graţioase peste undele 
apelor. 

Deodată împăratul fu trezit din reflecţiile sale de un 
zgomot de glasuri iritate, ce se ciocneau după un pâlc 
de rododendrii. 

— Du-te şi vezi ce se întâmplă! porunci unui paj cu 
bucle negre lăsate pe umeri. 

Peste câteva momente pajul se înapoie însoţit de 
grădinarul-şef şi de ajutoarele acestuia. 

— Ce e tărăboiul ăsta? întrebă Constantinos 
enervat. 

Grădinarul-şef, un bătrân albit de ani, i se aruncă 
în genunchi. Supărarea îi umezise ochii. 


—  Mărite Doamne, iertare! S-a întâmplat o 
nelegiuire pe care nici nu îndrăznesc să o aduc Măriei- 
tale la cunoştinţă. 

Constantinos făcu un gest de nerăbdare. 

— Vorbeşte, omule! 

— Am găsit după un tufiş pene de lebădă neagră. 
Fulgerat de o bănuială, am numărat păsările. Lipsesc 
trei. 

Împăratul se făcu palid de mânie. 

— Cine a cutezat să se atingă de lebedele mele? 

— N-am aflat încă. Deşi nu stă în căderea mea să 
fac anchete, Mărite Doamne, mi-am descusut oamenii. 
Se pare că varegii din garda imperială le-au capturat şi 
le-au sugrumat spre a le mânca. 

— Lebede? rosti împăratul uluit. Cine a mai auzit 
aşa ceva? Lebedele nu sunt bune de mâncat. 

— Varegii au înjumătățit şi căprioarele din parc, 
Mărite Doamne. M-am plâns clarissimului mareşal al 
palatului, dar bag de seamă că până acum nu a luat 
nici o măsură. 

Basileul îşi încleştă pumnii. I se părea de 
neconceput. Varegii din gardă cutezau să se dedea la 
asemenea vandalisme în însăşi incinta palatului 
imperial. Nu mai exista disciplină militară. Dispăruse 
respectul faţă de autoritatea augustă a basileului... Se 
întoarse spre grupul de aghiotanți. 

— Să vină la mine Theophilactos! Şi comandantul 
gărzii varegilor să vină! 

În vreme ce i se executa porunca, împăratul se 
adresă cu forţat calm grădinarului-şet: 

— Am să fac lumină în chestiunea aceasta. Poţi să 
pleci. 

Bătrânul grădinar se ridică anevoie în picioare şi, 
după ce se ploconi de nenumărate ori, plecă împreună 


cu oamenii săi. Rămas pe marginea bazinului, 
împăratul urmărea întunecat cu privirile evoluțiile 
lebedelor pe învelişul apei. 

După un răstimp, mareşalul palatului îşi făcu 
apariţia. Gâfâia fiindcă era gras şi mersese repede spre 
a răspunde  neîntârziat la chemarea stăpânului. 
Comandantul gărzii varege, căpitanul Reynaud de 
Brienne, venea în urma lui Theophilactos, păşind 
țanţoş, fără să se grăbească. 

Când ajunseră în preajma împăratului, cei doi 
bărbați salutară fiecare în felul lui. Mareşalul palatului 
frângându-se de mijloc, căpitanul înclinându-se şi 
rotindu-şi cu eleganţă toca împodobită cu pene. 

— V-a spus aghiotantul meu ce ispravă au făcut 
varegii? îi întâmpină basileul. 

— Ne-a spus, Majestate, replică demn căpitanul. 
Există însă probe certe cum că oamenii mei ar fi de 
vină? 

Mareşalul palatului ridică nerăbdător mâna. 

— Au mai făcut ei şi altele. Au mâncat şi nişte 
căprioare. 

Sudoarea i se scurgea pe frunte şi pe obrajii 
bucălați. Colanul de aur cu stema imperială, purtat la 
gât — semn al înaltei sale funcții — se agita în ritmul 
respirației. 

— Cum îți explici aceste acte de indisciplină? se 
adresă Constantinos căpitanului. 

Reynaud de Brienne schiță un gest de neputinţă. 

— Dacă oamenii mei sunt într-adevăr autorii 
faptelor incriminate, este desigur foarte grav. Au însă o 
scuză. Nu şi-au mai primit leafa de opt luni, iar 
mâncarea de la cazan este foarte proastă. O ciorbă 
lungă, în care abia dacă se găsesc câteva ciozvârte de 


carne. În condiţiile acestea, Sire, actele lor de 
indisciplină capătă altă coloratură. 

Mareşalul palatului se făcu verde. 

— Frumos! Le găseşti justificări... 

Căpitanul îl privi de sus. 

— Aţi prefera să dezerteze? Să se dedea la 
dezordini? Nu cred că v-ar conveni dacă vi s-ar înfățişa 
amenințători şi v-ar pretinde achitarea imediată a 
sumelor la care au dreptul. 

— Sunt eu vinovat dacă vistieria este goală? se 
zborşi Theophilactos. Să mă vând pe mine? 

— Nu cred că aţi găsi cumpărător, replică ironic 
Reynaud de Brienne. 

Adoptase o atitudine dispreţuitoare. Deşi nu-şi 
încasase nici el leafa luni de-a rândul, purta veşminte 
de o rafinată eleganță. Armele-i damaschinate erau 
extrem de valoroase. 

— Cred că dumneata ai găsi uşor amatori, replică 
țâfnos mareşalul palatului, făcând aluzie la reputaţia 
de seducător de profesie a francezului. 

Se zvonea — nu fără oarecare temei — că Brienne 
nu respingea darurile femeilor cucerite de virila-i 
frumuseţe. 

— Nu e momentul şi nici locul să vă împungeţi cu 
răutăţi ieftine, interveni împăratul, spre a îndepărta o 
înveninare nedorită a relaţiilor dintre cele două 
personaje. 

Se simțea oarecum vinovat de cele întâmplate. Dacă 
ar fi transformat în bani diamantele trimise marelui 
vizir Khalil, ar fi acoperit pe câteva luni lefurile 
varegilor. Înaltul demnitar turc reprezenta însă o 
investiție necesară. Oricum, criza financiară a 
imperiului era atât de serioasă, încât el, Constantinos, 
se întreba adeseori dacă va mai putea asigura în 


viitorul apropiat subzistența celor mai indispensabili 
slujitori. 

— Brienne, voi da dispoziție marelui trezorier să 
procure fondurile necesare achitării lefurilor, cel puţin 
pe trei sau patru luni. 

— Cu ce bani, Mărite Doamne? exclamă cu parapon 
Theophilactos. 

— Există soluţii. Să se pună în vânzare tapiseriile 
din apartamentele imperiale. 

Mareşalul palatului clătină din cap descurajat. 

— Vom căuta alte expediente, Sire... 

Basileul se întoarse spre căpitanul gărzii. 

— Până atunci, Brienne, ţine-ţi oamenii în frâu! 
Dacă va fi necesar să sacrificăm animalele din parc, o 
vom face. Dar asta n-ar rezolva criza. 

Căpitanul salută. 

— Am înţeles, Sire. Voi lua măsuri. Cred însă că o 
severitate excesivă nu este de recomandat. Nu trebuie 
să învrăjmăşim spiritele, şi aşa destul de încordate. 

— Sunteţi liberi, li se adresă împăratul, 
îndreptându-şi privirile spre fântânile arteziene. Era 
scârbit. Profund scârbit. Voia să facă față puterii 
otomane, când vistieria nu-i garanta nici cel puţin 
hrana ostaşilor din garda imperială. 

Theophilactos şi Brienne se îndepărtară, mergând 
la distanță unul de celălalt. 

Împăratul simţi o grea tristeţe. Sufletul îi era tot 
atât de cernit ca şi penele grațioaselor lebede negre. 
Auzi deodată înapoia sa paşi călcând cu autoritate 
pietrişul de pe alee. Întoarse capul. Avu surpriza să-l 
vadă pe fratele său, Demetrios, fluturându-şi de 
departe mâna în semn de salut. În acelaşi timp îi 
ajunseră la ureche şi hohotele lui de râs. Istorisea 
probabil vreo glumă piperată celor doi aghiotanţi ai săi 


şi râdea cu poftă de propriile-i glume. De când îl ştia 
departe, împărțind cu celălalt frate, Thomas, 
ocârmuirea  Despotatului Moreii, el, Constantinos, 
respira mai în voie. 

Ajuns în preajma împăratului, noul-venit trase un 
salut larg, după moda spaniolă. 

— Te aşteptam abia la sfârşitul lunii, îl întâmpină 
Constantinos. 

— Am profitat de vânturile favorabile, ca să vin mai 
repede. Sper că nu te-am indispus, rosti despotul cu 
dublu înţeles. 

— Cum poţi să spui una ca asta? Mi-ai făcut o mare 
bucurie. 

Demetrios îşi zise că fratele său nu era un bun 
actor. Basileul nu reuşea să-şi ascundă supărarea 
provocată de sosirea fratelui său. 

— Eram nerăbdător să revăd Constantinopolul, 
vorbi cu înflăcărare despotul Moreii. Să petrec câteva 
zile în ambianța acestei incomparabile metropole. 
Viaţa de provincie mă rugineşte. 

Îşi trase fratele deoparte, spre a nu fi auzit de 
persoanele din suită: 

— La Mistra sunt silit să mă limitez la compania 
nevestei şi a câtorva femei fade. Dar aici am de gând să 
mă despăgubesc, destrăbălându-mă ca în tinereţe. Îţi 
mai aduci aminte, Constantinos, cum fugeam 
împreună din palat, furişându-ne ca să nu ne prindă 
santinelele, şi cum colindam cârciumile şi bordelurile, 
dându-ne drept studenţi? Ah, ce viaţă minunată! Îşi 
lăți gura până la urechi într-un zâmbet şmecher: I- 
ascultă, Constantinos, nu te-ar ispiti să ne travestim 
la noapte — în negustori, să zicem — şi să facem o 
escapadă tainică prin bordeluri? Ce plăcut ar fi! Ei, nu 
te ispiteşte? 


Împăratul surâse cu indulgență. 

— Demetrios, eram cu douăzeci de ani mai tineri, 
nu uita! Ştrengăriile de atunci nu ni s-ar mai potrivi 
acum. 

— De ce? Îţi închipui că am îmbătrânit? Că mi s-a 
tocit pofta de viaţă, de femei? Poate că tu eşti în 
situația asta. Să ne veselim, Constantinos, cât mai e 
timp. Se plecă la urechea basileului: Am luat cu mine 
şi bani pentru femei. Nu prea mulți, căci şi noi o 
ducem greu, dar îndeajuns ca să trăim bine câteva 
zile. 

— Prefer să folosesc banii pentru plata parţială a 
lefurilor. 

Îi vorbi pe scurt despre lipsa de fonduri şi despre 
braconajul varegilor. 

Demetrios făcu o schimă dezgustată. 

— Cum vrei. Dar n-ai să poți plăti — cu ce ţi-am 
adus eu — decât lefurile pe o lună, cel mult două. lar 
noi vom rămâne cu buza umflată. Am venit aici să mă 
distrez. O săptămână, două, în sfârşit, cât voi beneficia 
de ospitalitatea ta. 

Împăratul ridică din umeri. 

— Cum ţi-e voia. Nu te împiedic. Eu am alte griji. 

Unul dintre secretarii împăratului se apropie în 
grabă. 

— Mărite Doamne, documentul a fost descifrat. 
Clarissimul Demetrios Cantacuzino aşteaptă să ţi-l 
supună. 

— Bine, vin îndată. Consilierii s-au adunat? 

— Da, Mărite Doamne. Sunt cu toţii în sala de 
consiliu. Constantinos îşi luă de braţ fratele. 

— Să mergem. Ai să asişti împreună cu mine lao 
şedinţă de mare însemnătate. 

— Ah, nu! se feri Demetrios. Sunt obosit de drum... 


— După şedinţă ai să te culci, sau ai să te duci la 
femei. Trebuie să auzi şi tu ce se discută. Suntem la 
răscruce, Demetrios. Vom avea poate nevoie de povata 
ta. Eşti despot al Moreii. O demnitate care implică şi 
obligaţii, nu numai drepturi. 

Constantinos avu brusc revelaţia că îl despărțea o 
lume de fratele său. Ciudat, la vârsta adolescenţei se 
înțeleseseră foarte bine. Demetrios era pe atunci 
capricios, fantasc, orgolios, senzual. Păstrase aceleaşi 
trăsături de caracter şi mai târziu. 

Şi el, Constantinos, fusese un tânăr aprins, 
extravagant, uşuratic. Avusese nenumărate aventuri 
sentimentale şi înainte de a se însura şi după aceea. 
Dar din clipa în care i se încredințase sceptrul 
domniei, devenise alt om. S-ar fi zis că în sufletul lui se 
îngrămădiseră toate virtuțile înaintaşilor. Câteodată 
avea senzaţia că personalitatea i se anihilase, că ființa 
lui ajunsese receptacolul unor fluide ancestrale, că 
existența lui se contopise cu alte existenţe, venite de 
undeva, de dincolo do lume. Devenise auster şi în 
acelaşi timp tolerant, sever, dar omenos, cumpătat, 
însă nu zgârcit, prudent, dar totdeodată hotărât, 
calități într-un fel cenușii, însă indispensabile unei firi 
calme, echilibrate. Se schimbase atât de mult, încât nu 
se mai recunoştea. 

Acum, când se îndrepta spre sala de şedinţe, 
simțea aproape material apăsarea responsabilităților 
legate de prerogativele-i imperiale. Aproape că încetase 
să mai fie un om, cu toate bucuriile, durerile, 
slăbiciunile lui. Poate că aceleaşi simțăminte le 
încercau şi împărații Romei când se socoteau semizei. 
Coroana imperială îi rupea de restul umanităţii. Spre 
deosebire însă de  iluştrii săi  înaintaşi, el, 


Constantinos, nu mai păstra decât umbra puterii, a 
autorităţii... 

În marea sală a Consiliului, dregătorii imperiali 
aşteptau apariția basileului. Purtau costume de 
ceremonie, aşa cum impunea tradiția. Unii căscau 
discret. Se simțeau obosiţi. Abia se ridicaseră de la 
masa de prânz. O siestă odihnitoare, într-o cameră 
răcoroasă, cu perdelele trase, ar fi fost mai indicată 
decât nişte discuţii sterile şi plictisitoare. „Marele 
Consiliu al imperiului a ajuns să aibă atribuţiile unui 
simplu consiliu municipal, rostise odată Alexios 
Lascaris, preşedintele Senatului. Primul-ministru al 
Bizanțului nu este cu nimic mai presus de primarul 
unui oraş”... „În cazul acesta, de ce mai avem nevoie 
de un împărat?” ar fi răspuns marele amiral Notaras. 

Intrarea basileului în sală îi trezi din amorţire pe 
consilieri. După ploconelile de rigoare, se aşezară cu 
toţii în jurul mesei lungi, la care ar fi încăput uşor 
cincizeci de persoane. 

Împăratul prezida adunarea, stând drept, neclintit, 
ca o coloană de marmoră. Gânditor, privea razele de 
soare ce se strecurau prin vitraliile colorate, aruncând 
pete de lumină policromă peste penele de gâscă din 
preajma călimării monumentale de onix din fața sa. 

Marele  drongar Lucan  Nichiforos, deţinătorul 
portofoliului Marinei, îşi mângâia bărbia lată, lăsând 
gândurile să-i fugă la tânăra şi frumoasa-i soție. 
Începuseră să-l contrarieze de la o vreme vizitele prea 
dese pe care i le făcea căpitanul gărzii varegilor. Dacă 
nu i-ar fi fost teamă de consecințe, i-ar fi interzis 
accesul în casa sa. Reynaud de Brienne era însă un tip 
de o violenţă proverbială. Zevzecul ăsta n-ar fi ezitat 
să-l provoace la duel dacă el, Lucan, i-ar fi făcut vreun 
afront... 


Reflecţiile senatorului Alexios lagros se învârteau 
tot în jurul căpitanului francez. Fiica lui, Marula, 
rămăsese nemăritată, deşi trecuse de 35 de ani. Nu-i 
găsise partide corespunzătoare pentru că toți 
candidaţii la însurătoare, coborâtori din familii nobile, 
pe care el, lagros, i-ar fi socotit potriviți pentru Marula, 
preferaseră să-şi îndrepte privirile spre alte fete de 
măritat, mai frumoase. lar tinerii cu origine modestă, 
ce ar fi acceptat-o pentru zestrea, dacă nu pentru 
fizicul ei, fuseseră respinşi fiindcă nu corespundeau 
din punct de vedere social. Brienne era sărac, dar 
nobil, şi, pe deasupra, frumos ca un arhanghel. 
Marula suspina după el în tăcere, uscându-se ca o 
floare nestropită la timp. lagros plănuia să forţeze 
lucrurile, propunându-i deschis căpitanului o alianţă 
matrimonială avantajoasă şi pentru el şi pentru 
Marula... 

Stavros Pavlidis, marele trezorier, era muncit de 
pierderile mai mult decât serioase înregistrate la 
mesele de joc. Dacă la aceasta se mai adăuga şi 
întreținerea costisitoarei lui amante, Leila, o curtezană 
rafinată, perspectivele deveneau foarte sumbre. Îl 
pândea ruina. Dacă vistieria statului ar fi fost plină, el, 
Pavlidis, n-ar fi ezitat să vâre mâinile în sacii cu aur şi 
să scoată de acolo atâţia bani cât i-ar fi trebuit. Din. 
nefericire, sipetele vistieriei serveau drept adăpost 
păianjenilor... 

Şi ceilalți demnitari, printre care marele amiral 
Notaras, senatorii  Kalamides şi Comnen, erau 
preocupaţi de felurite chestiuni, mai mult sau mai 
puţin personale. Veniseră la consiliu din obişnuinţă. 
Ştiau că vorbăria care avea să se încingă nu le va 
aduce nici un folos. Imperiul evoca o corabie cu 
pânzele sfâşiate şi cu roata cârmei sfărâmată. Vânturi 


năprasnice o împingeau încolo şi încoace pe întinderile 
unui ocean dezlănțuit. Echipajul se agita în van, 
sperând într-o minune care să-i salveze de la pieire... 

Demetrios Cantacuzino, primul locţiitor al marelui 
logotet şi titular al portofoliului Afacerilor Externe, se 
ridică din jeţ şi ceru împăratului îngăduința de a da 
citire mesajului descifrat. 

— E lung? întrebă nerăbdător despotul Moreii. 

— Câteva pagini scrise rar, Înălțimea-ta. 

— Prea mult. Rezumă-le! 

Împăratul fu ispitit să-l pună la punct pe fratele 
său, amintindu-i că dirijarea şedinţei nu-i aparţinea. 
Dar se abţinu, spre a nu da naştere la discuţii 
supărătoare. 

— Rezumă-l, Cantacuzino! confirmă Constantinos, 
spre a avea ultimul cuvânt. 

Demetrios Cantacuzino tuşi, dregându-şi glasul, 
apoi anunţă laconic: 

e— Agentul nostru secret din Rumelia otomană 
semnalează grave tulburări la Adrianopole. Unităţi de 
ieniceri s-au răsculat, angajând lupte cu trupele din 
capitală, rămase credincioase  guvernământului. 
Circulă zvonul că sultanul Mehmed-Khan se va 
înapoia de pe frontul oriental, spre a înăbuși personal 
răzmerița. 

— Spune ceva şi despre luptele din Karamania? 

— Da. Dar foarte puţin şi cu toate rezervele, datorită 
faptului că nu sunt veşti de prima mână. Se pare că 
armatele turceşti întâmpină dificultăţi. 

— Nu m-ar mira să-l vedem pe Mehmed sfârşindu-şi 
zilele într-o cuşcă zăbrelită, ca şi străbunul său 
Baiazid, zise Lucan Nichiforos, clămpănindu-şi fălcile 
late şi proeminente ca un cioc de pelican. Faţă de 
desfăşurarea evenimentelor din ţara vecină, socotesc 


că n-ar fi rău să păşim la o mobilizare a forțelor 
noastre militare. 

— Mobilizare? exclamă cu tristă ironie lagros. 

— Da! De ce nu? ripostă agresiv Lucan. Dacă 
puterea militară a Imperiului Otoman intră în eclipsă, 
nu înțeleg de ce nu am interveni pentru a recupera 
teritoriile bizantine vremelnic ocupate de turci? 

Nu i-ar fi displăcut declanşarea ostilităților între 
Bizanţ şi Imperiul Otoman. În acest caz, căpitanul de 
Brienne ar fi fost trimis să se bată în linia întâi. Poate 
că acolo şi-ar găsi moartea. 

— Mă tem că optimismul dumneavoastră debordant 
este prematur, vorbi iarăşi lagros. Mi-a căzut de 
curând în mână o copie a unui raport întocmit de 
agentul diplomatic venețian din Adrianopole. Potrivit 
părerii lui, dificultățile întâmpinate de sultanul 
Mehmed-Khan sunt trecătoare. 

Senatorul Kalamides urmărise cu interes duelul 
verbal dintre cei doi consilieri. Găsi necesar să 
intervină ritos: 

— Mă tem, Clarissime, se adresă lui lagros, că de 
data aceasta vă înşelaţi şi dumneavoastră şi agentul 
venețian. Mă asociez părerii senatorului Lucan. 
Imperiul Otoman se află în pragul unei mari crize. N-ar 
fi exclus să se reediteze situația din 1402. Depinde 
numai de noi ca să contribuim la grăbirea surpării 
atotputerniciei osmanlâilor. 

Lucan aprobă intervenţia lui Kalamides, clătinând 
viguros din cap. 

— Aveţi dreptate, nobile senator. Când un obiect se 
află în echilibru nestabil, este de-ajuns un bobârnac 
spre a-l răsturna, 

Kalamides, încurajat de sprijinul lui Lucan, se 
lansă în enunţarea unei teorii îndrăznețe, preconizând 


o intrare în acțiune a trupelor din Constantinopole, 
conjugată cu o ofensivă declanşată spre nord de forțele 
militare ale Despotatului Moreii. După ce se vor reuni, 
cele două armate vor ataca Adrianopolele. 

— Absurd! exclamă marele amiral Notaras. E 
absurd să vorbim despre un război pornit de noi 
împotriva turcilor. Nobilii senatori Lucan şi Kalamides 
nu ţin seamă de trei factori. În primul rând, nu 
cunoaştem cu precizie întinderea înfrângerilor suferite 
de Mehmed în Karamania. În al doilea rând, Bizanțul 
nu dispune de trupe suficiente spre a se angaja într- 
un război de asemenea proporții, fără a-şi asigura 
alianţe puternice. În al treilea rând, vistieria e goală. 
Un război nu se poate face fără aur, fără mult aur. 
Flota militară trebuie refăcută. Cu ce bani? Armata de 
uscat necesită un armament nou. Cu ce bani? Noi nu 
avem nici cu ce plăti lefurile soldaților aflați sub arme. 

— Nu ne vom mai întâlni prea curând cu ocazia de 
acum,  stărui  Kalamides. Propun o sporire a 
impozitelor şi a taxelor de import. 

Pavlidis ridică privirile spre cer. 

— Oh, sancta simplicitas! Impozitele sunt 
concesionate pe cinci ani. Cât despre taxe, să nu mai 
vorbim. Exportul este ca şi inexistent, iar importul s-a 
redus la cereale şi la vite. Constantinopolele are 
stomacul mare şi nesățios. 

Pe chipul lui Kalamides se aşternu un zâmbet 
mefistofelic. 

— Vreţi bani? Nimic mai simplu. 

— Să te auzim, rosti cu neîncredere Pavlidis. 

— Îndată după urcarea sa pe tron, reluă Kalamides, 
sultanul Mehmed a făgăduit un tribut de trei sute de 
mii de aspri pentru întreţinerea lui Orkhan. Acest 
pretendent la tronul otoman, care şi-a găsit refugiul 


între zidurile capitalei noastre, reprezintă un pion 
preţios pe tabla de şah a relaţiilor noastre cu turcii. 

— Tribut este un termen nepotrivit, îl întrerupse 
Comnen. Contribuţie ar fi o noţiune mai apropiată de 
realitate. Să păstrăm sensul proporţiilor. 

— Contribuţie să-i zicem, acceptă  concesiv 
Kalamides. Să-i cerem lui Mehmed să o sporească, 
amenințându-l că, în cazul unui refuz, vom permite lui 
Orkhan să pornească la luptă spre a-şi cuceri tronul, 
la care are, dealtfel, tot dreptul. 

— Treaba asta miroase a şantaj, rosti cu repulsie 
lagros. 

— Facem o simplă încercare, stărui senatorul 
Kalamides. Dacă Mehmed cedează, înseamnă că este 
la mare ananghie. 

— Şi dacă refuză? întrebă Pavlidis. 

— Examinăm atent situaţia. Dacă vom constata că 
Mehmed nu este încă la pământ, propunem o soluție 
de compromis. În acelaşi timp activăm campania 
pentru închegarea unei coaliții anti-turceşti. 

— Ideea nu e rea, conveni Pavlidis. 

Îl încânta perspectiva intrării în tezaur a unor sume 
de bani susceptibile a fi dijmuite. 

— Formulând pretenţia sporirii contribuţiei, nu 
facem decât să tatonăm terenul, interveni 
Cantacuzino. Suplimentul obţinut de la Mehmed l-am 
folosi pentru întărirea armatei. 

— Felicitări, Clarissime, se adresă Lucan lui 
Kalamides. 

Senatorul Comnen făcu notă discordantă. 

— Vă îmbătaţi cu apă rece, Clarissimi. Dacă ridicăm 
o asemenea pretenţie, înseamnă că declarăm caduc 
tratatul încheiat cu Mehmed. Îi dăm prilejul să ne 
acuze că ne-am încălcat angajamentele. 


— Mă asociez nobilului senator Comnen, interveni 
lagros. Nu putem accepta riscul de a ne vedea târâți, 
mai ales acum, într-un război cu turcii. 

— Război? râse ironic Kalamides. Mehmed este într- 
o situație atât de precară, încât nu va şti cum să ne 
împlinească mai repede pretenţiile. 

— Detest defetismul! declară cu vădit dispreţ Lucan 
Nichiforos. 

—  Resping hotărât această expresie jignitoare! 
ripostă lagros cu violenţă. 

Comnen aruncă o privire aspră spre grupul 
beliciştilor. 

— Nu mă surprinde faptul că senatorii Kalamides şi 
Lucan acceptă cu atâta uşurinţă perspectiva unui 
război. N-au pus niciodată mâna pe sabie. În timpul 
ultimului asediu al capitalei noastre, au fugit cu 
familiile în Italia. S-au înapoiat abia după încetarea 
ostilităților. 

Lucan se ridică brusc de pe scaun: 

— Mă acuzaţi de laşitate? Am să vă cer reparaţii! 
bolborosi furios. 

-— Vă stau oricând la dispoziție, spuse Comnen fără 
să se tulbure. 

Împăratul Constantinos era consternat. Consilierii 
ajunseseră să se certe în prezenţa lui, uitând respectul 
pe care i-l datorau. 

Notaras susținu punctul de vedere al lui Comnen, 
atacând cu violenţă pe belicişti: 

— Sunteţi gata să jucaţi existența Bizanțului pe o 
singură aruncătură de zaruri? Ce inconştiență! Nu 
înțelegeți că nu suntem pregătiți de război? 

— Nici nu e de mirare, ripostă Lucan. Ce-aţi făcut 
dumneavoastră spre a stăvili incuria din sânul flotei 
militare? 


Socotindu-se ofensat, Notaras îşi duse mâna la 
sabie. 

— De data asta eu am să vă cer satisfacție. Aţi făcut 
afirmații jignitoare la adresa mea personală. 

Împăratul socoti că sosise clipa să arunce în 
balanţă toată greutatea autorităţii sale. Ridică mâna, 
cerând să se facă linişte, 

— În aceste momente cruciale sunt gata să ascult şi 
opiniile unora şi ale altora. Dar nu sunt dispus să 
asist la o gâlceavă care ştirbeşte prestigiul acestui for. 
Vreau să consider că expresiile dure şi aluziile 
nelalocul lor, formulate în cursul discuţiilor, n-au fost 
rostite. Şi acum vă invit să ascultați concluziile mele. 
Demersul propus de nobilul senator Kalamides merită 
toată atenţia. Dar nu-l putem pune în practică mai 
înainte de a ne asigura spatele. Ambasadorii noştri vor 
cere din nou sprijinul suveranilor din Apus, al Papei şi 
al republicilor italieneşti. Dacă vom obţine garanţii, 
vom trece la fapte, înăsprindu-ne atitudinea față de 
turci. Primul locţiitor al marelui logotet va duce la 
îndeplinire cu cea mai mare grabă hotărârea mea. 

Constantinos îşi întoarse privirile spre fratele său, 
spre a-i cere avizul, însă Demetrios adormise cu capul 
rezemat de spătarul jilțului. Gura i se deschisese şi un 
fir de salivă i se prelingea pe bărbie. Basileul suspină 
şi se ridică de la masă. 

Urmat de fratele său, pe care-l trezise un secretar, 
părăsi sala consiliului. Se întrebă dacă nu greşise 
acceptând în principiu soluția prezentată de 
Kalamides. Bizanțul se afla însă într-o situaţie atât de 
grea, încât orice formulă era preferabilă unui 
imobilism care-l conducea la o dezagregare lentă, 
iremediabilă. Poate că domnia lui, inaugurată cu 
acțiuni eroice, va deschide o eră nouă... 


Curtenii din anticameră se frângeau servil de 
mijloc, împăratul salută cu bunăvoință şi trecu mai 
departe... 


kkk 


În aceeaşi seară, consilierii imperiali se întâlniră 
din nou. De data aceasta, la o serbare oferită de 
Girolamo Minotto, bailul venețian, în magnifica lui vilă 
de pe ţărmul Cornului de Aur. Nobilimea bizantină 
răspundea cu plăcere la invitațiile lui, fiindcă Minotto 
era foarte bogat şi îşi etala bogăţia. 

Romeii avuţi îşi ascundeau buna stare, fiindcă i-ar 
fi jupuit fiscul. Minotto, ca şi ceilalți membri ai coloniei 
venețiene, se bucurau de întinse privilegii, scăpând 
controlului autorităților bizantine. 

Bailul, încadrat de soţia şi de fiii lui, îşi primea 
oaspeţii în capul scării de onoare. Îmbrăcămintea lor 
era de o  somptuozitate princiară, reflectând 
prosperitatea Serenissimei Republici şi a cetățenilor ei. 

Bizantinii priveau cu neputincioasă invidie luxul 
venețienilor,  belşugul din casele lor, echipajele 
splendide, libertatea de care se bucurau înlăuntrul 
zidurilor Constantinopolelui. „În propria noastră ţară 
străinii sunt tratați mai bine decât noi”, spuneau cu 
obidă romeii. Tinerele fete bizantine se socoteau fericite 
când erau cerute în căsătorie de venețieni. Devenind 
cetățene ale Serenissimei Republici, îşi schimbau nu 
numai statutul, ci şi felul de viață. Duceau un trai mai 
bun, îşi puteau ajuta părinţii şi fraţii, erau invidiate de 
prieteni, de cunoscuți. 

Minotto îşi câştigase simpatii în sânul lumii 
bizantine, fiindcă, spre deosebire de alți venețieni şi 
genovezi din Constantinopole, nu-i privea de sus pe 
romei. Comnenii, Paleologii, Cantacuzinii, Pavlizii îl 


acceptau în intimitatea lor, acordându-i toată 
prețuirea. 

Oaspeţii, în caleşti sau călări, escortați de slujitori 
cu făclii aprinse, soseau într-un neîntrerupt şirag la 
serbarea bailului. Printre ei se afla şi senatorul Alexios 
lagros, cu fiica sa Marula. Veniseră cu o caleaşca 
vetustă, trasă de doi cai bătrâni. lagros nu era sărac. 
Făcea însă economii, spre a rotunji zestrea fetei. Spirit 
practic, realiza cu luciditate şi oarecare amărăciune ca 
nu va reuşi să-şi mărite fiica dacă nu-i va asigura un 
suport material, menit să închidă ochii candidaţilor 
asupra imperfecțiunilor ei fizice. Căci Marula era 
urâtă. Pe cât de fin construit era tatăl, pe atât de 
masivă, de osoasă arăta fiica. Înaltă cât un vareg din 
garda imperială, avea fălci greoaie,  pomeţi 
proeminenţi, umeri laţi de luptător şi şolduri strâmte. 
Părul era distribuit din belşug pe această carcasă 
colțuroasă, dar nu în locurile cele mai potrivite. În 
afara sprâncenelor stufoase, îmbinate într-un fel de 
streaşină bogată deasupra nasului lung, firele de păr 
avuseseră fantezia să apară în aglomerări vârtoase şi 
deasupra buzei superioare, şi pe bărbia puternică, şi 
pe braţele vânjoase, şi pe picioarele zdravene. Babele 
pricepute în leacuri îi recomandaseră tot felul de 
unguente, spre a o scăpa de pacostea-i piloasă. 
Zadarnic! În disperare de cauză, Marula apelase la 
bărbierul tatălui ei, un bătrânel care îşi epuizase de 
multă vreme apetitul sexual, şi care îi rădea pilozitățile 
nedorite fără a fi stârnit de luxură. Numai ochii 
Marulei erau frumoşi. Negri, scânteietori ca jăraticul, 
oglindeau din nefericire o amărăciune adâncă, 
pricinuită de respingătoarea urâţenie a chipului. 

La serbarea lui Minotto arbora o colecție de 
diamante. Tinerii candidaţi la însurătoare îi admirau 


cu jind nestematele, regretând cu toată sinceritatea 
înfăţişarea anti-afrodisiacă a fetei. 

Alexios lagros se deprinsese cu urâţenia fiicei lui. 
Nedumerirea sa față de abţinerea tinerilor era cu atât 
mai mare, cu cât făgăduise — prin intermediul 
peţitoarelor — pe lângă o zestre apreciabilă, şi un 
puternic sprijin politic. 

Când senatorul şi fiica lui intrară în sala balului, 
privirile Marulei căzură asupra căpitanului de Brienne, 
care dansa cu frumoasa Chrisanta, soția senatorului 
Lucan Nichiforos. Respirația i se acceleră, obrajii 
uscați i se îmbujorară şi în piept simți o apăsare 
surdă. Se crampona de braţul tatălui. Acesta, 
înțelegându-i frământarea lăuntrică, îi mângâie duios 
mâna. 

Alexios lagros se apropie de grupul senatorilor, 
evitându-l însă pe Lucan, care stătea în primul rând şi 
privea întunecat evoluțiile dansatorilor. Chiar dacă 
lagros s-ar fi aşezat în preajma sa, Lucan nu i-ar fi 
observat prezenţa. Atenţia lui se concentra numai 
asupra căpitanului francez, care profita din plin de 
prilejul prielnic oferit de  măiestritele figuri ale 
dansului, spre a-i cuprinde soția de mijloc, mai 
aproape decât îngăduia buna-cuviinţă. Lucan fierbea. 
Îl încolţise de multă vreme gândul răzbunării. Nu 
aştepta decât ocazia potrivită. 

Chrisanta, deşi se simţea foarte bine în compania 
ofițerului francez, simţea pe ceafă ca o arsură privirile 
soţului ei. 

— Tubitule, se adresă în şoaptă lui Reynaud, arată- 
te mai rece față de mine. Nichiforos e cu ochii pe noi. 

Căpitanul răspunse cu sfidare: 

— Nu-mi pasă! Să sufere! N-are decât. De ce s-a 
însurat cu o femeie atât de frumoasă? Ascultă-mă, 


Chrisanta! Suntem făcuți pentru a ne iubi. Numai asta 
contează. Pentru tine aş fi în stare să-l înfrunt nu 
numai pe Lucan, ci şi pe toți bizantinii care te 
importunează cu omagiile lor. 

— Eşti gelos, Reynaud? îi zâmbi ea cochet. 

— Gelos ca un maur. 

— E frumos ce-mi spui. Dar situaţia actuală nu mai 
poate dura. Lumea a început să bârfească pe seama 
noastră. Dacă te-ai însura, ar fi mult mai bine. M-aş 
împrieteni cu soţia ta, am deveni inseparabile, şi în 
chipul acesta am fi şi noi în permanență împreună. 
Aparenţele ar fi salvate. 

— Cu cine să mă însor? 

— Marula lagros te adoră, întreg Constantinopolele 
ştie. 

— Marula? exclamă dezgustat Brienne. Cămila 
aceea? 

— Urâţenia ei îmi convine. Ştiu că n-ai să te 
îndrăgosteşti niciodată de ea. 

Reynaud de Brienne clătină din cap în semn de 
refuz. 

— Iartă-mă, divino, dar nu pot să fac acest pas. 
Gândeşte-te şi la mine! La scârba pe care aş încerca-o 
când aş găsi-o pe Marula în patul conjugal, după ce m- 
aş întoarce de la tine. Hotărât lucru! Marula e în afara 
oricărei discuții. 

— Trebuie totuşi să te însori. 

— Găseşte-mi altă candidată. 

Chrisanta aruncă o privire circulară asupra 
dansatoarelor. 

— Fata lui Chiscasis nu te ispiteşte? Priveşte-o! E 
brună, zveltă, apetisantă... 


— Dar atât de săracă... Cu ce s-o întrețin? Cu 
nenorocita mea de leafă, încasată cu atâtea întârzieri? 
Ori cu banii primiţi de la tine? 

— Ce ai de spus despre fiica lui Chiminas? 

— Prea grasă. 

— Nu cer să-ţi placă. O candidată prea frumoasă 
mi-ar strecura temeri în suflet. 

— Pentru mine, Chrisanta, nu există femeie în afara 
ta. Dar nu-mi poţi pretinde să stau în casă cu o ființă 
care să-mi fie odioasă. 

Chrisanta oftă. 

— Eşti atât de dificil, Reynaud. Te-ar tenta poate 
fata lui Kalamides? Frumoasa Irina, adăugă ea cu 
şiretenie. 

— Frumoasa Irina? replică de Brienne, răscolindu-şi 
vizibil memoria. Nu ştiu să existe în întregul Bizanţ 
vreo femeie care să poată pretinde calificativul de 
frumoasă. Tu l-ai monopolizat. 

— Şi Irina ţi-ar ofensa simţul estetic? 

De Brienne ridică din umeri. 

— Ştiu eu? În orice caz, e mai acceptabilă decât 
celelalte. 

Chrisanta făcu o strâmbătură gingaşă. 

— Vezi? Irina îți place! Pentru ea ai fi în stare să-mi 
trădezi iubirea... 

— Eşti un copil, Chrisanta! Tu mi-ai propus-o de 
nevastă. Dacă ar fi după mine, m-aş lipsi cu dragă 
inimă de asemenea expediente. 

Tânăra-i parteneră suspină resemnată. 

— Va trebui să accept riscul. Am să arunc o nadă 
fetei. S-o pregătesc sufleteşte. Am să-i vorbesc despre 
tine şi senatorului Kalamides. 

— Îmi încredinţez soarta în mâinile tale, Chrisanta, 
rosti de Brienne cu supunere. 


O căsnicie cu Irina Kalamides i-ar surâde, desigur. 
Fata era nu numai superbă, ci şi fabulos de bogată. 

Flavia, nepoata lui Girolamo Minotto, o luase pe 
Marula într-un grup de prietene. Rămas singur, 
Alexios lagros se apropiase de senatorul Chiscasis. Îi 
înfrăţea aceeaşi durere. Imposibilitatea de a-şi căpătui 
fiicele. 

Chiscasis băuse câteva pahare cu vin şi — uşor 
turmentat — se simţea înclinat spre confidente. 

— Fata mea îmbătrâneşte, Alexios, se văită aproape 
în şoaptă, îmbătrâneşte fără să-i pot găsi un soț. E 
drăgălaşă, vrednică, afectuoasă, veselă... Ar fi o 
podoabă la casa bărbatului... 

— Marula mea a îmbătrânit demult, înclină din cap, 
cu tristeţe, lagros. 

— N-am găsit până acum decât un singur candidat, 
reluă Chiscasis. 

— Ei? exclamă plin de curiozitate interlocutorul. 

— Un turc, grăi posomorât Chiscasis. Un 
comandant de spahii în trecere prin Constantinopole. 
Mi-a trimis vorbă că o place, că n-are nevoie de 
zestre... 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Fata mea nu va deveni niciodată turcoaică. Nu-şi 
va lepăda credinţa strămoşească, căsătorindu-se cu un 
necredincios, şi nici nu se va spurca lăsându-se 
pângărită de un circumcis. 

lagros clătină din cap cu îndoială. 

— Poate că te-ai grăbit, Chiscasis. Dacă mi-ar cere-o 
pe Marula un comandant de spahii, cred că i-aş da-o. 
Aş prefera să i-o dau de bunăvoie decât să mi-o ia fără 
voie. 

— Ce vrei să spui, Alexios? 


— Am participat astăzi la o şedinţă a consiliului 
imperial. M-a îngrozit. Dacă nişte descreieraţi vor 
izbuti să-şi impună punctul de vedere, prăpădul se va 
abate asupra noastră. lagros îşi trecu mâna prin păr, 
apoi îşi stăpâni un oftat: Mă tem că va sosi o zi în care 
vei regreta că nu ţi-ai dat fata după spahiul turc. 


kkk 


Duelul politic angajat între marele vizir Khalil şi 
Zaganos-Paşa nu putea avea decât un singur final: 
nimicirea unuia dintre adversari. Khalil cobora dintr-o 
familie cu autentic sânge otoman. Tatăl său, Ibrahim- 
Paşa, îndeplinise sarcina de mare vizir. Mare vizir 
fusese şi bunicul său, Kara Khalil-Paşa. Păstrător 
sever al tradițiilor şi virtuților străvechi, vedea cu 
nemulțumire şi nelinişte ascensiunea renegaților 
creştini, care reuşeau treptat să ocupe cele mai înalte 
demnități în stat, înlăturând pe reprezentanții vechilor 
familii turceşti. Exponent al unei politici de pace, 
socotea că imperiul trebuie să se consolideze înainte 
de a se lansa în noi expediții militare. „Când apele sunt 
liniştite, mâlul stă la fund”, spunea el referindu-se la 
aventurierii şi ariviştii oricând gata să profite de pe 
urma vremurilor tulburi. 

Zaganos-Paşa, grec de origine, făcea parte din 
tagma ostilă turcilor tradiționalişti. Deşi descindea 
dintr-o familie de creştini, îmbrățişase cu atâta 
fervoare cauza Islamului, încât nu visa decât să 
cuprindă în umbra steagului verde al Profetului 
întreaga Europă. Când Mehmed al II-lea îl numise al 
doilea vizir, înhămase — cu bună-ştiinţă — în acelaşi 
tandem doi duşmani de moarte. Ştia că în chipul 
acesta interesele lui vor fi bine apărate. Cei doi bărbați 


de stat se deosebeau tot atât de mult ca şi ziua de 
noapte. 

Khalil, marele vizir, era deprins cu rezolvarea 
treburilor publice. Mare amator de comoditate, nu se 
întrecea cu firea în îndeplinirea îndatoririlor de 
serviciu şi îşi rezerva destul timp liber spre a se 
bucura de ambianța oferită de magnificul său palat, în 
care erau acumulate obiecte de artă, manuscrise vechi, 
colecții de pietre preţioase. 

Zaganos-Paşa avea un caracter diametral opus. 
Ferestrele camerei sale de lucru din palatul 
guvernamental erau luminate până târziu noaptea. 
Adeseori i se întâmpla să-l prindă zorile rezolvând 
hârtii oficiale, împărțind ordine, redactând mesaje. 
Excesul lui de zel îl făcea pe Khalil să strâmbe 
disprețuitor din nas. „Parvenitismul lui Zaganos pute 
de la depărtare, declara intimilor. Mare minune dacă 
într-o zi nu are să-şi frângă gâtul.” 

Până atunci, Zaganos-Paşa se pregătea în taină să 
frângă gâtul lui Khalil. Spre a-şi atinge scopul, 
începuse să lupte folosindu-se de armele marelui vizir. 
Khalil, consecvent politicii sale de pace, încheiase — 
îndată după instaurarea noului padişah — tratate de 
bună înţelegere cu Veneţia, cu Ungaria, cu genovezii 
din Galata, cu seniorii din Chios şi Mitilene, cu marele 
maestru din Rhodos, cu Muntenia, cu Ragusa şi cu 
Serbia. Mehmed al II-lea, îndemnat de Khalil, se 
arătase prietenos şi față de Bizanţ. Jurase pe Allah, pe 
Profetul său, pe Coran, pe îngeri şi pe arhangheli că 
nu se va atinge în tot cursul vieţii de Constantinopole 
ori de celelalte posesiuni ale basileului Constantinos al 
XI-lea, căruia îi mai acorda şi o rentă anuală de 
300.000 de aspri, provenită din veniturile oraşelor de 
pe Struma, pentru întreţinerea prinţului Orkhan. 


Din umbră, Zaganos-Paşa manevra astfel încât să-i 
provoace pe greci a denunța tratatul încheiat cu 
Imperiul Otoman, spre a permite stăpânului său 
sultanul să lovească Bizanțul la momentul oportun, 
fără a i se putea reproşa reaua-credinţă. 

În fiecare noapte Zaganos îl primea pe Yakub-Paşa, 
şeful serviciului secret, şi împreună lucrau până în 
primele ore ale dimineţii. Zaganos era un bărbat înalt, 
frumos, cu umeri lați şi şolduri strâmte. Se îmbrăca 
întotdeauna cu eleganță, distonând cu simplitatea 
marțială a turcilor tradiționalişti. Şi Yakub-Paşa era 
renegat. Vârsta şi rănile primite în bătălii îl sluțiseră, 
lăsându-i obrazul brăzdat de cicatrice. Îi lipseau braţul 
stâng şi trei degete de la mâna dreaptă. Invaliditatea 
nu-l împiedica să dirijeze cu pricepere şi eficienţă o 
rețea de spioni folosiți nu numai dincolo de hotare, ci 
şi înlăuntrul lor. Teoretic, şeful serviciului secret ar fi 
trebuit să lucreze numai cu şeful cancelariei imperiale 
şi cu marele vizir. În mod practic, acţiona însă mână în 
mână cu Zaganos-Paşa, ascunzându-se de Khalil. 
Jocul său era primejdios. Dacă marele vizir ar fi izbutit 
să-l demaşte, Yakub-Paşa şi-ar fi încheiat cariera. 
Khalil avea încă destulă putere spre a zdrobi pe cei de 
o seamă cu şeful serviciului secret. Pe Zaganos-Paşa 
era mai greu să-l dărâme, fiindcă acesta se bucura de 
încrederea sultanului. Aduna însă cu sârg piese scrise 
şi mărturii de tot felul, înainte de a-l discredita pe al 
doilea vizir. 

Yakub-Paşa se înfățişă în camera de lucru a lui 
Zaganos, ca de obicei, aproape de miezul nopţii. Al 
doilea vizir se asigură că toate uşile cabinetului său 
erau închise. 

— Ce veşti ai mai furnizat grecilor? 


— Ultima este cea mai gogonată minciună dintre 
toate. Oştirile sultanului au fost măcelărite de forțele 
militare reunite ale emirului Karamaniei şi ale aliaților 
săi. Mă tem să nu dăm de bănuit bizantinilor că îi 
jucăm, zise Yakub. 

— Kalamides şi Lucan sunt oamenii noştri. Au ei 
grijă să-l convingă pe autocratorul Constantinos că 
Imperiul Otoman este pe ducă. Cum a reacţionat 
basileul la această veste? 

— A acceptat să ceară sporirea rentei de 300.000 de 
aspri. Entuziasmat, Zaganos izbi cu palmele în masă. 

— Bravo! Şi când va face demersul? 

— În curând. Aşteaptă unele asigurări din Occident. 

— Oh, interesant! Foarte interesant! Înălţimea-sa 
împăratul Mehmed va rămâne neplăcut surprins când 
va afla că basileul se pregăteşte a ne lovi. Apelurile 
lansate Apusului sunt destul de compromițătoare? 

Yakub-Paşa scoase din buzunarul tunicii patru 
documente şi le aruncă pe masă. 

— Primul, explică el, copia mesajului semnat de 
Francesco Filelfo de Tolentino, a fost expediat direct 
regelui Charles al VII-lea al Franţei. Filelfo este unul 
dintre agenţii secreți ai împăratului Constantinos. S-a 
stabilit de câţiva ani în Italia şi de acolo asigură o 
comunicare permanentă între Occident şi Bizanţ. 

Zaganos luă copia mesajului redactat în franțuzeşte 
şi începu să-l citească. Întrerupse lectura. 

— Cum l-ai obţinut? Yakub-Paşa zâmbi viclean. 

— Mi l-a furnizat însuşi Jacques Coeur, trezorierul 
regelui Charles. 

— Ciudat om şi acest Jacques Coeur! Se spune că 
este cel mai bogat om din Franţa, 

Yakub-Paşa începu să râdă. 


— Din Franța? Flota lui comercială este mai 
numeroasă decât flotele Franţei şi Angliei reunite. 
Coeur ne-a făcut numeroase servicii. Ar fi înțelept să-l 
aveți în vedere. 

— Bineînţeles, ne vom revanşa. 

Zaganos reluă lectura. Trecu repede peste formulele 
de politeţe de la început şi îşi concentră atenţia asupra 
pasajelor esențiale. „Otomanii, scria Filelfo, nu dispun 
de mai mult de 60.000 de soldaţi nepregătiți pentru o 
campanie de mari proporții. La aceasta se adaugă 
incapacitatea noului sultan, un tânăr superficial, de o 
inteligență mediocră, lipsit cu desăvârşire de 
experiență şi înrobit patimilor. Femeile, vinul, 
dezmăţul constituie singurele lui preocupări.” 

La acest pasaj, Zaganos izbucni în râs. 

— Înălţimea-sa sultanul va fi neplăcut impresionat 
de rândurile astea. Exact ceea ce ne trebuia. 

Îşi aruncă iarăşi ochii asupra mesajului. Filelfo 
îndemna pe regele Franţei să pornească în cruciadă 
împotriva Islamului Va fi un joc pentru armata 
franceză să  sfărâme rezistența turcilor şi să-i 
izgonească din Europa. Poate chiar şi din Asia Mică. 
Astfel sarazinii vor dispărea de pe harta lumii 
civilizate. 

Pasajul ăsta e savuros! exclamă Zaganos. Ascultă- 
l, Yakub! „Rege Charles, dedică-ţi întreaga ființă 
acestui război atât de necesar, de onorabil, de glorios. 
Nu vei avea să te lupţi decât cu nişte sălbatici inculți, 
cu o ceată de briganzi, cu o adunătură de robi ticăloşi 
şi abjecţi.” 

Yakub îşi schimonosi obrazul într-un fel de zâmbet 
care voia să fie vesel, dar arăta fioros. 


— Dacă am fi ticluit-o noi, n-am fi potrivit-o mai 
bine. Zaganos puse documentul pe masă. Luă a doua 
copie. 

— Asta ce mai e? 

— Copia unei scrisori adresate de împăratul 
Constantinos Veneției. Roagă a fi autorizat să 
recruteze  arcaşi din Creta, necesari completării 
unităților sale de infanterie. Mesajul a fost încredinţat 
ambasadorului Andronicos Bryennios Leontaris, care, 
după încheierea vizitei sale la Veneţia, va pleca la 
Roma cu o scrisoare a basileului către Papă. lată şi 
această copie. Basileul se declară gata să păşească la 
unirea Bisericii ortodoxe cu cea din Roma. 

— Ce cere în schimb”? 

— Sprijinul Papei în lupta pe care o va angaja fără 
îndoială cu Islamul pus pe cuceriri. 

— Cunoaştem formula. N-aş crede totuşi că basileul 
va izbuti să convingă pe ortodocşii habotnici să 
accepte unirea cu Roma. 

— Frica va realiza poate şi acest acord. 

Zaganos citi cu atenţie cele două documente. 

— Extraordinar! Duplicitatea Bizanțului reiese din 
plin. Dar copiile astea cum le-ai procurat? 

— Prin intermediul lui Kalamides. 

— L-ai plătit bine? 

— Deşi e foarte bogat, lăcomia lui de arginţi n-are 
margini. 

— Crede în victoria noastră? 

— Crede. Aşteaptă să-i recompensăm complicitatea, 
încredințându-i un înalt post în Constantinopolele 
stăpânit de noi. 

— Întăreşte-i speranţele, Yakub. Promisiunile nu 
costa nimic. Ce e cu al patrulea mesaj? Tot atât de 
interesant? 


Yakub-Paşa se scarpină în barbă. 

— Basileul cere regelui Jean al II-lea al Ciprului 
ajutor militar. 

— În plină pace! râse ironic Zaganos. 

— În plină pace! replică Yakub. Mai interesant este 
modul cum l-am procurat. 

— Să nu-mi spui că ţi l-a trimis regele însuşi! 

— Nu. Nu mi l-a trimis regele, l-am obţinut prin 
intermediul unui personaj poate tot atât de important: 
arhiepiscopul Jacques de Lusignan. 

— Bastardul? Fiul din flori al regelui? 

— Exact. 

— Şi ce vrea în schimb? Nu presupun că gestul său 
e dezinteresat. 

— Evident. Are şi el năzuinţele lui. 

— Anume? 

— Tronul Ciprului. În schimbul ajutorului nostru, 
este gata să ni se vândă trup şi suflet. 

Zaganos izbucni în râs. Un râs zgomotos, homeric, 
ce-i zguduia tot corpul. Yakub-Paşa îl privea 
imperturbabil. După ce se mai linişti, Zaganos exclamă 
într-o nouă explozie de veselie: 

— Ce ne-am fi făcut noi dacă nenorociţii aceştia de 
creştini nu s-ar fi mâncat între ei? Proşti mai sunt 
oamenii, Yakub! 

— Dacă n-ar exista oameni proşti pe lume, ce s-ar 
face deştepţii?... 

A doua zi de dimineaţă, înainte de întrunirea 
Divanului, Zaganos-Paşa convocă la o conferință 
secretă pe eunucul Şehab-ed-Din şi pe Turahan-Paşa, 
căpetenii ale partidei beliciştilor şi duşmani de moarte 
ai marelui vizir. La reuniune participă şi Yakub-Paşa. 
Documentele furnizate de acesta aveau să constituie 
subiectul conferinţei. După lectură, Şehab-ed-Din şi 


Turahan-Paşa conveniră că piesele erau de o valoare 
uriaşă. 

— Ce facem? întrebă Zaganos. Le înfățişăm 
Înălţimii-Sale Sultanul? 

Eunucul îşi adânci în pernele sofalei corpul uriaş, 
îngropat în grăsime. 

— Cred că ar fi cuminte să mai aşteptăm. Înălțimea- 
sa Sultanul are sângele iute. Se va aprinde şi va 
ordona asedierea capitalei bizantine. Scrisorile acestea, 
procurate prin mijloace nu tocmai ortodoxe, nu 
justifică deplin o acţiune militară. Împăratul 
Constantinos s-ar putea apăra susținând că a 
prevăzut agresiunea noastră şi că şi-a luat măsuri de 
protecție. Trebuie să mai aşteptăm. Bizantinii să facă 
primul pas, astfel ca Europa să nu ne poată învinui că 
am provocat războiul. 

-— Crezi că Europa creştină se va ridica împotriva 
noastră dacă atacăm  Constantinopolele? întrebă 
Turahan-Paşa, mângâindu-şi nervos mustaţa ţepoasă. 

— Când opinia publică se montează, nu ştii 
niciodată la ce te poţi aştepta. Dacă bizantinii vor 
provoca războiul, suveranii din Apus vor fi bucuroşi să 
se spele pe mâini. 

Zaganos se întoarse spre Yakub-Paşa. 

— Oamenii tăi din Constantinopole vor fi în stare 
să-l determine pe basileu a săvârşi primul gest care să 
justifice o reacție din partea noastră? 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a crea o 
astfel de situaţie. 

Zaganos se uită la clepsidra de pe masa lui de 
lucru. 

— E timpul să mergem la şedinţa Divanului. Zâmbi 
mefistofelic: Nu se cuvine să-l lăsăm pe marele vizir să 
aştepte. 


v wv . w a 


coridor cu uşi multe, păzite de soldați înarmați cu 
sulițe. Toți purtau cămăşi de zale, căşti de fier cu un 
fel de limbă metalică între ochi, spre a le proteja nasul. 
La trecerea lui Zaganos-Paşa şi a însotitorilor lui, 
soldații plecau lateral sulițele, în semn de salut. 
Funcţionarii care umblau aferați încolo şi încoace, 
ținând sub braţ genţi de marochin roşu, se lipeau de 
perete spre a face loc înaltelor personaje. 

Clădirea Sublimei Porţi, sediul celei mai înalte 
autorități administrative a statului, nu se remarca 
printr-o somptuozitate deosebită. Murad al II-lea şi 
înaintaşii lui se preocupaseră mai mult de bunul mers 
al treburilor ţării decât de luxul reşedinţelor imperiale 
şi de măreţia edificiilor publice. Mai puţin modest, 
Mehmed al II-lea, îndată după urcarea pe tron, îşi 
exprimase intenția de a dura construcții de o 
splendoare neegalată. Poruncise chiar arhitecţilor să-i 
supună planuri în vederea ridicării unui magnific palat 
pe insula Tundja, acolo unde îşi dăduse sfârşitul 
părintele său, padişahul Murad. 

Sala şedinţelor Divanului era împodobită cu 
mozaicuri de faianță policromă şi cu numeroase 
colonete de marmoră subțiri ca nişte liane. Când 
Zaganos îşi făcu intrarea laolaltă cu însoțitorii lui, 
majoritatea demnitarilor îşi şi ocupaseră locurile, 
atribuite potrivit unei imuabile etichete. Rangul şi 
funcția fiecărui înalt funcționar puteau fi identificate 
nu numai după croiala veşmintelor, după lărgimea 
mânecilor sau după bogăţia garniturilor de blană, ci şi 
după forma turbanului sau tăietura bărbii. Un criteriu 
tot atât de important îl alcătuia culoarea hainelor. 
Vizirii se îmbrăcau în verde, muftiii în alb, şambelanii 
în roşu, molahii în albastru-deschis, ulemasii în violet, 


căpeteniile  grajdurilor imperiale în  verde-deschis. 
Funcţionarii Sublimei Porţi purtau cizme galbene, în 
vreme ce personalul afectat palatului imperial avea 
rezervată culoarea roşie. 

Când marele vizir Khalil apăru, precedat de 
secretari, demnitarii din sală se ridicară în picioare, 
apoi se ploconiră adânc. Khalil se aşeză în jilțul său, 
făcând semn şi celorlalți membri ai consiliului să ia 
loc. Marele vizir era primul personaj al imperiului după 
sultan şi reprezentantul personal al acestuia în 
rezolvarea treburilor administrative.  Păstrător al 
sigiliului imperial, dispunea de puteri discreţionare. 
Nu avea de dat socoteală decât padişahului, care-i 
acorda din principiu întreaga sa încredere. Se bucura 
de cele mai înalte onoruri. Reşedinţa lui personală nu 
era mai prejos de a sultanului. Două mii de slujitori îl 
serveau în permanenţă, iar o gardă militară îi asigura 
paza. Medalia avea şi revers. Puteau fi numărați pe 
degetele unei singure mâini marii viziri ce-şi 
încheiaseră mandatul fără a fi strangulați sau 
decapitaţi din ordinul sultanului. Cei care se alegeau 
cu o destituire bruscă, urmată de un lung surghiun, se 
puteau socoti fericiţi, fiindcă scăpau cu viaţă. În ciuda 
riscurilor, funcția de mare vizir avea căutare. Amatorii 
de măriri uitau de primejdii şi se lansau orbeşte în 
gura aurită a lupului. 

Khalil desfăcu portofoliul de piele roşie şi scoase 
câteva documente. Îşi aruncă privirile asupra vizirilor 
din dreapta sa şi asupra căpeteniilor magistraturii, 
trezoreriei şi  cancelariatului imperial, plasați în 
stânga. 

Jilțul  padişahului, neocupat în acel moment, 
amintea tuturor celor de față că nu erau decât 
slujitorii acestuia. 


— Vă anunţ o veste bună, rosti bătrânul Khalil, 
întinzând mâna peste documentul dinaintea sa. 
Suntem în preajma semnării unui armistițiu de trei ani 
cu lancu de Hunedoara. Tratativele se desfăşoară 
mulțumitor şi sper în curând să le încheiem spre 
deplina noastră satisfacţie. Sunt bucuros că vom 
putea vesti Înălțimii-Sale Padişahul — Allah să-l aibă 
în pază — închegarea unor relaţii pacifice cu toate 
popoarele învecinate cu imperiul nostru. 

Consilierii, cu excepţia lui Zaganos-Paşa, a lui 
Şehab-ed-Din şi a lui Turahan-Paşa, înclinară din cap 
în semn de mulțumire. Khalil se uită pe sub sprâncene 
la cei trei bărbaţi care păstrau imobilitatea. 

— Dacă evoluția politicii noastre externe 
înregistrează succese remarcabile, nu pot spune 
acelaşi lucru despre situaţia internă. 

Printre consilieri se stârni un uşor neastâmpăr. 
Marele şambelan tuşi semnificativ. Şehab-ed-Din îşi 
împreună placid mâinile peste pântecele-i rotund. 

— În sânul corpului ienicerilor se manifestă o 
agitație de rău augur. Nu este pentru prima oară că 
aceste trupe dau dovadă de lipsă de disciplină. Am 
convocat pe aga ienicerilor, Kurci Doghan, spre a ne 
furniza explicaţii. 

Bătu din palme. Unul dintre secretari se îndreptă 
spre uşă, o deschise şi făcu un semn celor de afară. 
Peste câteva clipe, generalul Kurci intră în sală călcând 
apăsat, autoritar, conştient de importanţa sa. Avea 
obrazul negricios, aproape tuciuriu, pleoape grele, 
mustață cu colțuri căzute, bărbuţă scurtă, neagră, ce-i 
dădea un aer drăcesc. Se proțăpi în mijlocul sălii, 
aşteptând să i se ofere un jilt. Marele vizir stătea cu 
privirile plecate asupra hârtiilor din fața sa. Zaganos- 
Paşa era calm. Evenimentele nu-l prinseseră 


nepregătit. Dacă ienicerii ar fi provocat dezordini 
serioase în capitală, Khalil ar fi scos împotriva lor 
gărzile imperiale — acei 2000 de bostangii care 
asigurau poliția palatului — precum şi cei 7000 de 
slujitori ai vânătorilor imperiale. Pe toți aceştia îi 
înarmase în eventualitatea unei crize, pe care 
deocamdată nu o socotea iminentă. Se uita pe sub 
sprâncene la Kurci Doghan şi se întreba dacă acesta 
nu se pregătea să ia cu asalt puterea, imitând isprăvile 
prefecţilor gărzii pretoriene din Roma Imperială. Poate 
că cel mai înțelept lucru ar fi să-l aresteze acum, 
profitând de faptul că îl aveau în mână. Rămaşi fără 
conducător, ienicerii ar depune armele. Exista însă 
primejdia ca aceştia, exasperaţi de întemnițarea 
generalului lor, să grăbească izbucnirea unor ostilități 
deschise. 

Khalil ridică privirile asupra comandantului 
ienicerilor. 

— Kurci-Aga, te-am chemat aici spre a căuta 
împreună o soluție în vederea liniştirii agitației 
manifestate de trupele de sub comanda dumitale. 

— Soluția este una singură, ripostă înțepat 
generalul. Sporirea soldei ienicerilor. 

— Socoteşti această sporire întemeiată, Kurci-Aga? 
interveni Şehab-ed-Din. 

Comandantul ienicerilor îl privi pieziş. Întrebarea 
ascundea o cursă: încercau să-l facă răspunzător de 
nemulțumirea trupelor de sub comanda sa. 

— Nu este de competența mea să apreciez dacă 
cererea lor este sau nu întemeiată. O constat însă şi 
socotesc că trebuie să facem ceva spre a linişti 
spiritele. 

— Socoteşti solda lor insuficientă? întrebă iarăşi 
Şehab-ed-Din. 


Comandantul ienicerilor îl privi câteva clipe cu 
fățişă duşmănie. 

— Trebuie să recunoşti, Luminate Vizir, că puterea 
de cumpărare a monetei noastre a scăzut apreciabil în 
ultimii ani. lenicerii alcătuiesc un corp de elită. Le 
pretindem sacrificii. Trebuie să le acordăm în schimb 
unele satisfacţii. 

Zaganos-Paşa îşi netezi barba pătrată. 

— Nu crezi, Kurci-Aga, că sporirea soldei ienicerilor, 
acum, în zorii unei noi domnii, ar constitui un 
precedent primejdios? 

Kurci îl fixă cu insolenţă. 

— Ar fi şi mai primejdios dacă le-aţi refuza sporirea 
cerută. 

Khalil ridică mâna albă, cu vine albastre vizibile. 

— lenicerii primesc o soldă zilnică de 3 până la 5 
aspri, la care se adaugă 32 de aspri pentru întreţinerea 
uniformei. În plus, li se mai furnizează stofă albastră 
pentru uniformă, câte un caftan de lână şi câte o 
cămaşă în fiecare an. 

Kurci-Aga încreți ironic sprâncenele. 

— Ştiţi la cât se ridică totalul acestor sume, inclusiv 
obiectele de îmbrăcăminte? Exact 2500 de aspri anual. 
În vreme ce un mare vizir primeşte 1.600.000 de aspri, 
vizirii, trezorierii şi cancelarii, câte 600.000 de aspri, 
ceilalți demnitari în jur de 400.000 de aspri. 
Comandanții militari primesc sume corespunzătoare. 

Khalil se cutremură. Omul acesta sfida consiliul, 
făcându-se vinovat de rebeliune. 

— Socoteşti că salariile noastre sunt prea mari? 
întrebă fără să ridice tonul. 

— Nu le socotesc prea mari. Soldele ienicerilor sunt 
prea mici. Şi fiindcă m-aţi chemat aici pentru a-mi 


cere părerea, am să vă spun ceea ce cred că ar trebui 
să faceţi. 

—Ascultăm, Kurci-Aga. 

— Acordațţi-le un spor care să nu reprezinte un 
sacrificiu prea mare pentru tezaur. Soluţia aceasta 
este preferabilă unor excese care ar provoca pagube 
materiale mult mai mari, primejduind în acelaşi timp 
ordinea internă. 

Marele vizir înclină din cap. Expresia chipului său 
nu spunea nimic. 

—  Kurci-Aga, consiliul va discuta propunerea 
dumitale şi va lua hotărâri corespunzătoare. 

— Pot să mă retrag? întrebă comandantul 
ienicerilor. 

— Te rog, replică marele vizir cu aceeaşi linişte. Îşi 
plimbă privirile asupra consilierilor: Ce părere aveţi? 
Să începem cu marele defterdar. 

Ministrul de Finanţe se ridică încet din jilt. 

— Tezaurul nu poate suporta în clipa de față o 
amputare serioasă. Războiul din Anatolia a necesitat 
cheltuieli extraordinare. Cifrele precise pot să vi le 
spun. 

— Le cunoaştem, replică marele vizir. 

Marele judecător al armatei ceru cuvântul: 

— Corpul ienicerilor din Adrianopole cuprinde, după 
câte ştiu, 7000 de oameni. Chiar dacă le-am dubla 
solda, suma respectivă n-ar fi deloc fabuloasă. 

— Cedăm şantajului? întrebă mânios un vizir cu 
barba cenuşie şi nas încovoiat ca ciocul unei păsări de 
pradă. Este vorba de principiu, nu de cuantumul 
sumei. 

Al doilea defterdar interveni prudent: 


— Trebuie să ştim mai întâi dacă sunt atât de 
stârniți încât să devină primejdioşi în cazul că nu le- 
am încuviința sporirea pretinsă. 

— Te temi să nu fim cu toţii traşi în ţeapă? rosti 
ironic Şehab-ed-Din. N-ar fi imposibil. 

— Pentru liniştea lăuntrică a ţării, mă întreb dacă 
n-ar fi mai înțelept să cedăm, reveni al doilea 
defterdar. 

— Ce părere au divaniţii? întrebă marele vizir, 
aruncând o privire circulară. 

— Nici nu poate fi vorba de cedare! vorbi răspicat 
Zaganos-Paşa, ridicându-se în picioare şi descriind 
lateral cu braţul un hotărât gest negativ. Divanului 
nu-i este îngăduit a-şi asuma răspunderea stabilirii 
unui precedent cu care Înălțimea-sa Padişahul ar 
putea să nu fie de acord. Vreţi să-l punem în fața 
faptului împlinit? Nu cred că ne-ar mulțumi. 

Khalil suspină imperceptibil. Ar fi fost favorabil 
sporirii soldei ienicerilor, căci şi-ar fi atras simpatia 
lor. Zaganos, acest renegat blestemat, îi dădea însă o 
asemenea interpretare, încât făcea imposibilă orice 
soluție de compromis. 

— Nu ne rămâne decât să câştigăm timp până la 
înapoierea Înălțimii-Sale Padişahul de pe front. El să 
hotărască. 

Majoritatea consilierilor îmbrăţişară părerea lui, 
căci îi ferea de riscul dezavuării de către sultan. 

— Până atunci îmi iau obligaţia să-l ţin în frâu pe 
Kurci-Aga, făgădui Zaganos-Paşa. 

Îşi şi făcuse un plan de bătaie. Va promite 
comandantului ienicerilor un vizirat şi rangul de paşă 
cu două cozi de cal. Zaganos surâse în sinea sa. Ce nu 
făceau bieţii oameni pentru onoarea de a fi însoțiți de 
un ostaş care să poarte în permanenţă acest simbol al 


celor mai înalte grade militare. Paşă cu o coadă de cal, 
cu două cozi de cal, cu trei cozi de cal... El, Zaganos, 
obținuse patru cozi de cal, onoare acordată de sultan 
doar câtorva generali. Îl rodea însă o invidie tenace la 
gândul că marele vizir dispunea de cinci cozi de cal, cel 
mai înalt simbol al puterii în stat, cu excepţia — 
bineînţeles — a padişahului. Dacă îşi va manevra cu 
dibăcie barca, va reuşi poate să ia locul şi cozile de cal 
ale lui Khalil... 


kkk 


Acakios, monahul, se trezi din somn, tulburat de 
un vis îngrozitor. Se făcea că frații săi de călugărie îl 
îngropaseră de viu, socotindu-l mort. El se aflase însă 
într-o stare de catalepsie. În vreme ce i se oficia slujba 
morților, iar corul cânta Veşnica pomenire, încerca să 
se smulgă din amorțeala-i profundă şi să strige cu 
glasul lui, care făcea să se cutremure biserica: 
„Fraţilor, sunt viu! Nu mă băgaţi în pământ! Nu mă 
lăsați pradă viermilor! Viaţa nu mi-a părăsit încă 
trupul. Sunt tot atât de viu ca şi voi, ca şi părintele 
protopop, care citeşte din Evanghelie!” Slujba morților 
continuase însă netulburată, fiindcă Acakios nu găsise 
puterea să rostească vorbele dorite. Îl duseseră apoi la 
groapă. Prin pleoapele uşor deschise, Acakios văzuse 
bolta de ramuri înfrunzite, aşternută deasupra aleii 
principale a cimitirului, defilând în ritmul paşilor rari 
ai monahilor ce-i purtau pe umeri sicriul. Auzea 
răsuflarea grea a lui Pafnutios, astmaticul, simţea 
mirosul de usturoi al respirației lui Christodulos, 
mâncăciosul, şi auzea mormăiala lui Nikiforos, care 
nici în somn nu înceta să sporovăiască încetişor 
despre lucruri numai de el ştiute. Pe al patrulea 
monah nu-l putuse identifica. Poate că era Satana 


însuşi. Urechile-i ascuţite erau ascunse sub potcap, 
iar coada stătea vârâtă printre cutele rasei negre. Îl 
coborâseră apoi în groapă. Auzise frânghiile frecându- 
se de fundul sicriului şi icnirile fraţilor ce-l lăsau încet 
spre fundul locaşului care-i va adăposti carcasa 
omenească până ce i se va slei suflul vieţii, cărnurile îi 
vor putrezi şi oasele vor rămâne albe şi curate, aşa 
cum li se cuvine când urmează a fi dezgropate şi 
mutate în osuarul monastirii. Capacul sicriului îl 
izolase de lume, de cer, de aer, de gâzele zglobii. 
Rămăsese în beznă, în vreme ce bulgării de pământ 
aruncați de lopeţile sârguincioase se prăvăleau cu 
zgomot lugubru peste coşciug. Apoi deodată se făcuse 
linişte. O linişte adâncă, înfiorătoare, neagră, 
anticamera obligatorie a Raiului, sau — Doamne 
fereşte! — a imperiului blestemat al lui Belzebut. 

Pe Acakios îl străbătu un fior rece, ca de moarte. 
Fusese un vis, sau trăia cea mai îngrozitoare realitate? 
În jur domnea un întuneric adânc. 

Monahul îşi mişcă plin de teamă mâna dreaptă, 
apoi pe cea stângă. Băgă de seamă că acestea 
executau porunca, încleştându-se şi descleştându-se 
ritmic. Mişcă şi degetele de la picioare, dar acestea se 
aflau întemnițate în încălțările de iuft, aşa că nu putu 
săvârşi mare treabă. Însemna că ieşise din starea de 
catalepsie. Sau se trezise din vis. 

Ridică încet mâna şi deodată sughiță, fulgerat de o 
spaimă cumplită. Deasupra lui, cam la două palme, se 
afla un înveliş de lemn. Era oare capacul sicriului? 
Încercă să-l împingă în sus, dar nu răzbi. Învelişul de 
lemn era greu ca plumbul. De ce? Îl apăsa pământul? 
Într-o frântură de secundă Acakios asudă de spaimă. 
Simți cum i se udă cămaşa pe spinare şi cum 
broboanele de transpiraţie pornesc în pârâiaşe pe gât, 


pe frunte, la colţurile ochilor... Scăpă un oftat adânc şi 
începu să plângă. Apoi îşi aduse aminte că în 
împrejurări grele cel mai potrivit lucru este să înalți o 
rugăciune către Dumnezeu atotputernicul. Poate că se 
va milostivi de Acakios păcătosul şi-l va slobozi din 
temnița coşciugului. Plânsul făcea să i se zguduie tot 
trupul. Disperarea creştea ca pâinea la dospit. Împinse 
din nou învelişul de lemn de deasupra. Îşi încorda 
toate puterile! Zadarnic! 

Auzi un scârțâit şi paşi greoi călcând apăsat pe 
lespezi de piatră. Venea Lucifer să-l înşface de ceafă 
spre a-l arunca în cazanul cu smoală. 

Un glas răcni, vestind parcă Judecata de Apoi: 

— Binecuvântează, cuvioase! 

În clipa aceea Acakios simţi o mare fericire. O 
fericire atât de intensă, încât îi veni să urle şi să joace 
tontoroiul. Se abţinu însă, şi bine făcu. Recunoscuse 
timbrul vocii de stentor a părintelui epistomonarc, care 
în fiecare noapte colinda chiliile monastirii, spre a trezi 
din somn pe călugării leneşi şi a-i trimite la slujba 
utreniei. Când vreunul din monahi nu se trezea nici la 
auzul acestui apel mai răsunător decât trompetele 
lerihonului, părintele epistomonarc îi turna în cap o 
oală cu apă rece, smulgându-l brusc din dulcele regat 
al lui Morfeu. 

Acakios îl auzi pe părintele epistomonarc ieşind din 
chilie şi închizând uşa în urma lui. Cuprins de un 
avântat extaz religios, ieşi de sub pat, îngenunche şi 
ridică o rugă de mulțumire Atotputernicului şi Sfintei 
Fecioare, fiindcă spaima prin care trecuse nu fusese 
decât rodul unui coşmar datorit praznicului prea 
copios din ajun. Îndeobşte, hrana monahilor de rând 
de pe Muntele Athos era săracă. „Sfânta supă, 
nelipsită la fiecare masă, era preparată din vreo 


treizeci de cepe fierte într-un cazan de apă, peste care 
se mai turnau şi câteva picături de untdelemn. Al 
doilea fel era pregătit dintr-un peşte atât de sărat, 
încât monahii beau la apă de li se umflau burţile ca 
nişte cimpoaie. 

Dar Acakios era bun prieten cu Afanasios, ajutorul 
mult  temutului şi  respectatului părinte Iosif, 
horearios, sau, în termeni laici, păstrător al proviziilor 
monastirii, inclusiv al celor destinate egumenului şi 
consilierilor săi. Afanasios îl folosea la curăţatul 
cartofilor, al cepei, al prazului şi al celorlalte 
zarzavaturi ieftine destinate călugărilor mărunți, dar îl 
chema şi când avea de pregătit praznicele mai-marilor 
monastirii. Atunci se înfrupta în taină şi modestul 
Acakios din boabele icrelor negre, din nisetrii, curcanii, 
căprioarele şi fazanii rezervaţi meselor egumenului. De 
la o vreme, Acakios începuse să se îngraşe, 
minunându-şi fraţii întru Domnul, care nu se puteau 
dumiri cum de reuşea el să se rotunjească de pe urma 
anemicului regim alimentar. Pe ceilalți monahi, „sfânta 
supă” îi uscase mai straşnic decât peştii puşi la 
afumat în podurile monastirii. 

După plecarea părintelui epistomonarc, care îşi 
încerca tunătoarele coarde vocale şi în celelalte chilii 
ale monahilor, Acakios se urcă în pat şi se culcă din 
nou, încântat că toate se încheiaseră cu bine. Se trezi 
doar după răsăritul soarelui, când motanul său, 
botezat în duşmănie Christodulos, se înapoie obosit 
după o aventuroasă expediţie nocturnă şi se urcă în 
pat, torcând tacticos. 

Îşi plimbă coada pe sub nasul cuvioşiei-sale, care 
strănută cu poftă, deschizând, în sfârşit, ochii cârpiţi 
de somn. Lumina pătrundea zgârcit prin fereastra 
îngustă a chiliei. Acakios îşi dădu totuşi seama că 


soarele ajunsese sus şi că el trebuia să se grăbească 
dacă nu voia să întârzie la curățatul cartofilor şi al 
cepei. De la această îndatorire n-ar fi tras chiulul, cum 
făcea, de pildă, cu utrenia. Lipsa hranei spirituale este 
mai uşor de îndurat decât lipsa hranei lumeşti, mai 
ales când aceasta e nu numai îmbelşugată, dar şi de 
un mare rafinament. Papilele gustative ale lui Acakios, 
un biet ţăran născut şi crescut în sărăcie, se 
deprinseseră uluitor de repede cu mâncărurile fine, cu 
vânatul fraged şi fezandat, cu dulciurile pregătite după 
cele mai fantasmagorice reţete. Dacă hrana nu mai 
constituia de multă vreme o problemă pentru Acakios, 
nu se putea spune acelaşi lucru despre plăcerile 
trupeşti. Nu vedea chip femeiesc cu anii. Canoanele 
monastireşti hotărâte de Sfântul Christodulos erau 
severe. Nici unei ființe de sex feminin nu-i era îngăduit 
să calce pragurile unei monastiri de călugări. 
Opreliştea se extindea şi asupra necuvântătoarelor, fie 
ele pisici, vaci, capre, iepe sau măgăriţe. Acakios avea 
sânge potolit. Rareori îl năpădeau poftele păcătoase. 
Atunci însă îl afurisea cu mare ciudă pe Sfântul 
Christodulos. Acesta era şi motivul pentru care îl 
botezase cu numele sfântului pe motan — socotit de 
credința populară delegatul lui Satana pe pământ. 

În vreme ce se îmbrăca şi îşi pieptăna pletele şi 
barba, aflate în permanentă sfadă cu apa şi cu 
săpunul, Acakios se întreținea cu motanul: 

— Bine de tine, Christodulos, că noaptea poţi să 
sari zidurile monastirii şi să umbli ca un bezmetic 
după pisici. Hai să facem schimb! Tu să fii călugăr, iar 
eu, motan! 

Entuziasmat de această idee, Acakios scoase un 
miorlăit cu tremolo, care îl indispuse probabil pe 
Christodulos, pisoiul, căci acesta se ridică în patru 


labe şi îşi ascuţi spinarea în formă de accent 
circonflex. 

— Nu-ţi place! clătină spăşit din cap călugărul. Te 
pomeneşti că am miorlăit fals! Nici cu cântul nu mă 
prea întrec. Aşa că fii şi tu mai îngăduitor, 
Christodulos! 

Acakios resimțea dimineața lipsa unei oglinzi. 
Odată, când fusese chemat în casa părintelui 
epistomonarc pentru nişte treburi, văzuse oglinda în 
care acesta îşi potrivea barba şi mustăţile. Când se 
văzuse în apa aceea de sticlă, mai lucie decât cel mai 
limpede lac de munte, se întrebase dacă este el sau 
altul. Până la urmă se lămurise cum stau lucrurile, 
fiindcă apăruse Afanasios, care se uitase la rândul său 
în oglindă, descoperind acolo un Afanasios identic cu 
originalul. Cu această ocazie Acakios îşi dăduse seama 
cu mândrie că nu este urât şi că, deşi sărise pragul 
celor 40 de ani, nu arăta deloc îmbătrânit, ca atâţia 
călugări de o vârstă cu el. 

Mângâie motanul ce-şi încovoie încă o dată 
spinarea — de data aceasta de plăcere — apoi părăsi 
chilia. Când ieşi pe coridor, constată că monahii 
însărcinaţi cu măturatul şi cu spălarea podelelor se şi 
puseseră pe lucru. Grădinarii trebăluiau deja printre 
straturile de flori, iar grăjdarii duceau vitele şi caii la 
adăpost, îngrijitorii de păsări curățau coteţțele în care 
nu viețuiau decât cocoşi şi alte necuvântătoare 
înaripate de sex bărbătesc, răţoi, gâscani, puni, care 
se împăcau destul de greu cu celibatul. Cocoşii, de 
pildă, se încăierau uneori cu atâta furie, încât mulți 
dintre ei mureau de pe urma rănilor, spre disperarea 
îngrijitorilor, care vedeau cum li se împuţinează 
orătăniile. 


Acakios trecu pe lângă biserica înconjurată de 
schele, pe care doi pictori stăteau cățăraţi ca nişte 
maimuțe şi renovau sfinţii zugrăviți pe pereţi, coti pe 
lângă arhondărie şi se îndreptă spre pavilionul 
bătrânului horearios, unde Afanasios îl aştepta desigur 
cu nerăbdare. Socotind după soarele înălțat de două 
prăjini pe cerul limpede ca o imensă căldare de sticlă 
albastră, Acakios conchise că nu întârziase prea mult. 
Lăsă în urmă clădirea părintelui  epiteret, 
supraveghetorul ordinii în monastire, care se mai 
îndeletnicea şi cu educația religioasă a tinerilor 
monahi. Pe ferestrele deschise răbufneau până afară 
glasurile tinere ale unor călugări ce executau sub 
supravegherea părintelui Visarionos coruri bisericeşti. 

Lui Acakios îi plăceau mult aceste voci angelice, ce 
se împleteau în imnuri pline de farmec şi de măreție. 
Ar fi fost în stare să le asculte ore întregi. Îi părea tare 
rău că glasul lui behăit nu-i îngăduia să se alipească 
heruvimilor din cor. Dar pe lumea asta nu poţi avea tot 
ce-ţi doreşti! 

Afanasios îl întâmpină cu nerăbdare. Barba-i 
neagră, ascuţită, ochii oblici, faţa prelungă îl făceau să 
semene cu un tap. În ciuda înfăţişării lui aspre, urâte, 
ascundea un suflet bun şi o înţelegere creştinească 
pentru nevoile şi durerile altora. 

— Acakios, ştii să slujeşti la masă? îl întrebă 
Afanasios grăbit. 

— Cum adică? 

— Inochentios, monahul care slujeşte pe părintele 
econom, s-a îmbolnăvit de pojar. Şi părintele econom i- 
a poftit astăzi la masă pe părintele epistomonarc, pe 
părintele trapezarios, pe părintele chartophilax şi pe 
părintele horearios. 

— Oho, numai consilieri! 


— Se pare că are să vină şi părintele egumen. 

— Şi vrei să mă bagi pe mine între mărimile astea? 

— Unde dă Dumnezeu să te ia slujitor vreuna din 
mărimi! Ai trăi ca în sânul lui Abraham. 

— Şi la masă ce trebuie să fac? 

.— Mergem la Inochentios. Are să te lămurească. Eu 
nu sunt decât magazioner. 

— Crezi că e bine să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe 
oala? întrebă cu îndoială Acakios. 

— Să faci cum îți spun eu. Să te smulgi odată din 
gloata asta de monahi proşti şi umili. 

— Dacă zici tu, frate Afanasios, am să te ascult. 

— Ei, aşa îmi placi. Haidem la fratele Inochentios. 

Afanasios închise grijuliu uşa magaziei cu provizii, 
încuind-o cu un lacăt mare cât o varză. Băgă cheia în 
buzunar. Acakios îl privi cu uşoară invidie. Zâmbi 
sfios: 

— Parc-ai fi Sfântul Petre, cu cheile Raiului. 

— Mare adevăr ai grăit, fratele meu. Magazia asta e 
pentru mine raiul pe pământ. 

— Amin, rosti Acakios. 

Îşi făcură drum printre monahii care măturau 
curtea, până la infirmerie. Îl găsiră pe Inochentios 
izolat într-o cămăruţă cu două paturi. Al doilea pat era 
liber. Ca şi Acakios, Inochentios era un bărbat între 
două vârste. Canoanele monastireşti, stabilite de 
Sfântul Christodulos, nu îngăduiau egumenului şi 
sfetnicilor lui să îşi aleagă slujitori din rândurile 
monahilor tineri, ca nu cumva Diavolul să le 
stârnească pofte neruşinate. Cum de îl lovise pe 
Inochentios pojarul, era greu de înţeles. Boala asta 
păcătoasă cădea îndeobşte pe capul celor nevârstnici. 
Inochentios era roşu ca un rac fiert. Fruntea, obrajii, 
gâtul nespălat, mâinile îi erau pline de broboane 


mărunte ca nişte boabe de mărgean. În camera 
supraîncălzită domnea un miros greu de ţap, care nu-i 
stânjenea deloc pe Acakios şi pe călugărul magazioner. 
Era un miros natural între zidurile monastireşti. Apa, 
puţină şi anevoie de adus, era cheltuită cu economie. 
Numai egumenul şi consilierii aveau îngăduinţa să se 
spele după pofta inimii. Este adevărat că cei mai mulți 
profitau destul de rar de acest privilegiu. La vârstă lor 
înaintată nu-i mai preocupa cochetăria. 

— Ți-am găsit un înlocuitor pe timpul cât ai să fii 
bolnav, spuse Afanasios. 

Inochentios mormăi ceva neutru, apoi rosti posac: 

— Să-i fie de bine. 

— Părintele econom dă astăzi o masă. A poftit pe 
mai toţi consilierii monastireşti. Învaţă-l pe Acakios 
cum să slujească la masă. Şi mai învaţă-l cum să-l 
slujească pe părintele econom. Bietul bătrân, nu se 
mai poate ajutora singur. 

— Bătrân? se oţțări Inochentios. E Diavolul 
împielițat. Toată ziua îmi scoate sufletul. „Adu 
lemne!... Fă focul!... Pregăteşte-mi apă caldă! Şi cada 
de lemn a mare, ca să încap în ea!... Spală-mă pe 
spate!... Freacă mai bine!... Dă şi cu săpunul, nu 
numai cu labele tale păroase!... Adu-mi prosopul să 
mă usuc!... Şi cămaşa!... Şi hainele!... Potcapul! Ai 
uitat potcapul, nătărăule!... Acum mă duc la metoc. 
Când mă întorc, să găsesc masa pusă! Am musafiri. Pe 
părintele epiteret şi pe părintele trapezarios. Să nu uiţi 
vinul! Să-l pui la gheaţă!... Şi pepenii, şi perele, şi 
strugurii să stea la gheaţă!... Mi-ai cârpit patrafirul? 
Da’ ciorapii?... Nu-mi place cum mi-ai călcat cămaşa!... 
Farfuria asta nu e spălată bine!... Paharul are urme de 
degete!... Brrr! Am răcit!... Să mă freci pe spate!... Mai 
cu inimă, mai cu inimă, prea eşti mototol!... Adu-mi 


cartea de rugăciuni!... Unde-s ochelarii?... Aleargă la 
părintele epistomonarc! Cred că i-am uitat pe masa lui 


de lucru!... Nu i-ai găsit acolo? Aleargă atunci la 
părintele scenophilax! Dacă nu-i găseşti la el, fugi la 
părintele  taxiarc!... Deschide  fereastra!... Inchide 


fereastra!... Las-o întredeschisă!... Du biletul ăsta la 
părintele horearios!... N-ai făcut curăţenie în casă! Pe 
scrin praful e de un deget! Uite şi o pânză de 
păianjen!... Au, mă dor şalele!... Ah, mă doare 
ficatul!... Mă împunge ceva în inimă!... Pce, pce, pce, 
pârdalnică tuse! Adu-mi şalul de lână!... Nu pe ăsta, 
idiotule, pe ăl gros!... Să-mi împleteşti o pereche de 
mănuşi!... Cheamă frizerul!... Cheamă pe părintele 
casier!... Mi-e somn! Fă-mi patul! Când mă întorc de la 
vecernie, să găsesc cearşafurile calde! Nu cumva să 
sară dopul de la sticla cu apă caldă şi să-mi uzi 
salteaua, ca data trecută!... Puiul de pe măsuţa de 
noapte să fie bine rumenit! lar sticluța de vin negru să 
aibă temperatura camerei!... La noapte să mă veghezi, 
fiindcă nu mă simt bine! Mă trec fiori!... Fir-ai să fii de 
bătrâneţe! 

Inochentios se uită încruntat la Acakios. 

— Poate vrei să-mi iei locul! Ţi-l dau cu dragă inimă! 
Mai bine spălător de rufe murdare la infirmerie decât 
slugă la părintele econom! 

Acakios se ridică de pe scaun. 

.— Am plecat! 

Afanasios îl privi alarmat. 

— Unde te duci? 

— La Necuratu”! 

-— Vai, Acakios, ce blasfemie! Stai să te înveţe cum 
să serveşti la masă! 

— Plec! 

— Ba n-ai să pleci! 


— Ba am să plec! 

Exasperat, Afanasios lansă un ultimatum: 

— Dacă pleci, porţile magaziei nu ţi se vor mai 
deschide niciodată! Să te mulțţumeşti cu „sfânta supă” 
şi cu peştele sărat. 

Argumentul atârnă greu în balanţă. Oftând, 
Acakios se lăsă pe scaun. Afanasios se lumină la față. 

— Aşa te vreau! După lecţie, să vii să te mulțumesc 
cu o duşcă de rake. Din cel mai bun. Rezervat pentru 
masa egumenului. 

— Am să vin, fornăi cu năduf Acakios. 

Afanasios plecă la treburile lui, lăsându-i pe cei doi 
monahi să se descurce cum vor şti. Era încântat că 
executase porunca părintelui  horearios. Părintele 
horearios îl ameninţase cu expulzarea definitivă din 
magazie dacă nu va găsi un înlocuitor lui Inochentios. 
„Dar să fie un om de nădejde, nu un dobitoc!” 

Acakios stătu două ore la dascălul său. Plecă de 
acolo năuc. Inochentios îi dăduse atâtea instrucţiuni, 
încât făcuse să-i vâjâie capul. De la infirmerie nimeri 
direct la magazia cu provizii. Avea nevoie mai mult ca 
oricând de un păhărel de rake, spre a-şi mai limpezi 
mintea. Afanasios îşi respectă făgăduiala. Îi umplu trei 
păhărele, iar Acakios le dădu pe gât la repezeală. 
Băutura îi încălzi măruntaiele şi îi linişti agitația 
lăuntrică. 

— Ţi-a luat cu mâna neliniştea, nu-i aşa? îl întrebă 
Afanasios. 

— Mi-a luat, conveni Acakios. 

— Atunci să mergem la părintele econom. Are să te 
întrebe ce ştii. Să-i torni tot ce te-a învăţat 
Inochentios. 

— Am înţeles. 


Ajunseră la părintele econom. Când se văzu în fața 
ursuzului adjunct al egumenului monastirii, Acakios 
simţi că i se taie picioarele. Alcoolul, care pornise să-i 
umble prin vine, îl sprijini însă miraculos, aşa cum îi 
sprijină cârjele pe ologi. 

— Ştii să serveşti la masă? îl întrebă părintele 
econom. Acakios repetă lecţia învățată pe de rost. 

— Mâinile ţi-s cam murdare, reluă părintele. Să le 
speli şi să-ţi tai unghiile. Au crescut ca nişte copite. 

Acakios îşi făcu semnul crucii cu limba în cerul 
gurii. Afurisit mai era la vorbă părintele econom. După 
câte ştia Acakios, copite nu aveau decât ființele 
necuvântătoare şi Ucigă-l-Toaca. Iar el nu era decât un 
biet monah cu frica lui Dumnezeu. 

— Ai să mă slujeşti până se face bine Inochentios. 

Acakios plecă smerit ochii. 

— Am înţeles, cuvioase. 

— Acum du-te la bucătărie. Afanasios are să-ţi arate 
ce mai ai de făcut. 

Acakios se frânse de şale. 

— Binecuvântează, cuvioase! 

— Să fii binecuvântat, fiule! rosti cu onctuozitate 
părintele econom. Şi la treabă. Diseară am musafiri. 

Acakios şi prietenul său traversară câteva încăperi 
împodobite cu tot felul de covoare şi obiecte de artă. Pe 
un dulap scund şi cu sertare se afla chiar o statuie a 
Sfintei Fecioare, dar fără Sfântul Prunc în braţe, şi cu 
o privire lascivă, puţin potrivită cu  ascetismul 
monahal. Acakios o arătă stingherit lui Afanasios. 

— Unde o fi pruncul? 

— Care prunc? 

— Pruncul dumnezeiesc. 

Afanasios râse. 

— Asta nu-i Sfânta Fecioară, slăvit să-i fie numele! 


— Ah, o fi sfânta Maria-Magdalena înainte de a se 
cuminţi! 

— Ai uitat învățătura din Scripturi. Să nu-ţi faci ţie 
chip cioplit! Asta e o zeitate păgână. 

— Şi ce caută aici? 

— Ştiu eu? Întreabă-l pe părintele econom. 

— Nu mă împinge la cele rele, Afanasios, îi reproşă 
monahul cu blândeţe. 

Când ajunseră în bucătărie, Acakios se puse pe 
lucru. Pe o masă erau aliniate multe pahare de sticlă 
fină, pe care nu avusese cine să le spele, şi câteva stive 
de farfurii murdare. 

— Să le faci lună până vine bucătarul cu 
mâncărurile, îi recomandă Afanasios. Eu am să aduc 
vinurile. Bagă de seamă, să serveşti o cină ca la Nunta 
din Canaan. Am plecat. 

Rămas singur, Acakios îşi blestemă clipa când se 
lăsase târât în treaba asta. Ce bine s-ar fi simţit acum 
la el în chilie, cu Christodulos torcându-i pe genunchi. 
Eh, ceasul rău! 

Tot făcând orânduială prin bucătărie, Acakios 
descoperi într-un dulap cu multe rafturi câteva sticle 
cu băuturi tari, frumos colorate. Curiozitatea fu mai 
tare decât scrupulele. Cerând iertare îngerului păzitor 
fiindcă se lăsa târât în ispită, gustă lichidul dintr-o 
sticlă. Îi păru foarte bun. Trase o duşcă şi dintr-alt 
clondir. Îi păru şi mai bună. 

— lertați, Sfinților părinţi, pe Acakios păcătosul! 
Ridică o scurtă rugă către cei de sus. 

Încercă şi a treia sticlă. Straşnică. Alcoolurile îl 
dispuseră grozav. Când se înfățişă bucătarul, 
împreună cu Afanasios, încărcaţi cu provizii şi cu 
balercuţe rotofeie, Acakios cânta pe nas prohodul, 
cântarea lui favorită. 


— Să ne grăbim, frații mei! îi atenţionă 
magazionerul. Acuşi se întunecă şi vin musafirii. 

Acakios şi Afanasios întinseră masă lungă, 
acoperită cu față albă ca neaua proaspătă, orânduiră 
şervete scrobite, farfurii, cuțite, linguri, solnițe de 
argint, pahare strălucitoare ca  giuvaerurile ce 
împodobeau icoana făcătoare de minuni a Sfintei 
Fecioare din biserica monastirii, aşezară pe tăvi, tot de 
argint, pâine caldă, rumenă, abia scoasă din cuptor de 
monahul pitar, în vreme ce monahul bucătar punea pe 
soba din bucătărie mâncărurile la încălzit. Şi ce de 
bunătăți mai erau acolo! Acakios simți saliva 
mustindu-i sub limbă. Afanasios făcu semn cu ochiul 
fratelui bucătar, care, fără să se lase rugat, îi servi cu 
câte o ciozvârtă bună de friptură de curcan şi cu nişte 
plăcinte calde, rotunde ca nişte coapse de femeie. 
Comparaţia o făcu Afanasios însuşi. În timp ce fraţii 
întru Domnul se înfruptau la repezeală, bucătarul 
făcea de pază, uitându-se pe fereastră, ca nu cumva 
părintele econom, care se afla la părintele scenophilax, 
să vină pe neaşteptate şi să-i prindă dijmuind 
bunătăţile rezervate mai-marilor monastirii. 

După lăsatul nopţii, apărură şi musafirii, îndrumați 
chiar de părintele econom. Clopotele vestind vecernia 
prinseră să bată tocmai când venerabilii părinți călcau 
pragul sufrageriei. Spre marea lui spaimă, Acakios 
recunoscu printre oaspeţi pe însuşi preacuvioşia-sa 
egumenul. Spaimă nu fiindcă bătrânul acesta cu 
barbă albă şi nas roşcovan ar fi fost biciul lui 
Dumnezeu, ci datorită pur şi simplu tradiției care 
învăluia pe conducătorul monastirii într-o aură de 
autoritate şi prestigiu, ridicându-l — în ochii umililor 
săi păstoriți — la un nivel cel puţin egal cu al Sfântului 
Petru. 


Venerabilii părinţi se aşezară în jurul mesei. 
Afanasios şi Acakios aduseră pe tăvi icre moi, 
asemenea unor grămăjoare de minuscule perle negre, 
plăcinte fumegânde, mâncăruri savuroase, vânat rar şi 
de o frăgezime potrivită cu gingiile văduvite de dinţi ale 
cuvioşilor oaspeţi, fripturi înmiresmate de mirodenii, 
dulciuri de tot felul, începând cu baclavalele zemoase 
şi terminând cu fructele zaharisite, apoi vinuri vechi, 
albe şi negre, brânzeturi şi fructe zemoase, parfumate. 

Musafirii părintelui econom îşi desfăcură brâiele, 
căci burțile sporite, ca şi cozonacii puşi la crescut, nu 
mai încăpeau în veşminte. Se deschiseseră şi la piept, 
lăsând să li se vadă cămăşile de borangic fin, prin care 
răzbăteau rebele fire de păr din periile ţepoase de pe 
piepturile cu piei lăbărțate şi căzute. 

La primele feluri comesenii vorbiră despre treburile 
monastirii, apoi prinseră să facă glume şi să 
povestească snoave, din care partea femeiască era 
riguros exclusă. Către sfârşitul cinei, prinseră să cânte 
pe nas, popeşte, dar la fructe începură să discute 
iarăşi despre lucruri serioase. 

— Cum de nu s-au îmbătat după atâta vin? întrebă 
cu mirare Acakios pe prietenul său, în vreme ce se 
aflau în bucătărie, unde veniseră după tăvile cu rahat 
şi cu halva. 

— Au burţile tăbăcite, nu ca noi, Acakios. Abia spre 
dimineață, când va bate clopotul de utrenie, îi vor 
cuprinde ameţelile, aşa că va trebui să-i ducem pe 
rând, de subsuori, până la casele lor. 

Mai-marii  monastirii vorbeau cu voce joasă, 
aproape pe şoptite. Când călugării slujitori intrau în 
sufragerie, comesenii îşi întrerupeau conciliabulul, 
spre a-l relua după ieşirea celor doi monahi. Acakios 
surprinse la un moment dat un fragment de discuție. 


— Cred că ar fi bun, spunea părintele egumen. Are 
o mutră nevinovată. 

— Oamenii ăştia săraci cu duhul au un fel al lor de 
a fi, încât nu dau niciodată de bănuit, adăugă 
părintele chartophilax. 

Până şi părintele epistomonarc, care, credea 
Acakios, nu scădea niciodată puterea glasului mai jos 
de răget, vorbea acum abia auzit. 

— Da, da. Pe el să-l trimitem. Curierul monastirii ar 
putea să fie urmărit. E prea cunoscut. 

Acakios nu-şi bătu capul să dezlege enigmele mai- 
marilor săi. La urma urmei, rostul lor era să-şi facă 
griji. De aceea erau conducătorii monastirii... 

Prezicerea lui Afanasios se îndeplini întocmai. În 
preajma zorilor, oaspeţii părintelui econom plecară pe 
rând pe la casele lor. Afanasios şi Acakios îi sprijineau 
de subsuori, ca să nu cadă bieţții oameni şi să-şi rupă 
cumva vreun mădular. Îl dezbrăcară apoi pe părintele 
econom şi îl culcară. Stinseră toate luminile, lăsând 
aprinsă doar candela de sub icoana Sfintei Varvara. 
Monahii se înapoiară în bucătărie. Laolaltă cu 
bucătarul, se mai cinstiră cu ceva trufandale stropite 
cu vin negru de Chios, apoi plecară la rândul lor să se 
culce. Potrivit instrucţiunilor lui Afanasios, care-l 
lăudă pentru chipul cum se descurcase, Acakios 
rămase să doarmă în bucătăria părintelui econom. 
După un dulap, găsi un pat de campanie, o salteluță 
de puf, perne moi, cearşafuri şi două pături groase şi 
de bună seamă foarte călduroase. 

Când clopotele prinseră să vestească utrenia, 
Acakios se trezi din somn, clipi speriat, fiindcă uitase 
să se ascundă sub pat, apoi îşi aminti că se află în 
siguranţă, în bucătăria părintelui econom, aşa că se 
întoarse pe partea cealaltă şi adormi din nou... 


Când somnul îi era mai dulce, îl trezi clopoţelul 
părintelui econom. Sări din pat, îşi îmbrăcă la 
repezeală rasa, îşi puse brâul şi, după ce îşi trecu 
degetele prin barbă şi prin plete în chip de pieptene, 
alergă să răspundă la apel. Părintele econom era gata 
îmbrăcat şi stătea în faţa mesei de lucru. 

— Pot să pregătesc ouăle fierte, Cuvioşia-ta? întrebă 
Acakios, plin de sârg. 

— Nu. Avem altă treabă. Ia-ti potcapul şi mergi cu 
mine. Şi mai piaptănă-te! Îţi stă părul ca o claie de fân. 

— Mă pieptăn, Cuvioşia-ta, şi îmi iau potcapul. 
Bătrânul clătină din cap. 

— Bun. Grăbeşte-te! 

Câteva minute mai târziu, Acakios îl urma pe 
părintele  econom, care mergea zorit pe poteca 
pardosită cu piatră spre locuinţa preacuvioşiei sale 
egumenul. 

— Fratele curier nu se simte prea bine şi am vrea 
să-l înlocuieşti o bucată de vreme. 

„Incă unul care s-a îmbolnăvit, reflectă Acakios. A 
dat tienafesul printre monahi.” 

Păşi emoţionat pragul locuinţei părintelui egumen. 
Călca pentru întâia dată în acest lăcaş care adăpostea 
bătrâneţile  mai-marelui monastirii. Şi aici văzu 
covoare, icoane multe, candele mobile grele, frumos 
lustruite. Mirosea a ceară şi a fructe proaspete. Îl 
găsiră pe părintele egumen într-o încăpere largă, plină 
cu cărți, ce-i servea drept cameră de lucru. Stătea la o 
masă şi scria ceva. La intrarea părintelui econom şi a 
lui Acakios, făcu sul documentul din fața sa şi îl 
pecetlui cu ceară roşie, peste care apăsă piatra cu 
monogram a inelului său. 

—  Binecuvântează,  Preacuvioşia-ta, rosti umil 
Acakios. 


— Să fii binecuvântat, fiule, grăi solemn părintele 
egumen. Ţi-a spus, cred, părintele econom că vreau să 
te trimit cu o scrisoare. 

— Mi-a spus, Preacuvioase. 

— Tocmai la Constantinopole. 

Acakios făcu o mutră tâmpă. 

— La Constantinopole, Preacuvioase? N-am fost 
niciodată până acolo. 

— Nu-i nimic. Ai să te descurci. Toate drumurile 
duc la Constantinopole. Asta e scrisoarea. 

Acakios o luă cu mâini tremurânde. 

— Bag-o în sân! îi porunci părintele egumen. Nimeni 
să nu afle că ţi-am încredințat acest mesaj. Ai înțeles? 

— Am înţeles, Preacuvioase. 

— Nici dacă te arde, să nu scoţi vreun cuvânt. Bagă 
de seamă. Te leg cu straşnică afurisenie. 

— Am să fiu mut, Preacuvioase. 

— Când ajungi la Constantinopole, te înfățişezi la 
catedrala Sfânta Sophia şi ceri să vorbeşti cu 
Înaltpreasfinţia-sa Patriarhul Alexandriei. Numai lui 
personal îi predai mesajul pe care ţi l-am încredinţat. 

— Numai Înaltpreasfinţiei-sale, Preacuvioase, repetă 
Acakios, plin de supunere. 

— Apoi te înapoiezi la monastire. 

— Mă înapoiez, Preacuvioase. 

— Dacă Înaltpreasfinţia-Sa Patriarhul îți predă un 
mesaj pentru mine, mi-l aduci în cea mai mare taină. 

Acakios făgădui că aşa va face. 

— Părintele econom, reluă bătrânul egumen, îți va 
da ceva bani ca să ai pe drum. Are să-ți ajungă şi la 
intoarcere. 

— Are să-mi ajungă, Preacuvioase. 

— Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii, fiule. Fii 
binecuvântat! 


După ce Acakios ieşi de la părintele egumen, 
părintele econom îi mai dădu câteva instrucţiuni. 

— Dacă te întreabă cineva unde te duci, spui că ai o 
rudă la Constantinopole care este pe moarte. Te-a 
chemat să o veghezi în ultimele clipe. Nici o vorbă 
despre mesaj. Plecarea mâine în zori... 

Când frații monahi aflară că Acakios pleacă la 
Constantinopole se minunară foarte. 

— Habar n-aveam că ai rude acolo! se cruci 
Afanasios. 

— Bărbat sau femeie? întrebă Pafnutios, clipind cu 
şiretenie şi zâmbind echivoc. 

— Dacă moare, îți lasă bani mulți? se interesă, plin 
de curiozitate, Kirilos, despre care se spunea că ar fi 
adunat ban cu ban o adevărată comoară ascunsă în 
zidul chiliei sale. 

— Îmi lasă o sărăcie lucie, scorni Acakios, în vreme 
ce îşi strângea într-o legăturică puţinele şi sărmanele 
lui bagaje. 

O cămaşă de schimb, din pânză de in, purtată 
numai la sărbători, o pereche de ciorapi de lână, o 
basma colorată cu care se lega la gât când îl potopea 
tuşea, pieptenul, ceva provizii furnizate de Afanasios şi 
o sticluță cu agheasmă, să-l apere pe drum de rele şi 
mai ales de ispite. În privinţa aceasta, Acakios îşi 
făcuse o idee năstruşnică despre lumea din afară. 
Fiindcă nu ieşise din monastire de mai bine de 
douăzeci de ani, îşi închipuia că dincolo de zidurile ei 
se petreceau orgii de ţi se ridica părul în cap perie. 
Fecioarele umblau legănându-şi şoldurile şi poftindu- 
te cu ocheade să le urmezi prin ascunzişuri, tineri 
frumoşi se învârteau de colo până colo, ispitindu-te la 
scârbavnice împerecheri, iar femeile mai coapte se 
arătau atât de îndrăzneţe, încât te trăgeau de mână 


prin hățişuri. De hoţi nu-i era frică lui Acakios. Rasa 
lui era atât de tocită la coate şi în alte părți expuse 
frecărilor, iar soarele o decolorase cu atâta sârg, încât 
din neagră ajunsese să bată în maroniu. Cu o 
asemenea înfăţişare nu risca să stârnească lăcomia 
furilor. Puţinii bani primiți de la părintele econom îi 
cususe în tivul veşmântului monahal. 

Înainte de a pleca la drum, Acakios ceru 
binecuvântarea fraților săi întru Domnul, care-l 
însoţiră buluc până la poarta monastirii. Îşi luă rămas 
bun, strivind o lacrimă în colțul ochiului, de parcă ar fi 
plecat la capătul lumii, apoi, chemând în ajutor pe toţi 
îngerii şi arhanghelii, se avântă în necunoscut. 

După claustrarea din monastire, spaţiile largi şi 
libere din afara ei îi părură ameţitor de vaste şi mai 
ales încărcate de ameninţări momentan invizibile, dar 
care nu aşteptau decât să se dezlănțuie asupra lui, 
asemenea diavolilor asmuţiţi asupra păcătoşilor trimişi 
în lad. Inima începea să i se zbată în piept ori de câte 
ori se întâlnea cu vreun mirean. Dacă vedea însă o 
femeie, îşi scuipa în sân şi se ruga de Sfântul 
Pafnutios, protectorul lui, să-l ferească de păcat. Când 
observă însă că oamenii cu care se încrucişa pe drum 
nici nu-l luau în seamă, se mai linişti. La un moment 
dat începu chiar să se simtă vexat de această lipsă, de 
atenţie. 

Trase o spaimă cumplită când se întâlni cu primul 
turc. Îi zărise de la depărtare turbanul roşu şi 
iataganul atârnat de brâu. Se întrebă cu groază dacă 
nu-i sunase ceasul din urmă. Dar şi turcul trecu pe 
lângă el de parcă nici nu l-ar fi văzut. Acakios îşi 
aminti ceea ce le spusese odată preotul din amvon, că 
monastirile de pe muntele Athos se aflau pe 
pământurile Imperiului Bizantin cucerite de turcii 


hapsâni. Acolo, sus, între zidurile monastirilor, 
aproape că nici nu ajungeau ecourile frământărilor din 
afară. Sultanul îngăduise monahilor să-şi depene 
existența molcomă într-o cvasi-autonomie. Se zvonea 
că va veni totuşi o oprelişte. Creştinilor nu li se va mai 
permite să sune din clopote. Vor avea însă voie să se 
folosească de toacă spre a vesti credincioşilor slujbele 
religioase. Dar zvonurile sunt zvonuri. Le dai crezare şi 
nu le dai. Abia când se înfăptuiesc bagi de seamă că 
nu e de joacă. 

Acakios merse şi iar merse, străbătu ţinuturi 
muntoase, cu stânci multe şi golaşe, încinse de soare, 
trecu peste râuri împuţinate de arşiţa verii şi prin sate 
lipsite parcă de viaţă. Bău apă din fântâni cu undă 
limpede ca sticlele de pe masa părintelui econom, se 
odihni la umbra zgârcită a măslinilor cu tulpina mai 
noduroasă decât genunchii unui bătrân şi reumatic 
călugăr, se culcă odată cu lăsatul serii, adăpostindu-se 
prin căpițe de fân ori prin colibe părăsite, cu 
acoperişul desfundat, se înfruptă din proviziile dăruite 
de  Afanasios — brânză, peşte afumat, măsline, 
pastramă, pâine — dar cu drămuială riguroasă, ca să 
țină cât mai mult. Se găsiră oameni milostivi care, din 
toată sărăcia lor, îi strecurară în palmă câte-o băncuţă 
sau de-ale gurii. Intra prin biserici, se ruga în fața 
icoanelor cu sfinți hieratici, apoi pornea iarăşi la drum, 
împăcat cu sine însuşi şi încântat de lumea largă, 
descoperită parcă pentru întâia oară. Ispitele atât de 
temute nu se buluceau spre a-i fura castitatea, aşa 
cum i se întâmplase Sfântului Antonios. Acakios 
ajunsese chiar să regrete că nu i se oferea prilejul de a 
se lupta cu ademenirile vreunei urmaşe a Evei, trimisă 
de Necuratul spre a-l îmbia cu mărul păcatului. Ar fi 
rezistat victorios ispitei, dar şi-ar mai fi distrat puţin 


ochiul cu goliciunea rotunjimilor femeieşti. Când îşi 
dădu seama că îl năpădesc tot mai stăruitor gândurile 
păcătoase, făcu semnul crucii şi îngenunche acolo, în 
țărâna drumului, închinând metanii Celui-de-Sus... 

Când ajunse în preajma zidurilor înconjurătoare ale 
Constantinopolelui, îl apucă ameteala. Erau înalte şi 
mărețe ca nişte munţi, cu turnuri cenuşii în loc de 
piscuri. Pe drum se îmbulzeau acum tot felul de 
oameni, călări sau pietoni, în lectici sau căruțe, în 
veşminte ponosite ori bogate, bătrâni şi tineri, unii 
frumoşi, alții urâţi, copii, ostaşi, femei cu poveri pe 
cap, măgăruşi, cai nervoşi, înaripaţi, ţigani, turci, 
romei, arapi, în sfârşit, tot felul de chipuri şi de 
porturi, iar pe deasupra o gălăgie asurzitoare, de bâlci. 
Praful plutea în volute peste neîntreruptul şuvoi de 
oameni, aşa după cum pluteau şi cele mai felurite 
mirosuri, din nenorocire mai mult grețoase decât 
plăcute. 

Împins de puhoiul uman, Acakios se trezi trecând 
pe sub o arcadă vastă, străjuită de canaturile deschise 
ale unei porți atât de înalte, încât evocau catapeteasma 
despicată în două a unei biserici. De o parte şi de alta 
stăteau soldaţi cu chivăre strălucitoare, cămăşi de zale 
şi lănci mai ascuţite decât frigările folosite la monastire 
de fratele bucătar. 

Uliţele oraşului, despre care Acakios auzise atâtea 
minunății, îl lăsară fără glas. Ce-i drept, casele nu 
erau de cleştar, iar bolovanii pe care călca nu 
străluceau ca pietrele preţioase. Dar palatele, statuile, 
arcurile de triumf, fântânile monumentale erau din 
marmoră albă sau trandafirie şi luceau în soare de îţi 
luau ochii. Dar bisericile... bisericile întreceau toate 
visurile lui Acakios. Erau mândre, impunătoare şi 


acoperite cu aur. Da, cu aur! Acoperişurile de aur 
răsfrângeau razele soarelui, învăpăind văzduhul. 

Şi iarăşi lume, multă lume, atât de multă, încât 
Acakios se simțea printre oamenii aceştia ca un 
grăunte de nisip printre miriade de grăunţe de nisip 
răspândite pe o plajă fără sfârşit. 

Văzu prăvălii multe, cu tot felul de covoare, cu 
pietre scumpe, cu veşminte bogate, cu mătăsuri, cu 
statuete de bronz şi de jad, cu vase de argint şi de aur, 
apoi fructe, fructe multe, de tot felul, parfumate, 
cărnoase, ce nu aşteptau decât să fie muşcate. 

lar printre toate minunăţiile astea se mişcau aerian 
femei tinere şi frumoase, atât de frumoase şi de 
încântător împodobite, încât păreau nişte sfinte 
desprinse din icoane şi coborâte printre drept- 
credincioşi. Este adevărat că rotunjimile sânilor şi ale 
şoldurilor, contururile coapselor şi fineţea braţelor nu 
inspirau gânduri tocmai cucernice. Dar Maria- 
Magdalena nu fusese oare o păcătoasă înainte de a 
deveni sfântă? Pe Acakios îl fulgeră un gând. Păcatele 
nu deschideau oare mai sigur drumul către sfințenie 
decât  metaniile, castitatea şi canonirea trupului 
însetat de luxură? 

Acakios îşi scutură înspăimântat fruntea. Desigur 
că  Belzebut se aciuase în mintea-i păcătoasă, 
împingându-l la necurăţenii trupeşti. „Fugi, Satană! 
Fugi! lar voi, îngeri păzitori, feriți-mă! Să nu 
păcătuiesc nici cu trupul, nici cu graiul, nici cu 
gândul!” 

Tot umblând zăbăuc pe străzi şi luptându-se cu 
sine însuşi, Acakios băgă de seamă deodată că soarele 
dimineții, care-l întâmpinase la intrarea în oraş, o 
pornise acum la vale şi se pârguise gata să apună, fără 


ca el, nevrednicul, să fi întrebat măcar unde se află 
biserica Sfântă Sophia, ţinta călătoriei lui. 

Se apropie de un bărbat ce stătea în pragul unei 
prăvălii şi se uita mohorât la forfota mulțimii. Lumea 
se scurgea în susul şi în josul străzii, fără a arunca cel 
puţin o privire asupra mărfurilor orânduite în toate 
chipurile pe taraba din fața prăvăliei. 

— Aveţi bunătatea să-mi spuneţi încotro se află 
biserica Sfântă Sophia? îl întrebă Acakios cu politeţe, 

— Cobori drept înainte, spre mare. Ai să dai de o 
piaţă întinsă. Acolo, la capătul pieţei, se află Sfântă 
Sophia, îl îndrumă neguţătorul. Nu eşti de pe aici, 
părinţelule? 

Acakios simți în creştet sunetul unui clopoțel de 
alarmă. De ce îl descosea prăvăliaşul? 

— Nu sunt de pe aici, fiule. Am venit să-mi văd o 
rudă bolnavă, foarte bolnavă. Locuieşte aproape de 
Sfântă Sophia. 

Fără să mai aştepte replica interlocutorului, o 
zbughi, vârându-se acolo unde era îmbulzeala mai 
aprigă, spre a i se pierde urma. O luă spre mare, 
făcându-şi loc prin mulțime. 

Soarele în asfinţit arunca o lumină purpurie asupra 
oraşului, muindu-l parcă în sânge. Sângerii erau 
bolovanii de pe stradă, şi casele erau sângerii, şi 
oamenii, şi cerul... 

Acakios ieşi într-o arteră largă, foarte umblată, 
pavată cu marmoră şi străjuită de statui uriaşe, 
obeliscuri, colonade şi palate. Din loc în loc, calea 
aceasta se strecura pe sub arcuri de triumf, închinate 
împăraților. Acakios străbătu Forul lui Arcadius, Forul 
lui Theodosius şi Forul lui Constantinos cel Mare, 
înfricoşat de coloşii de marmoră şi de basoreliefurile 


gigantice, cu personaje necunoscute lui, care dominau 
fluviul de oameni. 

Tocmai când începuse să se întrebe exasperat dacă 
nu cumva se rătăcise, văzu că se deschide înaintea lui 
o piață enormă, mărginită de clădiri majestuoase. 
Dintre ele se desprindea ca luceafărul între stele un 
edificiu grandios, încoronat cu o cupolă centrală 
uriaşă, flancată de patru semicupole, încadrate la 
rândul lor de alte cupole mai mici. Atât de mare era 
această construcţie, încât, văzută de departe, putea fi 
comparată cu muntele Ararat. 

Fără să mai întrebe pe nimeni, Acakios ştiu că 
aceasta era biserica pe care o căuta. Cupolele erau 
învăluite în lumină. Vitraliile înalte străluceau aşa 
cum străluceşte lava ce se revarsă incandescentă pe 
povârnişurile vulcanilor. Slujba de noapte, oficiată la 
catedrală, atrăgea mulțime de credincioşi. 

Antrenat de puhoiul de oameni, Acakios se pomeni 
luat aproape pe sus şi dus pe sub arcada unei intrări 
în interiorul lăcaşului dumnezeiesc. Auzise atât de 
multe laude despre frumuseţea Sfintei Sophia, încât 
era pregătit sufleteşte să vadă nişte minunăţii de 
neuitat. Realitatea depăşea însă închipuirile lui cele 
mai înaripate. Era atâta strălucire acolo înăuntru, 
atâta măreție, încât Acakios simți că i se curmă 
răsuflarea. Marmoră şi aur, aur şi marmoră, efluvii de 
tămâie şi de parfumuri, glasuri calde şi cristaline de 
heruvimi, lume multă, îngenuncheată, prosternată 
spre altarul muiat în lumină orbitoare, pe care se 
proiectau siluetele ecleziaştilor înveşmântaţi în odăjdii 
parcă şi mai luminoase. Pietre prețioase se revărsau 
cascadă peste icoanele  scânteietoare. lar vocile 
mângâietoare răscoleau sufletul mirenilor... 


Acakios îşi zise că aşa trebuia să arate Raiul. 
Convingerea îi era întărită şi de vălurile sidefii ce 
pluteau în aer, dând impresia că zidurile îmbrăcate în 
onix, coloanele de marmoră cupolele imense se 
dematerializau, căpătând o fluiditate aeriană, magică, 
de vis. Acakios simți că îl podideşte plânsul. Acel plâns 
purificator, rod al extazului celui mai profund. Se lăsă 
în genunchi, alături de sutele de oameni, şi începu să 
se izbească în piept cu pumnii, rostind ca o incantaţie 
numele  Atotputernicului. Apoi Acakios îşi aminti 
scopul venirii sale aici, la Constantinopole. Se uită 
peste capetele mulțimii spre locul unde stăteau grupaţi 
principii Bisericii ortodoxe. Îi deosebi de îndată, fiindcă 
purtau pe piept cruci împodobite cu nestemate. 

După încheierea minunatei slujbe religioase, 
Acakios se îndreptă spre grupul venerabililor ecleziaşti. 
Curentul drept-credincioşilor ce părăseau catedrala îl 
împiedică să ajungă la ilustrele figuri bisericeşti mai 
înainte ca acestea să fi ieşit pe o uşă scundă, laterală. 

Când ajunse acolo, îl întâmpină un diacon tânăr, 
frumos, dar cu o expresie aspră pe chip. Părea un 
arhanghel mâniat de îndrăzneala bietului călugăr, care 
bătea la poarta Paradisului. 

— Ce pofteşti, cuvioase? îl întrebă diaconul cu 
superioritate. 

— Trebuie să vorbesc  Înaltpreasfinţiei-sale 
Patriarhul Alexandriei, replică sfielnic Acakios. 

— Ce vrei să-i spui  Înaltpreasfinţiei-sale? 
Înaltpreasfinţia-sa nu poate primi pe oricine. 

Acakios simți deodată imboldul răzvrătirii. Făcuse 
atâta drum ca să se poticnească tocmai acum de un 
tinerel atât de sclivisit, încât părintele egumen nici nu 
l-ar fi primit între zidurile monastirii. 


— Am ceva de seamă să-i spun, stărui el, uitându-şi 
timiditatea. 

— Voi încerca să-l anunț pe vicarul Sfintei 
Patriarhii... 

— Nu-l vreau pe vicar! izbucni el furios, apropiindu- 
se amenințător de tânărul diacon. Pe Înaltpreasfinţitul 
îl vreau! 

Diaconul ridică instinctiv mâna, ca şi când ar fi 
încercat să se ferească de o lovitură ce întârzie însă a 
se materializa. 

— Bine, bine, aşteaptă, rosti speriat. leşi pe uşă şi o 
trase după el. 

Acakios zâmbi încântat de succesul repurtat 
asupra cochetului serv al bisericii. În aşteptarea 
patriarhului, începu să-şi scuture cu palma rasa 
prăfuită. Se mai uită pe la minunăţiile din jur, aşa, ca 
să mai treacă timpul. Catedrala se golise. Un stol de 
monahi stingeau cu mare grabă mănunchiurile de 
lumânări înfipte în înalte sfeşnice de argint. Diaconul 
nu mai apărea. Acakios se încruntă. Dacă ar şti 
tinerelul acela că el, Acakios, era purtătorul unui 
mesaj semnat de Preacuviosul Egumen, desigur că n- 
ar mai face atâtea fasoane. Se gândea tocmai să bată 
la uşă, când aceasta se deschise. 

— Pofteşte, cuvioase! rosti diaconul, dându-se la o 
parte spre a-i îngădui să treacă pragul. 

Strâmbă din nas când simţi mirosul acru al 
călugărului, îl conduse printr-un coridor lung, luminat 
de câteva lumânări, şi îl invită să intre într-o încăpere 
alăturată. 

Acakios pătrunse într-o cameră îmbrăcată în 
lambriuri de stejar, în care se aflau câțiva ecleziaşti 
bătrâni, cu strălucitoare cruci aninate de grumaz. 


Purtau bărbi albe şi aveau în ochi acea expresie severă 
a bărbaților obişnuiţi să poruncească. 

— Ce vrei cu mine, fiule? îl întrebă un cleric 
înveşmântat în alb. Eu sunt Patriarhul Alexandriei. 

Acakios se lăsă să cadă în genunchi şi sărută 
pulpana veşmântului alb. Patriarhul îl pofti să se 
ridice. Sugrumat de emoție, Acakios scoase dinăuntrul 
anteriului preţiosul mesaj. Sulul se turtise şi arăta 
jalnic. Îl înmână patriarhului. Acesta îl desfăcu fără să 
se grăbească. După ce îl citi, se întoarse spre însoțitorii 
lui. 

— Athosul se pronunţă împotriva unirii. Athosul 
este alături de noi! 

Patriarhul îşi încleştă mâna pe măciulia de aur a 
toiagului păstoresc: 

— Decât să supraviețuiască Imperiul Bizantin 
datorită  sacrificării ortodoxismului, prefer să 
supraviețuiască ortodoxismul şi să fie sacrificat 
Imperiul Bizantin. 

Vorbea cu atâta patimă, încât îi vibra glasul de 
parcă s-ar fi aflat în amvon: 

— Conciliul trebuie să condamne definitiv şi 
irevocabil unirea! Cu orice risc! 

Tresări, ca şi când s-ar fi smuls din transă. Se uită 
lung la Acakios, de parcă în clipa aceea l-ar fi văzut 
pentru întâia dată, apoi se întoarse spre suita sa: 

— Să fie găzduit la monastirea Sf. Evdokimos cât 
timp va rămâne la Constantinopole. Fiule, se adresă el 
lui Acakios, îți voi încredința o scrisoare către 
Preacuviosul Egumen al monastirii tale. Până atunci ai 
să rămâi în oraşul acesta. Să vizitezi bisericile cele mai 
frumoase şi să înalți rugi Domnului, spre a apăra 
ortodoxismul de urgia împăratului. 


Înclină capul, apoi făcu un semn lui Acakios că 
poate să plece. Acesta căzu iară în genunchi. Avusese 
senzaţia bizară că în tot acest timp stătuse de vorbă cu 
un trimis al lui Dumnezeu pe pământ... 


kkk 


Senatorul Evghenis Chrisolora-Kalamides zdrobi 
între dinți o smochină cărnoasă, savurându-i aroma, 
apoi îşi spălă degetele acoperite cu inele în apa 
parfumată cu esență de trandafiri din bolul de sticlă 
plasat în stânga sa. 

Suspină satisfăcut. Cina fusese  delicioasă. 
Bucătarul, adus tocmai din Alexandria, nu-şi 
dezmințise reputaţia. Lui Kalamides îi plăcea să se 
spună că în casa lui se mânca mai bine ca oriunde, că 
el însuşi era un sibarit cu gusturi ultrarafinate. Imita 
pe Lucullus şi pe Petronius, fără să-şi dea seama că în 
realitate căzuse într-o vulgară contrafacere. Luxul 
orbitor al reşedinței sale constantinopolitane oglindea 
un parvenitism de prost gust. 

Slujitorii, îmbrăcaţi în livrele de catifea mov, 
serviseră cina, apoi se retrăseseră în vârful picioarelor. 
În sufrageria imensă, dominată de o cupolă cu 
mozaicuri viu colorate, înfățişând scene cinegetice, 
rămăseseră numai senatorul Kalamides şi soţia sa, 
Cleope. Copiii primiseră îngăduința să plece în 
camerele lor îndată după desert. 

— I-ai vorbit Irinei despre proiectele mele? 

Cleope îşi muie la rândul ei degetele în apa 
parfumată. 

— l-am vorbit. Nici n-a vrut să mă asculte. Mi-a 
spus că preferă să intre la monastire decât să se 
mărite cu de Brienne. 

Kalamides se încruntă. 


— l-a rămas gândul la feciorul lui Comnen. Mă 
întreb ce-o fi găsit la neisprăvitul ăsta? 

Cleope schiță un gest de nerăbdare. 

— De ce neisprăvit? Leandru Comnen e un băiat 
drăguţ, manierat, cu multă carte, şi pe deasupra şi de 
o familie aleasă. 

— Dar sărac lipit pământului. Ei, nu cumva ai 
început să ţii cu fiică-ta? se zborşi senatorul. 

S-ar fi zis că întreaga familie, cu excepţia fiului său 
Andreas — un băiat într-adevăr de nădejde — se 
coalizase împotriva autorităţii lui. Culmea este că la un 
moment dat şi Cleope se arătase favorabilă căsătoriei 
fiicei lor cu Reynaud de Brienne. Ce o determinase să 
îşi schimbe optica? 

Cleope îşi flutură prin aer mâinile albe, spre a-şi 
usca degetele ude încă. 

— Spui că Leandru Comnen este sărac. Nu te 
contrazic. Dar ce avere are de Brienne, în afară de 
solda gradului? 

Kalamides tuşi, spre a-şi masca încurcătura. 
Întrebarea soţiei lui nu era lipsită de logică. Dar Cleope 
nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască adevăratele 
motive ale alegerii făcute de el. Căpitanul de Brienne, 
în calitatea lui de comandant al gărzii imperiale, era 
destinat să joace un rol important în înfăptuirea 
planurilor puse la cale de el, Evghenios. 

— De Brienne e un stricat, stărui Cleope, 
încrețindu-şi buzele. Am aflat deunăzi, din sursă 
sigură, că trăieşte cu Chrisanta Lucan în văzul lumii. 

— Dacă ar fi aşa, bărbatul Chrisantei n-ar sta cu 
braţele încrucişate. Şi, mă rog, care este această 
faimoasă sursă? 

— Propria ta soră, Glafira. 


— Ce se amestecă Glafira în treburile mele? ripostă 
Kalamides iritat. Mai bine şi-ar vedea de educaţia 
copiilor ei. Nişte descreierați... Ascultă, Cleope, am 
hotărât s-o mărit pe lrina cu de Brienne, şi cu asta, 
basta! 

Soţia lui ridică din umeri. 

— Vrei să-ţi nenoroceşti fiica. 

Senatorul nu răspunse. Vedea mult mai departe 
decât Cleope. Cu sprijinul comandantului gărzii 
imperiale putea oricând să încerce o revoluție de palat. 
Dacă aranjamentele lui cu turcii n-ar da rezultatele 
aşteptate, s-ar folosi de de Brienne spre a pune mâna 
pe putere. 

— Să pregăteşti degrabă trusoul Irinei, vorbi cu 
hotărâre Kalamides. La primăvară facem nunta. 

Glasul lui exprima o finalitate atât de categorică, 
încât Cleope renunță să-l mai contrazică. De la o 
vreme încoace se simțea foarte obosită. Ciudat! în 
tinerețe fusese un pachet de nervi, o sursă 
inepuizabilă de energie. Apoi corpul începuse să i se 
îngreuneze, puterile să o părăsească. O rodea ceva 
insidios înăuntru, în pântece. Ceva care o storcea de 
vlagă. Medicii consultați şi babele pricepute în 
descântece nu fuseseră în stare să o uşureze. Aproape 
că se deprinsese cu durerea aceea vagă, difuză, aşa 
cum te deprinzi şi cu binele, şi cu răul, Kalamides se 
ridică de la masă. 

— Mi-am angajat cuvântul față de de Brienne şi nu 
concep să mă dezic. 

— Prostii! exclamă plictisită Cleope. 

De când era bolnavă, devenise mai îngăduitoare, 
mai bună. Nu se mai recunoştea. 

— Am să ies puţin în oraş, zise Kalamides. Am nişte 
treburi urgente. 


— Acuma, noaptea”? 

— Acuma, noaptea! ripostă el sec. 

Nu-i plăcea să i se ceară socoteală. Bătu din palme. 
Apăru un slujitor, împreunându-şi umil mâinile, ca şi 
când s-ar fi aflat la rugăciune. 

— Porunceşte, stăpâne! 

— O pelerină. lar Manoli să-şi ia un felinar. Are să 
mă însoţească în oraş. 

— Ce idee! exclamă Cleope. Să umbli noaptea cu un 
singur slujitor după tine. Eşti de o imprudenţă... 

Senatorul o salută cu o înclinare a capului şi părăsi 
încăperea... 

Kalamides trecu prin fața catedralei Sf. Sophia 
când lumea ieşea tocmai de la slujba de seară şi se 
revărsa şuvoaie în Forum Augusteum. Se învăluise în 
ampla sa pelerină, lăsându-şi numai ochii descoperiţi, 
asemenea tuaregilor. Îşi luase acest lux de precauţiuni 
fiindcă nu voia să fie recunoscut. Avea o ţintă precisă. 
Cartierul venețian din preajma portului. Trebuia să 
ajungă acolo cât mai repede. 

Când ieşi din Forum Augusteum şi se adânci în 
labirintul de străduțe de pe versantul nordic al 
oraşului, trecătorii — atât de numeroşi pe Calea 
Triumfală — se răriră, apoi, treptat, dispărură. Cleope, 
îşi zise el, avusese dreptate când îl prevenise asupra 
primejdiilor ce-i pândeau pe toţi aceia care circulau 
prin oraş noaptea fără o pază sigură. Se întunecase. 
Străzile nu mai erau luminate decât de razele lunii şi 
de licărul stelelor. Kalamides ştia că oraşul era 
împânzit de jefuitori, de ucigaşi, de vagabonzi, dar 
mergea însoțit numai de Manoli fiindcă se temea de 
indiscrețiile celorlalți servitori, îndeobşte foarte 
limbuti. 


Manoli îl preceda purtând un felinar cu opaiţ, ce 
lumina palid pavajul din bolovani de râu, pereţii albi ai 
caselor, cu uşi şi ferestre ferecate. 

La un moment dat, Kalamides încercă o emoție 
puternică. O ceată de beţivani, ieşiţi dintr-o uliţă 
laterală, se înfipseră în mijlocul drumului şi începură 
să-l înjure pe Manoli, fiindcă, pretindeau ei, îi orbea cu 
felinarul. Era limpede, căutau gâlceavă. Poltron, 
Kalamides simţea că i se taie picioarele. Dar Manoli îl 
scoase din încurcătură smulgându-şi de la brâu o 
toporişcă pe care începu s-o rotească amenințător prin 
aer. Intimidațţi, scandalagiii se potoliră brusc, topindu- 
se în întuneric. Răsuflând uşurat, senatorul îşi 
continuă drumul. În curând ajunse la destinaţie. 
Clădirea în fața căreia se opri avea la parter ferestre 
mici, cu grile de fier. Un balcon lung, cu colonete, se 
întindea de-a lungul întregii fațade la nivelul primului 
etaj. Kalamides bătu într-o uşă înaltă, de stejar, 
straşnic ghintuită, spre a putea, la nevoie, înfrunta un 
asediu. Auzi un zgomot de zăvoare metalice puse în 
mişcare, apoi o uşă scundă, practicată într-unul din 
canaturi, se deschise cu precauție. 

— Ai întârziat, rosti în greceşte un glas cu puternic 
accent străin. 

— Ştii bine că trebuia să aştept noaptea ca să pot 
veni, Leone, replică în şoaptă Kalamides. 

— Bine, intră. 

Precedat de gazdă şi urmat de slujitor, senatorul 
pătrunse într-un coridor luminat de un opaiț. Bărbatul 
care-i deschidea drumul era înalt, spătos, pletele îi 
cădeau pe umeri, iar hainele-i scumpe de brocart 
aveau luciri discrete. 

— Înseamnă că n-am să pot pleca decât mâine de 
dimineață la Adrianopole, spuse gazda, aruncând o 


privire bănuitoare asupra servitorului. Omul tău nu 
are obiceiul să pălăvrăgească? 

— E surd şi mut. Ştiu să-mi aleg oamenii. 

Îl lăsară pe Manoli într-un vestibul, apoi intrară 
într-o încăpere mobilată sobru, dar cu piese de o reală 
frumuseţe. O ladă bizantină încrustată cu fildeş avea 
săpat pe capac cifrul imperial. 

Kalamides, mare amator de obiecte rare, se uită 
lung la magnifica mobilă. 

— De unde ai procurat-o? 

— Taina mea, zise Leone. 

— Dacă află împăratul că ţii în casă un obiect cu 
cifrul său, n-are să-ţi meargă bine. 

— Cine să-l informeze? Tu? 

— Să mă ferească Dumnezeu! 

— Atunci n-am de cine să mă tem. Şi oamenii mei 
ştiu să-şi ţină gura. Ai adus mesajul? 

— Copia mesajului. 

— S-o văd! 

Kalamides îşi lepădă pelerina şi o aruncă pe o ladă. 
Scoase dinăuntrul tunicii un pergament făcut sul. Îl 
înmână gazdei, care îl desfăcu şi îl citi cu atenţie. 

— Straşnic! exclamă admirativ. Zaganos are să fie 
încântat, îi dai grozav apă la moară. 

Kalamides se lăsă să cadă pe un scaun în formă de 
X”. 

— Dacă ai şti cât m-am luptat cu imbecilii din 
consiliul imperial ca să obțin redactarea asta 
îndrăzneață... 

— Khalil are să înnebunească. 

— Cred şi eu. Îi dărâmăm eşafodajul combinațiilor 
politice. Leone făcu sul pergamentul şi îl vâri într-o 
geantă de piele. 


— Mă întreb dacă Zaganos îmi va răsplăti serviciile 
aşa cum mi-a făgăduit, rosti senatorul. 

— Până acum nu mă pot plânge, zise Leone. Am 
încasat de la el sume frumoase. 

— Pe mine nu mă interesează banii, grăi Kalamides. 
Gazda ridică mâinile cu palmele în sus şi zâmbi. 

—Nu au toți averile tale, Evghenis. Tot ce pot să 
spun este că mesajul ăsta are să facă minuni. 

— Meritul meu! se împăună Kalamides. 

— Şi al meu, fiindcă ţi-am dat prilejul, rosti sec 
Leone. 

— i-am contestat vreodată aportul? replică uşor 
iritat senatorul. 

— Nu. Până acum, nu. Dar ţin să nu am surprize. 

— Am hotărât să lucrăm în tovărăşie. Nu m-am 
dezis şi n-am să mă dezic nici de acum înainte. 

— Prea bine. Nu uita că Zaganos este omul meu. 

— Nu înțeleg aceste precauţii, se încruntă 
Kalamides. Câteodată îl indispuneau libertăţile de 
limbaj pe care veneţianul şi le îngăduia faţă de el, un 
senator al imperiului. Leone râse. 

— Mi-au plăcut întotdeauna situaţiile limpezi. Te 
supără”? 

— Nu mă supără. Dar mi-ar plăcea să fii mai puţin 
bănuitor. 

— Bine. Şi ca să pecetluim înţelegerea noastră, să 
bem un pahar cu vin. 

Leone aduse o carafă cu „Lacrima Christi” şi două 
cupe. Le umplu. 

— În cinstea lui Zaganos-Paşa şi a succesului 
nostru comun! ridică un toast Leone. 

Vinul aromat şi foarte tare risipi indispoziţia lui 
Kalamides. Reuşita lui Zaganos ar fi fost şi reuşita lui. 
Îl aşteptau onoruri mari. Do ut des! Dă-mi ca să-ţi dau! 


În ceea ce-l priveşte, îşi îndeplinise angajamentele. 
Acum nu-i mai rămânea lui Zaganos decât să şi le 
îndeplinească pe ale lui. 

Plecă de la Leone într-o stare de euforie. Dar aerul 
rece de afară risipi fumurile sidefii ale vinului. 
Veneţianul era un tip periculos, îşi zise. Ar fi fost în 
stare să-l vândă şi pe Dumnezeu, numai să-i fie bine. 
Dacă el, Kalamides, ar fi lucrat direct cu Zaganos- 
Paşa, alta ar fi fost situația. Din nefericire, 
împrejurările îl obligau să folosească serviciile unui 
intermediar cu pretenţii excesive. 

Kalamides se înfăşură şi mai strâns în pelerină. Îl 
pătrunsese deodată un fior. Ce s-ar întâmpla dacă 
preţioasa copie ar cădea în mâna autorităţilor 
bizantine mai înainte ca Leone să o fi putut preda lui 
Zaganos? El, Kalamides, va fi somat să se explice. 
Dacă nu va reuşi să-i înşele pe anchetatori cu 
minciunile lui — şi este greu să minţi când te supun 
torturilor — nu-i va rămâne decât să-şi încredințeze 
trupul şi sufletul lui Hades... Nu! N-avea rost să-şi facă 
gânduri negre. Leone va trece nestingherit documentul 
pe sub nasul autorităților bizantine şi îl va preda lui 
Zaganos. El, Kalamides, avea presimţirile lui... Apoi 
zarurile fuseseră aruncate... Ce-o fi, o fi! 

Leone Storlato părăsi în zori Constantinopolele. 
Deasupra Bosforului plutea o pâclă lăptoasă. Părțile 
înalte ale oraşului se desprindeau din masa compactă 
de ceaţă, evocând o imensă corabie navigând pe un 
ocean de nori. Spectacolul era măreț şi bizar 
totdeodată. Leone Storlato nu avea însă timp să 
admire peisajul. În vreme ce calul îl purta în trap 
întins spre capitala Imperiului Otoman, gândurile lui 
se învârteau în jurul avantajelor pe care le va obţine de 
la Zaganos-Paşa. Pe Leone nu-l interesa numai 


aspectul beneficiilor pecuniare. Deşi era un simplu 
neguțător, avea nu numai înfăţişarea, dar şi 
apucăturile unui condottiere. Puterea şi mai ales 
satisfacțiile legate de manifestările ei exercitau asupra 
lui o atracție irezistibilă. Grandoman, făcea caz de 
legăturile lui de rudenie, insistând asupra faptului că 
Maria Storlato, o soră a străbunicii sale, se căsătorise 
cu Giacomo Tiepolo, doge al Veneţiei în cel de-al doilea 
sfert al secolului al XIII-lea. 

Din nefericire, calitățile lui nu erau la înălțimea 
ambițiilor. Şi el, Leone, ştia acest lucru. Superficial, 
renunţa la afaceri pe jumătate încheiate, spre a se 
avânta în altele, care-i stârneau mai vârtos fantezia. 
Femeile şi jocurile de noroc îl costau mari sume de 
bani. Spre a-şi acoperi găurile din buget, se lansa în 
tot felul de operaţii dubioase, cu câştiguri frumoase şi 
rapide, dar şi cu riscuri considerabile. Spionajul era 
una din ocupațiile lui lăturalnice cele mai rentabile. 
Făcea spionaj şi pentru turci, şi pentru romei. Leone 
îşi închipuia că numai el îşi cunoştea jocul. În 
realitate, şi turcii, şi romeii prinseseră a nutri bănuieli. 

Într-o vreme lucrase pentru Khalil, apoi fusese 
recrutat de agenţii lui Zaganos-Paşa, care se străduia 
să dezorganizeze reţeaua de spioni ai marelui vizir. În 
această nouă postură intrase în contact cu senatorul 
Kalamides, colaborator al serviciilor secrete ale lui 
Yakub-Paşa. Leone spera ca această colaborare să dea 
rezultate rodnice. În ultimul timp pierduse la zaruri 
încărcătura unei nave sosite de la Trebizonda. Dacă 
asociaţii săi din Veneţia ar fi aflat ce ispravă făcuse, l- 
ar fi jupuit. În cazul că ar fi ajuns a i se cere socoteală, 
ar fi dat foc unui antrepozit, pretinzând că acolo 
fuseseră descărcate mărfurile în cauză. Aroganţa lui ar 
fi impus poate asociaţilor. 


Folosindu-se de cai cu schimbul, Leone parcurse în 
mai puţin de două zile distanţa dintre Constantinopole 
şi capitala Imperiului Otoman. Ajuns la Adrianopole, 
se opri la caravanseraiul unde era găzduit de obicei, 
iar după ce se bărbieri şi îşi schimbă hainele de 
călătorie, se înfățişă la Sublima Poartă. Zaganos-Paşa 
îl primi de îndată. Lectura copiei aduse de Leone îl 
umplu de bucurie. Oferi veneţianului o pungă de aur, 
făgăduindu-i mari recompense în viitorul apropiat. 

Zaganos exulta. Îndată ce rămase singur, reciti 
documentul. Nu numai conţinutul, dar şi redactarea 
erau explozive. Basileul Constantinos căzuse, în 
sfârşit, în cursă, formulând într-o notă ultimativă 
sporirea alocației de întreținere a prințului Orkhan. 
Zaganos voia să fie de față când ambasadorii bizantini 
o vor supune sultanului. Va fi un spectacol inegalat. 
Porunci deci aghiotanţilor şi slujitorilor săi să se 
pregătească fără zăbavă de călătorie. Fiindcă nu putea 
părăsi capitala fără îngăduința marelui vizir, îi 
strecură o explicaţie credibilă. În calitatea sa de 
conducător al Departamentului Armatei, dorea să 
inspecteze trupele de pe frontul oriental şi să facă 
totdeodată investigaţii asupra stării de spirit a 
ienicerilor încadraţi în armata expediţionară. 

Marele vizir îi încuviință plecarea. Dar subita 
hotărâre a lui Zaganos de a se deplasa în Anatolia îi 
dădu de gândit. Ce punea la cale renegatul? Khalil ştia 
că se făcuse odinioară util lui Mehmed, dar mai ştia că 
pe recunoştinţa celor mari nu te poţi bizui. 

A doua zi după plecarea lui Zaganos pe front, Khalil 
îşi anunţă colaboratorii că va face o călătorie de 
inspecţie la Brussa. De acolo nu-i va fi greu să 
găsească un pretext spre a se înfățişa la cartierul 
general al sultanului. Simpla sa prezenţă va îngrădi 


libertatea de manevră a lui Zaganos şi va impune lui 
Mehmed, care se va gândi de două ori înainte de a lua 
vreo hotărâre fără să-l consulte. 

Neaşteptata plecare a lui Khalil la Brussa iscă 
frământare şi temeri în rândurile divaniţilor. „Se 
pregătesc evenimente mari!” şopteau ei, înfricoşaţi de 
schimbările ce s-ar putea ivi. Khalil porni la drum, fără 
a părea să se grăbească. Făcea scurte popasuri prin 
localitățile mai însemnate şi stătea de vorbă cu 
dregătorii locali, ascultându-le cu răbdare păsurile. La 
Brussa îl ajunse din urmă delegaţia bizantină, aflată în 
drum spre cartierul general al sultanului. Când i se 
aduse la cunoştinţă hotărârea împăratului 
Constantinos de a trata cu padişahul, trecând peste 
capul său, Khalil se supără foarte. Îndeobşte, basileul 
îl informa dinainte ori de câte ori voia să poarte 
negocieri cu Sublima Poartă. De ce îşi schimbase 
tactica? Nu mai avea încredere în căpetenia Divanului? 
Ce intrigi se ţeseau? Ambasadorii, somaţi de Khalil, îi 
supuseră spre citire cererea adresată sultanului. 

După ce parcurse cu privirile mesajul imperial, 
marele vizir simți că i se urcă sângele în cap. Ridică 
mânios ochii asupra delegaților bizantini — nişte figuri 
şterse, aproape necunoscute — care stăteau în picioare 
în faţa sa. 

— O, romei nesocotiți şi fără de minte, cunosc de 
multă vreme viclenia cugetului vostru! Aţi pornit pe 
drumul pierzaniei. Întoarceţi-vă cât mai e timp! 
Răposatul Sultan Murad-Khan era blajin şi prieten 
neprefăcut al tuturor celor de bună-credinţă. Sultanul 
Mehmed-Khan, stăpânul nostru de azi, nu este un om 
slab, aşa cum îl credeţi voi. Are o fire îndrăzneață, 
sălbatică, impulsivă. Dacă vă veţi duce misiunea la 
capăt şi  Constantinopolele va scăpa nevătămat, 


înseamnă că Dumnezeu are milă de fățarnici şi de 
proşti. Oameni fără de minte, cerneala de pe tratatul 
încheiat cu voi nu s-a uscat încă, dar fiindcă vă 
închipuiți că suntem la ananghie în Karamania, 
încercați să ne speriați cu momâile pe care le-aţi 
pregătit în taină. Credeţi că aveţi de a face cu nişte 
copilandri slabi şi lipsiți de minte? Dacă v-a intrat în 
cap că ne puteţi înfrunta proclamându-l pe Orkhan 
sultan în Tracia, n-aveţi decât să o faceţi. Poate că ați 
uneltit cu ungurii să treacă Dunărea şi să se arunce 
asupra noastră. Să încerce numai! Poate că aţi hotărât 
să porniţi război împotriva noastră, spre a recuceri 
teritoriile pierdute. Atacaţi-ne! Dar vă previn! Nu 
numai că nu veţi câştiga nimic, dar veţi pierde şi 
bruma care v-a mai rămas. 

Khalil înclină fruntea şi îşi încleştă mâinile. Se uită 
la documentul desfăşurat în fața lui, apoi ridică din 
nou privirile asupra trimişilor Bizanțului. 

— Stăruiţi să vă înfăţişaţi Înălțimii-Sale Sultanul 
după toate cele ce v-am spus? Sau lăsați înțelepciunea 
să vă îndrumeze paşii înapoi spre casă, uitând că ați 
purtat vreodată un astfel de mesaj nesocotit? 

Şeful delegaţiei desfăcu neputincios mâinile. 

— Mulţumim Luminăţiei-Tale pentru povaţă. Dar 
mandatul nostru este imperativ. Trebuie să executăm 
porunca împăratului Constantinos. 

Khalil făcu un gest ca şi când s-ar fi spălat pe 
mâini. 

— Dacă vă trage aţa la nenorocire, n-aveţi decât să 
mergeţi înainte. Voi raporta cererea voastră 
puternicului meu stăpân. Cum va hotărî el, aşa va fi! 

Îngădui trimişilor Bizanțului să plece, apoi dădu 
poruncă slujitorilor să pregătească trăsurile şi caii 
pentru drum. 


La cartierul general al sultanului domnea 
neliniştea. Sosirea neaşteptată de la Adrianopole a lui 
Zaganos-Paşa, şi apoi a marelui vizir, urmate la scurt 
interval de apariția ambasadei bizantine, stârni vii 
comentarii printre căpeteniile militare şi dregătorii 
civili aflați în preajma sultanului. 

Zaganos-Paşa se afla în cortul purpuriu, în tainice 
discuţii cu padişahul, când Khalil ceru să fie primit 
spre a aduce la cunoştinţa puternicului stăpân 
demersul diplomatic al bizantinilor. Înainte de a-i 
acorda audienţă, Mehmed chemă în preajmă pe Işak- 
Pasa, guvernatorul general al Anatoliei, pe ofițerii săi 
de stat-major şi pe principalii demnitari ai Curţii. 

Khalil îşi zise că nu era de bun augur refuzul 
sultanului de a-l primi între patru ochi. Când intră în 
cort, îl văzu pe Zaganos-Paşa stând în dreapta tronului 
şi savurându-şi triumful. Însemna că acesta ştia ce 
avea să urmeze. Poate că el însuşi trăsese din culise 
sforile, spre a se ajunge la această situație explozivă. 
Privirile marelui vizir şi ale lui Zaganos se ciocniră 
scurt, aşa cum se ciocnesc două săbii. 

Khalil plecă genunchiul în fața tânărului sultan, îi 
expuse elaborat  doleanţele  trimişilor basileului, 
străduindu-se a le înfățişa într-o lumină mai puţin 
gravă. 

Mehmed îl ascultă cu atenţie, apoi zâmbi ciudat, 
etalându-şi dinţii albi şi atât de regulați. 

— Mesajul împăratului Constantinos aduce a 
ultimatum, Khalil. 

Marele vizir îşi zise că sultanul îl lăsase să-şi 
descarce sacul veştilor, deşi ştia ce avea să i se spună. 

— Nu 1-aş acorda atâta importanţă, Mărite Doamne, 
grăi noul-venit. Mârâitul unor căţelandri arțăgoşi nu 
poate schimba mersul istoriei. 


— Numai atât, Khalil? Nu ai impresia că eşti prea 
indulgent față de ei? 

— Am iubit întotdeauna pacea, Mărite Doamne. 

— Poţi ierta cu atâta uşurinţă pe duşmanii noştri 
care vor s-o încalce? 

— Copiii obraznici trebuie pedepsiţi, interveni cu 
asprime Zaganos-Paşa. 

— Ambasada bizantină a sosit? întrebă Mehmed. 

— A sosit şi aşteaptă afară, Mărite Doamne, raportă 
mareşalul palatului. 

— Atunci să intre! ordonă sultanul. 

Marele şambelan se grăbi să introducă în cort pe 
ambasadori. Mehmed răspunse impasibil la salutul 
lor, abia ridicând mâna. 

Şeful delegaţiei bizantine citi cu glas tare conţinutul 
mesajului,  înmânându-l apoi marelui şambelan. 
Acesta îngenunche spre a-l preda sultanului. Mehmed 
aruncă documentul fără să îşi coboare privirile asupra 
lui. Toţi cei de față îi aşteptau cu răsuflarea tăiată 
răspunsul. Trimişii Bizanțului nu se îndoiau că vorbele 
rostite de el vor fi grele şi încărcate de mânie. Spre 
uimirea tuturora, Mehmed zâmbi cu bunăvoință. 

— Spuneţi împăratului vostru că am să examinez cu 
toată atenţia mesajul său. Îndată după înapoierea mea 
la Adrianopole — şi aceasta se va întâmpla cât de 
curând, deoarece emirul Karamaniei s-a predat cu 
toate armatele lui, cerşindu-mi mila — voi discuta cu 
împuterniciții Imperiului Bizantin chestiunea sporirii 
apanajului acordat prinţului Orkhan. Vă rog să 
asiguraţi pe suveranul vostru de toată bunăvoința şi 
prietenia mea. 

Tonul măsurat, calm, diplomatic al lui Mehmed era 
nu numai neobişnuit, dar în această situație, cu totul 
neaşteptat. Zaganos-Paşa şi intimii padişahului ştiau 


însă că liniştea acestuia era numai de fațadă şi că în 
sinea lui sultanul spumega. Doar muşchii feţei îi 
tresăltau uşor, exteriorizând mânia-i ascunsă. Însă 
bizantinii nu cunoşteau acest semn. Încântaţi de 
primirea făcută şi de cuvintele pline de înțelegere ale 
sultanului, îşi ziceau că misiunea lor se încheiase 
surprinzător de bine. Un singur element îi nedumerea, 
îi  neliniştea chiar. Înainte de a părăsi 
Constantinopolele, li se spusese că armatele lui 
Mehmed fuseseră puse pe fugă de neînvinşii călăreţi ai 
emirului Karamaniei. Acum aflau cu mirare că tot ceea 
ce ştiuseră ținea de domeniul născocirilor şi că turcii 
câştigaseră o victorie deplină. Minţea sultanul? Cert 
este că atmosfera de la cartierul general nu reflecta 
starea de spirit a unor militari învinşi. Dacă şi 
versiunea cu nemulțumirile ienicerilor era tot atât de 
fantezistă, atunci lucrurile puteau lua o întorsătură 
nedorită. 

Diplomaţii bizantini se retraseră. Mehmed îi urmări 
cu privirea până ce draperiile cortului fură lăsate după 
ei. Abia atunci se întoarse spre marele vizir. 

— Khalil, Khalil, romeii tăi sunt nişte ticăloşi. Au 
crezut că ne-a sosit sfârşitul. Vor constata la timpul 
potrivit că s-au înşelat amar. Îşi plimbă privirile 
asupra celor prezenţi: Mă întreb dacă printre voi nu se 
află oameni care vorbesc mai mult decât trebuie. 

O tăcere de mormânt cobori asupra tuturor. Fiecare 
îşi auzea bătăile propriei inimi. Tăcerea aceea grea ca o 
lespede dură un timp care le păru nemăsurat de lung. 
Mehmed se uită iarăşi la marele vizir. 

— Khalil, vei acorda condiții de pace moderate 
Karamaniei. Emirul Ibrahim îmi va jura credință 
veşnică şi va recunoaşte că deţine stăpânirea ţării lui 
în temeiul unei donaţii făcute de cumnatul său, 


răposatul Sultan Murad al II-lea. Vei accepta în 
numele meu mâna fiicei sale, care va intra de îndată în 
haremul imperial. Toţi ceilalți emiri care l-au sprijinit 
pe Ibrahim Beg vor fi izgoniți din emiratele lor. Am zis! 

Încheierea tratatului — redactat în grabă şi semnat 
cu şi mai mare grabă — readuse liniştea la fruntariile 
răsăritene ale imperiului. Mehmed îşi putea acum 
îndrepta — în toată libertatea — atenţia spre Europa. 

Călătoria sa de întoarcere spre capitală avea să fie 
tulburată însă de o răbufnire a nemulțumirilor 
manifestate dealtfel de mai multă vreme de ieniceri. O 
unitate a acestui corp, amplasată la Brussa, ieşi în 
întâmpinarea sultanului, agitându-şi armele în chip 
amenințător şi făcând larmă. Mehmed fusese prevenit 
de  Şehab-ed-Din şi de  Zaganos-Paşa asupra 
tulburărilor care se pregăteau. Nu _ uitaseră să-i 
strecoare în ureche veninul unor calomnii subtile. 
Incapacitatea lui Khalil şi favoritismele lui dăduseră 
naştere acestei grave situații. 

Tânărul padişah nu era lipsit de îndrăzneală. Îşi 
dovedise nu numai abilitatea, dar şi curajul, când 
preluase tronul imperial şi îşi manifestă temeritatea şi 
de data aceasta. În loc să se lase intimidat de 
vociferările ienicerilor, dădu pinteni calului şi se 
avântă în mijlocul lor. Gestul său de bravadă făcu 
impresie. Îndrăzneala acestui tânăr, care, fără a se 
teme că ar putea fi lapidat, înainta calm printre nişte 
rebeli, provocă un reviriment surprinzător. Când 
Mehmed ridică braţul, prevenindu-i că dorea să le 
vorbească, zarva încetă. 

— Credeţi că era nevoie să strigați, să vă agitaţi, să 
amenințați, pentru ca părintele vostru să vă asculte 
păsul? Să vorbească unul dintre voi! Un ostaş care v-a 
câştigat încrederea datorită vitejiei, rănilor primite în 


luptă, camaraderiei sale. Vă ascult! Pe cine îl 
desemnați să vorbească?... Hai!... Nu vă sfiiți! 

Se auzi un glas din mulțime: 

— Ibrahim să vorbească! Alte glasuri repetară: 

— Ibrahim! Da! Ibrahim! Ibrahim să spună ce ne 
doare! 

Dintre ieniceri se desprinse un colos mai înalt cu 
un cap decât camarazii săi. Avea mustăți cu colțurile 
lăsate, ochi tulburi, înroşiţi, braţe puternice de gorilă. 

— Vorbeşte, Ibrahim! porunci cu voce clară 
sultanul. 

Colosul se iți pe picioarele lui masive ca nişte 
trunchi de copaci. 

— Vreau, Mărite Doamne, un semn de bunăvoință 
din partea ta, acum, la început de domnie. Semnul 
ăsta l-au făcut şi înaintaşii tăi. Acum ţi-a venit rândul. 

Tonul vlăjganului ascundea o ameninţare abia 
deghizată. Mehmed zâmbi cu paternă îngăduință. Atât 
de caldă, de sinceră era expresia ochilor săi, încât 
ienicerii din preajma lui începură a-l privi cu simpatie. 

— Dacă aceasta este datina, vorbi răspicat sultanul, 
eu sunt cel dintâi care trebuie să o respect. leniceri, 
strigă el, părintele vostru, padişahul, este bucuros să 
vă dăruiască zece pungi cu aspri, spre a vă bucura din 
toată inima. 

Ochii colosului scânteiară. 

— Bine ai grăit, Mărite Doamne! Allah să-ți dea 
putere! Se întoarse spre ieniceri, lăsând privirile să 
plutească asupra lor: Să trăiască stăpânul şi părintele 
nostru, Sultanul Mehmed-Khan! 

— Trăiască! Trăiască! Trăiască! se ridicară glasuri, 
umflându-se într-o vijelie de urale care făcu să vibreze 
cerul. 


Mehmed se uită la gloata de ieniceri, care trecuseră 
de la potop de vociferări la cel mai delirant entuziasm, 
şi zâmbi cu prefăcută afecţiune. „lurmă, turmă de 
animale meschine şi nesocotite!” rosti pentru sine. 

Când dădu iarăşi pinteni calului, îndreptându-se 
spre porțile Brussei, ienicerii îşi despicară rândurile, 
deschizându-i o cale triumfală. Ovaţiile nu mai 
conteneau. Generalii respirară uşuraţi şi porniră pe 
urmele sultanului. 

După ce intră în oraş şi se instala în palatul 
imperial, Mehmed convocă pe ofițerii superiori ai 
ienicerilor, în frunte cu Aga Kurci Doghan, care sosise 
în Anatolia, însoțindu-l pe Khalil. Ofițerii răspunseră 
bucuros la apel. Erau siguri că vor primi daruri 
proporţionale cu gradul fiecăruia. 

Mehmed anunţase că îi va primi în sala tronului, în 
cadrul unei audienţe festive. Căpeteniile imperiului îl 
încadrau în semicerc. La porţi făceau de strajă soldați 
din garda imperială, înveşmântaţi de paradă. 

Ofițerii îşi făcură intrarea, zornăindu-şi pintenii. Se 
opriră în mijlocul sălii şi se prosternară în fața 
sultanului. Gestul acesta nu exprima însă umilința 
sclavului faţă de stăpân, ci acceptarea — fără tragere 
de inimă — a unei corvezi. Mehmed prinse nuanţa, dar 
se prefăcu a o ignora. Îi privea printre pleoapele 
îngustate, astfel încât să nu lase a se vedea scăpărarea 
mânioasă a ochilor. Pe chipul lui se aşternu un zâmbet 
binevoitor la început, dar care se schimbă treptat într- 
un fel de rictus rău. Ofițerii din primele rânduri se 
înfiorară. Unii se uitară cu coada ochiului în dreapta şi 
în stânga, spre a-şi da seama de ceea ce se petrece. 
Uşile păzite de soldaţii din gardă, înarmaţi de luptă, 
făcură să le strecoare în suflet o teamă nelămurită. Ce 
se pregătea? Li se întinsese o cursă? Fuseseră atraşi 


departe de ieniceri spre a fi pedepsiţi? Îngrijorarea 
oglindită pe chipurile lor dădu de înţeles sultanului că 
atinsese acel punct psihologic care trebuia să fie urmat 
de fapte. 

Pleoapele lui se ridicară, lăsând să i se vadă ochii 
mari, adânci şi limpezi. Ochii aceştia reflectau însă 
asprimea rece, implacabilă, a destinului care nu iartă. 
Privirile lui ascuţite se înfipseră asemenea unor 
pumnale în ochii lui Aga Kurci, care se strădui să le 
înfrunte fără să clipească. În clipa aceasta regreta 
cumplit că nu dăduse amploare răzmeriţei ienicerilor, 
canalizând-o împotriva sultanului. Acum pierduse 
partida. 

— Ti-am încredințat comanda ienicerilor, Aga Kurci, 
rosti Mehmed în surdină, obligând pe ofițerii din 
ultimele rânduri să-şi încordeze auzul spre a prinde 
înțelesul cuvintelor lui. Comanda unui corp de elită. 
Comanda celor mai viteji ostaşi din armata mea. Am 
avut încredere în tine... Ridică glasul, adresându-se şi 
celorlalți ofițeri: încredere am avut şi în voi. V-aţi 
arătat însă demni de misiunea ce v-a fost încredinţată? 
Şi tu, Aga Kurci, şi voi ați făcut din ienicerii mei nişte 
precupeţi lacomi de bani, nişte mercenari gata oricând 
să îşi vândă braţul celui mai bun platnic... Aţi merita 
să vă retez capul. Dar n-am s-o fac. Ar fi o moarte 
onorabilă. Vă rezerv altă pedeapsă. Mai ruşinoasă. Veţi 
fi biciuiţi în fața trupelor pe care le-aţi comandat, după 
ce vi se vor smulge însemnele gradelor. Apoi veţi fi 
plimbaţi prin fața tuturor unităţilor militare de pe 
cuprinsul imperiului meu, spre a fi pildă celor ispitiți 
să vă imite indolenta, incapacitatea, reaua-credinţă. 
Soldaţii vă vor scuipa în obraz, unul câte unul, ca să 
aflați cât este de grea povara ruginii, a batjocurii. Până 


la moarte nu veţi mai avea dreptul să purtaţi arme. 
Ostaşi, luaţi-i! 

Soldaţii din gardă se năpustiră cu iataganele scoase 
asupra ofițerilor, înconjurându-i. Dacă vreunul din 
aceştia ar fi făcut vreo mişcare, l-ar fi ucis pe loc. Nu 
întâmpinară însă nici o împotrivire. 

Aga Kurci se uită năuc la soldaţii care făcuseră zid 
între el şi sultan. Căzu în genunchi. 

— Iertare, Mărite Doamne! Iertare! 

Mehmed îi aruncă o privire plină de dispreţ, apoi 
părăsi sala, urmat de demnitari. Era mulțumit. 
Reacţionase aşa cum ar fi trebuit să reacționeze 
împărații Romei față de presiunile crescânde ale 
pretorienilor. De azi înainte, toți supuşii lui, începând 
cu marele vizir şi terminând cu ultimul cerşetor, vor şti 
că au un stăpân. Un stăpân care nu uită şi nu iartă. 

În aceeaşi noapte, Mehmed convocă Divanul în 
şedinţă extraordinară. Potrivit hotărârii lui, dezbaterile 
urmau să înceapă la trei ceasuri după ultima cântare 
a muezinului. În cursul zilei avusese o lungă 
convorbire cu Zaganos-Paşa, care subliniase perfidia 
romeilor, încheind cu faimoasele cuvinte puse de 
Virgiliu în gura marelui preot Laocoon al troienilor: 
„Timeo Danaos et dona ferentes”. Insinuase că Bizanțul 
n-ar fi fost străin de răzmerița ienicerilor şi de anumite 
curente nesănătoase manifestate în sânul Divanului. 
Nu rostise numele lui Khalil, dar sultanul înţelesese 
aluziile lui Zaganos. 

Apoi Mehmed cină însingurat în gândurile lui. Nu 
schimbă o vorbă cu favoriţii din jur. În asemenea 
momente, până şi Franco Acciaiuoli stătea prudent 
deoparte, căutând a se face cât mai puţin remarcat. 

Mehmed era atât de preocupat, încât mânca 
bucatele fără a le simţi gustul. Din când în când îşi 


muia buzele în cupa cu muscat de Samos. De multă 
vreme îşi luase obiceiul de a încălca preceptele 
Coranului, referitoare la interzicerea consumului 
băuturilor alcoolice. Un venerabil ulema îndrăznise să 
înfiereze abuzul sultanului, folosind un limbaj tare. 
Informat, Mehmed ordonase  biciuirea bătrânului 
cenzor, apoi îl exilase în fundul Anatoliei. Asemenea 
gesturi de autoritate  despotică le săvârşea cu 
premeditare, spre a-i face să înţeleagă pe supuşi că 
persoana padişahului era deasupra tuturor legilor, 
chiar şi a Coranului. Avea de gând să-l întreacă în 
asprime pe Baiazid Ildirim. Idealul lui nemărturisit 
încă era să obțină din partea posterității supranumele 
de  „Cuceritorul”. Dar pentru asta trebuia să-şi 
dovedească însuşirile de neînvins conducător de oşti. 
Alexandru cel Mare plecase din Occident în fruntea 
unui pumn de oameni şi cucerise Orientul. El, 
Mehmed, va porni din Orient şi, cu uriaşele sale 
armate, va supune Occidentul. Nici un rege sau 
împărat din Europa nu dispusese vreodată de atâţia 
soldați. 

Evident, primul său obiectiv va fi cucerirea 
Constantinopolelui. Îl reţinea însă o temere. În timpul 
vieții tatălui său, când i se încredințaseră frâiele 
imperiului, iscase o nemulțumire atât de mare printre 
turci de îndată ce îşi dezvăluise intenţia de a asedia 
capitala romeilor, încât nu numai că se răsculaseră 
trupele în cap cu ienicerii, ci el însuşi fusese înlăturat 
de la ocârmuirea statului. Dacă va ordona acum 
împresurarea  Constantinopolelui, nu s-ar expune 
pericolului de a provoca aceeaşi reacţie? Este adevărat 
că acum partizanii păcii, în cap cu Khalil, nu se mai 
puteau folosi de autoritatea lui Murad. Partida 
războinică era astăzi mai puternică. El, Mehmed, nu 


va grăbi lucrurile, dar nici nu va renunţa la ţelurile lui. 
Va acţiona însă pe etape. În final, Constantinopolele 
trebuia să fie al lui. Ar fi preferat să îşi piardă tronul 
decât să abandoneze această idee. I se înrădăcinase 
straşnic în minte credinţa că turcii erau moştenitorii 
de drept ai Imperiului Roman şi că bizantinii nu 
fuseseră decât nişte intermediari nevolnici între cezarii 
Romei şi conducătorii Islamului. După cină îşi mai 
limpezi mintea urmărind evoluţiile pline de graţie ale 
unor dansatoare circaziene. Dar nici spectacolul de 
balet nu reuşi să-l smulgă multă vreme din vârtejul 
preocupărilor. Şedinţa Divanului pe care avea să o 
prezideze îl frământa, fiindcă acum urma să se ia o 
hotărâre definitivă: pacea sau războiul. 

Când şambelanul îl vesti că sosise timpul să treacă 
în sala de consiliu, Mehmed se ridică de la masă. La 
un semn al lui, dansatoarele se risipiră, topindu-se 
după o vastă draperie. 

La apariția sa în marea sală, sfetnicii se înghesuiră 
unii într-alții, ca nişte animale speriate. Sultanul 
surâse. Reugşise, în sfârşit, să-i stăpânească. Se aşeză 
la locul său. În dreapta lui se plasă Khalil, iar în 
stânga,  Zaganos-Paşa.  Padişahul şi  Zaganos 
schimbară rapid priviri complice. Dintre toţi cei de 
față, numai generalul renegat ştia ce avea să urmeze, 
căci Mehmed îi dezvăluise dinainte intenţiile. 

— Harta imperiului! porunci scurt Mehmed. 

Cu mişcări tăcute, secretarii întinseră pe masa 
lungă foile de pergament bine lipite cap la cap, peste 
care  cartografii  trasaseră în culori semnele 
convenționale topografice, reproducând fruntariile, 
oraşele, munții şi râurile imperiului. Erau înfăţişate 
acolo şi pădurile, şi înălțimile, şi deserturile, şi 
trecătorile, şi coastele sfâşiate de apele mărilor. 


Mehmed trecu în fața hărţii, lungă de peste cinci metri. 
Arătă cu degetul un desen care înfățişa în câteva linii 
rudimentare o fortificație instalată pe malul asiatic al 
strâmtorii. 

— Aici se află fortăreața Guzel Hissar, rosti el 
apăsat, construită de bunicul meu, Sultanul Baiazid, 
Allah să-i ocrotească somnul! Dincoace, pe ţărmul 
european, vreau să durez altă fortăreață, care să 
poarte numele de Boghaz Kessen. 

Sfetnicii se priviră nedumeriți şi uşor alarmaţi. 
Khalil luă cel dintâi cuvântul, exprimând obiecțiile 
formulate mintal de cei mai mulți consilieri. 

— Îmi îngădui a-ţi aminti că ţărmul european al 
Bosforului este cuprins în granițele Imperiului 
Bizantin. 

Mehmed zâmbi acru. 

— Crezi că nu ştiam acest lucru, Khalil? Îl ştiam nu 
numai din lecţiile de geografie, ci şi datorită tristelor 
păţanii ale înaintaşilor mei. Ori de câte ori voiau să 
treacă Bosforul cu armatele lor, spre a se apăra de 
duşmanii care încălcau hotarele imperiului, se 
pomeneau că bizantinii le închideau strâmtoarea, 
silindu-i să facă un mare ocol, spre a traversa marea 
tocmai prin Dardanele. Astfel, concentrarea trupelor se 
făcea anevoie, dând posibilitatea duşmanului să ne 
găsească nepregătiți şi să ne lovească din plin. Cunoşti 
asemenea cazuri, Khalil, nu-i aşa? îl întrebă sultanul 
cu falsă ingenuitate. 

— Cunosc, Înălțimea-ta. Pentru moment nu avem 
însă a ne teme de opreliştile Bizanțului. Ne aflăm în 
pace cu toţi vecinii noştri. Cât priveşte Imperiul 
Bizantin, suntem legați de un tratat semnat de 
curând... 

Mehmed îl întrerupse tăios: 


— Împăratul Constantinos l-a încălcat. Ai uitat 
acest lucru? 

Marele vizir se făcu vânăt. Riposta padişahului era 
nu numai dură, dar şi îndreptățită. „Romei nesocotiţi, 
reflectă Khalil cătrănit, singuri v-aţi săpat groapa!” 

— Sunt încredinţat, Mărite Doamne, că împăratul 
Constantinos va renunța la cererea lui nechibzuită 
dacă îi vom da un răspuns aspru, prevenindu-l de 
primejdiile la care se expune în cazul că va continua să 
încalce prevederile tratatului. 

Sultanul, care se sprijinea cu mâinile pe masă, 
încadrând cu degetele lui răsfirate Bosforul, ridică 
încet privirile asupra marelui vizir. 

— Să-l previn că are obligaţia să respecte tratatele? 
vorbi rar, rostind răspicat fiecare cuvânt. Frazele 
următoare le debită rapid, ca nişte şuierături de bici: 
Nici nu mă gândesc, Khalil. Prin cererea sa nesăbuită, 
Constantinos a denunţat tratatul. Denunţat să 
rămână! Înţeleg să-mi reiau libertatea de acţiune. Cea 
mai deplină libertate, Khalil. M-ai înţeles, nu-i aşa? 

Marele vizir zări în clipa aceea privirile triumfătoare 
ale lui Zaganos-Paşa şi ale lui Şehab-ed-Din. „M-aţi 
lucrat,  tâlharilor!”  cugetă furios şi  înfricoşat 
totdeodată. Era furios fiindcă adversarii politici îl 
jucaseră în chip atât de perfid, şi mai ales 
înspăimântat de perspectivele care se deschideau dacă 
Mehmed, acest tânăr imberb, avea să-şi ducă la 
îndeplinire gândurile. 

Se  ploconi, deschizând braţele în semn de 
supunere. 

— Înţeleg indignarea ta, Mărite Doamne, grăi cu 
umilință. Dar ţara noastră mai are nevoie de câțiva ani 
de pace spre a se consolida după frământările de până 
acum. Suntem în zori de domnie, Înălțimea-ta. 


Pescuitorii în apă tulbure abia aşteaptă un prilej spre 
a-şi face jocul. 

— Ce vrei să spui, Khalil? întrebă sultanul, 
încrețindu-şi fruntea. 

— Înălțimea-ta abia a izbutit să înfrângă răscoala 
ienicerilor. Suntem siguri că nu mai există şi alte 
focare de nemulțumire în armată? 

Mehmed izbi cu pumnul în masă: 

— Sunt sătul de răzvrătiri! Lumea trebuie să 
înțeleagă odată pentru totdeauna că în Imperiul 
Otoman există un singur creier, creierul meu, şi o 
singură voinţă, voința mea. Toţi trebuie să se supună 
fără crâcnire. lar cei care nu vor înţelege vor trebui să 
piară! Aruncă o privire cruntă asupra divaniţilor 
consternațţi: 

— Supunere sau moarte! vorbi şuierat. Nu voi şovăi 
să retez capetele cele mai sus puse dacă se vor 
împotrivi politicii mele. Voi construi fortăreața de pe 
malul apusean al Bosforului, indiferent dacă teritoriul 
respectiv se află sub stăpânirea bizantinilor. Avem 
nevoie de această strâmtoare spre a ocroti interesele 
superioare ale imperiului nostru. Dacă romeii se vor 
opune, cu atât mai rău pentru ei. Astăzi sunt în 
situația de a pune condiţii, nu de a le primi. Luaţi 
aminte! reluă, cuprinzând într-o privire circulară pe 
toți sfetnicii. Ordon ridicarea cetății Boghaz Kessen pe 
țărmul european al Bosforului! Lucrările de 
construcție vor începe la primăvară, de îndată ce 
condițiile atmosferice vor permite punerea fundațiilor. 
Până atunci, guvernatorii provinciilor din Europa şi 
din Asia vor aduna materiale şi vor recruta meşteri 
constructori, astfel ca programul lucrărilor să nu 
sufere întârziere.  Khalil-Paşa, Zaganos-Paşa şi 


Tarițias-Paşa vor conduce personal execuția 
construcției, sub directa mea supraveghere. 

Ochii sultanului aruncau văpăi. Se uită plin de 
sfidare la marele vizir, ca şi când ar fi aşteptat o nouă 
obiecţie, spre a-l zdrobi. Khalil era însă prea diplomat 
spre a face jocul adversarilor, continuând politica de 
frânare a avânturilor războinice ale sultanului. Plecă 
fruntea şi rosti recules: 

— Poruncile tale, Mărite Doamne, sunt sfinte pentru 
toți supuşii tăi. Sfinte sunt şi pentru mine, cel mai 
umil slujitor al tău, Doamne. 

Mehmed era încântat că izbutise să-şi impună 
voința.  Hotări să exploateze succesul, reducând 
anticipat la zero argumentele pe care pacifiştii ar fi fost 
poate ispitiți să le mai ridice. 

— Am chibzuit temeinic. Cele două fortărețe, durate 
în cea mai strâmtă porţiune a Bosforului, îşi vor 
combina tirul de artilerie, împiedicând navigația 
corăbiilor aflate sub pavilionul duşmanilor noştri. 
Sugrumând Bosforul, stăvilim aprovizionarea 
Constantinopolelui. Îl izolăm de ţările limitrofe Mării 
Negre. Blocat, se va stinge prin sufocare şi ne va cădea 
apoi în palmă, aşa cum cade din pom un fruct putred. 
Stăpânind Bosforul, ne asigurăm un nou punct de 
trecere de pe un continent pe altul. Apele veşnic 
învolburate ale strâmtorii nu vor mai fi o piedică. 

Mehmed ştia că vorbele lui vor ajunge foarte repede 
la Urechile bizantinilor. Fusese prevenit că printre 
consilierii lui se aflau câțiva vânduți creştinilor. 
Zaganos pretindea că şi marele vizir s-ar număra 
printre aceştia. Dar nu fusese în stare să furnizeze 
dovezi. Lui Mehmed îi era indiferent dacă chestiunile 
discutate în consiliu vor ajunge la cunoştinţa 
constantinopolitanilor. Ar fi chiar indicat să se 


întâmple acest lucru. Cuprinşi de panică, bizantinii vor 
încerca să intervină spre a împiedica lucrările, dându-i 
prilejul de a trece la represalii. Romeii vor apărea astfel 
în postură de provocatori. Raţionamentele lui erau 
oarecum specioase, dar ce importanță avea, de vreme 
ce de partea lui era puterea? 

— Vom păstra secretul operaţiilor, spre a le asigura 
succesul, rosti Khalil, dornic să-şi dovedească zelul. 

— Secretul? exclamă Mehmed cu mirare. Nu putem 
păstra secretul. Depozitarea materialelor şi 
deschiderea lucrărilor vor da alarma în tabăra 
duşmanilor. Şi încă ceva, Khalil. Sistezi imediat 
alocaţia fixată pentru întreținerea prințului Orkhan. 
Protestele bizantinilor vor fi respinse fără discuţii. 

— Aşa vom face, Mărite Doamne, făgădui cu 
slugărnicie marele vizir. 

Sufletul lui era îndoliat. Edificiul politicii paşnice pe 
care se străduise să-l consolideze în ultimii ani se 
năruia acum, fiindcă acest tânăr înfumurat şi temerar 
voia să cucerească Bizanțul, fără a se teme că ar putea 
ridica Europa împotriva sa. 

— În zilele care vor urma, privirile întregii omeniri 
se vor aţinti asupra noastră, continuă Mehmed cu 
tenacitate. Trebuie să-i arătăm că suntem tari, că nu 
ştim ce înseamnă frica. Orice şovăială va fi socotită 
slăbiciune, iar duşmanii noştri vor încerca să profite. 
Deci, îndrăzneală! Îndrăzneala în acţiunile diplomatice 
dă rezultate mai bune decât o campanie militară. Să te 
arăţi întotdeauna mai hotărât, mai violent, mai rigid 
decât adversarul, spre a-l intimida. 

Se întoarse spre marele vizir şi îi zâmbi cu afectată 
bunăvoință: 

— Treburile curente ale împărăției le vom discuta 
mâine. În noaptea asta să te culci devreme. Eşti 


vârstnic şi ai nevoie de odihnă. Doresc să te bucuri de 
sănătate, spre a mă sluji cu folos. Divaniţi, mâine în 
zori plecăm la Adrianopole. Acolo vom avea mult de 
lucru. Zaganos-Paşa, mă urmezi! În noaptea asta 
vreau să desăvârşesc planurile reformei ienicerilor. 
Vreau să încadrez în unităţile lor pe cei şapte mii de 
slujitori ai vânătorilor. N-am nevoie de atâția purtători 
de şoimi, ca să dobor din zbor câteva păsări paşnice şi 
laşe. Prefer să am soldaţi cu însuşiri de şoimi... Şi încă 
ceva. Trupele noastre de pe frontul Karamaniei, care se 
înapoiază în garnizoanele lor din Europa, nu vor mai 
face ocol spre a traversa Dardanelele. Vor trece peste 
Bosfor, folosind cel mai scurt drum dintre Brussa şi 
Adrianopole. 

Khalil simţi un nou fior în inimă. Sultanul grăbea 
deliberat confruntarea cu Bizanțul. 

— Voi transmite de îndată ordinul Înălţimii-tale 
comandanților de mari unități, zise Zaganos-Paşa, 
manifestându-şi adeziunea deplină faţă de hotărârea 
sultanului. 

Khalil înțelese rostul acestei intervenţii. Rivalul său 
îl avertiza că armata era alături de sultan, că epoca în 
care comandanții militari erau ostili politicii de cuceriri 
a lui Mehmed apusese pentru totdeauna. 

— Vom executa cu supunere ordinele Înălțimii-tale, 
îşi plecă marele vizir grumazul în fața tânărului 
suveran. 

Mehmed râse iarăşi, îl bătu uşor cu palma peste 
umăr, gest de o intimitate şocantă, pe care nu şi-l 
permisese până acum, apoi părăsi cu pas vioi 
încăperea consiliului. 


kkk 


— Unirea cu Roma? Niciodată! 


Braţțul lui Ghenadios Scholarios, cea mai temută 
figură monahală din întregul Bizanţ, descrise un 
violent arc de cerc, însoțindu-şi vorbele neînduplecate 
de un gest tot atât de neînduplecat. 

— Dealtfel, recentul conciliu, prezidat de Patriarhul 
Alexandriei, chiar aici în Constantinopole, şi-a afirmat 
în termeni categorici ostilitatea față de Roma şi faţă de 
ideea unui compromis cu reprezentanţii catolicismului, 
adăugă Ghenadios cu intransigenţă. 

Vorbele lui, debitate în prezenţa unor înalți ierarhi 
şi a marelui amiral Lucas Notaras, aveau drept cadru o 
umilă chilie din monastirea Pantocratorului. Acolo se 
retrăsese Ghenadios Scholarios — în semn de protest — 
după ce „ereticul” patriarh Gregorios Mammas 
hotărâse să accepte unirea Bisericii ortodoxe cu cea 
catolică. 

— Niciodată! Niciodată! repetă cu  neclintită 
încăpățânare  Ghenadios. Nu voi trăda niciodată 
ortodoxismul. Imperiul lumesc al Bizanțului poate să 
dispară. Tot ceea ce se naşte trebuie să şi piară. Este 
în ordinea firească a lucrurilor. Nu numai ființele 
grăitoare sau negrăitoare sunt supuse acestei legi, ci şi 
statele, oricât ar fi ele la un moment dat de mari şi de 
puternice. Se prea poate ca misiunea încredințată de 
Dumnezeu Bizanțului să se fi apropiat de sfârşit. 
Ortodoxismul este însă un imperiu spiritual, destinat 
să dăinuie atât cât va dăinui şi dumnezeirea veşnică. 

Marele amiral îşi bătu nervos cu cravaşa cizma din 
piele fină, roşie. 

— Înţeleg scrupulele Cuvioşiei-tale şi mă alătur lor. 
Mai ştiu însă că avem o datorie şi față de poporul 
acestei țări. Dacă Bizanțul se va prăbuşi şi va fi strivit 
sub călcâiul Islamului, suferințele pe care le vor 
îndura milioane de creştini ne vor împovăra conştiinţa 


până dincolo de mormânt. Trebuie să găsim o soluție, 
de compromis, Cuvioşia-ta. Trebuie! Soarta imperiului 
nu ne poate lăsa indiferenți! 

Marele amiral îşi lipi spinarea de spătarul tare al 
jețului şi îşi ridică privirea asupra feţelor bisericeşti 
prezente la aceste discuţii. Se aştepta la un sprijin 
moral, cel puţin din partea moderațţilor, întâlni însă 
numai expresii întunecate, aspre. 

— Ortodoxismul pur, iubit de Dumnezeu şi de 
oameni, nu poate şi nu trebuie să îngenunche în fața 
catolicismului eretic, rosti cu aceeaşi înverşunare 
călugărul Ghenadios. Memoria ecleziaştilor ortodocşi 
înclinați să accepte o asemenea ticăloşie va fi 
stigmatizată în vecii vecilor. 

— Să nu fim atât de necruțători, interveni Lucas 
Notaras. Patriarhul Gregorios Mammas a avut un rol 
ingrat. 

Ghenadios se ridică brusc din jeț. Ochii lui negri, 
umbriți de sprâncene groase, cenuşii, scânteiară. 

— Să nu mai pomeneşti în prezența mea numele 
acestui trădător al ortodoxismului. Ruşinoasa lui fugă 
la Borna a demonstrat cu prisosință lipsa de 
temeinicie a argumentelor lui şi scârba cu care au fost 
primite de întreaga suflare ortodoxă. 

Marele amiral schiță un gest care-i oglindi 
îndoielile. 

— Termenul fugă nu este cel mai potrivit. Patriarhul 
Gregorios Mammas şi-a ales singur şi nesilit de nimeni 
calea surghiunului. 

— Desigur! Rămânerea lui în scaunul patriarhicesc 
al Constantinopolelui nu mai era cu putinţă după ce 
se declarase sluga Romei. Mă surprinde, Ilustrissime, 
că îi iei apărarea, clamă Ghenadios. 


Şi ochii lui Lucas Notaras căpătară ascuţiri de 
sabie. 

— Cred, Cuvioşia-ta, că n-ai să mă acuzi şi pe mine 
de trădare a cauzei ortodoxismului. 

— Nu! Ştiu că eşti un vrednic fiu al Bisericii 
noastre. 

— Am însă în vedere, Cuvioşia-ta, viața milioanelor 
de creştini ortodocşi, pe care trebuie să-i apărăm de 
urgia Islamului. Când am primit demnitatea de mare 
amiral, am jurat credință împăratului şi Imperiului 
nostru. Păcătuiesc dacă îmi respect jurământul? Tu, 
Cuvioase, vei păcătui dacă vei accepta, de formă, o 
împăcare cu Roma? Însuşi apostolul Petru s-a lepădat 
de Isus Hristos când interese înalte... 

— Nu sunt apostolul Petru! ripostă aprig călugărul. 

— Trebuie totuşi să găsim o cale! stărui cu răbdare 
Lucas Notaras. Miza este atât de mare în acest tragic 
joc politic, încât nu ne este îngăduit să scutim nici o 
strădanie pentru a obţine un rezultat cât de mic, în 
stare însă a uşura într-o oarecare măsură povara 
amenințării cu nimicirea totală, povară care în clipa 
aceasta apasă atât de greu pe umerii tuturor. Lasă-mă, 
Cuvioase, să-ţi formulez propunerile mele. Dacă ai să 
le socoteşti demne a le acorda atenţia ta... 

— Vrei să-ţi pierzi timpul? 

— Dacă lupta pentru salvarea Bizanțului reprezintă 
o pierdere de timp, îngăduie-mi, Cuvioase, să nu mă 
simt deloc ruşinat că îmi pierd în acest chip vremea. 

Expresia ochilor lui  Ghenadios se  îndulci. 
Îndrăzneala marelui amiral nu-i displăcuse. 

— Vorbeşte, Ilustrissime! Te ascult. Asta nu 
înseamnă că am să-ți îmbrăţişez opiniile. 


— N-am cerut niciodată semnături în alb, Cuvioşia- 
ta. Doresc numai să urmăreşti cu atenţie cuvintele 
mele şi abia după aceea să le judeci. 

Domolit, călugărul se instală din nou în jeţ. Îşi 
netezi barba mătăsoasă, albă, în contrast cu roşul 
buzelor cărnoase. 

— Zilele acestea va părăsi capitala Andronic 
Bryennios  Leontaris, ambasador extraordinar al 
Majestăţii-sale împăratul. Se va opri mai întâi la 
Veneţia, spre a cere dogelui ajutoare în oameni, în 
vederea întăririi garnizoanei constantinopolitane, apoi 
îşi va continua drumul până la Roma, spre a preda 
Papei un mesaj prietenesc din partea Majestăţii-sale. 

— Mai era nevoie? rosti cu ironie amară Ghenadios. 
Papa ştie că basileii din stirpea Paleologilor sunt slugi 
preaplecate ale Romei. 

Buzele lui Lucas Notaras se strânseră câteva clipe, 
exteriorizându-i contrarietatea. Se stăpâni însă a-şi 
manifesta nemulțumirea şi se mărgini să îşi continue 
raționamentul. 

— Cred că n-ar suferi cu nimic ortodoxia dacă un 
sinod alcătuit din personalități potrivnice unirii... 

— Mă ierți că te întrerup, Ilustrissime, interveni 
vicarul bisericii Sf. Sophia. Un sinod nu poate lua 
hotărâri legale în absența patriarhului. O astfel de 
adunare, cum o preconizezi dumneata, nu şi-ar putea 
atribui decât denumirea de synaxis, 

— Atunci să folosim cuvântul synaxis, grăi concesiv 
Lucas Notaras. Pentru a demonstra Papei că avem 
totuşi bunăvoință şi că nu respingem ab initio orice 
discuții cu Roma, am propune convocarea unui nou 
conciliu — dar nu în Italia, ca în trecut, ci la 
Constantinopol — un conciliu cu caracter ecumenic, 
deoarece şi-ar asigura participarea tuturor 


patriarhiilor răsăritene. La dezbateri ar asista şi o 
delegaţie de prelați catolici, desemnaţi de Papă. Înalta 
adunare ar urma să discute posibilitatea găsirii unei 
înțelegeri între catolici şi ortodocşi. 

Ghenadios clătină din cap cu îndoială. 

— Şi care ar fi folosul imediat al acestui conciliu? 

— Un folos triplu. Ar acorda un răgaz clerului 
ortodox spre a-şi formula în linişte condiţiile, ar anula 
angajamentele luate de delegaţii noştri în conciliul de 
la Florenţa şi i-ar îngădui Papei să ne sprijine pe tărâm 
politic şi militar, fără a-şi pierde faţa. 

Ghenadios râse cu neîncredere. 

— Îl crezi prea naiv pe Papă, Ilustrissime. De ce ar 
renunţa la nişte avantaje câştigate, în vederea obţinerii 
altor avantaje ipotetice? Pentru Roma, conciliul de la 
Florenţa reprezintă un punct câştigat. 

— Hotărârile luate la Florența n-au fost urmate de 
rezultate practice. Sau dacă au existat oarecare efecte, 
acestea au fost iluzorii. În orice caz, am face o 
încercare. Suntem într-o situație atât de grea, încât o 
concesie măruntă nu este de lepădat. Trebuie să 
recunoşti, Cuvioşia-ta, că impasul actual nu ne 
foloseşte câtuşi de puţin. 

Ghenadios aspiră adânc aerul. Privirile lui 
rămaseră câteva clipe aţintite în gol. 

— Argumentele tale, Ilustrissime, nu par lipsite de 
temei. Nu cred însă că veţi ajunge la vreun rezultat. În 
ceea ce mă priveşte, nu mă voi împotrivi constituirii 
unui synaxis, dar nici nu voi participa la dezbaterile 
lui. Semnătura mea pe mesajul adresat Papei rămâne 
bineînţeles în afara oricărei discuţii. Poziţia mea nu se 
schimbă. 

Înalţii prelați, care abia îndrăzneau să scoată câte 
un cuvânt în prezența lui Ghenadios, se priviră 


întrebători. Cum de izbutise marele amiral să-l 
clintească? Dominaţi de puternica personalitate a 
călugărului, de reputaţia lui de savant, de 
intransigența-i nebiruită, de fanatismul său dus până 
la extremele limite, nu le venea să creadă că li se 
dădea posibilitatea să adopte o atitudine de mijloc în 
cadrul synaxis-ului. 

Marele amiral înţelese că repurtase un prim succes. 
Îl exploata jucându-şi a doua carte. 

— Dacă vreunul dintre Sfinţiile-voastre mai are vreo 
îndoială în ceea ce priveşte politica duşmănoasă a 
turcilor față de noi, este de-ajuns să vă aduc la 
cunoştinţă că trupele sultanului Mehmed, aflate în 
drum spre Adrianopole, au trecut Bosforul, traversând 
teritorii bizantine, fără a cere autorizația împăratului 
nostru. 

Câţiva clerici se mişcară stingheriţi în jilțurile lor. 
Una era să bravezi Curtea şi pe împărat, deoarece 
cochetau cu Roma, şi alta era să aştepţi pasiv 
prăbuşirea Bizanțului, ultima fortăreață a 
creştinismului grec în calea formidabilei presiuni 
exercitate de Islam în Europa sud-estică. 

— Dar sultanul nu s-a mulțumit cu atât, continuă 
Notaras cu pasiune. Am fost informați că în ultimele 
zile a ordonat trupelor lui să izgonească populaţia 
romaică de pe valea inferioară a Straniei, aflată încă în 
stăpânirea noastră. În momentul de faţă, detaşamente 
de ieniceri execută porunca lui Mehmed, expulzând 
sau luând în robie supuşi ai împăratului 
Constantinos,  confiscându-le averile, ridicându-le 
copiii nevârstnici spre a-i turciza cu forța. Cunoşteaţi 
aceste fapte sau nu le cunoşteaţi? 

— Nu le cunoşteam, rosti cu glas slab vicarul 
bisericii Sf. Sophia. 


— Nu va întârzia ceasul când sultanul va bate la 
porțile Constantinopolelui, dar nu pentru a fi autorizat 
să intre ca orice vizitator paşnic, ci pentru a ne soma 
să predăm oraşul turcilor, rosti sumbru marele amiral. 

Glasul lui, cu sonorități adânci, căpăta accente 
sepulcrale, strecurând fiori în inimile prelaţilor. 

— Avem nevoie de ajutoare din afară. Altfel suntem 
pierduţi. La ora actuală Papa este singurul personaj 
capabil şi în acelaşi timp dornic să ne ajute. 

Discuţiile continuară până la miezul nopţii. 
Intransigenţii păreau să piardă teren. Ghenadios 
păstra o tăcere încăpăţânată. Tratativele fură reluate 
în ziua următoare. În cele din urmă, câţiva 
antiunionişti moderați trecură la redactarea unei 
scrisori adresate Papei, formulând — cu uşoare 
modificări — propunerile inspirate de Lucas Notaras. 
Rămânea ca synaxis-ul să o aprobe. 

Adunarea convocată de vicarul Patriarhiei 
constantinopolitane la  monastirea  Pantocratorului 
frământă trei zile chestiunea reluării discuţiilor cu 
Roma şi a formei definitive pe care urma să o aibă 
mesajul destinat Suveranului Pontif. După discuții 
furtunoase, se ajunse la un acord. Ultima şedinţă se 
încheie în zori, după douăzeci de ore de dezbateri 
neintrerupte. 

Încăperile ce adăpostiseră adunarea erau încă 
luminate de flăcăruile gălbui ale lumânărilor, când 
Lucas Notaras părăsi monastirea, având asupra sa 
preţiosul document, semnat şi sigilat. Se simţea 
copleşit de oboseală. Mergea călare, la pas, aspirând 
aerul proaspăt al dimineţii. Lumea, mânată de treburi, 
împânzise deja străzile şi forumurile. 

În drum spre palatul Blachernelor, marele amiral 
trecu pe lângă una din piețele unde se ţineau târgurile 


de sclavi. Câţiva neguțători turci se agitau pe estradele 
înalte, lăudându-şi „marfa” umană, examinată atent 
de amatorii cu parale multe. Puzderie de gură-cască 
făcea galerie. Se distrau gratuit la un spectacol cu 
femei goale şi cu bărbaţi de asemenea goi. 
Cumpărătorii erau autorizați să cerceteze „marfa”, s-o 
pipăie, să se convingă de calităţile ei. 

Lucas Notaras se simţi nu numai îndurerat, dar şi 
profund scârbit de această lume care tolera ca nişte 
bieti robi creştini să fie expuşi spre vânzare într-o piaţă 
creştină de către neguţători turci. Dădu pinteni calului 
spre a scăpa mai repede de acest spectacol, mai 
degradant decât luptele de gladiatori din circ. Când 
ajunse la palat, se înfățişă şambelanului de serviciu. 
Fiindcă era prea devreme spre a fi primit în audienţă 
de împărat, îi încredință mesajul semnat de membrii 
synaxis-ului, recomandând ca după ce-l va supune 
aprobării basileului, să-l predea ambasadorului 
Andronic Bryennios, aşa cum fusese convenit. Lucas 
Notaras plecă apoi spre locuinţa lui. Îşi încheiase cu 
bine misiunea încredinţată de împărat. Nu i se putea 
cere mai mult. În ceea ce-l privea, rămăsese un 
convins antiunionist. 

Marele amiral avea o înfăţişare mândră, nobilă, ce 
inspira respect. Militarii şi chiar trecătorii anonimi îl 
salutau cu plăcere. „E falnic cum numai un împărat 
poate fi!” spuneau ei, împărtăşindu-şi impresiile. 
Vorbele lor ajunseseră la cunoştinţa lui Notaras. 
Flatat, se întreba adeseori dacă n-ar fi fost un împărat 
mai înțelept, mai capabil decât loannos al VIII-lea sau 
decât acest Constantinos, care nu fusese în stare nici 
măcar a face copii, spre a asigura o succesiune 
imperială normală. În cazul morţii lui, Coroana ar 
trece la vreunul din frați. Din nefericire, nici Demetrios 


şi nici Thomas nu erau demni să urce treptele 
tronului. Notaras nu se gândise niciodată cu tot 
dinadinsul să ajungă basileu. Dar dacă împrejurările 
ar fi impus-o, evident, nu s-ar fi dat înapoi... 

Când ajunse la locuinţa lui — unul dintre cele mai 
somptuoase palate din Constantinopole — constată că 
oboseala îi trecuse ca prin farmec. Poate că aerul curat 
şi rece al dimineţii îi făcuse bine. 

Soţia sa, Măria, îl întâmpină în capul scării. 

— Toată noaptea ţi-am purtat de grijă. Vremurile 
sunt tulburi şi oamenii tare câinoşi. 

Notaras o mângâie tandru pe obraz. 

— Cine să-mi dorească răul, Maria? Apoi sunt 
întotdeauna înconjurat de slujitori înarmaţi. Crede- 
mă, nu mă expun pericolelor, colindând noaptea 
Constantinopolele. Îi zâmbi cu căldură: Nu risc decât 
să întâlnesc o femeie frumoasă... 

Maria Notaras râse cu veselă nepăsare. 

— De concurența femeilor întâlnite în miez de 
noapte pe stradă nu mă sinchisesc. Mai de temut sunt 
respectabilele doamne de la Curte. 

Notaras zâmbi. 

— Nu uita că a existat cândva o femeie de stradă, pe 
nume Theodora. 

— Asemenea exemplare abia dacă apar o dată la un 
mileniu. Afară de asta, tu nu eşti Justinian. 

— Nu am stofă de basileu? se prefăcu supărat 
marele amiral. 

— Nu ai gusturile lui Justinian, preciză ea. Eşti mai 
rafinat. Dar să lăsăm discuţiile frivole. Te-am aşteptat 
cu un mic dejun care să te refacă după oboseala de 
astă-noapte. Stropit — ghici — cu Salern şi cu 
Mamertin. Am primit chiar acum câteva butoiaşe 
aduse din Italia de Leone Storlato. 


— Bravo! Să le încerc. Copiii ce fac? 

— Învață. l-am sculat devreme. 

— Foarte bine. 

Un servitor în livrea albastră cu verde — culorile 
familiei Notaras — intră afectat. 

— Senatorul Evghenis Kalamides vă roagă să-l 
primiți. 

— La ora asta? se miră marele amiral. 

— Mi-a ordonat să vă aduc la cunoştinţă că doreşte 
să vă vorbească despre o chestiune importantă. 

Notaras se întoarse spre soția lui. 

— Mă tem, Maria, că micul dejun va trebui să mai 
aştepte. 

— Prefer să aştepte Kalamides până ai să mănânci 
ceva. 

— Nu se poate. Trebuie să-l primesc. Kalamides este 
un personaj de seamă chiar şi pentru mine. 

— L-au făcut mare logotet? 

— Ar vrea el. E un ambițios fără pereche. Se bucură 
de influență în anumite cercuri antiunioniste. Nu 
strică să îngroş rândurile partizanilor mei dacă vreau 
să devin mare logotet trecând chiar peste voința 
împăratului. 

— loannos al VIII-lea îţi făgăduise funcţia asta. Mă 
întreb de ce Constantinos nu-i respectă recomandările 
făcute pe patul de moarte. 

— Constantinos are oamenii lui, suspină marele 
amiral. Maria Notaras făcu o mutră dezgustată. 

— Chrisanta Lucan declara într-o societate că 
împăratul intenționează să-l facă pe Sphrantzes mare 
logotet. 

— Nu m-ar mira. Sphrantzes este omul de casă al 
împăratului. 

— Ar săvârşi o nedreptate. 


— Nu ar fi nici prima şi nici ultima. Paleologii şi 
recunoştinţa sunt două noţiuni care se exclud. În 
sfârşit, să-l primesc pe Kalamides. 

Vorbi servitorului: 

— Pofteşte-l pe senator în camera de porfir. Vin 
imediat. Servitorul ieşi. 

— Să nu fii prea deschis cu senatorul ăsta, îl 
povăţui Maria. Se spune că e un personaj dubios. 

— Nu ştiu dacă este chiar aşa. Se pricepe însă a 
trage sfori. Îţi promit că n-am să zăbovesc în compania 
lui. Am să discut doar despre vreme. 

Maria îl sărută cu afecțiune. 

— Săruți ca o îndrăgostită. 

— O îndrăgostită cu păr alb. 

— Ai dreptate, draga mea. Cine ar crede că avem 
cinci copii mari?! 

— Anii nu au reuşit să ne biruie, Lucas. 

În sala de porfir, senatorul Kalamides se plimba 
îngândurat, cu mâinile la spate. Parcurgea zece paşi la 
dus şi zece la întors. Încerca o ciudată agitaţie 
lăuntrică de când evenimentele începuseră să se 
precipite. Prezenţa sa în consiliul imperial şi 
colaborarea ascunsă cu turcii îi îngăduiau să 
urmărească desfăşurarea jocului ambelor tabere. Se 
apropia deznodământul, ca într-o piesă antică bine 
regizată. Bizantinii se comportau de parcă o mână 
nevăzută i-ar fi împins încet, dar irezistibil spre 
prăpastie. El, Kalamides, interpreta rolul destinului. 
Nu-l determinase oare pe Constantinos să facă acel 
fatal demers pe lângă Mehmed, declanşând o serie de 
forțe menite să-l ducă la dezastru? Este drept că 
operaţia îl costase scump. Împăratul şi consilierii 
imperiali nu-i iertau rolul jucat în cazul Orkhan. Aici, 
în Constantinopolul bizantin, atmosfera devenise 


pentru el aproape irespirabilă. Dar cât va mai dura 
Constantinopolele bizantin? Când va dispărea această 
ultimă enclavă a unei lumi perimate, rămasă în coasta 
vigurosului Imperiu Otoman, Zaganos-Paşa îl va 
recompensa, oferindu-i cele mai înalte funcții în 
Constantinopolele turcesc. În aşteptarea 
deznodământului, el, Kalamides, ar fi preferat să se 
retragă într-un colț unde să fie bine apărat. Turcii erau 
însă  nesăţioşi. După ce le făceai un serviciu, 
pretindeau un altul şi mai mare. Acceptase noua 
sarcină, fiindcă intrase într-un joc din care nu se mai 
putea rupe. Era însă de-ajuns să facă un pas greşit, ca 
totul să se năruie. Câteodată, Kalamides se întrebă 
dacă riscurile nu erau mai mari decât miza. Atunci 
regreta că se angajase în acest maelstrom, dar era prea 
târziu ca să mai dea înapoi. 

Intrarea marelui amiral îl făcu să tresară. „Am 
nervii prea ascuțiți”, îşi zise. „lrebuie să mă 
stăpânesc.” 

Notaras îi întinse condescendent o mână moale. 

— Ce vânt te aduce pe la mine, Clarissime? 

— Plăcerea de a vedea un om pe care-l preţuiesc 
îndeosebi. 

— Numai pentru asta ai venit? zâmbi Notaras. 
Surâsul de pe chipul senatorului se şterse. 

— Adevărul este că desfăşurarea evenimentelor m-a 
adus la dumneata. Ne aşteaptă vremuri grele. 

— Ştiu. Toată lumea ştie. 

— Trăim pe un vulcan care poate erupe dintr-un 
moment într-altul. 

Kalamides se avântă într-o lungă introducere, 
relevând prestigiul câştigat de marele amiral în ochii 
antiunioniştilor, cât şi ai tuturor duşmanilor Romei. 


— Paleologii, ploconiți Papei, au provocat numai 
zavistie printre supuşii lor, adăugă. 

„Unde vrea să ajungă?” se întrebă gazda. 

— Din nefericire, sau poate din fericire, continuă 
Kalamides sibilin, actualul nostru suveran nu are 
copii. Cine are să-l urmeze la tron? Fraţii lui? Exclus. 
Romeii ar prefera să-i lapideze... 

Kalamides se lansă într-o pledoarie îndrăzneață, 
care-l făcu Pe Notaras să-i pună la îndoială buna- 
credință. Să fi fost senatorul un agent provocator? 
Încerca să-l compromită, smulgându-i declaraţii 
duşmănoase actualului regim? În favoarea sincerității 
lui Kalamides pleda faptul că şi el se compromisese în 
ochii basileului. 

Vizitatorul se uită pe fereastră la soarele care se 
ridicase pe cer. 

— Ah, cât de repede trece timpul! Ştiu că aţi 
petrecut o noapte albă. Vă las să vă odihniți. Dar am 
să revin în curând. Avem multe de vorbit. 

După plecarea senatorului, îl treziră din gânduri 
chiote vesele, cristaline, ce ţâşneau în parc asemenea 
apelor dintr-o fântână arteziană. leşi pe balcon. Băieţii 
lui îşi terminaseră probabil lecţiile, căci acum jucau 
polo pe o vastă peluză. Fluturându-şi pletele în vânt, 
alergau pe cai arabi vioi ca nişte spiriduşi, manevrând 
cu dibăcie mingea, într-o întrecere îndrăcită. Câteva 
minute le urmări încântat jocul, apoi se înapoie la 
soția lui şi la micul dejun. 

— Ce-a vrut Kalamides? îl întrebă Măria. 

— Nu ştiu. A bătut câmpii. 

Se aşeză la masă şi decupă artistic calota unui ou 
fiert. Puse apoi cuțitul pe masă, rămânând cufundat în 
gânduri. 


— Ce te preocupă, Lucas? îl întrebă ea, plină de 
solicitudine. 

Marele amiral puse cu delicateţe mâna lui mare şi 
grea peste mâna fină şi subţire a nevestei. 

— Kalamides mi-a vorbit despre vremurile grele pe 
care le trăim. 

— Nu ţi-a spus o noutate. 

— Nu. Dar asta m-a făcut să meditez şi asupra 
situației noastre. Trebuie să luăm măsuri de 
prevedere. Să ascundem banii, bijuteriile, aurul... 

— M-am gândit şi eu la asta, Lucas, suspină ea. Dar 
am tăcut, fiindcă n-am vrut să-mi spui că sunt 
prăpăstioasă. 

— Avem aici în palat tainițe destule. Rămâne doar 
să le folosim... 

Propuse câteva soluţii, pe care le cântăriră amândoi 
cu multă băgare de seamă. Absorbit de acest subiect, 
Notaras uită şi de ouăle fierte, şi de vinul de Salern, şi 
de celelalte bunătăți de pe masă. Era şi firesc. Căci 
marele amiral stăpânea avuţii fără număr. Nici el şi 
nici soția lui n-ar fi fost capabili să-şi evalueze 
comorile. 

— Dacă aş vrea să-mi însuşesc cu forța tronul, îi 
spusese odată Notaras, aş putea să plătesc numai cu 
echivalentul colecției noastre de diamante treizeci de 
mii de mercenari. 

— De ce să le arunci lor banii, când ai putea să-ţi 
atingi scopul pe alte căi! replicase ea, practică. 

Maria Notaras cobora dintr-o familie nobilă, dar 
sărăcită. Averea în care intrase, după căsătoria ei cu 
marele amiral, o ameţise. Giuvaerurile pe care mirele i 
le înfăţişase a doua zi după nuntă o lăsaseră fără glas. 
Câteva încăperi cu uşi blindate, din preajma 
apartamentului lor, ascundeau cea mai superbă 


colecție de pietre preţioase din întregul Orient. Se aflau 
acolo rubine de toate nuanțele, începând cu rozul 
tandru al petalelor de trandafiri, continuând cu roşul- 
purpuriu străbătut de ape luminoase şi terminând cu 
roşul „sânge de porumbel”, atât de prețuit de persani. 
Unele proveneau din Birmania, altele din Ceylon ori 
din Africa Centrală. Smaragdele în care tonurile de 
albastru şi de galben se contopeau, realizând 
incomparabilul lor verde catifelat, scânteiau ca nişte 
licurici în noapte. Smulse din adâncurile pământului 
indian — valea Bhilwara, şi din Egipt — regiunea 
stâncoasă  Kosseir, atingeau mărimi  prodigioase. 
Safirele albastre — frânturi de cer senin oglindite în 
nestemate — cuprindeau exemplare rarisime, printre 
care pietre galbene, verzi, trandafirii sau violete, aduse 
din Ceylon, Birmania, ori din misterioşii munţi ai 
Caşmirului. Unul dintre safire, „Frumuseţea albastră a 
Asiei”, avea patru sute de carate. Diamantele 
încoronau colecţia, aşa cum Calea lactee încoronează 
cerul nocturn. Aceste „Fragmente de eternitate”, cum 
le denumeau indienii, sau „Neimblânzitele”, cum le 
caracterizau grecii, scăpărau ca şi când înlăuntrul lor 
ar fi fost întemnițate razele soarelui. Erau acolo şi 
diamante albastre, galbene, roze, verzi, roşii, unele mai 
uluitoare decât celelalte. Cele mai multe îşi aveau 
obârşia în minele Golgondei. Perlele magnifice şi atât 
de  gingaşe încât trebuiau păstrate în condiții 
deosebite, spre a nu se deteriora, înmagazinau 
strălucirea tandră a lunii. Luminozitatea aceea 
misterioasă — denumită poetic „Orient? — izvora 
dinlăuntru, irizându-se la suprafaţă şi creând efecte de 
o nemaipomenită frumuseţe. Scoase din Marea Roşie 
şi din Golful Persic, erau de un alb imaculat, străbătut 
uneori de tonuri roze, jucăuşe. În colecţia marelui 


amiral se găseau şi topaze, şi granate, şi olivine, şi 
turcoaze, şi cornaline, până şi acele enigmatice opale, 
aducătoare de nenoroc. Înaintaşii lui Lucas Notaras 
fuseseră nu numai mari amatori de nestemate, dar 
avuseseră şi mijloace aproape nelimitate spre a şi le 
procura. 

Secretul asupra existenţei splendidei colecţii era 
păstrat cu stricteţe. Împărații Bizanțului, uneori mai 
capricioşi decât femeile, îşi ridicau favoriţii pe culmi, 
apoi, fără de veste, îi lăsau să cadă în hăurile celei mai 
negre dizgraţii. Pe de altă parte, schimbările de 
suverani ori de dinastii se făceau îndeobşte într-o 
ambianță de violență şi de haos politic şi social. 
Sfetnicii, încărcaţi cu daruri şi onoruri de către basileii 
doborâți fie de moarte, fie de duşmani, erau 
întemnițați şi deposedaţi de averi când alți autocrațţi se 
instalau la putere. 

Era natural ca realista Maria Notaras, crescută în 
sărăcie, să nu conceapă a înstrăina nici măcar o parte 
din această avere, spre a cumpăra pentru soţul ei 
tronul Bizanțului. Senatorul Kalamides avea să le ofere 
o soluţie providenţială, susceptibilă să împace spiritul 
de economie al Mariei Notaras şi visurile de mărire ale 
soţului ei. 

Vizitele lui Kalamides la palatul Notaras se 
repetară, manifestările-i de prietenie devenind tot mai 
calde, mai zgomotoase. Într-o convorbire confidențială, 
cu multe ocolişuri preliminare, senatorul îşi dezvălui 
adevăratele intenţii. Cercuri antiunioniste ar fi văzut 
cu ochi buni schimbarea dinastiei. Constantinos 
trebuia înlăturat, fiindcă trădase cauza 
ortodoxismului.  Kalamides  înşirui numele unor 
personalități constantinopolitane care — asemenea lui 
— îl socoteau pe marele amiral omul desemnat de 


Pronie spre a prelua sceptrul imperial. Raționamentul 
acestora era limpede. O confruntare militară între 
Bizanţ şi Imperiul Otoman era inevitabilă. Turcii, ostili 
lui Constantinos — devotat Occidentului şi Romei — s- 
ar arăta mai binevoitori dacă pe tronul Bizanțului s-ar 
instala un autocrator prieten al Islamului. Numele 
marelui amiral Lucas Notaras fusese rostit cu simpatie 
în anturajul lui Zaganos-Paşa, preciză Kalamides. În 
continuare, îl rugă pe Notaras să păstreze secretul 
asupra convorbirilor purtate şi, înainte de a lua o 
hotărâre, să reflecteze temeinic asupra avantajelor ce 
vor decurge pentru familia Notaras dacă el, marele 
amiral, va accepta propunerea. Ceva mai mult, 
senatorul se oferi să mijlocească o întâlnire cu emisarii 
lui Zaganos-Paşa, omul de încredere al sultanului. În 
încheiere, îl preveni să fie reticent față de agenţii 
diplomatici oficiali ai Imperiului Otoman, deoarece 
aceştia erau partizanii lui Khalil, apărătorul din umbră 
al intereselor lui Constantinos. 

În seara aceea, senatorul şi marele amiral se 
despărţiră strângându-şi călduros mâinile. Înainte de 
a-l lăsa să plece, Notaras îl asigură că îi va da un 
răspuns la momentul potrivit. 

Kalamides părăsi palatul marelui amiral frecându- 
şi încântat mâinile. Notaras muşcase momeala. 
Desigur că în clipa aceasta se şi vedea purtând pe cap 
coroana imperială. 

Senatorul îşi zise că nu trebuia să mai grăbească 
nunta fiicei sale cu Reynaud de Brienne. Poate că în 
cele din urmă o va mărita cu fiul cel mare al lui Lucas 
Notaras. Băiatul avea 18 ani, vârstă potrivită spre a-şi 
pune pirostriile pe cap. Poate că marele amiral va face 
nazuri, apreciind că numai o principesă de sânge regal 
ar fi bună pentru fiul său. 


Kalamides îşi mai spuse că trebuia să negocieze cât 
mai curând alianța matrimonială dintre Irina şi 
feciorul marelui amiral. În orice caz, mai înainte ca 
acesta să fie încoronat autocrator al Bizanțului. Zâmbi 
cu anticipată încântare. Îşi imagina cum se va simţi 
când va fi primit cu toate onorurile la Curte, în postură 
ele cuscru al basileului. Mai târziu, Irina va ajunge 
împărăteasă... Ah, viața merita să fie trăită... 


kkk 


Pe Kosmas îl trezi din somn nevoia de a urina. Îşi 
coborî de pe laviţă trupul bolovănos şi, când să iasă pe 
prispă, se izbi cu creştetul de pragul de sus. Înjură în 
gând. Era atât de înalt, de masiv, încât trebuia să se 
frângă de şale ca să iasă din colibă. Dacă îl mâna 
graba, când în odaia mică şi joasă domnea încă 
întunericul, se izbea de toate muchiile. 

Când se văzu afară, o luă la picior spre buza râpei 
din dosul colibei. Îndată ce se uşură, Kosmas răsuflă 
adânc. Se întrebă de unde scotea atâta lichid? Nu mai 
pusese vin sau rake pe limbă de foarte multă vreme, 
fiindcă nu avea cu ce să le cumpere, iar cu apa nu se 
prea împăca. 

Afară era tare frig, aşa că simţi cămaşa jilăvită de 
sudoare înghețându-i la ceafă şi de-a lungul spinării. 
Deodată, un țipăt scurt, urmat de un fel de horcăit de 
pisică strangulată, îl făcu să-şi ascută auzul. Pentru că 
îşi terminase treaba şi liniştea se lăsa iarăşi adâncă, 
vru să pornească repede spre casă. Dar ţipătul se 
repetă, de data aceasta foarte desluşit. Un țipăt 
subțire, melodios, de femeie, ţâşnind parcă din 
adâncul râpei. 

Kosmas văzuse atâta suferinţă în jurul lui — în cei 
cincizeci de ani înscrişi pe răbojul vieţii — încât tipetele 


care oglindeau durerea, spaima, disperarea îi sfâşiau 
sufletul, îi încrâncenau trupul şi îi încleştau fără voie 
pumnii. Nu mai stătu la gânduri şi se avântă spre 
fundul râpei. Acolo, după un desiş de tufe jumulite de 
frunze, văzu un flăcău cu nădragii lăsaţi, prăvălit peste 
o fată cu fustele ridicate şi braţele răstignite pe 
pământ de alți doi tineri. Un al patrulea îi acoperise cu 
palma gura, spre a o împiedica să ţipe. Mâna îi 
sângera, căci, în deznădejdea ei, fata îl muşcase. 

Kosmas căzu în mijlocul lor ca un erete într-o 
ogradă cu găini. Apucă de ceafă pe tânărul bulucit 
asupra fetei, îl ridică în sus ca pe un căţel, apoi îl 
aruncă de-a rostogolul pe pământul rece. Ceilalţi trei 
flăcăi, uluiți de apariția neaşteptată a lui Kosmas, 
dădură drumul fetei şi se ridicară în picioare, gata să 
răspundă atacului. Lamele cuţitelor smulse de la brâu 
luciră în noapte, adunând parcă pe latul lor toate 
razele lunii. Fata se ridică de jos plângând şi 
acoperindu-şi cu poalele fustei picioarele dezgolite, pe 
care şiruia o aţă de sânge. 

Kosmas se încovoie, încordându-şi muşchii şi 
îndepărtându-şi de trup braţele curbate, în poziţie de 
luptă. Calculă cu fulgerătoare iuțeală asupra cărui 
adversar să se abată mai întâi, astfel încât să-l 
dezarmeze, şi, ridicându-l în aer, să-şi facă din el nu 
numai un scut, dar şi o armă pe care să o rotească în 
jur ca pe o uriaşă ghioagă. 

Deodată unul dintre flăcăi exclamă înăbuşit: 

— Tata! 

Flăcăul vâri cuțitul la brâu şi o zbughi, urmat de 
ceilalți tineri. 

Deşi nu-i desluşise bine chipul în întunericul din 
fundul râpei, Kosmas îi recunoscuse glasul. 


— Haritos! zbieră el, plin de mânie. Haritos! Vii tu 
acasă, Haritos! Acolo o să stăm noi de vorbă! 

Rămase numai cu fata. 

— A cui eşti? o întrebă ursuz. Şi ce-ai căutat 
noaptea prin râpe? 

Fata îl privi năucită încă de spaimă. 

— Sunt din satul de peste deal, bâigui, ştergându-şi 
lacrimile cu dosul palmei. 

Kosmas se întunecă. Scăpase din mâinile lui 
Haritos şi ale prietenilor lui pe fiica unuia din ţăranii 
aceia pareci, îmbuibaţi şi graşi, atât de huliți de 
sărăcimea din rândurile căreia făcea parte şi el, 
Kosmas. 

— Casa noastră e afară din sat. leşisem să... stau de 
vorbă cu... viitorul meu mire... 

— În miez de noapte! rosti cu ton de dojană 
Kosmas. Uite ce-ai păţit! Să ştie taică-tău... 

— M-ar omori! hohoti fata. Dar acolo n-am făcut 
nimic rău. Stăteam numai de vorbă... Atunci s-au 
năpustit băieţii ăştia străini asupra noastră. Nici nu 
ştiu pe unde au venit. Au căzut ca din cer. Deşi m-am 
zbătut cât am putut, mi-au pus un căluş la gură şi m- 
au luat pe sus... 

— Logodnicul nu ţi-a sărit în ajutor? 

— Ba mi-a sărit. Dar mă tem că l-au înjunghiat cu 
cuțitele. 

— Şi ai ajuns aici, în văgăuna asta! 

Fata plecă deznădăjduită capul. 

— Marş acasă! porunci Kosmas. 

Ea se răsuci pe călcâie, gata să fugă. Se uită peste 
umăr. 

— Dacă mă prind iarăşi băieţii?... 

— N-au să-ți mai facă nimic. Hai! Du-te! 


Fata ţâşni din loc, pierzându-se în întunericul 
râpei. 

Kosmas, deopotrivă cu ceilalți ţărani eleutheri, 
săraci lipiți pământului, îi ura de moarte pe parecii 
ghiftuiți din satul de peste deal. Dar nu încuviinţa ca 
fiicele lor să fie siluite. Avea şi el fete. Nu i-ar fi plăcut 
să cadă pe capul lor asemenea ruşine... Se mustră 
fiindcă nu intervenise mai devreme. Dar de unde era 
să ştie... La urma urmei, cum i-o fi bietei fete norocul. 
Taică-său are destui bani să o mărite, chiar dacă ea nu 
mai e fată mare. Îi dă o zestre bună, şi gata. Se va găsi 
un mire mai nevoiaş care să o ia, deşi au început-o 
alții. 

Atât de tare îl înfierbântase păţania asta, încât 
uitase şi de frig. Porni spre casă. Era cătrănit fiindcă şi 
Haritos călca pe urmele fratelui său mai mare. Deşi 
căzuse în mare sărăcie, Kosmas socotea că fiii lui 
trebuiau să-şi păstreze demnitatea. Dar unii dintre 
aceştia îl dezamăgiseră... 

Când ajunse la colibă, deschise uşa şi intră precaut 
în odaie. De data aceasta nu se mai izbi cu fruntea de 
pragul de sus. Cu mişcări neîndemânatice, de uriaş 
deprins să mânuiască buzduganul şi uneltele muncii 
de pe ogoare, aprinse opaițul şi îl plimbă pe deasupra 
chipurilor nevârstnice ale copiilor întinşi pe laviţele 
orânduite de-a lungul pereţilor. Trebuia să fie acolo 
şase băieţi şi fete, ultimii dintre cei douăzeci şi opt de 
vlăstari aduşi pe lume. Câţiva muriseră, alții plecaseră 
să-şi caute norocul în lume, iar unul — cel mai 
înzestrat — fusese răpit de turci. Pe acesta din urmă îl 
căina cel mai mult. Pe Haritos nu-l văzu pe laviţă. 
Lipsea şi Manolakis, fiul său mai mare, venit de câteva 
zile de la Constantinopole. 


Kosmas suflă în opaiţ, stingând flăcăruia sfioasă şi 
plăpândă, fiindcă uleiul — foarte scump — era folosit 
numai când vreun copil se îmbolnăvea peste noapte. 
Puse opaițul la locul lui, pe polița de sub icoană, se 
aşeză pe laviță şi rămase cu ochii aţintiți spre uşă, în 
aşteptare... Somnul îi pierise. Asculta respirațţiile 
regulate ale copiilor şi nevestei. Suflul domol şi căldura 
trupurilor micuţe încropiseră aerul. Deşi focul se 
stinsese demult în vatră — gătejele erau puţine şi greu 
de procurat — cei din colibă erau feriți de frigul aspru 
de afară. 

Kosmas se gândea cu grijă şi teamă la viitorul 
copiilor lui, atât al celor din preajmă, cât şi al celor 
despre care mai ştia câte ceva. Unul dintre aceştia era 
Manolakis. Frumos, isteţ, mândru la înfăţişare şi cu 
multă trecere la femei, avea sufletul înrăit şi putred. 
Kosmas se întreba de la ce străbun o fi moştenit 
Manolakis firea asta răzvrătită, bătăioasă, pătimaşă. 
Lenea, o lene copleşitoare, adâncă, nevindecabilă, se 
împletea cu accese de o violenţă turbată, trăsătură de 
caracter existentă şi la Kosmas, dar care la acesta se 
manifesta numai în împrejurări justificate. 

Când Manolakis sosise de la Constantinopole, 
Kosmas se întrebase dacă este înțelept să-i deschidă 
uşa. Se temea că tânărul acesta neînfrânat va molipsi 
şi pe fraţii săi, transmiţându-le propria-i nimicnicie. Îl 
primise în casă numai la stăruințele Pelaghiei, 
nevastă-sa. Era încredințat că Manolakis venise 
printre ai lui numai fiindcă făcuse vreo năzbâtie la 
Constantinopole şi jandarmii erau pe urmele lui. Acum 
regreta că fusese îngăduitor şi nu îi trântise uşa în 
nas, aşa cum avusese de gând la început. Haritos se 
arătase foarte receptiv la lăudăroşeniile lui Manolakis. 
Când îl auzea vorbind despre minunăţiile de la 


Constantinopole şi despre isprăvile lui de acolo, îi 
sorbea cuvintele, iar ochii îi scânteiau de plăcere. 

Kosmas avea convingerea că Haritos n-ar fi 
convenit să fie părtaş la răpirea şi la batjocorirea fetei 
aceleia dacă nu l-ar fi îndemnat Manolakis să-şi 
manifeste bărbăția. Haritos era încă un copilandru. 
Fratele său mai mare se apropia însă de 30 de ani, fără 
ca în tot acest răstimp să fi făcut vreo treabă bună. 

Între Manolakis şi Harilaos — cel de-al treilea fiu — 
era o deosebire ca de la cer la pământ... Ochii lui 
Kosmas se umeziră. Ori de câte ori îşi amintea de 
Harilaos, îl podidea prinsul. Şi, slavă Domnului, nu 
era o muierea bocitoare. Dar Harilaos întrunise toate 
calitățile fraţilor săi, fără să aibă nici unul dintre 
defectele acestora. Sau poate că el, Kosmas, îl vedea în 
această lumină fiindcă trecuseră ani mulți de-atunci. 
Deşi nu ieşise încă din vârsta copilăriei, Harilaos avea 
mintea sprințară şi spunea lucruri cu atâta miez, încât 
bătrânii care-l ascultau clătinau din cap cu minunare, 
prezicându-i un viitor măreț. Lui Kosmas i se urcaseră 
la cap laudele aduse feciorului. În visele lui îl şi vedea 
magister la vreo şcoală înaltă, egumen, patriarh sau 
chiar împărat. Autocratorul Mihai al V-lea Calfatul nu 
fusese un simplu meşter priceput doar să dreagă 
bărcile?... 

Pe vremea aceea Kosmas şi familia lui trăiau într- 
un sat din apropierea  Thessalonikului. Avea 
gospodărie frumoasă, îndestulată, nevastă vrednică şi 
iubitoare, copii sănătoşi şi mai presus de toate îl avea 
pe Harilaos. Thessalonikul, unde Kosmas îşi desfăcea 
cu mari câştiguri produsele agricole, era pe atunci un 
oraş prosper, care făgăduia să lase în umbră capitala. 
Nobilii aveau palate grandioase, neguţătorii erau mai 
bogaţi decât confrații lor din Constantinopole, iar în 


academii predau cursuri savanţi cu faimă europeană. 
Preotul din sat îl povăţuia pe Kosmas să-şi dea fiul la o 
astfel de şcoală. Promisese chiar să-i asigure sprijinul 
financiar al unui neguţător filantrop. 

Dar visurile atât de trandafirii n-aveau să se 
împlinească. În acelaşi an turcii porniseră cu război 
împotriva romeilor. După un asediu cumplit, luaseră 
cu asalt Thessalonikul, jefuindu-l şi masacrând cea 
mai mare parte din populaţie. Nesfârşită este 
capacitatea de a suferi a oamenilor. În mai puţin de 
trei secole, acest oraş martir trecuse prin încercări 
îngrozitoare — asedii, distrugeri, incendieri, cutremure 
— renăscând de tot atâtea ori din propria cenuşă. 
Fusese cucerit de normanzi, devenise apoi capitala 
unui imperiu latin, după aceea a unui minuscul 
imperiu grec, din nou capitală de regat latin, revenind, 
după mari frământări, sub stăpânirea bizantină. 
Fusese zguduit până în temelii de revolta zeloţilor, un 
despot îl pusese la mezat venețienilor, ca, în cele din 
urmă, să cadă în mâinile turcilor. Este de mirare cum 
de mai rămăsese piatră peste piatră. 

Intrarea  Thessalonikului şi a ținuturilor 
înconjurătoare sub dominaţia Islamului avusese 
urmări teribile şi asupra familiei lui Kosmas. 
Detaşamentele turceşti, care bântuiau satele luând în 
sclavie bărbaţi şi femei, dar mai ales copiii nevârstnici 
destinati să împrospăteze rândurile faimosului corp al 
ienicerilor, îl smulseseră de lângă ai lui şi pe Harilaos. 
Kosmas pusese mâna pe bardă într-o disperată 
încercare de a-şi scăpa fiul. Un turc îl pocnise cu o 
măciucă în moalele capului, culcându-l la pământ. 
Apoi, fără să țină seama de urletele Pelaghiei, l-au luat 
pe Harilaos şi duşi au fost. 


Pe Kosmas toţi îl crezuseră mort. Însă îşi revenise 
în simțiri, iar îngrijirile devotate ale nevestei şi 
leacurile unor babe pricepute îl puseseră din nou pe 
picioare. După însănătoşire, începuse să umble încolo 
şi încoace în căutarea lui Harilaos. Auzise că băieţii 
destinaţi corpului de ieniceri erau încredințaţi spre 
educare — în anii copilăriei — unor familii de turci, spre 
a fi crescuți în legea Islamului. Bătuse la uşile multor 
case de turci, sperând că la vreuna din ele Harilaos se 
va ivi în prag. Dar fiul său cel neasemuit de isteț părea 
să se fi topit în aer sau să-l fi înghițit pământul. Odată, 
înapoindu-se descurajat acasă, Kosmas aflase că peste 
ai săi căzuse o nouă nenorocire. Într-o seară, cete de 
turci înarmaţi dăduseră iama prin sat, ridicând din 
casele creştinilor loviți de panică tineri şi tinere. Şi 
familia lui Kosmas îşi plătise tributul, întregind ceata 
de captivi cu două fete sub 15 ani. 

Kosmas înțelesese atunci că nu mai avea ce căuta 
în satul stăpânit de turci şi că locul lui şi al familiei 
sale nu era decât sub ocârmuirea bizantină. Într-o 
noapte fără lună îşi luase nevasta şi progenitura — 
redusă pe atunci la şapte copii din unsprezece — şi, 
ferindu-se de caraule, pornise spre Constantinopole. 
Ziua stăteau ascunşi prin păduri ori prin văgăuni şi se 
aşterneau la drum numai după lăsatul serii. Infernala 
călătorie îi mai costase un prunc mort de epuizare. 

Dar calvarul nu încetase nici după ce Kosmas 
socotise că atinsese limanul, călcând pe pământ 
bizantin. Târgurile şi satele din preajma 
Constantinopolelui gemeau de mulțimea refugiaților 
căzuţi în cea mai jalnică mizerie. Latifundiarii nu-i 
primeau pe domeniile lor, fiindcă nu aveau ce face cu 
această masivă ofertă de mână de lucru, ce depăşea 
nevoile reale. Din sate erau izgoniți de țăranii localnici, 


care vedeau în puhoiul de refugiați o pacoste 
asemănătoare invaziilor de lăcuste. Comparaţia nu era 
exagerată. Mareea de oameni înfometați scormoneau 
pământul în căutarea roadelor lui, despuiau pomii de 
fructe şi copacii de coajă. Mulţi, foarte mulţi, fierbeau 
ierburi spre a se hrăni. Cu miile mureau de inaniţie. 
Alte mii erau secerate de boli. 

Deznădăjduiţi, unii băjenari se înapoiaseră în satele 
lor, preferind robia otomană unei agonii lente, dar 
inevitabile. Turcii îi primeau cu aparentă bunăvoință, 
fiindcă aveau nevoie de brațe de muncă şi de o 
repopulare a satelor rămase pustii. 

Kosmas nu se mai întorsese la locul său de baştină. 
După câteva încercări neizbutite de a găsi de lucru la 
proprietarii agricoli, îşi construise o colibă de chirpici 
acoperită cu paie, într-o râpă din preajma satului 
Asomaton, de pe ţărmul Bosforului. 

Tot în râpa aceea se mai aciuaseră şi alți 
nenorociți, căzuți într-un asemenea hal de mizerie, 
încât ajunseseră să-şi vândă copiii neguțătorilor de 
sclavi. Dar pe lângă băjenari, îşi mai găseau acolo câte 
un temporar sălaş şi vagabonzi incapabili să prindă 
undeva rădăcini. Toţi aceştia umblau aiurea, 
asemenea ciulinilor uscați, împinşi de vânturi. Atât de 
împovăraţi de sărăcie erau locuitorii râpei, încât până 
şi fiscul îi scosese din rolurile lui. Calicii aceştia, 
denumiți oficial eleutheri, erau puşi în afara legilor... 

Kosmas avea groază de amintiri. S-ar fi scuturat de 
ele ca şi câinii de purici. Dar amintirile se agățau de el 
neîndurătoare, bântuindu-i până şi visele. Mai toate 
erau legate de dragostea-i nemăsurată pentru pământ 
şi pentru copiii aduşi de el pe lume. Dar fusese parcă 
blestemat să nu aibă parte de pământ şi nici să se 
bucure de împlinirile vlăstarilor lui. 


Într-o vreme crezuse că Haritos va călca pe urmele 
fratelui său Harilaos. Se străduise — atât cât se 
pricepuse — să-i dea o creştere deosebită, să-i insufle 
patima pentru carte, pentru disciplină, pentru măriri. 
Dar Manolakis, netrebnicul Manolakis, stricase totul. 
Fuseseră de-ajuns câteva zile ca Haritos, blajinul 
Haritos, înțeleptul Haritos, să o ia razna, culminând cu 
violul colectiv din văgăună. Kosmas încerca o cumplită 
dezamăgire. 

În noaptea aceea somnul nu i se mai lipi de gene. 
Stătea pe laviţă şi se uita la ferestruica luminată vag 
de mijirile zorilor. Amintirile îl potopeau, sporindu-i 
amărăciunea. 

Câte sacrificii nu făcuse pentru a-i oferi lui Haritos 
o viață mai bună. Se învoise cu orice fel de munci, 
oricât de grele şi de prost plătite. Se angajase şi hamal 
în port, la Constantinopole. Dar îndeletnicirile acestea 
nu aveau viață lungă. Neguţătorii bizantini îşi 
restrânseseră activitatea, iar armatorii venețieni, 
genovezi sau pisani preferau să lucreze cu propriii lor 
conaţionali. Kosmas se îndeletnicise şi cu braconajul, 
furase — nu prea mult — grâne sau zarzavaturi din 
recoltele aflate încă pe câmp, fiindcă, deşi îi repugna 
necinstea, nu-şi putea lăsa copiii şi nevasta să moară 
de foame. Când Pelaghia era bolnavă — se mai 
întâmpla şi asta — Kosmas se pricepea ca nimeni altul 
să înfeşe pruncii sau să pregătească mâncare pentru 
numeroasa-i progenitură. Când îi rămânea timp liber, 
turna copiilor tot felul de poveşti. Fiindcă foamea era 
senzaţia care-l chinuise cel mai mult, istorisirile lui se 
învârteau mai ales în jurul ospeţelor şi al ghiftuielilor 
rămase de pomină. Kosmas povestea cu exaltare 
minunea Sfântului Benediktus, care numai prin 
puterea rugăciunilor obținuse de la Atotputernicul 


două sute de modii de făină pentru îndestularea 
fraților săi din monastire, ameninţaţi de foamete, sau 
minunea Sfântului Iacob, care făcuse ca un pelerin 
sărac să găsească atârnată de ramura unui copac sub 
care dormea o pâine coaptă în spuză. Oricât ar fi 
mâncat din pâine, pelerinul o afla a doua zi întreagă, 
în desagă, de parcă nici nu s-ar fi atins de ea. Istorisea 
cu însuflețire şi minunea Sfântului Ghermanos. Poftit 
la cină de un porcar sărman, care-şi tăiase singura sa 
vițică în cinstea vizitatorului, acesta, laolaltă cu 
învățăceii săi, mâncase carnea, apoi îndemnase pe 
gazdă să pună oasele în pielea viţelului, ce căpătase 
iarăşi viață. 

Kosmas evoca plin de spaimă şi uscăciunile 
cumplite, ori invaziile de lăcuste ce nimiceau recoltele, 
lăsându-i pe oameni fără hrana de toate zilele. 
Nenorociţii încercau să-şi astâmpere foamea mâncând 
pisici, şobolani, câini, şerpi şi tot felul de hoituri. Unii 
amestecau pământ cu tărâţe. Amintea Kosmas şi 
foametea care devastase Imperiul Bizantin şi insulele 
greceşti la începutul secolului trecut. Atât de grozav 
fusese flagelul, încât  latifundiarii îşi împărţiseră 
proviziile cu populația nevoiaşă. N-o făcuseră din 
generozitate: îşi dăduseră seama că dacă n-ar fi 
deschis porţile grânarelor, ar fi murit atât de mulți 
țărani, încât n-ar mai fi avut cine să muncească 
pământurile, aşa că până la urmă ar fi murit şi 
bogătaşii pe lângă cei săraci. Se spunea că prin păduri 
se adunau cete de înfometați care atacau pe călători, îi 
ucideau, îi tăiau bucăţi, puneau carnea la fript, apoi se 
ghiftuiau de parcă ar fi avut pe masă porci mistreți sau 
viței fragezi. Alţi descreierați ademeneau copiii şi, după 
ce-i atrăgeau în locuri ascunse, îi sugrumau şi le beau 
sângele. Ştia Kosmas şi o poveste cu nişte săraci pe 


care bogătaşii îi poftiseră pe o corabie, unde avea să li 
se distribuie pâine, carne şi brânză. Când nava 
ajunsese în largul mării, marinarii dăduseră drumul 
apei să pătrundă înăuntru, apoi trecuseră în bărci, 
lăsându-i pe calici să piară înecați. 

Lui Haritos îi istorisea însă întâmplări minunate, în 
care tineri din pătura cea mai de jos ajungeau, graţie 
muncii,  cinstei şi înțelepciunii lor, patriarhi, 
comandanți de armate sau chiar împărați. Repeta 
educaţia pe care i-o dăduse lui Harilaos. Haritos îi 
înşelase însă amar aşteptările. Kosmas îşi îngropa 
capul în mâini. Poate că Dumnezeu îl pedepsise pentru 
păcatul trufiei. 

Uşa colibei se deschise încet, lăsând să pătrundă 
înăuntru frigul aspru de afară. Manolakis intră în 
vârful picioarelor, precedându-l pe Haritos, care călca 
tot atât de precaut. Kosmas îi vedea foarte bine, pe 
când feciorii lui, deprinşi cu lumina de afară, 
întrezăreau confuz silueta de pe laviţă a tatălui lor, pe 
care-l credeau adormit. 

— De unde veniţi, Manolakis? întrebă Kosmas cu 
amenințătoare linişte. 

Tinerii încremeniră în mijlocul odăii. 

— De unde veniţi, Haritos? repetă Kosmas 
întrebarea. Glasul lui aducea cu mârâitul unui urs. 

Manolakis şi Haritos îşi scoaseră căciulile. Pelaghia 
şi copiii se treziră din somn. 

— Am fost să ne plimbăm pe marginea apei, 
răspunse Manolakis cu prefăcut calm. 

— În miez de noapte? stărui Kosmas. 

— Aerul este mai curat noaptea, rosti Manolakis cu 
un ton în care se desluşea o vagă sfidare. 

— De ce l-ai luat pe Haritos după tine? vorbi cu 
aceeaşi linişte de gheață Kosmas. 


Îl revolta purtarea necuviincioasă a fiului său, care, 
deşi se ştia vinovat, afecta o atitudine atât de 
dezinvoltă. 

— Haritos e băiat mare, ripostă Manolakis cu 
îndrăzneală. A sosit vremea să cunoască viaţa. 

— Viaţa aşa cum o înţelegi tu, Manolakis! Viața 
unui trântor care umbreşte în van pământul! Eşti un 
netrebnic! Nu numai că n-ai fost în stare să faci nimic 
bun pe lumea asta, dar vrei să-l tragi şi pe Haritos 
după tine în noroiul în care te tăvăleşti ca un porc! 

Manolakis simţi că i se urcă sângele în cap. Demult 
îşi pierduse respectul pentru omul acesta. 

— Şi tu ce-ai făcut în viaţă, tată? În casa asta n-am 
cunoscut decât sărăcia şi foamea. Pentru atâta lucru 
ne-ai adus pe lume? 

Manolakis lovise în punctul cel mai vulnerabil al 
platoşei bătrânului. Pe Kosmas îl dezorienta atacul 
necinstit al fiului său. 

— Deşi eşti învinuitul, cutezi să mă învinuieşti tu pe 
mine, rosti cu mânie reținută. 

— Adevărul supără, tată. 

— Aş fi putut trăi în huzur la Thessalonik. V-am 
adus aici ca să vă apăr libertatea. 

— Bravo! Suntem liberi să plesnim de foame! Liberi 
să ne uităm la parecii de peste deal cum se îmbuibă! 
lar ei ne privesc de sus! Se poartă cu noi ca şi când am 
fi nişte vagabonzi! Copiii lor îi izgonesc pe ai noştri! 
Fetele lor strâmbă din nas când ne apropiem de ele!... 
Ce te supără că am silit-o pe una dintre ele să ne 
iubească? Să ne ştie de stăpâni? 

Kosmas fornăi mânios: 

— Nu te-ai gândit că neamurile ei, prietenii 
neamurilor ei şi toți parecii, care abia aşteaptă o 
pricină spre a se năpusti asupra noastră, vor căuta să 


se răzbune? Tu n-ai să prinzi rădăcini aici, în văgăună. 
Ai să te întorci la Constantinopole, în lumea ta de 
trântori şi derbedei. Te-ai întrebat vreodată ce se va 
întâmpla cu Haritos? Nu te-ai gândit că tinerii de peste 
deal îl vor vâna ca pe o jivină?... 

— Ai noştri au să-i ia apărarea... 

— Da. Şi se va face vărsare de sânge! Vor curge 
lacrimi! Vor suferi nevinovaţi de pe urma nesăbuinţei 
tale! Ascultă-mă bine, Manolakis! Zorii zilei de mâine 
să nu te mai găsească sub acest acoperiş! Dacă te mai 
aflu aici, mâine, la răsăritul soarelui, te trăsnesc în 
moalele capului cu pumnul ăsta, de n-ai să te mai 
ridici! 

Kosmas ridică în aer pumnul său mare şi greu ca 
un baros. Manolakis nu răspunse. Era puternic, dar 
ştia că n-ar fi fost în stare să reziste tatălui său. 

— Lasă băiatul! îl mustră Pelaghia. Ştii bine, 
Kosmas, că Manolakis a plecat din Constantinopole 
fiindcă are acolo mulți duşmani. Îl trimiţi în gura 
lupului? 

— Lupul să stea între lupi, Pelaghia! tună Kosmas. 

Manolakis îşi rotea gânditor căciula între degetele-i 
lungi şi puternice. 

— Bine, zise. Mâine în zori plec. Mai înainte am să- 
mi scutur țărâna de pe opinci pe pragul colibei ăsteia 
nenorocite, care n-are să mă mai vadă cât ai să trăieşti 
tu, tată. 

— Amin! rosti scurt Kosmas. 

Manolakis se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? strigă Pelaghia. Stai să-ți dau ceva 
de mâncare. 

Dragostea-i maternă se răscula împotriva sentinței 
bărbatului ei, dar nu îndrăznea să îl înfrunte. 
Manolakis o privi peste umăr. 


— Trebuie să-mi orânduiesc nişte treburi înainte de 
a pleca, mamă. Diseară poţi să-mi faci o fiertură. Să 
am ceva cald în burtă când oi pleca la drum. 

Îşi puse căciula pe cap şi ieşi bocănindu-şi 
picioarele. După ce uşa se închise în urma lui, Kosmas 
se uită cu severitate la Haritos, care stătea pocăit 
deoparte. 

— Ia ceva şi mănâncă, apoi culcă-te! 

Cobori de pe laviță, îşi puse pantalonii, opincile, 
cojocul, căciula, luă o toporişcă şi porni spre uşă. 

— Mă duc după nişte lemne, Pelaghia. S-a făcut frig 
in casă. 

Când se lăsă iarăşi noaptea şi liniştea cobori 
asupra colibei, Kosmas se întinse pe lavița lui şi 
încercă să adoarmă. Îl durea sufletul fiindcă îşi izgonea 
din casă fiul, dar nu-i rămânea altceva de făcut. În 
felul acesta îl apăra şi de urgia parecilor. Mai greu era 
cu Haritos. Kosmas se uită la cei doi fii ai lui, ghemuiţi 
pe laviţa din față. Jăraticul din vatră arunca asupra lor 
o lumină slabă, roşiatică. Cum de se depravase 
Manolakis? Cine îl învățase să ia drumul relelor? Cui 
semăna? Haritos îşi începuse viața bărbătească într- 
un chip care va lăsa urme adânci asupra firii sale. 
Kosmas înălță o rugă Atotputernicului să-l ferească pe 
băiat de deprinderi rele. Adormi într-un târziu... 

Îl trezi brusc din somn un strigăt de femeie, venit 
de undeva, de prin vecini. Un strigăt lung, ascuţit, mai 
degrabă un vaiet care nu se mai termina. Mai auzi paşi 
grăbiţi, agitaţie, tumult... 

Kosmas se ridică de pe laviță şi ieşi pe prispă. 
Alături de el apărură Manolakis, Haritos, Pelaghia şi 
copiii mai mărişori. 

Vaietele, însoțite de blesteme cumplite, rostite de 
un glas bărbătesc, veneau dinspre casa lui Barbaianis. 


— Mă duc să văd ce se întâmplă acolo, spuse 
Kosmas Pelaghiei. Tu să stai aici cu copiii. 

Se îmbrăcă la repezeală, apoi, urmat la câţiva paşi 
de Manolakis şi de Haritos, ieşi în uliţă. Şi din alte 
case se iviră oameni. Când ajunse la bordeiul lui 
Barbaianis, văzu în curte multă lume făcând cerc în 
jurul unei mogâldeţe întinse pe jos. Elefteria, nevasta 
lui Barbaianis, îşi smulgea părul din cap şi urla ca o 
lupoaică. Barbaianis, cu pumnii încleştaţi, ridicase 
braţele spre cer, bolborosind cumplite imprecaţii. 

Kosmas se apropie de cercul de oameni, care-i 
făcură loc. Se uită la mogâldeaţa de jos şi deodată 
împietri. Andukas, fiul lui Barbaianis, era întins pe 
pământ fără viaţă. Ochii-i larg deschişi fixau cerul. Din 
carotidele tăiate se scursese un sânge roşu-vinețiu, 
năclăindu-i fața, gâtul, hainele. Era despuiat, iar sub 
vintre avea o rană adâncă, îngrozitoare. În gura-i 
căscată era înfipt semnul propriei bărbăţii, retezat de 
la rădăcină. Pentru Kosmas, spectacolul nu era nou. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Mistigri, dulgherul 
şchiop, care stătea lângă umărul său. 

— Curând după miezul nopţii, Barbaianis şi 
nevastă-sa au fost treziți din somn de o bătaie în uşă. 
Când Barbaianis a ieşit pe prispă, să întrebe cine îl 
caută, l-a văzut pe Andukas aruncat în mijlocul curţii, 
aşa cum îl vezi şi tu acum. 

Kosmas se uită lung la trupul sfârtecat, apoi 
întoarse capul spre Manolakis şi Haritos, buluciţi la 
spatele lui. Manolakis era vânăt la față. Haritos se 
albise ca un bot de cretă. 

— Andukas a fost cu voi în noaptea trecută? îşi 
întrebă fiii, fără să se adreseze vreunuia anume. 

Haritos înclină din cap în semn de încuviințare. 
Buzele i se subțiaseră ca două fire de aţă. Bărbia îi 


tremura. Îşi vârâse mâinile sub cojoc, ca să nu li se 
vadă şi lor tremurul. 

Bărbaţii valizi din neamul lui Barbaianis se 
adunaseră deoparte şi îşi vorbeau în şoaptă. În mâna 
unuia luci lama unui cuțit. Kosmas înțelese imediat că 
puneau la cale răzbunarea lui Andukas. Se apropie de 
Barbaianis, care stătea acum îngenuncheat lângă 
cadavrul fiului său: 

— Barbaianis, dacă ai să ai nevoie de mine, ştii 
unde să mă găseşti. Poţi să te bizui pe braţul meu. 

Se întoarse spre fiii săi: 

— Haidem acasă! 

Lăsă pe  Manolakis să împărtăşească vestea 
Pelaghiei. El se adresă sec lui Haritos: 

— Zilele astea să nu te depărtezi de casă fără mine. 
N-aş vrea să împărtăşeşti soarta lui Andukas. 

— Da, tată, bâigui Haritos. Dar să ştii că nu mi-e 
frică. 

Kosmas ştiu că fiul său nu mintea. Era doar 
emoționat. 

— Nu fi tâmpit! îl repezi Kosmas. Acum nu e timpul 
să faci pe viteazul! 

Cătrănit, intră în colibă, îşi luă cele două cuțite de 
vânătoare de pe o poliţă meşterită dintr-o scândură 
negeluită, le examină cu atenţie, apoi, mulțumit de 
starea lor, le aşeză la loc. Se întinse pe laviță. Intrară 
în odaie şi Pelaghia cu copiii. Tăcuţi, se aşezară pe 
păturile lor. Nu-şi vorbeau, fiindcă lui Kosmas nu-i 
plăcea limbuţia. 

Vaietele Elefteriei continuau să scurme adâncurile 
nopții. Se mai potoliră abia spre dimineaţă... 

Kosmas adormi cu gândul la Haritos. Andukas 
plătise cel dintâi tributul sângelui. Kosmas va avea 


grijă ca Haritos să nu fie înscris alături de Andukas pe 
răbojul neamurilor fetei... 

Se crăpa de ziuă când se smulse din ceţurile 
somnului. Se uită spre lavita unde dormea de obicei 
Manolakis. Locul lui era gol. Kosmas respiră liniştit. 
Bine că plecase Manolakis! Nu-i va mai purta şi lui de 
grijă, îşi mută privirile asupra lui Haritos. Dar şi el 
dispăruse. 

Kosmas sări drept în picioare. Se îmbrăcă în grabă 
şi ieşi afară. Cerul se făcuse vioriu. Bătea un vânt rece, 
tăios ca o lamă de cuţit. Atât de puternice erau 
vânzolelile lui, încât sfâşiase şi perdelele de negură 
care pe vremea aceasta se lăsau îndeobşte asupra 
Bosforului. Dinspre casa lui Barbaianis se auzea cor 
de vaiete înăbugşite. Însemna că duseseră cadavrul în 
casă şi că bocitoarele îşi făceau datoria. 

Pe Manolakis sau pe Haritos nu-i văzu. leşi în uliţă, 
cobori în văgăună şi se urcă pe versantul opus. De pe 
culmea unei movile putea să desluşească spre miazăzi 
drumul care ducea la Constantinopole. Nu mai 
încăpea îndoială. Manolakis îl luase cu el pe Haritos. 
Să pornească pe urmele lor? Ar fi fost zadarnic. 
Plecaseră desigur în toiul nopţii, profitând de faptul că 
el, Kosmas, dormea adânc. 

Blestemă pe Manolakis fiindcă îşi nenorocise 
fratele. Apoi îşi zise că soluția îndepărtării lui Haritos 
din văgăună — cel puţin în zilele acestea — era poate 
cea mai potrivită. Dacă Dumnezeu îi va fi într-ajutor, îi 
va deschide şi la Constantinopole drumul măririlor 
visate de tatăl său. 

Dinspre miazănoapte ajunse la urechea lui Kosmas 
scârțâitul unui convoi de căruţe. Se uită într-acolo. Pe 
drumul  Adrianopolelui venea un detaşament de 
pedestraşi turci. Depărtarea nu era prea mare, aşa că 


le putea desluşi armele şi sacii cu merinde. Pedestraşii 
erau urmaţi de o formaţie de călăreţi şi de un lung şir 
de căruțe trase de câte patru cai. Faptul în sine nu-i 
făcu prea mare impresie, fiindcă turcii mai trecuseră 
pe aici cu un an în urmă, când se înapoiaseră din 
Anatolia. Turcii îi aminteau însă de răpirea lui 
Harilaos, şi asta îi sâcâia sufletul. Nu prea înțelegea el 
cum de îngăduia împăratul Constantinos ca spurcațţii 
ăştia cu turban să treacă pe pământurile romeilor. 
Fiindcă nu se pricepea la politica înaltă, acceptă cu 
mirare această ciudățenie. 

Dar turcii, în loc să coboare versantul trecătorii 
spre braţul de mare al Bosforului, spre a trece în 
Anatolia, se opriră pe un câmp, dincolo de măreața 
biserică Sf. Mihail din golful Sostenius, şi începură să- 
şi instaleze o tabără. Kosmas se înapoie la coliba lui. 
Nu-l încânta vecinătatea — nici măcar temporară — a 
bivuacului otoman. Ştia că turcii sunt zurbagii şi nu 
au nici un respect pentru creştini. 

În preajma după-amiezii, împins de curiozitate, se 
urcă iarăşi pe dâmb, spre a vedea dacă turcii mai sunt 
acolo. Nu numai că nu plecaseră, dar se şi 
înmulțiseră. Tabăra amintea un uriaş furnicar. 
Dinspre Adrianopole veneau alte trupe, în coloane 
lungi, ce se pierdeau în zare. 

Kosmas se uită spre malul turcesc. Pe culmea 
versantului răsăritean al Bosforului se profilau pe 
cerul cenuşiu sute şi sute de osmanlâi. Detaşamente 
izolate coborau povârnişul spre braţul de mare. De pe 
țărmul turcesc se desprindeau barcazuri lăbărţate, 
joase, încărcate până la buză cu mari calupuri de 
piatră. Câteva traversaseră deja Bosforul şi acostaseră 
la ţărmul bizantin. Puzderie de turci descărcau 
calupurile pe mal, într-un necontenit du-te-vino. 


Tulburat, Kosmas o chemă şi pe Pelaghia să-i arate 
viermuiala de oameni. Pelaghia îşi făcu înspăimântată 
semnul crucii. 

— Ce-o mai fi şi asta, Maică Precistă? Ce caută 
necredincioşii aici, pe pământ romaic? 

Kosmas îşi înfundă căciula pe cap. 

— Numai Dumnezeu ştie! Mă duc în sat să-i dau de 
veste preotului. Poate că n-a aflat încă, Tu să ai grijă 
de fete. Dacă vin turcii, ascunde-le! Şi pe băieți să-i 
ascunzi. Ştii ce-am păţit cu Harilaos. 

— Nu se poate să te duci în sat, se împotrivi 
Pelaghia. După cele ce s-au întâmplat... 

— Primejdia turcească e mai mare, femeie. 

— Şi copiii? Unde să-i duc? 

— În desişurile din râpă. La nevoie, să stea acolo 
până mă întorc. La noapte om vedea ce-o mai fi. 

Se întoarseră acasă. Kosmas îşi puse barda la brâu, 
luă un toiag noduros şi porni spre bordeiul lui 
Barbaianis. Acolo se adunase lume multă. Veniseră să- 
] plângă pe Andukas. Când Kosmas le vorbi despre 
turci, ochii romeilor se uscară. Îngrijoraţi, îşi duseră 
instinctiv mâna la cuţitele înfipte la brâu. Îl sfătuiră, 
ca şi Pelaghia, să nu se ducă în sat. Kosmas nu se lăsă 
înduplecat. 

— Ştiu ce am de făcut! 

Porni hotărât la drum. De câteva luni de zile nu mai 
călcase prin  Asomaton. Când avea treabă la 
Constantinopole, deşi drumul străbătea satul, prefera 
să facă un ocol, ca să nu dea ochi cu parecii 
duşmănoşi, care se uitau la eleutheri ca la nişte 
reptile. 

Vântul se înmuiase şi soarele prinsese să pripească 
plăcut pământul. Dar Kosmas n-avea timp să se 
gândească la vreme. Când cobori în sat, înțelese după 


neastâmpărul oamenilor că şi aceştia ştiau de venirea 
turcilor. Îl găsi pe preotul Mavrulis în piaţa din faţa 
bisericii, perorând în mijlocul câtorva zeci de enoriaşi. 
Apariţia eleuther-ului Kosmas nu mai stârni acel val 
de duşmănie atât de obişnuit în trecut. Oamenii aveau 
acum alte preocupări. 

— Ziua bună, sfințite! zise Kosmas, ridicând 
căciula. 

Preotul, bondoc, roşcovan, cu barba rară, îl privi 
lung, dar în acelaşi timp absent. Nici nu-i răspunse la 
salut, atât era de tulburat. 

— Aţi văzut ce se întâmplă pe câmpul de dincolo de 
biserica mare? întrebă Kosmas. 

Preotul  Mavrulis ridică mâinile în semn de 
neputinţă. 

— Am văzut. Dar nu ştiu ce vor. Am încercat să mă 
apropii de tabără, ca să cer lămuriri, dar sentinelele 
m-au izgonit. Am alergat atunci la primar. Dar şi el 
părea căzut din lună, Nu primise nici o poruncă de la 
şefii lui în legătură cu venirea turcilor. Acum o oră a 
plecat la Constantinopole, să ducă veste şi să întrebe 
ce are de făcut. 

— Suntem în război cu turcii? întrebă un parec cu 
haine curate, arătoase şi chip bucălat, de om bine 
hrănit. 

Clericul ridică din umeri. 

— Nu suntem. Dar mai ştii? 

— Aş zice să punem clopotele să sune, opină un 
țăran cu faţa ciupită de vărsat. Să ne înarmăm cu furci 
şi cu topoare. Dacă turcii dau năvală peste sat, să le 
punem stavilă. 

Preotul îşi mângâie nervos crucea aninată pe piept 
cu un lanţ gros de argint. 


— Dacă ar fi avut de gând să dea buzna peste noi, 
ar fi făcut-o până acum. 

Un bătrân cu sarică pe umeri zise că oamenii nu 
trebuiau să treacă la fapte necugetate. Să aştepte şi să 
vadă ce va urma. 

— Să aşteptăm să ne batjocorească femeile şi să ne 
uităm, stând cu mâinile în sân, cum ne răpesc băieţii! 
se burzului Kosmas. 

— Cine scoate sabia, de sabie va pieri! rosti 
sentenţios preotul. Afară de asta, ce putem face noi, cu 
slabele noastre puteri? Prin gura bătrânului a vorbit 
înțelepciunea. Să aşteptăm poruncile împărăției. Până 
atunci să ne vedem de treabă, ca şi când nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Să nu le dăm turcilor prilej de sfadă. 

Se auziră glasuri în sprijinul poveţelor ce îndemnau 
la  cumințenie. Apoi oamenii prinseră să se 
răspândească. Kosmas părăsi nemulțumit piaţa. Dacă 
preotul i-ar fi spus să pună mâna pe arme şi să se 
repeadă asupra turcilor, laolaltă cu ceilalți ţărani — 
eleutheri şi pareci, fără deosebire — ar fi făcut-o, deşi 
ar fi mers la sinucidere. Îl împresurase o frică grozavă. 
Nu pentru pielea lui, fiindcă era bătrân şi moartea 
trebuia să vină într-un fel sau altul. Pentru fetele şi 
băieţii lui îl sugruma spaima. Pentru cei rămaşi în 
viață şi aflați sub ocrotirea sa. 

Înapoiat în văgăună, se duse de-a dreptul la 
Barbaianis acasă, împărtăşi oamenilor adunaţi acolo 
veştile aduse de la Asomaton. Adică mai nimic. 

—  Asomaton? zbieră printre suspine Elefteria. 
Dumnezeu să-l ardă aşa cum a ars Sodoma şi Gomora! 
Turcii şi tătarii să-l radă de pe fața pământului! Să nu 
scape sămânță de om din satul ăsta blestemat! Mi-au 
omorât băiatul! Ticăloşii! 


Kosmas părăsi îndurerat casa lui Barbaianis. Se 
gândea la bietul Andukas, care zăcea pe năsălie, la 
Haritos, la Manolakis, la ceilalți copii ai lui şi la toți 
tinerii oploşiți în văgăună. „Ciudaţi mai sunt şi copiii 
aceştia, cugeta el. Foarte ciudati! Îţi sunt mai scumpi 
decât ochii, decât sufletul, decât pământul, decât aerul 
şi decât apa. Te uiţi la ei cu dragoste şi îţi zici că dacă 
i-ai pierde, n-ai putea să le supravieţuieşti. Simţi că ţi 
se topeşte sufletul când îi vezi gungurind în pruncie, 
ori luându-şi aere de bărbați în toată firea când le apar 
tuleiele în barbă. Fetele sunt atât de gingaşe, de 
frumoase, încât ajungi să te întrebi cum de ai fost în 
stare să le zămisleşti, tu, un om atât de urât. Şi într-o 
zi se despart de tine. Unii pleacă pe la casele lor, pe 
alții ți-i fură străinii, sau Bătrâna cu Coasa. Durerea te 
apasă mai greu decât o lespede de mormânt. Crezi că 
ai să înnebuneşti. Cu toate astea, suferinţele trec peste 
tine ca apele unui râu de munte peste bolovani. Vine o 
vreme când te trezeşti că s-a făcut gol în jurul tău, că 
nu o mai ai decât pe femeia ta. Uneori o coseşte şi pe 
ea moartea. Atunci rămâi singur, cum a rămas bietul 
tata, Dumnezeu să-l odihnească! Îţi târăşti picioarele şi 
îți spui că viața nu mai merită să fie trăită, că soarele 
nu mai străluceşte ca altădată, că dimineţile sunt 
cenuşii, că apusurile de soare şi-au pierdut farmecul. 
Dacă ai totuşi bucuria de a fi păstrat copiii în preajma 
ta, deşi ai ajuns la o vârstă înaintată, te potopesc 
grijile, fiindcă nu ştii cum ai să-i fereşti de răul care-i 
pândeşte la fiecare pas. Îi invidiezi câteodată pe cei 
care nu au decât grija propriei lor persoane. Dar 
simțământul ăsta dăinuie doar câteva clipe. Îţi dai 
seama că oamenii singuri sunt tot atât de nenorociți ca 
şi întemnițaţii ce-şi irosesc viața între zidurile unei 
celule. Te bucuri fiindcă ai copii şi plângi pentru că nu 


poţi face mai mult pentru ei. Râzi cu un ochi şi plângi 
cu altul. Dar asta e viaţa. Aşa ţi-a hărăzit-o 
Dumnezeu. Lui trebuie să-i mulțumeşti şi pentru 
clipele de bucurie, şi pentru cele pline de amărăciune. 
Dacă n-ai şti cât de înveninată este tristeţea, n-ai 
putea să guşti cu adevărat dulceața fericirii. Îmi 
spuneam acum câteva zile că sunt un nenorocit, 
fiindcă nu am de ale gurii pentru copii. M-a pedepsit 
Dumnezeu pentru că am cârtit. Acum pluteşte asupra 
copiilor mei o ameninţare mai cumplită decât foamea. 
Ştiu ce ne aşteaptă dacă turcii au să ajungă stăpânii 
noştri. Ceea ce am păţit eu au păţit şi alţii. De ce ne-o 
fi hărăzit Dumnezeu atâtea încercări? Ai zice că-i place 
să ne vadă suferind. Îţi cer iertare, Doamne, fiindcă am 
păcătuit cu gândul împotriva Ta! Ajută-mă să-mi pot 
feri copiii şi nevasta de urgie! Dacă trebuie să 
plătească cineva pentru păcatele bunilor şi străbunilor 
noştri, apoi eu să fiu acela, nu copiii nevinovaţi! Ajută- 
mă, Doamne! Ajută-mă, Maică Precistă! Ajutaţi-mă! 
Ajutaţi-mă!” 

Kosmas ajunse năuc acasă. O găsi pe nevastă-sa în 
uşa colibei. Era palidă şi înfricoşată. 

— Ei, ce-ai aflat? îl întrebă. 

— Nimic. Popa din sat ne-a spus să aşteptăm în 
linişte. Pelaghia râse amar. 

— Linişte! Parcă poti fi liniştit cu turcul la uşă! 

— Unde-s copiii? întrebă Kosmas. 

— l-am dus în fundul văgăunii. Acolo-s mai feriți. 

— Adu-i încoace. Are să-i pătrundă frigul şi 
umezeala şi au să se îmbolnăvească. De bine, de rău, 
aici suntem mai la adăpost decât cei din sat. Apoi 
monastirea e aproape. Dacă lucrurile se strică şi mai 
rău, ne refugiem acolo. Păgânii au să respecte lăcaşul 
lui Dumnezeu. 


Kosmas se frânse de mijloc spre a intra pe uşa 
joasă a colibei. Pelaghia plecă după copii. Când se 
văzu singur în odaia de chirpici, încălzită zgârcit de 
câteva găteje sfrijite care ardeau în vatră, îşi zise că 
clipele acestea puteau fi socotite fericite față de ceea ce 
îi aştepta. 

Ziua se scurse urâtă, iar noaptea, populată de 
spaime, îşi lăsă cortinele de întuneric asupra firii. 
Kosmas îşi pitise progenitura în podul colibei. Acolo 
aveau să stea înghesuiți până se vor mai limpezi 
lucrurile. A doua zi rămase acasă, fiindcă nu-şi putea 
lăsa familia lipsită de apărare. Kosmas zâmbi trist. 
Parcă braţul lui ar face mare ispravă dacă turcii s-ar 
năpusti asupra lor. 

Aproape de ora prânzului se urcă din nou pe colină, 
ca să vadă ce se mai întâmplă în tabăra turcilor. Îl 
mânau  presimţiri rele şi aştepta fatalist să se 
împlinească. Ajuns pe coama colinei, îşi roti privirile 
peste furnicarul turcesc. Erau mai mulți decât în ajun. 
Deodată simți că îi îngheață sângele. Osmanii 
tăbărâseră cu târnăcoapele asupra bisericii Sf. Mihail, 
îi desfundaseră acoperişul şi descopereau acum 
clopotnița. 

Kosmas îşi duse mâinile la cap şi gemu înfricoşat: 
„Spurcaţii! Nimicesc un lăcaş sfânt al creştinilor, în 
țară creştină! Pe pământ stăpânit de creştini!” Din 
străfundul ființei lui cutremurate se ridică un val de 
fierbinţeală, înzecindu-i puterile, dându-i aripi. O luă 
la goană pe dâmb în jos, spre văgăună. În colibele 
eleutheri-lor femeile se învârteau pe la treburile lor. 
Bărbaţii, cei mai mulți dintre ei, se adunaseră în 
ograda lui Barbaianis. Nici unul nu se încumetase să 
se ducă la muncă. În casă, popa Mavrulis oficia slujba 


morților. Bocitoarele se aflau la datorie şi se întreceau 
să-l jelească pe bietul Andukas. 

Kosmas dădu buzna în mijlocul oamenilor. Ochii-i 
ardeau în fundul capului, iar braţele-i vâsleau zănatic 
aerul. 

— Oameni buni, nu mai e timp de vaiete! zbieră, 
învârtoşându-şi vinele gâtului. Păgânii dărâmă biserica 
Sf. Arhanghel Mihail! Săriți! Săriți cu toți! Sā 
împiedicăm nelegiuirea! Săriți! 

Nervii ţăranilor, încordaţi la maximum de ultimele 
evenimente,  explodară. Dacă până acum nu 
interveniseră, lăsând pe seama stăpânirii să ia măsuri, 
socotiră că de data aceasta aveau de lichidat o răfuială 
personală. Profanarea unei biserici creştine privea 
direct pe orice drept-credincios. În câteva clipe nu 
numai bărbații valizi, dar şi bătrânii şi copilandrii 
puseră mâna pe tot ce găsiră că le-ar putea folosi drept 
arme: securi, topoare, furci, coase, ghioage, cuțite, şi 
porniră înflăcăraţi spre biserică. În fruntea lor se afla 
însuşi popa  Mavrulis, care întrerupsese slujba 
morților. Răsucind o ghioagă pe deasupra capului, 
alerga fâlfâindu-şi pulpanele negre ale veşmântului 
său bisericesc. În urma lui venea gloata. În rândurile 
ei se aflau Kosmas, Barbaianis, Mistigri şchiopul, până 
şi Hagisava, ciung de braţul stâng. Se avântau la luptă 
fără a se gândi că un pumn de oameni nu puteau face 
mare ispravă împotriva unei armate de turci. 
Fanatismul care-i mâna nu ţinea seama de prudenţă, 
de rațiune. Cuprinşi de o furie oarbă, ştiau doar că 
trebuiau să se bată. Erau încredințați că Maica 
Precistă şi Sfântul Arhanghel Mihail îi vor ajuta, 
săvârşind minunea de a-i trăsni pe păgâni. 

Treizeci şi şase de romei, exaltați, dezlănțuiți, se 
avântară într-un nebunesc iureş asupra soldaților 


turci care făceau de pază la lucrările de demolare. 
Luaţi prin surprindere, osmanlâii fură ucişi până la 
unul, după o luptă scurtă, dar înverşunată. Romeii, 
stimulați de acest prim succes, dădură iama printre 
oamenii care dărâmau biserica, măcelărindu-i. În 
tabăra turcească se sună alarma. Comandanții 
trupelor otomane, închipuindu-şi că sunt atacați de 
importante forțe militare bizantine, aruncară în luptă 
unități de pedestraşi şi de spahii călări, punând repede 
capăt biruinţelor efemere ale romeilor. Împresuraţi de 
forțe mult superioare, ţăranii căzură seceraţi ca spicele 
de secară. Popa Mavrulis muri printre ultimii. Scăpară 
cu viață doar patru eleutheri, care izbutiră să se 
strecoare printre dărâmături, ieşind din încercuire. 
Printre ei se afla şi Kosmas. 

Atacul romeilor nu fu urmat de represalii. Isfendiar- 
Paşa, comandantul trupelor concentrate pe țărmul 
european al Bosforului, nu se încumetă să dea urmare 
incidentului înainte de a căpăta încuviințarea 
sultanului. Deşi pierduse douăzeci şi doi de soldați şi 
treizeci şi nouă de lucrători, Isfendiar-Paşa îşi zise că 
nu era înțelept să alarmeze Apusul, masacrând 
populaţia creştină a satelor din regiune. Era diplomat. 
Operațţiile ordonate de padişah trebuiau executate cu 
cât mai puţin zgomot... 


kkk 


Vestea pregătirilor făcute de turci pe malul grecesc 
al Bosforului avea să cadă la Constantinopole tocmai 
când creştinii ascultau cucernici slujba religioasă în 
biserica Sf. Sophia. 

Corul turna potop de armonii asupra drept- 
credincioşilor, stârnind ecouri venite parcă de dincolo 
de lume sub vasta cupolă centrală. Constantinos al XI- 


lea stătea rigid pe scaunul împărătesc, evocând, prin 
imobilitatea şi măreţia atitudinii, statuia unei 
divinități. Expresia impasibilă a chipului nu era însă 
decât © mască  înşelătoare, care-i ascundea 
frământarea lăuntrică. Îl împovărau gânduri amare. 
Foarte curând, între zidurile acestei biserici vor răsuna 
acordurile orgilor, iar serviciul religios va fi oficiat în 
latineşte. Chipurile cioplite ale sfinților, adorate de 
catolici, vor popula nişele, alături de icoanele zugrăvite 
ori lucrate în mozaic, singurele autorizate de strictul 
rit ortodox. Unirea celor două biserici era astăzi 
imperios necesară. Răuvoitorii îl vor acuza de trădarea 
ortodoxismului. Accepta cu seninătate riscul. 
Diviziunea actuală a creştinilor nu putea decât folosi 
otomanilor. 

Îl mai îngrijorau şi veştile primite de la Khalil. 
Marele vizir îl informase că demersul imprudent făcut 
de bizantini pe lângă sultan nu numai că înveninase 
atmosfera, dar crease posibilitatea izbucnirii unui nou 
război între romei şi otomani. Dacă se ţinea seama de 
extrema anemie a forțelor militare bizantine, se putea 
prevedea cu uşurinţă care vor fi rezultatele unei 
confruntări pe calea armelor între un imperiu bătrân, 
neputincios, căzut într-o senilitate ireversibilă, şi un 
stat tânăr, viguros, în plină ascensiune. 

Era atât de apăsat de gânduri împăratul, încât nu 
se ridică de pe tron şi nu făcu semnul crucii când 
arhiepiscopul care oficia slujba, asistat de un sobor de 
douăzeci de preoți, îl cădelniță, înclinându-se în fața 
lui. Neglijenţa basileului nu scăpă celor prezenţi, atât 
laici, cât şi ecleziaşti. „Împăratul nesocoteşte sfânta 
noastră credință! reflectară iritați habotnicii. În 
biserică se stârni rumoare. Abia în clipa aceea 
Constantinos se trezi din meditări. Îl văzu pe 


arhiepiscop pendulându-şi cădelnița şi se ridică repede 
în picioare, făcând semnul crucii, aşa cum cerea 
datina ortodoxă. Bigoţii nu-l iertară. „Şi-a dat seama 
că a făcut o neghiobie şi acum încearcă să o dreagă!” 

În clipa aceea intră în biserică un ostaş cu zalele 
acoperite de colb şi se apropie de împărat, făcându-şi 
energic loc printre  drept-credincioşi. Ajuns la 
picioarele scaunului împărătesc, plecă genunchiul. 

— Mărite Doamne, trupe otomane s-au instalat pe 
ambele maluri ale Bosforului, încălcând pământurile 
noastre! 

Împăratul se albi la față, de parcă tot sângele i s-ar 
fi scurs din obraji. Se uită la soldatul prosternat, fără 
să rostească un cuvânt. Oamenii din primele rânduri 
prinseseră din zbor vorbele ostaşului şi le transmiseră 
cutremuraţi celor dinapoia lor. În câteva clipe ştirea 
făcu ocolul bisericii. Un fior de gheaţă împietri toate 
sufletele. Apoi oamenii se priviră uluiți. Suspine 
necontrolate prinseră să agite piepturile. Tineri şi 
bătrâni se  lăsară să cadă în genunchi şi, 
împreunându-şi mâinile, începură să murmure 
rugăciuni. Vestea ajunse şi la balcoanele rezervate 
femeilor. De acolo, de sus, se auziră strigăte de 
consternare şi hohote de plâns. 

Arhiepiscopul ÎŞI întrerupsese înmărmurit 
cădelnițarea şi schimbă o privire elocventă cu 
împăratul, în ochii acestuia citi o poruncă fermă: 
„Slujba continuă!” 

Constantinos nu-şi schimbă atitudinea hieratică de 
mai înainte. Se mărgini să schițeze un gest aproape 
imperceptibil soldatului, care înţelese că trebuia să 
aştepte sfârşitul ceremoniei.  Înalții demnitari 
schimbau priviri alarmate, dar nu îndrăzneau să 
scoată un cuvânt. Imobilitatea împăratului le impunea 


o reținere care descuraja oricare manifestări de 
nervozitate. 

Basileul aştepta cu sufletul îndoliat încheierea 
slujbei religioase. În vremurile de mult apuse ale gloriei 
bizantine, autocratul ar fi întrerupt ceremonia, iar 
după o scurtă şi bătăioasă cuvântare, ar fi proclamat 
starea de război pe întreg cuprinsul imperiului. Ar fi 
poruncit să se adune oştirile şi, în fruntea lor, ar fi 
plecat să-l înfrunte pe duşman. Astăzi graba aceasta 
ar fi fost tot atât de inutilă ca şi o încercare de a 
zăgăzui cu simpla putere a brațelor omeneşti o 
gigantică avalanşă de stânci. 

Dacă împăratul îşi făcuse vreodată iluzii asupra 
dorinței de pace clamată cu atâta stăruință de tânărul 
sultan Mehmed, avea acum prilejul să constate cât de 
amar se înşelase. Nu se aşteptase ca deznodământul 
să vină atât de repede. La actele de război ale 
padişahului, trebuia să răspundă prin demersuri 
diplomatice. Constantinos cunoştea însă un mare 
adevăr. Cine îşi închipuie că poate stăvili tendinţele 
expansioniste ale unui imperiu folosindu-se de 
negocieri este un mare naiv. Forța nu poate fi 
contracarată decât prin forță. Din nefericire, Bizanțul, 
lipsit de o armată puternică proprie, era silit să-şi 
pună nădejdea numai în sprijinul Papei şi al 
principilor creştini din Europa. 

Când slujba se termină, Constantinos cobori fără 
grabă treptele tronului. Demetrios Cantacuzino se 
apropie, plecându-şi grumazul. 

— Ce facem, Mărite Doamne? 

— Consiliul imperial să se întrunească peste o oră 
la palatul Blachernelor, replică basileul cu voce 
scăzută. 


În vreme ce Cantacuzino transmitea consilierilor 
ordinul imperial, Constantinos se îndreptă spre ieşire, 
încadrat de strălucitoarea-i suită. Simţea aproape 
material tensiunea privirilor aţintite asupra lui. Mii de 
ochi îl fixau cu înfrigurare, aşteptând din partea lui 
salvarea... Basileul simţi o infinită; amărăciune. Ce le 
putea oferi în afară de încurajări platonice? 

La un moment dat mulțimea din biserică i se 
prosternă, cerşindu-i un cuvânt. Împăratul ridică 
mâna, binecuvântând-o. Atât! Când ieşi din biserică, 
clipi uluit. Piaţa din fața catedralei fusese invadată de 
o mare de oameni îngenuncheaţi, care întindeau spre 
el mâinile într-o mută implorare. Când avusese timp 
să se adune? Niciodată Constantinos nu simțise mai 
acut povara propriei sale responsabilități. Coroana 
imperială şi sceptrul nu reprezentau numai însemnele 
unei puteri discreționare încredințate de Dumnezeu şi 
de oameni unui ales între aleşi. „Imperiul” impunea 
îndatoriri grele, sacrificii şi mai grele. 

În clipa aceea Constantinos avu senzaţia că între el 
şi poporul său se stabilise nu numai o comuniune 
sufletească, ci şi una fizică. Simţea în inimă bătaia 
inimilor mulțimii, simțea în vine pulsaţia sângelui 
tuturor acelor oameni care-l venerau ca pe o divinitate. 

Constantinos se stăpâni să nu-şi ducă mâinile la 
frunte, spre a-şi opri zvâcnetul tâmplelor. Nu-i era 
îngăduit să dea semne de slăbiciune. Avea obligaţia să 
îşi joace rolul de împărat. Marea de oameni aştepta să 
fie încurajată, să i se redea încrederea în propriile 
forțe, să primească asigurări că bărbaţii de stat vor 
face totul, astfel ca imperiul să supravieţuiască şi 
acestei crize. 

Auzi un cor de plânsete ridicându-se până la el. 
Afectând o linişte olimpiană, înălță braţul. 


— Tăcere! Tăcere! Împăratul vrea să ne vorbească! 
Tăcere! ţâşniră voci din mulțime. Vaietele încetară 
treptat. 

Constantinos avu deodată dureroasa revelaţie a 
neputinței sale. Să-i mintă, pretinzând că totul se va 
termina cu bine? Cum ar putea susține o asemenea 
teorie, când el însuşi se întreba dacă Bizanțul va 
supraviețui acestei încercări? Asupra pieţei se lăsase o 
tăcere adâncă. Se auzeau doar tipetele unor pescăruşi 
şi dangătul îndepărtat al unui clopot vestind moartea 
unui om, sau poate moartea imperiului. 

— Dumnezeu este alături de noi! grăi cu patos 
basileul. Glasul lui părea să exprime, în afară de 
înțelesul firesc al cuvintelor, o nestrămutată încredere. 
Constantinopolele nu va pieri! adăugă, silindu-se a se 
convinge că exprima o realitate. Misiunea noastră 
milenară nu s-a încheiat încă. Cetăţeni ai imperiului, 
nu vă pierdeţi speranțele! Să priviţi cu încredere 
viitorul! Ne aşteaptă încercări grele, dar le vom învinge. 
Oraşul acesta minunat va dăinui peste veacuri, fiindcă 
aşa îi este scris. Chiar dacă vom suferi un nou asediu, 
vom respinge armatele duşmane. Nu uitaţi, 
Constantinopolele şi-a mai văzut zidurile împresurate 
de vrăjmaşi mai numeroşi ca nisipul mării. Au reuşit 
să-l cucerească? Nu! N-au reuşit, fiindcă Dumnezeu 
este alături de noi! 

Încheia scurta cuvântare cu aceleaşi vorbe cu care 
o deschisese. Mulțimea rosti prin mii de glasuri acelaşi 
cuvânt: 

— Amin! 

Constantinos încălecă pe calul ţinut de un vareg 
din garda imperială, apoi se îndreptă spre palat. 
Lumea îi deschise drum, binecuvântându-l... 


Şedinţa consiliului imperial, întrunit la palatul 
Blachernelor, nu dură mult. Consilierii erau buimăciţi 
de evoluția evenimentelor.  Pacifiştii, care se 
pronunțaseră împotriva cererii de sporire a alocațţiei lui 
Orkhan, se dezlănțuiră împotriva beliciştilor. Vorbele 
pline de mânie aveau mai degrabă semnificația unei 
descărcări nervoase decât a unei discuții menite să 
găsească soluții. Kalamides şi Lucan păstrau o tăcere 
mohorâtă. Ceilalți  belicişti ripostară cu violenţă, 
reproşând pacifiştilor insuficiența creditelor acordate 
pentru întreținerea unei armate numeroase şi bine 
pregătite. 

Împăratul îşi zise că reproşurile nu mai aveau nici 
un rost. 

— Este adevărat că am săvârşit cu toţii o greşeală, 
trimițând sultanului acel mesaj prost inspirat. Credeţi 
însă că numai aceasta a determinat declanşarea 
operațiilor militare ordonate de Mehmed? Dacă nu l- 
am fi formulat, turcii ar fi găsit alt pretext. Ne-am 
întrunit spre a găsi căi de ieşire din impas. Regretele 
sunt târzii şi zadarnice, iar imputările nu vor aduce 
lumină, ci numai amărăciune şi duşmănie. 

Kalamides ceru cuvântul. Afişând un optimism 
moderat, susţinu că defetismul acelora care socoteau 
cauza Bizanțului pierdută merita tot disprețul. 
Constantinopolele nu era la primul asediu. 

— Războaiele de azi nu se mai potrivesc cu cele de 
ieri, interveni vehement Constantinos Comnen. Pe 
câmpul de luptă a survenit un element nou: tunul! 
Zidurile cele mai puternice se năruiesc sub violenţa 
şocurilor provocate de tirul artileriei. Sultanul Mehmed 
acordă o importanţă deosebită acestei arme, care poate 
juca în cazul nostru un rol hotărâtor. 

— Să întărim zidurile de apărare! zise Lucan. 


— Să alocăm fonduri extraordinare! adăugă 
Kalamides, cu o înflăcărare perfect trucată. 

Lucas Notaras, care-i cunoştea perfect jocul, se 
minună de tonul său plin de sinceritate. „Mascalzone!” 
reflectă scârbit, folosind o tipică injurie italienească, 
învățată în cursul lungilor sale şederi la Roma. Ar fi 
putut să-l denunțe. Dar la ce bun? Soarta 
Constantinopolelui era pecetluită. Afară de asta, el, 
marele amiral, acceptase să-i devină complice. Dacă 
oraşul va cădea în mâinile turcilor, trebuia să rămână 
cineva cu suficientă autoritate spre a apăra interesele 
creştinilor. 

Demetrios Cantacuzino interveni în discuţie: 

— Trebuie să tatonăm intenţiile sultanului. Poate că 
nu are de gând să-şi eternizeze stăpânirea asupra 
țărmului bizantin al Bosforului. 

— Îţi faci iluzii, Cantacuzino, ripostă Lascaris. 

— Propun să trimitem la fața locului un grup de 
observatori, zise locţiitorul marelui logotet, ignorând 
întreruperea lui Lascaris. 

Şedinţa consiliului se încheie după desemnarea 
nominală a observatorilor. Grupul avea să fie condus 
de Constantinos Comnen însuşi. 

Urmară câteva zile de incertitudine. Basileul spera, 
împotriva evidenţei, că apele se vor linişti. Dar 
aşteptările lui fură înşelate. Observatorii se înapoiară 
cu veşti rele. În primul rând, comandantul trupelor 
otomane, Isfendiar-Paşa, refuzase să-i primească. În al 
doilea rând, informaţiile adunate duceau la concluzia 
că turcii nu aveau de gând să plece. Biserica Sf. 
Arhanghel Mihail şi cele două monastiri din apropiere 
începuseră a fi demolate. Călugării fuseseră izgoniți. 
Avuseseră loc incidente între populaţia localnică şi 
musulmani, încheiate cu morti şi răniți. Situaţia era 


foarte gravă. Încălcând graniţele Imperiului Bizantin, 
turcii săvârşeau un act de război. Se impunea un 
demers diplomatic. 

Împăratul  îmbrăţişă opinia celor mai mulţi 
consilieri şi ordonă să se redacteze un protest adresat 
sultanului. Recomandă a se folosi termeni moderați. 
Delicata misiune diplomatică avea să fie încredințată 
aceluiaşi Constantinos Comnen, care îşi câştigase 
reputaţia unui negociator abil. În cursul carierei sale — 
curmată temporar în urma unei neînțelegeri cu 
Paleologii — repurtase câteva succese remarcabile, ce 
îndrituiau speranţe şi în noua-i însărcinare. 

Înaintea încheierii dezbaterilor consiliului, basileul 
ordonă ca, paralel cu activitatea agentului său 
Francesco Filelfo di Tolentino, să se intensifice şi 
intervenţiile diplomatice oficiale pe lângă Papă şi pe 
lângă celelalte căpetenii ale statelor occidentale, în 
scopul obținerii unor ajutoare militare rapide. 

— Papa Niccolo al V-lea este prietenul Bizanțului, 
afirmă el, şi nu ne va lăsa să pierim. Când vor afla ce 
primejdie ne pândeşte, regii Franței, Angliei şi 
Aragonului se vor ridica în apărarea noastră. Nu se 
poate să fie altfel. 

Încerca să-şi încurajeze consilierii, deşi în sufletul 
lui se oploşise de multă vreme îndoiala asupra 
solidarităţii Europei creştine cu Bizanțul. 

Şedinţa se termină într-o atmosferă funebră. 
Numeroşi consilieri erau obsedaţi de iminenţa unui 
dezastru. Vor reuşi oare noile demersuri ale basileului 
să trezească din amorţire Europa creştină? Vor izbândi 
ambasadorii lui acolo unde eşuaseră Manuel al II-lea şi 
loannos al VIII-lea? Era greu de presupus. Dar 
încercarea trebuia făcută. 


kkk 


— Pentru câți arginţi te-ai vândut, Khalil? 

Glasul şuierat al sultanului îi biciui obrazul. Marele 
vizir simţi că îl înăbuşă spaima. În coşul pieptului i se 
închegase un ghem dureros. Voi să spună ceva în 
apărarea sa, dar nu reuşi să scoată decât un geamăt 
înăbuşit. 

— Hai, Khalil, vorbeşte! Ţi-a îngheţat glasul? 

Pe chipul tânăr al lui Mehmed se aşternuse un 
zâmbet rău, care-i ridicase colțul stâng al gurii, 
schimonosindu-i obrazul. 

Khalil i se aruncă la picioare, lipindu-şi buzele de 
vârful cizmei roşii, cu pinteni de aur. Dar Mehmed îşi 
trase piciorul, ca şi când s-ar fi ferit de atingerea unei 
reptile. 

— Sunt nevinovat, Doamne! bolborosi marele vizir. 

Sultanul izbucni în râs. Un râset crud, diabolic, 
nefiresc pe un chip atât de tânăr. 

— Dar astea ce sunt, Khalil? scrâşni cu reținută 
mânie. 

Marele vizir ridică terorizat privirile. 

— Uită-te bine, Khalil! 

În mâinile sultanului scăpărau nişte diamante cu 
ape incandescente. Marele vizir înlemni. Cum de 
ajunseseră diamantele lui în posesia sultanului? Le 
ştia la loc sigur. Cine îl trădase? 

Mehmed i le azvârli cu violenţă în obraz. 

— Preţul trădării, Khalil! Preţul ticăloşiei tale. 

Sultanul ridică mâna într-un gest de o implacabilă 
severitate. De după o perdea apărură doi sclavi 
abisinieni, două huidume impasibile, cu lanţuri de 
mătase în mâinile lor puternice. Înspăimântat, marele 
vizir îşi duse mâna la grumaz. 


— Nu, Doamne! Nu! Nu! 

Sclavii se năpustiră asupra lui, imobilizându-l. 
Marele vizir se zbătea ca o vietate prinsă în lat. 
Eforturile-i păreau puerile în comparaţie cu irezistibila 
forță musculară a brutelor negre. Două mâini cu 
degete lungi, puternice, îi petrecură rapid pe după gât 
un lat fin. 

— Nu! horcăi marele vizir, smucindu-se... 

Când deschise brusc ochii şi se văzu în patul lui 
moale, cu cearşafuri trandafirii de mătase, încetă să 
mai geamă. Odalisca goală din preajmă-i îl privea 
speriată. Corpul ei, cu unduiri de felină, era poleit de 
lumina aurie izvorâtă din lumânările de ceară înfipte 
în candelabrele din jurul patului. 

Tremurând, marele vizir îşi masă uşor cu mâna 
gâtul care-l mai durea încă. Îi părea rău că se dăduse 
în spectacol față de odaliscă. Arătase tinerei fete că şi 
pe el, Khalil, cel mal puternic om din imperiu după 
sultan, îl terorizau spaimele. „Îngrozitor vis!” îşi zise. 
Îşi va consulta astrologul. Bătrânul tălmăcitor al 
limbajului tainic al stelelor îi va dezlega enigma acestui 
vis. 

Khalil îşi scutură capul, ca şi când ar fi încercat să- 
şi elibereze creierii de zgura coşmarului. Se mustră 
fiindcă avusese slăbiciunea de a lăsa să-i treacă prin 
minte un gând atât de nătâng. Era de neconceput să-şi 
dezvăluie visul cititorului în stele. Oricât i-ar fi fost 
acesta de credincios, ar îi făcut unele legături între 
plăsmuirile somnului şi realitate. Ar fi destul să scape 
o vorbă în legătură cu temerile marelui vizir, ca 
zvonurile să pornească la vale, asemenea avalanşelor, 
riscând să-l zdrobească sub greutatea lor. Visul acesta 
trebuia îngropat în cele mai inviolabile tainițe ale 
sufletului său. 


Încercă să-şi izgonească temerile. Diamantele erau 
ascunse bine. Atât de bine, încât, în cazul unei morți 
accidentale a stăpânului lor, aveau să rămână 
întemnițate de-a pururi în hruba lor subterană. 

Khalil zâmbi, încercând a-şi face curaj. Temerile lui 
erau neîntemeiate. Niciodată poziția sa nu fusese mai 
puternică. Recâştigase încrederea sultanului, căruia îi 
îndeplinea toate capriciile. 

Aseară mâncase prea mult. Bucătarul-şef era 
neîntrecut în pregătirea unor mâncăruri atât de 
delicioase, încât îți era cu neputinţă să le rezişti. Khalil 
îşi aminti pateurile umplute cu carne şi spanac, 
sarmalele în foi de viță sau de alun, umplute cu orez, 
ficat şi inimă de miel, kebabul fraged fript pe jăratic, 
chiftelele savuroase din carne de batal, peştele fript, 
învăluit în jeleuri transparente, puii cu orez şi cu 
scorţişoară, apoi pilafurile cu migdale şi struguri de 
Corint. Dar desertul? Ce putea fi mai bun decât 
kataifurile, sarailiile, lokmalele, baclavalele, 
gurabieurile, halvalele, toate delicioase şi atât de 
parfumate?! Khalil îşi zise că, înainte de a se culca, 
mâncase fără moderație şi băuse pahar după pahar de 
boza, de hidromel şi de pekmez. Apoi se desfrânase în 
braţele odaliscăi. Fata, deşi foarte tânără, era expertă 
în arta amorului. Îi oferise clipe încântătoare, dar îl şi 
storsese ca pe o lămâie. 

Consecințele exceselor nu întârziaseră să se facă 
simţite. După ce adormise, îl potopiseră coşmarurile. 

Făcu semn odaliscăi să plece. Supusă, fata sări din 
pat, îşi aruncă pe umeri un veşmânt de voal, apoi 
dispăru după o draperie grea, ce răspundea în harem. 

Khalil făcu socoteala femeilor lui — foarte 
aproximativă, fiindcă i se aduceau adeseori în dar 
sclave unele mai frumoase decât altele — şi conchise că 


dispunea de vreo trei sute, dintre care se culcase cu 
vreo două sute. Restul nu mai contau. Fie că erau prea 
vârstnice spre a-l mai ispiti, ori prea tinere, şi în acest 
caz păcătuiau prin lipsă de experienţă. La anii lui avea 
nevoie de fete foarte primăvăratice, dar în acelaşi timp 
pricepute să-i trezească simțurile. Pe vremuri era un 
client asiduu al târgurilor de sclave. Treptat, însă, 
treburile imperiului îl absorbiseră în asemenea măsură 
încât rărise desfătările erotice. 

Gândul i se întoarse brusc la coşmarul care-i 
transformase noaptea într-un infern. Nu încerca oare 
să se adoarmă cu apă de trandafiri când îşi spunea că 
reuşise să câştige încrederea sultanului? Duşmanii lui 
îi săpau groapa, făcând tot felul de intrigi, iar Zaganos- 
Paşa, cel mai neiîmpăcat rival al său, se vârâse pe sub 
pielea sultanului. 

Khalil simţi deodată că îl trec sudori reci. Poate că 
în clipa aceasta Zaganos turna în urechea padişahului, 
picătură cu picătură, otrava calomniilor. Poate că visul 
care-i tulburase somnul prevestea destituirea lui din 
demnitatea de mare vizir! Un val de panică îl făcu să se 
ridice în capul oaselor. Bătu din palme. Mustafa, 
nubianul, răspunse la chemare. Noaptea dormea în 
anticameră, în fața uşii odăii de culcare a marelui vizir. 

— Guneit-Aga să vină la mine! porunci Khalil. Şi 
slujitorii să vină! Vreau să mă îmbrac. 

Deşi zorii nu apucaseră încă să se îngâne cu 
noaptea, marele vizir îşi făcu toaleta ca şi când ar fi 
trebuit să se înfățişeze sultanului. 

— Secretarii să-mi aducă mapele, Mustafa! 

Îşi puse caftanul îmblănit cu zibelină, apoi îşi 
părăsi apartamentul. Străbătu câteva săli îmbrăcate în 
marmură, înfrumusețate de fântâni ce susurau, 
împrăştiind jerbe de apă parfumată. 


„Dacă Mehmed m-ar scoate din funcție, aş fi izgonit 
de aici ca un câine râios”, cugetă plimbându-şi privirile 
asupra mozaicurilor multicolore, asupra obiectelor de 
artă orânduite pe măsuţe scunde de abanos, ori în 
nise luminate de candelabre înţesate cu lumânări 
aprinse în tot cursul nopții. Avea oroare de întuneric. 
Din beznă ţâşnesc asasinii... 

Intră enervat în camera de lucru şi se adânci în jet. 
Secretarii îl aşteptaseră aliniaţi şi ţinând sub braţ 
mapele încărcate cu documente. Găzduiţi în palatul 
marelui vizir, munceau optsprezece ore din douăzeci şi 
patru — câteodată şi mai mult — iar noaptea dormeau 
iepureşte, spre a răspunde fără întârziere şi cu mintea 
limpede la apelurile stăpânului, care se trezea uneori 
în miez de noapte şi cerea să i se aducă dosare cu 
diferite probleme de stat. 

— Ferhat! ordonă unui tânăr cu bărbuţă ascuțită şi 
ochi vioi de viezure. Mapa construcțiilor imperiale! 
Ceilalţi puteţi pleca! 

Secretarii concediaţi ieşiră în tăcere. Ferhat îi 
prezentă mapa cerută, apoi rămase nemişcat, spre a 
nu tulbura reflecțiile stăpânului. 

Marele vizir răsfoi câteva file şi se opri asupra unui 
deviz privind construcţia noului palat imperial de la 
Adrianopole, care — în concepţia sultanului — trebuia 
să oglindească prin măreţia şi operele sale de artă 
splendoarea statului otoman. Sumele cheltuite în 
ultimul trimestru depăşiseră cu mult intenţiile şi 
planurile arhitecţilor. Mehmed ordonase o serie de 
modificări costisitoare. Khalil se  executase fără 
crâcnire, acoperind cu dărnicie cheltuielile 
suplimentare, impuse de extravaganțele padişahului. 
Împlinindu-i fanteziile, îşi realiza propriul plan. 
Sumele tot mai mari necesitate de continuarea 


construcției erau rupte din bugetul destinat armatei. O 
deturnare de fonduri destinată să slăbească 
potențialul militar al imperiului. Mehmed nu va cuteza 
să pornească o campanie împotriva Constantinopolelui 
înainte de a fi sigur că dispune de o armată 
numeroasă, perfect antrenată şi bine utilată. Este însă 
greu să-ți durezi în acelaşi timp palate costisitoare şi 
să-ți sporeşti numărul soldaților. 

El, Khalil, nu făcuse aceste operaţii financiare fără 
să-l fi înştiinţat pe sultan. Mehmed, entuziasmat de 
măreția edificiului imperial, acceptase scamatoriile 
băneşti, fără a reflecta la dezavantajele care vor 
rezulta. Dacă i se va cere vreodată socoteala, el, Khalil, 
se va apăra declarând că nu făcuse altceva decât să 
execute poruncile padişahului. 

Când Mustafa îi anunţă prin semne sosirea lui 
Guneit-Aga, marele vizir îşi concedie secretarul. 
Vizitatorul, învăluit într-o amplă pelerină neagră, cu o 
glugă ce-i acoperea fața, lăsându-i numai ochii la 
vedere, intră printr-o uşă secretă. 

— Sper că nu ştie nimeni că ai venit aici, spuse 
Khalil, în vreme ce Guneit-Aga îşi lepădă pelerina. 

— Nimeni, Luminăţia-ta. 

— Dacă Zaganos ar afla, nu s-ar lăsa până nu te-ar 
elimina din corpul aghiotanţilor sultanului. 

—  Înălţimea-sa  Padişahul îmi acordă toată 
încrederea. 

— Să nu te bizui niciodată, Guneit, pe statornicia 
sultanilor. Slujindu-mă pe mine, ai să ajungi paşă cu 
trei cozi de cal şi ai să iei, până la urmă, şi locul lui 
Zaganos. Locul tău este printre viziri. 

— Aşa să fie cum ţi-e dorinţa, Luminăţia-ta. 

— Ce se mai învârteşte pe la palat? 


— Aseară, Zaganos-Paşa a stat până noaptea târziu 
în cabinetul de lucru al Înălțimii-sale Sultanul. 

„Deci visul nu m-a înşelat, cugetă marele vizir, 
întunecându-se. Îmi pregăteşte pierzania, câinele!” 

— Fahim mi-a furnizat nişte informaţii preţioase, 
Luminăţia-ta, continuă  Guneit-Aga. Se pare că 
Zaganos-Paşa a pus mâna pe copiile unor scrisori prin 
care basileul Constantinos cere ajutoare Apusului. 
Marele mareşal al palatului a fost încunoştinţat de 
acest lucru. 

— Nu mă mir, replică Khalil. Zaganos şi Şehab-ed- 
Dim lucrează de multă vreme mână în mână. 

Informaţia privitoare la scrisori îl lăsă pe gânduri. 
Constantinos săvârşea imprudente peste imprudente. 

Guneit-Aga îi mai dezvălui şi alte manevre de 
culise, dibuite cu prețul unor abile subterfugii. Toate 
erau însă lipsite de însemnătate față de importanţa 
„Scrisorilor”. 

Discuția dintre cei doi bărbați dură până în zori, 
când Guneit-Aga părăsi palatul marelui vizir pe acelaşi 
drum tainic. Khalil mai lucră câteva ore în cabinetul 
său. În cursul dimineții, o ambasadă extraordinară a 
Bizanțului urma să fie primită de sultan. Khalil avea 
obligația să asiste la audiență. Când se înfățişă la 
palatul imperial, şambelanul de serviciu îl anunţă că 
Înăltimea-sa Sultanul îl aştepta în cabinetul său, 
înaintea audienței acordate solilor bizantini. 

Condus în prezența padişahului, marele vizir 
constată că Zaganos-Paşa îl devansase. Stătea în 
stânga jilțului lui Mehmed, iar chipul său era 
impenetrabil. Tot atât de nepătruns era şi chipul 
sultanului. 

Mehmed îl întâmpină pe Khalil cu o întrebare 
brutală: 


— Comandanții armatelor mele se plâng că 
înzestrarea unităţilor de artilerie cu utilaj greu se face 
într-un ritm nesatisfăcător. Arsenalul nu lucrează 
folosind întreaga sa capacitate. De ce? 

Marele vizir îi explică elaborat că înălțarea edificiilor 
imperiale înghițise sume enorme. 

— Nu am precupeţit cheltuielile, fiindcă aşa îmi 
porunciseşi Tu, Doamne. 

Îi debita lecţia pe care şi-o pregătise de acasă. 
Sultanul se încruntă. 

— Nu m-am gândit niciodată, Khalil, să execut 
lucrări de construcții în detrimentul întăririi forțelor 
armate. Bizanțul nu se astâmpără. Ca să-l pun cu 
botul pe labe, am nevoie de o armată puternică şi de o 
flotă puternică. 

Marele vizir se înclină. 

— Le vei avea, Mărite Doamne. Voi aloca fonduri 
speciale. Chiar azi voi da porunci primului defterdar. 

Khalil simţea privirile lui Zaganos aţintite asupra 
sa. 

— De azi înainte mă voi ocupa personal de 
înzestrarea armatei cu tunuri, spuse Mehmed. Vreau 
ca arsenalul central să nu ducă lipsă de nimic. 

— Nu va duce, Mărite Doamne. 

— Vreau să ştii, Khalil, că ridicarea palatului 
imperial şi a celorlalte edificii publice nu reprezintă 
decât un pretext. Vreau să înşel guvernele ţărilor 
creştine. Toţi agenţii diplomatici străini de aici vor 
expedia note, informând pe cei care i-au trimis că sunt 
ahtiat după lux, după construcţii grandioase, după 
monumente uriaşe. Nimeni nu va bănui care sunt 
adevăratele mele intenții. Vorbesc de pace, dar mă 
pregătesc intens de război. 


Mehmed se lansă într-o tiradă grandilocventă 
asupra rolului pe care Imperiul Otoman trebuie să-l 
joace în lume. 

Khalil îl asculta smerit. Deodată îl fulgeră un gând. 
„De ce nu-mi vorbeşte despre scrisori? Se teme că am 
să-l înştiințez pe basileu? Dacă este aşa, înseamnă că 
asupra mea se adună nori grei. Ar mai fi o posibilitate. 
Zaganos să nu-i fi vorbit încă despre scrisori. Să le 
păstreze în mânecă spre a mă lovi la momentul ales de 
el. Varianta a doua ar fi cea mai fericită.” 

Khalil mai băgase de seamă că Zaganos nu scosese 
până atunci nici un cuvânt. Păstra o tăcere plină de 
subinţelesuri. S-ar fi zis că Mehmed era purtătorul lui 
de cuvânt. Reuşise să-l subjuge pe sultanul acesta 
tânăr şi înfumurat. 

— Cred că a sosit timpul să trecem în sala tronului, 
zise Mehmed. Ambasadorii bizantini trebuie să fi venit 
demult. 

Trecură în anticameră, unde îi aştepta alaiul 
imperial, încadrat de demnitarii Curţii, de ofițeri şi de 
ostaşi din corpul de gardă. Mehmed pătrunse în sala 
cea mare. Miniştrii, generalii şi înalții funcționari din 
Departamentul Afacerilor Externe, prezenți la 
ceremonie, se prosternară la picioarele lui. 

Mehmed se instală pe tron. Avea un aer majestuos, 
care impunea. „Cine l-a învăţat pe tânărul acesta să se 
comporte cu atâta măreție?” se întrebă Khalil. Ibn 
Temdjid, guvernorul şi dascălul tânărului sultan, 
fusese un mare savant, dar un educator mediocru. 
Caracterul lui Mehmed nu fusese plămădit nici de 
părintele său — care-l neglijase în tot timpul vieţii — şi 
nici de profesori, care se mărginiseră a-l îndemna să 
aibă o purtare conformă principiilor morale din Coran. 
Tânărul padişah se dezvoltase asemenea puilor de leu 


crescuți în  menajţeriile imperiale. Instinctele lor 
sângeroase se dezvoltau firesc, odată cu vârsta, fiindcă 
aşa lăsase Allah. Mehmed nu făcea decât să se supună 
propriului său atavism. Era în orice caz mai primejdios 
decât Baiazid, mai viclean decât Mehmed I-ul şi mai 
aprig decât Murad al II-lea. 

Tânărul padişah  bătu din palme. Mareşalul 
palatului făcu un semn spre uşă. Slujitori îmbrăcaţi în 
verde  deschiseră  canaturile aurite. Maestrul de 
ceremonii intră, anunțând ambasada bizantină. 
Constantinos Comnen îşi făcu o intrare solemnă. Suita 
sa, alcătuită din senatori, patricieni şi agenți 
diplomatici, păşea cu gravitate, apropiindu-se de 
tronul imperial. 

Deşi îi repugna servilismul, Comnen făcu o 
concesie etichetei otomane şi plecă genunchiul, imitat 
de toţi însoțitorii săi. Mehmed al Il-lea abia înclină 
capul. 

Se scurseră câteva momente de tăcere, apoi 
sultanul ridică mâna, invitându-l pe Comnen să 
vorbească. Senatorul purta un document făcut sul, pe 
care-l desfăcu şi începu a-l citi cu voce clară, frumos 
timbrată. Cunoştea perfect limba turcă, fiindcă în 
copilărie fusese zălog la Curtea otomană. 

— Se împlinesc astăzi o sută şi ceva de ani de când 
străbunul tău Murad l-ul, feciorul lui Orkhan, a 
cucerit Adrianopolele. De atunci şi până în zilele 
noastre au fost încheiate o serie de tratate între ţările 
noastre. Coborâtorii din neamul lui Murad l-ul n-au 
încercat niciodată să ridice pe teritoriile bizantine din 
preajma Constantinopolelui cetate sau colibă. Chiar 
dacă unele pricini — pe care nu noi le-am dorit — au 
dus la războaie între noi, s-a ajuns de fiecare dată la 
noi înțelegeri, ce au consfințit drepturile noastre. Când 


bunicul tău Mehmed — Dumnezeu să-i aibă în pază 
sufletul — a găsit necesar să zidească o fortăreață pe 
malul asiatic al Bosforului, nu a ordonat săparea 
fundațiilor înainte de a căpăta încuviințarea părintelui 
său spiritual, împăratul Manuel al II-lea. Acesta şi-a 
dat consimțământul, fiindcă cetatea urma să fie durată 
pe malul răsăritean al Bosforului, aflat de mulţi ani 
sub stăpânire otomană. Deşi între ţările noastre 
domnesc astăzi relaţiile cele mai bune, tu ai hotărât să 
închizi Marea Neagră pentru traficul navelor creştine, 
spre a înfometa Constantinopolele şi a-l lipsi de 
veniturile obținute graţie legăturilor comerciale cu 
țările limitrofe acestei mări. Rugămintea noastră este 
să renunţi la această hotărâre, şi să păstrezi în 
continuare relaţii de prietenie cu imperiul nostru, aşa 
cum le-a păstrat şi părintele tău, bunul şi înțeleptul 
sultan Murad al II-lea. Dacă doreşti tribut, suntem 
gata să ţi-l dăm, deşi suntem o ţară săracă, fiindcă 
dorința noastră cea mai vie este să trăim în înţelegere 
şi pace cu imperiul tău. 

Ambasadorul îşi încheie lectura. Sultanul îl 
ascultase fără să se clintească. Diplomatul făcu 
documentul sul şi îl înmână marelui vizir, care îl primi 
înclinându-se. 

Un zâmbet sibilin se aşternu pe buzele strânse ale 
padişahului. După ce păstră câteva momente tăcerea, 
spre a spori curiozitatea şi incertitudinea trimişilor 
bizantini, începu să vorbească răspicat, cu o evidentă 
asprime în glas: 

—Doresc să reţii bine cuvintele mele, ambasadorule! 
Nu am nici o pretenţie asupra Constantinopolelui. Dar 
limitele lui teritoriale nu trec dincolo de zidurile-i 
înconjurătoare. Toate ţinuturile aflate în afara capitalei 
voastre sunt ale mele. Am hotărât să ridic pe malul 


european al Bosforului o fortăreață. Nimeni şi nimic 
nu mă poate împiedica să-mi duc la îndeplinire ghidul. 
Repet! Toate pământurile de pe ţărmul european al 
Bosforului şi ale Mării de Marmara, cu toate cetăţile, 
oraşele şi satele aferente, fac parte integrantă din 
Imperiul Otoman. Am trecut aceste aşezări sub 
puterea mea fiindcă multe din ele sunt locuite şi de 
turci. lar eu nu concep ca osmanlâii să aibă alt stăpân 
decât pe sultanul lor. Pământurile nelocuite tot ale 
mele rămân. Bizantinii nu mai au voie să se 
stabilească în aceste ţinuturi. Este nevoie să amintesc 
împăratului vostru în ce cumpănă grozavă s-a aflat 
părintele meu, Murad, când basileul romeilor, înțeles 
cu ungurii, a împiedicat oştirile otomane din Anatolia 
să treacă în Rumelia spre a-şi apăra hotarele încălcate 
de duşmani? Profitând de situaţia noastră grea şi de 
complicitatea bizantinilor, triremele frâncilor au blocat 
Dardanelele. Tatăl meu a fost nevoit să traverseze 
Bosforul sub protecţia tunurilor de pe Guzelhissar, 
deşi triremele împăratului vostru îl pândeau spre a-i 
zăgăzui trecerea. Pe atunci eram copil şi mă aflam la 
Adrianopole. Ungurii se apropiau de Varna, pustiind 
tot în jurul lor. Aşteptam înspăimântat să ajungă sub 
zidurile Adrianopolelui şi să-l asedieze. În vremurile 
acelea basileul vostru se bucura. Se bucurau şi 
ungurii. Numai musulmanii sufereau şi se tânguiau. 
Dar până la urmă Allah a dăruit victoria părintelui 
meu. Acesta, amintindu-și atunci de tot ce a pătimit, 
s-a jurat să ridice pe ţărmul de apus al Bosforului o 
cetate în dreptul fortăreței de pe malul răsăritean. N-a 
apucat să îşi îndeplinească legământul, fiindcă viaţa i- 
a fost scurtă. Eu însă am să execut ceea ce tatăl meu a 
voit. Îmi puneţi piedici? Cu ce drept? Îmi interziceţi să 
fac ce vreau pe pământurile mele? Încercaţi numai să 


vă împotriviți mie! Mergeţi şi spuneţi împăratului 
vostru! Sultanul care domneşte azi nu se aseamănă cu 
cel dinaintea sa. Ştie ce vrea şi mai ştie şi cum să 
înfăptuiască ceea ce vrea. Acesta este ultimul meu 
cuvânt. Dacă împăratul vostru îmi va mai trimite 
ambasadori, îi voi jupui de vii! 

Vorbele padişahului, rostite la început molcom, 
crescuseră în volum, aşa cum un izvor de munte 
creste, transformându-se treptat în ape viforoase, ce 
gonesc printre stânci. Expresia feţei lui, atât de tânără 
şi de plăcută, se înăsprise, trăsăturile i se adânciseră, 
furia îl îmbătrânise, aşternându-i o mască hidoasă. 
Ambasadorii creştini îl priveau cutremuraţi. Îşi 
ascultaseră sentința de moarte. S-ar fi zis că destinul 
vorbise prin gura lui Mehmed. Asemenea profeților din 
vechime, sultanul se  transfigurase, căpătând 
înfăţişarea unui iluminat fanatic. 

După plecarea precipitată a bizantinilor, obrazul 
împăratului se linişti, aşa cum se liniştesc apele 
învolburate după ce a trecut vijelia. 

Mehmed era încântat de arta cu care îşi jucase 
rolul. Izbutise să bage spaima în ghiauri. Şi acesta era 
numai începutul.... 


kkk 


Hanul lui lakumi Christofakis se afla în piața 
Therapia, la hotarul dintre cartierul venețian şi 
cartierul bizantin al portului din Cornul de Aur. 
Iakumi se lăuda că grație acestei împrejurări ajunsese 
să călărească pe două lumi. Cert este că hanul se 
bucura de o poziție extraordinară, care asigura 
proprietarului însemnate beneficii. În sala joasă, 
afumată, cu mese multe, lustruite decenii de-a rândul 
de mâini şi de funduri de pahare, se întâlneau tot soiul 


de inşi cu reputație dubioasă — contrabandişti, 
prostituate, pungaşi, derbedei, clerici răspopiți — dar şi 
oameni cinstiți — marinari, mici meseriaşi, neguţători 
mărunți, hamali din port — dornici să se destindă în 
jurul unei ulcele cu vin după munca istovitoare a zilei. 

Se spunea că lakumi Christofakis era norocos şi că 
se născuse cu căiță pe cap. Drept este că toate îi 
mergeau în plin. Fusese căsătorit cu o femeie energică, 
un model de hărnicie, care-l ajutase să-şi dureze piatră 
cu piatră prosperitatea de azi. După o căsnicie fără 
umbre, femeia se stinsese aşa cum se stinge un cal de 
povară, care se prăbuşeşte în ham, istovit de muncă. 
La 60 de ani, lakumi rămăsese să-şi administreze 
hanul, ajutat doar de soră-sa, Garafulia, o văduvă 
vrednică şi voluntară, precum şi de fiul acesteia, 
Dimitraki, un flăcău dezghețat şi zelos, care se apropia 
de 20 de ani. 

Ajuns în pragul bătrâneții, lakumi simţise trezindu- 
i-se în suflet regretul de a-şi fi irosit viața adunând 
ban cu ban. Se alesese astfel cu o prosperitate 
materială mai fadă decât o prăjitură fără zahăr. 

Printre vecinii lui se afla un cizmar sărman, 
Leonidas Krasogeorgis, cu o liotă de copii, printre care 
Aretusa, o fată de 18 ani, frumoasă şi proaspătă ca o 
fructă abia pârguită. lakumi o văzuse de câteva ori, 
când Aretusa venise, trimisă de tatăl ei, să cumpere 
vin. Bătrânul hangiu o măsurase din ochi, îi 
mângâiase cu mâini imaginare sânii mici, şoldurile 
pline, umerii rotunzi şi îi sorbise în gând licoarea 
buzelor. Mistuit de pofte mai zdravăn decât o grămadă 
de lemne uscate cuprinse de flăcări, se înfățişase într-o 
seară cizmarului şi ceruse mâna Aretusei. Cizmarul 
clipise uluit, dar nu stătuse mult la gânduri. Deşi era 
cu douăzeci de ani mai tânăr decât candidatul la 


însurătoare, îşi dăduse consimțământul, fiindcă numai 
aşa putea să mai scape de sărăcie. Căsătoria se 
oficiase repede, spre consternarea Garafuliei, care 
sperase să-l vadă pe fiul ei moştenind hanul după 
moartea bătrânului. 

Intrarea  Aretusei în familie îi stricase toate 
socotelile. Dar Garafulia nu se dăduse învinsă. Ştia din 
experienţă că femeile tinere sunt aprinse, nesățioase, 
şi că un soţ de 60 de ani, oricât ar fi de bine păstrat, 
nu poate acoperi nevoile senzuale ale unei copilandre 
de care-l despărțeau mai bine de patru decenii. 

Garafulia era sigură că Aretusa îşi va găsi un iubit. 
Pe de o parte ar fi fost bine să se întâmple aşa ceva, 
fiindcă fratelui ei i s-ar fi deschis, în sfârşit, ochii şi ar 
fi izgonit-o pe femeia adulteră. Exista însă primejdia ca 
bătrânul să nu afle că este încornorat şi, mai rău decât 
atât, Aretusa să rămână însărcinată de pe urma unui 
străin, iar copilul, atribuit lui lakumi, să închidă 
definitiv lui Dimitraki perspectiva de a deveni mai 
târziu stăpânul hanului. 

Căsnicia părea să fie fericită. Aretusa îşi răsfăța 
soţul, făcându-l să guste din plin plăcerea de a avea o 
tovarăşă de viață atât de ispititoare. lakumi radia 
fericirea. Dimineaţa cobora mai târziu ca de obicei în 
sălile de jos ale hanului, fiindcă nopţile îi erau atât de 
delicios frământate, încât nu adormea, istovit, decât în 
zori. Îi trebuiau şi lui câteva ore de odihnă. Afară de 
aceasta ştia că soră-sa îl suplinea foarte bine, aşa că îi 
lăsa cu seninătate toate grijile pe cap. 

Garafulia acceptase rolul acesta ingrat pentru că 
avea planurile ei. În ultima vreme lakumi începuse să 
slăbească şi, deşi se bucurase până atunci de o 
sănătate de fier, suferise două crize de inimă, scăpând 
ca prin urechile acului să nu treacă Styxul. În ciuda 


gravelor semne premonitorii, bătrânul hangiu nu se 
astâmpărase. Erotica-i activitate nocturnă continua cu 
aceeaşi intensitate. 

În tot acest timp, Garafulia o supraveghea pe 
Aretusa, fie direct, fie prin oamenii de serviciu ai 
hanului, pe care-i băcşeluia generos. Stabilise în jurul 
tinerei neveste un cordon sanitar pe care nu trebuia 
să-l străbată vreun bărbat străin. Nici frații adolescenţi 
ai Aretusei nu aveau voie să rămână singuri cu sora 
lor. Garafulia ştia că pe lume există incesturi. Şi 
fiindcă o socotea pe Aretusa capabilă de orice 
stratagemă spre a rămâne însărcinată, nu-şi slăbea 
supravegherea nici când lakumi se afla în 
apartamentul de sus, în tovărăşia tinerei sale soţii. În 
privinţa lui, Garafulia nu-şi făcea griji. lakumi nu 
fusese niciodată în stare a face copii, şi nu era de 
presupus că acum, în apusul vieţii, va deveni prolific. 

În microcosmosul acestei familii evenimentele din 
afară nu găseau ecou. Complicaţiile politice externe 
nu-l interesau pe lakumi decât în măsura în care îi 
sporeau veniturile. De pildă, pe măsură ce creştea 
ponderea coloniei venețiene în afacerile de import- 
export ale Bizanțului, sporeau şi câştigurile lui. 
Clientela se îmbulzea în sălile hanului din zori şi până 
noaptea târziu, contribuind la înflorirea bunăstării 
hangiului. lakumi nu refuza, dacă i se oferea ocazia, să 
participe la câte-o contrabandă bănoasă. Dar nu o 
făcea decât foarte rar, fiindcă se ferea să intre în 
conflict cu autoritățile. 

Clienţii de toate categoriile îl preţuiau, fiindcă ştia 
să servească cele mai alese bunătăți muşteriilor plini 
de bani şi să dea băutură şi mâncare pe datorie celor 
loviți de sărăcie. Asta nu însemna că era un filantrop. 
Avea însă un fler neîntrecut, care îl ajuta să nu acorde 


avantaje decât clienţilor capabili să-şi onoreze debitele 
la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată. Se mai 
îndeletnicea şi cu camătă. Lua dobânzi exorbitante, 
dar cei în nevoie ştiau că pot găsi oricând orice sume 
de bani, cu condiția să le restituie la termen, potrivit 
înțelegerii. lakumi avea la îndemână câţiva zdrahoni 
care se pricepeau să-i pună la punct pe clienții 
nărăvaşi şi pe debitorii rău platnici. 

Dimitraki se înţelegea foarte bine cu unchiul său. 
Era nelipsit din han şi nu se codea să se înhame la 
muncile cele mai grele. Deşi rolul lui se limita la 
servirea clienţilor, ajuta la căratul butoaielor, spăla pe 
jos cot la cot cu slujnicele, aplica la nevoie câte un 
ghiont scandalagiilor, se arăta îndemânatic la tot felul 
de reparații mărunte şi, mai presus de toate, executa 
cu grăbire şi cu surâsul pe buze toate poruncile lui 
lakumi. Şi cu Aretusa se înţelegea bine. 

Dimitraki nu era nemulțumit de soarta lui. Îi plăcea 
să muncească la han, iar contactul cu clientela atât de 
diferită şi de pitorească nu-i îngăduia nici un moment 
de plictis. Cunoştea maniile şi curiozităţile fiecărui 
obişnuit al localului, îl amuzau snoavele lui Murţuflos, 
pielarul;  fanfaronadele comice ale lui Ventuzos, 
vânzătorul din prăvălia cu mărunţişuri de vizavi; aerele 
fals virtuoase ale lui Mastrapas, preotul răspopit; 
talentul de măsluitor în zaruri al lui Fanurios; 
anecdotele piperate ale lui Diamandis, marinarul de 
cursă lungă; combinaţiile sentimentale ale lui Miaulis, 
cocoşatul;  neînfrânarea lui  Manolakis, tânărul 
vagabond cu muşchi de fier şi chip atât de plăcut 
femeilor; pungăşiile lui Polixinghis, care intra şi ieşea 
din puşcărie cu regularitate de metronom. Venețienii 
care călcau pragul hanului nu erau mai prejos decât 
romeii. Bassola, oricând gata să furnizeze cele mai rare 


obiecte de contrabandă; Colangione, pictorul tot atât 
de iscusit în mânuirea penelului cât şi a săbiei; Chiari, 
mijlocitorul celor mai năstruşnice aventuri amoroase; 
Picco, beţivanul capabil să dea peste cap dintr-o 
singură sorbire o damigeană pântecoasă; Valiante, 
gazda de hoți; Novarisio, cu ochii lui încrucişați; 
Lazzarino, sadicul, care simţea o diabolică plăcere să 
înțepe cu lama cuţitului sânii şi şoldurile femeilor 
întâlnite în amurg pe stradă; Stefanis, adolescentul 
languros, cu atitudini şi maniere de femeie; bătăiosul 
Lavero, amator de încăierări homerice; generosul 
Parrochio, oricând dispus să-şi deschidă punga spre a 
ajuta un seamăn ajuns la ananghie. Şi prostituatele 
care frecventau hanul aveau farmecul lor. Kubelina, 
subțiratică şi manierată; Vanghelia, planturoasă, 
masivă şi atât de milostivă; Penelopa, veşnic veselă şi 
mare amatoare de anecdote  porcoase; Aglaia, 
răutăcioasă,  veninoasă, pusă pe hartă; Chira, 
scurtacă, jucăreaţă şi atât de fantască; Caterina 
plângăreaţa, dornică să istorisească oricui povestea 
vieții ei; Noemi, evreica roşcovană, pătimaşă, ca o 
bacantă; Katiniţa, în necontenită vânătoare de clienți, 
deşi vârsta o sluțise, transformând-o într-o sperietoare 
de ciori. Apoi oamenii legii, iscoditori, autoritari, 
abuzivi, puşi pe afaceri şi gata oricând să închidă ochii 
dacă li se ofereau cadouri corespunzătoare. Printre 
aceştia se remarcau Kasapakis, cu nelipsitul lui 
baston de vişin; Diakos, viciosul, temut de prostituate 
fiindcă pretindea să le biciuiască înaintea actului 
sexual; Minotis, severul, cu aerele lui de proconsul 
roman. 

Dimitraki se făcuse simpatic tuturor, fiindcă se 
comporta cu fiecare de parcă ar fi avut de a face cu un 
personaj de seamă. Ca şi pe unchiul său, nu-l interesa 


politica. Observase însă că înrăutățirea relațiilor dintre 
turci şi romei devenise subiectul cel mai comentat de 
muşteriii hanului. Pentru afacerişti, vremurile tulburi 
sunt îndeobşte aducătoare de profituri. Atunci 
înfloreşte specula, atunci se pot crea din nimic averi 
mari. Dimitraki surprinsese fragmente de discuţii în 
care erau menționate sume de bani pentru el 
fabuloase. Atunci visa să devină şi el unul dintre acei 
bogătaşi răsfăţaţi de soartă şi de oameni. 

Dar reveriile lui nu aveau viață lungă. Îl chemau ba 
unchiul lakumi, ba Garafulia, ba muşteriii, iar 
Dimitraki se înapoia la treburile lui, uitând de fumurile 
măririlor şi ale bogăției. 

Când lakumi avea treabă pe la autorităţi, ori pleca 
în oraş după afaceri, iar Garafulia făcea piața — 
atribuţie rezervată numai ei — Dimitraki rămânea să 
dirijeze hanul. 

Într-o dimineaţă întunecată de o ceaţă groasă, ce 
acoperea ferestrele cu perdele compacte ţesute parcă 
din scame de bumbac, lakumi cobori, din odăile sale 
de la etaj, îmbrăcat în haine negre de sărbătoare, îi 
spuse lui Dimitraki că are o întâlnire în oraş şi îi 
recomandă să fie cu ochii în patru în tot timpul lipsei 
lui. Garafulia se afla în piaţă după cumpărături. 

Deşi dimineaţa era încă la începutul ei, în sala cea 
mare a hanului mai toate mesele erau ocupate de 
muşterii, care tratau cu voce scăzută tot felul de 
afaceri dubioase. 

O slujnică se apropie de Dimitraki, care lua 
comanda de la doi neguțători de mătăsuri, unul 
venețian şi altul bizantin. 

— Stăpâna te pofteşte sus, Dimitraki. Nu se simte 
bine. Du-te repede! lau eu comanda. 


Tânărul o privi perplex. Pentru întâia dată era 
chemat sus în absenţa unchiului. Lăsă pe slujnică în 
locul său şi urcă scara, sărind câte două trepte 
deodată. Ajuns pe culoarul de la etaj, ciocăni în uşa 
odăii de culcare a Aretusei. Un glas feminin rosti slab: 

— Intră. 

Când Dimitraki pătrunse în cameră, o văzu pe 
Aretusa întinsă pe pat. Tinea ochii închişi şi respira 
greu. 

— Ce s-a întâmplat, Aretusa? 

— Mi-e rău, vorbi ea şoptit. Mi-e tare rău. Inima! 
adăugă, ducându-şi mâna la sânul stâng. Bate să-mi 
spargă coşul pieptului. Simt că mă înăbuş... 

Dimitraki se uită speriat în jur, căutând prosteşte 
un ajutor. 

— Adu-mi o cârpă, o batistă udă, şopti iarăşi într- 
un suflu Aretusa, şi pune-mi-o la inimă. 

Tânărul văzu pe o ladă o basma roşie. O luă, o 
muie în apa din doniţa de lemn de lângă uşă, apoi se 
apropie de pat. O întinse timid Aretusei. 

— Poftim. 

Aretusa ridică mâna, apoi o lăsă să cadă fără vlagă. 

=— Nu pot... Pune-mi-o tu, murmură. 

Dimitraki tuşi încurcat. Aretusa era în cămaşă de 
noapte. Sânii țâşneau sub pânza subțire. Se întrebă 
dacă era cazul să-i dezgolească pieptul, sau dacă nu ar 
fi mai înțelept să-i vâre basmaua sub cămaşă. Optă 
pentru a doua soluţie. Stângaci, strecură basmaua 
deasupra sânului, pe care-l atinse cu mâna. Carnea ei 
tare îl electriză. Îi simţi rotunjimile, apoi bătăile 
cadenţate ale inimii. 

Aretusa deschise ochii şi zâmbi recunoscătoare. 

— Îţi mulţumesc, Dimitraki. Îţi mulţumesc. 


Tânărul vru să-şi tragă mâna, dar mâna ei se lăsă 
peste a lui suficient de tare spre a i-o opri. 

— Mă simt mult mai bine aşa, dragule. 

Dimitraki avu brusc senzaţia că un foc lăuntric îi 
aprinde vintrele. O ceață alburie, ca şi cea de afară, îi 
întunecă rațiunea. Sânul acela rotund, mic şi atât de 
tare, îl atrăgea ca un magnet. Degetele lui îi mângâiară 
involuntar contururile. Aretusa suspină. Suspină şi 
Dimitraki, plecându-se încet asupra ei. Buzele lor 
aproape că se atinseră, îşi auzeau respiraţiile, bătăile 
inimilor şi îşi amestecau suflurile. 

În clipa aceea uşa se deschise brusc. Dimitraki sări 
de parcă l-ar fi atins un fier roşu. „Unchiul!” reflectă 
împanicat. Se linişti puţin doar când o văzu în prag pe 
maică-sa. 

— Ce cauţi aici? scrâşni Garafulia, aţintindu-l cu 
ochi mânioşi. 

— I s-a făcut rău Aretusei, bâigui el. 

Aretusa îşi muşcă buzele înciudată, dar nu 
deschise ochii 

— Inima... se tângui ea. 

Garafulia îşi dădu imediat seama că tânăra ei 
cumnată juca teatru. 

— Du-te jos la clienţi! porunci cu asprime flăcăului. 
Mă ocup eu de ea. 

Înfricoşat de aerul amenințător al maică-si, 
Dimitraki se strecură la repezeală prin preajma ei şi 
ieşi pe culoar. Când se văzu afară, respiră adânc. Din 
puţin scăpase să nu se aleagă cu o palmă grea peste 
ceafă. Cunoştea violența Garafuliei. În copilărie şi 
chiar mai târziu, în adolescenţă, maică-sa nu se sfiise 
să-i aplice corecţii aspre. 

Ajuns jos, în sală, începu să se învârtească aferat 
printre mese. Nu înţelegea de ce Garafulia se supărase 


atât de tare fiindcă el — ca un bun samaritean — 
dăduse un ajutor mătuşii sale, aflată în suferinţă. 

După vreo zece minute cobori şi maică-sa în sală. 
Era furioasă. Îl chemă într-o cămară unde nu era 
nimeni. Când Dimitraki se apropie de Garafulia, 
aceasta îl plesni cu sete peste obraz. 

— Idiotule! şuieră. Era să cazi în cursă ca un 
nătâng. Puțin a lipsit să nu te tragă peste ea. Dacă-i 
făceai un copil, se termina cu moştenirea noastră. Am 
fi rămas pe drumuri. 

Îl pocni din nou peste gură: 

— Dacă te mai prind că te duci la ea, te dau pe 
mâna lui unchiu-tău. 

— lartă-mă, mamă, bolborosi. 

— Marş în sală şi să bagi la cap ce ţi-am spus! 

Dimitraki porni ca din praştie. Îşi dădea seama că 
maică-sa avea dreptate. Aretusa voise să facă din el un 
instrument. Ticăloasa!... Câteva clipe de dragoste nu 
precumpăneau o avere pierdută. 

Când intră în sală, îl izbi un spectacol nu prea rar 
la Constantinopole. Un călugăr cu părul răvăşit şi cu 
barba crescută în dezordine se proțăpise printre mese 
şi, ridicând braţele spre cer, se avântase într-un 
înflăcărat îndemn adresat oamenilor din jur: 

— Pocăiţi-vă! Îngenuncheaţi, plecaţi-vă fruntea în 
țărână şi lăsați cugetul să se înalțe către Isus Hristos, 
care ne iubeşte, care ne-a dezlegat din păcatele noastre 
întru sângele său... 

Vocea puternică a călugărului stârnea ecouri de 
tunet sub bolțile afumate. Şi muşteriii, şi slugile îl 
priveau cu un fel de teamă superstițioasă. 

— Iată, vocifera bătrânul, arătând cu un gest 
tavanul, vine odată cu norii. Orice ochi îl va vedea, aşa 
cum l-am văzut şi eu. Îl vor vedea şi cei ce l-au împuns 


cu sulițele, iar din pricina lui, toate semințţiile 
pământului se vor jeli... Priviţi! Vine Fiul omului, 
îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe 
sub sâni cu un brâu lung de aur... Capul şi părul lui 
sunt albe ca lâna albă şi sclipesc ca zăpada, iar ochii 
lui s-au aprins ca para focului... Picioarele sunt 
asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul lui este ca 
vuietul apelor... În mâna dreaptă ţine şapte stele, iar 
din gura lui iese o sabie ascuţită cu două tăişuri, 
înfăţişarea lui este ca a soarelui care străluceşte întru 
a sa putere... Când l-am văzut, am căzut la picioarele 
lui ca un mort, iar el, punându-şi mâna dreaptă peste 
mine, a grăit: „Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de 
pe urmă!...” 

Călugărul ridică ochii către cer, apoi îi pogori 
asupra oamenilor: 

— Pocăiți-vă, voi, care ați mâncat carne jertfită 
idolilor şi v-aţi dat desfrânării! Pocăiți-vă, căci se va 
stârni cutremur mare, soarele se va înnegri precum 
părul unui arap, iar lumea întreagă se va înroşi ca 
sângele. Cerul se va deschide, munții şi ostroavele se 
vor urni. Atunci împărații pământului, şi nobilii, şi 
căpitanii, şi cei bogați, şi toți robii, şi toţi slobozii se 
vor ascunde în peşteri şi în stâncile munților. Şi voi, 
cei de aici, vă veți ascunde, veți căuta adăpost sub 
pământ, asemenea cârtițelor! Dar va fi prea târziu, căci 
ziua cea mare a mâniei se apropie!... În acele zile 
cumplite veți căuta moartea, şi nu o veţi afla, căci 
moartea va fugi de voi... Pocăiţi-vă! Antihrist vine cu 
două sute de milioane de călăreți ca să vă nimicească! 
lar din capetele cailor, aidoma unor capete de lei, se 
vor deschide guri, iar gurile vor vărsa foc, fum şi 
pucioasă!... Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă, toţi cei care vă 
închinațţi idolilor de aur, şi de argint, şi de aramă, şi de 


piatră, şi de lemn, şi de carne! Pocăiţi-vă, căci se 
apropie Apocalipsul! 

Călugărul tăcu, rămânând cu privirile înălțate spre 
cer. În sală nu se mai auzeau decât răsuflările 
precipitate ale oamenilor. Vorbele grele de înţelesuri 
ale bătrânului monah îi copleşiseră chiar şi pe cei mai 
puţin credincioşi. 

Dimitraki se apropie respectuos de călugăr. 

— Îți mulţumim pentru vorbele tale înțelepte, 
cuvioase! 

Monahul se trezi ca dintr-un vis. Lăsă încet braţele 
în jos şi plecă ochii asupra lui Dimitraki. 

— Ce spui, fiule? 

— Îmi îngădui, cuvioase, să-ţi aduc puţin vin pentru 
împrospătarea puterilor şi ceva hrană... 

Bătrânul îi puse mâna pe umăr. 

— Vin de împărtăşanie şi hrană a sufletului! Numai 
de atât mai avem nevoie. 

Se întoarse şi se îndreptă cu paşi mari spre uşă. 
leşi, mistuindu-se în ceața de afară. Muşteriii din sală 
se priviră stingheriți. 

— Ce bazaconii spunea şi bătrânul ăsta nebun? 
rosti Diamandis, marinarul de cursă lungă, care se 
afla la un conciliabul cu doi neguţători venețieni. 

— Nu blasfema, Diamandis! îl mustră Murţuflos, 
pielarul. Uitase de fanfaronadele lui şi se făcuse mic, 
asemenea unui prunc neputincios. 

—  Prezicea moartea! Pentru noi toţi! exclamă 
posomorât Stavrulios, neguțătorul de mătase. 

Diamandis izbucni în râs: 

— Morţii cu morții, viii cu viii! Dimitraki, adu o 
bărdacă plină ochi cu vin de Samos! Mai repede, că mi 
s-a uscat gâtlejul... 


kkk 


Căţărat pe schelă şi culcat cu fața în sus pe o 
platformă, Fra Giovanni da Fiesole, mai cunoscut sub 
numele de Fra Angelico, picta cu mişcări repezi şi 
sigure tavanul capelei Sacramenta din palatul 
Vaticanului. Aşternea culorile cu mare iuțeală, fiindcă 
în curând avea să se lase seara, şi Fra Angelico ştia că 
lucrul pe tencuiala proaspătă este anevoios şi că 
trebuia să termine în întregime porțiunea preparată 
pentru ziua aceea. Energia lui nesecată era izvor de 
mirare şi de admiraţie pentru cei care-i cunoşteau 
vârsta: 15 ani peste o jumătate de veac. Barba cenușie, 
sprâncenele stufoase, tonsura, obrajii cu riduri adânci, 
rasa călugărească îi erau stropite cu tot felul de culori. 
Fra Angelico avea ochi frumoşi, blajini, de copil. 
Expresia lor blândă îi oglindea, dealtfel, şi firea. Nu se 
ştia că monahul acesta bun ca pâinea caldă să fi 
supărat vreodată pe cineva. 

În preajma lui lucra cu aceeaşi înfrigurare şi râvnă 
elevu-i preferat, florentinul Benozzo din Lese di 
Sandro, poreclit de prieteni Gozzoli. Benozzo împlinise 
33 de ani. La vârsta aceasta cei mai mulți pictori se 
smulgeau de sub aripa maeştrilor care le desăvârşiseră 
educaţia artistică şi primeau comenzi pe cont propriu, 
bineînţeles în măsura reputației câştigate până atunci. 
Dar Benozzo nu găsea nimic ruşinos în a se socoti încă 
discipolul lui Fra Angelico. 

Negricios, cu ochi strălucitori ca jăraticul, veşnic 
bine dispus şi mare amator de glume, nu se dădea 
înapoi nici de la un pahar cu vin bun, nici de lao 
noapte petrecută în braţele vreunei femei ospitaliere şi 
voluptoase. Pentru Benozzo, abstinenţa ascetică a 
maestrului său era un subiect de mare nedumerire. 


Evident, nu-i pusese niciodată întrebări în legătură cu 
aceasta, dar nu fiindcă Fra Angelico s-ar fi supărat — 
probabil că bătrânul pictor l-ar fi lămurit asupra 
legământului de castitate al călugărilor — ci datorită 
faptului că nu cutezase să le formuleze. Candoarea 
venerabilului monah, ce nu trebuia confundată cu 
naivitatea, îl dezarma. 

— Zoreşte, Benozzo! îl îndemnă Fra Angelico. Ai 
văzut ce scoarță a făcut tencuiala în colțul de colo 
când am lăsat treaba neterminată? N-am să-mi iert 
niciodată neglijența. Sfântul Lorenzo m-a dojenit în vis 
fiindcă i-am deteriorat imaginea. 

— Mă grăbesc, padre, răspunse cu răbdare 
discipolul. Cât priveşte treaba neterminată, nu este 
vina dumitale. Sanctitatea-sa Papa ţi-a dat poruncă să 
începi portretul împăratului Federigo. Puteai să-l 
refuzi»? Nu puteai. 

— De bună seamă că nu puteam, mormăi Fra 
Angelico. 

Se oploşi iar liniştea. Cei doi pictori aşterneau cu 
măiestrie pe tencuială culorile de pământ, singurele 
îngăduite la pictura pe zid. 

— Albul din travertin ars este gata? întrebă 
călugărul. 

— Gata, padre... Ptiu! făcu deodată Benozzo. 
Vopseaua asta pârdalnică mi-a căzut tocmai pe limbă. 

— De ce stai cu gura căscată, fiule? râse Fra 
Angelico. Tot e mai bine să-ţi cadă vopseaua pe limbă 
decât în ochi. 

— Gura e făcută pentru mâncăruri gustoase, padre, 
pentru un strop de vin aromat şi tare, nu pentru 
vopsele. 

— Tot răul e spre bine, fiule. Diseară ai să guşti cu 
mai multă plăcere felurile pe care ţi le prepară gazda. 


Spuneai că e neîntrecută în spaghetti alla arabiata şi 
în gnocchi alla romana, 

— Diseară nu mănânc la gazdă, padre. Mă întâlnesc 
cu nişte prieteni la o cârciumioară din Trastever. 

— Pictori? 

— lepurii se unesc cu iepuri, pictorii cu pictori. 

Fra Angelico îl privi cu îngrijorare. 

— Mâine de dimineaţă să nu vii la lucru cu capul 
tulbure. 

— Vai, padre! 

— Ştii ce pocinog ai făcut data trecută. 

— Se mai întâmplă, padre, rosti spăşit Benozzo. 
Diseară n-am să beau mai mult de o jumătate de 
sticlă. 

Se lăsă iarăşi liniştea. 

— Grozav îmi mai pârâie vertebrele de la ceafă, se 
plânse Fra Angelico. Eh, bătrâneţea! 

Benozzo pufni în râs: 

— Dumneata, bătrân, padre? Prietenii mei spun că 
eşti mai tânăr decât tinerii de douăzeci şi cinci de ani. 

— Da? exclamă cu încântare Fra Angelico. Şi ce mai 
spun? Să-mi ierte Dumnezeu Atotputernicul 
curiozitatea şi păcatul trufiei! Îţi face totuşi plăcere 
când se vorbeşte frumos despre tine. 

Benozzo tuşi încurcat. Cu un gest rapid aşternu o 
tuşă de ocru peste obrazul unui sfânt bărbos. 

— Nu spun ei numai lucruri bune, padre. 

Călugărul încreți sprâncenele. 

— Cu ce i-am supărat? Dacă au dreptate, am să le 
cer iertare. Zidul ăsta, Benozzo, nu e udat destul, 

— Spun că strici preţurile, padre. 

Fra Angelico rămase cu penelul în aer. 

— Stric preţurile? exclamă stupefiat. 


— Nu ceri pentru operele dumitale decât costul 
culorilor şi al ustensilelor de pictat. 

Bătrânul zâmbi cu îngăduinţă. 

— Asta era? Îmi pare rău. Dar eu sunt călugăr. 
Puţină hrană şi adăpostul unei chilii e tot ce-mi 
trebuie. lar Sfânta Monastire îmi acoperă cu prisosinţă 
aceste nevoi. M-aş lipsi şi de ele, dar nu se poate. 

— Ştiu, grăi Benozzo. Asta ți se şi reproşează, 
padre. 

Fra Angelico râse potolit. Vorbi ca despre o 
revelație: 

— Nu m-am gândit niciodată să cer bani pentru 
picturile mele. Muncesc pentru gloria lui Dumnezeu. 

— Amen! suspină resemnat Benozzo. 

Îşi dădea seama că este inutil să încerce a-l 
convinge de contrariu. În clipa aceea se auziră paşi 
grăbiţi pe pardoseala de marmoră a capelei. 

— Cine-o mai fi? exclamă înciudat bătrânul călugăr. 
Numai să nu mă întrerupă din lucru. 

— Eu sunt! se auzi de jos un glas onctuos. Eu, Fra 
Bernardo! Secretarul Sanctităţii-sale Papa. 

— Ce vrei, Fra Bernardo? întrebă bătrânul pictor 
fără să-şi întrerupă lucrul. 

Terminase tocmai o fâşie purpurie frumos drapată, 
care acoperea goliciunea ruşinoasă a Sfântului 
Lorenzo. 

— Sanctitatea-sa vine să vadă cum merge lucrul. 
Este însoţit de împăratul Federigo. 

„Asta mai îmi trebuia! Vizite!” bolborosi pentru sine 
Fra Angelico. Când vru să se ridice din poziția culcat, 
se izbi cu fruntea de tavanul proaspăt pictat. Culoarea 
de pe coapsa Sfântului Lorenzo i se lipi de frunte. 
Scăpă o exclamaţie de durere, se trase pe spate până 


la marginea platformei, apoi cobori pe scara cu stinghii 
îndepărtate în loc de trepte. 

— Tu rămâi sus, Benozzo! porunci discipolului. Dă-i 
zor! Să câştigăm timp! 

Benozzo râse înveselit. Ştia cât de mult îl contraria 
pe bătrânul călugăr întreruperea lucrului. Continuă cu 
râvnă să mânuiască penelul. 

Abia apucă Fra Angelico să îşi dreagă dezordinea 
veşmântului monahal, că Papa Niccolo al V-lea îşi şi 
făcu intrarea, însoțind pe înaltul său oaspete, 
împăratul Friedrich al III-lea al Germaniei, rege al 
Romanilor.  Urmaşul Sfântului Petru nu avea 
înfăţişarea majestuoasă a celor mai mulți dintre 
predecesorii lui. Fiu al unui apreciat, dar modest 
chirurg din Liguria, pe nume Parentucelli, se ivise pe 
lume la Pisa, în penultimul an al secolului al XIV-lea. 
După o carieră lipsită de zgomot şi strălucire, devenise 
arhiepiscop de Bologna. Conclavul cardinalilor din 
1447 îl alesese Papă, preferându-l cardinalului 
Prospero, din ilustra familie a principilor Colonna, o 
personalitate puternică, de care sfinții părinţi se 
temuseră a-i încredința rangul de primat al Bisericii 
Catolice. Devenit Papă sub mamele de Niccolo, 
obscurul arhiepiscop Tomasso Parentucelli îşi luase în 
serios toiul şi, spre surprinderea generală, îşi câştigase 
în curând o mare faimă datorită virtuţilor, înțelepciunii 
şi reformelor fericite pe care le inițiase. Înfăţişarea lui 
lipsită de măreție era precumpănită însă de scăpărarea 
ochilor, care oglindeau un spirit elevat, o inteligență 
superioară. Fiindcă aprecia modestia, îl simpatiza atât 
de mult pe Fra Angelico. Îi apropia dragostea comună 
pentru umanitate, pentru frumos. Se ştia că oferise 
monahului pictor scaunul de arhiepiscop al Florenței. 
Fra Angelico îi declarase cu umilință că nu se simțea 


în stare să păstorească mulțimile şi că se socotea la 
largul său doar în faţa şevaletului, pe schele, ori în 
preajma celor săraci şi smeriți. Papa îl înțelesese şi îl 
lăsase la vechile sale îndeletniciri. 

— Progresează lucrurile, Fra Angelico? i se adresă 
cu bunătate, întinzându-i mâna. 

Monahul îngenunche şi îi sărută inelul. Papa îl 
ajută să se ridice. 

— Cu mila lui Dumnezeu, progresează, Sanctitate, 
răspunse Fra Angelico. 

— Va trebui să întrerupi pentru câtva timp lucrarea 
aceasta, ca să poți termina portretul Majestăţii-sale 
împăratul, rosti Papa, arătând cu un gest pe augustul 
său oaspete. În curând, spre regretul nostru, va părăsi 
Roma. 

Friedrich al III-lea se uită pe sub sprâncene la 
ilustra-i gazdă şi zâmbi imperceptibil. „Aş pune totuşi 
rămăşag că abia aştepţi să mă vezi plecând! reflectă 
cinic. Regele Romanilor şi Papa n-au făcut niciodată 
casă bună.” 

— Într-adevăr, trebuie să vă părăsesc, Fra Angelico, 
adăugă cu politeţe Friedrich al III-lea. Treburile 
împărăției mă cheamă. Mâine am să-ți pozez în tot 
cursul dimineții. 

— Mulţumesc cu recunoştinţă Majestăţii-voastre, 
răspunse cu smerenie pictorul. 

Împăratul se uită la tavanul acoperit pe trei sferturi 
cu o magnifică frescă ce înfățişa înălțarea la cer a 
Mântuitorului Isus Hristos. Graţia aeriană a 
personajelor zugrăvite cu sensibilitate, excesul de aur, 
de albastru, de culori „plate”, specifice manierei 
gotizante, făceau ca arta lui Fra Angelico să fie lipsită 
de acel fad formalism al celor mai mulți dintre 
contemporanii săi. Pictura lui se remarca prin 


prospeţimea inspiraţiei, printr-o ingenuitate 
fermecătoare. 

— Frumos! Foarte frumos! exclamă împăratul. Se 
întoarse curtenitor spre Papă: înainte de a veni la 
Roma, am auzit vorbindu-se mult despre înclinarea 
Voastră spre artă, Sanctitate. Am crezut atunci că este 
o simplă figură de stil. Abia după ce am sosit aici mi- 
am dat seama de autenticitatea gustului Vostru. 

Papa îi zâmbi cu amabilitate. 

— Mulţumesc, Sire. Idealul meu este ca Roma să 
devină, pe lângă un centru al creştinismului catolic, şi 
un centru al literelor şi al artelor. Am găsit Oraşul 
Etern în ruine. Cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să-l 
transform într-un vast ansamblu de monumente, care 
să cuprindă şi cea mai mare bibliotecă din lume. 

— Da, da, se vorbeşte mult şi despre biblioteca pe 
care ați înființat-o la Vatican. Aveţi de gând să-i daţi o 
asemenea amploare? 

— Absolut. Dacă voi reuşi, biblioteca va fi cel mai 
înalt titlu de glorie al meu. 

Suita  Suveranului Pontif şi a împăratului 
Germaniei cuprindea, pe lângă numeroşi nobili laici, 
un grup de principi ai Bisericii Catolice, printre care 
cardinalii Bessarion, Capranica şi Alfonso Borgia. 

Schimbul de complimente dintre Sfântul Părinte şi 
imperialul său oaspete îi amuza copios. În cursul 
secolelor lupta dintre papalitate şi împărații Germaniei 
luase o atât de fantastică amploare, încât însângerase 
întreaga Europă Centrală, de la Baltica şi până la 
Mediterană.  Ireductibila rivalitate dintre guelfi şi 
ghibelini, cu acel nenorocit cortegiu de masacre, de 
trădări, de nelegiuiri fără număr, fusese doar unul din 
efectele funestei ciocniri de interese dintre cei doi 
giganți ai lumii feudale. Astăzi, reconcilierea dintre 


Friedrich al III-lea şi Niccolo al V-lea era un fapt 
împlinit. Şi papalitatea şi Imperiul German 
renunţaseră la luptă şi îşi lingeau rănile ca doi câini 
hărtăniți după o încăierare epică. Bărbaţii de stat din 
ambele tabere se întrebau dacă pacea aceasta, dorită 
de toată lumea, va avea o lungă durată, sau se va 
reduce la un simplu şi precar armistițiu. 

Spre a pecetlui înţelegerea, Papa şi Friedrich al III- 
lea semnaseră un concordat prin care îşi făceau 
concesii reciproce. Ceva mai mult, în cadrul unor 
grandioase ceremonii, ce aveau să rămână de pomină 
în analele Oraşului Etern, Sfântul Părinte îl încoronase 
pe Friedrich rege al Romanilor. 

Niccolo făcuse acest gest fiindcă voia să ceară unele 
compensaţii suveranului german. Ambasadori sosiți de 
la Constantinopole îi dezvăluiseră grava amenințare 
care plana asupra acestei metropole. Papa rămăsese 
foarte impresionat de tragedia lumii bizantine, pândită 
de o iminentă anihilare. În timpul şederii împăratului 
Germaniei la Roma, încercase în mai multe rânduri să- 
Il convingă a lua conducerea unei cruciade anti- 
musulmane. Suveranul îşi manifestase simpatia față 
de cauza creştinilor din Bizanţ, dar evitase a-şi asuma 
angajamente precise. Pentru a scăpa de stăruinţele 
Papei, hotărâse să îşi scurteze şederea la Roma. 
Niccolo al V-lea nu era însă omul care să renunţe cu 
uşurinţă la luptă. Cu înflăcărarea şi tenacitatea 
dovedite în toate acţiunile sale de până atunci, 
îmbrățişase şi cauza Bizanțului muribund. 

Papa era un bun cunoscător al firii omeneşti. Nu-i 
scăpase imensa vanitate a împăratului Germaniei, care 
se socotea urmaşul direct al Caesarilor. Drepturile şi 
demnitățile acestora fuseseră transmise romeilor prin 
Constantin cel Mare, iar germanilor, prin Charlemagne 


şi Otto cel Mare. Unul dintre înaintaşii lui Friedrich, 
împăratul Sigismund al III-lea, lăsase cu limbă de 
moarte ca trupu-i neînsuflețit să fie expus mai multe 
zile publicului, astfel încât fiecare om să poată vedea 
că „stăpânul lumii murise”. lar când principii electori 
se întruniseră spre a instala un nou împărat pe tronul 
Germaniei, se adresaseră lui Friedrich cu formula: 
„Sire, v-am ales căpetenia, protectorul şi îndrumătorul 
întregii creştinătăţi”. 

Papa se temea de un singur lucru. Ameţit de 
grandoarea propriei sale poziţii, Friedrich ar fi poate 
ispitit să accepte cu ascunsă satisfacție dispariția 
basileilor. Astfel, suveranii Germaniei ar fi fost 
dispensaţi de prezența unor rivali care să le dispute 
formal supremaţia laică asupra lumii creştine. 

În seara aceleiaşi zile, Papa avu o lungă consfătuire 
cu bătrânul cardinal Bessarion, fost mitropolit ortodox 
al Niceei, trecut la catolicism după conciliul de la 
Florenţa. Bessarion nu îşi renega trecutul. Întreaga lui 
activitate şi-o dedicase unirii dintre Bisericile Catolică 
şi Ortodoxă, precum şi apărării intereselor Imperiului 
Bizantin. La Roma avea un aliat puternic, pe 
cardinalul Isidor, fost mitropolit ortodox al Kievului şi 
izgonit din ţara sa de baştină fiindcă îmbrăţțişase 
catolicismul. 

Papa şi cardinalul Bessarion se plimbau pe o alee 
din grădina Vaticanului şi discutau cu voce joasă, spre 
a nu fi auziți de prelaţii din suită. Pe câţiva dintre 
aceştia Suveranul Pontif îi bănuia că ar furniza 
informații secrete — în schimbul arginţilor — unor 
suverani din occidentul Europei. 

— Mă tem că strădaniile noastre vor rămâne sterile, 
grăi cu amărăciune cardinalul. Împăratul Friedrich nu 
este un om de acțiune. Preferă rolul de arbitru. Din 


nenorocire, Europa, asaltată de mareea otomană, are 
nevoie de războinici, nu de mijlocitori. 

Papa clătină gânditor capul. 

— Ar exista totuşi o soluție, Bessarion. Să cântăm 
pe coarda vanităţii lui Friedrich. Să încercăm a-l 
determina să trimită un ultimatum sultanului. Poate 
că Mehmed i-ar da un răspuns arogant, scoțându-l din 
apatie. 

— Să încercăm, Sanctitate. Nici un efort nu este 
prea mare față de măreţia cauzei pentru care luptăm. 

A doua zi Papa făcu o vizită neanunţată 
împăratului, în vreme ce acesta poza lui Fra Angelico. 
Se afla acolo şi împărăteasa Leonora, fostă principesă 
regală a Portugaliei. Şedinţa se desfăşura într-una din 
încăperile apartamentului atribuit perechii imperiale în 
timpul şederii la Roma. 

Friedrich stătea ţeapăn într-un jilt şi se silea să 
arboreze un aer cât mai falnic. Împărăteasa, 
înconjurată de câteva doamne de onoare, se aşezase la 
fereastră, şi de acolo contempla cu melancolie 
frumoasa grădină a Vaticanului. Nu o incita hotărârea 
de ultimă oră a soțului ei de a-şi grăbi înapoierea în 
Germania. Aici, în însorita şi încântătoarea Romă, 
împărăteasa cu sânge fierbinte, meridional, se simţea 
mai bine decât în ceţurile nordice. 

La intrarea Papei, suveranul german dădu să se 
ridice din jilt, spre a-l saluta. 

— Rog pe Majestatea-voastră să nu se deranjeze, 
rosti cu politețe Sfântul Părinte. Să nu întrerupem 
activitatea preţuitului nostru Fra Angelico. 

Monahul pictor se simţi stingherit. Modestia lui 
suferea. 


Împărăteasa şi doamnele ei făcură o reverență 
Papei. Acesta le binecuvântă, apoi se opri lângă pânza 
instalată pe şevalet. O contemplă câteva momente. 

— Remarcabil portret! rosti el. Absolut remarcabil! 

Cardinalul Bessarion se uită la tablou, apoi la 
model. 

— Bizară asemănare! exclamă. 

— Asemănare? Ce asemănare? întrebă Niccolo al V- 
lea. 

— Sanctitate, n-aveţi impresia că chipul Majestăţii- 
sale, zugrăvit aici pe pânza aceasta, aminteşte capul 
Sfântului Arhanghel Michele de pe fresca bisericii din 
Fiesole? 

Papa îşi mută privirile de la portret la împărat şi 
viceversa. 

— Ai dreptate, Bessarion! Ce părere ai, Isidor? se 
întoarse spre fostul mitropolit al Kievului. 

Cardinalul Isidor studie îndelung tabloul. 

— Uluitor! rosti cu minunare. Nu cred că greşesc 
dacă acord o adâncă semnificaţie acestei asemănări. 

— E un miracol! supralicită Bessarion. Un adevărat 
miracol! Ai zice că spiritul Sfântului Arhanghel şi-a 
găsit sălaş în trupul Majestăţii-sale. 

Cardinalul Isidor îşi împreună mâinile. 

— Da, da, da! Sunt încredinţat că Majestatea-sa ar 
dezarma cu o singură privire o întreagă armată 
duşmană. 

—  Virtuţile ostăşeşti ale Sfântului Arhanghel 
retrăiesc în ființa împăratului. Sublimă revelaţie! 

Deşi complimentele erau excesive, Friedrich nu le 
sesiză ridicolul. 

— Aveţi impresia? rosti infatuat. 


— Certitudinea, Sire! întări Papa, ridicând în sinea 
lui o scurtă rugăciune Domnului, spre a-i cere iertare 
pentru păcatul fățărniciei. Dar scopul scuza mijloacele. 

Bessarion ridică privirile spre cer. 

— Sunt convins că Sfântul Arhanghel a ales acest 
mijloc spre a-l nimici pe Antihrist. 

Împăratul clipi des, săgetat brusc de o bănuială. 

— Pentru început, zise cardinalul Isidor, ar fi de- 
ajuns ca Majestatea-sa împăratul să adreseze un 
cuvânt de imputare padişahului. Cutremurat de 
această intervenție, Mehmed şi-ar  reconsidera 
proiectele războinice. 

— Chiar acum de dimineață am primit o veste 
îngrozitoare din capitala Imperiului Bizantin. Turcii au 
ocupat ţărmul apusean al Bosforului şi au început să 
dărâme biserici şi monastiri creştine, interveni 
Bessarion. Când ţăranii romei din satele învecinate au 
încercat să împiedice această nelegiuire, au fost 
masacrați de spahiii şi ienicerii padişahului. 

Împăratul Friedrich îşi mişcă stânjenit şezutul, care 
începuse să-l furnice. Discuţia luase o întorsătură 
neplăcută şi primejdioasă. 

Papa îşi desfăcu braţele într-un gest teatral. 

— Iartă-ne, Doamne! Aici, la Roma, ne bucurăm, 
miruind fruntea alesului tău, augustul împărat 
Friedrich, în vreme ce la hotarele de răsărit ale Europei 
creştinii sunt ucişi mişeleşte de păgâni. 

— Simple incidente de frontieră! replică nemulțumit 
suveranul german. 

Papa îl privi cu mustrare. 

— Te-am încoronat Rege al Romanilor, Sire. 
Acceptând acest sceptru, ţi-ai asumat misiunea de 
apărător al creştinătăţii. 


Friedrich simţi că îl cuprinde panica. Nu trebuia să 
se lase angajat în combinaţiile războinice ale Sfântului 
Părinte. 

— Poate că veştile primite de Eminenţa-sa sunt 
false, grăi, plasându-se în defensivă. 

— False? se încruntă Papa. Ai să le dai crezare când 
turcii vor ajunge sub zidurile Vienei? 

— Turcii la Viena? exclamă Friedrich, uluit de 
grotescul acestei ipoteze. Aşa ceva nu se va întâmpla 
niciodată. Turcii sunt foarte departe de Viena. 

— Cu armate mai puţin numeroase, Attila a cucerit 
trei sferturi din Europa. 

Ochii cardinalului Bessarion se ațintiră cu 
severitate asupra împăratului. 

— Dacă vom sta cu braţele încrucişate, în vreme ce 
Islamul calcă în picioare crucea, pe lespezile noastre 
funerare va scrie cu litere de foc: „Trădători ai 
creştinismului!” 

Friedrich simţi că îl trec sudori fierbinți. Uitase să 
mai pozeze pentru posteritate în chip de paladin al 
creştinătăţii. 

— Păstorul care îşi lasă în părăsire turma merită tot 
disprețul! interveni cu hotărâre cardinalul Borgia. 

Împărăteasa Leonora era înfricoşată de implicaţiile 
discuţiei care se desfăşura în prezenţa ei. Era de-ajuns 
de inteligentă spre a-şi da seama că acelaşi Papă care 
consolidase puterea soţului ei, încoronându-l Rege al 
Romanilor, putea tot atât de bine să-l discrediteze, 
înfățişându-l în ochii Europei ca pe un laş, nedemn de 
a mai purta titlul de împărat creştin. Niccolo, acest 
călugăr fanatic, n-ar şovăi să-l  excomunice, 
compromițând astfel viitorul dinastiei. 


— Sanctitatea-sa are în mare măsură dreptate, 
interveni aruncând în balanță toată greutatea 
autorităţii ei. 

Friedrich o privi înspăimântat. Se înroşise ca o 
creastă de cocoş. O ştia pe Leonora capricioasă şi 
voluntară. Nu o dată refuzase să-l primească în patul 
conjugal, spre a-i pedepsi nesăbuinţele. Se simţi 
încolțit. 

— Şi ce credeţi că ar trebui să fac? strigă exasperat, 
ridicându-se din jilt. Să organizez o nouă cruciadă? Nu 
ştiţi ce roade au dat toate celelalte? 

— Pentru dreptate trebuie să luptăm până la capăt, 
oricare ar fi primejdiile! vorbi cu autoritate Papa. 

Lepădase masca de diplomat subtil, de gazdă 
amabilă. Redevenise şeful celei mai puternice biserici 
din lume. 

— Nu dispun de o armată numeroasă! scânci 
Friedrich. Organizarea unei expediții militare cere 
timp. Luni de zile, sau chiar ani. 

— Să spunem că războiul n-ar fi de imediată 
actualitate, replică Suveranul Pontif. Trebuie totuşi să 
facem ceva. Un ultimatum adresat lui Mehmed i-ar 
aminti că Europa creştină nu va rămâne indiferentă 
față de crimele lui. 

Împăratul respiră uşurat. Un ultimatum însemna 
vorbe. lar vorbele, oricât de grele, sunt mai uşoare 
decât faptele. Se simți fericit fiindcă i se cerea numai 
atâta. Încercă să-şi îmbrace răspunsul într-o formă cât 
mai demnă. Se instala din nou în jeţ şi făcu semn lui 
Fra Angelico să-şi reia ocupaţia. 

— Bună idee, rosti cu gravitate. M-am gândit şi eu 
la aşa ceva. Mă bucură identitatea vederilor noastre, 
Sanctitate. Să  redactăm de comun acord un 
ultimatum. Termenii să fie aspri. Să afle Padişahul că 


împăratul Germaniei şi Rege al Romanilor este hotărât 
să apere crucea! 


kkk 


Sosirea lui Leone Storlato la Roma coincise cu 
plecarea lui Friedrich al III-lea în Germania. Cu trei 
săptămâni în urmă se îmbarcase la Constantinopole pe 
o corabie venețiană, navigase pe Propontida până la 
Dardanele, coborâse printre puzderia de insule 
stâncoase ale Egeei şi, după un mic ocol până la 
Nicosia, unde luase în taină legătura cu arhiepiscopul 
de Lusignan, pornise spre soare-apune. Străbătuse 
strâmtoarea Messinei, navigase spre nord-vest, de-a 
lungul coastelor regatului Neapolelui, şi încheiase 
ultima etapă a călătoriei sale maritime la Ostia, unde 
debarcase, îndreptându-se apoi spre Oraşul Etern. 

În acele vremuri tulburi, cu o Mediterană infestată 
de corăbii venețiene, genoveze şi turceşti, aflate într-un 
endemic război, la care se adăugau navele piraților 
barbareşti, Leone avusese norocul să navigheze fără 
incidente notabile, îşi zisese că zeii îi sunt favorabili şi 
că misiunea ce-şi asumase avea să se încheie cu 
succes. 

Când ajunse la Roma, se înfățişă în birourile 
agenției care reprezenta interesele propriei sale firme. 
Şeful agenţiei era un tip expansiv, vorbăreţ, care se 
exprima şi cu mâinile şi cu ochii. Foarte întreprinzător, 
se lansa cu îndrăzneală în cele mai riscante operaţii 
dacă promiteau beneficii importante. Prieten din 
copilărie al lui Leone, îi împărtăşea lăcomia de bani, 
dar, spre deosebire de acesta, nu-i risipea la mesele de 
joc, ci îi fructifica socotit. 

Revederea dintre cei doi prieteni fu de o zgomotoasă 
cordialitate. Se îmbrăţişară, se înghiontiră în glumă, îşi 


amintiră isprăvi trăsnite din copilărie, apoi hotărâră să 
cineze împreună într-o tavernă din Trastever, renumită 
pentru vinurile ei. Emo se grăbi să ofere lui Leone 
găzduire pe tot timpul şederii acestuia la Roma. 

— Soţia mea — o gospodină neîntrecută — va avea 
grijă să-ți pregătească cele mai bune mâncăruri, ca să 
te înapoiezi la Constantinopole rumen şi plesnind de 
sănătate. 

Leone îi mulțumi pentru intenţie, dar îi refuză 
ospitalitatea. 

— Prefer să trag la un han, unde să pot intra şi ieşi 
la cele mai neregulate ore, fără să deranjez pe nimeni. 

Emo îl bătu cordial pe umăr. 

— Fericitule! Eh, de ce nu mai sunt şi eu holtei?... 
Dar cu ce ocazie la Roma? 

— Treburi! Diseară, la cină, am să-ţi spun mai pe 
larg despre ce e vorba. Acum recomandă-mi un han pe 
gustul meu. Confort, slujnice frumuşele, vinuri bune... 
şi tot ce urmează. 

Emo râse 

— Nu te-ai schimbat deloc, Leone. Îţi recomand un 
han pe cinste. „Albergheria dell Orso”. Se spune că şi 
Dante trăgea acolo când venea la Roma. Are şi 
avantajul că se află în preajma piaţetei Fiammetta, 
unde se fac execuțiile capitale. Poate vei avea norocul 
să asişti la vreun astfel de spectacol. 

Leone simţi un fior. Afacerea în care se angajase l- 
ar fi putut uşor mâna sub braţul spânzurătorii. Dar 
prefera să nu se gândească la asemenea eventualități. 

Se instală la „Albergheria dell Orso”, care, spre 
satisfacția lui, corespundea  laudelor lui Emo. 
Camerele erau curate, serviciul prompt, mâncărurile 
apetisante, vinurile excelente, dar, mai presus de toate 
— şi acest amănunt nu era deloc neglijabil — lumea 


intra şi ieşea ca la moară. Condiţii perfecte pentru ceea 
ce avea el în perspectivă. 

În aceeaşi seară purtă o lungă convorbire cu Emo, 
în jurul unei balercuţe cu vin de Castello-Romano şi al 
unor fripturi de căprioară, uşor fezandate, preparate 
cu sos de Madera. Spuse prietenului că venise la Roma 
spre a tatona încheierea unei afaceri cu Vaticanul. 

— După cum cred că ştii şi tu, Papa are de gând să 
dea sprijin militar Bizanțului, ameninţat de turci. 
Potrivit unor informaţii pe care le deţin din sursă 
serioasă, este pe punctul de a închiria câteva nave de 
la genovezi, spre a transporta provizii şi trupe la 
Constantinopole. Se zice că ar fi purtat tratative în 
acest sens şi cu Serenissima Republică, dar nu s-a 
ajuns la rezultate concrete. Valoarea contractului fiind 
importantă, m-am gândit să ne substituim genovezilor. 

Emo modelase o minusculă sferă din miez de pâine 
şi o juca între degete. 

— Vaticanul nu este un platnic bun. Afară de asta, 
există un pericol. În cazul unei morţi premature a 
Papei Niccolo, urmaşul său — eventual mai puţin 
favorabil Bizanțului — ar putea refuza să-i onoreze 
angajamentele. N-ar fi pentru prima oară. 

Leone se bucură în sinea lui. Discuţia alunecase 
întâmplător pe o pantă pe care el intenționase încă de 
la început să se angajeze. 

— Moarte prematură? exclamă cu prefăcută 
candoare. S-a îmbolnăvit Papa? 

— Moartea i-o doresc duşmanii. În primul rând 
familia Colonna, care năzuia să ridice pe tronul 
pontifical pe unul de-ai lor. 

— Sunt atât de primejdioşi? 

— Cred că nu s-ar da înapoi de la un asasinat. Dar 
Papa are de înfruntat şi alte primejdii. În popor circulă 


zvonul că se va ridica un nou Cola di Rienzi, care va 
curăța Roma de nobili şi de clerici corupți. 

— Şi zbirii lui Niccolo stau cu mâinile în sân? 

— Zvonurile sunt ca şi fantomele. Umblă de colo 
până colo, fără să le poţi da de urmă. Dacă te ispiteşte 
totuşi afacerea de care mi-ai vorbit, şi dacă doreşti să 
pătrunzi în cercurile apropiate Papei, nimic nu este 
mai uşor. Te prezint câtorva membri ai nobilimii negre, 
care-mi sunt îndatoraţi până în gât. l-am împrumutat 
cu bani pe care-i socotesc pierduţi. Dar oamenii 
aceştia mi-au deschis porţi ferecate pentru alții, aşa că 
beneficiile tot ale mele au fost. 

Prin intermediul lui Emo, Leone cunoscu în zilele 
următoare pe Giuliano, principe di Santa Vittoria, 
comandant al gărzii papale, precum şi pe cardinalul 
Bessarion. Pe Leone îl interesau mai puţin figurile 
bisericeşti. Laicii se lăsau mai uşor corupți. Tot de la 
Emo află că di Santa Vittoria întreținea o amantă 
costisitoare, pe superba curtezană Rossana, pe care o 
adora. Pentru a-i crea o ambianţă de lux, cheltuia 
sume fabuloase. Papa, informat de pasiunea oarbă a 
principelui, îl chemase într-o audienţă particulară şi îl 
povăţuise să-şi modereze avânturile amoroase. Di 
Santa Vittoria îl ascultase cu smerenie, făgăduise a se 
îndrepta, dar continuase să ducă aceeaşi existenţă 
dezmăţată.  Indulgenţța  Suveranului Pontif fusese 
blamată de unii cardinali, precum şi de alte persoane 
din anturajul său. Printre cei mai severi critici ai 
moravurilor care domneau în anumite cercuri romane 
sus-puse se afla şi un tânăr nobil, pe nume Stefano 
Porcari. Impresionat de integritatea acestuia, Papa îi 
arăta o stimă deosebită şi îl acoperea cu binefaceri. 

Tot prin Emo îl cunoscu Leone şi pe Stefano 
Porcari, cu care purtă câteva convorbiri interesante. 


Veneţianul manifesta receptivitatea unui zelos neofit 
față de teoriile lansate de Porcari, care preamărea 
virtuțile republicane, întruchipate de Cato Cenzorul. O 
revenire la simplitatea moravurilor din străvechea 
Romă, la onestitatea şi rigorismul proclamate de fraţii 
Tiberius şi Caius Gracchus, la sobrietatea impusă de 
Marius ar fi contribuit hotărâtor la salvarea Italiei. 

Când ataca acest subiect, chipul de ascet al lui 
Porcari se ilumina, reflectând un fanatism dus până la 
cele mai extreme limite. 

— Mă întreb ce ochi ar face Sfântul Pietro dacă ar 
cobori din ceruri şi ar vedea în ce promiscuitate se 
bălăcesc principii catolicismului. Simonia, desfrâul, 
luxul  deşănţat,  blasfemiile, falsitatea, asemenea 
valurilor unei maree corupte, asaltează Roma catolică. 
Episcopatele, cardinalatele, până şi Scaunul Papal 
sunt scoase la mezat. Înalţii păstori sufleteşti nu mai 
sunt aleşi după criterii corespunzătoare vechilor 
canoane ale creştinismului pur. Virtuţile propovăduite 
de Isus Hristos sunt călcate în picioare, iar slujitorii 
bisericii, în loc să vegheze la păstrarea lor neîntinată, 
sunt primii care le nesocotesc. Tripla tiară papală 
trebuie înlocuită cu alte simboluri. De pildă, cu 
scorpionul, care întruchipează fățărnicia şi minciuna, 
cu țapul, care reprezintă destrăbălarea şi corupţia, cu 
struțul, care oglindeşte nesocotirea îndatoririlor faţă de 
Dumnezeu şi de oameni. 

Întâlnirile lui Leone cu Porcari deveneau tot mai 
frecvente. De fiecare dată, veneţianul asculta cu 
reculeasă umilință teoriile volubilei sale gazde, 
subliniind cu înclinări din cap şi o mimică adecvată 
pasajele cele mai tari. 

Într-o seară, după ce ascultă un lung pamflet al lui 
Porcari, făcu o vizită lui Emo. 


— Ce părere ai despre Stefano Porcari? 

— Un tip ciudat, replică Emo. Se spune că ar fi 
suferit de boala franţuzească şi că asta l-ar cam fi 
scrântit la cap. Papa îi acordă consideraţie fiindcă, 
printre oamenii necinstiţi şi vicioşi care viermuiesc în 
jurul Vaticanului, Porcari apare în lumina unui 
apărător al moralei creştine. Poate că omul acesta e un 
prefăcut. Şarlatanii şi-au găsit întotdeauna la Roma 
un teren prielnic. 

În cursul întrevederilor sale ulterioare cu Porcari, 
Leone avu în repetate rânduri prilejul să se convingă 
de buna lui credinţă. Omul acesta îl critica vehement 
pe principele di Santa Vittoria, intitulându-l „agentul 
lui Lucifer pe pământ”. 

— Papa nu este decât un instrument în mâna unor 
aventurieri instalați în incinta Vaticanului ca la ei 
acasă. Sunt însă convins, declară cu aprindere Porcari, 
că într-o zi se va ridica un om înarmat cu un bici de 
foc, care va izgoni din templu — ca şi Isus Hristos — pe 
toți profitorii, pe toți ariviştii, pe toţi depravațţii ce au 
invadat Roma Eternă. 

— De ce n-ai fi dumneata acel om? rosti cu 
prefăcută ingenuitate Leone. 

Porcari tresări. Mâna-i dreaptă se încleşta făcându- 
se pumn. 

— Eu? Aş fi eu vrednic să deschid lupta împotriva 
stâlpilor Iadului? Sunt oameni mai capabili decât 
mine. 

Leone zâmbi sceptic. 

— Mă îndoiesc. N-am întâlnit încă la nimeni focul 
sacru care te mistuie pe dumneata, Messer Porcari. Ai 
fi cel mai potrivit să ridici biciul! 

Nobilul roman înălță privirile spre cer. 


— Numai Dumnezeu mă poate călăuzi. Dacă mă va 
socoti demn şi îmi va porunci să plec la luptă, voi 
pleca! Aştept însă un semn din partea lui. 

Conciliabulele dese ale lui Leone cu Porcari îi lăsau 
totuşi timp să-şi joace cu abilitate pionii, astfel încât 
să se apropie şi de cardinalul Bessarion. Nu-i fu greu 
să-i câştige încrederea, folosindu-se de argumente 
iscusite şi manifestând o vădită simpatie pentru cauza 
Bizanțului. În calitatea lui de venețian stabilit la 
Constantinopole, putea invoca fără a da de bănuit un 
ataşament firesc față de romei, de care-l apropiau nu 
numai prietenia, ci şi interesele. 

Discutând cu Leone, cardinalul ajunse la concluzia 
că îşi găsise în acest tânăr inimos un agent capabil de 
a fi folosit cu succes. Leone se oferi să mijlocească 
închirierea de către Vatican a unor nave venețiene, 
pentru transportarea de trupe la Constantinopole. 
Chestiunea se afla încă în stadiul tatonărilor, dar 
promitea să dea rezultate bune. 

Seara, după încheierea lungilor sale discuţii cu 
Bessarion şi cu Porcari, Leone se înapoia la han, se 
încuia în camera lui, şi acolo, la lumina unei lumânări, 
întocmea rapoarte cifrate, destinate lui Zaganos-Paşa. 
Curieri de încredere purtau mesajele până la 
Adrianopole. Leone era satisfăcut. Se dovedise a fi un 
spion perfect. Dar aceasta nu-i era de-ajuns. Trebuia 
să dea o lovitură mare, spre a merita o recompensă pe 
măsura serviciilor sale. Primele jaloane le pusese. Un 
incident neprevăzut avea să-i indice că se afla pe 
drumul izbânzii. 

Asistase la un serviciu religios oficiat în biserica 
Santi Giovanni e Paolo. Era întovărăşit de Stefano 
Porcari, care urmărise, plin de iritare, predica rostită 
cu onctuoasă gravitate de un înalt ecleziast cu obraz 


bucălat şi trandafiriu ca pântecele unui purcel de 
lapte. Când ieşiră în stradă, Porcari îl apucă de braţ. 

— Ai văzut, Messer Storlato? Condamna luxura, dar 
arăta ca o replică pământească a lui Bacchus. Nu-i 
lipsea decât cununa din viță-de-vie şi butia pe care să 
stea călare. Sfântă mare neruşinare! Ah, Doamne, cât 
ai să-i mai rabzi pe păcătoşii aceştia, care-ţi invocă 
numele, săvârşind cele mai dezgustătoare turpitudini? 

Mergeau agale pe strada îngustă, mărginită de 
ziduri înalte, acoperite cu iederă, lăsându-se antrenați 
de mulțimea credincioşilor care, ca şi ei, ieşiseră de la 
biserică. Din josul străzii apăru un grup de călăreți în 
costume strălucitoare. În fruntea lor se aflau principele 
di Santa Vittoria şi Rossana, amanta lui, amândoi 
călări pe armăsari albi de Lipizza, atât de frumoşi, 
încât păreau nişte Pegaşi gata să-şi ia zborul spre 
culmile văzduhului. Părul blond al Rossanei părea şi 
mai auriu în contrast cu toca-i neagră, împodobită cu 
o vaporoasă pană de struț. Frumuseţea ei era într- 
adevăr divină. Trecătorii se opreau şi o priveau cu 
admirație. 

— Târfa asta a pozat lui Benozzo pentru un tablou 
care o înfățişa pe Sfânta Fecioară cu pruncul! exclamă 
scârbit Porcari, arătând-o cu degetul. Simbolică 
împerechere, Messer Storlato! 

Armăsarul principelui di Santa Vittoria, mânat în 
trap întins printre oameni, lovi o bătrână şi un copil, 
doborându-i la pământ. Se auziră ţipete, vociferări. 
Tumultul se umilă ca rafalele unei furtuni. Câţiva 
bărbaţi, cuprinşi de revoltă, se repeziră asupra lui di 
Santa Vittoria. Unii apucară calul de dârlogi, alții 
încercară să-l răstoarne pe călăreț din şa. Surprins, 
apoi furios, principele începu să împartă sudălmi şi 
lovituri de cravaşă. Porcari, luat de curentul gloatei 


tălăzuitoare, se văzu proiectat în picioarele 
armăsarului alb, care cabra, izbind cu copitele pe 
oamenii aflați în preajmă. Di Santa Vittoria, exasperat 
de întorsătura urâtă a incidentului, scoase sabia din 
teacă şi porni să lovească în stânga şi în dreapta, dând 
în acelaşi timp pinteni calului, spre a se smulge din 
mijlocul mulțimii întărâtate. Porcari făcu o mişcare 
bruscă în lături, evitând să fie tăiat de sabia care-i 
trecu şuierând pe lângă ureche. Surescitat, se repezi 
asupra principelui şi, profitând de un moment 
favorabil, îl apucă de braţ şi îl trase jos de pe cal. Di 
Santa Vittoria, dezechilibrat, scăpă picioarele din scări 
şi se prăbuşi pe caldarâm. Lumea turbată de furie se 
năpusti asupra lui, călcându-l, strivindu-l, sfâşiindu-l, 
transformându-l în câteva clipe într-o masă 
sângerândă de carne şi de oase sfărâmate. Călăreţii 
din suită nici nu avură timp să-i sară în ajutor. Erau 
şi puţini la număr. Când văzură că nu mai e nimic de 
făcut,  înfipseră pintenii în burţile cailor şi se 
îndepărtară laolaltă cu Rossana, urmăriți de 
blestemele şi huiduielile norodului. 

Leone se vâri în îmbulzeală şi îl apucă de braţ pe 
Porcari. 

— Haidem! îi strigă. Acum au să vină gărzile Papei. 
N-are rost să ne găsească aici. Haidem! Repede! 

Porcari îl urmă năucit. O luară la dreapta, pe o 
străduță strâmtă, şerpuitoare ca un râuşor cu multe 
meandre. 

— S-a dus un discipol al Satanei! bolborosi, 
lăsându-se târât de venețian. Şi-a meritat sfârşitul! Da! 
Şi l-a meritat! 

Leone se opri deodată, împietrit, ca şi când ar fi fost 
martorul unei revelații. Ridică inspirat mâna spre cer 
şi vorbi cavernos, ca un oracol: 


— Acesta a fost semnul aşteptat, Porcari! Tu l-ai 
doborât pe di Santa Vittoria. Dumnezeu te-a desemnat 
să-i fii armă! lată semnul! 

Confuz încă, nobilul roman îşi scoase toca şi îşi 
trecu degetele prin păr, de parcă gestul acesta ar fi 
avut rostul să-i limpezească gândurile. 

— Da! Cred că ai dreptate. Mi-a făcut semn! Da, da! 
Dumnezeu mi-a făcut semn! 


kkk 


Regele Charles al VI-lea îşi lipi obrazul de 
pântecele suplu, catifelat al amantei. Aspiră cu nesat 
mirosul acela curat, dar atât de excitant, de carne 
tânără. 

— Eşti frumoasă, eşti foarte frumoasă, Antoinette! 
fornăi stârnit. Pielea îți este parfumată! Parfumate îți 
sunt şi gura, şi părul! 

Cuprinse în cupele mâinilor sânii albi, marmoreeni, 
atât de încântător modelați, apoi rosti cu fervoare: 

— Abia acum înțeleg Cântarea Cântărilor! Sărută- 
mă cu sărutările gurii tale, căci dezmierdările tale sunt 
mai plăcute decât vinul! Miresmele-ţi îmbălsămează 
dulce, iar mireasma revărsată este numele tău: 
Antoinette! 

Privirile-i căzură asupra propriilor lui degete, 
galbene, noduroase, respingător de urâte în contrast 
cu albeața mată a sânilor ei. Îşi dădu brusc seama că 
este bătrân, dezgustător de bătrân faţă de tinereţea ei. 
Dar poate că se pripea. Numai învelişul trupului său 
era bătrân. Inima, care bătea sarabanda în coşul 
pieptului, rămăsese tânără. Tânără ca şi poftele lui 
nesățioase, trezite de splendoarea divină şi totdeodată 
atât de pământească a corpului ei. 


Cugetul îi fugi în clipa aceea la Agnes. Nu se 
împliniseră doi ani de când nepreţuita lui Agnes 
închisese pe vecie ochii. Atunci îşi închipuise că şi 
viaţa lui se terminase. Dar Agnes îl iubise atât de mult, 
încât voise să-l mângâie, să-l facă fericit şi după ce ea 
nu va mai fi. O chemase la căpătâiul patului pe 
Antoinette, vara ei, îi luase mâna albă, fină, şi o 
pusese în mâna lui. 

— Să-l iubeşti, Antoinette, aşa cum l-am iubit eu! 
De dincolo de mormânt am să vă veghez dragostea. Şi 
acum plecaţi! Nu vreau să vă aflați lângă mine când 
aripa morții se va lăsa grea. Să-mi păstraţi o amintire 
vie, frumoasă, ca un râset cristalin într-o dimineaţă de 
primăvară. Plecaţi! Plecaţi! Rămâneţi cu bine! Sfânta 
Fecioară să vă binecuvânteze! 

Agnes Sorel, femeia care-i luminase viața, până 
atunci atât de tristă, de cenuşie, îi dăruise patru fiice, 
făcându-l să guste din plin bucuriile paternității. Îl 
transformase dintr-un om mohorât, blazat, apatic, 
îmbătrânit înainte de vreme, într-un suveran cu vederi 
largi, ager la minte, energic şi integru, rezolut şi 
tolerant. Îl ajutase prin simpla ei prezenţă să elibereze 
Franța de cotropitorii englezi. Atât de încântătoare 
fusese Agnes, încât nu numai oamenii, ci şi jivinele îşi 
plecau grumazul în faţa ei. La Curte se vorbea şi acum 
cu minunare despre magnificul cerb din pădurea 
Fontainebleau, care, mai înainte de a pieri ucis de 
cuţitele vânătorilor, îngenunchease acolo, în umbra 
copacilor, la picioarele lui Agnes. 

Însăşi regina Marie d'Anjou fusese cucerită de 
farmecul ei. O acceptase la Curte şi îi îngăduise să 
frecventeze apartamentele regale fără să rostească un 
cuvânt de protest. Încântată de drăgălăşenia lui Agnes, 
îi făcea daruri, o răsfăța şi se ruga lui Dumnezeu 


pentru sănătatea ei. Charles se întrebase adeseori 
dacă atitudinea reginei era sinceră, sau izvora din 
calcul. Şi într-un caz şi într-altul — complezenţă sau 
mărinimie — situaţia prezenta avantaje. 

Biata Marie d'Anjou era atât de blajină, de 
maleabilă, de îngăduitoare. Câteodată încerca față de 
ea un simțământ de milă. Căsnicia lor nu fusese 
fericită. Poate că era firesc. Regii nu au dreptul să se 
căsătorească din dragoste. 

Marie, femeia aceasta blândă ca o oaie, zămislise 
un vlăstar neastâmpărat, refractar la îndrumările 
paterne. Delfinul Louis, prinţul moştenitor, se dovedise 
a fi nu numai un inadaptabil, ci şi un rebel. Charles se 
îndoia că va reuşi vreodată să-l îmblânzească. Dacă 
analiza bine lucrurile, explicaţia se impunea de la sine. 
Louis cobora — în linie paternă — dintr-un bunic 
nebun. Charles al VI-lea nu fusese decât un biet 
bolnav, care-şi petrecuse jumătate din viaţă în cămaşă 
de forță. Dacă în momentele de criză ar fi fost lăsat 
liber, şi-ar fi zdrobit capul de pereți. 

Lui Charles îi veni deodată să râdă. „Întortocheate 
mai sunt căile tale, Doamne!” Dacă intransigenta 
regină-soacră Yolanda — care-l ţinuse în chingi 
straşnice — ar fi murit cu un an mai târziu, el n-ar fi 
avut prilejul s-o cunoască pe Agnes. Evocă ziua aceea 
norocoasă, când ființa aceasta sublimă venise la palat, 
în audiență, spre a solicita o favoare. Era atât de 
frumoasă, încât el, regele, se îndrăgostise de ea din 
clipa în care o zărise. 

Scumpă Agnes! Toţi îi ridicaseră osanale. Numai 
Delfinul făcea excepţie. Nu pierdea ocazia să o 
umilească, să-i aducă cele mai grave jigniri. Poate de 
aceea se înveninaseră atât de mult relaţiile dintre tată 
şi fiu. 


Charles se trezi brusc din reveria care nu durase 
decât câteva secunde. Ciudat! Agnes rămânea prezentă 
chiar când el se afla în patul celeilalte amante. Se uită 
cu patimă la Antoinette. Îşi plimbă înfiorat degetele pe 
umerii ei, pe şoldurile încântător curbate, pe coapsele, 
pe pântecele ei. O acoperi cu sărutări, de la bărbie şi 
până la degetele mici şi trandafirii ale picioarelor. 
Antoinette avea o pată maronie, cât o băncuţă, pe 
coapsa stângă. Această imperfecţiune devenise pentru 
el un element de atracţie. Până şi cusururile o 
înfrumusețau. 

Charles o căsătorise cu un favorit al său, Andre de 
Villequier, care acceptase rolul unui soț de paie. La 
Curte, Antoinette se bucura — ca şi Agnes odinioară — 
de un statut aparte. Ambasadorii străini primiţi în 
audienţă de prezentare aveau instrucțiuni să facă în 
prealabil o vizită de curtoazie amantei regale. 
„Suveranul a legalizat turpitudinea!” declara cu 
dezgust principele moştenitor, fără să se teamă că 
vorbele lui ajungeau la urechile părintelui său. Charles 
se gândise la un moment dat să-l dezmoştenească în 
favoarea celui de-al doilea fiu, dar ulterior renunțase la 
acest plan. Poate că Louis va fi un rege bun. 
Caracterul său tare — pe care Charles refuza să-l 
denumească încăpățânare — îl va servi, eventual, când 
va veni timpul să urce treptele tronului. 

Regele îşi zise, oarecum iritat, că nici în clipele de 
abandon erotic nu era în stare să se elibereze de grijile 
domniei. Cu corpul său decrepit şi descărnat spurcă 
trupul magnific al tinerei femei. După ce îşi consumă 
prea plinul energiei amoroase, o sărută pe gură, apoi 
se ridică din pat. Îi părea rău că trebuia să scurteze 
zbenguielile. Îl aştepta însă o vânătoare cu şoimi, 
singurul sport care-l pasiona, iar înainte de aceasta 


avea de gând să discute cu câţiva dintre sfetnicii săi 
cererea de ajutor militar şi economic formulată de 
împăratul Bizanțului. În linii mari, ştia dinainte ce 
hotărâre va lua. Voia să asculte însă şi câteva păreri 
autorizate. 

De după draperie apăru un stol de slujnice tinere şi 
drăguţe, care, fără a părea că-i observă nuditatea, se 
grăbiră a-l îmbrăca. În condiţii normale, operaţia 
aceasta ar fi fost îndeplinită de curteni desemnați 
anume. În apartamentul amantei ceremonialul nu era 
respectat. În vreme ce slujnicele zglobii îi puneau 
cămaşa, ciorapii, pantalonii, el le ciupea când de sâni, 
când de crupă, când de guşă, fără ca Antoinette să dea 
semne de gelozie. Chiar dacă încerca asemenea 
sentimente, se silea să le ascundă. Ştia că regelui îi 
place să aibă un serai la dispoziţie. Printre iubitele lui 
se aflau şi spălătorese, şi femei de serviciu, şi înalte 
doamne. Înclinarea aceasta se accentua odată cu 
trecerea anilor. „Se cunoaşte că este fiul desfrânatei 
Isabeau!” murmurau în culise unii nobili, căci la 
lumina zilei n-ar fi îndrăznit să  crâcnească. 
„Ramolismentul se manifestă printr-o exacerbare a 
erotismului în preajma ultimelor pâlpâiri ale unei 
sexualități ținute prea multă vreme în frâu”, explicau 
doct oamenii de ştiinţă, adăugând cu indulgență: „Eh, 
cântecul lebede!” 

„Viaţa mea a fost influențată numai de femei, 
reflecta Charles, în vreme ce una din fete îi încheia 
legăturile pantalonilor. „Tirania soacrei mele, 
îngăduința molâie a reginei, entuziasmul dezinteresat 
al bietei Jeanne d'Arc, iubirea reconfortantă a lui 
Agnes, tinerețea excitantă a Antoinettei... Şi pe lângă 
ele, alte multe femei”... 


Îmbrăcă o robă roşie, tivită cu zibelină, şi îşi puse 
pe cap o pălărie albastră, ornată cu broderii de aur. 
Marginile răsucite în sus o făceau să semene vag cu 
un turban. Charles se privi în oglindă. Această 
combinație de culori îi plăcea mult. Era îmbrăcat la fel 
când Jean Fouquet, pictorul Curţii, îi zugrăvise 
portretul cu aproape zece ani în urmă. Din nefericire, 
chipul nu era la înălțimea splendidelor sale podoabe 
vestimentare. Avea nasul borcănat, ochii blegi, obrajii 
decoloraţi, bărbia căzută. Se strâmbă, scârbit de 
propria sa imagine. „În definitiv, îşi zise, un om nu le 
poate avea pe toate după pofta inimii. Coroana 
precumpăneşte celelalte cusururi.” 

Cu un gest voit ştrengar, atât de nepotrivit cu 
obişnuita-i morgă regală, îşi înclină uşor pălăria pe-o 
parte şi o sărută pe Antoinette, care stătea goală pe 
pat, aşteptând să fie ajutată a se îmbrăca după 
plecarea augustului vizitator. 

— Grăbeşte-te, Antoinette! o zori regele. Peste o 
jumătate de oră plecăm la vânătoare. Nu este nevoie 
să-ți pierzi vremea cu o toaletă complicată. Eşti mai 
frumoasă goală decât îmbrăcată şi înzorzonată. 

Se îndreptă hlizindu-se spre uşă, dar se opri la 
jumătatea drumului şi se uită peste umăr la 
Antoinette. 

— De la o vreme mă ispiteşte gândul să ordon 
obligativitatea femeilor de a umbla goale. Ce spectacol 
magnific ne-ar oferi strada! Mă reţine un singur lucru. 
Ce ne vom face cu cele urâte şi bătrâne? Să le silim să 
stea acasă? Au şi ele treburi prin oraş. Cu tot regretul, 
mă văd obligat să renunţ la acest edict. 

Îşi adânci pălăria pe cap şi, râzând cu hohote, îşi 
continuă drumul spre uşa pe care o subretă i-o 
deschise făcând o adâncă reverență. 


Când ieşi pe coridor, Charles îşi şterse automat de 
pe chip expresia de satisfacție virilă încercată de orice 
bărbat după îmbrăţişările amoroase şi arboră o mutră 
lungă, blazată, de monarh plictisit de corvezile 
etichetei. Soldații care făceau de pază la uşa 
apartamentului favoritei îl salutară, plecând lateral 
halebardele. Charles  străbătu câteva coridoare, 
întâlnind în cale numai spinări încovoiate. Spinările 
ajunseseră să-l obsedeze. Ar fi preferat să vadă chipuri 
omeneşti, mai ales când erau agreabile, nu numai cefe 
plecate. Din nenorocire, ceremonialul impunea acest 
mod ridicol de manifestare a respectului. Charles pufni 
indispus. „Ce-ar fi să schimb eticheta? Să privesc 
surâsuri în loc de spinări?” Zâmbi. „Ce de gânduri îi 
mai trec omului prin cap!” 

Când intră în cabinetul de lucru, îl întrebă pe 
şambelanul de serviciu: 

— L-au adus pe Jacques Coeur? 

— L-au adus, Sire. 

— Are lanţuri la picioare? 

— Nu, Sire. A sosit escortat de un detaşament 
militar. 

— Numeros? 

— Destul de numeros spre a împiedica o eventuală 
tentativă de evadare, cu sprijin din afară. 

— Trimite-l aici! Neînsoţit! 

Şambelanul ieşi spre a executa ordinul. Rămas 
singur, regele se uită la mapa cu documente de pe 
masa de lucru. Rezolvarea lor putea să mai întârzie o 
zi sau două. 

Uşa se deschise, şi în prag se ivi prizonierul de stat 
Jacques Coeur, fost până mai ieri unul dintre cele mai 
însemnate personaje din Franța. Sic transit gloria 
mundi. Acest burghez înnobilat, pornit de la zero, 


ajunsese în mai puţin de două decenii fabulos de 
bogat, fiind numit argentier du Roi — ministru de 
finanţe — apoi consilier al regelui. Charles îşi amintea 
amuzat că în timpul campaniei victorioase din 
Normandia, împotriva englezilor, îşi făcuse intrarea 
triumfală în Rouen, urmat de Dunois, şeful suprem al 
armatelor, de Breze, primul consilier regal, şi de 
Jacques Coeur, care călăreau scară la scară, purtând 
costume identice. El, Charles, ordonase a fi 
confecționate pe cheltuiala sa. Uniformitatea lor 
dovedea că cele trei personaje se aflau pe picior de 
egalitate şi că regele înțelegea să sublinieze acest 
lucru. Azi, Jacques Coeur era un simplu deţinut şi i se 
instruia procesul. 

Pentru Charles, asemenea ascensiuni meteorice, 
urmate de prăbugşiri spectaculoase, nu reprezentau o 
raritate. Când îşi trecea în revistă favoriţii, încerca un 
simțământ de  perplexitate la gândul că nişte 
mediocrităţi patente, lipsite de orice principii morale, 
izbutiseră atâta vreme să-l stăpânească. Jean Louvet, 
administratorul finanţelor statului, bătea monetă cu 
un aliaj dubios, amaneta bijuteriile Coroanei la 
cămătari evrei şi, din toate aceste afaceri, îşi reținea 
partea leului. Apoi Tanguy du Chastel împletea 
devotamentul față de rege cu un spirit lucrativ dedicat 
în exclusivitate  înavuţirii proprii. Aceste două 
personaje, împreună cu Guillaume d'Avagour şi cu 
Guillaume de Champeaux, episcop de Laon, alcătuiau 
o bandă de paraziți, pe care îi subminase cu abilitate 
energica lui soacră, Yolanda de Aragon, înlocuindu-i 
cu o nouă echipă, alcătuită din nobili autentici: 
conetabilul Arthur de Bretagne, conte de Richemont, 
un tânăr interesat, ambițios şi veşnic încruntat, care 
se făcuse faimos prin numărul mare de vrăjitoare arse 


pe rug, prin trădările şi jurămintele încălcate, apoi 
conții de Clermont, de Vendôme şi de Foix, care îşi 
rotunjeau latifundiile smulgând ţinuturi întregi din 
domeniile regale şi îşi sporeau veniturile jefuind fără 
jenă tezaurul statului. Când se retrăseseră sătui de la 
Curte, le luase locul Pierre de Giac, primul şambelan 
al regelui. Charles evoca înveselit figura seducătoare a 
acestui ins amoral, care-şi ucisese cu seninătate prima 
nevastă, pe ştearsa Jeanne de Naillac, spre a se 
căsători cu o foarte bogată contesă, Catherine de 
Tonnerre. Nesăţios, răpise mai târziu pe bătrânul 
consilier Robert le Macon, eliberându-l doar în 
schimbul a o mie de scuzi de aur plătiți din caseta 
regală. Richemont, iritat de ascendentul câştigat de 
Giac asupra regelui, pusese la cale un complot, fiind 
sprijinit de neastâmpărata regină-soacră Yolanda, 
precum şi de contele Georges de la Tremoille. Tremoille 
acceptase să intre în combinaţie fiindcă voia să pună 
mâna pe milioanele soției lui Giac. Charles nu putea 
să uite peripeţiile de la Issoudun, care puseseră capăt 
existenței terestre a  bietului  prim-şambelan. 
Complotiştii năvăliseră la miez de noapte în camera 
acestuia, îl smulseseră din pat şi, fără să ţină seama 
de împotrivirea regelui, care intervenise cu toată 
autoritatea sa spre a-şi salva favoritul, îl târâseră pe 
Giac afară din palat. După o parodie de judecată, îl 
condamnaseră la moarte prin înecare în apele unui 
râu din apropiere. După asasinarea primului- 
şambelan, Georges de la Tremoille se căsătorise cu 
văduva  executatului, primind astfel recompensa 
făgăduită. 

Charles îşi spunea că atunci ar fi trebuit să dea 
dovadă de energie, pedepsindu-i pe vinovaţi. Dar 
Richemont găsise mijlocul spre a se face iertat. 


Prezentase la Curte pe un foarte agreabil tânăr, Le 
Camus de Beaulieu, care ajunsese în curând favoritul 
regelui. Cariera lui de Beaulieu se încheiase repede. 
Câteva luni mai târziu fusese căsăpit sub ochii 
suveranului de oamenii unui rival, seniorul de 
Boussac. 

Charles suspină când îşi aminti de Beaulieu. 
Tânărul acesta frumos, priceput să recite poezii de 
dragoste şi să cânte mai duios decât un menestrel, nu 
se dezonorase săvârşind nelegiuiri ca predecesorii săi. 
Era dezinteresat, sau nu avusese timp să se apuce de 
rele? 

Richemont încercase după aceea să dea o lovitură 
de maestru, plasându-i-l favorit pe Georges de la 
Tremoille, în care avea toată încrederea. Charles 
opusese atunci o oarecare rezistență. Nu-l plăcea pe la 
Tremoille, care se compromisese asasinându-l pe Giac. 
Dar protejatul lui Richemont se pricepuse să-i câştige 
încrederea flatându-l, încurajându-l să ducă o viață 
trândavă şi luând asupra lui grija treburilor publice. 
La Tremoille nu era înzestrat cu eleganța lui Giac, ori 
cu farmecul irezistibil al lui Beaulieu. Împlinise 40 de 
ani, era voinic ca un urs, îi plăceau chiolhanurile, 
femeile şi aurul. Înainte de a se însura cu văduva lui 
Giac, aplicase un tratament atât de neomenos primei 
sale neveste, de care se plictisise, încât o trimisese pe 
lumea cealaltă. Cu câţiva ani în urmă fusese urmărit 
de autoritățile judecătoreşti din Paris pentru că 
săvârşise câteva acte banditeşti, rămase totuşi 
nepedepsite. 

Charles se minuna şi acum de duplicitatea lui de la 
Tremoille. Îndată ce se instalase bine la Curte, noul 
favorit întorsese armele împotriva fostului său 
protector, Richemont. Îl descrisese pe conetabil în 


culori atât de sumbre regelui, încât acesta îi ridicase 
comanda armatelor şi îl exilase afară din Paris. Între 
partizanii lui Richemont şi ai lui de la Tremoille se 
angajase un adevărat război civil, care durase aproape 
cinci ani. 

În acea epocă, războiul împotriva englezilor se 
desfăşura cu furie. Apariția prodigioasei Jeanne d'Arc, 
care avea să determine prin intervenţia ei providenţială 
o răsturnare a situaţiei militare în favoarea Franţei, 
trezise gelozia lui de la Tremoille. Datorită uneltirilor 
lui, „Fecioara din Orleans” fusese lăsată să cadă 
prizonieră la englezi. Charles aflase abia mai târziu 
adevărul. Actul de trădare săvârşit de la Tremoille se 
încheiase cu judecarea şi arderea pe rug a eroinei. 

Dar şi atotputernicia favoritului regal se apropia de 
sfârşit. Charles şi de la Tremoille se aflau la castelul 
Couldray. Un grup de complotişti, printre care seniorii 
de Breze, de Chaumont şi de Rosnivinen, partizani ai 
lui Richemont, pătrunseseră prin vicleşug în incinta 
castelului şi îl surprinseseră pe favorit care se pregătea 
de culcare. După o luptă scurtă, îl răniseră grav, apoi, 
înfrângând rezistența gărzilor regale, îl răpiseră, 
întemnițându-l într-o celulă rece şi întunecoasă din 
castelul Montresor. 

Charles nu se putea dumiri cum de se învoise atât 
de repede să renunţe la serviciile lui de la Tremoille. 

Urmase apoi ascensiunea lui Jean, conte de 
Dunois, bastardul ducelui Louis d'Orleans. Dunois 
avea cel puţin calitatea de a fi un strălucit strateg. Sub 
comanda sa, trupele regale eliberaseră pământul 
Franței de cotropitorii englezi. Dunois şi Breze se 
arătaseră demni de încrederea lui Charles. Jacques 
Coeur completase faimosul trio, ridicând Franţa pe 
culmi de glorie. Charles conveni că ministrul său de 


finanţe se făcuse remarcat prin mari calități, dar 
avusese defecte şi mai mari. Regele putea totuşi afirma 
cu certitudine că ţara aceasta era călăuzită de o stea 
norocoasă, de vreme ce repurtase în ultimele două 
decenii victorii strălucite, deşi fusese slujită de oameni 
de stat atât de puţin capabili. 

Jacques Coeur, prizonierul adus în fața lui, îşi 
pierduse aerul de prosperitate insolentă, de trufie 
tipică parvenitului ajuns la apogeu. Deşi afecta calmul 
şi stăpânirea de sine, se putea citi în ochii lui că 
aştepta cu înfrigurare un cuvânt din partea regelui, 
care să-i permită a trage concluzia că dizgrația i se 
apropia de sfârşit şi că foarte curând îşi va regăsi 
creditul politic de odinioară. Convocarea-i neaşteptată 
la palat, îşi zicea el, nu putea prevesti decât lucruri 
bune. 

Între rege şi fostul său ministru, ajunşi iarăşi față 
în faţă, se desfăşura un dialog mut: 

„le-am servit cu credinţă, Sire, grăiau ochii lui 
Jacques Coeur. Navele franceze au acaparat aproape 
în întregime comerțul cu Levantul, şi asta mi se 
datoreşte mie, Sire. Relaţiile dintre Imperiul Otoman şi 
Franța sunt mai bune ca niciodată, şi asta mi se 
datoreşte mie, Sire. Între sultanul Egiptului şi Franţa 
s-a semnat un tratat de prietenie şi de comerț, iar asta 
mi se datoreşte mie, Sire. Am obţinut de la Papă 
autorizația de a face comerț cu turcii, ceea ce a 
contribuit la sporirea veniturilor tezaurului public. 
Suntem singura ţară din Europa care ne bucurăm de 
acest privilegiu, şi asta tot mie mi se datoreşte. Ți-am 
împrumutat 40.000 de scuzi de aur, Sire, fără a-ţi cere 
restituirea lor. Am făcut împreună afaceri comerciale, 
Sire, de pe urma cărora ai profitat din plin. Şi cu ce m- 
am ales, după ce ţi-am făcut atâtea servicii?” 


Regele Charles îl privea critic, îngustându-şi ochii 
umbriţi de borurile pălăriei. În expresia lor nu se putea 
citi nimic, aşa cum nu poţi citi nimic în ochii rotunzi şi 
ficşi ai unui peşte. Numai pleoapele se lăsau grele, 
acoperind până la limita de sus irişii, ceea ce dădea 
chipului său un aer de toropeală. Dar Charles numai 
toropit nu era. Mintea sa lucra cu încordare: 

„M-ai slujit cu credinţă, Jacques Coeur, fiindcă 
interesele noastre coincideau. Mi-ai procurat bani, 
făcând tot felul de speculaţii comerciale. Dar ţie ţi-ai 
procurat şi mai mulți. Crezi că n-am aflat acest lucru? 
Ai fabricat zeci de mii de scuzi, subtilizând mare parte 
din aurul fin destinat aliajului şi înlocuindu-l cu 
argint. La monetăria din Montpellier ai turnat lingouri 
dubioase, pe care le-ai pus în circulaţie. Ai vândut 
musulmanilor nu numai mărfuri inofensive, ci şi arme, 
ceea ce nu era cuprins în autorizația dată de mine şi 
de Papă. Profiturile de pe urma acestui comerț ilicit ţi 
le-ai însuşit numai tu. Pe un sclav creştin refugiat pe 
corabia ta l-ai restituit sultanului din Egipt, care l-a 
tras în ţeapă. Ai luat mită, ai făcut trafic de influenţă, 
ai şantajat, se spune chiar că ai otrăvit-o pe Agnes, pe 
iubita mea Agnes. Oh, istețul meu Jacques Coeur, ţi-ai 
închipuit că toate aceste malversaţiuni vor trece 
neobservate? Că autoritatea ta va înăbuşi orice 
proteste? Ai adunat o avere mai mare decât toate 
bunurile Coroanei puse la un loc. Ai umilit cu 
aroganta şi trufia ta oameni care în alte condițiuni nici 
nu s-ar fi uitat la tine. Tu, fiul unui blănar oarecare 
din Bourges, ai vrut să devii egalul meu. Căci asta ai 
vrut, Jacques Coeur... Dacă mă gândesc mai bine, 
ajung la concluzia că meriți a fi compătimit. Ai avut 
calități mari, dar le-ai folosit numai în slujba 
intereselor tale. La un moment dat ai încercat să faci 


din mine, regele Franţei, un instrument pus în 
serviciul ascensiunii tale. Un timp ţi-a mers, bunul 
meu prieten Jacques Coeur. Dar cu o doniţă de lut nu 
mergi de multe ori la râu. Lăcomia, aroganţa, trufia te- 
au pierdut. Acum aştepţi hotărârea judecătorilor. Te 
plâng, Jacques Coeur! Te-am chemat pentru că mai 
am nevoie de sfatul tău. De data asta ai să mi-l dai pe 
gratis, Jacques Coeur!” 

Regele se aşeză pe jilțul său de la masa de lucru, 
lăsându-şi interlocutorul în picioare. Jacques Coeur 
purta veşmintele somptuoase care se aflau pe el în 
clipa arestării. Dar mătăsurile se fanaseră, broderiile 
de aur se înnegriseră, mantia de catifea vişinie, 
căptuşită cu hermină — blana regilor — arăta ca vai de 
ea. 

Lui Charles îi plăcea să se joace cu Jacques Coeur 
aşa cum se joacă un motan cu un şoarece. „Omul ăsta 
îşi închipuie că l-am chemat ca să-l repun în drepturi. 
Sper că nu este atât de naiv încât să nutrească 
asemenea speranţe.” 

— Coeur, rosti regele cu glas tare, vreau să aflu 
părerea ta într-o chestiune în care eşti expert. Zona: 
Levantul. Obiectul: cererea de ajutor formulată de 
împăratul Constantinos al Bizanțului. Motivul: 
amenințarea cuceririi Constantinopolelui de către 
Sultanul Mehmed. Soluţia: rămâne să o găsim noi. 

„Mă pui la încercare? îşi zise Jacques Coeur. Ce 
urmăreşti»” 

— Te ascult, Coeur, sau mintea nu-ţi mai lucrează 
ca altădată? 

— Majestate, prefer să câştig prietenia unui leu viu, 
chiar dacă trebuie să sacrific pentru asta o vrabie pe 
jumătate moartă. 

— Leul este Islamul? 


— Da, Majestate. Iar vrabia în agonie este Bizanțul. 
Raportul dintre forțele celor două state este exact cel 
din comparaţia mea. Dacă păstraţi şi întăriţi relațiile 
de prietenie cu Sultanul Mehmed, ţineţi în şah 
întreaga Europă Centrală, inclusiv Italia, precum şi 
Peninsula Iberică. Dacă îl veţi sprijini pe Constantinos 
al XI-lea, pierdeţi prilejul de a rămâne arbitru în 
Mediterana. O alianţă între Imperiul Otoman şi Franţa 
va face din aceste două mari puteri stăpânele lumii 
civilizate. 

— Să abandonăm în schimb apărarea creştinilor din 
sud-estul Europei? 

— Pentru noi, francezii, interesele Franţei sunt mai 
presus de interesele creştinătăţii. Bizanțul vă poate 
oferi debuşeul pe care-l constituie azi Imperiul 
Otoman? Îndestularea pântecelui atârnă mai greu în 
balanţă decât sentimentalismul ieftin. 

— Cum rămânem cu morala, Jacques Coeur? 

— Morala este bună pentru căţei, Sire. 

Jacques Coeur îşi dezvoltă teoriile cu o volubilitate 
care amintea exploziva-i vervă de odinioară. „L-am 
câştigat”, îşi zicea uitându-se cu atenţie la rege, care 
îşi masa gânditor fruntea cu degetele-i noduroase. Îi 
aştepta răspunsul cu o nerăbdare dureroasă. Simţea 
în piept un nod greu ca plumbul. 

Regele se trezi din meditaţie. Ridică asupra lui 
Jacques Coeur ochii săi bovini, apoi agită clopoţelul de 
pe masă. Intră un ofițer de ordonanţă, care încremeni 
lângă uşă în poziţie de aşteptare. 

— Coeur, îți mulțumesc pentru sfat, rosti Charles, 
zâmbindu-i cu bunăvoință. Când voi mai avea nevoie 
de serviciile tale, te voi chema negreşit. Cu bine! 

Se întoarse spre ofiţer: 

— Condu-l! 


Jacques Coeur avu senzația că podeaua i se 
deschide sub picioare. Ultimul cuvânt al regelui îi 
năruise toate speranţele. 

— Sire! 

Regele zâmbi. 

— Audienţa s-a terminat. 

Ofiţerul de ordonanţă îl pofti pe Jacques Coeur să 
iasă... 

Un sfert de oră mai târziu, regele, în costum verde, 
de vânătoare, iar pe cap cu o tocă roşie foc, împodobită 
cu diamante, părăsea palatul în fruntea unei magnifice 
cavalcade, alcătuită din demnitari, curteni, generali, 
maeştri de vânătoare şi o foarte puternică escortă 
militară. Războiul cu Anglia era virtual terminat. Pacea 
şi o oarecare securitate se instalaseră iarăşi în Franţa. 
Dar spiritele erau încă agitate în capitală şi mai ales în 
provincie, unde autorităţile regale erau ţinute în şah 
de nobilii feudali. Încăierările sângeroase, răpirile, 
asasinatele, conspirațţiile, brigandajele, în care erau 
amestecate adeseori personaje cu un foarte înalt rang, 
se ţineau lanț. El, Charles, fusese ţinta unor 
comploturi dejucate providenţial în ultimul moment. În 
această atmosferă tulbure, nu era de conceput să iasă 
din palat fără o gardă numeroasă. 

Suveranul era încadrat de regină şi de Antoinette 
de Villequier. La câțiva paşi în urmă veneau călări 
Dunois şi Breze. Conştienţi de importanţa lor, nu se 
amestecau cu restul curtenilor. Antoinette nu-i putea 
suferi. Dacă va reuşi într-o zi să o deposedeze de 
coroană pe regină şi să se instaleze în locul ei, le va 
face şi lor vânt, iar în posturile-cheie va plasa numai 
rude apropiate. Se săturase să trăiască în umbra 
tronului. Idealul ei era să se vadă în fața altarului 
alături de Charles. Regele să-i petreacă pe deget inelul 


nupțţial, în văzul întregii lumi. Nu dorea să se mărite 
pentru că l-ar fi iubit. Când îl primea în patul ei, făcea 
eforturi spre a nu-şi exterioriza dezgustul. Cărnurile 
lui fleşcăite, pieile încreţite, burta gogoneaţă, picioarele 
subțiri şi curbate, chipul în care făcea dragoste îi 
stârneau repulsie. Pe Villequier, omul al cărui nume îl 
purta, îl plăcea fiindcă era tânăr, chipeş, elegant, 
spiritual şi mai ales amoral. Din nefericire, Villequier 
nu făcea caz de drepturile-i de soţ. În anumite cercuri 
se şoptea că sacrificiul nu-l costa nimic, deoarece 
moravurile lui erau de o natură specială. 

Cu măiestria unei actrițe, Antoinette surâse 
afectuos regelui, care îi aruncă o privire de motan 
amorezat. Regina nici nu se sinchisea de „idila” din 
preajma ei. 

Între timp, cavalcada ajunsese pe culmea unui deal 
nu prea înalt, ridicat, asemenea spinării late a unui 
elefant, din hăţişurile unor păduri vaste, cu franjuri 
curmate la poalele povârnişurilor domoale. Picioarele 
cailor se afundau până la chişiță în iarba grasă, de un 
verde-smarald. La semnalele maeştrilor de vânătoare, 
slujitorii deschiseră uşile coliviilor, slobozind tot felul 
de păsări, înainte de a da drumul şoimilor. 

Regele urmărea cu interes pregătirile. Vânătorile de 
zimbri, de lupi sau de alte jivine nu-l atrăgeau. Îi 
repugnau eforturile fizice impuse de galopul frenetic al 
cailor, de săriturile peste obstacole, de luptele corp la 
corp purtate uneori de vânători cu porcii mistreți. La 
vânătoarea de şoimi spectacolul era extrem de 
palpitant şi nu cerea strădanii deosebite. Păsările 
răpitoare făceau toată treaba, urmărite de privirile 
curioase ale spectatorilor. 

Breze se apropie de rege. 


— Ambasadorii împăratului Constantinos mi-au 
cerut din nou să rog pe Majestatea-voastră a-i primi în 
audienţă. 

Fâlfâitul păsărilor care se ridicară în văzduh îl făcu 
pe rege să se agite în şa. Marele maestru de vânătoare 
îi aduse personal pe „Fulger”, un şoim cu penaj lucios 
ca lacul japonez. Pasărea răpitoare stătea mândră pe 
pumnul lui întins, protejat de o mănuşă groasă, astfel 
ca ghearele păsării să nu-i sfâşie carnea. Un paj aduse 
regelui o mănuşă asemănătoare şi i-o puse pe mâna 
dreaptă. 

— Să le spui, Breze, că sunt bolnav. N-am poftă să-i 
primesc. 

— Împăratul se va socoti jignit, Sire. 

— Ei şi? 

Pasărea trecu de pe pumnul maestrului pe pumnul 
lui Charles. Era un exemplar de o frumuseţe rară. 

— Mânia unui împărat bizantin nu mai 
impresionează pe nimeni, adăugă regele. 

Se uită cu afecțiune la şoimul care-l fixa cu ochii 
lui rotunzi şi cruzi. 

— Şi ambasadorii ducelui de Bourgogne solicită o 
audienţă, Sire. 

— Ce mai vrea şi „bunul” meu văr Philippe? rosti cu 
ironie regele, subliniind calificativul ataşat de 
contemporani la numele de botez al ducelui. 

— Propune Franţei constituirea unei cruciade... 

Charles îşi aruncă privirile asupra stolului de 
porumbei călători ce zburau pe deasupra capului său. 
Ochii-i sclipiră, treziți parcă din somnolenţă, îngădui 
şoimului să se avânte pe urmele porumbeilor. 

— Vărul meu Philippe vrea să calce pe urmele 
tatălui său. Hm, nu-l lasă să doarmă gloria lui Jean 


Neînfricatul. Între noi fie vorba, Jean Neînfricatul n-a 
făcut prea mare ispravă la Nicopole. 

Charles urmărea cu mult interes zborul vijelios al 
şoimului, care se înălță ca o săgeată, năpustindu-se 
asupra porumbeilor. Împanicate, plăpândele păsări 
călătoare se străduiau să scape, risipindu-se care 
încotro. Şoimul îşi alesese însă prada. Porumbelul 
urmărit încerca tot felul de subterfugii spre a se salva. 
Se avânta când în sus, când lateral, când în jos, 
descriind zigzaguri bruşte. Avea însă de-a face cu un 
duşman şiret, rapid şi puternic. Şoimul îl ajunse din 
urmă. Charles încercă un simțământ de exultare când 
pasărea răpitoare îşi înfipse ghearele în spinarea 
porumbelului. 

— Fulger e un vânător iscusit! exclamă extaziat. 
Porumbelul n-a avut nici o şansă. Cam tot aşa se va 
desfăşura şi lupta dintre Constantinos şi Mehmed. 

Şoimul aduse în cioc porumbelul, care abia se mai 
zbătea, şi se aşeză pe pumnul înmănugşat, fluturând 
excitat din aripi. 

— Ducele de Bourgogne mai solicită autorizaţia de a 
trece pe teritoriul Franţei un prim eşalon de trupe, cu 
destinaţia Toulon. Acolo se vor îmbarca pe navele 
trimise de Papă, raportă Breze. 

Regele se uită la picăturile de sânge care se 
scurgeau de-a lungul penelor porumbelului. Ghearele 
şoimului sfâşiaseră spinarea şi grumazul inofensivei 
păsări călătoare, care trăgea să moară. Charles o 
privea transfigurat. Colţul gurii îi era agitat de un uşor 
tremur. Pe pumnul lui înmănuşat se desfăşura o 
tragedie din mărunta lume a înaripatelor. O ființă 
însângerată îşi trăia ultimele clipe. Porumbelul mai 
zvâcni o dată, apoi încremeni. 


Marele maestru de vânătoare luă şoimul cu prada 
sa cu tot de pe pumnul regelui. Mănuşa acestuia se 
umpluse de sânge. Şi-o scoase şi o aruncă pajului. 

— Dă-le un răspuns în doi peri, Breze. Arată-te 
binevoitor, fără să le promiţi nimic. Locul nostru este 
alături de turci. 

Breze îl privi mirat. 

— Dar ce va spune Europa, Sire? 

— Europa? Puțin îmi pasă! 

— Mă tem de un singur lucru, Sire. Ducele de 
Bourgogne, iritat de refuzul nostru, ar putea fi ispitit 
să încheie o alianță cu Alfonso de Aragon. Riscăm să 
fim prinşi între două focuri. 

— Regele Aragonului şi al Neapolelui are la ora asta 
alte griji pe cap. Îi dau de furcă nu numai italienii, dar 
şi propriii lui supuşi din Spania. Ai vreo veste de la 
ducele Milanului”? 

— Francesco Sforza ne-a trimis un emisar. Pe un 
oarecare Acciaiuoli, bancher florentin, înrudit cu ducii 
de Athena. 

— Ce vrea Sforza? 

— Ne oferă alianţa sa. 

Regele râse. 

— Are tupeu condottierul ăsta! După ce l-a 
deposedat pe vărul nostru Charles d'Orleans de 
moştenirea milaneză, îmi oferă alianţa sa. 

— Sforza poate constitui o contrapondere lui Alfonso 
de Aragon. 

— Încearcă să se folosească de noi, Breze. N-am 
încredere în condottieri. 

— Nici eu, Sire. Pe tabla de şah a Italiei, Sforza 
reprezintă însă la ora actuală o putere pe care e 
preferabil să o avem prietenă. 

— Şi cu vărul nostru Charles ce facem? 


— Prefer să servesc interesele Franţei, Sire. 
Suveranul zâmbi enigmatic. 

— Poate că ai dreptate, Breze. Voi aviza. 

Făcu un semn marelui maestru de vânătoare, care 
se apropie servil. 

— Ordonațţi, Majestate! 

— Vânătoarea s-a sfârşit. Ne întoarcem la palat. 

Acum, după ce văzuse porumbelul însângerat 
zbătându-se în chinurile agoniei, se simţea slăbit ca 
după un mare efort. Ochii lui îşi recăpătară expresia 
aceea ternă, apatică. Vâri pintenii în flancurile calului, 
apoi se avântă în galop pe povârnişul dealului în jos. 


kkk 


Lumânările aprinse, înfipte în sfeşnice înalte de 
argint, orânduite de o parte şi de alta a altarului, 
aruncau o lumină palidă asupra obrazului supt al lui 
Henry al VI-lea de Windsor, rege al Angliei, 
îngenuncheat la picioarele lui Crist, răstignit pe o 
cruce înaltă, reliefată pe fundalul vişiniu al unor 
draperii de catifea. 

Regele prefera să se roage prosternat în fața acestui 
altar modest, amenajat în camera lui de culcare, decât 
să se ducă în măreața capelă a palatului, unde putea fi 
oricând deranjat de prelați, de curteni sau de slujitori. 
Aici nu era tulburat. Străjile de la uşa apartamentului 
regal aveau poruncă să nu lase pe nimeni să intre în 
vreme ce suveranul îşi făcea rugăciunea. Nu era 
exceptată de la această regulă nici regina Margaret. 

Henry se simțea mai la largul său în preajma 
altarului decât în magnifica sală a tronului. Cunoştea 
toate rugăciunile rostite de călugări în singurătatea 
monastirilor. Ar fi fost în stare să oficieze un serviciu 
religios cu aceeaşi pricepere ca şi un preot îmbătrânit 


în treburile bisericeşti. Ar fi renunțat la Coroană spre a 
îmbrăca rasa călugărească şi a se dedica bisericii dacă 
nu ar fi fost încredințat că avea datoria să-şi 
ocârmuiască ţara, aşa cum făcuseră părintele său 
Henry al V-lea de Monmouth şi bunicul său Henry al 
IV-lea de Bolingbroke. 

Îl chinuiau mari îndoieli. Se întreba adeseori cum 
de era cu putinţă ca el, cucernicul Henry, îndrăgostit 
de  contemplaţie, de cântecele bisericeşti, de 
rugăciunile care-l desfătau mai mult decât toate 
plăcerile lumegşti la un loc, să fie coborâtor din cel mai 
războinic rege aflat vreodată pe tronul Angliei? De ce 
prefera imnurile religioase zgomotului bătăliilor? De ce 
îl atrăgeau mai mult doctele discuţii teologice decât 
dezbaterile Consiliilor de Coroană? 

O explicaţie exista. În primii ani ai adolescenţei 
avusese un vis care i se întipărise în creier de parcă ar 
fi fost aplicat cu o rangă înroşită în foc. Se făcea că pe 
fundalul unui nor vânăt, luminat de fulgere 
intermitente, apăruse chipul unui bătrân înnimbat de 
raze. Cu glas adânc, răscolitor, îi vorbise de dincolo de 
lume: „Cumplita moarte a regelui Richard al II-lea 
apasă ca un greu blestem pe capul bunicului tău, 
Henry de Bolingbroke din neamul Lancasterilor, 
precum şi pe capul urmaşilor săi. Moartea se plăteşte 
cu moarte. Dinastia ta, înscăunată prin crimă şi 
uzurpare pe tronul Angliei, îşi va plăti tributul de 
sânge. la aminte, Henry! Nimic nu poate stăvili puterea 
blestemului. Pregăteşte-te, Henry! Pregăteşte-te să 
înduri nenorocirile pe care tu şi străbunii tăi vi le-aţi 
atras cu bună-ştiinţă asupra voastră!... Pregăteşte- 
te!... Pregăteşte-te!”... Apoi glasul şi năluca pieriseră în 
volbura norilor biciuiți de fulgere. 


De atunci, el, Henry, nu-şi mai găsise liniştea, îl 
urmăreau cuvintele bătrânului, aşa precum conştiinţa 
vinovată îi urmăreşte pe nelegiuiți. El însuşi nu 
săvârşise nici o crimă. De ce trebuia să sufere 
consecințele asasinatului comis de bunicul său? De ce 
copiii trebuiau să plătească pentru păcatele părinţilor? 

O zgârietură în uşă îi întrerupse rugăciunea. 
Şambelanul avea ordin să nu-l tulbure din meditații 
decât în cazuri grave. Îşi făcu pentru ultima oară 
semnul crucii, se ridică în picioare şi, după ce sărută 
Biblia, rosti cu voce tare: 

— Intră! 

Uşa de stejar — bogat sculptată, ca şi lambriurile 
întunecate, înalte cât un stat de om — se deschise. 
Şambelanul, înveşmântat într-o amplă robă de catifea 
violetă, pătrunse în încăpere. 

— Ducele de Somerset solicită îngăduința de a fi 
primit de Majestatea-voastră. 

Regele îşi duse buimăcit mâna la frunte. 

— Somerset? La ora asta?! 

— A fost chemat de Majestatea-voastră. 

Henry încercă să-şi facă ordine în gânduri. „Am 
trimis eu după Somerset?” se întrebă descumpănit. 

— Să intre, adăugă cu glas tare. 

Ducele îşi făcu o intrare zgomotoasă. Îi zornăiau 
pintenii, colanul de aur ţăcănea lovindu-se de pietrele 
scumpe orânduite în flori exotice pe pieptul tunicii 
scurte, sabia atingea la fiecare pas pardoseala de 
piatră, bufnind sec. 

Somerset îşi scoase toca şi salută până la pământ. 
Sambelanul se retrase. 

— Sire, am răspuns cu grabă la apelul tău, zise 
ducele. Regele îl privi nedumerit. În ciuda eforturilor, 


memoria refuza să-l ajute. Momentele acestea de 
uitare totală se repetau de la o vreme tot mai des. 

— Vere, se adresă ducelui, zâmbindu-i sărman, nu 
mai ştiu de ce te-am chemat. 

Somerset râse, încercând să risipească neliniştea 
suveranului 

— Firesc, Sire. Treburile regatului te preocupă în 
asemenea măsură, încât dai uitării chestiunile 
mărunte... Rămăsese stabilit să facem o vizită 
vrăjitoarei. Aceea pe care ne-a recomandat-o ducesa de 
Gloucester. Ţi-a trezit curiozitatea, Sire, faima ei de 
ghicitoare. Se spune că lasă în umbră şi pe Pythia. 

Faţa regelui se lumină. 

— Ah, da! Ghicitoarea! De mult voiam să-i ascult 
profeţiile. 

— Am propus să o aduc aici, la palat, dar Tu, 
Măria-ta, ai spus că nu trebuie să dăm hrană 
zvonurilor răuvoitoare. 

— Da, da, aşa este, replică Henry. E destul că 
mătuşa mea, ducesa de Gloucester, a fost judecată 
pentru vrăjitorie... Crezi că a fost vinovată”? 

— Sire, magia neagră nu este la îndemâna oricui. Să 
mergem! Vrăjitoarea noastră cade în transă numai la 
miezul nopții. 

— Bine, să plecăm, încuviință regele. 

Un slujitor îi aduse o mantie neagră, lungă, pe care 
şi-o aruncă pe umeri, acoperindu-şi strălucitoarele 
veşminte regale. Şi Somerset îşi puse o pelerină 
neagră. În curtea palatului îi aşteptau caii. Încălecară 
şi porniră la drum. Erau escortaţi doar de patru ostaşi, 
comandati de un ofițer din gardă. 

Luna plină lumina ca ziua străzile întortocheate ale 
Londrei. Trecătorii, foarte rari, se dădeau repede la o 
parte din calea călăreţilor. Regele mergea în frunte, 


având în preajma sa pe Somerset, care-i urmărea cu 
coada ochiului gesturile necontrolate, expresia ciudată 
a feței, ticul ce-i agita mai accentuat ca altădată 
colțurile gurii, cu buze subţiri. Pe duce îl nemulțumea 
starea psihică a suveranului. În cazul îmbolnăvirii 
acestuia, ar avea de suferit, căci puterea lui la Curte 
nu era consolidată. 

În acest timp, Henry arunca priviri piezişe, 
bănuitoare asupra însoțitorului său. Regreta că se 
lăsase târât în această escapadă. Nu cumva Somerset 
îl atrăsese într-o cursă? Îşi pierduse încrederea în 
oameni. Chiar şi în cele mai apropiate rude. La un 
moment dat fu ispitit să facă drumul întors. Dar 
curiozitatea se dovedi mai puternică decât teama. Îşi 
continuă drumul. 

Mergeau de peste o jumătate de oră. Trecuseră de 
Thread Needle Street. Mai aveau de străbătut o 
distanţă relativ mică până în Houndsditch. Acolo, într- 
o străduţă dosnică din preajma bisericii St. Botolph, se 
afla vizuina vrăjitoarei. Dinspre Tamisa vântul umed 
aducea mirosuri de scorţişoară, de peşte şi de cenuşă 
udă. Clopotul din Turnul Londrei prinse să bată grav, 
vestind miezul nopții. 

— Ajungem tocmai când trebuie, vorbi Somerset 
regelui. Pătrunseră într-un hățiş de străzi sordide, cu 
case lăsate pe-o rână, cu gunoaie puturoase 
răspândite pretutindeni. Ducele se descurca uşor prin 
labirintul infect. 

— Ai mai fost pe aici, vere? îl întrebă Henry. 

— De câteva ori, recunoscu ducele. M-au interesat 
întotdeauna prezicerile. 

— Hm! făcu regele cu oarecare îndoială. 

Cotiră pe o uliţă strâmbă şi opriră în sfârşit în 
dreptul unei cocioabe cufundate în întuneric. Pe un 


coş, învăluit pe jumătate în iederă, ieşea un fum inelat, 
mânat de vânt spre miazănoapte. Ducele aspiră 
mirosul ciudat al fumului, care ajungea până la ei. 

— Bătrâna se pregăteşte, zise, sărind jos de pe cal. 
Descălecă şi Henry. 

— Ne aşteptaţi aici, porunci ducele ofițerului. 

— Ia-o înainte! Cunoşti drumul, îi spuse regele. 

Somerset bătu într-o uşă scundă. Li se deschise 
fără a fi lăsaţi să aştepte. Urmat de suveran, pătrunse 
într-o odaie joasă, luminată de un opaiţ şi de focul din 
vatră. Obloanele de la ferestre erau închise. Se aflau 
acolo, într-o dezordine uluitoare, pisici, păsări, reptile 
împăiate, retorte, vase de metal cu forme bizare, sticle 
acoperite cu praf, un dulap strâmb, două mese lungi şi 
câteva taburete soioase. O bufniţă vie stătea posacă 
într-un colț, iar un motan negru, pe care regele îl 
crezuse împăiat, îi sări pe umăr, speriindu-l. 

— Ia pocitania de pe mine! se scutură Henry. 

— Nu face rău, stăpâne, se auzi de după o perdea 
un glas pițigăiat de bătrâneţe. 

Somerset luă motanul de pe umărul suveranului şi 
îl puse pe un taburet. Felina miorlăi protestatar, apoi 
îşi încovoie spinarea scuipând. Henry se uită în jur. 

— Cine ne-a deschis? întrebă. 

Ducele ridică din umeri, zâmbind. 

— Vrăjile! 

Perdeaua de o culoare nedefinită fu dată la o parte 
şi în fața ochilor regelui apăru o babă de o urâţenie 
îngrozitoare. Tipul desăvârşit al vrăjitoarei, aşa cum şi- 
l închipuie profanii. Subţire, cocoşată, cu braţele lungi, 
uscate, terminate cu mâini osoase, asemenea unor 
gheare, avea nasul încovoiat şi cu vârful lung ca o 
minusculă trompă. Gura lată era umbrită de firele 


unei mustăți groteşti. Fire albe îi atârnau şi din barbă. 
Ochii vioi se pierdeau în ridurile feţei. 

„Femeia asta o fi fost vreodată tânără şi frumoasă?” 
se întrebă Somerset, înveselit de înfăţişarea ei atât de 
barocă. 

„Cum o fi scăpat cu viață până acum?” îşi zise 
Henry, care ştia cu câtă aprigă furie erau vânate 
vrăjitoarele. „Se bucură desigur de mare protecţie.” 

— Ţi-ai adus prietenul, cavalerule, chicoti bătrâna, 
plecând capul pe-o parte şi uitându-se în sus spre 
semețul duce. 

— Da, l-am adus, replică Somerset. Bagă de seamă 
să nu-ţi faci de râs faima. 

— Îţi ghicesc mai întâi ţie? întrebă sâsâit baba. 

— Pentru asta eu am să vin altă dată. Astăzi te 
îngrijeşti numai de prietenul meu. 

— Bine, cum ţi-e voia, zise gazda. 

Se îndreptă, târându-şi picioarele, spre un dulap şi 
scoase un glob de sticlă. Ţinându-l anevoie în brațe, îl 
duse pe masa de lângă vatră. Se aşeză pe un taburet. 

— Eh, au început să mă lase puterile, se văită, 
clămpănindu-şi fălcile. Vino încoace, cavalerule! se 
adresă regelui. 

Henry o privea înfricoşat şi fascinat totdeodată. 

— Hai, că nu te mănânc, adăugă vrăjitoarea. 
Aşează-te pe scaun în fața mea. 

Regele şovăi o clipă, apoi se execută. 

— Am să-ţi ghicesc întâi în globul ăsta. Pe urmă, 
continuă bătrâna, spintec un cocoş. Să vedem ce spun 
măruntaiele lui. 

Henry făcu involuntar un gest de repulsie. 

— Nu-ţi fie teamă, reluă ea. Nu fac magie neagră. 
Sunt o creştină evlavioasă. Hai, uită-te în globul 
ăsta!... Şi spune-mi în gând ce vrei să afli! 


Regele se concentră cu toată seriozitatea. „Vreau să 
cunosc viitorul dinastiei mele, spuse mintal. Vreau să 
ştiu dacă bunicului meu i s-au iertat păcatele... vreau 
să ştiu...” Deodată se înfioră. Bătrâna începuse să 
tremure şi să se agite, cuprinsă parcă de o criză de 
epilepsie. O spumă verzuie îi apăruse în colțul buzelor 
vinete. Ochii-i fixau globul de sticlă. 

— Priveşte! bolborosi ea imperios. Priveşte! Ai să 
vezi ceea ce văd şi eu... ai să vezi... ai să vezi... 

Regele îşi desprinse privirile de pe chipul 
convulsionat al bătrânei şi se uită în globul de sticlă. 
La început nu văzu nimic, apoi avu impresia că 
desluşeşte nişte pânze de ceaţă care luau forme 
ciudate... 

— Văd! rosti bătrâna împleticit. Apoi glasul ei prinse 
să capete o limpezime surprinzătoare. Îi dispăru până 
şi sâsâiala senilă. Văd, văd, văd!... Văd un bărbat 
falnic, frumos, cu coroană pe cap. Bărbatul 
înveşmântat în straie strălucitoare este înconjurat de 
umbre amenințătoare. Din cercul de umbre se 
desprinde un om cu un pumnal. Se apropie pe furiş de 
bărbatul încoronat şi îi împlântă pumnalul în spate. 
Bărbatul falnic cade. Sângele îi şiroieşte din trup. 
Coroana se rostogoleşte în țărâna năclăită de sânge. 
Ucigaşul întinde mâna şi ia coroana. O pune pe cap... 

Bătrâna rostea cuvintele gâfâind. Glasul îi şuiera ca 
un fluierat de şarpe. Straniu! Glasul nu mai era al ei. 
Părea că altcineva vorbeşte prin gura vrăjitoarei... 

Regele era îngrozit. Avea senzația că se află călare 
pe un bidiviu înspumat, care şi-a luat zăbala în dinți şi 
goneşte ca o nălucă, fără a mai putea fi oprit. Calul 
galopa spre o prăpastie. Regele trăgea cu disperare de 
frâu. Zadarnic. Prăpastia se apropia. Henry privea 


subjugat hăul învăluit în aburi mefitici... Viziunea era 
produsul imaginației sau faptele se petreceau aievea? 

— Noul cap încoronat nu se bucură în linişte de 
măririle cucerite cu preţul crimei. Este împresurat de 
duşmani ce-i jinduiesc Coroana. Se bate spre a şi-o 
păstra. Viaţa lui se încheie frământată de cumplite 
suferinţe lăuntrice. Până şi pe patul lui de moarte este 
urmărit de umbra bărbatului falnic... 

Ochii mici ai baborniţei scânteiau ca jarul. Şi erau 
adânci ochii aceştia... adânci... adânci... Ferestre 
deschise spre hăul Infernului... adânci... adânci... 
Glasul zgripțuroaicei îi izbea timpanele ca nişte 
ciocane... 

— Coroana trece pe capul unui copilandru. Un 
copilandru care creşte, se dezvoltă, devine bărbat. Şi el 
e înconjurat de vrăjmaşi. Şi el se bate... Trece ape 
mari... Se războieşte cu crai din alte lumi... Îi înfrânge 
pe rând... Gloria se revarsă asupra lui ca şi apele unui 
torent... Străluceşte ca un soare... şi faima lui 
străluceşte... Dar moare tânăr, încheindu-şi înainte de 
vreme firul vieţii... Coroana trece pe capul unui copil... 

Regele Henry se văzu pe tron, străjuit de unchi şi 
de nobili... 

— Copilul creşte în zăngănit de săbii. Slujitorii lui se 
ucid între ei. Văd sânge... mult sânge... Văd ostaşi 
seceraţi pe câmpurile de bătălie... Văd mulţi vrăjmaşi. 
Mulţi, ca grăunţele de nisip... Umbra bărbatului falnic 
pluteşte deasupra băieţandrului încoronat... Văd nori 
grei... Copilandrul a ajuns bărbat în toată firea. Se 
zbate în mijlocul unui vârtej colcăitor de şerpi... Se 
scufundă în neființă, copleşit de reptilele lacome... Are 
un fiu... Care întinde mâna după coroană... Dar nu 
izbândeşte să o prindă... O altă mână, vrăjmaşă, îi 
curmă viața... Umbra bărbatului falnic se răzbună... 


Pe pieptul copilandrului ucis văd un trandafir roşu... 
L-a înroşit sângele... 

Regele scăpă un geamăt. Vru să se ridice, să se 
smulgă din vraja care-l paralizase... 

— Ascultă, bolborosi bătrâna, ascultă! Bărbatul 
care înşfacă lacom coroana poartă un trandafir alb. 
Dar şi coroana lui este râvnită. Are doi vlăstari. Însă 
blestemul apasă şi pe capul lor. Tatăl se cufundă în 
moarte. Feciorii nu apucă să poarte coroana. Îi 
înăbuşă sângele vărsat de străbunii lor. Coroana este 
smulsă de un bărbat sluţit de providenţă, care poartă 
de asemenea la piept un trandafir alb. Şi el se bate cu 
vrăjmaşii. Oh, văd sânge! Râuri de sânge!... Sângele 
îmbibă pământul... Stoluri de corbi zboară deasupra 
leşurilor însângerate... Şi slutul este răpus de mâna 
duşmană... Trandafirul alb păleşte... 

Cu preţul unor sforțări disperate, Henry izbuti să se 
smulgă din chingile nevăzute ale neputinței. Se ridică 
brusc de pe taburet. 

— Taci! Taci odată, bătrâna gureşă şi nebună! 

Vrăjitoarea tresări, smulgându-se parcă dintr-un 
vis. Clătină buimăcită capul şi se uită la rege. 

— Ce-am spus, cavalerule? Te-au supărat 
prezicerile mele? Au fost atât de rele? 

Henry îşi şterse cu dosul palmei sudoarea de pe 
frunte, apoi se uită la mâna care-i tremura. 

— N-am vrut să te supăr, cavalerule, cloncăni 
bătrâna, de data aceasta cu glasul ei adevărat. 

— Ai spus tot felul de neghiobii, interveni Somerset 
râzând, ca şi când ar fi luat totul în glumă. Te-ai 
prostit, bătrâno! Ai să-ţi pierzi toți clienţii. 

Ochii baborniței scăpărară. Cuvintele lui Somerset 
îi răniseră amorul propriu. Uită de glasul prudenţei şi 
dădu frâu liber mâniei. 


— Nu m-am prostit, cavalerule, vorbi şuierat. Am 
să-ți fac şi ţie o profeție. Să ţii bine minte cuvintele 
mele! N-au să curgă doi ani de zile înainte, şi tu însuți 
ai să muşti țţărâna! 

Ducele încetă să mai râdă. Clipi des, ca o pasăre de 
noapte scoasă brusc la lumină. Un fior îngheţat îi 
străbătu ființa. Reuşi totuşi să se stăpânească şi 
izbucni iarăşi în râs. 

— Bătrâno, viața nu este atât de frumoasă încât să 
merite a fi neapărat trăită. Tine punga asta. Cuprinde 
destul aur ca să trăieşti în belşug doi ani, şi la capătul 
lor să-ți mai rămână bani şi pentru o slujbă a morților, 
dacă profeția ta are să se împlinească... Rămâi cu 
bine... Să mergem! se adresă suveranului, luându-l de 
mână şi conducându-l spre uşă. 

Henry avea nevoie de sprijinul unui braţ străin. 
Abia îl mai ţineau picioarele. Tremura din tot corpul şi 
o sfârşeală ciudată îl făcea să se clatine ca un plop 
bătut de vânturi. Când se văzură afară, regele trase 
adânc în piept aerul rece şi atât de curat după 
atmosfera îmbâcsită din casă. 

— Cumplită experienţă! 

— Vorbe, Sire, replică Somerset. Nu trebuie să le 
pui la inimă. 

Regele îşi înfipse mâna în greabănul calului, 
pregătindu-se să încalece. Puse piciorul în scară, dar 
înainte de a se avânta în şa, se uită peste umăr la 
duce. 

— A mințit sau a spus adevărul? Cred că n-a minţit. 
În jurul meu n-am văzut decât morţi violente. Au pierit 
şi duşmani şi prieteni. Bedford, Gloucester, cardinalul 
Henry de Winchester, lordul Say, Cade, Suffolk... 
Cumplit!... Cumplit! 


Încălecă şi dădu pinteni calului. Încălecă şi 
Somerset şi porni pe urmele regelui. Avea inima grea. 
Luase în derâdere prezicerea zgripțuroaicei, dar în 
străfundul fiinţei lui era încredinţat că vorbele ei îşi vor 
găsi împlinirea. Trăiau vremuri tulburi. Ducele de 
York, vărul lui Henry, ridicase armate de mercenari 
spre a cuceri tronul. Războiul civil bătea la uşă... 
Războiul dintre Casele Lancaster şi York. Una avea 
drept emblemă un trandafir roşu, cealaltă, un 
trandafir alb... 

Somerset scuipă scârbit. N-avea rost să se lase 
copleşit de gânduri. De propriul destin nu scapă 
nimeni. Poate că şi lui îi era scris să cadă victimă unei 
morți violente. Cine ar fi crezut că Suffolk, favoritul lui 
Henry şi cel mai important om din regat după rege, va 
pieri decapitat de nişte marinari aflați în slujba ducelui 
de York?... Somerset se scutură înfiorat. Nu şi-ar dori 
o astfel de moarte. Unui nobil îi este dat să cadă, cu 
sabia în mână, pe câmpul de onoare... 

Se uită la rege, care galopa înaintea lui, fără să-i 
arunce o privire. Îi reproşa poate tacit că-l adusese în 
vizuina vrăjitoarei. El, Somerset, nu se socotea vinovat 
cu nimic. Regele ordonase să fie condus la ea. 

Ajunseră la palat fără să fi schimbat o vorbă. Henry 
se retrase în apartamentul său. Era atât de tulburat, 
încât uită să-şi mai cheme slujitorii spre a-l dezbrăca. 
Se plimba agitat prin odaia lui de culcare, 
frământându-şi mâinile şi rostind frânturi de 
rugăciuni. 

Cu câteva săptămâni în urmă, primise cu mare 
bucurie vestea că regina rămăsese însărcinată. 
Partizanii Casei de Lancaster văzuseră în acest 
eveniment — anunţat cu tobe şi trompete — un semn al 
Proniei. Ducele de York, pretendent la tron, blagoslovit 


de Dumnezeu cu trei feciori, aflase cu amărăciune 
vestea, căci vlăstarul conceput al lui Henry îi micşora 
şansele de a-şi îndeplini idealul dinastic. 

Fericirea încercată de rege la ştirea că regina îi va 
dărui un copil era întunecată acum de prezicerea 
vrăjitoarei. Se întrebă dacă n-ar fi cazul să o ucidă. 
Odată cu moartea ei, şi prezicerea îşi va pierde poate 
efectul. 

Se trânti pe pat şi încercă să adoarmă, în dimineața 
următoare trebuia să participe la un Consiliu de 
Coroană, să inspecteze trupele concentrate în vederea 
inevitabilei ciocniri cu duşmanii Casei sale, să 
primească o delegaţie a Parlamentului, care de la o 
vreme îl exaspera cu opoziția-i sistematică, şi, în fine, 
să asculte doleanţele unei ambasade bizantine, sosită 
la Londra spre a-i cere ajutor. Şi Papa Niccolo al V-lea 
intervenise în favoarea romeilor. Dar ce putea face el, 
Henry? Acum era prins în chingi! 

Aţipi. Vise îngrozitoare îl chinuiră toată noaptea. A 
doua zi de dimineaţă, slujitorii, veniți să-i aducă micul 
dejun şi veşmintele de gală. Îl găsiră îmbrăcat, întins 
pe pat, cu fața în sus, cu ochii deschişi fixaţi în gol şi 
rostind vorbe neînţelese. Anunţară pe şambelanul de 
serviciu. Acesta convocă pe medicul palatului. Doctul 
personaj examină cu gravitate pe augustul pacient, iar 
la sfârşitul vizitei anunţă pe nobilii adunaţi în 
anticameră că suveranul şi-a pierdut limpezimea 
minții, probabil în urma unui şoc psihic. Afecţiune de 
care suferise şi defunctul rege Charles al VI-lea al 
Franţei. Între cei doi suverani existau legături de 
rudenie care nu făceau imposibilă ipoteza unei boli de 
familie. 


În anticameră, nobilii — consternaţi sau bucuroşi, 
în funcţie de tabăra din care făceau parte — se priveau 
cu suspiciune. 

Când i se aduse la cunoştinţă nenorocirea care-i 
lovise soţul, regina Margaret avu senzaţia că cerul se 
năruie asupra ei. Englezii o urau, iar ducele de York îi 
dorea pieirea. 

În aceeaşi zi, Richard Neville, conte de Warwick, 
partizan al Casei de York, trimise o scrisoare contelui 
de Rutland: 

„Trebuie să profităm de ocazie spre a lansa un zvon. 
Regele a fost victima unui şoc nervos datorită unei 
scrisori primite din partea unui nobil din anturajul său, 
prin care era prevenit că regina îi fusese necredincioasă 
şi că sarcina ei era rezultatul unor relații vinovate 
întreținute în taină cu un paj de la Curte.” 

Delegații bizantini care se înfățişară la palat spre a 
fi primiți în audiență de către suveran aflară cu 
stupoare vestea îmbolnăvirii acestuia. Ducele de 
Somerset, în calitatea lui de prim consilier al regelui, îi 
primi în cabinetul său şi îi asigură că va studia cu 
toată atenţia cererea de ajutor înaintată de basileul 
Constantinos al XI-lea, dar că, pentru moment, dată 
fiind boala suveranului, nu îşi putea lua nici un 
angajament. 


kkk 


Ferando, principele moştenitor al mândrului regat 
al Aragonului şi Neapolelui, cobora scara de piatră în 
spirală, luminând treptele înalte şi lunecoase cu o 
făclie ţinută în mâna dreaptă. Vinişoare de apă — 
asemenea unor şiroaie de lacrimi — îşi făceau loc 
printre încheieturile calupurilor de piatră din pereţi, 


prelingându-se spre adâncurile pământului sfredelit de 
burghiul scării spiralate. 

Ferando de Aragon era singur. În ciuda tinereţii lui 
— abia depăşise vârsta adolescenţei — nu se temea de 
stihiile ce păreau să-l adaste acolo, în străfundurile 
spre care se îndrepta, călcând treaptă după treaptă. 
Tunica-i scurtă, împletită din fire de argint, scânteia la 
fiecare mişcare, reflectând văpaia roşiatică a făcliei 
aprinse. Şi ochii prințului scânteiau. Avea un obraz de 
fecioară, buze cărnoase, senzuale, care stârneau 
dorințe păcătoase femeilor de toate vârstele. Dar 
Ferando era frământat acum de alte preocupări. Se 
întreba, de pildă, cum de reuşiseră constructorii 
acestui castel să sape galerii şi să deschidă încăperi 
sub nivelul solului, asigurând totdeodată o ventilaţie 
satisfăcătoare. Căci tainițele de care avea el nevoie 
trebuiau să fie nu numai bine ferite de ochii lumii, ci şi 
locuibile. De existența acestei scări nu ştiau decât un 
număr restrâns de slujitori, cu gura pecetluită. 
Ferando era extrem de generos față de oamenii de 
credință, dar pedepsea cumplit pe nesocotiţii care 
cutezau să-l înşele. 

Când ajunse la capătul de jos al scării, întâlni o uşă 
de fier zdravăn ghintuită. Bătu în tăblie trei lovituri la 
intervale neregulate. Auzi peste câteva clipe zgomotul 
unor drugi de fier manipulati cu greutate, apoi uşa se 
deschise. Îl întâmpină o stârpitură de om, unul din 
acei monştri al căror creştet abia dacă ajunge la 
cingătoarea unui bărbat normal. Expuşi prin bâlciuri, 
fac deliciile nenumărațţilor gură-cască. Pripăşiţi prin 
palate, descreţesc cu ghiduşiile lor ieftine frunţile 
principilor blazați. 

— Ce fac păsărelele, Tadeo? întrebă Ferando pe 
avortonul care se gudura ca un câine. 


Piticul îi luă mâna şi i-o sărută cu devoțiune. 
Dezgustătoarea lui urâţenie nu numai că nu-l 
indispunea pe principe, dar îi şi trezea simpatia. 

— Au mâncat şi acum îşi fac siesta. 

— Dar leneşii? 

— Ca de obicei, se odihnesc. 

— la să-i vedem! exclamă cu încântare principele, 
păşind pragul. 

Străbătură un culoar şi intrară într-o încăpere 
mare, semicirculară, cu tavanul înalt, cufundat în 
penumbră. 

— Aprinde făcliile, Tadeo! porunci principele. Altfel 
nu-mi pot vedea pensionarii. 

Stârpitura luă torța stăpânului şi, cu ajutorul ei, 
aprinse celelalte torţe, prinse în suporturi de fier 
înțepenite în pereţi. În încăpere se făcu treptat lumină. 
Cuştile aninate de tavan şi atârnate cam la un metru 
de pardoseală închideau între gratiile lor fiinţe 
omeneşti, într-o stare fiziologică mizerabilă. Erau opt 
la număr, toți bărbaţi. Stăteau chirciți, deoarece 
cuştile nu aveau decât un metru şi jumătate înălțime. 
Lăţimea era astfel calculată, încât întemnițaţii să nu-şi 
poată întinde picioarele. 

Intrarea lui  Ferando stârni agitație printre 
prizonieri. Unii îi cerşeau mila, alţii îl blestemau, câțiva 
îl priveau îndobitociţi, de parcă şi-ar fi pierdut ultima 
licărire de luciditate. Cu bărbile crescute, cu obrajii 
galbeni, scobiţi, cu ochii încercănațţi, adânciţi în fundul 
capului, păreau nişte arătări venite din altă lume. 

Ferando se opri în fața unei cuşti. Se uită la tânărul 
dinăuntru, şi începu brusc să râdă: 

— Ţi-aduci aminte, Pedro, cât de frumos erai? Cum 
îți mai răsuceai mustaţa, aruncând priviri cuceritoare 
femeilor? Eram şi eu îndrăgostit de o fată. Îndeobşte 


am succes la fiicele Evei. Fiinţa aceea te-a preferat însă 
pe tine, deşi eu eram fiu de rege, iar tu, un biet soldat. 
Ştiu că ai sânge albastru, că strămoşii tăi pretind a se 
trage dintr-un rege al vizigoților. Mi-ai stârnit gelozia, 
Pedro. Ai câştigat iubirea femeii pe care am dorit-o. În 
schimb, ţi-ai pierdut libertatea. Iubita ta mucezeşte 
acum într-o monastire. Asta încă nu ţi-am spus-o. S-a 
călugărit într-un moment de disperare, crezând că ai 
părăsit-o. Ah, înduioşătoare dragoste!... Vezi ce bun 
prieten îți sunt?... Vin să-ţi vorbesc despre marea ta 
iubire. Atât de profundă este simpatia ce-ţi port, încât 
am avut grijă să-ți asigur o companie demnă de 
numele tău... Uite, de pildă, pe rafinatul poet 
Carvajos... 

Pedro găsi puterea să scuipe scârbit. Saliva i se 
scurse pe bărbie. Ferando îl privi cu prefăcută 
compătimire. 

— Dacă te-ar vedea fostele tale iubite în ce hal ai 
ajuns, ti-ar plânge de milă. 

Trecu apoi în fața cuştii unui ins cu o expresie 
imbecilizată. 

— Poetule drag, nu mai compui poezii satirice 
împotriva familiei de Aragon? Ai încetat să mai 
biciuieşti moravurile tatălui meu şi înclinările mele 
spre cruzime? Tatăl meu nu te lua în seamă. Aveai tot 
dreptul să te socoteşti ofensat fiindcă omul pe care-l 
insultai în versuri te trata cu indiferență. Eu ţi-am 
înțeles talentul, vanitatea... Te-am luat în preajma 
mea. Titlul de poet al Curţii nu reprezintă mare lucru. 
Tu eşti mai mult decât atât. Eşti poetul sufletului meu. 
Te-am închis în colivie, fiindcă minunatele tale versuri, 
cântate de menestreli, îti dau dreptul să te consideri 
egalul celor mai măiestre privighetori. Da, da, iubitul 


meu Carvajos, tu, canarul meu scump! Pasărea mea 
cu viers de aur! 

Ferando continuă examinarea cuştilor. Făcu un 
popas în fața unui individ hirsut, în rasă de călugăr. 

— Şi tu, preacuvioase părinte, condamnai cu 
vehemenţă din amvon turpitudinea celor din stirpea 
Aragonului. Carvajos invoca zeitățile antice, tu apelai 
la trăsnetele dumnezeieşti. Cum ie simţi în vecinătatea 
lui Niccolo Bardolino, ucigaşul plătit, care are pe 
conştiinţă douăsprezece crime? 

Ferando se îndreptă spre colivia lui Bardolino. 

—  Douăsprezece sau treisprezece, dragul meu 
Bardolino? Cred că treisprezece. Numai că numărul 
acesta fatidic ţi-a purtat ghinion. Hm! Greşesc. N-aş 
crede că numărul este de vină, ci propria-ţi lăcomie. 
Erai un admirabil ucigaş plătit. Ai săvârşit pentru 
mine douăsprezece crime, primind în schimb 
recompense princiare. Dar când ţi-am cerut să executi 
al treisprezecelea asasinat, suprimându-l prin otravă 
pe ducele de Mendoza, ţi-ai zis că poţi obţine de la el o 
sumă şi mai mare dacă-l pui în gardă. O sumă graţie 
căreia să te retragi din afaceri şi să trăieşti în belşug 
până la sfârşitul vieţii. Dar nu ţi-a mers. N-ai ştiut că 
erai urmărit în permanenţă de agenţii mei. Eh, sunt 
bănuitor din fire, Bardolino. Şi bine fac. Dacă m-aş fi 
bizuit pe tine, unde aş fi ajuns? Trădarea te-a costat 
scump. Acum stai în colivia asta şi îți cânţi durerile. 
Ca să cânţi mai frumos, aş putea să-ți scot ochii. Aşa 
se procedează în Harz cu bieţii canari. Da, da, ideea nu 
e rea. Am să reflectez asupra ei. 

Ferando se întoarse spre Tadeo. 

— Dar nobilul conte Juan cum se comportă? Cu 
cine se mai bate? 


Se aşeză pe un taburet în preajma cuştii în care era 
închis un bărbat tânăr, cu trăsături frumoase, virile. 
Barba crescută în dezordine şi murdăria în care era 
ținut nu izbutiseră încă să-l sluțească. 

— Îţi aduci aminte, Juan, cum m-ai învins în 
turnirul de la Palermo? Cu câtă mândrie ai luat 
trandafirul oferit de Dona Sol? Eram sleit de puteri 
după o noapte de dragoste. Tu ai profitat de ocazie şi 
m-ai învins. Nu te-ai gândit că şi eu sunt vanitos? Că 
îmi plac victoriile şi că mă indispun cumplit isprăvile 
altor cavaleri, mai ales când mă pun în umbră?... 
Tadeo, se adresă piticului, nu uita să pui în colivia 
contelui un şarpe. Să aibă cu cine să se bată. Să nu-şi 
piardă îndemânarea. 

Îmbrăţişă cu o privire aproape afectuoasă celelalte 
colivii, apoi suspină: 

— Îmi pare rău că nu mă pot întreţine şi cu voi. 
Sunt aşteptat la Curte. Vin nişte personaje cu vază şi 
trebuie să fiu prezent, deşi mi-e lehamite de recepții. 
Ca să nu vă plictisiți având în fața ochilor aceleaşi 
mutre, am să vă aduc un nou tovarăş. Un cântăreţ din 
Napoli. O voce cum nu s-a mai auzit până în zilele 
noastre. Omul ăsta a avut nenorocirea să mă supere. 
Cum? Pentru voi nu prezintă importanţă. Important 
este că veţi avea în mijlocul vostru un artist care să vă 
ridice moralul, cântându-vă melodii dumnezeieşti. Va 
dispărea dintre ai săi, aşa cum aţi dispărut şi voi. Va fi 
răpit noaptea, în vreme ce se duce la iubită, şi va fi 
adus aici. Familia, prietenii, jandarmii îl vor căuta 
săptămâni, luni de-a rândul. Poate chiar ani. Apoi vor 
abandona cercetările, aşa cum s-a întâmplat şi cu voi. 

Din colivia călugărului răbufni un glas răguşit: 

— Nu ţi-e frică de Dumnezeu, Ferando? 

Principele îl privi amuzat. 


— Am adoptat deviza lui Werner von Urslingen. Ai 
auzit de el! Urslingen, condottierul, „duşman al lui 
Dumnezeu, al milei şi al carității”. 

— Să fii blestemat, Ferando! strigă din cuşca sa 
Pedro. Principele râse. 

— Crezi în blesteme, Pedro? Dacă există o putere a 
blestemelor, apoi blestematul eşti tu. Zaci în colivia 
asta din care n-ai să mai ieşi decât mort, pe când eu 
sunt liber ca aerul, ca apa, ca lumina. Rămâi acolo în 
colivia ta şi rumegă-ți amarul, gândindu-te cu ciudă 
cât sunt eu de fericit. 

Se ridică de pe taburet. 

— Tadeo, să mergem la leneşi. Trebuie să le fac şi 
lor o vizită. 

Dinspre ultimele colivii se auzi un glas tremurat, ca 
un jalnic ton de implorare: 

— Fie-ți milă, principe! 

Ferando nici nu întoarse capul într-acolo. Prin uşa 
deschisă de Tadeo, trecu în încăperea „leneşilor”. 
Acolo, în saia lungă, luminată de torţe puţine, zăceau 
întinşi pe un fel de mese joase, cât să cuprindă un om, 
cadavre îmbălsămate, îmbrăcate în veşminte 
somptuoase. Chipurile lor, mulate parcă în ceară, erau 
atât de bine fardate, încât s-ar fi zis că dormeau. 

Ferando trecu printre ei. Contempla când un 
cadavru, când altul, animat de o stranie exaltare. Se 
opri deodată şi vorbi ca pentru sine: 

— Ce plăcut e să-ţi priveşti duşmanii răpuşi! Ce 
aleasă voluptate, ce încântător spectacol!... Se întoarse 
spre Tadeo: Trebuie să întregim colecția, monstrule. 
Lipsesc de aici multe exemplare. 

— Poetul va trece, cred, în curând în rândul 
leneşilor, spuse piticul. De o săptămână nu s-a mai 
atins de mâncare. 


Fruntea principelui se întunecă. 

— Păcat! Îl preferam viu, în colivie. Dar dacă vrea să 
moară, nu-l pot împiedica. Poate că printre leneşi se va 
simți mai bine. Cine ştie? 

Rămase gânditor câteva clipe, apoi se răsuci brusc 
pe călcâie. 

— Acum trebuie să plec, Tadeo. Să le porți de grijă 
păsărelelor! Mă duc să mă plictisesc în compania mai- 
marilor regatului. Dar mă întorc mâine de dimineaţă. 
Poate că până atunci nu-l mai găsesc pe poet în 
colivie. Am să-l îmbălsămez cu mâinile mele. Bună 
seara, Tadeo. 

Regele Alfonso de Aragon râdea cu mare poftă de 
giumbugşlucurile bufonilor săi, trei pitici diformi, trei 
stârpituri jalnice, care-i descreţeau fruntea mai vârtos 
decât cele mai reuşite vorbe de duh ale curtenilor. 
Picioarele lor răsucite, braţele ridicol de scurte, 
torsurile disproporționat de lungi față de membre, dar 
mai ales capetele groteşti lăsau în umbră până şi 
gnomii sculptați în piatră de pe cornişele catedralelor. 
Bufonii se scălâmbăiau, făceau tumbe, scoteau limba 
la demnitari, imitau caricatural gesturile cochete ale 
femeilor, făceau glume piperate pe seama celor mai 
înalte personaje din regat fiindcă ştiau că suveranul le 
asigura imunitatea atâta vreme cât îl distrau. 

Regele îşi duse la gură cupa încrustată cu pietre 
semiprețioase şi sorbi vinul de Moscato. Don Enrique 
de Albacete, paharnicul lui, se oferi să i-o umple din 
nou. Alfonso de Aragon îşi şterse cu dosul palmei 
buzele umezite de vin. 

— Nu. Altfel n-am să-mi mai pot încerca puterile cu 
onorabilii spadasini, care abia aşteaptă să încrucişăm 
săbiile. Nu-i aşa, iubiţilor? strigă, izbucnind în râs 


Curtenii desemnaţi de el însuşi spre a-i fi parteneri 
la scrimă zâmbiră slugarnic. Se arătau încântați de 
marea cinste care li se făcea, deşi în sinea lor nu erau 
deloc mulțumiți de aceste exerciții. Regele, un pachet 
de muşchi şi de nervi, mânuia armele nu numai cu 
măiestrie, dar şi cu o brutalitate care făcea adeseori 
victime, deşi luptele ar fi trebuit să aibă un caracter 
pur sportiv. 

— Săbiile! porunci Alfonso ridicându-se din jilț şi 
aruncând cupa lui Don Enrique, care o prinse din aer 
cu dexteritate de scamator. 

Ofițerul de serviciu aduse două săbii cu lame de 
Toledo şi plecă genunchiul în fața regelui, oferindu-i 
armele pe care le sprijinea cu garda de braţul stâng, 
îndoit de la cot la orizontală. 

Alfonso îmbrăţişă cu o privire siluetele nobililor cu 
care avea să se bată. 

— Cine face începutul? vorbi cu sonorități grave, 
ample, amintind vibraţiile unui clopot. Tu, Don Alonso! 

Luă una din săbii. Partenerul desemnat o luă pe a 
doua. Se plasară în mijlocul sălii pardosite cu 
marmoră şi străjuită de coloane subțiri, cu capiteluri 
în stil maur. 

— En garde! anunţă Alfonso, aşezându-se în poziție 
de luptă. 

Se salutară cu săbiile, apoi lamele se loviră fără 
menajamente. Se ştia că regelui nu-i plăceau acele 
asalturi cu sabia care evocau grațiile unui balet. Aplica 
lovituri zdravene şi nu se supăra dacă i se riposta cu 
aceeaşi energie. 

Soarele în asfinţit revărsa prin ferestrele deschise 
ploaie de raze purpurii, înroşind pervazurile de parcă 
le-ar fi muiat în sânge. Apele mării erau acoperite cu o 
imensă cuvertură de mătase stacojie. De undeva se 


auzea un cântec napolitan vesel şi săltăreţ, care se 
împletea cu cântecul săbiilor. 

Alfonso avu la un moment dat senzaţia că 
partenerul său nu se bate cu destulă vigoare. Spre a-i 
da o lecție, făcu o fentă cu degajament în cvartă, la 
care Don Alonso ripostă cu o contră de sixtă. Spada 
regelui şerpui, lovindu-l violent în flanc cu latul lamei, 
astfel încât lăsă o vânătaie acolo unde în mod normal 
ar fi provocat o tăietură adâncă şi primejdioasă. 

— Touche! clamă Alfonso. 

— Frappe! replică râzând Don Alonso, aşternându- 
se de data aceasta serios la lucru. 

Don Alonso era un tânăr nobil originar din 
Catalonia, pe care regele îl determinase să părăsească 
Spania şi să se stabilească în Sicilia. „Nu vom 
împlânta temeinic stăpânirea aragoneză în regatul 
Neapolelui decât după ce îl vom coloniza cu spanioli de 
nădejde”, teoretiza Alfonso. 

Asaltul de scrimă cu Don Alonso nu dură mult. În 
ciuda împotrivirii îndârjite a nobilului, suveranul îl sili 
să treacă treptat la un joc de defensivă, până ce — cu o 
ultimă şi măiastră lovitură — îi aruncă sabia din mână. 

— Mă predau, Sire, îngenunche curtenitor tânărul 
spaniol. Eşti prea tare pentru mine. 

— Altul! strigă Alfonso cu glasul său de tunet. 

Se uită la grupul de spadasini care aşteptau să-şi 
precizeze alegerea. 

— Tu, „Ucigaşul-de-Şobolani”! adăugă monarhul. 

Îl amuzau nespus poreclele nobililor din regatul 
Neapolelui, care nu ezitau să se glorifice cu nişte 
epitete pe care rafinaţii aristocrați din alte colțuri ale 
Europei le-ar fi socotit insultătoare. „Măcelarul”, „Zizi”, 
„Jupuitorul-de-Piei”, „Colţ-de-Lup”, „Şacalul” dublau 
nume extrem de răsunătoare. 


Ucigaşul-de-Şobolani era mai dur, mai puţin 
curtenitor decât Don Alonso. Spada lui şi a regelui se 
ciocneau scoțând scântei. Deşi avea dublul vârstei 
adversarului său, regele se bătea cu vitalitate şi cu o 
energie tinerească, vulcanică. Asaltul acesta ținu mai 
mult decât primul. Nu se încheie nici când un ofițer de 
ordonanță vesti regelui sosirea din Spania a lui Don 
Francisco de Llambillas. 

— Pofteşte-l aici pe Don Francisco! Să vadă cum se 
face scrimă la Napoli. 

Contele de Llambillas y Pellaya era unul din acei 
nobili rigizi, de viță veche, care îşi îngăduia să spună 
lucrurilor pe nume, fără a se teme că l-ar putea supăra 
pe rege. Odinioară, pe când Alfonso de Aragon nu era 
decât un prunc gunguritor, Don Francisco îl purtase în 
brațe, iar mai târziu îi fusese guvernor. Tot bătrânul 
acesta îl învățase să mânuiască armele. 

Don Francisco intră ţinându-şi sus capul nins de 
ani. Era slab ca un eremit deprins cu posturile lungi, 
iar pielea-i galbenă şi uscată, lipită de oasele feţei, îi 
dădea înfăţişarea unui cadavru. Se înclină în fața 
regelui, păstrându-şi neştirbită mândria. 

Alfonso îi văzu cu coada ochiului expresia înghețată 
a privirii. 

— Iubite  Ucigaş-de-Şobolani, va trebui să 
întrerupem asaltul, se adresă partenerului de scrimă. 
Bănuiesc că Don Francisco îmi aduce veşti însemnate. 

Nobilul napolitan plecă numaidecât sabia. 

— Don Francisco, doresc să cunoşti pe Ucigaşul-de- 
Şobolani, pardon, pe principele di Auletta, unul dintre 
cei mai vrednici susținători ai tronului nostru. 

Spaniolul şi italianul se înclinară cu morgă. Apoi 
regele îl trase deoparte pe Don Francisco. 

— Îmi aduci veşti urâte din Spania, Don Francisco? 


— Foarte urâte, Sire. Am venit însoţit de o delegaţie 
a Cortesurilor, care a primit misiunea de a vă implora 
să vă înapoiaţi la Barcelona. 

— Să ieşim pe terasă, spuse Alfonso. Nu vreau ca 
italienii aceştia să audă că supuşii mei din Spania cer 
să-mi abandonez supuşii din Italia. 

Contele de Llambillas suspină. 

— Va trebui să luaţi totuşi o hotărâre, Maiestate. 
Situaţia actuală nu mai poate dura. 

Trecură pe terasă. Golful Napoli se desfăşura în 
toată splendoarea, începând de la Pozzuoli şi până la 
Porţiei. Dincolo de  Porţiei, Vezuviul îşi înălța 
povârnişurile negre, încoronate de un nor alburiu în 
formă de pară. Regele îmbrăţişa cu privirea întregul 
peisaj. 

— Frumoasă ţară, Don Francisco! Cred că eşti de 
acord cu mine. 

— Foarte frumoasă, Sire. Dar Aragonul şi Catalonia, 
pe care le-aţi lăsat în părăsire, sunt mai frumoase. 

Alfonso simţi că îl încolţeşte iritarea. Îi ierta multe 
îndrăzneli bătrânului. Dar toate au o margine. 

— Nu le-am părăsit, Don Francisco. Am lăsat pe 
regină şi pe frații mei să mă reprezinte. 

Chipul nobilului spaniol se posomori. 

— Majestatea-sa Regina şi Alteţele-lor Infanţii se 
sfădesc din orice fleac. Nobilii însetați de putere au 
prins iarăşi să se agite. Oraşele se află în preajma unei 
rebeliuni deschise. Robii nu aşteaptă decât să fie 
emancipaţi. Circulă zvonuri ciudate. Cică ar pregăti o 
insurecție dacă hotărârile liberale ale reginei nu vor fi 
puse în practică. 

— Cine se împotriveşte măsurilor ei? 

— Infanţii, nobilimea şi burghezia. 

— Ţăranii ce spun? 


— Părerea lor nu contează. Regatul spaniol al 
Majestăţii-tale fierbe ca un cazan cu apă acoperit, pus 
deasupra unui foc mare. Poate exploda dintr-o clipă 
într-alta. 

-— Şi Cortesurile ce fac? 

— Sprijină politica reginei. Din nenorocire, şi 
elementele potrivnice sunt tari. 

Regele îşi sprijini mâinile de balustrada de piatră 
sculptată a terasei. Expresia chipului său căpătă o 
duritate amenințătoare. 

—  Aragonezii au fost întotdeauna turbulenți. 
Catalonia este însă alături de mine. Mi-a susținut 
întotdeauna politica. 

— Pentru că politica de expansiune a Majestăţii-tale 
le serveşte interesele comerciale. 

Alfonso izbi cu pumnul în balustradă. 

— Îmi cereţi să mă înapoiez la Barcelona; spre a 
linişti spiritele. Pentru nişte nemulțumiți din Spania, 
să renunţ la politica mea de expansiune, care 
urmăreşte să transforme Mediterana într-un lac 
aragonez. Crezi, nobilul meu prieten, că l-am doborât 
pe Rene d'Anjou, rivalul meu la tronul Neapolelui, că 
m-am impus aici, pe pământul Italiei, spre a renunţa 
deodată la toate aceste mândre înfăptuiri? Recomandă 
reginei să fie mai energică. La nevoie, să reteze câteva 
capete. 

— Puterile ei sunt îngrădite de Infanţi, Sire. Numai 
prezenţa Majestăţii-tale le-ar putea impune... 

Alfonso făcu un gest negativ. 

— Dacă plec de aici înainte de a-mi întări 
stăpânirea, risc să pierd totul. Şi în Italia am duşmani, 
care abia aşteaptă să profite de absenţa mea, spre a 
ridica populaţia împotriva dominaţiei aragoneze. Şi mai 
e un motiv, Don Francisco. Un motiv binecuvântat. În 


Levant se pregătesc evenimente mari. Sultanul turcilor 
a pus la cale un nou asediu al Constantinopolelui. Se 
pare că acesta va fi hotărâtor. Idealul meu de 
totdeauna a fost să mă încoronez împărat al 
Bizanțului. 

Don Francisco schiță un gest de nerăbdare. 

— Să presupunem că vei izbândi să dobândeşti şi 
Bizanțul. Cum vei păstra sub un singur sceptru 
posesiuni atât de îndepărtate? 

Ochii regelui sclipiră, chipul i se transfigura. 

— Imperiul Roman a stăpânit Europa şi Mediterana, 
începând din Spania şi până în Asia Mică. Eu am să-l 
reconstitui. În planurile mele figurează şi cucerirea 
nordului Africii. 

Don Francisco nu îndrăzni să riposteze regelui că 
planurile lui erau utopice, că existau prea multe forțe 
antagoniste greu de învins, că Aragonul nu dispunea 
de trupe îndestulătoare spre a dezvolta o politică 
expansionistă de asemenea proporții. 

— În Spania se vorbeşte, Sire, că ai de gând să te 
ridici în apărarea Constantinopolelui. 

— Da. Aceasta este intenţia mea. Nu e un secret. 

— Vrei, Sire, să-l ajuţi pe împăratul Bizanțului 
luându-i tronul? Este oare acesta un gest creştinesc? 

Alfonso făcu o schimă şireată. 

— Nu eşti prost, Don Francisco. Nu eşti prost deloc. 
Află că nu am de gând să reeditez isprăvile cruciadei 
latinilor, care au pornit lupta împotriva Islamului, dar 
s-au oprit la jumătatea drumului, cucerind 
Constantinopolul. Nu vreau să mă fac odios, aşa cum 
s-au făcut ei. Repet. Sunt hotărât să mă instalez pe 
tronul basileilor. Pentru asta există însă o singură 
cale. Să-l las pe sultanul Mehmed să ia cu asalt 
Constantinopolele, iar după aceea să-l asediez eu, 


astfel încât să apar în fața creştinătăţii drept eliberator 
al Bizanțului. În acest chip va fi normal să mi se 
încredinţeze tronul basileilor. 

Don Francisco se strâmbă ca şi când i s-ar fi pus pe 
limbă fiere. 

— Dar soluţia aceasta, iartă-mă, Sire, nu se împacă 
deloc cu morala. Laşi populaţia creştină a 
Constantinopolelui la discreția musulmanilor, ca să 
intervii mai târziu. 

Alfonso se uită la pânza albă, triunghiulară, a unei 
ambarcaţiuni care plutea pe apele golfului. O aripă 
albă pierdută pe întinderile albastre. 

— Politica, Don Francisco, are legi care nu ţin 
seamă de interesele imediate ale unor oameni, rosti el 
emfatic. Oamenii pot să moară, ideile supraviețuiesc. 

— Nu crezi, Sire, că acesta e un sofism? 

Alfonso îl privi cu indulgență. 

— Dacă n-ai fi fost tu, Don Francisco, ştii cum aş fi 
răspuns la ultimele tale cuvinte? 

Bătrânul se înclină cu un exagerat respect, care nu 
excludea o nuanţă de ironie. 

— Curteanul care nu ridică întotdeauna în slăvi 
orice faptă săvârşită de suveranul său merită 
spânzurătoarea. 

Regele zâmbi cu un aer de tristeţe. 

— N-aş fi mers până acolo. Aş fi aplicat o măsură 
mai blândă: exilul. 

— lar eu, dacă aş fi fost exilat din ţara mea, m-aş fi 
înrolat în armata împăratului Constantinos al XI-lea. 

— Ai ajuns la concluziile mele, Don Francisco, zise 
Alfonso înseninându-se. 

— Cu un corectiv, Sire. Aş lupta ca să previn 
căderea Constantinopolelui în mâinile turcilor... Dar 
nu acesta este esenţialul. Nu încerc să mă joc cu 


cuvintele. Dacă vrei să contribui la apărarea 
Constantinopolelui, Sire, trimite trupe şi câteva 
corăbii. Dar tu, regele meu, înapoiază-te în Aragon, la 
supuşii tăi, care te aşteaptă. 

Alfonso clătină capul în semn de refuz. 

— Într-o zi am să mă înapoiez în Spania. Dar asta 
nu se va întâmpla înainte de a mă instala temeinic în 
Levant. E limpede, Don Francisco? 

— Delegații Cortesurilor au să fie dezamăgiţi, Sire. 

— Dacă vor înţelege ceea ce vreau eu să fac din 
regatul Aragonului, sunt convins că mă vor aproba. 

— Eu n-am să te aprob, Sire. 

Regele îl cuprinse afectuos pe după umeri. 

— Tot atât de intransigent erai şi pe vremea când 
îmi dirijai primii paşi. Azi te înțeleg mai bine decât 
atunci, deşi părerile noastre nu coincid. Tu, Don 
Francisco, te gândeşti cum îmi vor judeca faptele 
contemporanii mei. Eu mă gândesc cum mă va judeca 
posteritatea. 

Bătrânul făcu un gest de resemnată neputinţă. 

— Nu mai încerc să te conving de contrariu, Sire. 
Nici pe vremea când erai copil nu izbuteam să-ţi 
înfrâng încăpăţânarea. Ce mesaj îmi încredinţezi, 
Majestate, pentru cei de acasă? 

— Să mă aştepte, căci am să vin să fac ordine. Dar 
numai după ce-i voi izgoni pe turci şi voi deveni 
stăpânul Constantinopolelui... De ce eşti mohorât, Don 
Francisco? Eu ar trebui să fiu trist, fiindcă nu mă pot 
face înţeles de un om pe care-l preţuiesc îndeosebi. 

Începu să râdă. 

— Dar să uităm supărările. În noaptea asta vom 
cina împreună. Te voi trata cu cele mai alese vinuri din 
regatul Siciliei. Înainte de masă nu te-ar ispiti un asalt 


de scrimă? Ne-am aduce aminte de timpurile când mi- 
ai pus pentru întâia oară sabia în mână. 

— Aş vrea să prezint omagiile mele principelui 
Ferando, spuse Don Francisco. Sunt ani mulți de când 
nu l-am mai văzut. Ultima dată când i-am sărutat 
mâna era un adolescent căruia abia îi mijise mustata. 
Călărea un armăsar andaluz şi se legăna cu grație în 
şa. 

Regele râse, plin de încântare. 

— Acum se leagănă pe pântecele fecioarelor. 
Ferando este un tânăr frumos, mândru, plin de calități 
sufleteşti. Îmi seamănă, Don Francisco. Ai să-l vezi în 
seara aceasta. Trebuie să sosească dintr-un moment 
într-altul. Apropo, dar cu nepotul dumitale ce se mai 
aude? Ai vreo veste? 

O amărăciune adâncă se aşternu pe chipul 
bătrânului. 

— Nici una, Sire. Sunt trei ani de când nu mai ştiu 
nimic despre el. 

— Trei ani? Ce repede trece timpul, 

— Pentru mine şi pentru familia mea s-au scurs 
neînchipuit de greu. Juan a dispărut fără urmă. 
Câştigase turnirul de la Palermo. Seara a ieşit în oraş 
să-şi serbeze victoria în compania unor prieteni. De- 
atunci n-a mai fost văzut de nimeni. 

Regele îl privi cu simpatie. 

— Îmi pare rău, Don Francisco... Ah, iată-l şi pe 
Ferando! rosti cu mândrie paternă. 

Principele moştenitor se apropie de tatăl său, îi 
sărută cu respect mâna, apoi se întoarse voios spre 
bătrânul nobil aragonez şi îl cuprinse în braţele lui 
puternice, sărutându-l pe amândoi obrajii. 


— Don Francisco, nu-ți închipui cât sunt de 
bucuros că te văd! Ţineam să stăm de vorbă despre 
Juan. Să ştii că i-am prețuit mult prietenia. 

Bătrânului i se umeziră ochii. 

— Te mai gândeşti la el, Înălțţimea-ta? 

— În fiecare zi, Don Francisco. N-ai să crezi: stau cu 
el de vorbă ca şi când l-aş avea în faţa ochilor. 

Nobilul vizitator îl privi pătruns de un adânc 
simțământ de recunoştinţă. 

— Eşti foarte bun, Alteță. Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 


kkk 


Voievodul Vladislav al II-lea al Valahiei îşi încordă 
arcul şi, dirijându-şi calul numai cu pulpele, slobozi 
săgeata, care descrise o traiectorie perfectă, înfigându- 
se în grumazul unui căprior hăituit şi de vânători, şi 
de copoi. Ropotul cailor, lătratul furios al clinilor, 
sunetele ascuţite ale goarnelor, strigătele gonacilor 
făceau să vibreze pădurea. Căpriorul lovit de săgeata 
Voievodului țâşni lateral şi se dădu peste cap. Săgeți 
izvorâte din arcuri puternice zbucneau prin aer, 
abătându-se asupra altor căprioare, care se năruiau 
lovite de moarte. Vânătorii aveau ochiul ager, mişcările 
vioaie, reflexele impecabile şi sufletul oţelit, însuşiri 
indispensabile celor deprinşi să mânuiască armele şi 
să  împrăştie moartea.  Isprăvile constituiau un 
antrenament pentru toţi aceşti oameni siliți de 
condiţiile vitrege să se lupte pentru existenţă şi pentru 
apărarea ţării, jinduită de tătarii de la soare-răsare, de 
polonii de la miazănoapte, de ungurii de la soare- 
apune şi de turcii de la miazăzi. Un popor întreg îşi 
depăna existența muncind şi bătându-se. Starea de 
război — în acele vremuri tulburi — era tot atât de 


normală ca şi mersul vieții. Lupta pentru 
supraviețuire, care în regnul animal din ape şi de pe 
uscat se desfăşoară neîntrerupt, îşi găsea ilustrarea şi 
în traiul de toate zilele al oamenilor şi al popoarelor. 
Popoarele mari şi puternice se luptau între ele pentru 
a se nimici şi se năpusteau asupra popoarelor mici 
spre a le supune. La rândul lor, acestea se apărau cu 
energia disperării. Viața avea un preț derizoriu. Se 
murea firesc, aşa cum sorbi apă din pumn sau tragi în 
piept aerul. Oamenii nu se mai temeau de moarte, se 
familiarizaseră cu ea aşa cum te familiarizezi cu un 
vecin pe care-l vezi toată ziua în preajma casei tale. 
Părinţi cu inima cernită şi înăsprită de nenorocirile 
fără număr erau martori la moartea feciorilor secerați 
de duşmani ori de molime, iar copiii închideau pe veci 
ochii părinților căzuţi în împrejurări atât de cumplite, 
încât moartea lor le rămânea veşnic întipărită în minte. 
Foarte puţini erau cei care îşi dădeau duhul în patul 
lor, înconjurați de membrii familiei îndurerate şi de 
clerici purtând în potire sfânta împărtăşanie. 

Chipurile oamenilor erau aspre, tăbăcite de iernile 
grele şi de arşița verii, căci nimeni nu îşi îngăduia să 
se adăpostească de zborşirile vremii. Toţi trebuiau să 
stea afară, în aer liber, să facă de veghe ori să se 
bată... 

Şi chipul Voievodului Vladislav al II-lea era aspru, 
neînduplecat. Şi el, şi vânătorii lui ucideau vietățile 
pădurii nu fiindcă le plăcea să ucidă, ci împinşi de 
necesitate. Era asemenea unui ritual îndeplinit cu un 
fel de reculegere mistică. În acele timpuri, divinitatea 
era omniprezentă. Lumea accepta fatalitatea cu 
adâncă supunere. „Aşa a vrut Dumnezeu! Ne-a 
pedepsit pentru păcatele noastre. Să ne închinăm lui 
şi să-i cerem iertare!” 


e.o 


Spre seară, când vânătoarea se încheie şi slujitorii 
domneşti orânduiră într-o pajişte cu iarbă mătăsoasă 
zecile de căprioare şi de mistreți ucişi, Vodă Vladislav 
trecu pe lângă şirurile perfect aliniate şi exclamă cu 
mândrie: 

— Frumoasă ispravă! Vânătorii mei sunt 
neîntrecuţi! 

În mijlocul pajiştii, slujitorii făcuseră un foc mare, 
deasupra căruia se rumeneau la protap trei căprioare 
plinuţe, cu carnea tânără, numai bună să îndestuleze 
pântecele vânătorilor. 

Înainte de a se aşeza în jurul focului, Vodă ceru un 
ulcior cu vin. I se aduse nişte tămâioasă recoltată de 
pe dealurile Drăgăşaniului. Vladislav îşi potoli setea, 
apoi trecu ulciorul marelui logofăt Vulturescu, care nu 
se dezlipise din preajma sa. 

Fruntea înaltului sfetnic era mohorâtă. 

— Ce gânduri te apasă, Vulturescule? îl întrebă cu 
bunăvoință Voievodul. Vânătoarea de azi nu te-a 
mulțumit? 

Bătrânul boier oftă. 

— Ba m-a mulțumit, Mărite Doamne. Supărarea 
mea se datoreşte altor pricini, mai adânci. 

— Descarcă-ţi inima, Mare Logofăt. Să le aud şi eu. 

— Mă gândeam la trimişii împăratului Constantinos 
al XI-lea. 

Şi chipul lui Vladislav se întunecă, aşa cum se 
întunecă cerul senin peste care se aştern nori de 
furtună. 

— Îmi sângerează inima, Vulturescule, dar ce pot să 
fac pentru ei? Suntem cu mâinile legate. Ştii şi tu, 
Iancu de Hunedoara a încheiat un tratat de prietenie 
cu turcii. Dacă vom ridica armele împotriva 
osmanlâilor de la Dunăre, spre a veni în ajutorul 


Bizanțului, ungurii se vor năpusti asupra noastră 
dinspre Carpaţi. lancu de Hunedoara abia aşteaptă să 
ne supună. Crezi, Vulturescule, că ne vom putea bate 
pe două fronturi? 

Trist, marele logofăt clătină din cap. 

— Ştiu, Mărite Doamne. Tocmai de asta mă 
frământ. Mă întreb însă ce ar spune Mircea-Vodă dacă 
s-ar trezi din mormânt? 

Vladislav înapoie ulciorul cu vin paharnicului. 

— Mircea-Vodă? Cu ce s-a ales Mircea-Vodă după 
ce s-a luptat treizeci de ani pentru apărarea 
creştinătăţii? A întâlnit numai  ingratitudine, 
neînțelegere şi duşmănie. Până în cele din urmă a 
trebuit să se supună turcilor. Aşa fiind, putem spune 
oare că ocârmuirea lui s-a dovedit înțeleaptă? 

Vladislav, coborâtor din stirpea lui Dan l-ul 
Voievod, ura de moarte pe Drăculeştii coborâtori din 
stirpea lui Mircea. Aceasta îl şi făcea să nu se poată 
dezbăra de credința intrată în tradiție în rândurile 
Dănegştilor că Mircea uzurpase tronul lui Dan I-ul şi că 
îşi ocârmuise prost țara. Poziţia lui Vladislav era grea. 
Partizanii Dănegştilor îi reproşau că nu era un Dănesc 
adevărat. Că paternitatea lui Dan al II-lea era 
îndoielnică. Şi Drăculeştii îl vrăjmăşeau fiindcă îl 
socoteau un intrus pe tronul Ţării Româneşti. Acest 
adevăr îl cunoştea şi Vulturescu, dar Vladislav nu se 
incumeta să-l discute, mai ales acum. 

— Lăsăm Constantinopolele să piară fără să ridicăm 
un deget? întrebă marele logofăt. 

Se uita la jăraticul rubiniu care aşternea o tentă 
purpurie pe chipurile şi veşmintele oamenilor aflați în 
jurul focului. 

— Pe față nu putem face nimic, Vulturescule. 


Marele logofăt zâmbi. Vodă Vladislav îi desluşise, 
pare-se, intenţiile ascunse. 

— Dar în taină? Zâmbi şi Vladislav. 

— În calitatea mea de Domn al Țării Româneşti 
trebuie să am grijă ca supuşii mei să stea departe de 
acest conflict... 

— Dar? interveni Vulturescu. 

— Dar nu mă pot împotrivi acelor boieri care ar vrea 
să plece în călătorie... 

— Indiferent dacă ţinta călătoriei ar fi 
Constantinopolele, adăugă diplomatic înaltul sfetnic. 

— Pot eu oare, Vulturescule, să citesc în mintea 
oamenilor? Gândurile ascunse numai lor le sunt 
cunoscute. 

Marele logofăt bătu din palme, cerând paharnicului 
vin. 

— Paharnice, te rog să ai bunăvoința a-mi dai 
ulciorul cela cu tămâioasă. Vreau să-l golesc în cinstea 
Măriei-sale. 

Îl înşfăcă şi îl duse la gură. Nu se lăsă până nu 
sorbi şi ultimul strop. 

— Românii noştri ştiu sa se bată, dar să se şi 
bucure de darurile vieţii, râse Vladislav. 

Marele logofăt dădu ulciorul unui paj. 

— Doamne, se adresă el lui Vodă, îți cer îngăduința 
pentru cei trei fii ai mei să iasă din ţară. A sosit 
vremea să cunoască lumea largă. Sunt tineri şi au ce 
învăţa dacă vor bate străinătăţile. 

— Le  încuviințez plecarea, Vulturescule. Voi 
încuviința şi plecarea altor tineri. Dar să fii cu băgare 
de seamă. Să nu se golească ţara de tineret. Vom mai 
avea nevoie de ei. 

— Te-am înțeles, Mărite Doamne. Poruncile tale vor 
fi duse la îndeplinire. 


— Acum să ne aşezăm în jurul focului, zise Vodă. 
Căprioara aceea rumenită mă îmbie. Cinstiţi boieri, se 
adresă el curtenilor, să ne ospătăm. 

Se aşeză la masa joasă, rotundă, pregătită numai 
pentru el. Ceilalți boieri aveau să stea pe blănuri 
întinse pe iarbă. Paharnicul îi umplu cu vin hanapul 
de aur. Vladislav îl ridică la înălțimea frunții. Toţi 
boierii îi imitară gestul. 

— În cinstea Ţării Româneşti şi a trăirii ei în veacul 
veacurilor! vorbi Vodă. 

Ovaţiile boierilor făcură să răsune pădurea. 

— Să se împartă vin şi ostaşilor şi slujitorilor! 
porunci Vladislav. Dar cu măsură, adăugă zâmbind. 
După ospăț ne vom întoarce pe la casele noastre. Dar 
pentru asta va trebui să avem — cât de cât — capul 
limpede. 

Când Vladislav se înapoie la palatul domnesc, i se 
aduse o veste proastă. Portarul cetății Chilia îi dădea 
de ştire că trecuse pe acolo un tânăr venit din Polonia, 
despre care se zvonea că ar fi feciorul mai mare al lui 
Vlad al III-lea Dracul. El, portarul, trimisese străji la 
hanul unde trăsese tânărul, spre a-i cerceta 
identitatea, dar acesta plecase în dimineața aceleiaşi 
zile. 

Omul care pretindea că l-ar fi recunoscut pe fiul lui 
Vlad Dracul era un beţivan fost pe vremuri oştean în 
garda domnească. Adus în fața portarului, îşi întărise 
spusele, jurând pe capul Sfântului Vasile că rostise 
adevărul. 

Străjile trimise în urmărirea tânărului cocon 
domnesc se întorseseră cu mâinile goale. 

Tulburat de această veste, Vodă Vladislav îl 
chemase la sfat pe marele logofăt. Boierul Alexandru 
Vulturescu se înfățişă la palat în fapt de seară. 


Domnul îl primi de îndată în odăile sale. Mai era de 
față hatmanul Răsnovanu. 

— Să fie adevărată ştirea? îi întrebă Vodă pe cei doi 
sfetnici. A venit să-mi ia tronul? 

— Dacă a intrat în țară fără armată străină, nu e 
primejdios, zise hatmanul. Răposatul Vlad Dracul nu 
avea atâția prieteni încât să poată alcătui peste noapte 
o oaste în stare să se ia la luptă cu trupele domneşti. 

— Dacă este în Ţara Românească, îi dăm de urmă, 
interveni Vulturescu. 

— Să fie ucis! porunci Vodă. 

Marele logofăt încreţi sprâncenele. 

— Ca să-l ucidem, ar trebui să-i găsim o vină. 

Vladislav îşi îngustă ochii. 

— Vină? Nu ţi-e de-ajuns că îi curge în vine sângele 
blestemat al Drăculeştilor? 

Începu să-şi roadă neastâmpărat unghiile: 

— Să piară puiul de năpârcă! Nu mi-e de-ajuns că 
fratele său, Radu, se află ostatic la Curtea lui 
Mehmed”? Că padişahul poate oricând să-l declare pe 
Radu pretendent la tronul Ţării Româneşti? Ce pune la 
cale feciorul mai mare al lui Vlad Dracul? N-am să am 
linişte până n-am să aflu că i s-a retezat capul. 

Se ridică din jilt şi desfăcu furios braţul, făcând să 
fluture mâneca amplă a veşmântului domnesc: 

— Să-l prindeţi viu sau mort! 

Cobori vijelios pumnul: 

— lar capul lui să mi-l aduceţi pe tipsie! Fără 
zăbavă! Am zis! 


kkk 


Pe ţărmul apusean al Bosforului, în locul hotărât 
de sultan pentru construirea fortăreței, sugestiv 
numită de el Boghaz Kessen — Retează Gâtlej — mii şi 


mii de oameni munceau din răsputeri nu numai ziua, 
ci şi noaptea, la lumina torțelor, spre a-i dura cât mai 
repede zidurile. Văzut din zborul păsării, spectacolul 
evoca un furnicar gigantic, concentrat în jurul unui 
muşuroi încoronat de un triunghi de piatră cenuşie, 
flancat de turnuri ce-şi repezeau spre cer culmile 
crenelate. 

Lucrările progresau cu iuţeală. Sultanul urmărea 
cu mândrie ridicarea treptată a puternicei fortărețe, 
care avea să contribuie la transformarea Helespontului 
într-un lac turcesc, inaccesibil navelor altor state. 
Capitala Imperiului Bizantin, prinsă ca într-o cursă de 
şoareci, va pieri înăbuşită, iar în locul ei va renaşte alt 
Constantinopole, Constantinopolele otoman. 

Mehmed primea zilnic rapoarte asupra stadiului 
lucrărilor. Pentru că materialele de construcție aduse 
din Anatolia nu pridideau să acopere nevoile, ordonase 
să fie dărâmate fortificațiile câtorva localități greceşti 
din perimetrul Bosforului, precum şi marea biserică Sf. 
Mihail din golful Sostenius, piatra şi marmora 
rezultate fiind expediate pe şantier. Cum nici acestea 
nu ajungeau, fură atacate toate ruinele bisericilor şi 
clădirilor din regiune. 

Cei o mie de maiştri zidari, cu cei patru mii de 
submaiştri, la care se adăugau peste cincisprezece mii 
de salahori mânațţi cu gârbaciul, executau un volum de 
lucrări care depăşea cantitatea de materiale aduse 
zilnic. Sultanul nu îngăduia nici o încetinire a ritmului 
lucrărilor şi ameninţase că va reteza cu mâna lui capul 
celor prinşi în greşeală. Ofiţeri, generali şi chiar înalți 
demnitari ai Curţii cărau cu mâinile lor cărămizi, 
piatră, găleți cu var şi cu nisip. 

Se desfăşura o muncă febrilă, titanică, pe măsura 
ambiţiei tânărului suveran. Mehmed nu îşi mai 


petrecea la Adrianopole decât timpul strict necesar 
rezolvării treburilor imperiului. Restul şi-l folosea 
controlând personal activitatea de pe şantier. Redusese 
la minimum recepțţiile oficiale, se lipsise de bogatele 
ospeţe atât de apreciate altădată, impunându-şi un 
regim de austeritate pe care toate mărimile imperiului 
îl urmau, cu frica în suflet de a fi socotiți nu îndeajuns 
de zeloşi. 

Veşmintele generalilor şi ale înalților dregători nu 
se mai deosebeau de ale salahorilor. Mehmed îi privea 
cu ironie. 

— Foarte frumos! Mişcarea are să vă mlădieze 
încheieturile anchilozate. Arătați mai tineri, mai 
viguroşi. Daţi-i drumul! 

Dacă vreun general se prăbuşea epuizat sub povara 
pietroaielor purtate cu targa, Mehmed poruncea să i se 
ridice comanda. 

— Nu am nevoie de slăbănogi, iar armata nu este 
un azil de bătrâni. 

Într-o zi stătea pe o monticulă ce domina şantierul 
şi urmărea cu privirile flotila de barcazuri care 
transporta peste apele Bosforului materialele de 
construcţie trimise din Anatolia. Marele vizir Khalil şi 
Zaganos-Paşa îl încadrau tăcuți. 

Un ofițer de ordonanţă se apropie umil de sultan. 

— Înălţimea-ta... 

Zaganos-Paşa îi făcu poruncitor semn să tacă. 
Mehmed tresări, smuls din meditaţie. 

— Lasă-l să vorbească, Zaganos! Ce vrei? se adresă 
ofițerului. 

— Un meşter în făurirea tunurilor, Înălțimea-ta, 
fugit din Constantinopole, pretinde că ar fi descoperit 
un procedeu care îi îngăduie să toarne tunuri 


gigantice, cum nu s-au mai văzut pe lume. Cere 
respectuos să fie primit de Înălțimea-ta. 

Sultanul îşi încreți intrigat fruntea. 

— Tunuri gigantice?! Nu se laudă? 

Se uită la Khalil şi la Zaganos-Paşa. 

— Ce părere aveţi? 

— Cred că e un aventurier în căutare de mijloace 
uşoare de câştig, replică marele vizir. 

— Să-l auzim ce are de spus, opină Zaganos-Paşa, 
spre a-l contrazice pe Khalil. 

— Adu-l aici! porunci Mehmed ofițerului de 
ordonanţă. 

Peste câteva momente apăru în fața lui Mehmed un 
bărbat între două vârste, chel, cu mustață blondă şi 
obraji rumeni. Era îmbrăcat în haine negre, simple. 

— Cum te cheamă? îl întrebă padişahul. 

— Orban, Înălțimea-ta. 

— Şi de unde eşti? 

— Din Transilvania, Înălţimea-ta. Mă pricep la 
turnarea tunurilor. Şi am găsit aici o întrebuințare. 

— Ungurii, românii nu au nevoie de tunuri? 

— Ba au. Dar nu se încumetă să cheltuiască bani 
pentru un tun uriaş, aşa cum aş putea să torn eu. Mi- 
am oferit serviciile împăratului Constantinos, dar 
dregătorii lui nu mi-au plătit salariul pe care l-am 
cerut. Atunci am venit la tine, Înălţimea-ta. 

Mehmed îl măsură din cap până în picioare. 
Transilvăneanul avea ochi inteligenţi şi părea că ştie ce 
vrea. 

— Ai putea să-mi făureşti un tun uriaş care să facă 
pagube mari duşmanului? 

— Aş putea să făuresc un tun care să facă praf 
zidurile  Constantinopolelui. O spun cu toată 
siguranța, fiindcă îmi cunosc bine meseria şi i-am 


dibuit toate tainele. Nu pot, bineînțeles, să spun 
dinainte la ce depărtare poate lovi ţinta. 

— Lăudăroşii nu-mi plac, Orban. 

— Pune-mă la încercare, Înălțimea-ta. Dacă am să 
dau greş, să mă pedepseşti cum îţi va fi placul. 

— Bine. Să-mi arăţi ce eşti în stare. Vreau un tun 
uriaş, pe care să-l amplasez pe turnul cel mai înaintat 
spre mare al fortăreței acesteia. 

— Am să-l făuresc după voia Înălţimii-tale. 

Sultanul se întoarse spre Zaganos-Paşa: 

— Să-i pui la dispoziţie tot ce-i va trebui. Şi să mă 
ţii la curent cu mersul lucrărilor. Se uită iarăşi la 
Orban: Să facem un târg. Dacă izbuteşti, te acopăr cu 
aur. Dacă dai greş, îți tai capul. 

Făuritorul de tunuri răspunse cu îndrăzneală: 

— Ţin târgul, Înălțimea-ta. 

— Bun. Atunci să te aşterni pe lucru. Zaganos-Paşa, 
ţi-l dau în primire. Şi tu, Orban, să te grăbeşti. Am 
nevoie neîntârziat de acest tun. Acum du-te! 

După plecarea meşterului, Mehmed se adresă 
marelui vizir: 

— Allah mi l-a trimis pe omul ăsta, Lala! 

Când folosea expresia „Lala”, pe care o acorda 
numai bătrânilor venerabili şi plini de înţelepciune, 
însemna că era în toane bune. 

Sultanul se afla într-adevăr într-o dispoziție 
sufletească roză, cum nu i se mai întâmplase de multă 
vreme. Pe şantier activitatea se desfăşura mulțumitor. 
După socotelile lui, fortăreaţa trebuia să fie terminată 
către sfârşitul verii. Îl va lăsa pe Țariţias-Paşa să-l 
reprezinte aici, pe țărmurile Bosforului, iar el se va 
înapoia la Adrianopole, spre a organiza armata 
destinată asedierii Constantinopolelui. Nu comunicase 
nici chiar celor mai apropiaţi consilieri data la care 


avea de gând să deschidă pe faţă ostilitățile împotriva 
Bizanțului. Această aşteptare, această incertitudine 
era menită să tocească nervii constantinopolitanilor şi 
totdeodată să creeze confuzie în rândurile spionilor 
Bizanțului. Funcţionarii săi din Departamentul 
Afacerilor Externe se străduiau să adoarmă vigilența 
agenților diplomatici occidentali, cărora le repetau cu 
orice ocazie dorinţa vie a padişahului de a instaura o 
eră de pace. Dacă relațiile dintre Imperiul Otoman şi 
Bizanţ nu erau tocmai bune, aceasta se datora relei- 
credințe a basileului Constantinos, care-şi încălcase 
angajamentele asumate în cadrul tratatelor. Lumea din 
Apus nu se lăsa înşelată de aceste asigurări, dar nu 
avea altă alternativă. Se mărginea să aştepte cu 
nelinişte desfăşurarea evenimentelor. 

Mehmed, marele vizir şi Zaganos-Paşa se înapoiară 
la Adrianopole. Îndată după sosirea sa în capitală, 
sultanul convocă pe comandanții de armate. Se 
mărgini să le spună că, în previziunea unor operații 
militare impuse de ostilitatea crescândă a Bizanțului 
față de Islam, Imperiul Otoman trebuia să se 
pregătească, organizând o forță militară puternică. În 
acest scop, ordonă lui Zaganos-Paşa şi lui Dayi 
Karagea-Bey, guvernatorul general al Rumeliei, să 
creeze în cel mai scurt timp depozite de arme ofensive 
şi defensive: săbii, buzdugane, sulițe, arcuri, săgeți, 
platoşe, căşti, scuturi. Arsenalele vor lucra fără 
întrerupere pentru întregirea stocurilor existente. Se 
vor construi simultan catapulte, berbeci şi turnuri 
mobile de lemn pentru dărâmarea zidurilor şi 
sfărâmarea porților de cetate. Artileriei i se va asigura 
o dezvoltare fără precedent. Această armă de 
distrugere îşi dovedise cu prisosință eficacitatea în 
ultimul secol. Călugărul Schwarz, făuritorul primului 


tun cu ghiulele lansate cu ajutorul prafului de puşcă, 
se dovedise a fi un cap luminat, îşi zicea Mehmed. 
Padişahul acordă mare însemnătate şi sporirii flotei 
militare. Imperiul Otoman nu trebuia să mai închirieze 
nave de transport şi de război de la venețieni şi 
genovezi. Mai ordonă să se întocmească urgent un 
plan de mobilizare, care să prevadă constituirea unei 
armate fără seamăn în lume. Fiecare provincie din 
Europa şi din Asia Mică va avea obligaţia să furnizeze 
câte trei regimente de infanterie, unități de cavalerie şi 
formații necesare asigurării transporturilor militare şi 
aprovizionării armatei. Numai garnizoanele de la 
frontieră aveau dreptul să-şi păstreze intacte efectivele. 
Corpul ienicerilor, cărora li se adăugaseră cele câteva 
mii de îngrijitori ai haitelor de câini, precum şi 
crescătorii de şoimi, avea să fie reorganizat, punându- 
se accentul pe desăvârşirea pregătirii militare şi pe 
întărirea disciplinei. Mehmed voia să împiedice 
repetarea tentativei de rebeliune a ienicerilor, care îi 
primejduise zorii domniei. 

Marele vizir Khalil îşi dădea seama că sultanul se 
angajase pe un drum fără întoarcere. Renunţase la 
orice speranță că ar mai putea realiza o înțelegere între 
turci şi bizantini. 

Mehmed urmărea în acelaşi timp operaţiile turnării 
tunului făgăduit de Orban; omul acesta inventiv îl 
încânta cu îndrăznelile lui tehnice. 

— Dacă tunul făurit de Orban va da rezultate, voi 
crea un parc de artilerie cu piese de mare calibru, 
cărora să nu le poată rezista nici un zid de cetate, 
declară expansiv lui Zaganos-Paşa. 

Îşi pierduse somnul şi pofta de mâncare. Zilnic 
lucra, cu generalii şi cu tehnicienii, douăzeci de ore din 
douăzeci şi patru. Militarii de carieră, deprinşi cu 


privaţiunile şi cu eforturile fizice, erau uimiți de 
puterea de rezistență a organismului tânăr al 
suveranului. 

În mijlocul acestei activități căzu ca o bombă 
raportul pe care vizirul Mustafa i-l puse într-o 
dimineaţă pe masa de lucru. 

— Ţariţias-Paşa m-a informat că un detaşament 
condus de fiul lui Spenţiar-Paşa a fost atacat de romeii 
din localitatea Epibatos. S-au înregistrat morţi şi răniți 
de ambele părți. Am consemnat în acest raport, Mărite 
Doamne, toate amănuntele incidentului. 

Expresia ochilor lui Mehmed se înăspri, reflectând o 
iritare de rău augur. 

— Spune-mi pe scurt cum s-a întâmplat! Nu am 
timp să-ţi citesc raportul. 

— Fiul lui Spenţiar-Paşa este detaşat la lucrările 
fortăreței. Caii ostaşilor din unitatea sa, aflându-se la 
păscut, au pătruns în grădinile din jurul localității 
Epibatos... 

— Am înțeles, îl întrerupse sultanul. Romeii au 
protestat, spiritele s-au înfierbântat... 

— Un romeu a lovit cel dintâi, Înălțimea-ta. Dealtfel, 
nu este primul incident de asemenea natură... 

— Nu importă cine a lovit cel dintâi. E destul că ni 
se oferă prilejul să dăm o lecţie bizantinilor. 

Gânditor, Mehmed îşi plimbă paşii peste covoarele 
scumpe din încăpere, apoi se opri în faţa vizirului. 

— Populaţia localității Epibatos să fie trecută prin 
tăişul săbiei! 

Surprins de severitatea acestei hotărâri, vizirul îşi 
încleştă fălcile, fără a îndrăzni să ridice obiecţiuni. 

— Nu voi mai tolera agresiunile romeilor, rosti cu 
tărie Mehmed. 


Trecu la fereastră. Cu mâinile la spate, privea 
absent forfota din curtea palatului. Se întoarse spre 
vizir. 

— Ce mai aştepţi? 

— O ambasadă bizantină, sosită în cursul dimineții, 
solicită să fie primită de Înălțimea-ta. 

— Chestiunile de politică externă sunt de resortul 
lui Khalil-Paşa. De când te ocupi tu de treburile 
diplomatice? 

Vizirul Mustafa plecă servil fruntea. 

— Marele vizir este bolnav. M-a rugat să-i ţin locul 
pe timpul absenței sale. Aseară, când a plecat de la 
palat, a căzut de pe cal. Nu e ceva grav, dar are încă 
dureri care-l imobilizează în pat. 

Mehmed luă dintr-un crater de onix aflat pe masa 
de lucru câteva migdale pe care începu să le ronţăie. 
„Pe Khalil îl urmăreşte ghinionul, reflectă el, în vreme 
ce zdrobea între dinți sâmburii aromaţi. E bolnav 
tocmai acum, când prietenii săi, bizantinii, au mai 
multă nevoie de el.” 

— Ambasada a sosit la un moment foarte nepotrivit, 
vorbi vizirului. Am s-o primesc peste o oră în sala 
audienţelor. Poţi pleca. 

Mustafa ieşi de-a-ndaratelea. ploconindu-se la 
fiecare pas. Era atât de înfricoşat, încât i se uscase 
gura şi îi tremurau mâinile. 

Rămas singur, Mehmed îşi reluă plimbarea prin 
cameră. Îndrăzneala romeilor îl sufoca. Stârpiturile 
astea degenerate ridicaseră mâna asupra turcilor. 
Acum, în ceasul al doisprezecelea, în loc să i se 
prosterne la picioare şi să-i cerşească mila, îşi arătau 
colții. Pregătirile de război, pe care el, Mehmed, le 
continua cu înfrigurare, nu avuseseră darul să le 
deschidă ochii. Nu-i făcuseră a înţelege că o cedare 


necondiționată era singura alternativă posibilă. Dacă 
ambasadorii veneau să-i aducă legământul de 
supunere al împăratului Constantinos, negurile aveau 
să se limpezească. Dacă stăruiau însă în grava lor 
rătăcire de a-l înfrunta, atunci nenorocirea se va abate 
asupra lor. Mehmed ştia că uzanţele internaţionale, 
recunoscute de toate popoarele civilizate, acordă 
imunitate agenţilor diplomatici aflați în misiune în 
străinătate. De data asta va arunca masca... 

Exact peste o oră, Mehmed pătrunse în sala 
tronului, unde se şi adunaseră mai-marii Curţii. 
Trimişii Bizanțului se aflau în anticameră şi aşteptau a 
fi primiți. Şi turcii, şi romeii erau uimiți de hotărârea 
sultanului de a acorda atât de repede audienţă 
ambasadei bizantine. Îndeobşte, delegaţii străini erau 
lăsaţi să aştepte zile şi chiar săptămâni înainte de a li 
se îngădui să se înfățişeze padişahului. 

De data aceasta Mehmed nu se mai ostenise să 
îmbrace un veşmânt înzorzonat. Purta o simplă tunică 
militară, care-i sublima nu numai tinereţea, dar şi 
sobrietatea-i spartană pe care o afecta în ultima vreme. 
Urcă treptele tronului şi, acolo sus, rămase în picioare. 
La un semn al său, uşile se deschiseră şi trimişii 
împăratului Constantinos fură introduşi. Expresia 
cruntă de pe chipul padişahului nu prevestea nimic 
bun. Când diplomaţii bizantini se ploconiră, Mehmed 
nici nu catadicsi să le răspundă. 

Şeful ambasadei puse la picioarele tânărului sultan 
o casetă de aur, încrustată cu pietre preţioase. 

— Mărite Doamne, Prea Puternicul meu stăpân, 
împăratul Constantinos al XI-lea, îţi oferă, în semn de 
prietenie, acest modest dar. 

Mehmed nu îşi cobori ochii asupra piesei de artă. 

— Spuneţi ce aveţi de spus! grăi cu asprime. 


Căpetenia ambasadei se lansă într-un discurs 
împănat cu complimente extravagante la adresa 
padişahului. Intră apoi în subiect, subliniind dorinţa 
sinceră de pace a basileului, care dorea să păstreze 
relații de bună vecinătate cu Imperiul Otoman. 

Mehmed îl asculta fără ca chipul lui să îşi schimbe 
expresia. Dacă obrazul i-ar fi fost dăltuit în piatră, n-ar 
fi păstrat o imobilitate mai desăvârşită. 

Bizantinul formulă în numele stăpânului său o 
ofertă de conciliere, care se reducea la două puncte. În 
primul rând, ruga pe sultan să ordone trupelor sale a 
nu mai maltrata pe ţăranii romei din satele limitrofe 
Bosforului. Basileul îl încredința că supuşii săi nu vor 
face nimic spre a învenina atmosfera regretabil de 
încordată. În al doilea rând, solicita din partea Prea- 
înălțatului Sultan asigurarea că cetatea pe care turcii 
o ridicau pe malul european al Bosforului, nu va fi 
folosită în vederea unui atac împotriva 
Constantinopolelui. Împăratul Constantinos era gata 
să încheie un nou tratat de pace pe termen lung cu 
Imperiul Otoman. 

Ambasadorul termină, apelând la spiritul de 
înțelegere al padişahului, în vederea înseninării 
atmosferei politice dintre cele două state. 

Mehmed, care-i ascultase până atunci vorbele 
privindu-l pe deasupra capului, ca şi când n-ar fi 
existat, păstră câteva clipe o tăcere dispreţuitoare, apoi 
îşi plecă ochii scânteietori asupra lui. 

— Împăratul tău îmi vorbeşte de pace, în vreme ce 
supuşii săi îmi ucid soldații. Duplicitatea, perfidia lui 
neruşinată au ieşit la iveală. Provocările voastre 
repetate, ambasadorule, nu vor rămâne nepedepsite. 
Am ajuns la marginea răbdării, Mi-am închipuit o 
vreme — oh, cât de amar m-am înşelat! — că împăratul 


vostru va asculta glasul rațiunii. Nu numai că nu a 
respectat tratatul încheiat între imperiul meu şi 
Bizanţ, dar se pregăteşte în taină de război. Încearcă 
să îşi creeze alianţe, spre a ne putea lovi din toate 
părțile. Ei bine, de azi înainte voi plăti cu aceeaşi 
monetă. lar voi, romei nesocotiţi, veți suferi urgia mea. 
Prin mârşăvia voastră v-aţi scos în afara legilor. Se 
întoarse spre comandantul gărzii imperiale: Arestează-i 
pe aceşti oameni! îi porunci, arătându-i pe bizantinii 
consternaţi. Trimişii unui popor dezonorat prin actele 
lui banditeşti nu se pot bucura de imunitate 
diplomatică. Chiar azi, înainte de apusul soarelui, să li 
se taie capul! Un singur om, cel mai tânăr, va fi scutit 
de pedeapsa capitală. Să se înapoieze la împăratul său 
şi să-i spună ce a văzut şi ce a auzit! 

Ochii lui Mehmed scăpărau zănatic. În fanatismul 
lui nu mai voia să țină seama de nimic. Nici de faptul 
că uciderea unor ambasadori reprezenta o crimă 
condamnată de toate datinile care prezidează din 
timpuri imemoriale relațiile dintre state. Cobori grăbit 
treptele estradei tronului şi ieşi din sala ţinând pumnii 
strânşi. Membrii delegaţiei bizantine se priveau 
năuciţi. Nu le venea să creadă. În jurul lor se strânse 
un cerc de soldaţi cu armele scoase, gata să lovească 
dacă vreunul ar fi schițat un gest de împotrivire. 

Zaganos-Paşa aruncă o ultimă privire asupra 
ambasadei bizantine, zâmbi în colţul gurii, apoi ieşi pe 
urmele sultanului. 


kkk 


Constantinopolele era învăluit într-o lumină caldă, 
aurie, care mângâia deopotrivă edificiile de marmoră şi 
colibele mizere, grădinile înmiresmate şi maidanele cu 
gunoaie, fântânile arteziene, încoronate de 


scânteietoare jerbe de diamante lichide, şi pietrele 
funerare, ascunse pe jumătate sub draperii de iederă, 
piețele largi, cu monumente grandioase, şi curțile 
dosnice, strâmte şi umede. Soarele dădea strălucire 
culorilor şi făcea să răsară sclipiri şăgalnice în ochii 
femeilor, întinerindu-le până şi pe cele vârstnice. 
Rândunelele se fugăreau jucăuş în adâncurile limpezi 
ale  văzduhului oglindit în apele calme ale 
Helespontului. 

În cabinetul său de lucru din palatul Blachernelor, 
împăratul Constantinos stătea, cu mâinile la spate, în 
fața uneia dintre ferestrele înalte şi privea gânditor 
tabloul celor şapte coline cuprinse în incinta 
metropolei constantinopolitane. 

„Cum poate fi natura atât de senină, de liniştită, 
când oameni nevinovaţi sunt ucişi numai fiindcă au 
avut nenorocul să se nască cetăţeni ai Imperiului 
Bizantin? reflecta mohorât. Cum de nu se întunecă 
cerul şi nu se răscolesc norii? De ce Isus Hristos şi 
Neprihănita Fecioară nu-şi dezlănţuie urgia asupra 
păgânilor asupritori ai adevăratei credințe? De ce? De 
ce?” 

Întrebările lui rămâneau fără răspuns. În primele 
ore ale dimineţii i se adusese la cunoştinţă masacrul 
săvârşit de turci la Epibatos, iar în preajma prânzului 
primise vestea decapitării ambasadorilor trimişi la 
Adrianopole. Fapte cutremurătoare, echivalente cu o 
declarație de război. 

O tuse timidă se auzi înapoia sa, smulgându-l din 
împletitura invizibilă a gândurilor. Uitase că demnitarii 
chemați de el stăteau în picioare, aşteptându-i 
hotărârile. 

„Ce măsuri va lua împăratul? se întrebau ei. Va 
alege pacea sau războiul»”. 


Constantinos zâmbi trist. Inițiativa, pe tărâmul 
relațiilor cu turcii, nu-i mai aparținea de mult. 
Mehmed voia să se bată, iar basileului romeilor nu-i 
rămânea decât să primească provocarea, deşi ştia că 
rezultatul acestei noi încercări a puterilor avea să-i fie 
fatal. 

Se întoarse spre demnitari. Se aflau printre ei şi 
Demetrios Cantacuzino, şi marele amiral Notaras, şi 
titularii Departamentelor Războiului, Finanţelor şi 
Marinei, şi comandantul armatelor de uscat, şi 
episcopul Kalinikos, precum şi câţiva senatori, printre 
care Constantinos Comnen, Alexios Lascaris, Alexios 
lagros şi Evghenis Kalamides. Stăteau cu toţii în 
preajma uşii, înghesuiți ca nişte oi. Şi ei erau 
înfricoşaţi. 

Spre a relua dialogul cu sfetnicii, Constantinos 
încercă să recapituleze pentru sine ultimele spuse ale 
lor înainte de a se fi lăsat prins în volbura gândurilor. 
Demetrios Cantacuzino îi expusese un raport în 
legătură cu demersurile diplomatice făcute pe lângă 
suveranii creştini din Europa Occidentală. Atât de 
neînsemnate erau rezultatele acestor demersuri, încât 
îl cuprinsese descurajarea. 

— Deci o mie de arcaşi ciprioţi, câteva sute de 
militari genovezi, un pumn de voluntari venețieni şi un 
număr încă neprecizat de soldaţi făgăduiți de Papă 
este tot ce-am obţinut până acum. Sunt profund 
dezamăgit. 

— Papa ne-a făgăduit o cruciadă! exclamă cu 
amărăciune marele amiral. lar acum, când războiul 
bate la uşă, constatăm că totul s-a rezumat la nişte 
promisiuni deşarte. 

— Papa Niccolo îşi va respecta cuvântul, interveni 
cu convingere Constantinos Comnen. 


Basileul îşi împreună mâinile, făcând să sclipească 
pietrele preţioase ale inelelor. 

— Nu pun la îndoială cuvântul Papei. Dar nici nu 
voi aştepta totul numai de la ajutorul lui. Trebuie să 
ne bizuim în primul rând pe propriile noastre forțe. 
Mare Amiral, se adresă Constantinos lui Notaras, cât 
timp îți trebuie spre a reorganiza cât de cât flota 
militară? 

Comandantul forțelor navale ale imperiului făcu o 
schimă sarcastică. 

— Flota militară? Să-mi fie iertat tonul, dar flota 
militară este ca şi inexistentă. Câteva nave vechi, cu 
un armament demodat, este tot ce mai avem. Când am 
cerut bani pentru modernizarea flotei, Departamentul 
Marinei mi-a refuzat orice credite. 

lritat de atacul marelui amiral Notaras, Lucan 
Nikiforos deschise gura spre a-i da o ripostă dură, dar 
basileul îi făcu semn să tacă. 

— În momentul acesta imputările sunt nu numai 
târzii, dar şi zadarnice. Lucan nu ţi-a acordat credite 
fiindcă şi lui i-au fost refuzate de Departamentul 
Finanţelor. Cunoaşteţi cu toţii starea financiară a ţării. 
Trebuie să căutăm soluții în limitele posibilului. 

— Cu o flotă existentă numai pe hârtie, nu putem 
face război, replică sec Notaras. 

Răspunsul marelui amiral stârni murmure. 

— Vom repara corăbiile, zise Pavlidis, ministrul 
Finanţelor. Vom apela la spiritul, patriotic al 
cetățenilor Constantinopolelui, cerându-le mână de 
lucru gratuită. La nevoie, vom mobiliza întreaga 
populaţie... 

— Vorbe! replică Notaras. 

— Atunci ce propui, Mare Amiral? rosti basileul cu 
reținută enervare. 


— O refacere în termen scurt a flotei, în actualele 
condiţii, e de domeniul fanteziei. V-am dat un răspuns 
sincer. Urăsc angajamentele sforăitoare, cu efecte 
practice nule. 

Împăratul îşi încleştă pumnii. 

— Asta e tot ce ai de spus, Mare Amiral? În vinele 
tale curge sânge sau apă? 

Notaras se congestiona la față. Ripostă cu glas 
cutremurat de emoție: 

— Dacă vom fi siliți să pornim la luptă, mă voi bate 
umăr la umăr cu ultimul meu marinar. Asta nu mă 
împiedică să declar aici că un nou război cu turcii se 
va încheia pentru noi cu un dezastru fără precedent. 

Senatorul Evghenis Kalamides urmărea cu interes 
duelul verbal dintre basileu şi marele amiral. Admira 
îndrăzneala lui Notaras. Preconizând cedarea pe toată 
linia în fața exigențelor otomane, marele amiral 
dovedea turcilor intenţiile sale prieteneşti. Fără 
îndoială că la Adrianopole această luare de atitudine 
va fi comentată favorabil. Zaganos-Paşa va fi desigur 
recunoscător lui Kalamides fiindcă reuşise să-l atragă 
pe Notaras de partea osmanlâilor. Dacă desfăşurarea 
ulterioară a evenimentelor va duce la înlăturarea 
dinastiei Paleologilor şi la încoronarea lui Lucas 
Notaras, el, Kalamides, va obţine neapărat demnitatea 
de prim-ministru. 

Împăratul era stupefiat. Dacă şi ceilalți comandanţi 
militari împărtăşeau părerea lui Notaras, nu-i rămânea 
decât să capituleze şi să abdice. Privirile lui trecură 
scrutătoare de la un consilier la altul. Încerca să le 
citească gândurile ascunse sub calota craniană. Îl 
remarcă pe Evghenis Kalamides, care stătea rezervat, 
deoparte. Omul acesta recomandase o linie dură față 


de turci. Adoptându-i poveţele, stârniseră leul otoman, 
pe care-l crezuseră adormit. 

— Ce părere ai, Clarissime? se adresă lui 
Kalamides. Nu ne-a mai rămas decât să-i poftim pe 
turci a-şi înfige drapelul verde al Islamului pe cupola 
centrală a Sfintei Sophia. 

Senatorul îşi dădu seama că trebuia să-şi joace 
strâns cartea. 

— Mărite Doamne, am fost partizanul unei atitudini 
ferme față de turci. Fac mea culpa. Am fost victima 
informațiilor false furnizate consiliului imperial de 
către agenții serviciului nostru secret. Nu voi aduce 
imputări lui Demetrios Cantacuzino, deşi ar fi trebuit 
să verifice aceste informaţii. Sunt silit să declar — cu 
tot regretul — că îmbrăţişez opiniile Marelui Amiral. 

Aruncase în joc cea mai mare carte. Se întrebă dacă 
manevrele lui nu erau prea transparente. Îl trecură 
sudori reci. Numai de nu l-ar demasca basileul. Avea 
senzaţia că ochii acestuia încercau să-i sondeze cele 
mai inaccesibile tainiţe ale sufletului. 

Împăratul îşi întârzie câteva clipe privirile asupra 
lui Kalamides, apoi şi le mută asupra altui consilier, 
Lysandros Chrisogeorghis, locţiitorul marelui domestic 
— comandantul suprem al armatelor de uscat. 

Lysandros era un ambițios neînfrânat, dar şi un ins 
extrem de prudent şi de calculat. Hotări să adopte o 
atitudine ambiguă, spre a se face agreabil tuturor 
taberelor. 

— În cazul unui război, sunt convins că armata îşi 
va face cu prisosință datoria! i se adresă basileul. 

Chrisogeorghis se înclină cu grație. Deşi purta 
haina militară, avea manierele unui desăvârşit 
curtean. 


— Armata, Sire, se va lupta cu vitejie pentru 
apărarea tronului şi a imperiului. Din nefericire, nu 
este îndeajuns pregătită pentru o campanie de lungă 
durată. Pe de altă parte, trupele noastre sunt puţin 
numeroase. Doar o mobilizare generală ar putea... 

— Adversarii unirii cu Roma vor refuza să lupte, 
interveni Pavlidis. 

Rostise fără emfază aceste cuvinte, cu implicaţii 
atât de grave. S-ar fi zis că amintea un fapt divers. 
Împăratul se încruntă. 

— Vrei să spui că ortodocşii habotnici vor refuza să- 
şi apere ţara? Vor pune divergenţele de dogmă înaintea 
intereselor superioare ale patriei? 

— Sunt convins că aşa se va întâmpla, replică 
Pavlidis cu răceala tehnicianului deprins să jongleze 
cu cifrele şi să ignore sentimentalismele. 

Basileul era uluit. În ochii majorităţii consilierilor 
citea o ostilitate abia deghizată. Cei cu adevărat 
devotați lui, capabili să-l urmeze până dincolo de lume, 
erau într-un număr foarte restrâns. Primi un sprijin 
din partea unuia dintre cei la care s-ar fi aşteptat mai 
puţin. Constantinos Comnen, adversar prin definiție al 
Paleologilor, interveni fără să fi aşteptat a i se acorda 
cuvântul: 

— Dacă Tu, Mărite Doamne, vei cere să strângem 
rândurile în jurul tronului, al bisericii şi al țării, spre a 
le apăra de urgia otomană, ne vom bate fără şovăire! 

Sphrantzes, marele şambelan, îl susținu cu vigoare: 

— Da! Ne vom bate! Până la ultima suflare, 

— Cu un pumn de oameni vreţi să rezistați sutelor 
de mii de turci ai lui Mehmed? rosti cu ironie Lucan. 

Împăratul se uită pe sub sprâncene la Ministrul 
Marinei. Straniu! Toţi beliciştii de ieri se alăturaseră 
defetistului Notaras. Ce se întâmpla?... 


Episcopul Isaac Anghelos, unul dintre puţinii clerici 
care nu se angajase cu hotărâre în bătălia pro şi 
contra unirii cu Roma, rosti cu profundă amărăciune: 

— N-am avut niciodată încredere în Europa catolică, 
dar nici nu am acţionat în sprijinul unui izolaționism 
ortodox. Am lăsat lucrurile să meargă de la sine, 
aşteptând o trezire a creştinătăţii, o solidarizare a 
drept-credincioşilor din lumea întreagă cu justa 
noastră cauză. Aşteptarea mea a fost zadarnică. Acum, 
în ceasul al unsprezecelea, trebuie să constatăm cu 
durere că Europa ne-a trădat. 

— Să nu anticipăm, îl întrerupse Sphrantzes. 
Europa este frământată de propriile ei probleme. Dar 
când situația va deveni explozivă, creştinătatea se va 
trezi. 

Episcopul schiţă un gest care-i oglindi adânca-i 
mâhnire. 

— Îţi faci iluzii, Clarissime. Europa nu cunoaşte 
simțământul recunoştinţei. Nu-şi cunoaşte nici măcar 
propriile interese. Este cazul să relev ce am făcut noi, 
bizantinii, pentru Europa?... Hm! Când Europa s-a 
scufundat în bezna care a urmat prăbuşirii Imperiului 
Roman de Apus, aici la noi a fost păstrată vie făclia 
culturii, a civilizaţiei. Creştinismul iudaic, primitiv, 
regionalist, s-a transformat într-un creştinism 
universal grație elenismului, care l-a ferit de 
deformările orientale. Filozofia platoniciană a fost 
utilizată în scopul înarmării doctrinei creştine cu 
retorica, gramatica, logica, în sfârşit, cu acea strălucită 
paideia greacă... Noi, romeii, noi, bizantinii, am preluat 
rolul Romei şi al Alexandriei, adunând şi adăpostind în 
bibliotecile noastre publice şi particulare cele mai 
prețioase manuscrise latineşti şi eline, împăratul 
Justinian — Dumnezeu să-l odihnească — a codificat 


dreptul, consacrând noţiunea greacă de lege şi 
noţiunea romană de drept... Într-o epocă în care în 
Occident cultura abia mai pâlpâia prin celulele 
monastirilor izolate într-o mare de barbari, aici, la 
Constantinopole, se înființa o universitate strălucită, 
care păstra intactă moştenirea culturală a Greciei 
antice şi a Romei... Europa de azi uită toate aceste 
servicii eminente pe care Bizanțul i le-a făcut în 
decursul ultimului mileniu. Dacă astăzi Roma a 
renăscut din ruine, atribuindu-şi titulatura glorioasă 
de Cetate Eternă, tot Bizanțului i se datoreşte, căci 
Bizanțul i-a păstrat moştenirea trecutului, redându-i-o 
în forme noi, potrivite timpurilor pe care le trăim... 
Creştinătatea a uitat că Bizanțul şi numai Bizanțul a 
fost bastionul care a împiedicat invadarea Europei de 
către arabi prin Balcani. Arabii, zăgăzuiți de noi aici în 
răsărit, s-au infiltrat pe o cale ocolită în Spania. 
Europa a putut rezista acestui flagel pentru că nu a 
fost nevoită să se bată împotriva arabilor pe două 
fronturi — în Occident şi în Orient. Europa uită că în 
luptele seculare purtate împotriva duşmanilor 
creştinătăţii, Imperiul Roman de Răsărit a pierdut 
Mesopotamia, Siria, Egiptul... Dincolo de fruntariile 
noastre răsăritene s-au ridicat civilizațiile islamo- 
siriene şi islamo-iraniene, cu vădite tendinţe de 
cucerire. Deşi păstrarea Asiei Mici devenise pentru noi 
un element vital, a trebuit să facem în acelaşi timp faţă 
şi atacurilor popoarelor slave, coborâte dinspre 
miazănoapte. Ce a făcut Europa pentru Bizanţ, când 
valurile cuceritorilor slavi şi turci au prins a lovi 
hotarele noastre nordice şi răsăritene? Latinii, sub 
pretextul unei cruciade îndreptate împotriva Islamului, 
s-au abătut asupra noastră. În loc să se coalizeze cu 
noi împotriva Islamului, ne-au atacat, silindu-ne să ne 


batem pe două fronturi. Au cucerit Constantinopolele, 
s-au instalat pe teritorii bizantine, profitând de situația 
noastră disperată, atât pe tărâm militar, cât şi politic. 
Am izbutit mai târziu să-i izgonim. Dar cu ce preț? 
Irosind forțe pe care în mod firesc ar fi trebuit să le 
canalizăm spre a stăvili avântul otoman... Apoi flotele 
Veneţiei şi ale Genovei, folosindu-se de încleştarea 
noastră cu turcii în răsărit, ne-au răpit imperiul 
mărilor şi ne-au năruit independenţa economică... 
Europa creştină a uitat până şi faptul că prăzile luate 
din Bizanţ, după cea de-a patra cruciadă, au mijlocit 
rafinarea culturii şi civilizației Occidentului. Deşi 
învinşi, am cucerit Europa Occidentală prin 
spiritualitatea noastră. Avem cel puţin această 
satisfacție, pe care posteritatea o va recunoaşte 
cândva. 

Episcopul îşi plecă fruntea. Vorbise până atunci cu 
glas vibrant. Acum simţea doar o imensă oboseală. 

Împăratul clătină din cap cu amărăciune. 

— Ai dreptate, preasfinţite. Europa Apuseană ne-a 
uitat. Cu inconştienţă se sustrage de la obligațiunile 
ce-i revin în bătălia care se va angaja în curând între 
noi şi turci. Imperiul Otoman este mare şi puternic. 
Este mare şi puternic fiindcă lumea creştină i-a 
îngăduit să se dezvolte, să capete proporţii de mare 
putere. Noi suntem puţini şi slabi în comparaţie cu 
colosul otoman, care ameninţă dreptul nostru la 
existență. Ne vom bate spre a ne apăra. Chiar dacă va 
fi să pierim, omenirea va păstra de-a lungul mileniilor 
amintirea acelui Bizanţ redus la proporţii minuscule, 
dar care, pentru apărarea independenţei, a libertăţii, s- 
a luptat până la ultima suflare. Orice imperiu, ca şi 
orice organism, se naşte, trăieşte şi moare. Poate că a 
sunat şi ceasul nostru. Generaţiile care vor veni după 


noi vor admira sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit. 
Vor spune că Bizanțul şi-a încheiat ciclul existenţei în 
chip glorios, precum glorioasă i-a fost şi întreaga-i 
istorie. Pe capul Europei Occidentale va rămâne 
întipărit stigmatul trădării. Un stigmat care nu se va 
şterge în veci... 

Împăratul Constantinos ridică privirile spre cer 
într-o implorare mută. Rămase aşa câteva clipe, 
suspină, apoi se uită la consilierii săi. Ochii săi 
căpătaseră o expresie dură. 

— Începând de mâine, ora prânzului, porţile 
Constantinopolelui vor fi închise. Nu se vor desfereca 
decât în ziua încheierii unei păci drepte, care să 
recunoască Bizanțului dreptul la existență, la 
neatârnare. Din motive de apărare, porţile vor fi zidite, 
cu excepţia porții Selymbriei şi a porţii Sf. Roman, care 
se vor deschide numai spre a primi refugiați romei 
rămaşi în afara zidurilor oraşului. Din clipa de faţă, 
Bizanțul se află în stare de război cu Imperiul Otoman. 
Dumnezeu să ne ajute! 

Consilierii partizani ai unei atitudini conciliante cu 
orice preț față de Sublima Poartă prinseră să se 
frământe. Socoteau că împăratul săvârşise o greşeală 
politică rupând orice punți cu turcii. Teoretic, basileul 
avea dreptul să ia hotărâri fără a cere consimțământul 
sfetnicilor. Faţă de gravitatea crizei, aceştia considerau 
totuşi că ar fi fost necesar să se ţină seama şi de 
opiniile lor. 

Lui Constantinos nu-i scăpă agitația consilierilor. 
Ridică mâna, cerând să se facă linişte. 

— Mai am ceva de spus, reluă cu solemnitate. 
Încercarea grea prin care vom trece în curând ne 
impune să reflectăm cu toată seriozitatea asupra 
urmărilor ei posibile. O victorie a Bizanțului sau cel 


puţin o pace de compromis ne-ar bucura sufletul. 
Trebuie să analizăm şi ipoteza unui succes al 
păgânilor. În cazul căderii Constantinopolelui vom 
continua să ne batem în Moreea. Acolo, în străvechea 
Grecie, ființa imperiului va supravieţui urgiei. Dacă va 
fi cucerită şi Moreea, cei care vor scăpa cu viață se vor 
retrage în Italia, şi de acolo vor continua lupta pe 
tărâm politic şi spiritual până la renaşterea imperiului. 

Kalinikos, primul vicar al Patriarhiei 
constantinopolitane, care urmărise tăcut discuțiile, 
ceru îngăduința să vorbească. 

— Trebuie să atrag atenţia Majestăţii-voastre că 
Roma va oferi ospitalitate numai partizanilor unirii. 
Ortodocşilor hotărâți să nu-şi părăsească străvechea 
credință ce le rămâne de făcut? Să stea pe loc, 
acceptând robia turcească? 

— Sunt destule tări ortodoxe care le-ar oferi 
ospitalitate, opină Demetrios Cantacuzino. 

— La slavi ce să caute? interveni cu hotărâre 
senatorul Lascaris. Abisinia e prea departe. Alexandria 
se află sub mamelucii mahomedani. Numai în Ţările 
Româneşti am putea găsi o largă şi sinceră ospitalitate. 

— Adevărat! întări episcopul Isaac Anghelos. 
Legături spirituale şi de sânge unesc pe români cu 
romeii. Originea latină, dragostea pentru religia 
ortodoxă, lupta lor neostoită împotriva turcilor îi fac 
demni să continue tradițiile milenare ortodoxe ale 
Imperiului Roman de Răsărit. 

Împăratul înclină capul în semn de încuviinţare. 

— Adevăr ați grăit! Consiliul imperial va desemna 
un grup de senatori care să se ocupe de modalitatea 
evacuării spre Italia şi Ţările Româneşti a bunurilor 
culturale care nu trebuie să cadă în mâinile turcilor. 


Dar vor trebui să lucreze repede. Evenimentele ne 
zoresc. 

Episcopul Isaac Anghelos îşi făcu semnul crucii. 

— Dumnezeu Atotputernicul şi Sfânta Fecioară să 
ne ajute! 

Şi împăratul se închină. 

Majoritatea consilierilor prezenţi, chiar şi o parte 
dintre cei care dezaprobau politica basileului, erau 
sugrumaţi de emoție. Aveau simțământul că fuseseră 
părtaşi la întocmirea testamentului unei lumi care se 
stingea. 

— Cantacuzino, mâine de dimineață vei convoca în 
sala  mozaicurilor consiliul suprem al apărării 
imperiului, i se adresă Constantinos. Voi prezida 
personal dezbaterile. Clarissimi, sunteţi liberi! 

Sfetnicii părăsiră tăcuți încăperea. 

Rămas singur, Constantinos renunţă la poza lui 
hieratică. Îşi lăsă umerii să cadă, pieptul i se scobi, 
spinarea, dreaptă până atunci, i se încovoie parcă sub 
apăsarea unei poveri. Împăratul lăsase locul omului. 
Îşi masă încet, cu gesturi obosite, vinele dureroase ale 
grumazului. Chiar dacă încerca o amară descurajare, 
nu-şi trădase simțămintele în fața consilierilor săi, mai 
divizați ca niciodată. În ochii lor, interesele meschine 
de clan aveau întâietate. S-ar fi zis că Dumnezeu le 
luase minţile. Constantinos îşi dădea cu amărăciune 
seama că nu se putea bizui decât pe prea puţini dintre 
ei. Se va strădui să le trezească tuturor focul sacru al 
mândriei lor romaice. Dar nu-şi făcea mari iluzii. Nu 
putea însă abandona lupta. Nu avea dreptul s-o 
abandoneze. 

În faptul serii, Demetrios Cantacuzino se înfăţişă 
din nou la palatul Blachernelor. În ciuda orei târzii, 


ceru să fie primit de împărat, spre a-i face comunicări 
importante. 

— Sire, Dumnezeu nu ne-a dat uitării! exclamă 
locţiitorul marelui logotet. Acum o jumătate de oră am 
primit un mesaj de la Patriarhul Alexandriei, însoțind 
o scrisoare a arhiepiscopului Jacques de Lusignan 
către marele vizir al Egiptului, din care reiese limpede 
că între aceste două personaje există o înțelegere 
secretă în dauna guvernământului regal cipriot. 

— Dar asta înseamnă înaltă trădare! exclamă 
împăratul. Pare de necrezut! Un arhiepiscop vândut 
musulmanilor! 

— Lusignan râvneşte tronul Ciprului şi, spre a-l 
obţine, s-ar vinde şi Diavolului. Dar mai e ceva. În 
scrisoarea respectivă, bastardul regal vesteşte marelui 
vizir hotărârea reginei Helene şi a partizanilor ei de a 
trimite o mie de  arcaşi pentru apărarea 
Constantinopolelui. Făgăduieşte că va face imposibilul 
spre a zădărnici ieşirea lor din Cipru. 

— Câtă duplicitate! rosti scandalizat Constantinos. 
Cum a ajuns scrisoarea aceasta în mâna patriarhului? 

— Un om atacat în miez de noapte pe o stradă din 
Alexandria de nişte vagabonzi care l-au rănit grav a 
fost transportat în casa unui preot ortodox din 
apropiere. Înainte de a muri, a încredinţat gazdei o 
scrisoare destinată marelui vizir. Dar preotul a dus-o 
mai întâi patriarhului, care, văzând despre ce e vorba, 
a reținut-o. Dacă facem să ajungă în mâna reginei 
Ciprului, nu numai că vom primi arcaşii făgăduiți, dar 
îl compromitem definitiv şi pe trădător. 

— Foarte bine. S-o trimitem. Dar prin cine? Agenţii 
noştri diplomatici vor fi suspectați. 

— M-am gândit la căpitanul Reynaud de Brienne. E 
îndrăzneț, inteligent, are spirit de inițiativă... 


— Trimite-l! Cât mai repede! Să-i dai instrucţiuni 
precise, Cantacuzino. Scrisoarea trebuie să ajungă la 
destinație. 

— Va ajunge, Majestate. 

Demetrios Cantacuzino vru să se retragă, dar îşi 
aminti că mai are ceva de spus. 

— Patriarhul Alexandriei ne mai aduce la cunoştinţă 
că a făcut demersuri pe lângă regele Abisiniei, 
cerându-i soldaţi sau, cel puţin, aur pentru apărarea 
Constantinopolelui. Avem norocul că şi Abisinia, ţară 
creştină, este amenințată de expansiunea islamică. N- 
ar fi exclus ca apelul patriarhului să aibă unele efecte 
bune pentru noi. 

— Poate că Dumnezeu s-a milostivit şi de sufletele 
noastre, zise împăratul. Să trimiți o scrisoare de 
mulțumire patriarhului. După o pauză, adăugă 
gânditor: în ultima vreme mă urmărea gândul că 
providenţa ne-a părăsit. 

Locţiitorul marelui logotet îl privi surprins. Nu 
fusese deprins să-l audă pe împărat rostind asemenea 
blasfemii... 


kkk 


Când ieşi din cabinetul de lucru al lui Demetrios 
Cantacuzino, căpitanul Reynaud de Brienne îşi pipăi 
instinctiv buzunarul dinăuntru al tunicii de catifea 
roşie cu brandenburguri de aur. Scrisoarea destinată 
reginei Ciprului se afla la loc sigur. Adevărul este că 
misiunea pe care i-o încredințase locțiitorul marelui 
logotet nu-l încânta. Ar fi preferat să rămână la 
Constantinopole, unde avea de rezolvat treburi 
importante. Mai mult decât toate îi răscolea ficatul 
supărarea pricinuită de amânarea căsătoriei sale cu 
Irina Kalamides. Fata aceasta, pe care Chrisanta 


Lucan o scosese la iveală spre a-şi acoperi relațiile 
adultere cu tânărul căpitan din garda imperială, 
ajunsese să exercite asupra acestuia o fascinaţie 
incredibilă. 

„Lovitura de trăsnet”, atât de cântată de barzii 
francezi, îşi găsise ilustrarea în cazul lui de Brienne. 
Pentru prima oară în viaţă, iubea. Evident, nu putea fi 
vorba de unul din acele amoruri eterate, imortalizate în 
romane. Căpitanul era stăpânit de instincte animalice. 
Posesiunea femelei râvnite devenise pentru el o 
obsesie. Îi era din ce în ce mai greu să îşi ascundă 
sentimentele față de  Chrisanta,  instigatoarea 
îndrăzneţului proiect matrimonial. Reynaud avea însă 
nevoie de alianţa ei. Influența Chrisantei în sânul 
înaltei societăți constantinopolitane era covârşitoare, 
iar Kalamides se număra printre admiratorii ei. Ce 
elemente  interveniseră în ultima vreme spre a 
determina schimbarea atitudinii atât de prietenoase 
înainte a viitorului socru? Kalamides devenise reticent 
şi, în ciuda stăruinţelor căpitanului, amânase nunta în 
mai multe rânduri. 

De data aceasta, el, Reynaud, era hotărât să facă 
lumină. Înainte de a se îmbarca pentru Nicosia, va 
provoca o explicaţie cu tatăl Irinei. Se întrebă la un 
moment dat, cu legitimă îngrijorare, dacă nu cumva 
Chrisanta prinsese a desluşi adevăratele simțăminte 
ale amantului ei? Poate că aceasta o făcuse să-şi 
schimbe poziția şi să acționeze împotriva încheierii 
căsătoriei. Dacă era aşa, o va sili să-şi plătească 
scump duplicitatea. 

Reynaud de Brienne străbătea marea sală de porfir 
din palatul Blachernelor, când se întâlni cu Evghenis 
Kalamides, care ieşea tocmai de la Alexios Iagros, 
recent numit mare mareşal al palatului. Senatorul îl 


salută, încercând vizibil şi neîndemânatic să-l evite. 
Căpitanul i se proţăpi însă în cale. 

— Cer iertare, Ilustrissime, i se adresă cu falsă 
deferentă, dar în ultima vreme am avut impresia că mă 
ocoliți. În ceea ce mă priveşte, m-am străduit 
întotdeauna să merit încrederea pe care mi-aţi arătat-o 
în trecut, făgăduindu-mi mâna fiicei dumneavoastră. 
M-am făcut vinovat cu ceva de vreme ce v-aţi schimbat 
bunele intenții? 

Senatorul zâmbi larg şi îl bătu cu afecţiune pe 
umăr. 

— Nu te-ai făcut vinovat cu nimic, căpitane. 
Proiectele mele n-au suferit nici o modificare. Se pare 
însă că m-am pripit fixând o dată prea apropiată a 
căsătoriei. Irina este încă prea tânără. Mă tem că nu 
va putea face față rolului de soţie. Nu e îndeajuns de 
pregătită. Am stat cu ea de vorbă. Nu s-a arătat 
duşmănoasă planurilor noastre, dar m-a implorat să-i 
dau timp spre a se obişnui cu gândul. Dorinţa ei îmi 
pare rezonabilă, căpitane. 

Ofiţerul îşi trecu nervos mâna peste garda spadei. 
Senatorul îi făcea un afront care nu putea rămâne 
nepedepsit. 

— În lumea noastră, Ilustrissime, rosti cu ironie, 
părinții îşi căsătoresc odraslele fără să le ceară 
părerea. 

— Sunt un părinte de modă nouă, căpitane, 
răspunse Kalamides, fără a părea că-i desluşeşte 
mânia. 

— Să zicem că aş înțelege  scrupulele 
dumneavoastră, Ilustrissime. Trebuie să mă gândesc 
însă şi la propria mea reputaţie. La onoarea mea. 
Întreg Constantinopolele este informat că această 


căsătorie se va încheia. Ce va spune lumea când se va 
afla că v-aţi schimbat gândul? 

— Nu mi l-am schimbat, minţi Kalamides. Am 
amânat doar scadenţa. 

Senatorul ştia că proiectul căzuse baltă. Irina 
trebuia să devină nora lui Luca Notaras, viitorul 
basileu al Bizanțului. În ceea ce-l priveşte pe Reynaud 
de Brienne, temporiza, fiindcă nu voia să provoace un 
scandal. 

— Vreau să înţelegi că nu este decât o simplă 
amânare, repetă Kalamides, încercând să-l liniştească. 

— V-aş ruga să precizaţi acest termen, vorbi 
Reynaud cu mânie în glas. Vă ajung trei luni? 

Senatorul ridică teatral braţele. 

— Vai, căpitane, de ce încerci să-mi forțezi mâna? 
Vom mai discuta asupra termenului. 

Trăsăturile ofițerului se înăspriră, ochii aruncară 
scântei, fălcile prinseră să-i joace. 

— Refuz să mai accept aceste tergiversări 
insultătoare! izbucni, incapabil să se mai stăpânească. 
Dacă au intervenit fapte care pledează împotriva mea, 
vă rog să mi le spuneţi, spre a mă putea dezvinovăţi.! 
Dacă  obiecţiunile sunt datorite numai fanteziei 
dumneavoastră, sunt hotărât să vă cer satisfacție. 

— Sunt prea bătrân ca să mă bat cu dumneata în 
duel,  căpitane, spuse  Kalamides, încercând să 
zâmbească patern. 

Spera, împotriva evidenţei, că va reuşi să-l 
potolească. Cât de cumplit regreta acum uşurinţa cu 
care acceptase să şi-l facă ginere. Este drept că pe 
atunci voise să-şi făurească din acest om un 
instrument. Acum însă lucrurile porniseră pe o pantă 
periculoasă. 


— Aveţi fii, Ilustrissime, în stare să ţină sabia în 
mână, ripostă îndârjit Reynaud. Onoarea mea cere să 
fie spălată în sânge. 

— Să nu dramatizăm, căpitane! făcu senatorul o 
ultimă tentativă de împăciuire. 

Mercenarul îl privi cu impertinenţă. 

— Aştept răspunsul dumneavoastră în douăzeci şi 
patru de ore. Fixarea neîntârziată a datei nunţii sau 
desemnarea unuia dintre feciorii dumneavoastră, cu 
care să mă întâlnesc pe teren. Îi acord avantajul de a- 
şi alege arma. Vă previn însă că lupta nu se va încheia 
decât cu moartea unuia dintre combatanți. 

Salută scurt, îi întoarse spatele şi se îndepărtă. 
Câţiva curteni aflați în apropiere auziseră altercaţia. Se 
uitară curioşi la senatorul care rămăsese plantat în 
mijlocul sălii. O provocare la duel în însăşi incinta 
palatului imperial constituia o faptă extrem de gravă. 
Se va duce senatorul la basileu spre a se plânge? 
Faptul în sine merita cele mai variate presupuneri. 

Kalamides privi înciudat în jur, apoi părăsi 
încăperea. Era furios fiindcă se vârâse într-o mare 
încurcătură. Reynaud de Brienne era îndreptățit să 
ceară satisfacție. Senatorul ar fi fost dispus să-i acorde 
o compensație materială. Era îndeajuns de bogat spre 
a nu se tocmi. Ce se va întâmpla însă dacă Reynaud va 
refuza asemenea tranzacții? 

Când cobori scările palatului, îndreptându-se spre 
lectica sa care-l aştepta în curte, Kalamides zâmbi. 
Găsise o soluţie... 

Noaptea se lăsase asupra oraşului, în cartierele 
joase din preajma Mării de Marmara liniştea adâncă 
era tulburată doar de fâşâitul valurilor ce se spărgeau 
de stânci. Bezna acoperea şi case, şi străzi, şi pieţe. 


Învăluit într-o pelerină, Reynaud de Brienne 
bâjbâia prin întuneric, îndreptându-se spre locuinţa 
senatorului Nikiforos Lucan, ministrul anemicei flote 
maritime a imperiului. Anunţase Chrisantei vizita prin 
intermediarii obişnuiţi. Pe de o parte, valetul său 
Jeannot, francezul şmecher şi descurcăreţ care-şi 
mutase aria isprăvilor de pe malurile Senei pe 
țărmurile Helespontului, pe de altă parte, Elefteria, 
bătrâna slujitoare chioară a Chrisantei. Jeannot, 
deghizat în neguțător ambulant de danteluri, intră cu 
aer degajat în locuinţa lui Lucan şi, în vreme ce 
servitoarele îi scotoceau marfa, căutând podoabe pe 
plac, strecură neobservat în mâna Elefteriei mesaje 
prin care Reynaud vestea Chrisantei data şi ora vizitei 
lui. Locul nu trebuia precizat, fiindcă era cunoscut 
dinainte. Căpitanul se strecura sub zidurile dinspre 
chei ale casei Lucan şi aştepta acolo până i se arunca 
de la o fereastră cufundată în întuneric o scară de 
mătase. Pe treptele mişcătoare, Reynaud urca 
dezinvolt până la aleasa inimii, care-l aştepta în 
budoar, îmbrăcată cât mai sumar, spre a scurta 
preliminariile zbenguielilor amoroase. 

De data aceasta ofițerul îşi blestemă nesocotinţa de 
a nu fi luat un felinar spre a-şi lumina drumul. 
Imprudenţa era cu atât mai mare, cu cât purta asupra 
sa scrisoarea încredințată de  locţiitorul marelui 
logotet. Fiindcă treburile îl reţinuseră la palat până 
târziu în noapte, nu avusese timp să treacă pe la 
locuinţa lui, spre a închide documentul în lada de fier 
în care-şi păstra valorile: bani, bijuterii şi mai ales 
scrisori de dragoste de la femei sus-puse. 

Era bine înarmat, însă nu purta sub haine cămaşa 
de zale pe care o îmbrăca îndeobşte când pleca în 
escapade nocturne. Pe drum îl încolțise teama. Era 


atât de întuneric, încât nici nu şi-ar fi văzut adversarii 
dacă ar fi fost atacat. Străbătuse de nenumărate ori 
străzile oraşului în miez de noapte. I se întâmplase de 
câteva ori să zădărnicească fără mare osteneală 
încercările unor borfaşi de a-l devaliza. Nu se temea de 
lepădăturile mahalalelor, care fugeau ca potârnichile 
de îndată ce îşi dădeau seama că au de-a face cu un 
bărbat priceput în mânuirea armelor, hotărât nu 
numai să se apere, dar să şi ucidă. Ştia însă că are şi 
duşmani importanţi, care-i doreau moartea. Aceştia 
erau cu atât mai primejdioşi, cu cât loveau prin 
surprindere. 

Paşii lui Reynaud răsunau cadenţat pe caldarâmul 
de piatră stârnind ecouri. Se orienta după puţinele 
felinare cu lumină zgârcită, aninate pe la câte un colț 
de stradă, ori deasupra intrării tavernelor, din care 
răbufneau până afară cântecele şi tărăboiul chefliilor. 

După liziera dantelată a unui nor apăru o lună 
famelică, ofticoasă, vânătă şi subțire ca lama curbată a 
unei seceri ruginite. Deşi primăvara îşi trimisese solii, 
era încă frig. 

Reynaud ajunse, în fine, la picioarele zidurilor 
dinspre chei, perforate, aproape de culme, de ferestrele 
apartamentului Chrisantei. Ca de obicei, geamurile 
erau acoperite de zăbranicul întunericului. Ofiţerul 
fluieră de trei ori, imitând ţipătul unei bufniţe. Făcu o 
pauză scurtă, apoi fluieră de două ori. O fereastră se 
deschise sus, şi Reynaud auzi fâşâitul unei scări de 
mătase desfăşurându-se spre el. 

În aceeaşi clipă surprinse zgomotul abia perceptibil 
al unor paşi. Se întoarse brusc cu fața într-acolo, 
scoțând spada din teacă. Țâşniră nişte umbre de-a 
lungul zidurilor. Reynaud văzu luciul palid al unor 
lame şerpuitoare. O lovitură cumplită în ceafă îl dobori 


la pământ. Umbrele se năpustiră asupra lui. 
Pumnalele repezite cu sete îi sfâşiară cărnurile. În 
câteva clipe Reynaud îşi pierdu cunoştinţa. 

— Luaţi-i hoitul şi aruncaţi-l peste parapet în mare! 
porunci un glas în surdină. 

Un şir de siluete, purtând pe umeri corpul inert al 
căpitanului, urcară treptele zidului înconjurător al 
oraşului, şi când ajunseră sus pe culme, aruncară 
povara peste creneluri. Se auzi un plescăit în mare, 
apoi umbrele coborâră scara, dispărând în noapte. 

Când slujitorii casei Lucan, alertaţi de Chrisanta — 
în ciuda riscului unui scandal — ajunseră în stradă, 
purtând făclii aprinse, nu mai găsiră în locul unde se 
desfăşurase agresiunea decât nişte pete mari de 
sânge... 


kkk 


Arhiepiscopul de Lusignan, bastardul, surâse. Îl 
amuzau nespus fariseismele înaltelor personaje 
participante la acest extraordinar Consiliu de Coroană, 
întrunit în sala de ceremonii a palatului regal din 
Nicosia. Miniştrii, mareşalii, amiralii treceau cu 
dezinvoltură dintr-o tabără într-alta, invocând, în 
sprijinul schimbărilor lor de orientare, interesele 
superioare ale statului. 

El avea cel puţin eleganța de a recunoaşte — în 
sinea sa — că făcea tot ce-i stătea în putință spre a-şi 
sluji propriile interese. Tatăl său, regele Jean al II-lea, 
deşi se credea un cap politic, nu avea o linie de 
conduită constantă şi era atât de influențabil, încât în 
culise se spunea că opiniile lui reflectă invariabil 
opiniile ultimului interlocutor. Toţi îl socoteau un fel 
de păpuşă trasă de sforile mânuite cu abilitate de 


regină sau de înalții demnitari ce-i captau temporar 
încrederea. 

Regina Helene, coborâtoare din stirpea Paleologilor, 
era mai statornică decât augustul ei soț. Devotată 
Bizanțului şi ortodoxismului grec, se străduia să îşi 
slujească ţara de baştină, deşi ştia că expune Ciprul 
primejdiei de a intra în conflict cu Imperiul Otoman 
sau cu Egiptul. Thomas de Moree, şambelanul reginei, 
şi Jacques de Urri, viconte de Nicosia, generos 
stipendiaţi de basileul Constantinos, o sprijineau cu 
toată energia. 

Consiliul de Coroană, convocat de rege la sugestia 
soției sale, urma să definitiveze proiectul referitor la 
trimiterea celor o mie de arcaşi ciprioți meniți să 
întărească forțele defensive ale Constantinopolelui. 
Divergenţele manifestate de consilieri  sporiseră 
confuzia suveranului. 

— După căderea Constantinopolelui va veni rândul 
Ciprului, clamă Thomas de Morée. Acordând sprijin 
basileului Constantinos, ne ajutorăm pe noi înşine. 

„Moderatul” Jean de Montfort, un bătrân venerabil 
cu barbă colilie, pătrată, enunță în replică o teorie 
contrară: 

— Dacă vom păstra neutralitatea, turcii ne vor fi 
recunoscători. Ne vor acorda avantaje economice... 

Thomas de Morée izbucni în râs: 

— Eşti de o naivitate monumentală, Montfort! 
Turcii, recunoscători? Asta e cea mai formidabilă 
glumă pe care am auzit-o vreodată. Pe ce lume trăieşti, 
Jean de Montfort? 

-— Ne vor fi recunoscători! interveni cu ironie 
vicontele de Nicosia. Îşi vor manifesta recunoştinţa 
petrecându-ne lațul pe după gât. Apoi vor strânge 
nodul, şi vor strânge până ce vom rămâne fără suflu. 


Louis d'Ibelin, unul dintre cei mai puternici şi 
temuţi seniori ciprioţi, găsi cu cale să îşi spună 
cuvântul. Vorbi sfătos, molcom, netezindu-şi mustața 
albă, cu colţuri lungi, stufoase, ca două fuioare. 

— Deplâng cu toată sinceritatea încercările grele 
cărora constantinopolitanii vor trebui să le facă faţă. 
Deopotrivă cu baronul de Morée, consider că este 
creştinesc să îi ajutăm. Dar cu o rezervă. V-aţi întrebat 
vreodată ce atitudine vor adopta mamelucii? Din 
nefericire, suntem nevoiți să ţinem seamă şi de 
punctul lor de vedere. Deasupra Egiptului pluteşte 
steagul verde al Islamului. Sultanul Egiptului este şi 
reprezentantul kalifatului abassizilor. În asemenea 
condiții e firesc să sprijine acțiunea militară a 
otomanilor. Dacă îngăduim împăratului Constantinos 
să recruteze arcaşi din Cipru, nu ne vom atrage 
represaliile egiptenilor? Şi — de ce nu — ale turcilor 
înşişi? Putem risca un război şi cu unii, şi cu alții? 

Arhiepiscopul de Lusignan zâmbi în mustață. 
Înţelegea prudenţa excesivă a lui d'Ibelin. Dorinţa cea 
mai vie a acestuia era să se bucure în linişte de 
roadele imenselor lui domenii din Cipru. 
Constantinopolele putea să se ducă de-a rostogolul, 
întreaga creştinătate n-avea decât să se năruie. Numai 
el, d'Ibelin, să-şi păstreze netulburat averile. Îşi 
închipuia probabil că mamelucii îl vor menaja fiindcă li 
se arăta prieten. Vicontele de Nicosia dăduse o 
interpretare  înțeleaptă prieteniei şi  recunoştinţei 
turcilor, deşi teoriile lui erau motivate tot de interese 
personale. În definitiv, îşi zise bastardul, fiecare dintre 
cei de față manevra în sensul salveardării şi sporirii 
propriilor avantaje. Ar fi pus rămăşag că nimeni nu se 
gândea la apărarea Ciprului. 


Regele avea senzația că este supus unui 
bombardament de opinii contrare. Ce bine ar fi fost 
dacă în clipa de față s-ar fi aflat la o vânătoare de 
şoimi! Cu ce voluptate ar fi urmărit zborul 
combativelor păsări răpitoare! Dacă ar abdica, s-ar 
putea dedica plăcerilor vieţii. Politica îi repugnase 
întotdeauna. Nici războaiele nu-l interesau. Avea o fire 
paşnică. Din nefericire, abdicarea implica primejdii 
ascunse.  Cunoştea numeroase cazuri ale unor 
suverani care, după ce renunţaseră benevol la putere, 
fuseseră întemnițați în monastiri sau chiar suprimați, 
pentru ca nu cumva să le vină vreodată în gând a 
pretinde  moştenitorilor Coroana la care abia 
renunţaseră. 

Se uită cu teamă la regină. Helene era o leoaică 
veşnic pusă pe hartă, care regreta infinit ca se născuse 
femeie. Îşi îndreptă privirile asupra fiului său din flori, 
arhiepiscopul, care stătea potolit şi nu se amesteca în 
discuții. Asta nu însemna că evita orice activitate 
politică. Cunoscându-şi prea bine bastardul, îşi dădea 
seama că atitudinea lui modestă era doar o mască. 

Arhiepiscopul îi întâlni privirile şi îi zâmbi placid. 

Regele îi scuză reținerea. Bastardul era înconjurat 
de duşmani. Instinctul de conservare îl determina a se 
face cât mai neobservat. 

Suveranul ar fi preferat să nu-şi angajeze ţara în 
aventuri primejdioase. Când mamelucii cotropiseră 
Ciprul, îi sărise cineva în ajutor? La urma urmei, 
fiecare să se descurce cum se pricepe. Poate că 
Bizanțului îi sunase ceasul. 

Regina era furioasă. Blestema nevolnicia soţului ei, 
care-i lăsa pe consilieri să bată câmpii, fără a-şi 
impune propriul punct de vedere. Înainte de a intra în 
şedinţă, îl dăscălise îndelung, îndemnându-l să ia o 


hotărâre favorabilă ajutorării  Constantinopolelui. 
Acum regele tăcea ca un peşte. Îi lăsa pe de Morée şi 
pe de Urri să se bată cu toţi adversarii Bizanțului. Ea 
ar fi intervenit în discuţie, dar era conştientă că nu se 
cuvenea. Dacă la îndemnul ei direct Ciprul ar renunţa 
la neutralitate, iar lucrurile ar lua o întorsătură urâtă, 
ei i s-ar atribui întreaga răspundere. N-ar mai putea 
pretinde — în cazul morţii soțului — să i se încredinţeze 
regența. Dacă ea ar fi înlăturată, cine ar mai apăra 
interesele Charlottei, principesa moştenitoare? 

Arhiepiscopul de Lusignan era conştient de faptul 
că în calitatea lui de principe al Bisericii Catolice ar fi 
fost firesc să adopte o poziţie favorabilă 
Constantinopolelui. Dar adversarii lui, în frunte cu 
regina, fiind partizani ai Bizanțului, lui nu-i rămânea 
decât să se alinieze celeilalte tabere. Dacă voia să pună 
mâna pe sceptru, trebuia să facă imposibilul spre a 
discredita pe regină şi pe sfătuitorii ei. După ce o va 
scoate din joc, nu-i va fi greu s-o înlăture şi pe 
principesa Charlotte. Când emisarii Imperiului 
Otoman îi tatonaseră intenţiile, se grăbise a le oferi 
colaborarea. Acceptând stipendiile lor, îşi consolida 
finanţele şi îşi atrăgea simpatia Islamului. 

Lui de Lusignan îi veni să râdă. Ce-ar zice iluştrii 
consilieri, care se sfădeau acum în jurul 
Constantinopolelui muribund, dacă i-ar citi gândurile? 
Un arhiepiscop năzuia să devină rege, folosindu-se de 
hoardele musulmane! „Ironiile destinului”, îşi zise el. 

Între timp discuţiile se înveninau, tonul devenea 
acerb, violent. Bastardul îşi dădu seama că tatăl său 
ajunsese pe punctul de a ceda stăruinţelor lui de 
Morée. Regina ar fi fost capabilă să-i facă viața 
infernală dacă s-ar fi adoptat în şedinţă o hotărâre 
potrivnică intereselor Bizanțului. 


Regele aruncă o privire jalnică fiului său din flori, 
implorându-i parcă sprijinul. „Spune-mi ce să fac? 
Sunt înconjurat numai de hiene!” 

Arhiepiscopul ridică mâna, solicitând cuvântul. 
Toate privirile se îndreptară asupra lui. Nimeni nu se 
aşteptase ca bastardul să intervină. Regina îl fulgeră 
cu ochii ei răi. „Ce mai vrea şi neisprăvitul ăsta? De 
multă vreme ar fi trebuit să-i fac de petrecanie. Dar nu 
e timpul pierdut”, cugetă iritată. 

Regele îşi dădu asentimentul înclinând cu grație 
capul. Nu se putea spune că nu îşi îndeplinea cu 
regală măreție sarcinile formale de monarh. 

— Am ascultat cu atenţie opiniile luminațţilor 
sfetnici ai majestăţii voastre, vorbi cu clericală 
onctuozitate arhiepiscopul. Argumentele prezentate în 
acest plen merită toată consideraţia. Faţă de gravitatea 
crizei politice şi de însemnătatea hotărârii pe care 
urmează să o luaţi, socotesc necesar să vă acordaţi un 
termen mai lung de gândire. Cântărirea 
considerentelor expuse aici cu atâta competenţă de 
exponenții diverselor curente cere timp. Aş propune să 
reluăm discuţiile peste câteva zile, spre a ne limpezi 
până atunci gândurile învolburate de pasiunile atât de 
fireşti în asemenea momente. 

Chipul suveranului se lumină. Prinse din zbor 
ideea amânării. 

— Cred că prin gura arhiepiscopului nostru a vorbit 
înțelepciunea însăşi.  Încheiem acum dezbaterile 
consiliului şi le vom relua lunea viitoare. 

Regina se înverzi. De Moree îi aruncă o privire care- 
i reflecta exasperarea. „Am făcut tot ce-am putut!” 
părea să spună. 

Jean al II-lea se ridică de la masă şi oferi reginei 
mâna sa. Aceasta îl privi furioasă, şi când îi prinse 


mâna, îşi înfipse — ca din întâmplare — unghiile în 
carnea lui. Suveranul nici nu clipi. 

După ce perechea regală părăsi sala consiliului, 
arhiepiscopul se îndreptă spre ieşire, evitând contactul 
cu ceilalți demnitari. Thomas de Morée îi tăie însă 
drumul. 

— Am rămas surprins, eminenţă, că nu ați sprijinit 
punctul de vedere al apărătorilor creştinătăţii. 

De Lusignan îi zâmbi blajin. 

— Monsieur de Morée, sunt cu sufletul alături de 
dumneavoastră. La viitoarea şedinţă am să-mi unesc 
glasul cu cel al prietenilor Constantinopolelui. Veţi fi 
atunci mulțumit de mine. 

Îl binecuvântă cu gesturi rotunde, aeriene, îl ocoli şi 
îşi continuă drumul spre ieşire... 

Thomas de Morée era într-o excelentă dispoziție 
sufletească. După o noapte reconfortantă, se delectase 
cu un suculent mic dejun, iar după ce îşi citise 
corespondența primită în ajun, încălecase pe calul său 
roib, cu stea în frunte, şi plecase spre palatul regal, 
spre a-şi îndeplini atribuţiile de şambelan. 

Soarele plutea într-un văzduh de metal topit, 
revărsând o arşiță sufocantă. Nici o adiere nu tulbura 
aerul fierbinte. 

Urmat de doi slujitori călări, de Moree străbătea la 
pas strada înțesată de lume. Urmărea distrat cu 
privirile jocul de culori al veşmintelor văratice purtate 
de femeile cochete, în vreme ce gândurile-i fugeau la 
şedinţa Consiliului de Coroană din ziua precedentă. 
Dacă Jacques bastardul nu s-ar fi amestecat în 
discuţie, ajutorarea militară a Bizanțului ar fi fost în 
clipa de față un fapt hotărât. Era sigur că în cadrul 
şedinţei de luni, arhiepiscopul i se va supune ca un 


mieluşel. Când i se proțăpise amenințător în cale, 
bastardul îi făgăduise înspăimântat cooperarea sa. 

De Morée îşi netezi satisfăcut mustaţa. Reuşise să-l 
intimideze cu o singură privire pe acest cleric 
blestemat, care nu se deosebea cu nimic de laşul său 
părinte natural, regele. De Moree făgăduise reginei că 
va smulge consimțământul suveranului şi era decis să 
îşi respecte angajamentul. 

În drumul său zilnic spre palat străbătea o piaţă în 
care se vindeau cele mai delicioase fructe. De fiecare 
dată de Morée trecea în revistă tarabele încărcate cu 
smochine, curmale, pepeni, struguri, portocale, 
banane, mere frumoase şi apetisante. Îşi alegea o 
fructă şi o mânca apoi mergând agale. Lăcomia era 
unul din păcatele lui cardinale. De data aceasta îi 
atrase atenţia o tarabă cu smochine mari şi cărnoase 
ca şi sânii arămii ai unei arăboaice tinere. Se opri, 
alese din ochi o smochină, întinse mâna, o luă din 
grămadă şi o duse pofticios la gură. 

În aceeaşi clipă se auzi un zumzet ca de bondar. De 
Morée muşca tocmai din smochină, când o săgeată 
țâşnită parcă din adâncurile văzduhului i se înfipse în 
ochiul drept, îi sparse globul ocular, sfărâmă osul 
etmoid, străpunse protuberanţa anulară şi i se opri în 
creierul mic. Morée scăpă un geamăt, dădu drumul 
dârlogilor, vâsli o dată din braţe şi se prăbuşi cu capul 
pe grumazul calului. Stătu câteva clipe închircit, apoi 
se nărui din şa, în vreme ce ţipetele femeilor din jur 
prinseră să sfredelească aerul. 

Slujitorii lui de Morée săriră jos de pe cai, spre a-i 
da ajutor. Rechiziţionară o căruţă şi îl transportară 
până la locuința lui. Medicii chemaţi în grabă nu 
putură decât să constate moartea şambelanului. 


În învălmăşeala iscată în piață, nimeni nu se 
gândise — în primele momente după atentat — să 
cerceteze dincotro fusese trasă săgeata. Făptaşul nu 
putu fi găsit, în ciuda investigațiilor pe care jandarmii 
le făcură mai târziu, examinând acoperişurile caselor 
din jur şi încăperile cu ferestre spre piaţă. 

Crima avusese loc într-o joi de dimineaţă. În 
duminica următoare, în vreme ce drept-credincioşii 
părăseau catedrala oraşului, după încheierea slujbei 
religioase de dimineaţă, altă săgeată zumzăi prin aer, 
împlântându-se în ochiul stâng al unui bărbat falnic, 
în veşminte de brocart, care cobora treptele scării 
monumentale de la intrare. Se stârni panică, tumult... 
Lumea începu să alerge care încotro... Apoi volbura se 
linişti, fiindcă nu mai fuseseră trase şi alte săgeți. 

În jurul rănitului prăvălit pe treptele de granit se 
adunară mulți oameni. Din orbita străpunsă de 
săgeată se prelingea sângele roşu, întinându-i obrazul 
şi prelingându-se pe granitul scării. 

Unul dintre curioşi îl identifică, deşi chipul 
rănitului era atât de crispat, de schimonosit, încât abia 
putea fi recunoscut. 

— Jacques de Urri, viconte de Nicosia! Dumnezeu 
să se milostivească de sufletul lui! 

— Un medic! Un medic! Să vină un medic! strigă alt 
om. 

Jacques de Urri muri înainte de apusul soarelui. 
Cele două asasinate stârniră mare vâlvă, deşi acest 
chip de a-i lichida pe duşmani devenise monetă 
curentă. Înaltele demnități deţinute de de Morée şi de 
de Urri, dar mai ales favoarea de care se bucuraseră pe 
lângă regină era natural să dea naştere la felurite 
comentarii. „Regina şi-a pierdut cei doi ochi”, rezumă 


lapidar situaţia baronul de Montgisard, recunoscut 
pentru vorbele-i de duh. 

La şedinţa Consiliului de Coroană din lunea 
următoare, propunerea lui de Morée şi a lui de Urri, 
privind ajutorarea Constantinopolelui, nu-şi mai găsi 
apărători. Formula neintervenţionismului în conflictul 
deschis între Bizanţ şi Imperiul Otoman, propusă de 
d'Ibelin, fu adoptată în unanimitate. 

Regina pierduse partida... 


kkk 


Vasili al II-lea, Mare Duce al Moscovei şi al întregii 
Rusii, se sculă din jețul său şi se îndreptă bâjbâind 
spre fereastră. Evita pe cât îi era cu putință să apeleze 
la ajutorul pajilor, al slujitorilor, ori al boierilor când 
voia să se deplaseze prin odaie. De la o vreme se 
complăcea să rămână singur, spre a nu mai simţi 
instinctiv privirile celor din jur aţintite asupra sa. 

După ce vărul său, Dmitri Şemiaka, îl orbise, 
ordonând să i se vâre în ochi capătul unei vergele de 
fier înroşite în foc, încercase, ani de-a rândul, un mare 
neastâmpăr, o dureroasă şi neostoită frământare 
lăuntrică, un simțământ de mânie, de revoltă 
împotriva nimicniciei şi răutății oamenilor, a cruzimii 
inflexibile a soartei. Pe atunci simţea nevoia să umble, 
să se agite, să suplinească lipsa vederii printr-o 
necontenită mişcare dintr-un loc într-altul. Dar pentru 
aceasta avea în permanenţă nevoie de însoțitori, care 
să-i călăuzească paşii. În schimbul văzului pierdut i se 
ascuţiseră celelalte simţuri, mai ales pipăitul şi auzul. 
Treptat ajunsese să-şi ascută şi simțul de orientare. 
După ce i se stinsese în veci lumina ochilor, îşi zisese 
că nu va putea supravieţui acestei nenorociri, mai 
grozavă decât toate. Dar se obişnuise cu orbirea, aşa 


cum se obişnuieşte omul şi cu binele, şi cu răul. Poate 
că vârsta îi mai potolise focul lăuntric, îi mai tocise 
exasperarea, îi mai domolise suferinţele. Înainte vreme 
n-ar fi conceput să rămână singur. Tenebrele îl 
înspăimântau. Trebuia să simtă în preajmă prezenţe 
care să-i înlocuiască într-un fel văzul irosit. Acum îl 
atrăgea singurătatea. În această singurătate atât de 
îngrozitoare odinioară se regăsea pe sine, angaja 
dialoguri cu propriul său eu. 

I se scoseseră ochii fiindcă nu concepuse să 
renunţe la Coroană, la prerogativele de mare duce, la 
stăpânirea Moscovei şi a întregii Rusii, lăsată 
moştenire de părintele său, Vasili I-ul. Şi setea de 
putere începuse să i se astâmpere. Acesta era, dealtfel, 
şi unul din motivele pentru care îşi asociase fiul la 
domnie. Evident, când un suveran se hotărăşte să 
împartă tronul cu propriul său vlăstar, nu se simte 
deposedat de putere. Basileii Bizanțului îşi asociau la 
domnie feciorii, sau pe cei cărora doreau să le lase 
moştenire Coroana, spre a le consolida situația, spre a 
nu-i lăsa la voia întâmplării, a ambițiilor unor boieri 
dornici să uzurpe sceptrul. 

Fără îndoială, existau şi riscuri. Se cunoşteau 
cazuri când asociaţii la domnie căutaseră să scape pe 
căi inavuabile de prezenţa suveranilor care-i ridicaseră 
pe treptele tronului. El, Vasili, avea însă încredere în 
Ivan, fiul său. Îl socotea recunoscător şi devotat. Şi era 
convins că nu se înşela. Îl încuraja să participe activ la 
ocârmuirea statului, pregătindu-l astfel pentru ziua 
când avea să-l lase stăpân unic al ţării. 

Ivan era plecat la vânătoare. Orbul îi aştepta 
înapoierea spre a discuta împreună răspunsul pe care 
avea să-l dea ambasadorului bizantin. El, Vasili, ştia 
dinainte ce-i va spune trimisului împărătesc. Socotea 


însă necesar să împartă cu fiul său responsabilitatea 
luării unei hotărâri definitive. 

Ajunse la fereastră fără să se împiedice de masa 
mare şi lungă, pe care o ştia în mijlocul încăperii, şi 
nici de lăzile frumos sculptate, orânduite de-a lungul 
pereţilor. Pipăind scobiturile artistice în lemn, era în 
stare să preţuiască migala şi măiestria făuritorilor. 
Ajunsese să îşi dea seama dacă icoanele erau 
îmbrăcate în aur sau în argint numai după fineţea 
reliefurilor. Mai ştia că în momentele acestea se lăsa 
înserarea. Putea aprecia cu aproximaţie scurgerea 
timpului, deşi pentru el bezna nu avea sfârşit. 

Auzi glasul santinelei de la uşa catedralei Uspenski 
rostind ca de obicei fraza sacrosanctă: „Sfântă Fecioară 
Maria, miluieşte-ne!” Santinela de la intrarea palatului 
adăuga cu glas de stentor: „Sfinţilor părinţi ai 
Moscovei, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, 
păcătoşii!”  Străjerii de la celelalte porţi reluară 
invocațţiile repetate cu regularitate seară de seară la 
orele 8: „Glorie nepieritoare oraşului Moscova”. Altul 
replică: „Glorie nepieritoare oraşului Kiev!” Următorul 
ostaş rosti solemn: „Glorie nepieritoare oraşului 
Vladimir!” Vocile scădeau în intensitate pe măsură ce 
formulele erau rostite de străjeri aflați la posturi tot 
mai îndepărtate, până ce nu se mai auziră deloc. 

Marele duce zâmbi satisfăcut. Ştiuse că se lăsase 
înserarea, iar santinelele nu făcuseră decât să-i 
confirme acest lucru. Deschise fereastra. Aerul 
înghețat de afară îl izbi peste față. Simţi pe obraz 
atingerea unui fulg de zăpadă. 

— Iată şi prima ninsoare, murmură pentru sine. 

Lăsă capul puţin pe spate. Alte flori minuscule de 
nea îi căzură pe frunte, pe nas, pe gură. Le atinse cu 
mâna şi le simţi cum se topesc, transformându-se în 


picături de apă. Ce n-ar fi dat să poată vedea cernerea 
fulgilor de zăpadă... Încercă să şi-i închipuie coborând 
lin asupra oraşului adormit. Suspină, apoi îşi zise că 
nu avea nici un rost să se lase copleşit de regrete. 
Numai o minune i-ar mai reda vederea. El, Vasili, 
auzise multe despre minuni, dar nu fusese martor la 
nici una. 

Îşi făcu semnul crucii. „lartă-mă, Doamne, că am 
îndrăznit să  cârtesc, să-ți pun la îndoială 
atotputernicia. N-ai făcut Tu o minune când mi-ai 
redat tronul?” Îi trecu fulgerător prin minte o suită de 
imagini oglindind luptele purtate împotriva sa de 
propriul lui unchi, Iuri Dmitrievici, fiul lui Dmitri 
Donskoi. Iuri Dmitrievici profitase de tinerețea, de 
lipsa de experienţă a domnitorului, de dezordinile din 
țară, spre a uzurpa tronul. Sprijinit de cei doi nepoți ai 
săi, Dmitri Şemiaka şi Vasili Saşiul, stârnise un 
pustiitor război civil. 

Marele duce retrăi în câteva secunde scenele atroce 
din acei ani grei, când succesele şi înfrângerile militare 
se succedau fără întrerupere. La început norocul îi 
surâsese. El, Vasili, reuşise să-l învingă într-o mare 
bătălie pe Vasili Saşiul şi să-l ia prizonier. Spre a da 
un exemplu menit să bage spaima în duşmani, îi 
scosese ochii. 

Dar norocul, mai capricios decât o femeie, îi 
întorsese spatele. Atacat prin surprindere de Dmitri 
Şemiaka, pierduse o luptă hotărâtoare, căzând în 
mâinile dușmanului. Şemiaka răzbunase orbirea 
fratelui său aplicând legea talionului. El, Vasili, mare 
duce, fusese târât ca un captiv de rând în celula unei 
temnițe, şi acolo i se scoseseră ochii. Iuri Dmitrievici se 
proclamase mare duce al Moscovei. Dar victoria lui 
fusese efemeră. Parte din armată se răsculase 


împotriva sa. Apoi avusese de făcut față unei răzmeriţe 
a populaţiei oraşului, rămasă credincioasă lui Vasili, 
orbul. Boierii, simțind dincotro bate vântul, se 
ridicaseră şi ei împotriva marelui duce. Încolţit din 
toate părțile, Iuri  Dmitrievici se retrăsese la 
Zvenigorod, capitala fiefului său, însoțit de Dmitri 
Şemiaka. Surghiunitul Vasili fusese readus în triumf la 
Moscova... 

Toate acestea erau acum de domeniul trecutului. 
Marele duce auzi ropot de copite de cai în piaţa din 
fața palatului şi glasul fiului său poruncind maestrului 
de vânătoare: 

— Mâine în zori, Ivan Kirilovici, plecăm după lupi. 
Nu uita! Cât mai mulți gonaci! Să facem treabă bună. 

Mai auzi cizmele cu pinteni zornăitori bocănind pe 
caldarâm. „Acum a descălecat, îşi zise. Acum urcă 
scările de piatră. Acum intră în palat”... 

Glasul tânăr, răsunător, al prinţului stârnea ecouri 
în sălile de jos. Peste scurt timp, fiul său năvăli ca o 
trombă în cameră. 

— Tată, am făcut azi o ispravă straşnică! Am vânat 
douăzeci de lupi, şase mistreți şi şaisprezece vulpi. De 
iepuri nu mai vorbesc. Cred că am adus vreo două 
sute în tolbele noastre. 

— Bun, răspunse marele duce cu glas scăzut. Acum 
ia loc pe un scaun. Am ceva de vorbit. 

Seriozitatea tonului său temperă avântul prințului 
moştenitor. 

— Sunt numai ochi şi urechi, tată. 

Se execută, aşezându-se într-unul din jeţurile 
orânduite în jurul căminului. Focul calcina butucii de 
lemn, aruncând pe chipul său aspru, cu osatură 
proeminentă, tonuri roşietice. 


Şi marele duce se îndreptă spre unul din jeţuri. 
Mergea cu pas domol, numărându-şi în gând paşii. 
Ajuns în dreptul jeţului, îi pipăi cu mişcări rapide 
spătarul, îl ocoli şi se aşeză cu grijă. 

— Azi mi-au cerut audienţă trimişii Bizanțului. 

— I-ai primit? 

— Nu. Am vrut să fii şi tu de faţă. 

— Ce vor? 

— Ajutor militar. Ce altceva pot să ceară? 

— Îi ajuţi? 

— Voiam tocmai să-ţi cer părerea. 

— Cred că o cunoşti, tată. Coincide cu a ta. 

— Adică? 

— Să-i lăsăm să fiarbă în sosul lor. Marele Ducat al 
Moscovei şi al întregii Rusii pravoslavnice şi ortodoxe 
nu poate da sprijin Bizanțului eretic. Acordul dintre 
basileul Constantinos şi Papă a scos Imperiul Bizantin 
din sânul familiei popoarelor ortodoxe. N-au decât să-l 
ajute catolicii, noii lui prieteni. 

Prinţul moştenitor făcu o pauză, întinse mâinile 
spre foc, apoi şi le frecă spre a activa circulaţia 
sângelui. 

— Nu l-aş fi ajutat nici dacă ar fi păstrat neîntinată 
credința străbună. Un Bizanţ puternic, independent, 
reprezintă un adversar de nedorit al Rusiei. Prefer să-i 
preluăm succesiunea. 

— Cu timpul i-o vom prelua, spuse cu convingere 
marele duce. 

— În orice caz, este mai natural ca pe tronul 
Caesarilor să se aşeze un prinț rus decât un 
reprezentant al Islamului. 

— Sunt informat, fiule, că şi Alfonso de Aragon se 
călăuzeşte după acelaşi raționament. 

Prinţul moştenitor râse cu nepăsare. 


— Regatul Aragonului este departe, pe când Marele 
Ducat al Moscovei se află în apropierea Bizanțului. 

Îşi smulse mănuşile de la cingătoare şi îşi izbi cu 
ele genunchii. 

— Te munceşte vreun gând, fiule? 

— Da, tată. Mă gândeam la nevolnicii principi ai 
Kievului. Dacă atacurile lor repetate împotriva 
Tsargradului ar fi fost încununate de succes, astăzi n- 
ar mai fi existat problema Bizanțului... Dacă eu aş fi 
fost în locul Marelui Duce Vladimir, nu i-aş fi ajutat pe 
basileii Vasili al II-lea şi Constantin al IX-lea să-şi 
doboare rivalii. M-aş fi unit cu duşmanii lor, iar după 
ce am fi pus împreună mâna pe Tsargrad, aş fi făcut în 
aşa fel încât să rămân singurul stăpân al Bizanțului. 

Marele duce suspină. 

— Eh, dacă n-am fi avut în coastă pe tătari... 

— Ştiu, alta ar fi fost povestea. Din fericire pentru 
noi, tătarii de azi nu mai sunt tătarii lui Gengis-Khan 
şi nici ai lui Timur Lenk. 

Îşi scutură coama blondă, leonină: 

— Nu. Nu-i putem ajuta şi nici nu ne este îngăduit 
să-i ajutăm, tată. Când bizantinii l-au primit cu 
onoruri pe mitropolitul Isidor, izgonit de noi, şi-au 
semnat sentința de moarte. 

Pe chipul marelui duce se aşternu un zâmbet care 
scoase şi mai pregnant în evidenţă orbitele văduvite de 
ochi. 

— Gândurile tale sunt înțelepte, fiule. Luarea cu 
asalt de către trupele noastre a Tsargradului ocupat de 
turci ar avea o înaltă justificare religioasă. Până atunci 
îi lăsăm pe bizantini în plata Domnului. Mă mustră 
totuşi conştiinţa... 

— De ce? 


— Avem o datorie morală față de bizantini. 
Creştinarea noastră lor li se datorează. 

Principele moştenitor strâmbă din nas. 

— Dumnezeu Atotputernicul ajungea până la urmă 
şi la noi, dacă aşa ne era scris... Mi-e o foame turbată. 
N-ar fi bine să ni se aducă ceva de mâncare? 

Marele duce râse fără veselie. 

— Da, să mâncăm şi să bem. Să nu uităm însă a 
vărsa o cupă de vin pentru sufletele ereticilor bizantini 
care-şi vor pierde viaţa bătându-se cu turcii. 

Principele bătu din palme. 

— Hei, slujitori! Mâncare şi băutură! Cât mai multă 
băutură! 


kkk 


Sala de marmoră verde a palatului Kalamides era 
cufundată în penumbra înserării. În căminul vast, 
flăcări mlădioase, asemenea unor fantastice balerine, 
dansau pe culmile butucilor încrustați cu rubine de 
jăratic. 

Ambianţa calmă, plină de opulenţă şi căldură, a 
încăperii contrasta cu vremea mohorâtă de afară. 
Perdele de ploaie măruntă pluteau asupra Mării de 
Marmara, acoperind cu un înveliş opac ţărmul asiatic. 
De câteva zile se lăsase frigul asupra 
Constantinopolelui. Un frig umed, neplăcut. 

Senatorul Evghenis Kalamides se uită la şiroaiele 
de apă împletite pe luciul ferestrelor şi se scutură 
înfiorat. Detesta frigul şi ploaia. Bogăția îi îngăduise să 
îşi creeze în locuința sa o atmosferă văratică. Focuri 
mari ardeau în toate căminele de la etajul nobil. O 
armată de slujitori se agita tăcută încoace şi încolo, 
prevenind orice dorință a stăpânului. Covoare 
somptuoase, importate din Orient, obiecte de artă 


aduse tocmai din India şi din sultanatele persane, 
mobile şi oglinzi venețiene de o rafinată eleganţă, 
mozaicuri admirabile dădeau palatului său o strălucire 
rareori întâlnită la o casă particulară. 

Kalamides era mândru de reşedinţa lui. Când 
pusese piatra fundamentală, cu câţiva ani în urmă, 
ştia că va trezi invidii, că se va expune cupidităţii 
autorităților, oricând gata — sub diverse pretexte — să 
confişte marile averi. Dar vanitatea fusese mai 
puternică decât glasul prudenţei. Îşi durase palatul 
gândindu-se că în maegnificele-i încăperi va oferi 
serbări care să-i sporească prestigiul. Amenajările 
interioare abia fuseseră terminate. Dorinţa lui intimă 
ar fi fost ca inaugurarea să coincidă cu nunta Irinei. 
Împletirea acestor evenimente ar fi trebuit să 
constituie O dată memorabilă în istoria 
Constantinopolelui. Dar amânarea sine die a căsătoriei 
fiicei lui cu Reynaud de Brienne îl făcuse să renunțe 
pentru moment şi la ideea inaugurării palatului, cu 
atât mai mult cu cât lumea, obsedată de perspectiva 
războiului, nu mai era amatoare de petreceri. 

Senatorul se uita la focul din cămin. Frământarea 
flăcărilor  oglindea într-un fel propria-i agitaţie 
lăuntrică. 

Majordomul îl anunță că cina este servită. 
Kalamides clătină din cap şi se îndreptă spre 
sufragerie. Străbătu câteva săli, având brusc senzația 
neplăcută că paşii lui stârneau ecouri ca într-un mare 
cavou. Se uită iritat la colonadele majestoase, la 
cupolele pierdute în umbră, la pardoselile lucioase de 
marmoră policromă, şi deodată avu revelaţia inutilității 
grandiosului templu închinat glorificării propriei lui 
persoane. Interioarele nu le admiraseră decât 
constructorii, furnizorii şi decoratorii. Slugile circulau 


impasibile printre aceste minunăţii care nu erau ale 
lor. Cheltuise ducați de aur cu grămada, spre a 
construi un palat care nu-i adusese încă nici o 
satisfacție. Era stăpânul unor splendori rămase 
ascunse oamenilor din afară, pe care năzuise cu atâta 
râvnă să-i epateze. 

Când ajunse în sufragerie, îl izbi disproporția dintre 
ființele umane adunate acolo şi imensitatea încăperii. 
La unul din capetele mesei lungi din mijloc stătea 
încovoiată Cleope, încadrată de Irina şi de cei trei fii. În 
ciuda focurilor zdravene din cele două cămine şi a 
draperiilor de brocart atârnate pe la uşi, se vânzoleau 
prin sală curente reci, care puneau la grea încercare 
reumatismul senatorului. Privirile lui întârziară câteva 
clipe asupra lui Cleope. Prins în vârtejul treburilor, 
neglijase să se mai intereseze de soarta ei. Cleope se 
făcuse transparentă. Corpul ei, atât de masiv 
odinioară, se restrânsese la proporţiile unui schelet pe 
care atârnau nişte piei gălbui. Ochii i se stinseseră, iar 
în trup abia dacă mai pâlpâia viaţa. 

— Te-au mai lăsat durerile? o întrebă. 

Solicitudinea lui insolită o făcu pe Cleope să-l 
privească oarecum curioasă. 

— Cu leacurile băbeşti mă mai ţin. 

În aceeaşi clipă îşi muşcă buzele. O durere ascuţită 
îi frământă trupul, sfâşiindu-i cu gheare nevăzute 
măruntaiele. Ştia că nu va mai apuca primăvara. Dar 
nu-i spuse lui Evghenis acest lucru. Era convinsă că el 
va clătina cu neîncredere din cap, o va încuraja cu 
câteva vorbe goale, apoi va da totul uitării. 

Sub conducerea baghetei majordomului, servitorii 
aduseră pe tăvi de aur masiv tot felul de mâncăruri 
alese, însoțite de vinuri fine. 


— Ai auzit, tată, de păţania lui Reynaud de 
Brienne? rosti Andreas după ce sorbi puţin vin de 
Marsala. Ştii că dispăruse de pe firmament. Acum a 
reapărut. 

Senatorul fusese informat pe căi tainice, dar, față 
de ai lui, afectă interesul. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Noaptea, în vreme ce cânta serenade unei 
ibovnice... 

— Andreas! îl întrerupse Kalamides cu ton de 
mustrare. Cum îți îngădui să foloseşti asemenea 
cuvinte murdare în prezența mamei şi a surorii tale? 

Cleope făcu un semn de nepăsare. 

— Crede-mă că nici nu-l aud ce spune. Am nişte 
dureri... 

Leonidas şi Theodoros, frații mai mari ai lui 
Andreas, ciuliră urechile. 

— Auzi, Irina, viitorul nostru cumnat are o amantă, 
rosti cu ironie Leonidas. 

Nu-l putea suferi pe de Brienne. 

— Eşti răutăcios şi lipsit de politeţe, îl repezi 
senatorul. Lasă-l pe fratele tău să vorbească! Spune, 
Andreas, dar fără amănunte deşucheate! 

— În vreme ce Reynaud lătra la lună, reluă Andreas, 
l-au atacat nişte derbedei şi, după ce l-au înjunghiat, 
i-au furat hainele şi l-au aruncat în mare. 

— Bine i-au făcut! zise Leonidas. 

Irina, deşi se topea de curiozitate să afle urmarea, 
păstra o tăcere distantă. 

În vreme ce Andreas continua  istorisirea 
evenimentelor, în versiunea colportată de amatorii de 
scandaluri, Evghenis Kalamides recapitula mintal 
evenimentele, aşa cum le cunoştea el, direct de la 
sursă. De Brienne, pe care voise să-l suprime prin 


intermediul unor ucigaşi plătiți, zăcuse două luni între 
viaţă şi moarte în coliba unor oameni umili, dar foarte 
cumsecade, care, fără a şti cu cine au de-a face, îl 
îngrijiseră cu pricepere şi devotament, izbutind să-l 
pună pe picioare. Cum de nu se înecase în noaptea 
aceea de pomină, după ce fusese străpuns de 
pumnalele mercenarilor şi aruncat în apele mării? 
Avusese norocul să-l găsească nişte pescari. S-ar fi zis 
că îl ocrotea Sfânta Fecioară. 

Înzdrăvenit, Reynaud de Brienne se înapoiase la 
Constantinopole. În cercurile guvernamentale circula 
zvonul că ofițerul ar fi fost victima unor agenţi din 
serviciul secret turc, deoarece, în clipa agresiunii, 
purta asupra lui un document deosebit de important, 
care, cu această ocazie, dispăruse. 

Îndată ce aflase urmările neprevăzute ale 
scabroasei afaceri, Kalamides se grăbise a-l informa în 
scris pe Zaganos-Paşa că scopul atentatului organizat 
împotriva căpitanului fusese distrugerea unor piese 
scrise, duşmănoase Imperiului Otoman. Va fi crezut? 
De ce nu? 

Salvarea miraculoasă a lui Reynaud crea însă alte 
complicaţii. În primul rând, n-ar fi fost exclusă 
posibilitatea ca acesta să afle identitatea autorului 
moral al agresiunii. În al doilea rând, reactualiza 
duelul pretins de de Brienne. Kalamides îşi aruncă 
privirile asupra fiilor săi. Care din ei va primi 
provocarea căpitanului? Leonidas cel  trufaş? 
Theodoros, amatorul de petreceri deşănţate”? Arogantul 
Andreas? 

Senatorul îşi zise că va trebui să reînnoiască 
tentativa de asasinat. Numai că acum, Reynaud de 
Brienne, prevenit de ceea ce i se pregătea, îşi va lua 
măsuri de precauţie. 


Îşi sărută pe frunte soţia, gest pe care nu-l mai 
făcuse de multă vreme, apoi se retrase în cabinetul 
său de lucru. Aştepta o vizită nocturnă care trebuia să 
rămână tainică. 

Se aşeză într-un jilț şi, sprijinindu-şi coatele de 
brăţarele aurite, îşi îngropă fața în palme. Nu-şi mai 
găsea  astâmpărul. Îşi zise că trebuia să se 
stăpânească, mai ales acum, când se impunea să-şi 
desfăşoare primejdiosul joc. Auzi o bătaie în uşă. 
Ridică privirile într-acolo. 

— Intră! 

Uşa se deschise cu precauţie şi în prag apăru un 
bărbat negricios, între două vârste, cu barbă inelată, 
tunsă scurt — tipul levantinului şmecher, cu un 
nelipsit zâmbet pe buze. 

— De ce ai întârziat? îl repezi Kalamides. 

— Ilustrissime, a trebuit să fac un ocol înainte de a 
mă înfățişa înaintea ta. Am avut impresia că sunt 
urmărit de nişte inşi. 

— Ce spui? exclamă senatorul alarmat. 

— Nu te teme, Ilustrissime. l-am lăsat cu buza 
umflată. Ca să scap de ei, am dat buzna într-un bazar. 
M-am  vârât printre oameni, m-am strecurat 
neobservat într-o prăvălie cu covoare, am ieşit printr-o 
uşă dosnică şi am ajuns, în sfârşit, aici. 

O expresie de chinuită îngrijorare se aşternuse pe 
chipul senatorului. 

— Ar fi culmea să te fi văzut intrând aici. 

— Pot garanta că nu m-a văzut nimeni. Nu vă 
temeți. N-aş putea să afirm însă că mai târziu n-au să- 
mi dea iarăşi de urmă. Şi eu vreau să evit acest lucru. 
Pentru mine aerul din Constantinopole a început să 
devină primejdios. Trebuie să fug undeva, departe. 


— Asta vreau şi eu. Să te scot din oraş. Cât mai 
repede. 

Kalamides se uită spre ferestrele peste care se 
aşternuse bezna nopții. 

— Acum s-a făcut prea târziu, adăugă. Porţile 
oraşului s-au închis. Dar mâine, înainte de a se 
lumina de ziuă, ai să părăseşti Constantinopolele. 

— Foarte bine, Ilustrissime. Îmi convine. 

— Bagă de seamă, omule! Ora prânzului să nu te 
găsească în oraş. În consiliul imperial s-a luat o 
hotărâre importantă. La miezul zilei porțile 
Constantinopolelui vor fi definitiv zăvorâte. În clipa de 
față Bizanțul este virtualmente în stare de război cu 
Imperiul Otoman. Trebuie să duci lui Yakub-Paşa un 
mesaj cifrat. 

Levantinul se scutură cu dezgust şi teamă. 

— Dacă mă prind oamenii prefectului cu un astfel 
de document asupra mea, pot să-mi iau adio de la 
lumina soarelui. 

— Leone Storlato este mai curajos decât tine. 

— Patronul meu, Ilustrissime, e cetățean venețian. 
Dacă îl prind că face pe agentul turcilor, se alege în cel 
mai rău caz cu o expulzare din Constantinopole. Eu 
sunt cetățean al Bizanțului, Ilustrissime. Dacă mă 
dibuie zbirii stăpânirii, spânzurătoarea mă aşteaptă. 
Moartea — la urma urmei — nu mă înspăimântă, cât 
torturile dinaintea ei. Anchetatorii se vor strădui să-mi 
smulgă cât mai multe informaţii. 

Kalamides se scărpină nervos după ureche. 

— Kaligas, până acum te-ai descurcat bine. Dacă 
patronul tău s-ar fi aflat în momentul de față în 
Constantinopole, lui i-aş fi încredințat mesajul pentru 
Yakub-Paşa. 

Omul îşi şterse cu batista palmele asudate. 


— Am să fac tot ce pot. 

Kalamides îl privi critic. 

— Ascultă, Kaligas! Te-a încolţit frica? Storlato te 
lăuda. Văd că ai început să te dezumfli. 

— Nu mă dezumflu, Ilustrissime. Dar sunt urmărit. 
V-am mai spus-o. Şi asta mă enervează. Om sunt, 
Ilustrissime! E natural să mă tem pentru pielea mea. 
În sfârşit, dă-mi mesajul. 

Kalamides oftă şi scoase din sertarul mesei un 
pergament de dimensiuni reduse, făcut sul. Îl înmână 
levantinului. 

— Îl predai lui Yakub-Paşa. Apoi rămâi la 
Adrianopole până ce se lămuresc lucrurile, aici, la 
Constantinopole. 

— Şi dacă lui Yakub sau lui Zaganos-Paşa le vine 
fantezia să mă trimită înapoi cu alt mesaj? 

— N-au să te trimită. Porţile Constantinopolelui vor 
rămâne ferecate până la sfârşitul războiului. Kaligas, 
ascultă-mă bine. Zaganos-Paşa te va răsplăti gras 
pentru veştile pe care i le duci. Hai, omule, pleci sau 
nu? 

— Plec. De bună seamă că plec. Parcă am de ales! 
Când intri în jocul în care m-am lăsat eu târât, nu mai 
poţi da înapoi. Dacă scapi de ghearele unora, te 
jugănesc ceilalți. 

— Care ceilalți? 

— Prietenii care pretind că i-ai trădat. 

Spre a-l încuraja, Kalamides îi aruncă o pungă 
burduşită cu arginţi. Lui Kaligas îi luciră ochii. 

— Ilustrissime, am plecat, zise levantinul vârând 
mesajul şi punga în buzunarul dinăuntru al tunicii. 

— Dumnezeu să te călăuzească. 

— De călăuzit mă călăuzesc şi singur, Ilustrissime. 
Roagă-te să mă păzească de zbiri. 


Salută şi ieşi. 

Rămas singur, Kalamides scoase din buzunar o 
batistă de mătase şi îşi şterse fruntea transpirată. Abia 
atunci băgă de seamă că îi tremurau mâinile. 

Levantinul ajunse fără incidente la locuinţa sa din 
cartierul portului. Întreg drumul îl parcursese 
înfricoşat de umbrele întâlnite prin colțuri. După ce îşi 
ferecă uşile şi ferestrele, răsuflă ceva mai uşurat, apoi 
dădu peste cap două pahare cu vin. Încerca să-şi 
întărească moralul, dar alcoolul nu-şi îndeplini 
menirea.  Kaligas avea senzația că spaima îi 
transformase stomacul într-un fel de gelatină 
străbătută de vibrații dureroase. 

Se lăsase târât în treburile astea fiindcă toată viața 
avusese nevoie de bani, de lux, de femei. Dacă ar fi 
refuzat să facă pe agentul secret, ar fi lâncezit într-un 
post subaltern în cine ştie ce birouri prăfuite ale unor 
companii comerciale. Mulţi ducați îi trecuseră prin 
mână. Dar nu tezaurizase nici o piesă de aur. 
Cheltuise totul. Nici casă mare nu-şi construise, aşa 
cum şi-ar fi dorit. Dacă nu ar fi avut senzaţia că este 
urmărit, poate că s-ar fi dat la fund o vreme, lăsând 
lucrurile să se mai liniştească. Dar evenimentele se 
precipitau. Avea mai mulți prieteni la Adrianopole 
decât aici, în capitala țării sale. 

Îmbucă fără mare poftă o halcă de vițel, apoi se 
culcă. Trebuia să-i fie odihnit nu numai trupul, ci şi 
spiritul înainte de a pleca la drum. Spre a găsi 
ingenioase căi de ieşire din încurcăturile adeseori 
neprevăzute, inerente ocupaţiilor lui, avea nevoie de 
limpezimea minţii. Bizar! Într-o vreme primejdiile nu-l 
înspăimântau. Le accepta chiar cu un fel de 
amuzament. Ce se întâmpla cu el? Îmbătrânise? 1 se 
tociseră nervii? 


Adormi  anevoie. Vise pline de fantasme îi 
transformară somnul într-o indescriptibilă tortură. Îl 
treziră primele cântece ale cocoşilor. Sări din pat, se 
spălă şi îşi luă gustarea. Era singur în toată casa. În 
activitatea lui izolarea era nu numai recomandabilă, ci 
şi prielnică. Persoanele acceptate în intimitatea lui i-ar 
fi putut descoperi oricând tainele. Câteodată — foarte 
rar — tânjea după o soție iubitoare, după un cămin 
cald, după o liotă de copii. Îndeobşte, însă, prefera 
aventura, primejdia, plăcerile furate prin bordeluri. 

Înainte de a se îmbrăca, se privi în oglindă. Avea un 
chip caracteristic, uşor de memorat. Barba-i frumoasă, 
inelată, atrăgea atenţia. Şi-o ciopârți cu o foarfecă, îşi 
scurtă pletele, apoi îmbrăcă o rasă călugărească, 
soioasă şi tocită de prea multă purtare. Dulapul lui cu 
haine era plin cu tot felul de costume potrivite 
deghizărilor celor mai năstruşnice. 

Se examină din nou în oglindă. Avea acum 
înfăţişarea unui călugăr neglijent, murdar, 
insignifiant. Spre a intra şi mai bine în rol, îşi unse 
faţa cu grăsime şi puse deasupra puţină ţărână. Îşi 
masă apoi obrajii până îi făcu pământii. Se şterse cu o 
năframă, în aşa fel încât murdăria să capete o patină 
menită a-i spori aerul de autenticitate. Acum nu mai 
semăna deloc cu cochetul Kaligas. Vâri mesajul şi 
punga cu bani într-un buzunar tainic al rasei 
călugăreşti, îşi făcu seninul crucii, iar după ce încuie 
casa, porni la drum. 

Soarele se ridicase deasupra țărmului stâncos al 
Anatoliei. Străzile Constantinopolelui erau înţesate de 
oameni, localnici sau refugiați, care se îndreptau spre 
treburile lor. În preajma tarabelor cu produse 
comestibile, neguţătorii ambulanți îşi lăudau zgomotos 
marfa. La prăvălii se deschideau obloanele. 


Cu pas domol, Kaligas coti spre poarta Caligaria. 
Nu se grăbea, fiindcă până la prânz mai erau câteva 
ceasuri. Avea tot timpul să iasă din oraş înainte de 
închiderea porților. 

Acakios, cuviosul călugăr de pe Muntele Athos, 
mergea grăbit spre biserica Sf. Sophia. 

Îndată ce aflase că porţile oraşului se vor închide, 
preacuviosul Ghenadios Scholarios, corifeul mişcării 
antiunioniste, încredinţase lui Acakios un mesaj către 
egumenul monastirii de pe Athos şi, după ce îi 
poruncise să părăsească până la ora prânzului 
Constantinopolele, îi dăduse binecuvântarea 
apostolicească şi îi urase drum bun. 

Ochii lui Acakios cătau cu nevinovată mirare şi în 
dreapta, şi în stânga, şi înainte, şi înapoi. Mulțimea 
pestriță care inunda străzile oraşului îl uluia tot atât 
de tare ca şi în ziua în care păşise pentru prima dată 
înlăuntrul zidurilor măreţei metropole. Se scurseseră 
câteva luni de atunci. După ce Acakios adusese 
mesajul de solidaritate al egumenului său, adresat 
mai-marilor Bisericii Ortodoxe, preacuviosul 
Ghenadios, preocupat de multiplele sale probleme, 
uitase de existența modestului şi neînsemnatului 
curier. Acakios petrecuse între pereții monastiri Sf. 
Evdokimos zile calme, îndestulate. Călugării de acolo 
se învățaseră într-atâta cu prezența lui, încât îi 
repartizaseră o chilie, ca şi când ar fi fost unul de-ai 
lor. 

Acakios se bucurase de un regim de libertate mai 
largă decât semenii lui localnici. Nu era ţinut de scurt 
dacă nu se înfățişa la utrenie sau la vecernie, deoarece 
călugării din monastirea Sf. Evdokimos nu erau 
mânaţi cu gârbaciul, aşa cum se întâmpla prin 
severele aşezăminte religioase de pe Muntele Athos. 


Lui Acakios i se îngăduia să iasă în oraş ori de câte ori 
îi era voia, cu atât mai mult cu cât se ştia că drumurile 
lui duceau doar la biserica Sf. Sophia. Ore întregi şi le 
petrecea sub boltele magnificului lăcaş al Domnului. 
Chiar dacă slujbele religioase se încheiau, rămânea 
aşezat în câte-o strană, cu privirile aţțintite spre 
cohortele de sfinți zugrăviți pe zidurile înalte. Când se 
afla între splendorile acelea fără seamăn, se socotea în 
Rai. Dacă i s-ar fi hărăzit să nu mai iasă de acolo până 
la sfârşitul veacului, s-ar fi considerat cel mai fericit 
dintre oameni. 

Acakios nu era în stare să comunice şi altora 
propria-i fervoare. Altfel, ar fi ajuns un predicator 
celebru sau un înalt demnitar bisericesc. Extazul divin 
îl încerca numai pentru sine, şi aceasta îi era de-ajuns. 
„Fericiţi cei săraci cu duhul, căci lor li se vor deschide 
porţile Cerului.” Acakios era în felul lui un sfânt. 
Întreţinea o permanentă comunicare cu dumnezeirea, 
har pe care nu-l împărtăşea nimănui. Poate că în 
aceasta consta şi superioritatea lui față de ceilalți 
călugări, mai învățați şi mai înzestrați de natură decât 
el. 

Acum, înainte de a se înapoia la monastirea sa de 
pe povârnişurile stâncoase ale Athosului, din care nu 
va mai ieşi poate niciodată, Acakios făcea o ultimă 
vizită la Sf. Sophia. O vizită care căpătă semnificația 
unei ultime priviri aruncate în Paradis. 

Când intră în biserică, serviciul religios de 
dimineaţă nu începuse încă. Sfântul lăcaş era gol de 
oameni. Acakios călca sfios pe pardoselile de marmoră 
colorată şi se uita cu evlavie în jur. Sfinţii încremeniţi 
în mozaicuri policrome, priviți de ochii călugărului, 
căpătau miraculos viață. Din înălțimile lor surâdeau 
cucernicului monah, întreţinând cu el un dialog mut, 


dar care pentru acesta devenea mai elocvent decât cele 
mai măiestrite împletiri de cuvinte. 

Acakios  contemplă încă o dată  măreaţța 
catapeteasmă, pădurea coloanelor de marmoră, 
icoanele cu sfinţi blajini şi plini de înţelegere, ferestrele 
cu vitralii strălucitoare. Îşi făcu semnul crucii, apoi, 
împăcat cu sine şi cu lumea, ieşi din biserică şi se 
îndreptă agale spre porţile oraşului. Sufletul lui plutea 
pe aripi celeste. Acakios aproape că nu mai era 
conştient de ceea ce se petrecea în jur. Călca inspirat 
pe un înveliş de nori sclipitori, în vreme ce coruri de 
îngeri cântau numai pentru urechile lui. Mergea 
printre oameni fără să-i vadă. Deodată în preajma lui 
se stârni tumult. Smuls cu brutalitate din extazul 
mistic, auzi un glas poruncitor, aspru: 

— Puneţi mâna pe el! Face pe călugărul! Ticălosul! 
Credea că are să ne scape! 

Acakios se simţi înşfăcat de braţe şi de ceafă. Îl 
cutremurară scârba şi frica. Slujitorii lui Lucifer se 
năpustiseră asupra lui. Voiau să-l tragă în adâncurile 
pline de flăcări ale Gheenei... Se smulse din mâinile lor 
cu o vigoare de care nu s-ar fi crezut capabil, şi o luă 
la fugă. Trebuia să scape din ghearele trimişilor lui 
Belzebut. Dar nu făcu decât câţiva paşi şi o lovitură 
cumplită îl trăsni în creştet. Văzu miriade de stele, 
apoi se prăvăli în beznă... Starea aceasta dură o 
veşnicie sau câteva clipe? Simţi mâini lacome 
scormonindu-i pe sub haine. Văzu deasupra sa un cap 
urât, ca de ţap, privindu-l cu insistenţă. 

— Nu e ăsta! rosti iarăşi glasul aspru, neiertător. 
Spionul v-a scăpat printre degete. Idioţilor! În locul 
falsului călugăr ați prins pe unul adevărat. Cred că s-a 
strecurat pe strada aceea. Alergaţi după el! Să mi-l 
aduceţi viu sau mort! 


Mutra de tap de deasupra lui dispăru. Acakios nu 
mai văzu decât cerul strălucitor. Simţea sub spinare 
bolovanii caldarâmului. Închise ochii. 

— Doamne, ai milă de robul tău Acakios şi nu-l lăsa 
pradă slujitorilor Iadului! se rugă fără a putea rosti 
inteligibil cuvintele. 

Apoi tenebrele coborâră iarăşi asupra lui... 

Când se trezi din leşin şi băgă de seamă că este viu 
şi încă pe pământ, Acakios zări în preajma sa un opaiţ 
care ardea sfios, împrăştiind întunericul din cameră. 
Se afla într-un pat cu cearşafuri albe, mirosind a 
sulfină şi a femeie. 

Înspăimântat, Acakios vru să se ridice în capul 
oaselor. Scăpase din iadul lui Lucifer ca să nimerească 
în alt iad? Cunoştea mirosul de femeie, căci fusese şi el 
odată copil, iar pe atunci femeile îl îngrijiseră cu 
dragoste. Dar canoanele călugăreşti — care-i dirijau 
viața prezentă — nu-i îngăduiau să stea în vecinătatea 
păcătoaselor urmaşe ale Evei. Cei care încălcau 
opreliştile se expuneau celor mai cumplite afurisenii. 

Dar când să desprindă capul de pe pernă, simţi din 
nou durerea aceea violentă în ceafă. Gemând, lăsă 
capul să-i cadă pe perna mirosind a femeie... Leşină 
iarăşi... 

Îşi reveni în simţiri în aceeaşi încăpere, luminată de 
data aceasta de razele soarelui. Când deschise bine 
ochii, văzu deasupra sa numai chipuri frumoase de 
heruvimi. Heruvimi fără aripi... Nu! Nu erau heruvimi! 
În jurul lui se aflau numai fete tinere, frumoase ca 
îngerii, şi care-l priveau cu milă şi simpatie. 

— S-a trezit! strigă una. S-a trezit! Doamnă, vino să- 
l] vezi! Clipeşte! 


O femeie vârstnică, puternic fardată şi cu părul 
vopsit în roşu, se plecă asupra monahului. Zâmbi 
încântată, arătându-şi dinţii galbeni, zimțațţi de carii. 

— Trăieşte, fetelor! Bietul călugăr! 

— Unde sunt? bâigui Acakios. Unde-mi sunt 
hainele? Trebuie să ies din oraş înainte de a se închide 
porțile. 

— Să fii sănătos! replică bătrâna cu părul roşu. 
Porţile s-au închis de alaltăieri. De atunci zaci. Râse: 
Te-au pălit rău oamenii stăpânirii. Dar are să-ți treacă. 
Nici o grijă. 

Acakios se uită cu luare-aminte la chipurile 
femeieşti care făceau cerc în jurul lui. Nu erau îngeri. 
Acum îşi dădea bine seama. Se mai uită şi la perdelele 
de mătase de la pat şi de la ferestre, la oglinda mare 
din stânga, la icoanele din fundul încăperii. Prezența 
imaginilor sfinte îl întări sufleteşte. 

— Ce-i aici? întrebă timid. Monastire de călugărițe? 

— Nu tocmai, zise binevoitor femeia cu părul roşu. 
Fetele chicotiră. 

— Atunci ce-i? stărui Acakios. 

Cerceii lungi de la urechile femeii cu părul roşu îl 
uluiau cu licărul şi mişcarea lor. Doamna schimbă o 
privire cu fetele tinere şi frumoase. 

— O casă ospitalieră, cuvioase, unde bărbaţii 
copleşiți de griji îşi găsesc pentru câteva ceasuri 
liniştea sufletului şi desfătarea trupului. 

Acakios făcu ochii mari. 

— Raiul? 

— Un fel de rai, pe măsura pământenilor, conveni 
femeia cu părul roşu. Dar să facem cunoştinţă. Pe 
mine mă cheamă Theodora. Arătă pe rând fetele: Iar 
ele sunt Chrisolora, Evdokia, Anna, Zoe, Irina, 


Filotheea, Ekaterina şi Desideria. Mai sunt şi altele. Ai 
să le cunoşti. Dar pe dumneata cum te cheamă? 

— Acakios, rosti sfios. Cuviosul Acakios. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, răspunse Theodora. 

— Acum trebuie să plec, reluă călugărul laitmotivul. 

— După ce te vindeci, ai să pleci, spuse ea cu 
răbdare, ca şi când ar fi vorbit unui copil. Dar ca să te 
însănătoşeşti, trebuie să faci ce-ţi spunem noi şi ce a 
recomandat medicul. 

— M-a văzut şi un medic? se miră Acakios. Habar 
n-am. 

— Acum închide ochii şi culcă-te, îl îndemnă blajin 
Theodora, ridicându-i până la gât cuvertura de mătase 
roşie, brodată cu flori, şi care mirosea a femeie. 

Acakios simţea o fierbințeală ciudată în cap şi 
sângele pulsându-i violent în tâmple. Conversaţia îl 
istovise. Închise ochii. 

— Să-l lăsăm singur. Haidem! vorbi Theodora 
fetelor. Are nevoie de odihnă. Pe seară îi dăm ceva uşor 
de mâncare. 

leşiră, închizând cu grijă uşa în urma lor. Când se 
văzură pe coridor, Theodora izbucni în râs: 

— Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că vom 
ajunge să găzduim un monah. Dacă ar vrea să rămână 
la noi, l-aş ţine cu casă şi masă. Am avea un duhovnic 
la dispoziție. Ehe, mare lucru! 

Aruncă o privire critică asupra fetelor: 

— Acum duceţi-vă şi gătiți-vă! Clienţii au să înceapă 
în curând să sosească. 

Adăugă, gânditoare: 

— Prezenţa acestui om al bisericii în casa noastră e 
un semn. Ne spală de păcate. 

Îşi făcu semnul crucii, apoi rosti cu severitate 
profesională: 


— Hai! La treabă! Nu avem timp de pierdut! 


kkk 


Bartolomeo Contarini debarcă la Veneția într-o 
dimineață senină cu cer sidefiu, străbătut de zborul 
sutelor de porumbei albi din piața San Marco. 
Acoperişurile de plumb ale clădirilor monumentale şi 
turnurile bisericilor scăpărau, reflectând văpaia 
soarelui. 

Îndată ce puse piciorul pe chei, Contarini aspiră cu 
poftă aerul impregnat cu miros de ape, de peşte şi de 
gudron, atât de caracteristic oraşului lagunelor. Nu se 
putea spune că nu era un adevărat fiu al Veneţiei. 
Într-o vreme visase să ajungă doge. Dar acum tintea 
mai sus. Rangul de doge reprezenta, la urma urmei, o 
funcţie ca oricare alta, pe când titlul de duce al 
Athenei avea cu totul altă semnificaţie. Nu depindea 
decât de iscusința lui spre a prelua sceptrul ducal, 
smuls din mâna lui Nerio al II-lea de bătrâna moarte. 
Ducesa văduvă, Chiara Giorgi, iubea cu patimă şi se 
declarase gata să împartă cu el tronul. Atât de mult o 
orbise dragostea, încât nu se mai gândea că gestul ei 
putea primejdui moştenirea fiului ei şi al lui Nerio. 

O singură piedică se ridica în calea lui Contarini. 
Soţia sa, Julia, care îl aştepta iubitoare la Veneţia. Se 
căsătoriseră — zice-se — din dragoste. Explicaţia era 
bună pentru galerie. Julia îl adora, dar el nu o iubise 
niciodată. Acceptase să-i devină soț fiindcă tatăl ei era 
extrem de bogat. La Veneţia combinaţiile matrimoniale 
dictate de interese băneşti nu constituiau o noutate. 
Tinerii de familie bună, dar fără sfant în buzunar, îşi 
aureau blazonul ruginit căsătorindu-se cu fete bogate, 
dar lipsite de obârşie nobilă. Julia se bucura însă şi de 
privilegiul sângelui albastru. Se înrudea cu familiile 


Morosini şi Bragadin, având printre strămoşi dogi, 
amirali, cardinali şi ambasadori. Averea şi noblețea 
sângelui ei erau precumpănite însă de o înfăţişare 
fizică dezavantajoasă. Nu era urâtă, dar şchiopăta uşor 
şi avea un umăr mai înalt decât celălalt. Bartolomeo 
Contarini îi acceptase defectele, dar, spre a nu se face 
de râs în compania ei — frumusețea lui virilă 
demonstra grăitor că se lăsase cumpărat de Julia — îşi 
lăsa nevasta acasă, iar el petrecea în compania 
tinerilor lui prieteni şi a amantelor alese la întâmplare. 
După moartea socrului, întristat în ultimii ani de viața 
uşuratică a depravatului ginere, preluase conducerea 
flotei comerciale, grație căreia bătrânul armator 
acumulase pentru Julia fabuloasa zestre care 
acționase ca un magnet asupra lui Bartolomeo. 
Tânărul venețian îşi administra bine averea. Lungile 
călătorii întreprinse în Peloponez, în Levant ori prin 
porturile Mării Negre îi îngăduiau să stea departe de 
soţia sa luni de-a rândul. 

Calitatea de armator nu prezenta totuşi pentru el o 
atracție deosebită. Negustoria — chiar şi pe picior mare 
— îi repugnase întotdeauna. Mândru de originea lui 
aristocratică, prefera să strălucească la recepții, prin 
turniruri, la vânători, prin cazinouri, unde înfăţişarea 
şi rangul său nobiliar îi creau un nimb de cuceritor 
irezistibil. 

Nu s-ar fi putut spune că ducesa Chiara Giorgi îl 
captivase cu fizicul ei. Era mult mai bătrână decât el, 
iar chipu-i fanat, în ciuda dresurilor, îi trăda vârsta. 
Dar prin intermediul ei putea pune mâna pe ducatul 
Athenei. În ziua când Chiara Giorgi va muri — era în 
ordinea firească a lucrurilor să moară înaintea lui — 
nu-i va fi greu să îşi asume sceptrul, înlăturându-l de 
la tron pe nevârstnicul fiu al răposatului Nerio. 


„Duce de Athena!” Ori de câte ori rostea titlul 
acesta, Bartolomeo Contarini încerca un simțământ de 
extaz. Se şi vedea cu mantia ducală pe umeri, cu 
coroana pe cap şi cu sceptrul în mână, privind de pe 
treptele tronului turma de demnitari şi de diplomaţi 
străini prosternațţi la picioarele lui. Atunci va discuta 
de la egal la egal cu dogele Veneţiei, cu împăratul 
Bizanțului şi cu ceilalți suverani din Europa şi Asia. 
lar dacă va avea un cap politic bine organizat, va reuşi 
poate să îşi extindă posesiunile asupra întregului 
Peloponez şi asupra Bizanțului însuşi. 

Îl apuca ameteala la gândul perspectivelor care i se 
deschideau dacă va deveni ducele Athenei. Dacă! 
Fiindcă exista un „dacă”! lar acest „dacă” îşi găsea 
întruchiparea în persoana Juliei. Julia devenise 
jenantă. Trebuia să scape de ea. Divorțul? Căpeteniile 
Bisericii Catolice se cutremurau când li se cerea să 
admită desfacerea căsătoriilor prin divorţ. Se putea 
obține anularea unei căsătorii prin dispensă papală, 
dar aceasta cerea timp şi bani, iar Bartolomeo nu voia 
să piardă timp şi nici să cheltuiască mulţi bani. Mai 
exista o soluţie... 

Înainte de a se înapoia la locuinţa lui de pe Canale 
Grande, Bartolomeo trecu pe la sediul firmei sale de 
import-export. Lucră cu procuriştii până la ora 
prânzului, apoi plecă spre casă. Avusese grijă să o 
anunţe pe Julia printr-un mesager că sosise la Veneţia 
şi că aveau să prânzească împreună. 

Când Bartolomeo străbătu cu gondola Canale 
Grande, schimbă saluturi cu numeroşi cunoscuți. Din 
mersul bărcilor îl poftiră la cursele de cai care aveau 
loc pe terra firma, ori la diferite petreceri mai puţin 
nevinovate. Ajuns la locuinţa lui, constată că iubirea 
soției nu scăzuse. Palatul, o clădire majestuoasă, cu 


ferestre înalte şi balcoane multe, avea fațada 
împodobită cu tapiserii, în semn de mare sărbătoare. 
Profuziune de flori înfrumusețau şi interiorul 
edificiului. Ghirlande multicolore, împletite în câteva 
ore, se încolăceau pe balustradele scărilor, pe 
coloanele de marmoră, în jurul uşilor ori al 
candelabrelor de bronz. Julia, îmbujorată de fericire, îl 
aştepta în pragul casei. Purta o rochie albă, ca de 
mireasă, în cinstea omului idolatrizat. 

Bartolomeo o îmbrăţişa cu dragoste perfect trucată. 
De la o vreme măruntele infirmităţi ale soţiei îi creau o 
senzaţie de greață vecină cu voma. Ajunsese să o 
urască fiindcă se crampona de el, fiindcă îl înăbuşea 
cu iubirea, fiindcă îl exaspera cu mângâierile, cu 
sărutările ei pasionate. Bine cel puţin că nu era 
geloasă. Sau poate că încerca acest simțământ, dar şi-l 
ascundea fiindcă îşi ştia soţul susceptibil şi mai ales 
hotărât să-şi apere libertatea. 

Luară prânzul împreună în marea sufragerie de la 
etajul nobil, folosită numai la zile mari. În cinstea lui, 
Julia  poruncise servitorilor să etaleze pe masă 
farfuriile, tăvile şi tacâmurile de aur. Flori erau 
aruncate cu studiată neglijență pe cuvertura de 
dantelă fină. 

Pentru Julia prânzul fu o adevărată încântare. 
Bartolomeo străluci prin galanterie. O copleşi cu 
complimente, se arătă sentimental, aproape tandru. 
Juliei nu-i venea să creadă într-atâta fericire. 

După-amiază făcură dragoste, Bartolomeo 
comportându-se ca un amant înflăcărat. Băură vin, 
savurară dulciuri şi se culcară, în sfârşit, spre a-şi 
reface energia... 

Dormiră până la lăsatul serii. Când se treziră, masa 
îi aştepta pusă. De data aceasta Bartolomeo se 


mulțumi să pigulească o langustă şi câteva boabe de 
strugure. Banchetul îmbelşugat de la prânz, pretextă 
el, îl săturase pe deplin. 

— După cină mă duc la cazino, să mă întâlnesc cu 
prietenii, adăugă jovial. Sunt nerăbdător să-i văd după 
lunga-mi absenţă. 

Pe chipul Juliei se aşternu fugar o umbră pe care 
se sili să o izgonească, spre a nu-şi indispune soțul. 

— Cum îţi face plăcere, dragule. 

— Poţi să te culci, Julia, adăugă calm. Nu întârzii 
mult peste miezul nopţii. Când mă întorc, am să te 
trezesc cu sărutări. 

Fiindcă Julia suferea de insomnii, o sfătui să ia 
leacurile care o ajutau să doarmă. 

— La înapoierea mea vreau să te găsesc odihnită, 
proaspătă. Înflăcărarea mea amoroasă nu s-a potolit, îi 
spuse, sărutând-o pe gât. 

Julia se  înfioră de plăcere. Era atât de 
recunoscătoare soţului, încât îi iertă escapadele. 
Niciodată nu fusese atât de drăgăstos. Buna dispoziţie 
a stăpânei se transmise şi servitorilor. Toţi ştiau că se 
vor alege cu daruri bogate. Când era fericită, Julia se 
simţea obligată să-i facă fericiţi pe toţi cei din jur. 

Bartolomeo plecă la cazino, unde îl aşteptau vechii 
tovarăşi de petrecere. Băură, mâncară, se veseliră, 
apoi porniră cu toţii spre locuința Corneliei, o celebră 
curtezană. Acolo aveau să se desfete în orgii, ca pe 
vremea burlăciei. 

Cornelia, anunţată de vizita lui Bartolomeo 
Contarini, mobilizase pe cele mai frumoase bachante 
din oraşul lagunelor. Se ştia că în asemenea ocazii 
nobilul venețian zvârlea cu amândouă mâinile banii. 

Vinurile savuroase, femeile senzuale, cântecele de 
dragoste ale menestrelilor creară o ambianţă prielnică 


desfrânării. În vreme ce unii tineri însoţiţi de 
frumoasele curtezane se pierdeau prin  odăile 
cufundate într-un întuneric complice, Bartolomeo şi 
un grup numeros de prieteni rămaseră să joace în 
zaruri grațiile Corneliei, regina serii. Admiratorii 
angajară sume mari. Vizibil ameţit de băutură, 
Bartolomeo ponta grămăjoare de aur. În timp ce jocul 
se desfăşura pătimaş, Bartolomeo se desprinse pe 
nesimţite de grupul prietenilor şi ieşi pe balcon. Dacă 
l-ar fi observat cineva, ar fi pretins că ieşise să ia aer. 

Când se văzu pe balcon, fumurile beţiei îl părăsiră 
ca prin farmec. Era mai lucid ca niciodată. Nu alesese 
întâmplător casa Corneliei. Balconul, nu prea ridicat 
de la sol, privea spre o străduță strâmtă, laterală, 
mărginită de ziduri acoperite cu iederă. În aceeaşi 
străduță răspundea şi grădina înconjurată de un zid 
nu prea înalt din spatele locuinţei lui. 

Sări cu mişcări elastice balustrada balconului, 
coborând în străduță. Se îndreptă fără zgomot spre 
zidul înconjurător al grădinii sale şi îl escaladă cu 
uşurinţă. Se strecură printre tufişurile de trandafiri, 
care alcătuiau nişte parfumate paravane vegetale, şi se 
apropie de o uşă dosnică a casei. O descuie fără 
zgomot şi pătrunse într-un coridor luminat slab de un 
opaiț. Clădirea era cufundată în linişte. Toată lumea 
dormea. Slujitorii, istoviţi după pregătirile sărbătoreşti 
din timpul zilei, zăceau, desigur, insensibili la zgomote. 

Bartolomeo păşea  tiptil prin coridoarele 
întunecoase, îndreptându-se spre scara de serviciu 
care ducea la etajul nobil. Urcă treptele păşind ca o 
pisică şi, după ce străbătu un culoar larg, împodobit 
cu statui şi tapiserii, ajunse în dreptul dormitorului 
Juliei. Apăsă cu grijă clanţa. Intră în vârful picioarelor 
în încăperea vag luminată de o candelă aprinsă. 


Julia dormea, respirând liniştit. Paharul cu leacuri 
pentru somn stătea gol pe masa mică de lac chinezesc 
de lângă căpătâiul patului. Păru-i blond era revărsat 
pe perna de mătase, 

Bartolomeo se apropie tiptil de pat. Dădu încet la o 
parte vălul subţire, care o ferea pe Julia de țânțari, şi, 
cu gesturi molcome, scoase din buzunar un şiret de 
mătase, îl făcu lat şi, cu un gest fulgerător, îl petrecu 
pe după gâtul soției şi îl strânse cu putere. Julia ridică 
mâinile, horcăi, se zbătu neputincioasă, în vreme ce 
ochii deschişi îi ieşeau din orbite. Se mai smuci de 
câteva ori, scuturată de spasmele morţii, apoi 
încremeni. Totul se desfăşurase în câteva secunde. 
Bartolomeo nu-i dădu drumul până nu se încredinţță 
că scânteia vieţii părăsise definitiv trupul ei firav. 

Dintr-o cutie cu bijuterii de pe masa de toaletă, 
smulse câteva piese de valoare, coliere de perle, broşe, 
brățări şi le vâri în buzunar. 

Pe acelaşi drum pe care venise ieşi în stradelă. 
Merse până la capătul ei. Stradela se termina 
coborând câteva trepte până la un canal lateral, legat 
de Canale Grande. Acolo aruncă bijuteriile în apă. Se 
înapoie la locuința Corneliei. Escaladă balconul şi, 
după ce se văzu pe terasă, aspiră adânc aerul, apoi 
începu să se clatine ca şi când l-ar fi toropit beţia. 
Mergând în zigzag, se înapoie printre prietenii care 
continuau să joace în zaruri. Nimeni nu-i remarcase 
lipsa. 

Bartolomeo nu o câştigă pe Cornelia. Lorenzo 
Malavoglio, un tânăr spălăcit, cam prostănac, dar plin 
de bani, avu acest noroc, spre ciuda celorlalți jucători. 
Bartolomeo se prefăcu tare amărât de ghinionul lui, 
deşi în sinea sa se bucura, fiindcă nu-i ardea să facă 
dragoste după cele întâmplate în dormitorul soției sale. 


Rămaseră cu toţii la Cornelia până ce soarele se ivi 
din mare şi se urcă sus pe cer. Bartolomeo stăruise să 
se prelungească petrecerea. 

— Sunt luni de zile de când n-am mai avut parte de 
un asemenea zaiafet, bolborosea împleticit, în stilul 
celei mai crunte bețţii. 

— Te aşteaptă nevasta acasă, Bartolomeo, îi vorbi 
Lorenzo cu solicitudine. 

Şi el abia se mai ţinea pe picioare. Era însă fericit. 
Cornelia îl scuturase de bani şi îl golise de sevă. 

— Hai, Bartolomeo, fii cuminte şi du-te acasă! îl 
bătu pe umăr. Ce-o să zică Julia? 

— Las-o să aştepte, mormăi Bartolomeo. De asta 
sunt făcute nevestele. Să aştepte! 

Îşi luară rămas bun de la Cornelia abia când 
clopotul ceasului din piața San Marco vesti ora 
prânzului. 

— Prieteni, le vorbi Bartolomeo după ce ieşiră din 
casă, nu ne putem despărți atât de repede. Vă invit pe 
toți să luaţi prânzul la mine. Am adus din Peloponez 
vinuri greceşti cum n-aţi mai băut de multă vreme. 
Cine mă iubeşte mă urmează! 

Câţiva tineri obiectară că se făcuse târziu, că erau 
aşteptaţi pe la casele lor. 

— Nici nu vreau să aud! se împotrivi Bartolomeo. 
Dacă poftiți, n-aveţi decât să vă anunţaţi familiile. Vă 
pun la dispoziție toţi slujitorii mei. 

Prietenii, toropiți de băutură şi de oboseală, se 
lăsară îmbarcaţi în gondolele ce se îndreptară, în sunet 
de ghitare, spre locuinţa lui Bartolomeo. Traseră la 
peristilul palatului. Clătinându-se amețiți, invitații 
urcară treptele de marmoră de la intrare. Bartolomeo 
bătu în uşă cu ciocanul de bronz sculptat în chip de 
leu. În dosul canaturilor înalte se auziră paşi grăbiţi. 


— Puţină răbdare, îşi încurajă prietenii. Vin să ne 
deschidă. Da, da. Acum vin... O clipă... Hei, deschideţi 
mai repede, voi cei dinăuntru! strigă cu glas dogit de 
băutură. 

Uşa se deschise şi în prag apăru majordomul într-o 
stare de agitație indescriptibilă. Când îşi văzu 
stăpânul, ridică mâinile către cer în semn de rugă. 

— Slavă Domnului că aţi venit! De când vă caut. 
Oamenii noştri au răscolit Veneţia. 

— Ce s-a întâmplat? rosti Bartolomeo, morfolindu-şi 
cuvintele. 

— Stăpâna a fost ucisă! Strangulată în cursul 
nopţii! 

— Cum? strigă Bartolomeo, luptându-se vizibil cu 
fumurile beţiei. Ce spui? 

— Hoţii au pătruns în palat. Au ucis-o pe stăpână şi 
i-au furat bijuteriile. Am anunțat zbirii, care 
anchetează acum cazul. 

În zilele următoare, Bartolomeo manifestă o durere 
profundă, teatrală. Aceasta nu-l împiedică să facă 
demersurile necesare spre a deveni stăpânul averii 
lăsate de soţia şi de socrul său. Umbla îmbrăcat în 
negru, dădea zilnic câte o raită la cimitir, nu lipsea de 
la slujbele religioase oficiate în bisericile frecventate de 
lumea bună, îşi evita prietenii şi ducea o viaţă retrasă. 
Cunoscuţții îi lăudau pietatea, delicateţea 
sentimentelor şi respectul pentru memoria sărmanei 
decedate, exteriorizat nu numai prin multiple servicii 
religioase, ci şi prin daruri bogate închinate 
monastirilor şi aşezămintelor filantropice. 

Lansă zvonul că durerea sufletească îi era atât de 
mare, încât nu se mai simțea în stare să rămână la 
Veneţia, unde fiecare colțişor evoca chipul dispărutei. 


Se va înapoia în Levant şi, abia după ce se va mai 
linişti, va reveni în oraşul natal. 

Într-o seară, îndată după cină, majordomul îi aduse 
un răvaş sigilat, făcut sul. 

— L-a lăsat un băieţțandru pentru dumneavoastră. 

Curios, Bartolomeo îl luă şi îl desfăcu. Cine îi putea 
trimite mesaje în acest chip? Vreo amatoare de intrigi 
amoroase. Era deprins cu aventurile erotice, 
înconjurate de mister. Dar acum, la câteva zile după 
moartea Juliei. se impunea să păstreze un oarecare 
decorum. Dacă i se ofereau însă condiţii de o discreţie 
desăvârşită... 

Privirile-i parcurseră rândurile scrise stângaci, dar 
destul de citeț. Deodată inima-i încetă parcă să mai 
bată. 

„Preacinstite Messer, autorul acestor rânduri vă 
poate furniza informații complete şi foarte interesante 
asupra făptaşului crimei a cărei victimă a căzut soția 
dumneavoastră. Dacă doriţi să le păstraţi numai pentru 
dumneavoastră, vă rog să veniţi în seara aceasta, după 
vecernie, în fața bisericii San Samuele. Un prieten care 
vă doreşte numai binele.” 

Bartolomeo simţi cum îl podidesc năduşelile. Era 
vorba de o farsă, ori exista realmente un martor al 
isprăvii lui? Avea destule cunoştinţe sus-puse, spre a 
nădăjdui că ar putea scăpa cu fața curată în cazul că i 
s-ar deschide un proces în temeiul unor mărturii 
susceptibile să aducă dovezi împotriva lui. Nu era 
exclusă însă nici primejdia ca jocurile de influență să 
dea greş. Se văzuseră destule cazuri în care tineri îşi 
puseseră capul pe butuc fiindcă se făcuseră vinovaţi 
de crime descoperite de zbirii Serenissimei Republici. 
Mai ales acum, când trebuia să plece la Athena, spre a 


se căsători cu ducesa Chiara Giorgi, nu îşi putea 
îngădui un proces penal infamant. 

După ce chibzui îndelung asupra conduitei pe care 
trebuia să o adopte, ajunse la concluzia că cel mai 
înțelept lucru era să se înfățişeze la întâlnire. N-ar fi 
imposibil să i se fi întins o cursă. Vreuna din femeile 
pe care le părăsise, sau vreun soţ gelos încerca să-l 
atragă noaptea într-un loc puţin frecventat, spre a-i 
face de petrecanie. Cuminte ar fi să se ducă la întâlnire 
escortat de câţiva slujitori înarmaţi. Dar acest lux de 
precauţiuni nu-l va speria pe indezirabilul „prieten 
care-i dorea numai binele”? 

Se întunecase. Trebuia să se grăbească dacă voia 
să ajungă la timp la întâlnire. Bartolomeo se îmbrăcă 
în negru, îşi aruncă pe umeri o capă şi îşi puse mască, 
obicei de mult încetățenit în oraşul lagunelor. Nu 
neglijă a-şi atârna la şold o sabie solidă, una din acele 
arme denumite schiavone, precum şi a-şi prinde la 
brâu un pumnal. Apoi plecă la drum. 

Se îndreptă spre biserica San Samuele pe o rută 
ocolită, folosind şi gondole, şi mersul pe jos. Avu tot 
timpul grijă să se asigure că nu e urmărit. Când 
ajunse la destinaţie, piaţeta din faţa bisericii era 
pustie. Îşi spuse că trebuia să aibă răbdare. Ar fi jurat 
că „binevoitorul prieten” îi pândea fiecare mişcare 
înainte de a-şi face cunoscută prezenţa. 

Luna se ridicase deasupra acoperişurilor, dar 
obrazu-i argintiu era acoperit când şi când de nori 
fugari, împrejurare favorabilă lui Bartolomeo. Prefera 
întunericul. De-a lungul piaţetei şerpuiau apele 
canalului, negre ca smoala. 

De după colțul bisericii se ivi o umbră. Bartolomeo 
se prefăcu a nu o observa. Se plimba încet în susul şi 


în josul cheiului, dar nu o pierdea din ochi. După un 
timp umbra se apropie cu aparentă timiditate. 

— Buona notte, Messer! rosti un glas cântat, care-i 
păru lui Bartolomeo plin de perfidie. 

— Buona notte. 

Şi necunoscutul era înfăşurat într-o capă neagră. 
Purta de asemenea mască. „Şi-a luat toate 
precauțiunile”, reflectă Contarini. 

— M-ai chemat. Ce pofteşti? vorbi cu brutalitate. 
Dacă ai să-mi spui ceva important, dă-i drumul! Nu 
am timp de pierdut. 

Tonul său dur era menit să demonstreze individului 
că nu avea de gând să se lase impresionat de 
eventualele lui destăinuiri. Dar bluff-ul nu-şi atinse 
scopul. Individul râse. 

— Am să vă spun lucruri importante. Pot să vă pun 
pe urmele asasinului soției dumneavoastră. L-am 
văzut din clipa în care a sărit în stradă de pe balconul 
curtezanei Cornelia — drăguță fată, nu-i aşa? 

Îi înşirui apoi toate mişcările pe care el, 
Bartolomeo, le săvârşise în noaptea aceea înainte de a 
intra pe furiş în propria sa locuinţă, iar după aceea 
cum ieşise, tot pe ascuns, cum aruncase bijuteriile în 
canal şi cum se cățărase pe balcon, dispărând în 
încăperile locuite de Cornelia. 

— Ca să vă dovedesc că nu spun minciuni, reluă 
după o pauză necunoscutul, scoțând un obiect din 
buzunar, v-am adus ceva. lată! zise, arătându-i un 
colier de perle, pe care-l strecură apoi la iuțeală în 
ascunzişul  veşmântului. Unul din  giuvaerurile 
aruncate în canal. Sunt bun înotător, Messer. Mi-am 
zis că ar fi păcat să se piardă asemenea mândreţe de 
nestemate. Celelalte sunt puse la loc sigur. Nu cred că 


aveți nevoie de ele. Prea v-ar aminti de biata 
dumneavoastră soție. 

Bartolomeo trase aer în piept. Ironia din glasul 
individului îl stârnea mai aprig decât nişte lovituri de 
bici. 

— Ce vrei de la mine? rosti gutural. 

Necunoscutul făcu un gest vag. 

— M-am gândit că îmi veţi mulțumi pentru 
informaţiile acestea, după părerea mea, nepreţuite, 
oferindu-mi o sumă de bani corespunzătoare. Nu sunt 
pretenţios, Messer. 

Bartolomeo îşi dădu seama că omul putea să-l ducă 
la spânzurătoare. Trebuia să joace aparent deschis. 

— Cât vrei? 

— Cinci mii de ducați de aur, rosti suav 
interlocutorul. 

— Cam mult, se tocmi de formă Bartolomeo. 

— Vai, Messer, trebuie să recunoaşteți că, în 
temeiul mărturiilor mele, tribunalul poate expedia pe 
ucigaş direct în grija călăului. Vreţi să spuneţi că nu 
am dreptate? 

Bartolomeo păru să cântărească mintal suma 
pretinsă. 

— O mie de ducati, vorbi aproape şoptit. 

— Cinci mii, Messer. Nici un ban mai puţin, replică 
tipul. Sunt modest. Aş fi putut să cer mai mult, 
adăugă ameninţător. 

Bartolomeo remarcă schimbarea de ton. 

— Cine mă asigură că nu ai să-mi ceri şi alte sume 
de bani? 

Individul se ploconi. 

— Sunt om de onoare. Cu banii aceştia plec la 
Roma, şi acolo îmi refac viața. În ultima vreme m-a 


urmărit ghinionul, Messer. De data asta norocul s-a 
îndurat din nou să-mi surâdă. 

— Fie, cădem la învoială, replică Bartolomeo. Dar 
dacă îți mai calcă piciorul prin Veneţia, vei avea de a 
face cu mine. 

— N-o să mai auziți de umilul dumneavoastră 
servitor, aici de față, în vecii vecilor. Vă jur. 

— Bine. Îţi dau banii. 

Bartolomeo îşi duse mâna la brâu, ca şi când ar fi 
vrut să scoată o pungă cu aur. Smulse însă brusc din 
teacă pumnalul şi, mai înainte ca necunoscutul să se 
fi putut dumiri, i-l înfipse cu sete în pântece. Simţi 
cum lama pătrunde adânc în măruntaiele moi. Omul 
icni. Un fir de sânge îi apăru în colțul gurii. Se frânse 
în două. 

— Asasinule!... Asasinule! bolborosi. 

Se aflau pe marginea canalului lipsit de balustrade. 
Bartolomeo dădu un brânci rănitului. Omul deschise 
braţele, căutând parcă un sprijin, şi se prăbuşi în 
apele negre, care plescăiră, înghițindu-l. Nobilul 
venețian se uită câtva timp la învelişul lor negru, spre 
a se asigura că individul nu va mai ieşi la suprafaţă, 
iar după ce aruncă o privire fugară în piaţeta pustie, 
plecă grăbit, adâncindu-se într-una din străduţele 
strâmte şi întortocheate care răspundeau în piaţetă. 

Regreta că se grăbise şi că, înainte de a-l îmbrânci 
în canal, nu îi luase colierul de perle, care putea fi 
uşor identificat. Bijuteriile magnifice ale Juliei erau 
arhicunoscute. Îşi zise însă, că, la urma urmei, tot răul 
este spre bine. Anchetatorii care vor cerceta cadavrul 
vor ajunge la concluzia că individul nu era străin de 
uciderea Juliei Contarini. Poate că tocmai el săvârşise 
crima. 


Bartolomeo se uită în urmă. Nu văzu ţipenie de om. 
Înveselit, începu să fluiere un cântec nou, auzit la 
petrecerea Corneliei. N-ar fi rău să facă o vizită 
curtezanei. O noapte petrecută în braţele ei îi va calma 
nervii. Era satisfăcut. Lucrurile îi mergeau bine. Era 
bogat, liber, iar în Grecia îl aştepta mâna întinsă a 
ducesei Chiara Giorgi. Ducatul Athenei i se oferea pe 
tavă. lar la capătul drumului îl aştepta, poate, tronul 
Bizanțului... 


kkk 


Zidurile înconjurătoare ale Constantinopolelui se 
înălțau trufaşe, pierzându-şi culmile crenelate în pâcla 
dimineții. Erau atât de înalte, încât evocau un lanț de 
munţi cu vârfuri acoperite de nori. Împăratul 
Constantinos stătea la picioarele lor şi le contempla 
gânditor. Însoţit de câţiva curteni şi urmat de escortă, 
ieşise pe poarta militară Sf. Roman, spre a cerceta 
starea fortificațiilor exterioare ale oraşului. La prima 
vedere,  impunătoarea barieră de piatră părea 
inexpugnabilă. O examinare mai atentă scotea însă la 
iveală fisuri acoperite parţial de perdelele de iederă, 
cățărate pe blocurile de piatră. Pe alocuri zidurile se 
scofâlciseră ca obrazul unui bătrân, amenințând cu 
surparea. 

— Şi-au făcut datoria, străjuind o mie de ani oraşul, 
rosti basileul fără a se adresa cuiva anume. Au nevoie 
de reparaţii urgente. 

Se întoarse spre Demetrios Cantacuzino, aflat în 
stânga sa: 

— Să angajezi fără zăbavă arhitecți şi meşteri, ca să 
le dreagă. Asediul să nu ne găsească nepregătiți. 
Începeţi neîntârziat lucrările! 


Locţiitorul marelui logotet clătină din cap în semn 
de încuviințare. 

— Am şi dat dispoziţie administratorului general al 
arsenalelor să-mi întocmească o listă a arhitecţilor 
pricepuţi în domeniul fortificațiilor. 

De față se afla şi senatorul Kalamides. Dornic să 
reintre în grațiile împăratului — căci acesta avea încă 
destulă putere spre a-l nimici — încerca să îşi 
manifeste cu orice prilej devotamentul şi zelul. 

— Priceperea nu este îndestulătoare, interveni cu 
patos. Arhitecţii trebuie să dea dovadă de respect 
pentru banul public. Să nu facă cheltuieli 
extravagante, ci să folosească fiecare bănuţ cu multă 
socoteală. Cunosc doi arhitecţi deosebit de competenţi, 
care, cred eu, sunt în stare să execute lucrarea. Unul 
din ei este călugăr. O dovadă în plus în sprijinul 
onestităţii sale. În ceea ce mă priveşte, i-am folosit la 
construcția reşedinței mele constantinopolitane. 

— Să mi-i trimiţi, interveni Demetrios Cantacuzino. 
Să stau cu ei de vorbă. 

Împăratul întoarse privirile spre Kalamides. Care 
era jocul acestuia? se întrebă intrigat. Căci senatorul 
ascundea multe în tainița sufletului său. 

Apoi îl uită, fiindcă îl absorbi spectacolul zidurilor 
milenare, martore la atâtea evenimente hotărâtoare din 
existența imperiului. Să fi bănuit oare basileul 
Theodosius al II-lea, care le înălțase în secolul al V-lea, 
că centura aceasta de piatră, desfăşurată de la Cornul 
de Aur şi până la Marea de Marmara — încălecând 
dealuri şi văi — va stăvili mai bine de un mileniu 
repetatele şi  violentele atacuri ale barbarilor, 
supraviețuind pierderii mai tuturor posesiunilor 
teritoriale ale imperiului? Să se fi gândit oare basileul 
Heraclius — constructorul zidului care avea să 


cuprindă înlăuntrul lui biserica şi palatul Blachernelor 
— că urmaşii săi, rămaşi stăpâni numai pe această 
metropolă a Bizanțului, vor ajunge să trăiască agonia 
jalnică a imperiului? Căci el, Constantinos, al 
unsprezecelea la număr, era prea lucid ca să nu-şi dea 
seama că Imperiul Roman de Răsărit se afla în 
preajma sfârşitului. 

Până acum fortificațiile dinspre uscat ale oraşului 
fuseseră inexpugnabile. Numai zidurile dinspre mare, 
durate de basileul Theophilos din dinastia Amoriană, 
cedaseră în fața presiunii flotei lui Enrico Dandolo, 
permițând cruciaților latini — în acel întunecat secol al 
XIII-lea — să se reverse în oraşul asediat. 

Deşi acest precedent ar fi trebuit să-l îngrijoreze, el, 
Constantinos, era preocupat mai mult de fortificațiile 
dinspre uscat. Ştia că dintr-acolo se va produce marele 
atac. Flota otomană — aflată în plină organizare — nu 
prezenta încă o primejdie majoră. 

Un vânticel răcoros se stârni, sfâşiind pânza de 
pâclă aşternută asupra culmilor crenelate ale zidurilor. 
Cerul se limpezi, iar soarele prinse a străluci la orizont, 
proiectând până departe, spre apus, umbrele 
giganticelor turnuri —  santinele de piatră ale 
Constantinopolelui. Formidabila barieră de piatră care 
delimita fruntariile oraşului inspiră basileului un 
simțământ de încredere, de siguranţă, de linişte după 
temerile ce-l munciseră până atunci. Era greu de 
crezut că fortificațiile acestea, care rezistaseră cu 
succes atâtor asedii, vor ceda sub presiunea oştirilor 
lui Mehmed. 

Constantinos examina suita de obstacole ridicate în 
calea vrăjmaşilor. În primul rând, şanţul cu apă, lat de 
circa douăzeci de metri şi adânc de şapte metri. Apoi 
escarpa de piatră mărginită de un parapet, ce apăra 


un fel de esplanadă — peribolos — lată de opt metri, pe 
care se instala întâiul eşalon de trupe bizantine. Se 
ridica după aceea prima linie de ziduri — zise 
exterioare — prevăzute cu deschideri pentru gurile de 
foc şi cu parapete în dosul cărora aveau să fie 
amplasați artileriştii şi arcaşii. Fortificațiile acestea, 
străbătute de săli boltite şi culoare interioare, aveau o 
înălțime de aproximativ cincisprezece metri. Scări 
săpate în piatră duceau până sus, la metereze şi la 
turnuri. Se deschidea după aceea o nouă esplanadă — 
parateichion — destinată deplasării rapide a trupelor 
dintr-un punct al fortificațiilor într-altul. Urma apoi a 
doua linie de ziduri, înalte de peste douăzeci de metri, 
adevărata barieră a metropolei, de-a lungul căreia se 
înşiruiau turnuri masive, cu câte trei nivele, străbătute 
de încăperi numeroase, culoare şi scări necesare 
mişcării trupelor de apărare. Şi aici, deschideri zgârcite 
îngăduiau gurilor de foc să-şi descarce muniția asupra 
asediatorilor. 

De aici, din punctul în care se afla, Constantinos 
nu putea vedea şi fortificațiile care se desfăşurau de-a 
lungul ţărmurilor Cornului de Aur şi al Mării de 
Marmara. Ştia însă că acestea se reduceau la un 
singur val de ziduri. Spre sud se deschideau două 
porturi fortificate. O debarcare inamică dinspre Marea 
de Marmara ar fi fost în mod practic imposibilă, 
deoarece curentul maritim era puternic, iar bancuri de 
nisip şi stânci submarine primejduiau navigația. 
Cornul de Aur era mărginit de antrepozite, de şantiere 
navale, de cheiuri pentru navele militare şi comerciale. 
Pentru a nu se mai repeta trista experiență când 
oraşul fusese cucerit în urma unui asalt dinspre 
Cornul de Aur, braţul acesta de apă putea să fie închis 
cu un lanţ gros ce unea coasta Constantinopolelui — 


punctul Scala Timasii — cu Galata, cartierul aflat în 
stăpânirea genovezilor. 

Un mare număr de porți — unele folosite de civili; 
altele rezervate militarilor — îngăduiau trecerea de o 
parte şi de alta a zidurilor. 

Împăratul Constantinos se opri în dreptul acelei 
porțiuni a incintei pe sub care pătrundeau în oraş 
apele râului Lycus. Aici, în preajma porții militare Sf. 
Roman, se afla unul dintre punctele slabe ale lanţului 
de fortificații. Chemă pe Demetrios Cantacuzino şi îi 
porunci să vegheze asupra întăririi zidurilor şi să 
înlocuiască grătarele de fier plasate de-a curmezişul 
canalului prin care se scurgeau apele râului, căci pe 
acolo s-ar fi putut strecura soldați inamici. 

Dădu pinteni calului şi se apropie de buza şanţului 
exterior. Pe alocuri, malurile întărite cu piatră se 
surpaseră. Fruntea basileului se întunecă. Ravduhas, 
comandantul fortificațiilor, dăduse dovadă de 
neglijență. Dacă aceste deteriorări ar fi fost reparate la 
timp, nu ar fi ajuns în halul de azi. Acum ar fi inutil 
să-i reproşeze indolența. Ca şi Lucas Notaras, 
Ravduhas s-ar fi justificat invocând lipsa de fonduri 
băneşti. 

„Iresponsabili! reflectă mânios basileul. 
responsabili şi necinstiți! Vai, pe ce mâini ai încăput, 
Constantinopole! Cred că în clipa aceasta străbunii 
noştri se răsucesc în morminte, plângând nimicnicia 
urmaşilor!” 

Primejdia la care era expus oraşul datorită 
nedemnilor săi conducători îi umplu sufletul de jale. 
Se uită la zidurile crăpate, la blocurile de piatră 
desprinse alocuri din lăcaşurile lor şi în clipa aceea 
avu o viziune cumplită. Ochii minţii lui desluşiră şiruri 
nesfârşite de luptători musulmani, cățărându-se pe 


fortificații. Atât de mulți erau, încât acoperiseră 
zidurile şi pământul. Colcăiau aşa cum colcăie miriade 
de termite pe un muşuroi gigantic... 

Un râset țâşni din sânul suitei lui, sfâşiind vraja. 
Constantinos îşi duse mâna la ochi, apoi se uită din 
nou la ziduri. Coşmarul pierise. Fortificațiile se înălțau 
mândre, iar pe culmile lor se zăreau printre dinții 
meterezelor  căştile strălucitoare ale soldaților 
bizantini. 

Împăratul întoarse capul spre suita sa. Râsetul 
încetă. Veselia de pe chipurile aghiotanților se şterse 
aşa cum se şterge abureala de pe un geam. Redeveniră 
gravi, protocolari. 

„Râd! reflectă împăratul surprins. Cum de mai au 
poftă să râdă, când spectrul morţii pluteşte asupra 
lor?” 

Printre ofițerii tineri din suită se afla şi Don 
Francisco de Toledo, coborâtor din nobila familie a 
Comnenilor şi văr al împăratului. Don Francisco 
întruchipa frumusețea luptătorului spaniol călit în 
bătăliile pentru reconquista ţării lor. Tânăr, mândru, 
cu un zâmbet fluturându-i veşnic pe buze, descreţțea 
adeseori cu glumele şi poveştile lui fruntea înnourată a 
împăratului. 

Constantinos îi făcu semn, chemându-l în preajma 
sa. Don Francisco se apropie în galopul mic al calului, 
pe care-l struni în preajma suveranului. 

— Cer iertare, Majestate, fiindcă mi-am permis să 
râd, tulburând gândurile Majestăţii-tale. 

Constantinos zâmbi cu indulgență. Cum s-ar fi 
putut supăra pe acest tânăr înzestrat de natură cu 
toate darurile, care părăsise Spania natală spre a-şi 
pune sabia în slujba apărării Bizanțului? 


— M-ai smuls din marasmul unor gânduri tare 
urâte, Francisco, i se adresă cu blândeţe împăratul. 
Dar ce v-a făcut să râdeţi? 

Don Francisco surâse, dezvăluindu-şi dinţii albi şi 
strălucitori. 

— Tânărul Samonas ne istorisea o întâmplare plină 
de haz din lumea înaltă constantinopolitană. Dar nu 
îndrăznesc să răpesc timpul Majestăţii-tale cu 
asemenea  frivolități, deşi pentru părţile în cauză 
faptele apar într-o lumină foarte serioasă. 

— Viaţa supugşilor mei, cu bucuriile şi supărările 
lor, m-a interesat întotdeauna. Dacă am putut să le 
vin într-ajutor, am făcut-o fără şovăială. Acum 
vorbeşte! Te ascult! 

— Trista păţanie a căpitanului de Brienne, 
înjunghiat sub ferestrele iubitei sale, a avut urmări 
penibile pentru toate părţile interesate. Chrisanta 
Lucan este de atunci sechestrată în locuinţa ei de către 
soțul încornorat. Față de scandalul stârnit, Lucan s-a 
hotărât să iasă din apatie. Pe de altă parte, senatorul 
Kalamides a anunţat oficial ruperea logodnei dintre 
fiica sa, Irina, şi nefericitul căpitan. Apoi a logodit-o 
degrabă cu fiul mai mare al lui Lucas Notaras. 

— Da, asta ştiu. Mi-au cerut consimțământul acum 
zece sau cincisprezece zile. 

Constantinos omise a vorbi tânărului spaniol 
despre îndoielile pe care i le strecurase în suflet 
această alianță matrimonială între două dintre cele 
mai bogate familii din Constantinopole. De la o vreme 
încoace îl munceau bănuieli pe care nu le putea încă 
verifica. Serviciul său de informaţii nu funcţiona 
mulțumitor. 

— Lovitura de teatru abia acum vine, adăugă Don 
Francisco. De Brienne a împrăştiat vestea că se află în 


posesia unor documente care aruncă o lumină foarte 
tulbure asupra reputației virginale a frumoasei Irina 
Kalamides. 

— Oho! De Brienne se joacă de mult cu focul. E 
foarte imprudent. Lui Kalamides i-au ajuns la ureche 
declarațiile lui de Brienne? 

— Nu încă, dar nu va întârzia să le afle. 

Împăratul clătină din cap. Se uită la fortificaţii. 

— Viaţa îşi continuă cursul! murmură pentru sine. 
Înfipse pintenii în flancurile calului, pornind la trap 
spre poarta civilă Sf. Roman. În curând şi aceasta avea 
să fie zidită. Până atunci era păzită de un detaşament 
de soldaţi, care nu permiteau intrarea în oraş decât a 
refugiaților romei. În ultima vreme pătrunseseră 
înlăuntrul metropolei sute de căruţe cu cereale salvate 
de țăranii din împrejurimile oraşului. Dar grânele 
acestea nu ar fi acoperit decât o infimă parte din 
necesitățile de hrană ale constantinopolitanilor. Grosul 
proviziilor soseau cu corăbiile dinspre Marea Neagră şi 
dinspre Marea Egee. Constantinos aştepta cu teamă 
încheierea lucrărilor de construcţie a cetăţuii Boghaz 
Kessen, căci ar desăvârşi sugrumarea Bosforului. 

Închiderea porţilor oraşului îl pusese în fața unei 
dileme care-i crease şi probleme de conştiinţă. În 
Constantinopole se aflau în acele zile un mare număr 
de turci, printre care un grup de eunuci tineri de la 
curtea sultanului. Basileul s-ar fi simţit îndreptăţit să-i 
execute, în semn de represalii față de masacrele 
săvârşite de osmanlâi în satele greceşti din preajma 
Bosforului. Dar nu se îndurase să ordone spânzurarea 
lor. O delegaţie de eunuci i se înfățişase cu o suplică 
ciudată: 

— Dacă ne vei da drumul să ieşim din oraş înainte 
de apusul soarelui, îţi vom mulțumi din suflet, Mărite 


Doamne. Dacă noaptea ne va prinde în 
Constantinopole şi puternicul nostru padişah va afla 
acest lucru, va porunci să ni se taie capul. Dacă 
suntem sortiți să pierim, barem să pierim de mâna 
Voastră. Sublimul padişah ne va da pe mâna călăului 
numai după ce vom fi torturați. 

Constantinos se lăsase înduplecat. Le îngăduise să 
părăsească oraşul înainte de apusul soarelui. 
Recunoscători, eunucii îi sărutaseră vârfurile cizmelor. 
Basileul nu-şi regretase gestul de clemenţă, deşi unii 
consilieri îi criticaseră indulgenţa... 

— De Brienne a provocat la duel pe fiul cel mare al 
senatorului Kalamides, continuă Don Francisco să-şi 
reverse sacul cu noutăți. I-a trimis martori în cursul 
acestei dimineți. 

Împăratul se încruntă. 

— Am să interzic duelul. Bizanțul are acum nevoie 
de toți fiii săi. E stupid ca nişte tineri să se ucidă 
prosteşte între ei, în loc să-şi folosească energia şi 
priceperea în mânuirea armelor pentru apărarea 
Constantinopolelui. 

Contemplă din nou fortificațiile, apoi suspină 
adânc. Duelul acesta îi reamintise o chestiune gravă. 
Centura de apărare a oraşului devenea derizorie dacă 
nu se găseau soldați care să lupte pe ziduri. 
Garnizoana Constantinopolelui era redusă. Dacă nu 
vor sosi la timp ajutoare din Apus, soarta metropolei 
rămânea pecetluită. Potrivit calculelor lui 
Constantinos, sultanul Mehmed va începe asediul abia 
în primăvară. O campanie militară în prag de iarnă nu 
era probabilă. Aceasta îi acorda un răgaz ce trebuia 
folosit la maximum. 

Făcu semn unui paj. 

— Căpitanul Reynaud de Brienne să vină la mine! 


Era recomandabil să îmbrace interdicţia duelului 
într-o formă care să nu-l ofenseze pe căpitanul gărzii, 
mai ales acum, în preajma încrâncenatei bătălii. 
Experienţa militară a lui de Brienne era 
indispensabilă. 

Când ofițerul i se înfățişă, Constantinos îi vorbi cu 
bunăvoință, dar şi cu fermitate, cerându-i să renunțe 
la duelul proiectat. 

— Dacă te socoteşti nedreptăţit de senatorul 
Kalamides, să te supui judecății mele. Am să cântăresc 
vina senatorului, şi dacă am să constat că te-a ofensat, 
am să-ţi fac dreptate. 

Căpitanul îşi încleştă mânios fălcile. Se abţinu să 
riposteze. Se mărgini să încline capul în semn de 
asentiment. Îşi făcuse însă rezerve mintale. 

După încheierea inspecției, Constantinos se înapoie 
în oraş. Îndată ce ajunse la palat, chemă pe marele 
şambelan Georgios Sphrantzes. 

— Îţi încredințez o misiune nu numai de mare 
importanţă, dar şi extrem de delicată, în sensul că 
numai eu şi cu tine trebuie să ştim de executarea ei. 

— Porunceşte, Doamne! 

— Să faci un recensământ al populaţiei 
Constantinopolelui, căci vreau să ştiu câți soldați 
putem recruta. Rezultatele finale — îți repet — să le aflu 
numai eu. Ai înțeles? 

După o pauză, adăugă posomorât: 

— Nu vreau să fie informat şi Mehmed de numărul 
luptătorilor pe care mă pot bizui. Cu atât mai mult cu 
cât după estimațţiile mele — evident aproximative — nu 
vom putea chema sub arme mai mult de douăzeci de 
mii de oameni. 

Sphrantzes făcu un gest de surprindere. 


— Numai douăzeci de mii? Constantinopolele este 
un oraş mare, cu populație numeroasă. Ultimele 
recensăminte indicau ceva mai puţin de un milion de 
locuitori. 

— De atunci au trecut trei secole, inclusiv invazia 
latină. Astăzi, Sphrantzes, mă îndoiesc dacă oraşul 
mai cuprinde două sute de mii de oameni. 

Împăratul se apropie de masa de lucru acoperită cu 
o hartă a Constantinopolelui. Cercetă cu privirile 
centura de fortificații. 

— Cu o mână de oameni vom fi nevoiţi să înfruntăm 
un asediu de proporții nemaivăzute. Înaintaşii mei 
aveau la dispoziţie zeci de mii, sute de mii de soldați... 

Se întoarse spre marele şambelan. Ochii lui 
oglindeau o mare tristeţe: 

— Moartea mamei mele, împărăteasa, şi a unchiului 
tău, marele logotet Cantacuzino, m-au lipsit de 
sfaturile lor înțelepte tocmai acum, când aş fi avut mai 
multă nevoie. Lucas Notaras, care vânează de multă 
vreme demnitatea de mare logotet, se laudă 
pretutindeni că nu fac o mişcare fără să-i cer povaţa. 
Ceilalți curteni sunt mânaţți numai de interese 
personale. Chiar şi acum, în ceasul al doisprezecelea, 
nu se gândesc decât să-şi rotunjească averile, să 
acapareze titluri, demnități. 

Se apropie de marele şambelan şi puse mâna pe 
umărul lui: 

— Tu eşti unul dintre puţinii oameni dezinteresațţi 
din jurul meu. Ştiu că şacalii de la Curte te urăsc. Te 
urăsc fiindcă am încredere în tine. Bietul meu 
Sphrantzes! Câte ţări străine n-ai colindat spre a mă 
servi! 

Îi zâmbi cu afecţiune: 


— Iţi aduci aminte ce răspuns mi-ai dat acum trei 
ani. când mi-am exprimat intenţia de a te trimite în 
peţit în Georgia? 

Sphrantzes înclină capul său leonin, cu plete 
înspicate de şuviţe albe. 

— Nu-mi mai amintesc, Mărite Doamne. 

— Mi-ai spus — pe jumătate în glumă, pe jumătate 
în serios — că în absenţa ta vei fi expus primejdiei ca 
soția să te părăsească şi să se retragă într-o monastire. 
Perspectiva aceasta nu te-a împiedicat să pleci la 
drum. Am hotărât să te răsplătesc, încredințându-ţi 
funcția de mare logotet. Dacă am amânat învestirea 
oficială, am făcut-o fiindcă în aceste momente de criză 
n-am vrut să se creeze noi disensiuni în sânul 
consiliului imperial. Notaras mi-ar reproşa înaintarea 
ta, căci l-ar împiedica să facă un nou pas spre tron. 

Sphrantzes îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu-mi place jocul lui. 

— Nici mie. 

— Deşi este cel mai bogat om din Bizanţ, nu a 
contribuit cu nici o sumă la fondul destinat constituirii 
unor noi trupe de mercenari. Nici Kalamides nu a 
contribuit, nici Lucan, nici Pamphilis... 

— Au alte preocupări. Îi suspectez de multă vreme, 
Sphrantzes, dar nu am probe. Mă tem că prefectul de 
poliție este de conivenţă cu ei... Oh, Doamne! De ce 
îngădui să  sălăşluiască atâta egoism, atâta 
deşertăciune în sufletele romeilor?... 


kkk 


Evghenis Kalamides se  năpusti viforos în 
apartamentul soției sale. Ținea în mâna-i zebrată de 
vine albăstrii un pergament pe care-l vântura furios. 


— Doamnă, ştii ce ticăloşie se petrece sub ochii 
dumitale? 

Cleope Kalamides era întinsă pe patul ei larg, cu 
multe trepte, acoperit cu o cuvertură de brocart 
venețian. Aşa cum stătea, cu fața în sus şi cu ochii 
închişi, palidă, nemişcată, părea o moartă expusă pe 
un catafalc. Intrarea intempestivă a soțului o făcu să 
deschidă cu greutate ochii. 

— Ce s-a întâmplat? rosti într-un suflu. 

— Fiica dumitale întreţine corespondență amoroasă 
cu  derbedeul lui Comnen. Suntem  dezonorați, 
doamnă, întreg Constantinopolele râde pe seama 
noastră. Şi asta tocmai acum, când reuşisem să o 
logodesc cu fiul lui Notaras. Îi pregăteam un tron. Fiica 
dumitale a preferat dragostea unui coate-goale. 

Cleope îşi muşcă buzele. Durerile îi sfâşiau 
pântecele. Îşi mişcă anevoie buzele vinete. 

— Nu înţeleg nimic. 

— Ei da! Eşti cu capul în nori! exclamă cu 
resentiment senatorul. Nu te preocupi decât de boala 
dumitale. Ţi-a slăbit vigilența, doamnă, şi acum 
rezultatele se văd. 

Îi aruncă pe pieptul descărnat fâşia de pergament: 

— Citeşte! Fiica dumitale îl înştiințează pe Leandru 
Comnen că îl aşteaptă ca de obicei la întâlnire, la locul 
ştiut. Auzi! Ca de obicei! După cum vezi, nu este la 
prima  escapadă. Citeşte!... Citeşte!... Descreierata 
foloseşte nişte termeni pe care numai o bachantă şi le- 
ar permite: „inima mea”, „nepreţuita mea comoară”, 
„soarele meu”... Oh, Doamne! adăugă teatral. Mă 
sufocă atâta neruşinare. 

Cleope luă pergamentul şi îl puse pe pat, alături de 
ea. 


— Nu pot citi... N-am putere... Nici ochii nu mă mai 
slujesc... Mi s-au înceţoşat... 

-— Tocmai acum ţi-ai găsit să te îmbolnăveşti! 
zbieră Kalamides, smulgând pergamentul de pe pat. 

Aruncă asupra soției sale o privire încărcată de 
imputări şi părăsi încăperea, trântind uşa în urma lui. 
Tremurând de furie, străbătu câteva coridoare, 
pardosite cu marmoră şi străjuite de statui din fildeş, 
argint şi onix, şi pătrunse în marea sală de ceremonie 
a palatului. Câteva lumânări înfipte în candelabre de 
aur răspândeau o lumină plăpândă, care se reflecta în 
firele de aur măiestrit împletite ale draperiilor de 
brocart. Atât de vastă era încăperea, încât cea mai 
mare parte rămânea cufundată în întuneric. 

— Lumină! răcni Kalamides. Aduceţi lumină! 
Repede! Lumină! 

Ca din pământ apărură slujitori, care începură să 
aprindă lumânările din zecile de candelabre şi 
girandole. Valurile de lumină se revărsau, scoțând în 
evidență splendoarea încăperii de proporţii uriaşe. 

Kalamides se uită la minunăţiile din jur, în vreme 
ce un nod i se puse parcă de-a curmezişul esofagului. 
Pentru cine construise acest măreț edificiu? Pentru 
nişte copii nevolnici. Numai Andreas se desprindea din 
mediocritate. Irina se purta ca o căţea în călduri, iar 
ceilalți doi fii mai mari nu erau bunii de nimic. 

— Fiica şi fiii mei să vină numaidecât aici! 

Slugile alergară să-i execute porunca. Peste câteva 
minute, care părură senatorului nemăsurat de lungi, 
Leonidas, Andreas şi Irina sosiră cu grăbire. 

— Theodoros de ce nu a venit? tună senatorul, fără 
a se adresa cuiva anume. 

— A plecat în oraş şi nu s-a întors încă, îndrăzni un 
servitor să-i explice. 


— La ora asta nu s-a întors acasă? zbieră 
Kalamides. 

Vru să mai spună ceva, dar se stăpâni. Făcu semn 
slujitorilor să piară din ochii lui. În imensa sală nu 
rămaseră decât el şi copiii. Pergamentul făcut sul îl 
aruncă la picioarele Irinei. 

— Cunoşti mesajul acesta? 

Fata îl ridică de jos, îl desfăcu şi deodată obrajii i se 
învăpăiară. Aruncă o privire înspăimântată părintelui 
ei. 

— Tu l-ai scris, nu-i aşa? rosti Kalamides cu mânie 
reținută. 

Irina nu răspunse. O paralizase frica. Îi tremurau 
mâinile şi bărbia. Taina ei fusese descoperită. Dacă 
cerul i-ar fi ascultat ruga, pământul s-ar fi deschis în 
clipa aceea şi ar fi înghiţit-o. 

— Nu încerci să negi! vorbi senatorul cu acelaşi 
amenințător calm. 

Irina plecă fruntea fără să răspundă. 

— Ai fost femeia lui Leandru Comnen? o întrebă. 

— Nu! grăi ea aproape şoptit. N-am fost. 

— Asta o s-o vedem. Am s-o pun pe moaşă să te 
caute. 

Leonidas încremenise. Andreas se făcuse verde. Îşi 
încleşta şi îşi descleşta pumnii: 

— Ticălosul! scrâşni. Am să-l ucid! 

Tatăl său îi aruncă o privire rapidă. 

— Dacă ai să-l provoci la duel, n-ai să rezolvi nimic. 
S-ar putea ca el să te ucidă. Afară de asta, împăratul 
nu vede cu ochi buni răfuielile încheiate cu sabia în 
mână. Sunt şi alte căi spre a ne spăla onoarea. 

— Ar trebui să-l silim pe Leandru Comnen să o ia de 
nevastă, propuse Leonidas. 

— Niciodată! strigă cu patimă Andreas. 


— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, supralicită 
Kalamides. 

— Irina e logodită cu Andukas Notaras, zise 
Andreas. Andukas se va răzbuna. 

Senatorul râse sarcastic: 

— După cele întâmplate, Lucas Notaras şi fiul său 
nici nu vor mai voi să audă vorbindu-se de Irina. Prin 
fapta-i neruşinată, sora voastră a năruit o alianță 
profitabilă nouă. Sunt convins că, la ora aceasta, copii 
ale mesajului de dragoste semnat de Irina fac ocolul 
oraşului. 

— Cine a dat-o în vileag? întrebă Andreas. 

— Tot ce ştiu este că acest mesaj mi-a parvenit prin 
intermediul lui Reynaud de Brienne. 

— Alt ticălos! murmură Andreas. 

Senatorul se întoarse spre fiica lui şi îi vorbi cu 
solemnitate teatrală: 

— Te-am chemat în sala aceasta, a cărei inaugurare 
— potrivit gândurilor mele — trebuia să coincidă cu 
nunta ta. Ai stricat însă totul. Am visat pentru tine 
măriri neatinse încă de nimeni din neamul nostru. Dar 
ai ales alt drum. Fapta ta este atât de murdară, 
urmările ei atât de definitive, încât nu-mi rămâne 
decât să trec la măsuri extreme. În sala aceasta, 
destinată nunţii tale, îți vestesc ultima şi irevocabila 
mea hotărâre. Vei intra în monastire, şi acolo, în 
solitudinea chiliei, îţi vei ispăşi păcatul. 

Izbucnind în plâns, fata i se aruncă la picioare. 

— Nu, tată, nu! lartă-mă! 

Kalamides o privi de sus cu imensă scârbă. 

— Poate că Dumnezeu are să te ierte. Eu, niciodată! 

Îi întoarse spatele şi părăsi sala sub privirile 
consternate ale băieţilor. Hohotele de plâns ale Irinei 
răsunau sub bolțile înalte... 


A doua zi, în zori, Cleope Kalamides îşi dădu ultima 
suflare. Duhul ei, slobozit din învelişul de lut al 
trupului ros de cancer, se avântă spre aştri. 
Suferințele cumplite, îndurate în ultima fază a bolii, o 
curățaseră de păcate. 

În vreme ce bocitoarele se jeluiau la picioarele 
patului mortuar, oameni de pe stradă aduseră pe braţe 
trupul însângerat al lui Theodoros Kalamides. Ciuruit 
de lovituri de pumnal, fusese găsit de trecători în fața 
intrării unui bordel. Ancheta ordonată de prefectul 
poliției nu-i descoperi pe  făptaşi. Mărturiile 
pensionarelor  bordelului şi ale clienţilor care-l 
frecventaseră în acea noapte coincideau. Tânărul 
Theodoros Kalamides părăsise localul într-o euforică 
stare de spirit. De bună seamă, asasinii îl aşteptaseră 
afară. Se pare că mobilul agresiunii fusese furtul. 
Bijuteriile şi punga lui cu bani dispăruseră. 

Theodoros zăcu trei zile între viață şi moarte. În 
dimineața înmormântării mamei sale îşi dădu şi el 
sufletul. Aceste nenorociri consecutive îl siliră pe 
Evghenis Kalamides să amâne internarea fiicei lui la 
monastire. 

Ancheta oficială nu reuşise să-i identifice pe 
ucigaşi.  Evghenis Kalamides şi fiii care-i mai 
rămăseseră ştiau însă cine săvârşise crima. Interogat 
asupra modului cum îşi petrecuse timpul în noaptea 
asasinatului, căpitanul Reynaud de Brienne 
prezentase un alibi perfect. De seară şi până dimineaţă 
benchetuise cu nişte cheflii într-o cârciumă din 
preajma portului, situată la mare distanţă de locul 
crimei. 

Andreas şi Leonidas jurară să răzbune moartea 
fratelui lor. Dar mai jurară să răzbune şi dezonoarea 
Irinei. 


În ziua înhumării lui Theodoros Kalamides, 
clopotele din întreaga metropolă prinseră să sune. 
Lumea prezentă la funeralii începu să se agite. 
Simandicoasele personaje venite spre a mângâia prin 
prezenţa lor durerea părintelui îşi aruncau priviri 
intrigate. Înmormântarea lui Theodoros Kalamides nu 
constituia un eveniment susceptibil să pună în 
mişcare toate clopotele oraşului. Dangătul lor se 
împletea într-o vibraţie care făcea să se cutremure şi 
cerul şi pământul. Valurile de sunete grave deferlau 
asupra mulțimii, spărgând aproape timpanele. 

În primele rânduri ale asistenţei se aflau marele 
amiral Lucas Notaras şi Lucan Nichiforos, ministrul 
Marinei. Şi Notaras primise o copie a mesajului 
adresat de Irina lui Leandru Comnen. Deşi fusese 
extrem de afectat de scandalul stârnit, se ferise să 
discute acest subiect cu Evghenis Kalamides. Fiindcă 
erau înhămațţi la acelaşi car, se menajau reciproc. Dar 
şi marele amiral şi senatorul ştiau că proiectata 
căsătorie a copiilor lor fusese definitiv înmormântată. 

Şi Lucan Nichiforos se socotea solidar cu Evghenis 
Kalamides, fiindcă amândoi fuseseră loviți de acelaşi 
Reynaud de Brienne. 

Gândurile marelui amiral şi ale ministrului Marinei, 
axate mai mult pe propriile probleme decât pe funebra 
ceremonie, fuseseră  tulburate de acel dangăt 
amplificat al miilor de clopote. Un mesager în haine 
militare se apropie grăbit de marele amiral şi îi 
raportă: 

— Armata turcă se apropie de zidurile oraşului. 
Majestatea-sa împăratul vă  pofteşte la palatul 
Blachernelor. Trupele au fost puse în stare de alarmă. 

Zguduit de năprasnica veste, Notaras se apropie de 
Kalamides. 


— Te rog să mă ierți, Clarissime, trebuie să plec. Mă 
cheamă împăratul. 

— Desigur, desigur, datoria înainte de toate! 
răspunse Kalamides. 

Un tremur îl făcu să-şi strângă pelerina în jurul 
trupului. Era tulburat. Dezonoarea Irinei, moartea 
soției, asasinarea lui Theodoros şi acum dezlănţuirea 
crizei finale. Era prea mult pentru puterea lui de 
rezistență. Dinţii începură să-i clănțăne. Îşi încleştă 
fălcile spre a nu se da în spectacol, încercă să se 
concentreze asupra slujbei religioase, dar nu-i fu cu 
putinţă. 

Ştirea adusă de mesager se răspândi, stârnind 
agitație. Rândurile asistenţei prinseră să se subțieze. 
Când soborul de preoţi încheie Veşnica pomenire, nu 
mai rămăseseră în jurul sicriului decât membrii 
familiei. Restul publicului se spulberase, aşa cum se 
spulberă frunzele măturate de vânt. 

Când ajunse la Blacherne, după o cursă frenetică 
pe străzile oraşului, un paj îl conduse pe Notaras spre 
turnul cel mare din preajma palatului. Acolo, sus, se 
afla împăratul, în mijlocul statului său major, şi privea 
întunecat lungile coloane ale armatelor turceşti, care 
se apropiau de centura fortificațiilor. Drapelele verzi 
ale Islamului fluturau. 

Trupele bizantine, răsfirate pe zidurile exterioare, 
alcătuiau o perdea subţire de apărare în raport cu 
masivele forțe militare otomane. Unităţile de 
pedestraşi, încoronate de peria ţepoasă a lăncilor 
ridicate la verticală, alcătuiau un fel de patrulatere, 
care se deplasau cu aparentă încetineală, asemenea 
unor imenşi arici. Escadroanele de spahii galopau de-a 
lungul coloanelor de infanterişti, ridicând nori de praf. 
Companiile de ieniceri, cu bonetele lor înalte şi 


ascuţite, mărşăluiau, făcând să răsune armele. 
Paşalele, înconjurate de aghiotanțţi şi de ofițeri de stat- 
major, se remarcau prin fireturile lor strălucitoare şi 
prin cozile de cal purtate în vârful unor prăjini aurite 
de către soldați din gardă. 

Coloanele inamice, dispuse paralel, se desfăşurau 
în linii succesive, ocupând poziții de-a lungul 
fortificațiilor  constantinopolitane. Manevrele erau 
executate cu precizie. 

— lată o armată care stăpâneşte la perfecţie arta 
militară! exclamă aproape cu admiraţie împăratul 
Constantinos. 

— Nu văd nici maşini de război, nici unităţi de 
artilerie, se miră Demetrios Cantacuzino. Ciudat! Cu 
şarje de cavalerie nu se cuceresc cetăţile! 

— Poate că artileria vine cu alt eşalon, opină 
generalul Ravduhas, comandantul fortificațiilor. 

Lucas Notaras salută pe împărat, care îi răspunse 
cu o înclinare a capului. Se alipi de grupul generalilor. 

Lysandros Chrisogeorghis, locţiitorul 
comandantului suprem al armatei, îşi făcea vânt cu 
batista de dantelă. Spre deosebire de ceilalți ofițeri, nu 
purta platoşă, fiindcă nu-i plăcea să-şi şifoneze tunica 
împodobită cu broderii de aur. Împingea până acolo 
cochetăria, încât şarja inamicul, în fruntea unităților 
de cavalerie, purtând ţinută de ceremonie, iar în loc de 
chivără, o simplă tocă de catifea, cu o elegantă pană de 
strut. 

În preajma lui stătea Reynaud de Brienne, îmbrăcat 
în armură de luptă. Rănile sale, abia vindecate, îi 
lăsaseră o paloare care nu-l dezavantaja. La un 
moment dat privirile lui se întâlniră cu ale marelui 
amiral. Notaras crezu că citeşte în ochii căpitanului o 
scăpărare de ironie, care se stinse însă repede. 


Lysandros Chrisogeorghis îşi tampona cu batista 
buzele frumos arcuite. 

— A sosit clipa marii încercări mai iute decât ne-am 
aşteptat! rosti impasibil, ca şi când ar fi vorbit despre 
un fapt banal. 

Lucas Notaras ştia din cele discutate cu Evghenis 
Kalamides că o victorie a turcilor i-ar prilejui mari 
satisfacţii. Cu toate acestea, încerca o strângere de 
inimă. Nu putea accepta cu seninătate o victorie a 
musulmanilor, chiar dacă această victorie i-ar aduce 
lui pe tavă Coroana imperială. Dar nici nu se va 
împotrivi destinului. 

În clipa aceea basileul porunci: 

—  Ridicaţi baniera imperială! Să se ştie că 
împăratul Constantinos se află pe ziduri, alături de 
apărătorii Constantinopolelui! 

Călare pe un cal roib, cu şaua şi frâul încrustate cu 
nestemate, sultanul Mehmed-Khan stătea pe culmea 
unei înălțimi şi privea baniera imperială bizantină, 
care se înălța fâlfâind pe turnul cel mare. Ofițerii săi 
de stat-major îi urmăreau cu încordare reacțiile. Erau 
de față şi marele vizir Khalil, şi câţiva membri ai 
Divanului. 

— Constantinos îmi dă de ştire că se află la postul 
său, zâmbi Mehmed, arătându-şi dinţii albi, plantați 
cu regularitate. 

În clipa aceea avea înfăţişarea unui tânăr încântat 
de perspectiva unei întreceri sportive şi care este sigur 
că o va câştiga. 

Marele vizir se uita gânditor la sultan, netezindu-şi 
domol barba sură. „Ar fi trist pentru tine, Mehmed, să- 
ți inaugurezi domnia cu un eşec în fața zidurilor 
Constantinopolelui”, îşi zise. Dublul brâu de fortificații 
bizantine, flancate de multitudinea turnurilor 


impozante, era de natură — reflectă el — să inspire 
îngrijorări celui mai încercat conducător de oşti. 

Ghicindu-i parcă gândurile, Zaganos-Paşa, care se 
afla în stânga lui, rosti tare, spre a fi auzit de sultan: 

— Allah a ales pe iubitul nostru stăpân spre a 
nimici legenda inexpugnabilității acestei bariere de 
piatră. 

Vorbele generalului  gâdilară plăcut auzul 
padişahului. Nu fiindcă l-ar fi încântat măgulirile. Se 
socotea atât de sus față de supuşii lui, încât nu i s-ar 
fi părut exagerat dacă i s-ar fi spus că se deosebeşte de 
ei, aşa cum se deosebeşte soarele de nişte grăunţe de 
nisip. Acum, în pragul unei acţiuni militare de care 
depindea poate viitorul omenirii, cuvintele lui Zaganos- 
Paşa căpătau totuşi semnificaţia unui oracol. 

Dădu pinteni calului şi se îndreptă spre zidurile 
cenugşii. Şehab-ed-Din-Paşa se desprinse din grupul 
ofițerilor superiori şi i se înfățişă: 

— Mărite Doamne, îndrăznesc a te ruga să nu-ţi 
primejduieşti viața  apropiindu-te prea mult de 
fortificații. Săgeţile pot ajunge până la noi. 

Mehmed surâse ciudat. 

— Ţi-e frică să nu mori, Şehab-ed-Din? 

Eunucul plecă fruntea, ca şi când l-ar fi orbit 
privirile padişahului. 

— Moartea în slujba şi sub ochii tăi este cea mai 
sublimă încheiere a vieţii unui ostaş. 

În clipa aceea o săgeată trasă de pe metereze 
străbătu aerul şi se înfipse în pământ la picioarele 
roibului călărit de sultan. 

— Basileul Constantinos mă vesteşte că sunt un 
oaspete nepoftit, zise Mehmed. 


— Îl vei deprinde în curând să vadă în tine un 
stăpân, Mărite Doamne, grăi cu supunere Şehab-ed- 
Din. 

Alte săgeți zburară prin aer, încadrându-l pe 
sultan. Una din ele se înfipse în gâtlejul unui ofițer, 
care ridică horcăind braţele, apoi se prăbuşi din şa, 
scurmând pământul cu degetele într-o ultimă 
convulsiune. 

Mehmed mai contemplă câteva clipe baniera 
imperială, apoi întoarse fără grabă calul, 
îndepărtându-se din zona bătută de săgețile bizantine. 
„Da, n-are rost să afectez o bravadă inutilă”, reflectă, 
făcând semn însoţitorilor să-l urmeze pe un drum 
paralel cu fortificațiile. Le trecea în revistă, spre a se 
documenta asupra dificultăților pe care le vor 
întâmpina asediatorii. 

Când ajunse la râul Lycus, ale cărui ape se 
pierdeau sub zidurile cenușii, Mehmed se opri. Le privi 
îndelung, în vreme ce generalii se grupară în preajma 
lui. 

— În zona asta va trebui să ne axăm eforturile, le 
vorbi. 

Descălecă. Ofițerii îl imitară. 

— Desfaceţi hărțile! porunci. Vreau să le confrunt 
cu terenul. 

Sub conducerea directă a cartografului-şef al 
armatei, ofițerii din suita imperială desfăşurară la 
repezeală  pergamentele pe care erau înfăţişate 
fortificațiile Constantinopolelui, accidentele de teren 
din zonă, râul Lycus şi o serie de puncte de reper. 
După ce asamblară hărţile, Mehmed îşi aruncă 
privirile asupra lor. Cartograful-şef tremura de emoție. 
Dacă padişahul şi-ar exprima nemulțumirea, pentru 


el, făuritorul hărților, n-ar mai exista decât o singură 
perspectivă: moartea. 

Mehmed se uita când la hartă, când la teren, 
comparându-le. Clătină din cap satisfăcut. 
Cartograful-şef respiră uşurat. Padişahul arătă cu 
degetul coamele unor înălțimi. 

— În zona asta veţi amplasa artileria. Aici, aici şi 
aici, tunurile uşoare. Dincolo de monticule, tunurile 
grele.  Dincoace, pe poziții succesive, instalați 
infanteria. Aici şi aici, cavaleria şi rezervele... 

Mehmed vorbi aproape o jumătate de oră. Generalii 
îl ascultau cu un fel de teamă superstițioasă. 
Priceperea cu care tânărul sultan analiza diverse 
ipoteze de luptă ţinea de domeniul miracolului. 
Precizia termenilor, limpezimea expunerii, concepţia 
tactică vădeau o competenţă care nu se câştiga decât 
după decenii de experiență dobândită pe câmpurile de 
bătălie. 

„Are geniu omul ăsta? se întrebă Khalil. Sau este 
cel mai abil şarlatan pe care l-am întâlnit vreodată?”... 

Mehmed continuă studierea fortificațiilor şi în 
cursul celei de-a doua zile. Militarii bizantini de pe 
zidurile crenelate priveau cu nedumerire mişcările 
trupelor turceşti, care se fereau să pătrundă în raza de 
acțiune a armelor defensive bizantine. 

Noaptea, focurile din bivuacurile otomane scăpărau 
ca o puzderie de rubine. Rezemat de un crenel masiv 
ca o stâncă, împăratul Constantinos contempla 
aglomerarea de trupe inamice, cufundate într-o linişte 
ireală. 

— Straniu! Deşi tabăra lor adăposteşte câteva zeci 
de mii de oameni, nu se aude nici un zgomot. Nici caii 
nu nechează! Nici câinii nu latră! Tatăl meu, împăratul 
— Dumnezeu să-l odihnească — îmi povestea că tot atât 


de tăcută era şi tabăra lui Timur Lenk. Acest tânăr 
sultan — ca şi marele Khan al tătarilor — ştie să 
încorseteze până şi animalele într-o disciplină de fier... 
Sunt tare curios să ştiu ce se petrece acolo. 

Demetrios Cantacuzino zâmbi cu şiretenie. 

— La adăpostul întunericului am putea strecura 
câteva iscoade printre liniile inamice. 

Constantinos simțea sub palmă asprimea 
zgrunțuroasă a pietrei, care păstra încă — deşi se 
înnoptase demult — căldura solară înmagazinată în 
timpul zilei. Clătină din cap sceptic. 

-— Spionii noştri m-au dezamăgit. 

—De data aceasta poţi avea toată încrederea, Sire. 
Am recrutat câţiva tineri care vorbesc la perfecțţie 
turca, au trăsături vag mongoloide, sunt bine 
antrenați. Nu se tem de riscuri, fiindcă îi plătim bine. 

— Să nu mai vorbim de plată, Cantacuzino. Dacă 
sunt atât de abili, mă întreb de ce nu au trecut de 
partea turcilor? Păgânii plătesc mult mai bine. Ai văzut 
ce tristă experiență am încercat cu Orban, făuritorul 
de tunuri, când nu i-am putut astâmpăra setea de 
arginți! 

Cantacuzino făcu un gest de dispreţ. 

— Orban e un trădător al cauzei creştine. 

— N-am fi greşit dacă am fi fost mai darnici cu el. 

— Ştii, Mărite Doamne, care e starea vistieriei. 

— Ştiu, Cantacuzino. Eh, regretele tardive sunt 
inutile. Aşa spunea şi Confucius... În sfârşit, trimite-ţi 
agenţii! 

În preajma zorilor, când minţile oamenilor sunt 
încețoşate de somn, spionii lui Cantacuzino ieşiră 
printr-o mică poartă secretă, ascunsă după o perdea 
de iederă, crescută acolo ca din întâmplare, şi, 
umblând încovoiaţi, spre a nu se deosebi de ierburile 


din jur, se îndreptară spre tabăra turcească. Erau trei 
la număr. Se strecurau tăcuţi şi vioi ca nişte şopârle, 
folosindu-se cu pricepere de cele mai neînsemnate 
accidente de teren, de tufe, de buruienile crescute în 
voie. 

Când ajunseră în preajma santinelelor turceşti, 
care picoteau sprijinindu-se în lănci, se opriră ca la 
poruncă. Abia după ce se asigurară că prezenţa lor nu 
fusese simțită, îşi reluară înaintarea. Erau înarmaţi şi 
îmbrăcaţi în zale, ca spahiii. În curând tabăra 
turcească îi înghiți... 

Trei zile şi trei nopţi trupele otomane vegheară sub 
zidurile Constantinopolelui, fără a săvârşi vreun act de 
ostilitate. Şi musulmanii, şi creştinii se pândeau de la 
distanţă, urmărindu-şi reciproc mişcările. Se scurse şi 
a patra noapte fără a se întâmpla ceva neobişnuit. 

Când zorile prinseră a-şi aşterne geana de lumină 
peste câmpie, bizantinii avură surpriza să constate că 
zona în care fusese amplasată tabăra turcească era 
acum pustie. Stoluri de corbi se roteau croncănind în 
văzduh, deasupra unui pâlc de arbori. Lysandros 
Chrisogeorghis, anunţat de comandantul fortificațiilor, 
se urcă pe unul din turnuri, şi de acolo, de sus, îşi 
plimbă privirile asupra împrejurimilor oraşului, lipsite 
de orice prezenţă umană. 

Trimise îndată cercetaşi care să-i aducă de veste 
încotro plecaseră trupele inamice. Ostaşii bizantini se 
îndreptară precauţi spre pâlcul de arbori survolaţi de 
rotirile neliniştite ale zgomotoaselor păsări cernite. 
Când pătrunseră într-un luminiş înconjurat de copaci 
înalți, văzură cu înfiorare două mogâldeţe omeneşti 
suspendate parcă în aer. Se apropiară şi identificară 
îndată cadavrele a doi dintre cei trei spioni romei traşi 
în ţeapă. Chipurile lor împietrite de aripa mortii 


păstrau crisparea îngrozitoarelor chinuri îndurate în 
ultimele clipe ale existenţei lor. Trupurile, golite 
aproape de sângele care se mai scurgea încă de-a 
lungul ţepuşelor înfipte în pământ, erau calde. 
Oamenii abia muriseră. Aşa se şi explica faptul că 
păsările cernite nu apucaseră încă să le ciugulească 
ochii, buzele, obrajii... 

Al treilea spion reuşise să se strecoare prin reţeaua 
străjilor turceşti... 


kkk 


Noaptea aninase asupra Adrianopolelui miriade de 
candele licăritoare. 

Stavros Kakulia încuie pe dinăuntru uşa de la 
intrarea prăvăliei sale de covoare, trase storurile şi 
stinse opaițele care luminaseră până atunci timid 
covoarele persane cu foarte caldul lor colorit. leşi apoi 
pe uşa din dos, ferecând-o cu un lacăt mare cât o 
gulie. Se uită la stele, întârziind asupra siluetei 
punctate a Carului mare, se scărpină la ceafă şi porni 
la drum. 

Zarva obişnuită din bazar se potolise. Clienţii se 
răriseră, iar neguţătorii, musulmani sau creştini, îşi 
închideau prăvăliile, pregătindu-se să plece spre casele 
lor. Nu voiau să-i prindă noaptea pe străzi, fiindcă 
poliția turcească se arăta bănuitoare față de 
noctambuli. De când Imperiul Otoman se afla în stare 
de război cu Bizanțul, măsurile autorităţilor se 
înăspriseră. Yakub-Paşa îşi sporise vigilența, căci 
agenți secreți ai puterilor creştine colcăiau prin 
Adrianopole. Raziile nu mai conteneau, iar suspecțţii se 
alegeau cu o straşnică ciomăgeală mai înainte de a-şi 
dovedi nevinovăția. 


Stavros Kakulia, neguţător levantin cu o frumoasă 
reputație în lumea comerțului, se ferea mai puţin 
decât confrații lui să-l prindă noaptea pe străzile 
capitalei, fiindcă avea asupra lui un permis de 
circulație semnat de însuşi Mahmud-Paşa, şeful 
poliției şi mâna dreaptă a marelui vizir. Se bucura de 
acest privilegiu foarte invidiat fiindcă se număra 
printre furnizorii preferaţi ai lui Khalil. 

Sub firma de neguţător de covoare, Kakulia se 
îndeletnicea şi cu alte operaţii foarte bănoase. Agent 
secret al Bizanțului, asigura legătura între Khalil şi 
basileul Constantinos chiar şi în perioadele când 
relațiile diplomatice dintre Imperiul Otoman şi cel 
Bizantin erau rupte. Pentru a satisface cupiditatea lui 
Kakulia, basileul nu se scumpea. Ştia că un om atât 
de preţios trebuia răsplătit cu dărnicie pentru serviciile 
aduse. Neguţătorul era nu numai versat în jocul 
subteran al spionajului, dar înfrunta şi primejdii 
considerabile. Un pas greşit l-ar fi costat nu numai 
viața, dar şi torturi de o cruzime şi un rafinament 
inimaginabile. 

Înfăţişarea lui Stavros Kakulia era diametral opusă 
cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre un agent 
secret. Era rubicond, surâzător, voios, gata oricând să 
toarne glume, să petreacă, să cânte şi să bea. Sub 
acest aspect inofensiv se ascundea un caracter aprig şi 
crud, servit de o abilitate diabolică în mânuirea 
armelor. Doi agenţi din serviciul secret al lui Yakub- 
Paşa, care-i „mirosiseră”  îndeletnicirile ascunse, 
fuseseră găsiți în plină zi într-o fundătură a bazarului, 
cu câte un pumnal înfipt în inimă. Yakub-Paşa 
răscolise cerul şi pământul spre a-i descoperi pe 
ucigaşi, dar nu obținuse nici un rezultat. Numeroşi 


suspecți pieriseră în cazne, fără a putea furniza vreo 
informaţie în stare să elucideze cazul. 

Kakulia îşi continuase nestingherit ocupațiile 
avuabile şi inavuabile. Se pricepea ca nimeni altul să 
smulgă informaţii preţioase unor personaje — mărunte 
ori sus-puse — cărora nici prin minte nu le-ar fi trecut 
că îşi vânduseră ţara. 

În ultima vreme îşi extinsese afacerile, intrând în 
contact cu nişte neguţători venețieni, agenţi secreţi ai 
Serenissimei Republici. Le strecurase — contra cost — 
informaţii de prim ordin. 

Prosperitatea lui era evidentă. Comerţul de covoare 
îi procura beneficii atât de substanţiale, încât nimeni 
nu şi-ar fi pus întrebări asupra provenienţei sumelor 
cheltuite de el. Căci Stavros avea nevoie de bani mulți 
spre a plăti chiolhanurile în cursul cărora smulgea 
informaţii... 

Se îmbrăca modest, în culori neutre, fiindcă pe 
stradă voia să treacă neobservat. Acum purta nişte 
haine  cenuşii, care se confundau aproape cu 
întunericul nopții. Trecătorii puţini se grăbeau să 
ajungă pe la casele lor. Kakulia avea o ţintă: reşedinţa 
marelui vizir. Dacă ar fi fost întrebat ce căuta la ora 
aceea la Khalil-Paşa, ar fi explicat că mergea să-şi 
încaseze nişte bani pentru câteva covoare recent 
vândute.  Treburile diurne nu-i îngăduiau să-şi 
părăsească mai devreme prăvălia. Dar până acum nu-i 
ceruse nimeni socoteală. Permisul semnat de 
Mahmud-Paşa îl ferise de neplăceri, ca şi când ar fi 
fost un talisman. 

În ultima vreme, ce-i drept, avusese impresia că 
este filat de indivizi suspecți. În meseria lui i se 
întâmplase, nu o dată, să aibă de-a face cu tâlhari 
care-l pândiseră un timp, apoi îl atacaseră spre a-l 


jefui. Kakulia se descurcase însă de fiecare dată, 
expediindu-i ad patres cu câteva lovituri de pumnal. 

Când ajunse la reşedinţa marelui vizir, fu primit de 
îndată. Gărzile îl cunoşteau, căci trecea adeseori 
pragul palatului, aducând covoare. Marele vizir — 
anunțat de sosirea lui — îl primi într-unul din 
iatacurile sale. 

— Ce vânt te aduce, Kakulia? îl întrebă, zâmbind cu 
bunăvoință. 

Fiindcă slujitorul care-l condusese în preajma 
stăpânului casei se mai afla încă în cameră, 
neguțătorul replică plin de voie bună: 

— Am primit săptămâna trecută câteva covoare de 
Smirna, Luminăţia-ta. Mă gândeam că poate ai vrea 
să-ți arunci ochii asupra lor... 

După ce servitorul ieşi, se uită peste umăr spre 
uşă, pentru a se asigura că este bine închisă, apoi se 
adresă în şoaptă marelui vizir: 

— Noaptea trecută a sosit de la Constantinopole un 
agent care v-a adus un dar din partea împăratului 
Constantinos, zise, scoțând din sân o pungă pe care o 
deşertă pe măsuţa din preajma lui Khalil. 

Un pumn de diamante se rostogoliră pe cuvertura 
de mătase roşie, brodată cu motive orientale. Ochii 
marelui vizir sclipiră ca şi nestematele. Le pipăi, le 
examină expert la lumina lumânărilor, apoi, fără 
comentarii, le strecură în buzunarul caftanului. Ochii 
lui Khalil se îngustară. 

— Eşti sigur că agentul n-a fost văzut intrând la 
tine? 

— Sigur! 

— Hm! Şi ce vrea stăpânul tău să ştie? 

Kakulia vâri punga goală înlăuntrul hainei sale. 


— Vrea să ştie ce rost a avut demonstraţia militară 
turcă de sub zidurile Constantinopolelui? Înălţimea-sa 
Padişahul a renunţat la asediu? 

— Asta nu. A fost o simplă manevră, combinată cu 
un joc politic. Sultanul Mehmed-Khan este un 
diplomat abil. Să-i spui stăpânului tău... 

În aceeaşi clipă uşa se deschise şi în încăpere 
pătrunse Mahmud-Paşa, un colos cu un cap imens ca 
un dovleac, acoperit de cupola unui turban de 
dimensiuni extraordinare. Mahmud-Paşa, şeful poliţiei, 
emana o vitalitate explozivă, împletită cu o forță 
animalică. La apariția sa, Kakulia se ploconi, 
rotunjindu-şi ca un motan spinarea. Drept răspuns, 
Mahmud-Paşa îşi smulse din teacă iataganul şi, mai 
înainte ca neguțătorul să fi putut schița un gest de 
apărare, îi reteză cu o singură lovitură capul, sub 
privirile consternate ale marelui vizir. 

Cu aceeaşi iuțeală, noul-venit scoase de la brâu un 
pumnal şi îl puse alături de trupul decapitat, care se 
zvârcolea în ultimele spasme dinaintea morții. Capul 
retezat, cu ochii încă larg deschişi, se rostogoli ca o 
minge pe covorul de Bukhara, încremenind la 
picioarele lui Khalil. Mahmud-Paşa scormoni prin 
hainele neguţătorului, din care scoase biletul de liberă 
trecere, semnat de el însuşi, îl vâri în buzunar, şoptind 
grăbit marelui vizir: 

— L-am ucis pe Kakulia pentru a-l împiedica să te 
înjunghie cu pumnalul. 

— Nu înţeleg nimic! exclamă stupefiat Khalil. 

— Ai să înţelegi numaidecât! 

Fără să-i dea explicaţii suplimentare, Mahmud- 
Paşa începu să strige: 

— Săriți! Un venetic a încercat să-l asasineze pe 
Luminatul nostru Mare Vizir! 


În anticameră se auzi ropot de paşi. Slujitori, ofiţeri 
şi soldați din garda personală a lui Khalil năvăliră în 
cameră. La vederea corpului descăpățânat se opriră. 

— Luaţi-i hoitul! porunci Mahmud-Paşa. Am 
zădărnicit un atentat la viața stăpânului vostru! Ah, 
turmă de nevolnici, dacă n-aş fi fost eu aici, Marele 
Vizir ar fi zăcut acum cu un pumnal înfipt în inimă! 
Cum vă faceţi datoria? 

Nu-şi încheie bine fraza, că în anticameră se auzi 
din nou zgomot de glasuri, zăngănit de arme, duduit 
de paşi grei. În pragul uşii se ivi încruntat Yakub-Paşa, 
urmat de o ceată de ieniceri, cu iataganele scoase. 

— Ce înseamnă asta? Cum îți permiți să intri 
înarmat în palatul Marelui Vizir? strigă indignat 
Mahmud-Paşa. Ce caută ienicerii aici? 

Yakub-Paşa exhibă un document pe care-l desfăcu, 
lăsând să se vadă sigiliul împăratului”. 

— Firman, efendi! rosti cu glas puternic. Din 
însărcinarea Înălțimii-sale Sultanul, am venit să 
arestez pe un agent străin care a intrat în această 
casă. 

Mahmud îi arătă calm cadavrul neguţătorului. 

— Individul s-a strecurat în palat cu intenţia de a-l 
ucide de Khalil-Paşa. Şi eu îl pusesem în urmărire. Din 
fericire, am reuşit să-i zădărnicesc atentatul. 

Yakub-Paşa îşi aruncă privirile asupra trupului 
decapitat al lui Kakulia. 

— Nu trebuia să-l ucizi! îl apostrofă pe Mahmud- 
Paşa. Omul ăsta putea să-mi furnizeze informații 
preţioase, să-mi dezvăluie complicităţi... 

Mahmud-Paşa zâmbi dispreţuitor: 

— Ciudată logică! Dacă nu-l lichidam pe individ, 
Khalil-Paşa ar fi fost acum un om mort. 


Şeful serviciului secret imperial îşi dădu seama că 
fusese jucat. Plănuise îndelung cu Zaganos-Paşa 
această lovitură, menită să-l compromită pe marele 
vizir. Îl urmărea de multă vreme pe Kakulia. Un agent 
bizantin sosit în taină de la Constantinopole fusese 
depistat şi urmărit de oamenii lui Yakub-Paşa, până la 
locuinţa neguțătorului. Investigaţiile efectuate în mare 
secret conduseseră pe Zaganos-Paşa şi pe Yakub-Paşa 
la concluzia că între Khalil-Paşa şi Kakulia exista o 
legătură ce putea fi speculată. Dar Mahmud-Paşa le 
zădărnicise planul. 

Furios în sinea lui că manevra îi fusese dejucată, 
Yakub-Paşa schimbă tonul. Afectând admiraţie pentru 
prezența de spirit a şefului poliției, îl felicită cu 
aparentă căldură. 

— Înălțimea-sa Padişahul îți va fi recunoscător 
fiindcă ai salvat viața primului său slujitor. 

Mahmud-Paşa desluşi o umbră de ironie în glasul 
şefului serviciului secret, dar nu se formaliză. Esenţial 
era că îl scosese cu fața curată pe marele vizir dintr-o 
afacere care ar fi putut să-l coste viața. 

Cadavrul neguţătorului, capul tăiat, precum şi 
covoarele pătate de sânge fură scoase din odaie de o 
ceată de slujitori, sub supravegherea unui eunuc al 
palatului. 

Yakub-Paşa ceru îngăduința să se retragă. 

— Te sfătuiesc, luminate, să aplici pedepse grele 
străjilor care au îngăduit ghiaurului să ajungă înarmat 
până la tine. 

Luă din mâna unui slujitor presupusul pumnal al 
lui Kakulia: 

— Frumoasă piesă! Îmi permiţi să îl păstrez? se 
adresă lui Mahmud-Paşa. 

Şeful poliției zâmbi cu amabilitate: 


— Îmi pare rău. Este prada mea de război. 

Nu avea de gând să lase pumnalul în seama lui 
Yakub-Paşa, care ar fi putut uşor să-i stabilească 
proveniența. Şeful serviciului secret îi restitui cu regret 
arma, se înclină şi ieşi, urmat de ienicerii săi. 

Îndată ce rămase singur cu Mahmud-Paşa, marele 
vizir suspină adânc. 

— Acum am înţeles. M-ai scăpat dintr-o mare 
încurcătură, Mahmud. Îţi mulțumesc. 

— Mi-am făcut numai datoria, luminate. Noroc că 
am oameni de-ai mei printre subalternii lui Yakub- 
Paşa. 

Khalil clătină din cap. 

— Asta să ne fie învățătură de minte. De-acum 
înainte va trebui să fim cu ochii în patru. Zaganos şi 
Yakub ne pândesc. Mă întreb ce ştiu ei şi cât ştiu? 

Îşi vâri mâna în buzunar şi prefiră printre degete 
diamantele oferite de Constantinos. 

— Pregăteşte-le şi tu o cursă, Mahmud. Ai poliția în 
mână. Nu-ţi va fi greu să montezi, de pildă, un complot 
împotriva padişahului şi să-l atribui cu probe bine 
măsluite lui Zaganos şi acolitului său. Padişahul îți va 
mulțumi fiindcă ai dezvăluit perfidia unor sfetnici 
netrebnici. Recompensa va fi la înălțimea serviciilor 
tale. Vei lua locul lui Zaganos în Divan şi vei dobândi 
două sau — de ce nu? — trei cozi de cal... 


kkk 


Partida de polo călare, de pe terenul de sport din 
preajma palatului imperial din Adrianopole, se 
desfăşura într-un ritm trepidant. Deşi a doua repriză 
era pe sfârşite, nici una dintre echipe nu reuşise să-şi 
adjudece vreun punct. Din goana cailor, jucătorii — 
printre care şi tânărul sultan Mehmed — izbeau cu 


siguranţă şi precizie mingea de lemn, care zbura prin 
aer, recădea pe gazon, era iarăşi lovită şi din nou 
descria salturi spectaculoase, spre  însuflețirea 
spectatorilor, curteni gata oricând să aplaude cu 
entuziasm isprăvile sportive ale marelui şi temutului 
lor stăpân. 

Padişahul era un admirator al acestui joc milenar, 
practicat de persani, dar originar din platoul 
Pamirului, sub numele de buz-kaşi. Acolo, în creierii 
munților sălbatici, competiţia se desfăşura brutal, 
sângeros. Fiecare echipă, cuprinzând între cincizeci şi 
o sută de oameni, se străduia să smulgă adversarilor 
hoitul unui tap cu capul tăiat. Jucătorul care izbutea 
să înşface hoitul — fără a fi deposedat cu forța de cei 
din echipa adversă — şi să-l ducă până în mijlocul 
unui cerc desenat pe teren era declarat învingător. 

Mehmed asistase în nenumărate rânduri la aceste 
întreceri practicate cu violență de mongolii din armata 
sa. Deşi îi aprecia bărbăţia, prefera varianta persană, 
cu două echipe alcătuite din câte patru jucători. Nu 
fiindcă ar fi şovăit să se angajeze în competiţii dure — 
încheiate adeseori cu răniri grave sau chiar cu moartea 
unor participanți — ci fiindcă socotea mult mai 
captivantă o partidă care evoca prin frumuseţea ei 
estetică un balet cu personaje stăpâne pe arta 
echitaţiei şi cu telegari magnifici, perfect dresați. 

Mehmed juca polo cu aceeaşi seriozitate şi 
încordare de care dădea dovadă în oricare din 
ocupațiile lui. Îi plăcea să câştige, dar nu să i se cedeze 
partida. Partenerul care ar fi crezut că îi face pe plac, 
lăsându-se înfrânt fără a se lupta cu energie spre a-şi 
însuşi victoria, risca să-i stârnească mânia. 

Îndeobşte îşi alegea parteneri renumiţi pentru 
măiestria lor. De data aceasta avea în echipa sa pe 


Franco Acciaiuoli, candidat la tronul Athenei, pe 
prințul Mahmud, turcizat de curând şi coborâtor din 
familia imperială bizantină a  Anghelizilor, pe 
adolescentul Radu Dracul, zis cel Frumos, fiul 
răposatului Vlad Dracul, fost Domn al Ţării Româneşti, 
precum şi pe Selim, maestrul grajdurilor imperiale. În 
echipa adversă figurau Omer-Bey, tânărul agă al 
cavaleriei de gardă, Reşat Nuri, noul agă al ienicerilor, 
Daud Ali, şeful camerei private a padişahului, şi, în 
sfârşit, blondul Sadri, un copilandru de 16 ani, de 
curând intrat în grațiile lui Mehmed. 

Sultanul îşi dirija numai din genunchi calul, 
mânuind bastonul cu neîntrecută abilitate. Mingea 
lovită de el descria traiectorii fulgerătoare, punându-i 
la grea încercare pe adversari. Repriza a doua se 
apropia de sfârşit. Caii, acoperiți de spumă, străbăteau 
terenul de la un cap la altul, în urmărirea mingii, mai 
capricioasă decât un licurici năzdrăvan. 

Arbitrul semnală încheierea reprizei. Avea să 
urmeze o pauză de trei minute, în cursul căreia 
slujitorii grajdurilor imperiale trebuiau să prezinte 
jucătorilor cai de schimb. 

În acel moment, Zaganos-Paşa se apropie de 
padişah. Mehmed, care se pregătea tocmai să încalece, 
îl aşteptă, stând cu piciorul stâng în scară. 

— Ei? îl întrebă cu voce scăzută. Ai făcut vreo 
ispravă? 

Zaganos-Paşa plecă necăjit ochii. 

— Oamenii lui Yakub-Paşa n-au găsit decât 
cadavrul agentului bizantin. 

Îi repetă succint explicaţiile lui Mahmud-Paşa. 

— Nu-ţi par plauzibile? îl întrebă cu falsă 
solicitudine sultanul. 

— Nu-mi par, Înălțimea-ta. 


Mehmed râse ironic: 

— Încă un succes ca acesta, şi ai să-ţi pierzi capul 
de pe umeri, Zaganos. Îţi închipui că marele vizir are 
să te ierte? Când bănuieşti pe un mare demnitar că 
pactizează cu inamicul, nu încerci să-l demaşti fără a 
avea toate probele în mână. Insuccesul de azi ţi-a 
descoperit jocul. Ce voi răspunde lui Khalil când îmi va 
cere să te pedepsesc fiindcă l-ai incriminat pe nedrept? 

— Dacă Mahmud nu l-ar fi ucis pe Kakulia, acum 
lucrurile ar fi fost lămurite, Înălțimea-ta. 

— Dacă, Zaganos! Dacă! Acum, te întreb, cum ai să 
ieşi din încurcătură? 

Vizirul zâmbi cu viclenie. 

— Mă voi justifica invocând argumentele lui 
Mahmud. Îl urmăream pe Stavros Kakulia fiindcă 
fusesem informat — prin serviciul nostru de 
contraspionaj — că pusese la cale un atentat împotriva 
marelui vizir. 

Sultanul râse cu falsă bonomie. 

— Eu, care-ţi cunosc adevăratele gânduri, s-ar 
putea să nu-ți accept explicaţiile. Nu crezi că te-aş 
putea învinui de rea-credință? Că indirect Khalil şi-a 
dovedit nevinovăția? Că i-aş putea socoti cugetul mai 
curat decât apa de izvor? 

Zaganos-Paşa îşi desfăcu supus braţele. 

— Allah, care-ţi călăuzeşte gândurile, nu te va lăsa 
să uiţi că marele vizir l-a determinat prin intrigile lui 
pe augustul tău părinte — Allah să-l odihnească — să-ţi 
ridice însemnele domniei. 

— Eşti îndrăzneţ, Zaganos. Ai însă noroc, îmi plac 
îndrăzneții. 

Se avântă în şa: 


— Această greşeală ţi-o trec cu vederea, Zaganos. 
Dar să nu se repete. Errare humanum est, glăsuiau 
latinii... 

În clipa aceea apăru Reşat, kapici-başi — şeful 
protocolului şi cel care introducea pe ambasadori la 
festivitățile imperiale. Purta veşminte de gală. Se 
prosternă în fața sultanului. 

— Înălţimea-ta, au sosit trimişii Principelui Iancu de 
Hunedoara. 

Mehmed îşi încreţi sprâncenele. 

— Să aştepte! Să termin mai întâi partida. Avem 
încă două reprize. 

Vâri pintenii în pântecele calului şi intră în galop pe 
teren, exact în clipa în care arbitrul dădu semnalul de 
reluare a jocului... 


kkk 


Aziz, pajul imperial — unul dintre cele mai reuşite 
exemplare ale corpului de icoglani din seraiul 


padişahului — se uită cu încântare la veşmintele 
superbe pe care doi croitori vârstnici — din armata de 
croitori ai palatului — i le aduseseră cu tot 


ceremonialul. Mai înainte de aceasta făcuse — ca şi în 
fiecare zi, dealtfel — o lungă vizită la hammam, unde 
băieşi, masori şi depilatori aplicaseră cu sârg toate 
tainele artei lor, făcându-l să strălucească mai straşnic 
decât o monetă de aur nouă. La sfârşit îi unseseră 
trupul cu uleiuri aromate. Trecuse apoi pe mâna 
frizerului, care-i orânduise buclele castanii. Icoglanii — 
paji ai sultanului — aveau îngăduinţa să poarte părul 
lung. Ceilalţi musulmani îşi rădeau ţeasta, lăsând doar 
un smoc de păr lung în creştet, de care, după moarte 
— glăsuia Coranul — profetul Mahomed îi înşfăca, 
trăgându-i în Paradis. 


Veşmintele scoase pe rând din cutii plate, meşterite 
din fâşii de lemn subțiri ca hârtia, erau lucrate din 
brocart venețian. Broderiile de aur, pe fond de mătase 
roşie, sclipeau ca jarul. 

Aziz încerca o exaltare, o beţie psihică neînchipuită. 
Visurile lui se apropiau de împlinire. Cu o săptămână 
înainte primise vestea trecerii sale din grupul pajilor 
care slujeau în Camerele Sultanului în corpul de elită 
— în acel faimos Muterferrikalar — ce cuprindea pe fiii 
paşalelor, pe tinerii principi vasali şi pe zălogii 
domneşti. Îndată după transferare, Mustafa Bakr, aga 
palatului — sarai agasi — îi dăduse instrucțiuni 
amănunțite asupra viitoarelor sale atribuţiuni. Fiindcă 
iscusinţa lui fusese verificată în cursul anilor petrecuţi 
pe băncile şcolii pajilor, i se recomandă să capteze, 
grație farmecului şi talentului său diplomatic, 
încrederea tinerilor principi străini reţinuţi la Curtea 
padişahului. Să devină nu numai prietenul şi 
confidentul lor, ci să-i şi prindă pe nesimţite în 
păienjenişul tulbure al relaţiilor denumite eufemistic 
„amorul grec”. 

Misiunea, de mare încredere, deschidea lui Aziz 
perspective de o mare strălucire. Tinerii paji folosiți 
temporar în corpul de elită primeau mai târziu cele 
mai înalte sarcini în aparatul de stat. 

În şcoala pajilor, Aziz fusese crescut în spiritul unei 
educațţii de o severitate spartană. Acum trebuia să se 
deprindă cu un nou fel de viață. Să fie slujit de sclavi 
mulți, să se adapteze ambianţei de lux şi de moliciune 
orientală afectată de înaltele cercuri ale palatului, fără 
a uita însă nici o clipă că i se încredinţase o sarcină nu 
numai grea, dar şi extrem de delicată. Principii vasali 
trebuiau să devină — pe orice cale — prieteni devotați ai 
sultanului. Aziz era liber să utilizeze cele mai subtile 


mijloace. La nevoie, să-l critice chiar pe sultan, spre a 
se apropia sufleteşte de tinerii principi străini care 
nutreau o ostilitate, adeseori abil ascunsă, faţă de 
padişah şi de orânduirea imperială otomană. 

Aziz era hotărât să nu precupeţească nici un efort 
spre a obţine rezultate spectaculoase. Cunoştea legile 
nescrise ale Saraiului. Nu era îndeajuns să fii tânăr şi 
frumos spre a câştiga şi mai ales a păstra favorurile 
imperialului stăpân. Tinereţea şi frumuseţea sunt 
bunuri perisabile. Când păşeşti pragul maturității, 
când însuşirile fizice nu mai exercită aceeaşi atracţie 
ca în adolescenţă, serviciile aduse stăpânirii pe tărâm 
politic sau militar încep să atârne greu în balanţă. Pajii 
care atingeau vârsta de 25 până la 30 de ani părăseau 
palatul, primind însemnate sarcini în afara lui. 
Concurența era însă mare, căci în fiecare an zeci de 
paji urmau această filieră. Cei mai capabili obțineau — 
cum era şi firesc — gradele şi funcțiile cele mai înalte. 

Când slujitorii îl îmbrăcară pentru prima dată pe 
Aziz cu veşmintele acelea somptuoase, destinate 
numai corpului de elită, simţi că îl cuprinde un fel de 
ameţeală plăcută, ca şi aceea care urmează după 
câteva cupe cu vin sorbite pe nerăsuflate. Coranul 
interzicea musulmanilor băuturile alcoolice, dar pajii 
chemaţi — după lăsatul nopţii — să ţină companie 
galantă sultanului erau îmbiaţi să consume vin, spre 
a-şi pierde timiditatea firească în preajma „stăpânului 
lumii”. 

Aziz suspină sufocat de fericire când servitorii îi 
puseră turbanul, prinzând în dreptul frunţii rozeta cu 
diamante, suport al penelor albe, vaporoase, cu vârfuri 
uşor curbate, găteala cea mai de preț a păsărilor- 
paradisului. Rozeta aceasta cu diamante, purtată 
numai de paşale, de viziri şi de înalții demnitari ai 


Curţii, devenise acum un semn distinctiv şi pentru el, 
Aziz, fiul  umilului ţăran grec din preajma 
Thessalonikului. Cum se numea părintele său? 
Aproape că şi uitase. Nu-l mai văzuse de la vârsta de 
10 ani, când se prezentaseră împreună în fața comisiei 
de recrutare în urma unei convocări imperioase, care 
nu îngăduia împotrivire. 

Îşi amintea în schimb cu uimitoare limpezime clipa 
în care se apropiase de masa aceea lungă, din camera 
cu pereți afumați ai primăriei, unde tronau câțiva 
ofițeri ieniceri, încadrați de funcţionari aplecaţi asupra 
unor catastife. Cel mai important dintre ofițeri — un 
bărbat spătos, cu ochi pătrunzători şi barbă neagră, 
pătrată, cu ondulaţii largi — îl privise lung, apoi 
zâmbise. 

— Bun! Foarte bun! 

Un scrib îi înscrisese numele într-un registru mare 
şi gros. La un senin al ofițerului cu barbă pătrată, un 
soldat din corpul ienicerilor, cu o bonetă înaltă, 
ascuţită, se apropiase şi încercase să-l ia de mână. 
Aziz se agățase de tatăl său şi nu mai voise să-i dea 
drumul. Bătrânul lui părinte tremura din tot corpul. Şi 
ochii îi lăcrimau. Dar nu îndrăznea să facă nici o 
mişcare. 

Impacientat, ienicerul îl smulsese cu brutalitate, 
ducându-l într-o odaie alăturată, mare cât o hală, 
unde stăteau îmbulziți ca oile zeci de copii — toţi 
creştini — cu ochii plânşi şi inima zdrobită. Din clipa 
aceea, orice legătură dintre Aziz şi familia lui fusese 
definitiv ruptă. 

În aceeaşi zi, copiii — vreo patruzeci la număr — 
fuseseră urcați în care escortate de ieniceri călări şi 
porniţi pe drumuri prăfuite spre capitala Imperiului 
Otoman. Făcuseră popasuri multe prin satele şi 


târgurile întâlnite în cale. Li se dădea mâncare după 
poftă, dar bunăvoința se oprea aici. lenicerii se 
comportau cu asprime, biciuind pe copiii recalcitranti. 
Într-un orăşel ceva mai răsărit, un nou transport de 
copii se adăugase la caravana de care. Figura avea să 
se repete de câteva ori. Când convoiul ajunsese la 
Adrianopole, numărul copiilor se ridicase la o sută 
cincizeci. 

Curiozitatea lui Aziz fusese mai tare decât 
amărăciunea provocată de recenta-i despărţire de 
familie. Se uita cu ochi mari la ulițele strâmte şi 
întortocheate, furnicar de turci cu turbane pestriţe. 
Văzuse şi femei acoperite cu văluri întunecate, cărora 
nu li se zăreau decât ochii, copii de o seamă cu el 
jucându-se prin mulţime, câini de pripas adulmecând 
prin gunoaie, tarabe cu tot felul de mărfuri, case mari 
şi mici, moschei, şi praf, mult praf, ridicat în trâmbe 
de un vânt fierbinte, tăios, ce-i biciuia obrazul şi îl 
făcea să simtă între dinţi grunţuri de ţărână. 

Turma de copii îşi încheiase călătoria în curtea unei 
clădiri lungi, albe, cu ferestre înalte şi foarte multe: 
cazarma ienicerilor! Li se dăduse iarăşi de mâncare, 
apoi fuseseră mânațţi în nişte dormitoare nesfârşite, cu 
sumedenie de paturi. Vlăguiți de oboseală, copiii 
adormiseră, uitând să-şi mai plângă părinții şi frații 
rămaşi departe. 

A doua zi de dimineaţă începuse trierea. Micii 
vlăstari de creştini fuseseră puşi să defileze — în şir 
indian — prin fața altei comisii, alcătuită din ofițeri 
superiori, din acelaşi corp al ienicerilor. Şi acolo erau 
puzderie de scribi care scriau în catastife datele 
tinerilor candidați. Nume, vârstă, origine, greutate, 
semnalmente, aptitudini, iar într-o coloană specială, 
destinaţia care li se hotărâse. 


Lucrările comisiei erau supravegheate de însuşi 
sultanul Murad, care stătea deoparte, încadrat de aga 
ienicerilor şi de marele ak-aga, şeful eunucilor albi, 
însărcinaţi cu desăvârşirea educaţiei viitorilor paji. 

Aziz — pe atunci se numea loannis — se văzuse 
ținta a zeci de perechi de ochi care-l examinau cu 
atenție. Dezbrăcat în pielea goală, fusese cercetat pe 
toate fețele, palpat, măsurat, după care şeful comisiei 
rostise — cu aprobarea sultanului — formula fatidică: 
„Sarai!” Aceasta însemna că Aziz fusese selectat în 
corpul pajilor palatului — al icoglanilor. Viitorii paji — 
în număr de aproape o mie — erau încadrați într-o 
lungă coloană şi trimişi la reşedinţa imperială. După 
cum avea să afle Aziz mai târziu, restul copiilor — circa 
trei mii — fuseseră repartizați în corpul ienicerilor. 
Înainte de a fi trimişi la unităţile lor, făceau un stagiu 
de câțiva ani în diverse familii musulmane din 
Anatolia, unde erau învăţaţi să vorbească turceşte şi 
să-şi însuşească tradiţiile turceşti. Totdeodată erau 
siliți să îmbrăţişeze religia mahomedană, fiind supuşi 
operaţiei circumciziunii. În tot acest timp efectuau 
diferite munci pentru stăpânul casei, care achita 
statului o chirie de un ducat sau doi, în funcție de 
avuția sa. După încheierea acestui stagiu, treceau la 
unitățile de ieniceri, devenind copii de trupă, iar la 
majorat intrau în rândurile soldaților. 

Aziz se numărase printre privilegiații trimişi la 
palat. Se gândea şi acum cu emoție la teama, dar şi la 
curiozitatea încercate în clipa intrării sale pe poarta 
palatului imperial. Reşedinţa padişahului era în acea 
vreme o aglomerare de clădiri mai mari sau mai mici, 
înconjurate de grădini paradisiace. Edificiile, durate în 
stilul oriental, împletit cu elemente bizantine, făcuseră 
mare impresie asupra băiatului de la ţară. Îmbrăcate 


în faianță sau în marmoră, clădirile străluceau în 
soarele văratic. Florile din grădinile vaste împrăştiau 
miresme. Aziz avusese impresia că păşeşte pragul 
Raiului. Dar iluziile nu duraseră mult. Şcoala pajilor 
se dovedise infernal de grea. Elevii erau supuşi unui 
tratament de o duritate neînchipuită. „Slăbănogii n-au 
decât să moară”, spunea cu nepăsare unul dintre 
magiştri, eunucul alb Ali, specialist în luptele corp la 
corp. Dar cei care vor supraviețui vor fi nişte soldați 
oțeliți, neîntrecuţi pe terenurile de manevră şi 
neînvinşi pe câmpurile de bătălie. 

Copiii erau treziți din somn cu mult înainte de 
cântatul cocoşilor, iar după o zi de instrucție intensivă 
şi de cursuri şcolare epuizante, se culcau relativ 
târziu, storşi de vlagă, lecuiţi de orice veleitate de 
independenţă. Pentru cele mai infime greşeli, 
pedepsele corporale plouau. Şcoala aceasta aspră dura 
între doi şi şapte ani, în funcţie de aptitudinile pajilor, 
de inteligenţa lor şi de rezultatele obținute. 

La încheierea studiilor se făcea o nouă selecție — 
sikma — constând din examene extrem de severe. Pajii 
reuşiți la toate probele erau repartizați în Camerele 
Înalte şi în Camerele de Jos. Cei căzuţi la examene 
erau trimişi la unităţile de cavalerie. 

Pajii rămaşi în continuare la palat — o promoţie 
cuprindea circa şapte sute de tineri — începeau o nouă 
şcoală de studii superioare. Arta militară ocupa primul 
loc în preocupările profesorilor şi ale instructorilor. 
Pajii erau învățați să tragă cu arcul, să arunce cu 
lancea, să se bată cu sabia, cu pumnalul sau cu 
ghioaga. Erau familiarizați cu tragerile de artilerie, cu 
echitația înaltă, cu conducerea unităţilor militare. 
Totdeodată era îndemnați să se manifeste în vreuna 


din artele pentru care aveau aptitudini: muzica, 
poezia, pictura. 

Pajii erau de asemenea încurajați să se dedice 
preocupărilor intelectuale. Cei cu înclinări spre studiul 
religiei erau destinati carierelor ecleziastice. Amatorii 
de scriptologie se vedeau îndrumați către carierele 
birocratice, administrative.  Milităroşii — cei mai 
preţuiți, dealtfel — ştiau că vor obţine funcţii şi grade 
înalte în armată. 

Aziz fusese întotdeauna un elev model. Ros de o 
năvalnică ambiţie, se străduise a se plasa printre 
primele locuri ale promoţiei sale. Tot atât de inteligent 
pe cât de frumos, se făcuse repede remarcat de 
instructorii şi de şefii lui. Când intrase în şcoala 
superioară, ascultase cu încordare recomandările lui 
kapi-agasi, care, din înaltul catedrei, vorbise cu 
solemnitate şi patos pajilor orânduiți pe grupe, în 
funcţie de „Camerele” la care fuseseră distribuiţi. 

— Un adevărat icoglan trebuie să devină la 
maturitate un om de stat competent, un militar cu 
reale calități de comandant, un musulman desăvârşit, 
un literat plin de rafinament, un muzicant în stare să- 
şi captiveze auditoriul, un om de lume curtenitor, 
manierat, capabil să poarte o conversaţie atrăgătoare, 
să recite o poezie ca un actor, să discute problemele 
cele mai profunde în deplină cunoştinţă de cauză şi, în 
acelaşi timp, să se bucure de o moralitate fără cusur. 
Însă nici o clipă nu trebuie să uitaţi că un icoglan 
demn de acest nume trebuie să fie un devotat slujitor 
al padişahului, căruia să-i dea ascultare fără să 
crâcnească. Aveţi menirea să urcați treptele ierarhice 
militare şi administrative. V-am pregătit pentru acest 
lucru. Dar cea mai frumoasă favoare pe care v-o poate 


face providenţa este să muriţi în slujba sultanului şi 
pentru sultan. 

Aziz urmărise cu multă atenţie cuvintele lui kapi- 
agasi. Când colegi de-ai lui, sătui de straşnica 
disciplină la care erau supuşi, începeau să cârtească, 
îi răcorea, spunându-le cu convingere: 

— Când trăieşti printre lei, trebuie să ragi ca leii. 
Altfel pieri! 

Trăia într-adevăr atât de intens viaţa pe care Pronia 
i-o destinase, încât nu mai avea timp să-şi regrete 
trecutul, familia, naţia. Devenise musulman prin forța 
lucrurilor şi înţelegea să profite din plin de această 
situație. Pajii incapabili să corespundă programului 
încărcat al şcolii, sau pur şi simplu leneşi fuseseră 
trimişi să îngroaşe trupele de cavalerie. El, Aziz, nu 
concepea să se lase pradă slăbiciunilor susceptibile a-i 
zăgăzui avântul, ori a i-l încetini. Şcoala inferioară o 
terminase în doi ani în loc de şapte, iar şcoala 
superioară o absolvise în trei ani. Nu-l înspăimântase 
disciplina aspră, programul zilnic reglat cu 
minuțiozitate. Tinerii se trezeau din somn, mâncau, 
studiau, se odihneau, se jucau la ore fixe. Lumea din 
afara palatului le rămânea inaccesibilă. Pajii trebuiau 
să se rezume la microcosmosul lor. Relaţiile cu femeile 
le erau strict interzise. Prieteniile între tineri — chiar 
dacă uneori îmbrăcau aspecte echivoce — căpătau 
încurajări din partea şefilor. Moravurile cavalerilor 
templieri îşi găseau o ilustrare fidelă în moravurile nu 
numai ale pajilor sultanului, dar şi ale ienicerilor. Aziz 
se conforma acestor reguli, în ciuda aspectelor 
repulsive. 

În vreme ce alți icoglani — mai dezordonaţi, sau 
poate scoşi din fire de tratamentul la care erau supuşi 
— se alegeau cu pedepse aspre, el, Aziz, era dat drept 


exemplu de disciplină şi râvnă la învăţătură. Adeseori 
îi veneau în minte chipurile unor colegi pe care propria 
lor nesocotință sau adversitatea soartei îi trimisese în 
fața consiliilor de judecată prezidate de incoruptibilul 
şi neînduplecatul kapi-agasi: blondul Mustafa, german 
de origine, bătut cu bastoanele până ce îşi dăduse 
sufletul, fiindcă refuzase să execute un ordin absurd; 
şugubăţul Ferid, albanezul expulzat din palat şi trimis 
să măture străzile, pentru că făcuse o epigramă 
usturătoare pe seama corpolenţei groteşti a unui 
eunuc alb; apoi melancolicul Yasar, valahul, 
condamnat la moarte prin spânzurătoare fiindcă 
încercase să evadeze din închisoarea aurită a pajilor, 
spre a se înapoia în sânul familiei lui de ţărani de pe 
Dunăre. 

După terminarea şcolii superioare, Aziz fusese 
repartizat la camerele sultanului, înaintare care avea 
semnificația „încoronării? activității unui icoglan, 
socotit demn a sluji pe stăpânul stăpânilor, pe 
împăratul împăraţilor, pe padişahul Mehmed al II-lea. 

Pajii din promoţia lui Aziz, care căzuseră la acest 
ultim şi hotărâtor examen, fuseseră transferați în arma 
cavaleriei, în calitate de ofițeri inferiori. Cei care 
depăşiseră cu succes şi acest ultim obstacol aveau 
toate drumurile deschise spre cele mai înalte 
demnități. 

Aziz îşi văzuse răsplătite eforturile. Steaua lui se 
ridica la orizont, şi acest lucru se reflecta şi în 
atitudinea adoptată de numeroase personaje din 
preajma sultanului şi a marelui vizir, care-l salutau cu 
zâmbitoare  condescendenţă, deşi până atunci îl 
ignoraseră. Întâlnindu-l pe culoarele palatului, Yakub- 
Paşa, şeful serviciului secret, îl cuprinsese afectuos pe 
după umeri şi îi vorbise cu prietenoasă complicitate: 


„Ori de câte ori vei avea nevoie de mine, să mă cauti. 
Vreau să te ajut”. lar Mahmud-Paşa — prietenul şi 
confidentul marelui vizir — îl acostase în anticamera 
cabinetului de lucru al sultanului şi îi spusese cu 
bunăvoință: „Aziz, de acum înainte vei avea nevoie de 
bani mai mulți, spre a-ţi acoperi cheltuielile de 
reprezentare. Salariul tău de membru al corpului de 
elită nu-ţi va fi îndestulător. O pungă cu ducați vei 
găsi oricând la mine. Întotdeauna mi-a plăcut să dau o 
mână de ajutor tinerilor merituoşi”... 

Aziz îşi spuse că robia în care căzuse odată cu 
recrutarea sa în corpul icoglanilor se dovedise, în cele 
din urmă, extrem de profitabilă. Dacă şi-ar fi păstrat 
libertatea şi statutul de ţăran grec, ar fi rămas un 
„nimeni”. Cu câţiva ani în urmă îl însoţise pe sultanul 
Murad al II-lea într-una din călătoriile sale de inspecţie 
în cuprinsul imperiului. Pe atunci abia fusese 
promovat în Camera înaltă. Purta o uniformă acoperită 
cu galoane de aur şi arme bogate, damaschinate. În 
drum spre Thessalonik, cortegiul imperial străbătuse 
satul de baştină al lui Aziz. Deşi se scurseseră şase ani 
de când îl părăsise, Aziz îl recunoscuse cu uşurinţă. 
Trecuse, călare pe un armăsar arab cu nări 
fremătânde şi coama fuior, chiar prin fața casei 
părinteşti: o cocioabă acoperită cu stuf. Câţiva copii, 
poate frații lui mai mici — murdari, neţesălați, plini de 
eczeme — stăteau pe prispă şi se uitau cu ochi mari la 
minunatul cortegiu. Aziz simţise o strângere de inimă. 
Nu-i venea să creadă că se ridicase din mediul acela 
mizer. Înclinase capul şi îşi înfipsese bărbia în piept, 
spre a nu i se desluşi chipul dacă părinţii lui ar fi ieşit 
din casă şi l-ar fi văzut. Teama i se potolise abia după 
ce lăsase cocioaba în urmă... 


După ce îl îmbrăcară, croitorii se retraseră umili. 
Rămas singur, Aziz se admiră iarăşi în oglindă. Aruncă 
apoi o ultimă privire circulară prin modesta lui odaie, 
din care avea să se mute. O împărţise până acum cu 
icoglanul Sait, ataşat pe lângă Camera privată a 
sultanului. Sait era un superb exemplar uman. Avea 
trupul lui Apollo şi capul lui Adonis. Păcătuia însă 
printr-un sentimentalism, printr-un cavalerism desuet, 
nepotrivit cu bătăliile dure, lipsite de loialitate, 
susținute cu îndârjire de camarazii lui setoşi de 
parvenire pe orice căi. „Sait nu va ajunge departe, îşi 
spunea Aziz. Îşi va rupe foarte curând aripile.” Deşi se 
numărase într-o vreme printre favoriţii sultanului, 
tânărul Sait nu căutase să-şi consolideze situaţia, 
asigurându-şi pentru viitor prietenii profitabile printre 
mai-marii Curţii. Epoca lui de glorie nu durase mult. 
Mehmed nu se remarca prin statornicia sentimentelor. 
Treptat se plictisise de Sait, care reintrase în umbră, 
rămânând doar să-l slujească deopotrivă cu oricare paj 
de rând. Dizgraţia nu-l descurajase pe tânărul sclav al 
sultanului. Aparent  netulburat, îşi continuase 
activitatea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Aziz se împrietenise cu Sait, care-l câştigase cu 
firea lui blândă. Acum regreta că trebuiau să se 
despartă. Noile lui îndatoriri aveau să-i ocupe douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru. Aceasta nu era o 
figură de stil. Şi în somn Aziz avea obligația să se afle 
în preajma tinerilor plasați sub discreta lui 
supraveghere. 

Astăzi se va înfățişa pentru întâia oară la o 
ceremonie imperială, învestit cu atributele noi sale 
funcțiuni. Se parfumă discret — sultanul adora 
esențele suave în preajma sa — şi părăsi camera, 
ordonând slujitorilor lui — acum avea şi el slujitori 


personali — să-i mute lucrurile în apartamentul pe 
care urma să-l ocupe alături de al lui Mahmud 
Anghelos şi de al lui Radu adolescentul, fiul Dracului. 

Potrivit protocolului, tinerii din corpul de elită 
trebuiau să fie prezenți la toate ceremoniile la care 
participa sultanul, să-l asiste chiar în intimitate, 
începând cu toaleta lui de dimineaţă şi terminând cu 
cea de seară. Aziz se prezentă în apartamentul imperial 
cu puţin înainte de apariţia lui Mehmed, care urma să- 
şi schimbe veşmintele de polo cu ţinuta de gală. 

Pe o masă joasă de abanos, încrustată cu flori de 
fildeş, se afla o tipsie de argint cu fructe apetisante, de 
care sultanul era foarte amator. Printre pajii de 
serviciu se afla şi Sait. Modest, timid, îşi îndeplinea 
atribuţiile fără a încerca să se facă remarcat de 
padişah. În vreme ce icoglanii şi eunucii îl dezbrăcau, 
Mehmed arunca priviri pofticioase asupra tipsiei cu 
fructe. Strugurii cu boabe mari şi limpezi ca cristalul, 
migdalele zaharate, bananele chihlimbarii, smochinele 
şi curmalele cărnoase, dar mai ales o piersică mare cât 
un măr, rumenă şi catifelată, ce trona deasupra 
celorlalte fructe, îl făceau pe Mehmed să suspine cu 
regret fiindcă programul încărcat din dimineața aceea 
nu-i permitea să mai zăbovească spre a se delecta 
savurându-şi în tihnă fructele. 

Înainte de a-şi îmbrăca veşmintele de ceremonie, 
trecu în hammam, pentru a face la repezeală o baie în 
compania lui Franco Acciaiuoli şi a lui Mahmud 
Anghelos. În cursul partidei de polo se înfierbântase 
tare, iar Mehmed detesta mirosul de transpiratie. 

Profitând de lipsa sultanului, pajii, atât de solemni 
şi de gravi până atunci, se destinseră şi începură să 
vorbească între ei, să glumească şi să râdă. Aziz se 
ataşase grupului de tineri principi de sub 


supravegherea sa şi trăgea cu urechea la conversaţia 
lor. 

După aproximativ un sfert de oră, Mehmed ieşi din 
baie satisfăcut, îmbujorat la chip. Învăluit într-un 
amplu halat de mătase moale, vişinie, surâdea amuzat 
de o anecdotă piperată pe care i-o povestea Mahmud 
Anghelos. Pajii aduseseră deja cu tot ceremonialul 
veşmintele imperiale de gală. 

Sultanul se apropie de masă. Îşi zisese că, în vreme 
ce pajii îl vor îmbrăca, va avea tot timpul să savureze 
piersica aceea mare, care-i stârnise pofta. Dar când 
privirile lui căzură asupra tipsiei cu fructe, expresia de 
bună dispoziție de pe chipul său se şterse brusc. 
Fruntea i se încreţi, ochii i se îngustară, buzele se 
subţiară ca două fire de aţă. Încleştându-şi pumnii, se 
întoarse spre paji: 

— Piersica! Unde este piersica? Cine a îndrăznit să 
se atingă de fructele mele? 

Icoglanii şi eunucii erau deprinşi cu exploziile de 
mânie ale lui Mehmed. Dar niciodată nu-l văzuseră 
atât de furios, de dezlănţuit. 

— Cine a rămas în cameră după ce am intrat în 
hammam? scrâşni, adresându-se primului şambelan. 

— Pajii de serviciu şi noi, cei câţiva curteni, care... 

Ochii aprinşi de turbare ai sultanului se ațintiră 
asupra celor şase paji, cutremuraţți de spaimă. 

— Care dintre voi a mâncat piersica? rosti şuierat. 
Numai unul dintre voi a făcut ticăloşenia asta! 

Tinerii icoglani nu răspunseră. Groaza le îngheţase 
graiul. 

— Nu vreţi să vorbiţi? rosti iarăşi Mehmed. 

Privirile lui căzură mai întâi asupra lui Sait, care se 
lipise terorizat de peretele îmbrăcat în faianţă colorată. 


Un rictus rău i se aşternu pe buze. Se întoarse spre 
unul dintre aghiotanţi. 

— Spintecă-i burta! Aghiotantul îl privi uluit. 

— Ce aştepţi? răcni sultanul. Spintecă-l! Sau vrei să 
te spintec eu pe tine? 

Sait încremenise. Cu un efort izbuti să îngaime: 

— N-am mâncat eu piersica... N-aş fi îndrăznit... 

Curtenii nu aveau voie să poarte arme în prezența 
padişahului. Nici aghiotanţii de serviciu nu făceau 
excepție. Ofițerul desemnat de Mehmed ieşi repede din 
cameră şi, peste câteva clipe, se înapoie ţinând în 
mână un iatagan cu lama strălucitoare. Se apropie de 
Sait, sugrumat de frică, şi, cu o singură lovitură, îi 
despică pântecele. Intestinele ţâşniră odată cu un 
şuvoi de sânge care-i îmbibă veşmintele. Sait căzu în 
genunchi, peste şerpuiala de maţe sângerânde. Din 
stomacul secționat nu ieşi nici un aliment. 

— Următorul! urlă sultanul, în vreme ce Sait se 
prăbuşi cu faţa în jos pe podeaua acoperită cu covoare. 

Al doilea paj nici nu avu timpul să schițeze un gest 
de apărare. Lama iataganului îl fulgeră, deschizându-i 
măruntaiele. Din stomacul spintecat ieşiră afară 
câteva resturi roşietice de piersică, ce nu avuseseră 
timpul să ajungă în intestine. Pajul se nărui la rândul 
său peste covoarele înroşite de sânge. 

Aghiotantul se întoarse spre Mehmed, întrebându-l 
cu privirile dacă trebuia să mai continue. 

Sultanul îşi descleştă pumnii. Mânia i se topise 
brusc. Se pripise ucigându-l pe Sait. Bietul Sait! Dar 
nu trebuia să îşi manifeste regretul. Padişahul nu 
greşeşte niciodată! Oamenii trebuiau să înţeleagă acest 
lucru. Se apropie de tipsia cu fructe şi alese o curmală 
în care îşi înfipse dinții. O mâncă fără grabă, îşi şterse 
degetele de poalele halatului şi porunci sec: 


— Pe Sait înmormântaţi-l cu toată cinstea! Hoitul 
celuilalt aruncaţi-l în mare! 

Câţiva slujitori ridicară trupurile neînsuflețite şi 
covoarele năclăite de sânge. 

Aziz simţi că i se ridică un nod în gât îi veni să 
vomeze. Nevârstnic încă, asistase la două bătălii. 
Văzuse în preajma lui soldați răpuşi de coasa morții. 
Sfârşitul năprasnic al lui Sait, prietenul său, îl 
înspăimântase însă mai cumplit decât toate celelalte 
morți. Nu cumva îl aştepta şi pe el, Aziz, aceeaşi 
soartă? 

Pajii Camerei imperiale începură să-l îmbrace pe 
Mehmed. Le tremurau mâinile şi picioarele. Sultanul 
îşi dădea seama de emoția lor. Era bine că îl ştiau de 
frică. 

În încăpere nu se mai auzea decât foşnetul 
veşmintelor de mătase, care acopereau treptat 
goliciunea padişahului... 

Din înaltul estradei tronului, Mehmed asculta 
impasibil tirada pretențioasă, rostită în latineşte de 
groful Istvan Telekyi, trimisul extraordinar al ducelui 
Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. 
Ambasadorul purta un somptuos costum de brocart 
flamand. Un lanţ gros de aur îi împodobea pieptul 
bombat cu aroganță. 

— Excelenţa-sa, guvernatorul regatului Ungariei, 
continuă groful să-şi depene cuvântarea, nu va 
rămâne indiferent în cazul izbucnirii ostilităților între 
Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin. Este adevărat 
că în momentul de față există un tratat de pace între 
țările noastre. Regatul Ungariei îl va respecta atâta 
vreme cât nu se vor ivi condiții susceptibile să modifice 
raportul de forțe din sud-estul Europei. Suntem 
credincioşi legămintelor noastre, dar socotim că 


această obligaţie revine şi partenerilor noştri. Dorinţa 
cea mai vie a ducelui Iancu de Hunedoara este ca între 
Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman să se 
statornicească în veci relații paşnice de prietenie şi 
încredere reciprocă, excluzându-se conflictele armate, 
atât de păgubitoare nu numai statelor, dar şi 
popoarelor noastre. Fie ca înţelepciunea Înălțimii-tale 
să găsească o ieşire din impasul în care ne aflăm. 

Mehmed asculta senin tirada ambasadorului. Dacă 
n-ar fi ştiut că amenințările acestuia ascundeau un 
mare bluff, ar fi fost impresionat. Dar Zaganos-Paşa 
fusese şi de data aceasta la înălțime. Agenţi ai săi şi ai 
lui Yakub-Paşa cumpăraseră bunăvoința ducelui 
Ulrich  Cillyi, unul dintre duşmanii declaraţi ai 
guvernatorului Ungariei. Magnatul ungur îi trimisese 
un mesaj laconic: „Îndrăzniţi orice! lancu de 
Hunedoara este în clipa aceasta lipsit de orice putere”. 
Mehmed dăduse crezare mesajului, fiindcă Cillyi avea 
mare ascendent asupra tânărului rege al Ungariei. 

Chiar dacă Zaganos-Paşa dăduse greş în încercarea 
lui de a-l demasca pe marele vizir Khalil, nu se putea 
spune că nu se reabilitase strălucit dezvăluind 
dedesubturile manevrelor diplomatice ale lui Iancu de 
Hunedoara. Înlocuirea unui mare vizir, cu prestigiul şi 
clientela politică a lui Khalil, chiar dacă implica 
operațiuni delicate, era în orice caz mai puţin 
importantă decât prevenirea unui război cu regatul 
Ungariei, mai ales acum, în preajma asedierii 
Constantinopolelui. 

—  Ambasadorule, replică sultanul cu afectată 
bunăvoință, să comunici stăpânului tău, ducele de 
Hunedoara, că dorința mea de pace este tot atât de 
sinceră ca şi a lui. Să-l asiguri de intenţiile mele cele 
mai curate. Este firesc să existe fricțiuni între imperiul 


meu şi Bizanţ. Relaţiile între vecini nu sunt 
întotdeauna cordiale. Am însă convingerea că până la 
urmă împăratul Constantinos şi cu mine vom ajunge 
la un modus vivendi. În ceea ce priveşte regatul 
Ungariei, mi-am luat angajamentul să-i ofer prietenia 
mea. N-am să mă dezic. Ducele de Hunedoara se poate 
bizui pe cuvântul meu. 

În vreme ce dragomanul traducea în latineşte 
ambasadorului ungur cuvântarea rostită în limba 
turcă de către sultan, acesta îşi făcea rezerve mintale: 

„Ti-am oferit vorbe, ambasadorule! Vorbe care nu 
mă costă nimic. Vorbe goale i-am oferit şi împăratului 
Friedrich al Germaniei, care a încercat să mă 
intimideze cu ultimatumul său. Nu mă tem de voi, 
creştini nevolnici, fiindcă sunteți divizați şi deci 
neputincioşi faţă de irezistibila forță a imperiului meu. 
V-am propus să încheiem tratate de pace. Pentru mine 
toate aceste documente nu sunt decât nişte petice de 
hârtie, lipsite de orice valoare. Dar semnarea lor de 
către voi mi-a îngăduit să-mi consolidez puterea, să 
mă pregătesc spre a lovi la momentul ales de mine. 
Mai curând decât îţi închipui, ai să-mi fii rob, 
ambasadorule! Şi tu, şi familia ta, şi toți cei de-un 
neam cu tine îmi veți linge cizmele. Şi regele tău mi se 
va prosterna la picioare. Şi împăratul Germaniei, şi 
regele Angliei, şi suveranii Castiliei şi ai Aragonului. 
Regele Franţei îmi caută prietenia. Vrea să câştige un 
aliat spre a constitui o contrapondere Germaniei 
imperiale. Naivul! Îşi închipuie că îşi face jocul, dar în 
realitate nu este decât instrumentul politicii mele, 
trambulina care-mi va îngădui să sporesc diviziunea 
dintre voi, creştinii, spre a vă zdrobi pe rând. Cât 
sunteți de proşti! Vă luptaţi între voi, uitând că vă 
pândesc de aici, din răsărit. Aţi auzit de legenda 


Dansului Morţii? Un pictor de-al vostru a imortalizat-o 
pe pânză. Şi voi dansati! Dar coasa mea atârnă 
deasupra voastră. Eu voi fi moartea regatelor 
creştine!... Ah, ambasadorule, cât de îngrozit ai fi dacă 
mi-ai cunoaşte gândurile! Dar gândurile mele sunt 
inaccesibile vouă, nevolnicilor! Dac-aţi şti cât vă 
dispreţuiesc”... 

Câteva zile mai târziu se petrecu un fapt care 
ilustră ascensiunea lui Aziz şi efectul ei asupra 
cercurilor oficiale. Zaganos-Paşa îl pofti la sărbătorirea 
circumciziunii fiului său mai mic, Yusuf. 

Când Aziz se înfățişă la locuința  vizirului, 
majoritatea invitaţilor sosiseră deja. Se aflau acolo 
înalți demnitari ai Curţii, generali, oameni de legi, 
numeroşi membri ai Divanului. O adunare alcătuită 
din bărbaţi vârstnici, cu bărbi impozante, plini la trup 
şi conştienţi de propria lor importanţă. Prezenţa lui 
Aziz, pajul adolescent căruia abia îi mijiseră mustăţile, 
nu trecu neobservată. Zaganos îl trată cu toată 
consideraţia, ca pe un musafir de seamă. 

În aşteptarea bărbierului-chirurg, care trebuia să 
practice operația  circumciziunii asupra tânărului 
Yusuf, convivii se delectau cu gustări bogate şi 
savuroase, întreținând conversații neutre, fiindcă în 
statul polițist otoman era înţelept să vorbeşti cât mai 
puţin, iar dacă vorbeai, să ataci subiecte cu totul 
anodine. Problemele serioase se discutau între patru 
ochi sau cu martori puţini, pe a căror discreţie te 
puteai bizui. 

În timp ce bărbaţii petreceau între ei, femeile — 
gazde şi vizitatoare — se întâlneau în harem. Mama 
tânărului Yusuf primea felicitări, apoi începeau 
tratațiile, alcătuite în special din dulciuri. 


Băuturile alcoolice erau excluse în casa lui 
Zaganos, nu fiindcă acesta le-ar fi fost potrivnic, ci în 
scopul captării simpatiei turcilor tradiționalişti, pe care 
voia să-i rupă de Khalil. 

Yakub-Paşa se apropie de Aziz şi îi vorbi, clipindu-i 
cu şiretenie: 

— Iubita noastră gazdă ne pregăteşte o surpriză. 
Sunt sigur că are să-ți placă. 

Sosi, în sfârşit, şi bărbierul, care se făcuse aşteptat, 
fiindcă aşa cerea datina. Oaspeţii fură poftiți în sala 
cea mare, unde urma să se desfăşoare operația 
chirurgicală. Aziz avea oroare de această practică. 
Când îl supuseseră şi pe el circumciziunii, după 
intrarea sa în rândul pajilor sultanului, rana i se 
infectase şi numai printr-o minune scăpase cu viaţă. 

Aziz se  strecură în ultimele rânduri ale 
spectatorilor. Se uita la pereţii împodobiţi cu flori de 
faianţă, când Zaganos-Paşa, potrivit protocolului, îşi 
luă fiul şi îl aşeză pe un taburet. Bărbierul se apropie 
solemn şi, după ce ridică poalele cămăşii băiatului, 
scoase un brici strălucitor, pe care-l plimbă cu 
profesională cochetărie pe sub ochii asistenţei. 

În ciuda repulsiei sale pentru acest spectacol, Aziz 
se simţi atras ca un magnet de lama aceea argintie, 
mânuită cu dezinvoltură de bărbier. Cu un gest rapid, 
de expert, acesta împlini operaţia tradițională, 
oferindu-i apoi lui Zaganos micul trofeu însângerat. 
Cauteriză apoi rana cu cenuşă de lemn curat, trecută 
prin sită. 

Urmară apoi felicitările. Plăpândul Yusuf devenise 
eroul zilei. Mândru, fiindcă păşise pragul bărbăţiei şi 
fiindcă era centrul atenţiei tuturor, se învârtea prin 
casă, ţinându-şi cu mâinile poalele cămăşii lungi, 
depărtate de sexul mutilat. 


— Până astăzi ai fost păgân, îi repetau oaspeţii 
firitisindu-l. De-acum înainte eşti un musulman 
adevărat! 

Apoi începu banchetul. Mâncărurile măiestrit 
preparate şi băuturile dulci se perindau fără 
întrerupere. Numai dacă ar fi avut câte trei burți 
fiecare, invitaţii ar fi putut onora toate bunătăţile 
servite. 

Cântăreți tineri — mutribi — un fel de trubaduri cu o 
foarte bogată fantezie, deschiseră programul. Dresori 
de urşi şi de câini, acrobaţi, scamatori se întreceau să- 
i amuze pe oaspeţi. 

Yakub, care se aşezase lângă Aziz, îi şopti ştrengar: 

— Acum vine surpriza! 

În măreaţa încăpere, care se goli de saltimbanci, 
orchestra de coarde atacă o melodie languroasă, tipic 
orientală. De după o draperie apăru un stol de 
dansatoare tinere, înveşmântate în văluri diafane, 
transparente, şi cu obrazul descoperit. Mlădioase şi 
vioaie ca nişte căprioare, se lansară într-un dans 
lasciv, cu piruete şi voluptoase legănări din şolduri. 
Aziz le privea ca hipnotizat. I se învăpăiaseră obrajii. 
Nu mai văzuse chip descoperit de femeie din ziua când 
fusese smuls din satul lui natal. La palat se învârtise 
numai printre bărbaţi. Se gândise şi la femei, desigur, 
dar în concepţia lui, acestea deveniseră imateriale, 
inaccesibile. Tinerii paji vorbeau adeseori — în taină — 
despre urmaşele Evei, dar nu le cunoşteau decât din 
auzite farmecele, atât de cântate de poeți. 

— Care din ele ti-ar plăcea? îi şopti insinuant 
Yakub-Paşa. 

Aziz se îmbujoră şi mai tare. 

— Ştiţi, murmură, nu avem voie... 


— Opreliştile sunt pentru pajii de rând, reluă şeful 
serviciului secret. Alege pe oricare dintre dansatoare. 
Este un dar pentru tine din partea luminatului nostru 
vizir, Zaganos-Paşa. 

— Dacă are să se afle? vorbi cu timiditate Aziz. 

— Cine să afle? zâmbi Yakub-Paşa. Ai s-o găseşti 
oricând pe sclava aleasă într-un pavilion al meu din 
afara oraşului. Pavilionul ţi-l pun la dispoziţie până ai 
să-ți poţi cumpăra şi tu unul. 

Aziz înghiți în sec. 

— Am să mă mai gândesc... 

— Nu pierde prilejul! îl îmbie Yakub. La sfârşitul 
petrecerii, poţi să te culci cu oricare din frumusețile 
astea! 

Aziz simţi că îl trec răcori şi călduri. Darul lui 
Zaganos-Paşa era într-adevăr uluitor. Nu ascundea 
însă o cursă? Dacă se va afla la palat că a avut relații 
cu o femeie, fie ea şi dansatoare, nu-şi va compromite 
situația? Nu va cădea în dizgraţie?... Poate că Zaganos 
voia să-l aibă la mână, spre a-l sili mai târziu să-i 
execute toate poruncile... Îmbrăţişa cu privirile formele 
tulburătoare ale tinerelor fete. O fierbințeală stranie 
prinse să i se învârtoşeze sub vintre... 

Banchetul se prelungea. Noi preparate 
gastronomice, cu cele mai uimitoare aspecte — pagode 
chinezeşti, animale legendare, boschete de flori — 
defilau prin fața comesenilor, care ieşeau pe rând la 
latrină, spre a-şi deşerta stomacul şi relua de la capăt 
îngurgitarea irezistibilelor bunătăți. 

— Zaganos-Paşa are bunăvoința să-ţi ofere prietenia 
sa, continuă Yakub-Paşa să-l prelucreze pe proaspătul 
membru al corpului de elită. Şi prietenia lui nu este de 
lepădat. Prin intermediul său poţi obţine privilegii, 
grade militare, avantaje băneşti... Când vei părăsi 


corpul de elită, vei căpăta, graţie luminatului nostru 
vizir, un post de guvernator militar, sau — cine ştie? — 
de adjunct al vizirului armatei. Da, da, nu spun 
poveşti... 

Aziz se simţea prins într-un fel de vârtej. Luminile, 
mâncărurile, vecinii de masă, dansatoarele se 
învârteau într-o sarabandă diabolică. Numai buzele lui 
Yakub-Paşa stăteau lipite aproape de urechea sa şi îl 
potopeau cu vorbe colorate, ca nişte fluturi jucăuşi. 

— Eşti aproape de marele şi invincibilul nostru 
sulta, Allah să-l ocrotească! Câţi n-ar dori să fie în 
locul tău! Eu, de pildă, mi-aş da cinci ani din viaţă ca 
să am situaţia ta în corpul de elită. Acolo ai să cunoşti 
secretele zeilor. Ai să fii folosit în misiuni de încredere. 
Chiar şi acum poţi contribui la înlăturarea unor 
oameni care exercită o influență nefastă asupra 
iubitului nostru sultan. 

Aziz ciuli urechile. Vorbele lui Yakub-Paşa luaseră o 
întorsătură nu numai ciudată, dar şi primejdioasă. 

— Un astfel de individ degenerat până în măduva 
oaselor, continuă cu voce joasă şeful serviciului secret, 
este Franco Acciaiuoli. Da, da, Franco Acciaiuoli 
trebuie îndepărtat. Dacă Mahmud Anghelos ar câştiga 
dragostea padişahului, multe lucruri s-ar schimba în 
bine. Principele Mahmud este prietenul nostru şi va fi 
şi al tău... 

Yakub zâmbi şi îl bătu afectuos pe umăr: 

— Ehe, nu ştii ce înseamnă să-ţi legi soarta de un 
om puternic, influent, ca luminatul nostru vizir 
Zaganos, care să te sprijine la nevoie şi să te încarce 
de daruri... 

În sunet de talgere, dansul încetă, iar tinerele 
balerine părăsiră în fugă sala, lăsând în urmă o dâră 
de parfum primăvăratic. 


— Ei, pe care din ele ai ales-o? îl ispiti iarăşi Yakub- 
Paşa. 

Lui Aziz i se accentuase înclinarea spre frumos sub 
toate formele, în ambianța rafinată a palatului imperial 
se familiarizase cu luxul, cu eleganța veşmintelor, cu 
splendoarea armelor  damaschinate, cu vraja 
parfumurilor, cu traiul îmbelşugat, cu farmecul 
speranțelor ce aşteaptă a fi împlinite. 

Kapi-agasi, şeful înaltei Porţi, omul care fusese 
pentru el mai puternic decât Dumnezeu, deoarece cu 
un cuvânt ar fi putut să-i schimbe albia vieții să-l 
nenorocească sau să-l trimită la moarte, îl chemă într- 
o zi şi îi vorbi confidenţial despre necesitatea instalării 
unui om de încredere la cârma ducatului Athenei. Un 
astfel de om era Franco Acciaiuoli, prieten devotat al 
sultanului şi al Imperiului Otoman. Lui Aziz îi revenea 
sarcina nobilă de a veghea asupra acestui tânăr plin 
de calități, spre a-l feri de lucrăturile din culise ale 
duşmanilor. 

La sfârşitul întrevederii, kapi-agasi îi dărui un inel 
de aur, gravat cu numele lui Aziz, piesă folosită 
îndeobşte drept pecete de către turcii de seamă. 

— Elevilor mei deosebit de înzestrați le ofer câte o 
mică amintire, se justifică şeful înaltei Porţi. Aştept să 
mă ţii în curent cu tot ce se întâmplă în anturajul 
slăvitului nostru padişah. Recompensa ta va fi pe 
măsura serviciilor pe care mi le vei aduce. 

Aziz părăsi uluit şi totdeodată încântat cabinetul 
bătrânului demnitar. Era limpede că interesele lui 
Zaganos-Paşa nu coincideau cu ale lui kapi-agasi. El, 
Aziz, era pus în situația de a alege prietenia unuia şi 
implicit duşmănia celuilalt. Zaganos-Paşa îi făcuse 
promisiuni ispititoare. Kapi-agasi fusese mai zgârcit. 
Dar cuvântul lui avea mare greutate la distribuirea 


demnităților rezervate pajilor ieşiţi de sub îndrumarea 
sa. 

După discuţia cu şeful înaltei Porţi, Aziz se înapoie 
la principii săi, pe care nu trebuia să-i scape din ochi. 
Fiindcă Mahmud Anghelos şi Franco Acciaiuoli îşi 
manifestaseră încă din ajun dorința de a da o raită 
prin bazar, se oferise să-i însoțească. Aziz înţelesese că 
protectorii celor doi principi nu erau dezinteresaţți. De 
ce le-ar face lor jocul? N-ar fi preferabil să opereze pe 
cont propriu? În acest caz, beneficiile ar fi numai ale 
lui! 

Intrarea sa în corpul de elită era generatoare nu 
numai de avantaje, ci şi de cheltuieli disproportionate 
cu salariul cuvenit. Veşmintele frumoase, bijuteriile, 
parfumurile necesitau bani mulți. Aziz îşi zise că 
trebuia să manevreze astfel încât să-şi asigure 
recunoştinţa cât mai palpabilă a principelui a cărui 
cauză o va îmbrățişa. 

Dimineaţa de toamnă târzie era însorită ca o zi de 
primăvară, când cei doi principi, însoţiţi de Aziz, 
intrară în bazar. Mulțimea pestriță, gălăgioasă, care 
umbla încoace şi încolo, inundând ulițele şi prăvăliile, 
se dădea la o parte din calea domnişorilor zălogiţi, care 
se făceau remarcaţi prin strălucirea costumelor 
europeneşti, cu nasturi de diamante, prin 
somptuozitatea centurilor cu paftale de aur, prin 
costisitoarea eleganță a cizmelor din piele de girafă. 
Aziz suferea, fiindcă hainele lui de zi, mai modeste, 
erau lipsite de podoaba nestematelor, de inimitabila 
fantezie a brocarturilor venețiene, arborate de cei doi 
favoriți ai sultanului. Mahmud Anghelos şi Franco 
Acciaiuoli aveau pungile doldora cu monete de aur. 
Deprinşi să cheltuiască fără socoteală, cumpărau tot 
ceea ce le stârnea pofta. Rufărie fină, stofe ţesute din 


fire de mătase, şaluri indiene cu un colorit tandru, 
catifele tot atât de plăcute la pipăit ca şi sânii unei 
fecioare, încălțări din piele de căprioară sau de şarpe, 
arme superbe importate de arabi tocmai din Spania, 
parfumuri ameţitoare aduse din străfundurile Persiei. 
Din mai toate prăvăliile de lux achiziționaseră câte 
ceva. Hotărâră să-şi încheie periplul cumpărăturilor în 
magazinul unui bijutier cu mare faimă la Adrianopole. 
Garabet  Arakelian oferea clienţilor săi cele mai 
splendide colecţii de diamante şi de perle. O bijuterie 
furnizată de acesta prezenta nu numai o garanţie 
indiscutabilă, ci atribuia cumpărătorului pecetea 
eleganței şi a bunului gust. 

Când Aziz văzu nestematele expuse în cutii plate, 
căptuşite cu mătase roşie, simți că îl cuprinde 
ameteala. În timp ce principii examinau nişte centuri 
încrustate cu rubine, Aziz rămase într-o mută 
contemplare a unui set de nasturi confecţionaţi din 
diamante şi topaze. Preţul lor era atât de mare, încât el 
nu l-ar fi putut acoperi nici cu salariul pe un an întreg. 

Arakelian îi citi admiraţia din priviri, împletită cu 
regretul de a nu-şi putea cumpăra setul. Lăsă pe un 
ajutor să se ocupe de principi şi se apropie de Aziz, 
frecându-şi onctuos mâinile plinuţe ca ale unui prunc. 
Barba-i colier încadra o față rotundă ca o lună plină. 
Surâse îmbietor: 

— Luminăţia-ta, eşti un cunoscător al diamantelor 
de vreme ce ţi-ai plecat ochii asupra acestui set. 

— Trebuie să mai reflectez asupra preţului, rosti 
Aziz cu măreție. 

Arakelian îşi desfăcu mâinile şi le întinse cu 
palmele în sus. 

— Preţul nu are importanţă. Setul de nasturi este al 
dumneavoastră. 


Aziz simţi că i se îmbujorează obrajii. Îi păru rău că 
îşi  exteriorizase în acest chip cupiditatea şi 
slăbiciunea. 

— Nu înţeleg... 

— Setul acesta este un dar pe care vi-l oferă 
Garabet Arakelian, îi zâmbi mieros neguţătorul. Dacă 
veți accepta să rămâneţi clientul meu, veți mai găsi 
prin sipete şi alte bijuterii pe gustul Luminaţiei- 
voastre. 

Patronul închise cutia cu setul de nasturi şi începu 
să o împacheteze. 

— Îmi îngădui, Luminăţia-ta, să te poftesc a păşi 
pragul acestei prăvălii la sfârşitul săptămânii. Îţi voi 
putea pune la dispoziție perle negre de o rară 
frumuseţe, care-ţi vor scoate în evidenţă albeața 
obrazului şi aurul părului. 

Aziz îl privi bănuitor. Nu cumva bătrânul armean îi 
făcea propuneri  necuviincioase? Arakelian îi citi 
gândurile. Spre a risipi echivocul, adăugă suav: 

— Luminăţia-ta este un personaj cu trecere la 
Curte. Înalta-ţi protecţie nu ar putea decât să ne 
folosească. 

Aziz îşi descreţi fruntea şi zâmbi flatat. 

— Să nu mă supraestimezi, Efendi! 

Chipul armeanului reflecta o placidă încântare. 

— Garabet Arakelian nu se înşală niciodată! Vino, 
Luminăţia-ta, la sfârşitul săptămânii, şi n-are să-ţi 
pară răul... 

Aziz se înapoie la palat într-o euforică stare de 
spirit. Nu-i mai invidia pe principi. Fusese şi el chemat 
de câteva ori noaptea în iatacul sultanului, dar alţii, 
mai abili, îi luaseră locul. Poate că acum descoperise 
izvorul unor avantaje care aveau să suplinească 
pierderea favorurilor imperiale. Ştia prea bine că toate 


mărimile de la Curte îşi vindeau influenţa. De ce nu ar 
proceda şi el în acelaşi chip?... 

La sfârşitul săptămânii se înființă în prăvălia lui 
Arakelian. Armeanul îl primi  manifestându-şi 
zgomotos bucuria, îl pofti în biroul său tapisat cu 
covoare scumpe şi îi înfățişă câteva bijuterii uluitor de 
frumoase. În vreme ce diamantele, perlele, smaragdele 
defilau —  licărindu-şi apele — prin fața ochilor 
minunați ai lui Aziz, glasul neguţătorului susura ca un 
şipot: 

— Piesele acestea şi multe altele, tot atât de 
frumoase, ar putea umple sipetele Luminăţiei-tale... 

Aziz îşi juca brutal cartea: 

— Ce-mi ceri în schimb, efendi? Nu-mi mai vorbi pe 
ocolite! Sunt un turc drept-credincios, dar nu-mi plac 
târguielile orientalilor. 

Arakelian rămase oarecum descumpănit. Nu era 
deprins cu felul de a fi al tânărului vizitator. Se adapta 
însă repede noii situații. 

— Îmi place firea deschisă a Luminăţiei-tale. 

— Spune-mi ce te doare, şi eu am să-ţi răspund 
dacă îţi pot fi de folos. 

Arakelian îi turnă într-o ceşcuţă de porțelan fin ca o 
petală de trandafir o băutură dulce şi parfumată, din 
fructe macerate în alcool. 

„Vrea să mă ameţească”, reflectă Aziz, deprins cu 
asemenea elixiruri. 

Arakelian îi  destăinui, după unele ocolişuri 
diplomatice, că era creditorul şi omul de afaceri al 
răposatului Vlad Dracul, Domn al Țării Româneşti, 
asasinat mai înainte de a-şi fi putut achita datoriile. 
Dacă pe tronul Valahiei s-ar urca fiul său Radu, aflat 
actualmente sub protecţia Înălțimii-sale Sultanul, el, 
Arakelian, şi-ar putea recupera sumele investite şi s-ar 


alege pe deasupra şi cu frumoase beneficii, din care l- 
ar îndestula şi pe protectorul său, Aziz. 

Tânărul renegat asculta cu încordare vorbele 
cântate ale armeanului. Propunerea nu-i displăcu. 

— Dacă Radu, fiul lui Vlad, ar intra în grațiile 
Înălţimii-sale Padişahul — Allah să-l binecuvânteze — 
continuă Arakelian persuasiv, treburile s-ar orândui de 
la sine. 

Aziz înţelese ceea ce i se cerea. I se oferea prilejul 
mult aşteptat de a-şi face jocul pe cont propriu. Aşa 
lucrau şi Zaganos-Paşa şi kapi-agasi. 

Convorbirea se prelungi încă o jumătate de oră. 
Când Aziz părăsi prăvălia lui Garabet Arakelian, 
purtând în buzunar nişte butoni cu smaragde, târgul 
fusese deja încheiat. 

În seara următoare, pe când sultanul se îmbăia în 
bazinul de marmoră cu apă călduţă, înmiresmată cu 
esență de trandafiri, din hammam-ul imperial, Aziz 
manevră în aşa fel încât printre băiețandrii trimişi în 
acea seară augustului stăpân să se afle şi adolescentul 
Radu, vlăstarul răposatului Domnitor Vlad Dracul... 


kkk 


Paşii ducelui lancu de Hunedoara răsunau 
singuratici pe pardoseala de piatră a coridorului, care 
ducea spre cabinetul său de lucru. Până mai ieri, în 
încăperile acestea ale castelului, accesibile 
demnitarilor regatului şi solicitanţilor dornici să obţină 
audienţe, abia îți puteai trage sufletul. Lumea 
cerşetorilor de favoruri începuse să se rărească de 
îndată ce prinseseră să se vânture zvonuri că 
atotputernicia ducelui intrase în declin şi că în curând 
duşmanii săi, înalții magnați ai Ungariei, aveau să-l 
despoaie de ultimele prerogative de care lancu de 


Hunedoara se mai bucura în calitatea lui de 
guvernator general al regatului. 

Ducele  râse eu amărăciune. Cunoştea firea 
versatilă a oamenilor. Îl durea totuşi faptul că serviciile 
eminente pe care le adusese până atunci ţării şi 
tronului erau uitate atât de repede. Tocmai acum, 
când creştinătatea avea atâta nevoie de braţul lui, se 
ridicaseră pigmeii cu titluri nobiliare sforăitoare spre 
a-l nărui, căci numai în acest chip îşi puteau 
redobândi privilegiile ştirbite şi consolida puterea de 
care fuseseră văduviți de acest obscur valah, ajuns cel 
mai înalt demnitar al regatului maghiar graţie agerimii 
minții, integrității, vitejiei şi priceperii în ocârmuirea 
treburilor publice. 

lancu de Hunedoara era prea lucid spre a-şi 
închipui că recunoştinţa este monetă curentă şi că 
partizanii săi de ieri, pe care-i îmbuibase cu dotații şi 
beneficii, i se vor mai prosterna Şi mâine, după ce 
tânărul rege Ladislas Postumul, înapoiat din aurita lui 
captivitate austriacă, îl va deposeda de prerogative, 
spre a-şi înarma clientela cu puteri politice şi militare 
susceptibile să-l ţină în şah pe valah şi chiar să-l 
nimicească. 

Până şi printre oamenii săi de casă constatase 
defecţiuni de ultimă oră... Prea puţini îi mai 
rămăseseră credincioşi. Dar el, lancu, era încă destul 
de puternic spre a rezista atacurilor insidioase ori 
fățişe ale duşmanilor. 

Traversă anticamera în care îl aştepta doar 
secretarul său personal, loan Olah, şi el român de prin 
părțile muntoase ale Apusenilor. Avea încredere în 
bătrânul acesta devotat, care îl însoţise pretutindeni ca 
un câine. Se întrebă dacă secretarul s-ar simţi flatat de 


comparație. Câinii, socotea el, erau ființe mai nobile 
decât foarte mulți oameni. 

— Ceva nou, Olah? întrebă intrând în cabinet. 

Când îi văzu pletele albe şi obrazul zbârcit, cu 
adâncituri scoase în evidenţă de lumina soarelui ce-i 
cădea pe chip, se întrebă dacă şi el arăta tot atât de 
decrepit, cu atât mai mult cu cât erau cam de-o vârstă. 
„Hâdă e bătrâneţea!” reflectă cu scârbă. 

Se aşeză la masa de lucru. Secretarul îi înfăţțişă o 
mapă cu documente. 

—  Majestatea-sa Regele Ladislas vă pofteşte la 
Viena. 

lancu zâmbi. Sosise, în sfârşit, momentul marii 
confruntări. Dispunea încă de destule trupe spre a 
angaja, la nevoie, lupta, având sorți de izbândă. Dar 
asemenea răfuială ar fi implicat declanşarea unui 
război civil, de pe urma căruia n-ar fi avut de profitat 
decât sultanul Mehmed şi împăratul Friedrich. Nu i-ar 
fi prea greu să-şi însuşească prin forță Coroana 
Sfântului Ştefan, mai înainte ca dizgrația lui să devină 
un fapt consumat. În această eventualitate ştia că s-ar 
bucura de sprijinul românilor de dincoace şi de dincolo 
de munți. 

— A sosit şi raportul ambasadorului trimis de 
Luminăţia-ta la Adrianopole, spuse secretarul, 
înfățişându-i un pergament scris mărunt în latineşte. 

Ducele îl luă şi îşi aruncă privirile asupra 
rândurilor cu slove caligrafice. Pe măsură ce citea 
frazele pompoase ale diplomatului, fruntea i se 
întuneca. Dragostea de pace clamată cu atâta 
fățărnicie de sultanul Mehmed putea să înşele pe mulţi 
suverani şi principi creştini, dar nu pe el. 


— Îi cunosc prea bine pe turci, ca să mă las îmbătat 
de vorbele lor, oricât ar fi ele de meşteşugite, rosti 
încet, ca pentru sine. 

Îl surprindea replica împăciuitoare a padişahului. 
Ar fi preferat o ripostă aspră, căci bravada ascunde 
adeseori o teamă nemărturisită sau o furie 
neputincioasă. Calmul ironic al asigurărilor sultanului 
— căci numai aşa puteau fi caracterizate vorbele lui — 
vădea o mare încredere în forțele proprii, datorită 
desigur cunoaşterii intentiilor şi mijloacelor de luptă 
ale adversarului. 

Se auziră din anticameră paşi greoi şi zornăit de 
pinteni, apoi un ciocănit în uşă. În cabinet îşi făcură 
intrarea Ladislas Corvin de Hunedoara — fiul cel mai 
mare al lui lancu — însoţit de prietenul său, tânărul 
conte de Szent-Gyorgyi. 

— Ce vânt vă aduce? întrebă Iancu. 

Zâmbi lui Szent-Gyorgyi, apoi îşi învălui feciorul 
într-o privire plină de afecţiune. Ladislas era vlăstarul 
său preferat. Se recunoştea în trăsăturile lui de 
caracter. Bravură, sobrietate, mărinimie, energie, 
vivacitate, toate umbrite însă de o impetuozitate care 
disprețuia adeseori prudența. Matei — fratele mai mic 
al lui Ladislas — era mai calculat, mai ascuns. 

— Umblă zvonul, tată, că ducele de Cillyi va fi 
înscăunat prim sfetnic al regelui. 

— Luaţi loc! îi pofti Iancu. 

Calmul său îl descumpăni pe Ladislas. 

— Fără foc, fum nu iese! Ai de gând să stai cu 
mâinile în sân, tată? 

Ducele lăsă să se scurgă câteva clipe, apoi rosti 
domol: 


— Nu mă călăuzesc după zvonuri, fiule. Dacă se vor 
adeveri, voi vedea ce-mi rămâne de făcut. Până una- 
alta, regele mă cheamă la Viena. Va trebui să plec. 

— Crezi că este înţelept? Astrologul nostru te-a 
povăţuit să te fereşti de idele lui noiembrie. 

— Dacă până acum m-aş fi ghidat după stele, nu 
ştiu, zău, unde-aş fi ajuns. 

Astrologul său îi mai prezisese şi un mare succes 
pe tărâm politic, succes care nu se materializase încă. 

— Trebuie să plec la Viena! Dacă nu mă înfăţişez la 
Curte, spre a trata direct cu regele, duşmanii noştri 
vor profita de prilej pentru a ne calomnia şi a ne crea o 
atmosferă urâtă. 

— Nici Caesar nu a ţinut seamă de profeţii! 

În încăpere intră majordomul, urmat de un slujitor 
ce purta pe o tavă de argint un ulcior cu lapte 
proaspăt şi o cană de pământ. Pe urmele oamenilor se 
strecură un motan tărcat — tigru în miniatură — care 
începu să se frece calin de piciorul ducelui, torcând cu 
voluptate. Iancu lăsă în jos mâna pe care o ţinuse 
până atunci pe brăţțarul fotoliului şi mângâie pisoiul pe 
spinarea-i încovoiată. 

Slujitorul aşeză tava pe masa de lucru. Majordomul 
turnă câteva picături de lapte într-un păhărel de argint 
aninat cu un lanț de grumaz şi le bău. Precauţie 
indispensabilă în acele frământate vremuri, bântuite 
de numeroase asasinate prin otrăvire. Umplu apoi cu 
lapte cana destinată ducelui. 

Oaspeţilor care-l întrebau cu mirare pe Iancu de ce 
nu foloseşte hanapuri de aur, aşa cum l-ar îndritui 
averea şi poziția lui în societate, le răspundea cu 
simplitate: 

— Părinții mei, duşmani ai  deşertăciunilor 
omeneşti, m-au deprins de mic să mănânc şi să beau 


în vase de pământ. Această sobrietate m-a servit pe 
câmpurile de luptă, unde comodităţile nu sunt la 
îndemână. 

Contele de Szent-Gyorgyi se uită cu lăcomie la 
laptele smântânos. 

— Aş putea să beau şi eu o cană? Sunt înfierbântat 
de pe drum şi puţin lapte mi-ar prinde tare bine. 

La un semn al amfitrionului, majordomul aduse o 
nouă cană pentru tânărul oaspete. Acesta urmări 
pofticios şipotul de lapte ce-i umplu rusticul recipient, 
apoi sorbi câteva înghițituri. 

— Bun! Foarte bun! Şi mai ales rece! 

Motanul se frecă din nou de piciorul ducelui. 
Acesta îi zâmbi şi turnă din propria-i cană puţin lapte 
într-o farfurioară, pe care o puse jos, sub nasul 
pisoiului. Animalul îl lipăi cu mare poftă. Deodată 
scoase un miorlăit şi începu să se rostogolească pe 
podea, agitându-şi spasmodic labele. Convulsiunile lui 
atraseră privirile tuturora. O spumă verzuie îi apăru la 
bot, iar ochii i se făcură ficşi ca de sticlă. 

— Otravă! murmură consternat contele de Szent- 
Gyorgyi, scăpând din mână cana sa, care se izbi de 
podea, spărgându-se. 

Se întrebă, îngrozit, când va începe, la rândul lui, 
să resimtă în măruntaie efectele otrăvii. 

Motanul se mai zbătu de câteva ori, apoi labele i se 
închirciră într-un ultim spasm. 

lancu se uită câteva clipe la tânărul conte, apoi 
respiră uşurat. 

— Luaţi de aici motanul! porunci, ridicându-şi cu 
regret privirile de deasupra animalului încremenit 
pentru vecie. Să-l îngropaţi în grădina de sub turn! Mi- 
a salvat viața! 


— Şi cu mine ce are să se întâmple? bâigui Szent- 
Gyorgyi, ducându-şi mâna la beregată. 

Pândea un simptom premonitoriu crizei finale, care 
întârzia însă a se manifesta. 

Amfitrionul îl încuraja cu un zâmbet: 

— Dacă n-ai păţit nimic până acum, înseamnă că 
nu te pândeşte nici un pericol. Nici majordomul nu dă 
semne de otrăvire. 

Întoarse capul spre bătrânul servitor, pământiu de 
emoție. 

— Otrava îmi era destinată mie şi numai mie, 
continuă ducele. Cel care a vrut să mă suprime a uns 
desigur cu otravă interiorul cănii mele. Asta e singura 
explicaţie. 

— Astrologul n-a minţit! rosti sumbru Ladislas. 

Amfitrionul râse: 

— Dacă n-a minţit, înseamnă că primejdia a fost 
înlăturată şi că pot pleca liniştit la Viena. 

Ştia ce va urma. Ofițerii din trupele sale de gardă şi 
oamenii justiției vor începe cercetările în jurul acestei 
nereuşite tentative de asasinat. Nu vor lipsi torturile, şi 
de pe urma lor, mulţi nevinovaţi vor pătimi. Poate că 
adevăratul făptaş se afla acum departe. Asemenea 
lovituri erau preparate din timp şi cu multă grijă... 

Grăbi pregătirile în vederea plecării sale la Viena. 
Încercarea adversarilor săi de a-l suprima dovedea că 
se temeau încă de puterea şi reacţiile lui. Îi cunoşteau 
prea bine spre a-şi închipui că era dispus să cedeze 
fără luptă. Acum luase o nouă şi irevocabilă hotărâre. 
Nu se va lăsa înlăturat de la cârma statului. 
Actualmente, în preajma uriaşei crize care amenința 
lumea creştină, trebuia să păstreze frâiele puterii. 
Numai el şi cu Suveranul Pontif îşi dădeau seama de 
urmările grave pe care le-ar avea pentru Europa 


căderea Constantinopolelui în mâna turcilor. Orbirea 
politică a celorlalți suverani, incapabili să prevadă 
viitorul întunecat, era o tristă realitate. 

În aceeaşi seară, după cină, se urcă pe unul din 
turnurile castelului de unde putea cuprinde cu 
privirea pământurile Hunedoarei lui mult iubite. Peste 
fire se lăsaseră însă aripile întunericului. Bezna 
palpabilă, ca o grea cortină de catifea neagră, îl 
despărțea parcă de restul lumii. Poate că aşa se 
întâmplă şi după moarte. Nefiinţa te rupe de cei vii, te 
izolează într-un linţoliu cernit, de veşnică tăcere, îşi 
zise că viața lui — de neostoite strădanii în slujba 
creştinătăţii — evoca sterilele eforturi ale lui Sisif. Ce 
realizase până acum? Organizase şi condusese 
expediții peste expediții împotriva Imperiului Otoman. 
Aproape că le uitase numărul. Succesele militare 
alternaseră cu înfrângerile. Bilanţul nu era 
încurajator.  Osmanlâii nu numai că  rezistaseră 
atacurilor repetate, dar, în loc să se uzeze, câştigaseră 
în vitalitate, în forță, devenind tot mai ameninţători. 
Dacă ar fi fost vanitos, ar fi avut motive de mulțumire. 
Sfântul Părinte, dornic să-i răsplătească biruinţele 
obținute pe câmpurile de bătălie pentru apărarea 
Crucii, îl ridicase la rangul de duce şi îl proclamase 
campion al creştinătăţii. Dar pe el nu-l încânta 
deşertăciunea onorurilor. Urmărea numai rezultate 
pozitive. Reuşise să stăvilească pentru o vreme 
revărsarea ciclopeeană a turcilor. Dar după moartea 
lui ce se va întâmpla? 

În scopul unificării forţelor creştine, direct 
amenințate de expansiunea turcă, realizase unirea 
Ungariei şi a Poloniei, sub sceptrul viteazului monah 
Vladislav l-ul din puternica şi strălucita familie a 
Jagellonilor, sacrificând în schimb interesele minorului 


Ladislas Postumul, fiul lui Albert de Austria, rege al 
Ungariei. Durase astfel un front comun împotriva 
osmanlâilor, la care se adăugaseră şi românii din 
celelalte două principate dunărene. Dezastrul de la 
Varna îi spulberase însă eforturile. Moartea regelui 
Vladislav, decapitat pe câmpul de bătălie, pusese capăt 
uniunii polono-ungare. Rămas regent al Ungariei, 
acceptase — după lungi dezbateri lăuntrice — revenirea 
dinastiei de Austria pe tronul regatului maghiar. 

Ladislas Postumul se învoise cu bucurie să reia 
sceptrul regal. Prin diverşi mesageri îl asigurase de 
recunoştinţa sa, făgăduindu-i că sub noua domnie îl 
va păstra în funcția de prim demnitar al regatului. Dar 
în taină se unise cu toți duşmanii lui Iancu şi îi 
pregătea debarcarea. 

Ducele fusese încunoştințat de aceste manevre, dar 
îşi zisese că la Viena va reuşi poate să-l convingă pe 
Ladislas că o continuare a politicii de consolidare a 
frontului antiotoman era singura recomandabilă şi că 
orice altă politică ar duce Ungaria la dezastru. Se 
temea însă că Ladislas nu va renunţa la prejudecățile 
sale. 

O pasăre de noapte ţipă jalnic, trezindu-l din 
gânduri. Cerul acoperit până atunci de zăbranicul 
norilor se însenină, împodobindu-se cu scânteierile 
candelelor astrale. Candele licăreau şi în ţintirimul de 
la poalele castelului: flăcărui modeste, în care 
continuau parcă să palpite sufletele morţilor. Iancu se 
uită îndelung la luminițele plăpânde, care-i treziră 
amintiri legate de toţi cei care luptaseră alături de el, 
sacrificându-se nu numai pentru apărarea Crucii, dar 
şi a unui fel de viață care respingea impunerea silnică 
în lumea europeană a unor concepții socotite de 
mahomedani universal valabile. 


În ciuda perspectivelor întunecate, era convins că 
lumea creştină va ieşi totuşi victorioasă şi purificată 
din această grea încercare. Chiar şi popoarele căzute 
sub dominația otomană se vor elibera într-o zi, căci tot 
ceea ce este impus cu forța termină prin a fi respins de 
către  colectivitatea ostilă prin definiție oricăror 
împilări. 

El, Iancu, se străduise să lupte şi pe tărâm intern 
împotriva abuzurilor celor mari şi puternici asupra 
celor slabi şi nedreptăţiți. Atât cât îi fusese în putinţă, 
apărase interesele ţăranilor, ale târgoveţilor, apăsaţi de 
marea nobilime egoistă şi apucătoare. Dar nu fusese în 
stare să facă prea mult, fiindcă răsturnările sociale nu 
se pot realiza fără a slăbi temporar puterea de stat. Or, 
Regatul Ungariei trebuia să fie ferit de crize lăuntrice 
în preziua inevitabilei ciocniri cu Imperiul Otoman. 
Ştia că tratatele încheiate cu Mehmed n-aveau nici o 
valoare, în ciuda convingerii pacifiştilor că o eră de 
pace se deschidea pentru Europa. În concepţia lui, o 
pace de compromis nu avea sorți de durată. 

Studiase temeinic istoria politică şi militară a lumii 
civilizate şi  călătorise mult, spre a-şi îmbogăţi 
experienţa. Îşi amintea întotdeauna cu plăcere de anii 
tinereții petrecuţi în Italia, în slujba lui Filipo Visconti, 
duce de Milano. Acolo îşi însuşise principiile artei 
militare, dar totdeodată intrase în contact şi cu 
strălucitoarea cultură a Italiei. Ascultând graiul 
armonios al italienilor, asemănător cu al moşilor şi 
strămoşilor săi români, avusese revelația nobilei 
înrudiri dintre locuitorii Peninsulei Italice şi românii de 
pe plaiurile carpatice şi dunărene. În Italia învățase a 
se mândri cu ascendenţa sa latină. 

Acum, când  păşea pragul  bătrâneţii, şi 
înțelepciunea — rod al unei lungi experienţe — 


precumpănea  avânturile adeseori necontrolate ale 
tinereţii, ajunsese la concluzia, în trecut intuită doar, 
că numai o unire strânsă între poloni, unguri şi 
români ar putea îndigui puhoiul otoman. Din 
nefericire, relațiile de vasalitate între state, reflexe ale 
unor anacronice orânduiri politice, împiedicau o 
înțelegere sinceră şi trainică între aceste popoare. 
Românii refuzau rolul de vasali. Ei, urmaşii 
străvechilor romani, nu puteau accepta o poziţie 
inferioară pe pământurile lor, stăpânite odinioară de 
daco-romani. Îi înţelegea pe români, le înţelegea setea 
de libertate, mândria, aspiraţiile. Era ungur fiindcă 
trăia între fruntariile Regatului Ungariei, dar nu îşi 
uita şi nici nu îşi disprețuia originea. 

Îşi făcea uneori reproşuri fiindcă se arătase prea 
exigent față de principii din Valahia şi din Moldova, 
pretinzându-le să se alinieze fără rezerve frontului 
ungaro-polon, fără a ţine seama că aceştia aveau în 
coastă pe turci, care iîmpinseseră până la Dunăre 
hotarele europene septentrionale ale Imperiului 
Otoman. Vecinătate primejdioasă, ce impunea 
Domnilor români o politică proprie, evident 
supărătoare pentru căpeteniile militare de la Buda. 
Fusese intolerant fiindcă avusese în vedere numai 
coeziunea frontului anti-islamic. 

Şi despotului Ghiorghii Brancovici al Serbiei îi 
pretinsese aceeaşi fidelitate nealterată faţă de Ungaria, 
uitând că acesta — deopotrivă cu Vlad Dracul — era 
timorat fiindcă avea copiii reținuți ostatici la 
Adrianopole. Cei doi principi se arătaseră şovăitori şi 
din considerente de ordin militar. Teritorii întinse de 
sub stăpânirea lor fuseseră ţinta unor expediții de 
pedepsire turceşti, încheiate cu pustiiri 
înspăimântătoare şi cu masive ridicări de captivi. 


Lui lancu îi reveni în minte expresia de îndobitocită 
stupoare întipărită pe chipul bătrânului despot când i 
se adusese la cunoştinţă că doi dintre fiii săi fuseseră 
orbiți din porunca sultanului Murad. Revăzu ca prin 
vis şi chipul crispat de grijă al lui Vlad Dracul după ce 
turcii îl siliseră să îşi trimită vlăstarele, pe Vlad şi 
Radu, ostatici la Curtea padişahului. În cursul! unei 
lungi discuţii, Domnul Țării Româneşti încercase să-i 
explice dificultățile imense ale poziției sale în 
complexul frământărilor politice din Balcani. 

Când Vlad Dracul, obligat de evenimente vitrege, se 
închinase turcilor, dar cu intenţia mărturisită de a se 
elibera cu prima ocazie de sub tutela lor, el, Iancu, 
trimisese o expediție de pedepsire împotriva Ţării 
Româneşti. Trupele regale ungare şi boierii români 
duşmănoşi Drăculeştilor îl prinseseră pe Vlad Dracul 
şi îl decapitaseră, ucigând şi pe fiul său mai mare, 
Mircea. Ducele citise într-un tratat voluminos al unui 
filozof grec că oamenii trecuți de pragul bătrâneții 
trăiesc mai mult în trecut, uitând preocupările legate 
de viitor. Poate că şi el îmbătrânise. De la o vreme 
răsăreau tot mai des din negura trecutului chipuri de 
oameni — prieteni sau duşmani — care stăruiau să-i 
bântuie visele sau să-l urmărească până şi în stare de 
veghe. 

Tatăl său, mândrul şi viteazul Voicu, român de 
baştină, cu neamuri în sudul Carpaţilor; maică-sa, 
Elisabeta Morsina, înăsprită de viaţa-i grea, dar atât de 
devotată vlăstarelor ei; surorile lui, blânde, dar atât de 
şterse; regele Sigismund de Luxemburg, care pusese 
temeiurile prosperității materiale a  Corvineştilor, 
dăruindu-le în veşnică stăpânire castelul Hunedoara, 
cu oraşul învecinat, precum şi vreo treizeci de sate, 
mine de aur, argint şi fier, saline şi vămi, turme de 


vite, heleşteie bogate în peşti, păduri întinse, aproape 
neumblate; clericul loan de Zredna, corifeu al culturii 
umaniste în Ungaria, pe care-l cunoscuse în Italia, la 
Milano;  temerarul Francesco Sforza, condottierul 
ridicat prin forța pumnului său la rang de şef de stat şi 
care-i fusese magistru în domeniul artei militare; 
onctuosul şi eruditul cardinal Giuliano Cesarini, ucis 
sub ochii lui în timpul nenorocitei campanii din 
Bulgaria; fantascul şi orgoliosul rege Albert, mort de 
dizenterie; trufaşul duce Ulrich de Cillyi, duşmanul 
său de moarte; aroganţii conți de Garayi şi Szecsyi, 
neîntrecuți în intrigi veninoase; Vladislav Jagello, 
regele tânăr, generos şi brav, căzut pe câmpul de 
bătălie... Cu câtă durere îi văzuse capul văduvit de 
trup, înfipt în vârful unei lănci purtate de un ienicer 
de-al lui Murad... 

Când orologiul din donjon bătu miezul nopţii, lancu 
de Hunedoara cobori în apartamentul soției sale, 
Elisabeta. Şi ei îi albise părul, prins în reţeaua de fir 
brodată cu perle mici ca nişte gămălii de ac. Păstrase 
obrazul neted, mişcările vioaie şi trupul zvelt. Dacă nu 
i-ai fi văzut cosițele argintii, nu i-ai fi dat mai mult de 
30 de ani. Cu toate acestea, dăruise soțului ei doi 
feciori zdraveni, ascuțiți la minte şi frumoşi ca nişte 
cadre, ajunşi acum la vârsta bărbăţiei. Deşi îi cunoştea 
şi îi împărtăşea îngrijorările, avea discreția să nu-i 
pună întrebări. 

Ori de câte ori se gândea la vlăstarele sale, inima 
lui lancu se strângea de parcă ar fi strivit-o o 
menghine nevăzută. Pentru că preţuia ştiinţa 
astrologilor, dar nu şi sinceritatea lor, ceruse odată 
unui vestit cititor în stele, oploşit la Viena, să-i facă 
horoscopul unor tineri cavaleri — fără a le indica 
numele — de a căror soartă se interesa. Nu spusese că 


era vorba de propriii săi fii, căci se temuse că i se vor 
înfățişa nişte previziuni trandafirii. 

Bătrânul astrolog făcuse tot felul de calcule 
complicate, iar la sfârşit se adresase precaut ducelui: 

— Tinerii se-înrudesc cu Luminăţia-ta? 

— Oh, nu! minţise Iancu zâmbind. Fac parte din 
garda mea personală şi mă întrebam dacă sunt 
vrednici să-i ridic în grad. 

Astrologul îşi strânsese în jurul genunchilor slăbiți 
de ani pulpanele caftanului căptuşit cu blană. 

— Are să plouă! Mă dor oasele. 

— Dar tinerii?  rostise ducele, ienorându-i 
diversiunea. 

Bătrânul desluşise în încordarea glasului profund 
al ducelui o îngrijorare semnificativă. 

— Unul dintre ei va ajunge departe, replică 
astrologul după o pauză. Va urca pe culmile măririlor. 
Am văzut în jurul capului său o aură strălucitoare. Aş 
zice că va purta coroană regală. 

Sufletul lui lancu se încălzise la focul unei 
tumultuoase bucurii. Dar îşi stăpânise simțămintele, 
spre a nu îngădui interlocutorului să i le citească pe 
chip. 

— Dar celălalt tânăr? 

— Poartă şi el o aură. Roşiatică... asemenea aurului 
vechi... sau... a sângelui. 

— Nu înţeleg! 

— Aură de martir. 

— Cum? Va pieri ucis? 

— S-ar putea să fi dat greş calculele mele! vorbi 
bătrânul, pus în gardă de alterarea bruscă a 
trăsăturilor ducelui. 


Astrologul refuzase să-i spună care din tineri îşi va 
încheia existența răpus de sabie şi care va purta 
coroana de aur a suveranilor. 

— Sunt foarte apropiaţi tinerii aceştia, aşa că 
destinul lor pare să se confunde. Vor întâmpina 
aceleaşi primejdii, se vor lupta cu acelaşi curaj, dar 
într-un punct drumurile lor se vor despărți. 

Iancu era obsedat de această profeție, pe care o 
păstrase însă pentru el. Îşi trecu mâna peste față, într- 
o încercare sterilă de a izgoni viziunile evocate de 
prezicerile astrologului; şi pe cele bune, şi pe cele rele. 
Se uită la soția lui, care-l privea cu o expresie a ochilor 
mai elocventă decât cele mai calde cuvinte. 

— Mâine plec la Viena, îi spuse cu simplitate. 

— Acum, în prag de iarnă? îndrăzni ea să murmure. 
Nu mai eşti în prima tinereţe! Trebuie să te îngrijeşti 
de sănătatea ta. Eşti necesar copiilor, mie... 

— Trebuie să plec, rosti el domol, dar cu 
nestrămutată hotărâre. Nu mi-am încheiat îndatoririle. 
Dumnezeu mă va ocroti. lar dacă va fi să mi se 
întâmple ceva, înseamnă că n-am făcut decât să-mi 
urmez destinul. Mă cunoşti, scumpa mea. Nu sunt 
deprins să abandonez lupta! 


kkk 


I se spunea Dracula fiindcă era fiul Dracului. Îl mai 
chema şi Vlad, ca pe tatăl său, şi era nepot al lui Vodă 
Mircea, cel mai viteaz şi mai înțelept Domn al Valahiei. 

Era foarte mândru de stirpea-i ilustră, de sângele 
Basarabilor care-i curgea în vine, sângele viforos al 
unor oameni care nu cunoşteau simțământul fricii. Ca 
şi ei, avea un caracter aprig, neîmblânzit. Numai la 
înfăţişare se deosebea de bunii şi străbunii lui. Tatăl 
său Vlad, bunicul, Mircea cel Bătrân, străbunicul, 


Radu al II-lea, mai sus, Alexandru Basarab, iar şi mai 
sus Radu Negru fuseseră bărbați mândri la chip şi 
falnici la trup ca nişte feți-frumoşi. Portretele lor 
imortalizate în bisericile şi monastirile ctitorite de ei 
făceau mărturie. 

El, Vlad, supranumit Dracula, nu avea nimic din 
frumuseţea lor. Până şi fraţii săi, răposatul Mircea, 
apoi Radu, precum şi celălalt, Vlad, bisericosul, aveau 
înfăţişarea unor arhangheli. Dintre toți, însă, Radu 
rămânea cel mai frumos exemplar. 

Când se privea în oglindă, Dracula încerca o 
strângere de inimă vecină cu dezgustul. Odată cu 
trecerea vremii se mai deprinsese cu chipul său 
vitregit. În suflet păstra totuşi o amărăciune surdă, de 
care nu se putea dezbăra. Avea obrazul prelung şi 
palid, bărbia proeminentă, tot atât de ascuţită ca şi 
nasul încovoiat ca un cioc vulturesc. Buza de jos, 
cărnoasă, plină, scoasă ca o streaşină peste bărbie, 
contrasta cu buza de sus, subţire ca o aţă. Mustata 
castanie, ţepoasă, cu colţuri lăsate, dădea chipului său 
o expresie de o bizară tristeţe, care se transforma uşor 
într-un aer de o ferocitate înspăimântătoare. Ochii 
enigmatici erau acoperiți pe jumătate de pleoape grele; 
calmi,  impresionau prin duritatea  scânteierilor 
lăuntrice; la mânie, înfiorau prin cruzimea, prin 
înverşunarea lor. 

Acum stătea la masă, într-un han ridicat la o 
încrucişare de drumuri din Codrii Vlăsiei. Lumina 
anemică a unui opaiţ îi aşternea pe obraz o tentă 
gălbuie, bolnăvicioasă. Îşi goli cana cu vin, apoi se 
întoarse spre bărbatul spătos, cu plete şi mustăţi de 
un roşu-viu, ca tăciunii aprinşi. 

— Toma, să se pună şeile pe cai! Pornim la drum! 
Glasul lui avea inflexiuni aspre, tăioase. 


Toma, armaşul, care-l slujise şi pe răposatul Vlad 
Dracul, se uită la stăpânul său. Îi înţelegea 
neastâmpărul, deşi — dacă ar fi cutezat — ar fi încercat 
să i-l mai domolească. Dracula hotărâse — cu câteva 
ore înainte — să înnopteze în hanul acesta. Acum îşi 
schimbase gândul. 

— Caii au avut timp să se odihnească, spuse 
Dracula. 

— Băieţii i-au adăpat şi le-au dat orz din belşug, 
Luminate stăpâne. 

-— Atunci putem pleca fără grijă. 

Armaşul replică mintal: „Dar slujitorilor tăi nu crezi 
că le-ar trebui o noapte de somn bun? Călătorim de 
opt zile, cu popasuri scurte, dormind pe furate pe câte 
un colț de masă. În felul ăsta nu ştiu dacă vom fi în 
stare să ajungem la capătul drumului...” Nu îndrăznea 
însă a-şi mărturisi îndoielile, deoarece cunoştea firea 
neînduplecată a stăpânului. Se ridică de la masă şi 
plecă să execute porunca. 

Toma şi cei patru ţărani tineri, slujitori devotați ai 
pribeagului vlăstar domnesc, rămăseseră ultimii dintr- 
o armată de partizani care se risipiseră ca potârnichile 
după ce epoca de splendoare a Drăculeştilor sombrase 
într-o baie de sânge. Toma, boiernaş de prin părțile 
Drăgăşanilor, îşi lăsase familia, spre a-şi urma 
stăpânul rătăcitor prin ţări străine. „Nevasta mi-a 
murit, sărmana, iar copiii mei au crescut, s-au însurat 
şi acum stau la casele lor, le răspundea Toma celor 
care-l ispiteau cu vorba. Cuconul ăsta domnesc este ca 
şi feciorul meu. Părintelui său, răposatul Vodă Vlad, îi 
datorez recunoştinţă pentru chipul cum m-a cinstit şi 
m-a omenit în tot timpul vieţii lui. Îi plătesc datoria — 
dincolo de mormânt — îngrijindu-mă de feciorul său.” 


Din ziua în care Vlad Dracul şi fiul său Mircea 
fuseseră asasinați în preajma mlaştinilor de la Bălteni, 
Toma nu-şi mai amintea să fi văzut umbră de surâs pe 
chipul lui Dracula. 

De atunci încolțise în mintea tânărului vlăstar 
domnesc gândul răzbunării împotriva tuturor şacalilor 
cu coroane regeşti ori împărăteşti din jurul ţărişoarei 
lui. Aliați sau duşmani, aceştia nu urmăriseră decât 
propriile interese, dând frâu liber setei lor de cotropiri. 
Dracula nu putea să uite anii grei în care fusese zălog 
la Adrianopole, împreună cu fratele său mai mic, 
Radu. Şederea lui forțată printre osmanlâi îi prinsese 
totuşi bine. Le învățase limba, se familiarizase cu 
moravurile, cu mentalitatea lor. Fiindcă era înconjurat 
de duşmani, care-i pândeau fiecare mişcare, devenise 
viclean, duplicitar, intrigant. Fiindcă îi ştia pe turci 
bănuitori din fire, arunca aici o vorbă, dincolo alta, 
semănând zâzania printre gardienii lui cu ranguri mai 
mărunte sau mai înalte. Prefăcut, reuşise treptat să 
câştige încrederea câtorva mărimi, care ajunseseră la 
concluzia că găsiseră în tânărul principe un element 
docil, uşor de manevrat, un exponent creştin al politicii 
lor anticreştine. 

Spre a-l pregăti, îl supuseseră nu numai unei 
intense îndoctrinări politice, ci îi şi încredințaseră o 
comandă militară spre a-l deprinde cu arta conducerii 
trupelor pe câmpurile de bătălie. Când Dracula 
socotise că le câştigase îndeajuns încrederea, se 
întrecuse în a da dovadă de zel războinic. Devenise 
temerar, brutal, autoritar, impresionând căpeteniile 
gărzilor turceşti care-l „protejau”. Exagera poza 
belicoasă şi spre a descuraja pe acei demnitari cu 
gusturi depravate, care căutau compania băiețandrilor 
creştini cu înfăţişare şi maniere feminine. 


Zaganos-Paşa — căruia îi exprimase odată temerile 
sale în legătură cu prietenia echivocă pe care i-o arăta 
unul dintre viziri — îi răspunsese râzând: 

— Tu, Luminate Principe, nu trebuie să-ţi faci griji 
în treburile astea, înfăţişarea ta este cum nu se poate 
mai anti-afrodisiacă. 

Dracula ştia că fratele său Radu — datorită 
uluitoarei sale frumuseți — era pândit de pericolul de a 
stârni fără voie luxura vreunui personaj atât de înalt şi 
de puternic, încât să nu ţină seama că avea de-a face 
cu un fecior de voievod. Faţă de Radu încerca un 
sentiment de dragoste cvasi-paternă. Când îl vedea 
gingaş, neajutorat, simţea nevoia să-l apere, să se bată 
pentru el. 

După asasinarea părintelui lor, fusese chemat în 
fața padişahului. Murad-Khan îi vorbise autoritar, dar 
cu bunăvoință: 

— Am primit rapoarte pline de laude asupra ta, 
principe Vlad. Fiindcă în repetate rânduri ţi-ai arătat 
dragostea şi respectul pentru persoana mea, precum şi 
alipirea ta față de politica noastră externă, te socotesc 
vrednic să primeşti sceptrul tatălui tău, ucis mişeleşte 
de către fraţii lui creştini. Am hotărât să te înscăunez 
Domn al Ţării Româneşti. Vom scurta ceremoniile de 
învestire. E nevoie de prezenţa ta la Curtea-de-Argeş. 
Să te pregăteşti de drum. Armatele mele victorioase te 
vor aşeza pe tronul strămoşilor tăi. Tu nu trebuie în 
schimb decât să-mi fii credincios. 

Ascultase cu prefăcută evlavie vorbele sultanului, 
dându-şi seama că i se oferea mijlocul de a scăpa din 
captivitatea în care el şi fratele său zăceau de atâția 
ani. Ajuns în Ţara Românească, nu-i va fi greu să-şi 
schimbe orientarea politică. Acceptase cu zgomotoasă 
recunoştinţă oferta sultanului. Întâmpinase însă un 


refuz neînduplecat când ceruse să fie însoţit de fratele 
său. 

— Principele Radu va rămâne la Curte, spre a 
chezăşui prietenia dintre imperiul nostru şi Tara 
Românească, intrată sub ocârmuirea ta. Te supără că 
vrem să-l păstrăm pe principe în mijlocul nostru? 

Dracula înţelesese că orice stăruință nu numai că 
nu ar fi avut sorți de izbândă, dar ar fi stârnit 
bănuielile padişahului, năruind părerea bună pe care 
acesta şi-o făcuse despre el. 

Plecase spre Tara Românească „ocrotit” de o armată 
turcească, pusă sub comanda lui Emin-Paşa, care 
primise în taină porunca de a supraveghea fiecare 
mişcare a noului Domnitor şi de a-l arunca în lanţuri 
dacă acesta va nesocoti vreuna din poruncile sosite de 
la Adrianopole. 

Pe când străbăteau un defileu din munţii Traciei, 
trupele otomane se încrucişaseră cu un convoi alcătuit 
din copii creştini escortaţi de osmanlâi şi duşi în robie 
la Adrianopole. Dracula îşi încleştase cu mânie 
pumnii. Nu putea face nimic pentru băiețandrii 
aceştia, pe care-i aşteptau cele mai cumplite încercări. 
Îi plângea mai ales pe aceia care aveau să eşueze în 
saraiurile mai-marilor zilei. Dar foarte curând — şi era 
sigur de asta — ticăloasele abuzuri vor înceta. Va găsi 
el mijlocul să-i ridice pe toţi creştinii asupriţi împotriva 
împilatorilor otomani. 

Primul lui gând după înscăunarea sa pe tronul 
Ţării Româneşti fusese să strămute osemintele 
părintelui şi ale fratelui său din mormintele 
sărăcăcioase din preajma monastirii Bălteni în cavoul 
familiei de la  Curtea-de-Argeş. Când  groparii 
deshumaseră cadavrul decapitat al lui Vodă Vlad, 
plânsese cu lacrimi amare. Reflectase atunci asupra 


deşertăciunilor omeneşti şi îşi spusese că poate şi pe el 
îl aştepta aceeaşi soartă. Dar după ce îl scoseseră la 
lumină pe fratele său, simţise că mânia îi răscoleşte 
întreaga ființă. În sicriul putrezit pe jumătate, datorită 
pământului mocirlos, găsiseră trupul lui Mircea întors 
cu fața în jos. Braţele şi picioarele închircite, capul 
întins într-o ultimă şi deznădăjduită încercare de a 
găsi puţin aer, ţăpligile de lemn înfipte sub unghiile 
care zgâriaseră în neştire scândurile sicriului dovedeau 
cu prisosinţă că fratele lui fusese îngropat de viu, spre 
a i se spori chinurile dinaintea morții. Nemărginită 
fusese ura şi cruzimea asasinilor de vreme ce îl 
canoniseră atât de groaznic. Moartea prin decapitare 
curmă rapid viața. Moartea prin îngropare de viu a 
unui om atinge culmile ticăloşiei, căci prelungeşte 
chinurile dincolo de granițele celei mai bolnăvicioase 
imaginații. 

După ce-şi reîinhumase părintele şi fratele, Dracula 
cercetase împrejurările asasinării lor. Aflase de la 
martori oculari — călugări şi ţărani din Bălteni — 
numele  ucigaşilor, mai toţi boieri din tabăra 
Dăneştilor. Pe unul din ei, pe nume Preda, izbutise să 
pună mâna. Ceilalţi boieri fugiseră însă de îndată ce 
aflaseră că Dracula intrase în ţară sprijinit de armatele 
sultanului. El însuşi judecase pe hainul Preda. După 
ce îi ascultase mărturisirile smulse prin cazne, îl 
decapitase, iar pe copiii lui îi îngropase de vii. Pe 
puţinele rude ale fugarilor, rămase în ţară, le aruncase 
în temniță. 

Relaţiile lui cu Emin-Paşa se deterioraseră repede. 
Generalul turc, executând porunci ale marelui vizir, 
dispusese ridicarea unui număr de copii români, spre 
a fi trimişi la Adrianopole. Dracula încercase să se 
opună, invocând agitația pe care o va stârni în ţară 


această măsură antipopulară. Ceruse lui Emin-Paşa să 
admită cel puţin o amânare a recrutării forțate de 
copii, până ce el, Vodă, va obţine un răspuns la jalba 
pe care o va înainta sultanului. Între timp, băieţandrii 
smulşi din sânul familiilor de către comisiile turceşti 
erau înghesuiți într-un lagăr. În noaptea din ajunul 
trimiterii lor la Adrianopole, Emin-Paşa poruncise să i 
se aducă la palat pe unul din copiii cei mai frumoşi — 
orfan al unui boier din tabăra Drăculeştilor — pe care îl 
necinstise, în ciuda împotrivirii lui disperate. Informat 
de această nelegiuire, Dracula chemase în taină pe 
Toma şi pe câţiva ostaşi din garda sa. Împreună se 
strecuraseră în încăperile paşalei din palatul domnesc, 
imobilizaseră străjile turceşti, luate prin surprindere, 
apoi îl treziseră din somn pe Emin-Paşa, care abia 
adormise, sătul de mâncărurile alese şi sleit de puteri. 

Oamenii lui Dracula îl legaseră fedeleş, îi puseseră 
căluş la gură şi, după ce îl ridicaseră din apartamentul 
său, îl coborâseră într-o pivniţă a palatului. Acolo, din 
porunca lui Vodă, ostaşii înfipseseră în pământ un par 
ascuţit la capătul de sus. Îl ridicaseră deasupra 
parului, apoi îl lăsaseră să cadă cu toată greutatea 
asupra ţepuşei, care-l străpunsese de jos în sus, prin 
stomac, şi se oprise în stern. 

Instalat pe un scaun, Dracula îi urmărise cu 
satisfacție zvârcolirile. Se ridicase şi se apropiase de 
mogâldeaţa înfiptă în parul înroşit de sânge. 

— Cred că te-ai săturat, turcule, de plăcerile tale 
murdare! Să simţi şi tu ceea ce au simţit atâţia copii 
pe care i-ai nenorocit! 

Emin-Paşa îl privea cu ochi rotunjiți de groază. Deşi 
1 se scosese căluşul, abia găsea puterea să geamă. Bale 
înroşite de sânge i se prelingeau prin barba-i sură. Îşi 
dăduse duhul abia după o oră de chinuri. Când 


supliciul se încheiase, Dracula părăsise palatul însoțit 
de oamenii săi de credinţă şi se avântase în galopul 
cailor spre hotarele Moldovei, unde ştia că va fi primit 
prieteneşte. 

De atunci se scurseseră patru ani. Patru ani de 
pribegie. Vlad Dracula nu putea uita cinstirea cu care-l 
primise bunul şi milostivul Domn al Țării Moldovei, 
Bogdan-Voievod. Se împrietenise repede cu Ştefan, fiul 
domnitorului, şi acolo, în dulcele ţinut al Cetăţii 
Neamţului, ar fi putut gusta multă vreme liniştea unui 
trai lipsit de griji imediate. Dar sufletul lui nu mai 
cunoştea pacea lăuntrică. Nu-l urmărea decât un 
singur gând: să facă dreptate românilor, să le răzbune 
suferințele, să izgonească pe străinii oploşiți pe 
pământul Ţării Româneşti, oricare ar fi fost aceştia — 
prieteni silnici sau duşmani declaraţi. 

Asasinarea lui Bogdan-Vodă de către vărul său, 
Aron, pusese capăt şederii lui Dracula la Curtea 
moldovenească.  Pribegise prin Polonia şi, după 
aproape un an de rătăciri încolo şi încoace, trecuse 
granița Transilvaniei. Ducele Iancu de Hunedoara îi 
îngăduise a se aşeza vremelnic în cetatea Sibiului. 
Sibienii făcuseră însă viața amară  refugiatului 
domnesc. Plătiți în taină de partizanii Dăneştilor, 
merseseră până acolo cu perfidia, încât încercaseră să- 
l dea pe mâna duşmanilor lui. Dracula scăpase ca prin 
minune din păienjenişul de uneltiri duşmănoase şi de 
capcane. 

Dacă la toate acestea se mai adăuga şi firea lui 
neastâmpărată, setea de răzbunare şi mai ales idealul 
lui de a smulge ţara şi pe români de sub călcâiul 
străin, îşi găsea o explicaţie logică fuga lui din cetatea 
Sibiului, unde se simțea prizonier, şi reluarea 
peregrinărilor, menite, în concepţia lui, să-i aducă, la 


capătul lor, sceptrul domnesc, dar nu prin mila 
turcilor sau a ungurilor, ci prin propriile lui strădanii. 

Mai înainte însă de a începe lupta pentru cucerirea 
tronului, trebuia să-l smulgă pe Radu din ticăloasa 
temniță a saraiului imperial. Faptul că-l ştia zălog, 
expus represaliilor de tot felul, îi frâna elanul, 
timorându-l. Campania pe care Mehmed al II-lea o 
pregătea pentru cucerirea Constantinopolelui îi oferea 
un prilej potrivit pentru acțiunea pe care el, Vlad, o 
pusese la cale. Turcii, preocupaţi de iminenta 
războiului, vor urmări cu mai puţină atenţie mişcările 
unui principe pribeag. Poate că nu s-ar fi avântat în 
această aventură dacă sultanul Murad ar fi fost încă în 
viață. Răposatul padişah resimţise desigur mai puţin 
uciderea lui Emin-Paşa decât propria sa incapacitate 
de a cunoaşte oamenii. Pentru Mehmed, fiul său, cazul 
lui Vlad Dracula intra în domeniul riscurilor inerente 
combinațiilor politice îndrăzneţe. Murise Emin-Paşa? 
Se vor găsi destui militari capabili să-l înlocuiască. 
Avându-l pe Radu Dracul zălog, păstra un control 
indirect şi asupra acțiunilor fratelui acestuia. 

Se lăsase noaptea când Vlad şi oamenii lui părăsiră 
hanul, îndreptându-se spre Dunăre. Nu se grăbea 
fiindcă l-ar fi speriat premiul pus pe capul lui. Viaţa îl 
deprinsese cu pericolele, aşa că se simțea în mijlocul 
lor ca peştele în apă. Nici moartea nu-l înspăimânta. 
Orice om trebuie să-şi încheie într-un fel existenţa, 
spunea el. Diferă numai modalitatea şi termenul. 

Îmbrăcat în haine modeste de târgoveţ, ca şi 
însoțitorii săi, afişa profesiunea de geambaş. Slujitorii 
lui mânau cinci cai de mare preţ, destinaţi — declarau 
ei — marelui vizir Khalil. 

Când panglica lată a Dunării, poleită de razele 
palide ale lunii, apăru printre franjurile sălciilor, 


Dracula zâmbi. Prost mai era slujit Vodă Vladislav, de 
vreme ce oamenii lui nu izbutiseră să dea de urma 
unui fugar care străbătuse Tara Românească de la un 
cap la altul, fără să-şi modifice înfăţişarea. Avea să 
treacă Dunărea pe la Giurgiu, înarmat cu documente 
plăsmuite, pe care i le meşterise un individ dubios din 
Sibiu. Printre acestea se afla şi o scrisoare a lui Khalil 
— desigur apocrifă — care comanda pretinsului 
geambaş cinci cai moldoveneşti de cea mai bună rasă. 

Norocul îi slujeşte pe temerari. Dracula şi micul lui 
convoi trecură Dunărea fără incidente, păşind, în 
sfârşit, pe teritoriul Imperiului Otoman. Dacă turcii 1- 
ar prinde, l-ar aştepta eşafodul. În privinţa asta nu-şi 
făcea iluzii. Era însă încredințat că steaua lui îl va 
călăuzi pe drumuri sigure. 

Se descurcă uşor cu străjile otomane de prin 
târgurile şi satele din Tracia. Scrisoarea semnată de 
Khalil făcea minuni. Atât de mari erau prestigiul şi 
teama inspirate de marele vizir, încât slujbaşii turci îi 
sărutau slovele, zâmbind cu îngăduinţă geambaşului 
care se bucura de un asemenea muşteriu. 

Pregătirile de război erau vizibile pretutindeni. Cete 
de musulmani înarmaţi, pedeştri sau călări, se 
îndreptau spre locurile de adunare. Domnea o agitaţie 
febrilă. Se vorbea numai despre războiul sfânt, despre 
necesitatea zdrobirii mult hulitei puteri bizantine, 
ultimul spin creştin rămas în trupul Imperiului 
Otoman. Ţăranii creştini de prin satele străbătute de 
Dracula se fereau să lege discuţii cu călătorii. Îşi 
vedeau de treburile lor, mărginindu-se a se ruga în 
gând Domnului să-i izbăvească mai repede de stăpânii 
turci. De câte ori lancu de Hunedoara trecuse cu 
oştirile sale de cruciați prin Tracia, îndreptându-se 
spre inima Imperiului Otoman, în sufletul creştinilor 


localnici încolțise speranţa într-o apropiată eliberare. 
De fiecare dată însă aşteptările lor fuseseră înşelate. 
Resemnarea le încovoiase grumazul. 

Ajuns la Adrianopole, Vlad făcu bucăţi scrisoarea 
semnată de Khalil, fiindcă aici, în capitala imperiului, 
falsul putea fi uşor descoperit. Îşi păstră însă pretinsa- 
i ocupație de  geambaş,  schimbându-şi doar 
înfăţişarea. Îşi reteză vârfurile mustăţilor, îşi lăsă 
barbă şi îşi scurtă pletele. Îşi duse apoi caii la târgul 
cel mare din oraş. Turcii, mari amatori de bidivii 
frumoşi, se extaziau în fața superbilor armăsari cu 
ancoluri mândre, siluete zvelte şi mişcări pline de nerv. 
Într-o zi dădu peste un client de seamă. Un ofițer de la 
grajdurile imperiale, pe care-l cunoscuse pe vremea 
când se afla zălog la Poartă. Ofițerul admiră caii, se 
interesă de preț şi închegă o scurtă conversaţie cu 
stăpânul lor. Dracula îi suportă privirile fără să 
clipească. Chiar dacă amatorul de cai ar fi avut 
impresia că trăsăturile neguţătorului îi sunt vag 
familiare, nici prin minte nu i-ar fi trecut că are de-a 
face cu ucigaşul lui Emin-Paşa. 

Prețul foarte mare cerut de falsul geambaş nu-l 
descurajă. 

— Dacă poti, jupâne, să vii mâine de dimineaţă la 
palatul imperial. Adu-ţi şi caii. Să întrebi de mine. Mă 
cheamă Daud. Vreau să arăt armăsarii tăi maestrului 
cailor. Poate că au să-i placă. Dacă veţi cădea la 
învoială, sper că n-ai să mă uiţi. 

Dracula îi făgădui un frumos cadou. Ofiţerul turc îi 
oferise prilejul de a pătrunde în palatul imperial fără a 
trezi bănuieli. Treburile-i mergeau mai bine decât se 
aşteptase. 

A doua zi de dimineaţă se înfățişă la palat, aşa cum 
îi recomandase Daud. Caii, proaspăt spălați şi țesălați, 


aveau părul mai lucios decât catifeaua de mătase. 
Coamele bogate se inelau ca şi cosiţele fecioarelor. 
Cozile fuior ar fi făcut mândria oricărui paşă cu tuiuri. 
Nervoşi, caii scormoneau cu copitele pământul. 

Străjerii, preveniți de Daud, îl lăsară pe falsul 
geambaş să intre, împreună cu oamenii şi armăsarii 
lui, în birun, „curtea din afară” a palatului. I se spunea 
birun fiindcă această secțiune cuprindea toate 
serviciile care asigurau relaţiile sultanului cu lumea 
exterioară, spre deosebire de enderum, secţiunea 
„dinlăuntru”, care cuprindea încăperile rezervate 
sultanului, haremul, saraiul, precum şi toate serviciile 
militare şi civile ataşate pe lângă augusta sa persoană. 

Intre cele două curți se înălța Poarta Fericirii, 
conglomerat de edificii impozante, unde padişahul 
primea audiențe, împărțea dreptatea şi conducea 
treburile statului. În dreapta Porții Fericirii se afla 
marea sală a consiliului imperial, dominată de o 
cupolă vastă, iar în stânga se ridica sala tronului, 
rezervată ceremoniilor oficiale, primirii  înalților 
demnitari şi a ambasadorilor străini. 

Dracula cunoştea mai toate ungherele uriaşei 
reşedințe imperiale, cu multitudinea de clădiri bogat 
ornamentate, cu grădinile magnifice, cu bazinele de 
marmoră înfrumusețate de havuzuri, precum şi cu tot 
felul de pavilioane şi chioşcuri destinate desfătărilor 
padişahului. 

Pe Sabahattin, maestrul cailor, Dracula îl 
cunoscuse la palat cu câțiva ani în urmă. Relațiile lor 
păstraseră un caracter protocolar, distant. Pe atunci, 
lui Vlad Dracula, simplu zălog la Curte, nu i se dădea 
o importanță prea mare. 

În aşteptarea lui Sabahattin şi a lui Daud, Dracula 
îşi aruncă privirile asupra unei clădiri îmbrăcate în 


marmoră şi dominate de multiple cupole, construită 
dincolo de Poarta Fericirii. Ştia că în acel edificiu 
vegeta fratele său, în umbra marelui sultan Mehmed. 
Deşi se afla atât de aproape, Radu era mai inaccesibil 
decât dacă s-ar fi ascuns la o mie de leghe depărtare. 

Sabahattin se ivi în sfârşit, purtându-şi cu trufie 
trupul uriaş şi bastonul de maestru al cailor. Daud îl 
urma, vorbindu-i cu vizibilă supunere. Sabahattin nu 
acordă nici o privire pseudo-geambaşului. Atenţia lui 
fusese captată din primul moment de superbii cai 
moldoveneşti. Deşi înaltul personaj încerca să facă pe 
indiferentul, Dracula citi în ochii lui o licărire de 
cupiditate şi admiraţie, repede stăpânită. 

— Preţul e cam mare, ghiaurule, se adresă 
Sabahattin lui Dracula, fără să-şi desprindă privirile 
de siluetele suple ale armăsarilor. Daud mi l-a spus. 
Dacă vrei să încheiem târgul, va trebui să mai laşi din 
pretenţii. 

— Dar caii aceştia mănâncă foc, Prea Luminate, îi 
vorbi obsecvios Dracula, adoptând tonul şi semnele de 
supunere pe care turcii le pretindeau tuturor 
creştinilor cu care aveau de-a face. Caii mei sunt 
vrednici să placă Măriei-tale. Armăsarul acesta alb, 
înaripat, este urmaşul direct al lui Ducipal. 

— Adevăr grăieşti, ghiaurule, admise Sabahattin 
generos. Ar fi necinstit să spun că nu e falnic. Dar 
banii vistieriei sunt folosiți azi pentru scopuri mai 
înalte decât cumpărarea cailor de lux. La asta să te 
gândeşti când vei cugeta asupra preţului. 

— Îi cumperi pe toţi, Luminăţia-ta? întrebă Dracula 
cu acelaşi afectat servilism. 

— Pe toți, dacă ne învoim. Uite, aş vrea să-l încerc 
pe ăsta alb. 


— Facă-se cum ţi-e voia, Luminate. Dă poruncă să i 
se pună o şa. 

La un semn al lui Sabahattin, apărură câţiva 
slujitori, purtând o şa cu multe zorzoane. Se apropiară 
precauți de armăsarul alb ca neaua de pe vârful 
Erzerumului, care se smucea în căpăstru, cabra, 
sforăia, indispus parcă de prezenţa turcilor. 

„Se vede cât de colo că e cal moldovenesc, reflectă 
Dracula, zâmbind pe sub mustață, îl supără osmanilâii, 
aşa cum mă supără şi pe mine.” 

După ce slujitorii puseră, cu chiu, cu vai, şaua pe 
armăsarul alb, Sabahattin se urcă anevoie în scări. Nu 
pentru că nu s-ar fi priceput, dar bidiviul, mai aprig 
decât un cal sălbatic, nu se lăsa deloc stăpânit. 
Sabahattin făcea mari eforturi spre a-l domoli. Îşi 
pusese la bătaie întreg talentul său de maestru al 
echitaţiei, spre a nu fi aruncat din şa şi proiectat cu 
nasul în pietrişul de pe alei. 

Deodată se auziră sunetele înalte ale unor 
trompete. De sub arcada Porții Fericirii apăru în trap 
întins un detaşament de călăreţi din garda imperială, 
precedând pe sultanul Mehmed, urmat de un 
strălucitor alai. Padişahul călărea un armăsar arab. 
Printre persoanele din suită, Dracula zări cu emoție 
chipul îngeresc al fratelui său. „Ce caută Radu în 
anturajul padişahului?” se întrebă nedumerit. 

În calea lui Mehmed se prosternau şi militarii, şi 
civilii aflați în acele clipe în curtea din afară. 
Sabahattin vru să descalece aşa cum cerea protocolul, 
dar armăsarul alb, enervat, pare-se, de sunetele 
trompetelor, o luă razna printre fântânile din curte, 
ieşind în calea cortegiului imperial. Sabahattin făcea 
eforturi zadarnice spre a-şi struni bidiviul. 


Mehmed se încruntă la început, apoi, înțelegând 
comicul situaţiei, începu să râdă. Reputația de 
neîntrecut călăreț a lui Sabahattin suferi în clipa aceea 
o gravă ştirbire. Cabrările şi berbeceştile armăsarului 
alb alternau  drăceşte. Violenţa mişcărilor lui îl 
dezechilibră pe Sabahattin, care scăpă picioarele din 
scări şi se pomeni zvârlit într-o fântână cu apă 
cristalină, în care se scufundă, spre marele haz al 
sultanului. 

Armăsarul alb se întoarse la Dracula, în vreme ce 
maestrul cailor se ridică din apă umilit, ud până la 
piele, lovit, plin de vânătăi. 

— Cum de-ai ajuns acolo? îl întrebă Mehmed ironic. 

Sabahattin ieşi din fântână, se scutură ca un câine 
plouat şi, după ce se apropie de padişah, îi înşirui 
gâfâind o sărmană justificare. 

— Cumpără caii! porunci Mehmed. Trebuie să fie 
năzdrăvani, de te-au tăvălit în halul ăsta! Să-i 
domesticeşti, spre a-ți răscumpăra ruşinea. 

— Aşa voi face, Mărite Doamne! replică Sabahattin 
cu supunere. 

În clipa aceea, privirile lui Dracula, care asistase de 
departe la întreaga scenă, se întâlniră întâmplător cu 
ale fratelui său. Chipul adolescentului se împurpură 
brusc. Vlad înţelese imediat că prâslea îl recunoscuse. 
Nu citi insă în ochii lui nici o bucurie. Se temea oare 
Radu de ceea ce i s-ar putea întâmpla fratelui său 
dacă ar fi prins, ori surpriza revederii nu-i făcuse 
plăcere? 

Sultanul dădu pinteni calului, pornind iarăşi la 
drum. Cortegiul se urni, îndreptându-se spre poarta 
monumentală care-şi deschisese canaturile de bronz 
aurit spre piața umbrită de copaci din fața palatului. 
Vlad Dracula îşi urmări cu privirile fratele, până ce 


silueta gracilă a acestuia se pierdu pe după arcadele 
împodobite cu flori săpate în piatră... 

Muncit de îndoieli, Dracula părăsi curtea palatului 
imperial. Norocul îl ajutase să dea repede de urma lui 
Radu. Înainte de a sosi la Adrianopole, se temuse ca 
fratele lui să nu fi fost pus la regim de izolare prin 
vreuna din fortărețele din Asia Mică, aşa cum li se 
întâmpla adeseori principilor zălogiți care displăceau 
sultanului. Acum nu-i rămânea decât să treacă la 
executarea celei de-a doua faze a planului său: luarea 
de contact cu agenţii care ar putea uşura evadarea lui 
Radu. Unul dintre aceştia era armeanul Arakelian, 
neguțător de pietre preţioase, care în trecutul nu prea 
îndepărtat făcuse mari servicii răposatului Vlad-Vodă. 

Deşi era în plină zi, iar pe străzi foia lumea, 
Dracula se îndreptă plin de îndrăzneală spre marele 
bazar din centrul oraşului. Dacă nu fusese recunoscut 
la palat, cu atât mai puţin risca să fie identificat de 
vreunul din târgoveții aceştia cu care în mod practic 
nu avusese nici un contact. 

Urmat de Toma şi de un singur slujitor, Ilie, 
străbătea cu pas sigur mulțimea pestriță. Îl alesese pe 
Ilie fiindcă ţăranul acesta tânăr învățase să vorbească 
turceşte, era isteț şi mai ales priceput a ieşi cu fața 
curată din cele mai mari încurcături. Când ajunse în 
fața prăvăliei lui Arakelian, îl lăsă pe Ilie afară, să facă 
de pază, iar el, Dracula, urmat de Toma, pătrunse 
inăuntru. 

Neguţătorul armean, rotofei şi prosper la înfăţişare, 
încasa tocmai de la nişte clienţi plini de importanţă 
nişte pungi cu galbeni pentru un set de perle fine pe 
care abia le vânduse. Un ajutor al său, slăbănog, cu 
mutră ştearsă, făcea ordine prin prăvălie. 


După plecarea cumpărătorilor de perle, Arakelian 
se îndreptă spre Dracula, care examina nişte şiraguri 
de chihlimbar etalate într-un dulap cu uşi de sticlă. 

— Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă bijutierul cu 
profesională amabilitate. Chihlimbar ca al meu nu se 
mai găseşte în întreg Adrianopolele. 

Dracula se întoarse spre el şi îl sfredeli cu privirile. 

— Nu mă mai recunoşti? îl întrebă brusc. 

Armeanul îl scrută surprins. Încercă să-i descifreze 
trăsăturile. Deodată în mintea lui se făcu lumină. Buza 
de jos, atât de cărnoasă şi de proeminentă a 
vizitatorului, nu putea stârni confuzii. Bâigui: 

— Mă înşală ochii sau... 

— Nu te înşală! Eu sunt, Vlad! Vlad Dracula! 

Arakelian se trezi din buimăceală. 

— Ce cauţi aici, Măria-ta? Pe capul tău s-a pus preţ 
mare. Dacă se află că mi-ai călcat pragul, s-a terminat 
cu mine. lar pe tine, dacă te prind agenţii lui Mahmud, 
nu mai apuci ziua de mâine. 

— Ştiu asta. 

— Atunci ce vânt te-a adus la Adrianopole? Ai 
nevoie de bani? 

— Nu. Altceva aştept de la tine. Tatăl meu s-a bizuit 
întotdeauna pe mintea ta ascuţită. Dar mai ales pe 
buna ta credinţă. Şi nu s-a înşelat. A sosit vremea să- 
mi faci şi mie un serviciu. 

Arakelian îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Sunt robul tău, Doamne. Numai să stea în 
putinţa mea... Ştii, eu nu mai am credit la Curte... 

Dracula  râse. Un  râset schimonosit, căruia 
mustăţțile şi barba colier îi dădeau o amprentă 
diabolică. 


— Nu-ţi cer să intervii pentru mine. Vreau să-l scap 
pe Radu din captivitatea saraiului. Ajută-mă să-l scot 
de acolo şi n-are să-ți pară rău. Ştiu că ai legături... 

Stânjenit, Arakelian îşi scutură de pe haină un fir 
de praf imaginar. 

— Dacă mi-ai cere să-ți dau luna, mi-ar fi mai uşor 
să te servesc. 


— Ţi-e frică? 
— In slujba părintelui tău Vlad Dracul — Dumnezeu 
să-l odihnească în pace — n-am şovăit să-mi 


primejduiesc averea şi viaţa. 

— Adevărat. Şi îți sunt recunoscător pentru asta. 

Neguţătorul îşi frecă mâinile transpirate. 

— Nu vrei să iei loc, Doamne? 

Încerca să câştige timp, spre a-şi pune ordine în 
gânduri. Se uită bănuitor la ajutorul său, care-şi 
făcuse discret de lucru în celălalt capăt al prăvăliei. 
Scăzu tonul: 

— Am să-ţi dau o veste care nu cred să te bucure. 
Deşi într-un fel ar putea să deschidă zori plini de 
făgăduieli luminoase pentru Drăculeşti. Chiar şi 
pentru tine, Doamne. 

— Vorbeşte mai limpede, omule! Nu te mai învârti 
ca o pisică în jurul unei străchini cu smântână! 

Tonul iritat al lui Dracula strecură fiori reci în 
sufletul armeanului. 

— Îmi ceri să te ajut la evadarea fratelui tău din 
sărai, nu-i aşa? Ei bine, este ca şi când mi-ai cere să te 
ajut la răpirea sultanului însuşi. 

Vlad Dracula îşi muşcă buzele. 

— Ce vrei să spui? 

— Măria-sa Radu este în clipa de față primul favorit 
al Înălţimii-sale Padişahul. 

Dracula se încruntă. 


— Nu se poate! 

— Ăsta e adevărul curat. Principele Radu l-a 
eclipsat până şi pe Franco Acciaiuoli. 

Vizitatorul îl apucă de mână pe Arakelian. 
Strânsoarea lui năprasnică îl făcu pe neguţător să 
geamă. 

— Mă doare, Doamne! Îmi rupi încheietura! 

Principele îi dădu scârbit drumul. 

— Favoritul padişahului? rosti cu ură şi durere în 
glas. Acolo a ajuns? 

Arakelian zâmbi trist. 

— Nu e vina lui, Măria-ta. La început şi-a plâns 
nenorocirea. Dar acum s-a deprins cu noua lui 
situație. Cred că dacă i-ai cere să te urmeze, te-ar 
refuza. Tu ce-i poţi da, Mărite Doamne? O existenţă 
precară, o pribegie mohorâtă, o viață lipsită de 
bucurii... 

— Telul nostru este tronul Ţării Româneşti, un tron 
care merită orice sacrificii. 

— Nu vreau să te supăr, Măria-ta. Dar fratelui tău îi 
va fi mai uşor să obţină tronul prin graţia sultanului. 

Dracula îşi încleştă mânios pumnii. Se uită 
bănuitor la Arakelian. 

— De unde ştii toate astea? 

Neguţătorul îl privi candid. 

— De unde ştiu? Toată Curtea ştie! Întreg 
Adrianopolele ştie! 

Principele se uită în jur cu furie neputincioasă. 

— Doamne, cu ce am păcătuit de ne urgiseşti atât 
de cumplit! 

Se întoarse spre neguţător. 

— Trebuie să existe totuşi o cale ca să-l scap pe 
Radu... Chiar şi împotriva voinţei lui... Deşi nu-l 


socotesc atât de ticăloşit încât să se complacă în 
propria-i nimicnicie! 

Arakelian suspină. 

— N-aş fi atât de sigur, Măria-ta. Copiii se încântă 
repede... 

Dârzenia întipărită pe chipul lui Dracula îi dădu de 
înțeles că orice încercare ar face spre a-l determina să 
renunţe la planul său ar da greş. 

— Trebuie să-l smulg din cloaca asta, Arakelian! 
Trebuie! Şi tu ai să mă ajuti! 

Armeanul capitulă. O capitulare prea rapidă, care 
ar fi trebuit să dea de gândit lui Dracula. 

— Am să te ajut din toate puterile, Măria-ta!... 
Acum unde locuieşti? Va trebui să păstrăm legătura. 
Mă voi strădui să-ți procur informaţiile de care ai 
nevoie, pentru a-ţi duce la îndeplinire planul. Şi 
oameni am să-ți găsesc. Oameni siguri. Da, da, foarte 
siguri... 

Pentru ca bunăvoința şi zelul lui să nu pară 
suspecte, se grăbi să adauge: 

— Pe mine să mă ierți că n-am să particip direct la 
această tentativă. Sunt în pragul bătrâneţii, am 
familie... 

— Înţeleg, răspunse Dracula cu jumătate de glas. 
Eu trag la caravanseraiul de lângă bazar. 

— Aha, la Cevdet Chiorul? 

— Da. La Cevdet Chiorul. Vom păstra legătura prin 
Toma. Îl cunoşti, nu-i aşa? 

Arakelian zâmbi placid. 

— Cum să nu-l cunosc? Devotatul armaş al Măriei- 
sale Vodă Vlad Dracul. 

— Când crezi că ai să-mi poţi procura primele date? 

— Mă voi strădui să le capăt cât mai repede. 

— Poate că voi avea nevoie şi de ceva bani. 


— Îţi stau la dispoziţie, Măria-ta. 

— Acum te las. Mâine îl trimit pe Toma la tine. Să fii 
pregătit sufleteşte! Ne aşteaptă zile grele. 

Arakelian suspină. 

— Grele şi pline de primejdii. Primejdiile vor colcăi 
de-acum în jurul nostru aşa cum colcăie liliecii în 
peşterile adânci şi umede. 

— Rămâi cu bine! spuse scurt Dracula. 

— Cu adâncă plecăciune, Măria-ta! 

Principele ieşi urmat de Toma, care în tot timpul 
discuţiei nu scosese un cuvânt. Când se văzură în 
stradă, Dracula chemă pe slujitor. 

— Ilie, tu rămâi aici. Când Arakelian va ieşi din 
prăvălie, să-l urmăreşti peste tot, iar diseară să-mi 
raportezi pe unde a umblat. Ai să-l cunoşti uşor pe 
Arakelian. E scund, gras şi are capul rotund ca o 
tărtăcuţă. 

Ilie se postă într-o cafenea de vizavi, de unde putea 
ține sub observaţie intrarea prăvăliei lui Arakelian. 

Dracula şi  armaşul Toma se  îndepărtară 
preocupați. 

— Arakelian e un ticălos, şopti scârbit principele. 

— Am înţeles că îl bănuieşti, Măria-ta, din clipa în 
care i-ai dat o adresă falsă. 

— Poate că este totuşi de bună-credinţă. Tata avea 
încredere în el. Într-o vreme ne-a servit cu devotament. 
— Firea omului e mai schimbătoare decât marea. 

Gândurile principelui porniră pe alt făgaş. 

— Bietul Radu!... murmură după câteva clipe de 
tăcere. 

Dracula îşi găsise adăpost la o femeie bătrână, 
grecoaică de baştină, care îşi întregea veniturile 
anemice primind în gazdă călători în trecere prin 
Adrianopole. Poliţia o tolera, fiindcă obținea graţie ei 


informații adeseori interesante asupra lumii interlope a 
oraşului. Grecoaica se grăbise a destăinui poliţiştilor 
că primise în gazdă pe un geambaş bogat, care 
vânduse cinci armăsari de preţ lui Sabahattin, fapt pe 
care-l cunoşteau şi autoritățile. Dracula ar fi putut să- 
şi prelungească şederea la Adrianopole fără a trezi 
bănuieli dacă n-ar fi luat legătura cu Arakelian. 

În aceeaşi seară, Ilie se înfățişă la raport 
principelui. Arakelian îşi părăsise prăvălia îndată după 
ora prânzului, lăsându-şi ajutorul să servească 
clientela. Umblase un timp pe străzi, nehotărât, 
preocupat, lovindu-se de oameni. La un moment dat se 
oprise în fața unei case mari, cu trei caturi. Şovăise un 
timp, apoi urcase treptele de la intrare, pătrunzând în 
clădire, în aşteptarea sa. Ilie legase vorbă cu nişte 
trecători, care-i spuseseră că acolo lucra Yakub-Paşa, 
şeful poliției secrete. Arakelian zăbovise un ceas, după 
care se înapoiase la prăvălie. 

Dracula se întoarse spre armaş: 

— Ai auzit? Arakelian ne-a trădat. Ce facem? 

— Cred că cel mai înţelept lucru este să plecăm 
degrabă din Adrianopole. Mă tem că la ceasul ăsta 
suntem căutaţi prin tot oraşul. 

— Au să rămână cu buza umflată. leşim din 
Adrianopole odată cu ţăranii care se întorc prin satele 
din împrejurimi după ce şi-au vândut zarzavaturile 
prin pieţe. Dă de veste oamenilor noştri. Pornim îndată 
la drum. 

— Şi încotro o luăm, Măria-ta? 

— Drumurile spre miazănoapte vor fi 
supravegheate. Nu ne rămâne decât să ne îndreptăm 
spre miazăzi. Adică spre Constantinopole. 

— Şi cu Măria-sa principele Radu ce facem? 


— Mă tem că Arakelian a avut dreptate. Pe Radu l- 
am pierdut. L-am pierdut pe veci. Îl cunosc. Avea firea 
influențabilă a mamei. Nu va rezista ispitelor. Şi 
ispitele nu vor lipsi. Dumnezeu să-l ajute!... Dacă-l va 
mai putea ajuta cu ceva!... 


kkk 


Papa Niccolo al V-lea stătea în dreptul ferestrei şi 
privea gânditor perdelele de ploaie fină care se lăsau 
asupra pieței San Pietro. De la o vreme îl supărau tot 
mai mult frigul şi umezeala. Semnele bătrâneții care 
nu iartă. În ciuda energiei sale, începuse să simtă tot 
mai greu pe umeri apăsarea anilor. Vârsta îşi făcea loc 
cu coatele printre preocupările lui absorbitoare, 
amintindu-i din când în când că este muritor, că este 
momentul să pună surdină proiectelor mărețe pentru 
care i-ar fi trebuit zece vieți spre a le duce la 
îndeplinire. Ceremoniile lungi îl storceau de vlagă. Le- 
ar fi scurtat dacă n-ar fi ştiut că locuitorilor Romei le 
plac pompa serviciilor religioase, procesiunile 
interminabile, aparițiile în public ale purtătorului 
mitrei papale. 

Niccolo al V-lea, modestia personificată, accepta 
corvoada onorurilor repetate până la saturație fiindcă 
„meseria” lui de Papă implica sacrificii fără număr. Ar 
fi preferat să acorde mai mult timp pictorilor, 
sculptorilor, scriitorilor, savanților, dar obligațiile 
religioase şi politice îi îngrădeau desfătările spiritului. 

Detesta ploaia rece, măruntă, căci îi crea o stare de 
enervare, de neastâmpăr, puţin prielnică meditaţiilor. 
Se întoarse spre arhitectul Rossellino, care stătea 
lângă uşă, ţinând în mână nişte suluri de pergament. 
Papa avea încredere în geniul acestui constructor. De 
aceea îl şi numise arhitect al Vaticanului. 


— Ai adus planurile, Bernardo? îl întrebă binevoitor. 

— Le-am adus, Sanctitate. 

Arhitectul era de statură mijlocie, ca şi Sfântul 
Părinte. Umbla uşor încovoiat, fiindcă avea un umăr 
mai înalt decât celălalt. Desfăşură planurile pe masa 
de lucru a Papei. 

— Aceasta e fațada bazilicii, Sanctitate. Aceasta este 
elevația dinspre grădină, iar aceasta... 

— Stai o clipă, îl întrerupse Papa, spre a cerceta cu 
privirile decoraţiile arhitectonice care dădeau fațadei o 
înfăţişare plină de măreție. Da, da, da! Bazilica va 
ilustra în chip fericit pontificatul meu, Rossellino. Dar 
lucrările sunt vaste... Mă întreb dacă voi apuca să le 
văd terminate... 

— Dumnezeu are să vă dăruiască mulți ani, 
Sanctitate, pentru binele Bisericii Catolice şi pentru 
propăşirea Romei. 

— Nu încerca să mă flatezi, Rossellino! zâmbi cu 
prefăcută severitate Suveranul Pontif. Să vorbim de 
lucruri mai serioase. [i-ai asumat o mare 
responsabilitate, Rossellino. Reconstrucția bazilicii San 
Pietro reprezintă un efort pe care numai un ales al 
Proniei îl va putea duce la capăt. 

Un călugăr tânăr, Fra Benito — secretarul personal 


al Papei — intră tăcut. Mâinile-i împreunate erau 
acoperite de  faldurile mânecilor negre ale rasei 
călugăreşti. 


Suveranul Pontif îi aruncă o privire laterală. 

— Ce vrei, fiule? 

— Eminenţele-lor cardinalii Bessarion, Isidor şi 
Capranica solicită să fie primiţi, Sanctitate. 

Papa suspină cu regret. 

— Va trebui să amân studierea elevaţiilor, 
Bernardo. Mă aşteaptă treburi mai arzătoare. Ia-ți 


planurile şi du-te! Am să te chem de îndată ce mă voi 
putea bucura de puţină libertate. 

Arhitectul strânse sulurile şi se retrase. 

— Să intre cardinalii, zise Papa. 

Câteva clipe mai târziu, înalții ierarhi îşi făcură 
intrarea în cabinetul de lucru. Veşmintele lor de 
mătase violetă foşneau asemenea unui aşternut de 
frunze uscate, tulburate de paşii trecătorilor. 

— Ce veşti? îi întâmpină, rezemându-şi palma 
deschisă de tăblia mesei. 

Cardinalii salutară. 

— Veşti mediocre, Sanctitate, răspunse Bessarion, 
luând cuvântul în numele colegilor. Trimişii noştri pe 
lângă Majestatea-sa împăratul Friedrich s-au întors cu 
mâinile goale. Împăratul spune că şi-a îndeplinit 
obligațiile expediind mesajul său ultimativ sultanului. 
În acest chip se încheie ciclul. În concluzie, eforturile 
noastre au rămas sterile. Suveranii, cu excepția 
ducelui de Bourgogne, declară că nu pot interveni în 
sprijinul Bizanțului. 

Chipul Papei se acoperi de norii mâhnirii. 

— Mă întreb ce va spune nefericitul împărat 
Constantinos când i se va aduce la cunoştinţă 
insuccesul demersurilor noastre. Ce răspuns să-i dau? 
exclamă împreunându-şi mâinile. Îmi plânge sufletul 
când mă gândesc că nu pot face nimic pentru apărarea 
unei țări creştine, încolțită de forțele Islamului. 

Se apropie iarăşi de fereastră şi îşi sprijini mâinile 
de pervaz. 

— Dacă va cădea Constantinopolele, ruşinea de pe 
obrazul creştinătăţii nu se va şterge în veacul 
veacurilor. 

Papa se răsuci pe călcâie cu o vioiciune care-i 
dezminţea vârsta înaintată. 


— Eminenţă, se adresă cardinalului Isidor, îţi cer să 
pleci neîntârziat la Constantinopole! 

Ecleziastul clătină cu tristeţe din cap. 

— Ce să le duc, Sanctitate, în afară de 
binecuvântarea pontificală? 

Papa îşi încleşta pumnii. 

— Dacă nu facem ceva pentru Bizanţ, compromitem 
ideea Unirii. Le-am făgăduit, în schimbul Unirii, 
ajutoare însemnate. Au acceptat condiţiile şi implicit 
făgăduielile noastre. Le putem înşela aşteptările? 
Adversarii noştri vor profita de ocazie spre a ne învinui 
că l-am mințit pe împărat. Eminenţă, am hotărât! Pleci 
la Constantinopole! Vei angaja pe cheltuiala 
Vaticanului o mie de arcaşi, care te vor însoţi. Este 
foarte puţin, dar mai mult decât nimic. 

Cardinalul Capranica ridică braţele în semn de 
neputinţă. 

— Cu ce bani, Sanctitate? Vistieria Vaticanului este 
goală. Cheltuielile prilejuite de serbările încoronării 
împăratului Friedrich şi de  sanctificarea lui 
Bernardino de Sienna, achiziționarea codexurilor, a 
manuscriselor preţioase, a lucrărilor de tot felul care 
alcătuiesc fondul Bibliotecii Vaticanului, înființată de 
Sanctitatea-ta, restaurarea bisericii Santa Maria 
Majore, frescele pe care Fra Angelico le execută în 
Capela Niccolină, reconstruirea castelului Sant’ Angelo 
şi a bazilicii San Pietro au secătuit rezervele noastre 
băneşti. 

Papa înclină capul. 

— Da, ai dreptate, Capranica. M-am lăsat pradă 
păcatului trufiei. Am vrut să fac din Roma prima 
citadelă a creştinătăţii. Să-i redau strălucirea de 
odinioară... 


Tăcu,  plecându-şi privirile în pământ. Părea 
copleşit de gânduri negre. Deodată se scutură. Ochii îi 
scânteiară. 

— Nu renunţ la luptă! Să transformi în aur, 
Capranica, toate bunurile mele personale, mobile şi 
imobile! 

— Sunt atât de puţine, Sanctitate. Sanctitatea-ta a 
preferat bunurile spirituale celor materiale. 

— Să topeşti vesela şi tacâmurile de aur ale 
Vaticanului! 

— S-au topit de multă vreme, Sanctitate. Au mai 
rămas doar câteva piese remarcabile prin valoarea lor 
istorică. 

— Se impune să găsim noi resurse, Capranica!... 
Da! Cum de nu m-am gândit până acum! Cămătarii! 
Adresează-te cămătarilor! 

— Cămătarii pretind dobânzi mari, Sanctitate. Pe ei 
nu-i interesează umanitarul scop al Sanctităţii-tale. 

— la legătura cu cămătarii! Nu-l pot trimite la 
Constantinopole pe Isidor, înarmat doar cu vorbe de 
încurajare. 

— Vorbele sunt adeseori muniții extrem de eficace, 
răspunse Capranica. 

— Ai dreptate, cardinalule, dar nu în cazul de faţă. 
La Constantinopole nu ne batem doar spre a recruta 
prozeliți. 

Capranica se înclină, acceptând în tăcere 
argumentele Suveranului Pontif. După un timp rosti 
resemnat: 

— Am să fac tot ce-mi va sta în putinţă. 

— O mie de arcaşi îmi trebuie, Capranica! Cel puţin 
o mie... 

Cardinalul Capranica răsturnă munţii şi din piatră 
seacă scoase aur. Dar, vai, în cantități infime! Abia îi 


ajunse pentru recrutarea a două sute de arcaşi. Spre a 
atinge acest neînsemnat rezultat, Papa se ţinuse de 
cuvânt, lichidându-şi averea personală. Cardinalii, 
mult mai bogaţi, nu se înduraseră a face la rândul lor 
sacrificii materiale. Nici nobilimea romană şi nici 
neguțătorii avuţi, solicitați aproape cu umilinţă, nu se 
arătaseră receptivi la apelurile Papei. Întristat de 
indiferența lor, Niccolo se adresă poporului. Călugări 
abili în arta convingerii fură trimişi prin mai toate 
oraşele italiene de sub oblăduirea Bisericii spre a face 
chetă în sprijinul apărării Bizanțului. Fiindcă nici 
acest procedeu nu dădu rezultate, Suveranul Pontif 
decise să treacă la mijloace extreme. Instituirea unei 
dări extraordinare, care să acopere cheltuielile impuse 
de recrutarea celor o mie de arcaşi, ceruți inițial de el, 
precum şi de închirierea unor nave înarmate şi cu 
echipaj complet, menite a fi puse la dispoziţia 
împăratului Constantinos al XI-lea... 

Leone Storlato era un estet. Aproape că nu trecea zi 
fără să se plimbe pe străzile populate ale Romei, să nu 
intre prin biserici, să le admire îndrăznelile 
arhitectonice şi, în acelaşi timp, să tragă cu urechea la 
vorbele  drept-credincioşilor. „Jos cu noile dări!” 
scrâşneau oamenii striviți de sărăcie. „Ducă-se 
dracului Constantinopolele, cu toţi romeii lui! Să-şi 
poarte singuri de grijă! Parcă pe noi ne ajută cineva?!” 

Leone Storlato se impusese repede în societatea 
înaltă a Romei. Amator de lux, de banchete, de 
conversații spirituale, prindea şi spicuiri din discuţiile 
purtate de nobili şi de bogătaşi. „Suntem sătui de 
fanteziile Papei! Ce ne pasă nouă de ereticii din 
Bizanţ?” Interlocutorii lui din saloanele acoperite cu 
fresce magnifice preferau să-şi investească banii în 


afaceri rentabile decât să-i arunce pe gârla utopiilor 
generoase. 

Leone  Storlato era un neguţător abil şi un 
negociator şi mai abil. Tratativele mijlocite de el între 
Vatican şi armatorii venețieni, pentru închirierea unor 
nave destinate ajutorării  Constantinopolelui, se 
încurcaseră grație lui, intrând într-un inextricabil 
impas. Spre a le zădărnici fără a fi bănuit de sabotarea 
lor, îndemna în secret pe reprezentanţii Papei să nu fie 
prea concesivi față de venețienii hapsâni, iar pe aceştia 
îi punea în gardă, tot în secret, asupra haosului 
financiar de la Vatican. 

Leone  Storlato era mare amator de intrigi. 
Stipendiind cu dărnicie diverse personaje cu influență 
din Roma, cunoştea prin intermediul lor stadiul 
negocierilor diplomatice purtate de Sfântul Părinte cu 
suveranii creştini. Ori de câte ori îi fusese cu putinţă, 
pusese bețe în roatele tratativelor. Toate informaţiile 
primite le transmitea — prin mesaje cifrate — lui 
Yakub-Paşa şi vizirului Zaganos, care le foloseau în 
paguba creştinătăţii. 

Dar Leone Storlato se mândrea mai ales cu puterea 
sa magnetică asupra unor oameni lipsiți de 
personalitate, pe care izbutea să-i manevreze după 
bunul-plac, să-i împingă la fapte adeseori contrarii 
intereselor lor. Subordonarea lui Stefano Porcari putea 
fi socotită una dintre marile sale biruințe în acest 
domeniu. Înflăcăratul nobil roman, care visa să 
reediteze isprăvile lui Cola di Rienzi, instalându-se prin 
forță la conducerea Romei, se dovedise capabil să 
mobilizeze numeroşi nemulțumiți ai regimului, 
entuziasmându-i cu discursurile lui incendiare. 

„Pe treptele tronului papal s-a instalat Antihrist. 
Succesorul Sfântului Pietro nu este decât un diavol cu 


chip de om, sprijinit de oştirile întunericului. 
Cardinalii, nobilimea neagră, nu sunt decât nişte 
instrumente în mâna nevrednicului care se intitulează 
astăzi cu neruşinare vicarul lui Isus Hristos. Niccolo al 
V-lea nu este decât un simoniac, trimis al lui Lucifer 
pe pământ. Roma trebuie eliberată! Roma trebuie să 
devină republică laică!” 

Spre nemulțumirea lui Leone Storlato, nobilul 
Porcari săvârşea adeseori imprudenţe, vorbind nu 
numai în fața oamenilor pe care se putea bizui, ci şi a 
unor inşi mai puţin siguri. Se pare că printre aceştia 
se aflaseră şi câţiva agenţi ai prefectului Romei. 
Fiindcă Porcari se mai bucura de stima Papei, care 
stăruia să-i preţuiască civismul şi intransigența 
morală, prefectul se abținuse să-l aresteze. Îi fixase 
însă domiciliu obligatoriu la Bologna, spre a pune 
capăt agitației întreţinute de Porcari la Roma. Din 
ordinul cardinalului Capranica, guvernatorul Bolognei 
dăduse  dispozițiuni  exilatului să se prezinte 
săptămânal autorităţilor locale, spre a i se controla 
şederea continuă în oraş. Leone Storlato intervenise în 
această fază, asigurând prin curieri legătura între 
Porcari şi prietenii lui din Roma. Îl vizita uneori în 
taină, şi atunci purtau lungi discuţii. Înzestrat cu o 
mare putere de convingere, Storlato reuşi să strecoare 
în mintea interlocutorului ideea organizării unui 
complot împotriva Papei şi a oligarhiei ecleziaste. 
Suprimarea colonelului principe di Santa-Vittoria, la 
care participase direct Porcari, nu fusese oare un semn 
al Proniei? Dumnezeu îl desemnase pe el, Stefano 
Porcari, să fie executorul mâniei cereşti! Uciderea 
Suveranului Pontif şi a principalilor săi demnitari va 
provoca o răscoală a poporului, va duce la dărâmarea 
putredului edificiu al puterii papale şi la instaurarea 


unei societăți noi, după modelul antic. Porcari ar urma 
să devină şef suprem al statului. 

Storlato era dornic să grăbească izbucnirea crizei. 
După insuccesul înregistrat de apelul său pe lângă 
suveranii creştini, Niccolo al V-lea se gândise la o nouă 
formulă. Pacificarea Italiei — până atunci teatrul unor 
războaie endemice între diferitele republici, ducate şi 
regate care alcătuiau un adevărat mozaic de state, cu 
interese divergente — şi mobilizarea tuturor forțelor 
armate existente în peninsulă pentru salvarea 
Bizanțului. Veneţia, Florenţa, Genova, ducatul de 
Milano, regatul Neapolelui, precum şi droaia de seniori 
şi condottieri contactaţi de agenţii Suveranului Pontif 
înclinau să-i accepte propunerile în schimbul unor 
compensaţii. Storlato era hotărât să împiedice 
realizarea acestui plan, care ar fi asigurat 
Constantinopolelui muribund noi şi poate miraculoase 
energii. Îi înlesni lui Porcari câteva vizite la Roma, 
punându-i la dispoziție echipaje rapide, care de fiecare 
dată îl aduceau înapoi în timp util, astfel încât acesta 
să se poată prezenta la controlul autorităţilor 
bologneze. 

Dările noi, anunţate cu atâta zgomot de Vatican, 
creaseră o stare de efervescenţă la Roma, prielnică 
organizării complotului. Îmboldit de Storlato, idealistul 
Porcari trecu la pregătirea materială a conjuraţiei. Fixă 
şi termenul fatidic. Cu o seară înainte, potrivit 
instrucțiunilor acestuia, partizanii săi se întruniră la 
palatul din Roma al Giulianei, sora lui Stefano, unde li 
se oferi un mare banchet, replică a agapelor din 
Antichitate, unde războinicii se întâlneau la un pahar 
cu vin, spre a pecetlui printr-o comunitate spirituală 
bătălia în care aveau să se angajeze în ziua următoare. 


În acelaşi timp, Stefano părăsi în taină Bologna, 
îndreptându-se spre Roma, unde sosi — după o cursă 
infernală — noaptea, aproape de ora trei. În cinstea 
marii lovituri, îşi îmbrăcase veşmintele lui de 
sărbătoare. Conjurațţii îl primiră cu bucurie. Discursul 
lui, plin de înfocare, împănat cu citate din Petrarca, 
stârni entuziasmul. Porcari îi îndemnă să-şi oţelească 
sufletul spre a săvârşi fapta pe care împilatul popor al 
Romei o aştepta cu atâta nerăbdare: doborârea clicii de 
ecleziaşti desfrânaţi ce-şi însuşiseră prin viclenie 
puterea seculară şi întemeierea unei republici 
democrate, a unei societăți noi, animată de cele mai 
frumoase virtuţi. Împărţi apoi sarcinile, desemnând 
nominal pe complotiştii ce aveau să ia cu asalt 
reşedinţa Papei, precum şi pe cei ce urmau să dea 
alarma în oraş şi să îndemne populaţia la revoltă. Fixă 
intrarea în acțiune la patru ceasuri după ultimul 
cântat al cocoşilor... 

Leone Storlato obişnuia să citeze celebra maximă a 
lui Diogene Laertius: „Prudenţa depăşeşte toate 
celelalte virtuți, după cum vederea depăşeşte toate 
celelalte simţuri”. Complotul lui Stefano Porcari avea 
sorți de izbândă, dar în asemenea cazuri este înțelept 
să îți iei măsuri de prevedere. Relaţiile lui cu Porcari 
erau cunoscute. Un eşec al conspiratorilor ar dezlănțui 
represalii, cu întreg cortegiul lor de arestări, de torturi 
menite a smulge mărturisiri şi, în final, de execuții 
capitale. 

În noaptea întâlnirii conjuraţilor, Storlato părăsi 
Roma, îndreptându-se spre Ostia. Ajuns acolo, se 
instală sub un nume de împrumut — precauţiune 
suplimentară — la hanul „Il Gattopardo Rosso”. 
Stabilise dinainte ca un tânăr din grupul lui Porcari, 


pe nume Mario Lisi, să-i aducă la Ostia ultimele veşti 
asupra desfăşurării complotului. 

Fiindcă era târziu, încercă să se culce, dar nu izbuti 
să ațipească. Răsăritul soarelui îl găsi îmbrăcat, stând 
la fereastra deschisă a camerei sale şi privind absent 
marea. O navă pregătită din timp îl aştepta în port. În 
eventualitatea unui insucces al conspirației, se va 
îimbarca, făcându-se nevăzut. Mintea îi lucra febril. 
Dacă Porcari îl va suprima pe Papă, el, Leone, va 
binemerita recunoştinţa sultanului. Vâlva stârnită de 
asasinarea  Suveranului Pontif, apoi convocarea 
conclavului pentru alegerea noului Papă vor face ca 
problema ajutorării Bizanțului să treacă pe ultimul 
plan. 

La un moment dat fu trezit din reverie de o discretă 
chiorăială în intestine. Îşi dădu seama că îi era foame. 
Se felicită, fiindcă organismul său îşi îndeplinea 
funcțiile în mod normal, chiar şi în aceste clipe de 
tensiune. Cobori în birtul hanului şi comandă un mic 
dejun suculent. Ouă, şuncă, unt, marmeladă şi fructe. 
Multe fructe! 

În timp ce se înfrupta dintr-o felie de şuncă, porni 
să sufle dinspre Mediterană un vânt puternic, stârnind 
vârtejuri de praf pe uliţă. Obloanele de la ferestrele 
sălii de mese se smuceau, scârțâind enervant. 
Clopotele unei biserici din apropiere prinseră să sune, 
vestind începerea serviciului religios. Storlato îşi spuse 
că la ora aceasta zarurile fuseseră aruncate. Izbândise 
oare Porcari? 

Deodată o frică ciudată i se strecură în suflet. Se 
încruntă, iritat de propria-i slăbiciune, începuseră 
nervii lui să cedeze? Sau era un presentiment? 
Privirile-i cătau cu nerăbdare spre uşa de la intrare, 


care se deschidea când şi când, lăsând să pătrundă în 
birt, sau să iasă, tot felul de muşterii. 

Brusc, un nod i se ridică în coşul pieptului. În 
pragul uşii apăruse tânărul Mărio Lisi. Ochii lui aveau 
o expresie rătăcită, înspăimântată. În urma lui păşeau 
apăsat trei inşi cu mutre încruntate. Storlato simţi că i 
se usucă limba. Se ridică repede de la masă şi se 
strecură spre uşa care răspundea în curtea din dosul 
clădirii. În acelaşi timp, indivizii cu mutre întunecate 
se îndreptară spre hangiu, cu care legară o convorbire 
purtată cu voce joasă. Leone îşi făcu drum printre 
nişte beţivani, deschise fără zgomot uşa şi ieşi afară. 
Străbătu în fugă curtea dosnică, țâşnind apoi într-o 
stradă laterală. Cunoştea bine traseul până în port, 
fiindcă îl studiase din timp. Când ajunse în strada 
principală, foarte frecventată la acea oră, micşoră 
pasul, ca să nu trezească atenția. Din când în când se 
uita înapoi, spre a se asigura că nu este urmărit. În 
mai puţin de şapte minute ajunse în port. Corabia — 
limanul său — aştepta la ehei. Leone se urcă în fugă pe 
punte. 

— Plecăm imediat! ordonă căpitanul. 

Marinarul se uită spre largul mării. 

— Vântul ăsta e tare neprielnic... 

Storlato îl repezi furios: 

— Nu înţelegi, omule, trebuie să ieşim din port fără 
zăbavă?! 

Expresia ochilor venețianului era atât de grăitoare, 
încât marinarul înțelese că nu aveau timp de pierdut. 
Fluieră scurt, dând semnalul de plecare. Pe bord 
activitatea se declanşa, febrilă. Oamenii desprinseră 
parâmele, ridicară pasarela, desfăşurară pânzele. 
Căpitanul îşi puse la bătaie toată măiestria de 


navigant, spre a nu lăsa nava — împinsă de vânt — să 
se lovească de chei. 

Leone înălță, în gând, o rugă fierbinte Sfintei 
Fecioare, cerşindu-i ajutorul. Vântul îl îngâna, făcând 
să vibreze cordajele. 

Când corabia prinse, în sfârşit, să se îndepărteze de 
chei, Leone văzu stârnindu-se agitație printre 
mulțimea de  gură-cască, oricând amatoare să 
urmărească ieşirea unei nave în larg. Zbirii care 
trecuseră pe la han făceau semne căpitanului corăbiei 
să se înapoieze la chei. 

Leone răsuflă uşurat. Scăpase cu viaţă. Acesta era 
esențialul. Misiunea lui se încheiase, parțial, cu un 
eşec. Porcari nu fusese la înălțime. Recompensa la 
care s-ar fi socotit îndrituit în cazul asasinării Papei se 
spulberase ca un vârtej de praf. Asta nu însemna însă 
că abandonase partida. Va găsi alte căi spre a-i sluji pe 
Zaganos şi pe Yakub-Paşa. 


kkk 


Rezemat de balustrada punţii, Alexandru 
Vulturescu privea cu teamă şi admirație spectacolul 
fantastic al norilor vineţii, uriaşi, care se ridicau 
dinspre răsărit, prevestind furtună. Marea Neagră 
începuse să-şi arate colții. Vântul smulgea stropi de 
spumă verzuie de pe crestele valurilor, care se umflau, 
gata să acopere puntea corăbiei, spre a se surpa apoi 
spre străfundurile unor râpe lichide, scobite de 
gigantice mâini nevăzute. 

Alexandru Vulturescu împlinise în acel prag de 
toamnă 20 de ani, împănatți cu tot felul de experiente, 
unele mai excitante decât altele. Avusese o copilărie şi 
o adolescență agitate. La o vârstă când puii de om se 
joacă în  ţărână, taică-său, boierul Vladimir 


Vulturescu, îi pusese în mână o sabie miniaturală. 
Vremurile erau atât de viforoase, încât părinții grijulii 
preferau să-şi vadă odraslele mânuind mai mult 
armele şi mai puţin jucăriile. Viaţa omenească era tare 
ieftină. Cei pricepuţi a se bate erau privilegiați, căci 
puteau să-şi prelungească existența până când 
adversari mai dibaci sau mai norocoşi îi ajutau să 
treacă în imperiul umbrelor, fără a mai apela la 
serviciile unui preot care să-i împărtăşească. 

Alexandru Vulturescu avusese prilejul să se bată 
cu ungurii şi cu turcii, cu moldovenii şi cu polonii, căci 
în acele timpuri prieteniile şi duşmăniile se legau şi se 
dezlegau cu o frecvenţă uluitoare. Avea 12 ani când 
înfipsese pentru întâia dată cuțitul într-un om. Tara 
era în plin război. lancu de Hunedoara intrase cu 
armată în Valahia spre a-l detrona pe Vlad Dracul. O 
ceată de unguri dezertori dăduseră năvală în conacul 
Vulturescului de pe malul Prahovei. Spărseseră uşile 
de la pivniţă, desfundaseră butoaiele cu vin, se 
îmbătaseră, iar după ce jefuiseră  giuvaericalele 
Ruxandrei, mândra soţie a lui Vladimir Vulturescu, se 
năpustiseră asupra ei şi încercaseră să o siluiască. 
Nevârstnicul Alexandru, înnebunit de ceea ce vedea, 
smulsese un cuţit mare de vânătoare dintr-o panoplie 
şi îl înfipsese în spinarea soldatului care o doborâse pe 
Ruxandra pe o sofa. 

Spre norocul băiatului, în clipa aceea sosise la 
conac tatăl său, cu o ceată de oameni de-ai lui, toți 
straşnic înarmați. Ungurii, ameţiți de băutură, 
fuseseră spintecaţi până la unul. După luptă, bătrânul 
Vulturescu îşi ridicase în braţe fiul, îl sărutase şi îi 
lăudase isprava. 

Mai târziu, când Vlad Dracul îşi abătuse urgia 
asupra boierilor din tabăra Dăneştilor, Alexandru îşi 


urmase tatăl în bejenie tocmai în Polonia. Răsturnarea 
de la putere a lui Vlad Dracul şi înscăunarea lui 
Vladislav al II-lea pe tronul Valahiei readusese şi pe 
Vulturescu în patrie, unde i se încredințaseră mari 
demnități. Trimis în ambasadă la Viena şi în Oraşul 
Lagunelor, îşi luase fiul spre a-i arăta lumea largă. În 
acest chip i se deschisese gustul lui Alexandru pentru 
călătorii. Tatăl său era un mare prieten al Bizanțului. 
Fiul îi împărtăşea simpatiile pentru cauza lui 
Constantinos al XI-lea. 

Când împăratul Constantinos ceruse ajutor lui 
Vladislav al II-lea, boierul Vladimir  Vulturescu 
înțelesese că vitregele condiții geografice ale ţării sale, 
înconjurată numai de vecini hrăpăreți, nu-i îngăduiau 
să intervină pe faţă în sprijinul Bizanțului. Dar aceasta 
nu-l împiedicase să propună lui Vodă a permite 
voluntarilor români să lupte pentru apărarea 
Constantinopolelui. Alexandru se înrolase printre 
primii în rândurile românilor dornici să-şi pună sabia 
în slujba creştinătăţii bizantine. 

Se îmbarcase la Chilia, laolaltă cu o ceată de tineri 
şi entuziaşti boieri, pe bordul unei nave venețiene care 
venea de la Caffa şi se îndrepta spre Constantinopole. 
Alte grupuri aveau să-i urmeze pe aceeaşi cale. 

Alexandru făcea pentru prima oară o călătorie 
lungă pe mare. Drumul până la Veneţia îl străbătuse 
pe uscat. Numai când trecuse de pe terra firma în mult 
cântatul Oraş al Dogilor, pusese piciorul pe puntea 
unui barcaz. 

Acum naviga pe o galeră a Serenissimei Republici, 
comandată de nobilul venețian Girolamo Morosini. 
Nava lungă şi iute, cu dublul ei rând de rame etajate, 
mânuite de vâslaşi vânjoşi, îi evoca un uriaş miriapod 
alunecând peste apele mării, 


Pe Alexandru nu-l înspăimântau valurile, deşi nava 
izbită în flanc se legăna zănatic. Spre a nu primejdui 
echilibrul galerei, Morosini hotărâse să coboare 
pânzele şi să se folosească numai de forța ramelor. 
Cârmind împotriva vântului, avea putinţa de a sparge 
cu prova ascuţită şi înaltă talazurile furioase, slăbind 
violenţa impactului şi micşorând tangajul. 

Cei mai mulți camarazi ai lui Alexandru sufereau 
de rău de mare. Numai el se simţea bine şi uşor ca un 
fulg. Îl umfla râsul când îşi vedea camarazii pământii 
vărsând o spumă galbenă-verzuie. Schimele lor 
chinuite erau de un irezistibil comic. Şi Vintilă 
Florescu, şi Vlad Dobrotă, şi Neagoe Strehăianu, şi 
Mircea Udrişte, şi fraţii Craiovescu se ţineau de burtă 
şi îşi dădeau ochii peste cap, ca şi când s-ar fi aflat în 
pragul morții. 

Zâmbind, Girolamo Morosini îi încuraja, spunându- 
le că răul acesta, violent în aparenţă, va trece de 
îndată ce valurile se vor linişti. Comandantul galerei 
avea o deosebită simpatie pentru tatăl lui Alexandru, 
pe care-l cunoscuse la Veneţia. Mai târziu se 
revăzuseră în capitala miniaturalului imperiu al 
Trebizondei, care-şi ducea o existență precară pe 
margine de prăpastie. 

Alexandru asculta cu încântare mugetul vântului, 
care făcea să vibreze coardele navei asemenea unei 
imense lăute. Stihiile dezlănţuite erau întovărăşite de 
ritmul obsedant al unei tobe lovite cu regularitate de 
şeful echipajului, care imprima o mânuire coordonată 
a vâslelor. 

Deşi era în amiaza mare, cerul acoperit de nori 
groşi, plumburii se întunecase ca în faptul serii. 

— Pământ! se auzi glasul marinarului de la postul 
de observaţie, 


În aceeaşi clipă se produse o spărtură în nori, 
lăsând razele soarelui să învăluie galera într-o aură 
magnifică. 

— Înainte de asfintit suntem la Constantinopole, 
vorbi Morosini lui Alexandru, pe care-l luase alături de 
el pe puntea de comandă. Furtuna are să cadă. Din 
fericire, ne-am aflat la marginea ei. Altfel, ne-ar fi 
scuturat rău. Marea Neagră este tare nărăvaşă. 
Adriatica noastră se arată mai blândă. Ai navigat 
vreodată pe Adriatica? 

— Nu, Messer. 

— După ce despresurăm Constantinopolele, te 
poftesc să mă însoțeşti până la Veneţia. 

— Foarte bucuros, Messer, replică încântat 
Alexandru. 

Prezicerea lui Morosini se împlini. Norii se risipiră 
repede. În mai puţin de o oră, soarele aninat la zenit 
scălda în aur marea. Valurile se agitau însă cu aceeaşi 
neimblânzire. 

Morosini scruta marea spre miazănoapte. Deodată 
chipul i se însenină. Desluşise în depărtare silueta 
celei de-a doua galere de sub comanda sa, care se 
apropia cu iuțeală. Furtuna le despărţise temporar. 
Ţărmul Anatoliei, subţire ca un şnur verzui, se ivise 
spre miazăzi. 

Galera făcu o rotire de aproape 130 de grade, 
îndreptându-se spre sud-est-est. 

— Cam în două ceasuri pătrundem în strâmtoarea 
Bosforului, Alexandre. Ai să vezi atunci una dintre cele 
mai frumoase privelişti din lume. Morosini îl bătu pe 
umăr: Mi-a plăcut comportarea ta, băiatule. Ai stofă de 
marinar. Nu te ispiteşte să intri în serviciul 
Serenissimei Republici? Veneţia are nevoie de oameni 
curajoşi ca tine. 


— Şi ţara mea are nevoie de braţe tinere, Messer. 

— Frumos răspuns. Dar în slujba noastră ai câştiga 
bani mulți. 

— În Țara Românească banii nu au mare preţ. Ce 
să faci cu ei? Să-ţi durezi palate? Vin turcii sau tătarii 
şi ți le dărâmă. Să trăieşti în lux, ca la Veneţia? Cine 
are timp să huzurească? Noi şi în somn ținem sabia 
sub pernă. 

Nava înainta acum cu vântul în spate. Alexandru se 
uita la spinările musculoase ale vâslaşilor de pe galeră, 
care se plecau încordându-se la fiecare vâslire. Nava se 
lupta din greu cu valurile. 

Linia întunecată a pământului se apropia treptat. 
Se desluşeau înălțimi, promontorii, golfuri. Deodată 
țărmul păru să se frângă, despărțit de un braţ de mare 
înfipt adânc în carnea uscatului. 

— Bosforul! exclamă Morosini, acoperind cu glasul 
său  bufniturile talazurilor care se zdrobeau de 
flancurile navei. 

Când pătrunseră în pâlnia strâmtorii, valurile se 
potoliră, fără însă ca frământarea mării să înceteze cu 
totul. Apele târâte de un curent puternic se repezeau 
spre gura strâmtorii, asemenea unui fluviu. Prin fața 
ochilor lui Alexandru prinseră să defileze maluri 
stâncoase, acoperite de o vegetaţie bogată, peste care 
toamna revărsase o varietate de tonuri calde, de la 
verdele-întunecat bătând spre ruginiu până la 
galbenul-auriu şi roşul cu luciri de purpură. 

Ici şi colo răsăreau printre promontorii localităţi cu 
case albe sau galbene, asemenea unor cuburi de joacă 
pentru copii. Privite mai ele aproape, îşi pierdeau 
înfăţişarea idilică de mai înainte. Clădirile, căzute în 
paragină, aveau ziduri crăpate, ori pete mari, lăsate de 
tencuiala căzută. Printre ele rătăcea câte un moşneag 


decrepit ori câte un câine famelic. Uneori, printre 
perdelele de copaci arămii apăreau ruinele falnice încă 
ale unor palate cu pereţii înnegriți de limbile flăcărilor 
care le devoraseră în parte, cu coloane despicate, 
învăluite în perdele de iederă. Orbitele goale ale 
ferestrelor văduvite de vitralii păreau nişte bieţi ochi 
orbi. Toate aceste vestigii erau mărturiile unei glorii 
care-şi trăise ultimele pâlpâiri. S-ar fi zis că peste 
strâmtoarea cu meandrele ei fermecătoare şi cu 
castelele romantice cățărate pe înălțimile stâncilor 
trecuse aripa distrugerii, a morții. Deasupra întregii firi 
plutea o ambianţă malefică. 

Alexandru Vulturescu simţi o apăsare grea asupra 
pieptului, o tristeţe neînțeleasă. 

— Pe culmea acestor stânci cenuşii ce se ițesc din 
mijlocul vegetației, îi vorbi Morosini, trăia într-un palat 
de piatră regele Phineos, orbit de zei fiindcă îşi 
năpăstuise feciorii, Plexippos şi Pandion, scoțându-le 
ochii în urma îndemnurilor criminale ale mamei lor 
vitrege, Idaea... În golfulețul de colo se zăresc ruinele 
templului dedicat lui Jupiter de către calcedonieni. 
Justinian i-a schimbat destinaţia, transformându-l 
într-o biserică creştină, închinată Sfântului Arhanghel 
Mihail... Pe promontoriul din stânga se înălța templul 
lui Venus Meretricia. Navigatorii greci care străbăteau 
Bosforul făceau câte un scurt popas, spre a aduce 
jertfe zeiţei... 

Alexandru asculta captivat povestirile lui Morosini. 
Veneţianul cutreierase mări şi ţări. Cultura lui clasică 
îi permitea să dea viață peisajelor, readucându-le 
pentru câteva clipe suflul trecutului. 

— Vezi muntele acela în formă de piramidă? I se 
spune Muntele Uriaşului fiindcă la poalele lui îşi avea 
palatul Amycos, regele bebrycilor şi fiu al lui Poseidon. 


Înzestrat cu o putere neobişnuită, provoca la luptă pe 
mai toți călătorii aflați în trecere pe teritoriile sale. 
Legenda mai spune că Pollux, unul dintre argonauţi, a 
izbutit să pună capăt invincibilităţii lui, culcându-l la 
pământ cu o singură lovitură de pumn. Grecii antici 
credeau că pe acest munte îşi avea patul Hercule. 
Evreii pretind că aici s-ar afla mormântul lui Josua, 
judecătorul. 

Evocările lui Morosini îi dezvăluiau lui Alexandru o 
lume necunoscută, fabuloasă, care-i  răscolea 
închipuirea. 

— Vezi valea care se deschide dincolo de pâlcurile 
de platani bătrâni? continuă veneţianul. Acolo se 
spune că şi-au stabilit tabăra primii cruciați. 
Platanului aceluia semeţ i se spune „Platanul lui 
Godefroi de Bouillon”... 

Apele Bosforului se strâmtau uneori, luând 
înfăţişarea unui fluviu strivit într-un defileu îngust, 
spre a se lărgi apoi fără veste, asemenea unui vast lac 
verzui. Pe malurile golfurilor se desfăşurau în 
amfiteatru orăşele şi cheiuri pustii. Nici un fir de fum 
nu se ridica din hornurile caselor. S-ar fi zis că un 
cataclism stinsese orice suflare omenească. 

— Peisajele acestea dezolante ilustrează dezastrele 
care s-au abătut asupra Bizanțului. Nu-ţi poţi 
închipui, Alexandre, ce minunat arăta Bosforul când 
pe meleagurile astea domnea pacea. Pe învelişul apelor 
se încrucişau nave de toate mărimile, exuberant 
pavoazate. Localitățile înşiruite ca mărgelele pe aţă, 
de-a lungul ambelor ţărmuri, vibrau de râs şi de 
veselie. Nu numai oamenii, ci şi întreaga natură erau 
în sărbătoare. Grădinile luxuriante coborau în pantă 
până la nivelul mării. În aer pluteau miresme. În 
această ambianţă de bucurie şi desfătare răsunau ca 


nişte glasuri venite de dincolo de mormânt imprecaţiile 
anahoreţilor care prevesteau numai nenorociri. Veniţi 
din mijlocul pustietăților, se amestecau printre 
oamenii  paşnici şi-i  înspăimântau  proorocind 
Constantinopolelui soarta Sodomei. Cenobiţi, ieşiţi de 
prin monastiri ca păsările de noapte la lumina zilei, îşi 
uneau glasurile cu ale celorlalți soli ai morţii. Monahii 
nu sunt niciodată în stare să cânte viaţa, bucuria, 
tinerețea. Rămân nişte pieze-rele. Tu crezi în pieze- 
rele, Alexandre? 

— Cred, Messer Morosini, răspunse cu frică tânărul, 
făcându-şi semnul crucii. 

După un cot al strâmtorii apărură deodată zidurile 
întunecate, amenințătoare, ale fortăreței durate pe 
malul asiatic de către sultanul Baiazid-Khan. Perechea 
sa, cetatea Boghaz Kessen, ridicată de Mehmed al II- 
lea, îşi profila turnurile cenuşii pe ţărmul vestic. În 
vreme ce galera se apropia de fioroasele expresii ale 
puterii islamice, Alexandru avu impresia că Bosforul 
era gâtuit de doi balauri uriaşi, ca în poveştile cu zmei 
auzite în copilărie. 

— Sunt câinoşi turcii, Messer Morosini. 

— Câinoşi, Alexandre! Foarte câinoşi! 

Când prima galeră ajunse în dreptul fortăreței 
Boghaz Kessen, se auzi de pe turnul cel mare un glas 
puternic, transmis peste ape printr-un porta-voce. 

— Coboară pânzele, căpitane! Coboară pânzele 
degrabă, ridică din apă vâslele şi opreşte nava! 

Morosini se uită perplex la ofițerii din preajma sa. 

— Ce e cu turcii ăştia? Au înnebunit? 

Vâslaşii continuau să mânuiască vâslele în ritmul 
ropotului de tobă. Pânzele umflate de vânt sporeau 
iuțeala celor două nave. 


O grindină de săgeți slobozite de pe zidurile cetății 
se abătu asupra galerelor, căzând pe punți sau în apă. 
Câteva îşi atinseră ţinta. Doi vâslaşi, un soldat din 
garda primei galere şi doi marinari căzură loviți de 
săgeți. În acelaşi timp bombardele de pe cele trei 
turnuri ale cetății prinseră să scuipe foc. Proiectilele 
încadrară navele fără a le lovi. 

Morosini înțelese că turcii hotărâseră să nu 
îngăduie nici unei nave creştine a mai străbate 
Bosforul. 

— Strângeți pânzele! ordonă. Ridicaţi ramele. 

Manevrate de marinarii venețieni, velele fură lăsate 
la iuțeală. Vâslaşii încetară să mai vâslească. Când 
văzu că poruncile îi sunt îndeplinite, comandantul 
fortăreței ordonă încetarea focului. Soldaţi turci se 
urcară în cele câteva bărci aliniate la cheiul din fața 
zidurilor înalte şi se îndreptară spre galerele venețiene. 
Morosini se prefăcea că îi aşteaptă. Observase însă cu 
bucurie că puternicul curent al apelor îi purta navele 
spre sud, îndepărtându-le de cetate. Când socoti că 
vasele erau pe punctul de a ieşi din raza de acţiune a 
bombardelor turceşti, ordonă să se desfăşoare pânzele 
şi să se pună grabnic în mişcare lopeţile. 

Surprinşi de manevra lui, turcii dezlănțuiră iarăşi 
focul de artilerie, lipsit de data aceasta de orice 
eficacitate. Nici săgețile turceşti nu mai ajunseră până 
la galere. Stimulaţi de ropotul accelerat al tobei şi de 
poruncile ofițerilor, vâslaşii mânuiau cu putere ramele. 

Când îşi văzu galerele în afara primejdiei, Morosini 
îşi făcu semnul crucii. Se adresă ofițerilor săi: 

—  Bombardarea  galerelor noastre reprezintă o 
încălcare a tratatelor. Serenissima Republică nu va 
întârzia să impună respectarea pavilionului lui San 
Marco. 


Vasele lui Girolamo Morosini ajunseră cu bine la 
Constantinopole. Alexandru Vulturescu şi ceilalți tineri 
voluntari români erau plini de însufleţire. Luaseră 
primul contact cu inamicul, şi aceasta le sporea 
avântul războinic. 

Mare fu însă bucuria  constantinopolitanilor. 
Cetatea zidită de Mehmed pentru gâtuirea Bosforului 
nu-şi împlinea aşteptările. Dacă Morosini izbutise să 
străbată strâmtoarea în disprețul tunurilor de pe 
Boghaz Kessen, de ce n-ar izbuti şi alții? 

Dar starea de euforie a romeilor nu avea să dureze 
mult. Veşti alarmante sosiră din Peloponez. Turahan- 
Bey, unul dintre cei mai bătăioşi generali turci, 
năvălise cu trupele sale pe teritoriile Despotatului 
Moreii. O campanie de diversiune, menită să împiedice 
pe principii Demetrios şi Thomas, frații împăratului 
Constantinos, să vină cu armatele lor în ajutorul 
Constantinopolelui. Ahmed-Paşa şi Omar-Paşa, fiii lui 
Turahan-Bey, străpunseseră liniile de apărare ale 
romeilor din Istmul Corintului, pătrunzând adânc în 
Arcadia, iar după ce lăsaseră în urmă Mantineea şi 
muntele Ithom, înfrângând rezistența apărătorilor 
bizantini, luaseră cu asalt localitatea fortificată 
Neopoliehne, socotită până atunci inexpugnabilă... 

Apărătorii Constantinopolelui înţeleseră, plini de 
consternare, că trebuiau să se limiteze la propriile lor 
resurse şi că nu se mai puteau aştepta la nici un 
ajutor din partea fraţilor din Peloponez... 


kkk 


Gismondo Pandolfo Malatesta, senior de Rimini, îşi 
struni calul înspumat şi, după ce sări cu agilitate din 
şa, se îndreptă cu paşi mari spre uşa cortului său de 
campanie. Căpitanii lui, care-l însoţiseră în goana 


aceea nebunească după luptele de la Castellina, 
descălecară la rândul lor. Un strat gros de praf le 
acoperea armurile, coifurile împodobite cu pene 
jucăuşe, scuturile cizelate. 

Mânia îl înăbuşea pe Gismondo Malatesta. Federigo 
de Montefeltro, conte de Urbino, căpitanul general al 
trupelor regelui Alfonso al Neapolelui, îl silise — după o 
serie de violente ciocniri militare angajate pe teritoriul 
Toscanei — să se retragă cu trupele spre nord, evitând 
căderea într-o încercuire cu urmări dezastruoase. 

Până a nu se întâlni pe câmpurile de bătălie cu 
acest Montefeltro — mai tânăr cu cinci ani decât el, — 
Gismondo zburase din victorie în victorie. Nu i se 
spunea oare „Neînvinsul condottier”> Numai datorită 
calităților lui de strateg îşi păstrase aproape intacte 
trupele, deşi rivalul său îl hărțuise rău în mai toate 
acțiunile militare din ultima vreme. Capitalul unui 
condottier este alcătuit din soldaţii săi. Dacă ar pierde 
oameni mulți în fiecare bătălie, ar da faliment, aşa 
cum dau faliment bancherii care-şi pierd banii în 
afaceri nerentabile. Războiul purtat între condottieri cu 
experiență se desfăşoară după reguli bine stabilite. 
Marşuri, contramarşuri, ciocniri, dezangajări oportune 
şi iar marşuri şi contramarşuri, cu pierderi omeneşti 
cât mai reduse. Un adevărat balet strategic şi tactic, în 
care adevărații perdanţți sunt suveranii ajunşi în trista 
situația de a angaja serviciile condottierilor, dar mai 
ales populaţia civilă de pe teritoriile ce constituie 
teatrul de război. 

Un curier — albit de stratul gros de colb ce-i 
acoperea fața şi hainele brodate cu culorile Republicii 
Florentine — îl aştepta în fața cortului, purtând un 
mesaj cu sigiliul senioriei. Gismondo Malatesta se opri, 
luă sulul de hârtie, îl desfăcu plin de nervozitate şi îşi 


aruncă privirile asupra rândurilor scrise caligrafic. 
După ce le parcurse la repezeală, se întoarse spre 
căpitanii care făcuseră cerc în jurul lui. 

— Domnilor, din însărcinarea Senioriei Florentine, 
căpitanul portului ne invită să ne retragem la Castel di 
Colle, unde vom face joncţiunea cu trupele lui Astore 
di Faenza. Veţi lua măsuri ca mâine în zori coloanele 
noastre să pornească spre Castel di Colle. În noaptea 
asta triplați străjile taberei. Inamicul a încetat 
urmărirea, spre a-şi consolida pozițiile câştigate în 
ultimele zile. Asta nu înseamnă că ne putem slăbi 
vigilența. Nu vreau surprize! Trebuie să ne păstrăm 
neştirbite forțele, spre a-l lovi pe duşman în locul, în 
momentul şi în împrejurările alese de noi, spre a 
obține în final victoria. 

Vorbise cu siguranța plină de aroganță a 
generalului pentru care o retragere nu constituie decât 
o utilă manevră strategică. În sinea lui nu era tot atât 
de convins de succesul prezis de el cu fermitate. De la 
o vreme îl urmărea ghinionul. Asemenea oricărui 
condottier, trecuse dintr-o tabără într-alta cu senină 
dezinvoltură. Primise bani şi de la venețieni, şi de la 
florentini, şi de la ducele Milanului, şi de la Papă, chiar 
şi de la regele Aragonului, inamicul lui de azi. 
Schimbarea aceasta de front, în funcţie de interesele 
pecuniare imediate, nu se numea trădare, ci 
defecțiune. Un eufemism elegant pentru nişte procedee 
cu care toată lumea era deprinsă. 

Aruncă o privire semicirculară asupra căpitanilor. 

— Ordon să vegheaţi asupra disciplinei oamenilor! 
În timpul nopţii nu vor părăsi bivuacul decât soldaţii 
cu misiuni speciale! S-a înţeles, nu? Executarea! 

Intră în cort, în vreme ce ofițerii se risipiră la 
posturile lor. 


Gismondo Malatesta era nu numai un militar, ci şi 
un sibarit. Cortul lui de mătase — încăpător cât un mic 
palat — adăpostea tapiserii de preţ, covoare orientale, 
obiecte de artă rarisime. Fiindcă se lăsase seara, făclii 
ardeau în suporturi de fier, iar din potpuriuri de 
faianţă, aşezate pe trepieduri de bronz, se înălțau 
parfumuri. 

Pe lângă slujitorii care vegheau asupra confortului 
său personal se mai aflau în cort şi doi bărbaţi trecuţi 
de pragul maturității: pictorul Pietro della Francesca şi 
poetul şi istoricul Gianbattista Mazzoli. Se înconjura 
cu predilecție de oameni de artă, care aveau sarcina 
să-i imortalizeze gloria pe pânză, în versuri sau în 
apologii. 

În vreme ce slujitorii îi orânduiau cina, Gismondo 
trecu în dreptul pictorului, care stătea respectuos în 
picioare în fața unei schițe de portret aşezate pe un 
şevalet, îşi examina cu complezenţă propriul profil 
trasat în cărbune. Admiră linia greacă a nasului, 
bărbia energic desenată, gura voluntară, fără a socoti 
câtuşi de puţin că imaginea denatura realitatea, 
flatând-o. 

— Îmi pare rău, pictorule, că faptele mele de arme 
nu-mi îngăduie câteva momente de tihnă, spre a-ţi 
poza în miezul zilei, aşa cum se cuvine. Trebuie să te 
mulțumeşti cu şedinţele astea pe sponci. 

Întinse mâna spre un servitor care se repezi să-i 
aducă o cupă cu vin de Chianti. Fiindcă operaţiile 
militare se desfăşurau în însăşi inima regiunii viticole 
Chianti, aprovizionarea se făcea pe spinarea 
viticultorilor localnici, resemnațţi a se lăsa jefuiti fără 
să crâcnească. Pierzi câteva boloboace de vin, dar îţi 
păstrezi viaţa. 


Gismondo sorbi puţin vin, apoi se adresă zâmbind 
lui Pietro della Francesca: 

— Pictorule, ai talent! Nimeni nu-ţi poate contesta 
talentul. Dar dacă mă gândesc mai bine, tu ar trebui 
să-mi plăteşti, fiindcă îți acord privilegiul de a aşterne 
pe pânză chipul celui mai valoros erou al timpurilor 
moderne. 

Făcu haz de propria lui glumă, apoi adăugă cu 
seriozitate: 

— Sper că ai să-ţi dai toată silința spre a reda cât 
mai fidel chipul meu pe fresca din „Templul 
Malatestian”. Te-am ales dintr-o mie de pictori. Să nu 
mă dezamăgeşti! 

Pietro della Francesca se înclină cu demnitate: 

— Ştiu că sarcina mea nu este uşoară. Mă voi 
strădui să corespund încrederii tale, Luminate. 

Pictorul acesta, gândi Gismondo, avea un defect. 
Era prea zgârcit la vorbă. Condottierul, mare amator 
de laude, ar fi preferat să fie măgulit cu cele mai 
extravagante ditirambe, cu atât mai mult cu cât 
socotea că i se cuveneau. 

— Sunt încredinţat că muzele te vor inspira, dându- 
ți puterea de a duce la bun sfârşit fresca malatestiană. 
Fresca asta să rămână capodopera vieţii tale! 

Se întoarse spre Mazzoli, care scria de zor într-un 
carnet cu pagini mari. 

— Ce faci acolo, Mazzoli? 

Literatul înălță cu devoțiune privirile asupra 
condottierului. 

— O, tu, Mecena, aştern în slovă cuvintele-ţi 
inspirate! Mă îmbată înțelepciunea şi frumuseţea 
înlănţuirii lor. Mă întreb dacă voi reuşi vreodată să 
reproduc strălucirea retoricii tale, Doamne! Vorbele le 
pot întemniţa între filele cărților, dar inflexiunile vocii 


tale, care le dau atâta relief, vor rămâne pierdute 
pentru vecie. 

Gismondo zâmbi flatat. 

— Poetul tot poet rămâne. Ştie să întoarcă bine 
frazele. Află de la mine, scumpul meu Mazzoli: vorbele 
sunt sortite să zboare, să se spulbere în neant. Faptele 
trebuie să rămână. Sau, mai bine zis, cronica lor 
exactă. 

— Mă silesc zi şi noapte să împlinesc această lacună 
a istoriei noastre contemporane. Faptele tale de vitejie, 
cu nimic mai prejos de ale eroilor antici, merită a fi 
imortalizate în cartea de aur a marilor căpitani ai 
lumii. 

— Bine ai grăit, Gianbattista Mazzoli! 

— Viețile paralele ale lui Plutarh trebuie continuate, 
Luminate Stăpâne. Pe mine, modestul serv al 
renumelui tău, mă ispiteşte gândul orânduirii în 
versuri a unei paralele între tine, Luminate, şi 
Alexandru cel Mare. 

Mazzoli îşi sublinia vorbele pline de lustru cu 
gesturi largi, rotunde, de retor. 

Condottierul suspină cu amărăciune. 

— Zeii au fost mai milostivi cu Alexandru cel Mare 
decât cu mine. l-au pavat drumul cu lespezile 
norocului. Bătăliile câştigate de el n-au fost 
întotdeauna rodul unor planuri îndelung elaborate, ci 
al unor împrejurări favorabile, de care a ştiut să 
profite. Eu am prea mulți duşmani! Îi supără gloria, 
succesele mele militare, îmi pun în cale tot felul de 
obstacole... 

Îşi amintise de Federigo de Montefeltro, vrăjmaşul 
său de moarte. Va veni însă odată ziua când îl va 
strivi. Iruperea lui Montefeltro în procesul lui de 
gândire îi stricase brusc buna dispoziție. Se uită din 


nou la profilul său schițat pe pânză şi nu-l mai găsi 
atât de asemănător cu ceea ce socotea el că s-ar cădea 
să-i exprime trăsăturile. 

— Ar trebui totuşi să-l mai virilizezi! Să radieze mai 
multă energie! 

Pietro della Francesca zâmbi cu îngăduinţă. 

— Nu trebuie să uiţi, Luminate, că în fresca aceasta 
te vei afla îngenuncheat în fața Sfântului Pietro. Nu 
poţi aduce un omagiu primului Suveran Pontif 
aruncându-i priviri asasine şi scrâşnind din dinti. 

Gismondo se uită bănuitor la pictor. Nu cumva 
acest zugrav de tablouri îşi bătea joc de el? Chipul 
artistului exprima însă numai respect şi bunăvoință. 

— Mda! mormăi condottierul. Poate că ai dreptate. 
În fața Sfântului Pietro trebuie să păstrez un aer 
smerit... De acord... Ridică brusc glasul: Smerit, dar 
nu umil! Smerit, dar nu umil, pictorule! Gismondo 
Malatesta nu se umileşte față de nimeni, nici chiar față 
de un sfânt! 

Se aşeză la masă şi începu să mănânce enervat. 
Gândul îi zbură iarăşi la blestematul Montefeltro, care 
îl lucra cu atâta dibăcie, încât ridicase pe toată lumea 
împotriva lui. Dacă acel venețian, Storlano, Sporlano, 
ba nu, Storlato, ce părea să cunoască atât de profund 
dedesubturile politicii încâlcite din Peninsula Italică, îi 
spunea adevărul, însemna că sosise momentul să îşi ia 
măsuri de apărare. Storlato îl prevenise că Papa 
Niccolo desfăşura o intensă activitate diplomatică spre 
a pune capăt luptelor care transformaseră Italia într- 
un vast câmp de bătălie, promițând combatanţilor 
frumoase recompense. Numai el, Gismondo Malatesta, 
era scos în afara jocului. Îl pedepseau fiindcă îşi 
schimbase prea des patronii. Acum nimeni nu mai 
avea nevoie de el. Nici chiar florentinii, care începuseră 


să vadă în persoana lui un condottier lipsit de 
scrupule, gata oricând să-i vândă pe cei pe care-i 
slujea. Ei, şi dacă ar fi aşa? Nu poţi face omletă fără să 
spargi ouă! El, Gismondo, năzuia să creeze în inima 
Italiei un stat puternic, care să includă porţiuni 
însemnate din teritoriile vecinilor săi. În visurile lui 
cele mai îndrăzneţe se vedea rege al Italiei. Regele 
Gismondo! Cât suna de frumos!... Sau împăratul 
Gismondo!... Da, da! împăratul Gismondo ar fi mai 
potrivit! lar pe multiubita lui Isotta ar face-o 
îimpărăteasă!... 

După convorbirea cu Leone Storlato se frământase 
atât de tare, încât nopţi de-a rândul nu putuse închide 
ochii. Veneţianul îi sugerase, pe ocolite, o apropiere de 
sultanul Mehmed, care — subliniase el — ştia să fie 
foarte generos cu prietenii. Oferta era ispititoare. Dar 
el, Gismondo, ceruse un timp de gândire. Între timp 
căutase să obțină informaţii asupra veracității datelor 
furnizate de venetian. 

Trimisese la Roma pe Fra Giovanni da Romano, 
franciscanul inchizitor şi agentul său de încredere în 
chestiunile legate de Sfântul Scaun. Sforar de înaltă 
clasă, călugărul se descurca de minune în colcăiala de 
intrigi tesute în jurul Vaticanului. Acum Gismondo îi 
aştepta cu nerăbdare întoarcerea. Fra Giovanni 
plecase de două săptămâni la Roma şi ar fi trebuit să 
se înapoieze încărcat de veşti ca albina de polen. Un 
servitor intră aferat. 

— Fra Giovanni da Romano solicită a fi primit de 
Luminăţia-ta. 

„Vorbeşti de lup...”, îşi zise Gismondo, frecându-şi 
bucuros mâinile. Se uită la cei doi artişti care-şi 
vedeau de treburi. Oricum, nu putea sta de vorbă cu 
franciscanul în prezenţa lor. Gianbattista Mazzoli avea 


> 


sarcina să publice istoria avuabilă a lui Gismondo 
Malatesta, nu şi pe cea secretă. 

— Fra Giovanni să mă aştepte în încăperea hărților. 
Vin imediat. 

Se ridică de la masă, lăsând cina neterminată. 

— Mă înapoiez îndată, le spuse celor doi oameni de 
artă. Până atunci aşezaţi-vă la masă. Mâncaţi şi beţi 
după pofta inimii. 

După plecarea condottierului şi a slujitorilor, care 
alergară să aducă cina, Gianbattista Mazzoli se apropie 
de pictor şi îi şopti: 

— Ce zici? Patronul nu e în apele lui! Aş pune 
rămăşag că îl rod temerile. Egalul lui Caesar şi al lui 
Aetius dârdâie de frică! 

Pietro della Francesca îşi strângea tacticos uneltele. 

— Ai gură rea, Mazzoli. 

— Gură rea? Când spun adevărul sunt gură rea! 
Hm, dacă tu, preacinstitul Pietro della Francesca, 
vorbeşti aşa, ce să mai spun de alţii! După cum vezi, 
aştern pe tablete istoria lui glorioasă, începând cu 
străbunii legendari... Dar să ne apropiem de vremurile 
mai recente. Ştii cum s-a ilustrat în primii lui ani de 
războinic? S-a logodit cu fiica protectorului şi a 
iniţiatorului său în arta armelor, condottierul 
Carmagnola. Ceva mai târziu, Carmagnola a fost 
condamnat la moarte şi executat din ordinul 
Consiliului celor Zece din Serenissima Republică. 
Scandalizat de oprobriul căzut asupra socrului său — 
in spe — a rupt logodna cu fiica mortului, dar i-a 
reținut zestrea, lăsând-o pe biata fată muritoare de 
foame. 

— Auzisem ceva în legătură cu asta, spuse pictorul. 

— Ei bine, acum ai căpătat confirmarea. 


O lacrimă apăru în colțul ochiului stâng al lui 
Mazzoli apoi se rostogoli de-a lungul nasului bulbucat 
până în bărbie. 

— Plângi? rosti mirat Pietro della Francesca. 

— Plâng! Plâng de mila mea! Am ajuns să-mi 
prostituez pana în slujba unui nebun, a unui asasin. 
Dar ce nu face omul pentru un ban! Am o familie de 
hrănit. 

— Dacă i-ai divulga crimele, poate că te-ar plăti bine 
duşmanii lui. 

— Da, mi-ar plăti adevărurile, m-ar lăuda pentru 
curajul meu civic, apoi m-ar lăsa în seama soartei. lar 
într-o noapte fără lună, umilul dumitale serv, poet şi 
istoric, Gianbattista Mazzoli, şi-ar încheia cariera pe 
vreo stradă dosnică, străpuns de pumnalele unor 
sicari din slujba lui Gismondo Malatesta... Ca să trăim 
convenabil, noi, oamenii de artă, trebuie să minţim, să 
lăudăm crimele celor mari, să le deghizăm fărădelegile 
în fapte eroice şi să le pregătim intrarea în legendă... 
Ehe, dacă ţi-aş spune tot ce ştiu despre marele nostru 
erou, ți s-ar ridica părul măciucă. Dar trebuie să mă 
abțin. Uite, slujitorii vin cu mâncărurile! Să vorbim de 
altceva. E mai prudent!... 

La apariţia lui Malatesta, Fra Giovanni se ridică de 
pe scaunul în formă de „X” şi, ţinându-şi mâinile 
împreunate în dreptul pieptului, înclină onctuos din 
cap. Avea privirea rece, obrazul pământiu, gura 
cărnoasă. 

— Binecuvântează, părinte! îl salută Malatesta. Ei, 
ce veşti îmi aduci? 

— Aş fi vrut să fie bune, fiule! 

— Am înţeles. Sunt rele. 

— Din fericire, nimic nu este veşnic. Amărăciunea 
de azi se poate transforma în bucuria de mâine. 


— Până atunci să vedem ce se petrece azi. 

Pe o măsuţă se aflau o carafă cu vin şi două 
pahare.  Condottierul le umplu, oferind unul 
călugărului. 

— La Roma ţi se pregăteşte în taină procesul, fiule. 

Gismondo ciuli urechile. 

— Procesul? Cine l-a pornit? Şi ce mi se impută? 

—  Federigo de Montefeltro nu e străin de 
maşinaţiunile astea. Capetele de acuzare împotriva ta 
sunt multe şi grave. 

Gismondo goli paharul şi îşi mai umplu unul. 
Călugărul abia îşi muie buzele în cupa sa. 

— Să le auzim, Fra Giovanni. Pe rând. 

— Ţi se impută că ai ucis pe prima ta soție, 
Giunipera d'Este. 

— Prostii! Dacă aş fi asasinat-o, n-aş fi păstrat cele 
mai cordiale relații cu fratele ei, Borso, duce de 
Modena. 

— Ducele de Modena nu cunoaşte probele aflate în 
mâinile comisiei de anchetă. Dacă le-ar cunoaşte, şi-ar 
schimba părerea. 

— Altceva? 

— Eşti acuzat că ai ucis şi pe a doua ta soție, 
Polissena Sforza, fiica ducelui de Milano. 

— Au probe? 

— Au. 

— Zi mai departe! 

— Eşti acuzat că ai ucis o doamnă germană, soția 
seniorului de Borbona. Şi nu te-ai mulțumit cu atât. I- 
ai violat până şi cadavrul. 

— Poveşti de adormit copiii. 

— Dovezile sunt categorice. Ai săvârşit păcatul 
sodomiei asupra tânărului Camerino, pe care ţi l-ai 
făcut mai târziu ginere. 


— Asta-i culmea  neobrăzării! strigă furios 
Gismondo. Cu asemenea fleacuri se ocupă Vaticanul? 
De cardinalii plini de tot felul de păcate nu au nimic de 
spus? 

— E vorba de procesul tău, fiule. Nu de al 
cardinalilor. Mai eşti acuzat că ţi-ai violat fiica şi ai 
încercat să-ți violezi fiul. 

Gismondo izbucni în râs. 

— Dar nu s-a lăsat! Apoi încercările nereuşite nu 
contează. la spune, Fra Giovanni, nu sunt acuzat şi că 
aş fi atacat Biserica, dogmele noastre creştine? 

Călugărul desfăcu îngăduitor mâinile. 

— Nu! Din fericire, nu! Dacă ți s-ar fi adus 
asemenea învinuiri, aş fi fost primul care aş fi luat 
măsuri împotriva ta. Nu uita că sunt inchizitor! 
Păcatele tale lumegşti le las însă pe seama judecătorilor 
lumeşti. 

— Mulţumesc. S-a fixat o dată a deschiderii 
procesului? 

— Nu încă. Raportul comisiei de anchetă continuă 
să adune probe. 

Gismondo aşeză calm paharul pe masă. 

— Asta înseamnă că momentul loviturii nu a sosit 
incă. 

— Desigur. E o chestiune de oportunitate. 

Condottierul zâmbi enigmatic. 

— Nu mi se reproşează şi că am trădat? 

Călugărul clătină cu îndoială din cap. 

— Noţiunea de trădare are o sferă foarte largă... 

Gismondo îşi netezi părul lung, cu vârfuri inelate. 

— Astăzi, când toți mai-marii zilei trădează, 
cuvântul trădare este trecut sub tăcere. Ştiu, jenează! 

Condottierul rămase câteva clipe pe gânduri, apoi 
se adresă amabil călugărului: 


— Părinte, trebuie să fii obosit după călătoria de la 
Roma până aici. 

— Sunt obosit şi cer îngăduința să mă retrag. 

— O să-mi permiți, părinte, să-mi manifest 
recunoştinţa pentru prietenia pe care mi-o arăţi. Vei 
găsi în camera ta expresia palpabilă a mulțumirii mele. 
Zece pungi cu aur. 

— Nu întreb de unde provine aurul. 

— Nu întreba. E mai bine. 

Fra Giovanni zâmbi, înclină iarăşi capul şi ieşi. 
Rămas singur, condottierul agită un clopoțel de argint 
aflat pe măsuţă. Se ivi un slujitor. 

— Să vină la mine Niccolo. 

Niccolo era secretarul şi confidentul său. Dacă 
omul acesta ar fi vorbit, comisia de anchetă n-ar mai fi 
avut nevoie de alte probe spre a-l înfunda definitiv pe 
aprigul senior de Rimini. Niccolo avea însă gura 
cusută. Stăpânul său îl plătea regeşte. lar credința 

Când Niccolo intră în încăpere salutând obsecvios 
şi ridicându-şi din când în când involuntar umărul 
drept, Gismondo îi porunci scurt: 

— Messer Leone Storlato să vină la mine. Ştii unde 
îl poţi găsi? 

— Ştiu, Luminate. De aproape douăzeci de zile 
însoţeşte trupele noastre. Tenace om acest Storlato!... 

Două ore mai târziu, Leone Storlato îşi făcu 
intrarea în cortul lui Gismondo Malatesta. Purta un 
costum cenuşiu de călătorie, elegant croit. Până aici 
fusese însoțit de Niccolo şi de o escortă alcătuită din 
şase soldaţi. Socotise — după importanţa escortei — că 
avea să fie bine primit de condottier. 

Gismondo îl întâmpină, întinzându-i cordial mâna. 
Îl pofti pe un scaun şi îl trată cu vin şi cu diferite 


cofeturi. După ce rămaseră singuri, intră direct în 
subiect: 

— Ce vrea sultanul tău, Messer? Dar să-mi vorbeşti 
deschis! Ocolişurile diplomatice mă dezgustă. 

— Sultanul Mehmed al II-lea îți oferă prietenia sa, 
Luminate. 

— Pe scurt, ce-mi cere? 

— O hartă a Italiei. 

Gismondo făcu ochii mari. 

— Numai atât? 

— O foarte amănunţită hartă a Italiei. 

— Am înțeles. O hartă cu toate elementele 
susceptibile a fi folosite în cadrul unei expediţii 
militare. Sultanul şi-a fixat printre obiectivele sale 
cucerirea Italiei? 

— Desigur. 

— Mi-am închipuit. 

Leone Storlato zâmbi cu inocentă perfect trucată. 

— Înălţimea-sa Mehmed al II-lea ar dori ca în cazul 
declanşării unor operaţiuni militare de mare amploare 
pe teritoriul peninsulei, să se sprijine pe braţul 
Luminăţiei-tale. 

— Ce-mi oferă în schimb? 

— Să fii împuternicitul său, cu titlul de principe 
regent, asupra întregii Italii, din Lombardia şi până în 
Sicilia. 

— Înțelegerea include, sper, şi unele condiţii 
financiare. 

— Sunt autorizat să tratez cu Luminăţia-ta 
chestiunile băneşti. Nu rămâne decât să vă formulați 
pretenţiile. 

Un zâmbet larg se  desemnă pe chipul 
condottierului. Se şi văzu judecând şi condamnând la 
moarte pe toți membrii comisiei de anchetă a 


Vaticanului, care  cutezaseră să-i întocmească 
rechizitoriul. Şi-i închipui legănându-se în ştreang. Tot 
în ştreang atârnau şi Federigo de Montefeltro, şi 
Podesta-ul Republicii Florentine, şi Regele Veneţiei, şi 
Regele Neapolelui, şi Papa, şi toți cardinalii lui, şi 
multe, multe alte personaje care-i umbriseră existenţa. 

— Messer Storlato, putem considera negocierile 
deschise. Dar te previn. Am şi eu contrapropuneri. 

— Sunt gata să le supun padişahului spre aprobare. 

Gismondo făcu o schimă vicleană. 

— Presupun că harta strategică şi operaţiunile 
militare turceşti în Italia sunt obiective ceva mai 
îndepărtate. 

— Nu chiar atât de îndepărtate. 

— Sultanul nu are şi scopuri mai apropiate? În 
legătură cu cucerirea Constantinopolelui nu-mi cere 
nimic? 

— Înălțimea-sa Mehmed-Khan ar dori o înveninare 
a conflictelor dintre potentatii italieni. Încercările Papei 
de a-i împăca trebuie sabotate. 

— Te-am înțeles, Messer Storlato. S-ar părea că 
interesele mele şi ale sultanului coincid. Şi pe mine mă 
avantajează continuarea războiului în Italia. Sunt 
sincer, nu-i aşa?... Acum nu ne rămâne decât să 
discutăm amănuntele... 

Leone Storlato jubila. Dăduse greş în încercarea lui 
de a-l folosi pe Stefano Porcari împotriva Papei. În 
schimb, izbutise a-l înhăma la carul padişahului pe 
Gismondo Malatesta. Recrutase un factor de seamă în 
slujba politicii turceşti față de Italia. 

Condottierul începu să se plimbe aferat prin 
incăpere. 

— După cum ţi-am mai spus, Messer Storlato, voi 
avea nevoie de mulţi bani spre a cumpăra personaje cu 


mare greutate politică. Fără bani din belşug nu se 
poate face nimic. 


kkk 


Constantinopolele cunoştea una din acele toamne 
lungi, încântătoare, cu dimineți cețoase, dar cu zile 
calme, pline de o căldură plăcută, şi cu seri de o 
dulceaţă incomparabilă. Când un vânticel molcom 
sufla dinspre uscat, pluteau pe aripile văzduhului 
plase vaporoase de păienjeni, aurite de razele soarelui. 
Frunzele copacilor se arămeau şi cădeau apoi domol, 
aşternând pe pământ covoare care foşneau misterios. 
Când clopotele bisericilor porneau să sune, vibra 
întreaga boltă de sticlă a cerului. Plăcerea de a trăi 
dădea avânturi noi oamenilor, care uitau pentru câteva 
ceasuri că iarna şi războiul băteau la uşă. Tineretul 
dornic de viață se plimba pe străzi şi prin parcuri. 
Bătrânii stăteau la soare pe câte-o bancă şi îşi mai 
dezmorțeau oasele. Temerile multor 
constantinopolitani se mai potoliseră. Dacă înaltele 
personaje ale imperiului — informate aproape zilnic de 
uriaşele înarmări ale turcilor — se frământau, căutând 
zadarnic soluţii salvatoare pentru apărarea metropolei, 
cei mulți şi umili îşi vedeau de treburile cotidiene, 
spunându-şi că, după intempestiva plimbare a 
trupelor otomane pe sub zidurile de centură ale 
oraşului, sultanul renunțase probabil a mai stărui în 
planurile lui războinice. Însăşi campania din Moreea 
părea să demonstreze că otomanii îşi îndreptau 
eforturile în altă direcţie. Chiar şi prin casele mărimilor 
domnea o atmosferă mai optimistă. Femeile, lipsite de 
activitate şi ţinute departe de afacerile de stat, se 
deprinseseră cu mutrele mohorâte ale părinților, 
soților, fraţilor, şi se lăsaseră iarăşi prinse în vârtejul 


frivolităților de tot felul. Neguţători de mătăsuri şi de 
covoare, bijutieri, pictori la modă, librari colindau 
palatele, etalând cele mai frumoase exemplare din 
colecțiile lor sub ochii pofticioşi sau blazaţi ai 
doamnelor şi domnişoarelor din gineceele luxoase şi 
confortabile. 

Şi în palatul lui Lucan Nichiforos atmosfera se mai 
înseninase. Conflictul dintre ministru şi soţia sa, 
frumoasa Chrisanta, se mai potolise. Aventura ei cu 
Reynaud de Brienne fusese voluntar uitată de către 
părțile interesate. Rudele  Chrisantei, numeroase, 
influente şi cu puternice relații politice, uşuraseră 
reconcilierea. Dacă şi-ar fi repudiat soţia adulteră, 
Lucan ar fi pierdut în acelaşi timp şi sprijinul clanului 
ei. Acordând o oarecare libertate tinerei femei, îşi 
păstra celelalte avantaje intacte. 

Chrisantei i se îngăduise să primească şi să facă 
vizite, să asiste la spectacole, dar numai însoţită de 
Lucan sau de o vară a acestuia, Pelaghia Nichiforos, 
fată bătrână, acră şi bigotă. 

Frumoasele zile de toamnă treziseră şi în sufletul 
Chrisantei o reînnoită sete de viață, de dragoste. La 
sindrofiile doamnelor din elită reîntâlnea pe mulți 
dintre tinerii care se bucuraseră fără rezerve de 
favorurile ei. Resimţea atunci cu mai ascuţită 
exasperare prezența lui Lucan ori a Pelaghiei şi îşi 
făgăduia ca în cel mai scurt timp să îşi recâştige pe 
orice cale deplina libertate. 

O invitație la o petrecere oferită de Theodora 
Cantacuzino, soția marelui logotet, îi crease o stare de 
intensă surescitare. Theodora adora să lege şi să 
dezlege intrigi sentimentale. Printr-o nepoată care-i 
împărtăşea gusturile, o prevenise în taină pe Chrisanta 


că la proiectata reuniune avea să vină şi căpitanul 
Reynaud de Brienne. 

Când sosi, în sfârşit, ziua aşteptată cu înfrigurare, 
Chrisanta îşi făcu îndelung toaleta, spre a se înfățişa 
la sindrofie în toată splendoarea. După ce se îmbăie în 
apa călduță şi parfumată din piscină, slujitoarele o 
unseră cu uleiuri fine, înmiresmate, care-i catifelară 
pielea. Îi orânduiră apoi părul într-o coafură 
pretențioasă; printre  şuvițele complicat împletite, 
clipsuri cu diamante sclipeau discret. Veşmintele alese 
de Chrisanta erau cele mai frumoase din arhi- 
încărcata ei garderobă. Peste cămaşa de dantelă 
subțire ca pânza de păianjen, îmbrăcă o tunică de 
şaten albastru chinezesc, aproape lipită de corp. Un 
brâu de aur, încrustat cu perle şi rubine, sublinia 
subțirimea mijlocului. Pe deasupra îşi puse un mantou 
alb din brocart, brodat cu grifoni şi vulturi de aur. 

În vreme ce se admira în oglindă, se ivi Pelaghia, 
îmbrăcată în negru, ca o călugăriță. Fata bătrână îşi 
plimbă cu dezaprobare privirile asupra podoabelor 
Chrisantei. Colierul, brăţările, inelele, cataramele, 
toate magnifice, nu o supărau atâta prin frivolitatea lor 
costisitoare, cât prin armonia dintre scânteierile 
nestematelor şi matitatea catifelată a pielii proaspete. 

În faţa intrării palatului le aşteptau două litiere cu 
perdele de piele roşie, imprimate cu flori de aur. 
Brancardele  litierelor, încrustate cu fildeş, erau 
susținute de patru coloşi cu bicepşi proeminenţi ca 
nişte pâini bine dospite. Zece slujitori înarmaţi 
alcătuiau o escortă foarte necesară pe străzile bântuite 
de răufăcători, mai ales după lăsarea nopţii. 

Cortegiul se puse în mişcare. Livrelele servitorilor, 
cu culorile lui Lucan Nichiforos, trezeau curiozitatea. 
Trecătorii, care cunoşteau reputația frumuseţii 


Chrisantei, se străduiau să-i surprindă chipul pe după 
perdelele de piele roşie. Din rândurile lor țâşneau 
exclamații: 

— A dracului de chipeşă mai e şi femeiuşca asta! 

— Am auzit că la pat e straşnică! 

— Da, da! Mai vioaie ca o zvârlugă! 

— Se zice că e nesătulă! Ar trebui să mă încerce şi 
pe mine. Nu i-ar mai trebui alt bărbat! 

— Lăudărosule! 

— Tacă-vă gura, neruşinațţilor! îi repezea câte-o 
precupeață vârtoasă la trup şi ascuțită la limbă. Vă 
holbaţi ochii după femeile altora! Mai bine v-aţi uita la 
ale voastre! Porci! Asta sunteţi! Porci! 

Chrisanta nu auzea vorbele deşucheate ale 
bărbaților, care înainte îi făceau atâta plăcere, căci, 
într-un fel, constituiau un omagiu adus frumuseții ei. 
Toate gândurile, toată ființa ei se concentra asupra 
imaginii căpitanului de Brienne. 

Pelaghia, ascunsă după perdelele litierei, îşi făcea 
nenumărate cruci, bolborosind scandalizată ocări la 
adresa derbedeilor care se legau de femeile cinstite. 

Când convoiul se opri în fața intrării palatului 
Cantacuzino, Chrisanta, urmată de cernita paznică a 
virtuții ei conjugale, urcă grațios treptele de marmoră, 
sub privirile unui mare număr de curioşi adunaţi în 
stradă. De o parte şi de alta a intrării erau aliniate 
litierele unor doamne sosite înaintea Chrisantei. 
Precedată de un majordom în livrea viorie, cu vulturul 
bicefal al Cantacuzineştilor brodat pe piept, noua- 
venită străbătu un şir de săli înalte, cu colonade şi 
bolte de piatră frumos sculptate, ieşind apoi de 
cealaltă parte a palatului, în imensul parc în care 
gazda îşi primea invitatele. 


Pe o peluză înconjurată de boschete de trandafiri în 
floare, în ciuda toamnei târzii, puzderie de slujitori 
serveau răcoritoare doamnelor aşezate pe bănci de 
piatră, acoperite cu perne de mătase. Theodora 
Cantacuzino,  majestuoasă, elegantă, curtenitoare, 
dirija cu artă conversaţia. Instrumentişti ascunşi după 
tufişuri de plante exotice executau în surdină cântece 
domoale. Gazda o întâmpină cu bucurie pe Chrisanta. 
Îi spuse că este mai frumoasă ca niciodată şi o sărută 
tandru pe obraji, având grijă să-i şoptească la 
repezeală că de Brienne va sosi negreşit şi că se va găsi 
o cale pentru îndepărtarea Pelaghiei. Îmbujorată, 
Chrisanta se aşeză pe o bancă în preajma Arethusei, 
nepoata amfitrioanei. 

—  Scumpele mele prietene, grăi Theodora cu 
voioşie, v-am pregătit mai multe surprize. Pe cea mai 
mare dintre ele v-o anunţ de acum. Marula va veni în 
vizită însoțită de logodnicul ei, un tânăr ofițer din 
garda imperială. 

Femeile se priviră cu neîncredere. 

— Marula? Urâta lui lagros? 

— Marula boccia? 

— Moartea cu clopoței? 

Arethusa începu să râdă cu indulgență. 

— De ce sunteți atât de răutăcioase? Marula nu e 
chiar atât de slută. Dumnezeu i-a greşit doar sexul. Ar 
fi trebuit s-o facă bărbat. 

— Cu mustățile ei ar fi cucerit pe toate femeile! 
interveni cu tăios umor Maria-Magdalena Anghelos, o 
delicioasă brunetă cu ochi albaştri. 

Chrisanta îngheţase. Nu cumva surpriza îi era 
destinată ei? Să fi devenit Reynaud logodnicul 
Marulei? 


— Cum îl cheamă pe ofițer? întrebă cu jumătate de 
glas. 

— Theophilos Vorenas. 

„Superbul” Theophilos Vorenas? exclamă cu 
uimire blonda soţie a lui Alexios Lascaris. 

Chrisanta răsuflă uşurată. 

— Cum de a reuşit Marula să pună mâna pe 
asemenea mândrețe de bărbat? întrebă înciudată 
roşcovana Penelopa Tzutzimeris, care, în pofida celor 
25 de ani ai ei şi a unei înfățişări agreabile, nu izbutise 
încă să-şi găsească logodnic. 

— Totul a plecat de la un rămăşag, explică gazda. 
Vorenas s-a lăudat în fața unor prieteni că se poate 
logodi cu oricare din fetele care alcătuiesc partidele 
cele mai alese din Bizanţ. Un camarad de-al său, cu 
multe parale, a pus la bătaie o sumă imensă, cu 
dreptul de a fixa el însuşi numele fetei. Vorenas s-a 
învoit. Dar, spre penibila lui surpriză, prietenul a rostit 
numele Marulei. Vorenas, legat de cuvântul său, a 
acceptat condiția, cu gândul nemărturisit de a rupe 
logodna la prima ocazie. Dar s-a prins în propriul lui 
joc. După cum v-am spus, în seara următoare s-a 
prezentat la palatul lagros şi a solicitat mâna Marulei. 
Vă închipuiţi ce surpriză a fost pe biata fată. Logodna 
s-a oficiat a doua zi. De atunci au trecut două 
săptămâni, fără ca Vorenas să se mai poată elibera din 
mrejele logodnicei. 

— Cred că Marula, împotriva aparenţelor, are 
talentele ei ascunse! presupuse Maria-Magdalena 
Anghelos. 

— Nu! Asta nu! replică Theodora Cantacuzino. 
Vorenas este prieten bun cu un nepot al soțului meu. 
La un pahar cu vin i-a declarat că nu se îndură să 


rănească sufletul Marulei, destăinuindu-i că totul nu a 
fost decât un joc. 

— Are caracter băiatul! exclamă admirativ Sophia 
Lascaris. 

Theodora zâmbi fin. 

— Cred mai degrabă că se teme de tatăl Marulei. 
lagros e mareşal al palatului. Vă închipuiţi, ar fi de- 
ajuns să rostească un cuvânt ca Vorenas să fie izgonit 
din armată. Şi cum bietul ofițer nu are decât leafa de 
ostaş, nu se încumetă să stârnească mânia virtualului 
său socru. 

— Sărmanul! suspină Penelopa. Tinerii aceştia cad 
adeseori pe mâna unor femei fără scrupule! adăugă 
aruncând o privire neagră asupra Chrisantei. 

Aluzia la legătura acesteia cu de Brienne era 
străvezie. Doamnele se priviră cu o sclipire de excitată 
anticipație. Ştiau că Penelopa fusese într-o vreme 
îndrăgostită de Reynaud de Brienne, dar că Chrisanta 
i-l furase fără jenă. Era de presupus că Penelopa îşi va 
dezvolta atacul, lovindu-şi cât mai dur rivala. Ceea ce 
se şi întâmplă. 

— Acum câteva seri, la o masă ofițerească, reluă ea, 
de Brienne s-a jurat că nu va cunoaşte liniştea până 
nu se va însura cu Irina Kalamides. 

Chrisanta crezu că se înăbuşă. Îşi înfipse unghiile 
în podul palmelor. Simţi privirile Pelaghiei aţintindu-se 
bănuitoare asupra ei. Penelopa îi răsuci cuțitul în rană 
adăugând: 

— Imaginea Irinei îl obsedează. S-ar zice că fata asta 
l-a fermecat! 

— Cum să se însoare cu ea? exclamă Sophia 
Lascaris. Kalamides a internat-o la monastire după 
scandalul acela rămas de pomină... 


— Se zice că tânărul Comnen a lăsat-o însărcinată, 
şopti misterios Arethusa. 

— Nu este adevărat, o contrazise amfitrioana cu 
severitate. Între Irina şi Leandru Comnen s-a înfiripat 
o dragoste curată. Îi cunosc bine pe amândoi. 
Dezaprob încăpăţțânarea bătrânului Kalamides, care se 
împotriveşte căsătoriei acestor copii. Presimt o tragedie 
în viaţa lor. 

— De Brienne nu va ceda! reveni Penelopa la 
subiectul care o înnebunea pe Chrisanta. Apropo de de 
Brienne! Trebuie să-ți spun ceva, Theodora. Aseară s-a 
întâlnit cu fratele meu. l-a spus că l-ai invitat la 
reuniunea de azi, dar că nu va veni. 

Amfitrioana îşi încreţi sprâncenele contrariată. 

— De Brienne? Mi-a răspuns în scris la invitaţie, 
făgăduindu-mi că va veni negreşit. 

Penelopa zâmbi cu venin. 

— A intervenit însă un fapt care l-a făcut să renunţe 
la plăcerea de a veni în mijlocul nostru. A aflat în 
ultimul moment că la această reuniune îşi va face 
apariţia şi o persoană pe care nu vrea să o mai vadă. 

Chrisanta se înverzi. Simţi că i se face rău. Dacă nu 
s-ar fi aflat în mijlocul acestor femei curioase şi rele, 
care o fixau cu privirile, pândindu-i fiecare reacție, s-ar 
fi repezit în părul Penelopei. 

Pelaghia Nichiforos îşi subţie buzele dezgustată. 
Penelopa crease cu bună-ştiinţă o situaţie explozivă. 
Spre a potoli spiritele, Theodora bătu din palme: 

— Să vină trubadurul cipriot! Să ne desfete cu 
poemele lui de dragoste! 

De după un pâlc de arbori apăru un tânăr zvelt, cu 
ochi visători, îmbrăcat după moda italienească. Purta 
sub braţ o lăută. Cu fruntea plecată şi sfios ca o 


fecioară, se apropie de Theodora, care-i zâmbi. La un 
semn al ei, orchestra tăcu. 

— lată a doua surpriză! anunţă, arătându-l cu un 
gest larg pe tânărul cu lăuta. V-am adus din Cipru pe 
unul dintre cei mai preţuiţi cântăreți ai iubirii. Jehan 
Le Courtois! 

Doamnele îl îmbrăţişară cu priviri avide. 

— Încântă-ne auzul, dulce Jehan, cu unul din acele 
cântece nostalgice şi pline de vrajă care o captivează pe 
regina Ciprului, i se adresă Theodora. 

Trubadurul îşi acordă lăuta. 

— Îmi voi îngădui să vă recit, cu acompaniament 
muzical, cuvintele de dragoste rostite de Bylitis în 
aşteptarea iubiţilor ei. 

Glasul lui catifelat, adolescentin, deşi neformat, 
emana un irezistibil farmec, trezind instinctele 
ascultătoarelor vârstnice sau tinere. 

— Epigrame din insula Cipru! reluă trubadurul. 

Doamnele se foiră câteva clipe, orânduindu-şi 
cutele rochiilor. 

Coardele lăutei vibrară armonios, iar pe fundalul 
lor vocea trubadurului prinse să brodeze cuvinte 
voluptoasc: 

— Îmi voi parfuma pielea spre a-mi ispiti iubiții. Voi 
revărsa peste picioarele mele lungi şi frumoase, într-un 
strălucitor lighean de argint, miresme de Tarsos şi de 
Metopion, aduse tocmai din țara Egiptului. Sub braţe 
— esență de mentă-creaţă, pe gene — maghiran de 
Kos... Sclavă credincioasă, desfăşoară-mi părul şi 
îmbălsămează-l cu tămâie!... Uleiuri fine din munţii 
Ciprului le voi turna între sâni... Licoare de trandafiri 
adusă tocmai din Phaselis îmi va parfuma ceafa şi 
obrajii... lar acum lasă să se prelingă pe şolduri şi pe 
pântece esență de bakkaris... Când îmi vor săruta 


trupul, iubiții mei să aspire toate parfumurile din 
Lydia... 

Glasul trubadurului tăcu mai înainte ca acordurile 
lăutei să se curme. Când se stinse şi cântecul 
coardelor, se lăsă o tăcere adâncă, întreruptă doar de 
foşnetul frunzelor uşor agitate de vântul domol şi cald. 
Aplauzele țâşniră spontan. Adolescentul se înclină cu 
graţie, dispărând apoi printre copaci. 

— Când sunt pe lume lucruri atât de frumoase, se 
mai găsesc oameni care-şi zăngănesc armele! vorbi cu 
tristeţe Sophia Lascaris. 

— Să nu mai vorbim de zăngănit de arme! exclamă 
Arethusa. Urăsc războiul şi pe cei care-l proslăvesc! 

— Urmează a treia surpriză! vesti gazda, regăsindu- 
şi voioşia. În vreme ce ni se vor servi răcoritoarele, un 
maestru dresor din Creta ne va înfățişa trupa lui de 
câini savanți. 

Vru să ridice mâna spre a face semn dresorului să 
se apropie, când Arethusa o întrerupse: 

— Un moment! Cel mai frumos spectacol de circ 
acum începe. Priviţi spre terasă! Vine Marula cu 
logodnicul ei! 

Toate privirile se îndreptară curioase într-acolo. 

Marula păşea ţanțoş ca un soldat din gardă, 
trăgându-l de braţ pe Theophilos Vorenas. 

„Frumosul şi bestia!” reflectă cu amărăciune 
Penelopa, inversând cu bună-ştiinţță rolurile din 


legendă... 
De la fereastra cabinetului său de lucru, Demetrios 
Cantacuzino urmărea distrat — de câteva minute — 


sindrofia de pe vasta peluză a parcului. Îl uluia 
seninătatea cu care femeile petreceau, uitând că 
distrugerile, suferinţele şi moartea stăteau la pândă, 
gata să se năpustească asupra oraşului. Îşi zise apoi 


că era mai bine aşa. La ce ar fi folosit văicărelile lor? 
La ce-ar fi folosit înlănţuirea interminabilă de slujbe 
religioase închinate Sfintei Fecioare Maria, 
protectoarea oraşului?... El, Demetrios, nu era un 
ateu, iar în situaţia lui oficială nici nu îi era permis să 
fie. Avea însă destulă înţelepciune spre a înţelege că 
practicile religioase oferă doar un reconfortant moral, 
dar nicidecum un sprijin material. Constantinopolele 
avea acum nevoie de soldați şi de arme, nu de 
rugăciuni şi de posturi riguroase. Zâmbi cu 
amărăciune. Câţi dintre actualii locuitori ai oraşului 
vor supravieţui măcelului care avea să se abată asupra 
lor? Încerca senzaţia de a trăi pe un vulcan. Semnele 
prevestitoare ale catastrofei nu lipseau. Că lumea îşi 
continua existența, nu era de mirare. Până şi 
condamnațţii la moarte care cunosc cu certitudine 
proximitatea sfârşitului continuă să se hrănească, să 
doarmă, să viseze şi să spere până în clipa în care îşi 
pun capul pe butuc. Pe constantinopolitani îi 
condamnaseră la moarte nu numai sultanul, ci şi 
generațiile de înaintaşi romei, care nu se străduiseră a 
asigura posibilități de supravieţuire urmaşilor în 
condițiile unei lumi în care domina „dreptul 
pumnului”. Îi condamnase şi Europa creştină, care 
asista cu indolenţă la agonia lumii bizantine, de care o 
lega totuşi comuna origine europeană, comunitatea 
civilizației şi a culturii europene, credinţele religioase 
comune, căci divergenţele dintre catolici şi ortodocşi 
nu existau, la urma urmelor, decât datorită prostiei, 
lipsei de judecată şi concepţiilor strâmte ale unor 
oameni ce acordau o importanță majoră unor deosebiri 
de interpretare în esență minime. 

Dacă împăratul ar dispune în clipa aceasta de bani, 
s-ar rezolva totul. Căci cu bani poţi cumpăra şi soldați, 


şi generali, şi arme. Alexios lagros îi sugerase într-o zi 
să se adreseze unui alchimist de origine italiană, 
stabilit în cartierul genovez al Galatei. 

ĮI se spusese odată că regele Angliei, Henry al V-lea, 
căuta magicieni-prooroci în stare să-i dezvăluie tainele 
viitorului, aşa cum alții caută ierburi de leac. El, 
Demetrios, înspăimântat de perspectiva sfârşitului 
inevitabil al Bizanțului, îşi pierduse desigur luciditatea 
de vreme ce se învoise să solicite serviciile unui 
alchimist. Dar când simţi moartea la căpătâi, încerci 
cu disperare orice expedient. 

lagros intră plin de voie bună în cabinetul lui 
Cantacuzino. 

— Am profitat de ocazie că trebuia să vin la tine ca 
s-o aduc pe Marula şi pe logodnicul ei la zaiafetul 
onorabilei tale soții. 

Apăsă pe cuvântul „logodnic”, încântat că fiica lui 
îşi găsise un candidat, ceea ce îi permitea să stea la 
rând cu toate celelalte fete. Scăpase şi el în sfârşit de 
coşmarul „Marula va muri fată bătrână”. 

Demetrios se îndepărtă de fereastră şi întâmpină cu 
mâna întinsă pe noul-venit. 

—Ei, eşti gata? întrebă lagros. Ottaviano Pagolo ne 
aşteaptă. l-am anunţat vizita noastră. 

Jenat, amfitrionul schiță un gest care-i trăda 
ezitările. 

— Ce va spune lumea, prietene, când va auzi că 
locţiitorul marelui logotet a ajuns să cerşească aur de 
la un alchimist, care este poate un şarlatan de rând? 

Mareşalul palatului chicoti bine dispus. 

— Cine vrei să afle? Slujitorii mei sunt îmbrăcaţi în 
negru, ca să nu-i identifice nimeni după culorile 
livrelelor. Iar noi vom purta măşti. 

— Mascaţi vom atrage mai vârtos atenţia. 


— Toată lumea bine poartă măşti. 

— Dar nu şi oamenii serioşi, cu poziţii oficiale. 

— Cu atât mai bine. Nimeni nu-şi va închipui că în 
dosul măgştilor se ascund doi demnitari ai împăratului. 
Mergem? 

— Mergem! se hotări Demetrios Cantacuzino. 

Când trecură cu bacul pitorescul braț al Cornului 
de Aur, soarele se ascunsese după culmea celor şapte 
coline ale oraşului. Străbătură anevoie străzile strâmte 
şi foarte aglomerate ale cartierului genovez. Prăvăliile 
erau pline cu mărfuri, trecătorii purtau veşminte 
bogate, plutea pretutindeni un aer de prosperitate. 

—  Genovezii ăştia o duc mai bine decât noi, 
bizantinii, spuse Demetrios indispus de opulenţa lor. 
Nu vezi? Sfidează cu buna lor stare sărăcia romeilor! 

— Lasă, nu te mai gândi la lucruri neplăcute, îl 
povăţui lagros. Păstrează-ţi mintea limpede pentru 
discuţia cu Messer Ottaviano Pagolo. Dacă izbutim să-l 
cucerim, ne va pune la dispoziţie tot aurul de care 
avem nevoie. Ai să te convingi când ai să vezi cu câtă 
uşurinţă scoate pepite de aur din retortele lui 
misterioase. 

Alchimistul îi primi în locuinţa lui cu ferestre 
zăbrelite şi ziduri groase de cetățuie. Ottaviano Pagolo 
avea înfăţişarea tipică a unui bătrân şi venerabil 
magister. Purta o barbă albă, lungă şi ondulată, iar 
părul, rărit în creştet, atârna în plete pe umeri. Era 
îmbrăcat într-o robă neagră, cu falduri largi. Casa, 
odinioară impozantă şi după toate aparențele foarte 
bogată, arăta acum neglijată, căzută în paragină. 
Gazda îi conduse prin câteva încăperi neîngrijite, cu 
mobile puţine şi pline de praf. 

— Vă rog să iertați dezordinea, se adresă 
vizitatorilor. Nu am timp să mă mai ocup şi de 


aspectele triviale ale vieţii. M-am dedicat alchimiei. Am 
să vă arăt laboratoarele mele. 

Îi precedă într-o sală cu tot felul de aparate ciudate: 
retorte, filtre, alambicuri, cazane şi căzănele, cuptoare, 
spirale de sticlă, borcane şi tot felul de obiecte cu 
forme unele mai năstruşnice decât altele. Domnea o 
căldură înăbugşitoare, fiindcă într-unul din cuptoare 
ardea un foc puternic. 

Alchimistul le indică două scaune. 

— Luaţi loc, vă rog! Am să mă aşez şi eu pe 
taburetul ăsta. În timp ce stăm de vorbă, am să 
supraveghez cu coada ochiului alambicul de colo. 
Aştept nişte rezultate cutremurătoare! Da, da, 
cutremurătoare! 

Îşi frecă îndelung cu pumnii ochii înroşiți de 
oboseală: 

— Mă iertaţi, dar sunt cam ostenit. Veghez de trei 
zile la o experiență nouă. Grăbirea procesului de 
transmutaţie a unui metal bolnav într-unul sănătos. 
Am un ajutor, dar nu mă prea bizui pe el. Ştiţi zicala: 
„Ochiul stăpânului îngraşă vita”. Şi acum spuneti-mi 
cu ce vă pot servi! 

Locţiitorul marelui logotet se uită nedumerit la 
Alexios lagros. 

— După câte am înţeles, ilustrul meu prieten v-a 
vorbit despre trebuinţele noastre. 

lagros se răsuci stingherit pe scaun. Bătrânul 
alchimist dădea semne de senilitate accentuată de 
vreme ce nu-şi mai amintea convorbirea purtată în 
ajun. 

— Nu mai departe decât ieri, Messer Pagolo, încercă 
el să-i trezească memoria, ai avut bunăvoința să-mi 
destăinui rezultatele încurajatoare ale experienţelor 
dumitale. Mi-ai spus că ai obţinut aur. 


Alchimistul îşi trecu peste față mâna-i uscată, cu 
degete noduroase, arse de acizi. 

— Da, am obţinut, încuviință după un timp care-i 
păru lui lagros supărător de lung. 

— Bizanțul, după cum ştii şi dumneata, Messer 
Pagolo, se află într-o situație critică. Suntem 
ameninţaţi cu războiul... Cu un război de distrugere... 

— Da, da, înclină din cap bătrânul. Am auzit eu 
ceva. Dar până aici, în izolarea laboratorului meu, 
veştile ajung greu. Ştiţi, eu m-am rupt de lume... Eh, 
când te dedici ştiinţei... 

— Bizanțul se află în pragul unui mare război, 
repetă lagros cu un fel de exasperare. 

— Da, da, da... 

— Şi are nevoie de aur. 

Chipul bătrânului se lumină, reflectând parcă o 
văpaie lăuntrică. Repetă: 

— Are nevoie de aur! Ei bine, am să vă pun la 
dispoziţie atâta aur, încât să cumpăraţi pe toți vizirii şi 
pe toate paşalele turceşti! Atât de mult aur, încât să 
îngropaţi sub el întregul Imperiu Otoman, Asia, Africa 
şi Europa! 

Se ridică din jilțul său şi îşi ridică privirile spre cer, 
vorbind inspirat ca un preot păgân ce face incantaţii 
spre a chema spiritele favorabile: 

— O, tu, Zosime, vizionarule, cel mai înțelept dintre 
înțelepții din Alexandria Eghipetului, şi tu, sublime 
Symesius, lapidat de creştinii înapoiaţi şi obtuzi, tu, 
Hermes Trimegistes, călăuzitorule, şi voi, Kokabiel şi 
Azazel, îngeri izgoniți din Celestul Imperiu şi doborâţi 
în străfundurile întunericului, şi tu, principe Khalid, 
primul adept musulman al alchimiei, şi tu, Avicenna, 
cel mai iluminat dintre iluminati! M-am călăuzit după 
învăţăturile şi experienţele voastre, căutând prin beznă 


piatra filozofală, care, printr-o simplă atingere, poate 
transforma orice metal în aur... 

Demetrios Cantacuzino urmărea oarecum stupefiat 
tirada bătrânului, intrat parcă în transă. Îl interesau 
prea puţin istoricul alchimiei, preoţii şi profeţii ei, 
piatra filozofală şi transmutaţia metalelor. El voia 
rodul muncii  alchimistului. Aurul  trebuincios 
Bizanțului. Nici nu înţelegea vorbele lipsite uneori de 
sens ale amfitrionului. 

— Ai biruit să faci din nimic aur? întrebă candid 
Cantacuzino. 

Bătrânul îl privi consternat, ca şi când ar fi auzit o 
nerozie fără seamăn. 

—  Dumneata, după câte văd, habar n-ai de 
alchimie, această ştiinţă a ştiinţelor, care şi-a găsit 
izvorul în mâlul fertil al Nilului. 

Se uită câteva clipe la cei doi vizitatori, întrebându- 
se dacă mințile lor vor fi capabile să-i înțeleagă 
explicaţiile. Perplexitatea oglindită pe chipurile lor îl 
convinse că şi-ar risipi timpul. 

— lertaţi-mă, nu voi încerca să vă lămuresc asupra 
„Marelui mister”, a întregului primordial, care 
cuprinde în ființa sa nediferenţiată şi eternă toate 
virtualitățile. Nici cum se polarizează în două esențe: 
una pozitivă, masculă, activă, spirituală, într-un 
cuvânt, „focul” din Geneză, „Marele Arhitect” iar 
cealaltă, negativă, femelă, pasivă, materială, „Marea 
Mamă”,  „apele” din Geneză. Principiul mascul 
fecundează principiul femelă, orânduind  Haosul, 
transformându-l în Cosmos. Alchimistul lucrează cu 
diferitele elemente ale materiei: starea solidă, adică 
pământul, lichidă — apa, gazoasă — aerul, calorică 
focul mobil şi energia, starea radiantă — focul fix. 


Cantacuzino înclină din cap, silindu-se să arate că 
urmăreşte cu interes explicaţiile, deşi în realitate nu 
înțelegea nimic. 

— Noi, alchimiştii, nu creăm din neant elemente 
noi. Despuiem doar materia de calitățile ei, înapoindu- 
ne la esenţă, apoi o îmbrăcăm în forme noi. 
Dumneavoastră nu ştiţi că toate metalele, dar absolut 
toate, oricât ar fi ele de comune, tind spre 
perfecțiunea, spre noblețea aurului, cel care atinge 
perfecțiunea. Alchimistul transformă metalul vulgar 
într-un metal aristocrat — aurul. Cu alte cuvinte, 
perfecționează natura, cum foarte bine spunea Dom 
Pernety. Într-un fel, noi refacem, în proporţii reduse, 
opera „Marelui Arhitect”. Dar aurul nu este singurul 
nostru scop. Aş putea spune chiar că este un scop 
secundar. Piatra filozofală, care ne ajută să sublimăm 
metalul vulgar, transformându-l în aur, poate să 
devină — graţie nouă — un „Panaceu”, un elixir de viață 
lungă, un „Izvor al tinereţii”. Suntem foarte aproape de 
clipa în care vom putea sublima până şi propriul 
nostru trup, eliberându-l de elementele vulgare, 
grosolane, făcându-l incoruptibil şi invizibil. Un „corp 
glorios” intangibil şi invulnerabil, capabil să se 
deplaseze cu iuțeala gândului. 

Demetrios se lăsase prins fără voia sa de vraja 
expunerii bătrânului. Începuse treptat să-l înţeleagă. Îl 
sedusese imaginea omului invizibil, în stare să zboare 
prin aer cu viteze ameţitoare. Nişte soldaţi înzestrați cu 
asemenea calităţi ar fi de neînvins. 

Tuşi discret, spre a-şi face simțită prezenţa şi spre 
a întrerupe tirada inspirată a alchimistului. 

— Îmi permiti să-ţi pun o întrebare, preaînțeleptule? 

Smuls din înaripata lui expunere, bătrânul reveni 
pe pământ. Bâigui: 


— Da... da... te ascult... 

— Nu ştiu dacă mă vei socoti prea îndrăzneţ. Dar 
dacă pe lângă aur ai înzestra câteva sute de soldaţi cu 
proprietatea de a se face invizibili, am câştiga războiul. 
S-ar apropia pe nesimţite de căpeteniile turcilor, 
ucigându-le. Lipsiţi de comandanți, duşmanii noştri s- 
ar risipi, cuprinşi de panică. 

Venerabilul bătrân vorbi cu ton de scuză: 

— Alchimia nu a ajuns încă în stadiul creării 
omului invizibil. Suntem însă pe calea cea bună. Peste 
un secol sau două, ființa aceasta sublimă va deveni o 
realitate. Până atunci însă... 

Demetrios Cantacuzino oftă cu regret. 

— Păcat! Păcat! 

— Noi nu săvârşim minuni, Clarissime. 

Locţiitorul primului  logotet întrebă iarăşi cu 
timiditate: 

— Dar dacă ai face o încercare... dacă ţi-ai reuni 
eforturile cu ale altor alchimişti... V-am pune la 
dispoziţie laboratoare vaste... N-aţi putea realiza mai 
repede omul invizibil? 

— Ah, nu! Nici Dumnezeu Atotputernicul n-a putut 
construi universul decât în şase zile. Oricât am fi noi 
de pricepuţi, nu putem sări peste etape. Timpul are 
legile lui... 

Demetrios ridică din umeri. 

— Dacă nu se poate, nu se poate! Dar după aur 
când putem trimite?... Să ştii, Preavenerabile, că 
împăratul te va răsplăti cu cele mai înalte titluri... 

— Pentru ce să mă răsplătească? întrebă nedumerit 
alchimistul. 

— Pentru aurul pe care ai să ni-l dai. Onorurile vor 
creşte proporțional cu aurul furnizat. 


Bătrânul începu să râdă. Un râs subțire, pițigăiat, 
senil. 

— Cred că nu ne-am înțeles. Dumneavoastră voiți 
aurul imediat? se adresă celor doi vizitatori. 

— Fireşte! replică Iagros. 

— Îmi pare rău, dar mai înainte de zece- 
cincisprezece ani, nu voi putea produce aur în cantități 
mari. Până acum abia dacă am izbutit să realizez 
câteva grame... Important este că am descoperit 
procedeul... 

Demetrios Cantacuzino se ridică de pe scaun. 
Dezamăgirea provocată de mărturisirea alchimistului îl 
îmbătrânise cu zece ani. Îşi făcuse atâtea visuri... 

— Într-adevăr, a fost o neînțelegere, zâmbi trist şi 
iritat totdeodată, îmi pare rău că ţi-am răpit preţiosul 
timp. Vom mai sta de vorbă peste zece ani... 

Surâse, apoi adăugă: 

— Dacă vom mai fi pe lumea asta... 

Părăsi locuinţa alchimistului târându-şi picioarele 
grele ca plumbul. Mergea ca după o înmormântare. 
Înmormântarea unor iluzii... 


kkk 


Cardinalul Isidor părăsi Roma cu destinația 
Constantinopole, purtând în bagajele lui fonduri 
băneşti pentru angajarea a două sute de arcaşi, 
precum şi pentru afretarea corăbiilor necesare 
transportului. Cu toate eforturile sale, Papa nu putuse 
aduna mai mulți bani. Dejucarea complotului lui 
Porcari, arestarea şi deschiderea procesului acestuia şi 
a complicilor săi, dar mai ales răbufnirea unor focare 
de agitație a populaţiei Romei, îl determinaseră pe 
Suveranul Pontif să renunţe la intenţia de a stabili 


noul impozit destinat procurării de fonduri 
suplimentare pentru ajutorarea Bizanțului. 

Cardinalul Isidor acceptase misiunea încredinţată 
de Papă fiindcă era un partizan hotărât al Unirii 
Bisericilor Catolice şi Ortodoxe. În trecutul nu prea 
îndepărtat fusese mitropolit al Kievului şi al întregii 
Rusii. Încă de pe atunci militase pentru înfăptuirea 
Unirii, atrăgându-şi astfel duşmănia ortodocşilor 
fanatici. Izgonit din Rusia, se refugiase la Vatican, fiind 
recompensat de Suveranul Pontif pentru zelul său cu 
mult invidiata baretă de cardinal. 

În drum spre Constantinopole făcu o scurtă escală 
la Napoli, unde recrută pe cei două sute de arcaşi. Se 
opri apoi câteva zile în Mitylene, spre a ataşa grupului 
său pe episcopul Leonardo de Chios, recomandat 
insistent de Papă. Către sfârşitul lui octombrie debarcă 
la Constantinopole. 

Soldaţii Papei — cum erau denumiți arcaşii — 
făcură mare impresie asupra populaţiei oraşului. În 
sfârşit, Apusul se urnise. Alte ajutoare, sperau ei, nu 
vor întârzia să sosească. Dar Isidor cunoştea 
realitatea. Posomorât, se uita la mulțimea bulucită în 
port şi pe străzi. Câţiva înalți funcţionari imperiali îl 
aşteptaseră pe chei, spre a-l conduce apoi către palatul 
Blachernelor, unde avea să fie primit în audienţă 
solemnă de însuşi basileul Constantinos. 

Spre deosebire de populaţia Romei, care la serbări 
răguşea ovaționându-l pe Papă, aici, la 
Constantinopole, lumea manifesta o mare rezervă. 
Aplauze anemice, închinate mai degrabă arcaşilor 
decât trimisului personal al Sfântului Părinte, se 
amestecau cu huiduieli şi cu invective la adresa 
catolicilor. „Mă tem că nu voi izbuti să domolesc 
vrăjmăşia ortodocşilor habotnici”, îşi zicea cardinalul, 


în vreme ce împărțea binecuvântări asupra mulțumii. 
Mâna lui subţire, înmănuşată în violet, flutura delicat 
ca una din acele lepidoptere tropicale cu aripi 
mătăsoase, somptuos colorate. 

Isidor ştia că va avea de-a face nu numai cu 
cerbicia ortodocşilor, dar şi cu intransigenţa catolicilor. 
Arhiepiscopul Leonardo, membru al Tribunalului 
Inchiziției, prelat rigid, necruţător şi de un orgoliu 
nemăsurat, declara, de pildă, că bizantinii eretici 
trebuie păstoriți cu o mână de fier, iar cei care nu se 
vor supune Unirii să fie dați pe mână Inchiziției. 

În drum spre palat, cardinalul Isidor avu prilejul să 
facă cele mai mohorâte reflecții asupra declinului lumii 
bizantine, oglindit nu atât în decrepitudinea oraşului, 
cât în aspectul mizer al locuitorilor lui. Poate că 
închipuirea îi juca feste, dar la un moment dat 
mulțimea de pe străzi îi trezi în minte o imagine 
delirantă. Se făcea că în jurul lui se adunau droaie de 
stafii livide, cu feţe distorsionate, cu atitudini nefireşti, 
de un grotesc repulsiv. Cardinalul îşi scutură capul, 
încercând să-şi cruțe creierul de zgura nălucirilor. 
Noaptea, Roma, cu ruinele ei străvechi, dădea impresia 
unui oraş părăsit. Ziua, însă, populaţia vioaie, 
zgomotoasă, făcea metropola să palpite de viaţă, să 
trepideze. Aici, la Constantinopole, totul era mort. 
Până şi în miezul zilei avea înfăţişarea unui vast 
cimitir. 

Împăratul Constantinos aştepta pe  trimişii 
Vaticanului în marea sală a tronului. Era înconjurat 
de înalții demnitari ai Curţii, — obligați să asiste la 
toate ceremoniile imperiale — de un grup restrâns de 
senatori şi de câţiva prelați favorabili Unirii, recrutaţi 
cu prețul unor târguieli şi concesii umilitoare. Se 


gândea stingherit că emisarii Papei nu vor fi prea 
încântați de numărul infim al prietenilor Romei. 

Audienţța acordată de împărat risipi în parte 
gândurile negre ale cardinalului Isidor. Basileul îl trată 
cu multă bunăvoință, îi mulţumi pentru ajutorul 
militar furnizat de Papă, manifestă o sinceră bucurie 
când află că Suveranul Pontif zădărnicise un complot 
îndreptat împotriva sa, iar în final îl asigură că va face 
totul spre a grăbi semnarea documentelor care aveau 
să consfințească Unirea cu Roma. După audienţă, 
Demetrios Cantacuzino îl informă pe cardinal că în 
oraş se şi constituiseră comitete ale nobilimii şi ale 
poporului care militau pentru înlăturarea cât mai 
grabnică a barierelor dintre cele două mari Biserici ale 
Creştinătăţii. 

Un banchet oficial încheie ceremoniile. Apoi 
cardinalul şi însoțitorii lui fură conduşi cu alai la 
reşedinţa care li se rezervase — unul din acele palate 
princiare  înşiruite de-a lungul țărmului mării, 
începând de la poarta Sfânta Barbara şi terminând în 
dreptul portului  Heptascolo. Exteriorul palatului 
Andronicos avea acea măreție severă a edificiilor de 
piatră, pe care secolele le lustruiseră, dându-le o 
patină romantică. Perdele de iederă se cățăraseră pe 
ziduri, acoperind parţial bolțile surpate ale aripii 
sudice şi crăpăturile pereţilor, stigmate lăsate de 
timpul care nu iartă. Interiorul era şi mai jalnic. Doar 
câteva încăperi de la parter şi aproximativ jumătate 
din cele de la etajul nobil mai puteau fi locuite. 
Celelalte aveau pereţii fisuraţi, ferestrele văduvite de 
giurgiuvele, pardoselile desfundate, mozaicurile căzute, 
tavanele găurite. La Constantinopole se aflau multe 
clădiri particulare susceptibile să adăpostească 
onorabil pe înalții prelați catolici. Dar nici unul dintre 


proprietari nu avusese curajul să le ofere găzduire. 
Palatul Andronicos fusese preferat fiindcă făcea parte 
dintre posesiunile Coroanei. 

În prima noapte petrecută în noua-i reşedinţă, 
cardinalul Isidor nu izbuti să ațipească, în ciuda 
oboselii. Bufniţele îl ţineau treaz cu vaietele lor 
lugubre. Scârţâituri bizare, bufnituri surde, tot felul de 
zgomote nedefinite îl făcură să stea la pândă, adăstând 
o catastrofă care să se încheie cu îngroparea întregii 
delegaţii catolice sub dărâmăturile edificiului. 

Când străjile oraşului trecură prin fața ferestrelor 
vestind miezul nopții, cardinalul înţelese că orice 
încercare de a adormi era sortită eşecului. Cobori din 
pat, îşi îmbrăcă halatul îmblănit — căci focul din cămin 
se stinsese, iar asupra încăperii se lăsase un frig 
straşnic — apoi agită clopoţelul de pe măsuţa din 
vecinătatea patului. După un timp se ivi un călugăr 
ortodox cu ochii cârpiţi de somn. Împăratul ordonase 
ca înalții oaspeţi să fie slujiți de monahi favorabili 
Unirii, spre a-i feri de necuviințele duşmanilor 
catolicismului. Isidor ceru călugărului să-i aprindă 
câteva lumânări, căci avea de lucru. În realitate, voia 
să scape de tenebrele care-i strecurau fiori în suflet. 

Blestemând în sinea sa capriciile cardinalului care-l 
trezise din somnu-i dulce, monahul se strădui să 
aprindă toate lumânările. Dar vânzoleala curentelor de 
aer îi zădărnicea eforturile. Flăcăruile plăpânde se 
smuceau chinuite, asemenea unor suflete păcătoase 
ajunse în străfundul Iadului, apoi se stingeau pe rând. 

Călugărul le aprindea din nou, dar tenebrele le 
stingeau, refuzând a se lăsa izgonite. Exasperat, 
monahul se gândi să aprindă focul în cămin. 

— Poate că Eminenţa-voastră va putea să lucreze la 
lumina flăcărilor. 


Butucii şi gătejele nu lipseau. Călugărul le meşteri 
până ce focul prinse să le mistuie. Înviorate de 
curentele de aer, flăcările se înălțau şerpuitoare ca 
nişte cobre rubinii. Lemnele umede, încolţite de foc, 
şuierau asemenea reptilelor iritate. 

Cardinalul nu se încumeta să rămână singur. Până 
şi prezența monahului ignorant şi somnoros era 
preferabilă unui dialog cu stihiile. 

— Cum te cheamă, fiule? îl întrebă după ce 
călugărul se ridică din fața focului, ştergându-şi 
mâinile de pulpanele rasei cernite. 

— Theophanos, Eminenţă! rosti cu sfială. 

Principii Bisericii îl intimidau. Deşi erau oameni ca 
şi el, avea impresia că harul dumnezeiesc cobora 
asupra lor, ridicându-i la cel mai înalt grad al 
perfecțiunii. 

Cardinalul se întrebă spre ce tărâm să dirijeze 
conversaţia. 

— Cum merg treburile pe aici? 

Îi vorbea în greaca vulgară, singura accesibilă 
monahului. Theophanos clătină din cap, agitându-şi 
pletele negre ca nişte aripi de liliac. „Câţi ani să aibă 
călugărul acesta? se întrebă Isidor. Treizeci de ani, 
patruzeci, cincizeci?” 'Theophanos păstrase obrazul 
neted, dar ochii îi erau bătrâni, şterşi. 

— Eh, ce să spun, Eminenţă! Prea bine nu merg. 

Ori de câte ori trebuia să rostească formula 
Eminenţă, avea senzaţia că i se încurcă limba. Era 
deprins cu titulaturile ortodoxe, mai complicate, dar 
atât de familiare: „Preacuvioase”, „Preasfinţia-ta”, 
„Înalt Preasfinţia-ta”... 

— De ce merg rău, Theophanos? 

Descumpănit, monahul clătină din cap. 

— Lumea se teme, Eminenţă. 


— De ce se teme, fiule? 

„ată-mă acum la spovedanie! reflectă iritat 
Theophanos. În miez de noapte mă spovedeşte un 
eretic.”  Acceptase să-l slujească fiindcă aşa îi 
poruncise părintele egumen. Dar supunerea are şi ea 
margini. 

— De ce se terne, Theophanos? repetă cardinalul 
răbdător. 

— Turcii, Eminenţă. Turcii şi... 

— Şi mai cine fiule? 

Monahul se bâlbâi: 

— Turcii şi... 

— Şi?... 

— Papistaşii, Eminenţă. 

Theophanos îşi dădu prea târziu seama că făcuse o 
gafă: 

— Cer iertare, Eminenţă! M-a luat gura pe dinainte. 
Oamenii de rând, aşa ca mine, sunt tari de cap, 
Eminenţă. Nu înţeleg rostul Unirii. 

Cardinalul surâse cu indulgență. 

— Dar tu înţelegi, fiule? 

— Înţeleg, Eminenţă, rosti cu îndoială monahul. 

— Atunci explică-mi-l şi mie! 

Theophanos se codi o clipă. 

— Hai, curaj! Nu te sfii! îl îndemnă prinţul Bisericii. 

Călugărul replică zâmbind tâmp: 

— Te faci frate cu Satana până treci puntea. 

Cardinalul chicoti în sinea lui. Nu mai avea nevoie 
de alte lămuriri. Pericolul turc îi silise pe bizantini să 
accepte cupa amară a Unirii. 

— Vă e frică de turci, Theophanos? 

— Frică, Eminenţă. 

— Tare frică, fiule? 

— Tare şi nu prea... 


— Cum aşa? 

— Dacă pun stăpânire pe Constantinopole, au să ne 
lase credința ortodoxă, înțelegeţi? 

Raționamentul simplist al interlocutorului îl făcu pe 
Isidor să ofteze. 

— Înţeleg. Numai că lucrurile nu stau tocmai aşa. 
Dacă turcii cuceresc Constantinopolele, intrați la un 
stăpân rău. 

Monahul ridică din umeri. 

— Dacă aşa ne-o fi scris... 

— Cum adică? 

Theophanos îşi scărpină tigva acoperită cu plete 
negre cărbune. 

— Un om sfânt, pe nume Morenus, a prezis că un 
popor înarmat cu săgeți va cuceri Constantinopolele, 
iar pe romei îi va trece prin foc şi sabie. Alt om sfânt, 
Theophilactos, de la Monastirea Pantocratorului, a 
tălmăcit proorocirea lui Morenus legând-o de turci... 

Încurajat de tăcerea binevoitoare a cardinalului, 
reluă cu însufleţire: 

— Se mai spune că Leon înțeleptul, înzestrat de 
Dumnezeu cu darul profeţiei, a înscris pe nişte tablete 
numele basileilor şi ale patriarhilor care vor păstori 
poporul bizantin de la împăratul Leon încoace. Şirul se 
încheie sub ocârmuitorii de azi ai ţării... Şi un oracol al 
sibilei din Eritreea a prezis căderea imperiului 
nostru... Se mai spune că basileul Mihail, primul 
împărat din stirpea Paleologilor, ar fi întrebat pe un 
ghicitor cu faimă câţi coborâtori din neamul lui se vor 
aşeza pe tronul Bizanțului. Ştiţi ce i-a răspuns 
ghicitorul?... Mamaimi! 

—  Mamaimi? exclamă nedumerit cardinalul, 
încrețind din sprâncene. Ce-i asta? 


— Mamaimi nu are un înțeles anume. Cuprinde 
însă şapte litere, potrivit cu numărul de împărați care 
vor urma după basileul Mihail. Apoi dinastia se va 
stinge. Împăratul Constantinos este ultimul din cei 
şapte... După cum vedeți, Eminenţă, treaba e 
incurcată rău. 

„Dacă poporul gândeşte aşa, reflectă posomorât 
cardinalul, nu mă miră că moralul lui este la pământ.” 

— Se mai spune că după bătălia de la Kosovo, 
continuă călugărul, lancu de Hunedoara, Voievodul 
Transilvaniei, ar fi rostit: „Creştinii nu-i vor înfrânge pe 
turci decât după ce grecii vor fi ucişi cu toţii. Pentru a 
se pune capăt  nenorocirilor abătute asupra 
creştinătăţii, va trebui ca oraşul Constantinopole să 
cadă în stăpânirea turcilor”. 

— Să nu crezi în prevestirile astea tâmpite! îl 
povăţui cardinalul. Nu sunt decât cuvinte aruncate în 
vânt. 

Theophanos îşi săltă capul asemenea unui cal care 
se fereşte de muşte. 

— Dacă ar fi numai atât, Eminenţă. Dar sunt şi alte 
semne rele. Acum două luni pământul s-a cutremurat 
din temelii după primul cântat al cocoşilor. Altă dată 
s-au prăvălit din cer focuri asupra oraşului. Icoana 
Maicii Domnului din biserica Sfântului Esaia a plâns 
cu lacrimi de sânge, iar în cartierul Sfântul Pantelimon 
s-a născut un vițel cu două capete. Nu mai vorbesc de 
ivirea unei stele necunoscute, cu o coadă lungă de 
păun, care a strălucit trei nopţi deasupra 
Constantinopolelui, pierind apoi fără veste. Leşuri 
dezgropate au fost găsite cu fața în jos. Şi mai rău 
decât toate, o broască-râioasă şi-a făcut sălaş tocmai 
în baia împăratului. 


Monahul îşi rotea ochii ca şi când s-ar fi aflat în 
pragul unei crize de epilepsie. Cardinalul preferă de 
data aceasta să rămână singur. 

— Bine, fiule. Îți mulţumesc. Voi încerca să dorm. 
Poţi să pleci. 

Theophanos se ploconi. 

— Am plecat, am plecat. Noapte bună, Eminenţă. 

leşi de-a-ndaratelea şi închise uşa. 

Cardinalul se întinse iarăşi pe pat. Se acoperi cu 
cuvertura grea de mătase, care nu-i ţinea de cald, şi 
închise ochii. Bufniţele îşi continuau concertul. O ladă 
sculptată din preajma patului trosni suspect. Vântul 
şuiera, lovind în ferestre cu degete nevăzute... 

Cardinalul Isidor nu-şi făcuse iluzii că va netezi cu 
uşurinţă asperităţile din calea sa. Dificultăţile erau 
însă mai mari decât se aşteptase. Tensiunea din 
atmosferă sporea, amenințând să declanşeze explozii. 
Avusese în mai multe rânduri consfătuiri cu împăratul 
şi cu unii demnitari. Constantinos hotărâse să se 
oficieze — la începutul lui decembrie — o liturghie 
solemnă la Sfânta Sophia, în prezenţa tuturor 
căpeteniilor laice şi religioase ale imperiului. 

Iniţiativa suveranului stârni furtună. Călugărul 
Ghenadios  Scholarios, şeful spiritual al partidei 
antiunioniştilor, anunţă că va boicota ceremonia. 
Gestul lui găsi ecou în sânul majorităţii clerului 
constantinopolitan. 

Confidentul şi prietenul împăratului, marele 
şambelan Sphrantzes, preconiza o poziție mai fermă a 
autorităților faţă de excesele lui Scholarios. 

— Omul acesta primejdios abia aşteaptă să-şi pună 
pe frunte coroana de spini a martirilor, replică 
împăratul. 


— Mă întreb ce urmăreşte în realitate Ghenadios? 
Vizează scaunul patriarhal? 

— De ce nu? Sub masca fanatismului se ascund 
adeseori cele mai meschine interese. 

— Atunci să fim mai abili decât el. Sire, de ce nu-l 
numeşti patriarh pe cardinalul Isidor? Tot e vacant 
scaunul patriarhal. 

— M-am gândit şi eu la asta. L-am tatonat pe 
cardinal, dar m-a refuzat. Se teme să nu provoace o 
rebeliune deschisă a antiunioniştilor. 

— Ce ai de spus, Sire, despre arhiepiscopul 
Leonard? Este bine văzut de Papă. 

— Şi mie mi-a trecut prin cap ideea asta. Am stat cu 
el de vorbă, dar am renunţat după ce i-am ascultat 
opiniile. Ştii ce mi-a propus? Să arunc în temniță pe 
toți adversarii Unirii. Îţi închipui ce tărăboi s-ar isca... 
Ştii ceva, Sphrantzes? Voi sta de vorbă cu Ghenadios 
şi cu principalii săi partizani. Să-i convoci la palat. Îi 
voi primi mâine după-amiază. 

Potrivit poruncii basileului, a doua zi, Ghenadios 
Scholarios şi ceilalți membri ai synaxis-ului se 
înfățişară în audienţă. Din prima clipă, împăratul îşi 
dădu seama însă că atitudinea bătăiosului călugăr era 
ireconciliabilă. Dârzenia din ochii lui atingea limitele 
nebuniei. 

— Pentru două sute de arcaşi să ne vindem 
conştiinţa? tună Ghenadios, fără să se teamă de 
prezenţa basileului. Papa ne-a făgăduit ajutoare 
importante. Unde sunt? Aş vrea să văd oştirile creştine 
trimise spre a ne despresura! Până acum nimeni nu le- 
a văzut! 

Pe împărat îl fascinau ochii scăpărători ai 
neînduplecatului monah, sprâncenele negre înspicate 
cu alb şi îmbinate deasupra nasului mare, cu cartilaje 


puternic reliefate, fălcile late îmbrăcate în stufărişul 
des al bărbii, fruntea dreaptă pe care se ițea potcapul 
negru, înalt, ca un horn de sobă, umerii obrajilor 
foarte pronunțați, acoperiți de o piele galbenă, cu porii 
deschişi. 

— Acceptând Unirea, ne rupem de restul lumii 
ortodoxe, în schimb, ce ni se oferă? Să devenim o 
sucursală a Romei. Să ne ploconim Papei. Aşa ceva, 
Sire, nu se va întâmpla niciodată! Niciodată! 

Îndrăzneala lui Ghenadios stârni mânia 
împăratului, care se stăpâni cu greu să nu riposteze. 
Dacă scena s-ar fi petrecut în altă epocă, monahul 
acesta încăpățânat n-ar fi părăsit liber palatul. Dar 
Constantinos nu uita că Ghenadios era purtătorul de 
cuvânt al celei mai mari părți a clerului, iar înapoia lui 
se afla mulțimea fanatizată a laicilor. La aceştia se mai 
adăuga şi o importantă facțiune a nobilimii, în cap cu 
Lucas Notaras. O forță considerabilă, de care trebuia 
să tină seama. 

— Salvarea nu poate veni decât de la noi şi prin noi! 
reluă cu vehemență monahul. Arhanghelul Mihail este 
protectorul nostru. Cu ajutorul lui îi vom respinge pe 
turci. Când hoardele neînvinse ale lui Attila se 
apropiau de zidurile Romei, a fost de-ajuns ca 
episcopul Leon cel Mare, înveşmântat în odăjdii 
strălucitoare, să le iasă în întâmpinare şi să le arate 
crucea, ca trufaşa căpetenie mongolă să plece ochii şi 
să facă drumul întors. Acelaşi lucru se va întâmpla şi 
aici, la Constantinopole. Sultanul Mehmed nu va 
îndrăzni să înfrunte crucea ridicată de şeful Bisericii 
Ortodoxe în calea barbarilor musulmani. 

Împăratul zâmbi imperceptibil. „Nu m-am înşelat. 
Asta vrei, Ghenadios, reflectă cu ironie. Urmăreşti să 
fii înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe. Te roade 


vanitatea, Ghenadios. Modestia ta ascunde o ambiţie 
fără margini. Vrei totul sau nimic!” 

Călugărul îşi încheie filipica anunțând că nu va mai 
ieşi din chilia lui până ce nu se va renunța la erezia 
Unirii. Audienţa se termină fără să se fi ajuns la vreun 
acord. Când părăsi palatul, călugărul fu văzut 
bolborosind cuvinte  neînţelese. Poate că arunca 
anatema asupra împăratului şi a tuturor partizanilor 
Unirii. 

Basileul se înapoie în cabinetul său de lucru 
întristat, fiindcă discordia dintre romei se adâncea. 
Chemă pe marele şambelan. 

— Ce se aude cu recensământul, Sphrantzes? îl 
întrebă cu nerăbdare. 

Sfetnicul făcu un gest de neputinţă. 

— Operaţiile se desfăşoară greu, Sire. Populaţia dă 
dovadă de rea-credinţă, furnizând recenzorilor date 
eronate. 

Lui Constantinos i se păru că veşmintele-i de 
ceremonie îi atârnă grele, strivindu-i umerii. 

— Poți să-mi dai câteva cifre aproximative, 
Sphrantzes? 

— Bărbaţii valizi se ascund de îndată ce află că 
oamenii stăpânirii se înfăţişează cu catastifele spre a-i 
înregistra. 

— Aş vrea totuşi să ştiu pe ce ne putem bizui. 
Timpul nu aşteaptă. 

— Tot ce pot să spun, Sire, este că voluntarii nu se 
îimbulzesc să răspundă la chemările noastre. 

Basileul îşi duse descumpănit mâna la frunte. 

— Nu ştiu ce să mai cred. Îşi închipuie poporul 
acesta că se poate salva ducând politica struțului? 

— Lumea e descurajată, Sire. 

— Merge cu bună-ştiinţă la sinucidere, Sphrantzes? 


Marele şambelan îşi pusese nu demult aceeaşi 
întrebare. 

— Poate că se înclină în fața fatalității, Sire. Li s-a 
tocit instinctul de conservare, îşi aşteaptă cu 
resemnare moartea. 

Împăratul încercă din nou senzaţia că se află în 
fundul unei prăpăstii cu coastele drepte, abrupte, ca şi 
pereții unui puț. Toate drumurile erau tăiate de 
povârnişurile vertiginoase. Încotro îşi îndrepta privirile, 
întâlnea numai stânci golaşe, cu excepţia unei frânturi 
de cer, aninat sus, deasupra capului. Un cer tot atât 
de inaccesibil ca şi salvarea pe care o aştepta acum. 
Era îngrozitor că nu se putea bizui nici pe propriii lui 
supuşi. Ce să mai aştepte de la străini?... O sfârşeală 
ciudată îl făcu să se sprijine de tăblia mesei. I se 
împăienjeniră ochii. „Ce-ar fi să cad acum şi să nu mă 
mai ridic?... Ar fi mai bine... Moartea e preferabilă unei 
vieți chinuite, lipsită de nădejdi.” 

Era mai conştient ca niciodată de zădărnicia luptei 
sale. Dacă n-ar fi fost în joc onoarea lui şi a dinastiei, 
ar fi renunţat la tot şi ar fi plecat în Apus. l-ar fi lăsat 
pe defetiştii din Constantinopole să se descurce 
singuri. Să se apere folosindu-se de „armele spiritului”, 
ale ortodoxiei. „Proşti mai sunt oamenii!” cugetă 
scârbit... 

A doua zi îi parveni o veste care îi dădu de înțeles 
că abia începuse să soarbă din paharul cu venin al 
amărăciunilor, al înfrângerilor, şi că viitorul îi rezerva 
surprize şi mai întunecate. O navă venețiană, 
comandată de căpitanul Antonio Rizzo, un vechi 
prieten al marelui şambelan Sphrantzes, fusese 
surprinsă în Bosfor de bombardele de pe Boghaz 
Kessen, în vreme ce se îndrepta spre Constantinopole. 
Rizzo refuzase să se supună poruncii comandantului 


fortăreței de a opri nava spre a i se verifica 
încărcătura. Un proiectil uriaş căzuse în mijlocul 
corăbiei, desfundând puntea, găurindu-i fundul şi 
ucigând câțiva marinari. Căpitanul şi restul 
echipajului reuşiseră să se salveze din naufragiu. De 
îndată însă ce ajunseseră pe uscat, fuseseră arestați, 
puşi în lanțuri şi trimişi la Adrianopole, spre a fi 
supuşi judecății sultanului. 

Isprava lui Girolamo Morosini, care izbutise să 
treacă pe sub nasul turcilor, făcuse să încolțească în 
sufletul constantinopolitanilor speranţa că 
aprovizionarea oraşului va putea fi continuată în 
disprețul blocadei instituite de turci. Amarnica păţanie 
a lui Rizzo demonstrase însă că măsurile luate de 
Mehmed erau eficace. Un asediu prelungit ar expune 
Constantinopolele înfometării. Perspectiva umplea de 
înfricoşare pe toţi cei adăpostiți înapoia zidurilor 
oraşului... 


kkk 


La Adrianopole, padişahul exulta. Dacă blestemații 
de creştini îşi închipuiseră vreodată că vor putea 
înfrunta tunurile de pe Boghaz Kessen, aveau acum 
prilejul să constate că se înşelaseră. Mehmed primise 
vestea scufundării navei venețiene şi a capturării 
echipajului ei în vreme ce se afla la arsenal, unde 
urmărea operaţiile de turnare a uriaşei piese de 
artilerie, plănuită de Orban. Tunurile de pe Boghaz 
Kessen erau tot opera lui. Mehmed îl răsplătise, 
acoperindu-l cu aur. 

— Să-mi torni mai repede, Orbane, tunul acela 
mare pe care mi l-ai făgăduit! Drept mulțumire, am să 
te fac bogat cum n-a visat neam de neamul tău. 


Orban era aprig la câştig. Se aşternuse pe lucru cu 
şi mai mult sârg. 

Mehmed poruncise ca Rizzo şi oamenii lui să fie 
aduşi grabnic în fața sa. Aştepta clipa aceasta mistuit 
de neastâmpăr. Era dornic să dovedească omenirii că 
temerarii care cutezau să-i încalce opreliştile îşi 
plăteau scump nesocotința. Spre a da mai multă 
publicitate judecății, ordonase ca aceasta să se 
desfăşoare pe câmpul de instrucţie al ienicerilor, în 
prezența unităților militare orânduite în careu, a 
înalților demnitari şi a tuturor agenţilor diplomatici 
aflați la Adrianopole. 

În dimineața sorocită ceru un veşmânt de paradă. 
Voia să apară în toată splendoarea, dar mai voia să şi 
înfricoşeze eu fulgerele mâniei lui. În vreme ce pajii şi 
slujitorii îi făceau toaleta, întrebă nerăbdător: 

— De ce întârzie Şehab-ed-Din şi marele ulema? 
Doar i-am chemat. 

Îşi luase obiceiul de a-şi convoca demnitarii la orice 
oră din zi sau din noapte, ca pe nişte slugi. Necuviinţă 
— şopteau cei care-l criticau în taină — pe care sultanii 
dinaintea lui nu o săvârşiseră niciodată. 

— Şehab-ed-Din-Bey şi marele ulema Selim au şi 
sosit, raportă aghiotantul de serviciu. Aşteaptă cu 
supunere să fie primiţi de Înălțimea-ta, 

— Să intre degrabă. Timpul meu e drămuit. 

Aghiotantul ieşi  de-a-ndaratelea. Celor doi 
demnitari, care se interesară cu teamă de starea 
sufletească a padişahului, le spuse că stăpânul nu era 
în toane bune. 

În realitate, Mehmed era într-o excelentă dispoziţie 
lăuntrică: se  deprinsese a-şi ascunde însă 
sentimentele.  Arătându-se veşnic încruntat, băga 
spaima în oameni. 


Demnitarii, convocați la o oră atât de timpurie, 
intrară umili în apartamentul padişahului. Deşi se 
număra printre puţinii oameni care păreau să se 
bucure de încrederea deplină a suveranului, beyul 
Şehab-ed-Din era scormonit de spaime ori de câte ori 
se înfățişa la palat. 

Mehmed răspunse la ploconelile celor doi înalți 
funcţionari ridicând uşor mâna. 

— Să-mi răspundeţi la o întrebare! îi interpelă fără 
nici un alt preambul. 

— Ascultăm cu adâncă supunere, Mărite Doamne, 
zise marele ulema. 

Mehmed îi sfredeli cu o privire aspră. 

— Fiii mei şi fiii fiilor mei care vor urca treptele 
tronului sunt îndrituiți de legea supremă să îşi ucidă 
fraţii, spre a asigura liniştea înlăuntrul imperiului şi o 
normală continuitate dinastică? 

Eunucul Şehab-ed-Din şi marele ulema se priviră 
uluiți. Ce cursă ascundea întrebarea padişahului? 

În timp ce i se puneau cizmele aurite, Mehmed se 
uita cu coada ochiului la cei doi demnitari. 
Perplexitatea lor îi dădu de înţeles că întrebarea îi 
luase prin surprindere. Era sigur că nu vor îndrăzni să 
dea o soluție potrivnică voinţei sale. Dar spre a le 
stoarce mai repede un răspuns pozitiv, trebuia să le 
furnizeze elemente noi, călăuzitoare. 

— Cunoaşteţi, cred, isprava lui Ochus din dinastia 
persană a Keianizilor. Şi-a ucis pe toţi cei cincizeci de 
frați, spre a asigura o succesiune netulburată a 
tronului. Nu v-a scăpat, îmi închipui, nici pilda lui 
Ferhat al IV-lea, din dinastia Arsacizilor, care şi-a 
asasinat pe cei treizeci de frați din acelaşi motiv. 
Baiazid I-ul, strălucitul meu străbun — Allah să-l 


odihnească — a socotit înțelept să îşi ucidă fratele, spre 
a sluji înaltele interese ale statului. 

Şehab-ed-Din şi marele ulema înțeleseră unde voia 
Mehmed să ajungă. Nu se mulțumea că îşi suprimase 
fratele, ci voia să legifereze fratricidul, dându-i o 
justificare politică. 

Padişahul simţi că îl încolțeşte furia. Erau grei de 
cap aceşti oameni, sau ascundeau în adâncurile 
sufletului lor o imputare nemărturisită? 

Şehab-ed-Din îşi dădu seama că orice întârziere în 
formularea unui răspuns îi expunea mâniei sultanului. 

— Padişahul are drept de viață şi de moarte asupra 
tuturor  supuşilor săi, rosti cu ostentativă 
sentenţiozitate. Acest drept inalienabil, această putere 
cu caracter cvasi-divin se extinde, fireşte, şi asupra 
membrilor familiei imperiale. Opinia mea, Luminate 
Padişah, este categorică. Sultanul are nu numai 
dreptul, ci şi datoria să îşi extermine fraţii, fiindcă 
aceştia, prin însăşi existenţa lor, primejduiesc ordinea 
firească a succesiunii. 

Marele ulema îşi zise că de vreme ce padişahul şi 
Şehab-ed-Din acceptaseră deliberat să îşi îngreuneze 
conştiinţa justificând nişte crime, nu-i rămânea decât 
să se supună voinţei imperiale. Împotrivirea lui ar fi nu 
numai sterilă, dar şi plină de riscuri. Obţinuse cu 
mare greutate mult-râvnita demnitate de mare ulema. 
Ar fi fost păcat să o piardă datorită unui exces de 
scrupule. 

— Mărite Doamne, fratricidul capătă în aceste 
împrejurări cea mai deplină îndreptăţire. Legea 
sultanică şi legea religioasă îl recomandă imperios, 
pentru binele statului şi al dinastiei. 

Mehmed înclină din cap. 


— Aţi judecat înţelept! Grăbiţi-vă să redactațţi 
firmanul! Mâine de dimineaţă să mi-l daţi la semnat! 

Le făcu semn să se retragă. Trecu apoi în fața 
oglinzii şi îşi examină obrazul bărbierit proaspăt. 

— Să vină la mine Zaganos-Paşa! ordonă 
aghiotantului. 

Zaganos aştepta în anticameră încă din revărsatul 
zorilor. Slujitorii sultanului îl anunțaseră curând după 
primul cântat al cocoşilor că este chemat la palat. 

Mehmed îl primi aruncându-i o privire peste umăr. 

— Nu mi-ai spus, Zaganos, ce se întâmplă la 
Sideropolihne. Aşteptam să-mi aduci vestea că grecii 
au fost înfrânți şi că cetatea a căzut în mâinile noastre. 

O sudoare rece perlă fruntea generalului. Îl înfiora 
tonul liniştit, dar atât de ameninţător al tânărului 
sultan. Ştirile pe care i le aducea erau proaste. După 
câteva succese inițiale, Turakhan-Paşa se izbise în 
Moreea de enorme dificultăți. Sideropolihne rezista 
asediului, iar la  Leontari, Ahmed-Paşa, fiul lui 
Turakhan, suferise o înfrângere ruşinoasă. Nu 
îndrăznea să aducă la cunoştinţa  padişahului 
asemenea noutăţi. O luă pe ocolite: 

— Garnizoana din Sideropolihne a ajuns la capătul 
puterilor, Mărite Stăpâne. Aştept capitularea ei dintr- 
un moment într-altul. 

— Aştepţi cam de multă vreme, Zaganos. 

Generalul simţi că i se usucă limba. 

— Vremea rea, Mărite Doamne, ne pune piedici. 
Ploile de toamnă s-au aliat cu duşmanul. 

Mehmed simţi că Zaganos pregătea terenul spre a-i 
strecura veşti neplăcute. 

— Îmi ascunzi ceva, omule! rosti cu asprime. 

Generalul îşi zise că orice tergiversare nu făcea 
decât să-i complice situaţia. Luă taurul de coarne: 


— Ahmed-Paşa a săvârşit o imprudenţă. 

Sultanul se întoarse cu fața spre sfetnicul său, 
îndepărtând cu un gest iritat caftanul de mătase 
vişinie, tivit cu zibelină, pe care pajii i-l ţineau spre a-l 
îmbrăca. 

— Te roteşti ca un stol de corbi în jurul unui hoit. 
Vorbeşte odată! 

Zaganos îşi descărcă sacul: 

— Ahmed-Paşa s-a aventurat cu armata printr-un 
defileu, fără a se informa asupra intențţiilor inamicului. 

— Şi? 

— A căzut în capcană. Ca un începător. 

— Şi? 

— Trupele lui s-au retras în debandadă, iar el 
însuşi... 

— A fost doborât în luptă! N-am să-l plâng. Poţi să 
fii sigur. 

— Mai rău, Mărite Stăpâne! L-au luat prizonier. 

Obrazul padişahului se înnegri. Toată bucuria 
provocată de capturarea lui Rizzo se stinse. 

— Mi-a făcut ruşinea asta? 

— Se spune că ar fi fost expediat la Mistra, unde 
Despotul Demetrios va hotări asupra soartei lui. 

Mehmed îşi plesni furios palmele, apoi le ridică spre 
cer. 

— Nemernicul! 

Îşi struni mânia. N-avea rost să se lase stăpânit de 
nervi, ca femeile. 

— Ahmed să fie eliberat! Cu orice preţ! Să dai 
poruncă lui Turakhan-Paşa! După ce va fi smuls din 
captivitatea romeilor, să fie trimis la Adrianopole. Am 
să-l trag în ţeapă. La supliciu vor asista toate trupele 
din garnizoană. Moartea ruşinoasă a lui Ahmed să fie 
pildă tuturor. Unui general turc nu-i este îngăduit să 


cadă prizonier. Decât să îşi predea sabia, să îşi reteze 
singur gâtlejul. 

Un ofițer de ordonanţă îl anunţă pe marele vizir. 

— Să intre! zise Mehmed. 

Khalil pătrunse în încăpere înclinându-se la fiecare 
pas, ca acele figurine chinezeşti de porțelan care se 
leagănă înainte şi înapoi, datorită unui dispozitiv 
simplu, dar ingenios. 

— Ce vrei, Khalil? Ce veşti îmi mai aduci şi tu? Tot 
atât de bune ca ale lui Zaganos? 

Marele vizir zâmbi servil, asemenea acelor zarafi 
evrei care se pregătesc să-şi jumulească clienţii, 
surâzându-le cu umilinţă. 

— O, nu, Mărite Doamne. Aduc mărturii de 
supunere şi de credință. Acum o oră a sosit la 
Adrianopole Messer Fabrizio Corner, cu daruri bogate 
pentru Înălțimea Ta din partea bailului venețian din 
Constantinopole. 

Mehmed îl scrută bănuitor. 

— De ce îmi aduce daruri? 

— Bailul venețian imploră Înălțimii Tale milă şi 
iertare pentru Antonio Rizzo. 

Sultanul se întrebă ce mită primise marele vizir de 
se pretase la această intervenţie. 

— Acum câteva clipe am vorbit cu Zaganos despre 
sfârşitul pe care-l pregătesc celor care cad prizonieri. 
Tragerea în ţeapă! 

— Înţelepciunea Înălțimii-tale nu cunoaşte margini. 
În cazul lui Rizzo, cred, însă, că o măsură de clemență 
ar fi politică, stărui Khalil. Relaţiile noastre prieteneşti 
cu Serenissima Republică a Veneţiei... 

Mehmed îl întrerupse cu brutalitate: 

— la ascultă, Khalil, ai trecut în taină la creştinism? 
De la o vreme intervii tot mai des în favoarea 


creştinilor. Nu faci deosebire. Bizantini, venețieni, 
genovezi sunt pentru tine totuna. 

Marele vizir îşi duse mâinile la piept. 

— Nu am avut în gând, Mărite Doamne, decât gloria 
ta şi a imperiului. Mi-am zis că acum, în preajma 
bătăliei pentru Constantinopole, nu strică să păstrăm 
relaţii de bună vecinătate cu Veneţia. 

Mehmed se legănă câteva clipe când pe vârfurile 
cizmelor, când pe tocuri. 

— Am să-i fac o graţie lui Messer Corner, vorbi cu 
ironie. Să-i dai de veste că îi voi îngădui să asiste la 
judecarea lui Rizzo. În semn de preţuire pentru bail. 

—Cred că nu este înţelept să stârnim duşmănia 
Veneţiei, stărui Khalil. 

— Lasă-mă să apreciez eu ce este înţelept şi ce nu 
este! ripostă sec padişahul. 

Dacă înainte de discuţia cu Zaganos ar fi reflectat 
mai adânc asupra propunerii lui Khalil, acum socotea 
că orice indulgență ar fi interpretată drept slăbiciune. 
După înfrângerea de la Leontari, era obligat să ia 
măsuri drastice. 

— Consider discuţia închisă, Khalil. Pe câmpul de 
instrucție ai să mă însoţeşti şi tu. 

Îşi îmbrăcă iritat caftanul, îşi puse turbanul 
împodobit cu un diamant magnific, din care părea să 
țâşnească un mănunchi de pene albe, înalte, 
asemenea apelor unei miniaturale fântâni arteziene. 

— A sosit timpul să plecăm! spuse. 

Se mai privi o dată în oglindă, apoi se îndreptă spre 
uşă, urmat de cei doi sfetnici. 

Era una din acele zile friguroase de toamnă, cu 
cerul acoperit de calota cenuşie a norilor. Când 
sultanul şi suita sa ajunseră pe câmpul de instrucție, 
un vânt nărăvaş răsuci norii şi îi rupse în fâşii, lăsând 


razele soarelui să dea năvală peste trupele orânduite în 
careu, peste grupurile de demnitari turci şi de oaspeţi, 
aşezaţi în dreapta şi în stânga estradei rezervate 
sultanului. S-ar fi zis că cerul — slobozindu-şi razele de 
soare — ţinuse să facă o primire triumfală padişahului. 
„Semn bun!” reflectă Mehmed. În ciuda indiferenţei 
sale religioase, era extrem de superstițios. 

Messer Fabrizio Corner se afla în primele rânduri 
ale agenţilor diplomatici. 

Mehmed se instală pe tronul lui. Sunară 
trompetele. Undele sonore, argintii, ca nişte fantastice 
şi nesfârşite fire de beteală, îşi ţesură în văzduh 
dantelăria muzicală. 

Una din laturile careului se deschise, lăsând să 
apară un grup de oameni cu mâinile legate la spate. 
Mehmed reproducea — la scară redusă — ceremonia 
sângeroasă regizată de străbunul său Baiazid după 
biruința de la Nicopole. Căpitanul Rizzo şi marinarii 
săi erau mânaţi spre estrada sultanului, aşa cum 
fuseseră mânaţți odinioară către Baiazid principii 
creştini înfrânți. Numai că turma captivilor de azi era 
atât de neînsemnată față de cea de ieri, încât 
impozanta desfăşurare de forțe ordonată de Mehmed 
căpăta o coloratură vag grotescă. Brusc conştient de 
ridicolul situaţiei, sultanul se întunecă la față, aşa 
cum se întunecă o apă scăldată în razele soarelui, 
peste care se aşterne un nor plumburiu. Îi reveni în 
minte o comparaţie citită într-o carte scrisă de un latin 
din Antichitate: „S-au scremut munţii şi a ieşit un 
şoarece”. 

Rizzo şi oamenii lui — toți cu mâinile legate la spate 
— fură orânduiţi în fața padişahului. Messer Fabrizio 
Corner se uita cu durere în suflet, la compatrioţii săi. 
Slăbiţi, neraşi, cu cearcăne negre, ajunseseră nişte 


umbre. Refuzul sultanului de a-l primi în audienţă era 
de rău augur. 

Un crainic desfăşură un sul de pergament şi citi cu 
glas tare în turceşte un lung act de acuzare. Acelaşi 
document fu tradus în latineşte de un dragoman, spre 
a fi înţeles şi de agenţii diplomatici care asistau la 
judecată. Ultima frază îl îngrozi pe trimisul venețian: 
„Înălţimea-sa sultanul Mehmed-Khan a găsit de 
cuviință să judece personal această gravă încălcare a 
opreliştilor sale, săvârşită într-o mare turcească de 
către echipajul unei nave străine”. 

După terminarea lecturii, se aşternu o tăcere grea, 
atât de grea, încât părea că cerul îşi coborâse bolta, 
gata să strivească mulțimea. Toţi cei de faţă aşteptau 
hotărârea padişahului, care avea să judece potrivit 
legii sultanice. 

Mehmed păru să cumpănească îndelung. Nu voia 
să se spună că se pripea. Hotărârea lui era însă luată. 
Prin  grozăvia pedepsei va precumpăni relativa 
neînsemnătate a personajelor aduse în faţa lui. 

Ridică mâna. 

Messer Fabrizio Corner înţelese că sosise clipa 
marii încercări. O sentință de condamnare ar fi avut o 
gravă semnificație chiar şi pentru Serenissima 
Republică. 

Crainicul turc rosti cu voce puternică numele lui 
Rizzo. 

Sultanul făcu un semn, ridicând la verticală, cu o 
mişcare rapidă, degetul arătător întins al mâinii 
drepte. 

— Căpitanul Antonio Rizzo va suferi pedeapsa cu 
moartea prin tragerea în ţeapă! tălmăci crainicul în 
limbaj vorbit gestul padişahului. 


Sentința rostită în turceşte fu tradusă în latineşte 
de dragomanul grec. 

Ambasadorii se priviră consternaţi. Messer Fabrizio 
Corner se smulse din mijlocul grupului de oaspeţi 
străini şi alergă spre tronul imperial, mai înainte ca 
ienicerii să-l fi putut opri. Ajuns în fața lui Mehmed, 
îngenunche în țărână. 

— Ilartă-l, Înălțimea-ta! strigă patetic. Veneţia te 
roagă!! Sultanul rămase impasibil. 

Doi ieniceri îl apucară de braţe pe trimisul venețian 
şi, în ciuda împotrivirii lui, îl târâră spre locul de unde 
plecase. Abia atunci Corner încetă să se mai zbată: îşi 
dăduse seama că totul era zadarnic. 

Crainicul turc pronunţă apoi numele primului 
marinar, un personaj bărbos, lat în spate, bronzat de 
vânturile maritime, căruia nu-i lipsea decât tridentul 
spre a-l evoca pe Neptun. 

Sultanul întinse palma paralel cu pământul şi făcu 
un brusc gest lateral. 

— Bimbo Farinacci va suferi pedeapsa cu moartea 
prin tăierea mijlocului! anunţă crainicul. 

Cuvintele repetate în latineşte provocară o înfiorată 
curiozitate. „Tăierea mijlocului? se întrebară agenții 
diplomatici. Ce-o mai fi şi asta?” 

Messer Fabrizio Corner stătea nemişcat ca o stâncă 
şi privea spre cer. S-ar fi putut crede că ceea ce se 
petrecea în fața lui nu-l mai interesa. 

Douăzeci şi cinci de oameni primiră aceeaşi 
pedeapsă. 

La al douăzeci şi şaselea nume, sultanul întoarse 
palma întinsă cu faţa în sus. 

— Giovanni Gemello, vesti crainicul, este grațiat. I 
se acordă încuviințarea de a se înapoia în patria sa, 
spre a aduce la cunoştinţa compatrioţilor cele văzute, 


astfel ca nimeni să nu mai fie ispitit a încălca 
hotărârile Marelui şi Preaputernicului Sultan Mehmed- 
Khan. 

Cuvintele lui, traduse în latineşte, îl treziră din 
dureroasa-i imobilitate pe Fabrizio Corner, care îşi făcu 
semnul crucii. 

Următorii patru marinari fură de asemenea grațiaţi. 
Ultimul, scribul echipajului, un adolescent, fiul lui 
Domenigo de Maestris, căpitan de galeră în flota 
militară a Serenissimei Republici, destinat să calce pe 
urmele părintelui, îşi făcea ucenicia marinărească pe 
nava lui Rizzo mai înainte de a deveni ofițer. 

Sultanul se uită îndelung la obrazul îmbujorat al 
flăcăiandrului, la părul lui ondulat răvăşit de vânt, la 
trupu-i subțire ca trestia. Era frumos băiatul. Foarte 
frumos! 

— Lorenzo de Maestris, pronunță cu aceeaşi 
solemnitate crainicul. 

Padişahul făcu mâna pumn, lăsând degetul gros 
scos în afară. 

— Sarai! rosti crainicul turc. 

— Sarai! repetă dragomanul. 

Messer Fabrizio Corner îşi acoperi cu palmele ochii. 
Deplângea soarta tânărului de Maestris mai mult decât 
pe a celorlalți condamnaţi. Pentru aceştia chinurile se 
vor curma în curând. Pentru fiul căpitanului de 
Maestris calvarul abia începea. 

O ceată de călăi voinici, cu turbane negre ca şi 
ilicele şi şalvarii scurți, se înfățişară în mijlocul 
careului, purtând un par ascuţit şi un trunchi de 
copac, foarte gros, lung cât statura unui om. Culcat pe 
pământ, trunchiul era astfel cioplit în partea de jos şi 
în cea de sus, încât să aibă două feţe orizontale. Cu 
mişcări rapide, călăii îl înşfăcară pe Rizzo şi, ducându- 


| pe sus, îl înfipseră cu toată puterea în ţepuşa 
parului. Pe trunchiul de copac aşezat la orizontală, ca 
un fel de pat, călăii îl culcară pe primul marinar, cel cu 
chipul lui Neptun, şi îl legară de mâini şi de picioare 
cu nişte curele ale căror capete erau fixate în lemn cu 
piroane. Apoi călăul-şef, un zdrahon cu braţe 
puternice şi lungi, scoase dintr-o cutie prelungă, ca de 
violă, un fierăstrău. 

Sub privirile înspăimântate ale trimişilor străini, 
alți doi călăi prinseră a tăia cu fierăstrăul trupul 
condamnatului, exact peste mijloc, ca şi când ar fi 
secționat un butuc. Răcnetele marinarului sfredeliră 
câteva clipe auzul mulțimii, apoi încetară. Corpul tăiat 
în două fu desprins din curele şi aruncat pe iarbă. 

Al doilea condamnat leşină de frică în timp ce era 
târât spre supliciu. Când fierăstrăul intră în funcțiune, 
se trezi din starea de inconştienţă şi începu să urle. 

Messer Fabrizio Corner nu mai putu suporta 
spectacolul. Părăsi grupul trimişilor străini şi se 
îndreptă spre oraş. Nimeni nu-l împiedică să plece. 
„leftină mai este viața oamenilor, Doamne! leftină şi 
mizerabilă!  bolborosea printre suspine. leftină şi 
mizerabilă!” 


kkk 


Cardinalul Niccolo de Cusa intră precipitat în 
anticamera cabinetului de lucru al Papei. Se mai aflau 
acolo principi ai Bisericii, personaje din nobilimea 
neagră, demnitari trimişi ai suveranilor catolici, care 
aşteptau să fie primiți în audiență. 

Cardinalul de Cusa îşi purta cu dificultate 
corpolența. Şiroaie de năduşeală i se scurgeau pe 
frunte, în ciuda vremii reci. Aferat, se apropie de 


cardinalii Capranica, Piccolomini şi Bessarion, grupaţi 
lângă o fereastră. 

— Am asistat la executarea lui Porcari, spuse 
Niccolo de Cusa, făcându-şi vânt cu batista. Tocmai de 
acolo vin. Nici acum nu-mi vine să cred că un om ca 
el, cult, înțelept, moral, a putut să se lase pradă unei 
rătăciri atât de funeste. 

— Sfântul Părinte a încălzit la sân un şarpe, grăi 
sentențios Capranica. 

— Am impresia că pedeapsa a fost prea aspră, opină 
Niccolo de Cusa. O întemniţare temporară în celulele 
castelului Sant' Angelo i-ar fi scos gărgăunii din cap. 

Cardinalul Bessarion ridică mâinile într-un gest 
plin de onctuozitate. 

— Să mulțumim Domnului fiindcă, în marea sa 
milostivire, nu a îngăduit ca papalitatea să sufere o 
degradare dorită numai de duşmanii ei. 

Piccolomini clătină din cap de mai multe ori. 

— Da, da, da, da! Să-i mulțumim cu umilinţă şi 
evlavie! Deodată atenţia îi fu atrasă de agentul 
diplomatic al Veneţiei, care ieşea din cabinetul de 
lucru al Papei. 

— Ce agitat este ambasadorul  Serenissimei 
Republici! exclamă cu mirare. L-am zărit înainte de a 
intra la Sfântul Părinte. Era atât de nervos, de 
preocupat, încât nici nu mi-a răspuns la salut. 

Secretarul Papei, un tânăr călugăr benedictin, se 
apropie de cardinalul Capranica şi îi şopti ceva la 
ureche. Capranica se întoarse spre grupul cardinalilor 
cu care se întreținuse până atunci. 

— Sanctitatea-sa ne cheamă. Se pare că se încurcă 
lucrurile. 

Înalţii ecleziarhi pătrunseră gravi în cabinetul 
Suveranului Pontif, care stătea adâncit în gânduri la 


masa lui de lucru. La ivirea noilor-veniți îşi ridică 
privirile, surprins parcă. 

— Chiar acum a ieşit de la mine trimisul 
Serenissimei Republici. Mi-a adus la cunoştinţă 
uciderea prin execuție publică a unor marinari 
venețieni, din porunca sultanului. 

— Şi Porcari a fost executat, Sanctitate, îl întrerupse 
de Cusa, încă sub impresia oribilului supliciu la care 
asistase. 

—Da? replică Papa, smuls din preocupările sale. 
Foarte bine. Prin oraş s-au mai potolit agitaţiile, 
Capranica? 

— Populația Romei a redevenit calmă, Sanctitate. 
Execuția lui Porcari n-a dat naştere la tulburări. 

Cardinalul de Cusa îşi încreți fruntea ca un copil 
îmbufnat. Figura lui rotundă şi atât de blajină, 
îndeobşte vag comică, exprima acum o mâhnire 
profundă. 

— Femeile plângeau, iar bărbații scrâşneau din 
dinți, Capranica. Eu am fost acolo. 

— Oamenii sunt impresionabili, replică nepăsător 
Capranica. Acum plâng, iar peste o oră râd. 

Papa îl privi pieziş pe bătrânul de Cusa. 

— S-ar zice că îl compătimeşti pe Porcari! Ingratul! 
Mi-a răsplătit generozitatea punând la cale pieirea mea 
şi îngenuncherea Bisericii. Dar să revenim la Veneţia. 
Vreau să-l scot din minte pe acest nedemn Porcari!... 
Cum vă spuneam, gestul de ostilitate al sultanului față 
de Veneţia a stârnit un val de indignare. Senatul 
Serenissimei Republici a hotărât cu o mare majoritate 
ruperea relațiilor cu Imperiul Otoman şi ajutorarea 
Bizanțului. 

— Nu m-aş fi aşteptat să acționeze cu atâta energie, 
interveni cardinalul Piccolomini. 


Papa schiţă un gest plin de dezgust. 

— Dovadă de energie au dat numai senatorii. Marii 
înţelepţi care dirijează politica externă a Veneţiei au 
acceptat doar în parte recomandările Senatului. Au 
dispus ruperea relațiilor diplomatice, dar au dat 
indicații flotei venețiene să evite orice act de ostilitate 
împotriva navelor turceşti. 

— Asta înseamnă că pe Veneţia nu mai putem 
conta. Dacă nici afrontul acesta nu a smuls-o din 
amorțire, ce argumente am mai putea folosi? rosti 
scârbit Bessarion. 

Papa se ridică de la masa lui de lucru. 

— Şi cum proiectul nostru de pacificare a Italiei nu 
pare să dea rezultate, nu ne rămâne decât să apelăm 
la serviciile condottierilor. 

Bessarion zâmbi ironic. 

— Vitejii noştri condottieri preferă să se bată pe 
pământul Italiei. E mai rentabil şi mai puţin 
primejdios. Aventurile îndepărtate le repugnă. 

— În ce stadiu au ajuns tratativele tale, Capranica? 
îl întrebă Papa. 

— Urbino, Baglioni, Ciarpellone, Astorre cer nişte 
sume astronomice. 

— Într-un fel au dreptate, zise Piccolomini. 
Închirierea unei armate de câteva mii de condottieri şi 
transportarea lor la Constantinopole implică cheltuieli 
inabordabile... 

Capranica îl întrerupse: 

— Fra Giovanni da Romano... 

— Inchizitorul? întrebă de Cusa. 

— Da, inchizitorul. Mi-a declarat deunăzi că 
Gismondo Malatesta ar fi dispus să accepte o condotta 
mai modestă, din respect pentru iubitul nostru Papă. 

Suveranul Pontif se încruntă. 


— Să tratez cu Malatesta? Omul acesta plin de 
păcate? Putred până în măduva oaselor? Niciodată! 
Ştiu că i se instruieşte procesul. Uxoricid, sodomit, 
asasin, trădător... Ce vreți mai mult? 

—  Cruciaţilor li se iartă păcatele, interveni 
Capranica. 

— Crezi că ar pleca să lupte alături de bizantini? 
întrebă cardinalul Bessarion, viu interesat. 

— De ce nu? replică sibilin Capranica. Instruirea 
procesului ar putea fi suspendată... 

Papa îl privi şovăielnic. 

— Propui să-l iertăm pe Malatesta? 

— Nu este vorba de o iertare definitivă, Sanctitate. 
Ar fi o simplă amânare cu termen mai lung sau mai 
scurt, în funcţie de convenienţe. Dacă se va supune 
imperativelor noastre, vom da şi noi dovadă de mai 
puţină severitate. 

— Capranica, eşti un vulpoi şi jumătate! râse senil 
de Cusa. 

— Scopul scuză mijloacele, Eminenţă! răspunse 
interpelatul. 

Piccolomini interveni cu spiritul său practic: 

— Să presupunem că am accepta oferta lui 
Malatesta. Cu ce am plăti condotta lui? Redusă chiar 
substanțial! Am fost nevoiţi să renunțăm la înființarea 
de noi impozite... 

Papa Niccolo îl privi cu severitate. 

— Am greşit când m-am gândit la noi impozite. 
Trebuia să lansez un apel principilor bisericii, 
monastirilor bogate, clericilor cu venituri frumoase. 

Aruncă O privire semicirculară asupra 
interlocutorilor săi, înveşmântaţi în mătase violetă. 

— Mai toţi cardinalii mei sunt bogaţi. Au palate, 
caleşti aurite, grajduri cu cai de rasă, armate de 


slujitori... Câţiva întrețin concubine scump plătite! 
adăugă cu asprime. Înainte de a condamna păcatele 
altora, să ne gândim la ale noastre şi să ne pocăim!... 

Făcu o pauză, apoi reluă cu ton potolit, dar cu 
implicaţii ascunse: 

— Dacă prețuiții mei cardinali, dacă episcopii, 
stareţii, abaţii ar ceda tezaurului o infimă parte din 
veniturile lor, am recruta pe cei mai pricepuți 
condottieri. Eminenţelor, să  reflectăm cu toată 
seriozitatea asupra acestei soluţii!... Acum să mă lăsaţi 
singur! Vreau să meditez. Să înalt rugăciuni 
Domnului. Poate îmi va călăuzi paşii pe drumul acesta 
greu pe care am pornit... Doresc să înțelegeţi un lucru: 
nu vreau ca pontificatul meu să fie îndoliat de căderea 
Constantinopolelui sub turci! Nu vreau ca istoria să 
mă stiematizeze fiindcă nu am făcut nimic pentru 
salvarea unuia dintre cele mai “strălucitoare centre ale 
creştinismului! 

Le întoarse spatele şi se sprijini cu mâna de masa 
lui de lucru. 

Cardinalii, penibil surprinşi de ieşirea Papei, se 
priviră  întrebători, apoi se înclinară şi părăsiră 
încăperea. 

Suveranul Pontif se uită la crucea simplă de lemn 
lustruit, aninată de perete. 

— Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă să fac ceva pentru 
oropsiții acestei lumi! 

Se simțea tare nefericit. Cardinalii, sfetnicii lui 
fireşti, erau, cu rare excepţii, fie servili, ca bietul de 
Cusa, fie aprigi la înavuţire, ca lacomul cardinal de 
Aquileea, fie setoşi de putere, ca acel trufaş cardinal 
Collona, care-l ura deoarece socotea că tiara papală i 
s-ar fi cuvenit lui, fie nişte idealişti rupti de realitate, 
ca Bessarion, savantul. Capranica era singurul 


demnitar papal cu adevărat capabil, dar păcătuia şi el 
prin marele său orgoliu. 

Se istovise străduindu-se să ridice Europa creştină 
împotriva Islamului. Rezultatele îi justificau oare 
eforturile? Uneori regreta temeritatea de care dăduse 
dovadă acceptând povara de vicar al lui Hristos. N-ar fi 
fost preferabil să-şi păstreze scaunul episcopal, mai 
puţin important, dar care îi îngăduia să se bucure de 
puţină linişte? Se gândea cu plăcere la vremurile de 
demult, când treburile bisericeşti îi îngăduiau clipe de 
răgaz pe care le folosea copiind manuscrise vechi. 
Câteodată se simţea ispitit să lase totul baltă, să se 
închidă în bibliotecă, în tovărăşia caligrafilor, să se 
aşeze într-un jilt şi să le urmărească măiestria cu care 
aşterneau pe foile netede de pergament slove cu 
multicolore înflorituri marginale. Adunase până acum 
pentru Biblioteca Vaticanului peste cinci mii de 
volume, iar caligrafi angajaţi cu anul copiau tot felul 
de manuscrise vechi, religioase, filozofice, literare, 
ştiinţifice. Îşi aminti zâmbind de demersurile lui 
Cosimo de Medicis, care — recunoscându-i competența 
şi autoritatea în acest domeniu — îl rugase, să-i 
întocmească o listă de câteva sute de tomuri, spre a fi 
copiate de caligrafii din slujba lui. 

În Biblioteca Vaticanului, volumele de dimensiuni 
apreciabile, ferecate în argint şi îmbrăcate în catifea 
roşie, erau orânduite pe rafturi de stejar frumos 
sculptate. Acum aştepta cu nerăbdare terminarea noii 
traduceri a Bibliei, încredințată eruditului florentin 
Giannozzo Mannetti. În concepţia lui, nemuritoarea 
operă, tălmăcită potrivit ultimelor teorii filologice, 
trebuia să-i asigure un loc de frunte în galeria 
potentațţilor glorificați de posteritate pentru încurajarea 
artelor. 


Papa Niccolo era unul dintre cei mai convinşi adepţi 
ai concepţiei îmbrăţişate de mai toţi erudiţii şi principii 
iluminați renascentişti: „Civilizaţia este trecătoare, 
amintirea evenimentelor politice se şterge din memoria 
oamenilor, dar cultura supravieţuieşte mileniilor”. 

Se întrebă de câte săptămâni nu mai trecuse prin 
Biblioteca Vaticanului?... 

— Ce-a spus Sanctitatea-sa la urmă, căci n-am prea 
înțeles? întrebă cardinalul de Cusa după ce se văzu în 
anticameră, alături de Capranica, Bessarion şi 
Piccolomini. Ştiţi, nu prea stau bine cu auzul. 

— A spus să ne dăm averile pentru apărarea 
Constantinopolelui, îl lămuri iritat Piccolomini. 

— Averile? se miră de Cusa. Pentru o mână de 
schismatici? 

—  Schismaticii aceştia sunt creştini ca şi noi, 
interveni cu reproş Bessarion. 

„Îţi convine să vorbeşti aşa, fiindcă îţi bate vântul 
prin buzunare, ripostă mintal Piccolomini. Eşti şi tu 
un linge-blide ca toţi romeii tăi. Te-am acceptat printre 
noi din milă, şi acum ne dai lecţii de umanitarism.” 

Cardinalul Collona, care se afla în anticameră şi 
aştepta să fie primit de Papă, se apropie de 
Piccolomini. 

— Mă faceţi curios, Eminenţă! Despre ce este vorba? 

Piccolomini îl informă în câteva cuvinte despre 
inițiativele Suveranului Pontif. 

Collona se înroşi ca un curcan. 

— Eh, bine vă face! L-aţi ales Papă pe obscurul fiu 
al unui şi mai obscur spiţer. 

— Chirurg, Eminenţă, îl întrerupse Capranica. 
Chirurg din Sarzano. 

— Chirurg, spiţer, totuna e! V-aţi gândit că are să vă 
fie recunoscător şi că are să vă menajeze. Acum face 


pe autocratul. Vrea să vă ia averile. Nu vă plâng! 
Prostiile se plătesc! 

— Dacă te-am fi ales Papă, ai fi procedat altfel? rosti 
cu ironie Bessarion. 

— Clerici nesocotiți! şuieră cu venin Collona, 
răsucindu-se pe călcâie şi îndepărtându-se de grupul 
cardinalilor. 

— În parte, are dreptate, zise Piccolomini. 

— Cine are dreptate? întrebă de Cusa, ducându-şi 
la ureche mâna făcută pâlnie. 

— Primarul din Sarzano! îi răspunse plictisit 
cardinalul Capranica. 


kkk 


Sultanul Mehmed se trezi din somn. Cămaşa de 
mătase îi era udă de sudoare; îl încinsese dogoarea 
focului mare din cămin. Îl durea capul şi simțea în 
gură o amărăciune dezagreabilă. Bătu din palme. Pajul 
de serviciu se ivi ţinând capul plecat şi mâinile 
încrucişate pe piept. 

— Porunceşte, Mărite Stăpâne! 

— Cât e ceasul? 

— În curând va fi miezul nopţii, Mărite Doamne! 

Sultanul mormăi nemulțumit. Nu dormise deci 
decât o jumătate de oră. După cină, când se dusese să 
se culce, se simţise atât de obosit, încât i se închideau 
ochii. În cursul zilei trecuse în revistă trupele 
concentrate la Adrianopole, inspectase atelierele de 
topitorie şi turnătoria de tunuri de la arsenal, 
prezidase o conferință a comandanților de mari unități 
şi participase la o şedinţă a Divanului, unde poruncise 
vizirilor şi  defterdarilor să sporească cheltuielile 
militare. Seara, la cină, îl toropise oboseala. Nici nu 
fusese în stare să urmărească dansul unor sclave 


circaziene, trimise în dar de Işak-Paşa, guvernatorul 
general al Anatoliei. Poate că şi vinul îl moleşise. 

Ameţit de somn, se întinsese pe pat, închipuindu-şi 
că va dormi fără vise până a doua zi de dimineaţă. Dar 
se repetase povestea din celelalte nopţi. Aţipise o 
jumătate de oră, apoi îl treziseră gândurile. 

Constantinopolele ajunsese să-l obsedeze, îi apărea 
şi în vis cu o frecvenţă exasperantă. Se făcea că îi 
asedia zidurile. Dar acestea, în loc să se năruie, se 
înălțau tot mai puternice, luând proporţiile unor munţi 
cu creste inaccesibile, pierdute printre nori. I se mai 
întâmpla să viseze un om cu trăsături nedefinite, 
înveşmântat într-o robă neagră, cu falduri agitate. 
Omul se apropia rânjind. Îi  desluşea dintii 
fosforescenți, ascuțiți şi zdraveni ca nişte colți de lup. 
Deodată, necunoscutul scotea din faldurile 
veşmântului un pumnal cu lamă şerpuitoare, un fel de 
kris malaez, şi se repezea asupra lui spre a i-l împlânta 
în piept. În clipa aceea, el, Mehmed, se trezea 
invariabil din somn. Coşmarul acesta, repetat aproape 
noapte de noapte, ajunsese să-l terorizeze. Era un vis 
premonitor? Îi era scris să moară asasinat? Sau omul 
cu robă neagră întruchipa Bizanțul? 

— Adu-mi hainele! ordonă pajului. Nişte haine 
cenuşii, de târgoveţ! 

Cobori din pat şi îşi dezbrăcă halatul. 

Pajul cunoştea gusturile sultanului. Trezi din somn 
pe colegii săi care se ocupau de garderoba imperială. 
Peste câteva clipe, îmbrăcămintea modestă, neutră, 
cerută de padişah, îi fu înfăţişată cu grăbire. 

Se ivi şi şambelanul de serviciu. 

— Să vină la mine principele Franco! ordonă 
Mehmed. Şi Zaganos-Paşa să vină. Îmbrăcaţi simplu, 
pentru oraş. 


Şambelanul porni să execute ordinul. 

— Stai! strigă sultanul. Pofteşte-l şi pe Mahmud- 
Paşa, şi pe Radu, feciorul lui Vodă Vlad. 

În vreme ce trimitea slujitori în căutarea 
personajelor indicate, şambelanul cântărea 
semnificația  vorbelor  padişahului. Ascensiunea 
meteorică a lui Mahmud şi a lui Radu, fiul Dracului, 
îngândurase pe mulți demnitari ai Curţii. Renegat, 
coborâtor din  stirpea imperială bizantină a 
Anghelizilor, Mahmud datora capriciilor extravagante 
ale sultanului înaintarea-i rapidă în ierarhia militară 
otomană. Zaganos îl socotea un rival primejdios, mult 
mai primejdios decât Franco Acciaiuoli, care nu 
renunțase la religia creştină. Îmbrăţişând 
mahomedanismul, Mahmud îşi deschisese automat 
porțile tuturor măririlor. Radu, un copilandru frumos, 
dar de o inteligență mediocră, nu promitea complicații. 
Peste câţiva ani, dacă creditul lui pe lângă sultan se va 
păstra, va fi înscăunat pe tronul Ţării Româneşti. Şi cu 
asta se va termina influenţa lui. 

Între timp, Mehmed îşi îmbrăca hainele de orăşean 
modest. Era nerăbdător să pornească incognito într- 
una din acele escapade nocturne, pe care de la o vreme 
le repeta tot mai des. Să se piardă neobservat printre 
locuitorii capitalei, să tragă cu urechea la comentariile 
lor, să prindă „pulsul” opiniei publice, acum, în 
preajma răfuielii cu Bizanțul. 

Îşi punea tocmai caftanul din stofă cenuşie, 
grosolan ţesută, când Franco, Zaganos, Mahmud şi 
Radu se înfățişară, supuşi. 

Mehmed le cercetă rapid cu privirea veşmintele. 
Satisfăcut de simplitatea lor, rosti scurt: 

— Ne vor însoți doi ofițeri din gardă. Selim şi lusuf. 
Să mergem! 


Îşi pipăi încă o dată jungherul de la brâu, îşi 
strânse caftanul în jurul corpului, apoi se îndreptă 
spre uşă. Urmat de cei şase bărbați, străbătu câteva 
culoare luminate de făclii aprinse, cobori o scară şi ieşi 
într-una din curțile interioare ale palatului. Străjile 
stăteau impasibile, prefăcându-se a nu-l recunoaşte. 
Toţi cei de la Curte erau la curent cu dorința bizară a 
sultanului de a umbla uneori deghizat într-un turc de 
rând. Dacă vreun soldat ar fi îndrăznit să-l salute, şi- 
ar fi semnat sentința de condamnare la moarte. 

Printr-o uşă joasă, lăsată deschisă ca din 
întâmplare, ieşi în sfârşit în piața din faţa palatului. 
Luna, redusă la proporțiile unui subţiratic corn 
luminos, arunca un fel de pulbere argintie asupra 
zidurilor înalte ce înconjurau palatul, asupra fântânii 
de piatră cu apă foşnitoare din centrul pieţei, asupra 
caselor cu ferestre întunecate, asupra platanilor 
desfrunziți, ce-şi întindeau ramurile răşchirate ca 
degetele unor mâini scheletice. 

În ulițele din jurul palatului nu se vedea nici urmă 
de vietate. S-ar fi zis că nu numai oamenii, ci şi 
animalele se fereau să treacă noaptea pe lângă 
reşedinţa sultanului. Mehmed ştia însă că, în ciuda 
orei târzii, forfota nu încetase în cartierele din preajma 
arsenalului. O lume bizară, cu preocupări şi mai 
bizare, care scăpa controlului autorităţilor. Inşi care 
ieşeau pe străzi ca huhurezii, odată cu venirea nopţii, 
şi care se topeau prin ungherele întunecate de îndată 
ce zorile prindeau a înălbi cerul. În ciuda edictelor 
stăpânirii, care interziceau localurilor publice să 
rămână deschise după miezul nopţii, lumea aceasta îşi 
avea locuri tainice de întâlnire. Raziile străjilor de 
noapte, oricât ar fi fost de severe, nu biruiau să facă 
ordine în rândurile acestor păsări nocturne. Mehmed 


le menaja tacit, fiindcă ştia că din sânul lor îşi luau 
avânt  răzmerițele, atât de primejdioase pentru 
împărăție. 

Un vânt rece, prevestitor de iarnă, sufla pe străzile 
strâmte, mai şerpuitoare decât meandrele pline de 
toane ale unui râu. 

Sultanul avea acum o ţintă precisă. Voia să vadă 
dacă se turnau şi noaptea — cu aceeaşi râvnă ca în 
timpul zilei — tunurile făgăduite de Orban. Dăduse 
poruncă să se muncească fără întrerupere. Echipele de 
turnători se schimbau din douăsprezece în 
douăsprezece ore. 

La intrarea în arsenal, santinelele nu-l lăsară să 
treacă. Mehmed se bucură, fiindcă avea acum dovada 
că se deghizase bine. Comandantul corpului de gardă, 
chemat la poartă, îl recunoscu îndată şi îngenunche în 
țărână, încovoindu-şi umil grumazul. 

—  Porunceşte, Înălțate Doamne, să tai capul 
soldatului care a săvârşit nelegiuirea de a nu te lăsa să 
intri! 

Mehmed ridică împăciuitor mâna. 

— Omul şi-a făcut datoria. Nu putea lăsa un străin 
să pătrundă fără autorizaţie în incinta arsenalului. 

Apariția sultanului în hangarele turnătoriei de 
tunuri nu întrerupse activitatea muncitorilor. Orban şi 
şefii de echipe aveau poruncă să nu irosească nici o 
clipă. 

Orban se afla la postul său. Transpirat, murdar de 
funingine, cu mâinile  bătătorite de muncă, 
supraveghea făurirea tunurilor gigantice, plănuite de 
el. Când îl văzu pe sultan, i se prosternă, sărutându-i 
vârfurile cizmelor. 


— Cum merg treburile, Orbane? Ce se aude cu 
tunul cel mare pe care mi l-ai făgăduit? Timpul trece, 
şi eu nu am timp de pierdut! 

— Înălțimea Ta, tunul va fi gata la termenul sorocit. 
Peste o lună facem probele de tragere. 

— Bine. Să te vedem. 

Mehmed rămase aproape o oră printre lucrători. Îl 
fascinau pârâiaşele incandescente de metal topit care 
se scurgeau prin jgheaburi, jerbele de scântei de 
deasupra apelor de foc. 

— Asemenea fântâni arteziene aş vrea să am în 
grădinile mele, spuse sultanul, contemplând jocurile 
de scântei, care aruncau pe obrajii spectatorilor tonuri 
de un roşu-aprins. 

Mehmed şi-ar fi prelungit vizita în atelierele de 
turnătorie, dar căldura sufocantă îl sili să iasă în 
curte. Când se văzu sub cerul liber, aspiră adânc aerul 
rece, curat. 

— Cum pot oamenii aceştia să lucreze în asemenea 
condiții? se întrebă cu glas tare Franco Acciaiuoli. 

Sultanul îl privi zâmbind straniu. 

— Munca e sfântă, Franco, munca e mai înălțătoare 
decât o rugăciune. Aşa spuneau şi egiptenii din 
vechime, şi asirienii. Le dau dreptate. Cu tunurile 
făurite în arsenalul acesta voi dobori zidurile semeţe 
ale Constantinopolelui. Tot cu ajutorul lor îţi vei cuceri 
tronul ducal. Să te pregăteşti, Franco! Mai curând 
decât te aştepţi, vei fi chemat la Athena. 

Padişahul făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Mătuşa ta, ducesa Chiara Giorgi, a făcut o 
prostie. S-a măritat cu iubitul ei, Bartolomeo 
Contarini. lar mie nu-mi convine un venețian pe tronul 
Athenei. Am şi ordonat constituirea unui corp 


expediționar care te va instala în fruntea ducatului. 
După cum vezi, mă ţin de făgăduială. 

Inima principelui se încălzi la focul ambițiilor trezite 
iarăşi de cuvintele sultanului. Într-o vreme îşi pierduse 
speranța că va mai dobândi sceptrul mult-râvnit. Îi 
reveni brusc în minte o frază rostită de Mehmed după 
o noapte de orgii: „Să nu te bucuri peste măsură când 
am să te trimit la Athena spre a-ţi pune pe cap 
Coroana. Va însemna că adânca şi încântătoarea 
noastră prietenie va începe să pălească. Interesele vor 
lua locul plăcerilor. Voi câştiga un aliat, Franco, dar 
voi pierde un prieten. Şi va fi păcat!” 

Acciaiuoli plecă genunchiul şi sărută cu evlavie 
dreapta sultanului. O bucurie amestecată cu o teamă 
ciudată îi cotropiră ființa. Aştepta cu nerăbdare să 
urce treptele tronului pe care şezuse şi părintele său. 
În acelaşi timp îl fulgeră bănuiala grozavă că începuse 
să piardă afecțiunea sultanului. Cine avea să-i ia 
locul? Mahmud? Radu? Ştia că duşmanii roiau în jurul 
său. Înalţii demnitari turci stipendiaţi de Chiara Giorgi 
nu vor încerca să-l sape, să-l dărâme, mai înainte ca 
el, Franco, să intre în Athena, sprijinit de trupele 
otomane? 

Mehmed îi şi uitase prezenţa. leşise din arsenal şi 
acum mergea înaintea însoțitorilor săi, agitat de 
gânduri trandafirii. Telurile lui se apropiau de 
împlinire. Foarte curând va deveni stăpânul 
Constantinopolelui şi, odată cu acesta, al întregului 
imperiu al romeilor. Imperiul Otoman va prelua 
emblema bizantină, „semiluna şi steaua”. El, Mehmed, 
va sublinia în acest chip continuitatea Imperiului 
Roman de Răsărit sub ocârmuirea otomană. În 
definitiv, înlăturarea lui Constantinos al Xl-lea şi 


înlocuirea lui cu Mehmed al II-lea nu trebuia să aibă 
decât semnificația unei schimbări de dinastii. 

Sultanului îi reveniră în memorie vorbele pline de 
tâlc ale unui trimis al Vaticanului: „Suveranul Pontif 
n-ar vedea cu ochi răi instalarea Înălțimii-tale pe 
tronul Bizanțului dacă ai accepta câteva picături de 
apă care să-ţi răcorească plăcut creştetul”. Un 
eufemism abil, care lăsa să se înţeleagă adevăratul 
sens al alambicatei fraze: botezul. 

Era limpede. Dacă s-ar învoi să se creştineze, regii 
din Europa l-ar accepta în augusta lor familie. 
Complicaţii fără de sfârşit, războaie pustiitoare, 
duşmănii seculare ar fi stinse. Mehmed era îndeajuns 
de lucid spre a înţelege că renunțarea la 
mahomedanism şi îmbrăţişarea creştinismului nu i-ar 
schimba fundamental viaţa lăuntrică. Era un filozof 
luminat, care cunoştea adevărata valoare a religiilor. 
Îşi dădea seama însă că nu putea face acest pas fără a 
se expune unor mari primejdii. În primul rând, ar 
pierde sprijinul mahomedanilor fanatici, care vedeau 
în război calea cea mai sigură pentru implantarea 
Islamului în întreaga lume. În al doilea rând, ar fi silit 
să schimbe însăşi structura statului. Câştigarea 
adeziunii Vaticanului, a supuşilor creştini dinlăuntrul 
Imperiului Otoman ar fi precumpănite de complicaţii 
atât de serioase, încât soluția aceasta, deşi 
seducătoare, trebuia abandonată. Dacă în decursul 
anilor condițiile se vor mai schimba, va relua studiul 
acestei delicate probleme. Până atunci o va închide 
într-unul din sertarele minţii lui şi o va lăsa să se 
dospească. Poate că într-o zi... cine ştie... 

Străbăteau o uliţă întortocheată, străjuită de case 
cufundate în întuneric şi în tăcere. 

— Ce linişte! se minună tânărul Radu. 


— Crezi? replică Mahmud. Eu mă îndoiesc. 

În aceeaşi clipă uşa uneia din casele aparent 
adormite se deschise şi în pragul ei apăru un bărbat 
clătinându-se. Silueta lui dezechilibrată se profila pe 
fundalul unei încăperi luminate zgârcit de opaițe, în 
care se înghesuiau, în jurul unor mese mici, mulțime 
de clienți. Uşa se închise în urma beţivanului, care se 
îndepărtă  fredonând un cântec cu  întortocheli 
orientale. 

— Coranul interzice drept-credincioşilor consumul 
băuturilor alcoolice! chicoti sultanul amuzat. 

Zaganos şi Mahmud îi ţinură isonul. Şi unul, şi 
celălalt îşi manifestau în acest chip dezaprobarea față 
de nişte oprelişti religioase excesive şi absurde. 

— Vinul a fost lăsat de zei pentru desfătarea 
muritorilor! grăi Mahmud cu indulgență. De ce să-i 
lipsim pe  bieţii oameni de o bucurie atât de 
nevinovată? 

— Băuturile alcoolice sorbite moderat în preajma 
bătăliilor stimulează bărbăţia! întări Zaganos. 

— Vinul deschide porţile Paradisului! supralicita 
Franco Acciaiuoli. 

— Pe Radu nu-l întrebăm, fiindcă este prea 
nevârstnic spre a se fi dedulcit cu vinul, râse sultanul. 
Să intrăm şi noi în localul ăsta, în care muşteriii 
găsesc cea mai dulce otravă! 

Împinse uşa şi pătrunse în ceainăria înțesată de 
oameni. Mirosul greu de sudoare acră îl făcu să se 
strâmbe uşor. Se strecură printre mese până la o 
bancă liberă, lipită de perete. Se aşeză, făcând loc şi 
însoţitorilor săi. 

— Rachiu! porunci cafegiului, care se apropie 
săltându-şi pântecele. 


Acesta aruncă o privire speriată în jur, apoi se 
plecă la urechea sultanului: 

— Mai încet, efendi! Vrei să mă nenoroceşti? Cine 
ştie dacă nu s-o fi strecurat pe-aici vreun om de-al 
stăpânirii! Ţii să-mi pierd pâinea? Nu cunoşti 
obiceiurile de pe aici? Dacă vrei rachiu, ceri ceai tare. 
Ştiu eu ce înseamnă asta. 

— Fie, încuviință Mehmed, bine dispus. Adu şase 
ceaiuri tari. Totdeodată îți mulțumesc pentru 
încredere. 

— Nu-mi mulțumi! Îmi fac şi eu treburile! Dacă mi- 
ai fii trezit bănuieli, nu-ţi serveam ceai tare, oricât m-ai 
fi rugat. Dar să ştii că preţul... 

— Avem cu ce plăti, spuse scurt Zaganos. Şi noi ne 
facem treburile. Adu mai repede ceaiurile! Dar să fie pe 
gustul nostru! Să simţim că ne pocnesc urechile! 

— Aduc. Aduc îndată! 

Oamenii de la celelalte mese începură să arunce 
priviri iscoditoare asupra sultanului şi a tovarăşilor 
lui. Pentru obişnuiţii localului, indivizi certaţi cu legea, 
figurile noi nu erai niciodată binevenite. Mehmed, deşi 
le observase reacţia, stătea senin ca şi când n-ar fi 
avut nimic să-şi reproşeze. 

Sosiră şi pretinsele ceaiuri. Puțin zahăr ars 
întuneca rachiul, dându-i o înfăţişare nevinovată. 
Mehmed îşi goli la repezeală ceaşca şi îşi plescăi 
satisfăcut limba. 

Cafegiul îl privi cu admiraţie. 

— Să-ţi fie de bine, efendi! Ții bine la băutură! Ţi-am 
dat cel mai tare rachiu din prăvălie! Am bănuit eu că 
am face cu un cunoscător. 

— A fost straşnic! conveni cu bonomie Mehmed. 


Şi însoțitorii lui îşi goliră ceştile. Radu, deşi detesta 
rachiul, îl bău fără să crâcnească, până la ultima 
picătură. 

În realitate, sultanul îşi pierduse buna dispoziţie. 
Intrase în cafenea spre a trage cu urechea la cele ce se 
vorbeau pe la mesele din jur, dar mugşteriii, mai 
suspicioşi decât patronul, îl priveau cu ostilitate 
reținută, păstrând o tăcere ostentativă. 

— Fă plata! ordonă lui Zaganos. 

În vreme ce vizirul achita băuturile, se ridică de pe 
bancă şi porni spre ieşire. 

În aceeaşi clipă, un bărbat între două vârste, cu 
turban soios şi cu un brâu roşu sânge-de-bou, se 
desprinse dintr-un grup de indivizi cu mutre bizare şi 
se apropie de sultan. Îşi ţinea mâna la centură. Când 
ajunse în preajma lui Mehmed, dădu să ridice braţul. 

„Are o armă în mână! gândi într-o frântură de 
secundă padişahul. Vrea să mă omoare!” Avu brusc 
senzaţia că se repetă pe viu atentatul din visul său 
profetic. Reacţiile lui erau fulgerătoare. Fără să şovăie, 
îşi vâri mâna sub caftan, smulse hangerul din teacă şi, 
cu un gest rapid, îl înfipse în pieptul bărbatului cu 
turban soios. Acesta bolborosi ceva neînțeles, dar 
sângele îl podidi pe gură, înecându-l. Vâsli braţele prin 
aer şi se prăbuşi horcăind pe podeaua de lemn. Mâna 
lui, pe care sultanul o socotise înarmată, se desfăcu 
spasmodic, lăsând să se vadă că era goală. Zgârie într- 
o ultimă zvârcolire scândurile murdare şi tocite, apoi 
încremeni. 

Muşteriii de la mese săriră în picioare. Lamele unor 
cuțite răsăriră lucind de sub haine. Mânia se oglindea 
pe toate chipurile. 

Însoţitorii sultanului se priveau uluiți. lusuf îşi 
dădu seama că păstrarea incognito-ului ar putea 


primejdui însăşi existența sultanului. Tovarăşii celui 
căzut păreau hotărâți să-i răzbune moartea. 

— În genunchi cu toţii! tună lusuf. Închinaţi-vă 
Stăpânului vostru, Padişahul! adăugă, arătând cu un 
gest teatral pe Mehmed. 

Glasul lui aspru, cavernos, ochii-i cu sclipiri de 
oțel, dar mai ales vorbele rostite îşi făcură neîntârziat 
efectul. Oamenii apostrofați se priviră plini de 
înspăimântare, apoi îngenuncheară cu frunțile la 
podea. 

— Iertare, stăpâne! îl implorară. Iertare! Iertare! 

Mehmed şi însoțitorii lui părăsiră nestingheriți 
localul. Când se văzură în stradă, sultanul se întoarse 
spre lusuf, care-l privea tulburat. 

— Iusuf, mi-ai salvat viaţa! vorbi cu încordare în 
glas. Ar trebui să-ți mulțumesc. Dar mi-ai încălcat 
porunca de a nu mi se dezvălui identitatea. Pregăteşte- 
te să mori! 

Ofiţerul i se aruncă la picioare şi îi sărută vârfurile 
cizmelor. 

— Mă supun hotărârii tale, Luminate Stăpâne! 

La un semn al sultanului, celălalt ofițer, Selim, îşi 
scoase iataganul din teacă şi porunci: 

— Ridică-te, lusuf! 

Acesta se execută fără ezitare. 

lataganul mânuit de Selim descrise la orizontală o 
mişcare semicirculară, retezând capul condamnatului, 
care zbură, rostogolindu-se pe caldarâm. Trupul 
descăpățânat rămase o clipă în picioare, apoi se 
prăbuşi, zbătându-şi membrele. 

Mehmed îi aruncă o ultimă privire. 

— A fost un bun soldat. Mâine să fie înmormântat 
cu toate onorurile militare! Selim, rămâi să faci de 


pază lângă trupul lui până ce vom trimite oameni să-l 
ridice! 

Radu cel Frumos se stăpânea cu greu să nu 
vomeze. Spectacolul oferit de căpățâna care zăcea pe 
caldarâm, în mijlocul unei băltoace de sânge, făcuse să 
i se întoarcă stomacul pe dos. 

— Să ne înapoiem la palat! ordonă Mehmed. În 
noaptea asta vom mai avea de lucru, Zaganos!... 

Când sultanul sosi la  reşedința-i imperială, 
începuse să se lumineze de ziuă. Guvernatorul general 
al Rumeliei, îmbrăcat în ţinută de ceremonie, îl aştepta 
spre a-i raporta o veste proastă. 

— O galeră venețiană, venind dinspre Marea Neagră, 
a trecut pe sub zidurile fortăreței Boghaz Kessen, fără 
a ţine seamă de semnalele care-i ordonau să oprească, 
spre a i se controla încărcătura. 

Sultanul îşi muşcă buzele. 

— Tunurile noastre n-au tras? 

— Au tras, dar nava venețiană apucase să se 
îndepărteze, aşa că tirul de artilerie n-a mai avut efect. 

Mehmed îl sfredeli cu privirea. 

— Înseamnă că exemplul pe care l-am dat, 
trăgându-l în ţeapă pe căpitanul Rizzo, a fost zadarnic! 
Poruncile mele continuă a fi nesocotite de ghiauri! lar 
ofițerii mei nu sunt în stare a le face respectate! 

Glasul lui, reţinut la început, se umflă, revărsându- 
se ca un val de ape dezlănţuite: 

— Comandantul fortăreței să fie tras în ţeapă! Şi 
comandantul artileriei de pe Boghaz Kessen să sufere 
aceeaşi pedeapsă! Iar ofițerilor pe care-i vei numi în 
locul lor să le pui în vedere că vor împărtăşi soarta 
predecesorilor dacă vor mai îngădui vreunei nave 
străine să le treacă pe sub nas, în ciuda ordinelor 
mele! Acum poţi pleca! 


kkk 


Ningea şi era frig la Constantinopole... Pe când aici, 
pe platourile înalte şi aride ale Abisiniei, arşița atârna 
grea asupra firii, încingea nisipul şi pietrele, pălea 
vegetația, şi aşa dezolant de săracă, încălzea apa 
făcând-o  leşioasă şi searbădă la băut, altera 
alimentele, împănând cu viermi carnea, putrezind 
fructele, uscând pâinea pământie şi întărind-o ca pe o 
cărămidă. 

În vreme ce călca greoi, cu sandalele sale încinse la 
tălpi, pe pietrele ascuţite şi fierbinţi, cuviosul 
Theophilactos se gândea cu nostalgie la viforniţele din 
Tracia, la zăpada albă şi sticloasă, la frigul înviorător şi 
atât de curat, la munţii înveşmântaţi în gheață 
sclipitoare. Acolo se născuse şi acolo îşi petrecuse 
copilăria. Un unchi, călugăr cu vază într-o monastire 
din Constantinopole, îl îndemnase să îmbrace rasa 
monahală. 

— E mai bine să te închizi între zidurile unei 
monastiri, să te dedici rugăciunilor şi meditaţiei decât 
să robeşti sub turci. 

Theophilactos îi ascultase povaţa şi se lepădase de 
cele lumeşti, intrând în marea familie a slujitorilor lui 
Dumnezeu. Capriciile soartei, care înrâuresc în egală 
măsură şi pe laici şi pe monahi, îl mânaseră — cum 
mână vântul o frunză stingheră — dintr-o monastire 
într-alta, până ce se pomenise că este chemat a 
îndeplini funcţia de bibliotecar la Patriarhia din 
Alexandria. Nu i se oferise o sinecură. Tezaurul de 
cărți în care avea să-şi depene mulți ani din viață 
cuprindea manuscrise rarisime, în mai toate limbile 
moarte sau vorbite pe țărmurile Mediteranei 


> 


Occidentale, în Levant şi în nord-estul Africii. Fiindcă îi 


plăcuse învățătura, Theophilactos ajunsese nu numai 
un erudit teolog, ci şi un lingvist care stăpânea latina, 
greaca veche şi cea modernă, italiana, spaniola, araba, 
amharica, persana şi câteva dialecte din India. Într-o 
vreme se spusese că va urca cele mai înalte trepte ale 
ierarhiei bisericeşti. Se găsiseră însă ecleziaşti invidioşi 
şi mediocri, care i se puseseră de-a curmezişul. Scârbit 
de intrigile lor, Theophilactos — pe atunci călugăr în 
monastirea Lavra de pe Muntele Athos — îşi scuturase 
papucii şi se exilase în Egipt. Patriarhul Alexandriei, 
care-i cunoştea reputaţia, îi oferise un liman în marea 
bibliotecă adunată de el şi de predecesorii săi cu 
neobosite strădanii şi cu preţul unor mari sacrificii 
băneşti. 

Dar şi aici îl urmărise neghiobia oamenilor. 
Preacuviosul Arthemios, primul bibliotecar, un monah 
pe cât de venerabil la înfăţişare, pe atât de meschin şi 
de limitat la minte, începuse să-l urască de îndată ce 
îşi dăduse seama că în subordinea lui intrase un 
călugăr învăţat, care îl putea oricând înlocui. Îi făcea 
mizerii fără număr, căci în asemenea treburi era 
neîntrecut. Când patriarhul ceruse ajutoarelor lui să-i 
propună un monah întreprinzător pe care să-l trimită 
într-o misiune de încredere în Abisinia, preacuviosul 
Arthemios îl recomandase cu ostentativă căldură pe 
Theophilactos, bun cunoscător al limbii amharice. 
Dacă manevra reuşea, scăpa de un concurent 
supărător, care — cine ştie — va pieri poate pe 
coclaurile îndepărtate şi inospitaliere ale Africii 
Răsăritene. Patriarhul ţinuse seama de recomandările 
primului bibliotecar şi îi poruncise lui Theophilactos să 
ia toiagul de pelerin şi să pornească la drum. 

Când i se spusese ce avea de făcut, doctul 
bibliotecar se cutremurase. Patriarhul, încunoştințat 


de eforturile Papei Niccolo de a aduna bani pentru 
salvarea Constantinopolelui ameninţat de turci, se 
gândise că ar fi ruşinos ca el, şeful bisericii ortodoxe 
copte, să nu întreprindă nimic pentru fraţii lui 
ortodocşi din Bizanţ. Or, Abisinia, ţară bogată aflată 
sub păstorirea sa, ar putea furniza împăratului 
Constantinos, dacă nu soldaţi, cel puţin aur, cu care 
împăratul romeilor să tocmească mercenari. 

Pe Theophilactos îl cuprindeau fiorii numai la 
gândul că împăratul Abisiniei i-ar încredința aurul 
cerut de patriarh. Cu ce-l va transporta până la 
Alexandria? Pe ce oameni se va putea bizui? 

Înainte de plecare, patriarhul îi dăduse instrucţiuni 
vagi. În temeiul unor străvechi legi nescrise, acesta era 
învestit cu puterea de a numi pe şeful bisericii 
ortodoxe abisiniene, faimosul abuna, al cărui titlu 
echivala cu acel de episcop primat. În practică, însă, 
numai la atât se limita legătura de dependenţă a lui 
abuna față de Patriarhia din Alexandria. Inexistența 
unor căi de comunicaţie permanente şi imposibilitatea 
de a întreține o corespondenţă regulată cu lumea 
ortodoxă din afară făceau ca biserica abisiniană să se 
ocârmuiască după legi proprii, socotite adeseori eretice 
de către teologii dogmatici din Alexandria. 

I se mai spusese lui Theophilactos că sarcina lui 
era îngreunată şi de faptul că regele regilor Etiopiei, al 
cărui titlu oficial era Negusa Nagast, nu avea o 
reşedinţă statornică. Curtea se deplasa de la un capăt 
la altul al țării, spre a îngădui suveranului să ţină sub 
un necurmat control personal pe regii subalterni, 
amatori să se scuture cu orice prilej de autoritatea 
supremă a Negusului Nagast şi să-şi proclame 
independenţa. Cuviosul Theophilactos trebuia în 


primul rând să dea de urma regelui regilor, spre a-i 
supune mesajul patriarhului din Alexandria. 

Graţie unui document de liberă trecere, semnat de 
sultanul Malik Zahir al Egiptului, monahul izbutise să 
se îmbarce pe o corabie arabă cu care străbătuse 
Marea Roşie, ieşind apoi în Oceanul Indian, astfel 
încât, după o călătorie exasperant de înceată şi în 
condițiuni primitive, ajunsese pe coasta Abisiniei, 
debarcase la Arkiko, aproape de Massaua, şi, după ce 
îşi angajase patru localnici care să-l călăuzească şi să-i 
care  boartfele, se adâncise în interiorul ţării. 
Theophilactos nu avea înclinări de explorator. Ar fi 
preferat să stea adâncit în lectura unui volum cu 
conținut savant, în vreuna din încăperile răcoroase ale 
bibliotecii alexandrine, decât să umble pe nişte 
coclauri nu numai necunoscute, dar şi ostile. Îl 
înfricoşau reptilele atât de scârboase şi le căuta tot 
timpul cu privirile, deşi însoțitorii lui îl asigurau că în 
timpul zilei scorpionii şi şerpii stau ascunşi prin nisip 
ori pe sub pietre, spre a se feri de arşiță. Viermii care 
colcăiau prin bălțile stătute, din care era nevoit să bea 
ca să-şi astâmpere setea, îi stârneau o necontenită 
senzaţie de vomă. Ziua, când îl strivea dogoarea 
soarelui, era ispitit să-şi dezbrace veşmântul monahal 
şi să umble gol ca Adam în Paradis. Noaptea, în 
schimb, se lăsa frigul şi trebuia să-şi învelească trupul 
cu două sau trei pături, sub care dârdâia de îi 
clănțăneau fălcile, ca şi când l-ar fi cuprins o criză de 
malarie. Cel mai vârstnic dintre însoțitori îi prepara 
nişte ceaiuri din ierburi, ce-i mai linişteau frigurile. 

Pe  Theophilactos îl  impresionase mulțimea 
bisericilor cu ornamentele lor sculptate şi cu bizarele 
lor basoreliefuri înfățişând regi şi fiinţe fabuloase, 
nelipsite până şi din cele mai sărăcăcioase şi primitive 


sate, cu colibe circulare, din chirpici, având o singură 
încăpere, în care se înghesuiau, pe lângă întreaga 
familie, şi animalele domestice. 

Îl uimise şi numărul mare de monastiri construite 
pe înălțimi, ca nişte cetățui. Călugării şi preoţii se 
bucurau de o viață mult mai îmbelşugată decât a 
mirenilor. Dar practicile lor religioase îl scandalizaseră 
pe Theophilactos. Bun cunoscător al amharicii, limba 
vorbită, cât şi a gheezului, limba liturgică, putea să-şi 
dea seama de supraviețuirea unor cutume păgâne, 
cum ar fi, de pildă, dansurile religioase, în ropote de 
tobe, menite să anime liturghia. Constatase în acelaşi 
timp pătrunderea unor puternice influențe iudaice: 
obligativitatea circumciziunii, respectarea sabatului, 
deosebirea dintre carnea pură şi cea impură, precum 
şi practici sângeroase, cum ar fi sacrificarea de 
animale la sfinţirea unei biserici. Îl irita şi chipul în 
care abisinienii sărbătoreau naşterea Domnului şi 
înălțarea la cer de douăsprezece ori pe an. Dar cel mai 
tare îl scandaliza poligamia, admisă cu seninătate de 
biserica abisiniană. 

Theophilactos primise de câteva ori găzduire între 
zidurile mohorâte ale unor fortărețe. Într-una dintre 
acestea văzuse odată un tânăr, care, la apariţia lui, se 
ascunsese înspăimântat. Intrigat, ceruse explicații 
unui însoțitor al său. Acesta rotise cu frică ochii, apoi 
îi şoptise: 

— Să nu afle paznicii fortăreței că l-ai văzut pe 
tânăr! Altfel îl sugrumă şi pe el, şi pe tine, cuvioase. 

Theophilactos crezuse că n-a înţeles bine. 

— Să ne sugrume? De ce? 

— Tânărul pe care l-ai văzut este un nepot al regelui 
regilor. Rudele de sex bărbătesc ale suveranului sunt 
sechestrate în cetăţui, departe de lume. Străinii care 


încearcă să ia legătura cu aceşti prizonieri de neam 
mare suferă pedeapsa cu moartea. Înainte vreme, fraţii 
Negusului erau ucişi de îndată ce acesta se urca pe 
tron. Acum obiceiurile s-au mai îmblânzit. 

Tot de la însoțitorii săi, cu care stătea de vorbă 
seara, înainte de a se culca, aflase şi alte ciudăţenii 
despre monarhii abisinieni. Amda Seyon, de pildă, 
tatăl actualului suveran, îşi inaugurase domnia 
seducând pe una din concubinele părintelui său şi 
culcându-se cu cele două surori ale lui. Un călugăr, pe 
nume Honorius, aruncase asupra sa anatema. Drept 
represalii, Negusul ordonase biciuirea monahului în 
plină stradă. Peste câteva zile, oraşul luase foc. 
Călugării răspândiseră zvonul că şiroaiele de sânge de 
pe spinarea lui Honorius se preschimbaseră în flăcări, 
incendiind oraşul. Amda Seyon îi acuzase atunci pe 
monahi că fuseseră autorii sinistrului. Îi biciuise pe 
toţi, apoi îi exilase în cele mai îndepărtate şi sălbatice 
colțuri ale ţării. Dar odată cu maturizarea sa, Amda 
Seyon devenise un suveran cumpătat, un înțelept şi 
un mare războinic. 

„Grozav se mai repetă istoria!” cugetase atunci 
Theophilactos, care cunoştea povestea suveranului 
turcilor, Mehmed al II-lea, ucigaşul fraţilor săi. 

Cuviosul bibliotecar, veşnic atent la obiceiurile 
bizare ale localnicilor, observase că hamalii lui îşi 
atârnau pe frunte şi la încheieturile mâinilor nişte 
iconiţe ori de câte ori se pregăteau să intre în vreo 
localitate mai însemnată. Odată, pe când străbăteau 
un târg, văzu în piața centrală un eşafod pe care se 
afla un butuc înroşit de sânge. Proprietarul hanului 
unde îşi găsi găzduire îi astâmpără curiozitatea 
explicându-i că în ajun fuseseră executați prin 
decapitare, din porunca marelui stăpân al timpului, 


trei bărbaţi prinşi în oraş fără iconițele pe care erau 
obligaţi să le poarte asupra lor. Îi arătă apoi iconitele 
pe care el însuşi le avea prinse pe frunte şi la mâini. 
Erau trei la număr. Theophilactos le  descifră 
inscripțiile amharice. Pe prima scria: „Aparţin trup şi 
suflet Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh”. A doua avea 
un text uluitor: „Reneg pe Diavolul sălăşluit în trupul 
Domnului nostru Isus Hristos”. În sfârşit, pe a treia 
scria: „Reneg pe Dacek, blestematul. Sunt sluga prea- 
supusă a Fecioarei Maria, muma Creatorului acestei 
lumi”. 

Theophilactos îşi îngropă întristat fruntea în palme. 

„Oh, Doamne, şi aici a pătruns intoleranţa! De ce 
îngădui asemenea nelegiuiri săvârşite în numele tău?” 

Câteva zile după această întâmplare, nişte ţărani 
întâlniți pe drum îi spuseră că „oraşul mişcător” al 
Negusului s-a oprit pentru puţin timp în valea de după 
culmea muntelui din faţă. 

— După ce ajungeţi pe coama aceea zimţată de 
stânci, mai aveţi cale de două ceasuri şi ajungeţi la 
Curtea Negusului. 

Oboseala lui Theophilactos se topi pe dată. 
Apropierea „oraşului mişcător” îi trezi energia. O luă la 
picior, urmat de oamenii lui, care-şi puseră la vedere 
iconițele. 

S-ar fi zis că reşedinţa mobilă a regelui regilor era 
înzestrată cu proprietăți magnetice. Din toate punctele 
zării convergeau spre „oraşul mişcător”, aflat într-un 
temporar repaos, caravane de toate mărimile, unele 
modeste, altele pline de strălucire, în funcţie de 
importanța personajelor ce se îndreptau spre Curtea 
Negusului. Theophilactos şi cei patru hamali ai săi se 
pierdură curând în şuvoaiele de oameni care urcau 
povârnişul stâncos al muntelui. Când ajunse pe culme 


şi îşi aruncă privirile asupra văii largi, mărginită de 
povârnişuri înspicate cu smocuri de copaci firavi, i se 
tăie respiraţia. „Oraşul mişcător”, conglomerat de 
corturi de cele mai felurite dimensiuni, dar orânduite 
după o strictă geometrie, se desfăşura pe o mare 
întindere. Printre construcţiile de pânză variat 
colorate, se scurgeau încoace şi încolo tot felul de 
oameni înveşmântațţi în alb şi cu nişte pelerine scurte, 
brune, aruncate pe umeri. Din colcăiala aceea de lume 
se ridica un zumzet surd, ca dintr-un imens roi. 
Spirale de fum se înşurubau la verticală în văzduhul 
incandescent, paralel cu prăjinile înalte ale unei 
puzderii de drapele, ce deosebeau corturile regale de 
cele rezervate demnitarilor, bisericilor ambulante, 
clerului, gărzilor regale ori căpeteniilor militare. 
Corturi mai mici adăposteau gloata de slujitori, de 
meseriaşi şi de călugări ce însoțeau pretutindeni 
caravana Negusului. 

Văzute de departe,  pavilioanele rezervate 
suveranului, numeroaselor lui soții şi turmei de copii 
sclipeau orbitor, căci pânza lor era împletită cu fire de 
aur, ce împrumutau lumină din văpaia soarelui. Toate 
erau înconjurate de un gard confecționat din stofă 
foarte groasă. În acest vast țarc fusese amenajat, pe 
lângă un spaţiu de joacă pentru progenitura regală, un 
teren afectat audienţelor sub cerul liber, precum şi o 
grădină de asemenea ambulantă, folosită în 
exclusivitate de soțiile şi concubinele suveranului. 

Pentru ca prezența dumnezeirii să se facă 
permanent simțită, ţarcul regal era flancat de două 
corturi uriaşe, ce ţineau loc de biserici; în corturi 
anexe se păstrau veşmintele preoţeşti şi obiectele de 
cult. Corturile armatei de paji ce-l slujeau pe suveran, 


precum şi cele ale bucătarilor aveau de asemenea 
bisericile lor. 

Menajeria regală şi în special cei patru lei înlănțuiți 
care-l însoțeau pe Negus în toate deplasările ocupau 
un grup de pavilioane nu prea depărtate de corturile 
rezervate tribunalului, judecătorilor, închisorii şi 
nelipsitei biserici aferente, în care condamnatții la 
moarte îşi primeau ultima împărtăşanie. 

Marele stăpân al timpului, inchizitorul-şef al ţării, 
îşi avea cortul lui izolat cu strictețe, căci atât lui, cât şi 
călugărilor din subordinea sa le era interzis contactul 
cu femeile, spre a-şi păstra neîntinată puritatea. Nici 
cu laicii nu aveau voie să stea la aceeaşi masă. Când le 
venea sorocul să se tundă, trebuiau să obțină 
aprobarea expresă a Negusului, pentru ca nu cumva 
părul lor să fie folosit spre a li se face farmece, 
susceptibile a le modera zelul. 

Abuna, episcopul primat al Abisiniei, sau, cum i se 
mai spunea, marele catholicos, era stăpân peste alt 
grup de corturi foarte numeroase, dar neîncăpătoare 
pentru mulțimea de clerici ce-l slujeau zi şi noapte. 
Miniştrii şi ceilalți demnitari ai Curţii îşi aveau 
cartierul lor aparte, păzit cu străşnicie, pentru ca 
solicitanții să nu ajungă la ei decât pe căi strict 
oficiale. În felul acesta se împiedica şi coruperea 
funcționarilor înalți. Medicii şi scribii Curții se 
învecinau cu corturile paznicilor de animale. 

Uriaşa tabără era împrejmuită de bariere înalte, 
confecționate dintr-o stofă flocoasă şi foarte ţeapănă. 
La numeroasele intrări făceau de pază militari plini de 
importanţă. În afara barierei se îmbulzeau dezordonat 
corturile solicitanţilor de tot felul, ale neguţătorilor 
veniți din diverse regiuni ale ţării sau de peste hotare, 
pentru a oferi spre vânzare mărfurile lor Negusului şi 


simandicoaselor personaje de la Curte. Tot acolo se 
înşiruiau şi corturile trimişilor diplomatici, acreditaţi 
să trateze cu miniştrii Negusului. 

Theophilactos trebui să aştepte mai bine de o 
săptămână până ce scrisorile lui de acreditare fură 
cercetate şi acceptate de către ministrul „Mâinii stângi” 
al Negusului, demnitar însărcinat cu treburile civile ale 
statului. Ministrul „Mâinii drepte” avea în resortul său 
armata şi apărarea hotarelor ţării. Călugărul nu avu 
însă timp să se plictisească, căci spectacolul era demn 
de interes. În tabără intrau şi ieşeau tot felul de 
personaje importante, însoţite de numeroşi slujitori, 
regi ai unor ţinuturi subordonate  Negusului, 
guvernatori, căpetenii militare, la care se adăugau 
procesiuni religioase care şerpuiau asemenea unor 
imense miriapode cernite, curieri grăbiţi şi plini de 
colb, îmblânzitori de animale care aduceau cele mai 
felurite sălbăticiuni  târâtoare, urlătoare sau 
agăţătoare, menite a împrospăta menajeria Negusului. 

Într-o dimineaţă, curiozitatea lui Theophilactos fu 
trezită de apariția în afara taberei a unui ins mai 
degrabă tânăr, cu figura impunătoare, cu capul 
descoperit şi cu torsul gol până la brâu, care stătea 
nemişcat în pripătul de soare, fără ca nimeni să-l 
întrebe ce vrea sau ce caută. Un slujitor în haine albe 
îi aducea din când în când apă de băut, dar nimic de 
mâncare. După trei zile de imobilitate totală, care, 
socoti Theophilactos, dovedise nu numai răbdarea de 
fier a personajului, dar şi rezistența-i fizică, se înfățişă 
la poarta barierei unui ofițer, din garda regală. 

— Ce pofteşti? întrebă cu aroganță militarul. 

— Îl caut pe Regele Regilor, pe Stăpânul Stăpânilor! 
răspunse necunoscutul. 

— Cine eşti tu? întrebă iarăşi ofițerul. 


— Sunt cel mai umil slujitor al Regelui Regilor. Sunt 
cel care-i înşeuează catârul. Fac din trupul meu scară, 
pentru ca stăpânul meu să încalece. Cu mâinile mele îi 
spăl augustele picioare, iar din părul meu fac ştergar 
cu care să i le usuc. Aduc Stăpânului meu tot ceea ce 
mi-a poruncit! 

— Atunci treci, Rege al Godjamului! 

Dintr-o tabără instalată în afara barierelor 
„oraşului mişcător” izbucniră urale. Supugşii regelui din 
Godjam, veniţi odată cu acesta, îşi manifestau bucuria 
fiindcă suveranul lor era primit de regele regilor. 

Tânărul regele al Godjamului, fără să dea semne de 
oboseală după  îndelungata-i veghe, îşi îmbrăcă 
veşmintele de ceremonie, apoi pătrunse în incinta 
„oraşului mişcător” urmat de un impozant cortegiu. 

Theophilactos află cu uimire că acesta era 
ceremonialul primirii de către Negus a regilor şi 
guvernatorilor convocați în prezenţa sa. 

Armata de slujitori ai tânărului rege al Godjamului 
defila acum, purtând „tributul” pe care acesta îl 
adusese stăpânului său. Trecură astfel trei mii de cai 
ţinuţi de căpăstru de tot atâţia paji, urmaţi de trei mii 
de catâri, cu slujitorii respectivi. După aceea apărură 
trei mii de tineri ţinând pe brațe câte un balot de 
bumbac ce avea să fie folosit pentru corturi. Alţi trei 
mii de oameni — cifră simbolică — cărau baloturi de 
stofe fine şi mătăsuri. Cortegiul se încheie cu treizeci 
de oameni ce etalau pe tăvi de argint pietre scumpe şi 
pulbere de aur. 

În altă zi, Theophilactos fu martorul unei scene 
care-i făcu greață. Se plimba pe malul unui râu cu ape 
sărace, din apropierea „oraşului mişcător”, când într- 
un loc, unde albia se lărgea într-un fel de lighean 
uriaş, văzu făcând baie un mare număr de bărbaţi şi 


femei cu desăvârşire goi. Scandalizat de lipsa lor de 
pudoare, ceru explicații unui spectator, care nu părea 
deloc uimit de indecența oamenilor din apă. Acesta îi 
arătă o ceată de clerici care stăteau pe celălalt mal şi 
binecuvântau cu gesturi largi turma de mireni 
despuiați. 

— Ăştia din apă au fost creştini, dar au trecut unii 
la credința mozaică, alții la cea mahomedană. Acum se 
întorc la creştinism şi sunt botezați din nou. 
Dumnezeu şi Sfânta Fecioară iubesc pe fiicele şi pe fiii 
rătăciți care revin pe drumul cel bun. 

În aceeaşi după-amiază cucernicul trimis al 
patriarhului din Alexandria fu încunoştințat că în 
dimineața următoare va fi primit de Majestatea-sa 
Negusul Zara Yakob. Foarte emoţionat, Theophilactos 
îşi scutură energic rasa călugărească, se spălă, îşi 
pieptănă părul, barba şi îşi curăță unghiile, ca să se 
înfățişeze cât mai cuviincios suveranului Abisiniei. 
Pentru prima oară în viaţă avea să vorbească unui 
rege, şi aceasta îi crea mii de probleme: cum trebuia să 
se poarte, ce cuvinte să folosească şi mai ales cum să- 
şi orânduiască argumentele spre a fi cât mai 
convingător. 

Negusul Zara Yakob îl primi în cortul său aproape 
de amiază, cinstire acordată numai personajelor foarte 
însemnate. Ambasadorul patriarhului Alexandriei nu 
putea fi decât o personalitate cu renume şi cu o 
autoritate corespunzătoare. Când modestul bibliotecar 
patriarhicesc şi autocratul rege al regilor se văzură faţă 
în față, încercară reciproc un simțământ de ascunsă 
dezamăgire. Theophilactos nu era impunător şi plin de 
sine ca acei principi ai Bisericii cu care suveranul intra 
în mod firesc în contact. Treptat, însă, înțelepciunea şi 
lipsa lui de îngâmfare îl câştigară pe Negus. Pe de altă 


parte, nici Regele regilor nu corespundea imaginii pe 
care cuviosul şi-o făcuse despre fabulosul personaj 
care lăsa regii să se umilească la poarta sa mai înainte 
de a-i primi în audienţă. Zara Yakob era pipernicit, 
negricios, ciupit de vărsat, avea părul şi barba argintii, 
ochii mici, iscoditori, şi mâini subţiri, neastâmpărate, 
ce frământau necurmat nişte metanii de chihlimbar. 
Expresia chipului său vădea inteligenţă şi hotărâre. Îi 
lipsea însă acea măreție imperială care crea basileului 
Constantinos un fel de aură inefabilă. 

De față se aflau cei doi miniştri — de „Mâna 
dreaptă” şi de „Mâna stângă” —, venerabilul abuna şi 
marele inchizitor. 

— Ce veşti ne aduci din Alexandria? îl întrebă 
Negusul. Ochii lui scăpărau de curiozitate. 

Theophilactos se strădui în răspunsurile sale să 
menţină trează setea de noutăţi a suveranului. Îi vorbi 
pe scurt despre starea sănătăţii patriarhului, despre 
marele şi neostoitul lui interes pentru propăşirea 
Bisericii abisiniene, despre respectul şi admiraţia lui 
pentru faptele de arme ale regelui regilor. Negusul fu 
plăcut impresionat de această parte a discursului. 
Apoi  Theophilactos alunecă pe nesimţite asupra 
subiectului misiunii sale. Lărgind sfera veştilor, făcu 
un tur de orizont asupra evenimentelor politice şi 
militare din Europa şi din Levant, stăruind — cum era 
şi firesc — asupra crizei bizantine. 

Negusul încercă o mare mâhnire când auzi cât de 
grele erau dificultățile întâmpinate de împăratul 
Constantinos. Lipsa de cooperare a suveranilor creştini 
îl indignă sincer. La un moment dat ochii i se 
împăienjeniră de lacrimi. Theophilactos îi zugrăvise un 
tablou atât de zguduitor al nenorocirilor Bizanțului, 
încât Negusul se ridică de pe tron şi începu să se 


plimbe agitat peste scoarțele multicolore aşternute 
direct pe pământ. 

— Sunt adânc îndurerat, cuvioase, de soarta fratelui 
meu Constantinos! Îi înţeleg zbuciumul, fiindcă şi eu 
sunt înconjurat de un brâu de state musulmane, care- 
mi jinduiesc ţara. Aproape că nu există an în care să 
nu fiu obligat a apăra cu armele neatârnarea şi 
integritatea Abisiniei. Aş fi bucuros să pot face ceva 
pentru sărmanul basileu. I-aş trimite în ajutor trupe... 
Dar depărtarea este atât de mare şi mijloacele de 
circulație atât de reduse, încât nu văd cum i-aş putea 
fi de folos! 

Theophilactos se grăbi să-i explice că în Europa se 
găsesc destui soldați dornici să-şi închirieze serviciile 
celui care plăteşte mai bine. Dar pentru asta trebuie 
bani. 

— Bani? exclamă Negusul. Noi n-avem bani. Dacă 
vrem să cumpărăm ceva, dăm o marfă în schimb. 

— Ştiu. Trocul! răspunse călugărul. În Europa 
există o monetă de schimb cu care poţi cumpăra orice. 

Negusul îl privi descumpănit, apoi chipul i se 
lumină. 

— Am înţeles ce-ţi trebuie. Sare! 

— Sare? 

— Da. Sarea cu care se sărează mâncărurile. Cu 
sare poţi cumpăra nu numai armate, ci şi hălci dintr-o 
țară. Sarea are mare preţ, aşa că am să-ți încredinţez o 
cantitate însemnată pentru fratele meu, împăratul 
Constantinos. 

Candoarea Negusului îl dezarmă pe Theophilactos. 
Zâmbi cu indulgență. 

— Mulţumesc cu recunoştinţă Măriei-tale pentru 
frumoasele-i gânduri. Dar în Europa sarea este un 
articol foarte ieftin. 


— Ciudat! exclamă suveranul abisinian. Dacă eu aş 
avea sare, multă sare, aş cumpăra jumătate din Africa. 
Atunci ce să-i ofer fratelui meu? 

Călugărul ridică larg braţele. 

— Aur, Sire! În Europa numai aurul are trecere. 

Negusul aruncă o privire întrebătoare sfetnicilor 
săi. 

— Aţi auzit ce spune trimisul înalt Preasfinţiei-sale 
Patriarhul? 

Îşi întoarse iarăşi faţa spre Theophilactos: 

— După câte am înțeles, vouă vă trebuie nisip de 
aur. Am să-ţi dau nisip de aur, cuvioase. 

Călugărul simţi că se înviorează. 

— Majestatea-sa împăratul Constantinos are să-ţi 
rămână recunoscător, Sire. 

— Bine, bine! Îţi fac rost de nisip de aur. Dar îmi 
trebuie câteva zile ca să-l aduc aici. Noi îl ţinem în 
beciurile fortăreţelor şi îl folosim doar la podoabe. 
Luceşte frumos! Am să-ți dau cincizeci de săculeți. 
Ajunge? 

— Cam cât atârnă un săculeț? întrebă 
Theophilactos practic. 

— Destul de greu. Cam cât poate duce în braţe un 
om zdravăn. 

Emoţia spori transpirația călugărului, care avu 
senzaţia că se transformă brusc în stropitoare. Atât de 
năvalnică îi fu bucuria, încât inima începu să-i bată 
tare. Deodată o mare teamă îi sugrumă euforia. 

— Cum am să-l transport până în Bizanţ? 

— Închiriază o corabie arabă! Nu prea suntem noi 
prieteni cu arabii, dar la nevoie... 

— Dacă arabii află că transport cincizeci de săculeți 
de aur, mă ucid şi pe mine şi pe însoțitorii mei, ne 
aruncă în mare leşurile şi îşi însuşesc aurul. 


—Există şi altă cale, interveni ministrul „Mâinii 
drepte”. Transportarea săculețelor pe uscat. Dacă vei 
călători spre miazănoapte, prin ţara nubienilor, nu vei 
întâmpina neplăceri. Nubienii nu preţuiesc aurul. 
Pentru sare sunt gata să te ucidă, dar nu fac aşa ceva 
pentru aur. 

— Drumul prin ţara nubienilor este foarte greu, 
opina abuna. Când am venit din Alexandria, numai eu 
ştiu cât am pătimit. Munţi, deşerturi, ape viforoase, 
mlaştini, animale sălbatice, populaţii duşmănoase... A 
fost o minune că nu mi-am lăsat oasele prin 
sălbăticimile acelea. 

Theophilactos chibzui câteva clipe. 

— Cred totuşi că va trebui să aleg drumul pe uscat. 

Ministrul „Mâinii stângi” clătină din cap cu 
neîncredere. 

— Pe mare transportul e mai uşor şi mai iute. 
Zâmbi viclean şi adăugă: Pe arabi îi poţi înşela. Peste 
nisipul de aur pui un strat de sare. 

Lui Theophilactos nu-i plăcu ideea. 

— Arabii nu mă vor crede când le voi spune că duc 
sare în Europa. Ştiu cu toţii cât valorează sarea acolo. 
Tot pe uscat e mai bine. 

— Şi în Egipt sunt arabi, interveni ministrul „Mâinii 
stângi”, îmbufnat fiindcă proiectul lui nu fusese 
îmbrăţişat. 

— Pe teritoriul Egiptului pot circula în relativă 
siguranță. Am asupra mea un document de liberă 
trecere semnat de însuşi Sultanul Malik Zahir. 

Discuţiile în jurul stabilirii celei mai scurte şi mai 
bune rute se prelungiră. Negusul făgădui călugărului 
un detaşament militar pentru paza transportului. 

— Vei mai rămâne câtva timp oaspetele meu, 
cuvioase. Până la sosirea aurului, omoară-ți timpul 


discutând chestiuni de teologie cu preaînţeleptul 
nostru Abuna şi cu Marele Stăpân al Timpului. Poţi 
vizita şi monastirile din împrejurimi. Vei găsi lucruri 
demne de văzut. Mai ales picturi pe zid. Câteva dintre 
acestea, aş spune cele mai frumoase, sunt opera unui 
foarte tânăr pictor italian, Niccolo Brancaleone. Ai să-l 
cunoşti. E un om extraordinar! 

În zilele următoare Theophilactos asistă la câteva 
ceremonii religioase, printre care hirotonisirea unor 
preoţi. Pe un câmp din preajma „oraşului mişcător” 
erau adunaţi vreo trei mii de candidaţi dornici a-şi 
dedica viața Bisericii. Abuna, călare pe un catâr, 
umbla printre  postulanţi împărțind cu dărnicie 
binecuvântări. Apoi un vicar al său ceru candidaților 
cu mai multe soții să se retragă din competiţie, fiindcă 
preoților nu le era îngăduit să practice poligamia. Cei 
rămaşi fură puşi să citească două sau trei paragrafe 
din Biblie. Analfabeţii se văzură imediat înlăturați. 
Celor admişi a fi hirotonisiți li se aplică pe braț o 
ştampilă cu o cerneală atât de persistentă, încât 
inscripția părea tatuată. Theophilactos observă că 
printre proaspeţii clerici se aflau mulți infirmi şi un şi 
mai important număr de copii. 

— Ştiutorii de carte sunt atât de puţini, încât 
trecem cu vederea unele defecte fizice, îi explică un 
diacon din suita abunei. 

— Dar copiii? Nici nu le-a mijit mustata! 

— Primim şi copii fiindcă Abuna este foarte bătrân. 
S-ar putea să moară, deşi noi îi dorim cu toţii o viață 
lungă. Până să sosească un nou Abuna din Alexandria, 
se scurg uneori câte zece sau cincisprezece ani. Cum 
numai el poate hirotonisi preoţi, vă închipuiţi ce s-ar 
întâmpla dacă n-am avea un număr mare de preoți 


tineri, care să-i înlocuiască pe cei doborâți de 
bătrâneţe. 

În altă zi vizită tribunalul. Îl izbi modul expeditiv al 
conducerii dezbaterilor. Judecata nu se făcea după legi 
scrise, ci potrivit conştiinţei magistraţilor şi a unor 
cutume păstrate pe cale orală.  Justițiabilii 
nemulțumiți de hotărârile judecătorilor puteau cere ca 
aceştia să fie anchetați de Negus. Negusul cântărea cu 
grijă plângerile, şi dacă le găsea întemeiate, ordona 
biciuirea magistraților căzuţi în greşeală. Sentința era 
executată în public, sub huiduielile spectatorilor. Apoi 
judecătorii îşi reluau locul în tribunal, ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Pedepsele cu moartea, ori cu 
tăierea mâinilor sau a picioarelor erau frecvente. 
Justiția, extrem de severă, nu ţinea seamă de rangul 
împricinaţilor. Theophilactos îşi spuse că o asemenea 
obiectivitate în aplicarea legilor ar fi de dorit şi în 
Europa, unde, din nefericire, fărădelegile celor mari şi 
puternici sunt de cele mai multe ori cocoloşite. 

Pe când cerceta picturile murale ale unei biserici, 
blândul bibliotecar patriarhicesc îl cunoscu şi pe 
Niccolo Brancaleone. Italianul atât de prețuit de Negus 
nu era lipsit de talent. Zugrăvea sfinți hieratici în cel 
mai pur stil bizantin. 

Brancaleone îi explică volubil că era de baştină din 
Sicilia, şi că la Palermo se familiarizase cu factura 
picturală bizantină, foarte apreciată în Abisinia. Graţie 
sprijinului consecvent al regelui regilor, existenţa lui 
era asigurată din punct de vedere material. Clericii şi 
Marele Stăpân al Timpului i se arătau ostili, fiindcă, 
afirmau ei, picturile lui încălcau canoanele bisericii 
copte abisiniene. 

— Am executat în frescă o icoană a Sfintei Fecioare 
ținând pe Sfântul Prunc pe braţul stâng, aşa cum se 


obişnuieşte în Occident. Am fost atacat cu violenţă. Mi 
s-a reproşat că brațul stâng este impur şi că am 
săvârşit un sacrilegiu. Dacă Negusul nu mi-ar fi luat 
apărarea, clericii m-ar fi lapidat. Vocea pictorului se 
frânse sub imperiul unei adânci emoţii: 

— Deşi aici, în Abisinia, nu duc lipsă de nimic, mă 
roade dorul pentru pământul Italiei. Nu-ţi închipui cu 
câtă bucurie te-aş însoţi în drumul dumitale spre 
Europa! 

— De ce n-o faci? M-ar bucura să-mi fii tovarăş de 
călătorie. 

Un lung suspin umflă pieptul lui Brancaleone. 

— Din nefericire, nu-mi este îngăduit să părăsesc 
țara asta. 

— Serios? Pare de necrezut. 

— Mi s-a pus în vedere că înlăuntrul Abisiniei mă 
pot mişca în toată libertatea, dar că orice încercare de 
a-i trece hotarele va fi pedepsită cu moartea. 

— Cum se poate una ca asta? exclamă perplex şi 
indignat călugărul. 

— Uite că se poate! Se spune că sunt indispensabil. 
Pentru mine, însă, Abisinia a devenit o imensă 
închisoare. Mi s-a propus să mă însor cu o localnică, 
dar perspectiva nu mă încântă deloc. 

— Şi te-ai resemnat să rămâi aici? 

— Pot să fac altceva? Toţi slujitorii mei sunt în 
realitate nişte spioni care-mi urmăresc fiecare mişcare. 
În condiţiile astea... Dumneata îmi spuneai că eşti 
bibliotecar. Dacă s-ar afla acest lucru, n-ai mai putea 
părăsi Abisinia. Volumele care au ajuns până aici, 
documentele emise de Negus, de autorităţi sunt ţinute 
într-o dezordine jalnică. Un om ca dumneata ar fi de 
neînlocuit. 


Pe  Theophilactos îl trecură sudorile. Văzuse 
volumele acelea puţine şi slinoase, mâncate pe 
jumătate de cari sau de şobolani, precum şi 
documentele, mai toate ilizibile din cauza greşelilor 
ortografice grosolane. În mijlocul lor s-ar fi plictisit de 
moarte. 

— Sper că n-ai să le spui... 

— Nici o teamă! De ce să te nenorocesc şi pe 
dumneata? Dacă ai fi silit să rămâi aici datorită mie, 
mi-ai deveni duşman. Nu am destui, ca să le mai şi 
sporesc numărul? 

Theophilactos răsuflă uşurat. 

— Îţi mulţumesc, Messer Brancaleone. 

În zilele următoare nu-l mai văzu pe pictor. Află 
însă că regele regilor îl trimisese la Axum spre a 
executa o frescă în biserica folosită prin tradiţie la 
încoronarea suveranilor Abisiniei. Acesta să fi fost 
motivul? Sau Zara Yakob se temuse să-l lase pe 
pictorul său preferat în tovărăşia unui străin? „Bietul 
meu Brancaleone! cugetă călugărul bibliotecar. Ce 
deosebire este între tine şi leii înlănţuiți ai Negusului?” 

Sosi, în fine, mult-aşteptata, dar tot atât de temuta 
zi a plecării. Caravana, alcătuită din două sute de 
oameni, dintre care o sută de hamali care aveau să 
transporte cu schimbul cei cincizeci de săculeți cu aur, 
se  constituise.  Proviziile, ca şi armele, erau 
îndestulătoare. Înainte de a-l lăsa să pornească la 
drum, Negusul încredinţă lui Theophilactos un dar 
pentru patriarhul Alexandriei: câteva pietre preţioase 
de o mare frumuseţe şi cinci baloturi de stofe tesute cu 
fir de aur, pentru confecţionarea odăjdiilor. 

— Dacă n-ar fi fost atât de necesară înapoierea 
dumitale la Alexandria, te-aş fi reţinut în mijlocul 
nostru. Te-ai fi bucurat de toate privilegiile. Ai fi 


obținut înalte demnități ecleziastice. Eh, păcat! Va 
trebui să mă lipsesc de prezenţa dumitale, cuvioase. 

Theophilactos simţi că i se usucă gâtlejul. Discuţia 
cu Negusul îi dezvălui pericolul care-l pândise. 
Mulţumi lui Dumnezeu fiindcă îl ferise de această grea 
incercare. 

În sfârşit, caravana se puse în mişcare. Ruta aleasă 
de Theophilactos, după lungi consfătuiri cu militarii 
abisinieni, urma să străbată spre nord-est platourile 
înalte, până la lacul Tana, iar de acolo să coboare de-a 
lungul văii Nilului Albastru — Bahr el Azrek, cum îi 
mai spuneau arabii — până la întâlnirea cu Nilul Alb. 
Va coti apoi spre nord, de-a lungul apelor marelui 
fluviu, până la Alexandria. 

ltinerarul, extrem de dificil datorită lanțului de 
munți sălbatici pe care trebuia să-i străbată, prezenta 
cel puțin avantajul că până la confluenţa dintre Nilul 
Albastru şi Nilul Alb era sub controlul abisinienilor. 
Aceasta în teorie, căci potentaţii de pe teritoriile 
excentrice ale regatului erau mai întotdeauna în stare 
de rebeliune împotriva autorităţilor centrale, ceea ce 
complica mult lucrurile. 

Theophilactos, un mare cunoscător al cărților, se 
simţea foarte străin în lumea reală, vie, în mijlocul 
căreia trăia. Politica struțului i-ar fi convenit de 
minune. Să bage capul în nisip — în speţă între cărți — 
şi să nu mai ştie nimic din ceea ce se petrecea în afară. 
Dacă i-ar fi fost cu putință să-şi pună o pătură în cap 
şi să se lase purtat pe o targa până la destinaţie, spre 
a nu fi martor la greutăţile pe care caravana avea să le 
întâmpine, ar fi fost tare bucuros. Îl încolțea spaima 
când se uita la mutrele măslinii, crunte, viclene — i se 
păreau lui — ale robilor şi îl cuprindea descurajarea în 
fața  aerelor pline de  îngâmfare ale ofițerilor 


comandanți ai  detaşamentului de gardă, ce-şi 
zăngăneau războinic armele şi îşi netezeau cochet 
mustăţile şi barba ori de câte ori treceau pe lângă vreo 
femeie tânără. 

La primul bivuac de noapte avu prilejul să-i asculte 
vorbind. Erau trei la număr: Suhul, Sarsa şi Waragna. 
Suhul, şeful, se lăuda că înainte de a pleca la drum 
dăduse poruncă să fie cusute cu păr de cal — după 
datină — şi soţia şi concubinele sale, pentru ca nu 
cumva vreuna să-l înşele în timpul absenței lui. Şi 
Sarsa îşi supusese nevasta la aceleaşi, să-i zicem, 
intervenții chirurgicale. N-avea decât o soție, fiindcă 
era foarte tânăr şi nu apucase să-şi lărgească „parcul” 
de neveste. Waragna, tânăr şi el, era celibatar. Se 
lăuda cu numeroasele lui aventuri sentimentale, fiind 
privit cu invidie de către camarazii lui de arme. 

Nassir, sclavul arab pus în slujba lui Theophilactos, 
îşi îndeplinea îndatoririle cu respect şi exactitate. 
Călugărul era însă încredințat că mahomedanul n-ar 
ezita să-l înjunghie dacă i s-ar oferi ocazia. Nassir avea 
chipul bronzat, trăsături regulate, gesturi rotunde, 
vorbirea domoală. Dar ochii lui adânci, enigmatici, cu 
scăpărări stranii, îl înfiorau pe blajinul monah. 

Fasil, Tekla şi Sisinios erau vătafii sclavilor. Primii 
doi, nişte huidume cu frunţi joase, piepturi păroase, 
umeri neobişnuit de laţi, picioare scurte şi braţe lungi, 
musculoase, respirau prin toți porii brutalitatea, 
primitivismul. Sisinios era însă delicat, insinuant şi 
mlădios ca un şarpe. Avea şi mişcările unduioase ale 
unei reptile. Dar tot atât de repede ca şi ele, era 
capabil să se arunce asupra victimei alese — fie vreun 
rob nu îndeajuns de zelos, pe care-l biciuia până la 
sânge, fie câte o biată vietate sălbatică, zburătoare sau 


mergătoare, pe care o fulgera cu săgețile purtate 
necurmat asupra lui. 

Pe platourile înalte, încinse de arşiţă, cu pâlcuri de 
accacia răsfirate ici şi colo, caravana şerpuia ca un 
imens boa ce-şi strecoară lin inelele trupului, 
folosindu-se de accidentele de teren. Lui Theophilactos 
călătoria îi părea încărcată de primejdii nevăzute. 
Stăpânit de superstiții, era încredințat că liniştea 
aparentă de până acum constituia doar un preludiu al 
nenorocirilor care se vor abate mai târziu asupra lor. 
Parabola celor şapte vaci grase şi a celor şapte vaci 
slabe căpăta în concepţia lui o actualitate 
tulburătoare. În fiecare seară înainte de a se culca în 
micul lui cort, pregătit în tăcere de Nassir, înălța rugi 
fierbinţi către Cel-de-Sus, implorându-l să-l ajute a 
duce cu bine aurul până la destinaţie. Se vâra apoi 
sub pătură şi lăsa gândurile să fugă la cărţile lui dragi 
din marea bibliotecă a patriarhiei, pe care le mângiia, 
le pipăia ca pe nişte iubite cu sîni şi coapse catifelate. 
Atât de mult îşi iubea cărțile Theophilactos, încât se 
întreba uneori cu sfioasă teamă dacă nu cumva 
Diavolul îl punea la încercare, ispitindu-l cu farmecele 
lor, aşa cum îl ispitise pe Sfântul Anton în grotele 
deşertului. Adevărul este că după ce adormea şi visele 
începeau să-i legene somnul, tomurile legate în piele 
de vițel, moale şi mătăsoasă, se transformau, căpătau 
forme ciudate, lăptoase, de şolduri femeieşti, de umeri 
calzi, netezi, de vintre misterioase, dătătoare de fiori 
plini de voluptate. Monahul gemea atunci în vis, îşi 
umezea cu limba buzele arse, apoi se întorcea pe 
cealaltă parte... 

Când ajunseră în preajma lacului Tana, liniştea 
aceea înşelătoare se destrămă brusc, aşa cum se 
temuse, dealtfel, Theophilactos. Se înnoptase. Sclavii 


instalaseră bivuacul pe ţărmul cu vegetaţie luxuriantă, 
ce-şi trăgea seva din solul vulcanic extrem de fertil. 
Hamalii şi soldații, istoviți după drumul lung, dormeau 
înfăşuraţi în păturile lor, în vreme ce santinelele 
vegheau, luptându-se cu somnul ce le îngreuna 
pleoapele. 

Theophilactos, legănat în braţele lui Morfeu, se visa 
pipăind cu deliciu un papirus străvechi, salvat din 
incendiul celebrei biblioteci din Alexandria. Deodată, 
un urlet omenesc, de o disperare cumplită, îl trezi din 
somn. „Ne atacă duşmanii!” reflectă într-o fracțiune de 
secundă. 

Vru să sară din culcuş, dar picioarele i se încurcară 
în pătură şi, cu un icnit, se prăvăli la pământ. 
Împanicat, gâfâind ca după o cursă lungă, se 
desprinse din pătură şi se ridică în picioare. Inima îi 
bătea agitat ca un gong lovit cu sete de un dement; o 
transpiraţie rece îi inundase trupul. Se aştepta ca, 
dintr-o clipă într-alta, un iatagan să despice dintr-o 
singură lovitură pânza cortului, iar prin deschizătură 
să se ivească chipul distorsionat de furie asasină al 
unui războinic dornic de sânge. 

Aşteptarea lui se împlini, dar numai în parte şi sub 
o formă lipsită de violenţă. În vreme ce afară se auzeau 
strigăte de alarmă şi duduit de paşi, în cort pătrunse 
Nassir, sclavul arab. Când văzu chipul desfigurat de 
spaimă al călugărului, la lumina unui opaiț, buzele 
slujitorului schițară un zâmbet dispreţuitor. 

— Un rob s-a dus să ia apă din lac, dar se pare că l- 
a înhăţat vreun crocodil sau cine ştie ce jivină şi l-a 
tras în adâncuri. 

Arabul îşi  scutură palmele într-un gest 
semnificativ: 


— S-a terminat cu el! Eh, aşa i-a fost scris! Acum vă 
puteţi culca liniştit. 

Zguduit de un sughiț nervos, Theophilactos îi urmă 
sfatul. Se aşeză în culcuşul lui şi se înveli cu pătura. 
Dar somnul nu i se mai lipi de gene. Îl obseda strigătul 
animalic, deznădăjduit, care sfâşiase tăcerea până 
atunci atât de adâncă. 

Stând treaz, Theophilactos îşi dădu seama că 
liniştea nu era chiar atât de profundă cum i se păruse 
până atunci. Se auzeau îndepărtate țipete de păsări de 
noapte, asemenea unor plânsete de copil, fâlfâit de 
aripi — poate lilieci sau cine ştie ce zburătoare malefice 
— şi mai presus de toate țârâit de greieri. Un ţârâit 
continuu, scrijelitor, ca şi un hârâit de fierăstrău. 
Adormi chinuit, abia spre dimineaţă, când Nassir îl 
trezi spre a-l anunţa că trebuia să se pregătească de 
drum. 

Caravana se urni cu greu. Şi militarii, şi sclavii, 
toropiți de căldura umedă, de etuvă, abia se mai 
mişcau. Catârii folosiți până la acest popas fură trimişi 
înapoi, spre interiorul ţării, sub paza câtorva oameni. 
Pe potecile junglei, cu inextricabilele ei rețele de plante 
agățătoare parazite, patrupedele n-ar mai fi putut 
înainta. 

Lacul Tana, aflat la o înălțime de aproape două mii 
de metri, strălucea ziua, sub căderea aproape verticală 
a razelor soarelui, ca o mare de flăcări. Miriade de 
păsări săgetau văzduhul, ispitind pe vânători, ţinând 
companie  hipopotamilor gigantici ce înotau cu 
lenevoase lopătări din labe. În acest lac uriaş îşi găsea 
sursa Nilul Albastru, care-şi deversa undele-i 
furtunoase într-o fantastică buclă avântată spre sud, 
prin defileuri adeseori inaccesibile, cătând apoi spre 
est, ca în cele din urmă să-şi deschidă drum spre 


nord, înainte de a face joncțiunea cu Nilul Alb, în 
deserturile dogoritoare ale Sudanului. 

Deşi îi repugnau călătoriile, Theophilactos era 
impresionat de frumuseţea majestuosului curs de apă. 
Parcurseseră câteva zeci de kilometri de-a lungul său, 
când îi ajunse la urechi un îndepărtat vuiet, care făcea 
să se cutremure pământul. 

— Ce se aude în partea aceea? îl întrebă neliniştit 
pe Sisinios, care mergea în stânga sa. 

Străbăteau un defileu adânc de peste o mie de 
metri, cu versante abrupte, stâncoase. În josul 
cursului apei se ridica o pânză alburie, peste care 
razele soarelui teşeau un strălucitor curcubeu. 

— Acolo e o cădere de ape atât de înaltă, încât nui 
se vede fundul pierdut în negură. I se spune „Fumul 
care urlă”, fiindcă e întotdeauna învăluită în aburi de 
nepătruns. Acolo domnesc spiritele râului. Când 
acestea se mânie, e vai şi amar de călători. 

Pe Theophilactos îl trecură iarăşi fiori. De când 
intrase în ţinuturile acestea cu munți amețţitori, îl 
apăsa o frică insidioasă, de neînțeles. Îl încolţise 
gândul că îl urmăreau geniile rele, ce-şi manifestaseră 
prezenţa încă din clipa morții sclavului sfâşiat de 
dihăniile din lac. 

— Dincolo de „Fumul care urlă”, primejdiile din 
junglă sunt atât de mari, încât va trebui să umblăm 
mai mult pe coamele munților ori pe brânele strâmte 
săpate în stâncă. 

— Nu pot suporta înălțimile! exclamă Theophilactos 
speriat. Ameţesc! Prăpăstiile mă cheamă! Abia mă 
stăpânesc să nu mă arunc în hăuri! 

Sisinios îi vorbi cu îngăduinţă, ca şi când ar fi avut 
de-a face cu un copil: 


— Lasă! N-ai grijă, cuvioase! Am să pun eu doi 
oameni zdraveni să te ţină de subsuori în locurile 
primejdioase. 

Călugărul se supuse, fiindcă nu exista altă soluție. 
Când trecură pe lângă cascadă, spectacolul apelor 
năvalnice care se revărsau în gol, dezlănțuind forțe 
necunoscute şi înspăimântătoare, îi dădu ghes să-şi 
facă smerit cu limba semnul crucii, fiindcă braţele şi le 
folosea agățându-se de umerii robilor ce-l sprijineau cu 
râvnă. 

În canionul deschis la picioarele lor, apele Nilului 
Albastru se zbuciumau într-un gigantic cazan încins 
de flăcările iadului. Aburii se ridicau într-o perdea 
strălucitoare, ţesută din miriade de minuscule mărgele 
lichide. Curcubeul aşternea un pod feeric peste buzele 
colțuroase, inundate de vegetaţie, ale celor două 
maluri. 

Caravana se angaja pe o brână săpată în piatră şi 
suspendată deasupra  adâncurilor, îndreptându-se 
spre fruntea pleşuvă a muntelui. Theophilactos se 
cutremura ca o gelatină ori de câte ori privirile îi 
alunecau spre genunea care vuia prin mii de glasuri. 
Picioarele i se muiaseră în aşa hal, încât era cărat mai 
mult pe sus. 

Cu preţul unor istovitoare strădanii, ajunseră pe 
coama muntelui. Înaintară anevoios pe o pistă 
strâmtă, mărginită de o parte şi de alta de prăpăstii. 
Din adâncurile lor se ridica o răcoare ciudată, umedă, 
nesănătoasă, care contrasta cu zăpuşeala de pe culmi. 
Deşi se aflau la loc deschis, nu se agita nici un firicel 
de vânt. 

Apoi drumul pe creasta muntelui deveni 
impracticabil, şi din nou caravana se angaja pe brâne. 
Noaptea dormeau în bivuacuri aninate parcă de 


muchea abisurilor. Theophilactos se întreba uneori 
dacă totul nu era decât un vis, dacă nu se va trezi 
cumva în patul strâmt şi tare din chilia lui, anexă a 
bibliotecii Patriarhiei. Din nenorocire, spaimele lui nu 
erau rodul unor fantasme, ci îşi aveau obârşia în cea 
mai aspră realitate. 

Într-o seară, în vreme ce sclavii — scăldaţi în 
purpuriul soarelui-apune — orânduiau tabăra pentru 
odihna de noapte, se abătu de sus o răpăială de săgeți. 
Ploaia aceasta  neaşteptată dură numai câteva 
secunde, îndeajuns însă ca vreo şapte oameni — 
soldaţi şi robi — să cadă loviți de moarte. 

Suhul explică îngrijorat lui Theophilactos că 
fuseseră ţinta unui atac al populaţiei de munteni 
păgâni, ce-şi aleseseră sălaşul în creierii munților încă 
din vremuri imemoriale. 

— Pentru ei Dumnezeu este Nilul, Dumnezeu este 
soarele, Dumnezeu este crocodilul... Îndeobşte sunt 
paşnici. Dar câteodată îi loveşte nebunia şi se 
năpustesc asupra caravanelor. Li se năzăreşte că 
străinii în trecere pe meleagurile lor le pângăresc 
credinţa. Nu poţi să stai cu ei de vorbă şi nici să-i 
pedepseşti, fiindcă apar şi dispar tot atât de miraculos 
ca şi caprele de munte. Expediţiile trimise împotriva 
lor nu s-au mai întors niciodată. 

— Dumnezeu să ne aibă în pază! murmură 
Theophilactos îngrozit. 

— Să nădăjduim că se vor mărgini la acest 
avertisment, adăugă Suhul. Cute adânci îi încreţiră 
fruntea. Aici suntem la cheremul lor. Dacă vor, ne pot 
nimici, fără ca noi să fim în stare a ne apăra. 

Restul nopţii nu se mai petrecu nimic. Suhul şi 
ofițerii lui respirară uşurați. 


— Au vrut, pare-se, a ne da de ştire că sunt cu ochii 
asupra noastră, spuse Sarsa lui Theophilactos. 

În dimineaţa următoare, doi dintre cei şapte oameni 
loviți de săgeți îşi dădură duhul. Răniţii fură instalaţi 
pe nişte tărgi improvizate şi cărați cu rândul de câte 
doi robi de fiecare targă. Caravana avea de înfruntat 
greutăți tot mai mari. Brânele, deteriorate alocuri de 
căderile de stânci, trebuiau reparate mai înainte ca 
şirul de oameni să-şi poată continua drumul. La o 
cotitură, unde  brâna căpătase o înclinare 
primejdioasă, un sclav făcu un pas greşit şi se prăbuşi 
cu încărcătura sa cu tot în genune. Urletul lui se auzi 
câteva secunde stârnind ecouri, apoi pieri. În seara 
următoare, vulturi uriaşi atacară caravana. S-ar fi zis 
că nu numai oamenii, ci şi forțele naturii se 
coalizaseră împotriva celor ce duceau aur 
constantinopolitanilor. Păsările furioase fură izgonite 
de săgețile soldaților lui Suhul şi de strigătele robilor 
care încercau să le sperie. 

Apoi, pe o lungă porţiune a drumului, Suhul dădu 
straşnică poruncă să nu se facă zgomot, să nu se 
vorbească, fiindcă în zona aceea avalanşele erau 
frecvente. Theophilactos mergea înainte, încadrat de 
doi sclavi, fără să se uite în dreapta sau în stânga, în 
sus sau în jos. Călca înfricoşat, cu sufletul strâns în 
gheare de gheaţă. Deosebit de spaima cumplită pe care 
i-o inspirau prăpăstiile, avea necontenit senzaţia că 
ochi nevăzuţi îi urmăreau fiecare mişcare. 

Odată, Nassir, robul arab, îl salvă de la moarte. Era 
în timpul unui popas. Călugărul, cu mintea rătăcită de 
arşițţă, se apropie fără veste de marginea abisului care- 
l chema cu glas neauzit. Arabul, intuindu-i reacțiile, 
sări şi îl înşfăcă de braț, trăgându-l înapoi tocmai când 
Theophilactos se pregătea să păşească în gol. Ceva mai 


târziu, când află din ce scăpase, călugărul leşină de 
frică. 

A doua zi se ivi un obstacol neprevăzut. Brâna 
nimicită pe o porţiune de vreo zece metri nu mai putea 
fi utilizată. Săparea în stâncă a altei brâne ar fi 
implicat © întârziere considerabilă, pe care 
Theophilactos şi oamenii lui nu şi-o puteau permite. 

— De data asta va trebui să coborâm în vale, spuse 
Suhul monahului. Suntem siliți să ne continuăm 
drumul pe marginea apei. 

— Foarte bine! se bucură Theophilactos. Scăpăm de 
prăpăstii! 

— Dar dăm de şerpi! îi răcori Suhul entuziasmul. 
Prăpăstiile se văd. Poţi să te fereşti de ele. Dar şerpii 
apar când nu te aştepţi. Jungla e împărăţia lor. 

Monahului îi pieri graiul. Vru să murmure ceva, dar 
limba i se împletici şi un nod i se aşeză în gâtlej. Se 
mărgini să încline din cap, fatalist: „Cum ne-o fi 
norocul!” 

Drumul până jos, pe poteci unduite, nu fu prea 
greu. Dar când ajunseră la marginea junglei, 
Theophilactos simți că îl apucă ameteala. Din 
adâncurile verzi şi întunecate ale pădurii tropicale, de 
pe ramurile copacilor uriaşi, îmbrăţişaţi de rețelele 
lianelor, din vălmăşagul vegetației haotice şi alocuri 
compacte ca un zid, se ridicau stoluri de păsări, 
fâlfâindu-şi în fâşâiri mătăsoase aripile magic colorate. 
Răgete de jivine răzbăteau prin încâlceala ferigilor 
imense. Câţiva sclavi o luară înainte spre a deschide 
cu cuţitele drum prin desişuri. Fasil dirija operaţia cot 
la cot cu oamenii săi, tăind cu mişcări rapide şi precise 
lianele încolăcite ca nişte şerpi. 

Când se văzu în inima junglei, Theophilactos avu 
senzaţia că a pătruns într-o închisoare sufocantă, cu 


pereţi verzi. Mirosea a vegetaţie putredă şi a umezeală 
stătută. În mai puţin de o jumătate de oră zări şi lei, şi 
hipopotami, şi leoparzi, şi crocodili. Şerpii colcăiau. Un 
boa constrictor se aruncă asupra unui sclav, pe care îl 
înfăşură rapid cu inelele-i mortale, încercând să-l tragă 
într-un desiş. Soldaţii interveniră, reuşind, după o 
luptă dârză, să ucidă reptila. Sclavul se alese însă cu 
coastele fracturate de pe urma cumplitei strânsori. 
Încă un rănit avea să îngreuneze mersul caravanei. 

Un soldat fu muşcat de picior de un şarpe veninos, 
care dispăru apoi în urzeala de liane. Tekla, vătaful de 
sclavi, avea faima unui priceput tămăduitor. Luă în 
primire pe soldat, îi tăie cu cuțitul carnea din jurul 
rănii, pe care o stoarse cu energie, spre a elimina 
otrava, apoi puse deasupra o cataplasmă din ierburi 
alese cu grijă. Totul executat cu mare iuțeală, căci 
orice zăbavă putea să fie fatală. 

leşiră, în sfârşit, pe malul râului ce-şi mâna apele 
albastre printre pereții de vegetaţie luxuriantă. 
Puzderie de crocodili şi hipopotami afundaţi pe 
jumătate în apă se uitau cu ostilă curiozitate la 
oamenii care cutezau să le tulbure tihna. Împotriva lor 
săgețile erau inutile. Numai arcaşi de elită le puteau 
veni de hac, ţintindu-i în ochi. Oamenii nu aveau însă 
vreme de vânătoare. Suhul se grăbea să găsească un 
loc mai deschis, prielnic instalării taberei pe timpul 
nopții. Se grăbea fiindcă era încă lumină. Căderea 
întunericului nu trebuia să-i găsească pe drum. 

Deodată zâmbi satisfăcut. După un cot al râului 
apăruse o plajă destul de lată, scăldată de o parte de 
apă şi străjuită de alta de povârnişul de piatră al 
muntelui. 

— Aici înnoptăm! porunci oamenilor. 


Sclavii îşi descărcară poverile, apoi începură să 
instaleze tabăra, în vreme ce ostaşii pregăteau focurile. 
Lemnele folosite erau saturate însă de umezeală, aşa 
că aprinderea lor se făcea anevoie. 

Nassir orândui cortul lui Theophilactos şi, în vreme 
ce robii bucătari pregăteau cina, trecu pe marginea 
râului. Acolo apele erau curate ca sticla. Nisipul de pe 
fund, de un galben-chihlimbar, servea drept fundal 
peştilor jucăuşi. Fiindcă nu văzu prin apropiere nici 
hipopotami şi nici crocodili, se gândi — ca orice arab 
care se respectă — să facă la repezeală o baie. Începu 
să se dezbrace. Când rămase numai în cămaşa care-i 
acoperea părțile ruşinoase, sări în apă. 

Abia în clipa aceea îl văzu Sarsa. Ofiţerul alergă 
într-un suflet până la râu. 

— leşi afară din apă, arab blestemat! Vrei să ne 
nenoroceşti pe toţi? Pentru muntenii păgâni cel mai 
mare păcat este să te speli în Nil! 

Atraşi de strigătele lui Sarsa, apărură şi Suhul, şi 
Fasil, şi Sisinios. 

— leşi din apă! leşi imediat! urlă Suhul. 

Arabul, uluit de explozia lor de mânie, se îndreptă 
spre mal. 

În aceeaşi clipă, de sus, din creierii muntelui care 
flanca plaja, prinse să se desprindă un huruit la 
început slab, apoi din ce în ce mai puternic, ca şi când 
tunete îndepărtate se apropiau, sporind cu iuţeală în 
intensitate. 

Toate privirile oamenilor de pe plajă se îndreptară 
spre creasta muntelui. Sisinios văzu cel dintâi nişte 
pietre zburând prin aer. 

— Au dat drumul la stânci asupra noastră! zbieră 
cuprins de o panică dementă. Nemernicii! Nemernicii! 


Oamenii, liberi sau robi, înfrăţiți de aceeaşi spaimă, 
căutară din ochi un liman. Theophilactos, înmărmurit 
de groază, se uita la blocurile de piatră care coborau 
săltând pe povârnişul muntelui. Vacarmul tunetelor se 
apropia vertiginos. S-ar fi zis că o uriaşă forță nevăzută 
despica munții, făcându-i să pornească la vale. 

Avalanşa se năpusti cu năprasnică furie asupra 
oamenilor care cutezaseră să pângărească râul sfânt. 
Puhoiul nesfârşit de stânci zdrobi şi soldați, şi ofițeri, 
şi robi, şi vătafi. Theophilactos se prăvăli sub greutatea 
unei imense stânci, care-l strivi într-o frântură de 
clipă, făcându-l una cu nisipul de pe plajă. Şi săculeţii 
cu aur fură îngropaţi sub potopul de stânci. 

Astfel se spulberă încă o speranţă a acelora care 
năzuiau să ajute Constantinopolele. 


kkk 


Faiz era poet. Un mare poet! 

Versurile lui de dragoste, pline de sensibilitate 
morbidă şi rafinament, erau citite cu o curiozitate 
aprinsă de către adolescenți, savurate de către 
libertinii maturi şi gustate cu melancolie de către 
vârstnicii pentru care iubirea trecuse în domeniul 
amintirilor frumoase. Pretutindeni era primit cu 
entuziasm şi sărbătorit aşa cum i se cuvine unui mare 
poet. 

Lui Faiz i-ar fi plăcut o existență molcoma, 
contemplativă, depănată între masa de lucru şi 
grădina cu trandafiri ce îmbălsămau văzduhul din 
jurul casei lui. Dar admiratorul şi protectorul său 
Ibrahim-Beg, emir şi sultan al Karamaniei, încântat de 
ascuțimea inteligenţei şi de fertilitatea imaginaţiei lui 
Faiz, se gândise să-l folosească nu numai pentru 
încântarea spiritului, ci şi în scopuri mai utilitare. 


Pentru că lui Faiz, în calitatea lui de mare poet, i se 
deschideau tot atât de primitoare uşile bordeielor cât şi 
ale palatelor, Ibrahim-Beg se gândise că, pe lângă 
susurul versurilor, protejatul său putea strecura în 
auzul ascultătorilor — mai ales al celor cu mare 
influență politică în lumea Orientului — vorbe 
meşteşugite, care să slujească interesele Karamaniei. 

Lui Faiz nu-i plăcuse noul rol încredințat de 
suveranul său, dar se înhămase la lucru, fiindcă îi era 
recunoscător pentru sprijinul moral, dar mai ales 
material dat de acesta cu generozitate în epoca 
începuturilor lui literare. Sultanul Karamaniei avusese 
destul de repede prilejul de a se felicita pentru 
inițiativa luată. Faiz se dovedise un diplomat subtil şi 
un negociator rafinat, cu atât mai mult cu cât — spre 
deosebire de agenţii diplomatici, priviți îndeobşte cu 
suspiciune — graţie versurilor şi calității sale de poet, 
putea deschide mai uşor tainițele sufleteşti ale mai- 
marilor zilei — suverani sau mari demnitari — care-l 
primeau în intimitatea lor fără nici un fel de 
prejudecată. 

Faiz îşi răsplătise cu prisosință protectorul, 
făcându-i mari servicii pe tărâmurile întortocheate şi 
înşelătoare ale diplomaţiei. Când Ibrahim-Beg, curând 
după urcarea pe tron a sultanului Mehmed al II-lea, se 
gândise să profite de tinereţea şi lipsa de experienţă a 
acestuia spre a se elibera de tutela impusă asupra 
Karamaniei de către răposatul sultan Murad, Faiz 
intrase în joc, polarizând în jurul suveranului său pe 
mai toţi principii şi emirii din Asia Mică, pe care-i 
înspăimânta ascensiunea irezistibilă, dar mai ales 
acaparatoare a Imperiului Otoman. Din nefericire, 
Ibrahim-Beg nu fusese la înălțimea poetului-diplomat. 
Eşafodajul politic ridicat cu trudă de Faiz se năruise 


când tânărul sultan Mehmed se năpustise în fruntea 
armatelor lui asupra Karamaniei, măturând coaliția 
principilor răsculați împotriva supremației sale. 

Sultanul Ibrahim-Beg îşi dovedise mediocritatea în 
domeniul militar, dar aceasta nu însemna că era lipsit 
de prevedere politică şi mai ales de tenacitate. Încă 
dinainte de a-şi încerca puterile cu Mehmed, 
încredințase poetului său misiunea de a pune bazele 
unei alte coaliții, de data aceasta a unor şefi de state 
puternice, capabili să izbândească acolo unde principii 
mărunți din Asia Mică ar da eventual greş. Faiz îşi 
extinsese astfel raza de acțiune, ajungând până în 
India, la Curtea din Delhi a sultanului Mohamed bin 
Farid, şi în inima Imperiului Timurid, la Curtea lui 
Olug-Beg, nepotul neînvinsului Timur Lenk. 

Nu se poate spune că pe poetul-diplomat nu-l 
încântase perspectiva unor peregrinări pe tărâmurile 
exoticei Indii, care răscolise în trecut poftele de 
cucerire ale atâtor monarhi, începând cu Alexandru cel 
Mare şi terminând cu Timur Lenk, imperialul Khan al 
mongolilor. Îl ispiteau minunăţiile legendare ale 
Persiei, leagănul celor mai străluciți barzi de limbă 
arabă, îl mâna speranţa de a dibui la Ispahan, Şiraz, 
Kirman sau Ghazna vreun manuscris inedit de 
Ferdousi, Omar Khayyam, Zahir, Saadi ori Hafez, 
manuscris pe care să-l păstreze cu religiozitate în 
biblioteca lui personală. 

Reputația sa de poet îl precedase la Delhi, unde 
sultanul, mare iubitor al artelor, îl primise cu toate 
onorurile, acordându-i mai multe întrevederi, în cursul 
cărora îl poftise să-i recite versurile proprii. Faiz nu 
numai că îl captivase cu poeziile lui de dragoste, dar îl 
şi flatase dedicându-i câteva ode pline de farmec. 
Încercase în acelaşi timp, ca, în cadrul unor convorbiri 


asupra literaturii, să-i strecoare unele aluzii la rolul 
nemuritor pe care „marele” Mohamed bin Farid l-ar 
juca în istoria omenirii dacă ar contribui la 
sugrumarea nesățioasei hidre otomane, ce-şi întindea 
ghearele şi către Asia de sud-vest, amenințând 
libertatea şi neatârnarea tuturor statelor musulmane 
din această întinsă zonă. 

Sultanul Mohamed bin Farid ascultase cu interes 
argumentele măiestrite ale poetului şi îşi manifestase 
cu energie dezaprobarea față de tendinţele 
expansioniste ale lui Mehmed al Il-lea în dauna 
vecinilor săi. Dar se limitase la simple demonstraţii 
verbale, care nu-l puteau satisface pe Faiz. În timpul 
şederii sale la Delhi, acesta putuse să-şi dea seama 
însă de adevăratele motive ale reţinerii sultanului de a 
interveni pe calea armelor împotriva lui Mehmed. 
Aproape că nu trecea zi fără ca liniştea să nu fie 
tulburată de veşti alarmante, venite din cuprinsul 
imperiului. Generali, viziri, guvernatori, emiri se 
răsculau contra autorității centrale, proclamându-şi 
independenţa, ori pornind cu armatele împotriva 
sultanului, pe care voiau să-l detroneze. Hinduşii se 
războiau cu musulmanii, popoarele care alcătuiau 
pestrițul mozaic al Indiei se agitau, provocând 
tulburări, dezorganizând comerțul, economia, 
antagonismele religioase luau proporţii explozive, 
amenințând însăşi existența statului. Sub privirile 
nedumerite ale lui Faiz, sultanul Mohamed bin Farid 
negocia cu unii rebeli, se războia cu alţii, suferea 
înfrângeri umilitoare, accepta compromisuri şi mai 
umilitoare, într-o necontenită şi inutilă strădanie de a 
pacifica spiritele. Înaintaşul şi părintele său adoptiv, 
sultanul Mubarak-Şah, fusese asasinat de un vasal 


turbulent. Faiz era sigur că şi Mohamed bin Farid va 
suferi aceeaşi soartă. 

Într-o zi, poetul-diplomat aflase că potentatul din 
Malwa pornise cu armatele lui spre Delhi, clamându-şi 
hotărârea de a-l înlătura pe sultan. Fără a mai aştepta 
rezultatul negocierilor angajate de Mohamed bin Farid 
cu rebelii, Faiz părăsise capitala, îndreptându-se în 
grabă spre hotarele Imperiului Timurid. Pe drum 
fusese atacat de briganzi şi abia scăpase cu fuga. Un 
emir revoltat împotriva autorităților din Delhi îl 
arestase, convins că are de-a face cu un spion al 
sultanului. Abia după ce Faiz îi recitase cu tremolo în 
glas câteva poezii de dragoste, fusese eliberat, 
îngăduindu-i-se a-şi continua călătoria. 

Când ajunsese la hotarul vestic al sultanatului din 
Delhi poetul-diplomat se jurase că nu va mai pune 
piciorul pe pământul blestemat al Indiei. 

În Imperiul Timurizilor îl aşteptau surprize şi mai 
penibile. La Herat obţinu cu destulă uşurinţă o 
audienţă la Marele Khan Olug-Beg. Acest nepot al lui 
Timur Lenk era un suveran cultivat, o autoritate în 
domeniul astronomiei şi un poet înnăscut. În tinereţe, 
pe când exercita funcția de vicerege al Transoxianei, 
făcuse din Samarkand un centru cultural de prim 
rang. Îşi alcătuise o galerie de tablouri celebră în 
întreaga Asie Centrală, desăvârşise Turnul de porțelan 
— una dintre minunile lumii de pe atunci — şi ridicase 
câteva edificii de o mare frumusețe, folosind arhitecţi şi 
meşteri aduşi tocmai din îndepărtatul Apus. După 
moartea tatălui său, se instalase la Herat, capitala 
imperiului. 

Olug-Beg era un bărbat scund, plinuţ, cu ochi 
visători şi mişcări vioaie. Pe Faiz îl trată cu 
bunăvoință, lansându-se apoi într-o amplă disertaţie 


asupra măiestriei poeţilor persani, subiectul său 
preferat. Îşi pofti apoi oaspetele să-i viziteze biblioteca, 
tezaur cu manuscrise inestimabile, adunate cu sârg şi 
multă cheltuială. Olug-Beg nu se potrivea deloc cu 
ideea pe care şi-o făcuse Faiz despre un Mare Khan al 
mongolilor. Actualul suveran al Imperiului Timurid nu 
avea nimic comun cu tatăl său, Şah Rock, un abil om 
politic şi un încercat războinic, şi cu atât mai puţin cu 
bunicul său, Timur Lenk, acel genial conducător de 
oameni, care, urmând politica lui Gengis-Khan, 
ridicase poporul mongol pe cele mai înalte culmi. 

În timpul şederii lui Faiz la Herat, sosi din 
Transoxiana ştirea că uzbecii din hoarda lui Şeiban 
luaseră cu asalt Samarkandul şi, după un raid 
fulgerător, se retrăseseră, lăsând în urmă numai jale şi 
ruină. Distruseseră Turnul de porțelan, arseseră 
tablourile din galeria lui Olug-Beg, incendiaseră 
nenumărate edificii, jefuiseră tezaurul public şi 
luaseră zeci de mii de prizonieri. 

Spre uluiala lui Faiz, care se afla de față, Marele 
Khan primi calm vestea agresiunii, mărginindu-se să 
ridice din umeri şi să declare cu seninătate că o 
expediție de pedepsire împotriva uzbecilor ar implica 
cheltuieli excesive. „Granițele Transoxianei trebuie 
întărite, pentru ca pe viitor să nu se mai repete 
asemenea raiduri”, adăugase Marele Khan. Mai târziu, 
în cadrul unei lungi convorbiri cu Faiz, îi mărturisi că 
detestă războiul şi că îl evită pe cât îi stă în putinţă. 

Neobişnuit cu un asemenea limbaj din partea unui 
suveran oriental, poetul-diplomat se avântă atunci 
într-un înflăcărat elogiu adus lui Timur Lenk, 
ridicându-i în slăvi faptele de arme şi glorificându-i 
politica de mână forte îndreptată împotriva duşmanilor 
Islamului. Nu uită să includă în această categorie şi pe 


turcii lui Mehmed al II-lea. Îşi încheie apologia 
subliniind că o refacere a Imperiului Mongol în limitele 
stabilite de Timur Lenk constituia o datorie de onoare 
a urmaşilor săi. Nu uită să facă aluzie la sprijinul pe 
care l-ar primi mongolii din partea principilor şi 
emirilor din Asia Mică în cazul că Marele Khan s-ar 
hotări să pornească o campanie de mari proporții 
împotriva turcilor. 

Olug-Beg îi urmărise expunerea clătinând din capul 
său rotund ca o bilă. După o scurtă gândire, îi 
răspunse calm: 

— Este adevărat, înaintaşii mei şi-au câştigat prin 
război o glorie nepieritoare. Eu vreau să-mi câştig 
gloria promovând pacea, înțelegerea între oameni, 
iubirea aproapelui şi idolatria pentru frumos. 

Faiz era îndeajuns de diplomat spre a-şi ascunde 
stupoarea provocată de profesia de credință a Marelui 
Khan. Înainte de a-i permite să se retragă, Olug-Beg îl 
pofti să ia parte la un concurs de poezii cu tema: 
„Pacea dintre oameni condiționează armonia 
universală”. 

În noaptea aceea Faiz medită profund asupra 
contradicţiilor umane. Timur Lenk îşi lăsase imperiul 
pe mâna unor epigoni care-l fărâmițau cu jalnică 
inconştiență. Copiii şi nepoţii lui erau fie nişte 
incapabili, fie nişte descreieraţi, puşi sub interdicţie de 
propria lor familie. 

Pradă unei foarte triste stări de spirit, accentuată 
poate şi de veghea-i nocturnă, cobori din pat odată cu 
răsăritul soarelui, apoi, spre a-şi mai limpezi 
gândurile, ieşi să se plimbe pe ulițele aproape pustii la 
acea oră. Trecea pe lângă marele bazar, când trebui să 
se lipească brusc de un zid, spre a nu fi strivit de o 
cavalcadă care venea în galop din sens opus. 


Un tânăr în veşminte strălucitoare, din fruntea 
grupului de călăreţi, opri în dreptul lui Faiz. Privindu-l 
de sus, i se adresă cu acel ton autoritar atât de firesc 
personajelor cu rang foarte înalt: 

— Nu eşti tu Faiz, poetul? 

Faiz înțelese că avea de-a face cu un om de seamă. 
Îi vorbi eu supunere: 

— Da, Înălţimea-ta, sunt Faiz, un modest făuritor 
de stihuri. 

— Sunt informat de discuţia pe care ai purtat-o cu 
tatăl meu. În curând vom sta şi noi de vorbă. Te las cu 
bine! 

Dădu pinteni calului, îndepărtându-se cu ceata lui 
de călăreți. 

Faiz rămase la Herat spre a-şi continua tatonările şi 
pe lângă unii demnitari ai Curţii, înainte de a pleca de 
la Iconium, primise instrucţiuni din partea lui 
Ibrahim-Beg de a stipendia generos personajele 
capabile să influenţeze hotărârea Marelui Khan. Faiz 
era deprins cu târguielile orientale, în care lucrurilor 
nu li se spune niciodată pe nume, ci totul se 
desfăşoară într-un joc de artificii verbale, cu fraze 
sibiline, aluzii voalate, împletite cu formule de o 
desuetă politeţe. 

Tocmai când reuşise să-şi creeze câteva legături 
preţioase la Curte, căzu năprasnica veste a revoltei 
trupelor din Balkh, sub directa conducere a prințului 
moştenitor Abd el Latif. Oraşul Herat, atât de animat şi 
de vesel până atunci, se goli parcă de locuitori. În plină 
zi, abia dacă se mai vedea ici-colo câte un trecător — 
scos din casă de cine ştie ce treburi imposibil de 
amânat — strecurându-se pe lângă ziduri şi privind 
temător în jur. Locuitorii Heratului ştiau ce înseamnă 
un război civil. 


Când Faiz se înfățişă la palat, răspunzând unei 
invitații a Marelui Khan, primită în ajun prin curier, 
santinela îl împiedică să intre şi chemă pe şeful 
corpului de gardă. Acesta îi spuse cu asprime să se 
înapoieze la caravanseraiul său şi să aştepte o nouă 
chemare. Intimidat de privirea cruntă a soldatului, 
poetul se execută fără crâcnire. 

În aceeaşi seară află că emirii, înţeleşi cu principele 
Abd el Latif, îl arestaseră pe Marele Khan. Lovitura de 
stat se încheie fără vărsare de sânge. Pacifismul 
declarat al lui Olug-Beg îi înstrăinase pe toţi supușii. 

Abd el Latif se înapoie în fruntea unui impunător 
alai la Herat, fiind înscăunat Mare Khan. Despre 
suveranul detronat nu se mai ştiu nimic. După un 
timp, oamenii începură să-şi şoptească — aruncând în 
jur priviri furişe — că Olug-Beg fusese ucis în 
închisoare din porunca fiului său. 

Faiz îşi prelungi şederea la Herat, fiindcă vorbele 
schimbate cu Abd el Latif, în dimineața plecării 
acestuia la Balkh, îi treziseră speranţa că va reuşi în 
cele din urmă să-l convingă a adopta politica 
antiotomană a lui Timur Lenk. 

Într-o seară, noul Mare Khan îl pofti la palat. Avură 
o lungă discuție. Argumentele lui Faiz părură să facă 
impresie asupra tânărului suveran. La sfârşitul 
audienței, Abd el Latif îi spuse că vor mai sta de vorbă. 
După câteva săptămâni, poetul diplomat fu din nou 
primit la palat. Audienţele se repetară la lungi 
intervale, fără a se ajunge însă la vreun rezultat. 

Într-o după-amiază, pe când cutreiera bazarul în 
căutarea unor manuscrise — achiziționase deja câteva 
piese de valoare scrise de mâna lui Saadi — văzu că se 
stârneşte mare agitaţie. De la un librar cu care se 
împrietenise află că Abd Allah, un nepot al actualului 


suveran, se proclamase Mare Khan al Transoxianei. 
Peste câteva zile, trupele din Herat ridicară steagul 
revoltei. Luară cu asalt palatul imperial — din care Abd 
el Latif abia scăpă cu fuga —, şi proclamară Mare Khan 
pe un alt nepot al suveranului detronat, pe nume 
Babur Mirza. Partizanii lui Abd el Latif nu se dădură 
învinşi, aşa că războiul civil izbucni, cu întreg cortegiul 
lui de orori. 

Faiz înţelese că nu mai avea ce căuta între hotarele 
Imperiului Mongol al Timurizilor, încleştaţi într-o 
bătălie pe viață şi pe moarte. Părăsi deziluzionat 
Heratul, aşternându-se la drum lung. 

În trecere prin Ilrag-Adjemi, încercă să-l înhame în 
sprijinul cauzei lui Ibrahim-Beg al Karamaniei pe 
Djehan-Şah, dar acesta îi spuse verde că pentru ţara 
sa primejdia venea dinspre răsărit, unde se aflau 
mongolii, iar nu dinspre apus, şi că politica 
expansionistă europeană a lui Mehmed al II-lea nu-l 
stânjenea câtuşi de puţin. 

În ultimul raport scris pe care-l înaintă stăpânului 
său, sultanul  Ibrahim-Beg,  poetul-diplomat îşi 
recunoscu umilit eşecurile întâmpinate şi în India, şi 
în Persia, şi în lrag-Adjemi. Obosit, descurajat, solicita 
autorizația de a se înapoia în patrie, deoarece nu-şi 
mai putea continua misiunea în condiții multumitoare. 

Ibrahim îi dădu un răspuns care nu permitea 
replică: 

„O continuare a bătăliei, chiar dacă situaţia este 
disperată, îngăduie speranţa unui reviriment. 
Resemnarea în fața adversităţii înseamnă capitulare, 
înseamnă moarte.” Mai departe, sultanul îi poruncea 
să-şi reia peregrinările spre Cairo, unde va avea poate 
mai mult noroc. 


Pradă unei crize de demoralizare, Faiz plânse, 
gândindu-se cu dor la biblioteca lui, de parcă aceasta 
ar fi fost o ființă mult-iubită. Îşi zise apoi că va găsi 
poate la Cairo câteva manuscrise valoroase. 
Perspectiva aceasta îi mai potoli  paraponul. 
Suspinând, porni la drum... 

Când oraşul Cairo apăru la orizont, profilându-se 
pe fundalul aprins al cerului, poetul-diplomat avu 
impresia că se apropie de un munte, atât de înalte 
erau edificiile durate dincolo de zidurile fortificate. La 
el, în Anatolia, iarna se instalase cu toate rigorile ei. 
Aici, însă, era cald şi bine ca într-o blândă primăvară. 
Faiz era dornic să vadă Nilul, acest măreț fluviu intrat 
în legendă, care an de an fertiliza deşertul, 
transformând Egiptul într-un grânar spre care îşi 
îndreptau hulpave privirile toate popoarele din jur. 
Râvnea cu atât mai mult să-i vadă apele cu cât până 
acum călătorise prin ţinuturi aride, cu stânci golaşe, 
arse de soare, cu nisip mult, orbitor, deasupra căruia 
jucau în zare tot felul de fantasme. Hainele îi atârnau 
grele pe spinare. Era tot atât de moleşit ca şi calul său, 
care abia îşi mai târa copitele prin țărână, stârnind la 
fiecare pas trâmbe de praf. Yasar, slujitorul care-l 
urma călare pe un catâr, se înțelegea, pesemne, foarte 
bine cu căldura, căci fluiera un cântec de dragoste, 
auzit într-un caravanserai din Khorassan. Omul 
acesta, care îmbătrânise însoţindu-l pretutindeni, era 
mândru fiindcă se afla în serviciul unui poet, de parcă 
aureola stăpânului s-ar fi răsfrânt în parte şi asupra 
sa. Când se uita la Yasar şi-i vedea tâmplele cărunte şi 
barba sură, Faiz îşi spunea că tare îmbătrânit trebuie 
să arate şi el însuşi, dar că, văzându-se zilnic în 
oglindă, se deprinsese într-atâta cu propria-i imagine, 
încât uneori se examina complezent, spunându-şi că 


are o înfăţişare de bărbat dacă nu frumos, cel puţin 
interesant. 

În timpul lungilor şi monotonelor călătorii îşi omora 
plictisul compunând stihuri pe care le aşternea pe 
hârtie la primul popas. Câteodată le citea lui Yasar, 
care le asculta clătinând din cap cu minunare. La 
sfârşit rostea convins: „Stăpâne, prin glasul tău 
viersuiesc toate privighetorile cerului! Allah să-ţi 
binecuvânteze harul!” 

Faiz n-avusese timp să-şi închege o familie, fiindcă 
misiunile lui îl purtau numai pe drumuri. Nici Yasar 
nu se însurase. În tinereţe nu-i displăcuse lui Faiz să 
fie holtei, căci se bucurase de o libertate refuzată 
prietenilor săi, nu prea îndestulaţți în bunuri lumeşti, 
dar împovăraţi de obligaţii familiale. 

Când intra prin bordeluri şi se vedea printre clienţi 
mult mai tineri decât el, simţea stingherit privirile 
acestora aţintite uneori asupra lui, cu un amuzament 
reținut, de parcă i-ar fi spus: „Ce cauţi, bătrânelule, 
printre noi? Fetele tinere de aici nu mai sunt pentru 
tine. De ce nu te întorci la nevestele tale, care te 
aşteaptă potolite la gura sobei?” Lui Faiz îi pierea 
atunci tot cheful. Părăsea posomorât locanta, fără să 
mai apeleze la serviciile tinerelor pensionare. 

I se spusese la Iconium că la Cairo se găsesc cele 
mai frumoase prostituate din întregul Orient. Altădată 
reclama aceasta l-ar fi sedus, stârnindu-i imaginaţia, 
creându-i tablouri lascive, excitante. Acum tânjea 
după un pat bun, moale, pe care să doarmă fără vise şi 
fără femei. 

Legănat de mersul domol al calului şi furat de 
gânduri, aproape că nici nu observă cum de ajunsese 
la picioarele zidurilor înalte ce înconjurau oraşul. 
Acum se încrucişa cu mulți călători călări pe cai, pe 


asini ori pe  cocoaşele cămilelor. Forfota era 
supravegheată de mamelucii înveşmântaţi în zale, care 
făceau de pază, sus, pe ziduri. Privirile lor scrutau din 
când în când zarea, spre a se asigura că nu se iveşte în 
depărtare vreun nor de praf, semn al existenței unor 
trupe dușmane, aflate în plin mers. Măsurile de 
precauţie erau vitale, căci rebeliunile se ţineau lanţ. 
Nimeni nu se putea bizui pe ziua de mâine. Faiz ştia 
acest lucru şi multe altele. Nădăjduia însă că şederea 
lui la Cairo va coincide cu o epocă de linişte în viața 
politică a statului. Îi era lehamite de tulburări, de 
răzmerițe, de lovituri de palat. 

Mamelucii înarmaţi care făceau de pază la poarta 
oraşului îi cercetară cu atenție documentele, apoi îl 
lăsară să intre. 

De îndată ce pătrunse pe ulițele întortocheate, 
inundate de o colcăială zgomotoasă de oameni şi de 
animale, Faiz regăsi cu plăcere ambianța aparent 
haotică, dar atât de pitorească şi de colorată a 
aglomerărilor urbane din Orient: străzile strâmte, 
mărginite de clădiri cu arcade umbroase, sub care 
stăteau pe scaune la taifas bătrâni guralivi, ferestrele 
zăbrelite, împodobite cu flori de fier, balcoanele cu 
covoare lăsate la aerisit, ori cu rufe spălate puse la 
uscat. Lângă palatele trufaşe se împingeau unele într- 
altele, intimidate parcă de măreţii vecini, cocioabe 
mizere, din care răzbăteau până în stradă duhori de 
gunoaie, de mâncare proastă şi de urină. Copiii 
gălăgioşi se fugăreau printre trecători, îmbrâncindu-i, 
alegându-se cu blesteme şi înjurături. Cerşetori în 
zdrențe îşi etalau rănile purulente ori cioturi de 
membre, psalmodiind: „Fă-ţi milă şi pomană, stăpâne! 
Allah să te aibă în pază!” Negustori ambulanți îşi 
lăudau cu glas cântat marfa: zaharicale, bragă, 


şerbeturi, bricege, jucării şi tot felul de nimicuri ieftine, 
viu colorate. Lumea se trăgea cu venerație la o parte 
când îşi făceau apariția dervişi hirsuți, încruntațţi, care 
prevesteau numai nenorociri. Femei în negru, cu feţele 
acoperite de nu li se vedeau decât ochii, şi ei ascunşi 
în parte după nişte plase rare, păreau un fel de 
fantome cernite. Câte un mameluc cu rang înalt, 
urmat de aghiotanți tineri şi făloşi, trecea călare pe 
câte un armăsar arab plin de nerv şi de graţie. Evrei cu 
perciuni lungi în formă de tirbuşon îşi târau prin praf 
poalele caftanelor negre sau cenuşii. Saltimbanci în 
veşminte pestrițe făceau tot soiul de giumbuşlucuri, 
întinzând apoi mâna spre spectatorii ocazionali, în 
aşteptarea unor anemice oboluri. Pe la colțurile 
străzilor cântau pe nas orbi, ţinând la înălțimea 
pieptului câte o cană de pământ cu monete mărunte — 
pomană lăsată de „milostivii” care încercau pe această 
cale să-şi asigure după moarte un loc în Paradis. 
Bărbieri adăpostiți sub arcadele clădirilor făceau 
toaleta clienţilor în aer liber, mânuindu-şi cu gesturi 
largi, armonioase, de balerini, foarfecele şi bricele. 

Când ajunse în dreptul unui bazar, Faiz rămase 
fascinat de frumuseţea obiectelor de aur şi de argint, a 
covoarelor orientale, a  veşmintelor bogate, a 
giuvaerurilor înfăţişate în galantare. Muşteriii se 
îimbulzeau prin prăvălii, fiind serviţi de neguţători 
mieroşi care se jurau că vând atât de ieftin, încât nu se 
aleg cu nici un beneficiu. Poetul-diplomat dibui o 
librărie cu rafturile încărcate de cărţi legate în piele şi 
cu manuscrise făcute sul, orânduite prin dulapuri cu 
geamuri. Îşi făgădui pentru a doua zi o vizită în 
ispititorul paradis al cărţilor, fiindcă avea acum treburi 
mai urgente de îndeplinit. 


Îşi căută găzduire într-un caravanserai din 
apropierea bazarului, iar după ce se instală într-o 
cameră sumar mobilată, dar ticsită cu covoare 
frumoase, îşi îmbrăcă veşmintele de gală şi porni iarăşi 
la drum. 

De data aceasta, ţinta sa era locuința emirului 
Faradj, cancelarul corespondenţei, personaj de seamă 
la Curtea sultanului, dar mai presus de toate — şi 
acest amănunt era esenţial pentru Faiz — prieten al 
Karamaniei. Faiz ştia că prietenia aceasta nu era 
dezinteresată. Sultanul Ibrahim îl stipendia generos pe 
Faradj, pentru a avea pe lângă suveranul din Cairo un 
om dispus oricând a-i servi interesele. 

Faradj îl primi de îndată pe poetul-diplomat; dând 
semnele celei mai mari bucurii, îl pofti să prânzească 
impreună. 

Faiz observă că în tot cursul schimbului de 
amabilități şi de complimente, buzunarul său umflat 
de la piept atrăgea ca un magnet privirile emirului. 
După ce socoti că i-a stârnit îndeajuns curiozitatea, 
scoase din adâncul buzunarului o pungă împletită din 
fir de aur, pe care i-o oferi zâmbind. 

— O modestă atenție din partea stăpânului meu, 
Sultanul. Emirul o luă, îi desfăcu băierile, aruncă o 
rapidă privire asupra conţinutului, scăpă o uşoară 
exclamațţie la vederea perlelor fine dinăuntru, vâri la 
repezeală punga în buzunarul propriului caftan, apoi 
se adresă cu sporită bunăvoință musafirului: 

— Te rog, luminate poet, să fii interpretul meu pe 
lângă preamăritul tău Stăpân, mulțumindu-i pentru 
nețărmurita sa generozitate. Cu ce te pot sluji? 

Faiz îşi dezvălui în parte scopul misiunii, spunând 
că dorea să fie primit de sultanul Malik Zahir, spre a-i 


înmâna un mesaj personal din partea sultanului 
Ibrahim-Beg al Karamaniei. 

Emirul îşi netezi gânditor barba. 

— Are să fie greu, fiindcă Înălţimea-sa Sultanul este 
foarte bolnav. Dar voi face tot ce-mi va sta în putinţă 
ca să obţii audiența. Acum să trecem la masă. Ne 
aşteaptă un prânz modest, pentru care te rog să mă 
ierti. Nu ştiam că voi avea un oaspete atât de 
important. 

„Modestul” prânz se dovedi până la urmă a fi un 
festin princiar. Li se serviră tot felul de minunățţii 
gastronomice, stropite cu vinuri fine, în ciuda 
interdicției consumului de băuturi alcoolice. În 
schimb, Faiz observă cu mirare nemărturisită că vesela 
era foarte comună. La sfârşit, poetul părăsi locuinţa 
emirului Faradj într-o foarte roză stare de spirit. Cu 
burta plină, euforizat de vinurile licoroase, se înapoie 
la caravanserai, legănându-se pe cal ca un plop bătut 
de vânt. Portarul, un arab între două vârste, cu mutră 
de pezevenghi, citi în ochii scânteietori ai poetului 
ameţit de băutură posibilitatea de a-i specula 
slăbiciunea, alegându-se cu un bacşiş gras. 

— Stăpâne, îi şopti dulceag, aproape de ureche, nu 
te-ar ispiti o hurie plinuţă, nurlie, abia nubilă? Până 
ce-ai să te dezbraci, ţi-o aduc sus, în odaia ta. Ei, ce 
spui? 

Faiz reflectă că trecuse de vârsta plăcerilor carnale, 
că un somn bun ar fi fost mai recomandat după 
îmbelşugatul banchet. Dar îşi mai zise că n-ar strica 
să încerce a retrăi emoţiile erotice din tinereţe. Poate 
că ardoarea-i amoroasă de odinioară nu i se stinsese 
incă. 

— Adu-o sus! răspunse, încurcându-se în limbă. 


Barba sură care-i împodobea chipul, lăsându-i 
numai gura, nasul şi ochii la vedere, îi ascunsese 
roşeața din obraji. 

Se îndreptă spre scară, hlizindu-se la gândul că va 
trebui să urce treptele în starea lui de 
imponderabilitate. Simţea în tot trupul o moleşeală 
atât de plăcută, încât îi venea să se culce pe dalele 
răcoroase ale pardoselii. 

Îşi încordă puterile şi porni pe scări în sus. O 
treaptă, încă una, şi încă una... Deodată făcu un pas 
greşit şi căzuse pe spate. Întinse speriat mâinile şi, 
după ce descrise prin aer o voltă, se trezi în braţele 
unui călugăr catolic, cu barba stufoasă, care, după ce- 
l puse pe picioare, îi zâmbi cu blândeţe: 

— Ai avut noroc, efendi, că mă aflam în urma ta. 

— Altfel îmi făceam creierii chisăliță! Ai dreptate, 
călugărule! Cu ce să te mulțumesc? 

— Am făcut un bine unui om. Există o mulțumire 
mai mare? 

— Eu am săvârşit un păcat. Am băut vin. 

Îşi apropie faţa de chipul călugărului cu acea 
stăruință aiurită a omului ametit de băutură. 

— Parcă ne-am mai văzut undeva? 

— Se poate, răspunse blajin călugărul. Umblu des 
pe tărâmurile astea. Răscumpăr sclavi. 

— Şi cum te cheamă? 

— Bonifacio. Fratele Bonifacio. 

— Mă bucur de cunoştinţă! Dacă vei avea nevoie 
vreodată de mine, ştii unde să mă găseşti, vorbi 
anevoie Faiz, încheindu-şi fraza cu un sughiț. Acum... 
să urc scările. 

Călugărul vru să-l ajute, dar poetul îi respinse 
braţul întins. 


— Las”, c-am să urc şi singur! Nu-s chiar atât de 
băut! Sub privirile indulgente ale monahului, urcă 
împleticit treaptă după treaptă, amintind ezitările şi 
stângăciile unui copil nesigur pe propriile-i picioare. 


kkk 


Sultanul Malik Zahir deschise ochii şi, cum stătea 
culcat pe spate, privirea îi căzu pe floarea din mozaic 
de marmoră de deasupra patului, înconjurată de 
dantela unui verset din Coran, scris cu sinuoase litere 
arabe. Flăcăruile lumânărilor de la capul patului o 
făceau să lucească discret. O durere ascuțită în picior, 
care se risipi apoi într-un fel de gâlgâieli arzătoare 
până în pântece, îl făcu să geamă. 

Ciudat! Se afla în mijlocul unei citadele uriaşe, cu 
ziduri inexpugnabile, îl apăra o gardă alcătuită din 
câteva mii de mameluci gata să-şi jertfească viața 
pentru el, dar nici zidurile fortificate, nici piepturile 
soldaților nu-l puteau feri de moartea care avea să vină 
în curând spre a-l târî în adâncurile iadului. 

Sultanul Malik Zahir nu-şi făcea iluzii că sufletul 
său eliberat din veştmântu-i de lut se va înălța în, 
Paradis, aşa cum îl asigura protejatul său, califul, 
reprezentantul pe pământ al profetului Mahomed. Se 
va prăbuşi în Infern, fiindcă acolo îşi aveau locul cei 
de-o seamă cu el. 

Auzi un glas venit de dincolo de lume: 

„Aşteaptă-mă, Djakmak! Sosesc! Sosesc! Aşteaptă- 
mă, Djakmak!” 

Glasul morţii căpăta rezonanţe, reverberaţii atât de 
aeriene, încât sultanului i se încrâncenă pielea. O 
scânteie de speranţă îi lumină deodată întunericul 
spaimei sale. Moartea îl chemase pe Djakmak, nu pe 
el, Malik Zahir, sultanul. Apoi mintea-i rătăcită de 


fantasme îşi recăpătă parțial luciditatea. Djakmak 
fusese doar numele lui, însă şi-l schimbase, potrivit 
datinii, înainte de a se urca pe tron. Dar moartea nu 
voia să ţină seama de puterea, de gloria lui 
pământească. Pentru ea, Malik Zahir nu exista. 

„Aşteaptă-mă! Am să vin, Djakmak! Aşteaptă-mă!” 

Sultanul se încruntă. Ce-i foloseau lui rugăciunile 
publice şi serviciile religioase oficiate în moschei 
pentru  însănătoşirea sa, când moartea rămânea 
nepăsătoare față de toate acestea? 

„Djakmak, mă auzi?” 

Sultanul clipi nedumerit. Cine-l chema? Nu mai era 
glasul despersonalizat al mortii! 

„Djakmak, am fost stăpânul şi sultanul tău! Mă 
chema Barsbay! Nu-ţi mai aminteşti de mine? Te-am 
ridicat din ţărână pe culmile ierarhiei militare şi 
politice! Te-am făcut mareşal, comandant suprem al 
mamelucilor şi primul meu sfetnic. Şi tu, Djakmak, 
cum mi-ai răsplătit generozitatea?... Am avut atâta 
încredere în tine, încât am lăsat cu limbă de moarte să 
fii primul slujitor al fiului meu, Yusuf! Cum l-ai slujit, 
Djakmak? Cum?... Cum?... Cum?...” 

Cuvintele repetate ale bătrânului sultan Barsbay se 
auzeau tot mai slab... În curând se topiră în neant... 
Apoi desluşi alt glas, foarte tânăr: 

„Şi eu am fost sultanul tău! Nu mă mai 
recunoşti?... Yusuf îți vorbeşte! Aveam pe atunci 
cincisprezece ani! Eram lipsit de experienţă, de o 
îndrumare. Abia murise tatăl meu, Barsbay... Te-ai 
năpustit atunci cu oamenii tăi asupra citadelei în care 
mă aflam! Mi-ai ucis puţinii soldaţi rămaşi credincioşi! 
Pe cei mai mulţi îi cumpăraseşi!... Apoi m-ai aruncat în 
temniță... M-ai lăsat să putrezesc sub pământ, fără o 
rază de soare, fără o geană de speranţă... Aşa ţi-ai 


respectat tu jurământul de credință față de mine, 
Djakmak! Dar eu nu eram decât un copil care-ţi stătea 
în calea ambițiilor! M-ai lăsat să putrezesc în 
temniţă!... Oh, Djakmak!... Oh, Djakmak!...” 

Sultanul Malik Zahir încercă să se ridice într-un 
cot, dar arsura din picior îl săgetă ca şi când un fier 
înroşit în foc i-ar fi despicat pulpa şi coapsa. 
Scrâşnind, lăsă capul să-i cadă pe pernă. 

Un glas adânc, lugubru, ca un dangăt de clopot, se 
ridică din negura minţii lui: 

„Djakmak! Djakmak!” 

— Dar tu cine mai eşti? bolborosi sultanul. Cine? 
Cine? 

„Aminteşte-ţi, Djakmak! Aminteşte-ţi!... Aminteşte- 
E 

Vocea stranie îi lovea auzul asemenea unor pulsatții 
puternice: 

„Sunt Korkmas!... Korkmas!... Korkmas!... Omul 
care pentru tine şi în numele tău l-a arestat pe 
sultanul Yusuf! Pe Yusuf, fiul protectorului tău!... 
Datorită intervenției mele, califul şi emirii te-au 
proclamat sultan!... Şi cum ţi-ai arătat mulțumirea?... 
Ai înscenat o tentativă de complot, acuzându-mă că eu 
l-aş fi pus la cale! Adevărul este că voiai să scapi de un 
martor supărător! M-au executat din ordinul tău, 
Djakmak, în închisoarea din Alexandria!... Acum te 
aştept, Djakmak, acolo unde toate faptele oamenilor 
sunt răsplătite... Şi cele bune, şi cele rele...” 

Cu gesturi spasmodice, sultanul îşi desfăcu la gât 
cămaşa. Avea o senzație de sufocare. 

— Destul! bolborosi. Destul! 

„Ascultă şi glasul meu, Djakmak! Sunt Faisal, 
fostul guvernator al Damascului. M-ai ucis fiindcă n- 
am vrut să-ți accept abuzurile şi crimele!...” 


— Sunt ani mulţi de atunci! gâfâi sultanul. 

„Pentru noi timpul nu se măsoară în ani, 
Djakmak!” 

Apoi se iţi altă voce: 

„Dar de mine ai uitat, Djakmak? Am fost 
aghiotantul tău, emirul Farid! Te-am slujit cu credinţă. 
Dar tu m-ai ucis ca să-mi furi femeia pe care o 
iubeam. Şi eu te aştept!...” 

„ŞI eu! Şi eu, Djakmak! Eu, guvernatorul Alepului!” 
răsună altă voce cavernoasă, țâşnită parcă din 
adâncurile unei peşteri. „Înainte ca slujitorii tăi, 
executorii nelegiuirilor tale, să-mi pună laţul pe după 
gât, te-am convocat în fața judecății lui Allah! Acolo vei 
da socoteală de toate ticăloşiile tale!” 

Din toate ungherele încăperii porniră să se ridice 
noi glasuri, unele profunde, altele ascuţite, cu accente 
de isterie, dar toate acuzatoare. 

„Te aştept şi eu, Djakmak!” 

„ŞI eu te aştept!” 

„Şi eu...” 

„ŞI eu...” 

„Djakmak, în curând îţi va suna ceasul! Ai să vii în 
mijlocul nostru, al oamenilor pe care i-ai schingiuit, pe 
care i-ai asasinat...” 

— Dar tu cine mai eşti? gemu sultanul. 

„Nu-mi cunoşti numele! Sunt unul dintre miile de 
nenorociți ucişi din porunca ta în oraşele pe care le-ai 
trecut prin foc şi sabie!...” 

Cu un efort, sultanul se ridică în capul oaselor: 

— Tăceţi! răcni. Să nu vă mai aud! Destul! Căci 
sunt încă puternic! Mânia mea vă poate ajunge şi 
dincolo de mormânt! Unii dintre voi mai aveţi rude în 
viață! Fii, neveste, nepoți! Am să-i trag pe toţi în ţeapă! 
Ori am să-i ard pe rug! 


O uşă se deschise. 

— M-ai strigat, Mărite Stăpâne? 

Sultanul se uită la servitorul care se ivise în prag. 
Fantasmele se stinseseră aşa cum stinge suflul 
vântului flacăra unei lumânări. Malik Zahir se lăsă 
iarăşi să cadă pe perne. 

— Apă! Dă-mi apă! rosti. Şi fă lumină! Mă supără 
întunericul! Stai! strigă iarăşi. Să vină aici cântăreții, 
cu lăutele lor! Să-mi cânte... Auzi? Să-mi cânte!... 

Faiz fu primit în audienţă a doua zi de dimineaţă. 
Când îl văzu pe sultan culcat pe sofaua de ceremonie, 
avu impresia că se află în fața unui mort cu obrazul 
cenuşiu, mâini descărnate şi ochi stinşi. În jurul 
puternicului autocrat al Egiptului, ajuns acum o epavă 
umană, stăteau în picioare, neclintiți, ca la un 
priveghi, principalii demnitari ai palatului. Printre 
aceştia se afla şi emirul Faradj, care-şi câştigase cu 
prisosinţă perlele, obţinând primirea lui Faiz de către 
sultanul muribund. 

Poetul-diplomat îngenunche în fața sofalei pe care 
Malik Zahir stătea încremenit. 

Nauruz, emirul audienţelor, tuşi discret, încercând 
să-şi trezească stăpânul din letargie. Sultanul tresări 
şi deschise anevoie ochii. 

— Ce e, Nauruz? 

— Poetul Faiz, ambasadorul Înălțimii-sale Sultanul 
Ibrahim al Karamaniei, cere îngăduința să prezinte 
Măriei Tale un mesaj din partea Prealuminatului şi 
Preaputernicului său stăpân. 

Sultanul ridică uşor mâna-i uscată şi întoarse 
capul spre Faiz. Rosti într-un suflu: 

— Vorbeşte, poetule! Te ascult! 

Faiz debită complimentele de rigoare, subliniind cu 
solemnitate frazele prin care sultanul Karamaniei îşi 


declara simțămintele-i de prietenie veşnică față de 
marele Malik Zahir. Pentru că nu ştia dacă va reuşi să 
mai obțină o nouă audienţă, în cadrul căreia să atace 
adevăratul obiect al vizitei sale — constituirea unui 
front antiotoman — încercă să facă o aluzie asupra 
acestei teme. Sultanul părea să-l asculte cu atenţie. 
Deodată scăpă un vaiet: 

— Oh, rău mă mai arde piciorul! Şi pântecele mă 
arde! Să vină medicul! 

Faiz îşi întrerupse peroraţia. Se uită la emirul 
audienţelor, întrebându-l din priviri dacă nu e cazul să 
se retragă. Ghicindu-i parcă intenţiile, sultanul rosti 
printre gemete: 

— Rămâi, ambasadorule! Criza asta are să-mi 
treacă! Şi eu vreau să-ţi vorbesc! Ah, de-ai şti ce 
junghiuri cumplite mă sfâşie!... De ce nu vine mai 
repede medicul? 

— Am trimis după el, Înălțimea-ta! se grăbi să 
intervină emirul palatului. Soseşte îndată! 

Apăru şi Kamil, medicul. Examină cu grijă, dar şi 
cu teamă, piciorul bolnav al suveranului. Doctorul 
care-l precedase pe Kamil îşi încheiase cariera într-o 
celulă din temnița citadelei, deşi în trecut îl îngrijise cu 
multă pricepere pe sultan. Dar ultima boală a acestuia 
nu o mai putuse tămădui. Eşecul său medical îl 
costase libertatea. 

Când Kamil pipăi piciorul vânăt, umflat, acoperit de 
răni purulente, Malik Zahir scoase un răget de fiară. 

— Ticălosule! Ce-mi faci? Nici tu nu eşti mai breaz! 
Mă ard flăcările Gheenei, iar tu îmi dai nişte 
cataplasme care nu mă uşurează cu nimic. Ai merita 
să ţi se aplice şi ție pe pulpe câteva fiare înroşite în foc, 
să ştii şi tu cum sufăr. Poate aşa ţi s-o mai trezi 
ştiinţa! 


Kamil îl privea terorizat. Îi tremurau mâinile şi 
bărbia. 

— Poetule, se adresă Malik Zahir lui Faiz, dacă 
există vreun tămăduitor priceput prin Karamania 
voastră, roagă-l din partea mea pe stăpânul tău, 
sultanul, să mi-l trimită. Medicii mei sunt nişte 
şarlatani. leşi afară, Kamil! leşi! Să nu te mai văd, 
hienă blestemată! leşi, până nu pun gărzile să te 
jupoaie de viu! 

Mergând  de-a-ndaratelea şi  bâiguind vorbe 
neînţelese, nefericitul discipol al lui Aesculap părăsi 
încăperea. 

— Vino mai aproape, Faiz! îl chemă sultanul. Eşti 
primul ambasador căruia îi aduc la cunoştinţă un 
mare eveniment. Abdicarea mea! După o îndelungată 
chibzuinţă, am hotărât să renunţ la tron în favoarea 
vrednicului meu fiu Othman! Să-l anunțţi prin curier 
special pe augustul tău stăpân! Şi să-i mai spui că i-aş 
rămâne îndatorat dacă ne va notifica în cel mai scurt 
timp recunoaşterea oficială a noului suveran egiptean. 
Acum du-te! Despre celelalte chestiuni politice vei trata 
cu fiul meu, sultanul, şi cu sfetnicii săi. Eşti liber! 

Când părăsi citadela, Faiz îşi spuse că îl urmărea 
nenorocul. Frământările de la Curtea Timurizilor se 
repetau şi aici, cu unele variaţii. Sultanul turcilor, 
Mehmed, părea să fie proteguit de Allah însuşi. Numai 
aşa se puteau explica  eşecurile repetate ale 
adversarilor săi. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, poetul făcu o nouă 
vizită emirului Faradj. Chipul acestuia reflecta o mare 
îngrijorare. 

— Am să fiu foarte deschis cu tine, poetule Faiz, 
fiindcă sunt prietenul țării tale. Mâine de dimineaţă 
Othman va fi proclamat sultan al Egiptului sub 


numele de Malik Mansur. Noua domnie se inaugurează 
sub auspicii puţin promițătoare. Tezaurul statului este 
aproape gol. Războaiele purtate de augustul nostru 
suveran au fost foarte costisitoare. Preaînţeleptul tău 
stăpân, sultanul Karamaniei, ar putea să ne ajute, 
acordându-ne un împrumut de cincizeci de mii de 
dinari. În schimb, l-am ajuta să scape de sub tutela lui 
Mehmed al II-lea. 

Faiz îi răspunse că mandatul său era limitat şi, ca 
atare, nu se putea angaja personal. Făgădui însă că va 
înainta imediat suveranului său doleanţele 
guvernământului egiptean, recomandându-i stăruitor 
să le satisfacă. 

— Voi cere un răspuns grabnic. 

— De acest răspuns depinde durarea unei prietenii 
trainice şi a unei politici comune între Egipt şi 
Karamania, încheie emirul Faradj convorbirea. 

Spre seară, Yasar, sluga poetului-diplomat, plecă în 
goana calului spre Iconium, purtând în coburi un 
mesaj cifrat destinat stăpânului Karamaniei. 

La poarta locuinţei emirului Nasir, guvernatorul 
Damascului, sosit în ajun la Cairo în urma unei 
convocări urgente a sultanului, se înfățişă umil 
călugărul Bonifacio. Rasa lui brună şi sandalele erau 
pline de praf, căci umblase mult pe ulițele colbuite ale 
oraşului. Un eunuc din serviciul guvernatorului îl 
întâmpină cu ostilitate. 

— Prealuminatul meu stăpân este foarte ocupat şi 
nu poate primi pe nimeni. 

Sub umilința monahală a lui Bonifacio se ascundea 
însă o mare dârzenie. Când văzu că argumentele sale 
nu reuşesc să clintească încăpățânarea scapetelui, îi 
strecură sub nas câţiva dinari. Ostilitatea acestuia se 
domoli pe dată. 


— Am să văd ce este de făcut. Pe cine să anunţ? 

— Pe un slujitor al Bisericii Catolice, originar din 
Amalfi. Fratele Bonifacio, pe numele său de familie 
Cardoni. 

Eunucul îl lăsă să aştepte într-un vestibul de 
proporţii vaste, dar lipsit de podoabe murale. În 
încăpere răspundeau uşi cu arcuri în formă de 
potcoavă, singurul element care vădea stilul oriental al 
clădirii. După câteva momente, scapetele se înapoie, 
poftindu-l pe monah să-l urmeze. Traversară câteva 
săli sumar mobilate şi un patio cu un bazin de 
marmoră fără apă. Îl introduse apoi într-o încăpere nu 
prea mare, cu ferestre zăbrelite spre stradă şi cu o 
masă de lucru la mijloc, la care stătea stăpânul casei. 

La apariția călugărului, emirul Nasir făcu semn 
eunucului să se retragă, apoi se ridică în picioare. 
Guvernatorul Damascului avea o bărbuţă scurtă, 
neagră, ochi pătrunzători şi, în ciuda vârstei, un obraz 
întins, de tânăr. Îşi purta cu semeţie capul. Pieptul 
său bombat, gesturile-i bruşte, tonul de comandă îi 
trădau deprinderile milităreşti. Zâmbind, se apropie de 
călugăr, îl privi lung, apoi se învârti în jurul lui, 
examinându-l plin de curiozitate de sus până jos. 

— Te cheamă Cardoni şi vii din Amalfi, după câte 
am înţeles, rosti cu sarcasm. 

Călugărul surâse cu blândeţe. 

— Da, mă numesc Cardoni, aşa cum te numeai 
odinioară şi tu. 

Colţurile gurii emirului se ridicară într-un fel de 
schimă care putea fi interpretată oricum. 

— Mda, am fost odată concetăţeni. 

— Mai mult decât atât, ripostă cu îndrăzneală 
monahul. Am fost frați. 

Emirul izbucni în râs. 


— Glumeşti! 

— Vrei să-ți spun ce semn din naştere ai lângă 
buric? 

Guvernatorul Damascului îşi lovi palmele a mirare. 

— Fratele meu?!? Ei, drăcie! Nu te-aş fi recunoscut 
dacă nu mi-ai fi spus-o. Te-ai albit la păr ca o oaie, eşti 
pungit la față şi sfielnic, aşa cum se cuvine unui 
călugăr catolic. Dar sub sfiiciunea asta se ascund o 
duritate şi o viclenie fireşti ordinului vostru monahal. 
Vă cunosc filistinismul! 

Bonifacio Cardoni surâse cu aceeaşi blândeţe. 

— Şi eu vă cunosc oportunismul firesc tuturor 
renegaţilor. 

Chipul emirului se întunecă brusc. Vru să riposteze 
cu asprime, dar se stăpâni. După câteva clipe, norii 
din privirile lui se risipiră tot atât de repede. Râse 
strâmb. 

— Pentru vorbele astea ar trebui să te zbor afară. 

— De ce? Sinceritatea este, cred, cel mai sigur 
mijloc de înţelegere între oamenii tari. 

— Şi tu eşti un om tare, frate Bonifacio? 

— Pot să fiu tare când am de-a face cu oameni tari. 

În ochii emirului sclipi o veselie pe care nu încercă 
să şi-o ascundă. 

— Da, după îndrăzneala vorbelor tale, eşti fratele 
meu. Deşi au trecut mulţi, foarte mulți ani de când 
soarta ne-a despărțit, încep să-ţi desprind trăsăturile 
tinere de sub țesătura ridurilor. Pe atunci erai un 
bărbat frumos, „frate” Bonifacio. 

— Bonifacio este numele meu de călugăr, înainte de 
a îmbrăca rasa monahală mi se spunea Ercole. Dacă 
preferi să-mi spui aşa, poftim! 

Emirul râse zgomotos. 


— Nu m-am înşelat, Ercole! Eşti viclean! Vrei, 
desigur, să renunţ şi eu pentru câteva clipe la numele 
meu de „renegat” şi, în loc de Nasir, să-mi spui Fabio. 

Călugărul îi întinse braţele. 

— Fabio, dă-mi voie să te sărut, ca pe vremuri, când 
erai mic. Pentru câteva clipe, cum ai admis chiar tu, să 
uităm că eşti emir şi că sunt călugăr. 

Cei doi frați îşi dădură acolada. 

— Clipele trec repede, Ercole. Spune-mi ce treburi 
te-au mânat la mine. Nu-mi închipui că ai venit doar 
ca să mă îmbrățişezi. 

— Bine. Am să las ocolişurile deoparte. Vreau să 
răscumpăr nişte sclavi. Şi am nevoie de ajutorul tău. 

— Eşti hotărât să arunci banii pe fereastră? 

— Sunt hotărât să plătesc bani buni. 

Emirul îi arătă un jilt. 

— Ia loc, Ercole! Să stăm şi să discutăm ca doi fraţi, 
dar şi ca doi oameni de afaceri. 

Se aşezară în jilțuri. 

— Noi, mahomedanii, am putea realiza beneficii 
uşoare de pe urma voastră, spuse emirul. Să 
cumpărăm sclavi cu un preţ şi să vi-i revindem cu preţ 
dublu. Am să-ţi pun o întrebare. De ce nu-i cumpăraţi 
direct de la negustorii de sclavi? Cei mai mulți dintre 
aceşti neguțători sunt creştini de-ai voştri. Şi evreii 
sunt tot atât de numeroşi în acest comerț deocheat. 
Toţi aceştia trăiesc în oraşele voastre, se învecinează 
cu locuinţele voastre. În aparență sunt cetăţeni 
onorabili. Nu m-aş mira ca printre cei mai zeloşi 
enoriaşi ai bisericii tale să se afle şi câţiva traficanţi de 
carne vie. 

Emirul începu să se joace cu un lanţ de aur pe 
care-l înfăşură şi-l desfăşura pe degetul arătător. 


— Are să-ți pară paradoxal, dar mă tem că aş face 
un deserviciu sclavilor cumpăraţi de voi. 

—  Deserviciu? Noi le oferim libertatea, cel mai 
preţios bun al omului. 

— Îmi pare rău că trebuie să te contrazic. Libertatea 
este un bun foarte relativ. Ce-i foloseşte unui cerşetor 
libertatea? Pe când la noi un sclav se poate ridica la 
cele mai înalte demnități. 

— Eşti cinic, Fabio! 

— Spun adevărul, Ercole. Dacă vreun călugăr din 
tagma ta m-ar fi răscumpărat acum douăzeci şi mai 
bine de ani, aş fi apucat eu să ajung emir peste zece 
mii de soldaţi şi guvernator al Damascului? 

Călugărul aruncă o privire circulară asupra 
mobilierului de o simplitate spartană. 

— Titlurile şi onorurile nu par să-ţi fi procurat o 
stare materială înfloritoare. Ai o casă foarte modestă. 

Emirul se plecă la urechea fratelui său. 

— Să nu te călăuzeşti niciodată după aparente, 
Ercole! Sunt foarte bogat! Mai bogat decât îţi închipui! 
Dar prefer să-mi ascund bogăţiile spre a nu trezi 
invidii. 

— Atunci la ce-ţi folosesc averile dacă nu te poţi 
bucura de ele? Crede-mă, odaia asta a ta nu e cu 
nimic mal agreabilă decât celula mea de la monastire. 

— În lumea aceasta nu există plăcere pe care să n-o 
pot cumpăra. Adăugă persiflant: Tu, însă, nu eşti în 
măsură să mă înţelegi. Faci parte dintr-o categorie de 
oameni — călugării — care preferați averilor 
pământeşti, bucuriilor carnale făgăduinţa unor fericiri 
ipotetice dincolo de granițele vieţii. 

— Îmi este greu să mă deprind cu raționamentele 
tale, Fabio. Cine poate admite apologia sclaviei? 


— Nu o admiţi, fiindcă nu înţelegi lumea în mijlocul 
căreia trăiesc. Se spune că Egiptul este un regat arab, 
nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Trei pătrimi dintre mamelucii care alcătuiesc 
pătura conducătoare sunt la origine creştini. Printre 
noi se află circazieni, greci, sicilieni, aragonezi, 
catalani, genovezi... Mai sunt şi câţiva arabi, turci şi 
turkomani. Am să-ți spun nişte lucruri care au să te 
lase cu gura căscată. Sultanul Ladjin, originar de pe 
țărmurile Balticii, a fost în tinerețe membru al 
Ordinului cavalerilor teutoni. În această calitate a 
participat la una din cruciade. Sultanul Baldân a fost 
genovez. Făcea parte din familia Doria şi era fiul lui 
Taddeo Doria, un nobil cu autentic sânge albastru şi 
un cavaler creştin unanim respectat. Sultanul Kutuz 
era fiul unei surori a regelui Khorezmului. Sultanul 
Katbogha a fost ofițer mongol. Şi astea sunt numai 
câteva pilde. După cum vezi, nu e nevoie să fii 
neapărat arab ca să obţii cele mai înalte demnități. Ştii 
ceva, Ercole? Aici, în Egipt, numai fiii sultanilor vin pe 
lume liberi. Restul mamelucilor sunt sclavi. Toţi 
plecăm de jos. Dar cei înzestrați cu însuşiri deosebite 
se desprind din rândul mediocrilor şi ajung pe culmi. 

Călugărul clătină din cap cu tristeţe. 

— Şi eu, sărmanul, nădăjduiam să te readuc la 
vechea credinţă! 

— Ercole, nu-mi zdruncina părerea bună pe care 
mi-am făcut-o despre tine. Cum îţi închipui că aş fi în 
stare să dau cu piciorul la privilegiile de care mă bucur 
azi, spre a mă întoarce printre creştinii mei?! Mă vezi 
oare la Amalfi, în postură de pescar ori de monah? Să 
fim serioşi, frate! 


Se uită la clepsidra de pe masă, ce-şi prefira cu 
exactitate nisipul. 

— Acum să ne întoarcem în prezent şi să uităm că 
ne-am chemat vreodată Ercole şi Fabio. 

Călugărul suspină şi îşi trecu mâna-i aspră peste 
tonsură. 

— Cred că părinţii noştri au greşit când ne-au 
botezat pe mine Ercole şi pe tine Fabio. Trebuia să 
procedeze invers. Tu eşti războinicul şi eu idealistul. 

— Am avut noi grijă să îndreptăm lucrurile. Azi tu 
eşti Bonifacio, iar eu, Nasir. 

Monahul se ridică din jilt. 

— Deci nu-mi poţi da nici o mână de ajutor! 

Emirul îl bătu pe umăr cu prietenie. 

— Mâine de dimineaţă să vii la mine. Am să văd ce e 
de făcut. Acum lasă-mă! Aştept pe cineva. 

— Dumnezeu să vegheze asupra ta, emirule! 

— Care Dumnezeu? Al meu sau al tău? 

— Dumnezeu înseamnă adevăr, iar adevărul este 
acelaşi pentru toată lumea. 

— Aluneci pe povârnişul ereziei, frate Bonifacio! Am 
să-ți destăinui o taină: nu cred nici în Dumnezeul tău, 
nici într-al meu. Drum bun! 

Călugărul ridică trei degete  împreunate, 
binecuvântându-l 

— Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune! 

Părăsi încăperea. În vestibul se încrucişă cu un 
emir ce purta la şold un iatagan încrustat cu 
smaragde. Avea nasul încovoiat, ochii negri, iscoditori, 
buze subțiri ce descopereau într-un fel de rânjet un 
dublu şir de dinți albi şi puternici. Purta o barbă 
scurtă, ca şi Nasir, iar de lobul urechii stângi îi atârna 
un cercel de aur. Sub braţul stâng ţinea un portofoliu 
de marochin roşu. Emirul cu înfăţişare de pirat se uită 


cu mirare la Bonifacio. Călugărul îl salută, înclinând 
din cap, apoi ieşi pe poarta deschisă de eunuc. 

Noul vizitator al lui Nasir era emirul Nizam, 
cancelar al secretului de stat, cel care redacta 
decretele regale, ordinele de numire şi de înaintare în 
înalta administraţie şi în armată. După ce intră în 
camera de lucru a guvernatorului, se adânci într-un 
jilt. 

Nasir oferi oaspetelui său un păhărel cu rake. 

— Mulţumesc, sunt nevoit să te refuz. Peste o oră 
trebuie să fiu la palat. Dacă simte şacalul că duhnesc 
a alcool, e în stare să mă întemnițeze în citadelă. Era el 
hapsân şi înainte, dar de când simte că îl pândeşte 
moartea, a turbat. Nu te mai înţelegi cu el. 

Bătu cu palma peste portofoliul de marochin roşu 
pe care-l aşezase pe masă, la îndemână: 

— Ştii ce am aici? Declaraţia de abdicare a 
bătrânului şacal şi acceptarea expresă a şacalului 
celui tânăr de a se urca pe tron. Amândouă 
documentele vor fi semnate azi, în cadrul unei scurte 
ceremonii, la care vor asista doar califul, demnitarii 
palatului şi comandanții de armate. Şi tu ai să fii 
poftit, Nasir. 

Guvernatorul Damascului dădu peste cap propriul 
său păhărel cu rake. 

— Şi când declanşaţi lovitura? 

— De îndată ce Malik Zahir îşi va da sufletul. Ainal, 
mareşalul, şi-a pregătit oamenii. 

— Credeţi că Othman va sta cu mâinile în sân? Are 
şi el credincioşii lui. Garda regală îi este fidelă. 

— Nu-i va mai fi când va afla că noul sultan se 
pregăteşte s-o tragă pe sfoară. Ştii ce se întâmplă, 
Nasir? Vistieria este goală. Intendentul domeniului 
regal a adunat în pripă vreo 30.000 de dinari pe care i- 


a topit, spre a turna cu aurul rezultat monete noi, 
inferioare ca greutate, dar care se vor ridica nominal la 
60.000 de dinari. 

Stupoarea cea mai vie se aşternu pe chipul lui 
Nasir. 

— Dar asta e înşelăciune calificată! Cum îşi 
închipuie că trupele vor accepta să fie cadorisite cu 
astfel de monete în prag de domnie nouă? 

— De această greşeală a lor vom profita noi. Soldaţii 
— stârniți de agenţii noştri — se vor răscula. Ainal va 
profita de ocazie spre a interveni, arestându-l pe 
Othman şi proclamându-se el însuşi sultan. 

Nasir îşi umplu din nou păhărelul. De data aceasta 
îl bău pe îndelete. 

— Ainal a pus bine lucrurile la cale! rosti gânditor. 
Emirul Nazim zâmbi amfitrionului său. 

— Ainal se bizuie pe tine. Aşteaptă să ridici trupele 
din  guvernământul tău împotriva lui Othman, 
coordonându-ţi operaţiile militare cu ale noastre. 

— Aşa voi face, Nazim! l-am făgăduit lui Ainal că 
sunt alături de el şi îmi place să-mi respect cuvântul. 

Nasir rămase câteva clipe cu privirile aţintite în gol. 

— L-ai văzut pe călugărul care abia a ieşit din 
cabinetul meu? 

— L-am văzut. E unul dintre agenţii tăi? 

— Nu. E un om care aleargă după himere. Vrea să 
răscumpere sclavi pentru a-i elibera. 

Vizitatorul râse. 

— Cu alte cuvinte, un idiot filantrop. 

Un zâmbet ciudat se aşternu pe chipul lui Nasir. 

— Mă întreb dacă idioţii nu suntem noi! Ne vârâm 
berbeceşte în tot soiul de conspirații, ca să ne sporim 
avuţiile cu bunurile smulse învinşilor. 


Emirul Nazim se ridică în picioare şi îşi luă 
portofoliul sub braţ. 

— Ucidem ca să nu fim ucişi, Nasir. Trăim printre 
fiare, prietene! 

— Fiarele au cel puţin scuza că ucid pentru a 
supraviețui. Noi ucidem pentru a ne spori puterea şi 
aurul din sipete. În sfârşit, să lăsăm discuţiile astea 
pentru vremuri mai liniştite. Dacă bineînţeles vor veni 
vreodată astfel de vremuri. 

Nazim râse mefistofelic. 

— În vremuri tulburi mă simt ca peştele în apă! La 
bună vedere, Nasir. Te las! Şi bizuie-te pe prietenia 
mea! 

Cancelarul secretului de stat părăsi gânditor 
locuința amicului său. „Nasir dă semne de bătrâneţe 
sau au început să-l lase nervii? A sosit oare momentul 
să fie sacrificat? În cazul că ar fi să cadă, aş fi un 
imbecil dacă nu m-aş înfrupta şi eu din pradă. Nici 
Ainal nu se va arăta mai scrupulos. Sultanatul are să-l 
coste scump, iar pentru a-şi acoperi cheltuielile, are să 
fie silit a-şi jertfi — cu tot regretul — câţiva partizani 
jenanţi. Mă tem că Nasir are să intre în această 
categorie. Bietul Nasir!” 

Cumplita agonie a lui Malik Zahir sugeră lui Faiz, 
poetul-diplomat, o imagine cutremurătoare: în plin 
deşert, un leu — altădată puternic şi temut — trage să 
moară. În jurul trupului vlăguit fac cerc vulturii hoitari 
şi-l veghează, plini de răbdare. Leul abia mai ridică din 
când în când capul şi scoate câte un răget slab. 
Vulturii simt că leul este atât de slăbit încât nu se mai 
poate apăra. Atunci, ca la un semnal, se năpustesc 
asupra lui. Păsările hulpave, cu ciocuri ascuţite ca 
nişte paloşe, încep să muşte din carnea înfiorată a 
leului, care încearcă zadarnic să lupte împotriva 


răpitoarelor, îi scot ochii, îi sfâşie pielea, îi străpung 
pântecele şi îi smulg intestinele, în vreme ce în inima 
fiarei abia mai pâlpâie suflul vieţii. Deasupra carcasei 
vulturii se învălmăşesc într-o lugubră încăierare... 

Emirii care înconjurau patul sultanului muribund 
erau asemenea vulturilor hoitari... 

Când crainicii vestiră în principalele pieţe ale 
oraşului Cairo sfârşitul strălucitului şi 
preaputernicului Malik Zahir, poetul Faiz îşi duse 
mâinile la cap. „Oh, Doamne, va trebui să iau iarăşi 
lucrurile de la început!” Bun cunoscător al moravurilor 
potentațţilor orientali, îşi zise că tânărul Othman va 
avea să înfrunte în curând zile grele. 

În ziua înhumării rămăşiţelor pământeşti ale 
sultanului defunct, emirul Faradj, omul de încredere al 
noului suveran, îl pofti pe Faiz la palat. „Egiptul, îi 
făgădui Faradj, va intra în război împotriva turcilor 
îndată după sosirea ajutorului bănesc din Karamania.” 

Dar criza lăuntrică pe care poetul o aştepta cu 
teamă izbucni tocmai când sultanul şi emirii devotați 
lui se aşteptau mai puţin. Prevederile lui Nazim se 
împliniră întocmai. Mamelucii, instigați de oamenii lui 
Ainal, care se grăbiseră să răspândească zvonul că 
banii ce aveau să le fie dăruiți cuprindeau mai puţin 
aur decât s-ar fi cuvenit, se răsculară, luând cu asalt 
citadela. Rezistenţa puţinelor trupe rămase 
credincioase sultanului fu zdrobită după o luptă 
scurtă, dar plină de îndârjire. Rebelii ajunşi stăpâni pe 
situație obligară pe calif — un inofensiv om de paie — 
să proclame detronarea lui Othman şi urcarea pe tron 
a lui Ainal. Lovitura de stat se încheie cu întemnițarea 
lui Othman şi a partizanilor lui, cărora li se intentă un 
proces de înaltă trădare. 


Cu tristețea în suflet, fiindcă întreg eşafodajul 
manevrelor lui diplomatice se năruise, Faiz se înfățişă 
noului sultan, care primise numele de Malik Asraf, 
spre a-i propune — ca şi predecesorului său — o 
acțiune militară împotriva lui Mehmed al II-lea. 
Argumentele sale fură respinse cu indignare de Malik 
Asraf. 

— Cum îti închipui, poetule, că am să cred vreodată 
în balivernele tale? Mehmed al Il-lea este prietenul 
Egiptului. Între Imperiul Otoman şi ţara noastră există 
o veche alianță. Şi turcii, şi noi avem aceeaşi credință. 
Războiul sfânt pe care sultanul turcilor îl poartă 
împotriva Bizanțului este spiritualmente şi războiul 
nostru. Când Constantinopolele va cădea în mâinile 
osmanlâilor, voi porunci pavoazarea tuturor oraşelor 
egiptene. 

Faiz înclină capul, acceptând cu resemnare 
hotărârea destinului. 

— Preaînălțate Sultane, ştiu că nu-ți pot clinti 
voința. Din dragoste pentru Egipt şi pentru lumea 
arabă de sub ocârmuirea mamelucilor, doresc să fiu 
profet mincinos. Din nefericire pentru tine, şi pentru 
poporul pe care-l conduci, puteri superioare ție te 
împing orbeşte pe un drum care te va duce pe tine, 
tara şi pe supuşii tăi la un dezastru fără seamăn. 
Ocârmuirea mamelucilor va pieri de pe fața 
pământului datorită puterii turcilor osmanlâi. 

Ochii lui Malik Asraf scânteiară, exteriorizându-i 
mânia. 

— Poetule, calitatea ta de ambasador, dar mai ales 
părul tău alb mă împiedică să ordon a ţi se reteza 
capul, aşa cum ai merita! 

Faiz ridică demn fruntea şi rosti cu sfidare: 


— Nu mi-e frică de tine, Malik Asraf! Dacă mi-e 
sortit să pier de mâna ta, nu înseamnă că tu ai putere 
asupra ființei mele, ci că Allah a hotărât să mă piardă! 

Malik Asraf sări în picioare, furios. 

— Nu abuza de ospitalitatea mea, ambasadorule! 
Răbdarea mea are margini! Apusul soarelui să nu te 
mai găsească înlăuntrul zidurilor capitalei mele! 

Faiz era atât de nefericit fiindcă misiunea lui 
eşuase, încât ar fi preferat să fie ucis. Se înclină cu 
înghețat ceremonial. 

— Rămâi cu bine, Înălţate Sultane! 

— Allah să-ţi călăuzească paşii, poetule, şi să te 
facă mai înțelept! Drum bun! 


kkk 


Clopotele bisericii Sfânta Sophia revărsau asupra 
oraşului dangătele lor grave, vestind romeilor liturghia 
solemnă care avea să consfințească Unirea Bisericilor 
Catolice şi Ortodoxe. În prezența împăratului 
Constantinos şi a demnitarilor Curţii, clerici italieni şi 
clerici greci oficiară sfânta slujbă, iar când ieşiră cu 
daruri, pomeniră după basileu pe Papa Niccolo al V-lea 
şi pe patriarhul surghiunit Grigorios. 

Mulţi dintre mirenii veniţi la biserică din obligaţie şi 
nu din tragere de inimă se feriră să se atingă de sfânta 
anafură, socotind-o pângărită de liturghia greco- 
catolică. Toţi aceştia comentau în şoaptă afurisenia 
scrisă pe un pergament şi lipită de uşa chiliei sale de 
către  neînduplecatul călugăr Ghenadios: „Romei 
păcătoşi căzuți în rătăcire, cum de v-aţi lăsat înşelați 
de cuvintele amăgitoare ale italienilor şi v-aţi 
îndepărtat de adevărata voastră credință? Doamne, 
îndură-te de mine! Fac mărturie în fața ta că nevinovat 
sunt de acest mare păcat săvârşit de nelegiuiții 


vânduți papistaşilor! Vreţi să ştiţi, oameni buni, ce vă 
aşteaptă? Blestemul dumnezeiesc şi robia veşnică, 
fiindcă v-aţi lepădat de adevărata lege creştinească! Vai 
vouă în ziua Judecăţii de pe urmă!” 

Împăratul Constantinos şi cardinalul Isidor simțeau 
instinctiv ostilitatea nemărturisită a celor mai mulți 
ortodocşi prezenți, dar se prefăceau a o ignora, spre a 
nu stârni şi mai rău spiritele. 

Dacă în biserică se păstra o reţinere, un aparent 
calm, pe străzile  Constantinopolelui mulțimea 
duşmănoasă Unirii se dezlănțuia în manifestații 
violente. Coloane de constantinopolitani se scurgeau 
pe marile artere de circulație, având în frunte preoți şi 
călugări ce potopeau cu afurisenii pe partizanii Romei. 
Călugărițe cu părul despletit se izbeau cu pumnii în 
cap, jeluind soarta crudă a Bizanțului trădat de 
propriii lui conducători. Indivizi agitau clondire cu vin, 
strigând cât îi ţinea gura: „Vinul ăsta, scos din butiile 
cârciumarilor, este mai curat decât vinul de 
împărtăşanie, pângărit de uniți! Bisericile au ajuns 
lăcaşuri de pierzanie! Nimeni să nu le mai calce 
pragul! Blestemaţi în vecii vecilor să fie toţi păcătoşii 
care s-au lepădat de credinţa lor strămoşească!” 

Cete de inşi, ieşiţi de prin cele mai nenorocite 
mahalale ale oraşului, bântuiau cartierele centrale, 
devastând prăvăliile  neguţătorilor şi  incendiind 
palatele demnitarilor bănuiţi a fi simpatizanți ai Romei. 
Poliția se străduia să stăvilească violențele populaţiei. 

Tulburările de stradă, aşteptarea  iminentei 
confruntări cu turcii, dar mai ales ploaia de veşti rele 
sosite din afară, creau basileului Constantinos o 
tensiune nervoasă vlăguitoare. În această atmosferă 
grea se ivi şi o geană de lumină. În port îşi făcură 
apariția cinci nave genoveze şi venețiene încărcate;cu 


grâne, ulei şi peşte sărat. Corăbiile nu fuseseră atacate 
de turci la trecerea lor prin Dardanele. Basileul 
mulțumi Proniei, care îngăduia încă aprovizionarea 
Constantinopolelui dinspre Mediterana. 

În aceeaşi zi convocă la palat un consiliu 
extraordinar, la care aveau să participe, pe lângă 
înalții demnitari bizantini, şi notabilități din coloniile 
genoveză, venețiană şi catalană. La începutul şedinţei, 
basileul ceru bailului Girolamo Minotto, podesta-ului 
Maurizio Cattaneo, precum şi căpeteniei catalanilor, 
Julia Pere, să rețină pentru apărarea oraşului toate 
navele cetățenilor de sub jurisdicţia lor. Cererea lui fu 
imediat acceptată. 

Messer Gabriele Trevisan, căpitanul unei flotile de 
galere care escortaseră până la Constantinopole un 
convoi de nave încărcate cu grâne, se împotrivi acestei 
măsuri. 

— Mandatul meu este limitat. Am ordin să mă 
înapoiez la Veneţia îndată după încheierea în bune 
condițiuni a misiunii mele. Or, corăbiile escortate de 
mine au ajuns intacte la destinaţie. 

Girolamo Minotto îl întrerupse vehement: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, căpitane, nu 
insulta onoarea creştinătăţii şi a Senioriei noastre 
refuzând să rămâi aici spre a contribui la apărarea 
Constantinopolelui! Nu uita că în oraşul acesta se află 
un mare număr de supuşi ai Serenissimei Republici. 

Cardinalul Isidor, de asemenea prezent la consiliu, 
interveni cu vigoare: 

— Trebuie să înţelegi, căpitane, că metropola 
aceasta nu se poate lipsi de nici una dintre corăbiile 
înarmate aflate azi în port. Cu navele de care 
dispunem, la care s-ar alipi şi galerele tale, am rezista 
cu succes forțelor navale turceşti. 


Trevisan se mărgini să repete cu încăpățânare 
argumentele invocate mai înainte. 

Don Francisco de Toledo, nobilul castilan văr al 
basileului, se ridică iritat. 

— Argumentele logice nu-l pot convinge pe acest 
domn. Este mai sensibil, cred, la limbajul laşităţii! 

Gabriele Trevisan păli. Sări de pe scaun şi duse 
mâna la garda, săbiei. 

— Don Francisco, insulta este gratuită! Îmi vei da 
socoteală pe calea armelor. 

— Oricând, Messer! Mă întreb însă dacă vei avea 
curajul să te baţi până la capăt! 

Împăratul le porunci să înceteze. 

— Dovediţi lipsă de respect luându-vă la hartă în 
prezența mea. Dacă aveţi poftă să vă încercaţi puterile, 
bateţi-vă cu duşmanii creştinătăţii!  Înlăuntrul 
Bizanțului decretele imperiale interzic duelurile. 

Se întoarse spre nobilul castilan: 

— Don Francisco, îți înțeleg indignarea, dar îţi 
dezaprob termenii folosiți. 

— Sire, cer iertare! Mi-am pierdut cumpătul. 

— Am luat notă, Don Francisco. Sper că şi Messer 
Trevisan va da ascultare glasului rațiunii şi al 
cavalerismului. 

— Nu am nimic de adăugat! replică sec căpitanul 
venețian. 

Consiliul se încheie într-o atmosferă funebră. 
Demnitarii bizantini erau tot atât de consternaţi ca şi 
Girolamo Minotto. 

În dimineaţa următoare acesta convocă la reşedinţa 
sa pe notabilii coloniei venețiene. După o lungă 
dezbatere, consiliul hotări, cu douăzeci de voturi 
contra unu, să rețină la Constantinopole galerele lui 
Trevisan, chiar şi împotriva voinței acestuia. La 


propunerea bailului, notabilii stabiliră a se aplica o 
amendă de trei mii de ducați oricărui venețian, căpitan 
sau proprietar de navă care va încerca să părăsească 
portul fără autorizaţia expresă a consiliului. 

De data aceasta, Trevisan se supuse ordinelor 
bailului. 

— Vă previn însă pe toţi! Oraşul acesta va deveni 
pentru voi o capcană în care veți cădea ca nişte 
şobolani. Dumnezeu mi-e martor! Nu sunt un laş! Dar 
îmi repugnă să merg cu bună-ştiinţă la sinucidere. Am 
să vă fac o mărturisire. Sunt însoțit de fiul meu, care- 
şi îndeplineşte stagiul de tânăr marinar sub comanda 
mea. Mă doare să-l trimit la o moarte sigură, aşa cum 
veți merge şi voi. Bizanțul nu va rezista puhoiului 
turcesc: credeți-mă, nu-mi doresc decât să fiu profet 
mincinos! Sunt însă convins că sfârşitul va fi cel pe 
care-l prevăd! Împreună, cu fiul şi cu soldaţii mei, am 
să rămân alături de tine, Messer Girolamo Minotto, 
deşi ştiu că ne aşteaptă pe toţi pieirea! 

Împăratul rămăsese profund impresionat de 
atitudinea lui Trevisan. Refuzul acestuia de a lupta 
pentru Constantinopole era nu numai semnificativ, ci 
şi simbolic. Europenii nu mai voiau să se angajeze în 
noi cruciade. 

În vreme ce basileul era frământat de aceste triste 
gânduri, o nouă lovitură veni să-i scoboare moralul. 
Sphrantzes, marele şambelan, se înfățişă la palat, spre 
a raporta că întocmise recensământul populaţiei 
Constantinopolelui. 

— Majestate, nu îndrăznesc să-ți spun rezultatele 
catagrafiei! 

— M-am deprins cu veştile proaste, Sphrantzes! Ei, 
pe câți bărbaţi ne putem bizui? 

— Am pus la socoteală şi pe călugări, Sire. 


— Avem armate de călugări, zâmbi Constantinos. 

— Majoritatea sunt neputincioşi ori atât de bătrâni, 
încât i-a uitat Dumnezeu. 

— Cifrele, Sphrantzes, cifrele! rosti cu nerăbdare 
basileul. 

— Patru mii nouă sute optzeci şi trei de romei şi 
aproximativ două mii de străini. Bineînţeles, în afară 
de trupele regulate. 

Trăsăturile lui Constantinos se alterară. În câteva 
clipe îmbătrânise cu douăzeci de ani. 

— Eşti sigur, Sphrantzes? 

— Sigur, Majestate! 

Basileul murmură într-un suflu: 

— Mă bizuiam pe cel puţin cincizeci de mii de 
oameni... 

Marele şambelan ridică dezolat din umeri. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, Sire. 

Cu un gest obosit, Constantinos îşi trecu mâna 
peste ochi. 

— Dacă punem la socoteală şi trupele regulate, abia 
dacă atingem zece mii de oameni. 

— Un trist adevăr, Sire. 

— Dacă cifrele tale ar fi date în vileag, am dezlănţui 
în capitală panica. Am furniza cele mai bune 
argumente lui Ghenadios şi defetiştilor lui. 

— Cifrele trebuie să rămână secrete, Sire. 

Basileul îşi frământă posomorât mâinile, apoi îşi 
ridică ochii spre icoana Sfintei Fecioare de deasupra 
mesei de lucru. 

— Ajută-mă, o, tu, Maică Precistă! Am eu dreptul să 
păstrez taina? Să mân cu bună-ştiință la pieire 
întreaga populaţie a acestui oraş? 

Îşi făcu smerit semnul crucii, apoi se întoarse spre 
marele şambelan. 


— Nu am de ales, Sphrantzes! Dacă luptăm, avem 
şanse să-i respingem pe turci. Dacă depunem armele 
fără luptă, pecetluim cu propria noastră laşitate 
prăbuşirea Imperiului Bizantin. Un imperiu milenar pe 
care n-am fost în stare să-l păstrăm. 

Se apropie de fereastră şi contemplă oraşul cu 
pădurea lui de cupole aurite, scăldate în soarele aspru 
al iernii. Rosti cu glas monocord: 

— Catagrafia va rămâne secretă, Sphrantzes. Aşa se 
cuvine! 

Printre norii disperărilor apăru şi un ochi de cer 
senin. Într-o dimineaţă, pe când inspecta lucrările de 
reparații la fortificațiile portului Bucoleon, împăratul 
văzu îndreptându-se spre Cornul de Aur două mândre 
corăbii cu stindardul Genovei fluturând în vârful 
catargelor. Pe punți erau aliniați ostaşi în ţinută de 
război. 

Constantinos încercă brusc o mare bucurie. În 
sfârşit, creştinătatea se trezise. Oamenii care lucrau pe 
ziduri izbucniră în urale, agitându-şi mâinile în semn 
de salut. Împăratului i se umeziră ochii. Îşi şterse pe 
furiş lacrimile, căci nu-i era îngăduit să-şi dezvăluie 
slăbiciunea omenească față de supuşii săi. 

Corăbiile acostară în port. Funcţionarii imperiali 
ieşiţi în întâmpinarea noilor-veniți numărară patru 
sute de ostaşi bine înarmați, care coborâră în cea mai 
deplină ordine pe cheiul înnegrit de 
constantinopolitanii atraşi de acest spectacol. 
Comandantul trupelor debarcă cel din urmă, fiind 
primit cu braţele întinse de marele amiral Notaras, 
sosit în grabă. 

— Sunt Giovanni Longo Giustiniani, nobil genovez 
şi comandant de oaste. Am venit aici spre a răspunde 
urgentei voastre nevoi de soldați. 


Apăru şi Demetrios Cantacuzino, care îi dădu 
acolada. 

— Îţi mulţumim cu recunoştinţă, nobile senior. 
Gestul tău face cinste întregii creştinătăţi. 

Împăratul îl primi pe Giustiniani la palat, în 
audienţă solemnă. 

— Ti-am adus, Mărite Doamne, pe lângă braţul 
meu, care te va sluji cu credinţă, patru sute de ostaşi 
şi trei sute de marinari căliți în lupte. Cele două 
corăbii ale mele vor întări flota Majestăţii-tale. Cauza 
dreaptă a poporului tău este de azi înainte şi cauza 
noastră. 

Constantinos îi mulțumi, zguduit sufleteşte. 

Seara avu loc un ospăț în cinstea lui Giustiniani, 
iar a doua zi de dimineaţă basileul asistă la o manevră 
militară a celor patru sute de soldați genovezi. Din 
primele clipe îşi dădu seama că toți aceştia îşi 
cunoşteau meseria. Frumuseţea şi strălucirea armelor, 
precizia mânuirilor, rapiditatea mişcărilor, tragerile la 
țintă, executate fără greş, îl convinseră că Giustiniani 
era nepreţuit. 

Curând după aceasta, o barcă de pescari sosi la 
Constantinopole aducând vestea concentrării unei 
mari flote turceşti la Gallipoli. Îngrijorat, basileul reuni 
iarăşi consiliul imperial. 

— Clarissimi, norii războiului se adună. Sultanul 
Mehmed a luat o măsură nemaiîntâlnită în analele 
militare ale turcilor: constituirea unei flote navale. 
Aceasta înseamnă că turcii ne vor ataca simultan pe 
uscat şi pe mare, ceea ce va implica şi o schimbare a 
planurilor noastre de luptă, precum şi unele modificări 
în cadrul înaltului comandament al armatelor 
bizantine. 

Notaras se ridică din jilțul său. 


— Sire, în calitatea mea de mare amiral, sunt gata 
să-mi asum responsabilitatea comandei supreme... 

Împăratul îl întrerupse: 

— Notaras, vei păstra comanda forțelor noastre 
navale. Primejdia unui atac inamic dinspre mare mă 
obligă să te folosesc într-un domeniu în care 
experiența dumitale este de neînlocuit. Voi, încredința 
un înalt comandament în cadrul forțelor noastre 
terestre nobilului condottier Giovanni Giustiniani. 

Un general bătrân, membru al consiliului superior 
al armatei, bolborosi supărat: 

— Genovezii nu mi-au inspirat niciodată încredere... 

— L-am văzut pe Messer Giustiniani în fruntea 
soldaților săi pe câmpul de instrucție şi l-am ascultat 
comentând diferite ipoteze de luptă, replică basileul. 
Mi-am dat seama că aplică principiile noi de tactică şi 
de strategie impuse de revoluţia făcută de introducerea 
artileriei în arta militară. 

Constantinos îşi impuse voința, învestind pe 
Messer Giovanni Giustiniani comandant de armată şi 
acordându-i printr-o hrisobulă insula Lemnos în 
deplină stăpânire. Condottierul genovez îşi inaugură 
activitatea printr-un act de autoritate, recrutând silnic 
în armată neguţători, meseriaşi, rentieri şi călugări, 
care refuzaseră până atunci să se înroleze, în virtutea 
convingerilor lor religioase. Pe fortificaţii instală tunuri 
uşoare aduse din Italia. Sfătui apoi pe împărat să 
împartă pe apărătorii oraşului în grupe, pe naţiuni, 
astfel încât ordinele date în limba respectivă să fie 
înțelese de toţi soldații din grupă. Mai recomandă ca 
unitățile alcătuite din străini să fie comandate de 
personalități de aceeaşi naționalitate. 

Bailul Girolamo Minotto acceptă acest principiu, 
oferindu-se să lupte în fruntea venețienilor săi. 


Reprezentanți ai celor mai ilustre familii din 
Serenissima Republică, chemaţi de diverse afaceri la 
Constantinopole,  răspunseră la apelul bailului. 
Contarini, Mocenigo, Venier, Cornaro, notabilități ale 
coloniei venețiene, se înrolară printre apărătorii 
oraşului. Însuşi căpitanul Gabriele Trevisan — 
contaminat de elanul războinic al compatrioților lui — 
declară că va lupta cot la cot cu romeii. Acelaşi 
angajament şi-l luară şi căpitanii Alvisio Diedo şi Pietro 
Davanzo. 

Catalanii, prin însăşi firea lor gata oricând să-şi 
îmbrace armurile şi să-şi încingă săbiile, făgăduiră 
prin glasul conducătorului lor, Julia Pere, că vor 
contribui fără şovăire la apărarea Constantinopolelui. 

Genovezii lui Angelo Lomellino se arătară mai 
reticenţi. Declarară totuşi — fără să facă preciziuni — 
că îşi vor îndeplini obligaţiile ce le revin. 

Spre  nedumerirea şi  întristarea împăratului, 
propriii lui romei se vădiră mai puţin dornici să pună 
mâna pe arme. Propaganda antiunionistă a lui 
Ghenadios şi a stolurilor lui de călugări îşi dădea 
roadele. În ciuda manevrelor subterane ale duşmanilor 
săi, Giustiniani îşi îndeplinea misiunea cu eficienţă. 
Apărarea oraşului, considerată de negativişti utopică, 
dacă se ţinea seama de numărul infim de luptători față 
de întinderea zidurilor, începea să se organizeze, să 
capete contururi, semănând speranțe în sufletul 
oamenilor de bine. 


kkk 


Se spune că fărădelegile se pregătesc şi se execută 
în întunericul complice al nopţii. Căpitanul Pietro 
Davanzo pregătea o mare lovitură împotriva 
Bizanțului, dar la lumina zilei. 


În vreme ce traversa Forul Amastria, îndreptându- 
se spre palatul senatorului Kalamides, privea forfota 
din jurul lui şi zâmbea cu dispreţ. Dacă romeii 
socoteau că îi puteau silui voința, obligându-l să 
participe la apărarea Constantinopolelui, se înşelau 
foarte. Ce legătură avea el cu Constantinopolele, în 
afara unor combinaţii comerciale? Dacă Bizanțul va fi 
cucerit de turci, iar venețienii vor pierde în acest chip 
piața bizantină, el, Davanzo, va naviga cu corăbiile lui 
de comerț spre alte porturi, căci, slavă Domnului, 
neguțători, clienți şi intermediari se găsesc în toate 
colțurile lumii. Războaiele să le facă proştii dispuşi a-şi 
lăsa pielea pentru nişte idealuri perimate. Solidaritatea 
creştinilor din lumea întreagă? Apărarea 
Constantinopolelui şi a Crucii? Toate acestea nu 
reprezentau pentru el decât nişte formule goale. Banul 
era totul. 

Când ajunse în fața palatului Kalamides, se uită 
îndelung la fațada majestuoasă, cu colonade corintice 
de templu grec. Cuprinse apoi în câmpul lui vizual şi 
alte case şi palate din jur. Pentru ce îşi construiseră 
romeii edificii  mărețe, care să-i lege de 
Constantinopole? Dacă turcii vor cuceri oraşul, ce se 
va alege din averile imobiliare? Stăpânii lor îşi vor 
încheia existenţa fie în robie, fie ca refugiați liberi, dar 
săraci lipiti pământului. Înţelepţii care nu se lasă 
amăgiți de deşertăciunile somptuarii îşi păstrează 
banii în buzunar ori îi fructifică în afaceri multiple. 
Mulţumindu-se cu satisfacțiile uşor de cumpărat pe 
toate meridianele lumii, nu au a se teme de 
schimbările politice intervenite pe teritoriul unui stat, 
fiindcă nu sunt legați de nici o ţară, de nici o 
comunitate socială. În orice caz, el, Davanzo, nu va 
împărtăşi soarta neghiobilor! 


Ciocăni în poarta palatului. Când îşi declină 
numele şi spuse că este aşteptat de senatorul 
Kalamides, slujitorul îl conduse până la uşa 
cabinetului de lucru al stăpânului casei. În vreme ce 
aştepta să fie primit, Davanzo contempla coloanele de 
marmoră, stucaturile, mozaicurile multicolore, 
asemenea unor curcubeie aruncate pe pereţi. „Va fi în 
stare Kalamides să se despartă de toate minunăţiile 
astea? Sau palatul va deveni o capcană pentru el şi 
pentru familia lui?” Davanzo admira spiritul versatil, 
plin de supleţe al senatorului, îl servise ani de-a 
rândul şi avusese prilejul să-l cunoască temeinic. Şi pe 
el, Davanzo, şi pe senator îi caracteriza aceeaşi lipsă de 
scrupule. Kalamides nutrea însă ambiții deşarte, visa 
măriri politice, uitând că oamenii de afaceri trebuie să 
se rezume la acumularea averilor. Ce nevoie avea să 
ocupe funcții politice, când cu banii lui putea cumpăra 
conştiinţa celor mai înalți demnitari, din care să-şi 
facă slugi supuse, îşi zise Davanzo, strâmbând din 
nas. 

Uşa cabinetului de lucru fu deschisă de un secretar 
al lui Kalamides. Senatorul stătea la o masă lungă şi 
cerceta nişte registre.  Ridică privirile asupra 
căpitanului. 

— Lasă-ne singuri! porunci secretarului. Ei? 
exclamă, uitându-se întrebător la noul-venit. 

— Totul e gata! răspunse scurt Davanzo. 

— Când are loc plecarea? 

— În zori, când străjile sunt toropite de somn. 

— Bun, rosti satisfăcut Kalamides. Cum ai făcut să 
nu trezeşti bănuieli? 

— Simplu! Am profitat de edictul împăratului, care 
îngăduie căpitanilor venețieni să-şi încarce pe nave 
mărfurile, cu condiția de a nu părăsi portul fără 


permisiunea autorităților bizantine. După cum ştiţi, 
am semnat acest angajament. 

— Cu gândul de a-l încălca? 

— Legile sunt făcute pentru proşti, Clarissime. Aşa 
cum mi-aţi cerut, am ascuns comorile Luminăţiei- 
voastre în cala navei. 

— Eşti sigur că ai să poţi ieşi din port fără a fi 
împiedicat de străji? 

— Sigur, Clarissime! Ca să nu scârțâie uşa, îi ungi 
balamalele. M-aţi înţeles, cred. Am profitat şi de o 
împrejurare favorabilă. Ochii autorităților sunt 
îndreptați asupra corăbiilor lui Trevisan, care a făcut 
gălăgie când i s-a cerut să rămână la Constantinopole. 
Imbecilul! Acum s-a lăsat târât de valul generozităților 
stupide şi face declarații incendiare împotriva turcilor. 
Autoritățile se tem însă de duplicitatea lui şi îl ţin sub 
supraveghere. Când mi s-a cerut şi mie opinia asupra 
rămânerii noastre în port, m-am raliat hotărârii obştii, 
fără să fac comentarii. Aşa am trecut neobservat. 

— Eşti diplomat, căpitane Davanzo! 

— Mulţumesc, Clarissime! răspunse venețianul, 
înclinându-se cu falsă modestie. La ce oră vă 
îmbarcați, Luminăţia-voastră? 

— Eu rămân la Constantinopole, Davanzo. 

Căpitanul zâmbi cu imperceptibilă ironie. 

— Eram sigur, Clarissime! 

Senatorul îl privi întrebător. 

— Sigur? Cum aşa? 

— Ştiam că v-aţi dedicat binelui public. 

Descumpănit de vorbele venețianului, Kalamides 
încercă să le descopere dedesubturile. Renunţă însă la 
o analiză care n-ar fi dus la nici un rezultat, fiindcă 
judecata lui nu corespundea cu criteriile de apreciere 
ale veneţianului. 


— Fiii mei au să te însoțească. 

— Foarte bine, Clarissime. 

Davanzo încercă un vag regret. Dacă şi feciorii lui 
Kalamides ar fi rămas la Constantinopole, şi moartea i- 
ar fi surprins sub zidurile oraşului, comorile 
Kalamizilor i-ar fi rămas lui. 

— Fiii mei vor sosi la timp în port. Te mai însoțesc şi 
alți romei, Davanzo? 

Căpitanul zâmbi. 

— N-aş vrea să fac indiscreţii, Clarissime. Pot cel 
mult să vă spun că sunt câteva personalități de prim 
rang. 

— Înţeleg! Şi respectivii te plătesc bine? 

— Regeşte! Faţă de dumneavoastră sunt sincer, 
Clarissime. 

Zâmbi şi Kalamides. 

— Cred că eşti în plină febră a pregătirilor! 

— Oh, nu! Totul e terminat. Pe punțţile navelor mele 
nu se vede picior de om. Orice mişcare ar trezi 
bănuieli. 

— Fiii mei vor avea bilet de liberă trecere, aşa cum 
mi-ai cerut. 

— Vă las cu bine, Luminăţia-voastră. Sper să ne 
revedem la Veneţia după război. 

— Sper şi eu, Davanzo. La revedere! 

Căpitanul părăsi încăperea. Rămas singur, 
Kalamides îşi masă câteva clipe tâmplele care-l 
dureau. Alesese drumul cel mai complicat, cu riscuri 
incalculabile, dar şi cu perspective strălucite. Agită 
clopoțelul de pe masă. Majordomul intră în chip de 
ecou. 

— Fiii mei să vină de îndată la mine! ordonă 
senatorul. 


Se întunecase demult. În camera lui de lucru, cu 
draperiile trase, Kalamides se plimba enervat prin faţa 
mesei luminate de lumânări înfipte în sfeşnice de aur. 
Spre a-şi înşela nerăbdarea, număra romburile de 
marmoră ale pardoselii. Slujitorii trimişi după fiii lui se 
înapoiaseră pe înserat cu mâinile goale. Îi expediase 
iarăşi în căutarea lor, cu poruncă straşnică să nu se 
întoarcă fără cei doi domnişori. 

„Leonidas trebuie să fie pe la vreo femeie! Sau se 
beţiveşte cu derbedeii lui prin cine ştie ce speluncă din 
port. Dar Andreas pe unde o fi umblând?” Atât de 
mare îi era supărarea, încât vorbea de unul singur. 
Zgomotul unor paşi în anticameră îl făcu să se 
oprească din mers. În uşă apăru Andreas, plin de 
noroi, căci umblase prin zloată. Kalamides respiră 
uşurat. 

— De unde vii? întrebă cu prefăcută severitate. 

— De la instrucţie. Închipuieşte-ţi, m-au încadrat 
într-un detaşament de sub comanda lui Reynaud de 
Brienne. 

— Bine. Să lăsăm asta! Du-te şi fă-ți bagajele! 

Andreas clipi perplex. 

— Bagajele? Unde să plec? 

Tonul agresiv al fiului său îl făcu pe Kalamides să 
se încrunte. Îi cunoştea spiritul de independenţă şi se 
temea de reacțiile lui. Preferă să nu forțeze lucrurile, 
refuzând a-i da o explicaţie. 

— Navele căpitanului Davanzo vor părăsi în noaptea 
asta Constantinopolele, transportând cea mai mare 
parte din avuţiile noastre. 

Pe Andreas îl fulgeră o bănuială. Căpitanul încerca 
să abuzeze de încrederea senatorului. 

— Nici o navă nu poate părăsi portul fără aprobarea 
personală a împăratului. 


— Davanzo este un venețian supus autorităților 
venețiene. 

— Dar Minotto a spus că... 

— Ştiu ce a spus Minotto! îl întrerupse Kalamides 
tăios. Davanzo va porni la drum cu sau fără voia 
împăratului, cu sau fără voia lui Minotto. 

— Dar asta înseamnă trădare! izbucni Andreas. 
Alerg să dau de veste străjilor! 

Se îndreptă spre uşă. 

— Stai! porunci senatorul. 

Andreas se opri cu mâna pe clanţă şi se uită 
întrebător la părintele său. Kalamides îi vorbi cu forţat 
calm: 

— Eu i-am cerut lui Davanzo să plece. 

Andreas îşi strânse buzele. Luă mâna de pe clanţă. 

— Tu, tată, ai făcut una ca asta? 

— Da. Am avut în vedere numai interesele familiei 
noastre. 

— Cu preţul unei trădări? 

Ochii senatorului scânteiară. 

— la seama, Andreas! Uiţi că vorbeşti tatălui tău?! 
Îți ordon, du-te şi pregăteşte-te de drum! 

Andreas îşi încleştă pumnii. Se uită fix în ochii 
senatorului. 

— Nu plec, tată! 

Se răsuci pe călcâie şi dădu să deschidă uşa. 

— Te duci să-l denunţi pe Davanzo? întrebă 
senatorul. 

— Nu! răspunse Andreas, aruncându-i o privire 
piezişă. Ar însemna să te compromit. Şi acest lucru n- 
am să-l fac. Dar să-ţi fie de-ajuns că ţi-am devenit 
complice prin tăcerea mea. De o plecare a mea din 
Constantinopole nici nu poate fi vorba. Dacă fratele 


meu va voi să pornească la drum, n-am să-l împiedic, 
îl las să facă ceea ce îi dictează conştiinţa. 

Părăsi încăperea, trântind uşa în urma lui. 
Kalamides se făcuse vânăt. Lecţia pe care i-o dăduse 
fiul lui îi răsucise un cuțit în inimă. Pentru prima dată 
Andreas îndrăznea să-l înfrunte cu violență. Şi încă pe 
ce tărâm! Revelația aceasta îl duru foarte tare. 

Trecu la una din ferestre, dădu draperiile la o parte 
şi se uită la lapoviţa de afară. Văzu căderea picăturilor 
de apă pe jumătate îngheţate, în care se reflectau 
luminile din cameră. 

Fiindcă Andreas refuza să plece, se impunea ca 
Leonidas să se îmbarce. Dacă aici, la Constantinopole, 
lucrurile vor lua o întorsătură urâtă, trebuia să se afle 
unul din fiii săi în străinătate, spre a se ocupa de avere 
şi spre a continua neamul Kalamizilor... Ce se va 
întâmpla însă dacă slujitorii nu-l vor găsi pe Leonidas? 
Comorile familiei vor rămâne pe mâna lui Davanzo. Ce 
încredere putea avea în acest om lipsit de scrupule? 
Dar dacă ar trimite-o pe Irina la Veneţia? Lipsa ei de 
judecată se vădise în intriga-i sentimentală cu fiul lui 
Comnen. Nu! Irina trebuia să rămână la monastire! 

Picăturile de apă şi de zăpadă cădeau monoton, 
însoțind trecerea clipelor care se mistuiau parcă şi ele 
în bezna de afară... Secundele, minutele, ceasurile se 
scurgeau, făcând să crească tensiunea aşteptării. Deşi 
frigul pătrunsese în încăpere prin ferestrele deschise, 
broboane de sudoare periau fruntea senatorului. 

Primul cântat al cocoşilor îl găsi rumegându-şi 
mânia şi amărăciunea. Să trimită veste lui Davanzo, 
ordonându-i să-şi amâne plecarea? Poate că Davanzo 
nici nu i-ar da ascultare. 

Nisipul din clepsidra de pe masă se scurgea, 
exasperându-l. Al doilea cântat al cocoşilor îl găsi pe 


Kalamides stând prostrat într-un jilt şi cu privirile 
ațintite spre fereastră... 

Abia în zori Leonidas sosi acasă. Când îl văzu 
clătinându-se pe picioare, duhnind a băutură şi 
râgâind, senatorul renunță să-i mai  reproşeze 
întârzierea. 

— Du-te şi te culcă! îi porunci descurajat. 

A doua zi se răspândi în întreg oraşul vestea 
trădării căpitanului  Davanzo. Fuga lui lipsea 
Constantinopolele de şapte corăbii înarmate, precum şi 
de şapte sute de oameni, marinari venețieni şi 
dezertori romei, care ar fi putut întări trupele de 
apărare... 


kkk 


Bartolomeo Contarini se trezi din somn. Gura ii era 
coclită şi îl durea capul. Se făceau probabil simțite 
mâncărurile grele şi condimentate, stropite cu vinuri 
uleioase, de la ospățul din ajun. 

Se uită la ducesa Chiara Giorgi care dormea în pat 
alături de el, stând cu fața în sus şi sforăind. 
Dezbrăcată de luxoasele-i veşminte, ducesa arăta ca o 
femeie oarecare, veştejită, îmbătrânită. Îi desluşea 
limpede chipul, fiindcă opaițul de pe măsuţa de la 
căpătâiul patului îi lumina crud ridurile, obrajii 
demachiați cu pori vizibili, gura căscată cu dinții 
mâncaţi de cari, gâtul subtire, înfăşurat într-o piele 
prea largă, ca la şopârle. 

Bartolomeo cugetă cu iritare şi amărăciune că 
treburile îi mergeau tare prost. Îşi suprimase soţia ca 
să devină duce. Dar după înapoierea lui la Athena, 
Chiara fusese încolțită de scrupule. Nerio, obiectase 
ea, murise prea de curând, amintirea lui era încă vie. 
Athenienii nu i-ar ierta văduvei o recăsătorire pripită. 


El îi propusese atunci să facă nunta în secret. După ce 
se va scurge timpul cuvenit doliului, căsătoria lor va fi 
anunțată oficial. Formula — deşi nesatisfăcătoare — îi 
îngăduia să-şi păstreze influența asupra ducesei. În 
caz contrar, poziţia lui ar fi periclitată. Temperamentul 
ei aprins, meridional, setea de dragoste riscau să o 
împingă în braţele unui tânăr ofițer din gardă, ori ale 
vreunui aventurier cu fizic avantajos. După oarecare 
ezitări, Chiara acceptase ideea venețianului. Acum 
erau soţ şi soţie, dar căsnicia aceasta îl nemulțumea 
profund. 

Sforăitul ducesei îi zgâria auzul. Cobori precaut din 
pat, ca să nu o trezească, deoarece Chiara se zburlea 
furioasă ori de câte ori i se tulbura somnul. 
Bartolomeo îşi puse pe umeri un halat de catifea verde, 
căptușit cu zibelină — dar de nuntă al Chiarei —, trecu 
la fereastră şi o deschise, nădăjduind că aerul curat îi 
va îndepărta senzaţia de greață. 

Luna neclintită şi solitară îşi risipea beteala de 
argint prin văzduhul limpede, îmbrăţişând într-un 
veşmânt ireal casele albe şi străzile întortocheate ale 
Athenei. 

Ducesa Chiara încredinţase soțului ei morganatic 
demnitatea de mareşal al Curţii, spre a-l păstra lângă 
ea fără a da naştere la clevetiri. Dar pe venețian îl 
supărau jumătăţile de măsură. În cazul morţii 
premature a Chiarei, fiul lui Nerio şi al ei, acel avorton 
rahitic, cu mintea  încețoşată de o tâmpenie 
congenitală, ar deveni automat duce al Athenei, iar el, 
Bartolomeo, ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece de 
la Curte, sub privirile batjocoritoare ale duşmanilor. 

Spre a preîntâmpina un final atât de trist, se 
lansase în marea aventură bizantină, aşa cum numea 
el recentele-i încercări de a-şi însuşi Coroana şi 


sceptrul basileilor. Fiindcă avea bani mulţi, intrase în 
tratative cu îndrăznețul condottier Astore di Faenza, 
angajat temporar de Republica Florentină, şi îi 
propusese să constituie o armată de cinci mii de 
oameni, pe care avea de gând să o trimită în ajutorul 
Constantinopolelui, evident, în schimbul unor avantaje 
menite a-i deschide drumul spre tronul bizantin. În 
îndeplinirea acestui proiect, expediase deja printr-un 
curier secret o scrisoare împăratului Constantinos, 
oferindu-i ajutorul său militar. În compensație solicita 
titlul de Caesar, de moştenitor prezumtiv al tronului. 
Athena avea să devină un fel de centru de recrutare al 
mercenarilor dispuşi a se înrola sub ordinele lui Astore 
di Faenza. Proiectul, de o amploare aparent utopică, 
era totuşi realizabil. Curierul care purta cusut în 
căptuşeala tunicii mesajul semnat de Bartolomeo 
plecase de curând la Constantinopole. 

Veneţianul închise fereastra şi se întoarse spre pat. 
Se uită iarăşi la Chiara. De când se căsătoriseră, 
femeia aceasta devenise capricioasă, fantască. Din 
dragoste pentru Bartolomeo îşi otrăvise soţul. Va fi 
însă capabilă să-şi îndepărteze de la tron şi fiul? 
Veneţianul era hotărât să tragă astfel sforile, încât să 
scape şi de rahiticul său rival, cu sau fără acordul 
ducesei. 

Se culcă din nou, sperând să poată adormi. 
Sforăiturile Chiarei continuau zgomotoase, obsedante, 
izeonindu-i somnul, sporindu-i senzaţia de greață. 
Deodată îl fulgeră un gând. Greaţa era o consecinţă a 
ospățului din seara trecută, ori a prezenţei Chiarei? 
Poate că n-ar fi rău să o suprime şi pe ea, bineînţeles 
numai după ce va fi recunoscut oficial duce de Athena. 
Se răsuci în patul care scârțâi dezagreabil. Nu cumva 
încolțiseră şi în cugetul Chiarei aceleaşi idei? 


Bartolomeo stătea într-un jeţ în faţa focului din 
cămin şi se uita cu coada ochiului la Chiara, care 
broda pe un gherghef o tapiserie cu subiect religios. 
Prințul moştenitor, cu torsul lui strâmb şi cu 
picioarele-i lungi şi subţiri ca de paing, se juca într-un 
colț al încăperii cu nişte păpuşi aduse din Spania. Un 
tipic interior burghez, în dezacord cu gusturile 
venețianului. 

Gândurile lui Bartolomeo galopau zănatic. Datorită 
geloziei, Chiara nu-l lăsa niciodată singur cu doamnele 
de onoare. Pe cele tinere le îndepărtase de la Curte de 
îndată ce se recăsătorise, încerca să-l izoleze de lume. 
Ca să trimită fără ştirea ei curierul la Constantinopole, 
săvârşise minuni de ingeniozitate. Îl bănuia oare 
Chiara că voia să rămână unicul stăpân al ducatului? 

Ducesa, avertizată parcă de gândurile lui, ridică 
privirile de deasupra gherghefului şi îi surâse 
prietenos. Bartolomeo îi atribui însă cele mai ascunse 
şi negre intenţii. Îi răspunse cu un zâmbet forţat, care 
voia să pară afectuos. Se întrebă apoi dacă adevăratele 
lui gânduri nu se filtrau prin fățarnica-i expresie a 
ochilor. Ducesa îşi reluă lucrul la gherghef. Focul din 
cămin făcea să trosnească lemnele umede. 

Majordomul le anunţă cina. Bartolomeo remarcase 
că şi în acest domeniu interveniseră schimbări. Cu 
excepţia banchetelor oficiale, servite în marea sală de 
mâncare, ducesa dăduse dispoziţii să fie folosită numai 
sufrageria cea mică din apartamentul ducal. Dineurile 
somptuoase, cu invitaţi obsecvioşi şi armate de lachei, 
atât de plăcute lui Bartolomeo, fuseseră înlocuite cu 
nişte meschine reuniuni de familie — mama, tatăl 
vitreg, şi fiul vitreg — în jurul unei mese pătrate, pe 
care se perindau monoton feluri de mâncare insipide, 


servite de doi servitori îmbrăcaţi în negru, ca nişte 
călugări. 

Cei doi soți, urmați de diformul vlăstar al lui Nerio, 
trecură în sufragerie şi se aşezară la masă. Începură 
să mănânce în tăcere, aşa cum li se întâmpla de la o 
vreme. 

Li se servea friptura, când le ajunse la ureche un 
tumult inexplicabil, izbucnit în piaţa din fața palatului: 
strigăte, ropot, de cai, zgomot de arme, apoi bufnituri 
puternice în poarta cea mare. 

Palidă, ducesa se ridică de la masă. 

— Ce se întâmpla? exclamă alarmată. 

Un slujitor dădu buzna în încăpere, bolborosind 
înfricoşat: 

— Turcii!... Au dezarmat gărzile şi au pătruns în 
palat. 

Lacheii care serveau cina se lipiră speriaţi de ziduri. 
Bartolomeo se repezi spre arcada acoperită cu o 
draperie, care răspundea într-un coridor de serviciu. 

— Mă duc după arme! 

Chiara îl ţintui cu privirea. 

— Inutil! Ia copilul cu tine şi fugiți prin subterană! 
Dacă va fi să mor, să-i aperi tu drepturile! Eu vă 
acopăr fuga! 

Veneţianul cântări câteva clipe ideea Chiarei. Prin 
intermediul copilului va păstra un fel de ipotecă 
asupra tronului Athenei. 

— Haidem, băiatule! 

Îl luă în braţe şi, după ce aruncă o ultimă privire de 
încurajare Chiarei, părăsi încăperea. 

— Duceţi-vă şi voi! ordonă ea servitorilor. 

După ce rămase singură, trase cu urechea la 
zgomotul luptelor din camerele de jos, apoi se uită 
mistuită de îngrijorare spre draperia care se lăsase în 


urma fiului şi a iubitului ei. Cu preţul unui mare efort 
lăuntric îşi şterse de pe chip expresia de teamă. Arăta 
acum calmă ca un neted lac de munte. Se aşeză în 
jilțul din capul mesei. În ochii ei nu se mai citea nimic. 
Se detaşase de tot ce o mai lega de lume şi aştepta 
resemnată sfârşitul. 

Deodată canaturile uşii se deschiseră cu violenţă. 
În sala de mâncare dădură năvală câţiva soldaţi turci, 
rotindu-şi pe deasupra capului iataganele. Când o 
văzură pe ducesă stând nemişcată şi dreaptă ca o 
statuie, se opriră surprinşi. Din anticameră se auziră 
alți paşi, apăsaţi, autoritari. Apoi în prag apăru Franco 
Acciaiuoli, în armură italienească, urmat de Daud- 
Paşa, înveşmântat în zale şi cu iataganul în mână. 

Franco măsură cu priviri severe silueta imobilă a 
ducesei. Şi pe el îl miră ambianța burgheză, lipsită de 
ostentaţie, din încăpere. Când debarcase în portul 
Pireu, escortat de un puternic detaşament de ieniceri, 
îşi închipuise că va întâmpina rezistenţă şi că, după o 
luptă grea, îşi va face o triumfală intrare în palatul 
ducilor de Athena, devenit în sfârşit al lui. Dar străjile 
greceşti din port, luate prin surprindere, se predaseră 
fără luptă, iar la Athena palatul ducal fusese capturat 
după un simulacru de împotrivire al gărzilor 
mercenare. 

— Tu eşti Chiara Giorgi? întrebă Franco, oprindu-se 
la câţiva paşi de masă. 

Ducesa îi ripostă cu demnitate: 

— Cine eşti tu, de cutezi să intri înarmat în palatul 
meu? 

Franco îi admiră îndrăzneala. 

— Sunt nepotul tău prin alianţă, Chiara Giorgi! Fiul 
lui Antonio Acciaiuoli, duce al Athenei! Am venit să-mi 
iau în primire ducatul! 


Chiara Giorgi îşi întoarse privirile spre Daud-Paşa. 

— Cine te-a trimis aici? 

Daud îi răspunse calm în limba grecească: 

— Am luat în stăpânire ducatul Athenei din 
porunca stăpânului meu,  Preaînălţatul Sultan 
Mehmed-Khan, şi în numele principelui Franco 
Acciaiuoli! 

— Între ducatul Athenei şi Imperiul Otoman există 
un tratat de prietenie. De ce l-ați încălcat? 

— Tratatul a fost încheiat cu soțul tău, răposatul 
Nerio. Stăpânul meu, Padişahul, nu ţi-a recunoscut 
niciodată dreptul de a ocârmui ducatul Athenei. Unde 
este fiul tău? 

Chiara Giorgi ridică din umeri. 

— Căutaţi-l! 

Daud-Paşa se încruntă. 

— Nu-mi place răspunsul ăsta! Nu-l văd nici pe 
Bartolomeo Contarini! 

— A părăsit Athena, replică ducesa fără să se 
tulbure. 

— Suntem informaţi că se află în palat! În sfârşit, 
vom pune noi mâna pe el! vorbi cu asprime Daud- 
Paşa. Tu şi Contarini veți răspunde în fața judecății 
pentru asasinarea prin otrăvire a ducelui Nerio. 

— N-aveţi nici o dovadă! rosti Chiara Giorgi. 

— Te înşeli! Procesul vostru va fi deschis după toate 
formele legale. Poate că ducele Franco, noul suveran al 
Athenei, se va arăta milostiv față de voi. 

Musulmanul se întoarse spre tânărul protejat al 
sultanului: 

— Duce, ordonă! 

Franco aspiră adânc aerul, apoi vorbi răspicat: 

— Ducesa văduvă Chiara Giorgi şi Bartolomeo 
Contarini, complicele ei, să fie arestați şi încarceraţi în 


temnița din Athena, până la judecarea procesului. 
Orfanul ducelui Nerio va rămâne în îngrijirea mea. 

Franco încerca o exaltare fără seamăn. Devenise în 
sfârşit stăpânul Athenei. Graţie puternicului său 
prieten, sultanul Mehmed, intrase în rândul 
suveranilor. Numele îi va rămâne înscris în cartea 
istoriei. 

În vreme ce ducesa părăsea sub escortă încăperea, 
Franco zâmbi lui Daud. 

— În noaptea aceasta vom sărbători împreună 
răsăritul domniei mele, urând victorii fără număr 
Preaputernicului Sultan Mehmed, protectorul Athenei! 

La Athena, schimbarea de stăpân se săvârşi fără 
vărsare de sânge. Condottierii din garda ducală se 
arătară foarte mulțumiți când noul suveran îi asigură 
că-i va păstra în continuare în serviciul său. Curtenii, 
cei mai mulți de origine străină, se alăturară docili 
noului regim de îndată ce aflară că tânărul duce 
Franco avea de gând să le confirme privilegiile. 
Negustorimea, preocupată de afacerile proprii, socoti 
prudent să nu se amestece în frământările dinastice, 
de vreme ce nu li se sporeau impozitele. Meseriaşii, 
puţini la număr, nu contau. Țăranii erau lăsaţi în 
afara jocului. Rolul lor era să muncească spre a 
asigura subzistenţa păturii conducătoare. 

Stabilirea unei garnizoane turceşti la Athena 
constituia, ce-i drept, un inconvenient, dar Daud-Paşa 
avu grijă să răspândească zvonul că îşi va retrage 
soldaţii de îndată ce noul guvernământ se va fi 
consolidat. 

Într-o celulă îngropată în pământ din temniţa 
oraşului, ducesa văduvă işi aştepta deschiderea 
procesului. În ciuda strădaniilor, anchetatorii nu 
izbutiseră să adune în sarcina ei dovezi de vinovăţie. 


Pe clevetiri nu se poate întemeia un proces. Lucrurile 
se complicau şi datorită faptului că Bartolomeo 
Contarini reuşise să dispară odată cu fiul lui Nerio. 
Indispus de ezitările anchetatorilor, Franco hotări să 
grăbească deznodământul afacerii. Făcu o vizită 
ducesei văduve în propria ei celulă. Spre surprinderea 
şi iritarea lui, pierderea libertății nu numai că nu o 
îngenunchease pe Chiara Giorgi, ci îi sporise dârzenia. 
Ducesa îl primi fără să se clintească de pe taburetul ei 
de lemn. 

Noul duce cuprinse dintr-o privire patul de lemn 
acoperit doar cu o pătură subțire, pereţii de piatră pe 
care şiroia apa, fereastra îngustă cu gratii groase, 
zgârcit deschisă spre un minuscul petic de cer, cana 
de pământ de pe masa negeluită. 

— Cât vrei să mai stai în celula asta? o întrebă 
răstit. Cât? Mărturiseşte-ţi crima şi te eliberez îndată! 

— Nu am ce mărturisi! ripostă Chiara Giorgi. Şi nici 
nu-ți cerşesc milostenia! Aştept să fiu judecată! Să afle 
lumea întreagă la ce regim inuman este supusă 
văduva ducelui Nerio! 

Franco zâmbi cu forțată bunăvoință. 

— De ce abuzezi de răbdarea mea? Vrei să te supun 
torturilor? 

Ducesa îşi subţie buzele. Pe chipul ei se întipări o 
expresie de sfidare. 

— Mărturisirile smulse prin tortură n-au nici o 
valoare! În faţa judecătorilor voi declara că am fost 
silită să mint! 

Glasul ei încărcat de mânie începu să şuiere: 

— Ascultă, Franco Acciaiuoli, amenințările tale nu 
mă înspăimântă. Din clipa în care am păşit pragul 
acestei celule, am înţeles că trebuie să-mi închei 
socotelile cu lumea celor vii. Mi-am încredinţat sufletul 


lui Dumnezeu şi acum îmi aştept moartea. N-ai să 
obţii niciodată din partea mea mărturisirea unei crime 
care să-ţi justifice uzurparea. Nu mi-e frică de tine, 
Franco Acciaiuoli! Supune-mă torturilor! Când se va 
afla acest lucru, toate capetele încoronate din Europa 
se vor ridica împotriva ta. Ucide-mă! Nu ai decât! Sunt 
în puterea ta. Istoria însă te va înfiera, fiindcă ţi-ai 
întemeiat puterea pe un asasinat. Pentru posteritate 
vei rămâne un uzurpator, un ucigaş. de rând, vândut 
liftelor păgâne, un sodomit supus poftelor sultanului... 

— Destul! strigă exasperat tânărul duce. 

— Nu mă poţi împiedica, Franco Acciaiuoli, să-ți 
arunc în obraz adevăruri care te dor! Nu-mi pasă de 
tine şi nici de procesul ce-mi pregăteşti! Şi cu asta am 
terminat! Îmi faci scârbă numai când te văd! 

— Viperă! scrâşni Franco, vânăt de mânie. Viperă! 

leşi furios pe culoar. Gardienii încuiară lacătul uşii 
ghintuite, lăsată ca o lespede asupra celulei în care 
ducesa Chiara Giorgi îşi suporta cu stoicism calvarul... 

A doua zi de dimineaţă, gardianul, aducându-i 
mâncarea, o găsi spânzurată de grilele ferestrei. Dădu 
alarma. Ancheta deschisă în jurul morţii ei stabili că 
ducesa se sinucisese. Dar explicaţiile oficiale nu 
convinseră pe nimeni. Nici chiar pe Daud-Paşa, care-l 
ştia capabil de orice pe noul stăpân al Athenei. 

— Ai făcut o mare greşeală, duce! Înălțţimea-sa 
Padişahul nu-ți va ierta această crimă, care-l 
murdăreşte şi pe el. 

În acel timp, pe căi neştiute de nimeni, Bartolomeo 
Contarini izbuti să părăsească pământul Greciei. 
Însoţit de tânărul prinţ, se îmbarcă pe o corabie 
genoveză îndreptându-se spre O destinaţie 
necunoscută. 


kkk 


Era un sfârşit de martie mai zburlit şi mai câinos 
decât un început de februarie. Măzărichea repezită de 
vântul înghețat peste obrajii oamenilor, adunați pe 
marele câmp de manevre din preajma Adrianopolelui, 
pişcă asemenea înțepăturilor unor ace. Uneori sita 
vijeliei cernea cu atâta violență boabele de gheaţă, 
încât acestea plesneau ca nişte bice crupele cailor, 
care se agitau, râcâind cu copitele ţărâna. 

Când sultanul Mehmed, urmat de statul său major 
şi escortat de un escadron de gardă, părăsi palatul 
imperial, îndreptându-se spre câmpul de manevre, 
trâmbele de măzăriche porniră să se vânzolească şi 
mai zănatic, vârându-se în ochi, în urechi, în nări. 
Oamenii strănutau şi îşi închideau orbiți pleoapele, 
caii  fornăiau,  frământându-se şi  adulmecând 
pământul înghețat. 

Lui Mehmed vremea aceasta vitregă îi părea mai 
încântătoare decât o dimineaţă de primăvară, fiindcă 
sufletul său era în sărbătoare. Visul lui începea în 
sfârşit să devină realitate. Peste câteva momente avea 
să treacă în revistă o sută optzeci de mii de oameni — 
trupe combatante şi auxiliare — la care se adăuga cea 
mai numeroasă artilerie folosită până atunci pe un 
câmp de bătălie. Pe lângă armata regulată foiau tot 
soiul de inşi, prin destinaţie necombatanţi — bucătari, 
cărăuşi,  cădii, medici, păstori, dervişi, molahi, 
fântânari, muzicanți, slujitori ai ofițerimii, gropari, 
potcovari, fierari, precum şi o adunătură alcătuită din 
tot felul de voluntari, gata să îndeplinească orice 
treburi de gospodărire a trupelor, dar care la nevoie 
puneau mâna pe arme şi luptau umăr la umăr cu 
soldații. Adunătura aceasta cuprindea vreo două sute 


cincizeci de mii de inşi. În total, Mehmed avea să 
arunce asupra Constantinopolelui aproape o jumătate 
de milion de oameni. 

Europa nu mai cunoscuse asemenea revărsare de 
războinici decât pe vremea cumplitelor năvăliri ale 
hunilor şi ale tătarilor. Pregătirile militare pentru 
cucerirea  Constantinopolelui se încheiaseră. Peste 
câteva ore, coloanele de soldați aveau să pornească 
spre ultima citadelă a creştinismului din sud-estul 
Europei. 

Spre a mobiliza o armată atât de numeroasă, 
Mehmed săvârşise o imprudenţă, lăsând doar o perdea 
de trupe de apărare de-a lungul fruntariilor imperiului. 
Dacă inamicii Islamului, mulţi ca nisipul mărilor, s-ar 
fi înţeles să-l atace simultan şi concentric, ar fi ocupat 
aproape fără lupte uriaşe teritorii mai înainte ca 
Mehmed să le fi putut ieşi în întâmpinare. Dar 
padişahul acceptase riscul, fiindcă îşi ştia duşmanii 
divizați. 

În ajun primise în audienţă o delegaţie a podesta- 
ului genovez din Galata, care îl asigurase de prietenia 
şi supunerea sa. Colonia genoveză, făgăduise el, va da 
tot sprijinul asediatorilor turci, dar fără a se declara pe 
față aliată a acestora, fiindcă Republica Genoveză n-ar 
fi admis asemenea lucru. 

Mehmed ascultase zâmbind cuvintele lor fățarnice 
şi îi asigurase că le va păstra privilegiile chiar şi după 
ce va ocupa Constantinopolele. 

— Dar să nu aud că daţi vreun ajutor romeilor! 
Dacă aflu că v-aţi încălcat făgăduiala, îi prevenise 
Mehmed, vă nimicesc şi pe voi, aşa cum am nimicit pe 
toți duşmanii Islamului! 

În sinea lui era convins că genovezii vor duce un joc 
dublu. „Voi lăsa să ațipească şarpele, până ce voi ucide 


balaurul, îşi zisese cu viclenie, apoi, cu o singură 
lovitură de sabie voi scufunda în întunericul veşniciei 
şi pe şarpele perfid!” 

Când sultanul ajunse în fața trupelor, uralele 
țâşniră din mii de piepturi, zeuduind cerul şi 
pământul. Explozia de entuziasm îl îmbătă ca un vin 
tare. „Dulce este gustul puterii!” cugetă, în vreme ce 
saluta cu sabia trupele prin faţa cărora trecea. Sub 
stindardele verzi ale Profetului, smucite de vântul 
puternic, stăteau aliniaţi ieniceri îmbrăcați în albastru 
— elita armatei otomane —, spahii călări pe cai arabi de 
o mare frumusețe, artilerişti grupaţi în jurul tunurilor, 
pedestraşi înveşmântaţi în zale, başibuzuci înarmaţi 
cu iatagane şi lănci scurte. Unităţile alcătuite din 
creştini erau încadrate de musulmani drept- 
credincioşi. Se aflau acolo şi cavalerişti sârbi, şi genişti 
germani, şi infanterişti unguri, şi dezertori greci. Era şi 
contingentul sârb trimis de despotul Ghiorghii 
Brancovici, numeros şi bine antrenat. 

În fruntea trupelor turceşti se aflau emiri şi şeici 
viteji, zeloşi sectanți ai Islamului, veniţi de prin cele 
mai îndepărtate provincii ale Asiei: Men Senani, Ak 
Sems ed Din, Minei Feneri, Kara Sems ed Din, Insar 
Dede, Dzeb Ali, Rustem Bokari, Dsişli Dede, Menal 
Bulat, Karaman Oglu, precum şi Keros Dede. 
Darabanele huruiau,  trompetele ridicau spre 
adâncimile verticale ale văzduhului sonorități înalte şi 
cristaline, fluierele îşi împleteau dantelăria sunetelor 
cu uralele oamenilor şi cu salvele tunurilor. În spaţiile 
dintre unitățile militare, dervişi răsucitori se învârteau 
fără oprire, împărtăşind extazul lor soldaților, 
fanatizându-i, cultivându-le disprețul față de moarte. 
Toţi ştiau că Paradisul îşi deschide primitor porţile 


războinicilor căzuţi pe câmpul de bătălie. Toţi aşteptau 
cu aceeaşi bucurie victoria sau moartea. 

Sultanul îşi contempla cu mândrie armata, care 
avea să devină instrumentul gloriei lui. Pregătise cu 
râvnă războiul sfânt împotriva Bizanțului, fiindcă 
Mahomed, Profetul, apreciase că cel mai vrednic sultan 
va fi acela care va cuceri Constantinopolele, iar cea 
mai valoroasă armată va fi aceea care-i va îngădui să 
atingă acest ţel, urmărit secole de-a rândul de 
numeroase generații de musulmani. 

După ce termină trecerea în revistă, uralele 
oamenilor şi sunetele fanfarelor încetară brusc. 
Mehmed şi generalii care-l însoțeau, în cap cu marele 
vizir Khalil şi cu Zaganos-Paşa, se urcară pe un 
mamelon nu prea înalt, şi acolo se opriră spre a 
urmări defilarea trupelor. Liniştea grea dură câteva 
momente, apoi tăcerea fu din nou sfâşiată de muzica 
fanfarelor şi de ropotul tobelor. Prima coloană de trupe 
se puse în mişcare, trecând prin faţa sultanului, în 
drumul ei către Constantinopole. Mehmed salută 
solemn drapelele care i se înclinau fâlfâind. 

Zece ore dură defilarea. 

Zece ore în care timp sultanul rămase neclintit pe 
calul său, înfruntând violenţa furtunii. lenicerii trecură 
cei din urmă. Sultanul, cu întreaga lui suită, se 
încadra între unitățile de gardă. 

Marşul către Constantinopole începuse! 


Sfârşitul volumului I 


Apărut 1976. 
Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” 
Republica Socialistă România